Balade vesele si triste Rapsodii de primăvară I Sus prin crîngul adormit, A trecut în taină mare, De cu noapte, risipind Şiruri de mărgăritare Din panere de argint, Stol bălai De îngeraşi Cu alai De toporaşi. Primăvară, cui le dai? Primăvară, cui le laşi? II Se-nalţă abur moale din grădină. Pe jos, pornesc furnicile la drum. Acoperişuri veştede-n lumină Întind spre cer ogeacuri fără fum. Pe lîngă garduri s-a zvîntat pămîntul Şi ies gîndacii-Domnului pe zid. Ferestre amorţite se deschid Să intre-n casă soarele şi vîntul. De prin balcoane Şi coridoare Albe tulpane Fîlfîie-n soare. Ies gospodinele Iuţi ca albinele, Părul le flutură, Toate dau zor. Unele mătură, Altele scutură Colbul din pătură Şi din covor. Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii, Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii De frică să nu-i cadă la picioare, Din creştet, vălul subţirel de floare. Că s-a trezit aşa de dimineaţă Cu ramuri albe — şi se poate spune Că-i pentru-ntîia oară în viaţă Cînd i se-ntîmplă-asemenea minune. Un nor sihastru Şi-adună-n poală Argintul tot. Cerul e-albastru Ca o petală De miozot. III Soare crud în liliac, Zbor subţire de gîndac, Glasuri mici De rîndunici, Viorele şi urzici... Primăvară, din ce rai Nevisat de pămînteni Vii cu mîndrul tău alai Peste crînguri şi poieni? Pogorîtă pe pămînt În mătăsuri lungi de vînt, Laşi în urmă, pe cîmpii, Galbeni vii De păpădii, Bălţi albastre şi-nsorite De omăt topit abia, Şi pe dealuri mucezite Arături de catifea. Şi porneşti departe-n sus După iarna ce s-a dus, După trena-i de ninsori Aşternută pe colini... Drumuri nalte de cocori, Călăuzii cei străini, Îţi îndreaptă an cu an Pasul tainic şi te mint Spre ţinutul diafan Al cîmpiilor de-argint. Iar acolo te opreşti Şi doar pasul tău uşor, În omăt strălucitor, Lasă urme viorii De conduri împărăteşti Peste albele stihii... Primăvară, unde eşti? *** Balada morţii Cobora pe Topolog Dintre munţi, la vale... Şi la umbra unui stog A căzut din cale. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... El era drumeţ sărman Muncitor cu sapa. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul către sat Taie-n lung pădurea. Şi de-atunci, lîngă mormînt, Plopi cu frunză rară S-au zbătut uşor în vînt, Zile lungi de vară. Soarele spre asfinţit Şi-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea şi uitarea. Dimineaţa ca un fum Urcă pe coline, Zvon de glasuri dinspre drum Pînă-n preajmă-i vine. Peste vîrfuri lunecînd În argint, condurii Înfioară cînd şi cînd Liniştea pădurii... Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arţar Pasăre străină. Stă şi-aşteaptă fără glas Parcă — să măsoare Cum se mută, ceas cu ceas, Umbra după soare... * Astfel, tot mai neştiut Spre adînc îl fură Şi-l îngroapă-n sînu-i mut Veşnica Natură. Vara trece; pe cărări Frunza-n codru sună. Trec cernite înserări, Nopţi adînci cu lună. Iar cînd norii-nvăluiesc Alba nopţii Doamnă, Peste groapa lui pornesc Vînturi lungi de toamnă... *** Balada călătorului O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlneşti o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Cînd te prinde noaptea călător la drum! Sania coboară clinul de pădure. Fug în urma noastră luminişuri sure Şi-n singurătatea care ne petrece, Peste vîrf de arbori, asfinţitul rece Străbătînd podoaba crengilor subţiri Luminează-n aer bolţi de trandafiri. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă. Se ivesc departe măguri de hotar, Într-un loc se face drum pustiu de car, Şi-o fîntînă strîmbă pe lumina zării Pare că sporeşte liniştea-nserării... Drum de vis! E clipa mutei agonii Cînd alaiul Nopţii zboară pe cîmpii, Cînd singurătatea umbrele-şi arată Şi departe-n şesuri Ziua alungată Lîngă reci fruntarii alergarea-şi curmă, Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă, Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit Peste sîni de gheaţă părul despletit. Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis. Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis... Treci lăsînd în urmă, la răspîntii mute, Umbre solitare şi necunoscute, Treci ducînd o parte din tristeţea lor, Un suspin, o rugă, un zadarnic dor. Iar tîrziu, cînd taina dimprejur te cheamă Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă, Singur cu povara cugetului tău Te cuprind deodată lungi păreri de rău După-o fericire care întîrzie, După cîte n-au fost, dar puteau să fie, După cele duse pentru totdeauna... Astfel, cu mirare, te trezeşti cînd luna Luminează somnul unei lumi din basme, Iar omătul umple noaptea de fantasme. ...................... ...................... O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlneşti o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Cînd te prinde noaptea călător la drum! *** Balada popii din Rudeni De la tîrg la Vadul-Mare Taie drumul prin poieni, Legănîndu-se călare, Popa Florea din Rudeni. Şi-n priveliştea bogată Sus pe culme, jos pe drum, Iarna palidă-şi arată Plăzmuirile de fum. Somnul revărsat în fire, Gerul sfînt al Bobotezii A-nchegat argint subţire Peste faldurii zăpezii Şi, legînd în gheaţă stropii, Bura care-n aer joacă A ţesut pe barba popii Fire lungi de promoroacă. Bolta sură ca cenuşa, Codrii vineţi — dorm adînc. Sună numai căldăruşa Atîrnată de oblînc. Bate Surul din potcoavă Drum de iarnă, fără spor, Calcă rar şi cu zăbavă Lunecuşuri de pripor. Şi-n tăcerea care creşte, Adîncit ca-ntr-o visare, Popa cînd şi cînd şopteşte Legănîndu-se călare... Scutură din treacăt salbe, Reci podoabe care mint, Surpă bolţi de ramuri albe Cu portaluri de argint. Lîngă drum bătut de sănii Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii Înstelate pe zăpadă. Iar pe culmea unei creste, Ameţit de zare multă, Strînge frîul fără veste Şi-mpietrit pe cal ascultă. Nici o şoaptă... nici un ropot... Numai din adîncuri sure Vine vuiet lung de clopot Peste-ntinderi de pădure... Lung îi sună în ureche, Pe cînd el cu grijă scoate Pîntecoasă ploscă veche Din desaga de la spate. Şi cu plosca ridicată, Zugrăvit pe cerul gol, Popa capătă deodată Măreţie de simbol. * Colo-n vale, unde drumul Taie luminişuri rare, Printre plopi se vede fumul Hanului din Vadul-Mare. Calul, vesel, simte locul Şi s-abate scurt din cale, — C-a-nvăţat şi dobitocul Patima sfinţiei-sale... Iar hangiţa iese-n uşă, Bucuroasă de cîştig. Ochii-i rîd spre căldăruşă: — Frig, părinte? — Straşnic frig! *** Balada munţilor I S-au ivit pe rînd în soare, Jos, la capătul potecii, Turma albă de mioare, Noatinele şi berbecii. Sunet de tălăngi se-ngînă. Sub poiana din Fruntarii, Zăboveşte-n deal la stînă Baciul Toma cu măgarii. El se pleacă din cărare Şi tot leagă şi dezleagă, Cumpăneşte pe samare O gospodărie-ntreagă: Maldăr de tărhaturi grele Cu desagi, căldări şi pături, Că de-abia pot sta sub ele Doi măgari voinici alături. Gata!... Baciul stă pe gînduri, Peste frunte mîna-şi duce. Se ridică-n două rînduri Şi domol îşi face cruce. Apoi cată lung spre creste Şi spre ţarcurile goale... Şi convoiul, fără veste, A pornit încet la vale. * Cerul şi-a schimbat veşmîntul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vîntul Ca un foşnet lung de apă. Adîncit în gînduri multe Baciul stă şi nu-şi dă seamă C-a rămas în loc s-asculte... După el, călcînd cu teamă, Merg tăcuţii lui prieteni Prin sălbatice pripoare, Pe sub poale verzi de cetini, Pe potecă fără soare, Ori străbat în pas alene Luminişuri fără flori, Singuratice poiene Cu mesteceni visători... Rar trezesc în a lor cale Cîte-o piatră sub copită. Iar cînd drumul se prăvale Jos, la coastă povîrnită, Calcă baciul ca pe gratii Şi-i struneşte blînd cu gura: — Cătinel, feciorii tatii, Ca să n-o pornim de-a dura!... II Astfel, turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munţii singuri şi bătrîni. Astăzi ca şi-odinioară, Cît s-afundă-n vreme anii, Ei văzură cum coboară Pe cărări de plai ciobanii, Cînd pe soare, cînd pe ploaie, Vreme multă, fără număr, Cu căciula lor de oaie Şi cu sarica pe umăr, A' trecutului vii moaşte Peste care vremea creşte, — Culmea verde mi-i cunoaşte, Stînca sură mi-i iubeşte... Iar în urma lor, pe sară, Astăzi ca şi alte dăţi, Lungă linişte coboară Peste mari singurătăţi. Toamna cu-a ei albă frunte Şi cu galbenii-i conduri A lăsat argint pe munte Şi rugină pe păduri. La răspîntii creşte stogul De foi moarte de curînd. Strigă-n vale Topologul, Şi-a lui larmă, cînd şi cînd, Ca o voce omenească Pînă sus pe culmi tresare, Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. Tot mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. Neguri dese-ncep să cadă, Se tîrăsc în jos pe plai. Pe păduri se strîng grămadă Falduri albe de buhai. Brazii stau în nemişcare, Printre ramuri ploaia pică, — Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. Numai ferigele ude, Putregaiul şi bureţii Îşi trimit miresme crude În desimea groasă-a ceţii. Trunchiuri strîmbe, răsturnate Scorburile şi buştenii Cu-a lor cioturi, pe-nserate Umplu codrii de vedenii. Sihla neagră se-nfioară. Speriat, dintr-un hăţiş Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş... Cu blăniţa zgribulită Stă şi-ascultă nemişcat... Vremea pare-ncremenită... Brazii fruntea şi-au plecat, Spăimîntaţi, ca pentru rugă: Colo-n fundul curmăturii, Dormitînd pe-o buturugă S-a ivit Muma-Pădurii... Dar nu-i nimeni să-i zărească Trupul hîd şi deşirat, Faţa galbenă de iască, Nasul — ciot de brad uscat. Nici nu vede, nici n-aude, Doar îşi scutură pe-o mînă Părul ei de vreascuri ude, Fruntea plină de ţărînă. Şi cum stă cu ceaţa-n spate Istovită lîngă trunchi, Rădăcini şi crengi uscate Îi atîrnă pe genunchi. Negurile-i sug puterea. Ochii-i nemişcaţi şi suri Cheamă noaptea şi tăcerea Din adîncuri de păduri... III Şi se duc pe nesimţite Nopţi pustii şi zile reci, Cum s-adună, putrezite, Frunze moarte pe poteci. Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ţine de urît. Fulgii-ncep apoi să cadă. Firea-şi doarme somnul ei Amorţită sub zăpadă... Iar tîrziu, la Sfîntu-Andrei, Cînd cobori de la povarnă Printre plopi subţiri şi rari, În senină zi de iarnă Vezi departe munţii mari Cum îşi zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer, Povîrnişuri sclipitoare, Brazi împodobiţi de ger, Atîrnînd ca nişte salbe Pe grumajii lor de stînci, Peste plaiurile albe Şi prăpăstiile-adînci. *** Pastel Din asfinţit, de peste munte, Răsfrîngeri roşii de amurg Se sfarmă-n licăriri mărunte Şi-n Dunărea umbrită curg. Dar unda tulbure le-ngroapă Cînd, sub răchitele din vale, De-abia mai tremură pe apă Ca nişte coji de portocale. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipeşte-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. Şi parcă zugrăvit anume, Îşi culcă umbra pînă-n mal Ostrovul izolat de lume Ca un castel medieval. El pare-o navă fermecată Ce-a ancorat aici, sub munte, Minune îndelung visată De valul Dunării cărunte! A aşteptat în nopţi senine Strălucitoarea dimineaţă, Cînd din adîncul apei line S-a ridicat la suprafaţă Ca o grădină plutitoare Cu pomi şi păsări împreună, Cu florile-i ce rîd în soare Şi noaptea tremură sub lună. *** Rapsodii de vară I Cine-ar putea să spună Cîţi secoli au trecut De-o lună, De cînd nu te-am văzut?... Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat, Şi-n soare Frunzişul legănat Le-atîrnă ca o barbă... Acolo mi-am găsit În iarbă Refugiul favorit. Acolo, ca-ntr-un templu, De-atîtea dimineţi Contemplu O tufă de scaieţi. Pe cînd departe-n zare, Mirat ca un copil, Răsare Un astru inutil... II Iubito, fără tine Începe-o nouă zi... Dar cine Le poate socoti? Că zilele-n restrişte Se-nalţă şi apun Ca nişte Baloane de săpun... Cu mîinile sub tîmplă Cum stau aşa culcat, Se-ntîmplă Un fenomen ciudat: Privirea mea distrată Prin negre rămurişti Mi-arată Doi ochi adînci şi trişti Şi-n orice strop de rouă Văd două braţe, mici Ca două Picioare de furnici. Dar dacă o lăcustă, Din verdele talaz, Robustă Îmi sare pe obraz, — Din ochii mei dispare Mirajul interpus, Pe care L-am zugrăvit mai sus, Şi-n ochii mei deodată, Ca-n alte dimineţi, S-arată O tufă de scaieţi... III Acum natura-ncepe Cu tainicul ei glas Din stepe Să cînte-ncet pe nas. Prin ierburile crude, Sub cerul fără fund, S-aude Un bîzîit profund Şi pînă la amiază Pămîntul încropit Vibrează Adînc şi liniştit. Sunt gîze şi gîngănii Ce sar şi fac mereu Mătănii Cînd trec prin dreptul meu, Şi-mpreunîndu-şi zborul, În ierburi îşi ascund Amorul Multiplu şi fecund. IV Şi-n vremea asta, oare, Cînd eu visez mereu La soare — Ce face dorul meu? Iubirea mea nebună, De-abia trezită-n zori, Adună Mănunchiuri mari de flori. Se-ntreabă — ce să facă? Şi făr-a pregeta, Ea pleacă Întins, la casa ta. Şi nici nu bagi de seamă Cum pasu-i furişat Cu teamă S-apropie de pat, Ci doar treasari deodată Şi parcă-ţi pare rău. Mirată, Te uiţi în jurul tău... Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine, Să-mi spuie ce-a făcut... Aşa, spre zarea largă, Pe zi de-atîtea ori Aleargă Pe drumuri lungi de flori. V Tîrziu, cînd peste lanuri Coboară spre cîmpii Noianuri De umbre argintii; Cînd luminosul crainic, Luceafărul stingher Şi tainic S-aprinde iar pe cer Şi cu lumina nouă Sclipeşte ca un strop De rouă Pe vîrful unui plop, Iubirea mea fugară De-abia s-a liniştit, Şi-afară, Ca un copul trudit, Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gînd La tine, Adoarme suspinînd. *** Broaştele Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă. Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin. Era o lună plină în fiecare baltă, Şi-n fiecare undă o piatră de rubin. Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă Cînd i-a-nchegat în tremur lumina unui val, Păreau luceferi galbeni, căzuţi adînc în apă Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal. Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii, Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri, Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii, Prin pînza de lumină a undelor subţiri. Şi broaştele semeţe cîntau cu glasuri multe Pe cînd, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac, Un nour singuratic stătea uimit s-asculte Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac. Se ridicau departe prelungi bătăi din palme Şi note-adînci de flaut ieşeau de jos, din stuh. Părea că lapidează tăcerea nopţii calme O grindină de note zvîrlite în văzduh. Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna Umplînd singurătatea de freamăt viu, părea Că toate laolaltă apostrofează luna. Că fiecare broască se ceartă cu o stea. Erau ocări în larma lunaticei orchestre Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon. Spuneau Nemărginirii durerile terestre Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton... Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit O noapte luminoasă din era terţiară. Nefericit şi singur ca primul troglodit. *** Acceleratul Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. Înserarea mută trece Furişată prin pădure. Spre apus abia s-arată Printre crengi, întunecată, O văpaie de rubin... Din frunzişurile grele De-nnoptare, tot mai vin Glasuri mici de păsărele... Reci şi palide-n senin Se ivesc deasupra stele. * Şi deodată, dintre dealuri Se desprinde larg un zvon Depărtat şi monoton, Ca un murmur lung de ape Revărsate peste maluri... Creşte-n luncă, mai aproape, Umple văile vecine De răsunet mare... Vine!... Fulger negru... trăsnet lung Dus pe aripi de furtună, Zguduind pămîntul tună, Zările de-abia-i ajung... Parcă zboară, Parcă-noată. Scuipă foc, înghite drum, Şi-ntr-un valvîrtej de fum Taie-n lung pădurea toată... A trecut... Dinspre cîmpie, Vuiet greu de fierărie Se destramă în tăcere... Scade-n depărtare... Piere... * Iar în urmă-i, din tufişuri, De prin tainice-ascunzişuri, Se ivesc pe jumătate Păsărele ciufulite, Alarmate Şi-ngrozite: Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... Ciripesc cu glasuri mici Cinteze şi pitulici. Doar un pui de piţigoi, Într-un vîrf de fag pitic, Stă cu penele vulvoi Şi făcînd pe supăratul: — Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut Acceleratul... *** Sfîrşit de vară Dacă liniştea pădurii adormite Nici o veste de-altădată nu-ţi trimite Şi pe freamăte pornite de departe Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte, Vin' cu mine să ne pierdem în zadar Printre galbenele rarişti de stejar, Cu sfioase campanule şi sulfine, Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine. Dulce zumzet somnoros şi ireal Să ne cheme spre poienile din deal. Taina liniştii înalte să ne fure Prin cotite luminişuri de pădure Şi la umbră să ne-mbie mai tîrziu O clopotniţă de aur străveziu, Legănînd deasupra creştetelor noastre Licuricii înălţimilor albastre... Fără gînduri, ca-ntr-un somn abia deschis, Să trăim în clipe lungi acelaşi vis. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ţi descînte un bondar Şi cum stai cu ochii-nchişi pe jumătate, Soare galben printre ramuri nemişcate Să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină Fruntea mică de domniţă bizantină. * Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni Şi prin funduri de livadă cu aluni, Printre garduri fumurii şi solitare Ce se uită-n urma noastră cu mirare... Şi din treacăt, ici şi colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi, Margarete, scînteioare şi aglice, Un buchet de flori orfane şi calice, Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărînă. La plecare să-l ţii falnic într-o mînă, Dar cu vremea, desfoiat, să-ţi pară greu Şi la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu... O şopîrlă pe cărare, lîngă noi, Speriată să foşnească dintre foi Şi să stea, să vă uitaţi o dată bine, De departe, tu la ea şi ea la tine, Tu de sus şi ea din pietrele fierbinţi, Amîndouă serioase şi cuminţi. Mai încolo o crenguţă de mălin Ori un ghimpe să te-ntîrzie puţin Şi — purtînd de-a lungul văilor prin ţară Vestea nouă a sfîrşitului de vară, Flutur mic, într-o lucire de-asfinţit, Să ne-ntîmpine din ţarină grăbit, Cu rugină pe albastre aripioare Ca o veştedă petală de cicoare. *** Rapsodii de toamnă I A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fîneţele. Toate florile şoptiră, Întorcîndu-şi feţele. Un salcîm privi spre munte Mîndru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. Mai tîrziu, o coţofană Fără ocupaţie A adus o veste-n goană Şi-a făcut senzaţie: Cică-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vînt de iarnă Răscolind pădurile. Şi-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toţi ciulinii pe cărare Fug cuprinşi de panică... Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaştină. S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baştină Şi din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie! II Într-o clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănîndu-şi săbiile. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie Ca să ţie-o cuvîntare În această chestie. Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Şi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. Lişiţele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostîrci, pe catalige, Vin la faţa locului. Un ţînţar, nervos şi foarte Slab de constituţie, În zadar vrea să ia parte Şi el la discuţie. Cînd deodată un erete, Poliţai din naştere, Peste baltă şi boschete Vine-n recunoaştere Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranţa statului... De emoţie, în surdină, Sub un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. III Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Îşi îndreaptă talia. Trei petunii subţirele, Farmec dînd regretelor, Stau de vorbă între ele: ,,Ce ne facem, fetelor?..." Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în ţărînă Dinţii, de mizerie. Şi cu galbena ei zdreanţă Stă-n lumina matură, Ca un talger de balanţă Aplecat pe-o latură... Între gîze, fără frică Se re-ncep idilele. Doar o gărgăriţă mică, Blestemîndu-şi zilele, Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere. Împrejur îi cîntă-n şagă Greierii din flaute. "Uf, ce lume, soro dragă!" Unde să-l mai caute? L-a găsit sub trei grăunţe Mort de inaniţie. Şi-acum pleacă să anunţe Cazul la poliţie. IV Buruienile-ngrozite De-aşa vremi protivnice Se vorbiră pe şoptite Să se facă schivnice. Şi cum ştie-o rugăciune Doamna măsălariţă, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariţă. Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode. Vezi! de-aceea mătrăguna A-nvăţat un brusture Să le spuie-n faţă una Care să le usture!... Jos, pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie. Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Giuvaer de smalţ şi aur Cu sclipiri de platină. V Dar deodată, pe coline Scade animaţia... De mirare parcă-şi ţine Vîntul respiraţia. Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile... Ce e?... Ce e?... Spre podgorii Toţi întorc privirile. Iat-o!... Sus în deal, la strungă, Aşternînd pămîntului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vîntului, S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor, Spaima florilor şi Doamna Cucurbitaceelor... Lung îşi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste şolduri triumfale Haina iluzorie. Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. ................. ................. Gîze, flori întîrziate! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Cîte-o strofă lirică. Dar cînd ştiu c-o să vă-ngheţe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristeţe Iremediabilă... *** Balada unui greier mic Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă şi zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai, — Cînd se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai... Şi cum vine de la munte, Blestemînd Şi lăcrimînd, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe cîmpuri O întîmpină în cale Cu grăbite plecăciuni... Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă: — Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cît de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi'ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut... Dar de-acuş, Zise el cu glas sfîrşit Ridicînd un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit... Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjit! *** Catrene ,,N-o să mai iubesc", zisese Biată-mi inimă naivă, Dar văzîndu-te pe tine, A căzut în recidivă. * Supărările iubirii Sunt ca ploile cu soare: Repezi, dar cu cît mai repezi Cu atît mai trecătore. * Musafiri la mine-acasă, Fără să-i poftesc vreodată, Am un şoarec, doi păinjeni Şi, din cînd în cînd, o fată. * La fereastra ta-mi zîmbiră Toate florile din glastră, Numai floarea cea mai dulce A fugit de la fereastră. * Cum pierzi noaptea cu cititul! Am trecut din întîmplare Şi-mi venea, aşa, să intru Şi să suflu-n lumînare... * Zici că la război, iubito, Vii cu mine fără preget... O, dar cum plîngeai asară, Cînd te-ai înţepat la deget! * Greu mi-i, dragă, fără tine Şi te chem de-atîtea ori, — Nu din zori şi pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori... * Multe-i spun cînd nu m-ascultă, Dar tresar şi tac din gură Cînd, c-un zîmbet, îşi ridică Ochii de pe cusătură. * Ochii negri, faţa albă Păr întunecat şi mare, Inima — un sloi de gheaţă. Alte semnalmente: n-are. * Draga mea, fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. Numai cît mă uit la dînsa Şi-mi răspunde: ,,Nu se poate!" * ,,Toate-s vechi", a zis poetul... Chiar şi cîntecul acesta A mai fost, odinioară, Publicat în Zend-Avesta. *** Manon şi Des Grieux Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. El stă cuprins de-o presimţire gravă. Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă. Sărută braţul zîmbitoarei fete. — Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă... Atît şopti, cu faţa la perete, Căci se temea acum să nu-l îmbete Ameţitoarea ochilor otravă. Şi ea s-a dus... În clipa asta mare I-a aruncat din prag o sărutare Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume... O, tu cea mai nebună dintre toate, Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume Atîtea zeci de mii de strănepoate!... *** Balada chiriaşului grăbit Trec anii, trec lunile-n goană Şi-n zbor săptămînile trec. Rămîi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul şi plec! Eu nu ştiu limanul spre care Pornesc cu bagajul acum, Ce demon mă pune-n mişcare, Ce taină mă-ndeamnă la drum. Dar simt că m-apasă pereţii, — Eu sunt chiriaş trecător: În scurtul popas al vieţii Vreau multe schimbări de decor. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam, Şi ziua şi noaptea pe lună Priveam ca la teatru, madam! Cînd luna-mi venea la fereastră, Oraşul părea că mă cheamă Să-i văd în lumină albastră Fantastica lui panoramă... Mai sus, într-o cameră mică, Făceau împreună menaj Un moş, un actor şi-o pisică. Iar dincolo, jos, la etaj — O damă cu vizite multe Şi-alături de ea un burlac, Un demon serios de la Culte Cu cioc şi cu ghete de lac. De-acolo, pe-o vreme ploioasă, Mi-am pus geamantanu-n tramvai Şi-abia am ajuns pîn-acasă: Pe Berzei, la conu Mihai. Ţin minte şi-acuma grădina, Ferestrele unse cu var... În faţă sta coana Irina Şi-n curte, un fost arhivar. Vedeai răsărind laolaltă, Un colţ luminos de ietac, Pridvorul cu iederă naltă Şi flori zîmbitoare-n cerdac... Pe-atunci înflorea liliacul Şi noaptea cădea parfumată Umplînd de miresme cerdacul, — Şi-avea arhivarul o fată... Stam ceasuri întregi sub umbrarul De flori, aşteptînd neclintit (C-avea obicei arhivarul Să sforăie noaptea cumplit). Tîrziu, cînd se da la o parte Perdeaua, părea că visez... Şi iar am plecat mai departe, De teamă să nu mă fixez. Străine privelişti fugare! Voi nu ştiţi că-n inimă port O dulce mireasmă de floare, Parfumul trecutului mort... Şi-am stat la un unchi, pe Romană, ţiu minte... dar unde n-am stat? La domnul Manuc, o persoană Cu nasul puţin coroiat; La doamna Mary, pe Regală (O, cum mă ruga să nu plec! Mi-a scris chiar o carte poştală); Pe strada Unirii la Şbeck; Pe Grant, lîngă birtul lui Sbierea; Pe Witing, pe Tei la Confort, — M-a dus pretutindeni puterea Aceluiaşi tainic resort. C-aşa mi-e viaţa — o goană, Şi astfel durerile trec... Rămîi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul şi plec! *** Noapte de mai Sărman cizmar! Ce demon te-a ursit să stai Pe trepiedul tău barbar, În noaptea limpede de mai?... O şoaptă prinde să-nfioare Umila ta singurătate. Prelung şi rar, în depărtare Un clopot miezul nopţii bate. Coboară vremea ca o apă Nestăvilită-n lunga-i cale, Şi fiecare ceas îngroapă Comoara tinereţii tale. Ca nişte ritmice ciocane Răsună paşii pe asfalt: Sunt ghete mari ,,americane" Şi ghete mici cu tocul nalt... Acum odaia-ţi pare mică. Te uiţi cu silă împrejur... Un fum subţire se ridică Din lampa ta cu abajur... Şi iată, ca-n atîtea rînduri, Ai devenit sentimental, Privind cu ochii duşi pe gînduri Pantoful delicat de bal. În căptuşala-i de mătasă Te-ndeamnă visul tău curat Să pui o formă graţioasă De picioruş aristocrat... ................ O vezi la bal... aşa, înaltă Şi elegantă ca o floare... În ploaie de confetti saltă Perechile dănţuitoare... Şi visul tău acum te-arată Frumos ca un locotenent, Cînd vii în faţa ei deodată Şi-i faci uşor un compliment: — Dansaţi cu mine, domnişoară? — Mersi! răspunde ea încet... Şi-n luxul care vă-nconjoară, O strîngi la pieptul tău, discret. Te prinde redingota bine. Sunt mîndre ghetele de lac: Zîmbeşti, încrezător în tine... Apoi, cînd muzicile tac, La braţ vă strecuraţi afară, Prin parcul liniştit să stai Cu ea, pe-o bancă solitară, În noaptea tainică de mai... Şi-ţi tremură deodată mîna Cînd te gîndeşti c-ai săruta, În raza lunii, pe stăpîna Pantofului din mîna ta. O, mîna ta rudimentară, Cu piele aspră, de toval!... Acum în pieptul tău coboară Revolta caldă, ca un val. Alungi vedeniile triste Din lumea celor fericiţi, Şi mii de gînduri anarhiste S-aprind în ochii tăi trudiţi. O, cum ai răscula norodul, ,,Sărmana plebe care-asudă", — Ai da nebun cu calapodul În rînduiala asta crudă! Va trebui să vie-odată Acel feeric viitor... Şi-n mintea ta înfierbîntată, Te vezi deodată orator: Înflăcărat rosteşti tirade, Porneşti mulţimea după tine. Se-nalţă mii de baricade Şi cad palatele-n ruine. Tu vezi în noapte mii de torţii, ,,Femei cu părul despletit", Prin aer trece duhul morţii Şi-al răzbunării vînt cumplit!... Dar pînă-atunci, la judecată, Pe trepiedul tău barbar, Cu fruntea-n mînă rezemată Ai adormit... Sărman cizmar! *** Noapte de iarnă Cad din cer mărgăritare Pe oraşul adormit... Plopii, umbre solitare În văzduhul neclintit, Visători ca amorezii Stau de veghe la fereastră, Şi pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. Iarna!... Iarna tristă-mbracă Streşinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi şi peste case. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare — Umple noaptea de fantasme Neclintite şi bizare. Din ogeagul de cărbune Face albă colonadă Şi pe trunchiuri negre pune Capiteluri de zăpadă, Iar prin crengile cochete Flori de marmură anină, — O ghirlandă de buchete Care tremură-n lumină. Reci podoabe-n ramuri goale Plouă fără să le scuturi, Ici, risipă de petale, Colo, roi uşor de fluturi... * Şi din valul de zăpadă, Ca o mută arătare Legănîndu-se pe stradă, Un drumeţ ciudat răsare... Vine cu popasuri multe, Face-n calea lui mătănii. Cîte-odată stă s-asculte Clopoţeii de la sănii. Alteori uimit tresare, Dă din mîini şoptind grăbit — Parcă spune-o taină mare Unui soţ închipuit... Ca o umbră din poveste Se strecoară-ncet, şi iar Stă deodată fără veste Rezemat de-un felinar. Faţa lui se lămureşte, — Pare-nduioşat acum... Visător şi lung priveşte Casele de peste drum: Poartă mică... pomi în floare... O fereastră luminată... Streşini albe de ninsoare... Toate-i par ca altădată! Şi păreri de rău trecute Cad pe inima-i trudită, Ca un stol de păsări mute Pe-o grădină părăsită: ,,Bulgăraş de gheaţă rece, Iarna vine, vara trece Şi n-am cu cine-mi petrece... Bulgăraş topit în foc, Dacă n-am avut noroc! Dacă n-am avut noroc..." Glasul, înecat, se curmă. Omul, şovăind în stradă, Pleacă iar, lăsînd în urmă Pete negre pe zăpadă. *** Singuri Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. Tremurînd s-a stins văpaia lumînării de pe masă, Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. Bate vînt cu ploaie-n geamuri Şi e noapte neagră-afară... Plînsul streşinii suspină ca un cîntec de vioară Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate... Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. Ci-ntunericul prieten stăpînind pînă departe, Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte. Singur eu veghez în noapte, Ploaia cîntă tot mai tare... Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare. *** În drum Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. Patru plopi ascund în umbră Casa dragii mele. Dar mi-a fost pesemne calea De-un duşman ursită: Am găsit lumina stinsă, Uşa zăvorită... De trei nopţi aceeaşi cale Bate călătorul. Cine n-are dor pe vale Nu-mi cunoaşte dorul. Gînduri triste, mîine sară Viu în ciuda voastră, — Şi de-o fi zăvor la uşă Intru pe fereastră! *** Noapte de toamnă Murmur lung de streşini, risipite şoapte Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrîntă... Ploaia bate-n geamuri, streşinile cîntă. Dar treptat, cu larmă potolită scade Cîntecul acestui tremur de cascade. Tot mai des în preajmă umbre vii răsar, Ploaia peste case pică tot mai rar Şi-n grămezi de neguri apele se strîng... Lumea-ntreagă doarme, streşinile plîng. Pînă cînd o rază de argint în zare, Lămurind pe boltă straturi de ninsoare, Lin desface umbra şi de crengi anină Scînteieri albastre, boabe de lumină. Iar acum din taina cerului deschis, Peste firea mută cad lumini de vis Şi-n troiene albe norii se desfac... Dar cînd iese luna, streşinile tac. * Dormi, iubire dulce!... Numai eu întîrziu, singur pe cărare, Farmecul acestei clipe călătoare... Gîndurile mele vin să te deştepte, Din pridvorul tainic să cobori pe trepte. Să cobori în toamna limpede şi rece Şi, visînd cu mine clipa care trece, Să-mi sporeşti tristeţea ceasului tîrziu Cînd, străin de tine, sufletu-mi pustiu Va porni zadarnic, rătăcind pe drum, Să sărute urma paşilor de-acum. *** Romanţă O, vis al iubirii trecute! Sunt singur — omătul tîrziu Pătează aleile mute Şi parcul e încă pustiu. Văd iarăşi castanii şi plopii. Prin ramuri suspine străbat. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat. Şi pieptul începe să-mi bată. De sus fluturînd a căzut Pe bancă o foaie uscată, O frunză din anul trecut... *** Păinjiniş În plasa gîndurilor mele de lumină ţi-am prins imaginea: o viespe Subţire-n mijloc, ageră şi fină. O adiere poate s-o desprindă Din luminosul ei hamac. Să cadă ca o floare pe faţa unui lac, Să-i tulbure metalica oglindă... E seară... Plopii înşiraţi în zare Se sting departe — Văpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte... De ce să-mi stai zadarnic împotrivă? Rămîi a mea... O, nu te zbate, dulcea mea captivă, — Reţeaua fină s-ar cutremura Şi fiecare fir întins prea tare Mă doare... Că le-am urzit — păianjen solitar — Nu din argintul razelor de lună, Ci din fiorul unui vis bizar Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar Ca să-l trăim o clipă împreună... *** Epilog Lîngă ţărmul tristei mări M-am oprit pe-o stîncă. Apa tremură spre zări, Verde şi adîncă. Sufletu-mi, împovărat De-o iubire moartă, Se ridică ne-mpăcat Şi cu el o poartă, Cum îşi duce greu în zbor Vulturul de mare, Peste valuri călător, Prada moartă-n gheare... *** Distih eroic Plop tînăr, încrustat în miezul verii, Cu ramuri vii şi frunză sclipitoare, Cînd rîul vîntului te scaldă, Învaţă-mă să rîd ca tine-n soare, Să-i sorb lumina caldă. * Plop negru, încrustat în ger Şi-ncremenit sub lună Cu rămuriş de zgură şi de fier... Învaţă-mă să uit lumina verii Şi-n cîmp silhui Să dau tristeţea mea tăcerii Şi gîndurile mele nimănui... *** Infernul Stanţe apocrife la Divina Comedie I "Allor si mosse, ed io gli tenni dietro." Dante ... Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stîncă. La capătul călătoriei mele Se deschidea prăpastie adîncă. Şi străbătînd a norilor perdele Cu-nveninate ace de lumină, Sclipeau în întuneric şapte stele. Eu le simţeam arsura pe retină Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă, De raza lor caustică şi fină. Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă Un pal amurg ce umple de-ntristare Văzduhul mirosind a piatră arsă. Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare, Văzui venind spre mine fără grabă Un om cu nasul dezolat şi mare. Părea că Cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei şi-al urii, Eternizînd profilul lui de babă: Tristeţe-amară-n colţurile gurii, O frunte devastată de furtună Şi de-ale vremii nobile injurii. Purta pe cap o veştedă cunună Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă, Melancolia lumii-ntregi s-adună. Aşa, din vasta vremii perspectivă, El cobora-n tăcere către mine, ţinînd în gol privirea-i corosivă. — De unde vii şi cine eşti, străine? L-am întrebat, abia şoptind cuvîntul. — Eu viu de unde nimeni nu mai vine... De şase veacuri m-a-nghiţit pămîntul. Viaţa-mi dete vitrega Firenze, Şi la Ravena mi-am găsit mormîntul. Poet am fost şi-n libere cadenţe Cîntai Amorul ce-mi robi toţi anii, Din pragul tristei mele-adolescenţe. Dar vrînd să-mpac a' patriei zîzanii, Mărunte intrigi, lupte intestine, Cu ură grea m-au prigonit duşmanii. În crud exil, pribeag prin ţări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine Săpate în granit pe veşnicie; Şi ca o răzbunare milenară Am publicat Divina Comedie. Un op, pe care anii-l îngropară Sub comentarii sterpe şi pedante, Ce-mi fac contemporanii de ocară... — Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante, Cel care-a Morţii jalnice mistere Le-a evocat în rapsodii vibrante? Nu pot, Maestre, nici n-am precădere Să te slăvesc aşa cum se cuvine!... Dar mult aş vrea, spre umedele sfere, În patria eternelor suspine Să mă conduci, precum odinioară Virgiliu te-a călăuzit pe tine. El, mie: — Oare, crezi că tot ce zboară, Cum zice un adagiu, — se mănîncă? Fiindc-ai scris o cronică uşoară, Nici superficială, nici adîncă, Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?... — Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă La început, decît vreo cinci Canzone, O carte plină de elucubraţii Şi cîteva sonete monotone. Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii (Adăugai, văzîndu-l că rezistă), — El se purta mai bine cu confraţii... — Epoca voastră materialistă Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, — O-ntoarse el. Infernul nu există, Sau cel puţin eu unul niciodată Nu l-am văzut decît cu ochii minţii, Orbit de-o superstiţie uzată. Eu, lui: — Acestea-s roadele Ştiinţei! Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche, De care mi s-au strepezit toţi dinţii! Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice În clipa asta, dacă fără veste Te-ar auzi divina Beatrice? El mi-a răspuns placid: — Amorul este Un ce banal, prin care Firea drege A Nimicirii opere funeste; Un van instinct, de sub a cărui lege Nici microorganismele nu scapă. Eu, lui: — Atît? El, mie: — Se-nţelege!... Văzui atunci în linişte cum crapă A stîncilor întunecate blocuri Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă. Fantome prinse-n diafane jocuri Călcau mărunt văzduhul, fără tropot, Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri. Apoi un sunet depărtat de clopot Păru că bate-n aer tarantella Şi ploaia se porni cu grabnic ropot. Înfricoşat de freamătul acela Ce se-nălţa vuind în vijelie, Am zis: — Maestre, să deschid umbrela? N-aş vrea să facem hidroterapie. La anii tăi, o gripă subversivă Îţi poate-aduce vreo pneumonie. — Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă, Răspunse el, — cînd ai murit o dată E foarte greu să cazi în recidivă... Această vorbă îmi păru ciudată. Cuprins de-un fel de vagă presimţire, Pîndii pe-ascuns figura-i nemişcată. — Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire Mai adineaori cînd ziceai, Magistre, Că Iadul nu-i decît o-nchipuire? El, mie: — Văd din vorbele-ţi sinistre Că-n orice caz, Infernul pentru tine Îşi va deschide negrele registre. Destul am încercat a-ţi face bine. Ca să te vindeci pentru totdeauna, Ridică-te şi vino după mine... Cu fulgere verzui creştea furtuna. Rostind aceste nobile cuvinte Prin care şi-a răscumpărat minciuna, Maestrul a pornit-o înainte, Pe cînd, sub cer de zgură şi aramă, Eu mă ţineam în urma lui cuminte Precum se ţine puiul după mamă. II ,,...E caddi comme corpo morto cade." Dante "Pe-aici se intră-n braţele durerii, Pe-aici se intră-n bezna subterană, Precum afirmă Dante Alighieri. M-a conceput o-nchipuire vană, Un rafinat instinct de răzbunare, Dar m-a-ntrecut mizeria umană. Zadarnică e orice protestare. Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate, Lăsaţi-vă năravul la intrare." Aceste vorbe, oarecum ciudate, Citindu-le cu jumătate gură Deasupra unei porţi dărăpănate, Am zis: — Intrarea pare cam obscură... N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre? Căci la un caz cumva de-ncurcătură, Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre Pe unde teafăr să purced afară, Utilizînd resursele-mi pedestre... El mi-a răspuns cu voce funerară: — De ce te porţi acum ca fariseii, Au vrei să-mi faci fantoma de ocară? Priveşte cel puţin prin borta cheii, Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba. Eu, lui: — Pardon! Aşa fac doar lacheii. Începe tu! Ori m-ai luat cu graba, Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase? (Şi-n gîndul meu: "Se oţărăşte baba!") Ce interes avut-ai, ce foloase, Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene Prin locurile-acestea dubioase? Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene, Se află o panteră-n libertate Şi alte lighioane indigene. Vrei să m-aplec din curiozitate, Şi-n vreme ce nici nu gîndesc cu gîndul, Vrun cerber să m-apuce pe la spate?... Aşa vorbii, cu ochii spionîndu-l; Iar la sfîrşit cedarăm fiecare, Cînd el, cînd eu, să stăm privind cu rîndul. Văzui atunci, aproape de intrare, Un pudel gras şi plin de panglicuţe, Cu scabie canină pe spinare. O lebădă şi cîteva maimuţe Înconjurau dihania neroadă, Ce se lăsase moale pe lăbuţe. Cu gingiile neputînd să roadă Un beefsteak crud şi tare ca de piatră, El sta sugînd din propria lui coadă. — Acest căţel ce toată ziua latră, Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă, A fost un biet erou, lăsat la vatră. — Cunosc! am zis cu nasul în batistă. Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place, Această rimă impresionistă... — Vezi colo, între două vingalace, Un om cu alfabetul la spinare, Venind pe sub colină într-acoace? Acela este tipograful care, În primul tău poem, din zăpăceală, ţi-a mutilat trei strofe lapidare. Atunci la borta cheii, cu sfială, Urmînd ilustrei mele Călăuze, Văzui o mutră plină de cerneală: Un om trecea... Şi cele nouă Muze Îl zgîriau, purtîndu-l sub escortă Şi obligîndu-l să le ceară scuze. — Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă, Să scapi de blamul negrei tale fapte! Sus, pe pămînt, poetul te suportă, Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte, Precum a zis Francesca da Rimini, Infernul, cîntul V, 107... El s-a oprit pe creştetul colinei, Înfricoşat de-această ameninţare, Şi, neclintită-n tremurul luminii, Statura lui s-a proiectat pe zare, Încovoiată, lungă, amărîtă, Ca un fantastic semn de întrebare... Văzui apoi o namilă urîtă, Un fel de baci cu sarica sub glugă, Ce sta deoparte sprijinit în bîtă. De propria lui umbră vrea să fugă, Dar se trezea că-n juru-i gravitează, Mînat de-o oarbă forţă centrifugă. O clipă se oprea şi, cu emfază, ţintea-n pămînt căutătura-i proastă, Apoi din nou pornea ca o sfîrlează. Acest Zoil, cu proza lui nefastă, A pîngărit de două ori pe lună A Venerei stea limpede şi castă... Atît Maestrul apucă să-mi spună. În umbră se ivise-o albă pată, Un corp suav ca un reflex de lună... O blondă apariţie-ntristată Plutea spre noi din umeda genune... Şi-n întuneric, albu-i trup de fată, Îngenuncheat ca pentru rugăciune Şi luminos şi fin ca diamantul, Părea-ncrustat în rocă de cărbune. — Cu glas pierdut îşi caută amantul... Ea are-n ochi misterul nopţii clare, Pe buze-Amor şi-n inimă Neantul... Iubirea ei crescuse ca o floare Sub ziduri de făţarnică Gomoră, O dulce-mpătimire arzătoare: În ceasuri caste, mîngîieri de soră. Sărutul ei — văpaie purpurie, Privirea — luminiş de auroră... Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie Se risipiră toate, fără urmă, Într-un fior de neagră isterie. — Destul! Destul!... Simţeam cum mi se curmă Viaţa-n piept, — cum vipere rebele Se zvîrcolesc în inima-mi şi scurmă... Şi fără glas, cu capul gol sub stele, — Văzînd cum iarăşi piere-n fund, departe, Fantoma tristă a iubirii mele, M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte, Împins în gol de-o tainică povară, Cum cade omul fulgerat de moarte. Părea că peste sufletu-mi coboară O noapte liniştită şi adîncă Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară... Apoi, cu ochii plini de visuri încă, M-am scuturat ca dup-o catastrofă Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stîncă — Pe care mă găseam în prima strofă. Migdale amare   Prefaţă Prin ce ţinuturi rătăceşti Pribeagă? În care grotă din poveşti Ai hibernat — o vară-ntreagă? O, Muza mea cu nasul mic Şi coapse fine, Abia sculptate din nimic, De ce te-ai dus de lîngă mine?... ţi-am prins în părul inelat Vreo floare artificială? Te-am ofensat Cu vreo metaforă banală? Ori mi-ai bătut vreodată-n geam Şi, spionînd perdeaua trasă, Te-ai supărat că nu eram Acasă?... Vrei poate macii din livezi Pe toţi cu mîna ta să-i scuturi? Sau te distrezi Cu pălăria după fluturi? N-ai adormit cumva pe-afară Şi te-ai trezit sub un umbrar, Îndrăgostită de-un măgar Ca-n Visul unei nopţi de vară? Cu Demonul lui Lermontof Te-i fi-ntîlnit şi ţi-a fost frică?... Nu ţi-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese şchiop şi mic Un vers, în fiecare stanţă... Vezi, tot m-ai inspirat un pic De la distanţă!) Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu Muza altuia? Se poate. Le-am spus cuvinte dulci, pe rînd, La toate... Dar n-am făcut-o pe furiş Cum fac confraţii mei cu tine, Ci pe afiş Mi-am spus păcatul la oricine, Şi confidenţele, tu ştii, Le-am dat pe faţă, tale-quale, Într-un volum de Parodii Originale... Oricum, de-o fi ca-n viitor Să placă stihurile mele, Las mărturie tuturor Că n-ai colaborat la ele. Că singur m-ai lăsat să scriu O carte-ntreagă fără tine... Şi dacă totuşi mai tîrziu Te vei întoarce lîngă mine, Nici nu te-alung, nici nu te-mpac, Ci-n fundul călimării crunte Muind un deget, am să-ţi fac Un benghi în frunte! *** Călimara Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint, Prin care gîndurile mele s-or afunda neştiutoare Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare. Cu două guri ca de fîntînă, din care ultimul meu vis, Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis, Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe. În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini Ce vor cădea cîndva, inerte, pe cîmpul alb al unei pagini, Închipuiri neplăsmuite şi gînduri negîndite încă Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă, Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte, O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte — Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie Sau numai mîna mea distrată le zugrăveşte pe hîrtie. În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete, Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete; Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie; O epigramă inedită; figura unui tip ridicol, Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol, Asupra unei chestii care va fi de actualitate, Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, — Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pîn' la 9, Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă... În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul, Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul; O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire A unei clipe viitoare, — sau o poemă de iubire Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară.... *** Cioara Cîmpul alb, ca un cearşaf, Pînă-n zări se desfăşoară... Sus pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară, Nemişcată-n vîrf de par Ca o acvilă pe-un soclu, Oacheşă ca un hornar Şi macabră ca un cioclu; Neagră ca un as de pică, Sub nemărginitul cer; Singuratică şi mică Cît o boabă de piper; Gîrbovă ca o feştilă Într-un cap de lumînare; Ca o mutră imobilă De harap cu nasul mare, Dar sinistră şi pîrlită De la coadă pînă-n plisc, Ca o pajură trăsnită Într-un vîrf de obelisc; Încrustată-n atmosferă Ca un ou de ciocolată; Amărîtă şi stingheră Ca o prună afumată; Cu alura interlopă Ca un muzicant în frac, Cuvioasă ca un popă Şi smolită ca un drac; Demnă, ca un om celebru; Mistică şi fără chef Ca un basorelief De pe-un monument funebru; Încomodă-n soare, ca Un gunoi în ochi; nefastă Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă La un joc de bacara; Suspendată ca o notă Pe un portativ gigant; Slută, ca o hotentotă Părăsită de amant; Mică-n mijlocul naturii Ca un fir de praf de puşcă; Neagră cum e cerul gurii La un cîine care muşcă; Cruntă ca o vînătaie Cauzată-n match de box; Ca un bulgăre de cox Care-a stat o noapte-n ploaie; Resemnată, ca-n vitrină O reclamă pentru vulg, Şi uşoară ca un fulg De funingine-n lumină; Tristă ca un crep de doliu În văzduhul diafan, — Ca un punct aerian Pe-al zăpezii alb orgoliu; Stranie ca un ponos Al priveliştii de cretă; Solitară şi cochetă Ca un cuc de abanos; Neagră, ca o muscă-n lapte, Şi fantastică-n contur, Ca un miez adînc de noapte, Cu lumină împrejur; Fină ca o acadea De ţiţei topit la soare; Prinsă-n falduri de ninsoare Ca un fiong de catifea; Ireală, ca un duh Cu penajul ei feeric, — Ca o cupă de-ntuneric Răsturnată în văzduh; Gravă ca o rugăciune Şi posomorîtă ca o Figurină de cărbune Cu nuanţe de cacao; Tragică, ca o emblemă A obştescului sfîrşit; Sumbră ca o anatemă Arucată-n infinit; Mută-n liniştea cîmpiei Ca un bloc de piatră arsă, Ca un ghem de beznă toarsă Din fuiorul veşniciei, — Atîrnînd de bolta goală Ca un uger de catran Unde pruncii lui Satan Vin, plîngînd, să sugă smoală; Piază-rea, ca un blestem Azvîrlit aşa-ntr-o doară Creatorului suprem, — Şi banală... ca o cioară! *** Fum Vis albastru al Naturii! Cum se-nalţă-ncet din sfera Pămînteştilor combustii, spre azur, Spre Infinit, Cu podoabe ireale decorează atmosfera Anunţînd Nemărginirii opera unui chibrit. Colonade fără număr leagă cerul cu pămîntul Şi-n ogeagurile albe stau înfipte... Dar acum Peste case, ca o mare de lumină, trece vîntul Spulberînd arhitectura colonadelor de fum. Din cădelniţi şi din pipe prin văzduh se întretaie Fum albastru de tămîie Cu fum galben de tutun, Ori pluteşte-n trîmbe albe peste cîmpuri de bătaie Fumul sîngelui şi-al morţii, Fumul gurilor de tun... Alteori, din mari dezastre izvorăşte ca un fluviu, Dar cu aceeaşi nepăsare îl primeşte cerul trist: Din incendiile Romei, Din Stambul Sau din Vezuviu, Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist. Orientul îşi înalţă fumul greu de mirodenii: Visul pagodelor albe şi-al fachirilor gîngavi. Miazănoapte, ceaţa deasă care-nchipuie vedenii, Iar Apusul, fum de fabrici, Jertfa turmelor de sclavi. Sus, în spaţii reci, adună cataracte de zăpadă. Lungi corăbii, la hotarul infinitului, străbat Altitudini glaciale care-amestecă grămadă Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat. Sunt acolo scări înalte, străvezii ca floarea spumii. Dar cu ochii către ele, în zadar aştepţi mereu Să se clatine azurul din catapiteazma lumii Şi pe treptele de marmur să coboare Dumnezeu... Fum! Învăluie pămîntul ca să-l apere de soare. Fum! Cu-ncetul ne cuprinde şi ne strînge ca un zid Şi ne-năbuşe de veacuri în rotundă închisoare Cu ferestre de lumină care nu se mai deschid. *** Aeroplanul Spre apusul de jăratic Cu livezi scăldate-n aur, Trece-un nour singuratic Alb şi mare cît un taur. Iar în urma lui s-abate, Gata-gata să-l ajungă, Un ţînţar cu coadă lungă Şi cu aripi nemişcate. Creşte-n asfinţit pojarul. Dealurile stau s-adoarmă. Norul tace, dar ţînţarul Umple liniştea de larmă... *** Sonet estival Din cerul mat, încovoiat pe zare Ca un imens cuptor de porţelan, Un soare imobil şi diafan Trimite raze perpendiculare. Oraşul "adîncit ca-ntr-o visare", Cu tot aspectul lui cotidian, E bîntuit în fiecare an De felurite boli imaginare. Prin atmosfera plină de insecte, Vin de departe adieri suspecte: Se furişază molima perfidă... Trag storul la fereastră şi, de frică, Simt inima cum mi se face mică Cît un microb de febră tifoidă. *** Albumul O, blestemată curiozitate! Deunăzi, cu gînduri indiscrete, Am profanat odaia unei fete, — Acest muzeu de lucruri parfumate. Albumul ei cu scoarţe violete E plin de cărţi poştale ilustrate: Vederi din ţară şi străinătate, Oraşe, fluvii, parcuri şi portrete. Pe una scrie: ,,Dragă verişoară, Ai auzit că P.P.K. se-nsoară Şi vrea să ia o fată din Buzău?..." Pe alta scrie numai: ,,Cugetare. Amorul e un lucru foarte mare." Şi iscăleşte: Guţă Popîndău. *** Sonete pluvioase De-o săptămînă ţine-ntruna ploaia, — Şi-mi pică-n pat, de sus, din bagdadie... O noapte încă de-ar mai fi să ţie Nu m-aş mira să-mi cază-n cap odaia! Avea simptome vagi de nebunie Peninsula Balcanică... şi d-aia, De cînd s-aprinse-n Orient văpaia, Pămîntul face hidroterapie! Sau poate că divinul Mizantrop A hotărît al doilea potop?... Oricum ar fi, eu nu mă tem de moarte. Dar cînd o-ncepe altă veşnicie, Fac cerere să mă permute-n Marte, C-aici avem prea multă igrasie! * Sunt izolat ca Robinson Crusoe, Nu vine nime-n uşa mea să bată, Şi dacă stau cu uşa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. Mai fericit ca legendarul Noe, Din toată omenirea inundată, În arca mea nu am decît o fată... Deasupra lumii noi plutim în voie... Degeaba vă-ndesaţi ca la pomană, Reprezentanţi ai faunei terestre, — Nu iau cu mine nici o lighioană! Căci e destul o singură pereche: Un trubadur şi-o fată fără zestre, Ca să refacă toată lumea veche! *** La vanatoare I. Decorul Sus, pe dealuri, Toamna pune Mirişti galbene-n lumină, Arături ca de cărbune Şi mohoare de rugină. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb Peste larga simetrie De coline cu porumb. Iar cînd soarele străbate, Luminînd peisajul vast De dreptunghiuri colorate Într-un limpede contrast, Saltă-n valuri jucăuşe Şi foşneşte lung sub soare, Cu mătasă la pănuşe, Mămăliga viitoare... * II. Un iepure Scurt, mohorul a foşnit... Şi spre neagra arătură Într-o clipă s-a ivit Un măgar-miniatură! Din căpiţă sare pleavă, Sar gunoaie dintr-un snop. Puşca scoate fum pe ţeavă Şi porneşte ca un dop... A căzut... ba nu! Din goană, Mic, elastic şi urgent, Lîng-o tufă de simziană A făcut un compliment. Spre porumb acum s-abate... Un scaiete zăpăcit Îl întreabă: — Ce e, frate? — Sunt teribil de grăbit!... Alungat ca de furtună, Cu picioare de lăcustă, Se destinde şi s-adună Peste-o mirişte îngustă. Ca o minge se prăvale, Se coboară şi se suie Prin hîrtoapele din vale: Uite-l — nu e, uite-l — nu e!... Liniştea coboară iarăşi Peste ţarinile moarte... — L-ai scăpat! zice-un tovarăş. — Mi-a sărit cam de departe... * III. Masa Din văzduh abia s-aude ţipăt jalnic de prigorii... Cu ciubote mari şi ude Stau la masă vînătorii. Toţi cu puşca lîngă geantă, Guralivi şi orăşeni, Pun o pată discordantă Pe căpiţa de strujeni. Şi e frig, şi toţi îngheaţă... Şi din cînd în cînd nu strică, Începînd de dimineaţă, Cîte-un strop de săcărică... — Într-o toamnă, zice unul, La un capăt de răzor M-am oprit să scot tutunul... Cînd, de jos, de la picior, Fără veste văd că-mi sare Un şoldan cît un viţel, Şi stîrneşte-n goana mare Alţi vreo şapte după el! Trag cu ploaie în grămadă, Fără să ţintesc deloc... Cine s-aştepta să-mi cadă Patru iepuri dintr-un foc?... — Astea sunt invenţii pure... Mie mi s-a întîmplat, La o goană-ntr-o pădure, Un mister adevărat. Nici nu m-aşezasem bine, Stam cu puşca subsuoară... Cînd deodată lîngă mine Se opreşte-o căprioară. Stă şi-ascultă, imobilă... Eu atunci — mă ştiţi cum sînt — M-a cuprins un fel de milă: Am oftat... şi-am tras în vînt. Cînd văzu că ,,umplutura" Trece fără s-o atingă, Ea şi-a-ntins la puşcă gura Şi-a-nceput... aşa s-o lingă... — I-auzi colo, ce curaj, mă! Asta şi-a-ntrecut perechea! ... Buruienile din preajmă Trag şi ele cu urechea. Un măceş de două şchioape Zice-n taină unui spin: — Dumneata eşti mai aproape, Ia-l de mînecă puţin! * IV. la întoarcere Vîntul curge spre cîmpie Transparent şi uniform. Toate ierburile-nvie, Toate ţarinile dorm. Ici şi colo se ridică Cîte-un nour alb de praf... Străjuind şoseaua mică Stîlpii rari de telegraf (Tot mai singuri, ceafă-n ceafă, Suluri vinete de fum Lungi ca gîturi de girafă), Înşiraţi pe lîngă drum, Spre oraşul plin de turle Stau privind c-un aer tîmp... Şi deodată-ncep să urle Că-i apucă noaptea-n cîmp. *** Octombrie Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene şi roşii. Trec nouri de argint în valuri Şi cîntă-a dragoste cocoşii. Mă uit mereu la barometru Şi mă-nfior cînd scade-un pic, Căci soarele e tot mai mic În diametru. Dar pe sub cerul cald ca-n mai Trec zile albe după zile, Mai nestatornice şi mai Subtile... Întîrziată fără vreme Se plimbă Toamna prin grădini Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. Şi cum abia pluteşte-n mers Ca o marchiză, De parcă-ntregul univers Priveşte-n urmă-i cu surpriză, — Un liliac nedumerit De-alura ei de domnişoară S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit Şi de emoţie-a-nflorit A doua oară... *** Noiembrie Plouă stupid... Cerul îşi scutură Ca dintr-o ciutură Frigul lichid. Cîrduri de ciori — Neagră pecingine, Flori de funingine Zboară sub nori... Plouă perfid. Şi-n doză minimă Picură-n inimă Neant acid. Plouă de sus... Toamna ironică Îmi scrie-o cronică Cît un Larousse. (O Halimà, — Pentru că nu cere Nici introducere, Nici "va urma"...) Plouă placid: A...e...i...o...u...ă... Dacă continuă, Mă sinucid! *** Fantezie de toamnă Acesta-i un cîntec pe care de mult Am vrut să vi-l cînt dumneavostră. Natura-l repetă cu aspru tumult. Acesta-i un cîntec pe care-l ascult Cu nasul lipit de fereastră. Ca vechiul ceasornic cu muzică, port Cîntare latentă în mine. Se pune-n mişcare un tainic resort Şi-mi cîntă romanţa trecutului mort În freamăte lungi de suspine. Cu crengile ude şi fără veşmînt Salcîmii la poartă se-ndoaie. Pe stradă se plimbă iernaticul vînt Şi fluieră-n tactul aceluiaşi cînt Şi plînge cu lacrimi de ploaie. În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Şi cărţile toate-l urmează în cor, Începe să cînte întregul decor, — Ceasornicul bate măsura. Şi-acuma-i un cîntec adînc, ne-ntrerupt: Dulapul cu-o aripă frîntă, Şi patul, şi soba, şi scaunul rupt, Şi vechile cadre cu flori dedesubt Se uită la mine şi cîntă. Ca undele mării izbite de dig Pereţii-mprejur fredonează... Şi numai o muscă surprinsă de frig Pe masă, alături de-un rest de covrig, Cu labele-n sus, hibernează. *** Primăvară După-atîta frig şi ceaţă Iar s-arată soarele. De-acum nu ne mai îngheaţă Nasul şi picioarele! Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi, Timpul cald s-apropie. Primăvara asta totuşi Nu-i decît o copie. Sub cerdac, pe lăuruscă, Cum trecură Babele, A ieşit un pui de muscă Să-şi usuce labele. Păsările migratoare Se re-ntorc din tropice. Gîzele depun la soare Ouă microscopice. Toată lumea din ogradă Cîntă fără pauză. Doi cocoşi se iau la sfadă Nu ştiu din ce cauză. Un curcan stă sus, pe-o bîrnă, Nu vrea să se bucure. Moţul roşu îi atîrnă Moale ca un ciucure. Doar Grivei, bătrînul, n-are Cu ce roade oasele. Că de cînd cu postul mare, Toate-i merg de-a-ndoasele. Pentru cîte-a tras, sărmanul, Cui să ceară daune?... Drept sub nasul lui, motanul A venit să miaune. Dar acum l-a prins potaia Şi-a-nceput să-l scuture... Peste toată hărmălaia Trece-n zbor un fluture. Pe trotuar, alături saltă Două fete vesele... Zău că-mi vine să-mi las baltă Toate interesele! *** La Paşti Astăzi în sufragerie Dormitau pe-o farfurie, Necăjite şi mînjite, Zece ouă înroşite. Un ou alb, abia ouat, Cu mirare le-a-ntrebat: — Ce vă este, frăţioare, Ce vă doare? Nu vă ninge, nu vă plouă, Staţi gătite-n haină nouă, Parcă, Dumnezeu mă ierte, N-aţi fi ouă... — Suntem fierte! Zise-un ou rotund şi fraise Lîngă pasca cu orez. Şi schimbîndu-şi brusc alura, Toate-au început cu gura: — Pîn'la urmă tot nu scap! — Ne găteşte de paradă. — Ne ciocneşte cap în cap Şi ne zvîrle coaja-n stradă... — Ce ruşine! — Ce dezastru! — Preferam să fiu omlet! — Eu, de m-ar fi dat la cloşcă, Aş fi scos un pui albastru... — Şi eu, unul violet... — Eu, mai bine-ar fi să tac: Aşa galben sunt, că-mi vine Să-mi închipui că pe mine M-a ouat un cozonac!... *** Un duel Eroii mei sunt doi cocoşi De rasă, pintenaţi, frumoşi Ca ofiţerii la paradă. Doi cavaleri aristocraţi. Dintr-o privire ofensaţi Încep duelul fără spadă. Au martori puii speriaţi. Teren — o parte din ogradă, Dar n-au motiv de sfadă, Căci nu se ştie-a cui e vina — Misteru-nvăluie pricina, — Deci: căutaţi găina... Din amîndouă părţile Se-ncep ostilităţile. Ei stau o clipă faţă-n faţă Cu ciocurile la pămînt, Apoi deodată-şi iau avînt Şi lupta-ncepe săltăreaţă: Sar deodată, Dau cu ciocul. Cad alături, Schimbă locul. Bat din aripi, Dau din gheare. Unul cade, Altul sare... Iar s-atacă, Iar se pişcă... Dar deodată nu mai mişcă... Faţă-n faţă, multă vreme, Stau aşa, ca două gheme Neclintite Şi zburlite, Pînă cînd, pe nesimţite, Unul părăseşte sfada, Întorcîndu-se cu coada... * Atunci ieşi de sub şopron Un folozof-clapon, Urît Ş-atîta de bătrîn încît A dat în mintea puilor... El s-a oprit în faţa lor Cotcodăcind sonor: — Eu dezaprob acest conflict. E o ruşine, un delict Nedemn de vremi civilizate. Dar aşteptăm un viitor Cînd, mîndri de chemarea lor, Cocoşii nu se vor mai bate... Voi vă certaţi pentr-o găină, Dar nu vedeţi? E curtea plină! Ba treceţi gardul la vecini, Că şi p-acolo sunt găini... De ce vă puneţi gheara-n gît? Să lase unul cît de cît, Să dea şi celălalt ceva, — Eu, cît de cît, socot c-o da! *** Balada corbilor Posomorîţi, cu gheara lungă, Cu pliscuri negre de oţel, Ne-am înfruptat cît să ne-ajungă Din prînzul marelui Măcel. Cu patrioţii la paradă, Amestecaţi printre eroi, De-a valma coborîm în stradă, — Dar nu ne ducem la război! Cînd geme-n vaier lung cîmpia, Cînd stau întorşi spre bolta cruntă Cei logodiţi cu veşnicia Sub ploaia rece şi măruntă; Cînd moartea seceră flămîndă Făcînd mormane de eroi, — În dosul frontului, la pîndă, Noi nu ne ducem la război! Tîrziu, cu penele mînjite De sînge negru — şi sătui, În cuiburi calde şi ferite Ne-mperechem şi scoatem pui Ce s-or hrăni ca şi părinţii Din hoituri slabe de eroi, — Căci, soli voioşi ai suferinţii, Noi nu ne ducem la război! Alteţă, zvonul creşte iarăşi, Adună-ţi ceata de eroi... Cu moartea suntem buni tovarăşi, Dar nu ne ducem la război! *** Singur Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg, Se-ntunecă palatul bătrînului Habsburg. E noapte. Vîntul toamnei aduce de departe Un freamăt de suspine prin sălile deşarte, Căci a pornit monarhul încovoiat şi chel Oştiri din şapte neamuri să moară pentru el! Făclia luminează fantastice vitraiuri Şi-n umbra colorată ca umbra din seraiuri, În liniştea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat, Cu fruntea-n mîini se roagă bătrînul împărat: — Stăpîne, codrii urlă şi rîurile gem, Din fiece colibă se-nalţă un blestem Şi-n inima mea scrumă părerile de rău! Stăpîne, slobozeşte de-acum pe robul tău... Dar vîntul geme-n noapte: "E prea tîrziu, bătrîne! Pe ţărmurile noastre de-a pururi va rămîne! Pe ţarinile noastre de-a pururi va rămîne Sinistră, ca o pînză de doliu, umbra ta. O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta!..." Tresare împăratul. Mişcînd încet din buze, Încearcă să-şi adune gîndirile confuze... Dar două diamante strălucitoare curg Încet-încet pe nasul bătrînului Habsburg, Şi-n liniştea solemnă, cum pică pe parchet, Par două lacrimi grele şi mari — de spermanţet. *** În jurul unui divorţ Mişu St. Popescu vrea să divorţeze. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze! Unii spun că Mişu singur e de vină, Că la ei în casă n-a fost zi senină. Că nu poate nimeni să-i mai intre-n voie Şi-a avut norocul de-a găsit pe Zoe, Care-i rabdă toate de cînd l-a luat. Că desigur alta nu l-ar fi răbdat Nici măcar o lună, însă biata fată Este bunătatea personificată! Că-nainte Zoe pînă nu-l luase A respins partide mult mai serioase: Jorj Athanasiu, cînd era flăcău... Goldman de la Credit... Guţă Popîndău, Angrosist de vinuri, — o partidă rară Şi cu care Mişu nici nu se compară — Toţi cu situaţii şi destul de "bine", Refuzaţi de dînsa, ca să ia... pe cine! Că săraca Zoe cînd l-a cunoscut Era fără slujbă şi dator vîndut. Că de-atunci încoace ea zadarnic speră, Că el n-are-n casă nici o manieră, Nu respectă seara orele de masă, Rareori cu leafa nimereşte-acasă, Frecventează cele mai de jos localuri Şi se ţine noaptea numai de scandaluri... Dar mai e un lucru mai fenomenal: Mişu St. Popescu este imoral! Parcă ea nu ştie că, de-acum un an, Dumnealui se ţine cu madam Vîrlan? O caricatură... un chibrit... o aia Cu piciorul mare şi c-un păr cît claia, O mahalagioaică... Afectată... rea, — De se miră lumea: ce-a găsit la ea? Alţii spun că totuşi nu-i de vină el, Că din contra, Mişu e un soţ model, Însă ea, Popeasca, este o ingrată. C-ar fi stat şi-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit... C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui Unde se dusese la un văr de-al lui Care-avea la dînşii casă cu chirie. Că vorbeau adesea la bucătărie, Mai cu seamă ziua cînd trecea la masă. Că duduca Zoe scutura prin casă Şi — nu zice nimeni că era bigotă — Însă franţuzeşte nu ştia o iotă! Că găsind odată nişte cărţi franceze, A rugat pe Mişu "s-o iniţieze"... (Promitea fetiţa!) Tot aşa mereu, Azi o sărutare, mîine... mai ştiu eu? Ba cu franţuzeasca, ba cu scuturatul, Pînă cînd la urmă a-ncurcat băiatul!... Toate astea însă la un loc denotă C-a luat-o goală, fără nici o dotă. Trei perechi de case? Ştie Dumnezeu... Trei perechi de mofturi! — N-o spun numai eu. Întrebaţi pe Lambru, pe madam Palade (O persoană-n vîrstă, foarte cumsecade) Şi pe toată lumea care-o cunoştea, C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea... El putea desigur altfel să se-nsoare, — Dar în loc să-i fie recunoscătoare, Să-l respecte-n casă şi să-l menajeze, Dumneaei, din contra, ţine să dicteze! Mişu nu e liber nici măcar un pas, Toată lumea vede că l-a dus de nas. Dar în schimb, fireşte, ea, de la-nceput Fără nici o jenă a făcut ce-a vrut, Seara, cînd o cauţi, pleacă la cucoane. Ziua se ocupă numai cu romane, Iar bucătăreasa (c-au schimbat femeia) Are tot pe mînă, pînă cînd şi cheia De la magazie şi de la dulap, — Care va să zică şi-a făcut de cap. Alţii spun că Zoe, la madam Lipan, A-ntîlnit pe unu, Iorgu Damian, — Flutur de saloane, mare puşlama. Că-ntre ei desigur exista ceva, Fi'ndcă ea-ntr-o clipă de sinceritate A scăpat o vorbă la madam Stamate: "Ah, ma chere, ce nobil şi distins băiet!..." Iar madam Stamate n-a ţinut secret, Şi-i destul să afle cîteva persoane... Tot atunci, se vede, una din cocoane I-a făcut pesemne lui o anonimă Unde iscălise doar atît: ,,Cu stimă..." Şi-i scria acolo — spun din auzite — Că ,,madam Popescu prea se compromite..." Dar el n-a citit-o, nefiind francată. Şi-a trecut şi asta. În sfîrşit, odată Trebuind să plece Mişu la Vaslui Pentru nişte case, — un amic de-al lui, Unul de la Bancă, l-a pornit cu sila Să ia trenul numai pînă la Chitila Şi să stea acolo tocmai timpul strict, Ca să-i poată prinde în flagrant delict... Că venind Popescu şi văzînd lumină, A intrat în curte tocmai prin grădină Şi bătînd la uşa care dă-n salon, Cineva din casă i-a strigat: "Pardon!" Zoe sta de vorbă, nici nu s-aştepta (Că era devreme... zece şi ceva) Şi crezînd că-i mîţa sau vrun alt ecou, Cînd văzu că-i Mişu, a rămas tablou, El păru deodată foarte încîntat. — Mă iertaţi — le zise — că v-am deranjat!... Puse-apoi paltonul peste geamantan Şi venind cu-ncetul către Damian Care sta să plece, zise: — Bună seara. (Damian atuncea s-a făcut ca ceara.) Nu mai staţi de vorbă? Poate că ţi-e somn... Te grăbeşti prea tare, mult stimate domn! Şi zicînd acestea cu o voce calmă, Vru să-l ia de guler şi să-i dea o palmă. — Domnule Popescu... nene! stai un pic... Pe parola noastră că n-a fost nimic!... Damian, săracul, nu ştia ce zice, — Dar găsind la urmă un moment propice, Cînd văzu că treaba tot mai rău se-ncurcă, A fugit... Iar soţii se certară furcă. Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din "dragă", Socotind că astfel va putea s-o dreagă, Dar la urma urmei, ca să-l deie gata, A-nceput să facă, ea, pe supărata. Că odinioară l-a iubit un pic, Dar nu-l cunoscuse chiar aşa mojic... Şi-ntorcînd o clipă capul îndărăt, I-a strigat din uşă: — Te-ai prostit di tăt!... * Toate astea însă n-au nici un temei, Că nu ştie nimeni ce-a fost între ei. Vineri toată lumea a putut să-i vadă Amîndoi alături, braţ la braţ, pe stradă... Ei, şi ştiţi, aseară, după ce-a stat ploaia, Ce-a aflat Tănţica de la Procopoaia Cînd s-a dus să-i ceară un model de şorţ?... Că madam Popescu nu mai dă divorţ. *** Dedicaţie Lira spînzurată-n cui Cam de mult am părăsit-o, De urîtul tău, iubito, Şi de dragul nimănui. Degetele-mi amorţite De-abia lunecă pe strune. Toate coardele sunt bune, Doar a' inimii-s plesnite. Pentru tine, adorato, Vreau să-mi cînt de azi încolo Bucuriile-n tremolo Şi tristeţea-n pizzicato. Şi de s-o-ntîmpla ca tonul Ori măsura să nu-ţi placă, Vom întoarce patefonul Şi vom pune altă placă. *** Gelozie Dacă nu ne-am fi-ntîlnit (Absolut din întîmplare), Tu pe altul oarecare Tot aşa l-ai fi iubit. Dacă nu-ţi ieşeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mîngîierile de-acum. Ai avea şi vreun copil Care, poate (idiotul!), Ar fi sămănat în totul Cu-acel tată imbecil. Dar aşa... ce lucru mare Că-ntr-o zi ne-am întîlnit Şi că-s foarte fericit, — Absolut din întîmplare! *** Populară Ah, războiul blestemat Cîte văduve-a lăsat În durere — şi cîţi prunci Au rămas orfani de-atunci! Dar cînd stai să te gîndeşti, Toate cele pămînteşti Sunt ca umbra norilor, Ca mireasma florilor. Nu-i mirare că, de-atunci, Au crescut sărmanii prunci Şi văd încă soarele Toate văduvioarele... Doar pe morţii din război Putreziţi în vînt şi-n ploi N-are cine-i întreba Dacă-s fericiţi ori ba. *** Toamna în parc Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră... *** Balada unei stele mici Ţii minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din Carul mare? Cu faţa-n sus spre Dumnezeu, Lăsîndu-ţi capul să se culce Pe braţul meu, Te legănam, povară dulce. Deasupra noastră, un castan Cu frunze pudic răsfirate Pentru-a servi de paravan Iubirilor nevinovate, Tinzînd o ramură-n zadar Ca să ne apere de stele, Fusese martor ocular La toate cele. Şi nu mi-ai spus atunci nimic, Dar cînd mi-am coborît privirea, Un deget mic Mi-a arătat Nemărginirea. Un strop de-argint a lunecat, Şi, cu paloarea-i siderală, Pe cerul negru a-nsemnat Un fir subţire de beteală... Ţii minte ce fior străin Trecu atunci, din constelaţii, Prin bluza ta de crepe-de-Chine Cu aplicaţii? Ce veşti din cerul depărtat A nins pe fruntea ta zenitul? Ce gînduri tainice-ai schimbat Cu Infinitul?... Sclipind departe, prin frunziş, O stea smerită şi albastră Sta singuratică, pieziş Deasupra noastră. Şi ca un spin, Cu raza-i rece şi subţire, Mi-a strecurat un gînd străin În visul meu de fericire. Zicea: — Sub cerul vast şi mut V-a aruncat aceeaşi soartă Pe-un strop de lut Ce-n învîrtirea lui vă poartă. Sărman atom sentimental! Nu ştii tu oare Că viaţa voastră-i colosal De trecătoare? Zicea: — Mă mir că te-ai gîndit Să-mi cînţi o odă. De cînd poeţii s-au prostit, Amorul nu mai e la modă. Oricum, voi sunteţi prea mărunţi Şi eu, prea mare... N-ar fi mai bine să renunţi Şi să vă duceţi la culcare? Că nu există pe pămînt Mai venerabilă manie Decît — sub stele jurămînt Pe veşnicie. Şi nu există-n univers Mai mare crimă Decît — la coada unui vers — Să pui o rimă... *** În Iaşi Două, post-meridiane... Sună lung şi monoton Ornicul cu trei cadrane De la Sfîntul Spiridon. Toamna prin văzduh adie Ca un zbor de libelulă. În lumina străvezie Merge-agale o patrulă. Pe trotuarul plin de soare Saltă-n mers grăbit perechi De studente zîmbitoare Cu frizete la urechi, Şi spre Universitate Trec, ducînd pe serviete Clarităţi întunecate Şi sclipiri de baionete. *** Expunere de motive Pentru ce n-am concurat niciodată la premiile Academiei. Întîi, fiindcă mi-a fost lene... Al doilea, nu-s modernist Sentimental ca Demostene Şi nici ca Blaga — futurist... Al treilea, mi-e imposibil: Eu dezaprob şi versul şchiop Şi orice premiu divizibil... Al patrulea — sunt mizantrop. Al cincilea, din fudulie... Al şaselea, fiindcă n-am Încredere-n Academie Şi nici la cine s-o reclam... Al şaptelea, — mi-a fost ruşine... Al optulea, n-aveam nici eu Părere bună despre mine... Al nouălea, îmi vine greu Să mă prezint cu opu-n mînă Pe la iluştrii mei confraţi Din Academia Romînă, Să zic: "E bun — mi-l premiaţi?..." Al zecelea, nu pot admite Să fiu învins la handicap — Şi cînd m-ar scoate din sărite Le-aş da, pardon, cu opu-n cap! Al unsprezecelea, — valuta Reduce-o parte din talent. Cînd mia face azi cît suta, Ori dai un spor echivalent, Ori tragi oblonul la fereastră... Şi-al doisprezecelea — nu pot, Fiindcă printre dumneavoastră E unul cîrn şi idiot... *** Cocostîrcul albastru Cu prilejul intrării dlui Mihail Sadoveanu la Academie. Răsună cobza şi vioara, Fac gospodinele pomeni... Ce chef la noi în Viişoara, Ce praznic mare-n Rădăşeni! Chiar Hanul-Boului învie! Iar jos, la Crîşma lui moş Precu, E-atîta zvon şi veselie De parcă azi se lasă secu! La vodă Tomşa vin răzeşii Să afle astăzi crezămînt. Şoimaru bea cu megieşii Izbind căciulile-n pămînt Pe cînd Duduia Margareta, Rămasă singură-n ietac Să-şi facă-n grabă toaleta, S-a-mpuns la deget cu un ac... Vuiesc pe Bistriţa nahlapii Şi cîntă volbura la Toance. Plutaşii dîrzi, în sforul apei, Înfig prăjina, ca o lance. Spre-o lume care-a "fost odată" Duc vestea undele-n răspăr... Stă Zîna Lacului mirată, C-un nufăr galben prins în păr... Pe grindul unui lac sihastru, Din depărtări şi din trecut Un mîndru Cocostîrc albastru Misterios a apărut... El vine cu mişcări atente, Înaintează fără glas, Făcînd uşoare complimente Din cap, la fiecare pas. Şi-n urmă zice către Zînă, Oprindu-se într-un picior: —Cînd falnic m-am lăsat din zbor Pe Academia Romînă, Eram demult nemuritor... *** Poetul Frumos ca un erou de melodramă, El se expune-n poze studiate: Profil... trois-quarts... din faţă... de la spate. Şi tuturor surîde ca o damă. Ştiu pînă şi vardiştii cum îl cheamă, A devenit o personalitate. Cotidiana lui celebritate Ca un balon se umflă din reclamă. Şi scrie... scrie... şi nimic nu şterge, Avînd mereu impresia că "merge" Şi că-ntr-o zi va cuceri Parnasul. Zadarnic, totdeauna, la intrare Cu politeţe i se taie nasul, Că-i creşte iar, din ce în ce mai mare! *** Scrisoare Răspuns dlui Al. O. Teodoreanu ...Ba mata eşti tip ridicol! Eu n-am scris nici un articol Întru apărarea Muzii, Despre cel care Pare Că-mi faci treizeci de aluzii... Criticul pe care-aici Îl ataci în versuri mici Nu-i, desigur, măscărici, Colibri sau licurici... Însă nici Bou sau vacă, precum zici. E profesor (onorabil), Autor (interminabil), Om politic (execrabil), Critic (foarte vulnerabil, Dar pasabil), Preşedinte (incurabil). Cînd îşi laudă ciracii, Îi compară cu toţi dracii. Fără spirit diplomatic, Cu-ale lui precepte Drepte, Are cioc, dar e simpatic. * Cel pe care-n adevăr L-am luat cîndva-n răspăr E un tip mai fistichiu. Cînd îl iei în pripă, ţipă... Lasă-mă să ţi-l descriu. Are-o mutră anodină De frizer cu mandolină, O privire clandestină, Nas de parafină Fină, Şi la gură vaselină. Braţ rotund şi crupă plină, Organism de gelatină, Cu structură androgină, — Iar la-nfăţişare Pare O statuie de slănină. Şi mai are... Ce mai are? Cînd se duce la culcare E de genul feminin, Dar cînd scrie proză Roză, Iscăleşte masculin. În al Criticii domeniu Orice Eu se crede geniu, Dacă-i secondat de proşti... Alte semnalmente? Niente! Trebuie să-l recunoşti. * Deci scriind el prin reviste Cronici impresioniste Cu dantele împrejur, Într-o zi şi-a zis că Riscă Să rămîie prea obscur. Cum avuse ţara pace, El ieşi din carapace, Şi cu pagini din război, Dup-acel masacru Sacru, S-a vîrît printre eroi. Ştiu, pe astfel de specimeni Astăzi nu-i condamnă nimeni, Au ajuns la apogeu. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Pun'te Un moment în locul meu! Că mă ştie fiecare, Sunt sfios ca fata mare Şi blajin de obicei, — Însă cînd mă apăr Scapăr Ca din cremene scîntei! În cuptor îmi vîr colacii Cînd s-arată vîrcolacii. Spada-mi gata de atac, Luminoasă ca o dîră, Vîră Spaima-n orice vîrcolac! * Ce folos avui de-acolo?... Cu săgeata lui Apollo În zadar l-am săgetat, Căci o epidermă Fermă Este greu de perforat... Nimeni pace nu-ţi dă dacă Ai nevoie de dădacă. Dragul meu, de-aceea zic Că scriind sudalme Calme Nu poţi cîştiga nimic. Ci, mai bine, — Muzei cale Să-i deschizi cu muzicale Rime, ca de obicei, — Iar pe păr să-i scuturi Fluturi De imagini şi idei. *** Ripostă Unui gazetar care cerea să fiu spînzurat Vrei să mă spînzuri, vasăzică?... Cînd te-am citit, în adevăr, Îţi dau cuvîntul că de frică Mi s-a zbîrlit un fir de păr! Cum? ţi-a venit aşa, deodată, Netam-nesam? Păreai un om cu judecată — La asta nu mă aşteptam. Te-ai supărat şi-ţi pare rău Că-s încă viu? Păcat că eşti de la Tazlău, Păcat că trebuie să-ţi scriu! Dar asta-i datoria mea: Să dau cu zacherlină-n proşti. Talent avem — o recunoşti. Atunci, păzea! Păzea, să nu dai de ruşine, Să nu te strîng într-un sonet. Să nu te spînzur eu pe tine De-un epitet! Păzea, că muza mi-i fecundă Şi cînd te-oi prinde nu te scap: Cu şapte rime pe secundă Îţi dau la cap! Păzea, să nu te-aştern pe-o filă Şi-n roca unui vers masiv Să te-ncrustez definitiv Ca pe-o fosilă! Păzea, să nu-ţi înfig în coastă O epigramă ca un cui. Să-ţi sparg în cap o odă proastă, Să faci cucui! Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă C-un hexametru ca un bici! Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe frontispiciul Veşniciei Să te fixez ca pe-un gîndac! *** Bene merenti Cu prilejul decorării dlui Ibrăileanu Credeam că-i numai o poveste. Cînd colo este Adevărat! Aflai aseară trista veste... Eu am pe cap proiecte grele Cu care lupt, Dar vestea asta m-a-ntrerupt Din ocupaţiile mele. Şi la moment Mi-am zis: "Să-i fac vreo două stanţe, Să-i telegrafiez urgent Condoleanţe..." Citesc şi recitesc misiva, Nedumerit mă uit la plic Şi nu-mi explic: Ai publicat ceva-n Arhiva ? ... Te-i fi aflat cîndva-n eclipsă Şi-ai scris un studiu analitic? Sau poate Spiritului critic I-or fi găsit vreo lipsă? Cum aş putea descoperi Maşinăria? Să ştii că N. N. Zaharia A iscălit ceva: G. I. Sau altă pană anonimă Te-a lăudat cumva la Motru? Păcat că n-am aici o rimă În otru! (Vezi, eu... cu toate că n-am dat Lucrări mai vaste, Am scris destule versuri proaste Şi totuşi nu m-au decorat.) Dar trebuie să lămurim Acest mister... Nu ai cumva vrun omonim, Funcţionar la minister? Să ştii c-aici e-ncurcătura! Eu îţi spuneam Că toţi aceştia se cam Ocupă cu literatura... Ai vreo protecţie de fustă? O, aş putea Să-ţi fac aluzie... dar nu stă În firea mea. ...Degeaba caut înainte Că nicidecum Nu-mi vine-n minte... M-am întrebat şi azi pe drum, Mă-ntreb şi-acum, cînd stau alene Cu braţele sub căpătîi: De ce te-au decorat cu "Bene Merenti" clasa I? Da, ştiu că te-a-njurat la Noua Revistă tipul clandestin... Dar cel puţin Să ţi-o fi dat de clasa a II-a! Ce? Ai ucis pe cineva? O, dimpotrivă, Nu ai alură ofensivă... Ce-or fi avut cu dumneata? Că ziua-ţi obloneşti odaia, Nici nu te-auzi, nici nu te vezi, Şi-n toate nopţile veghezi Ca cucuvaia. Încît ne speriem acum Cînd îţi zărim pe stradă mutra, De parcă ne-ntîlnim în drum Cu Brahmaputra ! Ci mulţumeşte-te încalte C-un singur hap. Căci omului îi vin şi alte Nenorociri mai mari pe cap. Ce-ai zice dacă, bunăoară, Într-o privinţă, Te vor distinge-a doua oară Cu "Bărbăţie şi credinţă"?... BALADA PIZDEI de Topîrceanu? MOTO : PIZDA-I blana de samur Aşezată lîngă cur Ce serveşte drept căciulă Pentru prea cinstita PULĂ PROLOG : Unii spun de nu mă-nşel Ca PIZDELE sunt la fel Asta însă-i o prostie Ne admisa-n futărie Fiindcă pe acest pămînt, Fel de fel de PIZDE sunt.. Si nu-ncape amăgire, Că-i mare deosebire. Poţi confuzia s-o faci, Doar ca toate-s între craci, Dar ca floci si adîncime Lindic, miros si grăsime, Buze, totu-i diferit, Si le-mpart pîn l-a sfîrsit. Ultimele teorii, În trei mari categorii : CATEGORIA I PIZDA de fata mare, Dulce, roză ca o floare PIZDA de sublimă soartă, Care-nvie PULA moartă, Bulbucată, drăgălaşă, Rumenă ca o cireaşă, Cu lindicul ca o fragă, Sa-l tot lingi o noapte-ntreagă. Asta-i PIZDA cea aleasă Este a PULELOR mireasă Rumenele buzişoare, Parca-s nişte aripioare Ce se strîng si se desfac Cînd dezmiardă al PULII cap, Bună pururea de-mpins, De sărutat si de lins. CATEGORIA A-II-A PIZDA de dama-ngrijită, E ca un muzeu gătită. Cu lindicul mare, roş, Parcă-i creastă de cocoş, Cu ţinută martială Cerînd PULII socoteală. PIZDA cu semeţe buze Care nu admite scuze. Te suge ca pe un cornet, Strînge PULA ca-corset, Iar cumva de-i mai solida, Ţi-o transformă în omida. Asta PIZDA fuţi cu drag, Are coturi, are prag, Are tot ce-i trebuieşte Celui care o cordeşte. Futaiul e delicios, Si prin faţa si prin dos Te slobozi de-ţi ieşi din fire , Şi te-ai fute în neştire. CATEGORIA A-III-A Mai există între craci, PIZDA-n care să te caci. Mare, largă si lăţoasa, Murătură puturoasa, Cu-n lindic moţ de curcan. Sta de straja barosan Între buzele-i rînjite Ce se freacă fleşcăite. Nu simti nici o gîdileală, Fuţi, dar fără socoteală Nu mai ştii cum sa te aşezi, Nu mai poţi sa încetezi, În zadar cauţi strîmtoare, Că-ţi mai vine si putoare Si de buze si de cur, De se-nvîrte casa-n jur Şi te-apucă ameţeala, De se curmă slobozeala Si scîrbit de aşa futai, PULA-ţi vine sa ţi-o tai.