George Topîrceanu
    MINUNILE SFÎNTULUI SISOE 
    - antologie - 
    
    
    
    MINUNILE SFÎNTULUI SISOE
    
    "Nu există paradis, dar trebuie să facem aşa ca să merităm să existe unul."
    
    
    
    I. ÎN RAI
    
    Abia trezit din somn în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, sfîntul Sisoe făcătorul-de-minuni înălţă pe glasul al şaptelea, cu un ochi închis şi cu celalt deschis numai pe jumătate, o cîntare de laudă împăratului ceresc, stăpînul celor văzute şi celor nevăzute. Ieşi apoi în prag, să se spele pe ochi la soare cu apă rece dintr-o bărdacă de lemn mirositor, pufnind şi împroşcînd în juru-i stropi de diamante. După ce isprăvi şi această treabă cu bine, îmbrăcă anteriul lui de şiac cafeniu, mai scurt ceva la spate decît dinainte, îşi luă de după uşă toiagul lustruit de vreme şi porni să facă o plimbare de dimineaţă, ca de obicei, pe aleea cea mare.
    Coruri de binecredincioşi s-auzeau din toate părţile raiului, despletind psalmi şi osanale în strălucirea trandafirie a dimineţii. Unul răsuna aproape, de după buchetele de aluni din faţă: "Bine eşti cuvîntat, Doa-a-mne, învaţă-ne pre noi îndreptările ta-a-a-le..." Altul îl îngîna mai de departe, dintr-un pîlc de rachiţi înflorite: "Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă ţi-i-e..." Iar al treilea le răspundea de cine ştie unde, cu un ton mai ridicat: "...oa-a-mne... a-a-a-le..."
    Astfel grădina raiului răsuna în toate zilele de cîntări bisericeşti din zori şi pînă noaptea, de ţi-era mai mare dragul. Şi pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă s-a tămîie, de-ţi venea ameţeală; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, dacă în rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi.
    Dar în grădina cea sfîntă a raiului nu se pomeneşte boală ori durere, căci acolo nu se cunoaşte moarte. Traiul celor preafericiţi curge pururea lin, sub albăstrimea cerului fără prihană, un cer fără nouri, din care nu fulgeră niciodată. Pe catifeaua verde a covoarelor de iarbă tunsă şi pe cărările presărate cu nisip de aur nu sunt hopuri şi muşuroaie de care să te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioşii, din nebăgare de seamă. Acolo şarpele nu are venin, ardeiul nu ustură şi ghimpii trandafirilor sunt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blîndeţe, toate sunt dulci la gust şi netede la pipăit.
    Lăsîndu-şi chilia în paza Domnului, pe deal, sfîntul Sisoe coborî la început o potecă îngustă, printre mesteceni evlavioşi cu tulpini drepte şi albe, ca nişte lumînări de botez înfipte în fumul destrămat al frunzişului; străbătu apoi de-a curmeziş prin iarba stropită de agheazma dimineţii, o sfîntă poiană încununată jur împrejur de trandafiri galbeni, care miroseau de departe a busuioc. Pe aici, soarele abia acum începea să răsară. Cicori şi aglice cuvioase îşi întorceau spre el cruciuliţele de smalţ. Şi macii luminaţi numai dintr-o parte înălţau deasupra şiraguri de candele roşii, arzînd neclintit cu feştila micşorată pe dinlăuntru.
    Sisoe trecu apoi, în pas agale, de-a lungul unei cărări deschise între două rînduri de pini întunecaţi, cu vîrfurile poleite de soare. Acolo sus, în bătaia razelor, străluceau pe liane Florile-raiului, necunoscute pe acest pămînt. Unele, portocalii şi lungi, înălţau spre cer limbi uşoare de flăcări, închipuind în aer icoana vie a sfîntului Duh; altele albastre şi mari, abia aninate de crengi, îşi legănau cu gura-n jos clopotele de azur, gata să sune pentru îngerii văzduhului chemarea la liturghie.
    Cînd apucă la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe văzu venind spre el un convoi lung de binecredincioşi. Rînduiţi patru cîte patru, înaintau domol, cu făclii aprinse în mînă, cîntînd cît îi ţinea gura psalmii prorocului David. Un sfînt de cei mari, cu picioarele goale în sandale de argint şi cu cerc de lumină în jurul capului, mergea în fruntea lor bătînd tactul din toiag.
    ― Blagosloveşte, sfinte părinte! îl întîmpină de departe Sisoe, cu voie bună.
    Dar celalt nici nu-şi întoarse capul măcar.
    ― De dimineaţă ai pornit la treabă..., îi strigă iar Sisoe, cercînd să intre-n vorbă.
    Dar sfîntul cel mare tot nu catadicsi a-i da răspuns, ci se încruntă doar la el şi-i făcu semn, din treacăt, să nu-l tulbure cu vorbe în deşert.
    Sisoe se feri atunci mai la o parte din calea convoiului şi rămase acolo, cu bărbia sprijinită-n toiag şi cu picioarele desfăcute tare-n lături, ca să privească de-aproape binecredincioşii în tăcere.
    Erau de toată mîna. Şi mai slabi, şi mai graşi, cum se-ntîmplă. Toţi umblau îmbrăcaţi la fel, în cămăşoaie albe de in, lungi pînă la călcîie şi strînse bine-n baieră la gît. Şi fiind raşi peste tot la obraz şi cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaşte, pe dinafară, care-i bărbat şi care femeie.
    Uşuraţi cu totul de cele pămînteşti, cei din fruntea convoiului călcau lin şi spăsit, de părea că poartă fiecare o tavă cu colivă pe creştet. Mergeau cu privirile-n ceaţă şi păşeau domol, ca o cireadă de momîi albe care-au înviat la soare. Moşneag ori tînăr, cine-i mai putea şti pe fiecare? Gheara vremii nu mai avea putere să zgîrie chipurile lor poleite ca marmura, peste care suflarea de gheaţă a veşniciei trecuse prea de mult timp.
    Alţii, în urma acestora, mai de curînd veniţi de pe pămînt, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate şi cu genunchii înţepeniţi de mătănii, se îmbulzeau călcînd de sus, ca-n străchini, gata să se poticnească la fiecare pas. Şi cum treceau de-a valma pe lîngă Sisoe, cu ochii-n jos de-atîta smerenie şi umilinţă, se cunoştea cît de colo că n-a fost cine ştie ce de capul lor, pe pămînt. Rar zăreai printre ei cîte unul mai acătării, ce părea să fi fost om cu stare şi cu greutate în zilele lui, măcar că se vedea acum ajuns cot la cot cu toţi calicii. Unii dintr-înşii nu ştiau să cînte, dar zbierau şi ei, mai tare decît ceilalţi, ca să se-nveţe.
    Convoiul era pe isprăvite şi Sisoe se pregătea să-şi caute de ale sale, cînd rămase deodată cu privirea aţintită, încruntînd sprînceana. În urma tuturor, agăţat de coada convoiului, venea depănînd mărunt din picioare unul mai mic la trup şi mai de nevoie decît toţi. Acesta trebuie să fi fost numai de cîteva ceasuri intrat în împărăţia de sus, că părea grozav de străin. Îşi domolea uneori pasul şi, lungind gîtul, se uita speriat în juru-i... Şi iar începea să lucreze amarnic din picioare şi să scîncească încet, cu obrazul încreţit de obidă, smîrcîind din nas la tot pasul. Cînd ajunse în dreptul lui Sisoe şi dădu fără veste cu ochii de el, începu să urle de spaimă. Iar Sisoe, ca să-i vîre şi mai tare-n oase frica de cele dumnezeieşti, se stropşi la dînsul umflîndu-şi obrajii, ba se şi luă după el cîţiva paşi, cu toiagul ridicat.
    După aceasta, Sisoe se întoarse liniştit şi însemnă cu vîrful toiagului în nisip numărul binecredincioşilor din convoi. Erau o sută nouăzeci şi nouă de toţi, fără a fi socotit la numărătoare şi pe sfîntul cel mare din fruntea lor. Aducîndu-şi aminte de acela, Sisoe se posomorî puţin la obraz. S-aştepte el de-acum să-i mai ceară blagoslovenie...
    "Parcă ce-i el mai mult decît un sfînt, ca mine şi ca altul?"
    Gîndind astfel, Sisoe se uită înc-o dată, lung, în urma binecredincioşilor, care se depărtau acum amestecaţi în grămadă, cu spinările lor albe şi rotunde, ca o turmă de oi ridicate-n picioare.
    "Unii prea mult, alţii nimica..." oftă el iar, plecîndu-şi nasul în pămînt.
    Căci încă de la început, de cînd intrase în rai şi văzuse cum stau lucrurile pe aici, Sisoe nu visa altceva decît să capete şi el o ceată cît mai mică de binecredincioşi, pe care să-i călăuzească, să-i înveţe şi să-i şmotrească de dimineaţa pînă seara, cum vedea el că fac sfinţii cei mari cu preafericiţii de sub oblăduirea lor. Dar Domnul-Dumnezeu, ştiindu-l pre el cam lipsit de învăţătură şi nu cu totul dezlegat de cele pămînteşti, măcar că plin de rîvnă duhovnicească şi curat la cuget, nu prea se uita la gura lui. Şi nici n-ar fi putut Cel milostiv să-i împlinească voia, fără a stîrni tulburare şi zîzanie între sfinţii părinţi; căci, după canoanele raiului, numai sfinţii cei cunoscuţi şi slăviţi de toată suflarea creştinească de pe pămînt au dreptul să primească sub ascultare o ceată de binecredincioşi. Bineînţeles că nici aceia nu-i iau aşa, cu hapca, fără nici o socoteală, ci potrivit cu rangul şi vrednicia fiecăruia. Astfel, unul din cei mari de tot poate să aibă sub oblăduirea lui şi pînă la trei sute de suflete; pe cînd altul mai mic în grad, însemnat doar cu o cruciuliţă neagră la călindar, primeşte şi el, acolo, vreo zece-douăzeci de capete, ori numai cinci-şase bucăţi ― o nimica toată. Cît despre gloata cea mare a sfinţişorilor de rînd, pe care nici popa nu-i mai cunoaşte, cine i-ar putea împăca pe toţi? Jos, pe pămînt, nimeni nu le are grija. Nimeni nu-i mai pomeneşte, ca şi cum n-ar fi. Doar din an în Paşte dacă-şi mai aduce aminte de cîte unul dintre ei vro babă amărîtă care, te miri din ce pricină, se-ntîmplă să aibă slăbiciune pentru dînsul. Aşa fiind, acestora nu li se poate da nici un suflet de creştin pe mînă. Şi nu le rămîne alta de făcut, cît ţi-i veşnicia de lungă, decît să se plimbe cu mîinile la spate de colo pînă colo prin sfîntul rai, fără treabă, înălţînd pe neaşteptate, de după cîte un tufiş, o cîntare nouă de laudă, cu meşteşugite întorsături din gîtlej.
    
    
    Convoiul pierise de mult la o cotitură, şi Sisoe sta tot acolo, căscînd prelung şi uitîndu-se la cer. Soarele se ridicase abia de-un stat de om deasupra copacilor. Pînă la ceasul cînd sună clopotul de la trapeza cea mare din mijlocul raiului, ca să adune sfinţii şi binecredincioşii la gustare, mai era încă destulă vreme.
    Aducîndu-şi aminte de mîncare, Sisoe simţi îndată la rădăcina limbii gust de lapte dulce şi de smochine coapte, hrana cea de toate zilele a fericiţilor dintru împărăţia de sus.
    "Parcă aş bea oleacă de apă...", se gîndi el, strîmbîndu-se puţin. Şi n-apucă să-şi isprăvească bine gîndul, că-ndată ţîşni dintre pietrele de la picioarele lui, gîlgîind, un izvor de apă curată ca lumina. Sisoe luă în pumni şi sorbi o gură plină ― dar nu înghiţi decît jumătate; cealaltă jumătate o împroşcă în soare, cu buzele strînse, ca să facă curcubeu.
    Astfel în rai orice dorinţă ori nevoie îţi este împlinită, cît ai clipi din ochi. Atîta doar, că nimeni nu cutează acolo să dorească ce nu se cade, fiindcă Cel atoateştiutor veghează şi cunoaşte în orice clipă gîndurile fiecăruia.
    După ce îşi udă cerul gurii, fără nici o plăcere deosebită, căci abia apucase a-i fi sete, Sisoe nu ştia ce să mai facă.
    O viespe mare, de prin apropiere, veni numaidecît şi i se lăsă cu încredere pe mînă, ca să-i ţie de urît. Era o viespe evlavioasă. Trăise pe pămînt tot în preajma unei sfînte biserici şi se sfîrşise la urmă, leşinată de foame, pe o lespede din pronaos. Şi-n scurta ei viaţă nu făcuse nimănui rău, măcar că îi dăduse şi ei Dumnezeu ac şi venin în coadă, ca să nu stea degeaba pe acest pămînt.
    Sisoe începu s-o necăjească cu arătătorul, ca să-l înţepe. Multă nădejde de împunsături nu prea trăgea el din partea unei viespi aşa de bisericoase. Dar mai ştii? Poate că pînă la urmă tot are să-şi piardă răbdarea, să-i vîre barem vîrful acului... Căci de atîta amar de vreme, de cînd abia mai ţinea minte, pe Sisoe nu-l mai duruse nimic. Şi ar fi vrut să mai simtă şi el, măcar o dată, un pic de usturime ori de durere, ca să se poată bucura la urmă, cu adevărat, că nu-l mai doare. Dealtfel, toţi tovarăşii lui întru neştirbita fericire umblau ahtiaţi după aşa ceva:
    ― Rogu-mă sfinţiei-tale ― se îmbiau ei unul pe altul cînd se-ntîlneau la cîte un loc mai ferit ― trage-mi un pumn în nas...
    Dar puteau ei să tot încerce, că nu-i durea nici cît un bobîrnac, măcar de şi-ar fi cîrnit nasurile din loc.
    Văzînd că viespea îşi fereşte încoace şi-ncolo pîntecul inelat şi n-are de gînd să-l înţepe, Sisoe o înălţă într-un vîrf de deget şi-o suflă, cu ciudă, să se ducă de unde a venit.
    Sfinţia-sa a pornit apoi încet mai departe, pe o alee umbrită ce se chema Drumul lui Adam.
    În cedrii cei înalţi de pe margini, îngeraşi de felurite mărimi, cu aripioare albe, se jucau zburînd care-ncotro şi ascunzîndu-se prin frunzişuri. Unii se legănau cuminţi la soare, pe crengile din vîrf; alţii, mai zglobii, s-agăţau de liane cu capul în jos şi-şi făceau vînt de la un copac la altul, ori s-alungau printre ramuri cu ţipete fragede şi uşoare. Iar cînd se întîlneau prin văzduh cîte doi mai gîlcevitori, se-nvălmăşeau grăbit, ciufulindu-şi părul bălai, şi veneau ghem pînă aproape de pămînt. Acolo se despărţeau şi zburau înapoi, în copac. Şi-n urma lor rămînea plutind cîte o pană albă, care cădea încet ca un fulg mare de omăt pe iarba întunecată.
    Sisoe ar fi vrut să treacă pe acolo nebăgat în seamă. Stătu puţin la îndoială; să meargă mai departe, ori s-apuce pe alt drum?... Dar era prea tîrziu. Un îngeraş, care se pitise de tovară-şii lui de joc între candelabrele unui castan înflorit, l-a zărit de-acolo, printre frunze. Şi-i strigă de departe, cu glas de clopoţel:
    ― Săru'mîna, sfinte Sisoe!
    Se făcu linişte, o clipă. Toţi îl căutară cu ochii... Apoi stolul întreg se năpusti asupra lui. Îl înconjurară, îl năpădiră din toate părţile:
    ― Sisoe! Sisoe! Sisoe!
    Şi era o larmă de ţipete şi-o învălmăşeală de aripi albe aşa de cumplită, că bietul Sisoe nu-şi mai vedea capul:
    ― Îndărăt, zvăpăiaţilor!... Ce tot aveţi cu mine?
    Dar ei începură s-arunce-n el cu flori, făcînd horă-n jurul lui şi petrecîndu-l cu alai:
    
    Sisoe, Sisoe,
    Văr cu tata Noe,
    Floare de trifoi,
    Fir de usturoi,
    Ia-te după noi!
    
    Sisoe se apăra cu cotul în dreptul obrazului de zburdălniciile lor; se răsucea-n loc şi se lua după cîte unul, dar nu-l putea prinde. Abia dacă a apucat să-i lipească unuia, cu picioruşe dolofane, lip! o palmă la spate, din fugă.
    ― Staţi numai, că v-arăt eu vouă!... Îngeri sunteţi voi, ori diavoli împeliţaţi?
    Un serafim care tocmai trecea-n zbor peste copaci, zărind forfota de jos, se lăsă pe pămînt, să vază ce-i. Cu aripile încă desfăcute, făcu trei sărituri lungi pe vîrful picioarelor, înainte de a se opri din iuţeala zborului. Şi aripile de azur i se alipiră delicat de-a lungul spatelui, pînă deasupra coapselor de fildeş.
    ― Linişte! strigă el, bătînd din palme. Plecaţi de-aici... Unul să nu mai văz!
    La glasul serafimului, îngerii se risipiră într-o clipă, fîlfîind în toate părţile, ca un roi de fluturi mari.
    ― Nu se poate omul să mai treacă pe nicăieri de răul lor... vorbi Sisoe către serafim, scuturîndu-şi florile de pe umeri şi iarba din păr.
    Şi nu pornise bine mai departe, cînd o veveriţă mică, care pesemne prinsese la curaj din cele ce văzuse, se coborî iute dintr-un copac, se opri drept în mijlocul cărării în două labe şi-i făcu, de departe, o reverenţă. Apoi se întoarse şi-i mai făcu una de-a-ndaratele, cu codiţa pe spate.
    Roşu de ciudă, Sisoe zvîrli cu toiagul după ea:
    ― Scîrnăvie!... Acuş te ridic de vîrful cozii şi te duc înaintea Celui preaînalt!
    Şi cum veveriţa pierise prea repede-n frunziş, lăsîndu-l încă fierbînd de mînie, sfinţia-sa luă martori copacii dimprejur pentru o îndrăzneală ca aceasta:
    ― Auzi d-ta!...
    
    *
    
    Aleea pe care apucase Sisoe dădea într-un luminiş rotund, cît o arie largă, bătătorită bine de paşi pe la margini, măcar că locul nu părea tocmai potrivit pentru plimbare.
    Acolo, drept în mijloc, sta un pom singuratic, prăpădit de bătrîneţe. Un gard de sîrmă cu ghimpi îl închidea de jur împrejur, ca să nu mai poată nimeni atinge cu piciorul, în veci de veci, iarba cea uscată de sub el, ce se vedea tăvălită straşnic în cîteva locuri...
    Acesta era mărul lui Adam, rămas aici de la începutul lumii.
    O fi fost el pe vremuri mai arătos, poate. Acum era un biet copac strîmb şi desfrunzit, ca vai de el. Dormea toată ziua. Cînd îl mişca o adiere de vînt, începea să geamă din încheieturi şi să schiaune cu glas aşa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alteori, fără pic de vînt, se trezea foşnind într-aiurea ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze cîte-i mai rămăseseră pe poale; şi parcă rîdea singur atunci, aducîndu-şi aminte de cele văzute, odată, sub crengile lui îngăduitoare...
    În jurul trunchiului uscat se vedea încolăcit un şarpe. După înfăţişare, nici ăsta nu părea a fi mai de ispravă. Era un şarpe lung şi slab din cale-afară, ca un ţîr. De bătrîn ce era, îi căzuse toţi dinţii şi-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de găină bolnavă. De demult tare trebuie să fi rămas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ţine scoarţa pomului să nu-i lunece la vale. Îşi luaseră vrăbiile nărav să-l ciugulească cu de-amănuntul de două ori pe zi, în batjocură. Şi el n-avea putere nici să mai sîsîie măcar, cum fac şerpii cei întregi la fire cînd îi zgîndăreşti; ci doar îşi încreţea pielea din jurul nasului, puţin, ca să-şi arate scîrba. Iar dacă-i venea-n minte să-şi strecoare printre buze limbuţă neagră şi despicată, ca să sperie duşmanul, rămînea de multe ori cu ea afară, atîrnată într-o parte: nu mai ştia din ce pricină a scos-o şi uita s-o mai tragă înlăuntru.
    De-o asemenea tovărăşie, copacul s-ar fi lepădat bucuros. Se săturase pînă-n gît să tot simtă pe lîngă sine o astfel de lighioană, neputincioasă şi adormită. Şi poate că şarpele s-ar fi dus bucuros să tînjească-n altă parte, că-i era şi lui lehamite de cînd tot sta acolo. Dar ce puteau face? Soarta îi legase la un loc pe vecii vecilor, căci Domnul-Dumnezeu hotărîse, în nemărginita lui bunătate, să-i păstreze viitorimii pe amîndoi, pentru aducere-aminte.
    Mărul lui Adam nu mai dădea rod. Doar la zece ani o dată dacă mai făcea şi el, acolo, cîteva mere pipernicite şi verzi, de-ţi strîngeau gura pungă de departe, numai cît te uitai la ele. Ceasuri întregi stăteau atunci sfinţii părinţi cu ochii la acele stîrpituri pădureţe, şi le lăsa gura apă, că erau doriţi de acritură. Dar nimeni nu cuteza să s-atingă de ele, fiind lucru cu primejdie; veninul lor, dulce-acru, îşi păstrase pînă astăzi virtutea de a-l împinge pe om în mare ispită... Odată, trecînd pe aici nişte binecredincioşi, zice că unul dintre ei, mai lung de mînă, ar fi îndrăznit s-apuce din treacăt, pe furiş, un măr căzut în iarbă. Şi pînă să prinză de veste sfîntul din fruntea convoiului, pînă s-alerge la el, să-l scobească cu degetul în gură ca să-i scoată bucăţica dintre dinţi, acela a-nghiţit-o nemestecată... Şi nu i-a mai trebuit alt popă! S-a scuturat ca de friguri de vreo două ori, dup-aceea a-nceput a se uita galeş, pe sub sprîncene, în jurul lui... Pe urmă s-a pornit să fluiere un cîntec de lume. Şi dintr-o dată s-au trezit cu el zberînd cît îl ţinea gura:
    
    Hai, leliţă,-n deal la vie,
    Să culegem razăchie...
    
şi alte măscări de acest fel, cum nu se mai auzise niciodată în sfîntul rai. Iar la sfîrşit a fost apucat cu atîta furie, că nu mai ştia nimeni ce să-i facă şi cum să scape de el. Dădea buzna la tovarăşi, adulmecînd grabnic şi pipăindu-l pe fiecare, încît unora le aducea mare tulburare în inimă, măcar că alţii îl scuipau şi-1 îmbrînceau cît colo. Aşa că la urmă a trebuit să-l scoată dintre ei şi să-l lege cobză pînă i-a trece harţagul ca să nu-i molipsească şi pe ceilalţi cu vremea, ori s-apuce a-i vătăma cumva. Şi astfel, mult năduf a pătimit de pe urma lui sfîntul care-l avea în pază...
    "Aşa i-a trebuit!" se gîndi Sisoe, aducîndu-şi aminte de această veche întîmplare. Cînd ai binecredincioşi pe samă, va să fii cu ochii în patru, nu să-i laşi de capul lor. Că ce ştiu ei, săracii? Dacă nu le ai grija, îndată culeg de pe jos şi bagă-n gură tot ce le cade la-ndemînă...
    Iaca, lui de pildă, nu i s-ar fi putut întîmpla una ca asta. Să fi avut el cîţiva în grijă, i-ar fi ţinut din scurt, nu aşa. Nici să s-aplece cît de cît, ca să se scarpine la vrun picior, nu i-ar fi lăsat. Le-ar fi făcut el însuşi, la nevoie, slujba aceasta. Cînd ai puţini, merge... Dar asta-i, că sfinţii cei mari nu vor să se mulţumească cu puţin; ba cîte unul mai lacom are atîta liotă de creştini pe cap, că nici să le dea apă de două ori pe zi nu mai pridideşte, necum să-l scarpine pe fiecare unde-i mănîncă...
    
    
    II. LA UN ŢINTAR...
    
    ― Facem un ţintar, frate Sisoe? răsună deodată, de la spatele lui, un glas cunoscut.
    Sisoe se întoarse, tresărind, şi dădu cu ochii de un sfînt lung şi slab, care s-apropiase fără zgomot şi se oprise la cîţiva paşi, în soare. Un anteriu prea scurt şi cam ros de molii pe la poale îi îmbrăca trupul deşirat.
    Acesta era sfîntul Avacum, poreclit Habacuc, vestit în tot raiul ca jucător neobosit de ţintar.
    ― Porumb ori fasole? întrebă el iar, uitîndu-se la Sisoe aţintit cu ochii lui verzi şi mari, din care nu clipea niciodată.
    ― Porumb... răspunse Sisoe, fără putere de împotrivire.
    Ca să nu-i dea timp să se răzgîndească, celalt scoase îndată de sub anteriu o tablă lată de lemn, pe care se vedea zugrăvită cu crida un ţintar frumos, în patru colţuri, cam şters pe alocurea de frecătură. Puse tabla jos şi-i turnă deasupra, din căuşul palmei, cele două boabe de fasole şi nouă de porumb, pe care le purta întotdeauna în buzunarul de la spate, pentru orice întîmplare. S-aşezară apoi pe iarbă amîndoi, faţă-n faţă, cu ţintarul între ei; şi după ce-i potriviră pe la colţuri şi pe la răscruci fiecare la rîndul său cîte-o boabă, începură să mute.
    Sisoe nu prea avea chef de jucat. Ţintarul era pentru el un joc prea migălos, la care nu se pricepea tocmai bine şi rămînea totdeauna bătut. Ca să nu se cheme la urmă că s-a dat prea lesne biruit, cînd venea rîndul să mute se prefăcea mai întîi că se socoate adînc... Apuca apoi bobul de porumb între două degete şi înainte de a-l aşeza în alt loc, la întîmplare, îl stupea bine pe toate părţile, ca să se lipească. Pe urmă, trăgea cu coada ochiului la Habacuc, să vază ce zice.
    ― Bre-bre-bre... se minuna acesta, ca să-i dea curaj ― straşnic le mai învîrteşti! Nimeni nu se poate pune cu sf inţia-ta la acest joc. Atîta doar că-l joci prea rar...
    Habacuc, în schimb, îl juca de cîte ori avea cu cine. Ba-1 juca şi singur uneori, că mulţi se cam fereau de el, fiind sfinţia-sa un sfînt ciudat şi nu tocmai bine văzut de cei mari. Cînd nu-şi găsea tovarăş de joc, rătăcea ca o umbră pe cărările paradisului, cercetînd, scormonind şi amirosind prin toate cotloanele, ca să-şi găsească ceva de lucru, pentru trecere de vreme. Odată a fost prins cărînd ţărînă cu o tărăboanţă, într-un loc mai ferit, unde-şi pusese de gînd să răsădească urzici. Şi a fost aspru mustrat de sf. Petru, după cuviinţă, căci în rai nu-i îngăduit nimănui să muncească, acolo fiind veşnică sărbătoare. Afară de asta, cum fusese proroc în zilele lui, Habacuc ştia să ghicească sfinţilor părinţi în palmă. Şi-i spunea fiecăruia, ca din carte, tot ce are să i se-ntîmple pînă într-o mie de ani de-acu-nainte: ba că are să-i cază un dinte din fund în acest răstimp ― dar nu-i mare pagubă, că tot nu prea avea ce face cu el; ba că peste vreo trei sute de ani, poate şi mai curînd, va primi într-o dimineaţă o veste pentru nişte vorbe rele de la unul scurt şi roşcovan, care pe din faţă i s-arată prieten, iar pe din dos îl paşte... Şi altele de acest fel, cîte-n lună şi-n soare, de-i făcea pe toţi să-l asculte cu gura căscată şi să se-nfioare pînă la rădăcina părului de prorocirile lui.
    ― Ia! făcu el într-un rînd, ridicînd un deget.
    De departe, de peste deal, s-auzeau pe undele vîntului glasur-il dulci de femeie: şi cîntau, cîntau, cîntau mironosiţele Domnului atît de fermecat că pînă şi frunzele de pe copaci încremeniseră ascultînd.
    ― Iaca şi sfîntul Pafnutie... zise într-un tîrziu Habacuc, privind într-o parte.
    Sisoe, care tocmai ducea la gură un bob de porumb, privi şi el într-acolo şi rămase aşa, cu mîna ridicată şi cu buzele ţuguiate...
    Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru ― dar tot era ceva.
    Se opri din trecere nu departe, lîngă o tufă de liliac, şi păru a sta în cumpănă o bucată de vreme. Îşi lăsă apoi binecredincioşii acolo, pe o piatră, şi se îndreptă cu pas măsurat spre cei doi tovarăşi de joc. Mergea încovoiat puţin înainte şi cam hait şi-ntr-o parte de la mijloc în sus, ca o scoabă de lemn, purtînd în mîna dreaptă o cîrjă mai înaltă decît el, cu care s-ajuta la mers...
    Neştiind ce gînduri are noul-venit, Habacuc acoperi ţintarul cu poala anteriului, încet-încet, ca să nu bage de seamă. Căci Pafnutie era ceva mai mare în grad decît ei; avea şi o aureolă mai lată, care i se vedea bine în jurul cheliei din creştet, ca marginile unei pălării fără fund, mai cu seamă cînd trecea din lumină în umbră. Aureola lui Sisoe abia se zărea, numai ca un abur subţire de argint, gata-gata să se topească de tot în văzduh. Iar a lui Habacuc, încalţe nu se mai vedea deloc, decît poate la vreme de noapte...
    ― Da' ce faceţi, sfinţiile-voastre, aici? vorbi Pafnutie cu duhul blîndeţii, oprindu-se la spatele lui Sisoe, în picioare.
    Habacuc răspunse:
    ― Iaca stăteam şi noi de vorbă... mai de una, mai de alta... 
    Pafnutie întinse atunci cîrja peste umărul lui Sisoe şi dezveli, cu grijă, ţintarul.
    ― Al cui e rîndul la mutat? întrebă iar sfinţia-sa, dînd la iveală un dinte mare şi strîmb, care-i împungea puţin buza de sus cînd ţinea gura închisă.
    Era rîndul lui Sisoe.
    ― Fă-mi plăcerea şi mută-l pe cel de colo, de la colţ... rosti noul-venit, după oarecare gîndire, arătînd cu vîrful cîrjei un bob de porumb.
    Sisoe îi făcu bucuros această plăcere. După care, Habacuc mişcă şi el îndată, în cinstea musafirului, o boabă de fasole mai mare decît celelalte şi cu picăţele roşii.
    ― Aşa. Ia mută-mi-l acuş p-ăsta de ici, de la răscruce, porunci blajin Pafnutie, lăsîndu-se pe vine la spatele lui Sisoe. Şi nu-l mai îmbăia atîta, sfinţia-ta, că doar n-are să prinză rădăcini acolo...
    Sisoe şterse de poala anteriului bobul cu pricina, fără supărare, şi-l puse la locul arătat. Dar se vedea bine că nu-i mai arde lui acum de jucat. Sta tot cu capul întors şi se uita cu jind la cei trei binecredincioşi ai lui Pafnutie. Cînd îi veni deci rîndul să mute iar, Pafnutie întinse mîna şi mută în locul lui, fără să-l mai întrebe.
    Şi astfel, încetul cu încetul, molipsindu-se şi sfinţia-sa de plăcerea jocului, îi luă locul lui Sisoe.
    
    
    În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfîntul lor, cu mîinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gînd nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie.
    Dar pînă s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, cîţi intră în împărăţia de sus.
    La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, cînd se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfînt ca acela. Văzînd însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cînte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de cîte-au tras pe pămînt, cînd se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atîta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai tîrziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gînduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămîn cu lingura-n mînă şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar cînd sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curînd, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rînduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mîine aşa, pînă ce, văzînd şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntîmplă printre ei cîte unul mai încăpăţînat care, vrînd să moară încalţe de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfîrşit să se spînzure de ciudă. Pe acela unul, văzîndu-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine pînă-n gît şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pămînt să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pămînteşti, ca să se-nveţe minte.
    Binecredincioşii sfîntului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, cînd erau în toane rele, îşi repezeau şi cîte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme.
    Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui ― era mult tare de atunci ― negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrîneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vînză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit.
    Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykoros ori pe la Torokszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pista Fe-rencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfîntul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, cînd îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atîta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el...
    Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tînăr preu-teasa, lăsîndu-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sîmbrie, ci doar aşa, din rîvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atîtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atîtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea pînă la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios.
    Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă,
    Într-un tîrziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprînceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame.
     mormăi el pe limba armenească, abia mişcînd buzele.
     se răsti ungurul.
    ― Mîncă-v-ar ciorile de pîrliţi să vă mănînce! oftă femeia, pe romîneşte, întorcîndu-se puţin mai cu spatele.
    Auzind vorbă, Sisoe se ridică de la locul lui şi veni către ei. Le potrivi mai bine baierele la gît, le netezi puţin cămeşoaiele pe la umeri şi-i şterse, pe rînd, cu basmaua la nas.
    ― Ia seama, îi strigă Pafnutie, nu le mai pune mîna pe la nas... Cel din dreapta cam are nărav de dă cu piciorul...
    ― Nu crez! se supără Sisoe. În sfinţia-ta de ce nu dă?
    ― Pe mine mă cunoaşte, răspunse Pafnutie, moale.
    Ca să-i arate că nu se teme (ce era el, să se teamă?), Sisoe se întoarse la ungur, îl apucă cu două degete de vîrful nasului, îi săltă puţin capul mai sus şi i-l suci un pic într-o parte, ca să stea drept.
    ― Vezi că n-a dat? zise el fudul.
    Îi mişcă apoi şi pe ceilalţi doi cîte puţintel, ca să-i aşeze mai bine pe piatră, cu genunchii la aceeaşi înălţime şi cu nasurile drept înainte. După care, se întoarse iarăşi la locul său.
    Dar n-avea astîmpăr. Ofta mereu, se frămînta şi se răsucea, ca pe spini.
    ― Împrumută-mi-i şi mie, sfinte Pafnutie, măcar pe-un ceas! îndrăzni el în sfîrşit, luîndu-şi inima-n dinţi.
    ― Ce să-ţi împrumut? întrebă Pafnutie într-aiurea.
    Sisoe arătă cu capul spre cei trei binecredincioşi.
    ― Dă-mi-i să fac numai două-trei ocoluri cu ei... şi ţi-i aduc îndărăt, nevătămaţi.
    ― Ba! răspunse Pafnutie, scurt. Nu ţi-i dau.
    ― Rogu-mă sfinţiei-tale...
    ― Nu ţi-i dau, că eşti stătut. Dacă ţi-i las pe mînă, într-un ceas mi-i dai gata.
    Vorbind astfel, Pafnutie îşi plecă iar ochii asupra ţintarului.
    ― Bag samă, zise el către Habacuc, cu o sprînceană mai sus şi cu alta mai jos, bag samă că această boabă de fasole nu era aici, adineaori, cînd am întors capul...
    ― Eu unul ştiu că n-am atins-o, se apără Habacuc.
    ― Trebuie s-o fi atins... că singură nu s-a ridicat de la locul ei, în două labe, ca să se mute aici.
    ― O fi lunecat, cine ştie cum... protestă iar Habacuc. Că doar nu jucăm pe parale!
    ― Urît mi-a fost mie de cînd lumea, frate Avacume, sfîntul care umblă cu şiretlicuri la ţintar. Cînd văz aşa ceva, m-apucă un fel de scîrbă la inimă şi-mi vine să mă las păgubaş. Vei face dar bunătatea, sfinţia-ta, să duci la locul său acest bob de fasole.
    ― Iaca-l duc, mormăi Hababuc. Da' nici sfînt aşa cărpănos la joc, pot să jur că n-am mai întîlnit.
    Pe cînd se împungeau ei aşa, Sisoe sta la o parte, ca şi cum n-ar fi fost acolo. Se gîndea la necazul său. Avea ochii plini de ceaţă şi-i tremura puţin buza de jos.
    ― Mă voi ruga iarăşi la Cel preamilostiv, izbucni el în sfîrşit, să-mi dea şi mie doi-trei binecredincioşi pe samă. Ori măcar unul singur, dacă nu se poate mai mulţi...
    ― Vai de pielea lui şi de mama care l-a făcut! se încreţi Habacuc.
    ― Degeaba te vei ruga, că nu se poate să-ţi dea, vorbi Pafnutie.
    ― Şi de ce să nu se poată? Oare sfinţiei-tale cum s-a putut?
    Pafnutie înălţă capul:
    ― Pentru mine s-or fi rugat cei de jos, care ne judecă pe fiecare după faptele noastre de pe pămînt, vorbi el apăsat, arătîndu-şi colţul.
    ― Şi ce fapte mari pînă pe-acolo ai făcut sfinţia-ta pe pămînt? înălţă glasul Sisoe, gata să plîngă de obidă. Oare eu nu m-am războit de-atîtea ori cu duhul cel necurat... şi cu Avestiţa, aripa Satanei, care-i şi mai rea decît el, fiind parte femeiască? Şi nu o dată, scînci el pipăindu-se, m-am ales la sfîrşit cu vînătăi şi cucuie pentru binele omenirii, care ş-acu se mai cunoaşte aici, la spate, o julitură adîncă, unde m-a ajuns cel vrăjmaş cu gheara...
    Habacuc găsi de cuviinţă să se amestece şi el în vorbă:
    ― Degeaba, oamenii nu se uită la cucuie, oamenii-s nărăviţi rău, frate Sisoe. Poţi să le-arăţi toate zgîrieturile de pe trup, că nu le pasă, şi praznic la călindar tot n-au să-ţi puie... Dar ia să te fi pogorît în mijlocul lor, să le faci minuni, să-i vindeci ― pe unul de bubă-rea, pe altul de vătămătură ― ş-ai vedea ce praznic mare, cît toate zilele, ţi-ar pune şi sfinţiei-tale la călindar... Pafnutie îşi arătă iar dintele:
    ― Apoi vezi, nici asta nu se mai poate de-acum, vorbi el. Toate sărbătorile cele mari au fost prinse de alţii... gata, s-a isprăvit! care-a apucat a se chivernisi de la început, bine de bine. Care nu, rămîne mofluz pe vecii vecilor. În vremea de azi nu se mai fac sărbători.
    ― S-avem iertare, sfinte Pafnutie, sări Habacuc. Oare n-ai la ştiinţă sfinţia-ta că cei de pe pămînt scormonesc şi alte sărbători, pe lîngă cele vechi?
    ― Vorbe! răspunse Pafnutie.
    Dar Sisoe înălţă capul şi se dădu mai aproape:
    ― Ce spui, frate? Mai fac oamenii sărbători?
    ― Se vede că sfinţiile-voastre trăiţi pe altă lume..., urmă Habacuc, uitîndu-se la ei cam pieziş. N-aţi auzit oare că-n vremea din urmă fiecare norod şi-a făcut obicei de-şi rînduieşte la călindar cîte-o sărbătoare nouă-nouţă, care n-a mai fost de cînd lumea?
    ― Lasă asta, mormăi Pafnutie. Asta-i altă căciulă.
    ― Ba-i tot aia, întări Habacuc. Creştinii nu mai vor să muncească, asta-i. Şi s-au pus pe făcut sărbători. Niciodată n-au fost mai credincioşi şi mai cu frica lui Dumnezeu decît în zilele noastre. Şi tot adaugă cîte-o sărbătoare nouă la călindar ― uneori mai des, alteori mai rar, după cum îi apucă...
    ― Ce vorbeşti, frate Habacuc? izbucni Sisoe, neputînd să mai rabde. Şi sărbătorile astea nou-nouţe, le ţin oare creştinii ca şi pe celelalte?
    ― Ba încă cum! Pe cele proaspete le cinsteşte norodul întreg, cu trîmbiţe şi cu tobe, mai tare decît pe cele vechi...
    ― Cu trîmbiţe şi cu tobe! se minună Sisoe aiurit. De unde-ai aflat sfinţia-ta una ca asta?
    ― De la binecredincioşi. Dac-ai intra şi sfinţia-ta mai des în vorbă cu dînşii, ai auzi şi alte lucruri, care de care mai minunate...
    Sisoe întoarse fără voie capul spre cei trei binecredincioşi de pe piatră.
    ― Nu te uita la ăştia, că-s tîmpiţi! îi zise Habacuc, urmărindu-i privirea. Habar n-au ce-i pe lume. Cînd vom merge la trapeză, am să-ţi arăt eu unul, venit abia de-o săptămînă pe la noi... unul slăbănog şi cu nasul mare. Zice c-a fost salamagiu la o fabrică de mezeluri s-a postit nouă ani de scîrbă, tot umblînd cu maţe şi cu carne de cal...
    ― Phi! făcu Pafnutie scîrbit, scuipînd într-o parte. Eu unul nu I-aş fi primit în rai.
    ― Păi cum să nu-l primeşti, dac-a postit omul nouă ani? îi întoarse vorba Habacuc. Atunci, încalţe, să închidem porţile raiului şi să nu mai primim pe nimeni! Să dăm de ştire oamenilor că degeaba mai ţin posturi... Cu acela să stai de vorbă sfinţia-ta, sfîrşi el întorcîndu-se la Sisoe, dacă vrei să ştii cam ce se lucrează în zilele noastre pe pămînt...
    Tulburat adînc de cele auzite, Sisoe rămase cîtăva vreme cu ochii aţintiţi la chelia din creştetul sfîntului Pafnutie. O rază piezişă aprindea în luciul acelei sfinte chelii un soare mic, cît o picătură de argint viu, dar Sisoe nu-l vedea. Asemeni acelui strop de foc, în ochii lui de safir licărea scînteia pe care i-o aprinseră în suflet cuvintele lui Habacuc.
    Deodată, se ridică în picioare. În mintea lui încolţise un gînd, se zămislise un plan. Cu sprîncenele încreţite de o mare hotărîre, îşi netezi încet anteriul, scuturînd cu dosul degetelor firele de iarbă uscată de pe poale, şi se ploconi spre tovarăşi:
    ― Apoi... mai rămîneţi cu bine, sfinţiile-voastre, zise el.
    ― Da-ncotro, frate Sisoe? întrebă Habacuc.
    Dar Sisoe îşi luase toiagul la subsuoară şi se depărta grăbit, fără să mai privească îndărăt.
    După plecarea lui Sisoe, cei doi tovarăşi rămaşi pe loc începură să dea semne de nelinişte. Trăgeau cu urechea, ridicau mereu capul şi se uitau împrejur, fără pricină.
    În jurul lor, însă, era linişte şi pace. Poieniţa luminoasă îi adăpostea între perdele de frunzişuri ca-ntr-un cuib mare de verdeaţă. O căprioară subţire, înaltă-n picioare, veni într-un rînd să pască tufiţele de rozmarin şi de levănţică mănăstirească din preajma lor. O urmărise cu ochi de fosfor şi cu mlădieri de şarpe prin ierburi înalte o panteră gălbuie, stropită peste tot cu puchiţei negri; dar numai aşa, din joacă, fără nici un gînd rău... Pe cărarea din cealaltă margine, trecură mai tîrziu şase căţei îmbrăcaţi în catifele, trăgînd după ei un cărucior de argint, în care dormea un înger sugaci, cu pumnişorii la gură. Şi de sub tufişurile din stînga, ieşiră o clipă la iveală, în soare, două pisici verzi, poleite cu aur.
    Dar sfinţii erau obişnuiţi cu asemenea arătări paradisiace, într-un loc singuratic ca acela.
    ― Oare ce s-o fi întîmplat? întrebă Pafnutie în sfîrşit, ridicîndu-se deodată-n picioare.
    Zărise printr-o spărtură de frunziş pe sfinţii Mochie şi Farnachie trecînd în goană, unul după altul, cu pletele-n vînt. Habacuc se ridică de asemenea şi privi în urma lor. Din partea cealaltă răsări şi sfîntul Pintilie cel gros, dînd din mîini şi strigînd către ei de departe:
    ― Auzit-aţi vestea, fraţilor?... Sisoe se pogoară pe pămînt!
    Cei doi rămaseră cu gurile căscate.
    ― Cine ţi-a spus? De unde ştii?
    ― Tot raiul ştie şi vorbeşte, gîfîi Pintilie.
    ― Nu se poate.
    ― Ba, iacă, se poate... Că s-a înfăţişat înaintea Domnului-Dumnezeu, ş-atîta s-a rugat, că s-a înduplecat Cel preamilostiv şi i-a dat slobozenie să se pogoare între oameni... ba cică i-ar fi dat şi putere să facă minuni pe pămînt! urmă Pintilie într-o întinsoare, privindu-i speriat.
    ― Mare-i minunea ta, Doamne! cuvîntă pe gînduri Pafnutie.
    ― Iacă, pun rămăşag cu oricine că numai pozne o să facă, adăugă iute Habacuc.
    ― Încalţe, să-i fi dat pe careva din noi să-l călăuzească, vorbi încet Pafnutie, dînd la iveală dintele întreg. Că pe pămînt sunt multe răutăţi şi ispite...
    ― Sunt mai întîi felurite feluri de mîncări grase, care de care mai sărată şi mai pipărată, zise Habacuc, lingîndu-şi buzele.
    ― Toate cu carne! întări Pafnutie, scîrbit.
    ― Este şi rachiu, adăugă Habacuc, privindu-i ţintă.
    Şi ceilalţi doi înghiţiră-n sec fără voie, ca şi cum ar fi simţit aidoma în fundul gîtlejului arsura băuturii blestemate.
    ― Sunt şi muieri de cele vii..., gemu Pintilie cel roşcovan, cu dinţii strînşi, uitîndu-se crunt la un vîrf de buruiană din faţa lui. Şi cîteşitrei se cutremurară la auzul acestui cuvînt de ruşine şi se uitară unul la altul, spăimîntaţi.
    Pe cînd vorbeau ei astfel, o ţarcă sprintenă, zărind dintr-un vîrf de copac tabla cu grăunţe rămasă în iarbă, s-apropiase pe furiş şi-ncepuse a alege cu pliscul boabele de porumb dintre cele de fasole, înghiţindu-le cu mare iuţeală, una după alta. Habacuc dădu fără veste cu ochii de ea.
    ― Hîş, cobaie! răcni el, înălţînd în lături braţele lui slabe şi lungi, cu mîneci ferfeniţite.
    
    *
    
    În vremea asta, în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, înconjurat de sfinţi şi mare gloată de binecre-dincioşi, înălţînd psalm după psalm şi meşteşugite cîntări de laudă întru slava Celui preaînalt, Sisoe se pregătea de lungă călătorie.
    
    
    III. SISOE SE POGOARĂ PE PĂMÎNT
    
    A doua zi dimineaţa, Sisoe se pogorî cu hîrzobul din cer, pe vîrful unui munte înalt.
    De-acolo ar fi putut cuprinde cu ochii toate întinderile lumii, dacă piscul acelui munte n-ar fi fost pururi ascuns în nouri ca să nu poată vedea nimeni de jos cele ce se întîmplă pe-acolo, pe sus: mai joacă o horă de iele, mai pogoară din cer cîte-un sfînt... ce nevoie să ştie oamenii tot? Dar asta-i, că nici de-acolo, din mijlocul acelor neguri posomorîte, dacă te uitai în jos nu prea se vedea mare lucru. Zadarnic se ispiti deci Sisoe să zărească ceva, măcar cît de cît, mai departe de vîrful nasului, ca să ştie spre care parte a lumii să pornească. Dibuind prin ceaţă, ca un om lipsit de vedere, făcu cîţiva paşi încoace şi-ncolo, de-ncercare; dar îndată ajunse la o margine şi se trase îndărăt, spăimîntat, simţind că era gata să purceadă-n prăpastie.
    "Aceasta numai pe pămînt este cu putinţă, cugetă el îngrozit, să stai cu prăpastia lîngă tine şi să n-o vezi..."
    Faţă cu asemenea primejdie, despre care în cer nici pomeneală nu putea fi, Sisoe socoti mai cu cale să rămîie nemişcat, pînă ce lucrurile s-or alege la vreun fel. Se lăsă deci binişor la pămînt şi s-aşeză pe vîrful muntelui, turceşte. Şi ca să nu stea degeaba acolo, înălţă spre cer o cîntare de laude, potrivită cu starea lui de acum:
    
    Şi iată, şi iată,
    Pe vîrful muntelui ne-am aşezat...
    
    Dar nourii tot nu se risipeau şi întunericul alb al ceţii rămînea mereu neclintit în jurul său, ca un zid.
    "Trebuie să fac o minune, se gîndi la urmă Sisoe, că altfel nu-i chip..."
    Îşi luă deci inima-n dinţi şi se ridică iar în picioare, cu frică, stînd copăcel. Apoi înălţă toiagul deasupra capului şi făcu, larg, semnul crucii în văzduh.
    Grămezile de neguri de la picioarele sale începură atunci a se desface, încet-încet, drept în două. Prin spărtura adîncă dintre ele Sisoe îşi afundă privirile, cu faţa luminată de mare nădejde. Dar fruntea i se posomorî curînd şi buza de jos i se lăsă a pagubă, semn că inima lui nu se prea bucura de cele ce-i vedeau ochii... Numai rîpi şi prăpăstii, numai tancuri goale de piatră şi coaste de munţi, zbîrlite, cu brazi înfipţi pe povîrnişuri... Şi nici ţipenie de om pe nicăieri.
    "Mare pricopseală!" se gîndi Sisoe, pufnind pe nas... Ce era să caute prin asemenea pustii locuri un sfînt mare şi iubitor de oameni ca dînsul?
    Se întoarse deci cu spatele şi înălţă toiagul spre partea dimpotrivă, ca să vază şi într-acolo cam ce putea fi...
    Nici în partea asta nu era cine ştie ce. Tot singurătăţi şi prăpăstii, tot munţi fioroşi, sculaţi în picioare, cu spinări de cremene pustie şi întunecime de brazi pe coaste.
    Sisoe ridică a treia oară toiagul, spre miazăzi. Şi norii, crăpînd încet, îi lăsară acum vederii minunată privelişte, care s-adîncea în limpezirea văzduhului pînă cine ştie unde, la marginea pămîntului... Văile se deschideau, munţii mari se tupilau ― şi cît cuprindeai cu ochii, numai locuri largi şi desfătate, numai coline şi cîmpii înverzite, cu argint de ape lucind în bătaia soarelui. Şi sate albe risipite pe sub dealuri... şi, departe-departe, în pîcla şesului, ca o grămăjoară de licăriri mărunte ― oraşul...
    Dînd cu ochii pentru întîia oară de sălaşurile pămîntenilor, Sisoe s-aplecă grăbit şi luă o piatră-n gură; dar cum soarele îi venea în ochi, sfinţia-sa strănută de trei ori în şir şi zvîrli pietricica din gură cît colo.
    ― Atîta pagubă! făcu Sisoe, vesel, uitîndu-se după ea. Mai sunt pietre prin aceste locuri...
    Şi fără a mai sta la gînduri, porni şi el într-acolo, spre miazăzi, ca şi cum însuşi Cel preaînţelept i-ar fi arătat prin acest semn dumnezeiesc spre care parte a lumii să-şi îndrepte pasul.
    Multă vreme rătăci Sisoe, prin liniştea şi singurătatea acelor înălţimi pustii, căţărat de stînci ca o capră, ocolind rîpi şi măsurînd cu ochii fundurile de prăpăstii.
    Dar coborîşul nu era tocmai uşor pentru un sfînt ca el, obişnuit a călca numai pe loc întins şi neted ca-n palmă. Degeaba se trudea acum să păşească domol şi măsurat, cum se cuvine unei feţe bisericeşti, că mergea tot hurducat şi anapoda, parcă I-ar fi îmbrîncit mereu cineva de la spate.
    ― Asta numai pe pămînt se poate vedea... bodogăni el iar, gata să-şi piardă cumpăna.
    Şi iată că, la un povîrniş mai repezit, picioarele sfinţiei-sale îi lunecară înainte, amîndouă odată, fără putere de împotrivire. Sisoe se lăsă pe moale ― şi se duse de-a săniuşul pînă cine ştie unde, într-un pîlc de ferigi uscate, unde se opri din cădere cu părul vîlvoi şi cu anteriul suflecat pe spate. Tot acolo, la capătul drumului, genunchiul sfinţiei-sale întîlni din nebăgare de seamă un colţ de stîncă, ieşit din pămînt.
    O durere cumplită, cu furnici, îi amorţi îndată piciorul întreg, pînă la gleznă. Ghemuit asupră-şi cu buzele strînse şi ochii înlăcrimaţi, ca şi cum ar fi mîncat o ceapă crudă, Sisoe începu a se strîmba fel şi chip la buruienile din preajmă, ţinîndu-şi cu amîndouă mîinile genunchiul vătămat, ca pe o scumpă comoară.
    Apoi, stînd încă în capul oaselor, se uită cu obidă împrejur şi suferinţa îl făcu să cîrtească împotriva acestei rînduieli pămînteşti:
    "Ce-a fi gîndit oare Cel-de-sus, întru a sa nemărginită înţelepciune, de-a grămădit pe-aici atîtea stînci şi-a ţuguiat astfel pămîntul pînă-n slava cerului? De ce să fi sculat el oare aşa, drept în picioare, aceste locuri pustii şi amărîte? Şi ce nevoie să fi fost, pînă pe-acolo, să răscolească de sub pămînt atîtea pietre şi să le samene-n calea omului, pe toate cu colţii-n sus, ca să-i vatăme trupul şi să-i zdrelească mădularele? Rău o fi, nu zic ba, adăugă el aducîndu-şi aminte de rînduiala din sfîntul rai, să trăieşti în vecii vecilor fără să te mai doară nimica; dar nici aşa, să-ţi sară ochii din cap şi să nu mai ştii pe ce lume te afli de usturime, iară nu mi se pare lucru tocmai cu cale..."
    Gîndind astfel, se ridică şchiopătînd şi-şi luă toiagul zvîrlit cît colo, între ferigi. Şi după ce-şi frecă iar genunchiul cu palma, porni încet mai departe.
    
    *
    
    Stîncile piscului rămîneau tot mai sus, în urma lui.
    Dar peste creştetul lor neclintit, începu a se înălţa de la o vreme în două labe un nour mare şi posomorît, şi a creşte pe nesimţite, cuprinzînd o jumătate de cer.
    Văzduhul se întuneca văzînd cu ochii. În curînd s-auzi într-o margine şi carul sfîntului Ilie, huruind peste genuni.
    Şi norul cel negru creştea mereu şi se tot bulbuca, se tot lungea spre el într-acoace, venind încet asupră-i cît un munte; iar cînd ajunse drept deasupra, clipi cu mînie dintr-un fulger şi slobozi un trăsnet.
    ― De capu-ţi! făcu Sisoe necăjit.
    La această vorbă necugetată, alte două tunete lungi, cu hopuri, îi răspunseră din slavă. Şi numaidecît nourul cel întunecat, care se cunoştea cît de colo că-i burduf de apă, începu să scuture asupra lui o ploaie repezită şi mare-n bob cît aluna.
    Sisoe simţea cum i se lipeşte anteriul de spate, peste cămaşa udă. Neputînd să mai rabde şi această ocară, sfinţia-sa înălţă la urmă toiagul şi rosti cu mînie Tatăl nostru în gînd...
    Ploaia se opri atunci, ca la poruncă; tunetul se depărtă pînă la marginea lumii, bombănind; şi nourul cel vrăjmaş începu a se trage la o parte, ruşinat, pitindu-se tot mai jos îndărătul munţilor, ca şi cum l-ar fi sorbit pămîntul.
    Cînd soarele străluci din nou, Sisoe se trezi deasupra unei pajişti prăvălite care începea de sub picioarele sale şi cădea pînă jos, sclipitoare şi înflorită ca un patrafir de vlădică, pe pieptul stîncos al muntelui. Sfinţia-sa porni într-acolo fără zăbavă şi-ncepu iar să coboare. Dar nu mai cobora de-a dreptul, ci tot de-a coasta şi cu pază mare, ca să nu-şi ia vînt cumva şi să purceadă iar de-a săniuşul tocmai acum, cînd începea să-i fie lumea mai dragă.
    
    
    În curînd ajunse la un capăt de plai, care cobora în clină uşoară pînă la marginea pădurilor de brad.
    De o parte şi de alta, culmea verde se prăvălea în văi prăpăstioase şi întunecate; dar înaintea lui s-aşternea tăpşan întins, cu frăgezimi de ierburi fără prihană, abia desprinse din beteala ploii şi din moliciunea aburoasă a ceţii. Pîlcuri de ienuperi pitici umbreau pe margini strălucirea acelor păşuni înalte. Fuioare de argint subţire se distrămau în soare, deasupra lor. Încolo, nici urmă de fiinţă pămînteană, în nici o parte.
    Dar într-un loc, Sisoe se opri şi ridică din iarbă, pe lîngă o tulpiniţă de smirdar înflorit, cîteva boabe lucioase şi negre, ca de mătănii călugăreşti. Le ţinu în palmă o vreme şi le cercetă cu luare-aminte, pe toate părţile; sfărîmînd apoi una între degete, o duse la nas. Şi înţelese la urmă că, nu de multă vreme, trebuie să fi trecut prin partea locului o turmă de mioare.
    "Ori, poate, niscai capre...", cugetă el, încruntat. Căci de pe acele semne mărunte se cunoaşte bine numai atîta, că nu putea fi vorba de vaci.
    Un lătrat de cîine s-auzi atunci dintr-o parte, peste liniştea poienii.
    Sisoe tresări. Era cel dintîi glas pămîntean care ajungea la urechea sfinţiei-sale... Undeva, mai la vale, după vreo perdea de brazi, ori pe altă faţă a poienii, se găsea pesemne un sălaş de ciobani.
    Fiind însă abia pogorît din cer, Sisoe nu-şi luase încă trup şi înfăţişare potrivită cu lumea celor de jos. Făptura lui cerească, făcută dintr-o plămadă străvezie ca lumina şi ca vîntul, nu se îngroşase încă destul în atingerea cu ţărîna; şi astfel sfinţia-sa putea să meargă acum în picioare prin lumina zilei, fără ca ochii celor de pe pămînt să-l poată zări.
    Dar cîinii nu văd numai cu ochii. Din mila Celui-de-sus, care are grijă de toate, ei văd şi cu nasul. Deci unul dintre dulăii tolăniţi pe lîngă acea stînă, întorcînd din întîmplare botul spre partea de unde venea Sisoe şi primind pe adierea văzduhului o pudoare necunoscută, se ridică deodată-n picioare şi rămase cu nările aţintite într-acolo...
    ― Parcă se zăreşte ceva... mîrîi el către tovarăşi, cu nasul pe sus, închizînd ochii ca să vadă mai bine. Şi dintr-o dată începu să latre şi se repezi la deal, stîrnindu-i şi pe ceilalţi în urma lui.
    Într-o clipă se înşirară toţi de-a lungul poienii, alergînd fiecare după putere.
    Ajunşi în dreptul lui Sisoe, cîinii se opriră nedumeriţi. Lătraseră ei pîn-acum la tot felul de dihănii, la lup şi la urs, la vulpe şi la bursuc, ba chiar şi la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese încă prilej pînă acum să se dea la o arătare sfîntă, de pe cealaltă lume, ca aceasta... Ce putea să fie? De pe miros, nu semăna cu nimic ştiut şi cunoscut. O fi fost vrun sfînt picat din cer odată cu ploaia dimineţii ― ori poate un strigoi fătat de bezna pămîntului şi rătăcit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea şti. Se opriră deci roată împrejur şi începură a arunca-n el, de departe, cu lătrături.
    După toate semnele, vătaful lor părea să fie un dulău bătrîn, mare-n trup şi negru-roşcat la păr, cu urechile sfîrtecate de lup şi cu urme albicioase de muşcături pe bot. Sprijinit cu tărie pe labe, sta-n mijlocul celorlalţi arătîndu-şi mereu capul mare pe deasupra lor. Şi lătra rar şi gros, ca din butoi ― parcă trăgea cu tunul:
    ― Hum!... Hum, hum!... Hum!...
    În rînd cu el s-aţineau alţi doi, tineri şi mai leşietici la păr. Amîndoi aveau coada tăiată; le rămăsese numai cîte-un ciot. Erau fraţi gemeni, se vede, feciorii celui bătrîn, că nu prea se depărtau de lîngă el şi-i ţineau isonul pe rînd, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gît cîte-un urlet lung şi ascuţit, pe care se înşirau lătrăturile ca nişte gogoloaie pe sfoară. Cînd tăcea unul, începea celalt; rar se nimerea să latre amîndoi odată. Prin faţa acestora se frămînta ca de ceasul morţii un cotei tărcat, de neam prost, c-un pămătuf de laţe albe-n vîrful cozii. Lătra cu sughiţuri şi se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gît; se oprea atunci cu botul în pămînt şi icnea din pîntec, căscînd gura pînă la urechi, gata să-şi lepede maţele-n iarbă... Şi mai era printre ei încă o cotarlă de acest soi, care-ncepuse a năpîrli: din părul cel vechi îi rămăsese doar o fîşie de lînă murdară de-a lungul spinării şi, pe pulpa dindărăt, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boală, că-i pierise glasul de tot. Lătra răguşit, în şoaptă ― nu se-nţelegea bine ce spune:
    ― Chiaf, chiaf!
    Şi se repezea mereu la tovarăşi, ca să-i dea şi lui pas să grăiască; dar nimeni nu-l băga în seamă.
    Cu nădejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n faţa lor nemişcat şi-i urmărea din ochi, aşteptînd să vadă: ce-au de gînd să mai facă?
    ― Ară, drace, ară...
    Crezuse la-nceput, cînd i-a zărit alergînd de departe, că vin să-i ureze bun sosit pe pămînt şi să se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine că treaba era pusă mai degrabă pe sfadă. Îl ocărau din toate părţile pe limba lor şi-l întrebau: ce caută acolo? Şi toţi erau porniţi cu duşmănie asupra lui, măcar că nu le făcuse nimica. Numai un căţălandru prostuţ, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arăta parcă mai puţin vrăjmaş la inimă. Alergase şi el acolo, ca la o petrecere, hămăind cu vrednicie, fără să ştie despre ce-i vorba. Şe oprise la trei paşi în dreptul lui Sisoe ― ş-acum lătra mîrîit, cu trăgăneli în glas, şi se prefăcea uneori că se uită-n altă parte... dar trăgea cu coada ochiului, să vadă dacă nu-i răspunde şi sfinţia-sa ceva. Iar la urmă, văzînd că nu se mai întîmplă nimica nou, se lăsă de-a binelea pe coadă şi-ncepu a clămpăni cu dinţii prin păr, după purici.
    De la o vreme se mai potoliră şi ceilalţi, parcă; dar cum făcea Sisoe o mişcare să plece, îndată se porneau iar, pe toate glasurile, tăindu-i calea; şi după o rînduială rămasă din strămoşi, pe cînd unii îl ţineau de vorbă pe din faţă, alţii se furişau pe la spate, să încerce dacă nu l-ar putea apuca, din fugă, măcar de poala anteriului.
    Şi iată, cînd s-aştepta mai puţin, sfinţia-sa simţi deodată o arsură la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuţit. Se răsuci, c-un răcnet de spaimă, ridicînd toiagul prea tîrziu...
    La spatele lui se găsea doar o căţea, vînătă şi slabă, pe care n-o băgase-n seamă pîn-atunci. Era fătată de curînd pesemne, că-i sticleau ochii-n cap de vrăjmăşie, ca la un lup. Lătra încleştat, arătîndu-şi colţii pînă la gingii ― şi tot ea se văicărea, cu mustrări jalnice-n glas, de-ai fi zis că Sisoe trebuie s-o fi bătut de moarte cîndva ori să-i fi gîtuit pîn-acum, cu mîna lui, trei rînduri de căţei.
    "Şi doar acu mă vede-ntîia oară în viaţă... cotîrla dracului!" cugetă el, amărît şi scîrbit din cale-afară.
    Cu cîinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziş spre pădure. I se părea că toţi munţii dimprejur latră la el. Şi nu-i venea a crede că se va mai putea mîntui vreodată de această osîndă a lui Dumnezeu. "Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi linişte, îşi zicea el, nici în cer, nici pe pămînt. Sus, cîntă şi zbiară binecredincioşii pînă te năucesc de cap; jos, te latră cîinii, de-ţi vine să fugi încotro vezi cu ochii. Şi nu se ştie bine care din aceste două urgii este mai cumplită..."
    Dar la marginea pădurii, cîinii începură să-l părăsească, unul după altul.
    Se-ntorceau la stînă, mîndri, cu coada pe sus, făcînd popasuri scurte pe lîngă pietre şi hîrjonindu-se între ei. Numai căţeaua cea slabă îl mai urmări o bucată, ca o muscă rea de care nu poţi scăpa, ca să-l vadă unde intră şi să-i cunoască vizuinea.
    
    *
    
    Sisoe se găsi la urmă singur, în liniştea pădurii înalte de brad.
    Mergea acum încet, cu nasul în pămînt, trezind sub picioare un foşnet singuratic prin frunzele uscate. Începea să-i fie lehamite de viaţa de pe pămînt; îl bătea gîndul să lase toate baltă şi să se-ntoarcă în rai de unde a venit.
    Dar cînd se gîndea ce zaiafet i-ar face sfinţii părinţi, văzîndu-l că se întoarce aşa degrabă şi fără nici o ispravă, şi cu ce alai l-ar primi diavolii de îngeri chiar de la poartă, i se făcea negru înaintea ochilor. Nu! Mai bine să le rabde pe toate pînă la sfîrşit, chiar dacă ar fi să se întoarcă la urmă tot fără praznic la călindar, cum a plecat.
    Cu acest gînd, se opri lîngă un buştean căzut, ca să-şi puie la muşcătură o foaie lată de podbal, bună de leac; simţea trebuinţă să-şi mai răcorească puţin şi zgîrieturile dobîndite mai la deal ― căci toată partea dindărăt a sfinţiei-sale era plină acum de usturimi şi fierbinţeli.
    Ar fi putut el să facă o minune să le vindece uşor, c-un singur cuvînt, dac-ar fi vrut. Dar îşi aducea aminte de sfatul ce i-a fost dat la plecare sfîntul Mavrichie cel înţelept, cu privire la minuni. Acest sfînt preaînvăţat avea slăbiciune să alcătuiască, pentru trecere de vreme în rai, fel de fel de bucoavne mărunte, despre te miri ce şi mai nimic. Şi la plecare îi arătase şi lui una, pe care sta scris cu slove mari de mînă: Despre făcutul minunilor, cuprinzînd sfaturi şi învăţături pentru folosinţa sfinţilor părinţi, ca să le slujească la o nevoie. (Binecredincioşii cei de rînd n-aveau a se uita într-însa, căci nu era de nasul lor.) Şi scria acolo aşa, că acela ce a primit de la Dumnezeu această putere, mai presus de fire, trebuieşte cu străşnicie a se feri să nu facă niciodată o minune în folosul său, căci altfel i se va lua darul. Aşijderea, ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu şi să folosească oamenilor, minunea se cere făcută numai acolo unde va fi lume multă adunată la un loc, nu pe pustii locuri sau în păduri, bunăoară cum ar fi pe aici.
    De acea bucoavnă îşi aducea aminte Sisoe acum, stînd cinchit lîngă buştean, cu nasul în pămînt şi cu anteriul ridicat la spate pînă sus. Şi-i părea rău că n-o ceruse împrumut. Poate că i-ar fi dat-o.
    "Noroc că nu-i nimeni p-aici să mă vază...", îşi zise el la urmă, privind împrejur bucuros că poate să-şi cerceteze fără martori goliciunea înroşită de nevoi. Căci după atîtea necazuri şi suferinţe, făptura lui cerească începuse acum a se cunoaşte, mijindu-se şi vederii puţin, printre copaci, nu numai de pe miros.
    O cinteză nevăzută începu să strige atunci, dintr-un vîrf de brad, risipind licăriri de sunet în umbra verde a pădurii:
    ― Ţi-vic! Ţi-vie!... pi-ca, pi-ca, pi-ca... piţ-piţ-piţ!
    Sisoe înălţă urechea, s-asculte de unde vine acel glas picurat. Dar nu mai auzi nimic, decît şuietul vîntului în cetini.
    Întorcînd capul apoi, sfinţia-sa dădu cu ochii de o ciupercă mare şi albă, pe care n-o zărise încă; sta ploştită acolo, chiar la spatele său, între frunze, şi se uita cu luare-aminte în sus.
    ― Ce te mai uiţi şi tu ca o proastă? o înfruntă el, întorcîndu-se îndată cu faţa.
    Şi dacă văzu că aici nu era chip, se ridică şi porni iar, să-şi caute un loc mai potrivit.
    Se opri nu departe, la o margine de rîpă, deasupra unei văgăuni căscate între ziduri prăpăstioase de piatră. Peste vîrful brazilor înfipţi în povîrnişul de sub el, s-auzea, din fund, răcnet de pîrău.
    Sisoe înţelese că apa ce se zbătea acolo, într-o încleştare de stînci, trebuia să se împreuneze odată şi-odată mai jos cu rîul cel din vale, pe care-l zărea de aici ocolind într-un arc de argint satul risipit la poalele muntelui, departe.
    Supărarea îi trecu ca prin minune.
    Călăuzit de acel glas de apă care-i suna îndelung în cale, cînd mai tare, cînd mai încet, ca un cîntec pustiu al singurătăţii, sfinţia-sa se ridică şi porni la vale după pîrău, neştiut de nimeni, prin această împărăţie a urşilor, de-a curmezişul desimilor de brădet.
    La mijlocul unei coaste cu zmeurişuri încîlcite, zăbovi într-un rînd o vreme, să-şi răcorească puţin gura cu bobite trandafirii de zmeură. Era linişte. Numai bîzîitul ţînţarilor ţesea fire subţiri împrejurul lui. Pe cînd se ospăta astfel, auzi deodată un glas gros mormăind: parcă vorbea cineva singur, da' cuvintele nu se desluşeau bine. Sisoe făcu cîţiva paşi într-acolo, să vază cine poate fi. Un foşnet mare izbucni din dosul unor tufărişuri. Şi drept în faţa sfinţiei-sale se ridică în două labe, bălăbănind din cap, o namilă de urs cît toate zilele. Purta pe piept un ştergar alb, ca să nu-şi mînjească blana, pesemne, cu zamă de zmeură; şi venea spre Sisoe cu labele atîrnînd, ca şi cum l-ar fi poftit pe sfinţia-sa la o trîntă dreaptă.
    ― Cată-ţi treaba, dihanie! îi vorbi Sisoe liniştit. Nu te burzului la mine, că eu nu-s ce crezi tu...
    După care îi întoarse spatele şi porni grabnic pe coastă-n jos, fără a mai privi îndărăt; şi s-aşternu iar la drum, coborînd întruna, cu inima plină de nerăbdare s-ajungă mai curînd între oameni.
    
    *
    
    Era soarele-n crucea amiezii, cînd Sisoe ajunse la marginea din sus a satului, între livezi.
    Rîul trecea limpede pe sub sălcii, ca o adiere de vînt. Nimeni nu se vedea în preajmă.
    Dar după ce făcu un cot, în lumina mare, sfinţia-sa rămase cu ochii aţintiţi şi cu gura căscată...
    Mai jos, pe malul dimpotrivă, înălbea pînza la marginea apei ― o femeie.
    O femeie adevărată, în carne şi oase, nu o arătare străvezie de pe cealaltă lume; o femeie tînără, cu ochi şi cu sprîncene... şi cu toate cele cîte trebuie la o femeie, nu o vedenie uscată şi firavă, tunsă ca vai de capul ei şi vîrîtă într-un sac pînă la gît, ca arătările cele fioroase din sfîntul rai.
    Sisoe se opri în dreptul ei şi se lăsă jos pe o piatră, cu mîinile împreunate peste genunchi, ca să privească în voie această minune a lui Dumnezeu, cum nu mai e alta pe pămînt.
    Înclinată uşor din mijloc, cu cămaşa albă despicată la sîn într-o parte şi cu catrinţa roşie prinsă-n şold, femeia lăsa pînza să se desfăşoare-n voia apei pînă departe; o aducea apoi, val după val, pe un bolovan mare de la picioarele ei şi-o bătea cu un mai de lemn, împroşcînd stropi de soare împrejur.
    La spatele ei, pe prundişul uscat, se vedeau alte două fîşii înguste de pînză, întinse la soare. Iar mai încolo, păştea iarba dintre pietre ― o vacă.
    Cînd vaca s-apropia prea tare de pînză, femeia se-ntorcea şi arunca după ea cu bulgări:
    ― Ni, boală!
    Îşi netezea apoi cu dosul mîinii şuviţele de pe frunte şi furişa spre Sisoe o privire ageră, pe sub sprîncene.
    La urmă, neputînd să rabde, se îndreptă din mijloc şi-i strigă peste apă:
    ― Da' ce părinte, n-ai mai văzut fomeie?
    Rîul vîjîia însă prea tare între ei, şi Sisoe n-auzi ce-i spune. Văzîndu-l că nu se dă dus, femeia îşi lăsă atunci pînza pe piatră şi intră în apă, să treacă spre el. Unda limpede îi cuprinse îndată picioarele, pînă mai sus de glezne, unde pulpele încep să fie mai albe; şi pe măsură ce apa creştea, catrinţa şi ia se ridicau şi ele tot mai sus, deasupra genunchilor...
    ― Vrei să treci rîul, părinte? întrebă ea ieşind, în sfîrşit, pe mal. De unde vii, sfinţia-ta?
    Sisoe arătă, cu capul, spre vîrful muntelui. De-acolo venise.
    ― Eh! că doar n-ăi fi picat din cer..., zîmbi femeia, aruncînd o privire-n treacăt spre piscul vioriu şi spre poienile cele înalte de sub el, care se zăreau d-aici printre nouri ca nălucirea unor ostroave din basm, oglindite deasupra lumii în văzduh.
    ― A venit apa mare şi ne-a luat iar puntea, lua-o-ar ciorile! urmă ea, văzînd că nu primeşte răspuns. N-ai pe unde trece îmbrăcat. Da' mi-oi face eu pomană să te trec în spate, dacă vrei, că poate mi-i citi şi sfinţia-ta, vreodată, un acatist pentru iertarea păcatelor...
    Vorbind aşa, se-ntoarse cu spatele şi s-aplecă puţin de mijloc:
    ― Hai... hopa! îl îndemnă ea, peste umăr.
    Sisoe stătu oarecum la îndoială. Îi cuprinse la urmă grumazul cu braţele şi i se aburcă în spate, unde rămase nemişcat cu genunchii sprijiniţi de şoldurile ei pietroase.
    Şi apa viorie începu numaidecît să cînte pe sub ei, rîzînd şi gîlgîind printre pietre de voie bună.
    
    
    Cînd vaca de pe mal zări în mijlocul rîului o arătare aşa de ciudată, jumătate popă, jumătate femeie, se opri din păscut şi holbă ochii într-acolo. Apoi dintr-o dată îşi înălţă coada drept în sus, ca o lumînare, şi-o luă la fugă spre sat.
    La jumătatea drumului se opri să mai privească o dată îndărăt, cu coada bîrzoi... Şi încredinţată pe deplin acum că lucru curat nu poate fi, porni iar în goană, printre garduri şi peste hîrtoape, să ducă veste-n sat despre arătarea cumplită ce i s-au făcut la marginea apei.
    
    
    IV. SISOE ÎNCEPE SĂ FACĂ MINUNI...
    
    Popa Niţă tocmai ieşise-n curte să spargă un dovleac la scroafă, cînd intră pe poartă dascălul Ghiţă Pitac, cîntăreţ la strana cea mare şi om de-ncredere al sfinţiei-sale.
    ― Ce-i, Pitac?
    După obiceiul său, dascălul nu prea se grăbi să răspundă. Ca să mai prindă suflet, se şterse întîi cu basmaua la nas şi pe faţă; apoi se uită cu luare-aminte la dovleacul din braţele popii şi scuipă într-o parte.
    ― Dandana mare, părinte..., începu el pe nas, că era cam fornăit la vorbă. Ce e nu e bine.
    ― Ne-a picat iar protopopul? se-ncruntă popa.
    ― Nu, altă pacoste...
    Sfinţia-sa ar fi vrut să afle dintr-o dată cum stă lucrul. Dar scroafa n-avea astîmpăr. Stîrnită de dovleac, înălţa rîtul spre el şi grohăia mereu, cerîndu-şi partea. Popa Niţă o împinse cu piciorul:
    ― Ho, că nu dau turcii!
    Era o scroafă tînără, încălţată în glod uscat pînă la genunchi, cu păr de cînepă pe spinare şi cu belciug în nas. Pitac o privi îngăduitor şi scuipă iar într-o parte, aşteptînd să-i vie rîndul.
    ― S-a iscat în sat un călugăr venetic ― urmă el ― un batist, un inochintist, ori dracu ştie ce-o fi fiind. A tras la casa Zoiţei lui Alexe Mînjoc din capul satului şi, cică, s-a pus pe făcut minuni.
    ― Pe făcut... ce?
    ― Minuni.
    La auzul unui cuvînt aşa de neaşteptat, popa Niţă rămase cu ochii holbaţi şi cu gura căscată.
    ― Vorbeşte mai tare, bre omule! se răsti el apoi, supărat, pe cînd scroafa grohăia tot mai ascuţit. Ce fel de minuni? Ori ai început să baţi cîmpii...
    ― Minuni ca toate minunile! zbieră Pitac. N-am văzut cu ochii, da' am auzit. Zice c-a vindecat pe Lina Todiresei, care-o aduse mă-sa astă-iarnă la sfinţia-ta să-i citeşti de ducă-se-pe-pustii... de era să moară de tot după aia, c-a apucat-o şi mai rău năbădăile... Şi pe Ilinca lui Pavel, care i-a intrat astă-vară un şarpe-n burtă, cînd s-a culcat la soare cu gura căscată. Şi pe Floarea lui Ţîmboacă, a de fugise acu doi ani cu Ionică, feciorul lui Năstase Pîrlogea din Căpăţîneni... cînd n-a vrut baba s-o primească-n casă, de zicea c-a asmuţit cîinii după ea şi-a apucat-o cu dinţii de-un picior...
    ― De care picior? întrebă popa, cam într-aiurea.
    Dar nu s-auzea mai nimic, căci scroafa îşi pierduse de tot răbdarea. Pentru ea, daraverea cu călugărul ca şi cum n-ar fi fost. Cu ochii după dovleac, se jeluia amarnic pe toate tonurile, ba-1 îmboldea pe sfinţia-sa şi cu rîtul uneori pe la genunchi ca să-i aducă aminte, să n-o mai dea aşa uitării, că-i păcat.
    ― Zice că s-a dus la el şi moş Sandu Turlacu, socrul lui Ilie Farasulea din Gura-Văii, urmă Pitac, să-l vindece de nevoile bătrîneţii, că era căzut de tot... Ş-acu, cică umblă moşneagul ca un buhai pe uliţile satului, cu mînile-n şolduri şi cu căciula pe-o sprînceană, de nu mai poate trece nici o muiere de răul lui...
    ― Vorbeşte, bre omule, mai tărişor! se rugă popa, venind mai aproape. Parcă n-ai mîncat de trei zile...
    ― Hai? răcni Pitac, cu mîna pîlnie la ureche.
    Sfinţia-sa îşi pierdu răbdarea:
    ― Am mai ţinut eu lighioane pe lîngă casă, vorbi el roşu de mînie, da' scroafă îndrăcită ca asta nici că s-a mai pomenit. Nu te lasă, bre, cînd îi abate ei, s-auzi măcar o vorbă, mînca-o-ar lupii!
    Şi văzînd că iar îl îmboldeşte între genunchi, mai să-l ia pe sus, popa Niţă, scos din fire, ridică dovleacul într-o mînă şi i-l trînti cu sete în cap.
    Izbită fără veste drept în creştet, cînd s-aştepta mai puţin la una ca asta, scroafa se răsuci o dată în loc şi-şi pierdu graiul cîteva clipe. Se lăsă apoi pe picioarele dindărăt şi, luînd martori cerul şi pămîntul la această nelegiuire din partea stăpînului său, începu a slobozi din trîmbiţa rîtului nişte plîngeri aşa de cumplite, că toţi cîinii de prin împrejurimi săriră arşi de prin cotloanele lor şi năvăliră-n uliţă, încredinţaţi c-a intrat ursul în sat ori vine sfîrşitul lumii, alta nu poate fi.
    ― Halal ison! vorbi dascălul, privind-o cu jind. Parcă-i maşina de la trin...
    Dar popa Niţă îşi astupase urechile şi fugise în casă, de unde se ivi în curînd trăgîndu-şi giubeaua pe-o mînecă şi se-ndreptă cu grăbire spre poartă:
    ― Hai acolo, la faţa locului, să vedem şi noi ce şi cum... Cu giubeaua fîlfîind, sfinţia-sa porni în goană pe linia satului la deal; şi călca aşa de amarnic că dascălul, om moale din fire, abia se mai ţinea din urma lui.
    ― Zice că-l cheamă Sisoe, încercă Pitac iar să lege vorba, ca să-i mai întîrzie puţin mersul. Şi cică vine de-a dreptul din rai...
    ― Vine... din raiul mîni-sa! mormăi popa-n barbă, fără a-şi domoli pasul.
    
    *
    
    La casa Zoiţei din deal, ograda plină de lume; mai cu seamă femei, că bărbaţii erau duşi care-ncotro, la muncă.
    Vreo două îi ziseră "săru' mîna", din vîrful buzelor. Altele se-mboldiră în urma lui cu cotul:
    ― Să ştii, fă, c-o să fie nuntă...
    Popa Niţă îşi făcu drum printre ele, posomorît. Cînd ajunse-n tindă, îşi aruncă ochii din treacăt spre un pat învelit cu rogojină, unde se vedeau rînduiţi colaci de casă, ulcele acoperite la gură, străchini cu ouă şi alte bunătăţi.
    ― Hm! făcu sfinţia-sa cu înţeles.
    În odaia din dreapta, s-auzea vorbă. Deschizînd uşa la perete, popa aruncă o privire aprigă înăuntru, pe cînd femeile se-ngră-mădeau la spatele lui.
    ― Da' ce faci acolo, cuvioase? întrebă el cu glas tare, fără să treacă pragul.
    În fundul odăii, sub icoane, Sisoe sta cu mîinile împreunate pe creştetul unei babe îngenuncheate la picioarele sale. Întorcînd capul şi zărind faţa bisericească, sfîntul aşteptă ca noul-venit să-l recunoască de asemenea şi să-i ceară blagoslovenie, ca unuia mai mare. Dar popa îl privea aspru ― şi nici gînd să-i sărute poala anteriului, cum era de aşteptat.
    "Între ai tăi ai fost şi-ai tăi nu te-au cunoscut...", vorbi Sisoe în pildă, întorcîndu-şi faţa de la el.
    ― Lasă asta! i-o reteză popa, scurt. Mie să-mi spui doar atîta: cam ce făceai acolo sfinţia-ta?
    Sisoe nu găsi de cuviinţă să-i răspundă.
    ― Iaca se ruga şi el pentru amărîta asta lipsită de vedere, îndrăzni să grăiască atunci o femeie din grămadă, arătînd spre baba de la picioarele sfîntului.
    ― Nu te-am întrebat pe tine! se răsti popa, mînios. Ce mi te vîri în vorbă, ca musca-n coada calului?
    ― Sfinţia-lui face minuni..., găsi de cuviinţă să adauge, cu glas spăsit, alta.
    ― Minuni?... se miră popa Niţă, fără a-ntoarce capul. Şi cu ce drept vii sfinţia-ta să faci minuni în parohia mea? ridică el deodată glasul, către Sisoe. Ai vreo îndreptare de la Mitropolie, ceva?... Ia spune-mi şi mie: cu a cui învoire ai pornit cuvioşia-ta astfel, să faci minuni pe la casele oamenilor?
    ― Cu învoirea Celui preaînalt, răspunse Sisoe plin de mîndrie, carele este mai mare decît voi toţi şi decît Mitropolia. El însuşi mi-a dat dezlegare să purced pe pămînt pentru binele oamenilor, pogorîndu-mă din rai.
    ― Din rai! rîse popa, acru. Văzutu-l-a cineva, raiul, cu ochii? Ia să nu-mi umbli mie cu baliverne d-astea, că eu nu-s muiere, la mine nu se prinde! Şi să faci bunătate să nu mai strici capul poporanilor mei cu asemenea poveşti, ci să te cărăbăneşti cît mai repede de la noi, dacă nu vrei să dai de dracu.
    ― Acum şi-n vecii vecilor amin! întări Pitac, lungind gîtul peste umerii femeilor.
    ― Auzi acolo, pufni iar popa cu mînie, din rai! Din care rai? La această năvală de cuvinte fără noimă, Sisoe nu mai ştia ce
    să răspundă.
    ― Lasă, părinte, săru'mîna..., ce-ai cu el? sări atunci iarăşi cu gura, în apărarea lui Sisoe, o femeie de la spate... Lasă-l să se oploşească şi el p-aci, pe la noi, dacă ni l-a trimis Dumnezeu... că doar nu-ţi ia nimic din tainul sfinţiei-tale!
    ― S-avem şi noi un sfînt în sat, că nu strică, întări alta. Mai rebegeşte o vită, mai se bolnăveşte un copil... ce-ai cu el?
    ― Voi, proastelor, să tăceţi, se răsti popa, fierbînd. Ce ştiţi voi? Ducă-se la păcatele, de unde-a venit, să facă minuni pe unde-a mai făcut. Cum nimeri el, din rai, tocmai în parohia mea?
    ― Lasă-l, părintele! se rugă atunci cu glas pierit şi baba de la picioarele lui Sisoe ― lasă-l să isprăvească barem ce-a început...
    Şi-i tremurau mîinile de slăbiciune, şi i se umpluse ochii cei orbi de lacrimi, căci se temea să nu plece sfîntul tocmai acum şi s-o lase cu minunea neisprăvită.
    ― Ba să-şi ia catrafusele şi să plece îndată, porunci popa neînduplecat.
    Dar Sisoe nici gînd n-avea de plecare. Mîndru că-i luau femeile partea, îşi puse mîna pe creştetul babei şi-o îndemna să îngenuncheze iar la picioarele sale.
    ― Aşa ţi-i vorba? strigă popa, cătrănit la obraz de mînie. Bine! Lasă c-avem noi ac de cojocul tău...
    Şi fără a mai închide uşa în urma lui, coborî cu paşi mari în ogradă, de unde porni iar în goană pe uliţă-n jos, urmat cît colea de Pitac, care se ţinea după el ca umbra.
    Ajunşi în dreptul primăriei, îşi domoli puţin pasul, gata să se oprească; dar aducîndu-şi aminte că are cu primarul o daraveră, pentru nişte buruieni de zarzavaturi pe care le cam stricase scroafa sfinţiei-sale, cîrni la stînga şi nu se mai opri pînă la jandarmerie, unde intră pe uşă înfierbîntat şi posomorît, să schimbe cîteva vorbe în taină cu domnul şef.
    
    *
    
    După plecarea popii, femeile se îngrămădiră iar la uşă, dînd năvală care să intre mai întîi. Simţeau ele, pesemne, că sfîntul ăsta n-are să prea facă mulţi purici în satul lor.
    ― Hai odată, mătuşă, strigă una prin crăpătura uşii, tot n-ai mai isprăvit?
    ― Ai pus gabja pe sfinţia-lui şi nu te mai dai dusă de-acolo, parc-ar fi uns cu miere.
    ― Ia lăsaţi-o-n pace, soro, să-i tihnească şi ei minunea, săraca! Dacă v-ar face şi vouă cineva aşa, v-ar plăcea?
    ― Da' ce-i mai trebuie vedere acu, la bătrîneţe? N-a văzut ea destule, cît era tînără...
    Femeia de gazdă îşi făcu drum înăuntru, chip să mai deretece cîte ceva prin casă. Trăgînd cu coada ochiului spre babă, o văzu cum clipeşte des şi parcă se uită-n juru-i ca omul care-a ieşit din întuneric adînc la lumina zilei.
    ― Da' ce, mătuşă, nu cumva ai început a zări cîte-oleacă?
    ― Da, măiculiţă..., minunea lui Dumnezeu..., parcă-ncep a vedea! răspunse baba privind împrejur, ca de pe altă lume. Bodaproste! Iaca, te văz pe tine... şi pe sfinţia-lui, Maica Precista să-l răsplătească... Iaca şi icoanele... şi patul... şi uite colo, pe gard, şi nădragii lui bărbat'tău..., bodaproste!
    Vorbind aşa, începu a-şi face cruci peste cruci în faţa icoanelor. La urmă, îşi vîrî mîna-n sîn şi scoase de-acolo, de lîngă pielea-i zbîrcită şi pămîntie, cîteva smochine mucegăite, înşirate pe băţ, şi le puse cu sfiiciune pe colţul mesei, drept mulţumită.
    Sisoe aruncă o privire piezişă spre acele boloştine dulci, de care-i era acru sufletul pe lumea cealaltă, şi numai cît le vedea, îl şi apuca un soi de leşuială; dar se stăpîni şi tăcu, înghiţind în sec.
    ― Ti, cum am uitat, uita-m-ar moartea! făcu gazda, lovindu-se cu mîna peste gură. Sfinţia-ta ăi fi flămînzit, biet, după atîtea minuni cîte le-ai făcut pe inima goală...
    Şi fără a mai aştepta răspuns, se repezi pînă-n tindă, de unde se întoarse cu o strachină smălţuită, o lingură de lemn şi un clondir verde, astupat la gură cu un cocean de porumb.
    ― Da' ce-ai acolo, în clondir? întrebă Sisoe, bănuitor.
    ― Ia un pic de lapte dulce, ca să-ţi mai ţii inima pînă una-alta.
    ― Lapte? strigă roşu de mînie. Ia-l d-aci, să nu-l văz! Pentru asta m-am pogorît eu din cer pe pămînt?
    ― Nu te supăra, părinte, păcatele mele! făcu gazda speriată. Iaca, îl duc îndărăt dacă nu-ţi place. S-or mai fi găsind, ele, şi altele la o casă de om gospodar...
    Şi ieşind iar în tindă, între femei:
    ― Nu-i mai aduceţi lapte, soro! vorbi ea, cu ciudă. Nu-i mai aduceţi lapte, că vi-l toarnă-n cap. Nu-ş' ce-o fi avînd cu laptele...
    ― Pesemne c-o fi ţinînd post...
    ― Ori i-o fi poftind inima la altceva, la acritură, la sărătură, mai ştii?
    ― Cu d-astea nu mai face el minuni... Mai bine să-i dăm nişte jumări cu slănină ori cu fasole, să mai prinză putere, sărăcuţul. S-atunci să vedeţi voi minuni!
    Nu multă vreme după acest sfat, Sisoe sta la masă în faţa unui talger cu jumări aurii şi-a unei străchini pline cu murături, muşcînd cu mare poftă ba dintr-un ardei de cei lungi, care-i frigea gura şi-l făcea să sufle printre buze, ba din cîte-o pătlăgică verde, care pocnea împroşcînd în juru-i zeamă şi seminţe.
    Şi cu gura plină vorbea către femei:
    ― Afară de aceste murături, mie nu-mi trebuie altă răsplată decît să mă pomeniţi şi să-mi puneţi şi mie un praznic la călindar...
    ― Da' parcă n-ai sfinţia-ta zi la călindar pe la-nceputul lunii lui iunie? zise o femeie lungă şi ofilită, care fiind soţia dascălului Pitac, se pricepea la asemenea daraveri bisericeşti.
    ― Aceea nu-i ziua mea, vorbi Sisoe amărît. E ziua lui Sisoe cel mare, carele numai la nume samănă cu mine, dar e altul...
    Pe cînd vorbea astfel, înfruptîndu-se din bunătăţile la care rîvnise atîta amar de vreme, se auziră în tindă paşi grei de cizmă şi-n uşă se ivi un flăcăuandru îndesat şi lat în spate, cu capela pe-o sprînceană şi cu puşca pe umăr.
    ― Aici stă popa care face minuni? întrebă el.
    Femeile întoarseră spre noul-sosit priviri ascuţite şi bănuitoare:
    ― M-da... da' ce-ai cu el?
    ― Eu n-am nimic. Da' m-a trimis domnu şef să-l poftesc pînă la secţie, că zice că i-a venit pofta să-i facă şi lui o minune.
    ― Ba să-şi mai puie pofta-n cui domnu şef, zise o femeie. Că-i sfîntul nostru, şi nu te lăsăm să ni-l iei.
    ― Zău? Da' cine sunteţi voi?
    ― Cine, necine, nu te lăsăm ― şi gata.
    ― Ba să faceţi bine să vă daţi la o parte, cînd zic. Nu cumva vreţi să vă-ncontraţi cu mine?
    ― Nu vă puneţi, fă, cu stăpînirea! vorbi atunci o femeie mai potolită, făcîndu-şi loc printre celelalte. Nu vă puneţi cu stăpînirea, că-i mai rău. Las' să-l ia, dacă are poruncă ― ce-o să-i facă? Sfînt nu e? Face o minune şi scapă...
    
    *
    
    Sisoe mergea prin mijlocul uliţii, fără teamă, cu jandarmul alături, în fruntea alaiului de copii şi femei care-l petreceau şi-l căinau, parcă l-ar fi dus la groapă:
    ― S-a pogorît din rai, sărăcuţul de el, şi uite peste ce-a dat!
    ― Oare o să-l ţină mult acolo, ori o să-l ducă încotrova?
    ― Un' să-l ducă?
    ― Ei, unde?! La oraş.
    ― La oraş? Da' ce, n-au ăia destui doftori şi moaşe pentru ei, ce le mai trebuie să se bucure la sfîntul nostru? Auzi acolo! Ei de toate, şi noi nimic! Doftor nu, moaşă nu, sfînt nu... numai jandari şi priceptori! Ce fel de dreptate-i asta?
    
    *
    
    Cînd intră Sisoe în cancelaria postului, domnul şef sta răsturnat pe spătarul unui scaun, cu un picior pe masă şi cu altul la dracu-n praznic.
    ― Dumnealui e popa care face minuni? întrebă el pe jandarm.
    ― Da, să trăiţi!
    ― Cum te cheamă, taică părinte? întrebă domnia-sa, măsurîndu-i pe Sisoe din ochi.
    ― Sisoe mă cheamă, răspunse sfîntul.
    ― Hm, frumos nume. Se cunoaşte că nu ţi l-a dat naşul la botez, că ţi l-ai ales singur cînd te-ai tuns călugăr. Sisoe... şi mai cum?
    ― Sisoe, ş-atît. Cum să mă mai cheme?
    Domnul şef părea în toane bune ş-avea chef de vorbă.
    ― Apăi, să vezi, sfinţia-ta, zise el răsucindu-şi mustaţa, noi suntem aşa un fel de oameni, care nu ne mulţumim numai cu atîta. Uite, vezi? Pe mine, care va să zică, mă cheamă Traian. Dar îmi mai zice şi Dumitraş, cu voia sfinţiei-tale. Iar pe băietanul ăsta, care te-a adus încoace, e drept că-l cheamă Nică din botez; da-l mai cheamă şi A Catrinei, dacă te uiţi bine la livretul lui. Iar pe dumnealui de colo, de-afară, care se zgîieşte la noi pe geam, ca la panoramă, este foarte adevărat că-l cheamă Ghiţă; da' asta-i, că-l cheamă şi Pitac... dacă n-oi ieşi cumva la el acuş, să-l fac să uite cum îl cheamă! Ai înţeles, taică părinte?
    Sisoe însă nu dădea semne să fi înţeles.
    ― De unde vii, sfinţia-ta? întrebă atunci şeful, schimbînd tonul. Atîta lucru trebuie să fi ştiind, ca s-avem şi noi ce scrie colea, la raport, şi să te trimitem la urmă, adică de unde-ai venit.
    ― Să mă trimiteţi de unde-am venit?... vorbi rar Sisoe. Asta nu se poate.
    
    
    
    
    Din volumul
    SCRISORI FĂRĂ ADRESĂ
    
    
    DOMNIA LUI CIUBĂR-VODĂ
    
    La mînăstirea Neamţului, unde-mi petreceam vara mai demult, am descoperit odată în podul unei chilii manuscriptul unui cronicar necunoscut, Oprea Caţă logofătul, care aduce cîteva precizări şi date nouă cu privire la originea şi viaţa vechiului domnitor moldovan Ciubăr-vodă. Socotind că aceste însemnări nu pot fi lipsite de interes, ci vor folosi specialiştilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească, iară pre cele bune să le urmeze şi să se îndirepteze, cum aşa de frumos zice Simion Dascălul, plagiind fără jenă pre vornicul Ureche, cu multă rîvnă am căutat a descifra manuscriptul lui Caţă şi, unde nu s-a putut, alta nu era decît să împlinesc de la mine golul şi să împreunez poveştile cum m-a tăiat capul, ca să fie bine. Iar dacă rău am făcut, scociorască altul podurile mînăstireşti să afle alt manuscript mai de crezare şi să facă mai bine.
    Iată acum şi cuprinsul acelor hîrţoage:
    
    PREDOSLOVIE
    
    Mulţi au nevoit, unii de la alţii chizmind, de au scris rîndul şi povestea domnilor Ţării Moldovii, iară de domnia acestui Ciubăr-vodă, nice Evstratie logofătul, nice Misail călugărul, nice letopiseţul cel latinesc mai nimica nu scrie, fără cît numai dumnealui Grigore Ureche vornicul tare pre scurt însămnează. Care dacă am văzut că lipsesc poveştile, cum au fost începătura şi domnia acestui Ciubăr-vodă, fecior den ţoale străine lui Alexandru-vodă cel Bătrîn, socotit-am ca să nu lăsăm acest lucru nesăvîrşit la vremea lui, să nu spue nepoţii şi mai vîrtos cronicarii altora limbi că nu am fost rîvnitori a scrie ale noastre, ce ne-am trecut ţenchiul pre acest pămînt asămine herelor şi dobitoacelor celor proaste şi necuvîntătoare.
    Drept aceea şi eu, care sunt între cei păcătoşi Oprea Caţă logofăt, cercînd şi alte izvoade străine cum şi vorbe den bătrîni neputincioşi, cu agiutoriu de la Dumnezeu tîmplîndu-se de am aflat şi un izvod neştiut, rămas de la dumnealui Toader Cîrneciu dascălul, carele mai pre larg şi mai deschis tinde poveştile, cu mare nevoinţă le-am lipit la un loc, potrivind vremea şi anii, după cum toate pre rînd careşi la locul său mai înainte se va arăta.
    
    DE AMESTECĂTURILE CARE AU FOST ÎN ŢARA MOLDOVII, DUPĂ MOARTEA LUI ALEXANDRU-VODĂ CEL BĂTRÎN
    
    De la Alexanru-vodă cel Bătrîn rămîind patru feciori cu cununie, cum şi alţii cam destui pre de laturi, au stătut întăiu la domnie Iliaş-vodă, fiu-său cel mai mare. Şi chemîndu-l pre acesta Ilie, nice nu s-ar hi căzut să stea prea mult în scaunul ţării, ce îndată s-au rădicat asupra lui cu oaste fratele-său mai mic, Ştefan, carele l-au biruit pre Ilie, de i-au căutat a fugi la Ţara Leşască.
    De acii, întorcîndu-se Iliaş-vodă cu agiutor de oaste, s-au lovit a doua oară cu Ştefan-vodă la Dărmăneşti, în anul 6942, fevruarie 2, luni în săptămîna albă. Ce hiind începutul săptămînii, nu i-au mers lui Ilie, că iară l-au biruit Ştefan-vodă.
    Şi ştiindu-se Iliaş-vodă căzut gios, nu pierdu nădejdea, ci de iznoavă strînse oaste şi, intrînd în ţară după un an, s-au lovit cu frate-său la Podraga, martie în 8 zile. Ce nărocul lui cel prost iară I-au lăsat la sminteală, că hiind săptămîna babei şi lapoviţă tiutinderea, au rebegit caii cei gingaşi ai leşilor şi au pierdut Iliaş-vodă războiul, de i-au căutat a se întoarce iară la Ţara Leşască.
    Nu după multă vreme, s-au ispitit Ilie încă o dată şi viind cu oaste în anul 6943, avgust în 5 zile, s-au lovit cu Ştefan-vodă la Pipereşti, într-o vineri. Ce hiind zi de post, iară au mîncat Iliaş-vodă bătaie.
    Care văzînd acestea Ştefan-vodă despre partea frăţine-său, că bine nu se curăţia de dînsul şi iară venea cu oaste asupra lui, că-l făcuse tobă den bătăi şi tot nimica nu i-au slujit, socotit-au Ştefan-vodă să-l ia cu bine şi cu vorbă bună, măcar că-i era frate. Şi aşa, l-au pohtit să vie la împăcăciune să se împartă cu domnia, giuruindu-se pre Maica Precista şi pre toţi sfinţii părinţi că nimica rău nu-i va face, numai să vie. Iară dacă s-au încrezut Ilie şi au venit, nimica rău nu i-au făcut Ştefan-vodă, fără numai cît i-au scos ochii şi i-au tăiat nasul.
    După care îndatăşi au înălţat Ştefan-vodă biserică mare în tîrg la Piatra, pre numele sfîntului mare prooroc Ilie, carea se vede şi pînă astăzi.
    Rădicatu-s-au atunci de iznoavă Roman, feciorul lui Iliaş-vodă, carele văzînd la unchiu-său Ştefan atîta cuvioşie şi rîvnă bisericească n-au mai putut răbda, ce s-au vorovit cu o samă de curteni şi, prinzîndu-l, i-au tăiat capul.
    Ce cumuşi era ţara plină de fii, de unchi şi de nepoţi domneşti, nice Roman-vodă n-au hălăduit mult în scaun de răul lui Petru-vodă, care şi el au fost alungat mai apoi în Ţara Ungurească de Bogdan-vodă, tot un fecior den zămislirea mai cu încongiur a lui Alexandru-vodă cel Bătrîn.
    
    
    NAKAZANIE, ADECĂ ÎNVĂŢĂTURĂ SĂU CERTAREA CELOR MARI
    
    Cată acum, cititoriule, şi vezi cîtă vrajbă şi amestecături în biată Ţara Moldovii, căci că domnul ei Alexandru cel Bun, în tinereţele lui, nu şi-au păzit pohvala lui domnească cum se cade a se purtare craii, împăraţii şi domnii, în podoabe şi în obicee de cinste, ce pre unde au mas, preste tot au odrăslit. Că domnul, măcar că-i tot om ca fieştecarele, dacă-i holteiu au ba, cît nu-i lîngă doamna lui va să-şi păstreze hirea şi să rabde, că doară nu crapă dentr-atîta. Iară dacă nu poate, ertată hie-mi vorba proastă, mai cu cale-i a se rîncăci. Place-i lui domnia, alţii încă nu o ar lepăda, şi aşa cine n-ar pohti să domnească, vrednic a se îndemna numai la huzur? Iară acela ce-i e voia să asculte atîta norod de un singur om, trebuieşte cu chibzuinţă şi cu popreală den spre partea lumească a se feri. Ce chiar de s-au tîmplat să greşască cu vreo muiere, nime nu-l taie să spue că au fost cu adevărat, nice să mărturisască despre acela prunc că-i den osul lui, că aceasta singur Dumnezeu ştie. Ce mai curînd se poate tîmpla să hie den oameni proşti, carii mai vrednici decît domnul lor sunt la asămine treabă.
    
    DE DOMNIA LUI CIUBĂR-VODĂ, CUM AU FOST DE AU AGIUNS DE AU FOST DOMN
    
    Deci întorcîndu-se Petru-vodă cu agiutor de oaste de la Ioan Huniad, craiul Ţării Ungureşti, zic să fie venit cu el şi un oare-carele Ciupor, mai mare preste unguri. Iară cînd Huniad şi-au întors mila lui de la Petru-vodă, zic să fie rămas acel Ciupor singur stăpîn la domnia Moldovii. De la care apoi cei proşti au făcut Ciubăr-vodă, pre limba ţării.
    Ce toate sunt basne şi scornituri, iară adevărul cum au fost, într-alt chip se arată.
    Scrie letopiseţul nostru cest moldovenesc, ales Toader Cîrneciu dascălul, această poveste, de zice că într-o vreme la atîta agiunsese ţara, au fără domn, au să priimească la domnie pre Alixăndrel, feciorul lui Iliaş-vodă, carele trăia la curtea lui Cazimir, craiul leşesc.
    Ce Alixăndrel nevrîstnic şi mucos hiind, numai 14 ai, strînsu-s-au boierii şi ţara de s-au sfătuit pre cineşi vor alege să pue domn. Şi se mierau boierii, cum vor face? Că pre obiceiul ţărăi, nu se cădea altuia să dea domnia, fără carele nu vrea hi sămînţă de domn. Şi iscodind unul de la altul, aflatu-s-au Coste logofăt şi Onciul, şi Andronic, şi alţii, de au mărturisit, cum să fie mărs mai demult Alexandru-vodă la vînătoare, în tinereţele lui, şi au mas o noapte în tîrgul Hîrlăului, la casa unui Ciubăr negustor, carele lipsia de acasă, că îndestula den ciubere toată Ţara de Gios. Deci muierea aceluia zlubavă şi ră de muscă hiind, iară domnul tînăr şi gata la orice vreme, nu s-au îndărăptat de la cele tinereşti meşteşuguri, ce toată noaptea au stătut lîngă dînsa, ba şi mai aproape. După care, împlinindu-se şepte luni, au den hiclenie muierească, au poate fi cu adevărat, născut-au Ciubăroaia prunc bărbătesc şi i-au pus nume Alexandru, în pilda tătîne-său.
    Şi aşa pre acesta aflîndu-l şi adeverindu-l boierii că-i den osul lui Alexandru-vodă cel Bătrîn, cu toţii l-au rădicat domn, văleatul 6957 de la facerea lumii, iară de la Hristos 1449, dechemvrie în 8 zile.
    Şi i-au zis Ciubăr-vodă.
    
    DE ÎNCEPUTUL DOMNIEI ŞI SFÎRŞITUL UNOR BOIERI, CARII AU UNELTIT ÎMPOTRIVA LUI CIUBĂR-VODÎ
    
    Deci dacă s-au văzut luminat în cinstea domniei, multe rîvnind şi nevoind spre cele de folos, îndată s-au apucat Ciubăr-vodă a-şi curăţi ţara de fraţi şi de nepoţi, pre unii tăind iară pre alţii chiorînd de amîndoi ochii, cum i se cade a se purtare unui domn înţelept cu cimotiile sale mai de aproape, de se cunoştea că nimica nu s-au depărtat den obiceiul ţărăi.
    Nice de carte era prost, că ştia să-şi scrie numele întreg ca un grămătic. Iară la băutură nu pre lezne avea potrivnic. Numai cît era cam burduhos la trup şi cam tomnatec holteiu, de îmbla tot cu ochii după giupănesele boierilor şi nimica nu isprăvia.
    Ce atunci, între tulburatele acelea vremi, nu s-au rădicat bine în scaun Ciubăr-vodă, cînd o samă den boierii cei mari, cu Bolborici stolnicul şi Scămoşilă şi Burtea jicnicerul, înţelegînd la ce stă lucrul, că şi-au aflat stăpîn, vorvitu-s-au în taină şi unul de la altul cercînd sfat, s-au agiuns în cuvinte cu Sfrijiciorski, caşteleanul de Smîrc, cum să năzuiască la stăpîne-său, craiul leşesc, să-l aducă pre Alixăndrel-vodă în scaun.
    Care nu trebuia altă bucurie lui Ciubăr-vodă de începutul domniei, decît să amiroase cum aceia îl lucrează pre la spate şi voru să-l scoată den ţară.
    Deci auzind Ciubăr-vodă despre uneltirile lor, au tăcut şi nimica n-au zis. Şi răpezind străjile într-o noapte, pre toţi i-au rădicat de la aşternut, de lîngă giupănesele lor, pre carii nice nu i-au mai scos a doua zi la Divan, ce îndatăşi fără giudeţ le-au tăiat capul, ― de unde chiar atunci s-au tras acelora moartea. Grabnic lucru au fost, că unii dentr-înşii, neîmbrăcaţi şi somnoroşi cum i-au apucat, rămăind fără cap la vreme de noapte, nice nu le-au venit să crează că poate fi cu adevărat. Ce, cu adevărat au fost. După care, mustrîndu-i oarece măria-sa, le-au cuvîntat într-acesta chip:
    ― Voi, răilor şi mişăilor! Cînd oare vă veţi sătura, întru a voastră nesecată lăcomie şi neastîmpărată deşărtăciune, să îmbiaţi tot cu uneltiri ascunse şi să hicleniţi pre domnul vostru cel viteaz şi înţelept, pre carele nu voi, ce numai singur Dumnezeu l-au rînduit în scaun? Mult oare v-aţi socotit pentru binele norodului de la care mîncaţi pită, să-i aduceţi bucurie de oşti străine în ţară? Iacă, în loc să-mi tăiaţi voi mie capul, mai bine că l-am tăiat eu pre al vostru, cum scrie la Sfînta Scriptură, de zice: "Unde dai şi unde crapă". Iară ce zic eu acmu, să auză şi alţii şi să ia aminte, că aşa voiu scurta de capul lor pre toţi aceia carii vor mai cuteza să şi-l rădice împotriva domniei mele. Aceasta-i.
    Şi alte vorbe proaste aşijdere au grăit atunci Ciubăr-vodă, ce nu se cădea să spue unor boieri mari ca aceia, măcar că erau morţi. Cît s-au cunoscut îndată inima lui, că iubeşte mai mult pre norodul cel de rînd, iară pre boieri îi asupreşte cu batgiocuri. Care văzînd boierii aşa, socotit-au că poate n-a hi acest Ciubăr cu adevărat den osul lui Alexandru-vodă cel Bătrîn, cum s-au amăgit a crede la început. Ce acmu totuna era, odraslă de domn au ba, că sta înfipt cu tărie în scaunul ţării şi nimica nu-i mai puteau face.
    Şi pînă la sfîrşitul domniei sale nime n-au mai îndrăznit să-l sape, nice s-au mai ispitit careva să se culce neîmbrăcat la vreme de noapte; ce aşa, cu toate straiele s-au culcat de frica lui, ca să hie gata la orice nevoie.
    
    DE O STEA MARE CU COADĂ, CE S-AU IVIT PRE CERIU ÎN VREMEA LUI CIUBĂR-VODĂ
    
    În zilele acestui Ciubăr-vodă, la cursul anilor 6958, martie la Blagoviştenie, ivitu-s-au pre ceriu stea mare cu coadă, căreia îi zic latinii cometa, adecă măturoiu. Şi lungă era şi hioroasă foarte, începîndu-se dentr-o stea deasupra hanului Mînzulesii. Şi cuprindea giumătate de cer cu coada întinsă, cum o ar hi lungit şi o ar hi smerit un vînt mare de cătră asfinţit.
    Şi ieşea Ciubăr-vodă în polimari, de bătea metanii spre dînsa cu boierii şi se închina în fiecare sară. Ce nimica n-au folosit. Că a doua zi iară se arăta pre ceriu acel semn dumnezeiesc cu coadă. Pentru care mulţi boieri învăţaţi, strîngîndu-se la sfat, au făcut prognitic de cele ce se va lucra în ţară după aceea. Şi ziceau uniia că poate nimica rău nu se va scorni de la o scîrbă mică de stea. Ce, dacă nu ar hi avut coadă, nu era nice o nevoe, că la cap au fost stea ca toate stelele. Dar asta-i, că avea coadă.
    Şi de zi ce trecea, se tot muta cu capul înainte, iară dendărăpt se tot scurta, pînă ce la urmă au rămas bearcă de tot, numai cît un bob de hameiu. Şi aşa au perit, după ce au trăit patru săptămîni şi o zi.
    Tîrziu mult după aceea, s-au ijderit un popă leah, pre nume Kupernic, om învăţat foarte, carele au scornit că pămîntu-i rătund ca o gogoaşă şi merge răsucindu-se giur pregiur de soare. Şi zice că la vreme de noapte omul stă acăţat de pămînt, cu capul în gios, cum stă ghionoaia pre copaciu, au furnica prinsă cu ghiarăle de coaja mărului, şi altele ca acestea. Bună-i învăţătura la om, nu zic ba, că luminează mintea şi întăreşte sufletul pre cărările Domnului; iară nice pre multă nu-i bună, că strică omului capul şi-l îndeamnă la măscări. Nu s-au gîndit acela ce au scris, mai întăiu să giudece şi să cumpănească, şi apoi să scrie. Că omul nu are nice ghiară, nici cleiu la talpă: cum ar sta el oare cu capul în gios şi cu picioarele în sus? Au numai dacă-l spînzură cineva, cînd au făcut vrun rău, altmintrelea cum? Iară dacă aşa îmbia omul noaptea, cum zice acel popă leah, atunci şi caii şi vacile îmblă pre uliţă la vreme de noapte tot cu copitele pre sus, las a mai pomeni de muieri şi giupînese, care nice nu-i de crezut aşa mascara la o faţă bisericească, măcar că au fost papistaş.
    Şus e încătro stă omului capul, şi gios încătro picioarele. Aceasta-i adevărat noaptea ca şi ziua, afară numai dacă doi şi cu doi vor face la miezul nopţii cinci, iară cînd se crapă de ziuă vor începe a face tot patru, la loc, cum au fost.
    Şi zice iară acel Kupernic că soarele-i mai mare ca pămîntul, şi stelele aşijdere mai mari. Ce pămîntu nu l-au cuprins nime cu ochii întreg, să ştie cîtu-i. Mare trebue să hie, dacă sprijine el în spate atîtea noroade şi împăraţi şi cetăţi, şi Ţara Leşască pe deasupra. Ce soarele se vede bine cu ochii că-i numai cît un zlot unguresc, poate ceva mai mărişor. Iară despre stele, săracele, nice n-ar hi cu cale să mai pomenim, că dacă le-ai strînge pre toate la un loc într-o mierţă de orz şi le-ai îndesa bine, încă ar mai rămînea goală merţa de-agiuns, cît să încapă şi acel Kupernic într-însa.
    Nime nu cunoaşte rostul stelelor celor veşnice, fără numai unul Dumnezeu, care le-au scăpărat din veşnicie şi le mută dămol, cumu-i mersul ceriului de la răsărit cătră apus. Iară cînd se iveşte cîte una nouă cu coadă, ca în vremea lui Ciubăr-vodă, alta nu poate fi decît veste înfricoşată de războiu ce se va isca între noroade, pentru certarea păcatelor noastre.
    Cum s-au şi tîmplat.
    
    
    CÎND S-AU RĂZBOIT CIUBĂR-VODĂ CU LEŞII, VĂLEĂTUL 6958
    
    Nu multă vreme dacă au perit acea stea, la cursul anilor 6958 de la facerea lumii, hiind Alixăndrel-vodă seminţie de pre înmă craiului leşesc, lui Cazmir, au năzuit la dînsul cu jalobă să-l pue la domnia Moldovii. Şi au scos craiul şleahta de la Premişlea şi strîngînd şi altă oaste, au trămis pre hatmanul său, pre Pocitoţki, voievoda de Cracău, să împingă pre Ciubăr-vodă den ţară şi să aşeze în scaun pre Alixăndrel-vodă.
    Deci înţelegînd Ciubăr-vodă cum se apropie Pocitoţki de margine să-l asuprească cu oaste, un lucru aşa de grabă neavînd de ce se apuca, hiind oastea lui răşchirată cineşi pre acasă, de iznoavă trămis-au în toată ţara, să iasă la oaste cît mai de sîrg.
    Şi dacă şi-au strîns Ciubăr-vodă toată oastea, ca la 700 pedestrime şi 400 călăreţi, fără prostime şi adunătură ce era pre lîngă măria-sa, îndată s-au bulucit cu toţii la apa Călţunei, la un loc ce se chiamă Vadul Curvii, pre numele unei muieri crîşmăriţe care au fost hălăduit mai demult în acele părţi de lume.
    Şi împărţindu-şi Ciubăr-vodă oastea în patru pîlcuri, dat-au la tot pîlcul cîte o huşniţă şi două steaguri, care toate cu năroc i-au venit.
    Ce pînă a se strînge toată oastea lui Ciubăr-vodă la un loc, înţelegînd den iscoade cum leşii au şi trecut apa Nistrului pre la Mihălceni în ceasta parte şi au lovit la Şipinţi, răpezit-au Ciubăr-vodă o samă de oaste înainte cu vornicul Iepure de strajă, să vază numai cu ochii, ce războiu să nu dea. Iară leşii pogorînd în gios pînă la Tămînjeşti, acolea au prins de veste cum şi straja lui Ciubăr-vodă nu-i departe, şi îndată şi-au tocmit Pocitoţki toată oastea pentru războiu. Ce Iepure vornicul, după învăţătura ce au avut, războiu n-au dat, ce s-au tras îndărăpt cu straja spre beleagul oştii, la Călţuna. Şi trecînd apa de iznoavă s-au lăsat în gios, şi iară s-au iţiit în sus, de mergeau leşii pre de ceea parte şi moldovenii pre de ceastă parte, de se vedeau cu ochii, şi-i suduiau ai noştri pre moldoveneşte, iară aceia răspundeau pre leşeşte.
    De acii, singur Pocitoţki s-au suit într-un pisc de deal, să poată cunoaşte cîtă samă de oaste va fi la moldoveni. Ce nemica n-au putut cunoaşte, că temeiul cu Ciubăr-vodă era ferit după nişte mărăcini de nu se vedea. Numai suliţi în trii locuri ce au văzut.
    Mai în de sară, ispitindu-se leşii să dea harţ şi apropiindu-se de apă, se fece a cerca vad să treacă spre moldoveni. Ce atunci, îndatăşi s-au arătat toată oastea lui Ciubăr-vodă, cu huşniţe tocmite împotriva vadului, şi gata a-l sprijini pre Pocitoţki în suliţi, dacă cutează. Care văzînd leşii atîta mulţime de oaste, n-au mai cutezat a trece vadul, ce cu multe meşteşuguri au nevoit să-i amăgească pre moldoveni, să-i treacă pre de ceea parte. Dară nice moldovenii nu se da trecuţi. Că înţelegînd meşteşugurile lor, nu-i gonia mult, numai pînă la giumătatea apei, nice un cot de loc mai mult, că vedea că fuga lor era cu înşelăciune.
    Aşa au rămas pînă noaptea războiul în cumpănă, şi s-au culcat oştile, careşi la locurile sale, în nădejdea străjilor, cu apa Călţunei la mijloc.
    Iară Ciubăr-vodă nu dormia, ce hiindu-i aprinsă inima lui de lucruri vitejeşti, să ascuţia cum să-l apuce pre Pocitoţki mai cu încongiur şi, împresurîndu-l den doauă părţi, să-l bulucească la apă. Deci au răpezit pre Tudosie Lungu răzeşul, cu o samă de călăreţi, să meargă teptil în sus cale de trii poprişti, şi trecînd în taină apa Călţunei să coboare şi să cază a doua zi leşilor în spate, de nu vor şti dincătro le vine nevoia.
    Într-aceea vreme, înainte de răsăritul soarelui, nimerit-au la tabăra leşască şi un Piotru Hodoroschi cu oaste proaspătă, 80 de cazaci carii cum sunt ei gata de a se amesteca la toate amestecăturile, fără să întrebe de nimeni, ce numai auzind că-i treaba la care pre carele, venit-au să dea leşilor agiutoriu în dobîndă. Pre carii văzîndu-i Pocitoţki, nu într-alt chip, ce cum ar hi văzut îngeri den cer pogorîţi, aşa i-au priimit şi cu daruri multe au dăruit pre acel cap al lor, pre Hodoroschi.
    Deci, după ce au făcut ei sfat, îmbărbătîndu-se între ei şi îndemnîndu-se unii pre alţii, s-au înhierbîntat la războiu asupra moldovenilor. Şi cazacii cu focul, leşii cu fuşturile, aruncau în moldoveni de nu se ştia ce vor face, că de multă nevoe n-au mai putut suferi, stînd gata să îndărăpteze. Şi acmu biruia Pocitoţki, de n-ar hi schimbatu-se nărocul. Că Hodoroschi cu cazacii lui n-au vrut să asculte, să treacă numai pînă la giumătate, ce s-au sumeţit să treacă apa de tot. Şi aşa, au intrat toată oastea leşească la apă. Că atuncea s-au ivit de la spate şi Tudosie Lungu cu călăreţii pre carii i-au fost trămis Ciubăr-vodă nainte, şi aceia cu multă larmă şi buciune învîrtejindu-se la războiu, n-au mai dat pas leşilor să se întoarne iară la loc uscat. Şi îndată dînd năvală şi gloatele cu Ciubăr-vodă, i-au cuprins la mijloc dentr-amîndoao părţile şi mare zarvă feceră, de i-au căutat lui Pocitoţki a dare dosul şi a fugire. La care năvală s-au tîmplat chiar moarte de om, unde hatmanii leşeşti vrînd să îmbărbăteze pre ai săi şi-au pus şi ei capetele, ales Buburoţki, podcomori de Liov, şi Purcelavschi, voievoda Ruskii, şi Bleginski, şi Muciorschi, şi Parşiveţki şi alţii, carii las a-i mai scrie.
    Iară Ciubăr-vodă pornindu-se cu toată oastea după dînşii, i-au gonit de iznoavă pînă aproape de Nistru, şi pre carele îl agiungea dendărăpt cu suliţa, îndatăşi îl împungea. Ce leşii, dacă au apucat a fugire, nu s-au mai oprit în drum, să-i agiungă moldovenii cu Ciubăr-vodă, şi să-i împungă cu suliţa unde nu se cade, căci se temeau de un lucru de primejdie ca acela.
    Şi într-acesta chip au biruit Ciubăr-vodă, nu aşa cu vitejia, cum cu meşteşugul. Zice letopiseţul cel leşesc să hie fost războiul cu hiclenie, nu cu direptate. Iară cine poate şti? Că dacă au fost cu direptate au ba, totuna-i acmu, că bătaia nu se mai întoarce.
    Şi văzîndu-se Ciubăr-vodă curăţit de vrăjmaşii săi, cu mare bucurie şi pohvală domnească s-au întors la Suceava, unde i-au ieşit tot norodul cu vlădici înainte, şi au şezut iară în scaunul său, ca un împărat şi biruitoriu, dînd laudă mare lui Dumnezeu pentru izbînda ce au făcut.
    
    
    CÎND FECE NUNTĂ CIUBĂR-VODĂ CU DOMNIŢĂ CĂTRINĂ, FATĂ LUI VLĂD-VODĂ DRACUL CEL BĂTRÎN. DOMNUL ŢĂRĂI MUNTENEŞTI
    
    Acestea dară trecînd, cum trece grindina şi furtuna de luceşte iară ceriul senin, fără zăbavă şi-au venit şi ţara la hirea sa de mai înainte şi s-au împlut de tot bivşugul. Şi apropiindu-se toamna acelui an, socotit-au Ciubăr-vodă să nu rămîe holteiu la vreme de iarnă, că-i frig. Deci dar chibzuind a-şi găsi doamnă de rude mari pre sama lui, s-au agiuns în cuvinte cu domniţa Catrina, care la moartea tătîne-său, lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrîn, domnul Ţărăi Munteneşti, au fost pribegit la curtea lui Huniad, în Ţara Ungurească. Deci răpezind Ciubăr-vodă un boier de ţară, pre Iancu Dulău logofătul, de i-au adus mireasa de la unguri, îndată s-au apucat de au făcut mare şi frumoasă nuntă domnească.
    Trămis-au în toată ţara crainici să vie boierimea la nuntă, de la mic pînă la mare, nu cu poroncă, ce numai de poftă. Şi soli den Ţara Ungurească şi de preste Nistru au venit, şi de la Ieşi aşijdere, carii măcar că au fost bătuţi, la nuntă tot s-au îndesat. Şi au adus solii multe daruri şi frumoase, ales cel moschicesc, carele au dăruit miresii o blăniţă de samur şi măriei-sale zece coţi de postav feleandraş. Şi aşa s-au veselit cu feluri de giocuri şi de pitreceri, cu muzici den ţimbale şi den piţiburlă, de giucau nu numai în casă, ce şi prin ograda curţii domneşti, tot boieri cu giupînese, toţi împodobiţi, cît nu era nuntă şi era minune. Zic să hie venit la nuntă şi Roxanda, giupăneasa lui Todiraşcu Ştroici paharnicul, care zăcînd mai înainte de lungoare i-au fost căzut părul, de i-au căutat a se tunde. Şi nu o au răbdat inima să nu vie la nuntă, ce măcar că era tunsă, tot au venit. Şi mult s-au veselit măria-sa şi boierii şi tot norodul, de muiere tunsă, care lucru minunat ca acela nu s-au mai văzut de cînd lumea şi nice s-a mai vedea.
    Adus-au şi pehlivani de prin străinătăţi, de au făcut fel de fel de giocuri, şi pre pămînt şi pre funii. Şi cerînd un pehlivan cuşma măriei-sale, au pus-o cu gura în gios, după care îndată au scos dentr-însa două găini vii, una neagră şi alta pistriţă. Iară pre cea pistriţă luînd-o mireasa în braţe, o au căutat de ou. Şi au aflat într-însa ou gata să-l facă, pre care I-au şi ouat îndată în palma măriei-sale. Şi mult s-au minunat.
    Iară alt pehlivan, hindiu de neam, viind înaintea măriei sale cu mînecele sumese, au început a scoate pamblică stacojie den nas. Şi au scos fără istov ca la 50 de coţi şi mai mult, tot pamblică bună de atlas, stacojie. Pre care luînd-o măria-sa, îndatăşi o au dăruit miresei. După care, s-au încruntat la sprînceană Ciubăr-vodă şi au stătut oarece pre gînduri, apoi au chemat un tălmaciu şi I-au ispitit pre acel hindiu: "Care ţi-i voia, măi? Că iaca îţi vom găsi muiere de baştină şi-ţi vom da şi pămînt, să te gospodăreşti la noi în ţară". Aşa i-au căutat a-l smomi Ciubăr-vodă pre acela să rămîe, nu de dragul lui, au dentr-o toană fără temeiu, cumu-i abate omului la băutură ― ce cu plan adînc. Şocotit-au adecă măria-sa că dacă într-o cifîrtă de ceas au fost în stare hindiul a scoate 50 coţi de pamblică den acel nas de mare ispravă, apoi într-un an întreg va îndestula den pamblică toată Ţara Moldovii. Şi încă atîta va mai prisosi, cît să treacă neguţătorii moldoveni şi la ţările megieşe, cu pamblică bună de-a noastră, stacojie, să priimească schimb altă marfă mai de nevoe.
    Ce pehlivanul nu s-au învoit să-şi tocmească nasul într-acesta chip.
    
    
    DE UN GRĂMĂTIC MINCIUNOS LA CURTEA LUI CIUBĂR-VODĂ
    
    Scrie letopiseţul nostru cest moldovenesc, de zice că într-o vreme s-au oploşit la curtea lui Ciubăr-vodă un oarecare Bogdan grămătic, ce s-au fălit că-i vîlhovnic şi om învăţat foarte, şi că va scrie de viaţa domnilor vechi şi de toate cîte s-au lucrat mai demult în Ţara Moldovii.
    Şi ţiindu-l Ciubăr-vodă în mare cinste, i-au dat în samă multe hrisoave şi urice şi ispisoace vechi, să le dezlege cu rînduială şi să aleagă dentr-acele cum au fost cursul anilor şi viaţa domnilor trecuţi, ales a tătîne-său, Alexandru-vodă cel Bătrîn.
    Ce pînă la urmă, pre toate le-au zăhăit acel grămătic, şi atîta le-au amestecat şi le-au zgribuşit, încurcînd anii şi poveştile, că nimica bun n-au mai ales de acolo. Şi aşa s-au dovedit acel Bogdan scriitoriu de cuvinte deşarte, adecă om de minte puţină. Care cunoscînd Ciubăr-vodă că acela n-au fost grămătic şi vîlhovnic cu adevărat, ce doară s-au fălit că iaste, foarte s-au mîniat măria-sa. Şi mustrîndu-l oarece cu buzduganul, au pus de l-au însămnat cu hangerul la nas. După care l-au alungat de la curte cu mare ocară. Şi fugind acel Bogdan grămătic de ruşine în Ţara Ungurească, s-au învăluit adînc în munte şi nu s-au mai oprit pînă la tîrgul Clujului, unde mai apoi s-au gospodărit, rămîind acolo de veci. Care văzîndu-l ungurii că-i fără nas, numai o rămăşiţă cît o alună, îndată l-au poreclit Duică, adecă, pre limba lor, cîrnu. Cum au rămas de se poartă şi pînă astăzi acea poreclă, prin acele părţi de lume.
    
    
    DE SFÎRŞITUL DOMNIEI ŞI MOARTEA LUI CIUBÎR-VODÎ
    
    Nu multă vreme după acestea, s-au bolnăvit Ciubăr-vodă de cataroi, care boală se cunoştea dentr-aceea că avea slăbiciune mare şi ameţeală, ales după ospeţe.
    Chemat-au atunci babe vrăjitoare, care l-au învăţat să-şi toarne pre gît, în toată dimineaţa pre nemîncate, cîte doauă oca de vin vechiu, hiert cu chipăruşi. Şi-i de mirare că nimica nu i-au folosit.
    Adus-au mai la urmă chiar doftor, den Ţara Ungurească, de i-au gîcit că-i bolnav de frănţie, care şi moldovanul, măcar că nu-i franţuz, se tîmplă de are. Şi i-au dat să guste dentr-un şip doftorie amară ca herea, care amirosind cumplit fără samă, îndatăşi au umplut toată ograda curţii domneşti de putoare. Şi nice dentr-acea tărie, tot nimica nu i-au priit.
    Care văzînd aşa Ciubăr-vodă, că nu mai are leac, cumuşi era blînd şi cucernic la fire, şi-au luat de samă şi s-au săvîrşit den viaţă, mercuri spre gioi, 14 martie, văleatul 6960 de la facerea lumii, după ce au domnit doi ani, trii luni şi opt zile.
    Şi au fost acest Ciubăr-vodă domn viteaz şi cu mare frica lui Dumnezeu, nice mai bun, nice mai rău ca alţii şi iubit de tot norodul. Numai cu boierii ce nu s-au pre împăcat la început. Zidit-au fîntînă mare de piatră la rohatca Dărăbanilor, şi doauă biserici frumoase, înzestrîndu-le cu ocini şi cu hălăştaie, şi cu odoare scumpe în lontru şi pre den afară cu zugrăveli. Şi s-au nevoit în zilele sale de au adus cu multă cheltuială den ţara păgînă, de la Trapezont, moştiile sfîntului mare mucenic Sisoe, făcătorul de minuni, şi le-au aşezat în mînăstire la Poponeţ, unde trăiesc şi pînă astăzi.
    
    *
    Aici se isprăveşte manuscrisul lui Oprea Caţă logofătul.
    
    
    
    ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ
    
    Au venit gîştele?
    Vestea cea mare ne-a umplut de neastîmpăr, pe tovarăşul meu şi pe mine, fiindcă amîndoi aveam pasiunea vînatului de baltă.
    În fiecare an la începutul primăverii o viaţă nouă şi zgomotoasă se abate prin stuhurile bălţilor mari dinspre Ungheni. Un norod nenumărat de gîşte sălbatice şi gîliţe, sosite în lungi stoluri migratoare din ţinuturi necunoscute, raţe şi răţuşte de douăsprezece soiuri, lişiţe, bîtlani şi pescăruşi cu aripi elegant arcuite, nagîţi, grauri, ciori băltăreţe şi alte zburătoare misterioase care n-au nume pun stăpînire odată cu dezgheţul pe toată revărsarea apelor şi împărăţia trestiilor dintre zăvoaiele Prutului şi matca cea înşelătoare a Jijiei, care curge pe-aici domol ca un curent submarin printre maluri nevăzute.
    Sus, pe culmea dealului din faţă, castelul prinţului Sturza, alb şi ireal ca palatul lui Papură-vodă, pare un miraj proiectat în văzduh de lumina apelor. De la poalele lui, se desfăşoară, cu oglinzi neclintite de oţel întunecat şi ostroave lungi de drinduri înverzite proaspăt în lucirea primăverii. Stoluri de răţuşte dau necontenit ocoluri pe deasupra, încurcînd în belţuri şi ochiuri capricioase un fir nevăzut, pe care la urmă îl înnoadă brusc într-un pîlc de trestii înalte. Şi balta toată gîrîie, şi miaună, şi cîntă-n soare cu glasuri multiple şi stranii, de-ţi pare că ai descins aievea pe altă planetă mai tînără sau, cu milioane de ani în urmă, în luminoasa eră a primăverii pe pămînt.
    Nicăieri patima vînătorească nu-ţi oferă o emoţie mai aleasă. Şi nicăieri focul de puşcă nu-ţi poate dărui surprize mai variate.
    
    *
    
    Cînd coborîm din tren, soarele se lasă spre asfinţit. Balta e mută şi pustie. Tovarăşul meu porneşte nepăsător spre casa lui moş Barnea, pescarul din marginea satului, iar eu rămîn mai în urmă, cuprins de o neagră presimţire. Nici un zbor de pasăre nu se zăreşte prin văzduh, nici un glas nu se ridică din stuhuri. Semn rău! Peste optimismul şi neastîmpărul meu din tren se lasă o dezamăgire iute şi aprigă, pe care Barnea o ascute şi mai tare cu lămuririle lui de prisos. Da, iarna a fost uscată, apele s-au tras cătră Vladnicul cel mare din mijloc şi balta, în loc să se umfle la dezgheţ, a rămas seacă pe întindere mare, "cum de treizeci de ani nu s-a pomenit". De aceea nici pasări nu prea se văd anul acesta...
    ― Vra să zică, pînă-n sară facem oleacă de pîndă, rosteşte drept încheiere tovarăşul meu, care niciodată nu-şi pierde cumpătul. Iar mîine în zori cu luntrile...
    ― Ieşim, cucoane, de ce să nu ieşim? răspunde Barnea, moale. Şi om face şi-n astă-seară oleacă de pîndă, ca să nu se cheme că aţi venit degeaba cu trinu pînă aici...
    Rostul vînatului de baltă cere ca în fiecare luntre să nu ia loc decît un singur vînător, cu luntraşul lui. Dacă stau doi puşcaşi într-o luntre, se încurcă unul pe altul şi nu fac nici o ispravă. Barnea, care cunoaşte bine această rînduială, se leagă că ne va găsi el încă un luntraş priceput, pînă nu se face sară.
    ― N-are să găsească! profeţesc eu, cu voluptatea amară a pesimismului, care a pus definitiv stăpînire pe făptura mea.
    Şi-n adevăr n-a găsit. Numai un băietan, ocupat cu vitele prin partea locului, s-a prins în cele din urmă să poarte o lotcă mică de pescar, cu mine, în urma luntrei cu tovarăşul meu, pe care Barnea o mînă harnic spre taina stuhului... Dar abia ne-am depărtat de mal, cînd bag de seamă, cu năduf, că băietanul meu nu se pricepe deloc să mînuiască lopata şi ghionderul. Descurajat, am strigat lui Barnea să oprească să mă ia şi pe mine în luntrea lui cea mare.
    ― Poftiţi, cucoane, de ce nu? Că doar avem loc destul în corabia mea, strigă el, vîslind îndărăt.
    Luntrea s-a alăturat uşurel de lotcă. Mă ridic în picioare, cu puşca cumpănită într-o mînă, cu blăniţa în cealaltă şi, deprins cu asemenea peripeţii vînătoreşti, păşesc fără grijă peste bord... Se vede însă că astăzi toate erau menite să se împlinească pe dos. Luntrea oscilează fără veste pe-o coastă; apa năvăleşte într-însa, o umple şi-o scufundă pe jumătate... Naufragiu!
    Nici nu ştiu cînd am sărit îndărăt, în lotcă. Băietanul strigă şi gesticulează, Barnea e de mult în apă pînă la piept, tovarăşul meu... Ei da, mărturisesc că în clipa cea mai critică, îmboldit de o curiozitate ironică, absolut nepotrivită cu împrejurarea, nu m-am gîndit numai la mine în acel moment, ci am întors capul să văd ce face tovarăşul meu... Trebuie să spun însă, pentru descărcare, mai întîi că apa în acel loc nu era tocmai adîncă, ci numai cumplit de rece; al doilea, că tovarăşul meu nu-i om sprinţar la trup, ci mai degrabă voluminos şi mare-n diametru. Iar la suflet, nu-i deloc omul care să păstreze supărarea dintr-atîta lucru.
    M-am întors, aşadar, şi m-am uitat la el, ca să am de ce face haz mai tîrziu. Dar nu I-am văzut în apă, după cum m-aşteptam, în clipa primejdiei, cu o iuţeală şi cu o precizie de neînchipuit, tovarăşul meu se prăvălise pe o parte, din luntre de-a dreptul în lotcă, la spatele meu, unde a rămas neclintit. Din sutele de mişcări posibile, el a făcut exact pe cea mai potrivită ca să-şi salveze şi puşca şi persoana, fără să răstoarne, cu greutatea lui, lotca cea mică.
    Barnea s-a întors prin apă şi ne-a remorcat îndărăt, la mal. Eram ud pînă mai sus de genunchi. Tovarăşul meu luase şi el apă, la un şold. Amurgul era rece; un vînt subţirel trăgea cu perzistenţă dinspre apus...
    Nişte oameni cuminţi ar fi renunţat la vînătoare pentru sara aceea, ca să-şi usuce hainele şi încălţările sub un acoperiş, la lumina unui foc. Dar Barnea n-a aşteptat deloc să vadă ce hotărîm în această privinţă. A tras numaidecît pe mal luntrea cea mare, a întors-o cu fundul în sus ca să-i scurgă bine apa şi a început s-o pregătească ― pentru o nouă expediţie. Ştia el din experienţă că vînătorii nu sunt oameni ca toţi oamenii.
    
    *
    
    Nici tovarăşul meu, aşadar, nu-i om ca ceilalţi oameni. Pe lîngă însuşirile vînătoreşti care-l deosebesc de muritorul comun, natura a pus în firea şi-n făptura lui multe ciudăţenii şi contraste. Mare la trup, te-ai aşteptat să fie din această pricină greoi şi stîngaci în mişcări. Dar nimeni nu îndură mai uşor truda unei zile de vînătoare. Iar cînd un iepure sau o prepeliţă îi sare la distanţă potrivită, puşca parcă face parte din trupul lui; nici nu-ţi vine să crezi cu ce vioiciune năprasnică o duce la umăr şi, ca un Jupiter în miniatură, trăsneşte lighioana măruntă din fugă. Simţurile lui sunt tot atît de agere. Prin porumbiştile înalte, care foşnesc tare în bătaia vîntului, el distinge cu uşurinţă cel mai uşor foşnet anormal. Vara, pe arşiţă, cînd suie şi coboară prin pîrloage, ogoare şi mirişti, cu soarele-n faţă, cu pălăria plecată peste ochii aproape închişi, nici o păsăruică nu-i trece în preajmă fără s-o înregistreze pe retină şi s-o identifice instantaneu.
    Dintre toţi vînătorii, e singurul tovarăş cu care mă împac desăvîrşit. Poate fiindcă avem aceleaşi gusturi. Sau poate fiindcă e mai înţelegător şi-mi suportă capriciile cu mai multă răbdare.
    Dar la "temperament" nu ne potrivim deloc. Lucrul acesta se vădeşte mai cu seamă cînd trebuie să urcăm şi să coborîm, iarna, cu ceilalţi tovarăşi, pantele primejdioase de la Stînca sau dinspre Bivolari, grămădiţi într-un camion mare cu coviltir. Şoseaua e desfundată de ploi, roţile maşinii patinează în glodul lunecos. Şi nu o dată era să ne prăvălim cu maşina în prăpastie. Fiindcă sub coviltir stăm ca-ntr-o cutie închisă, eu m-aşez întotdeauna la coada maşinii, ca să pot vedea pe deasupra scîndurii din fund tot ce se întîmplă. Şi la cea mai mică alarmă, stau gata să m-arunc afară, să nu mă prindă camionul dedesubt în caz de răsturnătură. Tovarăşul meu, însă, îşi găseşte loc întotdeauna la mijloc, sub coviltir, de unde nu poate vedea nimic şi unde stă tot drumul liniştit. Orice s-ar întîmpla, el nu se mişcă niciodată de la locul lui.
    ― Ştii prea bine că nu sunt deloc un om fricos, încerc eu să-i explic. Nu mă tem nici de lup, nici de hoţ, nici de şoarece. De nimic pe lume nu mă tem, cînd ştiu că pot să mă apăr şi să atac la rîndul meu. Dar cînd deraiază trenul ori se răstoarnă o hurdughie ca asta, ce poţi face?...
    ― Apoi dacă nu poţi face nimica, resemnează-te şi stai liniştit. E cel mai cuminte lucru, îmi spune el zîmbind.
    ― Ba-iu! Nu mă resemnez. Dacă se răstoarnă şi-mi prinde vreo mînă dedesub, m-apuc cu dinţii de fier. Tot se cheamă c-am reacţionat!
    Filozofia tovarăşului meu mă impresionează totuşi. Resemnarea lui nu vine de astă dată din fondul naturii lui optimiste, ci mai degrabă dintr-o credinţă sau iluzie mistică. Tovarăşul meu crede în Dumnezeu şi-n ocrotirea divină, fiindcă "aşa a apucat din bătrîni".
    Într-un rînd, ne găseam împreună pe nişte imaşuri pustii, înspre pădurea Popricanilor. Un iepure s-a ridicat drept între noi. E tot ce poate face mai rău un iepure, cînd vrea să provoace o nenorocire. Tovarăşul meu a săltat puşca la umăr, dar s-a stăpînit şi n-a tras. Eu însă m-am lăcomit şi-am tras. O halice ricoşată din pămînt l-a ajuns în piept, i-a găurit surtucul şi i s-a oprit în cămaşă. Am alergat speriat, să-i dau ajutor şi curaj.
    ― Nu-i nimic! m-a îmbărbătat, tot el pe mine, cu bunătate. N-a ajuns decît la piele...
    De întîmplarea aceasta îmi aduc aminte acum, cînd stăm amîndoi, spate-n spate, în luntrea lui Barnea, la întoarcerea spre casă. Pînda de seară nu ne-a fost cu noroc. Cîteva stoluri de gîşte înşirate în unghi ascuţit, cu vîrful spre apus, au trecut sus, departe, pe deasupra noastră. Le-am salutat cu două focuri de puşcă, dar n-am izbutit să le stric nici o clipă simetria în azur. După aceea, luntraşul ne-a purtat vreo două ceasuri de-a lungul unei cărări singuratice de apă, între stuhuri înalte şi încremenite, pînă aici, în albia Jijiei, care deschide un drum mai larg, cotind de-a curmezişul bălţilor. Nici o raţă nu s-a ridicat în liniştea acestui crepuscul lung ca-n ţinuturile polare. Acum s-a făcut noapte. Pescarul poartă luntrea uşurel, printre buchete mari de trestii, sub lună. Din lopată îi picură la fiecare mişcare steluţe de argint în apa lină.
    Umbra e străvezie; un glas de broască tresare de sub papură, în surdină, apoi se stinge... Trestii şi apă, stele şi singurătate ― nimic în jurul nostru nu ne aduce aminte de viaţa reală. Plutim ― ca-ntr-un peisagiu din era terţiară...
    Tovarăşul meu tace. Mă razim mai bine de spatele lui masiv şi nemişcat, dar nu-i tulbur cu nici o vorbă tăcerea îndelungată în care s-a adîncit. Pentru că pe tovarăşul meu îl cheamă Mihail Sadoveanu ― iar un ceas ca acesta, într-o noapte dulce de primăvară, se întîlneşte destul de rar în viaţa unui om.
    În zori de ziuă, Gheorghe Barnea ne aştepta cu luntrea pregătită temeinic pentru drum lung, să ne poarte de-a dreptul la Vladnic, în inima bălţilor, unde zburătoarele nomade care poposesc pe la noi îşi ţin soborul cel mare, departe de oameni.
    Printre păreţi de trestie înaltă, străbatem în tăcere cărări lungi de apă cu plavii buboase, cu foi late de nufăr şi cu pojghiţă pe alocuri, şi ne afundăm în labirintul de lagune care taie stuhu-rile, spre Vladnicul cel adînc. Uneori se deschid pe neaşteptate în luminiş ochiuri mari de apă în mijlocul trestiilor, oglinzi misterioase, tăcute şi lucii sub lumina albăstrie care începe să crească dinspre răsărit.
    Şi deodată, cu zbor şuierător, două răţuşte săgetează văzduhul, pieziş deasupra noastră. Detunătura puştii, bubuind straniu în liniştea mare de pînă acum, trezeşte baltă întreagă. Mii de croncănituri îi răspund din depărtare. Un măcăit aprig se ridică din stuhuri; gîştele încep să gîrîie din toate părţile, nevăzute; Uşiţele se trezesc în cotloanele lor de papură veştedă. Un stol de grauri, la început ca un noruleţ, desfăşoară în lumina răsăritului un văl cernit, străveziu şi uşor, cu falduri capricioase, pe care parcă-l poartă vîntul pe deasupra bălţilor, pînă în negura încă întunecată dinspre apus.
    
    *
    
    Soarele s-a ridicat de mult. În Vladnicul mare n-am găsit pîlcuri de lişiţe, risipite ca şiraguri de mărgele negre pe oglinda apei. Tovarăşul meu a doborît din zbor o gîscă. Am văzut-o cum s-a lăsat pe-o aripă, ca un avion dezechilibrat, şi-a căzut oblic, departe-n stuhuri. Barnea a căutat-o în zadar şi s-a întors cu mîna goală. A doua gîscă, pe care luntraşul ne-o aduce în sfîrşit, de la capătul unui petec de pîrlitură unde căzuse cu aripile desfăcute, e cercetată cu grijă şi aşezată frumos între raţele rînduite în fundul luntrei.
    ― Unde mergem acum? întrebă Barnea.
    ― Să mergem la Coada Rîiosului! zic eu, cu entuziasm.
    ― Nu ― răspunde tovarăşul meu ― ce să căutăm într-un loc cu un nume aşa de spurcat? Să mergem mai bine în Cucova ori în Temircan...
    ― Ori la Coada Vacii, complectează Barnea, cu tărie.
    ... Ne-am oprit la pîndă pe-o lagună îngustă, între două ziduri de trestii. Luntrea e fixată cu un capăt în stuh. Barnea a adormit. Tovarăşul meu stă cu faţa-n sus, cu ochii-nchişi, cu obrazul pe jumătate în soare. Mă uit la fruntea lui cu proeminenţe ciudate şi nu-mi pot da seama dacă a aţipit ori e încă treaz. Drept răspuns, un sforăit subţirel porneşte din nasul lui mic, cît un ţumburuş, care are totuşi pretenţia să fie acvilin. Doarme! Dacă trece tocmai acum un stol de gîşte, ce-i de făcut?...
    Mă aplec peste marginea luntrei şi mă uit în adînc. Apa e curată şi incoloră, nici o nuanţă verzuie nu joacă în transparenţa ei. O rază piezişă de soare o luminează pînă-n fund. De-acolo, din labirintul de buruieni fioroase, două gîngănii negre, cît două migdale, cu lăbuţele dinapoi lăţite în formă de lopăţică, înoată de-a lungul razei pînă aproape de suprafaţă. După talie şi după alte semne, înţeleg că una e mascul şi cealaltă, femeiuşcă. Habar n-au de prezenţa mea. Totuşi mă simt scandalizat: urîţeniile acestea îşi permit să facă dragoste sub ochii mei! Dar a treia gînganie, un mascul inoportun, aleargă de la fund. Intrusul e cam brutal şi pare pus pe sfadă. Mă uit cu atenţie... Femeiuşca se întoarce cu coada cînd spre unul, cînd spre celălalt. Cochetează, scîrnăvia! O umilesc şi-o alung c-un capăt de trestie. Rămaşi singuri, cei doi masculi se uită unul la altul, nedumeriţi de rostul acestei intervenţii divine.
    Tovarăşul meu sforăie înainte subţire. O pitulice de baltă se joacă alături, în stuh. Şi deodată rămîn cu urechea aţintită... S-a auzit, foarte departe, un glas de gîscă. Dacă trece tocmai acum pe deasupra noastră?
    Fără să ridice capul, tovarăşul meu deschide un ochi. Un ochi foarte albastru în lumina mare ― şi copilăreşte atent. Cu toate acestea ştiu bine că dormea! Se vede însă că dormea numai cu nasul şi cu o ureche. Cealaltă ureche îi stătea trează, de strajă.
    
    *
    
    La întoarcere, de-a lungul unui "canal" nesfîrşit, întîlnim petece mari de pîrlitură. Ici şi colo, pe întindere de cîteva hectare, stuhul a ars, lăsînd la faţa mlaştinii ciocălăi ca de păpuşoi şi ţărînă calcinată, de-ai crede că e tare ca piatra. Dar e numai o pojghiţă mincinoasă de cenuşă şi rădăcini firave. Cînd pui piciorul pe ea, te afunzi numaidecît: dedesub e apă neagră şi glodoasă ― am făcut experienţă pînă la genunchi.
    Barnea ne lămureşte că oamenii pun foc stuhului bătrîn, ca să poată creşte altul tînăr, mai în voie...
    Vîntul bate cu putere dinspre miazăzi. Mă întorc spre luntraş. Mi-a venit, aşa, o idee nenorocită.
    ― Moş Barnea, îl întreb eu, ce-ar fi dacă am pune şi noi foc, să vedem cum arde?
    Luntraşul surîde cu tot obrazul lui grav, uscăţiv şi arămiu ca de indian. Îşi întoarce nasul ascuţit, în formă de plisc, şi furişază o privire iute spre tovarăşul meu, care stă neutru cu spatele. Apoi răspunde, cam într-o doară:
    ― Ce să fie? N-ar fi nimica...
    La ideea spectacolului măreţ pe care ni-l putem oferi "fără să fie nimica", nu mai am astîmpăr. Vîntul foşneşte, trestiile îmi fac semne cu capul şi mă invită, plecîndu-şi moţul cafeniu toate odată, în aceeaşi direcţie.
    În cele din urmă, mă hotărăsc. Scot cutia cu chibrituri şi scapăr. Barnea îmi ţine căciula în dreptul vîntului. Stuhul, uscat tare, des şi înalt de trei stînjeni, s-aprinde cu pîlpîiri iuţi, cu pîrîituri precipitate.
    ―  strig eu.
    ― Hai? răspunde moş Barnea.
    Flacăra se înalţă încovoiată de vînt; un fum negru izbucneşte deasupra... Focul se întinde cu repeziciune...
    ― Să mergem! zice tovarăşul meu, cam neliniştit de dogoarea şi de îngustimea locului.
    Pornim înainte, pe canal. De la fiecare cotitură întorc capul şi-mi admir opera, urmărind întinderea dezastrului. Flăcări lungi se înalţă cînd şi cînd deasupra stuhurilor; fumul izvorăşte gros şi negru, ca din zeci de fabrici odată... O îngrijorare vagă începe să mă cuprindă. Dacă arde toată... balta Cristeştilor? Tovarăşul meu mă spionează cu coada ochiului şi-mi urmăreşte gîndurile.
    ― Barnea, zic eu nemaiputînd răbda, oare n-o să-mi găsească nimeni pricină c-am dat foc?
    ― De, parcă poţi să ştii?... răspunde apăsat luntraşul, privind drept înainte.
    Scot tabachera şi-i ofer o ţigară.
    ― Stuhul vechi nu foloseşte la nimic... completează el, moale. Cu toate astea nu mă simt liniştit. Incendiul s-a întins grozav în urma noastră. Parc-aş vrea acum să se stingă cît mai curînd "de la sine". Dar unde-i norocul ăsta... cu atîta apă dedesub şi uscăciune deasupra!
    Pe canal, ne întîlnim cu un pescar bătrîn, lipovan. Se uită la noi, ca la orice oameni de treabă. Aştept să ne puie vreo întrebare cu privire la foc. Dar el tace. Nu pare deloc alarmat de prăpădul care se vede în fund.
    ― Unde te duci? îl întreb eu. Te duci încolo... spre focul cela?
    ― Da, răspunde el, simplu.
    Nu pot împinge imprudenţa mai departe cu alte întrebări...
    După ce intrăm în matca Jijiei, la loc larg, tovarăşul meu, care stă cu spatele spre incendiu, mă întreabă cu perfidie:
    ― Tot se mai vede ticăloşia ceea?
    ― Tot! oftez eu cu năduf. Ba încă se vede mai tare ca-nainte... Iaca ce ispravă m-aţi îndemnat să fac, d-ta şi cu Barnea!...
    Sub această învinuire nedreaptă, tovarăşul meu tace scîrbit.
    
    *
    
    Am ajuns acum aproape de mal, spre marginea de jos a satului. O fată subţirică şi mlădioasă intr-n apă cu picioarele goale, ridicîndu-şi fusta pe măsură ce înaintează spre adînc. Se face că nu ne vede ― parc-ar fi singură. Asfinţitul o luminează dintr-o parte; unda rece şi verzuie îi mîngîie coapsele abia împlinite, în culoarea bobului de grîu.
    Cînd ajungem în dreptul ei, o întreb: ce caută? Fata întoarce spre mine o privire serioasă şi adîncă, apoi îşi urmează mersul fără să-mi răspundă.
    
    Seara tîrziu, de pe prispa casei din deal a lui Barnea, tovarăşul meu a privit lung cum ard stuhurile în depărtare "ca-ntr-un răsărit de lună"... S-o fi gîndit, poate, atunci: ce fac oare sălbătăciunile bălţii, cînd arde stuhul? ― şi i s-a părut că aude dintr-acolo "urlete pierdute şi tremurate"...
    Iar peste vreo săptămînă, cititorii lui, nenumăraţii lui prieteni, au ascultat încă "o istorie adevărată" de vînătoare ― cu moş Procor, cu Timofti mocanul şi cu un oarecare Caliniuc, sfîşiat de lupi într-o noapte de iarnă, pe-o plavie pustie din Delta Dunării ― pe lîngă alte născociri minunate, pe care el le ticluieşte cu atîta meşteşug, de-ai jura c-a fost acolo, la faţa locului, şi-a văzut cu ochii lui cum s-au petrecut toate, din fir în păr.
    De data asta însă, l-am prins asupra faptului. Şi las aici mărturie posterităţii despre geneza uneia din încîntătoarele-i povestiri vînătoreşti. Să ştie şi urmaşii noştri, atunci cînd bălţile de la Cristeşti şi moş Barnea şi noi vom fi trecut de mult în ţara de dincolo de negură, de la ce întîmplare prozaică din lumea reală s-a inspirat acest mare vrăjitor, ca să plăsmuiască încă o istorie vînătorească, foarte minunată... dar cît se poate de adevărată...
    
    Notă. ― La aceste amintiri, pe care le-am notat a doua zi ca să nu le uit, marele meu prieten mi-a răspuns prin cîteva pagini (... pagini de strălucitoare poezie ― vezi volumul Ţara de dincolo de negură).
    Dl Sadoveanu îşi revendică acolo cu tărie autenticitatea personagiilor şi faptelor din povestirea la care făceam aluzie. Şi se miră că le-am uitat. În adevăr, mi-am adus aminte. L-am cunoscut şi eu pe moş Procor, am intrat în coliba lui şi am stat de vorbă cu el, într-una din rătăcirile noastre prin Delta Dunării. Dar îl uitasem de mult...
    Cine ar putea să se mai laude cu un aparat de înregistrare atît de sensibil ca al tovarăşului meu, căruia nimic nu-i scapă din cîte-i trec pe dinainte şi care ţine minte ani întregi intonaţia unei fraze şi gestul cu care un biet pescar bătrîn şi-a alungat un ţînţar de pe frunte...
    
    
    
    ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DE PRIMĂVARĂ
    
    Pe cărarea de sub coastă, Loveţ pădurarul urca încet, cu torba goală şi cu puşca la spinare.
    Un cuc nerod cînta aproape, între frasinii de pe culme; altul îi răspundea din vale. Şi era pădurea de curînd înverzită, şi frunza fragedă rîdea la soare, şi tot codrul întinerit răsuna de cîntece.
    Sub fagul cel mare de la mijlocul coastei, Loveţ se opri, răzimat în puşcă. Toate dealurile dimprejur îşi răsfirau în lumină, ca nişte arici, spinările ţepoase. Granguri zglobii fluierau din vîrful arinilor, gaiţe se strigau peste poiene şi, de pe un deal pe altul, mierlele se îngînau cu melodioase glasuri. Şi toată răsfăţarea verde a pădurilor strălucea ca un rai, în dimineaţa de primăvară.
    Deasupra lui Loveţ, un ţoi zgomotos şi mic, agăţat cu spatele în jos de scoarţa grunţuroasă, călca mărunt ca un şoarece de-a lungul unei ramuri înclinate, bătea coaja cu ciocul şi făcea din fundul guşuliţei: gim-gim... gim-gim!
    Loveţ luă puşca la ochi... Detunătura izbucni năprasnic, umplu valea, se pierdu departe şi, izbind în pieptul dealului din fund, răsunetul ei se întoarse ocolind pădurile. Cîteva clipe, toate glasurile codrului amuţiră de mirare... O ciocănitoare de munte trecu ca o flacără verde, printre două vîrfuri de fag. Apoi o ghionoaie, ascunsă cine ştie unde, într-un desiş, slobozi un rîs grăbit, o ploaie de ţipete mărunte. Şi, ca la un semnal, toate glăsuitoarele acestei lumi de verdeaţă şi de lumină îşi reluară cu nepăsare cîntecul întrerupt.
    Iar sub fagul cel mare, ţoiul picase cu aripile sîngerate.
    Loveţ îl ridică din iarbă şi-l ţinu pe palmă. Era călduţ şi uşor ca o pană, cenuşiu pe spate şi gălbui pe burtă. Nu murise. Ochii lui, ca două picături de păcură, păreau că lăcrimează, împăinjeniţi de durere. Vînătorul îl aruncă iar în iarbă, lîngă torba goală. Pe mîna lui se prelinse o picătură fierbinte de sînge.
    Soarele era acum sus, deasupra dealului din faţă. Vîntul curgea în răstimpuri, ca o apă lină, peste păduri.
    Loveţ se lăsă cu faţa în sus şi cu braţele sub cap, la umbra tufarului bătrîn. Ţînţari de pădure, leşinaţi de foame, s-apropiară numaidecît, bîzîind subţirel. O pitulice speriată, privindu-l cu spaimă şi curiozitate, începu să ţipe în gura mare. Dar nu se depărta prea mult, ca să nu-l piardă din ochi. Sărea de ici-colo, tot împrejurul lui, aplecîndu-şi capul pe sub cîte o frunză, ca să-l poată vedea mai bine... Un bondar grăbit sosi şi el, nu se ştie de unde; îi dădu ocol de două ori, mormonind ca un urs din neamul mărunt al gîzelor, şi se pierdu printre tufe.
    Şi zumzetele văzduhului scădeau în căldura zilei, pe cînd o toropeală largă cuprindea pădurile, ca-ntr-o pînză de linişte. Loveţ clipi des din ochi; apoi rămase cu pleoapele închise. Un fir subţire de păianjen i se prinse de gene...
    
    Şi iată că, drept în vîrful fagului sub care stătea Loveţ, se arătă o zburătoare străină, o pasăre mare şi gingaşă, tăiată parcă dintr-un bulgăre de zăpadă. Penele ei curate străluceau ca argintul în lumina soarelui. Stătea nemişcată; numai capul mic şi negru şi-l întorcea în toate părţile. Şi cu glas răsunător striga peste pădure:
    ― Ga-ga! ghi-ghi!...
    Niciodată Loveţ nu mai văzuse asemenea minune... Cu mare fereală şi cu bătaie de inimă, el ridică încet puşca, ţinti îndelung ― şi trase de trăgaci...
    Dar pasărea minunată nu căzu. Ca şi cum n-ar fi băgat de seamă nimic, ea rămase nemişcată şi glasul ei mare striga iar peste păduri:
    ― Ghi-ghi! Ga-ga!...
    Vînătorul o privea cu uimire. Pînă atunci, puşca lui nu dăduse greş...
    Loveţ turnă cu ciudă două măsuri de pulbere pe gura ţevii, îndesă cu varga un dop mare de cîlţi, apoi un pumn întreg de halice. Şi, ţinîndu-şi răsuflarea, luă iar puşca la ochi... Dar focul ţîşni din ţeavă fără zgomot, ca un şuvoi scurt de fum. Şi pasărea de argint rămase ca mai înainte, nemişcată...
    Loveţ aruncă puşca în iarbă. Şe agăţă cu mare ciudă de trunchiul fagului şi începu să se suie din ramură în ramură. Cu cît se urcă mai sus, cu atît nerăbdarea lui creştea. Iar pasărea îşi întorcea capul şi se uita în toate părţile; numai în jos, la el, nu se uita ― părea că nici nu-l ştie... Loveţ era acum aproape de ea, îi vedea moţul de aur şi ochii ca două boabe de rubin... dar cînd întinse mîna s-o apuce, ea fîlfîi uşor, se înalţă deasupra lui şi-l lovi cu pliscul drept în mijlocul frunţii...
    Şi dintr-o dată Loveţ se simţi uşor şi micşorat, sub aripile zburătoarei necunoscute. Şi văzu, cu mirare, că-i înţelege graiul.
    ― Eu sunt regina păsărilor, grăi ea. Şi pe tine, Loveţ, te-am schimbat acum în pasăre. Vino cu mine!
    Zburară amîndoi peste vîrfuri de copaci şi se opriră drept în spicul unui paltin uriaş din inima pădurii.
    Se făcuse noapte. De jur împrejur, cît cuprindeau ochii, nu se vedea acum decît revărsarea codrilor adormiţi sub lună.
    Din vîrful paltinului, pasărea măiastră începu să strige iar deasupra pădurii şi glasul ei străbătea acum şi mai departe, peste creştetele copacilor, în liniştea nopţii.
    Şi din patru părţi începură să vie rînduri-rînduri, la chemarea reginei, toate cîntăreţele pestriţe şi strălucitoare ale zilei, toate zburătoarele ursuze şi ciufulite ale întunericului, tot norodul nenumărat al ciripitoarelor mărunte care mişună ascunse prin frunzişuri, sub larga ocrotire a codrului. Veneau cu grăbite fîlfîiri de aripi şi se lăsau în jurul lor, stoluri-stoluri, mii de păsări, rînduindu-se laolaltă după naţie, după meserie, după glas ori după îmbrăcăminte.
    Şi toţi copacii dimprejur stăteau acum ca nişte ciorchini, sub razele lunii încărcaţi de zburătoare gălăgioase; pînă şi pămîntul era acoperit de un covor mişcător de păsărele, care nu mai aveau loc pe ramuri şi se înghesuiau una în alta, cu ciocurile îndreptate în sus.
    Iar din preajma locului, şi alte dihănii mărunte se deşteptară din somn, în puterea nopţii. Aricii ghemuiţi pe sub tufe scoteau botul dintre ţepi şi se uitau cu mirare; salamandre negre ridicau spre stele capul lor mititel, cu gura cusută de un blestem; şoareci roşcaţi se iveau pe jumătate din găuri şi veveriţe curioase, cu coada pe spate, priveau de departe, în două labe, gata s-o rupă la fugă...
    Cu inima împuţinată de spaimă, Loveţ se simţea grozav de singur în mijlocul acestei împărăţii străine, departe de oameni, aşteptînd să înceapă soborul păsărilor în taina nopţii, în singurătatea pădurii.
    Veni întîi o hulubiţă sălbatică să se jeluiască. Se făcu tăcere.
    ― Loveţ mi-a împuşcat hulubul meu, care aducea mîncare la cuib unde stăteam să păzesc puii, zise ea. Şi a trebuit să pornesc eu după hrană, şi am lăsat puişorii singuri... şi în lipsa mea a venit o nevăstuică şi mi i-a mîncat. Şi de atunci am rămas văduvă şi singură pe lume...
    ― Loveţ! Loveţ, ucigaşul! strigă tot poporul păsăresc.
    Iar Loveţ se făcuse mic lîngă regină, cu inima cît un purice.
    ― Pe mine, zise un sturz beteag care stătea strîmb pe-o ramură, Loveţ m-a împuşcat într-o aripă, cînd ciuguleam o caradaşcă lîngă un ciot de brad. M-am ascuns sub nişte rădăcini ş-am scăpat cu viaţă. Dar de-atunci nu mai pot zbura şi-mi tîrăsc zilele, ca vai de capul meu, pe sub tufişuri, după viermuşori...
    ― Şi mie mi-a rupt o labă! îndrăzni să strige, de departe, o veveriţă nepoftită.
    Toate capetele se întoarseră. Iar huhurezii, care stăteau în cerc, mai la o parte, pe cununa unui frasin, se umflară de mînie spre ea ca nişte curcani şi o făcură să tacă.
    ― Şi mie mi-a rupt un picior! glăsui o păsărică din grămadă.
    ― Şi mie! Şi mie! Şi mie! ciripiră fel de fel de glasuri, din toate părţile.
    Şi altele venind la rînd să se jeluiască. Veneau cinteze cărămizii şi cocoşari speriaţi din somn; gaiţe proaste cu albastru pe aripi şi pitulici cu codiţa răsfirată pe spate; veneau turturele singuratice, şi grauri poleiţi în aur, şi mierle negre ca tăciunii de brad trăsnit; veneau ghionoi pestriţe, stropite cu roşu la coadă, şi codobaturi subţiri de pîrău, şi piţigoi cu puful galben, ciocănitoare verzi şi cucuveici urecheate, şi bufniţe cu picioarele îmbrăcate în pene, şi ciuvici cu capul mare...
    Iar la urmă de tot, sosi şi un ţoi cu aripile sîngerate şi ţipă în gura mare:
    ― Staaaţi!... Staţi! Pe mine Loveţ m-a împuşcat chiar în dimineaţa asta...
    ― Loveţ! Loveţ! Loveţ! ţipau acum toate stolurile, de răsuna pădurea.
    ― Loveţ e chiar aici, între voi, zise regina, ridicînd o aripă. Uite-l!
    ― Hu-hu-huuu! strigară huhurezii, peste şapte dealuri.
    Şi toate păsările se năpustiră asupra lui, îl năpădiră din toate părţile, cu aripile, cu ciocul, cu ghearele...
    Loveţ sări drept în picioare, asudat. Îşi trecu o mîna peste frunte şi privi în juru-i cu spaimă şi cu uimire. Apoi, dînd cu ochii de ţoiul ucis, îşi aduse aminte...
    Soarele ajunsese la amiază. În pădure era linişte. Loveţ se plecă grăbit, îşi luă puşca şi torba şi porni repede la vale, fără să se mai uite îndărăt.
    Iar în urma lui, păsărica ucisă rămase cu aripioarele strînse, ca un pumn mic de cenuşă, pe iarbă.
    
    
    
    AMINTIRE
    
    Într-o dimineaţă mai de demult, zării pe moş Toma Gaiţă în drum spre pădure, cu puşca ferită sub zeghe de nu i se vedea decît ţeava atîrnînd la spate, ca o coadă.
    Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămînă acasă, în vacanţa Crăciunului, şi aveam şi eu o rablă de puşcă, mică şi ruginită, cu care speriam sturzii şi mierlele de prin măcieşii de la marginea pădurii.
    Într-o clipă am fost gata.
    Ninsese toată noaptea din belşug. Prin zăpada de două palme m-am luat după urma proaspătă şi singuratică a lui moş Toma şi în curînd l-am ajuns din urmă, în poiana cea mare a Rudăriilor. Cu zeghea pe umeri, îndoit din mijloc cam într-o parte, cu mersul lui îndesat şi mocnit de ţăran care se duce la anume treabă, tăia de-a curmezişul poiana netedă şi albă, lăsînd după el un şir lung de găuri în zăpadă. Şi cum moşneagul era cam tare de ureche, nu m-a simţit deloc pînă în clipa cînd m-am alăturat de el.
    ― Da-ncotro ai plecat, moş Toma?
    ― La jderi! îmi răspunse, morocănos.
    ― Apoi... tot la jderi pornisem şi eu! îl încredinţai cu multă seninătate, călcînd pe lîngă el.
    Moşneagul mergea acum hursuz şi mă fura numai cînd şi cînd cu ochii lui în culoarea solzului de peşte. Faţa-i amărîtă şi spînă, cu cîteva fire ţepoase în barbă, cioplită parcă în lemn, i se încreţise de tot acum. Iar nasul, subţire şi coroiat din fire, i se lungise şi mai tare de ciudă. Dar eu mă bucuram în inima mea că i-am făcut-o, fiindcă niciodată nu venea să mă cheme şi pe mine cînd pleca la vînătoare.
    ― Ai luat niscai tutun de-acasă? mă întrebă el, după un răstimp.
    Da, cu toată graba plecării, avusesem eu grijă să "iau" şi niscai tutun ― aşa, cît apuci între degete ― şi să-l împachetez repede într-o foaie de caiet.
    Moş Toma îşi vîrî, tăcut, tutunul în chimir. Şi pornirăm mai departe, el înainte, eu în urmă, prin pădurea încremenită în lumina rece a dimineţii de iarnă. Crengile încărcate de zăpadă moale stăteau pretutindeni într-o neclintire bizară, ca braţele unor nenumărate policandre de argint. O linişte siderală învăluia somnul pădurii. Cunoşteam bine locurile de cu vară, dar toate păreau străine acum, sub farmecul diafan al zăpezii.
    
    Pe-aici se deschid uneori în codri luminişuri ferite de oameni, cu numiri misterioase, păstrate din vechi vremuri, şi în mijlocul fiecărei poiene stă mîndru ca un monarh cîte un cireş sălbatic, cu crengile înalt răsfirate în văzduh. Vara, după Sîn-Petru, cînd rodul mărunt şi negru le năpădeşte frunzişul, cireşii din poiene sunt loc de întîlnire şi de ospăţ pentru toate zburătoarele neastîmpărate din împrejurimi. Ceasuri lungi de vară, culcat în iarba plină de zumzet, cu puşca lîngă mine, culegeam alene din juru-mi cireşe stafidite ori priveam fără gînduri seninul gingaş printre frunze de sus, aşteptînd. Mierle răzleţe se abăteau la răstimpuri, ca nişte pietre aruncate în cireş din marginea pădurii, asupra crengilor stropite cu negru. Dar vînatul cel mai de seamă erau cocoşarii, păsări viclene şi sperioase, care zăboveau multă vreme în desimea fagilor, şi nu veneau la cireşe decît după ce trimiteau iscoadă ca să cerceteze locul...
    Cînd le auzeam glasul gutural de departe, inima îmi zvîcnea de emoţie şi rămîneam nemişcat în iarbă pînă ce iscoada, ocolind pe sus cireşul, se întorcea să ducă la tovarăşi vestea că nu e nici o primejdie. Atunci stolul întreg se abătea pe spicul cireşului, prin crengile din vîrf, şi începea să ciugulească, cu grabă şi lăcomie, bobiţele amare. Iar cînd puşca trăsnea fără veste dedesubt, stolul întreg, învălmăşit de o spaimă cumplită, zbura ţipînd în toate părţile: "Să scape cine poate!"
    Sub cireş venea cîteodată şi moş Toma Gaiţă la pîndă. Dar puşca lui, crăpată de-a lungul ţevii şi cîrpită cu plumb, nu făcea nici o ispravă. Moşneagul trăgea întotdeauna cu ea sprijinită pe o "crăcană" de lemn; ţinea cîte un minut întreg... şi adesea îmi pierdeam răbdarea pînă ce auzeam izvorînd din ea o plesnitură piţigăiată, ca din bici, însoţită de o înjurătură. Moş Toma făcea economie de pulbere la încărcătură, şi halicele lui, tăiate cu cuţitul dintr-un fir de plumb în patru muchii, abia sfredeleau frunzişul de pe poale.
    Tîrziu, cînd soarele cobora spre asfinţit şi cînd moş Toma îşi lua nădejdea dinspre partea cocoşarilor, chitea şi el cîte o gaiţă, care venea să i se aşeze, mare şi proastă, drept deasupra capului. Iar cînd pasărea ucisă pica moale în iarbă, moşneagul o cerceta cu luare-aminte şi pe o parte şi pe alta... apoi, c-un gest hotărît, o vîra în torbă.
    ― Cică-i spurcată... Da' ce, nu-i tot pasăre? mormăia el. Şi, cu trupul adus uşor într-o parte, pornea la vale, spre casă, stîrnind la fiecare pas din ierburile înflorite lăcuste speriate, care săreau în toate părţile ca nişte stropi de apă vie în lucirea asfinţitului.
    Din pricina asta, moş Toma fusese poreclit Gaiţă, prin partea locului.
    La răspîntia de cărări din fundul poienei Rudăriilor, moşneagul se opri şi-mi arătă în zăpadă un şirag de urme mărunte care se încîlceau printre fagi, în zig-zag.
    ― Urmă de vulpe...
    Mai departe alte urme, cîte trei-trei, tăiau luminişul de-a curmezişul, se întorceau în dosul unei tufe, unde zăpada turtită rotund arăta un popas de o clipă, şi se pierdeau după un dîmb cu mlădiţă deasă. Acestea erau de iepure. Moş Toma nici nu le luă în seamă.
    Trecurăm pe lîngă Hoaga-cu-ferigă, o văgăună mută şi adîncă, cu fundul acoperit de o ceaţă neclintită, care ascundea pe jumătate buturugi răsturnate de vreme, cu forme curioase de dihănii la pîndă; apoi ieşirăm în deal la Surle, la loc mai deschis. De acolo, toată revărsarea pădurilor se ivi sub picioarele noastre, pînă departe, în valea Topologului. Înălţimile diafane parcă pluteau, desprinse de pămînt. Aproape de culme, pîlcuri de mesteceni îşi înălţau din zăpadă tulpinile subţiri, cu creştetul despletit, ca nişte jocuri de apă încremenite, care parcă şi-au uitat în văzduh numai fantoma lor de ceaţă.
    După ce am coborît în altă vale, la gura Goiştei, moş Toma mă opri uşurel cu mîna-n piept:
    ― Iaca şi lupu! şopti el.
    În capătul celălalt al poienii, pînă unde puşca nu putea s-ajungă, un lup se ridicase dintre ferigi uscate şi, întors pe jumătate, se uita la noi cu nepăsare... Apoi, din cîteva salturi, pieri în desime.
    ― Hai după el! strigai eu, cu puşca gata.
    ― Ba! răspunse moşneagul, nepăsător ca şi lupul.
    Apucarăm iar la deal, printre fagi bătrîni, cu trunchiuri vinete... Şi deodată moş Toma începu să se uite cu luare-aminte, cînd în sus, spre broderia rămurişului înalt, cînd jos la zăpada neprihănită pe care călcam.
    ― Iaca, pe-aici a trecut jderul... mă lămuri el, cu glas scăzut.
    Abia acum pricepui de ce moş Toma, de cînd am intrat în pădurea mare, umbla tot cu ochii pe sus. În horbota albă de deasupra noastră se cunoştea bine locul pe unde o făptură uşoară, deprinsă cu astfel de gimnastică, se furişase lin, scuturînd în trecere povara de pe crengi. Iar dedesubtul acestei urme aeriene, zăpada căzută însemna şi ea o dîră de adîncituri fine, care ne arătau ca pe hîrtie drumul aceleiaşi vietăţi singuratice şi gingaşe.
    Călăuziţi de această îndoită urmă, am ajuns în faţa unui fag scorburos, la marginea unui povîrniş de cîţiva stînjeni, pe lîngă care în timpul verii şopteşte abia auzit un izvor mic de apă printre frunzele uscate. Văzurăm, sus, gura scorburii pe unde intrase jderul la adăpost. Iar jos, pe partea dinspre povîrniş, moş Toma descoperi şi a doua gură a scorburii.
    Rînind cu piciorul zăpada, moşneagul alese din stratul gros de frunze jilave o mînă de foi mai zvîntate; apoi desprinse din scorbură o bucată de putregai afînat şi, cu şomoiogul gata, se întoarse spre mine:
    ― Ai vun cribit?
    I-am întins cutia cu chibrituri. El stătu o clipă la îndoială, întors cu spatele; apoi băgă cutia în chimir, la păstrare. Şi scoţînd cremenea, iasca şi amnarul, începu să scapere. Cînd un firicel de fum albastru şi creţ izvorî din iască, moşneagul puse şomoiogul de frunze uscate în gura scorburii; suflă de cîteva ori şi el ― şi se întoarse iar spre mine:
    ― Suflă!
    Am răzimat puşca de fag, am pus piciorul pe o îndoitură de rădăcini lunecoasă şi, cuprinzînd cît puteam ajunge cu braţele trunchiul aspru, am început să suflu din toate puterile. În curînd scorbura se umplu de un fum albicios, care răzbătea afară pe jumătate şi se prelingea pe lîngă scoarţă. Mă usturau ochii...
    După cîteva clipe, puşca lui moş Toma plesni ascuţit, de cealaltă parte a fagului, ca o pocnitoare de acele cu care se joacă copiii la oraş... Un foşnet scurt de zăpadă căzută, o fulgerare întunecată printre crengile albe de sus... atît am apucat să văd. Piciorul îmi alunecase pe rădăcina udă şi, în cădere, m-am dus tîrîş pînă la poala povîrnişului.
    Eram pe vremea aceea un copil rumen, zburlit şi rău din calea-fară. Într-o clipă am fost îndărăt, sus. M-am repezit la moşneag, l-am prins cu amîndouă mîinile de pieptarul zeghei ş-am început să-l scutur:
    ― Unde-i jderul? De ce m-ai pus să suflu, cînd ştiai că iese? Şi de ce-ai tras fără să-mi spui? Surdule!
    ― Nu te pune cu mine, măi ţîncule! Acuş te-azvîrl în zăpadă, de nu te-i mai putea culege! făcu moş Toma, speriat. Şi cuprinzîndu-mi mîinile în mîna lui neagră, uscată şi tare ca o cange, mi le aruncă în lături.
    Îmi venea să plîng de ciudă. Mă uitam, să pot ghici încotro apucase jderul... Dar cine ştie unde era acum lighioana uşoară, mai sprintenă decît o veveriţă, sărind dintr-un copac în altul, ca pasărea!
    Moş Toma îşi înfunda, amărît, luleaua cu tutun.
    ― Hai să-l căutăm, zisei eu, mai împăciuitor.
    ― Geaba! De-acu nu-l mai găseşti, răspunse moşneagul.
    În adevăr soarele se ridicase deasupra pădurii şi ramurile începeau să-şi piardă horbota de argint, pe nesimţite. Crengi uşurate fără veste de povară tresăreau ici şi colo. Rostopane moi şi albe picau pretutindeni în jurul nostru şi toată pădurea era plină de foşnete uşoare şi misterioase.
    
    *
    
    La întoarcere mă simţeam ostenit şi fără chef. Mereu rămîneam în urmă. Moş Toma mă aştepta din loc în loc.
    ― Numai de-atîta îmi pare rău, zisei într-un rînd, că n-am apucat să trag şi eu măcar un foc...
    Moşneagul se opri, luminat deodată la faţă.
    ― Trage la sămn, zise el, că tragi tare bine... Ia să văz dacă mai poţi trage ca aldată...
    Ştiam eu de ce mă măguleşte aşa moşneagul. Dar tot îmi făcea plăcere lauda lui.
    Moş Toma alese numaidecît pe scoarţa unui fag mare un loc mai curat, pe care-l netezi bine de muşchi, cu palma.
    Am pus un genunchi la pămînt; am tras... Apoi am alergat la fag şi i-am găsit scoarţa ciuruită de halice.
    ― Ei, ce zici? întrebai eu mîndru, întorcîndu-mă spre moş Toma, care se oprise la spatele meu.
    Dar moşneagul nu-mi răspunse. Se aplecă, tăcut, şi începu să culeagă halicele din scoarţă, una cîte una, cu vîrful cuţitului, şi să le strîngă cu grijă în chimir... Iaca, pentru asta mă lăudase el că trag bine!
    M-am uitat lung cum operează. Apoi am pornit încet spre casă, singur. Zăpada topită se prelingea în lacrimi lungi pe trunchiuri şi, din scoarţa umedă a fagilor, un abur abia simţit se ridica în soare. Nici o vietate, în nici o parte...
    Numai cînd am ajuns aproape de marginea pădurii, o cinteză alarmată mă întîmpină cu cicălitura ei sonoră dintr-un măr sălbatic şi mă petrecu multă vreme, zvîrlind după mine buchete mici de ciripituri, în lumina primăvăratică.
    
    
    
    O AVENTURĂ
    
    ― E liber, vă rog? întreb eu, din uşă, ca să-mi fac datoria.
    În compartiment e o singură doamnă, care ocupă locul de lîngă fereastră.
    ― Mă rog, cu plăcere! răspunde ea.
    Îmi arunc valiza, bastonul şi pălăria în plasa de bagaje şi m-aşez pe canapea, cu spatele spre locomotivă şi cu faţa la cucoană. Măsuţa dintre noi e ridicată. Pe măsuţă, cîteva gazete ilustrate, o poşetă şi un maldăr de coji de portocală, dintre care una i-a servit doamnei ca scrumieră.
    N-am obicei să fac curte unei persoane necunoscute. Dar cînd pleci la drum lung, e mai plăcut, oricum, să ai în faţă o femeie tînără încă, fie şi cam plinuţă la trup, cu ochii negri şi cu gropiţă în obrazul stîng, decît o babă sau un ramolit care începe să sforăie de la Chitila şi nu se mai opreşte pînă la Bîrlad.
    Trenul de Iaşi pleacă de la Bucureşti la ora 13 şi 15 minute, în jargon ceferist. Asta pe romîneşte însemnează: la unu ş-un sfert. "Pînă la plecarea trenului mai sunt doar cîteva minute, mă gîndesc eu. Poate avem noroc să rămînem singuri..."
    ― Mie nu-mi place cu spatele înainte, reflectează doamna, cam fără veste.
    ― Dar cum vă place? întreb eu, tresărind.
    ― Numai cu faţa-nainte...
    Pentru cine uită momentan că se află în tren, e greu de închipuit cum ar putea sta cineva altfel, decît cu faţa înainte şi cu spatele îndărăt... Ne uităm unul la altul cîteva clipe, nedumeriţi. Doamna se înroşeşte puţin.
    ― Dacă m-aşez cu spatele înainte, simte ea nevoia să completeze, îmi vine un fel de ameţeală... m-apucă un fel de mal de train... şi nu mai sunt bună de nimic.
    ― Şi ar fi mare păcat! exclam eu, din toată inima.
    În acest moment, îşi vîră capul pe uşă un domn mic şi slab:
    ― Mai este fun loc? întrebă el, cu un aer melancolic.
    ― Toate sunt ocupate! răspunde repede vecina mea, înainte ca eu să pot interveni.
    Domnul cel mic aruncă în compartiment o privire circulară, cam adormită; dă din cap cu neîncredere şi se retrage.
    ― Mie nu-mi place cu mulţi la un loc, mă lămureşte cuconiţa.
    Dar nu-şi isprăveşte bine vorba, şi uşa se deschide cu putere: doi domni, unul ras, celălalt cu mustaţă, intră fără alte formalităţi în compartiment şi, după ce pun stăpînire pe două locuri, lăsînd pe canapea o servietă şi un pacheţel, ies amîndoi în culoar, unde continuă o conversaţie începută probabil în restaurant.
    ― Noroc că ăştia merg numai pînă la Ploieşti, zise doamna.
    ― După ce cunoaşteţi?
    ― Mai întîi, după lipsa de maniere... Se vede cît de colo că ei fac cursa asta în fiecare zi şi că sunt blazaţi, sunt obişnuiţi cu trenul... Al doilea, n-au bagaje.
    Îmi ridic ochii spre bagajele doamnei: două geamantane mari de piele galbenă, o valiză mică, un pachet lung şi o cutie cilindrică.
    ― D-voastră mergeţi departe?
    ― Pînă la Focşani, răspunde doamna, făcîndu-şi vînt cu Ilustraţiunea.
    ― Mi se pare că e cam cald aici, zic eu. Ar fi bine să deschidem puţin fereastra...
    ― Ca să mai intre puţin fum de-afară? Mă rog, cu plăcere, numai să se poată. Eu am încercat să deschid şi n-am putut.
    Mă ridic şi trag de cureua ferestrei: întîi în sus, apoi în jos... la dreapta, la stînga... Degeaba: nu merge.
    ― Are ambiţie! zice cuconiţa.
    Unul din cei doi domni, observînd de-afară manevra, ne vine în ajutor.
    ― Îmi daţi voie? întrebă el, autoritar.
    Şi plecîndu-se peste vecina mea, pe care o atinge puţin cu genunchiul, întoarce un mîner de alamă la dreapta; apoi trage, cît poate mai pe încetul, de un inel din marginea de sus ― şi fereastra se lasă în jos. Domnul surîde graţios şi se retrage.
    ― Tot sunt buni de ceva şi ăştia de la Ploieşti, îşi dă părerea vecina mea.
    În sfîrşit, trenul a pornit.
    Aproape de Chitila, şeful de tren îşi face apariţia:
    ― Biletele...
    Doamna are bilet întreg. Domnii de pe culoar au arătat fiecare cîte un carneţel de culoare închisă. Atît.
    ― Dacă aş fi eu director general ― zice vecina mea, care a observat acest amănunt, ― i-aş strînge pe toţi într-un vagon, pe ăştia care merg gratis, ca să nu ne mai incomodeze pe noi, cei cu bilete adevărate...
    Dincolo de Chitila, cei doi domni de pe culoar intră, s-aşază la locurile lor şi, numaidecît, după obiceiul pămîntului, încep s-o fixeze pe vecina mea cu liniştită impertinenţă, ca pe un tablou expus acolo anume pentru agrementul călătorilor masculini. Doamna se uită pe fereastră, îşi mai potriveşte coafura, se preface că citeşte... La urmă, îşi razimă capul în colţ, închide ochii şi rămîne aşa, nemişcată, multă vreme.
    În gara Ploieşti, cei doi domni se coboară. Am rămas iar singuri.
    ― Vezi c-am avut dreptate? zice fără veste vecina mea, deschizînd ochii.
    ― Credeam c-aţi adormit...
    ― Aş! Unde e chip s-adoarmă o femeie, cînd se uită toată lumea la ea... Dar bine că s-au dus. Mai cu seamă cel cu verighetă era absolut nesuferit. Ai băgat de seamă? Pantalonii cu dungă proaspătă, cravată corectă, guler ireproşabil... se cunoştea bine că are o nevastă de treabă, care-i poartă de grijă. Atunci, ce mai umblă cu ochii după altele? Grozavi mai sunteţi d-voastră, bărbaţii...
    ― Nu toţi.
    ― Celalt, urmează doamna, cel neînsurat, vai de capul lui: guler şifonat, ciorapi nepotriviţi cu culoarea pantalonilor, buto-nii de manşetă unul de-un fel şi altul de alt fel... şi-un ceas de nichel cu două capace ― moştenire de la bunică-sa...
    Mă simt cam jenat. Fără voie duc mîna la cravată, îmi netezesc puţin părul, îmi rectific poziţia ― şi tac.
    De la Ploieşti nu s-a mai suit nimeni în compartimentul nostru. Cîntecul roţilor a început iar. Pămîntul curge-n urmă, pe lîngă tren; stîlpii de telegraf aleargă unul după altul, parcă-s traşi de-o sfoară; ogoarele se rotesc încet, ca nişte evantaie care se deschid mereu, cu mînerul fixat într-un vîrf de deal.
    Mi-am răzimat capul în colţ, am închis ochii şi am stat aşa multă vreme. Printre gene am văzut totuşi cum tovarăşa mea de călătorie îşi deschide poşeta, se pudrează pe nas, îşi dă cu roşu pe buze şi mă examinează, în cîteva rînduri, pe furiş.
    Dincolo de Buzău, simt că începe să mă cuprindă de-a binelea o toropeală neplăcută, premergătoare somnului în poziţie incomodă. De frică să nu adorm, deschid ochii.
    ― Păcat că n-avem aici un patefon, să ne mai distrăm... zice doamna, privindu-mă ironic.
    ― Putem încerca şi fără patefon, îi răspund eu, vexat.
    Doamna scoate din poşetă un pachet de ţigări şi o cutie minusculă de chibrituri. Cu prefăcută dezinvoltură, îşi aprinde o ţigară. Dar se cunoaşte cît de colo că nu fumează de obicei.
    ― Unde-i bărbatu-meu acum să mă vază! exclamă ea, trăgînd ştrengăreşte.
    ― Parcă e nevoie să vă vadă cu ochii? E destul să miroase.
    ― N-are el un miros aşa de fin, zice doamna, rîzînd. În privinţa asta, toţi sunteţi la fel...
    ― Şi... D-voastră locuiţi chiar în Focşani? o întreb eu mai înviorat.
    ― A, nu. Eu stau la Bucureşti, cu bărbatu-meu. La Focşani e numai mama.
    ― Şi-o să rămîneţi multă vreme la Focşani?
    ― Nu cred... O simplă escapadă. M-am supărat pe el, ş-am plecat fără să-l previu. Sunt sigură că peste două-trei zile mă trezesc iar cu dumnealui că vine să-mi ceară iertare şi să mă ia acasă. Nu e pentru prima oară.
    ― Şi... dacă nu vine?
    ― Treaba lui! N-are decît să divorţeze, dacă-i dă mîna. Eu am averea mea personală... o moşioară, o vie, o casă la Bucureşti... plus alte perspective de moştenire.
    ― În cazul ăsta, trebuie să vie.
    ― Aşa zic şi eu. Dar pîn-atunci, am de gînd să mă distrez, să-mi fac de cap cît oi putea... ca să nu-mi pară rău c-am plecat.
    Mă uit cu mai multă atenţie la tovarăşa mea de drum. Vorbeşte aşa de natural şi le spune toate cu atîta nevinovăţie, că nu mai ştii ce să crezi.
    ― D-ta mergi mai departe de Focşani... ori rămîi acolo? mă întreabă ea deodată, cu sprîncenele foarte ridicate, ca la păpuşi.
    ― Nu ştiu... Sper... Asta depinde de împrejurări...
    Simt că mi-a sărit somnul de tot. Dacă m-ar fi întrebat atunci de care împrejurări anume atîrnă rămasul meu la Focşani, n-aş fi ştiut ce să răspund. Îmi fac repede-n gînd cîteva socoteli şi, drept încheiere, îmi examinez din nou vecina. Siluetă nu prea are ea, cum cerea gustul pervertit al unora, pînă mai ieri-alaltăieri... Dar ce gură!... ce ochi!... ce umeri!...
    Simt totuşi nevoia să obţin cîteva informaţii suplimentare:
    ― Ce-ar fi să vie soţul d-tale chiar în noaptea asta, cu vrun accelerat?
    ― Imposibil. Pînă duminică, în orice caz, nu se poate mişca din Bucureşti ― despre asta garantez. Pînă atunci, abia are vreme să-mi treacă şi mie supărarea.
    ― Şi--- uitasem să-întreb... din ce cauză te-ai supărat pe dumnealui?
    ― Din cauza musafirilor. Are mania, domnule, să invite prieteni la masă, fără consimţămîntul meu.
    ― Asta n-ar fi nimic, zic eu. Nu se desparte cineva pentru atîta lucru. Mai cu seamă dacă este şi vrun copil la mijloc...
    ― Nu este. Mi-au spus doctorii că eu nu pot să fac.
    ― Ce-are a face! Mai încercaţi.
    ― Dac-ar depinde numai de mine... Căsătoria, domnule, este un fel de loterie: nu ştii niciodată peste cine dai... Avem noi un prieten, băiat cu careeră, magistrat. S-a însurat din dragoste, cu toate că nu-i băiat prost. Şi era în al nouălea cer, parcă luase pe Dumnezeu de-un picior cu Lilica lui... Ei, ce crezi? Nu s-a împlinit bine un an de la nuntă, şi l-a-nşelat nevasta.
    ― Auzi d-ta! Cu cine?
    ― Cu un profesor de universitate. Lumea zice că pe-atunci era numai conferenţiar... dar aşa e gura lumii.
    ― Şi bărbat'său a aflat?
    ― Da. Şi-a lăsat-o imediat, sub pretext că nu poate suporta una ca asta... Aşa sunt bărbaţii.
    ― Egoişti...
    ― Mai e vorbă?... Stai să vezi încă una. Mai avem noi un văr de-al doilea, funcţionar la Finanţe. Ca să se-nsoare, a trebuit să dea anunţ în gazetă, la mica publicitate: "Doresc cunoştinţă, eventual căsătorie, cu o fată onestă sau cu o profesoară de limba engleză" ― că-şi vîrîse în cap, nu ştiu pentru ce, să înveţe englezeşte. Un molîu, domnule, de-ai fi crezut c-o să-l lase nevasta chiar de a doua zi... S-a însurat cu o fată de la poştă ― sunt trei ani de-atunci ― şi însurat a rămas pînă-n ziua de azi. Şi se iubesc aşa de tare, c-ai putea să juri că nu sunt cununaţi...
    ― O fi trecut de mult Mizilul? întreb eu privind pe fereastră, ca să revenim la ale noastre.
    ― O-ho! Ne-apropiem de Rîmnicu-Sărat.
    ― Ce noroc că v-am întîlnit! Nici n-am simţit cînd a trecut vremea.
    ― Nici eu. Am vorbit atîtea cu d-ta, că am impresia că suntem cunoştinţe vechi.
    ― Cu toate astea, ne cunoaştem aşa de puţin! oftez eu, cu ochii în tavan.
    ― N-are importanţă...
    ― Serios?
    Drept răspuns, tovarăşa mea de drum îmi trimite pe sub gene scînteia unui zîmbet enigmatic, care i-a întredeschis copilăreşte buzele cărnoase şi i-a adîncit puţin gropiţa din obrazul stîng.
    Afară, în strălucirea zilei de mai, se desfăşoară în curgere lină mătasea verde şi întinsă a lanurilor tinere. Pe alocuri, rapiţa înflorită pune pete largi de soare. Mai aproape de tren, se văd bine steluţele albastre ale cicoarelor şi stropii de sînge ai macilor, deasupra grîului fraged. O pădurice surprinsă-n drum abia a avut vreme să se ferească din calea noastră; copacii de pe lîngă linie defilează-n galop pe la ferestre, cu ramurile toate desfăcute-n vînt ― pe cînd alţii, mai în vale, s-au oprit din fugă ca să se uite cum ne ducem... Şi versurile lui Heine îmi vin în minte, măcar că nu ştiu bine nemţeşte:
    
    
    
    Mă întorc iar spre tovarăşa mea care-şi corectează puţin cu un tub minuscul de rouge conturul buzei de sus, în formă de arc al lui Cupidon.
    ― Vasăzică, eşti supărată rău, rău de tot, pe bărbatul d-tale? o întreb eu, aplecîndu-mă peste măsuţa dintre noi.
    ― Cum să nu fiu? răspunde ea, retrăgîndu-şi capul spre colţul canapelei. Ţi-am spus că are mania musafirilor... Asta l-a apucat întîi şi-întîi astă-iarnă, cu ocazia revelionului. Mă trezesc cu el a treia zi de Crăciun că-mi spune să mă pregătesc pentru douăsprezece persoane la masă, c-a invitat la revelion pe cutare şi cutare prieteni cu nevestele ― unii despre care nici nu mai auzisem pînă atunci. Am încercat eu să rezist, i-am obiectat că o să avem prea mare deranj şi bătaie de cap, că mai bine ar fi să ne ducem noi la alţii, decît să vie alţii la noi... Degeaba! Ce ştie el? Cînd e vorba de petrecere cu invitaţi, toată răspunderea cade pe capul gospodinei. Bărbatul, în ocazii d-astea, se consideră şi el tot un fel de musafir, care aşteaptă numai să fie servit. Şi bărbatul meu e un mare egoist, cum sunt toţi bărbaţii.
    ― Pardon! Nu toţi.
    ― Serios? Parcă nu vă cunosc eu?... În sfîrşit. Două zile întregi înainte de Anul nou am avut numai grija pregătirilor. Alte vreo trei după, a trebuit să cureţe servitorii în urma lor, că toată casa era-ntoarsă cu susu-n jos... I-am spus atunci: "Domnule, de data asta a fost ce-a fost... dar dacă se mai repetă afacerea asta la anul, să ştii că iau primul tren şi mă duc la mama".
    ― Şi el ce-a zis?
    ― Ce să zică? A tăcut, măcar că n-avea dreptul să se supere... Exact la o lună şi jumătate după asta, la ziua lui onomastică, mă trezesc iar cu casa plină de invitaţi. Erau tot ăia de la revelion. Unu nu lipsea!... Am fost amabilă, am făcut tot ce s-a putut, cu toate că nu fusesem prevenită. S-a petrecut toată noaptea. Dar a doua zi dimineaţa, după plecarea dumnealui la birou, am împachetat cîteva lucruri, am trimis servitorii la plimbare, i-am expediat cheia de la antret printr-un comisionar ― ş-am plecat la mama. Peste două zile, a venit după mine. S-a rugat, a plîns... şi, în sfîrşit, ne-am împăcat. Credeam că l-am vindecat pentru totdeauna de musafiri.
    ― Cînd colo?
    ― Cînd colo, ieri, pe la cinci, îmi telefonează că deseară ― adică aseară ― avem iar invitaţi la masă, douăsprezece persoane. "Cine i-a invitat?" ― "Soră-mea." ― "Sora d-tale n-are decît să-şi invite prietenii acasă la ea. Aici, eu sunt stăpînă" ... Ei, ce zici d-ta de toate astea?
    ― Ce să zic? După cîte mi-ai spus, am impresia că face dinadins...
    ― Dinadins?
    ― Fireşte. Cu plan adînc...
    ― Cu ce fel de plan?
    ― Ca să rămîie singur, din cînd în cînd...
    ― Parol?
    Doamna rămîne cîteva clipe cu gura întredeschisă, cu ochii-n ochii mei.
    ― Uite, la asta nu mă gîndisem... Da, da, se poate să ai dreptate... Dar am să mă răzbun eu, dacă-i aşa!
    52George Topîrceanu
    ― Ai tot dreptul, ai chiar datoria să te răzbuni. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte...
    ― Lasă că mai vorbim noi... De-un singur lucru îmi pare bine deocamdată: nici nu-ţi poţi face idee ce-am lăsat acasă... Un deranj şi-o harababură, de parc-au dat turcii! între altele, s-a răsturnat astă noapte o damigeană mare cu vin negru ― şi pînă să băgăm de seamă, toată s-a vărsat pe parchet. Şi încă, asta n-ar fi nimic. Dar mi-au spart şi sticla cu tinctură de iod, care era acolo, pe-o măsuţă. Pata de iod ştii că nu iese cu nimic... nici cu sîrmă, nici cu sticlă pisată... trebuie scoasă cu rîndeaua de pe parchet. Şi s-a făcut o pată cît toate zilele ― poţi să-ţi închipui d-ta, un litru şi mai bine de iod...
    ― Un litru?
    ― Da, un litru şi jumătate.
    ― Şi ce făceaţi D-voastră cu atîta iod în casă?
    ― Îmi trebuie mie, personal. Trebuie să ştii că eu pun şi-n apa din baie tinctură de iod...
    ― Pentru ce?
    ― Eu am suferit anul trecut de o apendicită... A trebuit să-mi fac operaţie.
    ― Unde?... Mare păcat! Se mai cunoaşte?
    ― Stai să vezi... A treia zi după operaţie, nu ştiu bine cum s-a făcut... mi-a venit să strănut... Atîta ştiu, că m-am forţat... şi-a plesnit aţa de la cusătură într-un loc. Cînd am simţit că se rupe, m-am speriat, am ţipat... se vede că m-am forţat şi mai tare ― şi-a plesnit toată cusătura. A trebuit să mă coase a doua oară, la loc. Peste cîteva zile, am rîs tare, nu ştiu din ce cauză ― şi iar a plesnit. Se vede treaba că mergea mai uşor acum, că-şi făcuse drum... Ce să-ţi mai spun? M-am vindecat eu de apendicită cum m-am vindecat... dar pînă la urmă, am rămas cu o mică fistulă...
    ― Cu o... ce? Nu se poate! În ce loc?
    ― Aici, în partea dinainte, unde-a fost cusătura...
    Mă uit la vecina mea, consternat. Glumeşte, poate? Nu, nu-i surprind nici o urmă de ironie pe figură.
    ― Înţelegi d-ta acum pentru ce am eu nevoie de tinctură de iod... Îşi completează ea explicaţia, cu aceeaşi nevinovăţie.
    Simt că mă cuprinde deodată un fel de leşin şi o mare descurajare. Mi-a pierit tot entuziasmul. Nu mai pot scoate o vorbă. Mă uit pe fereastră şi încep să număr stîlpii de telegraf, ameţit, pe cînd "pacienta" vorbeşte înainte, ca şi cum n-ar fi băgat de seamă ce adîncă schimbare s-a petrecut pe neaşteptate în mine.
    Ne-apropiem de Focşani. Omul de serviciu de la vagon intră să dea jos bagajele cucoanei şi să le scoată în culoar, ca să fie mai aproape de ieşire.
    Tovarăşa mea de călătorie se ridică şi începe să se pregătească de plecare. Văzînd că eu nu fac nici o mişcare, mă întreabă:
    ― Da' ce d-ta nu te cobori? Parcă ziceai că rămîi la Focşani...
    ― Eu? Ce să caut la Focşani? Dacă-mi spuneai de la început chestia cu apendicita...
    Doamna face ochi mari:
    ― Nu-nţeleg... Ce-are a face apendicita mea cu rămasul d-tale la Focşani?
    ― Are!
    Mă ridic în picioare, apuc valiza şi pălăria din plasă de deasupra mea şi le arunc, cu ciudă, în plasa din faţă, unde au fost bagajele ei.
    ― Te muţi în locul meu, acum? zice doamna, cu un zîmbet ciudat, întinzîndu-mi mîna pentru rămas bun.
    ― Păi... să vezi d-ta... nici mie nu-mi place decît cu faţa-nainte, răspund eu. Altfel, m-apucă un fel de ameţeală, un fel de  şi nu mai sunt bun de nimic.
    
    *
    
    Trenul stă gata să pornească iar. Cînd maşina şuieră de plecare, ies în culoar şi m-aplec pe fereastra deschisă, ca să iau puţin aer. Geamantanele doamnei sunt încă jos, lîngă scara vagonului. Exact cînd trenul se urneşte din loc, tovarăşa mea de drum s-apropie repede, urmată de-un hamal.
    ― Călătorie bună! îmi strigă ea, prietenos. Ştii... povestea cu apendicita, adaogă ea rîzînd, a fost o simplă poveste...
    Îmi vine să sar din tren. Îmi vine să-i arunc cu ceva-n cap ― dar n-am nimic la-ndemînă...
    
    
    
    CIVILIZAŢIE LOCALĂ
    
    ― Strîngeţi rizervă, că se opreşte! strigă vardistul, crăpînd uşa dinspre stradă.
    Şi toţi ai casei apucă în grabă căldări, căni şi alte vase mai mărunte, cu destinaţii gospodăreşti felurite, şi se reped speriaţi la robinet (casa are robinet ― n-ar mai avea!). Cu o mînă febrilă, cel ajuns întîi dă drumul... Fsss! face robinetul. Şi cîteva picături, rămăşiţă săracă, sună jalnic în fundul unei căni. Cu o înduioşetoare simultaneitate, braţele celor din jurul robinetului se lungesc spre pămînt.
    Vardistul a plecat. Important şi tardiv, el duce mai departe vestea fericită. Cînd ajunge pe la a patra casă, oamenii ştiu de mult că apa e oprită.
    ― Ce rezervă? Nu vezi că s-a închis? îl întîmpină o gospodină necăjită.
    ― Păi eu nu ştiu... eu aşa am orden, răspunde omul oficial, bocănind din cizme mai departe, la altă casă. El are ordin să-i vestească pe toţi cei din pontul lui că se opreşte apa, şi-şi face strict datoria, chiar după ce apa s-a oprit de trei ceasuri.
    Într-o ogradă ferită, o cişmea de modă veche ţîrîie o şuviţă firavă de apă, de la un izvor din dealul Ciricului. Cam puţintică, nu-i vorbă, dar rece vara, potrivită iarna, şi mai cu seamă sigură la orice vreme, ziua ca şi noaptea. Apa marii instalaţii civilizate (cu care stăm în rîndul oraşelor moderne), printr-o ingenioasă rînduială a ţevilor, e tocmai dimpotrivă: iarna ca gheaţa, vara călduţă şi-n orice anotimp cu capricii răutăcioase, ca o femeie fără amor. Pe ger îngheaţă, la dezgheţ s-azvîrle impetuos şi îmbelşugat şi sparge ţevile (care, fiind cam şubrede, atîta aşteptau); se infiltrează apoi prin pivniţe bătrîne, prin hrube vechi şi tăinuite de la vremea lui Lăpuşneanu-vodă, care răspund cine ştie unde, sub vreo casă nouă... Şi catastrofa e gata: într-o bună noapte, casa cea nouă se dărîmă cu instalaţie modernă cu tot, fără ca nimeni să-i fi prevăzut o prăbuşire aşa de prematură.
    A doua zi vestea macabră se răspîndeşte în tot oraşul, provocînd consternare ori satisfacţie, după cum e cazul.
    
    
    Şcolăriţe mărunţele, cu picioare subţiri şi agile ca de furnică, au plecat pe întuneric din fundul Şocolei, ori de pe la Nicolina, să poată intra în clasă la ora reglementară. Iarna cînd pornesc ele de acasă e încă noapte pe uliţi, e glod pînă la genunchi sau e ger de crapă pietrele, şi cîinii flămînzi dau la om ca lupii. Dar n-ai ce-i face, viaţa e grea şi amară chiar cînd eşti o fetiţă numai de două şchioape: la ceasul 8 fix trebuie să fii la şcoală.
    Şi iată că într-o dimineaţă, pe la 8 şi ceva, pîlcuri de fetiţe îmbrăcate în negru (asta e culoarea favorită a copilăriei studioase) încep să treiere mărunt spre mahalale, adică îndărăt, spre casă. Toate sunt grozav de vesele. Ce s-o fi întîmplat?... În drum întîlnesc cîteva întîrziate, grăbind spre şcoală, cu ochii ficşi de groaza pedepsei care le aşteaptă. Una din cele care-au pornit spre casă, mică şi îndesată, strigă cu o nemăsurată bucurie în glas către una din cele întîrziate:
    ― Pretorian, nu te mai duce! Haideţi înapoi toate! S-o dărîmat şcoala.
    ― Cînd?
    ― As' noapte. I-o venit nişte apă pe dedesubt, nu se ştie de unde ― şi gata! Dacă eram acolo, pe toate ne omora...
    Se lasă înserarea. De prin unghere, pe nesimţite, umbra se adună tot mai deasă. Melancolii dulci, descurajări subite ori tristeţi negre fără motiv coboară în noi, după ani şi împrejurări. Gîndurile rele, ca liliecii, preferă întunericul ― şi întunericul naşte lilieci în sufletele noastre...
    Dar, cu o mişcare uşoară, o mînă întoarce comutatorul electric spre dreapta. O lumină albă, egală şi liniştită se revarsă din becurile "Osram" sau "Philips", care s-au aprins miraculos şi ard ca nişte fragmente reci de soare, risipite prin odăi. Influenţa malefică a întunericului a fost încă o dată conjurată. Slăvită fie civilizaţia!
    În redacţia unui ziar local, secretarul, cu o foaie albă dinainte, încearcă să prinză din zbor prima frază a unui articol, care-i palpită ca un fluture în jurul capului plin de preocupări domestice... A prins-o! Creionul aleargă vertiginos pe fila albă... Din odaia de alături se aude glasul unui reporter la telefon, plin de o duioasă şi enervată rugă, ca într-o declaraţie de dragoste:
    ― Domnişoară... te rog, domnişoară... numai un pic! N-avem nici o ştire la gazetă pe mîine... Imposibil? Firele deranjate?... M-ai nenorocit!
    Undeva, la căpătîiul unui copil bolnav, o cuconiţă numără cu mare grijă dintr-un flacon cu doctorie scumpă, picătură cu picătură, într-o linguriţă: una... două... trei...
    Într-o căsuţă prizărită, nu tocmai departe de centru, un profesor bătrîn a stat la masă mai devreme şi acum se aşază grăbit la birou, unde un vraf neverosimil de teze lunare ― cel mai perfecţionat mijloc de tîmpire descoperit de un ministru genial ― îl aşteaptă cu placiditatea exasperantă a lucrurilor neînsufleţite...
    Şi dintr-o dată, lin, fără prevestire, lumina electrică se stinge... S-a oprit motorul Uzinei!
    Gazetarul încremeneşte cu creionul suspendat, reporterul gesticulează pe întuneric în faţa telefonului, cucoana dă un ţipăt şi scapă flaconul cu doctorii ― şi dascălul bătrîn îşi dă energic o palmă peste frunte.
    ― Lumînări! Aduceţi lumînări...
    Prin toate odăile apar lumînări proaste (fabricarea lor e o industrie cam părăsită, de cînd cu eclerajul electric), pîlpîind cu flacără nesigură şi foarte galbenă, ca de mort. Fitilul, aşezat excentric de multe ori, arde consumînd lumînarea numai pe o parte. O rigolă se sapă cu repeziciune şi un izvor abundent de parafină caldă ori de seu topit se prelinge pe sfeşnic. Fitilul ars se lungeşte văzînd cu ochii, se încolăceşte graţios la capăt, se umflă într-o bobită de cărbune incandescent. În rubinul transparent de jar palpită umbre funebre, ca într-un astru intrat în declin cu sateliţii lui invizibili şi cu bătrîna lor civilizaţie.
    Profesorul n-a mai corectat teze. La Nathanson, unde a trimis după lumînări, e închis. Şi mai departe de Nathanson nu se duce baba Tasia la vreme de noapte, măcar să piară lumea.
    Cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palme pe întuneric, bătrînul stă şi aşteaptă dispoziţia capricios alternativă a Uzinei noastre electrice. Imagini de odinioară, reminiscenţe fără contur se perindă prin sufletul obosit... Într-un tîrziu, profesorul se ridică şi, plin de o amărăciune aproape juvenilă, rezumă doleanţele tuturor:
    ― S-o dăm dracului de civilizaţie!
    
    
    Post-scriptum. ― Uzina noastră electrică de tramvaie a ars astă-noapte, pe la ceasul unsprezece.
    În clipa cînd au aflat această veste, toate vagoanele de tramvai au încremenit pe linie, tîmpite de spaimă, în diferite puncte ale oraşului. Dar pasagerii pe care i-a apucat vremea în ele nu ştiau la început nimic.
    ― I-a sărit ştanga! îşi ziceau ei, liniştiţi. Nu-i nimic: i-o pune îndată, şi pornim.
    ― N-are corent! Ştanga e la locul ei... obiectau flegmatic taxatorii şi vatmanii, cu autoritatea lor de specialişti.
    Şi nimeni nu s-a coborît, toată lumea a rămas în vagoane, aşteptînd să vie iar corentul. Fiecare se gîndea, cu legitimă tenacitate, că dacă a dat cinci lei pe-un bilet, are dreptul să aştepte măcar un ceas acolo... Abia pe la miezul nopţii, cînd vatmanii şi taxatorii plecaseră de mult pe la casele lor sau cine ştie unde, au început şi pasagerii a se coborî, unul cîte unul, făcînd aluzii pornografice la mama Uzinei electrice.
    ― Ce mişelie! Auzi d-ta...
    Şi vagoanele au rămas la urmă singure, în fluiditatea obscură a nopţii de toamnă ― blocuri mari de întuneric solidificat. Gîşte sălbatice, rătăcite din stoluri, ţipau sinistru deasupra oraşului, sub cerul de păcură. Un vînt negru alerga, la răstimpuri, de-a lungul străzilor pustii. Miezul nopţii a bătut apoi rar, de cine ştie unde, din vîrful unui turn înecat în puhoaie de beznă...
    Şi iată că pe platforma unui tramvai a apărut o umbră agitată ― făptura de coşmar a ultimului pasager, care adormise înăuntru şi căruia i s-a transmis prin cablul vagonului, pe cînd era în stare de catalepsie, viziunea dezastrului de la Uzină... Înnebunit de spaimă, căzut în transă ca un adevărat medium, nenorocitul îşi înălţă braţele spre cer şi începu să aiureze profetic, în tăcerea macabră a nopţii:
    ― Uzina de tramvaie a ars!... În curînd o să arză şi Poşta centrală... şi Universitatea... şi Regia de tutun! Un cutremur va surpa peste primărie palatul Administraţiei financiare... Teatrul Naţional se va prăbuşi, acoperind sub dărîmături pe cei două sute de spectatori gratuiţi ai lui, cîţi i-au mai rămas credincioşi... Studenţii vor distruge într-o noapte toate dughenele cu mărunţişuri din Tîrgu-Cucului, rănind la nas un plutonier de pompieri şi alte autorităţi creştine... Copoul va luneca la vale, peste Rîpa Galbenă, din pricina ploilor, nimicind tot cartierul de jos... În oraşul fără apă şi fără electricitate, bandiţi basarabeni se vor plimba printre ruine şi vor ucide jumătate din populaţia rămasă. Ciuma îşi va face apariţia, holera va seceta mii de vieţi ― şi grămezile de cadavre neîngropate vor atrage din împrejurimi haite de lupi flămînzi, cu limbile scoase de-un cot... pînă cînd ultimii locuitori ai oraşului, bărbat şi femeie, cuprinşi de furia amoroasă care se dezlănţuie în vremea marilor dezastre, se vor sfîşia între ei cu dinţii... Am zis!
    *
    Poşta centrală a ars. Aşteptăm, cu inima strînsă, evenimentele.
    
    
    
    FOCUL DE LA MORENI
    
    Focul de la Moreni e cel mai venerabil incendiu din Europa. Totuşi acest Matusalem al nostru e încă verde, se ţine drept ca o lumînare şi, dacă i s-ar îngădui să se dea pe lîngă vreo sondă din apropiere, ar fi în stare să facă pui.
    Guvernul a instituit pe lîngă Focul de la Moreni o comisiune permanentă de oameni serioşi, care veghează să nu i se întîmple nimica rău. Dar cum romînul se naşte pompier, nenumăraţi cetăţeni de prin toate unghiurile ţării îşi bat capul să născocească vreun mijloc prin care să atenteze la existenţa lui. Se zice că un domn grefier, avînd toată ziua şi toată noaptea Focul de la Moreni în cap, a propus autorităţilor să vîre pe gaura sondei un şomoiog de cîlţi, îmbibat în oţet aromatic; iar un părinte călugăr, în care nimeni nu bănuia că dormitează un pompier de rasă, s-a oferit să-i citească la cap o molitvă... Dar aceste mijloace patriarhale, cu care altădată orice foc se stingea la sigur, nu mai au nici o trecere pe lîngă incendiile din zilele noastre. S-a stricat lumea şi s-a păcătoşit. Focul de la Moreni, după părerea mea, nu mai poate fi potolit astăzi decît prin persuasiune. Ar trebui să-l luăm pe departe, cu vorbă bună, să-l convingem c-a ars destul, că ne vede lumea şi că e ruşine să se mai dea în spectacol.
    Ar fi însă păcat să rămînem fără el, căci Focul de la Moreni a început să facă parte din peisagiul ţării noastre.
    Călătorii din trenurile care se abat noaptea de-a curmezişul cîmpiilor întunecate ale Munteniei spre strălucirea capitalei, priveau cu spaimă la început, în zarea Bucegilor, răsfrîngerile imobile şi roşii ale acestui pîrjol modern, ca printr-o ochiană întoarsă spre nopţile de groază din vremea nu tocmai depărtată cînd dădeau tătarii-n ţară.
    Acum, nimeni nu se mai sperie. Născut şi crescut în ţară, neaoş ca o înjurătură aruncată admirativ progresului tehnic abătut pe plaiurile lui Tugomir Basarabă, Focul de la Moreni s-a încrustat în obişnuinţele noastre şi a devenit pentru străini culoare locală, ca o datină străbună.
    Diamant uriaş arzînd în inima ţării, piatră scumpă cu lumini schimbătoare, văpaie de rubin în faldurii nopţii şi floare de topaze în purpura dimineţii, flacăra lui, înaltă şi dîrză, în chip de morcov cu durităţi albastre de metal în miez şi moliciuni galbene de petală în vîrf, fulgeră îndelung atmosfera virginală din apropierea brazilor, ca o nouă impulsie arteziană şi fierbinte a geniului nostru naţional.
    Cîtă vreme să fi trecut oare de cînd primele sonde au sfredelit ţărîna pietroasă a Prahovei, făcînd să ţîşnească din bezna subsolului adînc izvoare impetuoase de întuneric lichid? Şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să realizăm la faţa locului o mîndreţe de incendiu naţional, înaintea căruia toţi străinii rămîn cu gurile căscate.
    Nimeni nu-şi mai poate permite acum să spună despre noi că suntem o ţară eminamente agricolă. Am fost. Acum devenim o ţară industrială şi eminamente politică... E drept că ţăranii noştri tot se mai ocupă, pe ici, pe colo, cu agricultura. Dar nu e departe ziua cînd ei se vor fi emancipat cu totul ― şi cînd guvernul va trebui să vină cu o lege pentru împroprietărirea boierilor ― ca să avem ce mînca.
    
    *
    
    Focul de la Moreni are şi o semnificaţie mai precisă, în legătură cu moravurile noastre economice.
    Cine nu-şi aduce aminte cît de oportun izbucneau odinioară, de-a lungul ţării, în serie, pe la diferite depozite de materiale rămase pe urma războiului, misterioasele incendii pe care dl Iorga, într-un moment de inspiraţie, le-a botezat "inteligente"?... A fost o adevărată epidemie. Aveai impresia că inteligenţa e un fel de boală care se transmite de la foc la foc, imunitatea omului rămînînd garantată prin lege...
    Focul inteligent e o afacere comercială. El n-are nici tată, nici mamă. Cu toată stăruinţa autorităţilor, nu se ştie niciodată cine i-a dat naştere. E un foc din flori.
    În timpul din urmă am avut şi la noi, în capitala Moldovei, vreo două-trei incendii, despre care pot să vă spun că mie unuia mi s-au părut cam inteligente... Căci un foc cu scaun la cap se cunoaşte cît de colo. Deschizi un magazin oarecare, cumperi de la diferiţi angrosişti marfă pe datorie şi asiguri marfa la cea mai sigură societate de asigurare contra focului. Peste trei-patru săptămîni, arzi. Adică magazinul ia un fel de foc inteligent ― şi arde prosteşte, cu marfă cu tot. Imediat, telegrafiezi atunci societăţii de asigurare şi angrosiştilor numai atît: "Am ars" (ceea ce în limbaj comercial însemnează: "V-aţi ars"). Şi aştepţi în linişte rezultatul. Societatea plăteşte.
    Să te ferească Dumnezeu însă, după ce te-ai asigurat împotriva incendiului, să-ţi ardă casa un foc agiamiu, din cauză de ogeac nemăturat la vreme sau altă lipsă de precauţii legale. A doua zi, prima grijă a societăţii la care te-ai "asigurat" este să-ţi facă zile fripte şi să te dea pe mîna parchetului.
    Despre capacitatea intelectuală a Focului de la Moreni nu se ştie nimic sigur. El este genial ― sau cu desăvîrşire idiot.  El nu şi-a pus mintea cu o biată dugheană provincială de mărunţişuri, ci lucrează numai în sferele înalte ale capitalismului internaţional. Asta ar însemna că e genial. Pe de altă parte, el nu produce decît pagubă. Asta însemnează că e idiot. În orice caz, nu se poate spune despre el că e o mediocritate oarecare, ajuns acolo unde se află prin protecţie de fuste sau alte tertipuri indigene. Şi dacă aduce statului pagubă, nu e nici primul, nici ultimul dintre acei care-şi fac singuri cariera şi consumă apoi milioane din avuţia obştească. Suntem deprinşi noi cu aşa ceva.
    
    *
    
    La drept vorbind, Focul de la Moreni aduce şi oarecare cîştig, încălzind regiunea la vreme de iarnă şi atrăgînd pe valea Prahovei sute de vizitatori străini.
    Dar aceasta e prea puţin.
    Gîndiţi-vă numai ce chilipir ar fi fost pentru elveţieni să aibă ei, la ei acasă, Focul nostru de la Moreni. Ce hoteluri somptuoase ar fi răsărit în preajma lui ca din pămînt, ce ascensoare, ce funiculare, ce trenuri electrice! Încăput pe mîna unui consorţiu italian ―  sau englez, " focul nostru prahovean ar fi ajuns pînă acum să nu-l mai cunoşti, să crezi că ai a face cu cine ştie ce foc de viţă nobilă de pe vremea cruciaţilor, care în viaţa lui n-a semănat la culoare cu mămăliga şi n-a urlat la stele ca un cîine ciobănesc, care cobeşte tot a pagubă. Amenajat, sclivisit, scos ca dintr-un institut de frumuseţe, el ar fi fost dresat pînă acum să urle numai pe note, ba poate chiar nici să nu te mai frigă cînd te apropii de el.
    În adevăr, ce nu s-ar putea face cînd ai la dispoziţie asemenea foc!
    O reclamă bine întreţinută, cu fotografii şi prospecte, cu emisari răspîndiţi în toată lumea, ca să momească turiştii, şi mai ales cu articole alarmante prin gazetele noastre şi cele străine (că nu degeaba avem ataşaţi de presă), ar atrage necontenit atenţia Europei asupra dezastrului care ne-a lovit.
    Cînd am simţit că dezastrul cam ameninţă să se potolească, Societăţile petrolifere din valea Prahovei, înţelegîndu-şi interesul, ar pune mînă de la mînă contribuind cu benzină, fiecare cu cît poate, la întreţinerea acestei catastrofe luminoase. Un sistem de conducte subterane, bine dosite, cu debit mai mare sau mai mic după sezon şi împrejurări, ar alimenta pe furiş incendiul, punîndu-l la adăpost de orice surpriză. Să presupunem acum că un personagiu de marcă se îndreaptă spre ţara noastră. Imediat un emisar de-ai noştri ar telegrafia Direcţiei incendiului (sau la rigoare actualei Comisiuni, care se ocupă cu el): "Mîine soseşte regele Alfonso, incognito. Înteţiţi focul."
    Şi ce de bănet ar curge pe valea Prahovei! Cîţi americani doldora de dolari şi cîte americane amatoare de senzaţii rare n-ar veni să se prăjească nopţi întregi la focul nostru romînesc.
    Dar englezoaicele? Cînd ar face cunoştinţă englezoaicele cu ciobanii noştri din partea locului, nici n-ar mai vrea să audă de elveţieni, de napolitani şi de alte focuri tocite la contactul cu civilizaţia. Şi în scurtă vreme n-ai mai prinde un cioban pe Caraiman; toţi s-ar coborî să dea tîrcoale cu turmele numai pe lîngă sondă. Şi fiecare englezoaică s-ar întoarce acasă cu miros tare de jintiţă în nări şi cu cîte o fotografie de cioban în poşetă ―  Of! A-oh!
    Dar toate acestea nu sunt decît un vis. Visul unui patriot pe care-l doare inima cînd vede cum, după ce ne-a pus Dumnezeu mîna pe cap cu acest foc, noi îl lăsăm să se stingă de la sine şi să se părăduiască astfel în vînt un izvor de bogăţie naţională.
    P.S.
    Focul de la Moreni, pînă să apară această ediţie a doua, s-a stins de la sine. Aşa ne trebuie! Nu spuneam eu?...
    
    
    
    LITERATURĂ DE CRĂCIUN
    
    A venit Crăciunul!... Ştiaţi, desigur, această noutate şi poate că nu era nevoie să vă amărăsc şi eu. Dar ce să facem? A venit.
    Şi a venit cu sacul plin de bucurii pentru cei mici şi... cu ziare pline de literatură festivă pentru cei mari. Nu-i chip să deschidă omul amărît o gazetă în vacanţa Crăciunului, fără să-l întristeze de la prima pagină obişnuita recuzită tipografică: o ilustraţie sacră în două culori aplicate greşit pe desen, un articol de fond cu înalte inepţii mistico-filozofice şi o puzderie de poeme şi nuvele radical tîmpite pentru circumstanţă.
    Încă de pe vară, poetul ocaziilor periodice şi-a improvizat pe îndelete ― odată pentru totdeauna ― poezia cu pruncul divin şi o mică povestire, ceva cu copii săraci de văduvă, care jinduiesc în frig la splendoarea jucăriilor scumpe dintr-o vitrină, pînă ce le îngheaţă nasul de ger şi pînă ce crapă inima în cititor de milă. După ce a trecut Crăciunul şi zaharicaua duioasă a apărut în gazetă, autorul prevăzător îşi pune opera la păstrare în saltar, pentru că ― vorba lui Agamiţă Dandanache ― "mai trebuie ş-al' dată"... Şi la Crăciunul viitor, pac! iar la gazetă cu pruncul divin.
    Am urmărit de curiozitate fenomenul acesta literar şi mi s-a întîmplat să găsesc aceeaşi poezie, publicată fără schimbare, de şapte ori în şir, la şapte Crăciunuri consecutive. Dar nimene nu bagă de seamă... Şi cu vremea, s-a statornicit astfel un soi de folclor modern al sărbătorilor, de care nimene nu se mai atinge.
    S-ar putea evada totuşi, util şi onorabil, din această banalitate periodică.
    Tradiţiilor legate de Naşterea Mîntuitorului, poporul nostru le-a dat o bogată interpretare poetică. Avem una din cele mai frumoase literaturi populare de Crăciun şi Anul nou. Poetul cult ar putea s-o cerceteze cu folos, dacă nu direct de la sursă, cel puţin din colecţii tipărite.
    Încîntătoare îndeosebi, prin arhaismul şi graţia lor naivă, sunt unele colinde, în care chipul Maicei Domnului este evocat întotdeauna cu o rară gingăşie de sentiment. În una dintre ele, Sf. Fecioară, rătăcind noaptea pe o cîmpie de omăt, ajunge la un palat cu ferestre luminate şi cere, naiv, adăpost:
    
    Lasă-mă-n palatul tău,
    Ca să nasc un Dumnezeu...
    
    Accentul acesta simplu ca-ntr-un verset din Biblie se potriveşte de minune cu primitivismul după care suspină unii dintre rafinaţii modernismului nostru de ieri, fără să-l poată confecţiona în atelier propriu.
    Nu mai puţin impresionante sunt şi unele uraturi pe care, într-o anume regiune muntoasă a ţării, le cîntă fetele singure în noaptea Anului nou. Între alte evocări îndrăzneţe şi pline de graţie, mi-a rămas în minte o viziune suavă, desprinsă parcă dintr-un tablou de Bocklin. O fată frumoasă, pe care un cerb alb o poartă prin singurătatea pădurii de brazi, într-un leagăn de mătase aninat între coarne...
    
    *
    
    În sfintele sărbători ale Crăciunului, tot omul vrea să petreacă după datină: să asculte, la un pahar de vin, un cîntec de inimă albastră.
    Ţăranii îşi fac singuri cîntece care le convin. Ocupaţiile lor, exclusiv manuale şi pedestre, le lasă imaginaţia mai liberă, nu le acaparează toate rezervele mintale. Iar traiul în mijlocul naturii oferă misterioşilor poeţi rustici necontenit prilej de inspiraţie proaspătă.
    Dar aţi băgat de seamă că orăşenii noştri nu mai au cîntece? Grija împrospătării producţiilor literare destinate muzicii e lăsată la oraşe exclusiv pe seama ţiganilor lăutari. Şi, nu zic, s-or fi pricepînd ţiganii la muzică, fiindcă au "ureche". Dar la literatură... Cînd se lasă-n voia inspiraţiei lor proprii, lăutarii noştri produc nişte inepţii lirice atît de cumplite, că nici la hotentoţi nu le-ai putea găsi pereche:
    
    Îmi plac bărbaţii
    Pentru că îmi dau senzaţii,
    Ah, ce mult îmi plac bărbaţii,
    Că-s plini de graţii
    Şi de amor...
    
    De multe ori însă lăutarii urbani, din penurie de inspiraţie, tot spre sate sunt nevoiţi să tragă cu urechea lor cea muzicală şi lungă. Dar simt ei că, oricît de agreate ar fi la oraş, nevinovatele cîntece rurale nu satisfac pînă la urmă gustul şi mentalitatea citadinului. Şi atunci, ca să le adapteze, îşi permit ici-colo cîte o corectură, mai cu seamă mici înnobilări de vocabular, mai potrivite cu urechea delicată a mahalagiului din Delea Veche, care mai mult decît boierul din centru e mîndru că el "nu-i de la ţară"... Cunoaşteţi, poate, un cîntec popular nu tocmai vechi, care începe aşa:
    
    Foaie verde şi-o lalea,
    Aniţo din Prahova,
    Cu cine-ai rămas tu grea?
    
    Am auzit odată din gura unui lăutar bucureştean, fercheş şi foarte manierat, căruia începutul i s-a părut prea din topor pentru urechile consumatorilor de ciorbă de burtă, următoarea variantă înnobilată ad-hoc:
    
    Aniţo din Prahova,
    Spune-mi pe onoarea ta,
    Spune-mi, dragă, nesilită:
    Cu cine-ai rămas gravidă?...
    
    Asemenea grozăvii nu fac cinste capitalei noastre ― căci nu s-a găsit nimeni să spargă capul delicatului cîntăreţ pătruns, parcă, de fiorul esteticii literare a dlui Eugeniu Lovinescu.
    Dar a cui e vina? Ruşii, ungurii, sîrbii ― ca să ne mărginim numai la vecini ― au o comoară vie, necontenit împrospătată, de romanţe frumoase şi expresive cu textul datorit celor mai buni poeţi ai lor. La noi, în familiile burgheze se cîntă canţonete franţuzeşti sau cuplete, mai pudice, de prin "revistele" teatrale. Fata de atelier şi funcţionara tînără, şcolăriţa codană şi studenta sentimentală (dacă mai există), toată tinereţea zburdalnică sau visătoare a oraşelor noastre suspină în zadar după un repertoriu mai nou şi mai bogat de cîntece alese.
    Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care-l numim "modernism", cu toate că datează de la vremea cînd se purta turnură la rochii...
    Moftangii!
    
    
    
    DESPRE DUEL
    
    În urma unor apostrofe parlamentare, cu aluzii gingaşe la mamă, două persoane din lumea noastră politică şi suprapusă au fost gata să purceadă pe teren şi să schimbe, vorba ceea, două gloanţe fără rezultat.
    Dar faptul nu s-a consumat. Martorii celor două părţi apostrofante (e vorba de martori de onoare, nu de cei oculari) au contramandat ceremonia şi-au închis definitiv incidentul, prin procese-verbale şi alte tertipuri medievale. Nu ne mai rămîne alta de făcut, prin urmare, decît să regretăm că ne-am alarmat degeaba ― şi să notăm aici cîteva reflecţii tardive cu privire la duelul din zilele noastre.
    Dar mai întîi, nu înţelegem cum pot parlamentarii noştri să recurgă la asemenea mijloace extreme, cînd ştie toată lumea că în Parlament bătaia n-a fost niciodată prohibită? Domnii care ne fac legile au avut întotdeauna dreptul să le calce înaintea noastră. Nimeni nu le-a contestat vreodată acest drept patern de prioritate. Şi cînd toate drepturile şi prohibiţiunile publice ies din Parlament... e natural ca acolo înăuntru să nu mai rămîie nici una. Noi, particularii, n-avem dreptul să ne batem în public nici măcar aşa, de-un gust, la zile mari, fără ca poliţia să intervină. Dar auzit-aţi vreodată ca doi deputaţi care s-au bătut în incinta Camerei să fi ajuns la poliţie sau la judecătoria de pace?
    
    *
    
    Duelul e o instituţie barbară; prin urmare, s-a conservat pînă în zilele noastre, cu sfinţenie.
    Ca să rămînă totuşi accesibil eroismului burghez, duelul a trebuit să se adapteze moravurilor civilizate de astăzi. Lupta adevărată se dă mai mult pe hîrtie şi la gazetă, decît pe teren. Şi nu se bat atît cei doi adversari între ei, cît se bat "martorii" lor cu ortografia şi gramatica limbii noastre, prin scrisori şi procese-verbale...
    Pe vremuri, duelul era un privilegiu boieresc. Numai dacă erai nobil din naştere, aveai dreptul să te simţi ofensat şi să tragi cu pistolul ori să scoţi spada din teacă.
    Astăzi însă are libertatea să se ofenseze oricare cetăţean onorabil. Aici stă progresul: duelul s-a democratizat.
    Caracteristica duelului democratic stă în lipsa lui de rezultat, garantată prin lege. Şi cu cît omenirea se va civiliza mai tare, cu atît şi duelul va fi mai lipsit de rezultate şi va oferi cetăţenilor o garanţie mai mare de securitate şi de confort.
    Ca să ne dăm seama cîtă distanţă va mai fi între duelul de mîine şi cel de ieri, e destul să ne uităm cu atenţie cum îl pun în aplicare încă de astăzi unele persoane culte, care prin situaţia lor socială sunt ţinute să anticipeze asupra progresului moral ― şi cum îl practică oamenii din popor, obligaţi de împrejurări să reprezinte în zilele noastre o epocă mai veche din istoria civilizaţiei umane.
    Am avut deunăzi, într-un restaurant de elită, viziunea duelului de mîine, asistînd la un incident nervos între două persoane din societatea noastră bună. Cei doi adversari, care erau acolo cu nevestele, la două mese învecinate, s-au ridicat deodată în picioare ― nu ştiu bine din ce cauză ― şi-au schimbat cîte două înjurături fără rezultat, pe franţuzeşte şi pe romîneşte. Pe urmă ― s-au aşezat jos şi au mîncat. Atît.
    Cum să nu admir această distincţie de maniere, această lipsă totală de barbarie ancestrală, această înaltă probă de stăpînire de sine, care trebuie să-l deosebească pe orice om civilizat de străbunul lui din peşteri?...
    Mi-a fost dat altă dată, trecînd pe la hală, să am şi viziunea duelului preistoric. Am asistat adică la o discuţie între un vînzător de fructe, sedentar, şi un măturător de stradă, ambulant prin natura lucrului. După un schimb sumar de cuvinte, unul dintre ei a declarat, cu ochii ieşiţi din cap, că vrea să facă amor cu paştele matern al celuilalt. La rîndul său, acesta şi-a exprimat cam aceeaşi dorinţă, inversînd numai rolurile. Şi duelul a început, fără alte marafeturi... Ţin minte numai atît, că la un moment dat, măturătorul l-a apucat pe negustor cu dinţii de-o ureche ― şi n-a mai dat drumul, pînă cînd a rămas cu bucăţica în gură. Ce-i drept, n-a înghiţit-o, cum era natural şi legitim, ci doar a stuchit-o la sfîrşitul luptei, pe tarabă, între caise.
    Printre spectatori, nu erau decît martori oculari. Dacă s-ar fi nimerit şi vreo doi de ceilalţi, vă asigur că duelul cu pricina ar fi luat o turnură mai civilizată, înainte de a fi spurcat caisele. Un proces-verbal de onoare, publicat apoi la gazetă, ar fi dovedit părţilor interesate şi opiniei publice că dorinţa unui client insolvabil de a petrece cîteva momente plăcute în tovărăşia unei sărbători religioase nu conţine nimic ofensator la adresa negustorului care-i primeşte confidenţa. Ea poate fi taxată cel mult drept o aberaţiune sexuală, cam curioasă dacă vreţi, dar cu totul inofensivă prin platonismul forţat la care natura ideală a calendarului nostru cel nou o condamnă de fapt. Şi-n adevăr, cînd o naţiune întreagă face zilnic dovadă că se complace cu imaginaţia în irealizabil şi-n fistichiu, n-ar fi oare absurd ca milioanele de cetăţeni care o compun să-şi ceară mereu, pentru atîta lucru, unii de la alţii satisfacţie?... Ar însemna să stăm toată ziua numai cu pistolul în mînă sau cu urechile aproapelui în gură.
    
    *
    
    Onoarea e un atribut al bărbăţiei, care la majoritatea bărbaţilor oneşti din zilele noastre a-nceput să se atrofieze cu totul. Individul la care acest apendice medieval s-a transmis într-o formă oarecare, cît de puţin proeminentă, e grozav de sensibil prin partea locului. Îndată ce-l atingi la onoare, el simte o nevoie urgentă de ieşire pe teren cu martori, sau cel puţin de un proces-verbal şi un schimb de scrisori, cu mici greşeli gramaticale.
    Fiind mai dinainte asigurat că pistolul adversarului nu dă rezultate, domnul care iese pe teren se găseşte în situaţia plăcută a unei cucoane care ştie bine că nu poate să facă copii ― dar tot mai încearcă. De ce nu? Cînd obiceiul unui act moştenit din străbuni şi devenit inutil şi-a pierdut orice urmă de primitivitate, civilizaţia nu se opune să-i conservăm măcar gestul sau ritualul ― din respect pentru tradiţie. Cu atît mai mult, cînd ritualul lui are în sine şi ceva agreabil.
    Spiritualizat astfel, redus la o măreţie simplă de simbol, duelul modern va deveni în curînd un act erotic adaptat la firea burghezimii rafinate din timpurile noastre. Peste cîţiva ani, adversarii vor ajunge să schimbe între ei cele două gloanţe fără rezultat, aşa de la mînă la mînă, sub formă de pilule. Ori au să şi le trimită prin poştă, dacă locuiesc în alte oraşe. Şi nici de precauţii sau de mister faţă cu sexul slab din anturajul celor doi eroi nu va mai fi nevoie... Trezită prea de dimineaţă din somnul fără întreruperi al unei nopţi conjugale ca oricare alta, soţia somnoroasă îşi va întreba, căscînd, eroul respectiv:
    ― Da' ce faci, Mitică?
    ― Mă duc să mă bat în duel.
    ― Aşa? Nu uita, la întoarcere, să treci pe la băcănie pentru nişte icre...
    Pînă atunci însă, actualul cod al onoarei rămînînd în vigoare, adevărata primejdie la care te expui este descalificarea prematură. Dacă ai neglijat cumva un singur punct din programul premergător, s-a isprăvit cu tine: nici un om de onoare n-o să te mai înjure pe viitor.
    Dacă însă ai apucat a ajunge pe teren la locul tău, atunci e bine. Nu-ţi mai rămîne decît să închizi ochii ― şi să tragi.
    Pistolul e un instrument primejdios, fireşte. Nu însă pentru cei doi adversari, ci mai cu seamă pentru martori, săracii. De aceea se recomandă să-l iei cu mare precauţie în mînă; şi să nu tragi cu el orizontal, Doamne fereşte, ci numai vertical, spre lună. Căci altfel, chiar dacă martorii scapă nevătămaţi, se poate întîmpla alt bucluc. Unul din cele două gloanţe fără rezultat ar putea foarte bine să nimerească, din întîmplare, tocmai în onoarea momentan descoperită a cine ştie cărui cetăţean matinal, aciuat pentru cîteva clipe, acolo, în preajma terenului de luptă, ca omul. Vă puteţi închipui ce surpriză pe capul lui cînd s-ar trezi aşa, din senin, cu onoarea reparată, fără să ştie nici dincotro şi nici, mai ales, din care pricină...
    
    
    
    MENS SANA IN CORPORE SANO
    
    Am încercat odată şi eu o maximă latinească pe înţelesul tuturor, după modelul celor rămase din antichitatea clasică. Două ceasuri mi-am bătut capul. Degeaba! N-am ajuns la nici un rezultat. Şi nu din pricină că aş fi avut ambiţia s-o scriu de-a dreptul în latineşte ― limbă pe care n-o cunosc ―, ci din alte cauze, mai serioase.
    Un dicton latinesc e un aforism care are virtutea să circule în lume, prin mijloace proprii. Cugetări sentenţioase de toată frumuseţea producem şi noi, modernii, cînd în versuri, cînd în proză. Dar asta-i, că nu circulă.
    Iată, de exemplu, un aforism cules la întîmplare, din prima poezie modernă care-mi cade sub ochi în acest moment.
    
    
    
    Şi puţin mai jos, în aceeaşi poezie, încă o declaraţie categorică:
    
    
    
    Cu acest fel de decrete filozofice în versuri s-a ocupat şi la noi, pe vremuri, poetul Vlahuţă, căci ele creează autorului o reputaţie de seriozitate în opinia cultă a ţării. (în adevăr, nici un ministru n-a mai îndrăznit să-i suprime postul de la Casa Şcoalelor, cît a trăit. Pe un Heine l-ar fi mîncat imediat fript orice guvern democratic.)
    Cele două aforisme franţuzeşti de mai sus, pe lîngă că sunt datorite poetului Paul Valery, reprezentantul modern al genului serios în Franţa, care se bucură de mare prestigiu în presa valahă, mai au şi avantajul că sunt lucrate în versuri , care, oricum, sună plăcut la ureche. Şi se vede bine că autorul lor şi-a dat osteneala să le înzestreze cu tot ce-i trebuie unui aforism ca să devie maximă latinească, adică să circule. Totuşi trebuie să recunoaştem că ele n-au a face, nici pe departe, cu: , sau cu:  ― şi alte cugetări măreţe, rămase din antichitatea clasică. Parcă le lipseşte ceva. Nimeni nu se foloseşte de ele cu prilejul unei cuvîntări festive sau în conversaţia zilnică. Cel mult dacă le-ai putea întîlni în albumul cu suveniruri al unei domnişoare culte, printre alte autografe selecte, deasupra iscăliturii vreunui snob de modă veche, ahtiat după trufandalele literare de sezon.
    Banalitatea e glasul mare al generaţiilor trecute, pe cînd paradoxul e numai vocea piţigăiată a unui ins care vrea să facă impresie. Omenirea ştie de mult acest lucru.
    Ca să devie maximă latinească, un aforism trebuie în primul rînd să spună ceva. În al doilea rînd, acel ceva trebuie să fie un adevăr elementar, o idee care-ţi sare în ochi, de la prima vedere, cu amîndouă picioarele odată. Soarta lumească a unui aforism atîrnă, aşadar, de evidenţa adevărului pe care-l conţine. Aici stă pehlivănia.
    Veniţi pe pămînt mai devreme, cei vechi au avut norocul să dea peste o mînă intactă de adevăruri sedentare, care abia aşteptau să fie formulate în latineşte ca să pornească razna în lume. Atunci filozofii lor, poeţii, oratorii şi marii lor dignitari s-au pus pe atîta: au început să fabrice de dimineaţa pînă seara maxime latineşti, pentru folosinţa generaţiilor viitoare. Şi nouă nu ne-au mai lăsat aproape nimica... 
    Neavînd fericirea să dăm ca ei peste o asemenea pleaşcă spirituală, nouă nu ne-a rămas decît să spicuim, ici-colo, pe urma marelui seceriş, cîte un mic adevăr care se ascunde cu îndărătnică modestie în dosul unor aparenţe echivoce şi care, pe deasupra, nici nu încape bine în corsetul unui aforism. Căci un astfel de adevăr bicisnic simte mare nevoie de comentarii şi explicaţii, iar un aforism cu coadă nu poate să circule: se împiedică în ea, la tot pasul.
    Ca să-şi satisfacă totuşi nevoia de a rosti şi el decrete filozofice valabile pentru toţi (căci omul se naşte şi moare cu această nevoie), cei moderni au recurs uneori la observaţii cu desăvîrşire gratuite, cum ar fi:  sau Omul e om ― şi alte tautologii mizerabile, vădit produse la mare ananghie intelectuală, după acelaşi tipar. Setea noastră de certitudine mintală e însă atît de imperioasă, încît le-am adoptat şi pe acestea, pentru încurajare, oferindu-le, ce-i dreptul, un loc mai mic în stima noastră decît celor antice.
    
    *
    
    Am luat parte într-o zi la o serbare sportivă, unde ştiam că trebuie să ţină discurs un profesor de gimnastică. Intenţia cu care m-am dus eu acolo a fost numai să aud încă o dată vechiul dicton latinesc:  adică să aştept cu palpitaţie (e şi asta o voluptate) clipa cînd va trebui să fie rostit, după datină. Am urmărit cu multă atenţie şi smerenie tot mersul discursului, ştiind bine încotro se îndreaptă. Cînd oratorul a adus vorba, pe departe, cu mare dibăcie, despre binefacerile gimnasticii... despre sănătatea omului... despre agerimea minţii... eu îmi ţineam respiraţia. Acuş... acuş... trebuie să iasă... Gata! S-a făcut.  Şi m-am întors liniştit acasă.
    Nimeni nu cunoaşte însă puterea de sugestie a unei formule simple asupra omului, pînă cînd n-a făcut însuşi experienţă.
    
    
    Pe drum, la întoarcere, şi pînă seara tîrziu, cele cinci cuvinte mi-au sunat în urechi şi m-au urmărit pas cu pas, în toate părţile. Degeaba am încercat eu să-mi distrag atenţia, să citesc firmele prăvăliilor de manufactură, să mă gîndesc la alte lucruri, de mai încoace, din vremea renaşterii sau măcar din evul mediu... Ca să se răzbune, pesemne, venerabila maximă latinească se cuibărise adînc în mine şi nu mai vrea să plece. O simţeam cum mişcă şi cum mă lucrează pe dinăuntru, ca o vietate autonomă. Cum să scap de obsesie? Am încercat, după metoda freudiană, s-o scot la lumină, să-i analizez conţinutul, să mă pun bine cu ea... uite ce maximă latinească frumuşică şi plină de înţelepciune ― îmi ziceam eu, umblînd de colo pînă colo, fără să-mi aflu loc. Ne-au mai rămas nouă şi alte maxime înţelepte de la străbunii noştri romani... care erau toţi nişte oameni foarte înţelepţi şi frumoşi şi plini de virtuţi antice... dar parcă nici una nu conţine ca asta un adevăr aşa de sublim. Şi niciodată n-au existat pe lume atîtea societăţi sportive, atîtea ştranduri, atîta football şi rugby, atîtea meciuri de box, de înot şi de alergătură pe gratis ca-n zilele noastre. Contemplînd această sănătate robustă, de obicei goală pînă la centură şi extraordinar de păroasă pe picioare, te apucă groaza cînd te gîndeşti la capacităţile mintale pe care trebuie să le ascundă (cu atîta grijă) un jucător de football sau la cantitatea de înţelepciune care trebuie să zacă în fundul unui campion de box...
    Nu, nu merge! Se vede că i-am dat o interpretare greşită, dacă mă persecută înainte. Dar aşa-mi trebuie. Cine m-a pus să mă duc la serbare? Ce interes aveam eu, pînă pe acolo, să ascult cuvîntarea profesorului de gimnastică suedeză, cînd ştiam bine că asta nu se face?
    Să vedem.  Cînd zici că numai într-un corp sănătos stă o minte ageră, asta nu înseamnă că în toate corpurile sănătoase stă negreşit o minte ageră. Cînd zici că toate vacile sunt mamifere, asta nu înseamnă că toate mamiferele sunt vaci. Mai există şi capre, de exemplu, care sunt tot atît de mamifere. Ba am văzut eu una, odată, la o mînăstire de maici, care era mai mamiferă decît orice vacă... ce bine era pe-acolo în timpul verii, ce de măiculiţe tinere şi cu frica lui Dumnezeu, ce umbră şi ce răcoare pe sub brazi... mai cu seamă noaptea sau pe vreme de ploaie... cînd turna cîte trei săptămîni în şir, de credeai că s-a mutat tot Atlanticul în cer, ca să ude mănăstirea... Ce-are a face!  Cînd zici: o minte sănătoasă într-un corp sănătos, aceasta însemnează doar atîta, că numai într-un corp sănătos, poate exista o minte ageră... Oare aşa să fie? M-am gîndit imediat la , la paralizia lui Scarron, la insomniile lui Proust, la epilepsia lui Napoleon (m-am gîndit la sănătatea dlui Bogdan-Duică), m-am gîndit la numărul mare de intelectuali iluştri cu organismul minat de crocodilii microscopici ai unei maladii oculte ― şi aproape toată galeria oamenilor de geniu mi-a apărut ca un splendid azil de infirmităţi incurabile şi de mizerii fiziologice ereditare...  Uite ce belea îi poate veni omului pe cap din antichitatea clasică, dacă o caută cu lumînarea... Cine m-a pus să mă duc la serbare?
    Dar poate că străbunul nostru latin n-a avut în vedere sănătatea intelectuală. Poate că el s-a gîndit la sănătatea morală în genere. Moralitatea omului ar fi condiţionată adică de sănătatea lui trupească, de corpul lui, oţelit prin viaţă sportivă... Oare?
    Ca să verificăm şi această aserţiune, n-avem nevoie să ne ostenim prea departe. E destul să aruncăm o privire de jur împrejur, la moravurile lumeşti din vremea noastră, cea sportivă. Purtat-a omenirea vreodată o rochie mai modernă ca astăzi? Arătatu-şi-a ea o epidermă mai pîrlită de raze ultraviolete, în văzul lumii? Ori a dansat ea vreodată dansuri mai strîns lipite şi mai pe faţă ca-n zilele noastre? Cunosc eu o cucoană bătrînă, căreia i s-au zburlit ultimele fire de păr ale generaţiei sale cînd a văzut ea mai de aproape cum stă socoteala dansurilor noastre moderne... Încruntat, cu figura crispată de o preocupare unică şi indiscutabilă, tînărul dansator îşi ţine strîns tovarăşa, de-a lungul persoanei sale sportive, ca pe o pradă, ― iar ea, micul monstru, i se încleştează de umeri, avînd în gestul ei ceva de pisică sălbatică, de vampir şi de caracatiţă. Şi amîndoi tac. Abia dacă riscă un pas legănat, încoace şi încolo, de frică să nu se disloce cumva blocul cu un milimetru din încheieturile lui esenţiale. Şi tortura asta durează ceasuri, nopţi întregi, pînă la ziuă. Un tînăr de pe vremea romantismului, supus la această probă neomenească, ar fi fost în stare să lase toate baltă, să-şi planteze dansatoarea în mijlocul salonului şi s-alerge afară, la aer curat. Vezi că, pe vremea aceea, nu erau atîtea sporturi, care să întreţină igiena sufletească!
     Mărturisesc că a început să-mi fie, cum zice ţăranul moldovan, o lehamite grozavă de atîta înţelepciune latinească.
    S-ar putea întîmpla ca prin  legiuitorul să fi făcut aluzie numai la moralul omului, în înţelesul medical de astăzi al cuvîntului... Este foarte adevărat că un om sănătos are şi moralul ridicat, adică are chef de viaţă, pe cînd un biet bolnav, săracul, nu mai are gust de nimica.
    Dar o constatare ca asta nu era nevoie să mi-o spui numaidecît pe latineşte. Puteai s-o dai de-a dreptul pe romîneşte, că totuna era. În orice caz, aş fi scăpat mai uşor, nu s-ar fi înfipt în subconştientul meu cu atîta tenacitate ca în forma ei latină.
     Dacă scap şi din asta cu bine, n-o să mă mai prindă nimeni în zilele mele pe la vreo serbare sportivă sau comemorativă, unde se ţin discuri cu citaţii latineşti.
    Cine m-a pus?...
    
    
    
    EVOLUŢIA UNUI IDEAL
    
    Un poet adevărat, oricît s-ar feri de această nenorocire profesională, trebuie să facă parte dintr-o generaţie de muritori. Trebuie să întrupeze, măcar după moarte, cînd nu mai are încotro, forma sensibilităţii speciale a epocii în care a trăit. Chiar dacă poetul are ambiţia să scape de sub tirania unor idealuri colective prea contemporane, în structura moleculară a operei sale vei regăsi infailibil expresia curentă şi naivă a unor credinţe şi aspiraţii umane de-a doua mînă, mai primitive şi mai durabile.
    Dar şi acestea din urmă se schimbă cu timpul. Iar procesul obscur al acestor evoluţii misterioase, desfăşurîndu-se prea încet în vreme, trece de obicei neobservat. Este deci o fericire că diferitele lui momente se înregistrează automat pe placa sensibilităţii poetice şi rămîn fixate acolo pentru totdeauna. Comparînd din acest punct de vedere două opere zămislite în mici deosebiri de structură, aproape imperceptibile, care trădează totuşi că în răstimp s-au produs unele schimbări adînci în psihologia speciei umane. Astfel, pentru cine ştie să le descifreze, aceste semne microscopice povestesc lucruri interesante.
    
    *
    
    Toată lumea cunoaşte, desigur, versul lui Eminescu:
    
    ... le stă bine laolaltă,
    Ea frumoasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă.
    
    Fără îndoială că poetul, avînd nevoie să zugrăvească aci o pereche ideală de îndrăgostiţi, a rezumat un minimum de calităţi care, după părerea lui, sunt necesare şi suficiente în dragoste. El înalt şi ea înaltă, i-a trebuit mai mult pentru frumuseţea lor decorativă. Esenţialul este: ea frumoasă şi el tînăr. Aşa trebuie să fie, după părerea lui Eminescu, cei doi parteneri, ca să se poată iubi reciproc. Iar această părere indiscutabilă coincide cu idealul amoros al întregii specii umane ― masculine şi feminine ― din acea vreme.
     (Observaţi şi aici sobrietatea virilă, gustul infailibil de care dă dovadă marele poet. Altul ar fi spus poate şi despre bărbat că era "frumos"... evocînd astfel o imagine aproape scabroasă, care nici măcar nu s-ar fi potrivit cu idealul de bărbăţie aspră după care suspină în realitate o adevărată femeie.)
    Dar de la Eminescu pînă astăzi, o schimbare adîncă trebuie să se fi produs în întunericul de jos al naturii umane. Mi-am dat mai bine seama de lucrul acesta într-o zi, cînd am auzit din întîmplare, cîntate de o domnişoară cu sprîncene foarte subţiri, nişte stihuri naive în care un poet modern anonim zugrăveşte, la rîndul lui, o pereche ideală de îndrăgostiţi din zilele noastre. Mi-a rămas în minte strofa esenţială:
    
    La un bal, odată, ei s-au întîlnit.
    Şoapte de iubire dînsul i-a şoptit,
    Şi din prima noapte s-au simpatizat.
    Ea era frumoasă...
    
    Vedeţi, ca şi pe vremea lui Eminescu, Ea trebuie să fie frumoasă. Altfel nu merge. Numai la mare ananghie, un bărbat ar putea "simpatiza", din treacăt şi cam la repezeală, o urîtă. În privinţa aceasta, nici o schimbare nu s-a produs pe lume.
    Dar El, cum era? Cum trebuie adică să fie un bărbat, pentru ca o femeie modernă să se lase simpatizată de el, şi încă "din prima noapte"?... Nu, oricît şi-ar bate capul cineva care nu e poet, nu cred să ghicească. Iată:
    
    Şi din prima noapte s-au simpatizat.
    Ea era frumoasă, el era bogat...
    
    Să nu se creadă cumva că bogat a fost pus aici numai pentru rimă. Limba noastră conţine un mare număr de rime în -at, începînd cu democrat şi sfîrşind cu... aceea care v-a venit în minte din primul moment. Putea deci poetul să găsească aici altă rimă, dacă ar fi avut nevoie. De exemplu:
    
    Ea era frumoasă, el era titrat...
    
    cu toate că un titlu academic nu mai însemnează azi mare lucru.
    Şi parcă în loc de simpatizat nu s-ar fi putut găsi altceva, echivalent?
    
    La un bal, odată, ei s-au aranjat...
    Sau, şi mai bine:
    La un bal, odată au pus chestiunea pe tapet.
    Ea era frumoasă, el era discret...
    
    Văd şi eu că primul vers e prea lung... dar, să mă ierte cititorul, n-am avut intenţia să fac o nouă operă de artă cu subiectul dat, ci numai să lămuresc lucrurile.
    Rămîne deci bine stabilit că dacă poetul a spus despre eroul lui numai atîta, că "era bogat" ― apoi a ştiut el ce spune. Această idee nici nu putea să-i treacă prin minte, fără o sugestie precisă din afară, din văzduh, din ambianţa impalpabilă care-i alimentează inspiraţia.
    Femeia e seismograful speciei noastre. În materialul plastic al instinctelor sale, interesul speciei înregistrează toate schimbările pe care evoluţia enigmatică a societăţii umane le aduce condiţiilor în care se dă lupta pentru viaţă.
    Pe vremuri, omul avea nevoie în această luptă numai de braţe tari, de vigoare trupească. Un bărbat tînăr şi înalt, adică voinic, avea cele mai multe şanse de izbîndă.
    Deci: ea frumoasă şi el tînăr.
    Astăzi însă aşa s-au întors lucrurile, că voinicia nu mai ajută la nimic. Pasiunea tinerilor de azi pentru sporturi, iscată nu se ştie cum şi întreţinută ocult, mi se pare numai un tertip diabolic inventat de cei care aveau interes să le deruteze atenţia, ca să le înlăture concurenţa. Căci lupta cea mare şi adevărată se dă astăzi cu capul. Lungimea fizică a unui personagiu nu-i mai aduce absolut nici un folos în afacerile lui băneşti; iar tinereţea e mai degrabă un indiciu de permanentă jenă financiară (şi femeile au cam început, încă de pe vremea lui Eminescu, să miroase acest trist adevăr).
    Alte calităţi se cer omului modern. Pentru izbîndă în faţa vieţii, el are nevoie în primul rînd de şiretenie, de pricepere în afaceri, adică de inteligenţă practică şi de experienţă matură. Iar semnul concret al acestor calităţi invizibile este bogăţia materială, cu tot cortegiul ei de seducţiuni.
    Şi nu se poate spune că femeia a tras numai cu coada ochiului la această nouă stare de lucruri, ci a privit-o îndelung, cu ochi mari şi serioşi, pînă cînd în inconştientul ei s-a elaborat o concluzie organică, o idee activă, care s-a îmbibat în anatomia ei delicată pînă în toate colţurile şi i-a orientat instinctul în sensul unei urgente adaptări la situaţie.
    
    *
    
    Pentru o femeie onestă din toate zilele noastre, prezenţa unui om bogat în anturajul ei constituie o permanentă primejdie. Simpla lui apariţie provoacă instantaneu în organismul femeii o tulburare vizibilă, o excitaţie de natură bine caracterizată, în privinţa căreia soţul legitim nu trebuie să-şi facă nici o iluzie.
    Mutra unui mare bogătaş e afrodiziacă. Pentru o fată inocentă de şcoală, ea echivalează cu o lectură pornografică. Iată pentru ce suntem de părere că o mamă cu simţul răspunderii ar trebui să-şi ferească fata de orice ocazie în care ea ar putea să dea cu ochii pe neaşteptate de un personagiu bogat ― cel puţin înainte de căsătorie. Fetele nu trebuie să vadă lucruri de astea...
    Un arhimilionar, recunoscut ca atare, nici n-ar trebui lăsat să apară pe unde sunt femei. Apariţia lui în public este un adevărat atentat la bunele moravuri. Numai cît vede un automobil de lux venind spre ea, femeia modernă îşi pierde capul şi se zăpăceşte pînă într-atîta, că poate fi călcată de el, acolo în stradă...
    E uşor de înţeles că, în asemenea condiţiuni, ceilalţi muritori sunt obligaţi să renunţe la orice ambiţie sentimentală în dragoste, mulţumindu-se numai cu ceea ce mai pot apuca şi ei, din cînd în cînd, pe de lături.
    "Tinereţea" şi "înălţimea" fizică sunt, biologiceşte, lucruri prea demodate. Femeia de azi nu se mai uită la asemenea fleacuri. Un lungan de doi metri, cînd n-are decît atîta, o lasă absolut rece, chiar dacă s-ar sinucide de dragul ei... A iubi astăzi un bărbat tînăr e ceva anormal, ceva împotriva naturii. E o aberaţie sexuală. Numai o doamnă din aristocraţie îşi mai poate permite, în goana după senzaţii rare, capriciul unei astfel de perversităţi. Dar o burgheză normală şi serioasă, cu simţurile intacte, e la adăpost de asemenea surpriză... Se vede şi de aici că burghezimea e clasa care susţine cu putere stindardul moralităţii publice, conducîndu-se în toate chestiunile gingaşe de acest fel numai după indicaţiile naturii. Şi trebuie să adăugăm cu mîndrie că, printre femeile de alte naţii, romînca noastră se arată îndeosebi sensibilă la aceste indicaţii venite din adînc.
    O urmare naturală a acestei stări de lucruri e uşor de întrevăzut:
    Rasa oamenilor săraci o să dispară de pe faţa pămîntului. În curînd, nu se vor mai naşte decît oameni bogaţi. Şi copilul va purta, încă de la naştere, semnele şi stigmatele acestei rase privilegiate: el se va naşte cu un mic început de burtă, cu o intenţie de chelie în creştetul capului şi cu un automobil de lux la poartă.
    Mă întreb însă, ce se va întîmpla dacă în evoluţia vertiginoasă a omenirii, împrejurări viitoare, necunoscute încă, vor aduce într-o zi la modă alte însuşiri bărbăteşti necesare pentru luptă şi izbîndă... De pildă, facultatea pe care o au deja unii sectanţi religioşi de a se mutila benevol, sau ― mai ştiu eu ― o inaptitudine firească de a cădea în păcat, măcar la zile mari... Aşa-i că bietele femei vor trebui să se adapteze vrînd-nevrînd la această situaţie nenorocită, adorînd mîine ceea ce detestă astăzi, fără ca nici ele singure să ştie pentru ce?
    Şi parcă aud de pe acum corul poeţilor:
    
    Ea era frumoasă, el era patern...
    
    Dar cînd vom ajunge aici, specia umană va fi atins de mult idealul ei ultim de purificare morală, despre care unii filozofi cred că e însuşi scopul vieţii pe acest pămînt ― şi zilele ei vor fi numărate pe degete.
    
    
    
    
    PIRIN-PLANINA
    EPISODURI TRAGICE ŞI COMICE DIN CAPTIVITATE
    
    ÎN LOC DE PREFAŢĂ
    
    Iubite domnule Ciornei,
    După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial.
    Mă mir şi-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai aşa, cînd pleacă trenul spre Iaşi.
    Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, pînă-n toamnă, manuscrisul unei cărţi cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat şi o sumă de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărţii... D-ta îţi mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre şi ― să nu mai fie vorbă.
    După ce am luat acontul şi am mai venit la Iaşi, am stat şi m-am socotit:
    "Să scriu?... Să nu scriu?..."
    S-a publicat în vremea din urmă atîta literatură de război! Toată lumea, de pe toată faţa globului pămîntesc, e convinsă acum pînă-n vîrful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii, parcă I-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime.
    Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul?
    S-ar părea că cei mari, care pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet...
    Nu cred.
    Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principal autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, cînd trecea cu automobilul de la gară spre palat. Rîdea. Avea la stînga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a şters la Nas.
    "Ce cumplită nenorocire e războiul!" a exclamat însuşi Napoleon, pe cîmpul de luptă de la Eylau, într-o seară cînd îi era frig şi mîncase numai cartofi copţi, din cauza întîrzierii cantinelor ― dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferinţele aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni şi-au semănat oasele pe atîtea cîmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, aşa cum au murit?)
    Nu, nici un om, cît ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război ― ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. In adevăr, cum ar putea el să fie atît de rău (măcar că e mai mare decît toţi), încît să trimită pe semenii lui la moarte şi la suferinţă, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei.
    Întreaga experienţă a istoriei ― zice marchizul de Vogiie ― ne învaţă că osînda războiului nu poate fi desfiinţată atîta vreme cît vor mai trăi pe acest pămînt doi bărbaţi, iar între ei se va afla o pîine şi o femeie; bărbaţii se vor bate pentru ele pînă la moarte ― în loc să le împartă p-amîndouă, frăţeşte. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanţi ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neaşteptat de stupidă în această fabulă a lui Vogiie. Se vede că marchizul, cît era el de marchiz, nu prea cunoştea femeile.
    Războiul este o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta e teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii şi-i conduc destinele au ţinut să ne-o vîre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă ― şi au izbutit.
    Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalităţi care face parte, ca erupţiile vulcanice sau cutremurul de pămînt, din armonia universului şi din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont?
    Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăveşte scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Şi se ştie bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit şi de patriotism.
    Dragostea de ţară ― patriotismul ― e însă un sentiment atît de firesc şi de universal, încît se poate spune că omul care nu-şi iubeşte ţara, pămîntul pe care s-a născut şi-a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru... Am eu vrun interes să fiu contra războiului ― şi să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet?
    Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcînd patriotism pe faţă ― îmi ziceam eu ― e şi mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit.
    A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de ţară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-şi iubeşte nevasta? Am avut motive să nu-l cred, să ne gîndim că poate în intimitate o iubeşte mai puţin decît cu glas tare. Sentimentele îşi au pudoarea lor.
    Să fii om cinstit, să-ţi iubeşti ţara, părinţii, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-şi descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetăţean care, în ziua cînd i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, sub cuvînt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru Naţional, pe motiv că e un soţ model. Şi-a fost numit.
    Apoi spune d-ta: n-am eu alte însuşiri, mai urîte, cu care să mă laud? La atîta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ţi cer acont numai pentru că sunt creştin ortodox şi-mi iubesc ţara ― mi-ai fi dat?
    ... Se vede că la Iaşi nu se poate scrie ― m-am gîndit eu ― dacă-mi vin în minte atîtea îndoieli şi argumente împotriva scrisului; e un oraş prea zgomotos, prea plin de viaţă şi de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiţi, ― numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îţi vorbeşte de trecut şi nici una de prezent. Ia să mă duc mai bine undeva, la linişte şi la răcoare, într-un loc cu mai puţine distracţii istorice, că poate acolo mi se schimbă gîndurile.
    Am nimerit la mînăstirea Văratic ― la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noştri, cînd au de lucrat ceva cu capul, şi moldovencele noastre, cînd n-au nimica de făcut. Şi nicăieri nu-i atîta animaţie ca-n aceste sfinte lăcaşuri de linişte şi de reculegere. Mai întîi, au maicile obicei să tragă clopotele, toată ziua şi toată noaptea. Moldovenii ― la fel. Şi mai au măiculiţele un obicei: toacă. Dimineaţa toacă, după-prînz toacă, la miezul nopţii toacă. Moldovencele ― la fel. Aveam şi gazdă o măicuţă care făcea toată ziua acelaşi lucru, nu numai pe-afară ― că mă şi miram, de unde atîta misticism într-o mînă de femeie?
    Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniţă, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările din război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, şi nu mai înţelegeam nimic...
    Aşa, a trecut vara şi m-am întors la Iaşi, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am şi primit de la editură invitaţia să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi completa cu cîteva inedite ― îmi ziceam ― şi volumul e gata. Dar cînd le-am recitit, mi s-au părut aşa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu.
    Altul, în locul meu, ar fi mîzgălit repede, acolo, cîteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, şi-ar fi scăpat din încurcătură.
    Dar eu nu sunt de la Bucureşti.
    În privinţa aceasta, bucureştenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană ― treburi, masă, distracţii, dragoste (tot pe fugă, ca piţigoiul) şi, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi "intens".
    Noi, cei de la Iaşi, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Cînd e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic.
    Este foarte adevărat că eu nu sunt ieşan (n-am această pretenţie), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianţă cum nu se putea mai potrivită cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place de loc să scrie. Şi vrei d-ta acum să-mi schimb concepţia mea despre viaţă, fiindcă am iscălit un contract?... Nu ţi-ai găsit omul. O carte nu se scrie aşa, cît ai bate-n palme sau ai înfiinţa o societate anonimă pe acţiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decît o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricînd să dea şi faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veşnicia ei. Poliţă, cambie, contract ― ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veşnicia? D-voastră, oameni de afaceri, sunteţi nişte visători, domnule Ciornei. Vă pierdeţi vremea şi vă agitaţi pentru nişte lucruri amăgitoare ca umbra şi pieritoare ca iarba cîmpului. D-voastră nu băgaţi de seamă că în viaţa asta de pe pămînt, ocupăm fiecare, în generaţia noastră, cîte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veşnicie suntem la noi acasă... Şi dacă s-ar gîndi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-şi sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viaţă, consacrîndu-şi toată grija şi energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute?
    Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort şi cufundat în uitare. Morţi vor fi toţi domnii miniştri, şi domnul primar al capitalei, şi toţi marii capitalişti din zilele noastre, fără excepţie.
    Numai o carte bună, de care ţi-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; şi numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îţi poate oferi această supremă şansă. Nu vezi ce afacere minunată îţi propun eu?... Renunţă la termenul prevăzut în contract ― şi-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pămînt, cînd vom şti că cei de deasupra tot mai citesc şi se delectează cu opera noastră.
    Căci după atîta corespondenţă, emoţii şi bătaie de cap din partea d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amîndoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul ― pe care mi I-ai avansat atunci.
    D-ta i-ai provocat zămislirea.
    Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător şi vinovat c-ai îmbogăţit literatura romînă cu asemenea podoabă.
    G.T.
    
    
    I
    
    24 august spre seară...
    Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal pînă-n mal. Sub ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciul plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rînd pe rînd, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strîng, se tot strîmtează, pînă ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul...
    Ce s-o fi petrecînd acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca nişte amănunte fără însemnătate? Dacă mai întîrziam un sfert de ceas în Dunăre, aş fi ştiut. Moartea hidoasă m-ar fi încleştat şi pe mine la fel, între văzduh şi apă, fără nădejde de scăpare.
    În faţa noastră, pe malul celălalt, gara Olteniţei arde. Cîteva obuze i-au spart zidul dinspre noi şi-au explodat înăuntru, cu văpăi fulgurante.
    Puţin mai jos, un rîu vertical de fum negru izvorăşte impetuos dintr-un şlep cu petrol, incendiat.
    Dincoace, între marginea apei şi malul înalt de nisip care-i adăposteşte încă de gloanţele bulgarilor, oamenii noştri se grămădesc, dezorientaţi. Unii au ridicat de pe acum albituri în vîrful baionetelor; alţii se plimbă nepăsători, cu sufletul împietrit. De cîteva ceasuri, gloata înşirată de-a lungul pe sub maluri a sporit mereu cu cete de fugari, cei mai mulţi fără armă, care coborau dinspre Turtucaia nădăjduind să găsească aici un mijloc de salvare, peste apă, ori în jos, spre Silistra. Dar toate bărcile, toate scîndurile, toţi snopii de nuiele au dispărut de mult, iar drumul spre Silistra e barat de inamic.
    Cîţi înotători buni s-ar putea încumeta, chiar în împrejurări mai prielnice, să treacă Dunărea înot? Dar acum, după atîtea zile de luptă şi nopţi nedormite, mulţi s-au aruncat în apă abia ştiind să înoate. Prea puţini au avut puterea s-ajungă pînă la jumătate ― şi s-au dus la fund. Pe urmă alţii, sute şi sute, le-au luat locul. Şi valurile Dunării i-au înghiţit pe rînd, rostogolindu-i la vale ca pe nişte furnici. Iar cei pe care apa i-a lepădat din întîmplare, istoviţi, dar încă în viaţă, la cîţiva kilometri în jos pe malurile scunde ale ostrovului de lîngă Cosui, turci de prin partea locului şi bulgari bătrîni ascunşi prin stufărişuri, i-au tras mai la dos şi i-au hăcuit cu topoarele.
    Într-un rînd, cu vreun ceas în urmă, a apărut nu ştiu de unde un plutonier călare, îndemnînd cu glas tare oamenii să pornească iar la atac, deasupra malului.
    ― Şi să nu tragă nimeni încolo, spre Silistra, zicea el, că dintr-acolo ne vin ruşii în ajutor. Şă împuşcaţi numai încoace, spre Turtucaia, că din partea asta vin bulgarii...
    Coborîsem de curînd lîngă apă şi ştiam bine că nu e aşa cum spune el, că tocmai de-a-ndoasele: dinspre Silistra şi miazăzi înaintau bulgarii, iar dinspre Turtucaia veneau numai de-ai noştri.
    M-am uitat la om cu mai multă atenţie. Figura şi mai cu seamă accentul lui mi-au părut suspecte. Dar a fost numai o impresie de-o clipă... Am strigat celor din jurul meu să nu-i dea ascultare, că nu ştie ce spune. După un schimb de vorbe întărîtate, plutonierul m-a fulgerat cu ochii şi-a dus mîna la tocul revolverului... mai iute însă decît mîna lui, carabina mea i s-a îndreptat spre inimă ― şi l-a obligat să-şi oprească gestul la jumătate. Poate că-l isprăveam pe-al meu, dacă aş fi prevăzut atunci ce era să mi se întîmple cu două ceasuri mai tîrziu, cînd am căzut prizonier...
    După ce s-a uitat la mine lung, parcă să-şi întipărească bine în minte figura, omul şi-a retras mîna încet de la revolver, a întors calul şi s-a pierdut în mulţime.
    Tunurile bulgarilor bat acum peste capetele noastre şoseaua de dincolo, din spatele gării incendiate, şi zăvoaiele dinspre gura Argeşului. Într-o magazie nu departe de gară, ştiu că e un depozit de muniţii de-ale noastre, pentru artilerie. În faţa magaziei se vede încă de aici, intactă, o piramidă mare de obuze încărcate, care aşteptau să fie trecute dincoace. Un singur proiectil de la bulgari, căzut între ele, ar provoca o explozie care ar face multe victime printre noi, cei grămădiţi aici, pe malul dimpotrivă, în dreptul lor.
    Cu acest gînd, mă ridic de la locul meu, din adăpostul scobit în nisip, şi pornesc mai în jos, pe sub maluri.
    Cete de soldaţi bezmetici au început să prade bagajele ofiţerilor grămădite în căruţe, căutînd mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sînge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu căruţaşi bulgari de prin partea locului, care se uită în pămînt posomorîţi, îngroziţi, aşteptînd evenimentele.
    Un cărăuş bătrîn a făcut cîţiva paşi de lîngă căluţii lui, ca să-şi potolească setea în apa Dunării. Cum stă aplecat pe brînci la marginea apei, un ţigan de-ai noştri îl vede şi, cît ai clipi, ridică arma la umăr şi-l împuşcă de la spate, în ceafă. Bulgarul tresare o singură dată din tot trupul... apoi se destinde lung şi rămîne nemişcat, cu faţa-n jos, cu o mustaţă în apă şi cu alta deasupra.
    ― De ce l-ai împuşcat, mă? întreabă un căprar din grăniceri, apropiindu-se.
    ― Fiindcă e bulgar! rînjeşte ţiganul, fudul.
    Auzind vorba asta, grănicerul îi trînteşte, cu sete, un pumn în faţă:
    ― Na!
    Şi smulgîndu-i arma din mînă, o aruncă în apă:
    ― Fincă eşti ţigan, îi explică el.
    Mai departe...
    Cîţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Pînă să facă împărţeala, un artilerist, cu mîna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cîntînd în gura mare bisericeşte. Şi cădelniţînd din ciotul de braţ care-i mai atîrnă de la umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sînge proaspăt.
    ― Luaţi, mîncaţi, acesta este sîngele meu, carele pentru voi se va-a-arsă...
    Apoi se prăbuşeşte, galben, lîngă zahărul părăsit de ceilalţi cu scîrbă, şi ochii încep să i se împăinjenească.
    În dreptul unei spărturi deschise-n mal de îngustimea unui drum de căruţe, cîteva gloanţe de la bulgari, trase pieziş, de sus în jos, şuieră pe lîngă mine şi se înfig în apă. Patru morţi înşiraţi simetric pe o singură linie, în dreptul aceleiaşi spărturi, îmi arată c-au mai venit şi alte gloanţe, tot pe aici, nimerind în plin... Mai încolo, trăsnetul unei explozii stridente, apropiate, mă ajunge de la spate ca o lovitură de pumn. Întorc capul: un cal de la căruţa pe lîngă care am trecut cu un minut înainte a izbit pesemne cu potcoava o granată îngropată în nisip. Explozia a sfărîmat partea dinainte a căruţei, a omorît amîndoi caii şi cărăuşul...
    Aşa e acum. Viaţa fiecăruia ţine de un singur pas, de un simplu gest pe care l-ai făcut fără să ştii, cu gîndul aiurea. Neprevăzutul te învăluie mai de-aproape în pînza lui cenuşie, îţi atinge cu ea genele. Altădată aveai iluzia că poţi privi limpede prin clipa care vine; acum nu se mai vede nimic, nici înainte, nici îndărăt. Trecutul s-a isprăvit şi viitorul n-a început încă. Trăim ceasul nesigur dintre două hotare, cînd vremea însăşi parcă s-a oprit în loc, rotindu-se ca apa într-o bulboană. În această demenţă a realităţii, care răstoarnă obişnuinţe milenare şi destramă totul pe dinăuntru, ca un cataclism de ordin chimic, cei mai slabi de înger îşi pierd mintea. Instinctul de conservare slăbeşte şi orice simţ de solidaritate umană dispare fără urmă. Nimeni nu mai dă ajutor, nimănui. Pînă mai adineaori, strigătele de pierzanie ale celor ce se înecau, în loc să trezească în cei rămaşi pe uscat o pornire mai omenoasă, îi făceau pe unii dintre spectatori să glumească pe socoteala lor şi să rîdă-n hohot, ca la panoramă.
    Moartea se plimbă printre noi cu mîinile la spate; se distrează după ospăţul cel mare ca o curtezană sătulă, apucînd ici-colo cîte o nouă victimă, pe ales. De la grămada de cadavre zdrobite în picioare lîngă pontonul de sus, unde soldaţi în panică au dat năvală omorînd în cîteva minute toţi răniţii aduşi acolo pe targă ― şi pînă aici, spre Kosui-Bulgar, tot malul apei e semănat cu morţi şi răniţi în agonie. Şi valurile Dunării poartă mereu la vale tot alte şi alte cadavre, aduse din sus, dinspre oraş.
    În faţa mea, cîţiva cai împotmoliţi în nămolul fundului din margine şi părăsiţi acolo de stăpînii lor întîmplători, agonizează de asemenea în mijlocul nepăsării universale. Unul se zbate epileptic încercînd să se ridice în picioare, dar s-afundă şi mai mult; altul abia mai poate să-şi ţie botul deasupra undelor, cu gîtul strîmb, şi nechează jalnic pentru ultima oară cerînd ajutor; iar al treilea, mai încoace, a rămas în sfîrşit nemişcat, pe o coastă, cu burta balonată de apă.
    Mă uit împrejur şi urmăresc totul cu o curiozitate intensă şi lucidă.
    O experienţă îndelungată a asociat în mintea omului ideea de omor, de crimă fioroasă, cu misterul şi întunecimea nopţii. (Biată crimă minusculă din vreme de pace, care răpea cînd şi cînd viaţa unui om!) Dar acum, războiul a răsturnat şi această obişnuinţă. Scenele groaznice ale atacurilor de ieri s-au desfăşurat sub soarele mare al amezii de vară, cînd mii de oameni au fost omorîţi crîncen ― în plină zi. Cît de inofensivă mi-a părut atunci noaptea, cu liniştea şi întunericul ei învăluind lumea în visuri şi catifele ― în comparaţie cu lumina albă, feroce, a miezului de zi, care dezolează văzduhul ca o absenţă şi lasă vederii goliciunea hidoasă a realităţii.
    
    Bătaia tunurilor a tăcut. Ropote de împuşcături mărunte, pîrîind deasupra rîpilor de nisip, încep cînd şi cînd din susul apei şi se propagă de-a lungul malului pînă aici, ca o dîră de pulbere aprinsă. Bulgarii fac exerciţii de tir asupra ultimelor ţinte mişcătoare ― biete epave de vieţi omeneşti ― pe care apa le mai aduce din sus şi trece prin faţa lor...
    Şase inşi călare pe un buştean lung se văd venind de departe, mici ca nişte insecte. Oamenii vîslesc cu palmele, frenetic, spre ţărmul bulgăresc ― semn că vor să se predea. Goliciunea lor albă, mai vulnerabilă parcă fără armura de cîrpă a veşmîntului, oferă o ţintă precisă şi atrage roiuri de gloanţe în jurul lor. Ş-au apropiat: sunt acu numai cinci... sunt numai patru... sunt numai trei... Ultimul deschide braţele-n cruce, rugîndu-se printr-un gest de supremă deznădejde să fie cruţat. Dar peste o clipă dispare şi el, escamotat parcă de mîna nevăzută a unui prestidigitator subacvatic...
    Iată acum şi o mică plută de nuiele, cu trei oameni cinchiţi pe ea. Împuns parcă la spate de un ghimpe, cel de la coadă se ridică deodată în picioare, bate văzduhul cu braţele şi se prăbuşeşte în apă, ca o broască. Uşurată la capătul dindărăt, pluta se descumpăneşte ― şi omul dinainte e înghiţit de valuri într-o clipă... Rămas singur, cel de la mijloc a lunecat printre nuiele ― numai capul i se mai zăreşte deasupra. Şi capul acela, plutind singur la vale, s-aude de-aici cum strigă peste valuri:
    ― Mă cumna-a-ate!... Mă cumnate, măăă!...
    
    
    Faţa Dunării a fost limpezită în sfîrşit de furnicarul omenesc, pe care l-a suportat o după-amiază întreagă. Odată cu apropierea înserării, un vînt tare de la răsărit începe să ia apa în răspăr, sporind pe fiecare clipă vrăjmăşia bătrînului, care s-a
    Pirin-Planina95
    regăsit acum pe sine rostogolindu-şi cu mînie, sigur şi maiestos, undele la vale. Sub lumina tot mai roşietică a soarelui, lespezi grele şi opace de jad fluid se înalţă pe o muchie, se clatină şi cad, însemnînd pînă departe curgerea lui masivă.
    ... Şi deodată, simt în jurul meu o mişcare neobişnuită. Un freamăt de glasuri s-a ridicat dintr-o parte şi-a trecut prin mulţime.
    Toate capetele s-au întors în aceeaşi direcţie, toate privirile sunt îndreptate spre acelaşi punct...
    Sus, pe marginea unui dîmb înalt, deasupra drumului care taie pieziş malul de nisip, un soldat bulgar în uniformă cafenie ne face semne mari cu şapca să pornim într-acolo.
    
    
    S-a isprăvit.
    Peste ultimul act al sîngeroasei tragedii de la Turtucaia, se va lăsa în curînd cortina uşoară a înserării.
    De-acum începe epilogul.
    Un epilog lung şi tot atît de tragic, făcut din nenumărate episoduri sinistre risipite pe tot pămîntul Bulgariei, de la Hagi-faclar pînă-n fundul Macedoniei pietroase. Cîţi dintre cei peste 25 de mii de plugari romîni, oferiţi pradă uşoară bulgarilor la Turtucaia, vor mai apuca să vadă sfîrşitul războiului şi malul stîng al Dunării?...
    Deocamdată, alte griji urgente mă preocupau. Aveam acum dreptul să mă gîndesc numai la mine, să scap cu viaţă.
    Dar ce ne aşteaptă oare acolo sus, deasupra malurilor, unde capătul unei coloane lungi, care s-a format pe nesimţite tîrîndu-se încet la deal, trebuia să fi ajuns de-un sfert de ceas între baionetele duşmanilor?
    Ştiam că bulgarii ne urăsc de moarte. Cunoşteam de pe acum refrenul lor încăpăţînat, pe care I-am auzit de atîtea ori mai tîrziu, ca pe un leit-motiv al urii lor simple şi primitive: 
    
    
    Cea dintîi grijă mi-a fost ca, pentru orice întîmplare, să ascund în buzunarul de la spate un revolver mic, solid, cu şase gloanţe, dintre care mi-l destinasem numai pe cel din urmă. Pe celelalte cinci eram sigur că voi avea vreme să le împart, fără greş, călăilor eventuali.
    M-am gîndit apoi că, dacă bulgarii nu vor începe un măcel în masă, ci vor ucide numai pe ales, cel mai bun lucru în asemenea caz este să treci cît mai neobservat. Am smuls deci dintr-o căruţă o pereche de pantaloni soldăţeşti uzaţi şi i-am tras peste pantalonii mei noi, de camgar negru; mi-am pus pe cap o capelă veche de la un mort şi, în glodul de lîngă marginea apei, mi-am murdărit bine bocancii galbeni din picioare, făcuţi pe măsură. În altă căruţă am găsit un dolmănaş de postav verde, îmblănit cu miel; cărăuşul bulgar care prinse acum curaj şi începea să se creadă proprietar legitim al lucrurilor din căruţă, s-a zbîrlit puţin la mine... dar cînd i-am pus revolverul sub nas, a înţeles imediat că n-am vreme de glume. În buzunare şi în mînecele dolmanului, legate jos cu sfoară, am îndesat apoi cîteva obiecte de primă necesitate, pe care avusesem grijă mai înainte să le scot din valiza mea, părăsită lîngă pontoane.
    Echipat astfel pe apucate pentru cine ştie cîtă vreme, am intrat şi eu, în sfîrşit, în ultimele rînduri ale coloanei formate din grupul mare de soldaţi în care mă prinsese vremea.
    Şi aruncînd o ultimă privire spre cîmpiile ţării şi ţărmul de dincolo al Dunării, pustiu ― am pornit cu hotărîre la deal spre necunoscut...
    
    
    II
    
    Coada coloanei a ajuns deasupra malurilor şi s-a oprit de-a lungul unui drum îngust, care curge cotit printre livezi, spre Dunăre. După un cuvînt de ordine venit dinspre capătul coloanei, facem front la stînga, cu faţa către răsărit.
    Mă uit împrejur. Sub o movilă de la spatele meu, cîntă abia auzit un izvor mic pe un şipot de lemn, din capătul căruia se arcuieşte spre pămînt o sîrmă subţire de lumină.
    Şi deodată, la vreo douăzeci de paşi în faţa grupului nostru, răsare ca din pămînt o linie de trăgători bulgari, în uniformă cafenie...
    Cu arma la picior, bulgarii se uită la noi în tăcere.
    Un glas, pornit dintre ei, ne strigă să aruncăm la pămînt orice armă.
    De la spatele lor, cîteva mitraliere sunt aduse apoi ostentativ şi îndreptate asupra noastră. Cînd această pregătire e gata, un ofiţer de-ai lor, încruntat, iese înaintea rîndurilor şi ne strigă pe romîneşte:
    ― Închinaţi-vă!...
    Toţi cei din jurul meu îşi fac cruce, mărunt şi precipitat. Clipele trec greu, pulsul vremii bate tot mai rar. Cîteva vrăbii care se pregătesc de culcare într-o salcie din apropiere înţeapă liniştea mare dimprejur cu ciripiturile lor nepăsătoare...
    Cu mîna încleştată pe revolver, aştept prima rafală de gloanţe, ca să m-arunc în dosul unei ridicături de pămînt pe care am observat-o în stînga ― şi de acolo să alerg îndărăt, spre Dunăre, printre stufişuri. Aveam încă, astfel, o şansă din o mie să scap neatins pînă acolo...
    Dar minutele trec şi nici o împuşcătură nu porneşte de la cei din faţă. A fost, poate, din partea lor, numai un mijloc de intimidare?...
    Rîndurile bulgarilor sporesc în curînd cu un nou val de luptători, care vin din jos, asudaţi, înfierbîntaţi de alergătură; vorbesc tare şi trec printre cei dintîi, stricînd solemnitatea clipelor precedente.
    Prin faţa rîndurilor noastre s-apropie dinspre flancul drept un ofiţer bulgar, cu revolverul în mînă. Merge încet, căutînd cu ochii...
    Îl recunosc. E omul pe care acum două ceasuri I-am ameninţat cu carabina, cînd se plimba printre noi călare, în uniformă de plutonier romîn. Mă caută... Sunt în şirul penultim din flancul stîng şi am în faţă încă trei oameni de-ai noştri, ceafă-n ceafă. Cu o mişcare abia simţită, îmi aplec fruntea şi întorc puţin capul spre partea opusă. Capela cea veche de soldat îmi acoperă pe jumătate ochii... A trecut. Nu m-a recunoscut. Dar o singură mişcare nechibzuită, pe care aş fi plătit-o cu viaţa, putea să mă trădeze. O să-l mai întîlnesc oare de multe ori, de-acum înainte?
    Ni s-a făcut semn să stăm jos şi bulgarii din faţa noastră au venit mai aproape. Tuturor le strălucesc ochii de bucurie:
    
    Unii vin să-şi potolească setea, pe rînd, la izvorul de lîngă mine. Printre aceştia, un ofiţeraş bulgar, înnegrit tare de soare şi cu genele albe de praf, pare mai fericit decît toţi. Rîde mereu, ne bate cu mîna pe umăr şi toată faţa imberbă îi străluceşte de-o nestăpînită bucurie.
     îi spune cineva dintre ai noştri.
    Băiatul se întoarce, surprins:
    ― A nu... sunt fericit c-am scăpat iar cu viaţă! răspunde el tot pe franţuzeşte, cum poate.
    ― Dar cu noi ce-o să se întîmple?
    Nici o teamă! răspunde bulgarul. Prizonierii noştri sunt bine trataţi. .. adaugă el prieteneşte, depărtîndu-se.
    În acel moment, strigăte înfundate izbucnesc la dreapta mea, aproape, unde s-a iscat şi o scurtă învălmăşeală. Doi soldaţi bulgari au lovit fără veste cu patul puştii în cap pe un ofiţer de-ai noştri şi l-au doborît în şanţ, plin de sînge. Altuia, care a fost izbit afară din rînduri, nu se ştie pentru ce, un bulgar îi împlîntă de două ori baioneta în spate şi, a treia oară, cînd îl vede căzut, în burtă. Omul se zvîrcoleşte ca un vierme, ţintuit în ţărînă; ca să-şi tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă pînă la gura ţevii, celălalt s-ajută şi cu piciorul... Mai încolo, spre mijlocul coloanei, s-aud alte ţipete; şi, mai departe, altele.
    Pînă să ne dăm bine seama de ceea ce se întîmplă, o voce puternică, poruncitoare, dominînd tot freamătul de glasuri şi de răcnete scrîşnite, strigă pe bulgăreşte o comandă. Bulgarii intră în rîndurile lor şi ordinea se restabileşte.
    Dar cei căzuţi nu se mai ridică. Şi cine ştie cîţi or fi căzut aşa, de-a lungul coloanei întregi...
    Cineva ne transmite în şoaptă zvonul că, la o percheziţie sumară, s-ar fi găsit asupra lor arme ascunse ― şi de aceea au fost executaţi. Este însă uşor de înţeles că nu era nevoie de asta, ca să se întîmple ce s-a întîmplat. Şi incidente la fel, scene tot aşa de sîngeroase, dacă nu şi mai crîncene, trebuie să se petreacă în momentul acesta deasupra malului întreg, ― peste tot unde ai noştri, în grupuri mai mari sau mai mici, s-au predat şi sunt luaţi în primire de bulgari. Dar la oraş, ce s-o fi petrecut?
    Ni se rînduiesc santinelele de-o parte şi de alta, semn că vom fi porniţi îndată. Înainte de a mă ridica, scot pe furiş revolverul din buzunarul de la spate şi-l îngrop la picioare, în nisip.
    Şi convoiul porneşte iar, de astă dată condus ca o turmă de voinţa unor oameni străini, spre un destin necunoscut.
    
    
    Toţi merg acum cu ochii în pămînt. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Pe figurile celor din jurul meu e întipărită aceeaşi resemnare mocnită ― nepăsare docilă cu care ţăranul nostru s-a lăsat întotdeauna dus de soartă.
    În urma noastră, rămîn tot mai departe morţii şi răniţii înşiraţi pe marginea drumului după această primă atingere cu bulgarii.
    La dreapta, văpaia asfinţitului scade pe nesimţite. Prin pînzele înserării văd încă, pe alocuri, unde drumul se încovoaie, capătul coloanei noastre care înaintează domol, între două şiruri negre de caraule cu şpangă lungă, ca o procesiune întunecată de umbre. Un sfert de lună, palid, merge în pas cu noi.
    
    
    Crîmpeiul de convoi din care fac parte a fost oprit pentru popas de noapte, undeva, la o margine de sat părăsit, lîngă o arie veche de grîu.
    M-am lăsat cu faţa-n sus pe pămîntul neted şi tare, alături de un căpitan medic pe care întîmplarea mi l-a hărăzit vecin în noaptea asta. Am aprins amîndoi cîte o ţigară şi stăm de vorbă, în şoaptă. Spre dreapta şi la picioarele noastre oamenii dorm grămadă, înghesuiţi compact unul în altul, ca să se încălzească. Unii au început de pe-acum a sforăi, cu capul sub mantale.
    ― Vitele! rosteşte vecinul meu, cu scîrbă. Dacă se luptau cum trebuie, n-am fi ajuns aici...
    Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranţă, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă.
    ― Uită-te la ei cum dorm şi n-au habar, urmează el revoltat, ridicîndu-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întîmplat nici o schimbare cu ei... au trecut numai de la un stăpîn la altul...
    Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric şi s-apleacă spre noi, să ne vadă la faţă. Nu pare să aibă intenţii duşmănoase. E o namilă de bulgar ― om matur, cu mustăţile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace.
     întrebă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rînd.
    Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul şi apropie ţigara de cadran... Pînă să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mînă ― şi se depărtează domol, în tăcere cum a venit.
    ― Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzînd că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul!
    ― Trebuie să recunoşti c-a lucrat cu indiscreţie şi cu tact, încerc eu să-l consolez.
    ― Da' d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos?
    ― Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ţii să-l serveşti pe al d-tale, înaintea mea...
    Pufnind pe nas de ciudă, domnul doctor s-a întors îmbufnat pe partea cealaltă şi m-a lăsat singur, cu gîndurile mele.
    Singur, faţă-n faţă cu imensitatea mută a văzduhului, sub privirea multiplă a cerului înstelat, care se uită-n jos enigmatic, neclintit, cu ochii lui de păianjen...
    Prin întunericul străveziu al nopţii de august, s-aud acum lămurit gemetele şi vaietele slabe ale răniţilor, risipiţi în împrejurimi. S-aud uneori şi glasuri întărîtate de cîini, care se bat între ei ― cîini vagabonzi, rămaşi fără stăpîn după evacuarea satelor din preajmă, să rătăcească noaptea printre hoituri şi să dea tîrcoale răniţilor în agonie. Din întuneric, peste susurul larg al sfîrşitului de vară, răsună arar şi cîte un foc de armă, izolat, ca la vie, urmat de schelălăituri ascuţite.
    În norii argintii dinspre apus, lumina de sidef a primului pătrar împleteşte încă, deasupra lumii, cununi de trandafiri palizi. Cînd această zare de lună dispare, nu-mi mai rămîne între gene decît, întinsă pe cer ca o eşarfă subţire de fum, paloarea bifurcată a Căii Lactee.
    
    *
    
    Răceala nopţii şi pămîntul tare de sub mine m-au trezit din somn. Deschid ochii: se luminează de ziuă... Viziunile somnului din care m-am desprins abia îmi par mai adevărate, în prima clipă, decît arătările de vis ale lumii reale care-şi fac încet apariţia în jurul meu. O lumină de acvarium, searbădă şi verzuie... o îngrămădeală mohorîtă de trupuri amestecate în poziţii diferite ― feţe plumburii, guri căscate, braţe încolăcite printre picioare străine... Pe un buştean, lîngă rămăşiţa unei şuri vechi de paie, mucezită pe o parte, un soldat bulgar veghează toropit de somn, cu fruntea înclinată, cu arma între genunchi.
    După urletul neîntrerupt al tunurilor, de ieri şi de zilele trecute, liniştea asta imensă pare ceva supranatural. Am impresia că sunt singur, în mijlocul unui univers amorţit pe vecie. Pînă şi frunzele agudului din apropiere, brumate de cenuşa zorilor, stau într-o miraculoasă neclintire.
    Un foşnet... Între doi mărăcini din margine s-a ivit, cu mişcări furişate de sălbătăciune, cu pas de fantomă, un cîine. Mînjit de sînge pe bot pînă la urechi, rămîne cîteva clipe nemişcat, în trei picioare, adulmecînd spre noi de departe... apoi se întoarce şi dispare, în tăcere, ca o umbră.
    Din partea opusă vine acum altul, mai mare, cu burta plină. Se opreşte şi îndreaptă spre noi o privire placidă, de animal sătul. Cînd mi-a întîlnit ochii, pe deasupra grămezii de trupuri adormite, prin ochii lui a trecut o lucire stranie de ferocitate şi părul de pe spinare i s-a zbîrlit puţin, ca la lup...
    
    
    III
    
    Drumuri lungi în soare, sub arşiţa verii pe sfîrşite...
    De nu ştiu cîte zile, mergem întruna către miazăzi, ne afundăm tot mai adînc în pămîntul Bulgariei, ne depărtăm tot mai mult de ţară.
    Sate rare, ţinuturi aspre şi sărace. Poposim unde ne prinde noaptea, în preajma unui sat ori la marginea şoselei, în cîmp.
    Populaţia e înverşunată împotriva noastră. Într-un loc, în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat să ne taie cu coase şi topoare. Ca să evite o încăierare generală, primejdioasă şi pentru ei, soldaţii escortei au fost nevoiţi să le bareze drumul, cu baionetele în cumpănă.
    Caraulele care ne escortează ― ciasovoi pe limba bulgărească, puşi sub ascultarea unor starşi ― se schimbă aproape zilnic. Şi cu cît ne depărtăm de front, escorta noastră devine mai pestriţă; uniforma şi disciplina dispar treptat ― şi ciasovoii sunt tot mai răi, tot mai hrăpăreţi. Fiecare nou rînd de ciasovoi pradă de la prizonieri, mai cu seamă de la ofiţeri, tot ce-a rămas neprădat de cei dinainte. Jaful se face pe faţă, fără nici o teamă de răspundere. Dacă vreun nenorocit încearcă să reziste, e împuns cu baioneta ori e lovit cu patul puştii în piept, pînă ce cade în şanţ, cu spume roşii la gură.
    Aceeaşi soartă o au şi cei ce ies afară din coloană în timpul mersului: ca nişte cîini răi care se ţin pe laturile turmei, ciasovoii se năpustesc asupra lor cu răcnete sau aruncă după ei cu ciomagul, ca după vite, dacă nu-i pot ajunge la vreme.
    De patru zile oamenii n-au mîncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nici o bucată de pîine pînă acum. Primele cuvinte pe care le-am învăţat din gura lor au fost utre, adică mîine, şi ciacă ― adică: aşteaptă!
    Dar mai rău decît foamea, pe care nici n-o mai simţi de la o vreme, ne chinuieşte setea. Apă, abia dacă mai găsim în cîte un sat, la popasul de noapte. Fîntînile rare din această regiune aridă, după perindarea atîtor trupe şi convoaie în sus şi-n jos, au secat aproape de tot. Găleata sau burduful de bivol nu mai aduce de la fund uneori decît glod. Şi ca să poată bea toată lumea, ar trebui să întîrziem multe ceasuri de fiecare dată. De aceea, cînd ne apropiem de cîte o fîntînă în drum, ciasovoii se postează din vreme în faţa ei, ca să nu lase pe nimeni la apă. Totuşi oamenii dau năvală, cu deznădejdea morţii.
    În jurul unui măr pădureţ din preajma şoselei, tot timpul cît a durat trecerea coloanei s-a dat o adevărată bătălie. Au căzut morţi şi răniţi, ca la un asalt de redută. Înnebuniţi de sete, hipnotizaţi de cele cîteva merişoare pipernicite rămase pe vîrf, oamenii ieşeau din rînduri, halucinaţi, s-agăţau de crengi, zvîrleau cu pietre şi se băteau între ei ca lupii pentru cîte o stîrpitură de măr, căzut în ţărînă. Nici răcnetele ciasovoilor, nici spectacolul celor doborîţi acolo cu capul zdrobit de patul armelor, nimic nu-i mai putea opri.
    La fel îmi pusesem şi eu viaţa în joc, cu cîteva zile în urmă pentru un bidon de apă ― ca să nu mor de sete pe drum.
    Asta s-a întîmplat în prima zi de mers, după ce am întîlnit prima fîntînă şi-am văzut că bulgarii nu ne lasă să ieşim din rînduri. Nu mai băusem nici un strop de apă, încă din ajun. Soarele începuse să dogorească. Şi mă gîndeam cu ciudă că ieri, în graba plecării de sub maluri, uitasem să-mi iau şi un bidon cu apă. Nu bănuisem atunci că o să ducem lipsă şi de asta ― cum era să-mi vie în minte aşa ceva, cînd aveam toată apa Dunării lîngă mine! Dar acuma îmi dădeam bine seama că o neglijenţă ca asta putea să-mi fie fatală.
    Ce era de făcut?
    Treceam tocmai atunci peste linia noastră de la Daidîr, prin regiunea luptelor din ziua trecută. Locurile erau semănate cu morţi ― oamenii doborîţi pe acolo din fugă, după ce tranşeele au căzut în mîna bulgarilor. Şi eu ştiam că măcar unii din morţii aceia trebuie să aibă încă la ei cîte un bidon cu apă, prins cu un cîrlig la sacul de cartuşe.
    Am pus ochii de departe pe un mort, care se găsea mai spre marginea drumului, la un colţ. Şta ghemuit pe-o coastă, cum îl culcase la pămînt vreo undă de mitralieră sau o ţandără de obuz. Ajungînd în dreptul lui, într-un moment cînd ciasovoiul de lîngă mine trecuse înainte, am sărit afară din rînduri şi, în cîteva clipe, am fost lîngă el... Nenorocire: bidonul era legat, cu o cureluşă tare, de centură. Trag, smucesc... mortul are aerul că nu vrea să mi-l cedeze! În cadrul acela înţepenit, simţul proprietăţii rămase încă treaz. Dar nici eu, după ce mi-am pus viaţa-n joc pentru atîta, nu vreau să las prada din mînă. Şi mortul se luptă cu mine, pe muteşte, s-agăţă cu desperare de această ultimă legătură a lui cu viaţa, se ţine tîrîş după mine cîţiva paşi... În sfîrşit, cureluşa cedează ― şi eu izbutesc să-mi ocup iar locul în rînduri, să m-amestec printre ceilalţi, înainte ca ciasovoiul să mă fi ajuns.
    Aveam acum în ce să iau apă la drum. Mai mult: bidonul era aproape plin.
    Am dat şi altora din apa aceea, căci erau printre noi şi oameni răniţi, pe care încă din prima zi setea a început să-i tortureze ca pe osîndiţii focului din iad.
    Cînd am pornit la drum, în dimineaţa aceleiaşi zile dintîi, răniţii noştri rămaşi peste noapte în cîmp (că bulgarii şi-i ridicaseră numai pe ai lor), văzînd convoiul lung de prizonieri care se îndrepta spre miazăzi între baionete, au înţeles ce s-a întîmplat... Se ridicau de jos cum puteau, clătinîndu-se, şi veneau spre noi din toate părţile, să ne mai vadă o dată, pentru ultima oară. Unii, răniţi la picioare, se tîrau pe coate, gîfîind, s-ajungă mai curînd lîngă drum ― şi se rugau să-i luăm, să nu-i lăsăm cu bulgarii. Alţii însă, răniţi mai uşor, s-au strecurat între noi, au intrat şi ei în rînduri.
    Printre cei din jurul meu e acum unul cu pieptul găurit, cu plămînul drept perforat de un proiectil, care i-a ieşit prin spate. Merge sprijinindu-se cîte puţin de umărul vecinului ― şi la tot pasul scuipă sînge.
    ― Mai poţi?
    ― Mai pot...
    A ajuns aşa pînă la Razgrad.
    Altul e rănit la mînă. O aşchie de obuz i-a retezat degetul cel mare, din rădăcină. S-a legat singur la rană, cu o batistă murdară. Batista îmbibată de sînge s-a uscat şi s-a lipit ― dar tot se mai umezeşte uneori şi picură, cînd omul îşi lasă mîna în jos.
    Aşa, e silit să umble tot cu mîna ridicată, galben şi încleştat, parcă-şi ţine din mers lumînarea.
    Cine cade, cine rămîne în urmă, e pierdut. Bulgarii n-au căruţe de pus la dispoziţia bolnavilor şi răniţilor noştri. Ce să-şi mai bată capul şi cu ei, să-i transporte, să-i îngrijească în spitale? Ca să scape de grija lor, au descoperit un mijloc mai simplu şi mai expeditiv: îi împuşcă. Cei împuşcaţi aşa n-au decît să-şi închipuie c-au murit pe front, cu cîteva zile mai devreme, unde a murit atît amar de lume. Cine o să le mai ceară socoteală?
    
    
    În pădurea de la Balbunar, starşii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobişnuit pînă atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preţ asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.
    De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec şi eu prin vămuirea banditească la care eram constrînşi. Pînă atunci scăpasem uşor ― îmbrăcămintea în care eram parţial deghizat şi dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blăniţa întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenţia. Dar acum trebuia să dau şi eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziţionat. Cînd mi-a venit rîndul, am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiţia unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai uşor.
    ― De unde ai tu asta, mă? întreabă unul dintre starşi, care ştia puţin romîneşte.
    ― L-am luat de la un ofiţer... răspund eu, făcînd cu mîna la stînga.
    Bulgarul a rîs; apoi s-a întors la cel care venea după mine ― ş-am scăpat cu atîta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puţin preţioase pentru ei (două săpunuri, perie de dinţi, un volum minuscul de Vigny, o maşină de ras "Gilette" ― şi alte curiozităţi), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur şi cîteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.
    Într-o dimineaţă, pe ultima etapă înainte de Razgrad, observ printre ciasovoii care ne escortau şi cîţiva băieţi de şcoală, în uniformă. Au fost porniţi desigur cu noaptea-n cap de la oraş în întîmpinarea noastră, să ne păzească şi ei pe această porţiune de drum. Tăcuţi, serioşi, merg acum pe lîngă noi, pe marginea şoselei, pătrunşi parcă de gravitatea misiunii ce li s-a încredinţat şi purtînd fiecare cîte o puşcă militărească veche, prea grea pentru umerii lor adolescenţi. Încerc să intru în vorbă, pe franţuzeşte, cu cel mai apropiat. Băiatul vine lîngă mine îndată. S-arată blînd şi neaşteptat de cuviincios. Se exprimă cu greutate, dar pare încîntat că are ocazie să-şi pună la probă cunoştinţele lui în limba franceză.
    ― Eu şi colegii mei suntem din Razgrad ― îmi răspunde el la o întrebare ― am primit ordin să vă păzim, ca să nu fugiţi...
    ― Ştii să tragi cu puşca?
    ― Puţin...
    Şi simte nevoia să adauge:
    ― Bulgaria se află de patru ani în război, nu mai are mulţi oameni. Trebuie să ne facem şi noi datoria. Este şi un profesor aici, cu noi...
    ― Între oamenii din escortă?
    ― Da.
    Se duce să-l caute. Se întorc amîndoi. Profesorul din Razgrad e îmbrăcat în haine de oraş, cu încălţămintea albă de praf. Conversaţia noastră durează pe cîţiva kilometri de drum. E profesor de limba franceză ― şi s-arată om de cultură aleasă. Nici o aluzie duşmănoasă din partea lui la Cadrilater, la 
    ― Ai noştri nu s-aşteptau să le cadă atîţia prizonieri, îmi spune el, nu erau deloc pregătiţi, ca să-i poată hrăni în primele zile. De unde atîtea mii de pîini, în aşa scurtă vreme?
    Cînd îi povestesc cele întîmplate pe drum, pînă aici, rămîne adînc mîhnit:
    ― Aşa e războiul, prietene. Nu-i nimic de făcut. Escorta e improvizată din oameni de tot felul. Dar de la Sofia încolo, după ce veţi ajunge în lagăre regulate, se schimbă lucrurile.
    ― Şi în care parte a ţării vom fi duşi?
    ― În Macedonia, probabil.
    ― Pe jos?
    ― Nu toţi. De la Razgrad încolo, cred că se vor forma mai multe convoaie, pe drumuri diferite. În orice caz, te sfătuiesc să nu stai la un loc cu ofiţerii, să intri mai bine între soldaţi...
    
    
    IV
    
    Am ajuns la Razgrad.
    Trecem pe la marginea oraşului, pe uliţi cu aspect oriental, într-o mare învălmăşeală de colb, de cîini stîrniţi de prin ogrăzi, de copii desculţi care aleargă pe de lături şi ne arată pumnul. Gospodine se strigă între ele şi se reped la poartă să ne vadă.
    Convoiul merge încet, oamenii abia se mai ţin pe picioare. Aspectul tîrgului, casele pe lîngă care trecem nu-i interesează. De nimic nu le mai arde. Slabi, murdari, hămesiţi, cu faţa suptă şi cu ochii sticloşi, ca de pe altă lume, toţi calcă tîrîş, fără să privească în lături.
    Populaţia ne face manifestaţie ostilă. Grupuri tot mai compacte ne aţin calea şi, pe alocurea, ne întîmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, şuierături, invective:
    ― Ho! Rumanski!... Trinaisi godina!
    E prea mult. După înverşunarea absurdă cu care soarta ne persecută de atîtea zile în şir, pornirea asta împotriva unor oameni prăpădiţi, leşinaţi de foame, mi se pare ceva aproape comic. E ca o perversitate a lucrurilor neînsufleţite, care întrece puterea de înţelegere a celor din jurul meu. Un miliţian de la spate, abia tîrîndu-şi trupul, cu nasul în jos, răsare ca dintr-un somn:
    ― Oare ce-or fi avînd cu noi? Apoi spune d-ta dacă nu-s proşti oamenii ăştia...
    Pierzînd nădejdea că vom găsi pîine şi apă, unii se clatină şi cad tocmai acum, cînd trebuie să fim aproape de locul hotărît pentru popas.
    La un colţ de stradă, o bulgărea scurtă, groasă, roşie şi lată la obraz, ne împroaşcă de pe marginea trotuarului cu ocări, arătîndu-şi dosul:
    
    Şi amestecă printre scuipături şi un cuvînt pornografic pe limba noastră, probabil singura vorbă romînească pe care a învăţat-o, ca să ne-o servească la o zi mare ca asta. Care cum trece, se-nfruptă.
    ― Ni, căţea! mormăie printre dinţi omul de lîngă mine oţărît din cale afară, cătrănit şi încreţit la obraz ca o smochină. Dac-aş fi eu acu' de capul meu, adaugă el cu glas liniştit, într-un acces neaşteptat de bărbăţie ofensivă, aş lua-o de cozi şi-aş pune-o jos.
    Ne-am oprit la marginea oraşului, într-o adîncitură largă de teren ondulat. Am poposit acolo, în soare, ca o imensă tabără de nomazi. Pămîntul e bătătorit, cu iarbă rară călcată-n picioare, cu urme de ţăruşi, de corturi ― se cunoaşte c-a fost pe-aici o tabără de soldaţi înaintea noastră.
    Nici un pic de umbră, nicăieri. Soarele după-amezii ne bate la cap.
    Spre un capăt al taberei e o fîntînă veche, cu cumpănă. Împrejurul ei, un mare furnicar de oameni care se îndeasă şi se îmbrîncesc într-o luptă crîncenă, pe viaţă şi pe moarte. Năpădită din toate părţile, sub ciorchinii de trupuri care atîrnă de ea, fîntîna dispare uneori, ca o matcă de stup în mijlocul unui roi furios de muşte. Cumpăna se-nalţă şi se coboară frenetic, fără odihnă, c-un ţipăt lung de dihanie rănită. Dar găleata, repezită în sus şi-n jos, izbită de ghizduri de-a lungul tunelului vertical, smuncită din toate părţile, nu mai aduce în lumină de la o vreme decît un soi de ciorbă groasă, neagră, pe care fericiţii de pe aproape trebuie s-o scoată hulpav cu mîna din fundul ciuturii ― şi mai mult s-o mănînce decît s-o bea.
    Am ieşit la marginea gloatei, ca să pot respira mai în voie. Bulgarii sunt oameni practici, cu spirit de negustorie. Unii dintre localnici s-au gîndit că, poate, tot au mai rămas ceva bani pe la prizonieri ― şi au venit cu cîte o doniţă de apă, o turtă tare sau un pepene. Dar nu e chip să cumperi ceva, că ciasovoii nu lasă pe nimeni să intre în tabără ori să ia contact cu noi. Am izbutit totuşi, aruncînd un ban de argint unei femei precupeţe, să primesc de la ea prin văzduh, ca o minge mare de fotbal, un pepene verde cu care să-mi astîmpăr setea. Miezul lui acrişor poate să-mi ţie şi de foame, mă gîndesc eu, după atîtea zile de post absolut.
    Cînd mă ridicam să plec, cineva dintre bulgarii adunaţi acolo să ne privească mă strigă şi-mi face semne. E profesorul de franceză din Razgard, care a dat în răstimp pe acasă ― şi acum mă caută, cine ştie de cîtă vreme. Trece printre santinele şi aleargă la mine. Mi-a adus o pîine... Dar trebuie să ne despărţim repede:
    ―  îmi urează el, strîngîndu-mi mîna cu căldură.
    Aşa e la război. Despărţirile se fac brusc şi, adesea, pe veşnicie. Dar omul de care m-am despărţit acum, aş vrea să-l mai întîlnesc o dată, fie şi dincolo de moarte.
    ― Ai văzut, mă? zice mestecînd înfundat, cu obrazul ascuţit tare într-o parte, unul care s-a împărtăşit din pîinea mea. Nu-s toţi bulgarii răi la inimă cum am crezut.
    ― Tot se mai găseşte şi printre ei cîte-un boier... adaugă altul, dînd peste cap, de duşcă, firimiturile rămase-n palmă.
    ― Păi!
    Morţii sunt scoşi la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alţi doi stau să-l înhaţe de cap şi de picioare, ca să treacă cu el printre santinele şi să-l depuie mai încolo, la o sută de paşi, în umbra unui gard. Mulţi se îndeasă la treaba asta, ştiind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au şanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pîine.
    Dar transporturile acestea mortuare prea s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morţilor înşiraţi pe lîngă gard să fi sporit în aceeaşi măsură.
    Şi iată că într-un rînd cîţiva ciasovoi, care au mirosit te miri ce, că nu-i lucru curat, se reped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămaţi aşa, la un mort. Cînd văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizaţi îşi leapădă brusc povara la pămînt şi fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.
    Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binişor capul, priveşte în juru-i cu precauţie, măsoară din ochi distanţele... apoi sare deodată-n picioare şi, la rîndul lui, o rupe la fugă.
    Ciasovoii se zăpăcesc.
     Înjură ei pe bulgăreşte şi rîd, alergînd după mort.
    
    Soarele a trecut de mult de amiază. Glasul fîntînii s-aude mereu. Oamenii nu mai au astîmpăr, umblă forfota unii printre alţii, se mişcă încoace şi-ncolo, fără rost. Nimeni nu mai are răbdare să stea prea mult într-un loc. Figuri crispate, ochi duşi în fundul capului ― nevoia de hrană e amarnic întipărită pe feţele tuturor. Fiecare aşteaptă, cu sufletul la gură, acelaşi lucru.
    ― Pîine, gospodin! Hleb! strigă unul de la margine, către un ciasovoi mai apropiat, făcînd semn spre gură cu degetele strînse.
    ― Ciacă, bre! răspunde bulgarul.
    Dar ceasurile trec şi orice nădejde de pîine pe ziua de azi se duce, odată cu soarele care coboară sub orizont într-o largă aureolă de pulbere trandafirie.
    Cei mai mulţi s-au lăsat acum descurajaţi la pămînt, cu faţa-n sus ― abia mai au putere să vorbească între ei. O rumoare tot mai potolită, mai stinsă, se ridică din această mare mulţime de oameni flămînzi. În agonia lungului crepuscul, ţipătul jalnic de dihanie istovită al fîntînii s-aude din ce în ce mai rar, pînă tîrziu, cînd laptele ei cel negru i-a secat de tot şi cumpăna i-a încremenit pe cer, ca un gît lung de reptilă din altă eră, în văzduhul fumuriu.
    Marginea dinspre noi a oraşului s-a încins acum cu un brîu de luminiţe vesele, de care ne desparte jos o zonă de întuneric, ca un braţ de mare, pustiu.
    Luminiţele acele trezesc în noi imagini dulci de viaţă tihnită, de altădată. O lume străină îşi urmează acolo cu nepăsare traiul obişnuit. Dincoace ― o gloată de naufragiaţi în întuneric, izolată ca o insulă în mijlocul ţinutului străin. Peste marea ei singurătate, făcută din o puzderie de singurătăţi mai mici, ca din tot atîtea celule de umanitate plăpîndă, de gînduri şi nostalgii nemărturisite, de biet egoism omenesc în derută, Calea Robilor şi-a desfăşurat din nou pe cer aburul ei subţire de lumină spectrală.
    Către care destin aparte îl îndreaptă acel semn misterios al înălţimilor? Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. De la primul pas făcut pe pămîntul ţării duşmane, fiecare a simţit că pentru el începe acum un nou război, mai greu decît celălalt, din care abia a scăpat. Războiul unuia împotriva tuturor ― împotriva oamenilor şi-a intemperiilor, a foamei şi-a frigului, a bolilor şi-a neprevăzutului ― războiul fiecăruia împotriva universului întreg. Într-o luptă ca asta, nu mai poţi conta pe nici un sacrificiu din partea aproapelui, ameninţat ca şi tine. Eşti singur, cu propriile-ţi mijloace, pe care la rîndul tău nu mai ai dreptul să le risipeşti pentru alţii, dacă vrei să trăieşti. Şi ca pilotul unui avion fără motor, trebuie să te foloseşti de cea mai uşoară adiere prielnică în aripi ― ca să aterizezi cît mai tîrziu şi cît mai departe.
    
    
    V
    
    Şoseaua se întinde iar înaintea noastră, într-o nesfîrşită dezolare de ţinuturi sărace, de aspră monotonie rustică, sub lumina uşor alterată a începutului de toamnă.
    La Razgrad, înainte de a porni la drum, ni s-a distribuit de dimineaţă cîte o pîine. Convoiul cel mare s-a format apoi din nou pe şosea, cu direcţia spre răsărit. Ştiam că de aici vor porni astăzi mai multe convoaie, cu itinerarii şi destinaţii diferite. În care să intru? Spre care lagăr depărtat, pe drumuri lungi şi necunoscute, va fi îndreptat fiecare ― şi în ce sat prizărit din fundul Macedoniei se va opri, cu un capăt, drumul fiecăruia? E o chestie de zar.
    Am intrat în primele grupuri din fruntea celui dintîi convoi care s-a format la marginea taberei. Ceasovoii au dat semnul de plecare, cu strigătul lor obişnuit:
    ― Haida!
    Şi toată lumea s-a urnit greoi, din deprindere, cu o încetineală posomorîtă şi distrată.
    Abia ne-am depărtat de oraş şi jafurile au început din nou. Ciasovoii sunt mai răi decît oricînd ― un soi de turci bulgăreşti, purtînd şalvari de dimie cu găitan negru şi cîte un fes mic şi alb pe vîrful capului, cum erau pe vremuri la noi vînzătorii de bragă.
    De data asta oamenii sunt prădaţi de mantale. În lungul convoiului s-aud necontenit aceleaşi ţipete şi răcnete guturale ― şi aceeaşi scenă de jaf se repetă neschimbat. Doi-trei ciasovoi, care au pus ochii de departe pe mantaua unui om, se năpustesc fără veste asupra lui, să i-o smulgă din braţe. Omul se cramponează de ea cu deznădejde, ştiind bine că fără manta o să tremure în toate nopţile de-acum încolo, o să îngheţe şi-o să moară de frig chiar înainte de sfîrşitul toamnei; dar la urmă, sub o ploaie de lovituri îndesate, e nevoit să cedeze.
    Mantalele dobîndite astfel sunt vîndute, pe bani mărunţi sau de-a dreptul pe rachiu, ţăranilor de prin satele din împrejurimi, care aţin calea convoiului şi fac bune afaceri.
    La popasul de noapte, în mijlocul cîmpului, ciasovoii beţi au tras toată noaptea focuri de armă în aer, ca să se distreze. Şi nu o dată au greşit ― trăgînd şi în grămadă, spre mijloc, de unde cînd şi cînd le răspundeau ţipete izolate, de oameni răniţi în somn; pe unii, moartea trebuie să-i fi ajuns aşa, poate tocmai în clipa cînd un vis amăgitor îi făcea să se creadă departe, între cei de acasă...
    Dar întîmplările din aceste zile mi-au lăsat numai amintiri confuze şi răzleţe. Eram bolnav. În dimineaţa zilei următoare am mers kilometri întregi cu ochii închişi, cu o mînă pe umărul vecinului; aveam fierbinţeală şi-mi vîjiau urechile.
    Ştiu numai că într-o seară, pe ploaie, grupul meu a fost oprit lîngă un orăşel, în dosul unei gări, într-un ţarc mare de sîrmă ghimpată. Ne-a plouat acolo toată noaptea. Şi-am stat în picioare, că pe jos era noroi.
    Dimineaţa, cînd ploaia s-a oprit şi-a dat soarele, o parte din populaţia oraşului a alergat să ne vadă. Şi încă de departe, a început s-arunce cu pietre în noi, pe deasupra ciasovoilor... Ţiu minte că la un moment dat eram gata să rupem cordonul subţire de santinele din faţa noastră şi să ne aruncăm asupra acelei gloate de canalii, care ne asaltau cu atîta vitejie.
    Ca să ne despartă de furia lor patriotică, ciasovoii ne-au condus atunci în nişte vagoane de marfă, care staţionau mai jos pe-o linie moartă, şi ne-au lăsat acolo, cu uşile zăvorîte. Soarele înfierbînta pereţii şi acoperişurile vagoanelor, care au început să dogorească de la o vreme ca un cuptor încins. Simţeam că ne înăbuşim cu toţii în acea atmosferă de etuvă. Eram tot o apă.
    Pe înserat, cînd vremea s-a răcit, am fost scoşi din acele temniţe de fier şi trecuţi în alte vagoane, descoperite, numai cu platformă.
    Locomotiva era gata de plecare.
    M-am aşezat pe platformă la marginea unui vagon, cu picioarele în afară. În cîteva minute, după ce trenul a pornit, mi-am simţit în bătaia curentului tot trupul înfăşurat ca într-un cearşaf de gheaţă. Febra mi-a trecut numaidecît. M-am lăsat pe spate, cu capul pe grămada celor înghesuiţi acolo ― şi un somn adînc, liniştit, odihnitor, m-a izolat de realitate şi m-a ţinut fără întrerupere pînă a doua zi.
    Dimineaţa, cînd am deschis ochii, se lumina de ziuă. Trenul era oprit într-o staţie mică, sub munţi.
    Trecusem Balcanii.
    Ciasovoii de pe lîngă vagoane, parcă mai corect îmbrăcaţi soldăţeşte decît cei de pînă acum, ne spun că suntem aproape de Sofia.
    Oamenii noştri dorm încă, grămădiţi pe platforma descoperită a lungului convoi de vagoane. În lumina acidă a zorilor, spectacolul acestei mulţimi de oameni, care vin parcă de la capătul lumii, cu barba crescută, murdari de colbul atîtor drumuri şi negri de fum, după tunelurile prin care am trecut astă noapte, îmi lasă o impresie de tablou ireal, cenuşiu, văzut prin sticla unui ochian, la panopticum. Cîţiva s-au trezit din somn şi s-au dus să-şi potolească setea la o cişmea cu apă limpede şi abundentă, de lîngă un capăt al gării. Dar nici unuia nu-i vine în minte să se spele, cît de puţin: e prea frig, pe semne...
    Cu voia santinelei, sar şi eu jos din vagon şi mă duc acolo, mă simt sprinten şi teafăr, numai uşor din cale afară şi puţin slăbit ― dar nici urmă din frigurile de ieri şi de alaltăieri. Mă dezbrac şi-mi fac toaleta în grabă, cu săpunul şi cu maşina de ras. Cumpăr apoi, după o scurtă tocmeală, de la un bulgar din munte care se tot învîrtea pe acolo, o căciulă neagră de miel, pe măsură; şi, odată cu capela cea veche, arunc de pe mine şi restul de îmbrăcăminte uzată, în care eram deghizat pe deasupra.
    Ciasovoii mă priveau uimiţi de această metamorfoză subită, care se petrecea sub ochii lor; dar nici unul nu m-a supărat cu nimic, probabil din curiozitate, ca să vadă tot ce se-ntîmplă, pînă la sfîrşit.
    
     mă întreabă unul bănuitor, încruntat.
     răspund eu.
    Şi mă urc repede la locul meu, pe marginea platformei, ca să nu scap trenul.
    ― Da' ce te-ai gătit aşa, ca o fată mare? mormăie, înciudat şi morocănos, un glas din grămadă. Cel care a vorbit e o matahală de om gros, cu privirea bovină, care stă în capul oaselor ghemuit între ceilalţi, la căldură, mai murdar şi mai slinos decît toţi la un loc... Sunt pe lume oameni de aceştia, care îşi închipuie negreşit că la război, sau în alte împrejurări asemănătoare, trebuie negreşit să umbli nespălat şi îmbrăcat tot în haine murdare, ca ei, ca să le faci plăcere.
    
    
    Cînd am ajuns la Sofia, răsărea soarele.
    Un tren din partea opusă, accelerat sau expres, masca peronul. Nimeni n-avea voie să coboare.
    Am dat ciasovoiului de lîngă vagon o monedă de doi lei:
    ― Ţigarete, gospodin... Tutun!
    Şi-i fac semn să se ducă să-mi cumpere.
    ― .. răspunde bulgarul, rînjind prietenos. Dar mi-a luat banul şi l-a vîrît tacticos într-o pungă veche de piele, la brîu. Şi ca să nu rămîn în pagubă, mi-a întins de jos tabachera lui de lemn, ca să fac o ţigară. Atunci am făcut întîia dată cunoştinţă cu tutunul bulgăresc, tăiat subţire ca borangicul, dar cam ardeiat la gust, şi cu foiţa lor, străvezie, parc-ar fi fost ţinută în untdelemn.
    ― . mă îndeamnă soldatul, neaşteptat de mărinimos, să mai fac una.
    Prin ceaţa uşoară şi rece a dimineţii, un gradat de-ai lor trece acum încet de-a lungul vagoanelor, strigînd pe romîneşte:
    ― Măi, care din voi este de la tunuri, să coboare jos şi să vie cu mine...
    ― Ce-or fi vrînd cu artileriştii?
    Un moment, am fost gata să mă cobor. Dar m-am gîndit apoi că nu poate fi vorba de vreun tratament special pentru artilerişti din partea bulgarilor. Trebuie să aibă ei vreun interes de-al lor, ca să ne cheme.
    ― Nu vă potriviţi, mă! îmi completează gîndul cu glas tare un rezervist la spate. N-aveţi grijă, că nu ne cheamă ei la plăcinte...
    (În adevăr, după cum am aflat mai tîrziu, cei care au avut nefericita inspiraţie să răspundă la chemarea bulgarilor au fost duşi îndărăt, pe aceleaşi drumuri, pînă la Turtucaia, să arate unde au ascuns aparatele de ochire şi închizătoarele de la tunuri. Unii, care au spus că le-au aruncat în Dunăre, au fost vîrîţi în apă cu capul înainte ca să le scoată de la fund. După bătăile îndurate atunci, prea puţini au mai scăpat cu viaţă şi s-au întors prin lagăre, să ne povestească ce-au pătimit.)
    Acelaşi gradat bulgar trece iar, puţin mai tîrziu, căutînd printre noi meseriaşi, de orice categorie: fierari, zidari, tîmplari.
    De data asta îmi pare rău că nu cunosc şi eu vreun astfel de meşteşug. Aş fi avut acum ocazie să rămîn la Sofia, în loc s-ajung cine ştie pe unde şi pentru cîtă vreme, departe de orice oraş.
    Convoiul nostru stă gata să plece; ciasovoii s-au suit în vagoane.
    De la ferestrele vagoanelor din faţă, din umbra compartimentelor de lux, capete posomorîte ne privesc printre perdele.
    În cadrul uşii unui vagon apropiat, a apărut o femeie tînără ― vreo bulgărea din lumea bună sau, poate, o străină. E îmbrăcată strîns într-un taior gri, care-i simplifică şi-i precizează conturul. Şi-a scos o mănuşă, ca să-şi ridice voalul deasupra sprîncenelor lungi, înălţate pe tîmple; unghiile poleite, ca nişte juvaeruri, îi sclipesc în soare. Ochii ei albaştri, uşor umbriţi, îşi plimbă acum peste grămezile de prizonieri din faţă o privire lentă, serioasă, indiferentă...
    Mă uit la ea şi încerc să-mi întipăresc pe retină, ca s-o păstrez cît mai mult, această ultimă viziune de graţie şi delicată frumuseţe feminină, pe care întîmplarea mi-a scos-o în cale. Mă gîndesc că cine ştie cîtă vreme de acum încolo, nu voi avea ocazia să mai întîlnesc un exemplar autentic ca această femeie civilizată ― femela omului modern ― din care natura şi arta fac uneori o operă desăvîrşită, din creştet pînă-n vîrful picioarelor. Şi-i sunt recunoscător străinei că mi-a dat, fără să ştie, acest ultim prilej...
    Privirea ei s-a oprit tocmai acum, uşor mirată, asupra mea. Cu o mişcare aproape spontană, nestăpînită, am scos repede inelul pe care-l salvasem din dezastrul zilelor din urmă ― şi i-l-am aruncat la picioare.
    Străina mi-a văzut gestul. Dunga dintre sprîncene i s-a adîncit într-o clipă şi ochii ei mi-au trimis un fulger albastru, de mînie, printre gene. Dar întîlnind în ochii mei, ca o rugăminte, sentimentul adevărat care mă îndemnase să-i fac acest dar, s-a coborît în sfîrşit şi l-a ridicat de jos, de lîngă scara vagonului.
    Şi pe cînd trenurile noastre se depărtau încet în direcţii opuse, m-a gratificat de departe cu un zîmbet ― şi mîna ei albă mi-a făcut un semn prietenesc de despărţire, cu mănuşa.
    
    
    VI
    
    O locomotivă Decauville, înhămată la un şir nesfîrşit de vagoane pitice, descoperite, ne-a adus de la Radomir pînă aici, la poalele dinspre miazănoapte ale Rodopilor. Munţi negri, scheletici, aproape fără vegetaţie, cu stînci colţuroase şi creste de piatră arsă, ca nişte munţi de pe altă planetă... Cînd te uiţi la ei ţi se face un gol în suflet, te-apucă durerea de cap şi un fel de scîrbă amestecată cu presimţiri sinistre şi cu gînduri înalte despre nimicnicia acestei vieţi pămînteşti.
    Aici se isprăveşte linia ferată. Aici se isprăveşte lumea. Vom dormi la noapte pe platforma vagoanelor, care se vede bine că au cărat pînă acum numai pietriş, nisip şi prizonieri de război ― şi mîine dimineaţă vom porni pe jos mai departe, printre munţi, pe lîngă apa Strumei la vale, ca să trecem în Macedonia ― pe celălalt tărîm...
    Staţia-terminus e o simplă magazie de lemn cu acoperiş nou de scînduri, la fel cu toate şandramalele numite haltă, lîngă care trenul-jucărie s-a oprit de atîtea ori pînă aici. Se văd puţin mai jos şi vreo două gospodării singuratice, de localnici; iar la dreapta liniei ferate, nu departe, un cot al Strumei ― pe care acum o vedem întîia oară ― îşi încovoaie pe prundiş oţelul undelor ca un uriaş boa constrictor culcat în umbră, sub munte, arătîndu-ne colţii lui de piatră.
    Curînd după sosirea noastră, s-a oprit dincolo de magazie şi un grup mic de vreo treizeci de prizonieri străini, aduşi din jos, din partea cealaltă a munţilor.
    ― Ce-o fi cu nemţii ăştia? se întreabă ai noştri, care n-au mai văzut pînă aici alt soi de prizonieri.
    ― Or fi niscai talieni ori franţuji, aliaţii noştri, explică unul. Nu vezi cum îi strunesc şi pe ei bulgarii?
    Ne-am coborît din vagoane ca să ne mai dezmorţim şi, cu voia starşului, mă duc să fac o vizită acestor fraţi de arme, pe care întîmplarea ni i-a scos în cale.
    Sunt francezi, prinşi pe frontul de la Salonic. Şi au fost prinşi de curînd, pesemne, că nu s-au obişnuit încă bine cu năravurile bulgarilor. Cînd intru în vorbă cu ei şi le spun că suntem romîni, după primele cuvinte mă întreabă dacă nu s-ar găsi cumva, pe la ai noştri, ceva mîncare. Sunt lihniţi de foame, bieţii oameni. Şi sunt furioşi că bulgarii nu le-au dat nimic pînă acum:
     Cunoaştem.
    Nouă ni s-a distribuit de dimineaţă la Radomir cîte o pîine caldă, abia scoasă din cuptor, cînd am pornit la drum. Dar poţi s-o cauţi acum ca iarba de leac, că nu i-a mai rămas nici unuia măcar o firmitură pînă la ceasul ăsta.
    Pe gardul din sus al unei gospodării de machedonţi ce părea pustie, şi-a făcut pe neaşteptate apariţia o pisică. Franţujii o văd şi, cît ai clipi, au organizat o mişcare strategică de învăluire, unii pe o parte, alţii pe alta. Au închis-o într-un semicerc larg de tiraliori, care încep să strîngă rîndurile pe nesimţite, cu precauţie. Pisica stă la soare pe gard şi se linge, nepăsătoare, fără să bănuiască ce i se pregăteşte. Şi să mai crezi în instinctul dobitoacelor! Un franţuz s-apropie încet de ea, se face că vrea să treacă niznai pe acolo ― şi dintr-o dată o loveşte în cap cu un lemn, pe care-l ţinuse ascuns. A doborît-o... Cîteva clipe stă aplecat asupra ei, meşterind ceva; apoi o ridică de coadă şi vine cu ea în triumf spre tabără.
    Bulgarii rîd.
    Ai noştri au urmărit scena, de la distanţă, cu mîinile la spate. Au crezut întîi că-i vorba numai de-o petrecere, de un soi de distracţie naţională a acelora: aşa au ei obicei, să omoare mîţe, pentru trecere de vreme.
    Dar cînd au văzut că străinii aprind focul sub o gamelă mare de tablă, pe cînd alţii s-au apucat să jupească mîţa şi să-i scoată măruntaiele, o nedumerire, ca o bănuială vagă, începe să-i cuprindă.
    ― Oare ce-or fi avînd de gînd?
    Franţujii au ciopîrţit acum pisica în bucăţi cam de aceeaşi mărime, pe care le-au aruncat în gamela de pe foc, să fiarbă. Oamenii noştri se uită ― şi parcă tot nu le vine să creadă... Numai la urmă, cînd i-au văzut că-şi împart fiertura, primind fiecare în cîte un castronaş partea lui de carne şi de zeamă, şi-au întors capul, cu mare greaţă, scuipînd care-n-cotro:
    ― Ai văzut, mă?... Spurcată naţie!
    ― Altminteri, sunt boieri... nu vor să mănînce toţi dintr-o oală, că li s-apleacă...
    La Radomir, un potporucic mi-a dat de faţă cu santinelele escortei cîteva atribuţii de comandă, care mi-au ridicat prestigiul în ochii lor. (Sunt răspunzător de disciplina oamenilor, am dreptul să asist la distribuirea pîinilor, să cer, cînd se poate, măsuri de bunăstare la popasuri etc).
    Primul lucru pe care-l cer acum starşului este să dea voie oamenilor să se scalde, pe rînd, în apa Strumei.
    Am crezut că toţi vor da năvală. Dar prea puţini mi-au ascultat îndemnul ajungînd pe malul apei, unde m-am dezbrăcat cel dintîi ca să fac o baie rece. Se vede că nu prea aveau ei încredere în această apă străină, care spumegă mînios şi bolborosea pe bulgăreşte, măcar că la culoare semăna aidoma cu ale noastre.
    Pe cînd mă îmbrăcam, un om care se spăla pe faţă, puţin mai sus, se opreşte şi strigă privind spre mijlocul apei:
    ― Und' te duci, mă?
    Cum rămăsesem numai noi doi, mă uit şi eu într-acolo, să văd cu cine vorbeşte. Dar nu zăresc pe nimeni.
    ― Mă, n-auzi? încotro ai luat-o?... strigă iar cel de pe mal, cu mîna streşină la ochi.
    Îi urmăresc privirea şi iar nu văd pe nimeni.
    ― Cu cine vorbeşti? întreb eu.
    ― N-ai văzut? Cu unul de-ai noştri, care a trecut dincolo...
    ― Ţi s-a părut.
    În adevăr, era încă lumină mare ― soarele abia apunea după munte ― şi Struma nu părea mai lată aici decît Oltul nostru. Dacă un om încerca să fugă trecînd apa, ar fi fost cu neputinţă să nu-l văd şi eu.
    Omul cu care am vorbit s-a întors încet la vagoane. A avut, desigur, o halucinaţie, din cauza oboselii şi-a slăbiciunii.
    L-am lăsat să plece, ca să mai rămîn cîteva minute acolo, singur pe malul apei, în liniştea amurgului. Stînd cu spatele spre tabără, puteam să-mi închipui că nu mai sunt prizonier, să am iluzia că sunt liber. Şi încercam să prelungesc cît mai mult clipele acestea de linişte şi singurătate ― căci după atîtea zile de promiscuitate forţată, nevoia de izolare fizică, nevoia de a mă simţi singur măcar cîteva minute ajunsese mai chinuitoare pentru mine decît însăşi nevoia de hrană.
    N-a trecut însă mult şi un ciasovoi a venit să mă caute, să mă întoarcă la tabără. Şi-mi tot spunea ceva pe drum, în limba lui, dar nu înţelegeam nimic. Abia cînd am ajuns la vagoane, am văzut despre ce-i vorba.
    Murise un om.
    L-am găsit într-un colţ de vagon, răzimat de marginea platformei, cu bărbia pe genunchi ― parcă dormea. Era un omuleţ slab, trecut la faţă, cu mustăţile tunse. Nimeni nu ştia din care parte a ţării este, nici cum îl cheamă.
    ― A mîncat pîine caldă şi i-a căzut greu la inimă... caută unul de-ai noştri să-i explice starşului, pe romîneşte.
    ―  inimă? întreabă bulgarul, încreţit.
    Aşa e acum. Încercările prin care trecem fac între oameni o teribilă selecţie. Cei slabi se duc, rînd pe rînd. E destul ca organismul să fie puţin pignit într-un loc ― şi-n scurtă vreme toată viaţa se scurge pe-acolo.
    ― Uite, p-ăsta I-am văzut eu în apă mai adineaori, cînd mă spălam pe mal, zice fără veste, la spatele meu, un glas. Îl cunosc bine, I-am văzut cu ochii mei cum trecea apa...
    ― Da' de unde! răspunde altul, din acelaşi vagon cu mortul. Nu s-a mişcat de la locul lui de as' dimineaţă.
    ― Şi cînd a murit? întreb eu.
    ― Adineaori, cînd apunea soarele...
    Murise chiar în minutul cînd cel de pe mal l-a văzut la mijlocul apei, trecînd dincolo...
    
    
    VII
    
    Macedonie, ţară muntoasă, de păstori şi zarzavagii războinici, zugrăvită în cafeniu de sepie pe harta luminoasă a Europei; geografie încîlcită şi monstruoasă care-mi dădea fiori de groază pe băncile şcoalei şi nota 4 în cataloage... Ţinut binecuvîntat de Dumnezeu, numai spini şi piatră seacă, unde nici în visurile mele cele mai urîte nu mi-am închipuit că voi ajunge să trăiesc vreodată... Macedonie, pămînt cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; amfiteatru de stînci răscolite de cutremur, cuib de anarhie endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată şi mai brahicefală, care se sfîşie între ele de-atîta vreme cu dinţii şi se violează reciproc, pînă ce-au ajuns să fuzioneze în această perlă ― homo balcanicus ― tip unic pe faţa pămîntului, european prin definiţie geografică şi comitagiu din naştere... Macedonie, provincie cu oraşe cît podul palmei şi sate spînzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui de frica bandiţilor, ca să nu poţi ajunge pînă la ele nici cu căruţa, nici cu avionul, ci numai călare de-a-ndaratele pe catîri dresaţi anume să te zvîrle-n prăpastie; ţară de moravuri patriarhale şi curate, unde o femeie prinsă cu altul este junghiată pe loc şi tăiată bucăţele, ca o simplă oaie, pentru respectul tradiţiei şi onoarea gorilei ofensate... Macedonie ― frăgezimi de păşuni întinse pe platourile înalte din împărăţia Ţînţarilor; piscuri de cremene fulgerată, de unde se văd pînă la capăt rîuri subţiri cu strălucire de mercur stagnînd pe fundul văilor aride; cer de porţelan opac, lăptos la zenit şi azuriu pe poale... dimineţi albastre şi asfinţituri lungi de aur... amiezi toride cu soare canibalic, răspîndind o lumină de calcar peste terase de pietroaie calcinate şi coline joase de ţărînă uscată, cu iarbă rară şi săracă, lipită pămîntului...
    S-ar putea întîmpla ca Macedonia să nu fie tocmai aşa, cum încerc eu s-o zugrăvesc aici. Dar ce-are a face? Aşa mi-o arată mie acum perspectiva vremii şi, poate, ciuda că mi-am irosit acolo cîteva luni din viaţă, în captivitate.
    De fapt, văzută obiectiv, Macedonia este şi mai urîtă.
    Munţii ei sunt pe alocurea ceva mai păroşi decît i-am descris eu; oraşele sunt şi mai mici, satele şi mai amărîte; asfinţiturile nu sunt aşa de galbene, ci dau uneori într-o roşaţă portocalie şi dulce de morcov opărit; şi nici moravurile nu sunt chiar aşa de austere ― femeile tot mai calcă şi ele pe de lături cîteodată, mai ales la vreme de război...
    
    
    Am coborît între Rodopi, ţinînd apa Strumei la vale, pe sub Rila-Pianina, pe drumuri de piatră fără verdeaţă. Numai din loc în loc, smocuri de ferigă ruginită şi pîlcuri de ienuperi pitici, veniţi pînă la marginea drumului să ne vadă; şi, licărind în umbra stîncilor pleşuve, lampioanele albastre ale campanulelor de munte.
    Treceam uneori peste capete de pîrîie, pe poduri înalte de lemn lucrate de nemţi şi de prizonieri. Fiecare pod purta o inscripţie în limba germană, arătînd data cînd a fost construit. Germanii vor lăsa astfel bulgarilor multe înzestrări utile, ca amintire a trecerii lor prin aceste ţinuturi sărace; toate poartă pecetea iscusinţei lor tehnice, rămînînd localnicilor ca o pildă civilizată de adevărat patriotism, constructiv şi fecund. Într-un loc, pe faţa unui mal tăiat, am văzut şi o efigie uriaşă a Kaiserului, sculptată în nisipul împietrit. Am defilat prin faţa ei ― şi fiecare dintre romînii noştri necăjiţi i-a aruncat din treacăt cîte o înjurătură de admiraţie.
    Ne ajungeau din urmă convoaie grele de camioane-automo-bile, încărcate cu provizii şi muniţii; altele ne întîmpinau din partea opusă, pline de răniţi, probă că frontul nu era departe. Iar cînd am ieşit din munţi, pe la Gorna-Giumaia şi Grivo-Livada în jos, a-nceput a se auzi, departe, ca un vuiet slab de furtună, şi bubuitul tunurilor de pe frontul de la Salonic.
    Lăsasem dincolo, în urma noastră, un început galben de toamnă timpurie; aici am căzut într-o lumină intensă de soare alb ca-n miezul verii ― şi arşiţa creştea cu cît coboram spre miazăzi.
    
    *
    
    Într-o seară ne-am oprit în sfîrşit la marginea unui lagăr mare de prizonieri ― un stol de adăposturi uşoare, risipite pe un platou îngust deasupra Strumei, ca nişte primitive colibe africane, improvizate din crengi de salcie şi de arin cu frunzarul veşted.
    Cînd am ajuns acolo, pe la apusul soarelui, a venit să ne ia în primire de la vechii ciasovoi un starş bulgar, comandantul lagărului, care m-a chemat să-mi dea cîteva recomandaţii drastice cu privire, probabil, la disciplina oamenilor şi la rînduiala vieţii în această numeroasă colonie de prinşi-în-război. Dar cine putea să înţeleagă ceva din gura lui? Numai  ― de-mi părea minune să poată rosti o gură de om cu scaun la cap aşa ceva, fără să-şi lepede toţi dinţii în iarbă. Mai avea şi nişte mustăţi groase de cînepă, în care i se încurcau cuvintele chiar de la ieşire şi, pe deasupra, un nas mare şi cîrn, cu nările îndreptate înainte, ca un pistol cu două ţevi.
    Paralizat de aspectul acelui nas care-mi reţinea toată atenţia, ascultam în tăcere, fără să înţeleg o boabă, pe cînd bulgarul se holba la mine şi se răstea ca la un surd, ca să mă facă să pricep. Iar la urmă, drept concluzie, s-a uitat cu străşnicie în ochii mei şi-a strigat:
    
    Adică, pe limba noastră: ai înţeles? Sau mai precis ― ai răzbit cu mintea ce vreau să spun?...
    De răzbit, în ce priveşte sensul general, fondul metafizic al chestiei, poate că n-ar fi fost lucru greu pînă pe-acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu; dar asta-i, că limba n-o răzbeam eu tocmai bine, ca să pot prinde şi vreun amănunt, pe ici, pe colo.
    Ca să nu rămîn chiar de ruşine, am strigat şi eu la urmă, într-un noroc:
    
    Şi mi-am văzut de treabă.
    Erau acolo multe naţii de prizonieri ― franţuji, italieni, greci, muntenegreni şi mai cu seamă sîrbi ― afară de bulgarii, însărcinaţi cu paza. Şi, ca să întregească aspectul cosmopolit al acestei tabere pestriţe, se găseau şi vreo patru engleji rătăciţi acolo, măcar că englejii, cum am aflat mai tîrziu, aveau un lagăr aparte pe lîngă Sofia, mai confortabil decît ale celorlalţi prizonieri.
    Cum nopţile erau destul de reci, şi nu mai aveam vreme să ne construim în seara aceea adăposturi, am făcut apel la camarazii străini, să-i găzduiască pe-ai noştri în colibele lor o noapte. Italienii şi franţujii au refuzat ospitalitatea, neliniştiţi probabil de aspectul de troglodiţi al acestor proaspeţi aliaţi ai lor de la ţărmul Dunării. Sîrbii însă i-au primit cu dragă inimă.
    A doua zi oamenii noştri n-au fost scoşi la lucru ― li s-a lăsat o zi liberă să-şi facă adăposturi.
    Pe la amiază, cînd prizonierii ceilalţi s-au întors pentru un ceas în tabără, şeful sîrbilor ― care ştia romîneşte, fiind de pe valea Timocului, ― a venit la mine, încruntat, şi mi-a zis:
    ― Ascultă, romînule... Astă-noapte i-am găzduit pe-ai voştri la noi, frăţeşte. Dar de azi noapte să nu mai prindem un romîn pe lîngă colibele noastre, că-l tăiem cu cuţitele...
    Ce se întîmplase? Cînd s-au întors de la muncă, sîrbii au băgat de seamă că musafirii de peste noapte au cam abuzat de încrederea lor. Nu era colibă din care să nu lipsească ceva...
    Starşul bulgar, auzind cum stă lucrul, ne-a scos afară din tabără la o sută de metri, ca pe nişte ciumaţi, cu porunca să ne facem acolo tabără aparte, dînd santinelelor consemn ca nici un romîn să nu mai treacă dincolo.
    Sub aceste auspicii fericite ne-am inaugurat noi viaţa de lagăr, înconjuraţi numai de dragoste şi de atenţii delicate.
    Rostul prizonierilor adunaţi aici era să lucreze sub conducerea germană la instalarea unei linii înguste de tren Decauville, pe un sector anumit. Lucrarea începuse în mai multe puncte deodată, pe toată valea Strumei, de la Demir-Hissar pînă aici; erau, aşadar, acum în lucru mai multe crîmpeie izolate, urmînd să se împreuneze cu vremea cap la cap. Pînă la iarnă, această linie ferată, lucrată în întregime de prizonieri, avea să lege linia Sofia-Kustendil şi centrul Bulgariei cu frontul de la Salonic.
    Oamenii noştri plecau dimineaţa la lucru, la vreo trei kilometri depărtare, escortaţi de ciasovoi. Rămîneam singur în lagăr. După-amiază, pe la 5, mă duceam cu cîţiva oameni de corvoadă să iau în primire alimentele pentru a doua zi ― nişte pîini negre şi mici,uneori pesmeţi sfărîmaţi, tomate, ardei şi, de două ori pe săptămînă, carne de oaie sau de vacă. Doi bucătari, pe care-i schimbam săptămînal, pregăteau ciorba la cazan. Seara, făceam apelul şi distribuiam pîinile pentru ziua următoare.
    Apa de băut era rea. Struma fiind contaminată de holeră, germanii făcuseră din loc în loc pe platourile din lungul văii, sfredelind pămîntul pietros, nişte cişmele de ţevi înguste cu apă sălcie şi ruginită, care ne strîngea de gît. De urîtul ei, oamenii beau pe furiş din Struma ― dar nici unul nu s-a îmbolnăvit de holeră.
    Duminica era zi de odihnă. Atunci oamenii noştri stăteau toată ziua culcaţi ― abia dacă vorbeau între ei. Erau mai silnici, mai descurajaţi şi mai neîngrijiţi la îmbrăcăminte decît camarazii lor străini, tovarăşi de captivitate.
    În lagărul celalt era mai multă animaţie. Italienii cîntau, fran-ţujii se ţineau de conversaţii, ruşii ― c-au venit cîţiva ruşi în urma noastră ― pălăvrăgeau ziua întreagă făcînd politică şi punînd omenirea la cale. Numai cei patru engleji, aşezaţi pe-un buştean, la o parte, trăgeau din pipă şi tăceau între ei, ceasuri întregi.
    Sîrbii se ocupau cu gospodăria. Prinşi de mai multă vreme, ei se adaptaseră cu încetul la această viaţă de captivitate. Se înţelegeau mai uşor cu bulgarii, vorbind o limbă asemănătoare, aveau adăposturi mai îngrijite pe dinăuntru şi cunoşteau mici meşteşuguri la care lucrau pentru ei în orele libere. Cu un ciocan, un cui şi o bucată de fier drept nicovală, unii ştiau să facă dintr-o monedă de argint sau de nichel ― un inel pe măsură, cu inscripţie; alţii se pricepeau să sculpteze cu briceagul în lemn de prun linguri şi furculiţe înflorite ori să confecţioneze tabachere solide, cu litere în relief pe capac. Înainte de a lucra aici, mulţi fuseseră întrebuinţaţi la munci agricole, pe lîngă sate, şi fiecare îşi alcătuise astfel cîte o gospodărie de viaţă nomadă şi o mică avere eteroclită. Mi-a arătat unul într-o zi avuţia lui, agonisită la întîmplare, în doi ani de captivitate: o farfurie adîncă de tablă smălţuită, cincisprezece foi late de tutun macedonean înşirate pe sfoară, o jurubiţă de sîrmă subţire pentru cusut nasturi şi un barometru de buzunar, găsit la un ofiţer ungur pe cîmpul de luptă.
    Duminica dimineaţa se făcea în mijlocul lagărului iarmarocul săptămînal ― un fel de bazar exotic unde, pe lîngă articole mărunte de îmbrăcăminte sau de utilitate imediată, se vedeau tot soiul de curiozităţi. Aşezat turceşte pe pămînt, fiecare prizonier improvizat în negustor punea în faţa lui pe un şervet obiectul pe care-l avea de vînzare. Bani nu prea se vedeau prin lagăr ― schimbul se făcea în natură. Acest soi de negustorie se chema trampa. Cea mai extraordinară trampă la care am asistat s-a încheiat între un sîrb de pe valea Moraviţei şi un franţuz din Normandia de sus: sîrbul a oferit un fel de iconiţă sculptată în lemn de nuc ― şi-a primit în schimb o canulă de irigator, din care şi-a făcut o ţigaretă. Ca să-şi puie marfa în valoare, franţuzul se jura că obiectul de care se desparte acum reprezintă pentru el cea mai scumpă şi duioasă aminire din patrie...
    Starşul bulgar avea la capătul din jos al taberei, spre apă, o mică grădină de zarzavat unde-şi făcea toată ziua de lucru.
    Într-o dimineaţă, au apărut de vînzare pe piaţa lagărului, la nişte sîrbi, şi cîteva pătlăgele roşii ― marfă nouă, necunoscută pînă atunci. De unde? Nu se putea şti. Dar starşul, prin ciaso-voii lui, a prins de veste. Şi cum prin împrejurimi nu era altă grădină de zarzavat decît a lui, s-a simţit în drept să cerceteze mai de aproape cum stă lucrul.
    După indicaţia sîrbilor, ajungînd cu cercetarea în tabăra noastră, m-a chemat în faţa lui, să-mi spuie despre ce e vorba. Şi iar scrrr... bîrrr şi rîcătă şi kradnătă ― de credeam că-i sar ochii. Asta însemna:
    ― Care dintre rumanskii voştri a intrat noaptea la zarzavatul meu şi-a furat pătlăgicătă?!
    În curînd firul anchetei s-a oprit cu un capăt la un ţigan de-ai noştri, pe care-l chema Dădu: el vînduse sîrbilor, cu o seară înainte, pătlăgele roşii pe tutun.
    ― De unde le-ai luat, ţigane? De unde ai avut tu aşa ceva de vînzare?
    ― Iaca, le-oi fi găsit şi eu...
    ― Le-ai furat.
    ― Şă mă trăsnească Dumnezeu! Şă hie al dracului! Şă n-am parte...
    Dar cu vorba asta nu putea să scape de bucluc. Şi-a mîncat ţiganul o bătaie bulgărească, cum nu-şi aducea aminte să mai fi gustat alta la fel, cît a trăit pe meleagurile noastre.
    ― Aoleu, fraţilor, m-a ucis! urla el cînd a scăpat iar între ai noştri, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile la spate, jos. M-a omorît bulgarul, fi-i-ar mama lui a dracului...
    ― Taci, mă, că te-aude...
    ― Ce s-auză? N-aude, n-a vede, n-a orbu'pămîntului! Că dacă-nţelegea el de vorba, nu m-ar fi stîlcit aşa pîntru două-trei boloştine cît nuca...
    
    
    Viaţa de lagăr se scurgea tristă şi monotonă. Tunurile s-auzeau mereu. Era spre miazăzi o coamă lungă de munte păduros, care începea din valea Strumei şi se întindea pînă departe, spre Vardar. Îi zicea Belasiţa. Pe creasta ei era instalată artileria de mare calibru, că mai cu seamă de acolo ne venea, zi şi noapte, mugetul gros al tunurilor, umplînd văzduhul de vibraţii. În fiecare dimineaţă cînd mă trezeam din somn, aşteptam prima bubuitură ― cu nădejdea că poate s-a încheiat un armistiţiu şi vine pacea. Dar zilele treceau fără schimbare, una după alta, luminoase şi goale ca nişte baloane mari de săpun.
    Într-o duminică după-masă, un ţîrîit de scripcă s-a auzit fără veste dinspre colibele sîrbilor.
    Cine ştie prin ce împrejurare, un sîrb, care lucrase la munca cîmpului pe lîngă un sat macedonean din sus, căpătase de la vreun conaţional de-al lui, drept mulţumită, acel vechi instrument muzical, cam neobişnuit prin aceste locuri.
    Dădu, ţiganul, sta lungit lîngă coliba lui, cu faţa-n sus. Auzind sunet de vioară, îndată şi-a înălţat urechea... Ca un copoi de rasă care primeşte-n nări mirosul vînatului, a sărit în picioare şi s-a luat numaidecît după sunet, furişîndu-se pe lîngă santinelă.
    Cît s-o fi rugat el de sîrb şi cum l-o fi înduplecat la urmă să-i dea şi lui vioara puţin, să cînte acolo, de faţă ― nu ştiu.
    Cînd s-a văzut cu ea în mînă, a clămpănit-o de cîteva ori, înfrigurat, cu ghearele lui cele lungi, a cercat şi cu arcul două-trei acorduri; apoi a închis ochii, şi-a lipit obrazul de ea, cu patimă, şi-a-nceput...
    Lemnul a ţipat în mîna lui, prelung, cu glas de durere, aproape omenesc. Şi un cîntec de jale aprigă, o doină de-ale noastre a-nceput să înfioare văzduhul, răsunînd poate întîia oară pe acele meleaguri străine.
    Cînta ţiganul, cu ochii strînşi, cu sufletul departe; şi din gene îi picurau lacrimi mari şi rare pe obrazul arămiu, pîrlit de arşiţă şi uscat de suferinţe.
    Încet-încet, s-a adunat în jurul lui tot lagărul să-l asculte. Pînă şi ciasovoii bulgari, în frunte cu starşul lor cel bătăuş, s-au coborît din mal, de la cortul lor, şi s-au oprit la spatele nostru cu gîturile întinse, trăgînd cu urechea.
    Şi lăutarul schimba acum cîntec după cîntec, îşi încerca cu febrilitate tot repertoriul. Şi-a deschis apoi gura, ca să dea glas şi stihurilor care i se ridicau fără voie din amarul sufletului pe buze:
    
    Firicel de grîu uscat,
    Rău, maică, m-ai blestemat
    La război cînd am plecat:
    Nu m-ai blestemat la lună
    Ca să mor cu arma-n mînă,
    Ci m-ai blestemat la soare
    Să mă mistui pe picioare
    Cu bulgarul la spinare...
    
    Călcînd consemnul, veniseră acolo şi romînii să-l asculte, că doar erau cîntece de-ale lor, de casă. Dar ciasovoii nu s-au mai gîndit să-i alunge îndărăt, la tabăra lor, nici sîrbii să-i taie cu cuţitele.
    Şi aşa s-a făcut, în după-amiaza aceea, împăcarea între cele două tabere.
    În seara aceleiaşi zile, un fenomen ceresc neobişnuit s-a întîmplat deasupra văii Strumei.
    Soarele abia coborîse după munţii Albaniei, lăsînd în urmă-i cerul iluminat pînă la zenit de culori diafane, cînd un bulgăre mare de foc astral s-a desprins din înălţime şi-a căzut departe, spre hotarul grecesc. În minutul acela, prizonierii de pe toată valea Strumei trebuie să-l fi văzut cum a alunecat încet pe mătasea aurie a asfinţitului, atît de încet, că parcă era susţinut în văzduh de o paraşută.
    ― Miri au strigat sîrbii, adînc impresionaţi de acel semn ceresc.
    ― Pacea, fraţilor! au răspuns romînii, înfioraţi de aceeaşi nădejde. Să ştii că vine pacea, curînd...
     a completat şi starşul bulgar, îndreptînd spre cer nasul lui cel mare, cu două ţevi.
    Dar semnul ceresc a greşit de data asta, ori n-au ştiut oamenii să citească în el; căci pacea dorită de toţi înstrăinaţii grămădiţi acolo era încă departe, foarte departe...
    
    
    VIII
    
    Ce puţin şi abstract se învaţă geografia în şcoală! Pînă acum n-am ştiut că în Macedonia de sud se fac două rînduri de zarzavat pe an... Nu-i vorbă, mare pagubă n-am avut din pricina asta, că tot n-aş fi venit să trăiesc prin aceste părţi de lume, chiar să-mi fi spus cineva că pe-aici creşte spanacul cît casa şi se fac patru recolte de castraveţi într-un an. Dar oricum, profesorul nostru de geografie nu trebuia să păstreze acest secret numai pentru el, cînd statul îl plăteşte să spună elevilor tot ce ştie.
    Am văzut pe aici şi alte lucruri curioase.
    Pe valea Strumei în jos am întîlnit, în nişte mlaştini artificiale, culturi de orez, ca-n ţara kitailor; ca să samene şi să îngrijească acest grîu albinos, mai puţin hrănitor şi mai fad la gust decît cel arămiu de pe ogoarele noastre, bieţii oameni trebuie să stea toată ziua în glod pînă la genunchi ― mai mare scîrba.
    Pe Belîsiţa, pădurile catifelate care se văd de aici sunt codri seculari de castani, cu fruct comestibil. Iar la poalele lor, pe vale, cresc în livezi şi un soi de smochini, despre care nici pomeneală în cărţile noastre de geografie. Mai mult. Se spune că pe un munte, nu departe de aici, sunt cîteva sate unde se cultivă pe scară întinsă şi tufa de ceai, cu frunzuliţe tari şi lucioase; ţăranii le taie de pe crengi şi, după ce le-au opărit, scuipă-n palmă şi le răsucesc ― alimentînd astfel cu ceai toată Bulgaria. Şi se spune că acei oameni trăiesc foarte bine din asta, măcar că nu fac toată ziua altceva decît să taie bulgarilor frunză şi să scuipe-n palme.
    Dar Macedonia are şi animale care nu există în geografie.
    Noaptea, de multe ori, s-auzeau în preajma lagărului nostru nişte urlete ciudate, izvorînd parcă din cîte o stîncă răsturnată, care s-a trezit din somn şi-a-nceput să latre la stele; şi nu-mi venea să cred cînd spuneau bulgarii că prin aceste locuri trăiesc în libertate şacali, ca-n pustiul Arabiei pietroase ― pînă ce-am văzut cu ochii unul într-o noapte, ţinînd discurs la lună.
    Lei şi tigri n-aş putea spune c-am văzut. Dar au fost şi lei pe-aici, altădată, pînă mai acum o mie de ani.
    Afară de aceste atracţiuni naturale, se mai află, printre pietrele arse de soare ale văilor, şi un soi de vipere cenuşii, mai lungi şi mai rele decît ale noastre. Cînd nici nu gîndeşti, poţi călca una pe coadă. Şi măcar că n-ai vrut, crede c-ai făcut dinadins: te-apucă cu dinţii de picior şi nu mai dă drumul pînă a doua zi, la răsăritul soarelui. Din cauza asta, ai noştri fugeau de ele ca de foc. Numai franţujii le căutau pricină.
    Un prieten francez zicea că nimic pe lume nu-i mai bun la gust ca vipera de Macedonia, tăiată bucăţele şi friptă-n tigăiţă. E mai bună chiar decît ariciul, din care nu se poate face decît supă... O fi ştiut el ce spune, că-ncercase bietul om de toate pînă acum ― din simplă curiozitate, zicea el.
    Italienii sunt mai mofturoşi, mai gingaşi la mîncare: cînd e vorba de vietăţi mărunte, ei nu mănîncă decît... brînză. Pe ardei nu pun gura ― degeaba îi îmbiau bulgarii la ardei, ca la mare lucru. În schimb, broaşte mîncau la fiecare masă, cînd se-ntîmpla să găsească vreo baltă prin împrejurimi.
    Ca să nu mor de foame pe valea Strumei, numai cu pesmeţii şi ardeiul bulgarilor, ce era de făcut? Altul în locul meu s-ar fi spurcat de la început, măcar la broască; dar eu pot să jur că n-am pus broască-n gura mea ― pînă tîrziu, în ziua de Sf. Dumitru, cînd am gustat şi eu un singur picioruţ, de la un camarad italian. Avea o carne străvezie ca gelatina, şi mi-a fost greaţă trei zile; încolo, era bună.
    
    *
    
    Aici, la gura Sfetivracei, unde am ajuns pe la începutul lui octombrie, am avut noroc să dau peste un sîrb, anume Branco Iacşiş, feciorul unui compozitor muzical din Belgrad, care din prima zi mi-a arătat mare prietenie şi, mai apoi, un devotament fără margini. Era un băiat înalt şi cam adus din spate, trist, cu ochii uşor bulbucaţi, de culoarea apei. Mă îngrijea, săracul, ca o mamă. Îndată ce plecau ceilalţi la lucru, Branco, fiind scutit de muncă în calitate de şef al lagărului sîrbesc, prindea toată dimineaţa pe sub bolovanii din marginea rîului nişte peştişori cît degetul, pe care-i frigea şi mi-i prezenta la dejun pe o frunză lată de smochin. I-aş fi mîncat cu mai multă plăcere şi mi-ar fi ţinut poate şi de foame, dacă n-ar fi avut atîtea oase. Dar peştele de Macedonia e cel mai vertebrat animal din lume; şi din fiecare vertebră a lui ies cîte zece oscioare ascuţite ca acul, încît trebuie să-l mănînci moleculă cu moleculă, pînă ce-ţi piere tot cheful de viaţă şi-ţi vine să-l stupeşti la urmă îndărăt, în apa Strumei, de unde a ieşit.
    Mă împrietenisem aici şi cu starşul bulgăresc ― un flăcău zdravăn şi rumen, mai deschis la faţă şi mai de treabă decît toţi starşii întîlniţi pînă acum. Purta un nume straşnic:  Ca să ne împrietenim, îi făcusem cadou o sticluţă în care fusese pe vremuri parfum ― că avea el o dragoste undeva, în susul apei, la nişte case izolate, unde trăiau vreo două-trei văduve de război.
    Noaptea, după ce adormea tot lagărul, Dilco mă lua cîteodată la plimbare cu el, pe lîngă apa Strumei la deal, călare amîndoi pe un singur catîr voinic. O lună imensă, albă, de pe vremea lui Alexandru Macedon, mergea în pas cu noi.
    Înainte de a ajunge la destinaţia lui sentimentală, Dilco se ostenea, după cît înţelegeam mai mult din gesturi, să-mi laude farmecul şi appeal-ul celor trei graţii indigene, dintre care numai una era aleasa inimii lui. Şi încerca să mă conrupă să merg şi eu acolo. Dar nu ştiu de ce, nu prea aveam încredere în spusele lui. Mă gîndeam poate că omul, de foame, mănîncă şi broască la nevoie ― şi crede că-i pui de găină. Afară de asta, era uşor de închipuit că acele case către care se îndrepta expediţia noastră nocturnă trebuie să fi ajuns a fi cunoscute, încet-încet, de toţi ciasovoii şi nemţii de pe valea Strumei, fiind oarecum aşezată prea în calea oştilor şi bătaia tunurilor.
    Aşa, mă încăpăţînam să rămîn mai bine singur pe malul apei ― cu catîrul.
    Pînă la întoarcerea starşului, aveam un ceas de singurătate desăvîrşită. Luna se înălţa tot mai sus, tremurînd parcă, deasupra munţilor, în pustietatea azurului înalt. Şi era atît de strălucitoare, că dacă te uitai fix la ea un minut, îţi venea să strănuţi. Ca să mă feresc puţin de razele ei, aproape solare, m-adăposteam la umbră sub o salcie argintie, de unde ascultam, nemişcat, murmurul apei şi priveam munţii cei mari dimprejur, în atmosfera clară, fără moliciuni aburoase, conturul piscurilor goale părea tăiat în rocă de cărbune. Pe jos, în preajma mea, totul era alb, ― drumul, pietrele, iarba... Numai într-un loc, unde şoseaua cobora spre mal, se vedea o mare pată neagră: se răsturnase acolo deunăzi un camion cu păcură.
    Curioase cazuri de mimetism anorganic poţi observa uneori în natură, cînd n-ai altceva de lucru... Iată, de pildă: păcura şi apa. Trăind milioane de ani ascunsă în bezna pămîntului, păcura a împrumutat cu vremea culoarea întunericului suberan ― mediul ei natural, de la care a rămas cu acest aspect de funingine lichidă, ca să n-o vadă, să n-o ghicească nimeni decît doar de pe miros. Iar apa, care trăieşte mai mult la suprafaţă, imită dimpotrivă transparenţa aerului şi strălucirea soarelui; în timpul nopţii, ea pare lumină de lună...
    Cînd mă depărtam astfel prea mult cu gîndul de la realitate, catîrul de lîngă mine îşi pierdea răbdarea. Mă trăgea cu dinţii de mînecă să plecăm, să fugim amîndoi. Încotro? Îmi arăta cu capul spre Belîsiţa cea întunecoasă. Dar dintr-acolo tunul cel mare spărgea întruna liniştea de cristal a nopţii, cu cîte-o lătrătură groasă, de dulău somnoros, ca să ne dea de ştire că pe-acolo nu se poate trece.
    Tocmai atunci se-ntorcea şi Dilco de la dragostea lui.
    La întoarcere însă, starşul s-arăta mai puţin liric în ce priveşte farmecul iubitei, decît la dus; era mai sobru în gesturi şi n-avea nici un chef de vorbă. Dacă încercam să-l trag de limbă, să-l întreb cum a fost, făcea doar un gest de lehamite cu mîna, îşi îndesa şapca pe ochi şi scuipa într-o parte... Asta îmi aducea iar aminte chestia cu broasca. Frumuseţea iubitelor de pe-aici, mă gîndeam eu, e ceva cu totul relativ şi schimbător. Acum e, acum nu mai este.
    N-am avut însă prilej să-mi verific această observaţie pesimistă, pînă într-o zi, cînd a trecut din întîmplare pe lîngă lagărul nostru o femeie... A fost un eveniment. Pentru anahoreţii adunaţi acolo din lumea toată, nu se mai văzuse aşa ceva de-o veşnicie.
    Acea făptură miraculoasă, exotică, picată parcă din altă planetă, se deosebea de noi mai cu seamă de pe îmbrăcăminte. După moda locului, purta pe creştet un fel de colac, făcut din şervete răsucite. În picioare, cizme. Era groasă, buzată, încruntată ― şi mi se pare c-avea şi-un smoc de păr în barbă. Dac-ar fi purtat şi pantaloni, cînd s-a aşezat puţin pe marginea şanţului să-şi scoată încălţările, puteai să juri că e un ciasovoi deghizat.
    Romînii noştri se uitau la ea amărîţi.
    ― Una ca asta, domnule, să fii cît de răbdat, îţi taie gustul de muiere pe toată viaţa...
    Aşa era. Dar nu pentru toţi. Franţujii, de pildă, păreau înclinaţi mai degrabă spre indulgenţă. Unora dintre ei începuse chiar să le lucească ochii de emoţie...
    ―  a avut unul curaj să zică, privind-o cu bunăvoinţă.
    M-am apropiat de camaradul străin care rostise această apreciere neaşteptată:
    ― De cînd eşti prizonier?
    ― De aproape un an... mi-a răspuns el, oftînd. Da' pentru ce mă-ntrebi?
    ― Numai aşa, ca să am idee cam peste cîtă vreme o să căpiez şi eu, dacă se prelungeşte războiul...
    
    
    IX
    
    Am început să învăţ bulgăreşte.
    Cu ajutorul lui Branco şi al starşului, am ajuns să scot din gît cîteva sunete: crac, mîc, ţfîc, care seamănă mai mult a sughiţ decît a vorbă omenească şi supără grozav, pe cît se pare, urechea delicată a profesorilor mei.
    Amîndoi sunt băieţi buni ― dar ce folos, dacă nici unul nu ştie romîneşte sau măcar franţuzeşte. Pentru îmbogăţirea vocabularului meu, trebuie să arăt cu mîna fiecare lucru în parte, ca să aflu cum îl cheamă.
    Şi, curios, pînă acum ne înţelegeam mai bine tustrei. Nu exista gînd pe care să nu fi izbutit a ni-l transmite în cele din urmă, prin gesturi şi strîmbături, după două-trei ceasuri de muncă. De-acum, s-a isprăvit. De cînd a intrat filologia între noi, nu mai înţelegem nimic şi-o ducem tot într-o sfadă.
    Branco, afară de limba lui natală care seamănă mult cu cea bulgărească, ştie şi nemţeşte puţin; a avut nemţoaică, se vede, cînd era mic. Am avut şi eu una, dar cînd eram mare. Şi nici de la ea n-am fost în stare să învăţ ― mai mult decît ştiam...
    Acum, cu bulgăreasca, merge şi mai greu. Primul lucru pe care I-am învăţat aici a fost un cîntec popular, un fel de doină de-a lor. Iată începutul:
    
    Malino, mome, Malino,
    Ia flezni mome v'grădincă,
    Ia chici ţfete ghiulovo...
    
    Asta înseamnă: "Malino, fată, Malino ― ia coboară în grădină ― să împleteşti cununi de trandafiri... " Cine s-ar fi aşteptat? Capra crapă piatra-n patru sau fluture pe punte, fluture sub punte, tot sună mai frumos şi seamănă mai bine cu înţelesul pe care-l au, decît chici ţfete cu trandafirul.
    Cînd mă vedea rîzînd de cuvintele lor, starşul se înfuria:
    ―  strigă el roşu de mînie patriotică.
    ― Napi îţi dau prin gard! răspundeam eu, ca să-l împac.
    În această din urmă replică, urechea lui Dilco surprindea unele sonorităţi care, la ei ca şi la noi, înseamnă cam acelaşi lucru ― şi faţa i se însenină pe loc.
    În bulgăreşte, mai că nu există cuvînt să nu hîrîie, să nu mîrîie, să nu zgîrie. Mînă pe limba lor se cheamă rîcă. De-aici, pe semne, verbul nostru: a rîcîi cu unghiile pe pereţi. Mă mir cum am scăpat eu cu viaţă din asta.
    Bulgarii au şi unele cuvinte care se potrivesc la sunet aidoma cu ale noastre ― atîta doar că au alt înţeles. Astfel, cuvîntul mişcă din limba lor înseamnă la noi şoarece. De unde şi pentru ce? Dumnezeu ştie.
    Mai de mirare însă decît toate era că bulgarii şi sîrbii făceau mare haz, la rîndul lor, de limba noastră romînească. Înainte de a veni în atingere cu romînii, Branco şi Dilco cunoşteau din faimă un singur cuvînt: mămăligă. Ce li s-o fi părut lor comic aici, nu-nţeleg...
    Acum, cînd îi ascultau pe romîni vorbind, erau loviţi mai cu seamă de terminaţia verbelor şi adverbelor noastre în este: vorbeşte, opreşte, popeşte etc. Drept este că această terminaţie frecventă, cînd îţi atrage un străin atenţia asupra ei, începe să-ţi pară de la o vreme cam anapoda şi să te persecute ― parcă atunci o auzi întîi...
    Un cuvînt cu deosebire caraghios pentru urechile lui Dilco era cuvîntul picioare. De cîte ori îl auzea (şi-l auzea cam des, că romînii se văitau mai ales de picioare, cînd îi cereau să-i scutească de muncă), bulgarul strîmba din nas:
    ― Urît cuvînt, bre! Ce-nseamnă asta la voi?
    I-am explicat ce-nseamnă. Pe urmă l-am întrebat cum se zice pe limba lor: un picior, două picioare?
    ― Edin krac, dve krăcata...
    Uite unde duce patriotismul! Dilco învăţase la şcoală că limba bulgărească este cea mai frumoasă limbă de pe faţa pămîntului. Altă limbă armonioasă ca ea nu găsim ― credea el.
    Numai Branco, sîrbul, era de altă părere. Cînd îl auzea pe bulgar vorbind astfel, Branco sta la o parte şi zîmbea. Ştia el ce ştia. Avusese el grijă să mă înveţe un cîntec sîrbesc al cărui refren suna aşa:
    
    
    
    Nu mai putea să încapă, aşadar, nici o îndoială pentru mine, gîndea el, că limba sîrbească e cea mai serafică de pe pămînt. O fi ea înrudită cu cea bulgărească ― dar n-are a face!
    Observînd că versurile fac asupra mea o impresie mai puternică decît proza, Dilco încerca atunci să-şi pună în valoare frumuseţea limbii natale tot printr-un cîntec. Dar nu cunoştea, pesemne, decît unul singur, pe care-l mormăia sacadat, cu glas gros, ca din butoi:
    
    
    
    Păcat că nu pot să redau aici şi notele acestui frumos cîntec...
    După atîta învăţătură, ardeam de nerăbdare să se ivească vreo ocazie în care să-mi pun în valoare cunoştinţele, să-mi probez mie însumi că nu m-am obosit degeaba. Şi ocazia s-a ivit chiar atunci. Un nacialnic inginer care conducea lucrările în sector, auzind de mine a avut poftă să mă cunoască şi mi-a trimis să mă înfăţişez la el, pe şantier, a doua zi. Ţineam să-i fac impresie, să încep conversaţia de-a dreptul pe bulgăreşte. Cu ajutorul celor doi prieteni ai mei, mi-am notat în carnet şi-am învăţat pe de rost în bulgăreşte o frază, prin care vroiam să-l întreb: ce lucruri importante doreşte să-mi comunice?
    A doua zi m-am prezentat aşadar la năcialnic, i-am făcut un salut milităresc şi i-am debitat, fără să mă încurc, acea frază:
    ― Şto ste turi rîţite u gebuve?
    Năcialnicul a rămas cu gura căscată. Părea chiar mai surprins decît mă aşteptam. Pînă şi pe figurile celor din jurul lui se putea citi o surpriză aşa de plăcută, că parcă abia se ţineau de rîs.
    Îl întrebasem (cum am aflat mai tîrziu):
    ― Ce tot stai d-ta aşa, cu mîinile-n buzunare?...
    Văzînd însă că mai mult decît atîta nu ştiam o boabă, năcialnicul a înţeles cum stă lucrul şi nu s-a supărat. A stăruit doar, în franţuzeşte, să-i spun şi lui cine m-a învăţat pe mine aşa de bine limba bulgărească. Dar eu n-am vrut. I-am răspuns numai că, la noi, această frumoasă limbă se învaţă în toate şcolile secundare, de toate gradele, făcînd parte din programa lor oficială.
    
    *
    
    De cînd umblam prin aceste locuri fericite, nu căzuse încă un strop de ploaie. Începusem să ne deprindem cu gîndul că aşa o fi obiceiul pe aici.
    Dar într-o noapte, cînd ne aşteptam mai puţin, un ropot de picături mari s-a pornit în frunzele adăposturilor noastre de crengi împletite.
    La început, abia treziţi din somn, nu ne venea să credem. Unii au ieşit în bătaia stropilor, să se încredinţeze că-i adevărat. Pe urmă, îndată, lucrul nu ni s-a mai părut chiar aşa de neobişnuit; ne-am întors pe partea cealaltă, gata să adormim din nou, bucuroşi că suntem la adăpost.
    Dar ploaia se înteţea pe fiecare clipă; în curînd apa cerului a-nceput să pătrundă prin toate spărturile acoperişului şubred de frunze, să ne caute pe întuneric şi să ne picure cu de-amăruntul, mai cu seamă pe ceafă, că nu ştiai cum să mai stai şi-n care colţ să te ghemuieşti ca să nu te-ajungă.
    Lagărul nostru era aşezat la loc jos, între gura Sfetivracei şi albia Strumei, avînd la spate numai dealuri înalte şi podişuri înclinate. Dar cui să-i treacă prin minte, atunci, c-ar putea ieşi ceva rău din asta?
    După vreo două ceasuri de ploaie repezită şi mare-n bob, cînd zbuciumul văzduhului parcă se mai potolise, un urlet de puhoaie a izbucnit fără veste undeva, în întunericul cel mare din jurul nostru. Şi pînă să ne dăm seama ce-i, am simţit dintr-o dată că ne ia pe sus ― adică pe dedesubt...
    A fost un răcnet şi-o învălmăşeală de limbi amestecate, ca-n vremea potopului. Tot lagărul a sărit în picioare, ca un singur om. Prin bezna de păcură, cu apa pînă la brîu, încerca fiecare să scape cum poate. Şi nu s-a mai ştiut, în faţa acelei mînii cereşti, care-i bulgar, şi care-i prizonier. Cît ai număra la zece, s-au risipit toţi, care-ncotro, şi-au umplut toate coastele dealurilor din spate căutînd scăpare pe înălţimi.
    
    A doua zi, duminică, ne uscam hainele la soare şi ne uitam din deal spre locul unde stătuseră în ajun cabanele noastre. Nimic nu mai rămăsese din ele ― doar cîţiva pari înfipţi ici-colo şi cîteva zdrenţe jilave de frunziş uscat. Toată valea era înecată de bălţi şi băltoace, sclipind în soare. Trebuia s-aşteptăm să se scurgă apele, ca să ne putem reface gospodăriile spulberate. După spaima de astă-noapte, oamenii noştri nu-şi mai puteau veni în fire, de ciudă şi de mirare. ― A dracului ţară mă! Aici va să fii mereu cu ochii-n patru, că nu ştii niciodată ce-i mai abate...
    Bulgarii păreau şi ei destul de necăjiţi. Dar cu prizonierii se purtau mai prietenos decît înainte. Primejdia comună prin care am trecut le mutase parcă sufletul, îndulcind măcar pentru o zi raporturile dintre ei şi prizonieri.
    Era într-un loc, deasupra şoselei, o groapă largă de unde se scotea în zilele de lucru nisip; fusese inundată peste noapte, dar apa se scursese acum în pămînt, lăsînd pe fundul ei un şoarece mort, înecat.
    Pe marginea gropii s-a oprit într-un rînd un ciasovoi, sprijinit în puşcă şi, de partea cealaltă, un romîn ― cu mîinile la spate. Ca omul cînd n-are ce face, se uitau amîndoi la acel şoarece înecat.
    ― Mişcă... zise bulgarul pe limba lui, arătînd cu capul spre fundul gropii.
    ― Mişcă, moaş-ta pe gheaţă! i-a răspuns romînul, plictisit. Tu nu vezi că-i mort?
    
    
    X
    
    În învălmăşeala de noaptea trecută, au dispărut şase oameni.
    S-a crezut întîi că s-or fi înecat ― şi nimeni nu şi-a mai bătut capul cu ei. Dar în curînd bulgarii şi-au dat seama, după nişte urme găsite la marginea mlaştinei de dincolo, că cei şase romîni fugiseră: ajutaţi de întunecimea nopţii, au trecut Struma unul după altul, pe ploaie, cînd ciasovoii stăteau la adăpost. Şi-n urma lor, apa umflată de puhoaie le-a acoperit fuga, pînă a doua zi după-prînz.
    Acum erau departe.
    Dilco s-a dus la năcialnic să-i raporteze vestea ― şi nu s-a mai întors. Ne-a venit în locul lui un starş nou, mai în vîrstă şi mai duşmănos la fire decît cel plecat. Cum a intrat în lagăr, a şi-nceput a răcni: a adunat toţi ciasovoii în jurul lui şi i-a luat la bătaie, bucată cu bucată, ca să-l cunoască de stăpîn. A repezit apoi cîţiva dintre ei pe urma fugarilor, să-i aducă îndărăt, vii ori morţi.
    Dar aproape două săptămîni nu s-a mai ştiut nimic de soarta celor fugiţi. În fiecare dimineaţă porneau ciasovoii în toate părţile, cercetau satele rare din împrejurimi, scormoneau toate văile, toate ascunzătorile, toate stufişurile, şi se întorceau seara mofluzi cu raportul la starş:
    ― Nema!
    
    
    În vremea asta, rătăciţi în mijlocul unor ţinuturi necunoscute, urmăriţi ca lighioanele sălbatice, osteniţi şi flămînzi, cei şase fugari s-ascundeau în timpul zilei printre stînci, pe sub maluri povîrnite de pîraie, prin gropi acoperite de buruieni, iar noaptea ţineau drumul drept spre apus, ocolind satele şi căile umblate. Mergeau risipiţi în întuneric, la cîţiva paşi unul de altul, cu urechea la pîndă. Înaintea lor, căprarul Stoica din grăniceri deschidea drumul şi, la cel mai mic semn de primejdie, le da veste să se culce cu faţa la pămînt.
    Erau băieţi ageri şi tineri, toţi din partea muntelui, de pe Olt, de pe Jiu, de pe Argeş ― afară de unul, Andrei, dobrogean din părinţi ardeleni. Aduşi de bulgari pe valea Strumei, ei au înţeles curînd că erau sortiţi să moară în captivitate, istoviţi de foame şi de muncă, dacă nu vor găsi la vreme un mijloc de scăpare. Dormeau toţi în aceeaşi colibă. După sfatul şi îndemnul lui Stoica, săptămîni de-a rîndul şi-au agonisit din hrana zilnică pesmeţi pentru drum. Şi, la cel dintîi prilej, au fugit. Planul lor era să meargă tot spre apus, pe sub Belasiţa, pînă unde nu vor mai auzi tunuri la stînga lor ― semn că frontul s-a isprăvit; şi de-acolo s-apuce spre miazăzi, de-a dreptul peste hotar, în Grecia, ţară neutră.
    Piedici neprevăzute, ca de obicei, li s-au pus în cale chiar de la început. De unde, pe valea Strumei, în ajunul plecării, era cald şi arşiţă ca vara, acum se făcea tot mai frig şi ploaia curgea mereu, se schimba în lapoviţă amestecată cu zăpadă. După trei nopţi de drum au ajuns la malul Strumiţei. Prin vadul anevoie dibuit au trecut dincolo, cu apa pînă la umeri, ţinîndu-se unul de altul ca să nu-i fure puhoiul la vale. Cînd s-au ridicat pe malul celalt, într-un zăvoi acoperit de un pospai de zăpadă, hainele ude în bătaia vîntului s-au făcut aspre ca scoarţa de copac; pesmeţii, singura lor merinde, s-au umflat de apă şi s-au terciuit; iasca de la scăpărători nu mai era bună de nimic.
    O descurajare amarnică i-a cuprins. Ghemuiţi între nişte buruieni jilave, şi-au adunat frunţile la un loc să se sfătuiască:
    ― Ce ne facem?
    ― Ne odihnim aici pînă la noapte... şi pe urmă pornim mai departe! a hotărît Stoica, cu glasu-i repezit şi aspru. Şi cercetînd pe fiecare cu ochii lui mici şi verzi, duşi în fundul capului, de unde pornea o privire neînduplecată şi tare ca oţelul, nu le-a dat vreme de împotrivire:
    ― Îndărăt, tot moartea ne aşteaptă!
    Ceilalţi au tăcut, cu ochii în pămînt. Zgribuliţi de frig, pătrunşi de umezeală pînă-n oase, s-au gîndit iar la căminurile lor de departe, spre care-i purta acum nenorocul pe meleagurile acestei ţări vrăjmaşe. Cerul deasupra lor era vînăt. Strumiţa suna din valuri, pe sub malul strîmb. Un vînt umed sufla a pustiire, printre sălcii desfrunzite şi rare, de-a lungul zăvoiului străin.
    De la o vreme Andrei, băiatul blond şi mlădios ca o fată, mai firav decît ceilalţi, a început să geamă încet, cu obrazul aprins de fierbinţeală şi cu tot trupul scuturat de friguri. Tovarăşii I-au luat de mijloc, să-l încălzească. Stoica s-a dezbrăcat de tunica lui veche, îmbibată cu apă, a stors-o bine şi l-a acoperit cu ea, ca pe un copil. Şi fiindcă dinţii îi clănţăneau fără voie, căprarul, rămas numai în cămaşă, a strîns cu dîrzie din fălci şi s-a alipit mai tare de tovarăşii lui.
    Încă două nopţi au mers tot înainte, spre asfinţit, de-a lungul Belasiţei mohorîte, prin locuri pietroase şi paragini pustii, învăluite în ceaţă deasă.
    Erau istoviţi de foame şi de drum.
    Cu obrazul supt, cu ochii în cearcăne vinete, Andrei abia se mai ţinea pe picioare. Trebuiau să-l ajute pe rînd. Îl ajuta mai cu seamă Todiran, un gorjan cu faţa păroasă, încovoiat din umeri şi voinic cît un urs, care rămînea mereu în urmă să-şi poarte de subţiori camaradul bolnav.
    Şi tunurile se auzeau întruna, frontul nu se mai isprăvea...
    Tot mai neliniştit, căprarul cerceta coama neguroasă a muntelui cu ochii lui purpurii iscoditori, măsura depărtarea de la poale pînă la culme, îşi făcea socoteli...
    Nu mai e chip de mers înainte, hotărî el, la un popas. Trebuie s-o luăm de-a dreptul spre front... Dacă ne putem strecura printre linii, la franţuji, suntem scăpaţi.
    ― Şi dacă ne prind bulgarii?
    Cu o smuncire nervoasă din buză, mustaţa lui Stoica s-a zbîrlit, ca de obicei, cînd i se părea că-i stă cineva împotrivă.
    ― Dacă ne prind acolo, ne împuşcă! Tot o moarte avem. Dar se cheamă că am încercat.
    Tovarăşii l-au ascultat, ca şi pînă acum. Avea Stoica ăsta o mare putere în suflet şi-n toată făptura lui, de aceea nimeni nu cuteza să i se împotrivească.
    Ş-au îndreptat aşadar spre miazăzi şi au intrat în pădurile de castani de la Belaşiţa. Acolo, şi-au potolit foamea cu castane dulci, căzute printre foile uscate de pe jos, şi s-au odihnit în culcuşuri moi de frunze. În zori de zi, au pornit iar la deal. Pădurea era întunecoasă şi pustie. Vînturi răsunătoare îi clătinau vîrfurile, învăluind bătaia tunurilor de pe culme, care deştepta ecouri departe, în vale.
    În vremea asta, Andrei, biruit de boală, abia se mai mişca. Cu faţa pierită, cu răsuflarea şuierătoare şi scurtă, parcă nici nu mai vedea pe unde merge. Se înnăbuşea tot mai des şi, la fiecare pas, înecat din piept, lăsa în urma lui pete de sînge pe frunzele uscate.
    ― Lăsaţi-mă să mor, fraţilor! şoptea el, cu ochii închişi.
    Unde să-l lase? Cum să-l părăsească? Porniseră toţi la drum, toţi trebuiau să ajungă. Stoica îl lua mereu cu vorba, îl amăgea. Şi purtîndu-l cîte doi de subţiori, tăcuţi şi îndărătnici, tovarăşii îl duceau mai mult pe sus.
    Spre seară, începură s-audă tropote şi glasuri depărtate. Şi pe cînd urcau încet, cu mare pază, în vuietul tot mai apropiat al tunurilor, desluşiră dintr-o dată luminişul rariştei de pe culme.
    Ajunseră lîngă artileria bulgară.
    S-au oprit într-o adîncitură îngustă, adăpostită de vedere, ca să-şi facă planul. Andrei a căzut moale pe stratul de frunze umede şi-a rămas fără glas, cu ochii împăinjeniţi. Nici nu mai gemea.
    Stoica l-a lăsat în grija tovarăşilor şi-a pornit singur spre culme, să cerceteze împrejurimile, să iscodească mai de aproape rînduiala bulgarilor. Se furişa printre trunchiurile rare, se tîra pe brînci, ca o vulpe... Sub marginea plaiului, a văzut adăposturi tăiate în mal, colibe săpate în pămînt. La spatele bateriilor, pe drumeagul şerpuit dintre ele, patrule şi ştafete bulgare se încrucişau în fiecare minut...
    Abia acum şi-a dat seama Stoica de toată greutatea faptei pe care voiau s-o încerce în noaptea asta. Cum să treacă ei nebăgaţi în seamă printre baterii şi patrule, cum să se strecoare apoi, fără călăuză, printre toate încurcăturile de tranşee cu sîrme ghimpate, peste linia de infanterie din vale, fără să-i vază nimeni?
    Descurajat pentru întîia oară, Stoica s-a coborît îndărăt, la tovarăşi. I-a găsit strînşi împrejurul lui Andrei, cu privirile întunecate.
    ― Moare... i-a şoptit unul, întorcînd capul.
    Căprarul a rămas locului, încremenit. Tot sufletul i s-a răvăşit dintr-o dată. A pus un genunchi la pămînt şi s-a descoperit.
    În aceeaşi clipă, a zărit pe marginea vîlcelei, în partea cealaltă, un soldat bulgar care-i privea cu adîncă uimire. Stoica a ridicat din umeri. S-a aplecat asupra tovarăşului care trăgea să moară şi l-a sărutat pe frunte.
    Un foc de armă a răsunat atunci, deasupra lor. Dar nici unul nu s-a gîndit să fugă.
    În curînd, au fost împresuraţi din toate părţile.
    ―  le-a strigat cu putere un glas.
    Văzînd că nici unul nu face o mişcare şi că stau toţi cu frunţile plecate, bulgarii nu înţelegeau ce se petrece. Dar la urmă, cînd au venit mai aproape, au înţeles...
    Şi s-au descoperit şi ei, în tăcere, făcîndu-şi semnul crucii, în clipa cînd străinul căzut acolo îşi trimitea spre vatra lui depărtată suspinul cel din urmă.
    
    *
    
    Se făcuse noapte. În faţa unui foc de vreascuri, înconjuraţi de bulgari, prinşii stăteau pe un buştean unul lîngă altul şi mestecau încet, cu ochii ţintă-n para focului, cîte o bucată de pîine neagră. Soldaţii bulgari ― unii cărunţi, alţii cu mustaţă abia mijită ― se uitau la ei fără vrăjmăşie, bucuroşi parcă de această întîmplare neaşteptată.
    ― Ce-aţi căutat voi pe aicea, mă? i-a întrebat deodată pe romîneşte un soldat bătrîn, care îi cercetase multă vreme cu ochii lui cenuşii, fără să scoată o vorbă. De unde veniţi?
    ― Am fugit de pe valea Strumei, de la gura Stefivracei...
    Bulgarul şi-a întors ochii spre foc, îngîndurat. Apoi a zis:
    ― Dacă vă prindea mai încolo, pe vale, poate că vă ierta. Aici, aţi ajuns la front.
    ― Şi ce-o să fie cu noi?
    ― Cam rău cu voi, mă romînilor... Polcovnicul nostru trebuie să facă aşa cum scrie la lege...
    
    
    A doua zi, după ce dormiseră neîntorşi noaptea întreagă, prinşii au fost aduşi în faţa polcovnicului ― un om cu barbă căruntă, cu privirea liniştită şi pătrunzătoare. Strîns în mantaua lui sură, stătea în picioare lîngă adăpostul scund de grinzi îngropate sub pămînt. La cîţiva paşi, un porucic tînăr îi urmărea toate mişcările. Mai jos, lîngă un pîlc de brazi ― un pluton de soldaţi, cu arma la picior...
    Interogatoriul a fost scurt. Bătrînul de aseară tălmăcea întrebările, la care prinşii răspundeau cu greutate.
    Polcovnicul porunci, în sfîrşit, să-i ducă cu spatele la mal, în faţa plutonului... Dar privindu-i cum se depărtează, a avut o clipă de şovăială. A făcut un semn cu mîna să-i oprească şi-a spus ceva tălmaciului.
    ― Măi, care din voi e căpetenia? a strigat tălmaciul. Polcovnicul nostru vă întreabă: cine v-a îndemnat să fugiţi? Dacă-l spuneţi, îl împuşcă numai pe el. Pe voi vă iartă...
    Fugarii s-au oprit, ca-ntr-un somn. Parcă nu înţelegeau despre ce-i vorba. Îşi alăturară apoi capetele, să se sfătuiască.
    ― Fraţilor, să nu mă spuneţi! le-a şoptit Stoica. Mă spun eu singur... V-aş ruga doar, dacă mai scapă vreunul cu viaţă din părţile astea, să vestească pe maică-mea cum am murit şi unde am murit...
    ― Gata? întrebă bulgarul. Stoica făcu doi paşi înainte:
    ― Eu sunt căpetenia lor! rosti el, palid, cu glasul lui repezit.
    Polcovnicul îl privi ţintă. Apoi făcu semn cu mîna, să-l ridice... Dar peste o clipă, se petrecu ceva neaşteptat. Ceilalţi patru tovarăşi, ca la o poruncă, se grămădiră în faţa camaradului lor:
    ― A minţit! A vrut să ne scape de moarte... da' nu-i el căpetenia!
    Şi se uitau cînd la tălmaci, cînd la polcovnic.
    Scena s-a petrecut atît de neaşteptat, că polcovnicul n-a putut să-şi dea seama numaidecît. Apoi, a înţeles. Privirea lui dură de ostaş cu sufletul călit în foc, s-a plecat la pămînt, muiată de înduioşare. Întorcîndu-se spre porucic, i-a vorbit ceva, încet. Pe urmă, venind în faţa soldaţilor lui, le-a spus şi lor cîteva cuvinte, arătînd spre cei cinci fugari străini.
    În sfîrşit, tălmaciul s-a apropiat de Stoica şi l-a bătut cu mîna pe umăr:
    ― Polcovnicul nostru v-a iertat pe toţi. O să vă pornească chiar azi îndărăt, de unde aţi fugit, cu poruncă să nu vă facă nimeni nimic...
    
    *
    
    Ce s-a mai întîmplat pe urmă, e uşor de închipuit.
    Trimişi cu caraulele din post, pe Strumiţa în jos, de-a lungul munţilor, oamenii noştri au ajuns într-o bună zi iarăşi în lagărul cel mic de la gura Sfetivracei, lîngă apa blestemată a Strumei. Aici însă, cu toată porunca de la polcovnic, care era acum departe, ciasovoii s-au răzbunat crunt pe spatele fugarilor, pentru toate ostenelile şi bătăile îndurate din pricina lor.
    
    
    XI
    
    Linia ferată din sectorul nostru era gata.
    Într-o dimineaţă, o locomotivă pitică ― poate tot aceea care ne-a dus pînă la poala Rodopilor ― s-a oprit lîngă podul de deasupra taberei şi-a înfipt în văzduhul trandafiriu un ţipăt lung şi ascuţit, ca o suliţă.
    S-a isprăvit. De-acum va trebui să plecăm şi din părţile acestea, cine ştie încotro, că aici nu mai avem nici un rost.
    Într-o vineri după Sf. Dumitru, mi-am luat rămas bun de la Branco şi am pornit cu o coloană de vreo două sute de prizonieri romîni, încadraţi de ciasovoi, pe apa Sfetivracei în sus. Auzisem că vom fi risipiţi pe drum în grupuri mici, cu felurite destinaţii. Mi-am pus în minte să fac parte din ultimul grup, ca să ajung cît mai departe, în munţi; şi mi-am ales o ceată de tovarăşi, numai oameni tineri.
    Drumul şerpuia printr-o vale deschisă larg înaintea noastră. Aveam acum la stînga, spre miazănoapte, zimţii negri ai Rodop-ilor; în partea opusă, la miazăzi, o linie lungă de culmi pădu-roase, de unde sunau tot mai departe tunurile frontului încovoiat spre Marea Egee; şi-n fund, spre răsărit, alte lanţuri de munţi, între care cel mai apropiat îşi înălţa în azur piscul pleşuv, din întunecimea pădurilor revărsate pe poale. Acela era Pirin-Planina. Acolo trebuia să ajungem noi.
    Pînă acolo, după spusa ciasovoilor, trebuia să întîlnim în cale un oraş frumos care se cheamă Melnik, unde ne vom opri ca să primim şi pîinea pentru popasul de amiază. Vasăzică, oraşul nu putea să fie departe.
    Locul era acum întins înaintea noastră, toată valea se vedea ca-n palmă la Pirin-Planina ― dar nici urmă de oraş. Numai pe colinele joase din dreapta au început a se zări şiruri lungi de podgorii, însoţite de pustii.
     îi întrebam pe ciasovoii din fruntea convoiului, pe lîngă care mergeam acum, ca să pot privi mai bine în toate părţile.
     răspundeau ei, arătînd cu degetul un loc vag dintre munte şi noi, unde nu se zărea nimic însă.
    Totuşi un oraş, cu străzi, cu case şi biserici, cît ar fi el de prizărit, nu putea fi ceva chiar aşa de invizibil ca un microb sau străveziu ca aerul, încît să nu-l vezi deloc cînd te apropii de el. Unde putea să stea ascuns acest oraş-fantomă, despre care se vorbea atîta de azi-dimineaţă?
    Apa Sfetivracei curgea pe fundul unei crăpături adînci şi înguste, săpată de puhoaie în nisip, între maluri drepte şi înalte. De la o vreme şi drumul nostru a coborît între acei pereţi de nisip împietrit, lîngă unda limpede a pîrîului, pe care trebuia s-o trecem de nenumărate ori cu piciorul.
    Aproape de amiază, am ajuns într-un loc unde, din albia lui lărgită puţin, se deschideau lateral şi alte crestături, tot aşa de adînci. Ne-am oprit sub o rîpă, pe fundul uneia din acele scobituri laterale, la umbră.
    ―  îmi spune un ciasovoi bătrîn, arătînd zidul de nisip înalt din faţa noastră.
    Dacă bulgarii n-ar fi aşa cum sunt, aş fi crezut că e vorba de o păcăleală. Dar ei nu prea au obicei să glumească. Trebuia să se ascundă ceva în dosul acelor maluri prăpăstioase de nisip...
    Am rînduit oamenii de corvoadă şi am pornit cu ei şi cu cîţiva ciasovoi să luăm în primire pîinea de la oraş, nerăbdător să aflu în sfîrşit dezlegarea acestei enigme.
    În adevăr, după ce am ocolit un colţ de mal, am intrat în altă deschizătură laterală ― şi ne-am trezit de-a dreptul în oraş...
    Era ascuns acolo, într-o reţea de crăpături adînci, care-i ţineau loc de străzi, fără ca vreo clădire să depăşească nivelul împrejurimilor.
    Locuinţele aveau o arhitectură ciudată: erau scobite în malul vertical, sus, ca nişte grote ― numai faţada cu cerdac sta afară, sprijinită pe grinzi înalte, ca pe nişte catalige. Din acele hulu-bării ameţitoare, omul trebuia să coboare pe o scară lungă şi îngustă, de-a dreptul în stradă. Prea puţine case erau zidite jos, pe temelie.
    Ne-am strecurat de-a lungul unei uliţi tăcute, fără să întîlnim la început pe nimeni; numai în dosul ferestrelor ne pîndeau ochi sclipitori de femei sprîncenate, care se trăgeau numaidecît îndărăt, în umbră.
    Ajungînd la reşedinţa autorităţii militare - o casă obişnuită, cu patru pereţi, aşezată pe pămînt - un ciasovoi a intrat cu o hîrtie la năcialnic, iar noi, ceilalţi, am rămas în ogradă să căscăm gura la palatele spînzurate dimprejur. Nici un lătrat de cîine, nici un glas de copil nu strica liniştea acestui oraş de poveşti, adormit parcă de veacuri între zidurile lui galbene şi înalte. Numai cîteva vrăbii pestriţe se bălăceau în lumina amezii pe acoperişul de lîngă noi, zvîrlind în toate părţile stropi de ciripituri.
    După o bucată de vreme, am fost chemat şi eu înăuntru. Ajutorul de nacealnic a ţinut să mă înfăţişez înaintea lui. E un roşcovan voinic şi vesel - a stat chiar acum la masă şi se cunoaşte că nu-i displac vinurile dulci din partea locului; mă primeşte descheiat la tunică pînă sus şi-mi arată mare bunăvoinţă, măcar că ne înţelegem cam greu unul cu altul, jumătate franţuzeşte, jumătate bulgăreşte.
    ―  strigă el, vesel, bătînd cu pumnul în masă, cînd aude că sunt scriitor. Vino-ncoace să te pup!
    La urmă, ar vrea să mă oprească acolo, în Melnik, cu vreo treabă oarecare, dar perspectiva de a trăi singur printre străini, în acest decor exotic, nu mă atrage de loc.
    ― Voi, , sunteţi ai dracului... Încearcă el să-mi explice simpatia pe care mi-o arată. Ne-aţi luat Cadrilater şi ne-aţi mîncat  la 1913, cînd aţi venit să vă bateţi cu muierile noastre. Nu-i nimica. Sunteţi oameni de viaţă, deschişi la suflet ― şi eu vă iubesc. Dar pe cîinii ăştia de greci de pe-aici i-aş mînca fripţi pe jăratic, strigă el sărind de pe scaun - că sunt răi şi ascunşi la inimă şi ne urăsc de moarte, da ebam maika!
    Îmi oferă un pahar de vin roş, să ciocnim pentru viitoarea împăcare dintre ţările noastre. Şi la despărţire îmi strînge iar mîna, cu mai multă căldură decît la venit.
    ― Să vă purtaţi bine cu , că vă fac praf! Le dă el în grijă ciasovoilor, petrecîndu-mă pînă în ogradă.
    În vremea asta, oamenii au încărcat pîinea în saci, pentru flămînzii care ne aşteaptă lîngă pîrău. Oraşul are o singură ieşire - pe unde am intrat noi (încolo, de pe rîpile dimprejur, ar trebui să te cobori în oraş cu scara). La întoarcere însă ocolim pe alte străzi, ca să trecem prin centru. Populaţia grecească a orăşelului se face că nu ne vede, dar toţi trag cu ochiul la sacii încărcaţi în spatele oamenilor noştri, şi înghit în sec. Cînd trecem în dreptul unei cafenele mici, cu mesele afară, un grec tînăr, stînd cu capul între palme la o masă, strigă ceva pe greceşte, ascuţit, fără să-şi întoarcă ochii spre noi. E, desigur, o protestare împotriva autorităţilor bulgăreşti, că dau prizonierilor toată pîinea din oraş, iar pe localnici îi lasă să moară de foame...
    Am rămas mai în urmă, cu un singur ciasovoi. Îi fac semn să ne oprim la cafenea. Bulgarul se codeşte puţin - dar aducîndu-şi aminte de felul cum m-a primit ajutorul de năcialnic, se învoieşte să luăm loc la o masă, unde cerem două cafele.
    ―  mă grăbeşte el, ca să-şi împace conştiinţa.
    Grecii din cafenea mă înconjoară numaidecît. Unul ştie bine romîneşte - a stat în tinereţe patru ani la Brăila. Din gura lui aflu multe lucruri interesante ― şi ne lungim la vorbă în ciuda bulgarului, care nu înţelege nimic.
    ― Haida, bre! se răsteşte din cînd în cînd bietul ciasovoi, bănuind că facem politică antibulgărească sub nasul lui; iar eu, ca să-i astup gura, îi mai ofer încă o cafea turcească pe nemîncate, ştiind bine că banii romîneşti au multă căutare prin aceste părţi.
    Grecul cu care stau de vorbă nu-i de aici, din Melnik. E din oraşul Drama, nu prea departe spre miazăzi, unde are şi o casă. Fiind venizelist, a fost adus de bulgari aici ca "internat civil", ca să nu facă propagandă ostilă pe acolo - căci Venizelos şi partizanii lui sunt de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.
    Acum, la Drama, îmi spune el, e mare grozăvie. Mor oamenii de foame pe stradă. Bulgarii nu le dau decît un pumn de mălai pe săptămînă, pentru fiecare. Familii întregi se sting de inaniţie prin case, îngropîndu-şi rînd pe rînd morţii sub podele, ca să mai poată primi cîteva zile partea lor de hrană. Femei din societatea bună sunt nevoite să se ofere soldaţilor bulgari pentru o coajă de pîine, pentru un pumn de făină...
    ― Şi trebuie să primească, biata cucoană, cîte zece bulgăroi la şir ca se strîngă de la toţi o mună de farină... Altfel, n-are ce munca!
    Pe cînd vorbea astfel, mă uitam, destul de intrigat, spre o piaţetă din stînga noastră, unde se înălţa drept în mijloc o piramidă de nisip împietrit, înaltă cît un turn de biserică. Nimeni nu s-ar fi putut urca acolo, din nici o parte, decît cu o scară lungă de pompier. Pe vîrful ei trunchiat se vedea totuşi ruina unor ziduri vechi...
    ― Ce-i comedia asta? întreb eu, ca să mai schimbăm vorba.
    Grecul mă lămureşte că acolo, sus, a fost în vremea antică oraşul; dar cu timpul s-a coborît tot mai jos sub acel nivel, pînă a ajuns pe fundul acestor crăpături adîncite de puhoaie, unde se vede astăzi. Apa, rozînd nisipul an după an, a scos acum la iveală de sub oraşul antic alte zidării şi mai vechi - scheletul unui oraş preistoric, îngropat de aluviuni la zece stînjeni sub pămînt - lăsînd în picioare numai cîteva piramide, la fel cu asta, fiecare cu ruina ei în vîrf...
    Te gîndeşti fără voie: ce interes or fi avut oamenii să se încăpăţîneze atîta amar de vreme aici, să nu se dezlipească din acest punct, unde un capriciu al naturii mută vertical oraşul lor natal, cînd în sus, cînd în jos?
    De nenumărate generaţii, locuitorii lui trăiesc numai din produsul podgoriilor întinse, pe care le-am zărit pe colinele joase dinspre miazăzi. Şi poate că soarta vestitelor vinaţuri din această regiune a fost întotdeauna legată de existenţa grotelor artificiale, săpate în pereţii oraşului. Aceste grote, care au fost adîncite tot mai mult de localnici, din tată-n fiu, ca un instinct de cîrtiţă moştenit din strămoşi, nu sunt locuinţe omeneşti decît la gură; încolo sunt pivniţe vaste, cu vechime de catacombe, ce se întind departe pe sub pămînt şi se ramifică, păstrînd în întunericul lor ferit de umezeală oştiri întregi de buţi şi butoaie înfundate. Aşa se întîmplă că mustul de viţă nobilă, cînd pătrunde la sfîrşitul toamnei în această împărăţie subterană, îşi poate recunoaşte de pe miros toată genealogia, pînă la nectarul străbun uitat într-un fund de beznă, ca o mumie de vin egiptean îmbălsămat de arome tari între doage putrede şi mucegăite...
    Tot aici, la Melnik, a fost exilată, pe vremea romanilor, o fată de împărat - aflu eu din gura grecului, la sfîrşit.
    ― Care împărat?
    ― Nu cunosc. Da' se poate ţere informaţia.
    ― Şi ce făcuse fata, ca să fie exilată tocmai aici?
    ― Eh!... parcă e greu de priţeput?
    Am plătit, am strîns grecului mîna ş-am plecat.
    Era şi timpul; ciasovoii ne căutau de zor, oamenii erau rînduiţi în coloană şi convoiul sta gata de plecare.
    În curînd am ocolit pe lîngă pîrău colţul malului despicat care străjuia unica intrare în cetate, ca o poartă înaltă de aur spălăcit ― şi oraşul a dispărut iarăşi fără urmă, ascuns în cuiburile lui de nisip, cu arhitectura lui bizară şi cu antichitatea lui misterioasă.
    
    *
    
    Drumul de la Melnik pînă la poala Pirinului nu mai ştiu cît ţine.
    Mergeam între tovarăşii mei de drum cu gîndurile aiurea ca şi cum aş fi fost singur. Mă gîndeam la fata de împărat, pe care un păcat de dragoste a aruncat-o în acel colţ al lumii, departe de iubitul ei întemniţat cine ştie unde sau ucis din porunca împăratului... Poate că-n unele amurguri pustii, însoţită de o sclavă credincioasă, sub ochii unor paznici invizibili care o urmăreau de la distanţă, va fi rătăcit şi ea odinioară prin aceste împrejurimi aride, cu sufletul sfîşiat de nesfîrşita dezolare a dragostei pierdute. Dar urma sandalelor ei de argint a dispărut de mult sub veacuri ― şi însuşi nisipul care i-a astupat paşii a fost spulberat de ape.
    Această viziune melancolică din lumea veche a trezit apoi în sufletul meu şi alte amintiri, ca nişte umbre ale trecutului legendar proiectate de lumina antichităţii pe pămîntul pietros al Macedoniei... Poate că nu departe de aici se înălţau odată palatele lui Filip, făuritorul de oşti, unde Aristotel a fost chemat pe vremuri să instruiască un mîndru fiu de rege ― un prinţ cu minte ageră şi suflet înflăcărat, vrednic de ilustrul lui învăţător. Şi drumul pe care mergem noi acum va fi răsunat, în albastre dimineţi, de tropotul furtunosului Bucefal, strunit de mîna prinţului adolescent, care va porni cu el mai tîrziu să cucerească universul.
    Tot prin aceste părţi, la curtea regelui Arhelaus, a venit odinioară şi Euripid să-şi trăiască departe de Atena ultimii ani ai vieţii. Legenda spune că nefericitul poet ar fi murit sfîşiat de cîini, nu departe de apa fluviului Strymon ― adică Struma de astăzi... Dar ce blestem l-a dus acolo, ce dezamăgiri fără leac îl făceau să fugă de oameni? Însurat de două ori, înşelat de douăzeci, acest misoghin a crezut totuşi ca nimeni altul în puterea dragostei, şi-a adus femeii, în Alcesta lui, cel mai mare elogiu pe care o închipuire de poet i-l putea aduce. În acelaşi timp, acest mare poet tragic şi-a bătut joc şi de zei, şi de muritori, cum nu se putea mai bine, punîndu-i să spună cu glas tare, pe scenă, ceea ce omul de obicei abia dacă îndrăznea să-şi spună în gînd. Dar contemporanii nu i-au înţeles ironia, căci rîsul acestui prince-sans-rire era tăcut, nu izbucnea cu veselie zgomotoasă ca-n comediile lui Aristofan, care-şi bătea joc numai de oamenii zilei, nu de Om, cu toate metehnele naturii neschimbătoare. Aşa s-a întîmplat că Euripid a rămas şi în conştiinţa veacurilor viitoare numai ca poet tragic, deşi se poate spune despre el că a fost, fără să ştie, primul umorist englez ― apărut pe pămîntul Helladei, în antichitate...
    Douăzeci de veacuri mai tîrziu, alt poet mare, cu imaginaţie sumbră şi spirit sarcastic, şi-a plimbat la rîndul lui melancolia prin aceste ţinuturi nefaste, cu mult înainte ca moartea să fi pus capăt, la Missolonghi, rătăcirilor lui glorioase de la un capăt la celalt al Europei:
    
    
    
    Aceste versuri de demult, aproape uitate, îmi sunau acum în minte ca o şoaptă de dincolo de moarte, evocînd umbra celui mai iubit poet al adolescenţei mele singuratice, chiar pe locurile acestea pe unde a trecut şi el odinioară.
    Şi mi-am adus aminte apoi şi de un episod mărunt, prea puţin cunoscut, al călătoriei lui prin această regiune.
    Se spune că paşa din Melnik, auzind că un lord englez va trece pe lîngă reşedinţa sa, i-a ieşit înainte la marginea oraşului ca să-l salute şi să-i ofere ospitalitatea. Lord Byron venea în fruntea unei mici caravane, însoţit de cîţiva servitori şi de călăuze; şi fiind plin de colb, la fel cu ceilalţi ― cu greu putea fi deosebit dintre ei. Totuşi paşa, fără o clipă de ezitare, s-a dus de-a dreptul la el şi i-a făcut salamanlîh.
    ― De unde ai ştiut că eu sunt stăpînul caravanei? l-a întrebat Byron prin tălmaci, după schimbul cuvintelor uzuale de politeţă.
    La care turcul i-a dat numaidecît, pe franţuzeşte, un răspuns neaşteptat:
    ― Am cunoscut că eşti om mare, după micimea mînilor şi urechilor tale...
    
    *
    
    Cînd m-am trezit din aceste amintiri, ca dintr-un vis luminos, Pirin-Planina era aproape. Încununat de neguri uşoare, îşi înălţa în faţa noastră pînă-n cer perdeaua lui de stînci şi brădet.
    M-am uitat împrejur. Ziua era pe sfîrşite.
    Şi m-am simţit dintr-o dată singur între tovarăşii mei de captivitate, singur cu muntele cel antic, poleit pînă-n vîrf de o ultimă răsfrîngere de aur, din asfinţit şi din trecut.
    
    
    XII
    
    Un parfum strălucitor de primăvară timpurie ne-a întîmpinat de la început pe coastele muntelui străin, în lumina dulce a acestor zile de toamnă, cînd prin părţile noastre flori şi ierburi se ofilesc sub brumă. Văzduhul era limpede, cerul adînc şi albastru; dar se simţea în aer, ca o adiere aburoasă, respiraţia umedă a vegetaţiei de munte.
    La dreapta şi la stînga drumului, tufărişuri tinere de fag răsfirau în soare mlădiţe pline de sevă, gata să înmugurească din nou, înainte ca frunza veche să fi căzut de tot. Ochiuri de verdeaţă palidă se deschideau pe alocuri în acele huceaguri pustii, cu iarbă năpădită de nenumărate liţovere de toamnă, căzute parcă acolo peste noapte, ca un stol ostenit de păsărele cu penajul roz-liliachiu. Floarea lor tîrzie, fără frunze şi fără tulpină, cum se iveşte şi pe la noi, în dimineţi aurii de toamnă, prin poiene şi funduri de livezi părăsite, îmi trezea în suflet amintiri răzleţe din copilărie, imagini dulci şi triste, atît de triste acum, sub lumina cerului străin.
    Coloana noastră se împuţina mereu. Pînă la poala Pirinului am lăsat în urmă multe grupuri mici, în locuri alese anume ca lagăr de către un gradat bulgar, care ne însoţeşte de la Melnik şi va merge cu noi pînă cînd ultimul grup de treizeci de oameni va fi atins punctul cel mai de sus, de unde drumul începe să coboare pantele opuse. Rostul acestor lagăre mărunte, înşirate astfel din loc în loc, I-am cunoscut puţin mai tîrziu: sub conducerea unui cantonier de şosele, oamenii fiecărui lagăr aveau datoria să întreţină în bună stare cîte o anumită porţiune din lungul drum care, trecînd peste munte, leagă Macedonia răsăriteană, prin Nevrocopol şi Melnik, cu valea Strumei şi cu frontul de la Salonic.
    După o noapte petrecută lîngă o tabără de prizonieri sîrbi, poposiţi mai demult acolo, la jumătatea muntelui, ne-am sculat de dimineaţă şi-am continuat urcuşul.
    Şoseaua albă şi îngustă, şerpuind spre culme în nenumărate ocoluri prin întunecimea pădurilor de molift, ieşea pe alocuri la lumină ca o treaptă de scară tăiată în coasta muntelui: jos prăpastie, deasupra zid vertical de piatră. În alt loc, drumul se strîmta gîtuit de cîte o stîncă uriaşă pe care dinamita lucrătorilor grăbiţi dinaintea noastră n-avusese vreme s-o sfarme în întregime; pe urmă, trecea iar între două rînduri de brazi, ca o alee uşor încovoiată la intrarea unui parc solitar, spre un castel invizibil.
    Ne-am oprit către amiază într-o poiană largă, cu mesteceni, înclinată pe o coastă lină deasupra pădurilor. Acolo avea să fie reşedinţa noastră de iarnă.
    Departe tare-n vale, peste revărsarea oştirilor de brazi înfipţi în povîrnişuri, se zărea un sat spînzurat între stînci, la piciorul muntelui vecin; cîteva căsuţe, risipite din el, ajungeau pînă-n vale. Vuietul mare al tunurilor, izbind la răstimpuri în pieptul înalt al Pirinului, se întorcea cu răsunete prelungi peste păduri ― şi, la urechea oamenilor sălăşluiţi acolo, jos, trebuia s-ajungă tocmai din partea opusă, dinspre miazănoapte.
    La spate, deasupra noastră, o perdea îngustă de brădet ne despărţea de făşia luminoasă a unui plai deschis, care suia-n cer, pînă-n vîrful muntelui; văzută de departe, dinspre Melnik, acea fîşie goală, cu margini drepte, părea o dîră lăsată de o maşină de tuns pe tidva păroasă a unui uriaş.
    Am dormit noaptea întîi în jurul unui foc mare, sub stele. Doi ciasovoi turci, recrutaţi din cine ştie care parte a Bulgariei, oameni în puterea vîrstei, înarmaţi pînă-n dinţi cu cîte o puşcă lungă de pe vremea lui Pazvante, alcătuiau toată garda noastră. Am fi putut să-i gîtuim în toată voia şi să fugim; înţelegeau şi ei atîta lucru; de aceea, îndată ce au fost lăsaţi singuri acolo cu noi, s-au tras în tăcere la o parte şi nu s-au mai amestecat în ale noastre, ca şi cum n-am fi fost.
    Dimineaţa, am început să ne îngrijim de adăposturi. Feldwebelul bulgar ne lăsase un topor şi cîteva cazmale de fier, cu care am început să săpăm în coasta muntelui bordeiele pentru iarnă.
    Dar lucrul mergea greu. Ştiam că, pe lîngă cei doi turci trebuia să ne vie şi un cantonier bulgar pentru conducerea lucrului la drum ― şi, odată cu el, primele noastre provizii de hrană. Îl aşteptam ca pe un înger din cer, căci aerul înviorător de munte ne sporise cumplit pofta de mîncare ― lucru de care nici pînă acum, slavă Domnului, nu avusesem a ne plînge. L-am aşteptat însă degeaba, toată ziua. Şi ne-am culcat seara, nemîncaţi.
    Ziua a doua am petrecut-o ca şi pe cea dintîi, în post absolut. Oamenii s-au risipit de la o vreme care-ncotro, prin pădure, căutînd în zadar ceva de mîncare. Cînd s-a făcut noapte şi neam adunat iar în jurul focului, fiecare era încredinţat că am fost părăsiţi acolo dinadins, ca să murim de foame.
    A treia zi, pînă la prînz, iarăşi nimic. Ce era de făcut?
    Turcii nu ştiau boabă, nici romîneşte, nici bulgăreşte. Nemîncaţi ca şi noi de trei zile, stăteau lungiţi cu faţa-n sus unul lîngă altul şi oftau din adîncul inimii, visînd rîuri de lapte şi munţi de pilaf. Ai noştri nu mai aveau putere nici să înjure măcar, de slăbiciune. Descoperise unul, într-o vălcuţă, un soi de ferigă cu rădăcina roşie, dulce la gust; fiartă în puţină apă, acea buruiană suspectă lăsa pe fund o zeamă dulceagă şi sălcie, care putea să-ţi taie foamea pe-un sfert de ceas, sau chiar să te trimită de tot pe lumea cealaltă, dar nu să te hrănească.
    
    
    Era la marginea lagărului, sub o rîpă, un pîrău mic şi limpede, unde coboram din cînd în cînd să ne potolim setea, pe nemîncate. Cum n-aveam altceva de făcut, am pornit, cu puţin înainte de amiază, pe pîrău la deal, să-i găsesc izvorul.
    În curînd m-am trezit pe fundul unei văgăuni încremenite, între două povîrnişuri cu brazi. Nici o urmă de potecă nu se zărea în preajmă; nici o adiere de vînt n-ajungea acolo; plutea în aer un iz uşor de putregai, amestecat cu miros de brad şi ferigă verde. Şi totul era neclintit în jurul meu: numai pîrăul alerga la vale, singur, licărind în umbră de stînci şi ciripind la soare pe pietre.
    Campanule, risipite ici-colo, scoteau dintre buchete de ferigă umedă căpşorul lor albastru sau violet, privind cu mirare. Pe alocurea, cobora de sub brazi pînă la marginea apei cîte o fîşie de iarbă fragedă, atît de fragedă şi curată, peste care nu de mult miozotul verii trebuie să-şi fi risipit ninsoarea lui de azur. Dar acum, această floare delicată a singurătăţii dispăruse, poate se înălţase la cer pe cîtăva vreme, lăsînd în locu-i alte flori mai puţin gingaşe, care abia începeau să-şi deschidă, lipite de pămînt, corolele lor albe, aproape verzi, învelite în scamă.
    După un ceas de umblet, am ajuns la izvor. Era ascuns acolo, la capătul din sus al văgăunii, unde cele două costişe se împreunau arcuit, deasupra unui luminiş înalt. Locul era cu deosebire pustiu şi melancolic. Mă simţeam bine acolo. Mă simţeam la mine acasă.
    Pîrăul îşi avea obîrşia într-un mic bazin scobit între stînci, de unde apa miraculos de clară se revărsa lin peste marginea pietrei. Prin cristalul ei strălucitor vedeam cum joacă-n fund firicele de nisip, căci de-acolo se ridicau pînă la suprafaţă, clocotind uşor, două suluri de lumină din inima stîncii; şi toată apa tremura, se încreţea înfiorată de un rîs tăcut, ca o femeie iubită cînd îi mîngîi uşor sînul cu mîna, de jos în sus. Eliberat dintre pietre, pîrîiaşul pornea numaidecît la vale, gîlgîind şi clipotind pe albia-i minusculă, sunîndu-şi dulce clopoţeii undelor pe sub ferigi.
    Ca să-i ţie de urît, izvorul din luminiş avea mai încolo şi un frăţior, mai mic, care se prelingea de sub coasta din stînga, printre frunze uscate; dar trebuia să stai cu respiraţia oprită şi cu urechea plecată spre el, ca să-l auzi şopotind în mare taină, jumătate murmur, jumătate şoaptă.
    Cînd m-am ridicat să plec, o pitulice cu codiţa răsfirată pe spate, ca un curcan, a ieşit tocmai atunci dintr-o încîlcitură de rădăcini, la capătul unui buştean putred, ca să vadă ce mai e pe lume; dînd cu ochii de mine, a-nceput deodată să ţipe cu gura pînă la urechi. Glasul ei alarmat răsuna neaşteptat de tare în liniştea acelui loc pustiu şi, cît era de mică, făcea un scandal nemaipomenit, că i-am încălcat domeniul. Pe urmă, dintr-o dată, a tăcut. Şi nu s-a mai auzit iarăşi, în singurătate, decît murmurul străveziu al izvorului.
    Am suit rîpile din fund, agăţîndu-mă de jnepeni şi de stînci; mergeam acum ca-ntr-un vis, fără să ştiu unde sunt şi fără să mă mai gîndesc încotro merg. În curînd, am ajuns deasupra, la loc mai neted, între colonadele sumbre ale pădurii de pini. Vîntul dinspre miazăzi curgea la răstimpuri prin crengile de sus, cu un freamăt misterios şi adormitor, ca foşnetul lung al căderilor de apă.
    Se vedea într-o parte, printre zăbrelele drepte şi subţiri ale trunchiurilor, o zare de rarişte înclinată spre vale. Am pornit-o într-acolo. Am ieşit, cu pas ostenit, la marginea plaiului înalt, care se deschidea într-o mare lumină de pajişti goale, pustii, cu ienuperi pe poale.
    Nici ţipenie de om, pe nicăieri. În dosul unui pîlc de brădet, am dat însă peste o cabană de scînduri, părăsită. O fi fost poate acolo, înainte de război, un sălaş de ciobani, că se vedeau pe aproape urme de ţarc şi pari înfipţi în pămînt; dar locul, bătătorit odinioară de turme, era năpădit acum de iarbă pitică, stropită cu bumbi de păpădie, decoloraţi.
    Într-un ungher al cabanei, sub acoperişul dărăpănat, am găsit un maldăr de paie vechi, de grîu; scormonind în ele, am avut norocul să descopăr, după îndelungă căutare, cîteva jumătăţi şi sferturi de spice, din care am adunat la urmă pe fundul palmei o mînă de boabe uscate. Şi le-am mîncat aşa, nefierte, că erau prea puţine ca să pot face din ele colivă.
    De pe o movilă apropiată se vedea în vale, peste vîrfuri, poiana cu sălaşurile noastre; privită de aici, însă, părea cu mult mai mică. Se zăreau şi oamenii stînd unii culcaţi la soare, alţii abia mişcîndu-se din loc în loc, încet, ca nişte insecte bolnave. Şi mi-a fost destul atîta, ca să înţeleg că nu se întîmplase nimica nou în lipsa mea.
    Foamea e un chin greu de suportat în primele zile. Nevoia de hrană îţi încleştează tot sufletul într-o preocupare unică, tiranică, de fiecare clipă. Nu te mai poţi gîndi la nimic. Pe urmă, treptat, chinul dispare; începi să te simţi uşor, cu mintea limpede şi liniştită ― dar cu atît mai clar îţi dai seama de primejdie.
    M-am alăturat de trunchiul unui brad tînăr, la marginea pădurii, izolat puţin de semenii lui grămădiţi pe rîpă; sta înfipt acolo, în bătaia vîntului, cu creştetul în soare. Şi l-am simţit lîngă mine trăind, străbătut de un şuvoi de viaţă intensă pînă-n vîrful crengilor. Aceeaşi voinţă dîrză de a trăi era şi-n mine, împrăştiată-n trup şi-n văpaia sîngelui, mai adînc decît în mintea care oglindea şi cumpănea împrejurările stranii în care mă aruncase războiul.
    Dacă ne culcăm şi-n seara asta nemîncaţi, mă gîndeam eu, dacă aşteptăm să treacă şi ziua de mîine la fel, cîţi dintre tovarăşii din vale vor mai fi în stare apoi să se ţie pe picioare, să mă însoţească la drum? Nu ne-ar mai fi rămas alta decît să ne aşteptăm aici moartea apropiată; sau, chiar dacă bulgarii ne-or trimite din cînd în cînd hrană mai tîrziu, să ne mistuim cu încetul de inaniţie, fără să mai putem încerca nici o scăpare.
    Dar poate că alimentele ni s-au trimis din Melnik regulat, şi-au fost oprite pe drum? Erau atîtea vămi pînă aici... Şi ispita trebuia să fie mare, căci pîinea prin aceste părţi valora cît aurul: puteai să cumperi cu ea orice, pînă şi femei frumoase de la oraş.
    Trebuia să mă grăbesc. Trebuia să aflu chiar în seara asta, cu orice preţ, cum stau lucrurile.
    Lagărul sîrbesc, unde dormisem o noapte, se găsea la cîţiva kilometri mai jos, pe coasta muntelui. Soarele abia începea să cadă spre asfinţit: pînă la noapte aveam vreme să mă duc şi să mă-ntorc. Era de prisos să mai stau aici, cu braţele încrucişate.
    Am pornit aproape alergînd pe coastă în jos; am tăiat pieziş valurile de brădet negru, pînă la drumul îngust pe care-l văzusem de sus albind la o cotitură. De-acolo, puteam să mă las mai uşor în voia gîndurilor, fără teamă că m-aş putea rătăci.
    Planul mi-era ca şi făcut. Dacă excursia în care am pornit acum nu ne aduce o dezlegare imediată, la noapte ne vom pune pe treabă... Vom lega burduf pe cei doi turci, cu propriile lor curele, ca să-i păstrăm zălog într-un fund de văgăună, cît mai departe de drum. Pînă la satul din fundul văii e tocmai cale de-o noapte, dus şi întors. Sunt acolo şi case izolate, la care se pot găsi multe lucruri bune pentru nişte flămînzi ca noi. Înarmaţi cu cele două puşti vechi ale turcilor şi deghizaţi cu şepcile lor de ciasovoi şi cu ceva funingine pe obraz, doi dintre oamenii cei mai curajoşi vor putea stăpîni un biet gospodar speriat din somn, pe cînd alţi tovarăşi vor pîndi în întuneric, gata să le dea ajutor la nevoie... Şi pe urmă? Pe urmă, cînd foamea ne-o scoate iar din bîrlog, mai este un sat pe partea cealaltă a muntelui, spre Nevro-copol; şi-or mai fi şi altele mai încolo...
    Şi dacă în vremea asta vine la lagăr vreun bulgar şi ne întreabă de turci?
    ― Nema turci! Au fugit şi ne-au lăsat singuri, o să răspundem noi cu blîndeţe şi nevinovăţie, ca nişte mieluşei ai lui Dumnezeu, lăsînd toate isprăvile noastre pe seama fugarilor.
    Planul era temerar şi plin de riscuri, cum nu se mai poate. Dar nu aveam de ales. Decît să murim de foame, tot era mai bine să cîştigăm timp, prin orice mijloace, căci războiul nu putea să dureze cît lumea.
    Şi apoi, nu degeaba trecusem prin infernul luptelor de la Turtucaia. Sortit să mor acolo, pe front, viaţa de care mă bucuram încă era pentru mine acum ca o mană cerească la care nu m-am aşteptat, cum ar fi pentru un jucător novice o mare sumă de bani cîştigată la cărţi. Puteam s-o risc mai uşor decît înainte: jucam din cîştig. Cînd Moartea te-a ţinut între ghearele ei prea mult, chiar dacă te ratează la sfîrşit, îţi lasă în firea ta adîncă un stigmat care, ca urma ghearei de tigru, nu se mai vindecă toată viaţa. Între altele, gustul primejdiei rămîne pururea viu în sufletul omului care s-a aşteptat o dată să fie ucis şi-a fost nevoit să ucidă. Asta nu-ţi foloseşte la nimic mai tîrziu, în viaţa normală ― ba dimpotrivă; dar în unele împrejurări, rare, îţi dă o superioritate nebănuită asupra celorlalţi. Şi cînd te uiţi la timoraţii din jurul tău, ai şi un sentiment tulbure de mîndrie, ceva din psihologia aventurierului care-i gata oricînd să rişte totul pe-o singură carte, privindu-i pe muritorii de rînd cu un dispreţ ironic, ca pe nişte biete făpturi inocente şi dezarmate.
    Cînd am ajuns la sîrbi, apunea soarele. Lumina lui de aur se muta pe munte-n sus, poleind pădurile; aşa se-ntîmplă pe unde-s munţii înalţi ― soarele apune în rate.
    Şeful lagărului era un picher de şosele, un bulgar încă tînăr, cu mutră de rusneac, blond, mare-n trup, bucălat. Deunăseră, la venit, mai stătusem de vorbă amîndoi. Avea idei înaintate, după cît înţelegeam, dar nu era chiar socialist; era "tolstoist". Şi mai avea pe lîngă el un acolit sîrb, scurt, cîrn, îndesat, cu pipa-n colţul gurii, lucrător de uzină şi aprig propagandist în vreme de pace. L-am găsit acum în tovărăşia acestuia, la o masă de mesteacăn, mîncînd dintr-o cratiţă mare fasole cu şuncă afumată.
    ― Pentru ce-ai fugit din lagăr? au fost primele lui cuvinte.
    ― N-am fugit, de vreme ce mă găsesc tot într-un lagăr de prizonieri, i-am răspuns eu, cum am putut.
    Ştia că are-n faţa lui un om nemîncat de trei zile, dar nu s-a gîndit să-mi ofere măcar o bucată de pîine. Şe vede c-aşa sunt tolstoiştii, mă gîndeam eu. Vizionarii ăştia umanitarişti privesc totdeauna lucrurile în mare, nu se încurcă în amănunte. Ei văd pe semenii lor numai în viitor; în prezent, nu se văd decît tot pe ei singuri, că-s mai aproape.
    Printr-un tălmaci sîrb, i-am arătat starea în care se găseau tovarăşii mei din deal; I-am întrebat ce se întîmplă cu alimentele noastre ― şi dacă nu s-ar putea să trimit năcialnicului din Melnik o hîrtie... În orice caz, mă adresam acum lui, ca la cea mai apropiată autoritate bulgară, cu întrebarea: ce să facem noi ca să nu murim de foame?
    A ascultat, zîmbind dulce, povestea mea. S-a şters pe urmă la gură şi-a răspuns, pe limba lui:
    
    Şă furăm. Şă furăm vreo oaie, vreo capră... să furăm ce-om găsi şi să ne hrănim...
    Bun! Şe vede că şi asta face parte din doctrinele lui umanitariste.
    Se îngîna ziua cu noaptea cînd am pornit îndărăt, spre poiana noastră. La plecare însă am întîrziat puţin într-o margine, sub pădure, ca să văd dacă tolstoistul nu trimite cumva în urma mea cîţiva ciasovoi să mă-mpuşte pe drum, sub cuvînt că m-au găsit noaptea fără escortă, fugit din lagăr.
    Mergeam acum încet, ascultînd toate şoaptele nopţii, susurul pădurii cu tainele ei, un foşnet de pîrău depărtat ori suspinul vîntului în cetini, deşi se părea că nici o adiere nu trece prin văzduh. Brazii se înălţau pe margini, negri, neclintiţi, lăsînd printre vîrfurile lor abia o părere de lumină din stele, destul ca să-mi arate drumul albind prin întuneric, nu destul ca să-mi trădeze prezenţa dacă m-aş fi tras în umbră.
    Pe la jumătatea drumului am auzit înaintea mea glas de om şi tropot de copită; m-am alăturat de tulpina unui brad şi-am rămas nemişcat. În linie dreaptă, glasul venea de-aproape; dar I-am auzit apoi tot mai încet, căci drumul făcea aici un cot, se depărta ocolind un capăt de văgăună îngustă; pe urmă a-nceput iar s-apropie... Erau doi inşi: unul călare, celalt pe jos. Vorbeau tare, pe bulgăreşte. Au trecut pe lîngă mine, fără să mă vadă. Numai calul, ajungînd în dreptul meu, a întors puţin capul şi-a prufăit din vîrful buzelor, doar aşa, ca să-mi spună că el m-a văzut.
    
    *
    
    Cînd am ajuns la marginea poienii cu mesteceni, un parfum suav de carne friptă pe grătar m-a întîmpinat de departe. Parcă nu-mi venea să cred. Am grăbit pasul, să văd ce s-a întîmplat...
    În jurul focului era mare ospăţ.
    Fără să mai aştepte învoirea de la bulgar, oamenii noştri furaseră, dintr-o turmă de pe munte, o capră. Şi-o mîncau acum, ca o ceată de canibali, în lumina focului care însîngera marginea neagră a pădurii, întinzînd fiecare cu dinţii din cîte o halcă mare de carne pîrjolită la ţăpuş, fără pîine şi fără sare.
    Mi-au păstrat şi mie o bucată cît toate zilele, pe care am fript-o îndată într-un vîrf de prăjină, deasupra maldărului uriaş de jăratic.
    Şi mi-au povestit apoi cum a fost întîmplarea.
    S-auzise pe-nserate un sunet de talangă, spre vale. Patru inşi au coborît atunci hoţeşte, ca nişte lupi flămînzi, şi-au aţinut calea turmei la o margine de sihlă, sub o rîpă. Cînd i-a venit la-ndemînă, Toader Coban a apucat de picior o capră, a tras-o şi a grămădit-o la pămînt, între jnepeni; Gheorghe Andronic i-a strîns botul în pumni, ca să nu dea glas, şi Lazăr Ilie Drişcă a sîngerat-o la gît. Pe urmă, au aşteptat să se întunece de-a binelea şi-au tîrît-o la deal, cu mare trudă, fiind istoviţi de nemîncare. Asta-i.
    ― Şi turcii?
    ― Le-am lepădat şi lor cîte-o bucată şi-au rămas tare mulţumiţi, în adevăr.
    Îi vedeam pe-amîndoi în întuneric, mai la o parte, sticlindu-şi ochii spre zarea focului şi mestecînd încet, cu gravitate. Şi nu păreau deloc supăraţi.
    ― Da' cu pielea şi coarnele caprei ce-aţi făcut?
    ― Le-am azvîrlit colea, în pădure, cu cap cu tot...
    Asta nu era bine. Stăpînul turmei, cînd o porni mîine-n zori să-şi caute capra, ar putea să le găsească. Şi-ar cunoaşte atunci, după toate semnele, c-a fost mînă de om la mijloc, nu dinte de fiară.
    Creştea pe munţii aceia o specie de pin, numit bora, cu lemnul îmbibat tare de răşină parfumată. Dacă aprindeai o tandră subţire, ardea încet ca o făclie, pînă la capăt, fără s-o stingă vîntul.
    Am luat cîteva ţăndări lungi de bora din proviziile mele, am aprins una la capăt şi-am intrat cu Lazăr Ilie Drişcă în bezna pădurii, să căutăm pielea şi coarnele caprei.
    Ca să-şi aducă aminte cam pe unde a fost, mergea el înainte; eu mă ţineam în urma lui, mai mult după foşnet, purtînd lumina făcliei pe lîngă pămînt.
    Pe covorul gălbui ţesut din ace de brad, luminam din treacăt uscături jilave, ferigi umede cu strălucire vie de smarald, rădăcini negre şi lucioase încolăcite ca nişte şerpi lungi pe sub pămînt; răsărea pe alocuri din beznă şi cîte o buturugă răsturnată, cu labele-n sus; şi la fiecare pas, trunchiuri neclintite, cenuşii, prinse pînă la jumătate în cercul de lumină pîlpîitoare, se iveau fantomatic în jurul meu, ca nişte făpturi vii, tăcute, crepusculare, şi dispăreau pe rînd în întuneric.
    ― S-o facem mai la dreapta! a strigat omul dinaintea mea, pe care nu-l vedeam.
    În clipa aceea, am dat cu ochii de un fel de ciot noduros, la cîţiva paşi, lîngă o foaie înaltă de calapăr... Am apropiat lumina şi, fără voie, m-am tras puţin îndărăt. Era capul caprei. Sta căzut acolo, cam pe ceafă, sprijinit în vîrful corniţelor şi arătîndu-şi dinţii, cu botul în sus; avea şi-un pic de barbă. Şi se uita la mine printre pleoape, ca un cap de drac la lumina făcliei, gata să-nceapă a behăi de bucurie că mă vede.
    Cînd ne-am întors la foc, unde ardea încă un buştean întreg de brad, toţi dormeau cu burta-n sus în bătaia dogoarei, pe aşternut aspru de cetini. Numai unul dintre amărîţii aceia, care peste zi abia se mişcau din loc ca nişte larve leşinate de foame, sta acum în capul oaselor cu braţele împreunate peste genunchi şi se uita ţintă-n para focului. Foşnetul paşilor în iarbă l-a făcut să-şi întoarcă spre noi obrazul păros, luminat numai dintr-o parte.
    ― La ce te gîndeai, mă?
    ― Ia aşa! Stam şi eu şi mă gîndeam ce bun lucru ar fi fost acu, după capră, să ne hi căzut şi-o muiere...
    
    
    
    XIII
    
    Bordeiele noastre de pe Pirin-Planina, săpate în mal ca nişte guri de tunel îndreptate spre inima muntelui, n-au nimic a face cu colibele şubrede de pe valea Strumei, unde dormeam pe pămîntul gol şi număram stelele prin acoperiş. Aici, aveam chiar uşi la intrare şi ogeac deschis deasupra malului, pe unde iese fumul cînd facem foc; pe jos, am aşternut un strat gros de frunze uscate şi, într-un colţ, cîte un maldăr de cetini verzi, ca să dormim pe moale şi să ne fie visurile dulci, îmbălsămate cu miros de brad. Ferestre nu există: lumina zilei intră de-afară pe uşă, chiar dacă stă închisă. Cînd vrem să afumăm prin casă, aprindem o ţandăra mică de bora ― şi nu mai trebuie nici smirnă, nici tămîie, nici hîrtiuţă de Armenia. În bordeiul meu, după stingerea focului, pot să am şi o luminiţă la vreme de noapte, ca să fugă duhurile rele. Am cumpărat de la un sîrb, care le avea şi el mai ieftin de la un localnic, nişte castane vechi ţinute cîteva zile în seu de oaie, topit; dacă sfredeleai cu briceagul o castană de acele şi vîrai în ea cîteva fire de bumbac răsucite, aveai candelă aprinsă toată noaptea...
    Aşa e războiul. El opreşte vremea-n loc şi desfăşoară de-a-ndaratele pe pămînt, în icoane vii şi-n raccourci, toate etapele civilizaţiei omeneşti. Acum, în oraşele mari, în metropola depărtată, străluceau încă pe străzi şi prin locuinţi confortabile luminile electrice, întunecate numai spasmodic de aripa neagră a morţii în cîte o noapte de alarmă; dincoace, lîngă front, întorşi cu mii de ani îndărăt, trăiam sub pămînt ca troglodiţii peşterilor străbune, ardeam noaptea opaiţ şi ne hrăneam numai cu carne de capră, aşteptînd ca omenirea să descopere agricultura; iar puţin mai jos, mai spre animalitate, alţi semeni de-ai noştri se pîndeau în clipa asta unii pe alţii din întunericul unor viziuni hidoase, gata să sară la cel dintîi semn, să se ucidă între ei ca fiarele.
    Dar pentru ochii cărui spectator divin se făcea toată această demonstraţie retrospectivă?... Poate că vreunul din pruncii marelui Necunoscut, ajungînd la vîrsta cînd copilul trebuie să se instruiască şi fiind cam prostuţ, nu putea să înveţe istoria, în adevăr prea lungă, a omenirii, decît pe această cale intuitivă. Nici nu există, după părerea pedagogilor, metodă mai bună de învăţătură, pentru copil; numai pentru omul matur se vede că nu prea foloseşte, nici asta, la nimic...
    Un spirit bizar, metafizic şi superstiţios şi-ar putea pune şi alte întrebări, mai puţin ironice. De ce marele Mizantrop a ales anume linii şi nu altele pe harta civilizaţiei, ca să le însemne cu tuş? De ce pensula lui, muiată în bezna preistoriei, a apăsat pe cutare şi cutare zonă, lăsînd pe celelalte albe? Şi de ce ne-a ales tocmai pe noi, şi nu pe alţii din urma noastră, ca să ne întoarcă în epoca de piatră?
    Multe îi pot trece omului prin minte cînd stă noaptea sub pămînt, cu ochii la o luminiţă de castană...
    Dar gîndurile nu mai au acum nici un rost. Voi aştepta aici ca-ntr-un somn, cum aşteaptă bobul de grîu în pămînt, să vie primăvara; atunci voi scoate şi eu capul din întuneric şi voi vedea iar soarele şi voi simţi bucuria dulce a vieţii, ca şi cum m-aş fi născut din nou. Pînă atunci, n-aveam alta de făcut decît să iau parte înainte la desfăşurarea visului zbuciumat pe care-l trăiam, ca un om care visează dormind adînc, dar îşi dă seama că e numai un vis.
    
    *
    Ne venise un cantonier care ştia bine romîneşte, om tînăr, îmbrăcat în haine pe jumătate milităreşti; îl chema Stan Ion Boldişcu şi zicea că e romîn de neamul lui, din satul Doina de pe lîngă Vraţa. Nu ne făcea altă supărare decît că pornea în fiecare zi cu cîte o echipă de oameni să cerceteze drumul şi să-i dreagă stricăciunile. Odată cu el, a ajuns în sfîrşit şi pe la noi bulgarul cu aprovizionarea; ne-a lăsat pe o foaie de cort cîteva pîinişoare uscate şi negre, cîteva cepe şi cîţiva cartofi înmuguriţi, pe urmă iar nu l-am mai văzut pînă cine ştie cînd. Ai noştri s-au uitat pieziş la acele alimente oficiale şi-au ridicat din umeri: ştiau ei ce ştiau... În nădejdea zarzavatului bulgăresc, puteam să murim de foame de zece ori pînă-acum. Noroc că, după capra din seara aceea, de la început, a urmat o oaie; apoi, altă capră; şi tot aşa, ba oaie, ba capră ― la fiecare trei-patru zile aveam carne proaspătă într-un fund de bordei.
    Pe Stan Boldişcu l-am pus de la început în curent cu obiceiurile noastre, şi nu s-a mirat; ba a pornit chiar el într-o seară însoţit de doi oameni, pînă la nu ştiu ce sat, de unde s-au întors spre ziuă cu două găini şi cu o roată mare de foi de tutun înşirate pe sfoară... Ce să te mai miri? Toader Coban şi Lazăr Ilie Drişcă s-arătau cu deosebire meşteri la astfel de treburi. Poate că nici în vreme de pace n-or fi fost ei chiar uşi de biserică. Cine-l mai putea şti pe fiecare?
    Cantonierul părea om cinstit: se jura că n-a mai furat în viaţa lui nici un capăt de aţă ― înainte de război. De la el am început să învăţ binişor bulgăreşte, să-mi îmbogăţesc vocabularul. Era băiat bun, prietenos, numai că prea vorbăreţ şi muieratic din cale-afară. Cînd vorbea de femeile din satul lui, se lingea pe buze; şi ochii lui de gînsac, albaştri şi spălăciţi ca ai lipove-nencelor lascive, se micşorau şi se umezeau de plăcere cînd ne povestea aventurile lui amoroase... cum se plimba el în zi de sărbătoare pe linia satului, însoţit de un prieten cu care se ţinea pe după mijloc, cîntînd  şi alte cîntece tot aşa de frumoase, de săreau toate nevestele la fereastră să-i vadă şi li se scurgeau ochii fetelor după ei. Mare pacoste mai e şi asta pe capul omului, cînd te gîndeşti!
    
    *
    
    Şi zilele treceau. Începeam să mă deprind cu această viaţă liberă de păstor şi haiduc. Mă simţeam pe fiecare zi mai sănătos, prindeam tot mai multă putere, după lipsurile şi încercările prin care trecusem. Dimineaţa mă scăldam uneori în apa de gheaţă a pîrîului, într-o adîncitură pe care am diguit-o anume, cu pietre şi brazde de iarbă. Alergam, ud, pînă la bordeie, ca să mă îmbrac la căldură; în loc de cafea cu lapte, găseam o bucată de carne bine friptă, din care seul picura sfîrîind pe jăratic. Pe urmă, dacă aveam gust, porneam şi eu cu Stan Boldişcu, să mai dregem drumul de coastă. Cu un ciocan mare şi greu şi cu o daltă de fier, făceam găuri în cîte-o stîncă prea ieşită din mal; umpleam găurile cu barut negru, aşezam fitil şi-i puneam foc, apoi alergam să ne ascundem după o cotitură, unde aşteptam cu emoţie pînă cînd tunetul exploziei umplea văile de ecouri. Era pentru noi o petrecere. După asta, ridicam în braţe bolovanii mari şi-i aruncam pe rîpă, ca să-i vedem cum aleargă săltînd pe munte-n jos, ca nişte berbeci; cîte unul, dacă ştiai cum să-l potriveşti, pe-o muchie, îşi lua vînt şi putea să meargă un kilometru întreg la vale, făcînd prăpăd în drumul lui.
    În alte zile, rămîneam acasă. Cu vîrful briceagului crestam litere împletite pe capacul unei tabachere mari de lemn de prun, cum învăţasem de la sîrbi; sau, pe un capăt de buştean, tăiam mărunţel foi late de tutun, rînduite după culoare, şi-mi făceam provizii de trei soiuri: tutun de Macedonia, galben şi moale ca borangicul, tutun arămiu, în culoarea grîului, şi tutun negricios şi tare ― bectimis.
    
    *
    
    Dar toate au un sfîrşit.
    Şi primul semn că s-apropie pentru mine sfîrşitul acestui trai patriarhal şi-ncep alte necazuri a coincidat cu apariţia celor dintîi semne de iarnă, care prin acele părţi seamănă mai mult a toamnă.
    Într-o seară cu ceaţă deasă, Lazăr Ilie Drişcă s-a întors din expediţia lui obişnuită, speriat şi gîfîind de alergătură:
    ― M-a prins machedonţul! Vine-acu, în urma mea...
    ― Cum te-a prins? Unde?
    Ne-am adunat toţi în jurul lui.
    ― Staţi că vă spun acu... Daţi-mi întîi o gură de apă!
    Din povestea repezită, întretăiată, am reconstituit scena:
    Folosindu-se de întunericul lăptos al ceţii, Drişcă s-a apropiat de o turmă care cobora pe munte, mai în jos, şi-a apucat o oaie. A tras-o puţin mai la dos, nu departe, într-o adîncitură; şi, pe cînd sta aplecat asupra ei, ca s-o uşureze de măruntaie şi s-o poată aduce în spate, s-a trezit cu o namilă de cioban, cît un urs, că se opreşte la trei paşi în ceaţă, căutînd să-şi dea seama ce lucrează omul cinchit acolo, la pămînt. Drişcă nu şi-a pierdut cumpătul: înainte ca celalt să se dumirească, a ridicat oaia de picioarele dindărăt, s-a răsucit şi l-a izbit cu ea în faţă; pe urmă, i-a lăsat-o acolo şi-a fugit.
    Proastă treabă!
    Pînă să isprăvească de povestit, iaca şi păgubaşul ― cu oaia-n spate, mînjit de sînge pe obraz, răcnind şi blestemînd pe limba lui, de credeam că nu mai sfîrşeşte. L-a luat Boldişcu cu vorbă bună, l-a poftit la foc să se mai răcorească, i-a spus că nimeni n-a lipsit de la bordeie în vremea asta, că umblă fel de fel de oameni răi pe munte ― şi nu ştiu ce i-o mai fi spus ca să-l împace. M-am dat şi eu lîngă el, i-am oferit tabachera să-şi facă o ţigară şi l-am îmbiat să ne vîndă măcar o ciozvîrtă din oaia lui, pe bani gheaţă, ca să vedem şi noi cum e la gust carnea de oaie de pe Pirin-Planina. Aşa l-am îmbunat pînă la urmă de tot ― şi s-a dus.
    La cîteva zile după întîmplarea asta, într-o duminică dimineaţa, o ceată de oameni întunecaţi s-a ivit în capătul din jos al poienii, urcînd în tăcere colnicul spre adăposturile noastre.
    Alura acelor oameni mi-a părut suspectă. Ce căutau aici pe unde nu trecuse nimeni atîta vreme? Veneau întins spre noi; şi păreau să aibă plan bine hotărît mai dinainte, că nu schimbau între ei o vorbă...
    Stan Boldişcu lipsea ― plecase de-aseară, ca de obicei în ajun de sărbătoare, la vreo dragoste de-a lui. Am scos oamenii afară din bordeie, i-am strigat şi pe cei risipiţi pe-aproape după treburi; şi ne-am aşezat toţi într-un singur rînd, aşteptînd evenimentele.
    În vremea asta, străinii s-apropiau. I-am numărat; erau vreo cincisprezece ― tot unul şi unul, înarmaţi cu ghioage şi ciomege. Noi eram de două ori mai mulţi, dar ne prinsese vremea dezarmaţi: numai cîţiva apucaseră în grabă cîte o bucată de lemn sau o cazma, pe cînd Lazăr Ilie Drişcă ţinea, ferit la spate, toporul...
    Cei doi turci, înţelegînd despre ce-i vorba, urmăreau cu ochi scînteietori aceste pregătiri. Spiritul războinic şi cavaleresc al rasei s-a trezit atunci în ei, deodată. Cînd ne aşteptam mai puţin din partea unor oameni ce păreau mai înainte aşa de adormiţi, au sărit în faţa rîndurilor noastre, cu puştile în cumpănă, cu spăngile îndreptate spre inamic. Unul din ei a răcnit:
    ― Nazat!
    Şi străinii s-au oprit la zece paşi, posomorîţi. Momentul era critic. Ostile stăteau faţă-n faţă, se examinau şi se pîndeau cu ochii încruntaţi, gata să-nceapă lupta crîncenă, pe viaţă şi pe moarte. Nu mă gîndeam la nimic alta, decît că, oricare ar fi rezultatul bătăliei, pentru noi tot rău urma să fie de-acum înainte.
    În acea clipă de încordare, un chiot lung a răsunat din marginea cealaltă a poienii. Toată lumea a-ntors capul. Era glasul lui Stan Ion Boldişcu, care alerga într-un suflet, făcînd semne largi cu braţele ca să ceară un armistiţiu.
    Cînd a ajuns între noi, au şi-nceput parlamentările.
    Macedonenii ne învinuiau de hoţie; se plîngeau că le spîrcuim turmele şi cereau cu glas mare să facă percheziţie în bordeie, să scoată la iveală urme de prădăciunile noastre. Boldişcu le-a explicat că asta nu se poate ― ne moje. Le-a spus că aici e lagăr de prizonieri, că prizonierii ţin de oştire ― şi cine se va atinge de lagăr fără învoire în scris de la năcialnic va avea să dea socoteală faţă de oştire, care nu ştie de glumă la vreme de război... Aşa, cînd cu vorbă bună, cînd cu ameninţări, i-a mai potolit. La urmă, cel din fruntea lor a scuipat într-o parte, cu năduf; a făcut semn tovarăşilor lui să-l urmeze ― şi-au plecat. Au coborît înşiraţi pe poiană-n jos, pe unde veniseră.
    Cînd nu i-a mai văzut, Boldişcu s-a pornit pe rîs; ceilalţi îi ţineau hangul. Numai cei doi turci s-au tras în linişte la o parte, s-au aşezat iar la pămînt, cu picioarele adunate sub ei, cu privirile adormite ― de parcă nu mai erau tot cei de-adineaori. Dar oamenii noştri se uitau acum la ei cu alţi ochi...
    Începea, aşadar, să fie greu de trăit. Stăpînii turmelor ştiau acum cine le ia vamă; se vor sfătui între ei, vor rîndui o pază straşnică ― şi n-o să mai fie chip să ne împărtăşim şi noi, decît arar şi cu mare primejdie, din avutul lor. Astfel, problema hranei se punea din nou, ca la-nceput.
    Nesiguranţa zilei de mîine creştea, se împletea cu ploile mărunte care se lăsau tot mai des, ca un văl cenuşiu, pe munte. Pădurea din jurul poienii era acum posomorîtă şi tăcută; trunchiurile goale licăreau sub ploaia fină şi nici un freamăt de vînt nu mai trecea prin ramuri.
    Ieşeam dimineaţa s-auzim dacă mai bate tunul cel mare spre miazăzi şi ne purtam ochii în jos, asupra valurilor de verdeaţă întunecată, cu inima încleştată de nelinişti şi tristeţe.
    Ceaţa din văi se ridica uneori pînă aici, se grămădea asupra poienii; prin întunericul ei alb, nu mai vedeam atunci nimic. O tăcere stranie, supranaturală ne învăluia din toate părţile, ne făcea să vorbim mai încet; şi sunetul glasului venea parcă de departe, înfundat, ca din pămînt. Pe urmă farmecul dispărea, ceaţa se risipea încet ― rămîneau numai trîmbe de neguri sfîşiate, spînzurînd pe coastele munţilor.
    În vreo două rînduri a-nceput să ningă. Am ieşit toţi din bordeie să vedem minunea. Brazii neclintiţi din margine abia se mai zăreau, negri, printre cîrlionţii albi ai ninsorii. Dar fulgii, mari şi primăvăratici ca-n zilele babei, atingînd pămîntul, n-aveau putere să lupte cu firele de iarbă, care-i înfruntau cu semeţie, îi prindeau ca din zbor şi-i schimbau pe rînd în picături de rouă. Şi pînă la urmă poiana a rămas tot verde.
    Într-o după-amiază, am zărit din deal, la cotitura drumului de sub coastă, un soldat bulgar, venind dinspre Nevrocopol, cu geantă la umăr şi cu mantaua în bandulieră. Am coborît pe lîngă pîrău şi i-am ieşit înainte. Cînd a dat cu ochii de mine, a rămas grozav de surprins; nu ştia de unde am răsărit acolo, în pustiul pădurii.
    I-am oferit o ţigară şi l-am invitat pe o piatră, să se odihnească. Se ducea la Melnik. Din vorba lui, am înţeles că se caută prin lagărele de prizonieri oameni care au fost în serviciul căilor ferate să fie trimişi la Sofia...
    Vîrtejul în care trăiam de atîta vreme mă învăţase să prind ocazia bună din zbor.
    Am rupt din carnetul meu o filă, pe care am scris în franţuzeşte cîteva cuvinte; i-am îndesat apoi bulgarului tabachera cu tutun şi I-am rugat să predea biletul, în mînă, ajutorului de năcialnic din Melnik, cu care i-am spus că sunt prieten.
    Peste cîteva zile, un ciasovoi tînăr s-a oprit, asudat şi ostenit de urcuş, la bordeiele noastre din deal; a scos din fundul şepcii o răspiscă şi-a-ntrebat de mine... Prietenul din Melnik îmi împlinise rugămintea: fusesem trecut în listă, pe răspundere proprie, ca mecanic de drum-de-fier.
    În aceeaşi zi am părăsit pentru totdeauna lagărul de pe Pirin-Planina, hotărît să înfrunt pînă la capăt neprevăzutul şi vitregia împrejurărilor, cu care mai aveam de luptat.
    Mă duceam la Sofia, să mi se dea în primire o locomotivă.
    
    
    XIV
    
    Abia ne-am depărtat de lagăr şi, părăsind drumul de piatră, am apucat la stînga prin pădure, să tăiem mai de-a dreptul.
    Dimiter, însoţitorul meu, cunoştea mai pe vale poteci care scoteau tot acolo, la poala dinspre asfinţit a Pirinului; drumul din deal făcea prea multe ocoluri şi cotituri, bune pentru convoaie încărcate, dar nu pentru oameni uşori şi grăbiţi ca noi.
    Coboram acum prin nişte locuri rele, prăpăstioase, fără să schimbăm între noi o vorbă; ne uitam numai din cînd în cînd, pe furiş, unul la altul. Bulgarul părea băiat de treabă şi vesel, cu şapca lui veche trasă ştrengăreşte cam pe-o sprînceană, dar cum eram singuri pe-acolo şi nu putea şti cu ce om are a face, şi-a păstrat baioneta la armă. Pe urmă, am început să vorbim şi neam împrietenit. Spunea că are poruncă să mă ducă, pînă a doua zi seara, într-un anume loc pe valea Strumei, de unde urmau să plece şi alţi prizonieri la Sofia, cu aceeaşi destinaţie.
    Aveam noroc de zi frumoasă la drum. Se purtau pe cer nouri vineţi, ca primăvara, rupţi în bucăţi de vîntul înălţimilor. Soarele apărea şi dispărea la răstimpuri scurte. Cînd trecea în neguri, pădurea se întuneca deodată, de-ai fi zis că s-apropie seara; pe urmă, cînd se lumina din nou, fulgerări de soare printre vîrfurile negre aprindeau pe jos pete strălucitoare de aur şi frunzele uscate scînteiau cu sclipiri de juvaer.
    Poteca, la care am ajuns curînd, trecea acum de-a coasta prin pădure, tăia luminişuri înguste, suia şi cobora pripoare repezi, la cîte-un capăt de văgăună cu pîrîiaş pe fund.
    Începea să-mi fie foame. Ciasovoiul o fi avut poate în traista lui o bucată de pîine şi ― mai ştii ― vreo ceapă uscată sau alte bunătăţi. Eu n-aveam nimic. Mă temusem la plecare să iau cu mine friptura de capră, ca să nu trădez în ochii bulgarului mijloacele de aprovizionare ale camarazilor lăsaţi în urmă. Acum îmi părea rău. Dimiter mi-a mărturisit, fără să-l întreb, că nici el nu era mai pricopsit dinspre partea mîncării; şi-a rîs, arătîndu-şi sub mustaţa abia mijită dinţii albi şi sclipitori, de lup tînăr, gata să muşte. Tare-i greu de trăit prin aceste sălbătăcii ― gîndeam eu ― unde poţi să mori de foame cu banii-n buzunar, că nu găseşti nimic de cumpărat. La oraş, oricum, o să fie altfel. Şi-mi părea bine că, neavînd pe ce cheltui, îmi rămăsese încă destule monede de argint pentru zile mai bune.
    Cînd mă gîndeam aşa, iaca înaintea noastră, nu departe la o cotitură de luminiş, un om... Venea încet pe cărare spre noi, ducînd de căpăstru un catîr cu samarul în cumpănă.
    Macedoneanul nu ne zărise încă. Dimiter mi-a pus o mînă pe braţ şi-a rămas nemişcat, privind aţintit, cu ochi ageri, într-acolo; pe urmă a pornit iar la vale şi-a-nceput a vorbi cu glas tare, arătînd veselie de drumeţ paşnic şi nepăsător.
    ―  l-a întîmpinat el, ca din treacăt, pe străinul care s-apropia.
    Dar peste cîteva secunde, cînd am fost în dreptul lui, caraula s-a răsucit brusc în loc şi i-a strigat, cu glas schimbat:
    
    L-am luat între noi. Omul a avut, în prima clipă, o mişcare scurtă cu mîna spre jungher; dar baioneta bulgarului îl pipăia cu vîrful la piept... Şi-a întors atunci ochii, fără să mişte capul, întîi la dreapta, apoi la stînga. Locul era cu deosebire sălbatic şi pustiu. Afară de asta, noi eram doi, el era unul; şi rîpa era aproape...
    ―  mi-a strigat Dimiter, fără să-l părăsească o clipă din ochi.
    Am căutat în samare; am scos dintr-o parte o pîine mare de casă, cît să mănînce din ea trei oameni, pe săturate. Din cealaltă, am tras la iveală o ploscă de lemn, legată în curele; după greutate, părea plină. Nu prea ştiam ce să fac cu ea.
     mi-a poruncit ciasovoiul. Să iau şi plosca.
    Străinul ne privea întunecat, pe sub sprîncenele-i groase, fără să scoată o vorbă. L-am auzit oftînd. Ca să se cheme c-a fost negustorie cinstită la mijloc, i-am aruncat la picioare o piesă de cinci lei.
    La urmă, Dimiter s-a tras de-a-ndaratele, cu puşca întinsă spre el, cîţiva paşi. L-am lăsat acolo ş-am plecat.
    Mergeam acum la vale cu pas repede şi ne uitam mereu îndărăt; tovarăşul meu se oprea din loc în loc, cu urechea atentă ― dar nici un zgomot nu venea din urmă. S-auzea numai şuietul vîntului în cetini şi pădurea sta-n jurul nostru încremenită. Ne-am oprit în sfîrşit, după vreo jumătate de ceas, într-un luminiş din margine ― că nu mai aveam răbdare...
    Rachiul macedoneanului s-a dovedit amarnic de tare. La sfîrşitul mesei, se învîrtea pădurea cu noi.
    Am coborît apoi pe fugă ultimele pante ale Pirinului, sprinteni şi plini de voie bună, parcă toată lumea era a noastră. Dimiter mă luase pe după mijloc şi mergea cu puşca tîrîş pe coastă-n jos, cîntînd cît îl ţinea gura:
    
    
    
    
    Nici nu mai ştiu pe unde am trecut şi cum am ajuns, cînd se îngîna ziua cu noaptea, la Melnik.
    
    *
    
    Dar n-am intrat în oraş. Am trecut pe lîngă poarta lui de aur ş-am cotit, puţin mai jos, într-o crestătură laterală a malurilor de nisip.
    Gîndul meu fusese pîn-aici că vom poposi la noapte în oraş, la ştabul militar, de unde vom porni a doua zi mai departe. Tovarăşul meu însă a fost de altă părere; avea el un plan mai bun, pe care deocamdată nu vroia să mi-l împărtăşească.
    M-a condus pe sub malurile înalte pînă într-un loc, unde întunericul părea mai adînc; m-a lăsat acolo, într-o adîncitură de nisip, dîndu-mi în păstrare rachiul şi pîinea, din care ne rămăsese mai mult de jumătate. Şi mi-a zis:
    
    Se ducea la oraş fără mine, ca să mai aducă pe semne ceva bun la vreme de noapte.
     i-am strigat eu din urmă, fiind tare acum în limba bulgărească.
    Am înţeles că nu trebuia să dea nimeni peste mine acolo, în lipsa lui.
    Aerul rece şi osteneala drumului mă trezise aproape de tot. M-am lăsat cu faţa în sus pe nisip, cu ochii la stele. În întunericul din jurul meu nu se simţea nici o mişcare; pîrăul Sfetivracei luneca aproape fără murmur la o sută de paşi mai jos, pe cînd, departe, scîrţîitul unei roţi de car lua tăcerea nopţii în răspăr.
    După vreun ceas de aşteptare, am auzit spre apă un zgomot uşor de paşi. Am ridicat capul... Trei umbre s-apropiau tiptil prin întuneric, vorbind în şoaptă.
    ― Rumanski! m-a strigat Dimiter, cu glas scăzut.
    Venise de la oraş însoţit de două grecoaice tinere.
    Cînd m-am ridicat în picioare, tovarăşul meu a şi smuncit-o pe una spre el, în umbră, după ce mi-a împins-o pe cealaltă, subţirică ca un fulg, în braţe...
    Am stat la masă sub lumina stelelor, aşezaţi cîteşipatru în jurul unui ştergar aşternut pe nisip. Dimiter adusese pînă şi o bucată de brînză, de la oraş. Şi fetele au mîncat cu lăcomie din pîinea noastră ― numai de rachiu n-au prea vrut să s-atingă.
    Pe cea de lîngă mine o chema Caliopi şi nu ştia decît greceşte. I-am spus, în limba veche a părinţilor ei, începutul istoriei lui Xenofon:
    
    
    
    Şi i-am adăugat, în grecească modernă, singurele cuvinte pe care le ştiam, din refrenul unui poem al lui Byron:
    
    
    
    Înainte de revărsatul zorilor, fetele s-au cerut acasă; se temeau să nu fie văzute, dacă se face ziuă. Ne-am luat adio de la ele şi de la dragoste, după ce le-am condus amîndoi pînă la intrarea în oraş. Ne-am întors apoi să ne odihnim în acelaşi loc, unde ni se părea că somnul o să fie mai dulce decît în altă parte.
    Cînd ne-am trezit dimineaţa cu soarele sus, mi s-a părut în primele clipe că totul n-a fost decît un vis. Dar se cunoşteau încă, pe lîngă noi, urme mărunte de paşi pe nisip...
    
    *
    
    În aceeaşi zi am ajuns la apa Ştrumei şi Dimiter m-a dat în primire, cu hîrtie în regulă, starşului care conducea grupul de prizonieri spre Sofia.
    La despărţire, tovarăşul meu cu care împărţisem pînă aici şi bune şi rele mi-a strîns mîna pe furiş şi mi-a şoptit:
    
    Poate că m-ar fi luat şi-n braţe, frăţeşte, dacă nu se uitau ceilalţi la noi... În două zile, de cînd ne cunoşteam, făcusem împreună multe isprăvi: am comis un jaf la drumul mare, am tras o beţie straşnică şi-am conrupt două fete. Nu era puţin lucru.
    
    
    XV
    
    Grupul de camarazi străini în care am intrat aştepta pe marginea liniei să fie îmbarcat, la noapte sau mîine-dimineaţă, în vagoanele descoperite ale trenului Decauville care trecea pe-aici de două ori pe zi spre Radomir.
    Era o amestecătură pestriţă de costume ciudate, din care aproape orice urmă de uniformă dispăruse: o colecţie întreagă de tipuri etnice cu totul diferite ― ruşi, franţuji, italieni şi mai cu seamă mulţi sîrbi ― vorbind în tot atîtea limbi deosebite. Numai romîni nu părea să se găsească printre ei. Şi dacă o fi fost vreunul, era greu să-l cunosc din primul moment, în atîta amestecătură de oameni.
    Unii dormeau întinşi pe pămîntul gol, cu capul pe bagaj; alţii îşi făceau de lucru în jurul unui foc improvizat, ori stăteau de vorbă aşezaţi la marginea terasamentului şi zvîrleau cu pietre în apa Strumei, pentru trecere de vreme.
    Ca să am şi eu cu cine sta de vorbă, m-am ridicat pe un bolovan mare din margine ş-am strigat peste capetele lor:
    ― Măi!... Care dintre voi e romîn?
    Atunci unul dintre cei culcaţi cu faţa-n sus, mai departe, şi-a săltat capul de la pămînt ― şi glasul lui mi-a răspuns, tocmai din celălalt capăt al grupului:
    ― Aici! Eu îs romîn!
    Ne-am apropiat. Era un creştin voinic şi mustăcios, de prin ţinutul Tutovei. Îl chema Dumitrache Nedelcu. Ne-am tras mai la o parte ca să vorbim pe îndelete ş-am fumat amîndoi cîte o ţigară, din tutunul meu cel tare de pe Pirin.
    L-am întrebat:
    ― Ai fost în slujba căilor ferate?
    ― Da, domnule, mi-a răspuns el cam repezit. Am fost me-halnic la drumu-de-fier.
    ― Ce vorbeşti, mă! Mecanic?
    ― Păi!
    La asta nu mă aşteptasem. M-am uitat la mutra lui şi mi-a venit să rîd.
    ― Da' dumneata ce-ai fost? m-a întrebat el, mai mult neliniştit decît vexat. Tot mehalnic ai fost?
    ― Nu prea! Doar acu, de vreo săptămînă, am început şi eu să fiu... Aşa ne-a fost nouă dat, pesemne, să ne-ntîlnim doi me-halnici în ţara bulgărească, tot unul şi unul.
    Dumitrache se uita la mine şi nu ştia ce să creadă. S-ar fi bucurat el c-a dat peste un tovarăş cu care să se sfătuiască la o nevoie ca asta, dar n-avea încredere. Poate că eram numai vreo iscoadă de-a bulgarilor ― mai ştii?
    ― Şi... cam din ce parte a ţării eşti dumneata? m-a ispitit el, ca să vadă dacă nu mă încurc.
    ― Apoi tot cam de pe-acolo, de prin Moldova... i-am răspuns eu, vag.
    ― Aşa? Atunci o să fie tare bine că ne-am întîlnit amîndoi.
    ― Da, da, mare pricopseală.
    Dumitrache a tăcut o vreme, cu fruntea încreţită.
    ― Domnule, tare te-aş ruga să-mi spui şi mie: oare ce gîndeşti c-au să facă bulgarii cu noi, cînd om ajunge la Sofia?
    ― Ce să facă? Au să ne puie pe cîte o maşină.
    ― Bine, asta ştiu eu... Da' nu crezi c-au să rînduiască pe vreunul de-al lor, care cunoaşte meşteşugul, să ne mai arate ceva la-nceput, pe ici, pe colo, cum merge treaba la maşină? Că eu, drept să-ţi spui, am cam uitat sama la şuruburi, de cînd n-am mai pus mîna pe ele.
    ― Ba despre asta să-ţi iei nădejdea, l-am descurajat eu. N-o să-ţi arate nimeni nimic. O să te puie pe maşină ― şi gata: mînă, băiete! Nu ştii cum e bulgarul?
    Cînd m-a auzit vorbind aşa, Nedelcu s-a posomorît de tot la obraz. Şi-a pus ochii în pămînt s-a oftat din adîncul inimii, fără să mai scoată un cuvînt.
    ― Măi, Dumitrache... mi se pare mie că nici tu n-ai fost mehanic, cum zici!
    Omul a-nghiţit o dată-n sec, dar tot se mai codea.
    ― N-am fost, domnule, mi-a mărturisit el în sfîrşit, cu greutate. Drept e că n-am prea fost, pînă pe-acolo. Da' ce era să fac? Decît să mor de foame în ţara pietrelor...
    ― Cine te-a scris pe listă?
    ― Un starş de la gura Strumiţei.
    Ca să-i mai vie inima la loc, am încercat atunci să-i arăt că putea să scape cu faţa curată. L-am învăţat să spuie la Sofia c-a fost frînar şi că starşul l-a trecut din greşală pe listă ca mecanic.
    Dar el o ţinea înainte, cum o apucase:
    ― N-ar fi rău să te dai dumneata pe lîngă talienii iştia, să-i iei aşa cu vorba, pe departe, să-i întrebi cum merge treaba pe maşină. Ştii, azi una, mîine alta ― poate le furi ceva din meşteşug... şi-mi spui şi mie pe urmă.
    ― Degeaba, Dumitrache, nu se-nvaţă mehălnicia aşa, pe dinafară, cum crezi tu. Va să fii de faţă, să vezi cu ochii, ca să poţi învăţa cîte ceva.
    ― Atunci, ţine minte de la mine, are să fie rău tare de noi, a zis el. Maşina-i lucrul dracului, domnule, nu şagă. Dacă nu-i ştii sama bine la meşteşugurile ei, îndată-ţi face o poznă. Cînd vrei s-o ia înainte, porneşte de-a-ndaratele... Şi te duce de rîpă, cu trin cu tot. Ori, dacă-i pui mîna unde nu se cade, te trezeşti cu ea că-ncepe a chiui cît şaptezeci de scroafe la un loc, de scoală tot oraşul în gura ei. Şi ce te faci?...
    
    
    A doua zi dimineaţa, am pornit în sfîrşit.
    În vagonul al doilea de la coadă, unde ne-ajunsese rîndul la îmbarcare, Dumitrache Nedelcu stătea lîngă mine ca pe spini. La fiecare haltă sărea jos cel dintîi, ca să dea tîrcoale în jurul maşinii; la pornire, se urca în vagon cel din urmă. Era tăcut, preocupat, cu fruntea încreţită.
    ― Numai de-un lucru mi-i ciudă, a răsuflat el într-un rînd, că nu pot sta acolo de faţă cînd o porneşte şi cînd o opreşte, să văz ce-i face... Încolo, ştiu toate cele. Am văzut cum îi dă apă, am văzut pe unde o-ndoapă cu cărbuni, am văzut cum o şterge cu şomoiogul pe la încheieturi. Doar pe dedesubt n-am putut lua sama să văz cumu-i, că nu mă lasă bulgarul.
    ― Care bulgar?
    ― Cel de pe maşină. Nu rabdă să m-apropiu prea mult, ca să nu-i fur meşteşugul. Halal de-aşa mehalnic! E mînjit tot cu cărbuni, numa ochii ce-s de capul lui: are doi ochi mari şi albi, ca doi franci. Şi cum vede că mă dau pe lîngă maşină, se stropşeşte la mine, se holbează şi m-ameninţă cu prafturiţa.
    ― Da' ce-i aia, prafturiţa?
    ― Cum, nici atîta lucru nu ştii? Apoi greu o să fie de dumneata cînd te-or pune pe maşină... Prafturiţa îi o vergea lungă de fier, cu şomoiog de cîrpă udă la vîrf. Stropeşti cărbunii cu ea, cînd vrei să iuţeşti focul. Prafturiţa trebuie să aibă orice meşter lăcătuş ori potcovar, darmite un mehalnic? Ce s-ar face el la drum fără ea? Uite, aista al nostru, cît îi el de mititel, are o prafturiţa de-un stînjen...
    Trenul se oprea prea des, că distanţa dintre halte era mică, pe măsura locomotivei. După o haltă, Dumitrache s-a aşezat lîngă mine, îmbufnat, s-a zis numai atîta:
    ― Era să mă opărească; m-o stuchit cu abur fierbinte pe-o nară.
    La halta următoare, tovarăşul meu s-a întors din excursia-i obişnuită mai curînd ca de obicei. Se freca cu mîna la ceafă.
    ― Ce-i, Dumitrache?
    ― Nu mai e chip de-nvăţat. M-au luat ciasovoii la ochi... Cum se opreşte trinu, toţi stau cu ochii pe mine şi mă pîndesc; şi cum dau să mă fac spre maşină, se răped la mine, mă fugăresc din toate părţile şi m-alungă cu pumni în ceafă. De-acum, cu cît am apucat a-nvăţa pînă aici, cu atît am rămas...
    La Radomir, am schimbat trenul. Ne-am suit în altul mai mare, de unde nimeni nu mai avea voie să se coboare.
    Cînd am ajuns la Sofia, un inginer în uniformă militărească a venit să ne cerceteze pe fiecare, după listă.
    ― Mehanic? m-a întrebat el pe bulgăreşte, ajungînd în dreptul meu.
    ― Nu, nu sunt mecanic, i-am răspuns eu pe franţuzeşte.
    ― Nici nu se putea să fii, a zis el. Dacă ai fi fost mecanic de drum-de-fier, ţara dumitale nu te-ar fi trimis pe front... Dar aici, pe listă, văd că te-ai dat drept mecanic. Ai minţit. Pentru ce?
    ― Ca să viu la oraş. Altfel, muream de foame prin munţii Macedoniei...
    ― Ştii că pentru asta poţi să fii împuşcat?
    ― Decît să mor de foame...
    Bulgarul a stat cîteva momente şi s-a gîndit. Nu ştia ce să facă cu mine. S-a întors în sfîrşit către ciasovoi, care aştepta cu baioneta la armă:
    ― Să-l duceţi la gara Nadejda, la vagoane... i-a poruncit el, fără să mă privească.
    Soldatul m-a luat în primire numaidecît:
    ― Haida!
    Cînd am trecut prin faţa celorlalţi, am dat cu ochii de Dumi-trache Nedelcu, care aştepta să-i vie rîndul. M-auzise vorbind, vedea acum că mă duce santinela, dar nu ştia ce-o să se-ntîmple cu mine.
    ― Domnule, stai să-mi vie şi mie rîndu, că eu nu ştiu să vorbesc... ce mă fac eu?
    ― Nu-ţi fie frică! Să spui c-ai fost frînar, cum te-am învăţat eu. Ai înţeles?
    ― Haida, bre! a mormăit ciasovoiul, împingîndu-mă de la spate.
    Şi-am pornit, cu caraulă după mine, prin lapoviţă.
    
    
    XVI
    
    Cine m-a pus să plec de la Pirin-Planina?...
    Acolo, izolaţi pe vîrful muntelui, puteam să murim de foame în pustietate, dar aveam cel puţin o climă blîndă şi iarba curată sub picioare ― nu era frig, nu era lapoviţă, nu era glod pînă la genunchi ca în mocirla asta sinistră care se cheamă lagărul de la gara Nadejda.
    Aşa-i cînd i se urăşte omului cu binele şi-aleargă după mai bine!
    În sudul Macedoniei, departe de ochii celor de la centru, trăind laolaltă mai mult noi înde noi, bulgari, romîni, sîrbi, franţuji, aproape toţi băieţi tineri, cu sufletul neotrăvit de atîtea patimi, ne împăcăm cum puteam cu viaţa pe care ne-o hărăzise vremea de război şi-o duceam bine unii cu alţii, ba chiar legam uneori prietenie cu foştii inamici.
    Aici, se cunoştea c-am intrat în civilizaţie, că suntem lîngă capitala ţării. Ura bulgarilor împotriva noastră, întreţinută de o presă feroce, nu s-a potolit încă. Am regăsit aici regimul primelor zile de captivitate ― aceeaşi atmosferă de duşmănie ca la început; prizonierii romîni din acest lagăr nenorocit duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi... Nu, de data asta nu pot, nu vreau, nu trebuie să fac literatură. Voi arăta simplu lucrurile, aşa cum le-am văzut. Gara Nadejda era o magherniţă mare de scînduri, aşezată-n cîmp, la cîţiva kilometri de oraş. Pe şesul dimprejurul ei, sub un cer de leşie, prizonierii romîni lucrau de dimineaţa pînă seara, sub conducerea nemţilor şi sub privegherea ciasovoilor, la felurite instalaţii de cale ferată ― poduri, linii, terasamente. Noaptea dormeau îngrămădiţi (trei sute cincisprezece oameni, cînd am ajuns eu) în şapte vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate, părăsite la o parte, pe o linie moartă.
    În jurul vagoanelor, un hlei negru şi gros, frămîntat sub picioare; lîngă vagoane, deasupra unei gropi, un acoperiş de şindrilă, înclinat, susţinut de două grinzi numai dintr-o parte, ţinea loc de bucătărie.
    Apa era adusă cu hîrdăul, de la depărtare de doi kilometri, din ograda unei cazărmi ― şi n-ajungea decît pentru nevoile bucătăriei. Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mîncînd zăpadă de pe cîmp.
    Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorîtă, fără nume, pe care vîntul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtînd în picioare cîrpe învălătucite, legate cu sfoară, slabi, murdari, cu faţa pămîntie, cu ochii sticloşi, cu mintea rătăcită de atîta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pămîntul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărînă.
    Cînd veneau de la muncă se îmbrînceau, se-njurau, se chemau între ei cu glasuri pierite şi cavernoase; scotea fiecare ba un ciob de strachină, ba o cutie de tinichea găsită pe marginea şanţului, să-şi primească zeama de fasole, pe care o înghiţea dintr-o sorbitură ― pe cînd alţii, aplecaţi asupra vreunui vas mai mare, o hlepăiau repede, ca cîinii. Pîine nu aveau: de dimineaţă îşi mîncau toată pîinea. Cei mai mulţi nici nu primeau decît un sfert; restul îl oprea starşul pentru tutun ― căci şeful de caraule le vindea tutun, arvunindu-le pîinea pe cîteva zile înainte, ca s-o desfacă apoi pe preţ bun, la oraş.
    După ce se-ntuneca, oamenii erau zăvorîţi în vagoane, unde cărau pe picioare tot noroiul de afară. Îngrămădiţi pe întuneric cîte cincizeci-şaizeci într-un vagon, toată noaptea se înghionteau, se văietau, se înjurau, că nu putea sta nimeni decît în capul oaselor. Cînd îi scoteau dimineaţa ciasovoii la muncă, ieşeau la lumină nedormiţi şi murdari, ca dintr-o baie de noroi: noroi pe faţă, în sprîncene, pe mîini, pe păr, pe haine... Unii se ghemuiau cu nasul între genunchi şi nu voiau să mai iasă din întunericul vagoanelor. Ciomagul ciasovoilor lovea atunci fără milă; lovea adesea şi oameni care trăgeau să moară ― ori izbea uneori, cu ciomagul surd, cadavre răcite de cîteva ceasuri...
    Căci pe fiecare noapte mureau cîte patru-cinci într-un vagon. Şi morţii erau lăsaţi la un loc cu cei vii, într-o promiscuitate lugubră, pînă să-i scoată la capătul vagoanelor, de unde îi căra o cotiugă.
    ― Noi toţi, cîţi ne vezi aici, o să murim în scurtă vreme pînă la cel din urmă, mi-a zis unul într-o zi, cînd l-am întrebat cum a ajuns acolo. Toţi, care am apucat a intra de la-nceput în ceata asta, am fost urgisiţi de Dumnezeu. De la Razgrad, două săptămîni ne-au purtat pe drumuri, numa-n spăngi şi-n bătăi. Poposeam noaptea unde apucam, în vînt şi-n ploaie; şi cîinii ăia de turci bulgăreşti ne jefuiau, ne lăsau goi. Pe urmă, am ajuns aici: din vreo opt sute, uite cîţi am rămas... Nu ştiu ce păcate om fi ispăşind, da' ştiu că Dumnezeu a fost rău şi hain cu noi, pînă ne-a adus în starea dobitoacelor, de ne-am pierdut şi minţile. Iaca eu, ăsta care mă vezi, gospodar cu stare în satul meu, am ajuns de mănînc mortăciuni pe cîmp: ieri am găsit un cap de găină moartă şi l-am ros, l-am mîncat cu fulgi cu tot...
    Printre prusacii care conduceau lucrările, era şi o echipă de bavareji. Rar am întîlnit aşa oameni de treabă. Aveau suflet deschis şi se purtau blînd cu oamenii noştri, nu ca prusacii, care nu le lăsau o clipă de răgaz la lucru, ci se răsteau la ei pe cîmp de dimineaţa pînă seara:
    
    Cu bavarejii mă împrietenisem din prima zi; am obţinut prin ei, de la-nceput, favoarea să dorm afară. Şi starşul mă lăsa-n pace, că se temea de ei.
    Dimineaţa aveau în bidoane infuzie de cafea, subţire şi decolorată, dar fierbinte. Îmi ofereau din sacul lor soldăţesc şi cîte o tartină mică, făcută din două felii subţiri de pîine cu grăsime de porc la mijloc, sleită. Şi era bună la vremea aceea, măcar că altădată aş fi crezut cu neputinţă să pun în gură aşa ceva.
    Prietenii mei nu veniseră de mult în Bulgaria. Lucrau acum la instalarea unui pod, şi pe cît erau de harnici la treabă, pe atît erau de veseli şi copilăroşi. Fuseseră mai înainte pe frontul rusesc, departe, în Prusia Orientală. Acum, cînd stăteam sub mal în timpul repaosului de la amiază şi se-ntîmpla ca vreunul din ei s-aţipească, o glumă obişnuită de-a lor era să-i strige la ureche:
    
    Şi făceau mare haz cînd omul sărea speriat din somn şi-şi căuta arma, crezîndu-se încă în tranşeele de la Marea Baltică.
    
    *
    
    Ş-au pornit apoi zăpezi mari, cu ger şi viforniţă. În vagoane, unde oamenii se răriseră acum de tot, şuiera viscolul prin toate crăpăturile, amestecat cu pulbere de zăpadă.
    Într-o duminică, a venit ordin ca toţi cei rămaşi în viaţă să fie duşi la o fabrică de zahăr din apropiere ― ca să facă baie...
    Cu răcnete, cu ciomege, i-au scos de dimineaţă caraulele de prin unghere, pînă şi pe cei care nu se puteau ţine deloc pe picioare.
    Şi sub cerul vînăt-cenuşiu, pe cîmpia spulberată de viscol, convoiul de spectre a-nceput a se tîrî prin zăpadă, mai înspăimîntător decît orice Pohod na Sibir. Care cădea, acolo rămînea. Ciasovoii îl loveau cu cizmele, îl trăgeau de picioare şi, la urmă, îl părăseau în omăt. Tot cîmpul a fost presărat astfel cu oameni, pe care la întoarcere ştiam că-i vom găsi ţepeni.
    Cîţi au apucat s-ajungă la fabrică, s-au dezbrăcat de zdrenţe într-o sală aproape îngheţată, apoi au fost împinşi cu sila de la spate într-o odaie largă, cu duş...
    I-am zărit prin uşa întredeschisă. Stăteau zgribuliţi pe lîngă pereţi ― schelete descărnate, îmbrăcate în piele vînătă, morţi sculaţi în picioare, trupurile hîde, înfiorătoare ― strîngîndu-se unii în alţii să nu-i ajungă cumva vreo picătură de apă din stropitoarea cea mare atîrnată în tavan.
    Cînd au ieşit din "baie" erau şi mai rebegiţi decît înainte, dar tot aşa de murdari.
    
    *
    
    Douăzeci de zile am rezistat, luptînd cu suflet tare şi putere supraomenească împotriva mizeriei sinistre a acestui lagăr, împotriva primejdiei în care mă aruncase nenorocul sau poate numai nechibzuinţă mea. La urmă, am căzut. M-am îmbolnăvit. Şi credeam că totul s-a isprăvit.
    Dar prietenii mei bavareji m-au dus la un doctor militar şi-au stăruit, cu toată trecerea pe care o aveau germanii, să fiu trimis la spital.
    
    
    XVII
    
    Spitalul "Klon Evropa" instalat într-un hotel din centrul Sofiei ― rămas numai pentru prizonieri după evacuarea ultimilor răniţi bulgari ― era un adevărat turn al lui Babel. Pe scări, pe coridoare şi prin odăile largi ale celor patru etaje ale lui, s-amestecau în zumzet de stup vreo zece limbi europene, între care dominau, ca de obicei, dialectele slavone.
    Tot acolo, la un loc cu prizonierii, vieţuiau şi cîteva fete de serviciu numite samarience, rămase de pe vremea răniţilor bulgari, şi altele mai curăţele, cărora li se zicea sestra, avînd fiecare în grijă cîte-un etaj.
    Era o harababură. Cu vremea, mă deprinsesem să vorbesc curent un fel de volapiik, o amestecătură de sîrbeşte, ruseşte şi bulgăreşte, care trebuie să fi semănat grozav cu slavona veche a lui Metodiu şi Chirii, presărată la întîmplare cu termeni greceşti, cu cuvinte franţuzeşti, cu expresii fantastice pe care le inventam atunci, pe loc, ca să mă fac înţeles de vreun interlocutor englez, turc sau armean, care nu vroia să priceapă romîneşte.
    Am nimerit la început în pavilionul de jos, despărţit printr-un gang de corpul principal al clădirii, unde abia se găsise un pat pentru mine.
    În trei zile am fost vindecat. Avusesem numai o gripă uşoară. Dar doctorul sîrb, care ştia din ce mizerie venisem, mi-a promis să mă mai îngăduie cel puţin încă o săptămînă, în convalescenţă.
    În vremea asta însă m-am împrietenit cu sestra Luluşeva ― o femeie cu suflet ales, grecoaică de origine, care semăna a călugăriţă ― ş-am pus cu ea la cale un plan bine ticluit, ca să rămîn în spital.
    Se găsea printre bolnavii adunaţi acolo un grec din Kavala, anume Papangellos, om în vîrstă, dar venizelist înfocat ― de meserie farmacist. Ne-am sfătuit într-o seară cu grecul să declare c-a fost medic de boli interne ― parcă cine-i putea şti? ― ş-am cerut printr-o petiţie în franţuzeşte, adresată doctorului Ştefanov, medic-şef al spitalului, să i se dea pe seamă un etaj de bolnavi, avîndu-mă pe mine ajutor, ca secretar şi interpret.
    Cererea a fost aprobată întocmai. Şi ni s-a dat pe seamă etajul al patrulea.
    În noua mea calitate, m-am instalat într-o cameră mică, izolată la un capăt al etajului de sus, cu vedere largă peste acoperişuri.
    
    *
    
    Nici eu, nici grecul n-aveam habar de medicină. Ca să fac faţă împrejurărilor, împrumutam cărţi de specialitate de la un student medicinist, Lobanof, şi citeam toată noaptea. Studiam tot felul de boli pe dinafară şi mi se părea că de toate sunt atins cîte-un pic ― gata să deviu ipohondru; iar cînd ajungeam în faţa bolnavului, uitam tot ce învăţasem şi nu mai pricepeam nimic.
    Aveam ajutoare vreo zece sanitari sîrbi, pe care încet-încet i-am înlocuit cu romîni.
    Cînd rămîneau paturi libere, coboram dimineaţa la primirea bolnavilor, aduşi de prin lagărele din apropiere. Mă uitam la ei cu atenţie şi puneam întotdeauna ochii pe cîte unul, care mi se părea mai chiulangiu. Numai aşa era bun pentru etajul al patrulea.
    Cu metoda asta, nici nu prea mureau aşa mulţi sub îngrijirea şi competenţa noastră medicală, cum mureau la celelalte etaje. Ba chiar se-ntîmpla ca doctorii ceilalţi, cu diplomă, să fie şi puţin cam geloşi din pricina asta.
    Ca să puie diagnozele bolnavilor, îl aduceam pe furiş, în vremea prînzului, pe doctorul sîrb de la pavilionul de jos, şi notam pe hîrtie tot ce-mi spunea. Reţetele le scria grecul. La atîta lucru se pricepea şi el. Încolo, nu era bun de nimic. Uita pînă şi numele celor mai elementare boli, sau nu era în stare să le pronunţe corect, cînd venea doctorul Ştefanov în inspecţie la etajul nostru. Trebuia atunci să stau pe lîngă el, să-i suflu din spate, ca la şcoală ― şi tot degeaba.
    ― Cacvo imă toi? l-a întrebat odată medicul-şef, oprindu-se în dreptul unui bolnav adus de curînd. Ce-are ăsta? Ştiam că omul are pleurezie. Cum grecul nu da semne să-şi aducă aminte, măcar că făcusem cu el destulă repetiţie, ca de obicei, m-am apropiat puţin şi i-am şoptit încet, pe franţuzeşte: pleure sie...
    ― Phlegmagi! a răspuns el atunci, tare, sigur de sine.
    Şi bulgarul a rămas cam nedumerit, dar vădit impresionat de numele acelei boli misterioase, de care nu mai auzise pînă atunci.
    
    Aşa a trecut iarna, şi aproape nici n-am simţit cînd a trecut. Mă duceam seara la pavilionul de jos, să stau de vorbă cu franţujii şi cu cîţiva prieteni bucureşteni ― avocaţi, ofiţeri, actori ― care avuseseră norocul să fie primiţi în spital, măcar că nu prea erau bolnavi. Ziua, scriam foile bolnavilor, citeam de zor medicină sau cărţi franţuzeşti împrumutate de la doamna Aftalion ― o romîncă măritată la Sofia, femeie admirabilă şi curajoasă, care se expunea la multe neplăceri din partea bulgarilor ca să ne aducă în fiecare săptămînă ţigări, cărţi de literatură şi alte lucruri necesare unor înstrăinaţi ca noi.
    Pe sestra de la etajul meu o chema Raiana; era o fată onestă şi lată-n şolduri, cu care trăiam în raporturi de strictă camaraderie.
    În schimb, venea cîteodată pe la miezul nopţii în odaia mea o samariancă mică de la etajul de sus, şi-mi cînta în surdină, ca să n-o aud decît eu, cîte un cîntec bulgăresc de dragoste, primitiv şi simplu, ca şi dragostea însăşi. O chema Stefanca şi era blondă; purta un fiong albastru în păr şi umbla totdeauna cu picioarele goale în pantofi.
    Ceilalţi s-aranjau şi ei cum puteau. Bulgarii erau geloşi (mai cu seamă din patriotism) şi pedepseau cu alungarea din spital orice abatere de la moralitate, cînd puteau s-o surprindă; sestrele erau însă mai îngăduitoare.
    Ca să-i împace şi pe ei, era una pe la etajul al doilea, femeie cam trecută, dar veselă şi robustă, care trăia cu patru ciasovoi în acelaşi timp. Şi se simţea fericită cum nu se mai poate că toată ziua cînta de voie bună şi făcea treabă cît şapte.
    Dar tot prizonierii aveau mai multă trecere, că erau mai puţin din topor şi, fiind de toate naţiile şi soiurile, aveau de unde alege: franţuz, romîn, rus...
    Ba ne-am trezit într-o dimineaţă în curtea spitalului şi cu un harap. Era un negru din Congo, prins pe frontul de la Salonic ― o dihanie mică şi buzată.
    Apariţia lui a făcut senzaţie. Toate sestrele şi samariencele au alergat să-l vază, l-au înconjurat numaidecît cu exclamaţii, cu rîsete, cu glume. Speriat de atîta larmă, harapul s-a lipit de zid în bătaia soarelui, zgribulit şi zbîrlit ca un pui de mîţă neagră. Apoi cu încetul s-a mai domesticit, a început a privi mai îndrăzneţ la cercul de femei din juru-i şi, pe faţa lui de catran, dinţii albi i-au sclipit într-un zîmbet pînă la urechi. Atunci sestrele l-au strîns mai de-aproape în ceata lor zgomotoasă. Una l-a tras de mînecă, alta i-a pus mîna pe păr. Făceau glume între ele, privindu-l ca pe-o minune; aveau curiozităţi indecente şi-l pipăiau rîzînd, cu îndrăzneala femeilor cînd sunt multe la un loc, cu un singur bărbat. La urmă, l-au condus cu alai la etajul al treilea şi pînă seara au făcut pelerinaj la patul lui, ca să-l mai vadă o dată.
    Nu erau femei rele sestrele, dar se spionau una pe alta şi, cîteodată, se pîrau ― din gelozie.
    Era mai cu seamă una, Cantargieva, cea de la etajul cu harapul, de răul căreia nu putea nimeni să trăiască. Trecută de patruzeci de ani, cu faţa veştedă, cu nasul drept şi buzele subţiri, umbla pudrată tare şi se îmbrăca cu oarecare cochetărie. Purtînd totdeauna ciorapi ă jour şi pantofi strîmţi de lac, se plimba după-amezile prin curte sau invita cîte-o prietenă în odaia ei, unde ceasuri întregi vîntura toate evenimentele mărunte din spital şi-şi clevetea tovarăşele. Toate o ştiau de frică, toate tremurau sub privirea ei ascuţită şi rea.
    Fireşte că nici ea nu era sfîntă. Dar nimeni nu putea s-o prindă. Vicleană şi ascunsă, cunoştea pe degete păcatele altora, dar lucrul ei ştia să-l acopere. O rivală pîrîtă de Cantargieva era curînd prinsă asupra faptului şi izgonită din spital. Astfel plecase, alungată cu ruşine, Nevena cea pururi zîmbitoare şi brună ca o creolă, şi Paceva cea bălaie şi timidă, cu ochii ei de culoare nesigură, din care luneca adesea o privire cam tulbure, pe cînd pe faţa-i albă apărea şi dispărea o roşaţă fără motiv... Şi altele la fel.
    Tot aşa plecase într-o bună zi şi Hiteva, amica starşului Ivan. Din pricina asta, o surdă duşmănie se iscase între Cantargieva şi Ivan, şeful caraulelor de pază din spital, care acum îi purta sîmbetele.
    Într-o seară stam tîrziu ca de obicei la fereastra mea. Aproape de miezul nopţii, am zărit jos în curte pe Cantargieva, care era de serviciu în noaptea aceea. Mişcările ei cam ciudate mi-au atras atenţia. Mersul încet, cu pază, se oprea ş-asculta... S-a apropiat în vîrful picioarelor de odaia caraulelor şi-a privit înăuntru, prin fereastra de deasupra uşii. Pe urmă a suit repede scările la etaj.
    Curînd în urma ei s-a ivit şi starşul; fără cizme, cu capul gol, a străbătut curtea îngustă şi-a dispărut pe aceeaşi scară, în urma Cantargievei.
    N-a trecut mult, şi-am auzit la etajul de sub mine larmă şi şuierături. Cîteva caraule au urcat în goană scările şi-a răsunat zvon de glasuri. Am coborît şi eu, să văd cum stă lucrul.
    De-a lungul coridorului de la al treilea bolnavii scoteau prin toate uşile capete somnoroase şi-ntrebau în fel şi fel de limbi: ce s-a întîmplat?
    La odaia Cantargievei, uşa era dată de perete. Cîteva sestre stăteau acolo şi urmăreau, cu vie plăcere, scena dinăuntru; se înghesuiau să privească de la spatele lor şi bolnavii, pe care caraulele îi alungau la paturi.
    Cantargieva sta înfiptă, cu braţele încrucişate, cu spatele la fereastră.
    ― Unde e harapul? Ce-ai făcut cu harapul? o întreba starşul, după ce scotocise desigur prin toate ungherele.
    ― Tîrsite! a răspuns ea, înţepat.
    Şi starşul a-nceput să caute iar; pe sub pat, pe după perdele, deasupra sobei, ba chiar şi în sobă...
    L-am văzut cu ochii mei cînd a intrat, a zis starşul cu ciudă. Şi s-a apropiat iar de pat. Îi venise o idee: să ridice salteaua...
    Atunci un hohot de rîs a răsunat în toată odaia.
    Îl descoperise.
    Harapul era acolo, mic şi negru, strivit între două saltele, ca o stafidă.
    
    
    XVIII
    
    Întîmplări banale, zile lungi de monotonie, ca-ntr-o închisoare...
    Ce departe mă simţeam acum de viaţa plină şi liberă de pe Pirin-Planina!
    Ca un ecou tîrziu al zilelor de-atunci mi-a venit într-o dimineaţă la spital unul dintre tovarăşii pe care i-am lăsat acolo. Fugise, trecuse din lagăr în lagăr şi, după multe peripeţii, a ajuns la Sofia.
    Am stat la căpătîiul lui şi mi-a povestit ce s-a mai întîmplat cu ei pe Pirin, de la plecarea mea.
    Stan Boldişcu, cantonierul, i-a părăsit şi el într-o bună zi: fusese chemat pe front. Numai bulgarul cu aprovizionarea mai venea acum pe la ei, din cînd în cînd; îi chema devale, c-un chiot lung şi le lăsa cîţiva pumni de mălai sau cîţiva pesmeţi. Şi cum nu ştia deloc romîneşte, nu le putea da nici o veste de prin lume, ci se uita doar la ei înciudat, cu ochii lui mici ca doi solzi de peşte sub sprîncene groase de cînepă, şi părea întotdeauna grăbit.
    Pustiiţi acolo, deasupra pădurilor, numai cu cei doi turci, care stăteau neclintit la postul lor, oamenii noştri pierduseră de la o vreme rostul calendarului, socoteala zilelor şi sărbătorilor. Toporaşii începuseră a-nflori în umbra tufelor; fagii mărunţi din vale aşteptau parcă pe sfîntul Gheorghe să le plesnească mugurii cu biciul lui cel sfînt: fluturaşi verzui se lăsau pe bumbii de aur ai păpădiilor tinere, pe floarea-paştelui mică şi albă, ca un fulg întîrziat de ninsoare. Amăgiţi de aceste arătări timpurii ale primăverii, oamenii se credeau în preajma Paştilor şi se temeau să nu treacă învierea Domnului, fără să le dea nimeni de veste.
    Mai amărît din această pricină decît toţi era unul, Toader Căpuzaru, care ţinea morţiş să prăznuiască sărbătorile după datină.
    ― Măi fraţilor, ce ne facem noi? Iaca, trece Paştele şi noi habar n-avem... S-a mai pomenit una ca asta?
    Într-o dimineaţă, dulce luminată de soare şi plină de ciripitul cintezelor, Căpuzaru, ieşind din bordeiul lui, le-a zis:
    ― Să ştiţi că azi e Duminica Floriilor. Mi s-a făcut mie aşa, un semn... Am visat as'noapte că culegeam mîţişori de răchită pe malul rîului, cu popa Ion. Ţineţi minte că-i aşa cum vă spui ― Paştele pică de azi într-o săptămînă. O să fac rost de ouă, să coicnim şi noi, ca toţi creştinii...
    O săptămînă-ntreagă s-a pregătit; se-ntorcea în fiecare seară trudit şi zgîrîiat, cu ouă sălbatice-n căciulă. Ouă pestriţe de hultan, mai-mai cît cele de găină, ouă de cocoşar şi sturz, de gaiţă şi de sfrancioc, galbene cu picăţele ruginii, ouşoare de mierlă, verzui la coajă ca cele de raţă ― şi altele mari ca de bibilică, pe care zicea că le găsise sub rădăcini, în cuibare de frunze veştede. Dar n-aveau cu ce să le vopsească. Şi fiindcă era păcat să le lase albe de Paşti, le-au fiert în nişte scoarţă de copac; şi din zeama aceea amară, ouăle au ieşit mai mult cernite, la fel cu sufletul lor necăjit.
    Sîmbătă s-au gătit toţi şi s-au oglindit în apa pîrîului. Dintr-un pîlc de brazi tineri, Năiţă grănicerul a cărat în spate cîteva croşnii de ramuri verzi, cu care şi-au împodobit intrarea la bordeie.
    S-au adunat apoi toţi în jurul unui foc mare, să vegheze în noaptea învierii. Se uitau în tăcere la para focului, cu braţele împreunate peste genunchi, cu ochii împăinjiniţi de amintiri.
    ― Măi fraţilor, dac-o fi să mor prin pustietăţile astea, v-aş ruga doar atîta, să mă îngropaţi cu faţa spre Argeş..., a zis Căpuzaru.
    S-a ridicat apoi şi s-a uitat iar, prin întuneric, spre satul depărtat din vale; dar nici o luminiţă nu se zărea într-acolo.
    De la o vreme focul a adormit sub spuză ― şi, după semnele cerului, părea să fie miezul nopţii. Căpuzaru a aprins o ţandăra de bora şi, ridicînd-o deasupra capului, a strigat:
    ― Hristos a-nviat, fraţilor!
    Atunci şi-au aprins toţi de la el lumînările de brad şi i-au răspuns:
    ― Adevărat a-nviat!
    Şi pe cînd turcii îşi sticleau spre ei ochii din umbră, nedumeriţi, în tăcerea nopţii, pe vîrful muntelui străin, glasurile lor au răsunat înfiorate, cîntînd:
    ― Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd...
    
    *
    
    După zile însorite şi nopţi răcoroase, care le-aduceau din văi lătratul şacalilor, odată, pe la amiază, un convoi lung de cară cu provizii a trecut de la Nevrocopol spre front, pe drumul de sub coastă.
    Cărăuşii fluierau pe lîngă boi, aruncînd priviri piezişe spre dîmbul înalt, de unde cu mult interes îi priveau ai noştri.
    ― Măi, care din voi ştie romîneşte? a întrebat Căpuzaru, înfipt în vîrful dîmbului.
    Un bulgar bătrîn i-a răspuns:
    ― Eu ştii romîneşte. Ce vrei?
    ― Hristos a înviat! i-a strigat Căpuzaru, de încercare. Bulgarul l-a privit cu luare-aminte; şi-a îndesat apoi şapca pe ochi, a scuipat într-o parte şi-a zis:
    ― N-a înviat, mă romînule. Cine ţi-a spus ţie c-a înviat? O să înviască el, peste vreo trei 
    
    
    XIX
    
    De la fereastra mea care domina toate casele dimprejur, contemplam în lungi după-amezi de vară priveliştea sutelor de ogeacuri îndreptate spre cer.
    Era cald şi linişte. Peste acoperişurile de tablă roşie, tremura-n lumină apa morţilor. Ceasuri întregi stam acolo, singur, deasupra oraşului, cu o carte deschisă pe genunchi; şi prin sufletul meu, altădată vibrînd de viaţă, se perindau acum numai amintiri şterse, imagini fără contur, asemeni norilor subţiri care se topeau în cupa de azur a cerului, lăsînd în trecere peste oraş umbra lor diafană.
    Într-un rînd, am zărit peste acoperişuri, în cadrul unei ferestre deschise, o siluetă gingaşă de fată. Cu bustul înclinat într-o mişcare plină de graţie, se ţinea cu o mînă de marginea de sus a ferestrei şi părea că se uită undeva, departe; mîneca largă a bluzei de vară lunecînd în jos, îi dezvelea braţul pînă la umăr.
    Nu-i puteam distinge faţa. Dar după mişcări şi după culoarea închisă a părului, o presimţeam delicată şi brună.
    Multă vreme am rămas cu ochii la această apariţie de departe; şi, după ce s-a retras în umbra odăii, ochii mei o vedeau încă, tot acolo, înclinată în pervazul ferestrei înalte.
    Zilele următoare, străina s-a arătat iar, în acelaşi loc, ţinînd deasupra capului braţul gol, care se zărea alb pe fondul de umbră, ca o pată uşoară de lumină.
    Fata nu mă vedea.
    Dar în monotonia acelor ceasuri de după-amiază, apariţia aceasta era pentru mine o distracţie aleasă şi fină. Cînd oraşul adormea toropit de căldură, aşteptam cu nerăbdare să învie cadrul pustiu al ferestrei; şi cînd silueta ei se ivea dintr-o dată acolo, o salutam cu o exclamaţie mută, ca pe o primadonă.
    Într-o zi, simţind că priveşte mai stăruitor spre punctul în care mă aflam, am fluturat o batistă. Fata a dispărut repede, s-a întors cu un binoclu şi s-a uitat îndelung la fereastra mea; s-a tras apoi puţin în umbra odăii şi mi-a răspuns de-acolo la fel, cu batista.
    Aşa am făcut cunoştinţă. Şi la atîta s-a mărginit în prima zi corespondenţa noastră aeriană.
    A ştiut ea oare de la început că sunt prizonier de război şi, cu bunătatea femeii de orice rasă, a vrut numai să-mi ofere un prilej trecător de uitare? Poate că fata era romantică şi murea de urît ca şi mine.
    Am încercat apoi să ne înţelegem de departe, prin semne. Ceea ce voiam noi să ne spunem era un lucru foarte simplu, în fond ― şi nu-i de mirare c-am izbutit să ni-l împărtăşim chiar de a treia zi. Cîte nu se pot spune prin gesturi şi prin semne! în cîteva zile am trecut prin toată gama de nuanţe a începutului "bonjour", pînă la gestul neaşteptat al mîinii care s-apropie de buze, ca să trimită de departe fiorul unui sărut.
    Eu unul mă mulţumeam şi cu atîta, ce era să fac? Se vede însă că fetele sunt mai curioase. Prietena mea dorea să ieşim cu orice preţ din vagul gesturilor care exprimă numai sentimentele generale, să precizăm. În curînd a descoperit un nou mijloc de telegrafie fără fir: a tăiat litere mari de hîrtie şi mi le-a arătat, una cîte una. La rîndul meu, am stricat o mulţime de formulare imprimate de-ale spitalului, pe care era scris cu slove chirilice:  sau cam aşa ceva ― ca să alcătuiesc un alfabet.
    Dar prea eram departe unul de altul, literele nu se vedeau lămurit. Şi pe cînd eu îi telegrafiam în franţuzeşte, se vede că ea îmi răspundea pe bulgăreşte... Era cu neputinţă să ne înţelegem în două limbi aşa de diferite. Descurajaţi, am rămas amîndoi cu braţele-n jos. Şi de-atunci am început să ne transmitem numai prin telepatie ceea ce nu se putea preciza prin gesturi.
    La ceasul ştiut, s-arăta zilnic în lumină ca o floare discret colorată, peste acoperişuri monocrome, printre ogeacuri pustii. Gîndurile noastre se încrucişau în văzduh. Nimeni nu era între noi să ne vadă, şi noi nu vedeam pe nimeni: aveam atunci iluzia că sunt singur cu ea sub cerul larg şi palid, în liniştea suavă care învăluie orice altitudine.
    Ajunsă la un punct mort, însă, prietenia noastră aeriană, pe care împrejurările o păstrau în limita celui mai curat platonism, putea să devie de la o vreme obişnuită, fadă, ca tot ce se repetă fără schimbare.
    
    *
    
    Deschisesem într-o seară tîrzie fereastra şi mă uitam, cu gîndul dus departe, la o steluţă din Carul mare.
    Dinspre Balcani se ridicau nouri negri. O învăluire scurtă de vînt a trecut pe deasupra caselor, în goană. Ca să mă pot bucura în voie de spectacolul furtunii care s-apropia, am stins lumina şi m-am aşezat pe marginea ferestrei, cu picioarele în afară, deasupra abisului.
    Fără voie, ochii mi s-au îndepărtat spre geamul cunoscut.
    Bulgărea mea era acolo. Stinsese lumina şi mă vedea şi ea, fără îndoială: un fulger viu şi îngemănat ne-a descoperit pe unul altuia, de două ori în aceeaşi clipă.
    Fata era goală...
    Am crezut întîi c-a fost numai o părere; dar ochii mei orbiţi acum de întuneric, păstrau încă imaginea trupului ei, alb, ridicat în cadrul ferestrei.
    Într-o fîlfîire de fulger am zărit-o iar, goală, nemişcată, în lumina crudă. A fost o clipă numai: noaptea a învăluit-o brusc. Şi cînd întunericul s-a sfîşiat din nou, viziunea pierise. Am zărit numai geamul închis, care a scînteiat scurt în lumina fulgerului.
    Îmi dăruise tot ce putea dărui de departe o fată unui prizonier de război, într-o caldă şi zbuciumată noapte de vară.
    
    
    XX
    
    E în toiul iernii.
    Pe cîmpia albă, trenul aleargă cu mine spre miazănoapte, spre Dunăre...
    Un mare prieten din ţară, rămas în teritoriul ocupat, aflînd că mă găsesc într-un spital din Sofia, a intervenit la comandamentul bulgar din Bucureşti cu rugămintea să fiu adus acolo.
    Trenul fiind înţesat de soldaţi, stau afară pe platforma vagonului, îngheţat pînă-n oase; viscolul îmi zvîrle din goană cioburi de sticlă-n obraz. Stancio, soldatul care mă escortează pînă la Rusciuk, şi-a împreunat braţele peste puşcă şi nu mai scoate o vorbă. Viscolul învălmăşit îi anină şi lui pulbere de zăpadă pe gene. La mustăţi a făcut brumă.
    De la o vreme, ciasovoiul începe să dea semne de nerăbdare:
    ― O să trecem pe lîngă satul meu...
    ― În care parte vine?
    Cu mănuşa lui cafenie şi mare ca o labă de urs, Stancio a apucat bara verticală de fier şi s-a aplecat în afară, să-mi arate. S-a întors apoi spre mine şi, în zgomotul roţilor, mi-a strigat iar pe bulgăreşte:
    ― Mîine e Anul nou. Vrei să rămînem la noapte în satul meu?
    Ştiam că e însurat de curînd şi că trebuie să-i fie dor tare de nevastă. Dar avea poruncă să mă ducă de-a dreptul.
    ― Şi dacă ni se întîmplă vreun bucluc?
    Fără să-mi răspundă, soldatul a scos din mîneca mantalei o hîrtie verde şi s-a uitat la ea; pe urmă, a împăturit-o s-a pus-o la loc.
    Trenul îşi domolise goana la o pantă.
    ― Haida! m-a îndemnat Stancio.
    ― Să sărim?
    ― Da.
    M-am coborît pe scara vagonului ş-am stat puţin la-ndoială.
    ― Ce-au să zică cei din tren cînd ne-or vedea sărind?
    ― Or să creadă c-ai vrut să fugi şi eu am sărit să te prind. Haida! mi-a zis el iar, împingîndu-mă uşor de la spate.
    Am sărit.
    În urma mea, Stancio s-a dus şi el de-a tumba prin zăpadă, cu puşca aruncată cine ştie unde.
    Cînd ne-am ridicat, trenul se depărta repede, cu vuiet greu de fierărie. În singurătatea cîmpului pustiu, liniştea desăvîrşită a amurgului de iarnă ne-a învăluit brusc, în contrast cu huruitul neîntrerupt al roţilor, care-mi sunase în urechi pîn-atunci.
    Prin zăpadă, care se făcea acum tot mai albăstrie, am pornit de-a curmezişul peste cîmp, spre capătul unei coline apropiate, de unde se ridicau şuviţe de fum în văzduhul vînăt.
    După o jumătate de ceas, am intrat în sat. Era încă puţină lumină. Femei îmbrobodite ne întîmpinau cu priviri curioase, îi aruncau lui Stancio cîte o întrebare, la care el răspundea totdeauna în doi peri. La crîşmă, oameni bătrîni şi gospodine grăbite se înghesuiau să cumpere vin pentru praznicul cel mare de a doua zi.
    Am făcut la stînga pe-o ulicioară.
    ― Mai e mult?
    ― Tucă! mi-a răspuns Stancio, împingînd cu umărul o portiţă într-un gard de nuiele. Am văzut în fundul ogrăzii o casă cu streşini joase, încărcate de zăpadă. Era lumină la fereastră.
    Un cîine a hămăit de cîteva ori şi uşa s-a deschis: în privazul ei luminat s-a ivit o femeie tînără şi, la spatele ei, un moşneag.
    ― Stancio! a strigat femeia, c-o tresărire de nemăsurată bucurie.
    Bătrînul, încă zdravăn, dar cu părul şi sprîncenele albe, căzute pe ochi, îi punea feciorului felurite întrebări. Femeia, voinică şi durdulie, îl ajuta să se dezbrace, se învîrtea în jurul lui, fără să zică o vorbă; îl mînca din ochi şi toată faţa ăi rîdea de fericire.
    La urmă, dediu Manole, bătrînul, s-a întors spre mine:
    ― Romîn?
    ― Da.
    ― Vino lîngă foc, să te încălzeşti.
    O lampă atîrnată în perete lumina odaia, destul de încăpătoare, lipită pe jos cu lut. Ferestrele mici erau îmbrobodite de ger. În colţul dinspre uşă, un pat larg şi înalt, aproape de tavan, sprijinit ca un mic pătul pe un fel de grinzi vîrîte în pereţi, era susţinut la margine de un stîlp rotund, de lemn lustruit; ca să te urci în el, de pe scaun, trebuia să faci gimnastică. Lîngă peretele din fund, era un pat obişnuit de scîndură, acoperit cu rogojină; şi sub fereastră încă unul cu pernă şi velinţă vărgată.
    Am stat pe un scăunel lîngă cuptor şi m-am încălzit; Stancio şi-a rînduit mantaua, puşca şi baioneta într-un ungher, unde a şoptit ceva tainic cu nevastă-sa. Pe urmă, dediu Manole a luat un clondir mare subţioară, să cumpere vin. I-am dat şi din partea mea cîţiva lei, pe care bătrînul i-a primit fără o vorbă şi i-a numărat în palmă, cu gravitate.
    Şi Petcana a început să pregătească masa. Cu faţa rumenă şi puţin asudată, cu ochi plini de zîmbet, dolofană şi pietroasă, gospodina călca îndesat de duduia pămîntul sub ea. La mine nu se uita niciodată de-a dreptul pe sub sprîncenele-i îmbinate, şi nici nu-mi vorbea. A pregătit din zece ouă, într-o tigaie mare, un scrob cu unt, în care a sfărîmat vreo cincisprezece ardei mici roşii. Cînd s-a întors dediu Manole cu vinul, femeia a scos dintr-o firidă un şip cu vişinată şi ne-a oferit la cîteşitrei cîte o jumătate de ceaşcă; dar după privirea şireată şi caldă cu care l-a învăluit pe bărbatu-său, am înţeles că l-a părtinit.
    Ne-am aşezat apoi pe scăunele cu trei picioare în jurul unei mesuţe rotunde, în mijlocul odăii, cu cîte o felie mare de pîine în dreptul fiecăruia.
    Dar scrobul era prea ardeiat. Parcă luam foc în gură. După două linguri, am cerut apă.
    ― Nu-i place, că n-are caciamac (mămăligă)! a zîmbit femeia, fără să mă privească. Era o înţepătură uşoară la adresa romînului, o glumă pe care gospodina mi-o arunca, de ciudă că nu-mi place scrobul ei.
    Am închinat cîte un pahar de vin, apoi nevasta a scos din cuptor o tavă mare cu plăcintă şi-a pus-o în mijlocul mesei; fiindcă n-aveam farfurii, nici cuţite, am aşteptat să văd cum se mănîncă. Era simplu: fiecare rupea din dreptul lui, cu degetele, şi ducea la gură. Asta era plăcinta tradiţională de Anul nou ― cîteva foi groase de aluat, cu ceapă şi bucăţi de slănină între ele.
    ― Cum se cheamă asta pe bulgăreşte? am întrebat.
    ― Asta se cheamă baniţa, mi-a răspuns bătrînul, ştergîndu-se la gură. Asta mîncăm noi, bulgarii, la zile mari...
    După cîteva pahare de vin, lui dediu Manole a început să i se dezlege limba.
    ― Noi cu voi romînii, n-avem nimic! a zis el deodată întorcîndu-se spre mine. Voi sunteţi tot creştini ca noi; şi, pe vremea cînd eram eu flăcău, aţi venit cu ruşii să ne scăpaţi din robie. Ş-apoi ― adăugă el mai încet ― la Romînia merg mulţi de-ai noştri şi se întorc cu parale bune... că Romînia e ţară bogată...
    Îmi vorbea pe bulgăreşte. Înţelegeam tot ce spune, dar de răspuns îmi venea mai greu.
    ― Noi cu turcii avem ce-avem! urmă bătrînul, înviorat. Acum suntem tovarăşi, ca mîţa cu cîinele ― dar altădată... Venea efendi turcul călare şi trăgea la casa omului, fie ziuă, fie noapte. Şi bulgarul îi ţinea calul de căpăstru la poartă, şi turcul intra în casă, la nevastă... Şi pe urmă cerea lapte dulce ― da' nu se ridica să-l bea, ci poruncea bulgarului să-i ducă laptele la gură, cu lingura, ca la copil...
    Băiatul asculta nepăsător, culegînd în tăcere cele din urmă firimituri de baniţa de pe fundul tăvii.
    Masa se sfîrşise.
    Băutură mai rămăsese însă din belşug şi moşneagul avea gust de vorbă: a început să-mi lămurească o încîlcită problemă de politică balcanică, mi-a pomenit de trinaisi godina ― de greci, de sîrbi şi de toate necazurile pe care "trădarea" acestor vecini vicleni le-a adus pe capul Bulgariei...
    Dar lui Ştancio nu-i ardea de discuţie. Şi Petcana nu mai avea răbdare. Cu ochii strălucitori, cu obrajii îmbujoraţi de vin, femeia se ridica des, se învîrtea prin casă, se uita pe furiş la bărbat-său.
    În cele din urmă bătrînul s-a ridicat cu greutate, ne-a zis: ―  ― şi s-a lăsat pe patul din fund, să doarmă.
    Stancio s-a urcat şi el în patul cel nalt; Petcana a strîns masa cît ai bate-n palme şi mi-a făcut semn să mă culc pe patul de sub fereastră, unde m-am lăsat îmbrăcat, cu capul pe-o pernă tare.
    Apoi femeia şi-a desfăcut cu-o singură mişcare brîul, a suflat în lampă şi s-a aburcat la cucurigu, lîngă bărbat-său.
    
    
    Multă vreme n-am putut s-adorm.
    Cu faţa la perete ascultam sforăitul bătrînului şi viscolul de-afară, care sufla din cînd în cînd cu glas de pustiire, pe lîngă ferestre. De undeva, din întuneric, o portiţă deschisă ori o şindrilă clătinată de vînt gemea încet şi jalnic, la răstimpuri rare. Şi mă gîndeam la întîmplarea neaşteptată care m-a adus, în noaptea Anului nou, în casa asta de bulgar. Dacă nu săream din tren, aş fi fost acum departe ― poate aş fi ajuns în ţară... Dar nu-mi părea rău. Mulţumită mie, două sărmane fiinţe omeneşti, în vălmăşagul aprig al marelui război, aruncate acum laolaltă sub acest acoperiş, izbuteau să fure vieţii, pe apucate, partea lor de fericire umilă.
    
    
    A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap ş-am pornit spre gara cea mai apropiată, s-aţinem calea trenului.
    
    
    XXI
    
    Seara pe la zece, am ajuns la Rusciuk.
    Am aşteptat în odaia corpului de gardă, la un ştab bulgăresc, între soldaţi somnoroşi şi-n fum acru de tutun, pînă ce-a venit să mă găsească un gradat, care mi-a făcut percheziţie şi mi-a confiscat toate hîrtiile şi scrisorile de prin buzunare.
    Aveam noroc: în aceeaşi seară pleca spre Bucureşti un curier bulgar. În tovărăşia lui, am coborît după vrun ceas la malul Dunării.
    Prin noaptea de păcură, am zărit în sfîrşit apa de lîngă care plecasem cu atîta vreme în urmă; i-am auzit, cu bătaie de inimă, clipotul undelor la ţărm ― şi i-am cunoscut glasul...
    Datorită fie norocului, fie metalului din care eram făcut ― scăpasem cu viaţă din toate...
    Peste apă, prin bezna nopţii fără stele, cu cer acoperit, nu se vedea dincolo nimic. Doar mai jos, spre malul dimpotrivă, clipeau luminiţe risipite în întuneric, departe...
    
    
    Şi s-auzeau cîinii-n Giurgiu.
    
    
    
    
    AMINTIRI DIN LUPTELE DE LA TURTUCAIA
    
    Pentru cei care s-au mai întors şi pentru familiile celor care au pierit.
    
    *
    
    Camarazilor de la Turtucaia le închin aceste mohorîte rînduri, 
    
    ÎN AŞTEPTARE
    
    Lagărul întărit care apăra "capul de pod" de la Turtucaia avea forma unui larg semicerc sprijinit pe Dunăre. După cît ştiam pe atunci şi după cît îmi aduc aminte, oraşul era ocolit la o distanţă care varia între 8 şi 12 km de un sistem de lucrări defensive principale, împărţite în aşa-numite "centre" numerotate pînă la 14. Închipuiţi-vă un arc, aproape regulat, a cărui coardă era Dunărea. Centura aceasta începînd de lîngă Dunăre, din susul oraşului, aproape de Staro-Selo, care era în faţa centrului nr. 2, ocolea spre sud pînă lîngă Daidîr, apoi, trecînd prin faţa satului Antimovo, venea să se sprijine cu celalt capăt tot pe Dunăre, în josul oraşului, lîngă satul Kosui-Bulgar. Tranşeele săpate adînc, întărite cu garduri de sîrmă ghimpată şi cu "gropi de lup" în faţă, se întindeau aproape fără întrerupere pe marginea unui platou, care domina valea şi colinele din faţă.
    Afară de această linie principală de apărare, aveam în spate linia a doua, mai puţin întărită, care închidea de aproape Turtucaia în alt semicerc, mai mic. În sfîrşit, mai erau tranşeele dinafara centurii, spre sud, şi unghiul de întăriri care apărau satul Staro-Selo.
    
    *
    
    Eram treizeci de tunari, deasupra satului Kosui-Bulgar, lîngă două cupole de tunuri neisprăvite, la care lucrau pînă seara tîrziu oamenii de corvoadă civili, aduşi din ţară, de peste Dunăre. În ziua din urmă, odată cu apropierea primejdiei, numărul lor fusese sporit cu vreo două sute de turci de prin împrejurimi, care, sub paza soldaţilor noştri, cărau betonul frămîntat de o maşină gălăgioasă şi îl turnau în două imense gropi cilindrice, unde trebuia să fie aşezate tunurile. După cîte auzisem, lucrarea începuse încă din martie, dar se tărăgănase pînă acum, în zilele mobilizării.
    Corturile şi adăpostul nostru erau lîngă creasta unei coline, care cobora cu un capăt în Dunăre. De o parte, se adîncea o vale îngustă, cu un pîrîiaş umbrit de sălcii, de unde porneau, pînă spre Turtucaia, livezi bogate, ţarini şi vii cu poamă crudă. De cealaltă, tăpşanul lin cobora într-o vale mai largă, cu aşezări gospodăreşti, lîngă un iaz bogat în peşte, deasupra căruia se ridica o coastă pleşuvă de deal, apoi tufăriş mărunt şi imaşuri pustii, luminate de soare.
    De acolo şi din cutele amfiteatrului din dreapta, trebuia să vie inamicul...
    La o aruncătură de piatră sub coastă, înaintea gropilor noastre, erau tranşeele ocupate de o companie a unui regiment de infanterie, unde mă duceam adesea să privesc peisajul vast şi calm din faţă, peste care treceau numai umbre călătoare de nouri.
    Infanteriştii erau toţi rezervişti sau miliţieni, unii concentraţi încă de pe iarnă ― în cea mai mare parte oameni trecuţi de patruzeci de ani... În ochii lor nu citeai dorul tineresc de "acasă", ci numai grija mohorîtă şi senină de "nevastă" şi "copilaşi", părăsiţi fără sprijin, cine ştie unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate.
    ― Mi-am lăsat nevasta acum şase luni, cu patru copii şi numai cu trei franci în casă, îmi spunea unul dintre ei. Cum nu s-ar fi gîndit cei mari şi la noi, că doar nu suntem cîini...
    De la o vreme, chipurile lor pămîntii, roase de acelaşi gînd îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceştia necăjiţi în stare să înfrunte războiul? Ce Dumnezeu! Duşmanul care putea sosi din ceas în ceas nu trebuia să ne găsească cu gîndul numai la soarta nevestei şi a copilaşilor.
    Dar, mă gîndeam: de unde să aibă ei, în sufletul lor întunecat şi amărît, lumina iubirii de ţară, care singură ar mai putea da un înţeles suferinţelor războiului şi dezlănţui avîntul? Pentru care scop, priceput şi primit de ei cu dragă inimă, şi de la cine ar fi putut ei să înveţe uitarea de sine? Dar au încercat măcar acei care au pus la cale acest război în incinta oraşelor să se coboare pînă la ei, să-i lămurească şi să-i întrebe?... Iar acum, întunecaţi şi amărîţi, trebuia să-şi dea viaţa pentru scumpa lor patrie.
    Erau mai ales ţărani de prin judeţele de cîmp ale Munteniei ― cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei cu strîngere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea "ostaşului romîn", de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă şi, mai cu seamă, galeriile tragice ale istoriei noastre naţionale, atît de aspră şi de eroică.
    Numai artileriştii de pe lîngă cele două cupole neisprăvite se mai potriveau cu icoana ce mi-o făurisem în minte. Dar aceştia erau aproape toţi tineri, moldoveni sprinţari şi poznaşi, ca cei din literatura lui Alecsandri. Ziua întreagă "şuguiau" şi-şi îndeplineau îndatoririle cu inima uşoară. Uneori, însă, şi ei păreau îngrijoraţi.
    ― Ce ne facem noi cu babalîcii iştia cînd o începe nunta? Că parcă nu-s romîni, parcă-s alte dihănii.
    Printre infanterişti, unul singur părea mai inimos: Mieluş ţiganul, cu mustăţile lui mari şi cu sprîncenele îmbinate deasupra ochilor negri şi vioi ca de veveriţă. Dibuise el, nu ştiu pe unde, un ceasornic cu muzică, despre care nu dădea nimănui nici o lămurire, şi pe care-l ţinea totdeauna aşezat frumos lîngă raniţă şi nu-l pierdea din ochi, "ca să nu facă picioare". De cîte ori ieşea din tranşee, Mieluş făcea teatru. Îşi lua ceasornicul subţioară, se ducea cu el în dos, lîngă bordei, şi acolo, după ce-l potrivea bine din şuruburi, îl punea pe pămînt şi începea să se încrunte le el.
    ― Cîntă, cioară, să joace boieru!
    Şi numaidecît ceasornicul începea, cu note picurate, un marş bulgăresc, iar Mieluş, cu o mînă-n şold şi cu alta-n ceafă, frămînta pămîntul...
    ― Ce te-a apucat, ţigane? îl întrebai într-un rînd.
    ― Ei, domnule, am şi eu un foc la inima mea. Ne-a prins războiul pe meleagurile astea şi n-am apucat barem să-mi mai văz ţiganca o dată... Că eram luaţi numai de şase zile cînd m-a "concintrat".
    Bietul Mieluş! Poate presimţea el că n-o să-şi mai vadă ţiganca niciodată, dar nu presimţea ce moarte grozavă îl aşteaptă...
    Totuşi nu ne obişnuisem cu gîndul că suntem în război.
    În seara aceea stăteam pînă tîrziu, ca de obicei, cu locotenentul meu ― un podgorean din Putna ― la popota infanteriştilor, care ne invitau mereu la masa lor, sub un umbrar adăpostit de vedere.
    Seara era caldă, dar vinul era rece şi se potrivea de minune cu peştele proaspăt, fript pe jăratic, care venea întotdeauna după nişte jumări amestecate cu fire de iarbă. Erau, pe lîngă masa de scînduri, doi locotenenţi de rezervă ― unul, institutor din Călăraşi, celalt, şef de birou la Domenii ― amîndoi cu gîndul nemărturisit acasă, dar hotărîţi să-şi facă cinstit datoria, amîndoi capi de familie, pe care un capriciu al împrejurărilor îi transformase în ofiţeri şi-i chemase pe neaşteptate să conducă soldaţi în luptă. Mai erau şi trei sublocotenenţi ― doi în rezervă, al treilea abia ieşit din şcoală ― băieţi veseli, neştiutori parcă de greutatea ceasului de cumpănă prin care trebuia să trecem. Sub impresia manifestaţiilor războinice din capitală, ei discutau zgomotos despre politică, literatură şi "intenţiile inamicului", şi nici prin gînd nu le-ar fi trecut măcar că ai noştri ar putea să fie biruiţi vreodată şi că, peste cîteva zile numai, Turtucaia s-ar putea să cadă.
    Cînd vorba se mai potolea, Mieluş, lîngă un capăt al mesei, îşi lungea gîtul spre lună şi cînta, cu glasul lui pătimaş de ţigan îndrăgostit:
    
    Aniţo, bătu-te-ar sfîntul
    Cum îţi bate şorţu vîntul...
    
    Mă uitam la ţigan, mă uitam la tovarăşii mei... Şi fără voie, privirile mi se întorceau spre miazăzi, spre cerul posomorît şi ameninţător al Bulgariei.
    
    *
    
    Tîrziu de tot, ameţit de mirosul fînului cosit peste care îmi aşternusem o foaie de cort, înţepat de gînduri şi de regrete, nu-mi găseam astîmpăr.
    Noaptea era limpede.
    Cînd deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strîmbă ca un iatagan. În aceeaşi pulbere albăstrie, vedeam şi zăvoaiele din susul Olteniţei, şi ostrovul negru din faţa noastră, cu pădurea lui deasă de arini. Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica concertul în pizzicato al atîtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret şi cristalin tremura sub fiecare floare.
    Şi-mi aduceam aminte de observaţia curioasă a nu ştiu cărui aeronaut: în noaptea liniştită, din nacela balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nici o larmă de pe pămînt nu se mai aude, de la cîteva sute de metri în sus ― numai lătratul cîinilor şi cîntecul pătrunzător al greierilor...
    E ceva straniu în potrivirea asta.
    Cu mii şi mii de ani în urmă, în misterioasa eră primară, umilul cîntec al greierului a fost singurul glas cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întîia oară, splendoarea mută a firmamentului. Murmur de uimire, plîngere sfioasă din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimţirile viitorului fatal ― cine ar putea să spună? Cîntecul greierului se ridica şi atunci în zadar spre stele din sînul pămîntului, pe cînd planeta noastră, ca un ghem de suferinţe, se rostogolea izolată în nemărginire...
    Visam cu ochii deschişi.
    Cineva mă strigă pe nume, de la cîţiva paşi. Mă ridic şi văd nişte umbre în marginea mărăcinişului dinspre apă. E sublocotenentul X, care mă invită să prindem peşte cu prostogolul, pe Dunăre. A luat cu el un sergent şi doi soldaţi de prin părţile bălţii.
    Coborîm în linişte pe poteca dintre mărăcini şi ne oprim jos, la mal, în faţa morilor, care stau negre şi neclintite pe luciul de argint mişcător.
    Dincolo, spre ostrov, apa e lină şi transparentă ca un lac, iar dincoace, lîngă noi, valurile mărunte bat uşor pe prundişul malului. Numai la mijloc, în sfor, nahlapii tremură şi saltă din fund şi, izbind în pieptul morilor, unda Dunării înşelătoare îşi dezvăluie mersul puternic.
    Toţi tăcem, cuprinşi de gînduri.
    Sergentul ― un negustor de cherestea, cu capela dată pe ceafă şi cu nasul mare în bătaia lunii ― îşi caută un loc potrivit. Îl văd apoi cum îşi răsuceşte sfoara pe după mînă, apucă în dinţi prostogolul de o parte şi, cu o mişcare bruscă, îl aruncă. O clipă, plasa rotundă se desface ca o fustă deasupra apei, apoi dispare... dar cînd trage prostogolul la mal, cherestegiul fluieră a pagubă: n-a prins nimic.
    În vremea asta, soldaţii s-au dezbrăcat, în linişte. Mă uit la ei cu mirare cum, fără nici un fior de frig, intră în apă ― unul spre adînc, celalt pe lîngă mal ― ţinînd fiecare de cîte un capăt o plasă lungă şi dreptunghiulară. După cîţiva paşi, au tras-o la mal. În fundul ei se zbat cîţiva peşti, pe care unul dintre golani îl aruncă pe tăcute într-un sac de pesmeţi, anume pregătit. Mă apropii, vîr şi eu mîna şi apuc unul, ca să-l văd mai de-aproape. Dar peştele zvîcneşte, îmi scapă şi cade pe nisip, unde rămîne neclintit. E un şalău mic ― cel mai frumos la arătare dintre toţi peştii rîurilor noastre. Mă uit la el cum stă încordat cîteva clipe, pe nisip, în bătaia lunii, elegant şi fin, ca sculptat în argint.
    Dar oamenii au intrat iar în apă.
    ― Cum nu le-o fi frig, domnule, pe răcoreala asta, fără pic de foc? rosteşte lîngă mine un glas cunoscut. E Mieluş ţiganul, care a răsărit şi el, nu ştiu de unde.
    ― La ce le-ar folosi focul, ţigane, cînd trebuie să intre mereu în apă? zice, rîzînd de departe, prietenul meu.
    ― Apoi noi, ţiganii, aşa suntem; nu putem fără foc. Uite, eu aş sta şi un ceas în apă, fără să ies, dacă mi-aţi aprinde un foc pe mal... barem să-l văz cu ochii, că tot îmi ţine de cald.
    Aşa, cu plasa şi cu prostogolul, am colindat malul pînă dinspre ziuă.
    Se îngîna umbra cu lumina, cînd morile au început să umble. Păreau nişte lighioane stranii, care luptă greoi să înoate în susul apei şi nu pot.
    Apoi, răsfrîngeri de rubin au sîngerat o fîşie de Dunăre. Pe faţa apei au început să se străvadă toate schimbările şi clarităţile văzduhului. Acum păreau buchete mari de liliac îngropate în apă, acum se schimbau în falduri mari de purpură şi în petale de trandafiri, ori jucau galbene-verzui în luciu, cu aripi de fluturi timpurii, pînă cînd începură să tremure ca nişte pînze de beteală pe faţa undelor uşoare.
    Iar cînd am ieşit deasupra, pe mal, cerul întreg spre răsărit şi miazăzi era cuprins de incendiul dimineţii. Părea că arde tot Deliormanul.
    Dar încă nu ardea.
    În seara aceleiaşi zile care începea cu atîta fast, un foc adevărat avea să izbucnească tot într-acolo, de-a lungul noului hotar...
    
    
    FOCURILE
    
    Peste zi primim vestea că posturile noastre de grăniceri au fost atacate noaptea de bulgari. Grănicerii, după cum se stabilise mai dinainte, au pus foc pichetelor şi s-au retras. Nu ştim cîţi din ei au căzut.
    Spre seară, cerul e acoperit de nouri vineţi şi vîntul începe să bată tot mai tare din susul Dunării. Apa e plumburie. Toată priveliştea e învăluită într-o lumină vînătă care, cu apropierea înserării, împrăştie pretutindeni un aer de dezolare.
    Şi pe cînd amurgul se prelungeşte apăsător, plin de presimţiri, pentru cea din urmă oară stăm la masa infanteriştilor. Vorbele cad rare, în mijlocul tăcerii în care ne cufundă pe toţi gîndurile. Un soldat vine şi ne spune că au alungat doi lupi care dădeau tîrcoale primprejur. De cînd a început războiul, lighioanele s-au înmulţit prin părţile acestea, în loc să fugă.
    Cînd ne-am ridicat de la masă şi am venit la cupole, noaptea era păcură: numai pe vîrful colinei noastre, două lămpi electrice, acoperite pe o parte, ca să nu fie zărite de inamic, se clătinau în bătaia vîntului, luminînd slab nişte grămezi de nisip şi munca tăcută a lucrătorilor de noapte, care se învîrteau ca nişte vedenii în jurul gropilor de tunuri.
    Şi abia intrasem în magherniţa mică de scînduri, rămasă acolo de înaintea mobilizării, cînd o bubuitură scurtă, înfundată, acoperită numaidecît de vuietul vîntului, ne făcu să tresărim şi să ne uităm unul la altul...
    Era primul foc de tun care răsuna pe cîmpiile Turtucaii, în noapte.
    El ne vestea că războiul adevărat începe.
    Şi desigur, în aceeaşi clipă, el a răsunat la fel în sufletele celor cîteva mii de oameni care, înfundaţi prin tranşee, înconjurau cu şirul lor subţire orăşelul murdar, ghemuit ca un pui de cadînă pe malul Dunării.
    Cînd am ieşit afară, o privelişte stranie ne încremeni. Spre miazăzi, nu departe, două incendii mari spărgeau întunericul în două locuri, cu reflexele lor uriaşe.
    Cum izbucniseră? Cînd au avut vreme să crească atîta?
    Colina din faţă, cu toate amănuntele ei, tăiate parcă din marmură neagră, se zugrăvea în nemişcare pe lumina sîngerie. Un singur copac izolat, drept pe culme, se vedea zbuciumat în bătaia vîntului sinistru. Parc-ar fi vrut să fugă, dar ţintuit locului îşi frămînta ramurile într-o parte, ca nişte braţe deznădăjduite.
    Oamenii îşi lăsaseră lucrul şi priveau tăcuţi.
    Întrebăm la telefon: ni se răspunde laconic că duşmanul a atacat înspre Daidîr. Ard două sate.
    În vremea asta, tunuri bat rar, la intervale neregulate. Între cele două focuri, se arată din cînd în cînd dungi roşii de lumină, care taie întunericul o clipă, subţiri şi repezi, ca liniile efemere de văpaie pe care le lasă în urma lor stelele căzătoare.
    În sectorul nostru, însă, e linişte şi noapte pustie ― nici n-ai bănuit măcar că de aici, de lîngă mal şi pînă la Antimovo, sute de oameni stau într-o încordată aşteptare.
    Tunarii noştri, afară de cei care sunt "de gardă" la lucru, s-au culcat, unii în bordei, alţii pe afară. Mă las şi eu în iarbă, cu faţa în sus.
    Dar nimeni nu poate să doarmă.
    Toţi se frămîntă, înfioraţi de acelaşi gînd: tunurile nu sunt încă aşezate, iar puştile lor sunt "sistem vechi" ― şi chiar de n-ar fi aşa, artileriştii n-au mare încredere în puşcă.
    Ne gîndim în acelaşi timp şi la camarazii care, în clipa asta, nu departe, pe colinele de la Daidîr şi Staro-Selo, înfruntă primejdia...
    Iar pe deasupra noastră, reflectoarele de lîngă oraş scrutează întunecimile, aruncă fîşii largi şi diafane de pulbere incandescentă, ca nişte cozi de cometă care apar şi dispar necontenit, se mută prin văzduh şi se sprijinesc cîteva clipe ca un capăt pe un nor mergător, uşoare ca nişte suluri de ceaţă, pe care te miri cum nu le risipeşte vîntul.
    Astfel noaptea trece încet şi focurile se potolesc tot mai mult, odată cu apropierea zorilor.
    Soarele era sus cînd m-am deşteptat.
    Nişte infanterişti se întorceau nu ştiu din ce "recunoaştere", pe lîngă mal, pe sub dealul din faţă.
    Cînd ajung la noi, un caporal, foarte emoţionat, ne spune că, la marginea unei păduri, au fost primiţi cu focuri de bulgarii ascunşi acolo. Nu ştia ce s-au făcut cei doi sublocotenenţi care îi conduceau. Pe unul l-a văzut căzînd de pe cal, în goană, iar pe celalt l-a pierdut din ochi.
    ― Cum aţi putut să-i părăsiţi aşa? îl întreb.
    ― Ce era să facem? Am tras focuri întruna, dar eram prea puţini...
    După-amiază însă, s-au întors şi ofiţerii, pe rînd: unul era teafăr, iar celalt a căzut numaidecît într-o criză de nervi, în care i se părea că-şi vede camaradul omorît.
    Spre seară, comandantul companiei de infanterie primeşte ordin să dea foc satului de lîngă noi...
    Un grup de soldaţi, cu şomoioage de gaz, conduşi de un sublocotenent, pornesc să puie focul.
    Mă duc mai în deal, de unde îi văd cum coboară cu pază pe sub tranşee, în lumina cenuşie a înserării, cum dispar printre gardurile grădinilor ― şi mă gîndesc la fapta grozavă pe care datoria îi sileşte s-o săvîrşească.
    Alături de mine, locotenentul Z., om foarte de treabă şi cu suflet de gospodar care ştie să preţuiască munca agonisită din greu, priveşte posomorît.
    Satul, întins de-a lungul colinei, la picioarele noastre, fumega potolit din cîteva ogeacuri. O femeie scoate apă dintr-o fîntînă. Un cîrd de gîşte se întoarce de la baltă, pe drumul mare, în linişte... E tocmai ora de cină, la sate. Îmi închipui, în jurul măsuţei rotunde, cîteva feţe de copii cuminţi, un bătrîn făcîndu-şi cruce domol, o gospodină care rînduieşte ce trebuie la masă...
    Şi cu inima strînsă, aştept...
    Un hreamăt se ridică deodată, din capătul satului, unde răsar fără veste cîteva lumini, care se măresc văzînd cu ochii. Şi zvonul creşte, se apropie, se răspîndeşte în tot satul. Umbre speriate aleargă de-a lungul gardurilor, prin ogrăzi, pe uliţi. Satul întreg mişună acum ca un furnicar răscolit şi larma creşte, s-aud strigăte şi chemări, apoi ţipete de copii şi de femei care aleargă nebune, de la o curte la alta. Văpăile se risipesc mereu, focuri răsar necontenit, ici şi colo, arzînd limpede în lumina scăzută a amurgului. Flăcările se înalţă pîlpîind, trosnind, din clăi de fîn, din pătule uscate. S-aud şi cîteva împuşcături, unele mai aproape, altele mai departe şi se văd cete de oameni pe uliţi, care par că se sfătuiesc între ei...
    Iar focul se întinde, cuprinde casele una după alta. Şi cu încetul, o ceată mai mare de oameni se alege spre marginea satului, sub deal. E furnicar de umbre nelămurite, ce se zbat, se frămîntă, se amestecă în gloata gălăgioasă, care sporeşte mereu cu cei întîrziaţi. Glasuri răguşite strigă, unii cheamă rudele, femeile îşi caută copiii...
    Apoi un capăt de convoi mohorît se formează pe coasta dealului din faţă, se lungeşte, se tîrăşte la deal ca o omidă...
    Au pornit. Unde?...
    Iar jos, în vale, satul, unde atîţia din cei care pleacă şi-au petrecut copilăria, au crescut şi-au iubit, satul cu ideile lui, cu casa părintească, cu amintirile, cu datinele şi trecutul lui, rămîne în urmă arzînd, prăpădit poate pentru vecie.
    Nemişcaţi stăm şi privim. Acoperişuri trosnesc, flăcările se înalţă de peste tot în voia lor şi valuri de fum se amestecă sus, spre cele dintîi stele. Acum uliţele sunt pustii, nu se mai aude nici un glas, prin curţi nu se mai vede nici o mişcare. Focul singur îşi mistuie prada în linişte.
    Într-un tîrziu, locotenentul se întoarce spre mine: ― Mare ticăloşie e războiul!... şopteşte el, cu vocea sugrumată.
    
    
    UN ASALT
    
    În dimineaţa de luni 22 august, un balon captiv inamic apăru spre miazăzi. Abia se vedea, gălbui şi diafan, în ceaţa dimineţii.
    Şi tunurile duşmane, care pînă acum au bătut rar, încep să-şi înteţească focurile: bubuituri tot mai dese răsună spre Daidîr şi Staro-Selo. Dar de-a lungul tranşeelor noastre, pînă la Antimovo, aceeaşi linişte şi încordare continuă. Patrulele cutreieră locurile din faţă, dealul, pădurea şi valea de dincolo: nimic.
    Pînă seara zgomotul artileriei creşte şi scade în răstimpuri, iar noi, fără nici o veste, aşteptăm să fim atacaţi din ceas în ceas.
    Şi abia spre seară aflăm că bulgarii au dat vreo zece asalturi spre Daidîr, dar au fost respinşi. Asta era "versiunea oficială", în şoaptă însă se spunea că ai noştri s-au retras peste tot în dosul primei linii şi că tranşeele din afară şi cele întărite, care apărau Ştaro-Selo, au căzut, împreună cu satul, în mîinile duşmanului.
    Soldatul pe care-l trimitem zilnic la oraş ne spune că malul şi vasele-spital sunt pline de răniţi.
    Noaptea o petrecem de veghe în şanţuri. Încredinţat că pînă la ziuă duşmanul va încerca, în sfîrşit, şi pe la noi o lovitură, nu las oamenii să aţipească decît cu rîndul. Toată vremea stăm cu ochii aţintiţi spre vale, în întuneric. Iar la spatele nostru, lucrătorii de noapte muncesc pînă tîrziu la cupole.
    Astfel noaptea trece şi, afară de patrulele care sosesc din cînd în cînd pe un drumeag de sub mal şi îşi dau "parola" cu voce înfundată, nici ţipenie de om nu se mai simte prin locurile acestea părăginite, cufundate în întuneric. Numai o singură luminiţă se vede mişcînd, uneori, într-o colibă din mijlocul grădinilor din vale. Iar cînd norii se desfac deasupra iazului, stele rare tremură în jocul undelor. Satul ars tot mai fumegă din cîte o ruină sinistră. Departe, un tun trezit din somn rupe o clipă tăcerea, ca un dulău somnoros care latră o singură dată şi adoarme iar.
    
    *
    
    Soarele de-abia s-a ridicat şi balonul de ieri apare din nou, mai aproape, deasupra zării.
    Tunurile încep să bată. Din vuietul lor crescînd, înţelegem că, în această zi strălucitoare de toamnă, se va da asaltul hotărîtor.
    Dar la noi, iarăşi nimic. Eram sortiţi să stăm şi de astă dată numai la pîndă?
    Soldaţii cu care trecusem noaptea în şanţ supravegheau acum pe muncitorii turci ― vreo două sute de oameni zdrenţăroşi, cu feţe întunecate, care munceau pe tăcute, cărînd betonul frămîntat şi nisipul, cu atîta linişte impasibilă, încît nici nu-şi întorceau capul spre partea de unde venea vuietul tunurilor şi zgomotul luptei care se tot apropia.
    Stam ca pe ghimpi. Urcat pe o schelă de grinzi pentru ridicarea greutăţilor, priveam spre marginea platoului către Antimovo linia de tranşee deasupra căreia exploziile de şrapnele însemnau stoluri de nouraşi plutitori, mici ca nişte batiste albe.
    O baterie de-a noastră încercă să atingă balonul. Dar tunurile nu bat pînă acolo; cîţiva fulgi albi care se destramă în senin, dincoace de balon, arată locul unde se sparg şrapnelele.
    Ca să capăt vreo veste, mă duc la compania de infanterie de lîngă noi. În bordeiul locotenentului, un căpitan, comandant al batalionului, vorbeşte la telefon cu maiorul lui. Convorbirea e febrilă şi, după cuvintele "tari" pe care i le spune căpitanul, înţeleg că maiorul trebuie să fie un om moale de tot şi că lucrurile nu merg bine.
    Dar, fiindcă aici bulgarii nu atacă încă, în loc să mă întorc la cupole, pornesc de-a curmezişul pe coastă, spre tranşeele bombardate, şi peste cîteva minute ajung la loc deschis.
    Platoul se întinde acum neted în faţa mea. Detunături neîntrerupte zguduie văzduhul. De la un pîlc de copaci din stînga şi pînă departe, la adînciturile din dreapta, fulgii albi de fum care apar necontenit, puţin deasupra pămîntului, înseamnă în văzduh linia tranşeelor noastre, în spatele cărora mă aflam acum.
    Şi lucru straniu: lupta e în toiul ei, dar cît vezi cu ochii împrejur şi în faţă, nici un singur om nu se zăreşte. Dacă n-ar fi urletul acesta neîntrerupt al artileriei, te-ai crede în mijlocul unor imaşuri pustii, luminate puternic de soare... Dar oamenii sunt ascunşi ca rîmele în pămînt. De acolo se pîndesc unii pe alţii, de acolo îşi trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în tranşee cu braţele încrucişate şi cu spatele încovoiat, cît timp durează "pregătirea" şi aştepţi, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o maşină, azvîrlită de altă maşină! Oamenii se bat cu maşinile ― e o concurenţă de răbdare. Pînda vicleană, "nervii tari" şi calculul rece înlocuiesc avîntul de odinioară şi stropul de poezie al luptelor deschise, în care era cel puţin o superbă dezlănţuire de energie tinerească, o măsurare cavalerească de putere fizică şi de curaj. Dar războiul modern trebuia să fie aşa ― prozaic, senil şi mohorît, ca şi cea mai mare parte a scopurilor materialiste pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerţ, debuşeuri, parale...
    Acum o grindină de obuze aruncă în aer bulgări de pămînt şi sporesc fumul de licăriri repezi şi roşiatice. Proiectilele artileriei duşmane, îndreptate de observatorul din balon, cad cu precizie asupra tranşeelor noastre. Încerc să deosebesc şi focuri de puşcă. Dar îmi dau repede seama că infanteria noastră nu poate trage acum, iar vuietul tunurilor, haotic şi neîntrerupt, ca o vibraţie de coardă groasă, învăluie orice alt zgomot venit dintr-acolo. Şi cu cît mă apropii, cu atît detunăturile, ca într-o rupere de nouri, se amestecă şi se precipită.
    Ştiam că focul acesta pregăteşte atacul cu baioneta, şi mă gîndeam la soldaţii noştri, în mare parte rezervişti şi miliţieni de prin Ilfov, de prin Ialomiţa... De ce tocmai aceştia au fost ursiţi să dea pentru întîia oară piept cu bulgarii, la baionetă?... O, dacă ar fi fost acolo, acum, cîteva batalioane de vînători sau de oameni de prin părţile muntelui, cu cîtă încredere ar fi aşteptat atacul bulgarilor, vestiţi pentru destoinicia lor la baionetă.
    O explozie grozavă mă făcu să întorc capul: la spatele meu, spre dreapta, un obuz monstru a căzut lîngă drumul de pe coastă. Ca o irupţiune de păcură, o coloană mare de fum negru şi gros, amestecat cu bulgări de ţărînă, ţîşni ca din pămînt... Au început să bată cu tunuri grele a doua linie a noastră! E vestitul obuzier german, ori sunt tunuri-automobile austriace?...
    Din pîlcul de copaci din stînga, o baterie de a noastră deschide focul fără veste spre răsărit.
    Mă gîndeam că atacul se poate întinde acum şi la "centrul" nostru şi voiam să pornesc îndărăt, la cupole ― dar numaidecît bag de seamă că balonul începe să se coboare repede...
    Şi ca prin farmec, în cîteva clipe, pe frontul întreg, bubuiturile încetează cu totul. Numai tunul cel mare mai trage...
    Liniştea ciudată care urmează e întreruptă de un ropot de împuşcături mărunte de-a lungul tranşeelor... Cîteva gloanţe rătăcite îmi şuieră pe deasupra. În dosul vălului de fum, infanteria bulgară a pornit, desigur, la atac. Dar n-aud mitralierele, n-aud artileria noastră... şi aştept, cu inima strînsă.
    Acum un freamăt de glasuri depărtate, de strigăte prelungi, apoi o larmă de răcnete, de vaiete, de chemări ajung pînă la mine.
    Privesc, fără a clipi, în lumina mare a soarelui. Prin fumul care nu s-a risipit încă, văd doi călăreţi în goană nebună, plecaţi pe coama cailor. Apoi un cheson de muniţii, cu caii în galop, iese la iveală o clipă, într-o spărtură a ceţii, şi dispare iar, în vîrtej de praf şi fum.
    Peste puţină vreme, cîţiva soldaţi răzleţi, apoi în pîlcuri mici, se văd alergînd pe cîmp, unii spre stînga, alţii spre vîlceaua din dreapta.
    Vroiam să-i opresc, să-i întreb... dar la ce bun? Era vădit că bulgarii au pătruns în tranşeele noastre, sfărîmate de obuze, de unde măcelul cu baioneta a risipit pe cei rămaşi în viaţă...
    Cînd am ajuns la cupole, tot drumul de pe coasta din spatele nostru era plin de fugari, de răniţi, de chesoane şi de tunuri, care coborau în goană spre Dunăre şi, pe sub malul înalt, se îndreptau spre Turtucaia. Pînă pe la ceasul 5 după amiază, am privit înfiorat, cu locotenentul meu, de pe vîrful colinei, această scurgere jalnică şi grăbită, care ne umplea inima de fiere.
    La telefon nu ne mai răspundea nimeni.
    Ce făceau bulgarii? De ce nu urmăreau?
    Aveau pierderi grele şi generali prudenţi.
    Dar prin spărtura făcută puteau să ne cadă în spate dintr-o clipă în alta... Fără ordin, însă, noi credeam că nu trebuie să părăsim creasta colinei pe care ne găseam şi unde ca-n ironie, turcii lucrau şi acum de zor, împreună cu ai noştri, la construirea cupolelor neisprăvite!
    Abia cînd am văzut că compania de infanterie de lîngă noi se retrage spre vale şi că rămînem singuri acolo, am început şi noi să ne pregătim de plecare.
    Într-o clipă toţi turcii, care munceau cu greu, oftînd, se rînduiră patru cîte patru.
    Şi domol, după ce ne-am îndeplinit cele din urmă îndatoriri poruncite de regulamente în asemenea situaţie, am pornit spre vale, cu sufletele înecate de mîhnire, pe lîngă convoiul de turci, care, între sentinele, coborau în tăcere coasta, aruncîndu-ne priviri întunecate şi piezişe...
    În ziua aceea, şapte "centre" întărite au căzut în mîinile duşmanilor şi centura principală de apărare a fost ruptă.
    
    
    PE MALUL APEI
    
    De-a lungul Dunării, pe sub malul rîpos şi înalt, era un furnicar neastîmpărat, o gloată care se rostogolea în goană pe drumeagul pietros şi îngust, un amestec înfrigurat de căruţe cu bagaje, de chesoane, de soldaţi negri şi prăfuiţi, de cai slobozi, care alergau pe de margini, şi de oameni răniţi, care se tîrau cum puteau spre Turtucaia. Şi convoiul acesta frămîntat sporea mereu cu fugarii care coborau din rîpile malului, de prin vii, şi se îndreptau spre pontoanele de lîngă oraş, în nădejdea că vor găsi un pod sau vase care să-i treacă dincolo. Mulţi îşi păstrau arma şi nu vedeai nici o raniţă aruncată pe marginea drumului. Mergeau în tăcere, fără să privească în lături.
    Nu auzeai decît ropotul grăbit al picioarelor şi huruitul căruţelor.
    În gloata aceasta a trebuit să intrăm şi noi, cu coloana lungă de muncitori turci, pe care sentinelele nu-i slăbeau deloc.
    Opream pe cîte un fugar şi-l întrebam: unde se duce? pentru ce a fugit?
    Mulţi se uitau la mine aiuriţi şi porneau fără să-mi răspundă.
    ― Bulgarii sunt colea, deasupra malului, îmi răspundeau unii. Ne-au prăpădit cu tunurile...
    Cei mai mulţi spuneau că s-au rătăcit de ai lor; nu ştiau unde le sunt companiile, regimentul, ofiţerii. Şi veneau să-i caute la pontoane.
    ― Ofiţerii au fugit şi ne-au lăsat singuri, mai ziceau ei...
    Refrenul acesta I-am auzit întruna de atunci; dar mai tîrziu, în captivitate, m-am încredinţat chiar din spusele lor că nu era cu totul adevărat. La Turtucaia fiind cea dintîi ciocnire mai crîncenă cu inamicul, desigur că nici soldaţii ― miliţieni şi rezervişti ―, nici ofiţerii noştri nu erau obişnuiţi cu focul. Totuşi pierderile mari de oameni ale inamicului, despre care m-am putut încredinţa în ziua cînd am străbătut, ca prizonier, locul luptelor de lîngă Daidîr şi despre care am auzit adeseori în timpul captivităţii chiar din gura bulgarilor şi din presa lor, dovedesc că ai noştri nu s-au dat uşor. Iar dacă au fost ofiţeri care şi-au părăsit oamenii sub felurite pretexte şi dacă au fost şi soldaţi destui care şi-au părăsit ofiţerii şi au lăsat artileria singură în faţa duşmanului ― şi printre unii şi printre alţii s-au găsit destule cazuri de eroism individual minunat, despre care voi pomeni mai tîrziu, şi care au salvat "onoarea armelor".
    Cînd am ajuns la al doilea ponton din faţa gării Olteniţa, am început să întîlnim şi alţi fugari care veneau din sus, dinspre Turtucaia, şi se opreau de-a lungul malului ori se înghesuiau pe lîngă ponton. Atunci mi-am dat seama de toată întinderea înfrîngerii şi am înţeles că numai un ajutor grabnic şi puternic, dacă nu o înlocuire totală a trupelor, ar mai putea pune în cumpănă soarta "capului de pod".
    Soldaţi din diferite regimente, amestecaţi, forfoteau fără nici un rost în toate părţile. Era o gloată dezordonată, cuprinsă de panică, o îngrămădeală de oameni descurajaţi, care nu mai căutau decît să scape, să găsească vreun mijloc de trecere. Şi cum noaptea se lăsa repede, cine ar mai fi fost în stare să-i adune, să-i rînduiască, să trimită pe fiecare la rostul lui?
    Într-un loc am găsit compania de infanterie care fusese lîngă noi, pe deal. Era singurul grup disciplinat pe care I-am întîlnit în seara aceea. Oamenii făcuseră piramide de arme şi-şi aşteptau comandantul, care se dusese la oraş, să ceară ordine.
    Nu departe de ei, ne-am oprit şi noi sub mal.
    Se înnoptase fără să băgăm de seamă. Nu ştiam ce se petrece în Turtucaia. Am dat drumul turcilor să se ducă în oraş şi locotenentul nostru, după ce şi-a întipărit bine în minte locul unde rămîneam, a plecat şi el să primească ordine. De la cine, dacă bulgarii vor fi pătruns în oraş? Şi cine să mai aibă vreme, în situaţia asta, să se mai ocupe de cîţiva tunari fără tunuri?!
    Era acum un întuneric orb şi o învălmăşeală mare de oameni, cai, chesoane, care de corvadă puse de-a curmezişul şi căruţe cu bagaje, între apă şi malul înalt ― ba am întîlnit şi o cireadă de bivoli, care mugeau întruna prin întuneric, mînaţi din urmă cu strigăte şi cu ciomege, Dumnezeu ştie de unde şi pentru ce.
    Peste puţină vreme, locotenentul s-a întors. Nu putuse răzbate şi se temea să nu se rătăcească de noi.
    Nu ştiam ce să facem. Să pornim în noapte pe coaste, spre inamic? Dar pe unde mai erau de-ai noştri? Şi cum să-i recunoaştem, ca să nu tragem în ei? Vrînd-nevrînd, trebuia să aşteptăm pînă la ziuă acolo unde ne găseam. Eu unul eram încredinţat că bulgarii se vor folosi curînd de prilejul acestei dezordini. Ştiam că cel puţin spre Antimovo, unde era o largă spărtură a frontului nostru, nimeni nu le mai ţine piept. Şi trăgeam totuşi nădejde că un măcel cu baioneta, în zăpăceala unei încăierări nocturne, ne-ar putea îngădui să recîştigăm ceea ce pierdusem peste zi.
    Eram ostenit ― trei nopţi nu dormisem. În neputinţa de a face ceva, mi-am zis: fie ce-o fi! Nu se mai auzea nici o bubuitură de tun, nici o împuşcătură... Învăluit în perelina locotenentului, mă lăsai şi eu lîngă el pe nisip, cu baioneta pusă la armă, pe care o ţineam în braţe, gata să sar în picioare la cel dintîi strigăt de alarmă şi să dau cu ea în toate părţile! Dar un somn greu şi fără vise mă învălui repede şi mă ţinu sub apăsarea lui de piatră pînă a doua zi...
    Cînd am deschis ochii, somnoros, la cîţiva paşi Dunărea, sub lumina îngheţată şi albăstrie a zorilor, clipotea din valuri... Văzui mai întîi malul dimpotrivă ― al ţării noastre ― printr-o pînză subţire de neguri. Apoi, cînd îmi întorsei privirile pe cestălalt mal, priveliştea desfăşurată de-a lungul, pe sub rîpi, aducîndu-mi aminte, cu realitatea ei brutală, cele petrecute ieri, într-o clipă îmi risipi somnul...
    Începea ziua fatală, 24 august...
    
    
    LA PONTOANE
    
    Zvonuri umblau că peste noapte au trecut cîteva regimente de muscali. Adevărul e, după cum am aflat mai tîrziu, că trecuse un regiment de infanterie de-al nostru, de "scutiţi" şi "dispensaţi", şi unul sau două batalioane de grăniceri, care au înaintat peste noapte, împingînd pe bulgari îndărăt, în tranşee, şi mulţumită cărora golul dinspre răsărit fusese astupat. Dar atunci nu aveam nici o ştire temeinică, ci numai zvonuri care sporeau zăpăceala.
    Locotenentul nostru primise ordin să facă deocamdată paza la pontoane, în jurul cărora stătea mare mulţime de răniţi, aşteptînd să fie trecuţi dincolo. Pe sub maluri se îmbulzeau şi acum fără astîmpăr cei fugiţi din foc, unii fiindcă îşi pierduseră cu totul nădejdea în izbîndă, iar alţii din pură mişelie, pîndind cu ochi de lup vreun mijloc de trecere. În curînd jandarmii începură să-i alunge cu focuri de puşcă pe coastă; dar peste puţină vreme ei reveneau în număr şi mai mare, ameninţînd să strivească în picioare răniţii de la capătul punţii de ponton.
    Uneori, cîte un ofiţer, venit de cine ştie unde, striga: "Oamenii din regimentul cutare să se adune aici! Hai, băieţi..." Şi strigătul lui se pierdea în larma generală, se auzea din nou... Mulţi se rînduiau în jurul ofiţerului şi porneau la deal, prin văi, dar mulţi se ascundeau şi nici că voiau să audă.
    Obuze se spărgeau uneori prin viile de deasupra. În răstimpuri se auzea o răpăială îndepărtată de împuşcături. Pe ponton şi sub mal, răniţii, pansaţi în grabă de doi medici, sporeau necontenit.
    Un ofiţer de artilerie trecu dincolo cu luntrea pontonului să ceară muniţii... În curînd, un vaporaş sosi, avînd la remorcă un bac cu muniţii, care se alătură de pontonul nostru. Soldaţii valizi, cîţi erau pe aproape, se găsiră fericiţi să-şi facă de lucru cu descărcarea lăzilor pe mal. Presimţeam că muniţiile acelea nu vor mai ajunge la destinaţie, dar n-aveam nici o putere.
    Pe măsură ce bacul se descărca, rînduiam răniţii în locul cutiilor de cartuşe.
    Sărmanii! Nici nu mai gemeau, de bucurie că trec Dunărea şi de teamă să nu rămînă dincoace... Mă apropiai de unul care stătea lîngă punte. Avea stînga retezată de un obuz şi o ureche ruptă. Bluza, pantalonii, cămaşa îi erau ude, parcă făcuse o baie de sînge. Îl văzui ridicîndu-se, ca să-şi încerce rămăşiţa de puteri. Se ţinea de balustradă şi se clătina, galben, cu ochii pierduţi.
    ― Cum te cheamă?
    ― Matei.
    ― Unde te-a rănit?
    ― Nu ştiu.
    ― De unde eşti?
    ― Nu ştiu...
    Vorbea cu greutate. L-am luat de subţioară, l-am dus pe bac şi l-am lăsat jos, într-un colţ, unde rămase cu ochii împăinjeniţi.
    Tunurile vuiau întruna.
    În apă vedeai acum capete răzleţe de înotători, care luptau cu valurile. Dar pe celalt mal, jandarmii îi primeau cu focuri de carabină.
    Cîteva monitoare de război, venind din susul apei, trecură cu toată viteza la vale şi, peste puţină vreme, se pierdură în dosul crîngurilor din ostrov. Se retrăgeau... Unul singur se opri la capătul ostrovului şi de acolo trimise cîteva obuze spre Antimovo, din tunul lui de mare calibru, care bufnea c-un sunet metalic, la cîteva palme deasupra apei. Pe bordul lui, jos şi turtit ca o carapace, nu zăreai nici un om. Era vădit că-şi face ultima datorie, înainte de a părăsi malurile Turtucaii... Îmi bătea inima privindu-l cum îşi primejduieşte trecerea la vale în această întîrziere zadarnică, dar plină totuşi de o patetică bravură ― şi în acelaşi timp o jale imensă mă cuprindea, cînd mă uitam în jurul meu.
    Eram acum jos, pe mal, între căruţe, trimis acolo nu ştiu cu ce ordin de locotenentul meu. Şi nu trecuse nici un minut de cînd mă coborîsem ― dar o singură clipă şi o singură mişcare banală sunt de ajuns ca să hotărască soarta unui om. De cîte ori nu m-am gîndit în urmă, c-un fel de ciudă superstiţioasă, la întîmplarea asta! Fiindcă m-am coborît cîteva momente de lîngă locotenent, a trebuit să mă trezesc peste cîteva zile tocmai în fundul Macedoniei şi să îndur o captivitate atît de lungă!
    Ce se întîmplase?
    Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingîndu-se sălbatic, făcîndu-şi loc cu pumnii şi călcînd în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfîşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcîie, de schilozi cu rana sîngerîndă, în neputinţă de a se apăra. Şi îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndîrjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau, şi dădeau iarăşi năvală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gînd, şi stăpînit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preţ, să-şi apuce un loc pe puntea vasului.
    Rezemat de o căruţă, priveam încremenit. Niciodată n-am simţit mai adînc ca atunci că omul e mai rău decît fiara.
    Locotenentul striga, jandarmii trăgeau focuri în grămadă ― degeaba! Nici revolverul, nici carabinele care le trosneau sub nas nu erau în stare să-i oprească. Cei din spate împingeau pe cei din faţă, care începură a se rostogoli în Dunăre, peste balustrada de dincolo, ruptă...
    În cele din urmă vaporul porni şi bacul se dezlipi uşor de ponton. Toţi cei de la margine se prăvăliră în apă.
    Iar în locul lor, dintre răniţii de adineaori nici unul nu mai gemea, nici unul nu mai mişca. Era o amestecătură de sînge, de membre zdrumicate în picioare, de carne zdrobită, de cadavre încremenite în spasme cumplite.
    Peste cîteva clipe, puntea şi pontonul, care se aplecase într-o parte ameninţînd să se scufunde, se goliră de oameni. Coborau întunecaţi, năuci...
    Am trecut pe punte la marginea pontonului şi de acolo mă uitam cum se depărtează bacul încărcat, în josul apei... Era cel din urmă vas care se dezlipea de malul nostru.
    După ce şi-a descărcat oamenii în faţa gării, vaporaşul cu remorca lui porni din nou spre noi şi în curînd încercă să se apropie iarăşi de ponton.Abia avui vreme să mă cobor şi să mă trag mai la o parte. Aceeaşi năvală de oameni îndîrjiţi era gata să mă prindă la mijloc... Zeci de inşi căzură în apă şi fură striviţi între ponton şi pereţii de fier ai vasului. Unda tulbure se încrîncenase de sînge.
    Şi cum vaporul se depărta din nou, un om gol, abia ieşit din apă, trecu ca o nălucă în picioare peste cei grămădiţi, călcînd pe capetele şi umerii lor, şi se aruncă, cu braţele înainte, pe balustrada bacului.
    Puntea care lega pontonul de mal se rupsese. Cei rămaşi sus coborîră pe un podeţ de cadavre, înghesuite pînă în marginea nisipului.
    În vremea asta, mulţi oameni se iveau deasupra valurilor, cerînd ajutor. Un popă răsări din apă, cu capul buhos şi ud, împroşcînd stropi în toate părţile. Cineva îi aruncă o frînghie de pe vapor şi îl trase pînă sus. Dar, cu mîinile zdrelite de marginea vasului, preotul scăpă frînghia şi căzu iar: o clipă se văzu cu anteriul umflat în cădere ca o fustă, apoi se duse la fund. În cele din urmă, I-am tras pe bord în nesimţire, cu braţul rupt.
    Dunărea era presărată pînă dincolo de înotători. Un monitor mic, venit nu ştiu de unde, alerga pe faţa apei, în zig-zag, trecînd peste zeci de oameni care se luptau cu moartea şi ale căror strigăte pierdute ajungeau pînă la noi. În urma lui rămînea apa lucie: toţi se duceau la fund.
    Monitorul trecu repede de-a lungul malului nostru, pe cînd cineva striga cu megafonul de pe bord: "Domnul general!... Unde e domnul general?..."
    În curînd dispăru şi acest monitor în josul apei.
    De data asta eram definitiv părăsiţi pe malul bulgăresc.
    
    
    ÎN FOC
    
    Despărţit de locotenent şi de o parte din camarazii mei (cîţiva ştiam bine că au rămas dincoace, dar nu-i vedeam în învălmăşeală), am rămas cîtăva vreme cu braţele încrucişate, privind în jurul meu. Vedeam numai chipuri posomorîte, ochi plini de deznădejde. Pe drumeagul dinspre Turtucaia veneau şi se opreau în grămadă tunuri şi chesoane de artilerie, soldaţi cu ochii injectaţi de fum şi neodihnă, care priveau aiuriţi, fără să priceapă, malul de dincolo pustiu şi Dunărea fără pod şi fără nici un vas. Numai cîteva şlepuri ― unul cu cazan mare de petrol ― se vedeau părăsite în faţa gării, pe cînd altele, dezlegate de la mal, pluteau în voie la vale, fără cîrmaci.
    Tunurile bulgare băteau acum tot mai rar, bateriile îşi schimbau desigur poziţiile, veneau mai aproape.
    ― Vin ruşii dinspre Silistra! strigă un glas.
    ― La coastă, băieţi! s-aud alte glasuri, răzleţe.
    Mă trezii atunci, ca dintr-un somn adînc, din toropeala mea. Eram singur de astă dată şi puteam să fac ce mă taie capul. Luai o armă aruncată pe nisip, în cîteva clipe îmi umplui sacul cu cartuşe şi pornii cu primul val de oameni la deal, prin viile şi livezile de deasupra malului. Soldaţii singuri, fără ofiţeri, se risipiră într-un lung lanţ de trăgători, al căror şir se pierdu numaidecît spre dreapta mea, după unduierile terenului. În curînd începurăm să întîlnim soldaţii care veneau spre mal.
    ― Departe sunt bulgarii?
    ― Nu sunt departe. Uite, acum prind a ieşi iar din pădure.
    ― De-ai noştri mai sunt mulţi?
    ― Nu mai sunt.
    Găseam răniţi, pe după cîte o movilă, prin gropi. Într-o margine de vie doi ţigani mîncau struguri. Cînd am ieşit deasupra, la loc mai neted, gloanţele începură să treacă printre noi, c-un sîsîit scurt. Eram la flancul stîng. Dinspre dreapta mea, începură să răsune împuşcături de-a lungul şirului cu care pornisem. Mulţi haraci din vie erau culcaţi la pămînt. Mă lăsai şi eu într-un genunchi şi descărcai cîteva focuri la întîmplare. Vecinul din stînga rămăsese mai în urmă, pe cînd cel din dreapta, un om trecut, cu faţa amărîtă şi încreţită de necazuri, vru să tragă şi el, dar nu ştia bine să încarce arma. Cînd slobozi primul foc, în sus, se apucă cu mîna de falcă...
    ― Apas-o bine în umăr şi lasă ţeava mai jos, îi strigai.
    Ieşeam acum din vii; ne-am oprit cîtăva vreme în şanţul unui drumeag care ducea spre oraş. Gloanţele tot mai des şuierau pe deasupra, altele izbeau, scurt, în ţărînă, scoţînd nouraşi de praf, pe cînd, deasupra lanţului de trăgători, spre dreapta, începură să se spargă şrapnele.
    Înaintea mea, unde pămîntul devenea mlăştinos pe alocuri, aveam acum de o parte nişte tufe mari de măcieş, de cealaltă un dîmb de pămînt. Printre ele trimiteam glonţ după glonţ spre limba de pădure care se vedea nu departe şi de unde ştiam că ne vin împuşcăturile.
    Tîmplele îmi zvîcneau. Iar gîndurile îmi fugeau necontenit departe de locul în care mă găseam. Îmi veneau în minte mulţime de lucruri fără însemnătate, crîmpeie de amintiri banale din trecut. Îmi aduceam aminte de badea Mihai, care fusese în războiul de la 1877.
    ― Ei, cum era la război, nene Mihai? îl întrebam, pe bancă, sub plopii de lîngă poartă.
    ― Apoi, cum să fie?... Eram în nişte porumb, şi făceau gloanţele: fiiit! pe la urechea asta, fiiit! pe la urechea astălaltă... Şi-mi arăta cu degetul cum făceau.
    Atîta ştia el să-mi spună, din tot războiul la care luase parte.
    "Iaca, mă gîndii, am ajuns şi eu ca badea Mihai, să-mi facă gloanţele "fiiit" pe la urechea asta!..."
    Şrapnelele trosneau întruna, dar gloanţele lor mari, care cădeau pieziş, rareori ajungeau pînă la flancul stîng unde eram eu. Totuşi, la fiecare bubuitură mai apropiată, instinctiv, ne vîram capul între umeri, parcă ne-am fi apărat de pietre. Multe obuze se spărgeau departe, la spatele nostru. Era un foc de "baraj", care, din pricina lungimii frontului nostru, nu putea să ne taie retragerea.
    Cînd întorsei capul, văzui că vecinul din dreapta a rămas în urmă.
    ― Ce, nu mai vii? îl întrebai. Iar el, cu faţa-n soare, se strîmbă urît, parcă i-ar fi fost scîrbă tare de ceva.
    ― Gîlgîie, domnule! îmi zise.
    ― Ce gîlgîie?
    ― Sîngele... M-a lovit... Trage-mă undeva la adăpost, că pe urmă mă tîrăsc eu cum oi putea.
    M-aplec şi-l ridic de-o subţioară. Era lovit deasupra genunchiului... Dar de-abia facem cîţiva paşi, şi-l simt că-şi pune capu-n piept, c-un sughiţ scurt, şi se lasă greu: îl lovise al doilea glonţ, în ceafă... L-am lăsat jos, m-am întors. "Fiiit, pe la urechea asta", îmi veni iar în minte, ca o obsesie. Vedeam plopii de lîngă poartă, în amurg, şi pe badea Mihai cu luleaua...
    Am ajuns lîngă dîmbul de pămînt din faţă. În iarba lui arsă de soare, gloanţele foşneau scurt, ca nişte şopîrle.
    Împuşcăturile bulgarilor, mai dese decît ale noastre, se auzeau limpede şi prelung ― un şir de răpăituri neregulate.
    Şi deodată încep să disting pe cei care trăgeau în noi: la marginea crîngului din faţă, un om alerga spre noi, cu spatele încovoiat... Apoi altul...
    Erau bulgarii. Înaintau în salturi mici, pe căprării, cîte unul din fiecare flanc, apoi din mijloc ― ca la carte. Unii făceau saltul în goană, alţii veneau în pas, aplecaţi uşor, cu lopata în dreptul obrazului.
    Mă lăsasem la pămînt şi, sprijinit în coate, fără nici un adăpost în faţa mea, trăgeam cu năduf. Cunoşteam acum preţul cartuşelor. Uitasem hotărîrea cu care am pornit de la mal, să ne tăiem un drum spre Silistra, uitasem descurajarea, neorînduiala şi învălmăşeala de sub rîpi. Eram întreg al clipei de faţă şi trăgeam întruna, c-un fel de voioşie nestăpînită şi cu obrajii înfierbîntaţi în adierea vîntului.
    ― Aferim! auzii un glas, nu departe.
    Era Mieluş ţiganul, cu mustăţile zburlite, negru şi urît cum nu-l mai văzusem. Dar în clipele acelea îmi venea să mă duc şi să-l iau în braţe ca pe un prieten vechi. Numai ochii îi străluceau, ţintiţi asupra mea, ca nişte puncte de foc.
    Mă aplecai din nou să pîndesc, cu puşca la ochi, locul şi clipa în care se ridicau, tot unul cîte unul, cei de lîngă pădure. Mieluş trăgea şi el, dar se vedea că nu era prea iscusit la treaba asta. Îmi urmărea fiecare împuşcătură şi se veselea grozav de cîte ori i se părea c-am lovit în plin.
    ― Ăla e! striga el, cu multă satisfacţie.
    Închizătorul armei însă mergea din ce în ce mai greu ― se îmbîcsise de praf ori se umflase de căldură. Ţeava frigea.
    O mitralieră bulgară începu a turui fără veste ― dinspre stînga. Gloanţele, zvîrlite departe, ca stropii de apă dintr-un furtun de grădinărie, însemnară cîteva linii repezi de pulbere ridicată la vreo treizeci de paşi în faţa noastră. Mă trăsei iute la adăpost, sub dîmbul de pămînt.
    Sus, pe creasta lui, erau vreo cinci bărbaţi care, auzind mitraliera, se întoarseră ca la o comandă cîteşicinci cu coasta spre inamic şi începură să se tîrască spre o tufă de la capăt, căutînd, chipurile, un adăpost acolo. Le strigai să coboare. Dar nu mai avură vreme. Prinşi de o undă a mitralierei şi ciuruiţi de gloanţe din coaste, îi auzii gemînd uşor, ca nişte căţeluşi... Şi cîteşicinci, c-o înfiorare scurtă, încremeniră cu faţa în jos.
    Peste puţină vreme, mitraliera încetă.
    ― Fugi, domnule, c-am rămas singuri şi dau bulgarii peste noi! îmi strigă Mieluş.
    Mă uitai spre stînga. Nu mai era nimeni. Spre dreapta mai rămăseseră vreo trei oameni, care se ridicau să fugă. La spatele meu, Mieluş alerga acum, îndoit de mijloc, întorcînd capul ― pesemne că nici lui nu-i prea venea să se despartă de mine.
    M-am ridicat şi eu şi am pornit îndărăt. Şi nu ştiu cît voi fi mers în urma lui Mieluş, cînd acesta se opri să-mi spuie ceva... Dar în aceeaşi clipă, c-un trăsnet grozav, simţii ca o izbitură în obraz şi rămăsei cîteva clipe cu ochii strînşi închişi. Urechile îmi ţiuiau. Îmi dusei mîna la obraz, la tîmple ― eram întreg... Abia atunci mi-am dat seama că un obuz se spărsese lîngă noi. Căutai cu ochii pe Mieluş. Stătea ghemuit la cîţiva paşi, cu barba în genunchi.
    ― Ce ai păţit, Mieluş?
    ― Aoleo, mămulică! gemu el încet. Era galben şi nu se uita la mine, parcă nici n-aş fi fost acolo.
    ― Mieluş, frate Mieluş, unde te-a lovit?...
    Îl ridicai de subţiori... dar era să-l scap din mîini cînd am văzut ce are. O zburătură de obuz îi rupsese pîntecele: intestinele îi atîrnau pe jos... Cu mîinile tremurînde, el încerca să le adune, să le vîre la loc, în pîntece, amestecate cu ţărînă şi cu fire de iarbă uscată.
    ― Mămulică, măiculiţa mea! gemea el întruna.
    Dar şrapnelele cădeau tot mai aproape, băteau acum toată marginea viilor.
    Îl pusei jos, leşinat, şi pornii în goană, fără să mai privesc în urmă.
    Dădui peste cîţiva soldaţi răzleţi care strigau şi făceau semne cu capela.
    ― Cee?
    ― Trag ai noştri, tot în noi! îmi strigă unul.
    În adevăr, multe gloanţe veneau dinspre Dunăre.
    Ostenit, mă lăsai atunci într-o adîncitură de pămînt, sub un nuc cu ramuri plecate. Tîmplele îmi zvîcneau dureros. "Numai de n-aş cădea rănit", mă gîndii pentru întîia oară, auzind nişte vaiete apropiate. Ar fi o agonie prea chinuită, prin locurile acestea străine, unde cîinii se vor îngrăşa de hoituri şi vor sfîrteca pe cei ce trag să moară.
    Alt lanţ de trăgători ajunsese acum în dreptul meu. Mă ridicai să pornesc, dar, băgînd de seamă că mi s-a desfăcut o gheată, mă aplecai s-o leg. Un glonţ reteză o crenguţă de nuc deasupra capului meu. Dac-aş fi stat în picioare, m-ar fi lovit în obraz... Dar pînă atunci gloanţele mă ocoliseră, parc-ar fi fost zvîrlite de o putere magnetică negativă!
    Am tras iarăşi cîteva cartuşe din dosul unei ridicături de pămînt, şi cînd mă sculai să pornesc înainte, un om cu braţele desfăcute ca o cruce răsări drept pe vîrful movilei şi mi se prăbuşi în braţe. Ne-am rostogolit amîndoi. Era mort.
    M-am ridicat ameţit ca de vin, şi am pornit înapoi spre malul Dunării.
    Nu ştiu cît voi fi mers, fără să-mi dau seama de nimic din jurul meu.
    Cînd am ajuns deasupra rîpilor de lîngă apă, văzui aceeaşi strînsură de oameni grămădindu-se pe sub maluri.
    Mulţi aveau albituri în vîrfuri de băţ, alţii le fluturau în mînă. Şi Dunărea era plină de oameni care luptau cu valurile.
    
    
    ÎN APĂ
    
    Coborînd spre apă, am dat peste doi tovarăşi din artilerie. Erau călări, gata să pornească pe mal în jos, spre Silistra.
    Am apucat atunci cel dintîi cal slobod ce mi-a căzut sub mînă şi am pornit în urma lor. Dar la cotul de la Kosui, mitralierele duşmane pîndeau în dreptul văii pe cei care încercau să fugă în josul apei. Şi de-abia pieriseră după cot tovarăşii mei, cînd văzui caii singuri întorcîndu-se speriaţi, loviţi de scări în coaste.
    În vremea asta, undele tulburi ale fluviului erau pline de capete. Şute de oameni intrau în apă, cu nădejdea să treacă dincolo. Şe agăţau de orice ― de o scîndură, de un buştean, de un snop de nuiele; mulţi se înecau îndată; unii, istoviţi, încercau să se întoarcă la mal, pe cînd alţii se lăsau în voia apei, ajungeau pînă la ostrov. Arareori cîte unul apuca să puie piciorul pe celalt mal, unde se mistuia numaidecît, parcă-l înghiţea pămîntul.
    M-am întors repede în sus, pînă la pontonul al doilea. Acolo am intrat în vorbă c-un învăţător care mă cunoştea, i-am lăsat hainele şi, fără să-i ascult sfaturile, m-am dus pe lîngă mal pînă aproape de oraş. Într-un loc pe care-l cunoşteam mai dinainte, erau îngrămădiţi mulţi snopi de nuiele, adunaţi acolo nu ştiu cu ce destinaţie.
    Puteam să înot bine, dar niciodată nu m-aş fi încumetat să trec Dunărea.
    Am luat doi snopi bine legaţi şi am intrat în apă...
    Unda era tulbure şi rece. În curînd am pierdut pămîntul de sub picioare. Cu stînga mă ţineam de snopi şi, purtat de valuri în jos, cu dreapta vîsleam spre mijlocul apei, domol, ca omul care ştie că porneşte la drum lung.
    Îmi recăpătasem toată liniştea şi-mi dădeam seama de toată greutatea încercării mele. Numai o singură dată, cînd am intors capul şi m-am văzut depărtat de mal, am avut o pornire instinctivă, ca un fior, să reviu la pămînt... Dar atîta a fost. N-am mai întors capul. Îmi luasem ca ţel malul dimpotrivă, unde mă obişnuisem să văd singurul liman de scăpare. Toată grija mea era acum să-mi păstrez puterile pînă acolo, şi, mai ales, să mă feresc de cei ce veneau din susul apei şi se înecau în jurul meu.
    Trei inşi, pe o plută de scînduri, se apărau de ei cu lopata, ca de cîini. Cînd vreunul, cu deznădejdea morţii, se încleşta de marginea plutei, îl loveau în cap pînă-l trimiteau la fund...
    Mîna stîngă mă durea de nemişcare. Mă apucai de snopi cu dreapta şi începui să vîslesc cu stînga, în care aveam o bucată de scîndură prinsă pe apă. Peste puţină vreme, schimbai iarăşi mîna.
    Nu ştiu cît a durat sforţarea asta.
    Trecusem de mijloc şi ajunsesem aproape în dreptul gării. Puţini mai erau în jurul meu. Simţeam sub mine adîncimea fioroasă a apei, iar valul puternic şi masiv îmi lua întruna picioarele la vale, pe sub snopi.
    Începeam să mă apropii de celalt mal, dincolo de şlepuri. Nimeni nu mai era acum pe lîngă mine, numai o masă ruptă venea din sus.
    Văzui pe mal doi oameni în uniformă, care parcă îmi făceau semne largi cu braţele. Credeam că vor să-mi vie în ajutor ― mi se părea că strigă ceva. Unul se lăsase într-un genunchi. Ridicai mîna deasupra undelor ca să le fac semn să mă aştepte mai jos... dar, în aceeaşi clipă, băgai de seamă că cel îngenuncheat trăgea focuri de carabină spre mine!
    M-am smuncit să trec în dosul nuielelor. Din pricina mişcărilor mele, snopii începură să se desfacă...
    Prin multe dileme neplăcute am trecut în viaţa mea. Dar nici una nu mi se pusese cu atîta urgenţă şi tragică ironie ca asta, pe care trebuia s-o dezleg în cîteva clipe şi care s-ar putea formula cam astfel: "Tu sau vei ieşi, sau nu vei mai ieşi din această apă rece. Dacă vei scăpa, trebuie să mori de glonţ. Dacă nu vei mai scăpa... asta înseamnă că trebuie să te îneci, ca ţiganul la mal."
    Nu mai aveam vreme să protestez.
    Şi mă resemnasem deja să mor... cînd văzui venind din susul apei o "a treia posibilitate", sub forma unei mese cu trei picioare, pe care legile neînţelese ale fatalităţii o aduceau în dreptul meu tocmai în clipa cînd trebuia să mă duc la fund.
    Nici nu ştiu cum s-a făcut. Cu două salturi mari mă apropiai, o apucai şi o smuncii din mîinile încleştate şi reci ale vechiului stăpîn, al cărui creştet pleşuv de-abia se ivea cînd şi cînd din valuri.
    Şi ca să-mi mai viu în fire, mă lăsai în voia apei.
    Dar cei de pe mal mergeau în jos, odată cu mine. Pesemne că-şi puseseră în gînd să nu mă slăbească cu nici un preţ ― oarbe instrumente ale aceleiaşi fatalităţi, care ţinea morţiş ca eu să nu pun de astă dată piciorul pe pămîntul ţării, ci să cad prizonier şi să contemplu mai tîrziu de pe piscurile Macedoniei diafana siluetă a Olimpului legendar, peste frontul de la Salonic.
    Trebuia să mă supun: niciodată nu e bine să te pui împotriva puterilor tainice care ne înconjoară. Dar cel puţin eram sigur de data asta că mi se pregăteşte ceva, că n-am să mor înecat.
    Cînd urmăritorii mei văzură că încep să mă depărtez, vîslind spre malul bulgăresc, îmi mai trimiseră un glonţ de adio, care-mi şuieră vesel ca la vreo doi stînjeni pe deasupra capului, şi rămaseră în extaz, cu privirile spre mine.
    Masa era mai trainică decît snopii: mă sprijineam de ea în toată voia, aveam putinţa să mă şi odihnesc.
    Un vînt iute se pornise din jos, luînd cursul în răspăr şi zbîrlind lespezi mari de apă de-a latul Dunării. Mă încrucişai cu o plută mică de nuiele, pe care stăteau trei soldaţi; unul înainte, altul la mijloc, celalt la coadă. Tustrei erau cumnaţi, îi auzeam zicîndu-şi unul altuia: "mă cumnate!" Un val mai mare săltă capul din jos al plutei. Cît ai clipi, cel ce şedea la cîrmă dispăru în valuri. Iar pluta, uşurată de partea aceea, se plecă acum cu vîrful, lăsînd uşor în apă şi pe cel din faţă. Dunărea îl înghiţi ca pe un nimic. Dar cel din mijloc, alunecînd printre snopii desfăcuţi, rămase numai cu capul prins în legătura nuielelor; vedeai cum plutind la vale, într-un mănunchi de nuiele, un cap singur striga întruna: "mă cumnaaate!"...
    Tîrziu, cînd am pus iarăşi piciorul pe malul de unde pornisem, departe în josul apei, şi mă uitam peste faţa Dunării, parcă nu-mi venea să cred că am scăpat.
    Luasem o baie pe care o voi ţine minte toată viaţa.
    
    
    CLIPE DE GROAZĂ
    
    Dunăre, Dunăre,
    Drum fără pulbere...
    
    Am regăsit aproape în acelaşi loc pe cel care îmi păstra hainele şi m-am îmbrăcat în grabă. Mă urmărise cu ochii multă vreme şi cunoştea o parte din păţaniile mele, dar era încredinţat că în cele din urmă m-am înecat.
    Nu departe de acolo, un sublocotenent, după ce încercase în zadar să treacă Dunărea, s-a întors pe mal, unde, împărţindu-şi banii la soldaţi, şi-a tras un glonţ de revolver în cap.
    Altul tînăr de tot, abia ieşit cu toate iluziile din şcoală, fiindcă mă cunoştea, se apropie de mine şi-mi spuse că el nu va lăsa arma din mînă, cînd o fi să-l ia prizonier.
    Apoi încercă să adune iarăşi oamenii, să pornească "la coastă".
    ― Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de rîsul bulgarilor, strigă el, văzînd că nimeni nu-l mai urmează. Şi plîngea de turbare.
    ― Ce să-mi apăr, domnule? Cenuşa din vatră?... Îi răspunse, rînjind, un rezervist slab, cu mustăţile pe oală.
    O baterie apropiată trimise cîteva salve de şrapnele deasupra zăvoaielor din susul Olteniţei.
    Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere. Vîntul mare, pornit împotriva cursului, sporea vrăjmăşia bătrînului fluviu, care, cuprins parcă de o surdă mînie, înghiţea pe fiecare clipă zeci şi zeci de oameni aruncaţi în volbură.
    Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curînd, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundîndu-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă.
    Pîlcuri de soldaţi, mai ales ţigani, se aruncau asupra hainelor celor ce se dezbrăcau pe mal, căutînd bani. Alţii desfundau lăzi cu zahăr şi prădau geamantanele ofiţerilor grămădite în căruţe. Am văzut apoi cîţiva inşi care, stînd lîngă mine, rîdeau de cei ce se înecau pe aproape.
    Unii dintre ei erau, desigur, înnebuniţi de groază.
    ― Mor!... Nu mă lăsaţi, fraţilor...
    ― Mori! răspundeau ei. Dracu te-a pus să intri în apă?
    Bulgarii, pe care nu-i vedeam, ajunşi acum deasupra rîpilor de lîngă noi începură să tragă focuri repezi în cei ce se luptau cu valurile.
    Şase inşi, înşiraţi călare pe un buştean lung, vîsleau cu nădejde către malul dimpotrivă. O baterie din via de deasupra noastră descărcă spre ei două obuze, care se cufundară forfotind în adînc, fără să-i atingă.
    Şrapnelele începură să se spargă deasupra undelor: gloanţele fierbinţi se înfigeau în apă sfîrîind, cădeau pînă în pulberea drumului. Loviţi în cap, mulţi dintre înotători se duceau la fund. Dar numărul lor parcă sporea, în loc să scadă. Unii, de groaza acestei morţi năprasnice, încercau să se întoarcă la mal; cei de pe buşteni şi plute făceau semne deznădăjduite. Şi bulgarii se întreceau la ţintă asupra lor ― împuşcăturile răpăiau întruna peste capetele noastre.
    Dar înotătorii răzleţi fiind greu de nimerit, mai jos de pontonul al doilea începură să-i secere cu mitralierele. Împrejurul fiecărui cap ce se ivea din valuri, gloanţele cădeau în apă ca nişte stropi mari de ploaie. Şi, unul cîte unul, oamenii se duceau la fund.
    În cele din urmă, Dunărea fu limpezită de acest furnicar omenesc.
    Bateria de deasupra noastră începu să bombardeze linia ferată şi gara din faţă: două obuze, dărîmînd un perete, făcură explozie înăuntru. Alte obuze izbiră în cele cîteva şlepuri rămase în faţa gării ― un cazan mare cu petrol luă foc, înălţînd de pe şlep o trîmbă de fum negru.
    Iar pe sub coastă, sute şi sute de oameni aşteptau, cu albituri în vîrf de băţ, hotărîrea bulgarilor, care parcă nici nu ne vedeau.
    Priveam, cu inima împietrită.
    Soarele în apus trimitea raze piezişe pe cîmpiile din faţă, pustii, ale ţării.
    Strîngeam revolverul în mînă şi-mi cumpăneam hotărîrea între viaţă şi moarte.
    Într-un tîrziu, simţii o mişcare în jurul meu. Ridicai capul.
    Sus, pe creasta malului rîpos, un soldat bulgar ne făcea semn cu şapca să pornim într-acolo...
    
    
    ÎNCHEIERE
    
    Doi ani aproape au trecut de atunci.
    Toate însemnările cîte le făcusem zi cu zi pe hîrtie mi s-au pierdut. Multe amănunte s-au şters din amintirea mea, unele miau rămas prea confuze şi poate că le-am uitat ordinea în care s-au petrecut, dar multe mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet, vii şi clare, parcă le-aş fi trăit ieri.
    Mai tîrziu, oamenii de specialitate vor face desigur o expunere tehnică şi generală a luptelor de la Turtucaia. Eu n-am vrut să dau decît o serie de icoane, schiţate în fugă, o povestire sumară şi obiectivă a celor ce s-au petrecut numai în jurul meu şi la care am luat parte.
    Dar povestirea acelor întîmplări crîncene a adus, fireşte, multă durere inimii tale de romîn, cititorule. D-apoi mie!
    Poate că ar fi fost mai bine să le lăsăm, şi eu şi ceilalţi supravieţuitori, în întunericul uitării grabnice cu care am fost obişnuiţi să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realităţii.
    Dar amintirea vie şi caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde şi oţeleşte sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broşură pentru copiii de şcoală.
    Mă vei întreba, poate, care a fost pricina înfrîngerii noastre de la Turtucaia?
    Deşi sunt un profan în ale milităriei, totuşi, în credinţa că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezminţire, îţi răspund hotărît: Atît numărul şi calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei ― în mare parte miliţieni, dispensaţi revizuiţi etc, regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci şi de bulgari ― cît şi faptul că întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu ne-am aşteptat la un atac repede şi violent al bulgarilor în acest punct.
    În al doilea rînd, trebuie să punem lipsa de... pregătire sufletească a ţăranilor, neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul ― mai ales cu artileria modernă a inamicului.
    Mi-aş îngădui încă o reflecţie timidă.
    În după-amiaza zilei de 23 august, în ajunul căderii, era vădit şi pentru ochii unui profan că garnizoana nu mai poate ţine piept şi că oraşul va trebui să cază. Cu sacrificarea unei ariergărzi îndestulătoare, care să acopere trecerea în noaptea de 23 spre 24 august, s-ar fi putut salva, dacă nu restul trupelor, cel puţin tunurile rămase, caii, materialul şi o mare parte din proviziile care au căzut în mîna duşmanului.
    Nimic însă nu se poate afirma cu siguranţă deplină.
    Ce a fost d-a dus.
    Înfrîngerea de la Turtucaia, oricît de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor.
    Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!...
    Şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălţător.
    Un sergent necunoscut, care-şi aşezase mitraliera într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat pînă cînd artileria duşmană, căutîndu-l copac cu copac, nu l-a doborît cu mitralieră cu tot.
    Trebuie să pomenesc şi de nefericitul căpitan de artilerie Fier-aru, care, după ce luptase pînă la deznădejde, s-a sinucis lîngă bateria distrusă..., şi de căpitanul Şendrea, care, rămas singur cu bateria în faţa năvălitorilor, a ţinut multă vreme duşmanii în loc, pînă ce a căzut rănit. Pentru bravura lui soldaţii îl pomeneau cu dragoste, de cîte ori îşi povesteau amintirile în captivitate.
    Încă un fapt:
    Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la cîţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mînă liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului... Bulgarii, printre care era şi un ofiţer, i-au cruţat viaţa. Iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată, şi care fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga, vorbind de necunoscutul erou:
    ― Era un om smead şi slăbuţ, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată...
    De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceştia ţării mele ― tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele.
--------------------------