GHEOGRAFIA ŢĂRII RUMÂNEŞTI


				DE SĂRDARUL  SCARLAT BARBU TÂMPEANUL



                          				BUCUREŞTI  1840
                            TIPOGRAFIA PITARULUI C. PENCOVICI
        
                                  GHEOGRAFIA ŢĂRII RUMÂNEŞTI
                          Alcătuită de serdarul Scarlat Tâmpeanul
                                    Şi acum întâi tipărită
        Mai adăogând la sfârşit şi alte chipzuiri ale dumisale, întovărăşite de o istorioară, pilduitoare din romanţurile lui Volter, şi de alte păreri filosoficeşti şi moraliceşti adunate din multe cărţi streine.
        		Bucureşti 1840
               Tipografia pitarului Constandin Pencovici
	
	[I] 				Prefaţă
	
	Gheografia ieste asemenea ca o oglindă credincioasă întru care neştine vede, fără să călătorească, cele patru părţi ale sferii aceştia pe carea lăcuim; vede depărtarea ce ieste de la o ţară până la lata; cunoaşte felul omenesc din fieşcare parte a lumii, năravurile, credinţa, legile şi obiceiurile neamurilor; dăosebirea climei, producturile, dobitoacele, sadurile şi metalurile cele nepreţuite ce că găsesc în sânul pământului, mările şi gârlile cele plutitoare care înlesnesc negoţul şi comunicaţia între noroade. Drept aceia această oglindă trebue neapărat să fie alcătuită din materialurile cele mai curate, din ideile cele mai zdravene, din ştiinţile cele mai vrednice dă credinţă, şi care sânt cu neputinţă unui gheograf să le dobândească: pentru că nici odinioară nu va putea iel singur să încojoare pământul, să colinde toate uscaturile, ca prin cercetare şi însuşi a sa vedere să descopere fiinţa tuturor lucrurilor, şi să cunoască de aproape starea şi puterile fieşicăria ţări: viaţa omului ieste scurtă, [II] şi nu i-ar lăsa vreme îndestulă să facă o acest fel de lungă călătorie, şi atâtea iscodiri nu cu puţină osteneală.
        Dintr-această pricină toţi gheografii cad întru rătăcirile cele mai grozave asupra multor amărunturi topograficeşti ce sânt datori să le priimească de la negoţători şi de la alţi călători, care numai trecând printr-o ţară, fără să-i cunoască întinderea iei, fără să ştie limba lăcuitorilor, chipul oblăduirei şi al politicii, li să pare că le-au aflat toate, când şi chiar numirile oraşelor, apelor sau munţilor le spun schimonosite şi stricate.
        Acestea avându-le în vedere, nicio mirare nu mi-au putut aduce întrebarea ce mi-au făcut la Petersburg un rus: „spune-m mă rog cum sânt obiceiurile Dumneavoastră în Asia, şi ce lege aveţi”. Ieste dă crezut că omul acesta va fi fost înşălat ca măcar cine altul, dă descrierile cele greşite ce le dau gheografii la lumină: precum pentru pildă neştine poate vedea în gheografia lui Gutri cât ieste depărtată de adevăr descrierea Ţării Rumâneşti şi a Moldavii. Portul, năravurile, obiceiurile rumânilor le are [III] de rând cu ale asiaticilor. Apoi pentru oraşul Bucureşti zice că ieste întărit foarte bine, în vreme ce acest oraş de la clădirea lui au fost dăşchis, fără şanţuri precum să vede în zioa dă astăzi.
        Pentru oraşul Craiuva capitala Valahii-mici nimic nu pomeneşte, şi toate celelalte roduri şi bunătăţi ale pământului le lasă la tăcere.
        Această iumire a gheografului, sau mai bine să zic, a acelora care i-au dat lui asemenea ştiinţe greşite, şi care nu puţin micşorează în părerea celorlalte neamuri o ţară ale căria vitejii în veacurile trecute iera cunoscute tuturor, m-au îndemnat să închipuesc această icoană gheograficească a Valahiei, şi de nu cu toată ceruta scumpătate, dar totuşi cât să poate mai aproape de adevăr, pe care am cinste a o pune în vederea cetitorilor rumâni, ca să aibă cunoştinţă mai d-aproape de starea patrii lor, de bunătatea pământului care îl lăcuiesc, şi de bogăţiile ce le pot afla în sânul lui, daca îl vor lucra şi îl vor înfrumuseţa cu aceiaşi silinţă şi sârguinţă ce vedem la celelalte neamuri [IV] care lăcuiesc în pământ nisipos şi pietros, şi unde trândăvia şi nehărnicia pă noi nu ne-ar putea hrăni.
        Păţirea m-a adus să cunosc că tot copilul şi tot omul carele ieste chemat la slujba patrii trebue să ştie mai cu osebire şi cu amăruntul toate bunătăţile pământului şi poziţiile satelor ş-a orăşalilor din ţară lui; să fie pregătit a da unui strein desluşiri temeinice când îi va cere ştiinţă.
        Închipuiască-şi neştine în minte-şi când mă aflam sameş la Urziceni în leatul 1828 în trecerea armii ruseşti, ce ştiinţă aş fi putut da corpusului gheneral rot când mi-au cerut să-i însemnez toate satele după marginea apei Ialomiţii de la Slobozia şi până la Gherghiţa din judeţul Ilfovului, câtă diastimă ieste de la un sat până la altul, şi câtă depărtare are fieşcare sat de orăşelul Urziceni, vrând ca să cfartiruiască doă divizii de pezestrime pe la acele sate. Să-i fi zis că nu am ştiinţă, m-aşi fi arătat singur dă neghiob; m-ar fi socotit mojic, şi cu aceasta aş fi adus necinste naţii mele: caznaceiu, şi să nu cunosc topografia măcar a judeţului *[V] unde mă aflam dregător, mare ruşine pentru mine! dar ce-am făcut ca să scap de nevoe? am chemat pe slujitorii cei mai bătrâni, i-am întrebat, i-am descusut, şi mi-au dat toată ştiinţa ce mi să cerea. Am făcut o fărâmă de hartă gheograficeasă, şi nu m-am sfiit a o înfăţişa domnului gheneral, carele ş-a arătat mulţămirea către mine: măcar că printr-ascuns îm bâcâia inima până am văzut oştirile aşezate pe la acele sate, temându-mă să nu fi făcut vreo greşală de care nu m-ar fi spălat toată gârla Ialomiţii: dar am scăpat cu faţă curată.
        Iată de ce folos ieste să ştim istoria şi gheografia: cine să va pătrunde de adevărul acesta, înveţe-o, de va voi; sau de nu ieste bună, facă alta şi mai bună.
        [1]              			Gheografie fisică
        Întindere. Valahia se întinde în jumătate de cerc, de la graniţa Ruşava şi până în gura Siretului unde să varsă în Dunăre, şi ieste mai mult lungă decât lată.
        Hotară. Această ţară în capul de jos, despre Amiază-noapte, se hotăraşte cu Moldavia; apoi de aci mergând în sus până în dreptul graniţii Ruşavei, despre Apusul soarelui de vară, să mărgineşte de un şir de munţi ce să numesc Carpaţi, iar de la Ruşava în jos spre Amiază-zi, mergând spre Răsăritul de vara până în gura Siretului, să mărgineşte cu Dunărea.
        Numire. Această ţară, cu Ungaria de sus, Transilvania şi Moldavia; odinioară să numea Dachia: iar acum să numeşte în trei [2] feluri: evropenii îi zic Valahia, şi pământenii Ţara-Rumânească, iar Moldovenii Ţara Muntenească.
        Împărţeală: Valahia ieste împărţită după chipul ce să vede în tabla de mai jos.
        În Valahia mică despre Apus {judeţe: Mehedinţi, Gorji, Vâlcea, Romanaţi, Dolji; oraşe de căpetenie: Cerneţi, Târgul-Jiului, Râmnicul, Caracalul, Craiova}. În Valahia mare {judeţe: Oltul, Argeşul, Muşcelul, Teleormanul, Vlaşca, Dâmboviţa, Prahova, Săcuieni, Ilfovul, Ialomiţa, Buzăul, Brăila, Slam-Râmnic; oraşe de căpetenie: Slatina, Piteşti, Câmpul-Lung, Turnul, Giurgiul, Târgoviştea, Ploeşti, Bucovul, Bucureşti, Călăraşi, Buzăul, Brăila, Focşani}. [3] Clima. Clima Valahii de obşte ieste nestatornică. Căldura creşte peste măsură în lunile lui mai, iunie şi iulie când se întâmplă secetă, iar în timp polios să răcoreşte aerul atât de mult încât lăcuitorii nu pot işi afară dimineaţa şi seara fără să fie bine înbrăcaţi. De multe ori în luna lui iunie vârfurile munţilor Bucegi să văd albi de zăpadă. Frigul începe de timpuriu şi ţine până la 15 sau 20 de aprilie; pentru că nestatornicia şi asprimea vânturilor de primăvară să întâmplă câte odată de aduc şi zăpadă cu vifor pe la sfârşitul acei luni, şi pricinueşte îndăstulă stricăciune la vii şi la pometuri. Iarna de multe ori ieste dulce fără zăpadă. Pe la luna lui septemvrie înfloresc de al doilea merii, liliecii şi mărăcinii ca primăvara, fac şi roadă, apoi să strică de brumele lui octomvrie. Câte odată vânturile despre Amiază-noapte grămpdesc atâta mulţime de zăpadă încât clădirile cele slabe să surpă de greutate, de nu va îngriji din vreme lăcuitorul să uşureze nemetul după învelitoarea *[4] casei lui. Dintr-această nestatornicie a vremii urmează toamna, şi mai cu osebire primăvara, feluri de boale, lingori, jiunghiuri, friguri rele, colici, lisinderie, ohtică şi altele care pă mulţi îi mătură.
        Pământ. Pământul Valahii de obşte ieste foarte roditor, şi numai la silinţa şi iscusinţa lăcuitorilor spânzură să-l facă să verse din sânul lui tot felul de producturi cu înbilşugare: dar norodul fiind puţin, multe locuri de câmp în judeţele cele despre Dunăre stau nelucrate.
        Păduri. Toate judeţele din partea muntelui sânt acoperite de păduri şi dumbrăvi foarte frumoase. Munţii sânt plini de brazi, molidvi, ienuperi, fagi, mesteacăni, tufani, castani, şi nuci pă alocuri: iar pădurile ce să întind spre Amiază-zi către Dunăre sânt înpodobite cu tufani, ştejari, tei, anini, frasini, carpeni, ulmi, jugastri, corni, aluni, şi altele.
        Gârle sau râuri. Gârlele cele de căpetenie sânt, în Valahia mică, Oltul, care pogoară din Austria prin munţii Carpaţi, *[5] pă la Turnul-Roşu, Jiiul şi Olteţul. În Valahia mare, Argeşul, Dâmboviţa şi Ialomiţa, osebit de alte râuri şi pâraie mici care izvorăsc din aceşti munţi, şi care sânt limpezi ca cristalul, bune de băut şi sănătoase. Iar mai cu osebire Dâmboviţa şi Oltul îşi rostogolesc apele lor pe nisip de aur, care îl vânează ţiganii statului pă seama vistierii, şi care nu ieste mai de jos la calitate decât aurul Austrii; însă cel din Dâmboviţă: iar aurul din Olt ieste mai grăunţat şi mai arămos. Mi s-au întâmplat în anul 1805 de am văzut cu ochii miei o bucată de aur în chipul zgurei fierului vânată de aurari în Olt, de dramuri 64, osebit de alte grăunţe multe ca de trei sau patru dramuri, şi altele mai mărunte ca alicile.
        Bălţi. Toate judeţele ce să mărginesc cu Dunărea sânt acoperite de bălţi atât de întinse încât să pare că nu au mărgini. Mulţimea de peşti de tot felul şi raci mari ce trec într-însele din Dunăre ieste o ramură însemnătoare de comerţ în folosul proprietăţii; 
        [6] Felul peştelui ce să găseşte într-aceste bălţi ieste: crap, somn, ştiucă, şalâu, plătică aurită, lin, biban, cosac, peşte alb ce-i zic băltăreţii peşte ţigănesc, săbioară, ghigorţ şi alte soiuri.
        Albia Dunării pe jumătate se cuvine Ţării Rumâneşti, după tractatul încheiat la Adrianopoli între curtea Rusiei şi între prea înnalta Poartă, în anul 1829. Această parte a Dunării să vânează de lăcuitorii ţării şi de către stat. Peştile cel mai de frunte şi mai numit pentru gust care să găseşte în Dunăre ieste: morunul, nisetrul, viza, cega, păstruga; iar la luna lui aprilie să prind şi scumbrii care călătoresc din Marea Neagră în susul apei Dunării unde îşi lasă icrile lor în sânurile ce ţin apa lină şi caldă. Aceste scumbrii  în călătoria lor sânt foarte grase şi au un gust deosebit la mâncare: dar numai mărginaşii Dunării să bucură de dânsele, şi prea rar câte unul din capitala Bucureşti care are mijloace să le aducă proaspete, iar ceilalţi orăşani nu le pot vedea decât sărate.
        Ape minerale. Într-această ţară [7] să găsesc în câteva locuri în partea muntelui ape minerale, tămăduitoare a feluri de neputinţe de care pătimesc lăcuitorii: cum: revmatita, trânji, patimi lumeşti învechite, spuzeală la piele şi altele. Cele mai de laudă, din cercarea ce s-au făcut de doftori, sânt apele de la Boboci în judeţul Săcueni; de la Pucioasa în judeţul Dâmboviţa, de la Olăneşti în judeţul Vâlcea şi de la Breaza în judeţul Prahova, unde mulţime de pătimaşi să duc primăvara de să lecuesc.
        Producturi. Ţara Rumânească ieste înbilşugată de grâu, orz, ovăz, mei, porumb, in, cânipă, mătase. Ieste îndestulată de pometuri, mere, pere, prune, de tot felul; cireaşe, vişini, nuci, gutui, piersici, zarzăre, caise, pepeni, dovleci mari, struguri, vinuri bune, mai vârtos cele de Drăgăşani şi Cernăteşti, care să caută prea mult de Transilveni. Legumi de tot felul; fasole, linte, bob, mazăre, năhut, sparanhgel, conopidi, varză, gulii, brojbe, sfecle, ridichi, cartofi, ceapă, praz, şi alte rădăcini i verdeţuri, trebuincioase la hrana lăcuitorilor.
        [8] Metaluri şi mineraluri. Munţii ţării aceştia sânt plini de metaluri şi mineraluri; să găseşte aur, argint, fier, aramă, pucioasă, cărbuni de pământ, chihlimbar, argint viu, ipsos, piatră, sare îndestulă de o calitate numită, şi din toate numai aceasta să lucrează în ocnele mari din Valahia mică în judeţul Vâlcea, şi în ocna Telega în judeţul Prahova, Slănicul din judeţul Saac din Valahia mare, din care are venit vistieria ţării de 3,000,000 lei pă tot anul, trecându-să cea mai multă sare în Rumeli peste Dunăre.  
        Dobitoace. Într-acest prinţipat să hrănesc multe herghelii din care ies cai buni şi frumoşi. Catâri să prăsesc de ţiganii ursari care au trecere prea multă în Turchia. Mulţime de dobitoace şi păsări domesnice să află într-această ţară, cum: boi, vaci, bivoli, porci; iar oi şi capre să găsesc până la cinci milioane. Curcani, gâşte, raţe, găini, porumbi, păuni. Pădurile şi bălţile sânt pline de vânaturi; porci mistreţi, urşi, lupi, vulpi, dihori, veveriţe, pisici sălbatice, cerbi, căprioare, ţapi şi capre [9] de munte; iepuri mulţime, din pieile cărora să naşte un negoţ însemnător.              
               		                      Gheografie politicească
        Populaţie. Ţara Rumânească nu ieste aşa de lăcuită pre cât cere întinderea iei. Boala ciumei la care a fost supusă; spaimele cele grozave şi nenorocirile ce adeseaoară au cercat în vremile trecute n-au iertat înmulţirea populaţii rumâneşti: aflându-să mai vârtos această ţară de multe ori teatrul războaelor. Drept aceia, după nişte asemenea întâmplări triste, nu poate fi de mirare de voi preţui numai 1,603,593 lăcuitori în tot ţinutul prinţipatului; afară de un număr de călugări şi călugăriţe, şi afară de ţiganii statului, i de cei mănăstireşti şi boereşti.
        Calităţi fireşti ale lăcuitorilor, portul, năravurile, obiceiurile şi desfătările lor. Rumânii sânt făcuţi bine, dăştepţi, cu duh, şi îndemânateci la orice meşteşug. Fămeile frumoase şi cu lipici, dar capriţioase şi fudule de voie. De-i va sta bărbatul în [10] potrivă; şi nu-i va mulţumi cererea, apoi să întâmplă multe în casa aceia. Partea cea nobilă şi mulţi din neguţători poartă haine franţozeşi; iar ceilalţi îşi ţin portul naţional. Le place luxul şi podoabele evropieneşti.
        Cei mai mulţi oroşani din starea de jos, neguţători şi meseriaşi se trag ca de un fermec la clasul nobilităţii; care scăpând din mână talenturile ce le-ar fi putut învăţa, ca să le întrebuinţeze cu folos în patria lor, rămân în ticăloşie, neavând mijloace ce să-şi câştige agonisita din toate zilele. Şi pentru aceasta meşteşugurile fiind mai nebăgate în seamă, nicio dăzvoltare nu vor putea lua, precât duhul norodului va stărui într-această rătăcire.
        Rumânii ţărani au lăcaşuri proaste, fără sobe, cu câte un cuptor care le ţin loc de sobă, şi cu coşul de nuele lipite cu pământ. Iar lăcuitorii despre baltă au case mai curate, cu sobe şi cu coprinsuri mai bune, şi să pare a fi mai sivilizaţi decât cei din partea muntelui, şi înbrăcaţi mai curat: mai vârtos femeile lor. 
        [11] Sărăcimea du prin oraşe, adică noroiul norodului rumânesc, iubeşte cu deosebire slobozenia; sânt mai mulţumiţi să umble pe uliţe desculţi, trenţăroşi, decât să-şi plece capul la cei care sânt chemaţi să le slujască. Această trândăvie a lor izvoraşte dintru înlesnirea ce o au de la cei ce să cuvine să-i înpileze la lucru decât să-i miluiască şi să-i facă cu aceasta ticăloşi.
        Credinţa. Credinţa în ţara aceasta ieste legea ortodoxă a Răsăritului. Mitropolitul, păstorul acestui norod pravoslavnic hotăraşte toate prigonirile în pricini atingătoare de cele bisericeşti. Sânt şi trei episcopi, cel dintâi al Eparhii Râmnicului în Valahia-mică; cel de al doilea al Eparhii Buzăului, şi cel de al treilea al Eparhii Argeşului în Valahia mare. Toţi aceştia şăd în capitala Bucureşti pe la metoaşele ce le au, şi la întâmplare de trebuinţă a merge la Eparhia sa, episcopul cere voe de la Domn. 
        Numărul preoţilor şi al diaconilor în tot coprinsul aceştii ţări să sue până la zece mii, afară de un număr de călugări pământeni şi greci. 
	[12] Limba. Limba rumânească să trage din cea latinească; şi din inclinările ce le-au avut după vremi acest neam s-au amestecat cu graiuri sloveneşti, greceşti şi turceşti: dar sună prea frumos la ureche când să vorbeşte şi să scrie după regulile gramaticeşti. Lăcuitorii din Valahia mică o vorbesc într-alt fel; la multe cuvinte nu să înţeleg cu cei din Valahia mare, precum şi aceştia cu lăcuitorii din Ţara Moldavii, şi a Transilvanii.
	Şcoale. În oraşul Bucureşti în vremile trecute, când domnitorii aceştii ţări iera greci, să ţinea şcoală grecească; iar după căderea acestora, s-au întocmit la Sf[ântul] Savva şcoală naţională, unde tinerimea să desăvârşaşte, pre cât să poate, întru învăţătura limbii patrii. Învaţă şi latineşte, elineşte, şi franţozeşte.
	Antichităţi (vechimi) şi curiozităţi. În judeţul Mehedinţi, sus în dealul ce priveşte la Dunăre, despre Apusul de iarnă, să găsesc dărămăturile unei zidiri care să numeşte Severinului, făcut de împăratul Sever, în anul 213 de la Hristos.
	[13] Să văd acolo în albia Dunării, mai vârtos în timp secetos, stâlpii de zid ai podului ce s-au fost făcut de Traian pentru năvălirea oştirilor romane în Dachia asupra craiului decheval, la anul 115 după Hristos.
        La oraşul Caracalul, în judeţul Romanaţi, sânt dărămături de ziduri ale romanilor, şi acum prin neobosita îngrijire şi învăpăiere a D. Marelui Ban Mihail Ghica, s-au pus în lucrare cercetarea acestor rămăşiţuri romane, din care s-au găsit multe de ale acestor romani.
        Biserica de la episcopia Argeşului, căptuşită peste tot pă dinafară cu lespezi în felurimi de flori şi podoabe de o măestrie foarte rară, ieste vrednică de luat în băgare de seamă.
        Ţara aceasta adesea ieste spăimântată de cutremure şi vijălii atâta dă staşnice încât pă cei mai ţepeni copaci îi scoate din rădăcină ş-îi doboară la pământ.
        Cutremurul cel primejdios au fost în anul 1802, octomvrie 14 după amiază, ale căruia triste sfârşituri şi acum să văd în [14] oraşul Bucureşti; cele mai tari ziduri au crăpat şi s-au dăspicat; Colţea, turnul cel mai înnalt care făcea podoaba aceştii capitale s-au dărămat şi numai pe jumătate a rămas. Puţin mai mic decât acest cutremur s-au întâmplat în anul 1829, noaptea în 14 noemvrie; dar n-a făcut atâta prăpădenie ca cel dintâi. Iar cutremure mici trebue să se întâmple la un an, sau la doi. Alt cutremur mare s-au mai întâmplat la ghenarie în 11 din leatul 1838, noaptea, şi câţiva nenorociţi s-au făcut jărtfă zidurilor ce s-au surpat pe dânşii.
        În judeţul Vâlcea, în anul 1834, multe guri volcanice au răsuflat; ieşind flacări de foc şi fum, care nu puţin au spăimântat pe lăcuitorii du prin prejur; şi care flacări să socotesc de colăcaşi ai deşchiderii unui volcan care poate să verse din sânu-i cenuşă şi lavă.
        Comerţ. Ţara aceasta să negoţătoreşte cu Turchia şi cu Austria. Exportaţia iei să mărgineşte în sare, grâu, orz, ovăz, porumb, mei, in, cânipă, tutun, fasole, linte, sămânţ de in, caşcaval, unt, ceriviş, *[15] seu, pastramă, peşte sărat, miere, ceară, cai, catâri, boi, vaci, oi, capre, porci, piei de bou, piei de capră, piei de iepure, lână, mătase crudă, adică borangic, şi o puţină parte din vinurile cele mai alese care trec în Transilvania.
        Oblăduire. Oblăduirea Ţării Rumâneşti adică domnia, care în vechime să pogora de la tată la fiu; iar după supunerea aceştii ţări la Prea Înnalta Poartă, s-au desfiinţat acest priveleghiu, şi au căzut în mâinile romeilor din Constantinopoli; apoi în urma răscoalei ce să aţâţase în Moladvia şi Valahia în anul 1821, pierzând romeii dreptul acesta, Prea Înnalta Poartă cu milostivire au încredinţat domnia iarăş rumânilor, şi le-au întărit strămoşeştile lor priveleghiuri. Acum prinţul domnitor al ţării aceştia ieste Măria Sa Alexandru Dimitrie Ghica: om foarte blajin, cu bune aplecări asupra omenirii, neinteresat, iubitor de dreptate şi doritor fierbinte de înflorirea patrii şi dăzvoltarea neamului rumânesc. 
        Rangurile ţării care le dă domnul celor [16] ce au cădere după merit şi vrednicie, sânt cele următoare. Vel ban. Vel vornic din lăuntru. Vel logofăt al dreptăţii. Vel logofăt al bisericeştilor. Vel vornic al politii. Vel vornic al temniţilor. Vel postelnic. Vel vistier. Vel agă. Vel clucer. Vel paharnic. Vel sărdar. Vel pitar şi Conţipist.
        Venituri. Venitul Ţării Rumâneşti după legiuirile cele nouă, ieste de 454,571 galbeni austriaci sau olandezi.
        Puteri. Prinţioatul acesta, după războaele ce au avut în veacurile trecute, întru care de multe ori au câştigat biruinţe să înţelege că aveau oştiri îndestule; iar acum oştirile aceştii ţări să mărginesc într-un număr de 4600 oameni, pezestrii şi călări bine disiplinaţi. Dar lucrul cel de mirare care aduce laudă neamului rumânesc ieste că în prea puţină vreme au ajuns la o treaptă de învăţătură a să putea număra cu cei mai bătrâni şi mai regulaţi ostaşi ai neamurilor celor mai sivilizate. Această iscusinţă a rumânilor dovedeşte agerimea duhului lor şi îndemânarea la orice întreprindere; iar curajul şi voinicia lăcuitorilor olteni din Valahia* [17]-mică îi caractirises cu deosebire, şi îi fac vrednici de toată lauda.
        		                      Gheografie istoricească
        Cei dintâi lăcuitori fireşti ai aceştii ţări s-au numit dachi. Împăratul romanilor Traian, câştigând biruinţă asupra lor către anul 115 de la Hrisos au adus colonii romane în prinţipat; dar neamurile cele barbare adesea bântuindu-le tare, împăratul Aurelie au părăsit ţara în anul 274 şi au rădicat coloniile romane şi le-au aşăzat în Mesia care să înţelege acum Serbia şi parte din Bulgaria. Această strămutare a coloniilor din Dachia de ceia parte a Dunării au dat pricină a să numi o parte din Mesia Dachia nouă.               
			                    Topografie
Mehedinţi. Acest judeţ despre Miază-noapte să hotăraşte cu Banatul Ungarii, despre Miază-zi cu Dunărea; iar despre [18] Răsărit cu judeţul Dolji şi Gorji. Are doă mănăstiri, din care Motrul, pământenească şi Strihaia. Populaţia 181,000 lăcuitori.
        Cerneţi. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, aşăzat între dealuri, aproape de râul Topoliţa, care, nu departe de acolo, să varsă în Dunăre. Apa acestui râu ieste foarte vătămătoare la sănătate mai vârtos la cei streini fiind amestecată cu aramă. Într-acest oraş bântuit foarte în vremile trecute, şi de câteva ori pustiit, ieste şăderea ocârmuitorului judeţului. Are 4 biserici. Populaţia 1200 lăcuitori. În depărtare de Craiuva de 6 poşti.
        Gorji. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Vâlcea, despre Miază-zi cu Mehedinţi; despre Miază-noapte cu Transilvania. Are o mănăstire pământenească ce să numeşte Tismana. Populaţia 103, 000 lăcuitori.
        Târgul-Jiului. Oraş de căpetenie al acestui judeţ; aşăzat aproape de ţărmurile râului Jiiul, unde ieste şăderea [19] ocârmuitorului. Are 5 biserici. Populaţia 1665 lăcuitori, în depărtare de Craiuva de 5 poşti. 
        Dolji. Acest judeţ despre Apus să hotăraşte cu Mehedinţi, despre Miază-noapte cu Vâlcea şi cu Gorji, despre Miază-zi cu Dunărea; iar despre Răsărit cu Romanaţi. Are trei mănăstiri închinate, şi anume Jitia, Roaba şi Bucovăţul. Sadova, pământească. Populaţia 111,300 lăcuitori.
        Craiova. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, şi al toatei Valahii-mici. Uliţile strimte şi întortochete, aşternute pă alocuri cu piatră. Are 28 biserici, o şcoală naţională; să clădeşte un spital. Un pansion pentru fete s-au făcut, prin patriotismul d. Clucerului Iordache Otetelişanul;  şi tot acest vrednic bărbat a adus şi apa de la fântâna Obedeanului în lăuntrul oraşului, făcând doă cişmele frumoase, nu dă puţin folos orăşanilor. Ieste vrednică de luat în băgare de seamă şi arhitectura casii ce au făcut într-acest oraş după gustul evropienesc d. Constandin Breboveanul, care zidire aduce fală Craiuvei. Precum şi [20] grădina dumneaei cocoanii Ecaterinii Bibeaschii însă ieste una din cele frumoase grădini. Într-acest oraş ieste şederea ocârmuitorului judeţului. Populaţia 9000 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 12 poşti.
        Vâlcea. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Argeşul; despre Miază-zi cu Romanaţi şi Dolji; despre Miază-noapte cu munţii Argeşului. Are 3 mănăstiri, din care: Cozia, Bistriţa; Hurezul; Arnota, Govora, pământeneşti; i schitul dintr-un lemn chinovie de mai, şi Titireciul metox al mănăstirii Sf[ântul] Panteleimon, precum şi Şărbăneşti morânglav. Populaţia 120,000 lăcuitori.
        Râmnicul. Oraş de căpetenie al acestui judeţ. Are 9 biserici, şi scaunul episcopal; o tipografie, şi un seminar. Populaţia 2200 lăcuitori. În depărtare de Craiova de 6 poşti.
        Romanaţi. Acest judeţ să hotăraşte despre Răsărit cu judeţul Oltul; despre Miază-zi cu Dunărea; despre Apus cu [21] Doji; despre Miază-noapte cu Vâlcea. Are 3 mănăstiri; din care Brâncovenii pământenească, Căluiul, Hotărani închinate. Populaţia 90,000 lăcuitori.
        Caracalul. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, unde ieste şăderea ocârmuitorului. Are 9 biserici. Populaţia 3400 lăcuitori; în depărtare de Craiuva de 3 poşti.
        Oltul. Acest judeţ desspre Răsărit să hotăraşte cu Teleormanul; despre Miază-zi cu Dunărea, unde ieste cetatea Turnul, rămasă aceştii ţări pe temeiul tractatului de la Adrianopoli. Despre Apusul de iarnă cu Romanaţi, şi despre Miază-noapte cu j[udeţul] Argeşul. Are 2 mănăstiri închinate, Clocociovul şi Slatina. Populaţia 73693 lăcuitori.
        Slatina. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, aşăzat între dealuri, unde ieste şăderea ocârmuitorului judeţului. Are 7 biserici. Populaţia 1300 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 9 poşti.
        Argeşul. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Muşcelul; despre Miază-zi cu judeţul Oltul, cu Teleormanul *[22] şi cu Vlaşca; despre Apus cu Vâlcea; despre Miază-noapte cu Transilvania, şi trecând apa Oltului să întinde până la judeţul Gorji. Are trei mănăstiri metoaşe ale mănăstirii Pantelimonul şi anume: Fedeleşoiul, Cornetul, Berislăveşti. Populaţia 88900 lăcuitori.
        Piteşti. Oraş de căpetenie al acestui judeţ unde ieste şederea ocârmuitorului. Are 14 biserici; şi un seminar al episcopii Argeşului. Populaţia 5000 lăcuitori; în depărtare de Bucureşti de 6 poşti.
        Muşcelul. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Dâmboviţii, despre Miază-zi cu Vlaşca, despre Apus cu judeţul Argeşul, despre Miază-noapte cu Transilvania. Are 4 mănăstiri; din care: Vieroşul, Câmpul-Lung, Râncăciovul, pământeneşti. Mănăstirea Valea închinată. Populaţia 52,300 lăcuitori.
        Câmpul-Lung. Oraş de căpetenie al acestui judeţ unde ieste şăderea ocârmuitorului. Aici a descălecat întâiul Domn al Ţării-Rumâneşti Radul Negru Bsarab, sânt [23] şi până astăzi semnele palatului său. Într-acest oraş sânt 23 biserici de credinţa pravoslavnică, şi o biserică catolicească. Populaţia 4500 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 5 poşti.
        Teleormanul. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu Vlaşca, despre Miază-zi cu judeţul Oltul, despre Miază-noapte cu al Argeşului. Populaţia 102,300 lăcuitori.
        Turnul. Pe ţărmurile Dunării, unde a fost cetate turcească, iar acum oraş de căpetenie al acestui judeţ. Aici ieste şăderea ocârmuitorului. Are 9 biserici. Populaţia 3000 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 9 poşti.
        Vlaşca. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Dâmboviţa şi Ilfovul; despre Miază-zi cu Dunărea, despre Apus cu judeţul Argeşul şi Teleormanul, despre Miază-noapte cu judeţul Dâmboviţa şi Muşcelul. Are 4 mănăstiri: din care, Glavaciocul pământenească, Comana şi Căşcioarele închinate; Cobia metox al [24] Pantelimonului. Populaţia 88,400 lăcuitori.
        Giurgiul. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, aşăzat pe ţărmurile Dunării. Aici au fost cetate tare, şu după tractatul de la Adrianopoli au rămas port al acestui prinţipat cu domenurile du prin prejur, şi s-au înfrumuseţat de rumâni cu case de arhitectură bine plăcută, cu piaţă frumoasă şi cu alei de plimbare, de unde neştine priveşte la apa Dunării. Apoi spre pomenire vecinică, Mărirea Sa Împăratul Rusii au înfiinţat biserică hristienească, într-armânduo cu hramul Sf[ântul] Nicolae, şi legiuindu-i un venit statornic din arenduirea domenurilor de lei 7,000 pă fieşcare an. Aici ieste şăderea ocârmuitorului. Sânt doă biserici. Populaţia 2300 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 5 poşti. 
        Dâmboviţa. Acest judeţ despre Răsărit să hotărăşte cu judeţul Prahova, despre Miază-zi cu Ilfovul, despre Apus cu Muşcelul şi Vlaşca, depsre Miază-noapte cu Transilvania. Are 5 mănăstiri; din care: Dealul, pământenească. Butoiul, Golgota, [25] Nucetul închinate. Găiseni, metox al Pantelimonului. Populaţia 108,800 lăcuitori.
        Târgovişte. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, unde, în veacurile trecute iera scaunul Domniei, iar acum locul şăderii ocârmuitorului de judeţ. Palaturile domneşti şi câteva biserici dintr-această veche capitală, după mutarea domnii în oraşul Bucureşti, au ajuns la o grozavă dărăpănare şi pustiire: rămâind ferite până astăzi de dintele timpului, carele îşi râde de lucrările omeneşti, numai Mitropolia şi biserica curţii domneşti, i alte sfinte lăcaşuri ce au fost păzite de norod. Vederea acestui oraş ieste tristă; uliţile strimte şi întortochete, pline de noroae şi de necurăţenie; abia să vede ici şi colo câte o piatră din caldârâmul cel vechiu. De sus din deal, unde sânt dărămăturile zidurilor curţii cei vechi, în care astăzi să adăpostesc bufniţa şi cucuvaia, aruncându-şi ochii în vale, în partea despre Miază-noapte, neştine vede apa Ialomiţii limpede ca cristalul, răstogolindu-să pă feluri de pietre despărţită în [26] ramuri. Într-acest oraş sânt 21 biserici, necoprinzându-să şi cele dărămate. Populaţia 4000 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 3 poşti.
        Ilfovul. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Prahova şi Ialomiţa, despre Miază-zi cu Dunărea; despre Apus cu Vlaşca, despre Miază-noapte cu judeţul Dâmboviţa. Într-acest judeţ sânt 8 mănăstiri: Snagovul, Pantelimonul, pământeneşti, Văcăreşti, Cotrăceni, Plumbuita, Negoeşti, Plătăreşti, Gruiul, închinate. Mai sânt şi 5 chinovii; adică: Căldăruşani, Cernica, de părinţi; Ţigăneşti, Pasărea, Samurcăşeşti, de maici. Populaţia 93,900 lăcuitori.
        Bucureşti. Oraş de căpetenie al acestui judeţ şi al toatei Valahii, unde ieste acum scaunul Domnii. Acest oraş ieste aşezat pe luncă, şi din partea despre Miază-noapte, nu arată la vedere decât o dumbravă de copaci, pântre care să zăresc ici şi colo turnurile bisericilor şi vârfurile caselor; iar privind din partea despre Miază-zi, neştine vede un oraş îndestul de mare, falnic, *[27] înpodobit cu ziduri de o arhitectură bine potrivită; dar întru neorânduială; pentru că alăturea lângă o casă frumoasă, să ţine câte un şir de căşcioare vechi şi nesăbuite.
        Prin mijlocul oraşului trece apa Dâmboviţii, care ieste de un mare folos oroşanilor la trebuinţele lor; dar câte odată, sau primăvara, sau toamna iese din fireasca iei matcă şi împresoară toate casele ce sânt cu apropiere de dânsa.
        Oraşul acesta să înparte în patru uliţi mari: cea dintâi să numeşte podul Mogoşoi, sau mai bine să zic uliţa Boerească, fiindcă şi casele şi primblarea cea mai aleasă pe această uliţă ieste. Cea de a doilea să numeşte podul Târgului d-afară; cea de a treilea podul lui Şărban-Vădă, şi cea de a patrulea podul Caliţii. Toate uliţile acestea şi cele care să despărţesc dintr-însele sânt aşternute cu piatră, şi nu mai largi decât de stânjini 41/2. Din dosul acestor uliţi să încep mahalalile. Fieşcare casă are curte largă şi grădină cu feluri de pometuri; iar afară din barierile oraşului sânt case ţărăneşti, *[28] şi de jur înprejur ocolit oraşul cu vii, care au dat aceştii politii o întindere nemărginită.
        Nici într-o capitală de ale Evropii nu pot fi mai multe trăsuri de lux ca într-acest oraş, şi mai mare neastâmpăr între oameni. Zioa, noaptea, neprecurmat curg pe uliţe; iar mai cu osebire pă podul Mogoşoi, şi fac un sunet atâta de mare şi supărător, încât cei cu casele în uliţă nu să mai pot înţelege la vorbă cu cei din lăuntru, nici dormi în ticnă.
        Mitropolia unde ieste şăderea Mitropolitului, ieste aşăzată pe un deal în chip de troian, apoi de la poarta cea mare, mergând la vale spre Răsărit să întinde un alei nou sau bulvar pentru primblarea norodului. Într-această Mitropolie aflându-se de multă vreme o bibliotică cu feluri de cărţi în multe limbi streine, şi stând întru cea mai mare neorânduială, le-au rădicat de acolo şe le-au aşăzat la cea mai frumoasă regulă evropienească în coleghiul de la Sf[ântul] Savva.
        Pe lângă acest coleghiu ieste şi un pansion [29] de copii, şi un muzeu însufleţit de d. Marele Ban Mihail Ghica. 
        Într-acest oraş sânt trei spitaluri, unul al Filantropii, altul al Colţii, şi cel de al 3-lea clădit acum din nou de doamna băneasa Elisaveta Brâncoveanca, în dosul bisericii Doamnii Bălaşii, care biserică iarăşi prin sârguinţa şi patriotismul aceştii vrednice de toată lauda persoană, mai de tot sau preînoit şi s-au înfrumuseţat cât să poate de bine cu toate încăperile du prin prejur, aducându-le în starea cea mai bună, unde să adăpostesc şi să miluesc multe văduve sărace.
        Sânt câteva favrici într-acest oraş; adică: de lumânări de ceară, de lumânări de seu, de ceară tare, de ulei, de ciorapi, de testemeluri, de basmale de nas, de pălării, de găitan de mătase, şi de lână, de bere, de săpun, de pânzeturi; de argăsitul pieilor. Însă mai toţi manufactori streini.
        Sânt patru tipografii, doă litografii, ş-o autografie.
        Într-acestă capitală să socoteşte a fi [30] 10074 case, 26 mănăstiri, 95 biserici ale Răsăritului, şi 6 biserici de rituri streine, adică una armenească, 2 catolice, una luturană, una calvină, o sinagogă ovreiască.
        Lăcuitorii, parte bărbătească şi femeiască să adună în sumă de 70,000 suflete; din care să socotesc 12,000 streini de alte naţii: greci, sârbi, bulgari, ovrei, austrieni, ruşi, franţezi, prusieni şi englezi.
        Oraşul acesta să cinsteşte cu tractatul de pace ce s-au încheiat aci între Rusia şi Înnalta Poartă în anul 1812.
        Ialomiţa. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu Slamrâmnecul, despre Miază-zi cu Dunărea, despre Apus cu Ilfovul, despre Miază-noapte cu judeţul Prahova şi cu Săcueni. Are o mănăstire închinată Slobozia. Populaţia 38,000 lăcuitori.
        Călăraşi. Orăşel de căpetenie al acestui judeţ, unde ieste şăderea ocârmuitorului. Acest târguşor de sus din deal priveşte la iezerul sau balta din vale ale căria mărgini nu să pot vedea, şi la apa Borcii care să desparte din Dunăre şi care ieste plutitoare *[31]. De aci să zăreşte de ceia parte a Dunării cetatea Silistra. Acest târguşor are numai o biserică. Populaţia 400 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 6 poşti.
        Prahova. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu judeţul Buzăul, despre Miază-zi cu judeţul Ialomiţa, şi Ilfovul, despre Apus cu judeţul Dâmboviţa, despre Miază-noapte cu Transilvania. Are 2 mănăstiri închinate: Mărgineni şi Mislea. Sânt şi 4 metoaşe ale Pantelimonului: Brebul, Lespezile, Târşorul şi Poiana: ieste şi un chinoviu de părinţi, Ghighel. Populaţia 53,000 lăcuitori.
        Ploeşti. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, unde ieste şăderea ocârmuitorului. Câteva uliţi sânt aşternute cu piatră. Are 17 biserici. Populaţia 3000 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 3 poşti.
        Săcueni. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu Slam-Râmnicul şi Buzăul, despre Miază-zi cu judeţul Ialomiţa şi Prahova, despre Miază-noapte cu Transilvania. Într-acest judeţ să află o mănăstire *[32] închinată: Bradul. Populaţia 90,000 lăcuitori. Aici sânt viile cele mai numite.
        Bucovul. Târguşorul de căpetenie al acestui judeţ, unde ieste şăderea ocârmuitorului. Are 2 biserici. Populaţia 1100 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 31/2 poşti. Dar oraşul cel mai frumos într-acest judeţ ieste Vălenii-de-Munte.
        Buzăul. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu Slam-Râmnicul şi Brăila, despre Miază-zi cu judeţul Ialomiţa, despre Apus cu Săcueni, depsre Miazp-noapte cu Transilvania. Are o mănăstire închinată, Banul. Un metox Grejdana al Pantelimonulul, şi un chinoviu de maici, Răteşti. Populaţia 59,000.
        Buzăul. Oraş de căpetenie al acestui judeţ unde este şăderea ocârmuitorului; Are 8 biserici. Scaunul episcopal care acum de curând s-au preînnoit, şi s-au înfrumuseţat biserica cu toate încăperile du prin prejur, de cătră Prea Sfinţia-Sa episcopul Eparhii Chesarie, au aşăzat şi tipografie nouă cu toate trebuincioasele iei. Au zidit *[33] şi un seminar de învăţătura teologhicească. Populaţia 2500 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 6 poşti.
        Brăila. Acset judeţ despre Apus să hotăraşte cu judeţul Buzăul, despre Miază-noapte cu Slamrâmnecul, despre Răsărit cu Dunărea, despre Miază-noapte cu Ialomiţa. Populaţia 17,000 lăcuitori.
        Brăila. Oraş de căpetenie al acestui judeţ, care, pe temeiul tractatului de la Adrianopoli, au rămas în Stăpânirea acestui prinţipat; şi slujaşte de port sau liman corăbiilor ce poposesc acolo după Marea Neagră cu feluri de mărfuri din multe locuri şi le descarcă prin magazii; încărcăndu-să apoi cu producturi de ale ţării.
        Acest oraş să cinsteşte cu venirea în persoană a împărăteştii sale măriri a toatei Rusiei Nicolae Pavlovici i a marelui duc Mihail Pavlovici în anul 1828 comănduind însuşi Mărirea Sa oştirile până ce au luat cetatea Brăila: şi spre pomenirea vecinică au rădicat biserică de credinţă ortodoxă într-armânduo*[34] cu hramul Sf[ântul] Mihail, şi înzestrându-o cu lei 7000 pe tot anul din vânarea peştelui domenurilor statului.
        Aci ieste şăderea ocârmuitorului judeţului. Sânt 2 biserici. Populaţia 1200 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 10 poşti.
        Slam-Râmnecul. Acest judeţ despre Răsărit să hotăraşte cu Moldavia, despre Miază-zi cu Brăila, despre Apus cu judeţul Buzăul, despre Miază-noapte cu munţii Buzăului. Are 4 mănăstiri închinate: Râmnecul, Deduleşti, Sf[ântul] Ioan din Focşani şi Băbeni. Sânt şi 2 chinovie de părinţi: Poiana-Mărului şi Dălhăuţul, osebit de mănăstirea Măxieni metox al Pantelimonului. Populaţia 63,000 lăcuitori.
        Focşani. Oraş de căpetenie al acestui judeţ. Are numai o uliţă mare care corăspunde cu Focşanii Moldavii. Sânt 14 biserici şi o mănăstire.
        Oraşul acesta să cinsteşte cu congrezul ce s-au adunat în anul 1787 alcătuit de [35] împuterniciţii Prea-Înnaltei Porţi, ai Rusii, ai Prusii şi ai Austrii.
        Aici ieste şăderea ocârmuitorului. Populaţia 2000 lăcuitori. În depărtare de Bucureşti de 10 poşti.
        Să însemnează aci şi carantinele ce le are acest prinţipat pe linia Dunării, înfiinţate de vremelnica oblăduire a Rusii, şi care să socoteşte una din cele mai de frunte faceri de bine ce au putut hărăzi aceştii ţări ocrotitoarea putere. Fără de care cine ştie câţi lăcuitori până acum ar fi fost prada năprasnicii boale a ciumei care ne băntuia de sumă de ani!
        Carantinele de treapta 1-i. Carantina de la Brăila. Carantina de la Călăraşi, jud[eţul] Ialomiţii. Carantina Giurgiului jud[eţul] Vlaşca.
        Carantinile de treapta 2-a. Carantina de la Zâmnicea, j[udeţul] Teleormanului. Carantina de la Turnul, jud[eţul] Oltul. Carantina Calafatul, jud[eţul] Mehedinţi. [36] Carantina Turnul Severinului, jud[eţul] Mehedinţi. Carantina Olteniţa, jud[eţul] Ilfovul. 
        Carantinile de treapta a 3-ia. Carantina Bechetul, jud[eţul] Dolji. Carantina Izvoarăle, jud[eţul] Mehedinţi. Carantina Gura Ialomiţii, jud[eţul] Ialomiţii. Carantina Izlazul, jud[eţul] Romanaţii.
        [37]  	                  Câteva chipzuiri ale sărdarului Tâmpeanul
        [39]                            Suirea monedii învălmăşala norodului 
        Suirea monedii să aseamănă cu marşul mincinos, fausse marche, care, după mişcările ce le face oştirea, să pare că merge asupra vrăjmaşului, în vreme ce soldaţii nu să mişcă nimic din puntul unde stau puşi la linie.
        Galbenul împărătesc în Ţara Valahii curge lei 32; iuzlucul lei 81/2: dar nu poate neştine căpăta cu preţurile acestea mai multă marfă decât cumpăra în leat 1806 când galbenul umbla lei 71/2 şi iuzlucul lei 21/2. Şi pentru pildă, de lua atunci doă ocă unt de lemn; le plătea cu un iuzluc. Tot acest iuzluc în zioa de astăzi dându-l băcanului nu va avea neştine mai puţin decât iarăşi doă ocă unt de lemn. Daca atunci pe un galben căpăta o tefea de aur, apoi şi acum tot [40] cu un galben o poate cumpăra. De plătea atunci 140 galbeni pentru o butcă cât de împodobită, au doară acum plăteşti mai mult pentru o caleaşcă de Viena! Atunci ni să părea că dăm lei 1050. Iar acum zicem că dăm lei 4480 şi ni să pare scump la auz; în vremea când greutatea aurului ieste tot aceia care o dam atunci fără părere de rău.
        De vom lua seama bine la preţul mărfurilor din zioa de astăzi, vom vedea cu multă mirarea noastră, că se vând cu mult mai jos decât atunci. Într-acea vreme cumpăram postavul cel mai fain cu şase galbeni cotul, iar acum îl luăm cu doi galbeni şi ni se pare scump. Dra-de-dam nu iera pă vremea aceia, dar acum că-l cumpărăm cotul şi mai jos de doi iuzluci, şi lat cât postavul, oare nu ieste păcat? De ieram obicinuiţi atunci să cumpărăm cotul de ghermesut cu parale 60 preţul unei rubile, apoi şi acum dând o rublă, iarăşi un cot de ghermesut vei căpăta. Şi în sfârşit mai toate mărfurile stau în preţul lor cel de dedemult, *[41] iar unele scăzute de tot din preţul cel avea atunci.
        Tu cel carele te plângi de scumpetea veacului de acum, şi carele te uiţi la un sfanţih nu ca la o leiţă, ci ca la doi lei şi doăsprezece parale; dezmeticeşe-te! vei tu să cumpei ocaoa de carne de vacă cu şase parale ca atunci? Mergi la măcelar şi zii, ieu îţi dau sfanţul acesta drept doăzeci de parale, dăm trei ocă şi 100 dramuri carne, socotindu-o ocaoa pe parale şase, şi îţi va da: ba încă îţi va mai întoarce şi o lăţcae înnapoi. Ce te foloseşte pă tine daca vei zice că-i plăteşti ocaoa câte parale doăzeci şi opt, şi nu-ţi dă mai mult pe acel sfanţih decât trei ocă şi 100 dramuri carne, întorcându-ţi o para înnapoi care nu face nici cât un ban roşu, necum cât o lăţcae? Iar de vei veni la pâine, apoi ai cunoaşte cât de batjocorâtă ieste plugăria! Grâul cel de frunte să vindea atunci chila până la lei 35 şi trebuia să o plăteşti cu 14 iuzluci. Acum chila de grâu de frunte să vinde numai cu şapte iuzluci, [42] care fac lei 171/2 bani vechi, şi tot ai mai vrea să se scază pâinea!
        Vedeţi dar dintr-acestea, că precât s-a suit moneda pre atâta şi neguţătorii ş-au suit preţul mărfii lor, şi l-a măsurat cu compasul să stea tot în starea lui cea adevărată, ca să nu priimească mai puţină monedă pe un lucru decât priimea atunci: cum am zice, daca noi rubiaoa o socotim acum 6 lei, ne cer şi iei acum pe cotul de ghermesut 6 lei ca să ia o rubia. Iar daca am zice neguţătorului, ţine rubiaoa aceasta de şaizeci parale şi dăm un cot de ghermesut, nu s-ar mai înpotrivi nimic, decât ar lua foarfecile şi chiar ţe-ar tăia.
        Necuviinţa ce-a izvorât d-în suirea monedii 
	Un om oarecare împrumutând atuci pe alt om cu lei 10000, să înţelege că i-au numărat în monedă de argint turcească, fiindcă galbanii olandezi şi austriaceşti iera prea rari pe acea vreme. Aşadar împrumutatul a priimit de la împrumutător 4,000 iuzluci. Mai în urmă, în loc de 4,000 iuzluci, *[43] datorul dă împrumutătorului 11761/2 iuzluci, şi zice că s-a plătit socotind iuzlucul pă lei 81/2. Celălalt strigă datorului ieu ţe-am dat 4,000 iuzluci şi tu îmi dai numai 11761/2 ş-apoi zici că te-ai plătit! Datorul să împotriveşte, ieu nu ştiu ce mi-ai dat, decât ştiu, după zapisul mieu, că m-ai împrumutat cu zece mii lei, şi iată că ţi-i număr. Împrumutătorul n-are ce să mai zică, cată să-i priimească, deşi nu tot cu aceiaşi măsură cu care i-au dat iel: ca povestea ăluia; daca trei oameni zic că ieşti beat, culcă-te şi dormi.
	Un mocan ţuţuian având atunci una mie de oi, trebuia să plătească la visteria oierit lei 84, socotindu-să oaia pe bani 10 şi poclonul dă nume bani 80, după legiuirea răposatului domn Alexandru-Vodă Ipsilant. Aceşti lei 84 îi numără ţuţuianul în 11 galbeni înpărăteşti şi un exindar, sau în 33 iuzluci şi un exindar. Acum daca dă slujbaşului oier galbeni 22/3 să socoteşte plătit, şi poate o fi şi râzînd în gândul lui dă nerozia sluşbaşului, ştiind că în ţara lui plăteşti dajdia, vama, trecătoarea şi orice [44] drepturi ale statului e get beget în florinţi dă argint câte trei sfanţihi unul; şi tot într-această monedă să plătesc şi ostaşii şi slujbaşii politiceşti.
	Această uimire, această momeală a suirii monedelor într-această ţară, păgubeşte vistieria de drepturile iei pă an de 212,000 galbeni înpărăteşti; fiindcă daca la leat 1806 şi mai încoace îi intra pe an galbeni 666,667 socotindu-să galbenul pă tl: 7 1/2 acum priimeşte numai 454,571 galbeni.
	O voinţă obştească de ar fi, să rămâie adică moneda tot în cursul dă mai nainte ca florinţii de argint în vecinătate, am cumpăra ocaoa de carne cu 6 parale, şi pâinea ce o numiţi acum jimeală cu parale 21/2 precum şi celelalte mărfuri cu mult mai eften decât atunci: pentru că, după cum să vede, şi plugăria s-a mai îndemnat în ţara aceasta, şi manifacturile în Evropa s-au mai înmulţit decât iera pe vremea aceia.
	Ieste adevărat că omul carele visează un vis frumos, îi pare cam rău daca îl deşteaptă cinevaşi. Aşadar daca neştine are o mie de galbeni în casă, şi zice că capitalul lui [45] ieste de 32,000 lei; apoi i-ar părea foarte rău când ar vedea tot de odată că n-are mai mult într-acea mie de galbeni decât lei 7500. Dar să nu să întristeze neştine nicidecum, fiindcă aceia ce poate dobândi cu lei 32 de mii, tot aceia ar putea dobândi şi cu lei 7500, după pildele ce le-am arătat mai sus.
	    				Inviter
	Neştine nu poate să clădească până nu va pune mai întâi temelie; nu poate să înceapă lucru, până nu va face mai din vreme pregătirea materialurilor trebuincioase la acea clădire. Cărturarii şi îmvăţaţii noştri împrotivă s-au apucat să îngrădească fără să înfigă întâi pari, şi fără să cunoască bine de ce fire sânt nuelile ce vor să le întrebuinţeze: voi să zic că ar vrea să regularisească limba, fără să se ostenească a întocmi mai întâi un cuvântar sau lexicon, carele ieste temelia limbii, şi prin ajutorul lui numai ar putea cinevaşi să înţeleagă *[46] puterea fieşcăruia cuvânt şi zicerile la care le-ar putea întrebuinţa fără de greşală.
        Bieţii tălmăcitori nefiind căpătuiţi de un asemenea ajutor, sdesea fac neştine greşeli neiertate în limba rumânească: precum drept pildă, când zice tâlmăcitorul: Ambasadorii Rosii, Franţii şi Turchii, şi ministrul Engliterii sânt învitaţi la prânzul Î[nălţimii] S[ale] prinţului de Meternix. Regina iera învitată a da un sfârşit de să poate ... greşaşte grozav. Limba rumânească cere să se zică, sânt poftiţi să mănânce de prânz, sau să ospăteze la Înălţimea Sa ... rugase sau poftise pe regina a da un sfârşit ...
        Tălmăcitorul a socotit, după cum să vede că daca limba franţozească cere să zică je suis invité á dîner chez Monsieur S. apoi s-ar putea zice şă în limba rumânească sânt învitat să prânzesc la D. A. A socotit că învitează rumânesc vine din inviter franţozesc, şi că are tot aceiaşi înţelegere şi loc în limba ţării cum are inviter în cea franţozească. Iel biet n-a ştiut că pe învitează rumânesc îl luăm într-alt fel de înţelegere: cum am zice, de nu iera învitat de dânsul iel n-ar fi făcut [47] bătae. De nu-l învitai tu n-ar fi năvălit asupra lui, ş[i]c[ele]l[alte]. Care rumân n-ar râde când ar auzi pe cinevaşi zicând, coconul te învitează la masă? 
        De unde dar vine această rătăcire, această uimire? Vine din pricina ce am zis mai sus, că n-avem lexicon. Noi în loc să începem de aci lucrarea limbii, ne pricim ca nişte dăzmetici pe buchile rumâneşti, vrând unuii să le prefacă într-altfel de forme, ca să râză ceilalţi de noi.
        [48]      Despre lucrarea pământului şi iconomia câmpenească
        Lăcuitorul ţăran din Valahia n-are trebuinţă şă ştie vremea în care să cuvine să  semene gulii sau varză, sau sfecle, sau brojbe; fiindcă nici unul măcar nu ieste carele să nu cunoască toate adâncurile plugării mai bine şi decât toţi dascăli şi decât toate cărţile lor; care ne arată doăzeci de mijloace pentru înmulţirea grâului, şi cercetându-le niciunul nu ieste adevărat: fiindcă înmulţirea rodurilor totd-auna spânzură de pregătirea ţarinii iar nu de pregătirea seminţilor.
        Aceşti oameni înfumuraţi de prin oraşe care nici proprietăţi nu au, nici plugul în ochi nu l-au văzut, nici ştiu câtă muncă şi câtă strădanie trebue până să se facă din grâu pâinea ce o mănâncă iei, sau mămăliga de porumb, s-apucă din oleaburile lor să dea lăcuitorului plugar învăţături cum să-şi lucreze holda, cum să semene, cum să grăpeze, în vreme ce cercarea aici la noi pe toate acestea le-au dovedit că nu sânt alt decât nişte [49] şarlatanerii din cele mai însemnate. Drept aceia ar fi nebun proprietarul acela carele s-ar lua după sfaturile lor să semene sfecle ca să scoaţă zahăr; să părăsească plugul cu care s-au slujit strămoşii noştri, şi să întrebuinţeze căruţul cel şubred ce l-au izvodit ei, bun pentru jucăria copiilor, şi care nici să spurcă pe lângă uriaşul de plug strămoşesc care răstoarnă pământul, şi biruieşte orice greutate ar întâmpina în umbletul lui.
        Clima aceştii ţări ieste foarte bună; pământul ieste larg şi rodnic, fără să aibă trebuinţă plugarul să-l îngraşe precum fac într-alte ţări ale Evropii. Zmârcuri şi rovini nu sânt, ca să fie proprietarul silit cu grele cheltueli să le astupe şi să le înbunătăţească. Aici  sânt câmpii întregi de o întindere foarte mare care nici le bagă în seamă lăcuitorii ţărani, având iei alte locuri de arătură şi de păşune îndestule şi de prisos în prijma sălăşluinţii lor.  Asadar instrucţiile acelor învăţători de ale plugării, pot avea locul lor acolo la climele *[50] unde vor fi lăcuind iei; iar daca ar veni în clima Valahii, şi ar vedea înbilşugarea şi blagoslovenia care domneşte într-această ţară; bunătatea pământului şi mulţimea rodurilor de tot felul, ce să scot pe tot anul afară din ţară din prisosul ce-l are cu plugul acela urieşescul, ar rămânea înmărmuriţi, şi ar arunca în foc acele învăţături ale lor.
        Cât pentru petrecerea câmpenească că ieste mai bună, mai cinstită, mai ticnită, mai frumoasă, mai mângâioasă, nu ma înpotrivesc: dar apoi trebue să ştie că ţara aceasta mai totd-auna a fost bântuită de feluri de răzmiriţe, de feluri de împrejurări triste; şi viaţa proprietarului, precum şi strânsul lui iera pururea în primejdie; totd-auna băjănărit, pribegit, şi proprietatea lui lăsată în prada celor care îl gonea din moştenirea sa: de aceia şi nici că are neştine cuvânt să înputeze proprietarului că nu-şi caută însuşi de iconomia casii sale.
        Acum dar de vreo câţiva ani nuoăle aşezământuri ce le-au dobândit ţara asigurându-i liniştirea iei; izbăvindu-o de biciul năprasnicii *[51] boale care mai totdeauna amerinţa viaţa lăcuitorilor; ferindu-o de vânturile tâlharilor care turbura foarte odihna proprietarilor ş-a plugarilor: zic că bine ar fi să se sălăşluiască fieşcarele la moşia sa, ca să se veselească de frumuseţile naturii; să petreacă liniştit şi depărtat de zgomotul du prin oraşe. Dar ca să se momească proprietarul de lipiciurile vieţii câmpeneşti şi de folosurile ce le-ar dobândi de la dânsa, trebue să fie prieten filosofii; şi prieteni de aceştia sânt prea puţini, care ar dori din inimă să asculte la armonia mizicii dâmbrăvilor, la murmura pâraelor limpeti ca cristalu, supt umbra copacilor cu bufon sau telemah în mână; dar n-au moşii, şi sânt siliţi să-şi târască fiinţa lor întru necazuri, şă să acire la uşa bogatului, ca să le arunce de silă un codru de pâine să poată trăi.
        Cel ce are moşie, oare putear-ar fi mai bogat acolo decât la oraş? Niciodată! Trebue să vedem că producturile pământului cele de hrană, preţurile lor totdeauna sânt cu mult mai scăzute decât costisceşte munca *[52] şi sudoarea strângerii lor: şi aceasta ieste o înţelepciune înfrăţită cu iubirea de om; căci hrana de toate zilele fiind de neapărată trebuinţă fieşicăria fiinţe mâncătoare, cum ar putea trăi săracul şi văduva înpovărată de o familie grea? Aşadar proprietarul poate lăcui şi afară de va voi, şi în lăuntru în oraş: căci de va fi iconom bun în oraş, poate fi bun iconom şi la ţară; iar fiind rău iconom în politie, nu se va putea face mai bun la ţară: jucătorii de cărţi, dalcacii, lingăi din oraş ar merge de l-ar găsi şi acolo, şi ar putea lucra cu dânşii tot acelea ce le-au lucrat cu iei în oraş.
        Proprietarul avându-şi venitul sigur pă an de la proprietăţile lui, fără să grijască de iconomia câmpenească, poate strânge avere îndestulă şăzând în politie la casa sa, daca nu să va lăsa să se târască de repeziciunea valurilor luxului ca ceilalţi; căci atunci nu numai mişună de bani n-ar putea face, dar ar cădea şi în lipsă, şi s-ar îngreuia cu datorii care nu le mai poate plăti de nu va vinde din moşiile şi acareturile ce le are; şi aşa încet încet merge spre ticăloşie *[53], şi în sfârşit să face jucărie chiar prietenilor săi.
        Din cele ce am zis mai sus să dovedeşte că lăcuinţa proprietarului la moşia sa nu poate să-i aducă vreun mai mult folos decât acela ce-l are în oraş la casa sa. Nici lăcuitorii nu pot fi mai înbărbătaţi la lucrul pământului decât când nu ieste proprietarul de faţă. Această îngrijire părintească o are stăpânirea din dărcălicătoarea ţării: Ia sloboade poruncile iei primăvara şi toamna şi îndemnează pe plugari de fac arături şi semănături atâta de multe cât nu le trebuesc. Lăcuinţa proprietarului la pământul său i-ar fi cu folos şi lui şi lăcuitorilor, când ar ţine fabrici ca să lucreze producturile ce le dă pământul nostru. Lână avem îndestulă, dar apoi postavurile ne vin din streinătate. Oroşanii şi ţăranii hrănesc viermi de mătase, dar toate mătăsăriile cu care să împodobesc femeile noastre ne vin de la Lipţca, in, cânepă avem îndestulă, dar pânzeturile ne vin de la Austria; ştreangurile, frânghiile, căpestrile, chingile, sfoara şi altele, ne vin de la Braşov. Trenţe *[54], cârpeturi sânt îndestule, dar hârtia ce ne trebueşte ca pâinea din toate zilele, ne vine din Evropa. Aşadar manufacturile şi negoţul sânt izvorul bogăţiilor unui neam; iar plugăria nu poate să mulţumească fudulia proprietarului celui obicinuit cu luxul din oraş. D-ar nădăjdui iel numai în oarecare folos al iconomii plugării, care adesea atârnă de capriţiile timpilor, n-ar mai avea tavanuri poleite, nici canapele de damask. Plugăria poate să ne dea scaune de lemn înbrăcate cu saftian şi alte mobile semple ţărăneşti, care să par a fi spurcate la ochii unui nobil obicinuit la casa lui să şază pă canapele cu lustru. Deci plugăria poate fi plăcută şi folositoare numai acelui proprietar carele din naştere s-a pomenit acolo, şi carele n-a cunoscut altă vieţuire mai dulce decât aceia care o petrece iel afară în singurătate.
        De să întâmplă să fie acesta bogat, au doară din plugărie s-a înbogăţit? Nu! din alte speculaţii ce au făcut în pământul său. A cumpărat de la lăcuitori viţei, purcei cu un preţ de nimic, i-au hrănit trei ani şi i-au [55] vândut cu preţ bun. A strâns cirezi, a prăsit herghelie, turme de oi; a cumpărat lâna de la oile streinilor lui, ceara, şi altele, şi s-a făcut bogat. Apoi un nobil născut în oraş, crescut în bumbac, deşteptat în lux, neobicinuit cu osteneala şi alergătura ce o are munca câmpului, poate judeca fieşicarele, că un ceas măcar n-ar putea stărui la treiriş sau la arie, să sufere zăduful şi praful, măcar de ar şti că treieră la galbeni iar nu la spice de grâu.
        Ţara atunci ar putea să se îmbogăţească când matahurile ce ies, din pământul iei s-ar lucra în fabricile iei, şi le-ar trimite gata la alte neamuri ce vor fi întrebuinţate. Iar scoţând din sânul iei peste graniţă producturi şi matahuri nelucrate la preţ ca de 25 milioane lei, şi priimind mărfuri din streinătate de 35 milioane lei, să zleieşte ţara de zece milioane pe fieşcare an: şi trebue să le plătească, fiindcă lăcuitorii iei niciun ac nu ştiu să facă, şi au lipsă de toate. 
        Luxul ieste dărăpănător neamurilor celor sărace, dar apoi luxul acesta ieste carele înfloreşte meşteşugurile şi dăsşteaptă iscusinţa *[56] meşterilor. Mulţi au scris împrotiva luxului, dar luxul nici mai creşte nici mai scade decât ieste. Atâta numai ar fi bine să-şi cunoască fieşcare lungul nasului, şi să poarte ceia ce i să cuvine după cinstea haractirului său. Neguţătorul sau meseriaşul, sau măcar care om ce nu are venit statornic, să nu să potrivească cu portul bogatului; să nu-şi înpoţoneze muerea până într-atât încât să-i fie ruşine să pue mâna pe dânsa, ca când n-ar fi jupâneasa Marica nevasta lul.
        Iasă toţi după pilda nemţilor, care deşi lăcuesc între noi, lucrându-şi meşteşugurile lor, şi luându-ne banii cu pumnul, dar niciodată din măsurile lor nu ies, fiindcă cea întâi învăţătură ce li-o dau părinţii în copilărie ieste iconomia, iar părinţii  noştri, care, vor să trăiască după cuvântul Evanghelii, a nu să îngriji astăzi de ceia ce au să mănânce mâine, încă din faşă ne înţorţonează cu fir şi cu haine de mătase. 
        [57] 			      Ianot şi Colin
        Multe persoane vrednice de credinţă au văzut pe Ianot şi pe Colin la şcoala din oraşul Isoarul din Auverna, oraş vestit în toată lumea pentru colegil şi pentru cazanile ce le are. Ianot iera fiul unui neguţător de catâri prea însemnat; iar Colin iera fiul unui plugar de ispravă din preajma oraşului, carele lucra pământul cu patru catâri, şi carele, după ce plătea toate dăjdiile, capitaţia şi ajutorinţele, mai cu nimic să alegea la sfârşitul anului.
        Ianot şi Colin iera prea frumuşăi pe lângă ceilalţi auverneni; să iubea foarte amândoi, ş-avea între dânşii nişte jucărioare copilăreşti, nişte familiarităţi, de care pururea neştine îşi aduce aminte cu plăcere când să întâlneşte pe urmă în lume.
        Vremea învăţăturii lor iera mai pe isprăvit când un croitor adusese lui Ianot o haină de catifea în trei feţe ş-o vestă de la Lion de un gust foarte bun, cum ş-o scrisoare. Colin să minună de haină, dar nu-i fu pizmă: *[58] Ianot însă începu să se mândrească şi să se ţie mare, şi cu aceasta aduse la întristare pe Colin. Din ceasul acela Ianot nu vru să mai înveţe, decât să uita în oglindă şi pe nimeni nu mai băga în seamă. Peste câtăva vreme în urmă sosi cu olac o slugă şi aduse al doilea scrisoare către domnul marchizul Ianot, prin care domnul taică-său îl chema să vie la Paris. Ianot să sui în căruţă dând mâna lui Colin c-o zâmbire de protecţie îndestul de nobilă. Colin simţi micşorarea lui, şi începu a plânge; iar Ianot plecă întru toată pompa slavei sale.
        Cititorii care doresc să se înveţe trebue să ştie că d. Ianot tatăl dobândise prea degrab îndestule averi din trebile ce le-au avut. De mă veţi întreba cum poate neştine să adune atâta mar de bogăţii, ieu vă voi răspunde că neştine are noroc. Domnul Ianot iera făcut bine, muerea lui asemenea tot mai avea încă tinereţe. Să duseră la Paris pentru o judecată care îi dărăpăna, unde norocul, carele sue şi pogoară pe oameni după plăceri, i-au înfăţişat la nevasta unui podreacic din spitalurile ostăşăşti, om c-un [59] mare talent, şi carele putea să se laude că au omorât mai mulţi soldaţi într-un an decât ar putea un tun să omoare în zece ani. Ianot plăcu madamei podricioae, şi muerea lui Ianot plăcu domnului podreacic: aşa Ianot numaidecât avu parte la tovărăşia contractului: a mai intrat ş-în alte trebi. Îndată ce neştine apucă de intră în vierul apei, nu mai încape alt decât să se lase în cursul iei; şi poate fără osteneală să-şi facă o stare mare. D-al de mână în traistă, care după malul apei privesc cum pluteşti cu vetrile întinse; zgâiesc nişte ochi ni de mirare, neştiind cum ai putut să te ajungi; te pizmuesc într-un noroc, şi fac împrotivă-ţi mulţime de broşure pline de ponoase şi de clivetiri; pe care tu nicicum nu le citeşti. Asfel s-a întâmplat şi lui Ianot tatăl, carele ajunse numaidecât să-i să zică domnul Ianotier, şi carele în şase luni de zile cumpărându-şi un marchezat, a tras de la şcoală pe domnul marchezul fiiul său ca să-l amestice la Paris cu lumea cea nobilă.
        Colin pururea dorindu-l, a scris o carte [60] de heretismos către vechiul său tovarăş, dar marchezul nici un răspuns nu i-a dat, şi bietul Colin de inimă rea s-a bolnăvit.
        Tatăl şi muma dintru-ntâi deteră un guvernant tânărului marchez: acest guvernant carele iera dintre cei mai îngâmfaţi, şi carele nimic nu ştia, nu putu nimic să arate ucenicului său. Domnul vrea să înveţe fii său latineşte, dar madama nu priimea nicidecum. Aleseră de judecător pe un autor ce iera vestit atunci pentru scrierile lui cele pline de dulceaţă, ş-îl poftiră la prânz la dânşii. Stăpânul casii începu să-i zică: Domnule, fiindcă ştii latineşte şi ieşti om de curte … ieu, domnule, ştiu latineşte! niciun cuvânt măcar nu ştiu, răspunse procopsitul, şi mi-a prins bine; ieste văzut că neştine vorbeşte limba sa cu mult mai bine când nu ş-o amestecă cu învăţături de limbi streine: uitaţi-vă la toate damele noastre şi vedeţi că duhul lor ieste mai gingaş decât al oamenilor; cărţile lor sânt scrise d-o sută de ori mai bine decât ale bărbaţilor, şi n-au această covârşire asupra *[61] noastră decât pentru că iele nu ştiu latineşte.
        Ei bine! n-aveam ieu cuvânt? Zise madama. Ieu voi pe fii-meu să fie om cu duh, să isbutească în lume; ş-apoi bagă de seamă bine că daca ştia latineşte, spune-mi rogu-te, joacă neştine comodia şi opera în latinească? Îşi spune cinevaşi păsul lui în limba latinească când are vreo judecată? Face neştine amorul în latinească? Domnul văzându-să apucat de scurt cu cuvintele acestea, ş-a mărturisit înşelăciunea, şi să hotărî că tânărul marchez să nu-şi mai piarză vremea a cunoaşte pe Chicheron, pe Oraţie şi pe Virghile. Dar oare ce s-ar cuveni să înveţe iel? Fiindcă tebue să ştie cevaşi: n-ar putea neştine să-i arate o fărâmă de gheografie? De ce trebuinţă i-ar fi lui aceasta, răspunse guvernantul? Când va merge domnul marchezul la moşiile lui, surugii n-or şti iei drumurile lor? În adevăr nu-l vor rătăci; neştine n-are trebuinţă d-un sfert-de-cerc (un instrument de matimatică, carele ieste o a [-62-] patra parte a unui cerc, împărţită în graduri, minute şi secunde, şi care slujaşte la măsurătoarea nălţimei ş-a diastimei, şi la multe alte trebuinţe asemenea) ca să călătorească, şi să duce prea [62] cu înlesnire de la Paris la Auverna fără să fie trebuinţă a şti subt care lătăţime (cuvânt gheograficesc. Diastima unui loc despre Ecator. Cum am zice Englitera să află între 50 şi 56 graduri de lătăţime către Miază-noapte) să află. 
        Domnia ta ai cuvânt, îi răspunse tatăl: dar ieu am auzit vorbindu-să de o ştiinţă frumoasă care să chiamă, mi să pare astronomie. Ce cârnea! răspunse iarăşi guvernantul; după stele să povăţuieşte neştine într-această lume? Şi trebui-va să se omoare domnul marchez ca să socotească un eclips, când iel îl găseşte d-a gata la punt hotărât în almanah, care îi arată mai vârtos şi sărbătorile ce urmează, vârsta lunei şi vârsta tuturor prinţelor Evropei?
        Madama fu desăvârşit de părerea guvernantului. Marchezaşul iera plin de bucurie; iar tată-său sta în chibzuri. Ce-ar trebui dar să înveţe fii-mieu? Zicea iel. A fi drăgăstos, răspunse prietenul de la care cerea povaţă, *[63] şi daca va şti mijloacele să fie plăcut, va şti tot; acesta ieste un meşteşug care poate să-l înveţe de la madama maică-sa, fără să simţă cea mai mică osteneală nici unul nici altul.
        La această vorbire madama înbrăţişă pe acest guguman de prieten, ş-îi zise: neştine vede bine, domnule, că dumneata ieşti omul cel mai procopsit din lume; fii-mieu dumitale va fi dator toată educaţia lui; dar mi să pare însă că n-ar fi rău să ştie puţinică istorie. Of! madamo, de ce trebuinţă ar fi aceasta, răspunse iel: în adevăr nu ieste mai plăcut şi mai de folos decât istoria de zioa; toate istoriile cele bătrâne, cum zicea unul din înţelepţii noştri; nu sânt decât nişte basne născocite; iar cât pentru cele mai din coace ca un haos care nu-i mai poţi da de seamă: ce-i pasă domnişorului fiului vostru că Şarlemaini au aşezat pe cei doisprezece pairi de Franţa, şi că diadohul lui a fost gângav?
        Nimic nu poate fi mai frumos decât aceasta, strigă guvernantul; neştine amestecă mintea copiilor c-o grămadă de ştiinţe fără [64] folos: dar din toate ştiinţele cea mai de nimic, după a mea părere, şi aceia care poate şi mai bine să întunice şi să tâmpească toată agerimea duhului unui tânăr, ieste gheometria. Această ştiinţă batjocorită are de temei surfeţele, liniile şi punturile care nu să află în natură: neştine îţi bagă în cap o sută de mii de linii cocârjate într-un cerc şi într-o linie dreaptă care îl atinge, măcar că aievea neştine niciun fir de pai nu-l poate petrece p-acolo. În adevăr, gheometria nu ieste alt decât o flecărie din cele mai urâte.
        Domnul şi madama nu prea înţelegea bine ce vrea să le zică guvernantul; dar amândoi fură de părerea lui.
        Un domn ca domnişorul marchez, a urmat iel, nu să cade să-şi zvinteze creierii cu acest fel de zadarnicie învăţături: căci daca va avea într-una din zile trebuinţă de un gheometru bun ca să-i ridice planul moşiilor sale, le poate măsura cu banii săi; de va vrea să descurce vechimea nobleţii sale care să urcă la vremile cele mai vechi, va trimite să cheme un benedictin. Asemenea şi cu toate *[65] celelalte meşteşuguri. Un domnişor tânăr născut bine, nu ieste nici zugrav, nici muzicant, nici arhitecton, nici scobitor; dar iel face de înfloresc toate aceste meşteşuguri, înbărbătându-le cu dărnicia. Mai bine ieste fără îndoială, să le ocrotească decât să le înveţe. Îndestul ieste numai gust să aibă domnişorul marchez, şi vor lucra meşterii pentru dânsul; de aceia neştine are mare dreptate să zică că oamenii cei nobili (ieu înţeleg p-aceia care sânt bogaţi) ştiu toate fără să fi învăţat cevaşi, căci în adevăr iei ştiu pe larg să judece de toate lucrurile care le poruncesc şi pe care le plătesc.
        Celălalt dosădit atunci începu să vorbească, şi zise: Domniata madamo prea bine ai văzut că gândul cel mai de temei al omului ieste să isbutească în soţietate; spunem dar rogu-vă, cu aceste frumoase ştiinţe dobândeşte neştine această isbutire în lume? Întreabă neştine vreo dinioară p-un om cinstit care stea răsare astăzi din preună cu soarele? Va cinevaşi să ştie când să pune la masă daca Clodie pletosul a trecut Rinul? [66] Nu, fără îndoială, strigă marcheza Ianotoaie, pe carea lipiciurile iei ce le avea o vârâse câteodată în adunarea nobilor; ş-apoi fii-mieu nu trebue să-şi îngroaşe agerimea duhului cu învăţăturile tuturor flecăriilor acestora. Dar însă ce-ar putea neştine să-i arate, fiindcă un domnişor tânăr ieste bine să strălucească în vreme cuviincioasă, după cum zice domnul bărbată-mieu: ieu îm aduc aminte c-am auzit pe un stariţ că cea mai plăcută din toate ştiinţele ar fi un lucru ce l-am uitat cum să numeşte, decât ştiu că cuvântul să începe din B. Dintr-un B. madamo? Nu va fi oare botanica? Nu, nu-m vorbea iel nicidecum de botanică; atâta numai ştiu că începea după cum îţi spusei din B. şi să isprăvea cuvântul într-un On. Ah! Pricep, madamo, vei să zici blazon: Aceasta ieste într-adevăr o ştiinţă foarte adâncă, dar nu mai ieste de modă de când s-a pierdut obiceiul a pune neştine să-şi zugrăvească armele pe uşile caretii sale; Acesta iera lucrul cel mai trebuincios într-o ţară bine politefsită; şi către aceasta această învăţătură n-ar mai avea sfârşit, fiindcă *[67] în zioa de astăzi niciun bărbier nu ieste carele să nu-şi aibă armurile sale; şi dumneavoastră ştiţi că lucrurile care ajung de obşte pe la toţi nu prea au ipolipsis. În sfârşit după ce-au cercetat puterea şi slăbiciunea frumoaselor ştiinţe, să hotărî că domnul marchez să înveţe a juca.
        Firea care face toate îi didese un talent care s-a desvoltat îndată c-o izbutire minunată; cânta foarte frumos vodevil (cântec cu vorbe asupra unei întâmplări de zioa care îl cântă toţi pe uliţile oraşului). Darurile tinereţii, înpreunate cu acest dar înnalt, l-au făcut al socoti lumea ca p-un tânăr de cea mai mare nădejde. Fu plăcut muerilor; şi capul avându-şi-l plin de cântice, făcea stihuri amorezelor lui. Fura de la Vah şi de la Amor şi făcea un vodvil, de la noapte şi de la zioă şi făcea altul; de la nuri şi de la posomorâtele şi făcea un al treilea; dar fiindcă iel pururea avea în stihurile sale câteva picioare mai mult sau mai puţin decât trebuia, le da de i le îndrepta, şi plătea câte doăzeci [68] lui de aur de cântec, şi prin mijlocul acesta fu pus în anul literal la treapta Farilor, a Haulienilor, a Miltonilor, a Sarazinilor şi a Voturienilor.
        Madama marcheza crezu atunci că ieste muma unui duh înnalt, ş-a dat masă învăţaţilor de la Paris. Capul tânărului numaidecât să sminti; dobândi un meşteşug de vorbire fără să se înţeleagă, şi să desăvârşi în obicinuinţă a nu mai fi bun de nimic. Când îl văzu tată-său asfel de frumos vorbitor, s-a căit foarte mult de nu l-a învăţat latineşte, fiindcă i-ar fi cumpărat o dregătorie mare în partea judecătorească. Muma carea avea sentimenturi mai nobile s-a însărcinat să capete pentru fii-său un reghement; dar până să-l dobândească iel să apucă de amor. Amorul ieste câteodată mai scump şi decât un reghiment: a cheltuit mult, în vreme ce părinţii lui cheltuia şi mai mult ca să trăiască ca domnii cei mari.
        O văduvă tânără din cele de sus, vecina lor, care avea o stare de mijloc, hotărî să pue la siguranţie multa blagă a domnului [69] ş-a madamei Ianoşoaie, însuşindu-şi-o iei prin măritiş cu tânărul marchez: numai decât îl trase către dânsa, îi arătă dragoste, ş-îi dete să priceapă c-ăl iubeşte, îl aduse treptelniceşte, îl obroci, îl puse la jugul iei fără osteneală: aci îl lăuda, aci îl sfătuia, şi să făcu cea mai bună prietenă cu tată-său şi cu mumă-sa. O vecină bătrână le vorbi de măritiş: părinţii speriindu-să de strălucirea aceştii însoţiri, priimiră propunerea cu bucurie, şi făgăduiră pe fiiul lor unul născut, prietenii lor cei scumpe. Tânărul marchez iera să ia în căsătorie tocmai pe muerea aceia care o slăvea şi carea îl iubea; prietenii casii îl fericea; neştine întocmea articulile măritişului, şi să făcea gătire de haine pentru nuntă.
        Într-o dimineaţă iel să afla la genuchile frumoasei soţii care amorul, cinstea şi prieteşugul iera să i o dea; într-o vorbire drăgăstoasă şi însufleţită iei gusta din pârga fericirii lor; punea la cale să petreacă o viaţă plină de dulceţuri, când soseşte acolea o slugă de la mumă-sa foarte speriată: iată alte noutăţi, zise iel; Aprozii despoaie [70] casa domnului ş-a madamei; toate le-au luat creditorii, zic c-o să-l puie la închisoare, şi mă grăbesc să-m cer plata simbrii mele. Să vedem o fărâmă, zise marchezul, ce ieste aceasta, ce va să zică această întâmplare. Aşa, zise văduva, du-te de înfrânează p-acei blestemaţi; mergi degrab. Iel aleargă, soseşte acasă; pe tată-său îl şi puseseră la închisoare; toate slugile fugiseră care încotro, şi luaseră cu dânşii ce găsiseră; mumă-sa iera singură, fără ajutor, fără mângâiere, înnecată în lacrimi; şi nu-i mai rămăsese alt decât aducerea aminte de averea iei, de frumuseţea iei, de greşalile iei, şi de nebuneştile iei chieltuieli.
        După ce plânse fiul multă vreme cu mumă-sa, îi zise în sfârşit: să nu ne desnădăjduim; această tânără văduvă mă iubeşte foarte; ieste mai mult generoasă decât bogată; iei răspunz pentru dânsa: alerg acum la ia să ţi-o aduc aici. Deci să întoarse la iubita lui; o găseşte şezând cu un ofiţer tânăr şi frumos. Cum! Dumneata ieşti domnul Ianoşoiul! ce-ai venit să faci aici? Asfel îşi lăsă neştine pe mumă-sa? Du-te la biata *[71] fămeie şi spune-i că ieu pururea îi poftesc tot binele: am trebuinţă d-o muere în casă, ş-aşi protimisi-o pe dânsa. Fătul mieu tu mi să pare să fii un om zdravăn, îi zise ofiţerul; de vei vrea să intri la cumpania mea, ţe-aş da o trebuşoară prea bună.
        Marchezul înmărmurit cu inima turburată, să duse să caute pe vechiul său guvernant, îşi depuse durerile sale în sânul lui, ş-îi ceru sfat. Acesta îi zise să se facă şi iel guvernant de copii ca dânsul. Of ieu nu ştiu nimic, nu m-ai învăţat nimic, şi dumneata ieşti cea dintâi pricină a ticăloşii mele; şi suspina când îi vorbea într-acest fel. Fă romanţuri îi zise un procopsit ce iera acolo, acesta ieste un ajutor prea bun la Paris.
        Tânărul om, desnădăjduit ca niciodată, alergă la duhovnicul mume-sii; acesta iera un teatin cu mare ipolipsis, fiindcă ispoveduia numai pe doamnele de rangul dintâi; cum îl văzu alergă către dânsul; ei, Dumnezeul mieu! Domnule marcheze, unde îţi ieste careta? Cum să află madama marcheza maică-ta? Bietul nenorocit îi povesti de ticăloşia *[72] familii: şi precât iel îi spunea teatinul să arăta mai greu, mai adiafor, mai măreţ; fătul mieu, iată unde vă aştepta Dumnezeu; averile nu slujesc decât să netrebnicească inima; aşadar Dumnezeu ş-a făcut pomană cu mumă-ta d-a adus-o la sărăcie.
        Aşa domnule! Cu atât mai bine! ia ieste sigură pentru mântuirea sa. Dar tată, după aceasta n-o mai fi vr-un mijloc să capăt vr-un ajutor într-această lume? Mergi sănătos, fiiule: ieste o damă de la curte care mă aşteaptă.
        Bietului marchez iera să-i vie leşin: mai tot asemenea fu tratarisit şi de prietenii lui, şi să învăţă a cunoaşte mai bine lumea într-o jumătate de zi decât întru toată rămăşiţa vieţii lui.
        Într-acest fel aflându-să cufundat întru întristare şi desnădăjduire, văzu viind spre
dânsul o cucie după moda veche cu perdelile de piele, întovărăşită şi de alte patru teleguţe cu câte doă roate încărcate foarte cu calabalâcuri. În lăuntru în cucie iera un tânăr înbrăcat prost, rătund [73] la obraz, vesel, plin de blândeţe şi de bucurie; nevestica lui oacheşă, şi gătită ca la ţară şădea alăturea lângă iel; Cucia nu prea mergea aşa tare cum merge căruţa unui ţângău, şi călătorul avu îndestulă vreme să ia seama marchezului care sta amorţit şi adâncit întru durerea lui. Ei! Dumnezeul mieu, strigă iel, ieu socotesc că acesta o să fie Ianot. La această vorbă marchezul îşi rădică ochii; Cucia să popreşte. Acesta ieste Ianot însuşi, Ianot ieste! Bietul om sare jos, şi aleargă să-l înbrăţişăze pe vechiul său tovarăş. Ianot cunoscu pe Colin; ruşinea şi lacrămile acoperiră obrajii lui: Tu m-ai părăsit, zise Colin; dar nu-m pasă că ieşti domn mare, ieu pururea te voi iubi. Ianot turburat şi smerit, îi povesti suspinând o parte din istoria sa. Vino la birtul unde găzduiesc ieu să-m povesteşti şi ceilaltă parte, îi zise Colin; înbrăţişază pe soţia mea şi aidi să prânzim cu toţii înpreună.
	Iei câte trei plecară pe jos, viind calabalâcurile după dânşii. Dar ce calabalâcuri sânt acestea? Ale dumneavoastră sânt? da, toate *[74] sânt ale mele ş-ale soţii mele. Noi venim de la ţară; sânt căpetenia unei buni fabrici de fier spoit şi de aramă: Am luat în căsătorie pă fata unui neguţător bogat în scule d-ale casii prea trebuincioase şi celor mari şi celor mici; noi muncim mult; Dumnezeu ne blagosloveşte; nici decum starea noastră nu ni s-au schimbat, sântem fericiţi; vom ajuta pă prietenul nostru Ianot. Numai fii marchez; toate mărimile lumii aceştia nu plătesc cât un prieten bun. Tu vei veni cu mine la ţară; te voi învăţa meşteşugul, că nu ieste prea cu anevoe;  te voi pune la tovărăşie, şi vom petrece cu veselie în unghiul pământului unde ne-am născut.
	Ianot încremenit să simţea părtaş durerii şi bucurii, prieteşugului şi ruşinii; ş-îşi zicea prea încetişor; toţi prietenii miei cei mai de sus m-au înşelat, şi numai singur Colin pe carele nu l-am băgat în seamă aleargă spre ajutorul mieu. Ce învăţătură! bunătatea sufletului lui Colin desvoltează în inima lui Ianot sămânţa bunătăţii cei fireşti pe care lumea încă nu putuse să o sfărâme. Iel simţi că nu putea să [75] părăsească pe tată-său şi pe mumă-sa. Vom îngriji de mumă-ta, zise Colin; şi cât pentru bietul tată-tău, care ieste la închisoare, ieu mă cam pricep o fărâmă la ale judecăţilor; creditorii lui văzându-l că nu mai are nimic, să vor înpăca cu puţin lucru; şi mă însărcinez ieu cu toate. Colin a lucrat asfel de bine că a scos pe tatăl de la închisoare. Ianot s-a întors la patria sa cu părinţii lui, care să apucară iarăşi de meseria cea dintâi; iel a luat de nevastă pe sora lui Colin, care fiind tot d-aceiaşi fire ca frate-său, l-a făcut prea fericit; şi Ianot tatăl şi Ianoşoaie muma şi Ianot fiiul cunoscură că fericirea nu stă întru zadarnicie.
	[79] 			Învăţături folositoare
        Acela carele va chipzui cu deadinsul asupra stării sale însuşi, asupra firii sale şi asupra firii asemănaşilor săi, asupra trebuinţelor sale, asupra mijloacelor de a le dobândi, ieste cu neputinţă să nu cunoască îndatoririle, să nu înţeleagă aceia ce lui însuşi îşi ieste dator, şi aceia ce ieste dator către ceilalţi.
        Daca păcatul nu va putea stinge toată simţiciunea din inima omului, pururea va fi silit să ţie în lăuntrul lui un judecător neînblânzit, care pururea îi va mustra scârbelnica purtare, îl va face să se ruşineze, să se scârbească însuşi pre sine, să se sfiască de întâlnirea şi de urgisirea celorlalţi. 
        Numai oamenii cei neinteresaţi pot să lucreze de nădejde pentru fericirea norodului, căci lăcomia sau iubirea de argint jertfeşte toate virtuţile, sau faptele cele bune. 
        [80] De la ocrotire până la hrăpire nu ieste mai mult decât un pas, daca puterea carea ocroteşte va fi obicinuită a sili pravilile dreptăţii.
        Asemenea ieste omul cel de ispravă ca o floare rară care umple aerul de un miros delicat, şi al căria preţ nimeni nu-l cunoaşte.
        Iată urma volcanilor care ne arată slăbiciunea ce-o avem asupra lucrurilor; iată marea, icoana veciniciei care ne arată neputinţa ce-o avem asupra vremii. Toate ne vorbesc de şubrezeala noastră, de nimicnicia patimilor noastre, de ticăloşia nădejdilor noastre; cine dar ne va vorbi de vârtutea carea ne ieste dată, de viitorimea care ne ieste făgăduită? Cine? Însuşi slăbiciunea noastră, tăcerea acestor locuri, aceste mormânturi, această mare, aceste umbre, şi această linişte care nu să află decât sus, şi această lumină care nu să pogoară decât din ceruri. Pururea ieste un ce mai presus de putinţa omului; dar iarăşi nimic nu ieste mai presus de ruga sa.
        [81] Vai! Nici odinioară nu voi mai vedea această ţară a strămoşilor miei! Asemenea ca metalurile din patria mea, am fost cu silla scos din sânul pământului carele mă purtase; Voia lui Dumnezeu m-a aruncat în mijlocul patimilor omeneşti, şi acum nefiind celorlalţi de vreun folos precum nici mie însumi, nu mai aştept alt decât lovitura care trebue să mă lovească, şi zioa care trebue să mă dea ţărânei: dar această ţărână nu va fi aceia a patrii mele. Nimic nu va odrăsli din mine în locurile ce le-am lăsat. O Dumnezeul mieu, ieu mă plec înaintea ta, şi binecuvântez legea ta; dar această viaţă care adesea o laşi în voia noastră, pentru ce să găsesc inimi care nu pot încai s-o facă de vreun folos celorlalţi? 
        Oamenii care nu să tem de păcat, au darul acesta a să arăta adică în lume fără de nicio ruşine.
        Ieste o tiranie pentru oameni să voiască [82] adică a îndatora duhurile ce sânt mai slabe decât ale lor, să aibă mai multă statornicie decât iei însuşi nu au; aceasta ieste o răutate şi o barbarie a pedepsi pe altul de greşalile acelea ce însuşi neştine le face, şi pe care le socoteşte la sineşi ca drept o galantarie ce-i aduce fală.
        Un asin înpovărat cu aur, pururea tot asin ieste; dar ce ne pasă, măcar cine îi deşchide uşa, ieste bine priimit pretutindenea ş-îşi găseşte rumedenii acolo unde nu le căuta; Nimului nu-i ieste ruşine cu rudele proaste daca vor fi bogate.
        Viaţa eroilor (vitejilor) are un hotar de fericire şi de slavă unde trebue să se poprească fără să se bizuiască a păşi dincolo, de frică nu care cumva silind norocirea lor să cază în ticăloşiile care ar trage către dânşii scârba chiar a oamenilor acelora de la care ar fi dobândit iei toată cuviincioasa cinste.
        Unde sila ocârmuieşte, dreptatea nu are pravilă.
        [83] Nu în casele cele mari să cade a căuta neştine avuţii îndestulate, toate câte sclipesc în lăuntrul lor nu ieste aur.
        Nu amesteca pre cei mari în trebile tale; iei iau din orice mână, şi nici odinioară nu mai plătesc.
        Aceia care sânt roşi de otrava pizmei sau a duşmănii, pândesc neîncetat greşalile altuia ca să le scoaţă la lumină; dar oricâtă silinţă vor pune iei să astupe meritul, cu atâta mai mult vor adăoga cinstirea talenturilor.
        Pentru ce omul nu va să se mulţumească pe ceia ce-i ieste de ajuns! pentru ce nu poate iel să se poprească la acest mijloc care face adevărata lui avuţie! Pentru ce întru desfătări, întru desmierdăciuni, întru bogăţii, întru puteri, lăcomia lui nu să poate sătura? până şi întru perierghie d-a afla şi d-a vorbi ceia ce ştie!
        [84] Cuiva îi vine să crează că natura, ca drept un favor, ne-au dat fudulia şi iubirea de sine, ca să ne înbuneze şi să ne despăgubească de ticăloşiile omenirei. Noi ne paştem de vânt şi de fum, carne foarte secăţivă! dar însă aburii iei ne ameţesc şi ne popreşte să simţim relile care ne înpresoară.
        Perierghia ieste trebuincioasă omului: dar trebue să se mărginească a cunoaşte numai lucrurile acelea ce vor fi de al său folos, şi p-acelea ce-i vor fi de vătămare. 
        Asemenea sânt oamenii cei învăţaţi ca spicile grâului; precât sânt deşarte, să scoală, îşi ridică capul drept şi mândru, apoi cum să umple de seminţe încep a-şi pleca capul ş-al blegoşa cu totul. Un adevărat învăţat după ce-a vrut să ştie tot, înţelege în sfârşit că totul nu ieste alt decât zadarnicie şi trudire de minte, şi că noi mai mult nu ştim decât ştim. Noi cunoaştem lucrurile, sau mai bine să zic umbra lucrurilor, iar nu adevărul, zice Platon *[85]; iar Chicheron zice către toţi filosofii cei vechi, că neştine nimic nu poate să ştie, fiindcă simţirile noastre şi duhul nostru sânt neputincioase şi viaţa ieste scurtă.
        Cu mult mai bine aşi pofti să mă socotesc de fericit atunci când gust dulceaţa şi desfătarea, care sânt mângâerea cea adevărată, decât să fiu la îndoială de sânt fericit într-adevăr.
        Neştine niciodată nu să plânge pentru sineşi, ci totd-auna pentru soarta sa, pentru carea să sârguieşte s-o facă mai bună; fudulia sau iubirea de sine pururea priveşte la norocirea altuia; şi i să pare că acela are mai mult decât meritează. Neştine ţine ochii pironiţi asupra altuia; pizmueşte folosurile ce socoteşte că le vede acolo; dar asupra norocului ce-l are în mâna sa niciodată nu să uită, toate să par frumoase la ceilalţi, iar ale noastre toate să par urâte, fiindcă nu ne vine în gând să cercetăm pricina şă să voim a cerca să ne cunoaştem.
        [86] Neştine nu pizmuieşte decât pe aceia ce au merit şi sânt mai pre sus decât ceilalţi. Cel carele umblă să clivetească pe altul, îi curge chiar din slăbiciunea ce-o are, şi să mărturiseşte pe sine cu ruşinea sa mai de josul aceluia.
        Perierghia nu se socoteşte cusur, când ia nu are alt gând decât să afle lucrurile care sânt trebuincioase la a sa bună petrecere; îar când să va nevoi să pătrunză şi tainile altora, să socoteşte atunci drept o mare greşală.
        Lingoşala ieste vânzarea cea mai urâcioasă, fiindcă lihgoşitorul ieste un viclean carele înfige în capul şi-n inima aceluia ce-l ascultă cu dragoste o sabie unsă cu miere.
        Corabia plină face mai puţin zgomot, sau răsună mai încet decât o corabie deşartă.
        Nebunului i să pare că toate câte îi vin [87] în capul lui cel sec pot să interisească pă toţi oamenii.
        Fugi, zice Oraţie, de acela carele grăieşte de rău pe prietenul său; de acela carele nu-l apără când neştine îl cliveteşte; de acela carele umblă să te facă să râzi cu vorbele lui cele frumoase; căci aceştia într-adevăr au suflet netrebnic.
        Fericirea spânzură negreşit de cugetul şi de purtarea noastră cu aceia cu care vieţuim în soţietate. Drept aceia, dragostea care o avem pentru noi înşine ieste cumpăna cea dreaptă că să drămuim cu trebuinţele noastre pă acelea ale altora.
        Câţi oameni sârguindu-să în toată viaţa lor să ajungă la vreo norocire, la vreo dregătorie, şi c[ele]l[al]t[e]. Mor în minutul care nădăjduiesc să se bucure de dânsele, având încă bucătura în gură.
        Un supus pentru orice întâmplare va fi, nu poate să se răsvrătească în cugetul [88] său înprotiva legiuitului prinţ; şi chiar când va fi pă nedreptate asuprit, iel trebue să sufere, şi să nu ceară dreptate decât de la Dumnezeu, carele singur are putere să îndatoreze pe înpăraţi a-şi da seama de faptele lor.
        Domnul de Roşfucold a zugrăvit pă oameni precum i-a văzut. În vremea tarafurilor ş-a intrigilor politiceşti neştine are mai mult prilej ca să cunoască pre oameni, şi mai multe pricini ca să le ia seama: într-acest joc neprecurmat al tuturor patimilor omeneşti să dăsgolesc haractirurile, să vădesc slăbiciunile, ipocrisia să dă de gol, interesul personal să amestecă la toate, cârmueşte şi strică tot.
        Noi mergem înaintea relelor, şi nu ştiu cum să întâmplă că himerile sânt, care ne pricinuesc cea mai mare neodihnă. Adevărul poartă măsura ca cu dânsul, iar o nenorocire de nimic dăşchide un camp fără mărgini rătăcirilor fricii. Omul să chinuieşte şi însuşi de lucrurile cele înnalte şi de desăvârşirea *[89] puterilor sale. Mintea îi dăşteaptă fricile, prevederea le întâmpină, ca când cele de faţă nu-i iera de ajuns pentru ticăloşiile sale.
        Neştine pentru prietenie moare, şi pentru dânsa cere să trăiască. Neştine atunci trăieşte pentru sine când trăeşte pentru altul. Fără îndoială obşteştii bunei îngrijiri să cuvine să ne smerim şi să ne închinăm, căci ia uneşte pre toţi oamenii între dânşii, şi tot un fel de moral a legiuit pentru tot neamul omenesc; cu cât mai vârtos că ia ne povăţuieşte printr-această unire către sfânta prietenie. Aveţi dar înclinare multă cu omul ş-îi veţi avea pe toţi cu prietenul vostru.
        Înţeleptul mieu îm zicea că la o boală lungă şi dureroasă, de la prietenii săi a cunoscut cele mai dulci mângâieri: „Mi să părea, zicea iel, că ieu nu muream, fiindcă iei să afla încă în viaţă. Ieu socoteam că iera să mai trăiesc şi de nu înpreună cu dânşii, dar încai pentru dânşii; nu [90] credeam că-m dau sufletul, ci îl strămut întru dânşii.”
        Singurătatea nu poate fi o şcoală de fapte bune; nici petrecerea la ţară o şcoală de înfrânare; iar daca nu va fi nimeni ca să te vază nici să te auză, atunci aceste cusururi, a cărora îndestulare ieste să fie văzute, pă nesimţite să potolesc. Ambiţia, luxul, galantomia cer o privelişte; de le vei ascunde de vederea oamenilor, te scapi de dânsele.
        Ieu aşezasem o orânduială, dar s-a schimbat, de veţi isgoni o greşală, ia va veni iarăşi la loc. Neştine cu lesnire să dă în partea cea mai numeroasă. De ne înblânzeşte un om cu învăţătura sa şi ne aduce la buna cunoştinţă, de ce folos ieste daca un norod întreg să scoală asupra noastră? Trebue atunci ori să te iei după dânsul, sau sa-l scârbeşti.
        Vremea aceasta care neştine v-o lua, care vă scăpa, trebuie să o culegeţi. De veţi aduna toate ceasurile şi veţi ţine în mâna [91] voastră pe cele ce le aveţi în fiinţă, veţi spânzura mai puţin de viitorime.
         Numai vremea aceasta singură ieste a noastră; toate celelalte sânt înprumut, şi paguba cea mai ruşinată ieste aceia care ne vine din a noastră lenevire. O mare parte de viaţă să trece a face rău, alta a nu face nimic, şi alta a face alt lucru iar nu aceia ce iera dator să facă; în sfârşit viaţa să trece cu azi cu mâine.
        Numai înţeleptul să bucură de soarta sa, ceilalţi oameni nu merg, ci să târăsc de către dânsa. 
        Oamenii cei desfrânaţi nu simt nimic de viaţa lor. Sufletul lor ieste un vas fără de fund, de unde să scurg şi să zleiesc toate desfătările. 
        Fapta rea ieste o buriană streină, care cu înlesnire piere de va vrea neştine să se ostenească ca să o stârpească; iar virtutea să află în pământul iei cel firesc şi din ce în ce să înrădăcinează; ia ieste în rânduiala *[92] naturei, dar fapta rea din potrivă ieste vrăjmaşă acei orândueli.
        Neştine socoteşte că nu ieste alt bine adevărat decât acela care nu să poate pierde, că nu ieste om fericit decât acela carele nu poate scădea din ceia ce să află. Nu căutaţi dar fericirea decât întru acelea care sânt ale voastre; îngrijiţi-vă cu deadinsul pentru sufletul vostru, că acesta ieste binele care să înbunătăţeşte învechindu-să.
        Ieu voi să statornicesc bucuria întru voi şi s-o fac să odrăslească dintru adâncul inimii voastre. Bucuria are nişte furii trecătoare care înveselesc faţa omului fără însă să pătrunză până la inimi. Fericirea ieste un lucru serioz. Silindu-vă să vă desăvârşiţi, veţi cunoaşte p-această bucurie adevărată care mă nevoiesc să o dau boală. Dar crede-mă-ţi pă mine, un lucru asfel de folositor ca fericirea, nicicum nu intră în sufletul cel stricat. Care sânt dar temeiurile? O bună cugetare, chipzurile cele de cinste, faptele cele cu dreptate, prietenia, şi o [93] purtare potrivită şi neschimabată: drept aceia cercarea cea mai sigură a iscutirilor voastre ieste a şti de vreţi să aveţi şi astăzi aceia ce aveaţi ieri. Schimbarea voinţei dovedeşte un suflet nestatornic care merge ni încoaci ni încolo după voia vântului; şi niciun vânt nu poate fi priincios pentru acela carele nu ştie la care liman ar vrea să tragă.
        Filosofia ieste înfăţişitoarea avuţiilor; ia le dă omului arătându-i-le că nu-i de vreun folos.
        Natura cere puţin, iar gândul omului pofteşte la toate.
        Deprinzându-te cu sărăcia, nici odinioară norocul nu te va apuca fără de veste.
        Omul cel înţelept nicicum nu merge înaintea sărăcii, decât să găteşte spre sărăcie ca să nu-i pară cu greu când va ajunge în aceiaşi stare.
        Un rău nu ieste mare daca va fi cel mai [94] după urmă din toate; şi paguba cea mai mică ieste aceia când nu va fi întovărăşită cu păreri de rău.
        Seneca zice, că câte sânt de lipsă săracului, tot atâtea sânt de lipsă şi cumplitului, carele nici celorlalţi oameni nu le ieste de vreun folos, nici lui însuşi. Alt bine pentru dânsul nu mai rămâne decât să moară.
        Haron zice, cumplitul ieste mai ticălos decât săracul, precum şi bărbaul temător ieste mai ticălos decât cel care îi pune nevasta coarne.
        Când neştine s-a înălţat prea sus, ieste mai multă slavă pentru dânsul de va fi plecat prea de jos.
        Mijlocul cel mai bun a fi sigur de taina sa ieste acesta să n-o spui nimului: ceia ce tace nu strigă nicidecum.
        Neştine scârbeşte această politică de teatru *[95] care nu stă într-alt decât să-şi schimbe masca neîncetat, şi să întrebuinţeze, ca să înşale pe ceilalţi, toate mijloacele câte natura le-au dat omului ca să-şi părtăşască sentimenturile lui. Politică într-adânc de nimic, şi potrivită numai oamenilor ce sânt crescuţi în intrigă, şi care neavând a tratarisi decât nişte interesuri mici, vor să-şi ascunză netrebnicia printr-o pompă de forme şi tertipuri.
        Adesea iubirea de sine ne orbeşte până într-atât încât ne aduce să credem că noi n-avem niciun cusur la lucrurile care le facem; şi ne închipuim acest fel de ideie înnaltă de întregimea obiectului ce l-am socotit vrednic de dragostea noastră, că şi chiar atunci când ne părăseşte şi ne vinde noi tot nu putem crede că sântem înşălaţi.
        Muritorule! Astfel curge râul vieţii; poftele întru nerăbdare cheamă viitorimea, ia soseşte, dar tu nu mai ieşti.
        O fiinţă slabă! ca să te deosibesc din [96] celelalte vieţuitoare, datu-ţe-am ţie mintea, dar tu adesea te împotriveşti glasului iei; ieu însă îţi dau compătimirea ca să ai pururea întru tine o fărâmă de omenire.
        Întru nenorocirile lor prinţii găsesc cu înlesnire sprijinitori şi prieteni. Aceştia ţin minte ceia ce-a fost, şi nădejdea de ceia ce pot iarăşi să fie. Neştine cinsteşte mărimea întru căderea iei, şi nu poate crede că această cădere va ţinea multă vreme. Dar slugile unui suveran osândit nu să împărtăşesc de aceleaşi nădejdi; pierzând tot să pare că au pierdut puţin, pentru că avea mai puţin să piarză; şi nenorocirea lor fiind cu mai puţin răsunet, lumea nu prea face atâta pâră de dânşii.
        Ceia ce cinsteşte mai cu osebire pe omul cel cu duh ieste acest îndemn tainic, care îl târaşte, ca fără voia lui, către obiecturile de învăţătură şi de osteneală, care sânt cele mai cuviincioase a îndeletnici sârguinţa sufletului său şi energhia înţelegătoarelor sale puteri.
        [97] Starea cea mai ticăloasă a vieţei mi să pare a fi aceia a unui bătrân fără răbdare şi apăsat de sărăcie; fiindcă iel n-are nici darurile norocului ca să-l apere de trebuinţe, nici ajutoarele filosofii ca să-l înveţe să sufere nevoile sale.
        Safo zice, ieu am priimit în parte libovul desfătărilor ş-al virtuţei, fără de acestea nimic mai primejdios decât bogăţia; fiindcă fericirea stă întru înpreunarea şi a unia şi a altia.
        Ticăloşie pentru acela carele nu poate să jărtfească o zi de desfătare datoriilor omenirei!
        Mai nainte mă necăjam foarte de furiile şi nedreptăţile ce le făcea norodul câte odată întru adunările noastre: dar cât de grozave şi mai primejdioase sânt intrigile care supt o vedere lină, fierb neîncetat prin prejurul scaunului într-aceste locuri [98] înnalte, unde să zici adevărul ieste o vină, să faci pe prinţ să-l guste ieste o vină şi mai mare, unde favorul sau hatârul dreptăţeşte pe cel răutăţit, iar pe omul cel virtuos îl urgiseşte ş-îl oropseşte făcându-l vinovat!
        Când neştine va vrea să îndrepteze haractirul unui neam, trebue să înceapă de la cei mai de frunte lăcuitori; căci daca odată aceştia să vor mişca şi să vor porni spre lucrurile cele mari, vor târî împreună cu dânşii mulţimea norodului, care mai lesne să ia după pildele altora decât după învăţături. Un soldat carele pe lângă un gheneral fricos ar fi tomolog, poate să facă minuni pe lângă unul viteaz.
        Niciodată neputincioasele ţipete ale păsărelii cei fricoase nu vor putea popri pe îndrăzneţul vultur carele pluteşte în aier pă d-asupra iei.
        În zadar Licurg s-a sârguit să-i ferească [99] de otrava bogăţiilor; Lachedemonia are o câtăţime prea mare de avuţii în sânul iei; dar acestea nu sânt decât numai în mâinile a vreo câţiva particulari care nu să pot sătura de dânsele. Numai iei singuri ajung la dregătoriile ce nu să pot da omului celui cu merit carele geme în sărăcie. Nevestele lor care îi cârmueşte călcându-le cinstea, să fac părtaşe lăcomii lor, şi cu desfrânarea vieţii ce-o au mai adaogă stricăciunea de obşte.
        Umbre nenorocite, care n-au simţiri decât ca să pătimească, vârtute decât ca să adaoge fudulia stăpânilor care îi tiranisesc!
        Voi vedeţi bine că la împăratul spânzură de a aţâţa sau a popri plângerile supuşilor săi. 
        Câtă osebire ieste între a avea ş-între a aştepta să aibi! nădejdea nu ieste alt decât visul unui om carele nu doarme.
        Neştine întreba pe Aristotel, de ce trebuinţă *[100] iera filosofia? Ca să faci slobod, a zis iel, aceia ce frica pravililor te-ar îndatora să faci.
        Nobleţa nu ieste alt decât vechimea avuţiilor ş-a virtuţii într-o familie.
        Când greşalile să răscumpără cu bani, neştine obicinuieşte pe oameni să dea un preţ prea mare argintului, şi un prea mic greşalelor.
        Cuvine-să să slăviţi pre Dumnezeu, că iel ieste pricinuitorul bunurilor celor adevărate. Cade-să să vă grijiţi şi să vă curăţaţi sufletul, căci dumnezeirea nicicum nu să cinsteşte de închinăciunea celui rău; nicicum nu să mâgliseşte de prinoasele cele pompoase şi de priveliştile cele de mare cheltuială, cu care neştine îşi împodobeşte praznicile sale; neştine nu poate să-i placă decât numai prin fapte bune, printr-o virtute statornică întru lucrărilr sale, printr-o nestrămutată hotărâre să protimisească dreptatea şi sărăcia din nedreptate şi din batjocoră.
        [101] Fericiţi aceia care din copilăria lor s-au învăţat să pătimească!
        Dumnezeu, precum neştine a zis mai nainte de noi, încunjoară lumea, ţiind în mâna sa începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor făpturilor. Dreptatea urmează după dânsul, gata să pedepsească pre cei ce au batjocorit legile sale. Omul cel smerit şi înţelept află întru dânsa fericirea sa urmând iei, adică înţelepciunei. Iar cel zadarnic să depărtează de dânsa, şi Dumnezeu îl părăseşte ş-îl lasă întru patimile sale. Câtăva vreme să pare a fi cevaşi la vederea norodului celui prostănatec, dar îndată mânia lui Dumnezeu năvăleşte asupra lui: de-l lasă într-această lume nepedepsit, apoi cu mai multă urgie îl bântuieşte în ceilaltă. Drept aceia nu în sânul cinstirilor şi în părerea oamenilor să căutăm a ne fasoli, ci înnaintea acestui tribunal înfricoşat carele are să ne judece după moartea noastră.
        Între tainele ce le întocmiseră Loinenii [102] spre cinstea zeoacii Seresii iera şi o sistimă în cinstea lui Ercul, care a presărat duhul unirei, ş-al omenirei; care curăţă sufletul de dobitocia sa şi de pângăriciunile sale; care trage ajutorul cel deosebit al Dumnezeilor, mijloacele de a ajunge la desăvârşirea virtuţii, dulceţurile unei vieţi sfinte, nădejdea unei morţi liniştite, ş-a unei fericiri care nu va avea sfârşit.
        N.B. Ori la idolatri sau la cei bine credincioşi moralul acesta din firea sa să pare a fi sănătos şi sfânt, şi poate fi priimit de oricare religie.
        Între neorânduielile şi tainile naturei, de nimic alt nu să mira Ahilefs decât de ciudata ursitoare a neamului omenesc: la om vedea nişte vini săvârşite de dânsul însuşi, ticăloşii cărora singur să face pradă; pe d-asupra capului său urgia cea cerească şi oarba ursitoare, dintre care una îl bântuieşte când ieste vinovat, ceilaltă când ieste fericit. „O mărimi omeneşti strălucitoare şi zadarnice, icoane care numai o umbră poate să le întunece, un strop de apă [103] să le şteargă! fericirea omului mai multă obidă îm aduce decât ticăloşiile lui.”
        Feriţi-vă de a creşte puiul de leu, de a vă fi milă de dânsul atunci când tot are sfială, de a-i sta împotrivă când nu să mai sfieşte de nimic.
        Un prinţ de trei lucruri trebue să-şi aducă aminte; că cârmuieşte oameni, că trebue să-i cârmuiască după pravili, că n-o să-i cârmuiască de a pururea.
        De ne-ar sui cinevaşi până la ceruri, ne-am minuna de mărimea şi de frumuseţea priveliştii; dar în locul aceştii mari bucurii va veni îndată trista amărăciune căci nu putem să le părtăşim cu nimeni.
        Vedeţi cum vorbesc neamurile şi însuşi filosofii de legiuitorii şi de învăţătorii neamului omenesc. „Aceştia nu sânt oameni ci Dumnezei, suflete de o treaptă mai de sus, care pogorându-să din cer în tartarul acesta ce-l sălăşluim noi, au binevoit [104] a să îmbrăca cu trup omenesc, ş-a să împărtăşi din relele noastre ca să aşaze între noi pravilile şi filosofia.”
        Ochiul înconjurând o livede nu bagă de seamă nici buruiana cea primejdioasă care îşi amestecă veninul iei cu celelalte flori, nici floarea cea bună care stă ascunsă supt iarbă.
        Nimic mai frumos decât dreptatea, mai bun decât sănătatea, mai dulce decât să ai aceia ce ţ-e drag.
        Să poftească cinevaşi o fericire neschimbată şi fără amărăciune, pofteşte ceia ce nu să poate afla în fiinţă.
        Micşorarea noastră de ne-ar ascunde în sânul pământului, sau vârtutea noastră de ne-ar sui până la ceruri, pretutindeni sântem în vederea unui judecător ai căruia ochi privesc la faptele noastre şi la cugetările noastre, şi carele singur consfinţeşte orânduiala, înputerniceşte frumuseţea virtuţei *[105], dă vrednicie adevărată omului, şi un temei legiuit de cinstea ce-o are pentru sine însuşi. Ieu cinstesc pravilile cele înţelepte, fiindcă sânt născute din pravilile acelea care Dumnezeu le-au scris întru adâncul inimii mele; priimesc cu deadinsul voinţa asemănaşilor miei, fiindcă şi iei au în duhul lor ca şi mine o rază din lumina lui, şi în sufletul lor seminţile virtuţii care îi face s-o dorească. În sfârşit mă tem de mustrările cugetului mieu, fiindcă acestea mă fac să scaz dintr-această mărime ce-o dobândisem asemănându-mă voinţii sale. Drept aceia cumpăna care vă ţine pe marginile adâncului o am, am ş-o vârtute mai presus care o ajutorează şi mai mult a sta înprotivă.
        Cât de înrăutăţit ieste darul acesta de la cer d-a avea un suflet simţitor! Acela carele l-a priimit trebue să n-aştepte decât osteneală şi durere pre pământ. De jucărie aerului şi timpilor, soarele sau ceaţa, negura sau seninul, vor regularisi soarta lui. În prada prejudecăţilor aflându-să, va afla *[106] în ştiinţele morale şi de nimic o stavilă nebiruită împotriva dreptei dorinţe a iniemii sale. Oamenii îl vor oropsi de va avea sentimenturi drepte pentru orice lucru, şi de va judeca după adevăr iar nu după cel întocmite.
        Sărăcia şi amăgirea pierd o fiică înţeleaptă care ar putea fi într-una de zile prea bună maică de familie. Cum să găsesc în lume oameni aşa de netrebnici să cumpere de la ticăloşie un preţ care singură inima trebue să-l priimească, şi să priimească de la o gură flămândă sărutările amorului!
        Prilejul de a face oameni norociţi ieste astfel de rar cât nu gândeşte cinevaşi, şi pedeapsa că l-a scăpat din mână ieste că n-o să-l mai găsească altă dată.
        Precât neştine are duh pre atâta şi simte că-i lipseşte. Aceasta ieste ca oamenii de curte care să socotesc săraci cu venituri din care ar putea să hrănească doăzeci de familii.