



*Descrierea lui A

Îl opun  pe A lui 1 
Nori peste semne.

Explozia inimii în desimea ei 
rabdă  să se spargă trupul.

Gînd cu ancoră A,
în zeama gînditoare a creierului.

Credeam că totul vorbeşte. 
A, m-a despărţit de auz.

Templu al cuvîntului, A,
rugarea trupurilor noastre fumegînde, -
vulturul ţi l-am ucis
înzdrăvenind un mormînt.
schimbîndu-te în lucruri.
Gîndire devenită strigăt,
înzdrăvenind un mormînt.

A, te-am făcut trup
ca să rămînă din trupul meu 
după spulberare
A.

Îi opun pe A, mie. 
Sufletului meu îl opun pe A. 
Luptă care naşte înţeles. 
Cort al amintirii mele.

Trece timpul peste A. 
Viaţa-mi curge pe sub A. 
Soarele se închină la A
la steaua cuvîntului, - A

Tu care nu eşti, A,
cine o să te gîndească, cine. 
Gîndeşte-mă tu A, pe mine. 
Gîndeşte-mă tu.

Înmormîntîndu-mă, - 
A,
trup îmi rămîi, al gîndirii.

Faraon împăiat cu paie 
încălecat cu cai înverzit cu iarbă
uscat de apă,
şi udat de toate razele stelelor. 
Sub piramida ta, A
voi depune mărturie
de faptul că m-am născut 
şi de faptul că am murit.

În numele iepurilor , A 
în numele ierburilor , A
în numele bolovanilor şi al nisipurilor 
A,
în numele numelui meu, A 
depunem prin tine mărturie 
pentru nedreptatea,
de a fi nemaifiind,

Vorbirăm stelele. 
Cîntarăm vorbirile.

A, te opun lui 1.


*Pean

Nu trebuie înţelese sentimentele, 
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mîncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, 
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, 
lăsaţi-o pe ea singură ;
nu-i faceţi ramură din inima voastră, 
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul, 
aerul de sub aripă...
Nu trebuie mai ales să înţelegem, 
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost, 
într-adevăr mai ales să fi fost.

*ea

Tocmai acum, tocmai acum 
cînd o iubesc cel mai mult, 
tocmai acum am minţit-o. 
Tocmai acum, tocmai acum
cînd ea ţine cel mai mult la mine, 
tocmai acum am umbrit-o. 
Tocmai acum, tocmai acum
cînd ea se gîndeşte la mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
cînd ea e cea mai frumoasă de pe lumea 
stelelor mele,
orbesc. 
Tocmai acum, tocmai acum 
cînd îi simt graţia 
străbătînd toate zidurile oraşului
surzesc. 
Tocmai acum, tocmai acum
cînd simt că ei îi este dor de mine 
îmi jignesc prietenii
nemaisuportînd cît de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
cînd ea îşi calcă de drag de mine 
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci cu benzină
ca să le azvîrl în animale şi în vulturi. 
Tocmai acum, tocmai acum
cînd ar fi trebuit să fiu 
cuprins de o tandră alergare, 
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit. 
Tocmai acum, tocmai acum
cînd ea iradiază de lumina inimii ei, 
citesc despre toate novele
şi toate stelele explodate
şi mă lungesc cît cea mai lungă stradă din oraş 
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă, 
mai ales în gheaţă,
mai ales în gheaţă, mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina de ea
trecînd să alunece
şi să cadă şi să-şi rănească glezna, 
pe care, doamne,
de atîta vreme nu i-am mai sărutat-o. 
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă 
dacă ea nu şchioapătă ? !


*roata cu o singură spiţă

Mirosea a mort de pe altă planetă. 
Pe şirile spinărilor de cai
încolţea iarba şi o egretă.
Mirosea a mort de pe altă planetă. 
Inima toată mi-o băgasem în pietre .
cum mîinile mamei în cocă 
cînd ne gătea aer
la gîndul că pasărea se sufocă.

Ea ne povestea
povestea cu-mpăratul
cel care se sprijinea de raze ca de un băţ, 
şi care zărind în luminiş pe goala zeiţă, 
deodată, hăţ !

Ah, doamne, ce miros !
Mirosea a mort de pe altă planetă.
Nefiinţa suavă ne apărea tuturora concretă.
Şi toate acestea se întîmpla
pre cînd roata numai o spiţă avea 
şi nu roată se numea
ci linie se numea.


*o, nedreptate !

Ecoul e cea mai temeinică formă a materiei 
pentru că ecoul se repetă.
Aerul, această moarte a peştilor 
e dinte al zeului înfipt în mare.

O, tu, lună dezvirginată
aruncă-ţi stelele în spate. 
Atîta de strein ţi-e omul, 
de pînă cînd şi iarba îl rîde. 
O, nedreptate !


*oedip soldat

De nu v-a fost frică să vă naşteţi 
de ce nu vă este frică să muriţi ! 
Mielul nu este de mîncare
şi nici de jertfă. 
El este sămînţa 
devenindă berbec.

Scoate-ţi din cort sabia murdară de sînge. 
Scoate-ţi mortul din cort.
Carnea a început să-ţi ruginească. 
A copil nou născut miroase
steaua. 

Spală-ţi de tine însuţi, 
sămînţa şi glonţul...

Ce-au lăsat animalele după ce-au mîncat, 
ce-au lăsat ele din terminaţia lor, 
asta eşti tu
şi nici măcar asta.

Muci fosforescenţi eşti, trădătorule, 
muci
care se văd pe întunericul fără de stele 
noaptea şi ziua.
În negrijea nimănuia eşti 
în nedorul nimănuia eşti

Să tragi în propria ta ţară,
fără să ştii că-ţi este propria ta mamă. 
Nu te iartă de mizerie
lepădatule înainte devreme
 sabie pe care s-au urinat toate fecioarele. 
Arma ta e jegul luminii.
Mila sîngelui scurs
n-o să ţi-o împodobească niciodată.

Te blestem :
să stai îmbrăţişat cu propria ta crimă, 
să-ţi putrezească în braţe
cîinele inimii mele.

Să n-ai parte de moarte. 
Şi cînd îţi va fi sete
din mormînt să sugi ochiul 
copilului mort

Focul să-ţi ţină umbră ! 
Frig să-ţi fie focul !
Să arzi fără de moarte,
tu, 
care tragi împotriva propriei tale ţări, 
chiar dacă nu ştii că ea îţi este mamă.

Să supravieţuieşti păcatului tău ! 
Să vrei lapte
şi să bei piatră !
...Iar gingăşia pe care ai părăginit-o
să te facă gingaş şi proaspăt ca firul ierbii, 
soldatul nefericit, al tatii
scump şi iubit 
al tatii soldat
scump şi tragic şi iubit.


*clipa cea repede

S-a pus la îndoială piatra 
ca vorbire

Au zis de fluture că este
o respirare, -

de cartof, de porumb şi de prună, 
strigăt de nefiind, 

la fel de porc, de capră şi de lună, 
fel de mestecînd

Ei n-au ştiut nici să citească 
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască

N-au descifrat cîmpia mare, 
marea cea mare,
viaţa prea singura 
ce ni s-a dat...


*amintiri de cînd eram piatră

Ca un răget luminos, în creierul meu 
a explodat o celulă ;
de străinătatea prea nouă 
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros 
de stea moartă,
de animale gîndite în vis, 
de funingine bolborosind 
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atît de rari, 
(mi s-au părut că aud) 
atît de foarte rari încît
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.

Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam nume,
fiecare alt nume aveam; 
trebuia să fi murit îndelung 
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi 
să devină cuvînt.

Nume lîngă nume şi lîngă nume 
era strigarea
Definitiva moarte numai 
ne lega.
ca un cuvînt.

Capul mi s-a umplut de un miros, 
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umplut de un miros 
de moarte
mai veche decît viaţa.

O neputinţă de a spune doi, 
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul, 
ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.


*respirarea aerului de sub aripă

Se dedică Lui Sorin Dumitrescu

Nu, nu se poate 
vultur stingher, 
fără de roate 
să stea pe cer. 
Pasărea, marea 
care e-n zbor
cu respirarea 
am s-o dobor. 
Dintr-o umflare 
pot ca să-i ţip 
aerul tare
de sub aripi. 
S-o las să cadă 
ca un comet
cu tot cu coadă 
pe al meu piept. 
Să-mi fie salbă 
şi crinolin.
Ah, pată albă 
O, jeg senin.


*prăbuşirea unui vultur într-un om

M-a izbit vulturul prăbuşindu-mi-se pe umăr. 
Clonţul lui mi-a luat aerul din plămîni, 
treaz fiind încă, m-am trezit
cu lăuntru meu plin de zburătoarele cerului.

Ferească-mă, să stea şi cerul cu stele în mine. 
Prea puţină mi-e viaţa, încît
dau liber vederii şi razei ei 
dau liber.

Atîta vă rog, scoateţi-mi din plămîni pe vultur.
Am să-l duc în spinare să-l îngrop la vîrf de munte. 
Atîta doar vă rog, scoateţi-mi vulturul din plămîni. 
Mă sufoc ; penele lui îmi umplu respirarea.
Strein de moartea mea 
e vulturul mort.


*finish

Alergam atît de repede încît 
mi-a rămas un ochi în urmă 
care singur m-a văzut
cum mă subţiam, -
dungă mai întîi, linie apoi... 
Nobil vid străbătînd nimicul, 
rapidă parte neexistîndă 
traversînd moartea.


*colinda colindelor

Pricina fiinţării noastre, - 
şi pricina fiinţării mele
tot una sunt.

A treia ninsoare din iarnă 
numai pe al treilea îl ninge

Cu ce mînă atingi 
şi ce mină pui
pe floarea albă de zăpadă ? !

Poţi tu să îmbrătişezi un fulg

şi ai tu putere rece să săruţi zăpada ?

Ah, legile fixe
ca şi cum am trăi un timp oprit.

Îmi scot cămaşa şi-mi mîn capra 
Lina albă a cuvintelor
de pe limbă mi-o tund cu foarfecele de iarbă. 
Clatin mîna întinsă în fala stelei fixe
doar, doar voi întrerupe lumina.

Am început de la o vreme să imit natura. 
Un grec în trecere prin inima mea mi-a zis : 
misterios este numai ceea ce există,
iar logic este numai cea ce nu este.

A treia oară ninge în dimineata acestui an. 
Pun mîna pe zăpadă şi se stinge,
şi creierul liber mi-l pun

în dorinţa de os de floare de zăpadă 
spre apărare de cald.

Orice gest e mai frumos decît o statuie, 
orice gînd de alb
duce în braţe un fulg uriaş de zăpadă.

Şi dacă auzul s-a pierdut într-un lătrat de cîini, 
şi dacă vederea s-a oprit în steaua Venus,

şi dacă codrii negri bat în geam, 
şi dacă mi-eşti departe,
ningi tu, ningi tu, ningi tu...

Şi dacă un cuvînt copil
se cere din cuvinte,
Şi dacă un albastru cer 
se scurge din morminte 
şi se preface şi se duce 
spre deltele mai suse, 
mai smulse,
mai foarte alte animale, 
mai foarte alte plante.
Şi dacă legea stelei fixe opreşte cu fiinţa ei 
saltul de doi, zvîrlit spre trei
al unui unu.

...Potop îndepărtat şi surd de om rupt,

Ce rece este, şi măreţ
şi cît de singur este şi geometric. 
A trecut un pers prin inima mea
şi n-am de gînd să vă spun ce i-am spus.
Atîta doar că sunt din ce în ce mai greu şi mai greoi, 
cum grea greoaie este turma peste oi
şi raza de la stele peste noi,

Mai pierde-te, mai pierde-te, 
mai du-te-te, mai du-te-te 
mai ninge-te, mai ninge-te 
şi mai răceşte-te.

Dar a trecut un cal prin mine, 
eu am trecut printr-un stejar, 
stejarul a trecut prin secunda 
aceasta.
Lerui ler, pierdeţi, pierdeţi 
ca să vă rămîneţi
Lerui ler, pierde-m-aş pierde 
ca să-mi rămînă singurătatea mie.


*ou spart

Auzeam piatra murmurînd
că sunt pietre mi-am zis şi că sunt 
Auzeam iarba încolţind
că este, mi-am zis, fiind 
Auzeam ploaia plouînd,
ou, mi-am zis, voi fi în curînd 
Speriind vulturoaica de pe mine 
şi zburînd-o.


*anatomia, fiziologia şi spiritul

Ia-mi creierul
în mîinile tale moi 
şi înveleşte-mi-l
cu osul luminii

Prima mărime peste zero este infinitul,
peste nimic, -
totul.

Desigur, pentru recea întemeiere a furnicii 
eu sunt zeu cu putere
vai, numai de moarte

Desigur, eu mă închipui furnică 
pentru zeul meu
pe care totuşi mi-l pot imagina prin mîntuire

Desigur, şi zeul meu îşi are zeul lui

Cum or fi fiind zeii zeilor 
şi cîtă despărţire de nefiinţă
va fi fiind între zeul zeilor zeilor 
şi zeu

între zeu şi furnică
şi furnica zeul cui va fi fiind ea 
şi zeul zeilor cărora
va fi fiind ea.

Toată mărturia e de faţă.

Semnul este ; nu-1 vedem

Stăm pe un cap de zeu fără să ştim 
Mîncăm legea timpului
spunîndu-i sîmbure de nucă. 
Necitită, ea poate fi mîncată 
Imaginea întregului
ar putea fi o falie în stîncă, -
dar necitită, ea rămîne doar prilejul,
trist, 
al ruperii copitei unui cal 
scăpată în ea

Toată mărturia e de fată.

Ar trebui nu ochi rotund, 
ci vederea ca oul
E literă scrisă de jur împrejur
cum aerul de jur împrejurul globului, 
cum carnea de zeamă a piersicii
de jur împrejurul sîmburelui creieros. 
Acolo, în locul de unde,
deodată, se vede totul, 
cînd
a vedea nici nu mai înseamnă 
a vedea
Trupul este făcut să fie mic

Sarcina ochiului e să vadă linia 
Cifra e făcută să fie
lipită din micime, pe nefiinţă 
Dar, vai, nu există mic,
nici micime nu este 
A fi mic, a fi număr, 
a avea ochi
e numai o prăbuşire din infinit. 
Un infinit care cade din infinit.

Prima mărime peste zero este infinitul, 
Mai mare peste nimic este
totul 
Stăm pe un cap de zeu fără să ştim 
Viruşii stau pe noi fără să ştie

Toată mărturia e de faţă,

Strig :
Nu ochiul trebuie deschis, 
ci vederea
Strig :
nu urechea trebuie ciulită, -
muzica lumii foloseşte urechile 
cum cel care a băut
zidul sau trunchiul copacului.

Mă ridic şi spun :
dacă poţi, uită şi nu-ţi aduce aminte nimic 
decît numai întîmplările tale şi atît,
nu-ţi aduce nimic, mai ales legea uită-o 
Miră-te de tot ce ţi se întîmplă,
miră-te de tot ce vezi 
atîta timp cît ai să te miri 
eşti salvat
Amintirea te-a părăsit
şi nimic din începuturile lumii nu te mai 
cercetează
ţine-ţi minte numai propriile tale întîmplări 
căci te-ai spulbera mai repede decît
însuşi gîndul spulberării dacă ţi-ai aduce aminte

Moartea este prima amintire, 
şi cea mai veche.
Amintirea lui nimic 
amintirea lui nimeni 
amintirea lui zero.

Ea e memoria.
Dar se şterge, se acoperă 
cu sînge
cu miros de carne arsă
cu mirarea sîngelui, numită groază 
cu sunetul de nisip de clepsidră
al ruperii osului. 
Atît îţi zic, miră-te
atît îţi zic, urlă de durere
Cine strigă şi cine zbiară, cine urlă 
şi cine se vaită,
cine se-ngroapă în miros şi în putoare şi în 
dampf, în miazmă,
cine plînge
şi cine sărează, 
cine să amărăşte
şi cine se zguduie şi se hohoteşte şi se zbate, 
cine se jupoaie, se rupe, se smulge
acela nu-şi aduce aminte de nimic 
acela nu are memorie,
e ocolit de lege,
este. 
Între mine şi tine
numai cuvîntul, acest organ f ioros 
şi comun amîndurora,
este. 
Să-l rupem pentru linişte 
să-l rupem pentru linişte.
lasă-mă înspre tine 
lasă-te înspre sinea sa 
de care eşti legat
cu un organ fioros 
şi rupe-l !

Să treacă o pasăre printre noi doi. 
Ba nu, trece o pasăre deasupra mea. 
E linişte, e o tăcere
în care se aud cifrele.

Aripile ei mari şi moi şi mov 
ca de mîl transparent
abia se înclină
sprijinindu-se pe stîlpii aerului 
Ba nu, eu mă clatin atîrnînd 
de capătul privirii mele
ca un spînzurat de frînghie
Ba nu, trece o pasăre magnetică, 
leneşă, statică
În linişte, cînd dă din aripi 
parcă se deschid ferestre
Ba nu, se aud cum se deschid ferestre
de parcă o pasăre moale 
ar zbura leneşă
Ba nu, se deschid ferestre şi o pasăre
Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre

E linişte, trece o pasăre
de parcă ar deschide ferestre 
aripile ei sunt
ferestre.

Da.


*fulgerul şi frigul

Se dedică lui Nicolae Manolescu

Toţi cei din curte, deodată, 
neliniştiţi, am simţit prezenţa aripei 
Acest lucru s-a întîmplat într-o luni
după amiază,
acum un an.
De atîta vreme, mai ales seara,
fără să ne spunem unul altuia ceva, 
mai ales seara, seară de seară,
am simţit prezenţa neliniştitoare a aripei 
printre noi cei din curte.
Cu discreţie, am căutat în arţar, în magazie, 
în lucarnă, 
sau chiar sub fotoliul mare din sufragerie.
De asemeni, am căutat după tabloul cu ramă 
                                                            bogată, 
de familie, printre rochiile femeii din dulap, 
după perdeaua de catifea, vişină putredă. 
Părînd a privi oriunde altundeva,
în timp ce vorbeam orice altceva, 
prezenţa aripei ne neliniştea şi ne 
nelinişteşte.
De aceea radioul întotdeauna este pus mai 
                              tare,
iar pompa din curte lăsată să curgă zgomotos. 
S-au înmulţit pisicile şi cîinii din această 
pricină,
iar becul electric de la intrare e lăsat aprins 
toată noaptea.
Abia acum, după un an de zile,
plecînd în grabă din casă, chemat de un 
pacient, 
i-am simţit brusc, în spinare,
adierea rece.
M-am oprit în colţul străzii
şi, fulgerător, mi-am întors chipul spre casă. 
Ah, tu frig, şi tu fulgerare !
Îngerul este chiar zidul casei,
zidul cel mare tăiat la mijloc de o fereastră 
pătrată.
Chiar acest zid este,
acesta, cu fereastră pătrată ! 
Chiar el este
privindu-mă rece, fix.


*O confesiune

Încă nu pot să înalţ un imn liniştei
pe care mi-o doresc şi de care mi-este foame. 
Nici o casă în care am stat
nu m-a ţinut prea mult înlăuntru ei. 
Aş vrea să pot să locuiesc
în propriile mele cuvinte,
dar îmi atîrnă greoi prin uşile lor 
trupul spre regnul animal.
Bucuros aş da cîinilor ce este al cîinilor 
şi arţarilor ce este al arţarilor,
dar urletul cîinilor este pentru mine închis, 
iar mirosul arţarilor oprit.
Va trebui să mă mut mult mai sus, 
va trebui să arunc lestul, 
dar numai gîndul că ceea ce este sus 
este aidoma cu ceea ce este jos, 
mă tulbură şi mă face să aflu
că orice azvîrlire nu are direcţie, 
că orice lepădare e statică.


*dintr-o seară

A trebuit să potolesc cîinii care se 
neliniştiseră 
fără nici o pricină.
A trebuit să cer să mi se schimbe paharul 
pentru că, deodată, mi-a curentat gura. 
A trebuit să mă uit de două ori
ca să văd dacă într-adevăr a trecut foarte 
aproape de mine,

pe lîngă lampa din grădină,
o pasăre care s-a vădit că într-adevăr trecuse, 
dacă nu era fosforescent de verde cum mi-a
apărut,

ci obişnuit cenuşie.
De aceea îţi scriu acum, pe loc, această 
scrisoare
ca să te rog să nu te mai gîndeşti la mine, 
seara

cu astfel de gînduri
şi ca să te asigur încă o dată
că nu am omorît pe cine ţi-am promis 
să-l las în viaţă:

La revedere.


*la nord de nord

Şi ceea ce nu există poate să moară, 
la fel ca viaţa unui animal boreal 
despre a cărui stare crepusculară 
n-am ştiut niciodată nimic.
El apărea cîteodată
în felul tău de a merge,
dar prea somnolent eram ca să-l văd. 
El cînta uneori în privirile tale
cînd te uitai prin mine
spre propria mea adolescenţă. 
El îţi prelungea uneori mîna 
El îţi adăuga mirosul
cu suavul miros al descompunerii 
unui schelet de fulg de zăpadă. 
Niciodată nu i-am simţit prezenţa 
nici măcar în această secundă
cînd înfrigurat deodată sunt solidar 
cu tot ceea ce nu există.
Vai, chiar şi ceea ce nu există poate să moară.


*a muri în zbor

Brusc, pasărea a murit în zbor ; 
ca o pupilă piezişă taie un nor. 
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască. 
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi. 
Cade din ce în ce mai încet 
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior 
fără trepte şi neagră,
clătinîndu-se pentru nimeni 
sporind cu greaţă singurătatea... 
Loveşte frunza, fructa ;
urmează un sunet de picior de animal 
în fugă atingînd pămîntul
inundat 
de lacrimi independente de ochi, 
de umezeală independentă de frig, 
de tăcere independentă, migratoare.


*un fel de linişte la byblos

Naveta diplomatică s-a terminat. 
Tromba de fum ars, în urma avionului 
coboară şi se-ntinde ameţind
pulberea pe nisipuri.
Mamele în negru, pîndesc la aeroporturi 
prin perdeaua razelor.
Restituirea reciprocă
a corpurilor ostaşilor ucişi 
a început.
Scarabeii sacrii rostogolesc din nou 
în deşert
globuri pămînteşti
de mărimea unui ochi de adolescent. 
Milioane de scarabei sacri, în deşert 
rostogolesc milioane de globuri pămînteşti 
de mărimea ochiului de adolescent. 
Mamele în negru pîndesc
la aeroporturi.
Restituirea reciprocă a corpurilor 
ostaşilor ucişi
a început.
Pe plăji, pe stînci, pe nisipuri 
se bronzează hieratice trupuri 
de adolescenţi
Mamele lor îmbrăcate încă în alb, 
în roşu, în verde, în violet 
pîndesc de la distanţă, hieratic şi 
cu palma dusă la gură,
Pulberea de pe nisipuri burează 
cu aur roşu, irizat.


*metamorfozele

"Atît de distrat era cînd vorbea, încît uita cine este,
 cu cine vorbeşte, în ce timp şi în ce loc vorbeşte
        

I
Brutală starea de a fi !
Somnul nu consolează luptătorul obosit. 
Visul soldatului rupe aripile
fluturelui.

Ah, numai zigzagul 
spune ceva despre stele. 
Numai zigzagul de fluture 
aţipeşte floarea.
...Şi adoarme răgetul de leu.

Brutala stare de a fi, 
fără de somn este.

II
Frumoase animale are acest pămînt,
de toate felurile,
şi în toate timpurile. 

Ca să nu mă distrug din spaimă 
în fiecare secundă
am fost lăsat să fiu 
oricine, altcineva.

Ca să nu mă sfărîm asuprit de mirare, 
de mirarea de a  fi,
mai întîi am fost lăsat să fiu şarpe 
cu piele solzoasă şi gri.

Şi cu toate amintirile de şarpe...
Ca şi cum aş fi fost şarpe dintotdeauna.

- M-am săturat de bărbaţi slabi, îmi spuse ; 
care se vaită că n-au un picior.
Doresc un bărbat care să se laude 
că nu are un picior
că nu are o mînă 
că nu are
altceva decît viaţa sa şi atît !


III
Nu există decît o singură viaţă mare 
la care noi participăm.
Nu există decît o singură viaţă mare 
restul, nu suntem.

IV
Deodată, la Pol, am fost urs.
Şi memoria urşilor mi s-a dat
ca să mi se pară firească starea de urs.

Ursul îmi spuse :
- Ca şi cum aş fi lovit 
de o săgeată, sunt. 
Otrăvit şi inconştient de felul meu de a fi,
pe care i-l mărturisesc într-una.

Îi spun totul fără să ştiu că îi spun ceva. 
Ca într-un leagăn eu port în creierul meu 
şi clatin
ideile lui şi pofta de a şti.

Toţi mă socotesc străin 
pe această zăpadă !

Numai el nu mă socoteşte străin 
şi de aceea află.

Rîde şi află. 
Ba nu, nu rîde. 
Află pur şi simplu.

V
Nu există decît o viată mare,
o singură viaţă mare la care noi toţi participăm.
Moartea e starea de dinainte de a te naşte.
Nu există decît o singură viaţă mare. 
O trăiesc născuţii
unul cîte unul.

VI
Ca să suport să fiu şi ca să nu mă speriu
că sunt, 
trezindu-mă leu, memoria leilor mi s-a dat.

- Nu cunosc un animal mai blînd decît leul 
îmi spuse leul,
noi nu mîncăm decît atuncea cînd 
ne este foame.

Noi nu mîncăm decît atuncea cînd 
ne este foame.
Decît atuncea cînd
burţii noastre, 
domniei sale 
îi este foame.

VII
Nu există decît o singură viaţă mare, 
la care noi, călătorule, participăm.
- Da, zise melcul cel cu două coarne. 
Da, zise el.
Să visăm, să visăm
dar să şi facem altceva. 
Bunăoară să populăm realul.

VIII
Ca să nu mă speriu şi ca să nu mă distrug 
de spaima de a fi arbore,
mi s-a dat memoria arborilor ;
şi umbră mi s-a dat ca şi lor pe timpul soarelui ; 
Şi aventuri de copac mi s-au dat,
ca să suport să fiu lemn 
fără să ard dintr-un gînd.
- Ca un pom cu ramuri, istoria
să ne ia de fiecare dată de la început ! 
îmi spuse gutuiul, 
...să reia de fiecare dată 
de la început, să ne reia, şi în aşa fel
ca fiecare în parte să-şi joace 
rolul principal şi verzos
cu desăvîrşire !...

IX
Există o singură viaţă mare
 la care noi participăm ;
fiind tot timpul, unul - altul, 
şi altcineva fiind mereu, 
singuratecul care este.

X
Ca să nu mă sfărîm de spaima 
de a fi cîine, 
nu numai lătrătură mi s-a dat în vorbire, 
dar şi memoria întîmplărilor de cîine.

- Idei sunt miliarde, îmi spuse dulăul, 
idei pot fi şi fără trup ! ?
...Numai geografia fiinţei
mai ţine în spinare cîte un sentiment de cîine 
sau cîte un sentiment în genere.

XI
Moartea e starea de dinainte de a te naşte, 
îmi spuse cadavrul.
Ca să nu mă mir şi ca să nu mă speriu, 
că sunt cadavru, 
mi s-a dat memoria îngheţată a cadavrelor.

- Cuviincios ar fi să facem un Hai-Kai, 
pentru tine, mîini albastre şi ochi ţeapăn, 
gură întredeschisă şi nestrigătoare, 
timpan oprit la cuvîntul "mamă", 
pentru tine, vom face un Hai-Kai !

"Atîtea păsări zboară încît
ochiul mare al aerului va rămîne fără sprîncene !"

XII
Există o singură viaţă mare 
la care noi participăm.

XIII
Şi ca să nu mă fac nisip, de mirare, piatră fiind,
memoria pietrelor mi s-a dat.

- Mişcarea naşte timp şi aceasta
şi acesta 
şi acelea 
şi aceea
sunt însăşi magnetismul ! 
Cel care stă, nu este.
Cel care mişcă, are trecut, 
Cel care arde luminează. 
Cel care s-a stins, este orb.

XIV
Există o singură viaţă mare,
chiar şi cifra unu face parte din ea.

XV
Călător sunt prin viaţă ;
egal sunt cu tot ceea ce este, 
de la peşte, la pasăre
de la iarbă la zarzăre
de la capră la iepure, 
toate acestea le sunt, clipă de clipă. 
Fiecare-n alt timp,
şi fiecare, fiind dăruit cu toată memoria 
cuviincioasă a celui care se mişcă.

XVI
O văd trecînd dureroasă, adunată între umerii ei. 
Împodobită de înfrîngeri ca de un curcubeu,
şi urmată de-a pururi de sufletul meu 
ca de un tren fără şine.
Tîrîş îl ţine de mînă pe Ion,
fiul ei
cel alb şi bine mirositor, 
cel înnebunit de răsfăţ ; 
singurul ei sprijin,
bastonul ei de nervi, de carne şi de oase.

O văd o vreme şi după aceea orbesc.

XVII
Există o singură viaţă mare
la care noi participăm. 
Numai eu, străinul, 
Cristofor Columb prin iepuri 
Magellan prin frunze
şi Nansen prin pietre, 
fiind toate aceste. 
ca să nu mă suprim din mirare
amintirea lor mi se dăruie pentru totdeauna 
ca şi cum ar fi a mea.

XVIII
Sunt pasăre cu patru aripi, 
cămilă fără cocoaşă,
cer cu doi sori, 
şi nor care plouă pe mare... 
Corabie scufundată în aer, 
fluture înţepat de o privire
şi frumos ca şi cum aş fi mort.

Moartea e starea de dinainte 
de a te naşte...


*dezîmblînzirea

De mult negru mă albisem 
De mult soare mă-noptasem 
De mult viu mă mult murisem 
Din visare mă aflasem
Vino, tu, cu tine toată
ca să-ntruchipăm o roată 
Vino, tu, fără de tine
ca să fiu cu mine, mine 
O, răsai, răsai, răsai
pe infernul meu, un rai 
O, rămîi, rămîi, rămîi 
Palma bate-mi-o în cui 
pe crucea de carne 
cînd lumea adoarme.


*rosinanta

Mi-ar veni să strig
că mi s-a pîngărit gingăşia
şi obsedat de versul tîrziu al lui Rilke, 
"cel care pînă acum
nu şi-a făcut casă
nici nu-şi va mai face" 
m-aş simţi îndemnat să aleg
din cele trei calităţi fundamentale, - 
bunătatea, durerea şi întunericul, - 
numai pe aceasta din urmă.

Dar, prea bine ştiu că uneori 
sinceritatea e o viclenie
ca şi adevărul în gura vulpii.

Dezbrăcat de memorie, şi avînd 
însuşirea tăcerii
las în deplină afundare 
tristeţea rece a lucrurilor
şi cele două trei făpturi mai vechi 
ce nu se pot dezlipi
de bătrînii strămoşi
ai acestei secunde libere
le las în înţepătoarea lumină 
şi în solemna reclădire.
Şi totuşi, ce aparte lumină lucea 
ce fel de dimineţi
de o altă culoare a sîngelui
erau cu puţin înaintea izbucnirii războiului. 
Tata mă lua pe cadrul bicicletei
şi rulam astfel spre marginea oraşului 
pe lîngă gardurile de lemn
ale vechilor depozite de cherestea.

Întins în iarba ca o junglă 
prin fala ochiului zburau
avioane de luptă cît un ou de pasăre 
cu aripi din coajă de ou de pasăre 
Era o vărsare de sînge
de scorţişoară, de cuişoare, 
de boia de ardei
Nu se prăbuşeau niciodată 
şi pentru nimic în lume 
nu le-aş fi atins cu degetul 
Clănţăneam numai din dinţi 
pînă cînd simţeam că am 
două rînduri la fiecare falcă
Se năşteau vampirii de sîmbătă dimineaţa 
din rumeguş şi apă de oi.

Somnul se arăta ca o alternanţă a luminii, - 
secunda se arăta uneori eternă
moartea mai lipsită de infinitate ; 
decît punctul însuşi,
ea era mai mică 
Secunda ocupa totul,
mîncînd, devorînd, înghiţind, absorbind 
totul
nemailăsînd nimic morţii 
şi nemailăsînd nimic
morţii cea de dinainte de naştere

Atunci, sau cam pe atunci, tata 
mi-a croit haine
din pielea Rosinantei
pe care o tăbăcise singur 
şi o pilise cu pila

Peste noapte însă iapa 
începea să se refacă
şi uşor ameţit de miazme
mă simţeam presat de copitele ei 
de coastele ei şi botul ei.
N-aş f i dezbrăcat-o ca să nu-l  jignesc 
pe tata ;
n-aş fi putut s-o mai ţin îmbrăcată 
din pricina coloanei de aer care
mă presa 
ca o suliţă

Sinceritatea poate fi o mizerie 
iar adevărul pus în gura
unui dihor, o murdărie !

N-am descălecat ceea ce nu călăream 
dar nici de dezbrăcat nu m-am
dezbrăcat
de pielea Rosinantei tot una cu
a mea. 
Curînd după aceea a izbucnit războiul ; 
peste cinci ani s-a încheiat pacea ; -
după mult mai mulţi ani
am remarcat deodată în iarba ca o 
junglă
o luptă aeriană
între nişte avioane cît oul de pasăre...
Şi acum mai am mîinile pline de gălbenuş 
uscat 
care uneori începe să se refacă din sine 
şi-mi presează mîinile
şi-mi subţie degetele
cu durere mare îmi subţie degetele
mai ales arătătorul, blestematul de arătător.


*starea pe loc

Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor 
Ar fi fost o trădare
să devin dintr-o dată uşor 
Greul pămîntului
care e dragostea lui pentru mine
să-l schimb într-un gînd, într-o înălţime 
Dragostea acestui glob imens şi greoi, 
prin moarte
Dacă m-aş fi numărat în trei sau în doi 
l-aş fi lăsat ca vita fără păşune
şi ca lumina
fără de ochiul de rugăciune

Mai sunt pentru că el mă este.

Dar ce lungă şi sîngeroasă poveste...


*cina generală

Vezi, îmi spuse el,
vine un moment în care durerea se schimbă în indiferenţă 
şi nenorocul
în obişnuinţă
Nu-ţi mai pasă cine ştie ce, -
şi un fel de linişte
începe să te cuprindă
Te surprinzi, îmi spuse el, 
privind prin brazi, prin cai, prin ocean 
Şi prin alte multe 
ca prin sticlă
Al tău şi al fiecăruia, -
îmi spuse el,
nu se mai sprijină. 
Fosta dragoste, foamea, 
strigătul, îmi spuse el,
par împărţite la o cină generală
Ah, dar existenţa fiecărui individ, îmi spuse el 
este nesfîrşită şi măreaţă
Resturile ei nu durează decît o secundă, 
iar întinderea morţii, nici atîta.


*adunarea prin îndepărtare

Este ceea ce este.
Legea este a totului, tot ceea ce este. 
Îndepărtarea de lege se numeşte eroare. 
Eroarea este îndepărtarea de este. 
Eroarea este, estele fără să fie el.
Ea este primul altceva.
Ea fuge din unu, devenind cu unu, doi. 
Este adunarea prin îndepărtare.
Este ceea ce am putea zice : unu fără unu fac doi. 
Nu este ceea ce nu este.
Unu cuprinde totul lui este. 
Doi nu, adică e puţin.
Trei nu, adică e mic, adică e în afară, adică nu e. 
Este adunarea prin îndepărtare, adică
unu fără unu, care este fără unu, fac trei.


*blestemat, ah, ochi de piatră

Vai vieţii mele, încă de la naştere 
ochi de piatră în trup de apă... 
Vederea, ca tăria păianjenului 
sprijinindu-se pe balele lui geometrice 
Atîrnă greu ochiul de piatră
şi sfîşie apa
La ce bun vederea pietrei pentru apă 
cînd trebuie să îngheţe apa de 
frig cînd trupul trebuie să-mi fie de gheaţă 
bloc lucios şi transparent de gheaţă 
gheaţă tare, gheaţă solidă
ca să nu-mi cadă ochiul de piatră
de sub sprînceană
ca să nu-mi alunece prin piept
prin pîntec şi prin picior
ca să nu-mi ajungă vederea lui de piatră 
sub tălpile mele de apă
Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă 
trebuie să-ngheţ ca să te ţin sub sprînceană 
mai friguros decît frigul
trebuie să mă ţin
în toiul frigului
ca să văd vederea pietrei cu tine
Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă !


*luare

Tu n-ai să mă laşi, nu, 
nu, nu mă lăsa
frate plopule, frate !
Vin şi îmbrăţişez cu repedea mea viaţă 
viaţa ta lentă
N-ai să mă laşi, 
nu, aşa că nu ?
N-ai să mă laşi f rate, 
nu aşa că nu ?
Mă voi scurge pe scoarţa ta, 
ca ploaia,
dar tu, nu aşa că tu,
nu aşa că tu o să mă ţii,
nu aşa că tu nu o să mă laşi, - 
şi atît de puţinul punct
al amîndoura
o să-l f aci de sărbătoare... 
Mi-e somn, f rate, 
înrădăcinează-mă, tu, 
înrădăcinează-mă.


*fiziologia unui sentiment

Îmi pun cuvîntul pe gîndire 
şi ea se rupe strigînd şi urlînd
O, de-aş avea o cît de cîtă greutate 
aş putea să zbor

Îmi pun mîna pe pămînt şi el se crapă 
şi fug sobolii din galerii gemînd
O, de-aş avea o cît de cîtă greutate 
aş putea să zbor

Îmi pun sufletul în trup 
şi el mi se lungeşte la vale 
suferind ca rîul de munte 
cu peştii smintiţi în el
O, de-aş avea o cît de cîtă greutate 
aş putea să zbor

Mă aşed în genunchi în faţa ta
şi ţi se fărîmă faţa
de fărîmele genunchilor mei
O, de-aş avea o cît de cîtă greutate 
aş putea să zbor

Pun mîna pe şarpe 
şi el se face ţărînă
Pun mîna pe şaua calului 
şi el se face pulbere

Îţi spun o singură vorbă 
şi tu curgi de sub ea
aidoma sîngelui de sub cuţit.
O, de-aş avea o cît de cîtă greutate 
aş putea să zbor

Strig, şi păsările cad sub strigăt 
Plîng şi scara se cristalizează 
Încerc să stau ;
secunda se rupe neagră.
O, de-aş avea o cît de cîtă greutate 
aş putea să zbor.


*simţ

De ce nu sunteţi voi care sunteţi. 
Hai să ne facem casă, vă strig 
sau măcar loc pentru a dormi
De ce nu sunteţi voi care sunteţi ? 
De ce dormiţi în gangul unei stele 
de ce împrumutaţi raza
de ce nu sunteţi voi care sunteţi ? 
Tristeţea, această lume a vieţii noastre, 
ea, tristeţea,
de ce din pricina ei.
să nu fiţi voi, care sunteţi, 
să nu fiţi
voi care sunteţi 
să nu !


*creionul plin de sînge

În memoria Iui Nicolae Ştefănescu

Placentă maternă
nedezlipită încă de cuvîntul pe care-l strig, 
seducţie a mirosului greoi
din care nedezlipit, sunt.

Născut pentru jumătatea de viaţă
cea a barbarilor, cei pe jumătate născuţi, 
la adăpostul acestui urlet continuu
încerc să am curajul să mă nasc pentru moarte.

Eu să fi fost acela care aş fi putut gîndi 
faptul omului că este egal cu întîmplarea sa ? 
Eu să fi fost acela care să fi văzînd
măria pietrei că e totuna cu măreţia muntelui ?

Aah ! om de om, născut de născut 
n-am spus că sunt aidoma,
Piatră, cine-ar zice că aş fi zis însumi
că dînsa este aidoma ei.

Omul este egal cu omul.
Bolovanul nu este egal cu şira munţilor. 
Da, însă da
omul este tot una cu piatra.

Placentă sîngeroasă,
strigăt de mamă, urlet născător 
de durere fiinţîndă, de
ombilic neretezat !

Eu nu am vroit să mă nasc, -
nu, nu, eu am vroit să mă nasc, 
de pustia morţii
n-am vrut să mă încoronez

şi nici de această încorporare

Placentă care-mi ţine loc de aripă, -
sîngele care-mi ţine loc de văz, -
acest miros care-mi ţine loc de muzică, 
nedesăvîrşitul cîntec

Întronînd singura a mea existenţă, -
pe care merg cu două picioare
drag de soldat al patriei
lăsat în frigul de dintre două războaie

Şi deodată, explodează punctul gînditor. 
Vai cîtă credinţă şi cîtă
înţelegere a celor pieritoare
Atîta lumină într-o parte, într-o parte
cum să nu o ajungă întunericul ei. 
Ce ecou să fii...
Dînsa, piatra se luminează odată cu întunericul ei 
noi, mai grăbiţi, ne întîrziem întunericul
Punct gînditor explodat 
o grabă numai, şi atît

Noi doi nu vom mai fi măcar nici unul.

Văd acel ceva numit cer
Văd ce văd şi după aceea nu mai văd. 
De frig mă trag în mirosul de sînge 
de acolo nu scot în afară
decît roşul îngheţat.

Ooo... placentă şi cuvertură, -
cap atîrnînd ca o lacrimă osoasă, -
cu tăietura gurii de foame de rază

Ooo... ţipăt jalnic, 
urlet schimonosit
al neputinţei decît de cuvinte, - 
al clădirii cu oase pe dinlăuntru –
iar nu cu oase dalbe pe dinafara dalbă

De ce să fie marea moale ? 
munţii cu peşti şi cu balene 
de ce nu sunt înlăuntrul lor ?
Ce păsări migratoare zboară înlăuntrul meu ?

Ce răcnet pentru o biată piatră născută prelung. 
Ce nefericire de a fi.
Cutuma morţii egală 
pentru tot ceea ce este.

Placenta luminii, arzătoarea placentă a luminii 
născîndu-o pe jumătate
Înfigînd-o ca pe-o suliţă în pieptul primitor al morţii

Ia-mi ochii înapoi, mamă, 
auzul ia-mi-l înapoi, mamă 
Dragoste este ce sunt.
Aceasta este predestinată morţii

Nu mă îmbogăţi,
însigurează-mă numai cu a iubi, iubire

Lasă-mă mamă
să-mi moară numai felul 
îndrăgostirii
placenta sîngerează
ia-ţi-o cu nenăscutul de mine, cu tot, 
înapoi !





***
Lapte roşu, de sabie, aş bea

cînd la începutul iernii, crivăţul întinde 
gîtul lui nesfîrşit cu cap de stea
şi cu trupul dincolo de munţi, în morminte

Presimt cum trece prin el o respirare 
de rază însingurată, polară
Cu colţi de gheaţă împing, în disperare, 
din sînul Ursei, pruncul, în afară.


*autoportret

Eu nu sunt altceva decît
o pată de sînge 
care vorbeşte.

*de ce ?

Dacă ar fi să spălăm apa, -
cu ce fel de apă
ar trebui s-o spălăm pe ea, 
pe dînsa ?
Ah, m-ai făcut să cred cuvîntul, -
adică felul de a mă naşte şi de a muri : 
ah, m-ai făcut să cred că sunt el,
şi că el, eşti tu.

De ce-ai mai făcut iarba, te întreb –
pe cal de ce l-ai mai făcut
te întreb,
pe ţînţari, pe dihori
i-ai făcut, şi de ce i-ai făcut ?
 De ce l-ai făcut pe pom
ca să mă umilească, de ce
l-ai mai făcut pe pom, te întreb... 
…ca să mă scuipi, l-ai făcut
pe şoarece, pe porc, pe cîine, şi 
te întreb de ce ?
Ah, am crezut că exist
pentru cuvîntul care trebuia să-l bei 
fără să-ţi fie sete ! . ..

De ce
ai mai făcut piatra stătuiă, 
să fie, -
şi de ce mai m-ai făcut
să zbor cu aripi, deasupra ei, 
de ce ?

*a pierde tot ce se poate pierde

Bărbatul este un animal indirect, 
Gingaş sufletul lui
de neînţeles este.
Umbra unei frunze o ţine în braţe, 
frunza nu, frunza nu.
Fuga unui iepure o ţine pe cîmp, 
iepurele nu, iepurele nu
Foame îi e de ce n-au mîncat alţii, -
frig îi e
tot timpul de alte stele
Animal indirect, lumină pentru orbi, -
gingaşului se vădeşte,
prin băltoaca de sînge 
Nu naşte ci visează, -
nu doarme ci ţine în mînă arma !

Neputînd să piardă nimic 
el pierde totul !
moare numai omorînd. 
Inventează puterea din absenţă.
Lumină în sine însuşi.
Ochi scobiţi cu degetul şi scurşi obraji, 
ud al luminii, -
neputînd să ţii un copil în pîntec 
tăierea gîtului în chip de sabie
o ţii îngropată în pămîntul de război al nimănuia

Ce poţi să pierzi tu, -
născut pentru pierdere totul îţi este destinat pierderii 
Animal indirect
sufletul tău gingaş nimănuia 
de trebuinţă este

Bagă mîna în pămînt şi scoate 
sabia iar nu sămînţa !
în singurătatea lui A 
nu-l îndrăzni pe 1

Animal indirect 
lasă-te sus.


*cîntec de leagăn pentru arca lui noe

I
Ca un tren cu soldaţi plecînd spre front, 
trecînd prin gări,
aşa este starea mea de acum, 
băutoare de apă ţîşnită, 
uitătoare de numele scrise.

Va trebui să legăn în braţe şina ferată, 
să respir pînă în strămoşi
fumul sălbatec al locomotivei, 
cerul.

Desigur, am să mor pe drum, 
îmbolnăvit de stele ca de bube,
se va lua ca rîia lumina de pe mine. 
în genere, oamenii vor fi orbi.

Nu am să scriu nici o scrisoare, 
am să-mi bag mîinile pînă la cot 
în cutiile poştale din gări
şi am să mă spăl pe faţă cu : 
"al vostru cu dragoste".

În raniţă port amintirile altcuiva ; -
în loc de batistă am o trădare de muci, 
cînd mă scarpin, Romeo se jeleşte
şi strigă; plîngînd :
"Mă însîngerezi şi asta n-ar fi nimica 
dacă nu s-ar lipi praful de Roma !"

Mă văd, mi-a zis, mă văd, mi-a zis 
ieri au vrut să potcovească cu mine 
lumina de la o lumînare.
Nu m-am lăsat.
Mîinile bătrînei începuseră să miroasă a friptură de porc !

Opreşte marfarul în gară ; 
soldatul beat se coboară,
se uşurează ca şi cum ar cînta, 
se acoperă cu dorul lui de acasă, 
cuviincios

Se urcă în vagon,
în timp ce vagonul se urcă în cer, 
în timp ce
urcarea se urcă
şi steaua apune, -
pe acoperişul de tablă buclată 
al gării, apune.

II
Mai dormi şi tu că ţi-a venit rîndul.
culcă ce ai văzut
şi pune pernă
limba vederii cu care ai lins ce ai văzut.

De o vedere, greacă, 
calul, înţepat, a spus i-ha

De o vedere latină : - 
zdrang, cu ei peste piatră !

Noi nu vom fi iertaţi niciodată 
din pricina noastră.

Noi nu vom fi iertaţi niciodată. 
din eroarea de a fi.
Să te naşti din altcineva 
înseamnă a muri în altcineva.

Soldatule ai început să miroşi
Trenul tău, soldatule, a început să miroasă, 
terasamentul miroase.
Spălaţi-vă cu un cutremur !


III
Calule, dragule, dormi 
Dragule, iepure, dormi
Dormi tu, soldatule, 
doarme-ţi-ar gloanţele 
raniţa şi familia !

Cîtă sare pierdută, 
ce năduşeală,
ou de porumbel ouat la tine în buric, -
şi tu,
de nimica ce eşti canalie, 
stea care în loc de raze ai
coarne de melc cu ochi în vîrfuri...

Pune mîna pe ele,
bagă-ţi degetul în gură. După aceea, 
cîntă din el şi din tine
cîntă-ne !

IV
Să salvăm tot ceea ce provoacă moartea 
gloanţele şi gelozia ?
Să salvăm nedreptatea şi să apărăm durerea ; -
chinul şi trădarea ?
Chinului şi trădării, să-i dăm lapte de capră ; 
să culcăm în patul părinţilor noştri neliniştea, 
iar dacă se trezeşte s-o ţinem la masă ?
Pe noi, să ne dăm ei de mîncare 
Ochelari măritori sunt trupurile 
noastre pentru miopia minciunii
Să pipăie cu sîngele meu 
lama cuţitului, cei 
pătrunzători şi ascuţiţi.

V
Urcă moartea ca apa atrasă de lună 
Viaţa mea pluteşte deasupra ei ca o arcă 
Din mine se va salva numele meu,
din tine se va salva duhoarea ta, 
Mi-a ajuns la bărbie apa aceasta ; -
pe limbă mi s-a revărsat apa aceasta 
în nări mi-a intrat apa aceasta.

Ce e urît pluteşte deasupra : 
loveşte razele între ele şi le zornăie 
Stele păcătoase, dar plutitoare, -
stelele dihorului plutesc pe apa aceasta

Ce a fost curat şi greu a căzut la fund, -
zarzărea murdăriei se înalţă la ceruri
Un zeu al crimei împarte nedreptatea.
Noi, am fost numai dopuri la vinul din sticla lui

Să salvăm musca albastră
să nu care cumva să se înece gripa, 
aură de febră
luci de var !

VI
Nu bou-vagon, ci soldat-vagon, 
ah, voi muzici
tunuri cu ţeava de carne 
trăgînd în inamic copii de lapte 
bum !
...cît sînge pentru un biet zgomot !

VII
La-la-la-ri 
şi la-la-la
copac cu cioc de pasăre ; 
bătrîna mea zboară peste mine 
- Se lasă apele, mi-a spus 
(ţinea în dinţi o măslină).

Deasupra bătrînei mele zbura bătrînul meu 
La-la-la-ri
In loc de curcubeu el avea o culoare
(ţinea în ea un miros ca o creangă de măslin)

Mi-am pus mîinile în şolduri şi am strigat la animale : 
Specii iubite şi dragi rase,
jigodii de plante şi parfumaţi şoareci : 
apa va continua să scadă tot timpul, 
toată viaţa noastră va fi o uscare de ape,

tot timpul vieţii noastre apa va scădea sub noi ! 
Ne-a părăsit Araratul !
Cu cît va scădea apa cu atît ne vom îneca mai mult

Cum, unde s-a dus ?
Dragii mei, aceasta este o altă poveste ! ?


*şo, pe zeiţă

Ce, tu eşti numai pentru privit !
Ce, tu crezi că moartea e numai pentru murit ! 
Ce, tu crezi că soarele e numai pentru răsărit ! 
Ce, tu crezi că inima e numai pentru bătut ! 
Tu crezi că spirala cochiliei
pentru cornul melcului e numai un scut ! 
Ce crezi tu, că ce se crede
e verde din iarba verde ! 
Ce crezi tu, că eu şi tu 
suntem da, sau suntem nu ! 
Ce crezi tu !
U!


*cutumă

Alungiţilor pe verticală 
l-aţi uitat pe împărat.
El se duse de-a-ncălare pe ovală 
harta marelui regat.

Bat din păsări ca din tobă 
peste aerul agrest.
Stau pe timpuri într-o robă de 
dintr-un albast celest.

Mă-ntretaie, vai, murirea 
care desenată fuse
în de toată firea 
cuielor, opuse ;
Dor mi-a fost de a mea coroană, 
dară tîmple ca să bag sub ea 
n-avui, o , istorie romană
decît numai stea.


*o literă în oglindă

Nimeni nu s-a îndoit de faptul 
că mărul este prost,
că gustul lui nu are idei,
că roşeaţa lui nu este rece...

Dar cum ne-am mai aprinde 
frigul, cu mere
şi am face o mare economie 
nemaiarzînd umbra...

Ah, tu ţi-aş zice
şi toţi am înţelege despre ce 
e vorba
chiar şi eu 
chiar şi ne
într-o lume alta...


*strigăt de ferire

Medievală lumină pe mobile vechi
prin sticla groasă trecînd ca printr-un război punic, 
rărită şi subţiată, logodită cu lenea,
călărită de pleoapele ochiului care se-nchide, 
amurg al oaselor şi al pieilor,
noapte a respirării cu vise.

Domnia-sa ne-a întors ca pe un ceas, 
ne-a reglat să fim lucizi în timpul zilei 
şi somn lăbărţat şi fără vîsle
ne-a dat pe sub lună noaptea.

De ce am-împinge prin alcool 
visul de noapte sub miezul zilei ? 
De ce am-muta cu norii umbra
pe care alergînd copilul şi-a lăsat-o acasă ?

Haideţi vă rog şi vă implor să haidem
insuportabili stînd şi înţelepţi. 
Două-trei guri de aer mai avem 
Şi apoi... Şi apoi...

De ce la urmă şi înaintea 
trecerii noastre în nimic, -
acum să dobîndim înţelepciunea 
ştiinţa dreaptă a durerii !

Haideţi vă rog şi vă implor
la dezlegarea ţărmului de lucruri 
la valea triştilor ficaţi de păsări
de la ospăţ cînd staţi, ah, vă implor.

Acum cînd numai o secundă 
lucioasă ca un principat german 
ne mai desparte de Mediterana 
albastră a lui Odiseu

Ah, vă implor să nu-i lăsăm pe tineri 
şi pe adolescenţi ah, vă implor 
spuneţi-le greşeala morţii noastre, 
pe foarte viguroasa de greşeală a lor.

Să nu-i lăsăm pe ei, pe mult copiii 
car e din trupul nostru s-au născut, 
ca un ecou să ne repete viaţa.

sunt noi erori ce nu au fost făcute 
sunt crime împotriva razei ce n-au fost 
noimă nu are şi nu are sens nu are semn 
nici datină nu are
să-nveţe trupul nostru pe de rost.

Ah, vă implor, vă rog acuma
cînd suntem înţelepţi cînd suntem apţi 
de a desface adevărul de minciuna 
unului doi treiului cinci ca nişte fraţi.

Vă rog şi vă implor, hai să le spunem 
greşeala noastră am trăit-o noi
voi dragilor trăiţi-v-o pe-a voastră 
un infinit există de greşele noi.

Haideţi acuma cînd murim cu moartea 
îmbrăţişaţi în preacurvie
Haideţi vă rog să îi lăsăm să fie 
pe-ai noştri ţineri mai curaţi.

Să nu mai facă ei greşala noastră, 
nici crima împotriva calului şi-a stelei 
şi nici scuipatul împotriva mării mare 
şi nici grăunţe să nu pună în himeră.

Loc liber este pentru alte noi 
greşeli şi plînsuri mult sărate 
Hai să-i lăsăm pe tineri noi, 
deplin curaţi şi-n sănătate.


*respirări

Ce poftă de viaţa mea avea 
ceea ce nu era
Ce poftă de nu era, avea 
ceea ce nu, nu era

Umbra lumină-mi părea, -
iar muntele în zbor că zbura 
A, nu-mi mai era A.
Era, nu-mi mai era.


*mai puţin decît a fi

Ce dacă vii din altă parte ; 
ce dacă şi tu eşti tot animal ;
ce dacă la turme, la stoluri, la şapte, 
la ciurde, la herghelii, la cvartal, -
ce dacă noi doi am fost primii
care au fost hărăziţi demîncării 
pe alte planete cum fură creştinii 
hrană uitării.
Ce dacă ei ne-au mîncat cu o gură 
prin care-am trecut şi ne-am dus mai 
adăogînd o făptură
ia trupul acela de sus. 
Ce dacă, ce dacă 
altele fost-au minţile
şi în potopul de carne pe arcă 
ne-au fost luate doar osemintele !...


*cîntec

Pe nervul acestei priviri 
o doamne ce multe orbiri 
o sfinte ce multă vedere 
avui pentru muiere.

Pe nervul acestui auz
o doamne ce suflet ursuz 
ce mers legănat de tăcere 
avui pentru muiere.

Pe nervul acestei sprînceni 
o doamne ce ninse poieni 
ce tristă putere
avui pentru muiere.

Pe nervul acestor nervi
o; doamnă, îţi fură mult servi 
dulci pietre în înmuiere
ochii mei pentru muiere.

Pe nimicul fără nimic 
ce tristă cîntare ridic 
lerui ler şi lerui lere
şi numai spre o muiere.


*omorîrea calului

Bate-ţi cu cureaua calul peste bot 
îi spumegă-n zăba amurgul
cu mine şi cu dealul tot
să-ţi baţi peste ureche murgul !

Înfige pintenul de fier 
în pielea lui neargăsită 
încep să curgă înspre ieri 
şi oră şi clipită
e cal troian atît îţi spun
şi spart mult prea devreme 
nu vezi e-nvăluit în fum
şi are-n jur de răni sprîncene 
şi gene are calul tău
la sîngele ce-i curge din ureche 
să-l baţi cu biciul lung şi rău 
pe calul care mi-e pereche
să-i dai cu raze-n steaua frunţii 
să-mi dai cu raze-n steaua minţii 
atît îţi spun atît îţi strig
să-l omorîm. Se face frig.


*ochiul pătrat

Nu pot să cred că păsările zboară, 
că ele se sprijină pe ceea ce nu este, 
că tu mă iubeşti pe mine
fără să-ţi fiu cîine...

Există un aer al pierderilor
şi o nemişcare a caprelor negre, 
dar eu nu le-am respirat
de cînd îţi sunt cîine.

Mai ai pe altcineva de lovit
din dangul acela scoţînd din el o statuie ? 
Hai vezi-mă şi haide loveşte-mă !
Numai eu îţi sunt cîine.


*oratoriu

Nimic mai ambiguu decît linia dreaptă, 
nimic mai dureros decît nunta
...şi mai străin decît sărbătorile 
anului nou
nimic nu este.

Nimic mai liber decît somnul, 
nimic mai salvator decît oboseala 
şi decît adolescenţii cei doi
pe care ieri i-am văzut sărutîndu-se, 
nimic mai din trecut nu este... 
Nimic mai statornic decît aerul
şi nimic mai invizibil decît el.


*înaintare

Se dedică dui 

Eu sunt o locomotivă cu aburi
în urma căreia şine-le se evaporă.

Eu sunt o pasăre care zboară
în urma căreia aerul se pietrifică.

Eu sunt un cuvînt care se rosteşte 
lăsînd în urma lui un trup.

Eu sunt timpul ce sare
dintr-un ceas care se cristalizează.

Eu sunt iarba 
cocoşată de verde.

Eu sunt foamea alergînd
înaintea unei burţi.

Eu sunt cel care se naşte 
dintr-o mamă atît de adevărată

pe cît de neadevărat sunt.


*schimbarea aerului

Mă uit în ochii tăi şi îţi spun :
în curînd vom da naştere unui copac 
dureros şi verde, dureros şi verde. 
Continuăm ?
- Continuăm !

Iţi pun o mînă de fier pe umărul tău de plumb 
şi îţi spun :
în curînd vom da naştere unei săbii 
ea ne va arde şi ne va durea. 
Continuăm ?
- Continuăm !

Te ridic peste pieptul meu.
Curgi peste el cum curge laptele pe piatră. 
Mă uit cu ochii mei în ochii tăi şi îţi spun : 
am nevoie de o barcă şi de şapte lopeţi. 
Toate acestea le voi smulge din trupul tău. 
Te întreb solemn :
crezi că pot să continui ? 
- Continuă.

Aceste păsări care zboară în respirarea ta
toate aceste păsări care-ţi flutură în jurul nărilor 
alungă-le pe toate
alungă-le ! Am nevoie de un aer liber ! 
Ca să zbor am nevoie de un aer liber.
- Vrei să schimbi aerul ? - Da.


*schimbarea

Deodată, am simţit cum renaşte în noi o vorbire, 
şi tremuram cu gurile lipite de ea.
Ce ochi mai trebuie să fi avut şi auzul 
cînd lîngă ureche auzirăm o stea.

Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă, 
deodată, îngerul ne-a înşirat pe amîndoi, 
şi astfel înjunghiaţi de aceeaşi durere, 
pluteam în aerul vorbirii celei noi.

Cu tot cu noi îşi ridica aripa părînd 
ne-ngreuiat.
Aproape sîngeram pe ascuţişul unui cuvînt de împărat.

Unde ne zbori, în care înţelesuri, 
în ce puţin de trup măreţ de zeu, 
în ce înaltă, nedistinctă de vorbire
din care absentează tu şi eu,
din care tot ce ştim că e, nu este 
şi ce nu ştim, pare a fi ?...


*frica şi alergarea

Dormeam atît de dus într-un iepure 
încît alergarea lui speriată 
zguduindu-mă m-a trezit somnoros 
şi m-a lăsat să dorm
într-o iapă.

Dus dormeam într-o iapă,
i-ha, i-ha se-ndrăgostise de dînsa 
vocea unui om
întristat de gloanţe.

El a căzut mîngîind cu mîna 
un zid.
Mîna lui uscată şi moartă 
mi-a apucat ultimele cuvinte 
ale vorbirii
pe care acuma încerc s-o înnod.


*de tristă dragoste

Să lăsăm obiectivitatea pentru roţile dinţate 
pentru şuruburi şi pentru şaibe.
Dacă timpul trece aşa cum trece 
tu nu ai dreptul să mă priveşti fix.

Să le lăsăm celor fericiţi dreptul 
de a bea apă
atunci cînd au gură
şi pentru că numai lor li se face sete.

Dar atunci cînd dorm, cînd dorm 
atît de adînc
cînd dorm aşa cum dorm
desigur tu nu ai dreptul să te trezeşti 
şi să pleci.


*contemplarea lumii din afara ei

PARTEA I : NERVUL TERESTRU

l. Cel care a murit despre
 cel care nu s-a născut

Ne trebuie un timp care să ne împace 
felul nostru de a fi,
care să ne lumineze ochii,
ochii care au început să crească anapoda 
pe tot cuprinsul fiinţei noastre,
ochii din nări şi din degete, 
ochii groşi din călcîie 
precum şi ochii
pe care-i eliminăm tot timpul din noi 
sub ciudata înfăţişare a cuvintelor
şi a strigătelor.

El va fi vedere, 
noi ştim aceasta,
el va fi vedere.
De aceea i-am şi pregătit 
paturile ochilor noştri
pe care-i ţinem neplînşi.
Pentru el îi ţinem curaţi şi neplînşi 
să aibă unde trage peste noapte
în orice secundă ar veni 
cînd va veni.

2.Nervui terestru

Iată prima parte a descrierii : 
aici, în această zonă cosmică 
sub pleoapa albastră.
toţi se mănîncă pe toţi.
Neîntrerupt, toţi se mănîncă pe toţi. 
Omul mănîncă pasărea,
pasărea mănîncă viermele, 
viermele mănîncă iarba,
iarbă mănîncă resturile omului, 
resturile omului mănîncă piatra, 
piatra mănîncă apa,
focul mănîncă aerul, 
aerul mănîncă pămîntul.

Este de mîncare cît este,
dar ea nu se termină niciodată.

Zgomotul caracteristic
este acel al fălcilor mestecînd

Iată acum principiul :
cea mai mare dimensiune din cosmos este 
punctul. 
Unul nu este mai mare decît altul. 
Muntele este un punct
şi firul de iarbă este tot un punct.
Iată credinţa :
de multă vreme hrana 
care-şi este sieşi hrană
care este pentru hrană, hrană 
şi car e se potoleşte cu hrană
s-ar fi sfîrşit în acest punct albastru. 
Vine însă din afară lumină
vine însă din afară radiaţie oarbă.

La baza acestei foamete,
la baza acestei neîntrerupte foame 
este lumina din afară,
este radiaţia oarbă din afară 
care adaugă celui mîncat
şi îi repune la loc 
partea mîncată

3. Fonetica terestră

Diferite sunt învelişurile : 
iarba pentru pămînt,
apa pentru peşti,
blana şi pielea pentru carne, 
ţipătul pentru frică,
literele pentru cuvînt,
şi, la urmă, peste tot aerul.

4. Morfologia terestră

Apa este majoritară. 
Din această pricină, 
în foamea generală,
ea ocupă un loc distins, princiar, 
numit setea generală.

La rîndul ei, ea bea şi mănîncă totul. 
În genere şi văzut de la mare distanţă, 
între oameni, animale şi plante
nu există nici o diferenţă.
Este o planetă de mărimea unui punct 
pe care diferite puncte
se socotesc a fi stăpîne. 
De la distanţă,
nu se poate-adjudeca
cine este stăpînul planetei, 
care punct stăpîneşte punctul.

Putem deduce, însă că toate au un lucru 
comun
şi anume, burta, stomacul.

În jurul stomacului,
unora le-au crescut frunze, 
altora le-au crescut aripi, 
altora le-a crescut creier. 
De la distanţă, însă.
nu există aproape nici o deosebire 
între ce a crescut
în jurul unui stomac
şi ce a crescut în jurul altuia.

Toate aceste burţi au aceeaşi foame
ca dovadă că se mănîncă unele pe altele, 
ca dovadă că sunt.

5. Sintaxa terestră

Deşi toate fiinţele şi lucrurile 
de pe pămînt
trăiesc într-o deplină amestecare

deşi totul nu este decît o nesfîrşită cină, 
deşi departe, din cosmos
toţi la un loc au o singură viaţă
deşi de departe, de foarte departe 
nu străbate pînă în cosmos
decît un fin murmur 
de fălci şi mandibule, 
de rădăcină şi de valuri 
cronţănind

deşi nici aceasta nu poate avea 
o anumită înfăţişare,
totuşi am putea spune fără să ne 
înşelăm prea mult 
că există o oarecare ordine şi
o oarecare aşezare
a ceea ce există acolo

Bunăoară întotdeauna cînd cineva 
mănîncă
altcineva este mîncat.

PARTEA .II : NERVUL DIVIN

1. Cel care nu s-a născut despre cel care a murit

Acest punct de culoare albastră 
care-şi zice sieşi pămînt
el este ochiul,
el este patul de odinioară 
el este patul de odihnă
al vederii în genere.

De la mare distanţă,
de la foarte mare distanţă, 
naşterea lumii şi apoia ei 
sunt lipite
şi dorm îmbrăţişate în acest punct 
albastru.

Aici toate felurile 
se strîng în braţe 
şi toate chipurile 
se suprapun

Aici toate numerele dorm 
în cifra unu,
iar cifra unu doarme 
în acest punct albastru

Aici şi infinitul văzut din infinit 
este un punct

Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu, 
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea, 
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea, 
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea, 
iar nu vidul.

El este punctul,
el este divinul punct albastru. 
Inima tuturor inimilor, 
trupul tuturor trupurilor
şi sîngele scurs
al tuturor rănilor din cosmos.

Aici este cimitirul
în care a fost îngropat 
osul stelei Antares.
Aici este leagănul
în care urlă şi se zbate 
copilul din flori
al stelei Arcturus.

2. Nervul divin

Iată a doua parte a descrierii : 
sub pleoapa albastră,
aici, în această zonă cosmică 
toţi se nasc din toţi,
neîntrerupt, toţi se nasc din toţi. 
Omul se naşte din pasăre, 
pasărea din vierme,
viermele din iarbă,
iarba din resturile omului,
naşterea omului din moartea ierbii, 
moartea pietrei din naşterea ierbii, 
naşterea pietrei din moartea apei. 
Toţi, într-una, unul dintr-altul 
punîndu-şi trupurile cap la cap 
înnodate cu verigi de moarte.
Iată acum principiul : 
cea mai mare dimensiune este viaţa,
Nici o viaţă nu este mai mare decît alta, 
nici o moarte nu rămîne neîmpodobită 
de o naştere.

Iată credinţa :
aici se creează timp într-una, 
se produce timp,
se moare şi se naşte timp, 
se mănîncă timp,
se vinde timp, 
se depune timp, 
se modifică timp, 
se risipeşte timp,
se economiseşte timp.
De foarte departe 
se poate confunda a
cest punct albastru 
cu timpul

3. Cîntecul

El întrerupe cu sinea sa 
orice altă mişcare.

El face să nu mai fie 
ceea ce este
şi să apară în fiinţă
ceea ce încă nu s-a născut.

El schimbă totul în vedere 
înfometînd lumina.

El leagănă moartea
pînă cînd răsar din ea cuvinte 
şi împodobeşte cu lacrimi 
legile stelelor fixe.
El este numit, uneori sufletul,
dar cel mai exact ar fi să-i spunem, 
totuşi, cîntecul.

4. Cîntăreţul

Nimeni n-are nevoie de el, 
dar fără el nu se poate.

Spune-ne cum ne mîncăm unii pe alţii, 
i se spune : - şi fă-ne să plîngem.

El ştie plînsul altora
şi lacrima care li se cuvine.

Pe pămînt, din neamul oamenilor, 
se nasc cîntăreţi.
De asemeni, din neamul ierburilor. 
Şi din neamul animalelor, 
pietrelor,
peştilor, 
apei, 
aerului, 
focului, 
se nasc cîntăreţi.

Pe pămînt tot ceea ce există
are nevoie din cînd în cînd  să plîngă.

5. Sensul

Aici se încheie
scurtul raport electronic
obţinut cu ajutorul computerelor 
în care s-au introdus toate fişele 
cu informaţii necesare.
Văzută din afară,
lumea şi locuitorii de pe punctul albastru 
pot fi caracterizaţi prin aceea că sunt
şi pot stîrni ciudatul sentiment 
că au tendinţa de a fi.

Pierderea cosmică investită în 
ei este lumina de la diferite alte stele.

Ei produc, în schimb, pentru cosmos 
timp.


*ducerea

- Un-te duci soldat ? 
- Mă duc la-mpărat ! 
- Un-te duci tu sfeclă ? 
- La 3 şi 14!

- Un-te duci tu fată ? 
- Eu ? La împărată ! 
- Un-te duci tu sfeclă ? 
- La 3 şi l4!

- Un-te duci tu iepure ? 
- In de peştere...
- Un-te duci tu sfeclă ? 
- La 3 şi 14!

- Un-te duci tu vulture ? 
- In sfîrcul de strugure. 
- Un-te duci tu sfeclă ? 
- La 3 şi 14!

- Un-te duci tu suflete ? 
- Pe drum fără umblete. 
- Un-te duci tu sfeclă ? 
- La 3 şi 14!


*a-mi da din mînă de mîncare

Te-ai înstrăinat de mine, mamă, 
nu-mi mai dai din ţîţă de mîncare, 
ci din mînă,
Am ajuns să avem masă în casă, mamă, 
am ajuns să avem masă în sofragerie.

A devenit de lemn sînul tău, mamă, 
masă cu pahare, sfîrcul ţîţii tale.
Dă-ne mie, mamă, şi prietenilor mei de băut 
şi după ce ne săturăm setea de viaţă
dă-ne de murit, mamă.



*căţărarea pe o rază

Mîna mi se ardea 
pînă cînd nu mai era. 
Ochiul mi se orbea 
de nu mai vedea. 
Inima mi se-nfunda 
în tot ce era.
Urcarea urca 
în spate o stea. 
Strigam cînd muţea, 
eram cît era.
Nu 1, ci A, 
îl ştiţi voi pe A, 
murdarul de A, 
luminosul de A...


*cîntec

Ce grea e raza, doamne, a ta, 
mi-ar trebui un ochi de otravă 
ca să văd,
linia păsării cînd mi se face, A 
şi stînca prăpăd.

Ce greu se ouă un ou ! 
Ce muncă pentru oval. 
Nimeni nu este al său,
şi nici nimeni
nu este al tău

Păsări iubindu-se-n aer. 
Păsări iubindu-se-n crengi. 
Poţi tu, singuratecule 
văzîndu-le
să le-nţelegi ?


*doi soldaţi de după luptă

- Eu, zise Iovis, încă mă mai speriu 
- de crima împotriva gîndacului negru. 
Mă scîrbisem de dînsul şi-l pîndeam 
cu sandaua.
Alerga în zig-zag
loveam în cărămidă de săreau scînteile.
Deodată gîndacul s-a oprit, s-a răsturnat pe spate 
şi-a strîns labele de gîndac şi s-a dat mort.
Aici începe crima, spuse Iovis, 
cînd dai în cel care se dă mort. 
Ce scrîşnet, ce scîrbă
- Stai să vezi, răspunse Capitolius 
dresam un cal care de fapt era o iapă, 
deci, nu avea în sine durerea castrării.
După luptă, ce crezi că făcea ?
O mîngîiam şi ea îşi băga brusc capul 
cu gît cu tot
sub subţioara mea 
Ce crezi ?
Era un cal calin.
Ah, şi eu am avut un cîine pe care-l chema Mordador.
Cînd mă-ntorceam acasă se tîra 
udîndu-se de emoţie
se tîra spre mine dînd din coadă. 
A murit bietul de el
şi, habar n-am dacă era cîine sau căţea 
- Pune-ţi scutul pe tine
că e frig, o să ajungem, Iovi,
să vorbim pînă cînd şi despre pisici. 
Mîine barbarii împăroşaţi
or să ne mînjească mîinile cu sîngele lor. 
- Noapte bună, bă
- Noapte bună, bă


*cîntec

Se urîţise trupul gîndit
cuvintele erau spuse într-o limbă străveche şi barbară. 
A trăi, devenise am trăit, 
începuse ceva din sinea mea să moară.
O pată de umbră m-a traversat ; 
era numai de la un vultur în zbor 
ce-ntrerupea minunat
locul în care m-am născut, 
de cel în care o să mor.

Cine te-a plins cu ochiul lui pe tine soare, 
lacrimă arzătoare ?


*patru afirmaţii in sprijinul realului

finului meu Tudor Drăgănoiu, cu prilejul naşterii sale

I
Ah, strămoşul tuturor pietrelor
 e cîntecul.

II
Numai în somn fiind
aş putea zbura - pasăre fără de aer.

III
Şi astfel,
plîngînd dezgrop sabia 
rîzînd tai capul.

IV
Pricina ochiului nu este lacrima 
ci vederea.
Nu, 
să nu confunzi niciodată
ceea ce este real cu ceea ce este 
adevărat.

A iubi este real, 
iubirea este un adevăr. 
A iubi este
Iubirea se este. 


*adaptarea la aer

Raza acestei păsări zburînde, 
ochiul, mi l-a îmbolnăvit de zbor. 
Puţinele de tot secunde
mă vor să fiu orb şi să mor.

Ah, aer, sufocat,
al vremei cînd apă mi-erai, respirare, 
de rechin împărat
în străfundul de mare.

Simt că această rotundă
de clipă, - are un aer suav ! 
Redă-mi linia, o redă-mi-o, din undă, 
ochiului meu zugrav.


*haiku

Mă muşcă un cîine ah, 
privesc prin el 
ca printr-o fereastră.


*blîndele şi ferocele activităţi ale 
însufleţitelor şi neînsufleţitelor

Deodată gîndul mi s-a schimbat în vedere 
şi ea a început să mă doară
ca o dezmorţire
Un fel de creştere de picior pentru 
salt pe secundă.

Deodată, totul a început să treacă şi să se treacă  
să nu mai stea şi, 
să se alerge.

Ghimpi mi-au crescut în interior
înţepînd ceea ce ar fi trebuit să mă învelească.

Să rupi ce n-a existat niciodată 
şi ruptura să-ţi fie lumină
durere ca o trombă 
în absolutul deşert !

II
M-am pomenit mîncînd fără să-mi fie foame 
m-am pomenit respirînd lapte
fără a mă fi sufocat vreodată 
înainte de aceasta.

M-a încercat un sentiment 
ca o apăsare
cînd niciodată avusesem greutate 
Mai tîrziu am ştiut că el era frica.

Din necuprins mă micşorasem deci. 
Altfel cum ?
Altfel de ce ?

Cîtă singurătate 
A fi!
Ce fel de unu şi total 
a avea !

Nici tîrzii şi nici devreme 
rupturi ale desăvîrşitei linişti 
Lumini, pentru că lumina 
menită este punctului.

III
Şi pentru că deodată suntem mulţi
şi pentru că deodată există sus şi există jos
şi pentru că deodată ne este foame unul de altul
şi pentru că deodată avem început şi vom avea sfîrşit 
sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri 
sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi

IV
De ce ne-o fi trebuit nouă lumina
şi ce este această ruptură numită lumina 
De ce a trebuit să devenim puncte
cînd nefiind eram totul.


*locuit

Pînă cînd nu mă părăseşte zeul 
care stă tolănit în mine
nu pot să ies din cort, iubito 
iar cohorta doarme şi miroase 
a cimbru
pentru că vin e primăvara.


*alt haiku

Întunecînd întunericul
iată
porţile luminii.


*mozart şi cîinele spaniol

Mordador, trăieşte-mi raza 
oasele negre, carnea violetă, 
fi-mi aripa de praf şi piaza 
de tot secretă.

Cînd pune-vor pe mine animale 
fără de sînge-n ele, jupuite.
O, Mordador ; mă rog domniei tale 
mă lasă lor, nu mă trimite,

în somnul pur al unui gînd
îndepărtatul meu curînd.


*hieroglifa

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul 
atunci cînd există înţeles

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei, 
şi surd, ce singurătate
în toiul cîntecului

Dar să nu-nţelegi 
cînd nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd cînd liniştea-i desăvîrşită, 
o, singurătate a singurătăţii !


*rug şi rugă primăverii

În cădere părem că stăm ;
în urcare numai, ne pierdem firea 
cum bunăoară în primăvară
iarba şi-ar pierde dreptul de a fi 
născută 
Haidem să fim rude, - i-am spus
propriei mele vieti, 
haide tu, haide bă,
Şi aşa se face că vine primăvara 
şi aşa mai departe.


*cîntec

Absenţă murdară şi aşteptare 
disperată
În lipsa ta s-au născut 
cifrele şi zeii
Şi tu nu ştii nimic de aceasta 
Şi tu nu ştii nimic de aceasta

De cînd nu eşti, 
piatra a dat lumină 
Mişcare a dat piatra 
de cînd nu eşti
Şi tu nu ştii nimic de asta 
Şi tu nu ştii nimic de asta

Fluviul a rămas gravid de peşti, 
aerul greu de păsări
De cînd nu eşti
De cînd nu mai eşti
Şi nici măcar nu ştii nimic de asta
Cuvîntul meu s-a făcut trei, 
cîntecul meu s-a făcut şapte 
Dar tu, habar nu ai
ce este trei; ce înseamnă şapte 
Murdara aşteptare, absenţă disperată


*greşirea cerului

Zburau vulturii întorşi pe spate 
şi cu gheara întoarsă în sus
ca pe nişte miei să fure, 
steaua cu lumină ondulată ;

Ca pe nişte miei să fure de sus 
lumina ochilor mei.

Zburau vulturii întorşi 
şi pe spate prin cer 
spinările lor coborîseră jos
şi se ştergeau de sternul meu.

Cer le era trupul meu de carne,
 pămîntul le era lumina aceea 
de sus a ochilor mei.


*smulgerea măştii

I
Nu mi se poate smulge mîna din umăr, 
chiar dacă mi se smulge mîna din umăr. 
Sîngele lăsat astfel vederii
ar fi un sînge contabil 
negîlgîitor şi statistic.

A-ţi trage o mănuşă de pe mînă
e pentru insul meu acelaşi lucru cu a-ţi 
trage 
mîna prin rupere din umăr.

S-ar ivi la vedere
o făptură atît de veche şi aprigă 
un animal nelegal
luminiscent în afara luminii.

O îmblînzire pentru el şi o mască 
un fel de lupă măritoare
a fost înconjurarea lui cu piele 
şi trimiterea lui finală
în, cinci degete cu unghii.

II
N-ar fi prea bine
să mi se rupă coasta
şi nici prea înţelept, ca bulbul roşu 
al numitei inime
să se arate
numitei vederi

Înălţător castel şi turlă 
trupul acesta a fost făcut
să fie înţelesul legii şi pe pofta 
foametei ei de geometrie.

Nu-l rupe, el este ochelar, - 
nu-l rupe, el e luneta
prin care smîrcul, dampful 
greutatea
apropie durerea de urletul său.

III
E trupul văzut 
o lupă măritoare 
Alergînd nebuneşte linia
de dragul băltoacei încolăcite.

Îl şterg cu gingăşie şi-l curăţ de miros 
îl spăl cu aer şi-l dedau tristeţii
Prin el mortalul punctului miros s
e schimbă-n cifră.


*noaptea metalelor

Viaţă scumpă cheltuită pentru orbi 
pe nevederea cauzei
mai orb decît Homer cu ochiul smuls 
în muzica aplauzei
Voi fi bătut de du-te-vino
de un păcat pe care-l moştenesc 
de-o foame simplă, ah divino 
lumină care nu te mai vorbesc 
Zic un cuvînt ce nu e geamăt
ce nu e urlet de durere 
ci înţeles din care, poate 
răsar atîtea lumi de stele
Nu, eu nu am lacrimi de vînzare 
m-apasă blînd durerea de a fi 
locul în care zarea nu mai are zare 
frica de a muri.
O, cît curaj şi cîtă moarte 
taie în două cifra şapte 
O, cîtă multă dragoste
se duce ca o zînă
flutură pînă cînd încep să respir fier.


*venise vremea

Venise vremea să mor 
lucrul fiinţei mele
să nu-l dăinuiesc
să-mi pară rău de toamnă
iar de iarnă să îmi apară frigul. 
Venise vremea să mă adaog
la puţina dragoste ce mai există
să lungesc prin propria mea absenţă linia lungă
scrisă pe tabla neagră 
Venise vremea să mor
dar deodată mi-am adus aminte 
de cu totul şi cu totul altceva. 
Nu m-am mai dus
unde trebuia să mă duc 
rămînînd unde nu am unde sta 
ţin în mînă un spic de grîu
ca şi cum ar fi vorba despre plantaţii 
Ţin în gură un cuvînt
pe care nu-l mai spun nimănuia 
din gelozie.


*războiul

Acest bolovan a dat o ramură verde. 
O, cîntec de privighetoare al caprei. 
Din subţioara de lapte a mamei
am alunecat în subţioara de spirt a tatei. 
De bună seamă cineva este de faţă
ajută această translaţie de aer 
vorba îngheaţă 
o, tu zăpadă.

Vine de-a-ncălare pe sine 
sarea cu ochi
măduva fierului.

- Nu vă mai bateţi atîta între voi,
 războiul s-a terminat ieri !
- Mai taci din gură am strigat 
mai taci din gură
taci din gură mai bine taci din gură 
taci din gură !
Noi suntem cei de alaltăieri.


*căderea cerului

Acum ca nişte pietre blînde
ne vom lăsa de apă să fim curşi 
precum albastru cer al nimănuia 
stă prăbuşit în ochi de urşi.
Aşa cum greutatea este cerul 
u-m-ă-r-u-l-u-i - rupt şi apăsat, 
aşa cum împăratul, frigul, gerul
e l întîmplat.
Mă strînge noaptea care va să vină,
nici mort într-un mormînt nu o să-ncap, 
e cerul care cade peste mine 
rupîndu-mă de lume şi de cap.
Of, după ce cădea-vor toate 
m-or pune luminos inel
a tot ce este şi se poate, 
şi poate nu se poate să se poată .


*privind-o, mama mea

Cădea peste această femeie iubită 
timpul tot trăit de mine,
o lumina pe această femeie iubită 
trăitul timp de mine.
N-am putut să-mi smulg privirea 
de pe această femeie iubită
Aveam ochi ca să o văd numai pe dînsa 
femeia mea iubită

Aveam mîini ca să o îmbrăţişez numai 
pe dînsa 
femeia mea iubită.
Deodată, am văzut că mama mea 
o vede 
pe această femeie iubită.
Pe această femeie iubită 
timpul cade şi ninge.
Pe această femeie iubită, 
privindu-o, mama mea plînge.


*cît de subţire eşti

Cîntec blînd, cal palid
o, tu, subţire rază de lumină 
am mai orbit o dată cu tine 
cîntec blînd, cal palid.
Am mai călărit o dată cu tine 
tu, rază subţire de lumină, 
am mai cîntat o dată cu tine 
orbind, o, rază.
Cîntec blînd, cal palid 
şi tu rază de lumină, 
ah, cît de subţire eşti.


*învăţăturile cuiva către fiul său

I
Dragule, caută şi te însoţeşte ca să nu rămîi prea singur. 
Vei vedea şi tu, atunci cînd vei iubi, cine îţi va fi soaţa,
aşa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi, 
vede care îi este umbra.

Pe timp de durere, lasă-te singur ţie. 
Şi cerul se acoperă cu nori cînd plouă.
Numai cînd ninge, ninsoarea e umbra de la stele. 
Dar atunci, dragule, e foarte frig şi chiar ceea ce este 
frumos vederii poate să ţină loc de cămaşă.

II
Dacă ţi-e foame, caută să nu te mănînci pe tine însuţi 
în libera vedere a altora.


Pîndeşte şi tu sărbătorile.
Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl 
mănîncă, în talgere de aur, pe cel învins.
Fii atent : tot ceea ce există are o sărbătoare a sa. 
Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce 
există unde să se sărbătorească pe sine.

Fii cuviincios şi vei fi invitat şi tu la masă. 
E bine să fii invitatul caprelor.
E şi mai bine să fii invitatul cailor.
Dacă-ţi este foarte foame, şi eşti în stare să vorbeşti
cu dreptate şi leneş; ai putea să fii invitatul pietrelor 
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar f i să poţi să f ii, mosafirul 
Zeului.

III
Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul 
tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut 
sau cu urlet, cine eşti, tu nu-i răspunde pentru că nu 
ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă îngrozitoarea
întrebare "cine eşti ?" te întreabă cu gînd 
ascuns să te piardă.
Te întreabă cu gînd de batjocură şi smintit că ai putea 
să ştii cine eşti şi să-i răspunzi cine eşti ;
şi răspunzîndu-i cine eşti tu, dragule, să-l faci pe
el să se prăpădească de un venin rîzînd şi de o înălţime 
străină.
Şi în hohote, - cine eşti, ştiindu-te, să nu mai poţi să fii. 
Deci taci din gură cînd nu ai ce spune !

IV
Stînd pe lîngă foc, de vei simţi un oarecare lucru, un
fel de sorbitură că te mişcă şi te trage din loc ; 
dacă te cade o încetinire de zile ;
şi dacă fierbinţeala mare ţi se arată ca şi cum te-ai 
vedea pe însuţi tine de la o depărtare arsă ;
dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătoreşte 
cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai 
putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezeşti 
şi mîine ;
dacă tăierea şi scoaterea maţelor mielului te doare 
în pîntecul tău numai gîndind-o că se întîmplă ;
dacă ruperea stelei în două şi ruperea cifrei unu în şapte 
îţi străbat creierul cu sfîşietoare lumină ;
dacă taina sfîntă a trădării te cumpără pe un ochi triunghiular în frunte ;
dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos 
cu jugulara ruptă ;
dacă nu-ţi smulgi ochii tu însuţi înfiorat de vedere ; 
dacă nu-ţi astupi urechile cu două stele ;
dacă refuzi jertfa de un miros plăcut, 
dragule,
lasă-te prădat de melancolie 
şi lasă-te
jefuit de tristeţe
Stai tu melancolic, dragule, 
stai tu melancolic
Melancolia nu se petrece şi nu se mişcă, 
melancolia se stă
Stai tu.

V
Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci 
Ce am trăit eu, - prea mult este 
aşa că-ţi ajunge şi ţie
să ai de dat
în stînga şi în dreapta.

Nu mă întreba pentru că nu ştiu să-ţi spun 
nimic despre stînga soarelui
şi nimic despre dreapta lunii

Dragule, aşează-te şi tu cum poţi mai bine 
cu spinarea pe o oră mai fericită
Ce crezi tu că ti-e dreapta ? 
Dacă eşti în stare să-i porunceşti 
ea chiar îţi va fi dreapta
Stînga, pe dînsa, trebuie numai să o iubeşti, 
Ea eşti chiar tu şi dacă o iubeşti
te va sluji ca o roabă.

VI
Despre fericire, dragule, nu pot să-ţi spun decît 
foarte puţine cuvinte,
bunăoară :
cel mai miraculos fapt al existenţei 
este faptul că este
De aceea,
dorinţa fierbinte de a fi fericit 
este legitimă şi miraculoasă.

Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă. 
Caută, dragule să fii fericit
cît timp eşti tu de faţă, 
cît timp vei avea faţă ;
fereşte-te vreodată să porţi mască ; 
nenorocul te recunoaşte
chiar înainte de a te naşte.

VII
Dormi cît mai puţin cu putinţă, 
visează cît mai mult cu putinţă.

VIII
Ceea ce există, este. 
Frumos luceşte masculul 
din neputinţa de a naşte.
Dacă nu poţi luci, dragule, cîntă. 
Dacă nu poţi cînta, dragule, 
varsă sînge.
De născut, dragule, naşte numai cosmosul. 
Caută şi fă rost de scutece, dragule !

IX
Nu te grăbi să alergi. 
Stai locului !
Chiar şi miezul fierului
curge leneş prin lăuntrul fierului.

Uită-te la fier şi aseamănă-te lui.

X
Şi acum, dragule, am să te învăţ 
ce trebuie să faci
cînd n-ai să mai poţi să fii

Spală-te şi curăţeşte-te ? 
Păsării Phoenix nu-i plac 
hoiturile şi murdăriile !

XI
Dragule, nu mă uita 
ca să nu te uite,
la rîndul tău, alţii.

Dragule, lasă măcar un cuvînt de-al tău 
să-mi fi lespede.

Spune, cînd spui sunt, 
cu gîndul dus la mine.

Eu te-am născut pe tine, dragule. 
Renaşte-mă tu.


*declaraţia dreptului dragostelor omului

Ceea ce se poate pierde
nu este în mod obligatoriu de pierdut 
şi mic 
Eu, bunăoară, încă
nu sunt în stare să-mi pierd viaţa. 
Ceea ce nu se poate iubi
nu este neapărat şi intim 
Cu mine cu tot la un loc 
s-ar putea să fim chiar el. 
Ceea ce se poate vorbi
ar trebui să se poată şi cînta 
iar ceea ce înfloreşte
poate să fie cu totul altceva decît
o floare.


*din timpul unei zile

Dacă şi tu ai venit să te naşti 
te izgonesc
pentru că mama mea tocmai ţipă 
născîndu-mă. 
Tatăl meu tocmai şi-a luat cămaşa
de pe sine 
ca să mă îmbrac cu dînsa, cu ea, 
chiar pe mine.
Tatăl meu se dezpieliţează ;
mama mea strigînd şi născîndu-mă 
tocmai mă spală de durerea lumii. 
Dacă ai venit să te naşti, pleacă. 
Dacă eşti născut, stai.




*înapoierea cheii

Mi-e dor să pot 
să nu-mi mai fie 
dor de tine

Tristeţea, ea; 
nu este gînd 
ea lucru este.

Mănînc-o, dacă ai cu cine ! 
Durerea vieţii
e un lucru, 
nu contemplarea lui

Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor 
de tine.


*falstaff sau evitarea unui mit

Din ceea ce ştim noi că este şi cade, 
într-adevăr cade fără să cadă în totalitatea sa. 
Rămîne pasărea.
Cum ar putea să cadă totul dacă există 
păsări ? 
De ce să zboare un animal cu aripi
de ce să zboare el
în toiul animalelor în prăbuşire şi în cădere 
Ar trece timpul dacă ar trece
şi ar cădea tot şi de tot 
dacă ar cădea
Dar ar e şi el în el o pasăre mzmită 
opreşte-te clipă...
stau şi mă urîţesc
trupul meu de odinioară de adolescent 
mov ca trestia, acum
gras şi puţind de cuvinte
se distruge devenind hrană. 
Falstaff, rămîi şi nu pleca 
în tine nu cade o pasăre ;
tu eşti la fel de pur şi de frumos grasule
şi de neştiutor, ştiutorule 
cum erai născîndu-te
din gingăşia urlată a maică-tii 
Feriţi-vă de cascade
ceva este în ele zburînd
ce nu cade
Ceas îngrăşat de turlă de primărie 
care bate timpul libelulei
Ah, numai cadranul îmi creşte 
şi  numai timpul meu zboară 
clopotul da, clopotul
e trupul pe care-l merită musca divină. 
Falstaff, ah, Falstaff
deltă nemernică 
neuitîndu-şi izvorul,
sexul suav pe care-l are zborul

pe care-l are ora
zburată pe deasupra şi amîndurora 
Falstaff, ah, Falstaff
zepelin cu suflet de fluture 
aer cu suflet de pămînt
fiinţare măreaţă la mijloc cu sunt …
Aplecare de coloane,
moarte vie-n sărbătoare.


*tablou cu orbi

Tocmai se înserează 
deasupra unei case de ţară
şi în ogradă e o masă de lemn 
la care stau şi beau şi vorbesc 
părinţii mei şi  părinţii altora 
primarul şi grăjdarul 
învăţătorul şi popa
şi încă alţii care stau şi beau şi vorbesc.

În acelaşi timp
şi suprapus pe aceştia
un om cu pelerină neagră 
mîhnit de istorie.
sau poate de orice altceva,
în înserare se îndepărtează pe cîmp 
micşorîndu-se odată cu îndepărtarea 
stingîndu-se odată cu înserarea.

Frînturi de vorbe, sunet de tacîmuri
gîlgîitul vinului turnat 
şi mai ales
strigătul învăţătorului ridicat deasupra celorlalţi : 
- La urma urmei ce mai e şi viaţa asta !
Şi strigătul popii ridicat deasupra celorlalţi : 
- Nu se arată semne, degeaba ne rugăm.
Şi strigătul primarului ridicat deasupra celorlalţi :
- Vedem mereu aceleaşi lucruri ! Mereu aceleaşi lucruri ! 
Suprapus peste cei de la masă
intretăindu-i parcă pe fiecare 
pe cîmpul înnegrit  de înserare 
omul cu pelerină neagră se duce
şi gîndurile lui se aud peste cîmp :
M-am născut în cel mai rău secol cu putinţă 
am locuit cea mai străină inimă cu putinţă ! 
Astfel se aud gîndurile omului
în timp ce el se micşorează
ca o pată neagră pe o pată neagră 
crescîndă.

Aer apăsător şi căldură calmă
lîngă masa din ogradă, în umbra deplină 
neatinsă de raza lămpii cu petrol
în tufişul de coacăze un freamăt mut. 
Un ochi lucios cu luciu mat
un ochi cît tot tufişul de coacăze
se deschide lucios şi mat şi se închide. 
Cei de la masă sunt cu spatele la el ;
o secundă de linişte apoi vinul gîlgîind în pahare.

Suprapus pe dreptunghiul mesei 
traversînd în depărtare cîmpul 
şi tăind masa totodată,
omul cu pelerină neagră
şi înapoia omului cu pelerină neagră
un hectar de cîmp negru se deschide deodată, 
ochi lucios şi opac şi negru
şi se închide cum s-a deschis
în timp ce omul se îndepărtează cu spatele la ei. 
Cîinele legat de stejarul din curte
schelălăie zdrăngănind lanţul trunchiul stejarului se deschide 
şi un ochi negru lucios clipeşte.
- Taci potaia dracului, strigă grăjdarul 
şi aruncă o cană de lut după el.

O stea se lăţeşte ca o baltă 
în spatele omului cu pelerină 
şi bolovanul din poartă
deschide un ochi negru lucios şi-l închide.
- Locuiesc într-o inimă străină, se gîndeşte omul, 
Unu este atenţia lui zero,
doi şi trei şi patru şi cinci 
nu sunt altceva
decît neatenţia cifrei unu,
gîndeşte omul cu pelerină neagră îndepărtîndu-se
 în timp ce în spatele lui
orizontul negru deschide un ochi 
imens, lucios şi negru
şi îl închide.


*supunere iar nu mărturisire

se dedică lui Grigore Hagiu

Sunt învinovăţit de darul cuvintelor 
şi vînăt de real
Nevasta mea m-a dat afară 
din pricina păcatului
pe care-l transport originar 
Acum mă voi preface
că este mîine iar nu ieri
 
Adică alte frunze, 
adică alte umbre, 
adică alt soare.


*ah, cîtă apă

Timpul devine timp
cînd se transformă în iarbă, în apă 
în arbore şi în piatră.
El e singurul care are mişcare în sine 
el e singurul care trece
care ne leagă şi ne dezleagă 
cel care rămîne gravid
cu tot ce întîlneşte în cale 
inventîndu-şi calea 
născîndu-şi calea.
Singurul lucru concret este timpul 
lucrurile sunt mişcarea lui.
Tigrul şi Eufratul 
ah, cîtă apă !


*defăimarea răului

Eu construiesc misterul 
nu îl admir.
Fac cărămidă pentru zid de casă 
cuvîntul  care-l zic e pus pe masă 
şi de mîncare este
Cînd fi-vor să mă îngroape mort 
vor observa pe un copil dormind 
ce nu mai vrea să se trezească. 
Cînd toţi ai mei deplin s-or împlini 
abia atuncea toamna putrezească, 
luminoasă şi cu rădăcini.
Ah, tu lumină, tu întoarce-te - acasă 
ah, ochiule să ţi se împlinească 
durerea de a fi.
Mai liniştiţi decît în toată viaţa noastră 
culoare fi-vom şi albastră.


*rugare

Împietreşte lumina, o tu, 
nevăzuto,
şi locuieşte-mă cu propria mea iubire 
de altceva, 
şi îngheaţă-mi în inimă 
creierul unei stele.

Haidem 
să nemişcăm îmbrăţişarea 
vieţii mele cu mine, 
în timp ce voi jupui de piele 
aerul sîngeros
în care strig după tine.


*alte învăţături ale cuiva, către fiul său

I
Fiule, stinge lumina cînd dormi, iar dacă luna te 
bate, scoate-i cu mîna — dreaptă umbra de sub pernă.
Nu te răsuci mult. Dacă e să-ţi amorţească ceva, 
oricum îţi amorţeşte.
Dacă dormi dus şi cu vise ; - coşmarul tău e viaţa 
mea. Nu încerca să fii cuviincios cînd dormi, fiule, 
încearcă să nu visezi.

II
Cel mai mult, fiule, eu nu am iubit-o pe mama ta.
A iubi nu înseamnă a suge lapte, fiule. A iubi nu înseamnă a fi fericit, fiule.
Noi doi, uită-te şi tu la noi, ne asemănăm numai 
prin faptul că ne sărutăm. Aerul care iese din tine intră 
în mine. Să facem economie de aer, fiule, şi risipă de timp.

III
Tu ai să pleci şi ai să mă părăseşti şi o să ţi se 
facă dor şi o să te reîntorci.
De căldura mea o să ţi se facă dor şi de răceala 
ta o să ţi se facă piatra.

IV
Atîta, fiule, îţi zic, caută şi tu de spune străinilor 
că eşti rudă cu firul ierbii verzi, nepot de ciocîrlie
şi văr primar cu ciupercile. Nu te simţi străin oriunde 
ai fi ! Eu, tatăl tău, pretutindenea sunt risipit şi bag 
rubedenie sub forma razei între tine şi stea.

V
Fiule, să nu-ţi pese prea tare de maică-ta. Să ştii, 
fiule, că ea, aidoma norilor care plouă şi aidoma vedeniilor 
colorate de la pol, a fost fericită să se schimbe născîndu-te.

VI
Nu te sfii să-ţi mărturiseşti ţie însuţi, fiule,
propria ta nemernicie ; - şi nu te sfii să te miri că exişti 
şi să binecuvîntezi pentru aceasta tot ceea ce ţi se pare ţie a-ţi fi timp.

VII
Însoţeşte-te şi caută să uiţi.

VIII
Nu ridica privire la cer pentru că s-ar putea dintr-o 
săltare întîmplătoare să te spulberi.

IX
Mai aproape de tine în afara trupului tău este dragostea 
mea. 
Cînd eşti foarte obosit, culcă-te pe dînsa ca pe un
pat odihnitor şi înveseleşte-te cu melancolia pe care ţi-am 
dăruit-o la naştere.

X
Fiule, eu te-am făcut pe tine să fii ; linişteşte-te
şi blînd stai şi încearcă la rîndul tău să nu mai faci pe 
altcineva să fie.
Pe mine te poţi sprijini şi în mine poţi plînge. 
Eu sunt mort cînd tu eşti viu.

XI
Fiule, dacă ai mîini ţine o mînă în mîini iar dacă
ai ochi ţine un ochi în ochi. Nu te obosi prea mult, fiule, 
murind.


*un om de cal


I
Faţă de ceea ce există 
nimica nu este nici mare
nici mic

Noi spunem : 
"pămîntul, pămîntul !" 
Dar faţă de ceea ce este, 
el nu este

Numai ceea ce nu există 
poate să fie mai mare 
decît ceea ce nu există, 
sau, poate să fie mai mic 
decît ceea ce nu există

Mă duce gîndul şi măresc vederea.
O, galaxia aceasta 
cît un punct este
faţă de ceea ce este, 
iar punctul
şi el, cît un punct este 
faţă de ceea ce este

II
Ce vis deşert numărătoarea ! 
Rîul de sori, cît un punct este 
aidoma punctului cît un punct 
I-ha, i-ha nechează calul meu 
cînd omul din şaua lui 
vorbeşte

Vorbele din timpul mişcării 
- Kataklop 
(sunet de potcoave, 
izbite de pietre) 
Kataklop...

Faţă de ceea ce este
orice altceva este un punct.

- Mă măresc din unu 
şi mă fac doi ; 
schelăie spre mine căţeaua 
gravidă...

Care unu ? Care doi ? 
Şi ce, în genere ! ?...

III
Unu este un punct 
oricît ar creşte
oricît s-ar îndoi şi s-ar întrei 
şi s-ar împătri
şi de mare, s-ar nesfîrşi la nesfîrşit... 
Faţă de ceea ce este cît un punct este.

Punctul este cît un punct ; 
iarba este cît un punct ; 
norul este cît un punct ; 
pămîntul este cît un punct ; 
soarele este cît un punct.

Punctul şi cu iarba, sunt cît un punct. 
Punctul şi cu iarba şi cu pămîntul
şi cu soarele
şi cu stelele şi cu tot cerul 
sunt cît un punct.
Egale între ele şi cît un punct 
faţă de ceea ce este.

I-ha, i-ha
eu sunt un om de cal 
galopînd într-un punct.

IV
Numai între ceea ce nu este 
şi între ceea ce nu este, 
inima mea este mare
şi trupul meu este mai mare 
decît inima mea
şi trupul calului
este mai mare decît trupul meu

V
Nu există doi
Calul şi cu mine suntem un punct. 
Nu există trei
Drumul şi calul şi eu d
e-a-ncălare pe el 
suntem un punct.

Nu există patrul
 şi nici cinciul
şi nici şasele...

De la zero la unu de la nimic la punct 
se întinde miracolul.
Intre zero şi unu, între nimic şi punct arde duhul !

VI
Intre zero şi unu
există mai mic şi mai mare ; 
lungul există şi scurtul,
timpul există şi calul meu 
şi eu de-a-ncălare pe el

I-ha nu există decît unu ; 
numai punctul !
Doi, trei şi patru 
şaptezecişişasele faţă de ceea ce este, 
este un punct

VII
- Cine sunteţi voi,
tu calule şi tu călăreţule ? 
- Habar n-am cine sunt 
am răspuns.
- I-ha, i-ha, a răspuns odată cu mine 
calul
pe care-l călăream de la zero la unu d
e la nimic spre ceva.


*oraţie de nuntă

Nu cum sunt eu sunt eu 
ci cum eşti tu sunt eu
Nu verde, nu galben, nu roşu
ci foarte verde, foarte galben, foarte 
roşu. 

Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum eşti tu sunt eu 
Nu mov, nu foarte mov 
ci foarte foarte mov. 
Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum eşti tu sunt eu 
un fel de tu sunt eu
pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu.


*daimonul meu către mine

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul 
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se 
şi pe caprele negre de stîncă înecîndu-se 
în moalele stîncii 
Marea, pe dînsa chiar o s-o vezi 
suptă de fluviu şi pe acesta 
sunt de rîuri şi pe acestea 
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergînd. 
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie, 
ai să vezi
cum se usucă peştii
şi cum se împuţesc balenele 
cum se evaporă meduzele,
căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi ? 
- Te aud şi ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu, 
eu ce pot să fac eu
- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul, 
repede, cît mai poţi să te schimbi
Schimbă-ţi ochiul în cuvînt
nasul şi gura
organul bărbătesc al facerii 
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ţi albească 
prea des încovoiata şiră a spinării, 
schimbă-te în cuvinte, repede, cît mai e timp 
- I-am spus Daimonului : tu nu ştii că 
vorba arde,
verbul putrezeşte 
iar cuvîntul
nu se întrupează ci se destrupează
Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta 
şi a fiert din pricina luminii soarelui
Am dat un nume unui copil
şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii 
- Ştiu asta, mi-a zis Daimonul. 
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic.


*săgetarea cerbului stretin şi 
harponarea peştelui vidros

Se dedică lui Paul Tutungiu

Aşa cum faţă de mişcarea stîncilor 
mişcarea arborilor pare iute ca raza
Aşa cum faţă de mişcarea petalelor florii 
mişcarea omului pare iute ca raza,
iute ca raza faţă de mişcările omului 
e alergarea cerbului stretin

Haideţi, vă zic, să vînăm cerbul stretin 
schimbîndu-ne timpul şi răsucindu-ne secundele 
Haideţi, vă zic, fără milă să-l vînăm
pe cerbul stretin, scurtîndu-ne lunile
şi micşorîndu-ne cît punctul de nisip, anul 
Pe iutele să-l omorîm de cerb stretin !

Din oasele lui să ne facem stîlpi de casă d
in pielea lui să ne facem acoperişe
iar carnea lui s-o mîncăm înlăuntru 
la nuntă.

Aşa cum faţă de mişcarea omului
mişcarea ierburilor pare înceată, 
Aşa cum faţă de mişcarea brazilor 
mişcarea pietrelor pare înceată
mai încet decît starea pe loc a pietrii
e rîul Vidros în care înoată peştele Vidros.

Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros 
îndreptîndu-ne timpul şi întinzînd secunda 
ca apa vărsată pe lespede
iar ziua s-o lungim peste noapte
Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă, 
să omorîm Vidrosul din rîul Vidros !

Din oasele Vidrosului să ne facem stîlpi de casă 
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mîncăm înlăuntru 
la nuntă, vă zic.


*Vorbind

Crezi tu că iarba este fericită? 
Ea e verde; ea e verde . . . 
Crezi tu că vulturele este înalt? 
El zboară; el zboară . . .
Crezi tu că piatra e tăcută? 
Ea e tare; ea e tare . . . 
Crezi tu că eu sunt al tău? 
Crezi tu ?


*lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sînge, 
se lustruieşte cu ochiul lui Homer, 
se răzuieşte cu raze,
pînă cînd cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul 
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei. 
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărîmă un colţ de-al cubului. 
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta 
de n-ar fi avut un colţ sfărîmat!