   
   PĂCATUL 
   Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
   Cînd nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
   Cînd n-avea a se teme de zile amărîte,
   Cînd roabă-i era lumea — şi el domnea în tihnă.
   
   Pămîntul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sînge
   Cînd lumea era largă şi oamenii puţini,
   Cînd nimenea, sub soare, n-avea de ce se plînge,
   Cînd cerul n-avea trăsnet — şi nici pămîntul spini.
   
   Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?
   Cînd grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
   Cînd el se vede-n lume menit să pătimească,
   Cînd rălele-l frămîntă, şi poftele-l robesc!
   
   Şi vreţi să n-avem Caini, cînd e nepotrivire,
   Şi ură şi cruzime în neamul omenesc,
   Cînd neagra duşmănie şi lacoma rîvnire
   De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!
   
   Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
   Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi,
   Şi rîvna, şi ispita, şi negrele păcate
   Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
   
    14 
   IERI, AZI, MÎINE 
   Ieri!... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
   Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
   Sau un zîmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vînt;
   Ieri... poveste, cu eroii — oase putrede-n mormînt.
   
   Astăzi?... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
   Visuri nebătute încă de-al ursitei vînt cumplit,
   Piscul nalt, pe care dorul, vînător, stă şi pîndeşte
   Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntîlneşte.
   
   Mîini?... o strîngere din umeri a enigmei întrebate;
   Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
   Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
   Mîine... mîine, cine ştie cîţi din noi vom mai trăi!
   
   PE DEAL 
   Pe cer cîţiva nouri încă, palizi, zdrenţuiţi de soare,
   Se topesc ca fulgii iernii, pe pămînt umbra lor moare.
   Sus — nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
   În potop de umbră satul, sub copaci stufoşi, se pierde.
   Stîncile îşi scot din dealuri a lor frunţi îmbătrînite;
   Iar pe vale-şi duce gîrla undele-i neliniştite.
   Stînca zice gîrlei: — Spune-mi, pentru ce eşti trecătoare?
   Pentru ce, şi zi şi noapte, şi pe lună şi pe soare,
   De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
   Nu vezi eu cum rîd de vreme şi de zboru-i necurmat?
   Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vîrf, şi eu
   Dorm pe căpătîi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
   
   — Tu, răspunde gîrlă stîncei, tu ai somnul drept ursită, 
   15 
   Eu în mine port viaţă. Dormi. Eu sunt neadormită! Şi port grai în a mea undă, şi din leagăn la mormînt Merg, şi-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al 
   vremii zbor, Că-s zădărnicii, nimicuri toate cîte-s pe pămînt, Şi că totu-i trecător! 
   LUNA ŞI NOAPTEA 
   LUNA 
   Noapte, tu eşti sclava neagră a veciei, iară eu
   Sunt regină. De pe tronul întunericului tău,
   Revărs valuri de lumină; ş-un popor întreg de stele
   
   Furnică-n razele mele. 
   Fără mine, neştiută, vecinic ai fi pribegit,
   Ca un ghem de întuneric dat de-a dura-n nesfîrşit.
   Umilită, pleacă-ţi fruntea şi-naintea mea te-nchină.
   
   Noapte, sunt a ta regină. 
   NOAPTEA 
   Lună, tu eşti sclava albă, fulg ursit în veci să meargă. Eu, mai veche decît vremea, şi decît lumea mai largă, Neclintită-s, şi nici cuget că-n cuprinsul ţării mele 
   Furnică popor de stele. 
   Şi de n-aş fi eu să-mbrobod faţa ta-n ştergar cernit, Dacă n-aş fi-ntunecoasă, tu în veci n-ai fi lucit. În genunchi dar, a mea poală pleacă-te a-mi săruta, 
   Lună, sunt regina ta! 
    16 
   DORMI ÎN PACE 
   Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ţi tulbur somnul, Nici să plîng... La ce-am mai plînge pe-adormiţii întru 
   Domnul! Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine Gîndurile să-mi desfăşur, şi să stau la sfat cu mine În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înţelept, Ş-ale lumii toate parcă le văd limpede şi drept. Cît de clare mi se-nşiră toate din trecut, în minte, Cînd de-a crucii muche rece îmi lipesc tîmpla fierbinte. 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   E uscat-acuma ţărna ce te copere, şi mie
   Parcă tot nu-mi vine-a crede că eşti dusă pe vecie.
   Uneori te ţin departe şi mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
   Dornic căutînd în cale-ţi, parcă tot aştept să-mi vii.
   A, cît de pustie-i lumea şi viaţa fără tine!
   
   Cîteodată, stînd aicea, la mormîntul tău, îmi vine
   Ca o furie nebună. Ş-aş voi atunci, aproape,
   Faţă-n faţ-acolea, lîngă piatra astei triste groape,
   Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
   Lumile le cîrmuieşte, şi-n văzduh astrii îndreaptă,
   
   Şi eu, viermele din tină, Să-i cer astfel socoteală — lui, izvorul de lumină: Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pămînt Fără ştirea şi voinţa ta, şi dac-al tău cuvînt Este singura poruncă cărei toate se supun; Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun, Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă? Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă? 
   De ce — fulger — cazi pe-un templu, spinteci bolta 
   ta sfinţită Şi în ţăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită? De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil? Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti, Şi, topindu-le în focul tinereţii, le urseşti Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună, Şi cînd se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună, Din senin îţi vine-o toană: zvîrli ţărîna peste una, Iar pe cea stingheră — neagra jale pentru totdeauna! 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.
   Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
   O, de-ai şti cît am iubit-o şi cît sufăr, m-ai ierta
   Că-ntr-un timp pierdui credinţa în dumnezeirea ta!
   
   Era tînără, frumoasă. — Vai, şi cum o mistuise
   Boala. Parc-o văd, cînd mîna-i slabă întinzîndu-mi zise:
   
   “Ce te uiţi aşa la mine... M-am făcut urîtă... ştiu!” 
   Şi-ncepu să plîngă,-ntr-însa plînsul doar mai era viu!
   Ochii mari, dar stinşi, sub alba-i frunte i se adîncise,
   Şi pe vinetele-i buze un surîs încremenise.
   
   Cum părea de-mbătrînită-n nemblînzita morţii gheară!
   Cînd, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
   Îşi da duhul, liniştită, ca un Mesia pe cruce,
   Am simţit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
   Pîn’ şi drojdia credinţei ce-o purtam fiinţei tale.
   Şi mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieţii noastre cale
   Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
   Lumea asta-mbătrînită în mizerii şi nevoi
   
   Singură se cîrmuieşte. — Piatră, floare, astru, om,
   Toate-au izvorît, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
   Rînd pe rînd, una din alta, fără ştirea nimănui.
   Tot ce Biblia ne cîntă — decît o poveste nu-i.
   Iehova, erou din basmul Bibliei — iadul cu munci,
   Îngeri, rai... o-nchipuire!...
   
   Astfel cugetam atunci. Dar, cînd părăsii odaia plină de îngheţul morţii Şi ieşii sub minunata boltă înstelat-a nopţii, Luna galeşă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare, Revărsa atîta farmec, şi-n aşa sfîntă splendoare S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată Şi-mi zisei: E cu putinţă să fim tot dintr-o bucată? Eu — clipa de lut, şi dînsa — veşnicia de lumină! Eu urăsc şi plîng, ea trece zîmbitoare şi senină... Eu mă tîrîi prin noroaie, ea pluteşte-n cer albastru... Cîtă depărtare, Doamne, de la vierme pîn’ la astru! Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine Mîn-atîtea lumi, cu pază, pe cărările senine? 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
   A, ce mic, şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda şi mintea! Şi adînc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii, Slavă şi-nchinare-adus-am bunului stăpîn al lumii. 
   Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ţi tulbur somnul. Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul. 
   LA VATRA RECE 
   I 
   Oblonitu-mi-a fereasta
   Gerul, cu-a lui flori de gheaţă,
   Şi, în toată casa asta,
   Eu sunt singura viaţă.
   
   Dac-ar fi un foc în sobă,
   Mi-ar părea că suntem doi,
   Aş mai sta cu el de vorbă,
   Mai uitînd cele nevoi;
   
   Ne-am pricepe-nde noi plînsul,
   Eu cenuşă — el scîntei,
   Cîte nu mi-ar spune dînsul
   Dun poveştile cu zmei!
   
   Anevoie vremea trece
   Cînd urîtul greu te-apasă.
   Ce ursuză-i vatra rece!
   Parc-aş sta c-un mort în casă.
   
   II 
   Se aude-n horn nebunul Viscol, aprig vîjiind, Şi din străşini, cîte unul, Cum cad ţurţurii plesnind; 
   Sună-n crengile lovite Uscat zgomot ca de oase, 
    20 
   Şi vîrtejuri, repezite, Bat în uşă mînioase. 
   Se arată-n neguri luna, Albe stelele sclipind; Şi de ger s-aud întruna În pod corzile trosnind. 
   Mi-ar prii, pe-o aşa iarnă, O-mpietrită amorţire Îndelung să mi s-aştearnă Peste cuget şi simţire — 
   Să adorm, capul să-mi scutur De povoara cugetării... Cît aş da să văd un flutur Tăind para lumînării! 
   DIN PRAG... 
   O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!
   Ce cumplit îmi vînturi mintea, şi cu ce-ndîrjire-mi
   
   scurmi Noaptea gîndurilor mele, Moarte, cînd îţi stau în faţă! Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta 
   povaţă. Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica-i odihnă, Este singura-mi scăpare. — O să fiu acolo-n tihnă: Nici urît, nici dor; nici cobea neprielnicelor gînduri N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scînduri. În sicriu dormi somn de piatră. — Nici un zgomot, 
   nici o grijă; Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost 
   schijă1, Cap de geniu, ori de vită — tot o hîrcă scofîlcită, Goală, batjocoritoare gură, pururea rînjită. Ş-o să dorm, în întuneric şi în linişte eternă. N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă. De-mi va putrezi sicriul şi găteala de pe mine, Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine. Neastîmpăraţii şoareci dacă-n capul meu şi-or face Cuib, nesupăraţi de nimeni, vor petrece-acolo-n pace. Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormîntul, Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vîntul Mîţişorii vrunei sălcii peste groapa mea — totuna. Plîns de mamă, plîns de creangă... tot nimic eu nu
    voi şti, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi. Însă, uite, mă-nspăimîntă întunericul de veci, Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci: Să nu mai revin în viaţă niciodată?... Niciodată?... E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezgheţată, Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei! Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei. Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară. Ce trudit mă simt sub cruda suferinţilor povoară! Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie. Parc-aş fi de-un veac pe lume... O paragină pustie... Spulberatu-mi-s-a pîn’ şi scrumul visurilor mele. Ş-acum gîndurile toate, ca de plumb, mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere, Şi mi-i silă de-un prieten, de-un cuvînt de mîngîiere, 
    Fontă, tuci. 
   De-o privire ce-mi zîmbeşte veselă, de mine însumi.
   Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plînsu-mi.
   Ca un vînt printre ruine simt că-mi vîjie-ntre tîmple...
   E-ntuneric şi cenuşă... Tot aştept să mi se-ntîmple
   Vro nenorocire mare ca să mă mai mişte-oleacă,
   Să mai fulgere în noapte-mi, ca urîtul să-mi mai treacă.
   
   Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.
   Să nu mai gîndesc nimica, nici să văd, nici să aud?
   Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,
   Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară,
   Şi s-ascult, pe gînduri, doina — trişca1 de la tîrlă,
   Sau duiosul plîns al apei şopotind noaptea pe gîrlă?
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   A, e negrăit de lesne să-ţi repezi un glonţ în creier!...
   Dar pe cer scînteie luna, dar în iarbă cînt-un greier,
   E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă...
   Şi cînd te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă,
   Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire.
   Primeşti orice suferinţă, dar eterna nesimţire,
   Nu. — Durerea are-un capăt. — Moartea-ţi zice:
   
   Niciodată. 
   Altă viaţă?...Altă lume?... i-o poveste minunată; Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru toată. Nesfîrşita fericire din viaţa de apoi. 
   Cîteva lopeţi de ţărnă... Rămîi ţărnă şi gunoi! 
   Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi — un nume, Ca-i săpat la zidul nopţii, c-ai muncit să-ţi scoţi în lume 
    Trişcă — fluier. 
   Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
   Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scînteia...
   Ş-o scînteie-n alergare e o rază... Mîngîiere !...
   Dulce-i să ţi-o ştii la fundul vieţii pline de durere.
   Ah, fugiţi, gînduri nebune, soli ai negrului mormînt!
   Nu mă-ndur. — Pe cer sunt stele, flori şi păsări pe pămînt.
   Ş-apoi... e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi...
   
   Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi Şi-mi mai vînturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povaţă! Înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă. 
   RĂSPUNS LA O CRONICĂ RIMATĂ 
   Aşa-i: spre bolţile tăriei,
   Cu jind, la ce să mai cătăm,
   Cînd toţi, sub fundul pălăriei,
   Cîte-un crîmpei de cer purtăm?
   
   Tu zici: crîmpeile-s la fel...
   Pe osebitele cărări
   Toţi ne-ndreptăm către un ţel,
   Unii pe jos — alţii călări.
   
   E drept că-n cele patru scînduri
   Prostia cea mai guralivă
   Şi capul cel mai dat la gînduri
   Vor amuţi deopotrivă.
   
   Dar, pîn-atunci, unul îşi strînge
   Sub bolta lui, şirag de stele,
   
   Altu-şi mînjeşte, ori îşi frînge
   Partea-i de cer în bucăţele.
   
   Unii în fel de fel de chipuri
   Frămîntă tainele vieţii:
   Răstoarn-a mărilor nisipuri,
   Străbat şi scotocesc planeţii,
   
   Întreabă funduri de prăpăstii
   Ş-ale Eghipetului mumii,
   Şi-n oasele fosili de bestii
   Cat rostul şi urzeala lumii.
   
   Iar alţii zilele-şi petrec
   În al orgiilor vîrtej:
   Un trai nesăbuit şi sec,
   Întins pe patimi ca un vrej!
   
   C-o idioată nesimţire
   Îşi rîd de tot ce-i demn şi sfînt
   Le toacă gura în neştire,
   Se bat cu morile de vînt.
   
   Şi pe cînd tu-ntr-o sferă mică,
   Ca vai de lume, te strecori,
   Ei strălucesc, şi se ridică,
   De goi ce sunt şi de uşori.
   
   Nimic nu pune frîu acestor
   Neruşinaţi, terfichi1 limbuţi,
   
     1 Terfichi — om de nimic, puşlama. 
   25 
   Şi, pentru ochiul lor de chestor,
   Lumea e goală de virtuţi!...
   
   Prostii le par ştiinţi şi arte,
   Nebuni poeţii, de legat:
   Zbîrnîie toţi, din dible sparte,
   Un cîntec vechi şi nesărat!...
   
   Ei singuri se pricep la toate,
   Ei filozofi, ei cîntăreţi,
   Prin ei se mişc-a lumii roate,
   Cu roiul spornic de vieţi!
   
   Şi numai pentru dînşi-anume
   Urzit-a Dumnezeu pămîntul,
   Cu toate cîte sunt pe lume;
   Şi numai lor li-i dat cuvîntul!
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Acum, răspunde de socoţi
   Că ceru-i hărăzit de-a valma,
   Deopotrivă pentru toţi,
   Ori li s-a măsurat cu palma...
   
   * 
   De e, sau nu e cer, mă-ntrebi? 
   Ar fi nedrept să-ţi spun că nu-i;
   Dar fiecare-ndeosebi
   Menită-şi are partea lui:
   
   Măreţ pluti-va printre veacuri
   Maestrul dulce, Eminescu,
   Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri,
   Toncescu fi-va tot Toncescu!...
   
    26 
   Căci cum să cred c-ar sta alături
   Cu scumpele mărgăritare
   Gunoiul ce cu scîrbă-l mături
   În întuneric şi uitare!
   
   Furlandisindu1-se-n saloane,
   Cu mintea stearpă şi-n doi peri,
   Să facă curte la cucoane
   Sunt meşteri fanţii-cavaleri!
   
   Dar cum socoţi că toţi smintiţii
   Şi trîntorii de cafenele,
   Înfumuraţi şi plini de viţii,
   Să aib-acelaşi cer şi stele
   
   Cu cei ce luptă şi-şi adună
   În fagur sfintele gîndiri,
   Şi-şi dau viaţa pe-o cunună
   Din mîna dreptei Nemuriri?
   
   * 
   Politici, oratori de stradă, Stupizi, ce se socot isteţi, Făţarnici patrioţi — grămadă, De vorbe goale precupeţi, 
   Şi literaţi de porunceală Răsară-n cale-ţi, cît de deşi, Tu ţine însă socoteală 
   Că-s mulţi chemaţi — puţini aleşi. 
    A se furlandisi — a se fuduli. 
   27 
   LA ICOANĂ 
   Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit.
   În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit,
   Fără somn, tînăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală,
   Şi plîngînd îl netezeşte pe obrajii arşi de boală.
   De cu sară mititelul încetase să mai ţipe:
   Se ducea, văzînd cu ochii, viaţa-i fărîmită-n clipe.
   Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite,
   Somnu-l biruie — adoarme. Suflări repezi, ca gonite
   De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai
   
   curmate... Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate Întunericul din suflet. — Pe păreţi, în bezna rece, Fîlfîind ca o aripă, para focului se trece. 
   Iat-o scoborînd la vale, galbenă şi istovită,
   Cu odorul strîns la sînu-i; cu privirea aţintită
   Spre biserica cu sfînta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas.
   De trei nopţi şi două zile bate drum făr’ de popas;
   Ş-ar fi ocolit pămîntul făr-a se simţi trudită:
   Ea credea profund, orbeşte... Mare şi nenchipuită
   E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape!
   “Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,
   Îşi zicea mereu în gîndu-i, inimă de piatră fie,
   Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
   Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;
   Ş-în cucernică-nchinare, şi plîngînd sta-voi nainte-i,
   Pîn’ ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blînd
   
   deschizîndu-şi, Zîmbitor cătînd spre mine, şi mînuţele tinzîndu-şi... Cum să nu-nţeleagă sfînta glasul sfintei mele plîngeri? Eu atîta am pe lume, pe cînd ceru-i plin de îngeri!” 
    28 
   Blîndă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată: Parc-ascultă şi-nţelege... 
   — O, îndură-te, priveşte-l, Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l! Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul 
   de piept, Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept, Şi cum inima-ţi tresare, c-un scîncit cînd el te cheamă Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă. Vezi-l, tînjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească... Cum putere-ar fără dînsul mama lui să mai trăiască? Te îndură — din văpaia vieţii tale dă-i viaţă, Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe. Ca şi mine strîngi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău... O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu Ochiu-i stins — şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dînsul, N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultîndu-mi plînsul!... 
   Dar deodată-şi rupse vorba — limba-i amuţise-n gură,
   Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură...
   Era mort. — Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe,
   Cu ochi groaznic de mînie ea privi icoana-n faţă...
   
   — Cum? Tu n-ai simţit, preasfînto, milă de 
   cumplita-mi jale? Eu, sărmana, plîng, cerşindu-ţi raza îndurării tale, Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?... Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii? S-a sfîrşit orice nădejde!... Şi privirea ta de lemn Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!... 
   29 
   Ia-ţi şi lutul... Ca şi dînsul împietrită eşti şi mută!... Şi — c-un hohot lung — cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei, Care, huruind greoaie, la pămînt căzu-nainte-i. Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire, De mînie-i scapăr' ochii — ea strigă în aiurire: 
   — O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc 
   la sîn, E-o minciună!... Ce smintită-s unei scînduri să mă-nchin! Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, “e-o minciună!” Mai răcni-ntr-un rîs sălbatic, şi porni... Era nebună. 
   SONET 
   Lăsaţi-mă singurătăţii mele.
   Mi-albeşte capul, în vîrtejul lumii,
   Pe frunţi de valuri stă cununa spumii,
   De mult ce se frămîntă între ele.
   
   De visuri inima pustie nu mi-i...
   Senin mă urc pe-a lor înalte schele,
   Străbat albastre văi, plutind prin stele,
   Pămîntul ducă-şi droaia lui de mùmii!
   
   Tihnit, ascult a gîndului poveste,
   Mă-nşel, şi cred că tot ce-a fost mai este.
   Ce dulce-i astă amăgire-a vieţii!
   
   Tăceţi s-adorm, nu voi să prind de veste
   Că mi s-a stins văpaia tinereţii,
   Ş-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii.
   
    30 
   LUI EMINESCU 
   Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
   Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
   Parcă urmînd şirul de slove,
   Ce-a tale gînduri sămănară,
   
   Mă duc tot mai afund cu mintea
   În lumile de frumuseţi,
   Ce-au izvorît, eterni luceferi,
   Din noaptea tristei tale vieţi...
   
   Şi te-nţeleg — te simt aproape:
   Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
   Cu ochii gînditori şi galeşi,
   Sătul de trudnica-ţi viaţă.
   
   A, nu mă mir că ţi se dete
   O zodie atît de tristă,
   Că, zbuciumat de-atîtea patimi,
   Rîvneşti pe cei ce nu există,
   
   Şi că potop de negre gînduri
   Se strîng şi ţi se zbat sub frunte:
   Pe veci întunecaţii nouri
   Sunt fraţii vîrfului de munte!
   
   O, dacă geniul, ce scoase,
   Ca din adîncul unei mări,
   Din fundul inimii zdrobite,
   Comoara asta de cîntări,
   
   31 
   Nu te-ar fi ars — zvîcnindu-ţi tîmpla
   De flăcările năbuşite,
   Ce-ţi luminau ale gîndirii
   Împărăţii neţărmurite,
   
   Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
   Să treci ca orice om de rînd,
   Ce lesne-ai fi pus frîu durerii
   Şi răzvrătitului tău gînd!
   
   Şi cît de fără de păsare
   Ai fi privit atunci la toate
   Mizeriile-n cari lumea
   Ursită-i pururea să-noate!
   
   Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
   Acestor inimi seci şi strimte.
   Şi tu să-nduri toată durerea
   Pe care lumea n-o mai simte.
   
   Să plîngi tu plînsul tuturora...
   Din zbuciumul eternei lupte.
   Să smulgi fulgerătoare versuri,
   Bucăţi din inima ta rupte...
   
   S-aprinzi în bolta vremii astri
   Din zborul tristului tău gînd...
   Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii
   Că tu te mistui luminînd?
   
    32 
   SONET 
   Dar nu-nţelegi că e cu neputinţă
   O clipă să mai gust din cele duse?...
   Cu farmecul durerilor răpuse,
   Din preajmă-mi fugi, deşartă năzuinţă!
   
   Astîmpără-te, dor de vremi apuse,
   Prilej de nesfîrşită suferinţă!...
   S-a stîns, cum nici n-ar fi avut fiinţă,
   Frumosul vis, ce-atît de drag îmi fuse!
   
   Uitare, vin’ cu liniştea ta dulce,
   Zi gîndului că-i ceasul să se culce:
   E noapte, stînge lampa amintirii;
   
   Lumina-i bate-n criptă de morminte...
   Întunec-o, s-adorm de-aci-nainte,
   C-am zis de mult adio fericirii!
   
   SONET 
   Vuind s-azvîrl şuvoaiele devale
   Pe deal stă zarea de brînduşi albită.
   În aer i-o căldură liniştită,
   Pe bolţi un nor de-argint se rupe-n pale.
   
   Sar apele din matca prididită;
   Un cocostîrc, pe mal, păşeşte-agale,
   Dînd spaimă-n broaştele ce-i fug din cale.
   Ies aburi calzi din pajiştea-ncropită.
   
   33 
   Şi nici un sloi n-a mai rămas pe gîrlă;
   Doinind, s-aude trişca de la tîrlă.
   Iar mieii, strînşi în cîrduri, zburdă-n soare:
   
   Pămîntu-ntreg, ca-n prima dimineaţă,
   Se umple de lumină şi viaţă,
   Iar inima-mi se-ntunecă şi moare.
   
   CE TE UIŢI CU OCHII GALEŞI?... 
   Ce te uiţi cu ochii galeşi la copacii trişti şi goi,
   Şi oftezi, dînd pas gîndirii să mai lunece-napoi?...
   Lasă frunzele pustiei şi bătăilor de vînt!
   Tinereţe, farmec, visuri... toate-s ţăndări de vas frînt,
   Ce de mult pieriră-n valma răzvrătitelor talazuri.
   Strînge-ţi gîndurile-acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri1 ,
   Palide-n puterea nopţii să mai tremure pe drum...
   Nici te mai uita în urmă-ţi la grămezile de scrum...
   Nu vezi tu că îndărătu-ţi e-ntuneric şi pustiu!...
   Şi n-auzi cît de sinistru sun-a groapă ş-a sicriu
   Glasul tinereţii duse ş-al iluziilor şterse?...
   Înţelege că-i zadarnic pe-un mort lacrimi să se verse!...
   
   Negreşit, avut-ai zile de noroc şi de iubire...
   Cine n-are-n lumea asta partea lui de fericire?
   Ai trăit şi tu în basme... Te credeai şi tu o zînă,
   Ş-aşteptai, ca să te fure, vreun făt-frumos să vină,
   De-ţi roteai pe lanul vieţii ochii mari şi visători,
   Nu-ntîlneai decît podoabe, fluturi, pajişte şi flori!
   Şi cînd pentru-ntîia dată mîndru-ţi răsări în cale
   
    În poghiaz — fără rost, rătăcind în voie. 
   El — atît de mult doritul rege-al visurilor tale —
   Îţi păru că de cînd lumea îţi era ştiut şi drag...
   
   O, de cîte ori, în urmă, de cu vreme stînd în prag
   Şi uitîndu-te în cale-i, cu ochi lacomi şi fierbinţi,
   L-aşteptai, sfîrşit să puie dulcii tale suferinţi,
   Şi mureai pîn’ să se stingă razele în asfinţit.
   Mai curînd să vie sara, cînd, sfios, al tău iubit
   Se rupea din întuneric...
   
    Ah, cît de încet mai vine, Îţi ziceai zărindu-i umbra. Pîn’ s-ajungă lîngă tine, Îţi părea o veşnicie de-aşteptare şi de dor. Tu-l sorbeai din ochi, privindu-l. El s-apropia uşor... 
   Tresăreai, înfiorată ca de-un farmec din poveşti,
   Şi nemaiştiind ce cugeţi şi-n ce lume mai trăieşti,
   Îi cădeai în braţe, moale de-a plăcerii dulce lene.
   Ca un flutur prins în pară tremurau a tale gene
   De atingerea şi focul pururea-nsetatei guri.
   Cînd steteai a ta iubire pîn’ la moarte să i-o juri,
   Găseai prea nencăpătoare, prea îngust-a ta viaţă.
   Dar cum cade frigul vremii peste inimi şi le-ngheaţă,
   Risipind atîtea visuri şi atîtea jurăminte,
   Şi cum rîzi singur de tine cînd îţi mai aduci aminte
   Ce clădiri durai vieţii din nimicuri şi păreri,
   Şi ce mult credeai în vraja nebuniilor de ieri!
   
   Nu mai răscoli cenuşa năruitelor poveşti!
   Straşnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgeşti.
   După anii duşi în neguri nu te mai uita cu jale,
   Dă-i pe veci uitării. Morţii nu se mai întorc din cale.
   Cînd sub perii albi, zbîrcită, fruntea-ncepe să se plece
   Ca sub cea mai grea povară, inima-i o vatră rece.
   
   35 
   Lumea basmelor ce încă îţi mai picură-n auz
   A sfărmat-o pasul vremii, ca pe-o boabă de hurmuz1 .
   
   Lasă altora de-acuma visul tău de-odinioară,
   Alţii să-şi mai poarte dorul cînd pe ceruri se strecoară
   Luna, cu nespusu-i farmec şi cu veşnica-i văpaie...
   Peste noaptea ta boceşte cîntecul de cucuvaie.
   Cînd din luptele vieţii, ca un vechi oştean, trudită,
   Ai rămas cu fruntea ninsă şi cu faţa ciocîrtită,
   Ce mai caţi cu ochii galeşi la copacii trişti şi goi,
   Şi oftezi, dînd pas pîndirii să mai lunece-napoi?
   Lasă frunzele pustiei şi bătăilor de vînt:
   Nimărui de veci nu-i dată fericirea pe pămînt.
   Dumnezeu trece făclia dragostei din mînă-n mînă,
   Noaptea cade grea şi rece peste inima bătrînă!
   
   ÎN AMURG... 
   Vîslaş ce-aleargă împins în zare
   De oarba sete a fericirii,
   Pe cîmp de ape fără cărare,
   Omul e pururi prad-amăgirii;
   
   Căci scris e dorul să şi-l agaţe
   Numai de umbre şi de năluce,
   Ce-n a lui veşnic întinse braţe
   Zadarnic cearcă să le apuce.
   
   Şi cînd viaţa abia-i o rază
   Atît de slabă şi trecătoare,
   
    Mărgea de sticlă imitînd mărgăritarul. 
   Cînd ştie bine că-naintează
   Înspre-a pieirii de veci vîltoare,
   
   De ce vîsleşte şi se răpede
   Cu-atîta pripă şi nerăbdare
   Dup-o nălucă de foc ce-o vede
   Fugind în noapte-i, din zare-n zare?
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Asta-i ascunsa firii dorinţă
   Ce-nspre repaus veşnic o-mpinge:
   Orice lumină i-o suferinţă;
   Scăpare-i noaptea-n care se stinge.
   
   Tremurătoare, viaţa bate,
   C-o frică oarbă şi nenţeleasă,
   La poarta păcii neturburate,
   Din care omul n-a vrut să iasă;
   
   Căci chinul vieţii cine l-ar cere?
   Ce stea de sineşi s-ar mai aprinde
   Cînd ar şti bine că i-o durere
   Din întuneric a se desprinde!...
   
   Unde mă duceţi, visuri deşarte?
   De ce, luceafăr, te-afunzi în zare,
   Mă laşi în urmă-ţi tot mai departe,
   Pe cîmp de ape — fără cărare?
   
   Unde-s acele limanuri sfinte
   Chinul amarnic să mi-l omoare?...
   Mai înainte! Mai înainte!
   Îl cheamă glasuri amăgitoare;
   
   37 
   Şi omul trece pe-ntinsa mare
   Cu valuri răpezi şi ape-adînci,
   Călător, veşnic în nerăbdare,
   Împins de vînturi, lovit de stînci.
   
   Tîrziu, cînd simte că e aproape
   Clipa în care valul, sub dînsul,
   Să se desfacă şi să-l îngroape,
   Se uită-n urmă, şi-l umple plînsul;
   
   Căci tot trecutu-i pare-o comoară
   De fericire, rămasă-n drum.
   Păn’ şi durerea-i de-odinioară
   Plină de farmec o vede-acum,
   
   Şi nu se-ndură să se despartă
   De-atîtea visuri — veştede foi,
   Ci-n năzuinţa-i oarbă, deşartă,
   Dă să-şi întoarcă barca-napoi...
   
   (Copil ce umblă s-adune stele
   De pe oglinda blîndelor ape)
   Dar cad trudite braţele-i grele,
   Cîrmă şi vîsle lăsînd să-i scape!
   
   Gîndu-i adoarme în nemişcare,
   Ochii s-acopăr, stinşi, sub pleoape,
   A nefiinţei eternă mare
   Valu-şi desface ca să-l îngroape;
   
   Căci, rupţi din valu-i, s-azvîrl în soare
   Nenumăraţii stropi de viaţă,
   Şi-n al ei haos recad, cînd moare
   Clipa de care, lacomi, s-agaţă.
   
    38 
   SONET 
   Ce mult aş vrea să mai iubesc o dată,
   Să simt din nou a vieţii primăvară,
   În drumul meu pustiu să mai răsară,
   Ca din poveşti, o zînă adorată.
   
   Să scriu răvaşe lungi, şi-n orice sară
   Să trec pe la fereastra-i luminată,
   S-o văd la geam, cum umbra şi-o arată,
   Şi ore-ntregi s-aştept să-mi mai apară.
   
   Din ochii mari, privirea ei fierbinte
   Asupră-mi blînd şi dureros să cadă,
   Şi-ntr-un suspin ea să-mi citească gîndul...
   
   Frumosu-i chip să farmece-a mea minte,
   Şi ca pe-un astru-n sufletu-mi purtîndu-l,
   Să fiu copil, şi visurilor pradă!
   
   DELENDUM1 
   Haide, suflete, ridică-ţi leghioanele de gînduri,
   Şi-mbrăcate-n za eternă întocmeşte-le în rînduri,
   Bate-te cu tine însuţi, zbuciumă-te nopţi întregi,
   Ca durerea ta în ritmul sfînt al versului s-o legi!
   
   Şi m-aşez să scriu la masa de hîrţoage încărcată... Mintea-mi arde-nvălmăşită — tîmplele încep să-mi bată. 
     1 Ceea ce trebuie distrus... (lat.). 
   Am atins abia condeiul, şi m-au apucat fiori...
   Parcă văd cum stau la pîndă, pătimaşi şi cîrtitori,
   Nevoiaşii noştri critici — spadasinii damblagii,
   Cari, neputînd să muşte, morfolesc arta-n gingii!
   
   Trebui să respecţi bontonul, să-ţi găteşti versul în frac,
   Dacă ţii ca prin saloane să poţi fi lumii pe plac.
   Nu-ţi lăsa simţirea caldă, plină, vie şi întreagă
   Să zbucnească, şi veşmîntul, care-i vine, să-şi aleagă;
   Ci ţi-o-mbracă-n floricele, şi-i dă-ncunjur pe departe.
   Plîngi, urăşte şi blestemă după regula din carte.
   Fii galant — nesocoteşte-ţi patima-n care te zbaţi,
   Nu cumva să superi nervii criticilor delicaţi:
   Poezia e “un cîntec dulce, un parfum ceresc!...”
   
   De-aşa artă parfumată, o, vă foarte mulţumesc!
   Cînd mi-i inima-ncărcată, şi cînd gîndurile-n muncă
   Bat şi rup zăgazul păcii, şi din matca lor s-aruncă,
   Toate lacome,-nsetate d-a ieşi din haos, clare,
   Ferecate-n cetluita versurilor încleştare.
   Cînd viaţa mea întreagă mi-e în flăcări, zbuciumată,
   Nu cumva c-are să-mi fie grija să deschid îndată
   Şi să văd cum mă învaţă codul bunelor manieri
   Să-mi vărs patima pe droaia îngîmfaţilor bucheri,
   Să apuc de piept pe falşii zei, să-i tîrîi din altar,
   Şi, smulgînd masca ştiinţei de pe chipul lor murdar,
   Să-i denunţ în gura mare, ca să vadă-ntreaga lume
   Cine sunt aceşti iluştri hoţi de slavă şi renume!
   O, lăsaţi-mă, cu nervii voştri de cucoană mare,
   Voi ce vreţi să-mi puneţi arta la regim şi la-nfrînare,
   Şi-mi strîmbaţi din nas la toată vorba mai de-a dreptul
   spusă! V-ar plăcea să şadă smirna, şi la colţ să fie pusă 
    40 
   Biata artă, ca micuţii cari nu-s astîmpăraţi!...
   A, atunci, şi voi, desigur, aţi fi critici minunaţi!...
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Iată droaia de nevolnici, straşnicii stihuitori,
   Literaţi, ce pentr-o odă bagă muzele-n fiori,
   Cîntăreţi, lihniţi de pompe şi de sărbători solemne,
   Cari ţin, cu tot prilejul, să s-arate, să se-nsemne,
   Iată-i toţi, porniţi să ieie nemurirea cu asalt:
   Pentru ei nu-i poartă-nchisă, şi nici scaun prea înalt.
   Sunt bătrîni cu barbe albe, tineri fără de musteţi,
   Ucenici şi capi de şcoală, poeţi mari şi mici poeţi,
   Donchişoţi ce-n a lor piele de mîndrie-abia-şi încap:
   Suliţi de carton în mînă, şi cu chivere pe cap,
   
   Urieşi cu talpa-n tină şi cu creştetul în nori,
   Dornici de eternitate şi de statui visători!...
   Toţi împinşi de-aceeaşi sete, pe volume-ntregi călări,
   Se-mbulzesc — se duc să spargă noaptea veşnicei uitări,
   Şi-n a gloriei lumină cu-a lor scrieri să răsară,
   Să rămîie-n nesfîrşitul timp, ca nişte stîlpi de pară!
   
   O, ridiculă cohortă de milogi neputincioşi,
   Ce spurcaţi cu-al vostru cîntec graiul bunilor strămoşi,
   O, vînturători de fraze, scripcari sarbezi şi smintiţi,
   Nu vedeţi în ce mocirlă de prostii vă bălăciţi?
   
   Ce? Pentru c-aţi pus la mustru1 nişte biete vorbe goale
   Ş-aţi umplut, cu chiuita, de cerneal-atîtea coale,
   Pentru c-aţi scîncit la lună, ca toţi barzii răsuflaţi,
   Un amor străin, şi patimi vechi, ce nu le-nţelegeaţi;
   
     1 Exerciţiu militar; aici cu sensul de a pune în ordine, a disciplina. 
   Credeţi că-i de-ajuns ca lumea să vă dea-n genunchi 
   uimită Şi în veci a ei uitare şi dispreţ să nu vă-nghită? Dar de cînd neruşinarea, spuma frazelor umflate Şi ridicula-ngîmfare drept talent pot fi luate? De cînd gloria se vinde, ca femeile de stradă, Oricărui neghiob, ce-n cale-i, cu ochi dulci, vine să-i cadă? Leneşi, ignoranţi, cu capul plin de fumuri şi de pleavă, Din nimic cum vreţi să iasă şi să faceţi o ispravă? 
   Arta nu-i de voi. În lături, stîrpituri făr’ de simţire,
   Ce daţi zor lumii blajine cu de-a sila să v-admire!...
   Dar la glorie-n ce vremuri şi în care ţar-ajung
   Astfel de paiaţi de bîlciuri şi guşaţi de Cîmpulung?
   
   O, bîiguitori de fleacuri, lăutari neruşinaţi,
   Ce daţi buzna pe la chefuri şi părăzi, ca să cîntaţi,
   De v-ar scăpăra o clipă mintea, să vă priviţi bine,
   Aţi intra-n pămînt de scîrbă, de oroare şi ruşine!...
   
   MAMEI 
   Din vremile apuse ş-atît de fericite,
   Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
   Ce de viaţă-n urmă!... Ca un potop mă-nghite
   Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
   Din vremile apuse ş-atît de fericite!
   
   Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
   Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
   Atîtea dulci vedenii îmi picură în minte,
   Cu durerosul farmec al pierderei eterne!...
   Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
   
    42 
   Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
   Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
   Ca o madonă sfîntă, scăldată în lumină.
   Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
   Figura ta cuminte, duioasă şi senină!
   
   O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
   De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scînduri,
   Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
   Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gînduri.
   O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
   
   Curg valuri mari de umbră şi se-mpînzesc pe vale.
   Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
   În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
   Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
   Curg valuri mari de umbră şi se-mpînzesc pe vale.
   
   Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
   Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
   Cum blîndele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
   Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
   Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.
   
   Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase,
   O lume ca de visuri, cu totul minunată,
   Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
   Cît farmec e-n această viaţă, adunată
   Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!
   
   La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
   Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mîna-ţi luneci,
   În mine-ţi stă viaţa... întreaga ta ursită;
   
   43 
   Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
   La patul meu, tăcută, veghind neadormită.
   
   Din cîţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
   Şi cît mă vezi de mare în planurile tale!...
   La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
   Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
   Din cîţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine...
   
   Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
   Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
   Nenorocită mamă, şi plîng că nu-s în stare
   O slabă mîngîiere să-ţi dau, cît de tîrzie,
   Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
   
   De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
   Nemaiavînd puterea de-a te ruga şi plînge,
   Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
   Cum a rămas pustie şi cît de trist se stînge,
   De fiul tău departe, stingheră şi trudită.
   
   Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
   Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gînduri.
   Nimic nu mai există din cîte-au fost odată,
   Ş-asupra noastră anii pustii trec, rînduri-rînduri,
   Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.
   
   CUM CURGE VREMEA... 
   Cum curge vremea şi ne-ngroapă!
   Ia vezi ce mare te făcuşi:
   Mai ieri, erai numai de-o şchioapă,
   Cînd te pierdeam printre păpuşi;
   
    44 
   Cînd te dam huţa pe picioare, O minunică răsfăţată, Şi te-ntrebam care-de-care: 
   Ce eşti mata — băiat, ori fată? 
   Parcă te văd cum înainte
   Ne ieşi la toţi, şi-n gît ne sai;
   Mama-ţi tot zice: fii cu minte...
   Tu parcă altă grijă n-ai!
   
   Zîmbind, dai gurii noastre pradă
   Obrajii rumeni şi rotunzi;
   Şi toate laşi să ţi se vadă,
   Căci n-ai de ce să ţi le-ascunzi.
   
   Sub scară, jos, într-o rochiţă
   Păn’ la genunchi — aproape goală,
   Spui vorbe dulci şi dai guriţă
   Unui pisoi ce-ţi toarce-n poală.
   
   Cînd uşile, ca de furtună,
   Trosnesc, izbite de părete,
   Ştim că vii tu, cea mai nebună
   Şi mai drăguţă dintre fete.
   
   Rîzînd, de toate cele plină
   Pe mînuşiţi şi pe obraz,
   Tu umpli casa de lumină,
   De fericire şi de haz...
   
   Fireşte, azi eşti domnişoară,
   Nu ne vorbim ca mai-nainte...
   Privirea ta mă înfioară,
   De serioasă şi cuminte.
   
   45 
   Şi, totuşi, nu ştiu cum îmi vine, Cînd văd aceşti doi ochi ce cată Aşa frumoşi şi mari la mine, Şi ştiu că-i sărutam odată!... 
   LINIŞTE 
   Amicului meu Delavrancea 
   Tinere, ce-ţi strîngi în palme tîmplele înfierbîntate,
   Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,
   Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
   Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
   Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
   Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
   Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!
   În dezordinea vieţii înecînd a ta gîndire,
   Şi spărgînd smalţul de forme şi de amăgiri ce-ascunde
   Miezul urilor eterne ş-al durerilor profunde,
   Vei vedea cît de fatală-i duşmănia celorlalţi,
   Cînd deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi
   Şi cînd leneşa lor minte, dată pe gîndiri uşoare,
   Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ş-o doare.
   Fermecaţi de-o ciripire liniştită şi dulceagă,
   Adormiţi de vorbe goale, cum vrei tu să-ţi înţeleagă
   Versul încărcat de gînduri, şi cum crezi c-au să te ierte,
   Cînd îi smulgi din pacea frazei sunătoare şi deşerte?...
   Nu, nu te-aştepta să-ţi fie cu flori calea sămănată,
   Munca de artist e crudă, şi e trist-a ei răsplată.
   Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
   Cu dorinţa ta maestrul neputînd să se măsoare,
   Cîte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit, preot al artei,
   În discurajarea tristă de-a vedea cît de departe-i
   
    46 
   Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumină!...
   Ameţit, trudit, pe mînă capul greu ţi se închină,
   Şi suspini amar de mila frumuseţii care-ţi moare
   Zugrumată-n închisoarea vorbelor nencăpătoare.
   Şi dac-ai putut alege şi-ntrupa vreo icoană
   Din deşarta, viforoasa existenţei tale goană,
   Cum vrei tu ca în pervazul altor minţi, altă lumină
   Îmbrăcînd-o, să rămîie tot icoana ta, senină?
   Fiecare în îngusta-i minte, cînd va fi s-o prindă,
   Strîmbă şi mototolită, ca-ntr-un ciob prost de oglindă,
   Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.
   
   A, sunt fericiţi aceia căror' nu li-i dat să ştie
   A creării dureri sfinte, şi pe care îi îmbată
   Ritmul generos în care îşi scriu proza nesărată,
   Toaca bunelor silabe, şi duioasa-ncredinţare
   Că-nsemnaţi cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru
   
   mare! Al acestora-i triumful: vecinic feţele senine, Drepţi, înfumuraţi, c-un zîmbet protector privesc la tine. Ei sunt veseli: au o gloată de naivi ca să-i admire, Şi se-ngraşă de prostie, de noroc şi nesimţire. Căci cuvintele blajine şi nimicurile lor, Dezmierdînd frumos urechea, cad în gustul tuturor. 
   S-or găsi şi pentru tine, suflet generos şi mare,
   Ş-încă mulţi, ca să-ţi arunce un cuvînt de-ncurajare.
   Vei avea cinstea să intri şi prin casele bogate,
   Unde ţi-or întinde mîna, c-o-ngrijită bunătate,
   Doamne mari, cari-şi vor face ochii mici ca să te vadă,
   Tineri parfumaţi, de spirit, sclivisiţi ca de paradă,
   Şi domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
   Cam ce sumă să cîştige cu-a lui versuri un poet!...
   
   47 
   Şi vei sta cu ei la masă... A... dar ia aminte bine,
   Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,
   Te păzeşte, să nu vătămi a lor gusturi rafinate.
   În discuţii — orice-ar zice — lasă-i, dă-le lor dreptate.
   Anecdota, calamburul — acolo fiind la preţ —
   Cată-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
   Păn-atunci, neavînd spirit, nu prea-ntinde vorba multă;
   Nici să taci aşa întruna, căci tăcerea ta-i insultă...
   
   După masă — se-nţelege — doamnele te vor ruga,
   Cu obişnuitul zîmbet, ca să le citeşti ceva.
   Tu, mişcat de-atîta cinste, îţi scoţi foile îndată,
   Sfiicios cătînd la lumea ce-mprejurul tău stă roată,
   Te închei frumos la haină şi... începi. Una suspină,
   Alta rîde, face semne şi s-apleacă spre vecină.
   Conversaţia începe: de copii, de slugi, de rochii...
   “Are haz”, şopteşte gazda, spionîndu-te cu ochii.
   
   “Uf, ce anost! Cine-i ăsta?” într-un colţ se-ntreabă două.
   “De, închipuie-ţi, săracul!... de poveşti ne arde nouă?”
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   “A, s-a isprăvit!...” Din vorbă se-ntrerup pentr-un
   
   moment; Fiecare se sileşte să-ţi arunce-un compliment: “Inspirat aţi fost de muze!... Prea frumoasă poezie!” Nu uita c-aci se cere să roşeşti de modestie. Datoria ta făcută — poţi să te retragi cuminte. Doamnele-şi reiau în pace vorba lor de mai nainte. 
   Spune-acum dacă-ţi surîde o asemenea viaţă, Şi de crezi că e o soartă fericită şi măreaţă De-a lăsa acestor oameni dreptul să te umilească! 
    48 
   Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească
   Mai grozavă decît mila rea şi dispreţuitoare
   Cu care-l privesc bogaţii din deşarta lor splendoare!
   Ce? Atîta timp să cauţi dureroasa întrupare
   A unei lumini de-o clipă ce-n viaţa ta răsare,
   Şi din haosul de gînduri s-alegi sfintele icoane,
   Ca să faci frumos cu ele la boieri şi la cocoane?
   Dar ar fi să te cutremuri de dezgust şi de ruşine
   Cînd ai şti cu ce-ngîmfare, ce de sus privesc la tine
   Toţi neghiobii ce-ţi dau mîna socotind că-ţi fac
   
   onoare! Şi mai vii să-nfrîngi dispreţul nesimţirii zîmbitoare Ş-al biletelor de bancă — cu ce-ai scris — cu ce-ai 
   gîndit? Cine vrei să te-nţeleagă, saltimbanc nenorocit?... 
   A, nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
   Unde capul nu gîndeşte, unde inima nu bate
   Decît dup-o anumită şi stupidă învoială,
   Unde omul i-o păpuşă, şi viaţa o spoială!
   Fugi de zîmbetul făţarnic şi de strîngerea de mînă
   A acestor măşti ce firea omenească o îngînă...
   Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
   Veşnica deşărtăciune ţine capătul de sfară!
   Suflet înecat de gînduri sfinte şi nepieritoare,
   Lasă-ţi clipele vieţii înţelept să se strecoare,
   Răsărind de pe-a lor urme dungi neşterse de lumină;
   Şi de vrei să-ţi deie arta mîngîierea ei senină,
   Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă,
   Şi dorinţelor deşerte porunceşte-le să tacă:
   Lumea ce ai fost visat-o neaflînd-o nicăirea,
   Caută-ţi în tine însuţi liniştea şi fericirea.
   
   49 
   TOT ALTE VREMI... 
   Tot alte vremi s-au aşternut.
   Din ce în ce mai rar,
   Icoane şterse din trecut
   Încet şi trist răsar.
   
   În urma mea s-a-ntunecat,
   Cum nici n-aş fi trăit...
   Mai clare-s cîte le-am visat
   Şi-n cărţi le-am fost citit.
   
   Şi de-ar fi fost să nu te ştiu,
   De mult puteam să mor —
   Un beduin într-un pustiu,
   Sub lună călător.
   
   Dar chipul tău în veci mi-a stat
   Ca o lumină-n gînd.
   Şi ani întregi te-am aşteptat,
   De-atîta dor plîngînd.
   
   Căci singura-mi iubire-ai fost
   Şi singurul meu vis,
   Ce-n stepa fără adăpost
   O cale mi-a deschis.
   
   În fine, mi te-ai arătat,
   Tu, chip frumos şi sfînt;
   Pierdut, în faţa ta am stat
   Cu ochii în pămînt,
   
   Gîndind că s-ar putea să pleci,
   Stingher şi dornic iar,
   
   Să plîng în urma ta pe veci, Chemîndu-te-n zadar. 
   Tu însă te-ai înduioşat
   Şi mîna mi-ai întins,
   De tine m-am alăturat
   Şi-n braţe te-am cuprins.
   
   De-acum nici voi să mai ascult
   La glasurile din trecut.
   Fiinţa mea cea de demult
   În noapte s-a pierdut.
   
   În urmă stă un larg pustiu,
   Un vis nelămurit.
   Din tot trecutul meu nu ştiu
   Decît că te-am iubit.
   
   IULIA HASDEU 
   Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
   Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii.
   În jurul ei s-adună mulţimea-nfiorată,
   Ce-n plîns fără de lacrimi durerea şi-o arată,
   Căci gurile sunt multe şi minţile-s pustii.
   
   Ea doarme, şi pe chipu-i de sfîntă luminează
   Misteriosul zîmbet al liniştii de veci.
   Pe lustrul frunţii joacă a geniului rază,
   Şi-n maiestatea morţii ea pare că visează,
   La piept ţinîndu-şi crucea sub degetele-i reci.
   
   51 
   Aşa o iau pe braţe în haina-i de mireasă,
   Şi-n cîntece de preoţi o culcă în sicriu.
   Cu tălpile-nainte încet o scot din casă.
   Plîngînd, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
   Pe toate-ngheţul morţii — muţenie, pustiu.
   
   Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
   Pe migălite rînduri stă nopţi întregi plecat:
   Sunt gîndurile moartei, sunt urmele ei sfinte...
   Ş-acum el înţelege:
   
          Să poarte-atîta minte Un cap aşa de tînăr, a fost de neiertat. 
   UNDE NI SUNT VISĂTORII?... 
   Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
   Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
   Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
   Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte,
   Răspîndindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
   Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mîhnire,
   Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
   Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
   
   Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemîngîiate,
   Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
   Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
   Trişti poeţi ce plîng şi cîntă suferinţi închipuite,
   Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
   Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
   Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
   Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
   
    52 
   Şi în bocetul atîtor suflete descurajate,
   Cînd, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
   Blestemînd deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
   Cînd îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
   Tu, artist, stăpînitorul unei limbi aşa divine,
   Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
   Orizonturi largi ş-atîtea frumuseţi necunoscute,
   Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
   Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
   Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
   Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune
   C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune,
   Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
   Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?
   
   Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu cînd pătrunde,
   Nu problemele ei vaste, încîlcite şi profunde,
   Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
   Cînd atîtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
   În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
   Sub imensa şi eterna armonie generală?...
   
   Eşti de-abia în pragul lumii. Ţi-i aşa de sprinten gîndul.
   Cîte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncîndu-l!
   Cîte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
   Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
   Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
   Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
   Legănînd a tale gînduri adormite, ca pe-o apă,
   Cînd atîtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
   Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
   Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
   Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte—
   Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...
   
   Dar cînd m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
   Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
   Ofiliţi în floarea vîrstei de-un dezgust molipsitor,
   Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
   Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
   Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
   Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
   Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe,
   Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
   Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci,
   Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
   În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
   Cîte nu-s de scris pe lume! Cîte drame mişcătoare
   Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vîltoare
   A torentelor vieţii! Cîţi eroi, lipsiţi de slavă,
   Nu dispar în lupta asta nesfîrşită şi grozavă!
   Şi, sub vijelia soartei, cîte inimi asuprite,
   Cîţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!
   
   Şi cînd lumea asta toată e o veşnică mişcare,
   Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
   Şi cînd vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi
   
    luptă În campania aceasta mare şi neîntreruptă, Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor, Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor, Jalea şi descurajarea cîntecului tău amar, Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai
    trişti? Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti?... Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii? 
    54 
   Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
   Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
   Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
   Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
   Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
   Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
   Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două,
   Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!
   
   VECHILOR ATENEIŞTI1 
   Acei ce v-aţi legat viaţa De-un vis frumos şi fericit, Pentru a cărui întrupare Cu-atîta dragoste-aţi muncit, 
   Voi toţi, cari-aţi păzit cu cinste Stindardul sfînt ce-aţi ridicat, Şi cari-aţi pus întîia piatră Acestui strălucit palat, 
   Puteţi în adevăr fi mîndri Şi fericiţi c-aţi izbutit: A prins fiinţa visul nostru — De-acuma drumul e croit!... 
   Şi ce răsplată glorioasă! În templul ridicat de voi Sărbătorim un sfert de secol Din lupta voastră de eroi! 
    Poezie scrisă în 1890 cu prilejul jubileului de 25 de ani al Ateneului Romîn din Bucureşti (înfiinţat în 1865). 
   Desigur, a fost grea chemarea Şi lungă cale-aţi străbătut: Dar azi puteţi întinde mîna Şi zice: “Iată ce-am făcut!” 
   Acestea-s luptele ce-aruncă Lumină-n calea tuturor, Şi-acestea-s marile trofee Ce onorează pe-un popor. 
   Aici de-a pururea vor curge Izvoarele de gînduri sfinte, De-aici va răsuna trivoga1 Deşteptătoarelor cuvinte; 
   Şi roiul generos de tineri, Această gloată de recruţi, Ce umplu golurile triste Ale eroilor căzuţi, 
   Atîtea forţe risipite S-or încălzi de-acelaşi dor, Şi-n larga tabăr-a vieţei Îşi vor aduce jertfa lor, 
   Vor pune pace şi iubire În inimile cari gem Sub valurile de-ntuneric, Ce-mping la ură şi blestem; 
   Vor şterge vrajba dintre oameni Ş-or face traiul mai senin: 
    Trivogă — bătaie în tobă; semnal. 
    56 
   Aceasta-i nobila chemare
   A luptătorilor ce vin,
   
   Ostaşi cu fruntea luminată
   De raza unui ideal,
   Vibrînd de marea suferinţă
   Şi de suspinul general.
   
   Acum ţi-s uşile deschise,
   Ia-ţi locul, viguros popor,
   Ş-ascultă-ţi însetat profeţii
   Cu ochii duşi în viitor;
   
   De-aicea vei ieşi mai mare,
   Mai iubitor, mai solidar,
   Căci toate patimile sterpe
   Vor adormi-n acest altar,
   
   În care vei veni, din lupte,
   Viaţa să ţi-o răcoreşti,
   Şi-n care pururea va arde
   Făclia minţii omeneşti.
   
   IUBIRE 
   Iubire, sete de viaţă,
   Tu eşti puterea creatoare,
   Sub care inimile noastre
   Renasc ca florile în soare,
   Şi, îmbătate de-al tău farmec,
   Ce peste lume se aşterne,
   În tremurarea lor de-o clipă
   Visează fericiri eterne.
   
   57 
   Din haos şi din întuneric
   Te-ai smuls, fecundă şi senină:
   Al tău surîs de alma parens1
   Fu prima rază de lumină.
   Şi, de căldura ta, planeţii
   Treptat se dezmorţesc, învie...
   Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
   Universala simpatie.
   
   Tu faci să circule în lume
   Puterea ta de zămislire.
   Şi miliardele de forme
   De-a lungul vremii să se-nşire.
   Vieţile, ascunse-n germeni,
   Din somn — cît le atingi — tresar,
   Şi toate-n raza ta învie,
   Şi toate mai frumoase par.
   
   Prin tine, valuri de vibraţii,
   Din depărtatele planete,
   Trezesc în sufletele noastre
   Dureri şi bucurii secrete;
   Ş-acele nostalgii ce-adesea
   Ne vin fără să ştim de unde,
   Or fi ecouri ostenite,
   Chemări din regiuni profunde.
   
   E greu să-mi desluşesc ce cuget...
   Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
   De care nu ştiu ce putere,
   Ce doruri mistice mă leagă.
   
    Cu sensul de: pămînt (maică) hrănitor (-oare) (lat.). 
    58 
   Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
   Viaţa toată mi s-arată
   Frumoasă, şi într-o lumină
   Cum n-am văzut-o niciodată!
   
   Căci azi iubesc; din nou îmi pare
   Că e întîia mea iubire.
   Natura-mbracă pentru mine
   Podoabe, ca să mă inspire:
   Copacii înfloresc, în aer
   Plutesc miresme-mbătătoare,
   Acelaşi dor, acelaşi suflet
   Palpită-n fiecare floare.
   
   Iubesc, şi-n clipa asta toate
   Cîte răsar în primăvară
   Sunt propriile mele visuri,
   Aievea întrupate-afară.
   Atins de farmecul vieţii,
   Mă simt o forţă-n univers,
   Şi glasul meu devine cîntec,
   Gîndirea mea devine vers.
   
   I 
   Ce noapte blîndă se coboară Peste pămîntul obosit! Şi-i cald, ţăranii dorm afară, Ş-ai noştri toţi au adormit Eu singur stau ca un lunatic; De-aţi şti voi gîndurile mele!... E-o lună parcă-i ziuă. Cerul I-albastru tot, spuzit de stele. 
   59 
   Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!...
   Şi după glas le înţelegi
   Pe cele mai cu greutate:
   Or fi făcînd şi ele legi.
   De pe gunoaie-aprinse fumul
   Molatic se ridică-n cer,
   Şi caii la păşune sună
   Din piedicile lor de fier,
   
   Departe-un fluier se aude,
   Un cîntec aiurit, duios,
   Ce-n note lungi, tremurătoare,
   Suspină lin, misterios,
   În sfînta linişte a nopţii.
   O stea alunecă de sus
   Şi taie-o dungă albă-n aer...
   Cine din lume s-o fi dus?
   
   În capul satului e curtea.
   Ce-or fi făcînd acolo oare?
   Or fi dormind — e miezul nopţii.
   Şi ea?... Atît de gînditoare
   Şi tristă m-a privit aseară!
   Plînsese, ori mi s-a părut?
   Ce-ar fi odată, mîna-i albă,
   Cînd mi-o întinde, s-o sărut?...
   
   Şi-n minte mi s-arată chipu-i
   Atît de fraged şi de blînd,
   Cu ochii mari, senini, albaştri...
   Ascund în fundul lor vrun gînd?...
   Şuviţe blonde-i cad pe frunte...
   Un păr bogat şi mătăsos,
   
    60 
   Ş-un gît ce-ţi dă fiori, ş-o gură...
   Cum rîde de copilăros!
   
   O fi ştiind cît de frumoasă-i?
   Un liliac orbit de lună,
   În zbor, de străşini se loveşte.
   Visez? Cine-a venit să-mi spună
   Că ea-ntr-o vagă aşteptare
   Se primblă singură pe-afară?
   La vremea asta să nu doarmă?...
   Sunt basme nopţile de vară!
   
   Se poate gîndurile mele
   S-o fi atins, şi ea-n neştire,
   Ca de o vrajă tulburată
   De-această rază de iubire,
   Să fi ieşit să cate-n stele
   Tovarăşi, de urît să-i ţie.
   Şi plec. Un glas parcă mă cheamă...
   Ştiu bine că i-o nebunie.
   
   Sunt nouă case pîn-acolo,
   Şi cîinii dorm în bătătură.
   Păşesc încet, aud cum suflă
   Puternic vitele sub şură.
   Îmi bate inima — m-apropii.
   Zăresc ceva?... Ori mi se pare...
   Ba da, o umbră e în poartă;
   Şi nici un semn, nici o mişcare...
   
   Ajung în dreptul ei... Cum tremur!
   Şi trec cu ochii în pămînt...
   Îmi fac mustrări de stîngăcia
   
   61 
   Şi frica mea fără cuvînt.
   Mă-ntorc... Aş fi trecut ş-acuma,
   Căci pentru frică nu-s poveţe...
   Dar ea-mi şopteşte: “bună seara”...
   Tot fetele mai îndrăzneţe!
   
   M-abat şi... şovăind, m-apropii,
   Şi toate-mi par ca într-un vis...
   E o lumină uimitoare,
   Tot cerul parcă s-a deschis.
   Copila aiurit zîmbeşte
   Privirii mele arzătoare.
   Ţiu minte că i-am zis atuncea:
   “...Să nu răceşti... e cam răcoare...”
   
   Şi-ncet i-am pus pe umăr mîna —
   Aşa timid, tremurător...
   Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila,
   Că s-a lăsat încetişor,
   Ca un copil, plecîndu-şi capul
   Pe pieptul meu să i-l mîngîi:
   “Ce dulce e!... Toată viaţa
   Vreau lîngă tine să rămîi!”
   
   Frumos îi mai miroase părul,
   Miroase toată ca o floare.
   Mă uit la ea — atîta farmec
   Îmi arde inima, mă doare...
   Ş-am sărutat-o mult şi lacom,
   Am sărutat-o, scos din minţi,
   Pe ochii reci, pe gît, pe gură,
   Cu mii de sărutări fierbinţi.
   
    62 
   Tîrziu ne-am despărţit... cu-ntoarceri,
   Cu trăgăniri copilăreşti.
   Ş-am urmărit-o cum se şterge,
   Ca o minune din poveşti.
   Şi mult am stat aşa, în noapte,
   Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
   Aveam în mîini căldura, forma,
   Parfumul visului iubit.
   
   În sat cocoşii prind să cînte.
   Deasupra stelele clipesc.
   Mişcarea lumii — întreruptă —
   Reintră-n mersul ei firesc.
   Şi cînd a doua zi, pe haină,
   Mirat, găsesc un fir de păr,
   Pricep că visul ce visasem
   S-a petrecut în adevăr.
   
   Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
   Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!...
   Acum, eu cred că ea mă vede,
   M-acoperă cu dulcea, casta
   Şi visătoarea ei privire.
   Iubit de ea, mă simt frumos,
   Şi parcă nu mă-ncape lumea...
   Ce mîndru calc şi radios!
   
   Văd satu-ntr-o lumină nouă.
   Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine,
   Şi oamenii, mai veseli astăzi,
   Privesc cu dragoste la mine;
   Şi toate par înfiorate,
   În aer e o sărbătoare...
   
   63 
   Natura, în extaz, palpită Ca-n primul răsărit de soare. 
   Pricep... ea a deschis fereastra, Şi din albastra ei privire S-a revărsat asupra lumii O sfîntă rază de iubire, Şi toate-au tresărit atuncea Ca de fiorul cel dintăi... Iubito, farmecul acesta Are ceva din ochii tăi! 
   II 
   “Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge...”
   Şi mama-n prag rămîne tristă.
   Privirea mea caut-aiurea
   O fluturare de batistă...
   Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi,
   Şi trapul cailor stîrneşte
   Un nor de praf; în juru-mi totul
   Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.
   
   Pustie, nesfîrşit de lungă,
   S-aşterne vremea înainte,
   Şi de pe-acum încep să-mi pară
   Poveşti aducerile-aminte;
   E-atîta fericire-n urmă,
   Şi-atîta-mi pare de departe,
   Încît mă-ntreb dac-am trăit-o,
   Sau am citit-o într-o carte.
   
   Mă văd în larma de la şcoală,
   Pierdut, neînţeles de nime,
   
    64 
   Cercînd neliniştea-mi ascunsă
   Şi dorul să mi-l pui în rime.
   Viaţa mea se-nstrăinează
   De tot ce se petrece-afară,
   Şi s-adînceşte, visătoare,
   În calmul nopţilor de vară...
   
   O, am să-ţi scriu adesea, mamă,
   Scrisori nebune, de prin stele,
   Căci ştiu cine-o să le citească
   Ş-o să priceapă ce-i în ele.
   Tu, ascultîndu-le, vei crede
   Că-s basme de pe altă lume,
   Şi nu vei bănui nimica...
   Vei rîde, ca de nişte glume.
   
   Iar dacă ochii ei albaştri,
   Citind, se vor întuneca,
   Şi pe obrazu-i trist şi palid
   O lacrimă va luneca,
   Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
   De tine faţa să-şi ascundă,
   Gîndeşte-te că sunt departe,
   C-aştept — şi roag-o să-mi răspundă.
   
   III 
   Cumplite-s nopţile de iarnă,
   Şi lungi de nu se mai sfîrşesc.
   În urletele vijeliei
   Sunt glasuri cari mă bocesc,
   Şi mi-e urît, mi-e dor, mi-e jale,
   Şi întunericul de-afară
   
   65 
   Îmi face casa mai ursuză,
   Singurătatea mai amară.
   
   Tu nici nu bănuieşti, copilă,
   Ce dureroasă nebunie
   S-abate-n nopţile acestea
   Peste viaţa mea pustie,
   Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
   Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
   Pierdut şi neştiut de nimeni
   În golul vremii neclintite.
   
   Mereu pe-aceleaşi pagini caut
   Un semn, ştiut mai dinainte...
   A, iat-o filă îndoită...
   Icoana ta-mi răsare-n minte,
   Te văd citind aceste rînduri,
   Te simt gîndindu-te la mine,
   Urzind, pe-o clipă de iubire,
   O lume de poveşti senine,
   
   Te urmăresc în cartea asta,
   Ca şi cum unele cuvinte
   Ar mai păstra ceva din glasul,
   Din respirarea ta fierbinte;
   Ş-adesea cînd mă-neacă plînsul
   De-atîta dor, de-atîta jale,
   Eu îţi sărut aici privirea
   Şi urma gîndurilor tale...
   
   Cine-a ţipat aşa?... Cum tremur...
   Pare c-aud un pas pe scară,
   Ascult, ţiindu-mi răsuflarea...
   
    66 
   Nimic — e viforul de-afară. O, liniştite nopţi de iuliu, Atît de limpezi şi albastre, Unde sunteţi?... Voi, poezia Şi farmecul iubirii noastre! 
   IV 
   S-a luminat de ziuă; nu e
   Ţipenie de om pe stradă,
   A mele-s cele dintăi urme
   În valurile de zăpadă;
   Sunt ameţit de neodihnă,
   În gînd spui versuri latineşti,
   Şi, după fiecare strofă,
   Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti...
   
   În clasă: dascălul, la tablă,
   Măsoară calea dintre stele;
   Pe liniile lui mi-s ochii,
   Dar unde-s gîndurile mele!...
   E vară, stau culcat în iarbă,
   Miresmele de flori mă-mbată,
   Încet îmi lunecă pe frunte
   O mînă albă, delicată:
   
   Te văd — privirea mi se pierde
   În ochii tăi adînci şi mari,
   Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
   Parcă mă tem să nu-mi dispari.
   Tăcerea, pajiştea, lumina
   Ne farmecă, ne înfioară;
   Viaţa, inimile noastre
   Palpită-n tot ce ne-nconjoară...
   
   Deasupra noastră două presuri
   Pe-o ramură se giugiulesc,
   Şi-n aer de plutesc miresme,
   E că şi florile iubesc...
   Figura ţi se luminează,
   Şi ochii galeşi ţi s-aprind —
   Ce gînd îţi tremură pe buze
   De mă priveşti aşa, zîmbind?...
   
   “Acum ieşi, tinere, la tablă
   Şi spune-ne ce-ai înţeles!”
   Tresar... mă-ntreb unde mă aflu...
   Şcolarii îmi fac semn să ies.
   În hohotul de rîs al clasei
   Privesc în juru-mi sastisit1
   “Uitaţi-vă la el, şi-l plîngeţi...
   Nenorocitul... a dormit!”
   
   SONET 
   Sunt zece ani. Ce curios îmi pare
   Aspectul lucrurilor vechi, uitate!
   Ca dintr-un somn, deodată deşteptate,
   Parcă privesc c-un aer de mirare...
   
   Mai strîmtă-i casa, toate-s micşorate,
   Mă uit ca-n vis, şi caut prin sertare
   Nimicuri scumpe... inima-mi tresare
   De-o sfîntă şi duioasă pietate.
   
    Uluit, zăpăcit. 
    68 
   Aceleaşi cadre-mpodobesc păreţii, Din rame, cată lung şi trist la mine: Poveşti pierdute-n haosul vieţii, 
   De farmecul de-odinioară pline, Îmi readuc parfumul tinereţii... Parfum de flori crescute pe ruine. 
   TACTICĂ... 
   “...De ce-mi stai pururea în cale,
   Cu-acelaşi aer trist, pierdut?
   Ce vînt vrăjmaş te-a abătut
   Şi de ai tăi te-a rătăcit?
   E-atîta-ntunecată jale
   În tremurul privirii tale,
   Şi pari aşa de ostenit!..."
   
   “Peste viaţa mea pustie,
   Zvîrlită-n vijelii pe veci,
   Ce milă te-a cuprins să-ţi pleci,
   Copilă, ochii tăi frumoşi?
   E o cumplită nebunie
   În taina care mă sfîşie...
   Nu te-ncerca s-o mai descoşi.
   
   Pe mine-o nendurată soartă
   De-a pururea m-a prigonit,
   Şi nimenea nu m-a iubit.
   E noapte-n juru-mi şi pustiu,
   Şi nu ştiu ce blestem mă poartă
   Pe-o lume sarbădă şi moartă,
   În care n-am cerut să fiu!...”
   
   69 
   Vezi, tînărul ştiuse bine
   Cum s-o aducă din cuvînt...
   Plecîndu-şi ochii în pămînt
   C-un lung suspin tremurător,
   El aştepta... “O simt cum vine:
   Un pas e între ea şi mine...
   Cît e-ntre milă şi amor.”
   
   * 
   Copila...-nvinsă...-nduioşată,
   La piept îi cade suspinînd,
   Căci glasul lui, atît de blînd,
   A fost un cîntec fermecat.
   Deasupra lor luna s-arată
   Frumoasă, ca nealtădată...
   Ce taină mare s-a-ntîmplat?
   
   Un semn, o vrajă, o poruncă...
   A fost ceva nepriceput;
   O vecinicie-ntr-un minut,
   Căci timpul s-a oprit din zbor:
   Şi pe cînd ei s-afundă-n luncă,
   Din umbră Mefisto le-aruncă
   Un hohot lung pe urma lor.
   
   SONET 
   Cît ne iubeam, şi cum credeam odată Că-i un amor ce nu se va mai stînge, Că tot ce-n gîndul nostru se răsfrînge E-o lume veşnică ş-adevărată! 
    70 
   De multe ori, dorinţa de-a te strînge
   La piept, mai caldă, mai pasionată,
   Îmi deştepta o grijă-ntunecată:
   “Cînd voi muri...” şi tu-ncepeai a plînge...
   
   Poveste-i azi, şi nici măcar nu-i tristă,
   Căci totul s-a sfîrşit pe nesimţite;
   Nici urmă din ce-a fost nu mai există.
   
   Vezi tu, ce de iluzii risipite!
   Un semn, o fluturare de batistă.
   Şi ca un val uitarea ne înghite.
   
   SONET 
   A revenit frumoasa primăvară;
   Copacii parcă-s ninşi de-atîta floare;
   Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,
   Fac inimile noastre să tresară...
   
   Iubire e în razele de soare,
   Şi farmec în a codrului fanfară,
   Şi visuri dulci în liniştea de sară;
   În cer şi pe pămînt e sărbătoare.
   
   Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
   Căci toată frumuseţea asta-mi pare
   Că niciodată n-are să mai fie!
   
   Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare
   Să simt, în marea lumii simfonie,
   A gîndurilor mele întrupare.
   
   71 
   PRIMA LECŢIE 
   Taci, că doarme păpuşa! 
   MIMI 
   În colţişorul ei, stăpînă
   Pe-un vraf de jucării stricate,
   Din cărţi de joc, din hîrtioare
   Ea-şi face parcuri şi palate;
   
   Vorbeşte, rîde cu păpuşa...
   Ce fericite-s amîndouă
   Că s-a putut, din vechi nimicuri,
   Zidi o-mpărăţie nouă!
   
   Păpuşa n-are nas, e cheală,
   Ş-un braţ din umăr îi lipseşte,
   Dar Mimi-o vede tot frumoasă:
   Căci ea e mamă, ş-o iubeşte.
   
   Stau şi mă uit, cu cîtă grijă
   A rezemat-o de-o cutie,
   Şi-i duce bunătăţi la gură
   Cu linguriţa, ş-o îmbie:
   
   “Aşa, papă frumos, fii gigea,
   Papă cu mama, să creşti mare...”
   Apoi o şterge, o sărută
   Şi-i pregăteşte de culcare:
   
   Într-un pantof i-aşterne cîrpe,
   Îi face loc ş-o cuibăreşte:
   “Închide ochii şi fă nani.”
   Păpuşii nu-i e somn... scînceşte...
   
    72 
   E răsfăţată, vrea să-i cînte,
   Şi basme de-ale ei să-i spună...
   O, e un chin pîn’ s-o adoarmă.
   Noroc că-i Mimi mamă bună!
   
   Să nu te-ncerci s-o iai în braţe,
   Ori s-o săruţi, că nu se lasă;
   Ce-i ea, copil? Nu-şi vede capul
   De supărări, de griji, de casă...
   
   Mă umflă rîsul... ce drăguţă-i
   În demnitatea ei de mamă!
   Şi cuget la o viclenie:
   “Te fac eu să mă bagi în samă!...”
   
   Pe-ascuns, din buzunarul hainei
   Mă fac că scot o păsărică,
   Şi-ncep să-nşir ce pene are,
   Cît de frumoasă e şi mică...
   
   “Ce bine-mi pare că nu-i nime
   Să vadă ce am eu aici!...”
   Dar cine-o fi? Aud prin casă
   Un tropot de picioare mici...
   
   Mă-ntorc. Cu ochii mari şi limpezi
   Mă farmecă, linguşitoarea!
   Ce cauţi, mamă de păpuşă,
   Fudula mea de-adineoarea?
   
   Se uită după păsărică,
   Şi i se pare c-o şi vede;
   Degeaba-i spun c-am amăgit-o,
   C-am vrut să rîd de ea... nu crede.
   
   73 
   Cerşind, mînuţele-şi întinde Şi de genunchii mei s-agaţă... De-ai şti tu păsărica asta Ce adevăruri te învaţă! 
   ICOANE ŞTERSE 
   Privesc de la fereastră, gînditor,
   Cum soarele se lasă-n asfinţit,
   Deasupra lui chenarul unui nor
   Cu aur şi rubin pare tivit.
   
   Albastrul cerului acolo-i şters;
   Din nor bizare forme se desfac...
   Cum le-aş aşterne-n ritmul unui vers!
   Dar se topesc... Acum, parcă-i un drac,
   
   În haină de argint înfăşurat,
   Stă drept şi ţine-n mînă un stindard.
   Acu-i un urs... dar iată... s-a schimbat...
   I-un popă — pletele-ncîlcite-i ard.
   
   O clipă-l văd cu braţele în sus,
   Dar flacările lacome-l cuprind,
   Un nor de praf se-nalţă la apus,
   Încet a nopţii umbre se întind...
   
   În pacea asta sfîntă din amurg
   Ce trist lucesc a cerului făclii!
   Iar clipele vieţii mele curg
   Din ce în ce mai reci şi mai pustii.
   
    74 
   ETERNUL CÎNTEC 
   E vechi de cînd lumea, dar celui de-l cîntă
   Ce nou i se pare!... S-ascultă uimit.
   În el i-o legendă frumoasă şi sfîntă,
   Şi vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor:
   E cîntecul inimii care-a murit,
   Ş-al primului nostru amor.
   
   E noapte, sunt singur, şi iar mi-aud gîndul
   Cum, notă cu notă, mi-l cîntă în taină.
   Ce dulce-i... Îmi vine să plîng ascultîndu-l...
   De ce nu se poate o dată s-aştern
   Săraca şi aspra cuvîntului haină
   Pe-al gîndului cîntec etern!
   
   Ah, iată grădina... văd urmele mele
   Pe prundul aleii. Pămîntul miroase,
   Ş-albasrtu-i de cele dintăi micşunele.
   Curg valuri de raze din cerul deschis;
   E linişte-n aer, şi toate-s frumoase,
   Şi toate le văd ca-ntr-un vis.
   Şi crăngile-atîrnă-ncărcate de floare
   S-atingă pămîntul — ai crede că-s ninse
   Sub alba podoabă ce tremură-n soare;
   Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari,
   Înaltă şi zveltă, cu braţele-ntinse,
   Cu ochii tăi limpezi şi mari...
   
   Şi ce-a fost pe urmă?
   
   Zadarnic! Cuvintele-s tulburi şi grele.
   Se-ntunecă-n juru-mi, şi cîntecul moare.
   Nici farmecul celor dintăi micşunele,
   
   75 
   Nici zîmbetu-ţi galeş, nici leneşu-ţi mers,
   Nici crăngile albe-ndoite de floare,
   Nimic nu-mi mai scapără-n vers!
   
   TU EŞTI POET... 
   Eu vreau cîntări de veselie.
   Că tu eşti trist, ce-mi pasă mie?
   Nici vreu să ştiu de ce te doare,
   De grijile ce te frămîntă,
   De inima ta care moare...
   
   Tu eşti poet, deci cîntă. 
   De te urăsc, de te sfîşie Vrăjmaşii tăi, ce-mi pasă mie? Zîmbind, tu rănile-ţi ascunde, Şi-n stele sufletu-ţi avîntă, Cui te loveşte, nu-i răspunde... 
   Tu eşti poet, deci cîntă. 
   De-ţi plîng ai tăi, în sărăcie,
   Şi-i vezi murind, ce-mi pasă mie?
   Tu du-mă-n alte lumi, senine,
   Căci singura-ţi chemare sfîntă
   E să mă-nveseleşti pe mine;
   
   Tu eşti poet, deci cîntă. 
   Iar dac-un vînt de nebunie
   Peste viaţa ta pustie
   S-abate pentru totdeauna,
   În noaptea care te-nspăimîntă
   Priveşte stelele şi luna
   
   Surîzător, şi cîntă. 
   SONET 
   M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
   Copilul visător de altădată!
   Mă simt plutind — privirea mea-nsetată
   Se pierde-n orizonturi largi, senine.
   
   De-acum, ispititori, în van mai cată
   Viclenii ochi... îi ştiu atît de bine!
   O, nu mai tremur cînd mă uit la tine,
   Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.
   
   Iar visul tău — ca pînza Penelopii —
   Se ţese ziua, noaptea se distramă...1
   Noian de întuneric ne desparte!
   
   Zădarnic zîmbitoare te apropii,
   Şi glasul tău tremurător mă cheamă —
   Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe...
   
   SONET 
   Din tot ce ne-a fost drag mai înainte
   Poveşti rămîn şi cîntece-nvechite;
   Ne fură clipele, pe nesimţite,
   Din flori mirosul, sensul din cuvinte:
   
   Şi-n liniştea-nserării, ce ne-nghite,
   Ca frunzele uscate pe morminte,
   
     1 Stratagemă prin care îşi amînă peţitorii Penelopa, sperînd în reîntoarcerea soţului ei, Ulise — eroul Odiseei. 
   Se scutură aducerile-aminte
   Pe inimile noastre ostenite.
   
   Ruini suntem, şi orice gînd ne doare,
   Căci e făcut din temeri şi regrete.
   Te blestemăm, şi totuşi, cu ce sete
   
   Întindem buzele tremurătoare,
   Vrăjita-ţi undă să ne mai îmbete,
   Viaţă — pururea fermecătoare!
   
   SONET 
   Cîţi ochi frumoşi şi visători, poete,
   N-or fi plîngînd pe versurile tale!
   A, de-ai putea să le-nsoţeşti în cale,
   Te-ai consola văzînd cu cîtă sete
   
   Le sorb fecioarele sentimentale,
   Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,
   Şi-şi torc iluzii, şi dorinţi secrete,
   Şi basme dulci, din cîntecu-ţi de jale:
   
   Pe cartea ta se-nvaţă să suspine
   Atîtea inimi gingaşe, curate...
   Tu nici le ştii. Înstrăinat de tine,
   
   De dor te mistui în singurătate;
   Doar filele, de sufletul tău pline,
   Strîng amintiri duioase — flori uscate.
   
    78 
   SONET 
   Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare,
   Şi-i zvon — e nuntă mare-n lumea mică:
   O pulbere de glasuri se ridică
   Din mii de guri, un templu-i orice floare.
   
   Tu n-ai iubit, nu ştii ce va să zică
   Puterea asta-n veci renăscătoare.
   Şi totuşi o presimţi, căci visătoare
   Te strîngi de braţul meu, parcă ţi-e frică;
   
   Clipeşti, şi buzele, nesărutate,
   Îţi tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
   Şi inima neliniştită-ţi bate...
   
   În jurul tău palpită-ntreaga fire;
   Iar florile-s aşa de parfumate,
   Că-n clipa asta tu respiri iubire!
   
   SĂMĂNĂTORUL 
   Păşeşte-n ţarină sămănătorul
   Şi-n brazda neagră, umedă de rouă,
   Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă,
   Pe care va lega-o viitorul.
   
   Sunînd, grăunţele pe bulgări plouă:
   Speranţa, dragostea lui sfîntă, dorul
   De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul,
   Le samănă cu mîinile-amîndouă.
   
   79 
   Trudeşte, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alţii după tine, Şi vor culege rodul — bogăţia. 
   Tu fii ostaşul jertfei mari, depline: Ca dintr-un bob să odrăslească mia, Cu sîngele tău cald stropeşte glia! 
   SFÎNTĂ MUNCĂ 
   Sfîntă muncă e aceea
   Ce răsplata-n ea-şi găseşte.
   De-nţelegi tu asta, cheia
   Fericirii tale-o ţii.
   Urgisit de toţi să fii,
   Tu de-a pururea iubeşte,
   Iar ca să trăieşti în pace,
   Nimic lumii să nu-i cei,
   Binele te-nvaţ-a-l face
   Ca albina mierea ei.
   
   1907 
   Minciuna stă cu regele la masă...
   Doar asta-i cam de multişor poveste:
   De cînd sunt regi, de cînd minciună este,
   Duc laolaltă cea mai bună casă.
   
   O, sunt atîtea de făcut, vezi bine,
   De-atîtea griji e-mpresurat un rege!
   Atîtea-s de aflat! — Şi, se-nţelege,
   Scutarul1 lui nu poate fi oricine.
   
    80 
   — Ce ţară fericită, maiestate!...
   Se lăfăieşte gureşa Minciună.
   Că numai Dumnezeu te-a pus — cunună
   De-nţelepciune şi de bunătate —
   
   Păstor acestui neam ce sta să piară,
   Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
   De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
   De nu-ţi sta-n mînă bulgăre de ceară.
   
   Că tu sălbatici ai găsit aice,
   Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rîndul,
   Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gîndul...
   Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice
   
   Oştiri, cetăţi, palate — lume nouă,
   Izvoarele vieţii se desfundă;
   De pretutindeni bogăţii inundă;
   Şi tu le-mparţi cu mîinile-amîndouă.
   
   Azi la cuprinsul tău rîvneşte-o lume.
   E-o veselie ş-un belşug în ţară,
   Că vin şi guri flămînde de pe-afară.
   Tot crugul2 sună de slăvitu-ţi nume.
   
   Ia uită-te, pămîntul ce-mbrăcat e...
   Cresc flori pe unde calci, şi rîde firea.
   Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
   Încai ţăranii zburdă pe la sate!...
   
     1 
    Scutar — scutier, aghiotant. 
     2 
    Crug — orbita unei planete. 
   Şi-i place regelui. E lucru mare Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte A fost cea mai aleasă desfătare. 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
   — Măria-ta, e un străin afară, Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă, Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă... De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară. 
   Minciuna palidă-şi topeşte glasul: 
   — O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul De rău, ce face pe-atotştiutorul Şi vede prăbuşirea la tot pasul. 
   
   E cel ce împotriva ta conspiră.
   Invidia în inima lui geme
   Şi gura lui e plină de blesteme.
   Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră...
   
   — Şi totuşi, zice regele, să vie!
   Dovadă că chiar la palat Minciuna
   Nu e biruitoare-ntotdeauna.
   Fac şi monarhii cîte-o nebunie...
   
   Privind în ochii regelui, străinul,
   Cu braţele pe piept încrucişate,
   Răspică vorba: — Ţara, maiestate,
   E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,
   
   Căci muzici cîntă-n juru-ţi. Şi slugarnici
   Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
   
    82 
   De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
   Pe bunii tăi supuşi — cei mulţi şi harnici.
   
   Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale
   Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
   N-ai vrut decît spinări încovoiate
   Şi guri deschise laudelor tale.
   
   Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,
   Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
   Bătrînii pier. Dar oaste nouă vine,
   Şi dureroase lucruri mai învaţă!
   
   Părăzi, decor de teatru, luminaţii,
   Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
   Aceasta-i toată slava ta regală.
   Pe tristul gol din juru-ţi — decoraţii!
   
   Tu-n ţara asta nu vezi decît raiul
   Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
   Ruină-i sub hîrtia poleită,
   Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,
   
   Dar tu eşti fericit. Linguşitorii
   Înalţă imnuri proslăvirii tale
   Şi fac să n-auzi cîntecul de jale
   Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.
   
   . . . . .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!
   Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.
   De sus şi pînă jos s-a-ntins Minciuna —
   Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.
   
   83 
   Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire, Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată Sclipiri şi flori...
    Afla-vei tu vrodată Cumplita vremilor destăinuire?... 
   Şi ce speranţe se puneau în tine, Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale, Cu pîine şi cu sare!... Osanale! Mîntuitorul lui credea că-i vine. 
   Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale! 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
   Şi ce credinţă trist-o să-i rămînă; Că n-ai putut spre el întinde-o mînă, Din greaua platoş-a trufiei tale! 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
   C-acestea nu l-au deşteptat pe rege, Că Adevărul a fost dat afară Şi slugile l-au îmbrîncit pe scară, Fireşte, de la sine se-nţelege. 
   * 
   Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea! 
   “Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!...” 
   În jîlţu-i moale, tolănită, scrie Cu pana ei de aur Linguşirea. 
   De-abia se isprăveşte-o sărbătoare, Şi-ncepe alta. Muzicile cîntă... 
    84 
   Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfîntă,
   Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
   Ce-i hreamătul acesta care creşte?
   Se zguduie pămîntul şi mugeşte,
   Ca marea, cînd o biciuie tempesta1 .
   
   Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
   Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
   Năprasnic vîntul nebuniei trece
   Şi spulberă noianul de păcate.
   
   În vaiete se prăbuşeşte-o lume
   Clădită pe minciuni. Dar ce mînie!
   Cum şuieră cumplita vijelie!
   Sar fraţii între ei să se zugrume.
   
   Uscata brazdă cere iarăşi sînge.
   Femei cu părul despletit, nebune,
   Şi-asmut copiii la omor. Genune,
   Puhoi de ură ce zăgazu-şi frînge!
   
   Deschide ochii mari bătrînul rege
   Şi, tremurînd, din jilţu-i se ridică.
   Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
   
   Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.
   
     1 Furtună (it.). 
   85 
   CUVÎNTUL 
   Ca-n basme-i a cuvîntului putere:
   El lumi aievea-ţi face din păreri,
   Şi chip etern din umbra care piere,
   Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
   
   El poate morţii din mormînt să-i cheme;
   Sub vraja lui atotputernic eşti,
   Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme,
   Şi mii de feluri de vieţi trăieşti.
   
   Te-atinge doar, şi tu — o biată clipă
   Ce tremură-ntre două veşnicii —
   Priveşti de sus a lumilor risipă,
   Şi toat-a lor zădărnicie-o ştii.
   
   Aprinde-n inimi ură sau iubire,
   De moarte, de viaţă-i dătător,
   Şi neamuri poate-mpinge la pieire,
   Cum poate-aduce mîntuirea lor.
   
   * 
   Voi, căror vi s-a dat solia sfîntă
   De preoţi ai acestei mari puteri,
   Voi, în al căror suflet se frămîntă
   Întunecate valuri de dureri,
   
   Şi gînduri de-un întreg popor gîndite,
   Nu duceţi minunatul vostru dar
   Ofrandă mîinilor nelegiuite,
   Ci, ca pe sfînta masă din altar,
   
    86 
   A-mpărtăşirii taină preacurată, Aşa cuvîntul să vi-l pregătiţi — Ca mii de inimi la un fel să bată, Şi miilor de veacuri să vorbiţi. 
   NUNQUAM RIDENTI1 
   Ciuli urechile şi, fluturînd din cap,
   Se depărtă bodogănind:
   
   — Că multe lighioane, Doamne, mai încap
   Şi-n lumea asta!... Însă eu mă prind
   Că nu e alta mai netrebnică sub soare
   Ca secătura asta de privighetoare...
   
   — Stai, frate, zice calul. Ce ţi s-a-ntîmplat
   De eşti aşa de supărat?
   
   — Tu n-o auzi?... Eu aş turba să stau mai mult
   Aici. Ce naiba? Nu ca să-i ascult
   Acelaşi şi acelaşi ţîrlîit
   Cu-aşa de lungi urechi am fost cinstit.
   Ş-apoi — să-ţi spun — pe lîngă că nu-mi place,
   Dar, înţelegi că... nici nu-i serios
   C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,
   Eu, care lui Isus Hristos
   I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,
   Şi tu — căci noi şi la isprăvi ne potrivim —
   Tu care duci la glorie-mpăraţi,
   Noi, în sfîrşit, de-atîtea fapte mari legaţi...
   
   — Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,
   Şi vino s-ascultăm. Aşa-s de rari
   
   
     1 Celui care nu rîde niciodată (lat.). 
   Şi scumpe clipele aceste,
   Cînd parcă zbori,
   Cînd uiţi că ai să mori,
   Cînd ţi se pare că trăieşti într-o poveste...
   O, clipele aceste sunt aşa de rari!
   Ş-un cîntec e-un izvor de fapte mari.
   Tu prea eşti serios de felul tău;
   Nu ştii să rîzi, şi asta-i foarte rău;
   Nu-ţi faci idee cît îţi şade de urît
   Cînd stai aşa posomorît.
   Pe mine cîntecul mă face visător,
   Şi nu că-s cine ştie ce cunoscător,
   Dar, uite, dimineaţa mai ales,
   Cînd ronţăi iarba-nrourată-n şes,
   Şi cînd încep privighetorile,
   De parcă plîng şi florile
   De-atîta viers, de-atîta duioşie,
   Îmi uit de toat-a neamului robie:
   Cu mii şi mii de ani mă-ntorc în urmă;
   Stăpîn pe verzi pustiuri pasc, în turmă,
   Neştiutor de frîu,
   Pe-ncîntătorul ţărm al unui rîu
   În care, noaptea, dorm minunile cereşti...
   O, caii năzdrăvani de prin poveşti,
   Ce s-au ales la toate pricepuţi
   Şi-n toate luptele biruitori,
   De bună seamă că au fost crescuţi
   De mici în cîntec de privighetori...
   Ia!...
   
   Ş-amîndoi tăcură. Dar farmecul acesta, mai presus de fire, Cu cît umplea un suflet de iubire, Cu-atît umplea pe celălalt de ură. 
    88 
   TÎLCUL 
   Să fii tu, cîrtiţă, judecătoare,
   Ce zici?... Minune-ar fi o lume fără soare!
   
   DREPTATE 
   Sfînt lăcaşul de la Putna mîndru străluceşte-n soare,
   Glasuri de argint răvarsă clopotele slăvitoare,
   Străduind credinţa veche din mormînt s-o mai învie.
   “Darnici domni erau pe vremuri, lăudaţi de-a pururi fie!...
   Nestricat de viermi rămîne singur numele cel bun;
   Darnici domni erau pe vremuri”, toate clopotele spun.
   
   Ci aude Ştefan Sfîntul, lîngă spada lui culcat,
   Cum cîntările slăvirii pînă-n cripta lui străbat;
   Şi făcîndu-şi roată gîndul peste cîte-a fost trăit,
   Strigă din mormînt dreptatea Marelui Nedreptăţit:
   “Domn am stat Moldovei mele, şi norodului părinte,
   Dragi mi-s luncile, dragi codrii, toate apele mi-s sfinte...
   
   Dar străjerul lor ş-a toate purtător de grijă cine-i?
   Cine-n pace duce greul bogăţiei şi luminei,
   Şi-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume?
   Domnul milostiv de-a pururi, cel mai darnic domn
   
   din lume E săracul. El palate şi biserici şi podoabe Fără preţ a dat Moldovei — El, cu mîinile lui roabe. 
   El mi-a fost puterea-n lupte, şi în linişte norocul.
   Cînd ştergeam de sînge spada şi vroiam vremea şi locul
   Biruinţii noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,
   
   89 
   El comori căra Sucevei, ziduri mîndre să zidim,
   El făcea-n al clipei stîmpăr, cu durerea lui de ţară,
   Din pămînt stropit cu lacrămi flori de aur să răsară!”
   
   Domnul tace, Sfîntu-i nume în războiul vremii scut ni-i,
   “Darnic e săracul”, cîntă toate clopotele Putnii.
   
   SLĂVIT E VERSUL 
   În vers e mîntuirea cînd n-ai nimic de spus.
   Se deapănă pe rînduri, ca firul de pe fus,
   Din volbura de vorbe se deapănă uşor
   Un cîntec ce sporeşte, mai larg, tot mai sonor,
   E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
   Şi nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nţeleagă.
   
   În vers e mîntuirea cînd n-ai nimic de spus.
   Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,
   Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adîncime,
   Ca un copil adoarme în leagănul de rime.
   Slăvit e versul — cîntec, miraj, întraripare —
   E-n Nemurire-o carte de liberă intrare.
   
   Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,
   Să nu prea bată-n struna ştiutelor cuvinte,
   Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,
   Fă sunetele goale să ni se pară pline,
   Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,
   Dintr-o-ncăpere-ngustă făcînd un labirint.
   
   Nici şir, nici sens... Acestea ne-ar dezvăli secretul, Am şti ce spui, ce cugeţi. Şi, pentru noi, poetul 
    90 
   Cu cît mai nenţeles e, cu-atît e mai profund.
   Ce mici devin chiar zeii cînd nu se mai ascund!
   Din patru-n patru versuri, şi plan, şi ritmu-ţi schimbă,
   Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.
   
   La titlu să iai seama: sonor, bombastic, vag,
   Şi cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.
   Căci titlul e alarma. Ca-n trîmbiţă să-l suni:
   
   O inimă în flăcări, La casa de nebuni,
   În criptă, Flori de sînge... Şi nu-i zor nicidecum
   Ca titlul cu povestea să aib-acelaşi drum.
   
   Amăgitor de gînduri, un motto mistic pune,
   Să-şi tremure lumina — un far peste-o genune.
   Sub el psalmodic versul silabele să-şi joace,
   În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.
   Iar toată poezia — cui sens ar vrea să-i cate —
   Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.
   
   De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,
   Au strigăt nou în plenul cinstitei Acadèmii,
   Oricum ţi-ai prinde gîndul, pe zor sau pe-ndelete,
   Şi-n orice danţ retoric, tu nu uita, poete,
   Că vorba-i ca şi omul — în lume sau în artă —
   Cu atît mai jucăuşă, cu cît e mai deşartă.
   
   TRIUMFUL AŞTEPTĂRII 
   Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!
   El ştie că pe lume nimic zădarnic nu-i;
   Că dincolo de truda şi jertfa clipei lui,
   În taină, vremea ţese la sfînta biruinţă;
   
   91 
   Că vuietele toate visează armonie,
   Că... este o dreptate, şi... trebuie să vie!
   
   Talazuri năvălească-l! vrăjmaşa lumii ură
   Întunece-i viaţa în beznă de minciuni!
   Copiii lui închidă-l în casa de nebuni!
   Lovească-l orice mînă! hulească-l orice gură!...
   El simte cum îi creşte din inimă o floare
   Cu-atît mai luminoasă, cu cît mai mult îl doare.
   
   Te-ai întrebat vrodată din ce undire-nceată
   De lacrimi tăinuite se naşte un izvor?
   De mii de ani în piatră loveşte răbdător,
   Strop după strop, s-o spargă... Drum greu a fost...
   
   Dar... iată! În valuri de lumină, chemat de dorul mării, Un fluviu nou vesteşte Triumful Aşteptării. 
   VALURI 
   Visînd împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
   Şi marea-i putere s-o-ntindă pe-ntregul pămînt şi pe mări,
   Tărie de vifor pusese în sufletul oştilor lui,
   Ca nici un vrăjmaş să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă;
   Iar ochii de fiară flămîndă rotindu-şi-i peste cuprinsuri,
   Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-ngrozite,
   Vedea cum cetăţi întărite, palate de piatră şi domuri,
   Cu vîlva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt.
   
   Ş-a fost un blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci, Că-n scrum şi-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri. 
   Scrîşnind luptătorii, în iureş, ca iarba sub coasă cădeau,
   Năprasnic vîrtejul pieirii din ţară în ţară trecea —
   În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăţi năruite —
   Şi-n vuietul crîncen al morţii, sub negrele stoluri de corbi,
   Trufaş, împăratul călare, cu rînjet privindu-şi isprava,
   Prin rîuri de lacrimi şi sînge, pe punte de leşuri trecea.
   
   Dar iată că tocmai în ceasul cînd braţele sta să-şi întindă,
   Pămîntul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adîncul
   Sălbaticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
   “O, nu, Ilderim, nu e încă pămîntul pustiu de viteji:
   Timur îţi stă-n faţă, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
   Şi ce s-a-nceput la Rovine, sfîrşi-se-va la Angora!”
   El zice, şi una spre alta s-azvîrl întărtatele oarde,
   Şi rînduri de rînduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.
   
   Trei zile-şi ţin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
   Se mişcă-n bulucuri1 mulţimea, se rupe şi iar se-mpreună,
   Cad pîlcuri sub pîlcuri de-a valma, şi altele proaspete vin,
   Iar hreamătul creşte şi scade, ca-n spulber de viscol purtat.
   Ci iată că-n seara din urmă, strîngîndu-şi în pinteni arapul,
   Cărare-şi despică-n năvală Timur cu hangerul în mînă.
   
   Sporeşte cu el vălmăşagul — amestec de glasuri pripite...
   Din mijlocul lor se aude un muget de fiară-njunghiată.
   E prins Baiazid — şi deodată se stîmpără clocotul luptei.
   E prins Baiazid — şi ostaşii rămîn împietriţi ca de-o vrajă.
   Mai sunt oare fulgere-n ceruri?... Pămîntul pe-al lui şi
   
   l-a stins! Timur îşi priveşte vrăjmaşul cu liniştea celui puternic. O cuşcă de fier i s-aduce... În van, Ilderim, te mai zbuciumi, 
     1 Buluc — ceată înarmată. 
   Şi hainele-ţi rupi de pe tine, şi fruntea ţi-o sîngeri de gratii!
   Acesta-i palatul în care de-acum îţi rămîne să cugeţi
   Ce şubrede ş-amăgitoare sunt toate măririle lumii...
   
   Aşa l-au purtat prin oraşe, prin ţări pustiite de el.
   L-au dus prin cetăţi ce, cu groază, de numele lui pomeneau;
   Opreau la răspîntii, ş-un crainic vestea de isprăvile lui;
   Uimiţi ascultau trecătorii, privind la momîia din cuşcă —
   O umbră de om ce scînceşte şi-şi leagănă capul mereu.
   “Vedeţi, zice crainicul iarăşi, că este-o dreptate pe lume,
   Că nici n-o grăbeşte durerea, cum nici n-o-ntîrzie minciuna,
   Ci singură ea îşi alege şi arma şi ceasul plinirii!”
   
   B. ÎN PERIODICE 
   AH! CÎNTĂ-MI MEREU 
   D-şoarei M. G. 
   Menită din leagăn de blînda-ţi ursită, Menită să cînţi, În ceruri, cu gîndul — copilă iubită, În ceruri te-avînţi. 
   Şi multe din lumea în veci stătătoare, Şi multe răpeşti, Mistere frumoase şi fărmecătoare, Mistere cereşti. 
   Şi vii de la îngeri cu taine sfinţite, Şi vii pe pămînt, 
   Şi spui lumei noastre de lumi infinite, Şi spui al tău cînt. 
   Ş-ascultă pămîntul cuprins de uimire, Ş-ascultă cu dor, Şoptindu-i de îngeri, de cer, nemurire, Şoptindu-i uşor. 
   Dar cerul se simte prădat de-a ta minte, Dar ceru-i mîhnit, Căci tu ai spus lumii a lui taine sfinte, Căci tu l-ai smerit. 
   Pămîntul te-adoră răpit de-admirare, Pămînt sum şi eu. Ah! cîntă-mi. Îmi place cereasca-ţi cîntare; Ah! cîntă-mi mereu. 
   OMUL 
   Mînat de soartă pe-a vieţii valuri,
   Se duce omul fără-ncetare.
   Şi-mpins de vînturi, lovit de maluri,
   Aci se-afundă, aci apare.
   Pătruns de chinuri, sărmanul plînge,
   Şi mai nainte de-al său mormînt,
   El moare-n lampa care se stinge,
   El moare-n creanga ruptă de vînt,
   El moare-n steaua care apune;
   Şi tot ce cade şi tot ce tace
   Moartea-i arată, de moarte-i spune,
   Pîn’ se cufundă barca-i în pace.
   
   95 
   
   ACROSTIH 
   Eram pribeag pe-o lume obscură şi pustie. Plîngeam cînd tu, cerească şi vecinică făclie, Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers Şi ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai şters. Eram străin, şi ţie ţi-a fost milă de mine. “De unde vii şi unde te duci?” m-ai întrebat. Nu ştiu. Steaua desprinsă din boltele senine Mai ştie ea sărmana ce drum a apucat? Atunci mi-ai zis: “Iubeşte, străin nu vei mai fi”. Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi. 
   VIERME FUDUL 
   Lut însufleţit de raza vecinicei dumnezeiri,
   Aluat în care cerul cu pămîntu-i plămădit,
   Tainică verigă care leagă cele două firi:
   Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.
   
   Vierme tăvălit în tină, care muşti din cer cu dinţii,
   Urieş semeţ, pe care o suflare te doboară,
   Tu, a cărui mînă scurmă măruntaiele ştiinţii
   Şi a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,
   
   În zadar te-ncerci a rupe pînza care te desparte
   De enigma nepătrunsă: Ce a fost? şi ce va fi?
   Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
   Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ţi-e dat a o citi.
   
   Ai în faţă şi la spate două semne de-ntrebare, Tu-ţi trudeşti, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns; 
    96 
   Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
   Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.
   
   Şi cînd mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
   Abia poate să mai iasă din a vremii adîncime,
   Şi cînd vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
   Să se urce orbul vierme pîn’ la sfînta-i înălţime,
   
   Tu turbezi, nesocotite, şi în oarba ta mînie
   Strigi: “O, nu! — dumnezeirea nu e decît o părere,
   O nălucă născocită de-a norodului prostie!...
   Creatorul e natura... Ea e singură putere!”
   
   Vreme, haos, ceruri, rîdeţi! Microscopică furnică,
   Spînzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă striveşte!
   Ea măsoară infinitul, întunericul despică...
   Înaintea Creaturii, Creator, te umileşte!...
   
   LA STATUA LUI IOAN ELIADE RĂDULESCU1 
   Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede şi înnegrite
   Se-ncovoaie; şi pe şirul de schelete-nţepenite,
   Ca pe nişte coarde-ntinse, trist arcuş — vîntul ce
   
    bate — Cîntă epopeea morţii, jalea crăngilor uscate. Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite Lung se uită la aceste adăposturi năruite Şi rînjesc... 
   Ah, unde-i rodul şi frunzişul tău umbros, Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios, 
     1 Poezie scrisă cu ocazia dezvelirii statuii lui Ion Eliade Rădulescu în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la 21 noiembrie 1881. 
   Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreţi
   Găzduiai şi dedeai umbră obosiţilor drumeţi.
   Astăzi fiarele şi moartea stăpînesc cuprinsul tău.
   Vînt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău
   Şi te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,
   Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri!...
   Totul îi azi — din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în
   
   coajă — Putregai...
    Ba nu! Deodată se ridică ca prin vrajă Dintr-un colţ obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar, Ce văzînd cu ochii creşte, creşte... iată-l nalt stejar... Ridicîndu-şi a lui ramuri sus, deasupra codrului. Şi un glas atunci puternic s-auzi din vîrful lui Răsunînd: “O, nu! un codru ce de veacuri stă-n picioare Ca o strajă neclintită nu atît de lesne moare. Fruntea sus! Din piroteală te deşteaptă. Vei trăi, Căci menirea ta e mare! Să luptăm!” Aşa grăi. El, stejarul-Eliade, către codrul-Romînie, Şi un freamăt lung străbate toată pacinica domnie. Ca prin farmec toţi copacii îşi ridică cu mîndrie Fruntea, deşteptaţi ca dintr-un vis amarnic, şi sfîşie Mohorîtul giulgiu în care lîngezeau înfăşuraţi Şi-şi îmbracă iar vestmîntul înverzit... 
   Dar ascultaţi Drăgălaşa armonie... Freamătul adormitor. Grai ceresc... e Poezia — dulce ca un cînt de dor Ce ca roua răcoroasă şi-ntineritoare cade Din frunzişul renvierii — din stejarul Heliade... Codrul în uimire-ascultă. Cîntecul duios se-ntinde... Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tînăr de vechime. Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adîncime 
    98 
   Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut Într-o marmură eternă umbra-ţi sfîntă să se-nchege Şi cum astăzi ţi se-nchină şi te-admiră codrul-rege! 
   MĂ VISASEM ÎNTR-UN NOR 
   Amicului meu C. Alessandrescu 
   Am privit de sus pămîntul învîrtindu-se sub mine
   Ca o noapte închegată purtînd demonii pe sine:
   
   Am văzut pe el durerea despletită alergînd,
   Scoţînd gemete cumplite, mări de lacrime făcînd,
   Şi veninul ei în clocot pîn’ la porţile cereşti
   Să-nălţa şi cădea iarăşi peste inimi omeneşti.
   
   Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari şi sîngeraţi,
   Cu cuţitul într-o mînă şi cu dinţii încleştaţi,
   Neagră, vînătă la faţă şi cu buzele uscate,
   Cătînd sînge cald să soarbă din vro inimă ce bate.
   
   Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
   Ochi deschişi ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
   Cu lungi braţe tremurînde şi cu gheare ascuţite,
   Cu furtună-n a lor suflet şi cu trăsnete cumplite.
   
   Am văzut neruşinarea, am văzut-o dezbrăcată,
   Cu corupţia pe buze şi cu inima-nsetată
   De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sîn
   Gura oarbei tinereţe şi storcînd în ea venin.
   
   99 
   Am văzut deşertăciunea, uriaşă,-mpodobită,
   A nimicului regină, de mărire ameţită,
   Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
   Ca o scîndură zvîrlită pe o mare făr’ de maluri.
   
   Am văzut războiul crîncen, monstru nesăţios şi crunt,
   Lacom băutor de sînge, pălmuind veacul cărunt,
   Făcînd un călău din omul liniştit şi muncitor
   Şi din holda semănată — cîmp de groază şi omor.
   
   Am văzut talente-n zdrenţe, Cinstea de foame murind.
   Am văzut Puterea mîndră pe Dreptate pălmuind,
   Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvîrlită;
   Ş-Avuţia nemiloasă, în orgie tăvălită.
   
   Am văzut nespuse viţii — demonii neadormiţi,
   Uricioşi ca ceasul morţii şi ca moartea nemblînziţi,
   Fără cap, cu trup de patimi, şi cu braţele de crime,
   În prăpăstii fără funduri îmbrîncind biata mulţime.
   
   Apoi totul se ascunde într-un negru-ngrozitor...
   Spăimîntat sării din patu-mi... Mă visasem într-un nor.
   
   SCRISOARE CĂTRĂ UN BĂTRÎN 
   Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să ştie,
   Şi a şti să-l porţi e poate cea mai grea filozofie.
   Vremea, ce zbîrceşte faţa, netezeşte judecata.
   Pentru orice-ncreţitură, mintea trebui să-şi ia plata.
   Şi pleoapă de pleoapă cînd s-apropie-n afară,
   Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
   Ah, şi mari lucruri grăieşte gura pregătitei groape,
   Şi-nţelept trebui să fie cine stă de ea aproape!
   
    100 
   Iată ce gîndesc cînd trece un bătrîn pe lîngă mine, Şi cînd văd pe faţa-i blîndă ieroglifele divine, Ce-a săpat, în treacăt vremea, ca pe-o obeliscă vie! Mi se pare că într-însul văd un zeu: 
   Ah, cine ştie Ce-o fi clocotind în lumea strînsă în bătrînu-i creier, Şi ce-o fi tîrînd cu sine furtunosul lui cutrier! Cîte visuri izbîndite! Cîte visuri sfărămate! Grămădire colosală — ici ruine de palate; Dincolo în codru-n doliu, şi sub el un vraf de scrum. Într-un colţ trîntit se vaită dorul, abătut din drum. Cîte cuiburi goale! Cîte, cîte falnice porniri Şi iluzii aurite, prefăcute-n amintiri! 
   Cum să nu te-nchini în faţa unui astfel de colos!
   Şi-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
   Ştiind că pînă-ntr-amurgul gîrbovitei bătrîneţi
   El a răbdat vijelia nestatornicei vieţi!
   
   Tot aşa gîndeam de tine cînd văzutu-te-am întăi,
   Pîn-a nu şti ce acopăr prefăcuţii ochi ai tăi.
   Azi, cînd te cunosc, ce cuget, de voieşti să ştii, ascultă:
   E ciudat s-auzi o gură-mbătrînită că insultă.
   E ciudat să vezi moşneagul hărţăgos cătînd pricină
   Lumii şi batjocorind-o, chiar cînd ea ar fi de vină.
   E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburleşte.
   Răutatea şi mînia pe bătrîn cumplit mînjeşte,
   Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!
   
   Ce-ai zice Pe bătrînul cel din ceruri să-l vezi pogorît aice, Şi din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rînd, Mînios, zvîrlind cu pietre după noi, şi înjurînd?... Nu-i aşa, că toată slava i-ar cădea în ochii tăi?... 
   101 
   Vezi, noi socotim bătrînii ca pe nişte dumnezei,
   Înţelepţi, blajini, pe dînşii pururea stăpîni fiind,
   Bunătate şi iubire peste noi împrăştiind,
   Purtînd vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
   Aşteptînd, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
   Suferind de suferinţa şi de plînsul tuturor,
   Duşmanului ce-i huleşte tinzînd mînă de-ajutor.
   
   Vai! Dar cui spun eu acestea? Ţie, care n-ai idee
   Că în oameni pus-a Domnul sfînt-a dragostei scînteie,
   Care n-ai dospit în tine decît neagra răutate,
   Ţie,-mbătrînit în ură, şi în vrajă, şi-n păcate.
   Care n-ai simţit în pieptu-ţi mai curată mulţumire
   Decît plînsul altor inimi, ca să-ţi rîzi de-a lor zdrobire;
   Ţie, care, cînd vezi pe-alţii propăşind în a lor cale,
   Simţi că crapă-n tine fierea... cheagul răutăţii tale.
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Haide! Încetează-odată cu smintita-ţi îndîrjire!
   Leapădă-ţi făţărnicia şi-nvrăjbita ta pornire!
   Aibi o clipă de căinţă, pîn-a nu intra-n mormînt,
   Pleacă-ţi fruntea şi-mblînzeşte-ţi cugetare şi cuvînt.
   A surpa din temelie lumea — vezi că nu se poate,
   Deci astîmpără-te!...
   
   Uite, ţi se văd prin piele toate Poftele ce fierb în tine! Aibi ruşine cel puţin! Nu te mai preface! Haide! Cugetă că eşti creştin, Şi că dincolo de groapă îţi va pune mîna-n piept Cel-de-sus, şi vei da samă de-ai fost strîmb, ori de-ai 
   fost drept! Ah! şi cînd ştii că de ochiu-i nu-i ascuns nimic în vremuri, Trebui să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri! 
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
    102 
   Şi-n auzul celui vecinic, şi-n auzul tău atunci,
   S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
   Două guri. Una va zice: “Eu pămîntului l-am dat
   Alb ca zorii dimineţii, fraged şi nevinovat”.
   Şi va zice cea de-a doua: “Cînd în sînul meu intrat-a,
   M-am cutremurat de groază, Doamne... era putred gata!”
   
   ŢARA DE PRIPAS 
   Un vechi tolbaş de vorbe late,
   Om norocos din cale-afară,
   S-a pomenit pe neaşteptate
   Stăpîn peste întreaga ţară.
   
   Din ea-şi făcu o prăvălie,
   Şi ca un negustor de treabă,
   Pentru ca-n lume să se ştie,
   Prinse-a striga de la tarabă
   
   “Poftiţi aici! Oricine are
   Obrazul fără de ruşine
   Ş-o conştiinţă de vînzare...
   Poftiţi să faceţi tîrg cu mine!
   
   Prostie, lene, linguşire,
   Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
   Şi cei mai nărăviţi din fire
   Mi-or fi tovarăşi şi amici.
   
   Eu dau tot felul de noroace,
   Căci sunt atoateţiitorul,
   Măriri, averi... Să vie-ncoace
   Toţi trîntorii ce le duc dorul!...”
   
   103 
   Aşa, sunt zece ani de cînd Pe norocosul negustor Îl auzim mereu strigînd, Şi muşteriii vin de zor. 
   În zece ani ce de-a lingăi Nu se văzură-n slujbe mari, Cîţi oameni fără căpătîi N-ajunseră milionari! 
   Veniţi şi voi, străini calici, Şi strîngeţi tot ce-a mai rămas!... .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
   Ce să mai faci? Ce să mai zici? Sărmană ţară de pripas! 
   SONET 
   Dar tu ţ-ei fi mai aducînd aminte?...
   Eram copii: primblîndu-ne-ntr-o sară,
   În umbr-a noastre mîini s-apropiară.
   Cum tremura mînuţa ta fierbinte!
   
   Şi nu ştiu ce făcea să mi se pară
   Că,-n liniştea acelor clipe sfinte,
   Din gîndul nostru se desprind cuvinte
   Ce dau fiori albastrei nopţi de vară.
   
   Atît a fost. Privirea-mi, visătoare,
   Te-a urmărit cum te duceai, departe,
   Pîn’ te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.
   
   E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
   Găsesc, uscată, între file,-o floare.
   O ştii?... Ce de viaţă ne desparte!...
   
    104 
   CÎND N-AM CE SCRIE... 
   Ce v-eţi fi mirînd de mine?
   Scriitor sunt, vedeţi bine,
   Şi pot spune cui mă-ntreabă
   Că şi eu mă aflu-n treabă.
   
   Cronici, critică, nuvele
   Sunt la mine bagatele:
   Dă-mi subiectul, spune-mi plata,
   Şi articolul e gata.
   
   Parcă cine ştie ce e...
   Fur de colea o idee,
   Mai un calapod de colo,
   Şi-s şi eu de-ai lui Apolo.
   
   Ş-apoi sunt atîtea-n lume,
   Că, să stai, să scrii volume!
   Stil? Grămatică?... Gogoşi,
   Pentru cei neputincioşi.
   
   Astea-s spuma, gîndu-i marea...
   Nu-mi strunesc eu cugetarea
   Plină, clară, elegantă
   Pentr-o virgulă pedantă!
   
   Am subiectul? Restu-i gata:
   Ţi-aştern proza cu lopata.
   Iar cînd n-am şi n-am ce scrie,
   Atunci... torn o poezie.
   
   105 
   ÎN ZILE GRELE 
   Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
   Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu...
   Cu gîndul doar, pe negre întinderi de pustiu,
   Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.
   
   Citeam, şi-mi păreau basme, cum se lăsau pe ţară
   Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
   Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
   Cum răpăie pămîntul sub ploile de vară.
   
   Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
   Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind,
   Cîte-un bătrîn ce cată, din vîrful unui grind,
   Cum trec, mînaţi în cîrduri, ca turmele de vite,
   
   Cum trec, duşi în robie, subt bici, feciori şi fete,
   Şi carele-ncărcate cu bogăţia ţării,
   Şi-n urmă, cît bat ochii, în limpezişul zării,
   Grămezi de scrum din toată strînsura pe-ndelete...
   
   Citeam şi-mi păreau basme. Şi iată că destinul
   Vru să trăiesc aievea acele zile grele;
   Şi văd cum calcă lifta pămîntul ţării mele,
   Cum tot avutul nostru ni-l bîntuie străinul:
   
   Să nu mai ştiu nimica de cei rămaşi acasă,
   Decît că e vrăjmaşul stăpîn pe soarta lor...
   Gîndindu-mă la dînşii, muncit de griji, de dor,
   Stau în adîncul nopţii, cu coatele pe masă,
   
    106 
   Şi-i văd săpînd la şanţuri, bătuţi, bolnavi, sub zloată —
   Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocurite —
   În jurul lor, copiii cu braţele ciuntite
   Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.
   
   Şi-atunci tresar sub gîndul că prea am trăit bine;
   Prea mult am rîs; prea-n toate vedeam numai un joc...
   Şi trebuia să vie acest năprasnic foc,
   În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.
   
   Fii binecuvîntată, fecundă suferinţă,
   Tu ce ne eşti trimeasă de veşnica dreptate
   Să curăţi neamul nostru de vechile păcate,
   Să faci din el o-ntreagă şi singură fiinţă!
   
   M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.
   Şi-n inima-mi rănită adînc ţi-ai scris cuvîntul:
   
   Cu sînge şi cu lacrimi va să frămînţi pămîntul Din care-aştepţi viaţa cea nouă să răsară. 
   SUPT LEGEA TUNULUI 
   I 
   Ard, zi şi noapte, marile furnale,
   În vastele uzine ale morţii.
   Din mii de coşuri — funerare torţii —
   Se-nalţă limbi de flăcări infernale,
   
   Ce spun că toate-s şubrede pe lume,
   Că vremea-şi sparge formele ei goale,
   Dînd celui tare dreptul să se scoale
   Asupra celui slab şi să-l zugrume.
   
   107 
   Se prăbuşesc cetăţi, credinţi şi pravili,
   Ce ni le-nchipuiam nestrămutate:
   Un vînt turbat asupra lumii bate,—
   Pieire e, şi rupte-s orice stavili...
   
   II 
   Ce tristă şi amară-nvăţătură
   Din viforul acesta se ridică!
   Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
   Iar te-a supus întunecata ură.
   
   Popoarele-nvrăjbite între ele
   Vor sta de-acum, ca fiarele, la pîndă,
   Sub veşnica-narmărilor osîndă,
   Cătînd unul pe altul să se-nşele.
   
   Căci răni adînci, în veci nevindecate,
   Vor sîngera-n tăcerea aşteptării;
   Copii crescuţi în setea răzbunării
   Vor duce-n luptă proaspete armate,
   
   Şi iarăşi vor acoperi pămîntul
   Mormanele de morţi şi de ruine,
   Şi toat-a lumii trudă spre mai bine
   Ca pulberea va risipi-o vîntul...
   
   III 
   Lanţ ruginit, verigă cu verigă, Iubirea dintre oameni se desface: Cînd fiara — ostenită-n Cain — tace, E sîngele lui Abel care strigă. 
    108 
  POSTUME 
   CÎRMACII 
   Lui V. A. Urechiă 
   Din bordei — de lîngă vatra unde stă nenorocirea
   Ca o strajă neclintită — ridicatu-mi-am privirea
   Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,
   Ş-am văzut maimuţăria, strîmbăturile greţoase
   Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
   Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
   Inimi dogorîte-n para poftei de-a se-navuţi,
   Stînd ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.
   I-am văzut — păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,
   Trîntori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
   Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
   Şi cătînd, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie
   Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
   
   rămas teafăr. 
   Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
   Dar înnuntru — sub medalii — şi sub hainele bogate
   Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
   La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
   Clocoteşte crima .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  ..  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . . . . . . . . .
   .  .  .  .  .  .  Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
   Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mîini
   
   109 
   O să pierdeţi cîrma ţării ş-or să vină alţi stăpîni.
   Deci, pîrjol şi jaf! Opinca — hoitul să rămînă os —
   Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.
   
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   
   Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
   Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n cîteva inele
   Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
   Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntîmplat să vi se pară
   Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
   Ca atîtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?
   
   Vai, acele pietre scumpe — ochi focoşi sub geana serii — Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării! 
   Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mînă
   Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mînă
   Frîul tău — a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
   Cînd uscatele-i călcîie bat în burta ta, aleargă,
   Iar cînd frîul tău îl strînge, de-ţi trosnesc dinţii din
   
   gură, Te opreşte: să răsufle vrea scîrboasa pocitură. 
   Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
   A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
   Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
   Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
   Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătîi,
   Ţin a tale zile-n mînă, ş-a ta cinste sub călcîi.
   Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
   Cum se cred ades copiii împăraţi — călări pe trestii.
   Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
   
    110 
   Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
   De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cîrma ţării
   Sunt stăpîni pe vas, pe vînturi, şi pe valurile mării!
   Şi cînd cugeţi c-aceşti trîntori, astă haită de samsari
   Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
   Şi cînd vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
   Cînd îi vezi cu ce mîndrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
   Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
   În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trîntit,
   Cînd te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
   Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
   
   Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
   După ce-a-mbrîncit poporul în prăpastia pierzării,
   După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
   Au curajul — aceşti oameni de nimic, aceşti mişei —
   
   Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
   Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
   Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
   Într-o ocnă — da! — acolo oasele v-ar putrezi!
   
   Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
   Cînd spoiala azi e totul, cînd vezi că prin linguşire
   Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
   Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
   Cînd te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
   Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
   
   Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blînd,
   Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigînd:
   “Scumpa, draga Romînie, idolul vieţii mele!”
   Şi cînd vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!
   
   111 
   Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
   Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
   Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
   Cearcă-ţi sabia în gîtul conştiinţei tale-ntăi!
   
   Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
   Ah, cumplit v-aţi rîs de lege şi de cumpăna dreptăţii,
   Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfînt pe lume!
   
   Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
   Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
   Nici atît de cruzi la suflet, nici atît de iscusiţi.
   
   UN SUFLET LARG SĂ MĂ-NŢELEAGĂ 
   Un suflet larg să mă-nţeleagă,
   Să fiu al lui, să fie-al meu,
   L-am căutat o lume-ntreagă,
   Şi-l caut, şi-l visez mereu.
   
   Te-oi fi-ntîlnit vrodată-n cale,
   Prietin pururi aşteptat,
   Sub raza gîndurilor tale
   O clipă poate-am lunecat...
   
   O clipă, şi în juru-mi iarăşi
   Pustiu şi noapte s-a făcut,
   Ca-n loc să fim pe veci tovarăşi,
   Pe veci să-ţi fiu necunoscut!
   
    112 
  PROZĂ 
   ROMÎNIA PITOREASCĂ 
   PE DUNĂRE 
   De la Orşova la Sulina 
   1. PORŢILE DE FIER 
   Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse. Încet, se desfac şi s-aştern pe văi perdele de umbră. 
   Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşte-n curmeziş mai întîi o dungă, o coamă gălbuie şi creaţă. Ne apropiem de pragul gherdapurilor*. Dunărea începe să vîjîie mînioasă, — e un zbucium ş-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adîncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vîltori, colo se umflă, se burduseşte şi urlă făcînd clăbuci, bătîndu-se de stînci cari nu se văd. 
   Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cîrmă; amîndoi comandanţii sunt pe punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare. Cu ochii închişi, te-ai crede întrun codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumărate braţe de piatră, gata s-apuce vasul şi să-l farme-n bucăţi la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, sub 
   * Gherdap — loc stîncos şi strîmt, întîlnit de cursul unei ape între doi munţi. 
   volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stîncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pînză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, cari de aci încolo au a purta străjile Romîniei, s-a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stînga, de sub curmătura unui deal, vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul ţării, cu al cărei pămînt şi destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară şi cît a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut, şi “Porţile de Fier” s-au deschis în faţa puterii eterne a valurilor ei. 
   Acum vuietul conteneşte — biruitoare, apa s-aşază între maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpaţii îşi împing spre miazănoapte înălţimile învălite în codru. Cîteva stînci curioase îşi mai ridică, din desişul verde, capetele pleşuve, ca şi cum ar vrea să mai privească o dată la potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta împotrivă. 
   2. TURNU-SEVERIN 
   De la Vîrciorova malurile se pleacă şi se netezesc. Întinse ogoare de porumb înverzesc zariştea. Linia ferată tiveşte drept, ca un chenar regulat, marginea apei pînă la Turnu-Severin, care s-arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru. Dunărea, lărgită, taie o curbă-n ţărmul romînesc şi-mpinge oraşul pe-o înălţime acoperită de arbori, din desişul cărora ies la iveală, tot mai sus, tot mai mari, case albe-nvălite cu olane roşii. Fumuri groase, negre clăbucesc din coşurile fabricilor. De departe s-aud bocănind în şantiere ciocanele de fier. Pe mal, la schelă*, furnică mulţimea, ca la bîlci. 
   E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite-a răsădi un popor nou în cîmpiile pustiite ale Daciei. Aici şi-a întemeiat mai tîrziu Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăţiei lui, “Castrele Severiane”, din cari se mai văd şi astăzi urme (Turnul lui Sever) în grădina publică a oraşului, aşezată deasupra portului, pe-o terasă-naltă, de unde se deschide una din cele mai frumoase privelişti pe Dunăre. Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul vestiţilor bani ai Severinului, a căror obîrşie se pierde în adîncimea vremii, dincolo de descălecătoare. Săpăturile ce se fac prin împrejurimi descopăr ziduri antice, chipuri de piatră, scule şi monede romane — răzleţe amintiri dintr-o lume de neasemănaţi viteji, cari-au adus ş-au împînzit în cîmpiile Dunării lumina, graiul şi falnica putere a celei mai mari şi mai slăvite împărăţii din cîte-au stat sub soare. 
   Ce urme de uriaşi au lăsat legionarii lui Traian pe undeau trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-au supus. Stîncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintăi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năprasnica Dunăre, s-a îmblînzit şi s-a dat învinsă în mîinile lor. Se văd şi astăzi căpătăile podului care-a făcut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, ieşind din valuri, ca două braţe de gigant întinse spre cer. 
   Aici, pe pămîntul acesta, sfinţit de jertfe mari şi de preţioase amintiri, se ridică azi Turnu-Severin, unul din cele mai însemnate porturi ale Romîniei, oraş apusan, cu clădiri 
   * Schelă — port pe malul unui fluviu; debarcader. 
   frumoase, cu şcoli măreţe, cu uliţi largi şi drepte — cetate întărită odinioară, apărată de-un şanţ adînc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipală Dunărea, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părţile, strîngînd-o la sîn, ca pe-un copil iubit, sub braţul ei ocrotitor. 
   Şi ca şi cum ar fi fost scris, ca oraşul acesta, de care se leagă atîtea mari întîmplări, să-şi mai însemne o dată numele în istoria neamului nostru, iată că tot aici, unde a des-călecat acum optsprezece veacuri împăratul Traian, pune întîiul pas pe pămîntul ţării romîneşti tînărul prinţ Carol I, chemat să ia în mîna lui ageră şi norocoasă destinele acestui popor şi — redeşteptînd în el strămoşeasca vitejie şi putere de muncă — să-l pregătească pentru o nouă fază de propăşire şi de glorie*. 
   3. CORBUL. HINOVA 
   Vaporul spintecă netezişul apei, aurit de cele din urmă raze ale soarelui. Îndărăt, oraşul se pleacă, se cufundă-n valuri. Departe, spre miazănoapte şi apus, munţii, într-un nor de pulbere albastră, îşi ondulează coama pe poalele rubinii ale cerului. Malurile ies din apă într-o înclinare dulce, desfăşurînd lanuri de grîu în limpezişul zărilor. Peste toate-o moliciune, 
   o pace dumnezeiască se lasă de sus. 
   Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Ea, liniştită, coteşte pe la capul dealului, bate-o bucată bună spre răsărit şi se-ndoaie-n formă de potcoavă în ţărmul romînesc. În fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, în care un război între ruşi şi turci, spun localnicii, ar fi lăsat corbilor de mîncare leşuri pentru trei ani de zile. 
   * Se referă la regele Carol I al Romîniei (1866—1914). 
   Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul stîng, căsuţe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboară la adăpat. În faţa pichetului Hinova, grănicerul nostru, cu arma la umăr, pare o statuie de bronz. Livezile satului se oglindesc în valuri. Cumpăna unei fîntîni se pleacă şi se înalţă ca un cocostîrc care bea apă. Orizontul se deschide, se lărgeşte din ce în ce. Ochiul străbate adînc în plaiurile ţării, pe lîngă dunga fumurie trasă de “Valul lui Traian”, care, pornind din coasta Hinovii şi tăind spre răsărit dealul Stîr-minii şi viile Oreviţii, se-nfundă, dincolo de Padina, în inima Olteniei. Soarele-a asfinţit. Aerul miroase a pămînt ars, stropit de-o bură de ploaie. Drumuri albe se pleacă din sat, legînd viaţa de pe pămînt cu drumul mişcător al apei. Copacii, casele fug, se şterg ca nişte năluci în urma noastră. Farmecul nopţii se-ntinde ş-astîmpără toate zgomotele pămîntului. Malurile s-apropie, ca şi cum ar vrea să-şi şoptească ceva. Pe marmura vînăt-a apei luna cerne o pulbere de argint. Toate parcă se pregătesc să treacă din lumea realităţii în lumea basmelor. 
   4. OSTROVUL MARE. RUINI 
   E noapte, — o noapte caldă, adîncă, liniştită. Nu se mai aude decît respirarea puternică a maşinei şi fîşiitul somnoros al apei. Luminile întîrziate ale satelor clipesc, ca nişte licurici, printre crengile copacilor. Trecem pe lîngă Ostrovul Mare. În bătaia lunei, turla bisericii, satul, viile, pădurea, toate au înfăţişarea fantastică a lucrurilor văzute-n vis. 
   Or fi ştiind oare pacinicii locuitori de pe acest ostrov din ce vremi de vijelie au rămas zidurile năruite, valurile de pămînt şi cele patru metereze din preajma satului? Or fi bănuind ei vrodată că, de pe monedele pe cari le găsesc, cînd îşi sapă via sau ogorul, îi priveşte chipul unui împărat roman şi că, sub vechile ruini, pe cari-şi întind năvoadele la soare, dorm atîtea scumpe amintiri din istoria neamului lor? 
   De la Severin pînă dincolo de Galaţi, mai toate satele şi oraşele noastre de pe malul Dunării sunt ridicate pe ruini de acestea sfinte — ziduri surpate şi mormane de moloz — rămase de pe urma întinsei şi glorioasei împărăţii, ai cărei legionari au vînzolit limanurile mărilor ş-ascunzătorile munţilor, zguduind pămîntul sub tropotul cailor lor. Ţăranii dunăreni — plugari, pescari, împletitori de rogojini — îşi întăresc temeliile caselor cu cărămizi scoase din vechile zidiri romane, admirabilă simbolizare a închegării regatului romîn de azi, pe urmele şi din vlăstarele celei mai frumoase şi mai înfloritoare provincii romane, de acum două mii de ani aproape! 
   5. LA CALAFAT 
   Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lamă sclipitoare de oţel se-mplîntă-n malul drept. E rîul Timocului. Serbia rămîne la apus. Dunărea de-aci încolo pune în faţa Romîniei o nouă vecină — Bulgaria. Pe-o depărtare de patruzeci de kilometri malurile nisipoase bat spre răsărit, pînă la satul Cetatea, pe unde se îndoaie iarăşi un cot mare în ţărmul din stînga, scobit de valuri, pînă-n şesul Maglavitului. 
   E miezul nopţii. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca nişte ochi somnoroşi, pe amîndouă malurile. Un muget lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave: vaporul se opreşte la Calafat. Oraşul doarme sub straja lunii. Casele-nşirate pe costişa prăvălită spre Dunăre îşi aştern umbrele negre pe uliţile largi, tăcute, pustii. Schelă de grîne în timp de linişte, cetate de apărare-n război — Calafatul îşi are de mult paginile lui de suferinţi şi de glorie în istoria ţării. În zidurile caselor vechi se cunosc şi azi urmele bombelor, — aşa rămîn pe trupul ostaşilor bătrîni semnele războaielor în care-au dat vitejeşte piept cu moartea. Asupra acestui oraş s-au aruncat cele dintăi obuze turceşti în primăvara anului 1877, cînd războiul nu era încă deschis, cînd Romînia — liniştită în faţa furtunii ce se pregătea — nu făcea decît să-şi asigure paza graniţelor ei dunărene. Dar la glasul tunurilor din Vi-din, ca la un cîntec bătrînesc, deşteptător de amintiri măreţe, un dor adînc de luptă şi de biruinţă tresări în inimile ostaşilor din tabăra Calafatului. În ziua de 15 Mai, pe cînd cele două cetăţi îşi încercau puterile, aruncîndu-şi ghiulele peste valurile nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu şi se sparse la cîţiva paşi înaintea Domnitorului Carol. — “Ura!” strigă voios tînărul Voievod, ridicîndu-şi chipul în vînt; un “ura!” puternic, mai răsunător decît bubuitul tunurilor, zbucni din pieptul tuturor oştenilor, şi muzicele regimentelor intonară imnul naţional. — Astfel salutau începutul războiului acei care, peste opt luni, după minuni de vitejie, aveau să intre biruitori în vechea cetate, care se grăbise să le-arunce cele dintîi bombe, şi la care, astăzi, priveşte cu fală vulturul de pe monumentul Independenţei, întru amintirea acelei zile, în mijlocul oraşului Calafat. 
   6. DESA 
   Vaporul lunecă-ntre malurile joase, acoperite de sălcii. Văpaia lunii se farmă de muchile valurilor; ici şi colo pe luciul apei tremură stropi de lumină. De la Calafat, Dună-rea-şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adîncă în ţărmul Bulgariei pînă-n faţa satului Desa, de unde iarăşi se-ndreaptă spre răsărit. Gorgane* rotunde, depărtate unele de altele, se înşiră ca nişte străji în largul zariştei deschise. Noaptea e 
   * Gorgan — movilă. 
   limpede, luminoasă, ş-atîta linişte e-n aer, că frunzele nemişcate-ale sălciilor îţi par înmărmurite ca de-o vrajă. Aici, pe măgurile Desei şi-au întins corturile, în vara anului 1877, escadroanele Olteniei, în aşteptarea războiului. Nici nu se putea alege un loc mai nemerit pentru a pregăti la fapte vitejeşti inimile acelora cari, peste două luni, aveau să se arunce cu pieptul deschis în foc şi-n grindină de gloanţe pentru mîntuirea şi-nălţarea patriei lor. De jos, din marginea satului, ruinile unei cetăţi romane le spuneau din ce viţă strălucită-şi trag neamul; iar în faţa lor, peste zăvoaiele de plopi şi sălcii de pe malul Dunării, se întindea cîmpia pe care, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazu, spărgînd duiumul oştilor turceşti şi, ca o vijelie năprasnică, spulberînd steagurile verzi de pe pămîntul ţării lui, gonea dîra de sînge şi de turbane risipite pînă-n văgăunele Balcanilor. 
   7. GURA JIULUI. BECHETUL. CELEIUL 
   Se crapă de ziuă. Negurile Dunării împiedică vederea malurilor. Privirile ostenesc căutînd în deşert un punct de sprijin dincolo de zările apei, — pare c-am pluti în largul mării. Dar iată că dinspre răsărit un ţanc se aprinde, şi-n juru-i se desface-un rotocol de lumină alburie. Ceaţa se ru-pe-n pale argintii. Încet, de o parte şi de alta, se dezvălesc malurile plecate sub păduri de sălcii. Stoluri de raţe sălbatece îşi fîlfîie aripele greoaie pe deasupra apei. Un brîu de oţel, sclipitor în bătaia soarelui, taie lanurile din stînga. Este Jiul, copilul zburdalnic al munţilor, care-şi goneşte undele limpezi peste şesurile Olteniei, se prăbuşeşte urlînd în săritoarea de la Zăval, şi de aci, părăsindu-şi vechea albie potmolită de nisip, îşi sapă alta nouă pînă-n faţa ostrovului Copaniţa, unde intră şi se mistuie în valurile tulburii ale Dunării. 
   Ne-apropiem de Bechet. Căsuţele albe, luminoase, ale satului se ivesc una cîte una de după perdelele de sălcii. Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile războaielor, speriate încă de viforul morţii, care de-atîtea ori şi-a făcut pod de gloanţe între cele două ţărmuri. În faţă, pe malul drept, e Rahova — port bulgăresc — odineoară cetate turcească, pe zidurile căreia de două ori au fîlfîit biruitoare steagurile luptătorilor romîni sub Mihai Viteazul la 1595, şi sub Domnitorul Carol la 1877. 
   Razele soarelui bat pieziş, împrăştiind solzi de aur pe-ncreţiturile apei. Vaporul lasă-n urmă o cărare de spumă verzuie. Malul stîng se culcă, deschizînd ochiului privelişti adînci în şesurile Romanaţilor. Iată întinsa şi strălucitoarea balt-a Potelului, vestită pentru mulţimea şi varietatea peştilor ei. Iată Celeiul — vechea Malva, capitala Daciei Malvenze. Aici sunt ruinile celui mai mare şi mai însemnat oraş din perioada tracică; sub zidurile acestea zac scuticile poporului romîn de azi. Vase, statui şi monede romane, dezgropate de sub părăginile Malvei, dînd la o parte negurile timpului, vin şi urzesc, cu mărturiile lor preţioase, începutul istoriei neamului nostru. Aici, la Celei, se văd urmele podului pe care l-a durat Constantin cel Mare peste Dunăre, pentru a pune în legătură Dacia cu Moesia. De-aici, din valea Malvei, purcede “drumul lui Traian”, drum larg de piatră, care trece prin Romula şi se-nfundă-n munţi. Pe calea asta veche, povestesc ţăranii din Celei, se purta Craiul de rouă noaptea, pe lună, între Dunăre şi munte; ş-odată, pe cînd se-ntorcea devale, apucîndu-l ziua pe la locul unde-i acum satul Potopinu, cic-a întins soarele, care de mult îl căuta, numai o raz-asupra lui şi l-a băut dintr-o sorbitură. Ş-atunci “Uriaşii”, cari hălăduiau în Malva, au pornit, ca stolurile de cocori, şi s-au dus pe alte tărîmuri, şi-n urma lor s-au năruit, de la sine, zidurile cetăţii, şi toate s-au irosit, ca şi cînd n-ar fi mai fost... 
   Cine ştie dacă, în această închipuire a poporului, nu e răsunetul depărtat al pustiitoarelor invazii, în faţa cărora împăratul Aurelian, gingaşul “Crai de rouă“, a găsit că-i mai înţelept să-şi retragă legiunile din Dacia! 
   8. SILIŞTIOARA 
   Zăvoaie de sălcii prind iarăşi să îmbrace malurile, pîn-aci dezvălite. În stînga, pe-o terasă verde, se văd liniile drumu-lui-de-fier. Mai departe, o biserică îşi ridică peste copaci turlele-i nalte şi strălucitoare. Iată-ne-n dreptul orăşelului Corabia, sentinelă dunăreană aşezată-ntre măguri, port însemnat, legat de inima ţării printr-o linie ferată. Ceva mai la vale e satul Siliştioara, în faţa căruia s-a aşternut peste Dunăre podul de vase pe care-a trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. Mare, de-a pururea vrednic de aducere-aminte va rămînea momentul acela în viaţa neamului nostru. Solemne şi pline de bărbătească hotărîre erau chipurile pîrlite de soare ale ostaşilor înşiraţi drept, umăr la umăr, pe şesul Siliştioarei. Ei simţeau că asupra lor, în clipa aceea, stau aţintite privirile duioase şi încrezătoare ale unui popor. Ei ştiau că în cutele drapelului lor duc mîndria, şi grijile, şi speranţele unei ţări. Norod mult din toate părţile, şi preoţi de prin sate, şi fruntaşi din Bucureşti veniseră să-i vadă şi să-i binecuvînteze. Domnitorul Carol, călare străbătînd rîndurile, îmbrăţişează cu privirile-i de vultur iubita lui oştire: “Începem astăzi luptele glorioase ale străbunilor, grăieşte armatei Domnul şi Căpita-nul ei, ridicînd spre răsărit spada vechilor şi legendarilor Voievozi. 
   Faceţi dar să fîlfîie din nou cu glorie drapelul romînesc pe cîmpul de bătaie, unde strămoşii voştri au fost secoli întregi apărătorii legii şi ai libertăţii. Înainte dar, ostaşi romîni, înainte cu bărbăţie, şi în curînd vă veţi întoarce în familiile voastre, în ţara voastră, liberă prin voi înşivă, acoperiţi de aplauzele întregii naţiuni”. 
   Un “ura” puternic, clocotitor, zbucneşte din mii de guri. Şi podul se întunecă de şirurile voioşilor ostaşi, care — cu Domnul lor în frunte — cîntînd se duc în cîmpiile morţii, se duc s-arate încă o dată lumii nepieritoare virtuţi ale Romîniei şi sfintele ei drepturi la viaţă şi la neatîrnare. 
   De mult Dunărea nu mai văzuse fluturînd peste valurile ei steagurile acestei ţări. Ea tresare la cîntecele soldaţilor ca 
   o mamă duioasă la glasul celui mai ales şi mai iubit copil al ei. Mulţimea se uită cu drag pe urma lor, pînă cînd nu se mai vede decît un nor de praf — simbol al neliniştii care-n clipele acelea învăluia destinele ţării. 
   9. ISLAZUL 
   Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru strălucitor. Ostroavele — grădini plutitoare — îşi răsfrîng în valuri răchitele argintii. Din lunci răsună tălăngi, fluiere s-aud doinind. În aerul căldicel e un miros dulce de fîneaţă şi de sulcină. Pe dealuri, departe, tarlalele-nguste par nişte velinţi întinse la soare. De-a lungul ţărmului stîng se-nşiră satele în lanţ; case mici, tupilate, bordeie acoperite cu şovar*, şi-n toate — un aer de umilinţă, de frică, parcă stau gata s-o rupă de fugă. Nimic din măreţia uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. Pe-acolo veacuri de linişte şi de siguranţă au îngăduit omului să-şi lege temeinic viaţa lui ş-a urmaşilor lui de aceeaşi vatră, de-acelaşi colţ de pămînt. Aici, pe valea Dunării, mereu au bîntuit războaiele şi năvălirile de barbari. Sute de ani au bătut în părţile acestea vijeliile noroadelor flămînde şi pusti
   * Şovar — papură; rogoz. 
   itoare, în urma cărora doar grămezile de cenuşă mai arătau pe unde au stat gospodării şi sate. Cine să cugete la clădiri nepieritoare pe-un pămînt aşa de nesigur! Abia acum începe să s-aşeze o viaţă mai statornică de-a lungul acestui ţărm al Dunării, atît de des încercat cînd de foc, cînd de apă, cînd de înecul talazurilor de nisip purtate de vînturi. 
   Trecem prin faţa Islazului, sat mare, frumos, aproape un orăşel, aşezat la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici s-au sfinţit steagurile revoluţiei de la 1848. Aici s-au strîns întîi ş-au cuvîntat în faţa poporului conducătorii mişcării: Eliade, Magheru, Tel, Goleştii. Afară, în Cîmpia lui Traian, numită de atunci “Cîmpia Regenerării”, pe pristolul* încunjurat de făclii aprinse, străluceau crucea şi evanghelia — simbol de jertfă şi de mîntuire. Norodul îngenuncheat, cîntecele preoţilor îmbrăcaţi în odăjdii, lumina tremurătoare a făcliilor în razele soarelui, zornăitul cadelniţelor, fumul de tămîie ce se ridica în aer, toate dădeau clipelor acelora o măreţie deosebit de sfîntă şi de mişcătoare. Inimile băteau mai tare. Un sentiment nou, înălţător, de evlavie, de încredere, străbătea mulţimea. Se simţeau toţi mai buni, mai tari, gata de orice jertfă, înfrăţiţi întru acelaşi cuget. Un alt soare răsărise pe cer în ziua aceea de 9 iuniu. Frumoase şi de neuitat sunt cuvintele inspirate pe care le-a rostit atunci, în ascultarea cuvioasă a norodului, preotul Şapcă din Celei: 
   “Dumnezeule al puterei şi al dreptăţii, priveşte pe poporul tău îngenuncheat înaintea evangheliei şi crucii tale. El nu vrea alta decît dreptatea ta; ascultă şi binecuvîntează ru-găciunea sa. Dă putere braţului său, şi duşmanii tăi vor pieri. Varsă în sînul lui curajul, în inima sa încrederea, şi orînduiala în spiritul său. Dumnezeule al lumilor, tu, ce ai pus odinioară stîlpul de foc povăţuitor lui Moise în pustiu, porunceşte şi acum îngerului tău să se coboare în mijlocul nostru şi să 
   * Pristol — masă pe care se ţin obiectele necesare oficierii liturghiei. 
   ne povăţuiască întru căile tale. Binecuvîntează din înaltul cerurilor stindardele noastre, încoronate de crucea mult iubitului tău fiu, fă-le a se desfăşura pe drumul bunei orînduieli şi al adevăratei glorii”... 
   Numele acestui preot mare la suflet şi iubitor de neam a rămas legat de reînvietoarea mişcare de la ’48, şi ţăranii din Islaz îl pomenesc cu drag în cîntecele lor: 
   “Să trăiască popa Şapcă,
   C-a scăpat ţara de clacă,
   Şi Goleştii cîte trei,
   Că ne-au dat cîte-un bordei.”
   
   Tot aşa a rămas de-a pururea legat de biruinţile lui Mihai Viteazu numele unui alt preot oltean, popa Stoica din Fărcaş, pe care iarăşi îl cîntă poporul: 
   “Cîntă ciocîrlia-n vie,
   Eu credeam că-mi cîntă mie.
   Cîntă lui popa Farcaş,
   Care sare şapte paşi,
   Ce iese din leturghie,
   Taie la turci cîte-o mie.”
   
   Şi la toate cumpenele, în toate întîmplările mari, găsim statornic în istoria poporului nostru amestecul acesta al ce-lor sfinte cu cele lumeşti — adînca, nestrămutata legătură dintre cruce şi spadă. 
   10. TURNU-MĂGURELE 
   Încep să se desfăşure bogatele holde, nesfîrşitele lanuri din Teleorman, unul din cele mai mănoase ţinuturi ale ţării. O lină suflare de vînt adie peste grînele coapte. Întinsa pădure de spice se-ndoaie în valuri sclipitoare. Dinspre miazănoapte, de subt un desiş de sălcii, apare Oltul. El vine-ncet, greoi, tăcut. În faţa Dunării se desface-n două braţe, ca şi cum ar vrea să se mai razime-o clipă pe pieptul celui din urmă ostrov înainte de a intra în marele fluviu. De partea ceealaltă, din codrii Balcanilor, vine Osma. În răspîntia asta de ape, ţi se pare că Oltul, despicînd voiniceşte torentele Dunării, a stră-bătut dincolo, pe ţărmul pietros al Bulgariei, şi trece-nainte pe sub zidurile Nicopolii. 
   Suntem în faţa portului Turnu-Măgurele. Oraşul e retras mai deoparte, pe podişul luncii deschise între Dunăre şi Olt. În lunca aceasta a fost vechiul oraş Turris, de unde se cărau în sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o împînzise dincolo de meterezile Carpaţilor. Din “Tur-nul lui Traian” nu se mai vede azi decît o movilă de pămînt. Pe-aici şi-au făcut vad oştile turceşti, al căror şuvoi cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oţelite ale romînilor. Locurile acestea au văzut la luptă pe cei mai mari şi mai slăviţi voievozi ai noştri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Ţepeş, pe Radu de la Afumaţi şi pe Mihai Viteazu, care-aştepta pîn’ ce iarna-i aşternea pod de gheaţă peste Dunăre ca să se răpadă ca o vijelie în oştile turceşti şi, învălmăşindu-le mai mult cu iuţeala decît cu puterea, să bată şi să supuie toate cetăţile lor din smîrcurile Osmii pînă în talazurile mării. Ş-acum douăzeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de-atîtea ori stropite cu sînge, s-au întors ostaşii noştri biruitori din cîmpiile Bulgariei. Rărite erau rîndurile, şi steagurile zdrenţuite de gloanţe, dar pe chipurile uscate şi pline de praf ale acelor viteji cari văzuseră moartea aşa de-aproape strălucea ca o lumină dumnezeiască; toată lumea se descoperea cu respect înaintea lor — pe străzile oraşului flori li s-aruncau din balcoane, şi ochii se umezeau de lăcrimi privindu-i, lăcrimi de iubire, de recunoştinţă, de admiraţie. Ei aduceau cu dînşii, din tăbiile* Griviţii şi ale Plevnei, cele mai mari şi mai scumpe trofee cu cari s-a putut vrodată mîndri o armată victorioasă — slava şi neatîrnarea patriei lor. 
   11. ZIMNICEA 
   E cald — aerul fierbe de zăpuşală. Roata vaporului vîntură pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndărăt malurile verzi; ostroavele parcă se învîrtesc în loc. În dreptul insulei Bîrzina se-ntinde pe ţărmul stîng marele iezer Suhaia, care porneşte din stuhărişul satului Vînătorii şi ţine mai bine de o poştă, pînă în platoul pe care-i aşezat orăşelul Zimnicea — veche şi bogată schelă de grîne — capitala ţinutului Teleorman acum şaizeci de ani, cînd, pentru paza şi carantinele ţării, se orînduise ca oraşele de pe marginea Dunării să fie reşedinţi de judeţe. Pe şesul ce se aşterne înspre apus, pînă în Rusca Lungă, a fost vechea cetate-a Zimnicii, din care nu se mai văd azi decît şanţurile de apărare. Aici se găsesc în pămînt urne de lut pline cu cenuşă şi sfărămături de oase, scule şi rămăşiţi de podoabe femeieşti de pe vremea dacilor. Locul acesta — cel mai însemnat cimitir antic din cîte s-au descoperit la noi — se numeşte şi azi de ţărani: “Cîmpul morţilor”. Mai departe, pe măguri uşor înclinate, de-a lungul malului se desfăşură în soare galbene lanuri de grîu şi inişti albastre. Pe ţărmul din dreapta, înalt, rîpos şi uscat, e Şiştovul, orăşel şi port bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povîrnite sub coperişuri de olane, au aerul unor moşnegi ce povestesc întîmplări pline de groază şi de jale. Dunărea se lărgeşte. În stînga ţărmul se lasă, deschizînd 
   * Tabie — redută, cetate întărită cu fortificaţii. 
   privelişti nemărginite peste ogoarele şi suhaturile* ţinutului Vlaşca. Satele fug din calea revărsărilor şi s-aşază pe dealurile depărtate. Apele aburesc de căldură. Din desişuri întunecoase de sălcii ies lişiţi şi gîşte sălbatice, momite de soare. Sitarii vineţi şi becaţele cu cioc alb şi subţire se primblă fără frică pe lîngă vapor. Încet vîslesc din aripi pe deasupra noastră guşaţii pelicani. Departe-nainte se văd, între cer şi apă, minaretele din Rusciuc — mai demult cetate turcească, azi oraş însemnat al Bulgariei — împins în Dunăre pe-o limbă de mal. 
   12. GIURGIU. CĂLUGĂRENII 
   Sosim în faţa oraşului Giurgiu. Ţărmurile se depărtează. Din coşurile înalte ale fabricilor gîlgîie rotocoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfîrşită. Dunărea liniştită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un şes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel, zidit de genovezi — stăpînitorii mărilor de-acum o mie de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe cîmpia din stînga, Giurgiul — sentinela capitalei la Dunăre — vechea şi zbuciumata cetate, stăpînită cînd de romîni, cînd de turci, bătută şi pusă-n flăcări cînd de unii, cînd de alţii, neştiind pînă pe la începutul acestui veac cărui dumnezeu să se închine, şi cui, şi-n ce limbă să-şi spuie durerile. În cinci sute de ani şia văzut de paisprezece ori bisericile prefăcute în geamii:creş-tinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri ca să se poată închina în legea lor. 
   Pe aici şi-a întins pod peste Dunăre acum trei sute de ani bătrînul şi nebiruitul Sinan-paşa — spaima creştinătăţii. El 
   * Suhat — loc de păşune. 
   venea cu oaste multă şi cu vîlvă* mare, hotărît să sfarme — 
   o dată pentru totdeauna — stăvilarele romîne din poalele Carpaţilor, cuibul acesta de viteji, cari de-atîta timp stăteau străji neadormite la porţile Europei apusene şi nu lăsau puterea Semilunii să-şi întindă mai departe valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea domn în Ţara Romînească era Mihai Viteazu, una din cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Văzînd el ce potop de oaste vine asupră-i şi cugetînd că o luptă în cîmp deschis nu e cu putinţă, se retrase la cîteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre Bucureşti trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă şi mlăştinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul şi se aşeză în strîmtoarea aceasta ca-ntr-o ce-tate. Puţini erau la număr ostaşii lui, dar inimoşi, încercaţi în lupte, cu multă iubire de ţară, şi hotărîţi cu toţii a-şi da scump viaţa. Împărţiţi în cete, aşteptau pe vrăjmaş şi-şi plănuiau lovirile. A patra zi, pe la nămiezi, pîndarii de pe măguri zăriră dinspre Giurgiu un nor mare de praf întunecînd văzduhul. Pe la toacă, oastea marelui vizir, de zece ori mai numeroasă decît a lui Mihai, era împînzită la gura vadului, dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, romînii îşi mă-surau vrăjmaşul cu care-aveau să dea piept a doua zi. Noaptea şi-o petrecură sfătuind împrejurul focurilor**. Cînd se lumina de ziuă, toţi erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă. 
   Mărimea primejdiei îi înfierbîntă. Mihai se primblă printre ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi braţelor tărie. “Cu inimă, copii, şi nu pierdeţi nici o mişcare. Gîndiţi-vă că în cumpăna bărbăţiei voastre atîrnă azi destinele ţării, mîndria şi viitorul neamului nostru!...”
    * Vîlvă — alai, pompă. 
   ** În ediţia 1908: focului. 
   Cumplită a fost lupta, şi mult sînge s-a mai vărsat pînă să se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndîrjite şi mai furioase, cele două armate. De trei ori nenfricoşatele şiruri ale lui Mihai se răpăd dincolo de pod şi-şi despică drum cu paloşele-n gloatele adînci şi dese ale lui Sinan. Înăbuşiţi însă de covîrşitoarea mulţime a duşmanului, care părea că de ce-o tai, de ce sporeşte, romînii se retrag, încet şi cu rînduială, în strîmtoarea în care turcii nu-ndrăznesc încă să se adîncească. Se lasă soarele spre asfinţit. Printre copaci se văd ostaşi legîndu-şi rănile-n pripă, nerăbdători de a-şi jertfi patriei cea din urmă picătură de sînge. În vale viermuiesc turbanele. Sinan-paşa se pregăteşte să treacă podul şi să înainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji. În vremea asta, iată că soseşte în tabăra romînilor o ceată de trei sute de puşcaşi ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un moment de pierdut. Mihai îşi întocmeşte iute rîndurile, s-aşază-n fruntea călăreţilor şi, smulgînd o secure din mîna unui soldat, îşi face cruce şi dă pinteni calului. Un freamăt lung, ca de stîrnirea unui vînt, cutremură pădurea. Turcii apucaseră a-şi trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se repede voiniceşte-n ea şi-nvîrtejindu-se îşi face loc cu calul şi cu braţul în mulţimea-nspăimîntată, rătează dintr-o lovitură de stîngaci capul lui Caraiman-paşa şi-nvălmăşeşte cu ai săi şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala izbirii. Sinan, fierbînd de mînie, îşi ridică grosul armatei şi trece podul. Mihai se face că se retrage şi-l lasă să-nainteze puţin în strîmtoare, unde mulţimea, neputîndu-şi desfăşura rîndurile, nu mai era aşa de primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, cînd deodată se trezesc izbiţi în faţă de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea, şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat îi opreşte-n loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia văzul. Ţipetele celor dinainte aruncă groa-ză-n sufletele celor din urmă. Măcelul se-nfierbîntă. Luptăto-rii sunt piept la piept. Ochii scapără, şi inimile se-ndîrjesc de-o parte şi de alta. Adînc străbate în gloată fulgerătorul voievod, lăsînd dîră de morţi pe unde trece; ostaşii lui ucid cu mînerul cînd li se rupe spada. Ei înaintează mereu, spărgînd şir după şir, împrăştiind spaima şi neorînduiala în oastea păgînă, carencepe să dea-ndărăt şi să se-nvălmăşască. Cei din urmă, vă-zîndu-se-mpinşi spre pod, o iau la fugă. Sinan se răpede să-i întoarcă. El răcneşte, blestemă şi bate-n mişei cu ghioaga-i de fier. Dar strigătul morţii răsună mai tare. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. Romînii lovesc orbeşte. Piepturi şi capete trosnesc sfărîmate sub copitele cailor. Mulţimea, nebună de groază, îşi caută scăparea-n fugă. Fricoşii tîrăsc pe eroi. La pod se înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni şi tunuri. Se face-o larmă ş-un învălmăşag de nu mai ştiu încotro să se mişte. Toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Unii mor striviţi de-mbulzeală, alţii s-azvîrl în mocirlă. Si-nan, îmbrîncit, cade de pe pod şi-şi rupe dinţii, — un supus îl ia-n spate şi-l scapă. Soldaţi şi paşi fug laolaltă, lăsînd şi arme şi steaguri în mîinile romînilor, cari-i gonesc, lovindu-i de zor, pînă cînd noaptea ia subt ocrotirea întunericului ei sfărmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste-a lui Sinan. 
   Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Stelele clipesc peste bălţile de sînge. Bătrînul, cruntul vizir, boceşte-n cortu-i, rupîndu-şi hainele de pe el. Năuc, nepricepînd ce-i asta, aiurit de durere, geme clătinînd din cap: “Alah, Alah!...” Şi pe cînd spahiii lui tremură tupilaţi prin bălării, din tabăra romînilor se-nalţă-n liniştea nopţii cîntece de biruinţă. 
   13. ÎNTRE ŢĂRMURILE NOASTRE 
   De la Giurgiu în jos trecem printr-o largă alee de răchiţi. Dunărea-şi croieşte matca drept, pare c-ar fi canalizată. Pe lîngă mal se mişcă-ncet şlepuri mari încărcate cu lemne. Nori albi, scămoşi, plutesc în albastrul cerului. Amurgeşte. Din stînga, în zidul de sălcii, se deschide-o poartă prin care intră, liniştit, Argeşul. Aici, în unghiul acesta de ape, pe ruinile Constanţiolei, veche cetate zidită de Constantin cel Mare, e tîrguşorul Olteniţa — schela de grîne a judeţului Ilfov. Malurile se teşesc. De-o parte şi de alta pămîntul se aşterne pustiu şi neted ca o apă. În depărtare, spre miazăzi, se pierd într-o lumină roşietică înălţimile Balcanilor. Ne oprim cîteva minute la Silistra, port bulgăresc. De-aici, din faţa vechiului fort Arab-Tabia, amîndouă ţărmurile ni-s deopotrivă de scumpe. În dreapta încep să se desfăşure şesurile ondulate ale Dobrogei, — în stînga, nesfîrşitul cîmp al Bărăganului, care-a văzut pe Alexandru Machedon, gonindu-şi falangele pe urmele geţilor înspăimîntaţi, şi pe Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine, alungînd de pe hotarele Romîniei oastea sfărîmată a trufaşului sultan Baiazid-Fulgerul. Deaici porneşte marele braţ al Dunării — canalul Borcea — care trece prin faţa oraşului Călăraşi şi, bătînd spre miazănoapte, curge cale de cinci poşte între deşertul pururea-nsetat al Baraganului şi suhaturile mlăştinoase ale ostrovului Balta. 
   Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. Luceferi mulţi răsar din fundul apei şi tremură pe valuri. Sub tainica mîn-gîiere a lunei, Dunărea, culcată-ntre păduri, cari-i aduc aminte de izvoarele-i depărtate, pare că visează. 
   Cîte-a mai văzut, Doamne, şi cîte mai ştie Dunărea asta a noastră, — cînd ar sta ea să le povestească pe toate!... Încă din vremurile tulburi, de pe cînd pămîntul nu-şi aşezase încă neamurile-n graniţi hotărîte, roiau popoarele pe malurile ei atrăgătoare. Şi n-a fost împărat mare să nu-şi poarte peaici doru-i de cucerire. N-a fost colţ de lume în care să nu fi străbătut faima “Frumosului Istros”, fermecătoarele legende ale acestui minunat fluviu, la care se-nchinau atîtea noroade ş-a cărui apă — scrie Sofocle — avea, în credinţile celor vechi, darul de a spăla de păcate. De-a lungul acestui torent, care spintecă Europa în două, au curs puhoaiele de barbari, oardele sălbatice ale pustietăţilor de la miazănoapte şi de la rasărit — popoare vechi s-au risipit, iar altele au odrăslit şi s-au ridicat pe sfărmăturile lor, şi crai din toate părţile lumii şi-au năpustit pe-aici oştile în războaie, din străşnicia cărora s-au dezlegat şi lămurit cele mai mari evenimente în istoria omenirei. Rămîi uimit cînd stai să cugeţi ce de noroade s-au vînturat pe malurile Dunării, şi cîte frunţi încoronate s-au oglindit în undele ei, de la Dariu pînă la domnitorul Carol. 
   Pe drumu-i lung, de trei mii de kilometri, Dunărea spală trei împărăţii, şase regate şi două principate, dă viaţă la 30 de oraşe, din cari trei sunt capitale, soarbe 120 de rîuri, sparge două şiruri de munţi, şi în falnicu-i mers spre mare îşi ascultă gloria cîntată-n şase limbi; dar doina, adînc mişcătoarea doin-a Romîniei, o farmecă într-atîta, că-şi dă acestei ţări cea mai frumoasă şi mai bogată jumătate din stăpînirea valurilor ei. Nici nu se putea visa un dar mai preţios şi mai binefăcător pentru patria noastră, pururea rîvnită de atîţia megieşi puternici, ţintă atîtor vise lacome, Ileană Cosînzeană pusă de soartă în calea zmeilor înviforaţi, răpiţi de frumuseţea ei! Dunărea e brîul vrăjit din basme, care-ncingînd trupul mîndru al acestei fecioare încremeneşte pe loc braţele vrăjmaşe întinse asupra ei. 
   14. PODUL DE PESTE DUNĂRE 
   Ne apropiem de Cernavoda. Înaintea noastră se-nalţă, alb, strălucitor în bătaia lunei, podul “Carol I”. În liniştea nopţii, sub cerul limpede şi înstelat, frumuseţea şi măreţia acestei puternice întrupări a geniului romînesc ne dau impresia că suntem într-o lume de vrăji, în faţa unuia din acele minunate poduri de argint de cari ne vorbeau poveştile-n copilărie. Picioarele de sprijin, zidite-n piatră, sunt aşa de departe unele de altele ş-atît de înalte, încît toată uriaşa împletitură de fier, pe care aleargă zguduitoarele trenuri, pare că pluteşte în aer, uşoară ca o dantelă. Acum cele două maluri se împreună pentru totdeauna sub măiestria acestui nepieritor arc de triumf, închinat bătrînului Danubiu de poporul care-atîtea veacuri a luptat alăturea cu el şi de-atîtea ori şi-a amestecat sîngele-n undele lui pentru ocrotirea civilizaţiei apusene. Dobrogia, vechea noastră Dobrogie, al cărei pămînt e o comoară nesecată de amintiri istorice, după un somn de cinci sute de ani sub jugul străin, se deşteaptă la o nouă viaţă. Un domn tot aşa de viteaz ca şi Mircea, cuceritorul ei de odinioară, a venit şi i-a sfărîmat cu spada lanţul de robie. Acum Romînia întinde asupra ei puternice braţe de fier peste valurile Dunării, şi cu drag strîngînd-o la sînu-i, mîndră, încrezătoare, priveşte înainte-i deschise largi porţile răsăritului şi calea nesfîrşită a mărilor. 
   Ne oprim cîteva minute la Cernavodă, port aşezat în scobitura malului drept, pe marginea vechii albii, prin care, cu mii de ani în urmă, îşi tăia Dunărea un drum mai scurt la mare. Noaptea-i aşa de luminoasă, parcă-i ziuă. Sclipitoare, tăcute, valurile se împing încet unele pe altele. Deasupra, Calea lactee, Calea lui Traian, cum îi zice poporul, albă, stropită de stele, pare-o răsfrîngere a Dunării pe cer. De pe puntea vasului privesc visător în urmă spre dorobanţul de bronz, păzitor etern la căpătăiul podului dinspre mare. Între cele două maluri, peste bătrînul fluviu, îndrăzneţele arcuri de fier se-nalţă ca nişte aripi gigantice într-o falnică pregătire de zbor, ce pare a înfăţoşa închipuirii avîntul şi speranţele ţării noastre. 
   15. BRĂILA 
   Se luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceaţă. Pămîntul se desface ca din scutice şi-şi dişterne priveliştile din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În faţa portului Hîrşova, aşezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună cele două braţe ale Dunării. Puţin mai înainte, din vale de ostrovul Gîsca Mare, despicînd ogoarele, îşi aduce Ialomiţa dinspre apus undele-i galbene şi liniştite, — a patra solie din împărăţia Carpaţilor noştri. La sosirea ei, Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor adînc... Ce tînără şi falnică era cînd se bătea cu stîncile ca să-şi facă loc în lume! Ce dulce-i cînta freamătul codrilor întunecaţi! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele ei se răzleţesc şi se-mprăştie ca viţele unei funii despletite: unele apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogiei îmbrobodite-n negură, altele se-ndoaie spre apus, spre straşina Carpaţilor, ca şi cum, dornice de înălţimi, ar căta să mai întîlnească-n cale munţii aceia fru-moşi, cu cari s-au luptat odinioară şi pe cari i-au lăsat învinşi. 
   O luncă mare, scrijălată de privaluri* şi spartă de bălţi, s-aşterne-ntre aceste braţe, cari străbat astfel răşchirate o depărtare de trei poşte. Stufişuri de papură-naltă, deasă ca peria, astupă viroagele. Soarele răsare-ncet de după dealurile Măcinului. Văile fumegă în depărtare. În urma noastră, pe luciul apei, tremură vine albastre şi roşii. Păduri seculare de sălcii întunecă malurile. Intrăm într-un canal drept. De-o parte şi de alta, copacii, înşiraţi ca pe-o alee, se văd răsturnaţi în apă. Stoluri de grauri se vîntură-n aer ca o pulbere vînătă. Încet, perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare privelişti. În fund, pe-o colină ridicată în faţa înălţimilor fumurii ale Dobrogiei, se desfăşură, în toată măreţia ei, Brăila, vechea Proilava, unul din cele mai frumoase oraşe ale ţării noastre. Turlele bisericilor strălucesc în razele dimineţii ca nişte globuri de cristal. Aici orizontul se lărgeşte, se luminează din toate părţile. Avem 
   * Prival — albie, gîrlă care face legătura între un lac sau o baltă şi o apă curgătoare. 
   impresia că suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantinopoli. Dunărea-şi împreună braţele cu zgomot. Valurile, stîrnite de roata vaporului, fug speriate în urma noastră şi se izbesc de maluri. De pretutindeni s-aud fluiere, sute de steaguri fîlfîie-n aer, în faţa portului se-nalţă o adevărată pădure de catarguri. De-a lungul cheiului, şlepuri înşirate încarcă şi descarcă. Mii de braţe se mişcă în zorul de muncă al dimineţii. Movili de porumb se dau la lopată. Cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri s-azvîrl huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-a lungul Dunării, se ridică oraşul cu străzile lui largi şi drepte, cu grădini frumoase şi clădiri măreţe, cari-i dau înfăţişarea unei capitale apusene. Ca la o bătaie de puşcă, cum ieşi pe bariera dinspre miazăzi, dai de parcul “Monumentului”, o adevărată pădure, în mijlocul căreia se înalţă pe o movilă, între patru tunuri, o piramidă de piatră, ale cărei inscripţii amintesc că la 1828 fortăreaţa Brăila a fost luată de sub stăpînirea turcilor şi redată pentru totdeauna Romîniei. Puţin mai înainte sunt vestitele băi de la Lacul-Sărat. Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici, doar bivolii se răcoreau pe arşiţă în mlăştinile sărate ale acestor bălţi. Acum s-a ridicat un orăşel, cu grădini, oteluri şi băi, în mijlocul acestei cîmpii nisipoase, lîngă lacul al cărui nămol negru — un adevărat izvor de tămăduire — atrage vara mii de bolnavi din toate unghiurile ţării. 
   Prin multe focuri şi prin mari greutăţi a trecut şi Brăila pe vremuri. Pusă aici, în pragul cel mai bîntuit de primejdii şi mai greu de apărat al ţării, a trebuit şi ea, ca mai toate oraşele noastre dunărene, să-şi vadă adesea porţile sparte de ghiulele turceşti, bisericile-n flăcări, şi steagurile verzi ale Semilunii fîlfîind pe zidurile stropite de sîngele vitejilor ei fii. Azi, după lupte şi suferinţi de veacuri, o altă Brăilă, liberă, mîndră şi strălucitoare, se ridică pe vechile-i ruini, — un oraş nou, însufleţit de o nouă putere de viaţă, îşi înal-ţă-n cer uriaşele-i coşuri de fabrici — stindarde de pace, de muncă şi de propăşire. 
   16. GALAŢII 
   Pornim. Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. O pulbere măruntă de aur pluteşte sub cerul albastru în zariştea-necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, rumene ale Măci-nului par aprinse. Un val de pămînt, aşternut de-a curmezişul înaintea noastră, ascunde vederea Galaţilor. Din stînga, despicînd malul plecat şi gol, intră liniştit bogatul Siret, mănunchiul puternic în care se împreună toate apele curgă-toare ale Moldovii. Nici unul din rîurile cari străbat ţara noastră nu soarbe atîţia afluenţi în undele lui. Privit pe hartă, Siretul pare-un copac uriaş, culcat de-a lungul Moldovii, cu rădăcina-n Dunăre şi cu crengile răşchirate, înfipte prin crăpăturile munţilor. Cărăuş neobosit, el aduce corăbiilor catarguri şi umple schelele Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi. Zi şi noapte răsună vara frumoasele-i văi de doinele plutaşilor. 
   Acum ni s-a deschis întreagă strălucitoarea privelişte a Galaţilor. Lunecăm încet pe dinaintea căzărmilor. În port stau sute de vase. Ne credem într-un oraş pe apă. 
   Pe tot brîul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de limbi. 
   Ciudată impresie îmi dau primii paşi pe uscat după atîta plutire. Mi se pare că pămîntul se mişcă, se leagănă cu mine. 
   Aici, în partea aceasta de jos a oraşului, se vîntură bogăţiile şi marele negoţ al portului. Aici sunt fabricile, gările, pescăriile şi docurile, cu largul lor bazin încunjurat de magazii de grîne şi de mărfuri, la uşa cărora trag corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-i vatra Galaţilor vechi, vestita schelă a Moldovii, “Veneţia Mării Negre”, cum îi ziceau odinioară scriitorii străini. Pe-aici se întorceau domnii noştri cu pitacul* împărătesc de la Ţarigrad. De aici şi din limanul Brăilii, porneau în Răsărit corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele** strînse cu hapca de pe mănoasele noastre ţinuturi, pe vremea cînd firmanele lor numeau Moldova şi Valahia “hambarele sultanului”. 
   Fruntea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a Galaţilor, se desfăşură-n sus, pe podişul ridicat între Siret şi Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte timpurile de groază şi de jaf prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. În centru se grămădesc clădiri înalte, rîzătoare, oteluri, prăvălii bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de mărgini, în curţi largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase şi drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre şi cu balcoane ruginite de cari atîrnă vrejuri uscate de iederă, au aerul unor bătrîni gospodari cari-şi păstrează portul, firea şi datinile strămoşeşti neatinse de prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline de soare ale oraşului, pe cînd gîndurile mele mă poartă cu veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor, înainte de Dragoş-Vodă, descărcînd pe pieţele ei bogăţiile Răsăritului şi ale Apusului, în zarva negustorilor adunaţi din toate politiile*** lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecînd pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul Bizanţului; alai mare, şi muzici, şi călăreţi însoţesc pîn’ la corabie pe tînărul mosafir, care, mai tîrziu, ajungînd împărat, îşi aduce aminte de frumoasa ospitalitate a ţării noastre şi trimete voievodului Moldovii titlul de rege şi coroană imperială, iar mitropolitului, mitră de
    * Pitac — poruncă scrisă.
    ** Zaharea — provizii (pentru armată). 
   *** Politie — oraş, cetate. 
   patriarh. Văd pe Petru Rareş, cu pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateşului şi-ncordîn-du-şi braţele vînjoase pe măjile* -ncărcate cu peşte: de unde să-i treacă prin cuget că, pe cînd el asudă trăgînd la năvod, crainici trimeşi prin ţară îl caută de zor să-i spuie că sfetnicii Moldovii s-au strîns la Iaşi şi l-au ales domn!... Văd apoi tătari şi turci gonind pe uliţi mulţimea orbită de spaimă, călcînd femei, copii şi bătrîni în copitele cailor, dînd foc caselor părăsite, prefăcînd bisericile-n grajduri şi înfigîndu-şi suliţele ude de sînge în ochii sfinţilor de pe icoane. De sub nori groşi de fum zbucnesc lungi, sfîşietoare ţipete de groază şi de jale. Şi iarăşi zarea se limpezeşte. S-aşază zile de pace şi de muncă. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Oraşul prinde a se înfiripa. O nouă viaţă se urzeşte sub cîrmuirea pîrcălabilor înţelepţi şi harnici. Şi cînd, de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de fraţi să cînte: 
   “Hai să dăm mînă cu mînă Cei cu unima romînă“, 
   Galaţii ne dau pe Costachi Negri, unul din cei mai învăpă-iaţi apostoli ai Unirii; iar cînd cele două principate ridică-n mîinile lor o singură coroană şi cer un domn pămîntean, Galaţii le dau pe Alexandru Ioan Cuza. 
   17. TULCEA 
   “Varda!”** Majă — aici: plasă (prin apropiere de mreajă). 
   — şi punţile se trag cu zgomot. Roata izbeşte puternic în valuri, începe malul să fugă dinaintea noastră — casele parcă
    * Majă — aici: plasă (prin apropiere de mreajă). 
   ** Varda — strigăt de avertizare al marinarilor pentru a face pe cine-va să se dea la o parte. 
   se-nvîrtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe cheiul plin de lume fluturînd batistele, ca nişte aripi de porumbei. În stînga ne desparte de nemărginita oglindă a lacului Brateş un val de pămînt clisos şi fără vegetaţie, de-a lungul căruia se aşterne albă vechea şosea a Prutului spre Reni. În dreapta învălesc malul desişuri de lozii şi de trestie. De după munţii Dobrogiei soarele s-arată, în ceaţa dimineţii, ca o ghiulea de foc. Dunărea s-abate din drum, ca şi cum ar vrea să mai arunce-o privire — cea din urmă — înspre cîmpiile Moldovii, şi-n larga îndoitură pe care-o face-n ţărmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecînd prin faţa Galaţilor. De astă dată vedem pe deal tot oraşul ca într-o panoramă. Un vînt rece suflă dinspre miazănoapte — e crivăţul Rusiei. Dintre maluri umbrite de sălcii iese Prutul, tulbure şi mîlos, cea din urmă solie pe care-o mai primeşte Dunărea de la Carpaţi. De-aici pînă în furca Ciatalului ţărmul stîng nu mai e al nostru. Neapropiem de munţii Isaccei. Vîrfurile lor vinete, pleşuve trag linii colţuroase pe albastrul cerului, brîiele sunt îmbrăcate-n codru, iar jos, pe poale, se-ntind semănături, imaşuri şi livezi. Un braţ mic se rupe din Dunăre. Pe malu-i trăgănat se vede orăşelul Isaccea, vechiul Noviodunum, încunjurat de lanuri de grîu, şi mai în jos, fortăreaţa Eschi-cale, în preajma căreia au avut turcii, pe vremuri, multe războaie cu ruşii, care năvăleau aici uşor prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit şi Dariu împotriva sciţilor, cu cinci sute de ani înainte de Cristos; dar cum a venit, aşa s-a întors, căci sciţii s-au retras departe spre munţi, şi Dariu şi-a ostenit oastea zadarnic căutîndu-i. 
   Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunărea se desface-n două mari braţe, cari, încovoindu-se pe după o rarişte de sălcii, se depărtează, pentru a nu se mai întîlni niciodată. Braţul Chilia, rîpos şi sălbatec, fuge la stînga şi spală hotarul nostru dinspre Rusia pînă la mare, unde-şi descarcă apele prin şapte guri. Noi apucăm la dreapta pe braţul Sulina, şi peste-o jumătate de ceas suntem în faţa portului Tulcea. Aici Dunărea face o curbă largă spre miazăzi şi-mpinge oraşul între două dealuri uscate, pietroase, pe spinarea cărora morile de vînt, puse la rînd, se arată în zarea albastră a cerului ca nişte cerşetori gîrboviţi, cu braţele-ntinse. E o căldură năbuşitoare. Pe cheiul încins de soare, oamenii, caii de la trăsuri au o înfăţişare tristă, obosită şi de-abia se mişcă. În tot oraşul e o tăcere, o linişte de noapte. Casele dorm cu perdelele lăsate. Negustorii se-ntind şi cască în fundul pră-văliilor fără muşterii. Mă primblu pe ulicioarele înguste ce se ridică din piaţă şi nu văd decît zaplazuri înalte, şi porţi închise, înnegrite de ploi şi de vechime. Mi se pare că mă aflu într-o mănăstire. Pe deasupra coperişurilor de şindrilă răsar mari şi rotunde turlele verzi ale bisericilor. Şi-n aerul acesta cald, încropit, mă urmăreşte pretutindeni un miros de muşeţel şi de piele rusească. Lungi, nespus de lungi îmi par cele trei ceasuri pe cari le petrec aici. 
   18. SULINA 
   Pe la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic şi plecăm înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vînt de pe dealurile Tulcii, şi iată că din ramul Sulinii se desparte un al treilea braţ — Sfîntul Gheorghe — a cărui linie albă se-ndoaie spre dreapta şi se-nfundă-n stufăriş. În această rupere şi împrăş-tiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunărea pare c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de puterea covîrşitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cît bate ochiul, e o luncă mlăştinoasă, acoperită de papură şi de sălcii. Braţul Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-aşterne drept şi alb ca o trîmbă peste netezişul acesta verde, pustiu, nemărginit. Unde şi unde vezi pe mal cîte-un conac de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Cîte o barcă, cu pînzele-ntinse, se iveşte, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desişuri, scutură din cap şi se uită ţintă la noi cu un aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbătăcia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii cari-şi leagănă în vînt vîrfurile arămii, tăcerea aceasta adîncă, stăpînitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să te crezi departe de pămînt, într-o planetă nelocuită. 
   Cătră seară zărim înaintea noastră, mai întăi, cîteva suluri de fum risipindu-se molatic în albastrul limpede, străveziu, al cerului, apoi catarguri ascuţite, din ce în ce mai multe, din vîrful cărora atîrnă reţele de frînghii ca nişte pînze de păiajin, apoi coşuri înalte, turnuri de biserici, coperişuri de case, — un oraş care iese din apă şi se ridică-ncet, încet, atras în vază* ca de puterea unei vrăji. Este Sulina, limanul fericit în faţa căruia trag corăbiile mării şi ale Dunării — poarta largă prin care trec bogăţiile tuturor continentelor, purtate de la un capăt la altul al lumii pe drumul neted şi fără pulbere al apelor. 
   De-a lungul cheului sunt înşirate, cu privirea spre mare, otelurile, agenţiile, palatul Comisiunei dunărene şi toate clădirile mai de frunte ale oraşului. Două diguri largi de piatră călăuzesc valurile canalului înlăuntrul mării. Aici se sfîrşeşte lunga şi glorioasa călătorie a bătrînului Istru. Aici mîndria şi puterea fluviului-rege se farmă de talazurile grele ale mării, învălmăşind în vuietul acestei izbiri undele şi strigătele întregului popor de rîuri pe cari le-a smuls din coapsele munţilor. Şi în sfada aceasta de ape neliniştite, deasupra volburei aceştia îngrozitoare, se leagănă pururea un 
   * În vază — în cîmpul vizual, în vedere. 
   clopot, a cărui bătaie dă de ştire marinarilor, pe vreme de ceaţă, să fie cu luare-aminte. 
   E noapte. Sub cerul negru, fără stele, oraşul doarme. As-cult plescăitul somnoros al valurilor — vecinica şi deşarta frămîntare a mării. Departe, cele două faruri de la capetele digurilor licăresc în întuneric ca două candele-ntr-un cimitir. Din cînd în cînd mi se pare că aud glasuri tînguitoare bocindu-se pe valuri. Dangătul clopotului răsună rar, înduioşat, în fioroasa împărăţie-a nopţii. 
   PE MAREA NEAGRĂ 
   19. PE INSULA ŞERPILOR 
   Răsare soarele scînteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brîie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pămîntul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării. 
   După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste cîteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina. 
   — Nu ţi-e urît aici, leat? — îl întreb ca să intru în vorbă 
   — pe cînd ne urcăm încet spre farul din vîrful insulei. 
   — Poi de ce să ne fie urît? că doar nu suntem pe pămînt 
   străin... e tot ţara noastră. Şi tînărul străjer îmbrăţişă c-o privire mîndră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: “A noastră-i toată“. 
   Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zînele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. 
   — Or fi astea, zise dorobanţul, zburătuind un stol de lari albi care ciuguleau în petecul de secară de pe podişul ostrovului. 
   — Chiar ele... nu; dar strămoşii lor de bună seamă c-au cunoscut pe mîndrul Ahile. 
   — Ale naibii dihănii, — să le auzi cum ţipă. Domnule, juri că-s nişte copii care rîd. 
   
   Suntem pe vîrf, lîngă far. Nici un copac, nici o tufă nu se zăreşte pe scofîlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlînd de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adîncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atîta lumină, atîta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gîndurile noastre aţipesc de legănarea şi tînguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică. 
   20. CONSTANŢA 
   Aşa liniştită şi blîndă s-arăta marea cînd am plecat din Sulina! Şi cît ne-a prins în larg, a şi-nceput a se posomorî şi, din ce în ce mai cu mînie, a-şi ridica oştirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pămîntul nu se mai vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi taie cale dreaptă pe marea învolburată. Şuieră-n vînt frînghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a vasului mă ameţeşte. O căldură năbuşitoare îmi învăluie capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc* mîinile sub ceafă, închid ochii şi încerc să cuget; dar vijelia de-afară pare că împrăştie şi gîndurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uşi trîntite. Aud paşi repezi pe punte, strigăte nedesluşite. C-un vîjîit năprasnic se-nalţă valurile aruncîndu-se pe podelele vaporului, şi-n hîrtoapele ce se deschid, vasul scăpătînd se pleacă într-o parte, pereţii trosnesc, strînşi între mişcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simţurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să-naintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adîncul mării. Mă uit la uşă, — pe acolo are să năvălească apa, pe-acolo are să vie moartea. O aştept. Învălmăşit şi răpede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe; cuvinte, şi lucruri, şi întîmplări la cari nu m-am mai gîndit de mult vin acum, stîrnite din depărtările vieţii, aduse valvîrtej ca de suflarea unei vijelii. Măsor cu gîndul întinderea mării: peste talazurile-i furioase văd vasul nostru — o jucărie, o coajă de 
   * A încopcia — a împreuna. 
   nucă, pe care iscusinţa omului o cumpăneşte ş-o poartă totuşi pe mări, înfruntînd mînia furtunilor. În luptele-i de veacuri cu-atîtea primejdii şi greutăţi ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din poveşti pe care nimic nu-l înspăimîntă. Cine poate prevedea pînă unde-şi va întinde într-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneţ şi neobosit! 
   În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e liniştită, — ostenită parcă de-atîta frămîntare în deşert. Un oraş frumos străluceşte înaintea noastră: Constanţa — farul Romîniei, aprins la porţile Răsăritului, în pragul apelor nestăpînite. O, pămînt binecuvîntat! 
   Oraşul e revărsat pe-o ieşitură de mal împlîntată-n valuri. 
   Prin cîte-a mai trecut, Doamne, şi colţişorul acesta de lume!... La început au aruncat ancorele şi şi-au aşezat liman aci fenicienii, cei dintîi colindători ai mărilor. După ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri s-au împins în căutarea “berbecului cu lîna de aur” de la gurile Istrului; vieţi peste vieţi s-au aşternut în trei mii de ani pe ţărmul acesta, şi vijelii după vijelii au bîntuit şi-au spulberat aşezările lor din temelie. 
   Constanţa de azi — chemată să devie peste cîţiva ani unul din cele mai măreţe şi mai însemnate porturi din lume — stă pe mormîntul vechiului oraş Tomi, a cărui întemeiere e învăluită în negura unei triste şi crude poveşti: “Frumoasa Medeea, fiica lui Aetes, regele Colchidiei, fuge de la părinţi, luînd cu ea şi pe micu-i frăţior Absirt. Furios, Aetes o urmă-reşte pe mare. Iată-l, e gata s-o ajungă. Nebună de spaimă, Medeea, ca să scape de corabia prigonitoare, ale cărei pînze se văd tot mai aproape, ucide pe Absirt şi, sferticîndu-i trupul, i-aruncă bucăţile pe valuri. Nefericitul părinte opreşte mereu corabia, s-adune de pe apă bucăţile-nsîngerate ale iubitului său copil, şi, cînd le strînge pe toate, plîngînd de durere, trage la ţărm să le-ngroape. Limanul acesta, cu oraşul care s-a ridicat apoi aci, s-a numit Tomi (de la cuvîntul grecesc ).” 
   De pe atunci au trebuit să fie îmbelşugate şi atrăgătoare locurile acestea pentru ca să roiască şi să s-aşeze pe-aici popoare venite din depărtări aşa de mari. Inscripţii vechi, stîlpi de marmură dăltuiţi cu măiestrie, atîtea ruini de case, de temple şi de băi ce se dezgroapă de sub malurile acestea arată starea înfloritoare la care ajunsese Tomi odinioară. O viaţă puternică, civilizată încolţise aci, şi cine ştie unde-ar fi ajuns azi dac-ar fi fost lăsată-n pace. Dar s-au pornit de la o vreme şuvoaiele de barbari, şi au curs, au curs încoace năprasnice şi pustiitoare, spărgînd întăriturile romane, culcînd cetăţile la pămînt şi prefăcînd în pulbere munca de veacuri a atîtor neamuri. Din năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanţa, căreia mai tîrziu genovezii i-au redat, pentru cîtva timp, vechea strălucire şi însemnătate comercială. Apoi a căzut sub stăpînirea turcească: cheul şi digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s-au stricat, frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mişcarea şi viaţa oraşului a început a tînji — un somn îndelungat şi greu, ca o robie, s-a întins peste întreaga Dobrogie. Valurile mării boceau stîngerea unei lumi. 
   Dar iată că dinspre Dunărea se-nalţă deodată, ca un freamăt reînvietor, cîntecele de biruinţă ale romînilor; stindarde ciuruite de gloanţe flutură-n vînt, şi aceleaşi braţe vînjoase cariau sămănat moartea în cîmpiile Bulgariei vin acum să împrăştie viaţă, putere şi lumină în cîmpiile şi oraşele Dobrogiei. 
   Astăzi, în portul Constanţei, sirenele vapoarelor romîneşti cheamă vijelioasele trenuri din depărtările Apusului: măreţul pod de la Cernavoda leagă pentru totdeauna căile uscatului cu ale mărilor, deschizînd Europei drumul cel mai scurt înspre bogatele ţărmuri ale Gangelui. Din malul împodobit de vile strălucitoare pornesc diguri uriaşe, puternice braţe de piatră, cari înfrînează furia talazurilor şi dau liman liniştit corăbiilor. Azi Constanţa, renăscută, priveşte cu mîndrie peste nesfîrşita împărăţie a mării. Pe schelele ei curg avuţii din toate climele; iar vara lume de pe lume se adună pe plajele ei calde. 
   Soarele asfinţeşte, lungind pe mare umbrele oraşului. E o seară frumoasă, liniştită, una din acele dulci seri de vară în care simţi o adevărată fericire să te laşi în voia visurilor. Valurile, cu vîjîitul lor legănător, ţin ison orhestrei de pe mal, a cărei fanfară se-mprăştie lin în largul mării. Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa otelului Carol îmi lunec ochii pe sclipitoarea cîmpie a mării şi cuget la vremile-ndepărtate, la cîte întîmplări şi prefaceri au curs după ele. Mă gîndesc la blîndul şi nefericitul Ovidiu... Aici şi-a plîns amărăciunile surghiunului gingaşul poet al Romei. Străin, bolnav, neînţeles de nimeni, el nu găseşte, în sufletu-i abătut, un cuvînt de laudă nici pentru locul, nici pentru poporul în mijlocul căruia e osîndit să trăiască. În versul lui urlă crivăţul iernelor grozave cari-ngheţau marea, pe lira lui suspină dorul de soţie, de prieteni, de patria lui pururea frumoasă şi surî-zătoare, din care-a fost gonit şi pe care n-avea s-o mai vadă niciodată. 
   Au trecut de-atunci nouăsprezece veacuri. 
   Azi, poete, nu te-ai mai simţi aşa de străin în locurile acestea. N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcaţi în cojoace, nici marea prefăcută-n pod sunător de gheaţă. Sciţii s-au dus, şi Tomi s-a dărăpănat, şi toate s-au schimbat de-atunci. Patria ta, neamul tău a răzbătut încoace, şi o lume nouă a răsărit aici, pe pămîntul acesta stropit de lacrimile tale; un nou oraş s-a ridicat din valurile Pontului, subt un cer tot aşa de albastru şi de cald ca şi al frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oraş, statua ta de bronz priveşte visătoare peste cîmpia acoperită de ruinile cetăţilor şi lagărelor romane, sub zidurile cărora zac oasele compatrioţilor tăi. Azi te-ai primbla pe uliţi romane, printre vechi monumente, pe ale căror lespezi de marmură ai citi nume cunoscute şi scumpe inimii tale; pe scutul legionarilor de piatră ai revedea pe cei doi prunci aplecaţi la sînul lupoaicei, şi ai căuta cu noi în adîncimea vremii obîrşia îndepărtată a gloriosului tău neam. Azi nu s-ar mai tîngui aşa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui popor care ţi-ar fi drag, între oameni al căror chip ţi-ar aminti trăsăturile mîndre ale cetăţenilor romani şi-n a căror limbă — mlădioasă şi sonoră ca şi versurile tale 
   — ai regăsi, cu atîta sfinţenie păstrate, urmele vii din graiul stîns de mult al poporului tău. 
   ÎN MUNŢII NOŞTRI 
   21. PE COLIBAŞI 
   De mînecate ieşim din Turnu-Severin pe şoseaua care-o ia pe sub Munţii Mehedinţilor şi merge la Tîrgu-Jiu. Valea în care scăpătăm de pe podişul oraşului se umple şi răsună toată de zuruitul zurgălăilor şi de tropotul uscat al cailor. Dorm încă vietăţile cuprinsului. Numai ciocîrlanii, mai harnici, păşesc mărunţel pe marginea şanţului. De jur împrejur nu vezi decît holde şi livezi. Înaintea noastră drumul se aşterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o răcoare dulce ş-un miros sănătos de cîmp şi de pădure. Nici un zgomot, nici o mişcare, nici o adiere de vînt nu se simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviţi. Brobonit de rouă, pămîntul doarme încă în lumina umedă şi nehotărîtă a dimineţii. Peste-un ceas începem să urcăm dealul Colibaşi. Sub noi zarea se lărgeşte. Înainte, spre răsărit, cerul se dogoreşte ca de bătaia unei flăcări; o pulbere fină de aur se ridică din spatele codrului şi se împrăştie în sus ca şi cum ar sufla-o gura unui vulcan. Cîţiva nori zgrunţuiţi, ce plutesc în albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodată, o suliţă de foc străpunge perdeaua de arbori. Porţile zilei se deschid, şi, în valuri, curge lumina pe văi. Pămîntul tresare din somn, vesel şi plin de viaţă, sub calda binecuvîntare a soarelui. 
   Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. Privelişti largi, fermecătoare ni se desfăşură din toate părţile. Lanuri şi pajişti s-aştern în răzoare pe coaste de grinduri uşor trăgănate. Casele albe ale satelor, revărsate pe tăpşane, strălucesc printre livezile de pruni. Pe ogaşele* verzi ale văilor pătate de umbră gîrlele trag dungi tremurate, vinete şi sclipitoare ca oţelul. Departe, într-un albastru-fumuriu, se încalecă, încreţindu-se în valuri neregulate, din ce în ce mai dese, spinările mătăhăloase ale dealurilor acoperite de păduri. 
   Vizitiul — un ţăran chipeş şi deştept din podgoriile Oreviţii 
   — îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munţii, plaiurile şi apele Mehedinţilor şi îmi povesteşte, cu şart, legendele pe care le-a auzit şi el de la bătrîni. 
   “Muntele Babelor... l-am lăsat în urmă, se vede bine din şosea, cum vii de la Vîrciorova, pe lîngă Schela Cladovii... nu-i aşa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el şi-a lepădat Dochia cojoacele. Cică era baba asta o zgripţoroaică urîtă, şi bătăioasă, şi rea, de mama focului, — ş-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fată frumoasă, şi harnică, şi cuminte, de nu mai avea păreche; da’ baba n-o putea suferi şi nu ştia cum s-o mai canonească, doar o face-o să-şi ia lumea-n cap. Într-o zi îi dă un caier de lînă neagră să-l spele pînă l-o albi. Şi pe cînd zolea** la fîntînă şi plîngea biata nevastă de-nduioşa pietrele, iacă vine un moşneag, c-o barbă albă pîn’ la brîu, ş-o
    * Ogaş — urmă săpată în pămînt de ape. 
   ** A zoli — a spăla (lînă). 
   întreabă blînd că de ce plînge; ea-i spune cum o prigoneşte ş-o haineşte* soacră-sa şi cum tot la munci grele şi fără spor 
   o mînă, ca s-o pîrască pe urmă la Dragomir că nu-i nici de-o treabă şi s-o izgonească din casă. Auzind una ca asta, moşneagu — care era chiar Dumnezeu — dintr-o vorbă-i nălbeşte caierul şi-i dă ş-o chită** de ghiocei înfloriţi, să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a şi venit primăvara şi strigă: “Dragomire mamă, să ne pregătim de-amu să suim oile la munte, c-au prins a se ridica zăpezile...” A doua zi mînă pe noră-sa c-un caier alb să-l spele pîn’ l-o face negru. Şi iar trece Dumnezeu pe la fîntînă, şi făcîndu-i-se milă de biata nevastă, blagosloveşte încet cu dreapta, şi caierul, din alb, se face deodată negru ca pămîntul în desprimăvărat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte şi-i zice: “Na, să le dai babei şi să-i spui că le-ai cules de pe cîmp”. Cînd a văzut Dochia fragele, roşii ca sîngele, nici n-a mai stat la gînduri: iute s-a încotoşmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir ş-au pornit cu turmele la munte. Ş-a dat Dumnezeu întîi trei zile de vară, şi pe urm-o moină ş-o ploaie caldă, c-a început baba să-şi lepede cojoacele, ude leoarcă şi grele de nu le mai putea duce, pîn-a rămas numai cu unul. Şi atunci s-a lăsat deodat-un ger, ş-o lapoviţă, ş-un îngheţ de crăpau pietrele. Şi umblînd baba de colo-colo, rebegită de frig, vede pe fecio-ru-său răzămat cu şalele de-o stîncă şi prinde-a-i grăi: “Aba***, Dragomire maică, lumea se prăpădeşte de frig, şi tu stai şi cînţi din fluier!”... Da’ el era mort, — înţepenise-acolo prididit de zloată, c-un ciubuc de gheaţă la gură. Ş-aşa, au îngheţat sloi şi baba, şi oile, şi s-au prefăcut toate-n stană de piatră, de se cunosc şi azi momîile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de-atunci se cheamă Babele.”
    * A haini — a urî.
    ** Chită — mănunchi, buchet. 
   *** Aba — exclamaţie care exprimă mirarea sau cu care se atrage atenţia cuiva cînd i se vorbeşte. 
   Ascultîndu-l, mă gîndeam că tot legenda asta, cu puţine schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlău, arătîndu-mi o turmă de stînci împrăştiate pe prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei. 
   22. LA UMBRĂ 
   Pe la amiază conăcim în Broşteni, sat mare şi frumos, re-vărsat pe valea rîului Motru. Vrednici, şi cuminţi, şi buni gospodari trebuie să fie oamenii prin părţile acestea. Văd căsuţele lor vesele şi curate, livezile îngrădite, curţile pline de păsări, fînul strîns cu îngrijire şi aşezat în pătuiace*, vitele grase, femeile bine îmbrăcate şi copiii rumeni la faţă. Mă dau în vorbă c-un moşneag care-mpleteşte la un coşer de nuiele. 
   “Sunt, ce e dreptul, şi pămînturile bune pe-aici, îmi spune bătrînul, dar ş-ai noştri s-au ales tot oameni harnici şi de ispravă. Noi pe la tîrg mai mult vindem decît cumpărăm, c-avem aici, slavă Domnului, tot ce ne trebuie. De-ale îmbrăcămintei lucrează nevestele în casă; opinci şi căciuli ne facem noi; şi de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de-ajuns şi de rămas. Uite-o cum stă podoabă pe dealuri hrana noastră, din belşug: numai sănătoşi să fim şi zile s-avem s-o mîncăm. Vezi dumneata, noi avem în comuna noastră, de şapte sute de suflete, patru biserici şi numai două cîrcime. De aceea nici nu s-aud pe-aici gîlceve, ori bătăi, ori furtişaguri, cum sunt, de-o pildă, pe la Ponoare, unde sunt pruni mulţi şi unde oamenii beau ţuică şi-n loc de aghiazmă la Bobotează. Acolo cic-ar fi vrut odată sfîntul Nicodim să le facă şi lor o biserică, şi ei, ticăloşii, ca să scape de sfînt, s-au apucat şi i-au vîrît pe-ascuns un miel în traistă, ş-apoi au sărit să-l bată zicînd că le-a furat 
   * Pătuiac — podea improvizată din scînduri, crengi etc., aşezată pe furci sau în copaci, pe care se clădeşte nutreţul pentru vite. 
   mielul, ş-a plecat sfîntul în lume blestemîndu-i să nu mai aibă biserică-n sat, ci numai de cimpoieri şi de toboşari să le facă Dumnezeu parte. Şi multă vreme cic-au rămas fără biserică. Acuma au, nu-i vorbă, s-a milostivit Cel-de-sus cu ei, dar ce folos, că tot cîrcima li-i mai dragă!... Urît lucru mai e, Doamne, şi băutura asta. Lasă c-aduce şi pagubă, şi te sărăceşte de te lasă pe drumuri, da-ţi strică şi minte, şi sănătate, şi viaţă, şi tot, de-ajungi din om neom. Eu — mulţumesc lui Dumnezeu — iacă, sunt aproape de nouăzeci de ani, şi muncesc cît şi feciorii mei, şi nu ştiu ce-i boala. Cînd mi-i sete, mă duc colea la şipot, îi trag un gît bun de apă rece şi parcă-ntineresc...” 
   Mă uit la figura blîndă şi luminoasă a moşneagului, as-cult cu drag vorba lui aşezată şi cuminte şi mă gîndesc că în el sunt întrupate toate bunele însuşiri ale poporului romîn. Cîtă înţelepciune, ce de comori nu zac ascunse în sufletele acestea cinstite şi senine cari-au trecut de-atîtea ori prin cumpene mari, prin greutăţi şi nevoi cumplite, ş-au înfruntat cu bărbăţie vijeliile vieţii, ş-au ştiut pururea să-şi păstreze credinţa lor în bine şi-n dreptatea Celui-de-sus! 
   Multe şi nepreţuite frumuseţi ar descoperi acel care-ar putea străbate în sufletul acestui popor ales ş-atît de bine înzestrat de fire în adîncimile tăinuite ale inimii lui bune şi răbdătoare, unde s-au păstrat cu atîta sfinţenie credinţile, datinile, graiul şi virtuţile neamului nostru şi de unde-a izvorît cel mai cald şi mai duios cîntec din cîte vrodată s-au spus pe lume — dulcea şi fermecătoarea doină, în a cărei largă mlădiere pare că freamătă toţi codrii şi plîng toate izvoarele ţării. 
   La plecare strîng cu iubire şi cu adîncă recunoştinţă mîna aspră şi noduroasă a lui moş Dumitru. Cugetul meu îmi spune că cea mai mare parte din bunurile şi fericirile de cari mă bucur le datoresc acestei mîini harnice, cojite de soare şi de muncă. 
   23. VALEA MOTRULUI 
  Mergem o bucată bună pe marginea Motrului, ale cărui unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcăm pe-un podiş larg şi luminos. Miresme dulci, îmbătătoare, de sulcină şi de dumbravnic, se împrăştie în aer de pe fîneţele bătute de soare. Un vînt căldicel adie, şi grînele coapte îşi leagănă spicele ca de vraja unui cîntec. În depărtare se pierd liniile încîlcite ale dealurilor întunecate de desimea codrilor. Lanurile sunt împînzite de secerători. Cîrduri de fete în cămăşi albe şi vîlnice* roşii se pleacă muncii şi-şi mişcă braţele-n tactul unei doine. Dulce răsună valea de glasurile lor. Pe mirişti şi pe şesuri alunecă-ncet umbrele călătoare ale norilor. În urma noastră, Motrul, tolănit în spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, îşi tremură solzii sclipitori în soare. Copacii bătrîni s-apleacă pe undele lui sfătoase, să leasculte poveştile. El scoboară de sus, dinspre “Culmea frumoasă“, de la poalele muntelui Oslea, unde-a stat în vechime încolăcit năprasnicul şarpe cu nouă ochi, de groaza căruia se cutremura toată valea Dunării, pînă cînd într-o zi iată c-a sosit acolo Iorgovan, voinicul fără seamăn, şi s-a aşezat într-o groapă, cu calu-i năzdrăvan şi cu tolba-i de săgeţi, şi, cînd şarpele, flămînd, a ridicat capul să-nfulice-o turmă de vite ce păştea pe vale, Iorgovan, întinzînd arcul, l-a izbit c-o săgeată şi i-a scos un ochi, iar muntele s-a zguduit din ţîţîni de zvîrcolirile dihăniei. Şi tot aşa l-a pîndit şi l-a săgetat, pînă cînd şarpele, rămîind numai c-un ochi, a rupt-o de fugă pe la Furca Alunului, pe unde se vede şi azi dîra lui, căreia îi mai zic unii şi “brazda lui Novac”. Iorgovan s-a luat călare după el, şi unde-l ajungea, îi şi hărtănea cu paloşul o bucată din trup; la apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne, iar capul şarpelui a trecut 
   * Vîlnic — fotă lucrată ca o fustă încreţită şi despicată în faţă. 
    154 
   Dunărea pe la Cazane şi s-a ascuns în peştera neagră, de unde iese vara musca cea rea, care bîntuie vitele de prin meleaguri. 
   Departe, hăt, Motrul scapă-n luminiş, şi după ce soarbe undele Coşuştei, se îndoaie pe la capătul dealului Colibaşi şi trece, domolit şi gînditor, pe sub zidurile mînăstirii Strihaia, unde-a văzut într-o noapte pe Mihai Viteazu viind ostenit de război şi grăbindu-se să ridice pînă-n ziuă, pe ruinele castelului părintesc, o biserică, pe care, de zor mare ce-a avut, a greşit ş-a zidit-o cu altarul spre miazăzi. De-acolo, bătînd spre răsărit, se lasă molatic pe şes deschis, printre imaşuri şi sămănături, pînă-n mînăstirea Gara Motrului, unde-şi descarcă undele-n Jiu. Mînăstirea, împrejmuită cu ziduri groase, sparte de vremi, e aşezată pe poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli şi luminători ai neamului nostru pe la începutul secolului al XIX-lea. Pe porţile de fier de la intrare, mîncate de rugină, se cunosc încă urmele gloanţelor repezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, cînd, de frica lui, boierii greci se închiseseră acolo, ca într-o cetate, cu averi, arme şi arnăuţi. Pe toată valea Motrului ş-a Jiului, pornind din cîmpia Padeşului, de pe plaiul Cloşani, unde s-a ridicat întîi steagul libertăţii în mîntuitoarea răscoală de la 1821, şi pînă în şesurile Dunării, prin toate satele Olteniei auzi vorbindu-se de “Domnul Tudor”, ca şi cum ieri ar fi trecut pe-acolo, în fruntea puşcaşilor săi, aşa viu, şi mare, şi întreg a rămas în mintea tuturora “viteazul răzbunător” al poporului, eroul legendar care îmbrăcase “cămaşa morţii” pentru mîntuirea neamului său. 
   24. MÎNĂSTIREA TISMANA 
   De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrîni, în desişul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă şi luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpuşală. Cerul pare că arde deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculţi, cu frunze de brusturi pe cap, cu mînecile cămăşii de pînză aspră sumese pînă-n supţiori. Trecem prin satul Tismana, aşezat la poalele munţilor, între două vîlcele, de-o parte şi de alta a rîului Tismana. Stîrniţi de clingătul zurgălăilor, copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioşi. Cîinii îşi amestecă lătratul în chiotele lor. Din sat ieşim într-o pajişte frumoasă, aşternută pe-o vale care se îngustează din ce în ce. În fund se deschide înaintea noastră ca o poartă în tainica şi întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a munţilor, drumul, şerpuind pe marginea rîului Tismana, se adînceşte într-un desiş de castani seculari. Umbra ne învăluie din toate părţile. Un dulce miros de fîneaţă pluteşte în aerul răcoros. În liniştea sfîntă a codrului, în măreţia şi sălbătăcia acestor locuri, şopotul somnoros al apei, uşoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce picură din straşina de ramuri, toate te farmecă; inima-ţi bate de-un fior neînţeles, ca şi cum ai fi intrat într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitură a drumului, crengile se desfac — o ferestruie se deschide-n păretele de verdeaţă, din fund răsare, peste vîrfurile copacilor, un turn înalt şi galben. De-abia l-ai zărit însă — şi bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moară, ş-un răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, pe vîrful unei stînci fioroase, îţi apare, în toată fantastica ei măreţie, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi înmărmurit, ca la o minune, şi nu ştii bine de-i aieve, ori e-n vis, cînd iată că o nouă privelişte te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mînăstirii, s-aruncă vîjîind şi cade de la o înălţime ameţitoare peste-o grămadă de stînci dărîmate, unde sulul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie, pe care-o ia ş-o duce-n undele-i repezi rîul Tismana. 
   Drumul ocoleşte-n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem un podeţ şi suim pe-un tăpşan, între două ziduri vechi, dărăpă-nate. În poarta mînăstirii ne iese-nainte “piticul Tismanei”, un călugăr mic, spîn, cu faţa zbîrcită ca un hrib, o mogîldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune cu sălbătăcia locului în care ne aflăm. Intrăm, pe sub bolta înaltei clopotniţi, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mînăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule şi odoare vechi; pe uşile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stînga, spre săritoarea Gurniei, se-nşiră, de-a lungul zidului împrejmuitor, încăperile stareţiei, şi chiliile cu două rînduri, în fund — arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colţuri ale curţii, liniştita şi măreaţa lavră*, ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi vederea e astupată de-o stîncă uriaşă, în al cărei părete drept se văd două spărturi negre, tăiate în chip de ferestre la o înălţime fioroasă deasupra peşterii, din care iese urlînd şuvoiul Gurniei şi trece printr-un canal pe dedesubtul mînăstirii. “Acolo sus, îmi spune piticul c-un glas piţigăiat ce n-are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobită-n piatră se retrăgea sfîntul Nicodim, şi zile, săptămîni întregi se ruga în taină la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. El a venit de peste Dunăre, trimis încoace de-un înger care i s-a arătat în vis şi i-a spus şi locul anume unde să ridice mînăstirea. Ş-a umblat, ş-a rătăcit mult sfîntul pîn-a 
   * Lavră — mînăstire mare. 
   dat de săritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea şi-ntunecime mare, sălbătăcie şi desiş nestrăbătut. Şi el, singur, a curăţit ş-a netezit locul, şi-ntîi a făcut aici în faţa peşterei o bisericuţă dintr-un tis bătrîn, ş-a potrivit să fie pristolul chiar pe rădăcina tisului. Pentru credinţa lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. Şi oricine venea, pătimaş de boală trupească ori sufletească, aici îndată-şi găsea alinare, cît se lăţise vîlva-n lumea-ntreagă de bunătatea şi harul cel mîntuitor al sfîntului. Ş-a venit pe vremea aceea din depărtările Apusului ş-un împărat păgîn ce-i zicea Jigmond şi care avea o fecioară bolnavă rău, “bîntuită de duhul cel necurat”, şi cum au ajuns aici, s-a şi-ndreptat fata. Apoi, într-o zi, cică primind împăratul plocon nişte purceluşi, i-a dat bucătarului să-i gătească într-ascuns şi să-i aducă la masă într-un blid acoperit; şi vrînd el să cerce puterea sfîntului, i-a zis: “Blagosloveşte, părinte, aceşti păstrăvi”. Iar sfîntul blagoslovind, cînd s-a descoperit blidul, s-au găsit într-adevăr păstrăvi în loc de purcei. “Văd că este mare puterea ta, i-a zis împăratul, uimit, şi de aceea vreau să-mi mai faci o minune: dacă vei putea trece nevătămat prin foc, să ştii că eu cu toţi ai mei ne vom boteza în legea ta.” Atunci sfîntul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe şi vreascuri din pădure, ş-a aprins un foc mare în faţa bisericii, şi-mbrăcînd odăjdiile preoteşti, a luat crucea şi evanghelia, şi-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar cînd a ieşit neatins din văpăi, împăratul cu toţi ai lui, spăimîntaţi, i s-au închinat ş-au cerut grabnic taina botezului.” 
   25. TÎRGU-JIU  
   Pe la toacă plecăm spre Tîrgu-Jiu. Cîţiva nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Şoseaua dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa cîmpie ce se desfăşură înaintea noastră. La răsărit se văd peste şirul de dealuri verzi înălţimile Vulcanului cari, împreunîndu-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenuşii ale Parîngului, alcătuiesc cununa muntoasă a judeţului Gorj şi graniţa Romîniei dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe şes deschis, intrăm într-o pădure mare şi frumoasă de stejari seculari. Ne adîncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desişul ramurilor se cerne întuneric. Treptat, aerul se răcoreşte. Crengile încep să se mişte, frunzele foşnesc de vînt. Fulgere dese, orbitoare, spintecă cerul din ce în ce mai posomorît, şi tunete prelungi se aud bubuind în depărtare. Cînd ieşim în limpeziş, vedem ploaia, ca o perdea de suliţi, dreaptă şi întunecoasă, viind dinspre munţi şi cotropind cîmpiile c-un ropot de oştire îngrozitoare, năprasnică. Tunetele se-nteţesc, şi peste cîteva minute un adevărat potop s-abate vijelios asupra noastră. Nu mai vedem nimic. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor cari cad, repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. Într-un sfert de ceas toată cîmpia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim subt umbrarul unei cîrcime*. Ţăranii desculţi, cu iţarii sumeşi pînă deasupra genunchilor, cu braţele goale încrucişate pe piept, stau în picioare, neclintiţi, şi privesc cu jale la ogoarelenecate, la căpiţele risipite, la snopii desfăcuţi şi luaţi de puhoaie, la munca şi speranţele lor nimicite într-o clipală. Şi nimeni nu scoate-o vorbă, nimeni nu se tînguie. E în liniştea aceasta a lor o măreţie de eroi de prin cărţi, o înţelepciune antică, înălţătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întipărită răbdarea sfîntă a romînului, tăria legendară a neamului acestuia oţelit în dureri, care-a văzut ş-a îndurat atîtea, că nimic nu-l mai poate îngrozi. Încerc să mă dau în vorbă cu ei. Duşi pe gînduri, cu privirea pierdu
   * În ediţia 1908: cîrciume, însă întîlnim şi forma: cîrcimă. 
   tă-n văzduh, îmi răspund scurt şi silnic. De obicei ţăranul nostru vorbeşte puţin; nouă, mai ales, celor de la oraşe, foarte cu greu îşi deschide inima lui largă şi răbdătoare... 
   Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în apă. Femei cu pruncii în braţe aleargă, ţipînd, de-a lungul şanţului prefăcut în gîrlă, pe care plutesc împrăştiate copăi, ţoale şi perine luate de şivoi. 
   La asfinţitul soarelui intrăm în Tîrgu-Jiu. Oraşul este aşezat într-o vîlcea pe marginea Jiului. Un zăvoi mare de plopi şi de anini seculari umbreşte malurile frumosului rîu. Străzile sunt largi şi drepte. E linişte ca la ţară; şi ce aer de bătrîni gînditori au unele case vechi, boiereşti, tupilate-n fundul curţii, în desişul lor de arbori! 
   Se-nserează. Singur mă primblu prin aleile tăcute ale parcului. Unde şi unde, cîte un felinar clipeşte-n frunzişul umed. Spre miazănoapte, Munţii Gorjului îşi crestează, pe albastrul-închis al cerului, vîrfurile lor înalte, negre, neregulate. Şi-n tăcerea acestei nopţi de vară, freamătul plopilor, şuietul Jiului par glasuri omeneşti ce-mi povestesc întîmplări, amintiri dureroase din vremile de demult... Aici, în oraşul acesta retras, îşi căutau scăparea la 1802 boierii Craiovii, goniţi de groaza lui Pasvantoglu, paşa Vidinului; ş-au năvălit atunci peste ei cîrjalîii lui Manaf Ibraim, după ce-au spart bîlciul Clanovului ş-au prădat case, ş-au dat foc bisericilor, ş-au tăiat bătrîni şi femei, şi prunci nevinovaţi. Pe aşa cumplite vremi s-a născut aici, în casa logofătului Broşteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani avea să fie ales domn de boierii pămînteni din Obşteasca Adunare, moment însemnat în istoria noastră: de-un veac şi jumătate nu se mai rostise glasul ţării pentru alegerea domnului ei. 
   Aici amintirile istorice sunt vii, strînse cu pricepută grijă şi păstrate cu sfinţenie. Nicăiri n-am găsit atîta iubire de ţară, atîta respect pentru trecutul neamului nostru ca-n oraşul acesta liniştit, unde toate parcă te îndeamnă la gînduri frumoase şi la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu — aşa de potrivit aşezată în faţa gimnaziului — această nepieritoare întrupare a vitejiei şi a jertfei, este şi va fi pururea cea mai minunată lecţie de patriotism pentru fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei. 
   26. PE VALEA JIULUI 
   De dimineaţă o luăm în sus pe şoseaua care duce, prin Bumbeşti, la graniţă. Drumul s-aşterne drept, între două rînduri de arbori, pe malul stîng al Jiului, tăind valea-mbelşugată ce pleacă de sub poalele munţilor şi se-mpînzeşte spre miazăzi, netedă ca o apă. Trecem prin Vădeni, sat vechi, harnic şi coprins, care-şi înşiră gospodăriile frumoase de o parte şi de alta a şoselei. În spatele caselor vesele se-ntind livezi mari de pomi roditori; de-a lungul prispelor atîrnă pe culmi velinţi vărgate, cămăşi înflorite, scurteici şi zăvelci* cusute cu fluturi. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la faţă, curat îmbrăcate, întind pe rîşchitor** firele galbene de borangic. Fetele nălbesc pînze mai devale între sălcii. De departe s-aude în răstimpuri ţipetul ascuţit şi răsunător al unui hierăstrău. Soarele, de-abia răsărit, cerne peste codrii munţilor ca o pulbere fină, albăstrie. Drumul, cărările, casele, copacii, toate par mai vesele şi mai frumoase, gătite ca de sărbătoare, în lumina dulce a acestei dimineţi senine de vară. 
   După două ceasuri de drum în cîmp deschis printre ogoarele şi fîneţele spălate de ploaia de ieri, sosim în Bumbeşti, aşezare 
   * Zăvelcă — fiecare din cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate cu flori, care se poartă la ţară cu fustă. 
   ** Rîşchitor — unealtă pe care se deapănă tortul de pe fus sau de pe ghem, pentru a-l face scul sau jurubiţă. 
   de moşneni muncitori şi cu dare de mînă, sat întins şi bogat, care-şi desfăşură livezile şi viile aproape pe-ntreg plaiul Jiului şi-şi poartă vitele şi turmele în imaşuri pînă pe sub codrii Sadului. Aici, în coasta dinspre Jiu a Bumbeştilor, s-au descoperit, adîncite în pămînt, rămăşiţile unei cetăţi dărăpănate, de pe vremea luptelor lui Traian cu dacii. Ceva mai sus, din-colo de schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane ş-ale unui drum de piatră tot de pe vremile acelea. 
   Cum ieşim din vatra satului, cotim la stînga şi intrăm, pe spintecătura Jiului, în strîmtoarea munţilor. E de o frumuseţe negrăită drumul acesta pînă sus, la Polatiştea. Nicăiri n-am văzut desfăşurate cu atîta măiestrie, în acelaşi cadru, cele trei mari podoabe ale pămîntului — munţii, pădurile şi apa 
   — ca în trecătoarea aceasta spre Petroşani. Şoseaua, o prispă netedă scobită-n brîul stîncos al muntelui, largă de două care şi lungă de 29 de kilometri, merge şerpuind pe marginea Jiului, care-şi taie voiniceşte albia-n piatră. Codrul răsună de vuietul undelor călătoare. De o parte şi de alta se desfac, în felurite îndoituri, înălţimile sălbatice ale Carpaţilor, unele goale, colţuroase — prăbuşituri deschise ca nişte răni în mijlocul desişurilor verzi —, altele rotunde, acoperite de păduri mari, întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc. Pe une locuri ne uităm cu frică-n sus la stîncile ieşite din zid, gata să se rupă şi să se prăvale peste noi. Privelişti neaşteptate, uimitoare, pururea altele, se dezvălesc la fiecare cotitură a drumului... Dar ce zgomot se aude-naintea noastră? Par urletele unei vijelii năprasnice, ş-amestec de glasuri, şi bubuituri de tunuri. Ai crede că-i pieirea lumii. Este Jiul, puternicul Jiu, care se zbate şi strigă, zugrumat între două stînci uriaşe, ce vor să-i aţie calea. Undele lui colcotă, sfărmate de bolovani, ş-azvîrl în aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă; curcubeie subţiri tremură în pulberea străvezie a stropilor bătuţi de soare. Voinicul, frumosul rîu se smulge din braţele monştrilor şi pleacă hăulind devale. Iată-l tolănit într-un larg boschet de plute. Apa lui, limpede şi potolită, pare-o oglindă culcată-n ramă de verdeaţă. Şi-n tăcerea adîncă a codrului, biruitorul doarme — o aţipire de-o clipă — sub grija bătăliilor viitoare. Din cînd în cînd îi vin ajutoare; pîraie repezi, desfundate din văgăuni întunecoase, gonesc curmăturile munţilor, şi-l caută, îl strigă de departe, şi Jiul le-aude, le cheamă şi le soarbe lacom în undele lui. 
   Uneori, păreţii nalţi de pe de lături se desfac, deschizînd deodată ca o spărtură largă în orizont. Toată valea se umple de lumină. Privirile noastre se pierd, uimite, peste mormanele depărtate, cari se urcă mereu, fac scară la cer, încălecîndu-se unele pe altele. Apoi iar se lasă perdeaua, şi umbra ne-nvăluie subt îngusta făşie de cer întinsă pe grebenii* munţilor. 
   După un ceas de drum vedem deschizîndu-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e aşezat schitul Lainici — o bisericuţă şi cîteva chilii împrejmuite cu leaţuri de brad, unde-şi fac mătania opt călugări bătrîni. 
   — Aici, la noi, e bine — îmi spune stariţul — mai trece-o trăsură, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un schituleţ încolo, departe, pe munte, — unde-i zice la Răcoarele 
   — mergi patru ceasuri de-aici, şi tot prin locuri rele. Acoloîn sălbătăcia şi pustietatea aceea, trăiesc patru schimnici în adevărata pusnicie, ca pe vremea sfinţilor. De cu toamnă îşi iau de la noi făină pentru toată iarna, că, de cum se lasă zăpada, nu mai e chip de răzbătut la ei. Stau, săracii, ş-ascultă, noaptea, cum le urlă lupii la fereastră. 
   
   E soarele-amiazi. Codrii aburesc ca după ploaie. Nesfîrşite se desfăşoară-n zarea înaltă încovăierile munţilor, cu coame-le-n lumină, cu brîie de umbră pe la încheieturi. Înaintea noastră, dunga vînătă a drumului, uşor trăgănată în suiş se-ncolăceşte pe grumajii măreţelor stînci, spărgînd desişurile 
   * Greabăn —partea mai ridicată din şira spinării, la împreunarea spetelor (aici, figurat). 
   de fagi, şi merge una cu Jiul, nedespărţit, ca şi cum ar vrea să-i arate că mintea, şi stăruinţa, şi braţele omeneşti sunt tot aşa de puternice şi de străbătătoare ca şi undele lui nebiruite. Nici nu ştii unde să te mai uiţi. Din toate părţile te cheamă privelişti cari de cari mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumuseţile şi minunăţiile acestei văi să le poţi dişterne în larg pestentreg cuprinsul unei ţări pentru ca să faci din ea una din cele mai mîndre şi mai fermecătoare podoabe ale pămîntului. 
   De la cotul stîncos ce-i zice “Cîrligul Caprii”, mergem o bucată pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea şoselei, şopîrle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, ascultînd şuietul adormitor al apei şi cîntecul privighetorilor. Deodată valea se îngustează şi se-ntunecă. Doi munţi înalţi de piatră îşi apropie deasupra noastră vîrfurile lor colţuroase. Între ei se deschide ca o poartă uriaşă, pe subt arcadele căreia Jiul trece maiestos, sunîndu-şi nahlapii de stînci c-un zgomot de fanfară ce ăuie prelung prin bolţile acestui castel din basme. 
   Ne oprim la Păiuş, la vamă. Mai sunt şapte kilometri de aici pînă la graniţă. E aşa de îngustă valea, că pe toată distanţa asta nu s-a putut găsi un loc aşezat pe care să se poată zidi o casă de vamă mai aproape de hotar. După prînz înaintăm prin strîmtoarea aceasta întunecoasă, pe fundul căreia Jiul curge ca pe un jgheab scobit în stînci. Poduri frumoase, tăiate ca-n marmură, aruncă şoseaua de pe-un mal pe altul. 
   La graniţă, Polatiştea vine limpede şi grăbită dinspre răsărit, spintecînd făgetul unei văi, şi se azvîrle-n Jiu, sub podul de piatră care leagă malurile a două ţări. 
   Seara vameşul ne ospătează cu păstrăvi proaspeţi şi cu ierunci. 
   După masă ne primblăm pe şosea. În liniştea nopţii Jiul vuieşte mai tare. Mii de licurici zburători răsar din întunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor albăstrii şi trec în roiuri de pe un mal pe altul, ţesînd peste luciul apei punţi străvezii de jerbii fine şi tremurătoare. De departe se văd printre ramuri liniile albe ale podului aşternut între două stînci, deasupra unei prăbuşiri zgomotoase a Jiului. Apa lovită de muchiile stîncilor se sfarmă în bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunei. Şi toate-ţi par vedenii dintr-o lume fermecată. În înălţimea zărilor munţii îşi taie pe albastrul cerului coamele lor neregulate. Pădurile dorm în şuietul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturînd pe ape pulberea luminii lor. 
   27. PE ÎNĂLŢIMILE PĂRÎNGULUI 
   De la Păiuş pînă la Novaci facem o jumătate de zi. Şoseaua e largă, dreaptă, netedă. Mai pe toată întinderea ei, începînd de la Bumbeşti încolo, sunt înşiraţi de o parte şi de alta pomi roditori, cari-şi apleacă drumeţilor crengile lor încărcate de fructe răcoritoare. Cică binefacerea aceasta se datoreşte unui duhovnic de la Polovraci, care, în loc de mătănii, acatiste şi zile de post pentru iertarea păcatelor, hotăra fiecărui credincios să sădească un număr de pomi pe marginea drumului mare, şi vorba lui a fost lege. 
   Pe la prînz intrăm în Novaci — un sat lung, de nu se mai sfîrşeşte, aşezat la poalele munţilor, în frumoasa vale a Gilortului. Casele albe, învălite cu draniţă*, răsar ici-colo, prefirate pe tăpşanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul satului trece Gilortul, puind în mişcare, cu undele-i harnice, mori, pive** şi joagăre, de-al căror vuiet răsună zăvoiul de anini, ce se-ntinde de-a lungul rîului. De cu seară năimim cai, şi ne pregătim merinde pentru trei zile. 
   * Draniţă — şindrilă mai lungă. 
   ** Pivă — instalaţie pentru împîslirea într-un mediu cald şi umed a fibrelor din ţesăturile de lînă. 
   În zori pornim. Satul rămîne-n ceaţă. După un ceas de drum printr-o pădure de fagi şi de goruni ieşim în luminiş. Pe dealul sterp, acoperit de-o iarbă măruntă şi crăpat de arşiţă, caii, gîfîind sub noi, iau pripoarele în piept. Doi plăieşi înalţi şi trupeşi merg pe lîngă cai. Ei calcă uşor şi lin, ca şi cum ar pluti. Un drumeac îngust, săpat cu multă greutate, pleacă din coasta Novacilor şi urcă, şerpuind printre surpături şi vîrtoape mîncate de şuvoaie, pînă la Titvele. Aici descăle-căm, după cinci ceasuri de drum, şi intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acoperă ca o căciulă vîrful ţuguiat al muntelui. În mijlocul acestei păduri, străbătută de izvoare, sunt cîteva case de lemn — locuinţi de vară pentru iubitorii de linişte, de aer curat şi de natură frumoasă. Gustăm şi noi, două ceasuri, farmecul acestui colţ de rai şi pornim mai departe. Cum ieşim din pădure, apucăm la dreapta, şi — după un ceas de suiş anevoios — ne oprim pe vîrful Păpuşii, munte gol şi singuratic, înfipt deasupra Titvelor ca o căpăţînă de zahăr. De-aici, în zarea largă ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede coamele munţilor cum se înşiră în depărtări: spre miazănoapte şi apus ne îngrădesc piscurile pleşuve ale Vulcanului, cari pornesc din fund, din coastele Oslii, şi vin, în clocotişuri, pînă-n spintecătura Jiului, de unde-ncep să se ridice şi să se înlănţuie gheburile din ce în ce mai mari ale Parîngului, falnicul munte acoperit odinioară de gheţuri, din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la Găuri turme de stînci albe, rotunjite de frecarea apelor, iar printre ele, lacuri albastre şi minunate căderi de izvoare, cari fac din acest munte una din cele mai frumoase podoabe ale Carpaţilor noştri. În fund, de la apus spre răsărit, se înşiră ca nişte sentinele uriaşele vîrvare*: Comanda Prisloapelor, Grivele, Mîndra, care se ridică la o înălţime de peste 2.500 de metri, Gruiu, Pîclişa, Piatra Tăiată, Coasta lui Rusu. Din spatele 
   * Vîrvar — vîrf de munte. 
   Mohorului, grebenii Parîngului se despart în două şiruri, şi apucînd între ei undele Lotrului de la obîrşie, le împreună mai încolo cu ale Lotriţii şi le duc în hiolă, devale, clăbucindu-le de stînci pînă dincolo de Brezoiu, unde Lotrul se varsă în Olt. Numai spre miazăzi privirea scapă şi se adînceşte în limpezişul văilor. Pe strunga aceasta de lumină, departe, în fundul zării, vedem cuibărite la un loc cîteva pete argintii, sclipitoare, ca nişte cioburi de oglindă în bătaia soarelui. Acolo-i Tîrgu-Jiu. 
   Ne scoborîm pe partea ceealaltă a Păpuşii şi scăpătăm pe-o tarniţă* întinsă, acoperită de o iarbă subţire, uscată şi lunecoasă. 
   Pînă pe la toacă mergem tot pe locuri deschise. De jur împrejur avem măreaţa panoramă a munţilor. Unde şi unde vedem turme de oi presărate pe limpezişul plaiurilor; izvoare cu sclipiri de oţel tivesc poalele codrilor. Şi nici un zgomot nu s-aude; nici un fum nu se ridică în larga pustietate a zărilor. Cei doi plăieşi se uită mereu la soare — ceasornicul şi călăuza lor prin coclaurile acestea fără drum şi fără adăpost. Ne lăsăm în vale şi mergem o bucată de matcă bolovănoasă a unui pîrău. Apoi facem la stînga şi intrăm într-o pădure de molifţi. Pădurea-i deasă şi pripoarele rîpoase. Ne dăm pe jos şi, cu caii de frîu, urcăm, urcăm din greu pe cărările încîlcite şi întunecoase, printre stînci prăbuşite, peste copaci doborîţi de trăsnete, lungiţi în neorînduială ca nişte leşuri de uriaşi după un război năprasnic. Începe să se-ntunece, şi noi horbăcăim mereu. În desişul nemărginit ochii noştri caută cu dor o zare de lumină. Tăcerea plăieşilor ne pune pe gînduri. 
   — Nu ne-om fi rătăcit, nea Gheorghe... 
   — Aş, că doar am ajuns. 
   
   De sus, de departe, s-aude un cîine lătrînd, apoi alţii. Înaintea noastră albeşte, ca o ferestruie, o geană de lumină, 
   * Tarniţă — coamă de munte în formă de şa. 
   la marginea codrului. Mai suim un dîmb şi ieşim într-o poiană largă pe vîrful Mohorului, unde ne adăpostim pe noapte la stîna lui Iordache. 
   28. PE COAMA MOHORULUI 
   Se crapă de ziuă. Bacii îşi pregătesc găleţile pentru mulsoare. Oile behăiesc, înghesuindu-se la strungă. Văile sunt înecate de ceaţă. Pădurile, vîrfurile munţilor parcă plutesc în aer. Departe, dinspre curmătura Olteţului slomneşte* pe poalele cerului lumina albă a zorilor, şi norii arginţii prind a se rumeni pe margini. Într-acolo zarea se limpezeşte, şi măgurile par dogorîte ca de bătaia unei flăcări. O geană roşie se aprinde la îngemănarea pămîntului cu cerul. Încet se saltă soarele, rotund şi scînteietor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite de rouă, par bătute cu diamante. 
   Încălecăm s-o luăm înainte, pe coama Mohorului, spre Piatra Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată acum, de jur împrejur, îndoiturile Carpaţilor, cu crestele încununate de raze, cu văile adînci şi întunecoase, spintecate de izvoare repezi şi umbrite de păduri seculare. Mă uit uimit la vîrfurile acestea stîncoase ce se înalţă-n cer ca nişte falnice turnuri de cetăţi, şi gîndul mă duce cu sute de ani în urmă, în trecutul viforos al neamului nostru. Din cîte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adăpostiţi aproape o mie de ani strămoşii noştri, cînd, prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, cînd noroadele sălbatice ale Asiei se năpusteau cu duiumul, împingîndu-se unele pe altele asupra Europei, jăfuind oraşele şi pustiind pămîntul pe unde treceau. În munţii aceştia s-a închegat tăria şi unitatea
   * A slomni — aici cu sensul de a se ivi, a miji. 
   neamului romînesc. Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază, cetatea sfîntă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele, şi limba, şi datinile poporului nostru. În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc umbrele strămoşilor noştri de-nainte de descălecătoare. Aici, în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a răsunat pentru întîia oară frumoasa noastră doină, şi nu e pîrău, nici plai de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vîrf de munte, în tot cuprinsul acesta, care să nu-şi aibă povestea şi cîntecul lui. 
   Mai tîrziu, după ce-au contenit năvălirile şi s-au scoborît ai noştri iar la şesuri, de cîte ori o primejdie mare ne-a ameninţat, munţii ne-au chemat în adăposturile lor, şi vai de duşmanul care ne-a urmărit în întăriturile cetăţii noastre! Cînd Carol Robert, trufaşul rege al Ungariei, şi-a împins oştile în cîmpiile Olteniei şi, la sfatul de pace al blîndului nostru voievod Alexandru Basarab, i-a răspuns semeţ că “el e păstorul oilor sale şi-l va scoate de barbă din vizuina lui”, romînii îl atraseră cu încetul într-o vale strîmtă şi întunecoasă din munţii Gorjului, şi deodată, ca prin farmec, cu bubuiri asurzitoare, stîncile începură a se rostogoli din înălţimi, şi toată falnica lui oaste, învălmăşită şi zdrobită sub grindina de bolovani, pieri în fundul acelei rîpi. Şi-n sutele de ani cari-au mai curs de atunci, cîte n-au văzut, Doamne, munţii aceştia, de cîte ori n-au răsunat codrii şi văile acestea de buciumul vitejilor noştri plăieşi! 
   29. ÎN NOVACI 
   Suntem la Piatra Tăiată, la o înălţime de peste 2.200 de metri. În depărtare, munţii rotunzi se văd ca nişte muşuroaie, pe ei pădurile de brazi par pete de cerneală. Un vînt rece, cu lapoviţă, bate dinspre miazănoapte şi culcă pe jnepi palele albe de nori. Şi cum se schimbă de răpede vremea! Aci e soare, aci se-ntunecă. Se războiesc stihiile ca-n zilele babei. Tăcerea şi pustietatea în care ne aflăm, văile prăpăstioase prin cari am trecut, priveliştile uimitoare ş-atît de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac să ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, ş-un sentiment de nelinişte, de grijă, pare că-nvăluie dorul şi nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curînd în Novaci. 
   Ne lăsăm devale pe făgaşele puhoaielor, şi după vro două ceasuri de scoborîş prin ponoare şi desişuri, ce păreau că nu mai au sfîrşit, sosim la obîrşia Gilortului, sub Coasta Pietroasă, ş-o luăm oblu* printre stînci pe matca prăpăstioasă a rîului. 
   Seara, tîrziu, ajungem osteniţi în Novaci. 
   A doua zi, duminică, e horă mare la cîrcima din mijlocul satului. Ce chipuri rumene şi frumoase au novăcenii, şi ce curat se poartă, şi cîtă cuviinţă e în vorba, în privirea, în mişcările lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici stămburile oraşelor. Cămăşile albe, cusute cu arnici şi cu fluturi, maramele-nvîrstate de borangic, scurteicile-nflorite şi sumăieşele cu ciucuri, vîlnicele de lînă negre, vărgate cu roşu, betele-nguste, cusute cu mărgele, iţarii de dimie albă 
   — toate sunt ţesute şi lucrate-n casă. Şi ce bine-l prinde pe romîn portul acesta al lui, aşa de curat, aşa de simplu şi de frumos! 
   Nevestele se piaptănă cu conci şi se-mbrobodesc cu ştergare lungi. De obicei ele nu joacă, ci stau deoparte, în picioare, şi privesc. Fetele-şi împletesc în cozi panglicuţe şi flori de cîmp, la gît poartă şiraguri de mărgele colorate, şi la brîu busuioc — floarea dragostei. 
   În picioare, doi ţărani tineri, novăceni, zic unul din scripcă 
   * Oblu — drept, în linie dreaptă. 
   şi altul din cobză. În jurul lor, în roată largă, se mişcă încet, în dulce legănare, strămoşasca horă, joc potolit, tacticos, în care se prind şi oamenii mai în vîrstă, uneori moşi cu barba albă, ca să-şi mai aduc-aminte de cînd erau şi ei tineri. La ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează, în închipuirea poporului, ca şi în cîntecele poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturora într-un singur cuget, — e veche, de la întemeierea neamului nostru, ş-aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de romîni. Celelalte jocuri (brîul, sîrba, căzăceasca, ţîitura, joiana, bătuta, învîrtita, ca la Breaza ş. a.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Unele sunt vijelioase, cu mişcări repezi şi smîncite, cu încleştări de braţe şi-nvîrtejiri ameţitoare, ce parc-ar da să-nchipuie o luptă, o răpire, o rupere de fugă. 
   Un farmec deosebit au “chiotele” sau “strigătele” pe care le rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumătate vorbă, jumătate cîntec, flăcăii cei mai deştepţi din sat. 
   Aici, la joc, îşi spun tare dorul şi păsul inimii lor, în versuri scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase şi gingaşe, pentr-o logodnică iubită: 
   “Sucă-mi-te, suveicuţă,
   Dacă ştii că-mi eşti drăguţă;
   Sucă-mi-te, suveicea,
   Dacă ştii că eşti a mea;
   Şi te sucă-ntr-un picior
   Dacă ştii toarce fuior,
   Şi te sucă-ntr-amîndouă
   De ştii ţese pînză nouă!”
   
   glumeţe şi pilduitoare în pofida fetelor cari n-au rost la treabă: 
   “Fetele dintre Vîlcele Spală iile-n ulcele, Şi le-ntinde pe zăbrele, Şi latră cîinii la ele. 
   Le ridică mai în sus — Latră cîinii ca la urs.” 
   înţepătoare şi fără îndurare cu cele cari se ţin numai de petreceri şi nu-şi văd de casă: 
   “La argea nu ştiu să ţes,
   La horă mă-ndes, mă-ndes!”
   
   sau: 
   “La drăguţa jucăuşă
   Stă gunoiul după uşă;
   La drăguţa-n joc voinică
   Spală oala tu, pisică!”
   
   30. MÎNĂSTIREA ŞI PEŞTERA POLOVRACI 
   Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se culcă pe lîngă poalele munţilor. Vremea-i frumoasă şi drumul bun. După vrun ceas de urcuşuri şi scoborişuri, printre porumbişti, dăm în satul Baia-de-Fier, aşezat pe-o costişă clisoasă, spartă de gropniţi — băi din cari se scotea odinioară fier pentru trebuinţele ţării. De-aici ne lăsăm în valea adîncă a Olteţului şi mergem puţin în sus, pe matcă. Rîul curge repede şi zgomotos printr-o rarişte de anini subţiri şi zvelţi, ale căror ramuri se-ndoaie ş-acopăr drumul cu bolţi de frunziş. Trecem prin vad şi urcăm pieziş malul înalt şi rîpos din stînga. Deasupra ieşim într-un şes larg şi neted pe care e aşezat satul Polovraci. Mînăstirea, unde ne găzduim pe noapte, e retrasă mai în fund, într-o margine de crîng, la ieşirea Olteţului din munţi. Un zid vechi de piatră amestecată cu cărămidă împrejmuieşte acest adăpost liniştit, în care pusnicesc şapte călugări. O curte îngustă, acoperită de iarbă, în mijloc bisericuţa, zidită la 1704 de jupîn Danciu Părăianu; în tindă, pe peretele din faţă e zugrăvit iadul — spaima păcătoşilor; lîngă uşă, pe uşorul din dreapta, stă scris cu slove vechi de mîna lui Tudor Vladimirescu: “Am venit şi eu, robul lui Dumnezeu, la această sfîntă şi dumnezeiască mînăstire pe vremea de la 821 maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. 
   V. Sluger Vladimirescu”. De jur împrejur, chilii vechi, joase 
   — unele părăsite şi dărăpănate; aripa dinspre Olteţ, mai înaltă, mai arătoasă, îşi înşiră în lungul pridvorului odăile arhondaricului şi ale stareţiei, ale căror ferestre mici privesc ca nişte ochi bătrîneşti la cei doi molifţi înalţi şi falnici din faţa bisericii: puternici şi nepăsători de anii cari trec, ei îşi ridică în slăvi bogata lor podoabă de cetini pururea verzi, pe cînd în jurul lor toate se învechesc şi se părăduiesc. 
   A doua zi de dimineaţă plecăm la Peşteră. Mergem din vatra mînăstirei ca o jumătate de ceas în sus, pe spintecătura Olteţului. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile peretelui din stînga; ne urcăm pe brîie înguste de piatră, pe margini de prăpăstii, pe unde de-abia trecem agăţîndu-ne uneori cu mîinile de colţurile stîncilor; jos, sub noi, la adîncimi ameţitoare, urlă vîltorile Olteţului. Intrarea peşterei e largă şi se aseamănă cu tinda unei biserici mari, scobită-n piatră. Călugărul care ne însoţeşte aprinde-o lumînare de ceară şi păşeşte încet-naintea noastră. La slaba lumină ce joacă pe pereţii umezi şi întunecoşi ai peşterii vedem o bogăţie uimitoare de stalactite şi stalagmite — ciucuri mari de piatră atîrnaţi de tavan, ca nişte ţurţuri de gheaţă, gata să se împreune cu alţii ce cresc de jos în sus — plăzmuirea minunată a picăturii de apă care, strecurîndu-se prin steiuri, în mii şi mii de ani de stăruinţă, ciopleşte stîncile, topeşte piatra şi face din ea ce vrea. Înaintăm mai bine de o jumătate de ceas în uriaşa hrubă, ale cărei bolţi răsună fioros de paşii şi de glasurile noastre şi de pe ai cărei pereţi întunecoşi par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciţi pe stînci năruite, trupuri trunchiate, braţe întinse-n întuneric, animale diforme, monştri ce te privesc ameninţător din firidele lor negre, chipuri omeneşti învălite-n zăbranice de piatră. 
   — Mai ţine mult aşa, părinte? 
   — Ehei, domnişorilor, zile-ntregi să mergem, şi nu-i dăm de capăt. Am auzit şi eu din vechi că sparge pe dedesubt două şiruri de munţi şi răspunde tocmai în Transilvania. 
   Gîndul că ne-am putea rătăci, c-am putea rămînea fără pic de lumină în boştura* aceasta umedă şi fioroasă, ne taie pofta de a merge mai departe. 
   Şi lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere. Călugărul ne spune că-n vechime a fost aici capiştea păgînilor, şi — ca şi cum le-ar fi văzut aievea — ne povesteşte cum a trăit în tainiţa asta Zamolxe, zeul dacilor, cum o dată din bătrîn s-a făcut tînăr ş-a mers de-a îmbărbătat poporul la luptă, cum, în sfîrşit, după ce-au răzbătut pe-aici romanii şi s-au măsurat viteaz cu viteaz, ş-a văzut el prăpădul şi risipa norodului lui, de jalea înfrîngerii a închis ochii şi s-a făcut duh, şi-n clipa aceea s-a dezlegat, aşa, din senin, o vijelie cumplită, şi s-au răscolit stihiile toate, cît, din învălmăşagul lor, pămîntul s-a lămurit cu altă faţă, cu alte neamuri şi cu alte legi, şi de-atunci ne tragem noi, romînii, suflet nou şi-nvăpăiat, trezit în zile de vifor din zăngănit de paveze şi zbîrnîit de săgeţi... iar stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile-acestea sunt lăcrimile lui Zamolxe... 
   În sfîrşit!... Cînd ne-am văzut iar la lumină, ni s-a părut c-am înviat din morţi. Afară era soare. Codrii abureau. Un dulce miros de răşină îmbălsăma aerul căldicel. În vale răsuna, ca un tropot de cai, goana năprasnică a Olteţului. Sus de tot, în limpezişul cerului albastru, se învîrtea încet, în roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele întinse. 
   * Boştură — scorbură, văgăună. 
   31. ÎN VÎLCEA 
   Pe la nămiezi pornim înainte pe şoseaua netedă, care taie de-a curmezişul dealurile ce se lasă din poalele Parîngului şi se-ntind buziş* între Olteţ şi Olt pînă-n cîmpiile Romana-ţilor. Văi şi coline sunt înecate de soarele arzător de iuliu, şi nici o abureală de vînt. Iarba şi tufele prăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. În depărtare, miriştile scînteiază. Pe imaşurile dezvălite, oile stau grămadă, cu botul în pămînt, înghesuite una într-alta, ca să-şi ţie umbră. Crîm-pei de nor nu se zăreşte, — tot cerul pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de zăpuşală, şi ochii ne dor de-atîta lumină. Într-un nor de praf, şi urmăriţi de o droaie de cîini cari ne asurzesc, străbatem satul Fometeşti, aşezat la curmă-tura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara; şi pe la toacă ajungem în tîrguşorul Horez, aşternut pe opcina Ursanilor, cu dughenile lui mici înşirate de o parte şi de alta pe-o singură uliţă. Mai mergem o jumătate de ceas printre dealuri acoperite de păduri şi sosim la mînăstirea Horez, întemeiată de familia Brîncovenilor cătră sfîrşitul veacului al şaptesprezecelea. 
   Aici suntem în mijlocul judeţului Vîlcea, podoaba mîndrei Oltenii şi unul din cele mai frumoase ţinuturi ale ţării. Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vîlcea. Numai cînd îi străbaţi văile ei încîntătoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi ş-acoperite de lanuri îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi zideau locuinţile şi sfînta dragoste de pămînt a vechilor moşneni, cari se întăreau, ca în nişte cetăţi, în culele lor înalte, şi în zile de nelinişte şi de năvăliri trăgeau plugul sub şopron, zăvorau uşile de fier şi s-aşezau cu flintele la metereze. S-au împărţit gospodăriile 
   * Buziş — unul după altul, în şir. 
   de odinioară, moşiile s-au dumicat pe mulţimea gurilor, multe din averi s-au înstrăinat, şi culele — micile castele ale Vîlcenilor — s-au părăginit. Astăzi urmaşul vechiului moşnean, stăpîn pe-o palmă de loc — “boier încins cu tei”, îşi pune drobul de mămăligă-n sîn şi-ncalecă pe deşelate o umbră de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricît de sărac ar fi, el slugă nu se bagă, şi cînd îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi răspunde semeţ: “Sunt vîlcean”, ca şi cînd tot judeţul ar fi al lui. Şi are într-adevăr de ce să fie mîndru. Acestei bogate făşii de pămînt, ce se lasă din culmea Plătăneştilor ca o perdea lungă şi grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amîndouă mîinile din toate frumuseţile şi din toate comorile cu cari-i înzestrată ţara romînească. Pîinea şi sarea — simbolul strămoşesc al îndestulării şi al ospitalităţii patriei noastre — se găsesc în Vîlcea să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, vezi numai lanuri de grîu, fîneţe şi întinse ogoare de porumb. La miazăzi, chiar în pragul judeţului, cum vii dinspre Romanaţi, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii de la Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pruni împodobesc colinile cît vezi cu ochii; de la gura Cernişoarii în sus, între Olteţ şi Olt, Vîlcea e o livadă încîntătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea rîurilor, cu drumuri albe şi netede, ce s-aştern ca nişte dungi de lumină pe brîiele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de privelişti atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui pămînt binecuvîntat au croit o fire mai deosebită ţăranului de aici. În privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în vorba lui cumpănită şi dezgheţată şi-n felul cum te întîmpină şi te ospătează în cei patru pereţi ai lui are ceva din măreţia blîndă a naturii care-l încunjoară, din dărnicia largă a pămîntului pe care trăieşte, din aerul curat şi sănătos pe care-l respiră. De la cea dintăi vorbă, de cum îşi zice “bună ziua”, simţi că ai de-a face c-un om de ispravă, gata să-ţi dea un sfat bun, o mînă de ajutor, dacă e nevoie, şi asta fără socoteli negustoreşti, fără nici un gînd de răsplată, mulţumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. Şi cîtă plăcere simţi să vezi cum îşi iubeşte ţăranul vîlcean toate lucruşoarele gospodăriei lui, cum caută să le înfrumuseţeze, şi în tot ce face să puie ceva din sufletul lui, din gustul şi priceperea lui, din darul mîinilor lui meştere şi răbdătoare. Mă oprisem la o casă ţărănească de pe valea Cernei şi mă uitam cu drag la poarta ogrăzii — o poartă grea de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se lucrau în vremile vechi şi bune uşile sfintelor biserici. 
   — De cine e făcută poarta asta aşa frumoasă? întreb pe tînărul gospodar care ne ruga cu stăruinţă să poftim înăuntru. 
   — A, e de mult, a fost la casa bătrînească... e făcută de-un unchi al tatei, Ilie Rotaru-i zicea lui. 
   — Azi nu se mai fac lucruri de astea... 
   — Ba pe-aici se fac. Lucrăm şi noi, aşa, cît ne taie capu. 
   
   Şi ne-a dus în casă, şi ne-a arătat un război de ţesut, ş-un gherghef, ş-o furcă de tors, şi multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mîna lui, împodobite cu tot felul de înflorituri săpate în lemn ca de cel mai iscusit meşter. 
   Şi ce simplu, ce frumos ne spunea, zîmbind de mirarea noastră: 
   — Astea iarna le lucrăm, cînd nu prea avem ce face... Stăm la vatră şi ciopîrţim şi noi ba una, ba alta, ca să nu şedem degeaba şi ca să mai treacă ziua. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce şi c-o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă mîna mai uşor pe-o sculă frumoasă, şi nu ştiu cum, iese şi lucru mai curat. Şi pe urmă rămîne la feciori, şi-şi aduc şi ei aminte, cum pomenim şi noi, bunăoară, pe unchiu tatei. De cîte ori ne uităm la poarta lui, parcă-l vedem pe el... 
   Grija aceasta de a-şi lega viaţa de-un lucrişor care va rămînea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag cînd el nu va mai fi, această duioasă întindere de braţe a celui care se duce spre cei cari or să vie este semnul unei simţiri alese ş-al unei bunătăţi largi, înălţătoare, pe care ţăranul vîlcean pare c-o respiră cu aerul sănătos al văilor şi al pădurilor cari-l încunjoară. 
   32. PE CHEIA BISTRIŢEI 
   De la mînăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, văile-s tot mai înguste şi mai rîpoase, dealurile acoperite de păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă, şi închid zarea din toate părţile. E aşa de adîncă şi de sfîntă tăcerea, că înaintezi cu grijă, pare că ţie frică să nu deştepţi, cu zgomotul trecerii tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de mii de ani în liniştea acestor pustietăţi. După vrun ceas de drum cotit prin strîmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o gîlgîire de izvoare, ca şi cum o stăvilă s-ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăit de mîndră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brîul muntelui din faţă, răsar dintre copaci turnuleţele mînăstirei Arnota, sfînt lăcaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriţei, s-aşterne o poiană de toată frumuşeţa, în mijlocul ei se ridică zidurile cenuşii ale mînăstirei Bistriţa, clădire mare, arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechei şi puternicei familii a Pîrvuleştilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se-nrudească pentru mai bună pază şi îngrădire a tronului. 
   De aici încolo nu mai poţi răzbate decît cu piciorul. Chiar din spatele mînăstirii intri în cheia Bistriţei, în lumea prăpăstiilor şi-a vîltorilor: tot muntele e crăpat de sus şi pînă jos, şi pe fundul acestei tăieturi, între înalţii păreţi de piatră, s-azvîrle Bistriţa, vijelios bătîndu-şi nahlapii* de stînci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare deasupra torentului, se deschide peştera Sfîntului Grigore. O potecuţă cu trepte scobite în piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori şi mergi tîrîş prin întuneric ca vro zece paşi pînă dai subt o boltă înaltă care primeşte puţină lumină de afară prin crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfărmături de pietre în tinda peşterei, la paraclisul sfîntului Grigore; de aici se despart două hrube adînci, întunecoase; una, “a liliecilor”, unde într-adevăr huzuresc aceşti zburători ai nopţii ca în propria lor domnie, alta, “a chiliei”, care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane şterse, cu pereţii afumaţi, acoperiţi de vechi pisanii — urmele pusnicilor cari, retraşi din lume, şi-au fost închis viaţa de bunăvoie în tainiţile acestea umede şi întunecoase. 
   Toţi munţii de prin părţile acestea sunt sparţi şi scorboroşiţi** de ape. Cărări înguste şi primejdioase te poartă pe mărgini de prăpăstii în adîncul cărora ţi-e frică să te uiţi. Pe une locuri pămîntul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stînci uriaşe scoase din zid, gata să se prăbuşească. Copaci chirciţi, schilozi, cu ramuri strîmbe, ies de prin crăpăturile păreţilor de piatră. Te crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea şi neclintirea atîtor ruini.
    * Nahlap — undă. 
   ** Scorboroşit — găunos, scobit. 
   33. RÎMNICU-VÎLCII. VALEA OLTULUI 
   De la obîrşia Bistriţei, de sub curmătura Văleanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din culmea Părîngului, şi dai de cheia Recei, în pragul căreia se deschide fantastica peşteră Stogu. Te sui anevoie pe-o lungă scară de grohotiş pînă la intrarea ei largă, triunghiulară, din vîrful căreia atîrnă o stalactită de mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare, ce pare că înadins stă spînzurată acolo ca să te vestească de ce minunăţii ai să vezi mai departe. Într-adevăr, de-abia faci vro douăzeci de paşi în gîrliciul peşterei, şi te găseşti înlăuntrul unei bolţi uriaşe, din tavanul şi de pe pereţii căreia atîrnă mii de stalactite lucii şi străvezii, candelabre, potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari şi perdele horbotate, din încreţiturile cărora se preling şi cad picături de apă (“lapte de piatră“) pe creştetele stalagmitelor de jos, ce cresc în felurite forme, înălţîndu-se spre podoabele de sus. Mai în fund găseşti tidve de urşi, oase risipite de cine ştie cîte mii de ani; pe sub păretele din dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, răsfirîndu-şi apa limpede ca o pînză de lumină pe lespezi netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de lături, tainiţi încîlcite se scoboară în adîncimile întunecoase ale muntelui, în cari înaintezi orbecăind, şi de la o vreme păşeşti tot mai încet, tot mai cu grijă — temeri nedesluşite te năvălesc, începi s-asculţi tăcerea pustiului, ca un copil lăsat singur în întuneric — dorul de lumina soarelui te cheamă îndărăt. 
   Pe sub seară scoborîm în satul Olăneşti, vestit prin băile lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte în munte. A doua zi dimineaţă suntem în Rîmnicu-Vîlcii. Oraşul se urcă pe un tapşan trăgănat pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre copaci; case vechi, tupilate sub coperişuri mari, înnegrite de ploi, par adîncite în amintirea bunelor vremuri de demult. În fund, dealul Capela îngrădeşte vederea spre munţi; în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici de pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo, spre miazăzi, se-ntinde “zăvoiul” — grădina publică a oraşului. Cum ieşi din Rîmnic pe şoseaua ce suie spre Rîul-Vadului, vezi în stînga “Cetăţuia”, un schituleţ înfipt în vîrful unui deal înalt şi ţuguiet, loc de strajă şi de apărare în zilele de viforoase-nvăluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumaţi şi ucis, împreună cu fiul său, Vlad, de boierii ţării răsculaţi sub Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul la 1529. În faţa Cetăţuiei, de partea cealaltă a oraşului, se ridică, tot aşa în formă de stog, dealul Troian, pe vîrful căruia generalul Magheru îşi aşezase tabăra de panduri gata de luptă în mişcarea de la 1848. Toată Valea Oltului, această mare cetate ocrotitoare a romînilor în zile de primejdie, este plină de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pămînt de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz. Pe aici au străbătut romanii în inima Daciei, lăsînd lagăre întărite la Pons Aluti, la Buridava şi la Praetorium. Sfinte ni-s văile şi măgurile acestea, — ele au văzut aievea chipul măreţ al lui Traian, codrii lor au răsunat de tropotul cailor cari duceau la biruinţă pe cei mai mari şi mai îndrăzneţi cuceritori ai lumei; sfînt ni-i rîul acesta, cu apa învolburată şi cu nisip de aur, în undele lui s-au oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la lupoaică — ostaşii secerători de pe columna lui Traian sunt legionarii care acum optsprezece veacuri, în drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au oprit în holdele părăsite de pe Valea Oltului ş-au secerat un lan de grîu ca să-şi facă provizie. 
   Drumul larg şi neted şerpuieşte pe malul drept al Oltului. Lungi s-aştern peste luncă umbrele plopilor înşiraţi pe marginea şoselii; sclipesc în soare ca nişte bănuţi de argint frunzele sălciilor aplecate pe apă, şi e linişte, n-auzi decît şuietul Oltului, în aer e un miros de fîn şi de pădure, peste dealurile verzi ce se înşiră înaintea noastră se ridică uriaş muntele Cozia, cu creştetul pleşuv în soare. După un ceas şi jumătate de drum sosim în Călimăneşti, sat cuprins şi frumos aşezat pe malul drept al Oltului. În marginea de sus sunt băile şi marele otel, în care vara e atîta lume, şi zarvă, şi mişcare, că te crezi în mijlocul unui oraş. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele izvoare — vestitele ape mine-rale de la Căciulata. În faţa otelului e un ostrov cu fîneaţă şi drumuri printre copaci, în mijlocul ostrovului e o bisericuţă veche, zidită de Ion Neagoe-voievod pe la începutul veacului al şaisprezecelea. Sus, pe malul celălalt, e satul Jiblea; pe acolo trece noua cale ferată, care desfundă munţii şi răzbate prin strunga de la Turnu-Roşu în Transilvania. Între Jiblea şi Călimăneşti e un pod umblător. De-aici valea începe să se mai strîmteze, codrii se lasă din înălţimi pînă-n matcă Oltului, şoseaua pe une locuri e scobită-n stînci. Puţin mai în sus de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri ale mînăstirii Cozia. Clădită de Mircea-voievod aici, în spinte-cătura Carpaţilor, această mînăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi de rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut, un turn întreg din aripa stîngă s-a desprins şi s-a prăbuşit în apă, numai zidul de-afară, în care bat valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani, şi biserica din mijlocul curţii au înfruntat puterea stricătoare a vremii. Înlăuntrul acestei biserici, cu frumoasa-i catapeteazmă ce pare o horbotă de marmură, cu păreţii afumaţi, cu jilţuri de piatră lustruite de vechime, la puţina lumină ce străbate prin ferestrele-i înguste, nespus de triste ţi-apar chipurile sfinţilor, ciopîrţite de suliţile păgîneşti, — din ochii lor zgîriaţi pare că vezi lăcrimi curgînd. Aici, subt 
   o lespede cu slove şterse, odihnesc oasele marelui voievod Mircea, şi tot aici e îngropată familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, doamna Florica şi Nicolae-vodă. Un călugăr bătrîn ne spune că de lîngă strana din stînga altarului se face-o hrubă-n jos care merge pe subt albia Oltului şi răspunde din-colo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o dimineaţă, cînd au năvălit turcii pe neaşteptate, de-au spart zidurile mînăstirii, au jăfuit-o şi i-au dat foc, iar stînca pe care-a stat şi-a ospătat bătrînul voievod în ziua aceea, o stîncă singuratică sub care urlă vîltorile Oltului, se cheamă şi azi “Masa lui Mircea”. În dreptul mînăstirii, pe malul stîng, e locul numit Bivolari, unde s-au descoperit ruini de băi romane, un izvor cald şi urmele unui drum vechi, ce se pierde printre stînci. Sus, pe brîul muntelui, ascuns în codru, e un metoh al Coziei, schitul Turnu; în apropiere, pe-o stîncă înaltă se văd părăginile unei zidiri îndrăzneţe — vro strajă romană pe Olt — călugării îi zic “Turnu lui Traian”. 
   De la Cozia-n sus şoseaua urcă şerpuind prin spintecătura din ce în ce mai strîmtă şi mai prăpăstioasă a munţilor. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oţel, s-azvîrl printre stînci în valurile grele, tulburi, gălbui ale măreţului Olt. Freamătă codrii de vuietul apelor. Departe, pe zările-nalte, vezi, peste pădurile posomorîte, cîte-o poiană verde, bătută de soare. Drumul se dă după îndoiturile Oltului schimbînd priveliştile ca într-o panoramă, aşa că nici nu bagi de seamă cum trec cele cinci ore pe cari le faci cu trăsura de la Rîmnic pînă la graniţă. Cam pe la jumătatea acestui drum, cum scapeţi de după un morman de stînci năruite, deodată munţii se dau la 
   o parte, o luncă veselă, luminoasă se deschide jos la poalele codrilor, vezi înainte un pod alb, mai departe drumul urcă iar şi, cotind pe după o coastă, se pierde ca o dungă de fum. În stînga se desface o vale largă, cu livezi şi ogoare de porumb aşternute la soare. Din fundul acestei văi s-aude viind un vuiet, ca un ropot de ploaie — e Lotrul, vijeliosul Lotru, care, izvorînd din depărtatele steiuri ale Parîngului, taie de-a curmezişul partea de miazănoapte a Vîlcii, deschide plaiuri frumoase, holde neaşteptate şi vetre de gospodari în ascunzişurile munţilor, mişcă mori, pive şi hierăstraie, şi vine mîndru să-şi verse în Olt undele-i limpezi, ce parc-aduc cu ele coloarea pajiştilor, răcoarea şi freamătul codrilor prin cari-au trecut. De pe podul înalt, aşternut pe gura Lotrului, ne uităm cum undele verzui ale acestui rîu învîrstează pînză lată a Oltului, întinzînd pe lîngă malul din dreapta o făşie luminoasă, ca şi cum apele celor două rîuri împreunate n-ar vrea să se amestece. 
   La cîteva minute de-aici, pe valea Lotrului, într-un adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. Mulţi orăşeni iubitori de natură, de linişte şi de aer curat vin să-şi petreacă vara aici. În faţa satului, dincolo de Lotru, se înalţă ca un foişor Ţurţudanul, de pe al cărui creştet pleşuv şi ascuţit se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor, peste spinările vinete ale munţilor şi pe văile înnoptate de codri, pe ferme-cătoarele văi, prin cari şerpuiesc, luminoase, cele două rîuri. În spatele Ţurţudanului se văd la rînd trei munţi golaşi, trei namile de stînci ce se rotunjesc în sus ca nişte turle uriaşe: oamenii de pe-aici le-au dat numele sfinţilor Mihai, Gavril şi Vasile. Tot pe Lotru, dar în fund detot, dincolo de meterezele Părîngului, e Voineasa, sat mare şi bogat, tăinuit în mijlocul codrilor silhui, într-un luminiş adăpostit, unde iernile sunt dulci şi verile răcoroase, şi unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui cuib de romîni ne aminteşte aşa de bine veacurile petrecute de strămoşii noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe cînd curgeau pe şesurile Dunării puhoaiele de barbari. 
   De la gura Lotrului în sus şoseaua se îndoaie în urcuşuri trăgănate prin adînca deschizătură a Oltului, al cărui torent, rupînd stăvilarele munţilor, aci, strîns între ziduri de stînci, goneşte devale cu zgomot de vijelie, aci, întins la poalele unui codru, se odihneşte molcom şi străveziu pe largi aşternuturi de nisip. Drumul nostru pe Valea Oltului se încheie la graniţa ţării, din sus de Rîul-Vadului, la strunga de la Turnu-Roşu, care, în vechime, întărită de romani, purta măreţul nume de “Poarta lui Traian”. Aici Oltul desfundă munţii, spintecîndu-i din creştet pînă-n temelie, şi-şi deschide drum larg în văile noastre. Pe undele lui ne vin cîntece duioase din Ardeal, glasuri de dor din Ţara Bîrsei, tînguitoare doine din cîmpiile Făgăraşului, pe undele lui ne vin amintiri sfinte din Avrig, din satul care ne-a dat pe cel dintîi dascăl romîn, pe nemuritorul Gheorghe Lazăr. De-aici ne uităm şi cu drag, şi cu durere în sus, pe albia Oltului... Dincolo de munţii aceştia sunt fraţi de-ai noştri, ş-acolo e o parte însemnată din istoria noastră. Cîte steaguri n-au fluturat pe-aici, cîte oşti n-au curs prin strunga aceasta în muntele şi sîngeroasele războaie pe cari au avut a le purta strămoşii noştri cu neamurile megieşe! 
   34. LA CÎINENI 
   Ne-ntoarcem devale-n Cîineni, sat mare, aşezat de-o parte şi de alta a Oltului ca la o fugă de cal din pragul ţării. Aici e răspîntia vechilor drumuri de şleau cari leagă Oltenia şi Valahia mare cu Transilvania, aici e întîiul popas al chervanelor ce vin de dincolo-ncărcate cu mărfuri şi umplu bătătura cîr-cimelor, toamna mai ales, pe vremea iarmarocului de la Rîureni. Trecem de partea cealaltă a Oltului pe-un pod plutitor. 
   Soarele scapătă-n asfinţit, puind cununi de aur pe creştetele codrilor. Acum, de pe ţărmul stîng, în pacea amurgului, aruncăm cea din urmă privire dincolo, pe pămîntul Olteniei, în acea grădină frumoasă, plină de podoabe, de cîntece şi de legende, pe acel pămînt binecuvîntat în care rîurile curg pe nisip de aur, munţii, înveliţi de codri nemăsuraţi, ascund în sînul lor comori necunoscute, dealurile sunt acoperite de vii şi de livezi, cîmpiile — de holde îmbelşugate. În Oltenia şi-au înfipt romanii cele dintîi steaguri cuceritoare, şi tot în Oltenia am avut cel dintîi voievodat; iar la zile grele Oltenia ne-a dat pe Mihai Viteazu, pe fraţii Buzeşti, pe Tudor Vladimirescu, atîtea suflete mari, atîtea pagini frumoase şi înălţătoare în istoria neamului nostru. 
   Închisă între Carpaţi, Dunăre şi Olt, partea aceasta a ţării, păzită chiar de hotarele ei, a fost mai puţin bîntuită de năvălirile barbarilor şi mai apărată de amestecul popoarelor străine. În ea s-au păstrat neatinse şi firea, şi graiul, şi portul romînesc. Casele, livezile, drumurile în Oltenia sunt mai îngrijite decît în alte părţi şi oamenii sunt mai dezgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă în Dumnezeu. Pe marginea şoselelor, pe la fîntîni şi pe la răspîntii, adesea vezi cruci zugrăvite, icoane aşezate prin copaci, sfinte semne de credinţă, cari amintesc că pretutindeni e casa Domnului — în faţa lor drumeţul se opreşte, îşi ia căciula în mîna stîngă, îşi pleacă fruntea cu evlavie şi se închină. 
   Păstor în munţi, plutaş pe Olt, plugar la cîmp, sau precupeţ la tîrg, băştinaşul mîndrei Oltenii e pretutindenea “cruce de voinic”, romîn deştept şi vrednic, făcut să ţie piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el, gata să lupte morţiş pentru ceea ce i s-o părea lui că-i sfînta dreptate, — în firea lui aprigă şi zvăpăiată, în pornirea lui caldă la visuri mari şi la fapte îndrăzneţe are ceva din popa Farcaş, şi ceva din banul Mărăcine. Tinereţea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viaţă au făcut să se zică despre olteni că au “douăzeci şi patru de măsele”. 
   35. PE ARGEŞ. CURTEA-DE-ARGEŞ 
   De mînecate pornim călări din Cîineni pe drumul neted ce se lasă, şerpuind printre colinele plaiului Loviştea, în valea mîndră şi bogată a Topologului. Trecem prin şirul de sate ce-şi aştern livezile şi holdele pe poalele trăgănate ale muntelui Cozia, şi pe la amiază scoborîm în Sălătruc, sat de cherestigii şi drăniceri, aşezat între păduri de brad pe apa Topologului, ce izvorăşte de sub pripoarele Făgăraşului, taie-n lung toată partea muntoasă a judeţului Argeş pînă-n măgurile Pleşoiului şi se varsă în Olt, puţin mai sus de gura Luncavă-ţului. Pe valea asta, în satul Bălceşti, s-a născut, acum optzeci de ani, Nicolae Bălcescu, unul din cei mai mari scriitori ai noştri, înflăcăratul patriot de la ’48 şi neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase zile din viaţa neamului nostru. 
   De la Sălătruc lăsăm drumul mare ş-o luăm oblu, pe cărări de codru şi pe scursuri de puhoaie, peste culmea Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel mai înalt vîrf al Carpaţilor noştri (2.547 m), şi-şi întinde spinarea ca un zid despărţitor între cele două văi frumoase şi rodnice ale acestui judeţ: valea Topologului şi valea Argeşului. Pe la toacă sosim în satul Căpăţineni. O dulce boare adie dinspre miază-noapte. Cîţiva nori albi îşi lunecă umbrele pe desişul verde al codrilor. Freamătă valea de vuietul morilor şi-al hierăstraielor. În apropierea acestui sat, între doi munţi păduroşi, pe vîrful unei stînci uriaşe deasupra rîului Argeş, stă singuratică, pustie şi dărăpănată “Cetatea lui Vlad Ţepeş”, la zidurile căreia se zice c-au muncit, ca salahori, boierii tîrgovişteni, răzvrătiţi împotriva cruntului domn. Tot pe valea asta, puţin mai jos, în dreptul satului Poenarii, se văd dărîmăturile palatului domnesc zidit de Ţepeş-vodă cu aceiaşi salahori. Pe vremile acelea de bîntuire şi de jaf, aici, în locurile acestea depărtate şi sălbatice, în ascunzătorile acestea păzite de întunecoasa desime a codrilor, îşi închidea vajnicul voievod soţia şi averile, iar el se lăsa cu oastea la cîmp şi sta vitejeşte în calea vrăjmaşilor ce ne călcau hotarele. 
   În amurgit sosim la Curtea-de-Argeş. Cine-ar mai zice azi că acest orăşel retras, liniştit, cu căsuţele lui joase, împrăştiate pe coasta unui deal, a fost odinioară capitala ţării! Nimic — nici măcar ruinele nu i-au mai rămas din vechea-i mărime. În jurul Bisericii Domneşti, unde se odihnesc oasele primului nostru voievod, Radu Negru, de-abia se mai văd din bălării urmele vechiului palat al Basarabilor. Şi, totuşi, călătorii din toate părţile lumii se abat cu drag prin părţile acestea. Ei vin să vadă minunata zidire care întrupează visul voievodului-artist de-acum patru sute de ani. În mijlocul unei lunci, ce se aşterne puţin mai în sus pe malul stîng al Argeşului, la poalele Carpaţilor, ca din vrăjirea unor basme, răsare uimitor de frumoasă, cu turlele ei zvelte aurite, încinsă de brîie albe sculptate în piatră, strălucitoare ca un juvaier, mîndra biserică a Curţii-de-Argeş. Ridicată pe la începutul veacului al şaisprezecelea de înţeleptul şi cuviosul domn Neagoe Basarab, stricată apoi de vreme, de foc şi de cutremure, ea a fost din nou întemeiată şi împodobită după vechile-i izvoade în zilele gloriosului nostru rege Carol. Zidită toată în piatră, îmbrăcată ca într-o reţea de sculpturi migălite cu o rară măiestrie, clădirea întreagă pare c-ar fi dintr-o singură bu-cată, şi, ori din ce parte-o priveşti, îţi înfăţişează o desăvîrşită armonie de linii şi de proporţii. E fără îndoială una din cele mai frumoase biserici ale Răsăritului creştin. Vechea legendă spune că meşterul Manole, pentru ca s-o poată isprăvi, a trebuit să-ngroape de vie în zidurile ei pe buna şi scumpa lui soţie, vrînd înţelepciunea poporului să ne arate cu aceasta cîtă jertfă şi tărie de suflet se cere unui om ca să poată duce pînă la sfîrşit o aşa de grea, o aşa de măreaţă şi de minunată lucrare. În faţa bisericii, pe partea cealaltă a drumului, e vestita şi binecuvîntata cişmea, numită “Fîntîna lui Manole”. 
   Puţin mai la deal, în marginea luncii, e aşezat palatul episcopiei de Argeş, reînnoit o dată cu biserica. De la una din ferestrele acestui palat îmi las privirea-n jos, pe valea adormită sub farmecul lunei. Noaptea e limpede şi răcoroasă. 
   Peste toate domneşte o linişte care te-ndeamnă la visuri. Nu-mai Argeşul, călător fără odihnă, trece hăulind pe spintecătura văilor, şi undele lui vorbesc întruna, cînd mai tare, cînd mai încet. Vorbesc undele lui de măreţia şi frumseţile Negoiului, din coapsa căruia au izvorît, de codrii lui deşi, adînci, nes-trăbătuţi, unde fiarele şed fără frică tolănite-n luminişuri ş-ascultă ca omul cîntecul privighetorilor, unde muşchiul e moale ca perna de puf, şi izvoarele, albe ca spuma laptelui, şi brazii aşa de-nalţi, că-ţi cade căciula din cap cînd stai să te uiţi în vîrful lor. Vorbesc undele Argeşului de străşnicia stîncilor de la Chei, pe care le-au biruit şi le-au lăsat în urmă ca pe nişte cetăţi dărăpănate, vorbesc de comorile pămîntului acestuia îngrăşat cu sîngele atîtor viteji, de mîndreţea plaiurilor, de rodnicia păşunilor şi holdelor pe cari le scaldă, de turmele pe cari le-au adăpat, de chiotele ciobanilor şi de tînguirea dulce-a doinelor, pe cari le-au ascultat cu drag în lunga şi zbuciumata lor călătorie. Trece bătrînul Argeş devale, îndoindu-şi albia spre răsărit, pe lîngă oraşul Piteşti, unde s-au născut fraţii Dumitru şi Ion Brătianu — două figuri mari, luminoase în istoria politică a patriei noastre, — deaici, din ce în ce mai potolit, se lasă în largul neteziş al cîmpiilor, şi, după ce-şi trage în matca-i nisipoasă din stînga Neajlovul şi Glavaciocul, din dreapta Vîlsanul, Rîul Doamnei, Sabarul şi Dîmboviţa, abate spre miazăzi, taie şesul Ilfovului şi merge de se toarnă-n Dunăre, în dreptul Olteniţii. 
   36. CÎMPULUNG 
   De la Curtea-de-Argeş o luăm de-a dreptul peste muscele şi, după şase ceasuri de umblet mai mult prin pădure, sosim pe la prînzul cel mare în Cîmpulung. Oraşul se întinde pe-o vale răcoroasă la poalele munţilor. Dealuri acoperite de livezi îl adăpostesc de vînturi. Rîul Tîrgului îl spală şi-l înveseleşte cu undele lui limpezi şi gălăgioase. Străzile sunt drepte, curate, umbrite de arbori — mai toate casele au grădină; unde te uiţi, vezi numai flori, răzoare de flori pe lîngă ostreţe*, glastre de flori în cerdacuri şi pe la ferestre — oraşul tot e împodobit cu flori. 
   Aici, la locul acesta liniştit, retras, a descălecat acum şase sute de ani primul nostru voievod, Radu Negru, care s-a scoborît din Făgăraş pe matca Dîmboviţii ş-a venit să întemeieze “ţara nouă“ dincoace de Carpaţi. Aici s-a aşezat cea dintîi capitală a Romîniei — cuibul de scurtă odihnă al legendarului vultur menit să despice atîtea vijelii cu zboru-i îndrăzneţ — aici s-a ridicat de norocosul descălecător cea dintîi biserică domnească, în amintirea acelor zile mari şi însemnate de la cari un alt drum ni se deschide şi începe o nouă istorie pentru neamul nostru. 
   Mă opresc gînditor în faţa chipului de bronz al falnicului Basarab — păstor cuminte, care şi-a tras turma din bătaia fiarelor. Cum să nu te simţi mîndru că eşti romîn şi cum să nu rămîi uimit de tăria neamului tău şi să nu-l slăveşti, cînd cugeţi la cîte s-au petrecut de atunci... la cîte primejdii au învăluit mîna aceasta de oameni, sămănată pe brîiele Carpaţilor — şase veacuri de lupte şi de zbucium, şase veacuri de neadormită şi dîrză împotrivire la năvala atîtor vrăjmaşi, cari-aduceau în ţara asta blîndă urgia şi jaful războiului cu toate cruzimile lui: stricarea gospodăriilor şi sălbăticirea oamenilor, izvoarele munţilor roşite de sînge, oraşele-n flăcări, femei desculţe, cu prunci în braţe, alergînd pe lanurile pustiite, sute de leşuri zăcînd nengropate pe marginea drumurilor!... Şi ce de viteji şi-au pus zilele lor punte biruinţii, pînă să răsară şi pentru noi mult aşteptata zi de mîntuire şi de 
   * Ostreţ — gard, îngrăditură de pari, de şipci, de zăbrele. 
   linişte! N-a fost pe lume un neam mai încercat ca al nostru. N-a fost popor care să-şi fi plătit mai scump dreptul de a trăi în ţara şi-n legea lui, popor pe care să-l fi împins la jertfe mai mari adînca dragoste de moşie şi dorul de neatîrnare. 
   37. RUCĂR. DÎMBOVICIOARA 
   De la Cîmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa şosea care s-aşterne ca o prispă netedă pe vîrful Mateiaşului, de unde-n largi şerpuiri trăgănate se lasă-n valea Dîmboviţii, ascultă şuietul apelor şi zgomotul morilor şi joagărelor de la Dragoslave şi de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste măgurile umbrite de brazi şi trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, în Ţara Bîrsei. Ne oprim cîteva minute la Nămăeşti, la mînăstirea de călugăriţe, adăpostită-ntre copaci, cu vestita bisericuţă scobită în inima unei stînci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panoramă, oraşul Cîmpulung, cu mîndrele-i împrejurimi. După două ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, aproape un orăşel, aşezat sub straşina Carpaţilor, la răspîntia a două ape, în una din cele mai încîntătoare văi ale judeţului Muscel. Toate te-nve-selesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, şuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfăţişarea mîndră şi voinicească a gospodarilor, chipul rumăn şi luminos al rucărencelor, şi portul lor adevărat romînesc, ţesut, lucrat şi înflorit de mîna lor c-o măiestrie pe care nu ştiu singure de unde-au învăţat-o. În jurul acestui cuib fericit munţii îşi desfăşură podoabele lor de o măreţie sălbatecă, ţancuri ascuţite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi şi stau înşirate, ca nişte străji de veci, pe graniţile zării, la îngînarea pămîn-tului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, îşi ridică Păpuşa creştetu-i înalt, rotund ca o turlă de biserică. De-acolo, din coapsele Păpuşii, zbucneşte Rîuşorul, şivoi puternic, care sparge meterezele de stînci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, şi-n goana-i nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-i astupe matca — învolburat şi alb de spumă soseşte-n Rucăr, şi rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de măcinat, sumane de bătut, buşteni de retezat şi de-nfeliat în scînduri, şi Rîuşorul, sprinten şi harnic, se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar cînd îşi isprăveşte de lucru, voios se duce de se culcă în patul larg al Dîmboviţii, rîul norocos care-a călăuzit paşii celui dintîi voievod al Munteniei şi care străbate capitala unde s-a încoronat cel dintăi Rege al ţării Romîneşti. 
   Din Rucăr plecăm călări la Dîmbovicioara. Şoseaua se urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stîncoşi ai Scări-şoarii, avînd în stînga zidul de piatră al muntelui, în dreapta desfăşurarea văilor, aci repezi, adînci, prăpăstioase, aci larg deschise în tăpşane regulate, acoperite unele de fîneaţă, altele de păduri răcoroase. De la Podul-Dîmboviţii, lăsăm şoseaua şi cîrmim la stînga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe lîngă hierăstraiele Dîmbovicioarei. Dar iată că în faţa noastră se ridică un munte înalt şi drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfîrşitul lumii. Ne-apropiem, şi deodată, la o cotitură, ni se deschide, printre două stînci colţuroase, intra-rea înlăuntrul muntelui, cheia adîncă şi îngustă a Dîmbovicioarei. E răcoare, şi vuietul apei răsună aşa de tare, că nu-ţi mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază-n sus la namilele de stînci aninate de pereţii cheii ca nişte dihănii ce stau la pîndă, gata să se prăbuşească peste noi. 
   Deasupra noastră se zăreşte un petecuţ de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuţite ale înaltelor ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veşnică. Pe sus vezi cîte un brad ieşind strîmb şi chircit din crăpătura unei stînci, mirat şi el de fioroasa singurătate în care se găseşte, întinzîndu-şi cetenele-i triste, în aşteptarea zadarnică a unei raze de soare. Mergem aşa, în sus, pe matca întortocheată a rîului, vreo jumătate de ceas, şi deodată cheia se lărgeşte: în păretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatră, se deschide gura neagră a “Peşterei”, în hăul căreia intrăm cu lumînări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsător, din cînd în cînd auzi cîte-un strop picurînd din tavanul scund, şi-n jocul slabei noastre lumini, pe păreţii umezi şi scofîlciţi ai hrubei se-nşiră tot felul de vedenii urîte. Mă cred într-o lume din basme. Un glas bătrînesc pare că vine de departe, din adîncul beznei, şi-mi spune: “În văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără lumină, goi, slabi şi-nfricoşaţi, cei dintîi oameni — strămoşii voştri ai tuturora — din fundul acestor tainiţi au izvorît încetul cu încetul miile de popoare ce-au împînzit pămîntul... Măsoară drumul pe care l-a străbătut, numără stepenele pe cari le-a suit omenirea de la sălbăticia şi întunecimea acestor vizuini pînă la puterea şi strălucirea ei de azi, şi vezi din ce depărtată obîrşie te tragi, şi cîtă muncă i-a trebuit vieţii ca să se desfacă din noaptea ce-o învăluia la început şi să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină...” 
   “Mai în larg, mai în lumină...” Înţelesul acestor cuvinte capătă aici o deosebită însemnare, şi mereu mi le rostesc în gînd, nerăbdător de a ieşi mai curînd din peşteră; mereu îmi revin pe buze, tot timpul cît scobor lunga strîmtoare a cheiei. Mi-e aşa de dor de cer, de soare, de arbori — un vac de om mi se pare de cînd n-am mai văzut pămînt întins şi verde înaintea mea. 
   38. TÎRGOVIŞTEA. RUINILE 
   Dormim noaptea la Podul-Dîmboviţii, un sat cuibărit în fundul unei văi adînci, închis din toate părţile, ca o căldare. Pe creasta zidului de stînci dinspre miazănoapte se văd rămăşiţele unui vechi castel. Nu se ştie al cui a fost. Bătrînii spun c-aşa l-au apucat. Mulţi au căutat comori pe sub ziduri, căci mereu se zărea noaptea jucînd o pară albastră, acolo, la “Ruina Pustie”, cum îi zic ei. Ceva mai în jos, dincoace de ruinile cetăţii lui Negru-vodă, pe malul drept al Dîmboviţii, e satul Stoeneşti, unde s-a retras Mihai Viteazu, acum trei sute de ani aproape, să-şi odihnească mica lui oaste în urma strălucitei biruinţi de la Călugăreni. 
   De la Podul-Dîmboviţii o luăm spre răsărit, pe cărări de turme, peste muscele; prin codri de brad şi de fag suim din greu muntele Leaota, care se desface din culmea Bîrsei şi se lasă-n podişuri trăgănate pănă-n măgurile de var şi de cărbune de la Şotînga. Mînem la o stînă pe vîrful Leaotii. A doua zi ne scoborîm în valea Ialomicioarei, şi pe la asfinţitul soarelui sosim la Tîrgoviştea. Oraşul e aşternut în limpeziş, pe malul drept al Ialomiţii. Un lung şir de coline, acoperite cu vii, îngrădesc zarea spre răsărit, iar în mijlocul acestor coline, pe vîrful cel mai înalt, se vede ridicîndu-se falnică dintre copaci Mînăstirea Dealului; întreagă, strălucitoare, stă mîndră în faţa oraşului, ca şi cum vremea ar fi adormit la pragul ei. Acolo, în tinda bisericei, într-o raclă de sticlă se păstrează capul lui Radu cel Mare, întemeietorul mînăstirei (acum patru sute de ani) şi capul lui Mihai Viteazu, pe-a cărui frunte a strălucit, în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai glorioasă coroană la care-a ţintit vreodată visul de mărire şi de dreptate al neamului romînesc. 
   Aici, în Tîrgoviştea, şi-a aşezat Mircea-vodă scaunul domniei cătră sfîrşitul veacului al paisprezecelea, şi, fiind lunca deschisă şi fără apărare, a făcut şanţuri şi ziduri tari împrejurul cetăţii, şi 333 de ani a rămas aici capitala ţării. În vremea asta oraşul a fost adesea bîntuit de oştile turceşti, şi cu toate nenorocirile cari l-au învăluit, a mers înainte, s-a rîdicat şi s-a îmbogăţit mereu. Domni după domni l-au înfrumuseţat şi l-au dăruit cu mitropolie, cu biserici, cu tipografie; subt înţeleapta şi blînda stăpînire a lui Matei Basarab, mulţimea norodului ajunsese la 60.000 de suflete. 
   Ce viaţă, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe uliţile acestea, astăzi aşa de liniştite, aproape triste! Aici bătea inima ţării, cu toate grijile şi bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Veneţia, din Genova şi de la Ţarigrad. Ei aduceau în acest “Damasc al Romîniei” scule şi covoare scumpe, mătăsuri cusute cu fir de aur, haine şi podoabe pentru mitropoliţii şi gospodarii ţării, pentru domniţele şi bogatele jupînese de pe vremuri. Şi de-aici porneau, pe cele patru porţi ale cetăţii, chervanele-ncărcate cu lînă, cu miere, cu sare şi cu zaherele, ce-mprăştiau vestea despre dărnicia şi-mbelşugarea pămîntului nostru pănă-n cele mai depărtate schele ale Europei. 
   Acum Tîrgoviştea e un oraş de amintiri. Zidurile cetăţii s-au năruit, şanţurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau palatele şi edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar curţile domneşti, mîndrele curţi de pe malul Ialomiţii, înlăuntrul cărora s-a urzit o parte aşa de însemnată din istoria patriei noastre, au rămas părăginite, — un morman de ruini înecate de bălării, bolţi surpate, grămezi de moloz sprijinind cîteva ziduri afumate, în cari se văd ca nişte răni spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odaie îşi mai păstreză cei patru păreţi lăturalnici : din mijlocul ei se-nalţă doi salcîmi. În toate părţile se-ntind desişuri mari de bozii şi de urzici, de jur împrejur pămîntul creşte, ca şi cum ar vrea să năpădească şi să înghită şi aceste biete rămăşiţi din ceea ce-a fost odată fala şi podoaba Tîrgoviştii. Ce păcat că nu ni s-a putut păstra măcar palatul acesta, ca o mărturie scumpă a vremilor trecute! Am fi venit aici din toate unghiurile ţării, am fi alergat aici, ca la o şcoală înălţătoare, să ascultăm şoapta zidurilor sfinte şi să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi păşit cucernici prin sălile largi şi tăcute ale bătrînilor voievozi, ş-am fi putut zice: pe uşa asta a intrat marele Mircea cînd s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul Ţepeş peste oraşul lui domolit şi spălat de fărădelegi; în jilţul acesta a stat viteazul Mihai, pe cînd în mintea lui cutezătoare se împînzea un vis măreţ — o ţară întinsă, puternică şi glorioasă, toată suflarea romînească subt un singur sceptru. Dar a bătut nemilos viforul vremii, mai aprig decît războaiele şi decît focul, ş-a pustiit mîndrele curţi, ş-a surpat zidurile falnicului palat, în încăperile căruia n-a stat nici un domn fanariot. Numai biserica a rămas, cu sfinţii ei zgîriaţi de suliţile turcilor, şi înaltul turn al Chindiei, unde vegheau străjile şi unde bătea meterhaneaua* cînd s-aşezau domnii la masă. 
   Doarme bătrîna Tîrgovişte, cetatea atîtor glorioase amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul veacului trecut, ş-a dat atuncea ţării trei poeţi însemnaţi, aproape în acelaşi timp: pe Eliade, pe Alexandrescu şi pe Cîrlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai mişcat, să reînvie cetatea moartă, ca-n bunele vremuri de demult la cîntecele lui Orfeu. 
   39. PE IALOMIŢA. DE LA TÎRGOVIŞTE LA PETROŞIŢA 
   Şoseaua care se rîdică din Tîrgovişte spre munţi merge pe stînga Ialomiţii, de-a lungul văii ce se deschide ca o albie între două şiruri de dealuri din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai repezi şi mai împoncişate** . E o dimineaţă senină şi răcoroasă de pe la sfîrşitul lui august. Trecem pe sub viile şi livezile aşternute pe costişa din dreapta. De sus, de pe măgura 
   * Meterhanea — muzică militară, fanfară. 
   ** Împoncişat — aşezat poncis, încrucişat. 
   cea mai înaltă, ne priveşte Mînăstirea Dealului. Puţin mai în fund, pe un alt vîrf de măgură, stă mînăstirea Golgota, întemeiată de Pătraşcu-vodă, tatăl lui Mihai Viteazu, iar mai jos, la curmătura dealului, ferită de privala lumii, e Viforîta, mînăstire de călugăriţe. 
   Dulce miroase în aerul dimineţii fînul de pe luncă, şi-i aşa linişte — nu se aude decît tropotul cailor pe drumul neted şi uscat. În urma noastră, Tîrgoviştea s-afundă, se şterg una cîte una turlele numeroaselor ei biserici. Un farmec deosebit dă acestei văi priveliştea căsuţelor albe ce se ivesc dintre pomii încărcaţi de rod; sate mari, îndestulate, îşi întind gospodăriile de o parte şi de alta a rîului pînă-n negura munţilor. Printre ele trece calea ferată la băile Pucioasa. Iată Doiceştii, sat vechi, care-şi are şi el istoria şi ruinele lui de întăriri şi de palate: se spune din bătrîni c-aici se trimiteau doicile cu pruncii domneşti cînd era război în ţară. Mai încolo, după un crîng de aluniş, Şotînga îşi dişterne livezile de pruni şi ogoarele de porumb pe malul drept al Ialomiţii, pe trăgănatele tăpşane ce-ascund în sînul lor bogate straturi de cărbune. Iată Lăculeţele: în stînga, o fabrică mare — pulberăria statului, în dreapta, pe măgura ce se-nalţă chiar din marginea şoselii, sunt presărate vile frumoase, vesele, cu grădiniţi în faţă, cu drumuri prunduite ce se deapănă pe sus, în rotocoale largi, de la uşă la uşă — ai zice că un oraş nou stă să răsară, împins de comorile dinlăuntrul pămîntului. De-aici încep Glodenii, satul norocos sub care gîlgîie izvoarele de păcură: o sută de guri sorb afară bogăţia aceasta minunată, stoarsă din nămolul gras al vechilor mări, adunată picătură cu picătură în mii şi mii de veacuri, gonită din cine ştie ce depărtări, pe jgheaburi întunecoase, de uriaşele frămîntări ale globului şi strînsă aici, ca de o mînă prevăzătoare, în tăinuitele cisterne ale adîncului. Un miros care nu e deloc plăcut ne vesteşte c-am intrat în Pucioasa, aşezare frumoasă, într-o vale deschisă, pe rîul Ialomiţa, de o parte şi de alta dealuri uşor trăgănate, în fund, priveliştea munţilor acoperiţi de codri; dincolo de rîu, de subt o ruptură de mal, ţîşnesc binefăcătoarele izvoare de pucioasă şi de fier. Peste deal, spre apus, sunt băile de iod de la Vîlcana. Un izvor de pucioasă mai e şi la Bezdead, cel mai întins şi mai bogat sat din munţii Dîmboviţii. Acolo, în marginea de sus a satului, e un zid înalt de stînci foioase, numit — pentru ecoul răspicat şi puternic pe care-l dă — “Malul-de-răsună“. 
   De la Moţăeni în sus valea începe să se strîmteze; şoseaua ţine mereu şerpuirile Ialomiţii, care de-aci încolo prinde-a lua glas: tot mai limpezi şi mai repezi s-azvîrl undele ei printre bolovani, îmbrîncind pe unii cu mînie, mîngîind pe alţii şi puindu-le pe creştet rotunde coifuri de oţel. Intrăm pe la amiază în Petroşiţa, sat mare cu mai multe cătune frumos revărsate pe brîiele plaiului — de jur împrejur case albe, din ce în ce mai rare, se urcă pe coastele dealurilor, ca şi cum s-ar fi luat la întrecere: care să privească mai de sus — în lungul apei, hierăstraie, mori, pive şi dîrste, zorite, se strigă unele pe altele pînă hăt, în capătul de sus al Moroenilor, de unde-ncepe înalta pustietate a munţilor, măreaţa şi liniştita împărăţie a Bucegilor. 
   40. PRIN CHEIA TĂTARULUI LA SCHITUL PEŞTERA 
   De la Moroeni părăsim şoseaua, care, încovăindu-se pe sub poalele unui munte frumos cu nume urît, răzbate prin bezna codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia, şi-naintăm pe jos, călăuziţi de-un pădurar, pe năprasnica spintecătură a Ialomiţii. Trecem anevoie peste prăbuşituri de stînci, chemînd uneori şi braţele-n ajutor; urletul apei ne sileşte să vorbim tare. 
   — Nu ne-om rătăci, bade Stane, să-nnoptăm pe-aici?! 
   Pădurarul se uită liniştit la noi şi zîmbeşte; apoi, ridicînd mîna, ne-arată la stînga-n fund, printre cheliile munţilor, un ţugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. 
   — Stă soarele pe Zănoaga... avem destulă vreme. Acolo să vedeţi mîndreţe. Sus detot, chiar pe vîrful Zănoagei, s-aş-terne-o pajişte frumoasă, care se cheamă “Podu-cu-florile”, că-i numai flori toată, şi la mijloc e un lac aşa cît faţa unei arii de mare, şi-i limpede, limpede apa, ca lacrima, iar împrejurul pajiştii, pe mărgini, sute de stînci înalte şi colţuroase stau înşirate, parcă-s puse s-o păzească. Povestesc bătrînii că s-au fost ascuns odată acolo nişte domniţe pe care le fugăreau tătarii, şi cînd le-au dat păgînii de urmă, ele s-au suit sărăcuţele pe stînci şi s-au azvîrlit în prăpastie, undeau pierit... 
   Trecem printr-o rarişte de fagi şi ieşim la “Cheia Tăta-rului”. Aici Ialomiţa deschide vitejeşte porţile Bucegilor şi se aruncă peste sfărîmăturile stăvilarelor, prin adînca desfundătură a muntelui, ce răsună ca un gang uriaş, de vuietul nahlapilor. Păşim cu grijă printre stînci prăbuşite, subt îngusta făşie de cer întinsă, trîmbă de lumin-albastră pe crestele celor două ziduri de piatră ce se ridică, drepte, înalte, năprasnice, de-o parte şi de alta. 
   Dar ce frumoasă şi veselă privelişte ni se deschide la ieşirea din cheie! Deodată valea se lărgeşte, desfăşurînd în dreapta podişuri întinse, verzi, descoperite, pe legănarea cărora te uiţi ca pe valuri în sus, pînă-n cătarea Vîrfului-cu-Dor, la stînga se-nalţă trăgănat muntele Padina, în crestătura căruia se vede-o căsuţă albă, singură-ntre stînci — vama de la Strunga; în fund, în faţa noastră, peste dungile de brădet ce se diştern pe vale ca nişte grădini, se ridică, vinete şi prăpăsti-oase, meterezele Obîrşiei. Aerul dulce, răcoros, miroase-a pajişte şi-a pădure. Soarele scapătă după muchea Padinei. 
   Valuri de umbră îneacă valea. Trecem pe lîng-un hierăstrău părăsit, peste grămezi de leaţuri şi de scînduri înnegrite de ploi. Nu se aude decît şuietul potolit al apei, ce pare că stă s-adoarmă, culcată între răzoare de flori. Şi toate ni se par sfinte în singurătatea şi în măreţia acestui cuprins. Înaintăm tăcuţi, ca-ntr-un templu, în adînca linişte-a-nserării. Un călugăr ne iese-nainte şi ne urcă pe-o potecuţă tăiată-n brîul muntelui din stînga. Suntem la schitul “Peştera”. 
   Pe-un prag ridicat deasupra vîltorilor Ialomiţii, o spărtură largă se deschide, boltindu-se în coasta stîncoasă a muntelui Bătrîna. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit ca un fund de corabie, e o bisericuţă, pe de lături, pe lîngă păreţii umezi şi-nnegriţi de fum, cîteva chilii scunde, întunecoase, adăpostesc vro doi-trei călugări, ale căror chipuri au împrumutat ceva din sălbătăcia peşterei. Un izvoraş limpede lunecă pe sub zidul din stînga. În fund tavanul se pleacă şi păreţii se apropie, ca şi cum ar vrea să-ţi închidă trecerea. Multă vreme nu s-a ştiut ce e mai departe. Mîna îndrăzneaţă şi scotocitoare a omului a spart în sfîrşit şi încuietorile acestor tainiţi. Acum vestita peşteră te lasă să intri în toate cămările ei, să străbaţi departe în fioroasele-i adîncuri, s-auzi şopotul izvoarelor ascunse şi plescăitul răsunător al cascadei — o ploaie de pietre scumpe la lumina torţiilor — să vezi cele două lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fără nici o-ncreţitură, sub mîndre pologuri de piatră, din vîrful cărora atîrnă felurimi de ciucuri albi şi lucii ca de marmură, şi de-aici să te urci în marele dom al peşterii, subt uriaşa boltă împodobită cu stalactite, — în minunatul palat unde-au împărăţit odinioară “urşii speluncilor”, ale căror oase zac, de cine ştie cîte mii de ani, risipite pe lîngă păreţi. În fund de tot este 
   o altă încăpere largă — cea din urmă — care, pentru frumuseţea şi bogăţia stalactitelor ei lungi şi sclipitoare, s-ar putea numi “sala coloanelor de marmură“. 
   41. PE OBÎRŞIA. LA OMUL. PE VALEA CERBULUI 
   E frig; încă n-a răsărit soarele, şi noi de mult urcăm pe coastele uscate şi priporoase ale Obîrşiei. Schitul a rămas departe-n urmă; la stînga, în jos, de-abia se mai zăresc, din-colo de spintecătura Ialomiţii, cîteva pete negre de codru, tot mai largă şi mai adîncă se cască năprasnica vale de sub noi; în dreapta se-nalţă surele metereze ale Bucegilor, turme de stane se-nşiră pe creste, pale de ceaţă se mişcă molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi decît spinări goale de munţi, întinsa domnie-a prăpăstiilor ş-a pustietăţilor de piatră, — nici un copac, nici un izvor, nici un petecuţ de verdeaţă pe care să-ţi odihneşti privirea. De-asupra “Babe-lor” o lumină albă se-mprăştie pe cer, un pisc înalt s-aprinde de cealaltă parte, apoi altul, — perdeaua de ceaţă se rupe, şun snop de raze, lungi suliţi luminoase, săgetează văile. Încă două ceasuri de urcuş, şi suntem pe vîrful cel mai înalt al Bucegilor, pe creştetul plesuv al “Omului”. 
   Cînd te vezi aici, întîi te încearcă un fel de neastîmpăr, o dulce nelinişte, parc-ai fi gata să zbori. E în cuprins ceva aşa de măreţ şi de sărbătoresc, că uiţi deodată şi osteneală, şi foame, şi sete, şi nu te mai înduri să stai jos — priveşti uimit în toate părţile, respiri din adînc aerul acesta proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, ochii tăi sorb cu nesaţ depărtările, şi nu ştiu ce sentiment de voioşie, de copilărească semeţie te face să-ţi ridici fruntea şi să cauţi falnic în jurul tău, ca şi cum ai fi lucrat şi tu la aşezarea atîtor podoabe, ca şi cum în clipa asta, anume pentru tine se-nalţă-n slăvi de pretutindeni popoarele de munţi... 
   Ne oprim la picioarele celor trei namile de stînci înfipte în creştetul Omului — cea din mijloc, privită mai de departe, are într-adevăr ceva din chipul omenesc. În spatele lor e o colibă de piatră, unde te poţi adăposti pe vreme rea. De jur împrejur bolovani risipiţi, — te-ai crede pe ruinile unei cetăţi fantastice. Şi-i linişte, nici o adiere de vînt, nici o pasăre în aer, soarele scînteie pe muchile Coştilei, ce-şi sprijine spinarea de cei doi uriaşi bătrîni: Morarul, pe culmea căruia poţi sta c-un picior în Romînia şi cu altul în Transilvania, şi Caraimanul, cu ţancuri ascuţite, pe brîiele cărora cresc friguroasele steluţe de munte — “Floarea reginei”. Şi vîrfuri multe, nenumărate, răsar din toate părţile, unele din altele, se pleacă şi se-nalţă în limpezişul zărilor, ca şi cum ar da să spargă cu zimţii lor bolta albastră a cerului. Printre ele privirile coboară pe stepene de codri în depărtările văilor; unde şi unde se zăresc în pîlcuri locuinţile omeneşti, stropituri albe pe fundul adîncului, unele sclipitoare ca nişte cioburi de oglindă... Aşa trebuie să vadă vulturii oraşele noastre din mîndra lor împărăţie. 
   De pe Omul, “o tulim o ţîră“ — cum spune badea Stan — pe şeaua ce se-ndoaie spre Caraiman, şi după ce scoborîm cîteva sute de paşi pe iarba lunecoasă, crescută-n fuioare, aşa de potrivit numită “barba-caprii”, facem la stînga şi intrăm în Valea Cerbului, în uriaşa spintecătură a bucegilor, ce ţine din străjile Obîrşiei pînă jos, în matca Prahovei. Păreţii crăpaţi, stîncoşi, sunt aşa de înalţi şi de repezi, poteca aşa de îngustă şi fără sprijin, că uneori te opreşti cu frică pe cîte-un colţişor de piatră la mijlocul prăpastiei, te uiţi în jos şi parcă ţi se taie picioarele cînd vezi cîtă adîncime e sub tine. În fund, pe treptele de stînci, s-azvîrle pîrăul Cerbului în sărituri mari, ce recheamă în închipuirea poporului goana speriată a unui cerb. Din cînd în cînd te uiţi înapoi şi ţi se pare că munţii se pornesc şi vin după tine. Şi mergi prin prăpastia asta mai bine de trei ceasuri; iar cine-a pierdut cărarea poate să rătăcească şi-o zi-ntreagă pînă să-i dea de capăt. Devale malurile se pleacă. Intrăm într-un codru de brazi. Acum păşim fără grijă pe cărarea largă, umbrită, brazde noi de muşchi ne îmbie să ne mai odihnim, izvoarele freamătă în toate părţile, ici-colo cîte o rază piezişă de soare tremură prin cetini; de jos vine tot mai tare un sunet de clopot — neapropiem de Buşteni; încet, sufletele noastre încep să se reculeagă: priveliştea nemărginită din vîrful Bucegilor, înălţimile acelea ameţitoare, nenumăratele castele ce despicau zările cu turlele lor albe şi neregulate, Valea Cerbului, cu fioroasa ei măreţie, toate frumuseţile şi minunăţiile pe care le-am văzut, acum, cînd ne revin în minte, pare că au ceva din farmecul lucrurilor visate. 
   42. PE VALEA PRAHOVEI:
   PREDEAL, AZUGA, BUŞTENI, SINAIA
   
   Pe sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte şi mai frumoase vîrfuri, se deschide de la miazănoapte spre miazăzi Valea Prahovei — pustietăţi şi întunecimi de codru acum două sute de ani — astăzi valea cea mai locuită şi mai bogată din ţară. Porneşte de la hotar, din dîmbul Predealului, şi se lasă-n cotituri trăgănate printre munţi pînă dincolo de Cîmpina, unde-şi topeşte malurile în largul neteziş al şesului. 
   Cum intri din Transilvania, pe frumoasa şosea ce s-aşterne pe vale, ai, în stînga, clădirile mari ale gării ş-ale vămii, în dreapta — o cascadă de vile ce se revarsă pe sub poalele codrilor în jos pe tăpşanul verde, întins ca un covor la soare. Aici e Predealul, sat mare, aşezat în curmătura munţilor pe unul din cele mai înalte podişuri din marginea ţării. De-aici ţîşnesc de pe sub maluri izvoarele cari, mai la vale, se adună într-o singură albie şi dau fiinţă Prahovii. Şoseaua se lasă pe sub Clăbucetul Taurului, pe lîngă schitul Predeal, taie satul Azuga, căruia îi dau o înfăţişare de oraş numeroasele fabrici ce-şi înşiră înaltele coşuri, înnegrite de fum, de sub coasta muntelui Sorica pînă în matca Prahovei. Păduri nesfîrşite se ridică de o parte şi de alta. În lungul apei aleargă zgomotoasele trenuri, unele gîfîind la deal, altele, repezite la vale, în goană ameţitoare, desfundînd munţii şi-nfiorînd codrii cu şuierul maşinilor şi cu uruitul asurzitor al roţilor. 
   Din Azuga şoseaua face o îndoitură largă spre dreapta, încunjură tunelul drumului-de-fier şi dă în Buşteni. Aici valea se mai deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s-aştern între izvoare. Case frumoase, vesele — un adevărat orăşel de munte — se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stînga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului se ridică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brîie albe de zăpadă şi cu ţancuri ascuţite, pe cari numai vulturii şi norii le ating. De nicăiri nu se văd aşa de bine şi de aproape uriaşii gemeni din faţa Zamorii, stîncoşii Jepi ce stau ca două străji la meterezele Bucegilor. Sub poalele Jepilor, din deal de Poiana-Ţapului, e frumoasa cădere de apă, vestita Urlătoare, unde pîrăul se aruncă de sus, de pe o prispă de piatră, şi cade drept, de la o înălţime de 15 metri — un sul lucitor de cristal, ce se sparge cu zgomot în volbura de jos. 
   La şapte kilometri din Buşteni, tot pe partea dreaptă a Prahovei, e Sinaia — capitala de vară a ţării. Acum două sute şi mai bine de ani erau pustietăţi pe aici. Muntele Molomoţ (Furnica) era acoperit de păduri, un singur schituleţ era ascuns într-un luminiş, pe brîul muntelui, unde pusniceau cîţiva călugări. Povestea spune că-n noaptea de Sfîntă Mărie îngrijitorul schitului, ieşind de la utrină, ar fi stat puţin să se odihnească pe culmea dealului sub care e astăzi mînăstirea Sinaia, şi, fiind ostenit, ar fi aţipit, şi un vis preafrumos i s-ar fi arătat în somn. I se părea că din vale cîntări îngereşti s-auzeau înălţîndu-se în slăvi, iar jos, pe o poieniţă, se făcea parcă o “lumină mare ca ziua, şi două cete de tineri îmbrăcaţi în alb, cu lumînări aprinse, cîntau troparul adormirii, şi cum au încetat cîntările, s-a pus iarăşi întunericul nopţii”. Mai tîrziu, auzind despre asta spătarul Mihai Cantacuzino, şi aducîndu-şi aminte că, pe cînd se afla ascuns de prigonirile turcilor în muntele Sinai din Arabia, cugeta că, de se va mai întoarce cu zile în ţară, să facă o biserică, a pus de-a zidit o mînăstire pe poieniţa aceea, din vale de schitul Molomoţ, şi i-a zis Sinaia, “după asemănarea Sinăiei cei mari”. Şi-a stat această mînăstire aproape două veacuri pitită în pustietatea codrului, pînă ce într-o zi, viind Domnitorul Carol I pe aici, şi plăcîndu-i mult frumuseţea locurilor, a hotărît să-şi facă aşezare de vară în valea asta liniştită şi răcoroasă. Copacii s-au abătut, un falnic castel s-a ridicat deasupra Pele-şului, ş-un oraş a răsărit, ca-n basme, pe coastele muntelui Furnica. Stau astăzi bătrînii, vechii cărăuşi, care de pe la Orăţii pînă la “Slonul de piatră“ de sub Zamora umblau cu chervanele numai prin pustietăţi, stau şi se uită ca la o minune la atîta sodom* de case, care de care mai mîndre, căţărate pe brîiele muntelui, şi parcă tot nu le vine să-şi creadă ochilor... Iar noaptea, noaptea, cînd tot oraşul străluceşte la lumina lămpilor electrice, cînd cele mai frumoase stele parcă s-au coborît din cer ca să dea farmec văii aceştia, Sinaia pare o vedenie de prin alte lumi — Bucegii se-nalţă şi o privesc înmărmuriţi — un mîndru colţ de rai aninat pe poalele lor, şi-şi zic şi ei, de bună seamă, vorba bătrînească: “Omul sfin-ţeşte locul”. Unde-i schivnicul de la Molomoţ, să-şi vază aievea visul lui de acum două sute de ani? 
   De jos, din marginea parcului, o luăm încet pe şoseaua ce urcă trăgănat la deal, trecem prin curtea mînăstirii şi scoborîm pe valea Peleşului. Un tăpşan verde se ridică în faţa noastră şi sus, pe-o aşezătură deschisă la soare, svelt şi luminos
   * Sodom — mulţime, sumedenie. 
   iese din codru “Castelul Peleş” — podoabă uimitoare, de 
   o măreţie şi de o frumuseţe cum nici prin basme nu s-a pomenit. Răzoare de flori îl încunjoară, molcom îi cîntă şi-i sar împrejur izvoarele, şi-i aruncă pietre scumpe, iar soarele, la asfinţit, se opreşte pe “Piatra Arsă“ şi lung, şi cu drag se uită în vale la minunea asta, şi parcă nu se îndură să mai plece. — Aşa, cătînd spre castel, moşnegii Bucegilor au văzut într-o seară pe Regina* noastră stînd gînditoare la fereastră, şi i-au trimes veste prin crainicul Peleş, c-ar vrea să stea de vorbă — mărire cu mărire — că multe au de spus şi-s mii de ani de cînd aşteaptă o minte să-i priceapă. Şi le-a răspuns buna regină, că-i gata să-i asculte. Şi s-au pornit atunci gureşul Peleş şi “Vîrful cu dor” şi “Furnica”, şi “Jepii” şi “Omul” şi toţi munţii, şi toate izvoarele cuprinsului acestuia, şi şi-au spus tainele şi păsurile lor, de la Adam Babadam şi i-a ascultat Măria Sa, cu milă şi cu dragoste, pe fiecare, iar din spusele lor o măiastră carte a izvodit, o carte plină de adîncuri, nepieritoare, ca şi munţii şi izvoarele, care i-au povestit-o. 
   43. CÎMPINA. VALEA DOFTANEI. SLĂNICUL-PRAHOVEI 
   De la Sinaia şoseaua se-ndoaie puţin pe vale, apoi coteşte la stînga, trece Prahova şi, amăgind dealul, se urcă tiptil pe brîiele-i încîlcite, dă stîncile la o parte, aşterne pod înalt peste Orăţii şi iese în luminişul de la Posada. De-aici se des-chide cea mai largă şi mai frumoasă vedere pe Valea Prahovei în jos. Se trag perdelile munţilor în lături, şi-n depărtare, cît bate ochiul, vezi lunga şerpuire-a apei presărînd pete de 
   * Elisaveta, soţia regelui Carol I, regină a Romîniei, a publicat producţiile literare sub pseudonimul Carmen-Silva, printre care şi volumul Poveştile Peleşului (n. ed.) 
   argint din ce în ce mai mici, din ce în ce mai dese pe prundul alb, între malurile-i rupte, din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai strîmte — o lumină dulce, odihnitoare, limpezeşte valea, dealurile sure se topesc în adîncimea zărilor. De pe la Orăţii şoseaua e tăiată-n munte, din marginea ei se prăbuşesc în jos teancuri de lespezi uriaşe, cărţi răscolite, pe filele cărora a scris vremea istoria zbuciumată a pămîntului. Jos vîjîie Prahova, codrii clocotesc de zgomotul trenurilor. Pe la Comarnic valea se mai lărgeşte, şoseaua trece de partea cealaltă, pe dealul din stînga, străbate Breaza şi se lasă trăgănat în jos, între malurile sparte şi-nnegrite de păcură de sub podişul Cîmpinei. De aici încolo Prahova iese-n larg, soarbe undele Teleajenului din jos de Ploieşti, şi la hotarul judeţului se toarnă-n Ialomiţa, care duce Dunării toate apele Bucegilor. 
   Părăsim şoseaua, urcăm dealul din stînga şi intrăm în Cîmpina — un orăşel liniştit, aşternut la pragul munţilor pe-o colină dezvălită, bogată-n izvoare de petrol. Aici trăieşte într-o căsuţă retrasă, departe de zgomotul lumii, cel mai mare artist al neamului nostru — pictorul Grigorescu. În ce lumină fermecătoare ni se arată frumuseţile ţării pe pînzele acestui maestru! Sub ceruri albastre, calde, pe-ntinse revărsări de plaiuri, pasc turme de oi; un cioban stă rezemat în bîtă pe 
   o muche de deal; păduri ruginite de toamnă îşi scutură frunza, nori albi, uşori se mişcă pe deasupra lor; pe văi depărtate sclipesc rîuri de argint; căsuţe albe, vesele, se ivesc dintre copaci; de pe coline coboară-ncet, alene, boi înjugaţi la care încărcate cu fîn, într-un nor de praf trece pe drum o laie de ţîgani; o ţărancă-naltă, zveltă, păşeşte agale şi toarce, ducînd la păscut un cîrd de viţei... Şi nu ştiu ce aer de bunătate, de linişte şi de curată şi înălţătoare iubire pluteşte în jurul acestei lumi ieşite din mîna artistului, — o lume sănătoasă, în care toate trăiesc: un colţişor de pajişte, o tufă subţire şi albă de mesteacăn, o gingaşă floare de cîmp, vii te privesc din tablou, îţi surîd, îţi vorbesc cu drag, şi ce de lucruri frumoase-ţi spun de ţara ta! 
   Ieşim înseninaţi din casa maestrului, ca dintr-o biserică în care ne-am rugat. Ni-s plini încă ochii de atîta lumină, şi cînd, după un ceas de urcuş prin pădure, coborîm în valea deschisă a Doftanii, ni se pare că luncile verzi, şi casele albe de pe poalele măgurilor, şi vitele ce pasc, şi cîrcima de la drum, şi malurile rupte ce se depărtează în susul văii spre Teşila sunt podoabe desprinse de pe pînzele artistului. 
   În stînga Doftanei se arată, pe încheietura colinelor, satul Telega, cu bogata-i ocnă de sare, la gura căreia vine, peste dealul Cîmpinei, o ramură de drum-de-fier. Mai în sus, spre miazănoapte, într-o frumoasă deschidere de şes, e vechea mînăstire Brebu, îngrădită cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici a stat odată, îngrijată, şi-a bătut mătănii pentru mîntuirea ţării milostiva domniţa Elena, soţia lui Matei Basarab, pe cînd domnul, în lupta de la Finta, roşea lunca şi undele Ialomiţei cu sîngele vărsat în deşert al bieţilor romîni, — crîncen şi nelegiuit război, care-a lăsat una din cele mai dureroase pagini din istoria neamului nostru. De la Brebu o retezăm călări peste culmea Negraşului, şi după un drum greu de patru ceasuri, ne lăsăm, printre huceaguri, pe plaiul Vărbilăului, la Slănicul din Prahova. Satul e aşezat pe vale, străbătut de apa Slănicului, în care se preling izvoraşele ce mijesc de pe sub dealuri şi lasă pe iarba uscată cărări albe de sare. În dreapta sunt băile, ceva mai sus sunt clădirile mari ale ocnei. Ne scoborîm “cu hîrzobul” pe gura strîmtă şi întunecoasă a ocnei: de jos vine răcoare ş-un năbuşitor miros de petrol, apoi s-aud ciocanele zingănind din ce în ce mai tare, deodată o lumină albă, scînteietoare, ne-mpresoară din toate părţile — am ajuns. Suntem aievea pe alte tărîmuri, în unul din acele palate de cristal cu care ne minunau basmele copilăriei. În uriaşele galerii deschise la o adîncime de aproape o sută de metri, sub lumina vie a lămpilor electrice, spărgătorii ce viermuiesc pe lîngă pereţii înalţi şi strălucitori ai bolţilor par nişte pitici care se joacă. Nimic nu se mai aseamănă cu ce ştim noi. Şi sunetele sunt altfel aici. Izbesc ciocanele-nteţit în sticloasele ziduri, blocuri mari, tăiate regulat, se răstoarnă greoaie în cărucioare, bubuie adîncul tot de zgomotele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline din lume; sute de ani am putea îndestula pămîntul numai cu sarea de-aici. Ne ridicăm; c-un fior de nelinişte simţim golul crescînd sub noi, tot mai departe şi mai înfundat auzim zingănitul topoarelor... Iată-ne iar la buna lumină a soarelui. Puţin mai la deal e ocna părăsită, hăul fioros şi răsunător, în fundul căruia nu te poţi uita. Alături se-nalţă, cît o biserică, o stană albă de sare, răbufnită din sînul pămîntului, — scapără-n soare muchile-i lucii şi străvezii, pe sus ploile au împodobit-o cu “arabescuri”. 
   44. VALEA TELEAJENULUI 
   Prin frînturi de măguri, subt arşiţa soarelui, tăiem spre răsărit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sărate ce usucă iarba pe unde trec, şi ne lăsăm pe surpătura Runcului în valea Teleajenului. Ne oprim puţin în Vălenii-de-Munte, orăşel vechi de peste şase sute de ani, aşternut, între izlazuri şi livezi de pruni, pe rîuşorul Văleanca. Pe spintecătura asta se vede că şi-au făcut vad gloatele tătarilor cînd s-au năpustit încoace, pentru că toate satele de pe Teleajen, pînă-n cheia Bratocii, păstrează amintiri — doine, legende, nume de locuri — de pe vremile acelea de groază. De-aici o luăm pe apa Teleajenului, pe lîngă Drajna-de-sus, unde s-au descoperit de curînd, pe culmea dealului Gradiştea, urmele unui însemnat lagăr roman, şi după un drum de patru ceasuri, peste dealuri sparte de viiturile şuvoaielor, printre hîrtoape prăpăstioase, ieşim la mînăstirea Suzana, aşezată-ntr-o poiană frumoasă, pe-o frunte de dîmb, sub care se azvîrl în Teleajen pîrăul Stanca din dreapta şi Epuraşul din stînga, tăind pe braniştea* văii o cruce de argint. 
   Toacă. Împodobite peste comanac, în lungi rase de şeiac, lin păşesc măicuţele spre biserica din mijlocul curţii. De jur împrejur, pe marginile întinsului covor de iarbă, se înşiră chiliile — căsuţe albe, curate, gătite ca de sărbătoare, cu flori multe, dintre care se înalţă mai mîndre tomnaticele dumitriţe. Dulce, tînguitor, răsună în liniştea cuprinsului glasurile cîntăreţilor de strană. În aer e un îmbătător miros de mintă şi de dumbravnic. Şi vorbe grăbite, neînţelese, bolborosesc pe sub pămînt — e sfada apelor din vale. 
   De la Suzana-n sus drumul se leagănă între dealuri îmbrăcate-n codru, pe-ndoiturile Teleajenului. Unde şi unde se desfac luminişuri verzi, răcorite de izvoare limpezi. Urcăm un tăpşan, şi deodată, ca şi cum s-ar fi tras repede o perdea, înaintea noastră se face larg, ş-o privelişte neaşteptată ni se deschide. În fund un şir de munţi îmbrăţişează zarea; din desimea codrilor, ce-i învelesc pîn’ la brîu, falnic îşi înalţă grebenii colţuroşi, albi, ca sideful, desfăşuraţi în arc pe albastrul cerului; iar jos, în mijlocul acestei îngrădiri de codri şi de munţi, o încîntătoare poiană s-aşterne pe malul stîng al Teleajenului, pe ea sunt presărate cîteva case de ţară, mai la o parte-nspre pădure-i mînăstirea Cheia, dincolo, la sînul drumului, vama Bratocea. Descălecăm în pragul acestui rai, ascuns în pîlnia celor mai frumoşi munţi din Şirul Tătarului. Deasupra noastră ţancurile zimţuite ale Tigăilor, aprinse de cele din urmă raze ale soarelui, par o cunună de flăcări. Amurgul iese din codri. Pe vale e pace, răcoare, ş-un dulce miros de fîneaţă. 
   * Branişte — pădure din care e oprit să se taie lemne, pădure cu tufiş des. 
   45. ÎN MUNŢII BUZĂULUI. SIRIU 
   De pe culmea Tatarului, unde se răzoresc* hotarele noastre cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la mîndreţele ţinutului Prahova şi cătăm spre răsărit, peste clocotişul plaiurilor, la munţii cei plini de comori — la Carpaţii blînzi şi darnici ai Buzăului. În jurul nostru, în lumina limpede a zorilor, se înalţă mii de catedrale. Soarele răsare din spatele Siriului. Turlele ascuţite prind a se rumeni. Sub noi ceaţa se risipeşte, pale fumurii plutesc pe creştetele codrilor, încep apele să se lămurească pe spintecătura văilor. 
   De-aici pornesc şi se desfac în raze spinările răşchirate ale munţilor — ca printre degetele unui pumn uriaş ţîşnesc din toate părţile rîuri furioase ce trag în matca lor şuviţele despletite ale pîraielor ş-arunc-o plasă de argint peste podoabele Buzăului. În depărtare, cît gonesc ochii, se desfac podişuri verzi, plaiuri luminoase ce se lasă în cascade pe stepenele munţilor, cătră satele răzleţite pe văi, tîrle de oi se zăresc pe sub poalele codrilor, mori şi hierăstraie de-a lungul apelor. Intrăm în trecătoarea de la curmătura Crasnei, scoborîm în valea Tătăruţului şi ieşim la cărare bătută de turme în mîndra pădure de molift aşternută pe coastele muntelui Siriu; urcăm din uşor, pe sub bolţi de cetini, printre înaltele ferigi iubitoare de umbră; calde, sfiicioase mîngîieri de soare tremură pe trunchii arămii; în stînga se deschid luminişuri — din pragul lor cătăm în larg, spre miazăzi; departe în zări se desluşesc cătunele împrăştiate pe încheieturile măgurilor, întinsele obraţii** ale Chiojdului-din-Bîsca, sat mare de moşneni cuprinşi, ale căror livezi şi izlazuri pornesc din pajerea hotarului şi merg una pînă hăt în pripoarele Nehoiului,
    * A se răzori — a se mărgini, a se învecina. 
   ** Obraţie — loc îngrădit, plantat cu pomi, la poalele unui deal cu văi. 
   aproape de apa Buzăului. După două ceasuri de suiş trăgănat ieşim deasupra, în înalta şi luminoasa pustietate de pe “Feţele Siriului”. Ne odihnim la capătul podişului pe una din stîncele ce împrejmuiesc încîntătorul lac al Siriului. Stă soarele la nămezi. Peste vrăjitul cuprins domneşte o linişte dumnezeiască. Uimiţi, ne uităm în apa lucie, în adîncul albastru al acestui crîmpei de cer încopcit în stînci, la picioarele noastre. Ş-o clipă trăim în basme. Aici spun ciobanii că vin vulturii, primăvara, de beau apă ca să-ntinerească, aici îşi învaţă puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripele-ntinse, trufaşii regi ai înălţimilor. 
   Ne lăsăm în jos pe pîrăul Mreaja, care-şi trage izvorul din apele lacului, trecem prin locuri rîpoase, peste grumaji de stînci, ca să dăm mai de-a dreptul, ceea ce-i pururea drumul cel mai lung, cum spune-aşa de bine înţeleptul nostru popor. Iată-ne în sfîrşit pe frumoasa vale a Siriului, deschisă-ntre păduri de brad şi plaiuri vesele, cu întinse fîneţe ce-ţi odihnesc ochii şi te-mbată de mireasma florilor. Pe valea asta, aproape de apa Buzăului, ne-ntîlnim c-un tînăr învăţat francez, care umblă să afle vacul şi tainile pămîntului în cartea necercetată încă a munţilor noştri. Frumuseţile naturii, ca şi ale artei, împrietenesc pe oameni uşor. El vine tot din Prahova, pe altă vale însă, pe Bîsca Chiojdului, a văzut cam aceleaşi locuri pe care le-am văzut şi noi, şi de aci încolo facem o bună parte din drum împreună. 
   46. MELEDIC 
   După mai multe zile de călărie şi de zdruncen, şi nopţi de nesomn pe la stîne, să stai răsturnat într-un jilţ moale, pe-o limpede seară de vară, în liniştea solemnă a munţilor, subt un cer învăpăiat de stele, şi s-asculţi pe un străin deştept care a umblat şi a văzut lume multă, să-l asculţi vorbindu-ţi cu uimire de ţara ta, de frumuseţile şi de bogăţiile ei, iată o fericire din acelea care-ţi lasă-n viaţă dungi neşterse de lumină, cărări de-a lungul cărora îţi porţi cu drag aducerile-aminte. 
   Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din Carpaţii Buzăului. Măgura pe care stăm — un vîrf înalt de unde privim toată valea Meledicului şi munţii depărtaţi cari-o înconjoară — se cheamă “Gruiul Haiducilor”. Un mîndru castel se ridică pe marginea lacului, flori ne-mpresoară, stelele tremură-n lac, lin clincătă pe vale apele Slănicului. 
   — Doamne, frumoasă ţară mai aveţi... Pămîntul d-voastră e într-adevăr o mamă care vă răsfaţă: el vă dă, aproape de-a gata — şi asta nu este totdeauna un bine — vă dă cu mîna largă fructele cele mai gustoase, grînele cele mai căutate în Europa şi vinuri despre cari noi, la Paris, vorbim ca de lucruri din poveşti. În alte părţi va să munceşti şi s-asuzi din greu, să te lupţi piept la piept cu pămîntul ca să smulgi şi tu ceva din bogăţiile lui, fără să mai vorbim de ţările friguroase unde glia e săracă şi unde oamenii sunt nevoiţi să ceară mărilor hrana pe care nu le-o poate da pămîntul. Aici am văzut păşuni întinse rămase nepăscute, păduri nemărginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba munţilor şi adăpostul fiarelor, gorgane de sare şi rîuri de păcură ce de sine au izbucnit din adîncuri, nerăbdătoare, viind ele la d-voastră. Eu am rămas pe gînduri ieri, la Lopătari, cînd am văzut pe deal limbile acelea de flăcări, străvezii, tremurătoare în bătaia soarelui — îmi închipuiam... poţi oare să nu visezi într-o ţară ca a d-tale?... îmi închipuiam că pe dealul acela al Smoleanului s-ar ridica un oraş care s-ar încălzi şi s-ar lumina c-un gaz aşa de curat, strecurat cu atîta grijă şi împărţit cu atîta dărnicie de bunul d-voastră pămînt, şi că toţi munţii aceştia — frumoşii munţi ai Buzăului, care au lacuri, şi chihlimbar, şi aur — şi-ar deschide deodată ascunsele lor comori şi le-ar revărsa asupra acelui oraş, asupra ţării întregi... Ce noapte divină, şi cum te îndeamnă la vorbă şi la vedenii!... Spune drept dacă patria d-voastră — pe care-mi închipui cît trebuie s-o iubiţi — nu vă dă adesea visuri de acestea, dintr-o mie şi una de nopţi. În orice caz, mărturiseşte că sunteţi un popor fericit. 
   — Ar trebui să fim. Îţi spuneam însă ce istorie zbuciumată am avut, o luptă a fost aproape toată viaţa noastră, şi un cîmp de jaf şi de măcel — pămîntul ţării. Şi azi găsesc plugarii noştri săgeţi pe unde ară, şi pinteni şi zăbale ruginite, şi oase de cai cu oase de viteji amestecate. Pe cînd d-voastră munceaţi în linişte, şi ridicaţi altarele luminii apusene, noi păzeam — străji credincioase şi neadormite — la porţile Carpaţilor, noi ne luptam, sărmanii, neştiuţi şi neajutaţi de nimeni, şi apăram cu sîngele nostru sfînta şi rodnica d-voastră pace... Gardă care moare — cum ziceţi în mîndra d-voastră limbă — moare, dar nu se predă. Noi am fost garda aceea! Vedeţi dar că nu vă suntem tocmai străini, şi că am pus şi noi ceva — de departe — la lumina asta mare, spre care de-abia acum, de cîţiva ani, putem să ne întoarcem faţa şi să ne adăpăm, la strălucirea ei, sufletele noastre aşa de-nsetate, de veacuri însetate. Poporul nostru e încă sub spaima primejdiilor prin care a trecut. El nu-i strîngător, pentru că a strîns de mii de ori, şi de mii de ori a fost jăfuit; el nu-i încrezător în dreptatea şi rînduiala omenească, pentru că mereu s-a încrezut, şi mereu a fost înşelat, şi de oameni, şi de soartă. El e acum, bietul, ca un copil bătut, un copil bun, blînd, înzestrat cu cele mai alese însuşiri — comori ascunse dorm încă în sufletul lui, ca şi în pămîntul pe care trăieşte — şi în ziua cînd, înseninat şi trezit la adevărata viaţă, va fi chemat să şi le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai generos şi mai de ispravă ca poporul romînesc. 
   
   Şi atunci, scumpul meu domn, frumosul d-tale vis, visul nostru al tuturora, nu va mai fi un vis... 
   47. MUNTELE PENTELEU. MÎNĂSTIREA GĂVANU 
   Soarele e de trei suliţi pe cer, spune moş Gheorghe, la noi sunt zece ore, şi cînd am plecat, nu se zărea vîrf de suliţă. Departe a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu băile ei, cu mîndru-i castel şi strălucitoarele-i lacuri, vechea mînăstire şi posomorîtele ruine ale Cetăţii lui Vintilă-vodă de pe malul Slănicului. Numai legendele, minunatele legende ale Meledicului, merg cu noi pe plaiuri. Le poartă moş Gheorghe în tolbă. Şi cum le spune!... 
   — De unde le ştii aşa, moş Gheorghe, că d-ta nu eşti de pe-aici?... 
   — Ei, apoi au mai venit ele pe la noi... 
   Vorbeşte rar şi aşezat. Din cînd în cînd îşi dă puţin capul pe spate, surîde pe sub mustaţă, ş-atunci toată faţa i se luminează. 
   Un trup mijlociu, vînos, sprinten la mişcări; piciorul strîns bine în opincă, iţari de dimie, o cureluşă peste cămaşa de cînepă, scurtă-n poale, strîmtă în mînici, — un chip uscăţiv, fără vîrstă, ars de soare, ochii vii, mustaţa roşcovană, tunsă puţin pe buze, chica retezată, şi o căciulă cît toate zilele, pe care o dă moş Gheorghe — la anumite vorbe — cînd pe ochi, cînd pe ceafă, cînd pe-o ureche. E pîndar în Jitia şi-i zice lumea moş de cînd era mic, pentru că vorbea “în tîlcuri” şi tot cu oamenii mari îi plăcea să stea. Are un frate în Bucureşti, învăţat, însurat, procopsit acolo: de zece ani n-a mai venit în satul lui şi nu mai vrea să ştie de cei care şi-au luat mămăliga de la gură ca să-l dea la carte. 
   — S-a făcut boier... Săracu! 
   — De ce sărac, moş Gheorghe, că zici c-a ajuns bine? 
   
   — Hm... bine să-i dea Dumnezeu. Da’ eu ştiu o vorbă ţărănească de-a noastră, şi mi-i dragă, ş-o spun şi la copii acasă: 
   “Decît să-nting în unt Şi să mă uit în pămînt, Mai bine să-nting în sare Şi să mă uit la soare!” 
   Frumos şi-a dat căciula pe ceafă şi s-a uitat în sus, iar mie mi s-a părut că văd în el — în scăpărarea acelei clipe — toată mîndria neamului romînesc. 
   Tăiem în lung înaltul dezvăliş de pe “Podul Calului”. În jurul nostru, ieşind din văi, codrii de brazi s-agaţă de stînci. Pe deasupra lor ochii scapără* departe, în largul zărilor. Spre miazănoapte s-alungă şirul nesfîrşit de măguri, ca valurile unei mări. Falnic şi luminos se ridică-n fund blîndul rege al atîtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încîntătoare şi mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cum creşte, cum se desface-n sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingîn-du-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mîini, cele cinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Vîforîtul şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalţă-n faţa noastră muntele Cireşu. 
   Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pămîntul uscat şi vînăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lîngă arborii doborîţi de bătrîneţă. 
   — Mai avem mult, moş Gheorghe, pîn’ la Găvan? 
   — Mai e niţel. Aşa, ca o fugă de iapă... pînă crapă. 
   
   Urcăm din greu tihăraiele** umbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte de puhoaie, brazi de înălţimi uimitoare, fagi stufoşi cu ramurile încărcate de jir, pe dîmburi deschise 
   * În ediţia 1901: scapătă. 
   ** Tihăraie — povîrniş repede. 
   mesteacăni albi, cu frunza măruntă, uşoară — o ploaie de bănuţi în aer; jos, în vale, s-aruncă vîjîind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stînga şi coborîm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă a mînăstirii. 
   — Uf, că greu a mai fost, zic eu, şchiopătînd puţin de osteneală. 
   Da’ moş Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul, şi cu merindele în spinare, clatină din cap, surîde pe sub mustaţă şi mă priveşte lung. 
   — Asta-i curat vorba aia: “În loc să geamă boii, scîrţie caru”. 
   
   Mînăstirea este ascunsă într-o poieniţă sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuţă de lemn în mijlocul curţii, pe de lături cîteva chilii vechi, unele-n ruină, în fund, un izvor, de la care pleacă în deal o cărăruie ce duce printre stînci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăieşte singur — de optzeci de ani singur în această pustietate — schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat “cine mai domneşte pe ţară şi ce mai e pe lume”. Acum un veac a fost cătană subt Ipsilante-vodă pe vremea pasvangiilor. Ne-a spus că, înainte de-a veni aici, a fost călugăr la “Poiana Mărului”. Ne-a vorbit cu dor de “curţile” şi biserica de acolo, ş-a dat să plîngă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi — a oftat adînc şi cu multă jale-a zis: “Cîntă cucu la Poiana Mărului!” 
   48. ÎN RÎMNICU-SĂRAT 
   Din codrii Găvanelor ieşim pe-ntinsoare de plaiuri, spre răsărit, pe sub “Gropile de aur” din muntele Bisoca — Abrudul Buzăului — lăsăm în urmă sate, împrăştiate pe văi, şi lacuri cu ostroave plutitoare, şi izvoare sărate ce-aştern, pe unde trec, cărări de zăpadă, şi, după vro trei ceasuri de umblet tot pe locuri învălurate şi pe sub frînturi de dealuri descoperite, cotim la stînga şi dăm în măreaţa spintecătură a Rîmnicului. Valea se deschide ca o carte, pe malurile-i revărsate, de-o uimitoare înălţime, se-nfig gospodării, căsuţe rare, fîneţe-ngrădite cu leaţuri, fîşioare de livezi prinse pe clinuri înguste, gata parcă să se pornească şi să curgă toate de rîpă. Aici, la capătul Bisocei, e schitul Poiana Mărului, ascuns în mijlocul pădurii ce-mbracă pînă jos malul drept al Rîmnicului. Ne scoborîm în adîncul prăpăstios al văii şi trecem rîul prin vad. Soarele asfinţeşte. În fund, pe Bisoca, norii aprinşi se farmă, bulgări de jăratic se-mprăştie pe cer — înaltul mal din faţa noastră e rumenit ca de bătaia unei flăcări. Urcăm pe cărări piezişe pripoarele descoperite — umbra-nserării neajunge din urmă, şi intrăm cu ea în satul Jitia. De aici încep să se ridice grebenii munţilor ce-ncununează partea dinspre miazănoapte a Rîmnicului-Sărat. 
   A doua zi dimineaţă o luăm în sus, cătră strunga de zare ce se deschide printre “Piatra Vînătă“ şi ţuguiul păduros al “Stejicului”. Ne lăsăm pe pîrăul Cerbului — aceeaşi tăietură de maluri, acelaşi pămînt scrupos*, uscat, plesnit în toate părţile. 
   — Nu ţi-e cald, moş Gheorghe, cu căciula aia mare?... 
   — Nu, că-s deprins. Şi-mi mai ţin răcoare ţidulele de bir, pe care le păstrez în fund, şi pacul de tutun... că ziua mi-i geantă, şi noaptea mi-i căpătăi, cînd dorm în ţarnă, pe pămîntul gol. Iar cînd sunt singur, şi mi-i urît, şi-mi urlă capul de nevoi, îmi pun căciula lîngă mine şi stau cu ea de vorbă, cum ai sta d-ta c-un prieten... Hei, cîte sfaturi bune n-am avut eu de la căciula asta! 
   * Scrupos — sfărîmicios. 
   Abatem la stînga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de soare. Căsuţe albe, rari, încep să se ivească pe trîmba de fîneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Niculele, aşternut în lumină, în zarişte largă şi-n miros de flori. Ieşim din sat şi trecem pe lîngă două stînci mari ce răsar, ca din senin, în mijlocul pajiştii. Sunt “Pietrele Fetei”. Moş Gheorghe nearată, spre stînga, vîrful înalt şi colţuros al muntelui... 
   — Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş — o fată şi un băiat — şi cătînd încoace, pe plaiul Niculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o zvîrli mai departe, ş-au luat fiecare cîte-o stîncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, ş-a aruncat întîi băiatul, şi piatra lui... uite
   o lîngă rîpă, iar cînd a zvîrlit fata, a zbîrnîit stînca-n văzduh, ca scăpată din prăpastie, şi tocmai aici a căzut; ş-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai o dată a izbit cu baltagu-n piatră ş-a despicat-o-n două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un rîs de-au clocotit văile şi codrii pînă-n coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea “Jidovilor”, cari păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau rîurile dintr-o sorbitură... Ce lume-o fi fost pe-atunci, că cică tot aşa un copil de uriaş, purtîndu-se pe meleagurile astea, a găsit într-o vale un sat de-ale noastre şi l-a strîns cu case cu tot în poala cămăşuţii ş-a dat fuga la mă-sa, bucuros: “Uite, mamă, ce-am găsit eu”. Şi mă-sa, plecîndu-se pe micile gîngănii ce furnicau în poala ţîncului, s-a uitat cu luare-aminte şi i-a spus: “Du-i la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să stăpînească pămîntul”. 
   Străbatem codrul de brazi aşternut pe poalele muntelui Piatra şi ieşim iarăşi în luminiş. Ne ridicăm pe trepte largi de pajişte, valea se deschide din ce în ce mai mîndră-n urma noastră, trecem un tăpşan, apoi altul, şi iată-ne sus, pe vîrful Muntiorului. 
   Aici suntem în pragul Moldovii. Din coapsa acestui munte zbucnesc, bolborosind, şi se împing spre răsărit undele Milcovului, care pentru multă şi amară vreme au curmat în două pămîntul ţării şi istoria neamului nostru. O dungă neagră aşterne Milcovul peste trecutul patriei noastre. Numele lui recheamă atîtea amintiri dureroase: războaie crîncene între Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, între Tomşa şi Petru Şchiopul, între Mihai Viteazul şi Simion Movilă... aproape patru veacuri de luptă vrăjmaşă între fraţi! Şi nu e apă pe albia acestui rîu cît sînge şi cîte lăcrimi s-au vărsat pe malurile lui. 
   O iarbă subţire, culcată de vînturi, s-aşterne ca un covor pe largul, înaltul creştet al Muntiorului. Privirile noastre, însetate de spaţiu, zboară peste munţii a trei ţinuturi. Sute de piscuri răsar de pretutindeni, se desfac unele din altele, zimţuind zarea pînă în albastrul depărtărilor. Numai spre răsărit, în strunga ce se deschide pe lîngă Zboina Frumoasă, s-astîmpără clocotul pămîntului, şi măgurile se pleacă, dînd goană vederii pe valea netedă, fumurie a Siretului. 
   49. ÎN VRANCEA 
   Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale munţilor, în “Ţara Vrancii”. Departe-naintea noastră se văd printre munţi şerpuirile apelor, şi-n lungul văilor albe, cu sclipiri de argint, se lămuresc satele ca-ntr-o panoramă, presărate pe sub frînturi de codru. Soarele scapătă cătră asfinţit, fuioare de nori izvorăsc din adîncuri, un vultur pluteşte, cu aripele-ntinse, în creştetul zării — pe coaste răsună tălăngi, şi glasuri de ape, şi doine din fluier. În tot cuprinsul e un farmec care ne spune c-am păşit pe pragul unei alte lumi. Descălecăm şi tăiem pripoarele de-a dreptul; străbatem pădurea de brazi ce acopere poalele muntelui şi, pe la aprinsul stelelor, ieşim în larg, pe valea Zăbalii, la satul Nereju. 
   Într-adevăr, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpaţii, împingîndu-şi culmile spre miazănoapte. Din îndoitura lor se rup lungi şiruri de munţi: Giurgiul, Alunişul, Lapoşul, Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuţii, Lepşa, puternice braţe ce se desfac şi prind în arcurile lor mîndrul plai al Vrancii, îngrădindu-i codrii, satele şi izvoarele ca-ntr-o cetate uriaşă. O armată-n Vrancea s-ar bate c-o lume. 
   “Era o babă vădană, ş-avea şapte feciori...” Aşa-şi încep vrîncenii frumoasa lor legendă. “Şi cum sta bătrîna pe prispă şi torcea, cătră un amurg de seară, iată că tresare de-un tropot venit de pe deal, un călăreţ se opreşte-n faţa ei, trudit, cu calul în spume. 
   — Sunt Ştefan, turcii ne-au călcat ţara, viu din război, oastea mi-i spartă... şi-s singur. 
   — Dumnezeu te-a îndreptat, stăpîne, la uşa mea. Am şapte feciori, frumoşi şi voinici, şi mi-s dragi ca lumina ochilor... ai tăi sunt, doamne. 
   
  În zori sunau din corn, pe munţii Moldovii, cei şapte voinici. Curgeau plăieşii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste nouă ieşi ca din pămînt. Ş-a pornit domnul cu ea, într-un ceas bun, şi s-a lăsat pe neaşteptate asupra turcilor, cari se credeau stăpîni pe ţară. Atunci a văzut Ştefan ce pot flăcăii Vrîncioaiei! Cădeau turbanele sub braţele lor ca spicele sub secere. De dimineaţă pînă-n noapte a ţinut lupta, ş-atîta măcel a fost, ş-atîţia păgîni au pierit, cît s-au cruntat* apele de sîngele lor. Iar cînd s-a întors marele voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea Neamţului, a chemat cu drag pe cei şapte voinici şi le-a zis: 
   — Voi sunteţi şapte fraţi, în Vrancea sunt şapte munţi, ai 
   * A se crunta — a se umple de sînge, a se roşi. 
   voştri să fie de veci, şi neam de neamul vostru să-i stăpînească-n pace!... 
   Şi multă vreme răzeşii Vrancii bir n-au plătit, podvadă n-au făcut, singuri şi-au fost stăpîni.” 
   Iar sus domnii fanarioţi spuneau cu fală: “Niciodată droşca unui Grec n-a ridicat colbul de pe drumurile noastre!” 
   Închişi în munţi, departe de zbuciumul oraşelor, sănătoşi, deştepţi şi harnici, vrîncenii sunt, cu adevărat, mîndri — mîndri de nobleţea lor militărească, de graiul şi de portul lor romînesc, de doinele şi de legendele lor, de sculele, scoarţele şi alesăturile ce fac podoaba casei şi pe cari nu ţi le-ar vinde pentru nimic în lume, mîndri pînă şi de numele plaiului lor, voinicesc şi sonor ca un strigăt de trîmbiţă. Şi ce frumos s-au luptat vrîncenii în războiul de la ’77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte. Ei ţineau să arate lumii că în dorobanţii Domnitorului Carol sunt sufletele vechilor plăieşi ai lui Ştefan cel Mare. 
   De dimineaţă ne scoală morile şi fierăstraiele Nerejului. Încălecăm, s-o luăm în jos, pe Zăbala. Valea e-n ceaţă, munţii fumegă. Înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împrăştiate de o parte şi de alta pe poalele munţilor, şi pe-aproape de nămiezi coborîm în Năruja, cea mai cuprinsă aşezare de pe valea asta, aşternută sub măguri de sare, la răscrucea apelor, unde s-aruncă pîrăul Năruja în matca Zăbalii. E soare şi linişte. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii robotesc pe lîngă casă, în aşteptarea mămăligii. Numai drîstele* şi pivele toacă pe pîrău. 
   Rupte şi prăpăstioase se-nalţă-n zări spinările munţilor. Pe une-locuri se văd ca nişte răni urmele vechilor codri. Valea se pleacă. Apele spumegă, din ce în ce mai zorite, sfărîmîndu-se de stînci în bulgări de cristal. Sosim la gura Zăbalii, în 
   * Drîstă — piuă rudimentară, fixată la o apă curgătoare. 
   satul Prisaca. De-aici o luăm la stînga, pe spintecătura noduroasă a Putnei. Alte privelişti încep, şi toate parcă-s mai măreţe. Acum urcăm în susul apei. Din cînd în cînd munţii se dau la o parte, ca să facă loc satelor. Ogoare şi livezi s-aştern pe podişuri întinse. Se-mbracă ponoarele-n păduri. Trecem prin Bîrseşti, prin Tulnici — sate vesele, primitoare, în larg răspîndite pe prispe de verdeaţă — şi ne oprim în prăbuşitura stîncilor de la “Săritoarea Putnei”. Aici munţii s-apropie, se strîng, să zugrume rîul în zidurile lor de piatră; şi Putna se zbate, se smulge biruitoare din încleştarea lor; pe lespezi mari, culcate, coboară praguri-praguri, se toarnă toată-n copci adînci, şi fierbe de mînie, şi iar dau munţii s-o prindă, şi iar îi răpune; lung freamătă codrii de strigătele ei, — din cînd în cînd se lasă-n culcuşuri largi, odihnitoare, şi pare c-aţipeşte-o clipă pe căpătîiul stîncilor învinse. 
   Urcăm prin strîmtoare, cărarea-i teşoasă*, caii trudiţi, şi valea se-neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac de hierăstraie, pe Lepşa. A doua zi ne lăsăm, prin rarişti de codru, pe albia Şuşiţii, şi pe la amiază sosim în Soveja, în dulcea Soveja, aşternută pe o luminoasă deschidere de plai, în mijlocul munţilor, între păduri de brad, la porţile Vrancii. Albe, curate, se saltă căsuţele dintre livezi, şi toate-ţi surîd şi te cheamă cu drag. Un tăpşan acoperit cu molifţi desparte cele două cătune: Rucărenii şi Dragoslovenii. Pe-ncheieturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi vin să s-arunce în matca Şuşiţii. Pe sus, cărări ispititoare strătaie** poienile şi s-adîncesc în desişuri. În fund munţii îşi rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub straşina Zboinii, deasupra pîrăului Dragomira, dorm rămăşiţele vechii mînăstiri Soveja, unde Matei Basarab, domnul Munteniei, a zidit acum două veacuri 
   * Teşos — înclinat, povîrnit. 
   ** A strătăia — a întretăia. 
   şi jumătate o biserică mare, “afară de hotarele ţării lui, în locul moldovenesc al Vrancii”, pe cînd domnul Moldovii, Vasile Lupu, înălţa în Tîrgoviştea biserica Stelea, voind astfel cei doi voievozi să sfinţească pacea încheiată-ntre ei după atîta hainie* şi vărsare de sînge. 
   Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros răcoritor de brad şi de fîneaţă. Şi parcă n-ai mai intra-n casă, şi parcă n-ai mai pleca de-aici... 
   50. ÎN MUNŢII BACĂULUI 
   De pe larga tăietură a Şuşiţii, o luăm pe la Cîmpuri în sus, pe pîrăul Negru, urcăm spre miazănoapte, pe sub coastele Tihăraielor, prin păduri brăcuite**, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine, şi ieşim, după două ceasuri de suiş, pe culmea Tempei, de unde ne lăsăm, ţiind matca Haloşului, la mînăstirea Caşin. De-aici începe lanţul frumoaselor sate de mocani, înşirate pe spintecătura Caşinului, pînă-n Trotuş. Vechea mînăstire s-a dărăpănat. Acum două sute cincizeci de ani se ridicau pe măgura asta, încunjurată de codri, curţile domnului Gheorghe Ştefan, întărite cu ziduri, ca o cetate — au bătut vijeliile vremii şi le-au amestecat cu pămîntul. Din toată strălucirea de odinioară n-a mai rămas decît stema Moldovii săpată-n chenarul de marmură de la gîrliciul tainiţii, prin care-au ieşit într-o noapte domnul şi curtenii de-au scăpat teferi sub pavăza codrului, pe cînd turcii, în gloată mare, trosnind din sineţe***, spărgeau porţile cetăţii. 
   Ne scoborîm pe valea Caşinului în satul Oneşti, veche aşezare de răzeşi, pe-un şes aşternut între dealuri, la răspîntia
    * Hainie — răutate, duşmănie.
    ** Brăcuit — distrus, stricat, devastat. 
   *** Sineaţă — puşcă primitivă, cu cremene. 
   celor mai sălbatice ape ce se prăbuşesc din munţii Bacăului. Aici soarbe Trotuşul, din dreapta, undele Oituzului şi ale Caşinului, din stînga, şioiul zbuciumat al Tazlăului şi, tîrîndu-le peste bolovani, le scoate la luncă, unde le primeşte, în patu-i larg şi nisipos. Siretul — Dunărea Moldovii. Pe-aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotu-şului, despică munţii şi răzbate-n Ardeal prin strunga de la Palanca. Din vatra Oneştilor facem un ceas, cu trăsura, pînă-n Tîrgu-Ocna — un orăşel drăguţ, cuibărit pe apa Trotu-şului, între măguri acoperite cu vii şi cu livezi. Lăsăm în dreapta gorganul vînăt, cu vestitele-i ocne, cari din timpurile cele mai îndepărtate şi-au deschis ţării nesfîrşitele lor bogăţii de sare, ş-o luăm cătră apus, pe drumul uscat şi colburos al Slănicului. Soarele se apropie de codri. În urma noastră, cu faţa spre lunca Trotuşului, rămîne, singuratică, înfiptă-ntr-un mal, casa bătrînească a nemuritorului Negri. Ne uităm cu respect la zidurile acelea albe ce de-abia se văd dintre copaci — acolo a trăit, acolo a visat, acolo a muncit pentru binele şi fericirea noastră blîndul preot al Unirei, omul pentru care iubirea de ţară şi de neam a fost o adevărată religie. Treptat, zarea se închide. Drumul îngust şerpuieşte pe sub stînci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi vîjîie clăbucite de pietre. Sosim, după un ceas, la vechiul “Cerdac” — două căsuţe, între care s-aşterne, peste volbura apei, un umbrar de scînduri, mîzgălit de iscălituri. De-aici-ncolo se mai lărgeşte puţin: începe satul; mergem încă vrun ceas printre casele rare, înşirate de-a lungul pîrăului, cotim la stînga, pe după o perdea de fagi, urcăm un dîmb, şi deodată înaintea noastră se descopăr, luminoase-n rama lor de codru, Băile Slănic — Sinaia Moldovii. 
   Aici valea se-nchide din toate părţile: o horă de munţi o prind la mijloc, şi apele colcotă grămădite ca-ntr-o pîlnie. Pe fundul văii, de-o parte şi de alta a Slănicului, se înalţă oteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede se-ndoaie molatic peste tăpşanele verzi, cărări pietruite se caţără pe brîiele măgurilor, pe sub bolţi de ramuri; chioşcuri neaşteptate-ţi ies în cale; de sus te strigă vîrfurile munţilor Cerbul, Puful, să-ţi arate poienele lor înflorite, şi largile lor privelişti, peste clocotişul codrilor, înspre Poiana Sărată de la trecătoarea Oituzului şi-nspre Poarta Vînturilor de la Nemira-Mare. Zbucnesc din stînci izvoarele binefă-cătoare, descoperite acum o sută de ani de serdarul Mihalachi Spiridon, care vîna cerbi şi urşi pe unde ne primblăm noi azi în cîntecul muzicei. Înaintăm, pe lîngă băi, pe şoseaua ce şerpuieşte spre graniţă. Tot mai tare s-aude-naintea noastră vuietul apei. Suntem la cascadă. O punte s-aşterne peste Slănic 
   — de pe ea ne uităm, pe după o perdea de brazi, la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul unei stînci şi cade plescăind pe-o lespede lată de piatră. Soarele aprinde curcubeie în norul de pulbere ce se ridică, împrăştiind în aer o răcoare dulce, — pădurea răsună ca de-o fanfară. 
   Din Slănic pornim de dimineaţă pe cărăruia de codru ce suie-n pripoarele munţilor spre miazănoapte, trecem pe la obîrşia izvoarelor sărate, peste vîrtoapele sălbatice ale Nemirei şi ne lăsăm, după cinci ore de umblet prin pustietăţi, în cătunul Poiana de pe pîrăul Uzului. De-aici ţinem spre răsărit şleaul apei şi ieşim, pe la Dărmăneşţi, în mîndra şi bogata vale a Trotuşului — Prahova Bacăului. Gonit din steiurile Solului, din Transilvania, Trotuşul sparge pe la Palanca meterezele Tarcăului şi, dînd stîncile la o parte, deschide văi largi şi roditoare pe poalele munţilor şi le împodobeşte cu sate, cu fabrici, cu minunate castele şi parcuri, aşterne drum-de-fier, desfundă izvoare de păcură, mine de cărbuni şi cariere de piatră, mişcă sute de herăstraie, cară plutele devale şi, strîngînd pîraiele codrilor, se lasă voios la luncă, unde, tolănit pe nisip, ascultă fluierele doinaşilor şi-şi joacă solzii de argint în razele soarelui. 
   Ne urcăm la Comăneşti, sat mare, frumos aşezat între munţi, pe tăpşane deschise, uşor înclinat spre apa Trotuşului. Vuieşte valea de zgomotul morilor ş-al herăstraielor. În toate părţile e mişcare, zarvă — freamătul muncii. Sute de braţe harnice desfundă comorile pămîntului. Din cînd în cînd auzi, ca nişte vaiete prelungi, strigătele acelea de glasuri unite cu care obicinuiesc muncitorii a se îndemna la ridicarea greutăţilor mari; tăcut priveşte de pe podişul din stînga măreţul castel, care-şi întinde-n fund, spre codri, parcu-i întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punţi peste cascade şi cu boschete de portocali. 
   Pe-nserate sosim la Moineşti, cea mai bogată schelă de petrol din Moldova. A doua zi luăm în sus calea Tăzlăului Sărat şi, după trei ceasuri de urcuş printre stînci, cîrmim la stînga, pe sub Runcu Stînelor, străbatem codrii de brazi ce se lasă ca nişte plete pe umerii Goşmanului şi intrăm în sălbatica, prăpăstioasa spintecătură a Tarcăului. 
   51. ÎN MUNŢII NEAMŢULUI 
   Ne lăsăm în jos pe la schitul Tarcău, pitit într-o poieniţă la gura Bolohănişului; păduri nestrăbătute atîrnă pe laturile stîncoase ale văii. Un nor se opreşte deasupra noastră; din creştetul cerului soarele-l săgetează şi-l sparge; şi alţi nori se ridică, tot mai posomorîţi, de prin văgăunile munţilor; în aer se face răcoare, frunzele încep să tremure, un pod de-ntuneric s-aşterne în văzduh, şi cîteva minute nu se aude decît foşnetul pădurii; deodată, ca un şarpe de foc se zvîrcoleşte în nori, ş-un tunet groaznic zguduie cuprinsul; ne uităm îngrijaţi în urmă, ploaia vine perdea spre noi, şi toată valea se umple de ropot. Într-o clipă potopul ne-ajunge, fulger după fulger spintecă tăria, şi tunetele se-nteţesc. Ne-adăpostim subt un fag — în credinţa poporului nostru fagul e un copac sfînt, apărat de trăsnet. Urlă Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-aud grohotind* bolovanii tîrîţi în valurile-i posomorîte, şi ploaia cade, cade vijelioasă, neostoită, răpăitoare ca o grindină, de crezi că se dărapănă munţii. Peste vrun ceas se răzbună, bolta se limpezeşte, pădurile-ncropite de soare încep să aburească. Ne lăsăm la conacul hierăstrăielor, de unde se-ntinde, pe malul drept al Tarcăului, 
   o linie ferată pentru căratul lemnelor în vale. Jos, pîrăul s-azvîrle învolburat pe scările de lespezi. De-o parte şi de alta se-nalţă pripoare îmbrăcate-n codru; încet picură ploaia de pe ramuri, rari licăriri de soare tremură-n frunzişul umed, şopîrlele gonite din culcuşurile lor de năvala apei tînjesc pe lîngă drum. O strungă luminoasă se deschide-n faţa noastră 
   — ieşim în valea Bistriţii. 
   A doua zi plecăm cu trăsura de la Gura-Tarcăului în sus, pe frumoasa şosea ce se aşterne ca o prispă lată de-a lungul Bistriţii, pe sub poalele codrilor. Multe rîuri s-aruncă din strîmtorile Carpaţilor în roditoarele noastre cîmpii, nici unul însă nu deschide în băteliştea munţilor o vale mai luminosă şi mai fermecătoare ca Bistriţa Moldovii. Ea întruneşte-n întinsa-i domnie sălbătăcia Jiului, măreţia Oltului şi bogăţiile Prahovei. Călătorii străini cari-au străbătut-o pe plute, din Dorna pînă-n Piatra, o pun, cu drept cuvînt, printre cele mai frumoase ape din lume. În vechime curgea pe prund de aur şi purta numele de “Aurar”. Drum larg despică printre măguri valurile-i repezi, şi falnic îi e mersul. Se-nalţă codrii s-o privească, sprinţare-i sar pîraiele-n cale, plutaşii îi cîntă doine, satele huzuresc pe mîndrele-i maluri: pădurile au 
   * A grohoti — a face zgomot rostogolindu-se. 
   căprioare, izvoarele păstrăvi, şi Bistriţa — lostriţi. Trecem Bicazul, Buhalniţa, Hangul, şi de la Răpciuni, lăsăm şoseaua ş-apucăm la stînga, pe pîrăul Schitului, pe lîngă jgheabul de scînduri, prin care-o lungă şuviţă de apă cară ghile* şi dulapi din herăstraiele munţilor în schela Bistriţii. Urcăm un tăpşan întunecat de brazi şi ieşim în luminiş, în larga fîneaţă de pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfinţit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Şuietele izvoarelor s-aud bolborosind, ca nişte glasuri pe sub pămînt. Măreţ, fantastic se ridică-n faţa noastră, ca un dom** uriaş, Pionul 
   — bătrînul rege al Carpaţilor Moldovii. 
   Pornim, şir lung de călăreţi, pe cărarea ce taie la deal poiana schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbrobodite-n ceaţă. Şi-i linişte, o linişte sfîntă, care face să te crezi pe alt tărîm. Miresme dulci plutesc în aerul răcoros al dimineţii. De pe zarea colnicului o luăm la stînga şi intrăm în pădure. Cale de-un ceas, pînă la “Fîntîna Măcărescului”, urcuşul e tră-gănat, şi strunga ce spintecă desişul pare-o alee. Din deal de fîntînă se dezvăleşte din codru un tăpşan verde, de pe care privirile scapă în zarişte largă — vezi în depărtare şerpuirile Bistriţii, şi satele împrăştiete pe poalele măgurilor; la apus, “Pietrele Roşii” par ruinile unui castel, la miazănoapte, munţii Călimanului îşi rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. Deasupra noastră, Ceahlăul iese din neguri, soarele pune hlămizi de argint pe umerii stîncilor. Cărarea urcă-n cotituri prin beznă de codru, brazi lungi, doborîţi de bătrîneţe, zac pe pat de cetină, acoperiţi de muşchi; unii, în picioare, putreziţi, întind braţe negre, schiloade, cerşind parcă ajutor de la tovarăşii care îi încunjoară
   * Ghilă — trunchi de lemn din toată lungimea unui copac. 
   ** Dom — catedrală, cupolă. 
   voinici, zvelţi, plini de viaţă. De pe Curmătura Arşiţii se deschide iarăşi privelişte largă spre munţi. Jos, sub brădişul atîrnat de ţancuri, se vede schitul Durăului, cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. Înaintăm pe podişul descoperit, lăsînd în stînga turma de stane albe — “Caprele”, c-o mogîldeaţă mai răsărită-n mijlocul lor — “Ciobanul”, şi din dreapta, “Scaunele” — o stîncă-naltă, singuratică, tăiată-n muchi regulate. Din nou ne adîncim în pădure, caii mărunţi şi inimoşi se grapşină* pe scări de bolovani, ne plecăm pe sub scobitura “Malului pestriţ”, un părete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, roşietice; înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariştea de brazi, mai urcăm un pripor, şi iată-ne sus, pe zarea Ceahlăului. Din jnepenii culcaţi de vînturi se înalţă de pretutindeni stînci uriaşe, ale căror forme ciudate au toate nume şi înţelesuri potrivite în închipuirea poporului: Dochia, Tabăra Vulturilor, Turnu Sihastrului, Căciula Dorobanţului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai frumoasă vedere pe Valea Bistriţii, Gardul Stînelor, ridicat pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare, şi-n mijlocul acestei salbe de stînci senalţă Panaghia, un sul măreţ de piatră, scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creştetul pleşuv al Ceahlăului. Soarele e la nămiezi. În depărtări, o pulbere albastră pluteşte peste talazuri de codri. Spre răsărit, în limpezişul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarniţă ce-ndoaie culmea de la Toacă pînă-n măgura Lespezilor şi ne lăsăm la Fîntîna Rece. Aici ne odihnim pe muşuroaiele de iarbă din preajma şipotului, a cărui apă te taie la dinţi, atîta-i de rece. În faţa noastră se deschide în coasta muntelui o adîncă spintecătură, care se aseamănă foarte mult cu Valea Cerbului din Bucegi. De-aici încolo nu mai e cărare; lumea, de obicei, se întoarce la Durău tot pe unde a venit. Pe 
   * A se grăpşina — a se căţăra. 
   noi însă ne momeşte farmecul necunoscutului şi, deşi nici unul din ţăranii cu care am venit nu se-nduplecă să ne întovărăşească, trimitem caii îndărăt şi încercăm, într-un noroc, 
   o nouă scoborîre de pe Ceahlău. E ora două după prînz. Cerul e senin, şi în tot cuprinsul e o lumină şi o tăcere ca-n vis. Mergem înainte pe podina descoperită ce ţine zarea din movila de lespezi, pe la spatele cişmelei, şi ne lăsăm pe vale în codrul brăcuit de sub Piciorul Şchiopului. Printre copaci trîntiţi, printre hîrtoape şi bolovani, scoborîm mereu, ca-n adîncul unei prăpăstii. Pe ferestruiele ce se deschid în coperişul de ramuri ne uităm în sus la stanele albe de pe vîrful Ceahlăului: ele-s călăuza noastră. Peste două ceasuri începem s-auzim, tot mai desluşit, tot mai aproape, freamătul sălbatecelor ape. Treptat, valea se-ngustează. Din stînga se repede pe crăpătura unui zid de piatră un izvoraş, lungă şuviţă de argint, ce cade făcîndu-se pulbere la picioarele noastre. Dar de unde vine-atîta vuiet?... Ne-ntoarcem privirile la dreapta şi rămînem uimiţi. O pînză lată de apă, albă ca laptele, desfăşurîndu-se ca de pe un sul, s-aruncă de la o înălţime ameţitoare într-o copcă de piatră, care o prinde la vreo zece metri mai sus de albie, ş-apoi o toarnă-n jos, răsfirînd-o ca o coadă de păun, peste pieptul rotund al unei stînci. De la Duruitoarea ne lăsăm pe matca pîrăului, şi după două ceasuri ieşim, printr-o rarişte de mesteacăni, în cărarea bătută ce taie poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim la Durău, unde lumea-ncepuse a se nelinişti de întîrzierea noastră. 
   A doua zi ne scoborîm în Răpciuni şi ţinem în sus drumul de şleau ce se aşterne pe malul drept al Bistriţii pînă la gura Bistricioarei; de-aici ispititoarea şosea cîrmeşte pe brîul unei măguri şi străbate, pe la vama Prisăcani, dincolo, în valea Mureşului, iar noi apucăm drumeacul spart de puhoaie ce duce în Vatra Călugărenilor, trecem podul de la Gura-Largu-lui, şi spunem Bistriţii: “La revedere...” Acum, înaintea noastră se deschide o vale pietroasă, pustie — de o parte şi de alta dealuri descoperite, uscate, din coastele cărora ies pe unelocuri lespezi foioase, teancuri de plăci negre şi bulgări de cărbune; un pîrăuaş curge risipit, tăcut, printre bolovanii arşi de soare. Pe la nămiezi ajungem la înfundătura văii, în codrul de brazi şi de fagi ce-mbracă de sus pînă jos muntele Pătru-Vodă, pe care-a stat de s-a odihnit, într-o zi de cum-plită-nvăluire-a sorţii, semeţul Rareş, biruitorul de la Feldioara. În şerpuiri largi, pe sub bolţi de ramuri, şoseaua senalţă trăgănat pe brîiele munţilor. Din zare ne uităm în urmă şi vedem, ca-ntr-o panoramă, toată măreaţa zidire a Ceahlă-ului, lămurindu-şi coroana-i de stînci pe albastrul cerului. Coborîm în Plotun: cîteva căsuţe presărate pe-ncheietura măgurilor de-a lungul pîrăului ce se azvîrle din Pătru-Vodă, desfundîndu-şi calea printre rupturi de lespezi; ici-colo, cîte-un petecuţ de fîneaţă aşternut, ca un lăvicer, pe sub poalele brădetului; drumul se lasă-n hopuri pe malul înalt al Plotunului. Pe la toacă sosim în Pipirig. E duminică. Tot satu-i strîns la horă, în bătătura cîrcimei de pe prund. Tineretul joacă de răpăie pămîntul. Bătrînii cinstesc pe prispă. Nevestele stau mai la o parte, tăinind de-ale lor. Încet, soarele scapătă în dosul Cotnărelului. În fund, pe Luciori, şi în faţa satului, pe rotunzişul pleşuv al Bompei, treptat se micşorează, pînă se şterg, cele din urmă pale de lumină. Hora se sparge. În pîlcuri, mulţimea se-mparte pe cărări; tot mai deasă-i umbra pe vale, tot mai rari şi mai depărtate răsună în dulcea linişte a-nserării chiotele flăcăilor. Vin vacile la muls, cu mugete lungi îşi strigă viţeii. Încep să s-aprindă luminile pe la case, şi stelele pe cer. 
   Drumul se-ndoaie pe la capătul muntelui Bompa, pe pîrăul Pipirigului, hrănit de undele Dolilor ş-ale Plotunului, străbate printre stîncile de la Dumesnic într-o luncă deschisă, din ce în ce mai largă; fîneţe bogate şi ogoare de porumb s-aştern între cele două dealuri acoperite de păduri de fag. Mergem ca vrun ceas pe valea aceasta fermecătoare şi, lăsînd drumul neted, apucăm la dreapta pe matca pietroasă a unui pîrăuaş, ş-ajungem într-o înfundătură de codru, la mînăstirea Secu, zidită acum patru sute de ani de vornicul Nestor Ureche. Un călugăr bătrîn ne poartă prin sălile mari, tăcute ale arhondaricului, prin tainiţile întunecoase şi turnurile de apărare cu ferestrui înguste, ne-arată vechile odoare bisericeşti, frumosul “aer” cusut de Mitrofana, soţia lui Nestor Ureche, candele, potiruri şi cruci de argint împodobite cu pietre scumpe, ne spune prin cîte valuri cumplite a trecut locaşul acesta pe vremuri, de cîte ori a fost bîntuit de turci, de tătari, de leşi, care dărîmau zidurile şi răscoleau şi cenuşa din vatră, căutînd bogăţii ascunse, dezbrăcînd icoanele, răpind tot ce era de preţ, arzînd ce nu puteau lua... În una din chiliile acestei mînăstiri a murit, acum vro zece ani, cel din urmă călău, Gavril Buzatu, care, pentru ispăşirea păcatelor lui, a venit pe jos de la Iaşi şi s-a făcut călugăr. 
   De la Secu ne-ntoarcem pe aceeaşi rovină în drumul pe care-l lăsasem, suim un tăpşan şi intrăm într-o frumoasă pădure de stejari: o ploaie de lumină argintie se cerne printre frunze, falnici şi drepţi se înalţă trunchii seculari, despletindu-şi în sus podoaba lor de ramuri, bolţi largi, tăcute, stropite de soare, fac să te crezi înlăuntrul unui templu măreţ. Abatem la stînga. Din marginea dumbrăvii se deschide ca o poartă, şi în fund, printre crăngi, se văd strălucitoare turlele bisericilor de la Mînăstirea Neamţului. Scoborîm pe lîngă cişmea în valea-mpestriţată de flori, culcată-ntre păduri de brad; o bună fugă de cal, şi iată-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate aşezări de monahi din tot cuprinsul ţării. Mînăstirea asta ţine minte de demult: ea era veche cînd a venit Ştefan cel Mare de-a zidit Biserica Înălţării Domnului, după ce-a învins pe craiul Albert ş-a pus pe poloni să are şi să semene ghindă în ţelina îngrăşată cu sîngele lor. Şi domni după domni au înzestrat-o. De avuţiile-i de odinioară vorbesc bătrînii ca de lucruri de pe alte lumi: se-ntindeau moşiile şi codrii mînăstirii din zările Grinţieşului pînă în cele mai depărtate ţinuturi ale Basarabiei, cirezile şi hergheliile umblau slobode pe imaşuri, ca în vremile de sălbătăcie, şi galbenii se măsurau cu baniţa la răzătoare... Curgeau din cînd în cînd puhoaiele păgîne, îi spărgeau zidurile, o prădau ş-o pustiiau, şi, cum se potolea urgia, se ridicau toate la loc: biserici, şcoli, spitale, fabrici, tipografie, biblioteci — un centru de lumină, de muncă şi de bogăţie, iată ce-a fost în Moldova Mînăstirea Neamţului aproape cinci sute de ani. Azi e linişte peste tot. Dorm largile-i încăperi, îngrădite-n ziduri de cetate, dorm căsuţele albe presărate pe tăpşanul deschis între păduri de brad, cum doarme dus şi lacul de pe luncă, acoperit de mătreaţă verde. 
   Dăm iar în şoseaua ce trece prin dumbrava de stejari şi, de la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemţişorului în satul Vînători şi ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul rîpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe jos, prin strîmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce taie păretele din stînga, şi-ntr-un sfert de oră suntem deasupra, la “porţile cetăţii”. Se văd încă urmele şanţului de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, pes-te şanţ, un pod “de piele de bivol”, noaptea se strîngea, şi rămînea castelul încins c-un brîu de apă. Deasupra porţii şi pe la colţuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestrui înguste, pe care cătau în vale ochii şi sineţele străjerilor. Trufaşa clădire-şi rînduia-ncăperile în patru aripi mari, lăsînd între ele o curte, în mijlocul curţii o bisericuţă, din altarul căreia pornea pe sub pămînt tainiţa scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creştetul unui grind stîncos, avînd în spate întunecime de codru, în faţă prăpastie sub metereze-nalte, şi vedere largă pe toată valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o mînă de voinici oştiri năvălitoare, şi-n şase veacuri de nepătată mîndrie, o singură dată şi-a deschis porţile fără de luptă, ş-atuncea nu unui cuceritor străin, ci falnicului domn al tuturor romînilor — Mihai Viteazu. Pustii şi sparte de vremi, se mai înalţă cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbuşite-n curtea cetăţii, pe ai cărei păreţi au strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor din Malta. 
   Închid ochii şi revăd cetatea-ntreagă. O pagină sfîntă mi se lămureşte, ca şi cum toate cîte-au fost s-ar smulge pentr-o clipă din umbrele trecutului ş-ar îmbrăca din nou viaţa de atunci. E noapte, şi-i linişte. Deodată, pe vale s-aude un tropot de cal. În turn străjerul sună din corn. Bate cineva la poartă. De sus se deschide-o fereastră şi întreabă doamna-ngrijată: “Cine-i?” “Sunt eu, răspunde-un glas ostenit, sunt eu, Ştefan, singur, rănit, învins...” Tresare sărmana doamnă; i se frînge inima de durere şi de milă, că-i fiul ei cel care-i vorbeşte; ci cugetă că-i romîncă şi fiul ei e cel mai slăvit voievod al ţării, şi, năbuşindu-şi plînsul ce stă s-o podidească, îl roagă frumos să plece-ndărăt, să buciume-n munţi, să-şi strîngă plăieşii şi s-arate duşmanului cum ştiu să moară, cînd nu pot birui, stăpînii şi apărătorii pămîntului acestuia. Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare şi mai înălţătoare de jertfă şi de iubire de patrie?... Îmbărbătat, se-ntoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărîmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strîng arcaşii în jurul viteazului, şi, pe cînd turcii îşi socotesc pleanul*, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor, un vaiet de moarte înfioară valea, şi cerul se întunecă tot de atîta grozăvie. 
   * Plean — pradă de război. 
   E a şaptea noapte de cînd domniţile se roagă-n genunchi, le picură lăcrimile pe covor, şi chipurile lor par umbre sub slaba licărire-a candelei. Se roagă neadormite, mama pentru fecior, soţia pentru soţ, şi amîndouă pentru ţară. Şi iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopţii. Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn şi cîntece de biruinţă, şi tunete de glasuri s-aud strigînd: “Trăiască Ştefan!” Ca de-un vis frumos se-nviorează domniţile, şi scoală pruncii din somn, şi-şi umplu mîinile cu flori, ş-aleargă la poartă, şi plîng de bucurie primind în braţele lor fragede pe marele Ştefan, lumina, mîndria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strîng la piept, şi cum se uită la faţa lui senină, în ochii lui mari şi frumoşi, şi cum nu se-ncred că-l văd, şi, neputînd spune-o vorbă, îi sărută fruntea, mîinile, colbul de pe haine. Tîrziu se sting luminile-n castel. E linişte-acum, şi fericire-n tot cuprinsul. Şoptesc încă domniţile-n iatac, mărită pare lumina candelei de subt icoane. În odaia de alături doarme ostenit biruitorul, temutul Ştefan, gloria Moldovii. 
   Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinile acestea! Cînd te gîndeşti c-a fost atîta viaţ-aici... inimi care s-au iubit, ochi care-au plîns, viteji care şi-au vărsat sîngele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi s-a strîns norodul răzvrătit, cerînd lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dîrzi în faţa lui Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptînd c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcînd pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate. 
   Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne uităm în urmă la zidurile cetăţii, măreaţă pînă şi-n ruina ei, şi, de la depărtarea asta, în forma pe care i-a cioplit-o vremea, ni se pare că vedem coroana lui Ştefan cel Mare. 
   Mînăstirea Agapia e vîrîtă-n munţi, pitită-ntr-un ungher de văi, aşa că n-o vezi decît cînd intri-n ea. Dinspre miază-noapte o păzeşte de crivăţ o măgură-naltă, descoperită — “Muncelul cu Flori”; la apus se ridică zid întunecat de codru, şi-n faţă iarăşi pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminişuri neaşteptate — “Poiana Mitropolitului”, “Poiana Stariţii”, iar mai sus prin bungete* de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea privelişte de pe “Ciungi”, de unde vezi jos mînăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălţăţeşti, în stînga Cetatea şi Tîrgu-Neamţului, în faţă larga, nemărginita vale-a Moldovii. 
   Stă soarele pe strunga de la “Cruce”. Din cerdacul arhondaricului îmi răcoresc privirea pe ierbuliţa verde ce-acopere curtea pătrată, îngrădită de toate părţile de încăperile albe, curate, tăcute ale mînăstirii. Din mijlocul curţii senalţă strălucitoare “biserica cea mare”, zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. 
   E linişte, ca-n vis. De-odat' aud ca un semnal, un sunet clar, puternic, muzical: mă uit jos — în uşa bisericii văd o măicuţă bătrînă, scundă, în mîna-i stîngă cumpăneşte toaca uşoară la înălţimea umărului, în dreapta ţine-un ciocănaş de lemn, — a lovit o dată şi stă, pare că aşteaptă s-adoarmă răsunetul celei dintîi bătăi, apoi păşeşte încet pe lîngă zidul bisericii, bătînd în toacă, la început cîteva lovituri tari, hotărîte, răzleţe, apoi treptat depărtarea dintre ele se micşorează, pînă ce nu mai auzi decît o ploaie de sunete mărunte, dulci, cadenţate, ca şoapta pripită a unei rugăciuni, şi parcă se duc, se topesc, şi iar vin aproape, iar se despart, tot mai rare, tot mai puternice, — ecouri lungi auiesc prin coridoare, prin sălile boltite ale chiliilor, întreaga mînăstire răsună ca o vioară. Iar eu, în taina care mă-mpresoară, simt cum toate loviturile acestea bat în sufletul meu şi-mi redeşteaptă, ca dintr-o lume depărtată, dulcea şi sfînta evlavie a copilăriei. 
   * Bunget — pădure deasă şi întunecoasă. 
   52. ÎN MUNŢII SUCEVII 
   Pe la-ngînarea zorilor ieşim din cotlonul mînăstirii, pe poarta pîrăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, trecem prin Tîrgu-Neamţului, printre dughenile ce-ncep a-şi ridica obloanele, deschizînd ochi somnoroşi în uliţa pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la stînga “Băile Oglinzi”, sub poalele codrului, şi dăm pe la satul Boroaia în frumoasa şi îmbelşugata vale a Moldovii. În dreapta noastră, legendarul rîu, care-a chemat pe Dragoş descă-lecătorul din poghiazurile Maramureşului să-i urzeasc-o ţară nouă, se-ndoaie liniştit pe sub dealul învîrstat de lanuri, tăindu-şi printre fîneţe şi huceaguri o albie cu mult mai lată decît îi trebuie. În stînga, pe marginile luncii, în falduri largi îşi lasă Carpaţii găteala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urmă ţinut de munte al ţării. Cerul e de un albastru limpede, străveziu, cîţiva noruleţi, prigoriţi* de razele soarelui, se frîng încet în bulgări de rubin şi se topesc. Şoseaua, netedă şi albă, abate printr-o alee de sălcii, trece podul Moldovii şi urcă trăgănat dealul Spătăreştilor, de unde se lasă-n Fălticeni; iar noi ţinem înainte drumul Bogdăneştilor, pe sub poalele munţilor, dăm pe la Mînăstirea Rîşca, pusă subt o sprinceană de branişte, la marginea şesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareş, care-a înzestrat-o c-o biserică şi cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic şi bogat, oraş de frunte pe vremea lui Dragoş-vodă, pămînt frămîntat în sînge: plugarii de azi răs-toarnă brazda peste mormintele a zece mii de unguri şi povestesc lucruri înălţătoare, auzite din bătrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vîlva lui Ştefan cel Mare, şi, ridicîndu-şi toată oastea, a răzbătut 
   * A prigori — a expune la dogoarea soarelui. 
   încoace prin pasul Oituzului, prădînd satele în cale; s-a oprit şapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ş-a purces spre Suceava. Înserînd pe valea asta şi fiind vreme de iarnă şi vifor, s-a tras cu oastea la adăpost ş-a tăbărît în Baia, să stea pînă s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l aştepta la porţile Sucevei, văzînd zăbava craiului, n-a mai stat la gînduri, ci iute şi-a luat o mînă de sprintenaşi* şi, gonind dealurile, s-a lăsat, în puterea nopţii, ca o vijelie, în lagărul ungurilor, şi-atîta i-a izbit de năprasnic şi fără de veste, încît toată falnica oştire a lui Mateiaş, învălmăşită de spaima întunericului şi de grindina săgeţilor ce-o împroşcau de pretutindeni, a fost în mai puţin de-un ceas sfărîmată şi pusă pe fugă. Cic-a fost aşa măcel, că urla valea de vaiete, armele scăpărau fulgere-n beznă, pîlcuri întregi se abăteau stropşite-n picioarele cailor, şi oriîncotro fugeau bieţii unguri, tot de Ştefan dădeau. Praful s-a ales pînă-n ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufaşul rege, care venise să cucerească Moldova, de-abia a scăpat, rănit de-o săgeată şi dus pe targă prin cărările munţilor. Pentru amintirea acelei biruinţi, Ştefan a ridicat în Baia Biserica Albă — la ruinele ei, ţăranii cu dare de mînă, păzitori unei sfinte datine strămoşeşti, duc în toţi anii, în ziua de Sfîntu Gheorghe, mîncări, băuturi, în vase nouă, împodobite cu flori, şi fac praznice pentru săraci. Ce oameni aleşi, şi ce gospodării frumoase sunt prin părţile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii şi pe vîlcelele Şomuzului sparte de iazuri se-nşiră ca o salbă în jurul Fălticenilor mîndreţe de sate, aşezări de moşneni, care păstrează cu sfinţenie portul, legendele şi bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Rădăşenii, cu vestitile-i livezi de meri, Brădăţelul, cu minunata-i pădure, în care doarme 
   * Sprintenaş — ostaş cu arme uşoare. 
   un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prăbuşesc printre stînci — o bucăţică de munte, ruptă din Carpaţi şi răsădită aici, ca de-o putere dumnezeiască, să stea podoaba satului... Şi pe toate văile astea găseşti amintiri preţioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş... 
   Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ţinutului Suceava — şi al ţării. Netedă şi albă ca marmura se întinde înaintea noastră şoseaua care merge la Dorna... Frîntură de rai, scumpă inimii noastre, cîntată de poeţi, ţărînă sfîntă în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamătă izvoarele tale — şi ce dulce-i umbra codrilor tăi!... tu eşti într-adevăr una din cele mai frumoase ţări de pe pămînt, — dar numele tău ne doare să-l rostim şi — străbătîndu-ţi fermecătoarele drumuri — ochii noştri nu-ţi pot privi podoabele decît printr-o perdea de lacrimi. 
   53. PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA 
   — Dă-i drumu! 
   Comandă moş Vasile de la cîrmă, şi Toader, desprinzînd gînjul* din pociumb**, sprinten s-aruncă pe plută, îşi face cruce şi-nfige şi el lopata-n valuri. Un dulce fior ne străbate, codrii fug îndărăt, pe obraz simţim, ca o adiere de vînt, suflarea răcoroasă a mişcării. Nici nu ştim cînd s-a şters, în urma noastră, Dorna cea mîndră, cu schela de la Gura-Arinu-lui. Departe, înainte, răsar din neguri de brădet “Pietrele Doamnei”, turle de castele, scînteietoare în lumina rumănă a dimineţii; înalt şi întunecat, malul din dreapta ne astupă 
   * Gînj — împletitură de nuiele sau din scoarţă de tei, asemănătoare cu funia şi întrebuinţată în locul acesteia. 
   ** Pociumb — ţăruş sau par bătut în pămînt. 
   vederea. Cu pălăria dată pe ceafă, cu braţele încordate pe coada lungă a lopeţii, adus puţin de spate sub cojocelu-i fără mîneci, moş Vasile, cîrmaci vestit, pe care-l cunoaşte Bistriţa de patruzeci de ani, cumpăneşte pluta în dunga nahlapilor, strigînd lui Toader, “dălcăuşul”* (care poartă cîrma dindărăt): “La pădure! cînd e s-abată la dreapta; “La cîmp!” cînd e să ţie spre stînga. Iar la cotituri ne vesteşte locurile pe unde trecem, şi strigătul lui, răsunător în pustiul apei, pare că porunceşte schimbarea priveliştilor. 
   — Colţu Ortoaia! 
   Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuţe vesele se ivesc pe podişul din dreapta, zăvoaie şi ceiruri** străbătute de cărări; spumegînd, cu vuiet spărgîndu-se de bolovani, undele Ortoaiei s-azvîrl în Bistriţa, pe mal vedem femei torcînd, înalte, zvelte, cu faţa luminoasă, ca într-un tablou de Grigorescu, catrinţe negre, strînse pe şolduri, cămăşi cusute cu arnici, pe cap broboade albe. 
   Uşor alunecăm la stînga şi scăpătăm în genunea de sub “piatra Zmîculesei”. Plutaşii lasă “condeiele” din mîini şi privesc pe dealuri, nepăsători; apa e lină, adîncă, tăcută; cîteva minute înaintăm încet, aşa de încet, că nici nu simţim că mergem. Dar iată că malul din dreapta purcede spre noi, rîul se deşteaptă, cîrmaciul înşfacă vîsla ş-o împlîntă pieptiş în propta torentului... 
   — Osoiu! 
   Ş-în foşnet de valuri trecem ca o săgeată prin lunca de arini, fuge tăpşanul cu satu-n spinare, fug oştile de arbori şi stîncile speriate — o goană nebună, fantastică, ameţitoare. Ca pe fus, munţii se învîrtesc, macină izvoare şi le toarnă în Bistriţa. În vremea asta plutaşii luptă: în mişcarea braţelor 
   * Dălcăuş — ajutor al cîrmaciului unei plute. 
   ** Ceair — loc de păşune. 
   lor, în toată voiniceasca şi puternica încordare a picioarelor ş-a trupului lor vînjos au ceva din măreţia statuielor antice ale gladiatorilor romani. Apa se domoleşte... Vîslaşii îşi dau bineţuri cu oamenii de pe mal, se întreabă de-ale lor, iar bolţile pădurilor parcă vorbesc şi ele... 
   — Gura Sunătorii! 
   Sunînd din unde s-aruncă pîrăul pe praguri de stînci, o clipă se vede deasupra-i sătucul risipit pe poalele Palmeşului, ş-o nouă privelişte ni se deschide înainte. Pietrosul înalt, cu gheburile-i de cămilă, pare că stă în drum să ne-aştepte. 
   — De ce i-or fi ţancurile aşa roşcate, moş Vasile? 
   — Acolo sus, în frig, sunt numa tîrşi* uscaţi de vînturi, şi-i cetina lor aşa. 
   În şerpuiri largi se îndoaie strălucitorul rîu printre munţii întunecaţi de codru. [...] Din jos de Călineşti, o lungă dîră de grohotiş, năruit din coastele Pietrosului, împinge Bistriţa, strîmtînd-o, înghesuind-o în malul din stînga. Înaintea noastră, la cotul Căpriţii, apa se iuţeşte şi se învolburează, iar jocul valurilor albe, de departe, îţi pare-un cîrd de gîşte care bat din aripi; peste clocotul lor repede alunecă pluta, hartuindu-se** ca o sanie. Scăpătăm iar într-o genune — oglindă-n care vezi copacii cu vîrful în jos. Moş Vasile bate cu muchea toporului în cuiele de la jug, apoi înfige tăiuşul în grindă, îşi leapădă cojocelul, scuipă-n palme şi apucă lopata. 
   — Colţu Acrii! 
   Ca printr-un farmec tabloul se schimbă, se trag pădurile-n lături, ş-un minunat decor de stînci se înalţă-n faţa noastră. Mugeşte Bistriţa toată, năpustindu-şi valurile-n năprasnicile ziduri, şi dă să le spargă, din ce în ce mai-nverşunată, dar stîncile se joacă cu ea, o resping, o cheamă, o răsucesc în loc, buimăcită se-ncolăceşte ca un şarpe, şi, după un sfert de ceas, 
   * Tîrş — arbust pipernicit, tufă. 
   ** A hartoi — a da la o parte, a cîrmi din drum. 
   se pomeneşte bătînd, din spate, în acelaşi zid de care s-a izbit întîi, ca şi cum ar cerca, lovindu-l din amîndouă părţile, să-l desfunde mai curînd şi să deschidă cale dreaptă valurilor viitoare. Sus, deasupra noastră, îşi tremură frunzuliţa cîţiva mesteacăni subţiri, crescuţi pe vîrfurile stîncilor. Din cotul Colbului intrăm în strîmtoarea fioroasă de la Chei — gherdapurile Bistriţii. În huietul valurilor, luptînd din răsputeri, moş Vasile mai găseşte timp să-mi strige numele locurilor... “Scara”: din fruntea unei scăfîrlii de piatră un brad îşi întinde ramurile-n jos ca nişte braţe, de ele s-atîrnă plutaşii şi scapă cînd li se sparg plutele de stînci. În păretele din stînga, “Coiful” îşi vîrfuieşte* turla-i vînătă pe gangul unei văgăuni. Sus, pe Zănoaga din dreapta, arde “comoara de argint” a Bogolinului, un ţugui ascuţit ce luminează ca o flacără albă, şi de subt el, dintr-o spintecătură de stînci, s-aruncă-n jos, înspumată, frumoasa cascadă numită “Moara Dracului”. Şi toate minunăţiile acestea trec pe dinaintea noastră cu repeziciunea lucrurilor văzute-n vis. Ieşim din prăbuşiturile Cheilor. Bistriţa se odihneşte. Moş Vasile îşi şterge fruntea de sudoare. Toată figura lui e luminată de mulţumirea omului care-a luptat cu moartea ş-a biruit-o. Stă soarele-n răscruce. Lunecăm în linişte printre păduri, pe sus se desfac poiene verzi, rarişti de mesteacăni albi ca făcliile. La cîrjoiul** Dohotăriei malul din dreapta se pleacă dezvălind prispe largi de pajişte sub poalele brădişului atîrnat de coastele Pietrosului. În urmă, peste norodul de măguri, în trei arcuri mari, îşi taie spinările pe cer Munţii Călimanului, cari-ncheie Carpaţii Moldovii. 
   — Balta Fagului! 
   Un grind întunecos s-abate la dreapta, şi iată-ne-n lumină. Suliţi de aur tremură pe pînza lată, lucie, a rîului. Vîjîind vine pe-o rîpă stîncoasă Pîrăul Arămii, — hotar, pe stînga 
   
   * A se vîrfui — a-şi înălţa, a-şi ridica, a-şi profila vîrful. 
   ** Cîrjoi — cot. 
   Bistriţii, între codrii Bucovinei ş-ai noştri. Trecem vîltoarea de la gura Piscului şi strunga ostroavelor de la Cojoci, de unde se ridică un drumeac spre schitul Rarău, şi de-acolo, prin pădure, spre minunatul podiş înflorit de la Pietrele Doamnei — trei turle ascuţite înfipte sus, în creasta cea mai înaltă a muntelui Rarău, pe care-a stat şi s-a adăpostit odinioară voievodul Rareş, cu domniţa lui, Elena. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă-n faţa apei. Bistriţa, cuminte, îl ocoleşte, făcînd un cot larg în dreapta pe sub coama vînătă, zimţuită a Pietrosului, se lasă molcom, strîngîndu-şi unde-le-ntre două ziduri de codru, şi iese-n luminiş la cotul Liţului. 
   — Căldarea! 
   O horă de măguri dezvelite prind Bistriţa la mijloc. O clipă rîul doarme tolănit la soare, în miros de fîneaţă. Încet, încet, ne soarbe brădişul din fund, cotim în umbră pe la gura Pîrăului Rău, apa scade răsfirîndu-se-n larg pe matca-i bolovănoasă, grinzile-ncep să joace sub noi, se hîrşcîie pe colţii stîncilor, şi stăm. Foşnesc valurile de jur împrejur, un clocot e rîul. 
   — Am pus-o de mămăligă, zice moş Vasile, scărpinîndu-se în cap... Dă paru, Toadere, să săltăm grinzile... 
   Dar iată c-o plută ne-ajunge din urmă. Dălcăuşul îşi scoate iute cîrma, să nu i-o rupă. Fără să vrem, închidem ochii. Un trosnet ş-o zguduitură puternică. Am pornit. Pluta care ne-a izbit rămîne înţepenită pe-aceleaşi stînci. 
   — Dîmbul Colacului! 
   Un munte-nvălit se-nalţă stog în faţa noastră, Bistriţa se îndoaie frumos pe sub codri, încovrigîndu-se în jurul lui ca un şarpe ce vrea să-şi muşte coada. Zarea se-nchide, se întunecă din toate părţile. Numai în urma noastră se rupe-o strungă în negura de cetini: prin ea se văd în fund, măreţ încondeiate pe albastrul cerului, Pietrele Doamnei, încinse de soare. 
   — La Cruce!
   Intrăm într-o genune largă. Munţii se descopăr. Privirile
   
   se odihnesc pe-nalte poiene scăldate-n lumină. Din stînga, de sub Tarniţa golaşă, vine spumegînd Pîrăul Crucii, din dreapta, Bărnărelul — sclipitoare fîşie de argint. Trecem pe sub podul de lemn ce leagă cele două maluri, pe care stau presărate căsuţele unui sat. Lunecăm pe sub dealul Ursului şi iar năvălesc măguri din toate părţile, se muşuroiesc în jurul nostru greoaie şi mătăhăloase. Din clocotişul lor se-nalţă la dreapta mîndrul Barnar, în stînga, Bîtca lui Tîrsînă. Pîraie repezi s-azvîrl cu vuiet în Bistriţa. Stînci mari, fioroase, îşi scot gîturile din întunericul codrilor şi s-apleacă în jos ca nişte cămile ce vor să bea apă. 
   — Balta Cîinelui! 
   Rîul face-un vîrtej spre stînga, ş-amuţindu-şi valurile, ce rotesc în ochiuri, adoarme subt un mal înalt de piatră. Pluta pare că stă locului, atît de-ncet se mişcă. Moş Vasile mai bocăneşte-n chingi, cearcă tăria cîrmei şi spune lui Toader să bage de seamă la cot. În mişcările, în vorba şi pe figura lui se vede reculegerea, grija omului care va să stea în faţa unei primejdii mari şi care-şi adună toate puterile pentr-o luptă hotărîtoare. Şi-n adînca, fioroasa tăcere a cuprinsului, ne uităm la munţii îmbrăcaţi în codru, la soare, la cerul albastru, ca şi cum am căuta un semn, o prevestire de sus a soartei care ne-aşteaptă. Alunecăm din ce în ce mai repede. Scîrţîie vîslele-n juguri. Un grind înalt, ţuguiat stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două ţancuri vinete, ascuţite. Tot mai aproape, tot mai puternic s-aude într-acolo mugetul apei. 
   — Toancele! 
   Pluta izbeşte-ntr-un peş* dunga şuvoiului şi, repezindu-se-n hart, şterge din fugă taraşii** apărători de sub “Piatra lui Toader”, trece săgeată prin cotul arcuit spre stînga şi intră voiniceşte în groaznica strîmtoare de la Toance. Un 
   * Într-un peş — pe o coastă, într-o latură. **Tarac — stîlp bătut în pămînt pentru a feri plutele de lovire. 
   popor de stînci se ridică din fundul rîului clocotitor şi sfî-şie-n zdrenţe toată pînza apei. Ca-n bolţi răsună urletul valurilor între înaltele maluri de piatră. De pretutindeni, şi tot mai multe şi mai ameninţătoare, se năpustesc dihăniile-n calea noastră. Moş Vasile pare că le-mbrînceşte-n lături cu lopata, aşa de voiniceşte, aşa de falnic îşi taie strungă printre ele, şi-n ameţitoarea iuţeală cu care trecem colţii şi pragurile strîmtorii, bătrînul şi meşterul cîrmaci pare-o făptură din basme, un năzdrăvan care a luat pluta-n tălpi şi zboară cu ea peste stînci. Gonim la stînga. Deodată valurile tac, se-ntin-de Bistriţa-ntre codri. Îşi întoarce moş Vasile faţa-i lumina-tă, se uită-n urmă la ţancurile Toancelor şi, prujind* a rîs, clatină din cap. 
   — Hm! dihăniile naibii... să ne răpuie, şi mai multe nu. 
   Lunecă pluta uşor pe la gura Căpriţii, în stînga se înalţă Holda descoperită, în dreapta cade perdeaua de brazi pînă-n marginea apei. În urma noastră soarele se lasă pe zarea Barnarului. Lungi cărări de văpaie tremură pe trîmba de oţel a Bistriţii. Pale de umbră se lăţesc pe măguri; focuri clipesc în depărtări. Dălcăuşul îşi aprinde luleaua şi-ngînă-ncetişor o doină haiducească... 
   “Sub poale de codru verde
   Mititel foc mi se vede,
   Mititel şi potolit,
   Tot de voinici ocolit...”
   
   Ieşim în larg. Cîrmaciul împlîntă adînc lopata-n valuri: se-ntoarce pluta-n loc şi prinde la mal, în vatra Broştenilor. 
   A doua zi plecăm pîn-a nu răsări soarele. Trecem pe sub pod şi scăpătăm în arcul ce se îndoaie la stînga. Pe sus tiveşte poalele Hărăoaiei şoseaua care duce, peste muntele Scărişoara, 
   * A pruji — a glumi. 
   la Fălticeni. De-o parte şi de alta a rîului se întinde mîndra aşezare a satului Broşteni. De-aci încolo Bistriţa se îmblîn-zeşte. De trei ori şi-au ridicat Carpaţii falangele de stînci împotriva ei, de trei ori puternicele-i valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbuşiturile uriaşelor ză-gazuri. Falnică s-aşterne acum între bogatele-i maluri, împodobite de sate. De pretutindeni vin apele văilor să i se închine. Tot mai largă şi mai liniştită se lasă devale. Printre păduri tace, ca s-asculte cîntecul privighetorilor. În luminişuri cheamă casele fruntaşilor la prund şi, noaptea pe lună, le spune poveşti. 
   Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă pînă-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punînd cununi de aur pe creştetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o arătură proaspătă. Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, şi fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, şi altele vin, şi cele care vin ni se par şi mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu nesaţ frumuseţile acestea, care curg şi nu se mai sfîrşesc, şi ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: “Iată ţara noastră!...” Atunci ar înţelege deodată — ca bătrînii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atîtea lupte ş-atîta sînge s-a vărsat pentru “bucăţica asta de pămînt”. 
   Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca mîndrele-i gospodării. Din fund aleargă pîrăul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci, s-aducă Bistriţii stăpîne prinosu-i de unde. În stînga se-ntinde Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buştenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ş-un pod peste rîu. Din vale de Fărcaşa, între Bîtca Frumosului şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel, în jocuri şi cîntece de valuri, intră în ţinutul Neamţului; leit în zale de oţel zoreşte Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-şi coama-i de argint s-azvîrle Calul peste scările Cernegurii, şi-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scîrţîie cîrma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolţi de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalţă o namilă de stîncă — “Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odată să iezească Bistriţa şi, rupînd un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fedeleşu* şi s-a pogorît cu el în puterea nopţii, dar pe vale l-a prins cîntarea cocoşilor ş-a zbughit-o Aghiuţă, lăsînd stana-n bătătură, de s-au crucit oamenii cînd au văzut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, şi deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a Ceahlăului. Singur şi posomorît, trufaş stăpînitor peste-un popor de munţi, ce par pe lîngă dînsul muşuroaie, înălţîndu-şi creştetu-n cer, scărmănînd norii în raghila** de stînci înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mîndrul uriaş farmecă rîul cu puterea măreţiei lui şi-l face să-şi uite drumul şi dorul de cîmpie. De pe la nămiezi pînă-n scăpătatul soarelui ne poartă Bistriţa tot pe lîngă el — pleacă ea uneori, hotărîtă să nu se mai întoarcă, şi iar se răzgîndeşte, şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturîndu-şi platoşa-i strălucitoare, aci suspinînd din adînc, aci privindu-l lung, strigîndu-l, dînd freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. Într-un tîrziu îşi ia de seamă şi pleacă 
   * De-a fedeleşu — ca pe un fedeleş (butoiaş mic de forme diferite, în care ţăranii îşi duc apa la cîmp); la subţioară. 
   ** Raghilă — unealtă formată dintr-o scîndură în care sunt înfipţi dinţi de fier şi prin care se trage cînepa sau inul meliţat ca să se aleagă partea cea mai fină. 
   mînioasă, vorbeşte singură, se bate de maluri, urlînd s-aruncă toată, cît îi de lată, peste înaltele praguri de la Bicaz şi de la Lunca Strîmbului. Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, prin văi herăstraie, din întunecimi de codru răsar măreţe vechile mînăstiri: Pîngăraţii, Bisericanii, castel fantastic pe vîrful unei măguri, şi mai în vale, Bistriţa, după o perdea de plopi. Înainte, Bîtca Doamnei s-abate la stînga şi ne-arată oraşul 
   — cel mai frumos oraş de munte al Moldovii — culcat între două străji înalte: Pietricica şi Cozla. 
   La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pămîntul umblă cu noi. Ceahlăul, ridicîndu-şi falnic fruntea peste grinduri, ne priveşte încă din negurile depărtării. 
   VALEA PRUTULUI 
   Din cel din urmă arc al Carpaţilor, de sub poalele Călimanului, se lasă pe coasta despre răsărit a ţării, un lung şir de coline, care marg — ridicîndu-se şi culcîndu-se ca valurile unei mări — pînă la cătările Dunării. Pe la căpătîiul acestor dealuri, frumoasele şi roditoarele dealuri ale Moldovei — se îndoaie Prutul în şerpuiri mari, aşternut ca de pe întinsul unei stepe. Izvorît de departe, din Carpaţii Galiţiei, rîul vine tulbure la hotarele noastre, sparge măgurile Mamorniţei şi-şi împinge apa-i gălbuie, lină, fără nici o încreţitură, în lunca largă, ce se desface de la Cotul Boianului de jos. 
   Tăcut, posomorît, mîncîndu-şi mereu malurile-i nisipoase, uneori părăsindu-le şi căutîndu-şi o albie nouă pe lăsăturile şesurilor, curgînd, mai în toată lungimea lui, în cîmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii, arareori umbrite de cîte-un zăvoiu de sălcii, de cîte un petecuţ de dumbravă, — Prutul n-are nimic din frumuseţea rîurilor ce înveselesc pămîntul ţării noastre. Întotdeauna apele mari — “drumuri care merg singure” — au atras aşezările oamenilor pe ţărmurile lor. Pe ele se înşiră toată strălucirea şi toată istoria lumii. Prutul e rîul pe-ale cărui ţărmuri n-a înflorit nici un oraş şi, din cîte scaldă pămîntul romînesc, e singurul, pentru care blîndele doine ale poporului n-au găsit nici o vorbă de bine. Îi tristă şi la vedere apa lui lată, molîie, veşnic întunecată, triste sunt şi amintirile pe care ni le deşteaptă, triste sunt şi văile pe care le străbate, şi puţinele aşezări ce-i caută-n cale, retrase mai toate pe dîlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au răpezit pustiitoare puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut Hunii în cîmpiile Panonei, spulberînd vetrele din văile Carpaţilor, lăsînd siliştile albite de oase, ca un potop năprasnic gonind din calea lor sfărmăturile noroadelor, şi împrăştiindu-le pe vîrfurile cele mai înalte ale munţilor. De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului oardele Tătarilor flămînde de prăzi... În şuierul crivăţului ce culcă în valuri pădurea de papură crescută pe rîu, grănicerul nostru ascultă noaptea zăngănit de arme şi vaiete de moarte. Ştie el bine, că dincolo e o bucată răşluită din trupul Moldovei, ştie că cei care trăiesc şi plîng acolo sunt fraţii lui, şi cu toate astea — privind uitit pe apa Prutului 
   — îşi năbuşe dorul şi-un cîntec amar şi plin de blesteme îi scapă de pe buze: 
   “Prutule, rîu blestemat,
   Face-te-ai adînc şi lat,
   Mal cu mal nu se zărească,
   Glas cu glas nu se lovească,
   Ochi cu ochi nu se-ntîlnească.
   Duşmanii ţării, de-or trece,
   La cel mal să mi se-nece,
   Iar tu-n valurile tale
   Să-i tot duci, să-i duci la vale
   Pînă-n Dunăre şi-n Mare...”
   
   Lăsăm în urma noastră Herţa, unde s-a născut nemuritorul Asachi, Darabaii, Rădăuţii, tîrguşoare ridicate pe dealuri, de-a lungul rîului, şi-ajungem pe înnoptate, în Ştefăneşti, cea mai veche şi mai de frunte aşezare de pe Prut, întemeiată de Ştefan cel Mare, ca să stea strajă oştilor ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre şi Hotin. Orăşelul e aşternut pe poalele unui deal acoperit de vii şi de livezi. O măgură stîncoasă îşi împinge coastele-i vinete pînă în marginea rîului, care mai în jos scapă din albie, prin stufişul de sălcii, şi presară bălţi şi viroage pe şesul întins şi neted al Başeului. De la Ştefăneşti drumul se-ndoaie peste frumoasele dealuri culcate între valea Jijiei şi valea Prutului. Păduri de stejar îmbracă tăpşanele, de jur împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, întinderi nemărginite de holde şi de fîneţe, legănate în ondulaţii dulci, largi, odihnitoare. La Tabăra Mînăstirii, în apropiere de Bivolari, rămăşiţele vechilor tăbii ale Eteriştilor ne amintesc cele din urmă zile de groază şi de durere, prin care-a fost să mai treacă mult încercata noastră ţară. 
   Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta Jijia, îmbucînd apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se răzoresc pe luncă. În stînga Prutul şerpuieşte în desişuri de trestie şi de lozii. Către apus, în fund, se rotunjesc pe poalele cerului ramurile răşchirate ale dealului Catelina ce-şi ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale Cotnarilor. Străbatem tîrguşorul Sculeni, aşternut pe malul plecat al Prutului, în faţa Sculenilor din Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului de la Stînca, aşezat în mijlocul unui parc întunecos pe creştetul unei măguri, şi pe la toacă sosim în Ungheni. Un pod de fier leagă cele două ţărmuri ale Prutului, şi cele două căi ferate: a Romîniei şi-a Rusiei. De aici luăm trenul — şi peste un ceas suntem în Iaşi. Frumosul oraş, care-a fost, timp de trei veacuri, capitala Moldovii, se-ntinde pe coastele revărsate spre miazăzi ale dealurilor “Copoul” şi “Şorogarii”. În spate, un arc de măguri acoperite de codru se înalţă din lunca Prutului şi-l apără de crivăţ. În faţă, peste valea Bahluiului ş-a Nicolinii, se ridică un alt şir de măguri, unele-mpodobite cu vii şi cu grădini, altele dezvălite, odihnind vederea pe pajiştea lor verde, întinsă, luminoasă. Pe costişele lor răsar vechile mînăstiri: Cetăţuia, Galata, Frumoasa, Bîrnova, cu ruini de palate, sub zidurile cărora dorm atîtea amintiri de glorie şi de suferinţă din învăluitul şi mult zbuciumatul trecut al Iaşilor. Cuprins cu ochii de sus, de pe Răpedea, oraşul îţi înfăţişează una din cele mai frumoase privelişti. Biserici, case, străzi curg toate devale, nălbind, cu minunata lor cascadă, revărsarea celor două dealuri, din creştet pînă-n poale. Ce păcat că nu-i, în locul Bahluiului, o apă mai mare!... Să treacă Bistriţa pe-aici, n-ar fi pe lume-o aşezare de oraş mai mîndră şi mai fermecătoare. Încep umbrele să se lungească. Soarele-şi împrăştie cele din urmă raze pe turlele bisericilor. Mă cobor încet pe strada largă, liniştită, ce spintecă oraşul din zarea Copoului pînă în valea Socolii. Trec pe lîngă grădina publică, aşternută-n stînga pe podişul măgurii, şi pe lîngă măreţul palat al universităţii, de-o parte şi de alta, în mijlocul curţilor cu parcuri în fund, se-nalţă case mari, bătrîneşti, a căror vechime şi strămoşască simplitate îţi duc gîndurile departe, în lumea care-a strălucit odinioară, la viaţa povestită prin cronici. Parcă te aştepţi să vezi ieşind, pe balcoanele-mbrăcate-n iederă, chipuri de voievozi cu barbă albă, domniţe palide, visătoare, în rochii lungi de matasă, şi logofeţi, şi vornici, cîrmuitorii ţării de pe vremuri. În vale, lîngă mitropolie, se ridică, reînnoită de curînd, biserica sfinţilor Trei Ierarhi, durată de Vasile Lupu. Zidită toată-n piatră, cu zveltele-i turle, în minunata-i horbotă de sculpturi, aminteşte mîndra podoabă a Curţii-de-Argeş. 
   Mă opresc în faţa statuii lui Ştefan cel Mare. Soarele-a asfinţit. Încep să se aprindă felinarele. Treptat, zgomotele oraşului se depărtează, se sting. În evlavia acestei linişti, falnicul voievod, călare, cu coroana pe cap şi sceptrul întins, cum trage frîul cu stînga ş-apasă picioru-n scară, desfăcîndu-şi pieptul de sub manta-i de bronz, pare că s-a oprit dinaintea palatului, în răstimpul a două bătălii, să cuvînteze sfetnicilor ţării. În ţinuta, pe chipul şi-n gestul lui e mîndria gravă a domnului, care cumpăneşte-n mînă-i soarta unui neam, şi seninătatea biruitorului, care-a stat în lupte mari ş-a răpus vrăjmaşi ce îngrozeau lumea cu vîlva puterii lor. Privirea lui arată dusă, adîncită departe, dincolo de hotarele Moldovii. 
   Din Iaşi ne lăsăm iar în valea Prutului. E o dimineaţă rece, umedă, fără soare şi fără cer. Drumul se încovoaie pe îmbinările colnicelor, ce iese, printre bălţile Jijiei, la satul Ţuţora, unde acum trei veacuri şi jumătate boierii Moldoveni, răsvrătiţi împotriva lui Ştefan al VII, domn crud şi asupritor, au năvălit într-o noapte asupra lui şi l-au ucis în cort. Pe atunci era aici pod stătător peste Prut, şi vad de oşti, şi cea mai deschisă trecătoare între Moldova de jos şi Basarabia. — Într-amurg sosim la Stănileşti, satul istoric, care a văzut sfărîmîndu-se în cîteva ceasuri uriaşul plan al lui Petru cel Mare, visătorul unei împărăţii împînzite din pustietăţile Volgei pînă în fermecătoarele maluri ale Bosforului. Încă două zile de întinsoare pe lunca scrijălată de vigoare a Prutului, şi ieşim în larg, în faţa Brateşului, unul din cele mai mari şi mai frumoase lacuri ale Romîniei. Prutul face un ţăncuş adînc în pămîntul nostru, apoi se-ndoaie la stînga, înconjură lacul, şi se descarcă în Dunăre sub dumbrava de sălcii de lîngă tîrguşorul Reni. Încet se desfac în ceaţă coşuri de fabrici, turnuri de biserici, catarguri de corăbii, — puternic şi strălucitor oraşul Galaţi răsare, se înalţă din valurile fluviului rege. 
   ŢARA. POPORUL 
   Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru ho-tare cari-ngrădesc pămîntul Ţării Romîneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învîrtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strîngem ţara, şi de la miazănoapte şi de la răsărit. 
   Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sîngele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atîtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vînzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — ne mai putîndu-se apara — şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vînt, dar nu ne-am rupt. 
   Şi-am rămas stăpîni pe moşioara noastră. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cît sînge ne-am plătit noi pămîntul acesta, scump tuturor romînilor, scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut pe el. 
   Odihnească-n pace gloriosul Ştefan, că n-au fost spuse în deşert cuvintele mîndre şi-nţelepte pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte: “Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decît să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Dom-nul părinţilor voştri, însă, se va îndura de lăcrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva carele va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte”. 
   Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la Severin pînă la Dorohoi, rîuri frumoase, dătătoare de viaţă, şi nenumărate pîraie se despletesc, în cărări de argint, peste-ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile blînde ale Moldo
   vii. Singură cîmpia Ialomiţei s-aşterne tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul atîtor ape ce-mpodobesc pămîntul Romîniei. Doarme sub şuierul vînturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează rîuri limpezi şi lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se răsfrînge-n undele aerului şi-ngînă peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale “mirajelor”, aşa de frumos numite de popor “apa morţilor”. 
   Călătorii străini care-au străbătut văile Romîniei pe drumuri hrintuite, în căruţele de poştă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi Mare. Şi-ntr-adevăr, o ţară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş-a lui Ştefan, libera şi mîndra Romînie de azi nemaicrescînd în lături, a trebiut să crească-n sus, şi saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii şi setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung şi-n lat, o prind acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite, şi linii ferate, înşirînd pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de fabrici ce scot la lumină bogăţiile ţării. 
   Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi atîtea veacuri, sporeşte — sigură şi puternică — în mijlocul cîmpiei dunărene, ridicînd palat lîngă palat, pe unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi deschid acum porţile altarele luminii — treptat poporul se înviorează, se deşteaptă, la o viaţă de pace şi de muncă roditoare. 
   În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mîna copiilor cea dintîi carte romînească, se-nalţă falnic palatul universităţii, iar pe locul acela sfînt s-au aşezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar — poetul, eroul şi apostolul. 
   Două mari bulevarde taie-n cruciş oraşul. Dîmboviţa se minunează de strălucirea şi mîndreţa-n care se desfac malurile ei, ascunse pînă mai dăunăzi sub rădiuri* de sălcii. 
   De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn gîndurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am văzut îmi revin acum, învăluite în farmecul depărtării, şi parcă mă dojenesc, unele că n-am spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se ridică mai luminos şi mai sfînt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă şi mai mîndră-ntre podoabele ţării, este poporul romînesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atîtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cîntece şi înţelesul istoric al trăiniciei şi stăruinţii noastre pe acest pămînt. În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi-n inima lui caldă am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaltei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gîndul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvălit în zloată şi-n bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptînd ca să-şi apere pămîntul, căzînd şi ridicîndu-se iar, murind în şes şi renăscînd în munţi, pururea tînăr, pururea mîndru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie, şi mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai 
   * Rediu — pădure. 
   aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atîtor dureri! 
   Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace!... 
   “O lacrimă-i tremură-n glas, şi graiul lui e un suspin”, zice Michelet vorbind de poporul romîn. 
   În adevăr, suferinţile acestea au pus o blîndeţă divină pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de mîngîieri. 
   Cîtă gingăşie e în cîntecul cu care-şi adorm ţărancele copiii: 
   “Nani, nani, puişor”... 
   Şi cu ce vorbe sfîşietoare, adînci ca şi durerea din care-au izvorît, îşi petrec morţii la groapă: 
   “Dragile mamei sprincene,
   Cum o să fiţi buruiene!
   Dragii mamii ochişori,
   Cum o să vă faceţi flori!...”
   
   Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atît de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mîndru că poţi spune: “Sunt romîn!” 
   PICTORUL N. I. GRIGORESCU 
   I. UN SOL AL NEAMULUI 
   “În zile ca acestea, cînd vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.” 
   BERNARD PERETZ 
   Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de căldură care lămureşte cugetarea lor şi-i dă glas. Şi atunci vorbesc tare — în auzul veacurilor. Ele îşi au, pentru aceasta, interpreţii şi împuterniciţii lor — crainicii gîndului lor. Prin ei, marele suflet înfierbîntat al mulţimii se dezvăleşte, în răstimpuri depărtate, cum se dezvăleşte jarul pămîntului prin gura vulcanilor. Aprins şi luminos întotdeauna, cîteodată spăimîntător. 
   Neamul nostru, din firea lui, vorbeşte puţin. Strămoşii noştri — oameni de război — erau tăcuţi. Apoi, şi fără asta, valurile grele prin care am trecut, atîtea veacuri de griji, de zbucium, de luptă pe viaţă şi pe moarte nu ne-au îngăduit reculegerea, concentrarea prisosului aceluia de puteri disponibile care ard parcă de nerăbdarea de a se descărca, de a se turna în formele trainice ale artei. 
   Mai ales pictura cere linişte şi siguranţă, îndestulare materială, zidiri spaţioase, cu ferestre largi — o viaţă înfloritoare şi liberă, primitoare de acea înaltă aristocraţie sufletească pe care arta ar putea-o numi aerul ei. Noi n-am avut nimic din toate acestea. Cîte vijelii au trecut peste viaţa şi peste aşezările noastre ar fi risipit fără de urmă, cum au şi risipit atîtea, orice înfiripare de artă plastică ce-am fi putut şi noi porni. În multe din bisericile care ne-au mai rămas de pe vremuri se văd şi astăzi resturi de icoane arse, ziduri sparte de ghiulele, sfinţi cu ochii scoşi de suliţile turcilor. Căci mai ales împotriva acestor vrăjmaşi ai tuturor creşti-nilor am luptat noi aici, neajutaţi de nimeni, atîta amar de vreme. Cîmp de război ne-a fost ţara, de la Mircea pînă la Mihai Viteazu. Pictorii noştri, artiştii noştri, toţi aleşii neamului nostru au pierit în bătăliile cu turcii. Deschideţi istoria, şi vedeţi ce era aici, la gurile Dunării, în veacul de aur al artei creştine! 
   Din aceeaşi rasă de oameni mari au fost desigur şi Ştefan al Moldovei, ca şi Leonardo da Vinci al Italiei. Şi în aceeaşi vreme au strălucit, fiecare aducîndu-şi partea lui de bine pe lume. Înaintea lui Dumnezeu, în adîncimile tainice ale destinelor omeneşti, cine ştie dacă nu e o legătură între paloşul de la Războieni şi penelul de la Florenţa! 
   Sufletul artist al poporului s-a destăinuit adesea, în şoaptă de grijă şi de dor, pe minunatele cusături şi alesături ale ţărăncilor noastre, în măiestria cu care îşi ciopleau voinicii ghioaga de luptă, plugul de arat şi fluierul de doinit, în felul cum ştiau toţi la ţară să-şi împodobească portul, casa şi viaţa lor. Ai zice că pe fiecare lucrişor mijeşte geana de lumină a unui răsărit care întîrzie. În ce vifor am trăit noi, e de mirare că mai avem şi ce-avem. Mă gîndesc la cît sînge s-a vărsat pe bucăţica asta de pămînt, şi, pentru prima oară, bag de semă că în limba noastră instrumentul de ţesut se cheamă “război”. 
   Cîntece însă, cîntece de vitejie şi de dor, avem cum nici un alt neam de pe pămînt nu cred să mai fi avut vrodată. E aproape singura artă ce ne-a rămas întreagă din zilele acelea. Binecuvîntată, mîntuitoare doină, numai sufletul nostru te înţelege! 
   Sunt insule care răsar deodată din valuri, în urma unei uriaşe zguduiri telurice. Aşa am ieşit noi în vază, după marile zguduiri politice de la începutul veacului al nouăsprezecelea. Şi ca într-o tabără, cînd sună goarna deşteptării, un freamăt şi un zor de pregătire a fost viaţa noastră de la un capăt la altul al ţării. Din această proaspătă înviorare de puteri, aproape sălbatice în izbucnirea lor, din acest clocot de viaţă frenetică au răsărit eroii mîntuirii noastre — oameni deaceia unici, aproape divini, a căror apariţie în mijlocul unui popor înalţă stîlpi de lumină în istoria universală şi despre care cu drept cuvînt se zice că n-au înaintaşi, nici urmaşi. Un astfel de om a fost pictorul Grigorescu1 . 
   Înainte de venirea lui — în afară de acea veche, amestecată şi risipită pictură bisericească, la care nu se prea uitau cei care mergeau să se închine, pe care foarte puţini ştiau so preţuiască şi din care nimeni nu învăţa ce era de învăţat — nici o cărare, nici un semn luminos nu se arăta sufletului artist care ar fi vrut să afle încotro e adevărul. Atingerea cu Apusul aşternea doar o poleială, o îngînare de artă şi de cultură la suprafaţa vieţii noastre. Şi noi aveam nevoie de un glas care din adîncul acestei vieţi să se ridice şi despre această viaţă să ne vorbească. Un asemenea glas am avut în Grigorescu. Cum a vorbit el, în limba formelor şi a colorilor, des-pre ţara şi despre neamul lui, a fost mai mult decît îndeplinirea unei chemări de artist. Un apărător înflăcărat, un sol neadormit al geniului nostru, în faţa lumii care nu ne cunoştea şi în faţa veacurilor viitoare, iată ce-a fost omul acesta pentru noi. Ce-a fost pentru cealaltă lume, ce noutăţi a spus el artei universale şi cum le-a spus, şi întrucît le-a spus în chip deosebit de ceilalţi — aceasta se va lămuri deplin de către cei care, uitîndu-se îndărăt, la lucrurile timpului nostru, vor putea îmbrăţişa cu o privire mai senină, în orice caz mai pregătită, vederea largă pe care o deschide ochiului o anume depărtare. 
   II. VIAŢA PICTORULUI 
   Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adînca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui; acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos — “treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită“ a credinţii lui, a singurei lui religii. 
   O copilărie de sfînt. S-ar părea uneori că soarta, în înţelegere cu natura, de la început alege, înseamnă şi ia subt ocrotirea ei pe cei care au de spus vreo veste din cer pămîntului nostru. 
   Nicolai Grigorescu s-a născut în satul Pitaru* din judeţul Dîmboviţa în ziua de 15 mai 1838, într-o casă fără noroc, plină de griji, unde sosirea acestui al şaselea copil de bună 
   * “Conacul moşiei unde locuiau părinţii lui Grigorescu şi unde s-a născut pictorul s-a dărîmat acum. Se cunoaşte însă locul pe care era aşezat, în satul Strîmbeanu, pe marginea apei Suţa, care se varsă mai departe în Răstoacă. Şi azi localitatea aceea poartă numele de Pitaru. Oficial, însă, comuna a încetat de a se mai numi astfel de pe la 1860, timp cînd Filip Lenş şi-a măritat o fată a sa după un Costache Văcărescu, dîndu-i moşia de zestre. S-a numit de atunci Văcăreştii-de-Răstoacă, după numele noului proprietar zestraş şi după numele apei care trece prin apropiere, şi aceasta spre deosebire de altă comună, Văcăreşti, aşezată lîngă Tîrgovişte, locul de naştere şi proprietate a marilor Văcăreşti. 
    La biserica din sat, unde se găsesc multe odoare dăruite de Lenş, avînd iniţialele F. L., se află şi azi o icoană bine păstrată înfăţişînd pe sf. împăraţi 
   seamă că n-o fi fost vro bucurie2. O nouă gură de hrănit — iată ce însemna pentru bieţii părinţi şi acest nou-venit, care putea foarte bine să nu mai vie! Văzute de aici, privite post-factum, lucrurile acelea toate au pentru noi ceva din îndeplinirea unei scripturi. Şi anii de secetă care au trecut pustiitori peste bucăţica de pămînt în care oamenii aceia îşi puneau munca şi speranţele lor, din ce în ce mai ostenite, şi tristeţea acelei case fără noroc, şi spuza de copii mici, şi moartea neaşteptată a celui ce era sprijinul şi lumina atîtor vieţi, toate parcă au trebuit să fie şi să se întîmple aşa cum s-au întîmplat, pentru ca să avem, în felul cum l-am avut, pe marele nostru Grigorescu. 
   Gîndul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă spre fiinţa divină care a fost mama pictorului. 
   E toamnă pe sfîrşite, o ploaie măruntă şi rece, un amurg trist, fără cer, din anul 1843. Într-o căruţă de ţară, încărcată ca de băjenie, o vedem slabă, istovită de plîns, cu şapte copilaşi palizi, zgribuliţi în juru-i, dintre care cel mai mare n-are încă doisprezece ani; după un drum de două zile, soseşte, cu chiu, cu vai, la Bucureşti. În urmă — din atîta viaţă irosită pe meleagurile acelea, unde neam de neamul ei n-avea să se mai întoarcă — nu mai rămînea decît un nume, crestat pe-o cruce de lemn, în cimitirul satului: “Ion Grigorescu”. Înainte... se făcea parcă şi mai pustiu, şi mai întuneric. Trăia în Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, o mătuşă a ei, văduvă 
   — femeie vrednică, bună, curată, ştiind să-şi ţie casa pahar şi zilele cinstite numai cu munca mîinilor ei. La portiţa acelei căsuţe albe cu vechi coperiş de şindrilă au poposit cele opt vieţi rămase fără nici un căpătîi. 
    Constantin şi Elena, care poartă jos semnătura Ghiţă Grigorescu şi leatul 1853. Cei din sat pretind că ea se datoreşte lui Ghiţă Grigorescu, unchiul marelui pictor, care era şi el zugrav de biserici.” 
    (Dintr-o scrisoare) 
   — Tu eşti, Ruxando?
   Şi două braţe se deschid, cu drag, să-i cuprindă pe toţi.
   Ce încăpătoare sunt casele săracilor!
   Copiii parcă s-au trezit acolo de cînd lumea. Cu veselia,
   
   cu strigătele, cu jocurile lor au pus numaidecît stăpînire pe casă, pe curte, pe uliţă. Numai Nicu sta totdeauna retras. Gălăgia celorlalţi îl speria. Mişcările lor violente îl făceau să se depărteze, înfricoşat ca de o primejdie. Era un copil tăcut, timid, străin pe pămînt. El se uita la oameni şi la lucruri cu 
   o privire întrebătoare, neliniştită, pururea minunată, ca şi cum atunci s-ar fi deschis pentru întîia oară marii lui ochi fulgerători. Poate că şi unde-l vedea aşa plăpînd îl iubea mama lui mai mult decît pe ceilalţi. Într-o zi, cînd i-au adus mort pe unul din copii, călcat de o trăsură, şi cum faţa bietului copilaş, plină de praf şi de sînge, nu se mai cunoştea, cel dintîi strigăt al ei a fost: “Unde-i Nicu?... Cine ştie ce presimţire, ce tainică vedere în viitor striga astfel din întunericul acelei spaime, din adîncimile acelei dureri? 
   De-acolo, din căsuţa aceea primitoare a mătuşii Maria, porneau cele dintîi amintiri ale pictorului: 
   “Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plîngîndu-se ori blestemînd, ori spunînd vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aia?... De dimineaţă pînă în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă şi ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele cînd eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor, şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcîndu-se, ridicînd mîna să mă binecuvînteze. La zece ani am intrat şi eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, şi cînd vroiam să mă uit şi eu cum zugrăveşte, mă lua la goană. Numai cîteodată, cînd îi frecam colorile, se mai îmbuna şi mă lăsa pe lîngă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blînd, îmi arăta cum se fac sfinţii, îi sorbeam vorbele şi mă uitam la el ca la un dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintîi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi*, şi cînd i-am pus mamei în mînă, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Cînd i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plîngă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare — aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mîinilor mele... Cine mai era ca mine!” 
   Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu... Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit. Şi aşa fraged şi puţintel cum era, ardea de neastîmpăr, de setea de a zbura, de a pleca în 
   * Sorcovăţ — veche monedă de argint. 
   lume, de a lupta, de a ispiti necunoscutul, vraja şi primejdiile depărtărilor, tăcut şi încrezător în el, ca prîslea cel năzdrăvan din basme. Cine ştie dacă nu au într-adevăr presimţirea chemării lor pe lume copiii aceştia predestinaţi, în sufletul cărora, ca floarea în mugur, se pregăteşte să înflorească sufletul unui popor! Altfel, cum să înţelegi siguranţa cu care se duc năzdrăvanii aceştia drept la ţinta lor, cu toate şi peste toate greutăţile ce li se pun în cale? 
   Copil sărac, fără nici un sprijin, cu două clase primare, la vîrsta de paisprezece ani Grigorescu îşi pune în gînd să plece la Paris. Lucrează de zor la icoane, pe care acum le iscăleşte, într-un colţişor, cu litere ca de tipar: NICU. Începe să strîngă ban cu ban din produsul micilor vînzări. Învaţă singur franţuzeşte. Îşi atrage, cu o icoană frumoasă, înalta luare-aminte a domnului. Se prezintă la un concurs al Eforiei Şcoalelor, pentru o bursă de pictură în străinătate3: i se recunoaşte talentul; dar e respins, pentru că n-avea nu ştiu cîte clase umanioare* pe care le-a avut un altul... mai fericit. Rămîne, tăcut şi răbdător, la iconiţele lui. Se mîngîie cu gîndul că “toată piedica-i spre bine”, şi plin de încredere în biruinţa de la urmă a dreptăţii, munceşte, munceşte înainte, cu din ce în ce mai multă însufleţire. Face un tablou istoric mare, Mihai scăpînd stindardul, pe care-l pune în fereastra unui zugrav, unde, văzîndu-l aga** de pe atunci, beizadea Mitică (Ghica), şi minunîndu-se de frumuseţea lui, îl ia şi-l duce domnitorului Barbu Ştirbei, care-l cumpără cu o sută de galbeni4 . 
   Un şir de izbînzi: cîteva icoane la Căldăruşani, între care Izvorul tămăduirii, ce împodobeşte aghesmatarul din curtea mînăstirii, pun pe “meşterul Nicu” printre cei mai căutaţi 
   * Umanioare — totalitatea studiilor considerate ca bază a culturii unui om. 
   ** Agă — şef al agiei, avînd atribuţiile prefectului de poliţie de mai tîrziu. 
   zugravi de biserici. Se lămurea uneori în contractele zugravilor: “Iară chipurile de la catapeteasmă să fie de meşterul Nicu”. Lucrează aproape doi ani la mînăstirea Zamfira din Prahova. 
   O duioasă amintire din vremea aceea: 
   “Eram de cincisprezece ani cînd meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot aşa cam de vîrsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari albastri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, cînd isprăveam de lucru, ne-ntîlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca în vis. Şi ne primblam alături, ţiindu-ne de mînă, şi nu ne spuneam nimic. Da’ eram aşa de fericiţi, cum numai la vîrsta aceea poţi fi. Cînd ne despărţeam, ne strîngeam de mînă, ne şopteam încetişor: “Noapte bună“, şi ne dam întîlnire pe a doua zi, tot la ceasul şi în locul acela... Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Şi nici nu mai puteam gîndi altceva. Odată, plecase zugravul la tîrg, şi se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit şi mă urc pe şchele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cît oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, da’ cînd dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupînului: “Brabo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin...” 
   Acolo cunoaşte Grigorescu pe călugărul Isaia, un bătrîn foarte deştept, şi om purtat, care povestea frumos tot felul de minunăţii de prin ţările pe unde umblase. Bănuia oare povestitorul ce suflet îl asculta? Plănuiesc să plece amîndoi la Paris. Şi încep să se pregătească. De astă dată se pare că nu mai e nici o piedică. Se duc mai întîi la M-rea Neamţului, locul de mătanie al călugărului Isaia. Acolo bătrînul se îmbolnăvi. Aşteptîndu-i vindecarea, meşterul Nicu zugrăvea icoane. Şi ce icoane făcea el acum!... Una din aceste minuni ajunge în mîinile stariţii de la mînăstirea Agapia, maica Tavefta Ursachi, “o femeie care ar fi guvernat o ţară“, cum spunea pictorul. De mult căuta maica Ursachi un zugrav pentru biserica cea mare a mînăstirii. Locurile erau frumoase, călugărul Isaia nu se mai îndrepta, şi trei mii de galbeni erau pe atunci o avere. Tînărul zugrav îşi tîrgui din Iaşi ce-i trebuia, ridică şchelele şi s-apucă de lucru. Parisul era din nou amînat. Norocul Agapiei! 
   III. AGAPIA 
   Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întîrzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat* — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei. 
   Pentru istoricul picturii noastre bisericeşti — cînd se va scrie odată această istorie — biserica Sfinţii Voievozi de la Agapia va fi ca un larg şi luminos limpeziş de cîmp, după o îndelungată rătăcire prin codru. Un curent de aer sănătos străbate şi în arta noastră religioasă. 
   Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, omeneşte vii, şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe 
   * Noviciat — ucenicie. 
   care pictorul a ştiut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înţelegînd instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decît înfrumuseţa o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decît avînd înaintea lui un model viu, care să-i dea figura şi atitudinea cerută. Pentru sfîntul Gheorghe de pe una din dverele* altarului i-a pozat profesorul de la Iaşi, Miltiade Ţoni — un tip de frumuseţe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băieţaşul unui dulgher — pentru copilul Isus; iar cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbîrcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfînta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftînd: “Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici... tot aşa am să stau”. 
   Cu ce drag îşi aducea el aminte de anii aceia de aprigă încordare la o muncă îndrăzneaţă, uriaşă pentru vîrsta lui fragedă, dar nu şi pentru puterile lui, care în adevăr erau supraomeneşti! 
   “Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile cînd tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare, şi deodată se lumina şi biserica, şi sufletul meu. 
   Pe-atunci noi n-aveam nici un fel de orientare în artă. Era 
   o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea colorilor şi cîteva lămuriri despre vîrsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfînt. Atît. Încolo, făceam fiecare cum ne tăia capul. Şi-n meşteşugul ăsta al nostru, cînd stai şi migăleşti mult, mult la un lucru, de la o vreme nu mai ştii ce faci. Nu mai vezi. De aceea, uneori lăsam bidinelele, ş-o luam razna peste munţi, cu puşca 
   * Dveră — iconostas. 
   la spinare. Umblam aşa cîte-o zi-ntreagă; şi cînd m-apucam a doua zi de lucru, parcă eram alt om. 
   Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amîndouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la tîrg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cîntece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întîlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau horă în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrînii care plîngeau de bucurie. Vro săptămînă n-am mai putut lucra. Trimiteam la tîrg de două ori pe zi după veşti. Plăteam cîte trei şi cîte patru sfanţi* pe-o gazetă, şi ne strîngeam toţi s-ascultăm noutăţi — “novitale”, cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip să ne gîndim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara pînă tîrziu şi făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor... Vremi de credinţă erau acelea! Era mai multă iubire între oameni, şi mai multă cinste.” 
   Pictura de la Agapia — pictură murală în ulei — aminteşte, prin moliciunea liniei şi prin căldura coloritului, factura maiştrilor italieni ai Renaşterii, despre ale căror opere Grigorescu doar din auzite şi din palide reproduceri de va fi ştiut ceva la vremea aceea. Dar cu siguranţă că era înrudit cu ei. Da, între Grigorescu al nostru şi între Tiziano, Leonardo da Vinci sau Andrea del Sarto erau legături de suflet, care sunt mai puternice decît cele de sînge. Prin sentimentul adevărului, care trebuie să fie acelaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, prin farmecul spontaneităţii, prin revelaţia pe care o dă împărtăşirea directă cu natura, prin credinţa adîncă, aproape mistică, în puterea darului ce vine 
   * Sfanţ — veche monedă de argint. 
   mai de departe şi merge mai departe decît hotarele unei biete vieţi omeneşti, prin acestea şi prin multe alte neştiute legături, Grigorescu era frate cu uriaşii aceia fără de asemănare din veacul de aur al artei creştine. 
   Cum intri în biserică, e în dreapta un sfînt Vlasie, în picioare, aşteptînd parcă un cuvînt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gînditor, senin gînditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-l mai ispiteşte şi nici o suferinţă nu-l mai tulbură. E atîta viaţă cucernică în figura şi în toată fiinţa acestui bătrîn, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie şi de unitate în cele mai mici amănunte, încît, dacă n-ai şti, dacă nu ţi-ar spune pisania bisericii de cine şi cînd e zugrăvit, greu ţi-ar veni să crezi că e opera unui tînăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o şcoală, care n-a văzut un muzeu, care în afară de vechea carte a zugravilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Şi în toată pictura acelei biserici se vede aceeaşi deplină înţelegere a lucrului, aceeaşi hotărîtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinţilor i-au dat-o ţăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. Întocmai ca maiştrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinîndu-se fiecărei clipe, puind o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — şoapta de foc a neli-niştii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor ş-a tuturor speranţelor tinereţii lui, neştiutoare de ce-i pe lume. 
   O călugăriţă i-a pozat pentru mucenica Varvara. Recunoscător, pictorul i-a făcut o icoană: În mijlocul unei lumini de foc — un fel de vînăt-auriu, care ar fi coloarea eternităţii — stă Maica Domnului în nori, cu mîna dreaptă pe glob, cu stînga ţiind în braţe pe pruncul Isus, care, sprijinindu-şi cotul pe glob, ridică mînuţa dreaptă în semn de binecuvîntare; şi ea, şi copilul privesc în infinit; deoparte şi de alta doi serafimi, în adorare, cu braţele încrucişate pe piept; de jur împrejur, o ghirlandă de heruvimi, blonde capete întraripate, ce se pierd, cu cît se ridică mai sus, în zările înălţimii; jos, în margine, cîteva pete albastre ne spun că ceea ce vedem acolo e cu adevărat “în împărăţia cerului”. Dar ce studiate sunt toate în cele mai migăloase amănunte, figuri, mîini, stofe... şi ce sărbătoare de colori, ce roşu-vioriu în bogata draperie care, după ce încadrează ca o maramă chipul duios al Preacuratei, se revarsă în falduri largi peste tunica de un albastru de smalţ, întinzîndu-se luminos pe genunchiul stîng şi căzînd întunecat în cute adunate la picioare. Dar verdele-sclipitor de pe tunica serafimului din dreapta! Dar albastrul-stins de pe hai-na serafimului din stînga!... Şi reflexul tuturor acestor co-lori, cald jucînd, ca bătaia unei flăcări pe cămeşuţa încreţită la gît a pruncului divin... Un prodigios cîntec de colori. Ce pot vorbele să spuie despre frumuseţea unui cîntec? 
   După trei ani, Agapia, în sărbătoare, îşi sfinţea podoaba, de care cu drept cuvînt se poate mîndri. Din cîte biserici avem în ţară, nici una nu închide o aşa de aleasă comoară artistică, atîta bogăţie de viaţă cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atîta putere... “Parcă nu mai e de mînă omenească!” Aşa se minunau maicile clătinînd din cap. Acolo rămîne un muzeu şi o şcoală de pictură bisericească. Lucrarea de la Agapia, sfîrşită în anul 1861, încheie prima perioadă din uriaşa activitate artistică a lui Grigorescu — primul capitol din istoria vieţii lui, care ar putea fi intitulat: “Meşterul Nicu”. Un sfînt şi el — intrase în artă pe poarta cea sfîntă. 
   IV. LA BARBIZON 
   Ş-acum toate gîndurile lui, ca scăpate din lanţuri, se îndreaptă spre Paris. E liber, e aproape bogat — Kogălniceanu îl cunoscuse la Agapia, rămăsese şi el uimit de darul acestui tînăr zugrav şi-i înscrisese o bursă în bugetul Moldovei — nimic nu-l mai poate opri5. Vine în Bucureşti, lasă familiei o bună parte din bani. Îşi regulează toate cu acel spirit de ordine care a fost una din puterile de căpetenie ale fecundei lui vieţi, şi — în sfîrşit! — pleacă. Fără tovarăş — bătrînul Isaia, simţind că i s-apropie ceasul, se retrăsese la Sfîntul Munte — pleacă din Galaţi cu vaporul pe Dunăre. E o dulce dimineaţă de toamnă. Satele de pe mal, cu smeritele lor bordeie acoperite cu stuf, cumpenele de fîntînă, şirurile de care pe drumurile cenuşii, turmele de pe şesuri, pădurile rumenite, toate mîndrele privelişti ale ţării lui parcă-l strigă din urmă, parcă spun duios ochilor lui însetaţi de lumină şi încărcaţi de visuri: “Ochilor, ochilor, să nu ne uitaţi”... Nu, nu, n-au să vă uite! 
   Parisul. Ce era oraşul acesta pentru tinerii noştri de pe-atunci! Pentru Grigorescu, Parisul e o şcoală. Aici se poate învăţa. Aici vechii dascăli spun taine mari celui chemat să le audă şi să se pătrundă de puterea lor. Pînzele de la Luxemburg, minunile de la Luvru, atelierele pictorilor, astea-s Parisul lui. Toate celelalte ademeniri ale fermecătorului oraş îi rămîn necunoscute. Şi e de douăzeci şi trei de ani. Lucrează cîteva luni în atelierul lui Cornu. Un concurs la Belearte; se prezintă şi el între cei mulţi chemaţi. Subiectul — cu ce haz ne scanda pictorul acest juvaier al academismului în floare pe vremea aceea! — “O luptă antică între doi păstori, la stînga, în primul plan, un stejar bătrîn, la dreapta, o apă curgătoare, în fund, munţii”... Reuşeşte printre cei zece care, după opt zile, trebuiau să treacă, în loji separate, proba hotărîtoare — “Le concours de l’arbre”. Pleacă să facă studii de copaci la Fontainebleau; şi vasta pădure seculară îl prinde şi-l ţine în lumea ei de mistere... trei ani. Aici sufletul tînărului zugrav de icoane primeşte marele botez al artei, aici, în mijlocul pădurii sfinte, care a fost şcoala şi templul celor dintîi peizagişti şi celor mai glorioşi pictori ai Franţei. Pe vremea aceea de curată şi profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind de mînecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se*, fiecare pe cărăruia lui, pe subt uriaşele bolţi de umbră, spre locul lui de întîlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Şi drumeţii aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... Seara numai se întîlneau la o pipă şi la un pahar de bere, îşi aveau colţul lor, masa lor ştiută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncînd uneori în tunete de glas, cu gesturi largi, gînduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelaţii — scăpărări de acelea ce nu se găsesc prin cărţi. Tînărul cu ochii scînteietori, necunoscutul ce se aşeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colţişor, la măsuţa cea mai dosită, era Grigorescu. După admiraţia cu care se uita la înţelepţii aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela tăcut, pururea dus pe gînduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăţa ucenic al lor. 
   Iată care a fost şcoala, şi iată cine au fost — fără ştirea lor — cei mai buni dascăli de la care şi-a învăţat Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Şi în sufletul lui pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii şi vorbe, şi tot alte înţelesuri, şi tot alte puteri izvorau în el, împinse din adîncimile necunoscute ale unei vieţi ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă că nu era numai a lui. 
   În zori, cel care pornea înaintea tuturor la lucru era Grigorescu. De multe ori pleca pentru mai multe zile. “Afurisit stăpîn, cum îl încarcă pe bietul băiat!” îl căina într-o zi un pădurar bătrîn, uitîndu-se cu milă după el, cum ducea în 
   * A se răzni — a se izola. 
   spate o sarcină prea mare pe seama unui trupşor micuţ şi delicat ca al lui. 
   O mînă de om era, însă vrednic şi inimos, lucru mare, şi iute la treabă, şi toate le făcea cu acel farmec al puterii ascunse care dă precizia şi eleganţa mişcării. 
   Trei ani — ce repede trec zilele cînd munceşti! — trei ani n-a mai ştiut nimic din ce se petrece pe lume. Ca un pusnic a trăit acolo, ş-a lucrat, a luptat cu toată aprinderea, cu toată frenezia, cu toată setea de a birui a celor douăzeci şi trei de ani. Au tăcut în el şi dragostea de ai lui, şi dorul de ţară, şi toate celelalte griji de viaţa lui, de sănătatea lui, de ce viitor îl aşteaptă, toate au stat adormite, subt încordarea, sub frigurile acelor zile de muncă pasionată. Frigurile erau în sîngele lui! De pe atunci trebuie să fie copia aceea puternică după tabloul de la Luvru al lui  , pe care Grigorescu a trimis-o pinacotecei noastre, şi care, pusă alături cu originalul, ar putea, cu foarte bună dreptate, să ridice întrebarea: “Unde-i mai multă emoţiune?” 
   Dar vremea trece, şi melancolia străinătăţii, a depărtării începe să aştearnă ca un fel de umbră de amurg pe lucrurile care-l înconjoară. 
   De trei ani nu mai auzise o vorbă romînească. 
   În vara anului 1864 vine în ţară şi — dintr-un sentiment de datorie, căci fusese bursierul statului — se pune la dispoziţia Ministerului de Culte. Ministrul îi spune: 
   — N-avem nevoie de d-ta. 
   — Atunci? 
   — Atunci, nimic. Să-ţi vezi de treabă. 
   
   Şi şi-a văzut de treabă. Şi-a luat pe pînză cîte o fărîmă de suflet, de pămînt şi de cer, podoabe din podoabele patriei care n-avea încă un locşor pentru el, şi s-a întors iar la şcoala şi la maiştrii lui de la Barbizon. 
   Natura-i frumoasă pretutindeni. O lume nouă la fiecare pas. Şi Grigorescu se simţea din ce în ce mai atras, mai învăluit în misterul acestor frumuseţi. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, de coloarea şi de structura lor era un suflet. Îl presimţise el, aşa vag de tot, în unele zile de hoinăreală pe muncelele Agapiei. Acum însă îl simţea. Îl simţea cu nelinişte, aproape cu frică. Da, era acolo, în tăcerea pămîntului, în norul ce luneca încet pe albastrul cerului, îndărătul frunzei care tremură, în vibrarea aerului, sub scoarţa copacilor şi sub muşchiul stîncilor, pretutindeni şoptind lucruri adînci şi neînţelese, de pretutindeni chemîndu-l, privindu-l mereu, mereu vorbindu-i prin semne, prin jocul petelor de umbră şi de lumină, ca o fiinţă de departe, din alte văzduhuri. Şi el se lupta să priceapă. O luptă straşnică era viaţa lui. Fiecare dimineaţă îi aducea o speranţă nouă, şi fiecare seară o nouă disperare. Veşnic nemulţumit de lucrul lui, răzînd de cîte zece ori o pînză, plecînd şi întorcîndu-se de cîte zece ori în acelaşi colţişor de natură, care mereu tot altceva-i spunea din marele mister, şi el mereu întrebînd, simţind că, dincolo de liniile şi de colorile care se văd, mai e ceva care nu se vede, şi care totuşi trebuie să se vadă. Trebuie. Că aceasta şi este chemarea unui artist pe lume — să te facă să vezi în vecii vecilor ceea ce natura nu arată decît o dată, la fulgerarea unei clipe, o singură dată, în toată necuprinsa şi spăimîntătoarea veşnicie a vremii. 
   Multe lucruri bune, prinse din fugă, trebuie să fi şters Grigorescu, pentru că lui, dintr-un punct sau altul de vedere, nu-i mai plăceau. Dar din cîte a păstrat, ce de minuni, de care, odată ş-odată, se va vorbi cu acea definitivă admiraţie universală pe care operele eterne au toată răbdarea s-o aştepte! 
   Ochi visători, frumoşi ochi nevinovaţi, care au plîns fără să ştie de ce, sufletele sfioase, neînţelese, care se ascund îndărătul feţei cum se ascund unele gînduri îndărătul cuvintelor. 
   Curate dimineţi de vară, în a căror limpede lumină toate par gătite ca de sărbătoare. 
   Robuşti jitari*, aspri la căutătură, care, înainte de a porni în ţarină, îşi cercetează arma, ce n-are altă menire decît doar aceea de a spune şi ea o vorbă... inofensivă, atunci cînd glasul gros şi mustăţile lor fioroase nu vor fi de ajuns pentru a vîrî groaza în delicvenţi; 
   Interioruri de pădure, cu încremenirea aceea ca de vrajă, cu aerul acela de sfinţenie al singurătăţii grandioase şi al lucrurilor eterne, cu răcoarea umedă a stîncilor acoperite de muşchi şi cu nu ştiu ce amestec de basme, de duhuri ascunse, de tăcere care aşteaptă ceva; 
   Apusuri de soare, cu întunecări de codru în fund, sub dogoreala din ce în ce mai scăzută a cerului, cu tăpşane ce se revarsă în umbră de sub poalele codrului, cu păstori ce şi aduc oile la strungă şi cu pregătirea aceea de odihnă, cu învăluirea aceea dulce, în taina înserării, a tuturor formelor, ce parcă-s de abur şi se topesc; 
   Fagi bătrîni, uriaşi, cu pete ca de păcură pe trunchiul vînăt-închis, ce se înalţă dintre stînci drept şi puternic, despletindu-se în sus într-o pădure de ramuri; 
   Şi văi larg deschise, luminoase, vesele, ce parcă te îmbie să te tăvăleşti pe pajiştea moale, stropită cu flori, încălzită de soare; 
   Şi pale albe de nori pe ceruri albastre, şi dealuri fumurii, departe, în adîncimea zărilor; 
   Şi crînguri ruginite de toamnă, cu frunze spulberate de vînt; 
   Frumuseţi proaspete, nemaivăzute parcă, minuni de forme şi de colori, cu nu ştiu ce delicateţă de vis în frăgezimea şi armonia lor, şi totuşi foarte adevărate, una cîte una s-au dezvelit
   * Jitar — păzitor, pîndar. 
   ca din neguri sub puterea privirii creatoare; şi, astfel pregătite pentru taina vieţii de veci, trecînd prin sufletul mare şi curat al artistului, mari şi curate au înviat pe pînzele lui... 
   Dar Grigorescu, nici vorbă, nu-i mulţumit. Cum să fii mulţumit cînd vezi cum îţi scapă printre degete, şi se pierde, pentru toţi şi pentru totdeauna, cea mai bună parte din comoara pe care tu ai descoperit-o!... O vezi — e la dispoziţia ta — şi n-o poţi lua... 
   Caută încă, mereu caută, pururea neliniştit, sorbind puteri nouă din înseşi izvoarele nemulţumirii lui. Prietenii, admiratorii lui de-abia îi pot smulge cîteva bucăţi pentru o expoziţie a tinerilor pictori de la Fontainebleau, în toamna anului 1866. Împăratul Napoleon III, vizitînd expoziţia, cumpără din lucrările lui Grigorescu o creangă de măr înflorit şi un studiu (un cap de femeie). A doua zi toate bucăţile lui erau vîndute. Lumea se-ntreba: Cine-i?... Cel care a aflat mai tîrziu noutatea asta, şi cel care a uitat-o mai curînd a fost Grigorescu. 
   În vara anului 1867 iar îl încinge dorul de ţară. 
  — De ce nu rămîi la noi?... Ascultă, rămîi la noi. Ai să fii înţeles aici, şi iubit, şi sărbătorit de toţi... El clătina din cap, visător: 
   — De-aţi şti voi ce frumoasă-i ţara mea!... 
   V. ÎN ŢARĂ 
   Îşi ia o parte din lucruri, lasă restul în seama unui prieten, şi pleacă. Ciudat, ce schimbată-i pare lumea de cînd n-a mai ieşit din pădurea lui! 
   Vine prin Galiţia. Ce nerăbdător trebuie să fie de a-şi revedea ţara lui, de care nu-l mai desparte acum decît o zi de drum! Şi iată că mulţimea de note interesante ce-l împresoară de pretutindeni, pitorescul acelei părăgini de lume, în faţa căreia ochii lui neliniştiţi se aprind ca de farmecul unei descoperiri, îl fac să-şi întrerupă călătoria pentru cîteva zile. Se opreşte la Lemberg. Îl opresc străzile vechi, tăcute, triste, ca orice început de moarte, hanurile mari adormite sub greu coperiş de olane, şi mai cu seamă evreii aceia aşa de caracteristici din biata Galiţie, de la izvorul evreilor noştri, unde s-a păstrat, în toată primitiva habotnicie a neamului, adevăratul tip al rasei. De aici sunt primele lui studii de evrei: telali, cîrciumari, zarafi, belferi — fiecare, în mişcarea şi cu expresia lui particulară înfăţişîndu-ţi portretul general al rasei, care te priveşte, din umbra vremilor biblice, prin ochii aceia întredeschişi, atenţi, sclipitori, ochi ce nu dorm — îndărătul cărora simţi sufletul îngrijat, încordat, al neamului îmbătrînit, pururea în luptă cu tinereţea celorlalte neamuri. Cu ce căutătură strabătătoare, profund serioasă, se uită el la pictor! Dar şi pictorul, cu ce intuiţie şi cu cîtă putere de sinteză vede şi recheamă toată străvechea seminţie a lui Israel în privirea unui biet vînzător de mere murate de pe uliţele Lembergului! Multe se vor discuta pînă să-şi ia locul lor printre lucrurile pe care obişnuim să le numim eterne. Ceea ce se va aşeza însă fără nici o discuţie alături de tot ce mîna omenească a creat mai viu şi mai profund adevărat pe lume va fi “Ovreiul lui Grigorescu”. În toată istoria artei de a exprima vieaţa prin linii şi prin colori nu cunosc un alt pic-tor care să fi văzut mai adînc, în figura unui evreu, caracterul tipic al rasei şi să-l fi înfăţişat mai puternic “sub specie aeterni”. În străinătate, e cunoscut mai mult “Ovreiul cu gîsca”, expus pentru întîia oară în Salonul picturii franceze din primăvara anului 1880, şi apoi în expoziţia pe care a făcut-o Grigorescu mai tîrziu (1887) la Paris, în Boulevard des Italiens, şi despre care presa de atunci vorbeşte ca de un adevărat eveniment în lumea artistică. Nici vorbă că e o bucată extraordinar de puternică acest “cetăţean romîn în perspectivă“, cum îl numeşte pictorul, care pentru a-şi însufleţi modelul, pentru a-i aprinde în ochi scînteia semitică, îi povestea mereu anecdote palpitante despre ameţitorul joc al milioanelor în ţara dolarilor. Un tip urît de evreu, de o urîţenie brutală, respingătoare, cu părul şi barba nepieptănate, cu gura mare, jimbată, cu nasul boboşat şi cu acei ochi bolnavi ai rasei, ochi mici, spălăciţi, fără gene, cu pleoapele roşii, umflate; în mîna stîngă ţine o hîrtie, cererea de împămîntenire, pe care se vede scris: “Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi... cu dreapta strînge lacom o gîscă — ploconul “gheşeftului” — şi nu ştiu ce expresie de rapacitate cu cele cinci degete răşchirat îngropate în puful alb şi moale de pe pieptul gîştei, care sufere — te-aştepţi parcă s-o vezi sărind deodată jos, scuturîndu-şi aripele şi strigînd de bu-curie c-a scăpat. Figura evreului e însufleţită de-o lumină dinlăuntru — lumina inspiraţiei... fulgerarea unui gînd care vine mai departe şi bate mai departe decît fărîma lui de vieaţă — verigă şi ea din lanţul cel mare şi sfînt. Toţi evreii, de la telalul din Hîrlău pînă la Rotschild, sunt acolo. 
   E o pictură viguroasă, de o straşnică vervă, — şi fără îndoială că-şi merită celebritatea de care se bucură. Dar cu cît e mai sintetic văzut, şi în acelaşi timp mai adînc şi mai nobil tratat, acel tip de evreu din Moldova care e la Pinacotecă, — “Ovreiul cu caftan”, — şi mai ales celălalt evreu, din Pinacotecă, intitulat “Un habotnic din Galiţia” care de mare nevoie, şi numai biruit de pofta banului, trebuie să se fi înduplecat să pozeze pictorului!... Atîta ură stăpînită e în ochii aceia încruntaţi, cătînd chiorîş la golul care-l fixează, şi atîta grijă în toată figura aceea hotărîtă, concentrată, de 
   o înfiorătoare seriozitate dramatică — ai zice o luptă crîncenă, interminabilă: între două rase care se urăsc de moarte, adînc exprimată în misterioasa privire a unui portret. 
   Într-o dimineaţă, pe cînd pictorul schiţa zorit învălmăşagul tîrgului săptămînal din marginea Lembergului, unul din evreii ce se înghesuiau în spatele lui să vadă ce face, alergă repede la poliţie şi spuse c-a venit un spion, care ia planul oraşului... 
   A doua zi, Grigorescu deschidea ochii pe mîndrele dealuri ale Moldovei. 
   Acum vede el ce rai dumnezeiesc e ţara lui! Străbate valea Siretului, oprindu-se mereu, privind în toate părţile cu uimire, cu lacrimi de iubire în ochi, căci toate-i surîd, toate-l cunosc şi toate-l cheamă duios — ape şi dealuri, păduri şi şesuri, oameni şi lucruri — toate-l strigă pe nume. O adîncă, fecundă prietenie se lămureşte între sufletul lui şi natura ţării lui. 
   Se poate zice că de pe atunci începe Grigorescu să hotărnicească pămîntul şi cerul patriei lui. Da, şi cerul. 
   Un deosebit farmec şi nu ştiu ce notă de bătrînească cinste şi cuviinţă găseşte el în satele Moldovei, în tăcutele sate ale Moldovei, cu bordeie smerite, cu ţărani blînzi care păşesc uşor şi vorbesc încet, cu strîmbe coşere de nuiele, cu vechea bisericuţă de pe deal şi cu toată pacea sfîntă care învăluie cuibuleţele acelea de viaţă cuminte, plină de îndurare şi de evlavie. Îl urmăreşte şi aci, mai ales prin tîrguri, acelaşi evreu, de care credea că l-a despărţit hotarul Galiţiei. Şi mereu se opreşte să fixeze cu creionul pe-o foaie de carnet o nouă privire caracteristică a micului ochi şiret întredeschis, pe care din ce în ce îl cunoaşte mai bine. Drumul lui e o preţioasă recoltă de studii. Note şi schiţe prinse din fugă, din fuga vieţii lui pururea grăbite: ratişe la drum, chervane, vite la adăpat, bîlciuri, ţigani cu şatra, o cumpănă de fîntînă într-un fund de zare, un călăreţ pe coama unui deal, o geană de lumină în spatele unui huceag, şi-n toate, din ce în ce mai lămurit, simte aerul, lumina, sufletul ţării lui. 
   Acum e pregătit. Taine pe care de-abia le bănuia, una din alta încep să i se deschidă. La Bucureşti se înfăţişează iar Ministerului de Culte şi cere un loc de profesor la Şcoala de bele-arte. 
   Multe se schimbase-n ţară în aceşti trei ani din urmă: domnitor nou, legi şi aşezări nouă, miniştri noi, numai răspunsul fu pentru Grigorescu acelaşi: “Nu-i nici un loc vacant”. 
   “Dacă nu-i, nu trebuie.” Îşi ia pînze şi colori şi pleacă în ţară. Căldăruşanii, Tîrgoviştea, Cîmpulung şi Rucărul sunt cele patru popasuri mai însemnate ale acestei rodnice campanii. La Căldăruşani îşi revede Izvorul tămăduirii, care împodobeşte tavanul aghesmatarului de lîngă biserică — o icoană din copilărie. Şi, ca şi cum ar fi vrut să-şi arate sieşi cît drum a făcut de-atunci, în după prînzul unei zile senine de pe la sfîrşitul lui iuliu, îşi pregăteşte paleta şi, pînă să scapete soarele spre asfinţit, veşniceşte pe pînză scara de la arhondaric: jos, curtea mînăstirii, cu ierbuliţa ei uscată, de un verde-prăfuit; dintr-o margine mijeşte, ca o şuviţă de fum, trîmba cărării. În mijloc, acoperind tot largul tabloului, se desface, în linii de o măreaţă simplitate, intrarea arhondaricului; în stînga, din capătul cărării, se ridică, pe lîngă zidul alb, o scară dreaptă de lemn, care dă într-un larg pridvor deschis şi scos mai afară din masivul clădirii, deasupra strămoşescului gîrlici de pivniţă, care în vechea noastră arhitectură era o notă aşa de frumoasă şi de caracteristică sub ceardacul primitor al casei; un călugăr se urcă-ncet pe scară; sus, pe pazia* pridvorului, răzemat cu spatele de stîlp, un alt călugăr tînăr stă şi citeşte într-o carte mare, pe care-o ţine deschisă pe genunchi. În păretele din fund, înecat în umbră, se văd printre stîlpii ceardacului uşile arhondaricu
   * Pazie — scîndură aşezată vertical la marginea unei streşini, în capetele căpriorilor, pentru a-i ascunde vederii. 
   lui; o lumină caldă, din ce în ce mai potolită, se înalţă din spatele clădirii, nu vedem soarele, dar îl simţim că e acolo, arzînd ca un foc mare în dosul mînăstirii, îl simţim în aerul dogorit, în rumenirea coperişului înfierbîntat şi a coşului din stînga, pe care bat pieziş razele soarelui, cu un tremur de flacără. Umbra creşte. De prin bolţile tăcute, din fundul cerdacului, de pe sub străşini parcă vezi cum izvorăsc undele-nserării şi se împrăştie în pale cenuşii pe albul păreţilor. Din ce în ce mai întunecat se desenează pe adîncul luminos al cerului acoperişul mînăstirii, care de la stînga spre dreapta coboară frumos într-o gamă de linii ritmice. Deasupra, aer care vibrează, nemărginire fără coloare, o dumnezeiască împăcare între umbra care se cerne de sus şi lumina ce, tot mai slabă, se înalţă de jos. Şi toată clădirea parcă se pregăteşte de somn, învăluită, ca-n farmecul unei poveşti, în acel suflet misterios al lucrurilor, pe care nici unul din marii constructori cu pensula nu l-a înţeles mai bine ca Grigorescu. 
   O pictură sobră, liniştită, puternică, plină de religie, pătrunsă de atmosfera sfîntă în care a văzut lumina. Jos, în stînga, lîngă iscălitură, pictorul a însemnat şi data: 1867. Ceea ce nu făcea de obicei. 
   Un ochi nou se deschidea în lumea formelor de aci înainte. 
   Din acelaşi timp şi de aceeaşi viguroasă factură sunt: Bărăţia de la Cîmpu-Lung, cu zarva şi clocoteala unei zile de tîrg; Vatra de la Rucăr, cu o linişte de biserică înlăuntrul sărăcăcioasei căsuţe de ţară, unde nevasta, aşteptîndu-şi omul de la muncă, stă lîngă vatră şi-şi adoarme copilul; Ciobanul, cu sarica dacică pînă în pămînt, ce-i dă nu ştiu ce aer de uriaş al munţilor... Şi tot de pe atunci e şi acel interior de şatră, învăluit într-o lumină tainică, făcută din umbră, ca în tablourile lui Rembrandt: în fund, sub cortul afumat, bătrînul zice din scripcă un cîntec de jale; înaintea lui, o ţigancă tînără, culcată cu faţa în jos, cu spinarea goală, arsă de soarele zilelor de secere, cu tălpile picioarelor albe de praful drumului fără sfîrşit al pribegiei; în stînga, danciul în pielea goală, cu braţele înlănţuite peste genunchii ridicaţi pînă în dreptul bărbiei; el, foarte atent, asculta cu gîndul de a învăţa; ea tînjeşte de dor: fără să-i vedem faţa, simţim că ascultă şi visează. E ceva antic în atitudinea ei nostalgică, în felul cum îşi ţine faţa îngropată în moliciunea braţului, în pînza aceea albă — un alb din draperiile vechilor tablouri flamande — aruncată frumos peste şoldurile ei mari şi puternice. În toate e un sentiment de melancolie care te cucereşte 
   — parcă şi borfele lor, aşa de cald şi de armonios colorate, iau parte la cîntecul bătrînului. 
   Din acelaşi an, din aceeaşi vară chiar, e Bătrîna de la Chailly. Cu totul alt subiect, altă ţară, altă lumină. Şi cum se vede că e acelaşi fel de a înţelege sufletul formelor, şi acelaşi fel de a-l exprima! E o zi caldă, într-o grădină; rufe albe întinse pe frînghie la soare, jos o balie* rezemată de zid; pe prispa de pămînt de lîngă scară stă o bătrînică legată la cap turceşte, stă frumos la soare, şi coase, cîrpeşte; cum îşi ţine ochii plecaţi pe lucru, înclinarea capului adună sub bărbie aceleaşi piei zbîrcite ca şi la bătrînul din cort. Aceeaşi expresie de melancolie pe faţă, acelaşi suspin după cele duse pentru totdeauna; aceeaşi bătrîneţe gîndind aceleaşi gînduri, aceeaşi mînă uscată încordînd, pe ac sau pe arcuş, aceleaşi degete ciolănoase. În umbră, sau în soare — acelaşi asfinţit sufletesc. 
   Neastîmpărat şi neobosit, prins ca într-un vîrtej ameţitor în mulţimea de frumuseţi ispititoare ce-l strigau de pretutindeni, pururi cu sufletul la pîndă, ca un vînător pătimaş, pururi în comunicare cu natura, care din ce în ce i se arătă mai prietenă, absorbit la fiecare pas de lucrul lui, de tainele artei lui, Grigorescu nici n-a ştiut cum a trecut vremea. Toată 
   * Balie — albie de spălat rufe. 
   vara, şi toamna pînă tîrziu — căci sunt nespus de frumoase toamnele noastre — i s-a părut o primblare într-un cîmp de flori. Şi-a făcut un buchet mare din cele mai alese flori ale ţării lui şi, luîndu-l cu el, s-a întors iar în Franţa. 
   “Nu m-am mai dus la Barbizon, îmi povestea odată pictorul, c-o umbră de melancolie. Începuse să-mi fie dragă una din fetele lui Millet şi — cine ştie? — poate că... nici eu nu i-aş fi fost indiferent dacă mai rămîneam pe-acolo. Dar mă gîndeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am încă nici un rost pe lume, că nu se ştie dacă-l voi avea vreodată, şi-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac şi pe ea să îndure nevoile şi păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a ştiut niciodată c-am iubit-o, şi nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea.” 
   De data asta se aşeză la Marlotte, aproape de Barbizon. Peisaje, boi şi viţei, flori, portrete, muncitori şi ciobani... femei nevoiaşe ce de-abia păşesc sub sarcina de iarbă, pe care-o aşteaptă flămînde lighioanele de-acasă, atîtea şi-atîtea subiecte din lumea celor simpli şi buni trec în fugă pe pînzele lui — zic trec, pentru că foarte rar e mulţumit de ceea ce face. Sunt pînze care ar putea să povestească amintiri pline de interes despre feluritele tablouri ce au lunecat pe ele. Aceeaşi nelinişte, aceeaşi căutare pasionată a celui mai mare înţeles în cel mai mic semn, aceeaşi muncă de dimineaţă pînă seara. Cînd se aşternea pe lucru, nu mai ştia de nimic. Nici osteneală, nici foame, nici frig — era cu totul absorbit de marea taină pe care i-o şoptea natura. În una din aceste zile de adîncă uitare în rugăciunea muncii n-a băgat de seamă că vremea se răcoreşte — era o zi umedă de toamnă — l-a pătruns răceala, şi cînd s-a sculat de la lucru, a simţit că-l ţine un junghi în spate. Dar ce vrea să ştie tinereţea şi arta, mai ales — o tinereţe şi ea — de astfel de lucruri?... 
   VI. PRIMA EXPOZIŢIE 
   De pretutindeni se întunecă a vijelie. Sufletele se încarcă de griji — încep pregătirile războiului de la 1870. În Franţa, pe pămîntul ei generos şi ospitalier, nu mai e loc decît sub steag. E frumos, e nobil, e o glorie să moară cineva sub steagul Franţei. Dar Grigorescu prea e artist şi prea e romîn. Viaţa lui nu-i a lui, şi nici n-o trăieşte pentru el. 
   Se întoarce în ţară. Osteneala drumului şi o nouă răceală îl silesc de data asta să asculte sfatul doctorului şi să stea cîteva zile în pat. Aceste cîteva zile se fac vreo trei săptămîni, ceea ce pentru Grigorescu e un chin aproape intolerabil. Se frămîntă ca un leu în cuşcă, dar n-are încotro. Trebuie să se supuie. Mai mult decît boala, mai mult decît groaza de doctor şi de doctorii, îl face să sufere apăsarea timpului pierdut. Ce bucurie de copil cînd se vede liberat! 
   Dăm aci prima pagină dintr-o scrisoare — ilustrată în goana condeiului, cum obişnuia să trimeată prietenilor acest pasionat gînditor prin forme şi hotărît vrăjmaş al slovelor 
   — scrisoare prin care îşi arată părerea de bine c-a scăpat de doctorii...* 
   Acum e om de treizeci de ani — în plină dezvoltare a talentului, în plină putere. E stăpîn pe arta lui. Dar arta lui e o cheltuitoare: călătorii, atelier, modele, colori... şi pictorul n-are nimic din ceea ce se cheamă “simţul practic” al vieţii. E nevoit să-şi puie pînzele în rame şi să facă o expoziţie 
   — “să deschidă prăvălie”, cum zicea el cu înfiorare, scuturîndu-se ca de o băutură amară. Într-o sală din Calea Victoriei, colţ cu Ştirbei-Vodă, bucureştenii au văzut în anul 1873 
   
   * Ducă-se dracului şi leacuri şi boală!... De cînd nu mai iau nimic, mă simt foarte bine, şi dacă mai ţine astfel, cum trag nădejde, am s-ajung uite-aşa. Trăiască sănătatea şi prietenii. Acum zic şi eu că sunt vesel...” (n. a.). 
   cea dintăi expoziţie a lui Grigorescu6. Un public pregătit pentru înţelegerea imediată a lucrurilor acestora în toată adîn-cimea lor, un public în adevăr cunoscător şi iubitor de artă nu era, cum nu e nici azi la noi, şi cum nici în capitalele Apusului nu e întotdeauna. Dar s-au găsit cîţiva “amatori” 
   — fericiţi amatori! Şi unii simţind, alţii presimţind adevărul şi viaţa, viaţa aceea pururea nouă a operei de artă, au cumpărat. Erau flori, flori de răsură şi de inişor, mănunchiuri de flori de cîmp în ulcele de lut; erau luminişuri de pădure, fagi şi mesteceni, case, biserici şi tipuri din împrejurimile Parisului; erau ciobani din Moldova şi ţărănci de la Rucăr; erau vaste limpezişuri de cîmp, tîrle de oi, vite la păşune, pluguri pe brazdă, bordeie şi livezi sub poale de dealuri; erau ceruri minunate, strălucitoare dimineţi de primăvară şi dulci amurguri de toamnă... şi toate trăiau, în toate era suflet, aer, lumină şi o tinereţe care te înveselea şi-ţi făcea dragă viaţa — ceva curat şi proaspăt în fiecare strop de coloare. 
   Pentru istoria picturii noastre şi pentru lămurirea multor amănunte privitoare la rosturile şi la sufletul acelei vremi nu va fi de puţin interes, odată ş-odată, să se ştie ce subiecte înfăţişau tablourile lui Grigorescu din prima lui expoziţie, cu ce preţ se vindeau, şi cine au fost cei dintăi cumpărători ai lui. Reproducem aci o pagină din catalogul acelei expoziţii: 
    EXPOZIŢIA GRIGORESCU 
                                                                         
                                                                                                                                                                                                                                            
   Nimic zgomotos, nimic aspru în opera lui Grigorescu. Nici 
   o violenţă, nici un strigăt. Toate vorbesc încet, limpede, prieteneşte, cu o căldură şi cu o graţie fermecătoare. În peisajele lui nu bate vîntul. Rar o adiere leagănă cîte-o frunzuliţă scuturată de toamnă, sau de-abia mişcă, pe albastrul cerului, albi, strălucitori nori de argint. Şi ce aer de sărbătoare au toate pînzele lui Grigorescu, aşa de curate, aşa de armonioase! Visezi, gîndeşti în faţa lor. Cele mai mici lucruri îţi şoptesc vorbe de o adîncă putere de evocare. În florile lui e frăgezimea şi respirarea umedă a vieţii, ele surîd cu strălucirea lor de-o clipă şi cu ceva din privirea ochilor omeneşti, te-aştepţi să se scuture, te-aştepţi să le vezi ofilite, moarte peste cîteva minute — atîta gingăşie, atîta proaspătă lumină tremură în fiecare petală. Te gîndeşti, admirîndu-le: ce curat trebuie să fie sufletul artistului, pentru ca, trecînd prin el, spre a intra în eternitate, florile acestea de-o clipă să nu-şi fi pierdut nimic din farmecul vremelniciei lor! 
   De pe acum începe Grigorescu să studieze cu dragoste, cu pasionată luare-aminte boul, acest tovarăş de muncă şi de îndurare al ţăranului, boul, despre care spunea şi la bătrîneţe că încă nu-l cunoaşte destul; încep de pe acum să coboare pe luncă, în praful drumului de vară, pitoreştile şiruri de care, foarte rar încărcate, vechile care, ce merg parcă şi ele, ca toate ale noastre, în ritmul doinei strămoşeşti. Se pregăteşte pentru marele peisaj al ţării. 
   Sforţarea, brutalitatea, scîrşnirile durerii şi ale răutăţii fac linii aspre, urîte, distrug orice armonie, şi artistul trebuie să fie preocupat nu numai de tăria, ci şi de calitatea impresiei pe care o produce cu opera lui. 
   În linişte e nobleţea şi trăinicia lucrurilor pămînteşti. În linişte — partea divină a puterii, graţia formelor, taina cea de la fund a vieţii, şi cea mai greu de aflat. Sufletul delicat, bun şi duios pînă la suferinţă al lui Grigorescu nu putea servi în altarul Frumosului decît aşa cum a servit pînă în ceasul din urmă: încredinţînd artei numai lamura vieţii. N-a “înfrumuseţat” natura. Se poate gîndi un artist la o asemenea absurditate? Dar şi-a ales întotdeauna ceea ce-i era drag, ceea ce cînta poruncitor inimii lui. Era un omagiu pe care îl aducea lucrului aceluia puindu-l pe pînză — un fel al lui de a-şi exprima admiraţia şi recunoştinţa acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în faţa Frumosului. Niciodată nu s-a preocupat de gustul publicului. Niciodată nu s-a gîndit că rugăciunea aceea a lui poate fi expusă în vitrină, discutată şi vîndută. 
   Păstoriţele lui, cu mişcări de o eleganţă antică, şi ciobanii, şi plugarii lui au, în blîndeţea privirii, în zîmbetul gînditor, în toată înfăţişarea lor nu ştiu ce aer de cuviinţă şi de omenie, în jurul figurii lor, nu ştiu ce aureolă de sfinţenie, care îţi spune că oamenii aceia au fost priviţi nu numai cu înţelegere adîncă, dar cu multă iubire şi cu mult respect. 
   Nimeni n-a scris în colori mai armonioase pagini mai limpezi, mai calde şi mai profund adevărate despre ţara lui. 
   Un rapsod al pămîntului nostru a fost Grigorescu. Al pămîntului şi al neamului nostru. Un poet mare, adînc şi adevărat ca însăşi natura care i-a fost model, prieten şi povăţuitor, un poet care-a adus un cîntec nou pe lume, şi l-a cîntat cu glas proaspăt, cald, inspirat — glasul sincerităţii care nu se ascultă şi care nu se ştie ascultată. Prin aceasta mai ales, prin acest farmec irezistibil al sincerităţii, lucrurile lui Grigorescu au plăcut, de la început, chiar şi acelor care nu prea ştiau ce să vadă în ele. 
   Din vreo trei sute şi mai bine de bucăţi, s-au vîndut aproape jumătate. Acum pictorul are, la dispoziţia artei lui, peste treizeci de mii de lei. O avere. Aripi, deci. 
   VII. ÎN LARG... 
   Marii artişti ai lumii alcătuiesc între ei ca un fel de familie a lor, nobilă, mîndră, solidară, îngrădită în aristocraţia caracterelor ei de rasă aparte. Membrii ei se cunosc, se înţeleg, îşi vorbesc unii altora, în limba lor, peste oricîtă întindere de timp şi de pămînt i-ar despărţi: cei dinainte povăţuind, destăinuind; cei din urmă admirînd, întrebînd... Unul din membrii acestei familii, şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi, e Grigorescu. Lucrul acesta se va vedea lămurit şi se va recunoaşte pretutindeni odată ş-odată, cînd personalitatea lui, înfăţişată prin cele mai puternice pînze, adunate la un loc, va fi descoperită marelui public din Apus. Avînd note de asemănare cu cele mai alese dintre glorioasele lui rude, întruneşte, în vasta lui operă, toate marile însuşiri ale rasei, de la naivitatea lui Perugini şi frăgezimea lui Botticelli, pînă la adîncimea de vedere şi concentrarea de viaţă a lui Leonardo da Vinci, de la naturaleţea robustă, gravă a lui Millet, pînă la eleganţa, adesea feminină, a lui Corot — din tot ce-i sănătate, lumină şi farmec în artă s-a împărtăşit opera lui, aşa de variată! Avea în el, rămîind pururea el, toate însuşirile de căpetenie ale maiştrilor, de la observaţia liniştită şi factura cinstit migăloasă a olandejilor, pînă la verva largă, fulgerătoare, pururea izvorîtă din sentimentul just al adevărului şi din profunda iubire de natură a marilor peisagişti francezi, în mijlocul şi sub binecuvîntarea cărora se poate zice că a deschis ochii în artă, şi care au însemnat în istoria picturii universale o epocă a lor, cu numele de “Şcoala de la Fontainebleau”. 
   De aceştia, de opera lor dătătoare de îndemnuri şi de puteri proaspete i se făcuse dor lui Grigorescu, şi, cum îşi închide expoziţia, zboară iar în străinătate. Prefaceri mari şi de necrezut se petrecuse în Apus în aceşti din urmă trei ani. Le ştia el pictorul, cît se poate şti de departe, căci urmărise, cu inima dureros îngrijată, ca de soarta propriei lui ţări, îngrozitoarele peripeţii ale războiului de la 1870. Dezolarea era mult mai adîncă de cum şi-o închipuia. În Franţa nu-şi mai găseşte lumea lui. Nu mai sunt pictori la Fontainebleau. Arta e în doliu. La Barbizon, ca nişte lei bătrîni ce de-abia mai clipesc din ochi, apun, în umbra care învăluie gloria Franţei, cei din urmă preoţi — păstrători sfintelor taine ale artei lor. Cu viaţa lor se stinge o religie. Un amestec de jale şi de revoltă e în sufletul curat al acestui credincios. La Paris, foştii lui camarazi au ajuns pictorii saloanelor mondene, ei fabrică lucruri de “şic”, pentru vînzare, tablouri de modă şi portrete pentru americani. “Boemii” de ieri, care umblau în bluză de uvrier şi munceau cu pasiune de dimineaţă pînă seara, acum sunt bogaţi, au ateliere în “Parc Monceaux”, echipaje, lachei în livrea, zile de “recepţie”... Nu, nu, simplul, sălbatecul Grigorescu nu-şi mai cunoaşte în sclivisiţii aceştia pe bunii lui tovarăşi de visuri cinstite, de străduinţi şi de glume din pădurea Fontainebleau. 
   Pleacă în Italia. Acolo îşi înseninează sufletul la marea, curata, cucernica artă a Renaşterii. Se închină lui Giotto şi lui Botticelli. Admiră pe Leonardo da Vinci şi pe Michel-Angelo. Înţelege de ce-s aşa de mîndri, în ţara aceea a soarelui şi a iubirii, pînă şi farnienţii* care, solemni în zdrenţele lor pline de pitoresc, au priviri şi atitudini de regi. La Neapoli tremură de frig. Pompei îl umple de melancolie. Pleacă la Atena, în calea primăverii întîrziate. Vede Partenonul, impunător şi trist, arta divină, opera zeilor, batjocorită de furia distrugătoare a două religii, şi, ca şi cum din însuşi sufletul lui s-ar fi rupt ceva — un sprijin, o credinţă scumpă —, simte, pentru întîia oară, urîtul, deşertul, minciuna şi zădărnicia vieţii omeneşti. 
   La Constantinopol, pictura în stradă nefiind îngăduită, îşi petrece zilele mai mult în Bazar, căutînd, în fărmăturile vechilor podoabe, sufletul trecutului, adînca iubire de frumos şi nobila distincţie a gustului, pe care parcă l-au dus cu ei în mormînt oamenii de odinioară. Un vas persan, o pereche 
   * Farniente — inactiv, trîndav. 
   de sandali încrustaţi cu sidef, un petec de stofă brodată cu fir, strălucitoare, de un albastru de cer, o armă sculptată, un covor pe care vremea a topit colorile ca într-un tablou... în fiecare zi cumpără cîte ceva. Singura pasiune care l-ar fi ruinat, oricît de bogat ar fi fost! 
   Şi iar la drum. Simte nevoia de a se aşterne pe lucru undeva, departe, în linişte, într-o atmosferă de cinste şi de bunătate, unde sufletul oamenilor, aspectul lucrurilor, lumina, cerul — toate să-i fie prieteni. A umblat, a căutat şi-a găsit. A găsit în Bretania, orăşelul Vitré, vechi, tăcut, cu casele lui înalte ce parcă dorm în lumina cenuşie a uliţilor strîmbe şi înguste; fără fabrici, fără căzărmi, fără bogăţii de exploatat, retras din calea brutalei sălbătăcii moderne, care se cheamă civilizaţie, acest mic Nürenberg al Franţei a fost singurul colţişor de lume în care sufletul delicat al lui Grigorescu n-a avut nici-o clipă de nemulţumire. Şi cu ce drag a lucrat acolo! 
   Zile senine, sfinte şi cu adevărat neuitate, zile de visuri fecunde şi de binecuvîntată muncă... Ele au adus o notă de o strălucitoare noutate şi, desigur, una din cele mai puternice pagini în opera lui Grigorescu. 
   Într-o lumină potolită, sub un cer de un albastru-închis, vezi adîncindu-se străzi liniştite între vechi zidiri medievale, înalte, dese, cu balcoane grele, cu repezi coperişuri de ţiglă, ale căror linii ritmice îţi dau nu ştiu ce impresie de game, de triluri; rar cîte un trecător, cîte o bătrînă în uşa unei prăvălii, ori vreo căruţă de gunoi trasă de marele cal normand îţi arată că oraşul acela e locuit; uneori, din fund, dintr-un zid întunecat, o ferestruie se uită trist în gol ca un ochi posomorît din alte vremi. Cîte o privire de la soare luminează un colţişor de perete, aprinde un zîmbet de tinereţe pe figura unei bătrîne ce coase în uşă, înfierbîntă o muche de coperiş, pune un fulger pe brîul unui coş, sau îmbracă în aur şi pietre scumpe o copiliţă cu boneţică albă şi pieptărăş verzui, ce coboară gînditoare cu ulciorul la fîntînă. Şi toate lucrurile de-acolo, aşa de nobile în simplitatea lor, scăldate în lumina aceea locală de un cenuşiu catifelat, cu scînteieri de argint, au între ele un vădit aer de familie. Se cunoaşte numaidecît că sunt din aceeaşi localitate şi că au fost văzute cu ochiul aceleiaşi dispoziţii sufleteşti. În toate e o poezie liniştită, cinstită, intimă, o dulce bătrîneţe ce parcă şopteşte basme în acea atmosferă de melancolie a lucrurilor de demult. 
   Tîrziu, încoace, la o expoziţie din sala Ateneului, erau grupate pe un singur carton mare vreo zece bucăţi din a doua călătorie pe care a făcut-o în Bretania pe la 1881: o biserică, un colţ de stradă, o fetică pe drum împletind la ciorap, o poartă, un cerşitor... În catalog erau puse la un loc: “Vitré... lei 14.000”. Stam cu catalogul în mînă şi mă uitam în fund, pe-o ulicioară de acelea întunecoase, cum cobora încet un cal înhămat la o căruţă... Pictorul vine spre mine zîmbind: 
   — Probabil te întrebi de ce le-am pus aşa scumpe?... Nu le vînd. Îmi amintesc zile destul de frumoase lucrişoarele astea. Şi ce oameni de treabă erau acolo!... 
   VIII. ÎN RĂZBOI 
   Grigorescu era, de felul lui, foarte friguros. Orice alte neajunsuri şi suferinţi găseau în el o mare putere de rezistenţă. De frig, însă, şi de indiscreţia oamenilor, toată viaţa lui a avut groază. 
   Apropierea iernii, ploile, cumplitele vînturi ale Britaniei îl hotărăsc să plece. Îşi închirie un atelier la Paris. Avea adunate, din atîtea călătorii, o mulţime de lucruri de artă: mobile vechi din Normandia, goblenuri, stofe orientale, covoare, arme, vase, şi, cu darul lui de a însufleţi lucrurile prin felul cum ştie să le grupeze, să le armonizeze între ele, îşi făcu un interior artistic, de pace şi de vis, unde toate vorbeau încet, cu glas din alte vremi. Acolo îl găsi chemarea lui Ion Brătianu la 1877. 
   Poetul liniştii, bunătăţii şi blîndeţii, poetul luminii şi al cerului albastru e chemat să cînte întunericul şi viforul morţii, să găsească pe paleta lui colori pentru cea mai îngrozitoare privelişte pe care o poate înfăţişa sălbătăcia nedomolită încă a neamului omenesc. Şi n-a fost pictor pe lume care să le fi găsit mai bine ca el. Pare că toată viaţa lui nu făcuse decît asta. În rînd cu soldaţii, înfruntînd moartea, a privit de aproape toate atrocităţile războiului, a înţeles cine sunt adevăraţii eroi, şi lor le-a închinat toată iubirea şi toată admiraţia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscaţi şi vînjoşi, care se azvîrleau cu frenezie în braţele morţii, pe ei, mai ales, i-a nemurit în puternica lui operă — cea mai mişcătoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau fraţii lui aceia. Şi cum îi semănau! Fraţi buni, puindu-şi ca şi el, tot sufletul în ceea ce făceau, muncind din greu, luptînd din greu, jertfindu-se, fără nici un gînd de răsplată, simţind în tot ceasul, asupra destinului lor, o poruncă ce vine mai de departe şi porunceşte mai straşnic decît cea pe care le-o strigă împrejurările. În faţa îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deştepta în Grigorescu. 
   Sunt douăzeci de ani de cînd — pogorît din lumea sfinţilor — omul acesta culege din aspectele vieţii pămînteşti numai ce i se pare lui că se apropie mai mult de cele sfinte. Seninătate, vis luminos, şoaptă discretă, mişcare liniştită — partea de zîmbet, de iubire şi de bunătate a vieţii — tot ce se poate exprima printr-o desăvîrşită armonie de colori şi printr-o caldă euritmie de linii — acestea sunt notele fundamental caracteristice din mai toate tablourile lui Grigorescu de pînă acum. 
   Dealurile lui sunt lin trăgănate, munţii din fund de-abia se zăresc tăindu-şi, în linii frumos ondulate şi din ce în ce mai şterse, coamele fumurii pe cerul albastru, cu nori de argint, copacii lui sunt de obicei mesteceni zvelţi, cu tulpina albă, cu rămurelele fine, îndoite în jos şi frunzuliţa uşoară ca lumina; boii lui trag încet, fără să se opintească în jug — arareori carele sunt încărcate — şi oamenii merg încet pe lîngă boi, fără să-i silească; ciobanul sprinten şi voinic, ce stă răzemat în bîtă cu privirea pierdută în adîncul zării, e visător, cum visătoare e şi păstoriţa care toarce pe tăpşan, în marginea pădurii; în atitudinea şi pe figura lor e linişte şi graţie, şi un aer de străveche nobleţe, ca şi cum ar zice: “Noi suntem solii trecutului, noi suntem lamura neamului acestuia”. 
   Largul zărilor, depărtările străbătute încet, privirea îngrijat îndreptată spre cer, munca pămîntului, cu fatalitatea ei misterioasă, au dat sufletului romînesc o mare putere de resemnare şi nu ştiu ce mişcare potolită şi ritmică în felul lui de a se exprima. 
   Toţi oamenii lui Grigorescu, tăcuţii, gînditorii lui oameni de la ţară, sunt răsăriţi ca şi arborii lui, din calmul aceleiaşi naturi măreţe şi nepăsătoare. Ei nu gîndesc cine ştie ce. Totuşi, pe buzele lor o taină mare pare că aşteaptă dezlegarea cuvîntului. Şi acum, tăcuţii aceştia, uitaţii şi neştiuţii aceştia aveau să spună, în faţa morţii şi-n auzul întregii lumi, cine sunt, de unde vin... 
   Grigorescu a trecut cu ei Dunărea. A trăit cu ei ostenelele, suferinţele şi primejdiile războiului. A pîndit cu ei în şanţuri, sub şuierul gloanţelor, s-a amestecat cu ei în iuruşul de la Griviţa; la Smîrdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viaţa unui om în război şi ce fiară a fost dormind sub înfăţişarea aceea blîndă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui. 
   El era acolo în ceasurile acele de scîrşnire, un glas al istoriei, un trimis care avea să vadă într-o clipită, şi pentru toţi, ceea ce nu se poate vedea decît o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, “cu ochi pe care moartea nu-i închide”, şi să spună veacurilor viitoare ce-a văzut. 
   În tablourile lui “din campanie” nu-s mişcări de manevre, nici grupări convenţionale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer, ca însuşi faptul pe care-l priveşte, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoarea tragedie a războiului; dar aşa de straşnic îţi luminează clipa aceea, şi aşa din adînc îţi răscoleşte sufletul cu ceea ce-ţi arată, că ai dintr-o dată întreaga privelişte a celor ce au fost şi a celor ce au să fie. 
   Toată priveliştea luptei, în toiul ei... cine a putut-o vedea vreodată? Cine şi-o poate măcar închipui? O panoramă de mişcări? Vai, au făcut destui pictori bătălii de acestea reci, încremenite, compuse în atelier, spre glorificarea cutărui “mare general”. Privindu-le, te gîndeşti liniştit la... talentul pictorului. Ostaşii lui Grigorescu se bat, ucid şi mor în cîmpul cel mai adevărat şi mai serios al vitejiei şi al morţii. Bunătatea şi mila acestui suflet de artist au strigat de groază şi de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă. 
   Am înaintea mea o bătălie în valea Rahovei, văzută dintr-o margine şi foarte de aproape. E chiar începutul ciocnirii. Gornistul turc a căzut străpuns de baioneta celui dintîi ostaş romîn, care doar un pas a mai făcut şi-a căzut şi el, împuşcat, cu faţa-n jos, cu inima pe armă, peste el cade pe spate ucigaşul lui, cu mîinile încleştate pe puşcă, turcul mătăhălos, în pieptul căruia dorobanţul nostru şi-a înfipt din goană baioneta pînă-n gardă; acum se văd şi ceilalţi dorobanţi cum vin din urmă grămadă, ca aduşi de o vijelie; moartea fulgeră din mii de puşti îndreptate asupra lor, ci ei înaintează neînfricoşaţi, 
   orbiţi de setea biruinţei; în fund se ridică tot mai înteţit zarva mulţimii învălmăşite; acolo e toiul bătăliei, oarba frămîntare a pieirii. Nu cunosc în pictură povestire mai zguduitoare despre grozăviile războiului. Găsesc în această schiţă o mult mai puternică şi mai adevărată înfăţişare a ferocităţii omeneşti decît în marele tablou de la primărie, intitulat Atacul de la Smîrdan, asupra căruia unul din cei mai autorizaţi critici de artă ai Apusului îşi rosteşte astfel părerea: “Privindu-l, zice d-l W. Ritter, rămîi uimit de nespusa simplitate a compoziţiei, dar mai ales de pasiunea ce respiră din toată această pînză; e războiul văzut cu ochii soldaţilor, nu cu al şefilor. Trebuie să ştii, însă, că impresia asta aşa de puternică ce ţi-o dă tabloul e datorită pasiunii de care-a fost stăpînit pictorul în momentul execuţiei: niciodată un pictor de război n-a fost aşa de adînc răscolit în sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimţit că bătălia, văzută printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteză. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat în gînd să-şi sacrifice demnitatea de diplomaţi şi de înalţi slujbaşi ai statului, ca să înţeleagă răcnetul sălbatec al soldatului în vîrtejul luptei. Aci cu adevărat vezi furia în artă, şi e zugrăvită de cineva care, pe cînd lucra, îşi plătea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e că această uriaşă pînză, în care personajele sunt înfăţişate în mărime naturală, îţi face impresia că a fost pictată, cu iuţeala fulgerului, pe cîmpul de război. Nimeni nu-şi închipuie că există în Bucureşti o astfel de operă. Îi îndemn pe toţi care trec prin capitala Romîniei să nu părăsească oraşul fără a se duce la primărie, pentru a-şi umplea sufletul de măiestria şi de puterea de vrajă a acestei uimitoare picturi.”* 
   Am văzut o replică a tabloului acestuia în colecţia doctorului
     
   N. Kalinderu, o adevărată minune. Tabloul ca suprafaţă e mult mai mic — mult mai mare însă ca adîncime şi ca mişcare. Nu atît de fioros, pe cît de sfîşietor. Te uiţi c-un sentiment de admiraţie şi de mîndrie la ostaşii aceia, învăluiţi ca în flăcările unui foc uriaş... Cum se duc, şi cum simţi că se duc la moarte! Ce-ar fi zis d-l Ritter dac-ar fi văzut pînza aceasta! 
   Numai cînd ştii ce pasiune de muncă neadormită a stăpînit întreaga viaţă a lui Grigorescu, începi să înţelegi verva, căldura, tresărirea de sentiment a fiecărei linii, cum şi miraculoasa repeziciune şi siguranţa de factură care au slujit aşa de admirabil sufletul fără de astîmpăr al acestui mare observator. 
   Dar Spionul! Ce vifor de mişcare, şi ce expresie de supremă încordare! Iată, călăraşul nostru a ajuns pe spion din fugă, a ridicat sabia cu atîta îndîrjire, cu atîta vajnică mînie că parc-o şi auzim vîjiind în aer, şi capul turcului, plecat cu frică sub lovitura morţii, degeaba se mai fereşte — îl şi vedem despicat; poate că în aceeaşi clipă se vor rostogoli amîndoi, căci turcul a scos revolverul ş-a tras, un alt călăraş soseşte şi el în goana calului — o tragedie zărită la lumina unui fulger; totul e fioros: cerul de plumb, apusul de sînge, scăpărarea de lumină în fund, goana nebună a cailor cu ochii aprinşi, cu urechile ciulite, şi coama zburlită, şi coada fuior; gestul hotărît, scrîşnitor al călăraşului ce dă straşnica lovitură, mişcarea tălhărească a spionului, care în clipa din urmă scoate revolverul şi trage — toate parcă sunt alese şi puse acolo ca să te îngrozească. Şi dac-a fost vrodată artist pe lume care să se gîndească mai puţin la efecte, la ce vei simţi tu şi la ce ai putea spune în faţa operei lui, acela, fără umbră de îndoială, a fost Grigorescu. 
   Toate tablourile lui din campanie sunt făcute cu viforul marilor emoţiuni pe cari le dă războiul. Simţi că aşa a trebuit să fie. Simţi că toată această înfiorătoare privelişte a măcelului omenesc a trecut prin ochii lui înspăimîntaţi, a zguduit adînc sufletul lui de artist şi, ca tăria unui trăsnet, s-a descărcat, prin mîna lui, pe pînză, aproape fără ştirea lui. 
   Lucruri trăite. Îţi zici numaidecît, privindu-le: “Iată ceva care nu e din închipuire, nici din auzite; ceva care n-a putut să fie decît aşa.” Le-a văzut cu groază, şi cu nespusă milă. În avîntul dorobanţilor “la baionetă“, din acea neuitată Vale a sîngelui... este istoria nu a unui moment de vitejie în sorbul* unui asalt, ci a întregii vieţi de luptă, de crîncenă îndîrjire în apărarea dreptului de a trăi al neamului romînesc. Noi vedem acolo pe ostaşul veacurilor, călit în focul tuturor bătăliilor, de la Negru-vodă şi de la Dragoş pînă la Domnitorul Carol, şi pînă în adîncul vremilor viitoare — aceeaşi strajă neadormită, acelaşi viteaz nenfricoşat, care se duce hotărît la moarte, fără altă părere de rău decît aceea, poate, că, la o cumpănă aşa de mare, n-are decît o singură viaţă de dat. Totul e posomorît în aceste tablouri: lumina, cerul, aerul — forma şi coloarea lucrurilor te înfioară. Nu, nu e o tragedie de teatru. Sunt luptători înfierbîntaţi care se azvîrl ca fiarele unii asupra altora, şi morţii aceia, încremeniţi cu mîinile pe arme sunt morţi în adevăr. 
   Cîtă umanitate în acel jalnic Convoi de prizonieri! E ger, e viscol — o zi cumplită de iarnă într-un pustiu fără cer — sute de nenorociţi, de toate vîrstele, învinşii de la Plevna, bolnavi, pierduţi, înfofoliţi în cele din urmă trenţe ciuruite de gloanţe, cu ochii în pămînt, păşesc încet prin zăpadă, sub paza călăraşilor de pe mărgini; cade, din cînd în cînd, cîte unul, toropit de osteneală, de frig, de somn, şi unde a căzut, acolo a rămas; corbii flămînzi din stolul ce se ţine de convoi, s-abat glonţ asupra-i şi-l încep de viu... 
   “Dac-aş avea eu tabloul acesta, spunea într-o zi unul din 
   * Sorb — vîrtej. 
   admiratorii pictorului, l-aş dărui oraşului Haga, pentru sala de şedinţe a Congresului păcii. Ce sunt toate discursurile meşteşugite ale marilor diplomaţi ai lumii pe lîngă ceea ce spune aşa de simplu şi aşa de adînc mişcător bucăţica asta de pînză!” 
   Grigorescu, însă, nu s-a gîndit niciodată la “cuvîntarea unui tablou”. O impresie a lui, o tresărire a inimii lui în faţa adevărului pitoresc — aceasta şi numai aceasta a pus în opera lui. Ce va spune ea lumii nu-l preocupă. Toate pînzele lui din război de la vajnicul iuruş din Valea sîngelui, pînă la defilarea prizonierilor turci din Plevna închinată sunt expresia celei mai curate sincerităţi ce-a împodobit vrodată sufletul unui artist. I se umpleau ochii de lacrimi de cîte ori ne povestea atacul de la Griviţa, unde ostaşii noştri au biruit, ca-n vremea de demult, numai cu nepăsarea lor de moarte: că nu mai era luptă, ci jertfă — o jertfă măreaţă, pe care cu biruinţă măreaţă a răsplătit-o Dumnezeu. 
   “Cum s-aruncau înaintea morţii! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofiţeri străini plîngînd de înduioşare şi de admiraţie...” 
   Cu toate astea, nu vitejia armatei noastre, ci grozăvia războiului e mai cu putere înfăţişată în tablourile lui. Adevăruri care sunt aceleaşi în orice timp şi sub orice meridian s-au lămurit de sine din sufletul lui în clipele acelea de neuitat, în care tragicul vieţii şi al morţii e natural să fie mai profund mişcător decît elementul epic al luptei. 
   “Monocromia maestrului nostru, zice Delavrancea, îţi reprezintă exact atmosfera plumburie a războiului. El vede masa, iar nu detaliile; soldaţii, iar nu ofiţerii; şi năprasnica pornire a maselor nu are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier.” 
   IX. ÎN PACE 
   A fost războiul acesta botezul de foc al artistului. Între el şi ţară, între sufletul lui şi sufletul eroului aceluia tăcut, care ştie să lupte şi să se jertfească aşa de frumos, simte că de-aci-nainte s-au aşezat legături de-acelea pe care moartea nu le mai desface. 
   Se-ntoarce trist din cîmpiile Bulgariei, de unde mulţi din ostaşii noştri nu s-au mai întors. Pe florile ce se aruncă din balcoane şi de la ferestre în calea biruitorilor, el vede pete de sînge. Timp de cinci-şase ani, urmărit ca de-un vis fioros, aşterne pe pînză o parte din schiţele războiului, celelalte rămîn uitate pentru totdeauna în cartoanele pictorului, a cărui operă de-aci încolo s-ar putea intitula Gloria păcii. 
   Iarna, cît ţine vremea urîtă şi rece, stă la Paris, unde-şi păstrează încă atelierul, pînă în primăvara anului 1887, cînd se aşază în Bucureşti. Primăria capitalei îi cumpără cel mai mare tablou din război, Atacul de la Smîrdan, cu zece mii de lei şi un loc la Şosea, pe care mai tîrziu pictorul îl vinde prinţului Grigore Sturdza pentru suma de o sută de mii de lei, ceea ce-i dă un început de siguranţă în viaţă, în orice caz, putinţa de a lucra fără teama zilei de mîine. 
   În Bucureşti mult dacă stă o lună pe an. Cea mai mare parte din timp călătoreşte prin ţară; cîţiva ani de-a rîndul îşi petrece lunile de vacanţă în Muşcel; toamna, se-ntoarce acasă cu rodul muncii lui de fiecare zi: străzi şi biserici din Cîmpulung, tipuri de ţărani şi cîrciume din Rucăr, peisaje, ciobani cu turme, stîne şi bordeie de pe valea Dîmbovicioarei. 
   Îşi caută de obicei un adăpost singuratec la cîte un biet romîn nevoiaş, îşi face singur un pat din cîteva scînduri ş-un braţ de fîn, şi toată ziua e afară, la lucru. Se opresc uneori ţărani să vadă ce face — se uită lung, nu desluşesc nimic... 
   — Ce face ala acolo? 
   — Măzgăleşte-o blană*... Şi trec înainte, rîzînd. Iar pictorul, rîzînd şi el, se uită-n urma lor, cu ochi plini de iubire. 
   Fuge de oameni. Dar nu pentru că-i sunt urîţi, ci pentru că lumea, cu zgomotul ei, îl împiedică de la lucru, şi el n-are vreme de pierdut. 
   Multă vreme, în ciobanul blînd şi visător al plaiurilor vede încă pe dorobanţul fioros din cîmpiile Bulgariei, şi mari pete de sînge în roşul frumoaselor apusuri. Are nevoie parcă să-şi spele sufletul de urîtele vedenii ale războiului, e încă fum şi întuneric pe paleta lui, şi, ca să uite, ca să-şi însenineze sufletul, ca să se regăsească, munceşte fără preget, se roagă muncind de dimineaţa pînă seara, în lumina, în măreţia, în pacea creatoare a naturii. 
   Singur, liber, puternic. Puternic prin sinceritatea lui, prin lipsa lui de şcoală, în toate înţelesurile în care se poate lua cuvîntul acesta, prin simţul instinctiv al măsurii, al proporţiei şi al ritmului, şi mai ales prin darul extraordinar de a cuprinde numaidecît lumina, mişcarea şi sufletul formelor vrednice de binecuvîntarea artei. Acum e în culmea puterii. Multe frumuseţi s-aştern, ca de sine, în toată vremea asta, pe pînzele lui: corturi ţigăneşti, cu focul de vreascuri pe lîngă care stau pribegii tolăniţi a vis, cu stîlpul de fum ce se înalţă în liniştea serii, cu ţigăncuşa zveltă ce vine de la fîntînă cu doniţa plină în dreapta, cu braţul stîng întins, ca să se cumpănească — proiectînd pe cer o siluetă de-o eleganţă antică; apusuri de soare, cu acea pulbere fină din aer, cu acel abur albastru din fund — ca o respirare a codrilor — sufletul depărtărilor şi al înălţimilor, pe care-aşa de bine l-a înţeles şi aşa de puternic ni l-a arătat Grigorescu! 
   Şi păstoriţa aceea frumoasă şi mîndră ca o domniţă, ce 
   * Blană — aici, cu sensul de scîndură subţire. 
   păşeşte încet pe urma turmei şi toarce; aşa de simplu-mbrăcată: 
   o fotă neagră peste cămaşa lungă pînă-n glezne, mijlocul strîns bine-n bete, o broboadă albă pe cap, ş-atît... Şi ce frumos îi stă! Desigur, e surioara ei cea mai mică, ţărăncuţa aceea în miniatură, aşa de drăgălaşă, ce merge şi ea, chipurile, cu turma, şi, neavînd ce face cu mîinile, şi le ţine-n sus, cu degetele-ncopcite la ceafă; e primăvară; mieluşeii cearcă dulceaţa celor dintăi fire de iarbă; o juncă şi trei viţeluşi, cu ochii mari speriaţi şi cu botişorul umed, răsar din cîrdul de oi, din care una a rămas puţin mai în urmă, de dragul mieluţului fraged, care suge; pe luncă e o lumină de vis, în fund se vede albind pînza unei ape; peste toată această sărbătoare a tinereţii, păstoriţa, înaltă, mlădioasă, cu privirea dusă, are ceva simbolic în atitudinea ei: ridicînd braţul drept pentru a întinde şi a răsuci firul pe fus, cu mîna, cu ochii, cu făptura ei întreagă pare că binecuvîntează. E atîta frăgezime în tabloul acesta, de o strînsă unitate organică, atîta mişcare ş-atîta adevăr, încît ai, privindu-l mai mult, impresia că eşti afară, la cîmp: simţi aerul de-afară; te surprind unele detalii pe care le descoperi deodată şi care parcatunci, subt ochii tăi, se urzesc: pata de umbră pe care-o aruncă junca pe cele două cîrlane din faţa ei nu era acolo cînd te-ai uitat întăi... Întreg tabloul e un cîntec, un imn măreţ al primejdiei; ca de departe îţi răsună-n gînd fraze din Pastorala lui Beethoven. Tot ce vezi acolo e luminos, proaspăt, vibrant — o apoteoză a nevinovăţiei şi a graţiei într-un peisaj divin. 
   Dar acel interior ţărănesc, în care vechea noastră vatră are o însemnătate de altar! Dinaintea focului, femeia mestecă mămăliga, sprijinindu-şi ceaunul cu piciorul; mînecile cămăşii, suflecate pînă aproape de umăr, dezvălesc braţe puternice de gospodină tînără, harnică şi curată; în stînga ei — doi copilaşi, pe care nu-i vedem bine la faţă din cauza fumului şi a aburului; în dreapta — o fetiţă mai mărişoară stă în capul oaselor, lîngă ea — pisica, amîndouă cu spatele spre noi, se uită ţintă la mămăligă, pe care-o aşteaptă mesiţa goală, rotundă, din mijlocul casei; pe prichici — o ulcică, o strachină ş-o lingură de lemn; uşa e deschisă, lumina năvăleşte puternic de-afară; o găină ş-o răţuşcă au venit pînă-n prag, atrase de mirosul mămăligii; în stînga, încăperea se întunecă, pe laviţă de-abia se desluşesc două ulcioare de lut la capătul despre uşă şi sacul cu făină în dreptul unei ferestrui; lîngă masă — un scăuieş; ceva mai în umbră — cofa cu apă. Asta-i toată averea casei. Copiii au ceva îngeresc în figură şi în atitudine şi ceva solemn în cuminţenia lor. Ei parcă asistă la o taină mare. Ca vedere adîncă în viaţa intimă a poporului nostru, cred că acesta-i cel mai frumos tablou al lui Grigorescu. E făcut cu religie, cu nu ştiu ce fior istoric în faţa acestei pregătiri de cină, care te face să te gîndeşti la lucruri depărtate, sfinte, pline de mari înţelesuri. Femeia însăşi parcă se roagă, mestecînd mămăliga; şi ceilalţi ascultă, aşteptînd-o. Ceilalţi — adică cei trei copilaşi, pisica şi sfioasele paseri din prag, pe care aburul mămăligii le face îndrăzneţe. Toţi ochii, toate sufletele sunt aţintite cu luare-aminte la actul acela mare, misterios, dătător de viaţă. Femeia, cu mîinile încleştate pe melesteu*, se uită în ceaun şi mestecă voiniceşte. E o ţărancă brună, foarte frumoasă, de-o frumuseţe serioasă, gravă chiar. Lumina de-afară îi cade în plin pe spate, pe broboada albă şi pe braţul drept. Para focului îi rumeneşte faţa. Între aceste două lumini, şi ea şi fetiţa au ceva dumnezeiesc în înfăţişarea lor. E liniştea aşteptării. Fără să vrem, ne uităm mereu în cadrul de lumină al uşii. În curînd trebuie să sosească de la muncă el: “omul”. Aspru, tăcut, ostenit, are să ridice cofa de sub laviţă şi, ducînd-o la gură c-o mişcare largă, omerică, are “să-i tragă o duşcă bună“, să-şi stîmpere 
   * Melesteu — făcăleţ. 
   întăi setea; apoi, făcîndu-şi cruce, are să s-aşeze la mesiţa aceea scundă, pe care, lîngă strămoşeasca mămăligă, va fi o strachină cu puţină saramură pe fund, unde vor întinge cu toţii... Îl aşteptăm. Şi dacă l-am vedea, prin cine ştie ce minune, apărînd deodată în tablou, poate nu ne-am mira aşa mult — tabloul însuşi fiind o minune. 
   Uneori, Grigorescu, în aceste călătorii de studiu prin ţară, e întovărăşit de cei doi buni şi vechi prieteni ai lui: doctorul 
   D. Grecescu, botanistul, şi doctorul Alfred Bernath-Lend-way, himistul — amîndoi oameni aleşi sub toate raporturile, muncitori pasionaţi, ca şi el, în căutarea adevărului. Impresiile şi glumele lor de pe-atunci, ilustrate adesea de Grigorescu, ar putea face, şi poate că vor face într-o zi, obiectul unei opere de umor sănătos, din care multe se vor învăţa cu privire la starea şi obiceiurile ţării de-acum treizeci de ani. Într-o călătorie pe care-o făceau în judeţul Brăila, unde doctorul Bernath avea să analizeze apele minerale de la Lacul-Sărat, o mică neînţelegere cu cerberii de la barieră, cari au luat bagajul doctorului himist drept mărfuri de contrabandă, e ilustrată c-o admirabilă caricatură, în care omul de ştiinţă e înfăţişat în atitudinea lui ceremonioasă în faţa autorităţii c-o vervă demnă de Gavarni. Altă dată, pe cînd botanistul tăineşte* cu natura prin florile ei, pictorul îi prinde mişcările cu o iuţeală de artist japonez. Interesante sunt scrisorile pe care le scrie din străinătate celor doi prieteni acest neîmpăcat vrăjmaş al slovelor latine, care “n-au nici un pitoresc şi nici 
   o expresie”, zicea el. Asupra sărbătorilor, mai ales, îl apucă dorul. Se simte singur, se gîndeşte la ei şi le scrie. Doctorului Grecescu, pentru că-şi rade mustăţile ca popii catolici, îi zise popă, şi, într-o scrisoare de la Paris, îi aminteşte cu duioşie serile de visuri, de glume şi de cîntece — doctorul 
   *A tăini — a discuta. 
   cînta din flaut — dulci seri de vară, petrecute în Moldova, 
   în judeţele Bacău şi Neamţ... “Şi* mai dulci suvenire!” 
   Dorul de modelele din ţară! 
   În altă scrisoare, aducîndu-şi aminte că doctorul Grecescu îi spunea odată că-i place mult dovleacul, îl face visînd un dovleac mare, mare, ş-a doua zi... realizîndu-şi visul. I se plîng prietenii că uneori au de furcă pînă să-i descîlcească slova: în răspunsul lui, îi face pe amîndoi la o masă, stînd cu picioarele-n apă rece şi chinuindu-se să-i citească scrisoarea. 
   În toate glumele şi caricaturile acestui artist se vede acelaşi suflet delicat, acelaşi zîmbet afabil, de care e luminată întreaga lui operă. În campanie, avînd nevoie pentru tabloul Defilarea prizonierilor de o schiţă-portret a unui ofiţer din statul-major, şi cum acesta îşi pusese decoraţiile şi marea ţinută pentru a-i poza, pictorul, sedus de umorul unei asemenea solemnităţi, prinde din fuga creionului, pe lîngă ceea ce-i trebuia lui, şi o caricatură admirabilă, de-o extraordinară asemănare — o notă veselă aşa de rară în zilele acelea de durere şi de groază! 
   În aprinderea unei discuţii îţi caracteriza un lucru, o mişcare, o figură din cîteva trăsături de condei. Odată, în tren, vorbind de încăpăţînarea atavică a bulgarilor, şi vrînd să arate cum anume linii din figura omenească răspund în mod statornic unor anume sentimente de rasă, continuîndu-şi vorba, se scoală nervos şi, pe geamul aburit al vagonului, face cu degetul, din cîteva linii, un tip de bulgar, aspru, posomorît, de o putere de expresie fulgerătoare. 
   Emoţiunile lui se descărcau numaidecît în forme scrise. Observaţia, exerciţiul îndelungat stabilise la el un acord perfect
   * Încercare de a indica în mod grafic pronunţia moldovenească. (Şi, în loc de ce.) În realitate, pentru a nota rostirea acestui şe moldovenesc ar trebui un semn aparte, corespunzînd unei nuanţe de sunet intermediar între ce şi şe (n. a.). 
   între ochi, suflet şi mînă, încît acestea funcţionau deodată, ajutîndu-se, completîndu-se aproape instinctiv. Îl doare 
   o măsea? El îşi exprimă suferinţa printr-un desen: portretul lui, făcut repede, aşa cum i-l arăta oglinda în clipa aceea — încruntat, legat pe sub fălci, cu scufa-n cap — un suspin de durere, pe care-l trimete dentistului, ca să-l înduioşeze... 
   Un suspin de durere. Foarte rar l-au bănuit pînzele lui. Destule dureri sunt în viaţă. Arta trebuie să ne facă să le uităm. Îi arătam într-o zi, primblîndu-ne prin pădurile Agapiei, un măr bătrîn: o încîlcitură fantastică de rădăcini groase, ieşite din pămînt, încolăcite ca nişte şerpi monstruoşi, un trunchi scorborosit şi noduros, crengi sucite, îndreptate mai mult spre pămînt decît spre cer, întinse în larg, multe uscate, negre, ţepoase. Aruncă o privire: “U, prea e tragic!” Şi se depărtă iute, scuturîndu-se ca de o vedenie fioroasă. Umblam de cîteva ceasuri în căutarea unui fag frumos. 
   O singură dată a primit un ulm uscat în mijlocul unui divin peisaj de toamnă — De la Posada. Era acolo, şi n-avea ce-i face. Lung, strîmb, negru, ţîşneşte ca un izvor de păcură din coama ruginită a primului deal şi spintecă pînza de jos pînă sus. O notă gravă de trombon în dulcea, melancolica simfonie a toamnei. 
   “Îmi spun unii că poetizez. Nu ştiu bine ce-i asta. Dar bănuiesc ce trebuie să fie în gîndul lor: că m-aş încerca să fac mai frumos decît natura. Hm! or fi şi neghiobi care cred că pot retuşa opera lui Dumnezeu, dar aceia numai artişti nu sunt. Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aş putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viaţa şi de arta mea. Eram “în război”. O, sunt atîtea lucruri frumoase în natură! Unde ne putem noi urca, nu pînă la ele, că aceasta nu e dat omului, dar... pînă mai pe-aproape măcar? Oricît ne-am strădui, întotdeauna rămînem departe, subt adevăr. Foarte departe... Dar cel puţin, unde nu mai ştim ce să spunem şi cum să spunem, să tăcem — să nu minţim!...” 
   Aşa gîndea acest mare poet al adevărului. 
   X. LA PARIS 
   Om cumpătat, cuminte, lipsit de orice deşertăciune, şi, în viaţa lui, de o simplitate de sfînt, Grigorescu n-a ţinut nici la bani, nici la glorie. Cu dragostea lui de muncă, închinată artei, şi numai artei, cu strălucirea şi fecunditatea geniului lui, ar fi putut avea tot ce-ar fi vrut. Dar lui îi trebuia aşa de puţin din bunurile pentru care se frămîntă lumea! Altele îl nelinişteau pe el. Lucruri pe care oamenii nu i le puteau da. De cîte ori nu spunea, oftînd, acum în urmă: “De ce n-am găsit eu pe cineva să mă ia în întreprindere?... Să îngrijească el de tot ce-mi trebuie, să facă el expoziţii, să vadă el de socoteli, de cifre, de tot — eu să nu ştiu nimic; să am linişte şi putinţa de a lucra. Să fii sănătos, şi să munceşti cu drag... Toate celelalte sunt nimicuri!” 
   Cînd era la Paris, expunea la Salon cîte-o bucată, două; şi aceasta mai mult ca să-şi aibă dreptul de intrare. Întotdeauna lucrările lui erau remarcate. Criticul de la Figaro îl compara cu Watteau; Stop, de la Journal Amusant, în seria lui de caricaturi, după cele mai importante pînze din Salonul anului 1880, nu uită Ovreiul cu gîsca, de care, de altmintrilea, toată presa vorbeşte cu elogii. 
   Dar omul, care e absorbit de-un ideal, nici nu vrea să ştie de ce se vorbeşte în jurul lui. E ca şi cum n-ar trăi pe pămînt. Ocări sau laude, îi sunt deopotrivă de indiferente. Ş-apoi, nu vedea el ce înseamnă grăbita, zgomotoasa, capricioasa judecată a presei? 
   Opinia presei? N-a rîs publicul Parisului nouă ani de zile de pictura lui Puvis de Chavannes, ca şi de-a lui Courbet? Nu strigau aproape toţi criticii de artă că Puvis de Chavannes, cel puţin, e un nebun liniştit, inofensiv, pe cînd Courbet e un nebun furios?... Dar Troyon, Rousseau, Diaz, Millet, Corot n-au rămas necunoscuţi pînă aproape de sfîrşitul carierei lor? În fiecare an juriul Saloanelor, compus din mediocrităţile oficiale şi invidioase ale timpului, îi refuza fără discuţie. La toate popoarele, oamenii cinstiţi, care-aduc un cuvînt nou pe pămînt, străbat anevoie. Sunt atîţia care au interes să nu se facă lumină! Minciuna, însă, asta are bun, că nu trăieşte mult... 
   Grigorescu le ştia toate acestea, şi le privea de sus, cu liniştea omului care-şi cunoaşte drumul. 
   În iarna anului 1886, prin luna lui decembrie, fiind la Paris, primeşte înştiinţare de la Casa unde-şi avea banii că “depozitul” lui s-a isprăvit. Niciodată nu-i trecuse prin gînd că depozitul acela, din care lua mereu, s-ar putea isprăvi. Un vechi prieten şi admirator îl sfătuieşte să fac-o expoziţie. Peste-o lună, o parte din pînzele ce-i împodobeau atelierul sunt încadrate şi expuse în sala “Martinet”, pe Boulevard des Italiens. Pentru cunoscătorii de artă din Paris a fost o revelaţie. De multă vreme nu se mai văzuse atîta sinceritate, atîta “bun-simţ” în alegerea subiectelor ş-atîta nobleţă şi simplitate în tratarea lor. Francezii nu-şi credeau ochilor. Vechea lor artă fără “artifiţii”, buna lor pictură, curată, cinstită, personală nu se dusese din lume. Era acolo, palpitînd de-o tinereţe nouă, pe pînzele unui necunoscut — unui om blînd, mărunţel şi discret, al cărui trup s-ar părea că e mai mult pentru a purta în lume ochii aceia straşnici, fulgerători, care despică şi ard cu privirea, ochi prin care simţeai că te priveşte un suflet profund gînditor şi foarte serios. 
   Toate ziarele importante, toţi criticii de artă ai Franţei nu au decît cuvinte de surpriză şi de admiraţie pentru acest “nou pictor”. 
   “Ceea ce te uimeşte în diversele lui studii, scrie, în l’Evenement din 27 februar 1887, Arsène Alexandre, unul din cei mai autorizaţi critici, este varietatea lor: de la cea mai înaltă delicateţă, pînă la cea mai hotărîtă vigoare. Sunt bucăţi în plin soare, care au parcă tremurul imperceptibil al undelor de aer, şi sunt altele posomorîte, aproape brutale, şi, atît unele, cît şi altele, într-o notă justă, vrednică de admirat.”* Erau şi unele aprecieri pe alături cu drumul. Aşa, de exemplu, mai toţi vorbind de “Ovreiul cu gîsca” spuneau că e un admirabil tip de ţăran romîn lucrat cu o mînă de maestru. 
   Un lucru, însă, asupra căruia toate criticile sunt de acord, e deplina sinceritate a pictorului şi puternica lui originalitate. 
   Expoziţia începea acum s-atragă din ce în ce mai mulţi cumpărători, cînd — spre nedumerirea tuturora — Grigorescu “închide prăvălia”, îşi împachetează toate tablourile şi pleacă în ţară. Vînduse exact pentru suma ce-i trebuia ca să-şi plătească ce avea de plătit la Paris şi drumul pînă la Bucureşti. 
   Un om ciudat, vor fi zis francezii. Vine gloria să-l încununeze, şi el îi întoarce spatele şi pleacă... 
   Un om întreg şi serios, cinstit cu el, cu lumea, cu credinţele lui. Un cucernic. La Grigorescu iubirea de ţară şi de neam era un sentiment profund, inalterabil, real ca însăşi viaţa, care numai prin aceasta avea un preţ. Ce era arta lui, decît un mod de a-şi exprima acest sentiment? Ce erau tablourile lui, decît închinarea de fiecare zi, rugăciunile unui suflet credincios? Şi cînd, în cele cîteva zile cît a ţinut expoziţia din Boulevard des Italiens, vedea plecînd cîte-un tablou, 
   * M-am servit de o traducere în romîneşte, şi aceea numai a cîtorva fragmente din acest articol, făcută de d-l N. Petraşcu într-un studiu al său asupra operei lui Grigorescu (n. a.). 
   despărţirea aceasta, pentru totdeauna, de lucrurile lui, care nu erau numai ale lui, îi făcea o impresie de jale şi de nelegiuire. Cu fiecare peisaj pe care-l vindea, i se părea că-şi înstrăinează o bucăţică din ţara lui. Iată de ce — în toiul tîrgului, cum se zice — şi-a luat iconiţele lui ş-a plecat. 
   O, în adevăr un om ciudat pictorul acesta, care suferea cînd i se cumpărau tablourile şi se supăra pe cei cari-l lăudau! Am înaintea ochilor o scrisoare a criticului de artă William Ritter, unul din marii admiratori ai pictorului, şi văd cu ce îndurerată putere îşi apără acest profund cunoscător al operei lui Grigorescu dreptul de a o admira şi lăuda, chiar şi fără voia autorului. 
    (“În sfîrşit, liber fiind de a-mi striga tare, şi oriunde vreau, admiraţia mea, nu voi înceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune că ceea ce faci e frumos.”) 
   Într-un cerc de prieteni se deplîngea odată nepăsarea publicului nostru pentru artă, şi ca exemplu se aducea faptul că ţara nu ştie încă să-şi preţuiască pe Grigorescu al ei. Cu o duioşie de părinte care-şi apără copilul, se ridică şi protestă împotriva acestor nedrepte învinuiri ce se aduc ţării: “Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele, şi peste hotar să ni se pară toate bune şi frumoase. Iluzia depărtării. Cîte greutăţi întîmpină şi pe acolo un artist cinstit şi mîndru, cum trebuie să fie un adevărat artist! 
   Am fost de faţă cînd Millet oferea măcelarului unsprezece tablouri pentru achitarea unei datorii de vro mie de lei, şi n-a vrut măcelarul să le primească; zicea că el nu cumpără vite cu tablouri; şi întîmplarea a făcut să mă găsesc la Barbizon, la cîţiva ani după aceea, cînd s-au vîndut lucrurile lui Millet, după moartea lui. Ş-am văzut atunci pe măcelar plîngînd şi bătîndu-se cu pumnii în cap, că toată lumea îl credea nebun; şi era în adevăr nebun de necaz şi de desperare că n-a ştiut a preţui, cînd i s-au oferit, bucăţelele acelea de pînză vopsită, care se plăteau acum, subt ochii lui speriaţi, cu zeci de mii de lei”... 
   Şi încheie cu obişnuitul lui oftat din adînc, ce parcă venea de departe, de foarte departe: 
   “— E, dragii mei, avem o ţară de aur, da’ nu ştim să ne-o preţuim...” 
   XI. 1887 
   În palatul Eforiei de pe bulevard, în ziua de 11 mai 1887, se deschide a doua expoziţie “Grigorescu”. Se deschide nu înseamnă nimic altceva decît că, în ziua aceea, pictorul a venit mai de dimineaţă, a scos o cheie din buzunar, a descuiat uşa de la stradă şi a intrar în tăcutul colţişor de rai pregătit de el cu grijă, cu gust, cu sentimentul că lucrurile nu stau cu indiferenţă unele lîngă altele, ci au şi ele simpatiile şi antipatiile lor, sunt vesele sau triste, vorbesc sau tac, după locul şi lumina în care le-ai pus. Nimic n-a putut să învingă în omul acesta dintr-o bucată oroarea de solemnitate, de gălăgie şi de părăzi. Şi, de cîte ori a fost rugat să îngăduie cîte ceva din asemenea deşărtăciuni zgomotoase în jurul persoanei operelor sau numelui lui, a răspuns cu o indignare care a curmat orice discuţie. 
   Pentru două motive se grăbise să vie în ziua aceea mai de dimineaţă: întîi, ca să poată avea în linişte vederea generală a expoziţiei, şi al doilea, să-şi asigure... în contra cumpărătorilor cîteva tablouri care-i erau scumpe, scumpe ca o fiinţă vie, şi pe care niciodată şi cu nici un preţ n-a vrut să le vîndă. 
   Expoziţia aceasta e cea mai bogată din cîte a făcut Grigorescu. Bucăţi mai multe au fost alte dăţi, dar o mai strălu-citoare varietate de subiecte şi o mai adîncă înţelegere a frumosului în toate misterele şi ipostazele lui, o viaţă mai proaspătă şi mai puternic prinsă în tot ce are ea mai fermecător niciodată nu s-a mai văzut la noi, şi arareori se va fi văzut şi-n vro altă ţară. 
   De toate, sunt 222 de bucăţi. Cu preţul cel mare, de 8000 de lei, e vestitul “Cetăţean romîn în perspectivă“, “Ovreiul cu gîsca”, pe care-l cumpără d-l G. Cantacuzino. Sunt şi “studii din Vitré” cu preţul acesta, dar... jos, în colţul din dreapta al tabloului, e un pătrăţel de carton pe care citim vîndut. Cine-i pasionatul acesta — şi aşa de mare cunoscător — care a pus mîna pe atîtea minuni? Căci iată încă un bileţel, cu acelaşi vîndut, la bătranica asta, curată, vrednică şi foarte simpatică ce şade-n pragul uşii cu faţa în lumină şi împleteşte la ciorap. Unde-or fi gîndurile ei!... De-afară, din grădiniţa plină de soare, năvăleşte pe uşa deschisă un torent de lumină, ce parc-a rupt şi flori şi frunze pe unde-a trecut şi leaduce în odaie. Trebuie să fie tot aşa, o zi tare frumoasă, de pe la începutul lui mai, şi cam pe la ceasurile nouă dimineaţa; în casă e strîns tot, dichisit, fiecare lucrişor pus la locul lui; vechile farfurii înşirate pe bufet, ca podoabă. Şi ele ţin minte de demult, şi povestesc lucruri duioase din trecut, căci acolo, în păstrătoarea Bretanie, fiecare casă, cît de săracă, pare a fi bisericuţa unei amintiri. Atîta pace în tabloul acesta, şi ce atmosferă de cinste şi de cuviinţă în toate! Şi în tăcerea aceea sfîntă se simte nu ştiu ce misterioasă armonie şi concordanţă între sufletul bretoniei şi lucrurile curate care o înconjoară, între lumina tinereţii de afară şi umbra în care dorm atîtea amintiri de la bătrîni... 
   Dincoace, iar un vîndut: Pe marginea Oceanului. O zi albă de vară, un cer lăptos, făcut mai mult dintr-o spumă de nori, pe care nici un vînt nu vine s-o risipească; jos, în primul plan, pe un scaun de lemn stă, îmbătată de aer, de lumină, de spaţiu, o femeie tînără, blondă, a cărei drăgălaşă figură de copil, rotundă, rumenă, de o fragezime de floare, are o dulce expresie de vis, de dor, de extaz. A dat să citească, dar... cine mai poate citi în splendoarea asta. Cu mîinile în poală, pe cartea închisă, a rămas pe gînduri. Se uită în zare, de-parte — în infinit. În fund, oceanul doarme; o ceaţă uşoară, un fel de lumină ostenită pluteşte deasupra vastului neteziş al apei verzui; lume împestriţată se primblă încolo pe plajă 
   — de-abia se zăreşte. Căci tabloul este ea. Ea, cu lunga ei rochie cenuşie, cu talia strîns înfăşurată într-un fel de şal scămoşat de un albastru-vioriu, cu pălăria uşurică de coloarea fragei pîrguite: o umbreluţă sinilie cu volan alb e răzemată de scaun, şi alături, pe-un scaun mai mic de pînză, aruncat, un şălişor de mătase albastru-deschis, aşa de moale, aşa de uşor, că parcă-i mai mult aer decît stofă, şi totul scăldat în lumina aceea de ocean, mai bine zis în oceanul acela de lumină, ce pare că pentru ea vibreaz-acolo, pentru frumosul ei profil. 
   Alt vîndut: O floricică: adevărat o floricică. E o fetiţă de vre-o doi ani cu o mică boneţică albă pe cap, toată îmbrăcată în alb, şi şade aşa cuminte în iarbă, întocmai cum a pus-o mama, cu mînuţele în poală, cu ochii în jos, cuminte ca un îngeraş — un strop de viaţă cerească, picat acolo, în pajiştea de la Brolle, pe marginea Senei, delicat şi strălucitor ca o lacrimă de rouă subt o rază de soare. Cum a putut mîna omenească să facă o asemenea drăgălăşenie? Căpceanul ei, obrăjorii ei, picioruşele ei cu ce-s făcute? Că nu mai e culoare, şi nu mai e chip zugrăvit, ci fragezime şi gingăşie de copilaş divin, care gungureşte acolo între flori, şi probabil că florile îi răspund. E soare. Aerul tremură scînteietor. În fund, foarte departe, la îngînarea pămîntului cu cerul, o dunguliţă albastră — ai zice că Dumnezeu a dat perdeaua la o parte, ca să vadă şi el cum îi şade unei flori cînd ia chip omenesc... 
   Şi alte multe bucăţi alese, vîndute din prima dimineaţă: Un studiu de fag, O stradă la mahala, O nimfă dormind, Un peisaj de toamnă, O ramură de măr înflorită... Aţi înţeles desigur că fericitul cumpărător e însuşi autorul... 
   Pentru Grigorescu, o expoziţie era un şir de suferinţi, din care ieşea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl durea timpul pierdut, umilinţa şi sila de a sta nemişcat, “ca la tarabă“, cum zicea el, aşteptînd muşterii; îl ofensa indiscreţia celor care încercau să tocmească, dînd, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfînt, deoarece înfăţişa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun şi mai curat în sufletul lui; îi făcea rău atingerea cu lumea, în felul acesta, mai ales, care i se părea cel mai înjositor pentru un artist. Iată de ce, cum vedea că s-a încropit cu ce să-şi acopere pentru doi-trei ani nevoile artei lui, căci pentru el, pentru omul din el, foarte puţin îi trebuia, închidea şi pleca. 
   Din cele 222 de bucăţi, se vînd, în mai puţin de trei săptămîni, aproape jumătate, îşi numără banii — treizeci de mii de lei... Şi-i primăvară, codrul dă în frunză. Posada-l cheamă cu freamăt de izvoare — ce mai aşteaptă? 
   Pentru el banul n-a însemnat niciodată altceva decît posibilitatea de a lucra în linişte. În suma asta de treizeci de mii de lei el vede o nesfîrşită întindere de timp liber înaintea lui, materie primă a creaţiunii. Vremea — aur în care dorm atîtea juvaieruri... Şi-i fericit. O, nespusul, divinul farmec al operei necreate încă! 
   XII. POSADA 
   Toate minunile se pot explica. Pentru aceasta, însă, ele n-au să înceteze de a fi minuni. Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cît face în viaţa unui artist puterea aceasta. Şi rari oameni au avut o asemenea putere în măsura în care-a avut-o Grigorescu. El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu cine-va. Iată de ce singuraticul acesta, aşa de căutat de toţi, aşa de iubit pentru minunatele şi fermecătoarele lui însuşiri sufleteşti, a avut în viaţa lui, adică a lăsat să s-apropie de el, foarte puţini prieteni şi numai dintre oameni de aceia care şi ei aveau ce face cu vremea lor. Vechea “trinitate” — Grigorescu, Bernath, Grecescu (“tatăl, fiul şi Duhul sfînt”) — s-a închegat ş-a trăit din acest adînc sentiment despre însemnătatea vieţii şi despre o misiune serioasă a omului pe pămînt. 
   În călătoriile lui prin ţară, prin ţara aceasta plină de atîtea frumuseţi ascunse, tăinuite, ca şi sufletul poporului nostru, Grigorescu descoperea adevărate raiuri dumnezeieşti, din mijlocul cărora nu se mai îndura să plece. Luminişuri de codru, ce parc-aşteaptă oaspeţi din basme; şi plaiuri însorite, şi lunci, şi ape vrăjitoare, şi arbori prieteni, ce parc-atunci se deşteaptă ca să-l primească pe el, să stea de vorbă şi de poveşti cu acest mare tălmaci al lor. Mare, prin iubirea lui de natură, dusă pînă la evlavie. 
   Una din aceste descoperiri a fost Posada. Pe Valea Prahovei, între Comarnic şi Sinaia, deasupra “Orăţiilor”, e un cătun de munte — vreo douăzeci de căsuţe presărate, ici şi colo, pe prispe verzi de pajişte, adăpostite de codru. Acolo se aşază pictorul în vara anului 1887, în casa unui ţăran fruntaş, care mereu se întreabă şi nu se dumereşte cum poate un boier de la oraş să trăiască atîta vreme singur, în sălbătăcia aceea de loc. Vro patru-cinci ani de-a rîndul acolo-şi are el atelierul lui de vară. Se scoală dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, îşi face obişnuita lui baie în Prahova, ori sub căderea puternică a unui izvor de munte, vine îndărăt acasă de-şi ia lucrurile de pictură şi pacheţelul cu dejunul, pregătit de cu seară — două ouă fierte, niţică brînză, o felioară de pîine — ş-o porneşte pe dealuri. De obicei îşi are locul lui ştiut de mai înainte: preluca* lui, tăpşanul lui, cu mesteceni care-l cunosc de mult, cu izvoare care-i povestesc, din adînc de vremi, pe cînd lucrează. Înainte de a începe, umblă cîtva timp neliniştit în preajma subiectului, îl priveşte lung, ba de ici, ba de colo, închizînd dintr-un ochi, fluieră printre dinţi, ridicînd braţul în raza privirii, ca să-şi taie bucata de cer a peisajului; şi cînd simte că i s-a lămurit bine în suflet ce are de făcut, îşi pregăteşte toate, cu îndemînarea şi iuţeala mişcărilor instinctive, şi s-aşază la lucru. Mîna lui mică, nervoasă, umblă frenetic prin vraful de pensule pînă-şi alege ce-i trebuie, paleta-i gata, cîteva linii mari fac loc peisajului pe pînză, şi opera misterioasă a creării începe. Treptat, cu fiecare lovitură de pensulă, cu fiecare pată de coloare, pînza se umple de aer, de lumină, de înţeles, dealuri, copaci răsar încet din negurile nefiinţei, din ce în ce mai lămurit, parcă toate erau acolo de mai înainte, şi pensula nu face decît să scuture de pe ele stratul de pulbere sub care stăteau ascunse. Între natură şi pînză e un curent de lumină care se ţese, o palpitare de suflet, ceva proaspăt, viu şi misterios, care parcă de sine se limpezeşte, se desface din formele pieritoare, pentru a îmbrăca haina nemuririi. E viaţă din marea viaţă a naturii, care umple sufletul sincer al artistului, şi se descarcă prin mîna lui inspirată. 
   Un ceas, două, trei au trecut pe nesimţite, cum trec ceasurile peste copacii care cresc. Pictorul se ridică, se depărtează puţin şi, înclinîndu-şi capul pe umărul drept, se uită, compară — uneori e mulţumit, de cele mai multe ori, nu. S-aşază deoparte, la umbră, dezleagă şerveţelul cu merinde şi, după ce mănîncă, adună frumuşel hîrtiuţele şi cojile de ou, le-nvăleşte
   * Prelucă — poiană mică într-o pădure sau între dealuri, pe valea unei ape etc. 
   într-o gazetă şi le pune subt o tufă, să nu se vadă, că-i păcat; un loc aşa de frumos e sfînt... e o biserică. După dejun, la lucru. Acelaşi peisaj, văzut din altă parte, în orice caz, în altă lumină, deci alt peisaj. În artă nici nu există decît... alt peisaj. Plouă-ntr-o zi? Va face vatra lui moş Ifrim, ori vrun copil al lui, gîştele ce bălăcesc dinaintea casei, ori viţeluşul de sub şopron. Foarte dragă i-a fost o casă veche romînească de acolo din şosea, “cîrciuma de la Orăţii”, cum îi ziceau cărăuşii. Aşezată pe un dîmb înaintîndu-şi pridvorul spre drum, îşi taie pe cer liniile simple, de o nespusă eleganţă ale coperişului de şindrilă înnegrită de ploi; casa e văzută dintr-o coastă; în păretele despre noi se deschide o ferestruie — un ochi ce priveşte în calea trecătorilor; în bătătură sunt care, boi dejugaţi, trăsuri — ca la un loc ca acela; un pridvor, drumeţi care cinstesc; pe păretele din faţă bate o rază de soare — un zîmbet. Deasupra, un cer de vară, nori albi, uşori, se mişcă încet ca pale de fum, în albasrtul înălţimilor. Şi-i cald, fierbe văzduhul, şi parcă toate aţipesc 
   o clipă, şi iar se deşteaptă... 
   Cine ştie ce amintiri din copilărie mai încălzeau, împreună cu soarele, căsuţa aceea simplă, pe cînd artistul o învăluia cu privirea-i creatoare! Ceva mai tainic, şi mai de departe trebuie să fi trecut prin pensula care-a pus-o pe pînză; altfel, n-am rămînea aşa pe gînduri înaintea ei. 
   XIII. CIOBANII LUI GRIGORESCU 
   “...Tu, Mioara mea, Să te-nduri de ea Şi să-i spui curat Că m-am însurat C-o fată de crai Pe-o gură de rai...” 
   (Din Mioriţa) 
   Nu un capitol, ci un volum întreg ar fi de scris cu titlul acesta. În vasta operă a pictorului — ca şi în trecutul neamului nostru — păstorul ocupă un loc foarte important. El şi l-a cucerit. În vechile poezii ale poporului nostru, pătrunse de o adîncă melancolie, în Mioriţa, mai limpede şi mai mişcător decît în toate celelalte, ni se înfăţişează tipul păstorului romîn, văzut la lumina unei drame, învăluit în nu ştiu ce atmosferă de bunătate, de duioşie şi de înaltă linişte în faţa morţii, că aproape îl confundăm cu făt-frumosul basmelor noastre. 
   Fermecător de frumos acest 
   “Mîndru ciobănel Tras ca prin inel; Feţişoara lui, Spuma laptelui. Mustăcioara lui Spicul grîului. Perişorul lui, Pana corbului. Ochişorii lui, Mura cîmpului...” 
   Aşa l-a văzut şi Grigorescu. L-a văzut cu ochi de istoric, şi l-a scris pe pînzele lui cu dragoste de frate. 
   Toate felurile de muncă îşi au pitorescul lor. Un om care munceşte e întotdeauna interesant. Mişcări frumoase fac şi plugarii ce-şi încordează braţele pe coarnele plugului, şi plutaşii, în luptă cu iuţeala apelor, şi semănătorii, şi cosaşii, cu gesturi largi, ritmice, dar nimeni nu pune atîta nobleţă în atitudine, în mers, în privire, ca şi în vorbă, nimeni nu are atîta poezie în făptura şi în viaţa lui ca păstorul. 
   Lumina şi aerul tare al înălţimilor, dormitul afară, urcuşurile repezi, sărituri peste ape şi lupte cu jivinele sălbatice, atîtea ş-atîtea particulare condiţii de trai l-au păstrat sănătos şi curat, ager la minte, sprinten şi mlădios la mişcări. Depărtarea de sat, de lume, de-ai lui i-a pus în ochi o dulce melancolie, iubire şi cîntec în suflet. Inima lui va fi şoptit stelelor, într-o noapte de vară, fără să-l fi auzit vreodată, cuvîntul dor, cuvîntul de foc, pe care nici o limbă nu-l poate traduce. 
   Şi ce frumoşi ciobani pasc turmele lui Grigorescu! Şi mîndri. Parcă-s regi, monarhi ai munţilor, aşa umblă, aşa stau, aşa privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coborîtori din cnezi? N-au purtat gluga şi opinca lor cei dintîi voievozi ai Carpaţilor? Îndărătul vremilor, la capătul celei mai nobile viţe ro-mîneşti, e un păstor. El singur a rămas neschimbat în curgerea atîtor veacuri — aceeaşi doină, acelaşi grai, acelaşi port, de la urzirea neamului nostru. 
   Priviţi-l ce frumos, ce liniştit şade rezemat în ghioaga lui, adesea artistic cioplită — sceptrul şi arma lui strămoşească. Pare că de cînd e muntele stăpîneşte şi veghează colo. În picioare, în atitudinea lui obişnuită, de o firească eleganţă, cu palma stîngă pe măciuca ghioagei, cu braţul drept adus ca un arc, sprijinit pe mîna stîngă, se uită-n adîncul zărilor, cu ochi care mai mult gîndesc decît văd; lîngă el, cîinele lui cel mai iubit stă, parcă, în aşteptarea unui cuvînt, a unei porunci. E tăcere, nu se aude decît ronţăitul oilor care pasc mai prin apropiere şi, din cînd în cînd — cling, clang — tilinca sutaşelor* . Nici un nor pe cer, nici o adiere de vînt. Peisajul e curat, proaspăt, scăldat în lumina de sărbătoare a înălţimilor. În fund se zăresc, lin ondulate, albăstrii, coamele munţilor. Copacii au stat din freamăt, apele şoptesc a vis... Adevărate, văzute aieve de atîtea ori întocmai aşa, şi, cu toate astea, nu ştiu ce te face să-ţi închipui că lucrurile acelea sunt în afară de timp, ţiind parcă mai mult de cer decît de pămînt. 
   Mai toţi ciobanii lui Grigorescu sunt tineri. Culcaţi pe brînci, sau stînd într-o rînă, în pajiştea moale a plaiurilor, urcînd sau coborînd pe-o coastă de munte, cu aceeaşi expresie de blîndeţe şi de dor, privesc înaintea lor, în adîncul depărtărilor. Unii sunt băieţani de cincisprezece-şaisprezece ani — un chip de heruvim subt o căciulă mare cît o căldare 
   — foarte serioşi, gravi chiar în mersul lor bătrînesc, în căutarea şi în ţinuta lor “de oameni ai trebii”, pe cuvîntul şi-n vrednicia cărora se poate bizui cineva cu toată nădejdea. Un astfel de “paj al munţilor — poate cel mai frumos ca figură şi ca mişcare — am văzut în colecţia M. S. Reginei. E prins în mers. Coboară devale, cu ghioaga la spate, opinca strînsă bine pe picior, iţari de aba, un mintean peste cămaşa scurtă-n poale, desfăcută la piept, cu gluga după gît şi mijlocul încins c-un chimir de piele, în care-şi ţine cuţitul, fluierul şi scăpărătorile. Soarele-l bate dintr-un peş, stropindu-l cu pete de argint pe căciulă, pe mintean, pe glugă — îndărăt, mai în fund, pe povîrnişul coastei, se văd, ca printr-o ceaţă, oile păscînd. Ciobănaşul, turma, costişa, munţii din fund, cerul albastru — toate parcă sunt vedenia unei vrăji. Parc-a suflat şi le-a făcut. Şi-n aceeaşi colecţie alături de acest copil al primăverii, e unul din rarii, poate unicul cioban bătrîn pe 
   * Sutaşă — oaia (de obicei din sută în sută) căreia i se pune tilincă în-tr--o turmă. 
   care l-a făcut seninul pictor al tinereţii. Foarte bătrîn şi foarte trudit. Ai zice un drumeţ care vine de departe — e rupt de osteneală, şi s-a aşezat pe-o prispă de pămînt să mai răsufle. Stă gînditor, cu sumanul pe umeri, cu căciula pe ochi, cu braţele moi pe genunchi, şi asupra lui, ca o povară materială, apasă greu noianul vremii trăite. 
   Ani de-a rîndul Grigorescu umbla vara prin munţi, cu săptămînile, observînd mişcările, obiceiurile, felul de a sta şi de a privi al ciobanului, studiindu-l cu dragoste, pururi în căutarea frumuseţei tipice, caracterului fundamental al neamului; ceasuri întregi sta de vorbă cu ei; şi ce mult îi plăcea liniştea cu care adesea oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adînci! Pe Ciungi, în munţii Agapiei, dejunam pe iarbă, în apropierea unei stîne. Vine-un cioban tînăr de ne-aduce o botă cu apă rece de la izvor şi s-aşază mai la o parte. Pictorul îl pofteşte să guste şi el din mîncarea noastră. 
   — Mulţămim de bunătate, zice, dar noi postim.
   Era postul Sîntămăriei.
   — Şi ce mîncaţi? întreabă pictorul, ca să-l mai îndemne
   
   la vorbă. 
   — D-apoi... mai o fiertură de fasole, mai un borş cu buruiene, un castravete murat, ori o ceapă — că nu mai ştie omu săracu ce-a mai mînca, doar a muri mai degrabă. 
   Uneori ciobanul cu turma e de-abia indicat în fundul peisajului. Alteori vasta privelişte a naturii nu-i decît lumina, decorul în care ni se înfăţişează acest prinţ al înălţimilor. Ciobănaşul de pe valea Prabovei, care coboară cu sumăieşul pe umeri şi cu ghioaga la spate, întovărăşit de cîinele lui de credinţă, alcătuieşte el tot înţelesul tabloului. Îl vedeţi ce frumos e la chip şi ce mîndru păşeşte... munţii pe care-i lăsă-n urmă, mesteacănul subţirel ce se înalţă ca o coloană de fum din marginea cărării, aerul, lumina, cerul... toate parcă sunt acolo numai pentru el. 
   De cele mai multe ori, însă, e atîta concordanţă între păstor şi peisajul în care-i pus, un aşa întreg desăvîrşit alcătuieşte omul cu locul, cu aerul, cu bucăţica aceea de cer, încît nici n-ai putea spune prin ce te farmecă mai mult tabloul acela; o viaţă — una singură în tot ce vezi acolo, şi care nu poate fi decît aşa cum o vezi acolo. Pe Vîrful-cu-Dor se urcă-ncet, în urma turmei, un cioban căruia nu-i vedem faţa; după mers, cum ţine zăbunul pe umăr şi după toată făptura lui greoaie, înţelegem că e om trecut de cincizeci de ani; a ostenit, dar nu mai are mult de suit: capătul turmei a şi ajuns în vîrf; la stînga, peste tarniţa* muntelui, ochiul scapătă-n fund, în largul priveliştii, unde se văd în curmeziş alte trei rînduri de munţi; coasta celui dintîi e întunecată de brădet, din cealaltă vale se ridică albăstrie ceaţa dimineţii, al doilea munte e încă în umbră; iar cel de-al treilea, din fund de tot, rumenit în bătaia soarelui, parcă arde, pe toată creasta înaltă şi stearpă dogoresc stîncile, ca nişte bulgări mari de jaratec. Sus, în limpezişul cerului, un norişor alb, sîngerat de soare la o margine, se mistuie văzînd cu ochii; simţi aerul dimineţii, aerul proaspăt şi răcoros al înălţimilor, lumina creşte... ţi se pare ciudat că vezi pe cioban tot acolo. Şi, cu toate astea, nu ţi-l poţi închipui aiurea. Munţii aceia pentru el sunt, şi soarele pentru el răsare. 
   XIV. ŞOAPTA ADEVĂRULUI... 
   Pentru cine a cunoscut pe Grigorescu mai de aproape, marea lui operă, variată, amestecată ca florile pe cîmp, şi tot ca ele de strălucitoare, se înfăţişează ca un lucru foarte firesc. Aşa trebuia să fie. În opera lui se oglindeşte viaţa lui. Toată 
   * Tarniţă — culme, coamă de deal în formă de şa. 
   viaţa lui. O viaţă mai simplă, mai curată, mai cucernic închinată artei şi mai frumos trăită în prietenie cu natura nu se poate concepe. Dacă vorbele n-ar avea nevoie de explicaţii, din două vorbe ne-am înţelege asupra personalităţii lui Grigorescu: sincer şi simplu, şi la o adică din una singură: sincer. O, putem să-l scriem cu litere cît de mari, cuvîntul acesta are nevoie de multe desluşiri. Ce artist nu e sincer? Corot, cu acel văl de lumină din alte lumi peste peisajul lui foarte frumos şi mai totdeauna acelaşi, Millet, cu ţăranul lui ca turnat în bronz, greoi, posomorît, pe care-l simţi şi cînd nu-l vezi în peisajele acelea aşa de adevărate, îl simţi acolo trist, tăcut, întunecat de nevoi — o ură care aşteaptă — n-au fost amîndoi deopotrivă de sinceri? Trăind în acelaşi timp, şi în acelaşi mediu, şi în acelaşi cult pentru adevăr, şi, cu toatea astea, cîtă deosebire în felul lor de a înţelege arta! Poeţi şi unul şi altul. Corot — elegant, afabil, căutînd să dea artei lui numai partea de bunătate şi de zîmbet, de cîntec şi de dragoste, care şi acelea sunt destul de adevărate. Nu sunt în viaţă, de unde nu le poţi alunga aşa de uşor, destule lucruri urîte şi triste? De ce să mai întuneci şi arta cu ele? Pe Millet însă acestea îl atrag mai cu deosebire, în acestea găseşte el adevărata poezie — cea serioasă, cea profundă. 
   “Tu stai, scrie Millet unui prieten, la umbra unui copac, simţind toată mulţumirea, toată liniştea de care se poate bucura un om; şi vezi coborînd pe-o cărăruie un biet om c-o sarcină-n spate. Felul neaşteptat şi pururea izbitor cum îţi apare omul acesta te duce numaidecît cu gîndul la trista condiţie a vieţii: oboseala... 
   În ţarină vezi oameni săpînd, desfundînd. Vezi cîte unul, din cînd în cînd îndreptîndu-se de şale, cum se zice, şi stergîndu-şi fruntea cu dosul mîinii... Tu pîinea-ţi vei mînca-o întru sudoarea frunţii!” 
   Un rob ostenit, plecat cu un fel de fatală resemnare, ca subt un blestem, sub povara unei munci lipsite de orice fel de bucurie — iată ţăranul lui Millet. 
   Cîtă depărtare de la acest robust cîntăreţ al muncii — soră cu durerea — pînă la visătorul Corot, poetul vaporoaselor dimineţi de primăvară, cu “nimfe arcadiene”, pe care zicea că nu el le-a zugrăvit, ci “îngeraşul” lui... 
   Alături de ei, între ei, şi fără să aibă vreo asemănare de paletă cu unul sau cu altul, stă poetul ţăranului şi peisajului romîn. Tot aşa de sincer ca şi Millet, care a fost cel mai sincer dintre pictorii Franţei. Dar el în muncă vede sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii. Orice om care munceşte e nobil pentru Grigorescu, şi numai prin aceasta e nobil. Osteneala e o pauză în mijlocul unei rugăciuni. 
   Vierul în repaos al lui Millet este, pur şi simplu, un degenerat, care-ţi inspiră şi milă, şi groază, şi dezgust. A făcut şi Grigorescu odată un ţăran aşa. Dar l-a făcut beat, căzut pe-o laviţă, înfăţişînd toropeala unui popor — copil, într-o cîrciumă unde stăpînul, ovreiul acela mititel care şade la tarabă, înfăţişează tipul cuceritorului. Dar el singur spunea mai tîrziu că n-a putut isprăvi tabloul acesta, pentru că “ple-da o cauză“, — şi pictura, de cîte ori vrea să facă literatură, pierde din spontaneitatea ei. 
   “Şi doar am văzut în Moldova cîrciuma şi toată scena aceea de neuitat, ne povestea odată pictorul: Ovreiul, un tip foarte şiret, sta în fund, la tarabă, pitit în colţul cel mai întunecat, ca să vadă şi să nu fie văzut; pe laviţă, lîngă taraba cu sticle pline de otrăvuri, şedea toropit un ţăran beat. Toate curgeau de pe el — cămaşa, sumanul rupt, braţele; mîinile lui moi deschideau, c-o mişcare somnoroasă, punga de piele, în fundul căreia se uita cu ochii îndobitociţi ai omului care şi-a băut minţile... Era vară; în uşă, ovreica grasă şi trei copii pe lîngă ea, — cel mai mic, rotund şi umblînd de-a-mbuşilea, o pornea... parcă să cucerească mai departe. Multă vreme m-a urmărit, ca un vis urît, apăsător, vedenia aceea. Dar, de pus pe pînză, aşa cum o am în minte, niciodată n-am izbutit, şi nici nu mă mai încerc s-o fac. Ar fi trebuit poate s-o fac atunci, pe loc. Şi... pe negîndite” 
   Pe negîndite. Un tezaur de învăţături în vorba asta! 
   Aşa e făcut Bîlciul de la Bacău. O panză mare, pe care e aruncat dintr-o dată, în icoane puternice, un mare înţeles istoric al vieţii neamului romînesc din Moldova, o pagină sfîşietoare, scrisă de un profet. 
   Este iarmarocul anual al Bacăului. Pe cîmpia din marginea oraşului, în atmosfera încărcată de praf a unei zile de vară, se vede în fund mulţimea clocotitoare, al cărei freamăt ne aduce aminte de o altă învălmăşeală, tot aşa, subt un cer greu ca acesta, sunt ispitit să zic: de un alt război... 
   Avem în faţă trei grupe distincte: în dreapta, o fetică — fata femeii care stă în picioare în preajma ei, c-o juncă de vînzare — şade jos, cu vro zece păsări, găini şi raţe pe care le targuieşte, cîntărindu-le-n mînă, un ovrei; la capătul din stînga al tabloului e un băieţaş cu cîteva oi — un pui de cioban, care se uită în mulţime, doar o vedea pe alde taică-so, că tocmai acum se opri lîngă marfa lor o căruţă c-un cal, un muşteriu — un ovrei; la mijloc — sîmburele tabloului — un ţăran biruit de nevoi îşi vinde văcuţa cu viţel — viţeluşul e mic, născut de-o zi, adus în braţe pîn-aici — unul din cei trei ovrei, căci acolo lucrează trei, aşa-l descîntă şi-l ameţeşte cu vorba pe ţăran, încît el, săracu, stă aşa, tehui de cap, are un aer de hipnotizat; desigur, nevasta-i şopteşte de la spate: dintr-atîta să nu mai lese; apoi singură — cum stă gînditoare cu mîna la gură — pare a-şi zice: “Dă, ştiu şi eu ce să mai facem?” Uitîndu-te la ea, îţi vin lăcrimi în ochi. 
   În fund e zarvă mare. O lume clocoteşte-acolo. Şi totuşi, cîtă armonie! Ce sentiment proaspăt, susţinut de la început pîn’ la sfîrşit! Nimic nu joacă, nimic nu te supără. Nici o pată de coloare care să nu fie organic legată de viaţa tabloului. Nimic nu lipseşte, nimic nu-i de prisos. Şi nimeni nu pozează. Toţi şi toate sunt de acolo, aşa cum sunt în fiecare an la o zi ca aceea. Şi tabloul îţi arată just cît poţi lua în cuprinsul unei priviri. Cu cît te uiţi, cu atît se adînceşte; oameni, vite se desluşesc treptat, şi viaţa, hreamătul, băteliştea* atîtor nevoi şi patimi, cu harmalaia aceea de ovrei ce umblă forfota după afaceri — toate parcă vin spre tine, mai aproape, din ce în ce mai aproape. E o atmosferă îmbîcsită, apăsătoare, ceva greu se lasă din cer pe mişcarea aceea, pe sufletele de-acolo — neliniştite şi unele şi altele — tîrîte, ca-ntr-o luptă surdă, misterioasă, în vîltoarea tîrgului. Şi ce admirabilă unitate în atîta amestec de lume! Arareori ştiinţa, instinctul, mai bine zis, al grupării, al ordonării ritmice, al aşezării pe pînză a biruit greutăţi mai mari. Toate se coordonează în acelaşi aer, în aceeaşi lumină, în acelaşi moment, în palpitarea aceleiaşi vieţi, în toate circulă de la un capăt la altul al pînzei acelaşi suflet, unul singur — al mulţimii. Şi mereu ne uităm la femeia aceea amărîtă dindărătul omului cu vaca. Ah, cum ne înduioşează figura aceea sfîntă, pe care de-abia o vedem — mai mult o simţim decît o vedem — şi, totuşi, ce bine o cunoaştem! 
   E o simfonie măreaţă şi zguduitoare pe pînza aceea. În largi acorduri triste, loviturile de pensulă au gemete de violoncel, uneori bubuituri de tobă şi strigăte de trîmbiţi. Grigorescu — psalmistul tăcerii. Cît a trebuit să-l doară ca să strige astfel! Un sentiment profund al măsurii, un instinct rar de ce trebuie spus tare, de ce trebuie numai şoptit, de ce e de subînţeles, iată secretul acestei armonii, în atîta amestec şi zbucium de lume. Secretul care face farmecul tuturor operelor lui. 
   S-ar putea scrie o carte despre acest tablou. Într-un lucru 
   * Bătelişte — loc de întîlnire. 
   aşa de complex, artistul a ştiut să rămîie simplu. Deplin stăpîn şi pe arta lui, şi pe sufletul lui. Negreşit că orice operă mare se face cu pasiune. Dar e o tărie de pasiune care te duce dincolo de adevăr. A şti, a putea să te opreşti exact unde trebuie, iată marea putere în artă, ca şi în viaţă. Puterea aceasta, care adesea ia înfăţişarea norocului, a avut-o pururea Grigorescu. El n-a fost împiedicat, în libera dezvoltare a facultăţilor lui fireşti, de tradiţii academice, ori de cine ştie ce alte preocupări străine artei, deci vrăjmaşe artei. Nu şi-a căutat originalitatea, care nu vine niciodată la cel care-o caută. S-a căutat pe el, cînd era de douăzeci şi trei de ani, în pădurea de la Fontainebleau, şi s-a găsit. S-a găsit acolo, cum s-ar fi găsit în orice altă parte a lumii. “Aici! aici!” îi şoptea dinlăuntrul inimii lui acela pe care-l căuta. Şi el a înţeles, şi nu s-a rătăcit. 
   Şoapta adevărului, simpla, sfînta adevărului şoaptă! Ce puţini o aud!... Şi tu, care-alergi toată viaţa pe căi ce nu sunt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi. 
   XV. TAINA PUTERII 
   Grigorescu era făcut pentru a vedea înlăuntrul lucrurilor. Tăcut, pururea gînditor, neliniştit, avînd nu numai pasiunea de a observa, dar şi darul de a vedea, omul acesta era cu neputinţă să se mulţumească numai cu ce spun formele la suprafaţă. Toată adîncimea acestui suflet meditativ îşi cerea în afară proporţia de adîncime, în bătaia privirii, pe care o arunca asupra lucrurilor. El nu era un trecător grăbit în lumea aceasta, pe care a căutat s-o vadă, fără să fie văzut. Un lucrător grăbit — da. Grăbit să scuture cît mai multă viaţă şi cît mai mult înţeles din spăimîntătoarea fugă a clipelor lui. Să vadă repede, şi repede să spuie ce-a văzut. Toată viaţa lui era în ochi. Acolo ardea flacăra sufletului lui. În ochi şi în mîini, care nu erau decît o continuare a ochilor. O imperioasă nevoie de a-şi exprima prin linii impresiile lui. El cugeta în linii. Acasă, pe drum, în primblările lui prin ţară, ca şi în călătoriile lui în străinătate, îşi însemna ce vedea, repede, cu iuţeala mişcărilor instinctive. Chiar şi cînd era bolnav şi nevoit să stea în pat, simţea în mînă neastîmpărul, trebuinţa de a crea... Zăbovea o muscă la o picătură de sirop de pe mesiţa lui de marmură, în două minute de poză, musca era pe hîrtie, aidoma gata să zboare. La Paris, fiind odată bolnav şi neputîndu-se mişca din otel vreo două săptămîni, toată vremea nu făcea decît să deseneze figurile fantastice pe care ochii lui aprinşi le vedeau în florile tapetului de pe păreţi. Îngrijitoarea, femeie deşteaptă, îi punea la căpătîi, regulat, în fiecare dimineaţă, foi de hîrtie albă, în locul celor “mîzgălite”. Şi pictorul, în bunătatea lui, se făcea că nu bagă de seamă. Cîte carnete cu desenuri preţioase n-a pierdut în viaţa lui! O zi, două, îi părea rău, pe urmă zicea: “Nu-i nimic: un lucru pe care l-ai făcut odată, nu-i pierdut; chiar dacă l-ai şters, nu-i pierdut, a rămas ceva în mîna ta. Şi asta-i de ajuns.” Vorbeai — el mai mult cu ochii te asculta. Îi simţeai privirea cum îţi umblă pe faţă, pe mîini, ca ceva viu, neliniştit, care caută. La masă, într-o bucăţică de pîine, într-o pată de cafea pe marginea ceştii, ne arăta profiluri, capete de expresie, pe cari le învia cu privirea lui. 
   Lumea el o vedea în tablouri. Picta cu ochii, cu gîndul, cînd nu picta cu mîna. 
   Toate clipele de veghere le trăia în arta lui. De aci uşurinţa, libertatea, verva extraordinară a facturii lui. În arderea aceasta neîntreruptă a focului sacru e taina puterii unui artist. El n-a lăsat o clipă să se treacă focul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. Şi de aceea, tot ce-a vrut a făcut. Toate tainele i s-au deschis. Priviţi peisajele lui. Nu mai e pictură. E o fereastră deschisă larg în lumina de-afară. Copacii îşi tremură frun-za-n aer, norii se mişcă încet, ca nişte corăbii fără vînt, pe marea lor albastră, de un albastru de vis, iarba, încropită de soare, abureşte, parcă te cheamă la odihnă; te duci cu gîndul acolo, trăieşti acolo. Tot înţelesul artei stă în vraja aceasta. Se uită unii de aproape, să-i vadă “meşteşugul”. Un muzicant care ar vrea să controleze pe ce note cîntă privighetoarea! Dar Grigorescu n-are nici un meşteşug. Natura însăşi creează prin el. Natura a vrut să vadă cum sunt lucrurile ei în pictură: avea nevoie de un suflet curat şi sincer, care să i le arate în adevărata lor lumină, şi-a însărcinat cu aceasta pe Grigorescu. L-a ales pe el, pe copilul acesta bun, care spunea unui critic de artă ce-l tot întreba de tehnică, de procedeuri, de secrete: “Nici un secret, dragă domnule. Privesc lucrul cu ochii mei, şi caut să-l fac aşa cum îl văd.” Multe lucruri bune dau cărţile; sinceritate însă nu pot să-ţi dea, şi aceasta-i mai scumpă decît toate învăţăturile. 
   Ce anatomie a învăţat Grigorescu? Şi, cu toate astea, uitaţi-vă la boii lui. Sunt “modelaţi pe dinlăuntru”: îşi au sub piele muşchii şi oasele la locul lor, făcute bine, bine legate, fiecare mişcare o vezi şi pe dedesubt, îşi dezvoltă jocul ei fascicular, încordarea şi discordarea nervilor, cu întinderea şi slăbirea legăturilor corespunzătoare. 
   Bineînţeles că pictorul îşi are, în linii largi, cultura artei lui, pe care singur şi-a limpezit-o, încetul cu încetul. Dar el vede şi înţelege o mulţime de lucruri, pe care nu le ştiu spune cărţile, pe care numai ani şi ani de adîncă observaţie şi de răbdătoare muncă te-ajută să le dezgropi şi să le tragi la lumină din propriul tău suflet. Am auzit spuindu-se despre alţi pictori şi despre tablourile lor vorbe de-acestea: “S-a ocupat prea mult de formă ş-a neglijat coloarea”; sau: “Cutare tablou e frumos colorat, ce păcat că desenul, ori construcţia, ori aşezarea pe pînză lasă de dorit!” La Grigorescu, linie, coloare, viaţă, aer, mişcare, toate acestea fac una. Sunt una 
   — cum de altfel trebuie să fie la orice artist adevărat. Aceeaşi pensulă, cu aceeaşi atingere, aşază, construieşte, desenează şi colorează — într-un cuvînt, pune lucrul în picioare şi-i dă viaţă, just, cîtă-i trebuie. Cum? Aceasta nu se explică, şi nu se-nvaţă. Putem învăţa cum se fac florile artificiale, dar o floare naturală... ascunde un mare secret. Grigorescu nu caută să explice. El transpune petele din bucăţica de natură la care se uită pe bucăţica lui de pînză aşa cum le vede, fără să-şi spuie: “Natura are acolo un om, o turmă de oi, un copac mai în fund; ea nu-mi arată din toate astea decît linii vagi, forme nehotărîte şi pete de colori, eu am să completez, am să spun tare ce-mi şopteşte ea încet”. 
   Nu. Chemarea lui nefiind alta decît de a exprima curat o impresie curată, simplă, ritmică, aşa cum o dă clipa de lumină cu care niciodată nu se va mai întîlni, de aceasta e preocupat, şi de nimic altăceva. Celelalte vin de la sine, fără să le cauţi. Fiecare lucrişor, o floare, o piatră, un petecuţ de stofă îşi are viaţa lui. Uită-te bine la el, şi dacă eşti sincer, din două lovituri de pensulă îl vei lua cu viaţă cu tot; iar dacă nu ai această pregătire de suflet, poţi avea toate celelalte pregătiri pe care le dă şcoala, şi poţi migăli săptămîni întregi, nu-i vei lua decît umbra. O pensulă încărcată de coloare în mîna cea mai savantă şi mai iscusită de pe lume — dacă nu s-a coborît puţin suflet în vîrful ei — nu-i decît o pensulă încărcată de coloare. În peisajele lui Grigorescu, în acelea mai ales care nu au decît cer şi pămînt, e o viaţă misterioasă, care nu ştii de unde vine. Dar o simţi că te învăluie, o simţi în vibrarea aerului, în armonia liniştită a colorilor, aşa de curate, aşa de proaspete, încît toate la un loc îţi dau o singură impresie — de lumină. Artistul însuşi a trebuit să fie mişcat de farmecul acelei tăceri măreţe, şi fiorul acela, tresărirea aceea de suflet a trecut pe pînză cu fiecare pată de coloare. El nu caută să te mişte, de aceea te mişcă. Şi cum te face să gîndeşti, cu cele mai mici lucruri... c-o şoaptă, c-o reticenţă! La el nu-i nevoie ca viaţa să lucreze, sau să vorbească tare pentru ca să spună ceva inimii tale. O ţărăncuţă e foarte expresivă stînd pe gînduri, cu mîinile uitate în poală, cu ochii lungiţi a drum, a dor... Privirea noastră culege de pe buzele ei vorbele pe care-ar vrea să le spună, şi n-are cui, vorbe care, trecînd prin sufletul pictorului, s-au strecurat în vîrful pensulei, fără ştirea lui, şi s-au amestecat în coloarea din care i-a făcut gura. 
   Toate lucrurile omului acestuia au o viaţă discretă, pro-fundă, pe care n-o înţelegi, n-o simţi la început, dar care palpită acolo, şi, cine ştie cînd, sub ce rază de lumină, de afară, sau din sufletul tău, te va face odată să tresari şi să zici: “Ciudat, asta acum parc-o văd întăi”... Şi de cîte ori ai s-o mai vezi întăi! Că aceasta e taina, acesta e darul cel mare al vieţii — de a fi pururea nouă. 
   XVI. EXPOZIŢIA DIN 1891 
   Ani de-a rîndul nimeni nu mai ştia de Grigorescu. Umbla prin ţară, prin străinătate — “cu cortul”, cum zicea acest mare admirator al ţiganilor — venea cîte o zi, două prin Bucureşti, unde avea un atelier în strada Batiştei, îşi lua pînze şi colori, poposea cîteva zile la Cîmpina, că ş-acolo avea un cuibuleţ, într-o casă veche cu ogradă largă, unde fusese pe vremuri hanul cărăuşilor în drumul Braşovului, şi iar dispărea. Ce se petrecea în viaţa politică a ţării, cine erau miniştri, ce partid era la putere, habar n-avea. Pentru el, un motiv nou de peisaj devenea un eveniment — un mesteacăn frumos era un prieten iubit, de care i se făcea dor din cînd în cînd şi se ducea să-l mai vadă. Toate lucrurile care trecuseră prin sufletul lui îi erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat. Erau însă unele pentru care avea nu numai dragoste, dar şi un sentiment de recunoştinţă, o deosebită duioşie care se şi vede în felul cum le-a luminat pe pînzele lui. Acestea alcătuiau familia singurătăţii lui. 
   Uneori săptămîni întregi se primbla pe plaiuri, prin păduri, pe lunci; umbla pe jos foarte mult şi totdeauna repede; se oprea din cînd în cînd, se uita lung la cîte o potecuţă ce s-adîncea într-un desiş de crîng, la cîte un mesteacăn sfios, alb, delicat, răzleţit de ceilalţi copaci, se uita la dealurile din fund, se uita la cer, sta puţin pe gînduri, şi, fluierînd încetişor 
   o doină, pleca-nainte. Adesea suspina. Avea un suspin al lui 
   — suspinul adînc, misterios al tăcerilor îndelungate. Mai sta de vorbă cu băietanul care-i ducea “sculele”. Iar cînd îşi găsea-n sfîrşit peisajul care se potrivea cu sufletul lui din momentul acela, repede-şi făcea paleta şi trei-patru ceasuri nu mai ştia nimic — doar suflarea i s-auzea printre dinţi şuierînd ca o vijelie depărtată. 
   Luni întregi ar fi stat să lucreze în faţa unui peisaj frumos. În fiecare zi, îl vedea nou, subt alt cer, scăldat în altă lumină. El însuşi, sufletul lui, nu era altul în fiecare zi?... 
   Dar iată că tablourile îi umplu iar atelierul. Îmbelşugata recoltă de minuni cere o expoziţie. Calvarul unei expoziţii. În toată vremea pregătirilor, pictorul e în friguri. Îşi aduce de la Paris modele de rame, a căror executare imperfectă este izvorul celor dintîi nemulţumiri. Vine apoi chestiunea sălii. De astă dată însă — şi de aici înainte — Ateneul Romîn, construcţie nouă, dă picturii o sală anume pentru expoziţii. Aşezarea fiecărui tablou în lumina şi în mediul care-i con-vine cere o muncă de mai multe zile în care pictorul e în picioare de dimineaţa pînă seara, măsurînd, făcînd şi desfăcînd “panouri”, căutînd, cu multă grijă, locul fiecărei note în simfonia aceea de colori. Tablourile sunt strîns grupate. Că face impresie urîtă, zice, să le vezi presărate-aşa... “ca dinţii babei”. Apoi începe alcătuirea catalogului: găsirea titlului şi fixarea preţului fiecărui tablou. Ah, preţuri, cifre... Grigorescu, şi cifre! Se opreşte la fiecare bucată, se uită lung la ea, cu privirea încărcată de amintiri, ezită, — secretarul expoziţiei, cu creionul în mînă, aşteaptă hotărîrea... 
   — Asta?... Bătrîna la vatră... pune-o 300. Numărul 23... Ciobănaş cu turmă mică... 600; Spălătorese la Granville... 600; Primăvara... 1.800; Colţ de stradă la Roma... 250; Car cu fîn după ploaie... 400; Potecă între flori... 1.500. Ăsta ? De... ştiu eu?... Mai spune şi dumneata... Să-i zicem Fetică pe gînduri... pune-o 400... 
   Dar ce sărbătoare cînd se deschide publicului bogăţia asta de frumuseţi! Vii de-afară în toiul iernii, îţi scuturi la uşă picioarele de zăpadă şi intri în cea mai fermecătoare lume ce se poate visa. La început ai o foarte limpede impresie de primăvară. Şi parcă şi-n sufletul tău se face deodată primă-vară. Totul e curat, proaspăt, luminos. Dintre meri înfloriţi, 
   o căsuţă de ţară surîde amintirilor tale de demult; pe o frunte de deal, umedă încă de roua dimineţii, patru boi moldoveneşti trag din răsputeri — în urma lor fumegă brazda reavănă, din adînc răsturnată, grasă şi neagră ca păcura. Cine-i fetica ce-a stat din tors şi se uită aşa ţintă la tine, c-un zîmbet drăgălaş în ochi, parcă te-ar cunoaşte? Parc-ar vrea să-ţi vorbească, şi ţie ţi-e cunoscută figura aceasta dulce şi luminoasă ca o zi de Paşti în cadrul copilăriei. La ce s-o fi gîndind ciobănaşul culcat pe brînci în pajiştea-nflorită de pe plaiul Cîmpiniţii?... Atîtea ceruri, toată gama de ceruri frumoase luminează adîncile peisaje, încîntătoarele peisaje ale ţării noastre, pe care aşa de bine ne învaţă să ne-o cunoaştem şi să ne-o iubim! E o adevărată binecuvîntare cerul munţilor, colinelor şi vastelor noastre cîmpii. Lumina aceasta a ţării romîneşti o poartă în ochi, în suflet, în mişcări, în toată făptura lor ciobanii lui Grigorescu. Şi ostaşii lui, în zile de pace, sentinelele acele de pe malul Dunării, cu ceva din mîndria străvechilor plăieşi în ţinuta lor nobilă, de o nespusă eleganţă bărbătească, şi zveltele lui bălăioare, zînele dumbrăvilor, păstoriţe totdeauna visătoare, ce-n firul pe care-l torc amestecă o îngînare de cîntec şi taina unui dor, toate figurile lui romîneşti au cîte ceva din cerul patriei noastre. 
   Şi flori, atîtea flori. Ici, o ramură de cireş, cu frunzuliţa fragedă, cu floarea albă şi delicată ca fulgul de zăpadă, din-colo un buchet de trandafiri, mai în fund, lîngă un studiu de nud, un braţ de flori de cîmp, o ploaie de flori în calea atîtor frumuseţi eterne. Iar ca o sinteză a strălucirii acesteia de tinereţe şi de gingăşie, domnind parcă în mijlocul acestui triumf al luminii, stă visătoare pe-un prag de pămînt o copiliţă de vro cincisprezece ani, un fermecător tip de ţărăncuţă; portu-i simplu — o catrinţă neagră încinsă cu bete peste cămaşa albă, lungă-n poale — îi desinează puţin trupşorul plinuţ de o graţie ce nu se poate spune-n cuvinte. E cu capul gol, părul frumos pieptănat, cu codiţele-mpletite strînse la ceafă, îi acopere tîmpla pînă-n sprinceană; o vedem de profil 
   — un profil adorabil, de vestală romană; a rămas pe gînduri, cu mîinile-n poală, cu-o floricică-n mîna stîngă; picioarele goale i se-ngroapă-n pajişte, doniţa şi ulciorul stau lîngă ea ş-aşteaptă: în raiul acela, de jur împrejur înconjurată de flori, şi-a uitat şi de casă, şi de izvor, şi de toate — e dusă într-o lume de basme. Tabloul poartă jos, în colţişorul din stînga, subt iscălitură, data 1881, şi în catalog e pus la No. 26, cu titlul: Primăvara. Un simbol pe care tîrziu, după vro douăzeci de ani, l-am înţeles. În Primăvara aceea pictorul a eternizat pe fiinţa discretă şi duioasă care-a ştiut să-l ocrotească, să-i apere liniştea şi timpul lui preţios, să-l păstreze vesel, sănătos 
   şi pururea tînăr, pentru înalta lui misiune de creator. Dar cum e “scrisă“! Cu ce mînă inspirată! E atîta dragoste şi recunoştinţă în tabloul acela, că simţi parcă sufletul artistului şoptind cuvinte de mîngîiere în fiecare floare, palpitînd încă în fiecare urmă de pensulă. “Primăvara” aceea încîntătoare a făcut ca viaţa pictorului să fie cu adevărat o primăvară pînă-n cel de pe urmă ceas. Dumnezeu i-a trimis-o; Dumnezeu, din marele lui peisaj, a luat o floare fragedă de răsură şi, dîndu-i trup şi grai omenesc, i-a trimis-o pe-o rază de soare 
   — model artei, tovarăş vieţii. 
   
   XVII. LA CÎMPINA 
   După expoziţia din 1891, pictorul îşi construieşte un atelier la Cîmpina — orăşel de munte între Ploieşti şi Sinaia — şi se aşază acolo definitiv. E linişte şi curat — pămîntul îşi ţine încă-nchise bogăţiile de petrol, sondele n-au început să-i strice peisajele, nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz înalt închide de jur împrejur acest cuibuşor de pace şi de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte-acum, pentru întîia oară, îngrădit în adăpostul lui sigur, în liniştea lui. Îşi mai păstrează, vro şapte-opt ani, şi locuinţa de la Bucureşti, unde vine din ce în ce mai rar. Vechea trinitate de-abia mai şopteşte amintirilor lui, ca din cine ştie ce depărtare. Cîţiva admiratori, dintre literaţii timpului, scriu despre el, despre opera lui lucruri care-l ating. Ei scriu cu respect, cu evlavie. Închinarea lor îl înduioşează, ca tot ce vine din inimă. Pictorul îi învăluie în prietenia lui caldă, generoasă, plină de-o adîncă bunătate şi de o dragoste cu adevărat părintească. Simte parcă uneori nevoia de a vorbi prin cuvinte, pe care — de atîta îndelungă tăcere — le găseşte anevoie la început. Îl stînjinesc primele fraze... Dar pe urmă, cînd iese-n larg, ce interesant e în tot ce spune! Şi cum vorbeşte de arta lui! 
   “Fă ce simţi, şi atîta cît simţi — unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvîrşi în sufletul celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrînd să-l isprăveşti, îl omori. 
   Eram mărişor — oi fi avut vro opt-nouă ani — cînd m-au închis fraţii şi surorile în biserică, ş-au fugit, şi m-au lăsat singur, spuindu-mi c-au să sară sfinţii pe mine, să mă mănînce. Am căzut în genunchi plîngînd şi, pîn-a venit mama, aşa am stat şi m-am rugat din toată inima. Multă vreme am privit ca o minune faptul că nu m-au mîncat. Mai tîrziu, cînd făceam icoane, zugrăveam sfinţii nu numai cu evlavie, dar şi c-un fel de recunoştinţă, că mi-au lăsat viaţa... 
   A murit acum vreo douăzeci de ani un pictor francez, Ricard. Nu era lipsit de talent; dar foarte ciudat om: îşi pusese-n gînd să facă portrete ca Tizian. Avea, nu ştiu prin ce împrejurare, două pînze de Tizian. Le-a luat, s-a închis cu ele-n atelier, ş-a mocoşit în taină, ca un alhimist, să vadă cum sunt făcute: cum îi preparată pînza, cum îi pusă coloarea, din ce-i făcută căldura, viaţa aceea misterioasă a vechilor portrete. A lucrat luni întregi, a distrus opera naturală, vie a lui Tizian, ca să facă el una artificială. E cum ai tăia o privighetoare, ca să vezi cum cîntă. 
   Am cunoscut un pictor care făcea natură moartă cu destulă... abilitate; mai ales obiectele de metal şi vasele de porţelan le făcea chiar bine. De la un timp, a lăsat lucrul lui, la care se pricepea, şi s-a încăpăţînat să facă flori. Şi făcea, nenorocitul, nişte flori groaznice. Flori de porţelan: simţeai că dacă le-ai atinge, s-ar sparge. 
   Floarea trebuie să fie plăpîndă, nu fragilă; şi umedă, şi curată: moale, proaspăt colorată; să-şi păstreze pe pînză lumina şi seva ei. Şi asta nu se face numai cu vopsele din tub... 
   — D-voastră n-aţi încercat niciodată să faceţi efecte de lună? 
   — Doamne, e aşa de greu să faci un lucru bunişor la lumina zilei, ce să te mai încerci să zugrăveşti noaptea? Ca s-o vezi cînd? Tot ziua... 
   
   Exact?... Ce-nsemnează asta-n artă? În sufletul tău e taina care dă viaţă pînzei, nu în forma şi coloarea exactă a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i mişcarea care nu pozează, acolo-i palpitarea caldă a liniilor de-afară, prin care vorbeşte înţelesul dinlăuntrul. Nu vezi atîtea tablouri corecte, linse, reci, aşa de uscate şi de lustruite, că oamenii de-acolo parc-au fost nişte păpuşi de lemn, date bine la strung, îmbrăcate, aşezate frumos, dipă regulele ştiute, şi pe urmă, tot după regulile ştiute, zugrăvite?... 
   Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricînd că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede-aşa. 
   Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma şi din mişcarea lui? Cîteva linii. În acele cîteva linii e “caracterul”. Să le ştii prinde pe acelea, şi să nu le pierzi apoi în mulţimea detaliilor... O, detaliile! Pe cîţi nu-i amăgesc!... Cine zugrăveşte haina cu nasturii şi cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, şi, mai ales, nu un suflet. 
   Icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decît o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura — fără compas şi fără cumpănă. 
   Ca să dai modelului tău mişcarea fundamental caracteristică, cea naturală, singura frumoasă, gîndeşte-te la ce face neamul lui de veacuri. În cadrul acelei îndeletniciri seculare vei găsi gestul adevărat, cu suflet cu tot. 
   Numai într-o schiţă poţi rămînea sincer pînă la sfîrşit. Într-un tablou migălit începi să te observi, şi din momentul acela e mai mult meşteşug decît artă. 
   Repetiţie-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată şi numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e “repetiţie”. Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de cînd trimite soarele raze pe pămîntul nostru, n-au venit două la fel. 
   Înainte de a începe un portret, uită-te bine... Sunt mîini care nu seamănă cu figura. N-ai să le faci. Dar cînd ochii nu sunt ai gurii!... 
   Pentru mine gura... priveşte mai expresiv decît ochii. Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet. 
   Lucrează mult; în fiecare zi. Şi şterge tot ce faci dacă nu simţi sufletul tău acolo: dar lucrează mult, ca să poţi lucra repede. Toate lucrurile de-afară trebuiesc făcute repede, smulse din zbor. Cu acelaşi peisaj scăldat în aceeaşi lumină şi privit cu aceeaşi dispoziţie sufletească, nu te întîlneşti decît o dată în viaţă. Iată de ce-i foarte important să poţi lucra repede. Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbră şi de lumină, înfrăţirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru să fie frumos, n-ai s-o mai găseşti. Peste un ceas alta-i faţa lumii, şi tu eşti altul. 
   Ai putea să numeri pe un tablou de cîte ori s-a odihnit pictorul. 
   Sunt mîini care gîndesc; mîini bune, iubitoare, cari parcă mîngîie lucrurile pe care le ating, şi mîini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mîini foarte triste la un actor care nu juca decît roluri comice... Mîinile nu puteau minţi. 
   Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să ştii că, şi peste o mie de ani, cine-l va citi, va simţi în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo? Aşa e şi c-un tablou. 
   Ochi e uşor de făcut. Privirea-i mai greu. 
   Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieţii lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută. 
   Cu aceeaşi pensulă, muiată în aceeaşi coloare, faci, dintr-o singură trăsătură, să zicem, o petală de floare. Floarea care ţi-a servit de model a putut fi naturală, ori de mătase, ori de porţelan, ori de hîrtie... Această deosebire de materie trebuie să mi-o dai în petala pe care ai făcut-o. Cum?... Numai cu sufletul. 
   Courbet, trecînd într-o seară pe dinaintea unei ferme, vede un viţeluş frumos şi roagă pe fermieră să-i dea voie să vie a doua zi să-l zugrăvească. Bucuria femeii. A doua zi dimineaţă, cînd vine pictorul, ea-l aşteaptă în poartă cu viţeluşul spălat, dichisit, cu panglici împletite-n coadă. “Acesta nu-i viţelul meu”, zice Courbet şi pleacă supărat. 
   Cîţi nu-nţeleg frumosul, ca biata fermieră!... 
   În pictură, cel mai bun lucru e să nu revii. Cît ai putut prinde dintr-o dată, cu sufletul înfierbîntat din ceasul ace-la, atîta-i al tău. Dacă nu-ţi place, şterge şi-ncepe din nou. Bineînţeles că atunci cînd e o lucrare de atelier, se schimbă vorba. Dar acelea greu trăiesc. Pînă să le isprăveşti, fuge viaţa din ele. Toate-ţi fug. Fuge expresia lucrurilor, ca ş-a figurii omeneşti, fuge lumina şi, ceea ce e mai important, pentru că în adevăr e ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziţia, sufletul tău de-atunci, cu care n-ai să te mai întîlneşti niciodată. De cîte ori nu mi s-a întîmplat, cînd n-aveam colorile la mine, să văd un colţ de natură admirabil. Mă uitam la ceas, ca să viu a doua zi exact la aceeaşi oră, să lucrez. Veneam, şi nu mai era nimic. Erau copacii, era valea, şi aceeaşi lumină era, dar... nu mai eram eu cel de eri.” 
   Întrebat de un pictor tînăr dacă în unele cazuri nu e mai bine să puie coloarea cu vîrful cuţitului, îi răspunde: 
   “Pune-o, nenişorule, şi cu tocul cizmei, numai s-o pui pe cea care trebuie, şi s-o pui unde trebuie.” 
   Lecţii, în înţelesul obişnuit al cuvîntului, n-a dat. Dar viaţa lui simplă, bunătatea, cinstea, singurătatea de sfînt în care a trăit, renunţarea la orice foloase personale, şi mîndrul dispreţ pentru toate deşărtăciunile omeneşti, iubirea de ţară, munca neadormită şi adînca pasiune pentru bine, adevăr şi frumos nu sunt oare şi acestea, acestea mai ales, cea mai înaltă învăţătură pe care poate să ne-o dea un om, şi, din acest punct de vedere, nu rămîne Grigorescu un mare profesor al vremii lui ş-al celei viitoare? 
   Despre lucrurile lui niciodată nu vorbeşte. Despre viaţa lui — foarte rar. Povesteşte fermecător, în vorbe puţine, aproape fără gesturi, cu nu ştiu ce pasiune stăpînită, care-ţi dă impresia unei mari puteri ascunse. O mare dreptate, care vorbeşte-ncet. Numai cînd vorbeşte de frumuseţile ţării, de bunătatea şi de vrednicia poporului acestuia, despre care spune-ntotdeauna că “e cel mai cuminte popor de pe pămînt”, glasul lui capătă o căldură ş-o sonoritate muzicală, gestul devine larg, hotărît, sugestiv, şi toată faţa i se luminează ca de taina unei inspiraţii. 
   Nu e un “mizantrop”, cum cred unii. E în firea aceasta tăcută, blîndă, de o nobilă discreţie, un mare fond de simpatie ş-o adîncă nevoie de iubire. Pe oamenii buni, pe oamenii de treabă singur îi caută, se duce să-i cunoască, îi place să stea cu ei de vorbă... Şi ce mîngîiere duioasă are-n vorbă, ce expresiv e în privire, în toate mişcările lui! Cînd se scutură de-o impresie urîtă şi rosteşte cuvîntul “groaznic!”... simţi în tine fiorul repulsiunii lui. Iar cînd îţi vorbeşte de-un lucru gingaş, glasul i se topeşte ca-n farmecul unei dulci mîngîieri, şi mîna lui dreaptă îşi uneşte frumos degetul cel mare cu cel de la mijloc într-o mişcare aşa de corespunzătoare sentimentului, că parcă în adevăr îţi arată lucrul de care-ţi vorbeşte. 
   Mîna lui sfîntă!... Mîna aceea nervoasă, mică, delicată, care parcă binecuvînta lucrurile pe care le atingea... Ce minune a făcut mîna aceea! 
   XVIII. CHIPURI 
   Grigorescu a făcut puţine portrete, în înţelesul obişnuit al cuvîntului. Lucrările de atelier, în genere faptul de a sta pironit în aer închis, pentru acest mare iubitor de spaţiu şi de libertate erau ca un început de robie. Cînd însă găsea o figură seducătoare, profund caracteristică, fie ca tip al unei rase, fie ca expresie personală a unui suflet, atunci îşi uita de farmecul peisajelor, şi toată puterea lui de adîncire, de ultravedere* a lucrurilor se concentra cu pasiune asupra figurii omeneşti. În acest larg înţeles al cuvîntului am putea spune c-avem de la el sute de portrete. Toţi evreii lui sunt portrete. Ţiganca de la Ghergani, acea superbă şi nepăsătoare Venere a celui mai pitoresc şi mai visător neam de pe pămînt, nu e şi ea un admirabil portret? Ş-atîtea femei şi fete de la ţară, prin ai căror ochi galeşi priveşte sufletul adînc gînditor al neamului nostru, şi mîndrii lui ciobani, şi bunii lui bătrîni, osteniţi de povara vremii, şi tîrgoveţele sprincenate, cu caţaveică albastră şi tulpan alb, ş-atîtea alte chipuri, pe care pictorul ni le-a fixat aşa de bine-n minte, că nu le mai putem uita, nu sunt decît portrete... anonime. 
   Grigoresu şi-a început arta lui zugrăvind chipuri omeneşti. Acesta e şi începutul picturii. Atît e de adevărat că arta 
   * Ultravedere — pătrundere, clarviziune. 
   omenirii îşi rezumă istoria în viaţa fiecărui ales al ei. În cei dintîi sfinţi de pe iconiţele pe care le vindea la obor nu se poate să nu se fi strecurat ceva din aerul familiei lui; cum, aproape instinctiv, a pus mai tîrziu, în serafimul de la Zamfira, chipul fetiţei care-l privea de pretutindeni cu marii ei ochi miraţi. Era firesc, dar, ca acest profund observator al jocului de linii şi de colori pe care-l fac formele în spaţiu să se simtă atras de misterul figurii omeneşti, de cea mai înaltă şi mai expresivă întrupare a vieţii. Din cîte lucruri poate să facă mîna omului, nimic nu-i aşa de minunat ca un portret. Într-un bun portret e ceva din puterea lui Dumnezeu. 
   O fiinţă care e departe, o fiinţă care e dusă pentru totdeauna din lumea noastră, şi cu toate astea e aci, stă vie înaintea noastră, se uită fix la noi, c-o privire plină de înţeles, cu ochii îndărătul cărora e un suflet care ne vede şi care vorbeşte sufletului nostru, nu e aceasta una din cele mai mari şi mai tulburătoare minuni ale puterii omeneşti? Un surîs de din-colo de moarte, o privire din eternitate aţintită asupra ta, o gură ce de veacuri stă să spună ceva, şi parcă dinadins tace, ca să vorbească ochii, de cîte ori n-ai văzut prin muzee fig-uri de acestea, care multă vreme te urmăresc, de care ţi-e dor, care te fac să te gîndeşti la ele, ca la fiinţe ce-au trecut în adevăr prin viaţa ta? 
   Aşa ne privesc portretele lui Grigorescu, adîncile lui portrete. Foarte variate ca factură, şi foarte semnificative ca sentiment, văzute înlăuntru, dincolo de ce spun trăsăturile modelului şi expresia momentului. De obicei, un pictor, cînd observă şi adînceşte prea mult o figură, anevoie mai poate ieşi din atmosfera acelei figuri. Multă vreme păstrează în factură, fără să vrea şi fără să bage de seamă, nu ştiu ce accent caracteristic ce i-a rămas în suflet, în mînă, cum rămîne uneori în jocul unui actor căldura şi timbrul rolului pe care l-a studiat el mai cu pasiune. Aproape toate figurile de femei ale lui Leonardo da Vinci au cam aceeaşi gură, inteligentă, fină, cu buzele întinse într-un surîs misterios, în care e multă graţie, amestecată cu puţină ironie, “surîsul doamnelor nobile” din Florenţa Giocondei. Figurile lui Grigorescu nu au nimic din atmosfera atelierului prin care-au trecut; fiecare îşi păstrează privirea ei, zîmbetul ei, aerul ei de familie. Fiecare... gîndul ei şi-l gîndeşte. Nici o osteneală, nici o întrerupere, nici o disonanţă. O deplină unitate de suflet, într-o desăvîrşită concordanţă de linii. 
   L-au ispitit mai ales figurile gînditoare, discret gînditoare. Privirile încărcate de pasiune, expresiile alarmante, atitudinile obositoare, teatrale, îi displăceau pentru caracterul lor trecător, pentru lipsa lor de adîncime, de armonie şi de naturaleţă. Se fac mai uşor de obicei. Dar nu dau ceea ce se numeşte “un portret frumos”. Adecă un chip viu, nu al unei stări sufleteşti, ci al unui suflet. Cel care pozează nici nu se prea gîndeşte la ceva hotărît în momentul acela, cînd tocmai ar trebui să aibă-n ochi lumina unei cugetări. Artistul are darul de a trage din adîncimile misterioase ale vieţii lumina aceasta şi a o răspîndi pe toată figura, în toată fiinţa vizibilă a modelului. Şi nu lumina unui anume gînd, ci sinteza, timbrul sufletesc, mai lămurit, felul de a gîndi al unei fiinţe. Prin aceasta, mai mult decît prin trăsăturile ei, o figură se deosebeşte de celelalte. Chiar şi acolo unde Grigorescu are nevoie de-o figură mai mult decorativă decît expresivă, adînca lui iubire de adevăr şi pasiunea lui de a fixa viaţa formelor îl fac să privească dincolo de pitorescul liniilor. Ciobanii lui, răzemaţi în bîtă, sau tolăniţi pe brînci, în mijlocul peisajului, de sine stătător, sunt portrete. 
   Grigorescu e pictor de suflete omeneşti. Leonardo da Vinci spunea adesea că forma exterioară a unui om nu-i decît sufletul lui — vizibil; şi că tot secretul artei de a zugrăvi chipuri omeneşti stă în a da fiecărui suflet corpul lui. Nu e aceasta a crea viaţă? Cu adevărat “dar dumnezeiesc”. Se ştie că una din cele mai mari dificultăţi pentru un pictor este să dea modelului mişcarea lui naturală, pe care să şi-o poată păstra pînă la sfîrşit. Să nu se vadă că modelul a pozat, căci oricît de liber ar poza cineva, gîndul că-l priveşte eternitatea prin ochii artistului îl dispersonalizează, îi strică figura. Ce poate fi mai trecător decît unda imperceptibilă a cugetării? Unda aceasta Grigorescu o vede, o prinde ş-o fixează instinctiv, cu 
   o putere şi cu o repeziciune de vrajă. Toate figurile lui îşi au mişcarea lor, obişnuită. Sunt “în caracter”. Nu se ştiu observate. Stau aşa pentru că niciodată n-au stat altfel. Ţiganca de la Ghergani... poţi să-i presupui o atitudine mai în armonie cu chipul, cu expresia, cu felul de a privi? În ochii visători, în gura întredeschisă ca de căldură, în şuviţele de păr ce-i curg în neregulă de sub broboada albă, ce de-abia i se ţine pe cap, în cămaşa desfăcută la piept, şi-ncinsă peste mijloc cu latul brîu roşu al neamului, în haina de căpătat pe care-o poartă cu-atata mîndrie şi care-i stă aşa de bine, în toate este ea, e sufletul ei întreg, nu al unei clipe, ci al unei vieţi, al unui şir de vieţi. 
   “E o expresie... mai mult de nepăsare, zice criticul de artă 
   L. Bachelin, vorbind de ţiganca de la d-l P. Carp; nimic nu pare a tulbura regularitatea placidă a trăsăturilor, nici suferinţie, nici bucurii, şi totuşi această figură te fascinează, te învăluie în farmecul ei. Enigmatică, liniştită şi mîndră, ca sfinxul, a cărui frumuseţe orgolioasă o are, de altfel, ţiganca aceasta te captivă prin atracţiunea irezistibilă a misterului. Dar în zadar o priveşti — vălul de umbră care-i ascunde gîndirea nu se va rupe; ea nu-ţi va spune taina ei, fie că n-o ştie nici dînsa, fie că nu are alta decît aceea a vieţii şi a rasei sale. Ca toate semenele ei, priveşte fără a vedea, întredeschide gura fără a surîde, visează fără a gîndi...” 
   Tot aşa de liniştit visătoare e şi acea tipică figură de “rudăreasă“, un cap egiptean sculptural, de o frumuseţe puternică, bărbătească, avînd ceva din privirea misterioasă a unei divinităţi budiste. 
   Dar Pifferaro, cîntăreţul din surlă, robustul ciobănaş italian, care poartă cîntecele munţilor lui pe străzile oraşelor, un copil frumos şi mîndru, cu pălăria calabreză, a cărei streaşină lasă ca o perdea de umbră peste ochii lui boldiţi, mari, expresivi, ce parcă vor să strige vorbe pe care gura nu vrea să le rostească! Un chip de-o uimitoare putere de sugestie, pe-un fund întunecat, o figură vie, atentă, văzută în adîncimea tainelor ei, modelată cu penelul muiat în umbră, nu în colori, într-o umbră magică, luminoasă, care joacă, palpită şi radiază. 
   Cu ce dragoste de părinte e făcut ostaşul tinerel, ce stă aşa de nobil, aşa de vitejeşte liniştit, drept şi zvelt, cu mîinile strijinite de armă... O, acesta nu e deloc visător! El e “sentinelă pe malul Dunării”, îşi păzeşte Dunărea lui, pe care-o ştia de cînd era mic, din jocurile copilăriei şi din cîntecele bătrîneşti: 
   “Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere...” 
   şi toată mintea lui e aci. Frumoşii lui ochi negri nu cat-a dor, nici a drum. Sunt ochi de strajă, care se uită ca să vadă. 
   Locul cel mai lurg în aceasă bogată galerie de figuri îl ocupă, fără îndoială, ţăranca noastră. Ţăranca tînără, sănătoasă, puternică — romîncă neaoşă în figura ei blîndă, în ţinuta ei cuviincioasă, în căutătura ei cuminte, în mersul ei uşor şi elegant, fără umbră de cochetărie, în portul ţesut şi-mpodobit de ea, curat, simplu, cinstit, ca sufletul şi viaţa ei toată. Foarte rar a făcut bătrîne. Bătrîneţea, mai ales la femei, şterge adesea caracterul etnic al figurii. Şi pentru acest adînc privitor al lucrurilor, o figură omenească e una din nenumăratele expresii ale unui tip fundamental, specific, inalterabil, efigia rasei, pe care trebuie s-o amintească după cum orice frunză aminteşte, în structura şi-n forma ei, copacul din care-a crescut. Toate figurile lui Grigorescu îşi au neamul lor, precum toate peisajele lui îşi au ţara lor — pămîntul, aerul şi cerul lor. 
   Portrete propriu-zis nu cunosc decît vreo treizeci în toată această operă de titan. Dar nu e unul în care să nu simţi aceeaşi caldă spontaneitate, aceeaşi strălucitoate elocvenţă, unită cu aceeaşi putere de adîncire, care-au dat atîta viaţă ş-atîta farmec operei lui. Ca orice artist adevărat, Grigorescu nu face nimic fără entuziasm. În unul din tablourile campaniei de la 1877, ne înfaţişează pe Suveranul nostru călare, în acţiune de Comandant, pe cîmpul de război. E dimineaţă, 
   o dimineaţă tristă de toamnă, un cer posomorît deasupra unei coline uscate, aspre, sterile. M. S. Carol I, Domnitorul nostru şi Comandantul suprem al armatei creştine, călare pe-un mîndru cal arăbesc e pe redută, urmărind cu luare aminte bătaia tunurilor noastre. Puţin mai îndărăt se văd cei doi aghiotanţi, un general romîn şi un general rus, în fund — artileria noastră în acţiune. În ţinuta nobilă de-o impunătoare simplitate a Suveranului ostaş, în adînca seriozitate a privirii lui, încărcată de griji, se vede încordarea unui suflet hotărît, făcut să poruncească, încrezător în el, în oastea lui, în biruinţa “cea dreaptă“. Gînditor, pătruns de toată grava răspundere a ceasului aceluia, tînărul Monarh al unui popor tînăr, şi povăţuitorul celor două oşti împotriva Turcilor, se uită drept înaintea lui, cu o privire scrutătoare, ca şi cum, în norul de fum al bătăliei, ar căuta să desluşească destinele neamului nostru. Aşa l-a văzut şi aşa l-a slăvit pictorul, în opera lui, pe “Voievodul Carol I”. 
   La cîţiva ani după aceasta, Grigorescu, fiind invitat într-o zi la Palat, e primit de M. S. Regina în feerica ei cameră de lucru, a cărei fereastră mare se deschide în lumina răcoroasă a parcului. 
   Atmosfera de pace şi de reculegere a colţişorului aceluia de rai, la care mintea aleasă a unei regine-poete lucrase alături cu natura pentru a-l înfrumuseţa, împresionă aşa de puternic pe marele pictor încît el, care vedea toate podoabele lumii în pictură, îşi arată dorinţa de a face un tablou din acel altar al gîndirii. Maiestatea Sa Regina primi bucuros să-i pozeze, şi astfel în lumea celor eterne intră o “vieaţă nouă“. Tabloul s-ar cădea să fie numit “Carmen Silva”. Căci e un farmec de pădure şi de cîntec în acel interior de basme. Regina, tînără, într-o rochie lungă de mătase de un albastru aerian, stă absorbită la masa ei de lucru şi împodobeşte cu chipuri sfinte o carte bisericească. La spatele ei, în dreptul ferestrei, în torentul de lumină ce năvăleşte de-afară, se vede bustul de marmoră al micii prinţese care-a trecut ca un vis prin lumea noastră. O apariţie misterioasă, de-o mare putere de sugestie, — figura aceea de umbră, aşa de liniştită... Ai zice un geniu protector, o vedenie cerească, acolo în tăcerea aceea sfîntă, în care se simt alături cele două suflete, în apoteoza aceea de lumină, care învăluie laolaltă chipul mamei care zugrăveşte îngeri cu al copilului divin ce-i surîde din eternitate... 
   Cîtă perspectivă în reticenţele lui Grigorescu! Un mare dar de a te face să-nţelegi o mulţime de lucruri pe care nu ţi le spune. “O femeie care coase.” Sunt poate douăzeci de tablouri cu acest subiect. Şi-n fiecare, cu totul altă semnificare. Ici, e cusutul trecerii de vreme, distracţia mîinilor care n-au ce face; dincoace, e brodatul migălos, asupra căruia se pleacă ochi atenţi, şi gînd ce împunge şi el cu acul. Una, stînd la fereastră visătoare, coase fără nod la aţă. Iar colo, în fundul patului, lîngă plapoma strînsă, în lumina potolită a unei odăiţi de la mahala, e femeia nevoiaşă, care coase pentru pîinea cea de toate zilele. E singură, nu vezi nimic în juru-i care să-ţi spună c-ar mai avea şi alte guri de hrănit. Şi, cu toate astea, din figura şi din atitudinea ei, din nu ştiu ce aer de grijă duioasă ce-i învăluie chipul şi mîinile, mai ales mîinile, simţi că are copii la şcoală, şi pentru ei coase. În nici unul din tablourile cu femei cosînd nu e sentimentul acesta de pace sfîntă, de religie a familiei, ş-a muncii care dă pîine. Vădit că pictorul, pe cînd făcea tabloul acesta, se gîndea la copilăria lui, la mama lui. 
   Toţi oamenii lui Grigorescu — o bogată colonie — au aer în jurul lor şi stau pe pămînt. Stau bine, respirînd liber, apăsînd locul de subt ei just cu greutatea volumului lor. 
   Şi ochii lor privesc în adevăr. Sunt unele figuri fără ochi, schiţate din fugă, se străvăd ca printr-un văl de ceaţă — cu toate astea, privesc. S-ar părea că acest mare dătător de viaţă, în momentul cînd hotărăşte pe pînză, cu cele dintăi trăsături de pensulă, locul pe care trebuie să-l ocupe un corp, depune acolo un suflet — în urmă, nu face decît să-i construiască organele de acţiune, de atingere materială cu lumea. Şi uneori, ca şi cum s-ar teme să nu-l acopere prea tare, să nu-l înăbuşe, îi dă numai o schiţă de întrupare, uşoară, aproape aeriană, dar în care pune toate legile vieţii. Toată logica vieţii. 
   XIX. ADEVĂRUL AŞTEAPTĂ... 
   Artistul poate fi nedreptăţit. El poate trece nebăgat în seamă printre noi, ceea ce adesea e un bine pentru seninătatea şi adîncimea gîndului lui. Lucrul lui însă nu poate fi nedreptăţit. Îl vor nesocoti, pentru că nu-l vor înţelege, o generaţie, două, trei. Paguba lor. 
   Pentru opera de artă este o dreptate. Şi e o mare fericire poate s-o aştepte. Adevăratul artist, care trăieşte mai mult în opera lui decît în propria-i viaţă, află uneori o nespusă mulţumire în însuşi faptul că nu e cunoscut. El are încredere în lucrul lui cinstit, făcut cu toată dragostea şi din toată inima. Acolo-i puterea lui. Suveranitatea lui, care n-are nevoie de proclamările noastre. Puterea cea de eşenţă divină, pururea fecundă. Cît de tîrziu să-i vie recunoaşterea, ea aşteaptă cu liniştea celor eterne. Se vor deschide ei odată ochii care văd, şi cînd se vor deschide, vor găsi-o acolo vie, tot aşa de întreagă şi de strălucitoare ca şi în ziua cea dintîi. Adevărul aşteaptă. Numai minciuna e grăbită. 
   Gînduri de acestea trebuie să fi trecut de multe ori prin tăcuta singurătate a lui Grigorescu. 
   N-a fost înţeles. Nici un sprijin şi nici un îndemn nu i-au venit din lumea de afară. Mai bine, poate. A crescut în mijlocul naturii ca un copac frumos, ce singur îşi trage tăria din sucurile pămîntului şi din razele soarelui, neavînd nevoie, pentru a-şi dezvolta ramurile, nici de foarfeca, nici de stropitoarea grădinarului. 
   Un om foarte serios, care-a privit cuminte viaţa, în adîncul ei, în tot ce are ea mai serios şi mai adevărat. Nu decoraţiile, nu măririle care se dau prin decret regal, nu triumfurile zgomotoase şi solemnităţile deşerte ale ei l-ar fi ispitit vrodată pe omul acesta cu adevărat mare. Prin el mare. Sfios ca un copil şi mîndru ca un suveran, cum şi era în lumea lui, s-a simţit jignit, aproape ofensat, cînd un ministru, dintr-un sentiment de sinceră admiraţie, într-un cerc de prieteni, i-a prins la piept unul din semnele de distincţie ale ţării noastre. Nu se împăca simplitatea acestui suflet profund serios cu nici un fel de manifestare gălăgioasă, cu nici un fel de publicitate. I se părea aceasta un lucru teatral, nedemn de-un om cu adevărat sincer. 
   Negreşit că i-ar fi plăcut ca darul pe care ni-l aducea să fie primit cu drag. Să-l înţelegem toţi: Pentru noi, mai mult decît pentru darul lui, i-ar fi plăcut aceasta. Dar niciodată nu s-a plîns. Cei tari nu se plîng. Însărcinat cu facerea proiectelor pentru primii noştri bani de hîrtie, el a pus pe izvoadele acelea, cu o neasemănată măiestrie, podoabele şi sufletul ţării lui. Belşugul pămîntului nostru, industria casnică, frumuseţea şi vrednicia ţăranului romîn — toată sfînta poezie a muncii, tot ce-a iubit el mai mult în ţara aceasta binecuvîntată de Dumnezeu, a simbolizat, cu norocoasă inspiraţie, pe modelele acelea de fiduciare*, care-ar fi fost poate cele mai frumoase bilete de bancă din lume. Cu ce drag le lucrase, şi cu ce gînd romînesc! Şi toate-au fost respinse. Îl va fi durut desigur faptul că ce-a pus el acolo nu e înţeles de-ai lui. Dar întotdeauna s-a gîndit că lucrurile bune trăiesc mai mult decît cel care le-a făcut, şi e o dulce mîngîiere să ştii că pămîntul, care se va închide peste tine, nu va acoperi şi dreptatea ta. 
   În ceasurile de amărăciune îşi aducea aminte de greutăţile prin care au trecut atîţia artişti mari în ţările civilizate ale Apusului, ţări bogate, pregătite sub toate raporturile pentru a-şi putea cunoaşte şi cinsti pe aleşii lor. Franţa, generoasa Franţă, cu atîtea veacuri de lumină înaintea noastră, ce greu şi-a cunoscut adesea pe oamenii ei mari! Pe cei tăcuţi. Daubigny, pictînd capace de cutii şi pendule, puind gologan cu gologan în puşculiţa lui “pentru Italia”, agonisind în cîţiva ani de muncă suma de 1.400 de lei, o avere, din care trăieşte unsprezece luni în Italia visurilor lui. Şi cîţi din strălucita falangă de la 1830 nu-şi vindeau, la începutul carierei lor, cu cîte cinci lei un tablou, care mai tîrziu avea să fie preţuit cu zeci de mii de lei. Diaz, la vîrsta de patruzeci de ani aproape, îşi punea tablourile în expoziţie cu preţuri foarte modeste: 
   Trunchi de stejar ............ 72  de lei
   Apus de soare ................. 65  
   
   ” ” Mesteacăn — studiu ........ 75
    ” ” 
   * Fiduciare (pentru monede fiduciare) — bani de hîrtie. 
   Cam atîta îl costau ramele, pînza şi colorile! La 34 de ani marele Millet făcea unei moaşe o frumoasă firmă pentru... 30 (treizeci) de lei, care veneau foarte la timp. Iar Courbet, la 1850, cînd şi-a expus vestita lui Înmormîntare la Ornans, cari azi e la Louvre, n-a fost huiduit de critica acelei vremi? “Un şarlatan ordinar, un hemesit de reclamă, un brutal ignorant”... iată cum era primit unul din pictorii cei mai cinstiţi în cea mai luminată capitală din lume! 
   Cum era să se plîngă bunul, duiosul Grigorescu de ţara lui? Nu-i dăduse ea cele mai frumoase modele ce se pot visa? N-avea el tot ce-i trebuie ca să poată lucra? Căci, la urma urmei, aceasta era marea, arzătoarea nevoie a vieţii lui. N-a dorit nimic pentru el şi n-a cerut nimic, decît să fie lăsat în pace. De-aceea a şi trăit departe de lume. Ar fi vrut să nu-l ştie nimeni că există. Şi cele mai penibile ceasuri, cele mai îngrozitoare întîmplări pentru el erau acelea care-l sileau să vie în atingere cu vreuna din autorităţile publice. Lucrurile acestea luau, în sufletul lui delicat, proporţiile unui dezastru. Citat o dată ca expert, într-un proces de despăgubire pentr-un tablou care arsese, Grigorescu e cuprins de o aşa nelinişte şi de o aşa revoltă, că, nemaiputînd lucra, se hotărăşte să-şi strîngă tot şi să plece din ţară, să se expatrieze. Un prieten aleargă şi, fără multă greutate, îl scapă de acest “coşmar”. Pictorul, fericit, îl îmbrăţişează, îi mulţumeşte şi, mişcat pînă la lacrimi, îl roagă să primească, în schimbul liniştii pe care i-a redat-o, un mic semn de recunoştinţă... 
   Şi unul din tablourile acelea sfinte, de care niciodată şi cu nici un preţ nu vroia să se despartă, e numaidecît luat din perete, împachetat şi dăruit, cum numai Grigorescu ştia să dăruiască. “Să nu zici nimic, că mă supăr. Ca să mă vezi mai des, pune Floricica asta în colecţia d-tale — are să mi se facă dor de ea, ş-ai să te pomeneşti mereu cu mine. Şi să ştii că şi ei are să-i pară bine că-i acolo”... Era mica fetiţă cu boneţică albă, “prietena florilor”. În ce cuvinte îşi învălea darurile omul acela de o divină bunătate! 
   Grigorescu şi-a primit inspiraţiile lui direct de la natură. Nevoia aceasta de a-şi avea modelul înaintea ochilor izvora din marea lui iubire de adevăr, din adînca lui sinceritate. Numai în copilărie, cînd închipuirea îşi azvîrle vulcanic afară plăzmuirile ei înfierbîntate, mai tari şi mai plastice uneori decît însăşi realitatea, în anii aceia de vis şi de foc a făcut şi el tablouri din gînd. Păcat că nu mai avem cea dintîi lucrare personală a copilăriei lui, Mihai scăpînd stindardul. Era o pînză mărişoară, de o vervă şi de o îndrăzneală uimitoare, spun cei care au văzut-o. Ne-a fost distrusă în incendiul Pinacotecei. Dar am văzut odată într-un colţişor din atelierul pictorului, jos, lîngă sobă, o mică schiţă c-un Mihai viforos, una cu calul, într-o mişcare fulgerătoare, strîngînd c-o mînă steagul ţării, cu cealaltă spintecîndu-şi drum prin gloata clocotitoare a ungurilor, am zărit-o cu fiorul tainic al lucrărilor pe care nu le mai poţi uita. Ce vedenie straşnică, din flăcări şi din vijelie, au aprins versurile lui Bolintineanu în sufletul micului zugrav de icoane!... Suflet aprig, de copil năzdrăvan 
   — geniu ce-şi rupe scutecele de pe el. 
   Tablouri de acestea i-ar fi cerut vremea lui. Înfăţişarea luptelor cumplite şi biruinţelor aşa de greu cîştigate ale neamului acestuia, trecutul, cu grijile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu mîntuitorii pe care ni i-a trimis Dumnezeu în ceasul pieirii, acestea erau atunci în inima şi-n glasul tuturor. “Marele strigăt al timpului”, cum zice Carlyle. Îl aude el, Grigorescu, pretutindeni afară, şi-n inima lui mereu. Cum să nu-l audă? Mai ales pe el chemîndu-l. Atîtea adevăruri cereau artei lui veşmînt nepieritor! Îl chemau cu glas tare. Şi el s-a dus la cele care-l chemau cu tăcerea lor. Doar a atins tabloul istoric, luînd vălmăşagul luptei din închipuire, împrumutînd lui Mihai Viteazul calul lui sfîntu Gheorghe, ş-a înţeles numaidecît că nu-i acolo drumul lui. Marea lui sinceritate l-a împiedicat de a spune c-a văzut ceea ce n-a văzut. Marea lui sinceritate l-a coborît din cerul heruvimilor întraripaţi pe pămîntul îndurării şi al speranţelor noastre. Multe sunt de spus şi de arătat în lumea aceasta plină de ascunsuri şi de alcătuiri mincinoase, dar cea dintăi şi cea mai de căpetenie datorie a unui om cinstit e să ne spună adevărul inimii lui. Pe acesta ni-l datoreşte, şi numai acesta va da căldură, şi adîncime, şi trăinicie operei lui. Nu sunt atîtea pînze mari care înfăţişează bătălii, părăzi, încoronări de împăraţi, evenimente memorabile din viaţa popoarelor? Pictori iscusiţi au muncit ani întregi ca să dea viaţă. Şi n-au izbutit. Pensula lor n-a pus pe pînză decît coloare. A pus-o după toate regulele artei. Nimic de zis. Foarte corecte forme, dar... de ceară. Cu cît e mai viu şi mai adevărat un copăcel care-şi leagănă crenguţele subt o geană de cer decît toate oştile vitejilor de plumb, încremeniţi în atitudini moarte, pe caii lor tot de plumb! Ah, un pic de sinceritate pe un petecuţ de pînză!... 
   Ce devreme a înţeles Grigorescu taina aceasta a vieţii în opera de artă! A simţit-o. Şi de-ar fi văzut că lucrurile lui nu plac nimărui, şi nu sunt pricepute de nimeni, cum nici n-au fost atîta timp, el tot asta ar fi făcut. Porunca vremii?... Omul acesta n-a cunoscut decît porunca inimii lui. Numai gîndul că trebuie să facă un lucru îl înstrăinează de lucrul acela, pe care, altfel, l-ar fi făcut cu drag. Cîte care cu boi şi cîte şatre de ţigani nu făcuse Grigorescu pînă la 1880! Dar iată că primeşte să facă pentru M. S. Regele Carol I două tablouri mari: un car cu boi ş-o laie de ţigani. Şi douăzeci de ani colindă ţara, ca să-şi găsească modelele visate pentru aceste două opere de comandă. Una, Înspre bîlci, de-abia în anul 1900, a trecut din “baraca” de la Cîmpina în palatul regal, cealaltă, o caravană de ţigani ce trec învălmăşiţi într-un nor de praf, lătraţi de cîinii satului, în care n-au găsit adăpost, a rămas în atelier — lucrare “neisprăvită“, cum obişnuiesc să zică cei ce n-au înţeles niciodată puterea de viaţă, sufletul pururea proaspăt din opera lui Grigorescu. 
   A spune despre un tablou al acestui pictor că nu-i isprăvit e a spune despre o privire că nu-i isprăvită. Căci o privire emoţionată în inima lucrurilor, o privire încărcată de cea mai curată armonie, deci de cea mai intensă viaţă pe care o pot sorbi ochii dintr-o dată, rupînd-o din goana unei clipe pentru a o încredinţa eternităţii, iată ce-i un tablou de Grigorescu. Un dar divin de a exprima simplu, concis, fulgerător ceea ce într-adevăr e caracteristic şi vrednic de reţinut din pieritoarele privelişti ale vieţii. Toate le înnobilează acest nobil prieten al naturii cu arta lui sănătoasă, elocventă, fără retorică, şi robustă, fără brutalitate. Dacă te-ai uitat bine la lucrurile lui, care, de ce le priveşti, de ce-s mai frumoase — semnul operei adevărate — dacă ţi-ai umplut sufletul de ele, tîrziu, cînd eşti în mijlocul naturii şi vezi aieve podoabele ei, zici: “Parcă-i un Grigorescu”. 
   El a creat o lume tipică. A lui ş-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei; şi secretul ei acesta e. Toate curg. Ea le opreşte cu privirea, alege lamura lor ş-o toarnă-n tipare eterne. Un adaos la opera vie şi pururea nouă a lui Dumnezeu. 
   XX. PRINTRE DEALURI ŞI MUŞCELE 
   Cu darul lui de a prinde numaidecît linia cea expresivă, de a simţi şi a da fulgerător caracterul formelor, poezia şi nobleţea fiecărui lucru, Grigorescu a făcut ce-a vrut, ce i-a plăcut în arta lui. De toate-a făcut, cu acelaşi sentiment de sinceritate şi cu aceeaşi strălucitoare vervă. Flori, copaci, animale, oameni, case, interioruri, natură moartă, munca roditoare a păcii şi grozăviile distrugătoare ale războiului, tot ce l-a mişcat, tot ce-a răsunat mai tare în inima lui s-a prefăcut în operă de artă. Toată viaţa lui, ca printr-o pîlnie, s-a des-cărcat prin vîrful pensulei. Dar ceea ce-a deschis cîmp mai larg marii lui puteri de a crea, iubirii lui de lumină şi de armonie a fost — cum era şi natural să fie — peisajul. 
   Peisajul propriu-zis a intrat în pictură foarte tîrziu. Cei vechi n-au înţeles măreţia tăcutelor privelişti ale naturii decît ca un decor, ca o vastă scenă de teatru pentru reprezentarea vieţii omeneşti. Arbori încremeniţi, înfipţi cu mîna pe un teren mort, fără aer şi fără orizont, subt un cer siniliu, greu, tare, fără adîncime, acesta-i peisajul pe care-l vezi mereu prin muzee, în tablourile istorice, religioase, mitologice, şi uneori ca fond decorativ îndărătul unui portret, cum e în Gioconda lui Leonardo da Vinci. 
   De-abia în veacul al XVII-lea, cu pictorii Olandei, cu Ruysdaël şi cu Hobbema, peisajul îşi capătă viaţa şi însemnătatea lui în artă, şi multă vreme întîrzie pe drum pînă să străbată în Anglia, cu Bonington şi Constable, pe la începutul veacului al XIX-lea. Cum a fost primit? Un anunţ stăruitor, publicat în gazetele Londrei pe vremea aceea, poftea astfel lumea la expoziţia celui mai sincer pictor al Angliei: “Galeria de peisaje pictate de Constable se poate vedea gratis în toate zilele”. Şi nimeni nu venea. Ce-avea să vad-acolo? Iarbă şi copaci? Dar asta se poate vedea oricînd în Hyde-Park... “Or crede ce-or vrea de arta mea — zicea pictorul, cu amărăciune 
   — ceea ce ştiu e că-i în adevăr a mea.” În Franţa, Rousseau desfundă drumul şi, deodată, ca la un semn aşteptat de veacuri, porţile artei se deschid largi înaintea adevărului pe care-l aduc în triumf cei mai mari peisagişti ai Franţei şi ai lumii 
   — “Falanga de la 1830”. De la aceştia a învăţat Grigorescu limba. Căci, de spus, 
   
   avea el ce spune. În atelierul lor — care era vasta pădure de la Fontainebleau — a pus pe pînză cei dintăi arbori şi cea dintăi brazdă de pămînt adevărat. Acolo a înţeles el că în artă nu-i nimic fără însemnătate, că de obicei caracterul esenţial al unui lucru se ascunde subt un amănunt pe care adesea ochiul unui copil îl descopere mai degrabă decît privirea iscusită ce pîndeşte şi caută, cu preocuparea efectului. Acolo s-a dumerit. Puterile care palpitau în el nerăbdătoare s-au desfăcut deodată, ca mugurii primăverii după o ploaie blagoslovită. 
   Ce-ar fi fost Grigorescu fără “Şcoala de la Fontainebleau”? Desigur, tot un pictor mare. Şcoala dă o direcţie, arată un drum, şi pe cei fără aripi îi învaţă să meargă. Cei tari zboară. Zboară, în orice caz. Şcoala, cînd e bună, cum a fost cea de la Fontainebleau, îi ajută să zboare drept la ţintă. 
   Grigorescu era chemat să facă peisaje. Să-şi cînte ţara lui în colori. Iubire de singurătate şi de orizonturi largi, un simţ instinctiv al pitorescului, o vedere fericită, repede, profundă, însoţită de o năzdrăvană putere de a fixa pe pînză, tot aşa de repede şi de clar, senzaţia vizuală a lucrurilor — un suflet curat şi simplu, ca şi natura în mijlocul căreia îi plăcea aşa de mult să trăiască, adîncit în evlavia adevărului care purifică şi înalţă, toată această viaţă sonoră era pregătită, ca o liră acordată, pentru cîntecul pămîntului din care s-a ridicat, din care numai spre îndeplinirea acestei chemări s-a ridicat. 
   Cînd s-a întors întăi de la Barbizon, a rămas uimit de frumuseţea, de lumina de sărbătoare a ţării lui. Era ceva aşa de proaspăt în aer, în cerul albastru şi în toate mîndrele privelişti ce i se desfăşurau înaintea ochilor, că inima lui de credincios a tresărit ca de-o poruncă misterioasă. Drumul lui de aci încolo era lămurit. În cetatea munţilor — păstorul cu turma; în limpezişul cîmpului — carul cu boi. Aceste două note, aşa de profund legate cu trecutul cel mai depărtat al neamului romînesc, răsar mai în vază din prodigioasa varietate de subiecte cari constituiesc opera lui Grigorescu. “Arca” lui. 
   Boii lui Grigorescu. Are să se vorbească odată, în istoria picturii, de boii aceştia. În ce lumină i-a văzut! Cu ce răbdare i-a studiat şi cu cîtă dragoste i-a pus pe pînzele lui! Avea, într-o vară, la Cîmpina, un bou frumos moldovenesc, îi zicea “Ghiocel”, şi, blînd, se deprinsese că venea singur dimineaţa la pozat, în mijlocul curţii, unde-l apărau de muşte doi băieţi, ca pe împăratul din poveşti; şi sta aşa frumos, parcă ştia ce taină mare se petrece-n ceasul acela. Seara, cînd pictorul se primbla gînditor, cu mîinile la spate, de la un capăt la altul al curţii, Ghiocel se ţinea după el, cu o atingătoare prietenie pentru omul acela bun şi tăcut. 
   În primăvara anului 1895, în Sala de pictură de la Ateneu 
   — triumful peisajului romînesc. Niciodată ochiul n-a prins într-o privire atîta întindere de pămînt. E ţara noastră, cu lanurile ei îmbelşugate, cu nemărginitele-i şesuri de curînd cosite, cu praful drumurilor ei în urma şirului de care, cu oamenii blînzi şi boii şi mai blînzi ai muncii şi ai îndurării seculare, cu cerurile noastre de vis, cu aburii dimineţilor de vară, cu limpedea lumină a zilelor de toamnă, care parcă spală formele naturii — şi pretutindeni ceva indefinit, ca o mîngîiere divină ce lunecă pe lucruri, printre frunzele copacilor şi pe pajiştea cîmpiilor, ceva mişcător şi viu ce tremură dincoace şi dincolo de formele văzute — sufletul pămîntului, palpitarea marii vieţi a lumii. 
   Cu ce face omul acesta farmecul depărtărilor? Şi aerul, şi frăgezimea liniilor, şi toată această înfăţişare proaspătă a lucrurilor, lumea aceasta primăvăratică pe care el ne-o dezvăluie pentru-ntăia oară? Atîta poezie, ş-atîta adevăr în opera lui! 
   Este oare, cum se crede îndeobşte, un secret al poeziei şi altul al adevărului? Eu cred că se împreună undeva în aceeaşi rază luminoasă, cum se întîlnesc pe aceeaşi tulpină ramurile unui copac. Du-te mai în adîncul visului tău, poete: în fund, în fund de tot, vei da de cămara tăinuită înlăuntrul căreia e veşnică lumină — acolo-i adevărul. De-acolo-i poezia din tablourile lui Grigorescu. 
   “Carele, mulţimea, înălţimile, pădurile, zice Delavrancea, se duc sau se apropie nu numai prin formele lor crescînde, ci mai ales prin intensitatea şi stingerea cromatică a tonurilor, de la vigoarea din primele planuri şi pînă la visul aerian din fundul transparent, adeseori misterios, ca o poartă a infinitului. Şi cum în lume nu e nimic care să nu fie şi banal şi poetic, adevărat şi în banalitate, adevărat şi în partea poetică, era firesc ca cel mai nobil artist al Romîniei să privească realitatea în frumuseţea şi farmecul ei, în acea lumină care pune în relief caracterele esenţiale şi în acea mişcare care o însufleţeşte de cea mai intensă poezie. 
   Şi ne-a făcut să înţelegem ceea ce noi vedeam numai, înălţînd cerul, depărtînd munţii, adîncind văile, eterizînd zarea, uşurînd formele în fluiditatea atmosferei, ritmînd mişcările, simfonizînd colorile. 
   El a definit sufletul poporului şi a glorificat natura patriei.” 
   Peste doi ani, în 1897, pe iarnă, o nouă expoziţie, şi mai bogată. Întîlnim, fireşte, multe din vechile noastre cunoştinţe. Mai întîi sunt cele de care pictorul n-a vrut niciodată să se despartă. Apoi cele care încă nu şi-au găsit cumpărătorul. 
   Fiecare din expoziţiile lui îşi are, pentru numărul 1 al catalogului, un tablou mare. În expoziţia trecută a fost Munca la cîmp — un tablou decorativ pentru Banca Naţională: subt un cer de iulie, pe un şes întins, reavăn încă de roua dimineţii, răsare, ca o zînă a florilor, ţăranca tînără, voinică, zveltă, rumăna Rodică, ce vine de la fîntînă cu doniţa plină pe umăr, îndărătul ei, în fund, se văd brazdele de iarbă cosită de curînd, femei la adunat, bărbaţi la rostul* stogurilor, boi la tînjeli**, toată mişcarea, toată larga privelişte a celei mai frumoase dintre muncile cîmpului — strînsul, căratul şi clăditul fînului. Poezia muncii. 
   De data asta, e tot un peisaj în tabloul cel mare al expoziţiei, Printre dealuri şi muşcele. Un car cu fîn coboară pe luncă. Soarele e trecut de amiază. Omul e tolănit cu faţa-n jos, deasupra, pe fîn. Boii păşesc domol, clipind din ochi, fluturînd din urechi, de răul muştelor. Spinările lor ciolănoase mişcă pete de argint în bătaia soarelui. Jos, pe pămînt, sub picioarele lor şi sub roţile carului, umbra se ţese şi se distramă. În fund, coama trăgănată a muşcelelor mijeşte în adîncimea zărilor. Pe cer s-adună fuioare de nori, ce izvorăsc de pretutindeni. În văzduh e o pace dulce, care-ndeamnă la somn. 
   Aproape în toate pînzele lui Grigorescu e liniştea aceasta 
   odihnitoare. Boii lui merg în voie. Rar îi înjugă la greu; ş-atunci, 
   ca să nu-i spetească, nu-i pune niciodată să tragă la deal. În Căratul lemnelor, în Cărăuşii cu sare, boii se proptesc în jug, oprind în coarne, strînşi de la şolduri ca de-o greutate ce dă peste ei. Numai în Arătura de primăvară îi îngenunche aproape, pe brazdă; acolo, şi în acel straşnic Drum din greu, ce aminteşte, în opintirea boilor şi în strigătul cărăuşului, Carele cu provizii din războiul de la 1877. E tot aşa, un cer de plumb ş-o vreme de ploaie, şi boii lunecă pe pămîntul clisos, şi spinările lor întinse par otgoane ce stau să se rupă. Şi tot aşa, un sentiment de nelinişte, o înfiorare în aer, apăsarea unei griji, ce nu ştii de unde vine. 
   În această expoziţie Grigorescu parcă-nadins ar fi vrut să dea boului însemnătatea istorică pe care o are în viaţa noastră
   * Rost — aşezare, ridicare. 
   ** Tînjală — un fel de proţap care se foloseşte pentru a prinde a doua pereche de vite la jug. 
   de plugari. Din 236 de pînze, 63 sunt închinate boului. La deal cu deşert, la vale cu-ncărcat, Spre Telega, sau Pe valea Doftanei, Spre bîlci, sau În luminiş de pădure, în Căratul porumbului, sau în Plug pe coastă e acelaşi muncitor supus, acelaşi bun tovarăş la greu, în a cărui putere ascultătoare graiul poporului nostru găseşte adesea icoane şi asemănări de un duios pitoresc: “Bou căzut pe brazdă“... despre un om care a dat vieţii, cu bunătate şi cu iubire, toate puterile lui; sau “Limba boului e lungă, da’ nu poate vorbi”’ despre tăcerea îndurării. 
   Hărnicie robustă şi liniştită, muncă răbdătoare, fără un sfîrşit hotărît, fără tînguire şi fără gînd de răsplată, munca privită ca funcţiune a vieţii, şi ca frumuseţe a vieţii, iată ce înfăţişează, cu o extraordinară tărie de adevăr, boul lui Grigorescu. 
   S-ar zice că omul, în mijlocul creaţiunii, în vastul ei amestec de forme şi de simboluri, se caută pururea pe el. Îşi caută întregirea fiinţei lui. Artiştii mari, în inima şi subt ochiul cărora toate se măresc, şi se lămuresc, au darul de a se găsi numaidecît, de a-şi descoperi firea lor adevărată, patria lor sufletească în formele originale, naturale ale vieţii. De aceea se şi simt ei aşa de străini în lumea celorlalte forme. Lui Grigorescu i-a vorbit boul prin blîndeţea privirii, prin încordarea tăcută şi fără preget a tuturor puterilor lui la o muncă ce n-aşteaptă nici o răsplată, cum i-a vorbit mesteacănul prin delicateţea făpturii, prin dragostea lui de lumină, prin eleganţa tulpinii, aşa de albă şi de curată, cu rămurele fine ce-şi tremură frunza la cea mai lină adiere de vînt, cum i-au vorbit apusurile de soare prin misterul umbrei şi adînca lor melancolie, primăvara prin frăgezimea florilor, şi toamna prin măreaţa simfonie a colorilor ei. Cu siguranţă că e ceva din viaţa lui, din simplitatea firii lui, din amintirile copilăriei lui, pînă şi în casa pe care-o vedem adesea în tablourile lui, în căsuţa aceea de ţară cu pridvor deschis în faţă, tăcută, aproape ascunsă sub straşina ei lată, cu nu ştiu ce aer bătrînesc în ferestruiele ei mici, visătoare, dulci ochi osteniţi de gînduri. A făcut ş-o casă mare boierească din bunele vremi de demult 
   — pustie însă, fără uşi, fără ferestre, cu balcoanele rupte şi coperişul spart, cu bălării crescute printre lespezile de piatră de la scară — palatul bufniţelor, trista ruină din marginea oraşului Piatra-Neamţ. Şi ce frumos cer albastru, aşa de senin, deasupra acelei dărăpănături! A făcut-o cu inima plină de jale. El vedea în paragina aceea sfîrşitul unei lumi. Şi, fără să-şi dea seamă, în pitorescul unei ruini, pe care-o înălţa la valoarea unui simbol, îşi exprima propria lui melancolie. 
   Expoziţia se închide, c-o vînzare de 58 de bucăţi, aşa că aproape trei sferturi din tablouri se-ntorc în atelier. În presa noastră se vorbeşte foarte puţin despre mişcarea artistică la noi, şi mai puţin despre pictură. Expoziţiile lui Grigorescu în tăcere se deschid, în tăcere se închid. Critici de artă nu avem încă. Rar, cîte un admirator mai entuziast simte nevoia de a-şi spune-n gura mare impresiile lui. Şi acesta, dacă e prieten cu pictorul, e foarte stînjenit în libertatea lui de a spune tot binele pe care-l crede. Nu din obişnuita “falsă modestie” — asemenea oameni nu au nimic fals în ei — mai degrabă din mîndrie, şi desigur din convingerea ce şi-a făcut-o despre deşărtăciunea vorbelor, sufletul lui delicat se simte jignit de tăria unei laude ca de-o brutalitate. Pe prietenii care, totuşi, îşi strigau uneori, aproape fără voie, admiraţia lor, îi dojeneşte cu bunătate şi-i roagă să creadă că, în adevăr, nu-i face plăcere să se vorbească de el — în nici un fel. 
   “Lăsaţi, dragii mei, după ce-oi muri, ’eţi spune ce-ţi vrea...” 
   XXI. POEZIA VIEŢII 
   ...Îmi revin mereu aceste două cuvinte, pe care de bună seamă că mi le-a şoptit cîndva opera lui Grigorescu. Poezia vieţii. 
   Vădit că fiecare lucru îşi are tainicul lui strop de poezie, cîntecul lui. Să-l simţi, e un mare dar; să ne faci şi pe noi să-l simţim, asta e ceva din puterea lui Dumnezeu. A lămuri un zîmbet din frumuseţea lumii acesteia şi a-i da expresie veşnică, a desface din haosul vremii clipa prin care se poate privi în eternitate, nu e a spori cu aceasta lumina, farmecul, puterile vieţii omeneşti? 
   Funcţiunea aceasta o îndeplinesc artiştii pe pămînt. Ş-atît creează, cît ştiu să aleagă şi pot să despartă... Vechii sculptori, care spuneau aşa de frumos că ei nu fac decît să dea la 
   o parte marmura de prisos pentru a-şi libera opera vie ce palpită înlăuntrul blocului! Aşa a făcut Grigorescu. Din marele lumii amestec —  — şi-a limpezit partea lui. Adevărurile i-au vorbit prin poezia lor. Şi numai lamura aceasta a pus-o în opera lui. Restul — marmură pe care dalta sculptorului o dă la o parte. 
   Un om cult, în înţelesul propriu al cuvîntului, nu era. Dar ştia tot ce-i trebuie unui om ca să fie întreg şi puternic. Despre Dumnezeu, despre rostul vieţii pe pămînt, despre începutul şi sfîrşitul acestei lumi îşi avea dezlegările lui, simple, dătătoare de linişte, mai mult şoptite de natură bunului-simţ decît culese de prin cărţi. Citea puţin, ca să nu-şi strice ochii. Îi plăcea foarte mult Don Quijotte al lui Cervantes şi Fabulele lui La Fontaine, iar din literatura noastră, scrierile lui Creangă şi, mai ales, poeziile populare, din care ştia multe pe dinafară. Simplitatea şi naturaleţea. Aceasta era şi poezia lui. O simplitate caldă, ritmică, foarte expresivă, ce se dezvăleşte pînă şi-n titlurile tablourilor lui: Pe 
   gînduri, La umbră, Spre Vîrful-cu-dor, O dimineaţă de vară, A ploaie, În luncă, Floare-ntre flori, Fără de grijă, Bălăioară, La soare, Ciobănaş cu turmă mică... 
   Nota dominantă în opera acestui mare artist e liniştea. Oamenii, cîmpiile, mările, cerurile lui te impresioneză prin poezia liniştii lor. Tăcere şi adîncime. Nu adîncime de prăpastie, ci de orizont, de vastă lumină. Precum tăcerea nu e a morţii, ci a vieţii, a misterului din viaţă. 
   E în muzeul “Simu” un Apus de soare la Barbizon în faţa căruia pare că şi gîndurile se tem să nu facă zgomot cu mişcarea lor. Atîta linişte, atîta sfîntă linişte e acolo. Din marginea unei dumbrăvi se lasă o vîlcea uşor trăgănată. O femeie c-o fetiţă mică, ce de-abia umblă-n picioare, îşi paşte cele cîteva oi pe pragul tăpşanului înecat în umbră. Un drumeag se prelinge pe costişa uscată. În dreapta, copaci mari, de sub frunzişul cărora întunericul izvorăşte, se-ntinde văzînd cu ochii; în stînga se înalţă, drept pe coamă, un copăcel firav ce-şi despleteşte-n zare crenguţele aproape desfrunzite. În fund, pe cerul sur, tremură dogoreala de jaratic a soarelui ce nu se mai vede. Treptat, vălul nopţii se dişterne, învălind formele ca pentru o pregătire de somn, de vis. Tăcerea creşte. Pămîntul, aerul, faptul înserării, cu răcoarea aceea de pădure şi toate formele acelea moi, topite-n umbră, dau sufletului nostru o dulce înfiorare nedesluşită. Amintiri vagi, răsunete depărtate, un amestec de vrajă, de dor, de melancolie — ceva care ne duce cu gîndul la frumoasele apusuri de soare ale copilăriei noastre. Cu siguranţă e un sentiment pe care l-a avut pictorul în ceasul acela, şi care, fără voia şi fără ştirea lui, s-a amestecat în colorile de pe paletă. Dar ceea ce dă o putere extraordinară de adevăr acestui tablou, care va rămînea unul din cele mai frumoase apusuri de soare ce s-au făcut în pictură, este unitatea de impresie păstrată pînă-n adîncul celor mai mici amănunte, impresie descărcată cu linişte în toată întregimea ei. S-ar părea că toate-au stat pe loc, în cer şi pe pămînt, pentru a nu tulbura, cu clintirea lor, marele mister al creării — împlinirea operei desăvîrşite. 
   Aceeaşi impresie de pace ne-o dă, bunăoară, şi Întoarcerea-n amurg. Dar aci simţi că toate fugeau, şi pictorul s-a grăbit ca să le prindă... Un apus de secetă. Deasupra, un cer de opal, de o caldă limpezime, rumenit foarte puţin, în fund, la orizont. Un drum se-ndoaie pe după coastă. E sfîrşitul unei zile de vară. Un car cu boi se mişcă-ncet spre asfinţit, satul trebuie să fie aproape, aci, la capul dealului. În car e nevasta şi copiii — omul vine din urmă cu scurteica pe băţ, ducînd-o alene pe umăr, puţin mai înainte, două femei se grăbesc s-ajungă mai iute acasă; în umbra care se varsă de pretutindeni, toate se farmă; boi, car, oameni se depărtează, se şterg, nu se mai zăresc decît bucăţi din formele lor, bulgări de felurite colori jucînd în aer şi, totuşi, cîtă viaţă, cîtă mişcare în vraja acelui amurg, în lupta aceea tăcută a umbrei cu lumina, în care ce nu desluşeşti cu ochii vezi cu sufletul! Acelaşi ceas de taină, acelaşi farmec odihnitor în amîndouă tablourile: pictorul a spus şi aci ca şi acolo tot ce-a văzut, tot ce-a simţit el în momentele acelea — nimic mai mult la Barbizon, nimic mai puţin la Doftana. 
   Un “impresionist” atunci?... 
   Da. Însă nu din aceia care-şi caută impresia, nici din aceia care-şi fac tot felul de socoteli cum s-o transmită altora. Diverse meşteşuguri, combinaţii ştiinţifice şi mijloace ingenioase de a împărtăşi lumii gîndirea ta emoţionată, partea de foc a sufletului tău? Aceasta-i artificialitate, nu artă. Şi impresioniştii care cred că au nevoie de confetti, de mozaicul acelor picăţele multicolore pentru a ne spune că aşa percep ei vibraţia undelor de lumină vorbesc în pictură “esperanto”, nu limba vie a inimii lor. Grigorescu îşi nota impresia în colori, ca pentru aducerea lui aminte. Un mijloc de a-şi retrăi 
   o parte din clipele cari trec şi nu se mai întorc. 
   A simţit într-o dimineaţă de vară suflarea mării, puternică, proaspătă şi răcoritoare, mîngîierea ei sănătoasă, misterul ei tulburător, măreţia acelei vaste întinderi de apă şi de lumină, le-a simţit adînc, zguduitor din cale-afară, mai zguduitor decît oricînd? Inima lui i-a poruncit să însemne simţirea aceasta pe pînză. I-a dictat, şi el a scris. Cît i-a spus ea, atît a scris. Nici un cuvînt mai mult, nici o silabă mai puţin. Şi cum nu te gîndeşti la adusătura condeiului, la legătura şi la forma literelor cînd scrii, tot aşa nu se gîndea pictorul la prepararea albastrului pe paletă sau la felul de a pune pensula pe pînză. 
   În palatul unui mare om de stat e un tablou mic de Grigorescu — o căsuţă de ţară, un biet bordei sărăcăcios. Sub straşina de stuf, în peretele de nuiele muruite, ce se văd, pe unde-a căzut lutul, ca nişte coaste de om bolnav, clipeşte o ferestruie de o tristeţe sfîşietoare; uşa-i deschisă — lumina însă parcă nu vrea să intre. E o zi uscată de vară; în bătătură nu se vede nici vită, nici pasere, nici cîine. Gardul e dărăpănat. O femeie c-un copil în braţe stă la drum şi priveşte-n gol. Ea înfăţişează acolo un popor, vei zice tu. Şi bordeiul, a, bordeiul acela smerit, în casa unui prim-ministru, e un suspin al ţării — un păs, o jalbă... Nimic din toate acestea n-a trecut prin mintea lui Grigorescu. Crede tu, privitorule, ce vrei. Opera lui a răsărit cum răsar toate lucrurile vii ale naturii: în virtutea aceloraşi legi, şi cu aceeaşi lipsă de preocupare de ce impresie va face, de ce soartă va avea pe lume. 
   Courbet, da, a făcut literatură cu arta lui. Millet, de asemenea, şi încă foarte puternică literatură a făcut în tablourile lui: aproape scîrşnind îşi construia uneori ţăranii acest mare sculptor cu pensule. 
   Grigorescu n-a căutat să dezlege probleme, nici să propovăduiască. La urma urmei, el n-a căutat nimic. Din mulţimea lui de impresii, din fecundele puteri ale vieţii lui s-a lămurit de sine o parte mai curată, mai luminoasă, mai poezie. Aceasta, şi numai aceasta a devenit pictură. 
   În Făr’de grijă e o fetiţă de vro paisprezece ani, graţios culcată pe un cearşaf alb, în atmosfera moleşitoare a unei zile de vară. Visează, cu ochii deschişi. O panglicuţă albastră îi încinge părul blond-auriu deasupra frunţii — aceasta-i toată îmbrăcămintea ei. Stă aşa nepăsătoare, fără să ştie că-i frumoasă, fără să cugete că-i dezvălită. Faţa ei vine în umbră. Lumina, bătînd dinspre căpătîi, îi mîngîie părul, braţele, trupul, de la umeri pînă la genunchi. Mîinile, ridicate deasupra sînului, se joacă drăgălaş c-o floare; ochii, gîndurile ei toate sunt la floare, ar putea în momentul acela să intre cineva — ea habar n-ar avea. Cu adevărat “făr’ de grijă“. Dar cît farmec în trupuşorul acesta alb, de o adorabilă nevinovăţie, cu ceva îngeresc în goliciunea-i sfînt neştiutoare! Ş-o graţie de linii, o frăgezime de colorit şi de carnaţie cum rar, foarte rar au putut trece din natură în artă fără să-şi piardă căldura, palpitarea vieţii. De ce nu ne gîndim la nimic pămîntesc privind formele acestea dezvălite, aşa de frumoase şi aşa de adevărate? Pentru că nici pictorul nu s-a gîndit la nimic. A privit-o cum ar fi privit o floare. Aşa a pictat-o, aşa o vedem. Sufletul lui sfînt a învălit-o. Şi candoarea aceasta divină e admirabil exprimată pe chipul fetiţei, în privirea ei dusă, în surîsul ca prin vis al gurii, ce parcă vorbeşte cu floarea. 
   Extraordinar cum toate “chipurile” lui te fac să te gandeşti la sufletul fiinţelor cari i-au pozat. Ai totdeauna impresia că te afli înaintea unei fiinţe aievea. O simţi vie. Îi simţi pe pînză gîndurile ei din clipele acelea. E o viaţă acolo, care priveşte, care spune ceva cu privirea ei, şi cu cît ne uităm mai mult la gura aceea tăcută, la ochii aceia gînditori, cu atît ne simţim mai atraşi, mai aproape de misterul unui suflet. Pictorul a luat numai ce i-a spus inima lui să ia. Un model nu-l interesează decît numai prin cîtă armonie sus-ţinută şi expresivă îi aduce. Restul nu-i adevărat, nu există. În unul dintre puţinele lui portrete — un portret făcut la Paris pe la 1880 — e o fetică de vro şaptesprezece ani ce parcă s-a oprit din mers şi-ntoarce faţa spre noi, cu o ciudată expresie de necaz care se stăpîneşte, de mustrare care vrea să fie liniştită, de susceptibilitate mîndră, care nu vrea să vorbească. Părul ei castaniu e pieptănat în sus, încolăcit pe cap şi-ncins c-o panglică neagră; pe fruntea largă, puţin boltită, pe ochii adînc serioşi, aproape supăraţi, şi-n jurul gurii fragede, ce parcă se ţine să nu spuie o vorbă ce-i flutură pe buze, pale de umbră s-adună şi se-mprăştie, ca un stol de gînduri nehotărîte. De la jumătatea gîtului în jos, cîteva largi ştersături de pensulă muiată într-un albastru-pămîntiu, făcut din toate culorile închise ce se aflau pe paletă, îi schiţează uşor boiul pîn-aproape de talie. Atît. Pictorul a spus tot ce-a avut de spus. Şi cum te urmăreşte expresia acestei figuri ce se desface albă, gravă, misterioasă din adîncul acela de întuneric! Un întuneric înfierbîntat cu reflexe de foc ce nu ştii de unde vin, umple mai totdeauna fondul portretelor lui Grigorescu. Poate că de aceea ne şi privesc aşa de straniu şi de tulburător ochii portretelor lui. 
   Cu aceeaşi putere concentreză caracterul intim, partea de poezie a fiecărui lucru ce trece prin sufletul lui. Un borcan cu pensule devine operă de artă prin simplitatea cu care-i exprimat în forma văzută înţelesul adînc al lucrului, ceea ce constituie logica existenţei lui, viaţa lui, valoarea lui tipică. Un peisaj de Grigorescu n-are nevoie să fie “animat” pentru ca să ne facă să gîndim. Nici măcar de obişnuitele-i podoabe n-are nevoie. Pămînt şi cer — pămînt negru, pustiu, neted, fără copac, fără fir de iarbă, fără urmă de pas omenesc pe el — şi, cu toate astea, cît pitoresc, cît suflet în deşertul acela, în trecerea aceea, în aerul acela, greu parcă de-atîta singurătate! Cîtă adîncime privirii şi gîndurilor noastre!... 
   A rămas în atelierul pictorului Un interior turcesc — un tablou mare, de o întreită însemnătate în istoria artei noastre: întăi, pentru că acolo avem aproape întregul tezaur de lucruri orientale adunate de Grigorescu în timp de jumătate de veac; al doilea, pentru că, în felul cum sunt aşezate podoabele acelea, vorbeşte gustul ales şi simţul de armonie al artistului; al treilea, pentru că în acest tablou, mai mult decît în oricare altul, pictorul a pus o desăvîrşită factură de migală, pacientă, fină, împinsă pînă la cele mai mici amănunte, şi, cu toate acestea, caldă, vibrantă, dînd un suflet special fiecărui lucru: covor, narghelea* , sandale, scrin şi mesiţe turceşti cu încrustaţii de sidef, stofe, arme şi vase de metal, şi în acelaşi timp legîndu-le pe toate într-un suflet general, făcînd ca o singură fiinţă, organică, armonioasă, din tot acest bazar de vechituri disperecheate. 
   Dacă n-ai şti ce om serios şi sincer a fost Grigorescu în toate ale lui, ai fi ispitit, în faţa unei asemenea virtuozităţi de factură, să crezi că el a vrut, cu aceasta, să răspundă cîrtiri-lor profane care găseau veşnic un mare păcat artistului în faptul că nu pot număra frunzele din arborii piesajelor lui. 
   N-a răstălmăcit; nici n-a poetizat, cum cred unii. Un mare limpezitor al frumosului, un nobil artist, care-a ştiut să aleagă poezia vieţii — puţina, sfînta poezie, aşa de împrăştiată, amestecată cu foarte multă şi urîtă proză, şi, lămurind-o, să ne-o înfăţişeze prin cele mai simple şi mai cinstite mijloace, aşa cum a văzut-o, aşa cum a simţit-o el, iată ce-a fost Grigorescu. 
   * Narghilea — lulea orientală, prevăzută cu o ţeavă lungă şi flexibilă, al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. 
   XXII. ÎN AMURG 
   “O viaţă e o profesie de credinţă, cu propagandă tăcută, irezistibilă şi fecundă.” 
   MARIUS VACHON 
   ... “Iar dacă vrei să cunoşti Romînia în tot ce are ea mai pitoresc şi mai specific al ei, caută numaidecît să vezi o colecţie de tablouri de pictorul Grigorescu.” Sfatul acesta îl da un francez care ne cunoştea ţara unui compatriot care-şi aduna desluşiri pentru o călătorie de două săptămîni prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grăbit să vadă, să afle cît mai mult în cît mai puţin timp. Nu ştiu dacă mai e pe lume vro ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist, ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişînd cum a înfăţişat, pe pînzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni. O putere vie, puterea fecundă, din ce în ce mai fecundă. 
   O mare iubire care-a creat viaţă. Aceasta şi este funcţiunea iubirii pe lume. 
   Şi cum să nu fie vii toate lucrurile omului acestuia! Nimic n-a tulburat opera lui. Nici reguli învăţate, nici căutări de efecte, nici grija succesului, nici sete de glorie, nimic. N-a fost, şi niciodată nu s-a simţit altceva decît un smerit confident al naturii. Un suflet curat şi bun, uimit în faţa frumuse-ţilor acestei lumi, plin de recunoştinţă că i s-a îngăduit şi lui să le vadă, bucurîndu-se ca un copil de strălucirile de-afară şi descărcîndu-şi prisosul fericirii lui în pictură, cum cîntă privighetoarea sub farmecul unei dimineţi de primăvară. 
   Închid ochii şi-l văd. Îl văd în ceasul acesta într-un peisaj măreţ, în pustietăţile Carpaţilor, la Cheia tătarului. Scund, puţintel la trup, ca şi la vorbă, sprinten la mişcări, o faţă 
   rotundă, deschisă, senin gînditoare, luminată dinlăuntru, fruntea largă, ochii negri, adînc străbătători — toată flacăra vieţii lui era acolo — nasul drept, mustaţa albă, retezată deasupra gurii mici, fine, inteligente — o figură frumoasă de bătrîn energic, exprimînd bunătate şi hotărîre. Un om sincer, şi foarte serios, ascunzînd o nobilă fire ostăşească subt o gingăşie de copil. Îl văd oprindu-se deodată din mers; înaintea lui, un mesteacăn tînăr se înalţă zvelt, luminos, desfăcîndu-şi în sus rămurişul subţire, cu frunzuliţa rară şi delicată, ce tremură-n aer ca o ploaie de bănuţi. 
   “Drăguţu de el!...” 
   În cuvintele acestea, rostite c-un glas ce parcă vine din adîncuri depărtate, în mîngîierea asta părintească, adusă unui copăcel, e întreg sufletul lui Grigorescu. 
   Se uită, îl fixează c-o privire din ce în ce mai atentă, deodată o lumină de fulger i se aprinde-n ochi, toată figura i se înviorează, o taină mare, ceva dumnezeiesc parcă se pregăteşte în el, în aer — e tresărirea operei care cere întruparea vieţii. 
   Aşa îl văd pe Grigorescu, în templul naturii, oficiind. Foarte rar mi-l înfăţişez în atelier, stînd pe scaun, picior peste picior, cu mîinile-amîndouă pe genunchi, vorbind încet, potolit, cu fraze simple, calde, expresive, ca şi tablourile lui. 
   Bătrîneţea s-apropie de el cu respect. Un amurg frumos, ce împrăştie o lumină albă pe capul şi pe paleta lui, lăsîndu-i toată fragezimea de sentiment, toată limpezimea de gîndire şi toată vioiciunea de mişcări. 
   Lumina aceasta de iulie a pînzelor lui din urmă se vădeşte mai cu deosebire de la expoziţia din 1900. De aici încolo peisajele lui sunt din ce în ce mai decorative. Factura din ce în ce mai largă, mai uşoară, mai aeriană. Vremea pare că-l înalţă: îl apropie tot mai mult de soare, izvorul vieţii. 
   Pentru noi, romînii, şi mai ales pentru cei care am crescut la ţară ş-am hoinărit veri întregi pe mîndrele ţinuturi ale acestei lumini, tablourile lui Grigorescu sunt evocări puternice din propria noastră viaţă, — pagini duioase, atingătoare pînă la lacrimi, din povestea copilăriei noastre. Ochii copilăriei!... Unde mai vezi albastrul cerului de atunci, şi lanurile verzi legănîndu-se-n valuri sub mîngîierea vîntului, şi umbrele norilor lunecînd pe dealuri, şi turmele presărate pe limpezişul plaiurilor, şi pădurile pline de basme şi de visuri, şi toată lumea aceea proaspătă, misterioasă şi strălucitoare, pe care-o sorbeau cu nesaţ ochii copilăriei tale! Unde mai sunt ochii aceia!... Anii trec, şi tu te-ntuneci. Toate se-ntunecă şi se ofilesc sub simţurile tale ostenite, uzate. Nu-mai artiştii mari, artiştii adevăraţi au darul de a rămînea pururea tineri şi de a vedea lumea, lucrurile, priveliştile naturii cu aceeaşi frescheţe de impresii. Pentru ei vremea pare că stă pe loc. Inima lor curată tresare de noutatea fiecărei raze. Pururea uimiţi în faţa creaţiunii pururea nouă. 
   Era o zi fără cer, umedă şi posomorîtă, de pe la sfîrşitul lui decembrie, cînd s-a deschis expoziţia din 1900, o zi de acelea apăsătoare, care te-ntristează şi te împiedică de a gîndi. Cînd am intrat în sala “Grigorescu”, am avut impresia că mă aflu într-o livadă, într-o imensă livadă, în toiul unei zile de vară; ş-am rămas ţintuit lîngă uşă, cu ochii duşi, pierduţi în adîncimea tabloului de pe peretele din faţă — Înspre bîlci. Am stat aşa mult, privind înaintea mea, aiurit — ca sub puterea unei vrăji. Ceea ce vedeam nu mai era o pînză întinsă-n ramă! Era o mare fereastră, prin care-mi scăpa vederea-n larg, afară, departe, într-o cîmpie vastă, uşor ondulată, scăldată toată-n lumină, în lumina aceea limpede, proaspătă, pe care-o aveam în ochi cînd eram copil şi pe care n-o mai văzusem de atunci decît în unele visuri frumoase. Şi era cald acolo, şi bine, cît toate păreau că plutesc în aer. Un lung şir de care veneau alene din fundul zării. Un călăreţ, la stînga, ţinea marginea drumului. Mai de lături, în urmă, o cîrciumă la poalele unei coline, şi lume multă-n bătătură, năvală, ca-n zi de sărbătoare. Şi iată că toată zarva aceea clocotitoare se mişcă spre noi. Carul din primul plan vine din ce în ce mai aproape, creşte văzînd cu ochii. Tot mai mare şi mai desluşit se arată gospodarul ce stă-ntr-o rînă pe carîmb*, cu ochii duşi în dunga drumului, cu pălăria mare dată pe ceafă şi cu ilicul desfăcut la piept... o, e aşa de cald! În stînga lui stau jos, cuminte, două fetiţe mai răsărite; în fund, nevasta, cu cel mai mic copil, prîslea casei. Şi boii de-abia păşesc lăsaţi în voia lor — iată-i aproape de tot, îşi întind spre noi boturile umede, nările aburesc, ochii lor mari şi blînzi clipesc de zăduf. E soarele amiază. În aer e linişte, ş-o dulce îmbiere la odihnă. Carele din urmă, drumeţii ce merg pe de lături, rumeneala pămîntului, verdele prăfuit al colinelor din fund, toate se străvăd ca printr-o pulbere de argint în lumina acestei senine zile de vară. 
   Expoziţia întreagă s-ar putea numi Poezia unei zile de vară. Şi Ciobănaşul culcat pe brînci în marginea pădurii, şi Dimineaţa pe drumul mare, cu acel şir de chervane cu largi coviltire de ţol, şi Căratul fînului, ca şi Scoborîtul oilor, ca şi Femeia torcînd pe cîmp, înfăţişează privelişti de-ale ţării noastre, subt arşiţa soarelui de iulie. 
   “Mai multă lumină!” Se pare că, în faţa eternităţii, aceasta-i lozinca tuturor marilor poeţi. Amurgul lui Grigorescu are ceva din strălucirea unei dimineţi frumoase. Ce fragede şi vesele sunt pînzele lui de la o vreme încoace! Poate mai puţin adînci, dar din ce în ce mai largi. Aer, aer şi spaţiu!... Iată ce strigă tot mai zorit, cu cele din urmă tablouri, acest pictor al aerului şi al depărtărilor. 
   Una din marele griji ale vieţii lui pămînteşti a fost să-şi 
   * Carîmb — parte a carului. 
   aibă la bătrîneţe, cînd nu va mai putea munci, un adăpost al lui. Să nu fie povară nimănui. Aceasta l-a şi făcut să-nceapă a pune cîte ceva deoparte. Ce tîrziu şi-a putut îngrădi liniştea aceasta, care pentru firea lui discretă şi mîndră era de o neînchipuită însemnătate! Dar, în sfîrşit, şi-a cucerit-o. 
   Acum lucra şi mai grăbit, din ce în ce mai grăbit. Şi mereu ofta. Cine ştie ce drame tăcute se petrec în adîncul acestor suflete de foc... Fiecare pas te scoate tot mai în larg. Un gînd rostit desfundă un izvor nou de gînduri care 
   “Toate cer intrare-n lume, Cer veşmintele vorbirii”... 
   Şi ceasurile trec, şi-n jurul tău se face seară. Şi sunt atîtea de văzut, ah, atîtea de limpezit, şi, iată, începi să nu mai vezi tocmai cînd începeai să înţelegi! 
   De aci poate graba acestui “drumeţ întîrziat”, care mereu se uită cu grijă la cîtă cale e înaintea lui. 
   Îzbînda îl ajunge din urmă. În anul 1904 e ultima lui expoziţie. În cîteva zile se vînd peste două sute de tablouri, nu-i mai rămîn decît bucăţile “reţinute”. 
   “De-acum, zice pictorul, răsuflînd ca de-o sarcină de care a scăpat, închid prăvălia.” 
   Îşi construieşte-o casă în marginea Cîmpinei, la poalele Carpaţilor, în preajma peisajelor lui. Îşi aşază acolo, cu drag, toate lucrurile lui, tot ce-a agonisit el în atîta viaţă de muncă şi de căutare neadormită, şi lucrează mereu, lucrează cu neastîmpărul şi frenezia celor dintăi cuceriri. Un om fericit, s-ar zice. Ar trebui să fie. Căci a trăit frumos şi liber, în religia artei lui, ş-a ştiut cum să-şi întrebuinţeze şi vremea şi puterile pe care i le-a încredinţat Dumnezeu. Dar poate fi cineva cu adevărat fericit cînd ia aminte la cîte-s de făcut pe lume, la cîte însuşi cată să împlinească într-o viaţă aşa de scurtă şi de nesigură şi vede că-l apucă noaptea cu lucrul de-abia început? 
   E aproape de şaptezeci de ani. Şi visează ca-n tinereţe. Un vis al lui, de mult: să-şi facă un chervan* mare, un fel de casă pe roate, şi să plece pentru multă vreme, cu doi prieteni buni, să străbată ţara de la un capăt la altul, cu popasuri lungi, pe valea Oltului, pe malul Dunării, pîn’ la Galaţi, şi de-acolo-n sus, pe lunca Siretului, pînă-n Bucovina, şi-ndărăt, pe drumul munţilor... El să picteze, ei să scrie. 
   “La vară negreşit facem chervanul”, spunea foarte hotărît celor doi prieteni în iarna anului 1907. Dar ce iarnă cumplită a fost aceea, şi cum urlau de jalnic vînturile ei! Apoi primă-vara aceea, şi mai cumplită, care-a însemnat cu foc şi cu sînge leatul 1907 în istoria neamului nostru. Cît trebuie să fi suferit Grigorescu în zilele acelea de vifor şi de groază**, şi cum trebuie să fi răsunat vaietul ţării în marea lui inimă duioasă! 
   Se simte bolnav, şi mai ales foarte ostenit. Toată luna lui mai şi-o petrece în staţiunea balneară de la Govora. Întremarea vine-ncet. Artistul arde de nerăbdarea de a pleca. Doctorii îl povăţuiesc să nu mai lucreze. E ca şi cum i-ar spune să nu mai trăiască. Acum vede el ce scump lucru e sănătatea. Ah, şi sunt atîtea de făcut! Chervanul! Drumul pe lunca Siretului!... Se va izbîndi oare vreodată visul acesta al tinereţii şi al bătrîneţii lui? Privelişti încîntătoare, pe lîngă care-a trecut repede, pururea cu gîndul întoarcerii, acum îl cheamă tot mai adînc, tot mai fierbinte, cu dulcea chemare a depărtării! Sufletul lui e plin de tablouri. Muncit de vedenii. Simte nevoia de a se destăinui. În largi trăsături de pensulă îşi spune grăbit cel din urmă dor celei din urmă pînze... Iată-i cum vin din adînc de zări, unii călări, alţii în car şi alţii pe jos, cojanii de la cîmp, în mers potolit, pe drumul 
   * Chervan — car mare de transport. 
   ** Răscoalele agrare din martie 1907 (n. a.). 
   plin de soare şi de praf al zilelor noastre de vară. E valea Siretului, răsfrîntă din tăria amintirilor lui. Într-o lumină de apoteoză apar ţăranii lui, şi carele cu boi, şi cîrciuma de sub coastă, şi cumpăna de la fîntînă, uşor proiectată pe albastrul cerului, şi dealurile din fund — jumătate vis, jumătate realitate. Şi-i cald, arde soarele-a ploaie... 
   În frigurile, în delirul acestei supreme evocări, nici n-a băgat de seamă cum viaţa lui, ca printr-o rană deschisă, curgea cu fiecare strop de lumină ce-i picura din suflet pe cea din urmă pînză. Un junghi, o rupere dureroasă din încheieturi, şi deodată, ca o perdea i s-a lăsat pe ochi. Ce departe i s-a părut patul în ziua aceea! Asta a fost luni, la 16 iulie. Sîmbătă a vrut să se scoale, dar nu-l mai ajutau picioarele. Era cald, avea stenahorie, pe la două ceasuri din zi, după o lungă tăcere, a strigat din toată inima: “Sfîrşeşte-l odată, Dumnezeule!” A fost cea din urmă vorbă. Sufletul a strigat-o, nerăbdător de a pleca. Şi Dumnezeu l-a ascultat. Peste-un ceas totul era sfîrşit. 
   Luni a fost îngroparea. Luni pe la toacă. A fost simplă, aşa cum a cerut-o el, simplă, discretă, liniştită, ca şi viaţa lui. El dormea frumos între flori, acoperit c-un văl alb, străveziu, în mijlocul atelierului. Avea o faţă senină, împăcată, pătrunsă parcă de taina lucrurilor eterne care-l înconjurau. 
   În fund, prin largul ferestrei deschise, se vedeau munţii suri. Era o lumină curată, un cer albastru, şi nori de aceia albi, uşori, puţin scămoşi, nori cum numai Dumnezeu şi El au făcut. Şi tot prin fereastra aceea venea, din ce în ce mai înteţit, un vaiet, o tînguire adîncă, de jale care nu poate vorbi: cîinele pictorului, prietenul vechi şi credincios, tovarăşul ciobanilor din atîtea tablouri, cerea să-şi vadă stăpînul şi se smucea din lanţ, plîngînd rugător, cu glas aproape omenesc. Un bulgăraş de smirnă, fărîmat pe cărbuni, înalţă din căţuie un firişor albastru de mireasmă... 
   ...Şi cum dormea aşa frumos, în prohodirea unui singur preot, doi ţărani, ca pe-un copil, l-au luat binişor pe mîini şi l-au culcat într-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un colţ al atelierului, a izbucnit un plîns în hohot sfîşietor. Apoi s-a potolit. Lumea s-a dat la o parte, să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucrişoarele lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pînză — aşa de simbolic neisprăvită — mirosea încă a ulei. 
   Pe crengi de stejar l-au aşezat într-un car cu patru boi. Flori de cîmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presărat pe faţă şi pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închişi pentru totdeauna, pe mîinile lui, pe divinele lui mîini, încremenite pentru totdeauna.