Viaţa la ţară
   
   I
   
   Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrîneşti şi sănătoase, cum nu se mai întîlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur pînă cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stînga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strîmbe ale satului. 
   Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cîrduri întregi de gîşte, de curci şi de claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo pînă colo — şi seara, cînd vine cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.
   Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în curte cu strigăte şi saltanat. Atît el cît şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.
   — Iii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!... exclamă boier Dinu.
   — Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi eşi-le înainte.
   Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din fugă cizmele (strîngînd din ochi şi blestemînd), îşi luă haina în spinare şi ieşi să-şi întîmpine musafirii.
   — Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturînd pe bătrîn de mînă. Iacătă, am venit cu mama.
   — Sărut mîna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grîu mult, zise Murguleţ, sărutîndu-i mîna cam din fugă.
   — Sărut ochii, mamă; da' ce se potriveşte, eşti fodul, coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscăţiv la chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasă, zău, coane Dinule, că sunteţi fodui... Auzi, de atîţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o dată pe la mine!...
   — Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da' nu ştiu cum s-a făcut...
   Vorbind astfel, bătrîna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, pînă ce căzu pe o bancă din cerdac.
   — Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcîndu-şi vînt cu mîna, îmi vine rău...
   — Puţin "coneac", strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva...
   Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-şi vie în fire.
   În vremea asta se arătă şi Sofiţa Murguleţ. Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mîna bătrînei, o mai strînse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că îşi veni baba în simţiri.
   — Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!... Ia să intrăm înăuntru, că pe năduşala asta te bolnăveşti chiar din senin, zău.
   Şi, ţinînd pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrîna păru a se înzdreveni ca prin farmec.
   Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-şi istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu lămîie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tînărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.
   — Ia spune-ne, coană Profiriţo, cum îţi vine?... Aci, începu bătrîna o lungă şiretenie de vorbă:
   — Uite, maică, îmi vine aşa un "nixis" pe la stomah, şi parcă numai ia aşa mă zgîlţîie de chiept, şi să te ţii numa goană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri în tîmple, de mă prăpădesc, maică!...
   — Şi nu iai nimic dumneata pentru asta?
   — Da' cîte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs...
   — De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său. Pe cînd vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund de fată, care, dînd de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.
   — Mămucă dragă... avu ea aerul de a începe. Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului de la pension, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşă. Coana Sofiţa o opri.
   — Tinco! Da' nu saluţi lumea? Unde te duci? Fata se opri din nou, nehotărîtă. Obrazul mame-sii luase expresia obişnuită de nemulţumire şi descurajare, cînd i se întîmpla cîteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvîrşire de stîngăcia ei.
   — Sărută mîna coanei Profiriţe, zise mamă-sa. Un moment, cît mai trecu pînă să se hotărască fata, coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrînească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse să sărute mîna coanei Profire. Bătrîna o sărută pe obraz, uitîndu-se la ea lung şi scuturîndu-şi valurile de carne de pe trup, de pofta rîsului.
   — Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eşti! Fata se duse după aceea la fiul bătrînei şi-i întinse mîna cu aceeaşi reverenţă; el răspunse tare şi sigur de sine:
   — Salut! Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, şi, după un minut, o şterse.
   Coana Profira începu iarăşi a rîde:
   — Cresc, bată-le norocul, ca din apă... Acuma numai bărbat îi lipseşte...
   Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mînă, neîndrăznind să privească în faţa bătrînei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înţelesuri.
   — Răul e, zise ea, că nu facem grîu destul.
   — Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrîna, conu Dinu să trăiască! De atîţea mari de ani, de cînd are moşia de la Eforie pe nimic, bez moşia dumisale părintească, mărita pînă acum şapte fete.
   Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decît să-i fi zis că are moşia de la Eforie pe nimic. Îşi muşcă din unghii mai adînc şi tăcu.
   — Aşa e, îngînă coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata la pension, nepotu-meu în străinătate...
   — Aracan de mine, maică, da' tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu învăţătura pînă la adînci bătrîneţe!... Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, şi slavă lui Dumnezeu, băiatul a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane Dinule?...
   Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că asta nu-i treaba lui.
   După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gîscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta în toc, şi se sculară să plece.
   Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrîna sărută pe conu Dinu pe frunte, zicîndu-i:
   — Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, ne-ncuscrim?
   — Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Taftă, pune mîna, să nu se dea vizitiul jos.
   În sfîrşit, plecară. În urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul lui bărbatu-său, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gîndurile. Dînsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap.
   — Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile. Nevastă-sa stete un moment la îndoială.
   — Au să intre toate muştele, omule. Murguleţ se îndreptă spre masă să găsească chibriturile şi dete cu ochii de pana de gîscă lăsată de tînărul Scatiu.
   — Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el făcînd explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?... Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!...
   Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moară de rîs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dînsa.
   — Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăţ eu minte!
   — Nu, zise nevastă-sa, zîmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.
   — Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!... Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile, poate.
   Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adînc din ţigară, ca şi cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, lăsîndu-l să-şi potolească singur furia.
   Conu Dinu, rămas singur, prinse a înnoda firul vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrîni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai, după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mîna fetei lui? Şi imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu cîte o răsăritură de observaţie copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departe din ţigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la alta, pînă ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte.
   
   II
   Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe Tănase, cînd bătu cineva la uşe.
   — Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor bătrîni. Uşa se deschise şi o femeie tînără intră, închizînd-o repede, ca să nu lase muştele înăuntru.
   — Sărut mîna, coane Dinule, zise ea, sărutîndu-i mîna cu adevărat.
   — Bună ziua, fetiţo, îi răspunse el, dîndu-i mîna să i-o sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz.
   Şi după ce o sărută, se uită la dînsa de aproape, ca şi cum o cerceta să o cumpere.
   — Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo. Ea începu a rîde, mirată.
   — De ce, coane Dinule?
   — Ţi-aş da pe Tincuţa.
   — Şi eu aş lua-o numaidecît. Numai aş fi cam copt pentru dînsa.
   Bătrînul se uită la ea lung, ţinîndu-i mîna într-ale lui.
   — Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu tot n-o să te las în pace: de ce nu vrei să te măriţi, fato?
   — Coane Dinule!...
   — Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ţi spun drept, nu te pricep.
   — Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ţi-am spus de atîtea ori: eu am o familie, fară să mă mărit; dacă m-aş mărita, aş avea două, şi aş fi, desigur, mamă rea, ori pentru unii, ori pentru alţii. Dar, coane Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despre asta... Acuma am şi îmbătrînit, adăugă, parcă nu i-ar fi displăcut, pe cît zicea, să vorbească despre "asta". Eu am venit să-ţi spun că te pofteşte coana Diamandula.
   Bătrînul se sculă greoi de pe scaun şi porni să iasă, cu aceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, cînd, ajuns la uşe, o opri din nou.
   — A, Saşo, nu ştii o comedie?... Ghiceşte... Nici nu-ţi trăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tincuţa.
   — Serios?
   — Da... un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tănase Scatiu.
   — Ce?! zise cealaltă încremenită locului.
   — Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întîi, mare proprietar, mîine poimîine deputat...
   — Biata Tincuţa!
   — Da, şi coana Sofiţa ar fi gata să i-o dea. Dar pînă n-oi închide eu ochii, Scatiu nu ia pe fata mea, adause, bătîndu-se cu mîna în piept.
   Apoi, ducînd un deget la gură, în semn de tăcere, intrară la coana Diamandula.
   În fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, şedea ghemuită o umbră de femeie, iar pe scaune, împrejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana Diamandula îşi trăgea din cînd în cînd ochelarii de pe frunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru a o suta oară o scrisoare a fiului său. Bătrînă, bolnavă, surdă, ea trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit de puteri, părea a-şi hrăni viaţa din dor. Cîte o rară scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învăţată pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o parte şi pe alta; marca de pe plic studiată pînă în firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorile veneau din Italia. Cînd bătrîna era singură cu cîte cineva al casei, întreba cu glasul stins:
   — Şi unde e Neapoli ăsta? Răspunsul nu-l auzea niciodată, dar înţelegea că trebuie să fie departe, după mişcarea mînei şi a ochilor celui ce-i vorbea.
   Cînd intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul rezemat pe piept. El se apropie de dînsa cu sfială şi respect, pe cînd ceilalţi se sculară în picioare.
   — Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era frate mai mic.
   — Matei nu mai vine... Eu mă duc, Dinule.
   — Doamne, cum vorbeşti dumneata!...
   — Mă duc... Dacă mai întîrziază două zile, nu mă mai vede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitîndu-se în ochii lui.
   — I-am telegrafisit.
   — I-ai spus să nu întîrzieze?
   — I-am spus.
   — Şi ce crezi, c-o să vie?
   —Cum, Doamne, să nu vie. Bătrîna începu a plînge, încet, cu suspine înecate. Lui conu Dinu îi deteră lacrămile.
   — Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, pînă l-oi vedea... zise ea cu greu şi gîfîind, dar să nu întîrzieze, Dinule.
   După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa îi ridicară pernele la spate, şi ea păru că doarme. Atunci, unul cîte unul, ieşiră binişor şi trecură în odaia de alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un băieţandru de vreo 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămădiţi deasupra unui atlas, căutînd care este drumul cel mai scurt de la Neapoli la Ciulniţa.
   — Zău, nenea Matei ăla, zise Tincuţa supărată, parcă nu-mi mai e drag.
   Subprefectul, un vechi prieten al casei, se uită la ea rîzînd:
   — Lasă, c-am să te spui cînd o veni.
   — Da' poţi să mă spui, zise fata roşindu-se; pentru ce nu mai vine?
   — Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă?
   — Sunt trei zile de cînd a telegrafiat; pînă acum venea şi de la Han Tătar.
   — Aşa faci?
   — Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi că tuşa nu mai poate?
   Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşise deja, se făcu stacojie pe cînd toţi cei de faţă rîdeau. Fata se-ncercă să rîdă şi ea, dar o podidi plînsul, şi repede, ieşi şi se ascunse la dînsa în odaie. Saşa se uită lung la frate-său, nemulţumită de gluma lui.
   — Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu mai faci asemenea lucruri.
   — Da' ce-am făcut, maman dragă? Am glumit, zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene.
   Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Cînd se-ntoarse, îi găsi pe toţi tăcînd, parcă cine ştie ce se-ntîmplase: atîta înrîurire au lacrămile asupra oamenilor. Numai subprefectul, holtei bătrîn, călit în ale istericalelor femeieşti, cum zicea el, încerca să mai glumească. Saşa luă pe băiat şi-l duse, cam vrîndnevrînd, la Tincuţa, să-i ceară iertare.
   — Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? zicea băiatul, mergînd cam cu sila.
   El şi cu toţi fraţii chemau pe Saşa "maman".
   — Ai supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii rău crescuţi.
   Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri în loc.
   — Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer iertare. Soră-sa se gîndi o clipă şi, parcă mişcată de vorba băiatului, îi îndreptă legătura la gît şi porni singură înainte. După cîteva minute, el intră în urma ei la Tincuţa, şi, foarte firesc, îi luă mîna şi o rugă să-l ierte. Fata se uita în jos, fără a zice o vorbă.
   — Îl ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă Saşa. Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de rîs sau de plîns, nu se ştia bine.
   Astfel se împăcară lucrurile. Către seară veni o depeşe de la Predeal. În sfîrşit, Matei sosea...
   Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa şi copiii Elenei voiau să meargă a doua zi la gară. Care mai de care sărea mai sus, ţipa mai tare, după cum îl iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diamandule de către frate-său. Bătrîna, cu lacrămile înnodate în barbă, se puse să descoase telegrama, literă cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se hotărî ca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. Se făcu socoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc pentru toţi. Mihai voia să se ducă pe jos; Tincuţa călare. Subprefectul le puse trăsura la dispoziţie. Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gîndi să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universală se ridică din piepturile gălăgioase ale "ţîncăriei", care nu vrea s-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu îi împăcă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii la o cloşcărie de braşoveancă, în care intra toată corabia lui Noe.
   Era vorba acum să se ştie cine rămîne cu coana Diamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, rîzînd pe sub ascuns ca să n-o vadă cumnatu-său; coana Sofiţa trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse Elenei să rămînă el, şi făcură mare haz amîndoi, spre părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie de ce rîd, ca să rîdă şi ei.
   — De ce rîdeţi? întrebă coana Sofiţa. Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şi-i zise la ureche în gura mare: "arde Iaşul", ceea ce provocă o mare ilaritate generală şi făcu pe coana Sofiţa să cărăbănească subprefectului o însemnată cantitate de pumni.
   Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru cei bătrîni revenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-l aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios precum plecase; pentru copii, un necunoscut, care însă nu mai puţin era nenea Matei, vorbă plină de farmec şi noutate.
   
   III
    
   Se legăna ciocîrlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-a lungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la gară. Copiii, grămădiţi cîte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi, de priveliştea cailor. Mihai mîna poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile tuturor se zugrăvea sănătatea si fericirea.
   Întinderea cîmpului se desfăşura într-o nespusă linişte de vară. De o parte, un lan de porumb îşi mişca vîrful foilor nervoase, dînd văzduhului un reflex de culoare verde, ce părea că îngraşe aerul; de partea cealaltă, Ialomiţa curgea domoală între două maluri joase, lăsînd să se vadă o margine de Bărăgan, cu pîrloagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase de vite, cu o turmă de oi ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a cărui dungă închipuită juca în arşiţa soarelui ca oglinda unei ape. Din prundul gîrlei, cireada se urca pe un vad şi se îndruma cu greu la păşune. Cîte un bou singuratec sta înfipt în marginea apei, cu capul întins înainte, neclintit, întrupînd în nemişcarea lui pustietatea locului.
   Cînd trăsurile ajunseră la capătul porumbului, trebuiră să se oprească. Jitarul sări din colibă, cu căciula în mînă, şi deschise poarta de nuiele ce tăia drumul. Un cîine slăbănog se repezi la picioarele cailor, lătrînd din toate puterile şi gata parcă să-i înghită.
   Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi rămase singur ca mai-nainte, în mijlocul cîmpului.
   După un sfert de ceas ajungeau la gară. Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de aşteptare ce se găsea, rîzînd şi sărind, spre marea mirare a ţăranilor cărăuşi. Mihai cu surorile lui mai mici şi cu Tincuţa; Elena cu patru copii împrejur; coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlă, jidanul de la han; Tănase Scatiu, care venise călare. Numai Saşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de urît coanei Diamandule. Toată lumea se uita la ceasornic cu neastîmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt şapte minute. Copiii, neavînd voie să iasă pe peron, pînă la sosirea trenului, ţipau în sala de aşteptare ca într-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul sună. În fundul zării se vede locomotiva devenind din ce în ce mai mare, pînă se arată întreagă. "Daţi-vă la o parte, domnilor!" strigă lampistul gării.
   Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. Copiii, cu mîna dusă la gură, se retrag cu un pas, speriaţi de zgomot. Toţi întreabă: "Unde-i, unde-i?"
   La o fereastră a trenului un chip nerăbdător cheamă pe conductor din toate puterile. Pînă să vie acesta, cei de pe peron au recunoscut pe Matei al lor şi s-au grămădit la uşa vagonului.
   — Matei! nene! conductor! vin de deschide, domnule! Ioane, ia bagajele...
   În încurcătura şi-n larma asta, călătorul sare din tren în braţele celor ce-l aşteptau, sărutînd şi îmbrăţişînd în dreapta şi în stînga; "Nene, Matei, dragă", s-aude din toate părţile. Mihai se repede în vagon şi apucă geamantanele altor domni, care protestează. Taftă, vătaful, ridică el singur două cufere, pe care le aşează cu îngrijire într-o căruţă cu boi. Matei urmează a îmbrăţişa pojidicul, oprindu-se la fiecare şi întrebînd "dar tu cine eşti, bre?" în hohotele de rîs ale respectivelor mame. În cele din urmă se duce cu braţele întinse către un biet creştin, avînd aerul de a voi să-l sărute, spre marea mirare a acestuia şi spre desăvîrşita topenie de rîs a celorlalţi.
   —Mai sunt, frate? întrebă el, gata să îmbrăţişeze toată suflarea.
   În cele din urmă, conu Dinu, ştergîndu-şi lacrămile de rîs, îl luă de braţ:
   — Hai, băiete, hai să mergem. Pe acelaşi drum porniră trăsurile din nou, înşirîndu-se în goană, unele după altele. De îndată ce Damian rămase singur cu conu Dinu, veselia de pînă aci dispăru.
   — Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare.
   — E mai binişor, răspunse bătrînul dînd din cap. Acuma, că ai venit, are să se însufleţească din nou.
   Tăcură amîndoi.
   — Bre, zise conu Dinu, credeam că nu mai vii! De şapte ani să nu te mai întorci tu pe acasă!...
   — Aşa e, nene Dinule, dar vream să sfîrşesc odată... Acuma sper să nu mă mai mişc. Sunt sătul de străinătate. Vreau să trăiesc cu mama, liniştit.
   — O să ai puţin de trăit cu dînsa. Damian se uită la unchiu-său. Bătrînului îi dedeau lacrămile şi nu mai zise nimic. El, de asemeni, îşi simţi pieptul umplîndu-se de durere şi lacrămile urcîndu-i-se în ochi. Tăcură din nou amîndoi.
   — Noi ne ducem, zise tot bătrînul după cîteva minute, bătîndu-l cu mîna pe genunchi; e rîndul vostru să trăiţi. Cu buruienile astea uscate, noi am crescut şi ne-am făcut datoria; acu veniţi voi. Să fiţi sănătoşi!...
   Un avînt puternic de simpatie făcu pe tînăr să apuce mîna lui unchiu-său şi să i-o sărute. Bătrînul, mai mişcat decît dînsul, bufnea uşor pe nări, privind spre cîmp.
   — Uite pămîntul ăsta: m-a făcut să asud; am muncit toată viaţa pentru el, de cele mai multe ori fără să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, — dar nu m-aş duce de pe el pentru nimic în lume. Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şi că n-o să mai pleci. Aci suntem născuţi şi eu şi maică-ta şi părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri...
   O tăcere de cîteva minute înlesni bătrînului să-şi înghită nodul de emoţie, ce-l îneca, şi să urmeze:
   — Tu eşti singurul băiat din familia noastră. Să rămîi aici, pe pămîntul ăsta, să nu te mişti şi să nu-l dai nimănui să ţi-l îngrijească, să nu-l arendezi, că arendaşii sunt molii
   — m-ai înţeles?
   — Da, nene.
   — Şi ai să fii fericit, pe răspunderea mea. N-o să ai cafenelele voastre de la Paris şi "mazagranurile" lor, nici neramzi ca la "bella Italia", dar o să fii om întreg, n-o să-ţi cînte nimeni cu flaşneta la ureche, nici n-o s-ajungi să calci pe tureatcă... M-ai înţeles? întrebă din nou zîmbind şi ridicînd glasul.
   — Ei, acuma ia uită-te ce frumuseţe de porumb.
   — Da. În adevăr, ajungeau la poarta jitarului, în marginea de porumb. Soarele se ridicase pe cer, şi zăpuşeala începea să învăluie cîmpul în adierile sale fierbinţi. O coloare egală, de un cenuşiu trist, vopsea iarba, pămîntul, semănăturile şi numai cîte o garofiţă sălbatică răsărea, sprinţară, din dungile de nisip pe care le lăsaseră inundaţiile Ialomiţei. Damian se simţi deodată reîntors cu zece ani în urmă. Întinderea uniformă a cîmpiei, cu gîrla placidă alături, i se păru de un farmec nespus; nimic din ce văzuse pînă aci nu se putea asemăna cu ele. Jitarul deschise poarta în tăcere, urîndu-i din fugă un "bine-ai venit, cucoane", şi rămase în picioare cu căciula în mînă, pînă ce trecură toate trăsurile. Damian îşi întoarse capul după el.
   — Mă rog, nu-i Toader Croitoru?
   — Ba-i el, zise conu Dinu mulţumit, ţi-l mai aduci aminte?
   — Cum să nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat de loc. Tot jitar e?
   — Da' ce-ai vrea să fie? întrebă unchiu-său zîmbind.
   — Aşa e... Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea înaintează repede într-însa.
   Bătrînul rîdea.
   — Fii liniştit, băiete. E mai fericit decît tine. Are tot ce-i trebuie şi nici o grije.
   — Se vede că-i trebuie prea puţin lucru ca să fie fericit.
   — Asta-i filozofia cea mare, răspunse bătrînul, parcă i-ar fi zis "aicea vream să te-aduc".
   — Ba zău, ia spune, cît îi plăteşti?
   — Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi de tutun pe săptămînă; o pereche de iţari; o glugă şi o căciulă, şi de mîncare.
   — Peşte şi brînză, zise Damian, aducîndu-şi aminte.
   — Da' ce vrei să-i dau? baclavale?
   — Ba nu...
   — La el acasă mănîncă mămăligă goală... cînd o are. Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău.
   — Am uitat să-ţi spun: şi opinci cîte pofteşte.
   — Da' de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tînărul cu oarecare răutate ironică.
   — Fiindcă trebuie s-alerge pe jos. Ăsta îi este meşteşugul. Apoi, văzînd că nepotu-său nu prea părea încredinţat de fericirea regimului jitarilor, adause:
   — Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu tu, nici eu. De altfel te vei încredinţa prin tine însuţi. Nu te grăbi să judeci lucrurile, că altfel se văd de departe şi altfel sunt. Avem fel de fel de vagabonzi, care vin să le umple capul cu nerozii, dar pînă acuma, la mine, nimeni nu-i ascultă.
   — Socialişti?
   — Păi dar cum. Damian începu să rîdă.
   — Ia-nchipuieşte-ţi!... Dacă-aş prinde pe unul odată, ce mai probă de bătaie i-aş da!
   Damian rîdea din ce în ce mai tare, mulţumit de a vedea pe bătrîn verde ca mai înainte.
   — Bătaie?!
   — Bătaie la scară, şi să poftească să reclame. Tînărul urma a rîde şi a da din cap cu neîncredere.
   — Pre legea mea: bătaie. Tu rîzi, da' eu îţi spun lucrurile cum sunt. Lasă c-o să vezi. Ai partea ta de pămînt de la maică-ta: de ţi-o plăcea să te ţii de el, o să ai ocazia să le vezi toate astea.
   Pe cînd vorbeau, un călăreţ trecu pe lîngă trăsură, ca o săgeată. Era Tănase Scatiu, care făcea curte Tincuţei prin talentul calului său, al cărui "umblet" era o adevărată minune. Cu bordul pălăriei răsfrînt pe ochi, cu o batistă fîlfîindu-i la gît, el se ţinea pe cal cu mare îndemînare, călărind pe o rînă, în mod ştrengăresc. Era cam ridicul, fiindcă era înalt din cale-afară şi prea copt pentru berbantlîcurile astea.
   — Bravo, Tănase, zise Damian zîmbind.
   — Îţi mai aduci aminte de mitocanul ăsta? întrebă conu Dinu.
   — Da' cum să nu-mi aduc aminte: eram buni prieteni. Nu-i prost.
   — Nu-i prost, dar e un ţărănoi îmbogăţit, şiret cît pofteşti. Ar vrea să-i dau pe Tincuţa.
   Damian se uita la unchiul său nedumerit. Nu vrea să rănească pe bătrîn şi de aceea se mulţumi a zice:
   — E cam bătrînior pentru Tincuţa; e mai mare decît mine.
   — E bătrîn şi bădăran, adăugă conu Dinu, uitîndu-se cu anevoie peste apă. Tu vezi mai bine: zăreşti ceva, colo în fund?
   — Da, cred că sunt oi.
   — Nu, zise bătrînul mulţumit: uite-te bine, vezi?
   — Da... colo la stînga...
   — Aşa. Ce sunt? oi?
   — Aşa îmi pare.
   — Nu; sunt dropii. Era mulţumit conu Dinu că putea dezvălui comorile moşiei sale. În adevăr, în fund, pe o vîlcică singuratică, o turmă de dropii sta tăbărîtă, parcă-ar fi fost o turmă de oi. Dragostea de singurătate, atît de neţărmurită la mai toţi vînătorii, umplea pieptul tînărului de un nespus sentiment de libertate, de recunoaştere de sine, sentiment care în lumea populară se pierde sau se preface în egoism. El tăcu, rătăcindu-şi mintea în dungile străvezii ale orizontului. Unchiu-său de asemenea.
   Nu se auzea pe tot drumul decît roatele trăsurei tocînd şi copitele cailor lovind pămîntul. O pace desăvîrşită se coborîse din înălţimile albastre ale cerului. Natura, fecundată de razele soarelui, părea că se odihneşte. Frunzele porumbului, vii şi tremurătoare ca nişte lame de oţel, în zori, acum se muiau şi începeau să se răsucească. Ialomiţa curgea, încropită şi înceată.
   Cînd ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai era nici un strop de apă, Damian văzu satul aninat pe vîrful dealului, pe sub care se scurgea pîrîul şi mergea de se vărsa în Ialomiţa, cînd putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec; văzu curtea boierească cum o ştia, aşezată pe deal, fără gard dinspre gîrlă, şi toate slugile, toţi argaţii ieşiţi să-l vadă venind; în dreapta şi în stînga, curţi ţărăneşti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legaţi de cîte un otgon, se-nvîrteau pe un vraf de grîu, bătînd din cap şi din coadă; în vadul gîrlei, copii în scutece, lăsaţi în paza altora ce de-abia umblau în picioare.
   — Suntem pe vremea treierişului, nu-i aşa? întrebă Damian.
   — Da. Vii cu belşug.
   — Ai făcut grîu mult?
   — Tot am făcut, dar nu cît trăgeam nădejde. Ţîranii au făcut mult, orz mai cu seamă: îi vede Dumnezeu anul ăsta.
   La urcuşul priporului, toată lumea se coborî din trăsuri şi urcă dealul pe jos.
   
   IV
    
   Cînd ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana Diamandula. Bătrîna îi aştepta, stînd greceşte în fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mînă. Alături, Saşa lucra la o horbotă.
   Cînd trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrînei, statura puternică a lui Damian luă toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strîngîndu-şi lucrul:
   — Au sosit. Însă bătrîna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecît că cel ce venea întîi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plînge. Damian se duse drept la ea şi-i apucă amîndouă mîinile, pe care i le sărută cu toată căldura sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era cînd o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să şi le poată opri şi se plecă din nou pe mîinile bătrînei. Ea se uită la el, dînd încet din cap şi de-abia vorbind:
   — Bine-ai venit, mamă... Eşti ostenit?
   — Nu sunt ostenit.
   — Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă.
   — Sărut mîna, mamă, nu sunt ostenit.
   — Acuma, că te ştiu aici, mă simt bime. Poţi să te odihneşti dacă vrei...
   — Mai pe urmă. Acum lasă-mă să stau lîngă d-ta. Ea îl sărută din nou şi-l lipi de sufletul ei călător, parcă ar fi vrut să-şi anine cugetul de corpul puternic al fiului său spre a nu se mai despărţi niciodată de el. Se uita la dînsul lung şi-l mîngîia pe păr şi pe umeri, într-o nedumerire de fericire fară înţeles pentru alţii, în care regăsea icoana bărbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil şi pe aceea a tînărului plecat în străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decît chipul acelui om, idealizat prin 7 ani de depărtare. Cînd el se scula, ochii ei îl urmăreau prin casă; cînd îl vedea rîzînd, rîdea şi ea, fără să ştie de ce; cînd ieşea cîte un moment să mai respire, întreba încet şi cu sfială "unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără", deşi în realitate fumul de ţigară o îneca. Conu Dinu veni la dînsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-l audă:
   — Eşti mulţumită?
   — Tare mulţumită, mamă.
   — Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi la plimbare cu el.
   Ea dete din cap:
   — Eu bine nu mă mai fac... dar sunt fericită. Măcar cîteva zile dacă aş mai trăi să-l mai văd...
   Matei strînse mîna, în tăcere, Saşei, care se dase într-o parte. Vorbind amîndoi încet, el vroi să facă o ţigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii să i-l aducă dintr-o haină rămasă afară.
   —Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei.
   — Am mai îmbătrînit ceva, răspunse ea, rîzînd; dar dumneata cu adevărat nu te-ai schimbat de loc.
   — Am cam albit, dar altfel cred că nu m-am schimbat.
   — Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să am 50 de ani. El se uită la dînsa zîmbind, gata să zică o răutate. Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a rîde:
   — Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu am. Subprefectul se amestecă în vorbă.
   — Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută cînd conu Costică Comăneşteanu a fugit la Constantinopole.
   — În 48? întrebă Saşa indignată.
   — Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de atunci.
   — Tata nici nu se însurase la 48.
   — Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipind dintr-un ochi.
   — Ce? zise conu Dinu.
   — Domnul Dumitrescu spune prostii, întrerupse Saşa. Conu Dinu se apropie de ei.
   — Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătînd-o pe umeri. Asta e înger, nu femeie.
   — Vai de noi!... adăogă subprefectul, clătinînd din cap. Saşa rîdea cu voioşie.
   — Vezi cum eşti, d-le Dumitrescu... Să ştii că nu-ţi mai fac halva.
   — Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde se afla şi venind să sărute mîna Saşei, matale eşti un înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!...
   Ea îi dete binişor peste obraz.
   — Cînd veniţi să mîncaţi la mine? întrebă ea pe toţi.
   — Cînd porunceşti, se grăbi a răspunde subprefectul. Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu şi a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hîrtii în mînă, pe care le găsise la un loc cu tabachera.
   — Zilele astea mîncăm cu toţii la noi, zise conu Dinu.
   Matei răsfoia hîrtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl deschise şi, cetind, începu a rîde. Saşa se uita la dînsul, curioasă.
   — Ce vrea să zică străinătatea!... Mă temeam să nu mor în vreun colţ de pămînt, necunoscut de nimeni, mai ales la Neapoli şi la Capri, unde se ivise holera din nou...
   În acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă filă sta scris în franţuzeşte: "Mă numesc Matei Damian, sunt romîn, familia mea e în Romînia, districtul Ialomiţa, gara Ciulniţei".
   Subprefectul, care sub aparenţa lui caraghioasă era o fire sentimentală, se uita lung la Matei.
   — I-auzi, domnule! apoi să n-o dai dracului, străinătatea, zise el, cu glasul strîns de emoţiune.
   — Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun franţuz de-ai tăi?... întrebă conu Dinu.
   — Or vreo franţuzoaică, îi zise subprefectul la ureche.
   — Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi numai seara ne întruneam cu toţii. De altfel, eu nici nu aş fi putut să umblu veşnic cu dînşii, fiindcă ei îşi aveau treburile lor: unul era arhitect şi altul numismat. Se înfundau la Pompei or la Poestum, şi nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucur de toate cîte firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. Rîmîneam adesea singur, şi, de frică să nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.
   El rîse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. Ceilalţi se uitau la el, fără a zice o vorbă. În cîteva minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia străinătăţii, cu toate grozăviile ei închipuite, şi carnetul, adus în vorbă de întîmplare, avu darul de a coborî pe fiecare în sine. Saşa părea mai cu seamă înrîurită de fila din catastif.
   — Cînd mă gîndesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihai în străinătate, m-apucă groaza.
   — E!... ce exageraţie! Zilele dintîi sunt grele, dar un tînăr le biruieşte şi pe acelea. În urmă se deprinde atît de bine că nu-i vine să se mai despartă de străinătate.
   — Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii acasă, aci unde s-a născut, unde suntem noi.
   Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pămînt. Saşa simţi că vorba ei avea un înţeles pentru el, se opri deodată, mişcîndu-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blînzi, şi ea adăogă:
   — O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru Mihai. Aş vrea să nu-l trimit la Paris... Ce crezi?
   — De ce nu?... Cui nu-i aminte de treabă, găseşte mijloace de a petrece oriunde.
   Ea rămase locului, îngrijată parcă chiar de pe acum de soarta băiatului, şi, fără să se gîndească, văzînd că Matei caută chibriturile, i le dete de pe masă. El ieşi să fumeze.
   Cînd se întoarse, mai toată lumea se retrase din odaie. Numai Saşa rămase lîngă patul cocoanei Diamandule. Bătrîna adormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept.
   Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet:
   — Nu eşti ostenită?
   — Nu, de loc.
   — A adormit din nou...
   — Da. El se uita la chipul mame-sei, căutînd bine să-şi aducă aminte de dînsa, cum era cînd o lăsase, şi parcă nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbîrcit, înfundat în colţurile unui guler de pînză descheiat, să fie al ei.
   Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra cărora se-ntindeau acum firele rare ale sprîncenelor, rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricînd, părea că se desprinde din forma lui. Vinele, umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu sîngele ce purtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea cîte ceva, cînd trebuia să vadă; mai scotea cîte un sunet, cînd trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu mai avea vibrarea multiplă şi completă a senzaţiilor.
   Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrînei adormite, i se păru că-nţelege, în toată adîncimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din devotament, lipite de pămîntul ce le văzuse născîndu-se. O suavitate nespusă se răspîndea în odaie din nişte crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrînesc, dar primitor şi prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de cînd lumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi de porţelan, sub sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălţat; aceleaşi covoare pe jos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mişcat pînă la lacrămi, luă binişor mîna bătrînei şi îşi lipi obrazul de dînsa. I se părea că atinge un lucru sfînt. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în minte, de cînd mamă-sa îl mîngîia pe obraz, copil, şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrîna deschise ochii cu greutate, se uită la dînsul lung şi iar îi închise.
   — Doreşti ceva, mamă? Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe piept, se vedea că respiră încă.
   Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, roşie la faţă ca un măr pîrguit. Ea venea veselă să-l poftească la masă, dar, văzîndu-l atît de turburat, se opri lîngă el, uitîndu-se de aproape la bătrînă.
   — Ce face? întrebă ea încet.
   — Îmi pare că doarme.
   — Doarme. Vrei să vii la masă?
   — Cu cine o lăsăm?
   — Vine numaidecît Safta. Matei se sculă, ştergîndu-şi o lacrimă furişe. După aceea luă pe fată de mijloc şi ieşiră. În sală, Tincuţa îi aruncă braţele de gît, de-abia ajungînd pînă la el, iar Matei o strînse la piept, sărutîndu-i părul nebunatec. Se înţelegeau ca doi fraţi asupra durerii amîndorora.
   Cu fondul de seriozitate ce se întîlneşte la mai toate fetele de seama sa, ea înţelesese într-o clipă cît de puternică trebuie să fi fost simţirea ce făcea pe Matei să-şi ascundă lacrămile, şi într-un avînt de generozitate, îi veni şi ei să plîngă.
   El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi apoi şezură la masă.
   
   V
    
   Saşa cu Mihai şi cele două surori mai mici, Victoria şi Mary, se-ntorceau acasă.
   Moşia lor, Comăneştii, era la o jumătate de ceas de Ciulniţei. De-abia ajunşi, grija lui Mihai fu să întrebe de dejun. Mama Manda, fosta lui doică, iar acum vătăşiţa casei, îi pofti numaidecît la masă. Dar abia coborîtă din trăsură, Saşa fu întîmpinată de vătaful de la arman, care venea să întrebe dacă noua şiră de grîu trebuia s-o facă tot în stînga maşinei sau în dreapta.
   — Ţi-am spus, Ioane, s-o faci în stînga, ca să vie bine oamenilor de aruncat snopii.
   — Dară, cuconiţă, da' ne temeam de vînt, că duce scînteile tot în partea aia.
   — N-ai decît să fii cu băgare de seamă... Tot aşa aruncă scîntei maşina?
   — Să-l bată Dumnezeu de neamţ, că ne-a stricat-o de ispravă... De cînd am apucat-o, tot bine a mers. Acu, păcătosul ăsta i-a venit de hac: tot focu iese pe coş.
   — Ce-i de făcut?
   — Păi eu ştiu... El sta lîngă uşe, cu pălăria mototol în mînă. Saşa rămase şi ea locului, gîndindu-se.
   —N-avem ce face, Ioane: trebuie să răbdăm, că suntem în toiul trebei. Dacă-l dăm afară, unde găsim altul?
   — Păi chiar aşa...
   — Dumneata fă şira în stînga, şi lasă, că gîndesc eu. Ion ieşi, blestemînd pe nemţi şi pe toate liftele străine. După părerea lui, era mai bun Stoica fochistu, un ţigan din sat, pe care şi-l luase neamţul de ajutor.
   După ce ieşi Ion, Saşa se gătea să intre la dînsa spre a-şi scoate pălăria, cînd un ţăran, care o aşteptase rezemat pe vine de peretele casei, intră în sală, cu o puică în mînă.
   — Bună vremea, cuconiţă. Saşa se întoarse spre el.
   — Ce-i povestea, bade Lungule?
   — Ce să fie... Saşa îşi scoase acul din pălărie şi pălăria însăsi, fără să se mai uite în oglindă.
   — Ei, ce-i?
   — Păi, ce să fie... uite am adus puica asta.
   — Dă-o la Manda şi spune ce-i pricina.
   — Venisem după vorba noastră...
   — Ei...
   — Păi, cum ai zice şi matale.
   — Eu, ce să zic! Ţi-am dat-o pînă acuma de nu mai ştiu cîte ori. Acu să plăteşti stricăciunile şi ţi-o dau; altfel, nu. Eu n-am semănat pentru vitele dumitale, bade Lungule.
   — Păi, adevărat, cuconiţă. Da' ghită nu-i? N-am priponit-o!... n-am legat-o cu cornu de un chicior!... se duce după talanul de buhai, şi n-ai ce-i face.
   Saşa se-ndreptă spre sofragerie, de unde venea un miros de pîine proaspătă, foarte plăcut. Mihai cu fetele erau deja la masă. Saşa se aşeză la locul ei.
   — Maman, ne laşi să mîncăm mămăliguţă?
   — Eu vă las, dar ce zice miss Sharp?
   — Miss Sharp nu-i aici.
   — Dar cînd o veni...
   — Parcă noi o să-i spunem ce-am mîncat. Mama Manda n-aştepta altceva. După cîteva minute o minunată fălie de mămăliguţă, ca aurul, aburea în mijlocul mesei. Mary înghiţea cu nespusă plăcere, rîzînd de art. 8 din cele "zece porunci" ce le lăsase miss Sharp plecînd, şi care suna foarte limpede: "Not eat mamligutz".
   În vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse pe lîngă uşori şi el se ivi întreg, cu găina la subţioară.
   — Masă bună. Saşa se supără şi-şi plecă ochii în farfurie. Mihai şi fetele se uitară unii la alţii, zîmbind, mai ales de creasta găinei, care atîrna pe o ureche, ca un fes.
   — Eşti neagă rea, bade Lungule.
   — Moare de foame la obor, cunoniţă. Saşa se sculă de la masă şi se duse să-i dea un bilet de liberare de gloabă. Dar pe cînd badea Lungu ieşea, intra Hermann maşinistul, murdar şi uns de untdelemn pînă şi pe urechi. Era ca de obicei beat.
   — Ce vrei, domnule Hermann?
   — Mă rog de iertare, eu nu poţi să slujeşti pe d-voastră.
   — De ce nu poţi să slujeşti?
   — Nu dai să mănînci, nu dai se bei, tot sa l ůcram, sa l ůcram.
   — Du-te, du-te, că are să-ţi dea de toate.
   — Mo rog de iertare, nu poţi să mai slujeşti.
   — Foarte bine, du-te de te odihneşte şi vino mai pe urmă să vorbim.
   Şi astfel îl lăsă bolborosind şi se-ntoarse la masă. Neamţul se duse înapoi la arman, unde adormi în paie, pe cînd Stoica ţiganul făcea să meargă maşina. După ce se trezi, nu se mai gîndi să plece.
   Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupările cele mai deosebite între ele, ce alcătuiesc viaţa unui proprietar de moşie.
   Tată-său murise de vreo trei ani, iar mamă-sa cu mult înainte, lăsînd-o cu trei fraţi mai mici. Părinţii ei trăiseră la ţară, ea era născută acolo, crescută pe lîngă tată-său în idei statornice de iubire a pămîntului strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rol însemnat în toate mişcările naţionale. Conu Costică, tată-său, fusese exilat la 48. Doi fraţi ai lui mai mari, Iancu şi Neculai, trăiseră mult timp în surghiun. Astfel că, printr-o înlănţuire firească a lucrurilor, Saşa, orfană, devenise mama fraţilor ei orfani şi păzitoarea numelui şi averei ce-i rămăseseră de la părinţi. Numai cîteodată, iarna, se ducea la Bucureşti, unde casa lor se păstra cum fusese pe vremea cînd trăiau părinţii. Starea ei socială de fată mare ar fi fost foarte greu de ţinut, de nu ar fi urmat în mod natural din nenorocirile ce o loviseră şi devotamentul cu care îşi crescuse fraţii mai mici. Numai conu Dinu Murguleţ, vechi prieten al lui tată-său, îndrăznea cîteodată s-o întrebe de ce nu se mărită.
   După-masă, vara, se odihneau cîte puţin. După odihnă, Victoria şi Mary cîntau la piano, iar Saşa cînta şi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau în casă, era dusă pentru cîtva timp în străinătate, şi fetele răsuflau mai liber.
   Într-o odaie ţărănească, acoperită toată cu lungi fîşii brodate de pînză de casă, Saşa, singură, se uita la un cadru din perete, pe care cu toate astea îl cunoştea aşa de bine. Ea părea a căuta în perspectiva lui un orizont neţărmurit, către care se duceau gîndurile nehotărîte. Era mai întotdeauna aşa de ocupată de lucruri reale imediate, încît rar mai avea vreme să viseze. Dar, oricît de rar, o prindea şi pe ea dorul de o lume caldă, senină, în care inima i se revărsa în comori de tinereţe. Nimic nu aştepta, nimic nu cerea de la soartă; setea de ideal, în formele ei cele mai neînţelese, se da pe faţă prin trebuinţa de singurătate. Aşa cum sta, singură, uitîndu-se în fundul cadrului de pe perete, îi veni să cînte, şi, de-abia deschizînd gura, mai mult în gînd, zise o strofă. Apoi, trecînd la piano, îl deschise:
   Însoţite de muzică, vorbele lui Schiller căpătau un farmec adînc. Înţelesul lor se mărea poetizîndu-se. "Tinereţea mea se stinge" lua o expresie de durere sfîşietoare, care, pornită din sufletul ei, se răsfrîngea asupră-i, mişcînd-o pînă la lacrămi.
   Pe cînd ea cînta, fetele cu Mihai se apropiaseră binişor de uşe să asculte. Cînd încetă din cîntec, ei izbucniră în aplauze, şi, rîzînd, deteră năvală înăuntru. Saşa se uita la ei cu ochi buni. Mihai o rugă să mai cînte. Ea mai făcu cîteva acorduri, apoi, sculîndu-se, veni să şază pe sofa ca mai înainte cu braţele încrucişate pe genunchi. Copiii nu mai îndrăzniră să zică nimic.
   
   VI
    
   La Ciulniţei, bătrîna mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare.
   Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era într-o stare de plîns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai cînd şi cînd deschidea ochii spre a se uita lung la ei, şi iar îi închidea. Cîteodată întindea mîna cu anevoinţă pînă la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolo, s-o întrebe ce doreşte, ea îl chema încet: "Matei, Matei!"
   Cîteva zile după sosirea lui, pe cînd el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumînd — mătuşe-sa, coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască lîngă bătrînă, veni repede şi cam speriată la el, spunîndu-i că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picoare, tăcuţi.
   Bătrîna sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptîndu-l. După ce Matei se aşeză lîngă pat, ea spuse coanei Sofiţa că doreşte să rămînă singură cu el.
   Cînd ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou pe perne şi luă binişor mîna tînărului într-ale ei. Pe cînd el credea că doarme, dînsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi în podele, şi oftă adînc.
   — Doreşti ceva, mamă? Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, se întoarse spre el şi zise:
   — Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine...
   — Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi şi-o să trăim amîndoi...
   Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni pentru o clipă un zîmbet fin de neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decît din tot restul persoanei ei de astăzi.
   — Mă duc, dragu mamei... Deseară, mîine, cînd mi-o suna ceasul... Voiam să te rog să nu mă uiţi detot, să-ţi aduci aminte de mamă-ta, că tare mi-ai fost drag... Aş fi vrut să mai trăiesc două-trei zile... Nu se poate să mai chemi vreun doctor?
   El era înecat de plîns. Îi zise cum putu, că se duce să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea însă îl opri.
   — Îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte... Aş vrea să te mai văd, dar nu se poate. De-acuma numai pe ceea lume... în voia Domnului...
   Păru iar că adoarme. După cîtva timp, deschise ochii din nou şi se uită iar lung la el.
   — Matei!...
   — Ce doreşti, mamă?
   — Aş vrea să te însori după moartea mea. M-am gîndit în toate felurile pentru tine, şi socot că tot mai bine e să fii însurat. Am cîteva dorinţe, pe care te rog să le împlineşti. Iacătă cheia asta de la lada de fier, de acasă, care-i dată în seama lui Neculai: într-însa sunt toate hîrtiile şi banii rămaşi de la tată-tău. Eu n-am putut să-ţi agonesesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba cu... multe de toate.
   După ce se odihni puţin, urmă:
   — Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba şi cupoanele lor de vreo doi ani... Tu eşti bărbat... îţi rămîne moşia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpîneşti ani mulţi cu bine. Dinu e cam încurcat, cu moşia de la Eforie. A avut ani răi... Trebuie să-ţi spun că adesea Dinu ţi-a trimis bani, fiindcă eu de cînd sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştie rostul trebii... Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu...
   — Da, mamă, tot ce-i dori.
   — Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu... Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru tine ca o soră... Nu-i aşa?
   — Da, mamă. Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strînse din ochi cu o vădită durere şi, tot ţinîndu-i mîna, fără a-l vedea, urmă:
   — S-o înzestrezi... cu cît vei vrea şi vei putea. Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dînsa. După cîteva minute o văzu întinzînd degetele de la mîna rămasă liberă, către perna de la perete şi culegînd un mic fulg, pe care îl suflă în aer. În mintea amîndorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului. Gîndul bătrînei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpînea, rămînea plutitor în aer şi se anina de fulgul de pe pernă; gîndul lui, încremenit de apropierea morţii, se destindea prin curiozitate şi urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg.
   — Aşa este: nici atît nu facem. El o asculta, nedumirit.
   — Ce zici, mamă?
   — Nimic. Îmi făgăduieşti?
   — Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine? Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blîndeţe şi de milă.
   — Tare îmi pare rău că mor. Un val de durere se urca din piept în gîtul lui, şi-i veni să plîngă cu hohot. Ea îl privea lung şi limpede, parcă ar fi redobîndit într-o clipă vederea tinereţei.
   — Doresc să rămîi aici, pe pămîntul ăsta... să nu te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de sprijin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moşie. Îngroapă-mă lîngă tată-tău... şi apoi însoară-te.
   El, neputînd vorbi, făcu un semn cu mîna, ca şi cum ar fi zis că nu se gîndeşte la asta. Dînsa stărui.
   — Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul vieţii... Caută înprejurul tău fericirea. Aş dori să mă asculţi.
   — Da, mamă.
   — Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te. Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape, se lăsă cu capul jos pe pernă.
   — Aş vrea să te rog să faci o încercare; caută de cunoaşte bine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am noră!... Nu-ţi zic numaidecît s-o iei. Tu ai poate simpatiile tale... Eşti bărbat şi trebuie să fii liber s-alegi. Dar gîndeşte-te la vorba mea, îmi făgăduieşti?
   — Da.
   — Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze... Şi încet, prelung, ochii se închiseră. Pînă seara nu mai dete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă cît un veac pentru toţi. Matei nu se putea dezlipi de lîngă pat, fiindcă bătrîna, care nu mai înţelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi îl simţea cînd era lîngă dînsa sau cînd se depărta.
   Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi oftă adînc. Matei se sculă de lîngă pat şi deşteptă pe unchiu-său, care dormea într-un colţ de canapea.
   — Ce-i?
   — Nene Dinule, ia vino... Bătrînul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi văzîndo ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înşelese. El se întoarse către Matei, domol, şi îi zise:
   — A luat-o Dumnezeu. Apoi îi destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din mîinile moartei şi o sărută, gîlgîind de înecăciunea plînsului.
   — Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta! Şi cu mîna la gură, încovoiat de durere, rămase în picioare lîngă pat, clătinînd din cap.
   Matei căzuse în genunchi lîngă căpătîiul moartei, şi nu se mişcă de acolo pînă ce unchiu-său nu-l ridică de jos, ducîndu-l într-o odaie de alături. Bătrînul, în vremea asta, desprinsese o iconiţă din perete şi o pusese pe pieptul sorăsei. Lumina candelei se îngîna cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedea cum se ridică din pămînt aburul vioriu al dimineţii. Din dunga orizontului năvăleau raze roşiatice, ca nişte suliţe de foc, umplînd cerul de căldură. Revenea viaţa, se redeştepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale.
   
   VII
    
   A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind "sora boierului" un suflet blagoslovit.
   Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce duceau năsîlnia se scimbau cu alţi patru, şi, fiindcă urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi făceau rîndul, treceau în urma convoiului, ştergîndu-se pe frunte de năduşeală, cu mîneca albă a cămăşii. Unii tăceau, mergînd lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruri serioase şi fără nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite pînă la gură, îşi arătau pe Matei cu degetul.
   — A venit, fă?
   — Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo?
   — Care, ăla naltu?
   — Păi cum: ăla de merge lîngă boier.
   — A apucat barem s-o vază pe mă-sa?
   — A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia tălpăşiţa. Cică are muiere şi copchii la ţara lui.
   — Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat dinaintea ei.
   — Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea Pîrvule.
   — Mînca-ţi-ar coţofenele gura, că numa pămîntul o să ţi-o astupe.
   — Ia vezi-ţi de treabă, mă nea Pîrvule. Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum. Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subprefectul, Tănase Scatiu şi mai mulţi vecini de prinprejur, mergeau în urma năsîlniei, pe jos, cu gulerul cămăşii în negru, cu capul gol la soare. Cînd şi cînd se auzea glasul popei, ori al diaconului, bombănind. Prapurii străluceau la lumină, cu marginile lor aurite. Două lumînărele, aprinse în nişte felinare prăfuite, tremurau din flăcările lor palide. Colacii umpleau o masă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, care încerca să dea chipul răposatei, se topea.
   Cu greu şi zăpuşală se ajunse în culmea dealului, unde era ţintirimul. De cînd legile nu mai iertau să se îngroape în curtea bisericei, murise dintre ei numai tatăl lui Matei şi mai în urmă Comăneşteanu. Un zăplaz înalt înconjura ţintirimul de toate părţile şi se-ncheia într-o poartă acoperită cu siţe, peste care era o cruce de lemn.
   Cînd intrară înăuntru, o instinctivă nelinişte cuprinse pe cei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea lui, lăsase timp minţilor să se desprindă şi să alerge după alte lucruri, fără raport cu împrejurarea de faţă. Aci însă, mărturia zădărniciei chema pe fiecare întru sine. Pe întinderea pămîntului, nenumărate cruci de lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă al ţăranilor. Morminte vechi, acoperite de iarbă; morminte noi, peste care ţărîna uscată se albise; bălării luate din fugă cu coasa şi căzute alături, pe drumuri. Peste tot, aer de singurătate şi de sărăcie. Cîteva flori: stînjenei, busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe morminte de copii, se răsuceau neudate, şi cădeau. Mormîntul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de fier şi acoperit cu o lespede albă; al lui Damian de asemenea. O mînă milostivă le acoperise cu trandafiri.
   Groapa bătrînei era alături de a bărbatului său. Slujba se urmă domoală.
   Mirosul de tămîie, lacrămile celor de faţă, vorbele psalmului "la loc de odihnă, la loc de verdeaţă", căldura, măreau atît de mult teroarea morţei că Matei crezu de mai multe ori că n-o să mai poată sta în picoare. Cînd puseră mîna pe sicriu, ca să-l coboare în groapă, chipul mame-sei, acoperit cu ramuri de rozmarin pînă peste gură, îi apăru pentru cea din urmă oară. Voiră să îl ia de acolo. El însă se rugă să-l lase pînă la urmă. Dar cînd văzu coşciugul în fundul groapei şi auzi cea dintîi mînă de pămînt căzînd peste scînduri, îşi acoperi ochii şi izbucni în plîns, căci atîta mai rămîne firei noastre calde şi suferitoare, faţă cu măreaţa cruzime a legilor naturei.
   După ce totul se sfîrşi, porniră înapoi la vale, spre casă. O ţărancă tînără, care îşi îngropase copilul de cîteva zile, sta în genunchi pe marginea mormîntului, îndreptînd nişte tufe de busuioc şi jelindu-se cu glas mare, lung şi tărăgănat.
   Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna.
   
   VIII
    
   După o săptămînă petrecută în linişte la unchiul său, Matei se mută în casele părinteşti.
   Moşia Ciulniţei rămăsese de la bătrîni celor doi fraţi, conu Dinu şi coana Diamandula. La măritarea acesteia, părinţii îi zidiseră o casă în marginea cealaltă a satului şi-i daseră zestre o parte din moşie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuse Matei, copil. Însă în vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrînă şi tot bolnavă, se mutase la frate-său, unde am găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sofiţe, Nae Eftimiu, care era însărcinată să îngrijească şi de pămînt.
   Matei găsi casa ţinută bine, curată, lustruită de ţi-ar fi fost drag să stai în ea, chiar nefiind a ta. Odaia mame-sei se păstra neatinsă. El se aşeză într-o alta, vecină, fără a strîmtora pe Eftimiu şi pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, îngrijită în îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cu pieptănătura la modă, umblînd toată ziua cu cîte un roman la subsioară. Era oarecare nepotriveală între starea lor de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, şi pretenţiunile doamnei Eftimiu; dar lucrul se putea explica prin aceea că nu aveau copii şi că erau rude de aproape cu coana Sofiţa.
   Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma faţă cu el, nu-l chema pe nume, — dar în schimb ţinea toate socotelile moşiei într-un hal de încurcătură de nu le mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate neagră de soare, cu nişte ochi spălăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbîcsită de praf şi de fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba.
   Era însă trist halul în care se găseau celelalte acareturi ale moşiei. Hambarul de la arman, de zid puternic, se dărăpăna; leşile se povîrniseră într-o parte; fînăria era vraişte, aşa că toate vitele din sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămăseseră ca nişte ciuperci; numai lăptăria era mai cu îngrijire ţinută, fiindcă văcăriţa Floarea şi baciul Micu, amîndoi de pe locurile Făgăraşului, se aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stîngă, era herghelegiu şi, aşa, petrecea toată viaţa pe cal, pe cînd baciul se înfrupta din bunurile lui. Îşi aduse aminte că baciu era încurcat cu Floarea încă de cînd plecase el în străinătate, şi că răposata coana Diamandula vrea chiar să-l dea afară, dar că el, Matei se rugase să-l lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, şi mai cu seamă fiindcă ştia să cînte din caval şi să spuie nişte minunate de poveşti, de l-ai fi ascultat toată vremea. Dar şi aci, leţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cu nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, dar nevăruită; stuful de pe coşare înlocuit cu rogoz. Părea că un arendaş lacom lăsase totul în părăginire, numai să se îmbogăţească.
   Încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze lucrurile. La început vorbi lui unchiu-său, dar înţelese repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu înălţă din umeri, ca şi cum ar fi zis "n-am ce să-ţi fac, din pricina mătuşi-tei".
   — Am avut tot ani răi, adăugă el cu glas tare, parcă s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii.
   Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre el:
   — Acuma eşti stăpîn: fă ce vrei. El se gîndi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cum merg lucrurile.
   În adevăr, după vreo cîteva zile ieşi pe jos să meargă la Saşa. Se lăsă drumului, aşa cum îl ştia odinioară, şi ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vălcea, se vedea satul Comăneştii, a cărui biserică, acoperită cu tinichea, strălucea la soare.
   Cu umbrela în mînă, el mergea domol, trecînd cu capul plecat pe lîngă cimitir, unde mamă-sa odihnea pentru vecie. Ce lucru neînţeles mai e şi viaţa asta! Pînă ieri dus de vîrtejul lumei pe ţărmuri depărtate, vesel, fericit şi nedorind alta decît a se întoarce la vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, dar rămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea miriştelor de grîu, pe care stau la linie clăile de snopi necărate, întrebîndu-se ce avea de făcut ca să-şi împlinească rolul pe pămînt şi făgăduinţa dată răposatei mamă-sei. Cîmpul ars de soare, locuinţele sărace ale ţăranilor, starea lucrurilor de pe moşia lui nu-l puteau lumina asupra modului cum se poate cineva îmbogăţi din agricultură şi, mai cu seamă, cum poate trăi o viaţă întreagă în asemenea lungă şi tristă uniformitate. Astfel gîndind, îşi aduse aminte de vorba mame-sei de a lua pe Saşa, şi, instinctiv, se opri locului, ca şi cum mergerea lui la dînsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrare a acestei idei. Înainte de ce-i zisese bătrîna, nici prin minte nu-i trecea de însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască liber, să alcătuiască averea la loc, să ajute pe ţărani a ieşi din mizerie, se gîndea să le facă şcoală şi să-i vadă înflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă în străinătate. Însă Saşa era simpatică, o cunoştea de atîta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atît de plăcută. Merse prin urmare mai departe.
   Un perete întreg de iederă se înfăţişa ochiului, pierzînduse într-un şir de plopi, cari întindeau linia de verdeaţă pe tot lungul grădinei. O curte imensă, înconjurată de garduri vii, se încheia în două porţi de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cît buţile. O îndoită alee de tei ducea de la poartă la scară. Aci se vedea numaidecît că un stăpîn harnic cheltuise bani cu gust. Matei cunoştea casa Comăneştenilor, dar acum se părea a avea un aer mai tînăr, mai elegant; găsea brazde de flori, iar printre brazde pietriş, toate ţinute cu îngrijire şi udate.
   Cînd intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zîmbindu-i cu bunătate:
   — Sărut mîna, coane Matei.
   — Mulţumim dumitale, Turică.
   — Tot mă cunoaşte boieru.
   — Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă la coniţa?
   — Dară, conaşule.
   — Da' acasă-i dumneaei?
   —Acasă, poftiţi. Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri în cerdac la umbră.
   — Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică?
   — A murit, sărmana. Da' pînă a închis ochii v-a tot pomenit.
   — Sărmana!... Dar copiii?
   — Unul l-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa s-a tras el la "manifactura" asta; Ilie e vizitiu la domnu prefect, iar Pascu l-a luat la "lecrutaţie"... Da' să mă duc să chem pe duduca.
   Pe cînd el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine stă Turică de vorbă. Cînd dete cu ochii de Matei, rămase un moment nedumerită, apoi veni către el repede cu mîna întinsă.
   — Ce plăcută surpriză! Nu mă aşteptam deloc... Am ieşit să văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă trebuia să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primeşti dumneata.
   Pe cînd vorbea, îşi strîngea părul la tîmple, rîzînd.
   — Vrei să intrăm înăuntru? ori stai mai bucuros afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuţa, iar Mihai e pe moşie.
   — Să stăm mai bine afară, dacă se poate.
   — Cum nu. Viu numaidecît. Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale?
   După cîteva minute se întoarse cu o cutie de "table" la subsioară şi cu un borcănel de tutun. Se vedea că trecuse în fugă pe la oglindă, spre a-şi strînge şuviţele de pe frunte.
   — Joci tablele?
   — Îmi pare rău, dar n-am nici idee.
   — Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară duce la suicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă?
   — Cu plăcere. Dar mai întîi trebuie să-ţi spun scopul vizitei mele.
   Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis "aştept". Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, reluau încetul cu încetul seninătatea lor obişnuită.
   — Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde...
   — Bietul om! e cam simplu, dar cucoana dumnealui e foarte isteaţă.
   — Prea...
   — Şi vrei serios să-ţi cauţi de moşie singur? zise ea, ridicînd spre el ochii ei limpezi.
   — Foarte serios. Vreau să m-aşez la ţară, să trăiesc în pace... Îmi pare c-ar fi mult de făcut.
   — E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la ţară?
   — De ce nu?
   — Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor are părţi frumoase, dar are şi atîtea urîte!... Afară de asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor în pustietatea asta?
   —O! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu de vreun folos cuiva pe aci, bine; dacă nu, nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la ţară. Am făgăduit să nu mă mai duc de pe locurile astea.
   Saşa se uită în jos, înţelegînd cui făgăduise. Ridică încet ochii din pămînt:
   — Bine, zise ea. Nu crezi însă că ai promis mai mult decît poţi ţine?
   — Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi împlinesc vorba... De altfel, omul se deprinde cu toate.
   O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către destăinuire.
   — Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe lucruri; din puţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun. Cu ce să începem?
   — Cu ce vrei.
   — Să începem deocamdată cu dulceaţa. Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea tava cu dulceaţă şi cafea.
   — Foarte bine, pînă aici înţeleg minunat, şi sunt cu totul de părerea dumitale.
   Ea, servindu-l, părea a se gîndi la ceea ce vrea să-i spuie.
   — Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei.
   — Mersi. La aşa muncă nu mă vîr.
   — Cu toate astea, aşa ar fi regulat. El îşi aprinse o ţigară, uitîndu-se la chibritul ce se stingea.
   — Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu cercetez lucrurile prea de aproape.
   — Pentru ce?
   — Aşa.
   — A!... Atunci ce să-ţi spun?
   — Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De acum încolo ce-i de făcut...
   — Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi prin a-l da afară.
   — Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim — cel puţin deocamdată.
   — Atunci să-i iei administraţia din mînă.
   — Da.
   — Ai să vezi însă că o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găseşti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
   — O să închid ochii.
   — Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o duminecă la dumneata, să le spui că te-ai hotărît să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci în regulă, fiindcă azi nu mai merge ca în trecut); că oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut şi, dacă vrei, să le pui şi lăutari...
   — Cam greu, acuma.
   — Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Ţăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
   — Pentru ce?
   — Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul cum a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie romîn, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cînd se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. În fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decît 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cînd raportul firesc e de 70...
   — A!... zise el, zîmbind.
   — De ce rîzi? întrebă ea.
   — Vorbeşti ca o carte. Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adăugă:
   — Ai dreptate: e prost şi pedant ceea se spun; dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuinţezi vorba de "kilometru pătrat" şi alte expresii tehnice, care ar unge la inimă pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa că acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
   — Dar maşinile?
   — Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămîne decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemînă maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie. Am isprăvit. Iară dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să vorbesc.
   Ea se sculă de pe scaun, zîmbind, cu bustul drept, încheiat în linii armonice, plin la piept şi în umeri, iar la brîu subţire, legat într-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atît de fireşte vorbea şi se mişca, încît înrîurea pe toată lumea dimprejurul ei.
   — Vrei să-ţi mai dau ceva? întrebă ea.
   — Nu, mulţumesc, îmi ajunge.
   — Lasă să-ţi dau ceva... dulce, dulce. El se uită la ea lung, zîmbind. Saşa surîse uşor, mişcînd din cap ca un copil alintat.
   — De la flori şi albine.
   — Miere?
   — Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul.
   — Foarte bine. Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse cu o farfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau zugrăviţi. La subsioară avea un teanc de jurnale şi de reviste, pe care le puse dinaintea lui Matei.
   — Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă în învăţături de agricultură. Astea toate sunt reviste speciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la ţară. Dacă vrei să le duci Aglaiei!... zise ea rîzînd.
   — Taman!... Romanuri, Cimpoiul, da. E curios cîte fleacuri se traduc astăzi. Şi creştina asta le citeşte pe toate cu sfinţenie.
   — Dar la mine în sat să vezi pe "domnişoara", pe dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate com čdiile de novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt în mîinile lor. Şi ce e mai rău e faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă literatură de bîlciuri. Revizorul şcolar
   de aici spunea că sunt la Bucureşti editori şi tipografi speciali pentru asemenea lucruri.
   — Ar fi un semn bun dacă literatura aceasta n-ar fi primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti.
   — În fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la toate; am urmat şi eu abonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că vine.
   În adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare.
   — Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai cînţi?
   — Cîteodată.
   — Mi-aduc aminte că aveai un glas aşa de plăcut.
   — Da? îţi aduci aminte?... Cînd mi se urăşte de tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi treacă de dorul lumei.
   În vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare intrau pe poartă.
   Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer aşa de transparentă că parcă vedeai lumina cum se cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-şi ridice florile catifelate, ce se acăţau ştrengăreşte pînă şi de ulucii streşinilor. Cîte o barză grăbită zbura pe jos, întorcîndu-se devreme la cuib.
   Mihai sări de pe cal, sprinten, şi alergă să ajute fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita la el cu plăcere, cît era de îndemînatec cu femeile, cum se mişcă elegant şi firesc. D-abia îi mijea mustaţa deasupra gurei, mică, ce semăna atît de mult cu a Saşei. Ea părea că ghiceşte gîndul lui Matei, fiindcă se uita la băiat cu mulţumire. Băiatul dete mîna Tincuţei, cînd se coborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurînd. O uşoară roşeaţă se urcă în obrajii fetei. Ele veniră cîteşitrele la Matei, rîzîndu-i, vesele ca nişte lăstuni, îl scuturară de mînă şi fugiră înăuntru să-şi usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. Mihai şezu lîngă dînsul.
   — De ce vii aşa de rar, zău, nene?
   — N-am putut, dragă, pînă acuma.
   — Aşa e... zise Mihai, cuprins de respect la ideea morţii coanei Diamandula. Dar de acuma o să vii mai des, nu-i aşa? Eu am atît de puţin de stat aici!...
   — Sper, dacă... sora d-tale îmi dă voie...
   — Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. El se sculă să plece.
   — Dar, mă rog, adăugă el, ţinînd pe Saşa de mînă, cum să-ţi zic eu dumitale?
   Ea îşi retrase mîna binişor dintr-ale lui.
   — Cum îmi ziceai înainte?
   — A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă. Îţi ziceam Saşa, pe nume. Acum ne-am făcut două persoane respectabile...
   — Vrei să zici bătrîne... mulţumesc de compliment.
   — Pentru mine aş putea să zic chiar bătrîne. Ea rămase locului, nedomirită, părînd a se gîndi.
   — În adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi să-mi zici Saşa, ca-nainte.
   — Foarte bine. La revedere.
   — La revedere: tablele!...
   
   IX
    
   Pornind de la Saşa, Matei se gîndi să se ducă acasă, drept la arie, unde se treiera încă.
   De departe se auzea zgomotul maşinei, care, nehrănită de snopi, se învîrtea cu o repeziciune straşnică, huind în gol. El ştia încă de mult că cu chipul acesta şi locomotiva şi treierătoarea se strică. Grăbi pasul şi ajunse aproape alergînd. Se duse drept la maşinist şi începu a striga la el. Acesta, spoit pe ochi de cărbuni şi plictisit de căldură, înţelese că domnul acela trebuie să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cu atîta autoritate, şi fără vorbă, apucă mînerul regulatorului şi micşoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau rezemate în furcă sau îşi scuturau testemelele; oamenii erau răzleţiţi, unii punîndu-şi cărbuni în lulele, alţii stînd pe vine la umbra maşinei; trei perechi de boi înjugaţi la tînjele, se uitau liniştiţi în amurgul serii; numai o "tragă" lucra, ducînd cotoarele snopilor către şira de paie, ce parte se-nălţa în amfiteatru, iar parte erau împrăştiate pe arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecare umbla de capul lui, cărucioarele ce duceau grîul de la treierătoare la hambar erau sparte şi lăsau dîră pe urmă.
   Matei, furios, puse mîna în pieptul flăcăului care risipea grîul.
   — Măi creştine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci pîinea pe drum? Nu vezi că mă sărăceşti?
   Omul îşi întoarse capul domol către dîra de grîu:
   — Păi de, cucoane, aşa ni le-a dat de la curte.
   — Da' tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui?
   — Ba avem.
   — Atunci pentru ce nu vorbeşti? Unde-i domnul Nae? Flăcăul înţelese că acesta trebuie să fie "cel cu punga" şi alergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniştit la umbra hambarului.
   — Bine, domnule, ce este asta? Eftimiu venise în fugă şi gîfîia.
   — Păi... mai aveau puţin şi isprăveau. Treaba merge bine...
   — Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipeşte grîul? Asta chemi dumneata bine? Paiele astea aşa trebuie să stea, împrăştiate pe cîmp? Maşina hiuie goală de un ceas, iar oamenii beau tutun?
   Eftimiu se depărtă, alergînd, şi se duse la flăcăii care aruncau snopii:
   — Ia dă, măi vere, dă, că ne-apucă noaptea. Vestea se răspîndi numaidecît printre oameni că a venit boierul şi fiecare se puse să-şi vadă de treabă.
   Matei păru a-şi aduce aminte de obiceiurile din trecut, cînd venea în vacanţii acasă. Teoreticeşte i se părea că nu ştie nimic, dar cînd dete cu ochii de arie, recunoscu o mulţime de lucruri. Astfel, puse pe maşinist să fluiere încetarea şi lăsă doi oameni să scuture treierătoarea, iar pe ceilalţi îi duse la paie. Ei se aşezară unul lîngă altul, pe toată întinderea şirei, pînă-n vîrf, şi furcile începură a urca firul auriu şi a-l aşeza la locul lui. Alţi cîţiva strîngeau cu mătura boabele de grîu căzute în urma cărucioarelor, iar alţii, cu lopeţile, aruncau gozul de la maşină pe vîrful unui vraf. Amurgul se coborîse bine cînd se opriră din lucru. Neamţul tot ţîfnea pe nările maşinei şi sfîrşi prin a fluiera încet şi a mişca roata locomotivei. Treierătoarea începu şi ea a dudui, şi un nor de praf se desprinse din toate încheieturile ei. Muncitorii îşi băteau mîinile unele de altele sau se duceau la căruţa în care era buriul cu apă şi se spălau; alţii luau apă în gură din bote şi, făcînd gura ciuciur, se clăteau pe mîni. străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta şi în stînga, aşteptînd pe muncitori. Femeia care făcea de mîncare se aţinea cu un băţ împotriva a doi cotei ce dau tîrcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrinţa sumeasă în brîu, iar pe cap un ştergar alb, ale cărui colţuri erau aruncate pe spate, ea făcea paşi mărunţei, îndoită de mijloc, şi tot bombănea mereu, ocărînd pe un om ce-şi cocea un ştiulete de porumb în spuză.
   — Arză-te-ar focul de ticălos, c-aşa te-am apucat ş-aşa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Aşa o să te las: tot de rîsul lumei. Că de unde pui mîna pe para, la grec... Băutura o să-ţi ştie de cap, vai de tine.
   Omul răscolea cenuşa cu un gătej, mormăind printre dinţi: Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă...
   Ea părea că turbează la auzul cîntecului şi se repezea la el:
   — Unde-s banii de pe cărat, mă, beţivule?
   — Am plătit ghiru.
   — Bată-ţi Dumnezeu ghiru!... Da n-a venit să-ţi vîndă vaca din bătătură, mă, stricatule.
   — Dacă-i "priciptorul bagabont".
   — Dare-ar Dumnezeu să ţi se usuce gîtul!...
   — Puşchia pe limbă-ţi. Oamenii veneau unul cîte unul şi se aşezau jos pe pămînt. Femeia le aducea bucăţi mari de mămăligă rece, pe care ei o îmbucau cu poftă. Nu se auzi, în vreme de mai multe minute, nici un alt zgomot decît al sorbiturilor. O rădăcină cioturoasă pîlpîia pe foc sub ceaun. Noaptea venea de-a binele.
   Matei şi Eftimiu mergeau spre casă tăcuţi. Eftimiu credea că Matei era supărat şi astfel nu deschise gura.
   
   X
    
   Tincuţa rămăsese la Comăneşti, ca de obicei, pînă după masă. Pe la zece ceasuri, fetele şi Mihai porniră s-o însoţească. Ele stau cîteşitrele în fundul trăsurei, îndesîndu-se una întralta şi rîzînd. Mihai luase locul vizitiului, pe cînd acesta sta lîngă el pe capră.
   Drumul era scurt, de vro jumătate de ceas, dar plin de hopuri şi de şanţuri, fiind croit de amîndouă familiile prin marginea arăturei ca să fie mai de-a dreptul. De îndată ce ieşiră din sat, trăsura începu să umble ca o corabie. Fetele, aruncate cînd într-un colţ, cînd într-altul, se prăpădeau de rîs, şi numai cîteodată, cînd hopul era mai nemilostiv, se auzea cîte un glas plîngător:
   — Mihai! lasă mai încet.
   — Lăsaţi încet, conaşule, că se rup harcurile, zise vizitiul. Băiatul mai ţinea caii cîte puţin, dar fiindcă atunci fetele nu mai ţipau, el iar le da limbă. Trăsura parc-ar fi fost beată, începea iar să se legene. Aşa merseră cîteva minute, pînă ce deteră îmtr-un şanţ, săpat întradins de oamenii de la plug, ca să nu încalece lumea prea mult pe arătură. Arcurile se izbiră de osie şi plesniră. Vizitiul sări numaidecît, scoase un felinar de la capră şi se puse să lege foile ce mai rămăseseră întregi. El declară că nimeni nu se mai putea urca în trăsură. Fetele rîdeau, dar numai cu gura pe jumătate. Victoria, cea mai blîndă, dar şi cea mai fricoasă, se supără.
   — Doamne, Mihai, că zău, numai de prostii te ţii; ţi-am zis să te astîmperi. Vezi? acuma ce spunem noi, acasă la maman?
   —Eu nu sunt de vină. Drumul e rău, trăsura veche. Nu vezi ce hîrtoape?
   — Acuma ce ne facem? Se sfătuiră cu toţii şi, după părerea vizitiului, hotărîră să meargă înainte pe jos, cu trăsura goală după dînşii, iar la Ciulniţei să lase pe cea stricată şi să ia alta, bună, pînă a doua zi. Aşa şi făcură. Mihai luă unul din felinarile trăsurei, spre a lumina drumul şi dîndu-şi braţul unul altuia, lanţ, porniră. După cîţiva paşi, Victoria, care era la una din laturi, se desprinse şi veni lîngă Mihai, zicînd că-i e frică. Tincuţa se strînse şi ea mai mult de braţul băiatului. Mary de asemenea. El le împăcă, rugîndu-le să se schimbe, cu deplină încredere că lîngă el toate primejdiile încetau.
   — Întindeţi pasul, fetelor. Mary, nu ţii regula; stîngul, stîngul.
   Mary sări de cîteva ori în loc, pînă prinse pasul cumsecade. Merseră astfel, tăcuţi, o bucată bună. Fiecare căuta să străbată cu vederea întunericul dar lumina felinarului descria o roată galbenă, dincolo de care nu se putea vedea nimic. Trăsura toca în urma lor, împiedicîndu-i de a auzi ce se petrecea împrejur. Deodată se ivi în roata de lumină un cap de cal, care îi încremeni de frică. Nimeni nu zise nimic, deşi inima le bătea cu putere la toţi. Era brişca unui cîrciumar de la un sat vecin.
   — Un biet creştin ce vine de la tîrg, zise Mihai, voind să pară nepăsător.
   — Tare mi-a fost frică, zise Tincuţa. El îşi întoarse capul spre ea, cu un zîmbet de milă, dar fata nu-l văzu.
   După cîtva timp ajungeau pe deal, în faţa ţintirimului. Un fior prelung trecu prin aer şi-i făcu să vibreze pe toţi pînă la rădăcina părului.
   — Acuma ne iese-n cale strigoiul, zise Victoria. Mihai se făcu că n-aude.
   — Fetelor, hai să cîntăm!... Să cîntăm Oştile stau faţă-n faţă.
   Deschiseră gura cîteşipatru şi începură a răcni. Ochii însă le erau ţintiţi fără voie pe zăplazul cimitirului, părcă primejdia de acolo trebuia să vie. Un cîine trecu de-a curmezişul drumului, cu coada-ntre picioare. Mihai se puse să strige la el, ho! ho! dar propriul lui glas îl înfiora mai mult decît cîinele.
   În sfîrşit, intrară în sat la Ciulniţei. Cîteva minute nu mai ziseră nimic. Parcă trecuseră peste un mare pericol şi aveau acum dreptul să se odihnească. La cîrciuma grecului, taraba era încă întinsă, iar dinăuntru se strecura, printre ciucuri de hîrtie creaţă, lumina unei lămpi. Se crezură astfel mai siguri, şi parcă fiecare reveni cu bine în propria sa fire. Mihai simţi din nou braţul Tincuţei sub al său; Tincuţa păru a-şi aduce aminte că se lipise prea mult de băiat şi se dete puţin în lături. El însă se întoarse spre ea, şi cu glas dulce îi zise:
   — Te-am supărat?... uite că ajungem acasă. Da?... Ea făcu un semn că nu e supărată şi se apropie din nou de el, lăsîndu-şi mîna în mîna lui.
   După o jumătate de ceas, Mihai şi fetele se întorceau la Camăneşti, cu o trăsură de-a lui conu Dinu, şi pe alt drum, ceva mai lung, dar mai bun. Băiatul se uita spre cer la un luceafăr strălucitor, şi se gîndea la Tincuţa. Poate şi dînsa se uita tot la aceeaşi stea... Ce dulce i se părea! Cînd îi ţinea mîna în mîna lui, îi venea s-o mîngîie şi s-o sărute ca pe un lucru sfînt. Ce fericit ar fi fost să se poată duce cu ea într-o lume rătăcită pe ocean, ori undeva în aer, într-o stea, unde nu se aude nimic de jos de pe pămînt.
   Victoria şi Mary căscau de somn şi se rugau de vizitiu să mîne mai iute ca să ajungă mai repede acasă.
   — Ce proaste eram adineaorea, zise Victoria, de ne era frică.
   — Mihai, oare să fi existînd strigoi?
   — Ce întrebare!...
   — De ce?... Ţie nu-ţi era frică pe la cimitir?
   — Mie?... frică!...
   — Da, da, ţie. Nu te mai lăuda.
   — Dacă aşa crezi tu, bine. Şi astfel, tăcuţi, ajunseră acasă.
    
   
   XI
    
   Căldura era nesuferită. Nopţile erau mai greu de trecut decît zilele, fiindcă nu se putea dormi. Cu toată grija ce punea Aglaia în ţinerea casei, zăpuşeala era nesuferită.
   Matei, deprins acum cu mersul trebilor, luase mai tot din mîna lui Eftimiu. Baciul Micu redobîndise încrederea de mainainte, şi în toate serile venea la curte de lua ordinele stăpînului său. Din cauza asta, Eftimiu şi mai cu seamă nevastă-sa nu-l puteau suferi. El spunea lucrurile cum erau, pe cînd dl Nae le spunea cum îi venea la socoteală. Astfel, ceasurile de muncă, la arie, nu începeau niciodată ca la lumea cealaltă. Zadarnic istorisea baciul:
   — Soarele era sus, coane, cînd s-au luat de treabă. Dl Nae vine la arie tîrziu, neamţu aşijderea, iar lumea stă şi bea tutun, că dacă nu umblă damfu...
   Matei hotărî să se culce într-o noapte la arman. După ce prînzi, îşi luă o pernă şi o manta de drum şi se duse de se culcă pe vîrful şirei de paie, cu faţa către cer şi cu baciul Micu la picioare.
   — Ce făceau oile, Micule?
   — Ce să facă, coane, dormeau.
   — Dar Floarea?
   — Da' cine-o vede!... Ia, doar cînd îmi spală cîte-o cămaşe.
   — Te spală cam des, Micule, după vorba cucoanei Aglae.
   — Unde se pomeneşte, coane! Dacă te-i potrivi matale la gura coanei Aglae, e vai de noi.
   — Vorbeşte lumea. Ai să-ţi găseşti beleaua cu Stîngă.
   — D-apoi nea Stîngă, ştie el.
   — Bine... Eu atîta-ţi spui: să-ţi cauţi de treabă. Cine-a rămas la oi?
   — A rămas Ion şi cu Panţu.
   — Cine-i Panţu ăsta?
   — E dintr-un sat cu mine, coane. Om bun e el, da' cam bea cînd are cu ce.
   — Rea treabă. Atunci oile rămîn în plata lui Dumnezeu.
   — Nu, coane, că eu sunt acilea. Te servesc pe matale de unsprezece ani; pînă acum n-am dat greş şi cu voia lui Dumnezeu m-oi purta bine şi de-acu-ncolo. Numai cîinii să-mi trăiască.
   — Ce cîini mai ai?
   — Apoi am unu, coane, de plăteşte cît toţi ciobanii.
   — Cum îl cheamă?
   — Corcoduş.
   — Voinic?
   — Pii!... Voinic nevoie mare! Omoară lupu cu chieptaru.
   — Cu ce?
   — Cu chieptaru, coane. I-am bătut nişte cuie într-o curea şi i-am căptuşit-o c-o ţîr' de lînă, şi numai i-am prins-o de gît, ca o gură de ham, că de se repede-n lup, îl doboară cu cuile.
   — Să mi-l arăţi şi mie.
   — Bine, cucoane.
   — Acuma, noapte bună.
   — Noapte bună. Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate celea. Întunericul se coborîse din fundul depărtărilor, parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute, şi haosul ar fi inundat lumea. Rar, cîte un zgomot din sat venea să turbure paşnica tăcere a cîmpului. Un cîine lătra în somn, înăbuşit, or un buhai mugea cu glas adînc; cucovele de baltă ţipau cîteodată în marginea trestiilor, or rînchezatul vreunui mînz venea ascuţit despre pădure. Ţîrîitul bălăriilor părea a face parte el însuşi din tăcere.
   În farmecul încîntător al ceasului acela, în loc de a adormi, mintea se simţea şi mai mult, şi, ca o rază de lumină, năzuia
   să curgă în spaţiu. Unde? În lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atît de bine se uneşte cu aceea a cerului. Cine eşti tu, călător de o clipă pe pămîntul tău, trăitor de o zi, cînd atîtea pămînturi umplu veşnicia deasupra?
   O blîndă descurajare păru că învăluise sufletul lui Matei, care, cu trupul rămas pe paiele uscate, plutea în văzduh cu întreaga sa fiinţă nematerială. Ca la toţi oamenii echilibraţi, dar cu fantazia caldă, nimicnicia făpturei noastre faţă cu natura uriaşe, era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altă parte, scînteia ce arde în noi, facultăţile noastre sufleteşti, un continuu îndemn de a trăi. A pricepe că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei, este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe, e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e parte în tine, parte afară din tine, ai pricepe totul! Viaţa e plină de durere şi de farmec. Ce somn adînc doarme spaţiul dintre stele! Între fiecare stropitură de lumină din Calea Lactee sunt milioane de poşte de singurătate. Şi unde ne ducem noi, după moarte? noi, partea aceasta ce se desprinde din tiparul de acum? Nicăiri. Murim în noi înşine, cum mor făpturile unui vis, în vis. Un car trecea pe drum, iar căruţaşul cînta din fluier, singur. Închide ochii şi dormi sub straja stelelor. Saşa e-naltă. Ca ce? Ca nimic...
   Cînd deschise ochii din nou, cerul scînteia din luceferii săi ca din diamante.
   — Micule, dormi?
   — Nu, cucoane.
   — Tîrziu să fie oare?
   — Păi... cam pe la miezul nopţii. El se gîndi întru sine de ce oare nu doarme baciu. Cine ştie ce-l munceşte şi pe el. Poate vorba cu Floarea.
   — De unde ştii tu că e miezul nopţii?
   — Da' cum, Doamne, să nu ştiu! că doar am petrecut o tinereţe întreagă la munte.
   — Ei, după ce cunoşti?
   — După cer, coane. Că ajungi să citeşti în zodie mai ghine ca-n carte.
   — Taci, bre!... Ia spune cum citeşti.
   — Păi ce doreşti matale să ştii?
   — În ce zodie suntem acum?
   — Păi suntem în luna lui cuptor — în zodia Leului.
   — Poţi să mi-o arăţi pe cer? Baciul îşi adînci ochii în stele şi tăcu.
   — O să fie cam greu, coane, că mergem spre sfîrşitul lunei. Luna şi zodia: a trecut una, trece şi alta. Eu acum văd zodia Fecioarei, a Cumpenei, a Scorpiei, a Arcaşului şi a Capricornului. Toate sunt de faţă. Dar a Leului a apus, bat-o vina ei... A ha, ha, uite-o, coane!
   — Unde-i, Micule? întrebă Matei, ridicîndu-se cu grabă pe un cot, parc-ar fi fost vorba de cine ştie ce minune trecătoare.
   — Păi cum să-ţi spun eu matale... Uite colea, la mîna mea stîngă, luceafărul ăla de scăpăra scîntei...
   — Da, îl văd, ăla de merge în prelungirea oiştei carului.
   — Fă-te mai la stînga, jos spre marginea cerului, şi ai să dai de altă stea, care străluceşte parcă şi mai şi. O vezi, coane? E gata să apuie şi ea.
   — Da.
   — Primăvara e ea minunată. În luna lui mai, gîndeşti, Doamne, că se sfărîmă în sufletul ei fecioresc de tare ce arde.
   — O văd.
   — Aceea e steaua holdelor cînd dau în schic, iar cu cele dimprejurul ei alcătuiesc zodia Fecioarei. Acu de te laşi matale şi mai la vale, dai de patru stele de parcă nici nu se mai văd.
   — Aşa este.
   — Acolo e zodia Leului. Cea mai mîndră, pe care ciobanii o cheamă "inima Leului", nu se vede deloc. Halal de cine se naşte sub steaua aceea!
   — De ce, Micule?
   — Ajunge împărat.
   — Da?... O fi "Regulus"...
   — O fi. Cine se naşte în zodia asta e plin de noroc. Matei se gîndi, fără voie, la steaua şi la zodia lui şi-i veni pînă-n gură să-ntrebe pe baciu ce ştie. Însă o temere ascunsă să nu-l audă vorbind rău despre ele, îl făcu să tacă. Era cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul era tîrziu; vorbele baciului aveau o gravitate profetică. Dar biruind înrîurirea aceasta, se hotărî să întrebe.
   — Cu mine ce-i, Micule?
   — În ce lună eşti născut matale?
   — În septemvrie.
   — Sărăcan de mine!
   — Ce este? întrebă Matei mişcat.
   — Părinţii matale s-au cununat în postul Crăciunului! Matei începu a rîde:
   — Fii liniştit, omule, s-au cununat în cîşlegi, dar eu m-am grăbit să viu în lume.
   — Păi matale eşti născut în zodia Cumpenei... Şi aşa este, coane, cu zodia nu te poţi pune: îţi este scris să hii om drept.
   — Iar bine, zise Matei rîzînd. Dar acum să-mi spui cum cunoşti ceasul.
   — Apoi lesne. Uite matale deasupra capului nostru, spre crivăţ. Vezi un ghiduş de luceafăr, de tremură subţiratic şi nu se mişcă niciodată de la locul lui?
   — Da.
   — Acu, pe stînga lui, vine Caru, iar pe dreapta Chirostriile. Amîndouă se învîrtesc toată noaptea împrejurul luceafărului din mijloc, din mîna stîngă spre mîna dreaptă. Şi dacă am zice, aşa de-o prubă, că bunăoară iarna nu mai este, vară nu mai este, cum cică ar hi pentru corăghieri pe ape, tot poate omul să ştie dacă-i postul Crăciunului, or al SînteiMării că de-i în postul Crăciunului, Carul răsare dedesubtul luceafărului şi e cu tînjala-n jos, şi apune deasupra, cu tînjala-n sus; iar de-i în postul Sîntei-Mării, răsare din stînga cu tînjala în sus, şi apune la dreapta, cu tînjala în jos. Şi Chirostriile tot aşa se învîrtesc şi ele, pe partea cealaltă. Acu, de vrei matale să ştii ceasurile, iar la Car te uiţi, că de-i vară, el răsare tot în mîna mea stîngă, cu tînjala drept în sus; la miezul nopţei e cu tînjala de-a curmezişul, iar despre zori se întoarce-n jos. Iarna ne mai luăm şi după Cloşca cu pui.
   Matei se uită rătăcit pe bolta senină. O adevărată ploaie de stele căzînd venea din cer. Calea robilor sticlea ca o pîrtie de zăpadă. Constelaţia Lebedei şi a Acvilei păreau a se deschide şi a lăsa ochiului drumul liber spre regiuni mai înalte. Aceeaşi taină fermecătoare peste tot! Un gînd rătăcitor despre mamă-sa îi adie prin minte şi parcă îi fu milă de steluţele ce alunecau în haos. Despre ziuă, un aer rece îl făcu să se ghemuiască în manta şi să-şi strîngă împrejur o mînă de paie mai mult, ca să nu-l pătrundă umezeala. Şi astfel adormi.
   Cînd deschise ochii a doua zi, soarele era sus. Un senin încîntător se desfăşura privirei, pînă în slava cerului. Singur, străveziu, un nouraş ca de bumbac plutea prin aer. Oamenii erau deja în arie; maşina treiera, iar duba, încărcată prea mult cu snopi, huia ca o vijelie. Din cînd în cînd se auzea vocea lui Nae: "Incet, măă! că rupi maşina!" Se făcuse de o hărnicie nespusă d. Nae, fiindcă, precum ziceau ţăranii, bîja era pe vîrful şirei.
   Cam ruşinat că-l apucase soarele dormind, Matei se dete jos şi se amestecă printre muncitori, care, foarte firesc, se făceau că nu-l văd, şi lucrau nevoie mare.
   
   XII
    
   Duminica viitoare se sculă de dimineaţă şi se duse în deal la cimitir. Nu era nimeni înăuntru. Cîteva vrăbii zglobii se coborau din sălciile singuratice şi se scăldau în ţărîna de pe morminte. Liniştea verei părea că înconjură locul acela de odihnă, cu respectul datorit morţilor. Pe mormintele lui Matei se vedeau: pe unul florile vii, sădite de Saşa; pe cel proaspăt un mănunchi de nemuritoare de cîmp, flori albastre, ce mîngîiau pămîntul, aruncate cu prisos peste tot. Trebuie să fi fost tot ea, prietena tînără, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rămase în picioare cu mîna dusă la gură, între tatăl său şi mamă-sa, şi, neputînd gîndi nici hotărî nimic, îşi şterse ochii şi se depărtă.
   Din poarta cimitirului se vede dincolo, pe vale, satul Comăneşti. Îi veni dor de Saşa. Porni într-acolo, să-i mulţumească. Dar oare nu era prea de dimineaţă? Ba da, dar întrebarea lui rămase fără răspuns. Mergînd, se gîndea la fondul de statornicie ce trebuie să fie într-o fire ca a Saşei. Mamă-sa o cunoştea bine, se vede, deoarece atîta îi vorbise de ea. Ce păcat că era hotărît să nu se însoare!...
   Cînd ajunse la Comăneşti, dete de un argat care uda florile.
   — Doarme cuconiţa, măi flăcăule?
   — Da' cum o să doarmă pe vremea asta!...
   — Dar cuconaşul Mihai?
   — A ieşit. Dumneaei e la biserică, iară cuconaşu... e pe semne la cîmp.
   Omul îi arătă drumul către biserică, unde ajunse după cîteva minute. De departe se vedea strălucind acoperişul de tinichea, iar în clopotniţe lemnăria schelelor şi clopotele înşile. În curte se jucau copii în iminei şi cu cămăşuţa albă trasă peste iţari, iar la brîu cu bete. La uşe, săraci încovoiaţi pe cîte un băţ; babe ghemuite pe pardoseala de cărămidă; copii mici ce se jucau cu cîte un măr. Biserica era de zid, încăpătoare, zugrăvită cam de mult, dar încă cuviincioasă. Catapeteazma, înnegrită de fum, era garnisită, la icoanele mari, cu perdeluţe albe; iconostasul era îmbrăcat cu fir; pe măsuţa din mijloc se vedeau farfurioare cu colivă, străchini cu mere şi prune, ce propteau la rădăcină o lumînărică; prescuri, gărăfi de vin, mănunchi de gălbioare şi indrişaim. În strana din stînga, cînta un dascăl, iar cea din dreapta era goală, fiindcă acolo şezuse Comăneşteanu, tatăl Saşei. În dreapta altarului sta în picioare un hagiu, îmbrăcat în anteriu, cu lanţul ceasornicului după gît, cu un inel straşnic în deget, făcînd cruci peste cruci, cu mîna roată prin aer, iar capul veşnic în mişcare. El izbucnea din cînd în cînd în rugăciuni: "binecuvîntează stăpîne", ori "Doamne miluieşte, 'oamne miluieşte, 'mne miluieşte!", ori pufnea pe nas spre a ţine isonul, cîte un "imn!..." ce zbîrnîia minute întregi. El ducea cădelniţa de la o uşe la alta a altarului; el zicea Tatăl nostru ; el era, în sfîrşit, stîlpul bisericei. Şi toate astea, gratis, doar numai fiindcă tată-său fusese la Ierusalim.
   Lumea în biserică sta împărţită în două: femeile singure, deoparte, în coadă, de la uşe pînă la jumătatea locului, iar bărbaţii, singuri, în frunte. Femeile măritate, cu pieptănătura cu conci roşu şi peste cap cu năframă albă, stau mai toate în genunchi; fetele mari cu flori de tîrg la cap, cu obrajii daţi cu roşu, cu fuste de stambă cu pucheţei ce le veneau pînă la glezne, stau mai mult în picioare, cînd veneau. Bărbaţii cu căciulele miţoase trîntite jos, cei mai mulţi cu plete lungi pe spate, unii raşi pe frunte, stau drepţi, ascultînd slujba cu smerenie. Ei se dau la o parte cu respect din mijlocul bisericei, făcînd roată împrejurul Saşei şi al fetelor.
   Matei rămase lîngă uşe. În primele momente mirosul de tămîie îi aduse aminte de înmormîntarea mame-sei şi parcă i se urcă la cap, făcîndu-l să sufere. Puţin cîte puţin, însă, se deprinse cu el şi sfîrşi prin a asculta cu plăcere toată liturghia.
   După biserică, Saşa se înclină uşor către oameni:
   — Bună dimineaţa.
   — Sărutăm mîinile. Apoi se opri să mai întrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacă a meliţat cînepa, pe o a treia s-o cheme la curte, pînă ce, spre uşe, dete cu ochii de Matei.
   — Tiens! c'est vous?
   — C'est moi. Acest fel de a vorbi în gura ei era nefiresc, şi se vedea bine că ascundea o stîngăcie. Fetele îl scuturară de mînă, cu cotul în sus, după cum scria la pravila guvernantei miss Sharp. Ieşiră cu toţii din curtea bisericei, cu lumea după ei, şi se îndreptară spre casă. Saşa se făcuse roşie, rîdea, se-ntrerupea în vorbă, plecîndu-se spre Matei, care era de partea cealaltă.
   — Stai să dejunezi cu noi, nu-i aşa?
   — Nu se poate.
   — Da' de ce nu se poate?
   — Fiindcă n-am lăsat vorbă acasă.
   — Ce-i mai lesne, trimit eu un om să spuie... dulcei Aglaie că nu vii.
   — Nu... azi e duminică, nu şade bine să-i las singuri.
   — Vine şi prefectul.
   — Un cuvînt mai mult ca să nu rămîi.
   — De ce?
   — Aşa. Pe mine mă aşteaptă dulcea Aglaie, la dumneata vine dulcele prefect...
   Saşa bufni în rîs:
   — Zău aşa, vecine: n-ai nici un haz.
   — Ba nicidecum, zise Matei, pe jumătate glumind şi pe jumătate serios.
   — Ba nu, zău, nu vrei să rămîi?
   — Nu pot astăzi. Pofteşte-mă altă dată, şi viu cu plăcere. Bineînţeles, fără prefecţi.
   — Nici vorbă, zise Saşa, trecînd înspre partea lui şi luîndu-l de braţ. Da' cafeaua stai s-o iei cu noi?
   — Am luat-o deja, însă stau. O să m-apuce soarele...
   — Nu-i nimic: te trimitem cu trăsura. În cerdac, la umbră, Turică aduse cafeaua, zîmbind bucuros lui Matei.
   — Poftiţi cafeaua, cuconaşule?
   — Nu, mulţumesc.
   — Că doar e făcută de cuconiţa noastră "în prisoană".
   — Ştie cuconaşu, zise Saşa iritată; lasă tava pe masă şi du-te de-ţi caută de treabă.
   Turică zîmbi cu supunere şi se retrase.
   — E supărător cu prostiile lui; toată ziua îndrugă la radicale. Alaltăieri era furios pe bucătăreasă că nu ştie să facă "ardevruri" tocate. De unde i-o fi intrat în cap că pătlăgelile tocate sunt hors-d'oeuvre.
   Apoi întorcîndu-se spre Matei, cu graţia ei senină:
   — Zău, nu vrei să iei nimic?
   — Bine, să iau ceva, ca să-ţi fac plăcere, dar ce?
   — Orice vrei.
   — Doar poate miere, zise el. Rîdeau amîndoi aducîndu-şi aminte de data trecută. Matei se uita la ea încîntat de îndemînarea cu care se mişca. Ea purta o rochie de fular alb cu o cingătoare de panglică, ce-i cădea pe o parte, în două lungi capete. Cînd trecea pe lîngă dînsul, stofa îl atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. I se părea că nu văzuse nici o rochie mai bine croită şi mai simpatică. Ar fi vrut să puie mîna pe capătul panglicei şi s-o mîngîie. Saşa se aşeză jos în faţa lui.
   — Mary, adu tablele, te rog. Fetele se repeziră amîndouă s-aducă cutia cu tablele.
   — Nu ştii cît semeni cu o floare!... zise Matei deodată.
   — Vai, vecine, ce compliment!
   — Adevărat; ar fi fost mai bine să tac, însă mi-a venit aşa de firesc! Semeni în adevăr cu o floare. Hainele par astăzi că au crescut pe dumneata, cum cresc florile crinului din el însuşi.
   Ea se făcuse roşie de plăcere şi se opri din pregătirea cafelei, împingînd uşor ceaşca departe de dînsa. Apoi se plecă în jos şi se uită la rochie.
   — Îţi place? E simplă nu-i aşa?...
   — Minunată! Fetele se întoarseră cu cutia cu table şi se puseră să-şi bea cafeaua în linişte.
   Saşa întinse tablele pe masă şi-i arătă cum se aşează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă jocul, cu înlesnirea unui adevărat stîlp de cafenea. Dar ochii ei adînci aveau o privire atît de preocupată, încît se vedea, din genele lor, ce se mişcau gînditoare, că mintea e în altă parte. Gura zîmbea, umedă de fericire. Mîna stîngă, cu care arunca zarul, tremura. Cuburile săltau afară din cutie, iar Matei se pleca să le adune. Ea le trecea în mîna dreaptă, dar nici cu aceasta nu izbutea mai mult.
   — Pardon!... Nu ştiu să mai arunc... După un minut iar sări zarul, căzînd pe scînduri.
   — Da' ce faci, maman? zise Mary, uitîndu-se la ea cu mirare.
   Ea, disperată, îşi duse mîinile la ochi, roşie şi respirînd cu greutate. Părea că rîde, însă batista-i se udase de lacrămi. Fetele se uitau una la alta, neliniştite, iar Matei zîmbea, fără să priceapă ce e. Saşa se sculă de pe scaun şi, grăbită, intră înăuntru. Surorile ei se luară după dînsa. Ea intră în odaia ei, unde căzu pe o sofa, cu batista tot la ochi, plîngînd.
   — Maman dragă, ce ai? Victorio, adu flaconul de pe masa mea. Maman, ţi-e poate prea cald?... ce ai?...
   Binişor, ea îşi luă mîinile de la ochi şi respiră din plin.
   — N-am nimic, dragă... Am ameţit. Poate că mi-e prea cald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria o să mă ajute să mă schimb.
   — Să chem pe Manda?
   — Nu, fetiţo. Mary ieşi, nesigură, şi veni în cerdac, la Matei. În urma ei, Victoria intră repede la Saşa, gîfîind şi gata să plîngă şi ea. Saşa sta tot jos, uitîndu-se drept înaintea ochilor.
   — Ţi-a trecut, maman dragă? Glasul fetei era atît de mişcat, încît soră-sa păru a reveni la cele dimprejur.
   — Mi-a trecut, fetiţo. Vino-ncoace. Victoria se aşeză în genunchi lîngă sofa, iar Saşa îi luă capul în mîini şi i-l sărută cu o adevărată frenezie. O putere neţărmuită de simpatie, de iubire de lumea întreagă îi răsări în suflet, şi parcă, strîngînd în braţe capul fetei, mulţumea o nevoie fizică de a mîngîia pe cineva. După cîteva momente se sculă veselă rîzînd:
   — Mi-a trecut, haidem. În fugă, îşi netezi părul la tîmple, muie o batistă în apă şi-şi răcori obrazul, apoi ieşi. Se duse, zîmbind, drept la locul ei de mai-nainte. Matei se uită la ea, mirat şi oarecum nedomirit de ceea ce se întîmplase. Ea nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre el.
   — Sper că nu eu sunt cauza...
   — Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de ameţeală... de care nici eu nu-mi dau seama. Poate fumul din biserică... căldura... În sfîrşit, a trecut.
   Pe cînd ea vorbea, un docar cu doi cai frumoşi intră pe poartă.
   — Haiti! Prefectul, zise Damian, sculîndu-se şi voind să fugă.
   Saşa se întoarse cu privirea către poartă.
   — Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea rîzînd. Fetelor, ştergeţi-o!... cît mai e vreme.
   Fetele înţeleseră şi se făcură nevăzute.
   —Tănase Scatiu, cu caii luaţi de la Otopeanu. Trăsura se opri înaintea scării şi, în adevăr, Tănase Scatiu se coborî, dînd hăţurile în mîna vizitiului. Caii erau minunaţi: cu picioarele dinainte înfipte departe în nisip; cu capul sus, muşcînd din zăbale; cu hamurile de argint, înhămaţi la o trăsură elegantă: erau de un stil desăvîrşit. În coada trăsurii însă, sta un ţărănoi, încălţat cu ciubote, în spinare cu un palton de-a stăpînu-său, ros şi ieşit de soare, iar în cap cu o pălărie înaltă, ce-i venea pînă peste urechi, soioasă şi zdruncinată ca o veche braşoveancă. Aceasta da de gol totul: se vedea că trăsura şi caii trebuiau să fie cumpăraţi la mezat, ori luaţi amanet, de la vreun om cumsecade — altfel n-ar fi fost aşa de corecţi la un stăpîn care avea o asemenea prubă de vizitiu.
   Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, care, în gîndul lui, era făcut ca să-l apere de praf şi totodată să răpuie lumea de ghiduşie. Matei înţelese dintr-o aruncătură de ochi pentru ce unchiu-său îl găsea mitocan.
   Tănase se aşeză pe un scaun, picior peste picior, şi începu a se freca pe frunte cu batista.
   — Ptiu... da' cald e, nenişorule!... Că i-am zis lui Iorgulescu: nu te duce, Guţă... ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă ca Panaitopulo! Dar e de un antetman, domnule!...
   — Ei, l-aţi ales? întrebă Saşa.
   — L-am alesără.
   — Bine-aţi făcut.
   — Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ăla! Să mai lase locul şi la alţii, că acuma e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunăoară; eu, un altul ca mine...
   — O să-ţi vie vremea şi dumitale, zise Saşa, zîmbind. Da' frumoşi cai ai.
   — Vă place?
   — Îmi plac mult.
   — O mie cinci sute de franci. Numai hamurile fac mai mult, zise el, îngîmfat de mulţumire.
   — Adevărat.
   — Ei, aşa-i cu boierimea noastră; ia bani cu dobîndă ca să petreacă la străinătate, şi cînd la plată, tufă. Noi stăm colea şi ne roadem din unghii, ca să le plătim arenzile, iar creditorii dumnealor le vînd averile la mezat.
   — Ia lasă, d-le Tănase, că tot dumneavoastră sunteţi creditorii.
   — Coană Saşo, să mă bată Dumnezeu dacă aveam să iau un ban. Cît am ţinut moşia lui, da... nu mă dau la o parte. Aveam un samsar la Bucureşti, care, numa ce-mi da o depeşă: "Tănase Sotirescu, Vlădeni. În curînd apa la moară". Emediat mă porneam la gară, şi numai aşa, ca din întîmplare, treceam pe la Fialcowsky, unde Costică Otopeanu şopăia prin toate colţurile cu cămătarii. Cum mă vedea, îmi sărea de gît. "Ce noroc! cîtă plăcere!" Eu mă făceam niznai. Numa ce mă scotea afară, mă urca în muscal şi haide! N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. Şi numa începea vorba: "că, nene Tănase, să-mi dai cinci mii de franci". "N-am, coane Costică!" "De, găseşti dumneata la un bancher, şi să ţi-i opreşti din cîşt..." "Doar aşa". Şi numa rămînea la Bolivard iar eu, nentule, vira prin Lipscani cu trăsura boierului, cumpăram mamei cele de trebuinţă, şi peste o jumat' de ceas mă-ntorceam. "Ei, ai găsit?" — "Chipurile am găsit, dar mi-e şi ruşine să vă spun cu cît". — "Cu cît o fi". — "Un afurisit de jidan din Hanul cu Tei: cere 17 la sută şi zice că la un boier ca d-voastră nu dă mai puţin de zece mii de lei... "În sfîrşit, ce să mai încurc vorba, cînd îi eram arendaş, îl ciupeam; dar de astă dată, nimic.
   După aceea tăcu şi păru a se gîndi. Matei şi Saşa se uitau la el.
   — Îmi pare rău.
   — De ce? îl întrebă Saşa.
   — Trebuia să-l lucrez mai bine.
   — Nu eşti mulţumit?
   — Bine, coană Saşo, nu vezi că l-au mîncat alţii... Nu era mai bine să-l pui eu în pungă, că mi-am trecut o viaţă întreagă muncind pe pămîntul lui?
   — Tocmai de aceea, eu credeam că ar trebui să ai milă de el, tocmai fiindcă ai făcut stare pe moşia lui.
   Tănase Scatiu plesni din degete şi şuieră ca un şarpe:
   — Boierii, boierii, cum se apără!... Ehe! s-au dus vremurile alea. Acuma chimiru! Ai bani? eşti boier; n-ai bani? poţi să fii coborît cu hîrzobul din cer, tot degeaba. Este?
   Matei, căruia era adresată întrebarea, dete din cap, parc-ar fi zis "mai încape vorbă".
   — Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu, că de lume puţin îmi pasă. Moşia mea, caii mei. Cînd îmi vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trăsură şi la gară, băiete. Este?
   — Este.
   — Ba Brăila vrei? iote-o Brăila; ba Drăgăica Buzăului vrei? iacăt-o colea; ba Bucureşti să zicem că vrei? du-te, băiete, la Bucureşti. Parale să ai, că distracţii se găsesc ele. Este?
   Matei pufni de rîs, dar se încercă să pară firesc, neascunzîndu-se de Scatiu.
   — Eu nu-i spui dumneaei tot aşa? Saşa se uită la el cu mirare, gata s-o umfle rîsul şi pe ea.
   — Îmi spuneai mie?!...
   — Se-nţelege. Brăila vrei? uite Brăila; Bucureştii să zicem că vrei? poftim la Bucureşti. Ce atîta jale fiindcă Otopeanu şi-a vîndut trăsura la mezat! Cel puţin acuma a intrat în mîna unui om care ştie ce vrea să zică trăsură şi cai.
   — Este? întrebă Tănase mulţumit.
   Saşa rîdea, cu mîna la gură, parcă se temea să nu supere pe Scatiu. Acesta, încîntat de succesul ce avea, vroi să urmeze:
   — Ba poate o să mă-ntrebi de ce i-am cumpărat.
   — Da' nu te-ntreb, frate, zise Matei foarte serios. Scatiu rămase un moment cam nedumerit. Apoi, înţelegînd că celălalt vrea să rîdă de dînsul, se făcu roşu.
   — Adică cum vine vorba asta? mîrîi el.
   — Ei, hai să zicem că te-ntreb.
   — Am înţeles. Adică dumneata vrei să m-aduci peripizon... parcă eu sunt prost şi nu-nţeleg.
   Matei se prăpădea de rîs.
   — Să te-aduc... ce?
   — Lasă că ştiu eu. Apoi vroi s-o întoarcă şi el pe glumă:
   — Poftim de vezi ce-nvaţă dumnealor în străinătate. Diploma, domnule, să-ţi văd diploma!... Ce-mi umbli dumneata cu fanfleuri de astea.
   Matei rîdea din ce în ce mai tare, iar Scatiu de asemeni, părînd că are şi el dreptul la rîs. Saşa îşi muşcă buzele, ca să nu aibă aerul că ţine parte lui Matei.
   — Domnule Tănase, vrei să iei ceva?
   — O dulceaţă, cuconiţă, cu plăcere. Îşi luă dulceaţa şi voi să plece. Matei îl ruga să-l ducă şi pe el acasă, ceea ce Scatiu primi bucuros, fiindcă putea astfel să-i arate caii.
   Cînd îşi luă adio de la Saşa, aceasta îi zise încet:
   — Mihai nici nu te-a văzut... Puteam să te trimitem cu trăsura noastră...
   — E prea cald, şi-ţi ostenesc caii degeaba.
   — Cînd mai vii pe la noi?
   — Cînd vrei; dacă nu e prea curînd, şi diseară pot veni.
   — Foarte bine, te aşteptăm diseară.
   
   XIII
    
   Cînd Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura drept la grajd şi propti caii în faţa unui morman de gunoi. El însuşi stete faţă la deshămarea "harmăsarilor".
   Într-o curte mare, se întindeau şireaguri de case de nuiele lipite cu lut; şandramale de scînduri; cotineţe de găini; hambare; două puţuri cu furcile strîmbe şi cu jgheaburile sparte, aşa că noroiul era de-a pururi în fiinţă; o bucătărie povîrnită pe o rînă; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul de acarete, făcute în pripă şi pe ieftin.
   În mijlocul curţii, două perechi de boi stau cap la cap; la umbra hambarului un buhai bătrîn rumega; pe vîrful gunoiului rîcîia o turmă de găini, cu un cocoş moţat; în noroiul de la puţuri se tăvăleau trei porci; la uşa bucătăriei, o ţărancă da de mîncare la curci. Argaţii umblau alene, de-abia trăgîndu-şi ciubotele după ei. Căldura şi un ciocan, două de rachiu mai mult îi moleşea cu desăvîrşire.
   Tănase intră în casă. Un miros de crîşmă îl luă de la uşă. Într-adevăr, într-o cămăruţă lipită cu lut pe jos, mamă-sa "boteza" rachiul. Un argat scotea spirt dintr-un poloboc şi-l vărsa într-o curătoare, amestecîndu-l cu două părţi apă. Coana Prohira, cu un tistimel dezbrobodit pe creştetul capului, cu o rochie de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nu cumva argatul să guste vreo picătură de băutură. Dumneaei însă se credea obligată "a-şi face o idee" de fiecare hîrdău de rachiu. La fiecare gustăreală strîmba din nas şi scutura din umeri.
   — Măăă!... că tare mai e cătrănit, bată-l Dumnezeu!
   — Să mai punem oleacă de apă, coană.
   — Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi prea tare. Ţăranul mustăcea şi vărsa mereu la apă.
   — Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proaspătă, că-i mai sănătoasă.
   Coana Prohira rîdea: Bată-te Dumnezeu de beţiv, că tot catran ai vrea să bei...
   — Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar şi matale, cînd te apucă beteşugul, tot la lucru tare te tragi.
   — Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala.
   — D-apoi boala matale aş vrea s-o am eu...
   — Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i aşa...
   — Ba că chiar aşa, numa leacurile să mi le dea.
   — Da' ce, mă, vrei să beau dracoveniile ce aduce procopsitu de fii-meu?... Apă de vacs, apă de Buda, apă de naiba, tot apă şi iar apă.
   — Ba ca să zici!
   — Eu îmi ştiu leacul: buruienile mele... Să nu-ţi uiţi vorba, ia du-te de mi le adu... Ştii unde sunt: sub pat, la perete. Sunt două sticlişoare, una mai mare şi una mai mică. Pe cea mai mică s-o aduci.
   Argatul ieşi.
   — Mă, mă! Omul îşi întoarse capul spre ea.
   — Să nu te împingă aghiuţă să-ţi vîri pliscul în sticlă.
   — Păzească sfîntu!
   — Eu atîta îţi spui. Dînsul se duse drept la clondir, şi, cum şedea în genunchi lîngă pat, cu faţa spre perete, puse sticla la gură şi supse cît ce putu. Apoi îşi şterse mustăţile cu dosul mîinei, puse dopul de cocean de porumb la loc şi se întoarse.
   Coana Profira se uită în zare la sticlă şi apoi la argat.
   — O să te fure sfinţii, Eremio. El se făcea că n-aude. Dînsa duse sticla la gură şi dete ochii peste cap.
   — Parcă-mi merge la inimă, maică.
   — O hi pelin, coană?
   — Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu oleacă de izmă, de-ţi ia durerea de la lingurică cu mîna.
   Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era deja formată, ci aşteptă să ducă sticla la loc, cu nădejde de a se întări şi mai mult în opinia de mai sus.
   Aceasta era starea lucrurilor în cămară, cînd intră Scatiu. El se rezemă cu mîinile de uşorii chilerului şi se uită înăuntru.
   — Da ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te odihneşti?
   — Apoi da, să mă odihnesc... Da' de m-oi odihni eu, cine o să muncească? bagabonţii ăştia? că dumneata acuma de politică te ţii, pentru stricatul de Panaiotopulo...
   — E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol sticla aia.
   — Care sticlă, ce sticlă?... sticla cu doctoriile?
   — Ia mai slăbeşte-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit.
   — M-am buhăvit eu?... Nu ţi-e ruşine obrazului, potca lumei, să-mi vorbeşti mie aşa! Da' de aia te-am făcut şi te-am crescut eu, mă?
   — Da' eu îţi zic pentru binele d-tale.
   — Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, păcătosule. O ploaie de ocări triviale se prăbuşi din gura ei asupra lui. El înălţa din umeri şi intră la el în odaie.
   — Iar s-a îmbătat. Dînsa ieşi în curte şi începu să strige împotriva lui, că a pus mîna pe averea de la dumnealui, că o ţine ca pe o slugă, că ea se duce în lume, şi cîte de toate. Cîţiva băieţi se uitau la ea de la poartă, şi rîdeau. Ea scuipa spre ei.
   După ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, mătăhăind, şi se culcă.
   Scatiu se dezbrăcase şi el şi se aruncase în pat. În odaia lui, cu ferestre mititele şi cu perdeluţe de stambă roşie, atîrnau de cuie: frîie, căpestre şi biciuri de tot felul, o jiletcă cu mîneci, aninată de un colţ, vreo două pistoale, o puşcă şi o geantă; pe jos o pereche de cizme de vînătoare, nişte pantofi cusuţi în canava — şi-ncolo, lutul udat, ce ţinea răcoare.
   Întins în pat, Scatiu se gîndea la Tincuţa. Tinereţea şi frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bătrîn. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de nevastă! Conu Dinu Murguleţ îi datora 30 de mii de lei şi părea a nu se grăbi să-i înapoieze. La ideea banului, entuziasmul lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpenenie era: să pună mîna pe bani şi pe fată. O tuse seacă îl făcu să se ridice pe un cot şi să înjure. Răsuci o ţigare, vorbind singur, şi luă o pană după sfeşnic şi-şi frecă ţigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fumul cu lăcomie.
   Afară pe prispă, se auzeau glasurile mai multor ţărani, ce vorbeau tărăgănat.
   — Că nu-i, măi, hine Petreo; de la hotărnicia vechie, a lui Mavru. El se scoală cu pritenţiele după hotărnicia cea nouă.
   — A'nginerului judeţului, naş Gheorghe?
   — Păi cum.
   — Da' ăla nici nu ştie să măsoare.
   — Păi cică aia-i măsurătoare dreaptă.
   — O hi, mă, că dracu-i meşter. Tănase Scatiu îi auzea din pat şi turba de mînie. I-ar fi împuşcat ca pe nişte cîini, dacă nu i-ar fi fost frică de juraţi. Se sculă binişor şi se duse să se uite la ei de pe fereastră. Erau cei mai dîrji din sat. El îşi îmbrăcă laibărul de dril şi ieşi la ei. Clocotea de mînie, dar se stăpînea.
   Ţăranii se sculară cu toţi în picioare, cu căciula în mînă.
   — Bună vremea, oameni buni.
   — Sărutăm mîinile, boierule.
   — D-apoi, ce doriţi de v-aţi sculat pe vremea asta să veniţi la mine?
   — Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim.
   — Sănătate să dea Dumnezeu. Alta?
   — Păi ia, hîrtia asta... Unul din ei scoase din sînul cămăşii un mototol de basma şi, desfăşurîndu-l cu mîinile lui crăpăcioase, dete de o citaţie.
   Tănase se făcu roşu.
   — E o "cetaţie", zise el. Nu ştiţi dumneavoastră că aşa am vorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată.
   — Păi ghine, coane, aşa ne-a fost vorba?... zise cel mai bătrîn dintre ţărani. Noi ţi-am spus că la judecată nu mergem. Mai ghine-ţi facem vo povară...
   — Păi ce povară să-mi faceţi, oameni buni?... că dumneavoastră nu le împliniţi nici pe cele vechi.
   — He! păcatele noastre, d-apoi cine-ţi munceşte pămîntul, coane?...
   — Banii mei, bade.
   — I-auzi, mă, zise unul, eu pînă azi n-am pomenit ban de la el.
   — Tacă-ţi gura, mă, Leftere, ziseră cu toţii. Scatiu se uita la el pe sub sprînceană. Îndoi hîrtia şi vru s-o dea înapoi ţăranului de la care o luase.
   — În sfîrşit, luaţi-vă "cetaţia", şi mai bine aşa: la judecată nici eu nu vă-nşel, nici dumneavoastră nu mă înşelaţi.
   Ţăranul nu vru să-şi ia citaţia înapoi.
   — D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii.
   — Corb la corb nu-şi scoate ochii, adăugă Lefter.
   — Ci tacă-ţi gura, mă nea Leftere.
   — A băut un păhăruţ la grec.
   — Ba n-am băut nici defel, da' ce umblă să ne ia pămîntul!...
   — Aşa este, ziseră mai multe glasuri. Cei din frunte, mai bătrîni, căutau s-o ia mai pe domol.
   — Noi, de la hotărnicia veche n-am fost supăraţi de nimeni, strigă Lefter, în mijlocul ţăranilor; ce vine el acuma să ne ia pămîntul!
   — Mă, da' iute te-ai făcut, bade Leftere, zise Scatiu, roşu de mînie, dar tot căutînd să se stăpînească.
   — Iute m-am făcut, că umbli să ne furi pămîntul, tîlharule!
   Vreo cîţiva ţărani îl luară de spate şi-l deteră la o parte.
   — Să nu-ţi calce chiciorul pe ogorul meu, că te zburătuiesc! strigă Lefter.
   — E băut, coane, să nu-ţi fie cu supărare.
   — Lasă c-o să-l învăţ eu minte!... Ei, ce mai vreţi de la mine?
   — Apoi să nu ne iai pămînturile, sărac de maica noastră, că ne laşi copchiii pe drumuri, coane.
   — Ce-o să vă fac eu, moş Stoico! Pe planurile mele de hotărnicie aşa stă, că grindul de la Cucuieţi pînă la heleşteu este al statului; eu sunt dator să apăr averea statului, că altfel o plătesc din buzunarul meu.
   — D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat pînă acuşica?... el nu ia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat.
   — O fi... Cine v-a mai băgat în cap şi asta?
   — Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne împartă toate alea.
   — S-o aştepţi, moş Stoico.
   — Păi noi nu ştim, coane: omul fără carte e ca vai de el; da' aşa s-a zvonit, a venit cică de la Roşia poruncă să ne împartă pămînturi.
   — Să vă împartă pămînturi!... Grele vremuri am ajuns, să-ţi spui drept! Da' dumneata ai primi, moş Stoico, să-ţi împartă pămîntul? ai primi să-ţi ia fata şi muierea; să-ţi împartă aşternutul; să-ţi ia oala de la foc; să-ţi împartă boii de la jug, că dumneata ai patru iar beţivul ăla care mă-njură n-are nici unul, fiindcă i-a băut.
   — Da, or am băut banii tăi, mă calicule, zise Lefter de la o parte.
   — Să-ţi tacă gura, hoţule, că te împuşc! răcni Tănase la el.
   — Ia mai ţine-ţi gura, mă Leftere, ziseră mai mulţi. Lefter tăcu. Scatiu, simţindu-se ascultat, urmă:
   — Ţi-ai împărţi boii cu el, ha?... Dă-i şi lui doi boi, că el n-are şi "mneata" ai patru, ha?
   Scatiu se uita la el şi cu coada ochiului la cei de primprejur, mulţumit de efectul ce făcea. Stoica îşi trecea cu dosul palmei pe cotoarele de mustăţi:
   — Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu am decît patru, iar matale ai o cireadă întreagă: dă-i şi lui, săracul.
   Bătrînul Stoica mustăci, pe cînd ceilalţi se foiau între ei, neîndrăznind să rîdă.
   — Eu, lui Lefter, boi?... şoricioaică, zise Tănase, avînd aerul de a glumi. Mergeţi cu Dumnezeu, oameni buni, şi la ziua înfăţişărei veniţi la judecată, că-i numa de formă, ca să nu m-apuce statul.
   — Mai rămîneţi sănătoşi, coane, da' noi la judecată nu venim, şi nici judecata să nu calce pe la noi, că nu e bine.
   Tănase intră înăuntru, cu citaţia în mînă, iar ei se depărtară, vorbind şi dînd din mîini.
   — Ai dracului, mi-au lăsat "cetaţia"... Bre! a ajuns ţăranul mai şiret ca boierul, zise el, ca morală.
   Şezu pe marginea patului şi se gîndi fumînd. După cîtva timp intră mamă-sa, spăsită şi necăjită, şi merse de se aşeză pe un colţ de scaun, fără a zice nimic. El se uită la ea mişcat. Cît putea bădărănia lui să îngăduie sentimente înalte, ele erau pentru babă. Îi ierta toate celea, pînă şi beţia, fiindcă, de, "o mamă are omul".
   — Ei, ce ai de te-ai supărat aşa? Ea da din cap şi-şi frîngea mîinile, zbîrcind din gură ca un copil ce stă să plîngă.
   — L-am auzit... pe Lefter... nu l-ar mai răbda pămîntul...
   — Ei!... şi de asta te-ai necăjit atîta?
   — Cum să nu mă necăjesc, maică!... Auzi dumneata, ţăran obraznic!
   — Era beat.
   — Beat, ha?
   — Apoi beţia o să puie capăt la multă lume, zise el cu înţelesuri.
   — Aşa zău, beţia. Beau, bată-i mama lui Dumnezeu, de sting pămîntul.
   — După aceea se sculă în picioare şi se apropie de el cu mare taină.
   — Tănase!...
   — Ei, ce-i?
   — Oare să nu-şi vîre coada şi "fodulul"? Aceasta era porecla lui conu Dinu.
   — Ia tacă-ţi gura, maică.
   — Iaca tac, zise ea repede, ducîndu-se din nou pe colţul scaunului.
   — "Fodulu" dacă ar putea şi-ar plăti datoria.
   — La sfîntu aşteaptă. Te-a găsit pe dumneata prost şi-şi joacă calul cum îi place.
   — Ce face?
   — Chiar aşa. Te ţine cu vorba să-ţi dea fata. Parcă cine ştie ce mai sculă. Fete pentru dumneata cîte pofteşti...
   — Oleo!... Să nu mă facă, că-i vînd şi cenuşa din vatră.
   — Să i-o vinzi, procopsitului, că-i cu coada în sus ca o capră rîioasă... Acu a mai venit şi lingoarea de nepotu-său şi nu mai încapi de ei.
   — Doftorul cel mare!
   — Doftor, ăla?... Nici pe Cotei din curte nu i l-aş da în seamă. Eu zic să-i pui "sifestru".
   — Ba vezi că nu.
   — Să-i pui "sifestru", şi să-l văd eu venind colea la mine, şi tipărindu-mi mîinile şi pe o parte şi pe alta, şi eu să-i spui: "Nu putem, nu putem". Cioclovina dracului!... Că d-aia miam ros eu palmele, muncind cu răposatu tată-tău, ca să strîngem bani, să le dăm lor, şi ei să ne facă mutre... Acuşi să te duci şi să-i pui "ezecuţie."
   — Ei, încet, încet.
   — Ba nici un încet.
   — Zi să-mi dea de spălat.
   — Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumuraţi. După cîteva minute, intră jupîneasa Liţa, o dudană de muiere cît un munte. Ea aducea un lighean de aramă, cu ibricu de apă în mijloc, o cutie de tinichea cu o coajă de săpun, şi, pe umăr, un ştergar de ţară. După ce aşeză totul pe un scaun, îl aduse dinaintea lui Scatiu şi-i turnă să se spele.
    
   XIV
    
   Matei se ducea la Comăneşti mai în toate zilele. Se obişnuise aşa de mult cu drumul acesta, încît, cînd îşi mai aducea aminte de vorbele mame-sei şi încerca să mai puie frîu plăcerei de a vedea pe Saşa, i se părea că-i lipseşte ceva. Dar atunci îşi zicea că e dator să se ducă, tocmai ca s-o cunoască mai bine.
   Într-una din aceste zile de cuminţenie, pe cînd rătăcea singur, călare, pe marginea moşiei, se opri la bostănăria unui lipovean.
   Aşezată în mijlocul cîmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzîndu-şi umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia şi cu două fete încărcau un car cu fîn. Îndată ce-l văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol şi cu cămaşa roşie peste pantaloni, se apropie de el şi-i sărută mîna; femeile de asemenea. Apoi una din ele alergă înăuntrul colibei şi veni cu un fund curat şi un ştergar, pe cînd lipoveanul scotea dintr-o groapă un pepene enorm, pe care-l tăie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura înfiptă în miez, lipoveanul i-l aşeză dinainte, şi apoi se dete la o parte.
   El rămase singur, uitîndu-se pe cîmp. Soarele apunea în dosul colibei, luminînd pieziş miriştele roase. Cît vedea cu ochii, nu întîlnea decît pete gălbui de oarze secerate, ori suhaturi bătăturite, pe care ici şi colo rămăseseră în picioare curnuţi zgribuliţi şi tufe de tîrtani. Departe, pe drum, un vălătuc de praf părea că vine spre colibă, cu cine ştie ce cărăuşi în mijloc.
   Un sentiment de pace neţărmurită, de oarbă supunere vremei ce trece şi îngălbeneşte pustiurile, da priveliştea locului. Parcă aşa trebuia să fie. Deprins acum cu firea ţăranilor, înţelegea mai lesne natura după oameni, decît pe oameni după natură. Fluierul drumeţului ce noaptea se întoarce acasă, şi în cîteva note chinuite spune înduioşarea omului, era harfa pustietăţei aceleia; chipurile liniştite ale cosaşilor răsfrîngeau lumina oarecum tîrzie a soarelui apunînd. Şi se simţi el însuşi cuprins de descurajare, uitîndu-se înainte. "O fi", această vorbă atît de romînească îi veni în minte. Şi de la vorbă îl prinse gîndul soartei ţăranilor: ce buni erau că o primeau aşa cum era!... Îşi aduse aminte de hotărîrea de a le face şcoală, pe care era departe de a o aduce la îndeplinire. Înfipse cuţitul într-o felie de pepene şi se puse a scoate seminţele din alveolele lor îmbrumate de zahăr; ia, aşa te ia viaţa, cum ia o apă adîncă un pai şi-l poartă domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, înceată, şi tu curgi cu ea, fără să poţi face ceva.
   Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniştit la drum. Era o trăsură cu doi cai. Cînd ajunse în dreptul colibei, i se păru că recunoaşte trăsura Saşei, şi, fără să se mai gîndească, sări de unde se afla şi făcu semn vizitiului să oprească. În acelaşi timp, de sub coşul trăsurei se ivi capul Saşei, care nu-l vedea şi, mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru care se oprea. Cînd însă recunoscu pe Matei, se dete jos repede şi veni la el cu mîna întinsă.
   — Ce te faci pe aicea, omule? El dete din cap, neştiind ce să răspundă.
   — Uite, mîncam un pepene.
   — Ce bună idee! Mi-e aşa de sete... Şi fără să mai aştepte altă poftire, se aşeză pe bancă, îşi ridică pînă la vîrful nasului vălul des cu care era acoperită, şi se puse să taie bucăţi mici de pepene şi să mănînce. Era încîntătoare. Ochii, privind spre el, rîdeau de fericire. Mîna, strînsă în mănuşe, apăsa uşor şi elegant pe mînerul bietei custure.
   — Cum ai ajuns pe locurile astea?
   — Uite aşa. Da' vezi ce bun pepene? nu mai mănînci?
   — Mulţumesc, am luat numai ca să-mi treacă de sete...
   — Da' ia spune, cum te găseşti pe aici?
   — Apoi, cum să mă găsesc... îmi era urît şi am ieşit să mă mai plimb.
   — Aşa?... Va să zică la noi nu vii, fiindcă eşti ocupat, şi pe altă parte umbli singur pe cîmp, să-ţi treacă de urît.
   — Umblu să-mi treacă de urît şi să-mi cunosc bine moşia.
   — Da?
   — Da. Apoi, "să-mi treacă de urît" e o vorbă. Eu, ca mulţi oameni, fug de urît, dar în acelaşi timp am nevoie cîteodată de singurătate.
   Ea se uită la el, clipind des şi părînd că vrea să pătrundă înţelesul vorbei.
   — Asta e adevărat, zise ea, după un moment de tăcere.
   — Nu-i aşa?
   — Da. Dar tot ar trebui să vii la noi mai des.
   — O să viu. Îţi spun drept că aş veni şi mai des, însă mă tem să nu fiu supărător cu vizitele mele.
   — Matei! El ridică repede ochii spre dînsa, surprins de a o auzi chemîndu-l pe nume. Saşa se-nroşise şi se uită în pămînt.
   — Mihai o să plece în curînd, şi doreşte mult să te vadă, adăugă ea cu anevoinţă.
   — Pleacă?... O să-l însoţeşti şi dumneata?
   — Păi ce să fac?... El rămase cu mîinile încrucişate pe genunchi, gîndinduse. Saşa pleca!... Era pentru el o vorbă nouă şi aproape fără înţeles. Se uita la dînsa lung. Ea, cu vîrful umbreluţei, mişca un pai, jos, pe pămînt.
   — Nu iei nişte pepeni să-i duci acasă? tot eşti cu trăsura.
   — Ba da. Lipoveanul alese ce avea mai bun în groapă. Matei îi aşeză cu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse să-şi dezlege calul.
   — Vin după dumneata.
   — Cum! vii cu mine, sper. El stete un moment la îndoială.
   — Vin, dacă vrei, dar aş fi aprins o ţigară.
   — Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ţi calul lîngă ai mei şi hai să mergem, că apune soarele.
   Matei voia să urmeze poveţele ei, dar nu izbutea cu nici un preţ să dezlege căpăstrul de la gîtul calului. Saşa se uita la el cum făcea lucruri pe care nu le învăţase şi o bufni rîsul.
   — De ce rîzi?
   — Tare mai eşti stîngaci!... Lipoveanul se repezi de unde era, şi într-o clipă desfăcu căpăstrul şi legă calul lîngă ceilalţi.
   El, cu mîinile în vînt, a treabă, se urcă în trăsură rîzînd.
   — Dacă n-am făcut niciodată meşteşugul ăsta!...
   — Ştiu... de aia m-am mirat şi mă mir de hotărîrea dumitale de a rămîne la ţară... Dar, în sfîrşit, bine faci, zise ea, aşezîndu-se comod în colţul trăsurei.
   De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, şi roatele tocară mai departe pe pămîntul ţelinos al cîmpului. Îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, soarele dispăruse, aruncîndu-se întrun ocean de purpură. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu al cerului, părînd nişte stropituri enorme. Se simţea cum vine noaptea. O geană vînătă de lumină se închidea prelung spre apus. Dunga dealului, pe care era satul, se îneca încetul cu încetul în clarul obscur al amurgului.
   — Ce moment încîntător!... zise el. Vezi? te miri de ce am rămas la ţară... Iată de ce.
   Ea tăcea, pierdută cu ochii în pînza orizontului.
   — Ce frumos e!... Nu-i aşa?
   — Da, răspunse ea cu glasul tremurător.
   — E aşa de frumos că te răsplăteşte de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. Numai soarele, în răsărit şi-n apus, pare a-l însemna pe cer.
   — Mai cu seamă în apus. El tăcu un moment. După aceea, înţelegînd ce gîndea ea, o întrebă:
   — De ce?
   — Aşa. În răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă de speranţă. Şi în fericire nu se numără ceasurile. Pe cîtă vreme în apus, sufletul întrevede un sfîrşit, clipele cele din urmă ale unui foc ce se stinge...Nu-i aşa?
   — Da... În sfîrşit, astăzi mi se întîmplă un lucru ce rar se împlineşte în viaţă.
   — Care?
   — Acela de a vedea schimbîndu-se o dorinţă puternică, în realitate, şi de a fi tot aşa de încîntat de realitate cît eram de dorinţă.
   — Adică, vorbind în proză?
   — Nu-i destul de limpede?
   — Ba da... dar ce vrei să zici?
   — Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din lumea ideală în cea fenomenală fără să nu piardă din farmec. Astăzi mi se-ntîmplă contrariul, pentru întîiaşi dată.
   Ea începu să rîdă.
   — Din ce în ce mai limpede. Închipuieşte-ţi că sunt foarte proastă... De ce nu vrei să spui lucrurile în bună şi curată limbă romînească?
   — Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme visam la scena asta la ţară, la cîmpul întins; de mult vream să mă întorc aici, să trăiesc în pămîntul nostru, să răsuflu din plin şi să mă arză soarele... Mi s-a împlinit dorinţa, şi sunt tot aşa de fericit acum, precum eram înainte de împlinirea ei.
   — Îmi pare că e natural să fie aşa.
   — E o părere. Noi nu suntem deplin fericiţi decît numai în iluzia fericirei noastre.
   Ea tăcu un moment. După aceea adause timid şi încet:
   — Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în realitate.
   — Da, se poate. Dar mă prind că dumneata eşti persoana cea mai visătoare...
   — Eu?!...
   — Da, dumneata. Nu visătoare în înţelesul vulgar, ci meditativă, răsfrîntă înlăuntru, trăind prin propriile forţe ale sufletului dumitale şi cerînd foarte puţin de la lumea din afară.
   — Eu nu ştiu; ştiu atîta, că viaţa îmi pare interesantă, lumea în general bună şi, cu un ideal în suflet, aş trăi un veac fără să mă plîng.
   — A!... va să zică ai un ideal?
   — Negreşit... Cine nu are un ideal?
   — Cine nu are... Foarte multă lume. Ea dete din cap şi nu mai răspunse. Începea să se cam întunece. Se auzea ropăitul cailor pe întinderea cîmpului, şi nu se vedea decît linia dealului ce se apropia.
   — Aş putea oare să te întreb ce ideal ai? Ea mişcă uşor din vîrful unui picior, zîmbind.
   — Mă aşteptam să mă întrebi.
   — De ce?
   — Aşa.
   — Atunci răspunde-mi.
   — Nu pot să-ţi răspund. Acum îi veni rîndul lui să tacă.
   — Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aş fi îndrăznit să te întreb, dacă te-aş vedea bine.
   Ea începu să rîdă.
   — De ce rîzi?... Îmi pare rău că rîzi. Dar ea rîdea şi mai tare. El tăcu cu totul. După cîtva timp tăcu şi ea, şi iarăşi nu se mai auzi decît mersul trăsurei.
   — Iartă-mă, zise dînsa, atingîndu-l uşor cu mîna.
   — De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic.
   — Da, dar am rîs prosteşte... Mă ierţi?
   — Cum să nu te iert. El îi luă binişor mîna într-ale lui şi nu mai zise nimic. Erau atît de fericiţi amîndoi, în amurgul vremii, încît ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe şi tot mai departe fără ţel.
   — Eram pe drumul arzător al confidenţelor, zise el încet şi parcă s-ar fi gîndit la lumea din mintea lui. Alături de dorul meu de ţară, sta dorul de cineva, iubit dar necunoscut. Îmi părea că trebuie să te întîlnesc. M-ai însoţit întotdeauna şi peste tot şi, cu toate astea, nu ştiam cine eşti.
   Ea se lipise de umărul lui, tăcută şi tremurătoare.
   — Şi acum, cunoscîndu-te, îmi pare că eşti aceea pe care o doream, întocmai, aievea, mai dulce şi mai bună decît cum o visam...
   O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Pînă acasă nu mai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul lui, Saşa închidea ochii pe jumătate şi vedea linia dealului, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe cer. În ultima tremurare a luminei apuse înota o stea. Ea părea că iese din adîncul timpului şi vine, vine spre orizonturile noastre, purtătoare de veşti bune.
   Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, încet.
   — Ce rău îmi pare!... Saşa îl strînse uşor de mînă.
   — Vii mîine?
   — Da.
   — Vrei să-mi spui, cînd vei veni, ce stea e aceea?... Ea îi arătă cu mîna spre cer.
   — E a speranţei şi a fericirei.
   — Ştiu... pentru noi.
   — Pentru noi.
   — Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă?
   — În apusul soarelui, în august, îmi pare că se iveşte constelaţia Fecioarei. Îţi spun mîine cum se cheamă... Noapte bună.
   — Noapte bună.
    
   XV
    
   El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă de idealitate, ce răsuna pînă în straturile cele mai depărtate ale sufletului.
   Saşa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele şi Mihai, care o aşteptau, stau în balcon cam plouaţi, fiindcă era tîrziu şi le era foame.
   — Da' ce ţi s-a întîmplat, maman? o întrebă Mihai.
   — Nu mai puteţi de foame, nu-i aşa? Am plecat tîrziu de la Vlădeni, şi pe drum am întîlnit pe Damian, la coliba unui lipovean, de unde v-aduc şi pepeni. Hai să mîncăm.
   Ei se duseră la masă şi Saşa intră un moment la ea să se scuture, şi după cinci minute veni în sofragerie cîntînd.
   — Maman, nu ştii un lucru?... mîine ne vine sfînta de la Agapia.
   — Da?
   — A trecut subprefectul pe aici, şi ne-a spus că mîine, la zece, să-i ieşim înainte cu tot satul.
   Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise:
   — D-apoi că "premarele" este chiar afară cu popa Buzătăiată.
   — Aşa?... Zi-i să vină înăuntru. Nu trecu mult şi un ţăran voinic intră pe uşă binişor, călcînd pe vîrful degetelor. Era un om zdravăn, care, după îmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur.
   — Sărut mîinile, cuconiţă.
   — Mulţumim dumitale, primarule. Ce aud, că ne vine sfînta?
   — Apoi, cică vine... Că încă a trecut dl subprefect pe la primărie şi a lăsat poruncă să scoatem lumea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura Dumnezeu cu niţică ploaie, că s-a răsucit porumbul de toată isprava.
   Saşa păru că se gîndeşte un moment.
   — Ia ascultă, Vîlsane, da' oare trebuie ploaie cu adevărat?
   — Trebuie, cuconiţă, la porumb.
   — Ştiu. Da' ce face lumea care a rămas cu vrafurile în arie?
   — Păi, ce să facă? Că şi Dumnezeu nu ne poate mulţumi pe toţi.
   — Cei ce n-au cai au rămas în urmă.
   — Cei care n-au cai or mai treiera cu chicioarele, zise primarul.
   — Da' dacă vine ploaia?
   — Păi măcar de-ar da Dumnezeu... Da' ştii, pînă se mai pregăteşte, pînă una alta, şi-a sfîrşit rumînul ţîra de orz.
   — Bine, Vîlsane. O să trebuiască vreo masă...
   — Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai cele de trebuinţă.
   Pe cînd el vorbea, se ivi în spatele lui potcapiul popei. Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poştă împrejur. Cu pulpana antereului prinsă în brîu, cu ciobotele scîlciate şi cu burta înainte, era tipul preotului de moda veche. Glumeţ, lacom la mîncare, scurt la slujbă, se ţinea de popie prin obicei şi fiindcă "dacă nu curge, tot pică", dar altfel era arendaş şi el; lua o sfoară de pămînt de la unul, cumpăra lîna de la altul, mai da cîte un ban, doi, cu camătă, şi astfel îşi ridica spuza de copii ce avea. Saşa nu-l putea suferi, şi-l îngăduia numai fiindcă rămăsese moştenire de la tată-său; dar adusese un al doilea preot, om cumsecade, care ducea tot greul bisericei.
   — Masă bună, taică.
   — Mulţumim, părinte. D-apoi, ne vine sfînta, hai? Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-şi degetele de la mîna dreaptă, boscorodi cîteva cuvinte deasupra mesei, aruncînd ochii lacomi la nişte pătlăgele împănate; după aceea luă un scaun şi şezu, cu ochii ţintă la pătlăgele.
   —Hm!... zise el, astea pe turceşte se cheamă "Imam baildî"... Ştii, coană Alexandrino?... cică un preot de ăia deai lor a mîncat într-o zi pînă a crăpat... şi de aia s-a chemat aşa: "Imam baildî", adicătea "a crăpat Imamul"
   Mihai şi fetele rîdeau să se topească.
   — Nu pofteşti, părinte? zise băiatul, întinzîndu-i o farfurie.
   Saşa se uită la el, încruntînd din sprîncene.
   — Maman, je t'en prie. Pînă să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două pătlăgele, şi se uita curmeziş spre fecior, parcă ar fi vrut să-i ceară ceva.
   — Ce doreşti, părinte? îl întrebă Saşa.
   — M-aş ruga de un păhărel de rachiu... să le fac oleacă de drum, că, precum zice sfînta scriptură: "frunză verde de dai n-ai, iar mielu blînd suge la două oi".
   Turică îi aduse un păhăruţ de rachiu, pe care popa îl azvîrli pe gît, de era cît p-aci să-l înghită cu pahar cu tot.
   Primarul se uita la el şi zîmbea.
   — Dumneata nu vrei ceva, Vîlsane?
   — Sărutăm mîinile, cuconiţă. Turică îi dete numaidecît rachiu, dar omul, foarte cuviincios, nu vru să primească. Saşa se uită la el cît era de întreg şi de cuminte, şi vru să-şi urmeze cu dînsul vorba mai departe.
   — Va să zică ce crezi că trebuie?
   — Apoi să vedem ce zice părintele. Popa înghiţea dumicaturile cît pumnul, şi n-avea vreme să vorbească.
   — Ce zici, părinte? îl întrebă Saşa.
   — O masă, o faţă de masă, lumînări şi tămîie.
   — Bine. Alta nu mai trebuie? Popa ridică din sprîncene că nu.
   — Să dăm gazdă la preot şi la maici, zise Vîlsan, şi să vedem de cai, că poate vine sfînta cu droşca.
   — Bine, taică, să-i daţi, mormăie popa, că cine dă cu mîinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plînge pe sărac să-i poarte traista.
   Primarul rîdea, dar vîzînd pe popă că-şi dezleagă sacul cu proverbele, îi făcu semn să se scoale.
   — Hai, părinte, că te aşteaptă coana preoteasă.
   — Să mergem, taică. Mai dete duşcă un pahar cu vin şi se sculă. După ce plecară, Mihai se puse să facă şi el ca popa Vasile, zicînd proverbele pe vîrful degetelor: " Frunză verde de dai n-ai".
   — Maman, îmi dai voie să-mi rup un dinte, ca să semăn mai bine cu el?
   —Ia nu mai vorbi prostii, zise Saşa rîzînd.
   — Zău aşa, maman.
   — Rupeţi-l, dacă vrei. Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe cînd Saşa se duse la ea să scrie.
   Cînd se aşeză jos şi luă condeiul, singură, scena din trăsură îi reveni în minte cu atîta putere, încît se rezimă de spatele fotoliului şi privi drept înainte. Oare era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine o făcea să urmeze, deşteaptă, un vis fericit?
   Scrise două rînduri lui Matei, rugîndu-l să vină a doua zi şi să vestească şi pe conu Dinu de sosirea sfintei.
   Pe la nouă ceasuri dimineaţa tot satul era la cîmp, pe marginea drumului mare. Tăbărîţi pe şanţul şoselei, ţăranii vorbeau liniştiţi, ştergîndu-şi sudoarea cu dosul palmei, iar nevestele şi fetele, cu rochiile de stămbi întinse roată împrejur ca să nu le păteze, îşi istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nici vorbă n-ar fi fost de venirea sfintei.
   La Comăneşti, Mihai şi fetele aşteptau nerăbdători pe Saşa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi bătu în geam.
   — Maman, se-ntîrziază prea mult.
   — Dacă sunteţi aşa de nerăbdători; luaţi trăsura şi duceţi-vă.
   — Să ţi-o trimetem înapoi?
   — Negreşit. Ei plecară. În urma lor, Saşa se găti repede şi ieşi în balcon, aşteptînd pe conu Dinu şi Matei. La ideea de a-l revedea, simţea inima bătîndu-i-se cu putere şi un val de căldură urcîndu-i-se în obraji. Intră înăuntru cu neastîmpăr; îşi aşeză pălăria mai pe frunte; îşi scoase o mănuşă, ca iar s-o puie după un minut.
   Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă la fereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate că-i era simpatic, de astă dată Saşa îl găsi venit la nevreme, şi nu ieşi. Un argat, care văzuse trăsura ei plecînd, spuse subprefectului că toată lumea era la cîmp, şi-l făcu astfel să se ducă. După puţin timp veni şi Matei. Saşa îl văzu de pe fereastră, şi se repezi la uşă să-i iasă înainte, însă inima îi bătea aşa de tare, încît fu silită să se oprească un moment pe scaun. Argatul care vorbise cu subprefectul era gata să-l trimeată şi pe el după ceilalţi, cînd Saşa ieşi repede, tocmai pe cînd trăsura lui Matei întorcea, şi-l strigă.
   Cu capul plecat în pămînt, din pricina soarelui, el urcă treptele, şi cînd dete cu ochii de dînsa, rămase locului. Ea se făcuse şi mai roşie decît era, şi, rîzînd, îl întrebă pe jumătate supărată:
   — Ce-i?
   — Nu te supăra, zise el. Eşti astăzi o minune încîntătoare!
   — Da?... Sunt bine?...
   — Grozav de bine. Ea făcu un pas înapoi, simţind parcă nevoia de a se depărta de complimente.
   Apoi se învîrti împrejurul ei însăşi.
   — Îţi zic bună dimineaţa după ce mi-oi scoate mănuşa. Rămăseseră astfel locului, uitîndu-se unul la altul zîmbind.
   — Acuma, bună dimineaţa.
   — Bonjour.
   — Mergem? e tîrziu, ştii?
   — A cui e vina?
   — A mea, fiindcă n-am venit la vreme, şi a dumitale fiindcă te-ai gătit prea mult.
   Ea îşi punea mănuşa la loc, uitîndu-se pe sub gene.
   — Vream să te aştept, zise ea încet. Să mergem. Se urcară amîndoi în trăsură şi porniră la cîmp.
   O dată cu ei ajunse şi sfînta. Într-o birjă cu patru cai osteniţi, veneau, în mijlocul unui vălătuc de praf, patru persoane: doi popi în fund, care ţineau icoana, şi două călugăriţe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mînă dedesubt şi cu alta de deasupra, şi începură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe cînd călugăriţele ştergeau chipul sfintei de praf. Preoţii voiau să treacă şanţul şoselei, ca să intre pe cîmp, dar tocmai în partea aceea el era curăţit de curînd şi deci cam adînc.
   — Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet.
   — Da' eu ştiu, părinte Ioane?
   — Dă-i sfinţia-ta din Ohtoih, că eu nu mai am glas nici cît un pui de curcă.
   Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos şi iar se întoarseră în sus, nădăjduind să găsească un loc mai lesne de trecut. În cele din urmă se coborîră în şanţ, cum dete Dumnezeu, dar cînd fu la ridicat, pace... Unul se încurcă în anteriu, altul în patrafir, şi dacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulile lor, nu puteau să lase icoana pe mîini străine.
   În vremea asta, popa Buză-tăiată îşi pusese odăjdiile şi venea înaintea icoanei, legănîndu-se ca o corabie. Preoţii cari însoţeau sfînta încruntară din sprîncene, cînd văzură că aveau de împărţit plata cu alţi doi confraţi. De aceea, primiră destul de rău pe fratele lor.
   — Aşteaptă, aşteaptă părinte, să punem sfînta pe masă.
   — Iaca taică, aştept.
   — Nu-i treaba sfinţiei-tale să te amesteci aici.
   — Pă-i vorbă-i!
   — Ba chiar aşa. Dă-te la o parte. Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind:
   — Mă!... moldovenii dracului. Apoi îşi ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni pe dracul:
   — Ptiu, Doamne iartă-mă. Celalt preot de la Comăneşti, care nu îndrăznise pînă aci să se amestece, văzînd icoana pe masă, îşi puse şi el patrafirul, dar fu primit cu aceeaşi lipsă de ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, care îi privea de un sfert de ceas cum îşi dau arama pe faţă, pofti pe cîteşipatru preoţi să înceapă slujba, că şade ruşine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se cuvine. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata şi isonul la îndemînă, aşteptînd fericitul moment cînd să-i dea drumul.
   Cîmpul se întindea crăpăcios şi ros de vite, pînă departe în pînza orizontului. Deşi acum era pe la sfîrşitul lui august, zăpuşeala părea mai nesuferită ca în iulie.
   Cu capetele goale în soare, cîteşipatru la linie, preoţii se rugau, îngenunchindu-se şi sculîndu-se necontenit. Ţăranii făceau cruci mari, zicînd din cînd în cînd "dă Doamne ploaie"; femeile stau plecate la pămînt. Lăcustele subţiratece săltau în pulpanele răsfrînte ale popilor, pe cînd rîndunelele întîrziate treceau ca săgeata printre rîndurile oamenilor. Era semn de vreme bună şi senină. O saca de apă de la curte era înconjurată de flăcăi şi băieţi, care îşi treceau cofa de la gură la gură.
   Saşa, fetele, conu Dinu şi toţi ceilalţi stau în genunchi; Matei cu capul gol, sta şi el respectuos, dar în picioare. Saşa îi făcu semn să îngenunche. El se supuse şi şezu lîngă dînsa.
   — Trebuie să dai exemple bune, zise ea zîmbind. Pe la sfîrşitul slujbei, cînd apa fu sfinţită, preotul stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părţi, rugînd pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de cutremure, de gîndaci, de secetă etc. Stropitura ajunse pînă la Saşa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu să i se lipească stofa subţire de piele. Ea încerca să se şteargă, dar nu se putea ajunge singură. Matei îi luă batista din mînă şi căută picătura s-o usuce.
   — Ce loc bun şi-a ales, zise el încet, rîzînd. Ea sta cu capul în pămînt şi cufundată în smerenie, dar îi răspunse, fără a se uita la el şi rîzînd:
   — Nu mai spune prostii şi stai binişor.
   — Zău aşa... După ce se isprăvi slujba, Saşa se apropie de preoţi şi de călugăriţe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă mai lungă: "Cînd aţi plecat de la Agapia", "Cine-i dumnealui, dar dumneaei", pînă veni rîndul lui Matei.
   — Dumnealui e boierul matale? întrebă unul din preoţi pe Saşa, arătînd pe Matei.
   Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu rîdea de înţelesul moldovenesc al frazei şi spuse preotului cine era unul şi cine era altul. Saşa se făcuse roşie şi se uita la vîrful mănuşilor, pe cînd preotul, încurcat, zîmbea cu bunătate, înţelegînd parcă ce se petrecea în minţile tuturor.
   
   XVI
    
   Preoţii şi călugăriţele se duseră la Comăneşti, iar ceilalţi pe la casele lor. Conu Dinu spusese în treacăt lui Matei că avea ceva de vorbit cu el, şi-l rugă să-l aştepte spre seară.
   Ajuns acasă, Damian prinse a se gîndi la cele petrecute la cîmp. Întrebarea preotului, pe care el o înţelesese foarte bine, da pe faţă o stare de lucruri firească dar nelămurită. Saşa nu mai era o copilă, pe care un tînăr o poate "compromite", cum se zice, dar era totuşi o fată tînără. Starea lui sufletească faţă de dînsa nu avea limpeziciunea pasiunilor mari. Nici vîrsta lui, nici vîrsta ei, precum nici temperamentul omului nu erau de natură a înflăcăra dulcea amintire ce avea pentru Saşa, pînă la mărimea unei hotărîtoare pasiuni. Cînd îi zicea că e "încîntătoare", spunea un adevăr faţă de ea şi mai cu seamă faţă de el însuşi. Firea liniştită, cumpănită întru toate, cu trebuinţa vădită de a se devota, a Saşei, răspundea minunat la aspiraţiunea ideală, ce se găseşte la mai toţi oamenii medievali, către o asemenea femeie. Dacă la această stare, pornită din cauze personale, se mai adăuga dorinţa răposatei, se poate lesne ajunge la hotărîrea calmă la care ajunsese Matei, de a vorbi lui unchiu-său, conu Dinu, despre gîndurile lui de a lua pe Saşa. Însă lipsa de entuziasm făcea să nu fie hotărîrea cu totul desfăcută de orice părere de rău. Cînd un om a trăit atîta vreme singur, cu greu îşi schimbă viaţa. Trecuse aşa de puţin timp de cînd se întorsese acasă şi, cu toate astea, atîtea întîmplări însemnate se desfăşuraseră! Dar tocmai în ele se găsea urmarea logică a noii lui vieţi. Trebuia să se lege o dată mai mult de pămînt, şi să se lege pentru totdeauna.
   Conu Dinu veni, precum zisese, către seară. Matei îl aştepta, cu o vagă nelinişte în suflet. Simţea că se petrece ceva neobişnuit, că unchiu-său avea nemulţumiri. Această nelinişte a lui, pe care conu Dinu o băgă de seamă, făcu pe bătrîn să înceapă stîngaci:
   — Ce mai faci, băiete? Cum îţi merge casa şi Aglaia?
   — Bine, nene — mai cu seamă Aglaia.
   — Lucru subţire, bre!... Bietu Nae, îl legi la gard. Tot cu Caramzulea trăieşte?
   — Cine?
   — Iote, frate; ştiu că n-o să trăiască Nae cu Caramzulea; îţi vorbesc de dînsa. E o frişcă de muiere de n-are pereche. Să te păzeşti...
   — Nu-i nici o primejdie.
   — Mai bine. După aceea îşi scoase o tabachere în care intra o boccea de tutun, şi-şi făcu o ţigară. Matei îi dete chibriturile. Bătrînul îşi aprinse ţigara, şi se duse la geam.
   — N-are gînd de ploaie.
   — Nu prea.
   — Şi sfînta ce-o să-ţi facă? Trebuie s-o chemi la vreme, zise el, uitîndu-se cu înţeles la nepotu-său.
   Matei rîdea făcîndu-şi şi el o ţigară.
   — Anume cînd barometrul se coboară?
   — Ei!
   — Aş vrea să ştiu de ce n-a venit Scatiu, întrebă Matei.
   — E o halima întreagă. N-a venit din mai multe cuvinte: întîi, fiindcă e mitocan; apoi, fiindcă zice că pe el nu l-a întrebat nimeni cînd s-a hotărît aducerea sfintei, fiindcă s-ar fi opus: are toată pîinea pe cîmp.
   — De ce?
   — Trăieşte rău cu ţăranii. Îi jupoaie cu dobînzile şi procesele. Înţelegi tu că dacă ar începe ploile, îi putrezeşte grîul pe cîmp.
   — În fond, nici eu nu ştiu cine a adus sfînta.
   — A adus-o lumea dimprejur, şi ţăranii de la Comăneşti au cerut Saşei să o treacă şi pe la dînşii.
   — Atunci ce încape supărare?
   — Se înţelege. Da' ce-i faci prostului? Apoi i-a intrat în cap că, de cînd ai venit tu, toată lumea rîde de el, fiindcă-l iei peste picior faţă de Saşa.
   — Eu?
   — Da, a venit la mine să se jeluiască.
   — Ce e drept, eu am rîs într-o zi cu Saşa — dar el era de faţă. E bun băiat, dar cam ridicul.
   — E ridicul, dar nu e bun. Are gură rea şi să te păzeşti, şi tu şi Saşa, că e om primejdios.
   Matei se uită îngrijat la bătrîn, parcă-ar fi vrut să-l întrebe lămurit despre ce e vorba.
   — A venit ieri pe la mine, urmă conu Dinu; a fost de o îndrăzneală rară, şi eu, Dinu Murguleţ, care am văzut pe
   tată-său slugă la noi, bătut cu opritorile la scară, n-am putut nici cel puţin să-l dau afară!
   Matei îl ascultă posomorît.
   — Trebuia să-l dai!
   — Trebuia!... Cui o spui? Eu ştiu bine ce trebuie să fac, dar cînd te strîng curelele, o laşi mai domol.
   Tînărul se uita la unchiu-său nedumerit.
   — Tu poate nu mă-nţelegi. Matei mişcă din umeri. Bătrînul păru a se gîndi un moment.
   — E mai bine să-ţi spui. Eu sunt bătrîn şi poate mîine mor. Tu rămîi părintele fetei mele. Eu am luat bani cu dobîndă de la Scatiu. Îi sunt dator trei mii de galbeni, pe care nu i-am putut plăti la timp. Te miri, şi ai dreptul să te miri...
   — Nu...
   — Ba da. E de mirare, cum un om ca mine să nu poată plăti treizeci de mii de franci la termen. Dar cînd vei cunoaşte mai bine lucrurile, cînd vei vedea ce produce o moşie unui proprietar, ce se cheltuieşte în casă la mine, cum se trăieşte la Bucureşti — poate vei înţelege mai uşor. Nu zic că nu aş fi putut să găsesc bani numaidecît; dar nu i-am căutat, fiindcă ţiu să las moşia fetei fără ipoteci. În sfîrşit, ca să nu mai lungesc vorba, sunt dator lui Scatiu bani şi mojicul crede că pentru asta îmi poate porunci. Asta e una. A doua: ţi-am spus, îmi pare, că tot acest bădăran şi-a pus în gînd să ia pe Tincuţa. Mătuşă-ta ar fi gata să i-o dea. Dar e cap de femeie, care nu vede dincolo de vîrful nasului. El vrea să ia fata ca să pună mîna pe moşie. Tot pentru asta nu primeşte niciodată dobînda la bani, ci o adaugă la capete, şi-mi face nişte socoteli cu dobînda la dobîndă, de te sperii. Unde şi-a vîrît coada, nici praful de pe tobă nu s-a ales, şi dacă nu m-oi scăpa de el, îmi mănîncă moşia.
   Bătrînul se sculase în picioare şi se plimba neliniştit prin casă. Nepotu-său se uita la el, părînd el însuşi preocupat.
   — Nene Dinule, cît eşti dator în tot?
   — Da' cine mai ştie! Matei zîmbi fără voie.
   — Cu chipul ăsta ajungi departe.
   — Ştiu, dar aşa e: mi-am ţinut totdeauna rău socotelile; însă, cum am făcut, cum am dres, nu eram dator nimănui un ban. A venit un şir de ani răi, şi m-am încurcat. Trebuie să fie peste patruzeci de mii de lei.
   — În cîţi ani?
   — Într-un an şi jumătate.
   — Atunci îţi ia mai mult de zece la sută.
   — Se-nţelege.
   — E un mişel; trebuie să ne scăpăm de dînsul.
   — Ştiu — dar cum?
   — Eu am nişte bani rămaşi de la mama şi ţi-i dau, zise el, zîmbindu-i cu bunătate.
   Bătrînul se oprise în faţa lui şi se uita la el ţintă. Apoi, încet, zise:
   — Eu ştiu, băiete, că ai bani şi ce bani ai, fiindcă soră-mea îi ţinea la mine. Dar nu pentru asta îţi vorbesc de nevoile mele. Aceia sunt bani rămaşi de la tată-tău, în bonuri, şi nu poţi să-i atingi.
   — Da' de ce nu pot să-i ating?
   — Fiindcă asemenea hîrtii sunt mai bune ca o moşie.
   — Le depun undeva şi iau bani.
   — Poţi s-o faci, dar nu pentru mine.
   — De ce, nene?
   — Îmi pare rău că ţi-am vorbit, zise bătrînul trist. Dacă m-aş fi gîndit la una ca asta, puteam să iau bani de la biata mamă-ta, fără să mai umblu prin străini; însă aceea e averea rămasă de la tată-tău.
   — Bine, dar astăzi e averea mea.
   — Aşa e...
   — Nene Dinule, zise Matei domol, te rog să primeşti. Eu ştiu ce ai făcut pentru mine. Aceşti bani erau meniţi să meargă în zestrea Tincuţei. Asta a fost dorinţa mamei înainte de a muri.
   Bătrînul se rezemase cu un cot de masă şi se uita trist înaintea ochilor.
   — Nu ai nici un drept să primeşti sau să nu primeşti. Aşa a vrut mama, şi eu voi face aşa.
   — Sărmana soră-mea!... zise bătrînul încet, cu lacrămile în ochi.
   Matei îl privea, mişcat, simţind toată curăţenia de suflet cu care nu voia să primească banii, şi fiindcă unchiu-său părea descurajat şi fără nici o voinţă, el îl atinse binişor peste mînă, încercînd să glumească, dar în realitate foarte emoţionat:
   — Şi fiindcă vorbim de voinţele din urmă ale mamei, mai am să-ţi împărtăşesc una, mai veselă.
   Conu Dinu se şterse la ochi, aşteptînd.
   — Dumneaei mi-a zis, înainte de a muri, să mă însor. Vreau să-i împlinesc dorinţa şi o să te rog să m-ajuţi.
   Conu Dinu se uită la el serios, dar cam mirat.
   — Te-aş ruga să vorbeşti Saşei despre asta.
   — Da' pe cine vrei să iei?
   — Pe Saşa. Bătrînul urmă a-l privi din ce în ce mai mirat.
   — Va să zică era adevărat?...
   — Da, întări Matei. Apoi se grăbi să adauge: Eu îţi răspund "da" fără să ştiu ce mă întrebi.
   — Scatiu a scos de mult vorba prin lume că vrei s-o iei: nimereşte şi prostul cîteodată.
   Tînărul se uita în pămînt, jenat.
   — Mă mir cum a putut să vorbească de un asemenea lucru. Eu nu am făcut nimic care să îndreptăţească pe Scatiu să vorbească astfel, şi nici el, nici nimeni nu ştia ce s-a petrecut între mine şi mama.
   — Ba eu ştiam, că asta era de mult dorinţa bietei maicăta. Şi faci bine: Saşa e un inger. Pentru mine nu e nici o deosebire între Tincuţa şi Saşa...
   Conu Dinu se uita lung la Matei, părînd că vrea să pătrundă în sufletul lui.
   — Eşti bine încredinţat că nu urmezi numai dorinţa răposatei, şi inima ta te îndeamnă să faci pasul acesta?... Fiindcă trebuie să-ţi spun cum sunt lucrurile şi cum de altminteri le vezi şi tu: Saşa şi-a legat viaţa de creşterea fraţilor ei. Ştiu că pînă acum nu vrea să se mărite; dacă şi-o fi schimbat părerea pentru tine, eu o să fiu încîntat, dar tu o să devii deodată cumnatul, tatăl a trei copii, dintre care două fete de măritat.
   — Ştiu.
   — Încă o dată, Saşa e cea mai bună, cea mai dulce făptură — atît de bună, încît, dacă ar fi fost un bărbat, i-aş fi dat pe Tincuţa. Asta însă nu împiedică adevărul celorlalte lucruri. Viaţa ta se schimbă cu totul. Ai fost deprins să trăieşti singur în lume multă; aici viaţa noastră e restrînsă. Ai pentru tine avere destulă şi poţi face ce vrei... După aceea, trebuie să nu uiţi că Saşa e aproape de vîrsta ta, ceea ce pentru un tînăr, merge, dar pentru o fată... nu prea.
   Tăcură un minut amîndoi. Conu Dinu se sculă şi-i întinse mîna:
   — Ţi-am spus toate părţile îndoioase, mai negre decît sunt. Acuma închei, zicîndu-ţi, că dacă eşti hotărît s-o iei şi dacă dînsa te ia, ai să fii un om fericit. Numai să cauţi să fie şi ea fericită. Vino să te sărut.
   Bătrînul îl îmbrăţişe şi ieşi. Pe pragul uşei se opri:
   — Bagă de seamă, eu mîine mă duc să-i vorbesc... Eşti bine hotărît?
   — Da, da.
   — Foarte bine. Adio.
    
   XVII
    
   Preocupat şi nerăbdător, conu Dinu nu lăsă lucrurile pentru a doua zi, ci se duse drept la Comăneşti. Saşa era la dînsa în odaie, şi-l făcu să aştepte. Bătrînul se plimba în lung şi-n larg prin casă, deschizînd din cînd în cînd uşa şi întrebînd dacă vine. Se puse să-şi răsucească o ţigare, dînd din cap şi zîmbind.
   Saşa intră ca o vijelie, strîngînd în mînă o batistă ce o scosese în fugă din cutie:
   — Ce e, coane Dinule? ce s-a întîmplat? întrebă ea cu temere.
   El, cam teatral, făcu un pas spre dînsa şi o luă de mînă, ducînd-o spre fereastră. Aci se vîrî în sufletul ei, privind-o cu nişte ochi teribili, de o comicitate nespusă.
   — Da' ce-ţi este, coane Dinule? întreabă ea, din ce în ce mai mirată şi începînd să se roşească.
   — Vino încoace, vinovato. Şezi ici lîngă mine.
   — Iacă şed. Ea se aşeză lîngă dînsul, pe o canapea. Bătrînul se uită din nou în ochii ei, dînd din cap.
   — Aşa te porţi?
   — Da' zău, nu mă mai chinui şi spune-mi ce este?...
   — Este... Este... Să-ţi spui?
   — Te rog.
   — Nu-i nimic.
   — Ei asta-i!
   — Dă-mi întîi o dulceaţă, tratează-mă bine, că viu împeţit. Saşa, care se sculase să poruncească dulceaţă, se opri.
   — Dacă vii pentru asta, nu-ţi dau nimic. Conu Dinu urma a se uita la dînsa:
   — Ce şireată eşti!...
   — Eu, şireată? zise ea tare, dar roşindu-se.
   — Ei, de ce te roşeşti? Ia şezi, lasă dulceaţa. Ea veni din nou lîngă dînsul.
   — Ascultă, Saşo: viu de-a binelea împeţit.
   — Se poate, coane Dinule, dar o să te duci cum ai venit. Îmi pare că ne înţelesesem asupra peţiturilor, zise ea redobîndindu-şi tot sîngele rece.
   Bătrînul urma a o privi, zînbind cu bunătate.
   — De ce mă priveşti? întrebă ea.
   — Fiindcă aş vrea să pătrund bine în inima ta, şi să ştiu tot ce se petrece acolo.
   — Ei, vrei cam mult, zise Saşa, rîzînd. El tăcu un moment, uitîndu-se în jos şi gîndindu-se. Saşa îl privea, la rîndul ei, vroind parcă să înţeleagă jocul ascuns al bătrînului. El îşi ridică ochii din nou către dînsa.
   — Ascultă, Saşo: mă gîndesc cum e mai bine să-ţi vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi ţiu să nu te supăr cu vorbele mele, fiindcă te iubesc ca pe copilul meu, ca pe Tincuţa; pe de altă parte, persoana care mă trimite îmi este tot aşa de dragă ca şi tine. Socot prin urmare că e mai bine să-ţi spun lucrurile cum sunt. Tînărul care te cere este nepotul meu Matei, zise bătrînul, ridicîndu-şi încet ochii spre dînsa.
   În timpul cît rosti el cuvintele acestea, obrajii Saşei se înroşiră ca purpura şi lăcrămile i se urcaseră în ochi. Printr-o puternică încordare a voinţei, ea căută să rămînă liniştită, cel puţin în aparenţă, şi răspunse:
   — Asta e altă vorbă. Conu Dinu sări în sus, parcă întinerise cu patruzeci de ani, şi strigă pocnind din degete.
   — A, ştrengăriţo! de-astea mi-ai fost dumneata! Apoi îi luă capul în mîini şi i-l sărută cu o adevărată dragoste părintească.
   — Ah, cîtă bucurie îmi faci, Saşo! Dînsa rîdea printre lacrimi, sărutînd mîna bătrînului. El se uita la ea, neştiind ce să admire mai mult: ochii adînci cu gene scăldate în lacrimi, sau puterea de caracter cu care ştiuse să tacă o viaţă întreagă.
   — Ei, cum te-ai hotărît tu, aşa deodată?...
   — Deodată?...
   — Va să zică e afacere veche...
   — Nu-i nici veche, nici nouă: e de totdeauna.
   — Cum aşa?... Ia spune-mi, zău. Şi fiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte şi se uita în pămînt, cum avea de obicei să facă ori de cîte ori era încurcată de ceva, dînsul o mîngîie pe umeri:
   — Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine: vreau să te văd fericită.
   — Ce să-ţi spun, coane Dinule? întrebă ea cu voce dulce.
   — Spune-mi, de unde înţelegerea asta aşa de desăvîrşită între voi?
   — Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche şi copilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii noştri să... ne luăm. Cel puţin asta era dorinţa cea mare a bietei răposate.
   — A soră-mi?
   — Da.
   — De unde ştii? ţi-a spus-o?
   — Nu mi-a spus-o niciodată, dar am înţeles-o aşa de bine...
   — Ai dreptate: asta se vedea cît de colo... Şi prin urmare tu ai aşteptat pe Matei, cu credinţă şi statornicie, totdeauna? Erai sigură de el?
   — Eu?... Niciodată nu am vorbit serios de asemenea lucruri. De altminteri sunt şapte ani de cînd mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc.
   — Dar înainte?
   — Nici înainte. Cît eram copii, ne jucam: cînd ne-am mai mărit, ne certam, şi astfel ne-am despărţit.
   — Şi pe asta te întemeiai tu?
   Dînsa îşi ridică ochii spre bătrîn, ca cineva care nu ştie cum să spună un lucru tainic.
   — Eu nu mă întemeiam pe nimic, zise rar, eu îl iubeam. Bătrînul se uita la dînsa, întinerit parcă el însuşi de suavitatea acelor vorbe şi, ţinîndu-i o mînă, da din cap, gînditor:
   — Dar dacă el te uita?... Ştii: străinătatea şi depărtarea sunt duşmanii jurămintelor de dragoste.
   Saşa înălţă din umeri şi închise din ochi, cu supunere către soartă:
   — Nu sta în puterile mele să fie altfel. Fiecare îşi are steaua sa, şi ce-i e scris i se împlineşte.
   — Dar el?
   — El?... văd că dumneata ştii mai mult decît mine.
   — Aşa este... Adică eu ştiu atît, că m-a însărcinat să viu să-ţi cer mîna. Mai mult nimic. Mi-a zis că împlineşte o dorinţă a răposatei maică-si...
   Bătrînul se opri parcă într-adins, căutînd să prindă efectul acestor cuvinte pe chipul fetei. Ea îşi privi vîrful degetelor în tăcere.
   — Ce-i răspund?... că primeşti, da? Dînsa zîmbea cu frică.
   — Da, zise ea sfioasă. Dar dacă face pasul ăsta numai din pietate către coana Diamandula?
   — Şi eu m-am gîndit la asta, şi i-am zis. El m-a încredinţat că nu.
   — Dumneata ce crezi, coane Dinule?
   — Îmi faci o întrebare grea, fetiţo. Eu cred că şi da şi nu. Ce ciudat lucru! de unde mă temeam că tu n-o să primeşti, iată-ne acum temîndu-ne de el.
   Se opri bătrînul şi se gîndi. Saşa se uita la el cu frică, parcă soarta i-ar fi atîrnat de vorbele lui.
   — Eu cred că el este sincer, că te iubeşte, dar că vorba răposatei îl înrîureşte de asemenea foarte mult.
   — Atunci ce-i de făcut? întrebă ea, descurajată.
   — Un lucru foarte simplu: să vă luaţi. Dar nu îndată. Tu trebuia să te duci cu Mihai la Paris, nu-i aşa?
   — Da.
   — Eu socot că e bine să pleci numaidecît şi să spun lui Matei că răspunsul i-l vei da cînd te vei întoarce.
   — Da?... Dar dacă se supără?
   — O să se supere şi-o să-i treacă. Cu mijlocul ăsta însă o să poată vedea mai limpede şi mai adînc în inima lui. Înţeleg foarte bine îndoiala ta şi împărtăşesc sentimentul de la care porneşti. Îmi făgăduieşti că ai să urmezi astfel şi că n-ai să dai semn de viaţă pînă la întoarcere?
   — Îţi făgăduiesc.
   — Da?
   — Da.
   — Atunci să pleci cît mai curînd. Cu restul mă însărcinez eu.
   Bătrînul porni de la dînsa grozav de mulţumit. I se părea că a pus la cale fericirea a doi inşi, care erau amîndoi neştiutori de sentimentele lor unul pentru altul.
   A doua zi dimineaţa se duse la nepotu-său. Frecîndu-şi mîinile, îi istorisi cum stau lucrurile: că Saşa primeşte, dar se teme să nu fie mai tîrziu o sarcină pentru el; că e bine să nu se grăbească; că poate el e înrîurit numai de vorbele mamesei; că o despărţire de cîtăva vreme le va fi folositoare la amîndoi; în sfîrşit, că Saşa, trebuind să însoţească pe Mihai în străinătate, era hotărîtă să plece cît de curînd, şi, dacă la întoarcere dînsul ar fi stăruit în ideile de astăzi, să se facă lucrul. Matei îl ascultă liniştit.
   — Asta e dorinţa Saşei? întrebă el.
   — Da. Ba ceva mai mult: te roagă ca pînă la plecare să nu mai încerci a o vedea.
   Matei se uită lung la unchiu-său, părîndu-i greu a-l înţelege. Se făcuse palid.
   — Nene Dinule, să-mi dai voie să nu te cred.
   — Faci rău că nu mă crezi; e aşa, cu toate astea.
   — Cum! zise el cu putere. Saşa doreşte să n-o mai văd pînă la plecare!... Atunci viaţa şi sentimentele nu mai au logică.
   — Nu ştiu ce vrei să zici, — ştiu atîta numai, că asta e dorinţa fetei.
   — Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în romane. În viaţa reală, cînd cineva îţi este drag, te duci să-l vezi, dacă poţi. Şi mie Saşa mi-e dragă.
   — Dar dacă nu poţi?
   — Atunci răstorni pămîntul, te baţi cu lumea, cumperi, vinzi, faci tot ce-ţi stă prin putinţă ca s-ajungi pînă la ea.
   Bătrînul îl privea cu o uşoară nuanţă de ironie.
   — Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani.
   — Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută. Tonul acru cu care fură zise vorbele din urmă îi miră pe amîndoi, pe conu Dinu mai cu seamă, care nu avea în gînd decît fericirea lor. Dar egoismul omenesc e aşa de orb în toate apucăturile lui, încît bătrînul, care în realitate lucra spre împlinirea mai sigură, după cum credea el, a dorinţelor lui Matei, nu vru să priceapă că, din momentul ce sentimentele lui se dau pe faţă cu atîta putere, nu mai era nevoie a-l supune la probe. Planul lui, de a-i despărţi pentru cîtăva vreme, i se părea tot cel mai bun.
   — Bine, fătu meu, zise el zîmbind, încearcă şi du-te de-o vezi.
   Zise vorbele astea ieşind. Matei rămase singur, lovit parcă de o desăvîrşită paralizie a voinţei. Conu Dinu se ducea spre casă, trist şi el şi mirat de întorsătura ce o luau lucrurile. Îi părea rău că se arătase aşa de crud faţă de nepotu-său, care fusese aşa de bun cu el, cu toate astea, nu se putea împiedica de a găsi că el avea dreptate.
   Îndoiala bătrînului se strecurase în sufletul tînărului. Rămase pe scaun cu o nehotărîtă idee de a se supune dorinţei lui unchiu-său. De pe fereastră se vedea un şir de care trecînd pe drum încărcate din greu. O impresie fugară de urît îi răsări în suflet. Dar uitîndu-se lung spre care şi gîndinduse, imaginea lor îi dispăru din conştiinţă, unghiul vizual se scurtă şi, în loc de a străbate prin geamuri, se opri în ele, şi, ca într-o oglindă, el se privi pe sine şi lucrurile din casă. Atunci îi răsări în minte Saşa, punîndu-şi o mănuşe. Chipul ei, chemat astfel de împrejurări, avu darul de a-l reînsufleţi. Era oare cu putinţă ca dînsa să plece fără să vrea să-l vadă? Pentru ce această încercare la care voiau să-l supună? Oare nu era el o fire destul de statornică?
   Îmbărbătîndu-se astfel singur, ajunse la hotărîrea firească de a da ochii cu dînsa şi zise să-i puie caii.
   Cînd fu la Comăneşti, Turică feciorul îi spuse că toţi ai casei erau la Ciulniţei.
   — Cuconaşul nostru pleacă în străinătate, zise Turică.
   — Da?
   — Cu cuconiţa.
   — Cînd pleacă?
   — Apoi cît de curînd. Matei rămase locului gîndindu-se.
   — Ia ascultă, Turică: aş vrea să scriu două rînduri cuconiţei, pentru o afacere — poţi să-mi dai un petec de hîrtie?
   — Vai de mine, cuconaşule, cum să nu se poată! poftiţi sus în "berău".
   Matei se puse să scrie Saşei, arătîndu-i mirarea sa de cele ce se petreceau şi rugînd-o să nu plece înainte de a-l vedea. Era atît de adîncit în cele ce îi spunea, încît făcea mişcări cu mîinile prin aer, întorcea pagina neuscată, exclama singur cîte un cuvînt incoherent, parcă cine ştie ce luptă uriaşe se petrecea în fantazia lui. Pe cînd scria, o uşe din spatele lui se deschise binişor şi Saşa înaintă în vîrful gedetelor, încetinel, pînă ce se apropie la un pas. Dînsul nu simţea nimic, absorbit în scrisoare. Ea mai făcu un pas şi-l atinse uşor peste umăr. El se întoarse repede, şi, văzînd-o, nu putu zice decît un "Aaa!...". Apoi se sculă de la birou şi veni la ea, luîndu-i mîinile şi uitîndu-se lung la dînsa.
   — Va să zică nu te-ai dus la Ciulniţei cu ceilalţi? Ea ridică ochii spre el, zîmbind:
   — Vezi bine că nu, deoarece sunt aici.
   — Aşa este, dar mă aşteptam atît de puţin să te văd, încît nu sunt încă sigur de eşti dumneata sau altcineva.
   Saşa rîdea:
   — Da, da, sunt eu.
   — Ce fericit mă simt de a te vedea aici, aproape, lîngă mine!
   — Da?... zise ea, ridicînd capul spre el, cu ochii luminaţi de bucurie.
   — Da, sunt fericit, sunt omul cel mai fericit, nu simţi că sunt fericit?
   — Ba da, zise ea. Şi purtată ca de o forţă străină, îşi retrase mîinile din ale lui şi-i aruncă braţele de gît, lipindu-se cu capul de pieptul lui. Dînsul o strînse în braţe, sărutîndu-i părul şi respirînd lung parfumul şuviţelor moi şi bogate, ce sfîrşeau, împletindu-se într-o cunună de bucle.
   Nici el, nici ea nu se gîndeau cum de ajunseră aşa de repede unul în braţele altuia: saturaţia sufletească era atît de desăvîrşită, încît simplul fapt de a se găsi faţă în faţă trebuia să-i aducă aici.
   — Tare mi-eşti dragă! dragă, ca sufletul!... Ştii!...
   — Da...
   — Cît se poate de mult şi de tare!...
   — Da...
   — Şi eşti de acum a mea... toată, întreagă, cu păr, cu ochi, cu suflet şi cu tot.
   — Cu tot.
   — Şi nu mai pleci. Ea îşi ridică privirile spre el:
   — Dacă vrei, nu mai plec. Dar era ceva în ochii ei, atît de adînc, atîta mîngîiere se revărsase pe chipul ei întreg, încît ideea plecării era cu neputinţă să încolţească într-un suflet aşa de fericit.
   — Acuma că eşti Saşa mea pentru totdeauna, şezi colo, să vorbim. Dă-mi mîna şi spune-mi pentru ce voiai să pleci? şi mai cu seamă fără ca eu să te mai văd?...
   Ea şezu lîngă dînsul şi tăcu, uitîndu-se în pămînt.
   — Îţi făcusem ceva?...
   — Nu mi-ai făcut niciodată nimic... decît bine.
   — Pot zice numai atît, că nu ţi-am făcut rău, atunci de ce voiai să pleci?
   Ea tăcu din nou.
   — Ai ceva care te supără?
   — N-am nimic... Voiam să plec, ca să duc pe Mihai la Paris.
   — Nenea Dinu a fost pe la dumneata?
   — Da...
   — Şi ce ţi-a spus?
   — Numai lucruri bune şi drepte.
   — Da?... Şi nu se poate să le ştiu şi eu? Ea zîmbea, neîndrăznind parcă să ridice ochii spre el.
   — Eu mă prind că ideea de a pleca, fără să mă mai vezi, vine de la dumnealui...
   — Da, răspunse ea, rîzînd şi arătîndu-şi dinţii albi, ideea vine de la dumnealui...
   — Vezi! şi găseşti că ţi-a spus numai lucruri bune şi drepte?
   — Nu în înţelesul ăsta, zise ea cam jenată. Conu Dinu ştia că eu trebuie să plec, fiindă Mihai nu poate să meargă pentru întîiaşi dată singur în străinătate; dumnealui m-a povăţuit numai să plec cît mai curînd şi... fără să te mai văd.
   — Pentru ce? Ea tăcu. Dînsul se uită la raza de soare ce se oglindea în luciul parului ei, şi-i veni s-o mîngîie pe cap, cu un sentiment aproape părintesc — atîta sfială era în ţinuta ei.
   — Şi ai fi plecat?
   — Da.
   — Fără să te mai văd?
   — Fără... dacă nu veneai.
   — Da' de unde ştiai că am să viu?
   — Eram sigură... şi ca dovadă iată că te-am aşteptat. El urma a se uita la dînsa în tăcere şi parcă pentru întîiaşi dată pătrunse în conştiinţa lui convingerea adîncă de statornicia şi toată frumuceţea sufletului acelei femei. A o întreba şi a o descoase mai mult i se păru crud, şi emoţionat de înseşi simţirile sale, îi luă o mînă şi i-o sărută cu lacrămile în ochi.
   După un moment de tăcere, tot el reîncepu:
   — Cînd pleci?
   — Cît de curînd... poimîine poate.
   — Şi ai să-mi scrii?
   — Da, în toate zilele... dar fără să ştie conu Dinu, adăugă ea zîmbind.
   — Înţeleg.
   — Nu-i aşa? dăm satisfacere politicei sale (fiindcă asta era politica cu care conu Dinu vrea să ajungă acolo unde noi am ajuns singuri) şi totodată ne şi scrim, da?
   — Foarte bine. Ea se sculase în picioare, veselă, şi se uita la el, plecată în jos şi parcă aşteptînd ceva. El îi întinse mîinile, şi, sculînduse el însuşi de unde şedea, îi trecu un braţ sub braţul ei, şi făcură astfel cîţiva paşi prin odaie, vorbind de viitor, fericiţi, înclinaţi unul spre altul, ca doi copaci deasupra unui izvor.
   
   XVIII
    
   La Ciulniţei, de cînd plecarea lui Mihai era hotărîtă, lumea de primprejur se aduna regulat în toate zilele. Victoria şi Mary îşi aduceau, unul cîte unul, toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cît timp Saşa avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casă la conu Dinu.
   Cu cît vremea plecării se apropia mai mult, cu atît Mihai devenea mai tăcut. De dimineaţa pînă seara umbla la vînat, pe lac, mîncînd în luntre sau pe iarba îmbrumată a pămîntului.
   Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. După ce soarele risipea cele dintîi negure ale dimineţii, valea lacului se ivea în limpeziciunea cerului de toamnă, singură, locuită numai de păsări de apă, cu căpiţe de fîn pe margini şi cu cîte un bou rătăcit, ce păştea pe mirişte. De la Comăneşti pînă la Ciulniţei "balta" (cum o numeau sătenii) ţinea o poştă. Heleşteul de la Comăneşti, plin de peşte, se înfunda într-o perdea de verdeaţă, unde apa părea că încetează. În realitate însă, ea urma mai departe, ascunsă de stuf, de foi de nufăr şi de trestii. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil, învăţase toate cotiturile, toate cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui peste tot, bătînd coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde zburau, speriate, cîrduri de raţe sălbatice, lişiţe şirete, găinuşi de baltă, cucove, gîşte şi cîteodată chiar lebede, ce veneau de prin bălţile Dunării.
   De-abia împrăştiase soarele negura, cînd Mihai îşi aşeza în ziua aceea puşca şi geanta în fundul luntrei. Apucînd lopeţile cu putere, se îndepărtă de la mal într-o clipă şi trase cu siguranţă drept la cărăruia din stuf, în care intră, pierzîndu-se. Dar, în loc de a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în marginea limpezişurilor sau făcînd ocolul ochiurilor, de astă dată merse tot mai departe, fără a se preocupa de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de lopeţile ce loveau apa. Cîrduri întregi de păsări se sculau în drumul lui, umplînd văzduhul cu răpăiala aripelor şi fulgii albi ce cădeau domol în aer. El nici nu se uita la ele. Dus de o putere nouă, mîna tot înainte, lăsînd cîteodată lopata, spre a se şterge pe frunte.
   După două ceasuri de muncă, ajunse într-un limpeziş, unde nu mai creşteau trestii. Lacul părea a se înfunda aci, fiindcă împrejurul lui valea se închidea de toate părţile, ca un amfiteatru. Ieşise de mult din pămînturile lui şi intrase pe moşia lui conu Dinu.
   Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în picioare şi se uita pe maluri, parcă ar fi aşteptat pe cineva. În adevăr, o batistă albă fîlfîia în aer, chemîndu-l. Apucă lopeţile în grabă şi vîsli cu putere în partea aceea.
   Cînd ajunse la izvor, Tincuţa (fiindcă ea era) sta în picioare cu mîinile întinse.
   — Vino mai curînd că nu mai pot de frică. Ce singurătate e pe valea asta!
   Mihai o ajută să se urce în luntre, şi, apucînd din nou lopeţile, îşi făcu vînt înapoi, spre stuf. Fata se uita în apă, roşie, mulţumită că se găseşte alături de o altă fiinţă vie, îmbătată de viaţa soarelui, de viaţa ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiş, unde Mihai intră de astă dată cu mare băgare de seamă. Tincuţa se uita la trestiile înalte cu frică, tupilîndu-se pe lîngă cele ce se mişcau prea tare, sau apărîndu-se cu cotul ridicat în dreptul ochilor. Trecură repede prin două ghioluri şi se opriră în cel de al treilea.
   — Ştii că am văzut un iepure? zise Tincuţa.
   — Sîît!... şezi jos, dacă vrei... am pus o scoarţă întradins pentru dumneata.
   Fata se aşeză în fundul luntrei, ascultătoare ca un copil, cu ochii sticlind de frică şi de emoţie. Mihai luă puşca şi rămase cu privirile aţintite spre limpeziş. Cîteva rînduri de trestii îi ascundea de minune. Se făcu o tăcere adîncă. Fata îl trase de pulpana hainei, arătîndu-i cu degetul în aer: un bîtlan trecea pe deasupra, cu zborul lui greoi, mişcîndu-şi ciocul ca o cîrmă de corabie. În acelaşi timp, un roi de grauri tăbărî pe vîrful înspicat al trestiilor, făcîndu-le să se legene în toate părţile. Iar tăcere. Tincuţa văzu un peşte sărind din apă, şi făcu o mişcare către el. Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufişului un cîrd de răţuşte, mişcînd din cap, parc-ar fi fost trase de o sfoară, urmate de o lişiţă vînătă. Fata îşi duse un deget la gură, căutînd să întindă mîna cealaltă către Mihai, dar rămînînd cu ea în aer. Băiatul le văzuse şi-i făcu semn că nu trage în ele.
   — Sunt lişiţe, zise el, plecîndu-se spre dînsa, nu-s bune la mîncare.
   Un sunet uşor, ca de aripă ce-ţi trece pe la ureche, se auzi în aer, şi tot atunci apa din ghiolul din faţă fu bătută de piepturile mai multor păsări. Tincuţa văzu pe Mihai ridicînd puşca. Încremenită, ea se tupilase cu totul în fundul luntrei. O nespusă mulţumire se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simţi alături de el, dorinţa de a-i arăta îndemînarea lui de vînător, emoţiunea ei, toate erau de natură a-l îmbărbăta şi mai mult. Vroi să întinză puşca, dar o trestie ruptă îi sta de-a curmezişul. Nerăbdător, el vru să frîngă cu totul trestia, şi, în mişcarea lui, făcu zgomot. Cele trei raţe ridicară capul în sus. Mihai încremenise în poziţia în care se afla, fără măcar să îndrăznească a-şi strînge braţul. Speriate, raţele bătură apa cu aripile şi o porniră în zbor. Tincuţa, cu ochii mari, palidă, cu sufletul la gură, se ridicase pe un genunchi, parcă ar fi vrut să zboare şi ea după păsări — cînd o detunătură de puşcă o făcu să tresară. Pentru un moment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după o clipă, Mihai o auzi strigînd:
   — A căzut, a căzut, uite-o colo!... În adevăr o raţă căzuse. Băiatul scoase luntrea dintre trestii şi se duseră să ia raţa. El o aruncă cu nepăsare într-un colţ al luntrei şi căută să se întoarcă cît mai curînd în ascunzătoarea de trestii. Tincuţa mîngîia penele păsării, neîndrăznind parcă să-şi arate mai pe faţă toată dragostea şi mila ei pentru biata raţă, de teamă să nu pară prea copilăroasă unui vînător aşa de extraordinar. Mihai se aşeză şi el în fundul luntrei, cu puşca pe braţul stîng, şi se puse din nou să aştepte, uitînduse în sus, spre cer.
   Nu se mai auzea nici o mişcare. Un sunet răguşit de talangă răsuna a spart la gîtul unui bou, pe care-l gonea departe, pe deal, un văcar, strigînd cît ce putea: "Nea, haram, mînca-te-ar lupchii!" O încîntătoare tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerul era străveziu. Cerul se vedea pînă în straturile sale albastre cele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer şi cădeau pe vîrfurile roşite ale trestiilor.
   — Cine ştie cînd mai văd eu toate astea, zise băiatul, uitîndu-se fără scop înainte.
   Tincuţa plecase ochii în jos, răsucind între degete un fir de papură.
   — Poate chiar te găsesc măritată cînd m-oi întoarce... Ea dete din cap că nu. După cîteva minute de nouă tăcere, el oftă din adînc.
   — Aşa e viaţa! zise cu un accent de nespusă durere, parcă ar fi trăit de ani şi ar fi cunoscut toate amărăciunile ei. În acelaşi timp ochii lui înotau în lacrimi, pe cînd de pe obrajii fetei cădeau picături mari pe firul de papură.
   El tuşi într-aiuri, aducîndu-şi aminte de demnitatea lui de vînător şi căutînd să-şi stăpînească nodul de emoţiune ce i se urca în piept.
   — Uite un fir alb ţi se lasă pe frunte. Fata ridică mîna domol, netezîndu-şi părul. Capătul firului se opri de pălăria lui.
   — A ajuns şi la dumneata, zise ea încet. Mihai îşi luă pălăria şi se uită la firul ce se aninase de ea.
   — Ce subţire şi moale e: parcă-i de mătase. Apoi, desprinzîndu-l cu mîna de pe pălărie, şi-l lipi de frunte, zîmbind şi uitîndu-se la Tincuţa.
   Ea prinse a surîde, uitîndu-se la el pe sub genele plînse. După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese şi se apropie de el aşa de mult încît barca era gata să se răstoarne. El se mişcă de unde era şi rezemat de bancă, în lungul luntrei, se lăsă să-i scarmene tot părul, ca să înnoade firul.
   — Şezi ici lîngă mine, zise el, cuprinzînd-o cu braţul de mijloc.
   Ea şezu lîngă dînsul, lipindu-şi capul de umărul lui.
   — De ce nu vii şi dumneata la Paris, zău aşa?
   — Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă.
   — Ce bine am petrece!... Ne-am vedea în toate duminicile.
   — Da' Victoria şi Mary vin?
   — La anul viitor... Eu aş fu corespondentul d-tale... Am ieşi împreună să ne plimbăm.
   Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din zbor să-i fie corespondent. Se uita înainte fără scop, şi parcă se vedea la plimbare în mijlocul Parisului, rezemată de braţul lui, cum sta acuma. Şi cum se uita, pierdută pe gînduri, văzu ieşind dintre trestii o găinuşă de baltă, neagră la pene, cu nişte picioare arămii, subţiri, mişcîndu-se aşa de elegant că părea o femeie cochetă. În partea aceea nămolul se ridica pînă în faţa apei. Tincuţa îl atinse uşor pe mînă, ca să-i atragă luarea-aminte. El o văzuse, dar părea că nu vrea să tragă în biata pasăre. Se apropie de urechea fetei şi-i zise încet:
   —E păcat s-o omor... mai bine să ne uităm la dînsa. Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, şi, şiret din instinct, urmă a-i vorbi de găinuşă, ca să nu prindă de veste că o sărutase:
   — Vezi ce frumos se mişcă?... Parcă eşti dumneata cîteodată...
   Fata începu a rîde cu hohot. El îi astupă gura cu mîna, rîzînd şi el:
   — Sît!... Na! ai gonit găinuşa cu rîsul d-tale.
   — Cum să nu rîd dacă zici că seamănă cu mine. În acelaşi timp se desfăcu uşor din braţul lui şi vru să se dea mai la o parte; dar soarele ajungea tocmai acolo. El întinse umbreluţa ei şi o rugă să vină din nou lîngă dînsul.
   — Vino lîngă mine, că cine ştie cînd te mai văd. Ea îl privi lung, şi după aceea veni iar.
   — Dacă n-o să mă uiţi, îi zise, mîngîindu-l pe mîna ce ţinea umbrela, eu am să-ţi dau ceva.
   — Da?
   — Ceva de la mine... Da' să nu te desparţi de el... Şi pe cînd vorbea astfel, scoase din sîn o bucăţică de hîrtie îndoită, în care era o şuviţă de păr, legat cu o panglică roşie.
   — Vai, ce bună eşti!... zise el, sărutînd părul cu înduioşare.
   — Vezi?... Da' n-o să te desparţi de el, nu-i aşa?... întrebă ea tremurînd.
   — Niciodată!... am să-l port cu mine cît oi trăi, oriunde oi fi şi n-am să mă despart de el niciodată!...
   Şi astfel vorbind, o strîngea la piept mîngîind-o cu mîna pe obraz şi tînguindu-se că pleacă.
   — Ce trist am să fiu, Tincuţo!... N-am să mă împrietenesc cu nimeni. Am să trăiesc cu gîndul numai la dumneata... şi am să mă silesc să învăţ, ca să sfîrşesc mai curînd... şi cînd oi fi sfîrşit, o să ne luăm... Da' o să m-aştepţi?...
   Ea da din cap că "da".
   — N-ai să te măriţi, pînă m-oi întoarce eu? Fata răspunse încet:
   — Nu.
   — Îmi juri?
   — Da...
   — Şi eu îţi jur... Umbreluţa îi căzuse din mînă şi soarele de toamnă ardea puternic deasupra lor. El îi făgădui să-i trimeată cărţi şi jurnale, ca să ştie şi ea ce face şi cum trăieşte el.
   — Şi să-mi scrii, zise fata, ridicînd ochii spre el.
   — O să-ţi scriu... dar cum?
   — În vacanţa Crăciunului să-mi scrii de-a binele, acasă la noi, că tata îmi dă scrisorile...
   — Da' pînă atunci?...
   — Nu ştiu: o să-ţi scriu numai eu, şi dumneata să-mi răspunzi prin Victoria că ai primit şi eşti sănătos... Are să-mi pară vremea aşa de lungă! De ce nu se poate să fac aripi şi să zbor către locurile depărtate unde te duci?
   După aceea, uitîndu-se la puşcă, adause zîmbind tristă:
   — Ai trage în mine?... El dete din cap supărat:
   — Ce idee ciudată îţi trece prin minte!
   — Nu, nu, spune-mi, ai trage în mine?
   — Cum vrei să-ţi spui?
   — Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi în mine... Băiatul înţelese, cu intuiţiunea lui bărbătească, că era o ciudăţenie de femeie, la care îi trebuia găsit un răspuns.
   — Depinde.
   — Ce fel: depinde...
   — Da... Dacă ai fi o raţă sau... o gîscă sălbatecă, aş trage.
   — Mersi, răspunse ea, supărată, desfăcîndu-se de el: adineaorea eram găinuşă; acum sunt raţă... ba gîscă!...
   Mihai se uita la ea, serios, cu o uşoară mişcare a sprîncenei, care arăta sentimentul lui de părere de rău, faţă cu o copilărie aşa de nepotrivită. În substratul firei ei, fata suferea: o trebuinţă de a plînge, sau de a-l face pe el să sufere, sau de a-l săruta se încheiase în această ciudată întrebare.
   — Eu mă duc, zise ea, strîngîndu-şi pălăria şi umbrela. El se uita mereu la dînsa, trist şi nedumerit:
   — Şi de astă dată trebuie să ne despărţim aşa?
   — Te rog să mă duci la mal... El nu mai zise nimic, ci îşi puse puşca binişor jos şi luă lopeţile. Merseră în tăcere pînă ce ajunseră în dreptul izvorului.
   Te rog să-mi dai şuviţa de păr înapoi...
   — Ţi-o dau, răspunse el, scoţîndu-şi batista şi ştergînduse pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un aşa frumos lucru.
   — Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi.
   — Eu nu ţin s-o păstrez!...
   — Se vede. Băiatul înălţă din umeri şi rămase pe bancă, lîngă lopeţi, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Se vede că era ostenit şi supărat.
   — Esti ostenit?
   — Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aş avea încă două ceasuri de-acum încolo.
   — Da? E aşa departe?
   — Da. Tincuţa, înduioşată de vorbele lui şi gîndindu-se la drumul ce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou de el.
   — Esti supărat pe mine?
   — Eu? Nu. Văd că dumneata eşti supărată. Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi...
   Ea se uită la dînsul, zîmbind, şi, într-un avînt de generozitate, îl luă de gît şi-l sărută.
   — Nu mai eşti supărat pe mine, nu-i aşa?
   — N-am fost niciodată.
   — Acum mă duc.
   — Mai stai puţin.
   — Nu, că-i tîrziu. Adio.
   — Dacă nu vrei să mai stai, adio. Ea îi întinse mîna, pe care el o strînse într-ale lui. După aceea, dînsa sări pe uscat, şi, după ce-i trimise o sărutare pe vîrful degetelor, porni la deal. El apucă lopeţile şi se depărtă de mal, ca s-o vadă mai bine. Se uită după dînsa lung, pînă ce pieri dincolo de culme, făcîndu-i semne cu batista.
   Rămas singur, în mijlocul lacului, băiatul se simţi cuprins din ce în ce mai mult de ideea unei atotputernice deşertăciuni, ce înfăşură deopotrivă lucrurile materiale ca şi pe cele nemateriale, lacul, cîmpia, amorul, şi, cu o nespusă jale în suflet, îi veni să plîngă. Îşi rezemă mîinile pe genunchi şi se uită lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer... Nu era nici o nădejde, nicăieri. Atunci îşi reluă lopeţile şi se întoarse înapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pîndă. Se întinse în luntre, ostenit, şi se puse să privească vîrful trestiilor. Păsăruici mititele sfîrîiau din aripi, gonind cîte un gîndac zburător, ori albine răzleţe îşi îndoiau trupul pe spicul de papură. Un cîrd de raţe îi trecu peste cap şi se lăsă în limpezişul de alături înspumînd apa cu aripile. El se sculă repede şi-şi pregăti puşca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, fiindcă se coborîseră pieziş, într-un colţ. Aştepta să se mişte şi să vină în bătaia puştei. Privindu-le, se gîndi la vorba ciudată a Tincuţei... Socotind bine, erau mai fericite raţele. Dar ele tocmai veneau spre el. Întinse puşca, cu eterna emoţie a vînătorului; dar pe cînd ochea îi trecu prin gînd ideea că şi raţele se pot socoti nenorocite, de vreme ce omul le aţinea drumul să le omoare. Pentru un moment îşi dezlipi capul de patul puştii şi se uita la ele, să vadă ce mină fac în faţa morţii. Ele se mişcau liniştite, venind mereu spre el. Atunci îşi alese un grup, în mijlocul căruia boierea un răţoi smălţat cu albastru, şi trase... Luă răţoiul din apă şi după aceea se puse să gonească o raţă ce era numai rănită, şi s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde. Apoi, mulţumit, îşi scoase din geantă strugurii şi caşcavalul ce avea cu el, şi se aşeză să mănînce. Tincuţa era departe... Toată melancolia lui dispăruse. Tinereţea şi natura dimprejur dărîmau necazurile clădite de iubirea lor copilărească.
   
   XIX
    
   După plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din nou către treburile moşiei, pe care le părăsise de cîtva timp. Pe de o parte culesul porumbului, pe de alta arăturile de toamnă, apoi pregătirile la baltă pentru pescuit, în vederea creşterii apelor, erau lucruri aproape noi pentru el.
   Baciul Micu era tot mîna dreaptă, cu toate că Aglaia îl ura mai mult ca oricînd. Gîndindu-se la duşmănia ei contra baciului, îşi zicea adesea că era ciudat ca el, stăpînul, să sufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate astea nu se putea hotărî să se despartă de Eftimiu şi de nevastă-sa.
   Raporturile lui cu ţăranii erau bune, deşi începuse să se zvonească prin sat de jelburi către guvern, spre a li se da pămînt, şi de răscoale. Unchiu-său, conu Dinu, era mai furios ca oricînd contra socialiştilor, şi în aceasta, se înţelegea de minune cu Tănase Scatiu; dar numai în aceasta. Încolo nu putea să-l vadă. Mulţumită lui Matei, bătrînul se liberă de datoria ce o avea către vecinul lui, şi de atunci se uita la el de sus. Tocmai pentru asta Scatiu ţinea mai mult să ia pe Tincuţa. Coana Sofiţa îl ajuta pe sub mînă, din socotelile ei femeieşti: fiindcă era bogat şi pentru că, luîndu-l, Tincuţa ar fi rămas lîngă dînsa.
   — Ei, nu-l iubeşte; da' parcă ce, numai din iubire se iau oamenii! zicea ea lui Matei, pe care voia să-l atragă de partea ei.
   Matei, e drept, nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă ar fi fost întrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran, dar era harnic, deştept la treabă, şi, mai cu seamă, pentru el, avea o mare calitate, de a nu fi om de oraş. Ca toţi tinerii care au trăit mult în mijlocul lumii de studenţi, de funcţionari, de lume neproducătoare, fără aspiraţii, Matei prefera un om de ţară, simplu, celui mai şiret avocat.
   Mai nedomirită era coana Sofiţa de opoziţia ce o făcea Aglaia. Ea n-o mai slăbea cu "familia":
   — Auzi dumneata, să intre în familia noastră feciorul unui vătaf!... Să dai dumneata, ţacă, bunătate de fată, avută, cu educaţie, unui asemenea om!...
   Coana Sofiţa nu mai putea de ciudă.
   — Ei, păi să nu-ţi vie să mori: ei n-au după ce bea apă, şi tot cu nasul pe sus.
   Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seamă atrasă asupra Aglaiei, din ziua în care dînsa îi vorbi cu ponturi despre Tincuţa şi Mihai.
   — Aşa partidă zic şi eu.
   — Ce partidă? întrebă Matei.
   — Mihai.
   — Dumneata glumeşti, Mihai este un copil.
   — Ei, copil, dar nu prea...
   — Cum: nu prea?
   — Se înţelege... Dacă-i pe aia, Tincuţa nu-i o copilă?
   Da aşa copii cum sunt, ei se aveau de bine.
   — Ce spui, cucoană Aglaio?
   — Zău, domnule. Înainte de a pleca, s-au întîlnit la lac, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi porumbei. Întrebaţi şi pe baciu Micu, dacă vreţi, că i-a văzut un văcar din sat...
   Matei se uita la dînsa, ca încremenit. Apoi se porni pe un rîs straşnic.
   — Dumneavoastră rîdeţi, zise Aglaia, roşindu-se, dar e aşa.
   — Şi chiar dacă ar fi aşa, ce-ţi pasă dumitale?
   — Mie? ce să-mi pese?... Facă despre mine borş dacă-or vrea.
   Şi astfel zicînd, ieşi, închizînd uşa cu zgomot. Matei se uită în urma ei, din ce în ce mai mirat de îndrăzneala Aglaiei. Dar îşi zise că trebuie să fie ceva la mijloc, ca să ajungă ea, atît de şireată de regulă, să facă ceea ce se numeşte o scenă. Hotărî să vorbească baciului.
   Trimise chiar în seara aceea să-l cheme. Matei era în odaia pe care ţăranii o numesc canţălaria boierului. Micu intră, lăsîndu-şi căciula în sală şi rămase în picioare lîngă uşă.
   — Am trimis să te cheme, fiindcă am de vorbit cu tine.
   — Porunciţi, coane.
   — Ia vezi cine rîcîie la uşă. Baciul deschise de-abia uşa, vrînd să se strecoare afară, dar în acelaşi timp un dulău de cîine, cît un urs, dete năvală înăuntru. După pieptarul cu cuie, Matei recunoscu pe Corcoduş.
   — Ăsta e cîinele despre care îmi vorbeai?
   — Ăsta. Se ţine de mine ca scaiul, bată-l vina lui.
   — Frumos e, baciule!...
   — Ar hi el cum ar hi, dacă nu i-ar hi aruncat apă hiartă în cap.
   — Cine?
   — D-apoi... cine, coane? ia, aici la curte... Matei se uită lung la el, fără a-i răspunde. Se putea lesne pricepe că era treabă de-a lui Eftimiu.
   — Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconiţa Tincuţa?
   Micu se uită la el cam mirat.
   — N-am auzit nimic, coane.
   — Nimic, nimic?
   — Nimic, zău aşa. D-apoi ce s-auzi, că e numai o copchilă. S-a zvonit cică ar hi vrînd s-o ia alde Scatiu; da' dor nu şi-o face vreun păcat boieru ăl bătrîn să i-o dea...
   — Da' altceva n-ai mai auzit, cu Mihai?
   — Nu, coane.
   — Că s-ar fi primblat pe lac amîndoi...
   — Ba despre asta am auzit. Da' ce minune e că s-au primblat amîndoi?... Conu Mihai toată ziua era pe baltă.
   După aceea el tăcu şi se uită şiret pe sub sprîncene la Matei. Parcă amîndoi simţeau că voiau să vorbească despre altceva.
   —Mă!... a dracului muieruşcă!... zise baciul, parcă ar fi fost singur. Da' cine ţi-a spus matale de coana Tincuţa, coane?
   — Coana Aglaia. Baciul dete din cap, mişcîndu-şi pletele voiniceşte.
   — I-e frică să nu scape chilipiru din mînă.
   — Ce chilipir?
   — Da' parcă matale nu ştii, coane?
   — Nu ştiu.
   — Atunci să spunem că a fost o vorbă degeaba.
   — Ba nicidecum; să faci bunătate să-mi spui tot: ce chilipir?
   — Scatiu, coane.
   — Ce e cu Scatiu?
   — Apoi nu se are ghine coana Aglaia cu el?...
   Matei se uită ţintă la el. Îi venea să rîză, dar se stăpîni şi-şi luă un aer grozav.
   — Baciule, bagă de seamă la ce spui... Ştii, că şi de tine zicea lumea că te ţii cu Floarea lui Stîngă.
   Foarte stîngaci şi cu ochii în pămînt el tăcu un moment. Apoi ridică fruntea senină în sus.
   — Gura lumii cine o poate înţeleni, coane?... Eu de-oi hi fost vinovat, m-am pocăit; da' eu n-am bîrfit pe nimeni... Dumneaei vine acuma să se lege de-o copchiliţă... E păcat de Dumnezeu...
   Matei tăcea; îşi scoase tabachera să-şi facă o ţigară, dar nu mai avea tutun. Se sculă să se ducă în odaie la el, spre a-şi lua tutun din cutie.
   — Da' parcă auzisem că trăia cu Caramzulea...
   — Păi dar cum: trăia cu amîndoi.
   — De unde ştii tu?
   — Da' cum, Doamne iartă-mă, să nu ştiu. Cît ai fost matale dus, ei veneau cu schimbu, ca la "concintraţie".
   — Da' prostul ăla de Nae ce făcea?
   — Domnul Nae tot pe la Brăila... Îi făcea cucoana vînt. Matei nu mai zise nimic. Aprinse o lumînare şi rămase cu ea în mînă, gîndindu-se.
   — Aşteaptă-mă: mă duc să iau nişte tutun. Pe cînd el intră, uşa de la odaia lui, ce da în sală, se închidea cu grijă. Dar oricît de cu grabă se închise, Matei recunoscu pe Aglaia. Nu mai încăpea îndoială că ascultase la uşă...
   Fără a rosti un cuvînt, el se întoarse înapoi şi se puse să-şi facă o ţigară. O aprinse şi se uită în ochii baciului.
   — Şi cine crezi că a aruncat cu apă fiartă în cîine?
   — Bucătăriţa, coane.
   — De ce?
   — Cine ştie?... Ca să-mi facă rău: eu fără cîinele ăsta nu sunt om.
   Simpatia lui pentru baciu îşi avea izvorul în vechile lor raporturi de băieţandri, dar mai cu seamă în fondul de poezie ce cuprindea în sine natura caldă a ciobanului. Cîinele era în adevăr pentru el ca un frate.
   Matei se uita la baciu, parcă ar fi vrut să-i spună vorbe bune, ca să-l mîngîie de nenorocirea întîmplată lui Corcoduş.
   — Şi va să zică te-ai lăsat de Floarea. Micu dete cu mîna în vînt, parcă ar fi zis: "Cine se mai gîndeşte la ea!"
   — Dacă te vei lăsa de Floarea, am să te căpătuiesc. Să-ţi găseşti o fată bună şi să te însori. Îţi port eu griga: te cunun, îţi dau loc de casă şi toate înlesnirile putincioase.
   —Sărut mîinile, coane... Că m-am săturat de burlăcie.
   — Atunci e lucru înţeles. Mergi cu Dumnezeu, şi să vii mîine seară. Ioniţă a plecat la baltă?
   — Dară.
   — Omul de la Călăraşi s-a întors, ori nu?
   — Trebuie să sosească acu, că-i dus de azi dimineaţă... Rămas singur, Matei se plimbă în lung şi în larg prin odaie, gîndindu-se la cele ce avea de făcut. Aglaia trebuia cu orice preţ înlăturată din casa lui. Dar în ce chip? Să vorbească lui unchiu-său nu se putea, fiindcă ar fi trebuit să-i istorisească dragostea lui Scatiu cu dînsa şi astfel să îndîrjească pe bătrîn şi mai mult împotriva lui Tănase. Pe de altă parte coana Sofiţa era rudă cu ea... Dar îşi aduse aminte de necazul mătuşei în contra Aglaiei, cînd aceasta se împotrivea la căsătoria lui Scatiu cu Tincuţa, în numele "familiei", şi-şi zise că poate să găsească un prieten de luptă împotriva Aglaiei tocmai în protectoarea ei firească. Dar cu cîinele ciobanului ce avea?... Nimic alta decît că era cîinele baciului, omul lui de încredere.
   Astfel gîndindu-se, se revolta din ce în ce mai mult împotriva ei, şi într-un moment de supărare, sună şi zise unei femei să cheme pe Aglaia. Femeia aduse răspuns că vine numaidecît. În adevăr, peste vreo zece minute, se auzi bătînd la uşă. El îi zise să intre, dar cu vocea pe jumătate, şi simţinduse mişcat, parcă ar fi fost el vinovatul. Aglaia intră foarte incet. Era galbenă de emoţiune şi aproape nu putea să vorbească. În sfîrşit, izbuti să articuleze trei cuvinte:
   — M-aţi chemat? El se găsi foarte încurcat, faţă mai cu seamă cu umilinţa cu care se prezenta ea.
   — Da... aş fi vrut să mai vorbim cîte ceva — da' ia, te rog, şezi. Vreau să sun să ne dea cîte un ceai.
   — Mă duc eu să vi-l fac.
   — Nu, nu, nu primesc.
   — Ba, vă rog, să mă lăsaţi să vi-l fac eu.
   — Nu se poate. Şi, cum se primbla prin casă, se aşeză în dreptul uşii. Ea voia să iasă; el o împiedică. În această luptă de amabilitate falsă, Aglaia vru să apuce ivorul de la uşă, pe care îl apucase mai dinainte Matei, şi astfel îl luă de mînă rugîndu-se s-o lase să iasă.
   — Vă rog, zise ea încet, nimeni nu ştie cît ceai trebuie, ce rom să vă dea... Vin numaidecît.
   Trebui s-o lase. Cînd rămase singur, îşi simţi pe mîna pe care i-o atinsese ea, o impresie aşa de ciudată, plăcută şi neliniştitoare, parcă o suflare caldă îi trecuse pe deasupra. Mai făcu cîţiva paşi şi se opri în faţa lămpii, gîndindu-se: iată cum se explicau izbînzile ei, care nu mai era nici frumoasă şi nici nu mai era destul de tînără, ca să întoarcă minţile la flăcăi tomnatici ca Scatiu şi alţii.
   Peste cîteva minute Aglaia reveni însoţită de femeia cu ceaiul. Matei băgă de seamă că dînsa simţise impresia ce o produsese asupra lui, şi se întorcea altfel de cum ieşise. Obrajii ei, albi de emoţiune cînd intrase la început, acuma se colo
   raseră de sînge, şi un zîmbet provocator îi rătăcea pe gură. Servi ceaiul cu îndemînare, mişcîndu-se în sus şi în jos, ca o fată mare. Sînurile pline păreau că vor să facă explozie, atît erau de strînse în rochie. După ce îi dete ceaiul, se opri în mijlocul odăii şi duse la ochi şorţul de mătase cu care era întotdeauna încinsă. Matei se uita la dînsa nedumerit.
   — Ce ai? Ea îşi luă mîinile binişor de la ochi, se uită la el lung, cu capul plecat pe umăr, şi zise încet:
   — Nu ştiu nici eu... În aceste patru vorbe era atîta alintătură şireată, iar în modul cum îşi muşca buzele atîta senzualitate falsă, încît Matei, care trecuse o clipă printr-o ispită primejdioasă, îşi reveni în sine.
   — Ia şezi, îi zise el, zîmbind. Ce se mai face d-l Nae?
   — Tot după treabă, răspunse ea, spăsită.
   — Pînă la ceasul ăsta?...
   — Da' unde se pomeneşte să intre el vreodată înainte de zece!...
   Matei dete din cap plin de admirare, deşi ştia că Eftimiu îşi trecea vremea jucînd table cu învăţătorul.
   — Şi cînd mănîncă?
   — Cînd poate.
   — Ce fel de vorbă!... nu-l aştepţi cu masa? Ea se întoarse cu capul într-o parte, părînd foarte scandalizată de o asemenea bănuială.
   — Eu să-l aştept cu masa!... Da' se poate să fac eu o asemenea risipă!... Să ţiu focul şi slugile pînă la ceasul ăsta!
   Vorba de slugă îi păru de minune şi se acăţă de dînsa.
   — A propos de slugi, coană Aglaio; sunt foarte nemulţumit de ele — mai cu seamă de bucătăreasă: are bunul obicei de a asculta pe la uşi...
   Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat să-i dea lacrămile. Dar avu puterea să se stăpînească şi să zică:
   — Auzi dumneata!...
   — Da, te rog să-i dai drumul chiar mîine; nu vreau să am în casă persoane care mă spionează. Eu sunt stăpîn la mine şi ţiu să facă cum vreau eu, nu cum voiesc alţii.
   — Aşa e şi drept.
   — Aşa. El sorbi din ceai şi făcu o mişcare din cap plină de convingere, parcă ar fi vrut să întărească şi mai mult hotărîrea luată.
   După cîteva minute de tăcere, ea se sculă.
   — Nu mai aveţi nimic cu mine?
   —Nu... Dar ia-ţi ceaiul.
   —Vă mulţumesc, eu seara nu iau nimic. Astfel ieşi. După foarte puţin timp, Matei o auzi bătînd din nou la uşă. Aducea un pachet de jurnale şi scrisori, pe care i le dase vătăşelul ce se-ntorcea de la Călăraşi. Avea un aer cu totul natural, parcă nimic nu se întîmplase.
   — Vă rog să-mi daţi voie să mă duc mîine la oraş, ca să caut altă bucătăreasă.
   El se uita la scrisori preocupat, căutînd pe cea de la Saşa. O auzi cam tîrziu. La gîndul Saşei, toate nimicurile astea se retraseră departe, în conştiinţă, şi-i răspunse fără nici un interes, parcă scena de mai sus s-ar fi petrecut cu un an înainte:
   — Mai încape vorbă... După aceea Aglaia ieşi, iar el rămase să-şi citească corespondenţa.
    
   XX
    
   Trecuseră mai multe săptămîni de cînd plecase Saşa şi mai multe zile de cînd Matei primise scrisoarea din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care îl împiedica să urmeze mai departe planului de a se scăpa de Aglaia.
   În adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o destăinuire din cele mai mişcătoare; ea surprinse amorul băiatului pentru Tincuţa, şi, în loc de a-l privi ca pe un sentiment copilăresc şi trecător, dînsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea scrisoarea:
   "Am ajuns la Paris, după o călătorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cît putea să biruie jalea ce-l cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute şi îmi venea să plîng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărţirea de ţară şi de surori îl enervase prea mult, dar speram că, odată ajuns în mijlocul lumei dintr-un oraş mare, o să-şi redobîndească veselia naturală a vîrstei lui. Ne-am oprit la Viena două zile. Parea că se interesează de toate, dar mai mult decît orice se interesa de mine. A-ţi spune îngrijirea fină şi delicată cu care mă înconjura, expresia cu care mă privea, iubirea cu care îmi lua mîinile într-ale lui şi mă chema "maman dragă", îmi e cu neputinţă. Începusem să cred că ştie ceva despre proiectele noastre... şi-mi era ruşine. Se uita la mine cu atîta înţelegere, încît mă făcea să roşesc. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o rostească şi că nu îndrăzneşte. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. În sfîrşit, mă întrebă... Am crezut că se cufundă pămîntul cu mine. Îmi bătea inima de nu mai puteam să respir. Ori de cîte ori mă gîndesc la momentul acela, simt că mă roşesc... Dar să-ţi spun cum m-a întrebat. Treceam printr-o cîmpie lungă, între Colonia şi Strassburg; el se uita pe geam, preocupat. — "Maman, îmi zise din nou, înainte de a ajunge la Paris, aş vrea să te întreb ceva." — "Întreabă-mă", îi răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam că mor. — "Aş vrea să te întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întîi că nu te superi." — "Nu mă supăr"... El mişcă din cap cu nehotărîre.
   — "Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata o admiraţie aşa de mare?... că te iubeşte?" — "Ce prostii spui, Mihai!" îi răspunsei, încercînd să zîmbesc. El nu rîdea deloc. — "Iartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru; dar, dacă ar fi adevărat, eu aş fi aşa de fericit!... Mi s-ar părea că te las mai puţin singură..." Ce era de răspuns la o întrebare care arăta atîta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răspuns. Cred că îmi venea să-l sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gîndit la soarta ce aşteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit...
   De-abia ajunşi la Paris, l-am rugat să se culce. El nu prea vrea, zicînd că ţine să m-ajute să deschid cuferele. Dar osteneala îl biruia. Şi, cum eram în cameră la mine, îl văd că se întinde pe pat, de-a curmezişul, şi rămîne rezemat pe un cot, fără a mai zice un cuvînt... După cîteva minute îl aud vorbind: "Tare îmi eşti dragă". — "Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcă eşti un copil bun." — Atunci îl văd că se ridică: "Ce-am zis, maman?" — "Ai zis că-ţi sunt dragă... "Era aprins la faţă cum e focul. — "Maman, sunt foarte ostenit"; şi, fără ca eu să-l mai rog, trecu în camera lui şi se culcă. Din acel minut a început să aiureze. Două zile şi două nopţi eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecît un doctor care a stat lîngă dînsul o jumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorul îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală şi în care temperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua era semn rău, dacă, dimpotrivă, înceta, era speranţă că bolnavul să adoarmă, şi după o bună odihnă să se scoale sănătos. Din fericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fără întrerupere. Doctorul era încîntat, eu fericită. Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era tocmai Mihai. Şi, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum şi a cauzei pentru care mă ocup atîta de fratele meu: în delir venea adesea un nume pe care la început nu puteam să-l înţeleg, dar pe care apoi îl ghicii: numele Tincuţei. Mihai o iubeşte. Eu, proasta, nu m-am gîndit niciodată la putinţa unui sentiment între Mihai şi Tincuţa. Ei erau pentru mine doi copii, deşi Tincuţa are astăzi peţitori. E o nenorocire că sunt prea apropiaţi cu vîrsta şi Mihai e prea tînăr. Tincuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele noastre, rămîne acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?... Nu ştiu. Probabil peste tot şi nicăieri. Ochii mei egoişti vedeau numai pentru mine. Întîmplările din zilele din urmă îmi umpleau închipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atît de fericită, sunt încă atît de fericită, încît îmi pare că, dacă aş putea vorbi lui Mihai, i-aş încălzi şi inima lui...
   Acum e bine. Începe să se intereseze de noua lui viaţă. I-am găsit o familie unde să-l aşez deocamdată, un librar, la a cărei mamă şezuse şi tată-meu în pensiune. Cred că are să fie îngrijit bine. Iubirea lui o să-i rămîie în suflet neştearsă. Are să fie pentru dînsul o cauză de tristeţă zilnică, dar poate şi un refugiu de partea urîtă a acestui oraş. El a înţeles foarte bine că eu am surprins secretul lui, dar nu mi-a zis niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, aducînd eu vorba de Tincuţa, dîndu-i o foaie ce căzuse din portofelul lui, şi pe care era o poezie, el a plecat ochii în pămînt şi a luat foaia, zicînd încet: "prostii, maman". Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, şi ţi-o trimit aci:
   Astfel urma mai departe scrisoarea. Mişcat şi singur, fără să poată cere poveţe de la nimeni, Matei rămase pe gînduri. Mihai, care întotdeauna îi fusese simpatic, îi deveni deodată drag, atît pentru amorul lui, cît şi mai cu seamă pentru vorbele ce ziseră Saşei.
   Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai putea vorbi mătuşe-sei despre relaţiile Aglaiei cu Scatiu, fără să dea naştere la tot felul de explicaţii şi mai cu seamă fără să amestece pe Tincuţa în intrigile lor. Se hotărî să aştepte.
   Era într-o duminică de octombrie. Timpul se schimbase: ploua şi noroiul umplea drumurile de la un capăt la altul. Matei avea la dînsul pe Scatiu, cu care era în vorbă să-i cumpere caii şi cabrioleta de la Otopeanu — cînd, uitîndu-se pe fereastră, i se păru că vede pe Micu, legănîndu-se beat mort. Nu zise nimic către Scatiu, care şedea în fotoliul lui de la birou, luîndu-şi cafeaua, ci se uită la omul de pe drum ca să se încredinţeze de era în adevăr baciul ori nu.El era. Matei îşi muşcă buzele de ciudă şi aşteptă să plece Scatiu ca să poată da ochii cu Micu: îi venea să-l bată. Auzi! să se îmbete, el, omul în care îşi pusese toată încrederea!...
   De îndată ce Scatiu plecă, îşi trase o pereche de cizme lungi, îşi luă căciuliţa şi desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinereţe, bătea caii nărăviţi. Astfel, se duse la arman, drept la lăptărie. Aci, nimeni: uşa era închisă cu lacăt. Trecu alături, la casa văcăriţei. Şi aci părea că nu-i nimeni, dar uşa nu era închisă. Se uită pe fereastră şi văzu pe Floarea, care se pieptăna. Ea, îndată ce-l văzu, se acoperi pe cap cu un ştergar şi-i ieşi înainte.
   — Da' nu-i nimeni la lăptărie?
   — Sărutăm mîinile, cuconaşule, nu-i nimeni, că flăcăii sunt la oi.
   — Unde-i baciul?
   — Da' cine-l vede, vai de mine! Matei era încredinţat că Micu era înăuntru.
   — Cine-l vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-l dau afară, şi pe el şi pe tine, să sparg gaşca asta de ţiitori şi de ţiitoare!
   — Să nu-ţi faci păcatul ăsta, cuconaşule, că dacă o hi băut o ţiră mai mult e din supărare, că i-au otrăvit cîinele, nu i-ar răbda Dumnezeu!
   — Care cîine?
   — Cîinele ăl mare, cuconaşule.
   — Pe Corcoduş?
   — Păi dar cum. Şi Floarea îşi duse mîna la gură, dînd din cap şi căinîndu-se. Matei, care venise furios împotriva baciului, se întoarse acasă tăcut, întrebîndu-se de nu cumva era şi aci mîna Aglaiei. Acasă îl aşteptau alte isprăvi de-ale baciului. Rezemaţi de stîlpii porţii, doi ţigani rîcîiau cu băţul în noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, şi cu fiul său Stoica, ieşit proaspăt din armată, venea să se plîngă că-i bătuse Micu la cîrciumă. Ţiganii îndrugau o istorie fără de sfîrşit, dîndu-se la o parte unul pe altul şi zicîndu-şi: "taci tu, să spun eu". Matei îi trimise acasă, făgăduindu-le că are să le facă dreptate. Era nerăbdător să afle cum se petrecură lucrurile, şi chemă numaidecît pe grecul de la han.
   Grecu istorisi că Micu venise de dimineaţă la cîrciumă, văitîndu-se că i-au omorît cîinele hoţii. Era bun teafăr, dar plîngea ca o muiere şi striga în gura mare că de-acuma moare şi el. După aceea se puse să bea rachiu, şi bău pînă se îmbătă turtă. În vremea asta se afla la cîrciumă şi Dumitrache ţiganul. Cum şi ce fel, nu se ştie, Micu dete o palmă ţiganului de-l ameţi.
   — Aşa faci, nea Micule?... zise ţiganul ieşind... Lumea rîdea de bietul ţigan, care, furios, se duse la fiu-său, să se tînguiască. Fiu-său, Stoica, se întoarse numai de puţină vreme de la oaste, şi era fodul de nu-l mai încăpea pămîntul. Cînd auzi el că s-a găsit un "rumîn" care să îndrăznească să dea în tatăl lui, al lui, soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. Luă pe bătrîn de mînecă şi-l aduse din nou cu el ca cîrciumă.
   — Care-i ăla, mă, care a dat în tata? Oamenii rîdeau şi făcură cu ochii la baci. Stoica veni la el.
   — Mă nea... ăsta, tu ai dat în tata, mă?
   — Păi!
   — Ia mai dă una, mă! zise el rînjind, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă îndrăzneşte un aşa lucru în faţa lui.
   Micu se sculă în picioare cît era de lung, şi cînd aduse din nou o palmă lui Dumitrache, văzu ţiganul stele verzi. Stoica se dase la o parte, încruntat.
   — Ia mai dă una, mă! Micu era gata: cîrpi din nou pe Dumitrache. Atunci Stoica, supărat, luă pe tată-său de mînecă şi-l scoase afară, zicîndu-i:
   — Hai, tată, acasă; nu vezi că-i beat mort? În urma lor era un hohot în tot hanul. Huiduielile şi cîrîieturile însoţiră pe bieţii ţigani pînă pieriră din ochii lumii.
   "Şi-aşa a muncatu trei scatolţi în locu de una", zise grecul, ca morală.
   Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o auzise de prin snoave. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu bea niciodată, se îmbătase, şi, mai cu seamă, cine-i omorîse cîinele. Aşteptă cu nerăbdare pînă a doua zi, să dea ochii cu el.
   În adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o văzuse, ridicînd perdeaua, fu Micu. El aştepta în curte, rezemat de scară. Matei îi bătu în geam şi-l chemă sus la el. După cîteva minute, uşa se deschise şi baciul intră inăuntru.
   — Cu multă plecăciune, bade Micule. Te-ai trezit? El plecă ochii în pămînt, lipit de uşă, şi nu răspunse nimic.
   — Frumoase lucruri faci dumneata! te îmbeţi ca cel din urmă ticălos, şi te pui să baţi oamenii, ha?!
   Micu tăcea.
   — Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încrederea!... Da' n-ai gură să răspunzi?
   — Ce să răspund, coane?
   — Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat. El tăcu din nou. Matei, supărat, îl dete afară:
   — Hai, lipseşti din ochii mei. Baciu se întoarse încet şi puse mîna pe ivor să iasă. Dar, pe cînd ieşea, zise încet, parcă-i era frică:
   — M-aş hi rugat la matale de o vorbă.
   — De ce vorbă? întrebă Matei răstit.
   — Păi, eu m-aş hi rugat să-mi dai drumul, coane.
   — Te-ai supărat dumneata?
   — Dară! să mă supăr, zise baciul domol: eu ştiu că sunt vinovat.
   — Atunci ce vrei de la mine?
   — Nu pot sluji, mi-au omorît cîinele, s-a isprăvit şi cu mine.
   Era un accent de aşa adîncă descurajare în vorbele acele, încît Matei se uită lung la el.
   — Închide uşa, îi zise. Cine ţi-a omorît cîinele?
   — Nu pot să ştiu.
   — Pe cine bănuieşti?
   — Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vîr sufletul în păcate.
   — Unde l-au omorît?
   — L-am găsit mort la uşă, coane. A venit de la tîrlă pînă la lăptărie, ca să mă caute, săracu de el şi a murit la uşa mea...
   Aici Micu îşi înghiţi nodul de supărare ce i se urca în gît şi-şi trecu mîneca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, mişcat.
   — Şi unde-i cîinele? aş vrea să-l văd şi eu.
   — D-apoi l-am îngropat, coane... L-am îngropat la capătul tîrlei, că măcar că nu-i suflet de creştin, da-i făptura lui Dumnezeu şi el.
   — Era împuşcat ori lovit cu ceva?
   — Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase săracu cît nişte foale...
   Şi tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era parcă întors pe dos, de milă şi durere. Matei se îmblînzi detot.
   — E foarte cu putinţă să fi fost otrăvit: să cercetăm cine a putut să-l omoare şi-ţi făgăduiesc să răzbun pe bietul Corcoduş.
   Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toţi ţăranii, cînd e vorba de dreptatea boierului.
   — Ce fel, n-ai încredere în vorba mea?
   — Ba am, coane — da' de-acuma pentru mine totuna este.
   — De ce?
   — Aşa; mi-a murit cîinele, mor şi eu. Matei se uită lung în ochii lui: era treaz şi tocmai de aceea expresia de durere şi descurajare ce se citea în ei îl atinse mai mult.
   — Micule, vino-ţi în simţiri. Ce are a face moartea unui cîine cu viaţa ta?
   — Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. Mi-l adusese bietul boier, Dumnezeu să-l ierte, de la nişte mocani din Bărăgan, de cînd n-avea nici ochi... Şi eu m-am trudit cu el, l-am hrănit cu linguriţa ca pe un copil, l-am tămăduit de cîte alea toate, şi-l făcusem hiară sălbatică, nu cîine. Cînd l-am dat la lup, alergam cu el în urma hăiticului, ca să-l deprind, pînă cine ştie unde, de era să ne mănînce într-o iarnă, pe mine şi pe el. Apoi, cînd i-am pus cheptarul, piii... omora lupul din fugă, coane; că de se izghea cu cheptarul în el, îl da la pămînt şi îl umplea de sînge cu cuiele... Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!... Încaltea despre mine, ce să mai zic? Că eu mă duceam cu el şi-n gură de şearpe, şi cînd era Corcoduş la oi, nu mai aveam grije de nimic. Că de m-aş hi culcat în mijlocul pădurii, ori cu uşa vraişte, eu habar n-aveam, că el, crişu, făcea de patrulă.
   Îşi ridicase fruntea în sus, ca un om care istoriseşte izbînzile unui erou. Cînd se opri, gîfîia de osteneală şi de inimă rea:
   — Acu, făr' de cîine, ce mă fac eu?...
   — Creşti un altul.
   — Dară!... să mai găsesc eu un cîine ca el! Şi vorba "ca el" părea că se raportă la un căpitan mare sau la un frate iubit.
   — Da cum să nu găseşti! Îţi port eu de grijă: o să mă duc la Irimia Mocanu, la Şindrilita; şi ţi-aduc unul, c-am auzit că are o prăsilă de cîini, de s-a dus vestea.
   Baciu da din cap, nemîngîiat.
   — Crede-mă, Micule. Să vii cu mine să ţi-l alegi tu singur.
   — S-a sfîrşit cu mine, coane: mi-a omorît cîinele, mă duc şi eu.
   Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El părea că se supune unei fatalităţi oarbe, care legase soarta lui de viaţa cîinelui.
   — Bine, baciule, da' începi să fii copil: gîndeşte-te că chiar de ar fi îmbătrînit la uşa ta, tot el era să moară înainte şi tu pe urmă, că aşa e lăsat de Dumnezeu, ca omul să trăiască mai mult şi cîinele mai puţin.
   Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lîngă uşă, ca mainainte. Matei se gîndea în ce chip să-i vorbească mai bine ca să-l convingă că nu are dreptate. Se uită la el mai lung, dar trebui să se încredinţeze că nu era de scos la cale cu baciul.
   — Şi ce vrei de la mine, Micule?
   — Apoi m-aş ruga de matale să-mi dai drumul, coane.
   — De ce, măi băiete? El îşi mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar fi venit mai greu decît orice să se despartă de stăpînul lui.
   —Eu ştiu c-o să mor în curînd, coane, şi aş vrea să-nchid ochii la bîrlogul nostru.
   Matei se foi pe scaun, nemulţumit, şi după aceea se sculă în picioare şi începu să se primble prin casă. Apoi s-apropie de el şi-l atinse cu degetul de braţ.
   — Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuţit vreodată la vorbă şi te-am supărat fără să vreau. Dar socot că tu mă cunoşti bine, şi de acum şi de altădată. Suntem tovarăşi vechi, bre, şi mi-ar veni greu să mă despart de tine... Mai gîndeşte-te pînă mîine. De ţi-o fi de ducă cu hotărîre, vino, de mă vezi şi-om pune lucrurile la cale cum e bine.
   
   XXI
    
   După ce baciul ieşi, Matei se gîndi să se ducă la Irimia Mocanul şi să aducă un căţel lui Micu, ca să-l îmbuneze. Aşa şi făcu. Zise să-i puie caii şi, cu tot noroiul ce era, porni la Şindrilita. Pe drum se gîndea la vorbele baciului; ce înrîurire aveau chiar asupra lui!... Oare ce să fi fost la mijloc? O simplă rătăcire a unui suflet plin de credinţe greşite, sau intuiţiunea unui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecare împrejurări din viaţa reală?... Oare să nu fi fost vreo temere ascunsă de Stîngă, bărbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu? Atîtea întrebări ce rămîneau fără răspuns. Poate din toate era cîte ceva adevărat. Moartea cîinelui părea că apropie împlinirea unei nenorociri inevitabile.
   Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se împlinească. Tăcut şi tot cu inimă rea, Micu se înduplecase să rămîie la Matei; dar părea că nu mai era omul de mai-nainte: petrecea serile de iarnă în tinda lăptăriei, la un foc de vreascuri şi tizîc, rezemat de perete şi cîntînd alene din fluier. Căţelul adus de Matei, pe care negreşit că-l chema tot Corcoduş, dormea pe o mînă de fîn, lîngă el. Începea să-i fie drag, ce-i drept, dar nici nu se încerca să-l apropie în minte de celălalt: "departe-i griva de iepure", zicea molcom, celui ce l-ar fi întrebat. Copilăria lui Corcoduş, răposatul, era plină de legende extraordinare: Corcoduş nr.1 muşcase de deget pe un cioban încă de cînd n-avea dinţi; Corcoduş nr.2 era un căţel liniştit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decît cînd vedea strachina cu lapte. În toate zilele îi deschidea botul, ca să vadă dacă are negru sub cerul gurii; avea negru, dar ce folos, că nu era rău deloc...
   Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu; i se făcuse silă de ea, şi nu-i mai vorbea decît cînd avea cîte ceva de cusut ori de dres. Ea ofta, cînd mai avea vreme şi smîntînea putineele cîntînd cu viersul ei piţigăiat: "las' să vie, domnul ştie, calea-n trandafiri să-i fie", şi oprindu-se în mijlocul vorbei ca să dea într-un cîine: "to, cotei, 'ză-te focul!"
   În împrejurările astea trimise Matei pe baciu la Călăraşi să cumpere nişte leţuri, ca să facă din nou perdeaua oilor.
   Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, ca să aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea. Matei, ca să nu-l trimită singur, poruncise ca unul din argaţi din curte să-l însoţească.
   Pînă a doua zi dimineaţa, carul nu se întoarse. Neliniştit, Matei întrebă de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-l putu afla.
   Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Saşa, prin care dînsa se ruga de el să nu se supere că întîrziază atîta: Mihai se deprindea greu cu Parisul şi ea nu putea să-l lase singur aşa de repede. Şi în această scrisoare, ca în toate, îi vorbea de fericirea ei, deplină, desăvîrşită, de planurile ei, cum avea să schimbe casa; îl întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, de surori, şi, mai cu seamă, de Tincuţa; ce zicea Tincuţa? Cum trăia Tincuţa? era tristă?... Matei îşi mărturisi că nu prea se gîndise la asta, şi îşi făgădui să observe pe fată mai de aproape. Se puse să răspundă Saşei, şi astfel veni vremea namiezului, fără să se mai ocupe de baciu şi de carul cu leţuri. Dar, cu toate că mintea lui era prinsă de imaginea Saşei şi de viaţa lor viitoare, pe al doilea plan al conştiinţei tremura grija de ceea ce se putuse întîmpla lui Micu. Cînd se uită la ceasornic şi văzu că era aproape unu, sări de pe scaun şi se duse singur să întrebe de sosise baciul. Aglaia părea şi ea foarte mirată de această întîrziere, pe care nu şi-o putea explica.
   — Să fi băut undeva, la vreo cîrciumă... parcă nu-mi vine să cred, zise dînsa.
   — Da' de unde! baciul nu bea, răspunse Matei preocupat.
   Dînsa îl privi pe sub sprîncene, zîmbind ironic. El pricepu înţelesul rîsului ei, dar îi fu silă să mai lungească vorba. Chemă pe un vătaf şi îi zise să încalece numaidecît şi să plece spre Călăraşi, înaintea baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniştit, ieşi pe jos şi se duse la arman.
   Printr-o pornire firească se gîndi la Floarea. O găsi trebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără mîneci, sprintenă şi parcă chiar cam înghimpată. De îndată ce-l văzu se spăsi şi-i ieşi înainte.
   — Floareo, s-a întors baciul?
   — Da' gîndesc că s-a întors, coane, că-i plecat de ieri de dimineaţă. Nu-i la curte?
   — Nu-i.
   — D-apoi o veni el.
   — Trebuia să se-ntoarcă de aseară.
   — I-auzi, bată-l crucea; i-a abătut de dîrdora însurătorii... Vorbele astea fură zise într-un chip aşa de ciudat, încît dezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare de lucruri: cum baciul prinsese vorba lui de a-l însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi zisese se vede să-l lase în pace, cum femeia îl cicălise şi îi spusese că boierul vrea să-l însoare, şi aşa mai departe, o mulţime de secrete sufleteşti se dau pe faţă printr-o vorbă. Matei se uită la dînsa, cum se rezemase de un stîlp al prispei şi privea într-aiuri pe cîmp.
   — Ei, şi dacă s-o-nsura, ce-ţi pasă ţie...?
   — Da' însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu i-oi mai coase zdrenţele...
   — Vezi bine, tu ai bărbatul tău şi nu se cade să coşi zdrenţele la alţii.
   — Da' gîndeam să-i fac un pustiu de bine.
   — Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo.
   — Păi, adevărat, coane. Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin, călare pe un măgăruş, atît de mic, încît omul lovea cu picioarele de pămînt. El se opri în dreptul porţii şi făcu semn cu bîta să vină cineva spre dînsul. Floarea alergă la poartă. Matei, nerăbdător, se luă după dînsa. Ciobanul istorisea că a întîlnit pe drumul Călăraşilor o căruţă cu leţuri, dejugată, ce sta acolo din zori de ziuă, cînd trecuse el de la stăpînu-său, şi pînă acum, cînd se întorcea. Îl întrebară dacă n-a văzut şi pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. Ciobanul răspunse că n-a văzut pe nimeni. Şi îşi căută de drum.
   Matei se duse în grabă acasă şi zise să-i puie caii. Sări în trăsură chiar de la grajd şi porni pe drumul Călăraşilor. Deşi caii se duceau în goană, lui i se părea că nu se mişcă. Fel de fel de gînduri îi veneau în minte: ba că l-au omorît hoţii; ba că s-a întîlnit cu Stîngă, bărbatul Floarei, care-i purta de mult sîmbetele; ba că prepusurile lui asupra Aglaiei şi a lui Nae se împlineau tocmai acum... În sfîrşit, după vreo trei sferturi de ceas, ajunse la căruţă. Aci toate lucrurile erau în şartul lor; leţurile legate cu două frînghii, aduse pînă la inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, dejugaţi, avuseseră cîte o mînă de fîn; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urmă de luptă... Atunci, ce se întîmplase? Toţi înălţau din umeri. Vătaful, care venise călare, căina bieţii boi, că nu fuseseră adăpaţi de o zi şi jumătate, şi îi înjugă să pornească înainte: de om nici un interes.
   — A fugit, bată-l Dumnezeu... Părerea asta o împărtăşi şi vizitiul şi în curînd toată lumea din curte nu mai vorbea decît de asta. Unii istoriseau că a furat bani de la boier, alţii că se apucase de beţie, iar alţii că înnebunuse:
   — Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea cîinele, el nu-şi lua lumea în cap, zicea o ţărancă din bucătărie.
   Matei era cel mai impresionat dintre toţi. El ştia bine că nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci că sufletul lui, înzestrat de natură cu putere de simţire ce trecea peste starea lui umilă de slugă, fusese zdruncinat din temelii prin moartea cîinelui. Firea lui meditativă, fatalistă, ca a tuturor ciobanilor ce au copilărit cu oile pe vîrful munţilor, văzuse în moartea celui mai bun al lui prieten, un semn rău, şi, ca să scape de urmărirea gîndurilor triste, plecase în lume. El era sigur că, dacă nu murea undeva, era să se întoarcă.
   După cîteva zile de aşteptare şi de căutare, fără vreun spor, se puse să scrie toate acestea Saşei, istorisindu-i de demult, cum venise baciul la dînşii; cum trăiseră ei, băieţandri, împreună: cîte amintiri îi legau; cît era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese natura în forma aceea umilă. Şi, scriind, îi curgeau lacrămile şiroaie, şi trebuia să-şi ţie batista deasupra scrisorii ca să nu o umple de picături. După moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere de rău, îl indigna ca pe un copil; dar tot el singur se îmbuna, zicîndu-şi că poate nu avusese curaj să-i vorbească despre asta. Şi cu cît se gîndea mai mult, cu atît mai dragă îi era firea baciului, modestă, blîndă, cu aplecare către tot ce era tainic şi depărtat în natură. Îşi aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dînsul, pe vîrful şirei de paie, precum şi de vorbele lor rostite cu faţa la cerul stelat, şi rămase cu condeiul în mînă, prins de iluzia depărtării luceafărului, pe care baciul i-l arăta înecat în fundul spaţiului. Apoi îşi aminti de mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturii lui cu Floarea, şi îi veni un dor ciudat de a vedea pe văcăriţă. Încheie scrisoarea rugînd pe Saşa să se întoarcă mai curînd, fiindcă el se simţea singur, din cale afară trist. După aceea ieşi şi se duse să vadă pe Floarea.
   Cînd ajunse la arman, ea tocmai punea lacătul la lăptărie.
   — Ce faci, Floareo?
   — Sărutăm mîinile, coane, ia, cu treabă.
   — Ai zor mare?
   — Ba n-am nici un zor.
   — Ia deschide, te rog. Ea deschise din nou şi intră cu el înăuntru. Matei ştia foarte bine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca să mai vorbească de el, şi ca să vorbească cu ea, se uită cu de-amănuntul la toate. În tinda încăpătoare stau de-a lungul pereţilor putinici cu brînză şi teancuri de caşcavaluri, peste care erau aruncate scurgători, şervete de pînză groasă, un căuş, nişte teascuri.
   — Floareo, da' asta nu îngheaţă iarna aici?
   — Ba or îngheţa, coane...
   — Unde le ţinea Micu?
   — Apoi, ştii matale, cînd îi om viu în casă, mai dezgheaţă pereţii; dar într-o casă pustie, ce-i faci?... El le mai ţinea şi în gîrliciul beciului.
   — Să le punem şi noi tot acolo.
   — Cum îi porunci matale. Matei se mai învîrti prin tindă şi apoi rămase locului, încrucişîndu-şi braţele, dînd din cap:
   — Cum m-a lăsat el pe mine! Floarea îşi găsise de treabă şi se puse să răsucească o putină, ca s-o ducă la loc.
   — Tu n-ai auzit nimic de el? Ea, cu ochii în fundul putinei, răspunse:
   — Să-l ia dracu!... Dînsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou:
   — Da' parcă voi eraţi dintr-un sat — de ce vorbeşti aşa de el?
   — Dintr-un sat suntem noi, d-apăi...
   — D-apăi, ce?
   — Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbuibase de ghine, şi s-a dus să-şi vîre capul la stăpîn. Las' c-o vedea el pe dracu!...
   — Şi-a luat lucrurile ce le-avea la mine?
   — D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrenţe şi iţarii de pe el.
   — Da' ce făcea cu banii?
   — Banii, mult puţin ce avea, îi trimetea la alde maică-sa, să-i plătească dările pămîntului şi să trăiască şi ea.
   — Are pămînt?
   — Avea o corhană stearpă şi vreo cinci iede, d-apăi cine ştie ce s-o hi ales de ele.
   Toate acestea erau zise cu căutătura în pămînt şi cu un aer serios şi trist. Matei ar fi vrut s-o vază mai sentimentală, mai aprinsă, cum citise el în cărţile ce se ocupă de ţăranii noştri.
   — Bine, ţie nu-ţi pare rău c-a plecat?
   — Şi de-mi pare şi de nu-mi pare, tot atîta-i. Şi mai mult nu fu cu putinţă să scoată de la dînsa. "Ce fiinţe ciudate şi totuşi interesante! gîndi el, şi cît sunt de departe de felul cum le-au zugrăvit nuveliştii noştri!"...
   Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment de descurajare sufletească, de gol, pe care vremea de-afară, cu pomii desfrunziţi şi cerul împodobit de nori, îl mărea şi mai mult. Intră acasă. În odaia lui, focul se stinsese. Se aşeză într-un fotoliu, şi rămase astfel cu mîinile duse la gură. Frigul îi şerpuia prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoale şi să cheme. Îşi aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisa şi i se păru că vede apa turburată a Arnului curgîndu-i pe dinainte. Cum trece timpul!... Ce-o fi făcînd Saşa!... Începea să se întunece... O muscă bîzîi greoaie prin aer şi se izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzînd, dar dincolo de faţa oglinzii, şi tot acolo, spaţiul din odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i se părea un cadru de perete văzut în oglindă! Albul şi negrul din el alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă închidea ochii mai mult, călugăriţa se prefăcea într-o biserică gotică; cînd îi deschidea, biserica redevenea călugăriţă. Şi aşa, un freamăt de memorie îi cînta în minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul cîmpului, cînd cu venirea sfintei. Dar picătura de aghiazmă de pe gîtul Saşei!... Ce încîntătoare era Saşa în ziua aceea, aşteptîndu-l. În clarul obscur al odăii, i se păru că o vede, gingaşe şi surîzătoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotărîte, venea spre dînsul, i se aşeza pe braţe şi îşi lipea capul pe umărul lui. Ce fericit se simţea!...
   O femeie intră cu o lampă aprinsă şi cu o depeşă. Saşa se întorcea.
   
   XXII
    
   De la plecarea ţăranilor din bătătura lui Tănase Scatiu, cînd cu citaţia, se urmaseră mai multe înfăţişări la tribunal, în care obştea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretenţiilor arendaşului. Dar judecata procesului se amîna mereu. Tribunalul hotărîse "o descindere la faţa locului"; ea fusese fixată, la-nceput, mai pe vară, dar fusese amînată din cauza morţii unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să se împlinească "descinderea".
   Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăţi; el ştia rostul proceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu "gură", zicea el, că altfel nu-i mai trebuia lui avocaţi. Dar, ca oamenii care nu au încredere în doctori cînd sunt sănătoşi, iar cînd îi doare un deget cheamă patru, Scatiu aştepta pe judecători cu avocatul lîngă el.
   — Nu doar că el ştie mai mult decît mine, da' ia aşa, deo parigorie.
   Avocatul lui venise de cu seară şi trăsese în gazdă la el, aducîndu-i în acelaşi timp şi o trăsură încărcată cu mezeluri, icre negre, salamuri, şunci, limbi, ţuică, făină, un vin... mă rog, un vin de Golul Drîncei, şi s-a isprăvit. Avocatul cam
   mirat, aduse toată băcănia asta dar îi spunea că nu crede că judecătorii să tragă la el şi mai cu seamă să întindă masă mare, în împrejurările în care veneau. Tănase îl privi spanchiu, ca cineva care ar zice: "Cîţi am păscut eu ca d-ta!", apoi trimise de chemă pe primar.
   Avocatul fu foarte mirat cînd văzu intrînd un fel de omuşor păros, scund, piţigăiat, cu o barbă neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemţeşte, cu tocuri duble la încălţăminte, ca să pară mai înalt, şi vorbăreţ, şi isteţ...
   — Bună seara, d-le Aronovici.
   — Bună seara, d-le Tănase.
   — Ce mai e nou?
   — Apăi... tot alea şi iar alea: noroi, ploaie, — mizerie goală.
   — Ce se mai petrece prin Europa?... Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, făcu din ochi către avocat.
   — Ce să se petreacă?... Burghezimea se îngraşe pe spinarea săracilor. Am citit că irlandezii vor să înzestreze pe Parnell al lor; aşa martir m-aş face şi eu.
   — Vrei o dulceaţă?
   — Vă mulţumesc, cu plăcere.
   — Ştii că d-l primar este socialist, zise Scatiu către avocat, cînd nu se poate duce la Brăila să-şi facă chefurile. Ia şezi. Mă duc să zic să-ţi aducă o dulceaţă.
   El îşi puse pălăria în vîrful unui baston strîmb şi o rezemă de un scaun. Apoi scoase tabachera de tinichea şi făcu o ţigară.
   — Aşa mă supără d-l Tănase. D-nul este un "aucat" în procesul cu obştea?
   — Da.
   — Îmi pare bine... A ajuns ţăranul să ţi se urce în cap. Mă rog, acu eu, că trăiesc cu ei de atîta vreme, pot să-ţi spun, că ţi se urcă în cap. Ţi se urcă în cap, d-le!...
   Scatiu intră repede, strîngînd din umeri.
   — Ia ascultă, primarule, ştii că mîine te calcă judecata?
   — Apoi atîta "ni" mai lipseşte... "Ni"-a spus "vătau"! D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele cuvinte romîneşti; mai cu seamă trăia rău cu litera "v" între două vocale.
   Domnia-sa se sculă de unde se afla şi veni spre Scatiu înălţînd din umeri.
   — N-am sfanţ!...
   — Asta n-ar fi nimic, că ţi-aş da eu, dar socotesc că e prea mare "deranj" să întinzi masă mare pentru cheful tribunalului.
   — Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel... El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, şi nu ştia cum s-o dreagă, ca să ciupească ceva.
   — Ia ascultă, zise Scatiu, parcă era vorba să te duci la Brăila.
   — Cu ce dracu să te duci?...
   — Ce-ţi pasă, numai să te duci mîine în zori.
   — Plec chiar acu. Şi se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata să se urce în vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o odaie alături să-i dea ceva parale, şi pe drum îi zise:
   — Spune şi ajutorului dumitale să nu găzduiască pe tribunal, că nu-i dator... Tribunalul să-şi aducă merinde, dacă îi trebuie.
   După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse în odaie la avocat, se apropie de el, închizînd din ochiul stîng şi zicîndu-i:
   — Înţelegi dumneata!... Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-a băut şi ce-a mîncat!...
   Apoi începu să istorisească toată pătărania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeie măritată şi o despărţise de bărbat, cum venise la un peticel de moşie ce-l avea acolo, cum era veşnic fără lescaie etc.
   — Mi l-am ales primar... Mă ţine vreo mie de franci pe an, dar halal!... Ehe! Dumneavoastră gîndiţi că numai aşa se face agricultura!... Trebuie muncă, domnule! Să ştii să chibzuieşti toate, că ţăranul în ziua de azi e mai şiret decît boierul.
   Avocatul păru a zice în sine că e greu, mai ales cu asemenea prubă de boier — dar se mulţumi a zîmbi şi a nu răspunde.
   După cîteva minute intră şi cîrciumarul, un japlan de om pînă la podele.
   — Bună seara, Chirule.
   — Sărutăm mîinile, naşule.
   — Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară n-avem vreme. Mai ai din ale băcăniei?... ori s-a dus tot?... că parcă primiseşi puţin lucru.
   Tănase îi vorbea întors spre el cu spatele, dar finu-său, Chiru, care fusese hoţ de cai ( şi se bănuia că şi acum se mai ocupă cu astfel de afaceri), îl plănuia după întrebări şi pricepu unde vrea s-o aducă "alde naşu-său".
   — Apăi, ce să mai am, naşule, că o litră două de pastramă, cît am adus, s-a mîncat în casă.
   Tănase începu a rîde şi a clipi din ochi avocatului.
   —Ad-o mai domol. Chirule, că nu te-ai fi făcut papistaş să mănînci carne în postul Crăciunului.
   Chiru mustăci şi se foi în zăbun.
   — Da' bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai căuta ghine, nici nu dai de carne în pastrama lor, aşa-i de uscată şi de slabă.
   Scatiu se prăpădea de rîs.
   —Zi: pastramă de post?
   — Apăi, ce mi-e caracateţa, ce mi-e pastrama lor...
   — Zi, nu mai ai...
   — Nici o crestătură.
   — Da' de-ale mîncării, altminterea?
   — N-am fir de nimic.
   — Zi, de-o veni tribunalul, tufă? Chiru înălţă din umeri a gol. Tănase păru a-şi lua aerul grav şi a se gîndi:
   — Apoi bine. Chirule. Rămînem înţeleşi aşa: dumneata n-ai nici unele... Tribunalul să-şi caute de mîncare în altă parte.
   Pe cînd deschidea uşa să iasă, Chiru, zise:
   — Aş avea o vorbă cu matale. Scatiu se sculă numaidecît şi se luă după el în sală.
   — Cum te duci matale mîine la cîmp? îl întrebă încet şi misterios cîrciumarul.
   — Da' ce ce?
   — Apăi... eu aş zice: matale să nu te dai jos de pe cal.
   — Da' ce este?
   — Nu-i nimic... da-i mai bine aşa. Scatiu, care ştia ce vrea să zică o vorbă de-a lui Chiru, îi făgădui să nu se dea jos.
   — Şi mai mă rugam de nişte belerturi, zise Chiru.
   — Da' ce-i? întrebă Scatiu, a mai căzut ceva? Chiru se scărpină în cap.
   — Apăi tot mai chică cîte o gloabă. Au venit nişte flăcăi despre Rîmnic cu juncani.
   — Du-te la primar, pînă nu pleacă, şi spune-i că vii de la mine, să-ţi dea trei bilete. Haide!...
   Cîrciumarul ieşi, iar Tănase se întoarse în casă. Şiretenia biletelor era următoarea: de cînd Chiru se lăsase de a mai fura vite, în urma unei straşnice bătăi ce mîncase de la ţărani, se îndeletnicea cu vînzarea vitelor furate de alţii, de prin alte judeţe. Pentru aceasta însă îi trebuia bilete de la primărie, cu care să poată duce pe la "bîlciuri" caii furaţi. Aronovici îşi avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multă vreme luase şi el de-a dreptul parte la cîştig, se mulţumea acuma numai cu cîte un cal ori un bou, pe care îl plătea un galben ori doi, îl înfiera cu fierul lui şi-l trimitea la suhat ori la herghelie.
   Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua zi. Pe la vreo 11 ceasuri dimineaţa, sosi, în adevăr, a doua zi, o birjă cu patru cai, în care preşedintele şi supleantul tribunalului, însoţit de ajutorul de grefier, se transportau la faţa locului. Birja se opri în faţa primăriei, unde erau deja adunaţi mulţi locuitori, care, cu căciulile în mînă, stau pe prispă în picioare.
   Magistraţii se deteră jos, zgribuliţi de frig, plictisiţi de drum şi morţi de foame. Ajutorul de primar veni în fugă să deschidă "canţelaria", dar oamenilor legii nu le ardea de formalităţi. Ei întrebară de "ceva de mîncare". De mîncare, tufă. Preşedintele era bărbat în vîrstă, însurat, cu tabieturi, fiu de oameni de rînd, ajuns prin munca lui. Supleantul era tînăr, fost prin străinătate, de familie bună, dar îmbrăcat cam pirpiriu. Pe cînd d-l preşedinte de-abia se foia într-o şubă de-a lui socru-său, moşier din Călăraşi — junele supleant strîngea din spete în paltonaşul său de bonjurist, şi tot întindea o tabachere de argint ajutorului de grefă, care apuca ţigara cu vîrful unghiilor sale de copist de carieră, sprijinindu-şi manşetele în degetele resfirate. După o scurtă chibzuire, preşedintele spuse ţăranilor să plece la cîmp, iar el se sui în trăsură, împreună cu supleantul şi ajutorul, şi se duseră la cîrciumă să îmbuce ceva. Caii birjarului de-abia mai mişcau trăsura prin noroiul din sat. Birjarul speră să tragă la arendaş, ca de obicei, unde găsea orz degeaba pentru cai, mîncare şi vin bun pentru el; de aceea bombănea pe capră, înjurînd. La cîrciumă, Chiru primi pe domnii magistraţi foarte cu supunere, dar fără fir de mîncare, "că ştii matale, în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dă Dumnezeu", dar pofti pe boieri să tragă la curte. Magistraţii iar se chibzuiră. Preşedintele, cu mai multă experienţă, n-ar fi vrut să se ducă la arendaş, deoarece era "parte interesată", dar supleantul, mort de foame, se îndreptă repede spre trăsură:
   — Ia lasă, mon cher; ce, o să-mi vînd eu conştiinţa pentru un dejun! Hai să mîncăm la el, şi dacă n-o avea dreptate, îl radem.
   Această argumentare a unei conştiinţi curate (şi a unui stomac gol) birui frageda rezistenţă a preşedintelui. Birjarul se îndreptă spre curtea arendaşului (şi de astă dată caii dau mai bine în ham) şi astfel mezelurile aduse de avocatul lui Scatiu îşi găsiră fireasca lor întrebuinţare.
   Magistraţii mîncară cu măsură şi destul de repede, dar mîncară la Tănase, parte împricinată; ieşiră la cîmp fără el, dar în trăsura lui şi cu avocatul lui. Cît despre Scatiu, el venea în urma trăsurii, călare pe bidiviul cu care făcea curte Tincuţei, încălţat cu nişte botfori ce-i treceau de genunchi, şi pe cap cu o căciuliţă de pielicică de oaie, foarte tîlhărească. Era radios şi din cînd în cînd făcea cu ochiul avocatului. Acesta, om de omenie, întorcea capul, fiindcă simţea că judecătorii erau jenaţi.
   Pe drum întîlniră mai multe pîlcuri de ţărani, care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mîna bine, dar era noroi şi zgomotul trăsurii nu împiedica glasurile ţăranilor de-a ajunge pînă la preşedinte. Ei, după cum spuseseră de cu vară, nu voiau să calce judecata pe pămînturile lor. Astfel, între grupuri de săteni nemulţumiţi, trăsura ajunse la o viroagă, plină de apă, peste care era un podeţ. Aci, la capătul podului, vreo zece oameni stau înaintea cailor. Vizitiul strigă la ei să se dea la o parte.
   — Nu se poate, domnilor!... ziceau ei. N-are ce căuta judecata pe locurile noastre.
   Preşedintele se sculase în picioare şi căută să le vorbească; dar, pe cînd parlamenta din trăsură, Scatiu trecu ca fulgerul pe lîngă ei, repezind calul asupra ţăranilor cu atîta furie, încît rupse rîndurile şi trecu, iar vizitiul dete bici cailor. În urma lor, locuitorii strigau şi ameninţau, alergînd cît ce puteau. Gluma se îngroşa.
   Cînd ajunseră la movilă, unde era locul în contestaţie, îi aştepta jumătate satul. Cei ce alergaseră în urma trăsuri soseau şi ei gîfîind. Preşedintele se dete jos şi se duse în mijlocul ţăranilor cu pasul sigur şi cu capul sus.
   — Bună vreme, oameni buni. Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. Preşedintele se învîrti împrejur, ca un actor, şi se uita spre cei sosiţi.
   — Ce este? întrebă el; ori credeţi că am venit cu execuţie la dumneavoastră?... Liniştiţi-vă: noi venim numai ca să vedem de partea cui este dreptatea.
   — Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu.
   — Păi aia-i ştiută, adăugară mai multe glasuri deodată.
   — Să nu-i calce chiciorul pe locurile noastre! strigă Lefter.
   — Să plece de-aici hoţul! întăriră alţii. Preşedintele voi să mai vorbească, însă fu repede înconjurat de toate părţile.
   — Domnule judecător, să poftiţi în trăsură. În acelaşi timp, mai multe braţe îl luară pe sus.
   — Să nu puneţi mîna pe mine, strigă preşedintele. Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul în ţărani, dar Lefter dete cu băţul în capul calului, de-l făcu să sară în două picioare. Lumea se dete la o parte, iar preşedintele putu să se urce în trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefter pocnindu-l cu sfîrcul biciului peste ochi, de-i luă văzul. Lefter aruncă cu ciomagul în el, înjurînd, dar Scatiu se tupilă şi băţul îi trecu peste cap. Calul se mişca cu o nespusă îndemînare; se retrăgea cu cîţiva paşi, sărea într-o parte şi întralta, se învîrtea printre oameni aşa de repede încît nimeni nu putea să puie mîna pe el. Iar biciul plesnea în dreapta şi în stînga şi pe cine-l ajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu căciula îndesată pe ochi, cu dîrlogii strînşi în mîna stîngă, înfipt în şea ca un drac. Lefter, cu mîna la cap, se ţinea după el şi, cînd îi veni bine, îl lovi o dată cu bîta peste ţîrloi de-l secă la inimă
   Toate acestea se petrecură într-o clipă. Cearta devenea revoltă pe faţă. Preşedintele striga din răsputeri lui Scatiu să s-astîmpere. Cînd lumea se mai dezmetici, puse mîna pe pietre, pe bulgări îngheţaţi, şi începu să arunce în Tănase. O piatră îl ajunse în obraz şi-l umplu de sînge. Numai atunci se hotărî s-o rupă la fugă. Întoarse calul împrejur şi-i dete drumul pe cîmp... Săreau bulgării de pămînt din copite de parcă la fiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un "huideo" prelung îl urmări pînă se făcu nevăzut.
   În vremea asta domnii din trăsură o vîrîseră pe mînecă. Vizitiul voise să dea bici cailor şi s-o şteargă şi el, dar preşedintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, profitînd de un moment de învălmăşeală, sări de pe capră şi o rupse la fugă. Cînd se deşteptară ceilalţi, el se făcuse nevăzut.
   După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către judecători, ameninţătoare.
   — Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm şi noi o dată! zise unul dintre ţărani; aţi mîncat şi aţi băut la ciocoi, ha!...
   Preşedintele încercă să le mai vorbească:
   — Fraţilor!... Oameni buni!... noi nu suntem vinovaţi...
   — Jos! Ia-l, mă! Un ţăran se ridică pe la spatele trăsurii şi puse mîna în părul avocatului. Acesta începu a plînge şi a se tîngui că are nevastă şi copii, să le fie milă...
   De pe movilă se auzi un glas:
   — Staţi, măi creştini, ce faceţi? Era bătrînul Stoica, cel ce venise pe vară cu citaţia la Scatiu.
   — Ce vă legaţi de oameni!... Ce v-a făcut dumnealor?
   — Nu, că de ce au mîncat la hoţu!
   — Fraţilor, zise preşedintele, ce era să facem? n-am găsit de mîncare nicăieri...
   — Dă-te jos, tîlharule, care vrei să ne sărăceşti, zise Lefter avocatului.
   — Mă, Leftere, pesemne ţi s-a făcut de puşcărie, mai zise Stoica.
   Gălăgia se ridică pînă în slava cerului. Nimeni nu băgă de seamă că pe drum venea un şir de vreo trei trăsuri, ce mergeau spre gară, care era la vreo jumătate de oră depărtare. Cum era firesc, cea dintîi trăsură se opri, iar celelalte se opriră după dînsa. Era Matei cu fetele, Tincuţa şi coana Sofiţa. Ei mergeau înaintea Saşei, care tocmai venea din străinătate. Matei, care era în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, lăsă hăţurile vizitiului şi se dete jos. Lumea se mai liniştise. Cîţiva ţărani îl cunoşteau, fiindcă, de cînd trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moşia lui.
   — Da' ce este, oameni buni? întrebă el mirat. Unii îşi scoaseră căciulile, alţii se deteră la o parte. Matei îşi aruncă ochii către nenorociţii din trăsură.
   — Cine sunt dumnealor?
   — Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, zise unul mai hărţăgos.
   Matei nu ştia ce să creadă. Toţi erau încremeniţi — ţăranii cam ruşinaţi, judecătorii moleşiţi de frică.
   Avocatul îşi îndrepta părul în cap şi-şi ştergea ochii. Lui Matei i se făcu milă.
   — Oameni buni, dacă înţeleg bine, dumnealor au venit la vreo constatare.
   — Au venit cu "izicuţie", îl întrerupse unul din cei mai răi.
   — Nu este adevărat, am venit în "descindere la faţa locului", zise preşedintele.
   — Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de nişte judecători, care vin să-şi îndeplinească o datorie?...
   — Păi aşa spui şi eu, coane, zise bătrînul Stoica, ce-s vinovaţi dumnealor. Boierul nostru e cîinos, da' dumnealor...
   — Cine-i boierul dumneavoastră?
   — Alde Scatiu. La numele lui Tănase, Matei rămase un moment pe gînduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo pehlivănie la mijloc.
   — Căutaţi-vă de treabă, oameni buni, şi lăsaţi pe dumnealor să meargă cu Dumnezeu.
   — Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunoştea pe Matei.
   El se întoarse încet, şi se uită la ţărani liniştit.
   — Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata eşti obraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni nevinovaţi...
   — Haidem, mă, zise Stoica. Cei mai mulţi se luară după bătrîn, şi se-ndrumară spre sat. Dar Lefter şi cu alţii mai colţaţi stau pe loc.
   — Ia ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te povăţuiesc prieteneşte să-ţi cauţi de treabă că altfel ai să putrezeşti în puşcărie. Dumnealor sunt judecători, şi fiindcă dumneata teai sculat cu putere în contra judecăţii, ai să vezi mîine cum o să te lege călăraşii cot la cot...
   — Apoi, tot atîta e de mine. Romînul era încăpăţînat. Atunci Matei se duse drept la el. Era cu un cap mai înalt decît Lefter.
   — Şi ce pofteşti? Ţăranul se muie.
   — Apoi să se ducă de pe locurile noastre.
   — Aicea aveţi dreptate: să se ducă... dar lăsaţi-i să plece.
   — Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăţi tot ciocoii cîştigă.
   — Aşa este: duceţi-vă la treaba dumneavoastră, iar dumnealor să se întoarcă de unde au venit.
   — Păi aşa, cucoane. Iaca, noi ne ducem, da' să nu le mai calce chiciorul pe pămînturile noastre, că se întîmplă lucru mare...
   Şi astfel, şi aceşti din urmă porniră după ceilalţi. Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. Judecătorii plecau capetele unul pe după altul, să vadă cum se sfîrşea "revolta". Începuseră să mai prindă curaj, de cînd văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorul de grefă ţinea hăţurile. Cît despre avocat, mîna ţăranului ce i se plimbase prin păr îi paralizase orice voinţă: singura lui aspiraţie, pentru moment, era de a rămîne pe loc, viu.
   Situaţia, din primejdioasă, devenea comică. Judecătorii nu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să nu mai treacă prin mijlocul sătenilor. Şi cu toate astea trebuiau să se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase.
   Nehotărît, Matei stete un moment la gînduri: îi părea rău să nu se ducă înaintea Saşei, dar pe de altă parte nu putea să părăsească în voia întîmplărilor pe nişte nenorociţi. Se duse la mătuşi-sa şi îi spuse cum stau lucrurile, rugînd-o să meargă cu fetele la gară, că el trebuia să se întoarcă înapoi. Puse pe preşedintele şi pe supleant în trăsura lui, iar el se urcă pe capră, în trăsura lui Scatiu, în care era avocatul şi ajutorul de grefă, şi astfel porniră înapoi, dar nu la Scatiu, ci acasă la Matei.
   Pe cînd aceştia veneau la Ciulniţei, Tănase ajungea la tactul subprefecturei, unde starea lui producea cea mai mare impresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefectul telegrafie la prefectură că ţăranii din comuna Balta se puseseră în revoltă în contra autorităţii judecătoreşti; el făgăduia că se duce la faţa locului.
   Ştirea provocă în capitala judeţului o vie indignare. La tribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, fiindcă se ştia că preşedintele era dus în cercetare, în persoană. Depeşi peste depeşi se urmară, între prefect şi procuror pe de o parte şi subprefect pe de alta, asupra soartei magistraţilor. La început, subprefectul răspundea că nu ştia ce s-au făcut. Toate inimile erau pline de groază. Procurorul şi judecătorul de instrucţie hotărîră să plece numaidecît la faţa locului, insoţiţi de poliţai şi de vreo 30 de călăraşi.
   În vremea asta, judecătorii şi avocatul se încălzeau la Matei, stînd tăcuţi la gura sobei. Supleantul încerca să mai istorisească cîte un caraghioslîc, dar nimenea nu-i răspundea. Avocatul mai cu seamă era plouat detot. El se uita melancolic la cărbuniii aprinşi, urmărind crîmpeie de gînduri. Cînd femeia îi dete dulceaţă, bău paharul de apă rece cu o nespusă voluptate, parcă s-ar fi simţit fericit de a fi încă viu, de a putea gusta un lucru bun, de a putea înghiţi. Fusese aşa de aproape de moarte, încît cele mai neînsemnate lucruri din viaţă căpătau importanţă.
   Ei prînziră şi trecură noaptea la Matei, iar a doua zi porniră la Călăraşi cu aceeaşi birje cu care veniseră, chemată la Ciulniţei de un vătaf.
   În urma lor, Matei aştepta cu nerăbdare să se poată duce la Saşa. În vremea asta văzu trăsura lui unchiu-său intrînd în curte. Conu Dinu ieşi din şubă cu oarecare anevoinţă, ajutat de Aglaia, şi urcă scările în grabă.
   — Ce s-a întîmplat, frate? Ce-i? întrebă el pe cînd Matei îi ieşea înainte.
   — Nu-i nimic...
   — Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii?
   — Au plecat pe la casele lor.
   — Ştii bine?
   — Cum să nu ştiu!... dacă i-am pus eu în trăsură...
   — Atunci nu-i adevărat că i-au bătut ţăranii de i-au omorît. Matei explică bătrînului cum se petrecură lucrurile cu o zi înainte. Conu Dinu îl ascultă pe gînduri, dînd din cap cu înţelesuri. Cînd nepotu-său isprăvi de istorisit, el rămase cu mîna la gură, neştiind parcă ce să facă.
   — Tot tîlharu ăla de Scatiu e pricina răutăţilor! La mine de ce nu se mai răscoală nimeni, măi frăţioare?
   Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încălzească. El nu primi.
   — Ia ascultă-mă, hai cu mine la Balta. Tînărul stete un moment la îndoială.
   — Aş fi vrut să văd pe Saşa...
   — Ai dreptate... şi eu vreau să mă duc s-o văd... Rămaseră faţă în faţă, uitîndu-se amîndoi în pămînt.
   —Ştii ce? tu du-te la Comăneşti, că viu şi eu, zise conu Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe la Balta, c-am auzit că se petrec grozăvii mari.
   — Da? atunci merg şi eu.
   — Haide. Şi săriră amîndoi în trăsura lui conu Dinu. Pe drum, bătrînul îi explică ceea ce auzise vorbindu-se printre ţăranii din sat, că veniseră nişte zbiri din Călăraşi, care puseseră lumea la chinuri. Drumul desfundat de ploi le păru fără sfîrşit.
   Cînd ajunseră la Balta traseră de-a dreptul la primărie. Aici nimeni. Un bătrîn care cunoştea pe Dinu, îi ieşi înainte şi-l rugă să le vie în ajutor, că tot satul era pus la muncă silnică, la Scatiu acasă. Conu Dinu porunci vizitiului să meargă la Scatiu.
   Porţile de la ogradă erau închise, cînd ajunseră ei la curtea boierească, şi păzite de un călăraş. Conu Dinu şi Matei se deteră jos din trăsură şi voiră să intre, însă călăraşul îi opri. O slugă, care tocmai ieşea, îi recunoscu şi zise soldatului să le dea drumul înăuntru.
   Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiţi vreo 20 de ţărani, unii puşi în fiare, alţii liberi, păziţi de vreo cîţiva călăraşi. Din fundul curţii, unde era o fînărie ascunsă între grajdul de nuiele şi hambar, se auzeau gemete, pocnete, parcă cine ştie ce s-ar fi petrecut acolo.
   Conu Dinu se apropie de ţărani; ei se sculară în picioare şi-şi scoaseră căciulile.
   — Bună vreme, oameni buni. Da' ce-i cu dumneavoastră? Deocamdată nimeni nu răspunse. Conu Dinu recunoscu pe un bătrîm.
   — Ce-i cu tine, Stoico?
   — Ia, rău, cocoane.
   — Ce-aţi făcut?
   — Păi ce să facem... ia, pustia aia de judecată.
   — V-aţi pus împortiva stăpînirii. Rău, fătul meu. Cu toate că ştia de ce fel de judecată era vorba, boierul bătrîn nu putea admite această răzvrătire în contra ordinei.
   Matei, nerăbdător, plecase înainte către fînăria din care veneau gemetele. Unchiu-său se luă după el.
   Aci, priveliştea era şi mai tristă. De trei gîrneţe desfrunzite, erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura "vîrtejului", ca să spuie: pe de o parte unde erau judecătorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei. Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatele de trunchiul copacului. Un domn numai în cămaşe, cu nişte mustăţi teribile, cu un chip buhav de beţie, trecea un restei de corn între funie şi copac, şi începea să învîrtească. Pieptul şi braţul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe cînd călăul său înjura ca un surugiu, cerîndu-i să mărturisească adevărul. În acelaşi timp doi călăraşi întinseră la pămînt pe un alt ţăran şi-l băteau pe pielea goală cu două opritori.
   Era o scenă dezgustătoare. Soldaţii, cari n-aveau nici o ură personală împotriva ţăranilor — din contra — păreau nişte călăi, atît erau de aprinşi de băutură şi excitaţi de propria lor răutate. Cînd, osteniţi, isprăveau de a-l bate, îi mai dau una cu tocul cizmei în coaste ca să-l ajute să se scoale.
   Matei rămase înmărmurit. Un sughiţ de indignare i se urcă în gît. Se rezemă de un stîlp şi-şi duse mîna la ochi.
   Unul dintre ţăranii legaţi recunoscu pe conu Dinu şi începu a striga:
   — Săi, cucoane, că ne-au omorît tîlharii!... Fie-ţi milă de zilele noastre şi nu ne lăsa.
   Ivirea celor două obraze necunoscute păru că intimidează pe chinuitorul oamenilor; dar impresiunea aceasta nu fu de lungă durată; el văzu în cei doi străini doi arendaşi, prin urmare doi buni prieteni, şi răspunse la strigătul de desperare al ţăranului, dîndu-i un ghiont în fălci. Acesta, tînăr şi voinic, încercă să dea cu piciorul în el, dar nu-l ajunse. Atunci bătăuşul, furios, se repezi la un gîrbaci. Conu Dinu încercă să-l apuce de o mînecă:
   — Domnule, domnule, ia ascultă... Înainte de-a găsi vreme să-l asculte, el lovi pe ţăran peste obraz de mai multe ori. Flăcăul gemea, îndesîndu-şi capul în piept. Conu Dinu îl apucă de braţ şi-l scutură bine:
   — N-auzi ce-ţi spui eu?... Nu mai chinui lumea degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămaţi la Călăraşi, ori eşti surd?...
   Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) se uită urît la conu Dinu:
   — Da cine eşti dumneata?
   — Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atîta îţi spun, să nu mai chinuieşti lumea, că ai să înfunzi puşcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe d-nii judecători.
   Matei se mişcă încet de unde era şi veni pînă lîngă subcomisar.
   — În adevăr, aşa este, zise el domol. Dă drumul oamenilor de unde i-ai legat.
   Glasul lui strîns de emoţiune, figura palidă, statura înaltă, avură oarecare înrîurire asupra subcomisarului. Dar, făcîndu-şi curaj singur, beţivul se îndîrji:
   — Ia slăbeşte-mă, domnule. Eu sunt agent auxiliar al parchetului.
   Fără cea mai mică pauză, o palmă uriaşă căzu pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. Încremenit, ridicînd mîna să şi-o ducă la cap, subcomisarul păru că se dezmeticeşte din buimăceala furioasă în care se găsea.
   — Dă drumul oamenilor şi hai cu mine la procuror. Nimeni nu îndrăzni să zică ceva, nici subcomisarul cel puternic, nici soldaţii înarmaţi — ci cu toţii se supuseră: atîta se potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propria răspundere din conştiinţa lor amorţită de vin.
   Dezlegară pe ţărani de la trunchiuri. Braţele lor erau ca moarte. La unii degetele înţepeniseră. Cel bătut cu biciul peste obraz avea pielea crăpată şi plină de sînge. Cel bătut la spete sta grămadă pe un colţ de gunoi ud, fără să se poată mişca.
   În culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său şi de subcomisar, intră în casă la Scatiu.
   Aici, în odaia lui Tănase, sta la o masă poliţaiul din Călăraşi, cu o coală de hîrtie şi o sticlă de vin dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociţi, care trecuseră prin mîinile subcomisarului şi acum gemeau rezemaţi de ziduri. Scatiu, cu capul îmboborojit în basma, făcea pe victima şi totodată ajuta pe poliţai în anchetă. Cînd văzu pe Matei, şi mai cu seamă pe conu Dinu, rămase foarte nedumerit. Se sculă stîngaci de unde se afla, încurcîndu-se în scaune şi voi să poftească pe noii veniţi în odaia de alături:
   — Poftiţi, vă rog, dincoace, să fumăm cîte o ţigară, că aici se face ancheta.
   — Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără să-l asculte. Dumneavoastră sunteţi d-l poliţai? zise el adresînduse domnului de la masă.
   — Da, răspunse acesta.
   — Unde-i domnul procuror?
   — Dumnealui e la tactul subprefectului cu domnul judeinstructor.
   — Şi dumnealor v-au dat ordin să chinuiţi lumea asta?
   — Ba nu... Da' cine chinuieşte lumea?
   — Cum: cine chinuieşte lumea; da' ăştia ce sunt? zise el arătînd pe oamenii dinăuntru; da' ăsta ce e? da' ăsta? da' ăsta?
   Şi pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-l urmaseră pînă în sală şi-i vîra înăuntru.
   — Ăştia sunt capii revoltei.
   — Capii revoltei?! Da' ăştia ce sunt? dar cei de-afară? dar satul întreg? Judecînd după torturi, toată lumea e cap.
   — Păi se înţelege: toţi sunt deopotrivă vinovaţi, pînă neor declara pe adevăraţii instigatori... Da' mă rog, d-voastră cine sunteţi?!
   Matei se uită ţintă în ochii lui. Era palid şi de-abia îşi putea stăpîni furia.
   — Eu cine sunt?... Ai dreptate, domnule, să mă întrebi. Sunt un nesocotit care am lăsat lumea civilizată şi m-am întors în ţara mea, ca să văd asemenea sălbăticii... Asta sunt. Şi spre deplina d-tale satisfacere, află că mai sunt un martor care am să strig pînă la cer împortiva zbirilor ce chinuiesc lumea, şi că n-o să m-astîmpăr, pînă nu vă voi vedea, pe dumneata şi pe beţivul acela de colo, cu lanţurile de gît, în locul lor...
   Poliţaiul muiase nasul în pămînt. Matei urma a se uita la el cu scîrbă.
   — Asta sunt!
   — Ia du-te de-ţi vezi de treabă, domnule, zise el în cele din urmă. Călăraş, pentru ce ai lăsat să intre lume străină aici?
   — Porunciţi, d-le poliţai.
   — Să nu mai laşi pe nimeni să intre în curte. Ai înţeles?
   — Am înţeles, să trăiţi... Şi pe cînd Matei şi cu unchiu-său se urcau în trăsură, ca să caute pe procuror la tactul subprefecturii, poliţaiul se aşeză placid la masă; aprindea din nou o ţigară şi-şi mai vărsa o picătură de vin, părînd a-şi urma procesul-verbal mai departe. După ce Scatiu însoţi pînă la trăsură pe conu Dinu, se întoarse înapoi la poliţai şi începu să înjure pe Matei şi pe toţi coconaşii, ca un surugiu. Poliţaiul îl asculta cam pieziş, lăsîndu-l să-şi verse focul în pace. Cînd isprăvi de înjurat, poliţaiul îl luă de braţ şi trecură într-o odaie vecină.
   — Ia ascultă, nene Tănase, m-ai vîrît în belea...
   — Ce belea, "domle"!... Te sperii' mneata de vorba unui nebun? Păi ăsta-i nebun; nu-l vezi?
   — Ei... nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale aşa-i c-am păţit-o?...
   — Ce "jornale, domle"!... Parcă eu nu cunosc "jornalişti" cîţi pofteşti! Ia să vezi, cînd mă duc la Bucureşti, cîţi stau împrejurul meu... Dacă-i vorba pe aia, să-l dăm noi pe el.
   — Ba, mă rog să-ţi cauţi de treabă.
   — Atunci ce-ţi pasă?
   — Îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, şi mă dă şi-n judecată.
   — Răspund eu, "domle", pentru 'mneata. Poliţaiul rămase pe gînduri. După aceea ridică ochii domol spre el.
   — Dacă e aşa, să-mi dai înscris că dumneata ai poruncit să puie lumea la vîrtej.
   — Îţi dau şi înscris şi poliţă dacă pofteşti... Nu fi copil, omule, şi vino-ţi în fire!
   Şi Scatiu voi să-l ia de braţ şi să-l întoarcă la lucru. Poliţaiul se desfăcu de el şi luă un scaun.
   — Ei, neică Tănase, nu merge aşa. Ce mi-ai făgăduit?...
   — Gata...
   — Scoate.
   — Păi n-am asupra mea.
   — Du-te la casă...
   — Cum o să umblu la casă cu oamenii de faţă?
   — D-apoi pe oameni îi dăm noi afară. Tănase dete din cap:
   — N-ai 'mneata încredere în mine!...
   — Ba am, da' văd că umbli cu momeli.
   — Zău, nene Ghiţă, îţi dau; pre legea mea...
   — Vorbe, Tănase băiete... Eu ţi-am dovedit dumitale că-ţi sunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. Pe mine poate să mă dea în judecată, poate să mă spînzure, — ce-ţi pasă; la dumneata oamenii au să fie de-acum ca mieii. Dovedeşte-mi acuma că-mi eşti prieten...
   Scatiu se scărpină în cap.
   — Ei, al dracului!... În acelaşi timp scoase din buzunar o pungă de mătase cu inele şi, răsturnînd partea în care era aurul începu să numere în gînd.
   — N-am de ajuns.
   — Cît ai?
   — Ia, vreo doisprezece poli.
   — Dar în partea cealaltă?
   — Acolo-i argint. Poliţaiul păru că stă la gînduri...
   — Dă punga-ncoace, şi restul mi l-ai da altă dată.
   — Apoi cu argint cu tot?
   — Ei, acuma să mai stai să numeri argintul...
   — Ba nu, da' ştii că mărunţelele trebuiesc la moşie.
   Să-ţi dau nişte bumăşti în locul lor.
   — Bine, neică, numa scoate mai multişoare. Parcă adineaorea n-aveai?...
   Scatiu răsturnă argintul în palmă şi numără, dupcă cu dupcă, pînă la cel din urmă ban. Se făcu în tot 68 de lei şi nişte gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu mîneci, un plic soios, iar din plic trase binişor trei bilete de cîte 20 de lei şi le dete poliţaiului.
   — Mi-ai mîncat şi aici opt lei, neică Tănase.
   — Dumneata să fii sănătos, nene Ghiţă, că auru are baş.
    
   XXIII
    
   Ieşind de la Scatiu, conu Dinu şi Matei luară drumul subprefecturii, tăcuţi, amărîţi, parcă s-ar fi întors de la o înmormîntare. Începuse să plouă cu zăpadă. Vizitiul opri caii să ridice coşul trăsurii. Un moment, Matei avu percepţiunea limpede a singurătăţii şi pustiului fără capăt, ce se desprindea din întinderea cîmpului. Bulgări negri pe arătură; bălării plouate; ţelina suhaturilor pe care putrezeau tîrtani răsuciţi de vînt. El îşi îndesă pălăria pe ochi şi se vîrî mai adînc în fundul trăsurii.
   Bătrînul simţi ce se petrece într-însul, şi-l atinse cu mîna peste umăr.
   — Cam uşurică pălăria ta. Matei se uită la unchiu-său, preocupat de gînduri. Conu Dinu adăugă:
   — Ar fi bine să-ţi iei o căciulă. Matei dete din cap, zîmbind.
   — Da, da. Trebuie să te faci ca noi, om al nevoii. Să te îmbraci de ploaie, să te îmbraci de soare şi să-ţi oţeleşti sufletul în necazuri, ca să ştii pune preţ pe bunurile vieţii. Sus ini
   ma!... că eşti tînăr şi te aşteaptă norocul... Ei!... Dă-mi anii tăi, şi-ţi dau tot...
   Drumul trecea pe lîngă casele lui Matei. Conu Dinu, în loc s-o ia spre subprefectură, zise vizitiului să intre în curte.
   — Lasă pe mine, că ştiu eu cum să le vorbesc. Dumneata să mi te găteşti ca de ginere — precum şi eşti — şi s-o porneşti la Saşa, că nu se cuvine s-o faci să aştepte mai mult.
   Şi fiindcă Matei vroia să protesteze, bătrînul se făcu serios.
   — Aibi încredere în mine. Sunt pînă în suflet scîrbit de ceea ce am văzut. Intră, băiete, în curte la conu Matei, zise vizitiului.
   După ce trăsura se opri la scară, bătrînul adause:
   — Eşti cam iute din fire. Palma aceea năstruşnică de pe obrazul beţivanului, ce e drept, mi-a răcorit sufletul, dar putea să aibă urmări displăcute... Da, da. Trebuie să te gîndeşti, că toată mulţimea asta de puşlamale e aşa crescută. Tu nu vezi, bre, că toată lumea face politică şi toţi ăştia de la noi, care ţin politica în mînă, fac gheşefturi?... O palmă!... Ce-ai îndreptat cu o palmă?... Dar du-te că te plouă. Şi spune Saşei că viu şi eu... Intreab-o ce mi-a adus de la Paris... Haide, băiete...
   Matei urcă scările zîmbind. Ce idealist ciudat mai era şi unchiu-său în felul lui!... Cu încetul, oroarea celor văzute îi reveni în minte, şi se simţea nefericit, mic la suflet, că nu făcuse mai mult pentru bieţii nenorociţi. Dezbrăcîndu-se de blană, se uita în oglindă şi vedea mişcarea ciudată ce o face braţul cînd iese din mînecă; dar percepţiunea faptului nu ajungea pînă la conştiinţă. Oare la ce lucru plăcut se gîndea cînd era în trăsură? Şi, fiindcă nu şi-l putea aduce aminte, repetă întru sine toate cele ce vorbise cu unchiu-său, sperînd să poată da peste faptul ce-l interesa.
   Intră astfel în odaie la dînsul. Aici îl aştepta o surprindere plăcută: pe o masă din faţa uşii, un portret mare al Saşei, rezemat de două sfeşnice, părea că vrea să-i vorbească. El se apropie de masă, se plecă binişor spre portret şi se uită lung la dînsul... Ce transparenţă sufletească în ovalul obrazului acela!... Luă portretul în mînă şi veni la fereastră. I se părea că niciodată nu văzuse aşa de aproape pe Saşa. Pentru întîiaşi dată băgă de seamă ce păr minunat avea. Fotografia reproducea toate cutele bogate cum se împleteau unele după altele, ca o coroană, împodobindu-i capul cu o găteală naturală.
   Aglaia, care de la un cîrd de vreme se hotărîse să pară foarte fericită de căsătoria lui Matei, întră în vîrful picioarelor şi-i spuse că Saşa venise s-o vadă de dimineaţă, că-i adusese un dar preafrumos, un "necessaire" de argint, şi că tot ea, cu mîna ei, aşezase portretul pe masă, pentru el.
   Matei zise să-i puie caii, şi porni la Comăneşti. Deşi ploua cînd intră în curte, Victoria şi Mary începură a striga în gura mare că vine nenea Matei, şi ieşiră înaintea lui în cerdac. Saşa se luase după ele, fără să-şi dea seama de ce face.
   Matei se coborî din trăsură, şi urcă scările repede, ducînduse drept la dînsa, cu braţele întinse. Saşa îşi ridicase mîinile pînă în dreptul gurii şi parcă şi le ţinea strînse una întralta, ca să le împiedice de a se duce către el cu prea mare grabă: fetele erau de faţă. Roşie, rîzînd într-aiuri, îl scutură de mînă cu o nespusă emoţie, pe cînd Mary sărea voioasă înainte, iar Victoria venea zîmbitoare în urmă.
   — Să deshămăm caii, coane? întrebă vizitiul.
   — Ba nu, să aştepţi.
   — Ba nu, să-i deshame, zise Victoria: nu dejunezi la noi?
   — N-am lăsat vorbă acasă, dragă.
   — Zi-i să-i deshame, întări Saşa, dînd din cap cu autoritate.
   El începu a rîde:
   — Deja?...
   — Da, deja. Apoi cu un aer comic de supărare:
   — Je voudrais bien voir ça... Sunt aici de ieri, şi dumneata vii de-abia după 24 de ore, şi chiar atunci ai vrea s-o ştergi numaidecît...
   El începu a rîde. Ea părea foarte necăjită.
   — De ce rîzi! îi zise, bătînd din picior. Victoria tocmai se întorcea.
   — Fetiţo, fii bună, şi spune din capătul cerdacului, vizitiului meu, să nu deshame caii, ci să se întoarcă acasă, că eu vin cu nenea Dinu.
   Fata ieşi, sărind de bucurie că venea la masă şi conu Dinu. Mary se luă după dînsa în vederea gravului eveniment al dejunului.
   Ei rămaseră amîndoi, unul în faţa altuia. Saşa plecase ochii în pămînt.
   — Deja?... zise el din nou, zîmbind. Ea ridică ochii către el, dînd din cap.
   — Îmi scriai să viu mai curînd... ca să nu loveşti pe la mine decît din an în Paşte?
   — N-am putut, zău aşa.
   — Ştiu, am auzit că s-a întîmplat o revoltă cu ţăranii — dar, de ţineai la mine cît de puţin, ai fi găsit un minut să vii să mă vezi... Dacă în locul meu soseai dumneata, iar în locul dumitale aşteptam eu, desigur că n-ar fi fost putere în lume care să mă împiedice de a veni la gară...
   El rămase uitîndu-se la dînsa nedumerit; îi trecu prin minte, ca un fulger, că toate femeile, chiar şi cele mai alese, sunt mici la suflet, cînd amorul lor propriu este în joc. Dar forma şi accentul cu care spusese cum ar fi făcut totul ca să-i iasă întru întîmpinare, dacă ar fi venit el, i se părură atît de sincere şi de duioase, încît îi luă o mînă într-ale lui şi i-o mîngîie, mişcat pînă la suflet.
   Saşa părea că aude tot ce se petrece în conştiinţa lui. Ridică privirile către dînsul şi zise zîmbitoare:
   — Nu-i aşa?
   — Ba-i aşa.
   — Atuncea zi-mi pardon şi te iert. În acelaşi timp ridică mîna-n dreptul gurii lui. Matei îi dete mîna uşor la o parte.
   — Cum!... nu te simţi fericit de o aşa mare cinste? Vorba ei purta intenţiunea unei mirări comice, dar nu ascundea destul de bine umbra unei păreri de rău adevărate.
   — Ia să ne înţelegem, mă rog: au oare eu n-am venit cîndva din străinătate, şi era toată lumea la gară, numai... cineva nu? zise el.
   Această aducere aminte plăcu Saşei mai mult decît oricare răspuns. Ea rămase în picioare uitîndu-se drept înainte.
   — Într-adevăr, zise ea. Dar eu nu puteam veni.
   — Ca să nu rămîie biata mamă singură?
   — Ca să nu rămîie singură, da, şi ca să nu afli dumneata prea curînd ceea ce vroiam să ascund şi ceea ce totuşi ai aflat foarte repede.
   Zise vorbele acestea în fugă, ca cineva care vrea să se descarce deodată de tot ce are pe suflet.
   El se uita la ea lung... Fără a mai rosti un cuvînt, îi luă capul în mîini şi o mîngîie pe păr, lipind-o de pieptul lui. Ea se desfăcu încet de el:
   — Cum ai găsit portretul?
   — Minunat... Nici nu ţi-am mulţumit... Unde l-ai făcut?
   — La Nadar, îţi place?
   — Foarte mult.
   — Da?...
   — Da.
   — Atunci stai să-ţi mai arăt unul. Ieşi repede şi se întoarse numaidecît, cu o cutiuţă în mînă.
   — Ţi-am adus ceva... În acelaşi timp scoase din cutie un lanţ de ceasornic cu două capete. De o parte atîrna un creion şi o boabă de cristal.
   Matei se uită la el cu mare interes, îl admiră cît putu de mult şi făgădui să-l poarte toată viaţa.
   — Va să zică îţi place? întrebă ea.
   — Foarte mult... Da' boaba asta de cristal ce e? Saşa rîdea. Dacă ajungeai să fixezi într-un anumit mod globuşorul de sticlă, se vedea portretul Saşei. De asemenea creionul avea o ferestruie, pe unde se vedea iarăşi portretul ei.
   — A trebuit să mă duc de trei ori la fotograf, ca să-ţi pot aduce lucrurile astea. E cea din urmă modă... pentru logodnici.
   El se uita la ferestruia creionului, închizînd un ochi şi privind cu celălalt chipul încîntător al Saşei, talia ei elegantă. Fără să-şi dea seama, îi era mai dragă acolo, în depărtarea iluzorie a unei sticle, decît în realitatea de alături, deşi chiar în realitate îi era foarte dragă; aşa cum era acolo, semăna parcă mai mult cu acea din mintea lui, senină şi nespus de dulce; pe cîtă vreme cum era aici, era în partea ei omenească şi reală.
   Saşa pierdu răbdarea şi-l atinse binişor peste braţ.
   — Ce-ai găsit acolo aşa de interesant?
   — Tare mai eşti frumoasă! zise el fără a o privi.
   — Da?... Şi seamăn?...
   — Foarte mult... Eşti încîntătoare!... îmi pare că ai să te mişti acuma şi ai să vii către mine, ca într-o feerie... cu o frază din Glück şi două versuri din Homer aş crede că te văd sosind din pămîntul fericit al cîmpiilor Elysee, unde primăvara eternă încinge trunchiul copacilor cu iederă verde şi...
   — Vin fetele!...
   El îşi lăsă mîna în jos cu încetul:
   — Ei şi?
   — Nu-i nimic, dar... nu mai aiura. Se făcuse roşie de fericire, îl luă de braţ şi se lipi cu capul de umărul lui, uitîndu-se pe fereastră:
   — O să ningă.
   — Da, o să ningă.
   — Ce fericiţi o să fim după... cînd... mă vei lua. N-o să ne ducem nicăierea, nu-i aşa? Am să-ţi cînt cîte ceva, seara, aici în casa noastră, singuri la foc...
   — Da...
   — N-are să fie tocmai ca în cîmpiile Elysee, dar o să fim fericiţi, nu-i aşa?
   — Da...
   — Acum să mergem dincolo. Pune lanţul la ceasornic, şi nu uita că mă ai în boaba de cristal, în creion şi în... realitate.
   Cînd veni conu Dinu, îi găsi jucînd tablele, foarte liniştiţi. Bătrînul îmbrăţişă pe Saşa din toată inima; dete mîinile fetelor să i le sărute, ca un mitropolit; bătu pe Matei pe spate şi se aşeză jos. Se vedea bine că era preocupat de cele ce auzise de la judecători. I se spusese că ţăranii se răsculau sistematic în diferite părţi ale ţării, îndemnaţi de agenţi străini, ce cutreierau satele. El zicea că nu crede în asemenea poveşti, dar totuşi nu era liniştit.
   La masă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unui vinişor de Odobeşti, începu a i se descreţi fruntea. Miss Sharp (care se întorsese de demult) plăti cu amorul său propriu buna dispoziţie a lui conu Dinu: ea făcea chestiune personală din toate sosurile şi conservele englezeşti ce o înconjurau şi de care rîdea bătrînul.
   Pe la sfîrşitul mesei veni coana Sofiţa cu Tincuţa, şi mai în acelaşi timp cu ele sosi şi Tănase Scatiu, oblogit la cap. Tincuţa intră în fugă, rîzînd să se topească de mutra lui Scatiu. Acesta ofta şi ridica ochii în podele, parcă ar fi fost victima cea mai nevinovată a nedreptăţii omeneşti.
   — Ce mai faci, domnule Tănase? îl întrebă Saşa.
   — E!... ştie Dumnezeu!...
   — Da' ce ai la cap? ce ţi s-a întîmplat?
   — Suferim... suferim mult... Privirile fulgerătoare ale englezoaicei se plimbau de la Mary la Victoria şi înapoi, fiindcă erau umflate de rîs la vederea caraghiosului cap al lui Scatiu. Guvernanta avea un dispreţ ascuns pentru Tincuţa, fiindcă aceasta nu era pregătită la lupta vieţii după principiile din "Vanity Fair".
   După masă, conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa într-o odaie vecină, unde-i spovedi ca un duhovnic asupra planurilor lor de căsătorie, şi, fiindcă amîndoi erau nestrămutaţi în hotărîrile lor, se întoarse cu ei unde erau ceilalţi şi, serios, zise către cei de faţă:
   — Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, fiindcă tată-său, Dumnezeu să-l ierte, m-a lăsat cu limbă de moarte părintele ei sufletesc. Acuma vine dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu, şi mi-o cere de legiuită soţie, — iar eu i-o dau.
   Saşa se făcuse roşie ca un măr. Conu Dinu se apropie de ea şi, luîndu-i mîna, o puse într-a lui Matei. Toţi se sculară în picioare.
   Această solemnitate improvizată făcu pe conu Dinu să nu-şi mai găsească cuvintele ce pregătise. Îi veni în minte un psalm al lui David, din psaltirea pe care de atîtea ori o cetise la biserică, şi se puse să rostească tinerilor, ţinîndu-le mîinile unite:
   "Luaţi aminte norodul meu la legea mea, plecaţi urechea voastră spre graiurile gurei mele.
   Deschide-voi în pilde gura mea; spune-voi vorbele cele din început.
   Şi s-au ridicat mărturii întru Iacov, şi lege au pus întru Israil.
   Cîte au poruncit părinţilor noştri, ca să le arate pe ele fiilor săi.
   Ca să cunoască alt neam: fiii cei ce se vor naşte, şi se vor scula, şi le vor spune fiilor săi.
   Ca să-şi puie întru Dumnezeu nădejdea lor, şi să nu uite lucrurile lui Dumnezeu şi poruncile lui să le caute."
   — Asta este: să umblaţi în poruncile Domnului şi să fiţi norociţi, voi şi copiii voştri!... zise bătrînul ca încheiere la cuvîntarea sa.
   El sărută pe Saşa şi pe nepotu-său, foarte mişcat, şi bătîndu-l pe umăr îi mai zise:
   —Iar dumneata, logofete, să nu te mai mişti de pe pămînturile astea... m-ai înţeles? că aici ai găsit fericirea cea adevărată!...
   Îmbrăţişările şi sărutările împiedicară pe Matei de a răspunde...
   După cîteva luni, o sanie mergea în fuga cailor, de la Comăneşţi la Ciulniţei, pe pîrtia sclipitoare de zăpadă. Matei şi Saşa, de cînd fetele plecaseră cu conu Dinu la Bucureşti, ieşeau în toate zilele, singuri, bătînd cîmpiile întinse, pe luciul cărora orizontul se făcuse parcă mai larg. Amîndoi se uitau departe, în zarea albă, căutînd un înţeles personal firii aceleia măreţe, şi amîndoi se întorceau unul către altul, găsindu-l în sufletele lor. Saşa, roşie de frig, cu o dantelă răsucită deasupra căciuliţei, zîmbea din ochii ei de femeie fericită, iar el, serios, îi strîngea mîna într-ale sale. Totul părea aşezat pentru o lungă viaţă, calmă, limpede, căreia naturile lor puţin expansive îi dau o uşoară umbră de ideal.
   Cînd trecură pe lîngă armanul de la moşia lui, Matei zise vizitiului să oprească şi se dete jos să aprindă o ţigară la Floarea. Ea veni să sărute mîna Saşei.
   — N-ai mai aflat nimic de Micu, Floareo? o întrebă Matei.
   — Dară... Ce să afli, boierule... că s-a dus în lume.
   — Păcat de el.
   — Apăi... cum e scris omului, coane.