
  
  POEZII
  
   
    
  FĂRĂ TITLU 
  
   LEVANTE ŞI KALAVRYTA LA MISSOLONGHI1 
   Voi, ce-n faţa mea, tăcute, mari ruini de amintire, 
   Înălţaţi zidiri ştirbite, triste resturi de mărire, 
   Vorbiţi, spuneţi, ce e timpul, voi care-aţi purtat pe umeri, 
   Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poţi să-i numeri! 
   Spune, Zante2, unde-i timpul cînd Byron, în liniştire, 
   Pe-ale mării tale valuri dorul său şi-l legăna. . . , 
   Ş-ale vîntului suspine cînd nebuna sa iubire
   
   Cu suspine le-ngîna? Missolonghi, unde-i vremea cînd pe zidurile tale, Surîzînd mureau toţi grecii ca eroii din poveşti? Unde-s sfintele morminte după adormita valeCe opreau cu-ale lor umbre pe drumeţ în a sa cale? Unde-i Botzaris eroul? . . . — Missolonghi, unde eşti? Vîntul singur îmi răspunde: „Tot pe lume-i trecător“Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător: „E trecător. . . , e trecător. . . “ 
   I 
   De la Zante care-şi scaldă portocalii săi în mare
   Împrejur, cît vede ochiul în nemărginita zare, 
   N-a purtat vreodată valul, pe-al său braţ legănător, 
   Lopătar mai fară grijă, mai frumos decît Levante
   
   De la Zante. 
   Către seară cînd el cîntă, glasul lui tremurător
   Mînă somnul înspre crîngul de tufani de iasomie, 
   Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori; 
   Iar pe grecele frumoase cînd rîzînd el le îmbie
   Să privească cum în unde moare-o rază aurie
   Ce voios se furişează printre lungi gene de nori; 
   Ele vin la ţărmul mării, cum albinele uşoare
   Vin din stupi să se îmbete pe un sîn deschis de floare. 
   Vin să vadă jocul apei, să asculte plînsul mării. 
   Să aspire adierea răcoroasă, dulce-a serii. 
   
   — Zantiote cu lungi gene, spuneţi, unde-i Kalavryta? Unde e stăpîna voastră? Căci, pe Venus Pandemos, 
   Am trecut o noapte neagră întrebînd cerul frumos
   De nu are printre stele vreo stea rătăcitoare
   Ce-a venit din altă lume, luminînd ca şi un soare
   
   Stelele din jurul ei; Am cătat-o pe la vînturi; — am oprit noaptea din caleÎntrebînd-o de nu are printre spiritele sale
   Sufletul unei femei; Cercetat-am marea lină, vrînd să ştiu dacă în unde, Printre albe Nereide1, marea însăşi n-o ascunde. . . Dar nimic — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit
   Ş-au zîmbit. Zantiotele rîd toate, iar Thaisa le opreşte: 
   — O. . . , Levante Hyacinthus, eu ţi-o spui într-un cuvînt: 
   Eşti frumos, dar n-ai viaţa ce-n oricare grec trăieşte. . . 
   Tu o cauţi printre stele, ea te-nşală pe pămînt. 
   
   II 
   Subt o boltă-ncondeiată cu lungi litere arabe, 
   Unde aurul se leagă cu granitul african, 
   Unde stau, ieşiţi din ziduri, sfincşii dormitînd pe labe, 
   Ce port vase de-alabastru, stîlpi cu capiteluri albe, 
   
   E întinsă-o masă mare de porfir egipţian. 
   Pe sub negrele arcade, mii de candele uşoare
   Imitînd floarea de nufăr, dau lumini scînteietoare, 
   Ale căror slabe raze lin se pierd în neagra noapte, 
   Cum se pierd în depărtare, năbuşite, tainici şoapte, 
   Prinsă-n două mari inele de argint, o fină plasă, 
   Peste care stau întinse draperii lungi de mătasă, 
   Poartă, legănînd pe braţu-i, ca pe-un val tremurător, 
   Corp de tînără femeie, plin de graţii, alb, uşor. 
   
   Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingaşe făptură, 
   N-ar avea un ochi mai lînged, o mai rumenită gură, 
   N-ar avea mai negru părul, fruntea mai cugetătoare
   Zîmbetul mai mort pe buze, buza mai tăinuitoare. . . 
   Tînjitoarea ei privire, printre umbre rătăcită, 
   Pare-a urmări în zboru-i o vedenie iubită, 
   Ce, pe căi nestrăbătute, dinainte-i vecinic fuge, 
   Iar cînd doru-i, nici chiar doru-i călător, n-o mai ajunge. 
   Năpădită-atunci de lacrămi însăşi sînul şi-l cuprinde
   Vrînd în el să stăpînească un necunoscut fior. . . 
   Sînul însă n-o ascultă, alba-i faţă i s-aprinde
   Şi oftînd, mai fără voie, zice: „Ah, mi-e dor! . . . mi-e dor. . . “
   
   III 
   După capul Kalogria, pe o coastă, -ntre lagune, 
   Doarme dusă Missolonghi la al mării glas uşor, 
   Iar legenda ei măreaţă veacul veacului o spune, 
   Unda, vîntului ce trece, seara, orelor ce zbor. 
   Stai, luntraş! Nu vezi cum superi prin a viselor lovire
   Majestuoasa ei odihnă, visul ei de fericire. . . 
   Nu vezi fruntea ei cernită ce măreţ i-o încunună
   Cu-ale sale raze albe vecinic călătoarea lună? 
   Nu vezi tu cu ce sfială lunga-i haină i-o sărută
   
   Marea mută? 
   Stai! Opreşte-te! . . . Ascultă! 
   — Nu! . . . Şi barca cea uşoară, De lungi aripi legănată, ca un gînd pe valuri zboară. . . Iat-o. . . Vine. . . Se-ndreptează spre castelul cel arabUnde sir Hoowards englezul, mai bogat ca un Nabab, Şi-a adus smintitu-i spleen şi răceala-i englezească, Ca la lungi raze de soare calde să şi le-ncălzească. 
   — O. . . , Archipelagul mîndru, cîţi englezi n-a-nveselit, Cîte suflete răcite soarele-i n-a încălzit! . . . 
   Iată barca. . . Iat-o vine. Lanţul ei lin se anină
   După gîtul unui tigru; marmură sculptată, fină; 
   Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante
   
   
   De la Zante. El tăcut se furişează printre sălile pierduteÎntrebînd lampele stinse, vorbind zidurilor mute, Cercetînd uşă cu uşă şi la orişice mişcareSimţind inima-i cum bate, sufletul cum îi tresare; Iar în fund pierdut de lume, el aude-ncetişorUn glas tainic ce-i şopteşte: „Vino. . . ah, mi-e dor, mi-e dor. . . “ Un pas, înc-un pas. . . şi iată-l! Iată cleftul la intrarePironit de gelozie, rămas mut de întristare. . . El priveşte la englezul ce sărută în uimireMîna ei, alba ei mînă, căreia nebuni se-ntrecZantioţii toţi să-nchine neschimbata lor iubire, Luntrea, armele şi capul, tot ce poate da un grec! 
   Cum îl vede, ea spre dînsul tremurînd mîna-şi întinde: 
   — Vin, îi zice cu privirea, Kalavryta e a ta. 
   Vino, vis trimis de noapte şi de buza-mi ce s-aprinde, 
   Dor cu ochii ca seninul, vin, lipeşte-ţi buza ta. 
   Însă el, smintit de ură, vechi pistol din brîu apucă
   Şi ocheşte. . . Un foc roşu trece viu ca o nălucă. . . 
   Un corp cade. . . O, pistolul era vechi, dar era bun! 
   Kalavryta plînge-n umbră. . . Grecul rîde; e nebun. 
   
   (1879, iunie) 
   
    
   DJALI 
   Acolo unde rîul plîngînd murea în mare, Djali-şi găsise luntrea. 
   O dulce legănareDe vînt, încet o duse pe tainicul canal. Treceau întinse umbre de nori din val în val, Furînd razele lunii, şi-n zborul lor cel mareScriind pe faţa apei poveste marinare. Văzduhul amuţise. Se-ntuneca. FurtunaSe-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna. Din cînd în cînd, un zgomot străin, din altă lume, Ţipa; geniul mării striga totul pe nume: Nori, vînt, curente, glasuri se deşteptau. 
   DjaliDesprinse de la barcă lopata şi-o zvîrli. Apoi vorbi: 
   „Ce-mi pasă de tinereţea meaCînd port fără de voie în pieptu-mi o ruinăDe dor, de suferinţă, de-amărăciune plină? Cînd nu pot nici să sufăr aşa precum aş vrea? Ce-mi trebuie lopata cînd văd că fiecareNăscîndu-se-şi începe un cîntec de-ngropare, Cînd ştiu că-i dat să fie viaţa pe pămînt, Al fericirii noastre cel mai adînc mormînt, Cînd şi pe poarta vieţii ca şi pe-a morţii poartăS-a scris cu slove negre aceeaşi vorbă moartă: Durerea? 
    Deci furtuna şi vînturile sale Să-mi ducă suferinţa pe-a valurilor cale, Şi piară tinereţea-mi într-un ocean spumosCum piere-n dimineaţă un vis, cel mai frumos! “O. . . Dante! de pe uşea infernului s-a ştersŞi-acum pe uşea vieţei s-a scris celebru-ţi vers! Ea se-necă: 
   Se spune c-adeseori, cînd tună, Pe mare se iveşte, ca geniu de furtună, O tînără femeie. 
   Şi iarăşi cîteodată, Cînd marea vrea s-o ducă spre marginea-i uscată, O văd luntraşii veseli pierind ca-ntr-un mormînt În valuri. 
   Fuge vecinic departe de pămînt. 
   
    
  ALTE ORIZONTURI 
   FUGIND DE TO T. . . 
   Fugind de tot: de lume şi de tine, 
   Mă duc să dorm pe-ntindere de ape; 
   Acolo groapa vîntul să mi-o sape; 
   Amurgul serii cadă peste mine. 
   
   Nespus de dulcea ei singurătate
   Şi-o poartă-n lume luna gînditoare: 
   Mă uit la dînsa, şi nu mă mai doare
   Viaţa-mi plină de pustietate. 
   
   O, tu, acela ce mă faci să sufăr, 
   O, suflete, întoarce-te prin astre
   Şi lasă-mă pe apele albastre, 
   Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr. 
   
   S-AUD. . . 
   S-aud pîraiele cum curg
   În pacea palidei lumine, 
   Se umple valea de amurg, 
   Iar eu mă duc gîndind la tine. 
   
   S-aude clopotul la schit: 
   Merg pustnicii să se închine; 
   Luceafărul a răsărit, 
   Iar eu mă duc gîndind la tine. 
   
   
    
   S-aude buciumul în munţiÎnfiorînd cu lungi suspineTăcerea codrilor cărunţi. . . Eu mă tot duc gîndind la tine. 
   PE ACROPOLE1 
   Luna tragică priveşte, într-o mută contemplare, 
   Pacinica singurătate din împărăţia sa, 
   Strejuind de peste ape valea clasică, în care, 
   Pe Acropolea ştirbită, Parthenonul2 dormita. 
   
   Ah! şi cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
   La priveliştea acestei, unice în univers, 
   Protestări a omenirii contra timpulului ce trece, 
   Monument, al cărui nume sunător e ca un vers. 
   
   Căci aşa e, totul piere, ca o umilă scînteie: 
   Jocuri, timp, filozofie; mîna care te făcu; 
   Timpuri noi şi jocuri nouă; sărbători panathenee3, 
   Totul piere sau se schimbă; — neclintit eşti numai tu. 
   
   Tu, ca toate, eşti în lume de substanţă pieritoare, 
   Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic; 
   Tu eşti toată poezia omenirii gînditoare
   Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic4. 
   
   Şi cînd razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
   În imensa, infinita linişte de orient, 
   Din trecut şi pîn’ la tine se întinde ca o punte, 
   Peste care tot trecutul se coboară în prezent. 
   
   Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă1 înţeleaptă, 
   Să găsesc printre atîtea lucruri nouă ce mă mint, 
   Drumul către Salamina2 şi navarcul3 ce aşteaptă
   Să mă-ntoarcă la Megara4, Eleusis5 şi Corint6. 
   
   Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
   Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atît de drag; 
   Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri, 
   Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag7, 
   
   Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie, 
   Născătorul de iluzii, de dureri şi poezii, 
   Astfel cum îl vrea Sophocle8, răsturnînd o-mpărăţie
   Şi putînd să locuiască pe obraji trandafirii. 
   
   
    
   DE LA VILLA TUSCULANA1 
   (dactili şi trochei) 
   Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuriSingure, palide, pline de-o lume vie de basme: Bradul, umbrela şi-o-ntinde pe muchea arsei coline; Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri. Cicero, vechiule stîlp al acestor clasice locuri, Scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea Tibrului, urmele Romei antice tremură încă. Umbro-sabelii2 şi quirium3, Taţiu4, Numa Pompiliu5; Zeii, pontificii, fraţii Arvali6, Lupercii7 şi Salii8; Piatra şi lancea, şi focul din vatra Vestei9 fecioare, Toate sunt încă şi azi în fiinţă. Timpul şi forma 
   Par că se schimbă. „Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse, Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca gheaţa. Toate sunt încă-n fiinţă şi totuşi toate sunt moarte. Ochi-mi, o nobile Marcu Terenţiu10, cată spre tine. “Astfel grăieşte un glas din ruine. Nimeni n-aude. Braţe vînjoase întind Apeninii către cetateRoma din vale priveşte pe gînduri coamele ninse. Soarele moare prelung în adîncul mărilor Tusce. 
   
    
   LA VILLA ALDOBRANDINI
   
   Tăcute lacrămi picură din plante
   Şi-alunecă pe jgheabul de porfiră; 
   Sub şipot stă Orfeu1 cîntînd din liră
   Pe-un glob purtat de gîrbovul Atlante2. 
   
   Păuni stelaţi podoabele-şi resfiră
   Pe-un capitel de frunze de acante; 
   Un grup voios de fauni şi bacante
   Ironici stau şi de păuni se miră. 
   
   Domniţa vine, văduvă-ntristată, 
   Şi singurică şade la fîntînă, 
   Cîntînd încet un vers al ei de fată. 
   
   Un gîlgîit de apă o îngînă, 
   Pe cînd pe vîrful plopilor s-arată, 
   În clarul zilei, luna ca o zînă. 
   
   
   
   BOUL 
   De-a pururi trist, în mijlocul cîmpiei, 
   Voinicul bou priveşte înainte, 
   Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, 
   Ca un simbol antic al poeziei. 
   
   Şi parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte
   Că a rămas el paznicul moşiei, 
   
   
    
   Căci toţi s-au dus în lumea veciniciei, Iar Laţiul1 e ţară de morminte. 
   Trec norii, trec, spre asfinţit de soare, Înveşmîntînd senina lui tăcereÎntr-un mister de umbre călătoare. 
   El pleacă trist să cate mîngîiereUrmînd pe jos un lung şir de cucoareCe cîntă-n zbor o notă de durere. 
   CULCATE-S ROMANIŢE 
   Uşor se mişcă tînăra fecioară, 
   Purtîndu-şi trupul drept ca o făclie; 
   Cu amforele vine de la vie
   Şi vinde must, ca-n vremi de-odinioară. 
   
   Copilă albă, vina ta să fie
   De te-o-ntîlni Polibus bunăoară: 
   Cum mîinile-ţi sunt prinse de ulcioară
   O să-ţi sărute benghiul din bărbie. 
   
   Dar ea zîmbeşte. Colţurile gurei
   S-ascund hoţos în gingaşe gropiţe
   Iar ochii vineţi iau coloarea murei. 
   
   Şi iată-l el încununat de viţe, 
   Că-i sare-n drum. Pe pajiştea pădurei, 
   În urma lor, culcate-s romaniţe. 
   
   
    
   CA UN MĂNUNCHI DE RAMURI 
   Te-a zămislit blînda natură
   Ca pe o floare de pe plai; 
   Din carminul rozei de mai
   Ţi-a zugrăvit, rotunda gură, 
   Iar din albastrul de cicoare
   Ţi-a-nduioşat privirea vie, 
   Aşa că bine nu se ştie
   De eşti femeie sau eşti floare. 
   
   La brîu te-a strîns ca pe-un mănunchi
   De ramuri tinere de crin
   Şi nu ştiu ce ţi-a pus în sîn
   Şi de la sîn pîn-la genunchi, 
   Că parcă-i fi un vis croit
   După gîndirea mea nebună, 
   Cu sufletul ca alba lună, 
   Cu trupul cald şi liniştit. 
   
   În trista mea singurătate
   Au răsărit colo şi colo
   Vedenii cu cap de Apollo
   Şi ochi plini de bunătate: 
   Dar dacă tu ai şti anume
   Cît farmec e-n făptura ta, 
   Ai face aripi şi-ai zbura, 
   Căci prea eşti singură în lume. 
   
   COR SARUL 
   Într-un castel, pe malul mării, Pe-a cărui turnuri crenelateFurtunile le-a îndrăgit, 
   Trăieşte singur, dat uitării, 
   Cu sufletul plin de păcate, 
   Corsarul alb, îmbătrînit. 
   
   Sub chiparosul din grădină
   Se urcă iedera pe-o cruce
   La capătul unui mormînt; 
   Prin ramuri aerul suspină
   Şi parcă din adînc aduce
   Un glas de funduri de pămînt. 
   
   Corsarul, care niciodată
   De nimenea nu se rugase, 
   Nu se plînsese nimănui, 
   Corsarul avusese-o fată, 
   Şi-acum plîngea, se-ngenunchiase
   La amintirea fetei lui. 
   
   Un ropot lung de vijelie
   Cu ţipete premergătoare
   Chema pustiul din castel; 
   El tremura din temelie
   Izbit de stînci spumegătoare
   Ce le-aducea valul cu el. 
   
   Mugea oceanul de durere, 
   Îşi ridica în ceruri valul
   Şi se frîngea căzînd pe vînt; 
   Bătrînul hoţ, făr’ de putere, 
   Vedea cum apa rupe malul
   Cu iedera de pe mormînt. 
   Atunci sări drept în picioare
   Şi, vrînd să lupte cu furtuna, 
   Corsarul s-aruncă înot; 
   Dar firea cea nepăsătoare
   Învălui tot într-una
   Corsar şi iederă şi tot. 
   
   
    
   VARA 
   Cu firea ei cea arzătoare
   Sosit-a vara înapoi; 
   Toţi pomii sunt în sărbătoare, 
   În tei stă floare lîngă floare. . . 
   E dulce vara pe la noi! 
   
   Cînd dimineaţa se iveşte
   Din al văzduhurilor fund, 
   Tot cîmpul parcă-ntinereşte, 
   Iar, deşteptată de pe prund, 
   Cireada satului porneşte. . . 
   
   În urma ei un roi de grauri
   Ca nişte valuri cenuşii
   S-amestecă prin bălării
   S-aşează-n coarne pe la tauri, 
   Fac fel de fel de nebunii. 
   
   Pînă ce-n zarea depărtată
   Spre lacul trist se pun pe drum. 
   Şi cum se duc, — acum ş-acum
   Se mai zăresc încă o dată
   Ca rămăşiţa unui fum. 
   
   Şi-n fine astăzi cînd gîndesc
   La ce ne este dat să fim, 
   Cum anii trec, copiii cresc, 
   Bătrînii cum se odihnesc
   În deal la ţintirim. 
   
   Mă simt nepriceput şi mic
   În gloata de zădărnicii
   
   
    
   Şi nu mai pot zice nimic, Ci numai ochii îi ridicŞi caut spre copii. 
   LUNILE 
   IANUARIE 
   Frigul, scriitor de geamuriCu zăpezile se joacăŞi le schimbă-n promoroacăAtîrnînd ciucuri pe ramuri. 
   Din fereastra-mi îngheţatăStau uitîndu-mă la cer: Norii, plumbuiţi de ger, S-au strîns pată lîngă pată. 
   Trist şi singur ca un greierVălul timpului rupîndu-l, Eu aştept să-mi toarcă gîndulÎntr-un colţ mai cald de creier. 
   Iar afară numai fumulSubţiratec îşi ia zborul; Eu îmi leg de dînsul dorulŞi-n văzduhuri îi dau drumul. 
   
    
   IULIE 
   Călin, jitarul de la sat, 
   Cu puşca vecinic de-a spinare, 
   Era pe holde împărat
   Şi statul lui n-avea hotare. 
   În el tot cîmpul se-ncredea, 
   Toţi fluturii şi toată floarea: 
   Sulfina, seara-l adormea
   Şi-l deştepta în zori cicoarea. 
   
   Odată, deşteptat în zori
   De-acel miros de dimineaţă, 
   Îşi ridică ochii din flori
   Şi se uită peste fîneaţă. 
   Din pricina zilelor calde, 
   Mărica, zînă printre fete, 
   Se coborîse să se scalde
   Ş-acum. . . se descingea de bete. 
   
   Jitarul nostru, năzdrăvan, 
   Se subţiÿ ca o şopîrlă, 
   Ş-ascuns de-un ciot, de-un bolovan, 
   Se strecură pînă la gîrlă. . . 
   Cuptior, cuptior, cîte mai faci
   Cu vinovata ta căldură! . . . 
   Noroc numai că poţi să taci. 
   Aşa şi eu: streajă la gură. 
   
   AUGUST 
   Pe luciul fără hotareAl apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri răsareMelancolia zîmbitoare A stelelor ce-au răsărit. 
   
    
   Întîrziat pe malul mării
   Eu în adîncuri rătăcesc
   Şi prins de farmecul uitării
   Las jos tot lutul pămîntesc
   Şi-n lumea naltului plutesc. 
   
   Şi cînd mă uit în urma mea
   La discul rotunjit din tină, 
   Îl văd schimbat deodată-n stea, 
   C-o licărire de lumină
   Îndepărtată, rece, lină. 
   
   Iar pe luceferii de noapte
   Parcă mai lesne-i văd apoi
   Că sunt pămînturi vechi, răscoapte, 
   Că-s plînsete acele şoapte
   Ce curg din spaţiuri spre noi. 
   
   O, lege! cît îmi pari de mare! . . . 
   Ce farmec pui în toate cele! . . . 
   De te-ai numi, în timp, uitare, 
   Sau, în distanţă, depărtare, 
   Tu schimbi pămînturile-n stele. 
   
   Care-i privirea omenească
   Pătrunzătoare de mister, 
   Ce-ar îndrăzni să bănuiască
   Că lumea noastră pămîntească
   Trăieşte însăşi ea în cer? 
   
   BARZA 
   Sus, pe Argeş, pe la munţi, Au rămas codrii cărunţi; Jos, pe vale, prin zăvoi, Se cobor turme de oi, 
   Iar un cuc cu pană surăŞi-a spus numele din gură: „Cu-cu! “ 
   De prin garduri, de prin vii, 
   Cintezoii aurii
   Zis-au din ciripitură
   Unei tufe de răsură: 
   „Soro fă, deşteaptă-te
   Şi spre soare-ndreaptă-te, 
   
   So-ro! “ 
   Iar prin crînguri s-aud semne
   Ghionoaia taie lemne, 
   Gaiţa, într-o gîrneaţă, 
   Se proclamă cîntăreaţă, 
   Iar din mreaja somnului
   Ies gîndacii Domnului
   
   Ro-şii! . . . 
   Chiar şi hanul de la drum, Iarna fără fir de fum, Vara făr-de călători, Toamna făr-de cîntători, S-a umplut de rînduneleCe-au adus vara cu ele 
   Cal-dă. Iar prin lanul răsăritMerge vestea c-a sositCraiul dimineţelor, Paznicul fîneţelor, Şi-ar fi tras pe-un vîrf de leasăJos la doamna preoteasă. . . 
   Ci-ne-i? 
   
    
  IMNURI PĂGÎNE 
   PRELUDIU 
   În fund de peşteri, picură de veacuriTăcute lacrămi, ce mereu se mînăSpre albele misterioase lacuri, Şi din adîncul lor răsar fîntînă. 
   Fîntîna rece gîlgîie din stîncăŞi răspîndeşte unde de răcoare: Pădurii verzi dă vocea ei adîncă, Cîmpiei triste sălcii plîngătoare. 
   Aşa în suflet picură cu-ncetulViaţa ceasuri de melancolie: Fîntînă clară, murmură poetul, O, de demult uitată poezie. 
   
   
   FIICA HAOSULUI 
   A fost odată un voinic, Coborîtor din ginte veche, Crescut pe cal încă de micŞi vînător făr’ de pereche. 
   Era din mamă, pămîntean, Iar despre tată, spuneau uniiCă se trăgea de la Traian Şi amintea, prin chip, străbunii. 
   Trăit în munţi de mititel, Crescuse chipeş şi voios, Încît vorbea lumea de elCa de un nou Făt-Frumos. 
   Cînd se pornea la vînătoareCu şoimi aduşi de prin străini, Ţipau vultanii la izvoareŞi puii de prin vizuini, 
   Şi dau năvală neam de neamuriPrin văgăunile adînci: Vînatul uşurel prin ramuriIar vulturii pe vîrf de stînci. 
   Şi rămîneau să-i steie-n caleDoar băietanele din sat. Dar nu-i ardea măriei-saleDe un asemenea vînat. 
   Prin munţii plaiului vecinDe-un cîrd de vreme se zvonise De Filip de la SeverinCă dintr-un vis înnebunise, 
   De ani întregi venea mereuLa curtea sa împărăteascăO Pajură cu chip de zmeu, Cu cioc şi limbă păsărească, 
   Şi-n miezul nopţii croncăneaPe-un ciot din turla cea bătrînă, Şi-l tot chema, l-ademeneaSă se coboare-ntr-o fîntînă. 
   Se tînguise tuturorŞi le spusese ce-a visat: C-ar fi ascunsă-ntr-un izvor O fată-a unui împărat. 
   În faţa lui, cu barba sură, Stau slujitorii din palat, Şi, trişti, cu mîinile la gură, Îl căinau că-i fermecat. 
   Trăiţi la dînsul din părinţi, El le zîmbea cu ochii buni: Ca tot nebunul, pe cuminţi, Îi socotea pe ei nebuni. 
  * * * 
   Pe scoborîşul unei văi, Într-o pădure încîlcită, Era pe măgura dintăiO peşteră întroienită 
   Sub uscături de brazi cărunţiŞi mîlitură de izvoare, În care pustnicii din munţiSpuneau că cine intră, moare. 
   Din fundul ei se depănaIzvorul purtător de basme, Ce codrul tot îl împănaCu cosînzene şi fantasme; 
   Din fundul ei spuneau ciobaniiCă iese Pajura în vale, Şi năruieşte bolovaniiCu vîntul àripelor sale. 
   Porni voinicul fără teamă, Lăsîndu-şi cai şi vînătoare; Zicea că soarta lui îl cheamă: Că cui e scris să moară, moare. 
   Şi merse azi, şi merse mîni, Şi merse vreme îndelungă, Şi dînd din cap, şi dînd din mîni, Ajunse vremea să ajungă. 
   La rotitura unui cot, Rămase într-o boltă mare, Împodobită peste totCu pietre şi mărgăritare. 
   Sclipeau tavanele, cuminte, Din raza gemelor albastre, Ce mii de veacuri înainteSe întrupaseră din astre, 
   Şi luminau, căzînd în joc, Oglinda unui lac feeric, Ce răsfrîngea săgeţi de focÎn depărtatul întuneric. 
   Deasupra limpedelui lacCădeau din bolta de luminăPletoase ramuri de copacŞi vrejuri lungi de gelsomină, 
   Şi împletite între eleLegau un leagăn în colori, Cu foi de nufăr drept perdeleŞi aşternut de praf de flori. 
   Pe pat, dormea frumoasa Zînă, 
   Fecioara vremilor eterne, 
   Cu capul rezemat pe-o mînă
   Şi părul despletit pe perne. 
   
   O stea, aprinsă în zenit, 
   Şi coborîtă, virginală, 
   Pe-un fund de pat închipuit
   De Auroră boreală, 
   
   Cu forme albe omeneşti
   De fată-mare adormită, 
   Era frumoasă ca-n poveşti
   Şi ca-n poveşti, nesocotită. 
   
   Frumoasă ca întîiul vis
   Al dragostei celei dintăi, 
   Visa sub ochiul ei închis
   Bălane plete de flăcăi. 
   
   Trăgea din firea-i de femeie
   Năravul primului păcat, 
   Şi doar era mai mult idee
   Decît un trup adevărat. 
   
   El o atinse binişor
   Pe părul blond îngălbenit
   Ce ca o undă de izvor
   Cădea la vale despletit, 
   
   Şi un fior trecu vibrînd
   Prin trupul alb al adormitei
   Punînd viaţă rînd pe rînd
   În gînd şi-n braţele iubitei. 
   
   Atunci deschise ochii mari, Rotunzi şi plini de veste bună, Doi ochi şireţi şi cărturari, Adînci ca două nopţi cu lună; 
   Îşi duse braţele spre pieptŞi se-nroşi, părînd c-aşteaptăUn lucru nou şi înţelept: Iubirea unică şi dreaptă. 
  * * * Sorbea voinicul din privireMinunea ce-l încremenise, Şi revenindu-şi în simţireÎi prinse mîinile şi-i zise: 
   „De eşti un vis, sau eşti reală, 
   De eşti, sau nu eşti, sau poţi fi, 
   Tu eşti icoana ideală
   A năzuinţii de-a iubi. 
   
   Eu te-am visat de-atîtea ori, 
   Te-am căutat pe zbor de vînt, 
   Te-am îmbinat pe cer, din nori, 
   Din toamna blîndă pe pămînt; 
   
   Te-am desluşit într-un miros, 
   Dintr-un amurg de zi de vară, 
   Şi nu a fost nimic frumos
   Fără ca umbra-ţi să nu-mi pară, 
   
   Te ştiu că eşti prin tot ce-i viu, 
   Precum e raza de la soare, 
   În tot ce este străveziu: 
   Văzduh sau apă curgătoare; 
   
   Te ştiu, te simt, te şi trăiesc, 
   Te voi trăi întotdeauna, 
   Lăsînd viesparul omenesc
   Să-şi schimbe patima cu luna. “
   
   Iar ea. uitîndu-se la el, 
   Plutea în caldele-i cuvinte, 
   Şi măsurat, încetinel, 
   Răspunse glasul ei cuminte: 
   
   „Nu m-am născut şi n-am să mor, 
   Căci prinsă sunt din vecinice: 
   A tot ce-a fost, am fost izvor
   Şi-oi fi a tot ce-o fi să fie. 
   
   Pămîntul, cînd s-a rupt din soare, 
   În învîrtirea lui prin haos
   M-a prins în el ca-n închisoare
   Şi m-a boltit spre lung repaos. 
   
   Şi eu, ce nu aveam făptură, 
   Închisă astfel în pămînt, 
   Sub mîngîierea de căldură
   M-am întrupat, şi astăzi sînt. 
   
   Dar dacă sunt, viaţa mea
   E singură ca mai-nainte: 
   Sunt o imagine de stea
   Înmormîntată într-o minte. 
   
   Tu ai venit, dar vei pleca, 
   Mă vei lăsa pe veci în jale. 
   Eu nu te pot împiedica
   De-a te supune firii tale. 
   
   În lumea ta locuitor
   Sau mort, pierdut în vremi senine, 
   Tu eşti de-acum nemuritor
   Căci eşti de-a pururea în mine. 
   
   Eu te-am iubit aşa cum eşti
   (Nemuritoare cum mă ştiu): 
   Cu forme crude, omeneşti, 
   Dar cu suflare de om viu. 
   
   Căci viaţa e în legea firii
   Cea mai semeaţă-nfiripare
   Fiind un fel al nemuririi
   Cu conştiinţă de ce are. 
   
   Şi tu-mi eşti drag atît de mult, 
   Atît de dulce îmi eşti drag, 
   Că dac-ar fi să mă ascult
   Te-aş ţine-n lumea mea pribeag. 
   
   Dar tu eşti om, crescut în soare, 
   Deprins, în raiul tău feeric, 
   Să porţi pămîntul sub picioare, 
   Iar nu să gemi în întuneric. 
   
   Întoarce-te să-ţi vezi pămîntul, 
   S-asculţi cum viaţa-şi cîntă viersul, 
   Cum pasările-şi cîntă cîntul
   Şi armonia Universul; 
   
   Întoarce-te să vezi cum cere
   Viaţa ta drum prin lumine, 
   Şi-atunci, de vei avea putere, 
   Revino iarăşi către mine. “
   
  * * * 
   El sta pe gînduri şi zîmbea, Neştiutor dar pururi dornic, Înţelegînd numai că eaPutea să-l creadă nestatornic. 
   Pătruns de milă, şi supusDe trista ei înţelepciune, Îşi prinse hlàmyda mai sus Şi se sculă: „Mă voi supune. 
   Adună-ţi părul de pe umeri, Resfiră firele lui moi, Şi numără cît poţi să numeri: Cînd vei sfîrşi, voi fi-napoi. “ 
   Şi astfel tînărul zicînd, Porni din nou pe lungul drum. Se întorcea din cînd în cînd, O mai zărea acum şi-acum, 
   Pînă ce ochiului deschisPieriră liniile firii, Cum pier fiinţele din visÎn haosul neamintirii. 
   Iar ea, cu sufletul la gurăŞi ochii osteniţi de clipăt, În delicata ei făpturăLupta să-năbuşe un ţipăt. 
   Căci, Zînă scoasă din poveste, Ea îl iubise omeneşte, Şi legea omenească esteSă sufere cine iubeşte. 
   Iar el, în fundul de pămînt, 
   Rămase singur călător: 
   Era o noapte de mormînt, 
   Un clin de iad îngrozitor, 
   
   În care bezna se simţea
   Greoaie apăsînd pe minte, 
   Şi despărţind ca o perdea
   Ce e, de ce-a fost înainte. 
   
   Mergea cu gîndul încordat
   În scăpărarea de lumine, 
   Pe care ochiul speriat, 
   Le scînteia el, de la sine. 
   
   Cînd da-n urcuş cărarea grea, 
   Fugea pietrişul de pe prund; 
   De cobora, i se părea
   Că valea nu mai are fund. 
   
   Cădea, şi se scula rănit, 
   Şi iar umbla, şi iar cădea. 
   Era vînjos şi oţelit, 
   Dar. . . ce-ar fi dat să vadă-o stea! 
   
   O stea! o rază! o scînteie! 
   O licărire de lumină! 
   Şi bucuros atunci să-şi ieie
   Pedeapsa pentru orice vină. 
   
   Dar vina lui nu sta în el, 
   Ci vina lui era în fire: 
   Mergînd spre ea, avea un ţel, 
   Acum, mergînd, umbla-n neştire. 
   
   Şi cîteodată sta pe loc. 
   I se părea că-i iese-n cale
   Un năzdrăvan de dobitoc
   Ce se-nchina Măriei-sale, 
   
   Purtîndu-şi ochii pe-o tipsie
   În labele de dinainte, 
   Şi-n locul lor, în scăfîrlie, 
   Crescîndu-i cîte-un colţ de dinte. 
   
   Sau întindea mîna să prindă
   Muscuţe albe pe sub gene, 
   Ce în a ochilor oglindă
   Mişcau, mirate, din antene. 
   
   O groaznică gheară de mort
   Torcea din mintea lui un fir, 
   Un subţiratic fir de tort
   Ce-l îndruma spre cimitir. 
   
   Şi el umbla încetinel
   De frica firului subţire: 
   De s-ar fi rupt, murea şi el
   Sau rămînea în nesimţire. 
   
   O stea! o rază! cît de mică! 
   S-o vadă numai că luceşte! . . . 
   Era voinic şi făr’ de frică
   Dar. . . se simţea că-nnebuneşte. 
   
  * * * 
   Şi cînd ieşi din nou la soare Şi dete de lumina plină, Curgea din ceruri o splendoareDe scînteiere de lumină. 
   Atît de tînără şi nouă, 
   Încît, pe valea ce se pierde, 
   Părea că primăvara plouă
   Cu picături de un nou verde. 
   
   Un roi de lume zburătoare
   Sărea prin crengi, de veselie, 
   În haine vii de sărbătoare
   Şi creste* ca de cununie, 
   
   Şi alerga din toată ţara
   Să-şi prinză locul de pe ranguri: 
   Se cununa codrul cu vara
   În cînturi vesele de granguri. 
   
   Iar el, ce nu putuse crede
   C-ar fi în munţi aşa comoară, 
   Privea uimit. Credea c-o vede
   Acuma pentru prima oară. 
   
   Deasupra lui, pe-un vîrf de tei, 
   Un piept rotund de turturică
   Ce se-mbuca cu soţul ei
   Huia, tremurător de frică. 
   
   Deasupra lor, mai sus, mai sus, 
   Ţipau cu glasul argintiu, 
   Mergînd în unghiuri spre apus, 
   Poeţii şesului pustiu. 
   
   Părea că-n totul se ascunde
   Prisos de soare, tinereţe, 
   Viaţă să reverse-n unde
   În tot ce-i viu, două vieţe. 
   
   *Atuncea el îşi aminti
   De cai, de şoimi, de vînătoare, 
   De curtea lui. O fi ce-o fi, 
   De-acuma el aicea moare. 
   
  * * * 
   Iar tu, rămasă unde eşti, 
   În fund de peşteri sau în haos, 
   Icoană scoasă din poveşti, 
   A frumuseţii în repaos, 
   
   Adormi din nou, şi dormi pe veci, 
   Şi uită mîna vinovată
   Ce ţi-a-ncălzit mîinile reci
   Şi sufletul sfios de fată. 
   
   Viaţa e în legea firii
   Cea mai semeaţă-nfiripare, 
   Fiind un fel al nemuririi
   Cu conştiinţă de ce are. 
   
   Dar conştiinţa ei n-o-nşeală
   Cînd năzuieşte către tine, 
   Căci tu eşti forma ideală
   A suferinţei de mai bine. 
   
   
    
   VERSURl HETEROMETRE ALBE1 
   Ca cerul munţilor, limpede, 
   Adînc, ca a nopţilor stele, 
   Tu eşti a durerii imagine, 
   O, tînăr cu palidă frunte. 
   Pe ochii tăi mari, suferinţele
   Întins-au zăbranic de ceaţă, 
   Sub care întorsu-s-au, singure, 
   Spre tine privirile tale. 
   Văzut-ai acolo imaginea
   Atîtor splendori îngropate
   Încît de atunci închinatu-ţi-au
   Trecutului toată viaţa. 
   
   Cum vine prin desele negure
   O rază din stinsul luceafăr, 
   Şi timidă luptă cu spaţiul, 
   De lumea de azi doritoare; 
   Aşa din a speţei flacără
   Pornit-a scînteia iubirii
   Şi-n tine aprins-a tot farmecul
   Amorului fără speranţă. 
   
   Atunci ai crezut că-n Aspasia3
   Natura pusese răsunet
   Din mersul armonic al zorilor
   Spre calda viaţă a zilei; 
   Şi iar ai crezut că în Silvia4
     
   
    
   Pusese poetica umbră
   Din geana luminii ce tremură
   În lungul crepuscul al serii. 
   
   Dar nu era nimeni să semene
   Duioasei icoane din suflet. 
   De-abia dacă floarea pustiului, 
   Ginestra1, cu galbene ramuri, 
   Mişcînd pe a clipelor aripă, 
   Uşor adia pentru tine; 
   De-abia dacă luna patetică, 
   Plutind pe deasupra pădurii, 
   Venea din trecut să te mîngîie
   O, tînăr cu palidă frunte! 
   
   E MORT POETUL 
   E mort poetul. Cea din urmă dramă
   Ca cea dintîi, va fi necunoscută: 
   De-o ideală minte începută
   Acum o-ncheie glasul de aramă. 
   
   Alături stă, încremenită, mută, 
   Sărmana lui, nemîngîiată mamă; 
   Ea lung ridică colţul de maramă
   Şi tremurînd pe mînă îl sărută. 
   
   
    
   Într-un pahar se scutură o floare, 
   O floare prinsă la o cununie
   Ce ca şi dînsul s-a plecat şi moare. 
   
   Iar prin perdele raza aurie
   Aduce caldul zîmbet de la soare: 
   O mîngîiere scurmă, dar tîrzie. 
   
   LA O FÎNTÎNĂ 
   Doarme Roma prin ruineUmplu crinii atmosferaCu miresme de demult. Sunători din mandolineTrec, zicîndu-şi „buona sera“. 
   Eu ascult: 
   Moare cîntecul pe cale; 
   Gîlgîitul de chitară
   Rar şi rar îl mai îngînă. 
   A rămas acum pe vale. 
   Strajă nopţilor de vară, 
   
   O fîntînă. 
   Salve, limpede făptură, 
   Tu, ce-ai pus prin împrejururi
   Floare albă lîngă floare! 
   Prin scirocco şi căldură
   Numai tu rămas-ai pururi
   
   Cîntătoare. 
   
    
   PE MARE 
   O, Llage1, părul resfiră
   Pe umerii-ţi ca de zăpadă, 
   Şi lasă pe coarde de liră
   Suflarea ta caldă să cadă. 
   
   Priveşte pe luciul mării
   Cum păsări s-avîntă pe spume, 
   Molatecul ritm al cîntării
   Ducîndu-l pe aripi în lume. 
   
   Hyperion trece alene
   Şi-n ape ar vrea să coboare. . . 
   Întîi te sărută pe gene, 
   Te-mbie cu el la răcoare. 
   
   O, Llage, scumpa mea Lală, 
   Ascunde-te, el o s-apună. 
   Nu-l plînge, că-i crud şi te-nşală: 
   Întoarce-ţi privirea spre lună. 
   
   II 
   Din funduri de singurătateRăsare duioasa fecioară, Şi genele-i nesărutateSpre lumea de jos le coboară 
   Cu raza privirilor sale, Ea, tristă, îţi mîngîie părulŞi-n nota simţirilor tale Tresare atunci adevărul: 
     1Tu cînţi, şi din glasul tău pică
   Aduceri aminte de doruri, 
   Rămase în lumea antică
   Din glasul fecioarei din coruri; 
   
   Tu cînţi, şi cu blînda-ţi solie
   Îmi pare că vii dintr-o sferă
   Ce-n limpedea ei armonie
   A prins fericirea-himeră. 
   
   III 
   Pe ţărmuri se-ntinde răcoareaÎn pacea deplină a firii: S-aud cum îşi scutură floareaÎn brazdele lor trandafirii. 
   Venind către ţărm, ni se pareC-am fost prin trecutele vremuri. Uşor tu te mişti pe cărareŞi-n aerul limpede tremuri. 
   Cu clipătul apei ce moareOceanul sărută nisipulŞi urmelor tale uşoare Gelos le acopere chipul. 
   Aruncă-ţi pe umere hainaŞi strînsă de mine păşeşte: Amorul e pururea tainaCe totul şi toate-ncălzeşte. 
   
    
  POEZII NOUĂ 
   FLORI DE PAŞTE 
   La Palermo, primăvara, Trandafirii urcă scara. Liliacul alb roşeşte 
   Cînd sărutăDintr-o cutăSînul ce-l adăposteşte. 
   Prin grădini a pus o fee2 Gardurile-n azalee3, Casele învolburate
   În ciorchineDe glicine4 Pe balcoane aninate. 
   Dimineaţa ideală
   Rîde-n floarea de migdală, 
   Tinereţea stă în cale, 
   
   ÎntrupatăÎntr-o fatăCu un coş de portocale. 
     1 
    
   Vin, Bălcescule, din somnul
   Adormiţilor în Domnul, 
   Să vezi firea cum renaşte: 
   
   Totul cere MîngîierePentru florile de Paşte. 
   Unde eşti, în care floareClipa ta nemuritoareŞi-a luat fiinţă nouă? 
   Care plantăElegantăPoartă sufletu-ţi în rouă? 
   Căutînd urmele tale, M-am oprit la Monreale. De sub vechile morminte 
   Se ridicăPlin de fricăCrinul, floarea cea cuminte. 
   ADIO, NAPOLI 
   Adio, Napoli, cetateDe creaturi încîntătoareCu gene lungi, catifelate, Cu sufletele însetateDe zgomot şi de soare. 
   E scris să-ţi închinăm şi ţieAcest netrebnic de cuvînt, Oraş de vis şi nebunie 
   
    
   Cum n-a fost şi n-o să mai fieUn altul pe pămînt. 
   Încins cu viţă drept cunună, Cu gînduri calde şi senin, Închin amorului, la lună, Ca un păgîn din vremea bună, Paharul meu cu vin. 
   Adio dar, rămîi cu bineÎn visul tău de dimineaţăFii pururea făr-de suspine, Precum e drept şi se cuvineCui crede în viaţă. 
   SOSESC 
   Sosesc cocoarele, sosesc
   De după deal de ţintirim, 
   Iar anii trec, copiii cresc, 
   Se schimbă tot ce-i omenesc, 
   Şi noi îmbătrînim. 
   
   Mi-aduc aminte ca acum
   Cînd alergam cu capul gol
   Prin prăfăria de pe drum
   Şi cînd ardeam cărţile scrum
   Şi şcoalei dam ocol. 
   
   Şi mai tîrziu cînd am plecat, 
   Ce veselie în trăsură! . . . 
   Cum nici n-am plîns, nici m-am mirat, 
   
   Pe cînd plîngea un biet argatC-un deget dus la gură. 
   Şi vreme lungă mai tîrziuCînd m-am întors cu dor de bine, Nehotărît fără să ştiuCe pot să fac şi ce-am să fiuÎn lupta mea cu mine. 
   
    
  PE MAREA NEAGRĂ 
   ADIO 
   Adio, dulcea mea durere
   Ce-atît de mult mai chinuit. 
   Te las, că nu mai am putere
   Să te urmez pîn-la sfîrşit. 
   
   Tu eşti sfioasă şi curată
   Ca floarea albă de pe stînci, 
   Dar ai făptură vinovată, 
   Cu ochii negri şi adînci. 
   
   Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul
   Nebun culegător de flori
   Ce mă ridic încet cu-ncetul
   Pînă la stîncile din nori. 
   
   Dar forma ta înşelătoare
   Ia calea timpului apus, 
   Şi cînd ajung pînă la floare, 
   Ea se ridică tot mai sus. 
   
   LA ORŞOVA 
   Dunăre bătrînă, spune, ce ascundeTrupul tău în unde, 
   De te zbaţi în maluri, urli de mînie 
   Pînă ce Carpaţii piscurile-şi pleacă, Apa ta să treacă, 
   Gîlgîind în mersul ei de vijelie? 
   Din adînca umbră de pe malul verdeGîndul meu se pierde
   Peste nesfîrşirea căreia-i pluteşti, 
   Peste timp de astăzi şi de altădată, Cînd bătea curată
   Inima în pieptul lumii romîneşti. 
   Că de-au fost păcate, lipsă de credinţă, Păs şi neputinţă, 
   Lifte peste lifte, unguri şi tătari, 
   Au mai fost şi oameni, fost-au pămînteni, Domnii şi moşnenii, 
   Drept-coborîtorii din legionari. 
   Şi-a mai fost stăpînul stîncilor cărunte, Bourul de munte, 
   Străjuindu-şi singur codrul la pripoare, 
   Decebal voinicul, fiu de fiu localnic, Ridicîndu-şi falnic 
   Fruntea către oastea lor năvălitoare. 
   Tu, ce pe sub malul negru de ruineTe frămînţi în tine
   Năbuşind avîntul apei furioase, 
   Şi prefaci în trîmbă lucie de brumăŞipote de spumă, 
   Ca să legeni raza stelelor sfioase, 
   Tu mai speri că, poate, au să mai coboareLungile pripoare
   Dacii cu Zamolxe şi Burebiste 
   Ca să ia virtute, bînd apă din tine, Şi să ţi se-nchine, Şi să-şi lumineze feţele lor triste. 
   Nu mai vin. Dar vremea, care schimbă toate, 
   Multe vrea şi poate, Multe le preface şi le-ntinereşte: Pune vis în codri, umbră în poiene, 
   Doruri pe sub gene, Viers şi bucurie pune-n tot ce creşte. 
   Salve, ţie, apă binefăcătoare, 
   Ce te-nalţi spre soareŞi te laşi pe holde, rod şi avuţie! Crească-ţi flori pe maluri jururi-împrejururi, 
   Tînăro de-a pururi, Tînăro, eterno, salve, salve ţie! ! 
   
    
  DIN PUBLICAŢII 
   O SUFLET! . . . 
   O, suflet, tu, văpaie stinsă, 
   Cenuşă-a unui dor din ceruri, 
   De ce ţi-e umbra-aşa de-ntinsă
   Şi golul plin de-aşa misteruri? 
   De ce nu ştiu care ţi-e scrisul
   Şi care-i vrerea ta în toate. . . 
   Aşa, eu parcă-s o cetate
   Şi tu că-ntr-însa eşti proscrisul. 
   
   O, suflet, spune-mi ce te doare? 
   La ce gîndeşti? ce-ai vrea să fii? 
   În mine stai ca la-nchisoare, 
   Eu sunt prea mic, — tu eşti prea mare, 
   Dar cine eşti? De unde vii? 
   
   Zădarnic mă încerc a-l face
   Să-mi spuie-o vorbă. . . el e mut! . . . 
   În trista mea formă de lut
   Ca orice suferă, el tace. 
   
   
   
   SEARA DE TOAMNĂ 
   Ah! ce frumoase-s serile de toamnă! 
   Prin frunze reci doar un fior adie; 
   S-arată-n deal, cu faţa purpurie, 
   A nopţilor fermecătoare Doamnă. 
   
   
    
   Pe cîmpul veşted tainic ea-mprăştie
   Strălucitoarea-i negură albastră, 
   O, Doamne sfînt! Ce pană mult măiastră
   Atîta farmec ar putea descrie! 
   
   Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul. 
   În umbra lui mă simt prins de tristeţe: 
   Există oare-atîta frumuseţe
   În fire, — aşa cum o simţi tu, poetul? 
   
   Ori suntem pradă — o! gîndire-amară! 
   De-a simţurilor noastre amăgire
   Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neştire, 
   Şi totuşi, Doamne, ce frumoasă seară! 
   
   PRIMĂVARĂ 
   Bine-ai venit din nou la noi 
   Surată primăvară, Să mai răsune prin zăvoi Teleanca turmelor de oi Şi cucul pierde-vară. 
   Bine-ai venit cu părul prins În mărgăritărele, Cu trupul pe sub sîn încins Învolburate într-adins Rochiţi de rîndunele. 
   Mireasă-n carul tău de flori Cu fluturi prin bulendre, Aduci taraf de cîntători, Vioarele-n privighetori. Iar cobza-n măcălendre. 
   Dai lumii sufletul senin Şi dor de poezie, Dai chef de joc şi de pelin Şi poate, un pahar cu vin Nuntaşului ce scrie. 
  
  
  PROZĂ
  
   
    
  VIAŢA LA ŢARĂ 
   I 
   Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai decasele boierului Dinu Murguleţ, case bătrîneşti şi sănătoase, cum nu se mai întîlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur pînă cine ştie unde, ladreapta, spre valea Ialomiţei, la stînga, pe desişul pădurii deAramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strîmbe ale satului. 
   Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cucîrduri întregi de gîşte, de curci şi de claponi; cu bibiliciţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă decolo pînă colo — şi seara, cînd vine cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind neunsă între furci, ţine isonulberzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată. 
   Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculatdin somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în curtecu strigăte şi saltanat. Atît el cît şi nevastă-sa Sofiţa sărirădin paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră. 
   — Iii! . . . e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa! . . . exclamăboier Dinu. 
   — Da’ nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată. . . Ia-ţimai bine surtucul şi eşi-le înainte. 
   Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se maidiretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din fugă cizmele(strîngînd din ochi şi blestemînd), îşi luă haina în spinare şiieşi să-şi întîmpine musafirii. 
   — Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturînd pe bătrînde mînă. Iacătă, am venit cu mama. 
   — Sărut mîna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grîu mult, zise Murguleţ, sărutîndu-i mîna cam din fugă. 
   — Sărut ochii, mamă; da’ ce se potriveşte, eşti fodul, coaneDinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pecăminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscăţiv la chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul. . . Lasă, zău, coane Dinule, că sunteţi fodui. . . Auzi, de atîţia mari deani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o dată pe lamine! . . . 
   — Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da’ nu ştiu cums-a făcut. . . 
   Vorbind astfel, bătrîna îngălbenea, începea să înghită însec, se foia fără rost, pînă ce căzu pe o bancă din cerdac. 
   — Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcîndu-şi vînt cumîna, îmi vine rău. . . 
   — Puţin „coneac„, strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva. . . 
   
   Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecîtcu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capulcoanei Profira, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-şi vieîn fire. 
   În vremea asta se arătă şi Sofiţa Murguleţ. 
   Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mîna bătrînei, o maistrînse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că îşi venibaba în simţiri. 
   — Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro! . . . Ia să intrăm înăuntru, că pe năduşala asta te bolnăveşti chiardin senin, zău. 
   Şi, ţinînd pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrîna păru a se înzdreveni ca prin farmec. 
   Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes nespus. Opuse să-şi istorisească patima de la descălitoare, îi dete cafeacu lămîie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe dealtă parte porunci să aducă tînărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit. 
   — Ia spune-ne, coană Profiriţo, cum îţi vine? . . . Aci, începu bătrîna o lungă şiretenie de vorbă: 
   
   — Uite, maică, îmi vine aşa un „nixis“ pe la stomah, şiparcă numai ia aşa mă zgîlţîie de chiept, şi să te ţii numagoană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri în tîmple, de mă prăpădesc, maică! . . . 
   — Şi nu iai nimic dumneata pentru asta? 
   — Da’ cîte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadăde bani! . . . Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acucică să iau apă de Vacs. . . 
   
   — De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său. 
   Pe cînd vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac dinfund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund defată, care, dînd de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu. 
   — Mămucă dragă. . . avu ea aerul de a începe. 
   Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune dupătoate regulele ceremonialului de la pension, şi dete năvală săiasă pe cealaltă uşă. Coana Sofiţa o opri. 
   — Tinco! Da’ nu saluţi lumea? Unde te duci? 
   Fata se opri din nou, nehotărîtă. Obrazul mame-sii luaseexpresia obişnuită de nemulţumire şi descurajare, cînd i seîntîmpla cîteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cudesăvîrşire de stîngăcia ei. 
   — Sărută mîna coanei Profiriţe, zise mamă-sa. 
   Un moment, cît mai trecu pînă să se hotărască fata, coanaProfira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lorbătrînească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamulîmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţidintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleţ, şi a-ivedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, încele din urmă, se duse să sărute mîna coanei Profire. Bătrînao sărută pe obraz, uitîndu-se la ea lung şi scuturîndu-şi valurilede carne de pe trup, de pofta rîsului. 
   — Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eşti! 
   Fata se duse după aceea la fiul bătrînei şi-i întinse mînacu aceeaşi reverenţă; el răspunse tare şi sigur de sine: 
   — Salut! Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se retrase în
   
   dosul scaunului lui tată-său, şi, după un minut, o şterse. Coana Profira începu iarăşi a rîde: 
   — Cresc, bată-le norocul, ca din apă. . . Acuma numaibărbat îi lipseşte. . . 
   Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mînă, neîndrăznind să privească în faţa bătrînei. În fond îl supăravorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înţelesuri. 
   — Răul e, zise ea, că nu facem grîu destul. 
   — Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrîna, conu Dinu sătrăiască! De atîţea mari de ani, de cînd are moşia de laEforie pe nimic, bez moşia dumisale părintească, mărita pînăacum şapte fete. 
   Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decît să-i fi ziscă are moşia de la Eforie pe nimic. Îşi muşcă din unghii maiadînc şi tăcu. 
   — Aşa e, îngînă coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata lapension, nepotu-meu în străinătate. . . 
   — Aracan de mine, maică, da’ tot învaţă? Ce-a mai ieşit şimoda asta cu învăţătura pînă la adînci bătrîneţe! . . . Uite, eupe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, şi slavă luiDumnezeu, băiatul a ieşit bun, treaba treabă, plimbareaplimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără săapuc să-mi văd nepoţii. . . Ce zici, coane Dinule? . . . 
   
   Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că astanu-i treaba lui. 
   După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o panăde gîscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă de chihlimbarcu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta întoc, şi se sculară să plece. 
   Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nuse găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrîna sărută pe conu Dinu pefrunte, zicîndu-i: 
   — Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, ne-ncuscrim? 
   — Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. 
   Vătaşe Taftă, pune mîna, să nu se dea vizitiul jos. 
   În sfîrşit, plecară. 
   În urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul luibărbatu-său, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghiceascăgîndurile. Dînsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intrăs-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap. 
   — Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile. Nevastă-sa stete un moment la îndoială. 
   
   — Au să intre toate muştele, omule. 
   
   Murguleţ se îndreptă spre masă să găsească chibriturile şidete cu ochii de pana de gîscă lăsată de tînărul Scatiu. 
   — Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftimde vezi, zise el făcînd explozie, cu braţele încrucişate înainteapenei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemeneamojici? . . . Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani! . . . 
   Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moarăde rîs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dînsa. 
   — Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu pofteştefiu-său să mă urce la mezat, să-l învăţ eu minte! 
   — Nu, zise nevastă-sa, zîmbind, fiindcă speră să-i dămfata. 
   — Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic! . . . Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile, poate. 
   
   Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adînc dinţigară, ca şi cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce fireasa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, lăsîndu-l să-şi potolească singur furia. 
   Conu Dinu, rămas singur, prinse a innoda firul vremilor deazi cu lungul şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrîni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafuluiScatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţiganşi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai, după porunca luitată-său, căminarul) să ajungă a cere mîna fetei lui? Şi imaginiletrecute îi reveneau în minte, slăbite, cu cîte o răsăritură deobservaţie copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunciploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departedin ţigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, carenu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mamalui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la alta, pînă ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemînarea cu care se juca cupana ţigaretei lui Tănase Scatiu. 
   II 
   Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe Tănase, cîndbătu cineva la uşe. 
   — Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor bătrîni. 
   Uşa se deschise şi o femeie tînără intră, închizînd-o repede, ca să nu lase muştele înăuntru. 
   — Sărut mîna, coane Dinule, zise ea, sărutîndu-i mîna cuadevărat. 
   — Bună ziua, fetiţo, îi răspunse el, dîndu-i mîna să i-o
   sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz. Şi după ce o sărută, se uită la dînsa de aproape, ca şi cumo cerceta să o cumpere. 
   — Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo. Ea începu a rîde, mirată. 
   
   — De ce, coane Dinule? 
   — Ţi-aş da pe Tincuţa. 
   — Şi eu aş lua-o numaidecît. Numai aş fi cam copt pentru
   
   
   dînsa. Bătrînul se uită la ea lung, ţinîndu-i mîna într-ale lui. 
   — Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu tot n-o să te las înpace: de ce nu vrei să te măriţi, fato? 
   — Coane Dinule! . . . 
   — Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ţi spun drept, nute pricep. 
   
   — Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ţi-am spus de atîtea ori: eu am o familie, fară să mă mărit; dacă m-aş mărita, aş aveadouă, şi aş fi, desigur, mamă rea, ori pentru unii, ori pentru alţii. Dar, coane Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despreasta. . . Acuma am şi îmbătrînit, adăugă, parcă nu i-ar fidisplăcut, pe cît zicea, să vorbească despre „asta“. Eu amvenit să-ţi spun că te pofteşte coana Diamandula. 
   Bătrînul se sculă greoi de pe scaun şi porni să iasă, cuaceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, cînd, ajuns lauşe, o opri din nou. 
   — A, Saşo, nu ştii o comedie? . . . Ghiceşte. . . Nici nu-ţitrăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tincuţa. 
   — Serios? 
   — Da. . . un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tănase Scatiu. 
   — Ce? ! zise cealaltă încremenită locului. 
   — Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întîi, mareproprietar, mîine poimîine deputat. . . 
   — Biata Tincuţa! 
   — Da, şi coana Sofiţa ar fi gata să i-o dea. Dar pînă n-oiînchide eu ochii, Scatiu nu ia pe fata mea, adause, bătîndu-secu mîna în piept. 
   
   Apoi, ducînd un deget la gură, în semn de tăcere, intrară lacoana Diamandula. În fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, şedea ghemuită
   o umbră de femeie, iar pe scaune, împrejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana Diamandula îşi trăgea din cînd în cînd ochelarii de pefrunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru a o suta oară
   o scrisoare a fiului său. Bătrînă, bolnavă, surdă, ea trăia, spreminunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a maivedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot cedorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit de puteri, părea a-şi hrăni viaţa din dor. Cîte o rară scrisoare ce venea de la 
   
   el era citită, recitită, învăţată pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o parte şi pe alta; marca de pe plic studiatăpînă în firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorileveneau din Italia. Cînd bătrîna era singură cu cîte cineva alcasei, întreba cu glasul stins: 
   — Şi unde e Neapoli ăsta? 
   Răspunsul nu-l auzea niciodată, dar înţelegea că trebuie săfie departe, după mişcarea mînei şi a ochilor celui ce-i vorbea. 
   Cînd intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul rezematpe piept. El se apropie de dînsa cu sfială şi respect, pe cîndceilalţi se sculară în picioare. 
   — Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era frate mai mic. 
   — Matei nu mai vine. . . Eu mă duc, Dinule. 
   — Doamne, cum vorbeşti dumneata! . . . 
   
   — Mă duc. . . Dacă mai întîrziază două zile, nu mă maivede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitîndu-se în ochii lui. 
   — I-am telegrafisit. 
   — I-ai spus să nu întîrzieze? 
   — I-am spus. — Şi ce crezi, c-o să vie? 
   
   — Cum, Doamne, să nu vie. 
   
   Bătrîna începu a plînge, încet, cu suspine înecate. Lui conuDinu îi deteră lacrămile. 
   — Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, pînă l-oivedea. . . zise ea cu greu şi gîfîind, dar să nu întîrzieze, Dinule. 
   După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa îi ridicară pernelela spate, şi ea păru că doarme. Atunci, unul cîte unul, ieşirăbinişor şi trecură în odaia de alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un băieţandru de vreo 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămădiţideasupra unui atlas, căutînd care este drumul cel mai scurt dela Neapoli la Ciulniţa. 
   — Zău, nenea Matei ăla, zise Tincuţa supărată, parcă 
   nu-mi mai e drag. Subprefectul, un vechi prieten al casei, se uită la ea rîzînd: 
   — Lasă, c-am să te spui cînd o veni. 
   — Da’ poţi să mă spui, zise fata roşindu-se; pentru ce numai vine? 
   — Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă? 
   — Sunt trei zile de cînd a telegrafiat; pînă acum venea şide la Han Tătar. 
   — Aşa faci? 
   — Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi că tuşa nu mai poate? 
   Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşise deja, se făcustacojie pe cînd toţi cei de faţă rîdeau. Fata se-ncercă sărîdă şi ea, dar o podidi plînsul, şi repede, ieşi şi se ascunse ladînsa în odaie. Saşa se uită lung la frate-său, nemulţumită degluma lui. 
   — Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu mai faci asemenea lucruri. 
   — Da’ ce-am făcut, maman dragă? Am glumit, zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene. 
   
   Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Cînd se-ntoarse, îi găsi petoţi tăcînd, parcă cine ştie ce se-ntîmplase: atîta înrîurire aulacrămile asupra oamenilor. Numai subprefectul, holtei bătrîn, călit în ale istericalelor femeieşti, cum zicea el, încerca sămai glumească. Saşa luă pe băiat şi-l duse, cam vrînd-nevrînd, la Tincuţa, să-i ceară iertare. 
   — Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? zicea
   băiatul, mergînd cam cu sila. El şi cu toţi fraţii chemau pe Saşa „maman“. 
   — Ai supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii rău 
   crescuţi. Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri în loc. 
   — Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer iertare. 
   Soră-sa se gîndi o clipă şi, parcă mişcată de vorba băiatului, îi îndreptă legătura la gît şi porni singură înainte. După cîtevaminute, el intră în urma ei la Tincuţa, şi, foarte firesc, îi luămîna şi o rugă să-l ierte. Fata se uita în jos, fără a zice o vorbă. 
   — Îl ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă Saşa. Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de rîs sau deplîns, nu se ştia bine. 
   Astfel se împăcară lucrurile. 
   Către seară veni o depeşe de la Predeal. În sfîrşit, Mateisosea. . . 
   Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa şi copiiiElenei voiau să meargă a doua zi la gară. Care mai de caresărea mai sus, ţipa mai tare, după cum îl iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diamandule de către frate-său. Bătrîna, cu lacrămile înnodate în barbă, se puse să descoase telegrama, literă cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se hotărîca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. Se făcusocoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc pentru toţi. Mihaivoia să se ducă pe jos; Tincuţa călare. Subprefectul le pusetrăsura la dispoziţie. Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gîndi să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universalăse ridică din piepturile gălăgioase ale „ţîncăriei“, care nu vreas-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu îi împăcă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii la o cloşcărie de braşoveancă, încare intra toată corabia lui Noe. 
   Era vorba acum să se ştie cine rămîne cu coanaDiamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, rîzînd pe sub ascunsca să n-o vadă cumnatu-său; coana Sofiţa trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse Elenei să rămînă el, şi făcură mare hazamîndoi, spre părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie dece rîd, ca să rîdă şi ei. 
   — De ce rîdeţi? întrebă coana Sofiţa. 
   Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şi-i zise la urecheîn gura mare: „arde Iaşul“, ceea ce provocă o mare ilaritategenerală şi făcu pe coana Sofiţa să cărăbănească subprefectuluio însemnată cantitate de pumni. 
   Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru cei bătrînirevenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-l aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios precum plecase; pentrucopii, un necunoscut, care însă nu mai puţin era nenea Matei, vorbă plină de farmec şi noutate. 
   III 
   Se legăna ciocîrlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-alungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la gară. Copiii, grămădiţicîte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi, de priveliştea cailor. Mihai mîna poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, încare trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile tuturor sezugrăvea sănătatea si fericirea. 
   Întinderea cîmpului se desfăşura într-o nespusă linişte devară. De o parte, un lan de porumb îşi mişca vîrful foilornervoase, dînd văzduhului un reflex de culoare verde, ce păreacă îngraşe aerul; de partea cealaltă, Ialomiţa curgea domoalăîntre două maluri joase, lăsînd să se vadă o margine deBărăgan, cu pîrloagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase devite, cu o turmă de oi ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a cărui dungăînchipuită juca în arşiţa soarelui ca oglinda unei ape. Dinprundul gîrlei, cireada se urca pe un vad şi se îndruma cu greula păşune. Cîte un bou singuratec sta înfipt în marginea apei, cu capul întins înainte, neclintit, întrupînd în nemişcarea luipustietatea locului. 
   Cînd trăsurile ajunseră la capătul porumbului, trebuiră săse oprească. Jitarul sări din colibă, cu căciula în mînă, şideschise poarta de nuiele ce tăia drumul. Un cîine slăbănogse repezi la picioarele cailor, lătrînd din toate puterile şi gata parcă să-i înghită. 
   Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi rămase singurca mai-nainte, în mijlocul cîmpului. 
   După un sfert de ceas ajungeau la gară. 
   Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de aşteptare cese găsea, rîzînd şi sărind, spre marea mirare a ţăranilor cărăuşi. 
   Mihai cu surorile lui mai mici şi cu Tincuţa; Elena cu patrucopii împrejur; coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlă, jidanul de la han; Tănase Scatiu, care venise călare. NumaiSaşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de urît coaneiDiamandule. Toată lumea se uita la ceasornic cu neastîmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt şapte minute. Copiii, neavîndvoie să iasă pe peron, pînă la sosirea trenului, ţipau în sala deaşteptare ca într-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotulsună. În fundul zării se vede locomotiva devenind din ce în cemai mare, pînă se arată întreagă. „Daţi-vă la o parte, domnilor! “strigă lampistul gării. 
   Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. Copiii, cu mînadusă la gură, se retrag cu un pas, speriaţi de zgomot. Toţi întreabă: „Unde-i, unde-i? “
   La o fereastră a trenului un chip nerăbdător cheamă peconductor din toate puterile. Pînă să vie acesta, cei de peperon au recunoscut pe Matei al lor şi s-au grămădit la uşavagonului. 
   — Matei! nene! conductor! vin de deschide, domnule! Ioane, ia bagajele. . . 
   În încurcătura şi-n larma asta, călătorul sare din tren înbraţele celor ce-l aşteptau, sărutînd şi îmbrăţişînd în dreaptaşi în stînga; „Nene, Matei, dragă„, s-aude din toate părţile. Mihai se repede în vagon şi apucă geamantanele altor domni, care protestează. Taftă, vătaful, ridică el singur două cufere, pe care le aşează cu îngrijire într-o căruţă cu boi. Mateiurmează a îmbrăţişa pojidicul, oprindu-se la fiecare şi întrebînd„dar tu cine eşti, bre? “ în hohotele de rîs ale respectivelormame. În cele din urmă se duce cu braţele întinse către unbiet creştin, avînd aerul de a voi să-l sărute, spre marea mirarea acestuia şi spre desăvîrşita topenie de rîs a celorlalţi. 
   —Mai sunt, frate? întrebă el, gata să îmbrăţişeze toatăsuflarea. În cele din urmă, conu Dinu, ştergîndu-şi lacrămile de rîs, îl luă de braţ: 
   — Hai, băiete, hai să mergem. 
   Pe acelaşi drum porniră trăsurile din nou, înşirîndu-se îngoană, unele după altele. De îndată ce Damian rămase singurcu conu Dinu, veselia de pînă aci dispăru. 
   — Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare. 
   — E mai binişor, răspunse bătrînul dînd din cap. Acuma, 
   
   că ai venit, are să se însufleţească din nou. Tăcură amîndoi. 
   — Bre, zise conu Dinu, credeam că nu mai vii! De şapteani să nu te mai întorci tu pe acasă! . . . 
   — Aşa e, nene Dinule, dar vream să sfîrşesc odată. . . Acumasper să nu mă mai mişc. Sunt sătul de străinătate. Vreau să trăiesc cu mama, liniştit. 
   
   — O să ai puţin de trăit cu dînsa. 
   Damian se uită la unchiu-său. Bătrînului îi dedeau lacrămile şinu mai zise nimic. El, de asemeni, îşi simţi pieptul umplîndu-sede durere şi lacrămile urcîndu-i-se în ochi. Tăcură din nou amîndoi. 
   — Noi ne ducem, zise tot bătrînul după cîteva minute, bătîndu-l cu mîna pe genunchi; e rîndul vostru să trăiţi. Cuburuienile astea uscate, noi am crescut şi ne-am făcut datoria; acu veniţi voi. Să fiţi sănătoşi! . . . 2
   Un avînt puternic de simpatie făcu pe tînăr să apuce mînalui unchiu-său şi să i-o sărute. Bătrînul, mai mişcat decît dînsul, bufnea uşor pe nări, privind spre cîmp. 
   — Uite pămîntul ăsta: m-a făcut să asud; am muncit toatăviaţa pentru el, de cele mai multe ori fără să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, — dar nu m-aş duce de pe elpentru nimic în lume. Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şică n-o să mai pleci. Aci suntem născuţi şi eu şi maică-ta şipărinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri. . . 
   O tăcere de cîteva minute înlesni bătrînului să-şi înghitănodul de emoţie, ce-l îneca, şi să urmeze: 
   — Tu eşti singurul băiat din familia noastră. Să rămîi aici, pepămîntul ăsta, să nu te mişti şi să nu-l dai nimănui să ţi-l îngrijească, să nu-l arendezi, că arendaşii sunt molii — m-ai înţeles? 
   
   — Da, nene. 
   — Şi ai să fii fericit, pe răspunderea mea. N-o să ai cafenelele voastre de la Paris şi „mazagranurile“ lor, nici neramzica la „bella Italia“, dar o să fii om întreg, n-o să-ţi cînte nimenicu flaşneta la ureche, nici n-o s-ajungi să calci pe tureatcă. . . M-ai înţeles? întrebă din nou zîmbind şi ridicînd glasul. 
   — Ei, acuma ia uită-te ce frumuseţe de porumb. 
   — Da. 
   
   În adevăr, ajungeau la poarta jitarului, în marginea de porumb. Soarele se ridicase pe cer, şi zăpuşeala începea să învăluiecîmpul în adierile sale fierbinţi. O coloare egală, de un cenuşiutrist, vopsea iarba, pămîntul, semănăturile şi numai cîte o garofiţăsălbatică răsărea, sprinţară, din dungile de nisip pe care le lăsaserăinundaţiile Ialomiţei. Damian se simţi deodată reîntors cu zeceani în urmă. Întinderea uniformă a cîmpiei, cu gîrla placidăalături, i se păru de un farmec nespus; nimic din ce văzuse pînăaci nu se putea asemăna cu ele. Jitarul deschise poarta în tăcere, urîndu-i din fugă un „bine-ai venit, cucoane“, şi rămase înpicioare cu căciula în mînă, pînă ce trecură toate trăsurile. Damian îşi întoarse capul după el. 
   — Mă rog, nu-i Toader Croitoru? 
   — Ba-i el, zise conu Dinu mulţumit, ţi-l mai aduci aminte? 
   
   — Cum să nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat de loc. Tot jitar e? 
   — Da’ ce-ai vrea să fie? întrebă unchiu-său zîmbind. 
   — Aşa e. . . Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea
   
   înaintează repede într-însa. Bătrînul rîdea. 
   — Fii liniştit, băiete. E mai fericit decît tine. Are tot ce-itrebuie şi nici o grije. 
   — Se vede că-i trebuie prea puţin lucru ca să fie fericit. 
   — Asta-i filozofia cea mare, răspunse bătrînul, parcă i-ar fizis „aicea vream să te-aduc“. 
   — Ba zău, ia spune, cît îi plăteşti? 
   — Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi de tutun pesăptămînă; o pereche de iţari; o glugă şi o căciulă, şi demîncare. 
   — Peşte şi brînză, zise Damian, aducîndu-şi aminte. 
   — Da’ ce vrei să-i dau? baclavale? 
   — Ba nu. . . 
   — La el acasă mănîncă mămăligă goală. . . cînd o are. Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău. 
   — Am uitat să-ţi spun: şi opinci cîte pofteşte. 
   — Da’ de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tînărul cu oarecarerăutate ironică. 
   
   — Fiindcă trebuie s-alerge pe jos. Ăsta îi este meşteşugul. 
   Apoi, văzînd că nepotu-său nu prea părea încredinţat defericirea regimului jitarilor, adause: 
   — Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu tu, nici eu. De altfel te vei încredinţa prin tine însuţi. Nu te grăbi să judecilucrurile, că altfel se văd de departe şi altfel sunt. Avem fel de fel de vagabonzi, care vin să le umple capul cu nerozii, darpînă acuma, la mine, nimeni nu-i ascultă. 
   — Socialişti? 
   — Păi dar cum. Damian începu să rîdă. 
   
   — Ia-nchipuieşte-ţi! . . . Dacă-aş prinde pe unul odată, ce maiprobă de bătaie i-aş da! 
   
   Damian rîdea din ce în ce mai tare, mulţumit de a vedeape bătrîn verde ca mai înainte. 
   — Bătaie? ! 
   — Bătaie la scară, şi să poftească să reclame. Tînărul urma a rîde şi a da din cap cu neîncredere. 
   
   — Pre legea mea: bătaie. Tu rîzi, da’ eu îţi spun lucrurile cum sunt. Lasă c-o să vezi. Ai partea ta de pămînt de la maică-ta: de ţi-o plăcea să te ţii de el, o să ai ocazia să le vezi toate astea. 
   Pe cînd vorbeau, un călăreţ trecu pe lîngă trăsură, ca osăgeată. Era Tănase Scatiu, care făcea curte Tincuţei printalentul calului său, al cărui „umblet“ era o adevărată minune. 
   Cu bordul pălăriei răsfrînt pe ochi, cu o batistă fîlfîindu-i lagît, el se ţinea pe cal cu mare îndemînare, călărind pe o rînă, în mod ştrengăresc. Era cam ridicul, fiindcă era înalt dincale-afară şi prea copt pentru berbantlîcurile astea. 
   — Bravo, Tănase, zise Damian zîmbind. 
   — Îţi mai aduci aminte de mitocanul ăsta? întrebă conuDinu. 
   — Da’ cum să nu-mi aduc aminte: eram buni prieteni. Nu-i prost. 
   — Nu-i prost, dar e un ţărănoi îmbogăţit, şiret cît pofteşti. Ar vrea să-i dau pe Tincuţa. 
   
   Damian se uita la unchiul său nedumerit. Nu vrea sărănească pe bătrîn şi de aceea se mulţumi a zice: 
   — E cam bătrînior pentru Tincuţa; e mai mare decît mine. 
   — E bătrîn şi bădăran, adăugă conu Dinu, uitîndu-secu anevoie peste apă. Tu vezi mai bine: zăreşti ceva, colo în fund? 
   — Da, cred că sunt oi. 
   — Nu, zise bătrînul mulţumit: uite-te bine, vezi? 
   — Da. . . colo la stînga. . . 
   — Aşa. Ce sunt? oi? 
   — Aşa îmi pare. 
   — Nu; sunt dropii. 
   
   Era mulţumit conu Dinu că putea dezvălui comorilemoşiei sale. În adevăr, în fund, pe o vîlcică singuratică, oturmă de dropii sta tăbărîtă, parcă-ar fi fost o turmă de oi. Dragostea de singurătate, atît de neţărmurită la mai toţivînătorii, umplea pieptul tînărului de un nespus sentimentde libertate, de recunoaştere de sine, sentiment care în lumeapopulară se pierde sau se preface în egoism. El tăcu, rătăcindu-şi mintea în dungile străvezii ale orizontului. Unchiu-său de asemenea. 
   Nu se auzea pe tot drumul decît roatele trăsurei tocînd şicopitele cailor lovind pămîntul. O pace desăvîrşită secoborîse din înălţimile albastre ale cerului. Natura, fecundatăde razele soarelui, părea că se odihneşte. Frunzele porumbului, vii şi tremurătoare ca nişte lame de oţel, în zori, acum semuiau şi începeau să se răsucească. Ialomiţa curgea, încropităşi înceată. 
   Cînd ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai era niciun strop de apă, Damian văzu satul aninat pe vîrful dealului, pe sub care se scurgea pîrîul şi mergea de se vărsa în Ialomiţa, cînd putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec; văzu curtea boierească cum o ştia, aşezată pe deal, fără gard dinspre gîrlă, şi toate slugile, toţi argaţii ieşiţi să-lvadă venind; în dreapta şi în stînga, curţi ţărăneşti, unde maipeste tot doi sau trei cai, legaţi de cîte un otgon, se-nvîrteaupe un vraf de grîu, bătînd din cap şi din coadă; în vadul gîrlei, copii în scutece, lăsaţi în paza altora ce de-abia umblau înpicioare. 
   — Suntem pe vremea treierişului, nu-i aşa? întrebă Damian. 
   — Da. Vii cu belşug. 
   — Ai făcut grîu mult? 
   
   — Tot am făcut, dar nu cît trăgeam nădejde. Ţîranii aufăcut mult, orz mai cu seamă: îi vede Dumnezeu anul ăsta. 
   La urcuşul priporului, toată lumea se coborî din trăsuri şiurcă dealul pe jos. 
   IV 
   Cînd ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coanaDiamandula. Bătrîna îi aştepta, stînd greceşte în fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche demătănii în mînă. Alături, Saşa lucra la o horbotă. 
   Cînd trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrînei, statura puternică a lui Damian luă toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strîngîndu-şi lucrul: 
   — Au sosit. 
   Însă bătrîna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecît că celce venea întîi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu treceacu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plînge. Damian se duse drept la ea şi-i apucă amîndouămîinile, pe care i le sărută cu toată căldura sufletului, mişcatde a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceeace era cînd o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să şi lepoată opri şi se plecă din nou pe mîinile bătrînei. Ea se uită lael, dînd încet din cap şi de-abia vorbind: 
   — Bine-ai venit, mamă. . . Eşti ostenit? 
   — Nu sunt ostenit. 
   — Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă. 
   — Sărut mîna, mamă, nu sunt ostenit. 
   
   — Acuma, că te ştiu aici, mă simt bime. Poţi să te odihneştidacă vrei. . . 
   — Mai pe urmă. Acum lasă-mă să stau lîngă d-ta. 
   Ea îl sărută din nou şi-l lipi de sufletul ei călător, parcă ar fivrut să-şi anine cugetul de corpul puternic al fiului său spre anu se mai despărţi niciodată de el. Se uita la dînsul lung şi-lmîngîia pe păr şi pe umeri, într-o nedumerire de fericire farăînţeles pentru alţii, în care regăsea icoana bărbatului ei, mortde demult, icoana lui Matei copil şi pe aceea a tînărului plecatîn străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decît chipul acelui om, idealizat prin7 ani de depărtare. Cînd el se scula, ochii ei îl urmăreau princasă; cînd îl vedea rîzînd, rîdea şi ea, fără să ştie de ce; cînd ieşea cîte un moment să mai respire, întreba încet şi cusfială „unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, cănu mă supără“, deşi în realitate fumul de ţigară o îneca. ConuDinu veni la dînsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-l audă: 
   — Eşti mulţumită? 
   — Tare mulţumită, mamă. 
   — Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi la plimbare cu el. Ea dete din cap: 
   
   — Eu bine nu mă mai fac. . . dar sunt fericită. Măcar cîtevazile dacă aş mai trăi să-l mai văd. . . 
   Matei strînse mîna, în tăcere, Saşei, care se dase într-o parte. Vorbind amîndoi încet, el vroi să facă o ţigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii să i-l aducă dintr-o haină rămasă afară. 
   — Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei. 
   — Am mai îmbătrînit ceva, răspunse ea, rîzînd; dardumneata cu adevărat nu te-ai schimbat de loc. 
   — Am cam albit, dar altfel cred că nu m-am schimbat. 
   — Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să am 50 de ani. El seuită la dînsa zîmbind, gata să zică o răutate. Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a rîde: 
   — Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu am. 
   Subprefectul se amestecă în vorbă. 
   
   — Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută cîndconu Costică Comăneşteanu a fugit la Constantinopole. 
   — În 48? întrebă Saşa indignată. 
   — Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de atunci. 
   — Tata nici nu se însurase la 48. 
   — Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipinddintr-un ochi. 
   — Ce? zise conu Dinu. 
   — Domnul Dumitrescu spune prostii, întrerupse Saşa. Conu Dinu se apropie de ei. 
   — Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătînd-o pe umeri. Asta e înger, nu femeie. 
   — Vai de noi! . . . adăogă subprefectul, clătinînd din cap. Saşa rîdea cu voioşie. 
   — Vezi cum eşti, d-le Dumitrescu. . . Să ştii că nu-ţi maifac halva. 
   — Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde se afla şivenind să sărute mîna Saşei, matale eşti un înger, doi, trei îngeri. Vorbă e! . . . 
   
   Ea îi dete binişor peste obraz. 
   — Cînd veniţi să mîncaţi la mine? întrebă ea pe toţi. 
   — Cînd porunceşti, se grăbi a răspunde subprefectul. Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu şi a lui Matei. Copilulcare se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hîrtii înmînă, pe care le găsise la un loc cu tabachera. 
   — Zilele astea mîncăm cu toţii la noi, zise conu Dinu. 
   Matei răsfoia hîrtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printreele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl deschise şi, cetind, începu a rîde. Saşa se uita la dînsul, curioasă. 
   — Ce vrea să zică străinătatea! . . . Mă temeam să nu mor învreun colţ de pămînt, necunoscut de nimeni, mai ales laNeapoli şi la Capri, unde se ivise holera din nou. . . 
   În acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă filă stascris în franţuzeşte: „Mă numesc Matei Damian, sunt romîn, familia mea e în Romînia, districtul Ialomiţa, gara Ciulniţei“. 
   Subprefectul, care sub aparenţa lui caraghioasă era o firesentimentală, se uita lung la Matei. 
   — I-auzi, domnule! apoi să n-o dai dracului, străinătatea, zise el, cu glasul strîns de emoţiune. 
   — Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun franţuz de-ai tăi? . . . întrebă conu Dinu. 
   — Or vreo franţuzoaică, îi zise subprefectul la ureche. 
   — Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi numaiseara ne întruneam cu toţii. De altfel, eu nici nu aş fi putut săumblu veşnic cu dînşii, fiindcă ei îşi aveau treburile lor: unulera arhitect şi altul numismat. Se înfundau la Pompei or laPoestum, şi nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucurde toate cîte firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. Rîmîneam adesea singur, şi, de frică să nu mor necunoscut denimeni, mi-am dat signalmentele. 
   El rîse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. Ceilalţise uitau la el, fără a zice o vorbă. În cîteva minute trecu pestecapetele acelor naturi statornice vedenia străinătăţii, cu toategrozăviile ei închipuite, şi carnetul, adus în vorbă de întîmplare, avu darul de a coborî pe fiecare în sine. Saşa părea mai cuseamă înrîurită de fila din catastif. 
   — Cînd mă gîndesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihaiîn străinătate, m-apucă groaza. 
   — E! . . . ce exageraţie! Zilele dintîi sunt grele, dar un tînărle biruieşte şi pe acelea. În urmă se deprinde atît de bine cănu-i vine să se mai despartă de străinătate. 
   — Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg lucrurileastfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii acasă, aci unde s-anăscut, unde suntem noi. 
   Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pămînt. Saşasimţi că vorba ei avea un înţeles pentru el, se opri deodată, mişcîndu-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blînzi, şi ea adăogă: 
   — O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru Mihai. Aşvrea să nu-l trimit la Paris. . . Ce crezi? 
   — De ce nu? . . . Cui nu-i aminte de treabă, găseşte mijloacede a petrece oriunde. 
   
   Ea rămase locului, îngrijată parcă chiar de pe acum de soartabăiatului, şi, fără să se gîndească, văzînd că Matei cautăchibriturile, i le dete de pe masă. El ieşi să fumeze. 
   Cînd se întoarse, mai toată lumea se retrase din odaie. Numai Saşa rămase lîngă patul cocoanei Diamandule. Bătrînaadormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept. 
   Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet: 
   — Nu eşti ostenită? 
   — Nu, de loc. 
   — A adormit din nou. . . 
   — Da. 
   
   El se uita la chipul mame-sei, căutînd bine să-şi aducăaminte de dînsa, cum era cînd o lăsase, şi parcă nu-i venea săcreadă că obrazul acela slab, zbîrcit, înfundat în colţurile unuiguler de pînză descheiat, să fie al ei. 
   Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra cărorase-ntindeau acum firele rare ale sprîncenelor, rămăseseră totastfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricînd, părea că sedesprinde din forma lui. Vinele, umflate peste măsură, brăzdaupielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu sîngele cepurtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes alorganelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea cîte ceva, cînd trebuia săvadă; mai scotea cîte un sunet, cînd trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu mai avea vibrarea multiplăşi completă a senzaţiilor. 
   Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrînei adormite, i se păru că-nţelege, în toată adîncimea sa, puterea destatornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai dindevotament, lipite de pămîntul ce le văzuse născîndu-se. Osuavitate nespusă se răspîndea în odaie din nişte crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrînesc, dar primitor şiprietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de cîndlumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi deporţelan, sub sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasorniculsmălţat; aceleaşi covoare pe jos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mişcat pînă la lacrămi, luă binişormîna bătrînei şi îşi lipi obrazul de dînsa. I se părea că atingeun lucru sfînt. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în minte, de cînd mamă-sa îl mîngîia pe obraz, copil, şi o revăzu, caatunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrîna deschise ochii cu greutate, se uită la dînsul lung şi iarîi închise. 
   — Doreşti ceva, mamă? Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe piept, sevedea că respiră încă. 
   Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, roşie lafaţă ca un măr pîrguit. Ea venea veselă să-l poftească la masă, dar, văzîndu-l atît de turburat, se opri lîngă el, uitîndu-se deaproape la bătrînă. 
   — Ce face? întrebă ea încet. 
   — Îmi pare că doarme. 
   — Doarme. Vrei să vii la masă? 
   — Cu cine o lăsăm? 
   — Vine numaidecît Safta. 
   
   Matei se sculă, ştergîndu-şi o lacrimă furişe. După aceealuă pe fată de mijloc şi ieşiră. În sală, Tincuţa îi aruncă braţelede gît, de-abia ajungînd pînă la el, iar Matei o strînse la piept, sărutîndu-i părul nebunatec. Se înţelegeau ca doi fraţiasupra durerii amîndorora. 
   Cu fondul de seriozitate ce se întîlneşte la mai toate fetelede seama sa, ea înţelesese într-o clipă cît de puternică trebuiesă fi fost simţirea ce făcea pe Matei să-şi ascundă lacrămile, şiîntr-un avînt de generozitate, îi veni şi ei să plîngă. 
   El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi apoi şezură lamasă. 
   V 
   Saşa cu Mihai şi cele două surori mai mici, Victoria şi Mary, se-ntorceau acasă. 
   Moşia lor, Comăneştii, era la o jumătate de ceas deCiulniţei. De-abia ajunşi, grija lui Mihai fu să întrebe de dejun. Mama Manda, fosta lui doică, iar acum vătăşiţa casei, îi poftinumaidecît la masă. Dar abia coborîtă din trăsură, Saşa fuîntîmpinată de vătaful de la arman, care venea să întrebedacă noua şiră de grîu trebuia s-o facă tot în stînga maşineisau în dreapta. 
   — Ţi-am spus, Ioane, s-o faci în stînga, ca să vie bineoamenilor de aruncat snopii. 
   — Dară, cuconiţă, da’ ne temeam de vînt, că duce scînteiletot în partea aia. 
   — N-ai decît să fii cu băgare de seamă. . . Tot aşa aruncă scîntei maşina? 
   — Să-l bată Dumnezeu de neamţ, că ne-a stricat-o deispravă. . . De cînd am apucat-o, tot bine a mers. Acu, păcătosulăsta i-a venit de hac: tot focu iese pe coş. 
   — Ce-i de făcut? 
   — Păi eu ştiu. . . El sta lîngă uşe, cu pălăria mototol în mînă. Saşa rămase şiea locului, gîndindu-se. 
   
   —N-avem ce face, Ioane: trebuie să răbdăm, că suntem întoiul trebei. Dacă-l dăm afară, unde găsim altul? 
   — Păi chiar aşa. . . 
   — Dumneata fă şira în stînga, şi lasă, că gîndesc eu. 
   
   Ion ieşi, blestemînd pe nemţi şi pe toate liftele străine. După părerea lui, era mai bun Stoica fochistu, un ţigan din sat, pe care şi-l luase neamţul de ajutor. 
   După ce ieşi Ion, Saşa se gătea să intre la dînsa spre a-şiscoate pălăria, cînd un ţăran, care o aşteptase rezemat pevine de peretele casei, intră în sală, cu o puică în mînă. 
   — Bună vremea, cuconiţă. Saşa se întoarse spre el. 
   
   — Ce-i povestea, bade Lungule? 
   — Ce să fie. . . 
   
   Saşa îşi scoase acul din pălărie şi pălăria însăsi, fără să semai uite în oglindă. 
   — Ei, ce-i? 
   — Păi, ce să fie. . . uite am adus puica asta. 
   — Dă-o la Manda şi spune ce-i pricina. 
   — Venisem după vorba noastră. . . 
   — Ei. . . 
   — Păi, cum ai zice şi matale. 
   
   — Eu, ce să zic! Ţi-am dat-o pînă acuma de nu mai ştiucîte ori. Acu să plăteşti stricăciunile şi ţi-o dau; altfel, nu. Eun-am semănat pentru vitele dumitale, bade Lungule. 
   — Păi, adevărat, cuconiţă. Da’ ghită nu-i? N-am priponit-o! . . . n-am legat-o cu cornu de un chicior! . . . se duce după talanul debuhai, şi n-ai ce-i face. 
   
   Saşa se-ndreptă spre sofragerie, de unde venea un miros depîine proaspătă, foarte plăcut. Mihai cu fetele erau deja lamasă. Saşa se aşeză la locul ei. 
   — Maman, ne laşi să mîncăm mămăliguţă? 
   — Eu vă las, dar ce zice miss Sharp? 
   — Miss Sharp nu-i aici. 
   — Dar cînd o veni. . . 
   — Parcă noi o să-i spunem ce-am mîncat. 
   
   Mama Manda n-aştepta altceva. După cîteva minute ominunată fălie de mămăliguţă, ca aurul, aburea în mijlocul mesei. Mary înghiţea cu nespusă plăcere, rîzînd de art. 8 dincele „zece porunci“ ce le lăsase miss Sharp plecînd, şi caresuna foarte limpede: „Not eat mamligutz“. 
   În vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse pe lîngăuşori şi el se ivi întreg, cu găina la subţioară. 
   — Masă bună. 
   Saşa se supără şi-şi plecă ochii în farfurie. Mihai şi fetele seuitară unii la alţii, zîmbind, mai ales de creasta găinei, careatîrna pe o ureche, ca un fes. 
   — Eşti neagă rea, bade Lungule. 
   — Moare de foame la obor, cunoniţă. 
   
   Saşa se sculă de la masă şi se duse să-i dea un bilet deliberare de gloabă. Dar pe cînd badea Lungu ieşea, intraHermann maşinistul, murdar şi uns de untdelemn pînă şi peurechi. Era ca de obicei beat. 
   — Ce vrei, domnule Hermann? 
   — Mă rog de iertare, eu nu poţi să slujeşti pe d-voastră. 
   — De ce nu poţi să slujeşti? 
   — Nu dai să mănînci, nu dai se bei, tot sa lùcram, sa lùcram. 
   — Du-te, du-te, că are să-ţi dea de toate. 
   — Mo rog de iertare, nu poţi să mai slujeşti. 
   — Foarte bine, du-te de te odihneşte şi vino mai pe urmă
   
   să vorbim. 
   Şi astfel îl lăsă bolborosind şi se-ntoarse la masă. 
   Neamţul se duse înapoi la arman, unde adormi în paie, pecînd Stoica ţiganul făcea să meargă maşina. După ce se trezi, nu se mai gîndi să plece. 
   Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupările cele mai deosebiteîntre ele, ce alcătuiesc viaţa unui proprietar de moşie. 
   Tată-său murise de vreo trei ani, iar mamă-sa cu mult înainte, lăsînd-o cu trei fraţi mai mici. Părinţii ei trăiseră la ţară, ea eranăscută acolo, crescută pe lîngă tată-său în idei statornice deiubire a pămîntului strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rolînsemnat în toate mişcările naţionale. Conu Costică, tată-său, fusese exilat la 48. Doi fraţi ai lui mai mari, Iancu şi Neculai, trăiseră mult timp în surghiun. Astfel că, printr-o înlănţuire firească a lucrurilor, Saşa, orfană, devenise mama fraţilor eiorfani şi păzitoarea numelui şi averei ce-i rămăseseră de lapărinţi. Numai cîteodată, iarna, se ducea la Bucureşti, undecasa lor se păstra cum fusese pe vremea cînd trăiau părinţii. Starea ei socială de fată mare ar fi fost foarte greu de ţinut, denu ar fi urmat în mod natural din nenorocirile ce o loviseră şidevotamentul cu care îşi crescuse fraţii mai mici. Numai conuDinu Murguleţ, vechi prieten al lui tată-său, îndrăznea cîteodatăs-o întrebe de ce nu se mărită. 
   După-masă, vara, se odihneau cîte puţin. După odihnă, Victoria şi Mary cîntau la piano, iar Saşa cînta şi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau în casă, era dusă pentrucîtva timp în străinătate, şi fetele răsuflau mai liber. 
   Într-o odaie ţărănească, acoperită toată cu lungi fîşii brodatede pînză de casă, Saşa, singură, se uita la un cadru din perete, pe care cu toate astea îl cunoştea aşa de bine. Ea părea a căutaîn perspectiva lui un orizont neţărmurit, către care se duceaugîndurile nehotărîte. Era mai întotdeauna aşa de ocupată delucruri reale imediate, încît rar mai avea vreme să viseze. Dar, oricît de rar, o prindea şi pe ea dorul de o lume caldă, senină, încare inima i se revărsa în comori de tinereţe. Nimic nu aştepta, nimic nu cerea de la soartă; setea de ideal, în formele ei celemai neînţelese, se da pe faţă prin trebuinţa de singurătate. Aşacum sta, singură, uitîndu-se în fundul cadrului de pe perete, îiveni să cînte, şi, de-abia deschizînd gura, mai mult în gînd, zise o strofă. Apoi, trecînd la piano, îl deschise: 
   La izvor şedea copilul. El cunune împleteaŞi privea la floriceleCum izvorul le ducea. 
   Astfel curg a mele zileCa şi apa de uşor, Tinereţea mea se stingeCa cununa din izvor. 
   Însoţite de muzică, vorbele lui Schiller căpătau un farmecadînc. Înţelesul lor se mărea poetizîndu-se. „Tinereţea mea se stinge“ lua o expresie de durere sfîşietoare, care, pornită dinsufletul ei, se răsfrîngea asupră-i, mişcînd-o pînă la lacrămi. 
   Pe cînd ea cînta, fetele cu Mihai se apropiaseră binişor deuşe să asculte. Cînd încetă din cîntec, ei izbucniră în aplauze, şi, rîzînd, deteră năvală înăuntru. Saşa se uita la ei cu ochibuni. Mihai o rugă să mai cînte. Ea mai făcu cîteva acorduri, apoi, sculîndu-se, veni să şază pe sofa ca mai înainte cu braţeleîncrucişate pe genunchi. Copiii nu mai îndrăzniră să zică nimic. 
   VI 
   La Ciulniţei, bătrîna mergea din ce în ce mai rău. Istovealaputerilor devenea pe fiecare zi mai mare. 
   Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era într-o stare de plîns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de-a pierdepe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai cînd şi cînddeschidea ochii spre a se uita lung la ei, şi iar îi închidea. Cîteodată întindea mîna cu anevoinţă pînă la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolo, s-o întrebe cedoreşte, ea îl chema încet: „Matei, Matei! “
   Cîteva zile după sosirea lui, pe cînd el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumînd — mătuşe-sa, coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască lîngă bătrînă, veni repede şicam speriată la el, spunîndu-i că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picioare, tăcuţi. 
   Bătrîna sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptîndu-l. După ceMatei se aşeză lîngă pat, ea spuse coanei Sofiţa că doreşte sărămînă singură cu el. 
   Cînd ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou peperne şi luă binişor mîna tînărului într-ale ei. Pe cînd el credea că doarme, dînsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi înpodele, şi oftă adînc. 
   — Doreşti ceva, mamă? 
   Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, seîntoarse spre el şi zise: 
   — Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine. . . 
   — Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi şi-o sătrăim amîndoi. . . 
   Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungităreveni pentru o clipă un zîmbet fin de neîncredere, din careMatei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decît dintot restul persoanei ei de astăzi. 
   — Mă duc, dragu mamei. . . Deseară, mîine, cînd mi-o sunaceasul. . . Voiam să te rog să nu mă uiţi detot, să-ţi aduci amintede mamă-ta, că tare mi-ai fost drag. . . Aş fi vrut să mai trăiescdouă-trei zile. . . Nu se poate să mai chemi vreun doctor? 
   El era înecat de plîns. Îi zise cum putu, că se duce sătelegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea însă îl opri. 
   — Îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte. . . Aş vrea să temai văd, dar nu se poate. De-acuma numai pe ceea lume. . . în voia Domnului. . . 
   
   Păru iar că adoarme. După cîtva timp, deschise ochii dinnou şi se uită iar lung la el. 
   — Matei! . . . 
   — Ce doreşti, mamă? 
   
   — Aş vrea să te însori după moartea mea. M-am gîndit întoate felurile pentru tine, şi socot că tot mai bine e să fii însurat. Am cîteva dorinţe, pe care te rog să le împlineşti. Iacătă cheiaasta de la lada de fier, de acasă, care-i dată în seama lui Neculai: într-însa sunt toate hîrtiile şi banii rămaşi de la tată-tău. Eu n-am putut să-ţi agonesesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba cu. . . multe de toate. 
   După ce se odihni puţin, urmă: 
   — Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba şi cupoanelelor de vreo doi ani. . . Tu eşti bărbat. . . îţi rămîne moşia de lamine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpîneşti ani mulţi cu bine. Dinu e cam încurcat, cu moşia de la Eforie. A avut anirăi. . . Trebuie să-ţi spun că adesea Dinu ţi-a trimis bani, fiindcă 
   
   eu de cînd sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştierostul trebii. . . Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu. . . 
   — Da, mamă, tot ce-i dori. 
   — Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu. . . Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru tine ca o soră. . . Nu-i aşa? 
   — Da, mamă. 
   Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strînse dinochi cu o vădită durere şi, tot ţinîndu-i mîna, fără a-l vedea, urmă: 
   — S-o înzestrezi. . . cu cît vei vrea şi vei putea. 
   Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dînsa. Dupăcîteva minute o văzu întinzînd degetele de la mîna rămasăliberă, către perna de la perete şi culegînd un mic fulg, pecare îl suflă în aer. În mintea amîndorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului. Gîndul bătrînei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpînea, rămîneaplutitor în aer şi se anina de fulgul de pe pernă; gîndul lui, încremenit de apropierea morţii, se destindea prin curiozitateşi urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg. 
   — Aşa este: nici atît nu facem. El o asculta, nedumirit. 
   
   — Ce zici, mamă? 
   — Nimic. Îmi făgăduieşti? 
   — Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine? 
   
   Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresiede blîndeţe şi de milă. 
   — Tare îmi pare rău că mor. 
   Un val de durere se urca din piept în gîtul lui, şi-i veni săplîngă cu hohot. Ea îl privea lung şi limpede, parcă ar firedobîndit într-o clipă vederea tinereţei. 
   — Doresc să rămîi aici, pe pămîntul ăsta. . . să nu te ducideparte de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de sprijin sufletesc, iarviaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moşie. Îngroapă-mă lîngă tată-tău. . . şi apoi însoară-te. 
   El, neputînd vorbi, făcu un semn cu mîna, ca şi cum ar fizis că nu se gîndeşte la asta. Dînsa stărui. 
   — Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul vieţii. . . Cautăînprejurul tău fericirea. Aş dori să mă asculţi. 
   — Da, mamă. 
   — Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te. 
   
   Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape, se lăsăcu capul jos pe pernă. 
   — Aş vrea să te rog să faci o încercare; caută de cunoaştebine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am noră! . . . Nu-ţi zicnumaidecît s-o iei. Tu ai poate simpatiile tale. . . Eşti bărbat şitrebuie să fii liber s-alegi. Dar gîndeşte-te la vorba mea, îmifăgăduieşti? 
   — Da. 
   — Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze. . . 
   
   Şi încet, prelung, ochii se închiseră. Pînă seara nu maidete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă cît un veac pentrutoţi. Matei nu se putea dezlipi de lîngă pat, fiindcă bătrîna, care nu mai înţelegea nimic, părea că avea o vederesufletească pentru fiul său şi îl simţea cînd era lîngă dînsasau cînd se depărta. 
   Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru a seîntinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi oftă adînc. Matei se sculă de lîngă pat şi deşteptă pe unchiu-său, caredormea într-un colţ de canapea. 
   — Ce-i? 
   — Nene Dinule, ia vino. . . 
   
   Bătrînul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi vă-zînd-o ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înşelese. El seîntoarse către Matei, domol, şi îi zise: 
   — A luat-o Dumnezeu. 
   Apoi îi destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din mîinile moartei şio sărută, gîlgîind de înecăciunea plînsului. 
   — Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta! 
   Şi cu mîna la gură, încovoiat de durere, rămase în picioarelîngă pat, clătinînd din cap. 
   Matei căzuse în genunchi lîngă căpătîiul moartei, şi nu semişcă de acolo pînă ce unchiu-său nu-l ridică de jos, ducîndu-lîntr-o odaie de alături. Bătrînul, în vremea asta, desprinsese oiconiţă din perete şi o pusese pe pieptul soră-sei. Luminacandelei se îngîna cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedeacum se ridică din pămînt aburul vioriu al dimineţii. Din dungaorizontului năvăleau raze roşiatice, ca nişte suliţe de foc, umplînd cerul de căldură. Revenea viaţa, se redeştepta fireaindiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale. 
   VII 
   A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind „sora boierului“ un sufletblagoslovit. 
   Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce duceaunăsîlnia se schimbau cu alţi patru, şi, fiindcă urcau la deal, cualţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi făceau rîndul, treceau în urma convoiului, ştergîndu-se pe frunte de năduşeală, cu mîneca albă a cămăşii. Uniităceau, mergînd lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruriserioase şi fără nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite pînă la gură, îşi arătau peMatei cu degetul. 
   — A venit, fă? 
   — Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo? 
   — Care, ăla naltu? 
   — Păi cum: ăla de merge lîngă boier. 
   — A apucat barem s-o vază pe mă-sa? 
   
   — A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia tălpăşiţa. Cică are muiere şi copchii la ţara lui. 
   — Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat dinaintea ei. 
   — Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea Pîrvule. 
   — Mînca-ţi-ar coţofenele gura, că numa pămîntul o săţi-o astupe. 
   
   — Ia vezi-ţi de treabă, mă nea Pîrvule. Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum. 
   Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subprefectul, 
   
   Tănase Scatiu şi mai mulţi vecini de prinprejur, mergeau înurma năsîlniei, pe jos, cu gulerul cămăşii în negru, cu capulgol la soare. Cînd şi cînd se auzea glasul popei, ori aldiaconului, bombănind. Prapurii străluceau la lumină, cu marginile lor aurite. Două lumînărele, aprinse în nişte felinareprăfuite, tremurau din flăcările lor palide. Colacii umpleau omasă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, care încerca să deachipul răposatei, se topea. 
   Cu greu şi zăpuşală se ajunse în culmea dealului, unde eraţintirimul. De cînd legile nu mai iertau să se îngroape în curteabisericei, murise dintre ei numai tatăl lui Matei şi mai în urmăComăneşteanu. Un zăplaz înalt înconjura ţintirimul de toatepărţile şi se-ncheia într-o poartă acoperită cu siţe, peste care era o cruce de lemn. 
   Cînd intrară înăuntru, o instinctivă nelinişte cuprinse pecei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea lui, lăsase timp min-ţilor să se desprindă şi să alerge după alte lucruri, fără raport cuîmprejurarea de faţă. Aci însă, mărturia zădărniciei chema pefiecare întru sine. Pe întinderea pămîntului, nenumărate crucide lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă alţăranilor. Morminte vechi, acoperite de iarbă; morminte noi, peste care ţărîna uscată se albise; bălării luate din fugă cucoasa şi căzute alături, pe drumuri. Peste tot, aer de singurătateşi de sărăcie. Cîteva flori: stînjenei, busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe morminte de copii, se răsuceau neudate, şi cădeau. Mormîntul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de fierşi acoperit cu o lespede albă; al lui Damian de asemenea. Omînă milostivă le acoperise cu trandafiri. 
   Groapa bătrînei era alături de a bărbatului său. Slujba seurmă domoală. 
   Mirosul de tămîie, lacrămile celor de faţă, vorbele psalmului„la loc de odihnă, la loc de verdeaţă„, căldura, măreau atît demult teroarea morţei că Matei crezu de mai multe ori că n-o sămai poată sta în picoare. Cînd puseră mîna pe sicriu, ca să-lcoboare în groapă, chipul mame-sei, acoperit cu ramuri derozmarin pînă peste gură, îi apăru pentru cea din urmă oară. Voiră să îl ia de acolo. El însă se rugă să-l lase pînă la urmă. Dar cînd văzu coşciugul în fundul groapei şi auzi cea dintîimînă de pămînt căzînd peste scînduri, îşi acoperi ochii şiizbucni în plîns, căci atîta mai rămîne firei noastre calde şisuferitoare, faţă cu măreaţa cruzime a legilor naturei. 
   După ce totul se sfîrşi, porniră înapoi la vale, spre casă. Oţărancă tînără, care îşi îngropase copilul de cîteva zile, sta îngenunchi pe marginea mormîntului, îndreptînd nişte tufe debusuioc şi jelindu-se cu glas mare, lung şi tărăgănat. 
   Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna. 
   VIII 
   După o săptămînă petrecută în linişte la unchiul său, Mateise mută în casele părinteşti. 
   Moşia Ciulniţei rămăsese de la bătrîni celor doi fraţi, conuDinu şi coana Diamandula. La măritarea acesteia, părinţii îi zidiserăo casă în marginea cealaltă a satului şi-i daseră zestre o parte dinmoşie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuseMatei, copil. Însă în vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrînă şi tot bolnavă, se mutase la frate-său, unde am găsit-o, iarîn casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sofiţe, Nae Eftimiu, care era însărcinată să îngrijească şi de pămînt. 
   Matei găsi casa ţinută bine, curată, lustruită de ţi-ar fi fostdrag să stai în ea, chiar nefiind a ta. Odaia mame-sei se păstraneatinsă. El se aşeză într-o alta, vecină, fără a strîmtora peEftimiu şi pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, îngrijită în îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cupieptănătura la modă, umblînd toată ziua cu cîte un roman la subsioară. Era oarecare nepotriveală între starea lor de familiescăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, şi pretenţiuniledoamnei Eftimiu; dar lucrul se putea explica prin aceea că nuaveau copii şi că erau rude de aproape cu coana Sofiţa. 
   Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu staniciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma faţă cu el, nu-l chemape nume, — dar în schimb ţinea toate socotelile moşiei într-un hal de încurcătură de nu le mai da nimeni de capăt. Cu ofrunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate neagră de soare, cu nişte ochi spălăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbîcsită depraf şi de fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba. 
   Era însă trist halul în care se găseau celelalte acareturi alemoşiei. Hambarul de la arman, de zid puternic, se dărăpăna; leşile se povîrniseră într-o parte; fînăria era vraişte, aşa cătoate vitele din sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase larădăcină, rămăseseră ca nişte ciuperci; numai lăptăria era maicu îngrijire ţinută, fiindcă văcăriţa Floarea şi baciul Micu, amîndoi de pe locurile Făgăraşului, se aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stîngă, era herghelegiu şi, aşa, petrecea toatăviaţa pe cal, pe cînd baciul se înfrupta din bunurile lui. Îşiaduse aminte că baciu era încurcat cu Floarea încă de cîndplecase el în străinătate, şi că răposata coana Diamandula vreachiar să-l dea afară, dar că el, Matei se rugase să-l lase înpace, fiindcă îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungisub căciulă, şi mai cu seamă fiindcă ştia să cînte din caval şisă spuie nişte minunate de poveşti, de l-ai fi ascultat toatăvremea. Dar şi aci, leţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cunuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, darnevăruită; stuful de pe coşare înlocuit cu rogoz. Părea că unarendaş lacom lăsase totul în părăginire, numai să seîmbogăţească. 
   Încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze lucrurile. Laînceput vorbi lui unchiu-său, dar înţelese repede că din parteaceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu înălţă din umeri, ca şicum ar fi zis „n-am ce să-ţi fac, din pricina mătuşi-tei“. 
   — Am avut tot ani răi, adăugă el cu glas tare, parcă s-ar fi
   temut să nu fi zis prea mult cu umerii. Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre el: 
   — Acuma eşti stăpîn: fă ce vrei. El se gîndi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cummerg lucrurile. 
   În adevăr, după vreo cîteva zile ieşi pe jos să meargă laSaşa. Se lăsă drumului, aşa cum îl ştia odinioară, şi ajunse peculmea dealului. Dincolo, pe vălcea, se vedea satul Comăneştii, a cărui biserică, acoperită cu tinichea, strălucea la soare. 
   Cu umbrela în mînă, el mergea domol, trecînd cu capulplecat pe lîngă cimitir, unde mamă-sa odihnea pentru vecie. Ce lucru neînţeles mai e şi viaţa asta! Pînă ieri dus de vîrtejullumei pe ţărmuri depărtate, vesel, fericit şi nedorind alta decîta se întoarce la vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, darrămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întindereamiriştelor de grîu, pe care stau la linie clăile de snopi necărate, întrebîndu-se ce avea de făcut ca să-şi împlinească rolul pepămînt şi făgăduinţa dată răposatei mamă-sei. Cîmpul ars desoare, locuinţele sărace ale ţăranilor, starea lucrurilor de pemoşia lui nu-l puteau lumina asupra modului cum se poatecineva îmbogăţi din agricultură şi, mai cu seamă, cum poatetrăi o viaţă întreagă în asemenea lungă şi tristă uniformitate. Astfel gîndind, îşi aduse aminte de vorba mame-sei de a luape Saşa, şi, instinctiv, se opri locului, ca şi cum mergerea lui ladînsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrarea acestei idei. Înainte de ce-i zisese bătrîna, nici prin mintenu-i trecea de însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte departede un asemenea proiect. Dorea să trăiască liber, să alcătuiascăaverea la loc, să ajute pe ţărani a ieşi din mizerie, se gîndeasă le facă şcoală şi să-i vadă înflorind; apoi, iarna, ar fi merss-o petreacă în străinătate. Însă Saşa era simpatică, o cunoşteade atîta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atît deplăcută. Merse prin urmare mai departe. 
   Un perete întreg de iederă se înfăţişa ochiului, pierzîndu-seîntr-un şir de plopi, cari întindeau linia de verdeaţă pe tot lungul grădinei. O curte imensă, înconjurată de garduri vii, se încheiaîn două porţi de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cît buţile. Oîndoită alee de tei ducea de la poartă la scară. Aci se vedeanumaidecît că un stăpîn harnic cheltuise bani cu gust. Mateicunoştea casa Comăneştenilor, dar acum se părea a avea un aer mai tînăr, mai elegant; găsea brazde de flori, iar printrebrazde pietriş, toate ţinute cu îngrijire şi udate. 
   Cînd intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zîmbindu-i cu bunătate: 
   — Sărut mîna, coane Matei. 
   — Mulţumim dumitale, Turică. 
   — Tot mă cunoaşte boieru. 
   — Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă la coniţa? 
   — Dară, conaşule. 
   — Da’ acasă-i dumneaei? 
   — Acasă, poftiţi. 
   
   Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri în cerdacla umbră. 
   — Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică? 
   — A murit, sărmana. Da’ pînă a închis ochii v-a tot pomenit. 
   — Sărmana! . . . Dar copiii? 
   
   — Unul l-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa s-a tras ella „manifactura“ asta; Ilie e vizitiu la domnu prefect, iar Pascul-a luat la „lecrutaţie“. . . Da’ să mă duc să chem pe duduca. 
   Pe cînd el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine stăTurică de vorbă. Cînd dete cu ochii de Matei, rămase unmoment nedumerită, apoi veni către el repede cu mîna întinsă. 
   — Ce plăcută surpriză! Nu mă aşteptam deloc. . . Am ieşitsă văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă trebuia să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primeşti dumneata. 
   Pe cînd vorbea, îşi strîngea părul la tîmple, rîzînd. 
   — Vrei să intrăm înăuntru? ori stai mai bucuros afară? Feteles-au dus să se scalde, cu Tincuţa, iar Mihai e pe moşie. 
   — Să stăm mai bine afară, dacă se poate. 
   — Cum nu. Viu numaidecît. Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale? 
   
   După cîteva minute se întoarse cu o cutie de „table“ lasubsioară şi cu un borcănel de tutun. Se vedea că trecuse înfugă pe la oglindă, spre a-şi strînge şuviţele de pe frunte. 
   — Joci tablele? 
   — Îmi pare rău, dar n-am nici idee. 
   
   — Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară duce lasuicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă? 
   — Cu plăcere. Dar mai întîi trebuie să-ţi spun scopulvizitei mele. 
   Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis „aştept“. Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, reluau încetul cuîncetul seninătatea lor obişnuită. 
   — Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, fiindcă de lad-l Nae slabă nădejde. . . 
   — Bietul om! e cam simplu, dar cucoana dumnealui efoarte isteaţă. 
   
   — Prea. . . 
   — Şi vrei serios să-ţi cauţi de moşie singur? zise ea, ridicîndspre el ochii ei limpezi. 
   — Foarte serios. Vreau să m-aşez la ţară, să trăiesc în pace. . . Îmi pare c-ar fi mult de făcut. 
   — E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la ţară? 
   — De ce nu? 
   — Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor are părţifrumoase, dar are şi atîtea urîte! . . . Afară de asta, cum o să teocupi de interesele dumitale de doctor în pustietatea asta? 
   — O! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu devreun folos cuiva pe aci, bine; dacă nu, nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la ţară. Am făgăduit să nu mă mai duc de pe locurile astea. 
   Saşa se uită în jos, înţelegînd cui făgăduise. Ridică încetochii din pămînt: 
   — Bine, zise ea. Nu crezi însă că ai promis mai multdecît poţi ţine? 
   — Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi împlinescvorba. . . De altfel, omul se deprinde cu toate. 
   O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia cătredestăinuire. 
   — Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe lucruri; dinpuţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun. Cu ce să începem? 
   — Cu ce vrei. 
   — Să începem deocamdată cu dulceaţa. 
   
   Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea tavacu dulceaţă şi cafea. 
   — Foarte bine, pînă aici înţeleg minunat, şi sunt cu totul
   de părerea dumitale. Ea, servindu-l, părea a se gîndi la ceea ce vrea să-i spuie. 
   — Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei. 
   — Mersi. La aşa muncă nu mă vîr. 
   — Cu toate astea, aşa ar fi regulat. El îşi aprinse o ţigară, uitîndu-se la chibritul ce se stingea. 
   
   
   — Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu cercetezlucrurile prea de aproape. 
   — Pentru ce? 
   — Aşa. 
   — A! . . . Atunci ce să-ţi spun? 
   — Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-alăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă erudă cu mătuşe-mea. De acum încolo ce-i de făcut. . . 
   — Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa luiEftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi prin a-l da afară. 
   
   — Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim —cel puţin deocamdată. 
   — Atunci să-i iei administraţia din mînă. 
   — Da. 
   
   — Ai să vezi însă că o să fii silit să te ocupi şi de socotelilelui, fiindcă ai să găseşti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani. 
   — O să închid ochii. 
   — Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameniîntr-o duminecă la dumneata, să le spui că te-ai hotărît să-ţiîngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toatedatoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că aisă faci contracte noi (şi să le faci în regulă, fiindcă azi nu maimerge ca în trecut); că oricine ar avea ceva de cerut sau despus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut şi, dacăvrei, să le pui şi lăutari. . . 
   
   — Cam greu, acuma. 
   — Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Ţăranulare să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie. 
   — Pentru ce? 
   — Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foartemulte. Mai întîi modul cum a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie romîn, e acelaşi peste tot: elnu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Maipune opoziţia naturală a intereselor: cînd se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi cu toate că a primit bani ca să vie la secerăla cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. În fine, disproporţiadintre sol şi populaţie: noi n-avem decît 40 de indivizi pekilometru pătrat, pe cînd raportul firesc e de 70. . . 
   — A! . . . zise el, zîmbind. 
   — De ce rîzi? întrebă ea. 
   — Vorbeşti ca o carte. 
   
   Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cugreutate, adăugă: 
   — Ai dreptate: e prost şi pedant ceea se spun; dar cum săexplici asemenea lucruri fără să întrebuinţezi vorba de„kilometru pătrat“ şi alte expresii tehnice, care ar unge la inimăpe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşae: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nucreşte, aşa că acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit. 
   — Dar maşinile? 
   — Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şispre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămîne decît: pe de o parte să sepoarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemînă maşini, şisă ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie. Am isprăvit. Iarădacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să vorbesc. 
   Ea se sculă de pe scaun, zîmbind, cu bustul drept, încheiatîn linii armonice, plin la piept şi în umeri, iar la brîu subţire, legat într-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atît de fireşte vorbea şi se mişca, încît înrîurea pe toată lumeadimprejurul ei. 
   — Vrei să-ţi mai dau ceva? întrebă ea. 
   — Nu, mulţumesc, îmi ajunge. 
   — Lasă să-ţi dau ceva. . . dulce, dulce. El se uită la ea lung, zîmbind. 
   Saşa surîse uşor, mişcînd din cap ca un copil alintat. 
   
   — De la flori şi albine. 
   — Miere? 
   — Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul. 
   — Foarte bine. 
   
   Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse cu ofarfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau zugrăviţi. Lasubsioară avea un teanc de jurnale şi de reviste, pe care lepuse dinaintea lui Matei. 
   — Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă în învăţăturide agricultură. Astea toate sunt reviste speciale, de cele maimulte ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la ţară. Dacăvrei să le duci Aglaiei! . . . zise ea rîzînd. 
   — Taman! . . . Romanuri, Cimpoiul, da. E curios cîte fleacurise traduc astăzi. Şi creştina asta le citeşte pe toate cu sfinţenie. 
   — Dar la mine în sat să vezi pe „domnişoara“, pe dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate comèdiile de novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt în mîinile lor. Şi ce e mai rău e faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. 
   S-a născut o întreagă literatură de bîlciuri. Revizorul şcolarde aici spunea că sunt la Bucureşti editori şi tipografi specialipentru asemenea lucruri. 
   — Ar fi un semn bun dacă literatura aceasta n-ar fi pri-mejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti. 
   — În fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la toate; am urmat şi euabonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmaiîmi pare că vine. 
   
   În adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare. 
   — Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai cînţi? 
   — Cîteodată. 
   — Mi-aduc aminte că aveai un glas aşa de plăcut. 
   
   — Da? îţi aduci aminte? . . . Cînd mi se urăşte de tot, sausunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi treacă de dorullumei. 
   În vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare intrau pepoartă. 
   Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer aşa detransparentă că parcă vedeai lumina cum se cerne din înaltulcerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-şi ridice florilecatifelate, ce se agăţau ştrengăreşte pînă şi de ulucii streşinilor. Cîte o barză grăbită zbura pe jos, întorcîndu-se devreme la cuib. 
   Mihai sări de pe cal, sprinten, şi alergă să ajute fetelor să secoboare din trăsură. Matei se uita la el cu plăcere, cît era deîndemînatec cu femeile, cum se mişcă elegant şi firesc. D-abia îi mijea mustaţa deasupra gurei, mică, ce semăna atît demult cu a Saşei. Ea părea că ghiceşte gîndul lui Matei, fiindcă seuita la băiat cu mulţumire. Băiatul dete mîna Tincuţei, cînd secoborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurînd. O uşoarăroşeaţă se urcă în obrajii fetei. Ele veniră cîteşitrele la Matei, rîzîndu-i, vesele ca nişte lăstuni, îl scuturară de mînă şi fugirăînăuntru să-şi usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. Mihaişezu lîngă dînsul. 
   — De ce vii aşa de rar, zău, nene? 
   — N-am putut, dragă, pînă acuma. 
   
   — Aşa e. . . zise Mihai, cuprins de respect la ideea morţiicoanei Diamandula. Dar de acuma o să vii mai des, nu-i aşa? Eu am atît de puţin de stat aici! . . . 
   — Sper, dacă. . . sora d-tale îmi dă voie. . . 
   — Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. El se sculă să plece. 
   
   — Dar, mă rog, adăugă el, ţinînd pe Saşa de mînă, cum
   
   să-ţi zic eu dumitale? Ea îşi retrase mîna binişor dintr-ale lui. 
   — Cum îmi ziceai înainte? 
   — A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă. Îţiziceam Saşa, pe nume. Acum ne-am făcut două persoanerespectabile. . . 
   — Vrei să zici bătrîne. . . mulţumesc de compliment. 
   — Pentru mine aş putea să zic chiar bătrîne. Ea rămase locului, nedomirită, părînd a se gîndi. 
   
   — În adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi să-mi ziciSaşa, ca-nainte. 
   — Foarte bine. La revedere. 
   — La revedere: tablele! . . . 
   
   IX 
   Pornind de la Saşa, Matei se gîndi să se ducă acasă, dreptla arie, unde se treiera încă. 
   De departe se auzea zgomotul maşinei, care, nehrănită desnopi, se învîrtea cu o repeziciune straşnică, huind în gol. Elştia încă de mult că cu chipul acesta şi locomotiva şitreierătoarea se strică. Grăbi pasul şi ajunse aproape alergînd. Se duse drept la maşinist şi începu a striga la el. Acesta, spoitpe ochi de cărbuni şi plictisit de căldură, înţelese că domnulacela trebuie să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cuatîta autoritate, şi fără vorbă, apucă mînerul regulatorului şi micşoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau rezemateîn furcă sau îşi scuturau testemelele; oamenii erau răzleţiţi, unii punîndu-şi cărbuni în lulele, alţii stînd pe vine la umbramaşinei; trei perechi de boi înjugaţi la tînjele, se uitau liniştiţiîn amurgul serii; numai o „tragă“ lucra, ducînd cotoarelesnopilor către şira de paie, ce parte se-nălţa în amfiteatru, iarparte erau împrăştiate pe arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecare umbla de capul lui, cărucioarele ce duceau grîul de latreierătoare la hambar erau sparte şi lăsau dîră pe urmă. 
   Matei, furios, puse mîna în pieptul flăcăului care risipeagrîul. 
   — Măi creştine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci pîinea
   pe drum? Nu vezi că mă sărăceşti? Omul îşi întoarse capul domol către dîra de grîu: 
   — Păi de, cucoane, aşa ni le-a dat de la curte. 
   — Da’ tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui? 
   — Ba avem. 
   — Atunci pentru ce nu vorbeşti? Unde-i domnul Nae? 
   
   Flăcăul înţelese că acesta trebuie să fie „cel cu punga“ şialergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniştit la umbra hambarului. 
   — Bine, domnule, ce este asta? Eftimiu venise în fugă şi gîfîia. 
   
   — Păi. . . mai aveau puţin şi isprăveau. Treaba merge bine. . . 
   
   — Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipeşte grîul? Astachemi dumneata bine? Paiele astea aşa trebuie să stea, împrăştiate pe cîmp? Maşina hiuie goală de un ceas, iaroamenii beau tutun? 
   Eftimiu se depărtă, alergînd, şi se duse la flăcăii carearuncau snopii: 
   — Ia dă, măi vere, dă, că ne-apucă noaptea. Vestea se răspîndi numaidecît printre oameni că a venitboierul şi fiecare se puse să-şi vadă de treabă. 
   
   Matei păru a-şi aduce aminte de obiceiurile din trecut, cîndvenea în vacanţii acasă. Teoreticeşte i se părea că nu ştie nimic, dar cînd dete cu ochii de arie, recunoscu o mulţime de lucruri. 
   Astfel, puse pe maşinist să fluiere încetarea şi lăsă doi oamenisă scuture treierătoarea, iar pe ceilalţi îi duse la paie. Ei seaşezară unul lîngă altul, pe toată întinderea şirei, pînă-n vîrf, şi furcile începură a urca firul auriu şi a-l aşeza la locul lui. Alţicîţiva strîngeau cu mătura boabele de grîu căzute în urmacărucioarelor, iar alţii, cu lopeţile, aruncau gozul de la maşinăpe vîrful unui vraf. Amurgul se coborîse bine cînd se opriră dinlucru. Neamţul tot ţîfnea pe nările maşinei şi sfîrşi prin a fluieraîncet şi a mişca roata locomotivei. Treierătoarea începu şi ea a dudui, şi un nor de praf se desprinse din toate încheieturile ei. Muncitorii îşi băteau mîinile unele de altele sau se duceau lacăruţa în care era buriul cu apă şi se spălau; alţii luau apă îngură din bote şi, făcînd gura ciuciur, se clăteau pe mîni. 
   La căsoaia de la arie, masa era pusă. 
   Pe trei scînduri de lepşe, aşezate cap la cap, stau vreo 15străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta şi în stînga, aşteptînd pe muncitori. Femeia care făcea de mîncare seaţinea cu un băţ împotriva a doi cotei ce dau tîrcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrinţa sumeasă în brîu, iar pe cap unştergar alb, ale cărui colţuri erau aruncate pe spate, ea făceapaşi mărunţei, îndoită de mijloc, şi tot bombănea mereu, ocărînd pe un om ce-şi cocea un ştiulete de porumb în spuză. 
   — Arză-te-ar focul de ticălos, c-aşa te-am apucat ş-aşa o săte las. . . To, cotei! dare-ar boala-n voi. . . Aşa o să te las: tot derîsul lumei. Că de unde pui mîna pe para, la grec. . . Băutura osă-ţi ştie de cap, vai de tine. 
   Omul răscolea cenuşa cu un gătej, mormăind printre dinţi: 
    Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă. . . 
   Ea părea că turbează la auzul cîntecului şi se repezea la el: 
   — Unde-s banii de pe cărat, mă, beţivule? 
   — Am plătit ghiru. 
   
   — Bată-ţi Dumnezeu ghiru! . . . Da n-a venit să-ţi vîndă vacadin bătătură, mă, stricatule. 
   — Dacă-i „priciptorul bagabont“. 
   — Dare-ar Dumnezeu să ţi se usuce gîtul! . . . 
   — Puşchia pe limbă-ţi. 
   
   Oamenii veneau unul cîte unul şi se aşezau jos pe pămînt. Femeia le aducea bucăţi mari de mămăligă rece, pe care ei oîmbucau cu poftă. Nu se auzi, în vreme de mai multe minute, nici un alt zgomot decît al sorbiturilor. O rădăcină cioturoasăpîlpîia pe foc sub ceaun. Noaptea venea de-a binele. 
   Matei şi Eftimiu mergeau spre casă tăcuţi. Eftimiu credeacă Matei era supărat şi astfel nu deschise gura. 
   X 
   Tincuţa rămăsese la Comăneşti, ca de obicei, pînă dupămasă. Pe la zece ceasuri, fetele şi Mihai porniră s-o însoţească. Ele stau cîteşitrele în fundul trăsurei, îndesîndu-se una într-alta şi rîzînd. Mihai luase locul vizitiului, pe cînd acesta stalîngă el pe capră. 
   Drumul era scurt, de vro jumătate de ceas, dar plin de hopurişi de şanţuri, fiind croit de amîndouă familiile prin margineaarăturei ca să fie mai de-a dreptul. De îndată ce ieşiră din sat, trăsura începu să umble ca o corabie. Fetele, aruncate cîndîntr-un colţ, cînd într-altul, se prăpădeau de rîs, şi numaicîteodată, cînd hopul era mai nemilostiv, se auzea cîte un glas plîngător: 
   — Mihai! lasă mai încet. 
   — Lăsaţi încet, conaşule, că se rup harcurile, zise vizitiul. 
   
   Băiatul mai ţinea caii cîte puţin, dar fiindcă atunci fetelenu mai ţipau, el iar le da limbă. Trăsura parc-ar fi fost beată, începea iar să se legene. Aşa merseră cîteva minute, pînă cedeteră îmtr-un şanţ, săpat întradins de oamenii de la plug, casă nu încalece lumea prea mult pe arătură. Arcurile se izbirăde osie şi plesniră. Vizitiul sări numaidecît, scoase un felinarde la capră şi se puse să lege foile ce mai rămăseseră întregi. El declară că nimeni nu se mai putea urca în trăsură. Fetele rîdeau, dar numai cu gura pe jumătate. Victoria, cea mai blîndă, dar şi cea mai fricoasă, se supără. 
   — Doamne, Mihai, că zău, numai de prostii te ţii; ţi-am zissă te astîmperi. Vezi? acuma ce spunem noi, acasă la maman? 
   —Eu nu sunt de vină. Drumul e rău, trăsura veche. Nu vezice hîrtoape? 
   — Acuma ce ne facem? 
   Se sfătuiră cu toţii şi, după părerea vizitiului, hotărîră sămeargă înainte pe jos, cu trăsura goală după dînşii, iar laCiulniţei să lase pe cea stricată şi să ia alta, bună, pînă a douazi. Aşa şi făcură. Mihai luă unul din felinarile trăsurei, spre alumina drumul şi dîndu-şi braţul unul altuia, lanţ, porniră. Dupăcîţiva paşi, Victoria, care era la una din laturi, se desprinse şiveni lîngă Mihai, zicînd că-i e frică. Tincuţa se strînse şi ea mai mult de braţul băiatului. Mary de asemenea. El le împăcă, rugîndu-le să se schimbe, cu deplină încredere că lîngă eltoate primejdiile încetau. 
   — Întindeţi pasul, fetelor. Mary, nu ţii regula; stîngul, stîngul. 
   Mary sări de cîteva ori în loc, pînă prinse pasul cumsecade. Merseră astfel, tăcuţi, o bucată bună. Fiecare căuta să străbatăcu vederea întunericul dar lumina felinarului descria o roatăgalbenă, dincolo de care nu se putea vedea nimic. Trăsura toca în urma lor, împiedicîndu-i de a auzi ce se petrecea împrejur. Deodată se ivi în roata de lumină un cap de cal, careîi încremeni de frică. Nimeni nu zise nimic, deşi inima le băteacu putere la toţi. Era brişca unui cîrciumar de la un sat vecin. 
   — Un biet creştin ce vine de la tîrg, zise Mihai, voind săpară nepăsător. 
   — Tare mi-a fost frică, zise Tincuţa. El îşi întoarse capul spre ea, cu un zîmbet de milă, dar fatanu-l văzu. 
   După cîtva timp ajungeau pe deal, în faţa ţintirimului. Unfior prelung trecu prin aer şi-i făcu să vibreze pe toţi pînă larădăcina părului. 
   — Acuma ne iese-n cale strigoiul, zise Victoria. Mihai se făcu că n-aude. 
   — Fetelor, hai să cîntăm! . . . Să cîntăm Oştile stau faţă-n faţă. 
   
   Deschiseră gura cîteşipatru şi începură a răcni. Ochii însăle erau ţintiţi fără voie pe zăplazul cimitirului, părcă primejdia de acolo trebuia să vie. Un cîine trecu de-a curmezişuldrumului, cu coada-ntre picioare. Mihai se puse să strige la el, ho! ho! dar propriul lui glas îl înfiora mai mult decît cîinele. 
   În sfîrşit, intrară în sat la Ciulniţei. Cîteva minute nu maiziseră nimic. Parcă trecuseră peste un mare pericol şi aveauacum dreptul să se odihnească. La cîrciuma grecului, tarabaera încă întinsă, iar dinăuntru se strecura, printre ciucuri dehîrtie creaţă, lumina unei lămpi. Se crezură astfel mai siguri, şi parcă fiecare reveni cu bine în propria sa fire. Mihai simţidin nou braţul Tincuţei sub al său; Tincuţa păru a-şi aduce amintecă se lipise prea mult de băiat şi se dete puţin în lături. El însăse întoarse spre ea, şi cu glas dulce îi zise: 
   — Te-am supărat? . . . uite că ajungem acasă. Da? . . . Ea făcu un semn că nu e supărată şi se apropie din nou deel, lăsîndu-şi mîna în mîna lui. 
   După o jumătate de ceas, Mihai şi fetele se întorceau laCamăneşti, cu o trăsură de-a lui conu Dinu, şi pe alt drum, ceva mai lung, dar mai bun. Băiatul se uita spre cer la unluceafăr strălucitor, şi se gîndea la Tincuţa. Poate şi dînsa se uita tot la aceeaşi stea. . . Ce dulce i se părea! Cînd îi ţineamîna în mîna lui, îi venea s-o mîngîie şi s-o sărute ca pe unlucru sfînt. Ce fericit ar fi fost să se poată duce cu ea într-o lume rătăcită pe ocean, ori undeva în aer, într-o stea, unde nu se aude nimic de jos de pe pămînt. 
   Victoria şi Mary căscau de somn şi se rugau de vizitiu sămîne mai iute ca să ajungă mai repede acasă. 
   — Ce proaste eram adineaorea, zise Victoria, de ne era frică. 
   — Mihai, oare să fi existînd strigoi? 
   — Ce întrebare! . . . 
   — De ce? . . . Ţie nu-ţi era frică pe la cimitir? 
   — Mie? . . . frică! . . . 
   — Da, da, ţie. Nu te mai lăuda. 
   — Dacă aşa crezi tu, bine. Şi astfel, tăcuţi, ajunseră acasă. 
   
   
   XI 
   Căldura era nesuferită. Nopţile erau mai greu de trecut decîtzilele, fiindcă nu se putea dormi. Cu toată grija ce punea Aglaiaîn ţinerea casei, zăpuşeala era nesuferită. 
   Matei, deprins acum cu mersul trebilor, luase mai tot dinmîna lui Eftimiu. Baciul Micu redobîndise încrederea demai-nainte, şi în toate serile venea la curte de lua ordinelestăpînului său. Din cauza asta, Eftimiu şi mai cu seamă nevas-tă-sa nu-l puteau suferi. El spunea lucrurile cum erau, pe cînddl Nae le spunea cum îi venea la socoteală. Astfel, ceasurilede muncă, la arie, nu începeau niciodată ca la lumea cealaltă. Zadarnic istorisea baciul: 
   — Soarele era sus, coane, cînd s-au luat de treabă. Dl Naevine la arie tîrziu, neamţu aşijderea, iar lumea stă şi bea tutun, că dacă nu umblă damfu. . . 
   Matei hotărî să se culce într-o noapte la arman. 
   După ce prînzi, îşi luă o pernă şi o manta de drum şi seduse de se culcă pe vîrful şirei de paie, cu faţa către cer şi cubaciul Micu la picioare. 
   — Ce făceau oile, Micule? 
   — Ce să facă, coane, dormeau. 
   — Dar Floarea? 
   — Da’ cine-o vede! . . . Ia, doar cînd îmi spală cîte-o cămaşe. 
   — Te spală cam des, Micule, după vorba cucoanei Aglae. 
   
   — Unde se pomeneşte, coane! Dacă te-i potrivi matale lagura coanei Aglae, e vai de noi. 
   — Vorbeşte lumea. Ai să-ţi găseşti beleaua cu Stîngă. 
   — D-apoi nea Stîngă, ştie el. 
   — Bine. . . Eu atîta-ţi spui: să-ţi cauţi de treabă. Cine-arămas la oi? 
   — A rămas Ion şi cu Panţu. 
   — Cine-i Panţu ăsta? 
   — E dintr-un sat cu mine, coane. Om bun e el, da’ cam beacînd are cu ce. 
   — Rea treabă. Atunci oile rămîn în plata lui Dumnezeu. 
   — Nu, coane, că eu sunt acilea. Te servesc pe matale deunsprezece ani; pînă acum n-am dat greş şi cu voia luiDumnezeu m-oi purta bine şi de-acu-ncolo. Numai cîiniisă-mi trăiască. 
   — Ce cîini mai ai? 
   — Apoi am unu, coane, de plăteşte cît toţi ciobanii. 
   — Cum îl cheamă? 
   — Corcoduş. 
   — Voinic? 
   — Pii! . . . Voinic nevoie mare! Omoară lupu cu chieptaru. 
   — Cu ce? 
   — Cu chieptaru, coane. I-am bătut nişte cuie într-o curea şi i-am căptuşit-o c-o ţîr’ de lînă, şi numai i-am prins-o de gît, ca o gură de ham, că de se repede-n lup, îl doboară cu cuile. 
   — Să mi-l arăţi şi mie. 
   — Bine, cucoane. 
   — Acuma, noapte bună. 
   — Noapte bună. 
   
   Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate celea. Întunericul se coborîse din fundul depărtărilor, parcă s-ar fideschis zăgazurile vremilor trecute, şi haosul ar fi inundatlumea. Rar, cîte un zgomot din sat venea să turbure paşnicatăcere a cîmpului. Un cîine lătra în somn, înăbuşit, or un buhaimugea cu glas adînc; cucovele de baltă ţipau cîteodată înmarginea trestiilor, or rînchezatul vreunui mînz venea ascuţitdespre pădure. Ţîrîitul bălăriilor părea a face parte el însuşidin tăcere. 
   În farmecul încîntător al ceasului acela, în loc de a adormi, mintea se simţea şi mai mult, şi, ca o rază de lumină, năzuiasă curgă în spaţiu. Unde? În lina întindere a dorurilor propriuluisuflet, ce atît de bine se uneşte cu aceea a cerului. Cine eştitu, călător de o clipă pe pămîntul tău, trăitor de o zi, cîndatîtea pămînturi umplu veşnicia deasupra? 
   O blîndă descurajare păru că învăluise sufletul lui Matei, care, cu trupul rămas pe paiele uscate, plutea în văzduh cuîntreaga sa fiinţă nematerială. Ca la toţi oamenii echilibraţi, dar cu fantazia caldă, nimicnicia făpturei noastre faţă cu naturauriaşe, era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altăparte, scînteia ce arde în noi, facultăţile noastre sufleteşti, un continuu îndemn de a trăi. A pricepe că nu poţi pricepe şică nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei, estedeja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe, eminunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru carenu poţi pricepe şi care e parte în tine, parte afară din tine, aipricepe totul! Viaţa e plină de durere şi de farmec. Ce somnadînc doarme spaţiul dintre stele! Între fiecare stropitură delumină din Calea Lactee sunt milioane de poşte de singurătate. Şi unde ne ducem noi, după moarte? noi, partea aceasta cese desprinde din tiparul de acum? Nicăiri. Murim în noi înşine, cum mor făpturile unui vis, în vis. Un car trecea pe drum, iarcăruţaşul cînta din fluier, singur. Închide ochii şi dormi sub straja stelelor. Saşa e-naltă. Ca ce? Ca nimic. . . 
   Cînd deschise ochii din nou, cerul scînteia din luceferiisăi ca din diamante. 
   — Micule, dormi? 
   — Nu, cucoane. 
   — Tîrziu să fie oare? 
   — Păi. . . cam pe la miezul nopţii. 
   
   El se gîndi întru sine de ce oare nu doarme baciu. Cine ştiece-l munceşte şi pe el. Poate vorba cu Floarea. 
   — De unde ştii tu că e miezul nopţii? 
   — Da’ cum, Doamne, să nu ştiu! că doar am petrecut otinereţe întreagă la munte. 
   — Ei, după ce cunoşti? 
   — După cer, coane. Că ajungi să citeşti în zodie maighine ca-n carte. 
   — Taci, bre! . . . Ia spune cum citeşti. 
   — Păi ce doreşti matale să ştii? 
   — În ce zodie suntem acum? 
   — Păi suntem în luna lui cuptor — în zodia Leului. 
   — Poţi să mi-o arăţi pe cer? Baciul îşi adînci ochii în stele şi tăcu. 
   
   — O să fie cam greu, coane, că mergem spre sfîrşitul lunei. Luna şi zodia: a trecut una, trece şi alta. Eu acum văd zodiaFecioarei, a Cumpenei, a Scorpiei, a Arcaşului şi aCapricornului. Toate sunt de faţă. Dar a Leului a apus, bat-ovina ei. . . A ha, ha, uite-o, coane! 
   — Unde-i, Micule? întrebă Matei, ridicîndu-se cu grabă peun cot, parc-ar fi fost vorba de cine ştie ce minune trecătoare. 
   — Păi cum să-ţi spun eu matale. . . Uite colea, la mîna meastîngă, luceafărul ăla de scăpăra scîntei. . . 
   — Da, îl văd, ăla de merge în prelungirea oiştei carului. 
   — Fă-te mai la stînga, jos spre marginea cerului, şi ai sădai de altă stea, care străluceşte parcă şi mai şi. O vezi, coane? E gata să apuie şi ea. 
   — Da. 
   — Primăvara e ea minunată. În luna lui mai, gîndeşti, Doamne, că se sfărîmă în sufletul ei fecioresc de tare ce arde. 
   — O văd. 
   — Aceea e steaua holdelor cînd dau în schic, iar cu celedimprejurul ei alcătuiesc zodia Fecioarei. Acu de te laşi mataleşi mai la vale, dai de patru stele de parcă nici nu se mai văd. 
   — Aşa este. 
   — Acolo e zodia Leului. Cea mai mîndră, pe care ciobanii
   
   o cheamă „inima Leului“, nu se vede deloc. Halal de cine senaşte sub steaua aceea! 
   — De ce, Micule? 
   — Ajunge împărat. 
   — Da? . . . O fi „Regulus“. . . 
   — O fi. Cine se naşte în zodia asta e plin de noroc. 
   
   Matei se gîndi, fără voie, la steaua şi la zodia lui şi-iveni pînă-n gură să-ntrebe pe baciu ce ştie. Însă o temereascunsă să nu-l audă vorbind rău despre ele, îl făcu să tacă. Era cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul era tîrziu; vorbelebaciului aveau o gravitate profetică. Dar biruind înrîurireaaceasta, se hotărî să întrebe. 
   — Cu mine ce-i, Micule? 
   — În ce lună eşti născut matale? 
   — În septemvrie. 
   — Sărăcan de mine! 
   — Ce este? întrebă Matei mişcat. 
   — Părinţii matale s-au cununat în postul Crăciunului! Matei începu a rîde: 
   
   — Fii liniştit, omule, s-au cununat în cîşlegi, dar eum-am grăbit să viu în lume. 
   — Păi matale eşti născut în zodia Cumpenei. . . Şi aşa este, coane, cu zodia nu te poţi pune: îţi este scris să hii om drept. 
   — Iar bine, zise Matei rîzînd. Dar acum să-mi spui cumcunoşti ceasul. 
   — Apoi lesne. Uite matale deasupra capului nostru, sprecrivăţ. Vezi un ghiduş de luceafăr, de tremură subţiratic şi nuse mişcă niciodată de la locul lui? 
   — Da. 
   — Acu, pe stînga lui, vine Caru, iar pe dreapta Chirostriile. Amîndouă se învîrtesc toată noaptea împrejurul luceafăruluidin mijloc, din mîna stîngă spre mîna dreaptă. Şi dacă amzice, aşa de-o prubă, că bunăoară iarna nu mai este, vară numai este, cum cică ar hi pentru corăghieri pe ape, tot poateomul să ştie dacă-i postul Crăciunului, or al Sîntei-Mării căde-i în postul Crăciunului, Carul răsare dedesubtul luceafărului şie cu tînjala-n jos, şi apune deasupra, cu tînjala-n sus; iar de-i în postul Sîntei-Mării, răsare din stînga cu tînjala în sus, şiapune la dreapta, cu tînjala în jos. Şi Chirostriile tot aşa seînvîrtesc şi ele, pe partea cealaltă. Acu, de vrei matale să ştiiceasurile, iar la Car te uiţi, că de-i vară, el răsare tot în mîna 
   
   mea stîngă, cu tînjala drept în sus; la miezul nopţei e cu tînjalade-a curmezişul, iar despre zori se întoarce-n jos. Iarna ne mailuăm şi după Cloşca cu pui. 
   Matei se uită rătăcit pe bolta senină. O adevărată ploaiede stele căzînd venea din cer. Calea robilor sticlea ca o pîrtiede zăpadă. Constelaţia Lebedei şi a Acvilei păreau a sedeschide şi a lăsa ochiului drumul liber spre regiuni mai înalte. Aceeaşi taină fermecătoare peste tot! Un gînd rătăcitor despremamă-sa îi adie prin minte şi parcă îi fu milă de steluţele cealunecau în haos. Despre ziuă, un aer rece îl făcu să seghemuiască în manta şi să-şi strîngă împrejur o mînă de paiemai mult, ca să nu-l pătrundă umezeala. Şi astfel adormi. 
   Cînd deschise ochii a doua zi, soarele era sus. Un seninîncîntător se desfăşura privirei, pînă în slava cerului. Singur, străveziu, un nouraş ca de bumbac plutea prin aer. Oamenii erau deja în arie; maşina treiera, iar duba, încărcată preamult cu snopi, huia ca o vijelie. Din cînd în cînd se auzeavocea lui Nae: „Incet, măă! că rupi maşina! “ Se făcuse de ohărnicie nespusă d. Nae, fiindcă, precum ziceau ţăranii, bîjaera pe vîrful şirei. 
   Cam ruşinat că-l apucase soarele dormind, Matei se detejos şi se amestecă printre muncitori, care, foarte firesc, se făceaucă nu-l văd, şi lucrau nevoie mare. 
   XII 
   Duminica viitoare se sculă de dimineaţă şi se duse în dealla cimitir. Nu era nimeni înăuntru. Cîteva vrăbii zglobii secoborau din sălciile singuratice şi se scăldau în ţărîna de pemorminte. Liniştea verei părea că înconjură locul acela deodihnă, cu respectul datorit morţilor. Pe mormintele lui Matei se vedeau: pe unul florile vii, sădite de Saşa; pe cel proaspătun mănunchi de nemuritoare de cîmp, flori albastre, cemîngîiau pămîntul, aruncate cu prisos peste tot. Trebuie să fifost tot ea, prietena tînără, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rămase în picioare cu mîna dusă la gură, între tatăl său şi mamă-sa, şi, neputînd gîndi nici hotărî nimic, îşi şterse ochiişi se depărtă. 
   Din poarta cimitirului se vede dincolo, pe vale, satulComăneşti. Îi veni dor de Saşa. Porni într-acolo, să-i mulţu-mească. Dar oare nu era prea de dimineaţă? Ba da, darîntrebarea lui rămase fără răspuns. Mergînd, se gîndea la fondulde statornicie ce trebuie să fie într-o fire ca a Saşei. Mamă-sa ocunoştea bine, se vede, deoarece atîta îi vorbise de ea. Cepăcat că era hotărît să nu se însoare! . . . 
   Cînd ajunse la Comăneşti, dete de un argat care uda florile. 
   — Doarme cuconiţa, măi flăcăule? 
   — Da’ cum o să doarmă pe vremea asta! . . . 
   — Dar cuconaşul Mihai? 
   
   — A ieşit. Dumneaei e la biserică, iară cuconaşu. . . e pesemne la cîmp. 
   Omul îi arătă drumul către biserică, unde ajunse după cîtevaminute. De departe se vedea strălucind acoperişul de tinichea, iar în clopotniţe lemnăria schelelor şi clopotele înşile. În curtese jucau copii în iminei şi cu cămăşuţa albă trasă peste iţari, iar la brîu cu bete. La uşe, săraci încovoiaţi pe cîte un băţ; babe ghemuite pe pardoseala de cărămidă; copii mici ce sejucau cu cîte un măr. Biserica era de zid, încăpătoare, zugrăvităcam de mult, dar încă cuviincioasă. Catapeteazma, înnegrităde fum, era garnisită, la icoanele mari, cu perdeluţe albe; iconostasul era îmbrăcat cu fir; pe măsuţa din mijloc se vedeaufarfurioare cu colivă, străchini cu mere şi prune, ce propteau larădăcină o lumînărică; prescuri, gărăfi de vin, mănunchi degălbioare şi indrişaim. În strana din stînga, cînta un dascăl, iar cea din dreapta era goală, fiindcă acolo şezuseComăneşteanu, tatăl Saşei. În dreapta altarului sta în picioareun hagiu, îmbrăcat în anteriu, cu lanţul ceasornicului dupăgît, cu un inel straşnic în deget, făcînd cruci peste cruci, cumîna roată prin aer, iar capul veşnic în mişcare. El izbucneadin cînd în cînd în rugăciuni: „binecuvîntează stăpîne“, ori„Doamne miluieşte, ’oamne miluieşte, ’mne miluieşte! “, ori pufnea pe nas spre a ţine isonul, cîte un „imn! . . . “ ce zbîrnîiaminute întregi. El ducea cădelniţa de la o uşe la alta a altarului; el zicea Tatăl nostru; el era, în sfîrşit, stîlpul bisericei. Şi toateastea, gratis, doar numai fiindcă tată-său fusese la Ierusalim. 
   Lumea în biserică sta împărţită în două: femeile singure, deoparte, în coadă, de la uşe pînă la jumătatea locului, iarbărbaţii, singuri, în frunte. Femeile măritate, cu pieptănăturacu conci roşu şi peste cap cu năframă albă, stau mai toate îngenunchi; fetele mari cu flori de tîrg la cap, cu obrajii daţi curoşu, cu fuste de stambă cu pucheţei ce le veneau pînă laglezne, stau mai mult în picioare, cînd veneau. Bărbaţii cucăciulele miţoase trîntite jos, cei mai mulţi cu plete lungi pespate, unii raşi pe frunte, stau drepţi, ascultînd slujba cusmerenie. Ei se dau la o parte cu respect din mijlocul bisericei, făcînd roată împrejurul Saşei şi al fetelor. 
   Matei rămase lîngă uşe. În primele momente mirosul detămîie îi aduse aminte de înmormîntarea mame-sei şi parcă ise urcă la cap, făcîndu-l să sufere. Puţin cîte puţin, însă, sedeprinse cu el şi sfîrşi prin a asculta cu plăcere toată liturghia. 
   După biserică, Saşa se înclină uşor către oameni: 
   — Bună dimineaţa. 
   — Sărutăm mîinile. 
   
   Apoi se opri să mai întrebe pe una de un copil bolnav, pealta dacă a meliţat cînepa, pe o a treia s-o cheme la curte, pînă ce, spre uşe, dete cu ochii de Matei. 
   — Tiens! c’est vous? 
   — C’est moi. 
   
   Acest fel de a vorbi în gura ei era nefiresc, şi se vedea binecă ascundea o stîngăcie. Fetele îl scuturară de mînă, cu cotulîn sus, după cum scria la pravila guvernantei miss Sharp. Ieşirăcu toţii din curtea bisericei, cu lumea după ei, şi se îndreptarăspre casă. Saşa se făcuse roşie, rîdea, se-ntrerupea în vorbă, plecîndu-se spre Matei, care era de partea cealaltă. 
   — Stai să dejunezi cu noi, nu-i aşa? 
   — Nu se poate. 
   — Da’ de ce nu se poate? 
   — Fiindcă n-am lăsat vorbă acasă. 
   
   — Ce-i mai lesne, trimit eu un om să spuie. . . dulcei Aglaiecă nu vii. 
   — Nu. . . azi e duminică, nu şade bine să-i las singuri. 
   — Vine şi prefectul. 
   — Un cuvînt mai mult ca să nu rămîi. 
   — De ce? 
   — Aşa. Pe mine mă aşteaptă dulcea Aglaie, la dumneata
   
   vine dulcele prefect. . . Saşa bufni în rîs: 
   — Zău aşa, vecine: n-ai nici un haz. 
   — Ba nicidecum, zise Matei, pe jumătate glumind şi pejumătate serios. 
   — Ba nu, zău, nu vrei să rămîi? 
   — Nu pot astăzi. Pofteşte-mă altă dată, şi viu cu plăcere. Bineînţeles, fără prefecţi. 
   — Nici vorbă, zise Saşa, trecînd înspre partea lui şi luîndu-lde braţ. Da’ cafeaua stai s-o iei cu noi? 
   — Am luat-o deja, însă stau. O să m-apuce soarele. . . 
   — Nu-i nimic: te trimitem cu trăsura. 
   
   În cerdac, la umbră, Turică aduse cafeaua, zîmbind bucuros lui Matei. 
   — Poftiţi cafeaua, cuconaşule? 
   — Nu, mulţumesc. 
   — Că doar e făcută de cuconiţa noastră „în prisoană“. — Ştie cuconaşu, zise Saşa iritată; lasă tava pe masă şi du-te
   
   de-ţi caută de treabă. Turică zîmbi cu supunere şi se retrase. 
   — E supărător cu prostiile lui; toată ziua îndrugă la radica-le. Alaltăieri era furios pe bucătăreasă că nu ştie să facă„ardevruri“ tocate. De unde i-o fi intrat în cap că pătlăgeliletocate sunt hors-d’oeuvre. 
   Apoi întorcîndu-se spre Matei, cu graţia ei senină: 
   — Zău, nu vrei să iei nimic? 
   — Bine, să iau ceva, ca să-ţi fac plăcere, dar ce? 
   — Orice vrei. 
   — Doar poate miere, zise el. 
   
   Rîdeau amîndoi aducîndu-şi aminte de data trecută. Mateise uita la ea încîntat de îndemînarea cu care se mişca. Eapurta o rochie de fular alb cu o cingătoare de panglică, ce-icădea pe o parte, în două lungi capete. Cînd trecea pe lîngădînsul, stofa îl atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. I se părea că nu văzuse nici o rochie mai bine croită şi maisimpatică. Ar fi vrut să puie mîna pe capătul panglicei şi s-omîngîie. Saşa se aşeză jos în faţa lui. 
   — Mary, adu tablele, te rog. 
   Fetele se repeziră amîndouă s-aducă cutia cu tablele. 
   
   — Nu ştii cît semeni cu o floare! . . . zise Matei deodată. 
   — Vai, vecine, ce compliment! 
   
   — Adevărat; ar fi fost mai bine să tac, însă mi-a venit aşade firesc! Semeni în adevăr cu o floare. Hainele par astăzi căau crescut pe dumneata, cum cresc florile crinului din el însuşi. 
   Ea se făcuse roşie de plăcere şi se opri din pregătirea cafe-lei, împingînd uşor ceaşca departe de dînsa. Apoi se plecă înjos şi se uită la rochie. 
   — Îţi place? E simplă nu-i aşa? . . . 
   — Minunată! Fetele se întoarseră cu cutia cu table şi se puseră să-şi beacafeaua în linişte. 
   Saşa întinse tablele pe masă şi-i arătă cum se aşează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă jocul, cu înlesnirea unuiadevărat stîlp de cafenea. Dar ochii ei adînci aveau o privireatît de preocupată, încît se vedea, din genele lor, ce se mişcaugînditoare, că mintea e în altă parte. Gura zîmbea, umedăde fericire. Mîna stîngă, cu care arunca zarul, tremura. Cuburile săltau afară din cutie, iar Matei se pleca să le adune. Ea le trecea în mîna dreaptă, dar nici cu aceasta nu izbuteamai mult. 
   — Pardon! . . . Nu ştiu să mai arunc. . . 
   După un minut iar sări zarul, căzînd pe scînduri. 
   — Da’ ce faci, maman? zise Mary, uitîndu-se la ea cu mirare. 
   Ea, disperată, îşi duse mîinile la ochi, roşie şi respirînd cugreutate. Părea că rîde, însă batista-i se udase de lacrămi. Fetele se uitau una la alta, neliniştite, iar Matei zîmbea, fărăsă priceapă ce e. Saşa se sculă de pe scaun şi, grăbită, intrăînăuntru. Surorile ei se luară după dînsa. Ea intră în odaia ei, unde căzu pe o sofa, cu batista tot la ochi, plîngînd. 
   — Maman dragă, ce ai? Victorio, adu flaconul de pe masa
   mea. Maman, ţi-e poate prea cald? . . . ce ai? . . . Binişor, ea îşi luă mîinile de la ochi şi respiră din plin. 
   — N-am nimic, dragă. . . Am ameţit. Poate că mi-e preacald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria o să mă ajute să mă schimb. 
   — Să chem pe Manda? 
   — Nu, fetiţo. 
   
   Mary ieşi, nesigură, şi veni în cerdac, la Matei. În urma ei, Victoria intră repede la Saşa, gîfîind şi gata să plîngă şi ea. Saşa sta tot jos, uitîndu-se drept înaintea ochilor. 
   — Ţi-a trecut, maman dragă? 
   Glasul fetei era atît de mişcat, încît soră-sa păru a revenila cele dimprejur. 
   — Mi-a trecut, fetiţo. Vino-ncoace. 
   Victoria se aşeză în genunchi lîngă sofa, iar Saşa îi luăcapul în mîini şi i-l sărută cu o adevărată frenezie. O putereneţărmuită de simpatie, de iubire de lumea întreagă îi răsăriîn suflet, şi parcă, strîngînd în braţe capul fetei, mulţumea onevoie fizică de a mîngîia pe cineva. După cîteva momentese sculă veselă rîzînd: 
   — Mi-a trecut, haidem. 
   În fugă, îşi netezi părul la tîmple, muie o batistă în apă şi-şirăcori obrazul, apoi ieşi. Se duse, zîmbind, drept la locul ei demai-nainte. Matei se uită la ea, mirat şi oarecum nedomirit deceea ce se întîmplase. Ea nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre el. 
   — Sper că nu eu sunt cauza. . . 
   — Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de ameţeală. . . de care nicieu nu-mi dau seama. Poate fumul din biserică. . . căldura. . . Însfîrşit, a trecut. 
   Pe cînd ea vorbea, un docar cu doi cai frumoşi intră pe poartă. 
   — Haiti! Prefectul, zise Damian, sculîndu-se şi voind să fugă. Saşa se întoarse cu privirea către poartă. 
   — Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea rîzînd. Fetelor, 
   
   ştergeţi-o! . . . cît mai e vreme. 
   Fetele înţeleseră şi se făcură nevăzute. 
   —Tănase Scatiu, cu caii luaţi de la Otopeanu. 
   Trăsura se opri înaintea scării şi, în adevăr, Tănase Scatiu secoborî, dînd hăţurile în mîna vizitiului. Caii erau minunaţi: cu picioarele dinainte înfipte departe în nisip; cu capul sus, muşcînd din zăbale; cu hamurile de argint, înhămaţi la o trăsurăelegantă: erau de un stil desăvîrşit. În coada trăsurii însă, staun ţărănoi, încălţat cu ciubote, în spinare cu un palton de-astăpînu-său, ros şi ieşit de soare, iar în cap cu o pălărie înaltă, ce-i venea pînă peste urechi, soioasă şi zdruncinată ca o vechebraşoveancă. Aceasta da de gol totul: se vedea că trăsura şicaii trebuiau să fie cumpăraţi la mezat, ori luaţi amanet, de lavreun om cumsecade — altfel n-ar fi fost aşa de corecţi la un stăpîn care avea o asemenea prubă de vizitiu. 
   Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, care, în gîndullui, era făcut ca să-l apere de praf şi totodată să răpuie lumeade ghiduşie. Matei înţelese dintr-o aruncătură de ochi pentru ce unchiu-său îl găsea mitocan. 
   Tănase se aşeză pe un scaun, picior peste picior, şi începu a se freca pe frunte cu batista. 
   — Ptiu. . . da’ cald e, nenişorule! . . . Că i-am zis lui Iorgulescu: nu te duce, Guţă. . . ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă caPanaitopulo! Dar e de un antetman, domnule! . . . 
   — Ei, l-aţi ales? întrebă Saşa. 
   — L-am alesără. 
   — Bine-aţi făcut. 
   — Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ăla! Să mai lase locul şi la alţii, că acuma e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunăoară; eu, un altul ca mine. . . 
   — O să-ţi vie vremea şi dumitale, zise Saşa, zîmbind. Da’frumoşi cai ai. 
   — Vă place? 
   — Îmi plac mult. 
   — O mie cinci sute de franci. Numai hamurile fac mai mult, zise el, îngîmfat de mulţumire. 
   — Adevărat. 
   — Ei, aşa-i cu boierimea noastră; ia bani cu dobîndă ca săpetreacă la străinătate, şi cînd la plată, tufă. Noi stăm colea şine roadem din unghii, ca să le plătim arenzile, iar creditoriidumnealor le vînd averile la mezat. 
   — Ia lasă, d-le Tănase, că tot dumneavoastră sunteţicreditorii. 
   — Coană Saşo, să mă bată Dumnezeu dacă aveam să iauun ban. Cît am ţinut moşia lui, da. . . nu mă dau la o parte. Aveam un samsar la Bucureşti, care, numa ce-mi da o depeşă: „Tănase Sotirescu, Vlădeni. În curînd apa la moară„. Emediatmă porneam la gară, şi numai aşa, ca din întîmplare, treceampe la Fialcowsky, unde Costică Otopeanu şopăia prin toatecolţurile cu cămătarii. Cum mă vedea, îmi sărea de gît. „Cenoroc! cîtă plăcere! “ Eu mă făceam niznai. Numa ce mă scoteaafară, mă urca în muscal şi haide! N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. Şi numa începea vorba: „că, nene Tănase, să-mi dai cinci mii de franci“. „N-am, coane Costică! “ „De, găseşti dumneata la un bancher, şi să ţi-i opreşti din cîşt. . . “„Doar aşa“. Şi numa rămînea la Bolivard iar eu, nentule, viraprin Lipscani cu trăsura boierului, cumpăram mamei cele detrebuinţă, şi peste o jumat’ de ceas mă-ntorceam. „Ei, ai găsit? “
   — „Chipurile am găsit, dar mi-e şi ruşine să vă spun cu cît“. 
   — „Cu cît o fi“. — „Un afurisit de jidan din Hanul cu Tei: cere 17 la sută şi zice că la un boier ca d-voastră nu dă mai puţin dezece mii de lei. . . „În sfîrşit, ce să mai încurc vorba, cînd îieram arendaş, îl ciupeam; dar de astă dată, nimic“. 
   
   După aceea tăcu şi păru a se gîndi. Matei şi Saşa se uitau la el. 
   — Îmi pare rău. 
   — De ce? îl întrebă Saşa. 
   — Trebuia să-l lucrez mai bine. 
   — Nu eşti mulţumit? 
   
   — Bine, coană Saşo, nu vezi că l-au mîncat alţii. . . Nu eramai bine să-l pui eu în pungă, că mi-am trecut o viaţă întreagămuncind pe pămîntul lui? 
   — Tocmai de aceea, eu credeam că ar trebui să ai milă de
   el, tocmai fiindcă ai făcut stare pe moşia lui. Tănase Scatiu plesni din degete şi şuieră ca un şarpe: 
   — Boierii, boierii, cum se apără! . . . Ehe! s-au dus vremurilealea. Acuma chimiru! Ai bani? eşti boier; n-ai bani? poţi să fiicoborît cu hîrzobul din cer, tot degeaba. Este? 
   Matei, căruia era adresată întrebarea, dete din cap, parc-arfi zis „mai încape vorbă“. 
   — Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu, că de lume puţinîmi pasă. Moşia mea, caii mei. Cînd îmi vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trăsură şi la gară, băiete. Este? 
   — Este. 
   — Ba Brăila vrei? iote-o Brăila; ba Drăgăica Buzăului vrei? iacăt-o colea; ba Bucureşti să zicem că vrei? du-te, băiete, laBucureşti. Parale să ai, că distracţii se găsesc ele. Este? 
   
   Matei pufni de rîs, dar se încercă să pară firesc, neascun-zîndu-se de Scatiu. 
   — Eu nu-i spui dumneaei tot aşa? Saşa se uită la el cu mirare, gata s-o umfle rîsul şi pe ea. 
   
   — Îmi spuneai mie? ! . . . 
   
   — Se-nţelege. Brăila vrei? uite Brăila; Bucureştii să zicemcă vrei? poftim la Bucureşti. Ce atîta jale fiindcă Otopeanu şi-a vîndut trăsura la mezat! Cel puţin acuma a intrat în mîna unuiom care ştie ce vrea să zică trăsură şi cai. 
   — Este? întrebă Tănase mulţumit. 
   Saşa rîdea, cu mîna la gură, parcă se temea să nu superepe Scatiu. Acesta, încîntat de succesul ce avea, vroi să urmeze: 
   — Ba poate o să mă-ntrebi de ce i-am cumpărat. 
   — Da’ nu te-ntreb, frate, zise Matei foarte serios. 
   
   Scatiu rămase un moment cam nedumerit. Apoi, înţelegîndcă celălalt vrea să rîdă de dînsul, se făcu roşu. 
   — Adică cum vine vorba asta? mîrîi el. 
   — Ei, hai să zicem că te-ntreb. 
   — Am înţeles. Adică dumneata vrei să m-aduci peripizon. . . 
   
   parcă eu sunt prost şi nu-nţeleg. Matei se prăpădea de rîs. 
   — Să te-aduc. . . ce? 
   — Lasă că ştiu eu. Apoi vroi s-o întoarcă şi el pe glumă: 
   
   
   — Poftim de vezi ce-nvaţă dumnealor în străinătate. Diplo-ma, domnule, să-ţi văd diploma! . . . Ce-mi umbli dumneata cufanfleuri de astea. 
   Matei rîdea din ce în ce mai tare, iar Scatiu de asemeni, părînd că are şi el dreptul la rîs. Saşa îşi muşcă buzele, ca sănu aibă aerul că ţine parte lui Matei. 
   — Domnule Tănase, vrei să iei ceva? 
   — O dulceaţă, cuconiţă, cu plăcere. 
   
   Îşi luă dulceaţa şi voi să plece. Matei îl ruga să-l ducă şi peel acasă, ceea ce Scatiu primi bucuros, fiindcă putea astfel să-iarate caii. 
   Cînd îşi luă adio de la Saşa, aceasta îi zise încet: 
   — Mihai nici nu te-a văzut. . . Puteam să te trimitem cutrăsura noastră. . . 
   — E prea cald, şi-ţi ostenesc caii degeaba. 
   — Cînd mai vii pe la noi? 
   — Cînd vrei; dacă nu e prea curînd, şi diseară pot veni. 
   — Foarte bine, te aşteptăm diseară. 
   
   XIII 
   Cînd Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura drept lagrajd şi propti caii în faţa unui morman de gunoi. El însuşi stetefaţă la deshămarea „harmăsarilor“. 
   Într-o curte mare, se întindeau şireaguri de case de nuielelipite cu lut; şandramale de scînduri; cotineţe de găini; hambare; două puţuri cu furcile strîmbe şi cu jgheaburilesparte, aşa că noroiul era de-a pururi în fiinţă; o bucătăriepovîrnită pe o rînă; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul deacarete, făcute în pripă şi pe ieftin. 
   În mijlocul curţii, două perechi de boi stau cap la cap; laumbra hambarului un buhai bătrîn rumega; pe vîrful gunoiuluirîcîia o turmă de găini, cu un cocoş moţat; în noroiul de lapuţuri se tăvăleau trei porci; la uşa bucătăriei, o ţărancă da demîncare la curci. Argaţii umblau alene, de-abia trăgîndu-şiciubotele după ei. Căldura şi un ciocan, două de rachiu maimult îi moleşea cu desăvîrşire. 
   Tănase intră în casă. Un miros de crîşmă îl luă de la uşă. Într-adevăr, într-o cămăruţă lipită cu lut pe jos, mamă-sa„boteza“ rachiul. Un argat scotea spirt dintr-un poloboc şi-l vărsa într-o curătoare, amestecîndu-l cu două părţi apă. CoanaProhira, cu un tistimel dezbrobodit pe creştetul capului, cu orochie de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nucumva argatul să guste vreo picătură de băutură. Dumneaeiînsă se credea obligată „a-şi face o idee“ de fiecare hîrdău derachiu. La fiecare gustăreală strîmba din nas şi scutura dinumeri. 
   — Măăă! . . . că tare mai e cătrănit, bată-l Dumnezeu! 
   — Să mai punem oleacă de apă, coană. 
   — Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi prea tare. Ţăranul mustăcea şi vărsa mereu la apă. 
   — Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proaspătă, că-i
   
   mai sănătoasă. Coana Prohira rîdea: Bată-te Dumnezeu de beţiv, că tot catran ai vrea să bei. . . 
   — Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar şi matale, cînd teapucă beteşugul, tot la lucru tare te tragi. 
   — Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala. 
   — D-apoi boala matale aş vrea s-o am eu. . . 
   — Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i aşa. . . 
   — Ba că chiar aşa, numa leacurile să mi le dea. 
   — Da’ ce, mă, vrei să beau dracoveniile ce aduceprocopsitu de fii-meu? . . . Apă de vacs, apă de Buda, apă denaiba, tot apă şi iar apă. 
   — Ba ca să zici! 
   — Eu îmi ştiu leacul: buruienile mele. . . Să nu-ţi uiţi vorba, ia du-te de mi le adu. . . Ştii unde sunt: sub pat, la perete. Suntdouă sticlişoare, una mai mare şi una mai mică. Pe cea maimică s-o aduci. 
   
   Argatul ieşi. 
   — Mă, mă! Omul îşi întoarse capul spre ea. 
   
   — Să nu te împingă aghiuţă să-ţi vîri pliscul în sticlă. 
   — Păzească sfîntu! 
   — Eu atîta îţi spui. 
   
   Dînsul se duse drept la clondir, şi, cum şedea în genunchilîngă pat, cu faţa spre perete, puse sticla la gură şi supse cîtce putu. Apoi îşi şterse mustăţile cu dosul mîinei, puse dopulde cocean de porumb la loc şi se întoarse. 
   Coana Profira se uită în zare la sticlă şi apoi la argat. 
   — O să te fure sfinţii, Eremio. 
   El se făcea că n-aude. Dînsa duse sticla la gură şi deteochii peste cap. 
   — Parcă-mi merge la inimă, maică. 
   — O hi pelin, coană? 
   
   — Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu oleacă de izmă, de-ţi ia durerea de la lingurică cu mîna. 
   Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era dejaformată, ci aşteptă să ducă sticla la loc, cu nădejde de a seîntări şi mai mult în opinia de mai sus. 
   Aceasta era starea lucrurilor în cămară, cînd intră Scatiu. El se rezemă cu mîinile de uşorii chilerului şi se uităînăuntru. 
   — Da ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te odihneşti? 
   — Apoi da, să mă odihnesc. . . Da’ de m-oi odihni eu, cine osă muncească? bagabonţii ăştia? că dumneata acuma de politicăte ţii, pentru stricatul de Panaiotopulo. . . 
   — E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol sticla aia. 
   — Care sticlă, ce sticlă? . . . sticla cu doctoriile? 
   — Ia mai slăbeşte-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit. 
   
   — M-am buhăvit eu? . . . Nu ţi-e ruşine obrazului, potcalumei, să-mi vorbeşti mie aşa! Da’ de aia te-am făcut şi te-am crescut eu, mă? 
   — Da’ eu îţi zic pentru binele d-tale. 
   — Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, păcătosule. 
   
   O ploaie de ocări triviale se prăbuşi din gura ei asupra lui. El înălţa din umeri şi intră la el în odaie. 
   — Iar s-a îmbătat. 
   Dînsa ieşi în curte şi începu să strige împotriva lui, că apus mîna pe averea de la dumnealui, că o ţine ca pe o slugă, că ea se duce în lume, şi cîte de toate. Cîţiva băieţi se uitaula ea de la poartă, şi rîdeau. Ea scuipa spre ei. 
   După ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, mătăhăind, şi se culcă. 
   Scatiu se dezbrăcase şi el şi se aruncase în pat. 
   În odaia lui, cu ferestre mititele şi cu perdeluţe de stambăroşie, atîrnau de cuie: frîie, căpestre şi biciuri de tot felul, ojiletcă cu mîneci, aninată de un colţ, vreo două pistoale, opuşcă şi o geantă; pe jos o pereche de cizme de vînătoare, niştepantofi cusuţi în canava — şi-ncolo, lutul udat, ce ţinea răcoare. 
   Întins în pat, Scatiu se gîndea la Tincuţa. Tinereţea şi frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bătrîn. Ce n-ar fidat s-o poată lua de nevastă! Conu Dinu Murguleţ îi datora 30de mii de lei şi părea a nu se grăbi să-i înapoieze. La ideeabanului, entuziasmul lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpenenie era: să pună mîna pe bani şi pe fată. O tuseseacă îl făcu să se ridice pe un cot şi să înjure. Răsuci o ţigare, vorbind singur, şi luă o pană după sfeşnic şi-şi frecă ţigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fumul cu lăcomie. 
   Afară pe prispă, se auzeau glasurile mai multor ţărani, cevorbeau tărăgănat. 
   — Că nu-i, măi, hine Petreo; de la hotărnicia vechie, a luiMavru. El se scoală cu pritenţiele după hotărnicia cea nouă. 
   — A’nginerului judeţului, naş Gheorghe? 
   — Păi cum. 
   — Da’ ăla nici nu ştie să măsoare. 
   — Păi cică aia-i măsurătoare dreaptă. 
   — O hi, mă, că dracu-i meşter. 
   
   Tănase Scatiu îi auzea din pat şi turba de mînie. I-ar fiîmpuşcat ca pe nişte cîini, dacă nu i-ar fi fost frică de juraţi. Se sculă binişor şi se duse să se uite la ei de pe fereastră. Eraucei mai dîrji din sat. El îşi îmbrăcă laibărul de dril şi ieşi la ei. Clocotea de mînie, dar se stăpînea. 
   Ţăranii se sculară cu toţi în picioare, cu căciula în mînă. 
   — Bună vremea, oameni buni. 
   — Sărutăm mîinile, boierule. 
   
   — D-apoi, ce doriţi de v-aţi sculat pe vremea asta să veniţila mine? 
   — Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim. 
   — Sănătate să dea Dumnezeu. Alta? 
   — Păi ia, hîrtia asta. . . Unul din ei scoase din sînul cămăşii un mototol de basma
   
   
   şi, desfăşurîndu-l cu mîinile lui crăpăcioase, dete de o citaţie. Tănase se făcu roşu. 
   — E o „cetaţie“, zise el. Nu ştiţi dumneavoastră că aşa amvorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată. 
   — Păi ghine, coane, aşa ne-a fost vorba? . . . zise cel maibătrîn dintre ţărani. Noi ţi-am spus că la judecată nu mergem. Mai ghine-ţi facem vo povară. . . 
   — Păi ce povară să-mi faceţi, oameni buni? . . . că dumnea-voastră nu le împliniţi nici pe cele vechi. 
   — He! păcatele noastre, d-apoi cine-ţi munceşte pămîntul, coane? . . . 
   — Banii mei, bade. 
   — I-auzi, mă, zise unul, eu pînă azi n-am pomenit bande la el. 
   
   — Tacă-ţi gura, mă, Leftere, ziseră cu toţii. 
   Scatiu se uita la el pe sub sprînceană. Îndoi hîrtia şi vru s-o dea înapoi ţăranului de la care o luase. 
   — În sfîrşit, luaţi-vă „cetaţia“, şi mai bine aşa: la judecată
   nici eu nu vă-nşel, nici dumneavoastră nu mă înşelaţi. Ţăranul nu vru să-şi ia citaţia înapoi. 
   — D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii. 
   — Corb la corb nu-şi scoate ochii, adăugă Lefter. 
   — Ci tacă-ţi gura, mă nea Leftere. 
   — A băut un păhăruţ la grec. 
   — Ba n-am băut nici defel, da’ ce umblă să ne ia pămîntul! . . . 
   — Aşa este, ziseră mai multe glasuri. Cei din frunte, mai bătrîni, căutau s-o ia mai pe domol. 
   
   
   — Noi, de la hotărnicia veche n-am fost supăraţi de nimeni, strigă Lefter, în mijlocul ţăranilor; ce vine el acuma să ne ia pămîntul! 
   — Mă, da’ iute te-ai făcut, bade Leftere, zise Scatiu, roşu demînie, dar tot căutînd să se stăpînească. 
   — Iute m-am făcut, că umbli să ne furi pămîntul, tîlharule! Vreo cîţiva ţărani îl luară de spate şi-l deteră la o parte. 
   — Să nu-ţi calce chiciorul pe ogorul meu, că te zburătuiesc! strigă Lefter. 
   — E băut, coane, să nu-ţi fie cu supărare. 
   — Lasă c-o să-l învăţ eu minte! . . . Ei, ce mai vreţi de la mine? 
   — Apoi să nu ne iai pămînturile, sărac de maica noastră, căne laşi copchiii pe drumuri, coane. 
   — Ce-o să vă fac eu, moş Stoico! Pe planurile mele dehotărnicie aşa stă, că grindul de la Cucuieţi pînă la heleşteu esteal statului; eu sunt dator să apăr averea statului, că altfel o plătescdin buzunarul meu. 
   — D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat pînă acuşica? . . . el nuia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat. 
   — O fi. . . Cine v-a mai băgat în cap şi asta? 
   — Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne împartă toate alea. 
   — S-o aştepţi, moş Stoico. 
   — Păi noi nu ştim, coane: omul fără carte e ca vai de el; da’aşa s-a zvonit, a venit cică de la Roşia poruncă să ne împartă pămînturi. 
   — Să vă împartă pămînturi! . . . Grele vremuri am ajuns, să-ţispui drept! Da’ dumneata ai primi, moş Stoico, să-ţi împartă pămîntul? ai primi să-ţi ia fata şi muierea; să-ţi împartă aşternutul; să-ţi ia oala de la foc; să-ţi împartă boii de la jug, că dumneata aipatru iar beţivul ăla care mă-njură n-are nici unul, fiindcă i-a băut. 
   
   — Da, or am băut banii tăi, mă calicule, zise Lefter de la o parte. 
   — Să-ţi tacă gura, hoţule, că te împuşc! răcni Tănase la el. 
   — Ia mai ţine-ţi gura, mă Leftere, ziseră mai mulţi. Lefter tăcu. Scatiu, simţindu-se ascultat, urmă: 
   — Ţi-ai împărţi boii cu el, ha? . . . Dă-i şi lui doi boi, că el n-are şi „mneata“ ai patru, ha? 
   Scatiu se uita la el şi cu coada ochiului la cei de primprejur, mulţumit de efectul ce făcea. Stoica îşi trecea cu dosul palmeipe cotoarele de mustăţi: 
   — Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu am decîtpatru, iar matale ai o cireadă întreagă: dă-i şi lui, săracul. 
   Bătrînul Stoica mustăci, pe cînd ceilalţi se foiau între ei, neîndrăznind să rîdă. 
   — Eu, lui Lefter, boi? . . . şoricioaică, zise Tănase, avînd aerulde a glumi. Mergeţi cu Dumnezeu, oameni buni, şi la ziuaînfăţişărei veniţi la judecată, că-i numa de formă, ca să num-apuce statul. 
   — Mai rămîneţi sănătoşi, coane, da’ noi la judecată nuvenim, şi nici judecata să nu calce pe la noi, că nu e bine. 
   Tănase intră înăuntru, cu citaţia în mînă, iar ei se depărtară, vorbind şi dînd din mîini. 
   — Ai dracului, mi-au lăsat „cetaţia“. . . Bre! a ajuns ţăranulmai şiret ca boierul, zise el, ca morală. 
   
   Şezu pe marginea patului şi se gîndi fumînd. După cîtvatimp intră mamă-sa, spăsită şi necăjită, şi merse de se aşezăpe un colţ de scaun, fără a zice nimic. El se uită la ea mişcat. Cît putea bădărănia lui să îngăduie sentimente înalte, eleerau pentru babă. Îi ierta toate celea, pînă şi beţia, fiindcă, de, „o mamă are omul“. 
   — Ei, ce ai de te-ai supărat aşa? 
   Ea da din cap şi-şi frîngea mîinile, zbîrcind din gură ca uncopil ce stă să plîngă. 
   — L-am auzit. . . pe Lefter. . . nu l-ar mai răbda pămîntul. . . 
   — Ei! . . . şi de asta te-ai necăjit atîta? 
   
   — Cum să nu mă necăjesc, maică! . . . Auzi dumneata, ţăranobraznic! 
   — Era beat. 
   — Beat, ha? 
   — Apoi beţia o să puie capăt la multă lume, zise el cuînţelesuri. 
   — Aşa zău, beţia. Beau, bată-i mama lui Dumnezeu, desting pămîntul. 
   — După aceea se sculă în picioare şi se apropie de el cumare taină. 
   — Tănase! . . . 
   — Ei, ce-i? 
   — Oare să nu-şi vîre coada şi „fodulul“? Aceasta era porecla lui conu Dinu. 
   
   — Ia tacă-ţi gura, maică. 
   — Iaca tac, zise ea repede, ducîndu-se din nou pe colţulscaunului. 
   — „Fodulu“ dacă ar putea şi-ar plăti datoria. 
   — La sfîntu aşteaptă. Te-a găsit pe dumneata prost şi-şi joacă calul cum îi place. 
   — Ce face? 
   — Chiar aşa. Te ţine cu vorba să-ţi dea fata. Parcă cine ştiece mai sculă. Fete pentru dumneata cîte pofteşti. . . 
   
   — Oleo! . . . Să nu mă facă, că-i vînd şi cenuşa din vatră. 
   — Să i-o vinzi, procopsitului, că-i cu coada în sus ca ocapră rîioasă. . . Acu a mai venit şi lingoarea de nepotu-său şinu mai încapi de ei. 
   — Doftorul cel mare! 
   — Doftor, ăla? . . . Nici pe Cotei din curte nu i l-aş da înseamă. Eu zic să-i pui „sifestru“. 
   — Ba vezi că nu. 
   — Să-i pui „sifestru“, şi să-l văd eu venind colea la mine, şi tipărindu-mi mîinile şi pe o parte şi pe alta, şi eu să-i spui: „Nu putem, nu putem“. Cioclovina dracului! . . . Că d-aia mi-am ros eu palmele, muncind cu răposatu tată-tău, ca săstrîngem bani, să le dăm lor, şi ei să ne facă mutre. . . Acuşi să te duci şi să-i pui „ezecuţie. “
   — Ei, încet, încet. 
   — Ba nici un încet. 
   — Zi să-mi dea de spălat. 
   — Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumuraţi. 
   
   După cîteva minute, intră jupîneasa Liţa, o dudană de muiere cît un munte. Ea aducea un lighean de aramă, cu ibricude apă în mijloc, o cutie de tinichea cu o coajă de săpun, şi, pe umăr, un ştergar de ţară. După ce aşeză totul pe un scaun, îladuse dinaintea lui Scatiu şi-i turnă să se spele. 
   XIV 
   Matei se ducea la Comăneşti mai în toate zilele. Seobişnuise aşa de mult cu drumul acesta, încît, cînd îşi maiaducea aminte de vorbele mame-sei şi încerca să mai puiefrîu plăcerei de a vedea pe Saşa, i se părea că-i lipseşte ceva. Dar atunci îşi zicea că e dator să se ducă, tocmai ca s-ocunoască mai bine. 
   Într-una din aceste zile de cuminţenie, pe cînd rătăcea singur, călare, pe marginea moşiei, se opri la bostănăria unui lipovean. 
   Aşezată în mijlocul cîmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzîndu-şi umbrarul deasupragrămezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia şi cu două feteîncărcau un car cu fîn. Îndată ce-l văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol şi cu cămaşa roşie peste pantaloni, se apropie deel şi-i sărută mîna; femeile de asemenea. Apoi una din elealergă înăuntrul colibei şi veni cu un fund curat şi un ştergar, pe cînd lipoveanul scotea dintr-o groapă un pepene enorm, pecare-l tăie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura înfiptă înmiez, lipoveanul i-l aşeză dinainte, şi apoi se dete la o parte. 
   El rămase singur, uitîndu-se pe cîmp. Soarele apunea în dosulcolibei, luminînd pieziş miriştele roase. Cît vedea cu ochii, nuîntîlnea decît pete gălbui de oarze secerate, ori suhaturibătăturite, pe care ici şi colo rămăseseră în picioare curnuţizgribuliţi şi tufe de tîrtani. Departe, pe drum, un vălătuc de prafpărea că vine spre colibă, cu cine ştie ce cărăuşi în mijloc. 
   Un sentiment de pace neţărmurită, de oarbă supunere vremeice trece şi îngălbeneşte pustiurile, da priveliştea locului. Parcăaşa trebuia să fie. Deprins acum cu firea ţăranilor, înţelegeamai lesne natura după oameni, decît pe oameni după natură. Fluierul drumeţului ce noaptea se întoarce acasă, şi în cîtevanote chinuite spune înduioşarea omului, era harfa pustietăţeiaceleia; chipurile liniştite ale cosaşilor răsfrîngeau luminaoarecum tîrzie a soarelui apunînd. Şi se simţi el însuşi cuprinsde descurajare, uitîndu-se înainte. „O fi“, această vorbă atîtde romînească îi veni în minte. Şi de la vorbă îl prinse gîndulsoartei ţăranilor: ce buni erau că o primeau aşa cum era! . . . Îşiaduse aminte de hotărîrea de a le face şcoală, pe care eradeparte de a o aduce la îndeplinire. Înfipse cuţitul într-o felie de pepene şi se puse a scoate seminţele din alveolele lorîmbrumate de zahăr; ia, aşa te ia viaţa, cum ia o apă adîncăun pai şi-l poartă domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, înceată, şi tu curgi cu ea, fără să poţi face ceva. 
   Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniştit la drum. Era o trăsură cu doi cai. Cînd ajunse în dreptul colibei, i se păru că recunoaşte trăsura Saşei, şi, fără să se mai gîndească, sări de unde se afla şi făcu semn vizitiului să oprească. Înacelaşi timp, de sub coşul trăsurei se ivi capul Saşei, care nu-lvedea şi, mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru carese oprea. Cînd însă recunoscu pe Matei, se dete jos repede şiveni la el cu mîna întinsă. 
   — Ce te faci pe aicea, omule? El dete din cap, neştiind ce să răspundă. 
   
   — Uite, mîncam un pepene. 
   — Ce bună idee! Mi-e aşa de sete. . . 
   
   Şi fără să mai aştepte altă poftire, se aşeză pe bancă, îşiridică pînă la vîrful nasului vălul des cu care era acoperită, şise puse să taie bucăţi mici de pepene şi să mănînce. Eraîncîntătoare. Ochii, privind spre el, rîdeau de fericire. Mîna, strînsă în mănuşe, apăsa uşor şi elegant pe mînerul bietei custure. 
   — Cum ai ajuns pe locurile astea? 
   — Uite aşa. Da’ vezi ce bun pepene? nu mai mănînci? 
   — Mulţumesc, am luat numai ca să-mi treacă de sete. . . 
   — Da’ ia spune, cum te găseşti pe aici? 
   
   — Apoi, cum să mă găsesc. . . îmi era urît şi am ieşit să mămai plimb. 
   — Aşa? . . . Va să zică la noi nu vii, fiindcă eşti ocupat, şi pealtă parte umbli singur pe cîmp, să-ţi treacă de urît. 
   — Umblu să-mi treacă de urît şi să-mi cunosc bine moşia. 
   — Da? 
   — Da. Apoi, „să-mi treacă de urît“ e o vorbă. Eu, ca mulţioameni, fug de urît, dar în acelaşi timp am nevoie cîteodatăde singurătate. 
   
   Ea se uită la el, clipind des şi părînd că vrea să pătrundăînţelesul vorbei. 
   — Asta e adevărat, zise ea, după un moment de tăcere. 
   — Nu-i aşa? 
   — Da. Dar tot ar trebui să vii la noi mai des. 
   
   — O să viu. Îţi spun drept că aş veni şi mai des, însă mătem să nu fiu supărător cu vizitele mele. 
   — Matei! 
   El ridică repede ochii spre dînsa, surprins de a o auzichemîndu-l pe nume. Saşa se-nroşise şi se uită în pămînt. 
   — Mihai o să plece în curînd, şi doreşte mult să te vadă, adăugă ea cu anevoinţă. 
   — Pleacă? . . . O să-l însoţeşti şi dumneata? 
   — Păi ce să fac? . . . 
   
   El rămase cu mîinile încrucişate pe genunchi, gîndindu-se. Saşa pleca! . . . Era pentru el o vorbă nouă şi aproape fără înţeles. Se uita la dînsa lung. Ea, cu vîrful umbreluţei, mişca un pai, jos, pe pămînt. 
   — Nu iei nişte pepeni să-i duci acasă? tot eşti cu trăsura. 
   — Ba da. 
   
   Lipoveanul alese ce avea mai bun în groapă. Matei îi aşezăcu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse să-şi dezlege calul. 
   — Vin după dumneata. 
   — Cum! vii cu mine, sper. 
   El stete un moment la îndoială. 
   
   — Vin, dacă vrei, dar aş fi aprins o ţigară. 
   
   — Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ţi calul lîngă aimei şi hai să mergem, că apune soarele. 
   Matei voia să urmeze poveţele ei, dar nu izbutea cu niciun preţ să dezlege căpăstrul de la gîtul calului. Saşa se uita lael cum făcea lucruri pe care nu le învăţase şi o bufni rîsul. 
   — De ce rîzi? 
   — Tare mai eşti stîngaci! . . . 
   Lipoveanul se repezi de unde era, şi într-o clipă desfăcu
   
   
   căpăstrul şi legă calul lîngă ceilalţi. El, cu mîinile în vînt, a treabă, se urcă în trăsură rîzînd. 
   — Dacă n-am făcut niciodată meşteşugul ăsta! . . . 
   — Ştiu. . . de aia m-am mirat şi mă mir de hotărîrea dumitalede a rămîne la ţară. . . Dar, în sfîrşit, bine faci, zise ea, aşezîndu-se comod în colţul trăsurei. 
   De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, şi roateletocară mai departe pe pămîntul ţelinos al cîmpului. 
   Îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, soarele dispăruse, aruncîndu-se într-un ocean de purpură. Raze ca de opal seridicau pe fundul liliachiu al cerului, părînd nişte stropiturienorme. Se simţea cum vine noaptea. O geană vînătă delumină se închidea prelung spre apus. Dunga dealului, pecare era satul, se îneca încetul cu încetul în clarul obscural amurgului. 
   — Ce moment încîntător! . . . zise el. Vezi? te miri de ce am 
   rămas la ţară. . . Iată de ce. Ea tăcea, pierdută cu ochii în pînza orizontului. 
   — Ce frumos e! . . . Nu-i aşa? 
   — Da, răspunse ea cu glasul tremurător. 
   
   — E aşa de frumos că te răsplăteşte de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. Numai soarele, în răsărit şi-n apus, pare a-l însemna pe cer. 
   — Mai cu seamă în apus. 
   El tăcu un moment. După aceea, înţelegînd ce gîndeaea, o întrebă: 
   — De ce? 
   — Aşa. În răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă desperanţă. Şi în fericire nu se numără ceasurile. Pe cîtă vremeîn apus, sufletul întrevede un sfîrşit, clipele cele din urmă aleunui foc ce se stinge. . . Nu-i aşa? 
   — Da. . . În sfîrşit, astăzi mi se întîmplă un lucru ce rar seîmplineşte în viaţă. 
   — Care? 
   — Acela de a vedea schimbîndu-se o dorinţă puternică, în realitate, şi de a fi tot aşa de încîntat de realitate cîteram de dorinţă. 
   — Adică, vorbind în proză? 
   — Nu-i destul de limpede? 
   — Ba da. . . dar ce vrei să zici? 
   — Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din lumeaideală în cea fenomenală fără să nu piardă din farmec. Astăzimi se-ntîmplă contrariul, pentru întîiaşi dată. 
   Ea începu să rîdă. 
   — Din ce în ce mai limpede. Închipuieşte-ţi că sunt foarteproastă. . . De ce nu vrei să spui lucrurile în bună şi curată limbăromînească? 
   — Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme visam lascena asta la ţară, la cîmpul întins; de mult vream să mă întorcaici, să trăiesc în pămîntul nostru, să răsuflu din plin şi să măarză soarele. . . Mi s-a împlinit dorinţa, şi sunt tot aşa de fericitacum, precum eram înainte de împlinirea ei. 
   — Îmi pare că e natural să fie aşa. 
   — E o părere. Noi nu suntem deplin fericiţi decît numai în
   
   iluzia fericirei noastre. Ea tăcu un moment. După aceea adause timid şi încet: 
   — Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în realitate. 
   — Da, se poate. Dar mă prind că dumneata eşti persoanacea mai visătoare. . . 
   — Eu? ! . . . 
   — Da, dumneata. Nu visătoare în înţelesul vulgar, cimeditativă, răsfrîntă înlăuntru, trăind prin propriile forţe alesufletului dumitale şi cerînd foarte puţin de la lumea din afară. 
   — Eu nu ştiu; ştiu atîta, că viaţa îmi pare interesantă, lumea în general bună şi, cu un ideal în suflet, aş trăi unveac fără să mă plîng. 
   — A! . . . va să zică ai un ideal? 
   — Negreşit. . . Cine nu are un ideal? 
   — Cine nu are. . . Foarte multă lume. Ea dete din cap şi nu mai răspunse. 
   Începea să se cam întunece. Se auzea ropăitul cailor
   
   
   pe întinderea cîmpului, şi nu se vedea decît linia dealuluice se apropia. 
   — Aş putea oare să te întreb ce ideal ai? Ea mişcă uşor din vîrful unui picior, zîmbind. 
   
   — Mă aşteptam să mă întrebi. 
   — De ce? 
   — Aşa. 
   — Atunci răspunde-mi. 
   — Nu pot să-ţi răspund. Acum îi veni rîndul lui să tacă. 
   
   — Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aş fi îndrăznit
   
   să te întreb, dacă te-aş vedea bine. Ea începu să rîdă. 
   — De ce rîzi? . . . Îmi pare rău că rîzi. 
   Dar ea rîdea şi mai tare. El tăcu cu totul. După cîtva timptăcu şi ea, şi iarăşi nu se mai auzi decît mersul trăsurei. 
   — Iartă-mă, zise dînsa, atingîndu-l uşor cu mîna. 
   — De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic. 
   — Da, dar am rîs prosteşte. . . Mă ierţi? 
   — Cum să nu te iert. 
   
   El îi luă binişor mîna într-ale lui şi nu mai zise nimic. Erau atît de fericiţi amîndoi, în amurgul vremii, încît ar fi dorit săse ducă trăsura mai departe şi tot mai departe fără ţel. 
   — Eram pe drumul arzător al confidenţelor, zise el încet şiparcă s-ar fi gîndit la lumea din mintea lui. Alături de dorulmeu de ţară, sta dorul de cineva, iubit dar necunoscut. Îmipărea că trebuie să te întîlnesc. M-ai însoţit întotdeauna şipeste tot şi, cu toate astea, nu ştiam cine eşti. 
   Ea se lipise de umărul lui, tăcută şi tremurătoare. 
   — Şi acum, cunoscîndu-te, îmi pare că eşti aceea pecare o doream, întocmai, aievea, mai dulce şi mai bunădecît cum o visam. . . 
   O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Pînă acasă numai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul lui, Saşaînchidea ochii pe jumătate şi vedea linia dealului, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe cer. Înultima tremurare a luminei apuse înota o stea. Ea părea căiese din adîncul timpului şi vine, vine spre orizonturilenoastre, purtătoare de veşti bune. 
   Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, încet. 
   — Ce rău îmi pare! . . . Saşa îl strînse uşor de mînă. 
   
   — Vii mîine? 
   — Da. 
   — Vrei să-mi spui, cînd vei veni, ce stea e aceea? . . . Ea îi arătă cu mîna spre cer. 
   — E a speranţei şi a fericirei. — Ştiu. . . pentru noi. 
   
   — Pentru noi. 
   — Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă? 
   
   — În apusul soarelui, în august, îmi pare că se iveşteconstelaţia Fecioarei. Îţi spun mîine cum se cheamă. . . Noapte bună. 
   — Noapte bună. 
   XV 
   El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă de idealitate, ce răsuna pînă în straturile cele mai depărtate ale sufletului. 
   Saşa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele şi Mihai, care o aşteptau, stau în balcon cam plouaţi, fiindcă era tîrziuşi le era foame. 
   — Da’ ce ţi s-a întîmplat, maman? o întrebă Mihai. 
   — Nu mai puteţi de foame, nu-i aşa? Am plecat tîrziu de laVlădeni, şi pe drum am întîlnit pe Damian, la coliba unuilipovean, de unde v-aduc şi pepeni. Hai să mîncăm. 
   Ei se duseră la masă şi Saşa intră un moment la ea să sescuture, şi după cinci minute veni în sofragerie cîntînd. 
   — Maman, nu ştii un lucru? . . . mîine ne vine sfînta de laAgapia. 
   — Da? 
   — A trecut subprefectul pe aici, şi ne-a spus că mîine, lazece, să-i ieşim înainte cu tot satul. 
   Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amestecaîn vorbă, zise: 
   — D-apoi că „premarele“ este chiar afară cu popa Buză-tăiată. 
   
   — Aşa? . . . Zi-i să vină înăuntru. 
   Nu trecu mult şi un ţăran voinic intră pe uşă binişor, călcînd pe vîrful degetelor. Era un om zdravăn, care, dupăîmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur. 
   — Sărut mîinile, cuconiţă. 
   — Mulţumim dumitale, primarule. Ce aud, că ne vine sfînta? 
   
   — Apoi, cică vine. . . Că încă a trecut dl subprefect pe laprimărie şi a lăsat poruncă să scoatem lumea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura Dumnezeu cu niţică ploaie, că s-a răsucit porumbul de toată isprava. 
   Saşa păru că se gîndeşte un moment. 
   — Ia ascultă, Vîlsane, da’ oare trebuie ploaie cu adevărat? 
   — Trebuie, cuconiţă, la porumb. 
   
   — Ştiu. Da’ ce face lumea care a rămas cu vrafurile înarie? 
   — Păi, ce să facă? Că şi Dumnezeu nu ne poate mulţumipe toţi. 
   — Cei ce n-au cai au rămas în urmă. 
   — Cei care n-au cai or mai treiera cu chicioarele, ziseprimarul. 
   — Da’ dacă vine ploaia? 
   — Păi măcar de-ar da Dumnezeu. . . Da’ ştii, pînă se maipregăteşte, pînă una alta, şi-a sfîrşit rumînul ţîra de orz. 
   — Bine, Vîlsane. O să trebuiască vreo masă. . . 
   — Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai cele de
   
   trebuinţă. Pe cînd el vorbea, se ivi în spatele lui potcapiul popei. Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poştă împrejur. 
   Cu pulpana antereului prinsă în brîu, cu ciobotele scîlciate şicu burta înainte, era tipul preotului de moda veche. Glumeţ, lacom la mîncare, scurt la slujbă, se ţinea de popie prin obiceişi fiindcă „dacă nu curge, tot pică„, dar altfel era arendaş şi el; lua o sfoară de pămînt de la unul, cumpăra lîna de la altul, mai da cîte un ban, doi, cu camătă, şi astfel îşi ridica spuza decopii ce avea. Saşa nu-l putea suferi, şi-l îngăduia numai fiindcă rămăsese moştenire de la tată-său; dar adusese un al doileapreot, om cumsecade, care ducea tot greul bisericei. 
   — Masă bună, taică. 
   — Mulţumim, părinte. D-apoi, ne vine sfînta, hai? 
   
   Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-şi degetelede la mîna dreaptă, boscorodi cîteva cuvinte deasupra mesei, aruncînd ochii lacomi la nişte pătlăgele împănate; după aceealuă un scaun şi şezu, cu ochii ţintă la pătlăgele. 
   — Hm! . . . zise el, astea pe turceşte se cheamă „Imambaildî“. . . Ştii, coană Alexandrino? . . . cică un preot de ăia de-ailor a mîncat într-o zi pînă a crăpat. . . şi de aia s-a chemat aşa: „Imam baildî“, adicătea „a crăpat Imamul“
   Mihai şi fetele rîdeau să se topească. 
   — Nu pofteşti, părinte? zise băiatul, întinzîndu-i o farfurie. Saşa se uită la el, încruntînd din sprîncene. 
   — Maman, je t’en prie. 
   
   Pînă să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două pătlăgele, şi se uita curmeziş spre fecior, parcă ar fi vrut să-i ceară ceva. 
   — Ce doreşti, părinte? îl întrebă Saşa. 
   — M-aş ruga de un păhărel de rachiu. . . să le fac oleacă dedrum, că, precum zice sfînta scriptură: „frunză verde, de dain-ai, iar mielu blînd suge la două oi“. 
   Turică îi aduse un păhăruţ de rachiu, pe care popa îl azvîrlipe gît, de era cît p-aci să-l înghită cu pahar cu tot. Primarul se uita la el şi zîmbea. 
   — Dumneata nu vrei ceva, Vîlsane? 
   — Sărutăm mîinile, cuconiţă. 
   
   Turică îi dete numaidecît rachiu, dar omul, foarte cuviincios, nu vru să primească. Saşa se uită la el cît era de întreg şi decuminte, şi vru să-şi urmeze cu dînsul vorba mai departe. 
   — Va să zică ce crezi că trebuie? 
   — Apoi să vedem ce zice părintele. 
   
   Popa înghiţea dumicaturile cît pumnul, şi n-avea vremesă vorbească. 
   — Ce zici, părinte? îl întrebă Saşa. 
   — O masă, o faţă de masă, lumînări şi tămîie. 
   — Bine. Alta nu mai trebuie? 
   
   Popa ridică din sprîncene că nu. 
   — Să dăm gazdă la preot şi la maici, zise Vîlsan, şi săvedem de cai, că poate vine sfînta cu droşca. 
   — Bine, taică, să-i daţi, mormăie popa, că cine dă cumîinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plînge pe sărac să-ipoarte traista. 
   
   Primarul rîdea, dar vîzînd pe popă că-şi dezleagă saculcu proverbele, îi făcu semn să se scoale. 
   — Hai, părinte, că te aşteaptă coana preoteasă. 
   — Să mergem, taică. Mai dete duşcă un pahar cu vin şi se sculă. 
   După ce plecară, Mihai se puse să facă şi el ca popa Vasile, 
   
   
   zicînd proverbele pe vîrful degetelor: „ Frunză verde de dai n-ai“. 
   — Maman, îmi dai voie să-mi rup un dinte, ca să semănmai bine cu el? 
   — Ia nu mai vorbi prostii, zise Saşa rîzînd. 
   — Zău aşa, maman. 
   — Rupeţi-l, dacă vrei. Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe cînd Saşa seduse la ea să scrie. 
   
   Cînd se aşeză jos şi luă condeiul, singură, scena din trăsurăîi reveni în minte cu atîta putere, încît se rezimă de spatelefotoliului şi privi drept înainte. Oare era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine o făcea să urmeze, deşteaptă, unvis fericit? 
   Scrise două rînduri lui Matei, rugîndu-l să vină a doua zi şisă vestească şi pe conu Dinu de sosirea sfintei. 
   Pe la nouă ceasuri dimineaţa tot satul era la cîmp, pemarginea drumului mare. Tăbărîţi pe şanţul şoselei, ţăraniivorbeau liniştiţi, ştergîndu-şi sudoarea cu dosul palmei, iarnevestele şi fetele, cu rochiile de stămbi întinse roată împrejurca să nu le păteze, îşi istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nicivorbă n-ar fi fost de venirea sfintei. 
   La Comăneşti, Mihai şi fetele aşteptau nerăbdători pe Saşa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi bătu în geam. 
   — Maman, se-ntîrziază prea mult. 
   — Dacă sunteţi aşa de nerăbdători; luaţi trăsura şi duceţi-vă. 
   — Să ţi-o trimetem înapoi? 
   — Negreşit. 
   
   Ei plecară. În urma lor, Saşa se găti repede şi ieşi în balcon, aşteptînd pe conu Dinu şi Matei. La ideea de a-l revedea, simţea inima bătîndu-i-se cu putere şi un val de căldură urcîn-du-i-se în obraji. Intră înăuntru cu neastîmpăr; îşi aşeză pălăriamai pe frunte; îşi scoase o mănuşă, ca iar s-o puie după unminut. 
   Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă lafereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate că-i erasimpatic, de astă dată Saşa îl găsi venit la nevreme, şi nuieşi. Un argat, care văzuse trăsura ei plecînd, spusesubprefectului că toată lumea era la cîmp, şi-l făcu astfel săse ducă. După puţin timp veni şi Matei. Saşa îl văzu de pefereastră, şi se repezi la uşă să-i iasă înainte, însă inima îibătea aşa de tare, încît fu silită să se oprească un moment pescaun. Argatul care vorbise cu subprefectul era gata să-ltrimeată şi pe el după ceilalţi, cînd Saşa ieşi repede, tocmaipe cînd trăsura lui Matei întorcea, şi-l strigă. 
   Cu capul plecat în pămînt, din pricina soarelui, el urcătreptele, şi cînd dete cu ochii de dînsa, rămase locului. Ease făcuse şi mai roşie decît era, şi, rîzînd, îl întrebă pejumătate supărată: 
   — Ce-i? 
   — Nu te supăra, zise el. Eşti astăzi o minune încîntătoare! 
   — Da? . . . Sunt bine? . . . 
   — Grozav de bine. Ea făcu un pas înapoi, simţind parcă nevoia de a se depărta
   
   
   de complimente. Apoi se învîrti împrejurul ei însăşi. 
   — Îţi zic bună dimineaţa după ce mi-oi scoate mănuşa. 
   Rămăseseră astfel locului, uitîndu-se unul la altul zîmbind. 
   — Acuma, bună dimineaţa. 
   — Bonjour. 
   — Mergem? e tîrziu, ştii? 
   — A cui e vina? 
   — A mea, fiindcă n-am venit la vreme, şi a dumitale fiindcă
   
   te-ai gătit prea mult. Ea îşi punea mănuşa la loc, uitîndu-se pe sub gene. 
   — Vream să te aştept, zise ea încet. Să mergem. 
   Se urcară amîndoi în trăsură şi porniră la cîmp. 
   O dată cu ei ajunse şi sfînta. 
   Într-o birjă cu patru cai osteniţi, veneau, în mijlocul unui
   
   vălătuc de praf, patru persoane: doi popi în fund, care ţineauicoana, şi două călugăriţe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mînă dedesubt şi cu alta de deasupra, şiîncepură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe cîndcălugăriţele ştergeau chipul sfintei de praf. Preoţii voiau sătreacă şanţul şoselei, ca să intre pe cîmp, dar tocmai în parteaaceea el era curăţit de curînd şi deci cam adînc. 
   — Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet. 
   — Da’ eu ştiu, părinte Ioane? 
   
   — Dă-i sfinţia-ta, din Ohtoih, că eu nu mai am glas nici cîtun pui de curcă. 
   Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos şi iar se întoarseră însus, nădăjduind să găsească un loc mai lesne de trecut. În celedin urmă se coborîră în şanţ, cum dete Dumnezeu, dar cînd fula ridicat, pace. . . Unul se încurcă în anteriu, altul în patrafir, şidacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulile lor, nu puteau să lase icoana pe mîini străine. 
   În vremea asta, popa Buză-tăiată îşi pusese odăjdiile şi veneaînaintea icoanei, legănîndu-se ca o corabie. Preoţii cariînsoţeau sfînta încruntară din sprîncene, cînd văzură că aveaude împărţit plata cu alţi doi confraţi. De aceea, primiră destulde rău pe fratele lor. 
   — Aşteaptă, aşteaptă, părinte, să punem sfînta pe masă. 
   — Iaca, taică, aştept. 
   — Nu-i treaba sfinţiei-tale să te amesteci aici. 
   — Pă-i vorbă-i! 
   — Ba chiar aşa. Dă-te la o parte. Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind: 
   
   — Mă! . . . moldovenii dracului. Apoi îşi ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni pe dracul: 
   
   — Ptiu, Doamne iartă-mă. 
   
   Celalt preot de la Comăneşti, care nu îndrăznise pînă acisă se amestece, văzînd icoana pe masă, îşi puse şi el patrafirul, dar fu primit cu aceeaşi lipsă de ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, care îi privea de un sfert deceas cum îşi dau arama pe faţă, pofti pe cîteşipatru preoţi săînceapă slujba, că şade ruşine, fiecăruia fiindu-i păstrată platace i se cuvine. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata şiisonul la îndemînă, aşteptînd fericitul moment cînd să-i deadrumul. 
   Cîmpul se întindea crăpăcios şi ros de vite, pînă departe înpînza orizontului. Deşi acum era pe la sfîrşitul lui august, zăpuşeala părea mai nesuferită ca în iulie. 
   Cu capetele goale în soare, cîteşipatru la linie, preoţiise rugau, îngenunchindu-se şi sculîndu-se necontenit. Ţăraniifăceau cruci mari, zicînd din cînd în cînd „dă Doamneploaie“; femeile stau plecate la pămînt. Lăcustelesubţiratece săltau în pulpanele răsfrînte ale popilor, pe cîndrîndunelele întîrziate treceau ca săgeata printre rîndurileoamenilor. Era semn de vreme bună şi senină. O saca deapă de la curte era înconjurată de flăcăi şi băieţi, care îşitreceau cofa de la gură la gură. 
   Saşa, fetele, conu Dinu şi toţi ceilalţi stau în genunchi; Matei cu capul gol, sta şi el respectuos, dar în picioare. Saşa îifăcu semn să îngenunche. El se supuse şi şezu lîngă dînsa. 
   — Trebuie să dai exemple bune, zise ea zîmbind. 
   Pe la sfîrşitul slujbei, cînd apa fu sfinţită, preotul stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părţi, rugînd pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de cutremure, degîndaci, de secetă etc. Stropitura ajunse pînă la Saşa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu să i se lipească stofasubţire de piele. Ea încerca să se şteargă, dar nu se puteaajunge singură. Matei îi luă batista din mînă şi căutăpicătura s-o usuce. 
   — Ce loc bun şi-a ales, zise el încet, rîzînd. 
   Ea sta cu capul în pămînt şi cufundată în smerenie, dar îirăspunse, fără a se uita la el şi rîzînd: 
   — Nu mai spune prostii şi stai binişor. 
   — Zău aşa. . . 
   
   După ce se isprăvi slujba, Saşa se apropie de preoţi şi decălugăriţe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă mai lungă: „Cînd aţi plecat de la Agapia“, „Cine-i dumnealui, dar dumneaei“, pînă veni rîndul lui Matei. 
   — Dumnealui e boierul matale? întrebă unul din preoţi peSaşa, arătînd pe Matei. 
   Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu rîdea de înţelesulmoldovenesc al frazei şi spuse preotului cine era unul şi cineera altul. Saşa se făcuse roşie şi se uita la vîrful mănuşilor, pecînd preotul, încurcat, zîmbea cu bunătate, înţelegînd parcăce se petrecea în minţile tuturor. 
   XVI 
   Preoţii şi călugăriţele se duseră la Comăneşti, iar ceilalţipe la casele lor. Conu Dinu spusese în treacăt lui Matei căavea ceva de vorbit cu el, şi-l rugă să-l aştepte spre seară. 
   Ajuns acasă, Damian prinse a se gîndi la cele petrecute lacîmp. Întrebarea preotului, pe care el o înţelesese foarte bine, da pe faţă o stare de lucruri firească dar nelămurită. Saşa numai era o copilă, pe care un tînăr o poate „compromite“, cumse zice, dar era totuşi o fată tînără. Starea lui sufletească faţăde dînsa nu avea limpeziciunea pasiunilor mari. Nici vîrstalui, nici vîrsta ei, precum nici temperamentul omului nu erau de natură a înflăcăra dulcea amintire ce avea pentru Saşa, pînă la mărimea unei hotărîtoare pasiuni. Cînd îi zicea că e„încîntătoare“, spunea un adevăr faţă de ea şi mai cu seamăfaţă de el însuşi. Firea liniştită, cumpănită întru toate, cutrebuinţa vădită de a se devota, a Saşei, răspundea minunat laaspiraţiunea ideală, ce se găseşte la mai toţi oamenii medievali, către o asemenea femeie. Dacă la această stare, pornită dincauze personale, se mai adăuga dorinţa răposatei, se poatelesne ajunge la hotărîrea calmă la care ajunsese Matei, de avorbi lui unchiu-său, conu Dinu, despre gîndurile lui de a luape Saşa. Însă lipsa de entuziasm făcea să nu fie hotărîrea cutotul desfăcută de orice părere de rău. Cînd un om a trăit atîtavreme singur, cu greu îşi schimbă viaţa. Trecuse aşa de puţintimp de cînd se întorsese acasă şi, cu toate astea, atîteaîntîmplări însemnate se desfăşuraseră! Dar tocmai în ele segăsea urmarea logică a noii lui vieţi. Trebuia să se lege o datămai mult de pămînt, şi să se lege pentru totdeauna. 
   Conu Dinu veni, precum zisese, către seară. Matei îl aştepta, cu o vagă nelinişte în suflet. Simţea că se petrece cevaneobişnuit, că unchiu-său avea nemulţumiri. Această neliniştea lui, pe care conu Dinu o băgă de seamă, făcu pe bătrîn săînceapă stîngaci: 
   — Ce mai faci, băiete? Cum îţi merge casa şi Aglaia? 
   — Bine, nene — mai cu seamă Aglaia. 
   
   — Lucru subţire, bre! . . . Bietu Nae, îl legi la gard. Tot cu Caramzulea trăieşte? 
   — Cine? 
   — Iote, frate; ştiu că n-o să trăiască Nae cu Caramzulea; îţi vorbesc de dînsa. E o frişcă de muiere de n-are pereche. Să te păzeşti. . . 
   — Nu-i nici o primejdie. 
   — Mai bine. 
   
   După aceea îşi scoase o tabachere în care intra o bocceade tutun, şi-şi făcu o ţigară. Matei îi dete chibriturile. Bătrînulîşi aprinse ţigara, şi se duse la geam. 
   — N-are gînd de ploaie. 
   — Nu prea. — Şi sfînta ce-o să-ţi facă? Trebuie s-o chemi la vreme, 
   
   
   zise el, uitîndu-se cu înţeles la nepotu-său. Matei rîdea făcîndu-şi şi el o ţigară. 
   — Anume cînd barometrul se coboară? 
   — Ei! 
   — Aş vrea să ştiu de ce n-a venit Scatiu, întrebă Matei. 
   
   — E o halima întreagă. N-a venit din mai multe cuvinte: întîi, fiindcă e mitocan; apoi, fiindcă zice că pe el nu l-aîntrebat nimeni cînd s-a hotărît aducerea sfintei, fiindcăs-ar fi opus: are toată pîinea pe cîmp. 
   — De ce? 
   — Trăieşte rău cu ţăranii. Îi jupoaie cu dobînzile şiprocesele. Înţelegi tu că dacă ar începe ploile, îi putrezeştegrîul pe cîmp. 
   — În fond, nici eu nu ştiu cine a adus sfînta. 
   — A adus-o lumea dimprejur, şi ţăranii de la Comăneşti aucerut Saşei să o treacă şi pe la dînşii. 
   — Atunci ce încape supărare? 
   — Se înţelege. Da’ ce-i faci prostului? Apoi i-a intrat în capcă, de cînd ai venit tu, toată lumea rîde de el, fiindcă-l ieipeste picior faţă de Saşa. 
   — Eu? 
   — Da, a venit la mine să se jeluiască. 
   — Ce e drept, eu am rîs într-o zi cu Saşa — dar el era de faţă. E bun băiat, dar cam ridicul. 
   — E ridicul, dar nu e bun. Are gură rea şi să te păzeşti, şi tuşi Saşa, că e om primejdios. Matei se uită îngrijat la bătrîn, parcă-ar fi vrut să-l întrebelămurit despre ce e vorba. 
   
   — A venit ieri pe la mine, urmă conu Dinu; a fost de oîndrăzneală rară, şi eu, Dinu Murguleţ, care am văzut pe tată-său slugă la noi, bătut cu opritorile la scară, n-am putut nici celpuţin să-l dau afară! 
   Matei îl ascultă posomorît. 
   — Trebuia să-l dai! 
   — Trebuia! . . . Cui o spui? Eu ştiu bine ce trebuie să fac, dar
   
   cînd te strîng curelele, o laşi mai domol. Tînărul se uita la unchiu-său nedumerit. 
   — Tu poate nu mă-nţelegi. 
   Matei mişcă din umeri. Bătrînul păru a se gîndi un moment. 
   
   — E mai bine să-ţi spui. Eu sunt bătrîn şi poate mîine mor. Tu rămîi părintele fetei mele. Eu am luat bani cu dobîndă dela Scatiu. Îi sunt dator trei mii de galbeni, pe care nu i-amputut plăti la timp. Te miri, şi ai dreptul să te miri. . . 
   — Nu. . . 
   — Ba da. E de mirare, cum un om ca mine să nu poată plătitreizeci de mii de franci la termen. Dar cînd vei cunoaşte mai bine lucrurile, cînd vei vedea ce produce o moşie unuiproprietar, ce se cheltuieşte în casă la mine, cum se trăieşte laBucureşti — poate vei înţelege mai uşor. Nu zic că nu aş fiputut să găsesc bani numaidecît; dar nu i-am căutat, fiindcăţiu să las moşia fetei fără ipoteci. În sfîrşit, ca să nu mai lungescvorba, sunt dator lui Scatiu bani şi mojicul crede că pentru astaîmi poate porunci. Asta e una. A doua: ţi-am spus, îmi pare, cătot acest bădăran şi-a pus în gînd să ia pe Tincuţa. Mătuşă-taar fi gata să i-o dea. Dar e cap de femeie, care nu vede dincolode vîrful nasului. El vrea să ia fata ca să pună mîna pe moşie. Tot pentru asta nu primeşte niciodată dobînda la bani, ci oadaugă la capete, şi-mi face nişte socoteli cu dobînda ladobîndă, de te sperii. Unde şi-a vîrît coada, nici praful de petobă nu s-a ales, şi dacă nu m-oi scăpa de el, îmi mănîncămoşia. 
   
   Bătrînul se sculase în picioare şi se plimba neliniştit princasă. Nepotu-său se uita la el, părînd el însuşi preocupat. 
   — Nene Dinule, cît eşti dator în tot? 
   — Da’ cine mai ştie! Matei zîmbi fără voie. 
   
   — Cu chipul ăsta ajungi departe. 
   
   — Ştiu, dar aşa e: mi-am ţinut totdeauna rău socotelile; însă, cum am făcut, cum am dres, nu eram dator nimănui un ban. A venit un şir de ani răi, şi m-am încurcat. Trebuie să fie peste patruzeci de mii de lei. 
   — În cîţi ani? 
   — Într-un an şi jumătate. 
   — Atunci îţi ia mai mult de zece la sută. 
   — Se-nţelege. 
   — E un mişel; trebuie să ne scăpăm de dînsul. — Ştiu — dar cum? 
   
   
   — Eu am nişte bani rămaşi de la mama şi ţi-i dau, zise el, zîmbindu-i cu bunătate. 
   Bătrînul se oprise în faţa lui şi se uita la el ţintă. Apoi, încet, zise: 
   — Eu ştiu, băiete, că ai bani şi ce bani ai, fiindcă soră-mea îi ţinea la mine. Dar nu pentru asta îţi vorbesc de nevoilemele. Aceia sunt bani rămaşi de la tată-tău, în bonuri, şi nupoţi să-i atingi. 
   — Da’ de ce nu pot să-i ating? 
   — Fiindcă asemenea hîrtii sunt mai bune ca o moşie. 
   — Le depun undeva şi iau bani. 
   — Poţi s-o faci, dar nu pentru mine. 
   — De ce, nene? 
   — Îmi pare rău că ţi-am vorbit, zise bătrînul trist. Dacăm-aş fi gîndit la una ca asta, puteam să iau bani de la biatamamă-ta, fără să mai umblu prin străini; însă aceea e averearămasă de la tată-tău. 
   — Bine, dar astăzi e averea mea. 
   — Aşa e. . . 
   — Nene Dinule, zise Matei domol, te rog să primeşti. Euştiu ce ai făcut pentru mine. Aceşti bani erau meniţi să meargăîn zestrea Tincuţei. Asta a fost dorinţa mamei înainte de a muri. 
   Bătrînul se rezemase cu un cot de masă şi se uita tristînaintea ochilor. 
   — Nu ai nici un drept să primeşti sau să nu primeşti. Aşa avrut mama, şi eu voi face aşa. 
   — Sărmana soră-mea! . . . zise bătrînul încet, cu lacrămileîn ochi. 
   
   Matei îl privea, mişcat, simţind toată curăţenia de suflet cucare nu voia să primească banii, şi fiindcă unchiu-său păreadescurajat şi fără nici o voinţă, el îl atinse binişor peste mînă, încercînd să glumească, dar în realitate foarte emoţionat: 
   — Şi fiindcă vorbim de voinţele din urmă ale mamei, maiam să-ţi împărtăşesc una, mai veselă. Conu Dinu se şterse la ochi, aşteptînd. 
   — Dumneaei mi-a zis, înainte de a muri, să mă însor. Vreau 
   să-i împlinesc dorinţa şi o să te rog să m-ajuţi. Conu Dinu se uită la el serios, dar cam mirat. 
   — Te-aş ruga să vorbeşti Saşei despre asta. 
   — Da’ pe cine vrei să iei? 
   — Pe Saşa. Bătrînul urmă a-l privi din ce în ce mai mirat. 
   
   — Va să zică era adevărat? . . . 
   
   — Da, întări Matei. Apoi se grăbi să adauge: Eu îţi răspund„da“ fără să ştiu ce mă întrebi. 
   — Scatiu a scos de mult vorba prin lume că vrei s-o iei: 
   nimereşte şi prostul cîteodată. Tînărul se uita în pămînt, jenat. 
   — Mă mir cum a putut să vorbească de un asemenea lucru. Eu nu am făcut nimic care să îndreptăţească pe Scatiu săvorbească astfel, şi nici el, nici nimeni nu ştia ce s-a petrecutîntre mine şi mama. 
   — Ba eu ştiam, că asta era de mult dorinţa bietei maică-ta. Şi faci bine: Saşa e un inger. Pentru mine nu e nici o deosebire între Tincuţa şi Saşa. . . 
   Conu Dinu se uita lung la Matei, părînd că vrea să pătrundăîn sufletul lui. 
   — Eşti bine încredinţat că nu urmezi numai dorinţa răposatei, şi inima ta te îndeamnă să faci pasul acesta? . . . Fiindcă trebuiesă-ţi spun cum sunt lucrurile şi cum de altminteri le vezi şi tu: Saşa şi-a legat viaţa de creşterea fraţilor ei. Ştiu că pînă acum 
   
   nu vrea să se mărite; dacă şi-o fi schimbat părerea pentru tine, eu o să fiu încîntat, dar tu o să devii deodată cumnatul, tatăl atrei copii, dintre care două fete de măritat. 
   — Ştiu. 
   — Încă o dată, Saşa e cea mai bună, cea mai dulce făptură— atît de bună, încît, dacă ar fi fost un bărbat, i-aş fi dat peTincuţa. Asta însă nu împiedică adevărul celorlalte lucruri. Viaţa ta se schimbă cu totul. Ai fost deprins să trăieşti singur în lumemultă; aici viaţa noastră e restrînsă. Ai pentru tine avere destulăşi poţi face ce vrei. . . După aceea, trebuie să nu uiţi că Saşa eaproape de vîrsta ta, ceea ce pentru un tînăr, merge, dar pentru 
   o fată. . . nu prea. Tăcură un minut amîndoi. Conu Dinu se sculă şi-i întinse mîna: 
   — Ţi-am spus toate părţile îndoioase, mai negre decît sunt. Acuma închei, zicîndu-ţi, că dacă eşti hotărît s-o iei şi dacădînsa te ia, ai să fii un om fericit. Numai să cauţi să fie şi eafericită. Vino să te sărut. 
   Bătrînul îl îmbrăţişe şi ieşi. Pe pragul uşei se opri: 
   — Bagă de seamă, eu mîine mă duc să-i vorbesc. . . Eştibine hotărît? 
   — Da, da. 
   — Foarte bine. Adio. 
   
   XVII 
   Preocupat şi nerăbdător, conu Dinu nu lăsă lucrurilepentru a doua zi, ci se duse drept la Comăneşti. Saşa era ladînsa în odaie, şi-l făcu să aştepte. Bătrînul se plimba înlung şi-n larg prin casă, deschizînd din cînd în cînd uşa şiîntrebînd dacă vine. Se puse să-şi răsucească o ţigare, dînddin cap şi zîmbind. 
   Saşa intră ca o vijelie, strîngînd în mînă o batistă ce oscosese în fugă din cutie: 
   — Ce e, coane Dinule? ce s-a întîmplat? întrebă ea cu temere. 
   El, cam teatral, făcu un pas spre dînsa şi o luă de mînă, ducînd-o spre fereastră. Aci se vîrî în sufletul ei, privind-o cunişte ochi teribili, de o comicitate nespusă. 
   — Da’ ce-ţi este, coane Dinule? întreabă ea, din ce în cemai mirată şi începînd să se roşească. 
   
   — Vino încoace, vinovato. Şezi ici lîngă mine. 
   — Iacă şed. 
   
   Ea se aşeză lîngă dînsul, pe o canapea. Bătrînul se uitădin nou în ochii ei, dînd din cap. 
   — Aşa te porţi? 
   — Da’ zău, nu mă mai chinui şi spune-mi ce este? . . . 
   — Este. . . Este. . . Să-ţi spui? 
   — Te rog. 
   — Nu-i nimic. 
   — Ei asta-i! 
   — Dă-mi întîi o dulceaţă, tratează-mă bine, că viu împeţit. Saşa, care se sculase să poruncească dulceaţă, se opri. 
   — Dacă vii pentru asta, nu-ţi dau nimic. Conu Dinu urma a se uita la dînsa: 
   
   — Ce şireată eşti! . . . 
   — Eu, şireată? zise ea tare, dar roşindu-se. 
   — Ei, de ce te roşeşti? Ia şezi, lasă dulceaţa. Ea veni din nou lîngă dînsul. 
   
   — Ascultă, Saşo: viu de-a binelea împeţit. 
   
   — Se poate, coane Dinule, dar o să te duci cum ai venit. Îmi pare că ne înţelesesem asupra peţiturilor, zise ea redobîndindu-şi tot sîngele rece. 
   Bătrînul urma a o privi, zînbind cu bunătate. 
   — De ce mă priveşti? întrebă ea. 
   — Fiindcă aş vrea să pătrund bine în inima ta, şi să ştiu totce se petrece acolo. 
   — Ei, vrei cam mult, zise Saşa, rîzînd. 
   El tăcu un moment, uitîndu-se în jos şi gîndindu-se. Saşa îlprivea, la rîndul ei, vroind parcă să înţeleagă jocul ascuns albătrînului. El îşi ridică ochii din nou către dînsa. 
   — Ascultă, Saşo: mă gîndesc cum e mai bine să-ţi vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi ţiu să nu te supăr cu vorbelemele, fiindcă te iubesc ca pe copilul meu, ca pe Tincuţa; pede altă parte, persoana care mă trimite îmi este tot aşa dedragă ca şi tine. Socot prin urmare că e mai bine să-ţi spunlucrurile cum sunt. Tînărul care te cere este nepotul meu Matei, zise bătrînul, ridicîndu-şi încet ochii spre dînsa. 
   În timpul cît rosti el cuvintele acestea, obrajii Saşei seînroşiră ca purpura şi lăcrămile i se urcaseră în ochi. Printr-o puternică încordare a voinţei, ea căută să rămînă liniştită, celpuţin în aparenţă, şi răspunse: 
   — Asta e altă vorbă. 
   Conu Dinu sări în sus, parcă întinerise cu patruzeci de ani, şi strigă pocnind din degete. 
   — A, ştrengăriţo! de-astea mi-ai fost dumneata! 
   Apoi îi luă capul în mîini şi i-l sărută cu o adevărată dragostepărintească. 
   — Ah, cîtă bucurie îmi faci, Saşo! 
   Dînsa rîdea printre lacrimi, sărutînd mîna bătrînului. Else uita la ea, neştiind ce să admire mai mult: ochii adînci cugene scăldate în lacrimi, sau puterea de caracter cu care ştiusesă tacă o viaţă întreagă. 
   — Ei, cum te-ai hotărît tu, aşa deodată? . . . 
   — Deodată? . . . 
   — Va să zică e afacere veche. . . 
   — Nu-i nici veche, nici nouă: e de totdeauna. 
   — Cum aşa? . . . Ia spune-mi, zău. 
   
   Şi fiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte şi seuita în pămînt, cum avea de obicei să facă ori de cîte ori eraîncurcată de ceva, dînsul o mîngîie pe umeri: 
   — Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine: vreau să tevăd fericită. 
   — Ce să-ţi spun, coane Dinule? întrebă ea cu voce dulce. 
   — Spune-mi, de unde înţelegerea asta aşa de desăvîrşităîntre voi? 
   — Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche şicopilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii noştri să. . . ne luăm. Cel puţin asta era dorinţa cea mare a bietei răposate. 
   — A soră-mi? 
   — Da. 
   — De unde ştii? ţi-a spus-o? 
   — Nu mi-a spus-o niciodată, dar am înţeles-o aşa de bine. . . 
   — Ai dreptate: asta se vedea cît de colo. . . Şi prin urmare tuai aşteptat pe Matei, cu credinţă şi statornicie, totdeauna? Eraisigură de el? 
   — Eu? . . . Niciodată nu am vorbit serios de asemenea lucruri. De altminteri sunt şapte ani de cînd mi-ar fi fost cu neputinţăsă-i vorbesc. 
   — Dar înainte? 
   — Nici înainte. Cît eram copii, ne jucam: cînd ne-am mai
   
   mărit, ne certam, şi astfel ne-am despărţit. 
   — Şi pe asta te întemeiai tu? 
   Dînsa îşi ridică ochii spre bătrîn, ca cineva care nu ştie
   cum să spună un lucru tainic. 
   — Eu nu mă întemeiam pe nimic, zise rar, eu îl iubeam. 
   Bătrînul se uita la dînsa, întinerit parcă el însuşi desuavitatea acelor vorbe şi, ţinîndu-i o mînă, da din cap, gînditor: 
   — Dar dacă el te uita? . . . Ştii: străinătatea şi depărtarea suntduşmanii jurămintelor de dragoste. 
   Saşa înălţă din umeri şi închise din ochi, cu supunerecătre soartă: 
   — Nu sta în puterile mele să fie altfel. Fiecare îşi are steauasa, şi ce-i e scris i se împlineşte. 
   — Dar el? 
   — El? . . . văd că dumneata ştii mai mult decît mine. 
   — Aşa este. . . Adică eu ştiu atît, că m-a însărcinat să viusă-ţi cer mîna. Mai mult nimic. Mi-a zis că împlineşte o dorinţă a răposatei maică-si. . . 
   
   Bătrînul se opri parcă într-adins, căutînd să prindă efectul acestorcuvinte pe chipul fetei. Ea îşi privi vîrful degetelor în tăcere. 
   — Ce-i răspund? . . . că primeşti, da? Dînsa zîmbea cu frică. 
   
   — Da, zise ea sfioasă. Dar dacă face pasul ăsta numai dinpietate către coana Diamandula? 
   — Şi eu m-am gîndit la asta, şi i-am zis. El m-a încredinţatcă nu. 
   — Dumneata ce crezi, coane Dinule? 
   — Îmi faci o întrebare grea, fetiţo. Eu cred că şi da şi nu. Ceciudat lucru! de unde mă temeam că tu n-o să primeşti, iată-neacum temîndu-ne de el. 
   Se opri bătrînul şi se gîndi. Saşa se uita la el cu frică, parcă soarta i-ar fi atîrnat de vorbele lui. 
   — Eu cred că el este sincer, că te iubeşte, dar că vorbarăposatei îl înrîureşte de asemenea foarte mult. 
   — Atunci ce-i de făcut? întrebă ea, descurajată. 
   — Un lucru foarte simplu: să vă luaţi. Dar nu îndată. Tu trebuia să te duci cu Mihai la Paris, nu-i aşa? 
   — Da. 
   — Eu socot că e bine să pleci numaidecît şi să spun luiMatei că răspunsul i-l vei da cînd te vei întoarce. 
   — Da? . . . Dar dacă se supără? 
   — O să se supere şi-o să-i treacă. Cu mijlocul ăsta însă o săpoată vedea mai limpede şi mai adînc în inima lui. Înţelegfoarte bine îndoiala ta şi împărtăşesc sentimentul de la careporneşti. Îmi făgăduieşti că ai să urmezi astfel şi că n-ai să daisemn de viaţă pînă la întoarcere? 
   — Îţi făgăduiesc. 
   — Da? 
   — Da. 
   — Atunci să pleci cît mai curînd. Cu restul mă însărcinez eu. 
   
   Bătrînul porni de la dînsa grozav de mulţumit. I se păreacă a pus la cale fericirea a doi inşi, care erau amîndoi neştiutoride sentimentele lor unul pentru altul. 
   A doua zi dimineaţa se duse la nepotu-său. Frecîndu-şimîinile, îi istorisi cum stau lucrurile: că Saşa primeşte, dar se teme să nu fie mai tîrziu o sarcină pentru el; că e bine sănu se grăbească; că poate el e înrîurit numai de vorbelemame-sei; că o despărţire de cîtăva vreme le va fi folositoarela amîndoi; în sfîrşit, că Saşa, trebuind să însoţească peMihai în străinătate, era hotărîtă să plece cît de curînd, şi, dacă la întoarcere dînsul ar fi stăruit în ideile de astăzi, săse facă lucrul. Matei îl ascultă liniştit. 
   — Asta e dorinţa Saşei? întrebă el. 
   — Da. Ba ceva mai mult: te roagă ca pînă la plecare să numai încerci a o vedea. 
   Matei se uită lung la unchiu-său, părîndu-i greu a-l înţelege. Se făcuse palid. 
   — Nene Dinule, să-mi dai voie să nu te cred. 
   — Faci rău că nu mă crezi; e aşa, cu toate astea. 
   
   — Cum! zise el cu putere. Saşa doreşte să n-o mai văd pînăla plecare! . . . Atunci viaţa şi sentimentele nu mai au logică. 
   — Nu ştiu ce vrei să zici, — ştiu atîta numai, că asta edorinţa fetei. 
   — Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în romane. Înviaţa reală, cînd cineva îţi este drag, te duci să-l vezi, dacăpoţi. Şi mie Saşa mi-e dragă. 
   — Dar dacă nu poţi? 
   — Atunci răstorni pămîntul, te baţi cu lumea, cumperi, 
   
   vinzi, faci tot ce-ţi stă prin putinţă ca s-ajungi pînă la ea. Bătrînul îl privea cu o uşoară nuanţă de ironie. 
   — Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani. 
   — Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută. 
   
   Tonul acru cu care fură zise vorbele din urmă îi miră peamîndoi, pe conu Dinu mai cu seamă, care nu avea în gînddecît fericirea lor. Dar egoismul omenesc e aşa de orb întoate apucăturile lui, încît bătrînul, care în realitate lucraspre împlinirea mai sigură, după cum credea el, a dorinţelorlui Matei, nu vru să priceapă că, din momentul ce sentimentelelui se dau pe faţă cu atîta putere, nu mai era nevoie a-l supunela probe. Planul lui, de a-i despărţi pentru cîtăva vreme, i sepărea tot cel mai bun. 
   — Bine, fătu meu, zise el zîmbind, încearcă şi du-te de-o vezi. 
   Zise vorbele astea ieşind. Matei rămase singur, lovit parcăde o desăvîrşită paralizie a voinţei. Conu Dinu se ducea sprecasă, trist şi el şi mirat de întorsătura ce o luau lucrurile. Îipărea rău că se arătase aşa de crud faţă de nepotu-său, carefusese aşa de bun cu el, cu toate astea, nu se putea împiedicade a găsi că el avea dreptate. 
   Îndoiala bătrînului se strecurase în sufletul tînărului. Rămasepe scaun cu o nehotărîtă idee de a se supune dorinţei lui unchiu-său. De pe fereastră se vedea un şir de care trecînd pe drumîncărcate din greu. O impresie fugară de urît îi răsări în suflet. Dar uitîndu-se lung spre care şi gîndindu-se, imaginea lor îidispăru din conştiinţă, unghiul vizual se scurtă şi, în loc de astrăbate prin geamuri, se opri în ele, şi, ca într-o oglindă, el seprivi pe sine şi lucrurile din casă. Atunci îi răsări în minte Saşa, punîndu-şi o mănuşe. Chipul ei, chemat astfel de împrejurări, avu darul de a-l reînsufleţi. Era oare cu putinţă ca dînsa săplece fără să vrea să-l vadă? Pentru ce această încercare lacare voiau să-l supună? Oare nu era el o fire destul de statornică? 
   Îmbărbătîndu-se astfel singur, ajunse la hotărîrea fireascăde a da ochii cu dînsa şi zise să-i puie caii. Cînd fu la Comăneşti, Turică feciorul îi spuse că toţi ai casei erau la Ciulniţei. 
   — Cuconaşul nostru pleacă în străinătate, zise Turică. 
   — Da? 
   — Cu cuconiţa. 
   — Cînd pleacă? 
   — Apoi cît de curînd. Matei rămase locului gîndindu-se. 
   
   
   — Ia ascultă, Turică: aş vrea să scriu două rînduri cuconiţei, pentru o afacere — poţi să-mi dai un petec de hîrtie? 
   — Vai de mine, cuconaşule, cum să nu se poată! poftiţisus în „berău“. 
   
   Matei se puse să scrie Saşei, arătîndu-i mirarea sa de celece se petreceau şi rugînd-o să nu plece înainte de a-l vedea. 
   Era atît de adîncit în cele ce îi spunea, încît făcea mişcări cumîinile prin aer, întorcea pagina neuscată, exclama singur cîteun cuvînt incoherent, parcă cine ştie ce luptă uriaşe se petreceaîn fantazia lui. Pe cînd scria, o uşe din spatele lui se deschisebinişor şi Saşa înaintă în vîrful gedetelor, încetinel, pînă ce seapropie la un pas. Dînsul nu simţea nimic, absorbit în scrisoare. Ea mai făcu un pas şi-l atinse uşor peste umăr. El se întoarserepede, şi, văzînd-o, nu putu zice decît un „Aaa! . . . “. Apoi sesculă de la birou şi veni la ea, luîndu-i mîinile şi uitîndu-selung la dînsa. 
   — Va să zică nu te-ai dus la Ciulniţei cu ceilalţi? 
   Ea ridică ochii spre el, zîmbind: 
   
   — Vezi bine că nu, deoarece sunt aici. 
   — Aşa este, dar mă aşteptam atît de puţin să te văd, încît
   
   nu sunt încă sigur de eşti dumneata sau altcineva. Saşa rîdea: 
   — Da, da, sunt eu. 
   — Ce fericit mă simt de a te vedea aici, aproape, lîngămine! 
   — Da? . . . zise ea, ridicînd capul spre el, cu ochii luminaţide bucurie. 
   — Da, sunt fericit, sunt omul cel mai fericit, nu simţi căsunt fericit? 
   
   — Ba da, zise ea. 
   Şi purtată ca de o forţă străină, îşi retrase mîinile din ale luişi-i aruncă braţele de gît, lipindu-se cu capul de pieptul lui. Dînsul o strînse în braţe, sărutîndu-i părul şi respirînd lungparfumul şuviţelor moi şi bogate, ce sfîrşeau, împletindu-seîntr-o cunună de bucle. 
   Nici el, nici ea nu se gîndeau cum de ajunseră aşa derepede unul în braţele altuia: saturaţia sufletească era atît dedesăvîrşită, încît simplul fapt de a se găsi faţă în faţă trebuiasă-i aducă aici. 
   — Tare mi-eşti dragă! dragă, ca sufletul! . . . Ştii! . . . 
   — Da. . . 
   — Cît se poate de mult şi de tare! . . . 
   — Da. . . 
   
   — Şi eşti de acum a mea. . . toată, întreagă, cu păr, cu ochi, cu suflet şi cu tot. 
   — Cu tot. — Şi nu mai pleci. 
   Ea îşi ridică privirile spre el: 
   
   — Dacă vrei, nu mai plec. 
   
   Dar era ceva în ochii ei, atît de adînc, atîta mîngîiere serevărsase pe chipul ei întreg, încît ideea plecării era cuneputinţă să încolţească într-un suflet aşa de fericit. 
   — Acuma că eşti Saşa mea pentru totdeauna, şezi colo, săvorbim. Dă-mi mîna şi spune-mi pentru ce voiai să pleci? şimai cu seamă fără ca eu să te mai văd? . . . 
   Ea şezu lîngă dînsul şi tăcu, uitîndu-se în pămînt. 
   — Îţi făcusem ceva? . . . 
   — Nu mi-ai făcut niciodată nimic. . . decît bine. 
   — Pot zice numai atît, că nu ţi-am făcut rău, atunci de ce
   
   voiai să pleci? Ea tăcu din nou. 
   — Ai ceva care te supără? 
   — N-am nimic. . . Voiam să plec, ca să duc pe Mihai la Paris. 
   — Nenea Dinu a fost pe la dumneata? 
   — Da. . . — Şi ce ţi-a spus? 
   
   — Numai lucruri bune şi drepte. 
   — Da? . . . Şi nu se poate să le ştiu şi eu? Ea zîmbea, neîndrăznind parcă să ridice ochii spre el. 
   
   — Eu mă prind că ideea de a pleca, fără să mă mai vezi, vine de la dumnealui. . . 
   — Da, răspunse ea, rîzînd şi arătîndu-şi dinţii albi, ideeavine de la dumnealui. . . 
   — Vezi! şi găseşti că ţi-a spus numai lucruri bune şi drepte? 
   — Nu în înţelesul ăsta, zise ea cam jenată. Conu Dinu ştiacă eu trebuie să plec, fiindă Mihai nu poate să meargă pentruîntîiaşi dată singur în străinătate; dumnealui m-a povăţuit numaisă plec cît mai curînd şi. . . fără să te mai văd. 
   
   — Pentru ce? 
   Ea tăcu. Dînsul se uită la raza de soare ce se oglindea înluciul parului ei, şi-i veni s-o mîngîie pe cap, cu un sentimentaproape părintesc — atîta sfială era în ţinuta ei. 
   — Şi ai fi plecat? 
   — Da. 
   — Fără să te mai văd? 
   — Fără. . . dacă nu veneai. 
   — Da’ de unde ştiai că am să viu? 
   — Eram sigură. . . şi ca dovadă iată că te-am aşteptat. 
   
   El urma a se uita la dînsa în tăcere şi parcă pentru întîiaşidată pătrunse în conştiinţa lui convingerea adîncă de statorniciaşi toată frumuceţea sufletului acelei femei. A o întreba şi a odescoase mai mult i se păru crud, şi emoţionat de înseşi simţirilesale, îi luă o mînă şi i-o sărută cu lacrămile în ochi. 
   După un moment de tăcere, tot el reîncepu: 
   — Cînd pleci? 
   — Cît de curînd. . . poimîine poate. — Şi ai să-mi scrii? 
   
   
   — Da, în toate zilele. . . dar fără să ştie conu Dinu, adăugăea zîmbind. 
   — Înţeleg. 
   — Nu-i aşa? dăm satisfacere politicei sale (fiindcă asta erapolitica cu care conu Dinu vrea să ajungă acolo unde noi amajuns singuri) şi totodată ne şi scrim, da? 
   
   — Foarte bine. 
   Ea se sculase în picioare, veselă, şi se uita la el, plecată înjos şi parcă aşteptînd ceva. El îi întinse mîinile, şi, sculîndu-se el însuşi de unde şedea, îi trecu un braţ sub braţul ei, şi făcurăastfel cîţiva paşi prin odaie, vorbind de viitor, fericiţi, înclinaţiunul spre altul, ca doi copaci deasupra unui izvor. 
   XVIII 
   La Ciulniţei, de cînd plecarea lui Mihai era hotărîtă, lumeade primprejur se aduna regulat în toate zilele. Victoria şi Maryîşi aduceau, unul cîte unul, toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cît timp Saşa avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casăla conu Dinu. 
   Cu cît vremea plecării se apropia mai mult, cu atît Mihaidevenea mai tăcut. De dimineaţa pînă seara umbla la vînat, pe lac, mîncînd în luntre sau pe iarba îmbrumată a pămîntului. 
   Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. După cesoarele risipea cele dintîi negure ale dimineţii, valea laculuise ivea în limpeziciunea cerului de toamnă, singură, locuitănumai de păsări de apă, cu căpiţe de fîn pe margini şi cu cîteun bou rătăcit, ce păştea pe mirişte. De la Comăneşti pînă laCiulniţei „balta“ (cum o numeau sătenii) ţinea o poştă. Heleşteulde la Comăneşti, plin de peşte, se înfunda într-o perdea deverdeaţă, unde apa părea că încetează. În realitate însă, eaurma mai departe, ascunsă de stuf, de foi de nufăr şi de trestii. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil, învăţase toatecotiturile, toate cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui pestetot, bătînd coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde zburau, speriate, cîrduri de raţe sălbatice, lişiţe şirete, găinuşi de baltă, cucove, gîşte şi cîteodată chiar lebede, ce veneau de prinbălţile Dunării. 
   De-abia împrăştiase soarele negura, cînd Mihai îşi aşezaîn ziua aceea puşca şi geanta în fundul luntrei. Apucînd lopeţilecu putere, se îndepărtă de la mal într-o clipă şi trase cu siguranţădrept la cărăruia din stuf, în care intră, pierzîndu-se. Dar, înloc de a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în marginealimpezişurilor sau făcînd ocolul ochiurilor, de astă dată mersetot mai departe, fără a se preocupa de trestiile ce se rupeau cuzgomot sub luntre, ori de lopeţile ce loveau apa. Cîrduri întregide păsări se sculau în drumul lui, umplînd văzduhul cu răpăialaaripelor şi fulgii albi ce cădeau domol în aer. El nici nu se uita la ele. Dus de o putere nouă, mîna tot înainte, lăsînd cîteodatălopata, spre a se şterge pe frunte. 
   După două ceasuri de muncă, ajunse într-un limpeziş, undenu mai creşteau trestii. Lacul părea a se înfunda aci, fiindcăîmprejurul lui valea se închidea de toate părţile, ca unamfiteatru. Ieşise de mult din pămînturile lui şi intrase pemoşia lui conu Dinu. 
   Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în picioare şise uita pe maluri, parcă ar fi aşteptat pe cineva. În adevăr, o batistă albă fîlfîia în aer, chemîndu-l. Apucă lopeţile în grabă şi vîsli cu putere în partea aceea. 
   Cînd ajunse la izvor, Tincuţa (fiindcă ea era) sta în picioare cu mîinile întinse. 
   — Vino mai curînd că nu mai pot de frică. Ce singurătate epe valea asta! 
   Mihai o ajută să se urce în luntre, şi, apucînd din noulopeţile, îşi făcu vînt înapoi, spre stuf. Fata se uita în apă, roşie, mulţumită că se găseşte alături de o altă fiinţă vie, îmbătată de viaţa soarelui, de viaţa ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiş, unde Mihai intră de astă dată cumare băgare de seamă. Tincuţa se uita la trestiile înalte cufrică, tupilîndu-se pe lîngă cele ce se mişcau prea tare, sauapărîndu-se cu cotul ridicat în dreptul ochilor. Trecură repedeprin două ghioluri şi se opriră în cel de al treilea. 
   — Ştii că am văzut un iepure? zise Tincuţa. 
   — Sîît! . . . şezi jos, dacă vrei. . . am pus o scoarţă într-adins pentru dumneata. 
   Fata se aşeză în fundul luntrei, ascultătoare ca un copil, cuochii sticlind de frică şi de emoţie. Mihai luă puşca şi rămasecu privirile aţintite spre limpeziş. Cîteva rînduri de trestii îiascundea de minune. Se făcu o tăcere adîncă. Fata îl trase depulpana hainei, arătîndu-i cu degetul în aer: un bîtlan treceape deasupra, cu zborul lui greoi, mişcîndu-şi ciocul ca o cîrmăde corabie. În acelaşi timp, un roi de grauri tăbărî pe vîrfulînspicat al trestiilor, făcîndu-le să se legene în toate părţile. 
   Iar tăcere. Tincuţa văzu un peşte sărind din apă, şi făcu o mişcare către el. Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufişului un cîrd derăţuşte, mişcînd din cap, parc-ar fi fost trase de o sfoară, urmatede o lişiţă vînătă. Fata îşi duse un deget la gură, căutînd săîntindă mîna cealaltă către Mihai, dar rămînînd cu ea în aer. Băiatul le văzuse şi-i făcu semn că nu trage în ele. 
   — Sunt lişiţe, zise el, plecîndu-se spre dînsa, nu-s bunela mîncare. 
   Un sunet uşor, ca de aripă ce-ţi trece pe la ureche, se auzi în aer, şi tot atunci apa din ghiolul din faţă fu bătută de piepturilemai multor păsări. Tincuţa văzu pe Mihai ridicînd puşca. Încremenită, ea se tupilase cu totul în fundul luntrei. O nespusămulţumire se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simţialături de el, dorinţa de a-i arăta îndemînarea lui de vînător, emoţiunea ei, toate erau de natură a-l îmbărbăta şi mai mult. Vroi să întinză puşca, dar o trestie ruptă îi sta de-a curmezişul. Nerăbdător, el vru să frîngă cu totul trestia, şi, în mişcarea lui, făcu zgomot. Cele trei raţe ridicară capul în sus. Mihaiîncremenise în poziţia în care se afla, fără măcar să îndrăzneascăa-şi strînge braţul. Speriate, raţele bătură apa cu aripile şi o pornirăîn zbor. Tincuţa, cu ochii mari, palidă, cu sufletul la gură, seridicase pe un genunchi, parcă ar fi vrut să zboare şi ea dupăpăsări — cînd o detunătură de puşcă o făcu să tresară. Pentru unmoment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după o clipă, Mihai o auzi strigînd: 
   — A căzut, a căzut, uite-o colo! . . . 
   În adevăr o raţă căzuse. Băiatul scoase luntrea dintre trestii şise duseră să ia raţa. El o aruncă cu nepăsare într-un colţ al luntrei şi căută să se întoarcă cît mai curînd în ascunzătoarea de trestii. Tincuţa mîngîia penele păsării, neîndrăznind parcă să-şi aratemai pe faţă toată dragostea şi mila ei pentru biata raţă, de teamăsă nu pară prea copilăroasă unui vînător aşa de extraordinar. Mihai se aşeză şi el în fundul luntrei, cu puşca pe braţul stîng, şise puse din nou să aştepte, uitîndu-se în sus, spre cer. 
   Nu se mai auzea nici o mişcare. Un sunet răguşit de talangărăsuna a spart la gîtul unui bou, pe care-l gonea departe, pe deal, un văcar, strigînd cît ce putea: „Nea, haram, mînca-te-ar lupchii! “ O încîntătoare tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerul era străveziu. Cerul se vedea pînă în straturile sale albastrecele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer şi cădeau pevîrfurile roşite ale trestiilor. 
   — Cine ştie cînd mai văd eu toate astea, zise băiatul, uitîndu-se fără scop înainte. 
   Tincuţa plecase ochii în jos, răsucind între degete un firde papură. 
   — Poate chiar te găsesc măritată cînd m-oi întoarce. . . Ea dete din cap că nu. 
   După cîteva minute de nouă tăcere, el oftă din adînc. 
   
   — Aşa e viaţa! zise cu un accent de nespusă durere, parcăar fi trăit de ani şi ar fi cunoscut toate amărăciunile ei. Înacelaşi timp ochii lui înotau în lacrimi, pe cînd de pe obrajiifetei cădeau picături mari pe firul de papură. 
   El tuşi într-aiuri, aducîndu-şi aminte de demnitatea lui devînător şi căutînd să-şi stăpînească nodul de emoţiune ce i seurca în piept. 
   — Uite un fir alb ţi se lasă pe frunte. 
   Fata ridică mîna domol, netezîndu-şi părul. Capătul firuluise opri de pălăria lui. 
   — A ajuns şi la dumneata, zise ea încet. Mihai îşi luă pălăria şi se uită la firul ce se aninase de ea. 
   
   — Ce subţire şi moale e: parcă-i de mătase. Apoi, desprinzîndu-l cu mîna de pe pălărie, şi-l lipi de
   
   
   frunte, zîmbind şi uitîndu-se la Tincuţa. 
   Ea prinse a surîde, uitîndu-se la el pe sub genele plînse. 
   După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese şi se apropiede el aşa de mult încît barca era gata să se răstoarne. El semişcă de unde era şi rezemat de bancă, în lungul luntrei, selăsă să-i scarmene tot părul, ca să înnoade firul. 
   — Şezi ici lîngă mine, zise el, cuprinzînd-o cu braţul demijloc. Ea şezu lîngă dînsul, lipindu-şi capul de umărul lui. 
   — De ce nu vii şi dumneata la Paris, zău aşa? 
   — Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă. 
   — Ce bine am petrece! . . . Ne-am vedea în toate duminicile. 
   — Da’ Victoria şi Mary vin? 
   
   — La anul viitor. . . Eu aş fu corespondentul d-tale. . . Am ieşi împreună să ne plimbăm. 
   Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din zbor să-ifie corespondent. Se uita înainte fără scop, şi parcă se vedea laplimbare în mijlocul Parisului, rezemată de braţul lui, cum staacuma. Şi cum se uita, pierdută pe gînduri, văzu ieşind dintretrestii o găinuşă de baltă, neagră la pene, cu nişte picioarearămii, subţiri, mişcîndu-se aşa de elegant că părea o femeiecochetă. În partea aceea nămolul se ridica pînă în faţa apei. Tincuţa îl atinse uşor pe mînă, ca să-i atragă luarea-aminte. Elo văzuse, dar părea că nu vrea să tragă în biata pasăre. Se
   apropie de urechea fetei şi-i zise încet: —E păcat s-o omor. . . mai bine să ne uităm la dînsa. Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, şi, şiret dininstinct, urmă a-i vorbi de găinuşă, ca să nu prindă de vestecă o sărutase: 
   — Vezi ce frumos se mişcă? . . . Parcă eşti dumneata cîteodată. . . 
   Fata începu a rîde cu hohot. El îi astupă gura cu mîna, rîzînd şi el: 
   — Sît! . . . Na! ai gonit găinuşa cu rîsul d-tale. 
   — Cum să nu rîd dacă zici că seamănă cu mine. 
   
   În acelaşi timp se desfăcu uşor din braţul lui şi vru să se deamai la o parte; dar soarele ajungea tocmai acolo. El întinseumbreluţa ei şi o rugă să vină din nou lîngă dînsul. 
   — Vino lîngă mine, că cine ştie cînd te mai văd. 
   Ea îl privi lung, şi după aceea veni iar. 
   
   — Dacă n-o să mă uiţi, îi zise, mîngîindu-l pe mîna ceţinea umbrela, eu am să-ţi dau ceva. 
   — Da? 
   — Ceva de la mine. . . Da’ să nu te desparţi de el. . . 
   
   Şi pe cînd vorbea astfel, scoase din sîn o bucăţică de hîrtieîndoită, în care era o şuviţă de păr, legat cu o panglică roşie. 
   — Vai, ce bună eşti! . . . zise el, sărutînd părul cu înduioşare. 
   — Vezi? . . . Da’ n-o să te desparţi de el, nu-i aşa? . . . întrebăea tremurînd. 
   — Niciodată! . . . am să-l port cu mine cît oi trăi, oriunde oifi şi n-am să mă despart de el niciodată! . . . 
   Şi astfel vorbind, o strîngea la piept mîngîind-o cu mînape obraz şi tînguindu-se că pleacă. 
   — Ce trist am să fiu, Tincuţo! . . . N-am să mă împrietenesccu nimeni. Am să trăiesc cu gîndul numai la dumneata. . . şiam să mă silesc să învăţ, ca să sfîrşesc mai curînd. . . şi cînd oifi sfîrşit, o să ne luăm. . . Da’ o să m-aştepţi? . . . 
   
   Ea da din cap că „da“. 
   — N-ai să te măriţi, pînă m-oi întoarce eu? Fata răspunse încet: 
   
   — Nu. 
   — Îmi juri? 
   — Da. . . — Şi eu îţi jur. . . 
   Umbreluţa îi căzuse din mînă şi soarele de toamnă ardea
   
   
   puternic deasupra lor. El îi făgădui să-i trimeată cărţi şi jurnale, ca să ştie şi ea ce face şi cum trăieşte el. — Şi să-mi scrii, zise fata, ridicînd ochii spre el. 
   — O să-ţi scriu. . . dar cum? 
   — În vacanţa Crăciunului să-mi scrii de-a binele, acasă lanoi, că tata îmi dă scrisorile. . . 
   — Da’ pînă atunci? . . . 
   — Nu ştiu: o să-ţi scriu numai eu, şi dumneata să-mi răspunziprin Victoria că ai primit şi eşti sănătos. . . Are să-mi pară vremeaaşa de lungă! De ce nu se poate să fac aripi şi să zbor cătrelocurile depărtate unde te duci? 
   
   După aceea, uitîndu-se la puşcă, adause zîmbind tristă: 
   — Ai trage în mine? . . . El dete din cap supărat: 
   
   — Ce idee ciudată îţi trece prin minte! 
   — Nu, nu, spune-mi, ai trage în mine? 
   — Cum vrei să-ţi spui? 
   — Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi în mine. . . 
   
   Băiatul înţelese, cu intuiţiunea lui bărbătească, că era ociudăţenie de femeie, la care îi trebuia găsit un răspuns. 
   — Depinde. 
   — Ce fel: depinde. . . 
   — Da. . . Dacă ai fi o raţă sau. . . o gîscă sălbatecă, aş trage. 
   
   — Mersi, răspunse ea, supărată, desfăcîndu-se de el: adineaorea eram găinuşă; acum sunt raţă. . . ba gîscă! . . . 
   Mihai se uita la ea, serios, cu o uşoară mişcare a sprîncenei, care arăta sentimentul lui de părere de rău, faţă cu o copilărieaşa de nepotrivită. În substratul firei ei, fata suferea: o trebuinţăde a plînge, sau de a-l face pe el să sufere, sau de a-l săruta seîncheiase în această ciudată întrebare. 
   — Eu mă duc, zise ea, strîngîndu-şi pălăria şi umbrela. El se uita mereu la dînsa, trist şi nedumerit: 
   — Şi de astă dată trebuie să ne despărţim aşa? 
   
   — Te rog să mă duci la mal. . . 
   El nu mai zise nimic, ci îşi puse puşca binişor jos şi luă
   
   
   lopeţile. Merseră în tăcere pînă ce ajunseră în dreptul izvorului. Te rog să-mi dai şuviţa de păr înapoi. . . 
   — Ţi-o dau, răspunse el, scoţîndu-şi batista şi ştergîndu-sepe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un aşa frumos lucru. 
   — Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi. 
   — Eu nu ţin s-o păstrez! . . . 
   — Se vede. 
   
   Băiatul înălţă din umeri şi rămase pe bancă, lîngă lopeţi, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Sevede că era ostenit şi supărat. 
   — Esti ostenit? 
   — Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aş avea încă douăceasuri de-acum încolo. 
   — Da? E aşa departe? 
   — Da. 
   
   Tincuţa, înduioşată de vorbele lui şi gîndindu-se la drumulce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou de el. 
   — Esti supărat pe mine? 
   — Eu? Nu. Văd că dumneata eşti supărată. Dacă ţi-am greşitcu ceva, te rog să mă ierţi. . . 
   Ea se uită la dînsul, zîmbind, şi, într-un avînt de generozitate, îl luă de gît şi-l sărută. 
   — Nu mai eşti supărat pe mine, nu-i aşa? 
   — N-am fost niciodată. 
   — Acum mă duc. 
   — Mai stai puţin. 
   — Nu, că-i tîrziu. Adio. 
   — Dacă nu vrei să mai stai, adio. 
   
   Ea îi întinse mîna, pe care el o strînse într-ale lui. Dupăaceea, dînsa sări pe uscat, şi, după ce-i trimise o sărutare pevîrful degetelor, porni la deal. El apucă lopeţile şi se depărtăde mal, ca s-o vadă mai bine. Se uită după dînsa lung, pînăce pieri dincolo de culme, făcîndu-i semne cu batista. 
   Rămas singur, în mijlocul lacului, băiatul se simţi cuprinsdin ce în ce mai mult de ideea unei atotputernice deşertăciuni, ce înfăşură deopotrivă lucrurile materiale ca şi pe celenemateriale, lacul, cîmpia, amorul, şi, cu o nespusă jale însuflet, îi veni să plîngă. Îşi rezemă mîinile pe genunchi şi seuită lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer. . . Nu era nici o nădejde, nicăieri. Atunci îşi reluă lopeţile şi se întoarseînapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pîndă. Se întinse înluntre, ostenit, şi se puse să privească vîrful trestiilor. Păsăruicimititele sfîrîiau din aripi, gonind cîte un gîndac zburător, orialbine răzleţe îşi îndoiau trupul pe spicul de papură. Un cîrdde raţe îi trecu peste cap şi se lăsă în limpezişul de alăturiînspumînd apa cu aripile. El se sculă repede şi-şi pregăti puşca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, fiindcă se coborîserăpieziş, într-un colţ. Aştepta să se mişte şi să vină în bătaiapuştei. Privindu-le, se gîndi la vorba ciudată a Tincuţei. . . Socotind bine, erau mai fericite raţele. Dar ele tocmai veneau spre el. Întinse puşca, cu eterna emoţie a vînătorului; dar pecînd ochea îi trecu prin gînd ideea că şi raţele se pot socotinenorocite, de vreme ce omul le aţinea drumul să le omoare. Pentru un moment îşi dezlipi capul de patul puştii şi se uita laele, să vadă ce mină fac în faţa morţii. Ele se mişcau liniştite, venind mereu spre el. Atunci îşi alese un grup, în mijloculcăruia boierea un răţoi smălţat cu albastru, şi trase. . . Luă răţoiuldin apă şi după aceea se puse să gonească o raţă ce era numairănită, şi s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde. Apoi, mulţumit, îşi scoase din geantă strugurii şi caşcavalul ce aveacu el, şi se aşeză să mănînce. Tincuţa era departe. . . Toată melancolia lui dispăruse. Tinereţea şi natura dimprejur dărîmaunecazurile clădite de iubirea lor copilărească. 
   XIX 
   După plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din noucătre treburile moşiei, pe care le părăsise de cîtva timp. Pe deo parte culesul porumbului, pe de alta arăturile de toamnă, apoi pregătirile la baltă pentru pescuit, în vederea creşteriiapelor, erau lucruri aproape noi pentru el. 
   Baciul Micu era tot mîna dreaptă, cu toate că Aglaia îl uramai mult ca oricînd. Gîndindu-se la duşmănia ei contrabaciului, îşi zicea adesea că era ciudat ca el, stăpînul, săsufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate astea nu se puteahotărî să se despartă de Eftimiu şi de nevastă-sa. 
   Raporturile lui cu ţăranii erau bune, deşi începuse să sezvonească prin sat de jelburi către guvern, spre a li se da pămînt, şi de răscoale. Unchiu-său, conu Dinu, era mai furios ca oricîndcontra socialiştilor, şi în aceasta, se înţelegea de minune cuTănase Scatiu; dar numai în aceasta. Încolo nu putea să-l vadă. Mulţumită lui Matei, bătrînul se liberă de datoria ce o aveacătre vecinul lui, şi de atunci se uita la el de sus. Tocmai pentru asta Scatiu ţinea mai mult să ia pe Tincuţa. Coana Sofiţa îl ajuta pe sub mînă, din socotelile ei femeieşti: fiindcă era bogatşi pentru că, luîndu-l, Tincuţa ar fi rămas lîngă dînsa. 
   — Ei, nu-l iubeşte; da’ parcă ce, numai din iubire se iau oamenii! zicea ea lui Matei, pe care voia să-l atragă de partea ei. 
   Matei, e drept, nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă ar fi fostîntrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran, dar era harnic, deştept la treabă, şi, mai cu seamă, pentru el, avea o marecalitate, de a nu fi om de oraş. Ca toţi tinerii care au trăitmult în mijlocul lumii de studenţi, de funcţionari, de lumeneproducătoare, fără aspiraţii, Matei prefera un om de ţară, simplu, celui mai şiret avocat. 
   Mai nedomirită era coana Sofiţa de opoziţia ce o făceaAglaia. Ea n-o mai slăbea cu „familia“: 
   — Auzi dumneata, să intre în familia noastră feciorul unuivătaf! . . . Să dai dumneata, ţacă, bunătate de fată, avută, cueducaţie, unui asemenea om! . . . 
   Coana Sofiţa nu mai putea de ciudă. 
   — Ei, păi să nu-ţi vie să mori: ei n-au după ce bea apă, şitot cu nasul pe sus. 
   
   Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seamă atrasă asupraAglaiei, din ziua în care dînsa îi vorbi cu ponturi despreTincuţa şi Mihai. 
   — Aşa partidă zic şi eu. 
   — Ce partidă? întrebă Matei. 
   — Mihai. 
   — Dumneata glumeşti, Mihai este un copil. 
   — Ei, copil, dar nu prea. . . 
   — Cum: nu prea? 
   — Se înţelege. . . Dacă-i pe aia, Tincuţa nu-i o copilă? Da aşa copii cum sunt, ei se aveau de bine. 
   — Ce spui, cucoană Aglaio? 
   
   — Zău, domnule. Înainte de a pleca, s-au întîlnit la lac, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi porumbei. Întrebaţi şi pe baciuMicu, dacă vreţi, că i-a văzut un văcar din sat. . . 
   Matei se uita la dînsa, ca încremenit. Apoi se porni pe unrîs straşnic. 
   — Dumneavoastră rîdeţi, zise Aglaia, roşindu-se, dar e aşa. — Şi chiar dacă ar fi aşa, ce-ţi pasă dumitale? 
   — Mie? ce să-mi pese? . . . Facă despre mine borş dacă-or vrea. 
   
   Şi astfel zicînd, ieşi, închizînd uşa cu zgomot. Matei seuită în urma ei, din ce în ce mai mirat de îndrăzneala Aglaiei. Dar îşi zise că trebuie să fie ceva la mijloc, ca să ajungă ea, atît de şireată de regulă, să facă ceea ce se numeşte o scenă. Hotărî să vorbească baciului. 
   Trimise chiar în seara aceea să-l cheme. Matei era în odaiape care ţăranii o numesc canţălaria boierului. Micu intră, lăsîndu-şi căciula în sală şi rămase în picioare lîngă uşă. 
   — Am trimis să te cheme, fiindcă am de vorbit cu tine. 
   — Porunciţi, coane. 
   — Ia vezi cine rîcîie la uşă. 
   
   Baciul deschise de-abia uşa, vrînd să se strecoare afară, dar în acelaşi timp un dulău de cîine, cît un urs, dete năvalăînăuntru. După pieptarul cu cuie, Matei recunoscu pe Corcoduş. 
   — Ăsta e cîinele despre care îmi vorbeai? 
   — Ăsta. Se ţine de mine ca scaiul, bată-l vina lui. 
   — Frumos e, baciule! . . . 
   
   — Ar hi el cum ar hi, dacă nu i-ar hi aruncat apă hiartă încap. 
   — Cine? 
   — D-apoi. . . cine, coane? ia, aici la curte. . . 
   
   Matei se uită lung la el, fără a-i răspunde. Se putea lesnepricepe că era treabă de-a lui Eftimiu. 
   — Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconiţa Tincuţa? Micu se uită la el cam mirat. 
   — N-am auzit nimic, coane. 
   — Nimic, nimic? 
   
   — Nimic, zău aşa. D-apoi ce s-auzi, că e numai o copchilă. S-a zvonit cică ar hi vrînd s-o ia alde Scatiu; da’ dor nu şi-oface vreun păcat boieru ăl bătrîn să i-o dea. . . 
   — Da’ altceva n-ai mai auzit, cu Mihai? 
   — Nu, coane. 
   — Că s-ar fi primblat pe lac amîndoi. . . 
   — Ba despre asta am auzit. Da’ ce minune e că s-au primblatamîndoi? . . . Conu Mihai toată ziua era pe baltă. 
   
   După aceea el tăcu şi se uită şiret pe sub sprîncene laMatei. Parcă amîndoi simţeau că voiau să vorbească desprealtceva. 
   —Mă! . . . a dracului muieruşcă! . . . zise baciul, parcă ar fifost singur. Da’ cine ţi-a spus matale de coana Tincuţa, coane? 
   — Coana Aglaia. Baciul dete din cap, mişcîndu-şi pletele voiniceşte. 
   
   — I-e frică să nu scape chilipiru din mînă. 
   — Ce chilipir? 
   — Da’ parcă matale nu ştii, coane? 
   — Nu ştiu. 
   — Atunci să spunem că a fost o vorbă degeaba. 
   
   — Ba nicidecum; să faci bunătate să-mi spui tot: ce chi-lipir? 
   — Scatiu, coane. 
   — Ce e cu Scatiu? 
   — Apoi nu se are ghine coana Aglaia cu el? . . . 
   
   Matei se uită ţintă la el. Îi venea să rîză, dar se stăpîni şi-şi luă un aer grozav. 
   — Baciule, bagă de seamă la ce spui. . . Ştii, că şi de tinezicea lumea că te ţii cu Floarea lui Stîngă. 
   Foarte stîngaci şi cu ochii în pămînt el tăcu un moment. Apoi ridică fruntea senină în sus. 
   — Gura lumii cine o poate înţeleni, coane? . . . Eu de-oi hifost vinovat, m-am pocăit; da’ eu n-am bîrfit pe nimeni. . . Dumneaei vine acuma să se lege de-o copchiliţă. . . E păcatde Dumnezeu. . . 
   
   Matei tăcea; îşi scoase tabachera să-şi facă o ţigară, dar numai avea tutun. Se sculă să se ducă în odaie la el, sprea-şi lua tutun din cutie. 
   — Da’ parcă auzisem că trăia cu Caramzulea. . . 
   — Păi dar cum: trăia cu amîndoi. 
   — De unde ştii tu? 
   
   — Da’ cum, Doamne iartă-mă, să nu ştiu. Cît ai fost mataledus, ei veneau cu schimbu, ca la „concintraţie“. 
   — Da’ prostul ăla de Nae ce făcea? 
   — Domnul Nae tot pe la Brăila. . . Îi făcea cucoana vînt. Matei nu mai zise nimic. Aprinse o lumînare şi rămase cu eaîn mînă, gîndindu-se. 
   
   — Aşteaptă-mă: mă duc să iau nişte tutun. 
   Pe cînd el intră, uşa de la odaia lui, ce da în sală, seînchidea cu grijă. Dar oricît de cu grabă se închise, Mateirecunoscu pe Aglaia. Nu mai încăpea îndoială că ascultase lauşă. . . 
   Fără a rosti un cuvînt, el se întoarse înapoi şi se puse să-şifacă o ţigară. O aprinse şi se uită în ochii baciului. — Şi cine crezi că a aruncat cu apă fiartă în cîine? 
   — Bucătăriţa, coane. 
   — De ce? 
   
   — Cine ştie? . . . Ca să-mi facă rău: eu fără cîinele ăstanu sunt om. 
   Simpatia lui pentru baciu îşi avea izvorul în vechile lorraporturi de băieţandri, dar mai cu seamă în fondul de poeziece cuprindea în sine natura caldă a ciobanului. Cîinele era înadevăr pentru el ca un frate. 
   Matei se uita la baciu, parcă ar fi vrut să-i spună vorbebune, ca să-l mîngîie de nenorocirea întîmplată lui Corcoduş. 
   — Şi va să zică te-ai lăsat de Floarea. 
   Micu dete cu mîna în vînt, parcă ar fi zis: „Cine se mai
   gîndeşte la ea! “
   — Dacă te vei lăsa de Floarea, am să te căpătuiesc. Să-ţigăseşti o fată bună şi să te însori. Îţi port eu griga: te cunun, îţidau loc de casă şi toate înlesnirile putincioase. 
   —Sărut mîinile, coane. . . Că m-am săturat de burlăcie. 
   — Atunci e lucru înţeles. Mergi cu Dumnezeu, şi să viimîine seară. Ioniţă a plecat la baltă? 
   — Dară. 
   — Omul de la Călăraşi s-a întors, ori nu? 
   — Trebuie să sosească acu, că-i dus de azi dimineaţă. . . Rămas singur, Matei se plimbă în lung şi în larg prin odaie, gîndindu-se la cele ce avea de făcut. Aglaia trebuia cu oricepreţ înlăturată din casa lui. Dar în ce chip? Să vorbească luiunchiu-său nu se putea, fiindcă ar fi trebuit să-i istoriseascădragostea lui Scatiu cu dînsa şi astfel să îndîrjească pe bătrînşi mai mult împotriva lui Tănase. Pe de altă parte coana Sofiţaera rudă cu ea. . . Dar îşi aduse aminte de necazul mătuşei încontra Aglaiei, cînd aceasta se împotrivea la căsătoria luiScatiu cu Tincuţa, în numele „familiei“, şi-şi zise că poate săgăsească un prieten de luptă împotriva Aglaiei tocmai înprotectoarea ei firească. Dar cu cîinele ciobanului ce avea? . . . Nimic alta decît că era cîinele baciului, omul lui de încredere. 
   
   Astfel gîndindu-se, se revolta din ce în ce mai multîmpotriva ei, şi într-un moment de supărare, sună şi zise uneifemei să cheme pe Aglaia. Femeia aduse răspuns că vinenumaidecît. În adevăr, peste vreo zece minute, se auzi bătîndla uşă. El îi zise să intre, dar cu vocea pe jumătate, şi simţindu-se mişcat, parcă ar fi fost el vinovatul. Aglaia intră foarte incet. Era galbenă de emoţiune şi aproape nu putea să vorbească. Însfîrşit, izbuti să articuleze trei cuvinte: 
   — M-aţi chemat? 
   El se găsi foarte încurcat, faţă mai cu seamă cu umilinţa cucare se prezenta ea. 
   — Da. . . aş fi vrut să mai vorbim cîte ceva — da’ ia, te rog, şezi. Vreau să sun să ne dea cîte un ceai. 
   — Mă duc eu să vi-l fac. 
   — Nu, nu, nu primesc. 
   — Ba, vă rog, să mă lăsaţi să vi-l fac eu. 
   — Nu se poate. 
   
   Şi, cum se primbla prin casă, se aşeză în dreptul uşii. Eavoia să iasă; el o împiedică. În această luptă de amabilitatefalsă, Aglaia vru să apuce ivorul de la uşă, pe care îl apucase mai dinainte Matei, şi astfel îl luă de mînă rugîndu-se s-olase să iasă. 
   — Vă rog, zise ea încet, nimeni nu ştie cît ceai trebuie, cerom să vă dea. . . Vin numaidecît. 
   Trebui s-o lase. Cînd rămase singur, îşi simţi pe mîna pecare i-o atinsese ea, o impresie aşa de ciudată, plăcută şineliniştitoare, parcă o suflare caldă îi trecuse pe deasupra. Maifăcu cîţiva paşi şi se opri în faţa lămpii, gîndindu-se: iată cumse explicau izbînzile ei, care nu mai era nici frumoasă şi nicinu mai era destul de tînără, ca să întoarcă minţile la flăcăitomnatici ca Scatiu şi alţii. 
   Peste cîteva minute Aglaia reveni însoţită de femeia cu ceaiul. Matei băgă de seamă că dînsa simţise impresia ce o produseseasupra lui, şi se întorcea altfel de cum ieşise. Obrajii ei, albi deemoţiune cînd intrase la început, acuma se coloraseră de sînge, şiun zîmbet provocator îi rătăcea pe gură. Servi ceaiul cu îndemînare, mişcîndu-se în sus şi în jos, ca o fată mare. Sînurile pline păreaucă vor să facă explozie, atît erau de strînse în rochie. După ce îidete ceaiul, se opri în mijlocul odăii şi duse la ochi şorţul de mătasecu care era întotdeauna încinsă. Matei se uita la dînsa nedumerit. 
   — Ce ai? 
   Ea îşi luă mîinile binişor de la ochi, se uită la el lung, cucapul plecat pe umăr, şi zise încet: 
   — Nu ştiu nici eu. . . 
   În aceste patru vorbe era atîta alintătură şireată, iar înmodul cum îşi muşca buzele atîta senzualitate falsă, încîtMatei, care trecuse o clipă printr-o ispită primejdioasă, îşi reveni în sine. 
   — Ia şezi, îi zise el, zîmbind. Ce se mai face d-l Nae? 
   — Tot după treabă, răspunse ea, spăsită. 
   — Pînă la ceasul ăsta? . . . 
   
   — Da’ unde se pomeneşte să intre el vreodată înainte dezece! . . . 
   Matei dete din cap plin de admirare, deşi ştia că Eftimiu îşitrecea vremea jucînd table cu învăţătorul. 
   — Şi cînd mănîncă? 
   — Cînd poate. 
   — Ce fel de vorbă! . . . nu-l aştepţi cu masa? Ea se întoarse cu capul într-o parte, părînd foartescandalizată de o asemenea bănuială. — Eu să-l aştept cu masa! . . . Da’ se poate să fac eu o
   asemenea risipă! . . . Să ţiu focul şi slugile pînă la ceasul ăsta! Vorba de slugă îi păru de minune şi se acăţă de dînsa. 
   — À propos de slugi, coană Aglaio; sunt foarte nemulţumitde ele — mai cu seamă de bucătăreasă: are bunul obicei de aasculta pe la uşi. . . 
   
   Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat să-i dea lacrămile. Dar avu puterea să se stăpînească şi să zică: 
   — Auzi dumneata! . . . 
   — Da, te rog să-i dai drumul chiar mîine; nu vreau să am încasă persoane care mă spionează. Eu sunt stăpîn la mine şi ţiusă facă cum vreau eu, nu cum voiesc alţii. 
   — Aşa e şi drept. 
   — Aşa. 
   
   El sorbi din ceai şi făcu o mişcare din cap plină deconvingere, parcă ar fi vrut să întărească şi mai mult hotărîrealuată. 
   După cîteva minute de tăcere, ea se sculă. 
   — Nu mai aveţi nimic cu mine? 
   — Nu. . . Dar ia-ţi ceaiul. 
   — Vă mulţumesc, eu seara nu iau nimic. 
   
   Astfel ieşi. După foarte puţin timp, Matei o auzi bătînd dinnou la uşă. Aducea un pachet de jurnale şi scrisori, pe care i ledase vătăşelul ce se-ntorcea de la Călăraşi. Avea un aer cu totul natural, parcă nimic nu se întîmplase. 
   — Vă rog să-mi daţi voie să mă duc mîine la oraş, ca săcaut altă bucătăreasă. 
   El se uita la scrisori preocupat, căutînd pe cea de la Saşa. O auzi cam tîrziu. La gîndul Saşei, toate nimicurile astea seretraseră departe, în conştiinţă, şi-i răspunse fără nici un interes, parcă scena de mai sus s-ar fi petrecut cu un an înainte: 
   — Mai încape vorbă. . . 
   După aceea Aglaia ieşi, iar el rămase să-şi citeascăcorespondenţa. 
   XX
   
   Trecuseră mai multe săptămîni de cînd plecase Saşa şimai multe zile de cînd Matei primise scrisoarea din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care îl împiedica să urmezemai departe planului de a se scăpa de Aglaia. 
   În adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o destăinuiredin cele mai mişcătoare; ea surprinse amorul băiatului pentruTincuţa, şi, în loc de a-l privi ca pe un sentiment copilăresc şitrecător, dînsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea scrisoarea: 
   “Am ajuns la Paris, după o călătorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cît putea să biruie jalea ce-l cuprinsesechiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute şiîmi venea să plîng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeamcă despărţirea de ţară şi de surori îl enervase prea mult, darsperam că, odată ajuns în mijlocul lumei dintr-un oraş mare, osă-şi redobîndească veselia naturală a vîrstei lui. Ne-am opritla Viena două zile. Parea că se interesează de toate, dar maimult decît orice se interesa de mine. A-ţi spune îngrijirea fină şidelicată cu care mă înconjura, expresia cu care mă privea, iubirea cu care îmi lua mîinile într-ale lui şi mă chema “maman dragă“, îmi e cu neputinţă. Începusem să cred că ştie ceva despreproiectele noastre. . . şi-mi era ruşine. Se uita la mine cu atîtaînţelegere, încît mă făcea să roşesc. Vedeam că are pe buze oîntrebare, că se luptă s-o rostească şi că nu îndrăzneşte. De multeori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. În sfîrşit, mă întrebă. . . Am crezutcă se cufundă pămîntul cu mine. Îmi bătea inima de nu maiputeam să respir. Ori de cîte ori mă gîndesc la momentul acela, simt că mă roşesc. . . Dar să-ţi spun cum m-a întrebat. Treceam printr-o cîmpie lungă, între Colonia şi Strassburg; el se uita pegeam, preocupat. — „Maman, îmi zise din nou, înainte de aajunge la Paris, aş vrea să te întreb ceva. “ — „Întreabă-mă„, îirăspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam că mor. — „Aş vreasă te întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întîi că nu te superi. “
   — „Nu mă supăr“. . . El mişcă din cap cu nehotărîre. 
   — „Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata oadmiraţie aşa de mare? . . . că te iubeşte? “ — „Ce prostii spui, Mihai! “îi răspunsei, încercînd să zîmbesc. El nu rîdea deloc. — „Iartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru; dar, dacă ar fi adevărat, eu aş fi aşa de fericit! . . . Mi s-ar părea că te lasmai puţin singură. . . “ Ce era de răspuns la o întrebare care arătaatîta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răspuns. Cred că îmivenea să-l sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gîndit lasoarta ce aşteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit. . . 
   De-abia ajunşi la Paris, l-am rugat să se culce. El nu preavrea, zicînd că ţine să m-ajute să deschid cuferele. Darosteneala îl biruia. Şi, cum eram în cameră la mine, îl văd căse întinde pe pat, de-a curmezişul, şi rămîne rezemat pe uncot, fără a mai zice un cuvînt. . . După cîteva minute îl audvorbind: „Tare îmi eşti dragă“. — „Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcăeşti un copil bun. “ — Atunci îl văd că se ridică: „Ce-am zis, maman? “ — „Ai zis că-ţi sunt dragă. . . “ Era aprins la faţă cume focul. — „Maman, sunt foarte ostenit“; şi, fără ca eu să-l mairog, trecu în camera lui şi se culcă. Din acel minut a începutsă aiureze. Două zile şi două nopţi eu n-am închis ochii. Amchemat numaidecît un doctor care a stat lîngă dînsul ojumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 degrade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorulîmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau tifos, saufriguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală şi în caretemperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua erasemn rău, dacă, dimpotrivă, înceta, era speranţă că bolnavulsă adoarmă, şi după o bună odihnă să se scoale sănătos. Dinfericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30de ceasuri fără întrerupere. Doctorul era încîntat, eu fericită. 
   Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era tocmai Mihai. Şi, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum şi a cauzeipentru care mă ocup atîta de fratele meu: în delir venea adeseaun nume pe care la început nu puteam să-l înţeleg, dar pe careapoi îl ghicii: numele Tincuţei. Mihai o iubeşte. Eu, proasta, nu m-am gîndit niciodată la putinţa unui sentiment între Mihaişi Tincuţa. Ei erau pentru mine doi copii, deşi Tincuţa are astăzipeţitori. E o nenorocire că sunt prea apropiaţi cu vîrsta şi Mihaie prea tînăr. Tincuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitateciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată aintrat în sufletele noastre, rămîne acolo. Dar unde şi cum aînceput iubirea lor? . . . Nu ştiu. Probabil peste tot şi nicăieri. Ochii mei egoişti vedeau numai pentru mine. Întîmplările dinzilele din urmă îmi umpleau închipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atît de fericită, sunt încă atît de fericită, încît îmi pare că, dacă aş putea vorbi lui Mihai, i-aş încălzi şiinima lui. . . 
   Acum e bine. Începe să se intereseze de noua lui viaţă. I-am găsit o familie unde să-l aşez deocamdată, un librar, la acărei mamă şezuse şi tată-meu în pensiune. Cred că are să fieîngrijit bine. Iubirea lui o să-i rămîie în suflet neştearsă. Are săfie pentru dînsul o cauză de tristeţă zilnică, dar poate şi unrefugiu de partea urîtă a acestui oraş. El a înţeles foarte binecă eu am surprins secretul lui, dar nu mi-a zis niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, aducînd eu vorba de Tincuţa, dîndu-i o foaiece căzuse din portofelul lui, şi pe care era o poezie, el a plecatochii în pămînt şi a luat foaia, zicînd încet: „prostii, maman“. Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, şi ţi-o trimit aci: 
   S-aud pîraiele cum curg
   În pacea palidei lumine; 
   Se umple valea de amurg, 
   Iar eu mă duc, gîndind la tine. 
   
   S-aude clopotul la schit, 
   Merg pustnicii să se închine; 
   
   Luceafărul a răsărit, 
   Iar eu mă duc, gîndind la tine. 
   
   S-aude buciumul în munţi
   Înfiorînd cu lungi suspine
   Tăcerea codrilor cărunţi: 
   Eu mă tot duc, gîndind la tine. . . “
   
   Astfel urma mai departe scrisoarea. 
   Mişcat şi singur, fără să poată cere poveţe de la nimeni, Matei rămase pe gînduri. Mihai, care întotdeauna îi fusesesimpatic, îi deveni deodată drag, atît pentru amorul lui, cît şimai cu seamă pentru vorbele ce ziseră Saşei. 
   Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai puteavorbi mătuşe-sei despre relaţiile Aglaiei cu Scatiu, fără să deanaştere la tot felul de explicaţii şi mai cu seamă fără săamestece pe Tincuţa în intrigile lor. Se hotărî să aştepte. 
   Era într-o duminică de octombrie. Timpul se schimbase: plouaşi noroiul umplea drumurile de la un capăt la altul. Matei avea ladînsul pe Scatiu, cu care era în vorbă să-i cumpere caii şi cabrioletade la Otopeanu — cînd, uitîndu-se pe fereastră, i se păru că vedepe Micu, legănîndu-se beat mort. Nu zise nimic către Scatiu, care şedea în fotoliul lui de la birou, luîndu-şi cafeaua, ci se uităla omul de pe drum ca să se încredinţeze de era în adevăr baciulori nu. El era. Matei îşi muşcă buzele de ciudă şi aşteptă să pleceScatiu ca să poată da ochii cu Micu: îi venea să-l bată. Auzi! săse îmbete, el, omul în care îşi pusese toată încrederea! . . . 
   De îndată ce Scatiu plecă, îşi trase o pereche de cizmelungi, îşi luă căciuliţa şi desprinse din cui un haramnic, cucare tată-său, în tinereţe, bătea caii nărăviţi. Astfel, se duse laarman, drept la lăptărie. Aci, nimeni: uşa era închisă cu lacăt. Trecu alături, la casa văcăriţei. Şi aci părea că nu-i nimeni, dar uşa nu era închisă. Se uită pe fereastră şi văzu pe Floarea, care se pieptăna. Ea, îndată ce-l văzu, se acoperi pe cap cu unştergar şi-i ieşi înainte. 
   — Da’ nu-i nimeni la lăptărie? 
   — Sărutăm mîinile, cuconaşule, nu-i nimeni, că flăcăiisunt la oi. 
   — Unde-i baciul? 
   — Da’ cine-l vede, vai de mine! Matei era încredinţat că Micu era înăuntru. 
   
   — Cine-l vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-l dau afară, şi pe el şi pe tine, să sparg gaşca asta de ţiitori şi de ţiitoare! 
   
   — Să nu-ţi faci păcatul ăsta, cuconaşule, că dacă o hi băuto ţiră mai mult e din supărare, că i-au otrăvit cîinele, nu i-arrăbda Dumnezeu! 
   — Care cîine? 
   — Cîinele ăl mare, cuconaşule. 
   — Pe Corcoduş? 
   — Păi dar cum. Şi Floarea îşi duse mîna la gură, dînd din cap şi căinîndu-se. 
   Matei, care venise furios împotriva baciului, se întoarse
   
   
   acasă tăcut, întrebîndu-se de nu cumva era şi aci mîna Aglaiei. Acasă îl aşteptau alte isprăvi de-ale baciului. Rezemaţi destîlpii porţii, doi ţigani rîcîiau cu băţul în noroi. DumitracheBrabovete, fierarul, şi cu fiul său Stoica, ieşit proaspăt dinarmată, venea să se plîngă că-i bătuse Micu la cîrciumă. Ţiganii îndrugau o istorie fără de sfîrşit, dîndu-se la o parteunul pe altul şi zicîndu-şi: „taci tu, să spun eu“. Matei îi trimiseacasă, făgăduindu-le că are să le facă dreptate. Era nerăbdătorsă afle cum se petrecură lucrurile, şi chemă numaidecît pegrecul de la han. 
   Grecu istorisi că Micu venise de dimineaţă la cîrciumă, văitîndu-se că i-au omorît cîinele hoţii. Era bun teafăr, darplîngea ca o muiere şi striga în gura mare că de-acuma moareşi el. După aceea se puse să bea rachiu, şi bău pînă se îmbătăturtă. În vremea asta se afla la cîrciumă şi Dumitrache ţiganul. Cum şi ce fel, nu se ştie, Micu dete o palmă ţiganului de-lameţi. 
   — Aşa faci, nea Micule? . . . zise ţiganul ieşind. . . Lumea rîdeade bietul ţigan, care, furios, se duse la fiu-său, să se tînguiască. 
   Fiu-său, Stoica, se întoarse numai de puţină vreme de la oaste, şi era fodul de nu-l mai încăpea pămîntul. Cînd auzi el că s-agăsit un „rumîn“ care să îndrăznească să dea în tatăl lui, allui, soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. Luăpe bătrîn de mînecă şi-l aduse din nou cu el ca cîrciumă. 
   — Care-i ăla, mă, care a dat în tata? Oamenii rîdeau şi făcură cu ochii la baci. Stoica veni la el. 
   
   — Mă nea. . . ăsta, tu ai dat în tata, mă? 
   — Păi! 
   
   — Ia mai dă una, mă! zise el rînjind, ca şi cum ar fi vrut săvadă dacă îndrăzneşte un aşa lucru în faţa lui. 
   Micu se sculă în picioare cît era de lung, şi cînd aduse dinnou o palmă lui Dumitrache, văzu ţiganul stele verzi. Stoicase dase la o parte, încruntat. 
   — Ia mai dă una, mă! 
   Micu era gata: cîrpi din nou pe Dumitrache. Atunci Stoica, supărat, luă pe tată-său de mînecă şi-l scoase afară, zicîndu-i: 
   — Hai, tată, acasă; nu vezi că-i beat mort? În urma lor era un hohot în tot hanul. Huiduielile şicîrîieturile însoţiră pe bieţii ţigani pînă pieriră din ochii lumii. „Şi-aşa a muncatu trei scatolţi în locu de una“, zise grecul, ca morală. 
   Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o auzise deprin snoave. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu beaniciodată, se îmbătase, şi, mai cu seamă, cine-i omorîse cîinele. Aşteptă cu nerăbdare pînă a doua zi, să dea ochii cu el. 
   În adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o văzuse, ridicînd perdeaua, fu Micu. El aştepta în curte, rezemat descară. Matei îi bătu în geam şi-l chemă sus la el. După cîtevaminute, uşa se deschise şi baciul intră inăuntru. 
   — Cu multă plecăciune, bade Micule. Te-ai trezit? El plecă ochii în pămînt, lipit de uşă, şi nu răspunse nimic. 
   — Frumoase lucruri faci dumneata! te îmbeţi ca cel din
   
   urmă ticălos, şi te pui să baţi oamenii, ha? ! Micu tăcea. 
   — Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încrederea! . . . Da’ n-ai gură să răspunzi? 
   — Ce să răspund, coane? 
   — Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat. El tăcu din nou. Matei, supărat, îl dete afară: 
   
   — Hai, lipseşti din ochii mei. Baciu se întoarse încet şi puse mîna pe ivor să iasă. 
   Dar, pe cînd ieşea, zise încet, parcă-i era frică: 
   
   — M-aş hi rugat la matale de o vorbă. 
   — De ce vorbă? întrebă Matei răstit. 
   — Păi, eu m-aş hi rugat să-mi dai drumul, coane. 
   — Te-ai supărat dumneata? 
   
   — Dară! să mă supăr, zise baciul domol: eu ştiu că sunt vinovat. 
   
   — Atunci ce vrei de la mine? 
   — Nu pot sluji, mi-au omorît cîinele, s-a isprăvit şi cu mine. 
   
   Era un accent de aşa adîncă descurajare în vorbele acele, încît Matei se uită lung la el. 
   — Închide uşa, îi zise. Cine ţi-a omorît cîinele? 
   — Nu pot să ştiu. 
   — Pe cine bănuieşti? 
   
   — Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vîr sufletul înpăcate. 
   — Unde l-au omorît? 
   — L-am găsit mort la uşă, coane. A venit de la tîrlă pînă lalăptărie, ca să mă caute, săracu de el şi a murit la uşa mea. . . 
   
   Aici Micu îşi înghiţi nodul de supărare ce i se urca în gîtşi-şi trecu mîneca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, mişcat. 
   — Şi unde-i cîinele? aş vrea să-l văd şi eu. 
   — D-apoi l-am îngropat, coane. . . L-am îngropat la capătultîrlei, că măcar că nu-i suflet de creştin, da-i făptura luiDumnezeu şi el. 
   — Era împuşcat ori lovit cu ceva? 
   — Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase săracucît nişte foale. . . 
   Şi tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era parcă întorspe dos, de milă şi durere. Matei se îmblînzi detot. 
   — E foarte cu putinţă să fi fost otrăvit: să cercetăm cine aputut să-l omoare şi-ţi făgăduiesc să răzbun pe bietul Corcoduş. 
   
   Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toţi ţăranii, cînd e vorba de dreptatea boierului. 
   — Ce fel, n-ai încredere în vorba mea? 
   — Ba am, coane — da’ de-acuma pentru mine totuna este. 
   — De ce? 
   — Aşa; mi-a murit cîinele, mor şi eu. 
   
   Matei se uită lung în ochii lui: era treaz şi tocmai de aceeaexpresia de durere şi descurajare ce se citea în ei îl atinsemai mult. 
   — Micule, vino-ţi în simţiri. Ce are a face moartea unui cîine cu viaţa ta? 
   — Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. Mi-ladusese bietul boier, Dumnezeu să-l ierte, de la nişte mocanidin Bărăgan, de cînd n-avea nici ochi. . . Şi eu m-am trudit cuel, l-am hrănit cu linguriţa ca pe un copil, l-am tămăduit decîte alea toate, şi-l făcusem hiară sălbatică, nu cîine. Cîndl-am dat la lup, alergam cu el în urma hăiticului, ca să-ldeprind, pînă cine ştie unde, de era să ne mănînce într-o iarnă, pe mine şi pe el. Apoi, cînd i-am pus cheptarul, piii. . . omora lupul din fugă, coane; că de se izghea cu cheptarul înel, îl da la pămînt şi îl umplea de sînge cu cuiele. . . Marelucru am cherdut, coane, mare lucru! . . . Încaltea despre mine, ce să mai zic? Că eu mă duceam cu el şi-n gură de şearpe, şicînd era Corcoduş la oi, nu mai aveam grije de nimic. Că dem-aş hi culcat în mijlocul pădurii, ori cu uşa vraişte, eu habarn-aveam, că el, crişu, făcea de patrulă. 
   
   Îşi ridicase fruntea în sus, ca un om care istoriseşte izbînzileunui erou. Cînd se opri, gîfîia de osteneală şi de inimă rea: 
   — Acu, făr’ de cîine, ce mă fac eu? . . . 
   — Creşti un altul. 
   
   — Dară! . . . să mai găsesc eu un cîine ca el! Şi vorba „cael“ părea că se raportă la un căpitan mare sau la un frate iubit. 
   — Da cum să nu găseşti! Îţi port eu de grijă: o să mă duc laIrimia Mocanu, la Şindrilita; şi ţi-aduc unul, c-am auzit că are
   
   o prăsilă de cîini, de s-a dus vestea. Baciu da din cap, nemîngîiat. 
   — Crede-mă, Micule. Să vii cu mine să ţi-l alegi tu singur. 
   — S-a sfîrşit cu mine, coane: mi-a omorît cîinele, măduc şi eu. 
   Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El părea că sesupune unei fatalităţi oarbe, care legase soarta lui de viaţacîinelui. 
   — Bine, baciule, da’ începi să fii copil: gîndeşte-te că chiarde ar fi îmbătrînit la uşa ta, tot el era să moară înainte şi tu peurmă, că aşa e lăsat de Dumnezeu, ca omul să trăiască maimult şi cîinele mai puţin. 
   
   Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lîngă uşă, ca mainainte. Matei se gîndea în ce chip să-i vorbească mai bine casă-l convingă că nu are dreptate. Se uită la el mai lung, dartrebui să se încredinţeze că nu era de scos la cale cu baciul. 
   — Şi ce vrei de la mine, Micule? 
   — Apoi m-aş ruga de matale să-mi dai drumul, coane. 
   — De ce, măi băiete? El îşi mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar fi venitmai greu decît orice să se despartă de stăpînul lui. —Eu ştiu c-o să mor în curînd, coane, şi aş vrea să-nchidochii la bîrlogul nostru. 
   Matei se foi pe scaun, nemulţumit, şi după aceea se sculăîn picioare şi începu să se primble prin casă. Apoi s-apropie deel şi-l atinse cu degetul de braţ. 
   — Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuţit vreodată lavorbă şi te-am supărat fără să vreau. Dar socot că tu mă cunoştibine, şi de acum şi de altădată. Suntem tovarăşi vechi, bre, şimi-ar veni greu să mă despart de tine. . . Mai gîndeşte-te pînămîine. De ţi-o fi de ducă cu hotărîre, vino, de mă vezi şi-ompune lucrurile la cale cum e bine. 
   
   XXI 
   După ce baciul ieşi, Matei se gîndi să se ducă la IrimiaMocanul şi să aducă un căţel lui Micu, ca să-l îmbuneze. Aşaşi făcu. Zise să-i puie caii şi, cu tot noroiul ce era, porni laŞindrilita. Pe drum se gîndea la vorbele baciului; ce înrîurireaveau chiar asupra lui! . . . Oare ce să fi fost la mijloc? O simplărătăcire a unui suflet plin de credinţe greşite, sau intuiţiuneaunui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecareîmprejurări din viaţa reală? . . . Oare să nu fi fost vreo temereascunsă de Stîngă, bărbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu? Atîtea întrebări ce rămîneau fără răspuns. Poatedin toate era cîte ceva adevărat. Moartea cîinelui părea căapropie împlinirea unei nenorociri inevitabile. 
   Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se împlinească. Tăcut şi tot cu inimă rea, Micu se înduplecase să rămîiela Matei; dar părea că nu mai era omul de mai-nainte: petreceaserile de iarnă în tinda lăptăriei, la un foc de vreascuri şi tizîc, rezemat de perete şi cîntînd alene din fluier. Căţelul adus deMatei, pe care negreşit că-l chema tot Corcoduş, dormea pe omînă de fîn, lîngă el. Începea să-i fie drag, ce-i drept, darnici nu se încerca să-l apropie în minte de celălalt: „departe-igriva de iepure“, zicea molcom, celui ce l-ar fi întrebat. Copilăria lui Corcoduş, răposatul, era plină de legendeextraordinare: Corcoduş nr. 1 muşcase de deget pe un ciobanîncă de cînd n-avea dinţi; Corcoduş nr. 2 era un căţel liniştit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decîtcînd vedea strachina cu lapte. În toate zilele îi deschidea botul, ca să vadă dacă are negru sub cerul gurii; avea negru, dar cefolos, că nu era rău deloc. . . 
   Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu; i se făcuse silă deea, şi nu-i mai vorbea decît cînd avea cîte ceva de cusut oride dres. Ea ofta, cînd mai avea vreme şi smîntînea putineelecîntînd cu viersul ei piţigăiat: „las’ să vie, domnul ştie, calea-ntrandafiri să-i fie“, şi oprindu-se în mijlocul vorbei ca să deaîntr-un cîine: „to, cotei, ’ză-te focul! “ 
   În împrejurările astea trimise Matei pe baciu la Călăraşi săcumpere nişte leţuri, ca să facă din nou perdeaua oilor. 
   Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, casă aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea. Matei, casă nu-l trimită singur, poruncise ca unul din argaţi din curte să-l însoţească. 
   Pînă a doua zi dimineaţa, carul nu se întoarse. Neliniştit, Matei întrebă de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-l putu afla. 
   Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Saşa, prin caredînsa se ruga de el să nu se supere că întîrziază atîta: Mihaise deprindea greu cu Parisul şi ea nu putea să-l lase singur aşade repede. Şi în această scrisoare, ca în toate, îi vorbea defericirea ei, deplină, desăvîrşită, de planurile ei, cum avea săschimbe casa; îl întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conuDinu, de surori, şi, mai cu seamă, de Tincuţa; ce zicea Tincuţa? Cum trăia Tincuţa? era tristă? . . . Matei îşi mărturisi că nu prease gîndise la asta, şi îşi făgădui să observe pe fată mai deaproape. Se puse să răspundă Saşei, şi astfel veni vremeanamiezului, fără să se mai ocupe de baciu şi de carul cu leţuri. Dar, cu toate că mintea lui era prinsă de imaginea Saşei şi deviaţa lor viitoare, pe al doilea plan al conştiinţei tremura grijade ceea ce se putuse întîmpla lui Micu. Cînd se uită laceasornic şi văzu că era aproape unu, sări de pe scaun şi seduse singur să întrebe de sosise baciul. Aglaia părea şi ea foartemirată de această întîrziere, pe care nu şi-o putea explica. 
   — Să fi băut undeva, la vreo cîrciumă. . . parcă nu-mi vinesă cred, zise dînsa. 
   — Da’ de unde! baciul nu bea, răspunse Matei preocupat. 
   Dînsa îl privi pe sub sprîncene, zîmbind ironic. El pricepuînţelesul rîsului ei, dar îi fu silă să mai lungească vorba. Chemăpe un vătaf şi îi zise să încalece numaidecît şi să plece spreCălăraşi, înaintea baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniştit, ieşi pe jos şi se duse la arman. 
   Printr-o pornire firească se gîndi la Floarea. O găsitrebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără mîneci, sprintenă şi parcă chiar cam înghimpată. De îndată ce-l văzuse spăsi şi-i ieşi înainte. 
   — Floareo, s-a întors baciul? 
   — Da’ gîndesc că s-a întors, coane, că-i plecat de ieri dedimineaţă. Nu-i la curte? 
   — Nu-i. 
   — D-apoi o veni el. 
   — Trebuia să se-ntoarcă de aseară. 
   — I-auzi, bată-l crucea; i-a abătut de dîrdora însurătorii. . . 
   
   Vorbele astea fură zise într-un chip aşa de ciudat, încîtdezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare de lucruri: cumbaciul prinsese vorba lui de a-l însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi zisese se vede să-l lase în pace, cum femeiaîl cicălise şi îi spusese că boierul vrea să-l însoare, şi aşa maideparte, o mulţime de secrete sufleteşti se dau pe faţă printr-o vorbă. Matei se uită la dînsa, cum se rezemase de un stîlp alprispei şi privea într-aiuri pe cîmp. 
   — Ei, şi dacă s-o-nsura, ce-ţi pasă ţie. . . ? 
   — Da’ însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu i-oi maicoase zdrenţele. . . 
   — Vezi bine, tu ai bărbatul tău şi nu se cade să coşizdrenţele la alţii. 
   — Da’ gîndeam să-i fac un pustiu de bine. 
   — Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo. 
   — Păi, adevărat, coane. 
   
   Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin, călare peun măgăruş, atît de mic, încît omul lovea cu picioarele depămînt. El se opri în dreptul porţii şi făcu semn cu bîta săvină cineva spre dînsul. Floarea alergă la poartă. Matei, nerăbdător, se luă după dînsa. Ciobanul istorisea că a întîlnitpe drumul Călăraşilor o căruţă cu leţuri, dejugată, ce sta acolodin zori de ziuă, cînd trecuse el de la stăpînu-său, şi pînăacum, cînd se întorcea. Îl întrebară dacă n-a văzut şi pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. Ciobanul răspunse că n-avăzut pe nimeni. Şi îşi căută de drum. 
   Matei se duse în grabă acasă şi zise să-i puie caii. Sări întrăsură chiar de la grajd şi porni pe drumul Călăraşilor. Deşi caii se duceau în goană, lui i se părea că nu se mişcă. Fel defel de gînduri îi veneau în minte: ba că l-au omorît hoţii; bacă s-a întîlnit cu Stîngă, bărbatul Floarei, care-i purta de multsîmbetele; ba că prepusurile lui asupra Aglaiei şi a lui Nae seîmplineau tocmai acum. . . În sfîrşit, după vreo trei sferturi deceas, ajunse la căruţă. Aci toate lucrurile erau în şartul lor; leţurile legate cu două frînghii, aduse pînă la inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, dejugaţi, avuseserăcîte o mînă de fîn; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urmăde luptă. . . Atunci, ce se întîmplase? Toţi înălţau din umeri. Vătaful, care venise călare, căina bieţii boi, că nu fuseserăadăpaţi de o zi şi jumătate, şi îi înjugă să pornească înainte: de om nici un interes. 
   — A fugit, bată-l Dumnezeu. . . 
   Părerea asta o împărtăşi şi vizitiul şi în curînd toată lumeadin curte nu mai vorbea decît de asta. Unii istoriseau că afurat bani de la boier, alţii că se apucase de beţie, iar alţii că înnebunuse: 
   — Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea cîinele, elnu-şi lua lumea în cap, zicea o ţărancă din bucătărie. 
   Matei era cel mai impresionat dintre toţi. El ştia bine cănici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci că sufletullui, înzestrat de natură cu putere de simţire ce trecea pestestarea lui umilă de slugă, fusese zdruncinat din temelii prinmoartea cîinelui. Firea lui meditativă, fatalistă, ca a tuturorciobanilor ce au copilărit cu oile pe vîrful munţilor, văzuse înmoartea celui mai bun al lui prieten, un semn rău, şi, ca săscape de urmărirea gîndurilor triste, plecase în lume. El erasigur că, dacă nu murea undeva, era să se întoarcă. 
   După cîteva zile de aşteptare şi de căutare, fără vreun spor, se puse să scrie toate acestea Saşei, istorisindu-i de demult, cum venise baciul la dînşii; cum trăiseră ei, băieţandri, împreună: cîte amintiri îi legau; cît era de cinstit; ce suflet demare poet pusese natura în forma aceea umilă. Şi, scriind, îicurgeau lacrămile şiroaie, şi trebuia să-şi ţie batista deasuprascrisorii ca să nu o umple de picături. După moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere de rău, îl indigna ca pe uncopil; dar tot el singur se îmbuna, zicîndu-şi că poate nu avusesecuraj să-i vorbească despre asta. Şi cu cît se gîndea mai mult, cu atît mai dragă îi era firea baciului, modestă, blîndă, cuaplecare către tot ce era tainic şi depărtat în natură. Îşi aduseaminte de noaptea ce petrecuse cu dînsul, pe vîrful şirei depaie, precum şi de vorbele lor rostite cu faţa la cerul stelat, şirămase cu condeiul în mînă, prins de iluzia depărtăriiluceafărului, pe care baciul i-l arăta înecat în fundul spaţiului. Apoi îşi aminti de mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturiilui cu Floarea, şi îi veni un dor ciudat de a vedea pe văcăriţă. Încheie scrisoarea rugînd pe Saşa să se întoarcă mai curînd, fiindcă el se simţea singur, din cale afară trist. După aceea ieşişi se duse să vadă pe Floarea. 
   Cînd ajunse la arman, ea tocmai punea lacătul la lăptărie. 
   — Ce faci, Floareo? 
   — Sărutăm mîinile, coane, ia, cu treabă. 
   — Ai zor mare? 
   — Ba n-am nici un zor. 
   — Ia deschide, te rog. 
   
   Ea deschise din nou şi intră cu el înăuntru. Matei ştia foartebine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca să mai vorbeascăde el, şi ca să vorbească cu ea, se uită cu de-a-mănuntul latoate. În tinda încăpătoare stau de-a lungul pereţilor putinicicu brînză şi teancuri de caşcavaluri, peste care erau aruncatescurgători, şervete de pînză groasă, un căuş, nişte teascuri. 
   — Floareo, da’ asta nu îngheaţă iarna aici? 
   — Ba or îngheţa, coane. . . 
   — Unde le ţinea Micu? 
   
   — Apoi, ştii matale, cînd îi om viu în casă, mai dezgheaţăpereţii; dar într-o casă pustie, ce-i faci? . . . El le mai ţinea şi îngîrliciul beciului. 
   — Să le punem şi noi tot acolo. 
   — Cum îi porunci matale. 
   
   Matei se mai învîrti prin tindă şi apoi rămase locului, încrucişîndu-şi braţele, dînd din cap: 
   — Cum m-a lăsat el pe mine! 
   Floarea îşi găsise de treabă şi se puse să răsucească o putină, ca s-o ducă la loc. 
   — Tu n-ai auzit nimic de el? 
   Ea, cu ochii în fundul putinei, răspunse: 
   
   — Să-l ia dracu! . . . Dînsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou: 
   
   — Da’ parcă voi eraţi dintr-un sat — de ce vorbeşti aşa de el? 
   — Dintr-un sat suntem noi, d-apăi. . . 
   — D-apăi, ce? 
   
   — Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbuibase deghine, şi s-a dus să-şi vîre capul la stăpîn. Las’ c-o vedea el pedracu! . . . 
   — Şi-a luat lucrurile ce le-avea la mine? 
   — D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrenţe şi iţarii de pe el. 
   — Da’ ce făcea cu banii? 
   
   — Banii, mult puţin ce avea, îi trimetea la alde maică-sa, să-i plătească dările pămîntului şi să trăiască şi ea. 
   — Are pămînt? 
   — Avea o corhană stearpă şi vreo cinci iede, d-apăi cineştie ce s-o hi ales de ele. 
   
   Toate acestea erau zise cu căutătura în pămînt şi cu un aerserios şi trist. Matei ar fi vrut s-o vază mai sentimentală, maiaprinsă, cum citise el în cărţile ce se ocupă de ţăranii noştri. 
   — Bine, ţie nu-ţi pare rău c-a plecat? — Şi de-mi pare şi de nu-mi pare, tot atîta-i. 
   Şi mai mult nu fu cu putinţă să scoată de la dînsa. 
   
   „Ce fiinţe ciudate şi totuşi interesante! gîndi el, şi cît suntde departe de felul cum le-au zugrăvit nuveliştii noştri! “. . . 
   Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment dedescurajare sufletească, de gol, pe care vremea de-afară, cupomii desfrunziţi şi cerul împodobit de nori, îl mărea şi maimult. Intră acasă. În odaia lui, focul se stinsese. Se aşeză întrun fotoliu, şi rămase astfel cu mîinile duse la gură. Frigul îişerpuia prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoaleşi să cheme. Îşi aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisa şi i se păru că vede apa turburată a Arnului curgîndu-i pe dinainte. Cum trece timpul! . . . Ce-o fi făcînd Saşa! . . . Începea să se întunece. . . O muscă bîzîi greoaie prin aer şise izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punctnegru căzînd, dar dincolo de faţa oglinzii, şi tot acolo, spaţiuldin odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i sepărea un cadru de perete văzut în oglindă! Albul şi negrul dinel alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă închidea ochii maimult, călugăriţa se prefăcea într-o biserică gotică; cînd îideschidea, biserica redevenea călugăriţă. Şi aşa, un freamătde memorie îi cînta în minte rugăciunea celor patru popi, înmijlocul cîmpului, cînd cu venirea sfintei. Dar picătura deaghiazmă de pe gîtul Saşei! . . . Ce încîntătoare era Saşa înziua aceea, aşteptîndu-l. În clarul obscur al odăii, i se părucă o vede, gingaşe şi surîzătoare cum era atunci; vedeniaaceea lua forme hotărîte, venea spre dînsul, i se aşeza pebraţe şi îşi lipea capul pe umărul lui. Ce fericit se simţea! . . . 
   O femeie intră cu o lampă aprinsă şi cu o depeşă. Saşase întorcea. 
   XXII 
   De la plecarea ţăranilor din bătătura lui Tănase Scatiu, cîndcu citaţia, se urmaseră mai multe înfăţişări la tribunal, în careobştea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretenţiilorarendaşului. Dar judecata procesului se amîna mereu. Tribunalul hotărîse „o descindere la faţa locului“; ea fusese fixată, la-nceput, mai pe vară, dar fusese amînată din cauzamorţii unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să seîmplinească „descinderea“. 
   Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăţi; el ştia rostulproceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu „gură„, ziceael, că altfel nu-i mai trebuia lui avocaţi. Dar, ca oameniicare nu au încredere în doctori cînd sunt sănătoşi, iar cîndîi doare un deget cheamă patru, Scatiu aştepta pe judecătoricu avocatul lîngă el. 
   — Nu doar că el ştie mai mult decît mine, da’ ia aşa, de-o parigorie. 
   Avocatul lui venise de cu seară şi trăsese în gazdă la el, aducîndu-i în acelaşi timp şi o trăsură încărcată cu mezeluri, icre negre, salamuri, şunci, limbi, ţuică, făină, un vin. . . mărog, un vin de Golul Drîncei, şi s-a isprăvit. Avocatul cam mirat, aduse toată băcănia asta dar îi spunea că nu crede căjudecătorii să tragă la el şi mai cu seamă să întindă masămare, în împrejurările în care veneau. Tănase îl privi spanchiu, ca cineva care ar zice: „Cîţi am păscut eu ca d-ta! “, apoitrimise de chemă pe primar. 
   Avocatul fu foarte mirat cînd văzu intrînd un fel de omuşorpăros, scund, piţigăiat, cu o barbă neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemţeşte, cu tocuri duble la încălţăminte, ca să parămai înalt, şi vorbăreţ, şi isteţ. . . 
   — Bună seara, d-le Aronovici. 
   — Bună seara, d-le Tănase. 
   — Ce mai e nou? 
   — Apăi. . . tot alea şi iar alea: noroi, ploaie, — mizerie goală. 
   — Ce se mai petrece prin Europa? . . . 
   
   Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, făcu din ochi către avocat. 
   — Ce să se petreacă? . . . Burghezimea se îngraşe pe spinareasăracilor. Am citit că irlandezii vor să înzestreze pe Parnell allor; aşa martir m-aş face şi eu. 
   — Vrei o dulceaţă? 
   — Vă mulţumesc, cu plăcere. 
   
   — Ştii că d-l primar este socialist, zise Scatiu către avocat, cînd nu se poate duce la Brăila să-şi facă chefurile. Ia şezi. Mă duc să zic să-ţi aducă o dulceaţă. 
   El îşi puse pălăria în vîrful unui baston strîmb şi o rezemăde un scaun. Apoi scoase tabachera de tinichea şi făcu o ţigară. 
   — Aşa mă supără d-l Tănase. D-nul este un „aucat“ înprocesul cu obştea? 
   — Da. 
   — Îmi pare bine. . . A ajuns ţăranul să ţi se urce în cap. Mărog, acu eu, că trăiesc cu ei de atîta vreme, pot să-ţi spun, căţi se urcă în cap. Ţi se urcă în cap, d-le! . . . 
   
   Scatiu intră repede, strîngînd din umeri. 
   — Ia ascultă, primarule, ştii că mîine te calcă judecata? 
   — Apoi atîta „ni“ mai lipseşte. . . „Ni“-a spus „vătau“! D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele cuvinteromîneşti; mai cu seamă trăia rău cu litera „v“ între două vocale. 
   Domnia-sa se sculă de unde se afla şi veni spre Scatiuînălţînd din umeri. 
   — N-am sfanţ! . . . 
   — Asta n-ar fi nimic, că ţi-aş da eu, dar socotesc că e preamare „deranj“ să întinzi masă mare pentru cheful tribunalului. 
   — Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel. . . 
   El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, şi nu ştia cum s-odreagă, ca să ciupească ceva. 
   — Ia ascultă, zise Scatiu, parcă era vorba să te duci laBrăila. 
   — Cu ce dracu să te duci? . . . 
   — Ce-ţi pasă, numai să te duci mîine în zori. 
   — Plec chiar acu. 
   
   Şi se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata să se urceîn vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o odaie alături să-i dea ceva parale, şi pe drum îi zise: 
   — Spune şi ajutorului dumitale să nu găzduiască pe tribunal, că nu-i dator. . . Tribunalul să-şi aducă merinde, dacă îi trebuie. 
   După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse în odaie la avocat, se apropie de el, închizînd din ochiul stîng şi zicîndu-i: 
   — Înţelegi dumneata! . . . Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-abăut şi ce-a mîncat! . . . 
   Apoi începu să istorisească toată pătărania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeiemăritată şi o despărţise de bărbat, cum venise la un peticel demoşie ce-l avea acolo, cum era veşnic fără lescaie etc. 
   — Mi l-am ales primar. . . Mă ţine vreo mie de franci pe an, dar halal! . . . Ehe! Dumneavoastră gîndiţi că numai aşa se faceagricultura! . . . Trebuie muncă, domnule! Să ştii să chibzuieştitoate, că ţăranul în ziua de azi e mai şiret decît boierul. 
   
   Avocatul păru a zice în sine că e greu, mai ales cu asemeneaprubă de boier — dar se mulţumi a zîmbi şi a nu răspunde. După cîteva minute intră şi cîrciumarul, un japlan de ompînă la podele. 
   — Bună seara, Chirule. 
   — Sărutăm mîinile, naşule. 
   
   — Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară n-avemvreme. Mai ai din ale băcăniei? . . . ori s-a dus tot? . . . că parcăprimiseşi puţin lucru. 
   Tănase îi vorbea întors spre el cu spatele, dar finu-său, Chiru, care fusese hoţ de cai ( şi se bănuia că şi acum se mai ocupăcu astfel de afaceri), îl plănuia după întrebări şi pricepu undevrea s-o aducă „alde naşu-său“. 
   — Apăi, ce să mai am, naşule, că o litră două de pastramă, 
   cît am adus, s-a mîncat în casă. Tănase începu a rîde şi a clipi din ochi avocatului. —Ad-o mai domol. Chirule, că nu te-ai fi făcut papistaş să
   mănînci carne în postul Crăciunului. Chiru mustăci şi se foi în zăbun. 
   — Da’ bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai căuta ghine, 
   nici nu dai de carne în pastrama lor, aşa-i de uscată şi de slabă. Scatiu se prăpădea de rîs. —Zi: pastramă de post? 
   — Apăi, ce mi-e caracateţa, ce mi-e pastrama lor. . . 
   191
   
   — Zi, nu mai ai. . . 
   — Nici o crestătură. 
   — Da’ de-ale mîncării, altminterea? 
   — N-am fir de nimic. 
   — Zi, de-o veni tribunalul, tufă? 
   
   Chiru înălţă din umeri a gol. Tănase păru a-şi lua aerulgrav şi a se gîndi: — Apoi bine. Chirule. Rămînem înţeleşi aşa: dumneata
   n-ai nici unele. . . Tribunalul să-şi caute de mîncare în altă parte. Pe cînd deschidea uşa să iasă, Chiru, zise: 
   — Aş avea o vorbă cu matale. Scatiu se sculă numaidecît şi se luă după el în sală. 
   
   — Cum te duci matale mîine la cîmp? îl întrebă încet şimisterios cîrciumarul. 
   — Da’ ce ce? 
   — Apăi. . . eu aş zice: matale să nu te dai jos de pe cal. 
   — Da’ ce este? 
   — Nu-i nimic. . . da-i mai bine aşa. Scatiu, care ştia ce vrea să zică o vorbă de-a lui Chiru, îi
   
   
   făgădui să nu se dea jos. — Şi mai mă rugam de nişte belerturi, zise Chiru. 
   — Da’ ce-i? întrebă Scatiu, a mai căzut ceva? Chiru se scărpină în cap. 
   
   — Apăi tot mai chică cîte o gloabă. Au venit nişte flăcăidespre Rîmnic cu juncani. 
   — Du-te la primar, pînă nu pleacă, şi spune-i că vii de la
   mine, să-ţi dea trei bilete. Haide! . . . 
   Cîrciumarul ieşi, iar Tănase se întoarse în casă. 
   Şiretenia biletelor era următoarea: de cînd Chiru se lăsasede a mai fura vite, în urma unei straşnice bătăi ce mîncase dela ţărani, se îndeletnicea cu vînzarea vitelor furate de alţii, deprin alte judeţe. Pentru aceasta însă îi trebuia bilete de laprimărie, cu care să poată duce pe la „bîlciuri“ caii furaţi. Aronovici îşi avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multăvreme luase şi el de-a dreptul parte la cîştig, se mulţumea acuma numai cu cîte un cal ori un bou, pe care îl plătea ungalben ori doi, îl înfiera cu fierul lui şi-l trimitea la suhat ori laherghelie. 
   Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua zi. 
   Pe la vreo 11 ceasuri dimineaţa, sosi, în adevăr, a doua zi, 
   
   o birjă cu patru cai, în care preşedintele şi supleantultribunalului, însoţit de ajutorul de grefier, se transportau la faţalocului. Birja se opri în faţa primăriei, unde erau deja adunaţimulţi locuitori, care, cu căciulile în mînă, stau pe prispă înpicioare. 
   Magistraţii se deteră jos, zgribuliţi de frig, plictisiţi de drumşi morţi de foame. Ajutorul de primar veni în fugă să deschidă„canţelaria“, dar oamenilor legii nu le ardea de formalităţi. Eiîntrebară de „ceva de mîncare“. De mîncare, tufă. Preşedinteleera bărbat în vîrstă, însurat, cu tabieturi, fiu de oameni derînd, ajuns prin munca lui. Supleantul era tînăr, fost prinstrăinătate, de familie bună, dar îmbrăcat cam pirpiriu. Pe cîndd-l preşedinte de-abia se foia într-o şubă de-a lui socru-său, moşier din Călăraşi — junele supleant strîngea din spete înpaltonaşul său de bonjurist, şi tot întindea o tabachere de argintajutorului de grefă, care apuca ţigara cu vîrful unghiilor salede copist de carieră, sprijinindu-şi manşetele în degeteleresfirate. După o scurtă chibzuire, preşedintele spuse ţăranilorsă plece la cîmp, iar el se sui în trăsură, împreună cu supleantulşi ajutorul, şi se duseră la cîrciumă să îmbuce ceva. Caiibirjarului de-abia mai mişcau trăsura prin noroiul din sat. Birjarulsperă să tragă la arendaş, ca de obicei, unde găsea orz degeabapentru cai, mîncare şi vin bun pentru el; de aceea bombăneape capră, înjurînd. La cîrciumă, Chiru primi pe domniimagistraţi foarte cu supunere, dar fără fir de mîncare, „că ştiimatale, în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dăDumnezeu“, dar pofti pe boieri să tragă la curte. Magistraţiiiar se chibzuiră. Preşedintele, cu mai multă experienţă, n-ar fivrut să se ducă la arendaş, deoarece era „parte interesată„, darsupleantul, mort de foame, se îndreptă repede spre trăsură: 
   — Ia lasă, mon cher; ce, o să-mi vînd eu conştiinţa pentru undejun! Hai să mîncăm la el, şi dacă n-o avea dreptate, îl radem. 
   Această argumentare a unei conştiinţi curate (şi a unuistomac gol) birui frageda rezistenţă a preşedintelui. Birjarul seîndreptă spre curtea arendaşului (şi de astă dată caii dau maibine în ham) şi astfel mezelurile aduse de avocatul lui Scatiuîşi găsiră fireasca lor întrebuinţare. 
   Magistraţii mîncară cu măsură şi destul de repede, darmîncară la Tănase, parte împricinată; ieşiră la cîmp fără el, dar în trăsura lui şi cu avocatul lui. Cît despre Scatiu, el veneaîn urma trăsurii, călare pe bidiviul cu care făcea curte Tincuţei, încălţat cu nişte botfori ce-i treceau de genunchi, şi pe cap cuo căciuliţă de pielicică de oaie, foarte tîlhărească. Era radiosşi din cînd în cînd făcea cu ochiul avocatului. Acesta, om deomenie, întorcea capul, fiindcă simţea că judecătorii erau jenaţi. 
   Pe drum întîlniră mai multe pîlcuri de ţărani, care nu se preadau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mîna bine, dar era noroi şizgomotul trăsurii nu împiedica glasurile ţăranilor de-a ajunge pînăla preşedinte. Ei, după cum spuseseră de cu vară, nu voiau săcalce judecata pe pămînturile lor. Astfel, între grupuri de săteninemulţumiţi, trăsura ajunse la o viroagă, plină de apă, pestecare era un podeţ. Aci, la capătul podului, vreo zece oamenistau înaintea cailor. Vizitiul strigă la ei să se dea la o parte. 
   — Nu se poate, domnilor! . . . ziceau ei. N-are ce căutajudecata pe locurile noastre. 
   Preşedintele se sculase în picioare şi căută să le vorbească; dar, pe cînd parlamenta din trăsură, Scatiu trecu ca fulgerulpe lîngă ei, repezind calul asupra ţăranilor cu atîta furie, încît rupse rîndurile şi trecu, iar vizitiul dete bici cailor. În urma lor, locuitorii strigau şi ameninţau, alergînd cît ce puteau. Gluma se îngroşa. 
   Cînd ajunseră la movilă, unde era locul în contestaţie, îiaştepta jumătate satul. Cei ce alergaseră în urma trăsurii soseauşi ei gîfîind. Preşedintele se dete jos şi se duse în mijloculţăranilor cu pasul sigur şi cu capul sus. 
   — Bună vreme, oameni buni. 
   Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. Preşedintelese învîrti împrejur, ca un actor, şi se uita spre cei sosiţi. 
   — Ce este? întrebă el; ori credeţi că am venit cu execuţiela dumneavoastră? . . . Liniştiţi-vă: noi venim numai ca să vedemde partea cui este dreptatea. 
   — Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu. 
   — Păi aia-i ştiută, adăugară mai multe glasuri deodată. 
   — Să nu-i calce chiciorul pe locurile noastre! strigă Lefter. 
   — Să plece de-aici hoţul! întăriră alţii. 
   
   Preşedintele voi să mai vorbească, însă fu repede înconjuratde toate părţile. 
   — Domnule judecător, să poftiţi în trăsură. 
   În acelaşi timp, mai multe braţe îl luară pe sus. 
   
   — Să nu puneţi mîna pe mine, strigă preşedintele. AtunciScatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul în ţărani, darLefter dete cu băţul în capul calului, de-l făcu să sară în douăpicioare. Lumea se dete la o parte, iar preşedintele putu să seurce în trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefterpocnindu-l cu sfîrcul biciului peste ochi, de-i luă văzul. Lefteraruncă cu ciomagul în el, înjurînd, dar Scatiu se tupilă şi băţulîi trecu peste cap. Calul se mişca cu o nespusă îndemînare; seretrăgea cu cîţiva paşi, sărea într-o parte şi într-alta, se învîrteaprintre oameni aşa de repede încît nimeni nu putea să puiemîna pe el. Iar biciul plesnea în dreapta şi în stînga şi pe cine-lajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu căciula îndesatăpe ochi, cu dîrlogii strînşi în mîna stîngă, înfipt în şea ca undrac. Lefter, cu mîna la cap, se ţinea după el şi, cînd îi venibine, îl lovi o dată cu bîta peste ţîrloi de-l secă la inimă. 
   Toate acestea se petrecură într-o clipă. Cearta devenearevoltă pe faţă. Preşedintele striga din răsputeri lui Scatiu săs-astîmpere. Cînd lumea se mai dezmetici, puse mîna pepietre, pe bulgări îngheţaţi, şi începu să arunce în Tănase. Opiatră îl ajunse în obraz şi-l umplu de sînge. Numai atunci se hotărî s-o rupă la fugă. Întoarse calul împrejur şi-i dete drumulpe cîmp. . . Săreau bulgării de pămînt din copite de parcă lafiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un „huideo“ prelung îlurmări pînă se făcu nevăzut. 
   În vremea asta domnii din trăsură o vîrîseră pe mînecă. Vizitiul voise să dea bici cailor şi s-o şteargă şi el, darpreşedintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, profitînd de unmoment de învălmăşeală, sări de pe capră şi o rupse la fugă. Cînd se deşteptară ceilalţi, el se făcuse nevăzut. 
   După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către judecători, ameninţătoare. 
   — Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm şi noi odată! zise unul dintre ţărani; aţi mîncat şi aţi băut la ciocoi, ha! . . . 
   Preşedintele încercă să le mai vorbească: 
   — Fraţilor! . . . Oameni buni! . . . noi nu suntem vinovaţi. . . 
   — Jos! Ia-l, mă! 
   
   Un ţăran se ridică pe la spatele trăsurii şi puse mîna înpărul avocatului. Acesta începu a plînge şi a se tîngui că arenevastă şi copii, să le fie milă. . . 
   De pe movilă se auzi un glas: 
   — Staţi, măi creştini, ce faceţi? 
   Era bătrînul Stoica, cel ce venise pe vară cu citaţia laScatiu. 
   — Ce vă legaţi de oameni! . . . Ce v-a făcut dumnealor? 
   — Nu, că de ce au mîncat la hoţu! 
   
   — Fraţilor, zise preşedintele, ce era să facem? n-am găsitde mîncare nicăieri. . . 
   — Dă-te jos, tîlharule, care vrei să ne sărăceşti, ziseLefter avocatului. 
   — Mă, Leftere, pesemne ţi s-a făcut de puşcărie, mai zise Stoica. 
   
   Gălăgia se ridică pînă în slava cerului. Nimeni nu băgă deseamă că pe drum venea un şir de vreo trei trăsuri, ce mergeauspre gară, care era la vreo jumătate de oră depărtare. Cum era firesc, cea dintîi trăsură se opri, iar celelalte se opriră dupădînsa. Era Matei cu fetele, Tincuţa şi coana Sofiţa. Ei mergeauînaintea Saşei, care tocmai venea din străinătate. Matei, careera în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, lăsăhăţurile vizitiului şi se dete jos. Lumea se mai liniştise. Cîţivaţărani îl cunoşteau, fiindcă, de cînd trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moşia lui. 
   — Da’ ce este, oameni buni? întrebă el mirat. Unii îşi scoaseră căciulile, alţii se deteră la o parte. Matei îşi aruncă ochii către nenorociţii din trăsură. 
   — Cine sunt dumnealor? 
   
   — Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, zise unulmai hărţăgos. Matei nu ştia ce să creadă. Toţi erau încremeniţi — ţăraniicam ruşinaţi, judecătorii moleşiţi de frică. 
   Avocatul îşi îndrepta părul în cap şi-şi ştergea ochii. Lui Matei i se făcu milă. 
   — Oameni buni, dacă înţeleg bine, dumnealor au venit lavreo constatare. 
   — Au venit cu „izicuţie“, îl întrerupse unul din cei mai răi. 
   — Nu este adevărat, am venit în „descindere la faţa locului“, zise preşedintele. 
   — Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de niştejudecători, care vin să-şi îndeplinească o datorie? . . . 
   — Păi aşa spui şi eu, coane, zise bătrînul Stoica, ce-svinovaţi dumnealor. Boierul nostru e cîinos, da’ dumnealor. . . 
   — Cine-i boierul dumneavoastră? 
   — Alde Scatiu. 
   
   La numele lui Tănase, Matei rămase un moment pe gînduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo pehlivănie la mijloc. 
   — Căutaţi-vă de treabă, oameni buni, şi lăsaţi pe dumnealorsă meargă cu Dumnezeu. 
   — Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunoştea
   pe Matei. El se întoarse încet, şi se uită la ţărani liniştit. 
   — Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata eştiobraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni nevinovaţi. . . 
   — Haidem, mă, zise Stoica. 
   Cei mai mulţi se luară după bătrîn, şi se-ndrumară spre sat. Dar Lefter şi cu alţii mai colţaţi stau pe loc. 
   — Ia ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te povăţuiescprieteneşte să-ţi cauţi de treabă că altfel ai să putrezeşti înpuşcărie. Dumnealor sunt judecători, şi fiindcă dumneata te-aisculat cu putere în contra judecăţii, ai să vezi mîine cum o săte lege călăraşii cot la cot. . . 
   — Apoi, tot atîta e de mine. Romînul era încăpăţînat. Atunci Matei se duse drept la el. 
   
   Era cu un cap mai înalt decît Lefter. — Şi ce pofteşti? Ţăranul se muie. 
   — Apoi să se ducă de pe locurile noastre. 
   — Aicea aveţi dreptate: să se ducă. . . dar lăsaţi-i să plece. 
   
   — Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăţi tot ciocoiicîştigă. 
   — Aşa este: duceţi-vă la treaba dumneavoastră, iardumnealor să se întoarcă de unde au venit. 
   
   — Păi aşa, cucoane. Iaca, noi ne ducem, da’ să nu le mai
   calce chiciorul pe pămînturile noastre, că se întîmplă lucru mare. . . 
   Şi astfel, şi aceşti din urmă porniră după ceilalţi. 
   Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. Judecătorii plecau capeteleunul pe după altul, să vadă cum se sfîrşea „revolta“. Începuserăsă mai prindă curaj, de cînd văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorulde grefă ţinea hăţurile. Cît despre avocat, mîna ţăranului ce ise plimbase prin păr îi paralizase orice voinţă: singura lui aspiraţie, pentru moment, era de a rămîne pe loc, viu. 
   Situaţia, din primejdioasă, devenea comică. Judecătoriinu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să nu mai treacăprin mijlocul sătenilor. Şi cu toate astea trebuiau să se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase. 
   Nehotărît, Matei stete un moment la gînduri: îi părea răusă nu se ducă înaintea Saşei, dar pe de altă parte nu putea săpărăsească în voia întîmplărilor pe nişte nenorociţi. Se duse lamătuşi-sa şi îi spuse cum stau lucrurile, rugînd-o să meargă cufetele la gară, că el trebuia să se întoarcă înapoi. Puse pepreşedintele şi pe supleant în trăsura lui, iar el se urcă pe capră, în trăsura lui Scatiu, în care era avocatul şi ajutorul de grefă, şiastfel porniră înapoi, dar nu la Scatiu, ci acasă la Matei. 
   Pe cînd aceştia veneau la Ciulniţei, Tănase ajungea latactul subprefecturei, unde starea lui producea cea mai mareimpresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefectul telegrafie laprefectură că ţăranii din comuna Balta se puseseră în revoltăîn contra autorităţii judecătoreşti; el făgăduia că se duce lafaţa locului. 
   Ştirea provocă în capitala judeţului o vie indignare. Latribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, fiindcă se ştia căpreşedintele era dus în cercetare, în persoană. Depeşi pestedepeşi se urmară, între prefect şi procuror pe de o parte şisubprefect pe de alta, asupra soartei magistraţilor. La început, subprefectul răspundea că nu ştia ce s-au făcut. Toate inimile erau pline de groază. Procurorul şi judecătorul de instrucţiehotărîră să plece numaidecît la faţa locului, insoţiţi de poliţaişi de vreo 30 de călăraşi. 
   În vremea asta, judecătorii şi avocatul se încălzeau laMatei, stînd tăcuţi la gura sobei. Supleantul încerca să maiistorisească cîte un caraghioslîc, dar nimenea nu-i răspundea. Avocatul mai cu seamă era plouat detot. El se uita melancolicla cărbuniii aprinşi, urmărind crîmpeie de gînduri. Cînd femeiaîi dete dulceaţă, bău paharul de apă rece cu o nespusăvoluptate, parcă s-ar fi simţit fericit de a fi încă viu, de a puteagusta un lucru bun, de a putea înghiţi. Fusese aşa de aproapede moarte, încît cele mai neînsemnate lucruri din viaţă căpătauimportanţă. 
   Ei prînziră şi trecură noaptea la Matei, iar a doua zi pornirăla Călăraşi cu aceeaşi birje cu care veniseră, chemată laCiulniţei de un vătaf. 
   În urma lor, Matei aştepta cu nerăbdare să se poată duce laSaşa. În vremea asta văzu trăsura lui unchiu-său intrînd în curte. Conu Dinu ieşi din şubă cu oarecare anevoinţă, ajutat de Aglaia, şi urcă scările în grabă. 
   — Ce s-a întîmplat, frate? Ce-i? întrebă el pe cînd Matei îiieşea înainte. 
   — Nu-i nimic. . . 
   — Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii? 
   — Au plecat pe la casele lor. 
   — Ştii bine? 
   
   — Cum să nu ştiu! . . . dacă i-am pus eu în trăsură. . . 
   — Atunci nu-i adevărat că i-au bătut ţăranii de i-au omorît. 
   
   Matei explică bătrînului cum se petrecură lucrurile cu o ziînainte. Conu Dinu îl ascultă pe gînduri, dînd din cap cuînţelesuri. Cînd nepotu-său isprăvi de istorisit, el rămase cumîna la gură, neştiind parcă ce să facă. 
   — Tot tîlharu ăla de Scatiu e pricina răutăţilor! La mine dece nu se mai răscoală nimeni, măi frăţioare? 
   Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încălzească. Elnu primi. 
   — Ia ascultă-mă, hai cu mine la Balta. Tînărul stete un moment la îndoială. 
   
   — Aş fi vrut să văd pe Saşa. . . 
   — Ai dreptate. . . şi eu vreau să mă duc s-o văd. . . Rămaseră faţă în faţă, uitîndu-se amîndoi în pămînt. —Ştii ce? tu du-te la Comăneşti, că viu şi eu, zise conu
   
   Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe la Balta, c-am auzitcă se petrec grozăvii mari. 
   — Da? atunci merg şi eu. 
   — Haide. 
   
   Şi săriră amîndoi în trăsura lui conu Dinu. Pe drum, bătrînulîi explică ceea ce auzise vorbindu-se printre ţăranii din sat, căveniseră nişte zbiri din Călăraşi, care puseseră lumea la chinuri. Drumul desfundat de ploi le păru fără sfîrşit. 
   Cînd ajunseră la Balta traseră de-a dreptul la primărie. Aicinimeni. Un bătrîn care cunoştea pe Dinu, îi ieşi înainte şi-l rugă să le vie în ajutor, că tot satul era pus la muncă silnică, laScatiu acasă. Conu Dinu porunci vizitiului să meargă la Scatiu. 
   Porţile de la ogradă erau închise, cînd ajunseră ei la curteaboierească, şi păzite de un călăraş. Conu Dinu şi Matei sedeteră jos din trăsură şi voiră să intre, însă călăraşul îi opri. Oslugă, care tocmai ieşea, îi recunoscu şi zise soldatului să ledea drumul înăuntru. 
   Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiţi vreo 20 de ţărani, unii puşi în fiare, alţii liberi, păziţi de vreo cîţiva călăraşi. Dinfundul curţii, unde era o fînărie ascunsă între grajdul de nuieleşi hambar, se auzeau gemete, pocnete, parcă cine ştie ce s-ar fi petrecut acolo. 
   Conu Dinu se apropie de ţărani; ei se sculară în picioareşi-şi scoaseră căciulile. 
   — Bună vreme, oameni buni. Da’ ce-i cu dumneavoastră? 
   Deocamdată nimeni nu răspunse. Conu Dinu recunoscupe un bătrîm. 
   — Ce-i cu tine, Stoico? 
   — Ia, rău, cocoane. 
   — Ce-aţi făcut? 
   — Păi ce să facem. . . ia, pustia aia de judecată. 
   
   — V-aţi pus împortiva stăpînirii. Rău, fătul meu. Cu toate că ştia de ce fel de judecată era vorba, boierulbătrîn nu putea admite această răzvrătire în contra ordinei. Matei, nerăbdător, plecase înainte către fînăria din careveneau gemetele. Unchiu-său se luă după el. 
   Aci, priveliştea era şi mai tristă. De trei gîrneţe desfrunzite, erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura „vîrtejului“, ca să spuie: pe de o parte unde erau judecătorii, iar pe de alta cine fusesecapul revoltei. Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatelede trunchiul copacului. Un domn numai în cămaşe, cu niştemustăţi teribile, cu un chip buhav de beţie, trecea un restei decorn între funie şi copac, şi începea să învîrtească. Pieptul şibraţul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe cîndcălăul său înjura ca un surugiu, cerîndu-i să mărturisească adevărul. În acelaşi timp doi călăraşi întinseră la pămînt peun alt ţăran şi-l băteau pe pielea goală cu două opritori. 
   Era o scenă dezgustătoare. Soldaţii, cari n-aveau nici o urăpersonală împotriva ţăranilor — din contra — păreau nişte călăi, atît erau de aprinşi de băutură şi excitaţi de propria lor răutate. Cînd, osteniţi, isprăveau de a-l bate, îi mai dau una cu toculcizmei în coaste ca să-l ajute să se scoale. 
   Matei rămase înmărmurit. Un sughiţ de indignare i se urcăîn gît. Se rezemă de un stîlp şi-şi duse mîna la ochi. 
   Unul dintre ţăranii legaţi recunoscu pe conu Dinu şiîncepu a striga: 
   — Săi, cucoane, că ne-au omorît tîlharii! . . . Fie-ţi milă dezilele noastre şi nu ne lăsa. 
   Ivirea celor două obraze necunoscute păru că intimideazăpe chinuitorul oamenilor; dar impresiunea aceasta nu fu de lungădurată; el văzu în cei doi străini doi arendaşi, prin urmare doibuni prieteni, şi răspunse la strigătul de desperare al ţăranului, dîndu-i un ghiont în fălci. Acesta, tînăr şi voinic, încercă să deacu piciorul în el, dar nu-l ajunse. Atunci bătăuşul, furios, se repezila un gîrbaci. Conu Dinu încercă să-l apuce de o mînecă: 
   — Domnule, domnule, ia ascultă. . . 
   Înainte de-a găsi vreme să-l asculte, el lovi pe ţăran pesteobraz de mai multe ori. Flăcăul gemea, îndesîndu-şi capul înpiept. Conu Dinu îl apucă de braţ şi-l scutură bine: 
   — N-auzi ce-ţi spui eu? . . . Nu mai chinui lumea degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămaţi la Călăraşi, ori eşti surd? . . . 
   Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) se uităurît la conu Dinu: 
   — Da cine eşti dumneata? 
   — Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atîta îţispun, să nu mai chinuieşti lumea, că ai să înfunzi puşcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe d-nii judecători. 
   Matei se mişcă încet de unde era şi veni pînă lîngă subcomisar. 
   — În adevăr, aşa este, zise el domol. Dă drumul oamenilorde unde i-ai legat. 
   Glasul lui strîns de emoţiune, figura palidă, statura înaltă, avură oarecare înrîurire asupra subcomisarului. Dar, făcîndu-şi curaj singur, beţivul se îndîrji: 
   — Ia slăbeşte-mă, domnule. Eu sunt agent auxiliar alparchetului. 
   
   Fără cea mai mică pauză, o palmă uriaşă căzu pe obrazulagentului auxiliar al parchetului. Încremenit, ridicînd mînasă şi-o ducă la cap, subcomisarul păru că se dezmeticeşte dinbuimăceala furioasă în care se găsea. 
   — Dă drumul oamenilor şi hai cu mine la procuror. 
   Nimeni nu îndrăzni să zică ceva, nici subcomisarul celputernic, nici soldaţii înarmaţi — ci cu toţii se supuseră: atîtase potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propriarăspundere din conştiinţa lor amorţită de vin. 
   Dezlegară pe ţărani de la trunchiuri. Braţele lor erau camoarte. La unii degetele înţepeniseră. Cel bătut cu biciul pesteobraz avea pielea crăpată şi plină de sînge. Cel bătut la spetesta grămadă pe un colţ de gunoi ud, fără să se poată mişca. 
   În culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său şi desubcomisar, intră în casă la Scatiu. 
   Aici, în odaia lui Tănase, sta la o masă poliţaiul din Călăraşi, cu o coală de hîrtie şi o sticlă de vin dinainte. El luainterogatoriul la trei nenorociţi, care trecuseră prin mîinilesubcomisarului şi acum gemeau rezemaţi de ziduri. Scatiu, cu capul îmboborojit în basma, făcea pe victima şi totodatăajuta pe poliţai în anchetă. Cînd văzu pe Matei, şi mai cuseamă pe conu Dinu, rămase foarte nedumerit. Se sculăstîngaci de unde se afla, încurcîndu-se în scaune şi voi săpoftească pe noii veniţi în odaia de alături: 
   — Poftiţi, vă rog, dincoace, să fumăm cîte o ţigară, căaici se face ancheta. 
   — Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără să-l asculte. Dumneavoastră sunteţi d-l poliţai? zise el adresîndu-sedomnului de la masă. 
   — Da, răspunse acesta. 
   — Unde-i domnul procuror? 
   — Dumnealui e la tactul subprefectului cu domnul jude-
   
   instructor. — Şi dumnealor v-au dat ordin să chinuiţi lumea asta? 
   — Ba nu. . . Da’ cine chinuieşte lumea? 
   — Cum: cine chinuieşte lumea; da’ ăştia ce sunt? zise elarătînd pe oamenii dinăuntru; da’ ăsta ce e? da’ ăsta? da’ ăsta? 
   Şi pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-l urmaserăpînă în sală şi-i vîra înăuntru. 
   — Ăştia sunt capii revoltei. 
   — Capii revoltei? ! Da’ ăştia ce sunt? dar cei de-afară? darsatul întreg? Judecînd după torturi, toată lumea e cap. 
   — Păi se înţelege: toţi sunt deopotrivă vinovaţi, pînăne-or declara pe adevăraţii instigatori. . . Da’ mă rog, d-voastrăcine sunteţi? ! 
   Matei se uită ţintă în ochii lui. Era palid şi de-abia îşi puteastăpîni furia. 
   — Eu cine sunt? . . . Ai dreptate, domnule, să mă întrebi. Suntun nesocotit care am lăsat lumea civilizată şi m-am întors înţara mea, ca să văd asemenea sălbăticii. . . Asta sunt. Şi spredeplina d-tale satisfacere, află că mai sunt un martor care amsă strig pînă la cer împortiva zbirilor ce chinuiesc lumea, şi căn-o să m-astîmpăr, pînă nu vă voi vedea, pe dumneata şi pebeţivul acela de colo, cu lanţurile de gît, în locul lor. . . 
   
   Poliţaiul muiase nasul în pămînt. Matei urma a se uita lael cu scîrbă. 
   — Asta sunt! 
   — Ia du-te de-ţi vezi de treabă, domnule, zise el în cele dinurmă. Călăraş, pentru ce ai lăsat să intre lume străină aici? 
   — Porunciţi, d-le poliţai. 
   — Să nu mai laşi pe nimeni să intre în curte. Ai înţeles? 
   — Am înţeles, să trăiţi. . . 
   
   Şi pe cînd Matei şi cu unchiu-său se urcau în trăsură, ca săcaute pe procuror la tactul subprefecturii, poliţaiul se aşezăplacid la masă; aprindea din nou o ţigară şi-şi mai vărsa opicătură de vin, părînd a-şi urma procesul-verbal mai departe. 
   După ce Scatiu însoţi pînă la trăsură pe conu Dinu, se întoarseînapoi la poliţai şi începu să înjure pe Matei şi pe toţi coconaşii, ca un surugiu. Poliţaiul îl asculta cam pieziş, lăsîndu-l să-şiverse focul în pace. Cînd isprăvi de înjurat, poliţaiul îl luă debraţ şi trecură într-o odaie vecină. 
   — Ia ascultă, nene Tănase, m-ai vîrît în belea. . . 
   — Ce belea, „domle“! . . . Te sperii’ mneata de vorba unuinebun? Păi ăsta-i nebun; nu-l vezi? 
   — Ei. . . nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale aşa-i c-ampăţit-o? . . . 
   — Ce „jornale, domle“! . . . Parcă eu nu cunosc „jornalişti“cîţi pofteşti! Ia să vezi, cînd mă duc la Bucureşti, cîţi stauîmprejurul meu. . . Dacă-i vorba pe aia, să-l dăm noi pe el. 
   — Ba, mă rog să-ţi cauţi de treabă. 
   — Atunci ce-ţi pasă? 
   — Îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, şi mă dă şi-njudecată. 
   
   — Răspund eu, „domle“, pentru ’mneata. 
   Poliţaiul rămase pe gînduri. După aceea ridică ochiidomol spre el. 
   — Dacă e aşa, să-mi dai înscris că dumneata ai poruncit săpuie lumea la vîrtej. 
   — Îţi dau şi înscris şi poliţă dacă pofteşti. . . Nu fi copil, omule, şi vino-ţi în fire! 
   
   Şi Scatiu voi să-l ia de braţ şi să-l întoarcă la lucru. Poliţaiulse desfăcu de el şi luă un scaun. 
   — Ei, neică Tănase, nu merge aşa. Ce mi-ai făgăduit? . . . 
   — Gata. . . 
   — Scoate. 
   — Păi n-am asupra mea. 
   — Du-te la casă. . . 
   — Cum o să umblu la casă cu oamenii de faţă? 
   — D-apoi pe oameni îi dăm noi afară. Tănase dete din cap: 
   
   — N-ai ’mneata încredere în mine! . . . 
   — Ba am, da’ văd că umbli cu momeli. 
   — Zău, nene Ghiţă, îţi dau; pre legea mea. . . 
   
   — Vorbe, Tănase băiete. . . Eu ţi-am dovedit dumitale că-ţisunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. Pe mine poate să mădea în judecată, poate să mă spînzure, — ce-ţi pasă; ladumneata oamenii au să fie de-acum ca mieii. Dovedeşte-miacuma că-mi eşti prieten. . . 
   Scatiu se scărpină în cap. 
   — Ei, al dracului! . . . 
   În acelaşi timp scoase din buzunar o pungă de mătase cu ineleşi, răsturnînd partea în care era aurul începu să numere în gînd. 
   — N-am de ajuns. 
   — Cît ai? 
   — Ia, vreo doisprezece poli. 
   — Dar în partea cealaltă? 
   — Acolo-i argint. Poliţaiul păru că stă la gînduri. . . 
   
   — Dă punga-ncoace, şi restul mi l-ai da altă dată. 
   — Apoi cu argint cu tot? 
   — Ei, acuma să mai stai să numeri argintul. . . 
   — Ba nu, da’ ştii că mărunţelele trebuiesc la moşie. Să-ţi dau nişte bumăşti în locul lor. 
   
   — Bine, neică, numa scoate mai multişoare. Parcă adineao-rea n-aveai? . . . 
   Scatiu răsturnă argintul în palmă şi numără, dupcă cudupcă, pînă la cel din urmă ban. Se făcu în tot 68 de lei şinişte gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu mîneci, un plic soios, iar din plic trase binişor trei bilete de cîte 20 delei şi le dete poliţaiului. 
   — Mi-ai mîncat şi aici opt lei, neică Tănase. 
   — Dumneata să fii sănătos, nene Ghiţă, că auru are baş. 
   
   XXIII 
   Ieşind de la Scatiu, conu Dinu şi Matei luară drumulsubprefecturii, tăcuţi, amărîţi, parcă s-ar fi întors de la oînmormîntare. Începuse să plouă cu zăpadă. Vizitiul opri caii să ridice coşul trăsurii. Un moment, Matei avu percepţiunealimpede a singurătăţii şi pustiului fără capăt, ce se desprindeadin întinderea cîmpului. Bulgări negri pe arătură; bălării plouate; ţelina suhaturilor pe care putrezeau tîrtani răsuciţi de vînt. Elîşi îndesă pălăria pe ochi şi se vîrî mai adînc în fundul trăsurii. 
   Bătrînul simţi ce se petrece într-însul, şi-l atinse cu mîna peste umăr. 
   — Cam uşurică pălăria ta. 
   Matei se uită la unchiu-său, preocupat de gînduri. ConuDinu adăugă: 
   — Ar fi bine să-ţi iei o căciulă. Matei dete din cap, zîmbind. 
   
   — Da, da. Trebuie să te faci ca noi, om al nevoii. Să te îmbracide ploaie, să te îmbraci de soare şi să-ţi oţeleşti sufletul în necazuri, ca să ştii pune preţ pe bunurile vieţii. Sus inima! . . . că eşti tînăr şite aşteaptă norocul. . . Ei! . . . Dă-mi anii tăi, şi-ţi dau tot. . . 
   Drumul trecea pe lîngă casele lui Matei. Conu Dinu, în loc s-o ia spre subprefectură, zise vizitiuluisă intre în curte. 
   — Lasă pe mine, că ştiu eu cum să le vorbesc. Dumneatasă mi te găteşti ca de ginere — precum şi eşti — şi s-o porneştila Saşa, că nu se cuvine s-o faci să aştepte mai mult. 
   Şi fiindcă Matei vroia să protesteze, bătrînul se făcu serios. 
   — Aibi încredere în mine. Sunt pînă în suflet scîrbit deceea ce am văzut. Intră, băiete, în curte la conu Matei, zisevizitiului. 
   După ce trăsura se opri la scară, bătrînul adause: 
   — Eşti cam iute din fire. Palma aceea năstruşnică de peobrazul beţivanului, ce e drept, mi-a răcorit sufletul, dar puteasă aibă urmări displăcute. . . Da, da. Trebuie să te gîndeşti, cătoată mulţimea asta de puşlamale e aşa crescută. Tu nu vezi, bre, că toată lumea face politică şi toţi ăştia de la noi, care ţinpolitica în mînă, fac gheşefturi? . . . O palmă! . . . Ce-ai îndreptatcu o palmă? . . . Dar du-te că te plouă. Şi spune Saşei că viu şieu. . . Intreab-o ce mi-a adus de la Paris. . . Haide, băiete. . . 
   
   Matei urcă scările zîmbind. Ce idealist ciudat mai era şiunchiu-său în felul lui! . . . Cu încetul, oroarea celor văzute îireveni în minte, şi se simţea nefericit, mic la suflet, că nufăcuse mai mult pentru bieţii nenorociţi. Dezbrăcîndu-se deblană, se uita în oglindă şi vedea mişcarea ciudată ce o facebraţul cînd iese din mînecă; dar percepţiunea faptului nuajungea pînă la conştiinţă. Oare la ce lucru plăcut se gîndeacînd era în trăsură? Şi, fiindcă nu şi-l putea aduce aminte, repetă întru sine toate cele ce vorbise cu unchiu-său, sperîndsă poată da peste faptul ce-l interesa. 
   Intră astfel în odaie la dînsul. Aici îl aştepta o surprindereplăcută: pe o masă din faţa uşii, un portret mare al Saşei, rezemat de două sfeşnice, părea că vrea să-i vorbească. El seapropie de masă, se plecă binişor spre portret şi se uită lung ladînsul. . . Ce transparenţă sufletească în ovalul obrazuluiacela! . . . Luă portretul în mînă şi veni la fereastră. I se păreacă niciodată nu văzuse aşa de aproape pe Saşa. Pentru întîiaşidată băgă de seamă ce păr minunat avea. Fotografia reproduceatoate cutele bogate cum se împleteau unele după altele, ca ocoroană, împodobindu-i capul cu o găteală naturală. 
   Aglaia, care de la un cîrd de vreme se hotărîse să parăfoarte fericită de căsătoria lui Matei, întră în vîrful picioarelorşi-i spuse că Saşa venise s-o vadă de dimineaţă, că-i aduseseun dar preafrumos, un „necessaire“ de argint, şi că tot ea, cumîna ei, aşezase portretul pe masă, pentru el. 
   Matei zise să-i puie caii, şi porni la Comăneşti. 
   Deşi ploua cînd intră în curte, Victoria şi Mary începură astriga în gura mare că vine nenea Matei, şi ieşiră înaintea lui încerdac. Saşa se luase după ele, fără să-şi dea seama de ce face. 
   Matei se coborî din trăsură, şi urcă scările repede, ducîndu-sedrept la dînsa, cu braţele întinse. Saşa îşi ridicase mîinile pînăîn dreptul gurii şi parcă şi le ţinea strînse una într-alta, ca să leîmpiedice de a se duce către el cu prea mare grabă: feteleerau de faţă. Roşie, rîzînd într-aiuri, îl scutură de mînă cu o nespusă emoţie, pe cînd Mary sărea voioasă înainte, iar Victoria venea zîmbitoare în urmă. 
   — Să deshămăm caii, coane? întrebă vizitiul. 
   — Ba nu, să aştepţi. 
   — Ba nu, să-i deshame, zise Victoria: nu dejunezi la noi? 
   — N-am lăsat vorbă acasă, dragă. 
   — Zi-i să-i deshame, întări Saşa, dînd din cap cu autoritate. El începu a rîde: 
   — Deja? . . . 
   — Da, deja. Apoi cu un aer comic de supărare: 
   
   
   — Je voudrais bien voir ça. . . Sunt aici de ieri, şi dumneatavii de-abia după 24 de ore, şi chiar atunci ai vrea s-o şterginumaidecît. . . 
   El începu a rîde. Ea părea foarte necăjită. 
   — De ce rîzi! îi zise, bătînd din picior. 
   Victoria tocmai se întorcea. 
   
   — Fetiţo, fii bună, şi spune din capătul cerdacului, vizitiuluimeu, să nu deshame caii, ci să se întoarcă acasă, că eu vin cunenea Dinu. 
   Fata ieşi, sărind de bucurie că venea la masă şi conu Dinu. Mary se luă după dînsa în vederea gravului eveniment aldejunului. 
   Ei rămaseră amîndoi, unul în faţa altuia. Saşa plecaseochii în pămînt. 
   — Deja? . . . zise el din nou, zîmbind. Ea ridică ochii către el, dînd din cap. 
   
   — Îmi scriai să viu mai curînd. . . ca să nu loveşti pe lamine decît din an în Paşte? 
   — N-am putut, zău aşa. 
   — Ştiu, am auzit că s-a întîmplat o revoltă cu ţăranii —dar, de ţineai la mine cît de puţin, ai fi găsit un minut să vii sămă vezi. . . Dacă în locul meu soseai dumneata, iar în loculdumitale aşteptam eu, desigur că n-ar fi fost putere în lumecare să mă împiedice de a veni la gară. . . 
   El rămase uitîndu-se la dînsa nedumerit; îi trecu prin minte, ca un fulger, că toate femeile, chiar şi cele mai alese, sunt mici la suflet, cînd amorul lor propriu este în joc. Dar forma şiaccentul cu care spusese cum ar fi făcut totul ca să-i iasă întruîntîmpinare, dacă ar fi venit el, i se părură atît de sincere şi deduioase, încît îi luă o mînă într-ale lui şi i-o mîngîie, mişcat pînă la suflet. 
   Saşa părea că aude tot ce se petrece în conştiinţa lui. Ridică privirile către dînsul şi zise zîmbitoare: 
   — Nu-i aşa? 
   — Ba-i aşa. 
   — Atuncea zi-mi pardon şi te iert. 
   
   În acelaşi timp ridică mîna-n dreptul gurii lui. Matei îi detemîna uşor la o parte. 
   — Cum! . . . nu te simţi fericit de o aşa mare cinste? 
   Vorba ei purta intenţiunea unei mirări comice, dar nuascundea destul de bine umbra unei păreri de rău adevărate. 
   — Ia să ne înţelegem, mă rog: au oare eu n-am venit cîndvadin străinătate, şi era toată lumea la gară, numai. . . cineva nu? zise el. 
   Această aducere aminte plăcu Saşei mai mult decît oricarerăspuns. Ea rămase în picioare uitîndu-se drept înainte. 
   — Într-adevăr, zise ea. Dar eu nu puteam veni. 
   — Ca să nu rămîie biata mamă singură? 
   
   — Ca să nu rămîie singură, da, şi ca să nu afli dumneataprea curînd ceea ce vroiam să ascund şi ceea ce totuşi ai aflatfoarte repede. 
   Zise vorbele acestea în fugă, ca cineva care vrea să sedescarce deodată de tot ce are pe suflet. 
   El se uita la ea lung. . . Fără a mai rosti un cuvînt, îi luăcapul în mîini şi o mîngîie pe păr, lipind-o de pieptul lui. Ea se desfăcu încet de el: 
   — Cum ai găsit portretul? 
   — Minunat. . . Nici nu ţi-am mulţumit. . . Unde l-ai făcut? 
   — La Nadar, îţi place? 
   — Foarte mult. 
   — Da? . . . 
   — Da. 
   — Atunci stai să-ţi mai arăt unul. Ieşi repede şi se întoarse numaidecît, cu o cutiuţă în mînă. 
   
   
   — Ţi-am adus ceva. . . În acelaşi timp scoase din cutie un lanţ de ceasornic cudouă capete. De o parte atîrna un creion şi o boabă de cristal. 
   Matei se uită la el cu mare interes, îl admiră cît putu demult şi făgădui să-l poarte toată viaţa. 
   — Va să zică îţi place? întrebă ea. 
   
   — Foarte mult. . . Da’ boaba asta de cristal ce e? Saşa rîdea. 
   Dacă ajungeai să fixezi într-un anumit mod globuşorul de
   
   
   sticlă, se vedea portretul Saşei. De asemenea creionul avea oferestruie, pe unde se vedea iarăşi portretul ei. 
   — A trebuit să mă duc de trei ori la fotograf, ca să-ţi potaduce lucrurile astea. E cea din urmă modă. . . pentru logodnici. 
   El se uita la ferestruia creionului, închizînd un ochi şi privindcu celălalt chipul încîntător al Saşei, talia ei elegantă. Fărăsă-şi dea seama, îi era mai dragă acolo, în depărtarea iluzoriea unei sticle, decît în realitatea de alături, deşi chiar în realitateîi era foarte dragă; aşa cum era acolo, semăna parcă mai multcu acea din mintea lui, senină şi nespus de dulce; pe cîtăvreme cum era aici, era în partea ei omenească şi reală. 
   Saşa pierdu răbdarea şi-l atinse binişor peste braţ. 
   — Ce-ai găsit acolo aşa de interesant? 
   — Tare mai eşti frumoasă! zise el fără a o privi. 
   — Da? . . . Şi seamăn? . . . 
   
   — Foarte mult. . . Eşti încîntătoare! . . . îmi pare că ai să temişti acuma şi ai să vii către mine, ca într-o feerie. . . cu o frază din Glück şi două versuri din Homer aş crede că te văd sosinddin pămîntul fericit al cîmpiilor Elysÿe, unde primăvara eternăîncinge trunchiul copacilor cu iederă verde şi. . . 
   — Vin fetele! . . . 
   El îşi lăsă mîna în jos cu încetul: 
   
   — Ei şi? 
   — Nu-i nimic, dar. . . nu mai aiura. 
   
   Se făcuse roşie de fericire, îl luă de braţ şi se lipi cu capulde umărul lui, uitîndu-se pe fereastră: 
   — O să ningă. 
   — Da, o să ningă. 
   
   — Ce fericiţi o să fim după. . . cînd. . . mă vei lua. N-o să neducem nicăierea, nu-i aşa? Am să-ţi cînt cîte ceva, seara, aiciîn casa noastră, singuri la foc. . . 
   — Da. . . 
   — N-are să fie tocmai ca în cîmpiile Elysÿe, dar o să fimfericiţi, nu-i aşa? 
   — Da. . . 
   — Acum să mergem dincolo. Pune lanţul la ceasornic, şinu uita că mă ai în boaba de cristal, în creion şi în. . . realitate. 
   
   Cînd veni conu Dinu, îi găsi jucînd tablele, foarte liniştiţi. Bătrînul îmbrăţişă pe Saşa din toată inima; dete mîinile fetelorsă i le sărute, ca un mitropolit; bătu pe Matei pe spate şi seaşeză jos. Se vedea bine că era preocupat de cele ce auzisede la judecători. I se spusese că ţăranii se răsculau sistematicîn diferite părţi ale ţării, îndemnaţi de agenţi străini, cecutreierau satele. El zicea că nu crede în asemenea poveşti, dartotuşi nu era liniştit. 
   La masă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unui vinişor deOdobeşti, începu a i se descreţi fruntea. Miss Sharp (care seîntorsese de demult) plăti cu amorul său propriu buna dispoziţiea lui conu Dinu: ea făcea chestiune personală din toate sosurileşi conservele englezeşti ce o înconjurau şi de care rîdea bătrînul. 
   Pe la sfîrşitul mesei veni coana Sofiţa cu Tincuţa, şi mai înacelaşi timp cu ele sosi şi Tănase Scatiu, oblogit la cap. Tincuţa intră în fugă, rîzînd să se topească de mutra lui Scatiu. Acestaofta şi ridica ochii în podele, parcă ar fi fost victima cea mainevinovată a nedreptăţii omeneşti. 
   — Ce mai faci, domnule Tănase? îl întrebă Saşa. 
   — E! . . . ştie Dumnezeu! . . . 
   — Da’ ce ai la cap? ce ţi s-a întîmplat? 
   — Suferim. . . suferim mult. . . 
   
   Privirile fulgerătoare ale englezoaicei se plimbau de la Maryla Victoria şi înapoi, fiindcă erau umflate de rîs la vedereacaraghiosului cap al lui Scatiu. Guvernanta avea un dispreţascuns pentru Tincuţa, fiindcă aceasta nu era pregătită la luptavieţii după principiile din „Vanity Fair“. 
   După masă, conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa într-o odaie vecină, unde-i spovedi ca un duhovnic asupra planurilorlor de căsătorie, şi, fiindcă amîndoi erau nestrămutaţi înhotărîrile lor, se întoarse cu ei unde erau ceilalţi şi, serios, zisecătre cei de faţă: 
   — Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, fiindcătată-său, Dumnezeu să-l ierte, m-a lăsat cu limbă de moartepărintele ei sufletesc. Acuma vine dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu, şi mi-o cere de legiuită soţie, — iar eu i-o dau. 
   Saşa se făcuse roşie ca un măr. Conu Dinu se apropie de ea şi, luîndu-i mîna, o puse într-a lui Matei. Toţi se sculară în picioare. 
   Această solemnitate improvizată făcu pe conu Dinu sănu-şi mai găsească cuvintele ce pregătise. Îi veni în minteun psalm al lui David, din psaltirea pe care de atîtea ori ocetise la biserică, şi se puse să rostească tinerilor, ţinîndu-le mîinile unite: 
   „Luaţi aminte norodul meu la legea mea, plecaţi urecheavoastră spre graiurile gurei mele. 
   Deschide-voi în pilde gura mea; spune-voi vorbele celedin început. 
   Şi s-au ridicat mărturii întru Iacov, şi lege au pus întru Israil. 
   Cîte au poruncit părinţilor noştri, ca să le arate pe ele
   fiilor săi. Ca să cunoască alt neam: fiii cei ce se vor naşte, şi se vorscula, şi le vor spune fiilor săi. Ca să-şi puie întru Dumnezeu nădejdea lor, şi să nu uitelucrurile lui Dumnezeu şi poruncile lui să le caute. “ 
   — Asta este: să umblaţi în poruncile Domnului şi să fiţinorociţi, voi şi copiii voştri! . . . zise bătrînul ca încheiere lacuvîntarea sa. 
   El sărută pe Saşa şi pe nepotu-său, foarte mişcat, şi bătîn-du-l pe umăr îi mai zise: 
   — Iar dumneata, logofete, să nu te mai mişti de pe pămînturileastea. . . m-ai înţeles? că aici ai găsit fericirea cea adevărată! . . . 
   
   Îmbrăţişările şi sărutările împiedicară pe Matei de arăspunde. . . 
  * * * 
   După cîteva luni, o sanie mergea în fuga cailor, de laComăneşţi la Ciulniţei, pe pîrtia sclipitoare de zăpadă. Mateişi Saşa, de cînd fetele plecaseră cu conu Dinu la Bucureşti, ieşeau în toate zilele, singuri, bătînd cîmpiile întinse, pe luciulcărora orizontul se făcuse parcă mai larg. Amîndoi se uitaudeparte, în zarea albă, căutînd un înţeles personal firii aceleiamăreţe, şi amîndoi se întorceau unul către altul, găsindu-l însufletele lor. Saşa, roşie de frig, cu o dantelă răsucită deasupracăciuliţei, zîmbea din ochii ei de femeie fericită, iar el, serios, îi strîngea mîna într-ale sale. Totul părea aşezat pentru o lungăviaţă, calmă, limpede, căreia naturile lor puţin expansive îidau o uşoară umbră de ideal. 
   Cînd trecură pe lîngă armanul de la moşia lui, Matei zisevizitiului să oprească şi se dete jos să aprindă o ţigară la Floarea. Ea veni să sărute mîna Saşei. 
   — N-ai mai aflat nimic de Micu, Floareo? o întrebă Matei. 
   — Dară. . . Ce să afli, boierule. . . că s-a dus în lume. 
   — Păcat de el. 
   — Apăi. . . cum e scris omului, coane. 
   
   
    
  TĂNASE SCATIU 
   I 
   Pe drumul desfundat de ploi, înainta o trăsură cu greu. Cîmpul era totuna de apă. Se lăsa noaptea, şi frigul începeasă amorţească crestele bulgărilor de noroi, iar bălţile prindeauo pojghiţă subţire de gheaţă — ceea ce făcea drumul şi maianevoios. Caii, asudaţi, mergeau prin şleau, sunînd dintelencele lor monotone: erau patru înaintaşi, toţi tineri, deprinşicu vremea rea şi cu noroaiele, fiindcă erau născuţi în herghelie, la ţară. Văzuseră ei multe, de cînd erau la grajd: pripoare, zăpezi, ape mari, şi mai cu seamă ţăpoiul lui Stoica vizitiul; aşa că greutăţile de acum nu i-ar fi oprit din mers, dacă nu-iopreau hăţurile. 
   În adevăr, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna pe capră, se rezema în hăţuri. Atunci trăsura se oprea. La fiecare popas, se auzea stăpînul înjurînd: 
   — Mă beţivule, mă, nu te-ai mai trezit! ? . . . Mă! 
   Şi la fiecare „mă“, răsuna cîte un ghiont în spinarea vizitiului, dar fără nici un cîştig: pe dinafară cojocul gros, pe dinăuntrurachiul tare, îl puneau mai presus de pumnii „boierului“. 
   În cele din urmă, Tănase Scatiu pierdu răbdarea. Cînd semai opriră caii încă o dată lîngă crîşma din drum, el ieşi desub coşul trăsurii. Scăpărau înjurăturile de mînios ce era. 
   — Dă-te jos, boule, dă-te jos. Trebuie să mă urc eu pe capră, 
   că de-aia am vizitiu. . . Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre dinţi: 
   — D-apoi să-mi dai simbria, că eu mă duc. . . 
   — Bată-te Dumnezeu, nevoiaşule, că de douăzeci de anite duci şi tot nu mai pleci. Măcar de te-ai duce dracului! . . . 
   — Parcă-c eu de vină, dacă-s caii stătuţi de drum. . . 
   În acelaşi timp voi să sară în noroi. Stăpînu-său îl apucăde ceafă: 
   — Ce faci, mă! . . . Vrei să sari în noroi şi apoi să te sui în trăsură, ca un porc? 
   — Poi ce să fac? 
   — Să te ia dracu, asta să faci. Nu poţi să te cobori de pecapră în trăsură? 
   
   Stoica se uită cam urît la priporul ce se întindea din vîrfulcaprei. Se simţea în ce hal era şi nu-i venea deloc la îndemînăsă încerce. Pe cînd el se lupta să intre sub coş, caii mişcarătrăsura. Vălătuc, Stoica se rostogoli în noroi. 
   — Na! . . . avu el vreme să rostească. 
   Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, dumnezeii şi toţi sfinţii părinţi îi trecură prin gură, ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gînduri, dete bici cailor şi plecă, lăsîn-du-şi vizitiul în noroi. 
   Cînd ajunse în oraş, se înnopta de-a binele. 
   Casele lui erau aşezate în mijlocul unei curţi mari. Lecumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de la un boierscăpătat, Costache Merişescu, şi le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din tîrg. 
   De îndată ce se auziră clopotele cailor, slugile ieşiră toate, ca de obicei, întru întîmpinarea boierului. 
   Cînd îl văzură singur, fără vizitiu, cu faţa înnorată, nuîndrăzniră să-i zică nici pis, ci se apucară să deshame caii întăcere şi să ia lucrurile din trăsură. 
   El, cu o şubă pînă în pămînt, peste care era încins cu cureauade la revolver, urcă scările, intră în sală, unde îl aştepta fetiţa cubona, pe care se făcu că nici nu le vede, apoi trecu în seră, underăsturnă vreo două-trei glastre cu flori, după aceea în sufragerie, apoi iar înapoi, pînă ce dete cu ochii de nevastă-sa: 
   — Da’ ce, nu-i nimeni în casa asta? Tincuţa se grăbise să-i iasă înainte, dar nu ajunse la timp. 
   
   — Ba cum să nu fie. Uite, suntem toţi în păr. Da’ ce ţi s-a întîmplat? . . . 
   — Ia nu mă mai descoase. Unde-i Costea? Feciorul se ţinuse după el de la scară. 
   
   — Da’ ce-aştepţi, măi băiete? Te-ai făcut şi tu boier, ha? Numai boieri în casa asta. Toată lumea-i boier, numai eu amrămas mojic. Mojicu să care, că de aia-i făcut el. Cum o să tedau afară, păcătosule! . . . 
   Feciorul sta înaintea lui smirna. 
   — Trage de ici, boule, ce te uiţi la mine, parcă nu m-ai mai văzut. 
   
   Costea îl desfăcu de catarama revolverului, îl ajută să-şiscoată şuba şi după aceea îl întrebă: 
   — Poftiţi dulceaţă? 
   — Adu-mi pantofii întîi, prostule: tot nu te-ai mai învăţat
   
   cu slujba? Nevastă-sa se apropie de el binişor: 
   — Tănase, treci la tine că ţi-am pregătit tot ce-ţi trebuie, nute descălţa aici. 
   — Ia slăbeşte-mă dumneata cu învăţăturile. Să înveţi pe
   cine ai mai învăţat, nu pe mine. Feciorul aştepta. 
   — Adu-mi, băiete, pantofii. 
   Tincuţa se uită la dînsul, de sus în jos, fără să zică nimic; apoi luă fata de mînă şi voi să treacă într-altă odaie. El chemă fata înapoi: 
   — Zoiţico, să stai aici. Fata nu prea vrea. Mamă-sa o ruga binişor să rămînă. 
   Ea rămase, dar fără voie. 
   
   — Nu vrei să stai cu tata? încercă el să zică, cu glas blînd. 
   — Nu, răspunse fata, gata să plîngă. 
   — Atunci, hai, marş! 
   
   Fetiţa se întoarse spre uşă, cu mîna la gură, neîndrăznindsă iasă, dar în acelaşi timp nevoind să rămînă. 
   — Marş! Să nu te mai văd în ochii mei, urîto. 
   Fata izbucni în plîns. Mamă-sa, care o aştepta la uşă, o luăîn braţe şi trecură dincolo. Bona dispăruse deja. 
   — Neam al dracului! zise Scatiu. 
   Dar lacrămile fetei părură că răcoresc aerul, ca o ploaiebinefăcătoare. Tănase se mai lumină la chip, întrebă pe feciordacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, sub cuvînt că acolo nuera destul loc, că să nu pară că ascultă de vorba nevestei, seduse la el în odaie să se schimbe. În acelaşi timp, Tincuţa, mîngîind fata, îşi revărsa trebuinţa de a înbrăţişa pe cineva, de a auzi o vorbă bună, ea, care avea atîta nevoie demîngîiere. 
   Stăteau amîndouă, una lîngă alta, de vreun ceas, cîndintră Scatiu. 
   — Mă rog, mîncăm astăzi? 
   Tincuţa urma a spune fetei o istorioară. Se întrerupse unmoment şi-i zise: 
   — Sună, te rog. Apoi continuă mai departe vorba cu fata. 
   El sta rezemat de sobă, căutînd un mijloc de a se amesteca
   
   în vorbă. Îşi răsuci o ţigară şi zise fetei să-i dea chibriturile. Fetiţa îi dase chibriturile şi veni repede la loc. 
   — Bree! . . . zise el lung. 
   Tincuţa se uită la dînsul, ca cineva care înţelege ce i secere, dar stă la îndoială dacă trebuie să dea sau nu. În cele dinurmă se hotărî să-l întrebe. 
   — Dar ce ţi s-a întîmplat? 
   — Ce să mi se-ntîmple: ia, vizitiul cel procopsit de lad-voastră. 
   — De la noi! . . . Te aud că-l ai de vreo 20 de ani. 
   — Îl am. Dar cine mi l-a colăcit: tatăl dumitale. 
   — Se înţelege: tot tatăl meu e de vină. . . Ea se sculă să iasă, vrînd să înlăture o nouă furtună ce sepregătea, cînd tocmai intră feciorul şi-i pofti la masă. 
   
   Era în postul Crăciunului şi din întîmplare se potrivise săfie tocmai într-o miercuri. Aburul de la supă se ridica pînă lalumina lămpii, umplînd camera de miros de bucate. Fiecarese aşeză la locul său, madama, fetiţa, Tincuţa, Tănase în capul mesei şi la un colţ d-l Nae, care acuma devenise îngrijitorulCiulniţeilor, numai un loc rămase gol. 
   — Ai chemat pe coana mare? întrebă Tincuţa pe fecior. 
   — Am chemat-o, cuconiţă. 
   
   Tănase dete duşcă pe gît o sticluţă pîntecoasă de ţuică, din care ar fi băut trei inşi, şi după aceea o puse pe masă cuzgomot, pocnind din limbă. Apoi luă cu degetele două măsline, pe care le aruncă în gură, una după alta. 
   — Da’ nu vine mama, Costeo? 
   — Vine, boierule. Chiar acuşica am poftit-o. 
   
   Tănase se sculă de la masă şi vru să iasă, dar tocmai atunciintră coana Profira. 
   — Haide, bătrîno, haide, că cei tineri nu aşteaptă. 
   Groasă, buhavă, murdară, coana Profira se mişca din greu, cu un testemel înnodat sub barbă, cu buzele tremurînd, cuochii suri de bătrîneţe. Ea veni încet la loc şi căzu pe scaunca o momîie. 
   — M-aţi hi aşteptat, maică. . . Dacă nu m-a chemat nimeni. Feciorul nu îndrăzni să zică nimic, ci numai dete din capcu înţelesuri. 
   Scena aceasta se repeta în toate serile, amărînd sufletulTincuţei, prin aceea că Tănase se scula de cîte două şi trei orica s-o aducă la masă. Cînd se scula Tincuţa s-o cheme, era şimai rău, fiindcă bărbatul său devenea ironic, aşa cum ştia el. 
   — Nu vă deranjarisiţi, vă rog. . . să nu vă piară pofta demîncare. 
   
   Cînd toţi fură la masă, Tănase se uită prin talerele tuturor, să vadă cine mănîncă de post şi cine de dulce. Dupăaceea sorbocăi de cîteva ori din supa lui de linte şi apoiîntinse talerul feciorului. 
   — Na, mă! . . . Să spui bucătăresei că o să i-o torn pe gît. 
   Asta ciorbă de linte e? Şi, întorcîndu-se către bătrînă: 
   — Dumneata ce mănînci, mamă? Baba nu înţelegea şi se uita cu ochi stupizi la toţi. 
   
   — Ce mănînci? Ai ce mînca? întrebă el mai tare. Ea îşi clătină umerii şi zbîrci gura ca de rîs. 
   
   
   — Cum, Doamne iartă-mă, să n-am! . . . Că doar toate suntdin belşug. — Şi de post şi de dulce, ca la otel, zise el. Că de aia numai plouă la vreme. 
   Tincuţa tuşea din cînd în cînd, o tuse seacă, urîtă. La fiecareobservaţie a bărbatu-său, îşi pleca ochii în farfurie: se ţinea cîtputea să nu răspundă, ca să nu provoace scene de faţă cu lumea, şi mai cu seamă cu slugile. Dar toate erau în zadar. 
   — Băiete, dă-mi nişte oloi de in, să pot mînca mazăreaasta bătută, că-i făcută de-o săptămînă. . . 
   — Tănase, nu mai mînca oloi de in, că iar te îmbolnăveşti, zise Tincuţa. 
   El se uită ţintă la dînsa, cu o privire rea, gata parcă să-isară în cap. Ea adăugă liniştită: 
   — Degeaba te uiţi la mine aşa: mazărea e făcută de astăziîntr-adins pentru dumneata. 
   — Eu nu sunt păgîn, să mănînc carne miercurea în post. Aşaam trăit toată viaţa şi mi-a mers bine. N-o să mă înveţi ce să fac. 
   — Nu te învăţ nimica, te rog numai să nu mănînci lucruricare-ţi fac rău. 
   
   — Adu-mi oloi, băiete. 
   Nu mai zise nimeni nimica. Se auzeau furculiţele în farfurii, glasul fetiţei care vorbea încet cu bona în nemţeşte, tuseaTincuţei şi lingura lui Tănase care bătea mazărea. 
   La al doilea fel de bucate, Tănase băgă de seamă că şicucoana Profira mînca de dulce. 
   — Da’ ce faci, bătrîno, zise el zîmbind. Baba scăpă furculiţa din mînă, speriată. 
   
   — A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu. . . 
   — Mănînci carne, ha? 
   
   — Poi de, măiculiţă, adăugă ea miorlăindu-se din nou, cesă fac, dacă aşa vrea Tincuţa. 
   — De ce nu laşi lumea în pace, omule, zise Tincuţa. Aşa este, am rugat-o să mănînce carne, fiindcă mi-a zis doctorul. 
   
   Lucrul păru că face plăcere lui Tănase. „Baba era, ca şimai înainte, rea, beţivă, nevoiaşe, dar fiindcă tot „o mamă areomul“, îi împlinea toate poftele şi orice atenţiune către dînsaera bine primită. Tincuţa suferise mult din pricina bătrînei, mai ales în primii ani după căsătorie, dar, de la un cîrd devreme, i se făcuse milă de ea, fiindcă era bolnavă. 
   Cu această lumină adusă în convorbire de împrejurări, frunţile se mai descreţiră. Tănase istorisi, în fine, ce i seîntîmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în noroi, ce nenorociremai sunt şi slugile astea pe capul stăpînilor, şi astfel, fără săbage de seamă, o dete şi el prin carne. Nimeni nu zise nimic, fiind toţi deprinşi cu firea lui sucită. Tot ce spusese pînă atunci era numai la adresa Tincuţei, şi cu religia, şi cu economia. Zgîrcit şi fanfaron în acelaşi timp, îi plăcea să vadă casa bineţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte îl dureainima de banii risipiţi. 
   Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern. De-apururi în majoritate, vorbea de miniştri parcă ar fi fost cel maide aproape prieten al lor; tutuia pe toată lumea în convorbirealui imaginară cu oamenii de la putere; istorisea cum a îndemnatpe „fleacu“ ăla de general să mute regimentul I-iu de laSlobozia, şi fleacul l-a sătisfăcut; întrebuinţa cuvinte pe carenu le putea rosti; încurca „bugetul ţării“ cu „politica vamală“şi „milioanele de la fortificaţii“ şi „socialism de stat“, într-o frazeologie imposibilă, din care nu se putea înţelege decît unsingur lucru: că în ţara romînească nu mai era de trăit de cîndmizerabilii de ţărani se ridicau cu pritenţii împotriva „boierilor“. 
   În cercul lui de provincie era un tiran în politică, cum eratiran în casă, în ale vieţii zilnice. Cînd vorbea lui Nae Eftimiu, ori vreunui alt îngrijitor de la moşie, sau vreunui biet datornic, ori postulant, nu se uita niciodată în faţa omului, ci tot pieziş, sau se plimba prin casă cu mîinile în buzunar, repetînd vorba„mă înţelegi“ de mii de ori şi nespunînd nimic. 
   De astă dată era treaba pe greu: în vacanţa Crăciunuluivenea ministrul de interne în inspecţie şi trebuia primit în gazdă la cineva. Toţi deputaţii şi senatorii districtului fuseseră unanimisă lase o asemenea cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se scăpa de răspundere şi de cheltuială, şi în acelaşitimp erau siguri că ministrul era bine primit. 
   Scatiu se lăsase cam greu de la început, dar în cele dinurmă înţelese şi el că „nimeni nu era în stare să-l primească înmod convenabil“. Se tînguia la toată lumea de beleaua ce-ivenea pe cap, iar acum, la masă, era rîndul lui Nae să-l asculte. 
   — Astea sunt isprăvile domnilor dipotaţi şi senatori ai noştri. Le-am zis, mă-nţelegi, să contribuim fiecare cu partea noastră, şi să-i oprim odăi la hotel. Nu, că nu se poate la hotel. Ei, atunci să-l primească d-l Alexandriu. Ba nu, că nu se poate. Mă-nţelegi? . . . 
   Nae Eftimiu da din cap, zîmbind. 
   — O să primiţi o decoraţie. . . 
   — Taman! zise Scatiu, rîzînd. Da’ prost eşti, Nae! . . . Apoieu, dacă vream, mă-nţelegi, decoraţii cît pofteşti pentru mine. . . Da’ eu umblu pentru alegători, dacă-i vorba. 
   — Mai vine cineva cu ministrul? întrebă Tincuţa; fiindcă ştii bine că loc mult nu avem. 
   — Poate să vie cu flecuşorul nostru de Mihai. 
   — Da? . . . 
   — Da’ ce-i domnu Mihai? întrebă Nae. 
   — L-am numitără noi la ministrul de interne şef de cabinet. . . 
   
   Un fel de scriitoraş. . . Tincuţa începu a rîde: 
   — Ce mai vorbeşti degeaba, Tănase: tu nici nu te-ai mişcatpentru Mihai. 
   — Da, nu m-am mişcat! Pentru rudele dumitale niciodatănu mă mişc destul. . . 
   — Rudele mele! . . . Slavă ţie, Doamne, că n-am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de cîte o sută de ori pe zi. 
   — Adevărat. Puţine ai, da’ bune. 
   — Se-nţelege. Sper că pe nenea Matei nu-l pui în slujbă, petata de asemeni nu. Astea sunt singurele mele rude adevărate. 
   — Da! . . . Nenea Matei al dumitale e cu stea în frunte. N-aichip, domnule, să te mişti în casa ta de neni-su Matei. Parc-arfi Poriu împărat, mă-nţelegi dumneata. Ia, un zevzec, şi nimicmai mult, cum sunt toţi ai dumitale. . . 
   
   Tincuţa se uita la el lung. Tot sîngele i se suise în obraz demînie. Stete un moment cu gura întredeschisă, gata să-i spuiecă e un modoran fără pereche, dar se stăpîni şi de astă dată. Îidăduseră lacrimile şi, încet, îşi scoase batista şi se şterse la ochi. 
   II 
   Într-o odaie mare, pierdut într-un jilţ bătrînesc, sta conu Dinu Murguleţ, cu picioarele acoperite într-o şubă. Albise de tot, se micşorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu semai putea rade singur şi nu suferea să-l radă alţii. Bolnav dereumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemişcare, cucapul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, mistuit de durere, de necazuri şi de ură. 
   După ce măritaseră pe Tincuţa, coana Sofiţa murise, lăsîndu-l numai pe el să se bucure de fericirea fetei. Stătuse o bucată devreme la Ciulniţei. Vara o petrecea mai toată la Saşa; dar iarna, cînd nepoată-sa se muta la Bucureşti, înnebunea de urît. Cuvremea se bolnăvi şi vrînd-nevrand, trebui să vină la ginere-său. 
   Scatiu pîndea de mult ocazia să pună mîna pe moşie. 
   De la aşezarea lui în oraş, conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferinţele Tincuţei, care înzadar căuta să-i ascundă adevărul, îl doborîseră. Erau aproapedoi ani de cînd nu vrea să mai dea ochii cu ginere-său. Şi cutoate astea, simţea trebuinţa să-l batjocorească, să-l insulte, să-i spuie că e mojic şi bădăran, oricît ar fi de deputat. Laideea să Scatiu se făcuse stăpîn pe moşia lui, îi venea săstrige, să dea cu puşca. Dar nici nu striga, nici nu împuşca penimeni, ci îşi rodea zăbalele singur, mulţumindu-se a-şi vărsa focul către Tincuţa. 
   — A venit nebunul? . . . Trebuie să fi venit, că am auzit trîntind uşile. . . Ce ţi-a mai făcut? . . . Iar ţi-a mai zis ceva, iar ne-a ocărît. . . 
   Spune adevărul, nu te-ascunde de mine, că eu văd toate, vădtoate, parcă aş fi de faţă. . . 
   Tincuţa se uita la dînsul cum se rezemase cu capul descaun şi închisese ochii, ca şi cum ar fi voit să-i dovedeascăceea ce afirma. Îi era milă şi cîteodată chiar silă de neputinţaîn care se zbătea. . . 
   — Ei, şi? . . . Ce-am cîştigat dacă ţi-oi spune? Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. 
   
   — Îl împuşc! . . . îl împuşc. . . Hoţu! . . . care mi-a mîncat
   
   averea! . . . m-a adus în halul ăsta. . . Aoleu, aoleu! . . . Îl împuşc. . . 
   Şi iar cădea în fundul fotoliului. 
   Tincuţa căuta să-l liniştească, încredinţîndu-l că bărbatu-său nu-i zisese nimic. El se uita lung la dînsa, cu privirea blajină, aproape rugătoare. 
   — Doctorul nu mai vine. . . m-a părăsit şi el. . . 
   — Doamne, tată, cum poţi să zici una ca asta. . . Doctorul afost ieri; mîine vine iar. . . 
   — De ce ţi-s ochii roşii? 
   — De nimic. 
   — Iar ai plîns. 
   — N-am plîns. Poate de fum. . . Am vrut s-aprind focul laZoiţica. . . 
   
   Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid — lung, îndelung, — ca şi cum ar fi căutat urmele Tincuţei de altădată, şi plecîndu-şi capul pe o parte, întinse mîinile spre ea, o lipicu fruntea de umărul lui şi îi sărută părul. Pieptul i se umpleade un nod de durere, ce-l îneca. El ofta şi se tînguia: 
   — Ce-am făcut! . . . ce-am făcut! . . . Cui te-am dat, sărăcuţo
   de tine! . . . Atît copil am avut, şi ăsta e nenorocit. . . După aceea îşi ridică mîna sus pe frunte şi urmă: 
   — Ia-mă, Domnule! . . . Strînge-mă, Domnule. . . Cheamă-măla tine, să nu mai văd! . . . 
   Tincuţa rămase un moment cu capul rezemat de umărullui, parcă s-ar fi simţit bine acolo, ca sub o aripă caldă. Unmoment se lăsă şi ea pradă descurajării şi o podidiră lacrămile. Îşi lipi mîna lui tată-său de obraz şi tăcură amîndoi. 
   Pe cînd ei se aflau astfel, uşa se deschise încet. Zoiţicaîntrebă cu sfială: 
   — Se poate? Pot să intru, tată mare? . . . 
   Tincuţa îşi şterse repede ochii, iar conu Dinu se aşeză înscaun ca de obicei. Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul: simţea că se petrececeva, dar nu înţelegea ce. 
   — Unde ai fost? o întrebă Tincuţa. 
   — La madama. . . — Şi ce-ai făcut? 
   
   — Nimic. 
   — Cum nimic? Ai învăţat lecţia de mîine? 
   — Ba nu, că era acolo şi Mariţa. . . 
   — Ei, şi dacă era? 
   — Săraca, plîngea că nu mai vine Stoica. . . 
   
   Tincuţa înţelese că fata era gata să istorisească pătăraniavizitiului, şi astfel se înfurie din nou pe conu Dinu împotrivalui bărbatu-său. 
   — Foarte rău face madama că stă de vorbă cu slugile, şi d-ta faci şi mai rău că asculţi. . . Stoica e un nărăvaş, şi aşa i secuvine. 
   — Da’ ce-i? ce s-a întîmplat? . . . se grăbi să întrebe conuDinu. 
   — Nişte prostii. . . Ia mai bine spune lui tata-mare povesteaCotoiului încălţat. Fata se sui pe braţele bătrînului şi începu să istoriseascăminunile ce cetise de curînd. Tincuţa îi lăsă împreună şi ieşi. 
   
   Atîta bucurie avea conu Dinu în iernile cele lingi petrecuteîn singurătate. Zoiţa făcea din el ce vrea. 
   — A! . . . tată-mare, că tare eşti zbîrlit astăzi! 
   — Dacă sunt zbîrlit, piaptănă-mă. 
   — Vrei? . . . Zău aşa. . . Eu am învăţat în părul lui Muţili. 
   — Cine-i Muţili? 
   — Aşa, că parcă matale nu ştii. . . 
   — Nu, zău. . . Uite pieptenii colo. 
   — Fata se dete jos să ia pieptenii. 
   — Păpuşa mea este Muţili. 
   — Taci, frate! Şi o smulgi bine? —. . . 
   Zoiţica se uită la el, indignată. 
   
   
   — O pieptăn, nu o smulg. Am învăţat să-i fac părul în hîrtie; ştiu să-i fac conci ca la cucoane; ştiu să-i cos rochii. . . 
   — Da? . . . 
   — O grămadă de lucruri. . . 
   — Atunci foarte bine. Vino colea şi piaptănă-mă. 
   Fata se sui din nou pe genunchii lui. 
   
   — Dacă vrei, fă-mi şi mie păru-n hîrtie. 
   — I. . . tată-mare! . . . matale eşti domn, doar nu eşti cucoană! Stai mai bine să-ţi aleg cărarea. Să nu te mişti! 
   
   — Nu mă mişc. 
   Ea începu să dărăcească prin părul lui conu Dinu, parc-ar fitras dintr-un caier. 
   — Vezi tată-mare! . . . ai zis că nu te mişti. 
   — Bine, fetiţo, da’ mă cam doare. . . 
   
   — Ei! . . . Cum se poate? că eu dau încet. . . Măcar de-ar damadama aşa în cap la mine! 
   Conu Dinu rîdea pe îndesatele, cu părul tras pe ochi, aproapeînăbuşit de greutatea corpului fetei, care acuma se ridicase înpicioare, că să potrivească şi mai bine cărarea. 
   — Dar ce s-a întîmplat, fetiţo, cu Stoica? . . . 
   Zoiţica se lăsă pe genunchii bătrînului. Era gata să-i spună cese întîmplase vizitiului, cînd, deodată, cu priceperea precoce acopiilor crescuţi între părinţi ce nu se înţeleg, fata schimbă vorba. 
   — Ai mătreaţă, tată-mare. 
   — Am. Da’ parcă tu nu ai! . . . 
   — N-am, zău. Ia uite-te. 
   
   Şi Zoiţica se plecă cu capul sub nasul lui conu Dinu, carese făcu că-i răsfiră părul. Bătrînul însă se gîndea cum sădescoase pe fată, ca să afle adevărul. El simţea fondul deimoralitate ce se ascundea în fapta lui, dar, cu cruzimea bătrînilor bolnavi, voia să-şi ajungă la scop. 
   — Zoiţico, ia caută colo pe fereastră, sub hîrtii. 
   Fata se dete jos de pe braţele lui şi se duse să caute pefereastră. 
   — Aicea, tată-mare? 
   — Da. Ai găsit o cutie? 
   — Da, am găsit o cutie de rahat. 
   — Ad-o încoace. 
   
   Zoiţica o aduse, conu Dinu o deschise cu greutate, făcîndsă îzbucnească o pulbere fină de zahăr şi un miros plăcut devanilie. După aceea scoase o bucată de rahat şi o rupse îndouă întinzînd aluatul ca o beltea legată. 
   — Cască gura. 
   Zoiţica căscă o gură cît o şură. Ochii ei se aprinseră depofta lucrului dulce. Conu Dinu se opri. 
   — Îmi spui ce s-a întîmplat cu Stoica? 
   Fetiţa se uită o clipă în ochii bătrînului, apoi închise guraîncet, muie capul în pămînt şi se înroşi. Dar bucăţica de rahat, ce atîrna în aer, birui instinctul moral al fetei. Ea ridică dinnou ochii către bătrîn şi zise încet: 
   — Îţi spui. 
   Însă, în clipa aceasta, conu Dinu îşi reveni în fire. El lăsărahatul în gura fetei, o sărută pe păr şi îi zise să bea apă dinpaharul de pe masă. 
   — Şterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, şi du-tede te joacă. Mi-i spune altă dată ce s-a întîmplat, cu Stoica. L-a bătut tată-tău. . . 
   Fata se şterse binişor la gură, şi, fericită că nu mai era silităsă primească schimbul ruşinos de dulciuri şi de destăinuiri, închise din ochi cu taină şi dete din cap: 
   — Nu l-a bătut. . . L-a lăsat în noroi, la cîrciumă. Era beatmort, şi se rezema de hăţuri, cînd înainte, cînd înapoi, cîndînainte, cînd înapoi. 
   Şi, maimuţărind astfel pe Stoica beat, cum se legăna pecapră, se duse să se joace. 
   În urma ei, conu Dinu se adînci din nou în gînduri. Stoicaera cam beţiv, dar lui îi răsărea în minte cum fusese cu 20 deani înainte: flăcău voinic, supus la vorba stăpînului, harnic latreabă. I se părea că-l vede, pe el, şi pe vataful Taftă, alergîndde colo pînă colo în curtea de la Ciulniţei, gata să sară la celmai mic ordin al lui, al lui conu Dinu, adevăratul şi singurulproprietar al moşiei. Cu lipsa de însemnătate cu care seînfăţişează prezentul pentru bătrîni, lui Dinu Murguleţ, toateactele din urmă ale vieţii i se păreau vremelnice şi neserioase: măritişul Tincuţei, impotranţa ce o luase Tănase în lume, venireasa la oraş, prefacerea caracterului fie-sei, trecerea moşiei înstăpînirea lui Scatiu, toate acestea îl nelinişteau şi-l supărau. Mai cu seamă moşia. Era cu putinţă să-l fi înşelat toată lumea, cînd cu facerea foii de zestre? El dăduse Tincuţei o parte dinvenit, păstrîndu-şi pentru el, în mod expres şi solemn, proprietatea şi administrarea moşiei. 
   Şi, ca să se încredinţeze o dată mai mult că aşa grăiauactele, voi să recitească copia contractului dotal, ce erasub perna de la căpătîi, cu alte hîrtii vechi. Dete să sescoale şi puse un picior în pămînt, fără să se gîndească, căiarna picioarele îi erau umflate şi nu se putea mişca. Durereaîl ţintui pe fotoliu. Atunci uită deodată hîrtiile şi-şi aduseaminte de boală. Nimeni nu se îngrijea de el. Trase un scaun de paie ce era alături, îşi întinse piciorul cel bolnav pe el şi, cu mare greutate, îşi scoase pantoful. După aceea încercăsă-şi scoată ciorapul, lucru aproape cu neputinţă pentrudînsul. Gemînd, blestemînd, întinse mîna pe o măsuţă, luă o pereche de foarfece şi-l tăie pe de-antregul. Apoiaşeză o lumînare pe scaun şi începu să se pipăie. Carnea, albă şi moale, părea dospită. El apăsa cu degetul peste tot, ca să găsească locul unde-l durea. Dar nu-l durea nicăierea. Atunci de ce era umflat? Poate că-l strîngea ciorapul. Încercăastfel să puie piciorul pe pămînt, şi i se păru că umbla maiuşor. Îşi aduse aminte de hîrtii şi întinse mîna sub pernă săle ia. Pe cand însă le lua, se gîndea mereu la ciorapi: desigur, erau prea strîmţi. Asta era adevărata cauză a durerii. Nicinu putea fi altfel: încălţămintea lui de acum, cînd aveapicioarele umflate, era făcută pe măsura de totdeauna. Negreşit. Fiică-sa nu se mai ocupa de el: nimeni nu se maigîndea la dînsul, şi el le dăduse tot pe mînă, averea luiîntreagă! . . . 
   În momentul acela, conu Dinu ura pe toată lumea, pe Tincuţa deopotrivă cu ceilalţi. Furios, se sprijini de pat, de masă, şiajunse pînă la scrinul cu rufe, pe care îl deschise, îl răscoli, pînă ce dete de teancul de ciorapi, aşezaţi cu îngrijire şi legaţicu o panglică de mătase. El nu văzu şi nu pricepu nimic dindragostea cu care erau toate aşezate la locul lor, ci smuciteancul de ciorapi şi se puse să-i taie cu foarfecele. 
   După ce stîrpi toată încălţămintea din scrin, reveni la loccum putu, îşi întinse cu mare greutate piciorul din nou pe scaun, îşi căută ochelarii, ce-i atîrnau totdeauna peste halat în sîn şise puse să răscolească actele. . . 
   Cînd intră Tincuţa să-şi ia noapte bună de la el, îl găsi cucapul ciutură, căzut de pe rezemătoarea fotoliului, cu ochelariiintraţi în obraz, răsuflînd cu greutate şi horcăind cu zgomot, depărea că se îneacă la fiecare înghiţitură de aer. De la piciorul gol, la ciorapul căzut jos şi tăiat, de la actele răsfoite pe scînduri, lascrinul întredeschis, ea înţelese ce se petrecuse cu bătrînul. Omilă nespusă o cuprinse faţă de trupul acela doborît de suferinţăşi cu sufletul lui necăjit. Îl acoperi pe picior cu un tartan şineîndrăznind să-l deştepte, luă şi ea un scaun şi şezu lîngă el. Însă gemetele, horcăitul, greutatea cu care dormea, îi făceau rău. Se hotărî să-i ridice capul mai sus şi să-i ia ochelarii de pe nas. Conu Dinu se deşteptă. 
   — Ce este? zise el sperios, uitîndu-se roată împrejur şineînţelegînd nimic. 
   — Nu-i nimic, tată: ai dormit pe scaun cu piciorul gol. Mătem să nu răceşti. 
   — Am adormit. Dorm rău noaptea. 
   — Culcă-te de-a binele. Ia să-ţi strîng hîrtiile astea şi să-ţiajut să te dezbraci. Mîine dimineaţă vine doctorul. . . 
   — Vine? 
   — Da. Ţi-am cumpărat şi o duzină de ciorapi noi, de lînămoale, largi, cum îţi plac dumitale. 
   
   La vorba asta, bătrînul îşi aduse aminte de vandalismuldin scrin, şi şezînd pe marginea patului, începu să plîngă. Tincuţa se făcu că nu-l vede. El se uită după dînsa cum semişcă prin odaie, punînd cu îndemînare la loc tot ce elrăsturnase în drumul lui. 
   — Va să zică ţie tot ţi-e milă de mine! 
   — Doamne, tată, ce vorbă! 
   — Ia vino-ncoa. Ea se apropie de el şi şezu din nou pe scaun. 
   — Ştii ce-am făcut? . . . 
   
   — Ce? 
   — Am tăiat toţi ciorapii din scrin. 
   — Bine-ai făcut: îţi erau strîmţi. 
   — Va să zică nu mă ocărăşti? 
   — Eu să te ocărăsc? ! . . . Da’ cu ce drept? . . . 
   
   El se uită în ochii ei şi deocamdată nu zise nimic. Apoiintră cu greutate sub plapumă şi se întoarse cu faţa spre perete. Fiică-sa îl înveli bine peste tot şi se aşeză pe scaun lîngă patullui. După cîteva minute se întoarse către dînsa. 
   — Am căzut în copilărie, nu-i aşa? Ea se uită la dînsul, zîmbindu-i cu bunătate. 
   
   — De ce vorbeşti aşa, tată? 
   
   — Eu înţeleg toate, toate le înţeleg, parcă aş fi în gîndultău. . . În loc să mă ţii de rău, că am făcut o faptă rea, tu găseştică am făcut bine. . . 
   — Ei, Doamne! Apoi nu ştiu încotro s-o mai dau cu matale. 
   — Vezi, vezi! Asta-i, am căzut în copilărie. 
   — Nu, tată dragă, ai făcut cu lucrul dumitale ce ţi-a plăcut. 
   — Aşa? . . . De ce nu spui drept ceea ce gîndeşti? . . . Nu eramai bine să dăruieşti ciorapii la un sărman? 
   
   Tincuţei i se muiară mîinile, şi, neputînd să facă altceva, începu să rîză: 
   — Ei, Doamne! . . . Bine era şi aşa. 
   — Vezi? 
   
   Măgulit că i-a ghicit gîndurile şi mai ales văzînd-o că rîde, se îmbună şi el, fără măcar să-i treacă prin minte că rîsul eiera semn de adîncă descurajare. Închise ochii, mulţumit, pecînd Tincuţa se uita la el, cu obrajii aprinşi, ostenită şi singură. 
   
   III 
   De la patru ceasuri, dimineaţa, Tănase se deştepta şiîncepea să tuşească. Răsuna odaia la glasul lui de trîmbiţărăguşită, şi toate vietăţile de primprejur se mişcau. Îl auzeapînă şi conu Dinu din partea cealaltă a caselor, şi-i striga prin zid: „Jaba! . . . Tignafesu! . . . “
   După ce bocăia un ceas, două în pat, se scula să se îmbrace, fără nici o grijă de nevastă-sa, care dormea în patul de alături. Printre picături se şi închina: făcea o cruce, tuşea, înjura şi iarse ruga, cu „Doamne, iartă-mă“ la fiecare vorbă urîtă cu carecinstea pe Dumnezeu. Cîteodată, opintirile lui seci erau aşade supărătoare că Tincuţa sărea din pat să nu-l mai audă. 
   — Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ţi prăpădeştipieptul. 
   — Te turbur din somn! . . . Castelana! . . . A cetit toată noapteala romane, şi dimineaţa ar vrea să doarmă. . . Să te culci camine la 9 ceasuri, şi să te scoli la 4, după treabă. Aşa am fosteu deprins la mama mea, şi mi-a mers bine. 
   
   Tincuţa îşi pierdea răbdarea: 
   — Se poate, dar eu n-am fost deprinsă aşa, la a mea. 
   — De aia sunteţi plini de brînză. 
   
   — Eşti un mojic, îi zicea Tincuţa între dinţi şi se ducea înodaia fetiţei să-şi urmeze somnul în pace. 
   El trecea în cancelarie, unde şi focul şi lampa erau aprinsede cu noapte, şi începea să se plimbe de colo pînă colo, pînă feciorul îi aducea ceaiul. Atunci, cu un mănunchi de chei ceatîrna o ocă, deschidea casa de fier şi scotea o sticlă de rom, 
   o cutie de tutun şi un pămătuf de pene. Din sticla cu rom vărsaîn paharul cu ceai cît putea să încapă, şi apoi o ducea la gură, gîlgîind din fugă, cum făcea şi coana Profira cînd gustărearachiul oamenilor. 
   Apoi, pocnind din limbă şi scrîşnind din dinţi, îşi alegea
   o pană să-şi cureţe ţigareta, mişcînd din cînd în cîndlinguriţa din pahar. În cele din urmă începea să soarbă cuzgomot din ceai şi-şi aprindea ţigara, din care trăgea fumulcu o poftă nespusă. 
   
   De cum se făcea ziuă, primea lume. 
   Cel dîntîi ce se înfăţişă fu domnul Bănică, sau mai scurt, „don Nică“, îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, şise plimba pe la uşa cu geamuri de la biroul „boierului“. Tănasechemă pe fecior. 
   — Cine-i afară, Costeo? 
   — Don Nică, de la vie, boierule. 
   — Să intre. 
   
   Toţi îngrijitorii săi de pe la moşii erau aleşi pe sprîn-ceană: unul mai pehlivan decît altul. Bănică, în oraş, purtacăciuliţă pe ochi, ştrengar nevoie mare, cu o fişcă vîrîtăîn carîmbul cizmei din dreapta, cu guler de astrahan lascurtătură; aci, în faţa lui Tănase, părea umilit şi bleg, stîndîn picioare lîngă uşă şi aşteptînd să-l întrebe, ca sădeschidă gura. Scatiu îl ştia că nu era cel mai din urmă cu talente de administraţie; de aceea ciuli urechile. Îi detebună dimineaţa fără a-l privi, întors pe o parte şi făcîndu-se că ceteşte Monitorul Oficial. După cîteva minute îşiridică ochelarii de pe nas şi se uită la el. 
   — Ce-i, Bănică? 
   — Bine, boierule. 
   — Ce te-aduce? 
   — Păi, ce să m-aducă; ia, mai venisem după nişte parale. . . 
   
   Tănase se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe, ca deobicei, grav şi încruntat, ori de cîte ori era vorba de bani. 
   — Parale! iar parale! . . . Ai primit cam mult anul ăsta, Bănică. 
   — Am primit, dar ce-am primit e scris. Doar nu le cer pentru
   
   mine, că eu, cum dă Dumnezeu. — Ştiu, da’ n-am. Bănică tăcu şi se uită în pămînt. 
   — Cît mă costă pîrnojia asta de vie, numai să fie în sufle-tul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dînsa. De la anul odau dracului, o arendez, îi fac ce-i fac. . . 
   — Arendaţi-mi-o mie, domnule Tănase. 
   — Taman! Te-am şi găsit bun de plată! 
   
   Bănică rîdea încet, fără să se supere, sceptic în fond, caunul care ştia toate cotiturile vorbei lui Scatiu. După cîtevaminute adause: 
   — Veniseră nişte oameni de la Gurgueţi să ia bani pe muncă. 
   — Mulţi? 
   
   — Păi gîndesc că tot aş face vro 200 de zile. Măcar de-aşgăsi cui să dau, să îmbrac toată via. 
   — Ce le dai pe zi? 
   — De pomană, boierule: unu, unu şi zece, unu şi douăzeci, cînd în primăvară se urcă la trei şi la patru. 
   
   Scatiu păru că se gîndeşte. După un minut scoase pumnulde chei şi deschise casa de bani. 
   — Doar să-ţi dau din altă parte. 
   Şi, zicînd astfel, luă cinci fişicuri de argint dintr-un coş de sîrmă, şi le puse pe masă. Apoi desfăcu o condică lungăşi însemnă cu scriitura lui chinezească: „daţi lui Bănică, itidentul de la vie“. 
   Bănică luă fişicurile, se uită la ele socotind în gînd, şi apoirămase privind spre Scatiu. 
   — Cît îmi daţi, boierule? 
   — Tu nu vezi: 500 
   
   — Ba văd, da’ sunt cam mulţi. Să tot dau peste 200 de zile, că romînul simte el că-şi vinde mintea pe nimic, dar n-are ce-şi face capului de sărăcie. 
   — Da’ ştii tu cum să-i aduci: vin sărbătorile Crăciunului şi
   oamenii au trebuinţă de bani. Bănică mustăcea, uitîndu-se pe furiş la stăpînu-său. — Şi matale rîmîi făr’ de parale. . . Tănase începu să rîdă. 
   — Zău, mă Bănică: am luat banii din altă parte. Aştept peNichitachi să i-i dau. Iacătă-l că vine. 
   În adevăr, o birje, cu două mîrţoage de cai şi cu un jidanvizitiu, intră din noroiul de pe stradă în curtea pavată cupietroaie a lui Scatiu. Bănică tot sta la îndoială. Stăpînu-său îifăcu vînt: 
   — Hai, cară-te. 
   — Mă rugam să-mi dai şi mie nişte parale. . . 
   — N-am, mă. 
   — Că vine Crăciunul, şi n-am nici de unele. . 
   — Ei, al dracului! . . . 
   — Zău, boierule. 
   — Măăă! . . . 
   
   Şi jumătate rîzînd, jumătate supărat, Tănase deschisedin nou casa de bani şi scoase un pumn de argint, din carenumără 50 de lei, însemnînd în catastif „daţi lui Bănicăitidentul în leafa lui“. 
   — Cară-te odată! 
   — Cam puţin, boierule. 
   — Cară-te odată! 
   
   Bănică, ieşind, se întîlni cu Nichitachi. Acesta îl cunoştea, de la alegeri, unde, beat de dimineaţă pînă seară, Bănică eraîn elementul lui. 
   — Ce mai faci, Bănică? 
   — Sărut mîna, coane Iorgule. 
   — Acasă-i Tănase? 
   — Poftiţi că-i acasă. 
   
   Pe cînd Nichitachi intra, Tănase, fără a se uita la el, sări depe scaun în urma îngrijitorului: 
   — Mă! să dai banii la oameni din mîna primarului, cucontract, m-ai înţeles? 
   — Da’ lasă, boierule, că doar n-am îmbătrînit de drumulbisericii. . . 
   — Că altfel nu mai vezi nici banii, nici munca, zise Tănase, întorcîndu-se către Nichitachi. 
   
   — Păi, dar cum! zise acesta, rîzînd: ia oaia pielea de pe lup. 
   Tănase rîdea cu hohot, în faţa celuilalt, care şi el rîdea. Sepriviră un moment ca doi buhai. 
   — Lesne ţi-e ţie: ai cumpărat case, ţi-ai pus banii la dobîndăşi chef, neneaco, cu banii băbachii! . . . Ia şezi. Iei un ceai? 
   — Păi să iau, dacă-mi dai. 
   Iorgu Nichitachi era ca şi Scatiu, deputat, însă de opoziţie. În parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se ştiacum vota. În judeţul lui îşi păstrase oarecare popularitate, prinneoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor. Între el şiScatiu se încheiase un soi de înţelegere tăcută, de a se ajutaunul pe altul spre a se alege sub toate guvernele. Scatiu fiindmai incult, mai bogat şi mai fălos, nu se sfia a se declara pefaţă liberal, conservator sau junimist, după cum bătea vîntul. Celalt era mai strîns: îi jucau ochii în cap după toatecombinaţiile, după toate afacerile, după toate gheşefturile, daravea pudoarea de a nu le da pe faţă. 
   De astă dată venea la Scatiu pentru a-i recomanda pe unjidan, care voia să ia antrepriza zidirii unui spital. 
   Nervos, spînatec, şiret ca o vulpe, căuta prilejul să intreîn vorbă cu îndemînare, fără ca celalt să ghicească interesulce-l aducea. Se învîrtea prin casă de colo pînă colo, înspectînd mobilele, punînd mîna pe hîrtia de pe ziduri, privind tavanul. 
   — Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu cu casele astea! Om cu noroc. 
   Pe cînd el vorbea, intră femeia cu o cutie de lemne, dincare aşeză binişor cîteva pe foc. Nichitachi se întrerupse dinvorbă, uitîndu-se lung la dînsa, fiindcă era curăţică şifrumuşică. Pe la spatele ei, făcea semne de admirare lui Scatiu, învîrtind mîna prin aer. 
   — Ia mai pune lemne, fetică. . . Pune lemne că nu-i caldla toată lumea ca la stăpînul dumitale. Lui văd că are cinesă-i ţie de cald. 
   — Ci tacă-ţi fleoanca, mă Iorgule, zise Tănase podidit derîs, dar vrînd să facă pe demnul. 
   Femeia ieşi cu mîna la gură, ruşinată de tot. În urmă, ceidoi boieri făceau un haz nespus, uitîndu-se unul la altul, urîţişi libidinoşi ca doi satiri. 
   — Bată-te Dumnezeu de caraghios! . . . zicea Scatiu măgulitde o aemenea bănuială, nici la bătrîneţe nu te mai astîm-peri, mă? 
   — Mare şiret mai eşti, mă Tănase! Să-ţi spun drept, bine lealegi. Ce zice cucoana de aşa marfă? 
   — Taci, bre, din gură, că te-o auzi cineva. 
   — Lasă că te lucrez eu în ochii d-ei. . . Da’ îmi dai ceaiul
   
   ăla, ori ba? Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuşi să vadă de ceai. Cînd se întoarse, Nichitachi îl luă de la uşă: 
   — Ia ascultă Tănase, am venit la tine cu două trebi: una măpriveşte pe mine, alta te priveşte pe tine. 
   — S-auzim. 
   — Am, bre, pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, care mi-apus în spinare toate neamurile. . . 
   
   Scatiu se uita în jos. El ştia că evreul era bogat şi căNichitachi nu umbla degeaba pentru el. 
   — Iese ceva, Iorgule? 
   — Ce să iasă, bre? . . . Alergătură şi alta nimic. 
   — Să fii tu al dracului? 
   
   — Zău aşa, Tănase! Fă-mi treaba asta, şi am şi eu pentrutine. . . 
   — Să vedem. 
   — Îmi făgăduieşti? . . . N-ai decît să scrii băiatului, luiComăneşteanu, s-aprobe licitaţia. . . 
   — Bine, să vedem. 
   — Ba nicidecum: trebuie să-mi făgăduieşti. 
   — Bine, frate. . . 
   — Cînd scrii? 
   — Nu scriu, vorbesc eu, cînd m-oi duce la Bucureşti. 
   — Aşa vezi. Acuma pentru tine. Asta-i locmà mare; tînărulComăneşteanu s-a pus pe trai şi are nevoie de bani. 
   — Mihai? întrebă Tănase, neputîndu-şi ascunde mirareaşi bucuria. 
   — Nu ştiu bine de se cheamă Mihai. . . Cumnatul lui Damian. 
   — Da, da. 
   
   — El. A venit ieri la mine Isidor zaraful; are în mînă opoliţă iscălită în alb. 
   — Taci, frate! 
   — Zău aşa. Caută vreo 15 mii de lei cu dobîndă după om. Bufniră amîndoi în rîs, uitîndu-se unul la altul. 
   
   — Eu i-aş fi dat numaidecît: vindeam nişte hîrtii şi făceamsuma. Da’ m-am gîndit la tine, zise Nichitachi, clipind din ochiilui şireţi; tu ai mult interes prin partea locului: ai moşia ta, ailuat şi pe-a lui socru-tău, şi poate intri şi-n a Comăneştenilor. 
   Tănase se gîndea, fără a mai asculta pe celălalt. El vedeadeodată ce cîmp larg de exploatare pentru el şi de umilinţăpentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut în mînă poliţalui Mihai. Cu toate astea însă un rest de inexplicabilă ruşine îlîmpiedică de a primi numaidecît tîrgul. Chipul senin al Saşei, care întotdeauna îi insuflase respect şi admirare, îi răsărea înminte. Un moment avu pornirea de a spune că nu primeşte, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce-i insuflaseamintirea Saşei, zise: 
   — Spune jidanului să vie la mine. 
   În clipa cînd el se gîndi, Nichitachi îl străbătea din ochi, neputînd să-şi explice înţelesul acestei tăceri. 
   — Credeam că ai înnebunit, zise el tare. 
   — De ce? 
   — Să stai tu la-ndoială cînd îţi cade aşa locmà în mînă! 
   
   Tănase se sculă în picioare, pocnind mîinile una într-alta şi învîrtindu-se de colo pînă colo. 
   — Cum se poate, domnule! . . . Nu-i ajunge cît are, păcătosu! Auzi dumneata, poliţă la jidani, cu iscălitura în alb, un om cuaşa avere! . . . Ptiu, ruşinea dracului! 
   — Are avere frumoasă? 
   — Cum să n-aibă, domnule! Au Comăneştii, care-i cît oţară-ntreagă, au case în Bucureşti, au o moşie la Teleorman, are Suliţa, la munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiulsău, colonelul. 
   — Cu atît mai bine, zise Nichitachi: poţi să-i dai 15 şi săpui în poliţă 30. 
   Dar Scatiu nu se liniştea. Pe lîngă instinctele lui negusto-reşti şi ura omului care a muncit şi a adunat împotriva celuice risipeşte, un sentiment ciudat de demnitate, ce-şi aveaobîrşia în faţa lui, îl făcea să-i pară rău de-a binelea deîmprumutul lui Mihai. Legătura de rudenie cu conu Dinu şiindirect cu Comăneştenii, pe care, ca toţi parveniţii, odespreţuia faţă de nevastă-sa, îl măgulea în fundul inimii şio trîmbiţă pe toate drumurile: o familie mare, cu numeistoric, fără pată, impunea fiului de vătaf, şi la umbra ei i sepărea că creşte propria lui umbră. 
   Cum risipeşte, domnule, banii? 
   — Ei, asta-i! Tinereţe nu-i? Aud că are o franţuzoaică de la Paris care-l toacă. 
   — Aşa! . . . 
   — Da. Scatiu se mai învîrti prin odaie, neliniştit, şi sfîrşi prin a
   
   
   spune lui Nichitachi să-i trimită a doua zi pe Isidor zaraful. Nichitachi se sculă să plece. 
   — Nu mă uiţi, Tănase, cu spitalul? . . . 
   — Bine, frate; o vorbă are omul. 
   
   IV 
   De îndată ce ieşi deputatul din opoziţie, Tănase chemă pefecior şi-l întrebă de Bănică: 
   — A plecat ori e aici? 
   — Ba e aici, boierule; îmbucă ceva. 
   — Zi-i să vie la mine. 
   
   După cîteva minute, îngrijitorul era din nou înainteastăpînului său. 
   — Ia ascultă, Bănică, cunoşti pe Haim, jidanul, din stradamare? 
   — Ăla de la Cavalerul de modă? 
   — Ce cavaler de modă, mă prostule! 
   — Ăla de umblă după spital, boierule. 
   — Ăla. Ce are a face cu Cavalerul de modă? 
   — Păi nu ţine tot el şi prăvălia de galanterii! . . . 
   — Aşa? . . . 
   — Păi dar cum: şi prăvălia de galanterii, şi acsizele şijugăritu. . . 
   — Să te duci numaidecît la el să-i spui să vie la mine, astăzi, neapărat, m-ai înţeles? 
   — Prea bine. 
   — Să-i vorbeşti la o parte, mă. . . 
   — Da’ lasă, boierule. . . 
   — Haide, pleacă. 
   
   Bănică ieşi. În urma lui, Tănase prinse a gîndi din nou laMihai. Bucuria de a împărtăşi Tincuţei, el cel dintîi, întîmplăriextraordinare, pe care le istorisea în felul lui, cu „mă-nţelegi? aud? “, de astă dată era fără margini; avea în sfîrşit, cu ce s-oumilească şi despre partea lui „neni-su Matei“. Sări de pe scaunşi se duse la nevastă-sa. 
   Tincuţa se îmbrăca cu uşa încuiată. El dete buzna să intre, dar, găsind uşa încuiată, se opri. Ori de cîte ori se lovea decîte un fapt, foarte firesc pentru lumea cealaltă, dar cu care elnu era deprins, devenea bănuitor. Ce putea să facă Tincuţa, cuuşa încuiată? Să lăcătuiască uşa numai ca să se îmbrace, nu-ipărea lucru curat; el se îmbrăca parcă ar fi fost în mijloculcîmpului, cu toate odăile vraişte, punîndu-şi pantalonii înanticameră, surtucul în salon, după cum i se potrivea. 
   Bătu la uşă tare. Tincuţa se pieptăna. 
   — Cine-i? întrebă ea, supărată de modul cum bătea. 
   — Eu sunt. Nu te supăra, domniţo. 
   
   Dînsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă. El intrăîncet, deschizînd uşa mare, solemn şi prost ca un car gol. 
   — Vă faceţi frezurile? 
   — Nu mai vorbi prostii. Ce vrei? 
   
   Cînd erau în patru ochi, Tincuţa i le tăia scurt. El, văzîndcă nu i se prinde ironia şi nefiind nimeni de faţă să-i ascultespiritul, se domoli. 
   — Ia ascultă, nevastă: nu ştii una, lată detot. . . 
   — Ce este? 
   — E lată. . . 
   
   Dînsa nu mai zise nimica, cunoscîndu-i firea sucită, ci-llăsă să spuie de bun placul lui. 
   — A fost Nichitachi pe la mine. . . şi mi-a spus una de n-o
   s-o crezi. . . Dînsa tăcea. 
   — Asculţi ori ba? 
   — De cu noapte a luat-o. El se trînti pe un scaun supărat: 
   
   — Tai cheful omului, cînd îi e lumea mai dragă. . . 
   — Şi ce ţi-a spus Nichitachi? 
   
   — Închipuieşte-ţi, dragă, că Mihai e plin de datorii. . . 
   
   La numele lui Mihai, Tincuţa se uită prin oglindă la bărba-tu-său. Fără voia ei, simţi că i se bate inima, ca unuia ceaşteaptă o nenorocire şi vede venind împărţitorul cu depeşa. Căută să se stăpînească şi se întoarse spre el cu mirare: 
   — Mihai! . . . 
   — Da, Mihai al dumitale. Ea încercă să zîmbească dînd din cap. 
   
   — Al meu! . . . 
   
   — Da, Mihai. E plin de datorii: a luat bani de la toţi jidaniidin Bucureşti, pe ipotecă, pe amanet, cu gir, fără gir, cum aputut. Acum umblă pe la ovreiaşii de la noi: Isidor zaraful areo poliţă a lui, iscălită în alb. Caută 15 mii de lei şi e gata să seoblige pentru 40, ca să-şi ţie madama de la Paris. 
   Tincuţa, ascultîndu-l, se făcuse albă ca hîrtia. 
   Din nenorocire, se isprăvise de pieptănat. Luă cutia cu pudrăşi se albi şi mai tare. 
   — Zor, zor, dă-i cu făină pe obraz! . . . 
   Ea se întoarse spre el, binişor, scoase batista şi se şterse pe ochi. 
   — Ce vrea să zică „o poliţă iscălită în alb“? 
   — O poliţă iscălită în alb? Nu ştii atîta lucru? 
   — Nu. 
   — O poliţă ştii ce înseamnă? 
   — Da, cam vag. 
   
   — Măăă! proastă femeie am. Dacă s-ar întîmpla să moreu, dragă, pe tine te mănîncă toţi din toate părţile. Vino încoace. . . 
   Şi fericit că-i putea arăta superioritatea lui în ceva, o luă demînă şi o trecu prin mai multe camere pînă la birou, undedeschise casa de fier, scoase un portofoliu lung şi îngust, cu omulţime de despărţituri, şi-i întinse pe masă mai multe foi depoliţe, unele iscălite şi umplute, altele neiscălite. 
   — Asta se cheamă poliţă. Cel ce ia bani cu împrumut seobligă prin foaia asta a-i plăti la cutare dată, şi scrie aici sumaprimită şi aici data sau scadenţa, iar dedesubt iscăleşte, precumvezi în astelalte. 
   Tincuţa descoperi spre marea ei uimire, că mai toată lumeadin oraş datora bani lui bărbatu-său. El urmă: 
   — O poliţă iscălită în alb vrea să zică o foaie de astea, încare un găgăuţă ca d-l Mihai îşi iscăleşte numele fără să puiesuma ce a primit. Cine iscăleşte asemenea poliţe, mai binesă-şi lege o piatră de gît şi să se dea pe gîrlă. Ai priceput? 
   
   — Da. 
   El închise la loc casa de fier şi trecură din nou la Tincuţa. Tănase se aşeză pe un scaun, gîndindu-se. Ea îl observă cucoada ochiului. 
   — Nu ştiu ce dracu să fac, zise el nehotărît. 
   — Cu ce? 
   — Cu poliţa fleacului ăsta de Mihai. 
   
   Ea se întoarse repede către dînsul: 
   — Cu ce? 
   — Cu poliţa lui Mihai. 
   — E în mîinile tale? 
   
   — Ba nu, dar n-am decît să zic jidanului să mi-o aducă. Tot stau şi mă gîndesc ce să fac: s-o las, intră pe mîna vreunuicămătar, care şi dă 15 mii de lei şi pune în poliţă 40. Da’ totmai bine s-o iau: îl scap de camătă. . . şi-l am la mînă. 
   Tincuţa, în vreme cît el vorbea, se uită la dînsul cu ochiipe jumătate închişi, cu gura pornită pe un surîs amar şibatjocoritor, cu o infinită expresie de dispreţ, gata să-i zică uncuvînt teribil. El nu vedea nimic. 
   — Tu ce zici? 
   Ea se stăpîni cît ce putu. 
   
   — Eu zic să n-o iai. 
   
   — Vezi bine: dumitale nu-ţi convine să ştii că am la mînăpe unul de-al lui „neni-tu Matei“. 
   — De ce vorbeşti aşa, Tănase? . . . Tu singur zici că n-ai vrea să superi pe Saşa. . . 
   — Am zis aşa ca să fie vorbă. . . 
   — Foarte rău dacă ai zis numai aşa. 
   — Parcă am uscat rufele pe o frînghie cu dumneaei! . . . 
   — Ce urît vorbeşti! . . . 
   — Se poate; aşa ştiu eu să vorbesc, şi-mi merge bine. D-voastră, care vorbiţi frumos, vă mîncaţi averile ca păcătoşii. 
   — Te rog, Tănase: gîndeşte-te că şade ruşine să afle lumeacă faci camătă. 
   — Da’ ce se potriveşte! . . . Obrazul cel subţire al cucoaneise roşeşte. . . Ia mai dă-i cu făină, că-ţi trece. . . 
   Ea, în adevăr, se făcuse roşie şi se uita la dînsul cu ochii aprinşi. 
   — Ia ascultă, Tănase, nu mai vorbi aşa, că mă faci să teurăsc. . . Gîndeşte-te ce lucru dezgustător e pentru mine să afleSaşa că noi am dat bani fratelui ei, bani cu camătă! 
   
   — Am înţeles. . . zise el, vrînd să se scoale şi să iasă. 
   Tincuţa sări la uşe şi o încuie. Rîdea şi tremura. 
   — Nu te las, pînă ce nu-mi vei făgădui. . . El se scutură o dată şi o azvîrli cît colo de la uşă. 
   
   — Ia fugi, femeie, şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala! . . . 
   
   Apoi ieşi repede şi trînti uşa cu zgomot. Ea se lovi de scaunşi rămase alături, grămadă. 
   — Mizerabil! . . . Mi-ze-ra-bil! strigă ea, scrîşnind din dinţişi plîngînd. 
   Rămase acolo cîteva minute, ţinîndu-şi degetul la care selovise, cu mîna cealaltă. După aceea se sculă, luă o batistă depe masă şi-şi şterse ochii. Apoi rămase în mijlocul odăii, gîndindu-se. Ce era de făcut? Numele bancherului evreu îi răsăriîn minte: Isidor! I se părea un nume groaznic, de jidan cu mîinilelungi şi hrăpitoare. Îl vedea în faţa lui bărbatu-său, tîrguind poliţalui Mihai. Şi ea ştia toate astea, şi nu era în stare să facă nimic. Nimic! Se putea să nu facă nimic? . . . ce să facă? 
   Îi veni în minte să-i scrie Saşei. Şi numaidecît se îndreptăspre salonul ei, că caute hîrtie şi cerneală. Însă, după cîţivapaşi, se opri, gîndindu-se la scandalul ce ar fi produs scrisoareaei. Cum ar fi judecat-o Mihai? Se întoarse înapoi şi se văzu înoglindă, cu ochii roşii, cu pudra mototolită pe obraz: era urîtă. Urîtă! . . . Îmbătrînea înainte de vreme, îşi rodea sufletul alăturide mizerabilul ce o chinuia făr’ de milă, pe dînsa şi petată-său. Îi veni să plîngă din nou, şi şezu pe acelaşi scaun pecare o aruncase cu un minut mai înainte, ducîndu-şi batista laochi, fără nici o putere. . . 
   După cîtva timp se sculă. Îşi aduse aminte că era urîtă cupudra pe obraz, pe care nu o pusese decît ca să-şi ascundăpaliditatea, şi se spălă, îşi muie chipul în apă şi se răcori. Dupăaceasta deschise o fereastră, ce da spre grădina tristă şi se uităpe gînduri în mijlocul zării: nimic. 
   Cu toate astea, aerul rece păru a-i da oarecare energie. Oidee îndrăzneaţă îi trecu prin minte: să se ducă în persoană lajidan, înainte ca acesta să dea poliţa lui Tănase. Dar cine eraIsidor zaraful? unde şedea? Nu se gîndea la nimic. Zise să-i puie caii, se îmbrăcă şi peste un sfert de ceas era în trăsură. Spuse vizitiului s-o ducă la magazinul obicinuit „să cumperenişte ciorapi pentru boierul cel „bătrîn“; simţea astfel nevoiesă explice pentru ce se ducea în tîrg. 
   În poartă se întîlni cu Bănică, care aducea pe Haim evreul, ca un jandarm. Mulţumi pentru închinăciunea lor, fără a-i vedea. Însă, după un moment, barba evreului îi răsări în minte fără nicio cauză. Începu să bănuiască: dar dacă o fi Isidor zaraful? Şi cucît se gîndea, cu atîta se întărea mai mult în ideea că era el. Ba chiar i se păru că mîna cu care Haim îşi scoase pălăria eralungă şi hrăpitoare ca mîna închipuită a bancherului. Se mişcăsă oprească pe vizitiu, dar se simţi jenată ca şi cum acesta ar fiînţeles ce se petrecea într-însa. Totuşi îl opri: 
   — Întoarce, am uitat ceva. 
   Alături de biroul lui Scatiu era o cameră goală plină cudulapuri. Tincuţa îşi lăsă pălăria ce avea în cap şi, sub cuvîntde a-şi scoate căciuliţa de iarnă dintr-o cutie, intră singură în odaia de garderobă. 
   În dreptul uşii ce da în birou, sta un dulap. Ea îşi lipi urecheade uşă şi ascultă. 
   Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri fără înţeles, decomerţ, de daraveri, pe care Tincuţa le pricepea numai pejumătate. În cele din urmă auzi pe Tănase zicînd evreului: 
   — Te-am chemat, domnule Haim, ca să te întreb dacă ţiimult la antrepriza spitalului. . . fiindcă au venit mai multepersoane să mă roage să stărui la Bucureşti pentru publicareaunei noi licitaţii. 
   — Mai multe pursoane! . . . Ha? . . . 
   — Da, mai multe persoane. 
   
   Jidanul bolborosea o limbă ca vai de ea, cu „iu! vei! pursoane! “; Scatiu urmă indiferent: 
   — Ţineam să ştiu dacă ai vreun interes. . . 
   — Iu am interes, mă rog, cum să n-am. . . 
   — Ce sumă se cheltuieşte cu clădirea? . . . 
   — O sută zece mii, mă rog. 
   
   — Şi dumneata ce ofertă ai făcut? 
   — Iu? . . . 
   — Da; cît ai lăsat sub deviz? 
   — Iu ai lăsat 3 la sută sub duviz. 
   
   — Trei la sută? Minunată afacere! . . . Nu mai erau alţiconcurenţi? 
   — Mai erau, mă rog, da iu am mulţumit pe dumnealor cudispighibeala. 
   — Aşa? . . . Apoi uite că vin alţii şi cer să nu se aprobeoferta dumitale. 
   — Oferta! . . . 
   — Da, oferta. Evreul părea a se gîndi, fiindcă Tincuţa nu-l mai auzea. Apoi iar o luă: 
   — Şi iu vii să rog pe dumneavoastră să faceţi atîta bunătatede stăruiţi să se aprobe. 
   — O să-mi vie cam greu: trebuie alergătură, pierdere devreme. . . 
   — Eu înţeleg, mă rog: unu la sută pentru cine aducecontractul iscălit. . . şi încă unu pentru cine stăruieşte să se primească zidirea cînd este gata. 
   — Ia ascultă, domnule Haim, dai două mii de lei să-ţi aduccontractul la mînă? . . . de cuptii— Zău, domnu Sotirescu, este mult. . . Aşa să n-am parte eua meu, dacă nu este prea mult. . . 
   
   Şi astfel îi ascultă cîteva minute încă, ciorovăindu-se caţiganii, unul mai dînd o sută, altul mai lăsînd una, pînă cecăzură la învoială. 
   Dezgustată de bărbatu-său şi mai mult, de era cu putinţă, dar fericită că evreul acesta se chema Haim iar nu Isidor, Tincuţa ieşi din nou în trăsură. 
   În magazinul în care intră să cumpere ciorapi lui conu Dinuse ţinu bine, vorbi liniştit şi, la ieşire, întrebă foarte firesc deadresa lui Isidor. Se mira ea însăşi de atîta îndrăzneală.  Băieţiidin prăvălie săriră s-o însoţească pînă la bancher, fiindcă era la doi paşi. Ea mulţumi şi se duse singură. 
   Comptuarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă veche, despărţit cu zăbrele de lemn în trei părţi: într-una, un jidănaş cu pistrui, cu părul roşcat, cu urechile blegi, murdar, aduna la coloane de cifre; într-alta un bătrîn cu barba albă, cu uncrîmpei de ţigară de foi, care-i ardea mustăţile, număra niştegologani şi-i punea în fişicuri; în a treia despărţitură nu eranimeni. Pe jos noroi ca în stradă; în aer miros rău. 
   Tincuţa întrebă de d. Isidor. Jidanul cel mititel chemă pe cel bătrîn. 
   — Ce poftiţi, mă rog? 
   — Aş vrea să vorbesc cu d-l Isidor bancherul: eu suntdoamna Sotirescu. 
   Evreul se dete numaidecît la o parte, deschizîndu-i portiţade lemn, şi o rugă să intre într-o cameră din fund: 
   — Poftiţi, mă rog, aista este fiul meu, eu sunt părintele lui. 
   Tincuţa se găsi în faţa unui om tînăr, care, ca şi ceilalţi, făcea la socoteli. El o rugă să şadă, şi ieşi să vorbească cu tatălsău. După cîteva minute se întoarse foarte respectuos. Nusemăna deloc cu cel închipuit, nu avea mîinile lungi, niciaerul hrăpitor, ci părea serios, era miop şi stîngaci. 
   — Cu ce vă pot servi, mă rog? 
   Tincuţa se simţea cu sufletul la gură, ca la pension, cîndvenea profesorul de la stat să pună întrebări. Zîmbea şi se uitala bancher fără să-l vază. 
   — Aş vrea să vă fac o rugăminte. . . Eu sunt doamna Sotirescu, rudă cu d-l Comăneşteanu. . . 
   — Da? ! 
   — Aveţi o poliţă a sa neiscălită. . . 
   — Neiscălită? . . . 
   — Nu. Vream să zic iscălită în alb. . . 
   Greşeala aceasta o făcu să se roşească şi mai tare. 
   
   — Mă întrebi un lucru la care meseria noastră ne împiedicăa răspunde. Cu toate astea, fiindcă sunteţi rudă cu d-lComăneşteanu, socot că pot să vă spun că aşa este: avem opoliţă a d-sale, iscălită în alb, şi suntem autorizaţi de corespondentul nostru din Bucureşti s-o negociem pentru 15 mii de 
   lei. Noi n-am voit s-o luăm pe socoteala noastră fiindcă nuavansăm bani decît numai la comercianţi şi pe termen scurt. El păru a se gîndi. Apoi adause: 
   — Mă mir însă că d-l Comăneşteanu caută bani în oraşulnostru, mic şi fără capitaluri, cînd ar putea să găsească aşa deuşor la Bucureşti. 
   
   Tăcu şi păru a se gîndi din nou. Tincuţa, încetul cu încetul, se linişti. El iar urmă: 
   — Afară numai dacă n-o fi vrut să nu-l afle familia. . . 
   — Da, dar iată că noi tot am aflat. 
   
   Bancherul înălţă din umeri, ca şi cum ar fi avut nevoie săse dezvinovăţească: 
   — Ce să fac! . . . Eu bani n-am: trebuia să-i caut la cineva. Aici în oraş, afară de boierul d-voastre şi alţi doi-trei, toţi suntdatori. . . 
   — Da? 
   — Da. Averi sunt, dar lumea s-a învăţat rău: un an facebucate bune, le vinde şi le mănîncă; la anul nu se face nimic, sau grîul n-are căutare şi intră în datorii. . . Sunt puţini boieri lanoi cuminţi, cum este al d-voastră. . . Aşa că eu, neputînd sămerg la dumnealui după bani, am mers la d-l Nichitachi. 
   
   — Şi la altcineva n-aţi mai fost? . . . 
   — La nimeni, pe cinste. 
   — Atunci vă rog să trimiteţi poliţa înapoi. . . Se poate? Dînsul se gîndea, uitîndu-se în pămînt: 
   — Se poate. . . dar pierdem comisionul. 
   
   — Eu nu înţeleg mult din asemenea afaceri, zise Tincuţa însufleţită, dar vă rog, dacă se poate să restituiţi poliţa, resti-tuiţi-o, şi mă veţi îndatora foarte mult. . . La orice nevoie, voi figata să vă servesc pe lîngă bărbatu-meu. . . 
   Evreul cel tînăr ieşi să se înţeleagă cu cel bătrîn, şi Tincuţa îi aizi în cealaltă odaie. După cîteva minute intrară amîndoi. Bîtrînul, cu un aer mai de cămătar şi mai umilit, se înduioşăîn faţa Tincuţei şi-i făgădui să trimită poliţa înapoi, dar o rugănumaidecît să stăruie pe lîngă bărbatu-său ca să facă totul să nu se aprobe licitaţia spitalului. Intră în detaliuri de preţuri, invocăinteresul oraşului, pleda ca un avocat, acuzînd pe Haim căera un „jidan impisibil“. Tincuţa se uita la el, gîndindu-se în ce straniu mod se încurcă iţele intereselor, cum intră cineva dinsenin în intrigi, cum începe să mintă şi să se prefacă, fără niciun gînd. Îi rugă s-o ierte (aducîndu-şi aminte de cele ce auzisedin colţul dulapului) că de astă singură dată nu putea să le fie denici un folos, deoarece apucase şi făgăduise altora. . . şi astfelavu aerul în faţa lor că se amestecă în treburile bărbatului său, ea, care niciodată nu se gîndise la astfel de lucruri. 
   Bătrînul se uită lung la celălalt, şi după aceea făgădui Tincuţei că înapoiază poliţa. Ea surprinse cu mirare o expresie de nespusătinereţe în ochii evreului bătrîn cînd privea spre fiu-său. 
   — Aista nu cuptiul de jidan, zise el, bătîndu-l pe umăr. Dacă nu ar semăna la mine, aş zice că nu este al meu. . . Darare inima de la mamă-sa, Dumnezeu s-o ierte. 
   Şi bătrînul luă, cu mîinile lui, galbene de ţigară, mînaTincuţei, şi-i istorisi pînă la uşă cît era de bună răposata „soţiea meu“; cum trimise pe tînăr să facă şcoala de comerţ dinBucureşti, ca să devie bun „rumun“, şi aşa mai departe. 
   Tincuţa ieşi mişcată de vorbele evreului, şi se urcă în trăsură, uşoară, fericită, deplin încredinţată că scăpase pe Mihai de lamare pericol. 
   V 
   Tincuţa iubea pe Mihai de mult. După ce el plecase înstrăinătate, ea îi scrisese la început, cum se învoiseră la ceadin urmă plimbare în luntre, fără teamă şi fără înconjur. Dar după prima venire a lui Mihai în vacanţe, cei doi copii, ce sedespărţiseră jumătate plîngînd, jumătate rîzînd, se regăsirăschimbaţi. Fiecare se miră de prefacerea ce luase celălalt: luiîncepuse să-i crească mustăţile, să i se accentueze liniile, să ise îngroaşe vocea; ei i se micşorase talia, i se umpluse pieptul, îşi schimbase pieptănătura. Tincuţa găsea că Mihai îşi păstrase prea mult din graţia de adolescent crescut între femei, ce oavea la plecare; el, de asemenea, că Tincuţa devenise de o sensibilitate supărătoare, era distrată, plină de amor propriu. 
   În adevăr, fata trecuse prin criza prin care trec toate semenelesale, cînd, între 16 şi 20 de ani, încep a fi luate în băgare deseamă, mai cu seamă dacă sunt frumoase şi au zestre. I seîmplineau toate dorinţele, i se deschideau uşile, i se arăta lumeape latura petrecerilor. Fusese la Bucureşti, cu Saşa, mersese lateatru, la două-trei baluri; plăcuse tinerilor; jucase pînă noapteatîrziu, îmbătată de farmecul valsurilor; gustase, în fine, dinamăgitoarea fericire a tuturor fetelor tinere, şi adusese în linişteaei de acasă umbra nehotărîtă a unei vieţi nouă. 
   Iar acasă întîlnea aceleaşi chipuri: pe subprefect, doi-treiprieteni bătrîni, pe Tănase Sotirescu, poreclit Scatiu, şi atîtatot. Astfel că, negăsind în nici unul asemănarea cu aceea ceîncepuse să viseze, îşi făurea o lume primejdioasă de iluzii; citea cu nesaţiu romane fantastice, din care sărea pagini întregide descrieri, fiindcă numai amorul o interesa. O închipuire desine nesănătoasă lua locul naivităţii de pînă aici, ceea cefăcea să găsească pe ai săi şi casa lor plicticoasă. Era viaţa, care-şi cerea drepturile sale. Coana Sofiţa, la fiecare nemulţu-mire a fetei, revenea cu aceeaşi vorbă: 
   — Mărită-te. Du-te la casa ta, şi fă cum îţi place. 
   Ea ţinea mai mult ca oricînd să dea pe fiică-sa lui Scatiu. Vechea ei teamă de moarte o îndemna să închidă ochii asupracusururilor ginerelui: „e cam bătrîior; da’ e om de ispravă, harnic, bogat, — ce mai vrei? “ Conu Dinu înălţa din umeri, darmărturisirea ce i-o făcuse nevastă-sa, că-i era frică de moarte, că nu se simţea bine, îl impresionase. Scatiu, scos mereu înaintede coana Sofiţa, azi cu daruri, mîine cu o nouă cumpărăturăde moşie, începuse să fie tolerat. 
   În sufletul fetei, dorinţa de a trăi de sine, de a fi stăpînă încasa sa, de a vedea şi primi lume, se amesteca în mod nehotărîtcu chipuri noi din Bucureşti, cu chipul lui Scatiu, cu viaţa laoraş. Calităţile solide ale firii sale păreau deocamdată că sunt puse deoparte, şi numai frivolitatea vîrstei plutea la suprafaţă. Imaginea lui Mihai îi turbura cîteodată planurile, însă eraimaginea unui copil, pe cînd ea era acum fată de măritat. 
   Cînd auzi că băiatul se întoarse din străinătate, avu cîtevabătăi de inimă şi mai cu seamă o nespusă curiozitate de a vedeacum era acum Mihai. Iar cînd îl văzu, devenit aproape om, cuvocea puternică, cu mustaţa înfiripată de-a binele, şi totuşi zicîndSaşei ca mai-nainte „maman“, cu graţie şi măsură în toate, dînsase simţi oarecum umilită. El de asemeni o găsi schimbată, campretenţioasă, gata să se supere la fiecare glumă, şi numai dupăce Saşa îi spuse despre planurile de măritiş ce se făceau pesocoteala Tincuţei, înţelese, în parte, noua ei fire şi tăcu. 
   Astfel iarna, după întîia venire a lui Mihai, fata se măritadupă Scatiu. 
   De la cea dintîi zi pînă în momentul cînd o întîlnim ieşindde la zaraf, viaţa Tincuţei fu o luptă neîntreruptă cu necazurile. 
   La un an după căsătorie i se născu fata, la doi ani murimamă-sa, mai pe urmă conu Dinu căzu la pat, — iar în totlungul vremii acesteia, lupta zilnică cu mojiciile lui bărbatu-său şi cu răutatea soacră-sei. Negreşit toate iluziile lunatece dinînaintea căsătoriei se împrăştiară ca norii la vînt. Le luă loculo viaţă de provincie, placidă, monotonă, cu scene dezgus-tătoare de-ale coanei Profire, cu satisfacţii de amor propriurău alese, precum rochii bogate ca să n-o mai întreacă alta, chefuri şi chiolhanuri cînd venea vremea alegerilor, iar restultimpului economii supărătoare. Fală în toate, casă mare, douăpianuri, reviste străine, seră cu flori etc. , dar interdicţie petoată linia de a se folosi cineva de ele. Mai cu seamă a cîntala piano şi a ceti, sau a învăţa limbi străine şi a le vorbi eraupentru Scatiu lucruri nesuferite. 
   Astfel, de la început chiar, calităţile statornice ale Tincuţei, care fuseseră întunecate un moment de nebunia trecătoare avîrstei, îi fură de mare folos, ca să poată răbda viaţa mai departe. 
   După alţi doi ani, revăzu pe Mihai, jenată, tremurătoare, vorbind puţin, de teamă să nu-i pară provincială. El era sufleteşte acelaşi. Soră-sa îi spusese de traiul Tincuţei, şi elcăuta s-o mîngîie, tihnit, limpede la minte, fără nici o amintirede altădată, dînd lui Scatiu o importanţă serioasă. Trecură astfel la ţară două luni, care părură Tincuţei fermecătoare. Mihaiplecă din nou, pentru a-şi termina învăţăturile. 
   După a doua lui plecare, Tincuţa rămase singură, atît desingură şi de nefericită cum nu se simţise niciodată. Viaţa ei cu bărbatu-său îi părea o monstruozitate. Îl privea dusă pegînduri, încremenită, cum ai privi o prăpastie adîncă în carea căzut cineva. Din norocire, Scatiu se alese deputat şi se dusela Bucureşti, de unde nu venea decît la o săptămînă ori două. În lipsa lui, dînsa trecea nopţile albe, cetind tot ce-i cădea înmînă, rămînînd ceasuri întregi cu cartea căzută pe pat şi cuochii ţintă pe un punct din aer. Cel mai mic lucru o făcea săplîngă. Cînd adormea, somnul îi era plin de visuri. Visa totdeauna pe Mihai, în fel de fel de împrejurări, că zbura, cămurea, că se plimba cu dînsa la Paris, cum vorbiseră în luntre, că-l rănea cineva — şi se deştepta tremurînd, înfiorată toatăca de friguri. După ce se liniştea, întorcea perna pe parteacealaltă, îşi ridica părul moale de pe frunte şi se gîndea ladînsul. Îl iubea? Acesta era amorul? Ea nu ştia. Simţea numaică ochii ei îl caută prin întuneric, prin lumină, aproape saudeparte, peste tot, şi că o neînfrîntă dorinţă de a-l strînge lapiept ca pe un copil, de a-l încălzi, de a-i face bine, ca orîndunică unui pui, îi frămînta toată firea. Saşa, care îi fusesetotdeauna simpatică, îi era acum dragă. Se uita la dînsa lung, fiindcă în privirea ei adîncă găsea aduceri aminte de dînsul; o oprea cîteodată din rîs şi-i zicea încet: „ia mai rîzi, e aşade frumos! “. . . ceea ce făcea pe Saşa să rîză şi mai tare. 
   Dar Saşa se ducea la Bucureşti, iar ea trebuia să vină acasă. Petrecu o iarnă pustie, fără o mîngîiere de la nimeni. Tănaseîncepea să dea în pîrtia politicei, şi o înnebunea cu gogomăniiprinse ici şi colo prin coridoarele Camerei. Soacră-sa o revoltaprin simpla ei fiinţă, buhavă şi trivială. Nimeni n-o înţelegea. 
   Şi era un noroc că n-o înţelegea nimeni, fiindcă numaidecîtar fi ghicit secretul ce cu atîta dragoste îl ascundea în suflet. 
   După cîteva luni de la a doua plecare a lui Mihai, sedeprinse cu această nouă formă de trai. Nu mai dormea şislăbea, dar era mulţumită: viaţa ei avea un ţel, inima ei băteafiindcă bătea inima lui. 
   Cînd în toamna anului viitor se întoarse Mihai definitiv, eaîl aştepta la ţară, cu toţi ceilalţi, liniştită, dusă pe gînduri înzarea în care călătoreau cocorii. Numai Matei părea a bănuiceva, dar cu firea lui bună nu îndrăznea să ridice capătul văluluice acoperea toate. Odată, pe cînd şedeau amîndoi în cerdaculde la Comăneşti, Tincuţa, dusă cu ochii în gînduri, — Matei seuită lung la dînsa, îi mişcă binişor o viţă de păr de pe tîmpleşi, atingîndu-i fruntea cu degetul, îi zise: 
   — Ce se petrece aici? Ea îl privi zîmbind: 
   
   — Cine ştie! . . . În sfîrşit, Mihai sosi. 
   Erau din nou cu toţii la gară, ca la întoarcerea din străinătate
   
   
   a lui Matei. Dar, desigur, nici atunci şi nici acum nu palpitaseo inimă mai nerăbdătoare în pieptul cuiva cum palpita inimaTincuţei. Cînd îl văzu coborîndu-se din vagon, se strînse debraţul Victoriei cu putere, iar cînd fata se repezi să îmbrăţi-şeze pe frate-său, ea se retrase cu un pas înapoi. Întinse mînalui Mihai zîmbind, dar cu ochii înotînd în lacrămi, pe careînsă într-o clipă bucuria şi căldura lăuntrică le absorbi. 
   Petrecură toamna văzîndu-se aproape în toate zilele. Tincuţa era fericită; îl ştia aproape de dînsa şi nu dorea maimult. Nimeni nu ghicea starea sufletului ei. Saşa cunoşteanevoile Tincuţei, în viaţa cu Scatiu, şi-i respecta tăcerea. Ovedea de cîtva timp mai slabă, dar i se părea şi mai senină. Sedeprinde omul cu toate în lume cînd are voinţă şi demnitate, gîndea Saşa. 
   O singură dată se simţi Tincuţa în primejdie. Venise spreseară la Comăneşti şi nu găsise pe nimeni: Saşa şi fetele erau la plimbare pe jos. Ea sta în cerdac, singură. Îşi scoase pălăriaşi se uita în apusul soarelui, cînd văzu pe Mihai intrînd pepoartă, călare. El veni drept la dînsa, mirat de tăcerea ei, şi orugă să se ducă împreună după fete. Ea nu prea vrea. Găsea căera cam tîrziu. Se uită la el, zîmbind. Mihai îi luă pălăria depe masă şi i-o puse în cap, cu grije şi temere să nu-i stricepieptănătura. Ea se sculă încet, coborî scările şi porni alăturide el, tăcută. Dînsul vorbea repede, istorisea glume, căuta s-oînveselească şi să îndepărteze jena ce o stăpînea. Turică le sări în drum să le spună încotro apucase fetele. Vreo cîteva radicale de-ale lui fură binevenite. Mihai făcu haz. 
   — Toate se schimbă în lumea asta, numai Turică nu. 
   După aceea tăcu şi el, mergînd domol lîngă Tincuţa. Se păru că vremea din urmă îl prinde şi pe dînsul, cu melancoliacelor ce au fost şi nu mai sunt. Dar îşi reveni în sine numaidecît. Se întoarse către dînsa rîzînd: 
   — Ce teribili suntem! . . . Ia să grăbim pasul. . . 
   Şi luă mîna Tincuţei, o trecu sub braţul lui şi începu sămeargă mai repede. 
   — Minunată vreme! Dacă ar ţine aşa mai mult, să nu fimsiliţi să plecăm curînd la Bucureşti! 
   Ea tăcea. Ieşiseră din sat şi se îndreptau spre heleşteu. Mihaise opri deodată. 
   — D-ta nu zici nici o vorbă. Poate că nu voiai să vii laplimbare. . . Să ne întoarcem. 
   — Să ne întoarcem, zise ea, ridicînd ochii spre el. Aş fidorit să mergem spre malurile heleşteului, însă cred că e tîrziu. 
   Şi, însufleţindu-se, îl sili să se întoarcă, dar se rezemă cuîncredere de el. Soarele apusese detot. Amurgul punea unfond de argint liniilor satului, ce se tăiau cu putere în faţaclarului obscur. 
   — Cum trec toate, nu-i aşa? . . . zise ea tremurînd. Măgîndesc la drumul dumitale pe lac. . . de-acum cinci ani. 
   
   El îi luă mîna şi se plecă binişor spre dînsa, căutînd parcăsă nu-i deştepte amintiri triste. Ea îi făgăduise, în plimbarea decare vorbea, să nu se mărite. 
   — Şi eu m-am gîndit adeseori, zise Mihai, şi mă gîndescîncă. . . Ce a fost frumos în viaţa noastră trebuie să ne rămînă însuflet. Mai mult nu putem cere de la firea omenească, alecărei meniri sunt aşa de nesupuse nouă. 
   Tincuţa simţi un val de căldură că i se urcă de la inimă spretîmplă. Îşi rezemă capul de umărul lui şi se opri. 
   — Te rog. . . Nu pot să mai umblu. . . Lasă-mă pe prispa unuiţăran şi du-te de-mi adu trăsura. 
   El voi să trimeată pe cineva în locul lui şi el să stea lîngădînsa, însă ea nu primi. Îi strîngea amîndouă mîinile în mîinileei zicîndu-i mereu: 
   — Du-te! . . . Te rog! . . . Te rog să te duci, să nu asculţi mîinilor mele! . . . 
   
   Şi el se duse, îi aduse trăsura, o aşeză binişor într-un colţ şi se despărţi de dînsa. Astfel trecu acest val primejdios. Şi trecurăîncă doi ani. 
   Dar fiecare an săpa o dungă mai adîncă în inima ei. Vara, cînd putea trăi aproape de dînsul, înviora. Restul timpului senecăjea cu bărbatu-său, pirotea de frig în pustiul luxos de acasă, fără nici o speranţă. 
   VI 
   Veneau sărbătorile Crăciunului, şi cu ele se apropia sosireaministrului şi prin urmare a lui Mihai. Tincuţa alerga de colo pînă colo, ca toate să fie la locul lor, îngrijite şi curate. Prefăcuo parte din casă, găti odăile musafirilor, puse cu mîna ei cîtevalucruri neînsemnate în camera lui Mihai, între care un portretal mamei lui, şi aştepta. 
   Cînd se gîndea la ce făcuse, ducîndu-se la evreul cu poliţa, se ruşina singură. Dar pe de altă parte era încîntată; scăpasepe Mihai din ghearele lui barbatu-său. Scatiu aşteptase pe Isodora doua zi, însă în locul lui venise Nichitachi să-i spuie că „aupierdut locmaua, deoarece junele găsise bani la Bucureşti. “ 
   Tănase nu mai pomeni nimic Tincuţei. Însă din vorba lui cunevastă-sa, rămăsese în mintea ei expresia brutală „să-şi ţiemadama de la Paris“. Va să zică Mihai avea o amantă. Eraoare cu putinţă? Era cu putinţă ca el, omul cel mai delicat, celmai fin, în jurul căruia mintea ei vedea numai senin, să seasemene cu Nichitachi sau cu bărbatu-său, care la Bucureştifăceau tot felul de necuviinţe? . . . Se tot gîndea mereu. O dureacapul gîndindu-se. Ar fi voit să întrebe pe Tănase, însă se temeasă nu deştepte bănuieli. 
   Într-o dimineaţă, împărţitorul aduse o scrisoare, care amărîinima Tincuţei. 
   După ce ea ieşise de la Isidor zaraful, tînărul bancher seţinuse de cuvînt şi inapoiase numaidecît poliţa, însoţind-o cuo explicaţie confidenţială către corespondentul lui dinBucureşti, în care îi povestea cum venise d-na Sotirescu, ce-izisese şi pentru ce o ascultase. Corespondentul arătase lui Mihaicele cuprinse în răspunsul zarafului din provincie. 
   Deocamdată Mihai rămase foarte mîhnit: era încredinţatcă lucrul pornea de la Saşa. Negreşit, el se ascunsese de dînsa, şi ea, la rîndul ei, se ascundea de el. Atunci firea lui dreaptă îlduse în faţa soră-si, căreia îi spuse pentru ce îi trebuiau banii, lăsîndu-i să înţeleagă, cu glume şi vorbe bune, că îşi da bineseama de ce făcea, şi că, deşi poliţa era în alb, instrucţiunilebanchirului erau limpezi, dobînda fixată şi celelalte. Saşa rîsede dînsul, îl încredinţă că nu pricepea o iotă din toatăîncurcătura asta şi îl ajută să ia banii de la bancă. 
   Mihai nu mai înţelegea nimic nici el. Atunci scrise Tincuţei o scrisoare, jumătate glumeaţă, jumătate ironică, care ar fitrecut cum ar fi trecut dacă n-ar fi curprins sfîrşitul, în carezicea că, pentru cauze neprevăzute, e silit să nu maiînsoţească pe ministru. 
   Tincuţa care era deprinsă de mult cu toate, cu asta nu seputu deprinde. Răspunse lui Mihai cu violenţă, spunîndu-iadevărul, scurt, şi rugîndu-l să nu mai adauge la cupa deamărăciuni cea din urmă picătură. În aceeaşi zi se îmbolnăvi. 
   El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. Cît rău îi făcusefără voie! . . . Ce prăpastie era în sufletul ei! . . Îi era necaz şiruşine de cele întîmplate, mai ales de ironia din scrisoare. Umblă cîteva zile fără căpătîi, trist, căutînd să uite. 
   În vremea asta Scatiu se da de ceasul morţii. Se întrunea întoate zilele cu deputaţii şi senatorii din majoritate, la el acasă, unde venea şi prefectul, cîteodată şi unul sau doi subprefecţimai isteţi, spre a pune la cale primirea ministrului. Primaruloraşului umbla din prăvălie în prăvălie, ca pe vremea alegerilor, rugînd lumea să iasă la gară cu mic cu mare. Negustorii erauinvitaţi să cureţe stradele, fiecare pînă la jumătate ca apoi„serviciul municipalităţii“ să ridice noroiul. Unii zîmbeau laauzul acestei pompoase calificări, deoarece „serviciul“ închestiune se compunea din două cărucioare desfundate, caremai mult murdăreau decît curăţau uliţele. Se luară măsuri săse umple cu pietriş toate gropile şi hîrtoapele din drumulministrului; se hotărî trăsura care va avea să-l aducă de la gară, şi neapărat se alese „carîta d-lui Sotirescu“, o cloşcărie decînd lumea, cumpărată la mezat şi dată acum, în vedereaevenimentului, pe mîinile lui Ferenz caretaşul; se ordonăsubprefecţilor să aducă de primprejur ţărani chiaburi, şi altele. Mare neînţelegere asupra persoanei care trebuia să se urce întrăsură cu ministru: prefectul ori primarul? Unii ziceau prefectul, alţii primarul. 
   — Mă rog, pardon, ia să ne înţelegem, zicea d-l Alexandriu, partizanul prefectului: cine reprezintă pe onoratul guvern? 
   — Ia slăbeşte-mă, nene cu onoratul guvern! D-l ministruvine aici în casa noastră; or mandatarul este d-l primare. 
   — Ba pardon, să mă iertaţi: d-l ministru vine el oare în oraşsau în judeţ? . . . Aud? Vine în judeţ. Atunci cine reprezintăinteresele judeţului faţă cu onoratul guvern? toţi— Consiliul judeţean, zise unul: să se urce în trăsură cu
   consilierii. Un rîs general însoţi propunerea. Alexandriu se înfurie: 
   — Ia, mă rog, să nu facem comicării. Eu nu sunt de ieri, dealaltăieri scos la lume ca dumnealui; că am văzut cînd a primit 
   Napoleon al III-lea pe împăratul Rusiei, şi pe Vodă cînd aprimit pe marele duce Nicolae, şi cînd a strigat Gambetta„Vive la Turquie, monsieur! “
   — Floquet, Floquet, coane Tudosie: a strigat „Vive la Pologne“, nu „Vive la Turquie“, zise prefectul. 
   
   — Floquet, Gambetta, tot un drac. 
   Scatiu rîdea mai tare decît toţi ceilalţi de bofonatele bătrînului Alexandriu, aşteptînd roşu şi enervat, să vadă luice rol îi dau. 
   În sfîrşit, hotărîră să-l însoţească prefectul, pînă la palatulprefectului, iar primarul să-i ţie un speech la gară; cînd o fi sămeargă acasă, să-l însoţească Scatiu. Acesta se apăra cu gurajumătate, încurcînd fraze fără rost. . . „că mi s-a îmbolnăvitnevasta tocmai acu, mă-nţelegi dumneata, cînd îmi ardcălcîile de treabă, cu afurisita asta de enfluenţă“. 
   În adevăr, de cînd se îmbolnăvi Tincuţa, el umbla forfotade colo pînă colo, trîntind uşile, înjurînd slugile, dînd dracului pe toată lumea. Alerga de la grajd, unde vizitiii frecaualămurile, pînă la sofragerie, unde Costea freca argintăria, făcînd din treacăt observaţiuni caraghioase, cu privire laputinile de la streşini sau la curcanii ce umblau prin curte. I seauzea vocea pînă în vecini, strigînd argatul: 
   — Ioane! Ioane! da’ n-auzi, mă afurisitule! Omul sărea din bucătărie, cu căciula în mînă: 
   
   — Porunciţi, coane. 
   — Nu vezi curcanii ăia cum se plimbă prin curte? 
   — Păi ce să le fac? 
   
   — Să te ia dracu şi pe tine şi pe ei! . . . Cotineaţă n-ai mă, să-i închizi? . . . 
   — Ba este, boierule. . . Iacă mă duc să-i închid. 
   — Da’ putinile alea de ploaie? . . . Le-aţi întins pe toate acuşi, cînd vine ministru! . . . 
   — Păi ce să le fac, coane? . . . doar să le închid şi pe ele cucurcanii. 
   
   — Nu, boule, să le pui în şură la locul lor. . . 
   „Acuşi, cînd vine ministru“ era lozinca cu care lovea încap pe cine întîlnea. De se întîmpla să-i ceară cineva ceva, răspundea totdeauna cu aceleaşi cuvinte: 
   — Acuşi ţi-ai găsit şi tu, cînd vine ministru? 
   Se chibzuise el că un fecoir singur nu ajunge, şi chemasepe teleliţă să-i aducă încă unul, vremelnic. Costea se simţeainsultat de această lipsă de încredere, şi, de la cea dintîiîntîlnire, se ciocni cu adversarul său, dîndu-i o sfîntă de bătaiede-l umplu de sînge. Tănase se înfurie ca un balaur, bătu peCostea şi-l dete afară, iar în locul lui aduse pe celalt. Feciorulcel nou n-avea haine. Atunci Tănase porunci madamei să scoatăo veche giubea de frac ce-o avea el de cînd pămîntul, şi-lîmbrăcă. Cînd dete Tincuţa cu ochii de el, vîrît în fracul luibărbatu-său, ca un cîine cu valtrap, sări din pat, bolnavă cumera, chemă pe Tănase şi-l rugă să aducă pe Costea înapoi, căaltfel se făceau de ocară. Dînsul strigă, înjură, blestemă, dartrebui să se supună, fiindcă n-avea încotro. Porunci din noumadamei să ridice fracul din spinarea feciorului, îi dete 2 francişi-l trimise să se plimbe, aducînd iarăşi pe Costea. 
   Cînd venea seara, cădea de osteneală şi se culca de la 8. Între o înjurătură şi o glumă, istorisea Tincuţei cele petrecuteîn adunarea de cu ziua, încercînd să repete vorbele luiAlexandriu, pe care nu le brodea deloc. Încurca pe Gambettacu împăratul Rusiei; pe Floquet îl chema „ăla, de, care era laParis cînd cu trecerea ruşilor“. Auzise ceva, dar nu putuse ghiciînţelesul cuvintelor franţuzeşti: 
   — Ăla, cum dracu-i zice. . . 
   — Cine omule? 
   
   — Ei, asta-i! . . . Dacă nu-ţi aduci aminte nici atîta lucru, lace-ai mai învăţat franţuzeşte! . . . 
   Tincuţa, prinsă de friguri, se uita la el cu ochii mari, căutîndsă pătrundă încurcătura din mintea lui sucită. 
   — Dar cu spiciul! . . . Auzi spici! . . . Să-i dai o palmăgrecoteiului boierit, să se ducă de-a vîndălacu! 
   
   Bănuia el că speech înseamnă discurs sau aşa ceva, darvorba i se părea atît de caraghioasă, încît chiar a doua zi, cînd se îmbrăca, o mîrîia mereu printre dinţi: 
   — Spici! . . . Auzi dumneata, spici! . . . 
   Între două accese de tuse, mai făcea cîte o cruce, maitrăgea o cizmă, şi iar se lega de Alexandriu şi de Floquet: „cum dracu-i zice, frate! “
   În sfîrşit, ziua cea mult dorită sosi. 
   Scatiu se sculă de dimineaţă, dete o raită pe la grajd săcerceteze starea sufletească a cailor celor mari, din care unulera cam nărăvaş; sculă pe vizitiul de oraş, precum şi pe Stoica, care se puseră numaidecît să se radă unul pe altul; inspectă„carîta“ mişcîndu-i roatele; inspectă cerul. Toate păreau înbună stare, afară de aceasta din urmă, care ameninţa cu ploaie. 
   Se duse sus şi se puse să se îmbrace. Ministrul sosea la1 după 12. Scatiu încercă redingota cea nouă, aşteptînd oracuvenită spre a îmbrăca fracul. Dejună la 10 jumătate, ca sărămînă vreme pentru slugi a se găti. La 12, se urcă în „carîtă„cu Costea pe capră. Vizitiul era îmbrăcat în haine negre, culegătură albă, de vară, ale cărei capete fîlfîiau pe umeri, cuun joben de al lui Tănase pe cap, ce-i cădea pe urechi. Frigulîl strîngea între umeri, dar trebuia să rabde. 
   Cînd s-o ia de la scară, Forgaş, harmăsarul din stînga, începu să sară în două picioare. Gură, bici, nimic nu se prinse. Tănase se dete jos, începu să înjure, lovi cu piciorul în burtacalului, dar totul fu zadarnic. Atunci veni Stoica, care cu ofluierătură, îl făcu să o ia din loc. Stăpînu-său se aruncă dinfugă în trăsură, iar vizitiul de oraş, gătit pentru ministru, rămasesă vină cu „droşca“. 
   La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cutoţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorularestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pepiept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, „domnul protoereu“; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani — în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu preaerau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat „cevabizbiu“ între ministrul de interne şi ministrul de justiţie. Afarădin gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumuloamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la trenerau duşi la hambarul de mărfuri, în jurul protestanţilor celormai ţanţoşi; cîţiva gură-cască priveau la măturătorii primăriei, care pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-altase inglindiseau la cîrciuma de la colţ. 
   La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce înaltă chemare avea el pe lume. La ofereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinareaministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputa-ţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbul-zindu-se care să ajungă mai întîi. 
   Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectulfăcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul seapropie de el, scoase dintr-un buzunar o hîrtie şi începu: „Domnule ministru! “, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pecare şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-isă vorbească pe nas. Şi iar începu: „Domnule ministru! “ Vîntulîndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară era un chiloman de nu se mai auzea nici în cernici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectulprezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pecovorul ce era întins de la clasa I-a pînă la ieşire. Aci, zarvaera la culme. Pietrişul aruncat de curînd făcea să hîrşie roateletrăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigaula birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşiidau cu pumnul în capul cailor. 
   Cînd se iviră prefectul şi ministrul, trăsura lui Scatiu era lascară, cu caii neastîmpăraţi, ce o smuceau din loc la fiecaremoment. Costea ţinea uşa cupeului deschisă, dar ministrul nubrodea clipa cînd să intre fără a se lovi. După oarecarechibzuială, marele demnitar al statului se aruncă deodată lavoia întîmplării şi căzu pe perne. Prefectul făcu şi el tot astfel, iar Costea se urcă pe capră. Cînd însă s-o ia din loc, pace. Forgaş sărea în două picioare ca la circ, sforăia, muşcazăbalele, pînă ce prefectul, pierzînd răbdarea se dete jos. Scatiu turba de mînie: ar fi dat cu cuţitul în cal, de nu i-ar fifost ruşine. Atunci, furios, strigă la Stoica să vie numaidecît. Vizitiul de oraş trebui să renunţe la gloria de a purta pe ministru, iar cravata lui de mătase trecu din nou în slujba droşcei detoate zilele. Stoica, liniştit, cu vorba lui lătăreaţă, pofti peprefect să se urce fără teamă, că, „aşa se joacă băiatul: mărog, cal tînăr nu-i? “
   Şi astfel se înşirară trăsurile una după alta, în goana cea mare, către palatul prefectului. La aripa din dreapta a trăsurii ministrului, venea poliţaiul oraşului, călare, de-abia ţinîndu-se pe cal, zguduitşi frămîntat ca vai de el, căci, deşi era aprig la chip, în fond eraun biet creştin, care nu avea alte aptitudini spre a deveni, „prefectde poliţie“, cum îşi zicea el, decît nevoia de slujbă. 
   Pe drum, Tănase, în trăsură cu Panaitopolu, îşi vărsa foculpe socru-său, care-l pricopsise cu Stoica: 
   — Mi-a învăţat caii cu nărav, domnule! . . . Cine crezi că mi 
   l-a colăcit? Tot socru-meu. Apoi se mira că nu văzuse pe Mihai. 
   — Nu înţeleg de ce n-a venit văru-meu. . . 
   Panaitopolu se uita la el cu coada ochiului, gata să-l umflerîsul de rudenia cu Comăneşteanu, dar Scatiu sări iar la Stoica. 
   — Al dracului ţigan, domnule: vezi dumneata cum a învăţatel calul să sară în două picioare cînd mînă altul, şi să fieblînd ca un miel cînd ia el hăţurile! 
   — Pui de hoţ de pe Bărăgan, măi Tănase! . . . Ştii tu ce alegi. 
   Panaitopolu era un grecotei, îmbogăţit ca şi Scatiu, şi mofturilela el nu se treceau. Rîdeau amîndoi, uitîndu-se unul la altul. 
   De la prefectură, ministrul trecu la primărie; de la primărie, la spital; de la spital la arest. În vremea asta, regula hotărîtămai dinainte, cu însoţitorii, rămase baltă, de vreme ce ministrul ceruse să-l urmeze prefectul peste tot. Tănase veniseacasă şi aştepta. 
   Tincuţa, rămasă singură, după plecarea bărbatului său lagară, se sculase binişor din pat, se gătise cum putuse, uitîndu-se, tristă, la umerii transparenţi de slăbiciune şi se aşezase pe ocanapea. Ea spera să vadă în curînd pe Mihai. Cînd dete cuochii de bărbatu-său, încruntat şi solemn, înţelese numaidecîtce se petrecuse. Dînsul povesti isprăvile cailor, frîngîndu-şimîinile că l-au făcut de rîs: înjură pe Stoica şi pe cine i l-adăruit; bătu din picior la dînsa că şi-a găsit să fie bolnavătocmai în aşa momente grele; batjocori pe Mihai că nu venise. Ea îl privea lung, cu lacrămile în ochi; i se părea un nebun, scăpat de la balamuc. Nu zise nimic, ca de obicei, lăsîndu-lsă se potolească singur. 
   Din nenorocire, tocmai atunci intră pe poartă cupeaua, fărăministru. Acesta se săturase de săriturile harmăsarilor, şi rugasesă i se dea o birjă. 
   Cînd văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pricepudintr-o clipă ceea ce se întîmplase. Atunci, în adevăr, păru căînnebuneşte. Galben ca un mort, fără a rosti un cuvînt, se repezila revolver, ieşi afară şi împuşcă pe Forgaş, înhămat cum se afla, descărcînd cîte şase focuri în el. 
   — Na, na, na, să te înveţi să mai sari altă dată! 
   După aceea aruncă revolverul şi se năpusti asupra lui Stoica. Acesta crezuse că-l omoară şi pe el, şi de frică o luase la goanăspre fundul curţii, sperînd să poată încăleca peste zid şi săfugă. Dar Scatiu îl ajunse din urmă, îl înhăţă de chică şi-l dusetîrîş pînă în curte, unde îl bătu hoţeşte. După ce răsuflă bine, îi lăsă pe toţi grămadă şi se urcă sus. 
   Stoica se sculă din noroi, fără a zice un cuvînt; îşi îndreptăpărul în cap, din care scotea viţe întregi smulse de stă-pînu-său, şi se apropie de cal. Acesta căzuse din ham într-un lac de sînge, îşi întinse capul pe pămînt şi trăgea de moarte. 
   Ochii lui limpezi se uitau la Stoica, fără viaţă. Gemeacîteodată din fundul plămînilor, ca un om. Carnea tremura pe el, ca înfiorată de durere. 
   La vederea calului murind, Stoica se aruncă la pămînt, lîngă botul lui, şi începu să se bocească ţigăneşte: 
   — Calule, sărmanule, te-a mîncat fript stăpînu-tu, dar-ar Dumnezeu să i se usuce mînuşiţa cu care te-a împuşcat! . . . 
   Săriră slugile celelalte să ridice leşul, să deshame calulrămas şi să pună trăsura la loc, dar nu fu cu putinţă să scoalepe Stoica de pe botul lui Forgaş. Atunci Bănică şi cu argaţii îlluară pe sus; aduseră o droagă în care puseră calul împuşcat, îlacoperiră cu paie şi-l duseră la cîmp; spălară petele de sîngede pe jos şi astfel totul păru reintrat în ordinea de mai-nainte. 
   De la o fereastră, Tincuţa văzuse începutul scenei curevolverul, şi leşinase. Şezu căzută jos mai bine de un sfert deceas, şi se deşteptase singură, fiindcă nu venise nimeni. Sesculă binişor de pe covor şi se apropie de canapea. O dureacapul grozav. Ceea ce văzuse era oribil. Bărbatu-său nu-i maiapărea, ca pînă acum, numai mojic, ci nebun furios. Pentruîntîiaşi dată îi fu frică de dînsul. Dar încetul cu încetul, selinişti: înţelegea că amorul propriu al omului ridicol din născare, care pricepe cîteodată că e ridicol, e mai teribil decît al altuia. Tot gîndindu-se, îşi aduse aminte de tată-său: o fi auzit focurilede revolver sau nu? Poate că nu, fiindcă odaia lui era de cealaltăparte a caselor. Se sculă cum putu şi se duse pînă la uşa lui, pecare o deschise cu grije; conu Dinu dormea în fotoliu. Se retraseîncet, aproape fericită; el cel puţin nu ştia nimic din mizeriilece dînsa îndura. 
   În vremea asta, Scatiu sta singur în birou, aprinzînd ţigarădupă ţigară; acţiunea lui de nebun îi descărcase sufletul deneliniştea pe care o grămădise cu încetul toate fapteleneobişnuite din urmă şi din ziua aceea. Acum se simţea bine, parcă şi-ar fi dezbrăcat o haină care-l strîngea. Îşi aruncă ochiipe fereastră, tocmai cînd ridicau calul să-l ducă la cîmp şi, instinctiv, voi să se repeadă la uşă spre a porunci argaţilor să-i ia pielea. Dar un sentiment grosolan de ruşine îl opri pe loc. Seaşeză din nou pe scaun şi se puse să se gîndească: pierduse omie de franci, preţul calului! Dacă în loc să-l împuşte l-ar fivîndut, se scăpa de el şi nu păgubea nimic. Făcuse o prostie. Şi cu cît se gîndea mai mult, cu atît îi părea mai rău; o miede franci! . . . Auzi, de aia e bine să nu se pripească omul. Şi celpuţin, dacă l-ar fi împuşcat dintr-o dată, numai cu un glonţ! Dar nu, îl ciuruise cu şase gloanţe. Cu toate astea, după unsfert de ceas, chemă pe Bănică şi îi zise să trimită pe cineva lacîmp numaidecît să ia pielea de pe cal. 
   Pe cînd acestea se petreceau la Scatiu, ministrul îşi isprăviseinspecţiile şi venea spre casă cu prefectul. 
   Înaintea trăsurii alerga un gardist călare, iar pe capră eraun dorobanţ. Cînd să iasă trăsura pe uliţa armenească, gardistul fu oprit de un pîlc de oameni şi în urma lui trebui să seoprească şi birja ministrului. Se munceau agenţii puterii publicesă facă drum trăsurii printre mulţime, dar fară folos: erau vreosută de ţărani ce se grămădeau spre ministru, cu o hîrtie înmînă. Acesta făcu semn birjarului să se oprească, întebînd peoameni ce voiau; ei, cu căciulile în mînă, vorbeau toţi deodată, aşa că nu se înţelegea nimic. Prefectul le luă hîrtia şi le făgăduisă le dea dreptate — dar căută să pună jalba în buzunar. Ministrul însă, care nu pricepea nimic, voi s-o cetească. . . 
   Era o reclamaţie a ţăranilor de la Ciulniţei. Sătui de angarele, de nelegiuiri, de dobînzi, oamenii veniseră, disperaţi, să seplîngă ministrului. Nu mai cereau nimic decît să le dea înapoipe boier, pe conu Dinu, care din moşi-strămoşi stăpînise pe lavetrele lor. Se formase cu încetul legenda că ginerele secfestrase pe socru. 
   Ministrul se simţi pentru moment umilit că trebuie să meargătocmai în casa lui Scatiu, şi, cu toate lămuririle prefectului căţăranii erau puşi la cale de un avocăţel din opoziţie, se gîndisă telegrafieze numaidecît la Comăneşteanu, care, fiind rudăcu Dini Murguleţ, putea să-l lumineze. Ceea ce şi făcu. 
   VII 
   La Scatiu acasă erau pregătite două mese: una pentruministru şi lumea aleasă în sofrajeria cea mare; alta pentru„ciurucuri“, într-o odaie de jos. Planurile lui Tănase erau măreţedetot: el voia să dea ministrului un banchet de 50 de persoane, cu vinuri ravac, trase şi gustărite de Bănică în persoană, dar selovise de Tincuţa, care, din camera ei, ţinea toate din scurt. Eaştia că cea mai mică petrecere din casa lor se sfîrşea cu beţie, cu lăutari şi chiloman, şi socotea că ar fi mai cuminte să nudea ministrului priveliştea acestor scene. El urlă, blestemă, setîngui că dînsa nu se gîndeşte decît la ale ei, fără a ţineseama de alegători, de popularitatea lui. Simţea că ea aveadreptate, dar, ca să nu aibă aerul că se conduce de un cap de femeie el, dipotatul enfluent, hotărî să împartă invitaţii în douătabere. Ideea era necuviincioasă pentru cei ce intrau întreciurucuri, dar era practică. De altfel, subcomisarii, agenţiielectorali, unii negustoraşi chiar erau mulţumiţi să mănîncedeparte, în tihnă, cu „sfînta agheasmă„ la-ndemînă, decît săse piţigăiască la masa ministrului. 
   O baratcă de scînduri lega sufrageria de sus cu cea de jos, iar muzica militară era aşezată tocmai la mijloc ca să se poatăauzi din toate părţile. 
   Ministrul intră în sala de mîncare cam înnorat. Scatiu nuştia nimic de ce i se întîmplase pe drum, şi socotea că aşa secade să fie un om mare. 
   Prînzul merse bine, — ce-i drept, cu diferite soiuri deînjurături la adresa lui Costea, mîrîite printre dinţi. Muzicamilitară cînta corect, cu d-l capelmaistru în mare ţinută, întorscu spatele spre muzicanţi şi cu faţa spre banchet, uitîndu-seţintă în ochii colonelului. Cînd veni vremea toasturilor, se mai încurcă treaba — însă toţi se ţineau la locul lor. Unii rîvneau la masa de dincolo, unde limbile se amestecaseră chiar de laal doilea fel de bucate. 
   De-ndată ce se sfîrşi prînzul ministrului, unii dintre ceimai nerăbtători se repeziră la ceilalţi. Colonelul, care nu prea bătea cu apa făcu stînga-mprejur şi se rezemă lîngă un şip cunişte „pustiu de profir“ (cum zicea domnul protoereu) des-arunci culionul în cîini şi mai multe nu. 
   Mai întru tîrziu deteră soldaţilor să mănînce, închiseră uşilebărătcii ce dau spre casele de sus, şi astfel zgomotul păru a selinişti. Pe la miezul nopţii, ministrul, ostenit de drum, se retrase. Toţi răsuflară. 
   Cînd însă s-adoarmă, muzica militară începu din nou. Chipera ea ascunsă într-o odaie de jos, dar te joci cu tromboanele şicu piculina! . . . Mai ales era un afurisit de solist cu cornul, carepusese mîna pe o doină; şi ţi-o freca, şi ţi-o învîrtea, de gîndeaică-şi dă duhul în trîmbiţă. O lua de jos, lung, tărăgănat, şi seurca la deal ca un hain, şi iar o mai ţinea, şi iar se urca, pînăprindea două note ascuţite, pe care le sfrichidea un ceas. 
   Bietul ministru se foia în pat, îşi trăgea plapoma pe ochi, îşiînfunda capul în perne, nădăjduind că doar l-o ierta Dumnezeusă adoarmă. Cînd însă să-l fure somnul, cornistul se întorceacu trîmbiţa tocmai în partea aceea, iar cele două note de susstrăbăteau văzduhul ca două săgeţi nevăzute, şi se înfigeau înurechile ministrului. El se scula pe marginea patului, uitîndu-se jos fără nici o nădejde: 
   — Ei, bată-te de om! . . . zicea el. 
   În vremea asta, boierii de sus se duseră la cei de jos şi beţiase întinsese în toată strălucirea ei. Încredinţaţi că nimic nuajungea pînă la ministru, urlau şi schelălăiau ca într-o menajerie. Fiecare dăduse drumul firii sale. Revizorul şcolarse dezbrăcase de haină şi, bot în bot cu protopopul, cîntaubisericeşte, dînd cu pumnul în masă ca să ţie măsura. 
   — Pe glasul al 7-lea, popo! . . . 
   Răguşit de atîta zbierat, protopopul de-abia mai cîrîia, scoţînd cîte o notă de cocoş cu ţîfnă, cu capul plecat spreizvor şi cu degetul lîngă nas, bătînd tactul. 
   — N-auzi, popo: pe glasul al 7-lea! . . . 
   — Am răguşit detot, măi frate. 
   — Bea agheasmă, afurisitule! . . . 
   
   Popa mai turna în el cîte un pahar, şi iar se vîra în sufletul celuilalt, cu degetul la nas. 
   Fiecare îşi avea ticul său. Lîngă popa cu degetul, veneacolonelul. Descheiat la tunică pînă jos, el se uita posomorîtla muzicanţi, cu ochii împăienjeniţi, cu mîinile amîndouăîntinse în văzduh, parcă să se apere de un duşman nevăzut. La fiecare întorsătură a doinei, scrîşnea din dinţi şi gemea deţi s-ar fi părut că i se rupe inima de jale; în fond însă eranumai beat, dar beat criţă. 
   Cînd venea treaba la schimbat cîntecul, era vai de lume; nu se potriveau doi la gust. Primarul, care rîdea mereu, călarepe un scaun, încerca să fie dulce la vorbă: 
   — Mă rog matale, puiule, dom’le capelmaistru, să ne cînţi„frunză verde, bîr, oiţă“. 
   Alexandriu vrea Mascota. Se ducea în faţa şefului muzicii, mătăhăind: 
   — Mon cher, te rog, partea aia din Mascota, ştii, unde cîntă
   curcanii, golu, golu, golu. . . Panaitopolu îi făcea vînt din drum: 
   — Ia slăbeşte-mă cu golu-ul dumitale, amice. Mă, dom’lecapelmaistru, să-mi zici valsul lui Ivanovici, ti-ra-ra-ri. . . 
   Şi, ca să spuie ce vals voia, da drumul unui glas argăsit despirturi, care hămăia fără nici un rost. Capelmaistrul nupricepea. Atunci Panaitopolu chema pe poliţai, care în tinereţiledumisale cîntase din flaut. 
   — Nică! Nică! . . . Şi fiindcă celalt n-auzea, începea să-l poreclească: 
   
   — Mă ţopîrlane! Mă şurupelniţă! Mă bocciule, da’n-auzi! . . . 
   Poliţaiul, ciupit de vărsat, cu nişte favorite serbezi, slab şicosteliv ca vai de el, era nebiruit la chef: ar fi fost în stare săbea o vie întreagă fără să se cunoască. Sări de unde se afla şiveni lîngă Panaitopolu. 
   — Porunciţi, mă rog. 
   — Ia un flaut, şi zi valsul lui Ivanovici. 
   
   El puse mîna pe un flaut de la un soldat, îşi titiri gura peîmbucătură şi începu să ţîfnească, chisc, chisc, pînă o prinsedin loc. Atunci dete drumul la nişte tereremuri straşnice, pecari Panaitopolu le însoţea cu glasul lui spart, ti-ra-ra-ri, învîrtindmîna prin aer şi lăsîndu-se pe spate. 
   Dar în mijlocul lor sări deodată Tănase Scatiu. El pînă atuncistase de o parte, fluierînd o chindie pe care vrea să şi-o aducăaminte. Puse mîna pe şeful muzicii şi-i zise: 
   — Asta! . . . Apoi îşi întinse buzele să spuie ce voia, dar nu înnemeri. 
   
   — Ptiu, bat-o Dumnezeu, că pînă acuma o cîntai! . . . 
   
   Capelmaistrul, ca să-i facă plăcere, puse pe soldaţi săîncerce toate chindiile pe cari le ştiau. Era o ticăloşie, ozăpăceală, de nu se mai auzea nici în cer, nici în pămînt. 
   — Nu-i asta, nici asta. În sfîrşit, la a patra, părură că-i dau în pîrtie: 
   
   — A ha, ha, zise Scatiu, asta! 
   
   Atunci se dezbrăcă de frac, scoase cizmele, îşi puse mîinileîn şolduri, şi începu. . . Ceilalţi se făcură roată în jurul lui, privindu-l cum pisăgea pămîntul în vîrful picioarelor, dînd cucălcîiul în scînduri, strîmbîndu-şi gleznele, cînd afară, cîndînăuntru, lăsîndu-se pe genunchi, sărind în sus, de parcă intraseaghiuţă în el. După ce se munci aşa vreun sfert de ceas, căzu peun scaun: 
   — Vezi, domnule! . . . Astea sunt ale noastre, nu valţuri şidănănăi de-alea de-ale d-lui Alexandriu. . . Auzi „golu, golu“, parcă ia hapuri! . . . 
   În vremea asta, polcovnicul Stamate, care sta întins pejos ca un tumurug, puse mîna pe pantofii lui Tănase, şi, foarteliniştit, îi umplu cu mezeluri de pe masă. Alţii jucau princolţuri, fiecare pe seama lui. Unii dormeau pe sub scaune. Doi-trei negustoraşi, simţind că se apropie vremea de ducă, puneau cîte o mandarină în buzunar. 
   Spre zori, începură să-i care trăsurile pe la casele lor, cape nişte saci, şi astfel sărbătoarea se sfîrşi, spre deplina mulţumire a lui Scatiu, care socotea că e o necinste să iasălumea trează din casa lui. 
   Cît despre ministru, zgomotul roatelor pe caldarîmulcolţuros îl făcu să sară din somn, buimac, întrebîndu-se în gîndde se cutremura pămîntul ori sosise sfîrşitul lumii. . . 
   VIII 
   A doua zi, pe cînd Scatiu, informat de Bănică, plecase laCiulniţei să reguleze pe ţărani, Mihai sosea de la Bucureşti. 
   Tincuţa, care toată noaptea nu închisese ochii, dormeacînd veni el. 
   Mihai fu introdus numaidecît la ministru. Acesta îi istorisiîntîmplarea cu jalba oamenilor, rugîndu-l să-i spuie ce sepetrecea între Scatiu şi socru-său. El nu ştia nimic. Auzise cevadespre neînţelegerile dintre socru şi ginere, dar nu le daseimportanţă. Făgădui să cerceteze lucrurile mai de aproape şisă-l informeze. Ministrul plecă din nou cu prefectul în inspecţie. 
   Mihai ceru să vadă pe Tincuţa, dar ea dormea. Atunci se gîndi să se ducă de-a dreptul la conu Dinu. 
   Bătrînul, aşezat ca de obicei în fotoliul lui, cetea. Cîndintră Mihai, el se uită lung la dînsul, peste ochelari. Îl recunoscu, dar parcă fără grabă, şi plecă ochii în jos. 
   — Sărut mîna, nene Dinule. Ce mai faci? 
   — Bine. . . Mihai, crezînd că nu prea aude, ridică glasul: 
   
   — Uite, am venit să te văd. . . Eşti sănătos? 
   
   — Mă bucur că-ţi mai aduci aminte de mine. Eu suntsănătos. . . Tincuţa nu prea e bine. 
   — Da’ ce are? El ridică mîinile în sus şi înălţă din umeri: 
   
   — Cine poate să ştie! . . . După aceea se uită la dînsul lung. 
   
   — Semeni cu tată-tău. . . Să-i semeni că era om de ispravă. 
   — Îţi mai aduci aminte, nene Dinule? Îţi aduci aminte cîndam mers la gară cu toţii, să primim pe nenea Matei? . . . 
   El plecă ochii în pămînt şi nu răspunse. . . Mihai se uita lael, mirat de adînca schimbare ce o luase. Căută să-l însufleţeas-că cu ceva, şi îşi aduse aminte că Saşa îi dase o pereche depantofi pentru dînsul. 
   — Nene Dinule, maman îţi trimite nişte pantofi. . . Mă ducsă ţi-i aduc. 
   
   Şi ieşi să-şi caute valiza. Cînd să ajungă în capătulcoridorului, cam întunecos, i se păru că o uşă de la o odaielăturalnică era întredeschisă. Voi să treacă mai departe, darcineva îl chema. Se opri să asculte. 
   — Mihai, bună dimineaţa. El nu pricepea bine cine-i vorbea. 
   
   — Bonjour. . . Cine mă cheamă. . . 
   
   Prin crăpătura uşii se strecură mîna Tincuţei. El o recunoscu şi se apropie de dînsa, sărutînd-o. 
   — Ce va să zică asta? cînd ai venit? 
   — Acuma. Ce faci? . . . Am auzit că nu prea eşti bine. . . 
   — N-am prea fost bine. . . Dar cînd ai venit? 
   
   — E un ceas de cînd am venit. . . Am fost la nenea Dinu. . . Măduceam să-i caut nişte pantofi, de la maman. . . 
   — Ce ciudat lucru! . . . Eu ştiam că ai venit, fără să ştiu. . . Ce face Saşa? 
   — E bine. 
   — Dar fetele? 
   — Bine, toată lumea. Da’ de ce nu ieşi la lumină? Ea rîdea, ascunsă după uşă. 
   
   — Nu se poate. . . Tot ce pot să fac este să-ţi dau mîna dinnou, dacă te mulţumeşti. . . 
   
   Şi-i întinse iarăşi mîna, prin deschizătura uşii, cu braţulpînă la cot. El îşi lipi gura de pielea netedă, sărutînd-o pe totlungul, de jos pînă sus. 
   — Eşti supărată pe mine, Tincuţo, şi ai cuvînt să fii supărată. . . 
   — Destul. . . fii cuminte. . . nu sunt supărată. Se zărea, în întunericul odăii, obrazul cu ochii strălucitori. 
   
   
   — Închipuieşte-ţi că ştiam că ai venit, şi nu-mi spusesenimeni. . . Du-te la tata. . . destul. Am să trimit să te cheme. . . 
   Îşi retrase binişor mîna şi strînse uşa: 
   — Să vii numaidecît. 
   — Viu. 
   
   Fericit că o vedea veselă şi că nu era supărată pe el, Mihaialergă în odaia lui, scoase pachetul din geamantan şi se întoarsela conu Dinu. 
   — Uite, nene Dinule, maman îţi trimite pantofii ăştia deiarnă. . . Doreşte să te vadă. . . Nu vii la Bucureşti? . . . 
   — Nu pot să viu. . . Spune Saşii că o doresc mult. N-amvăzut-o de doi ani. 
   
   — Nu te mai duci la moşie? 
   El învîrtea pantofii în mînă. Întoarse ochii lung şi se uita laMihai. 
   — La care moşie? 
   — La Ciulniţei. Bătrînul ridică din umeri. 
   
   — Ce copil eşti! . . . Tu nu ştii că eu nu mai am moşie. . . 
   
   Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, îl apucăde braţ şi-l zgudui cu putere. 
   — Eu nu mai am moşie! . . . Moşia mi-a luat-o tîlharul. . . Tîlharul, banditul care îmi omoară fata! . . . Şi Cel-de-sus îicunoaşte nelegiuirile, îi înţelege gîndurile, şi nu-l trăsneşte! . . . şi nici nu mă cheamă pe mine la dînsul, ca să nu mai văd! . . . 
   După aceea, muie vocea, şi cu mare tristeţe zise: 
   — Îmi pare rău că o să mor blestemînd: nu mai este dreptateomenească, iar Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine. . . 
   
   I se strîmbaseră toate liniile obrazului, vorbind astfel. Odescurajare adîncă se întipărise pe chipul lui, descurajareaomului revoltat, care nu speră în nimic. Lui Mihai i se făcumilă. 
   — Nene Dinule, ne te turbura aşa, că tot mai e dreptate în
   lume; uite, ţăranii vor să te aibă din nou. El dete din cap. 
   — Ce să-ţi facă ţăranii, împotriva cîinelui ăstuia! . . . 
   — Cine ştie! . . . poate să-ţi facă ceva: au reclamat prefectului. 
   
   Conu Dinu se ridică pe braţele fotoliului. 
   — Au reclamat prefectului! . . . Se vede că i-a schingiuitdetot. . . 
   — Mă rog, dumneata ai dat toată moşia de zestre? 
   — N-am dat nimic! El a luat. . . A pus mîna pe tot, fără să măîntrebe: zice că eu sunt bătrîn şi neputincios, că mă fură toţi dintoate părţile. . . Vezi bine; aşa, mă fură numai el, mă fură şi măvîră în pămînt, şi pe mine şi pe Tincuţa. . . Şi ce vor ţăranii? 
   — Vor să te întorci dumneata la ei. 
   Conu Dinu se uită la Mihai lung. 
   
   — Sărmanii oameni! Dar crezi că-i lasă el să facă ce vor? Mă prind că acuma, cînd noi vorbim despre asta, nebunul e lamoşie. Ia sună, numai a minune să vezi. . . 
   
   Mihai sună. După cîteva minute veni o slugă cu ochiiumflaţi, cu părul vîlvoi. Conu Dinu o întrebă binişor: 
   — Acasă-i domnul? 
   — Nu-i acasă, cucoane: a plecat la moşie. . . Bătrînul dete din cap către Mihai, iar sluga ieşi. 
   
   
   — Vezi? s-a dus, a lăsat pe ministru şi tot, numai ca să-şirăzbune pe lume. . . Auzi, el, om să primească un ministru! . . . Cine şi-a făcut păcat să-l trimeată în casa asta? Mă crezi cîndţi-oi spune că toată noaptea au băut ca nişte năuci? Ai văzut înce hal sunt slugile. . . Asta e viaţa noastră: cînd e treaz, e biciullui Dumnezeu; cînd e beat, îl legi. . . Un asemenea om duceinteresele judeţului şi ale ţării, — vai de ea, de ţară! . . . 
   După aceea tăcu, clătinînd trist din cap. Apoi rugă pe Mihaisă-i dea hîrtiile de sub pernă, ca să-i arate foaia de zestre. Incepu citania din fir în păr a tuturor actelor. Bătrînul se opreala fiecare frază, la fiecare vorbă, cerînd explicarea cuvintelornoi, întrebîndu-l de nu era dreptatea de partea lui. 
   Ar fi urmat astfel toată ziua, de nu venea femeia din casăsă spună lui Mihai că îl cheamă Tincuţa. 
   Mihai ieşi, iar conu Dinu rămase cu hîrtiile în braţe. Tot interesul documentelor dispăru deodată, şi în mintea lui se ivi oidee nouă, întoarcerea la ţară. Cum avea să se ducă, cine era să-l îngrijească puţin îi păsa. Să plece cu trăsura lui Scatiu nu semai putea, fiindcă singura slugă credincioasă, Stoica vizitiul, sedusese în lume. Atunci îi veni în gînd altceva: să fugă. . . 
   Pe cînd planurile acestea munceau pe conu Dinu, Mihaiintra la Tincuţa. 
   Întinsă pe canapea, cu o rochie de casă pe dînsa, ale căreicute, de mătase aurie, cădeau bogate pe covor, cu o blană albă pe picioare, Tincuţa mişca uşor degetele pe o carte. Înfaţa ei era un fotoliu, alături de o măsuţă, cu un vas subţiratec, elegant, din care se lăsa spre dînsa o roză înflorită în grabă şisfioasă; în atmosfera salonului, o căldură binefăcătoare în caresurîdea o minunată fotografie a d-nei Vigée Le Brun, ce-isemăna. 
   Cînd intră Mihai, ea zîmbea. Părea că simte toate mişcărilelui, chiar cînd nu-l vede, că ştie cînd vine, ce doreşte, ce aresă zică. 
   — A! . . . domnule Mihai, iată-ne în sfîrşit! El dădu din cap, mulţumit şi cam stîngaci, luîndu-i mîna. 
   
   — Aş fi venit de ieri, dar mi-era ruşine. . . după o scrisoare
   
   aşa de proastă. . . — Şezi. Uite, vezi? asta este. . . Şi zicînd astfel, scoase din carte scrisoarea lui. 
   — Dă-mi-o, te rog, s-o arunc în foc. . . 
   — Ţi-o dau, însă cu condiţie: să nu mai scrii asemenea lucruri. 
   — Nu mai scriu niciodată. — Şi să aibi încredere în mine, fiindcă îţi vreau binele. 
   
   — Da. 
   
   Ea îi dete scrisoarea, pe care el o aruncă în sobă. Amîndoise uitau la hîrtia ce ardea, îndoindu-se şi lăsînd să se vadăliterele negre pe fondul cenuşiu. Tincuţa dete din cap. 
   — Ăsta-i drumul pe care-l iau toate cele omeneşti. 
   El nu zise nimic, ci numai se uită la dînsa lung. Era albă cahîrtia pe care o ţinuse în mînă, diafană, de o tinereţe candidă. Numai ochii păreau că ard, cu o viaţă proprie, ca diamantele. 
   Mihai se simţi mişcat ca de o poezie, în care durerea porneştedin straturile cele mai adînci ale sufletului rănit, dar cuvintelerămîn simple. Ea de asemenea îl privea şi părea că înţelege cese petrece într-însul. Plecă ochii în jos şi nu zise nimic. Dupăaceea, uitîndu-se iarăşi la cenuşa scrisorii, îl întrebă: 
   — S-a stins? 
   — Da. 
   — Apropie-ţi scaunul de mine şi şezi. El mişcă fotoliul spre dînsa. 
   
   
   — Te rog, întîi închide uşa că vine frig. El o închise. Umbla încet, ca într-o odaie în care s-ar ruga cineva. Veni iar lîngă dînsa, privind-o cu sfială. 
   — Şezi, te rog. . . Ştii că azi-dimineaţă m-am deşteptat dinsomn, cu credinţa nestrămutată că ai venit. De ce ai venit? 
   — Fiindcă m-a chemat ministrul. 
   — Altfel nu veneai? 
   — Ba aş fi venit, dar mai tîrziu. Ea îl privi în tăcere, după aceea încercă să zîmbească. 
   
   
   — De cîtăva vreme a început să-mi fie frică de cevanecunoscut; mă tem să nu mor. E drept că nu prea am cuvîntsă mă îngrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fericită. Însă decîţiva ani mă lega de viaţă o simţire nouă şi puternică. Să ţi-ospun? . . . 
   El se apropiase şi mai mult, şi-i luase mîna într-ale lui. 
   — Dacă nu e prea greu, spune-mi-o. 
   Tincuţa se rezemase cu obrazul de spatele înalt al canapeleişi-l privi cu ochii gînditori: 
   — Îmi era drag cineva, atît de drag, atît de scump, încîtcredeam că o să pot trăi şi să mă pot bucura de simţirea meanouă. Dar se vede că nu se poate. . . 
   Mihai, mişcat pînă la lacrimi, încercă s-o oprească. 
   — Te rog, Tincuţo, de ce vorbeşti aşa? . . . 
   — Vino mai aproape. Ţi-aduci aminte de copilăria de pelac? Copilărie, ce dulce copilărie! . . . Ascultă-mă: aş vrea să-ţi dau ceva. M-am pregătit să-ţi dau un inel. Vrei să-l primeşti? De ce să nu-l primeşti? Sau dacă vrei să-ţi dau altceva. . . 
   Se uită la el zîmbind şi-i atinse fruntea cu degetul. 
   — Mă înţelegi? 
   — Te înţeleg de mult. . . 
   Ea îi acoperi gura cu mîna. 
   — Ştiu. . . 
   — Şi dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu poate să fie
   
   
   nimic mai frumos decît asta. Şi, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. Tincuţa se uita la el nedomirită. 
   — De la cine îl ai? întrebă cu temere. 
   — De la soră-mea. Ia deschide-l. Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraordinar. 
   
   — Deschide şi dincolo, sau să ţi-l deschid eu. . . Pe sticla albă era o viţă de păr, legată cu o panglicuţă roşie. 
   
   — O cunoşti? întrebă Mihai. 
   
   Obrazul ei se coloră de sînge, un val de căldură îi umpluochii de lacrămi şi fără ştire îşi aruncă braţele de gîtul lui. I seumplea pieptul de aer, de prea mult aer; se îneca de emoţiune. Încet, pe nesimţite, i se lăsară braţele grele, capul ei căzu pespate, şi rămase galbenă, ca moartă. El voi să se scoale de pecovor, speriat de paliditatea ei, dar o uşoară mişcare a braţelor, ce se rezemau încă de dînsul îl făcu să se oprească. Ea îşiduse mîna binişor la frunte, mişcă braţele în sus şi deschiseochii. 
   — Mi-a trecut. Nu te speria. Nu sunt mai urîtă. . . E o impresiefugară, pe care nu ştiu de o înţelegi: viţa asta de păr a păstratun parfum, pe care-l regăsesc în toate lucrurile mele vechi. Cînd îl simt, îmi pare că vremea n-a trecut, sau că a trecutatîta vreme, încît eu, cea de atunci, am murit, iar eu, cea deacum, sunt alta. Şi îmi pare aşa de rău că nu mai sunt cea deatunci! Poate, poate ar fi altfel. . . 
   După aceea întinse mîna în aer, cu o mişcare atît deuşoară, dar atît de fără speranţă, încît spuse o lume de durere. 
   Se uită un moment înainte-i, apoi se ridică ceva mai sus pecanapea, şi iar zîmbi. 
   — Şezi pe scaun. . . Te visez aproape în toate nopţile. Te văd aievea cum te mişti, cum priveşti cîteodată cu ochii îngînduri, şi puterea visului e aşa de mare, că a doua zi îmiaduc aminte că priveam şi eu tot acolo. Ştiu tot ce faci, undete duci, la ce te gîndeşti. Ştiu cînd eşti trist, cînd îţi aduciaminte de mine. E o nebunie care mă încălzeşte, îmi odihneşte spiritul. Doctorii socot că sunt bolnavă de nervi. La început lespuneam că visez toată noaptea. Mi-au dat fel de fel de doctorii, care mă făceau să dorm ca o piatră. Le-am lăsat la o parte şim-am întors la visurile mele. 
   Îşi plecă fruntea pe o lature şi se uită la el. 
   — Dacă nu te-aş mai visa, aş muri. 
   Mihai o asculta, cu inima sfîşiată. Îi era frică să se maiapropie de dînsa, ca nu care cumva suflarea lui s-o înece. Părea că nu mai ţine de pămînt prin nici o legătură. Se întinsepe covor şi-şi rezemă capul de blana albă de pe picioarele ei, pe care o sărută în ascuns. 
   Ea păru că se gîndeşte. . . 
   — Ce stranii lucruri îţi spun! . . . Şezi bine. Reazămă-ţi capulde picioarele mele. Vino mai aproape dacă vrei. 
   El veni lîngă dînsa, aproape detot. Tincuţa îi puse mîna pe frunte, mîngîindu-l. Voi să urmeze, dar sîngele i se urcă din nou în obraz. 
   — Eşti prea aproape, zise ea, încurcată, rîzînd, cu o tremu-
   rare o glasului ce o împiedică să vorbească. El nu zicea nimic, ci se uita la dînsa, rătăcit ca într-un vis. 
   — Aş vrea să te ţiu aproape de mine, dar mi-e frică. . . Îmi bate inima aşa de tare! Şezi colo. 
   Mihai se supuse. 
   
   — Îţi spun lucruri ciudate. Dar e adevărat. Trăiesc numaifiindcă trăieşti dumneata. . . Aş vrea să te întreb ceva: dacă s-arîntîmpla să-ţi fie dragă o altă femeie, cît aş mai fi eu în lumeaasta, mi-ai spune-o? . . . Nu, nu, nu vreau protestări zadarnice. 
   — Ţi-aş spune. 
   — Crezi că s-ar putea? 
   — Nu cred. 
   
   Ea zîmbi, trist. Îl privi cu ochii pe jumătate închişi, cerîndu-i parcă socoteala în tăcere de ce spuse. Dar seîmblînzi repede. 
   După aceea, ceru lui Mihai să-i istorisească despre viaţalui de toate zilele, ce lucra, ce planuri avea pentru viitor, de-linteresa politica. Îi făgădui să vină la Bucureşti, la Saşa, ca săfie aproape de el. Voia să-i vadă camera de studiu, să-i atingălucrurile de pe masă. Închidea ochii cu o plăcere copilărească, gîndindu-se la cele ce spunea. 
   Petrecură astfel mai toată ziua împreună. Cînd se întoarseministrul acasă, Tincuţa dori să-l vadă. Îl primi cu o graţie atîtde măsurată, cu atît tact îi vorbi, încît omul, copleşit depreocupări prozaice, se simţi ridicat deodată într-o atmosferăsenină, simpatică. Ieşind de la dînsa, se miră cu Mihai denepotriveala dintre bărbat şi femeie. 
   — Cum se poate să se piardă o asemenea fiinţă în mijlocullumii acesteia, plină de zizanii şi de meschinării? . . . Sunteţirudă, da? 
   — Da. 
   — Ar trebui s-o îngrijiţi. E păcat: îmi pare bolnavă. 
   
   Mihai se opri, uitîndu-se la şeful lui cum se plimbapreocupat. Vederea Tincuţei lăsase în spiritul omului rece, melancolia faptelor nobile, uitate sau neuitate. Părea cudinadinsul zdruncinat de vedenia călătoare ce-i trecuse pedinaintea ochilor. Surprinse într-o clipă adîncul lucrurilor şipărea că le leagă cu cine ştie ce umbră din propria lui viaţă. Se opri în faţa lui Mihai, vorbind încet, cu vocea gravă: 
   — Natura e cîteodată de o nedreptate revoltătoare. Faţăcu noţiunile noastre morale, e imorală, oarbă. Cu drept cuvîntau făcut grecii, din destinul lor, un fiu al Chaosului şi al Nopţii. 
   Graiul lui străbătu departe în sufletul tînărului. El rămasepe loc, uitîndu-se în pămînt. 
   Nici nu mai avură nevoie să vorbească despre conu Dinu şidespre ginere-său. Ministrul pricepuse, din tot ce-l înconjura, drama ce se petrecea sub aparenţe ridicole. Îi fusese destul săvadă cîteva minute pe Tincuţa, ca să i se lumineze şi mai bineţesătura ascunsă a aparenţelor. 
   IX 
   Dar Tincuţa era fericită. Seara, după ce toţi se duseră să seculce, ea rămase singură. 
   În odaia ei ardea focul. Puse lumînarea pe scrin şi făcu doipaşi spre oglinda cea mare. În lumina încrucişată a focului şi alumînării se văzu în mijlocul camerei, cu haina de mătaselungindu-se în penumbră, ca o fantezie uşoară. Mînecile îicădeau bogate de pe umeri, cu capete negre de dantelă. Semişca în dreapta. Nevinovata închipuire de sine o făcea să secreadă de partea aceea înaltă. Cine ştie de ce. Era ostenită. Pianul era deschis. Şezu pe scaunul lui şi-şi aruncă ochii penote. Erau nişte litere mari, albe, cu un pervaz negru. Luă caietulîn mînă şi-l întoarse spre lumină: Sonate Op. 27, nr. 2. Der Gräfin Julie Guicciardi gewidmet. I se păru că aude pentruîntîiaşi dată numele acesta. Julie suna aşa de frumos! Cine o fi fost? . . . Se sculă din nou şi se apropie de oglindă; apoi se depărtăcît putu şi se uită numai la rochie. Era alta, într-o altă lume, într-o lume caldă de poeţi şi de muzicanţi, în azurul căreia sevedeau ramuri înflorite. Îşi aduse aminte de lucruri vechi, deun brocart rămas de la maică-sa, cu flori de crin. Se aplecă pecovor şi ridică o batistă. Apoi veni lîngă scrin. Se rezemă cucoatele de marmoră şi se uită la portretul lui Mihai. Era unportret vechi. Îl privi lung, atît de lung, că i se părea cîteodatăcă nu-l mai cunoaşte. Îi trecu prin minte începutul unui vals deChopin şi mişcă degetele pe piatra rece, ca pe piano. 
   Se dezbrăcă încet, rămînînd mititică. Intră în pat binişor, îşirezemă capul pe pernă şi se uită la flacăra ce de-abia mai pîlpîiape vîrful cărbunilor. Gîndurile ei se prindeau în mreaja somnului. 
   Din cînd în cînd i se părea că pune mîna pe momentul precisîn care adormea! „Acuma, acuma“, şi dormi, în adevăr, cu cunoştinţa limpede despre trecerea de la o stare la alta. 
   Întru tîrziu se deşteptă. Focul se stinse cu desăvîrşire. Înodaie era frig, dar ea asuda. Scoase batista de sub pernă şi şi-otrecu pe frunte. Simţi că-i tremură mîna şi că tremură toată. Visase, ca întotdeauna, pe Mihai, — îl visase că pleacă fără s-ovadă, pe ascuns, ca să n-o turbure. Îşi lăsă mîna în jos şi ascultă. Un huruit de trăsură ce se pierdea pe uliţă o făcu să ridicecapul de pe pernă şi să asculte. I se părea acum că-şi aduceaminte exact de momentul cînd ieşise din curte — momentul cînd ea se deşteptase. Tocmai de aceea se deşteptase, de zgomotul roatelor. Atunci se sculă pe un cot ca să asculte maibine: nici o mişcare. Plecase. 
   Palidă, cu inima bătînd să-i rupă vinele, sări jos din pat, aprinse lumînarea, îşi îmbrăcă în fugă rochia, încheind-o ici şicolo şi ieşi. Trecu prin coridorul cel lung şi prin salonaş, şi seduse drept la camera lui Mihai, pe care o deschise, trîntinduşa de perete. Era cuprinsă de o dorinţă neînfrîntă de a ştiadevărul, de a-l constata în partea lui materială, dînd de patulnedesfăcut şi de camera goală. 
   Cînd colo, Mihai dormea la locul lui, somnul omului tînăr, care a trecut o noapte în drumul de fier — iar odaia era plinăde lucruri aruncate peste tot. 
   Tincuţa rămase încremenită, şi tocmai atunci i se păru căse deşteaptă din halucinaţia ce o stăpînise cu atîta putere. Erasă scape sfeşnicul din mînă. Dete înapoi, retrăgîndu-se cugrijă, fericită că nu o simţise nimeni, nimeni şi intră la ea, sedezbrăcă repede şi se culcă din nou. 
   Cînd îşi regăsi căpătîiul cald şi închise ochii, i se păru căo cerească mînă se coboară din aer şi îi ridică de pe fruntepîcla visurilor rele, limpezîndu-i gîndurile. Mihai era acolo, sub acelaşi acoperămînt cu dînsa. Ce mai putea dori? 
   A doua zi dimineaţa, pe cînd ea se îmbrăca, femeia dincasă îi spuse că Mihai vrea s-o vadă. 
   Se găti numaidecît şi se duse drept la el. Bătu la uşe. 
   — Intră, îi răspunse vocea lui dinăuntru. 
   Ea intră, încet, rîzînd, pe cînd el o privea cum inainta cupaşi măsuraţi, ca într-un menuet. Mihai îşi strînse lucrurile şi sta într-un colţ pe canapea, cetind. Felul vioi cum se înfăţişa Tincuţa îi păru atît de îmbucurător, încît nu se sculă şi nu oîntrerupse. Dînsa veni pînă lîngă el, şezu şi, luîndu-i mîna, îi zise lung, cu ochii în ochii lui. 
   — Bună dimineaţa. Cum ai dormit astă-noapte? 
   — Am dormit foarte bine, răspunse el, sărutîndu-i mîna. 
   — Cu visuri, fără visuri? 
   — Fără. De ce? 
   — N-ai simţit nimic? n-a venit nimeni la dumneata? 
   — Nu. 
   — Da’ bine dormi! Vrei să-ţi arăt cum dormi? Uite aşa. 
   
   Şi-şi strîmbă capul pe o pernă, rezemîndu-şi capul în piept, ca cineva care cade de somn. Mihai rîdea: 
   — Da, da; aşa dorm. De unde ştii? 
   — Asta-i treaba mea. Apoi se uită împrejur. 
   
   
   — Dar prin casă, ce neorînduială păgînească! . . . Unaaruncată într-o parte, alta într-alta, de ţi se părea că-s hainele apatru persoane, nu ale uneia singure. 
   El era din ce în ce mai mirat: 
   — De unde ştii toate astea? 
   Ea se sculase şi se uita la lucrurile lui de pe masă, scoţîndu-le de prin tocuri, dînd sticluţele pe la nas, învîrtindfoarfecele în mînă. 
   — Ce-i asta? 
   — Ăsta este un cuţit şi o furculiţă, care se îmbucă unaîntr-alta, ca să nu ruginească. 
   — Dar asta? A! . . . un puf! Dai cu pudră? 
   — Nu dau. După cum vezi, este o colecţie de tot felul deinstrumente de ras, între care şi puful pentru cine pune pudră. 
   — Ce fel de ras. Cuţit şi furculiţă. . . 
   — Nu. . . Astea sunt aruncate în valiză de slugi, din altăparte. Dar spune-mi, zău, cum de cunoşti modul meu de adormi! 
   Ea se uită lung, cu privirea bună. 
   — Să-ţi spun: astă-noapte am visat că plecai, fără să-ţi ieirămas bun de la mine. M-am deşteptat. Tocmai atunci trecea o trăsură pe stradă. Văzusem lucrurile cu atîta luciditate, încîtnimeni din lume n-ar fi putut să mă încredinţeze că nu era aşa. M-am sculat, m-am îmbrăcat în grabă şi am venit să văd cameragoală. Îţi spun: eram atît de sigură că ai plecat, încît am intratde-a dreptul fără să mai bat la uşă. Cînd colo. . . nu plecasei. 
   
   — Se putea să plec fără să te văd! — Ştiu, — dar e aşa. 
   Povestind cele întîmplate, se sculase în picioare. Obrajii, 
   
   de regulă palizi, erau coloraţi; ochii, care totdeauna ardeau, de astă dată aveau privirea senină. Mihai o luă de mînă şi oapropie de fereastră. 
   — Ce este? întrebă ea mirată. 
   — Nimic: te găsesc astăzi foarte bine. Ea plecă ochii în jos, apoi îi ridică spre el, zicînd încet: 
   
   — Eşti aici. Sunt fericită. . . Nu pleci încă. 
   — Mă duc cu ministrul la Slobozia şi ne întoarcem deseară. 
   
   Tocmai de asta voiam să te văd. Trăsura e gata. Ea îl privi în ochi: 
   — Da? . . . Apoi îl luă de mînă şi-l trecu repede în salonaşul ei. 
   
   — Aşteaptă-mă aici. 
   
   După cîteva minute Mihai văzu uşa deschizîndu-se, iarTincuţa venind la braţul ministrului. Ea se mişca încet, legă-nîndu-se, venind ca o umbră în urma lui. Se uita la Mihai rîzînd. Ministrul părea ceva cam încurcat, dar se reculese repede. 
   — Uite, Mihai, doamna doreşte să rămîi aici; eu doresc să
   vii cu mine. . . Ce alegi? Tincuţa se întoarse repede spre el: 
   — Dacă doriţi dumneavoastră, eu nu mai doresc nimic. 
   — Veţi vedea: nu-i aşa că alegi să rămîi? iar pe mine mălaşi să mă duc singur? 
   Mihai se uita la amîndoi, nedumerit. Ministrul îl bătu peumeri, prieteneşte: 
   — Rămîi, rămîi. Noi ne vedem la Bucureşti în toate zilele. Apoi ieşi, însoţit de Mihai pînă la trăsură. 
   Cînd se întoarse înăuntru, Tincuţa îl aştepta în mijlocul
   
   salonului, veselă. Îi făcu o reverenţă adîncă, trimiţîndu-i osărutare pe vîrful degetelor. 
   — Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nemereşte. 
   — Îţi sunt foarte recunoscător; dar. . . ce a zis ministru? 
   — Recunoscător. . . ştii, cam aşa. 
   — Te mai poţi îndoi? 
   — Da? 
   — Desigur că da. Nimai să nu i se pară ciudat. . . 
   
   — De ce? Eu te văd aşa de rar. . . El te vede în toate zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să şed. Dă-mi blana. Pune-mi-ope picioare şi stai lîngă mine. 
   Mihai se supuse, o ajută să se rezeme bine de braţelecanapelei şi se întinse şi el pe covor. 
   Dar n-apucase să s-aşeze bine, cînd văzu pe Tincuţa privind cu luare-aminte în aer, parcă ar fi ascultat ceva. În adevăr, se auzeau clopotele unui poştalion: Tănase Scatiu se întorcea. 
   Ea ridică ochii şi mîinile spre cer, ca o mută protestareîmpotriva soartei. Mihai pricepu ce se petrece într-însa, cu atîtmai mult că trăsura intra în curte. Se sculă şi făcu semn Tincuţei că se duce în odaia lui. Ea îşi strînse lucrurile împrejur şi aşteptă. 
   După puţin timp, uşa se deschise, lovindu-se de perete, şiTănase intră, îmbrăcat în şubă, cu revolverul la brîu, ca de obicei. 
   — A! v-aţi sculatără! . . . Mă bucur. 
   Apoi se cotrobăi prin şubă, rupse un nasture, înjurînd, şiscoase o hîrtie din buzunar, pe care o aruncă Tincuţei: 
   — Să dai asta lui tat-tu s-o iscălească. 
   Tincuţa, mai nerăbdătoare decît altă dată, se uită la elpieziş: 
   — Dacă intri plin de noroi în casă, închide cel puţin uşa. 
   — Ia slăbeşte-mă, că n-am poftă de vorbă. Şi ieşi. 
   Dînsa deschise foaia de hîrtie şi prinse că cetească. Era
   
   
   slova lui Nae de la Ciulniţei. Părea un fel de declaraţie dinpartea lui conu Dinu, către ministru, că nu vrea şi nu poate săse ducă la moşie, că nu încuviinţează cererile ţăranilor, că are toată încrederea în ginere-său, etc. Tincuţa se trudea să prindăînţelesul acestui act, dar nu izbutea. Îl ceti şi-l receti fără să-lpriceapă. Atunci sună şi zise feciorului să poftească pe boier. După cîteva minute, Tănase se ivi în uşă, numai în pantalonişi-n jiletcă. 
   — Ce este? 
   — Vino-ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o întîlnicineva. Ştii că-i Mihai aici. 
   — Ei, şi! Sunt în casa mea. 
   — Tocmai de aia. . . Ce este hîrtia asta? 
   — Dă-o s-o iscălească şi nu mă mai descoase. 
   — O dau, dar explică-mi, să ştiu ce spun. . . El se lepşi pe un scaun şi lovi cu pumnul în masă. 
   
   — Bine, nenorocito, nu simţi cum mă strîng duşmanii dintoate părţile! N-ai auzit cum mă reclamă ţăranii dumneavoastră, de la scofala de moşie ce am luat de zestre! . . . 
   
   Tincuţa se mişcă pe canapea şi ridică glasul. 
   — Nu ştiu nimic. 
   — Nu ştii nimic, ha? Da’ pe ce lume trăieşti? Bătu-o-ar Dumnezeu de zestre s-o bată, că mai bine îmirupeam gîtul decît mă însuram! 
   Ea se uită la dînsul, lovind nervos cu vîrful degetelor pehîrtie. 
   — Vorbeşte încet, că e lume alături. 
   El se smuci furios către dînsa: 
   
   — Vrei, se vede, să zic ceva lumii de alături. . . 
   
   Dînsa, înţelegînd că nu-i de scos la cale cu el, făgădui săvorbească lui conu Dinu. 
   — Să te duci numaidecît la el, m-ai înţeles? Ea dete să se scoale. 
   
   — Iacă mă duc. 
   
   Scatiu ieşi. În urma lui, Tincuţa rămase pe marginea canapelei, gîndindu-se. Ce era de făcut? Să se ducă la tată-său, ştia mai dinainte ce ură groaznică avea bătrînul împotrivalui Scatiu, din pricina moşiei. Să nu se ducă, ar fi înnebunit-obărbatu-său. Între ei doi, nu găsea nici o scăpare. Se uita înpămînt, clătinînd din cap. 
   — De ce nu mă ia Dumnezeu? . . . 
   Se simţi părăsită de toată lumea, fără putere, fără speranţăcînd deodată, îi răsări în minte imaginea lui Mihai. Da, asta îiera singura mîngîiere. Avu pornirea de a se duce spre el, însă, ca oprită de voluptatea de a spera, rămase locului; apoi seîndreptă către tată-său. 
   Spre marea ei mirare, conu Dinu făcea exerciţii de mers înpicioare, se ţinea copăcel, trecea de la pat la masă, ca uncopil. 
   — Da’ ce faci, tată? 
   El se uita la dînsa, placid, cu o sprînceană ridicată în sus, de parcă era pusă în cui, şi urmă să-şi caute echilibru. Dupăcîteva momente de tăcere, se întoarse spre dînsa: 
   — Merge, merge. Trebuie să mă mai mişc, că altfel îmi amorţesc picioarele. 
   Multă vreme el fusese de altă părere; nu atinsese pămîntulluni întregi, ca să nu se ostenească. Acum era de părerecontrarie. 
   Se uită iar la Tincuţa. 
   — Tu eşti mai bine? Ce ai acolo? 
   — Am o hîrtie. . . pe care te rog s-o citeşti şi s-o iscăleşti. 
   
   Conu Dinu se rezemă de masă, îşi puse ochelarii şi ceti înfugă cuprinsul actului lui Scatiu. Apoi plecă ochii în jos, pieziş, şi se uită la fiică-sa peste ochelari: 
   — Ce face! ? 
   Tincuţa luase un scaun şi şedea, cu mîinile pe genunchi. Elurmă a o privi. 
   — Şi tu ai vrea să mă vezi iscălind un asemenea act? 
   — Eu nu vreau nimic. 
   — Atunci pentru ce mi l-ai adus? 
   — Fiindcă mi l-a dat să ţi-l aduc. 
   
   — A! . . . ţi l-a dat să mi-l aduci! . . . De ce nu vine dumnea-lui? . . . Să poftească aici la mine, să i-l arunc în obraz, neruşinatu! Vrea să-l iscălesc? . . . Poftim iscălitură. 
   Şi zicînd astfel, rupse hîrtia cu furie în bucăţi. 
   Tincuţa sări de pe scaun. 
   
   — Tată, ce faci! 
   Bătrînul bolocănea ochii furios, vorbind îndesat cu degetul în aer. 
   — Să poftească aici la mine! . . . Să vie la mine, nebunu, să-idau eu iscălitură de act! . . . Vrea act, ha? ca să mă pună subepitropie de toată isprava? . . . Şi tu îndrăzneşti să-mi ieşi cuasemenea păcătoşii, tu, fata mea, pe care te-am crescut ca pe
   o floare, să nu te bată vîntul, să nu te arză soarele, ha? . . . Tincuţa se uită la el înlemnită. 
   — Ce să fac? 
   — Să nu primeşti asemenea lucruri pentru mine, pentru tatăltău. . . Şi să mă aperi, nu să mă pui să iscălesc pentru el! 
   — Bine, tată, ce să fac? Dumneata îmi eşti părinte, el îmieste bărbat. . . 
   — Vezi bine. Şi dumneata te duci după bărbat. . . 
   — Da’ ce să fac? Conu Dinu se uita la ea şi da din cap. Tincuţa urmă, încet: 
   
   — Au venit sătenii noştri să-l reclame la prefect. 
   — La ministru, nu la prefect. Să-l reclame la ministru, şi lavodă, şi la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un tîlhar. Pe mine de ce nu m-au reclamat la nimeni? 
   — Dumneata erai din cale afară bun cu dînşii. . . 
   — Aşa? ! 
   — Cum a venit un om cu voinţă s-au supărat. 
   — Va să zică, eu n-aveam voinţă? Frumos. 
   Tincuţa se duse la el să-l mîngîie. 
   
   — Nu, tată, nu te supăra. El o îndepărtă de la dînsul. 
   
   — Fugi, fugi, că mă mîhneşti. 
   — Te rog, tată. . . Ce să fac? . . . El mă goneşte, dumneata măgoneşti. . . Sunt aşa de nenorocită! 
   
   — El te goneşte! ? . . . Te goneşte! . . . 
   Şi zicînd astfel, voi să se repează spre uşă, cu ochiiinjectaţi de sînge, dar se încurcă, se împletici şi căzu. Tincuţa sări să-l ajute, însă de-abia se ţinea ea însăşi pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos şi voiră să-l pună pe pat. Sezdătea să se scoale şi să plece. Cu mare greutate îl liniştirăşi-l făcură să-şi ia locul în fotoliu. 
   Tincuţa, ieşind de la el, era cu desăvîrşire nimicită. Steteun moment în coridor şi se gîndi. Ce să facă? Nu mai avea nicicel puţin hîrtia neiscălită. 
   Atunci, prinsă de un fel de curaj, păru că-şi regăseştecalmul obişnuit: întîmple-se ce se întîmplă. Astfel, reintrăîn salonaş şi aşteptă. 
   După puţin timp, veni Scatiu. El aflase de la slugi desprestarea lui socru-său, şi clocotea de mînie. Se plimba de colopînă colo, ca o hienă, fără a zice o vorbă. Deocamdată se opriîn faţa Tincuţei. 
   — N-a vrut să iscălească, aşa-i? Tincuţa înălţă din umeri. 
   
   — N-a vrut. Lasă că-i arăt eu! . . . Apoi se învîrti prin casă, şi iar veni în faţa ei. 
   
   
   — Să ştii că mîine cer de la tribunal să-l puie sub epitropie. Dacă e nebun, nebun să fie. . . 
   — De ce vorbeşti aşa? E tată-meu. 
   — N-ai mai fi avut parte de el! Şi zicînd astfel, se apropie de dînsa în începu să strige: 
   
   — Nu-l vezi că-i nebun! . . . E nebun de legat! . . . Sunteţi cutoţii o casă de nebuni, şi el, şi tu, şi tot neamul vostru! 
   
   Tincuţa se sculă binişor şi voi să iasă. El îi tăie drumul. 
   — Unde pleci? Ai să stai aici să m-asculţi. Ea se opri în loc şi se uită la dînsul: 
   
   — Vrei să-mi scurtezi viaţa detot. 
   
   — Da’ lasă că eşti neam al dracului, nu pieri cu una cudouă. Am să mă duc la tribunal. . . 
   Pe cînd el începea din nou, se deschise o uşe, şi Mihaiintră. Tănase, care uitase cele ce-i spusese Tincuţa, rămase cu gura căscată. 
   — Bină ziua, domnule Tănase. El îşi muie glasul detot: 
   
   — Da’ de unde ieşişi, măi nenişorule? 
   
   — Eram aici. Te rog să mă ierţi c-am auzit fără voia meacele ce spuneai Tincuţei. . . Ministrul mi-a vorbit de întîmplarea asta, însă fără să-i dea importanţă. Dacă vrei, vino la mine să-ţi explic. . . 
   Şi trecură amîndoi în camera lui Mihai. 
   X 
   După ce Tănase ieşi, Tincuţa răsuflă. Se duse în odaia ei, şirămase la geam, uitîndu-se în grădina desfrunzită. 
   O asemenea viaţă era cu neputinţă de suportat. 
   Încotro se întorcea cu mintea, vedea numai prăpastie: bărbatu-său îi era odios, se revolta împotriva societăţii care-ltolera, împotriva lui Dumnezeu care-l ţinea pe picioare; tată-său devenise egoist, copilăros, stăpînit numai de gîndulmoşiei. Îi trecuse prin cap ideea despărţeniei, însă groaza descandal o făcuse să dea înapoi înfricoşată. Ce era de făcut? 
   O lega de lume fata şi, cu un simţămînt mai personal, Mihai. Însă amîndoi stau oarecum în partea nestatornică a vieţii. Acolea, lîngă dînsa, nu era decît necaz şi chin. 
   Ideea morţii îi încolţise în minte de mult. Se simţea bolnavăşi nădăjduia că poate să moară curînd. Dar, tinereţea lupta, şi moartea venea încet. 
   Scena din urmă cu bărbatu-său o revolta, o exaspera. Mihaiauzise cum era tratată în casa ei, şi în loc să-i fie recunoscătoarecă pusese capăt injuriilor, se simţea umilită, înjosită; cît putusesă sufere ea singură, fără ca alţii să ştie, suferise; dar să fiebatjocorită aproape în faţa lui Mihai, în auzul lui, i se părea cuneputinţă de răbdat. 
   Deschise geamurile şi respiră cu putere. Îi era cald. Sedesfăcu la gît şi-şi puse coatele pe marginea ferestrei, gîndindu-se. Ce fără de şart mai era şi lumea asta! Cine e fericit într-însa? Violenţii şi apoplecticii. Cei blînzi şi fără voinţă sunt victime. Dar, fiindcă înţelegea că e aşa, de ce nu-şi schimbaşi ea firea? Însă poţi să-ţi schimbi firea? 
   Ce-ar fi fost oare, dacă s-ar fi despărţit de bărbatu-său? Scandal. Ei, şi? Se cuvine să pui în cumpănă fericirea ta cuopinia lumii? Şi prinse a gîndi cum s-ar fi dus la Saşa, cum arfi trăit aproape de Mihai, cît i-ar fi fost de devotată. Dar conuDinu? cui să-l lase? Era hărţăgos, crud, copilăros, dar îi eratată. De cîte ori lua lucrurile mai aproape, i se făcea milă deel. Şi pe dînsul împrejurările îl aduseră în halul în care era, împrejurările şi lipsa de voinţă. Lipsa de voinţă. Ce vorbă şiasta! Cine era vinovat de lipsa lui de voinţă? Natura, Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu care face asemenea lucruri nedrepte e ofiinţă imorală. Atunci la cine să-ţi mai întorci ochii? La nimeni. La pămînt. La nefiinţă. 
   Logic, aşa părea. Însă îi era drag Mihai. Ce drag îi era! 
   Se simţi cuprinsă de frig, dar urmă cu încăpăţînare să segîndească la Mihai. Pe al doilea plan al conştiinţei se iveaumbra morţii. O dedublare a personalităţii sale morale o făceasă aspire cu o parte către fericire, iar cu alta către moarte. Pecînd se gîndea la Mihai, ideea că ar putea să răcească desfăcurîndurile planului întîi al conştiinţei şi răsări luminoasă înainteatuturor. Ce bine ar fi fost! Să moară de moarte bună, dar repede; să înceteze de a mai suferi. 
   Uşa se deschise încet şi Zoiţica intră. Ea rămase în mijloculodăii, strîngînd din umeri. Tincuţa închise geamurile cu grabă şi chemă pe fată la dînsa. Se uită la ea lung, gîndindu-se într-o clipă la o infinitate de lucruri. Cu cine seamănă? Ar fi putut săsemene cu tată-său. O mişcare nervoasă o făcu să dea pe Zoiţicala o parte şi repede, iar s-o apropie de dînsa. Fata simţi obrazulmame-sei rece, mîinile reci. 
   — Eşti îngheţată de frig, mamă. Ai fost afară? 
   — Nu, dragă; am deschis fereastra să mai schimb aerul. 
   
   Fetiţa se duse la sobă, luă cu mîinile ei micuţe un lemn şi-lpuse pe foc, mai puse unul şi încă unul; apoi strînse portiţa şise strecură pe vîrful degetelor, cu gravitate. 
   Tincuţa o privea dusă pe gînduri. Ochii ei păreau a zicecopilei: „care va fi şi soarta ta! pe ce mîini vei încăpea! “Atunci ideea morţii o înfioră. Chemă fata, o luă în braţe şi osărută, strîngînd-o la piept cu o nespusă milă. 
   Cînd reîntîlni pe Mihai, se simţi stîngace, încurcată. Nuîndrăznea să-l privească ca să nu vadă ochii lui compătimitori. Ideea umilinţei se împletea în mintea ei, ca o maşinăriecomplicată, cu atîtea roate şi roticele sufleteşti, ce o făceausă sufere. Ceea ce părea amor propriu rănit era numai o blîndăînchipuire de sine; voia să se păstreze, în imaginile lui, curată, desfăcută de orice legătură trivială. Şi cuvintele lui bărba-tu-său, zise în auzul lui Mihai, o pătaseră. 
   A doua zi, ministrul şi Mihai plecară. 
   Tincuţa, de la geam, se uită lung în urma lor. 
   Cînd ei pieriră în zare, ea rămase în colţul ferestrei, privind departe în văzduhul fumuriu, fără nici o legătură între eaşi lume. Îi răsări în minte o imagine bizară: Julie Guicciardi, şio cută misterioasă de rochie: rochia ei din oglindă. . . 
   XI 
   La o lună după cele întîmplate pînă aici, Mihai cu soră-saşi cumnatu-său călătoreau din nou spre Tincuţa, de astă dată însă ca s-o ducă la groapă. 
   O depeşă a lui Scatiu, cu două zile înainte, îi chema şi-iruga să aducă doi doctori, cei mai mari din Bucureşti, „fără ase uita la preţ“; o altă depeşă, iscălită „cel mai nenorocit om“, îi vestea că „totul s-a sfîrşit“. 
   Era prin luna lui ianuarie. Gerul înlemnise toată calea. Uliţelepustii scîrţîiau sub picioarele rarilor trecători. Cîte o saniegoală, cu doi bouleni piperniciţi, mergea spre barieră. 
   Niciodată nu văzuse Mihai firea tristă a lucrurilor într-o lumină mai potrivită. Grămădiţi cîte trei în sania lui Scatiu, tăceau. Fiecare se simţea apăsat de apropiata înfăţişare a morţii. 
   În adevăr, se vedea de departe poarta lui Scatiu îmbrăcată într-o învelitoare neagră monumentală. Cîteva birji intrau şiieşeau fără rost, goale sau cu lume necunoscută. 
   Cea dintîi persoană de care deteră fu coana Profira. La sunetulclopoţeilor, ea ieşi din odaia ei de jos şi începu să se bocească. Îi sărută pe cîtetrei pe amîndoi obrajii, cîntînd aceeaşi melopeecadenţată: „Tincuţo, mamă! — Tincuţo, mamă! “
   Cînd dînşii se duseră sus, ea chemă pe Costea la dînsa, puse mîinile în şolduri şi începu să-l judece: 
   — Da’ ăştia ce mai caută? 
   — Or fi venit pentru moartea cuconiţei. 
   
   — Pentru moartea cuconiţei, ha? da’ locantă nu e în tîrg —ducă-se la locantă! Ce caută pe urechile lui fii-meu? Tot el, sireacu! 
   Slugile fiind ocupate, iar Tincuţa moartă, coana Profirapusese mîna pe chei; astfel toată ziua era beată. 
   Pe cînd Mihai şi Saşa se urcau sus, Scatiu le ieşi înainte. Roşu, cu genele umflate, cu gulerul cămăşii în negru, păreamai hidos decît de obicei. Se aruncă de gîtul lui Matei, şi, cîtera de lung şi de bleg, începu să se bocească şi el, ca mamă-sa, cu glas mare şi cu radicale: 
   — Am pierdut-o, vere Matei, am pierdut-o! S-a dus de lanoi, verişoară Saşa! M-a lăsat singur, m-a abandonat, nenorocitul de mine! 
   Şi cu ochii închişi, cu pumnul la frunte, scrîşnind dindinţi, merse înaintea lor, ducîndu-i spre salonul în care era moarta. 
   La vederea chipului Tincuţei, ridicat sus pe pernă, alb, senin, cu majestatea morţii întipărită în toate liniile, Mihai simţi unval de durere că i se urcă în piept şi că-l podideşte plînsul, cuhohot. Rămase lîngă uşă, cu ochii în batistă, plîngînd fără săse mai poată stăpîni. Saşa luase un scaun şi se aşezase în faţarăposatei, pe cînd Matei se uita la dînsa. 
   Intrată în stăpînirea liniştei de veci, s-ar fi zis că Tincuţa nu murise, ci numai trecuse în lumea ei cea dreaptă. Cu mîinilestrînse pe piept şi cu flori în jurul capului, părea că adormisegătindu-se. Făcliile ce ardeau şi vîrful pantofilor noi, ce ieşeaude sub rochie; mirosul de tămîie; batiste înmuiate în apă decolonie; aerul de groază al celor dimprejur, înjosorau oarecum recea frumuseţe a morţii. Viaţa ei chinuită se stinsese încet, prelung, fără să lase în formele de acum decît întipărirea celuidin urmă moment al conştiinţei, că încetează de a suferi. Dînsamurise cu noţiunea clară a fericirii de a nu mai fi. 
   Şi cînd acestea se citeau pe chipul ei, Tănase se credeadator s-o căineze că a murit. După ce mai da o raită pe lacumpărături, unde număra lumînările aduse din tîrg, intra însalon şi începea să geamă: 
   — Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine! 
   Apoi văzînd pe Zoiţica cu ochii plini de lacrămi alături deSaşa, îndemna să plîngă: 
   — Plîngi, plîngi, nenorocită orfană! Mamă ca a ta, puţiniau avut în lumea asta. . . 
   Şi acolea pe loc, se întoarse către femeia de la capulmoartei şi-i zicea, lung şi tărăgănat: 
   — Mario, rupe feştila de la făclia aia, că pătează covoru. 
    Cei doi-trei oameni cu sufletul la locul lor, ce erau de faţă, se simţeau dezgustaţi de atîta nesimţire şi prefăcătorie. El ieşealiniştit, se ducea în birou, unde deschidea casa de bani, scoteasticla cu rom şi bea din plin, ca să-i treacă de inimă rea. 
   În mijlocul celei mai mari tăceri se auzi deodată glasul luiScatiu strigînd: 
   — Fugi! Să nu te văd înaintea ochilor, cobe! Luaţi-l! daţi-l 
   afară! 
   Matei ieşi în vîrful degetelor să vadă ce se petrecea. 
   În faţa lui Scatiu, care urla furios, un om bătrîn, căzut îngenunchi, se ruga de el să-l lase să intre. Matei recunoscu peStoica ţiganul, fostul vizitiu al lui conu Dinu. Se duse la Scatiuşi-l luă de braţ, trecînd cu el într-o odaie vecină. 
   Stoica intră plin de zăpadă, îşi lăsă căciula la uşă, se apropiede moartă sughiţînd, şi-i sărută mîna. Apoi se uită la dînsa, clătinînd din cap. I se înnodau lacrimile în barbă. El nu putearosti decît un singur cuvînt: „Stăpînică, stăpînică“. Se retraseşi se făcu nevăzut. 
   Cît despre conu Dinu, nimeni nu se îngrijea de el. Părăsitîn voia slugilor, singur, neputincios, pirotea în scaunul lui, străin parcă de cele ce se petreceau împrejur. Numai cînd văzu peSaşa, ieşi din nesimţirea lui aparentă şi începu să plîngă ca uncopil. Se încleştase de mîinile ei, rugînd-o să-l ia dînsa: 
   — Să nu mă laşi, fetiţo, să nu mă laşi, că mă omoară şi pemine. 
   O adevărată teroare îl cuprinsese, din ceasul cînd văzusepe Tănase intrînd la dînsul cu vestea că Tincuţa murise. Gemetele, urletele, blestemele lui înfricoşară pe conu Dinumai mult decît ştirea ce-i aducea. 
   Saşa căuta să-l liniştească, făgăduindu-i că se va întoarcepeste puţine zile şi-l va lua cu dînsa la Bucureşti. Bătrînul oprivi disperat: 
   — Va să zică mă laşi. . . 
   Ea încercă să-i dovedească că nu era cu putinţă să-l ridicenumaidecît din casa lui Scatiu, fără să-i dea bănuieli. ConuDinu nu mai răspunse nimic, ci rămase cu ochii în pămînt. 
   Nepoată-sa îl privea în tăcere, gîndindu-se ce era defăcut. Se vedea bine că bătrînul învîrtea ceva prin minte. Ea se temea să nu-şi pună şi el capăt zilelor. Căută din nou să-l încredinţeze că nu se duce la Bucureşti decît ca să-ipregătească odaia. El tăcu. 
   Înmormîntarea Tincuţei se petrecu în aceleaşi condiţiunide solemnitate şi declamare. Totul era bogat, dar totul ţinea dereclamă şi de fală. În urma carului funebru mergea Tănase, între Matei şi Mihai. La fiecare răspîntie, Scatiu se credeadator să sperie lumea cu gemetele. Îşi pusese în minte, fiindcăaşa îi convenea, să facă răspunzător de moartea Tincuţei pe unbiet doctor jidan. Îşi cînta vorbele pe nas, ca un ţîrcovnic: 
   — Unde o duceţi! . . . Să nu o treceţi pe sub ferestrelemişelului! . . . Bănică! Nae! Vasile! 
   Numele îngrijitorilor de pe la moşii erau astfel invocate lafiecare colţ de uliţă, ca mărturie a durerii ce-l copleşea, înfond însă pentru ca să se vadă puterea şi bogăţia lui. 
   La coborîrea sicriului în mormînt, Scatiu păru că înnebu-neşte. În fantezia lui, excitată de alcool şi de plînsetele sincereale celorlalţi, acest act al punerii în pămînt, în adevăr cel maimişcător din toate, i se înfăţişa într-un mod atît de ciudat, încîtnu-şi mai putea stăpîni urletele. Era conştiinţa soartei noastrecomune, care revolta viaţa vînjoasă şi violenţa din el. 
   Matei enervat îl strînse de braţ: 
   — Nu mai striga aşa! 
   Glasul lui poruncitor păru că sugestionează pe Scatiu. Eltăcu deodată: luă o mînă de pămînt îngheţat şi o aruncă îngroapă. Cînd totul se sfîrşi, plecă repede spre sanie, încovoiatşi tăcut. Se înveli cu tartanul pe picioare, dînd din cap: 
   —S-o ia dracu viaţă! . . . 
   Apoi, adresîndu-se vizitiului: 
   
   — Haide, băiete. 
   XII 
   De la vestea ce i-o adusese Mihai, că ţăranii luireclamaseră ministrului, conu Dinu nu mai avea pace. Erape jumătate olog, astfel că nu putea să iasă în tîrg şi săplece de acolo drept la moşie. 
   În luna din urmă, pe cînd Tincuţa era bolnavă, conu Dinu trimisese într-o zi să-i cheme un birjar. Îl tocmise cu 30 de lei să-l ducă la Ciulniţei. 
   Făcu această încercare pe faţă, sperînd că Scatiu nu vaîndrăzni să-l oprească. Dar se înşelă: Scatiu îndrăzni, ba deteşi o pereche de palme birjarului. 
   De atunci bătrînul se concentră în sine şi deveni mai blînd. 
   După moartea Tincuţei, ceru să vadă pe ginere-său. Îl rugăbinişor să-i trimită un croitor ca să-şi facă haine negre. Dupăcîteva zile, iar voi să-l vadă. Îi vorbi despre fetiţă, rugîndu-l s-otrimită la Bucureşti, la Saşa. Scatiu îi împlini toate gusturile, sau îi făgădui să i le împlinească, dar totdeauna cu aceeaşicondiţie: să nu mai încerce să plece. 
   Într-o dimineaţă, conu Dinu îi ceru sania să se ducă la baie. 
   — Bucuros. Vrei să-ţi dau şi pe Costea să te ajute? 
   — Cum vrei. 
   — Ba nu: cum vrei dumneata. 
   
   Bătrînul se gîndi. N-avea nici o nevoie de Costea, dar ţineasă nu deştepte bănuieli. 
   — Doar să mă ajute să mă urc în sanie. La baie m-o da josun om. 
   — Va să zică nu-ţi trebuie. 
   — Nu. 
   
   Tănase porunci să înhame caii. Conu Dinu îşi puse o perechede pantofi groşi, îşi luă şuba şi căciula, dete femeii să-i aşezeîn sanie peria de cap şi prosoapele, şi astfel, ajutat de fecior, plecă. 
   De multă vreme nu ieşise el din casă. Aerul rece îl însufleţi. Vorbi vizitiului cu interes de tot ce întîlnea în cale, dar vizitiulrăspundea numai cu gura jumătate: era dăscălit de Scatiu. 
   La poarta băilor stau cîteva birji. Sania lui conu Dinu intrăîn ogradă, el se dete jos cu mare grijă, şi intră înăuntru. Saniaîntoarse şi se puse să-l aştepte. 
   Dar peste puţin timp bătrînul deschise uşa şi chemă pe vizitiu. 
   — Ia ascultă, fă bunătate, te rog, dă o fugă pînă acasă şiadu-mi briciurile: cere-le de la Maria şi, aici dă-le îngrijitorului, pentru mine. 
   Vizitiul porni numaidecît. El îl pîndi pînă ce se depărtă; apoi spuse băiaşului că are puţină treabă în tîrg, îl rugă să-lurce într-o sanie de birje şi să primească briciurile în numelelui, că se întoarce. 
   De îndată ce fu singur cu birjarul, îi zise: 
   Mai băiete, tu eşti stăpînul saniei? 
   
   — Eu, cucoane. 
   — Ai cai buni? 
   — Buni detot. 
   
   — Poţi să înhami numaidecît şi pe ceilalţi doi şi să măduci la Ciulniţei? 
   — Numai cît te-i şterge la ochi cucoane. 
   — Cîte parale vrei? Birjarul se gîndi. 
   
   — E cam departe… sunt două poşti bune… vreme de iarnă…
   — Scurt, scurt, cît vrei? 
   — Să-mi dai doi poli, boierule. 
   — Bine. Mişcă-te. 
   
   Bidiviii o rupseră la fugă. După cinci minute intrau într-o curte jidovească, plină de zăpadă bătătorită. Birjarul scoasealţi doi căluşei, îi înhămă înaintea celorlalţi şi porniră. 
   Conu Dinu îşi ridicase gulerul de la blană peste cap, ascunzîndu-se de teamă să nu-l cunoască cineva. 
   Cînd fură afară din oraş şi dete cu ochii de întinderea luciea cîmpului, i se păru că întinereşte. De doi ani îl ţineau închis! De doi ani nu mai răsuflase la lumina largă a şesului! Drumulpe unde mergeau îl cunoştea din copilărie; ştia numele tuturorsatelor, al tuturor popasurilor; copacii erau desfrunziţi şi trişti— şi totuşi lui îi părură toate noi, toate frumoase. 
   — Ia ascultă, birjar: ştii să mîi? — Ştiu, cucuoane. 
   
   — Dacă ştii, să te văd. Am zis 40 de lei: îţi dau 50. 
   
   La aşa vorbă duioasă, biciul învăluia dintr-o dată pe rotaşipe înaintaşi, iar sania zbura pe pîrtia drumului. 
   Cu cît mergeau mai repede, cu atît emoţiunea lui conuDinu creştea. I se părea că-l ajunge Scatiu de pe urmă. Lafiecare minut se uita îndărăt. 
   Şi avea dreptate să se teamă. 
   Vizitiul, venind să ceară bricile, dăduse oarecari bănuielilui Scatiu, fiindcă el ştia că socru-său nu se mai rădea de multşi îşi tăia barba cu foarfecele; cu toate astea nu zise nimic. Semulţumi să întrebe pe vizitiu dacă în adevăr îl lăsase la baie. 
   Acesta, sigur de sine, se întoarse după vorba lui conu Dinuşi dase pachetul în mîna îngrijitorului; apoi se pusese să aştepte. Însă, după vreun ceas, răzbit de frig, se coborîse din sanie şi sepreumbla de colo pînă colo izbindu-şi mîinile de umeri. Cîteodată îşi arunca ochii înăuntru, doar l-o vedea cineva. Şiîn adevăr, intendentul băilor, ştiind că nu e nimeni înăuntru, ieşi la el şi-l întrebă pe cine aşteaptă. 
   Cînd înţelese el că conu Dinu fugise, sări pe capră şi plecăîn goana cailor. 
   — Tiii! e rău de mine! 
   Intră pe poartă ca un năuc, lăsă hăţurile şi se duse la stă-pînu-său într-un suflet: 
   — Cucoane, boierul cel bătrîn a fugit! . . . Scatiu sări în sus. 
   
   — Unde a fugit? Cum a fugit? 
   
   — Nu ştiu, vai de maica mea! L-am lăsat la baie. . . şi amvenit după brice. Cînd m-am întors înapoi, eu ţineam că-iînăuntru. . . De unde să ştiu eu? 
   Scatiu îl privi o clipă chiorîş, apoi se repezi la el şi-l luăla bătaie: 
   — Te-ai vîndut lui, mişelule! . . . Stai că te învăţ eu minte. 
   Stăpînul da ca un orb, iar sluga se apăra cu amîndouămîinile duse la cap. 
   — Iartă-mă, boierule, c-am greşit. . . nu-s vinovat. 
   — Să înhami caii numaidect, ticălosule! Pe cîtepatru, m-ai înţeles? 
   Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-şi ia blana, parcă nimic nu se întîmplase între ei. 
   După zece minute ieşeau pe poartă ca o vijelie. În goanalor nebună peste cîmp, treceau văi, dealuri, gîrle îngheţate, alergînd după sania lui conu Dinu. La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau îşi întindea gîtul în vînt, caun copoi, să prindă urma fugarilor. Lumea de pe la cîrciumi, care văzuse trecînd cele două sănii, ca două vîrtejuri, seuita mirată după ele. 
   Înainte de a ajunge la Ciulniţei, conu Dinu se opri o clipăîn satul Balta, cu ai cărui locuitori avusese Tănase altădatăproces şi cu care nici acum nu trăia bine, şi le spuse în fugă săvie la curte. Prin satul lui de asemenea se opri la două-treicase şi chemă pe oameni. 
   În vreme de iarnă, ţăranii robotesc primprejurul casei, maidreg cîte ceva, mai stau la cîrciumă, după cum se întîmplă. Vestea se răspîndi prin sat ca fulgerul. 
   Nae Eftimiu şi Aglaia rămaseră încremeniţi cînd deteră cuochii de conu Dinu. Alergară să-l coboare din sanie, uitîndu-se unul la altul. 
   — Da’ ce-i asta, unchiule? Bătrînul le aruncă o privire încruntată. 
   
   — Ce să fie nepoate: ia am venit la mine acasă. 
   
   Îl urcară sus, îl duseră în vechea lui odaie, care acumdevenise odaia lui Scatiu, îi aprinseră foc. Aglaia îi detedulceaţă, ca şi cum ar fi fost cei mai supuşi ai lui slijitori. 
   Conu Dinu zări pantofii lui Scatiu, de marginea patului. Fără a zice o vorbă, îi ridică de jos cu bastonul şi-i aruncă înfoc. Aglaia îl privea cu ochii holbaţi: 
   — Da’ ce faci, unchiule? 
   — Asta-i treaba mea. Fă bunătate şi schimbă patul, scoateplapuma, şi salteaua, şi mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înţeles? 
   Aglaia înţelesese că n-avea încotro. Se supuse, dar cumînie. Aglaia era stăpîna de curte. Vechea prietenie cu Tănase se urma şi acum sub ochiul binevoitor al d-lui Eftimiu, şi învirtutea acestei prietenii dînsa făcea ce vrea. 
   Bătrînul ceru să-i aducă un fotoliu, se dezbrăcă de şubă şişezu la o masă, gîndindu-se. 
   — Aşa! . . . zise el cu mulţumire. Odată ajuns la moşie i se păru că a intrat în împărăţia lui: aici nu se mai temea de Scatiu. 
   În vremea asta, toată lumea din curte era în mişcare. Nimeninu înţelegea ce se petrecea, dar fiecare se simţea în nelinişte. Vătafii vechi fuseseră înlocuiţi cu alţii, oameni de încrederede-ai lui Tănase, care aduseseră pe săteni la disperare. Leşileerau prefăcute, după ideile noului stăpîn; hambarele mutatedin loc; pînă şi argaţii nu mai erau aceiaşi. 
   Pe cînd slugile lui Tănase se adunau să vadă ce se petrece, ţăranii intrau pîlcuri, pîlcuri în curte, vorbind între dînşii: 
   — A venit boierul, mă? 
   — A venit, mă. 
   — Mare scofală! . . . 
   — Da’ nu Scatiu, mă. 
   — D-apoi cine? 
   — Boierul nostru. 
   — Conu Dinu? 
   — Păi cum. Vezi răclămaţia noastră? 
   — Da de unde ştii tu, măi Tudosi? 
   
   — D-apoi că l-am văzut, măi băiete. Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă ştiau că-l ţinezălog Scatiu la oraş. Pe cînd ei vorbeau astfel între dînşii, se auziră clopoţeiide la o sanie de pe drum: ajungea Tănase în goana cailor. 
   De îndată ce intră în curte, el înţelese cum stau lucrurile. Eragalben-verde de mînie. Se ridică în picioare şi se uită la săteni. 
   — Ce vreţi dumneavoastră, oameni buni? Ei îşi scoaseră căciulele şi se apropiară domol de dînsul. 
   
   — Bună vremea, coane. 
   — Ei, ce-i? 
   
   — Păi ce să hie. . . Ia, mai veniserăm pe la curte şi noi. . . c-am auzit c-a sosit boierul cel bătrîn. 
   — A sosit, da-i cam bolnav. Veniţi mai spre seară. 
   Şi sări din sanie ducîndu-se sus. 
   Cum intră în casă, îşi dezbrăcă blana şi dete năvală la
   
   socru-său. 
   — Cu multă plecăciune, boierule. 
   Conu Dinu sta tot la masă. Cum îl văzu îşi întoarse privirileîn altă parte şi răspunse pe acelaşi ton: 
   — Mulţumim dumitale. Tănase încuia uşa. Bătrînul începu să strige: 
   
   — Nu-ncuia uşa! nu-ncuia uşa! 
   — Nu urla aşa, c-avem de furcă amîndoi. 
   — Nu-ncuia uşa! 
   — Mi-ai fugit de-acasă, ha? 
   — Nu-ncuia uşa! 
   
   Ochii bătrînului stau să-i iasă din cap. El striga cît îl luagura, repetînd aceleaşi cuvinte: „Nu-ncuia uşa“. Scatiu fu silitsă descuie uşa. 
   — Pentru ce mi-ai plecat de-acasă, boierule? Conu Dinu păru că se liniştise. 
   
   — Pentru că aşa am vrut. 
   — Aşa ai vrut? 
   — Da. 
   — Aşa? Stai că te-nvăţ eu minte. Şi zicînd astfel, se sculă şi chemă pe Nae. 
   
   — Spune lui Chiru să vie-ncoace cu Ilie — şi să schimbe caii. 
   
   Nae îl luă la o parte şi-i şopti ceva la ureche. Tănase serepezi afară, la oameni, furios. 
   — Măi fraţilor, vreţi, se vede, să m-aduceţi la disperare. Ce
   căutaţi în curtea mea! . . . Duceţi-vă la ministru! Unii dintre săteni plecară; alţii nu. 
   — Pe noi ne-a chemat boierul nostru. Scatiu începu să zbiere. 
   
   — Boierul vostru! . . . Chivule, Ilie, daţi-i afară! afară! 
   
   Vătăşeii luară lumea mai cu bine, mai cu rău şi o scoaserăafară din curte, închizînd porţile. Scatiu se întoarse la socru-său, urmat de cei doi inşi. 
   — Acuma, tată socrule, să ne răfuim amîndoi. Puneţimîna pe el, mă. 
   Bătrînul văzuse de pe fereastră cum îl părăsiseră ţăranii, şi, neavînd nici o putere, îşi plecase capul pe masă şi plîngea. Cei doi vătafi puseră mîna pe el. Scatiu poruncea: 
   — Daţi-i şuba şi aduceţi un curmei. Vătafii aduseră blana şi frînghiuţa. 
   
   — Legaţi-l! 
   
   Chiru îl înfăşură în blană şi-l legă cu frînghia pe deasupra. Apoi îl luară pe sus să-l puie în sanie. Caii însă nu erau gata. Aşteptînd, ei putură vedea, cu toţii, peste gard, că sătenii nuse risipiseră, ci aşteptau. Atunci Tănase porunci celor două slugi să-şi aducă puştile. 
   Cînd sania fu gata, aşezară pe bătrîn, ca pe un sac, într-un colţ. Scatiu se sui alături. Chiru pe capră, lîngă vizitiu, iar Ilie în coadă. Astfel, porniră. 
   Însă în loc să iasă pe poarta cea mare, sania trecu pe sub leşi, în fuga cailor, şi se îndreptă spre poarta de la arman. Sătenii, care aţineau drumul, înţeleseră gîndul lui Scatiu şi o porniră în goană în partea aceea. Cei mai sprinteni ajunseră la timp şideteră să apuce caii înaintaşi de dîrlogi, dar caii, tineri, seferiră, speriaţi, şi se strecurară printre lume. Oamenii blestemauşi mai alergau în urma săniii, doar să-şi verse focul — cînd, dedeparte văzură venind înaintea fugarilor alţi oameni, din altsat: erau ţăranii din Balta. 
   Scatiu, care înţelese primejdia, zise lui Chiru să tragă un foc în vînt, iar vizitiului să dea gură cailor. Însă sperietura puştii, în loc să le fie de-a bună, mai rău le strică. Bălteniiaţinură drumul cailor, strigînd. Scatiu apucă hăţurile din mîna vizitiului şi voi s-o ia peste cîmp — dar unul dinînaintaşi, dînd în şanţul şoselei, căzu. Atîta fu destul ca săpună mîna oamenii pe el. Calul se sculă, tîrî pe un flăcău prin zăpadă, însă fără spor. Repede, sania fu înconjurată dintoate părţile. Scatiu sări jos, luă puşca din mîna lui Chiru şidete să se apere. O lovitură de ciomag peste braţ, venită cadin cer, îl făcu să scape puşca şi s-o rupă la fugă. Lumeadupă el. Fu ajuns şi culcat la pămînt, fără să se ştie de căzusingur sau îl răsturnară ceilalţi. 
   Ce se petrecu atunci nimeni nu-şi putea da seama. Într-o clipă, îl făcură fărîmele, fără zgomot, fără vaiete. 
   Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiţi, pietre, cuie, 
   o basma ruptă, pe care furia poporului le adusese ca o apă mare. 
   Pe cînd oamenii se întorceau să judece pe vătăşei, doidintre dînşii reveneau la cadavrul lui Scatiu, aprinşi de ură, şi-idau cu tocul cizmei în cap. Unul era Lefter, din procesul băltenilor, altul Stoica, ţiganul din Ciulniţei. Unul avea derăzbunat bicele de pe obraz; altul moartea lui Forgaş. 
   Iar conu Dinu rămase să trăiască mai departe, olog şi singur, însă stăpîn ca mai înainte pe pămînt, pe pămîntul care-i fuseseatît de drag, în care se născuse, pe care trăise şi în care aveasă se odihnească pe veci, cu credinţă că acolo îi va fi bine, că în această ghe meter1 va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată şi pedeapsă.