6 
  
   PROCUVÎNTARE 
 la Muza romînească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei
 
  “Nimic pentru noi şi totul pentru patrie”. 
  (Cuvinte neuitate ale dlui Barbu Catargiu1) 
 Tot omul e dator ţării sale cu persoana şi averea sa. Oşteanul patriot îşi răpune viaţa pentru ţara sa, dregătorul civil nu-şi cruţă sănătatea pentru ţara sa, călugărul cuvios petrece în singurătate, rugîndu-se pentru mîntuirea poporului ţării sale, plugarul aduce banul său în vistieria ţării sale; eu însă, fiind din copilărie înstrăinat din vechea mea patrie, Moldova, unde m-am născut, nu avui nici un prilej să-i aduc vreun folos; am socotit deci să-i hărăzesc de departe umilitul rod al îndeletnicirilor mele, ca o pîrgă mulţumitoare şi pentru ca să rămîie o urmă că am fost şi eu odinioară fiul Moldovei. 
 Vai de omul care trăieşte numai pentru sine, defăimînd originea naţiunii sale, unul ca acesta, ca şi cosmopolitul lainic şi egoist, zice: “Acolo e patria mea, unde pot să trăiesc bine, iar murind eu toată lumea moare cu mine”. Acesta e un fiu ingrat ce muşcă mîna care l-a hrănit; 
  7 
 acesta trăieşte în ţară ca trîntorul în stup; şi, în fine, acest fel de paraziţi trebuie interiţi din ţară, căci ei corump patriotismul celorlalţi cetăţeni. Eu aşa gîndesc despre romînii, ce trăiesc numai pentru sine, întocmai ca ebreii şi alţi venetici, ce se oploşesc în ţările romînilor numai pentru al lor interes şi-şi bat joc de Romînie... Deci critica aceasta neplăcută va atinge numai pe acei care nu voiesc să facă ceva pentru muma patrie, căreia îi sug laptele. 
 Am întrebat pe mulţi din romîni dacă aceea ce am scris eu însumi sau am imitat din alţi autori poate fi de folos sau de stricăciune compatrioţilor mei, şi unii mi-au răspuns cu ironie: că dacă folos nu va aduce, cel puţin va adormi pe-acei ce nu pot dormi noaptea; iar alţii le-au criticat cu rezon, zicînd că eu le-am scris după idioma şi ortografia veche a limbii serbo-romîne, introdusă la noi în secolul 14-lea. Ş-aceasta este adevărat!!!... Eu scriu în Basarabia, patria mea cea nouă, unde locuiesc de la 1812 şi unde nu s-a putut introduce studiul şi înţelegerea dialectului neolatin2 de acum al Romîniei; acest dialect reformat, ce înfloreşte în învecinatele cu Basarabia ţări romîne, noi, basarabenii, nici îl ştim, nici îl prea înţelegem, fiind mai cu totul latinizat, ba nici putem citi (afară de un mic număr, şi acela cu greu) cărţile scrise cu stilul şi ortografia aceasta nouă... Şi îndrăznesc a zice că nici ţăranii romîni din Moldo-Valahia nu le prea înţeleg. 
 În consideraţiunea acestor împrejurări nime nu trebuie a-mi imputa că scriu ca un autor popular, rustic, mai mult pentru acei ce sunt deprinşi cu stilul vechi al romînilor, care a fost şi este limba mea maternă şi comună pentru noi toţi, pînă la începutul reformelor în Romînia. Iar nu pentru învăţaţii romîni de acuma, care cu dezgust au criticat ortografia şi cacofonia acestui stil 
  8 
 în elegia mea Gafiţa, tipărită la 1840 în Iaşi3, cînd, din contra, noi, scriitorii romîni, cîţi mai suntem în Basarabia, s-ar cădea să fim ascultaţi cu indulgenţă, căci în alt fel ne pierdem curajul a mai scrie sau speranţa că va citi cineva ceea ce am scris. 
 Însă pe mine şi decît critica filologilor m-a uimit mai mult, cînd mă aflam în Iaşi, o altă împrejurare şi mai tristă, căci cu ochii mei am văzut sute de tomuri din compunerile moldo-valahilor ş-a romînilor din Ardeal, mai demne decît ale mele, mucezînd la un bibliopol de-acolo, necumpărate, poate şi necitite de nime (dar foarte lăudate de toţi); nu ştiu la Bucureşti şi în ţara Ardealului cum va fi, pe cînd la librarii francezi, tot de-acolo, nu ajungeau prin mîinile romînilor romansurile şi poeziile aduse de la Paris şi Bruxella. Aşadar, hotărîsem să arunc în foc tot ce am scris. Însă tocmai atuncea mi se înfăţişează un amic, căruia spuindu-i ce gîndeam să fac, el m-a încurajat, aducîndu-mi aminte de o fabulă persană, “precum că odinioară o picătură de apă căzînd din nori se tînguia amar, în cursul său spre pămînt, că are să pice şi să se mistuiască în adîncimile oceanului zicînd: “Vai mie! ce însemnez eu, o picătură, într-un noian ca oceanul! Cine mă va şti sau mă va simţi că aş fi fost şi eu odată în lume? Vai mie!” Dar tocmai atuncea durerosul geniu al nu ştiu căruia bramin, ce după răposarea lui se suia de la pămînt spre ceruri auzind bocetul bietei picături, a jălit-o, a prins-o în palma sa ş-a aruncat-o în scoica unei stridii. Deci acea picătură cu timp s-a prefăcut în cel mai frumos mărgăritar al Răsăritului ce a ajuns spre podoaba coroanei Marelui Mogol”. Aşadar, această frumoasă fabulă mi-a insuflat o speranţă, că deşi în ţara noastră nici bramini, nici stridie, nici ocean, nici mogoli nu se află, 
  9 
 dar tot poate să se găsească între romîni vreun geniu generos care să ocrotească modestele mele opere, nu ca să se poată preface ele în mărgăritar, neavînd acele merite, ce ca să fie măcar odată citite. 
 Eu ştiu că critica celor scrise de mine va fi iarăşi cu rezon, fiindcă eu am scris versuri şi proză nu chiar după regulele poetice sau gramatice de-acuma ale Romîniei, ce aşa simplu precum le-am deprins din copilărie, în stilul plebei, şi precum iubirea către patria mea cea veche a inspirat ş-a învăpăiat fantazia mea, mai ales fiindcă în Moldova şi Valahia, de cînd au început a domni grecii fanarioţi şi pînă la căderea lor, în urma Eteriei, şcoli romîne nu se aflau decît numai greceşti, şi literatura romînă era cu totul necultivată şi nesuferită la curtea fanarioţilor*, pentru aceea neavînd noi literatură naţională pîn-în timpurile aceste mai de pe urmă, cum o au alte popoare mai fericite, pe care studiind-o se cultivă talentul, se dezveleşte fantazia unui autor nou pînă ajunge a-i egala sau a şi întrece pe predecesorii săi, de-aceea, zic, nu se vor găsi între scrierile mele compuneri originale ale fantaziei mele, ce eu am imitat mai mult pe autorii Europei şi am cules din ei cîte ceva ce mi-a părut mai aproape de simţirile romînilor şi mai conform cu gustul compa-trioţilor mei. Dar apoi care din autorii lumii n-au fost plagiari ori compilatori, ca noi, scriitorii romîni, sau nu s-a povăţuit cu acele ce au scris alţii înaintea lor, afară de Omir şi Moisi, carii, cu anticul lor geniu, răspîndesc şi pîn-astăzi lumina tuturor cărturarilor lumii, inspirîndu-le
  * Eu am scris o satiră comică cum era învăţătura nobililor romîni în timpul domnilor fanarioţi în Moldo-Valahia sub titlu Neneaca, cuconaşul ei şi dascălul, închipuind cît am putut moralul ce insufla boierii copiilor lor pe-atuncea. 
  10 
 şi învăpăindu-le fantazia, aşa precum şi vechiul psalmist şi proroc David a învăţat pe om cum să se roage lui Dumnezeu şi pe care toţi teologii imită şi pîn-acum. Aşadar, Virgiliu în Eneida sa imită Iliada lui Omir; Ariosto s-a povăţuit în Rolando cu nălucirile Odiseei lui Omir; Tasso, în Ierusalima deliberată, a împrumutat multe din Ariost; iar un episod din Tasso şi Cartea facerei lui Moisi au fost tema unei poeme întregi a lui Milton, în minunatul său Raiul pierdut; Voltaire şi Racine, în tragediile lor, au imitat pe Euripides, pe Sophocles şi pe Shakespeare; Bulwer, ce a descris nămolirea Pompeii, a imitat pe vechiul Plinie; Walter Scott s-a închipuit cu Egmontul lui Goethe; Lord Byron în Dimonul său a imitat pe Mephistofeles al lui Goethe; dar apoi şi Goethe în cîntecul lui Mephistofeles imită pe Shakespeare. Asemenea şi noi, romînii, în cele mai multe scrieri şi fabule am imitat pe autorii străini. În fine, ştiut este că toţi cei mai faimoşi autori, cînd au vrut să scrie ceva eroic — dumnezeiesc — strălucit, iarăşi au sorbit idei din anticele izvoare de lumină ale lui Omir, Moisi şi David. 
 Apoi de la mine şi alţii ca mine romîni cine poate să ceară de-a dreptul multe şi clasice invenţiuni originale ale noastre fără să imităm pe alţi autori şi cine poate să pretindă poezii şi proză fără de meteahnă, mai ales cînd eu scriu în limba veche populară, ce este atît de mărginită şi amestecată cu idiomul slavon, introdus la noi după secolul al 14-lea, precum vorbeşte cu mai multe argumente despre aceasta şi mult stimatul şi ilustru filo-romîn D. Edgar Quinet, în dissertaţiunea sa asupra renaşterei literaturii ş-a limbii romîne în opul său: Romînii Principate-lor Unite (traducţiune), tipărit în Iaşi la 1856.4 
  11 
 Aşadar, nu cereţi mult de la mine, desţăratul din Moldova în copilăria mea5, pentru că eu n-am învăţat scolastic ex professo6 şi de-aceea scriu fireşte şi liber, ca şi cînd v-aş vorbi, imit din cele ce au compus alţii, dar cîteodată am scris şi de la sine-mi aceea ce mi-a insuflat instinctul şi sălbătăcita muză romînească, ce odinioară era domesnica înamoratului Ovidie, agronomului Virgilie, blîndului Ora-ţie, mult simţitorului Tibil, elegiacului Properţiu şi altor asemenea autori romani. Scriu ca să se zică că am trăit şi eu în lume, şi proza mea, ca şi versurile mele fără de rime sunt rustice precum vorbeau şi scriau vechii romani. 
 Ascultaţi dară cu indulgenţă sălbatica mea muză, precum ascultaţi cu mulţumire răsunetul coardelor lăutaru-lui, el vă cîntă fireşte şi fără de note, dar trist, pătimaş, aşa precum fantazia lui îl însufleţează. 
 Lăsaţi versurile şi proza mea să se rătăcească, să curgă neregulat ca vîntul, norii şi pîraiele... Şi de-ar fi răsplătirea mea ca şi a albinei căreia îi răpim rodul, fără a-i mulţumi, eu însă ca servul credincios întorc talentul vechei mele patrii şi zic: 
 Sum mulţumit, ca albina, de am putut cu a mea gură 
 Să pun în fagurii noştri de miere o picătură... 
 Şi în fine: 
   
 CAVALERUL C. STAMATI 
 autor popular 
  12 
  
   
 POEZII 
 IMNUL LĂUTEI ROMÎNEŞTI* 
 O, lăută a Moldovei! tu ai fost de tot uitată
 În creanga Dumbrăvii Roşii** ce romînul hăuleşte,
 Şi care umbrea cu faimă sînta apă a Sucevei,
 Cruntată în multe rînduri de-al neamicilor sînge...
 Vîntul clătina odată mîngîios a tale coarde;
 Dar curpănul zaluziei, întinzînd viţele sale,
 S-au suit cu sumeţie, s-au încîlcit printre ele.
 O, lăută romînească! cine poate să deştepte
 După timpuri vechi trecute încîntătorul tău sunet!
 Sau vei fi cu-ndelungare acolo în frunziş mută???
 
  * Lăuta (Luth) era un fel de scripcă cu două sau trei coarde, pe care cu mîna dreaptă se învîrtea o roată, ce zbîrnîia pe coarde, iar cu mîna stîngă lăutarul călca cu degetele tonurile cîntecului său, şi de aceea din vechi se numea la romîni muzicanţii lăutari, iar mai pe urmă, ieşind din modă lăuta, s-au primit în loc scripca sau vioara şi s-au numit muzicanţii scripcari. 
  ** Dumbrava Roşie, în Bucovina, unde este pădurea Coţmanu, s-au numit aşa după o cruntă bătălie ce au avut Ştefan cel Mare cu craiul leşesc Ioan Albreht la 1497 cînd au nimicit toată oastea lui şi apoi au înjugat la pluguri 20 000 prizonieri leşi, cu care au arat cîmpul şi au semănat ghindă, unde şi astăzi dumbrava de stejar ce au crescut din sîngeroasa sămînţă se numeşte Pădurea Roşie; iată dară monumentul firesc şi nepieritor al lui Ştefan. 
  13 
 Ori cînd vei face tu iarăşi ca să zîmbească eroul
 De plînsul şi îngrijirea logodnicei părăsite!!!
 
 O, lăută a Moldovei! odată în ţara noastră
 Tu ţineai hangul tristeţei la a domnilor ospeţe;
 Cînd lăutarul-maestru amesteca al tău sunet
 Cu al oaspeţilor cîntec, tu consolai cu duinţă
 Dragostea misterioasă a romîncelor fecioare.
 Tu celebrai cu putere biruinţele faimoase,
 Tu frăgezeai ca un farmec pe romînii cei mai aprigi,
 Tu umpleai de bărbăţie pe cei fricoşi în răzbeluri;
 Iar cînd tăcea lăutarul, toţi se scufundau în gînduri,
 Căci ca tine cine altul, o, lăută mîngîioasă,
 Putea serba mai bine statornicia fecioarei
 Ş-a eroului izbîndă, cînd s-întorcea din oştire!
 
 O, lăută a Moldovei! mai deşteaptă-te o dată!
 Oricît de neîncercată este mîna ce s-atinge
 De-a tale-ncîntate coarde, deşteaptă-te, o, lăută!
 Măcar că eu abia numai pot să scot oareşce sunet,
 Făr’ de gust, făr’ de-armonie din ruginitele coarde,
 Care nu este în stare să însufleţeze încă
 A patrioţilor inimi, şi eroicele pilde
 A strămoşilor cei demni să nu uităm niciodată...
 Aş fi fericit eu însă dacă al tău antic sunet
 Ar face-acum să răsară inima celui ce-ascultă...
 O, lăută a Moldovei, ce să dştepţi ai putere
 A romînului simţire, ajută geniei mele!!!
 
 Este de luat aminte ce minuni nu au făcut muzica de cînd este lumea, căci Orfeu1 (zic grecii) au îmblînzit cu lira sa pe cumplitul Pluton2 de i-au eliberat din iad pe iubita sa Euridica. 
  14 
 David au potolit cu organele mînia lui Saul3. 
 Timotei au ştiut cu arfa să însufleţeze în marele Alexandru curajul şi îndurarea. Irodia4 au ştiut cu cîntecul să nimiceze respectul ce avea Irod către sîntul Ioan Bote-zătorul şi să-i dăruiască capul sîntului. 
 Sultanul Amurat al IV5, ce şi-au ucis fraţii, atîta s-au pătruns de un cîntăreţ osîndit la moarte, că au plîns şi i-au dăruit viaţa. Mulţi oameni muşcaţi de gadini veninoase, precum de muşcătura tarantelei, spun că s-au lecuit cu muzica. 
 Imnurile îndurau dumnezeirea. 
 Cîntecul adoarme pe cel bolnav şi pe prunci în leagănul său. Hăulitul totdeauna au frăgezit pe hoţul romîn. 
 Apoi ce n-ar izbuti în Romînia muzica dacă ar fi cultivată... căci poezia fără muzică este ca un corp fără de suflet, ca bujorul fără de miros, ca frumoasa fecioară fără de sentiment, ca un tînăr nobil fără de educaţie. 
  
   
 FIICA LUI DECEBAL ŞI ARMIN CÎNTĂREŢUL 
  Traducere-adaptare a baladei Eolova arfa de V. Jukovski
 Eroul Daciei, Decebal faimosul, avea o cetate, Scaunul crăiei, Ce umbrea subt dînsa rîu limpede foarte. 
 Împrejur, pe dîmburi, 
 Codrii s-îndesa, 
  15 
 Florile pe ţărmuri În luciul apei viu se revărsa. 
 Cînd gonea din munte
 Decebal, eroul, cu cîini îndrăzneţi,
 Pe urşi, vieri şi ciute,
 
 Pe domnii pădurii, pe cerbii măreţi, De-al cornului ţipăt Codrul răsuna, De-al cîinilor ţîhnet 
 Liniştea pustiei din somn se scula. 
 Iar cînd în cetate Crai şi domni la benchet era-nvitaţi Din ţări depărtate, 
 El cu de cerb coarne de dînsul vînaţi Şi arme-nvechite A strămoşilor săi, Ca un semn de cinste 
 Pe pereţi de-a rîndul punea prin odăi. 
 De-a lor bărbăţie Cu chef după masă Decebal rostea Şi cu sumeţie 
 Spre vechile arme ochii-ş ţintea; Zale blehuite Cu-adînci săpături, Paloşe zimţite, 
 Coifuri ciocîrtite de multe lovituri. 
 Fiica lui, Minvana, Împodobea încă palatul domnesc... Precum neguri toamna 
  16 
 De zori aurite munţii învălesc; Ale ei cosiţe În răscol cădea, Ca de aur viţe, 
 Şi pe piept şi spate se învăluia. 
 Cu galeşă lene, Patimă ascunsă ochii ei rostea. Printre negre gene, 
 Ce ca două raze inimi răzbătea, Sunet de izvoară Se părea vorbind Gura de foc pară, 
 Iar bunul ei suflet toate covîrşind. 
 Minvanei frumoase Ii mersese vestea şi prin alte ţări, Şi prea mulţi cercase 
 Tineri să o ceie, şi de neam boieri; Dar mîndrul ei tată De dînşii rîdea... Cînd cu a lui fată 
 Armin cîntăreţul pe-ascuns se vedea; 
 Prea frumos la faţă, Chiar ca şi o roză, acel tînăr om Cînta cu dulceaţă, 
 Dar de soi nu mare, nici fecior de domn. Minvana uitase Al său neam înalt, Căci s-înamorase, 
 Ea, neprihănită, de prostul amat... 
  17 
 Deci pe-a nopţii frunte, Cînd discul de aur al lunii plutea Ş-a lacului unde 
 Dulcele ei raze tremurînd clătea, De pe deal cetatea, Pe mal copaci deşi Umbre culca noaptea, 
 Pe luciul apei ca mari urieşi. 
 Un izvor din munte Curgea pe aproape de-un stejar tufos, Ce era a multe 
 Mistere ascunse martor credincios; Căci subt el Minvana Tristă se primbla, Aşteptîndu-l sara; 
 Iar de frică mare abia cît sufla! 
 Cu arfa strunită Venea la Minvana subt stejar Armin; Firea adormită... 
 A lor inimioară se bucură lin; Aerul răcoare, Stelele clipeau Şi la ţărmuşoare 
 Valurile apei încet plioscăiau. 
 Iar într-o sară Armin şi Minvana, mîhniţi amîndoi, De valuri se miară Ce lucea la lună, zicînd mai apoi: 
  18 
  MINVANA 
 Ah! vezi cît d-în pripă Pîraiele curg! 
  ARMIN 
 Aşa anii-n clipă Fericirea noastră o răpesc, o duc. 
  MINVANA 
 De ce gînduri triste Pentru anii grabnici ce trec, se sfîrşesc? O, dragă iubite, Cu dragoste anii şi viaţa răpesc. 
  ARMIN 
 Minvană! Minvană!
 Eu sunt cîntăreţ,
 Iar tu de soi doamnă,
 
 Strămoşii tăi falnici, tatăl măreţ... 
  MINVANA 
 Ce-mi pasă de cinste! Dragostea ta numai, cîntăreţ smerit, Mult mie iubite 
 Covîrşeşte crăiia şi domnescul drit, De ce cu mîhnire Să mai tînguim A noastră fericire! 
 Las-anii să treacă, noi veseli să fim. 
  19 
  ARMIN 
 O, voi dulci minute Fericirii mele, voi treceţi curînd, Iar inima simte 
 Soarta ce m-aşteaptă, zorile sosind; Căci zi de s-arată, Sunt nefericit, Ea îi doamn-îndată, 
 Iar eu, cîntăreţul de soi, înjosit. 
  MINVANA 
 Las’ să se reverse Zorile plăcute de care vorbeşti; Las’ să lumineze 
 Lumea întru care tu, Armin, trăieşti; Cu domneşti odoare Mîini de voi fi eu, A mea inimioară 
 Şi ochii la tine vor fi, scumpul meu... 
  ARMIN 
 Te las sănătoasă, Amată Minvană! căci la răsărit Ziua se revarsă Şi a dimineţii vîntişor eu simt. 
  MINVANA 
 O, nu, ţi se pare, Pîn’mîini este mult, Nu-i de ziuă zare, 
 Şi nici simt că trage cît de puţin vînt. 
  20 
  ARMIN 
 Parcă se treziră În cetate oameni — aud că şoptesc. 
  MINVANA 
 O, nu, se clătiră Pe crengi păsărele, de se cigălesc. 
  ARMIN 
 Iată de zi zare. 
  MINVANA 
 Oh, sufletul meu!... 
  ARMIN 
 De ce simte oare Inima tristeţe şi-mi vesteşte rău? 
 Deci apoi îşi leagă Arfa de o creangă cîntăreţul trist. 
 (Către arfă) 
 Fii pentru a mea dragă 
 Amanetul nopţii ce m-au fericit! A ta răsunare Sună mîngîios De-a mea tristă stare, 
 Şi adă-i aminte de-al ei credincios. 
 (Către Minvana) 
  21 
 O, Minvană dulce, La sunetul arfei îndată să soseşti, Ca măcar atuncea 
 Cu-a lui Armin umbră să te-nsoţeşti, Căci de nime frică Eu atunci ne-avînd, Nici trupesc nimică 
 Intrînd cu viaţa toate-n mormînt... 
 Toate... dar nici moartea Amorul tău numai nu mi-l va răpi, Ş-al meu suflet poate Şi în ceea lume de a te iubi; Pe stejar las martor Ce-acum ne umbreşte Ş-a vîntului abur Ce duios prin strune viind ne boceşte. 
 Tăcînd îşi ţintiră Ochii săi pe gînduri cătr-a sa amată, Şi parcă-i vestiră 
 Glas că ea de dînsul va fi depărtată. Deci pe ea fierbinte În braţe strîngînd, Apoi cu pas iute 
 Armin ca o umbră s-au dus lăcrimînd. 
 Luna se iveşte Sub arbori Minvanei, Armin au fugit, Vai! şi ea simţeşte 
 Că-n veci fericirea lor au pierit, Aflînd a ei tată Că s-au întîlnit, 
  22 
 Pe Armin îndată Peste mări departe l-au şi urgisit. 
 Sara, dimineaţa, Sub stejar Minvana lăcrimînd gîndea... Şi ei cu dulceaţă 
 Numai izvoraşul din deal răspundea. Dar în zadar plînge Al său sorţ amar; Cîntăreţul dulce 
 Nu va aştepta-o de-acum sub stejar. 
 Toamna pe răcoare Un vîntişor sara stejarul clătea, Şi a sa suflare 
 Se juca prin coarde, iar arfa tăcea, Primăvara dulce În fine sosind Viaţă aduce 
 Înfrunzind pădurea, cîmpul înflorind; 
 Iată şi apusul Cu-a soarelui raze munţii poleia, Luna după dînsul 
 Negură şi rouă lin împrăştia, Iată, pe cer vînăt Stelele clipesc, Al apelor sunet, 
 Frunzele şi vîntul dorm, se liniştesc. 
 Minvana, mîhnită, Sub stejar cu gîndul în loc depărtat; 
  23 
 Firea adormită,
 Deodată, obrazul plîns... şi-nfocat;
 
 Oarece simţire
 Şi făr-a fi vînt
 Frunza se clătiră
 
 Şi pe lîngă arfă o umbră zburînd... 
 Şi iată tăcere, Trist se răsunară de-un zgomot duios, Precum adierea 
 Zefirului sara suflă mîngîios; Ea se spăimîntară Văzînd umbra lui, “Au murit! strigară, 
 De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i...” 
 Şi de chinuri grele Căzu ca o moartă pe udul pămînt, Şi suspin cu jale 
 În coardele arfei răsună în vînt; Iar cînd se treziră Din leşinul greu Ziua se iviră 
 Şi tăcură toate împrejurul său. 
 De-atuncea mîhnită Ea numai cît noaptea sub stejar şedea, Lîngă arfa tristă, 
 Şi la ceea lume ne-ncetat gîndea Ca-n etern să poată Cu Armin trăi... Atuncea deodată 
 Şi arfa răspunse că aşa va fi. 
  24 
 “O, dragilor strune! Sunaţi... iată, ceasul cel de-apoi sosi, Căci amărăciune 
 Floarea vieţii mele de tot veşteji; Şi mîine crudul tată Va plînge amar Găsindu-mă moartă, 
 Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar...” 
 Au murit Minvana!!!
 Deci cînd pe văi, ape, negura cădea
 Şi ca prin fum toamna
 
 Luna făr’ de raze roşie plutea, Atunci gemănate Două umbre vin, Saltă-nturlocate, 
 Stejarul se mişcă, arfa sună lin. 
  
   
 DRAGOŞ 
  Baladă 
 Ochii minţii mele îndărăt se uită, Răzbătînd prin pîcla trecutelor seculi; Deci ridic voalul vechimei bătrîne Şi Dragoş s-arată pe cal de minune. 
 Pe al lui coif luciu s-învăluiesc pene, Şi săgeţi călite răsună în tulbă-i, El zboară călare pe şes ca un vifor, În zale porumbe, cu de oţel paloş. 
  25 
 Soarele apune după înalt munte,
 Sara se ridică din adînci prăpăstii,
 Eroul ajunge în pustiii codri
 Şi printr-a lor vîrfuri abia vede cerul.
 
 Furtună grozavă pe aripi negrite,
 Dinspre apus vine vîjiind în aer,
 Văile suspină, codrul clocoteşte
 Stejari de ani sute scîrşnesc să se rumpă.
 
 De ploaie şi vifor nu-i adăpostire,
 Şi nici că se vede de om locuinţă,
 Ci prin întuneric printre crengi departe
 Cînd şi cînd clipeşte o de foc lumină,
 
 Cu speranţă mare şi îndrăzneţ suflet,
 Eroul prin codru drept către foc merge;
 La un rîu ajunge ce spumegat curge,
 Şi pe ţărmuri vede o veche cetate.
 
 Vînătă văpaie dintr-însa clipeşte,
 Care se prevede în apa ce curge,
 Iar prin fereşti umbre cînd şi cînd s-arată
 Ş-înăuntru urlă suspinuri şi vaiet.
 
 Cu grăbire sare de pe cal eroul
 Şi merge la poarta de scai îmbulzită,
 Izbeşte într-însa cu de oţel lance,
 Şi de buhnet ţipă coabele în codru.
 
 În cetate focul se stinge îndată
 Şi lumina piere întru întuneric,
 
  26 
 Urletul stîmpeşte, suspinarea tace,
 Furtuna se-ntartă şi ploaia sporeşte.
 
 Sîlnica izbire braţului puternic
 Birui tăria porţilor de schijă,
 Zăvorul se farmă şi ţîţîna geme,
 Neînfricoşatul Dragoş în ea intră;
 
 Cu sabia goală gata să lovească,
 Pipăind el umblă singur prin cetate;
 Adînc întuneric, tăcere mocnită,
 Numai prin fereste vîjîieşte vîntul;
 
 Atunce eroul furios strigară:
 “Fermecător mîrşav, blestemate Vronţo!
 Tu mă faci să umblu rătăcit prin lume,
 Cătînd pe Dochia răpită de tine.
 
 Trecut-am pămînturi şi pustii nămornici,
 Ucis-am mulţime de crîncene fiare,
 Stîrpit-am din lume hoţi şi tîlhari aprigi,
 Cătînd pe Dochia răpită de tine.
 
 Unde ţi-i lăcaşul, o, duşmane Vronţo?
 În bizunie, peşteri, în codrii nămornici,
 În făr’ de fund hrube, în hiola mării,
 Te ascunzi cu dînsa, cu a mea Dochie?
 
 Geniu rău şi crîncen al Daciei mele!
 Aflîndu-ţi lăcaşul şi în tartar,
 Din piept îţi voi smulge inima ta neagră,
 Ca să scap de tine pe a mea Dochie”...
 
  27 
 Deci tăcînd eroul, l-au cuprins somn dulce;
 Culcuş îi aşterne osteneala-noapte,
 Şi nelepădîndu-şi armele şi coiful
 Pe scutar cu capul el adînc adoarme.
 
 II 
 Viforul stîmpeşte, cerul seninează,
 Stelele pier toate de-a zorilor frică;
 A soarelui raze chiar ca de foc suluri
 Aprind răsăritul; şi Dragoş tot doarme.
 
 Soarele se urcă pe-a cerului boltă,
 Amiazăzi arde cu de văpăi raze,
 Iar din brazi prin coajă smoală lăcrimează,
 Şi eroul Dragoş tot greu încă doarme.
 
 Domnitoarea nopţii, luna mîngîioasă,
 Răsărind se uită holbat peste codri,
 Şi din a sa urnă se revarsă rouă,
 Iar eroul Dragoş tot greu încă doarme.
 
 Negreaţa s-înalţă pe bolta cerească —
 Adînc întuneric — sosi miezul nopţii,
 Se trezi eroul din al său somn tare
 Şi se minunează cum de încă-i noapte!
 
 Dar trăsni deodată tunet prin cetate,
 Ce zguduie zidul, dîrdîiesc fereste,
 Şi în întuneric fulgerul clipeşte,
 Sala luminează de focuri ciudate.
 
  28 
 Se deschid cu buhnet uşile la sală,
 Se arată umbre tot în giulgiuri albe,
 Cu făclii aprinse aducînd schelete
 Cu-a lor mîini uscate o raclă de spijă.
 
 În mijlocul sălii au pus ele racla,
 Capacul în pripă sări de pe dînsa;
 Şi tricolici negru fiorosul Vronţa,
 Astrucat într-însa, privea slut cu ochii.
 
 Deci crăpă podeala, şi focul din tartar
 Cu clocot şi buhnet au zbucnit afară
 Şi, călind sicriul ca roşul jăratic,
 Din adînc oftară Vronţa al gheenei.
 
 În ochii săi aprigi, sîngeroşi, sălbatici
 Se vedea durere, pizma şi urgia,
 Şi clăbucii negri clocoteau în baftă-i,
 Căci afurisitul încă nu pierise.
 
 Apoi cele stafii de mîini s-apucară,
 Hîrcîind cu urlet, chiuind cu hohot,
 Şi cu bucurie turbată, drăcească,
 Conjurînd sicriul, ca în iad jucară.
 
 Cu-aşa îngăimare trecu ele noaptea,
 Chiuind mai straşnic, de vuia cetatea.
 Dar cîntînd de trei ori vestitorul zilei,
 Pieriră în clipală stafiile, racla.
 
 Deci tăcere mare ca în ţintirimuri,
 Ş-adînc întuneric se făcu în sală;
 
  29 
 Iar Dragoş se miară de cele ce vede,
 Neputînd a crede ochilor săi însuşi.
 
 Dar în prip-aude încîntător fluier;
 Muziceşti organe răsunară-n aer,
 O rumănă rază, crăpînd bolta sălii,
 Goni cu priinţă noaptea-ntunecată.
 
 Un prea uşor nour de aburi cu miros
 Ce mişcă răcoare un vîntişor proaspăt,
 Plutind lin în aer aduce pe dînsul
 O zînă plăviţă, patroana Moldovei.
 
 Ale ei veşminte, mai alb decît crinul,
 Colanul pe coapse-i ardea ca rubinul;
 În ochii săi veseli lucea bunătatea,
 Precum saltă dulce steaua dimineţii.
 
 Cu prietenie zeiţa grăiră:
 “Romînule triste, supune-te soartei
 Şi mîntuie ţara de-un neamic mîrşav,
 De Vronţa păgînul, ce măcar că moartea
 
 L-au trîntit în fundul iadului amarnic,
 Ş-a gheenei gură l-au sorbit în secoli,
 Unde-al smoalei clocot, al focului vuiet
 Şi a lui suspinuri sunt întrulocate,
 
 Dar el de Dochia se însufleţează,
 Căci el al ei sînge suge de trăieşte,
 Ca şi tricoliciul, însă din iad furii
 Sunt noaptea trimise ca să-l schinjuiască.
 
  30 
 Deci cu curaj du-te la a ta Dochie,
 Du-te peste codru către miez de ziuă
 Şi-n şes de nisipuri, pe a mării ţărmuri,
 Vei găsi cetatea de doi zmei păzită.
 
 Iată, îţi dau ţie un încîntat fluier,
 El poate să-nchidă a zmeilor gură.
 Dar de vrei să scape scumpa ta Dochie,
 Să-i verşi al ei sînge, aşa-i voia soartei”...
 
 Muzica-ncîntată iarăş răsunară
 Şi se ridicară zeiţa pe nour;
 Iar Dragoş rămase privind după dînsa,
 Încremenind încă de ceea ce-aude.
 
 Şi ţiind în mînă fluieraşul zînii,
 De smarand scump foarte, cu suspin strigară:
 “O, dar de pieire al fermecătoarei
 Ce-mi dă pe Dochia vărsînd al ei sînge;
 
 O, nu! mă cutremur de menirea soartei
 Să pătrund eu însumi inima Dochiei!!!”
 Dar Dragoş se pleacă hotărîrei zînii
 Numai ca să surpe a lui Vronţa farmec.
 
 Şi chiar să nu poată să scape Dochia,
 Dar va cerca Dragoş cu orice primejdii
 Să sfarme cetatea — temniţa Dochiei,
 Să ucidă zmeii măcar el să piară...
 
  31 
 III 
 Deci cînd răsăritul cu-a soarelui raze
 Poleia cu aur zorile şi codrul,
 Pe calul său Dragoş către miez de ziuă
 Furios porneşte, chiar ca o furtună;
 
 Iar de troncănitul potcoavelor grele
 În munţi se răsună, stînca scînteiază,
 Lunca clocoteşte şi de colb vîrtejuri
 Se suie ca stîlpii unde calcă calul.
 
 Şi ieşind eroul din munţi şi prăpăstii,
 Ajunge ca vîntul în cîmp de nisipuri,
 Ce se dezveleşte ca şi oceanul,
 A căruia margini cu marea s-încheagă.
 
 Iar vîntul nu mişcă acele nisipuri
 Şi zăduh fierbinte usucă gîtlejul;
 Nu-i de leac verdeaţă, nu-i de izvor stiglă,
 Ce firea îi moartă ca şi ţintirimul.
 
 Nu-i măcar nici urmă de vro vietate
 În cîmpul acela pustiu şi sălbatic,
 Ce spre apus numai se zăreşte munte,
 Şi pe el, în zare, o cetate albă.
 
 Deci Dragoş se luptă cu arşiţă, sete,
 Dar în sfîrşit calcă a morţii oprelişti,
 Ajunge la poala muntelui de cremene,
 Spumegîndu-i calul de sudori de sînge;
 
  32 
 Se urcă pe piscuri a stîncelor oable,
 Ce abia cît numai nu se dezbîrnase,
 Să se ponorască în adînci prăpăstii,
 Şi pe potici strîmte ajunge-n cetate.
 
 Acea cetăţuie albă fu zidită
 În timpuri trecute de-a iadului duhuri,
 Şi başce şi turnuri grămădind pe scale.
 Fiora cu moarte pe tot muritorul.
 
 Dragoş, făr’ de frică, în gînd cu Dochia,
 În suflet cu pizma tocmai ca furtuna,
 Sfărmînd porţi de schijă şi rătezuri groase,
 Intră ca un straşnic cu paloşul gata.
 
 Fioros păşeşte, şi sub a lui talpe
 Pîrîiesc ciolane ş-a morţilor scafe,
 Căci viptul lui Vronţa era tot de leşuri
 De romîni, furate de prin ţinterimuri;
 
 Iar lilieci, stance, cucuveici şi buhne
 Zburau ca un nour de-asupra cetăţii.
 Deci zmeii simţiră că sosi eroul
 Şi zbieră cu ţipăt bătînd cu aripa;
 
 Ei bafta îşi cască şi zboară asupra-i,
 Cu limbi întreite vor să-l venineze,
 Zbîrnîiesc cu solzii, colătăcesc coada,
 Şi cu a lor gheară vor să-l spîrcuiască.
 
 Iar Dragoş ţipară cu fluierul zînii...
 Şi iată că zmeii cad jos ca butucii!
 
  33 
 Nu mai pot să zboare, nu mai pot să zbiere,
 Zac făr’ de simţire, ca două movile.
 
 Deci învingînd Dragoş, la temniţă merge
 Cu dor ca să strîngă pe Dochia-n braţe;
 Dar straşnica poartă se deschide-n pripă
 Şi iese fantoma lui Vronţa păgînul.
 
 A lui cătătură, ca cometul noaptea,
 Platoşa pe dînsul, paloşul şi coiful
 Erau învăscute de mucegai verde,
 Iar pletele, barba sta ţapăn ca stuhul.
 
 Deci cu turbăciune paloşul îşi smulge,
 Se izbeşte groaznic namila spre Dragoş,
 El trăsneşte-n creştet ca fulgerul stînca,
 Încît eho geme răsunînd prin başte!!
 
 Coiful zbîrnîiră şi se ţănduriră
 Şi din ochi îi curse scîntei milioane,
 Dar fierul la paloş se-ndoi ca cercul.
 Iar Dragoş sta ţapăn în loc ca o stîncă.
 
 Şi răsucind iute şi el al său paloş
 Mereu ciocîrteşte pe uriaş mîrşav,
 Încît bucăţele i-ar fi tăiat zaua
 Dac-acele zale nu era-ncîntate.
 
 Turbat de mînie, namila hrăpeşte,
 Şi de pizmă urlă, răsuflînd văpaie;
 El îşi încordează vinele pe braţe,
 El îşi mişcă muşchii pe robostul spate;
 
  34 
 Spumegînd, îi gata să rumpă cu colţii
 Pe Dragoş, eroul, ce-i stă înainte-i,
 A căruia moarte îi făr’ de sminteală;
 Dar Dragoş de moarte nici că se-nfioară...
 
 Iată urieşul cu brîncele-ncepe
 Să fărîme zaua sumeţului duşman,
 Dragoş îi apucă un picior în braţe,
 Gros chiar cît o bîrnă, şi-n loc îl trînteşte.
 
 Întocmai ca turnul se prăvale Vronţa,
 Şi-n pămînt groapă, căzînd, prăbuşeşte;
 Cetatea vuiră, zidurile crapă,
 Zimţii de pe ele se prăval de rîpă.
 
 Dragoş cu vîrtute de gît îl apucă
 Şi îi împlîntează paloşul în baftă-i;
 Pe fier urieşul cu colţii săi scrîşcă,
 Hrăpeşte, suspină şi se vîrcoleşte.
 
 Din gîtlej îi curge spumă — clăbuci negri
 De sînge şi fiere; se luptă cu moartea,
 Geme de durere, moartea îl trudeşte,
 Şi în pămînt scurmă cu-a sale călcăie;
 
 Pîraie de sînge fierbinte se varsă
 Pe nisipul galben şi se face baltă,
 Şi din baltă abur se suie în aer,
 Şi-n abur se-ncheagă frumoasa Dochie.
 
  35 
 IV 
 Iată-obrajii rumeni ca bujorii proaspeţi,
 Iată ochişorii plini de drăgănele,
 Iată o guriţă ca cireaşa coaptă,
 Ce ademeneşte sărutare dulce.
 
 Iată coame negre, chiar ca urşinicul,
 Îi învălesc pieptul, spatele şi boiul,
 Ce prin el se vede chiar zăpadă albă,
 Iar statul ei gingaş ca molidul tînăr.
 
 Deci Dragoş se miară de ceea ce vede,
 Nu ştie: aievea, sau nălucă este?
 Aleargă la dînsa cu învăpăiere
 Şi se teme foarte să nu se înşele.
 
 Ah! dar nu-i nălucă, căci el pe Dochia
 Aievea o strînge în braţele sale,
 Şi de bucurie lăcrimînd eroul,
 Îi zice aceste cu glas fraged foarte:
 
 “De demult te caut, amată Dochie,
 Alergînd prin lume rătăcit ca umbra,
 Pierdusem speranţa ca să-ţi dau de urmă“.
 Ea oftînd atuncea i-au răspuns aceste:
 
 “Domnişor amate, de mult te-aşteptarăm,
 Să mă scapi pe mine de Vronţa păgînul,
 Căci eu defăimîndu-l, ca daco-romînă,
 El mă înghiţiră şi mă mistuiră.
 
 În această cetate prin farmeci zidită,
 Unde de cinci seculi eu sunt înecată,
 
  36 
 În sîngele fiarei de tine ucise,
 Încît îmi pierise numele din lume”...
 
 Deci principul Dragoş pe a sa Dochie
 Jos au coborît-o din înaltul munte,
 Şi pe cal puind-o au zburat cu dînsa
 La a sa domnie ca s-o întroneze.
 
 Iar în cetăţuie se făcu îndată
 Adînc întuneric şi se porni clocot,
 Vifor şi furtună, ce zguduie straşnic
 Muntele, cetatea, încît crapă stînca.
 
 Crapă şi pămîntul, s-au ponorît toate,
 Zidurile, başce, urieşul, zmeii,
 În adînci zăpade de nu se văzură,
 Rămîind în munte făr’ de fund prăpăstii.
 
 Într-acest fel ştearsă Dragoş domnişorul
 De pe pămînt toate farmecele rele,
 Cu care păgînul Vronţa mistuise
 Scumpa noastră ţară Daco-Romînia.
 
  
   
 SENTINELA TABEREI
 DE LA COPOU LA 1834
 
 Luna răspîndeşte rază galeşă şi luminoasă În senina atmosferă pe cerul prevăzitor, Iar spre Moldova se uită cu cătătură duioasă Şi doreşte să găseacă pe mîhnitul muritor, Ca să-i trimită o rază mîngîietoare şi lină, Ce răzbate pîn-la suflet şi durerile alină. 
  37 
 Una dintr-acele raze strălucind înseninează
 Peste faţa soldăţească custodiului oştean;
 Dar întîmpină cu milă o lacrimă ce picase
 Pe răsucita musteaţă frumosului flăcăuan.
 Iar pe curelele negre şi arma strălucitoare
 Se par ale lunii raze fulgere îngrozitoare.
 
 Mai încolo scînteiază ca nişte piscuri de gheaţă
 Grămezile de sineţe oştenilor adormiţi.
 Mai încolo şir de corturi ca troienele s-înalţă,
 Care adăpostesc bravii de cu ziuă osteniţi,
 A cărora fioroase şi dogorite obraze
 Îngălbenindu-le luna şi cînd dorm înfiorează.
 
 Aşa era într-o sară ceata acea ostăşească,
 Ce se părea că şi lunii privind-o i-au plăcut,
 Că putu iarăşi să vadă o tabără romînească,
 Ca din pămînt răsărită după timpuri ce-au trecut...
 Iar soldatul de la strajă de armă se sprijineşte
 Şi cu vers plin de-ntristare lăcrimînd îşi hăuleşte:
 
 Frunză verde viorică,
 Oh! unde eşti, Măriucă!
 Să te strîng, dragă, la sîn,
 Ca s-astîmpăr al meu chin;
 Măriucă, te-am lăsat,
 M-am făcut ţării soldat,
 Dar te rog nu mă uita,
 Nici, puică, te mărita,
 Ci să aştepţi să viu eu,
 Ci să fiu mirele tău;
 Şi să strîngi bine inelul
 Ce ţi l-am dat la pornit,
 
  38 
 Căci eu port la piept cercelul
 Ce-atunci mi l-ai dăruit,
 Atuncea cînd umblam odată
 Cu oiţele prin munţi,
 Atuncea cînd întîiaşi dată
 Te-am făcut să mă săruţi...
 Măriucă, mă sfîrşesc,
 De dorul tău mă usuc;
 Şi totuna mă bocesc,
 Cînd mă scol şi cînd mă culc...
 
 . . . . . . . . . . . . . .
 
 Cîntînd oşteanul aceste, pare că au fulgerat!!!
 Deci el tace şi se uită, şi vede jos lîngă sine
 Că un nour se lăsară de raze înconjurat,
 Pe care sta în picioare un voievod vechi de zile...
 Pe al lui larg piept şi spete purta zale ferecate,
 Iar albele sale plete peste ele răsfirate.
 
 În a sa vînoasă mînă greu buzdugan răsucea,
 A lui coapsă era-ncinsă cu pală urieşească,
 Iar pe cap el purta coiful, peste care strălucea
 Doi lei ţiind cap de zimbru sub o coroană domnească.
 Soldatul străjer se trase puţintel cam îndărăt,
 Îşi ia arma şi ţinteşte pe oaspe tocmai în piept;
 
 Şi apoi furios strigă: “Spune, spune, cine eşti?
 Spune dacă ştii parolă! iar de nu, te culc aice”...
 “În zadar, răspunse umbra, cu arma ta mă-ngrozeşti;
 Cînd de moarte niciodată nu m-am speriat, voinice,
 Căci în cruntele răzbeluri mă-nconjura mii ca tine,
 Şi buzduganul acesta îi culca pe lîngă mine.
 
  39 
 Eu sunt Arbore, copile, hatman lui Ştefan cel Mare,
 Am servit sub a lui steaguri patruzeci de ani de rînd,
 Şi-n patruzeci de răzbeluri crunte, dar biruitoare,
 Văzui eroul Moldovei inimicii săi bătînd!
 Acest suveran celebru era pentru dînşii fulger,
 Iar ţării noastre părinte sau un ocrotitor înger.
 
 Dar murind eroul Ştefan, au apus al ţării soare
 Şi într-un mormînt cu dînsul patria s-au îngropat.
 Acum pest-atîtea seculi văd de bucurie zare!
 Văd că bourul Moldovei din ţărnă s-au ridicat,
 Şi luceşte astăzi iarăşi pe pavăza romînească,
 Chemînd eroii Moldovei din pămînt să vă privească.
 
 Iar eu, trimis cu solie de patronul ţării noastre,
 Să v-aduc bunăvoinţă, să vă binefericesc,
 Şi să-nsuflu, cît se poate, întru inimile voastre
 Onor şi patriotismul ce neamului romînesc
 Strămoşii daco-romînii le-au lăsat să moştenească
 Păn’ce cu neamuri străine începu să se corcească“...
 
 Grăind aceste, el pune pe a soldatului frunte
 A sa mînă aeroasă, zicînd cu glas tunător:
 “Oştenilor, fiii Moldovei! iubiţi patria fierbinte,
 Şi fiţi cu zel şi credinţă domnilor stăpînitori,
 Fiţi aprigi cu inimicii, întocmai ca nişte lei,
 Şi blînzi cu compatrioţii, întocmai ca nişte miei”.
 
 Străjerul se-nfioară de cuvintele aceste,
 Se umplu de bărbăţie, inima i se zbătea,
 Onor, patrie, bravură în sufletul său simţeşte;
 Uită părinţi, uită rude, la carii mîhnit gîndea,
 Uită şi pe Măriuca, uită şi căsătoria
 Cu tot sufletul se-ntoarce la sacra sa datorie.
 
  40 
 Apoi împrejur se uită; şi nu vede nicăiere Acea cucernică umbră a hatmanului vestit, Căci ea zburase în ceruri, la a sa sălăşluire, Lîngă suveranul slavei1, principul nebiruit, Unde petrec toţi oştenii, ce ţării se oferează, Unde petrec dregătorii, ce cu onor o serbează. 
  
   
 DORUL DE PATRIE 
 Dedicat Romîniei 
  Am fost şi eu romîn,
  Dar m-am făcut păgîn,
  Căci tînăr fiind,
  Bietul meu pămînt,
  De tătari călcat,
  Ei sclav m-au luat.
  
 .......
 
  De-acum numai moartea Să mă scape poate Din păgînătate. 
  Doina veche a unui prizonier la tătari1 
  Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...2 
 I 
 Cînd aş fi o frunzişoară
 Ca de zefir aripioară,
 Care căzînd în izvor
 Pluteşte pe el uşor,
 
  41 
 Eu m-aş smulge cu grăbire
 Din crenguţa unde sunt,
 Aş sări cu mulţumire
 În pîrăuţ sau în vînt;
 
 Sau aş zbura pîn-departe,
 Peste păduri neumblate,
 Sau aş zbura peste rîpi,
 Ca pasăre cu aripi,
 
 Peste stînci de cremeni oable,
 Peste răsfăţatul lac,
 În care ca plete albe
 Rădăcini de copaci zac,
 
 Peste dumbrava cerboaicei,
 Peste bîrlogul ursoaicei,
 Peste-ăuîn codru de stejari
 Ce stau chiar nişte străjari,
 
 Peste rîpi întunecoase,
 Lăcaş aprigului hoţ,
 A căruia frunte arsă
 Şi a lui ucigaş glonţ
 
 N-ar putea să mă-ngrozească,
 N-ar putea să mă poprească,
 Pîn’la Moldova să zbor,
 Oh! şi acolo să mor...
 
 Unde Ceahlăul desparte
 Pe Moldova de Ardeal,
 
  42 
 Şi unde Bistriţa cade
 Cu al său limpede val,
 
 Ca o fragedă mireasă,
 În braţele fioroase
 Al unui aprig bărbat
 Ca Siretiul tulburat.
 
 Acolo drag mi-ar fi mie
 Sus în văzduh să plutesc,
 De unde să văd o mie
 De cadre ce se zăresc;
 
 Aice-un şir de culmi nalte.
 Acolo văi, rîuri late,
 Ce Dacia sfîşuiesc
 Şi-n bucăţi o împărţesc...
 
 Acolo ziduri căzute
 De cetăţi ce pomenesc
 Faima Daciei trecute
 Şi-a neamului romînesc.
 
 II 
 Dar cum de au pierit oare A Romîniei3 nume mare, Ş-a celor principi faimoşi Patriei părinţi duioşi? 
 Unde-s oştele acele Care-odată tăbărînd 
  43 
 Peste dîmburi şi vîlcele
 Şi focuri multe-aprinzînd,
 
 Se părea stele picate
 Sau fulgere înfocate,
 Lucind pe fier fioros
 Şi făcîndu-l mai tăios?
 
 Unde-s hatmanii aceia
 De buzdugani purtători,
 Ce cu a lor bărbăţie
 S-au făcut nemuritori?
 
 Unde-i ceata panţirească,
 Ce păzi stema domnească,
 Pe tot trupul înzăuaţi
 Ca zmeii înfricoşaţi?
 
 Unde-s copiii de casă
 Ce sta lîngă domni spre pază,
 Pajii nobili şi frumoşi
 Ca haiducii fioroşi?
 
 Unde-s mocanii de munte
 Ce purta prăştii şi lănci,
 Şi sărea ca nişte ciute
 Peste şanţuri şi pălănci?
 
 Şi a arcaşilor ceată
 Ale cărora săgeată
 Pătrundea fără de greş
 Duşmanii cei mai aleşi?
 
  44 
 Unde-s cete cu sineţe
 A ghibacilor plăieşi
 Ce la războaie-ndrăzneţe
 Bătea numai în cămeşi,
 
 Cu pieptul şi braţe goale,
 Duşmanii ferecaţi în zale?
 Căci glonţul lor mergea drept
 În a duşmanilor piept;
 
 Unde-s trabanţii de groază,
 Cu baltage şi măciuci,
 Cu a lor barbe tufoase
 Şi cu flocoasele burci?
 
 Unde-s călăraşii groaznici
 Cu fugarii lor pohodnici,
 Ce ca pasărea zbura
 Şi ca fiarele zbiera,
 
 Cînd buciumul chema oaste,
 Cînd măzdracele lucea,
 Şi cînd simţea pe la coaste
 Că pintenul împungea?
 
 Toţi aceşti cai iuţi ca focul
 Ce sub dînşii arde locul,
 Bugeacului fii sirepi
 Şi mîndri ca nişte cerbi,
 
 Au pierit cu călăraşii,
 Ca o umbră au trecut,
 
  45 
 Şi hatmanii şi ostaşii În ţărnă s-au prefăcut. 
 III 
 Deci unde odinioară Cîmpul se cutremurară De biruinţi romîneşti, De vaiete duşmăneşti, 
 Acolo plugarul mînă Leneşii boi hăulind, Pîn-cînd plugul se anină, Oase din pămînt zvîrlind; 
 Şi unde odinioară Pe duşmani îi înjugară La pluguri de au arat Şi ghindă au semănat* 
 În acea dumbravă sîntă Oiţele se umbresc, Şi călătorul ascultă Fluieraşul păstoresc... 
 Şi unde odinioară Bistriţa se încruntară De sîngele duşmănesc, Oh! acolo ce zăresc!!! 
 * În Imnul lăutei, după Procuvîntare, am amintit de memorabila biruinţă a marelui Ştefan asupra leşilor la 1497 şi de Dumbrava Roşie. 
  46 
 Văd de romîn copiliţe
 Că se scaldă, şuguiesc,
 Şi apoi, împletind gîţe4 ,
 Pe pajişte dănţuiesc.
 
 Însă una dintre ele
 Saltă ca luna prin stele,
 Fiind gigîtă la stat
 Ca molidvul drept şi nalt;
 
 Cu ochişorii ca mura,
 Sprinceana pană de corb,
 Fiindu-i întocmai gura
 Pe omăt de sînge strop;
 
 Mîndră era copiliţa,
 Nu-i tăcea un ceas guriţa,
 Şi prin luncă alerga,
 Şi fluturaşi alunga.
 
 IV 
 Ah, dar cum se poate oare
 Să m-aprindă desfătare,
 Ce mă îndeamnă să uit
 Ca să spun ce-am început!
 
 Mă întorc dar cu priinţă
 Către timpul ce-au trecut,
 Simţind o mare duinţă
 De ce pe-atuncea n-am trăit!
 
  47 
 Să privesc biruitoare Oastea cea nemuritoare, Ce pe duşmani învingea Ş-a ţării hotar lărgea; 
 Să privesc solii triimise La scaunul romînesc De craii ce zădărîse Pe zimbrul moldovenesc. 
 Lăcrimam gîndind aceste, Dar răsării făr’ de veste Di-o rază ce-au luminat Spre-a Romîniei olat!!! 
 La 29 ghenarie 1861 s-au deschis cu solemnitate secţiile corpurilor legiuitoare ale Principatelor Unite... 
  (Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, cu noi este Dumnezeu). 
 V 
 Mă uit şi văzui deodată Că cerul ne-au triimes Protecţie neaşteptată Din a Europei congres, 
 Ce au urzit cu-ndurare A romînilor scăpare, Şi stima lor înălţînd Precum au fost oarecînd! 
  48 
 Acea protecţie sîntă
 Întruloacă şi uneşte
 Romînia sfîşuită
 Şi romînilor vesteşte:
 
 “Că de acum Romînia
 Unită are să fie
 În a sale vechi hotară
 Cum au fost odinioară;
 
 Şi legi să-şi întemeieză
 Unui guvern moderat,
 Pe pizmaş să-l înfrunteză
 Ce mult timp i-au fost gelat”...
 
 VI 
 O, protecţie înaltă!!!
 Tu sameni această dată
 Cu marele prooroc,
 Care pe munte de foc,
 
 A legii table săpară
 Populului bîntuit,
 Pe care el şi scăpară
 De un jug nesuferit...
 
 Iar făr’ de-a ta apărare
 Popoarele împilate
 Nu-i chip să aibă scăpare
 De a-şi păstra libertate.
 
  49 
 Precum Ştefan acel Mare,
 Şi Mihnea5 cu bărbăţie,
 N-au izbutit îmbinare
 Răzleţitei Romînie;
 
 Şi nici putu să o scape
 De sîngeratele labe
 A leului răpitor
 Şi lumii pîrjolitor.
 
 Dar ea ca stejar de munte
 S-au deprins, s-au învăţat
 Cu şioaie să se lupte
 Şi cu furtuni ne-ncetat.
 
 Şi tot încă odrăsleşte,
 Pe păstor adăposteşte;
 Privind furtuna trecînd
 Şi ea etern rămîind,
 
 Sau precum viţa-de-vie
 Măcar vite să o roadă,
 Odrăsleşte şi învie
 Şi aduce iarăşi roadă...
 
 Deci prinţul menit să fie
 Domn a toată Romînia,
 Să facă ţării mult bine,
 Negîndind numai la sine...
 
 Să jure ca să păzească
 Şarta ţării nesurpată,
 
  50 
 Să jure să ocrotească
 Dreptatea la judecată;
 
 Căci istoria priveşte
 Faptele de merit mare
 Şi adînc le tipăreşte
 Pe lespizi nepieritoare.
 
 Şi credeţi, deşi sunt frunză,
 Ce vorbesc a mele buze,
 Căci cu frunzi s-încoronează
 Principii cînd se renomează.
 
  
   
 UN ROMÎN ÎNSTRĂINAT 
 Mîhnit şi pe gînduri şed posomorît, Cu un dor nespus Ş-întristat, şi dornic trăind amărît, Mă uit spre apus... 
 Acolo îi viaţa!
 Acolo-i speranţa!
 Să fim fericiţi
 De-am fi toţi uniţi.
 
 Eu tînăr fiind, 
 Acolo lăsînd Strămoşeşti mormînturi, fraţi ce mă iubea, Şi plină de graţii pe Moldova mea 
 Dornic părăsind. 
  51 
  
   
 EROUL CIUBĂR-VODĂ*
 FABULA FABULELOR VECHI POPULARE
 SAU ROLANDO FURIOS MOLDOVENESC
 
 Partea I 
   
 Ciubăr-vodă, domn faimos,
 Lui Papură strănepot,
 Avea un singur fecior,
 Frumos ca luna lui mai,
 Gigît ca un tînăr brad,
 Vîrtos ca un vechi stejar
 Şi viteaz ca un romîn.
 Acest fiu cînd s-au născut,
 Moaşa ce l-au strîns de nas
 Şi l-au prenumit Bogdan,
 Au tras boghii şi au spus
 Mancei ce l-au aplecat,
 Ce soţie va lua
 Şi cîte va pătimi
 Despre farmece şi vrăji;
 Deci domnişorul Bogdan,
 Făcîndu-se flăcăuaş,
 Tatăl său, domnul bătrîn,
 L-au chemat în curtea sa,
 Fiind boieri adunaţi
 
 * Acest Ciubăr-vodă, după cum scrie Şincai în Hronica romînilor, tomul al II-le, pagina 18, au domnit în Moldova la anul 1449. 
  52 
 Şi după ce l-au pupat,
 I-au zis: “Fătul meu, să ştii
 Că de-acum vreau să te-nsor,
 Şi mireasă să-ţi alegi
 Fată de domn sau de crai,
 Ca să nu piară cu noi
 Al lui Ciubăr soi vestit
 Din care eu rămăsei;
 Căci pe faimoşii strămoşi
 Guzanii i-au ospătat”.
 Atunci Făt-Frumos grăi:
 “Tată, nu pot să mă-nsor
 Cu fată de trup de om,
 Căci baba ce m-au moşit
 Mi-au spus că ursita mea
 Zînă frumoasă va fi,
 Ce sub soare n-au mai fost,
 Deci dă-mi arme şi ostaşi,
 Să mă duc să o găsesc”.
 Atunci tatăl lăcrimînd
 Au împlinit voia lui;
 Şi bravul meu domnişor
 De porneală se găti:
 Peste trup s-au înarmat
 Cu cămaşă de oţel,
 Pe cap cu coif cu zebre,
 Peste coapsă s-au încins
 Cu paloş de mare preţ,
 Şi pe spate aruncă
 Arc şi tulbă cu săgeţi,
 Iar pe piept şi-au agăţat
 O platoşă de argint
 
  53 
 Pe care săpat era:
 “Ori să mor, ori să găsesc
 Amata ursita mea”.
 Apoi scutarul luînd,
 Din piei de bivol făcut
 Şi cu criţă blehuit,
 Se aruncă ca un şoim
 Pe al său cal, ce era
 Negru ca corbul la păr,
 La picioare pintenog,
 În frunte avînd o stea,
 Iar din nări foc slobozind.
 Deci agăţînd la oblînc
 Buzduganul de oţel,
 Chiar ca vîntul s-au pornit
 Cu ai săi aleşi oşteni
 Peste munţi şi peste văi;
 Şi nu puţini au ucis
 Cu vînoasa mîna sa,
 Hoţi cumpliţi şi groaznici urşi
 Ce în calea lui ieşea.
 Dar, în sfîrşit, ajungînd
 La codri merei, pustii,
 Au strigat: “Noroc! noroc!
 Unde eşti, vin să-ţi grăiesc”.
 Şi iată că dintre stînci
 O roată au şi sărit,
 Pe care într-un picior
 Norocul venea spre el,
 Repede ca un vîrtej
 De mai că nu l-au stropşit,
 Şi zicea: “Ce vrei să-ţi dau,
 
  54 
 Comorile de sub munţi,
 Sau să te fac împărat?
 Căci eu nu pot s-aleg
 Cine-i bun şi cine-i rău,
 Şi demn de al meu dar,
 Pentru că m-am născut orb;
 Însă uneori fac haz
 Să ajut pe nătărăi”...
 Iar Bogdan i-au răspuns lui:
 “Eu sunt, jupîne Noroc,
 Mulţumit de mintea mea,
 Şi altă nu cer să-mi dai
 Decît să-mi spui, unde pot
 Să găsesc ursita mea?”
 Atunci Norocul i-au zis:
 “Mergi, Bogdane, spre apus,
 Nouă zile, nouă nopţi,
 Şi pe-al unui munte pisc
 Pe sora mea vei afla
 Ursitele împărţind,
 Însă chibzuind aşa:
 Ca să fie potriviţi
 Acei ce se însoţesc,
 Pentru că ea are ochi...
 Şi ea îţi va da un măr
 Cu care tu să alergi
 La izvor sau la pîrău:
 Şi acel măr despicînd,
 Din el pruncă va ieşi,
 Ursita mireasa ta,
 Căreia din al tău pumn
 Îndată apă să-i dai,
 Căci negrăbind va muri.”
 
  55 
 Aşa Norocul grăind,
 S-au şi făcut nevăzut.
 Iar Bogdan, mire erou,
 Pohodnicul şi-au întors,
 Spre apus l-au îndreptat,
 Cu pintenul l-au împins,
 Şi ca săgeata din arc
 Slobozită de un brav
 La fugă l-au repezit.
 Aleargă negrul comos,
 Şi zdravănul său picior
 Unde calcă peste stînci
 Scapără mii de scîntei.
 Aleargă negrul ţintat
 De nu seamănă a cal,
 Ci chiar negru nouraş
 Gonit de un vînt cumplit,
 Lucind la mijlocul său
 O steluţă cînd şi cînd
 Ca ţinta din fruntea lui;
 Fugea negrul pintenog
 Şi lasă în urma sa
 Munţi, cîmpii, văi şi păduri
 Şi companionii toţi;
 Iar în vîrtejul de colb
 Ale lui picioare iuţi
 Se văd numai fluturînd
 Ca patru albe aripi.
 Şi fuge negrul mereu
 Prin dumbrăvi de pomi rodiţi,
 Ce clatină a lor crengi,
 Şi cheamă a lui stăpîn,
 
  56 
 Măcar să guste din ei;
 Dar Bogdan rîdea de pomi
 Şi căta de calea sa.
 Deci copacii mînioşi
 Îl mustrau aşa grăind:
 “Doar de ulcica au pus
 Cestui mîndru nătărău
 Vreo cotoroanţă rea.
 Doar de naiba l-au luat
 Călare pe dosul său,
 Să-l ducă în iad prezent;
 Căci încotro fuge el
 Sunt numai prăpăstii, stînci,
 Şi apoi cîmpi de arin,
 Pîn’ la muntele cel2 nalt
 Al pămîntului sfîrşit”.
 Bogdan, în loc de răspuns,
 Dă pinteni negrului său,
 Şi toate în urma sa
 Se tupilă, pier încet,
 Ca o dungă înnegrind
 Departe în orizont.
 Aleargă negrul mereu
 Peste stînci şi peste rîpi,
 Şi de ropotul grozav
 Potcoavelor de argint,
 Vulturii s-au speriat
 Şi cîrîind între ei
 Zic: “Flăcău neghiob ce eşti,
 Tu eşti tîmp şi calul tîmp,
 Că aţi venit pe aice;
 Căci oricine au văzut
 
  57 
 Acest al nostru pustiu,
 Stîrvul lui nouă l-au dat;
 Pîn’ şi zefirul uşor,
 De vine pe-aici suflînd,
 Se fărîmă printre stînci;
 Pîn’ şi noi de ne lăsăm
 Pe locul unde alergi
 Balaurii ne înghit”.
 Iar el în loc de răspuns
 Le zice: “Fugiţi, fugiţi,
 De nu vreţi să vă pătrund
 Cu săgeţile ce port”.
 Deci vulturii sperieţi.
 Zburînd roată-n orizont,
 Se urca mereu în sus,
 Pîn’ cînd s-au văzut pe cer,
 Intîi ca nişte porumbi,
 Apoi ca nişte lăstuni,
 Apoi ca nişte ţînţari,
 Şi apoi încet, încet
 În nouri s-au mistuit.
 Aleargă negrul sirep,
 La nisipiş au ajuns,
 Şi iată un nouraş
 Despre rumănul apus,
 Ca din a soarelui disc,
 Au ieşit şi s-au pornit.
 Şi mergînd se tot mărea,
 Se împrăştia pe cer.
 Soarele îngălbenea
 Şi ziua întuneca;
 Deci nourul se lăţea
 
  58 
 Şi feţele îşi schimba
 Ca a fumului clăbuci,
 Ieşind iarna din hogeag,
 Cînd soarele luminos,
 Dimineaţa răsărind,
 Îl vopseşte fel de fel,
 Aci ca cînd ar ieşi
 Foc pe gură de cuptor,
 Aci mohorît sau roş
 Ca sîngele închegat.
 Dar cînd nourul văzu
 Alergînd Bogdan mereu,
 Pe luciul de arin,
 Făr’ a se teme de el,
 Atunci faţa şi-au schimbat,
 Galben-vînăt s-au făcut,
 Ca pizmaşul veninos,
 Şi înflîndu-se grozav
 Au zbucnit din sînul său
 Un vîrtej de vînt cumplit;
 Şi spulberînd pîn’ la cer,
 Stîlp de arin ca un turn,
 Răsună un glas din el
 Cu zgomot înfricoşat,
 Şi zicînd: “Unde alergi,
 O! bravule Făt-Frumos?
 Şi cum îndrăzneşti să calci
 În împărăţia mea,
 Cînd mulţi ca tine aicea,
 În aceşti cîmpi de arin,
 Eu de vii i-am îngropat,
 Încălţaţi şi îmbrăcaţi?”
 
  59 
 Dar Bogdan, nerăspunzînd,
 Dă pinteni, bate mereu
 Pe zdravănul său fugaci.
 Calul zbiară mînios,
 Ochii lui s-au încruntat,
 Coama, coada încordă,
 Se întărtă la fugit,
 Ca şi cînd ar zbura-n vînt,
 Mai necălcînd pe pămînt,
 Decît cînd îşi împlînta
 În nisip al său picior,
 Sfîrîia ca fierul roş,
 În apă acufundat.
 Deci vîrtejul mînios
 Ca uliul se repezi
 Şi peste Bogdan căzînd
 Cu stîlpul cel de arin
 Cînd pe şa îl răsucea,
 Cînd îl izbea în pămînt,
 Cînd îi arunca în ochi
 Spuză, de mai îl orbea,
 Şi cînd îl înăduşea
 Cu-al său abur înfocat.
 Însă vîrtosul Bogdan
 Se lupta, se zbihuia
 Şi pe al său zdravăn cal
 În scări s-au înţepenit,
 Şi în braţe cuprinzînd
 Stîlpul acel de arin,
 L-au strîns la piept pîn’ l-au frînt,
 Cu dinţii au rupt din el
 Şi l-au fărîmat bucăţi.
 
  60 
 Aşadar, viforul rău,
 Văzîndu-se frînt şi rumpt
 De eroul moldovean,
 S-au prefăcut în vîrtej,
 Şi sorbind nisip din cîmp
 L-au răsucit pîn’ la cer,
 Şi de-acolo vîjiind
 Au vărsat asupra lui
 Nisipul din al său sîn,
 Ca să-l îngroape de viu;
 Dar neobositul cal
 În trei copce s-au izbit,
 Şi cu pieptul răzbătînd
 Prin vîrtejul colburos,
 Au scos pe al său stăpîn
 Din nămolul de nisip.
 Iar vîrtejul, ruşinat,
 Rămasă în urma lui,
 Lungit gios ca un troian.
 Deci eroul, ostenit,
 De primejdie scăpînd,
 Şi văzînd cerul senin,
 Şi departe-n orizon
 Culmea muntelui dorit,
 Lasă calul său încet,
 Şi cu mîna pe grumaz
 Netezindu-l îi zicea:
 “O, nepreţuite cal,
 Amicul, scăparea mea,
 Mai opinteşte puţin
 Pîn’ la muntele ce văd,
 Şi acolo te-oi lăsa
 
  61 
 Bine să te odihneşti
 Şi ţi-oi da din al meu coif
 Apă rece de izvor,
 Şi pentru păscut imaş
 De chirău şi de trifoi”.
 Deci calul se-nvioşă,
 Simţindu-se dezmierdat,
 Şi la fugă se porni,
 Iar soarele începu
 Spre sfinţit a se pleca;
 Aerul se limpezi
 Ca cel mai curat cristal;
 Şi-n acel timp liniştit
 Altă nu se auzea,
 Decît numai sfîrîind
 Nisipul ce arunca
 Calul cu al său picior
 Sau vreun ţînţar flămînd
 Bîzîind pe la urechi.
 Însă deodată zări
 Obositul călăreţ,
 În pustiul acel sterp,
 Pe un troian de nisip,
 Înălbind un şirag lung
 De călăreţi înarmaţi;
 Deci scuturînd din dîrlogi,
 Dă ştire negrului său
 Ce are de petrecut;
 Şi nepregetatul cal
 Îndată s-au încordat,
 Forăind cumplit din nări
 Şi din ochi scîntei vărsînd;
 
  62 
 Iar inimosul Bogdan,
 Buzduganul său luînd,
 Răcneşte înfricoşat:
 “Feriţi în lături din drum,
 Feriţi de sunteţi oşteni
 Şi de vreţi ca să trăiţi;
 Iar de sunteţi arătări,
 Eu pe crucea mea vă jur
 Să pieriţi din calea mea
 Ca dracul de tămîiet”...
 Însă lui nu i-au răspuns
 Matahalele ce stau,
 Nici de cruce au pierit;
 Deci bravul meu domnişor
 Se mira în gîndul său
 Cum acele arătări
 De braţul lui nu se tem,
 Nici de cruce au pierit!
 Dar cînd s-au apropiat,
 Văzu înaintea sa
 Cavaleri încremeniţi,
 Înzăuaţi şi înarmaţi,
 Şi stînd toţi călări pe cai.
 Atunci el au înţeles
 Că aceşti nenorociţi
 S-au fost pornit ca şi el
 Să-şi afle ursita lor
 Tot în muntele ştiut;
 Dar al pustiului domn,
 Viforul neîndurat,
 Îi înghiţise de vii,
 Viscolindu-i cu arin;
 
  63 
 Şi după ce i-au topit,
 Tot el i-au şi dezgropat,
 Ca oricare călător
 Să vadă puterea sa.
 Al nostru însă romîn,
 Rămînînd nebiruit,
 Trece buzna printre ei
 Cu pieptosul său fugar,
 Şi îndată ce-au atins
 Şiragul de călăreţi,
 Cu toţii s-au povîrnit
 Şi s-au risipit sunînd
 În ale lor zale de fier,
 Chiar ca nucile în sac;
 Iar din a lor căpăţîni,
 Curgea pîrîu de nisip
 Pe unde fusese ochi,
 Gură, nasuri şi urechi.
 Deci Bogdan, bun sănătos,
 Pîn’ la munte au ajuns,
 Al cărui vîrf trecea
 Peste nourii uşori,
 Iar cu temelia sa
 Pîn-în al mărilor fund.
 Deci soarele au apus
 După muntele înalt,
 Şi stelele începu
 Să clipească în senin
 Ca nişte de aur ochi,
 Ce se uita la Bogdan,
 Ţintă, ca cînd se mira;
 Căci ele prea rar vedea
 Alt om pe-acolo umblînd.
 
  64 
 Deci eroul ostenit
 Opri obositul cal
 Lîngă un şipot curat,
 Ce din munte izvora
 Şi în coif apă luînd
 Întîi calul adăpă
 Şi, făr-a se îngriji,
 I-au dat drumul la păscut
 Pe-a muntelui costişe
 Acoperite de flori,
 Căci acest credincios cal,
 Întocmai ca un dulău,
 Pe al său stăpîn amat
 Îl păzea şi-l apăra,
 Şi treaz fiind şi în somn;
 Iar Bogdan au adormit
 Lîngă frumosul izvor,
 Cu capul pe-al său scutar.
 Deci eu să doarmă îl las,
 Fiind şi eu ostenit,
 Şi contenesc să vă spui,
 Boieri cuminţi ce-ascultaţi,
 Ceastă fabulă a mea
 Pîn’ şi dumneavoastră toţi
 Nu-ţi zice precum zic eu
 Că ceea ce eu v-am spus
 Chiar aşa au fost, au fost*
 
 * Din vechi la moldoveni era îndătinat că, spunînd cineva o fabulă (poveste), apoi la fieştecare period toţi ascultătorii datori era să zică “au fost, au fost”, adică că credeau ce spune cuvîntătorul măcar să fie minciună; căci alminterea cel ce spunea fabula se socotea dispreţuit şi contenea de a mai bîrfi. 
  65 
 Partea II 
 Zorile de după munţi
 Începur-a se ivi
 Şi pe cît se lumina
 Somnul se împrăştia
 Al bravului meu Bogdan,
 Pîn’ cînd s-au şi deşteptat;
 Şi frecîndu-se la ochi,
 Şi căscînd de două ori,
 S-au sculat şi s-au pornit
 Pe naltul munte în sus;
 Deci cît mai sus se urca,
 Felurimi de flori găsea
 Picurînd de pe-a lor frunzi
 Lacrimi chiar ca de brilant,
 A răcoroaselor zori,
 Care zori, încet-încet,
 Revărsînd lumina lor,
 Trezea şi învioşea
 Pe somnorosul Bogdan.
 Alămîi şi portocali,
 Chedri, dafini, chiparoşi
 Cu a lor poame cu gust
 Pe Bogdan ademenea,
 Printre care mai creştea
 Roze, crini şi iasomii;
 Ş-apoi toate la un loc
 Mirosind îl ameţea.
 Iar cînd mai asculta el
 Păsările ciripind,
 Mai de tot se buimăcea;
 
  66 
 Încît întru adevăr Acest munte minunat Era demn de lăcaş Ursitelor omeneşti. Deci în al muntelui vîrf Sumeţul mire sosind, Au văzut din văi adînci Ridicîndu-se încet Neguri chiar ca norii groşi Ce se dezvelea încet Pe al muntelui costiş, Ca nişte valuri de pînzi; Apoi l-au împresurat O pîclă ca un noian, Încît Bogdan socotea Că nourii l-au răpit, Dar soarele repezi O rază chiar ca un sul, Şi, spărgînd nourii groşi, Răzbătu încetişor Întîi pe-al muntelui vîrf, Apoi prin văi şi prin rîpi, Şi prin grotele adînci, Şi-n sfîrşit, împrăştiind Nourii întunecaţi, Au ieşit biruitor Din lupta ce i-au fost dat Negurile de prin văi. Bogdan, mai încremenit De al soarelui răzbel Şi de biruinţa lui, Se uita uimit la el!!! 
  67 
 Dar deodată au văzut Un nouraş luminos Că spre dînsul s-au lăsat, Pe care o zînă sta, Ce purta pe al său cap Coroană de mare preţ, Şi pe trup un veşmînt alb, Fiind vopsite pe el Ursitele omeneşti; Unele cu cap de drac Şi în mîna lor ţinînd Cociorve, bice de foc Pentru bărbaţii mişei, Altele coarne de cerb Pentru fruntea celor tîmpi, Alte ursite era Cu chipul frumos şi blînd Ca îngerii mîngîioşi Bărbaţilor norociţi... (Însă de-aceste figuri Prea puţine se vedea.) Iar cele multe era Cu capul înhobotat, De nu se putea afla Ce chip şi caracter au... Deci acea zînă ţinea În dreapta corn de belşug Plin de roduri şi de flori, Iar în stînga smoc de şerpi. Deci ea lui Bogdan i-au zis: “Eu împărăteasă sunt Ursitelor omeneşti, 
  68 
 Şi care mie îmi plac
 Şi sunt la fapte oneşti,
 Soţie bună le dau
 Din îmbelşugatul corn,
 Iar muritorilor răi,
 Ce sunt mîndri sau pizmaşi,
 Le arunc din acest smoc
 Al şerpilor veninoşi.
 Tu, însă, care te tragi
 Dintr-o viţă ce iubesc
 A lui Ciubăr domn vestit,
 Lui Papură strănepot,
 Îţi dau ţie acest măr
 În care s-au zămislit
 Ursita soţia ta,
 Pe care eu ţi-am ales
 Dintre ale mele zîni
 Ca să te pot ferici.
 Deci ţie ţi-au spus prea larg
 Norocul, fratele meu,
 Ce să faci cu acest măr;
 Însă, Bogdane, să ştii,
 Că multe ai să păţeşti,
 Pîn’ cînd te vei însoţi
 Cu mireasa care-ţi dau”.
 Aceste vorbe grăind,
 Împărăteasa pieri,
 Şi pe capul lui Bogdan
 Cunună de trandafiri
 Aruncă din al ei corn;
 Iar în mînă s-au trezit
 Bogdan cu un măr domnesc,
 
  69 
 Cu care el alergînd
 Pîn’ sub munte la izvor,
 Îndată l-au despicat,
 Şi dintr-însul au ieşit
 Pruncă cît un puişor
 Mîndrişor şi mititel,
 Şi guriţa sa căscînd,
 Apă cerea de băut,
 Căruia bunul Bogdan
 Din pumnul său i-au şi dat;
 Apoi în năframa sa
 Învelit l-au pus în sîn,
 Şi încălecînd pe cal,
 Chiar ca vîntul s-au pornit
 Înapoi spre ţara sa,
 Unde degrab’ au ajuns;
 Căci nimic în drumul său
 Nu l-au oprit la întors.
 Deci bătrînul domn Ciubăr
 Zi şi noapte aştepta
 Să-şi vadă fiul viind.
 Şi zărind din foişor
 Ridicîndu-se pe deal,
 Ca de vînt un mare colb,
 Şi un călăreţ frumos
 Ca săgeata alergînd,
 Îndată au înţeles
 Că Bogdan se întorcea;
 Şi-naintea lui ieşind
 Bătrînul domn cu alai,
 În braţe au primit
 Pe mult dorit fiul său,
 
  70 
 Şi în frunte l-au pupat.
 Iar Bogdan i-au pus în pumn
 Mireasa ce şi-au adus,
 De care prea s-au mirat
 Ciubăr, înţeleptul domn;
 Dar pricepînd mai apoi
 Că este de zînă pui,
 Ciubăr nu s-au mai mirat,
 Ci s-au făcut ei nănaş,
 Numindu-o din botez
 Ileana cea cu păr lung
 (Cosînzeana la romîni);
 Iar cununa cea de flori
 Ortodoxul meu Bogdan
 La icoană o au pus.
 Deci miresei înadins
 Leagăn de aur făcu
 Şi mancă i-au însemnat
 Pe soţia unui crai,
 Ce-o sclăvise în răzbel
 Faimosul domn Ciubăr;
 Dar ades au trebuit
 Leagănul de prefăcut,
 Căci zîna creştea în trup
 Cît într-o lună pe zi,
 Pe lună cît într-un an;
 Şi în sfîrşit în doi ani
 Ea era de măritat.
 Iar pre cît am auzit,
 Şi chiar mîndreţele ei
 Sporea pe zi ce mergea;
 Părul ei galben şi lung
 
  71 
 Ajungea pîn’ la călcîi,
 Şi pe spate răşchirat
 Ca peteala strălucea;
 Ochişorii ca de şoim
 În inimă răzbătea;
 Iar guriţa îi era
 Ca cireaşa pe la mai,
 Şi dinţii ca un şirag
 De mărgele potrivit,
 Şi ca ghiocii de albi.
 Naltă, gigîtă la stat
 Ca nuiaua de alun,
 Şi mijlocul ei curmat
 Ca şi al leoaicei trup,
 Ca porumbiţa la piept
 Şi ca lebăda la gît,
 Iar mînuşiţele ei
 Chiar ca de ceară era,
 Şi picioruşele ei
 În pumni le puteai lua.
 Deci galantonul Ciubăr
 Zestre nurorei i-au dat
 Scule de aur leit,
 Odoare de mare preţ,
 Şapte tîrguri de negoţ
 Şi trei sute de moşii,
 Iar de ţigani mii de mii.
 Şi de nuntă s-au gătit,
 Poftind vecini domni şi crai
 Şi eroi din alte ţări,
 Ca să se întreacă ei
 La harţă şi la dejghin
 
  72 
 Asemenea au adus Voinici ştiuţi de vîrtoşi Să se lupte cu ai săi; Şi vînătorii domneşti Au adus din munţi pustii Cecale şi urşi cumpliţi, Şi zimbri înfricoşaţi, Ca să se lupte morţiş Cu zăvozii ungureşti Ce se numea medeleni. Iar curtea s-au podobit Pe la ferestri, pe la uşi Cu crengi şi cununi de flori, Prin odăi s-au aşternut Covoare de mare preţ, Şi jilţul acel domnesc Cu stofă şi catifea S-au îmbrăcat peste tot, Dezvelind deasupra lui Steaguri ce-au fost cîştigat Eroul domn Ciubăr De la învinşii în răzbel. Pe pereţi s-au înşirat Armele vechi strămoşeşti. Deci să nu mai prelungesc, Ca să vă fiu urît, Amici şi lectorii mei, Eu nu cutez să vă spui Cîţi boi şi oi s-au ucis De fripturi pentru popor, Poleind coarnele lor Cu aur şi cu argint, 
  73 
 La cîte buţi s-au dat cep
 De mied, vişinap şi de vin.
 Cîţi marţoli s-au ridicat,
 Înfigîndu-i în pămînt,
 De a cărora vîrf nalt
 Năfrămi cu bani s-au legat
 Pentru cei ce vor putea
 Să se caţere pe ei,
 Cîţi brazi din munţi s-au adus,
 Pe carii i-au răsădit
 Pe drumuri şi prin oraş,
 Acăţînd pe vîrful lor
 Stegurele fel de fel,
 Clopoţei bucăţi de şăc,
 Care ziua se vedea
 Ca un codru înflorit,
 Şi noaptea tot acei brazi,
 Fiind de candele plini,
 Cer cu stele semăna;
 Iar cînd vîntul aburea
 Clătind ramurile lor,
 Groaznic sunet se făcea,
 Ca cînd menea a răzbel;
 Asemenea de prisos
 Socotesc să vă mai spui
 Cîţi beceri şi bucătari
 S-au chemat din alte ţări,
 Ca să facă fel de fel
 De mîncări şi bunătăţi,
 Şi jigănii de zahar,
 După cum: cloşte cu pui,
 Ce se numea marţepan,
 
  74 
 Păuni, lebede, cocoşi,
 De se părea că sunt vii.
 Deci ale nunţii gătiri
 De le-aş spune pînă mîni,
 Nu le voi putea sfîrşi,
 Însă vă fac cunoscut
 Că nunta s-au hotărît
 Pe-a doua zi negreşit;
 Iar oaspeţii toţi trudiţi,
 După ce au făcut chef,
 Şi lăutarii domneşti,
 După ce au hăulit,
 Lado-Mano* i-au cîntat
 Miresei cum era dat
 Cînd peteala se-nşira,
 Apoi toţi au adormit.
 Dar iată tocmai în zori
 Deodat-au răsunat
 Clopotul de dandana,
 Şi răcnete pîn’ la cer
 Din oraşul ce ardea,
 Cu clocot se ridica,
 Strigînd poporul: “Săriţi,
 Că tătarii ne-au călcat,
 Săriţi că cu toţi pierim
 De a lor junghi otrăvit,
 Nu lăsaţi, că ne iau sclavi,
 Ne pradă şi ne dă foc;
 
 * Aceste zeităţi ale strămoşilor daco-romani se prăznuia şi se cînta pe la nunţi pînă nu demult. Lado însemnează zeea amorului (Venera) şi Mano a însoţirii (Imeneul), zeităţi ocrotitoare celor ce se căsătorea. 
  75 
 Iată că biserici sparg,
 Le jefuiesc şi le ard,
 Şi pe preoţi îi ucid,
 Altarele jefuiesc!”...
 Deci Ciubăr domnul bătrîn
 Şi cu tînărul său fiu,
 Trezindu-se sperieţi,
 Cu oaspeţii adunaţi,
 Voievozi şi crai viteji,
 Servi, comişei şi paici,
 Cu toţii s-au înarmat,
 Şi din buciume trăgînd,
 Adună puţini oşteni
 Ce se afla în oraş,
 Şi pe cai încălecînd,
 Cu toţii au năvălit
 Cu iuţeală în tătari.
 Iar Bogdan intrînd în ei,
 Cu paloşul făcea drum,
 Tăind hăbuc pe tătari,
 Ca pe curechi sau bostani.
 Căci unii tătari fugea
 Făr’ de cap sau făr’ de mîini,
 Alţii se ţinea pe cai
 Sau cu jumătăţi de trup,
 Sau pîn’ la brîu despicaţi.
 Asemenea ceilalţi
 Voievozi şi crăişori
 După pilda lui Bogdan
 Tăia tătarii ciopăţi,
 Dar bătrînul domn Ciubăr,
 Lîng-o biserică stînd
 
  76 
 Unde păgînii prăda,
 Rîndui oştenii lui
 Ca să-i ia prizonieri.
 Însă-n biserică sta
 Însuşi hanul tătăresc,
 Care, trîntind la pămînt
 Al Maicii Domnului chip,
 Sub picioare îl ţinea,
 Şi cu mîinile rupînd
 Podoabele de pe el,
 Aur şi mărgăritar,
 Şi pietre de mare preţ,
 Îşi umplea desagii săi.
 Acest han, cel mai cumplit
 Din crîmgherii cei vestiţi,
 Era şi cel mai amar
 Al Moldovei prădători
 El singur numai avea
 O armă, lucru drăcesc,
 Neştiută la romîni
 Pe timpurile de-atunci;
 Căci hanul, de multe ori
 Cînd era înconjurat
 Despre bravii moldoveni,
 Cu dînsa îi speria
 Şi dintre dînşii scăpa.
 Această armă era
 Ca o ţevie de fier
 Astupată la un fund,
 Lîngă care fund avea
 O prea mică borticea;
 Deci în ţevie puind
 
  77 
 Un fel de praf vînăt, sur,
 Şi ca un nastur de plumb,
 Apoi un chibrit aprins
 La tigăiţă ţiind,
 Pulberea se aprindea,
 Şi din ţevie zbucnind,
 Ca fulgerul scăpăra
 Şi ca trăsnetul buhnea,
 Şi acel nastur de plumb
 Aşa de iute ţîşnea,
 Că prin zale de oţel,
 Prin piei de bivol, prin fier
 Răzbătea, şi omora
 Pe acel mai brav oştean
 Făr-a şti cine şi cum
 Tîlhăreşte l-au ucis.
 Deci al tătarilor han,
 Temîndu-se cu Ciubăr
 Să se bată piept la piept,
 Căci odată la răzbel
 Cutezase de cercă
 Tăioasa sabia lui,
 Şi o ureche pierdu
 Pentru aceea acum
 Îndată ce l-au zărit,
 L-au pitit tocmai în piept
 Cu arma, lucru drăcesc,
 Şi cînd focul au buhnit,
 Ciubăr parcă n-au mai fost.
 Iar oştenii, sperieţi,
 Fugeau care încotro,
 Sau cădea jos la pămînt.
 
  78 
 Atunci păgînul tătar,
 Tăind capul lui Ciubăr,
 În suliţă l-au luat;
 Şi încălecînd pe cal,
 Spre cîmp de fugă plecă,
 Şi s-au făcut nevăzut;
 Dar inimosul Bogdan
 Pe tătari i-au interit
 Şi de tatăl său aflînd,
 Că hanul l-au fost ucis
 Şi că capul i-au luat,
 Începu a-l căuta;
 Însă neputînd a şti
 Încotro au apucat,
 Răcnea ca un leu cumplit
 Ce puii şi-au fost pierdut,
 Alerga în toate părţi,
 Prin codri şi munţi pustii.
 Dar pe tătar negăsind
 Atîta s-au rătăcit,
 Că n-au putut nimeri
 La curtea sa înapoi,
 Ci a treia zi zări
 Pe al unui munte vîrf
 Un palat foarte frumos
 Înconjurat de livezi
 Deci dar Bogdan apucă
 Spre acel munte înalt,
 Şi iată în calea sa
 Un rîu lat şi ţărmuros,
 Peste care era pod,
 În capra căruia sta
 
  79 
 O stahie, urieş Înzăuată prea ciudat, Pe cap avînd ca un coif O scoică cît un căuş, Şi trupul său îmbrăcat Întru o piele de zmeu, A căruia solzi luceau Ca cînd erau de argint, Iar în mînă învîrtea Un paloş mare cu zimţi Ca cînd era herezeu; Acea stahie era Călare pe lup turbat, Şi îndată ce văzu Pe hirişul domnişor, Se repezi drept la el Cu paloşul ridicat; Dar suliţa lui Bogdan Era groasă cît un par, Şi în mîna lui fiind, Chiar ca trăsnetul lovea; Căci el zdravăn opintind Pe al său negru sirep, Mai degrabă au ajuns Al suliţei sale vîrf În al stahiei gîtlej Decît paloşul la el. Şi stahia au căzut De pe lup jos la pămînt. Deci Bogdan au şi sărit De pe cal deasupra ei Şi capul i-au retezat; 
  80 
 Dar numai cît s-au întors
 Şi capul s-au prins la loc;
 Deci el iarăşi au tăiat
 Trupul ei în patru părţi,
 Şi numai cît s-au întors
 Şi stahia s-au sculat,
 Ca cînd nimic n-au păţit.
 Atunci Bogdan auzind
 Că calul său forăia,
 S-au întors şi au văzut
 Groaznicul lup năvălind
 Ca să-l apuce de bot;
 Dar Bogdan au şi înfipt
 Suliţa în piept la lup,
 Şi foarte s-au minunat
 Că el pe lup ucigînd
 Şi stahia au pierit.
 Deci atunci au priceput
 Că fermecători erau
 Ceste două arătări;
 Apoi, făcîndu-şi trei cruci,
 Pe calul său au sărit,
 Şi pe pod buzna trecînd,
 În munte s-au şi suit
 La palatul cel frumos,
 Şi la poartă ajungînd,
 Înainte i-au ieşit
 Fecioare vro douăzeci,
 Îmbrăcate prea frumos
 În straie albe şi flori;
 Iar între dînsele sta
 O zînă, stăpîna lor,
 
  81 
 Pe care nici Rafael,
 Pictorul cel renumit,
 Nu o putea zugrăvi,
 Şi nici eu să spun nu pot
 Cît de frumoasă era,
 Decît atîta vă zic
 Că ai ei galbeni zulufi,
 Pe la tîmple împletiţi,
 În cosiţe mărunţel,
 Ca găitane de fir
 Erau încujbaţi puţin
 Pe grăsuţii obrăjei,
 Rotunzi, albi şi rumeiori.
 Iar părul ei despletit,
 Ca mătasa răsfirat,
 Cădea şi se-nvăluia
 În unde şi în verigi,
 Pe un boi cam grăsuliu,
 Şi bun în braţe de strîns;
 O viţă însă de păr
 Zefirul o arunca
 Pe un piept ca de omăt,
 Unde se vedea săltînd
 Prin subţire burangic,
 Două ţîţe ce era
 Ca două mere domneşti.
 Deci puteţi a judeca,
 Înţelepţi ascultători,
 Cît de bine se prindea
 Pe un chip alb ca al ei
 Două roze în obraji,
 În buze un bobocel,
 
  82 
 În guriţă nişte dinţi
 Chiar ca de mărgăritar,
 Ochii verzi ca de smarald,
 Ce prin gene negre lungi
 Galeş la lume privea,
 Ca cînd era somnoroşi;
 Apoi al ei picioruş,
 Ce era mic, grăsuliu,
 Şi alte graţii a ei
 Eu nu pot să le mai spui,
 Decît ştiu că pe Bogdan,
 Ce o privea buimăcit,
 Coborîndu-l de pe cal
 Ca pe un de paie snop,
 De o mînă l-au luat
 Şi cu un glas mîngîios
 Ca sunetul de izvor
 I-au zis: “De mult te aştept
 În împărăţia mea,
 O, tinere domnişor,
 Ca să te pot primi;
 Căci mi-i drag să primesc
 Eroi ca tine faimoşi;
 Deci vin în palatul meu
 De vrei să te fericesc
 În toată viaţa ta”.
 Bogdan nimic n-au răspuns
 Ci mergea unde vrea ea
 Ca un neghiob fermecat;
 Şi fecioarele cîntînd
 Din organe fel de fel,
 Şi cu viersuri foarte dulci,
 
  83 
 Cu totul l-au frăgezit, Însufleţindu-i amor. Iar la palat ajungînd, Cîţiva ciocoi îmbrăcaţi Tot în fir şi urşinic, De subsuori l-au luat Şi la feredeu l-au dus, Şi după ce l-au spălat Şi trupul i-au miresmit, L-au îmbrăcat în caftan De o stofă foarte grea Şi în cămară l-au dus La zîna ce-l aştepta Cu un ospăţ răsfăţat De bucate foarte rari, Ce nici Ştefan-vodă cred N-au mîncat la masa sa. Şi nici paharnicii lui Să-i dreagă nu au găsit În podgorii la Cotnar Aşa vin şi pelin vechi Ca cel de zînă gătit Pentru frumosul Bogdan. Deci mîncînd şi bine bînd Dintr-un blid, dintr-un pahar, Aceşti doi amorezaţi, Şi-mbucîndu-se cu drag Chiar ca nişte hulubaşi, Au adormit amîndoi. Şi eu să doarmă îi las, Şi contenesc să vă spui, Boieri cuminţi ce-ascultaţi, 
  84 
 Ceastă fabulă a mea,
 Pîn’ şi dumneavoastră toţi
 Nu-ţi zice precum zic eu,
 Că ceea ce eu v-am spus
 Chiar aşa au fost, au fost.
 
 Partea III 
 Al lunii corn se ivi
 Ca de argint poleit,
 Printre copacii tufoşi
 Ce ferestrele umbrea
 Cămării unde era
 Amorezii fericiţi.
 Şi o rază au izbit
 Pe Bogdan tocmai în ochi;
 Dar el nici că s-au trezit,
 Şi luna au asfinţit.
 Iar a doua zi tîrziu,
 Cînd soarele era sus
 De nouă suliţi pe cer,
 S-au deşteptat somnoros,
 Şi după ce s-au trezit,
 Amîndoi au mai căscat,
 Şi zîna-n palme bătînd,
 Îndată au răsunat
 Viersuri de mulţi lăutari
 Şi organe fel de fel.
 Deci în cămară intrînd
 Multe fete şi ciocoi
 Cu haine de mare preţ,
 Pe zînă o îmbrăcă
 
  85 
 După moda de atunci;
 Iar pe frumosul Bogdan,
 În loc de strai bărbătesc
 Şi de arme oşteneşti,
 Ciocoii l-au îmbrăcat
 Cu cămaşă de melez,
 Ce pe la mîneci şi piept
 Avea grele cusuturi,
 Cu sîrmă şi cu mărgean,
 Ce altiţe se numesc;
 Şi apoi l-au pregiurat
 Cu fotă peste mijloc,
 Şi coapsele i-au încins
 Cu un colan foarte scump,
 Care sub piept se-ncheia
 Cu două paftale mari
 De aur curat leit;
 Iar în picioare i-au pus
 Conduri cu călcîiul nalt,
 Şi apoi de subsuori
 Prin cămară îl purta
 Ca să-l deprindă cu ei.
 Apoi zîna l-au luat,
 Şi punîndu-l în genunchi,
 Pletele i-au pieptănat,
 În gîţe le-au împletit,
 Şi colătău le-au făcut,
 În vîrful capului lui,
 Iar la gît ghirdan i-au pus
 De smarald şi de rubin;
 Şi apoi l-au rumenit,
 Mustăţile i le-au ras,
 
  86 
 Urechile i-au bortit
 Şi cercei i-au aninat.
 Apoi l-au luat cu ea
 La primblare prin livezi,
 Unde şezînd amîndoi,
 Se sărută ne-ncetat,
 Şi din pomii încărcaţi
 De portocale, smochini
 Şi feluri de bunătăţi
 Gustau şi se desfătau.
 Şi aşa în toate zile
 Fostul odată erou
 În aceste desfrînări
 Îşi petrecea viaţa sa,
 Mîncînd, bînd şi sărutînd.
 Dar ca să se ia mai mult,
 Zîna l-au pus de ţesea
 La burangic sau melez,
 Iar seara furcă îi da,
 Şi cu fetele torcea,
 Sau împletea la colţuni.
 În sfîrşit, aşa trăind,
 Bietul Bogdan, fermecat,
 Multe luni şi cîţiva ani.
 Muieratic se făcu.
 Şi aşa se mişeli,
 Că se temea şi de mîţi,
 Sau vînt mare de bătea
 Ori fulgera, sau tuna,
 El cădea jos leşinat.
 Dar odată adormind
 Zîna trudită de şăgi,
 
  87 
 Pe a lui Bogdan genunchi, El îi lua cînd şi cînd O mînuşiţă de-a ei Şi o săruta oftînd. Dar iată că au văzut Pe a ei scumpă brăţea Un baier de matostat Cu multe scrijilituri, Ce foarte se potrivea Cu slova ce au fost scris Împăratul Solomon În solomonia sa, Pe care carte citea Prea ades domnul Ciubăr. Deci Bogdan încetişor Au desprins acea brăţea, Ca să vadă nu cumva Să citească va putea Pe baierul fermecat; Şi îndată ochii lui Mare minune văzu, Căci brăţeaua desprinzînd, A sa zînă pe genunchi În babă se prefăcu Cu aşa chip de grozav, Că Bogdan s-au speriat Şi de la el o zvîrli. A ei piele pe obraz Chiar ca punga s-au zbîrcit Cînd cu baierul o strîngi; Şi aşa s-au flecuit Ca un mîrşav seftian, 
  88 
 Iar din părul cel frumos Cîteva viţe de floci Alb-galbene se zăreau, Sub o tichie de şam. Nişte ochi ca doi cărbuni Ca ai mîţei strălucea; Iar barba cu nasul ei Mai îi astupa de tot Gura, din care ieşea Un singur colţ ascuţit; Şi trupul ce era gol Cu picioare şi cu mîini Chiar cu broasca semăna, La piele şi la boia, Mai avînd şi dinapoi O codiţă ca un ţap. Iar cînd s-au întors Bogdan Şi la sine s-au uitat, S-au văzut cu totul gol Şi chiar ca un feteleu Făr’ de mustăţi şi cu gîţi; Căci pierise tot atunci, Şi straiele de pe el Cu juvaieruri cu tot, Şi palaturi, şi livezi, Şi demonii ce slujea, Ca cînd ar fi fost ciocoi; Iar el singur rămînînd Pe un munte foarte nalt Înconjurat de păduri, Şi deasupra lui zburînd Buhne, cucuveici şi corbi 
  89 
 Şi scîrbelnici lilieci.
 Deci atunci înţelegînd
 Că el fermecat au fost
 De-acea cotoroanţă rea,
 Au luat un bolovan
 Şi capul i-au sfărîmat;
 Apoi în genunchi căzînd,
 Mulţumi lui Dumnezeu
 Că de dînsa l-au scăpat
 Şi de a ei vrăji drăceşti,
 După care se porni
 Dincotro au fost venit,
 Iar calul lui, ce păştea
 Sub munte lîngă podeţ,
 Îndată ce l-au văzut,
 Au alergat nechezînd
 La voinicul său stăpîn;
 Dar mai nu l-au cunoscut,
 Văzîndu-l în piele gol;
 Însă cum l-au mirosit,
 A zburda au început,
 Şi-n capra podului stînd,
 Cu copita sa bătea,
 Ca cînd spunea lui Bogdan
 Că a lui arme era
 Mistuite acolo.
 Deci voinicul căutînd,
 Le-au găsit toate sub pod
 Îngropate în nisip,
 Cu al calului tacîm,
 Şi înarmînd trupul său,
 Şi pe cal şeaua punînd,
 
  90 
 Pe dînsul s-au aruncat
 Şi ca vîntul s-au pornit
 Încotro ochii l-au dus,
 Pîn-în sară alergînd.
 Dar deodată auzi
 Un ţipăt foarte cumplit
 În codru de-a dreapta sa,
 Ca cînd cerea ajutor;
 Şi mergînd la acel loc,
 Au văzut un tricolici
 Pe o fecioară gonind
 Foarte frumoasă la stat,
 Cu dulce şi galiş chip,
 Şi purtînd pe trupul său
 Un veşmînt vînăt cu roş,
 Pe piept cruce de briliant,
 Şi peste umăr un arc
 Şi cucură cu săgeţi,
 Iar din fruntea sa ieşea
 Chiar ca o limbă de foc;
 Şi repede ea fugind,
 Lungul ei păr rămînea
 Înapoi în urma sa;
 Iar tricoliciul vrăjmaş,
 Prinzîndu-l cu-a sale căngi,
 După dînsul o trăgea.
 Deci Bogdan s-au repezit,
 Şi cu paloşul lovind
 Pe tricolici după cap,
 L-au şi zburat de pe trup.
 Dar trupul rămase viu,
 Şi pe fecioară lăsînd,
 
  91 
 Au început a fugi, Iar capul, săltînd pe jos, Clipea din ochi şi rîdea, Clănţăia groaznic din dinţi, Apoi, scuipînd pe Bogdan, S-au dus iute rostogol După trupul ce fugea Şi în codru s-au ascuns. Deci fecioara, la Bogdan Viind, l-au îmbrăţoşat Şi foarte i-au mulţumit De servisul ce-au făcut, Zicînd: “Bravule, să ştii Că eu o genie sunt Menită de Dumnezeu Pe romîni să orcotesc Cît vor fi buni patrioţi Şi neamul nu-şi vor corci, Avînd putere de sus Să descîntec, să desfac Pe romînii fermecaţi De fermecători, de strigi Ce demonul cel pizmaş În ţara ce ocrotesc Foarte multe au trimis; Deci ele mă prigonesc Şi de mult m-ar fi ucis, Sau poate mă otrăveau, Dacă aş putea muri; Însă pozne tot îmi fac, Că trimit draci fel de fel Să mă supere aici 
  92 
 Îndată ce mă ivesc
 Din iezerul cest adînc,
 Unde îi palatul meu.
 Deci tu fiind prigonit,
 De cînd mă-ta te-au născut,
 De fermecători şi strigi,
 Din pricină că Ciubăr,
 Vestitul domn, tatăl tău,
 Credea în solomonii;
 Pentru aceea şi el
 De-arma dracului pieri,
 Ce hanului tătăresc
 Un mare fermecător
 Din Eghipet i-au fost dat,
 Învăţîndu-l fel de fel
 De farmici diavoleşti,
 Cu care te-au şi orbit
 De nu l-ai putut găsi
 Cînd te-ai luat după el;
 Ba încă ţi-au şi trimis
 Pe dracul, sau un vînt rău,
 Care în munte te-au dus
 La striga acea mai rea
 Din cîte pe-aicea au fost.
 Şi tot acel han cumplit
 Acum iarăşi se porni
 Ca să prade ţara ta
 Şi pe tine să te ia;
 Iar tu, măcar că eşti brav,
 Lui nu poţi să-i faci nimic,
 Căci zaua şi coiful său,
 Ce-s fermecate de el,
 
  93 
 Nici o armă nu le prind.
 Eu însă voi încînta
 Junghiul care porţi la şold,
 Cu care poţi să răzbaţi
 Amarnicul han tătar,
 Iar ca să-l poţi omorî,
 Tot drept în piept să izbeşti,
 Unde avanul de han
 Poartă baier fermecat,
 Ce este puterea sa,
 Fiind în baier cusut
 Un deget afurisit,
 Cîteva fire de păr
 Din barba lui Solomon,
 Şi alte lucruri drăceşti”.
 Genia aşa grăind,
 Au luat de la Bogdan
 Junghiul ce purta la şold,
 Şi şoptindu-i nu ştiu ce,
 În iezer l-au împlîntat,
 Şi apoi suflînd pre el,
 L-au şters cu al său veşmînt
 Şi l-au întors lui Bogdan.
 Şi iată că începu
 Să clocotească mereu
 Munţii şi codrii vuind
 De-a tătarilor strigări,
 Ce pîrjoleau şi robeau
 Pe bieţii locuitori;
 Iar populul, speriat,
 Striga cerînd ajutor,
 Şi zicînd: “Unde-i Ciubăr,
 
  94 
 Al nostru părinte bun,
 Unde-i fiul său Bogdan,
 Să ne scape de tătari,
 Ce ne mînă ca pe boi
 Şi ne taie ca pe oi;
 Să ne scape de ţigani,
 Ce domnesc în curtea sa,
 De cînd bunii noştri domni
 Au pierit şi ne-au lăsat!”
 Deci Bogdan s-au înfocat,
 Auzind populul său
 Că îi cerea ajutor,
 Şi, încălecînd pe cal,
 Au alergat spre tătari,
 Măcar că oşti nu avea.
 Şi iată că-ntîmpină
 Pe avanul han viind
 Singur între doi mîrzaci,
 Căci prădătorii tătari
 Rămaseră-n urma lui,
 Deci Bogdan strigă la el:
 “Stă, cîine, de eşti deliu,
 Stă cu mine să te lupţi
 Că eu am să-ţi răsplătesc,
 Am să te jupoi de viu
 Şi din titva ta să beau!”
 Iar tătarul, cunoscînd
 Pe Bogdan, duşmanul său,
 Foarte s-au învoioşat
 Că în mînă i-au picat,
 Şi i-au zis: “Vină, gheaur,
 Vino, capul să-ţi retez,
 
  95 
 Aşa cum am retezat
 Pe a tătîne-tău cap,
 Pe care l-am pus în par
 Şi spre ţintă l-am menit
 Copiilor tătăreşti;
 Dar de prăştii, de săgeţi,
 Acea titvă s-au sfărmat,
 Şi am venit înadins
 Să iau căpăţîna ta!”
 Grăind aşa amîndoi,
 Ca leii se repeziră
 Unul la altul răcnind;
 Şi măcar că s-au izbit
 Cu mîzdracele în piept,
 Dar ei au stătut pe cai
 Chiar ca turnul neclătit;
 Iar mîzdracele s-au rumpt,
 În aşchii s-au tăndurit,
 Dintre care cîteva
 Pîn’ la soare au ajuns,
 Şi de-acolo luînd foc,
 Arzînd, căzur’ pe pămînt.
 Atunci duşmanii, cruntaţi,
 Săbiile au golit,
 Şi se lovir-amîndoi
 În a coifului zebrea;
 Dar pe a lor gratii tari
 Săbiile lunecau,
 Făr-a le putea tăia.
 Deci începură să-şi dea
 Mai groaznice lovituri
 Peste zale, peste coif,
 
  96 
 De scînteile curgeau;
 Dar ei sta nevătămaţi,
 Ca cînd grindina cădea
 Pe două de cremeni stînci.
 Însă sînge mai întîi
 Tătarul au slobozit
 Îndrăzneţului Bogdan,
 Căci lovind pavăza lui
 Cu sabia ce era
 De un fier scump de Damasc,
 În două o au tăiat,
 Şi cu vîrful ajungînd
 Platoşa lui de pe piept,
 Printr-însa au răzbătut,
 Şi ca fulgerul cumplit
 Paloşul acel tăios
 Pe piept, pîntece, picior
 Căzînd le-au şi scrijelat;
 Dar nu au pătruns adînc,
 Însă lăsă după el
 Plagă ca un găitan.
 Bogdan, dacă s-au simţit
 Că tătarul l-au cruntat,
 De mînie se-nfocă,
 Şi sabia ridicînd
 Aşa îl trăsni în coif,
 Că l-ar fi tăiat hăbuc
 De n-ar fi fost încîntat;
 Dar tătarul ameţi,
 Îi ţîşni sînge din ochi,
 Căzu pe-al calului gît,
 Mîinile lăsînd în jos
 
  97 
 Şi picioarele crăcind,
 Încît abia se ţinea
 Să nu cadă de pe cal;
 Iar paloşul îl scăpa
 Dacă n-ar fi fost legat
 De braţ cu un lănţujel;
 Deci calul lui, speriat
 De trăsnetul ce-auzi,
 S-au întors în loc cu el
 Şi începu a fugi.
 Bogdan însă au stătut,
 Socotind tătarul mort;
 Dar iată că l-au văzut
 Că, sculîndu-se pe şea,
 Se întorcea iar spre el,
 Şi hrăpind chiar ca un leu
 Zicea: “Cîine de creştin,
 Sfîrşitul tău au sosit!”
 Iar cînd s-au apropiat,
 În scări s-au şi ridicat,
 Şi cu amîndouă mîini
 Sabia sa apucînd,
 C-o lovitură au vrut
 Să despice pe Bogdan;
 Dar îngerul păzitor
 Al creştinului Bogdan
 Îi apără capul său,
 Şi paloşul tătăresc
 Căzînd chiar ca un satîr
 Pe capul calului său,
 I l-au despicat pe loc.
 Bogdan, sărind de pe cal,
 
  98 
 La tătar s-au repezit,
 De barbă l-au apucat,
 Şi izbindu-l drept în piept
 Cu încîntatul său junghi,
 Zalele i-au răzbătut
 Şi inima i-au pătruns.
 Încît al junghiului vîrf
 De un palmac au ieşit
 Prin spata de dinapoi;
 Şi apoi de pe cal jos
 Trîntind pe duşmanul han,
 De arme l-au dezarmat,
 De piele l-au jupoiat,
 Căpăţîna i-au tăiat,
 Şi făcîndu-şi mîzdrac nou,
 În vîrful lui l-au luat,
 Şi pe calul tătăresc
 Voinicul încălecînd,
 Către zînă s-au întors.
 Acolo mazdracul său,
 Înfigîndu-l în pămînt,
 S-au tologit lîngă el,
 Şi la al hanului cap
 Cu mulţumire privea,
 Iar mîrzacii sperieţi,
 Ce venise după han,
 Văzîndu-l că au pierit,
 Au rupt de fug’ îndărăt,
 Şi înştiinţînd pe oşti
 Că hanul lor s-au ucis,
 Toţi a fugi începură,
 Aşa de înspăimîntaţi,
 
  99 
 Că romînii prizonieri
 La îndrăzneală luînd,
 Cu coasele îi tăia;
 Iar fetele, apucînd
 Cociorve şi umblăcii,
 Capetele le zdrobea;
 Şi aşa scăpar-atunci
 Nenorociţii romîni,
 De crîmgherii ceşti cumpliţi.
 Deci genia s-au ivit
 Din al său iezer adînc,
 Şi dezbrăcînd pe Bogdan
 De armele ce purta,
 Plăgile lui le-au spălat
 Şi le-au vindecat pe loc,
 Ca cînd n-au fost plăguit,
 Ş-apoi înarmîndu-l iar,
 I-au zis: “Bogdane, să ştii
 Că ai să fii domn faimos,
 Căci tu ai să biruieşti
 Şi pe alţi vrăjmaşi cumpliţi,
 Şi că din prăsila ta
 Vor ieşi mulţi domni viteji,
 Moldovei ocrotitori
 Şi romînilor părinţi;
 Dar viţa soiului tău,
 Cu vreme părăginind,
 În Moldova vor domni
 Mulţi grecomani limonjii”...
 Multe de-aceste grăind,
 Ce cu mintea nu le ţii,
 Genia l-au descîntat,
 
  100 
 Şi în faţa lui suflînd,
 I-au dat de aur inel,
 Şi iarăşi i-au zis aşa:
 “Bogdane, acest inel
 Din deget să nu-l mai scoţi,
 Căci el te va apăra
 De farmece ţigăneşti,
 Ce în curtea ta acum,
 De cînd acolo nu eşti,
 Ţiganii tăi făptuiesc.
 Iar ca să poţi nimeri
 La curtea ta înapoi,
 Eu o săgeată slobod
 Şi tu de ea să te ţii”.
 Atunci genia scoţînd
 Săgeată din tulba sa,
 Şi încordînd al său arc,
 Spre răsărit săgetă.
 Deci Bogdan s-au aruncat
 Pe calul cel tătăresc,
 Şi la ciochine legînd
 Al ucisului han cap,
 Ca vîntul s-au repezit,
 Tot săgeata urmărind.
 Deci eu tac, nu vă mai spun,
 Boieri cuminţi ce-ascultaţi,
 Încotro au apucat
 Bogdan, al meu făt-frumos,
 Pîn’ ce dumneavoastră toţi
 Nu veţi zice că ce-am spus
 Chiar aşa, aşa au fost.
 
  101 
 Partea IV 
 După trei zile Bogdan
 La domnescul său palat
 Sosind, îndată-ntrebă
 De zîna soţia sa;
 Şi iată că alergă,
 Înaintea lui ieşind,
 O ţigancă fetnegea,
 Îmbrăcată prea frumos,
 În stofe şi urşinic,
 Şi pe Bogdan sărutînd,
 I-au zis: “Bine ai venit,
 Dorite mirele meu,
 Căci de mulţi ani te aştept,
 Şezînd ziua în cerdac
 Şi cătînd în calea ta,
 Iar noaptea amar plîngînd,
 Încît de lacrimi şi dor
 Pielea pe obrazul meu
 S-au îngroşet, s-au zburlit,
 De scîrbă s-au înnegrit;
 Şi bălană de am fost,
 Acuma, vezi, m-am smolit.
 Vezi, dragă mire al meu,
 Vezi cît te-am dorit de mult,
 Şi de-ai fi mai zăbovit,
 Ori mă găseai în mormînt,
 Ori mă ofticai de tot!”
 Deci bunul nostru Bogdan,
 Crezînd întru adevăr
 Că este ursita sa
 
  102 
 Ţigăncuşa ce-i vorbea,
 O strîngea la pieptul său,
 Dar el însă nu ştia
 Că aceea ce-i vorbea
 Fata judelui era,
 Al ţiganilor domneşti.
 Şi că muma ei au fost,
 Cînd trăia domnul Ciubăr,
 Una din găinăriţi
 A păsărilor domneşti.
 Însă farmece ştiind,
 Şi fiindcă şi Ciubăr
 Credea în solomonii,
 Pe dînsa el o avea
 De dragoman credincios
 Între dracul şi-ntre el.
 Dar pierind domnul Ciubăr,
 Şi lipsind şi fiul său,
 Lăieşiţa acea rea,
 Cu-a sale farmici drăceşti,
 Încîntase pe boieri,
 Pe hatmani şi pe oşteni,
 Încît unii pribegiră
 Încotro ochii i-au dus,
 Alţii, nebunind de tot,
 Strîngea ciolane pe cîmpi,
 Şi alţii se prefăcură
 În lupi, în urşi, sau în cerbi,
 Fugind în codri pustii;
 Iar ea cu bărbatul său
 Domnea şi orînduia
 În ţară şi pe romîni;
 
  103 
 Şi pe zîna lui Bogdan,
 Sugrumînd-o, o zvîrli
 Într-un adînc heleşteu,
 Ce lîngă curte era.
 Deci Bogdan au socotit
 Mai întîi pe tatăl său
 Să-l pomenească un an
 Şi să poarte tot negrit,
 Şi petrecînd acel an
 În jale şi rugăciuni.
 Pentru răposatul domn,
 Să se însoare apoi
 Cu ţiganca ce gîndea,
 Că ursita lui era.
 Deci petrecînd acest fel,
 Ţiganii prea se silea
 Că doar îl vor fermeca;
 Dar al geniei inel
 Pe dînsul îl apăra;
 Iar fata cea de ţigan
 Se podobea, se dregea
 Ca să placă lui Bogdan;
 Şi oglingioara luînd,
 Ce ţiganca, maica sa,
 În taină i-au fost dat,
 Se privea, în ea zicînd:
 “Oglindă, oglingioara mea,
 Spune drept ca chipul meu
 Este altul mai frumos,
 Mai delicat, mai cu haz,
 Din cîte fete au fost
 Şi sunt astăzi pe pămînt?”
 
  104 
 Iar oglinda răspundea: “Că mai frumoasă era Şi iarăşi în grab’ va fi Ileana cu părul lung Ce Cosînzeana îi zic”. Şi fata cea de ţigan Mîniindu-se zvîrlea Oglinda ce grăia drept. Deci într-o zi au venit Toţi comişii la Bogdan Şi i-au spus că caii săi Nicidecum nu vor să bea Din heleşteul domnesc, Căci în el s-au arătat De aur un peştişor, Care apa tulburînd Pe cai foarte speria. Aşadar, domnul Bogdan Cu fata cea de ţigan Au mers cu sîrg amîndoi, Să vadă cel peştişor, Pe care Bogdan văzînd, Foarte de el s-au mirat. Dar ţiganca pricepu Că acel peşte era Zîna ce au fost ucis Lăieşiţa, maica sa, Şi-n heleşteu o zvîrli; De aceea se rugă Să i-l dăruiască ei, Şi bunul domn Bogdan Cheful să-i strice n-au vrut, 
  105 
 Ci să prindă porunci
 Pe frumosul peştişor,
 Dar toţi pescarii domneşti
 Să-l prindă nu au putut;
 Iar Bogdan însuşi luînd
 Undiţa de la pescari,
 Peştişorul au venit
 Şi singur în ea s-au prins,
 Pe care el l-au şi dat
 Ţigancei ce aştepta.
 Iar ea, alergînd cu el,
 Bucătarilor l-au dat,
 Să i-l cureţe de solzi
 Şi să-l frigă pe cărbuni.
 Şi după ce l-au mîncat,
 Oglingioara îşi luă
 Şi iarăşi i-au zis rîzînd:
 “Oglingioară, spune-acum,
 Spune drept, ca chipul meu
 Este altul mai frumos,
 Mai gigît şi mai cu haz
 Din cîte fete au fost
 Şi sunt astăzi pe pămînt?”
 Iar oglingioara au zis:
 “Că mai frumoasă era,
 Şi iarăşi în grab’ va fi,
 Ileana cea cu păr lung
 Ce Cosînzeana îi zic”.
 Dar ţiganca i-au răspuns:
 “Oglingioară, spui minciuni,
 Căci eu mîncai carnea ei,
 Şi nu va fi în etern
 
  106 
 Ileana cea cu păr lung”.
 Aşa ţiganca zicea,
 Pentru că ea n-au ştiut,
 Că din ai peştelui solzi
 Unul nu ştiu cum sări
 La fereastra lui Bogdan,
 Şi din el curînd crescu
 Un tei foarte răsfăţat,
 Sub care domnul Bogdan
 Cu haz la prînz ospăta;
 Căci teiul acel frumos
 Slobozea deasupra lui
 A lui înverzite crengi,
 Şi de soare îl umbrea,
 Şi-l răcorea fiind cald;
 Iar sara tot acel tei
 Rază de foc slobozea,
 Şi aşa se lumina,
 Că toată noaptea sub el,
 Curteni, bărbaţi şi muieri
 La şezătoare venea,
 De torcea şi depăna;
 Iar mătalnicii flăcăi
 Se hîrjonea între ei,
 Sau spunea cimilituri
 Femeilor ce torcea,
 Sau cu fetele rîzînd,
 În pilde se pîcălea
 Sau spunea fabule lungi.
 Iar cînd fata de ţigan
 Se apropia de el,
 Crengile lui se clătea,
 
  107 
 Se scutura mînios,
 Şi aşa o şfichiuia
 Peste cap, peste obraz,
 Că fugea de el cu sîrg.
 Deci ea iar au priceput
 Că acel tei minunat
 Zîna lui Bogdan era,
 Şi iarăşi au început
 Ca să roage pe Bogdan
 Să i-l dăruiască ei.
 Deci el iarăşi şi acum
 Pofta ţigancei făcu.
 Şi-ndată ea porunci
 Să taie acel copac
 Şi să-l ardă întreg tot,
 Însă vîntul au zburat
 Numai o frunză din el,
 Şi purtînd-o pîn’ la nori,
 Au lăsat-o de-au căzut
 În codrii cei mai merei
 La un bătrîn prisăcar;
 Şi frunza căzînd la el,
 În flăcău se prefăcu,
 Tînăr şi frumos la chip,
 Sprinten şi gigît la stat.
 Deci bătrînul prisăcar,
 Văzîndu-l, i-au zis aşa:
 “Făt-Frumos, de eşti străin
 Şi dacă nu ai părinţi
 Şi aici ai nimerit,
 Te rog cu mine petreci
 Şi fii ca copilul meu,
 
  108 
 Ca murind eu să mă-ngropi Aice, în acest pustiu, Unde pe nime nu am, Pierind seminţia mea De farmici diavoleşti; Căci pierind domnul Ciubăr Şi domnişorul său fiu, Pe care eu l-am deprins Ca să săgete în zbor Pe lăstunii uşurei, Sau cu mazdracul pe urşi Să pătrundă făr’ de greş, A lor curte rămase Şi ţara făr’ de stăpîn. Deci eu şi cu alţi boieri Ocîrmuiam cum puteam A domniei trebuinţi, Dar nu trecea nici o zi Să nu piară dintre noi Cîte un boier sau doi, Pîn’ ce într-o zi văzui Pe soţie şi pe fii Straiele pe ei rupînd Şi ca nişte îndrăciţi Fugind în codrii pustii; Iar eu, ca să-i pot găsi, M-am aruncat pe un cal Ce l-am găsit priponit De al cerdacului stîlp, Şi îndată acel cal, Ce duh necurat era, M-au ridicat în văzduh, 
  109 
 Zburînd cu mine pe sus,
 Încît sub talpe simţeam
 Vîrful brazilor înalţi
 Că mă zgîria cumplit,
 Şi în sfîrşit peste munţi,
 Peste ape, peste văi,
 Zburînd cu mine mereu,
 Am ajuns pînă aice,
 Şi călare m-am trezit
 Nu pe calul ce zbura,
 Ci pe prăjină de tei;
 Şi niciodată de-aici
 Înapoi nu am putut
 Să nimeresc la oraş.
 Dar domnul m-au miluit,
 Găsind aici în pustiu
 Prisaca unde trăiesc,
 Şi nu cred să mai văd eu
 Pe eroul meu Bogdan
 Şi pe seminţia mea.
 Te rog dar, o, fătul meu,
 Fii tu mîngîierea mea,
 Nu mă lăsa părăsit;
 Căci de mult în ochii mei
 Om pîn-acum n-am văzut”.
 Deci tînărul ce-asculta
 I-au răspuns cu glas duios:
 “Nu pot să-ţi făgăduiesc,
 Cucernicule bătrîn,
 Să împlinesc voia ta;
 Căci şi eu sunt prigonit
 Tot de duhul necurat,
 
  110 
 Pîn’ nu se va împlini
 Aceea ce mi-au menit
 A norocului meu stea;
 Dar eu voi trăi aici
 Cît se va putea mai mult!”
 Tînărul aşa grăind,
 Iată că se auzi
 Clocotind codrul mereu
 De-a gonaşilor strigări,
 De ţîhnete de copoi,
 De buciumi vînătoreşti;
 Şi iată că se văzu
 Cînd şi cînd printre copaci
 Fugînd urşi, capre şi lupi,
 Şi iată că se ivi
 Bogdan ca un vînător,
 Gonind de-aproape un urs;
 Şi rănindu-l dinapoi,
 Ursul s-au întors la el,
 În picioare s-au sculat,
 Înfricoşat mormăind,
 Şi apucînd pe Bogdan
 Îl trînteşte la pămînt
 Şi începe a-l stropşi.
 Dar tînărul Făt-Frumos
 S-au repezit ca un şoim,
 Şi încălecînd pe urs
 L-au apucat de urechi,
 L-au întors de la Bogdan
 Şi, dîndu-i pinteni mereu,
 Mergea călare pe el
 Chiar ca pe o gloabă rea.
 
  111 
 Deci Bogdan s-au ridicat,
 Tînărului mulţumind,
 Şi viind la curtea sa
 Spunea minunea la toţi
 Aceea ce au văzut.
 Iar ţiganca pricepu
 Că acel tînăr au fost
 Tot ursita lui Bogdan;
 Deci pe maica sa chemînd,
 I-au zis plîngînd cu amar:
 “Mamă, nu te îndura,
 Fă orice farmece ştii,
 Sau orice otrăvi mai tari,
 Şi mă mîntuie, te rog,
 De ursita lui Bogdan,
 De vrei doamnă să mă vezi,
 Sau de vrei să nu pierim;
 Căci anul mai a trecut
 De cînd Bogdan au venit
 Şi foarte mă îngrijesc
 Să nu vie cumva ea
 Duşmanca mea cea mai rea,
 Şi să-i spuie cine sunt,
 Şi cîte au pătimit
 Despre amîndouă noi;
 Căci eu, orice am făcut,
 N-am putut să-i viu de hac,
 Ca să o pot prăpădi”.
 Lăieşiţa auzind
 Ce spusese fiica ei,
 La miezul nopţii s-au dus
 La ţintirimul din cîmp
 
  112 
 Unde erau îngropaţi
 Hoţii ce se spînzurau,
 Sau cei ce se dovedea
 Că sunt strigi sau tricolici,
 Sau vestiţi fermecători,
 Şi acolo aprinzînd
 Un mititel focuşor
 Cu lemn ce au fost furat
 Din raclele celor morţi,
 Carii cînd se dezgropa
 Se găsea afurisiţi,
 Şi lepădînd de pe ea
 Hainele ce purta,
 Goală au înconjurat
 Ca o furie din iad,
 Focuşorul ce ardea,
 Pe Scaraoschi chemînd,
 Şi vorbe diavoleşti
 Bîiguind, din dinţi scrîşca,
 Din ochi scîntei slobozea,
 Flocii pe cap îşi zburlea,
 Încît semăna a fi
 Diavol împeliţat.
 Şi iată fum ca un stîlp,
 Negru şi prea puturos,
 Din focuşor au zbucnit,
 Şi în aer clocotind,
 Au trăsnit şi au ieşit
 Un diavol slut din el,
 Însă prea puţin mai slut
 Decît ţiganca era;
 Şi i-au zis ei: “Eu sunt Benga,3
   
  113 
 Zînul tău, deci ţi-am adus
 Acest măr dintr-un pom,
 Din care Eva gustînd
 S-au izgonit din Eden.
 Deci tu cu el să te duci
 La prisăcarul ştiut;
 Şi ursitei lui Bogdan
 Dîndu-i-l ea va gusta,
 Şi îndată va muri”.
 Aceste dracul grăind,
 În pară s-au prefăcut
 Şi s-au ridicat în vînt,
 Şi apoi prăsnind scîntei,
 În întuneric pieri.
 Deci ţiganca alergă
 La boierul prisăcar,
 Şi plecîndu-se în băţ,
 Ea calică se făcea,
 Dar al prisacăi căţel
 S-au repezit ca un leu
 La ţiganca ce venea.
 Şi ca cînd era turbat,
 Să o spîrcuiască vrea;
 Iar Făt-Frumos alergă,
 Şi pe căţeluş gonind,
 Ţigancei pîine i-au dat
 Şi de faguri un chersin (căuş).
 Ţiganca i-au mulţumit,
 Din torbă mărul au scos
 Şi dîndu-l lui Făt-Frumos
 I-au zis: “Că mă rog să guşti,
 Să vezi bunătatea lui;
 
  114 
 Căci livădarul domnesc De pomană mi l-au dat, Şi mere de acest fel Numai domnii au mîncat”. Deci ursita lui Bogdan, Apucînd mărul domnesc, O dată numai putu Să muşte din acel măr Căci căţelul au sărit, Din mînă i l-au răpit Şi l-au înghiţit întreg Şi îndată a crăpat Şi pe loc căzu şi el Chiar mort. Dar sufletul său S-au prefăcut în porumb, Şi zburînd în văzduh sus, S-au dus tocmai la Bogdan, Care atunci se afla În al său scaun domnesc, Şi populul judeca Cu boierii mari şi mici. Deci porumbul s-au şi pus Pe umărul lui Bogdan, Şi cu glas chiar omenesc I-au spus toate ce-au păţit Despre lăieşiţa rea, Şi cîte mai făcu ea Cu farmece şi venin La curteni şi la boieri În vreme ce au lipsit Bogdan din scaunul său. Deci Bogdan s-au mîniet, 
  115 
 Ca un tigru au răcnit,
 Şi cu piciorul izbind
 Foarte groaznic în pămînt,
 Crăpă ziduri cîteva,
 Clopotele răsuna,
 Caii, boii au zbierat,
 Mîţele au miorlăit,
 Şoarecii au leşinat,
 Şi tot populul căzu
 La pămînt cu dosu-n sus.
 Iar Bogdan, pufnind din nări
 Chiar ca un zimbru rănit,
 Călăilor porunci
 De au schinjuit cumplit
 Cu căngi şi vine de bou
 Pe lăieşiţa cea rea,
 Cu fiică-sa la un loc.
 Apoi iepe aducînd
 Ce mai sirepe au fost
 În a curţii herghelii,
 Pe ţigance le-au legat
 De ale iepelor cozi,
 Şi le-au alungat apoi
 Peste rîpi şi peste stînci
 Pîn’ le-au spîrcuit bucăţi.
 Iar pe ceilalţi ţigani,
 Pe unii i-au înţăpat,
 Pe alţii i-au jupoiat.
 Pe alţii în patru părţi
 Tăindu-i i-au dat la cîini,
 Şi alte de acest fel
 De torturi le-au mai făcut.
 
  116 
 Apoi Bogdan căutînd
 Sufletul ursitei lui,
 Ce se făcuse porumb,
 Nu l-au mai putut afla;
 Căci şi el s-au speriat
 Cînd s-au mîniet Bogdan,
 Şi fugise în pustiu.
 Deci Bogdan s-au şi pornit
 Să cate ursita sa,
 Însă el neputînd şti
 Unde s-au mistuit ea,
 Pe soare au întrebat
 Încotro s-ar fi aflînd;
 Dar soarele n-au putut
 Să-i spuie de ea nimic,
 Căci cînd lăieşiţa rea
 În iaz o au aruncat,
 La miezul nopţii au fost
 Şi el pe cer nu era;
 Dar să întrebe, i-au zis,
 Şi pe lună, sora lui.
 Deci Bogdan au întrebat
 Pe lună de nu ştia
 Ceva de ursita lui,
 Şi luna iar i-au răspuns
 Că noaptea cînd au pierit
 Ileana cea cu păr lung,
 Ce Cosînzeana îi zic,
 Ea nu au putut vedea,
 Căci se pişcase atunci,
 Şi era nouri pe cer;
 Dar să întrebe i-au zis,
 
  117 
 Pe vîntul ce au suflat Cînd ursita lui pieri. Deci Bogdan au întrebat Vînturile se suflau Din a lumei patru părţi; Şi crivăţul i-au vestit Ileana cum au pierit Şi în ce loc se afla Trupul cu sufletul său. Şi el grabnic se porni La prisaca din pustii, Unde ajungînd văzu A Ilenei sale trup Zăcînd cu faţa în sus, Şi pe pieptul ei şezînd Porumbul, sufletul său. Deci Bogdan, plîngînd amar Pe moarta ursita sa, Se ruga lui Dumnezeu Să i-o dăruiască iar; Şi făcîndu-i multe cruci Trupului ce zăcea mort, Porumbul se prefăcu Într-un abur luminos, Şi în trupul mort intrînd, Fecioara s-au şi trezit Ca din somnul cel mai greu, Şi frecîndu-se la ochi, Au oftat, au strănutat; Şi apoi, îmbrăţoşind Pe Bogdan, mirele său, Amîndoi încălecă 
  118 
 Pe armăsarii domneşti,
 Şi împreună luînd
 Pe boierul prisăcar,
 S-au întors toţi cu alai,
 La scaunul lui Bogdan,
 Unde ca şi mai întîi
 Gătiri de nuntă făcînd,
 Şi poftind mulţi megieşi,
 Crai, domni şi viteji vestiţi
 Mare nuntă s-au făcut,
 La care am fost şi eu,
 Am dănţuit şi am dres
 Cu paharele domneşti,
 Iar Bogdan atunci bău
 Din scafa, precum au zis,
 A hanului tătăresc,
 Pe care l-au fost ucis.
 . . . . . . . . . . .
 . . . . . . . . . . .
 . . . . . . . . . . .
 Acolo m-au deşteptat
 Soarele, ce răsărea
 Tocmai în fereastra mea;
 Şi pe masa ce era
 Lîngă al meu aşternut,
 Lumînarea tot ardea;
 Iar lîngă mine pe pat
 Era un hronicar vechi,
 Deschis tocmai acolo,
 Unde scrie de Ciubăr;
 Iar jos lîngă cuptoraş
 Dormea bătrînul chelar,
 
  119 
 Ce-mi tot fabule spunea A domnilor celor vechi, Sara pîn’ ce adormeam. Deci atunci am înţeles Că şi fantazia mea S-au fost prea înfierbîntat De hronicarul cel vechi Şi de a lui bîrfituri. Şi acest vis minunat Ce în somnul meu văzui, Adunătură au fost Din fabule ce mi-au spus el Şi din ceea ce citii Sara cînd am adormit... 
 Pe mine m-au îndemnat să alcătuiesc această fabulă eroică şi printre ideile fantastice să descriu spre neuitare şi vechile tradiţii şi întîmplări ale Romîniei, mai întîi: suferinţele romînilor despre cumpliţii tătari, ce foarte ades prăda şi cotropea Romînia, răpindu-le averile, muierile şi fetele, căci pe bărbaţi ce le cădea în mînă îi omora; al doilea, să amintesc de eroicele lupte ale domnilor cu aceşti fel de crînceni şi neîmpăcaţi duşmani ai moldovenilor; al treilea, să descopăr uzurile vechi şi eresurile populului, precum şi ceremoniile ce erau îndatinate la nunţile domneşti, care mai pîn’ în secolul trecut s-au păstrat, şi, în fine, am vrut să descopăr cîtă înrîurire aveau lăieşii, ţiganii în demoralizaţia populului romîn cu magiile şi descîntecele lor, făcîndu-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul ţigănesc, şi de a se teme mai mult de acest spirit necurat decît de Dumnezeul creştinesc, în care ţiganii nu aveau un crezămînt, şi cu aceste uneltiri ale lor nu 
  120 
 numai că cîştigau mulţi bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor şi fetelor romînce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decît bărbaţii. 
  
   
 GAFIŢA BLESTEMATĂ DE PĂRINŢI* 
  Îndesară doamnă-n ţară, Toată noaptea-mpărătiţă, În zori ca o văduviţă, Amiază călugăriţă... 
  (Cîntec vechi al unei doamne nenorocite.) 
 I 
 Nouri groşi acoperise a stelelor strălucire,
 Şi ceaţă de promoroacă pudruia codrii pustii,
 Crivăţul cu-a sa suflare împrăştie pustiire,
 Lăsînd urme de pieire pe dealuri şi cîmpii.
 Pe domnii codrilor, brazii, pe stejarii cu virtute,
 Îi zbuciuma cu-al său vifor, să i se plece gemînd,
 Şi zburînd peste-a lor vîrfuri drepănate sau căzute,
 Pîn-în locuri depărtate ducea viscol şuierînd.
 Iar scîrboasa cucuveică ţinterimul părăseşte,
 Şi cu-al său fioros ţipăt, vaiet şi moarte vesteşte.
 
 Tocmai atunci şi Gafiţa de-al său amat interită,
 Se trăgea mai de tot moartă spre bordeiul părintesc,
 Căci neprihănita fată, de Iancu ademenită,
 Pentru dînsul înşelase pe părinţii ce-o bocesc;
 
 * Singura fiică a unor ţărani a fost înşelată şi răpită de un tînăr nobil, care peste puţin timp a interit-o de la dînsul. 
  121 
 Pentru dînsul defăimase a sale amici iubite...
 Încît orbind-o păcatul, făr’ să ştie au greşit,
 De şi-au părăsit părinţii şi datoriile sînte,
 De şi-au pîngărit şi legea şi de s-au ticăloşit.
 Şi pentru aşa greşeală Gafiţa nenorocită
 De Iancu fu ruşinată, de Iancu fu urgisită.
 
 Ea fuge acum de dînsul, neştiind ce drum apucă,
 Rătăceşte desperată, prin pustiii fioroşi,
 Unde cînd era ea mică mergea cu a sa mămucă,
 De culegea floricele prin acei codri tufoşi.
 Noaptea acum îi ascunde cu a sa întunecare
 Cărăruşa cunoscută, a căsuţei părinteşti;
 Plînge sărmana şi strigă: “Oh! cînd să vă găsesc, oare,
 Locuri unde văzui zarea vieţii copilăreşti!!!”
 
 Un năprasnic vînt atuncea nourii groşi despicară,
 Printre carii raza lunii rătăcitei i-au ivit
 A părinţilor ei casă: unde s-au căzut să moară...
 Decît să păcătuiască cu bărbarul ce-au iubit;
 Ea aude izvoraşul a căruia vălurele
 Dezmierda odinioară sînul ei neprihănit;
 Şi în sfîrşit năduşită de suspinurile grele
 Apucă către căsuţă cărăruşa ce-au găsit;
 Acolo numai sperează, la a părinţilor sîn,
 Păcatul să-şi pocăiască şi s-aline al său chin.
 
 Abia ajunge la uşa părinteştei sale case,
 Şi biata fată simţeşte fiori reci în trupul său...
 “O, dragilor părinţi, zice. Oh! cît mă umpleţi de groază,
 Oh, braţele îmi deschideţi în care să m-arunc eu...”
 Apoi ascultă... şi, iată, urechea sa cu priinţă
 
  122 
 I s-au părut că aude un glas foarte mîngîios,
 Dulce chiar ca a mămucăi... aşadar, cu umilinţă,
 Ea aşteaptă sau iertare, sau vrun blestem fioros.
 
 Tocmai atunci a sa maică împreună cu-al său tată,
 Şezînd amîndoi pe vatră în gînduri acufundaţi,
 Îşi spuneau făr’ să grăiască de nenorocita fată,
 Prin duioasă cătătură a ochilor lăcrimaţi;
 În sfîrşit, maică-sa curmă acea tăcere cumplită,
 Zicînd: “În acest ceas poate Gafiţa, cu-al său amat,
 În sînul îmbelşugării vieţuieşte fericită,
 Negîndind la sărăcia părinţilor ce-au lăsat”...
 
 Ce-mi pasă, zise bătrînul, dacă la noi nu gîndeşte,
 Ce-mi pasă de-a ei măreţă! Aibă-şi parte de noroc,
 Căci înşelătorul care pe ea astăzi o iubeşte
 Mîine poate s-o izgonească şi să-şi ieie alta-n loc.
 Iar odoarele ce poartă pe fruntea ei cu mîndrie,
 Va trebui să le-ntoarcă acei ce s-au fericit,
 Cum şi-naltele palaturi cărora le-au dat protie,
 În locul căsuţei noastre de unde au pribejit.
 Şi atuncea, ruşinată, va ajunge la pieire,
 Pe aceste locuri triste, pe-aproape de-ai săi părinţi;
 Şi vei vedea pe Gafiţa umblînd ca o nălucire,
 Pîn’ va cădea ca o pîrgă unei zadarnice căinţi”.
 
 “Oh, vie draga mămucăi! atunci maică-sa strigară,
 Şi dac-a sa căinţă va fi din suflet curat,
 Oh, noi vom uita, moşnege, a sa faptă de ocară,
 Silindu-ne să s-aline şi al său cuget mustrat...”
 (Cine nu poate cunoaşte graiul unei maici duioase?)
 “O, Doamne! zise bătrînul, dar să trăiască-i cu cale
 Păcatul cu fapta bună într-un lăcaş la un loc?”
 
  123 
 “Gîndeşte că al ei sînge este din vinele tale”... 
 “Cine mă defaimă-odată eu de rudă nu-l cunosc.” 
 “Gafiţa-i a noastră hulă, însă ea-i a noastră fiică“... 
 “Oh! nu-mi aduce aminte de un drit ce l-au pierdut, Căci ea ne-au prădat de cinste, făr’ de milă, făr’ de 
 frică Cînd noi o iubeam pe dînsa mai mult decît s-au căzut. Adu-ţi aminte de ziua grozavă şi de pieire, Cînd am aflat de-a ei fugă ş-a plînge am început, Că pătruns de-a tale lacrimi, de-a ta scîrbă peste fire Uităi şasezeci de ierne ce peste mine-au trecut; Ş-am alergat ca un tînăr după carul ce răpise Pe nelegiuita fiică, dar să-l ajung n-am putut; Căci în repedea sa fugă vederile îmi orbise, Cu colbul ce ridicase pîn’ s-au făcut nevăzut... Dar, în sfîrşit, către sară, după multă alergare, Cînd am găsit ticăloasa în al său mîndru palat, I-am cerut cîteva ore să-mi dea măcar ascultare, Gîndind s-o fac să-nţeleagă c-au făcut mare păcat; Avînd speranţă că poate voi deştepta fapta bună, Ce din frageda sa vîrstă învăţase de la noi. Ah, dar nemulţumitoarea, cu a sa spurcată gură, Au zis ciocoimei sale să mă-mpingă înapoi... Şi servii, cu obrăznicie ce Gafiţa întărtase, Au defăimat făr’ de milă părul meu cest înălbit... Deci cît au strălucit luna cu razele mîngăioasă, Am şezut pe pragul porţii, rugînd-o ne-ncetat Să-i fie milă de mine şi de-a sa maică duioasă. Însă răsunetul numai ruga mea au repetat; 
  124 
 Iar cînd după miezul nopţii luna se întunecară
 De negurile cernite ce se ridica din vîi,
 Eu mînios pe Gafiţa că cumplit mă defăimară
 Şi plîngînd cu de foc lacrimi acest fel o blestemai:
 “Dumnezeu îmi este martor de scîrbă şi de necinste
 Ce mi-au pricinuit fiica nevrînd a mă mai vedea;
 Apoi dar mă jur pe lege şi pe-aceste lacrimi triste
 Că fiica ce mă alungă de-acum nu este a mea.
 O, Doamne, tu-i răsplăteşte cu a ta dreaptă urgie
 Ca însumi să văd cu ochii că cumplit i-ai răsplătit,
 Osîndeşti-o făr’ de milă, umileşte-i sumeţia,
 Ca s-ajungă cerşetoare la mine pîine cerînd.
 Uşa mea, ce totdeauna săracilor primitoare,
 Ei numai se va închide, fără o a milui;
 Ş-al meu blestem s-o ajungă la sfîrşitul vieţii sale,
 Precum m-au ajuns la suflet fapta ce m-a necinstit...”
 
 Acest blestem, o, Gafiţo, pentru tine fu osîndă,
 Deşi astăzi a ta maică s-o îmblînzească cercă;
 Şi măcar că a ei rugă, cu a tătîni-tău unită,
 Către drept judecătorul ca tămîia se urcă;
 Dar acum folos nu este. Căci Dumnezeu nu ascultă,
 Şi pămîntului întoarce ruga pentru fărdelege;
 Aşadar, fiind pe dreptul de tatăl tău osîndită,
 Se cade cu umilinţă păcătosul cap să pleci.
 
 II 
 Iată viscol se stîrneşte, de peste munţi năbuşeşte, Şi peste pămînt răstoarnă nori de omăt încărcaţi, Încît mesteacănul geme, se zbuciumă, se-ndoieşte, Se rumpe şi trăsnind cade peste brazii dezbinaţi; 
  125 
 Iată-ncetă şi izvorul în munte să mai răsune,
 Ca cînd îl cuprinse moartea, val peste val îngheţînd;
 Asemenea şi şivoiul ce curgea cu repegiune,
 Cu butucul rumpt de dînsul, se încleştase sleind.
 Iar Gafiţa, leşinată pe prispa de lîngă casă,
 Se trezeşte zbuciumată de durere şi de chin;
 Şi simte că vîntul rece o pătrunse pîn’ la oase
 Şi că-i prefăcu în gheaţă ţîţişoarele în sîn.
 Simţeşte că coasa morţii la inimă o ajunge...
 Se înfioară de dînsa, şi în suflet o durea!
 
 Însă ce ticălos oare de moarte îndelung fuge?
 Deci şi ea, nenorocita, s-o întîmpine dorea...
 Dar, iată, zări prin uşă în cuptorul din căsuţă
 Cîţiva tăciunaşi pe vatră ce cînd şi cînd scînteia,
 Şi-ndată raza speranţei în sufletul ei s-aţîţă;
 Deci se scoală şi prăvale zăpada de peste ea,
 Se tîrîie către uşă, întinde mîna cu frică,
 Se atinge de lăcaşul de ea însuşi pîngărit...
 Şi iată i se năzare ca o cumplită nălucă
 Mustrările şi blestemul părintelui amărît;
 Ochii săi se-nfiorară, se par a-l vedea în faptă,
 Că au ieşit înainte-i s-o împingă ne-ndurat,
 Şi ca cînd vine la dînsa cu o mînă ridicată,
 Să lovească făr’ de milă pe-al său copil blestemat...
 Atunci ea în genunchi cade şi tremurînd îşi întinde
 A sale mîini veştezite la umbra ce cunoscu.
 Vrea s-o roage, dar nu poate, căci ale sale cuvinte,
 Sfărmîndu-se de suspinuri, în lacrimi se prefăcu...
 Într-acest fel totdeauna sufletele ovilite
 Sunt îmbulzite de scîrbă, se bîntuiesc ne-ncetat,
 Pînă ce cad ca o jertfă sfărmată şi umilită,
 Mai ales cînd pierd speranţa, fiind cugetul pătat.
 
  126 
 Iată-ncepu să mijească şi a zorilor ivire,
 Pe măgurile-nalbite a munţilor pregiuraşi,
 Iar bătrînul adormise... şi-n somnul cu răsărire
 Îşi spunea amărăciunea sufletului pătimaş,
 Curgîndu-i pe obraji lacrimi şi gemînd cu întristare;
 Atunci bătrîna muiere, soţia ce-l străjue,
 Din somnul greu îl deşteaptă cu mîna tremurătoare
 Şi-l întreabă ce visară şi ce prin somn băiguie.
 
 “Femeie, bătrînul zise, ea este aici sosită,
 Căci eu o văzui aieve, ea la mine se uita,
 Plîngînd, cerînd iertăciune, întru adevăr căită.
 A mea fiică, draga tatii, picioarele-mi săruta,
 Şi eu cu posomorîre părea că-i făceam mustrare,
 Că ne-au lăsat făr’ de milă, şi ruşine ne-au făcut;
 Iar tu, sărutîndu-mi mîna, mă rugai să-i dau iertare.
 Am iertat-o, şi Gafiţa pe pieptul meu a căzut!
 Atunci şi Dumnezeu parcă, cu milă nemărginită,
 De blestem o dezlegară, văzînd-o pocăită“...
 Spuind aceste, bătrînul îşi ştergea genele sale,
 Şi în pripă ies-afară din al său bordeieş trist,
 Iese, şi se poticneşte de o tristă arătare,
 De-o femeie jos căzută lîngă pragul troienit...
 
 “Dar se poate, el strigară, nemernică, ticăloasă,
 Să te găsesc aici moartă şi să nu-mi cei ajutor!?
 Au inima ta-ngheţată nu ţi-au spus că a mea casă
 Primeşte şi hrăneşte vie orice călător?”
 Deci s-apropie, ridică şi cunoaşte... ah! pe cine?
 “Ah, fiică, fiică amată, păcatul tău te-au ajuns,
 Ş-al meu blestem cu cruzime întărtă cerul pe tine”...
 Atunci şi bătrîna maică vine cu răcnet şi plîns
 
  127 
 Strigînd: “Aceasta-i Gafiţa, draga mamei copiliţă,
 Speranţa vieţii mele, ce la sînu-mi au crescut!”...
 Şi ridicînd-o, bătrînii au intrat-o în căsuţă,
 Încălzind cu a lor piepturi trupul degerat şi ud;
 Ş-aţîţînd focul o ţine tatăl pe a sale braţe,
 Şi iată că ea învie la pieptul tatălui său;
 Dar ameţeala de moarte orbindu-i ochii cu ceaţă,
 Nu cunoaşte pe-al său tată după aşa leşin greu,
 Şi zice cu umilinţă: “Oricine eşti, om bun, du-mă
 Pe zăpada de afară, unde se cade s-aştept
 Vrednica mie osîndă şi suflarea de pe urmă...
 Ah, dar ce văd! tu eşti, tată, ce mă ţii strînsă la piept?
 Tu eşti, mamă, lîngă mine? părinţi plini de bunătate,
 Uitat-aţi a mea greşeală şi blestemul ce mi-aţi dat?
 O, maică, ce mai plîngi încă fiică plină de păcate!...
 O, milă! o, dragă tată! demnă sunt eu de iertat?
 Demnă sunt de îndurare? vrednică-s de-a voastră milă?
 Cînd eu să mor se cuvine... vai mie! iar să vă las...
 O, soare, ce-mi era astăzi de groază a ta lumină,
 Acum, văzîndu-mi părinţii, cu drag aş fi mai rămas,
 Ei mă iubesc, ei mă iartă, apoi viaţa mi-i dragă...
 Dar ce folos cînd în mine simt că sîngele se-ncheagă!”
 
 “Doamne, şi se poate astăzi, zise bătrîna mîhnită,
 Să-mi văd fiica totodată că s-au căit ş-au murit...
 O, zi pentru noi cumplită! o, fiică mult ticăită!”
 
 “Cerul, au răspuns bătrînul, pe fiică ne-au dăruit,
 Deci, trăieşte, o, Gafiţo, şi vom trăi împreună...”
 
 “Am trăit destul în lume... Taică, lîngă mine şezi,
 Maică, vin, te rog, aproape, iar tu, vrednice de ură,
 
  128 
 Pentru care eu mor astăzi... vino astăzi să mă vezi;
 Vino, boier făr’ de cuget, de priveşte a ta faptă,
 Şi de mine nu te teme, măcar că m-ai înşelat:
 Căci orişice răsplătire a face să ţi se poată,
 Eu nu vreau, căci chip nu este să uit pe cel ce-am
 
 amat... Eu rog cerul să te ierte, să nu-ţi facă răzbunare, Şi fulgerul să nu ardă pe înşelătorul meu; Dar cînd vei afla vreodată de-a mea suferinţă mare, Fie destul pentru mine un suspin din pieptul tău”... Zicînd aceste, ea strînge c-o mînă mai de tot moartă La inima sa pe maică, iertăciune ei cerînd... Iar cu cealaltă apucă mîna mîhnitului tată, O duce la a sa gură, o sărută suspinînd, Şi prin suspin îşi dă duhul uşoara de minte fată. 
 (Răsplătirea vă-ngrozească, tinerilor desfrînaţi! Iar voi, amate fetiţe, lesne nu vă înşelaţi.) 
  
   
 CÎNTECUL GAFIŢEI 
  
  
 O floare duioasă zice fluturaşului ceresc, Nu fugi, că mor; Căci trista mea soartă este eu pe pămînt să trăiesc, Nu la cer să zbor... Nu uita amorul nostru, neştiut de pizmaşii oameni În cîmpi depărtaţi... Nu uita ca tu cu mine la trup, la văpsele sameni, 
  129 
 Ca cînd am fi fraţi. Dar vai! zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg Din negrul pămînt. Ca pîn’ la cer cu al meu abur, miros pe cale să-ţi duc Şi rămîn plîngînd. Tu te duci tot pe departe, căci prea ţi-i drag a pupa Orice floare vezi. Iar eu rămîn părăsită făr-a mă putea mişca, Chiar ca din obezi. Tu fugi, şi iar vii la mine, şi iar te duci s-amăgeşti, Şi pe alte flori, Dar cînd te întorci la mine, tot lăcrimînd mă găseşti, Mai ales în zori... Oh! la amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi, Şi să nu mor eu, Dă-mi aripi să zbor la tine sau tu rădăcină prinzi Lîngă trupul meu... 
  
   
 ROMAN DIN VRANCEA ÎN ORAŞUL IAŞI 
 La hotarele Moldovei către Ţara Muntenească,
 A Vrancei munţi se înalţă, cu-a lor codri nepătrunşi,
 Ce adăpostesc păstorii de prăsilă romînească,
 Necorciţi cu alte naţii şi cu legi bune deprinşi.
 
 La fire simpli, buni la fapte, cu deprinderi ţărăneşti, Feriţi de-a Europei patimi şi de cruzimi bărbăreşti. 
 Ei petrec în fericire, neavînd vro iscusinţă,
 În măgulituri viclene ce pe oameni amăgesc,
 Nici ca făţarnicii care cu o faţă de priinţă,
 Pe -a lor amici dezmiardă pînă cînd îi jăcuiesc,
 
  130 
 Ce lin a lor viaţă cu lucrare o petrec,
 Şi-n facerile de bine între dînşii se întrec.
 
 Şoltuzul este domn Vrancei, a căruia palat este
 O cocioabă stuhuită precum în sat toate sunt.
 Deci el cu pîrgarii, sfetnici, după ce trebi săvîrşeşte,
 Se întoarce iar la lucru şi uită că au domnit.
 
 Iar săţioasa mîncare acestui popul firesc
 Sunt poamele, fruptul turmei şi holdele ce rodesc.
 
 Nici răzbeluri vreodată aceşti munţi nu încruntară,
 Căci aurul şi răsfăţul cu totul din ea lipsind,
 Cei mai lacomi de prăzi oameni rareori se îndurară
 Să tulbure liniştirea cestui popul prost şi blînd.
 
 Iar cînd istoria cruntă altor naţii auzim,
 Şi de dînsa ne e scîrbă, de cruzimi ne îngrozim;
 
 La ceşti romîni cu priinţă ni-i drag ochii a întoarce,
 Ce întocmai ca poporul de Omir prea lăudat,
 Care la marginea lumii trăia în eternă pace,
 Şi la care şi Zefs însuşi al cerului împărat,
 
 Pe cînd de răzbeluri crunte se mîhnea, se supăra,
 Îşi întorcea spre el ochii şi de el se bucura.
 
 În aceşti munţi de-ntîmplare o tabără călătoare
 Din Franţa nimerise în timpul unei furtuni,
 Unde sosind n-auziră răcnete îngrozitoare,
 Ca a hoţilor de codri ce trăiesc cu prădăciuni;
 
  131 
 Ce acolo ospeţimea pe nemernic primea, Îi da lăcaş de odihnă, îl încălzea, îl hrănea. 
 Deci aceşti europei mîndri s-au mirat de ospeţimea Acestor păstori cucernici, şi-n glas au mărturisit: “Ce-nsemnează învăţătura şi-a Europei isteţime, Dacă omul firesc este mai bun şi mai fericit?” 
 Mai ales din toţi francezii, tînăr mai civilizat, Valter privea cu plăcere acest olat răsfăţat. 
 Căci firea lui era blîndă, la gusturi era prostatic, Ca cînd pentru aceste locuri providenţa l-au menit: Sprinten la alergătură, ca calul cel mai zburdatic La trup puternic şi iute, la luptă nebiruit. 
 Iar frumuseţea trecătoare ce timpul în grab’ ne ia, Deşi îl împodobisă, el părea că nici ştia. 
 El era şi bun şi darnic, însă făr’ să măgulească, Şi ochii lui rostea dulce, suflet duios şi simţit, Căci deşi-n oraş trăise, însă cu viaţa cîmpească, Şi cu-a naturii frumuseţe, era mult mai mulţumit. 
 În sfîrşit, pe acest tînăr negreşit l-ar fi ales Mentor ca pe Telemah-Centaur, ca pe Ahiles. 
 Deci el de-a sale talente nicicum nu se sumeţeşte, Şi deosebit de-aceste ca un virtuos ştiind Muziceştele organe, dar el în suflet simţeşte Mult mai mare mulţumire zile întregi ascultînd, 
  132 
 Cînd păstorii sus pe munte cu buciumele trăgea,
 Şi cînd codrii de răsunet părea că duios plîngea,
 
 Sau cînd hăulea păstorul tologit pe ierbuşoară,
 În a sa proastă telincă, doine cu mult meşteşug;
 Sau secerătorul harnic cînd din cîmpi vine-ndesară,
 Celebrînd prin al său cîntec a ţăranilor belşug.
 
 Atunci munţii, codrii, cîmpii şi poienele-nflorite
 Îl fac să uite Europa, pe părinţi ş-a sale rude.
 Căci plăcîndu-i ceste locuri, acea climă răsfăţată,
 Acel popul blînd, cucernic, hotărîre au făcut
 Patria să-şi părăsească şi viaţa desfătată
 A oraşelor Europei în care au petrecut.
 
 Mai ales cînd făr’ de veste ochii lui s-au încîntat
 De-o fecioară păstoriţă, de-a ei chip neasemănat;
 
 Pe ea o numea Florica; mersul ei cu gingăşime,
 Ca a tinerei mlădiţă, molatici îndoituri;
 Sfiala ei şi blîndeţea şi alte daruri mulţime
 Se revărsa pe-a ei faţă cu mii de graţioşi nuri,
 
 Ochii ei slobozea raze, aci ca focul arzînd,
 Aci galeş ca a lunii mîhniciune mîngîind.
 
 Iar cînd francezul pe dînsa o strîngea la inimioară,
 Şi cînd fraged între dînşii se ţinea îmbrăţoşaţi,
 Se părea împleticite două vergi de sălcioară,
 Sau din marmură cioplite doi idoli îngemănaţi;
 
 Şi în aşa buimăcire, ceştei line desfătări,
 Tînărul uită Europa şi ale ei desfrînări.
 
  133 
 Precum telegarul tînăr, născut liber în cîmpie,
 Urăşte grajdul şi hrana unde trăia priponit,
 Rumpe căpăstrul şi fuge de la ticnita sclăvie,
 Fiindu-i mai de plăcere un cîmp larg şi înflorit.
 
 Acolo el liber zburdă şi aleargă forăind,
 Şi cheamă pe-a sa pereche, ce-i răspunde nechezînd.
 
 Aşa şi Valter francezul să rămîie hotărîse
 În pustiii Munţi ai Vrancei, dar, din contra, un păstor,
 Flăcăul Roman Frumosul, ce aşa îl prenumise,
 Fiu şoltuzului cucernic şi prea drept judecător,
 
 Au îndrăgit europeii şi de tot s-au încîntat
 De a lor lucruri şi podoabe, de a lor spirit civilizat.
 
 El era frumos minune cu-al său strai simplu şi curat,
 Cu al său păr ca de aur, în plete lungi răşchirat,
 Pe-a sa frumoasă faţă ca cu voal coperindu-l;
 Şi făr’ să se încîlcească, tot în valuri se undea,
 Cînd zefirii ridicîndu-l şi în verigi încreţindu-l
 Ca o cunună de aur pe a lui piept larg cădea.
 
 Iar în limpede izvoare uneori de se-ntîmpla
 Să-şi vadă ochii albaştri, părea că se ruşina.
 
 El avea mare plăcere ca artele să înveţe,
 Căci nime din toţi păstorii pe dînsul nu-l întrecea,
 Nici la fluier, nici la bucium, sau cimilituri isteţe,
 Nici la a mîinilor lucruri ce el iscusit făcea.
 
 Văzînd însă iscusinţa mîinilor europieneşti,
 Vru să-şi schimbe traiul ţării pe gusturi orăşăneşti.
 
  134 
 Însă copacul de munte creşte mereu, se înalţă, Şi vîrtoasa sa trupină nu se-ndoaie nici de vînt, Cît timp vîrful lui s-adapă cu roua de dimineaţă, Şi cît rădăcina suge sucul negrului pămînt. 
 Dar îndată ce se mută în grădini sau în livezi, Pierde a sa vietate şi-n pripă pierind îl vezi. 
 Deci bătrînul său părinte, plîngînd cu lacrimi amare, Îl popreşte să se ducă şi îi zice suspinînd: “Dragul tatei, cum se poate să te duci din a ta ţară Şi să cerci străinătate, părinţi şi fraţi părăsind; 
 Ce poftă măgulitoare te-au răpus, te-au amăgit? Şi ce vrei, fătul meu, altă, dacă aici eşti fericit? 
 Sau ce pot să-ţi folosească meserii meşteşugoase, Care sunt de prisos nouă prostaticilor păstori, Şi care nu pot să facă clima noastră mai frumoasă, Nici turmele mai plodoase, nici munţii mai roditori, Nici a izvoarelor ape mai limpezi şi mai cu gust, Nici pot ca să-mi inspireze spre a te iubi mai mult? 
 De te-i duce, pierd speranţa vieţii mele ce se stinge, Căci inima mea îmi spune că nu am să te mai văz. Aşadar, să-ţi fie milă de tatăl tău cînd îţi plînge, Ca pîn’ va închide ochii tot pe lîngă el să şezi”. 
 Dar de-a bătrînului vorbe Roman neînduplecat, Către Iaşi cu europeii se găteşte de plecat. 
 Trăsurile se înhamă şi tabăra se porneşte, Bătrînul mîhnit se urcă pe colnicul cel mai nalt, 
  135 
 Şi de acolo prin lacrimi la şleah devale priveşte Fugînd trăsura în care Roman s-au fost aruncat; Dar calea intrînd în codru, nime nu s-au mai văzut, Şi atunci oftînd bătrînul, jos pe pămînt au căzut, 
 Zicînd: “Te-ai dus, dragul tatei! Deci Domnul să-ţi
  deie bine, Şi să te povăţuiască ca pe un copil străin; Şi amarul vieţii mele cît voi fi eu făr’ de tine, Ţie dulce să se facă şi să-ţi meargă tot în plin; O, Doamne, a mele zile te rog i le dă tot lui, Ca să nu trăiesc pe lume dacă el cu mine nu-i. 
 Şi dacă vreodinioară va avea ca să mai vie
 Romanaş flăcăul tatei, lovindu-l de mine dor,
 Apoi să mai trăiesc încă, mila Domnului să fie,
 Ca să-l văd încă o ţîră şi la pieptul lui să mor”...
 
 Acest fel grăind bătrînul, cu inima la pămînt
 Zace şi ochii săi lacrimi ca pîraiele vărsînd,
 
 Pîn’ ce a lui seminţie leşinat îl ridicară,
 De îl duse în a sa casă, unde din leşinul greu
 Trezindu-se, cată dornic la acei ce-l împresoară,
 Zicînd: “Toţi sunteţi aice, afară de fiul meu”.
 
 Însă fugareţul Roman de Iaşi se apropia
 Şi ochii lui se mirară, inima îi zbîcîia.
 
 O, Doamne! ce bucurie, ce frumoasă nălucire
 Simţea sălbaticul nostru cînd au văzut înălbind
 Oraşul, biserici, turnuri şi ca de foc strălucirea
 Coperişurilor lucii la soare pălălăind,
 
  136 
 Cînd văzu strade podite şi pe lîngă ele curţi,
 Lui i s-au părut că merge pe potica dintre munţi.
 
 Şi cînd văzu o mulţime de naţii nenumărate
 Şiruind pe trotuare, ca furnicele pe băţ,
 Cînd văzu înhămaţi caii la căsuţele pe roate,
 Şi în magazini cristaluri chiar ca de gheaţă bucăţi,
 Şi cuconiţe mîndruţe chiar ca nişte viorele,
 Alegînd cu vioşie floricele şi cordele.
 
 Iar văzînd domneasca curte şi parada ostăşească,
 Al lui sînge se aprinse de bravură strămoşească.
 
 Aşa şi o piatră scumpă cît se află nămolită,
 În a munţilor prăpăstii, îi ca un bulgăre slut;
 Dar ivindu-se în lume şi fiind bine cioplită,
 Dacă-n mîini rele nu-ncape, se face brilant din lut.
 
 Însă Roman uită toate îndată ce au zărit
 O cucoană la fereastra unui palat strălucit.
 Aceasta este Marghioala, întru adevăr marghioală*,
 Ce de fală socoteşte pe bărbaţi a-i încînta,
 Fie de oricare treaptă, ea, cruda, pe toţi înşeală,
 Şi ea pe nebuni îi place după dînsa a-i purta.
 
 Deci ea face semn lui Roman, ce stă-n poartă înlemnit,
 Şi frumosul flăcău mişcă, se simte însufleţit,
 
 Intră în palat la dînsa, şi ea rîzînd cercetează:
 Cine este? Ce voieşte? El îi spune cu suspin
 
 * La moldovenii vechi, nu ştiu acum, o femeie şireată sau cochetă se zice că este marghioală. 
  137 
 Că au venit de la munte faimosul oraş să vază,
 Că ş-au lăsat părinţi, rude şi că se află străin.
 
 Şi apoi zice: “Dă-mi voie în curtea ta să servesc,
 Să-ţi fiu sclav, să-mi fii stăpînă, altă simbră nu voiesc:
 Prea mă rog măriei tale, mîndruţă cucoană dragă,
 Iar eu ţi-oi fi cu priinţă ca cîinele de la oi
 Şi te-oi păzi cu credinţă. Căci sufletul meu se-mpacă,
 Cît vom trăi noi pe lume, să trăim tot amîndoi”.
 
 Cucoana iarăşi surîde, pe grădinar a chemat,
 Şi dă pe frumosul Roman ca să-i fie lui argat.
 Deci de atunci în grădină sub umbra zidului rece
 Muncea flăcăul de munte, tînjind ca cerbul închis,
 Acel care niciodată capul n-au ştiut să plece,
 Acum mîhnirea adîncă faţa lui i-au fost cuprins;
 
 Dar a sa înamorare ce sufletul îi rodea
 Fluierul cu tristul sunet stăpînei sale vădea;
 
 Căci sfiala cea firească şi o tainică ruşine
 Îl înfiora văzînd-o, ca să-i spuie ce simţea;
 Dar amar de el cînd seara o vede pe ea că vine,
 Înconjurată de tineri şi cînd cu dînşii glumea.
 
 Mai amar însă atuncea cînd îi zicea uneori:
 “Romane, du-te ş-adună pentru aceşti boieri flori”...
 
 A sosit însă minutul unde a lui suflet mare
 Nu au putut să mai rabde focul ce îl pîrjolea,
 Nici a pieptului slăbire ce venise-n dărîmare,
 Nici a trupului putere ce pe zi, pe zi scădea...
 
  138 
 Întocmai ca crinul mîndru deodată îngălbenit, Cînd neînduratul vierme rădăcina i-au rănit. 
 Deci într-o zi el îi zice: “Alei, zău, dragă cucoană, Tu eşti frumoasă ca ziua, la stat ca un brad gigît, Ochii ca mura de munte, gura ca o coaptă coarnă, La piept eşti ca porumbiţa, şi ca lebăda la gît, Cătătura ta, cucoană, ca junghiul m-au răzbătut Şi blestemat fie ceasul în care te-am mai văzut; 
 Căci tu, fudulă şi mîndră, iar eu, un păstor din 
 Vrancea... Dar noi, păstorii de munte, o dată numai iubim; Şi aceea ce ni-i dragă, orice rău măcar ne face, Noi ne uscăm pe picioare şi, iubindu-o, pierim. 
 Deci, te rog, mă trimite în Vrancea să mă sfîrşesc,
 Nefiind acum în stare pedestru să mă pornesc”.
 
 În zadar aceste vorbe naive şi cu simţire,
 Căci cocheta de el rîde, fiind trup nesimţitor,
 Întocmai ca stînca care de-a trăsnetului lovire
 Sloboade o scînteuţă ca rîsul defăimător.
 Deci eu las tînjind pe Roman în halul acest cumplit
 Şi mă-ntorc în munţi la Valter, să aflu de-i fericit.
 
 Cu dînsul mîndra Florică de demult se însoţiră;
 Ei trăiau ca şi columbii, iubindu-se cu căldură,
 Copiii lor frumoşi, proaspeţi chiar ca florile de munte,
 Încorona a lor zile...
 
 Iar în ţintirimul Vrancei se găsesc două morminte,
 Cu două cruci lîngă ele de mărăciuni îmbulzite,
 
  139 
 Întru unul era Roman, în altul al său părinte, Ce dorind unul de altul sfîrşi a lor zile triste... 
 Iată cum tînjeşte
 Şi se osîndeşte
 A muntelui plantă,
 Fiind strămutată
 Din al său pămînt
 În parcuri pompoase,
 Cu sături lutoase,
 Ca într-un mormînt.
 Căci de a sa ţară
 Tot ce-i viu sub soare
 Cu dorul ei moare,
 Moarte mult amară,
 Şi intră în pămînt...
 
  
   
 CE ESTE FLUTURUL 
  
  
 Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
 Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
 Şi pe sînul floricelei de-a se legăna să-i placă...
 Hrana să-i fie lumina şi a mirosului duh.
 Să-şi scuture tînăr încă colbul de pe aripioare
 Şi către cereasca boltă ca sufleţelul să zboare...
 Iată soarta fericită fluturaşului vremelnic,
 Ce seamănă cu dorinţa, care-astîmpăr nu găseşte,
 Şi care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
 Şi apoi, zburînd în ceruri, acolo se linişteşte.
 
  140 
  
   
 SAFO 
  
 Elegie veche* 
 Zorile poliia munţii sub care clocotea marea,
 Iar Safo tocmai pe piscul ţărmului sta în picioare;
 A Lesbosului fecioare, lîngă dînsa încimpite,
 Privea sub ţărmuri noianul de groază încremenite!
 Atunci Safo, luînd lira, sună în ea cu putere
 Şi cîntă aceste versuri cu un glas plin de durere:
 
 “O, grozave ţărmuri, o, noian cumplit!
 Iată, făr’ de frică aici acum şez,
 Căci eu Afroditei vreau să m-oferez,
 Defăimîndu-i templul unde am servit...
 
 O, Posidoane puternic, cred că-mi vor fi mai plăcute
 A tale ape amare decît un trai osîndit.
 Priveşte cu ce cunună mi-am împodobit eu fruntea,
 Priveşte această frunte ce de chinuri s-au zbîrcit.
 Că acum îi coronată pentru a mea mormîntare,
 Ca cînd pentru a mea nuntă, sau pentru o sărbătoare.
 
 Îmi spun că la tine, de nu m-amăgesc, Scapă orişicine de crudul amor; 
 * Safo, faimoasă în Grecia de talentul poetic ce avea, din care cauză s-au prenumit de vechii greci a zecea muză. Ea s-au născut în Mitilini, oraş din insula Lesbos, şi vergură fiind, s-au oferit de maica sa servitoare în templul Afroditei, dar ea au prihănit serviţia sa, înamorîndu-se de tînărul, frumosul Faun, care niciodată nu au iubit-o. Deci era un eres la greci că cu nimica nu se putea lecui un tînăr sau tînără de un amor nefericit decît aruncîndu-se de pe un munte a Lesbosului în mare, şi prin cufundare, dacă nu se îneca, scăpa de amor; această ceremonie se serba de popul, şi multe luntre de pescari sta gata ca să scape pe acel ce se arunca în mare. 
  141 
 Îmi spun că prin tine acei ce iubesc 
 Uită de tot focul acel arzător. Dar, o, Dumnezeu puternic, orice ajutor poţi face, Eu rog a tale noianuri să curme a mea suflare, Căci trăind nu pot să aflu nicăieri linişte, pace, Nu pot să uit pe acela ce am amat cu-nfocare; Ce viu să-mi aflu mormîntul, viu să mă îngrop în tine, O, al mării împărate! spre pîrgă mă primeşte, Iar voi, fecioare din Lesbos, nu mă mai bociţi pe mine, Ci cîntaţi, cîntaţi prohodul morţii ce mă fericeşte. 
 Dar ce gîndesc oare la cele trecute!
 La faimosul templu, templul Afroditei,
 Unde servind însumi priveam plîngînd multe,
 Şi rîzînd de ele frumos cîntam sîntei;
 
 Pînă cînd lîngă oltaruri văzui pe Faun odată,
 Şi ce am simţit atunci, Doamne, eu nu pot să vă rostesc,
 Acel foc, acea priinţă ce mă cuprinse îndată,
 Încît mi-au amorţit glasul, simţeam că încremenesc,
 Şi mîna tremurătoare scăpă lira la pămînt,
 Căci nici înaintea Dafnei atît de nesimţitoare,
 Mai frumos nu s-arătară a Latonii fiul sînt;
 Nici dumnezeul Indiei, în vîlva sa cea mai mare,
 Ţiind schiptrul său de viţă cu struguri împodobit,
 La vederea Erigonei mai frumos n-au strălucit.
 
 Din ora aceea eu numai la dînsul
 Ne-ncetat gîndeam, mă ţineam de el
 Şi făr’ de sfială nu o dată am plîns,
 Sub a lui ferestre oftînd cătinel.
 
 Cît îmi era de priinţă să-l privesc în adunare, La luptă, sau la teatru, cînd în public venea S-arunce discul departe, şi să puie sub picioare Pe luptătorii aceia ce cu dînsul se punea. 
  142 
 Şi cu cîtă mulţumire îl priveam încălecat Pe un cal de al Eladei, fugar întocmai ca vîntul, Zburînd el mai înainte la hotarul însemnat, Şi de-acolo cu cunună şi cu pompă întorcîndu-l. Ah! de-a lui fapte celebre sufletul meu se umplea, Şi de-aş fi putut eu şterge cu această mîn-a mea 
 De colb, de sudori frumoasa lui faţă, Eu aş fi dat orice, viaţa răpuneam, Să-i fiu lui amată, şi să-l ţin pe braţă Măcar o minută, şi mă mulţumeam. 
 Voi, ce nici odinioară nu mi-aţi fost folositoare,
 Măcar de vă numiţi muze, dar în zadar v-am rugat,
 Căci eu de voi insuflată de i-am fost învăţătoare,
 De i-am scris acele versuri mult demne de lăudat,
 Versuri ce toată Elada citeşte cu desfătare,
 Versuri ce cumplitul tartar le-ar asculta cu priinţă,
 Dar Faun rîde de ele păzind alteia credinţă.
 
 Plîngeţi dar cu mine, din Lesbos fecioare, Plîngeţi şi iar plîngeţi, căci sunt ruşinată, Şi bociţi pe Safo, ce pentru el moare Decît să trăiască de el defăimată... 
 Dac-a mea înamorare, ce pentru dînsul aveam,
 Dacă ale mele versuri şi puţină frumuseţe
 Ar fi putut să-mi supuie pe acela ce iubeam,
 Sau la plînsul meu vrodată să fi privit cu blîndeţe,
 Atunci nici o muritoare, şi nici puterea cerească
 Nu putea să-i dea viaţă mai celebră şi mai dulce
 Ca amorul meu cel fraged, ce avea să-l fericească;
 Încît dumnezeii însuşi i-ar fi pizmuit, pot zice,
 Căci în versurile mele cîntînd a lui Faun nume,
 Ca pe o dumnezeire l-ar fi serbat etern lumea,
 
 Şi pentru el oricînd pe sînte oltaruri 
  143 
 Ar fi ars miresme ne-ncetat, nestins,
 Şi pentru el oricînd hărăzeam şi daruri,
 Ţie, Afrodită, mă rugam cu plîns;
 Pentru el fierbinte plîngînd mă rugam,
 Parcelor vieţii să nu-i curme viaţa.
 Sau luîndu-mi lira duios le cîntam,
 Că adormind ele, eu să-i lungesc aţa,
 Şi pentru el oricînd şi la Ionie
 Mă duceam la luptă cu cei învăţaţi,
 Să cîştig stîlpare mult mai scumpă mie
 Decît orice schiptru unor împăraţi,
 Căci la a lui poale eu o închinam
 Şi cu-a mea cunună îl încununam.
 
 Deci multe ori umilinţei am răpus a mea mîndrie,
 Sărutîndu-i pragul casei neîncetat îl rugam,
 Zicîndu-i: “Faun amate, dacă a ta sumeţie
 De nedemnă mă cunoaşte soţ pe tine să te am,
 Primeşte cu-ndurare ca Safo pe lîngă tine
 Să trăiască ca o sclavă, porunca să-ţi împlinească,
 Căci ce-mi pasă de-al meu nume, dacă mi-ar fi fost
 
 mai bine, Sub pereţii casei tale pîn’ voi muri să trăiesc, Sperînd că atuncea poate cînd mă vei vedea murind Îţi va fi milă de mine, vei crede cît te-am iubit. Nu mă-ngrijesc de primejdii, nici de a mea slăbiciune, Căci amorul întăreşte, celui gingaş dă virtute, Aşa şi eu, ca o umbră ţiindu-mă tot de tine, Şi pe uscat, şi pe mare, şi-n răzbelurile crunte, Vedeai că nici de-a lui Aris furie eu nu mă tem, Întorcînd orice lovire era să-ţi cadă pe cap. Şi-ntre moarte, şi-ntre tine pieptul meu îl răpuneam; Ah! şi eram fericită să mor eu ca să te scap... 
  144 
 Iar din întîmplare dacă mai trăiam,
 Şi de la răzbel te-ntorceai trudit,
 O! Faun amate, eu nici că dormeam,
 Şi-n al tău somn dulce te-aş fi străjuit;
 Şi dacă de visuri să dormi nu puteai,
 Eu îmi luam lira pe a mele braţe
 Şi îţi cîntam fraged pîn’ ce adormeai,
 Sau de-ţi era voia şi pîn’ dimineaţa...
 Dar eu zic aceste... şi plîng în zadar,
 Singur numai eho suspină cu mine,
 Răsunînd în aer al meu plîns amar,
 Căci pe Faun alta ştiu a-l supune...”
 
 Plîngeţi dar cu mine, din Lesbos fecioare!
 Plîngeţi şi iar plîngeţi, căci sunt ruşinată.
 Căiţi pe aceea ce pentru el moare
 Decît să trăiască de el defăimată.
 
 O! liră mult mîngîioasă, ce prin tine m-am slăvit
 O! liră ce pentru dînsul ai răsunat nu o dată,
 Acum, cînd te văd, îmi pare că nu eşti de suferit,
 Căci tu îmi aduci aminte cu al tău acord îndată
 De-al meu foc, de-a mea durere, cu care mă chinuiesc;
 Sfarmă-te dar, ticăloaso, de-acum nu-mi trebuieşti mie;
 Măcar că eu Afroditei gîndeam să te hărăzesc,
 Dar de-acum ca şi pe mine ajungă-te-a ei urgie!
 Sfarme-se a tale ţanduri de spumegatele maluri,
 Ca să nu rămîi tu martor suferinţelor ce-am tras;
 Ah! de-ar putea să s-afunde sub a noianului valuri
 Ş-a mea ticăloasă faimă, versurile ce-au rămas!
 Ah! de-ar putea să se uite de pe pămînt că trăiesc,
 Şi să mă pogor în tartar cu toate cele ce-am scris,
 
  145 
 Unde arzînd acele versuri ce de Faun pomenesc
 Să piară cu al meu nume, ca să nu fie de rîs!
 
 Însă dacă dumnezeii, întărtaţi de-a lui cruzime,
 L-ar îndemna ca să vie spre acest ţărm ticălos,
 Să vie pe-această stîncă, unde mă despart cu lumea,
 Să vadă halul meu astăzi în acest timp fioros,
 Să vadă pe Safo plînsă, şi că este desperată,
 Stropeşte ţărmul cu lacrimi şi suspină în zadar,
 Iubindu-l încă pe dînsul, şi de dînsul înşelată,
 Iertîndu-i şi necredinţa ce m-au chinuit amar...
 Poate atunci să se-ndure văzîndu-mă la pieire,
 Să-mi zică: Safo amată, trăieşte să te iubesc...
 Dar ce-am zis! pe dînsul astăzi măcar că aici nu este,
 Ştiu că cugetul îl mustră de cele ce pătimesc;
 Şi în braţele aceia, pe care acum iubeşte,
 Se-nfioară, o împinge, şi vine să mă găsească,
 Şi vrînd să m-arunc în mare, el vine să mă propească...
 
 Ah, vine! mă cheamă! şi mă mîntuieşte,
 Oh, îi aud glasul!... ascultaţi, fecioare!
 Un zgomot departe aud că vuieşte,
 Parcă despre Lesbos alergînd îmi pare.
 Priviţi, o, fecioare! pe Faun zăresc,
 Din munte la vale parcă se pogoară,
 Întinzîndu-mi mîna... Ah! dar m-amăgesc,
 Nu-i nime, şi moartea iarăşi mă-nfioară;
 Nu s-aude altă decît vuind marea.
 Plîngeţi dar, fecioare, pe Safo ce moare...
 
 Deci iată că se ridică în carul său strălucit,
 Cel de apoi al meu soare, se suie cu repegiune,
 Se grăbeşte ca să-nceapă ziua mea de la sfîrşit,
 Primeşte dar, o, soare, cea de-apoi închinăciune!
 
  146 
 Mîini vei răsări tu iarăşi din a mărilor noianuri,
 În care mormîntul jilav astăzi îmi este gătit.
 Deci să rămîneţi cu pace, voi, înverzitelor maluri,
 Şi voi, părinteşti lăcaşuri, unde am copilărit.
 Rămîi cu pace, o, Lesbos, ce eşti mitoc Afroditei,
 Şi unde amata maică în lume m-au fost născut,
 Care în pruncie încă ea oferindu-mă sîntei,
 I-am fost cea-ntîi cîntăreaţă, în templul ei am crescut.
 
 Deci vă las, dumbrăvi frumoase, unde cereştile muze,
 Cînd încă eram în leagăn, venea de mă dezmierda
 Şi cu cereasca lor miere stropind ale mele buze,
 Mă insufla de-a lor genii, spiritul îmi deştepta...
 Dar în zadar fu talentul ce-mi însufleţise ele,
 Căci n-au putut să mă scape de nefericirea mea,
 De-ăaîamorului urgie, tiranul inimii mele,
 Neputînd să-l îmblînzească muzele ce mă iubea.
 Trăind eu n-am uscat lacrimi, şi acum mor tinerică...
 Aşa cosaşul retează şi tînăra floricică.
 
 Ah! amor cumplit, eu pîrga ta sunt,
 Şi piei timpurie ca şi o mioară,
 Ce păstorul pune pe-al tău oltar sînt,
 Iar tu dai cuţitul cu care omoară...
 
 Deci de veţi vedea, fecioare, scumpelor mele amice,
 Tiranul inimii mele, pe Faun ce am amat,
 Spuneţi că eu pîn’ la moarte nu am încetat a plînge,
 Şi-aruncîndu-mă în mare, numele i-am repetat...”
 
 Aceste zicînd, În mare s-aruncă, De sus de pe stîncă; 
 Iar fecioarele se-ntoarse la Lesbos amar plîngînd. 
  147 
  
   
 CRUCELIŢA SOŢIEI MELE 
  
 O, cruceliţă sîntă! eu plîngînd te-am luat De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare; Simbol dumnezeirei, de ea mie lăsat, 
 Să-mi fie mîngîietoare. Cu cîte fierbinţi lacrimi te spăl, o, cruceliţă, De cînd mi te-au dat mie, ca să te port la sîn, Aşa cum te purtară amata muceniţă 
 A boalelor cu chin! O, Doamne, ce durere simţi sufletul meu Cînd preotul rostiră molitva de iertare, Întocmai ca şi maica cîntînd pruncului său, 
 Cîntec de dormitare! Atunci pe a ei frunte speranţa se iviră, Pe a soţiei faţă graţii au seninat, Şi pare că şi moartea ceva îngăduiră, 
 Al său lacom vînat. Vîntul îi clătea părul lung pîn’ la pămînt, Aruncînd cîte o viţă pe palida ei faţă, Precum şi chiparosul îşi mută pe mormînt 
 A sa umbră măreaţă. Din patul ei căzuse una din mînuşiţe, Iar cealaltă gingaş pe piept o îndoia, Şi ridicînd la gură draga sa cruceliţă, 
 S-o sărute vroia. Ea buzele gătise pentru acel sărutat... Dar cu-acea sărutare sufletul ei zburară, Şi tocmai ca tămîia către Cel Preaînalt 
  148 
 La cer se ridicară. Atunci toate tăcură... iar pe a sa gură rece Suflarea contenise, şi-n pieptul amorţit, Şi pe ochii săi galeşi geana vru să se plece, 
 Însă au ţepenit... Şi eu stam lîngă dînsa, de moarte îngrozit, Nu-ndrăzneam să pun mîna pe trupul mult scump mie, Căci cuvioasa moarte îndată s-au gătit 
 Lumei ce va să fie. Eu nu-ndrăzneam, o, Doamne, dar preotul de faţă, Dezlegînd cruceliţa de la grumazul ei: “O, fiule! îmi zice, iată a ta speranţă, 
 Te sfătuiesc s-o iei”. O, cruceliţă sîntă, tu prea duios dar eşti, Dar ca să mîngîi dorul, acest dar îi dat ţie, Deci un etern amor în mine întăreşte 
 Către a mea soţie. Purtîndu-te la pieptu-mi, la inima ce arde, Pe dînsa eu aievea şi treaz, şi-n somn privesc; A mele lacrimi, însă, cu vreme te vor roade 
 Cu care te stropesc. O, simbol de credinţă, acei ce am iubit Pe pieptul meu ţi-i locul... Deci spune-mi, cruceliţă, Ce-ţi şoptea ea atuncea cînd te ţinea lipit 
 La recea ei guriţă? În ore de pe urmă, cînd sufletul se stinse, Cînd ochii ca de gheaţă nu mă vedeau plîngînd, Şi cînd a ei viaţă ca zorile se stinse, 
 Pe faţa ei pierind. Cînd moartea pe viaţă zbuciumă ne-ndurată, Precum zbuciumă vîntul un pom pînă ce-l rumpe, Crăbindu-se cumplita, soţia mea amată, 
  149 
 În mormînt să o surpe... Dar, cruceliţă, nu-mi spui ceea ce ţi-au şoptit? Au doar pe al său înger ruga să mijlocească, Ca Domnul să-i primească sufletul pocăit 
 Şi-n cer să-l locuiască? Au doar că pentru mine atunci se ruga poate? Acelui pus pe cruce între doi aprigi hoţi Să ierte cu-ndurare şi grelele păcate 
 A văduvului soţ: Deci la sfîrşitul vieţii voi săruta şi eu Locul pe cruceliţă unde-au fost a ei guriţă, Ca să se întorloace şi sufleţelul său 
 Cu-al meu din împreună. Ah! de ar fi atuncea de patul meu aproape, O rudă, un amic să-mi facă jurămînt Că luînd de la gură-mi crucea să o îngroape 
 Cu mine în mormînt. Pîn’ cînd îngerul morţei, morţii va învia, Atunci eu cu copiii, cu soaţa mult iubită Vom sta la judecată, fiind umbriţi de ea, 
 De cruceliţa sîntă. 
 
  
   
 ÎNSUŞI ÎN SINGURĂTATE 
 Însuşi în singurătate,
 Strig, mă vaiet, cine-aude?
 Inima mea, ticăloasa,
 Mii de dureri o cuprinde.
 Moarte, a mea mîngîiere,
 Ce zăboveşti de nu vii,
 Să mă mîntui de durere,
 
  150 
 Să scap de nenorocire,
 De osîndă-ngrozitoare,
 De-o jalnică chinuire,
 Nenorocire mai mare?
 Numănui nu pot să spui
 Duioasa mea întîmplare.
 Nu găsesc om cu simţire,
 N-am prieten credincios
 Să-i spui a mea chinuire,
 Să-i spui starea ce-am ajuns,
 Că sunt mort între cei vii
 Şi trăiesc oftînd pe-ascuns.
 Lacrimile-mi feresc,
 Ca să nu-nţeleagă nime
 Că plîng şi mă tînguiesc.
 Aleargă, moarte, grăbeşti,
 Dă sfîrşit unei vieţi
 Ce cumplit se chinuieşti.
 Mîngîierea mi-i mormîntul,
 Nesimţirea mi-i scăpare,
 Să m-ascunză dar pămîntul.
 
  
   
 TÎNGUIREA 
 Ah, lacomă moarte, gelat mult cumplit,
 Mi-ai răpit soţia mult mie amată;
 M-ai lăsat nemernic, în suflet rănit,
 Şi mi-ai dat o rană prea înveninată!
 
 Vrînd să-mi spui durerea, nu pot de suspin,
 Vrînd să-mi plîng soţia, lacrimi mă îneacă,
 
  151 
 Inima îmi sfarmă al durerii chin,
 Şi suspinuri cearcă pieptul să-mi desfacă.
 
 Ah! cu dînsa poate pieri la un loc
 Jurămînturi sînte, ce pe soţi îi leagă,
 Fragede expresii, sărutări de foc,
 Care numai moartea putu să le şteargă...
 
 Zile fericite, toate aţi trecut,
 Aţi pierit ca umbra, v-aţi stins ca o pară,
 Bucuria voastră au fost un minut...
 Ce acum răscumpăr cu lacrimi amare.
 
 Cu-aşa triste gînduri în lume trăiesc,
 Dar, scumpă soţie, eu sunt tot cu tine,
 Şi-n somn, şi-aievea, şi cînd mă trezesc,
 Ş-al tău amat nume nu-ncetez a-l spune.
 
 Uneori îmi pare că te văd umblînd,
 Îţi aud şi paşii, ce-i cunosc prea bine,
 Te chem lîngă mine, dar tu, negrăind,
 Te uiţi întristată... şi nu vii la mine!
 
 Tu nu vii la mine! Doar de ai uitat
 Că a mele braţe au fost leagăn ţie,
 Unde cu priinţă şezînd ai aflat
 Dezmierdări o mie, scumpa mea soţie.
 
 Dacă mai departe, neputînd răbda
 Să trăiesc în lume aşa zile triste,
 Va veni şi ora de se vor săpa
 Şi pe a mea groapă aceste cuvinte:
 
  152 
 “Aici zace soţul ce se săvîrşi De-amară întristare şi de mîhniciune, Ce cînd şi-au dat duhul aceste grăi: “Amată soţie, nu eşti lîngă mine”. 
 EPITAFUL 
 Tînără, frumoasă, soaţă credincioasă, Şi maică duioasă au fost cît trăi; Şi tocmai ca floarea, ce o arde boarea, 
 Pe a sa mlădiţă Căzu şi pieri Amata Tincuţă. 
 PORUMBIŢA STINGHERĂ 
 În a mea liră de abanos Sunam odinioară Într-o poieniţă 
 Încetişor şi armonios; Şi iată se pogoară O albă porumbiţă Şi pe lira mea se pune, 
 Şi, în loc să-mi cînte dulce, Amar plînge, Suspină şi spune Că-i nefericită, Umblînd rătăcită, 
 Stingheră de soţ, fără de care Ea simte că moare. 
  
   
  153 
 Eu i-am răspuns cu jale
 Că astăzi dimineaţă
 Glonţul armei mele
 I-au curmat viaţa...
 Ea au ţipat zicînd:
 
 “Şi nu ţi-au fost păcat?”
 Apoi capul plecînd,
 În braţe mi-au picat,
 Porumbiţa murind,
 Răzbunare cerînd.
 . . . . . . . . . . . .
 
 . . . . . . . . . . . .
 Atunci poşta mie
 Îmi aducea scrisoare,
 Că a mea soţie
 De dorul meu moare.
 
  
   
 LAUDA LUI DUMNEZEU* 
  
 O! preaputernice şi nemăsurate!
 Cel ce învii firea lumii nemărginite,
 Tu izvorăşti secoli, vremi nenumărate,
 Faţă nevăzută, în trei feţe sînte.
 
 * Eu am dat la anul 1834 de pe această Odă, a poetului rusesc Derjavin, tradusă de mine romîneşte, o copie răposatului vornic Dimachi, şi dumnealui ce nu ştia nici un cuvînt ruseşte a cutezat a o tipări pe numele său în acelaşi an, în Albina romînească din luna lui fevruar, ca cum ar fi tradus-o d-sa, schimbînd cîteva versuri din acea odă; după care un basarabian, domnul Hîncu, au tipărit-o în gramatica sa sub numele lui dom-nul Dimachi, cu greşeală, neştiind că eu am fost adevăratul trăducător al acestei Ode. 
  154 
 Spiritul, mişcarea de la tine vine,
 Tu început nu ai, te-ncepi de la sine,
 Nici că te pricepe mintea omenească,
 Te afli-n tot locul, plineşti lucrul tău
 Şi ai privighere nimic să lipsească,
 Căci tu eşti stăpînul, unul Dumnezeu!
 
 Măcar să se poată omul prin ispite
 Să măsoare marea, să-i găsească fundul,
 Să numere colbul, stele şi planete,
 Dar a ta măsură nu ajunge gîndul;
 Omul cu-a sa minte, de-i şi luminată,
 Ce chiar ca o rază de sus i-au fost dată,
 Să afle nu poate hotarele tale,
 Căci de îndrăzneşte ca să te-nţeleagă,
 În a ta mărire, părerile sale
 Se pierd ca un abur: nimic nu încheagă.
 
 Din haos lumină cu securitate,
 Şi din noian secoli ai însemnat lumii,
 Căci mai înainte fu eternitate,
 Tot a ta fiinţă, o, Domnul vechimei,
 Pe sine cu sine te-nfiinţezi, sînte,
 Singur de la sine eşti, preastrălucite,
 Din tine lumina naşte şi purcede;
 Cu un cuvînt numai ai făcut tărie,
 În a tale faceri slava ta se vede,
 Tu ai fost, eşti încă, vei fi în vecie.
 
 Mîna ta cu lanţuri pe fiinţi le leagă,
 Le chibzuieşte cursul, le mişti cu măsură,
 Început, sfîrşitul în tine se-ncheagă.
 Moartea ta viaţă lumii dăruiră,
 
  155 
 Precum scîntei multe năbuşeşte focul,
 Se nasc sori din tine pe cer în tot locul,
 Precum la ger iarna în ziuă senină,
 Fulgi de promoroacă, scăpărînd la soare,
 Lucesc, scînteiază în a lui lumină,
 Aşa se-ntorc stele sub talpele tale.
 
 Făclii milioane ard făr-a se trece,
 Şi curg în adîncuri etern luminoase,
 Împlinindu-ţi voia şi sînta ta lege,
 Şi revărsînd lumii raze priincioase;
 Dar de-ar fi de focuri aceste candele,
 De-ar fi de topazuri cerurile pline,
 De-ar arde efirul cu înflăcărare,
 Or de-ar fi brilanturi pe cer presurate,
 Sau luni şi cometuri de foc arzătoare,
 Toate către tine ca către zi noaptea!
 
 Dacă către tine îi toată tăria,
 Ca un strop în marea ce din nouri vine,
 Ce dar este lumea cunoscută mie?
 Mai ales eu, omul, Doamne, către tine?
 Deci în oceanul cerurilor nalte,
 De-ar fi lumi mulţime, mii nenumărate,
 Şi însutit încă să se mai plodească,
 Ar fi toate ele o punctură mică,
 Cutezînd cu tine să se potrivească,
 Apoi eu nu-s altă, decît o nimică!
 
 Nimică! dar însă în mine luceşte
 A ta bunătate fără de măsură;
 Faţa ta în mine se închipuieşte,
 Ca raza de soare într-o picătură.
 
  156 
 Nimică! dar suflet simt că am în mine,
 Fără saţ eu caut spre tine, stăpîne!
 Mă ridic cu mintea, zbor în înălţime,
 Căci sufletul ştie c-al tău spirit este,
 Judecă, pricepe şi mă dumereşte;
 Că de sunt, eşti şi Tu singur Domn pe lume.
 
 Tu, fiind, dai firii rang de vrednicie,
 Şi inima-mi spune, şi cugetul încă
 Mă încredinţează, şi îmi strigă mie
 Că de eşti tu, nu sunt eu de tot nimică!...
 Sunt o părticică, cu drit oarecare,
 A toată fiinţa (precum mi se pare)
 În a mea planetă sunt: mijloc Ceimii,
 Între trupurile pămîntului toate,
 Şi-ntre spiriturile cerurilor nalte,
 Sunt ca o verigă în lanţul totimei...
 
 Sunt încheietură luminelor cu raze,
 Şi sunt plăsmuirea cea mai definită,
 Şi sunt singur centru a tot ce viază,
 Şi dumnezeirei icoană smerită.
 Trupul meu de ţărnă în praf putrezeşte,
 Iar pe tunet mintea îl povăţuieşte.*
 Sunt înger şi vierme, sunt sclav şi domn mare;
 Deci de sunt atîta de cu iscusinţă,
 De unde sunt oare nici că am ştiinţă,
 Dar nici de la sine-mi nu pot fi, îmi pare.
 
 * Filosoful şi marele ministru al Americii libere, Veniamin Franklin, au fost acest iscoditor de a abate trăsnetul şi de a-l duce cu mijlocirea magnetului la locul unde au voit să cadă. Deci iată încă o puternică dovadă cît este de minunată omeneasca minte. 
  157 
 Sunt a ta zidire, o, Doamne preasînte!
 Sunt a ta suflare, eu, multîndurate,
 Izvor al vieţii, mîngîietor blînde,
 Spirit ce mă-nsuflă, Domn şi Împărate!
 Tu fiind stăpînul, au fost a ta vrere
 Să calce a morţii adînc şi putere
 A mea muritoare debilă fiinţă,
 Întrupîndu-ţi duhul în de lut zidire,
 Şi vrînd ca prin moarte să viu iar la tine,
 Ce eşti sufletului etern locuinţă.
 
 Cine te pricepe? Cine te-nţelege?
 Eu ştiu că nu poate mintea omenească,
 Nici sufletul însuşi nu poate alege,
 Măcar a ta umbră să închipuiască.
 Şi de ţi se cade laudă şi slavă,
 Oare poate omul, o zidire slabă,
 Încît se cuvine să te preamărească?
 Nu-i chip, ce dar numai să-şi înalţe minte
 La a ta mărire, o, nemărginite,
 Şi cu umilinţă lacrimi să-ţi jertfească!
 
  
   
 ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON 
  Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. 
 În tînăra floare a tinerei vîrste,
 Gustăi fericirea unui amor fraged;
 Dar vai! veşteziră amabila floare,
 Ce-mi mîngîia ochii cu-a sa frumuseţe!
 Deci pierind ca visul acea fericire,
 Am zis: şi amorul e deşertăciune!
 
  158 
 Cînd eram în vîrstă am iubit răsfăţul,
 Am iubit averea, mă desfătam dulce;
 Dar tocmai atuncea cînd trăiam mai bine,
 Supărări, urîtul îmi amără viaţa;
 Deci la bătrîneţe m-am lăsat de toate,
 Şi am zis: răsfăţul e deşertăciune!
 
 Am căutat drumul să afl-adevărul,
 Am vrut să ştiu cursul fiinţelor toate,
 Dar este dat nouă ca să aflăm cheia
 Misterului lumii pentru omenire?
 Cînd minţile noastre sunt părere numai,
 Şi învăţătura — o deşertăciune.
 
 De ce se dă nouă glorie, putere.
 Cînd n-avem putere pe a noastre soarte,
 Şi pe-a noastre inimi s-avem stăpînire?
 Apoi suntem oare în starea aceea
 S-alinăm durerea altora ce sufăr?
 Deci şi soarta noastră e deşertăciune!
 
 În palaturi mîndre, din chedru durate,
 În grădini frumoase, verzi şi răcoroase,
 Pe moile braţe sirenilor mele,
 Ascultam rostirea amorului fraged...
 Simţeam însă ură şi scîrbă de viaţă,
 Căci sufletul nostru mulţumit nu este,
 Dacă el o dată se încredinţază
 Că şi desfătarea e deşertăciune.
 
 Nu puteam pricepe a mea mîhniciune,
 Şi ca să-nceteze, m-am dedat cu totul
 
  159 
 Miniştrilor curţii să mă măgulească;
 Dar laude, pompe, obosindu-mi gustul,
 Puteam să simt, oare, vreo mulţumire,
 Cînd şi linguşirea e deşertăciune?
 
 M-am silit să aflu a omului fire,
 Am aflat, vai mie! Vai de a lui soartă!
 Inima lui plină de mîrşave pofte,
 Şi de răutate fără de măsură.
 Căci el duşmăneşte atît pe-ai săi duşmani,
 Cît şi pe prieteni şi pe sine însuşi;
 Dar ş-a lui cruzime e deşertăciune.
 
 Acolo săracul amar lăcrimează,
 Aici în judeţe osîndesc dreptatea,
 Acolo cu glorie cinstesc nătărăul,
 Aici pentru cel rău înfloreşte roza,
 Celui bun răsar spini şi mărăciune,
 Încît pentru dînsul îi temniţă lumea,
 Dar şi nedreptatea e deşertăciune.
 
 Mai încolo rîde şi necredincioasa,
 Cînd plînge, suspină acel ce-au amat-o,
 Ea, iubind pe altul, i-au jurat credinţă...
 Dar apoi ş-acela pe dînsa o lasă.
 Şi pe dînsul iarăşi alta îl înşeală.
 Spuneţi dar, amorul nu-i deşertăciune?
 
 Veninoşi zavistnici hulesc totdeauna
 Merite, talente, iar faptele bune
 Sunt rău răsplătite şi nesocotite.
 De faceţi şi bine, cu rău plătesc vouă,
 
  160 
 Căci inimi de piatră nu pot avea milă,
 Dar şi răutatea e deşertăciune!
 
 Şi apoi noi însuşi în ticăloşie,
 Trăind dorim, cerem să cîştigăm multe,
 Le avem, şi-ndată altele mai cerem,
 Aşteptînd să moară clironomii noştri,
 Şi ei iar, din contra, vor a noastră moarte,
 Cînd şi avuţia e deşertăciune!
 
 Deci pe acest luciu a mării vieţii,
 Ne zbuciumăm groaznic în putrede luntre,
 Înotăm cu frică, prin furtuni şi neguri,
 Şi tragem de vîsle s-ajungem la ţărmuri,
 Dar vîntul se-ntartă, sfarmă luntrişoara,
 Şi-n hiola mării ne aflăm mormîntul,
 Apoi viaţa noastră nu-i deşertăciune?
 
 Omeneasca minte este de tot oarbă,
 Măcar că strămoşii ni se par filosofi,
 Şi măcar că însuşi silim să-i ajungem.
 Ştiinţa lor însă de la noi se pierde,
 Şi a noastră iarăşi după noi se uită,
 Şi tot acea soartă pe urmaşi aşteaptă,
 Căci şi-nvăţătura e deşertăciune.
 
 Nimică sub soare nou acum nu este,
 Căci ce este astăzi au fost de cînd lumea.
 Şi mai înainte s-au vărsat mult sînge,
 Şi mai înainte plîngea amar omul,
 Şi mai înainte am fost jocul soartei,
 Speranţei deşarte, patimelor jertfe,
 Căci toate aceste sunt deşertăciune.
 
  161 
 Împărat şi sclavul, înţeleptul, timpul,
 Cel fără de lege şi neprihănitul,
 Vor pieri ca umbra toţi deopotrivă,
 Şi pe toţi înghite tot un mormînt rece,
 Căci şi omenirea e deşertăciune.
 
 Cîmpul înfloreşte pentru om şi tigru,
 Un pămînt hrăneşte pe neînduratul,
 Şi pe-acel ce-ajută văduva, sărmanul,
 Şi tot un muşchi creşte pe a lor morminte,
 Căci omul şi fiara tot un pămînt este,
 Deci şi diferenţa e deşertăciune.
 
 Mîndria ta, vîlfa, fapte strălucite,
 Monumenturi scumpe nu folosesc ţie,
 Căci murind te uită rudele, amicii,
 Şi nici vin să vadă unde ţi-i mormîntul,
 Căci ca un vis toate sunt deşertăciune.
 
 Dar oricît ne-nşeală lumea şi chiar viaţa,
 Noi tot vroim încă să trăim în lume,
 Şi cît de deşarte sunt pompele toate,
 Noi le dorim însă cu mare căldură,
 Făr-a ne pricepe că-s deşertăciune.
 
 Şi ce nu se cade iubim cu căldură,
 Şi ce nu se poate căutăm şi cerem,
 Chiar ca şi copiii, dorim jucărele...
 O, om ticăloase, vai de a ta viaţă!
 Tu petreci în lume amăgit de patimi,
 Şi mori în durere, căindu-te foarte,
 Negîndind că lumea e deşertăciune.
 
  162 
 Deci dar, moarte, tu eşti noastra fericire,
 Tu eşti picătura ce-ndulceşti amarul,
 Şi potoli furtuna chinurilor noastre!
 Pe tine te-aşteaptă inimi întristate,
 Ce sunt înşelate de speranţi deşarte,
 Şi mult sfîşuite de dureri cumplite.
 
 Dar ce va fi oare după moartea noastră?
 Înţelepţii lumii nu pot şti aceasta,
 De mormîntul este finitul a toate,
 Sufletul de piere ca la animale.
 Sau zboară în ceruri, în lăcaşuri sînte?
 Misterul acesta nime nu-l pătrunde.
 
 Atotcreatorul au făcut pe vierme,
 Ca pe noi, pe dînsul el îl ocroteşte,
 Şi lui, ca şi nouă, el au dat simţire,
 Ca noi el se naşte, ca noi îşi dă blescul (răsuflare).
 Unde-i al său suflet? Ş-al tău unde este,
 Omule deşarte? Simţirile-ntr-însul
 Pier ca şi în tine, deci ce-aştepţi tu oare?*
 
 Dar cine gîndeşte la aceste toate?
 Scumpul grămădeşte avuţie multă,
 Ca cînd în eternuri are să trăiască;
 Cu marea se luptă speculantul lacom,
 Aducînd covoare de la Tir şi Indii,
 
 * Solomon, îndoindu-se de nemurirea sufletului, ameninţă oarecum că şi fapta bună îi deşertăciune, şi că toate în lume pier cu omul împreună; dar biserica au condamnat maximile lui netemeinice şi păcătuitoare; iar eu aicea voi adăogi argumenturi că sufletul omului este nemuritor şi că faptele bune sau rele a omului nu rămîn făr’ de compensaţie. 
  163 
 Pentru desfătarea avuţilor trufaşi,
 Cînd milionarul moare ca săracul...
 
 Pe mişel, cel tare cumplit împilează,
 Căci în mîini el are trăsnete şi fulger,
 Fruntea lui ajunge pînă sus la nori,
 Tună şi detună, zguduie pămîntul,
 Ceşti pămînteşti însă, demizei în grabă,
 Pier ca şi o umbră, se prefac în ţărnă.
 
 Tinereţea este chiar ca şi o roză,
 Are multe graţii, a ei frumuseţe,
 Însă ea nu este decît o nălucă,
 Căci cereasca floare în pripă se trece;
 Aşa şi fecioara moare tinerică,
 Amatul ei jalnic lîngă mormînt trece,
 Stă cîtva, se uită şi se duce-n lături.
 
 Într-acest fel toate trec într-o clipală...
 Armonia dulce, a arfei acorduri
 Vor muţi în secoli pentru-a mea ureche,
 Cînd în trup odată se stinge viaţa,
 Şi-n nerve se-ncheagă recele meu sînge.
 
 Va trece lumescul răsfăţ de la mine,
 Vinul şi nectarul Libanului dulce
 Nu vor fi în stare să-mi gîdile gustul;
 Bătrîneţea pleacă la pămînt grumazul,
 Păşesc cu-ntristare spre mormîntul rece...
 
 Femei mult amate, a cărora braţe
 Au fost ca un leagăn desfătărei mele,
 
  164 
 Eu vă las cu pace, aşa au vrut soarta,
 Amorul să trăiască etern de la mine
 Şi să nu-nflorească nici odinioară
 Primăvara dulce pentru bătrîneţe.
 
 Iar tu, o, iubite tinere, grăbeşte
 De culege vara florile frumoase,
 Căci tînăra vîrstă un dar ceresc este.
 Petrece dar timpul în zăbavi plăcute,
 Căci şi desfătarea e a ta stihie,
 Şi ea migăieşte tinerele zile.
 
 Fii cu înţelepţii amic bun şi frate,
 Şi stă la ospeţe cu dînşii în vorbă,
 Iar cînd vezi pe ceruri luna mîngîioasă
 Plutind printre stele către miez de noapte,
 Du-te de te culcă în trufaşe braţe,
 Şi cît eşti pe ele uită înţelepţii.
 
 Eu îţi zic: iubeşte însă cu măsură,
 Căci sexul amabil ades ne înşeală,
 Deci iubind te-nvaţă a deziubi iarăşi...
 Căci orişice patimi, febleţe, deprinderi
 Trebuiesc supuse omului cu minte,
 Ca numai nebunii lanţul lor să-l poarte.
 
 Iertat este nouă să căutăm chipuri
 Fericirii noastre, nefăcînd rău, însă,
 Celui de aproape, şi cu cumpătare
 Să ispitim bine: ce este minciuna?
 Ce este-adevărul? Căci acest fel numai
 Cugetele noastre nu pot să greşească.
 
  165 
 Nu fiţi la nimică aspri peste samă,
 Iertaţi nătărăii îngîmfaţi şi mîndri,
 Iertaţi neînvăţaţii, iubitori de sine,
 Şi făr’ de mînie cu greşiţii voştri,
 Căci aceste fapte sunt gloria voastră,
 Iar acele rele, hulă şi ocară.
 
 Iertînd slăbiciunea celor cu prihane,
 Vă vor iubi cei slabi cu inimi curate;
 Şi ce avem, oare, mai sacru în lume
 Ca bunavroinţă a fraţilor noştri?
 Şi care om, oare, n-au căzut vreodată,
 Cînd şi înţelepţii învăţători lumii,
 S-au luptat de patimi, s-au smintit de ele?
 
 Şi-n comun fă bine celor mai răi oameni,
 Precum creatorul pe toţi miluieşte,
 Căci lăudat este ca să te iubească
 Nemulţumitorii, fără s-aştepţi plată
 Şi făr’ să te lauzi că le-ai făcut bine.
 
 Omului cel mare răzbunare este
 Mulţumitul cuget că au făcut bine;
 El ştie că răii sunt duşmani de moarte
 Facerei de bine şi celui cu minte.
 A lor săgeţi însă nu pot să rănească
 Onestul său suflet, avînd scutar tare,
 Pe înţelepciune şi nepătat cuget.
 
 Tu asculţi aceste şi oftezi odată,
 Şi apoi uiţi iarăşi sfaturile mele,
 Căci lumea înşeală, cugetul orbeşte...
 
  166 
 Viind, însă, ora cea mai de pe urmă,
 Vei gîndi la mine, la a mele sfaturi...
 Cu toate aceste, nu uita, amice,
 Că în lume toate sunt deşertăciune!
 
  
   
 DIALOGUL UNUI HOLTEI
 CU UN BOIERENAŞ AVUT, ÎNSOŢIT
 CU O CUCOANĂ DE ÎNALT NEAM
 
  
  
  HOLTEIUL 
 Ca să te urez dă-mi voie pentru tînăra soţie, Cu care te-ai însurat, 
 De neam mare şi-nvăţată, frumoasă cu avuţie. Iată dar c-ai căpătat Ce doreai cu fierbinţeală. 
 Mulţumeşte soartei tale... Şi nu sunt la îndoială, Că nu eşti fericit, frate? Dar tu taci şi oftezi foarte. 
 Cauţi în jos cu-ntristare, au nu eşti mulţumit poate? Ori doar a ta însurare te-au făcut să mă urăşti? 
  ÎNSURATUL 
 Of, nu, eu sunt tot acela, şi să nu mă osîndeşti; Căci fericirea mea, frate, cu totul s-au prefăcut. Soarta îmi este a plînge holteiia ce-am pierdut. 
  167 
  HOLTEIUL 
 Deci dar şi tu nu eşti poate bucuros de însurare? 
  ÎNSURATUL 
 De-ai şi polei otrava, dar îi tot otrăvitoare. 
  HOLTEIUL 
 Spune-ncalea, cîtă zestre femeia ta au avut? 
  ÎNSURATUL 
 Of, vai mie!
 Despre a ei avuţie
 
 Mai bine să fi crăpat decît să o fi văzut; Nu zic că nu-i învăţată. Isteaţă şi delicată, Politicoasă. 
  HOLTEIUL 
 Apoi ce vrei altă? 
  ÎNSURATUL 
 Îi pentru alţii frumoasă... 
 Iar eu plîng şi zi şi noapte a mea soartă ticăloasă, Îmi blastăm şi norocirea, Mă jur şi pe Dumnezeu, Că o aşa osîndire 
 Nu vreau duşmanului meu. 
  HOLTEIUL 
 Dar cum de-ai căzut în cursă tu, cel atît de ferit? 
  168 
  ÎNSURATUL 
 Ursita mea cu urgie negreşit m-au prigonit
 Să fiu într-o adunare de dame soiuri înalte,
 Unde, văzînd o fecioară, chipul ei mi-au plăcut foarte;
 Ochii judecăţii mele amorul cel cu turbare
 Orbindu-i, mă îndemnară să-ntreb şi a ei plecare,
 Şi ea îndată se uniră cu mine să se-nsoţească...
 Oh! atunci a mele zile de ce să nu se sfîrşească,
 Sau păzitorul meu înger pentru ce nu m-au propit
 Să nu primesc orbeşte tocmelele ce-au voit
 
 Ea şi neamurile sale? 
 Strămoşii noştri tocmele nu făceau la însurare, Şi petreceau înmiit, Decît noi mai fericit; Iar acum alt timp este, 
 Căci moda şi etichetul în lume împărăţeşte; 
 Şi-aceste ceremonii pe bărbatul nătărău Îl stăpînesc, Îl orbesc Şi-l fac de păţeşte rău. 
 Astăzi şi copiii, frate, te-nşeală cu meşteşug, 
 Bătrînii cu vicleşug, De-a dreptul nu vor să meargă nici măcar un minut. Cugetul, prieteşugul le au toate de vîndut; Şi dacă eşti cu avere, te pîndesc să te însoare Cu a lor fete modiste, ca să le porţi în spinare... 
  HOLTEIUL 
 Dar de ce mai prelungeşti Şi nu vrei să-mi tîlcuieşti De-a tale tocmele, Ce ţi-au părut grele? 
  169 
  ÎNSURATUL 
 Dacă vrei, acum îndată, cu sufletul întristat, Ţi-oi spune cu ce tocmele către socri m-am legat. 
 Întîia tocmeală 
 “Oricînd cucoana la ţară într-adins sau cu-amăgeală, 
 Sufleteşte sau trupeşte ar pătimi de vro boală, Eu să fiu dator pentru al meu soţ, Să-i aduc din Iaşi pe doftorii toţi.” 
  HOLTEIUL 
 Au doar din aşa pricină oamenii să nu se-nsoare, Ca să nu se bolnăvească? 
  ÎNSURATUL 
 Oh! nu le ştii, frăţioare. O femeie cu capricii de multe ori pe zi moare. 
 A doua tocmeală 
 “În zodia cumpenii soarele cînd va ajunge, Pe cînd se răceşte timpul, cîmpii şi codrii golind, Nesuferindu-se ţara de cucoane mari atuncea, 
 Eu să mă aflu gătit, Ca să las gospodăria şi a ei linişte dulce, Şi la baluri şi ospeţe la tîrg s-avem a ne duce.” 
 A treia tocmeală 
 “Soţia mea graţioasă Să trăiască nu cu mine, ce-n deosebită casă... Cu pompă şi răsfăţare, 
  170 
 Ca cucoană de neam mare;
 Iar eu să am a plăti
 Orişicît va cheltui,
 Făr-a putea bănui.
 
 Să aibă a da ospeţe amicilor tuturor, Şi consoţilor lor, De la carii să primească vizite în orice ceas.” 
  HOLTEIUL 
 Şi mulţi sunt aceşti amici carii nu-i dau ei răgaz? 
  ÎNSURATUL 
 Soţia mea negreşit Ştie la număr cîţi sunt. 
 A cincea tocmeală 
 “În sfîrşit, aici tocmeala foarte dezghiocat arată, 
 De dreptăţile femeii cînd vrea ca să se despartă, De bietul bărbat Dacă îi scăpătat.” 
 La acest punct strigăi însă că nici moartea mă desparte, 
 Dar de-aşa gogomănie au rîs rudele ei toate. Eu însă m-am atins. Căci dracul m-au împins, Ca pe un mire înfocat, 
 Şi-ndatoririle mele în scris socrilor le-am dat; Vai, însă, de-mperecherea cu o femeie de modă!... 
  HOLTEIUL 
 Dar a patrulea tocmeală? 
  171 
  ÎNSURATUL 
 Ah! să ţi-o spun nu am poftă, Şi nu este de mirat, 
 Cînd ţi-oi spune de-acest punct, ce de tot m-au împilat, Ca cînd mi-am pus pe spinare Un bolohan mare. 
 Căci după acea tocmeală sunt dator a mă supune
 Amatei soţiei mele cu orbească plecăciune...
 Iar de-a intra în voia femeii capricioase
 Nu este bărbat în lume, şi viaţă mai duioasă.
 Eu însumi am păţit pozna, îndată ce m-am cununat,
 Zile amare, dar ce, numai mie s-au tîmplat?
 Aceasta mulţi au păţit-o, mai toţi ce s-au însurat
 Cînd au fost de neam înalt femeia ce au luat.
 Avînd a merge îndată în aurit faieton
 La buna, mătuşa, moşu, la tot neamul cu poclon,
 Precum eu m-am zbrănduit pe strade dîrdîitoare,
 Le-am colindat cu mireasa cu prezenturi de preţ mare;
 Cheltuind făr’ de cruţare, dînd ospeţe răsfăţate,
 Cu zariflicuri de modă frumoase, dar scumpe foarte,
 Încît într-un an de zile căzui în datorii grele.
 Ah! şi abia o părpără au trecut femeii mele...
 “Scumpa mea, i-am zis odată, mi s-au urît adunare,
 Timpul sosi ca să mergem la ţară spre răsuflare.
 Carete am minunate, pentru drum toate-s gătite”...
 
  CUCOANA 
 Mergi, călătorie bună! Mă mir, neghioabe bărbate, cum de ţi-au trecut prin minte, Că eu sunt de tot nebună 
  172 
 Ca să mă fac de rîs lumii, să mă sui într-un coşciug,
 Ce îl numeşti tu caretă şi într-însul să mă duc!
 Spune, unde ai găsit-o această veche antică?
 Sau poate umbla cu dînsa răposata ta bunică?
 Ori nu vezi că şi lacheii rîd de aşa hodoroabă?
 
 Ah, moarte, vin’ mai în grabă! Decît să trăiesc cu-acela ce nu ştie a trăi. Mergi, boierule, ce stai, şi nu te mai tot codi. 
 Caretă de modă găseşte. 
  BĂRBATUL 
 Să te întreb mă îngăduieşte, Ce fel să fie? 
  CUCOANA 
 Oh, cerule! sunt datoare să-i spun şi să-i tîlcuiesc
 În ce anume caretă am eu să călătoresc;
 Întreabă pe graf Lucescu, şi el îţi va spune ţie
 
 Cum are să fie;
 Şi ce mă superi pe mine?
 
 Ştii că am dorit să-ţi cer toate, aşadar, cer de la tine Să fie careta nouă Într-o oară, sau mult două. 
  BĂRBATUL 
 Acum n-am bani. 
  CUCOANA 
 Mie pre puţin îmi pasă, Cer caretă englezească, purcezi, du-te şi mă lasă. (Alerg, caretă de modă găsesc şi o tîrguiesc În zeci mii şi îndată cu sinet plătesc.) 
  173 
  BĂRBATUL 
 Careta este la scară, lacheii au gătit toate. 
  CUCOANA 
 Mă lasă acum în pace, mă aflu mîhnită foarte. 
  BĂRBATUL 
 O las, şi peste un minut, femeia mea ca o fiară
 Mă cheamă şi mă întreabă: “Este careta la scară?”
 “Acum, soro, acum, dragă, voi zice şi se găteşte.”
 
  CUCOANA 
 Acum, soro, acum dragă... aceasta ce vorbă este?
 Unde ai deprins cuvinte aşa groase să grăieşti?
 Nu ştii că acum nu este de modă să le rosteşti,
 Cum era în vremea veche şi cum se vorbea odată?
 Acum cine ştie lumea şi vorbire delicată
 Nu-şi porecleşte cucoana numind-o “soro dragă“.
 Doar de te-au deprins ţăranii aşa cuvinte să-ţi placă,
 Căci ei obicinuiesc numai aşa fel de vorbe groase,
 Iar biata femeie rabdă ca o sclavă ticăloasă.
 Dar ce taci? ce nu vorbeşti?
 
  BĂRBATUL 
 Ce porunceşti să mai zic? 
  CUCOANA 
 În careta mea să puie al meu tot calabalîc. 
  174 
  BĂRBATUL 
 (Eu pîn-acum nu-nţeleg dacă sunt serv sau bărbat.) Spune-mi la drum ce să iau, să m-apuc de încărcat? 
  CUCOANA 
 Tot ce trebuie să aibă o damă de neam înalt;
 Oh! dar cît sunt de mîhnită, şi mamzela m-au lăsat,
 Dar prinţului Furtunatic nu te-ai dus să dai de ştire
 
 De-a mea în grabă pornire? Dar mai ales cu cuzinul ce şi ţie ţi-au plăcut? 
  BĂRBATUL 
 Ca să mă fac eu şi crainic, timpul nu m-au încăput. 
  CUCOANA 
 Bîrfeşti, mă rog dumitale, mai mult decît se cuvine. Deci francezul meu îndată cheamă-l să vie la mine. 
 (Către francez) Te rog, mon aimable1 Jean-Jacques, Gătiţi-mă de purces, Dieu!2 nu ştiu ce să fac... 
  BĂRBATUL 
 Şi iată un răscol mare în casa mea s-au scornit, 
 După cum odinioară în Sodoma3 ce-au pierit, De părea că biata casă Îi cu fundu-n sus întoarsă; 
 Pun în caretă căţălul ce i l-au dat un iubit, Pun şi motocul cucoanei de un amic dăruit; Acolo găvănoşele, aici şipuri, butelcuţe; Aice pun cănăraşul în aurită puşcuţă, 
  175 
 Aici capele, bonete, crinoline şi festoane;
 Acolo fleacuri de modă ce trebuiesc la cucoane.
 S-au suit şi strălucita, adică a mea soţie,
 Iar pentru mine-n caretă loc n-au rămas să mai fie,
 Şi aşa eu cu lacheii într-un furgon m-am suit,
 Şi m-am luat după dînsa, ca un bărbat mangosit.
 Deci ajungînd la moşie, chelarul ne-ntîmpinează:
 “Bine-ai venit, cuconiţă!” pe ea o felicitează...
 
  CUCOANA 
 Fi donc!4 ce surpriză îmi face ghiujul acest făr’ de 
 minte, Urează ca din vechime cu ruginite cuvinte! Cucernicul meu chelar, ca zăpada înălbit, Strîngînd umerii ofta, clătind capul şi zicînd: “De acum a mea odihnă, cum se vede, s-au sfîrşit, Nu ştiu a mea bătrîneţe prin ce faptă i-au greşit”. 
 Aşa bătrînul grăiră, Şi pe-a sa onestă faţă lacrimile năvăliră, După care îmi şopteşte bătrînul cu întristare: “Boierule, vai de tine şi de-a ta avere mare!” .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Deci cucoana intră-n casă, se mînie şi întreabă 
 Unde-i sala pentru masă. 
  BOIERUL 
 Aceasta... 
  CUCOANA 
 Nu-i nici de o treabă, Pentr-o sută de persoane măcar aici loc nu este; Nu, nu, eu nu sunt născută ca să trăiesc ţărăneşte, 
  176 
 Mie îmi trebuie altă sală.
 (Bufetciul s-au uimit auzind aşa tocmeală,
 Cămărăşiţa au fugit afară,
 Tînjind şi ea a mea soartă amară.)
 
 Iară eu, ca vai de mine, după dînsa mă tîram... 
  CUCOANA 
 Salonul acel de baluri să mergem ca să-l vedem. 
  BOIERUL 
 Acesta-i destul de mare... 
  CUCOANA 
 Oh! îmi vine ameţeală Dac-această şură lungă dumneata o numeşti sală; Căci acum nu se trăieşte ca în timpul de demult... Dar ietacul pentru mine? 
  BOIERUL
          Eu acesta l-am avut. 
  CUCOANA 
 Dar, mă rog, a dumitale? 
  BOIERUL 
 Cu dumneata la un loc. 
  CUCOANA 
 Alei, zău, ce dobitoc! 
  177 
 O, ciel!5 şi cum se poate 
 Să sufăr aceste toate! Îţi spun drept că eşti neghiob, deşi eşti cu boierie, Şi-ţi hotărăsc în sfîrşit traiul nostru cum să fie. Dacă soarta mea cea rea, şi cea cu totul nedreaptă, Au voit să ne vedem ochi la ochi cîteodată, 
 Apoi ca să ne vedem,
 Osebite odăi să avem.
 Vizite vei primi în odaia dumitale,
 Liber, făr’ de supărare.
 Asemenea şi eu din partea mea
 Voi petrece cum voi vrea.
 
 (Către lachei) 
 Oh! aduceţi-mi aice acel de drum tualet,
 Ca să scot şi să privesc la a prinţului portret,
 
 Cît îi de cu graţii, şi el nu-i cu mine, Oh, şi eu fără de dînsul voi muri de mîhniciune! Şi dumneata eşti sminteala, nu i-au spus cînd am purces, Căci prinţul să mă petreacă ştiu bine că ar fi mers; Dar iată, livadă văz. 
  BOIERUL 
 Prea frumoasă de primblare. 
  CUCOANA 
 Nu cumva cu dumneata? Ah, Doamne, cîte gîndeşti! 
  BĂRBATUL 
 Îi foarte cu rînduială, şi prea minunat rodeşte... 
  178 
  CUCOANA 
 Poame de a dumitale nime nici vrea, nici pofteşte,
 Pentru că mult mai gustoase s-ar putea să se găsească,
 Iar la planul ei cel simplu cine poate să privească?
 Căci a grădinei podoabe trebuie să fie multe,
 Aici moale ca şi puful, văi cu brazde aşternute,
 
 Florării mirositoare, 
 Dîmburi ademenitoare, Acolo fontaluri, tocmai ca stecla preveditoare, În care cerul albastru şi copacii de pe maluri Se prevăd ca în oglindă, palpitînd pe a lui valuri, Iar peştişorii într-însul unul pe altul s-alungă, Şi acolo pe aproape să fie frumoasă luncă; Aici aleie umbrite, nepătrunse nici de soare Unde turturica geme şi suspină pîn’ ce moare, Acolo de sub o stîncă o încîntătoare zînă, Izvorînd de cristal apă, focul inimii alină, Şi lîngă care o grotă umbra sa făgăduieşte, Unde amorul şede cu degetul la guriţă: semn că tace 
 şi păzeşte; Dar dumneata nu eşti demn de-aşa gusturi să ai parte, De gustul grădinii mele... ce te mîgîieşte, frate, Cu gusturi de un amor ordinar ca dumneata. O, Dieu, şi de ce taci făr-a mă înştiinţa: Gata-i către arhitector curierul cu-o scrisoare, Ca el să vie în grabă? şi, făr’ de zăbavă mare, Să aducă meşteri, planuri pentru o curte cîmpească? Curînd, îţi zic, înadinsul îndată să se pornească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
 Deci a mea cucoană mare Aşa multe mi-au vorbit. Că ş-acum capul mă doare De mai că n-am nebunit. 
  179 
 În sfîrşit, în sat la mine palat mare s-au ivit,
 Dar prin gînd nu mi-au trecut, cînd dracul s-au isprăvit,
 
 Decît ştiu că l-am plătit; Nu era zi făr’ de mese, artificii, bal comun, Iar eu şi ziua şi noaptea alergam ca un nebun, 
 Şi cu-aceste cheltuiele Am făcut datorii grele. Dar mai rău, că-mi cresc în cap Coarne chiar ca la un ţap... 
 Odată casa cea veche dintr-un făşic s-au aprins;
 Deci eu alergam cu răcnet chemînd oamenii la stins;
 Mă zbuciumam şi eu însumi, mă pîrleam singur
 
 stingînd, Iar fudula mea soţie se trudea şi ea jucînd; În casa cea nouă, balul cu clocot mare urla, Ş-a muzicanţilor zgomot focul de-afară ura, Cavalerii cu şucheta se învîrtea, vălţuia, Apoi ca calul de poştă obosind femeia mea, S-au trîntit pe o bergeră şi cu un prinţ şuguia; Tocmai atunci mă apropii şi eu de ea cătinel, Şi-i şoptesc cu glas prea fraged: “O, amate sufleţel! Multe mii s-au cheltuit, mai conteneşte puţin, Întreabă aceste baluri cîţi bani pe mine mă ţin.” Dar ea parcă răsărind, cu spatele mi-au răspuns: 
 “Eu nu o dată ţi-am spus Că mie puţin îmi pasă, eu n-am să le răfuiesc; Am să petrec cum îmi place şi dulce să vieţuiesc; Căci tu eşti boier de ţară, iar eu sunt de neam înalt, Şi ştii cum ne-au fost tocmeala cînd pe mine m-ai luat; 
 Deci nici un cuvînt mai mult, 
 Căci eu n-am gust să te-ascult.” Aşadar, ale ei toane de nevoie împlinind, Şi peste vechi datorii alte nouă grămădind, 
  180 
 Toate satele le-am zălogit, Ş-acum în oraş aicea cu dumneei am venit, Ca a mea mişălătate să-şi ia osînda spre plată, Despărţindu-mă de dînsa şi plătindu-i zestrea toată. Deci cu o aşa femeie neputînd să mai trăiesc, 
 Amicilor, vă vestesc Ca să fi luat mai bine pe sătăniţa din iad, Decît femeiei de modă să mă aflu eu bărbat. 
  HOLTEIUL 
 Bine zici, dar celelalte nici se văd în adunare. 
  ÎNSURATUL 
 Apoi voi cercetaţi bine, făr-a vă amoreza, 
 De ce viţă, de ce rudă este soţul ce-ţi lua,
 Pentru ca să nu greşiţi,
 Fiind de amor orbiţi,
 Şi apoi să vă căiţi.
 
 Aceasta ne probează că femeia desfrînată,
 Îi hulită de lumea toată,
 Dar mişelul de bărbat,
 Este bun de împroşcat.
 
 Pe înţeleptul Solomon l-au întrebat odinioară un ministru al său, ce voia să se însoare, pe care să ieie din trei mirese ce au găsit? Căci una este de înalt neam, a doua este cu avuţie şi a treia săracă. Deci Solomon, fără a gîndi mult, i-au răspuns: “De vei lua pe cea de neam înalt, ea îţi va zice: “Scoală tu, să şed eu”; de vei lua pe cea bogată, ea îţi va zice: “Taci tu, să vorbesc eu”; de vei lua pe cea săracă, ea îţi va zice: “Cum îţi place, aşa oi face”. 
  181 
  
   
 PĂGÎNUL CU FIICELE SALE 
  
 Partea I 
  (Dar amar de acela ce sufletu-şi vinde pe trai desfătat) 
 Pe ţărm lîngă Nistru, apă spumegată, Sus pe pisc înalt, 
 Fiind miez de noapte, Păgînul odată Stătu întristat; 
 Împrejuru-i luncă deasă şi băltoasă, Iar sub dînsul mal, 
 Peste ape neguri, noaptea-ntunecoasă, În văi şi pe deal. 
 Pe-a cerului boltă negreaţă adincă,
 Prin munţi geme vînt,
 Pădurea vuieşte; iar lupul în luncă 
 Tremura urlînd. 
 Deci ridicînd capul, Păgînul strigară Cu răcnet turbat: 
 “O, soartă cumplită, soartă mult amară! Noroc ne-ndurat, 
 De ce mi-ai dat crucea şi creştinătatea, Şi trai osîndit, 
 Iar altora aur şi cinstele toate
 Cîte au poftit?
 
 N-am adăpost de hălăduinţă
 Şi în zadar plîng...
 
 Destul! deci la tine cei ajutorinţă,
 Nistrule adînc.”
 
  182 
 Gata să s-arunce de sus de pe stîncă, Dar iată văzu 
 Ca o arătare izbucnind din luncă. Lîngă el şezu 
 Un bătrîn cu barba ţapoşă, ciudată, Cu ochi scînteieţi, 
 Grebănos de spate, avînd căngi şi coadă, Coarne şi un băţ. 
 Şi scrîşnind, ridică la Păgînul straşnic Al său băţ ciotos, 
 Iar el cremeneşte de acel năprasnic Demon fioros. 
 Deci Demonul zice: “Ce vrei tu a face? Gîndeşti să te-neci? 
 Nu este mai bine, mişele sărace, La mine s-alergi?” 
 “Da cine eşti?” strigă Păgînul cu frică Stînd înţepenit. 
  DEMONUL 
 Eu sunt patron ţie; nu-ţi pasă nimică, Eu Asmodei1 sunt. 
  PĂGÎNUL 
 Cerescule Doamne! 
  DEMONUL 
 Stai, nu face cruce
 Ascultă de vrei!
 
 Pe Dumnezeu uită... Dă-te mie aice Şi-ţi voi da ce cei. 
  183 
 Primeşte sfatul care îţi dau ţie, De mare folos, Destul te-mpilară soarta cu urgie, O, om ticălos! Ca să scapi de chinuri, eu am chipuri multe, Şi vreau să te-ajut, De vreme ce cerul nu vrea să te-asculte, măcar un minut. Eu pot să-ţi dau orice, cinste şi mult bine, Şi aur cît vrei, Şi voi sta cu pieptul însumi pentru tine, Cu toţi fraţii mei. 
 Pe domnul din iaduri îl pun garant ţie, Şi mă jur pe el Să-ţi împlinesc toate; iar tu să-mi dai mie Al tău sufleţel! Păgînul atuncea se cutremurară, Trupul îi răci, Ca să-şi facă cruce, mîna ridicară... Dar înţepeni! 
  DEMONUL 
 De ce stai pe gînduri? 
  PĂGÎNUL 
 De-a iadului chinuri
 Eu mă tem cumplit.
 
  DEMONUL 
 Oricum, tot ele ţie cu a sale schinjuri Îţi este gătit. 
  184 
 Căci trăind în lume, amar pentru tine, Fiind păcătos, De te vei ucide, tu tot vii la mine, O, om ticălos! Iar creştinii voştri de spun o poveste, Că iadul îi rău, Cestea sunt bîrfele, şi-n iad bine este, Crede, dragul meu; Noi petrecem vesel şi cu mulţumire, Tocmai ca în rai, Tu viind în tartar vei şti fericirea, A nostrului trai. 
 Iar acum dau ţie o curte domnească, Şi sclavi cîţi-i vra, Boierii şi domnii, vrînd să te cunoască, Te vor conjura. Şi dacă pe toate feţele frumoase, Tu le speriei, De-acum ele însuşi vor fi bucuroase, Să facă ce vrei; Într-un cuvînt, orice vei pofti, îndată, Vei avea pe loc; Deci, iată o pungă cu bani încărcată Îţi dau spre zălog. Şi tu niciodată din ea avuţie Nu poţi mîntui, Dar zece ani numai îţi dau termen ţie Aşa a trăi. Iar văzînd atuncea că ziua apune, Cea de la sfîrşit, Pe la miez de noapte voi veni la tine, 
  185 
 Să ştii negreşit! 
 Păgînul gîndeşte la sfatul ce-aude, Tot felul chitind, 
 Dar apoi pe aur sufletul îşi vinde, Nemaiprelungind; 
 Şi, cruntîndu-şi mîna, cu sînge îşi scrie Zapisul cerşut... 
 Vicleanul luîndu-l, plin de bucurie, Pieri nevăzut. 
 Şi iată om mare Păgînul ajunge. Cu chip neaflat, 
 Noroc, avuţie deasupra lui curge, Izvor ne-ncetat; 
 Ale lui palaturi, de mult aur pline, Şi răsfăţ domnesc, 
 Iar la a lui masă vinaţe străine Nu se mai sfîrşesc. 
 În cîşligi şi posturi ospeţe frumoase, Joc necontenit, 
 Casnicii, străinii au la dînsul masă, Pahar nesfîrşit. 
 Toate dobîndeşte, orişice să vază; I se supun toţi, 
 Îi bici boierimii, ţăranilor groază, Ca un aprig hoţ; 
 Douăsprezece fete se răpesc de dînsul De pe la părinţi, 
 Şi nici vrea să ştie de scîrbă şi plînsul Acestor mîhniţi; 
 Deci într-un an ele douăsprezece fiice 
  186 
 Îi născură lui, Dar el le goneşte şi de a lui sînge Milă într-însul nu-i. 
 Însă toţi sărmanii au scutar puternic, Înger păzitor, Ce-i adăposteşte în lăcaş cucernic, Liman scăpător; Deci în mînăstire el le mistuieşte, Pe mume şi fiice, Unde Ziditorul etern se slăveşte Cu smerite rugi. Sub cereasca milă, sub a ei umbrire Fiicele trăia, A lor frumuseţe şi neprihănire Creştea şi sporea. 
 Din frageda vîrstă fecioarele blînde S-au fost învăţat A slăvi pe Domnul, cu inimi-nfrînte Şi rugi ne-ncetat; Abia zarea zilei se ivea pe dealuri, Ele se scula De aprindea candeli, smirnă pe oltaruri Şi de se ruga. Sînta liturghie cu dulce cîntare Ele o serba, Şi ale lor versuri în acele oare Spre cer se urca. 
 Cu-aceste rugi sînte şi mumele triste Jertfea ne-ncetat 
  187 
 A lor rugi smerite, lacrimi umilite, Celui Preaînalt; 
 O! dă-le lor, Doamne, a ta ocrotire! (Ele se ruga). 
 Sîntele oltaruri lor spre mîntuire, Fie voia ta! 
 De le lepădară cumplitul lor tată De la sînul său, 
 Tu le ocroteşte, şi pe el iartă De-acest păcat greu. 
 Dar iată, al zece an cumplit soseşte, Şi mai au trecut, 
 Păcătosul plînge, amar se căieşte, De ce au făcut; 
 Primăvara dulce iar încoronează, Văi, dealuri şi munţi, 
 Şi plugarii veseli cu plugul brăzdează Cîmpii înfloriţi. 
 Dar el, ticălosul, să vază nu poate Cest timp aurit, 
 I se par cu neguri învelite toate, Pămîntul negrit. 
 De vede pe ceruri a zorilor dungă, Zice: “Zori, iertaţi!” 
 Dacă cîntă păsări: “Iertaţi-mă, strigă, Şi voi din rai psalţi; 
 Iertaţi! iertaţi! strigă, păduri liniştite. Şi voi, cîmpi rodiţi, 
 Pămînteşti răsfăţuri, tu, cer strălucite, Şi mă tînguiţi!” 
  188 
 Apoi aducîndu-şi de fiice aminte, La el le-au chemat, Socotind că cerul de-a lor rugăminte Va fi îndurat. 
 Deci, iată sosiră ziua de pe urmă, Soarele sfinţi, Luceafărul vesel nopţii ca o cîrmă Pe cer se ivi, Iată, înserează... luna străluceşte După nouri groşi, În văi, sus pe dealuri noaptea se lăţeşte, Şi-n codrii tufoşi; Apele s-alină, dormitează toate, Stelele clipesc, Şi că miezul nopţii nu este departe, Ele îl vestesc. 
 Iar Păgînul jalnic şi mustrat de cuget Crucei s-au rugat; Şi făr’ de credinţă... vrea ca al său suflet Să scape de iad. Îşi cheamă copiii, gîndind că ei poate Vor fi ascultaţi. “...Vai mie! le zice, fiici făr’ de păcate, Piei! nu mă lăsaţi!” Deci ele se roagă... şi Domnul aude Tristul lor suspin. Dar iată deodată... un somn le cuprinde, Adorm toate lin... O tăcere mare atunci se făcură Ca într-un mormînt; 
  189 
 Se auzea numai că un corb cîrcniră Şi cîinii urlînd... Iată că răsună ora miezei nopţii, Şi vînt se stîrni, Ce tulbură rîul, zbuciumă pereţii, Şi colbul porni. Iată şi menuntul cel de-apoi soseşte, Sunînd întristat... Clocotul stîmpeşte, din pămînt zbucneşte Drac înfricoşat! 
 Păgînului zice: “Cea din urmă noapte A ta au sosit; Şi eu după tine ca să te iau, frate, Iată am venit.” 
  PĂGÎNUL 
 O! dă-mi, te rog, încă vade cît de mică, Iadule amar! 
  DEMONUL 
 S-au sfîrşit termenul, eu nu pot nimică, Te rogi în zadar! 
  PĂGÎNUL 
 Un menunt! 
  DEMONUL 
 Ascultă, lanţul te aşteaptă! 
  190 
  PĂGÎNUL 
 Oh, ce am făcut! 
  DEMONUL 
 Şi racla stă gata, groapa ta săpată, Şi giulgiul cusut! 
 Mîini a zilei zare va vesti duinţă, Toţi vor suspina... Şi văzînd pe masă a ta rămăşiţă, Te vor căina; Arzînd făclii, candeli şi tămîie multă, Te vor prohodi! Dar crăpînd pămîntul, vei cădea, sărmane, În iadul amar... Clirosul va zice: “Pomeneşte, Doamne!” Însă în zadar... Căci de-acum iadul va fi a ta parte, Tu însuşi ai vrut. Mergi!... au sosit ora, iadul nu-i departe, Căci urlînd aud; Aud că ne cheamă cu glas ca de trăsnet Şi în dinţi scîrşnind, Clocotind catranul, a bicelor plesnet, Şi obezi călind! 
  PĂGÎNUL 
 Doamne, a ta milă ruga mea deştepte!... 
  DEMONUL 
 Rugi nu-ţi folosesc. 
  191 
  PĂGÎNUL 
 Vai! măcar dă-mi voie pe bietele fete, Să le binecuvîntez. 
 Demonul la ele, ca un flămînd cîine Privind, au chitit: Cum să le răpească, spre a le răpune 
 Iadului cumplit?
 De o aşa faptă va sălta Satana
 Şi iadul nestins...
 
 Deci, blînzindu-şi ochii, ce ardea ca para: “Păgîne, au zis, Mi-i milă de tine şi de a ta soartă... Şi să te scap vreau; Însă mă ascultă! sau în iad îndată Cu mine te iau. 
 Tu dă-mi sufletele a fiicelor tale, Să te las cîtva... Şi eu, înduratul, pe fieştecare, Un an îţi voi da.” 
  PĂGÎNUL 
 O, fiară vicleană! îmi cei şi copiii? 
  DEMONUL 
 Mă-ntrebi? Deci veniţi, Trîntiţi păcătosul în fundul gheenii, Şi îl spîrcuiţi! 
  192 
 Deci iată, negreaţă de draci se iviră, Scîrşnind şi urlînd, Cutremur şi trăsnet groaznic se făcură, Firea suspinînd. 
 A iadului nămili fioroase, slute Aduc un lanţ greu Pentru păcătosul... şi cu a lor căngi crunte Să-l apuce vreu! Şi iată căzură Păgînul de groază, Mai mort la pămînt, Strigînd: “Sunt a tale, pe mine mă lasă, Duşmane cumplit!” Şi apoi trezeşte bietele fecioare... Zapisul s-au scris... Satana săltează! Slava lui îi mare, În iadul nestins!... 
 Partea II 
 (Ai prelungit chinul, Păgîne greşite, Acum ai scăpat, Dar amar de-acela ce suflete vinde Pe trai desfătat. Vei trăi în scîrbă, hoţule păgîne, Aşteptînd sfîrşit, Al tău pierdut suflet va avea cu tine Răzbel mult cumplit. Viaţa ta şi lumea ţie păcătoasă Hulă îţi va fi! Străin între oameni şi în a ta casă, Parcă n-ai trăi.) . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . 
  193 
 Deci măcar s-aducă vîntul miros dulce, Din cîmpi înfloriţi, Şi aurind luna izvorul ce curge Codrii înverziţi, Şi vestind lăstunii cu gingaşe versuri, Că se ivesc zori, Şi zburînd zefirii prin lunci şi pe şesuri, Liberi şi uşori, Şi negreaţa nopţii întocmai ca norii, De pe cer pierind, Turme spre păşune mergînd, iar păstorii Din bucium trăgînd, 
 Păgînului toate, pîn’ şi a sa casă, Îi pare mormînt... Şi cu oţărîre el şede la masă, La zefcuri pe gînd... Nici că se atinge de cupi spumegate, Din care beau toţi, Căci lui se năzare, şi ziua şi noaptea, Tot umbre de morţi; Ne-ncetat aude urlete, suspinuri, Iar cînd toţi dormeau El fugea cu groază de-al său pat de chinuri Şi somn nu-l prindea. 
 Se teme de umbra codrilor nămornici Ca de arătări, Sau de sună clopot, de preoţi cucernici Şi de-a lor cîntări! Îl umple de groază şuierul furtunii, Nourii tăcînd, 
  194 
 Frunzele de pică, vuietul pădurii, Şipotul curgînd. 
 Iar clocotind tunet pe cer cînd burează, Era sperios... 
 Ca şi cînd i-ar zice: “Omule, veghează, Căci eşti păcătos”. 
 A lui fiici amate îl înfiorează, Cînd la el privea; 
 Fiind totdeauna blînde, mîngîioase, Dar îl pătrundea 
 A lor frumuseţe, pe toţi vioşase, El însă-i mîhnit, 
 Şi a lor grai dulce lui îi căşunează, Dureri îndoit. 
 Deci ele ca raza, ce le pria umbra, Frumos înflorea... 
 În mănăstiri sînte, neştiind ce-i scîrba, Liniştit trăia. 
 Iar el, pîngăritul!... el se oţărăşte, La fiice gîndind, 
 Văzînd nu departe că lor se găteşte Tartarul flămînd, 
 Blastămă şi strigă: “O, cumplită faptă! O, copii iubiţi! 
 De-o soartă amară, de chin ce v-aşteaptă, Cum să vă feriţi? 
 În zadar frumseţea şi neprihănirea De sus vi s-au dat, 
 Eu v-am închis raiul făr-a voastră ştire, Şi v-am deschis iad!... 
  195 
 Inimile voastre este vremea, poate, Să simtă iubit, Şi cerul mulţi tineri, şi cu bune fapte, Poate v-au menit, Pe care văzîndu-i, amatelor fiice, Îi veţi îndrăgi, Şi a voastre inimi de un amor dulce Se va amăgi... Atunci vouă lumea va părea plăcută... Cîmpul mai frumos, Lunca mai răcoare şi că păsări cîntă Mai melodios. 
 Dar aceste zile atît de dorite Nu vor mai veni, Făclii nu vor arde la a voastre nunte, Ce cînd veţi muri! În sînta biserică nu cu mirii voştri Voi veţi dănţui, Ce cu munci cumplite, crunţi vrăjmaşii voştri Ne vor schingiui, De-a iadului demoni vom avea noi parte Şi de etern plîns; Şi eu, păcătosul, fiici nevinovate, În iad v-am împins!” 
 Apoi către ceruri ochii îşi ţinteşte Şi cu suflet trist Zice: “Însuşi Domnul aşa ne grăieşte: Iert pe cel căit! Şi drept către mine ruga pocăinţii Se va înălţa!” 
  196 
 Deci el, tînguitul, lăcaşul duinţei Face casa sa, 
 Ca tot sărăimanul, văduvă, străinul, Să fie primit; 
 Pentru flămînzi, bolnavi pîinea lui şi vinul Nu este poprit. 
 Şi ziua, şi noaptea la porţi păzitorii Pîndesc neclintit, 
 De cheamă la masă pe toţi trecătorii, Carii sunt lipsiţi; 
 Şi iată, din lume săraci se adună, De el auzind, 
 Că împarte milă cu deschisă mînă, Pe toţi priimind; 
 Bolnavii, flămînzii găsesc la el hrană, Şi trai mîngîios, 
 El împarte însă această pomană, Gîndind la Hristos. 
 Şi-n a lui sînt nume mănăstiri, biserici Frumoase zidi, 
 Aducînd în ele călugări cucernici, De sălăşlui. 
 Şi-ntr-acele sînte lăcaşuri frumoase, La fraţii smeriţi, 
 Săracii, nemernici, acei ce n-au casă, Umblînd rătăciţi, 
 Au gazdă şi pîine, neştiind de unde Ceste le primesc; 
 Deci ei toţi cu lacrimi şi inimi înfrînte Pe Domnul măresc. 
  197 
 Păgînul şi pictori iscusiţi aduce, Din tîrg depărtat, 
 Care zugrăveşte răstignit pe cruce Pe Cel Preaînalt. 
 Sub acea icoană se închipuiră, El cu-a sale fiici, 
 Şi că Ziditorul de ei se îndură Şi de a lor rugi; 
 La acea icoană, fără a se stinge, Candele ardea, 
 Şi-n sînta cunună celui de pe cruce Brilanturi lucea... 
 Deci şi cînd a nopţii vălul se zbîrceşte, De pe cer pierind, 
 Iar lumina zilei încet se iveşte, Zorile roşind, 
 Şi cînd iarăşi sara firea dormitează, Vuietul stîmpea, 
 Şi-n biserică candeli abia luminează, Cătinel clipea, 
 Păgînul — căitul, stînd sub sînta cruce, Plîngea cu suspin, 
 Şi rugînd pe Domnul: “Amar mie, zice, Cum să scap de chin?” 
 Degrab’, degrab’, însă, ca rîul ce curge, Din munţi în văi mari, 
 Timpul nestînd trece, şi cursul lui duce, Zile, luni şi ani. 
 Anul unsprezece începu să treacă, Ca umbra pieri; 
  198 
 Iată, cel din urmă către sfîrşit pleacă, În grab’ nu va fi! 
 Deci glas oarecare Păgînul aude Că strigă cumplit: 
 “Toate se sfîrşiră! Să scapi nu ai unde, Ora au sosit!” 
 Şi iată, deodată cel rău... îl trînteşte În boală amar, 
 Încît doctori, leacuri lui nu-i foloseşte, Tot îi în zadar. 
 Lui i se năzare gata să-l înghită, Grozavul mormînt... 
 Şi o nălucire neagră şi mîhnită, La căpătîi stînd; 
 Deci el din biserică se teme să iasă, Acolo zăcea, 
 Şi lîngă icoană, tremurînd de groază, Amarnic plîngea. 
 Vai! iată şi ziua cea de-apoi soseşte, Cerul rumenind, 
 Şi printre dumbrava, ce munţii umbreşte, Raze revărsînd. 
 Toate sunt în pace, vesele şi line, Toate se zîmbesc; 
 Apele ca stecla, limpezi şi senine, Abia se clătesc; 
 Iar zefirul mişcă frunzele uşoare, Cîmpul s-au trezit, 
 Din flori fluturaşii sug cu poftă mare Nectar miresmit. 
  199 
 Păcătosul însă întîmpină zare, Cu suspin şi plîns, Zicînd: “Prea degrabă, noapte trecătoare, De pe cer te-ai stins! Veniţi, fiici iubite, lîngă tatăl vostru, Să-l încunjuraţi, Pe judecătorul, Ziditorul nostru, Veniţi de-l rugaţi! Amar! va fi nouă noaptea viitoare, Căci toţi vom pieri... Îndure-se, Doamne, mila ta cea mare, Nu ne părăsi!” 
 Deci vin lîngă tatăl fiicele lui toate, Unde el zăcea, A căruia oase, sub piele uscate, Negre se vedea; Barba încîlcită, părul lui măciucă, Ochii încruntaţi, Cu clăbuci la gură, strigînd: “Oh, ce muncă! Piei! nu mă lăsaţi!...” Fecioarele, triste, către cer ridică Ochii lor duioşi, Toate cîntînd imnuri, se ruga cu frică, Maicei lui Cristos. 
 Aşa heruvimii ce Domnul iubeşte Se roagă smerit, Să ierte pe omul ce se pocăieşte La al său sfîrşit... Şi apoi, cu ochii plini de îndurare, Zboară, aducînd 
  200 
 Milă şi iertare celui care moare, Pe Domnul chemînd. 
 Deci stînd lîngă dînsul, cînd el se sfîrşeşte, Aceşti soli cereşti, 
 Cel căit aude că glas îi şopteşte: “Mergi!... tu iertat eşti...” 
 Întocmai aceste fecioare curate, Pentru tatăl lor, 
 Se ruga să ierte ale lui păcate Tatăl tuturor; 
 Iar sfîrşitul Păgînul zăreşte, Că nu-i depărtat; 
 Deci cu umilinţă mintea îşi ţinteşte La Cel Preaînalt, 
 Şi plîngînd priveşte lumina curată Zilei de apoi... 
 Dar lui, osînditul, îi plesnesc deodată Ochii amîndoi! 
 Atunci el strigară: “Ziua se sfîrşiră!” Fiicele răspund: 
 “Zorile frumoase abia se iviră, Într-acest minunt; 
 Ori nu auzi, taică, cîntînd ciocîrlia, Lîngă a lui soţ?” 
  PĂGÎNUL 
 Oh! aud, mîini însă... amar! şi vai mie! Vom zăce toţi morţi, 
 Căci pentru noi... astăzi soarele sfinţeşte Cel mai de apoi; 
  201 
 Iar de vedeţi astăzi că cîmpu-nfloreşte, Mîini nu vom fi noi!... 
 Şi eu, pîngăritul, fără de-ndurare, Pe voi v-am răpus!... Şi nici am speranţă de acum scăpare Să avem de sus; Nu ascultaţi, însă, cele ce grăieşte Un om păcătos, Ci strigaţi cu toate: “Doamne, miluieşte Pe cel păcătos!” Deci fetele, triste, nici că pricepură, El ce au grăit, Şi zic: “Miluieşte-l — toate cu o gură — Pe omul greşit...” 
  PĂGÎNUL 
 O! fiice iubite! mie noapte-mi pare! 
  FIICELE 
 Abia este prînz; Păstorii la şipot, de căldură mare, Turmele şi-au strîns. Soarele aprinde, cîmpul pîrpăleşte Cu raze-nfocate. 
  PĂGÎNUL 
  202 
  FIICELE 
 Abia abureşte vîntişor răcoare, Dinspre munţi suflînd, Abia se aude o privighetoare, În luncă cîntînd! 
  PĂGÎNUL 
 O, fiice iubite! ziua luminoasă De pe cer s-au stins! 
  FIICELE 
 Soarele apune, şi o ceaţă groasă Pe cer s-au întins, Şi în înfocatul aer străluceşte O stea cînd şi cînd, Şi pe munţi, pe dealuri abia se zăreşte, Codrul înnegrind! 
  PĂGÎNUL 
 O, sară steloasă! o, strălucit soare! Ah, mai stai puţin! Măcar că eu, orbul, să văd nu-s în stare Al vostru senin. O, fiice iubite, simt că noaptea este! 
  FIICELE 
 Luna s-au ivit. Şi pe văi şi ape noaptea dezveleşte Negrul său veşmînt; Către sat aleargă cu învioşare 
  203 
 Plugarii trudiţi; 
 Iar clopotul cheamă către privighere Pe cei pocăiţi. 
 Călugării cîntă cu smerite glasuri În sîntul lăcaş... 
  PĂGÎNUL 
 Cu ei şi eu, Doamne, într-aceste ceasuri, Sunt! să nu mă laşi!... 
 O, fiice iubite! simt că se iveşte Pe cer nouri groşi. 
 Şi viforul umflă rîul şi porneşte Colbul spulberos. 
  FIICELE 
 Nu vedem nimică, ruga se sfîrşiră, Dar tot ard făclii. 
 Luna asfinţeşte, fraţii adormiră, Toţi pe la chilii. 
 Numai în biserică lumini luminează, Iar în sat s-au stins; 
 Pe cîmpii şi codri roua se revarsă, Şi somn le-au cuprins! 
 Deci dormita toate, păn’ şi firea mută... Însă semăna 
 Că minune mare într-acea menuntă Se va întîmpla! 
 Şi iată suflară... vîntişor răcoare, Dinspre răsărit, 
 Încît abia numai frunzele uşoare, 
  204 
 Sunînd s-au clătit... 
 Şi glas oarecare din cer se lăsară, Miros aducînd, 
 Parcă serafimii în arfe sunară, Şi imnuri cîntînd... 
 Iată şi biserica încet se deschide, Şi s-au arătat 
 Un strălucit înger fecioarelor blînde, Cu chip minunat. 
 A lui cătătură dulce, mîngîioasă, Chipul alina, 
 Iar pe-a lui veşminte şi faţă frumoasă, Raze lumina; 
 El stînd sus în aer, cu a sa sosire, La toţi au vestit, 
 Că şi păcătosul află mîntuire De s-au pocăit. 
 Însă pe fecioare frică le cuprinse, Cruce îşi făcea!... 
 Iar frumosul oaspe... lîngă patul unde Păgînul zăcea 
 Vine şi atinge cu a mantiei poală Fecioarele blînd, 
 Şi ele îndată cad în aromeală, Şi adorm curînd. 
 Apoi cu mustrare ochii îşi întoarce Către păcătos. 
 (Şi groaza pătrunde bolnavul ce zace, Tocmai pîn’ la os.) 
 Care îl întreabă: “Cine eşti tu, sînte, 
  205 
 Căci greu m-ai pătruns!”... Strălucitul oaspe la a lui cuvinte, Nimic n-au răspuns. 
  PĂGÎNUL 
 Oh! te îmblînzeşte şi, te rog, îmi spune, De pot să scap eu! Căci soseşte ora, şi vicleanul vine, La sufletul meu! 
  ÎNGERUL 
 Tu sînta icoană cu rugi ai cinstit-o... Şi umilit plîns, Faţa ei spre tine ai închipuit-o... Deci ea m-au trimis. 
  PĂGÎNUL 
 Ah, îngere blînde, şi să scap eu oare? 
  ÎNGERUL 
 Dacă-n Domnul crezi. 
  PĂGÎNUL 
 Îndure-se Domnul şi pentru fecioare... 
  ÎNGERUL 
 Atunci el, crucindu-şi mîinile negrite Pe pieptul uscat, 
  206 
 Tăcu... vărsînd lacrimi şi rugînd fierbinte Pe Cel Preaînalt; I se zbătea sînul de suspinuri dese, Trupul tremura, Şi din ochii jalnici, făr’ să înceteze, Lacrimi rîura. Şi iată începe furtună cu vuiet, Dinspre asfinţit, Fulgerul despică nourul cu tunet, Groaznic au trăsnit; Şi tocmai deasupra bisericii sînte, Viforul au stat, Apoi o tăcere ca şi înainte, De sus s-au lăsat. Ora miezii nopţii nu era departe... Iar îngerul sînt Pe tată şi fiice, ce erau culcate, Mantia zvîrlind, 
 Strălucindu-i ochii, îşi întoarce faţa Spre cerul înalt... Atunci iarăşi clocot, ce străbătea ceaţa, S-au mai repetat, Şi în întuneric urlete cu vuiet Grozav răspunzînd, Şi bolta bisericii de straşnicul tunet În două crăpînd, Iar cumplitul vifor nouri grămădeşte... Deci au scăpărat, Şi iată Satana din iad izbucneşte Cu foc îmbrăcat. 
  207 
 În părul lui şerpii se-ncolotocează, Şuieră spumînd, În ochii lui pizma vrăjmaşă săltează, În mîini aducînd Un lanţ de văpaie, cu gînd ca să lege Pe omul greşit... Dar văzînd pe înger, el nu poate merge, Stă încremenit; I s-au stins îndată mîndra îngîmfare; Deci au întrebat: “Puternice duşman, într-aceste oare Cine te-au chemat?” 
  ÎNGERUL 
 Au ajuns la Domnul a lor rugăciune! 
  SATANA 
 Dar ei sunt ai mei. 
  ÎNGERUL 
 Drept judecătorul m-au trimis pe mine, Să stau lîngă ei. 
  SATANA 
 Păgînul amarnic... pe fiici lepădară, Mie mi le-au dat! 
  ÎNGERUL 
 Puterea căinţei le răscumpărară, Şi ea le-au scăpat; Deci vor fi cu drepţii! 
  208 
  SATANA 
 Iar lui eu sunt domnul, El zapis mi-au dat. 
  ÎNGERUL 
 Aşteaptă, viclene, nu osîndi omul, Căci nu-i judecat. 
 Şi atunci alt tunet mereu se-ntărtară, Dinspre răsărit, Şi şioi de fulger noaptea despicară, Pîn’ la asfinţit. Pe cer o văpaie de foc se lăţiră, Firea tremură Şi osia lumii de groază trăsniră, Morţii suspină... Satana simţeşte păşind Ziditorul, Şi-n iad s-au ascuns... Iar de peste nouri drept judecătorul, Tunînd au răspuns: 
 “Voi judeca omul care, fiind tată, Să vîndă-ndrăzni Neprihănit sînge, pentru care faptă Acum va muri!” O, cuvînt puternic! Păgînul îndată Pe loc au murit, S-au stins ca o pară; ca cînd niciodată N-au fost, n-au trăit, Faţa lui grozavă se posomorîră, Trupul ţepeni, Ticălosul suflet din arsa lui gură Ca fumul pieri! 
  209 
 Iadul primeşte leşul ce pămîntul Zvîrlea oţărît. 
 (Pe el numai însă... gheena sorbindu-l, Nu s-au mulţumit.) 
 Iar pentru fecioare Domnul hotărăşte Somn nemuritor... 
 Şi sînta sa voie aşa se vesteşte, Cu glas tunător: 
 “Vor dormi în pace şi făr’ de ispită, De trai pămîntesc, 
 A lor feciorie îi făgăduită, Mirelui ceresc. 
 Vor dormi în pace, secolele lumii Trecînd ca o zi, 
 Nu le va atinge mîna putregimei, Şi se vor trezi! 
 Cu frumuseţe nouă ca de primăvară, Spre trai nesfîrşit, 
 Cînd voi veni însumi de a doua oară. Precum v-am grăit... 
 Şi atunci greşitul de eterna muncă Va fi apărat, 
 Căci a lui păcate feciorească rugă Le-au răscumpărat.” 
 Partea III 
 Iată de zi zare pe cer se iveşte, Noaptea au pierit; 
 Vestitorul zilei, cucoşul, trezeşte Satul adormit, 
 Şi văd toţi pe fiice de somn greu cuprinse, 
  210 
 Păgînul zăcînd, 
 Cu faţa grozavă, genile deschise, Cu ochii cătînd, 
 Şi cu încleştare mîinile lui strînse Pe răcitul sîn, 
 Iar din a lui buze se părea că iese Vaiet şi suspin. 
 Fecioarele, însă, dormeau ocrotite De-aripi îngereşti, 
 Şi în somnul dulce fiind migăite, Cu visuri cereşti; 
 Iar pe a lor feţe nevinovăţie Lin se arăta 
 A lor răsuflare, ca şi fecioria, Miros revărsa; 
 A lor buze rumeni, ca raza frumoasă, Părea că rîdea, 
 Ş-a lor frumuseţe era mîngîioasă, Dar foc n-aprindea... 
 Iată că îmbracă racla lui cu stofă, Mormîntul boltesc; 
 Clopotele zbiară, şi cu mare pompă Îl şi prohodesc; 
 Bolnavii, săracii plîng cu întristare După cel murit, 
 Alergînd cu toţii să-i dea sărutarea Cea de la sfîrşit. 
 Deci au închis racla... ce o priimeşte Mormînt fioros. 
 Iar clirosul zice: “Doamne, pomeneşte Pe cel păcătos!” 
  211 
 Apoi se întoarce populul pe-acasă, Mîhnit şi plîngînd... Şi iată că iese, cu cumplită groază, Un zid din pămînt De cremene neagră, care ocoleşte, Cu un chip nespus, Mormîntul, biserica, iar împrejur creşte Codru nepătruns; În poarta de schijă stau stînci rezemate Şi dudău crescînd, Iar poporul fuge speriat departe, Urgia văzînd. 
 Deci aceste locuri de atunci rămase Pustiu neumblat; Buruianul creşte, şi scaiul se-ndeasă Unde au fost sat. Glas de om aicea nici că se răspunde, Ce buhna ţipînd; Şi prin stînci şi codri lupul se ascunde, De frică urlînd; Iar printre prăpăstii puvoaiele repezi, Prăvălind butuci, Curg cu clocot mare, lăsînd printre lespezi Pleavă şi clăbuci. 
 Iar unde fusese sînta mănăstire Celor cuvioşi, Acolo în ziduri, au sălăşluire Şerpii veninoşi; Sub sîntele bolte cîntări nu răsună, Ce cînd bate vînt, 
  212 
 Pustiul vuieşte, mărăciunea sună Pe tristul mormînt; 
 Alteori o piatră de se povîrnează, Din risipituri, 
 Grozavul ei buhnet eho repetează, C-o sută de guri. 
 Pe pîclosul munte abia înălbeşte, Crucea pe mormînt; 
 Iar la miezul nopţii, pe el se zăreşte, Pară luminînd; 
 Tot pe acea cruce se suie şi creşte, Curpănul vînjos, 
 Şi ziua, şi noaptea pe ea străjuieşte Un corb fioros. 
 Pe aceste locuri triste, părăsite, Nime nu umbla, 
 Pîn’ şi păsărele făr’ să se mai uite, Cu frică zbura. 
 Abia miezul nopţii începe să treacă, Şi corbul cîrcnea... 
 Şopot oarecare se stîrnea şi, parcă, Mormîntul trăsnea... 
 Şi ieşind dintr-însul o umbră negrită, Lîngă cruce sta! 
 Ochii lui, ca luna de pîclă-nvălită, Lînced se uita, 
 Aci, către ziduri, ea privea cu frică, Aci, spre mormînt, 
 Aci, către ceruri, mîinile ridică, Ajutor cerînd. 
  213 
 Deci se făcea iarăşi tăcere de groază, Şi umbra pierea, Iar de pe-acel munte negurile groase Nu se mai rărea, Căci acolo vîntul măcar s-aburească, Nici că cuteza, Nici a florii miros să se dezvelească, Ce tot mort era, Fecioarele numai întru bucurie Veghea ş-aştepta Pe Mîntuitorul... dar cînd? nu se ştie, Îl vor tîmpina. 
 Către ziuă, însă, cînd chicura toate, Negura căzînd, Cînd vrăjmaş se luptă zorile cu noaptea, Şi cerul mijînd, Una din fecioare se trezi de-un sunet, Şi singură ea, Se pornea să-şi facă hotărîtul umblet; Pe zid se suia, Se uita spre stele şi striga mîhnită: “Oh, cînd vei veni? Zi izbăvitoare, atît de dorită, Ah, nu zăbovi!” 
 Aşa totdeauna una din fecioare, Săvîrşi pe rînd, Terminatul umblet... şi cu nerăbdare, Ora aşteptînd. După care alta, viind să o schimbe, Îi zicea oftînd : 
  214 
 “Du-te, surioară, nu poţi să mai umbli,
 Fiind al meu rînd”.
 Deci ea se şi duce, pe gînduri, mîhnită,
 Şi au adormit...
 Ceealaltă aşteptată, pe ziduri suită,
 Ceasul fericit.
 
 Strigînd întristată: “O, dorită oară,
 Pîn’ cînd să te-aştept?
 Ca Mîntuitorul, ce nu se-nfioară,
 Să judece drept,
 Să vie, să scape-a noastră feciorie,
 Şi pe cel greşit,
 Precum în scriptură sîntul condei scrie
 C-au făgăduit:
 Celui ce urăşte viaţa pămîntească
 Şi s-au pocăit,
 Celui ce aşteaptă viaţă cerească
 Şi stă ei gătit”.
 
  
   
 LUNTREA PE USCAT 
  
  
 În zori de zi frumoasă, la ţărmul unei ape, O luntre sprinteoară, cu pînzi subţiri şi albe, 
 Mîndru se legăna, Şi valurile line de soare poleite, Chiar ca veşmînt de stofă pe lîngă ea-ncreţite, 
 Frumos o prejura. 
  215 
 Senin deasupra cerul, sub ea ca steclă mare,
 Ş-a florilor mireazmă, ş-a zefirilor boare
 
 Gingaş o dezmierda,
 Încît părea că toate i se supun, se pleacă,
 Şi vor ca a lor graţii numaidecît să-i placă,
 
 Iar luntrea s-alinta. 
 Spre sară, însă, apa de vînt cumplit gonită
 Se trase de la ţărmuri, şi luntrea părăsită,
 
 Ca un bătrîn nemernic,
 Pe lut uscat rămase, cu pînzele sfărmate,
 Cu cîrma prăpădită, cu coastele uscate,
 
 Ca un butuc netrebnic. 
 Aşa ne lucesc toate în zorile vieţii,
 Aşa ne pare lumea în vîrsta tinereţii,
 Dar precum steaua zilei se-ntunecă de noapte
 Aşa a vîrstei sară vine să ne deştepte,
 Că toate sunt nălucă, că toate sunt menite,
 
 Pe om să amăgească,
 Spre a uita căitul, ca luntrea făr’ de minte,
 Ce are să păţească.
 
  
   
 ÎNCHISUL CĂTRE UN FLUTURE
 CE INTRASE ÎN CASTELUL SĂU
 
  
  
 Oh! de unde te-ai luat, spune, oaspe fluturaş,
 Ce în aer locuieşti, oaspe din ceruri picat!
 Care zefir te-au răpit? care vînt te-au aruncat
 
  216 
 Din efirul luminos în acest negru lăcaş? Căci sub bolta cestui zid, unde de mult sunt închis, Rază de zi n-au pătruns, nici măcar s-au pomenit, În acest muced lăcaş, mormînt celor vii gătit, De vreo bucurie glas, sau vreun mîngîios vis. 
 Numai tu, soarta mea, ştii de cînd aici ai sosit; Doar la tine, fluturaş, acolo în aer sus, Amărîtul meu suspin din castelul au ajuns! Şi ai venit înadins să vezi un nenorocit. 
 Vai, tristul sufletul meu, de mult aici îngropat, În tine văd acum lumea ce l-au urgisit, Tu speranţă ai adus închisului osîndit, Şi-nchisoarea, sosind noaptea, mi-ai luminat. 
 Spune-mi dar, spune, te rog, efirului iubit prunc,
 Tot aşa este frumos seninul acel ceresc?
 Tot aşa pe munţi şi cîmpi floricele înfloresc?
 Tot miroase roza, crinul, tot limpezi pîraie curg?
 
 Tot şuieră filomela prin lunci noaptea răsfăţat? Şi zorile tot răsar vărsînd rouă pe pămînt? Şi vara tot este cald? şi tot abureşte vînt? Căci eu vară n-am simţit de cînd aici am intrat; 
 Nici tu vei putea găsi un fir de iarbă măcar În acest muced lăcaş, nici vei putea auzi Alt răsunet, sau alt rost, decît şi noapte şi zi, Obezile clănţăind, ş-a-nchişilor plîns amar. 
 Zboară dar, du-te de-aici, du-te liber în cîmpii, Fugi de-acest negru noian, adînc şi întunecos, Grăbind vara să-ţi petreci în seninul luminos, Căci tu o vară trăieşti ş-apoi nu ai să mai fii. 
 Fugi, fluture fericit, du-te, pentru Dumnezeu,
 Du-te de zboară prin lunci, prin grădini şi prin livezi,
 Căci ghirlandele de flori sunt ale tale obezi,
 
  217 
 Iar cerescul orizon — iubitul, castelul tău; Fugi, oaspe vesel al meu, oaspe sprinten de aripi, Du-te, zburdă în efir, sau zboară pe flori săltînd, Şi poate vei întîlni o maică tristă plîngînd, Şi cu ea doi copilaşi rătăcindu-se pe cîmpi. 
 Oh, să mîngîi de-ai putea a lor suflet întristat!
 Oh, să grăieşti de-ai putea cu dînşii, ce mă bocesc,
 Să le spui că de trăiesc, numai pentru ei trăiesc;
 Dar tu nu poţi să grăieşti, căci firea rost nu ţi-au dat;
 
 Deci măcar să îngăimezi cu-a tale aripi pestriţi,
 Pe dragii mei băieţi, zburînd tot încetişor,
 Ca cînd ai vrea să fii prins de mici mînuţele lor,
 Şi fluturînd printre flori şi pe cîmpii înverziţi,
 
 Să mi-i tot ademeneşti, cu ei să te tot alungi, Şi spre-acest castel să zbori unde eu mă osîndesc, Şi poate şi maica lor, la care mor cînd gîndesc, Luîndu-se după ei, cu toţi să vie atunci. 
 Ei scăparea mea pot fi ca nişte îngeri de cer... Căci cu ruga cei sărmani şi pe Domnul îmblînzesc; Şi plînsul lor sfarmă uşi, obezile risipesc... Inima să moaie pot a crudului temnicer. 
 Şi să mă scape de-aici, ah! lumina să mai văz,
 Să văd soarele frumos, să-mi văd ţara ce doresc,
 Să văd munţii, să văd cîmpii şi lăcaşul strămoşesc,
 Şi pe nevastă, copii la piept să îmbrăţişez;
 
 Dar vai, ce am făcut eu! Din obezi am scuturat,
 Şi de-a lor sunet grozav, gingaşul meu fluturaş
 Speriat au pribegit din acest negru lăcaş,
 Strigăi: oh! aşteaptă, stă! dar el la cer au zburat!
 
  218 
  
   
 HĂULITUL ÎNCHISULUI
 
  
 Oh! deschideţi-mi prinsoarea,
 Ca să văd seninul soare,
 Ş-al soţiei boi frumos,
 Şi calul meu cel comos.
 
 Atunci pe amata soaţă
 Am s-o strîng la piept în braţe,
 Ş-apoi să m-arunc pe cal,
 Şi să zbor pe văi şi deal.
 
 Dar vai! uşa la-nchisoare
 Îi cu zăvor gros şi tare,
 Şi nevasta lăcrimează,
 Nesperînd să mă mai vază.
 
 Ş-al meu slobod cal nechează,
 Zburdă pe cîmp, se-ncordează,
 Iar eu plîng neîncetat,
 Căci de viu sunt îngropat.
 
 OMUL ŞI CERUL 
 Iată se urcă luna în carul de lumină, Pe albăstrie boltă a cerului senin, Razele ei sunt blînde, lumina ei îi lină, Ea mîngîie ş-alină al omului suspin. 
 Şi-i zice: “O, fiinţă mizeră, pieritoare, Ce eşti o jucărie lumeştilor furtuni, 
  219 
 Nu mai gîndi zadarnic la cele viitoare,
 Nici la cele trecute, căci sunt deşertăciuni.
 
 A ta viaţă scurtă, lumea te-amăgeşte,
 Şi tu treci ca o floare, a primăverii fiică,
 Ş-a mea lumină astăzi pe frunte de-ţi sclipeşte,
 Iar mîine pe mormîntu-ţi lînced şi galeş pică.
 
 Numai pe etern cerul stelele lin săltează,
 Surîd ca ochii veseli şi etern luminează.
 
 Vezi balul cest faimos ce ca un vis trecură,
 Căci jucăuşii sprinteni au obosit, s-au dus,
 Muzica, rîsuri, vorbe încet-încet tăcură,
 Luminile prin lustre pe rînd s-au stins.
 
 Şi vezi cum se lăţeşte tăcerea, trist, adîncă,
 În sala întru care nu-ncăpea săltători;
 Ea au rămas deşartă, şi numai se văd încă,
 Căzute de la dame, pe jos, cîteva flori.
 
 Aşa repede timpul şi făr’ de îndurare,
 Trece şi vă răpeşte tot ceea ce iubiţi,
 Şi nu vrea să vă lase o umbră oarecare,
 De fericirea voastră în lume cît trăiţi.
 
 Numai pe etern cerul stelele tot săltează,
 Surîd ca ochii veseli şi etern luminează.
 
 Oh! vezi pe bieţii oameni cum cer cu ne-ncetare,
 Cum doresc să trăiască un secol de-ar putea,
 Cum cer noroc, avere, pompe şi desfătare,
 Cum cer acelea toate ce trec fără să stea!
 
  220 
 Oh! vezi pe amorezul cum cere să-l iubească
 A sa amorezată statornic, neschimbat,
 Vedeţi pe părinţi, maice cum doresc să trăiască
 În toată fericirea a lor fii ne-ncetat!
 
 Vedeţi eroi, filosofi, poeţi, artişti mulţime,
 De ce furtuni şi chinuri etern se bîntuiesc,
 Cum doresc nemurirea faimosului lor nume,
 Cînd ne-nvăţaţii barbari cu pizmă îi hulesc.
 
 Numai pe cer nu-i pizmă; acolo toate-s line,
 Şi el nu se pătează de nouri şi furtune.
 
 Iată şi ţinterimul, oraşul celor morţi,
 Unde speranţă, frumseţe şi tot ce naşte firea
 Sunt vălătuc împinse în largile lui porţi
 De moartea ne-ndurată, făr’ de milostivire.
 
 Deci un mormînt deschide şi-ntr-însul scormoleşte,
 Ş-atunci, de poţi, ghiceşte al cui fu cel mormînt,
 Dar nu ghiceşti nimică, apoi te dumereşte,
 Că tot ce dorim, cerem pămînt şi ţărnă sunt.
 
 Vezi monumentul cela al unui om faimos,
 Pe-a sa frunte măreaţă era scrisă mîndrie,
 Ş-acum într-însa roade vierme nesăţios,
 Căci lut au fost acela ce trăia în trufie.
 
 Iar cerul etern este, numai pe el îi pace;
 Şi luna printre stele se urcă lin şi tace.
 
 Dar iată că şi luna sfîrşeşte a sa cale,
 Dar ea surîde încă, cînd se revarsă zori,
 
  221 
 Şi tot încă se uită către pămînt cu jale,
 Ca cînd zice adio bieţilor muritori.
 
 Misterioasa lampă a unei alte sfere!
 De ce nu pot eu, oare, eu, slabul muritor,
 Să zbor pe-a tale raze de la pămînt spre stele,
 Unde-i viaţa noastră un vis netrecător?...
 
 Oh, ia-mă şi mă soarbe în ale tale raze,
 Să lunec ca o umbră peste înalţii munţi,
 Pîn-unde clipesc stele ca ochii ce veghează,
 Pîn-unde zboară îngeri cu aripi şi ochi mulţi...
 
 Dar tu nu asculţi, lună, sumeaţ-a mea dorinţă,
 Îţi strîngi a tale raze de peste munţi şi măguri,
 Şi-n zori tu fugi palidă, cu mare sîrguinţă,
 Smerită ca mireasa, şi te împlînţi în neguri.
 
 Atunci stele, luceferi se sting delaolaltă,
 Şi cerul ca cristalul rămîne făr’ de pată,
 Căci tot ce naşte firea sau ticălosul om,
 Ca roua piere de soare, ca visul după somn...
 
  
   
 OMUL ŞI PĂMÎNTUL 
 Într-o zi de vară eu trist mă aflam foarte, Trupeşte, sufleteşte de suferiri şi chinuri; Şi am ieşit din casă, m-am dus făr-a şti unde, În codrii singuratici cătîndu-mi liniştirea; Acolo cu mirare priveam frumseţa lumii... 
 Pe cer, unde şi unde, plutea ca de puf nouri, Şi repede ca umbra trecînd pierea în aer, 
  222 
 Şi se limpezea cerul ca de cristal oglindă,
 Iar strălucitul soare, înconjurat de raze,
 Ca tron dumnezeirei sta pe cerească boltă,
 Ca ochiul ce nu doarme celui ce zidi lumea,
 Priveghind peste fire, şi revărsînd belşugul.
 
 În codru filomela serba ziua frumoasă
 Cu foarte dulci melodii, iar păstorescul fluier
 Răsuna cu-ntristare, cînd şi cînd, de departe.
 Uimit de aşa scenă a firii liniştite,
 Am căzut pe genunchii-mi pe pajişte-nflorită
 Unei poieni rotunde, de arbori pregiurată,
 Şi acolo, pe gînduri, uitîndu-mă pe sine,
 Uitam şi pe-ai mei casnici, ca cînd pierdusem mintea.
 
 Şi iată că un şopot, ce din pămînt ieşiră,
 Mi-au încîntat auzul, ca şi glasul iubirii,
 M-au răzbătut în suflet şi chiar ca o făclie
 Mi-au luminat şi calea vieţii fericite,
 Zicînd cu mîngîiere acel glas de minune:
 
 “Copilul meu! fiul meu! vrei să ai cunoştinţă
 Cu mine, a ta rudă acea mai de aproape?
 Căci te-am purtat în sînu-mi pe cînd nu te născuseşi,
 Şi mie prea mi-i milă de a ta mîhniciune.
 
 Deci trup din trupul meu fiind, tu ai dreptate,
 Să ştii cu de-amănuntul şi de a mea fiinţă;
 Căci voi numai la lume priviţi cu îngîmfare,
 Ca cînd ar fi eternă a voastră moştenire,
 
 Iar la pămîntul negru, ce-l călcaţi în picioare,
 Priviţi cu defăimare, ca la o mîrşăvie;
 
  223 
 Eu ţi-oi spune misterul, ca el să-ţi fie armă, Ţie şi altor oameni ce moartea înfioară, Cînd n-aveţi fapte bune, 
 Ascultă dar, amice: 
 “Acum sunt multe secoli, dar să le număr nu pot,
 Cînd Atotziditorul m-au plăsmuit din haos
 Şi a sa sacră voie mi-au pus îndatorire,
 Ca eu să fiu dospeala a totul ce viază,
 Şi-n mine să se-ntoarcă spre a renaşte iarăşi.
 
 Deci eu printre planete rotindu-mă cu vîlfă,
 Şi răspîndind din sine-mi o vlagă crescătoare,
 Mi-am învelit tot trupul cu vlăstări şi verdeaţă,
 Şi tot ce este astăzi cu suflet şi viaţă,
 Şi ca duioasă maică îmi hrănesc toţi copiii;
 
 Dar nemulţumitorii nu pot să înţeleagă
 Pe a lor născătoare şi oameni făr’ de cuget,
 Mă spurcă, mă încruntă cu-a fraţilor lor sînge,
 Şi apoi mor ca tigrii, cugetul nemustrîndu-i,
 Şi mistuiesc în mine afurisite oase”...
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
 Aici glasul cest dulce, ce îmi şoptea pămîntul
 Şi-mi încînta simţirea, se curmă de suspinuri...
 Dar mai apoi îmi zice: “Spune bieţilor oameni
 Să-şi podobească viaţa cu fapte onorate,
 Spune să se iubească frăţeşte între dînşii,
 Căci pe cel de aproape cine iubeşte-n lume
 Porunca împlineşte acea dumnezeiască,
 Iar eu ale lui zile le voi umple de bine,
 Dîndu-i belşug, avere din sînurile mele;
 Şi a lui rămăşiţă cu drag o voi ascunde
 În sine-mi ca o maică mormîntul podobindu-i
 
  224 
 Cu flori mirositoare; şi etern a lor suflet
 Ca pruncul neculpabil va locui în ceruri.
 Dar celor făr’ de lege, ce nu vor să m-asculte,
 Le voi vesti sfîrşitul cu groaznice furtune.
 
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
 Deci tu la nevoi grele pe pieptul meu te culcă,
 Căci nu găseşti în lume alt pat mai de odihnă;
 Eu să-ndulcesc pot numai amarul vieţii voastre,
 
 Eu sunt sticla de balsam pentru sufleteşti rane,
 În mine de somn dulce veţi adormi ca pruncii,
 În mine se alină omul cu fapte bune.”
 
 Aceste sfaturi blînde maicei noastre pămîntul
 Le-am spus la ai mei casnici, şi ei cu umilinţă
 Ascultînd, le crezură...
 Iar oameni făr’ de cuget zicea cu sumeţie,
 Că lumea răsfăţată pentru om se făcură,
 Nu pentru pămînt omul. Deci el orice pofteşte,
 Poate să întreprindă pentru-a sa fericire,
 Iar ce zice pămîntul sunt fabule şi bîrfele.
 
 Aşa răspunde omul acel fără de lege,
 Căci el n-au văzut încă cît de lin moare dreptul
 Şi cît de grozav moare acel cu fapte rele.
 
  
   
 BĂTRÎNEŢILE 
  
  
 Tinereţe ce-ai trecut,
 De ce nu pot să te uit?
 Căci dorul tău este chin,
 Ca după miere venin.
 
  225 
 Tînjesc şi sunt mîhnit, nu am cui să dau mîna,
 La a mea bătrîneţe, cînd sufletul tînjeşte;
 El în zadar doreşte, doreşte totdeauna,
 Iar vîrsta tinereţii trece, se vestejeşte.
 
 De am iubit vremelnic... păcat de a mea muncă, Etern iar nu se poate, Şi de privesc la sine-mi, ce-au fost, au fost nălucă, Necazuri, bucurie ca umbra trecu toate. 
 Iar sentimente ce sunt, cu-a lor dulci suferire? Şi ce este viaţa? Cînd judec cu răceală Şi mă uit împrejuru-mi, văd numai amăgire Sau o glumă de şagă, ce pe toţi ne înşeală. 
  
   
 PENTRU SĂRACI 
  
  Cine dă săracului pe Domnul împrumută. 
  Evanghelistul 
  Precum soarele, picînd pe marea îngheţată, ar topi-o, întocmai pică-tura milosteniei, căzînd pe grăma-da păcatelor, le risipeşte. 
  Sf. Ioan Gură-de-Aur 
 Cînd iarna petreceţi bine voi, avuţilor slăviţi,
 Cînd daţi baluri strălucite, mii de lumini aprinzînd,
 Cînd în a voastre palaturi cu îngîmfare priviţi,
 Cristaluri, oglinzi, faiansuri, raze de foc slobozind,
 
  226 
 Policandrele şi lampe ca comeţii arzători,
 Şi pe-a salelor parcheturi sprintenii dănţuitori,
 
 Cînd un sunet ca de aur vă vesteşte mîngîios
 A oarelor răsunare ce trec făr’ să le simţiţi,
 Ah! gîndiţi măcar o dată la săracul stremţuros,
 Ce poate la poarta voastră, cu ochii plînşi şi oviliţi,
 Au stătut ca să privească al vostru strălucit trai
 Prin largile voastre geamuri, ca la suflete în rai.
 
 Gîndiţi că săracul şede acolo pe-ngheţaţi grunţi,
 Şi muierea lui, copiii îl aşteaptă tremurînd,
 Să le-aducă lemne, pîine, şi dacă vreţi să mai ştiţi,
 Acel sărac poate are o maică de mult zăcînd,
 Gîndiţi că săracul zice: “Mult are un singur om,
 Copiii lor sătui, veseli, îi se zîmbesc şi în somn.
 
 Palatul lui străluceşte, iar în bordeieşul meu
 Nu ţiu minte vreodată lumină să fi aprins,
 Unde întru întuneric şi aerul cel mai rău,
 Aud oftatul femeii, a golilor copii plînşi,
 Şi al bietei mume gemăt cerîndu-mi cu glas duios
 Să o îngrop, ca să scape de al său trai ticălos”.
 
 Dumnezeu aruncă soarte pentru oameni pe pămînt,
 Unii încujbaţi sub sarcini de nevoi amar trăiesc,
 Alţii cu averi mulţime, şi trăiesc tot adunînd,
 Şi trăiesc în îmbuibare, iar la săraci nu gîndesc,
 Ca cînd legea firii zice: cei avuţi fiţi fericiţi,
 Iar voi, săracilor, plîngeţi şi pe avuţi pizmuiţi!
 
 Această ciudă şi pizmă ne-npăcată la săraci
 Cloceşte în a lor inimi, dar cer milă umilit...
 
  227 
 O, avutule vremelnic, milostenie să faci,
 Ca la deznădăjduire săracul nenorocit
 Sufletul să nu-şi răpuie, făcîndu-se prădător,
 Iar tu să-ţi pierzi avuţia făr-a fi miluitor.
 
 Mizericordiei sînte şi săracii sunt plecaţi,
 Ea-i mumă unde norocul îi ca o maştihă rea,
 Ea ridică, sprijineşte pe cei în ţărnă călcaţi;
 Ea pe săraci cu-al său lapte de-a pururea satură,
 Ea-i îndurată, ca Domnul, tot pe calea lui au mers,
 Căci zice: “Mîncaţi-mi trupul, beţi sîngele meu ce vărs”.
 
 Deci îndurarea să fie avuţilor norociţi,
 Care de pe voi să smulgă cu-al său blînd şi darnic braţ,
 Mărgăritar, pietre scumpe cu care vă-mpodobiţi,
 Haine nepreţuite în care vă îngîmfaţi,
 Spre a sătura cu ele mii de mii de ticăloşi,
 Şi cu Domnul să vă-mpace dacă sunteţi păcătoşi.
 
 Avuţilor, daţi pomană, că ea este lucru sînt,
 Întocmai ca liturgia, şi vai de cel ce-au văzut
 Făr’ de milă pe sărmanul zbuciumat iarna de vînt,
 Pe bătrînul slab şi bolnav lîngă scara sa căzut,
 Cătînd fărmături de pîine şi lingîndu-le de jos...
 Dinspre avutul acesta Domnul faţa şi-au întors.
 
 Deci daţi Domnului pomană, că vă va da înmiit,
 Vă va da frumoase fiice, vă va da înţelepţi fii,
 Vă va îmbelşuga cîmpul, vă va da pomăt rodit,
 Vă va îndulci şi poama roditelor voastre vii,
 Iar noaptea în somnul vostru îngerii vă vor păzi,
 Şi cu dînşii veţi petrece în vis pîn’ vă veţi trezi.
 
  228 
 Daţi pomană, că pămîntul în grab’ vă va înghiţi,
 Şi averea adunată cu necaz şi cu sudori
 Pe dată ce-nchideţi ochii de voi se va despărţi...
 Iar pomana veţi afla-o în a cerului comori.
 Daţi, ca să zică săracii: “Lui este milă de noi”
 Şi să vă privească balul neavînd pizmă pe voi.
 
 Oh! daţi, căci şi Domnul însuşi pentru noi s-au
 
 răstignit, Să daţi! ca şi de răi oameni voi să nu fiţi clevetiţi, Să daţi! ca şi traiul vostru să vă fie mai ticnit, Să daţi! ca ora din urmă să vă afle liniştiţi, Căci pentru cel cu păcate a ticăloşilor rugă În cer puternică este ca acea mai sacră pîrgă. 
  
   
 OMUL ONEST 
 Eu nu cer noroc, mărire, de care stă îngîmfat
 Cel ce trăieşte în bine de cînd ochii au deschis;
 Căci eu, ca frunza uscată de vîntul soartei purtat,
 Mă duc, zbor făr-încetare oriîncotro sunt împins,
 
 Dar cer amic de credinţă, să-mi priască, să-l iubesc,
 Şi nu pot găsi un suflet să-nţeleagă pe al meu,
 Şi în loc de mîngîiere, între oameni ce găsesc?
 Duşmani ce făr’ să mă ştie se bucură cînd plîng eu.
 
 Aşadar, eu de la oameni nu am ce mai aştepta...
 Căci omul onest îi mîndru, nu ştie a se pleca,
 Aud că-n pustiii codri omul bun se linişteşte...
 Dar eu zic că-n mormînt numai acel bun se odihneşte.
 
  229 
  
   
 STEJARUL SINGURATIC 
 Pe un şes neted, ce dezveleşte
 Pajişte vie cu mii de flori,
 Pe care creşte şi înverzeşte
 Un stejar mîndru mai pîn’ la nori,
 
 Dar el e singur, tovarăş n-are
 Nenorocosul ca vai de el!!!
 Chiar ca recrutul, ce cu-ntristare,
 Păzind la strajă, stă singurel.
 
 Cînd vara soare tot cîmpul arde,
 Supt ştejar umbră, pajişte, flori,
 Dar supt el n-are cine să cate
 Repaos, ticnă, zefiri, răcori.
 
 De năpădeşte vifor vreodată
 Pe călătorul cel rătăcit,
 El tot aiurea adăpost cată,
 Nu supt stejarul cest părăsit.
 
 Doar din tîmplare vro turturică
 De şoim gonită au năzuit
 Şi-n a lui frunze scapă de frică,
 Dar trecînd frica l-au părăsit.
 
 
 Stejarul falnic un soţ doreşte
 Fie şi frasin* ce orice vînt
 
 * Ştiu toţi zicătoarea din Moldova pentru femeile sau bărbaţii sprinţari, că adică ei umblă ca frunza frăsinelului; pentru că frunza acestui copac se mişcă, se clatină şi se întoarce de cea mai puţină boare de zefir. 
  230 
 Cu a lui frunze se hîrjoneşte...
 El însă cere soţ pe pămînt.
 
 Oh! şi copacul are rea soartă
 Să crească singur, singur supt cer.
 Apoi dar omul ce suflet poartă
 Amar trăieşte fiind stingher.
 
 Eu sunt acela ce strîng avere,
 Ce gonesc slavă, titlu înalt,
 Dar aur, slavă nu-s de plăcere,
 Neavînd cu cine să le împart.
 
 Tîlnesc prieteni ce mi se jură
 Că îmi vor bine şi mă iubesc,
 Dar ei îmi poartă pizmă şi ură,
 Văzînd că Domnul vrea de sporesc.
 
 Tîlnesc frumoase ce mi se uită
 Cu ochii galeşi, plini de amor,
 Dar mă înşeală, şi-ntr-o minută
 Îndrăgesc iarăşi alt trecător.
 
 Ah, nu vreau aur, nu vreau nici cinste,
 În zadar toate sunt pe pămînt...
 Vreau soţ, tovarăş, suflet fierbinte,
 Ah, drag să-mi fie pîn’ la mormînt.
 
  231 
  
   
 ARDEREA IAŞULUI LA 1822 
 Un episod din poema d-lui Beldiman, sub titlul 
 ETERIA GRECILOR 
  Această închipuire se face ca cum un bătrîn vier de la Miroslava, unde sunt podgorii de vii pe un deal peste rîul Bahluiul, în preajma Iaşului, priveşte cu nepotul său arderea Iaşului, în vremea răscoalei grecilor în contra turcilor; dar bătrînul se află bolnav în casă, iar nepotul său şede pe prispă afară şi spune moşului său aceea ce vede. 
  NEPOTUL 
 Moşule, viforul geme, pe cer noaptea se lăţeşte,
 Peste frumoasa cetate pîclă şi negreaţă pică;
 Fulgerul cu-nflăcărare ca un şarpe lung clipeşte,
 Scapără, vin’ de te uită, zimţii zidurilor mişcă.
 Vîntul frunza din crengi smulge, o spulberă ca pe paie,
 Vifor vîntură cu groază, de cruce pe turn îndoaie,
 Iaca nourii se umflă, clocotesc, se tulbură,
 Moşule, trăsnet şi fulger zidurile scutură...
 
  BĂTRÎNUL 
 Ce-ţi pasă de vifor ţie? de cetăţi ce-ţi este scîrbă? Las’ vîntul să le dărîme, el cu noi nu are treabă; Căsuţa noastră îi mică sub a copacilor umbră, Smerină şi pitulită, mai nu se vede din iarbă; Vifor-trăsnetul nu sfarmă proaste cocioabele mele, Şi cerul a sa urgie au trimis de umileşte 
 Pe acei cu fapte rele, 
 Şi pe-acel ce intireşte 
 Pe săracul hămesit. 
  232 
  NEPOTUL 
 Şi acei cruzi care sunt? 
  BĂTRÎNUL 
 Domnii şi boierii falnici şi sumeţi, 
 Ce mînjesc cu aur case şi pereţi, Încît ale lor lăcaşuri strălucesc ca pe cer stele, Însă în ele sunt strînse păcate multe şi grele. 
  NEPOTUL 
 Ah, moşule, nouri negri dinspre crivăţ năbuşesc (grecii), Şi dinspre răsărit alţii în contra lor năvălesc (turcii), Şi pe cer ca o văpaie arde şi se tot lăţeşte; Iar deasupra pe cetate negură de fum mocneşte. 
 Şi trăsnetele clocotesc, Şi chiar ca uliul chitesc, Să cadă peste cetate, Unde zici că sunt păcate. 
  BĂTRÎNUL 
 Pe Domnul, copile, roagă cînd fulgeră şi cînd tună, Şi să nu ai nici o grijă de volbură şi furtună, 
 Pentru că ea este A cerului răzbunare, ce pe cel rău pedepseşte, Iar celui cu fapte bune “nu te teme” îi şopteşte. 
  NEPOTUL 
 Ah, moşule tăiculiţă, iaca arde, se aprind Mănăstiri, case înalte, Clăbuci de foc se ridică, şi limbi de foc se întind, 
  233 
 Mi-i frică de moarte! Şi cînd fulgerele crapă noaptea grozav luminînd, Se vede fugind poporul, la cîmp scăpare cătînd. 
  BĂTRÎNUL 
 Cerul judecă, copile, şi răzbună cu dreptate,
 Căci în a noastră cetate s-au fost strîns multe păcate.
 
 Au trecut furtuna,
 Se înseninară, şi aburul lin,
 Din risipituri,
 Ş-a cetăţii zguri
 În aer se ridică.
 Iar căsuţa pitulită
 Rămaseră nesmintită,
 
          Şi la ferestruica ei păsările cîntă. 
 Cu aceste înfricoşate scene ale furtunii închipuiesc aicea o semăluire a răscoalei eteriştilor greci aflători în Romînia în contra turcilor, din care cauză turcii au năbuşit în Moldo-Valahia şi, ca să stîrpească pe greci, au pîrjolit oraşe şi sate ale Romîniei şi au prădat poporul, întocmai şi grecii au urmat asemenea ca şi turcii, ca să răzbuneze romînilor că nu i-au ajutat în contra turcilor, acei greci ce s-au oploşit şi s-au înavuţit din averile romînilor şi cărora li se cuvine această epigramă: 
 Ospătoasă ţară,
 Tu ai hrănit fiară,
 Cu al tău ajuns;
 Şi acele fiară,
 Crunte şi amară,
 Sîngele ţi-au scurs.
 
  234 
 Însă Domnul, poate,
 De-a tale păcate
 Prea s-au întărtat,
 Şi te-au şi certat,
 Dar te-au şi scăpat
 De şerpii de greci,
 Carii te sugea
 Şi te schingiuia. 
  
  
 ZBURĂTORUL LA ZĂBREA* 
  
 Fetiţă amată, de ce şezi închisă
 În aceste ziduri cu porţi ferecate?
 Şi de ce zăbreaua nu o ţii deschisă,
 Să priveşti la lună pîn’ la miez de noapte?
 
 Fetiţă, deschide-mi, căci mi-i frică tare,
 Pin tuneric, noaptea, cînd încep să umble
 Striga, tricoliciul ş-a morţilor umbre,
 Cu mantii de neguri pîn-în ziua mare.
 
 Fetiţă, eu nu sunt sahastru de munte,
 Ce ne spun de lume ce are să fie,
 Nici tînăr de-aciea ce îşi ies din minte,
 Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i ştie.
 
 Eu nu port nici cîrjă, nici ostăşeşti straie,
 
 Nici am plete negre, nici am barbă albă,
 
 * În timpurile de demult, la romîni, fereastra cu gratii de fier se numea zăbrea, asemenea şi viziera coifurilor oşteneşti, ce acoperea faţa ca un obrăzar. 
  235 
 Şi a mea suflare atîta-i de slabă,
 Încît nici o iarbă nu poate să-ndoaie.
 
 Decît la prunci visul sunt mai uşor încă,
 Sunt fiu primăverii, şi sunt iarna oaspe,
 Cînd fetele sara fac clacă de furcă,
 Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.
 
 Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată
 Se dezmierda fraged şi c-o sărutare
 M-au prins de-o aripă între buzişoare,
 Unde mă ţinură ziulica toată...
 
 Deci acum, vai mie! n-am culcuş de noapte,
 Căci rumăna roză unde mi-i lăcaşul
 S-au închis devreme; şi, dacă se poate,
 În săhniş la tine ca să-mi fie masul?
 
 Dă o bucăţică de pat lîngă tine,
 Şi o perinuţă fiului luminii,
 Şi nici ca cum grijă să n-ai despre mine,
 Căci eu fug îndată la ivirea zilei.
 
 Fraţii mei mai ageri s-au dus după soare,
 Alţii ce rămase prin flori se culcară,
 Iar eu, rătăcitul, nu văd noaptea floare,
 Deci mă rog, fetică, ia-mă în cămară...
 
 Te rog mă ascultă, ca nu cumva noaptea
 Să vie rusalii să mă ia cu sine,
 Sau să mă răpească în pustietate
 Stafie urîtă ce o văd că vine!
 
  236 
 Văd că joacă morţii cu lină săltare,
 Şi luna senină holbat îi priveşte.
 Văd că tricoliciul groaznic tîrîieşte
 De păr pe un cioclu, vrînd ca să-l omoare.
 
 O, tare mi-i frică nu cumva vro strigă
 Să mă ia cu dînsa în mormîntul rece,
 Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,
 Ca cu al lui vuiet să mă şi ucigă...
 
 Deci deschide-mi uşa, iar de nu, m-oi duce
 Ca să răpesc cuibul vrunii rîndunele...
 Deschide-mi, fetică, să-ţi dau floricele,
 S-auzi de la mine vorbişoare dulce;
 
 Să-mi vezi feţişoara cîtu-i de frumoasă,
 Ş-aripile mele cît sunt de uşoare,
 Şi să-mi vezi guriţa ce miros revarsă,
 Care covîrşeşte ori pe care floare.
 
 Mi-i frig, căci sunt gingaş, umbra mă îngheaţă,
 Iar ţie nu-ţi pasă de rugile mele;
 Deci deschide-mi uşa, ca să-ţi dau mărgele,
 Şi tu mă-ncălzeşte în a tale braţe...
 
 Ori ce să-ţi dau, spune, ca să-mi deschizi mie?
 Fotă îngerească, sau colan de zînă,
 Sau să-ţi ghicesc nunta cînd are să-ţi fie,
 Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună.
 
 Dar a mea suflare geaba abureşte
 Stecla la fereastră, căci tu prepui poate
 Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc noapte,
 Iar nu zburătorul ce se tînguieşte...
 
  237 
 Aşa zburătorul plîngînd se tot roagă, Şi la săhniş uşa s-au deschis îmi pare, Căci s-aude şopot şi vorbă de şagă. . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . 
 Deci ghiciţi, fecioara cui au deschis oare? 
  
   
 SCĂLDĂTOAREA UNEI CUCOANE ROMÎNCE 
  
  
 Şi o ţigancă fecioară, eghiptenească prăsilă,
 Îngenuncheată îi ţine o oglindă de cristal;
 Şi altă fecioară greacă pe cap părul îi anină,
 Ţesut în subţiri cosiţe ca de horbote voal;
 
 Şi o fecioară franceză înveleşte cu sfială
 Trupul ei cel ca zăpada în prosop cusut cu fir,
 Şi o romîncă fecioară picioarele ei le spală
 Cu lapte în vas de marmur numită de greci porfir;
 
 Apoi tinere neveste în limpede scăldătoare,
 Presurînd frunze de roză, varsă şi spirturi de flori,
 În care intrînd cucoana se scaldă cu desfătare,
 Şi privind a sale graţii se zîmbeşte uneori...
 
 Apoi din feredeu iese sprijinită de curtence,
 În crevat trufaş se culcă sub şalurile subţiri;
 Şi jupîneasa bătrînă începe trupul să-i frece
 Cu spirturi de dînsa stoarse din crini şi din trandafiri.
 
  238 
 Iar ca razele luminei să nu-i facă supărare,
 Fetele slobod perdele de un atlas argintiu,
 Şi lîngă ea pun în glastre bucheturi mirositoare,
 Dar cucoana cînd adoarme la un consul au gîndit...
 
  1834 
  
   
 TIMPUL TRECUT 
  
 Împinşi făr-încetare spre liniştit liman,
 În etern întuneric pierim delaolaltă,
 Şi nu se poate oare pe-acest etern noian
 
 S-aruncăm ancora vreodată?
 O, lacule senine, un an nu s-au plinit,
 Şi lîng-a tale ţărmuri ce dorea ea să vază,
 Acum vezi că şed singur pe-acea piatră mîhnit,
 
 Pe care ea iubea să şază.
 Aşa gemeai atuncea sub stînca de pe mal,
 Sfărmînd a tale ape de ţărmurile oable,
 Aşa arunca vîntul spuma de pe-al tău val
 
 Pe ale ei picioare albe.
 Tu ştii că într-o sară pe-al tău luciu pluteam,
 Iar sub cer şi pe ape era tăcere lină,
 Numai a vîslei plesnet cînd şi cînd auzeam,
 
 Lovind a ta apă senină;
 Şi iată un vers dulce, mie neaşteptat,
 Răsunetul deşteaptă, iar ţărmul ia aminte;
 Şi valul parc-ascultă versul mie amat,
 
 Rostind aşa cuvinte:
 “O, timpule, mai stă, nu trece, şi voi, ore plăcute,
 Al vostru curs popriţi,
 
  239 
 Lăsaţi-ne să gustăm încă aceste dulci menunte, Mai staţi, nu le răpiţi! Treceţi în grab’ pentru acei ce soarta prigoneşte, Dorind ca să nu staţi, Şi curmaţi cu a lor viaţă chinul ce-i osîndeşte, Iar pe noi ne uitaţi”. Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripeşte Şi el nu poate sta, Geaba zic nopţii să mai steie, căci zilei plăcut este Noapte a alunga. Deci plăcut fie-ne şi nouă să nu uităm vreodată Ca să ne fericim... Căci bietul om liman nu are şi timpul nu ne-aşteaptă Trece, şi noi pierim. 
 Dar, timpule, se poate atît să pizmuieşti,
 Menuntul cînd amorul doi tineri fericeşte,
 Pe care mai în grabă ţi-au plăcut să-l răpeşti,
 
 Decît pe-acel ce ne mîhneşte? De ce n-am putut oare cursul lui să poprim? De ce în grab’ să piară şi-n secole să treacă Menuntul acel dulce ca fericiţi să fim? 
 Ş-apoi el ia făr’ să-l întoarcă. O, noian al vechimei! o, timpule trecut! Unde-s a noastre zile ce-nghiţiţi făr’ de milă? Spuneţi: de ce nu-ntoarceţi măcar acel menunt 
 În care omul nu suspină? O, rîule, stînci, munte şi voi, grote adînci, Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate, Amintiţi fericirea nopţii atît de dulci, 
 De mine neuitate! Lacule răsfăţate, etern s-o pomeneşti, În ale tale ape limpezi, sau tulburate, 
  240 
 În ale tale ţărmuri ce ne-ncetat stropeşti 
 Cu-a tale valuri spumegate; În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburînd, În lunca de pe ţărmuri ce noaptea lin foşneşte, În aurita lună ce te priveşte blînd 
 Şi a ta faţă polieşte, În fine, în mirosul florilor de pe ţărm, În vîntul ce îndoaie vînjoasa trestioară, Şi tot ce-aici se mişcă şi tot ce auzim 
 Spuie de noi odinioară. 
  
   
 ROAGĂ-TE PENTRU MINE 
 Glasul tău îi fraged, glasul tău pătrunde,
 Şi îmi dă speranţă rugăciunea ta.
 Eu sufăr, şi Domnul poate să te-asculte,
 Deci şi pentru mine să-l rogi nu uita.
 
 Eu ascund durerea ce mă chinuieşte,
 Căci nu mi se cade a ţi-o arăta...
 Dar pieptul se sfarmă, secretul zbucneşte,
 Deci şi pentru mine să-l rogi nu uita.
 
 Ţi-aş spune o vorbă şi sunt la-ngrijere,
 Că faţa ta poate se va întrista;
 Fii dar tu cu pace, iar eu cu durere,
 Deci şi pentru mine te rog nu uita.
 
 Două inimi însă făcînd rugăciune,
 Tot cu o credinţă făr-a înceta,
 Pot odinioară să se împreune,
 Deci şi pentru mine să-l rogi nu uita.
 
  241 
  
   
 FABULE 
 MASCURII ÎN VIE 
 Odată s-au întîmplat Că nişte porci stricători într-o vie au intrat, Găsind poarta făr’ de pază, căci vierul se-mbătase, 
 Şi pe cuptor se culcase. Via era minunată, viţa era de soi bun, Sădită de Ştefan-vodă, după cum romînii spun; A ei struguri ca de aur, sau de granat mărgele, Pleca mlădioşii curpeni la pămînt în floricele, Şi plini de mursă ca mierea aştepta culegătorii, Meşteri să ştie să facă din al lor must belşugat 
 Vinul cel mai minunat, Demn şi pentru trapeza lui Jupiter tunător, Dar, cum am zis, tocmai atunci, din nenorocire, 
 Sosi şi a ei pieire; 
 Căci porcii, ce nimic nu cruţă, Sta grohăind, între dînşii zicînd: “Cum se fuduleşte Ceastă vie roditoare şi cum de frumos rodeşte, Şi cum strugurii pe dînsa stau bour şi se gurguţă! 
 Nu cumva gîndeşte, oare, Că sub a ei frunze late Să se umbrească poate Vreun crai sau herţog mare, 
  242 
 Şi să bea al ei nectar?
 Dar noi să o umilim,
 Să o pedepsim amar:
 La dînsa să năvălim,
 La pămînt s-o prăvălim,
 În picioare s-o sfărmăm,
 Poama, frunza să-i mîncăm,
 Rădăcina să-i scurmăm,
 Ca să nu se mai cunoască
 Că putu vrodinioară aici via să rodească“.
 Într-acest fel grohăiră,
 Şi se şi porniră,
 
 Şi-ntr-o oară biata vie au fost fărîmată, Şi scurmată, Şi de tot stricată; Căci este la toţi ştiut, Ce pagube au făcut 
 Cest soi rău de dobitoace, prin ţări unde-au petrecut... Pîn’ şi la moşii răpite De însuşi a lor stăpîn, făr-a fi de el poprite. Căci lui foarte mult îi place Slănina pe porcii săi să fie groasă şi grasă, 
 Iar de poznele ce fac lui puţin îi pasă. Deci rădăcina de vie au strigat cu duios ţipet: “O, voi, fiară făr’ de milă, barbare şi făr’ de cuget, 
 Măcar că m-aţi sfărîmat, Rădăcina mi-aţi scurmat Şi roada mi-aţi îndopat, 
 Ba încă vă bucuraţi că m-aţi desfiinţat! 
 Dar să ştiţi, cumplite fiare, că şi pe voi oarecînd, Oamenii buni ucigînd, Şi foc mare aprinzînd, 
 Din curpenii viei mele acestei părăginite, 
  243 
 Pe-ai mei cărbuni vă vor frige, Şi mîncînd a voastră carne, vor chiui şi vor zice: “Să bem vin din roada viţei după seculi odrăslită, 
 Si-n veci să trăiască via,
 Care tot învie,
 Măcar porcii să o strice.”
 
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Două zicători ştiute a neamului romînesc, Ce le au ei din vechime, au fost şi sujetul meu, Pentru fabula aceasta pe care v-am descris eu, Şi pe care ca o odă viilor o hărăzesc. Una este — cît ţiu minte — cînd norocul ne-ndurat Aruncă o biată fată, Bună, frumoasă, -nţeleaptă, În braţele unui bărbat Varvar sau berbant... Atuncea romînii noştri au deprindere să zică 
 Că poama cea bună porcii o mănîncă... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Alteori, cînd vedem iarăşi că iese şi se iveşte 
 Din populul romînesc un om mai deosebit,
 A căruia fapte bune pe toţi ai săi covîrşeşte,
 Atuncea, cercetînd noi bine, vom desluşi negreşit
 Că strămoşii celui om au fost cetăţeni măreţi
 
 Sau poporăni cinstiţi... 
 Şi atunci romînii noştri iarăşi sunt deprinşi să zică Că viţa-de-vie, Cît de tîrziu, tot învie. 
 Pentru că această plantă odrăsleşte, se ridică, 
 Fie şi părăginită şi iarăşi aduce roadă, Măcar focul să o ardă Sau gliganii să o roadă. 
  1856 
  244 
  
   
 LEUL ŞI ŢÎNŢARUL 
  
 Leul nu băga în samă cît de puţin pe ţînţar,
 Deci s-au mîniet ţînţarul, nemaiputînd suferi,
 Hotărî să-i dea răzbel măcar de ar şi pieri;
 Şi fiind însuşi ostaşul şi tot el şi trîmbiţar,
 Bîzîieşte cît ce poate, cheamă pe duşman la luptă;
 Leul face haz şi rîde; ţînţarul mai rău se-ncruntă,
 Şi cînd pe la ochi îi ţipă, cînd la urechi, cînd la spate,
 Căutînd loc să-l rănească şi timp mai îndemănat.
 
 Şi apoi ne-ncetat, Ca vulturul se repede şi înfige cît ce poate 
 Pliscul său în nări la leu. Leul răsare, răcneşte, răsucind coada mereu, Dar ţînţarul nici ca cum de leu nu se îngrozeşte, Bea a vrăjmaşului sînge cu gust, şi se fuduleşte. Leul scutură cu capul, şi a sa coamă clătea, Iar ţînţarul, ca un erou, de pe nas nici se clintea, Şi ca să-l mai necăjească în ureche i-au intrat, Ş-acolo cîntînd dulce în sfîrc pliscul şi-au băgat, 
 Încît leul 
 Însuşi cu a sale gheare capul său îşi drepăna, Şi de durere groaznic răcnind, Cu dinţii pămîntul scurma, 
 Iar fiarele de pe munţi priveau şi se bucurau... Deci leul de-a sa ruşine fuge cît poate mai iute, 
 Înapoi făr’ să se uite, Ca cînd îl gonea potopul, trăsnetele, sau pojarul. Dar cine atuncea numai n-avea grijă cît de mică? 
 Ţînţarul. Aşa leul, zbuciumat, cu nările sîngerate, 
  245 
 De tot au ostenit,
 Pe pămînt s-au trîntit,
 Şi eternă pace de la ţînţar au cerut,
 Cu tocmelele ce ţînţarul au vrut;
 Care după ce i-au supt sîngele ne-ndurat,
 
 Şi ca un alt Ahil după ce l-au biruit, 
 Apoi şi ca un alt Omir însuşi el şi-au preamărit Prin codri a sa putere Şi a leului cădere. 
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
 
 De cel bicisnic nu rîde, pe cel slab nu asupri,
 Căci Dumnezeu făr’ de milă celor mîndri răzbunează,
 Apoi pe a ta putere foarte nu te bizui,
 
 Ca cînd de nime nu-ţi pasă, Căci vezi leul ce păţeşte în pilda ce ţi-am spus eu, Şi cît de amar ţînţarul pedepsi pe mîndrul leu. 
  
   
 MĂGARUL ÎMPODOBIT 
  
 Odată s-au întîmplat Un paşă la Ţarigrad să fie foarte bogat Şi să aibă un măgar pe care umbla călare, Împodobindu-l frumos cu tacîmuri scumpe foarte; 
 Deci mergînd pe dînsul la primblare, Oamenii i se închina, dîndu-se din drum deoparte; Iar măgarul socotea că oamenii lui se închină, Şi de-aceea se făcuse mîndru şi foarte sumeţ, 
 Şi aşa de îndrăzneţ, Că pe uliţă mergînd, buzna peste oameni da, Sau arunca din picioare spre a-i feşteli cu tină, 
  246 
 Iar bietul popul rabda Măgarului cest obraznic de frica celui călare 
 Orice înfruntare. Odată însă măgarul din grajd afară ieşind, Şi viindu-i chef să umble singur pe uliţa mare, 
 Ca să facă haz, văzînd Oamenii cum i se-nchină, Au început să şi zburde, să zvîrle şi să-i lovească. 
 Dar cine au fost de vină, Dacă oamenii cu parul au început să-l stîlcească? Deodată însă măgarul socotea că este şagă, Văzînd însă mai tîrziu că şaga era prea groasă, 
 Au fugit ruşinat acasă,
 Şi atunci au început să înţeleagă
 
 Că toţi măgarii în lume sunt sade numai măgari, Fie cît de podobiţi Şi cu aur poleiţi, 
 Şi aibă măcar protectori pe toţi boierii cei mari. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Măgarii, ca şi ciocoii, întocmai se bizuiesc, 
 Cînd se ştiu proteguiţi, Şi de înţelepte sfaturi nicidecum nu se sfiesc, Pîn-cînd nu sunt pedepsiţi. 
  
   
 PRIETEŞUGUL CÎNESC 
  După Sobacia drujba de I. Krîlov
 Sub fereastră la bucătărie, 
 Roşca şi cu Tarca la soare se culcase, Măcar că după datorie Ei nu trebuia să lase 
  247 
 Poarta făr’ de păzitor.
 Dar fiindcă atuncea se săturase,
 Şi era politicoşi cu oricare trecător,
 Ziua nu iubea să hămăiască,
 Iar noaptea să nu se odihnească.
 
 Deci începu între dînşii să judece, să vorbească De unirea cea frăţească... De soarta lor cea cîinească Şi, în sfîrşit, de prieteşug. 
 “Ah! ce este mai plăcut — au zis Tarca suspinînd —
 Decît doi prieteni buni şi fără de vicleşug?
 Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind,
 Şi apoi fieştecare vrînd mai fraged să se poarte,
 Făr’ de al său drag consoţiu nici să mănînce nu poate,
 Şi la nevoi stă cu pieptul şi pentru dînsul se bate.
 Iar dacă mîhnit îl vede măcar numai o minută,
 
 În ochi dulce i se uită, Şi nici că se alinează Pînă cînd nu-i uşurează Soarta ce îl împilează! 
 O aşa fel de unire de-am avea noi amîndoi, Atunci, Roşcuţă amate, pentru noi, 
 S-ar părea că trece timpul repede şi făr’ de veste...” La aceste Roşca răspunse oftînd: “Şi greu îţi pare că este? 
 Dacă noi la un stăpîn ne aflăm servind, Şi tot de un neam fiind, Să facem, amată Tarcă, un prieteşug vestit, 
 Căci mă aflu prea mîhnit Văzînd că o zi nu trece ca să nu ne clănţenim. Şi nu avem pentru ce, stăpînul să ne trăiască, 
 Ca tot aşa să ne hrănească 
  248 
 Şi să ne proteguiască, Iar noi prieteni să fim; Măcar că de cînd îi lumea prieteşugul cîinesc 
 Este ca cel omenesc...” Atunci Tarca strigă: “Noi însă să fim spre pilda oamenilor pe pămînt, Şi dă-mi laba!” “Na-ţi-o, frate!” Deci îndată apucînd 
 Unul pe altul să strîngă, Se săruta cu dulceaţă Şi se ţinea strîns în braţe, 
 Neştiind de bucurie ce nume să-şi potrivească. Orest al meu! O, Pilade! începu să se numească, De-acum dintre noi lipsească zavistea, pizmuirea... 
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
 Dar atunci, din nenorocire, Bucătarul aruncară Un ciolan din cuhne-afară, 
 După care cu iuţeală amicii sar, se aruncă, Şi iată că de la dînsul la scărmănat se apucă Pilad cu Orest al nostru, încît flocii le mergea, 
 Şi de urechi făr’ de milă se trăgea, Amiciţia lor uită între ei alcătuită, Încît sărind bucătarul cu ciomagul i-au stîlcit, 
 Pîn’ ce i-au despărţit. 
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
 Şi prieteşugul nostru întocmai aşa se strică, Din pricină de nimică, Mai ales cînd doi amici au să-mpartă un folos, De preţ măcar cît un os. 
  249 
  
   
 RĂPITORUL 
  
 Un oarecare răpitor foarte se înavuţise, Şi cu jurămînt la toţi făr-a-l întreba spunea, Şi sufletul îşi punea, Că el acea avuţie nu că doar o grămădise, 
 Dezbrăcînd pe cineva făţiş, sau că o furase... Ce ca din cer îi picase, Şi că el nu avea frică 
 Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică, Adică că pe cineva au înşelat; Deci socotea cu ce chip să mulţumească 
 Domnului de comoara ce i-au dat, Sau că poate el, sărmanul, gîndea să se pocăiască. În sfîrşit, el hotărăşte pentru săraci să zidească 
 O casă mare în care să-i adăpostească 
 Şi să-i hrănească. Deci răpitorul începe casa şi mai o găteşte, Şi plimbîndu-se printr-însa, însuşi cu sine grăieşte: “Iată fapta minunată ce şi Domnului îi place, Care de acum cu mine trebuie să se împace 
 De cîte pozne am făcut. Iar săracii pentru mine vor conteni a se plînge      Şi a mai zice 
 Că eu sîngele le-am supt. Căci ei în această casă vor trăi mai mulţumiţi Decît în casele lor, pe care eu le-am luat, 
 Şi mult mai bine hrăniţi,
 Dîndu-le lor de mîncat
 Bucate boiereşti,
 Iar nu ţărăneşti...”
 
  250 
 Atunci un om oarecare, ce pe acolo trecea, L-au auzit ce zicea Şi i-au răspuns: 
 “Adevărat, mulţi săraci aici să grămădeşti poţi, 
 Dar nu ştiu de vor încăpea toţi
 Pe cîţi ai jăcuit
 Şi pe cîţi ai calicit,
 
 Din a cărora avere ai zidit această casă Frumoasă, Ba încă te şi făleşti că le dai degeaba masă“. 
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şi eu zic că vai de-aceia ce pe săraci miluiesc Cu banii ce de la alţii cu nedreptate răpesc. 
  
   
 ASLANAŞ CEL BOGAT ŞI MOMIŢA LUI 
 Eu tac mulcu, nu mai grăiesc, mă mir de ce văd acum!
 Că mai bine este omul să nu-nveţe nicicacum;
 Căci de ce să se trudească zi şi noapte tot citind,
 Şi de ce să-şi piardă vremea patriei sale slujind?
 
 Şi de ce fapte slăvite,
 Dacă nu sunt preţuite?
 Cînd acel ne-nvăţat,
 Dacă soarta avere i-au dat,
 
 Şi vro ţolină frumoasă de femeie au luat, Făr-a osteni ceva, Şi făr-a servi cîndva, Tot acelaşi respect are, În oricare adunare, Ca şi omul învăţat. 
 Precum s-au şi întîmplat, că nu demult la Bagdat, 
  251 
 Un neguţitor onest, strîngînd multă avuţie, Au răposat, 
 Lăsînd a sa clironomie Fiului său Aslanaş. Însă acest băietan Nu semăna cu-al său tată, ci chiar a orangutan, Căci el numai cînd dormea din trup nu se schimosea, 
 Dar îndat’ ce se trezea, Făcea cu mare iuţeală fel de fel de strîmbături 
 Şi sprintene sărituri. Cu toate acestea, Aslan simţindu-se nătărău, Şi fiindcă de la dascăli învăţase foarte rău, 
 Au auzit de-o momiţă Că se vinde la mezat Şi că era minunată 
 De-nvăţată, Şi că semăna cu dînsul şi la fire şi la stat. Deci au socotit s-o ieie ca să-i fie dăscăliţă, Şi măcar că era scumpă, dar el o au cumpărat; Momiţa, însă, fireşte, deşi este prea isteaţă, 
 Şi hazlie, şugubaţă,
 Însă este pizmătară,
 Vicleană şi rîzătoare
 Neamului ei semănînd;
 Şi alt moral neavînd,
 Decît pe oameni scuipînd,
 Dacă nu o dezmierda.
 Iar cu cei ce-o netezea,
 
         O gîdilea după cap şi cu dînsa şuguia, Sau glumea, 
 Ea prea amabilă era. Deci ea pe al său elev asemine l-au deprins Să-şi bată joc de oricine, să ieie pe toţi în rîs, Carii nu-l băga în samă sau nu sta cu el la sfat, 
  252 
 Fie onest învăţat şi de orice rang înalt, 
 Aşadar, cest fleac de om aşa se obrăznici, C-a început a îndrăzni, A încredinţa pe toţi, 
 Că el cu a sa momiţă în Bagdat ar fi ce-ar fi, Încît paşi, aiani, spahii şi alte rejealuri mari Îl ascultă căscînd gura, ca cînd ar fi fost netoţi, Cînd le spune Aslanaş de-ai săi bani şi armăsari. 
 Dar beii cei tineri, Ce nu era nătărăi, Lăuda a lui momiţă, tot cu dînsa se juca, 
 Şi cînd îi încălica, Îi striga toţi într-un glas: aferim şi maşala. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
 Această pildă ciudată
 Cu greşeală ne arată
 
 Că cel făr’ de nici un merit, numai să aibă avere, Şi o cochetă muiere, Trăieşte prea minunat, De toţi fiind lăudat. Eu însă din contra zic, 
 Că la oameni ce au minte el este om de nimic. 
  
   
 CIUMA DOBITOACELOR 
  
 La o grea boală de vite leul au şi hotărît Ca să adune la sfat fiarele şi dobitoace, 
 Care, neavînd ce face, Debile şi istovite, cum au putut s-au tîrît Şi cu umilinţă mare pe lîng-a lor împărat 
  253 
 Toate s-au înşirat; Apoi cu luare-aminte către el ochii holbînd, Şi cu gurile căscate, cu urechile trăgînd, Îl aştepta să grăiască; Iar el începu aşa porunca sa să rostească: “Să ştiţi, amatelor mele, 
 Că cerul urgisit este de-a noastre păcate grele,
 Şi atunci ne va ierta
 Cînd acel ce dintre noi fiind mai mult vinovat
 
 Chiar de bunăvoia sa Va primi să-l jertfim cerului neîndurat; Şi pe lîng-această pîrgă plecată şi cucerită, Unind şi a noastră rugă fierbinte şi umilită, 
 Poate să se îmblînzească, Ciuma din noi să gonească. Au doar voi, fraţilor mei, nu ştiţi mai bine Şi decît mine Că acei ce pentru alţii de voia lor se jertfesc C-a lor nume preamărit de istorici se vestesc? Aşadar, să hotărîm, 
 Ca fieştecare din noi să-şi mărturisească, Făr’ să minţească Şi făr’ să ne sfiim, 
 Cele de voie şi făr’ de voie păcate făcute, 
 Măcar cît de multe. Eu din partea mea vă spun că mă ştiu puţin greşit, Căci degeaba şi făr’ de vină multe oi am spîrcuit! 
 Ah, şi cîteodată — dar cine-i făr’ de păcat! Şi pe cioban l-am mîncat. Deci eu ca un păcătos mă supun să mă jertfiţi, Dar ca să ştim, Cine va fi mai greşit şi pe acela să-l jertfim, 
  254 
 Mai întîi şi voi ca mine dreptul să mărturisiţi,
 Şi atunci o aşa pîrgă pe dreptate hărăzită
 Cu priinţă şi plăcere în cer va fi primită.”
 “O, bunule împărate, strigă vulpea-nşelătoare,
 
 Mîncînd bietele oiţe, Zici că ai păcătuit dintr-o bunătate mare, Dar eu mă jur pe credinţă Că n-au trebuit să cruţi, nici milă a ţi se face 
 De-aşa proaste dobitoace, Căci stăpînul ce voieşte la aşa mişei să placă Sau este bun peste samă, sau vrea onor să le facă. 
 Cu acestea ce zic eu îndrăznesc a socoti Că toţi ce se numesc fiare cu mine se vor uni. Iar ce ai spus de ciobani, noi te rugăm cu o gură, Acestui soi făr’ de coadă, ce merge drept şi-ngîmfat, Tot pe obiceiul tău, să le dai învăţătură, Căci ei cutează să zică că nouă îi împărat.” 
 Aşa vulpea au grăit,
 Iar leul s-au cam zîmbit...
 Şi vicleana au scăpat,
 Nespuind nimic de sine.
 
 Celelalte dobitoace strigă: “Vulpea zice bine!” Şi ca să se linguşească, 
 Către leu au strigat toate: “Împăratul să trăiască! El este făr’ de păcat, El este drept împărat!” 
 Deci după leu, ursul, tigrul şi lupul mărturisi 
 Păcatele cîte au vrut, hotărînd a se spăsi, Însă de-acelea mai crunte N-au vrut să mărturisească, Care deşi erau ştiute, 
 Dar nici una dintre fiare nu cuteza să crîcnească. 
  255 
 Aşadar, cele cu căngi, cu colţi mari şi ascuţiţi, Tot aşa s-au îndreptat, Nu numai că n-au păcat, Dar că pot să fie numite 
 De sînte. Atunci şi neghiobul bou să aibă rînd au cerut, Zicînd: “Şi eu 
 Sunt greşit, căci într-o iarnă de demult Stăpînul mă hrănea rău; Deci dracul m-au îndemnat Să săvîrşesc un păcat. 
 Şi negăsind nicăierea mîncare, cît de puţin,
 Din stogul popei o dată apucăi cu gura fîn”...
 Abia au zis el aceasta, şi s-au stîrnit vuiet mare,
 Strigă urşii, tigrii, lupii cu glasuri îngrozitoare:
 “Iată hoţul şi poznaşul ce au mîncat fîn străin,
 Apoi de mirat nu este dacă cerul cu mînie
 Pentru a lui fărdelege ne-au trimis ciumă şi chin.
 Deci ca să îmblînzească o aşa dreaptă urgie
 Pe dînsul să-l facem jertfă pentru ale lui greşele,
 Ca să nu-nvăţăm şi noi de a lui năravuri rele”...
 
 Şi unindu-se la sfat, Toţi pe bou l-au osîndit Şi în tavă l-au trîntit, 
 Măcar că făr’ să-l mai frigă, ei de crud l-au ospătat. 
 Întocmai şi între oameni acel slab şi umilit, De-au greşit cît de puţin, este rău şi osîndit; Şi dacă acei puternici fac vederat vro greşeală, Pentru care cu dreptate de Domnul se pedepsesc, 
 Cel slab zic c-au fost sminteală, Şi pe el îl osîndesc. 
  256 
  
   
 BĂTRÎNUL ŢĂRAN ŞI MOARTEA 
  
 Un bătrîn prea istovit de nevoie şi de trudă,
 Iarna, cînd era frig mare, sau toamna, pe vremea udă,
 Adunînd puţine lemne în codru cu depărtare,
 
 Le-au ridicat în spinare, Şi abia stînd pe picioare, se întorcea tremurînd Către al său bordeieş, friguros şi plin de fum, 
 Plîngînd şi amar oftînd; Apoi au stătut în drum, De s-au odihnit. 
 Şi din spate la pămînt sarcina sa slobozind, Au căzut şi el pe dînsa ostenit şi gîfîind, Şi aşa au grăit: “O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc, 
 Şi cum pot să împlinesc Cîte se cer de la mine, şi cînd toate îmi lipsesc. Biata babă, copilaşii, goi, de foame hămesiţi, Nu am pentru dînşii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac. Iar zapciii făr’ de milă din casa mea nelipsiţi Cer birul, cer boierescul şi în multe părţi mă trag, Încît de cînd m-am născut pîn’ ce am îmbătrînit Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit! Deci, moarte, vin’ de mă scapă de o viaţă ticăloasă“... Abia cuvîntă aceasta, şi moartea, ce niciodată De lîngă om nu lipseşte, stă dinainte-i îndată 
 Cu strălucita sa coasă Şi zice: “Tu m-ai chemat, apoi, iată, am venit”. Bătrînul, ştiind că moartea nu iubeşte multă şagă, 
 De tot au încremenit, Dar mai viindu-şi în fire, i-au răspuns: “Eu, soro dragă, 
  257 
 Te-am chemat ca să-mi ajuţi, să pui sarcina în spate, Căci mă grăbeam să mă duc, fiindu-mi casa departe,    Şi atunci, Poţi să te duci Dumneata unde pofteşti”. 
 Dintr-aceasta noi vedem că de-i urît să trăim, Însă cînd soseşte moartea, ni-i mai urît să murim. 
  
   
 DOMNIA ELEFANTULUI 
  
 Acel mare şi puternic, Măcar cît de bun să fie, nemîndru şi răbdător, Însă fiind făr’ de minte eu nu-l socotesc de vrednic 
 Să fie cîrmuitor; Căci odată elefantul s-au rînduit în domnie, Şi măcar că ei, fireşte, au multă înţelepciune, 
 Sunt la trup mari, arătoşi       Şi vîrtoşi, 
 Însă, lucru de minune, Că acest principe-al nostru avea atîta prostie, Că bietele oi şi capre, plîngîndu-se lui odată Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele, 
 El au început îndată
 A plînge de a lor jale,
 Şi cu mînie răcnind:
 
 “O, lupi plini de vicleşuguri! O, tîlhari nelegiuiţi, 
 De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliţi?” Iar lupii, îngenunchind, Au zis: “Nu te întărta, 
  258 
 O, doamne, măria ta! Căci însuşi tu ne-ai dat voie, făcîndu-ţi milă de noi, Să strîngem cest bir uşor de la varvarele oi, Luînd de fieştecare numai cîte o pielcică, 
 Ca să ne facem cojoace.
 Deci aceste toante dobitoace,
 Pentru aşa lucru de nimică,
 Se jeluiesc măriei tale
 Degeaba şi făr’ de cale”...
 
 Atunci elefantul zise: “Bravo, voi aveţi dreptate, Dacă nu mă înşelaţi, Adică de nu luaţi 
 Cîte două piei de oaie, pentru care strîmbătate, De voi afla că o faceţi, grozav veţi fi pedepsiţi. Cîte o pielcică, însă, făr’ de grijă jupuiţi; 
 Şi voi, oilor, să nu mai îndrăzniţi 
 Cu jalbe să mai veniţi. Căci a mea milă domnească strîmbătate nu va face, Lăsînd pe bieţii lupi iarna să peie făr’ de cojoace.” 
  
   
 FRUNZELE ŞI RĂDĂCINA 
  
 Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată, Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată, Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească 
 Şi să fălească A lor desime tufoasă Şi umbroasă, Zicînd: “Au nu noi suntem podoaba a văilor ce    umbrim, 
  259 
 Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut, 
 Îi răsfăţat şi plăcut? Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim, Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;
          Şi tot noi umbrim păstorul, Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul, Şi a fecioarelor horă sub noi cîntă şi săltează, Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori 
 La noi vin de desfătează Şi primăvara serbează. Pîn’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători, 
 Şuguiţi cu noi neîncetat”... Atunci glas cu umilinţă de sub pămînt le-au răspuns: “Voi, frunzelor, aţi uitat Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus”. Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas 
 mare: “Cine este-acolo, oare, Cu noi de se potriveşte Şi cu obrăznicie grăieşte?” 
 “Noi suntem aciea care în întuneric trăim Şi scurmăm pămîntul negru, pentru ca să vă hrănim. Au voi pe noi nu ne ştiţi, Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi, Şi înalţi, 
 Pe care voi înverziţi? Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie, Că natura au vrut să ne osebească, Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească, 
 Spre trecătoarea podoabă. Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc, 
  260 
 Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă Decît numai pentru foc.” 
 Fabula de la sine
 Se-nţelege bine,
 Făr-a fi tîlcuită de mine.
 
  
   
 GÎŞTELE 
  
 Un ţăran la tîrg ducînd,
 De dinapoi c-o prăjină,
 De gîşte un cîrd,
 Nu pot şti din ce pricină,
 Făr’ cea mai mică cruţare,
 Le gonea cu defăimare.
 
 Se vede că a lui grabă era ca să ia preţ mare.
 Apoi noi ştim foarte bine că interes unde-avem,
 Acolo nu numai gîşte, dar nici oameni nu cruţăm...
 
 Şi dar pe ţăran nu învinovăţesc. Gîştele însă altfel aceasta înţelegea, Căci întîlnind pe drum ele un călător ce trecea, 
 Pe ţăran aşa pîrăsc: “Unde s-au văzut în lume gîşte mai nefericite, Şi de un ţăran ca acesta mai osîndite, Gonindu-ne cu prăjina, ca pe nişte păsări proaste, 
 Şi bătîndu-ne la coaste. Şi nu ştie el, ţăranul, că-i dator să ne cinstească, Căci neamul nostru se trage din cîrdul acel slăvit 
 Ce Roma odinioară au mîntuit. Ah! cînd ar putea el să citească 
  261 
 În istorii şi să vadă romanii vechi cît serba
 Acele gîşte proslăvite şi cîte serbări le da!”
 Atunci le-au zis călătorul: “Au şi voi să fiţi serbate
 
 Ca acele gîşte onorate?” “Dar dumneata n-ai citit ce au fost strămoşii noştri?” “Mie îmi este ştiut Că Roma s-au mîntuit de către strămoşii voştri, 
 Însă vreau să ştiu: voi ce-aţi făcut?” “Noi nimică, dar strămoşii n-au făcut destulă treabă?” “Lăsaţi pe strămoşi în pace, de dînşii nime nu-ntreabă, Căci ei după a lor fapte şi plată şi-au primit Iar voi, iubitelor mele, sunteţi de friptură bune, Şi puful vostru de perini moi, trufaşe de dormit, 
 Şi nu vă mai lăudaţi cu strămoşii răposaţi, Dacă voi nimică nu însemnaţi.” 
 S-ar putea fabul-aceasta mai pe larg a o vă spune, Dar mă tem gîştele să zădărăsc Şi de tot să le mîhnesc. 
  
   
 LEUL LA VÎNAT 
  
 Fiind megieşi din întîmplare,
 Leul, vulpea, lupul şi un cîine,
 S-au alcătuit toţi între sine
 Să meargă la vînătoare
 Şi ce va prinde fieştecare
 
 Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
 Să împartă tot vînatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
 Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întîi au prins
 
  262 
 Un cerb mare şi hrănit, 
 Şi îndată la consoţii au trimis, Să vie ca să împartă vînatul acest slăvit. S-au strîns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată, 
 La tovarăşi slut priveşte, Şi însuşi el se găteşte Vînatul prins să împartă. Deci rupînd cerbul îndată, 
 Zice: “Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine, Căci după cum ne-am alcătuit, Un pătrar mie mi se cuvine, 
 Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
 A treia se cade mie, căci sunt decît voi mai tare,
 Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
 
 Eu îi spun mai înainte Că tot de brînca mea moare”. 
 În zadar cu cel puternic cel slab se-ntovărăşeşte, 
 Căci cîştigul îl răpeşte de-a pururea cel mai tare, Iar la pagubă cel slab parte are, Şi nici să se jeluiască îndrăzneşte. 
  
   
 VULTURUL ŞI PAINGĂNUL 
  
 Zburînd vulturul cu fală decît nourii mai sus, În sfîrşit, el se coboară spre a Caucazului munte, Şi acolo pe un cedru de-o sută de ani s-au pus, De unde privea sub sine oblaste nemărginite; Acolo pe şes pîraie curgînd strălucea la soare, 
  263 
 Aici lunca înflorind, 
 Codrii pe munţi înverzind; Acolo zbuciumîndu-se a Caspiei Mare, Ca a corbului aripă înnegrind pînă departe. Sumeţul vultur de-aceste atunci mirîndu-se foarte: “O! Jupiter, au strigat, îţi dau laudă, mărire! Cu cale de ai găsit, mie debilă zidire, Să-mi dai putere să zbor acolo unde gîndesc 
 Şi pe toţi să covîrşesc, 
 Şi să mă învrednicesc, Ca să pot privi sub mine frumuseţea lumii toată“... Şi iată de pe o creangă un paingăn îi răspunde: “Tu eşti fălos peste samă, iubite, această dată, Căci eu mai jos decît tine nu sunt nici de un grăunte”. 
 Vulturul ia sama bine şi vede adevărat, Deasupra sa un paingăn ce mreaja şi-au răşchirat, Ca cînd vrea perdea să ţese între vultur ş-între soare, Deci vulturul îl întreabă: “Acolo cum te-ai suit, Cînd nici o pasăre alta din cîte sunt pe pămînt, 
 Pretutindenea zburînd, 
 Pînă aici să se suie nici una n-au îndrăznit? Iar tu, un vierme urît, Doar pe brînci de te-ai tîrît, 
 Măcar că în locul tău eu aşa n-aş fi făcut,
 Să mă înalţ aşa tare, de unde mai apoi vrînd,
 Să mă scobor iar la vale în alt fel n-aş fi putut
 
 Decît cu grumazul frînt.” “Este drept ceea ce-ai spus, Paingănul i-au răspuns, Însă eu de tine m-am aninat, 
 Şi fiind ascuns sub coadă-ţi însuţi aici m-ai adus, Unde acum făr’ de tine pot să trăiesc minunat, 
  264 
 Şi-naintea mea de-acum nu te făli altădată“... Atunci eu nu ştiu de unde se porni vifor deodată, Care suflă pe paingăn cu a sa mreajă întinsă, Prăvălindu-l jos de rîpă, de unde el se suise. 
 Eu nu ştiu dumilorvoastre, însă mie mi se pare,
          Că cu acest paingăn au asemănare Toţi acei ce nu au minte şi nu vor a osteni, Ce se ţin făr’ de ruşine de cozile celor mari, Şi se-nalţă făr’ de veste, îndrăznind a socoti Că cu a lor dignitate s-au făcut avuţi şi tari, Uitînd că un vifor numai poate să-i oboare jos, 
 Ca pe paingănul lăudos. 
  
   
 DRUMEŢII ŞI CÎINII 
  
 Doi prieteni sara la un loc mergea, 
 Şi de-a lor interesuri între ei vorbea, Şi iată, Deodată, 
 De lîngă o poartă, Un cîine au lătrat, 
 După care alţii, de prin alte curţi, Sărind i-au împresurat. Şi aşa erau de mulţi, 
 Că unul din trecători o piatră au apucat; 
 Atunci celălalt au strigat: “O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte, Căci oricît ne-am bate capul, cîinii nu pot avea minte! Ce noi să-i lăsăm să latre cît le-a plăcea.” 
  265 
 Şi adevărat, că-ndată 
 Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat, Laia de cîini toată Au început a tăcea Şi nu i-au mai supărat. 
 Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi, Orice văd în ochi hulesc, ca cînd lor nu le-ar plăcea, Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cît poţi, Căci ei oricît să te latre, dar, în sfîrşit, vor tăcea. 
 Sau cînd te latră un cîine, Astupă-i gura cu pîine. 
  
   
 MINCINOSUL 
  
 Întorcîndu-se din călătorie Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare, Au ieşit cu un amic sara la cîmp spre primblare Şi au început a spune cu fală şi cu mîndrie Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut. 
 Dar, în sfîrşit, au strigat: “Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut 
 Că voi mai vedea în viaţă, Mai ales în ţara voastră, unde este cînd prea cald, Iar alteori lîngă sobă de frig nasul îţi îngheaţă; Alteori soarele piere, alteori arde şi frige. 
 Iar acolo unde am fost eu,
 Îi mai frumos decît în rai.
 Oh, fraţilor, ce trai!
 Oh, cît sufletul meu plînge
 
  266 
 Şi cît îmi pare de rău Că am venit pe aice! În sfîrşit, n-am ce mai zice, 
 Decît îţi spun că nici ştii acolo cînd este noapte,
 Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
 Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
 Căci toate cresc de la sine, gata de mîncat şi coapte,
 Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
 
 Într-o grădină sub un perete, Care, să nu spun minciuni, era mare cît un munte”... “Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis, Cînd pămîntul este plin de aceste minuni multe; 
 Precum şi eu înadins Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată, Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată. Vezi tu peste acea gîrlă podeţul acel înalt, Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost, 
 Însă este minunat, Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost, Vrînd ca să treacă pe dînsul, n-au ajuns la jmătate, 
 Şi podul s-au prăbuşit de la sine; Iar acel ce minciuni nu spune, Şi în caretă să treacă poate”... “Dar gîrla adîncă este?” “Oamenii zic că fund n-are. 
 Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
     Ca aceste, Măcar că tu ai văzut castravete cît un munte”... “Ca muntele să nu fie, însă cît o casă mare.” 
 “Şi cît casa nu se poate, Însă orişicum să fie, Dar tot, mi se pare mie, 
  267 
 Podul mai curios este decît minunile toate, Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi, Precum în vara aceasta de pe dînsul au căzut 
 Doi călători lăudoşi: 
 Apoi aceasta îi mai de crezut Decît că pepenii Romei sunt mai mari decît la noi.” “Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici, Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici, Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?” “Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec, Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec.” Atunci călătorul zise: “Şi eu mă unesc cu tine, 
 Să trecem prin vad mai bine”... 
 Judecaţi cîtă ruşine Pate omul mincinos; Deci, oare, nu-i mai frumos Să vorbim puţin şi bine? 
  
   
 VULTURUL ŞI ALBINA 
  
 Fericit om este care se preamăreşte în lume 
 Prin servicii şi vrednicie, Făcînd sunet între oameni a lui isprăvi mari şi nume, Dar cît îi demn de cinste şi cel ce în sărăcie Necunoscut şi smerit trudeşte şi osteneşte 
 Pentru binele comun. Care nici o recompensă alta nu sperează Decît pacinicul său cuget în taină se făleşte Că putu folos să facă ca un patriot prea bun, 
  268 
 Precum vulturul odată, văzînd harnica albină Zburînd din floare în floare, ostenită, obosită, Îi zicea cu defăimare: “De tine foarte mi-i milă, 
 Că eşti de tot ticăită, Măcar că eşti învăţată şi lucrezi cu iscusinţă; Dar în stup sunt mii ca tine ce lucrează cu silinţă, 
 Lipind faguri vara toată, 
 Şi, în fine, pentru trudă nu cîştigaţi altă plată Decît că cel ce culege Rodul vostru nu alege, Care au lucrat mai cu deosebire, Şi căruia i se cade răsplătire. 
 Deci între mine şi tine este mare osebire,
 Căci eu aripele mele le deschid cu sunet mare,
 Mă sui mai pe sus de nouri, împrăştii frică şi groază
 
 Păsărilor zburătoare, Încît nici una să zboare de la pămînt nu cutează; Păstorii de a mea grijă lîngă turme privighează, Iar iepurii din dumbravă nici să iasă îndrăznesc 
 Dacă pe mine mă zăresc. Atunci albina răspunde: “Ţie slavă se cuvine, Şi cerul a sale daruri reverse-le peste tine, 
 Şi crede că nu-ţi pizmuiesc, Căci tu pentru tine în lume gîndeşti ca să-ţi fie bine, Iar eu sunt mijlocitoare îmbelşugării comune, 
 Şi pentru dînsa trăiesc, Fiind foarte mulţumită de-am putut cu a mea gură, Să pun în fagurii noştri de miere o picătură“... 
 Patriotule,-nţelege folosul albinii mele, Făcînd bine ţării tale, şi nicicum nu te înşele A vulturului mîndrie, sau al lui zburat fălos, 
  269 
 Căci, precum vezi, el trăieşte neaducînd nici un folos, Ce mai ales socoteşte Că patria cu al său lapte Te-au crescut şi te hrăneşte. Apoi şi a tale fapte 
 S-aducă acestei maice măcar un pic de folos,
 Ca să nu te mustre gîndul că nu i-ai fost fiu duios.
 
  
   
 ŢĂRANII ŞI PÎRAIELE 
  După Krestiane i reka de I. Krîlov
 Nemaiputînd să rabde ţăranii Pagube şi jafuri multe, Ce le făcea în toţi anii Pîraiele ce curg din munte, 
 S-au dus să se tînguiască, cerînd milă şi dreptate La rîul acel mai mare, În care curgea pîraiele toate; 
 Deci plînsoarea lor era foarte însemnătoare, Căci pîraiele rupsese ţarini şi grădini sădite, Iar aiurea înecase mori, case, oameni şi vite, În timpul cînd totdeauna rîul cel mare curgea 
 Lin, încît nu ajungea, 
 Cu măreţele lui valuri, Oraşele răsfăţate ce era pe a lui maluri. Apoi socotea ţăranii că el va face dreptate Şi va propi pe pîraie de la jac şi strîmbătate. Dar zadarnică speranţă, căci ei lîngă rîu viind, 
 Şi luînd sama mai bine,
 Au văzut pe dînsul plutind
 Toată a lor avuţie ce pîraiele răpise,
 
  270 
 Pe care rîul le primise Şi le înghiţă în sine... 
 Deci bieţii ţărani atunci unul la altul cătînd, Şi capetele clătind, Între ei aşa vorbi: 
 “De ce să mai pierdem timpul spre a ne tîngui, Căci nimic vom isprăvi, Şi nici vom afla dreptate, 
 Dacă cei mici cu cei mari împart drept pe jumătate”. 
 Această pildă o înţelege 
 Cugetul dregătorului celui făr’ de lege, A căruia avuţie ca fumul se risipeşte... Şi măcar testament de lasă să s-împartă la săraci, Din ce-au răpit jumătate, dar Domnul nu primeşte, Pomană din bani străini, măcar biserici să faci. 
  
   
 ŢÎNŢARUL ŞI PĂSTORUL 
  După Komar i pastuh de I. Krîlov
 Un păstor dormea la umbră, avînd păzitor pe cîini,
 Iar un şarpe văzîndu-l, iese de sub spini,
 Se tîrăşte pîn’ la dînsul cu limba de venin plină,
 
 Voind să-l muşte de moarte... Iar unui ţînţar de-aproape, fiindu-i de dînsul milă, Împunge pe somnorosul cu pliscul în nas cît poate. Deci trezindu-se păstorul, pe şarpe l-au omorît, Dar mai întîi pe ţînţar aşa de rău îl plesnise, 
 Că jos mort l-au oborît,
 Măcar că el de moarte îl mîntuise.
 
  271 
 Cel slab oricît celui tare de cearcă să-i facă bine,
 Şi vrea ochii să-i deschidă ca adevărul să vază,
 El să nu spereze altă răsplătire pentru sine
 Mai bună decît ţînţarul cînd să ne muşte cutează.
 
  
   
 LUPUL ŞI PĂSTORUL 
  
 Lupul oarecînd, Lîngă stînă stînd Şi prin gard privind, 
 Au văzut ciobanul alegînd un miel, Ce au fost mai gras, Şi tăindu-l făr’ de milă, l-au pus frumos în frigare, Iar cîinii se uita stînd lîngă el. Deci lupul, oftînd, în lături s-au tras, 
 Zicînd către cîini cu ciudă prea mare: “O! să fi mîncat eu mielul, ce calabalîc aţi face, Iar păstorul îl şi frige şi stîna cată şi tace!” 
 Aşa şi stăpînitorii dau porunci cu străşnicie,
 Să nu jăcuim poporul, că vom cădea în urgie.
 Aşa şi sînţii călugări ne spun din amvon cuvinte,
 Să nu iubim avuţie, că iadul ne va înghite.
 
 Şi apoi ei însuşi fac 
 Cu noi cum li-i mai pe plac. Deci şi noi dup-a lor pildă pe cine putem jupim, Iar în Săptămîna Mare cîteodată ne spăsim, 
 Şi iarăşi păcătuim. 
  272 
  
   
 MOTANUL ŞI BUCĂTARUL 
  
 Un oarecare bucătar, fiind şi cam învăţat Şi foarte evlavios, 
 Într-o zi s-au dus la crîşmă în sat, Iar în cuhne au lăsat Pe-al său motan credincios 
 Bucatele să păzească de şoarecii stricători Şi de guzganii răpitori. Dar întorcîndu-se vede, Şi nu poate crede, Găsind motanul pe masă, Ce se trudea mîncînd 
 Şi spîrcuind O găină grasă. Atunci el, ca un orator şi ca un om învăţat, 
 Au strigat: “Oh, motane mîncăcios! Oh, tîlhar făr’ de lege! Nu te temi de Dumnezeu, lăcomia să te-aplece, Onorul să-ţi feşteleşti, făcînd lucru de ruşine, 
 Mîncînd bucate străine! Sau poate că ai uitat Că toţi vecinii vor zice că motanul cel smerit, Ce ni se părea cinstit Şi ruşinos, Îi ca un lup mîncăcios, 
 Şi trebuia izgonit sau îndată spînzurat! Cînd eu către toţi aşa te-am lăudat, Că motanul meu 
 Se teme de Dumnezeu...” 
  273 
 Motanul însă ascultă aceste sfaturi şi tace, 
 Forcăieşte şi mănîncă, căci găina-i place. Acole ritorul nostru nu ştie ce să mai zică, Căci motanul tot ascultă, tace mulcu, tot mănîncă... 
 . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . Iar eu bucătarului i-aş zice Să nu umble cu vorbe înţelepte, Dacă nu vrea motanul să-i mănînce Găina Sau slănina, Ce mai bine să-l deştepte Cu un băţ, făr’ a-i spune multe, Dacă vrea motanul să-l asculte. 
 Sunt şi mulţi din dregători Ca motanii stricători. 
 * 
 Aceste pilde-nţelepte, Pentru omul făr’ de cuget şi plin de năravuri rele, Sunt fabule şi jucărele, Căci într-însul fapta bună nu poate să se deştepte. 
  274 
  
   
 ALTE SCRIERI 
 SUCEAVA ŞI ALEXANDRU CEL BUN ÎN SECOLUL AL XV 
 În provincia Bucovina a împărăţiei Austriei se află un orăşel a căruia trei-patru uliţe sărace, triste şi întunecoase se-ntind astăzi pe podişul unui deal mare, ce se-nalţă cu repegiune din dreapta rîului Sucevii*; acest orăşel, cu patru secole înapoi, se numea oraşul scaunului Moldovei, sau cetatea mare Suceava. El era strălucit înăuntru cu o sută de biserici sau mînăstiri, cu multe strade pardosite cu lespezi, cu curţi răsfăţate a domnilor şi a boierilor şi alte podoabe; iar siliştea de lîngă cetate unde se aduna poporul pentru sfaturi comune în timpuri de nevoie sau la alegerea domnilor, acel cîmp se numea Direptate; şi dar se socoteşte că pe atuncea locuia în Suceava la o sută de mii locuitori şi mulţi oşteni de strajă; iar împrejurul acestui mare oraş domnesc era boiniţă, tării, şanţuri şi pălănci puternice, deosebit de cetăţuile zidite de lăturile lui, ce ocroteau oraşul ca nişte scuturi nevătămate de nici 
 o armă, dacă boierii sau oştenii nemulţumiţi sau nemulţumitorii domnului nu vicleneau şi nu vindeau cetatea duşmanilor, sau dacă duşmanii nu o găbuiau cu jitniţele sale deşarte de pîine. 
 * La daci se numea Sucidava, 
  275 
 Dinspre răsăritul oraşului se vede încă năruindu-se o cetăţuie cu başce şi boiniţă, din a căruia pietre şi lespezi mari locuitorii din Suceava, armenii şi jidovii, au zidit prăvălii şi crîşme, şi negreşit nu ar fi rămas nici urma acelor respectabile risipuri, dacă în anul 1820 fratele împăratului Austriei, Francisc I, călătorind prin împărăţie şi trecînd prin Suceava, nu ar fi dat poruncă să se contenească risipirea acei cetăţui. Iată monarh blînd, luminat şi cinstitor al gloriei şi al driturilor popoarelor supuse împărăţiei sale, căruie şi noi, romînii, suntem datori să mulţumim că nu au îngăduit să se şteargă de pe faţa pămîntului această sfărmătură, această ţandură de glorie a moldovenilor. 
 De cealaltă parte de oraş se văd încă şanţurile unei cetăţui de pămînt pe piscul cel mai înalt al dealului, pe care locuitorii o numesc Zamca. Această cetăţuie marele Sobieschi, craiul leşesc, au şenţuit-o împrejurul zidului mînăstirei lui Gaspar-vodă1 , ce-i zic Armeanu, care mînăstire stă şi astăzi: el s-au întărit într-însa cu opt mii de oşteni, ce-i adusese spre ajutor aliaţilor săi moldoveni, cînd năvăliseră asupra lor vizirul numit Chiorul, cu două sute de mii de turci şi tătari, şi dar această cetăţuie şi astăzi se numeşte a lui Sobieschi. În mijlocul cetăţuiei singuratica mînăstire a lui Gaspar au ajuns tot în mîinile armenilor, şi lîngă dînsa străjuieşte un armean bătrîn, ce şede în nişte chimeruri din poarta de piatră a cetăţuiei, deasupra căruia este un turn vechi, şi în care chimeruri, precum spun, că după ce s-au făcut întăriturile lui Sobieschi împrejurul mînăstirei, apoi se adăpostea în vreme de răzbel mitropolitul cu odoarele bisericeşti. 
 Nu departe de acea cetăţuie, ca la două sute de stînjeni, se mai văd încă tot pe zarea dealului alte năruituri ale 
  276 
 unei mici întărituri, ce după zisa bătrînilor era turnul de strajă despre poloni şi unguri, căci întru adevăr de pe zare sau culmile acestui deal înalt se vede o frumoasă perspectivă; din dreapta rîului Suceava drumul ce merge spre Ungaria şi munţii Ungariei acoperiţi de codri şi eterne zăpezi, şi din stînga rîului drumul despre Leşasca, care este astăzi a Cernăuţilor; iar printre dînsele se dezveleşte ochilor roditorul şi îmbelşugatul şes al rîului Sucevei, şi pe de amîndouă părţile lui, sate şi tîrguşoare, printre care măreţul rîu, încovoindu-se, curge cu repegiune; asemenea, prin văgăunile munţilor se zăresc cîteva mînăstiri vechi, zidite de către domni şi boieri după feluri de biru-inţe şi după feluri de casnice a lor întîmplări; şi precum aceste de asemenea şi toate mînăstirile Bucovinei şi mai ales Putna*, Dragomirna, Solca şi celelalte zidite în fe
  * În vizita ce am făcut eu în vara anului 1839, mult ospătosul boier dl Ilie Ilschi la moşia sa Crasna în Bucovina, m-am îndemnat de acolo cu bunul patriot romîn Emanoil de Stîrcea şi am mers împreună la faimoasa Mînăstire Putna, unde este îngropat marele prinţ Ştefan al VI, fiul său Bogdan şi Doamnele lor, şi acolo am aflat de la cuvioşii bătrîni călugări, că în timpurile vechi mitropoliţii Moldovei se alegea numai dintre călugării cuvioşi şi învăţaţi ai acestei mînăstiri, dintre care un mitropolit Iacov, ce au înfrumuseţat mînăstirea zidită de Ştefan, sfărîmată apoi de Ilieş-vodă2 pînă la ferestre, care scormolea în pereţi să găsească comori mistuite, şi zidită iarăşi din nou de Dabija-voievod3, au socotit de cuviinţă acest cucernic arhiereu să destupe intrarea în catacombul răposaţilor domni de subt mînăstire, care intrare sau scări, precum zic, ar fi ascunse subt lespezile de marmură din pridvor şi să prohodească ţărîna lor. Deci în acel catacomb sau chimeri zic că ar fi găsit el cîteva paturi de fier, pe care sta raclele de plumb cu trupurile domnilor; şi pe acel ce s-au socotit că este al marelui Ştefan, fiind aşezat tocmai în dreptul de subt lespedea de marmură de sus din biserică, pe care este scris epitaful acestui mare domn, deschizîndu-l, au găsit puţină ţărînă ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor; tot în acea raclă au găsit coroana veche a Moldovei, ce au strălucit mai jumătate de secol pe eroica frunte a lui Ştefan, au găsit sabia lui, groaza inamicilor ţării, au găsit leftul ce-l purta la piept ca un 
  277 
 luri de timpuri, de domni şi doamne, de boieri şi jupînesele lor, sunt foarte interesante atît în stilul istoric, cît şi în cel romantic, a cărora prescriere este demnă şi îndemîna-tică să o facă studioşii bocovineni, iar eu atîta adaog, că adevăratul romîn, ce va veni pe aceste locuri şi va şedea pe lîngă aceste sacre năruituri a Sucevei, are să vadă cea mai minunată panoramă a ţării sale, are să se insufle de nişte cugetări melancolice ce numai lîngă năruiturile glorioase ale ţării sale şi lîngă mormînturile rudelor sale le poate simţi; deci să puie mîna atuncea pe pieptul său şi-l va vedea cum se coşeşte de îndesitele zvîcîituri ale inimii, rămîie dar cufundat el în ale sale gînduri triste şi eu mă întorc iarăşi la vechiul oraş al Sucevei. Ce găsesc însă într-însul?! Trei-patru mii de locuitori ce trăiesc într-o urîciune nespusă, din care prea puţini moldoveni adevăraţi locuiesc prin mahalale, iar ceilalţi, evrei şi armeni arieni, au stăpînit vatra oraşului vechi şi au sfărmat multe zidiri monumentale, ce erau în tîrg, afară numai de un turn foarte gros şi înalt ca de 14 stînjeni, ce stă încă în mijlocul oraşului din dosul unei crîşme, care după tăria construcţiei lui şi a boiniţei de pe dînsul se socoteşte să fi fost turn militar de priveghere, unde se suiau domnii de priveau 
  ordin religios trimis lui de împăratul, sau de patriarhul Ţarigradului, au găsit inelul lui cu antică veche şi alte odoare, pe care le-au depus iarăşi tot în acea raclă; dar aflînd fanariotul domn de atuncea, bătrînul Mavrocordat4, de această scumpă comoară a romînilor, nu se ştie, din lăcomie sau din zalozia trecutei glorii a Moldovei, au trimis zapciii mitropolitului Iacov ca să dezgroape şi să-i deie odoarele aflate în racla marelui Ştefan, pe care le-au şi poprit pentru sine. Oare acele nepreţuite simboluri ale stimei glorioasei de lume domnii a lui Ştefan, cît ar împodobi astăzi muzeul naţional al nostru, şi de ce fală ar fi pentru noi să le arătăm străinilor ce vin în ţara noastră, ca o dovadă nemuritoare că şi moldovenii subt Ştefan au fost naţie neatîrnată şi puternică. 
  278 
 mişcările duşmanilor cînd bîntuia cetatea şi a garnizonului ce o apăra; demn este de văzut acest turn ca cea mai întreagă şi veche ruină de cîte se pot găsi în Moldova; iar din sute de mînăstiri şi biserici se mai văd încă rămase vro şapte-opt, care afară de Mitropolia veche, unde se păstrează moaştele sîntului Ioan cel Nou, de care voi vorbi mai jos, şi acele ce sunt stăpînite de armeni, celelalte biserici creştineşti se năruiesc, fiind sărace de venituri şi de poporeni ca să se poată ţinea în bună stare. Aşa se năruieşte şi mînăstirea numită a Doamnei, a căreia pereţi stau încă ca şi cînd în pizma veacurilor, dar eu am găsit vitele mahalagiilor creştini adăpostindu-se într-însa de strapaţul soarelui. De acole cu tristeţe m-am întors pe uliţele vechi şi părăsite ale mahalalelor, ce erau odinioară în mijlocul oraşului, şi abia am văzut din dudău unde şi unde cîte o lespede încă de pardoseală; deci acest orăşel au fost odinioară politie faimoasă, cetate mare a tronului Moldovei şi leagănul domniei moldovenilor, căci în el au fost cea întîi domnie a lui Dragoş, iar apoi Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, învăţaţii Movileşti şi alţi domni vestiţi au întărit şi au împodobit acest oraş; nici odinioară însă n-au strălucit el ca în zilele lui Alexandru cel Bun, de a căruia binecuvîntată viaţă voi spune ceva. 
 Acest Numa5 al moldovenilor, Alexandru cel Bun, numit pentru blîndeţile lui, cu a sa adîncă înţelepciune au făcut minunate orînduiele în ţară, au alcătuit legile civile pentru un popor aprig, precum era atuncea moldovenii, ce nu ştiau altă lege decît sabia şi altă faptă bună decît bărbăţia, au întemeiat în Suceava şcoală juridică, după proba acei din Ţarigrad, întru care aduşii învăţaţi de acolo tîlcuiau tinerilor moldoveni legile lui Iustinian şi alte învăţături, precum şi altă şcoală greco-latină-slavonească, 
  279 
 pentru clirosul bisericesc, întru care mitropolitul Teoctist6 însuşi, tîlcuia dogmele bisericeşti. Dară Alexandru cel Bun au făcut încă mai mult decît acestea, căci în zilele lui au deprins pe judecători, după pilda sa, a împlini şi a păzi legile în toată puterea cuvîntului; el avea darul de a străbate cu mintea sa şi de a înţelege ce este de folos popului său pentru timpurile viitoare, el avea un caracter aşa de dulce, că îndupleca şi trăgea către sine pe fieştecare, şi totodată pedepsea pe cei vinovaţi, dar mai adeseori se îndura de dînşii, şi pentru aceasta populul l-au numit cel Bun. Aşadar, în zilele lui abuzurile şi cruzimile boierilor au încetat, lenea şi trîndăvia s-au respins, şi nime nu au avut ca dînsul acel talent să isprăvească lucruri mari cu puţine mijloace, şi lucruri grele cu atîta chibzuială şi nimereală. 
 Alexandru nu se îngrijea de nici un pericol, de nici o cursă ce-i întindea curtenii lui şi boierii, care nu puteau ca mai-nainte să împileze şi să jăcuiască; însă unei asemenea soarte ca a lui au fost supuşi toţi oamenii mari şi legiuitori ai popoarelor; din contra, acest domn pe nemulţumiţi îi chema şi îi ţinea lîngă sine, ca şi cînd se mulţumea să petreacă cu dînşii, şi, în puţină vreme, aceste fiare se îmblînzeau, se îmbunătăţeau sub mîna lui şi se făceau cei mai demni dregători; într-un cuvînt, acest domn bun şi înţelept, statornicind legile şi politicirea în ţară, sigu-rat-au averea ţăranului, sigurat-au simbria oşteanului, regulat-au dregătoriile, înavuţit-au visteriile, întemeiatau hotarele ţării, şi faima lui s-au dus pînă departe, încît împăratul Răsăritului Andronic Paleologul, la 1439, cu mare pompă au trimis aliatului său domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, coroană şi hlamidă crăiască. 
 Dacă domnii de mai-nainte şi acei din urma lui s-au 
  280 
 renumit cu biruinţe crunte şi sîngeroase, acesta însă cu blînda şi înţeleapta sa cîrmuire i-au covîrşit pe aceia, căci el nu numai au îmblînzit sălbaticul zimbru al Moldovei, dar încă deasupra ascuţitelor lui coarne, cu care nu-mai a străpunge ştia, au pus coroana crăiască, şi de atuncea titlul slovenesc de voievod, ce va să zică povăţuitor de oşti, s-au prefăcut în princip încoronat, căci făr’ de aceasta ce ar fi însemnat faptele glorioase şi izbînzile eroilor dacă nu ar fi fost încoronate de mărire! Şi ce rang ar fi ţinut astăzi Moldova în starea politică făr’ de stimă crăiască, căpătată de Alexandru cel Bun, sau mai bine zice de Alexandru cel Mare al Moldovei*. Aşadar, precum am zis, la 1439 ministrul împăratului Răsăritului au intrat în oraşul Suceava, întovărăşit de mulţi curteni, de mulţi cavaleri, de mulţi boieri, de multe slugi, comişi şi paici, aducînd 
 * Demn este Alexandru de lăudat în ceea ce priveşte administraţia lui legislativă şi politică, dar el împreună cu mitropolitul Teoctist, bulgar fanatic, după consiliul de la Florenţa, în anul 1425, ca să dezbine pe romîni de legea papistaşilor, cum se numea pe atuncea, sub blestem, au înduplecat pe Alexandru să stîrpească şi să desfiinţeze tot ce era scris şi tipărit cu litere latine, precum documente private şi cărţi de învăţăminte şi de religie, şi spre a feri pe romîni de dogmele schismaticilor catolici au introdus în biserici şi în şcoli romîneşti litere şi cărţi slavoneşti (chiriliene), dar cu această urmare a sa ne-au despărţit şi de studiile Europei; şi de atuncea Romînia au căzut în cel mai adînc barbarism, căci în limba slavonă, afară de cărţi bisericeşti şi scrisoare sîrbească, alte cărţi de a învăţaţilor Europei scrise pe atuncea latineşte şi italieneşte nu se găseau, nici cuteza nime să le păstreze în Romînia, ferindu-se de erez, iar mai mult de blestemul arhieresc. Mai tîrziu au început a se ivi în ţară învăţătura elino-grecească, şi mai apoi încă au început boierii acei mari a trimite pe fiii lor în Ţara Leşească să înveţe latineşte, cu mare dezgust a popilor, pînă cînd elinistul domnul Duca7, Vasile Alvanitu8, şi alţi domni în urma lor au restaurat şcoli la Hotin, la Suceava, la Bacău, la Cotnari şi în Iaşi şi au adus profesori greci şi italieni, dar necivilizaţii romîni tot încă se fereau de învăţămintele schismaticilor latino-italieni, iar mai mult se înfricoşeau de blestemul arhieresc al mitropolitului Teoctist Bulgarul. 
  281 
 prinţului Moldovei coroană şi mantie crăiască; el au fost primit cu mare pompă de princip, de boierii ţării, de oşti şi de popor; înaintea acestui sol al împăratului creştin, mitropolitul cu tot clirosul, în răsunetul clopotelor a tuturor bisericilor, au ieşit cu icoane şi cu prapure, cîntînd irmosul ştiut: “Mîntuieşte, Doamne, poporul tău” şi celelalte pentru împăratul creştinilor. Deci la această serbare încuviinţată după săvîrşirea ceremoniei bisericeşti eu cred că benchetele şi zefcurile s-au început în curţile domneşti şi că, după datina pămîntului, nu au contenit decît după trei zile şi trei nopţi; iar afară cavalerii greci se hărăţea cu cavalerii romîni la arme, la călărie şi la trîntă, săltările de bucurie şi de veselie se vedeau pe toate uliţele oraşului, pivniţele şi jîtniţele domneşti se deschiseseră, boii şi berbecii se frigeau în toate ungherele, pentru mesele poporului, şi cete de lăutari la toate răspîntenele cîntînd, veselea pe populul ce ura cu răcnete încoronarea domnului cel Bun. 
 Dar, oare, printre benchetele şi zefcurile aceste şi pe cînd cupele cu vinul cel mai ales al Tocaiului treceau repede în mîinile oaspeţilor, solul împărătesc cu prinţul ţării cîte trebi mari şi cîte tractaturi săvîrşea în taină; pentru că în acele ore încoronarea domnului uimise toţi craii megieşi cu Moldova, şi toţi sta cu ochii ţintiţi asupra cetăţii Suceava, pe a căreia turnuri fîlfîia cu mîndrie steagurile şi prapurile domneşti, strălucind pe dînsele coroana împărătească între coarnele zimbrului. Aşadar, aceasta au fost cetatea sau oraşul Suceava, pe a căreia uliţe odinioară răsuna trîmbiţa biruinţei, pe a căreia pardoseală scăpărau potcoavele de argint ale cailor domneşti şi troncăneau săbiile şi pintenii bravilor, iar acum, în năruiturile ei ce mai stau, se adăposteşte liliacul şi cucuveica, şi pe lîngă dînsa acum secerătorul snopeşte grîul 
  282 
 şi orzul, sau se aude talanca turmelor ce pasc pe lîngă cetate. Ah! eu am văzut pe un păstor romîn şezînd pe colţul turnului cetăţuiei ruinate, ce hăulea tînguios din fluierul său, pe acel turn unde nu o dată poate buciumaşul domnesc invita pe romîni să apere bine cetatea şi poate tocmai acest păstor era strănepotul buciumaşului vechi. 
 Aş fi vrut să mai scriu ceva pentru mormînturile domnilor, ce zic că ar fi prin unele mînăstiri, după nişte lespezi mari, ce se găsesc încă, dar literele săpate pe dînsele s-au şters şi s-au ros, încît nimic n-am putut citi; dar contenesc naraţia mea zicînd: 
  Nu-ntreb de domneşti mormînturi unde au trebuit să fie, Dacă cetatea Suceava unde au fost nu se ştie. 
 Ce însemnează însă cetatea Moldovei sau oraşul scau-nulăuiîdomnesc Suceava, dacă puternica cetate a Romei, mitropolia scaunulăuiîîmpăraţilor lumii, au căzut, şi toate într-însa zidiri şi locuri şi-au prefăcut şi faţa şi numele, căci astăzi femeile romane îşi usucă pe coloanele templului lui Jupiter9, purtător de fulgere, udele lor pînzeturi; monahiile sfîntului Bruno îşi săvîrşesc în pace creşti-neştele rugăciuni în feredeele lui Diocleţian10, muncitorul creştinilor; pescarii vînd peşte sub pridvoarele de mar-mură ale Octaviei, sora împăratului August11, jucăuşii de păpuşi s-au aşezat în marele monument unde s-au înmor-mîntat August Cezarul. În templul lui Tulius12, ce au fost al VI-lea crai al Romei, pe care el îl zidise Fortunii bărbăţiei, astăzi se serbează hramul Maicei Domnului; şi numai turmele caprelor mişcă astăzi ţărîna de subt Arcul sau Poarta de triumf a lui Titus13, pe sub care treceau odinioară biruitoarele legioane întorcîndu-se din Iudeia. 
 Craii, consulii, împăraţii, eroii au trecut ca nişte um
  283 
  
 bre. Şi ce au rămas astăzi în Roma din toate templele, statuile, palaturile, pridvoarele, coloanele ce împodobeau această cetate, timpul toate le-au învechit şi le-au năruit, şi turmele zbiară în piaţa numită Forum, unde populul Romei se aduna de hotăra soartele împărăţiilor lor. Deci viind pe aceste locuri călătorul de astăzi cu istoria Romei în mînă, vede năruiturile podului, pe care Horaţie Cocles sta odinioară, vede cîmpul taberei lui Cincinatus14, afară de poarta ce se numea a popului Romei, care ieşind la cîmp din pricina împilării patricilor (adică a nobililor), sta şi zicea: “Orice ţară unde vom putea trăi liberi, va fi patria noastră“. Aşadară, în Roma şi afară de zidurile ei, toate vorbesc de virtutea cetăţenilor ei, toate ne spun de întîmplările mari ale istoriei ei; iată Capitolul pe care galii vechi (francezii) au înfipt pestriţele lor steaguri. Iată grădinile cruntului Neron15, despre care mă întorc cu groază; iată mormîntul eroului şi bunului patriot Scipi16, căruia mă închin cu umilinţă, iată podul lui Milvius, risipit, pe care au trecut solii vitejilor alobroghi (tot gali), pe cînd Roma, îngrozită de Catilina17, au fost scăpată de Ciceron18. Iată Forul în care au murit libertatea Romei, sub geniul Cezarului, dar iată şi frumoasa statuie a lui Pompei19, la picioarele căruia au murit şi Cezarul înjunghiat de Brutus20. 
 Aşadar, te urez cu respect, cetate veche şi sacră, unde aducerea aminte de trecuta glorie şi frumuseţe pătrund inima romînului şi o umple de nobile sentimente, căci şi ei odinioară s-au numit cetăţenii Romei; cu toate acestea, cînd vede cineva printre risipitele zidiri ale împăraţilor Romei cocioabele păstorilor, se uimeşte de nestatornicia şi de deşertăciunea lumii, în care timpurile deopotrivă dărîmă palatul împăratului şi bordeiul săracului... 
  284 
  
   
 CUM ERA EDUCAŢIA NOBILILOR ROMÎNI,
 ÎN SECOLUL TRECUT,
 CÎND DOMNEAU FANARIOŢII ÎN ŢARĂ*
 
 Convorbire între o neneacă, adică mamă cucoană, cu fiul său cuconaş alintat, şi dascălul grec, om onest. 
 CUCOANA: Dumneata, loghiotate, tocmindu-te dascăl la noi, vrei acum să examinuieşti pe fiul meu, ce au învăţat pînă acum la şcoala domnească, şi să socotim ce trebuie să-l mai învăţăm ca să fie desăvîrşit procopsit ca un cuconaş cilibiu, iar nu ca acei ce învaţă cît trăiesc ca să fie dascăli; însă te rog într-un an să te sileşti ca doar va sfîrşi cartea, căci de la anul gîndesc să-l însor. 
 DASCĂLUL: Chiria-mu1, fiul dumitale este de douăzeci de ani, precum aud, şi mintea omului la această vîrstă este zburdatică, apoi nu cred că într-un an va învăţa mai mult decît ştie astăzi, deci mai bine să-l însori decît să-l mai înveţi. Cu toate aceste, să-l chemăm, ca să vedem ce au învăţat. 
 * Eu scriu această satiră după idiomul linguei romano-slavonă, ce se vorbea în secolii trecuţi şi după moralul boierilor acelor timpuri, corciţi cu greci, în care barbarism căzuse romînii, desfiinţîndu-se de fanarioţii greci şcolile naţionale din Iaşi, din Suceava, din Hotin, din Cotnar, din Bacău, aşezate de către domnii vechi: Alexandru cel Bun, înţelepţii Movileşti, elinistul Duca, Iacob Despotul, Vasile Alvanitul, Cantimireştii şi alţii, în a cărora fericite zile înflorea lingua romînă; această diplomatică au urmat grecii ca să amorţească patriotismul romînilor de care ei se temeau, şi ca să înăduşe istoria lor, făr’ de care nu este patrie, şi să introducă în şcoale lingua grecească cu dascălii lor (căci lingua grecească trebuia fanarioţilor, iar nu romînească); deci cu acest mod moldovenii rămaseră nici greci, nici moldoveni, pîn’ s-au întemeiat iarăşi şcolile naţionale de la 1830, de cînd vedem propăşind învăţăturile în lingua romînă, dezvelindu-se istoria naţiei şi înviind patriotismul. 
  285 
 CUCOANA (către fata din casă): Fată, mergi de cheamă pe cuconaşul aicea. (Către dascăl.) Nu ştii, loghiotate, ce agerime şi ce ţinere de minte are copilul. El de mititel îndrăgise cartea, dar, fiind gingaş, nu-l prea sileam să meargă la şcoală, căci îndată îl lovea durerea de cap, de care şi acum pătimeşte dacă citeşte măcar jumătate de oră. Cu toate acelea, cînd era de zece ani, ştia pe de rost cimilituri, păcălituri şi mulţime de fabule, de mă amuza nopţi întregi, iar acum îi în stare să-ţi cînte toate cîntecele oraşului cu stihurile lor. 
 SLUJNICA: Cucoană, am fost la cuconaşul, şi ciocoiul dumisale nu m-au lăsat să întru în odaie, spuindu-mi că este adîncit în citanie... 
 CUCOANA: Mititelul, iar are să-l lovească durerea de cap. (Către servitoare.) Cu toate acestea, du-te de-l cheamă şi îi spune că-l rog să vie la neneaca şi să mai lase cititul. (Către dascăl.) Dacă citeşte mult sara, îl dor ochii, pentru aceea îl sfătuiesc să se ducă serile la preumblare pe uliţa mare măcar că şi dacă se duce mulţumirea lui este să dea tot ce are pe lîngă sine la săraci şi mai ales la bietele văduve, încît deosebit de 100 galbeni leafa lui pe an, de la băbacul său, şi afară de aceea ce-i mai dau eu, apoi alaltăieri au venit acasă făr’ de şal, cu care era încins, şi făr’ de orologhiu, şi numai în antereu, spuindu-mi că le-au dat de pomană unei bătrîne bolnave ce are două nepoţele. Îţi spui drept, dascăle, nu spre laudă, că la compătimire pentru săraci foarte bine îmi samănă mie. 
 SLUJNICA: Cuconaşul cu mare supărare au deschis uşa şi au zis că va veni, dar m-au suduit şi m-au chişcat... 
 CUCONAŞUL (intră în casă cu un ochi legat şi întreabă): Ce porunceşte nenecuţa? 
 CUCOANA: Ah! psihi mu!2 ce ai la ochi? au doară de multă citanie ţi s-au tulburat ochiul? 
  286 
 CUCONAŞUL: Aşa se vede, nenecuţă; astă-noapte am citit mai pîn-în ziuă. (Zicînd aceste, îi cad din brîu cîte-va cărţi de joc, pe care, plecîndu-se să le ieie, îi cad mai multe.) 
 CUCOANA: Dar ce cărţi sunt acele şi de ce le porţi în sîn? 
 CUCONAŞUL: Pentru pasians le-am cumpărat, şi le luasem cu mine ca să le duc la un amic ce ştie feluri de pasiansuri... (Tocmai atunci intră în casă un italian tractirgiu şi cu un arnăut de la agie, zicînd către cucoană:) 
 ARNĂUTUL: Cucoană! Domnul agă m-au trimis să vă spui că acest cuconaş al domniilor voastre, întovărăşindu-se cu alţi tineri de treapta lui, în toate nopţile tulbură oraşul, primblîndu-se pe uliţe cu lăutari, făcînd zeiefeturi pe la locuri ruşinate, jucîndu-se în cărţi pe la tractiruri pînă în ziuă şi pînă ce prăpădeşte tot ce are de lîngă sine, iar mai ales astă-noapte şi-au dat în biliard şalul, orologhiul şi straiele, rămîind numai în cămeşă; şi tocmai atuncea viind şi tractirgiul, acesta i-au cerut să-i plătească cele ce băuse şi mîncase, iar cilibiul dumitale, în loc de bani, i-au frînt de cap un achiu, de care întîmplare femeia tractirgiului, supărîndu-se, şi-au adunat oştile sale: patru argate şi două bucătăriţe bine înarmate cu polonice, cociorve, pomotuşe şi alte unelte gospodăreşti, şi cu aces-te năpădind pe cilibiul, deosebit de lucruri nu prea mirositoare ce i-au aruncat în obraz, l-au petrecut cu această ceremonie pîn’ la curtea dumitale; iar acolea cilibiul, sumeţindu-se, apucase la scărmănat pe tractiriţă; noroc de bucătăriţă că i-au stîmpărat mînia lovindu-l cu polonicul peste ochi, iar celelalte femei cu celelalte unelte l-au strîmtorit atîta, încît dumnealui, cu mare sprinteneală, ca un pelivan, au sărit peste poartă în ogradă la dumnea
  287 
 ta, dar biruitoarele argate au cîştigat cîmpul răzbelului. Acum onestul tractirgiu îşi cere onorul femeii şi plata datoriilor de la cilibiul dumitale... 
 CUCOANA: Eu nu cred minciuni de a tale, curcanule, pentru copilul meu, căci el mi-au spus de întîmplarea ochiului său, asemenea de şal şi orologhiu; iar acel ce au făcut aceste pozne trebuie să fie alt berbant, şi ieşiţi afară cu binişorul dacă nu vreţi să pui ţiganii să vă înterească... 
 TRACTIRGIUL: Per dio santo3, eu mă duc să dau jalbă la vodă, şi cilibiul dumitale, de se va întîlni cu mine un-deva, îmi va plăti punşurile şi vinaţurile ce mi-au băut, ori îi voi scoate şi celălalt ochi. (Se duc.) 
 CUCONAŞUL (făcîndu-se că plînge): Toate aceste sunt minciuni, nenecuţă; şi se vede că acest blestemat de tractirgiu prepune că aş fi fost eu, dar el, şonţul, spune minciuni, căci eu pe crucea mea mă gur că astă-noapte cînd citeam am auzit mare calabalîc pe la poarta noastră, şi nu ştiu ce au fost pricina! 
 CUCOANA: Nu-i nimică, drăguţă, nu te supăra, că eu voi vorbi cu aga vărul Iacovachi, şi-ţi voi cere cinstea de la şarlatanul de tractirgiu pentru năpasta ce-ţi face... 
 CUCONAŞUL: Dar mata să-i spui că pe tractirgiu îl cheamă Marcu de pe uliţa mare din dreptul caselor Paş-canului... 
 CUCOANA: De unde îl ştii, dacă zici că n-ai fost astă-noapte la dînsul?... 
 CUCONAŞUL: Cum să nu-l ştiu, dacă mata totdeauna mă iei la primblare cu butca sara pe lună şi stai dinaintea tractirului de mîncăm îngheţată... 
 CUCOANA: Nu-i nimică, nu-i nimică, psihi mu, eu toate le voi pune la cale şi voi vorbi cu dobitocul de agă, iar 
  288 
 acum să vorbim cu dascălul ce ţi-am tocmit astăzi. (Către dascăl.) Te rog fă-i puţină cercare, ca să ştim ce n-au învăţat încă. 
 DASCĂLUL (către cuconaş): Dumneata de opt ani, de cînd te afli la şcoala domnească, trebuie să fi învăţat în limba grecească mai tot cursul celor întîi învăţături ce trebuiesc neapărat unui tînăr evghenis, precum gramatica, catehismul religiei, istoria lumii, aritmetica şi geografia, şi ştiind aceste, apoi vom merge mai nainte. 
 CUCONAŞUL: Ce ai să-ţi baţi capul, loghiotate, să mă mai înveţi, cînd eu ştiu tot şi sunt cel întîi între toţi şcolerii? Întreabă dascălii de la şcoala domnească să-ţi spuie că eu am învăţat toate cele, schimbîndu-mi tabla de nu la trei zile, dar la săptămîna negreşit, iar acum, de vro cinci luni, învăţ o engomie grecească să o spui băbacăi la Crăciun. 
 DASCĂLUL: Eu pe dascăli nu vreau să-i întreb ce ai învăţat, ce pe dumneata aş vrea să te întreb cîte ceva... 
 CUCONAŞUL: Întreabă cît îţi place. 
 DASCĂLUL: Spune-mi, dacă ai învăţat catihismul, ce lege este a dumitale, căruia te închini, şi ce Dumnezeu slăveşti? 
 CUCONAŞUL: Eu sunt de legea moldovenească, ca şi toţi oamenii din lume. 
 DASCĂLUL: Legi şi popule în lume sunt multe feluri, iar Dumnezeul cel adevărat este unul, căruia ne închinăm noi, creştinii. 
 CUCONAŞUL: Ba să mă ierţi, dascăle, dumnezei sunt trei: Tatul, Fiul şi Duhul Sfînt. 
 DASCĂLUL: Aceste trei feţe sunt una şi de o fiinţă, şi se cheamă Treime. 
 CUCONAŞUL: Apoi cum se poate să fie şi trei, şi unul? 
  289 
 DASCĂLUL: Precum se pot multe lucruri materialice, dar mai ales Dumnezeirea, ce toate le poate. De pildă, cărămida îi alcătuită din apă, lut şi foc; ai înţeles acum că din aceste trei lucruri se alcătuieşte cărămida?*. 
 CUCONAŞUL: Cum să nu înţeleg! 
 DASCĂLUL: Aşadar, spune-mi acum: din cîte feţe se alcătuieşte Troiţa? 
 CUCONAŞUL: Din apă, lut şi foc. (Către neneacă-sa.) Nu am răspuns bine, precum m-au întrebat acest loghios? Căci dascălii de la şcoala domnească niciodată nu mi-au spus că Treimea este ca şi cărămida; aşa-i, nenecuţă, că învăţ mai degrabă de la dascălul acesta? 
 DASCĂLUL (zîmbindu-se, zice): Cît pentru ale legii, am înţeles şi eu cît ai învăţat. Aş vrea acum să-mi spui din istoria lumii; ştii dumneata, cilibi, cum l-au chemat pe cel întîi om, şi cine l-au zidit pe dînsul, şi cum au chemat pe fiii lui? 
 CUCONAŞUL: Mi se pare că Adam. (Către neneaca sa.) Mata mi-ai cumpărat de la ungurii ce umblă cu torba în spate nişte cadre, pe care este zugrăvit Adam într-o livadă mîncînd mere domneşti cu femeia sa Eva. 
 DASCĂLUL: Dar aceşti întîi oameni unde trăiau atuncea, şi cine i-au zidit? 
 CUCONAŞUL: Eu cred că în Moldova, dar la ce moşie anume nu pot şti; asemenea, nu ştiu cum au chemat pe părinţii lor. 
 DASCĂLUL: Pentru Dumnezeu, ce spui, berbantule! Adam au fost zidit de însuşi creatorul, şi Eva au fost scoasă din coastele lui, lăcaşul lor au fost raiul, ce se 
 * St. Spiridon au dovedit ateiştilor cu această pildă fiinţa Treimei la Soborul de la Sardica, unde se disputa acest simbol. 
  290 
 numea Eden, care nu este în Moldova, dar gustînd din pomul cunoştinţii i-au izgonit domnul din rai şi i-au blestemat dîndu-le pămîntul spre locuinţă, după care ei au născut pe Cain şi pe Avel, din care seminţie ne tragem noi. Deci ai înţeles acum istoria strămoşilor noştri? 
 CUCONAŞUL: Am înţeles, loghiotate, dar nu pot în-ţelege dacă au zidit Dumnezeu pe Adam, apoi cum de au scos o coastă dintr-însul, din care au zidit pe Eva? Doar Dumnezeu n-au putut să zidească şi pe Eva făr’ de coasta lui Adam? Sau poate şi mata, neneacă, ai ieşit din coastele băbacăi? (Rîzînd.) 
 CUCOANA: Ba nu, drăguţă, că Dumnezeu au făcut această minune cu Eva numai; apoi Eva au făcut pe Cain şi Avel, precum maica mea m-au făcut pe mine, şi din aceştia s-au înmulţit oamenii pe pămînt. 
 CUCONAŞUL: Apoi cum s-au înmulţit dacă Avel şi Cain nu erau însuraţi, doar Dumnezeu de le-au făcut femei tot din coastele bietului Adam, lăsîndu-l fără coaste... 
 DASCĂLUL: Minciuni spui, cilibi, căci Eva, măcar că nu au mai avut copii de care Biblia nu ne spune, dar după Talmudul jidovilor, ea au născut şapte fiice, ce s-au însoţit după legea veche cu fraţii lor... Aşadar, acum ai înţeles? 
 CUCONAŞUL: Ba tot nu. 
 DASCĂLUL: Cum nu? Dacă Adam şi Eva au fost părinţii lui Cain şi Avel, precum dumneata şi fratele dumitale sunteţi ai băbacăi şi ai neneacăi, apoi Avel şi Cain ai cui au trebuit să fie? 
 CUCONAŞUL: Negreşit ai băbacăi şi ai neneacăi, căci îmi aduc aminte că neneaca au mai avut doi copii, pe Pavel şi Călin, ce samănă la nume cu Avel şi Cain, şi carii au murit de mult... 
 DASCĂLUL (rîzînd cu hohot şi zicînd în sine: ti cater
  291 
 garis4 , ce spînzurat): Deci să lăsăm şi istoria lui Adam. Spune, mă rog, de cele patru regule ale aritmeticii, căci de gramatică nu mă îndoiesc că o ştii. 
 CUCONAŞUL: Îţi spui drept că nu ştiu nici o regulă, şi nici am voit să-mi bat capul să le învăţ degeaba, cînd galbenul este ştiut cît umblă şi cîte parale este leul; iar de am vreo socoteală cu cineva, pui pe ciocoi de socoteşte, şi eu plătesc, şi pace; iar a număra ştiu şi pîn’ la o sută, şi pîn’ la două sute, şi pîn’ la mii de mii. 
 DASCĂLUL: Dacă aritmetica nu ai învăţat, apoi cred că geografia nici atîta. 
 CUCONAŞUL: Dar ce dihanie este aceea geografie? 
 DASCĂLUL: Nu ştiu cum să-ţi spun moldoveneşte. Geografia este de a şti ce este pămîntul, în cîte împărăţii sau domnii se împarte, ce oraşe sunt mai mari, ce rîuri, ce mări. 
 CUCONAŞUL: Stă’, dascăle, să-ţi spun, căci eu de mititel ştiu ce zici dumneata să mai învăţ; bunăoară, cînd am fost la mănăstiri cu neneaca de ne-am primblat, am fost la Botoşani, la Roman, la Bacău, trecînd peste Bahlui, Jăjia, Siret şi... 
 DASCĂLUL: Bine, dar dumneata ai văzut numai Moldova, însă pe pămînt sunt şi alte ţări şi tîrguri, măcar că şi Moldova are deosebită istorie şi guvern. 
 CUCONAŞUL: Şi eu am auzit că sunt alte ţări, precum nemţească, ungurească, leşească, turcească, dar nu am fost pe acolo, că cine umblă degeaba dacă nu are treabă de unde răsare soarele şi pînă unde apune, destul că ştiu de mititel că soarele din Moldova răsare şi în Moldova apune. Şi apoi te rog să-mi spui, loghiotate, care evghenis ca mine mai învaţă istoria Moldovei de cînd avem domni de Ţarigrad, unde se termină lumea noastră, şi cînd istoria 
  292 
 Moldovei se încheie în două legi, întîi că măria sa vodă este stăpînul, norodul — oile, iar noi, boierii, ciobanii; apoi măria sa pe cine voieşte din boieri, bate la talpe sau îi taie capul şi noi, boierii, după pilda măriei sale jăcuim şi batem norodul; şi al doilea, care este din boieri mai mare şi mai avut, acela este tare şi are voie să facă ce vrea prin judeţe, mai ales fiind vornic mare, adică hotarnic de divan, căci el poate să răscroiască moşiile de pe la răzeşi, mai ales cînd acele moşii sunt într-un hotar cu ale boierilor, şi pace bună. Apoi nu-i mai bine să fiu şi eu boier mare şi să fac ce-mi place în ţară, decît filosof ca dumneata, care nu ai nimică? Aşa este, nenecuţă, că l-am păcălit bine pe acest loghios? 
 DASCĂLUL: Cucoană, fiul dumitale atîta ştie astăzi cît ştia cînd l-ai adus de la ţară să-l dai la şcoala domnească, deci ar trebui să înceapă de la alfa, vita, dar el îi de 20 ani... 
 CUCOANA: Tîlharii de dascăli sunt vinovaţi, iar el, mititelul, nu-i vinovat. 
 DASCĂLUL: Oricum să fie, însă el ştie mai puţin decît nimica şi el vorbeşte ce au auzit pe alţii, ca papagalii, dar nici de o învăţătură elementară nu are ştiinţă. 
 CUCONAŞUL: Ba să mă ierţi, dascăle, eu nu sunt pasăre, şi vorbesc mai bine decît o pasăre. 
 DASCĂLUL: Dacă nu eşti pasăre, apoi eşti un gaidaros (măgar). 
 CUCOANA: Eu am trăit, dascăle, în lume printre oameni mari, unde altă limbă nu se vorbea decît numai greceşte, iar de gramatică nu-mi aduc aminte să mai întrebe cineva, destul este să înţeleagă greceşte şi să răspundă, iar moldoveneşte nu trebuie să înveţe, că doar nu are să se facă popă sau logofăt, căci el cînd va fi boier de divan 
  293 
 are numai să iscălească în cărţile de judecată, scrise gata de diecii divanului... 
 DASCĂLUL: Aceasta nu-i destul, căci un evghenis se cuvine să aibă şi învăţătură scolastică. 
 CUCOANA: Eu văd că nu mă înţelegi, căci copilul meu nu vreau să fie filosof, aceasta poate să-l strice; adu-ţi aminte că el este avut, este rudenie cu protipendada (cei întîi cinci arhonzi ai guvernului ţării), apoi, ca să se înalţe, nu-i trebuie procopseală multă, ce îngreuie capul şi îl împiedică să meargă înainte, deci te rog învaţă-l atîta încît să samene cu ceilalţi tineri de teapa lui, şi anume, să fie şăgalnic la vorbă, adică matalnic, şi să ştie cînd şi cui să facă politică, şi să ştie cînd să tacă ca să fie nostim, în sfîrşit, învăţătura lui să fie pospăietă, ca să nu fie ca un urs salbatic; înţelegi acum, loghiotate? Adică să-l înveţi pe uşor, în scurt, pe deasupra, cîte puţin de toate, făr’ de bătaie de cap, şi, cum am zice, pentru ochii oamenilor, căci el după neamul şi starea lui nu-i trebuie mai mult, şi nici are vreme, mai ales că peste un an gîndesc să-l însor... 
 CUCONAŞUL: Vezi bine, ba să mă şi boieresc! 
 DASCĂLUL: Chirie Eleison!5 Ti catergaris! Dă-mi dar voie, cheramo6, să-ţi spui că şi eu văd că de a învăţa cumsecade fiul dumitale au trecut vremea cea scumpă, însă să întrebuinţăm timpul cît au mai rămas spre a-i lumina cît se va putea mintea şi de a-l deprinde cu învăţăturile greceşti măcar cele mai trebuitoare, căci de patria lor moldovenii nu au a-şi bate capul, fiind curtea domnească patria lor. 
 CUCOANA: Dumneata, dascăle, mă scoţi din răbdare cu filosofiile dumitale; eu îţi spun în scurt că dacă fiul meu îi slăbuşor de duh, apoi dumneata în zadar vrei să-i deschizi mintea, iar cît pentru boierii şi chiverniseala lui el nu are abar, căci eu l-oi înlesni la toate prin rudeniile 
  294 
 mele cele mari, şi ia sama, loghiotate, că dumneata cu învăţătura dumitale tot dascăl ai rămas, dacă nu ai avut moşie şi rudenii pe cei mari ai ţării, sau măcar nu te-ai ciocoit pe lîngă vrun boier mare făcîndu-te ciubucciu sau cafegiu, şi crede-mă că mai procopsit ai fi decît cum eşti; iar ce se atinge de copilul meu, eu, dacă l-oi însura, îi voi purta grijă de toate, ca să nu-l ajungă nici vînt rece, şi mă voi sili să se facă vornic mare de divan... 
 CUCONAŞUL (sărutînd mîna cucoanei): Aşă-i, nene-cuţă, că mata mi-i creşte şi copiii dacă mă voi însura? 
 CUCOANA: Aşteaptă, drăguţă, să vezi întîi de-i avea copii. 
 CUCONAŞUL: Cum să nu am?! Ba încă mă voi opinti ca să întrec şi pe băbaca. 
 DASCĂLUL (în sine): Bre, bre, bre, ce mascarale de oameni! 
 CUCOANA (către cuconaş): Nu ţi-i ruşine, fleacule, să întreci pe băbacă-tău?! (Către dascăl.) Aşadar, loghiotate, fă ce-i face cu dînsul pîn’ la anul. 
 DASCĂLUL: O, chera mu! Eu sunt om onest şi sunt dator să-ţi spun că cu cît cilibiul dumitale este avut şi de soi înalt, cu atîta i-ar şedea mai bine să înveţe ceva mai cu sistemă decît zici dumneata, ca să nu samene cu un cal rău împodobit cu rafturi scumpe, pe care îndată ce-l despodobesc rămîne o gloabă nefolosnică şi urîcioasă... 
 CUCONAŞUL: Auzi, auzi, neneacă, beleaua această de dascăl mă face gloabă... 
 CUCOANA: Of, dascăle, ce mă superi cu palavrele dumitale? Eu îţi spun încă o dată că el îi avut şi de neam mare, apoi la noi, în Moldova, cine are aceste îi cu minte, de treabă şi procopsit... 
 DASCĂLUL: Apoi eu nu am ce face în casa dumitale. 
  295 
 CUCOANA: Iaca, te-ai şi mîniet, dar te rog să nu ne mai filonichisem, ce să vorbim cum se cuvine. Adu-ţi aminte că dumneata te-ai făgăduit să alcătuieşti un plan cum să înveţi copilul; deci l-ai gătit? 
 DASCĂLUL: Eu îl făcusem precum ştiu, dar văd din vorbele dumitale că nu-ţi va plăcea; poronceşte dar ce am să fac, căci, precum înţeleg, dumneata nu vrei să dau învăţătură sistematică ca un dascăl, ce să-i fiu numai pedagog, ca cilibiul dumitale să rămîie un magog (momiţă cu cap de cîine). 
 CUCOANA: Fii dar dumneata pedagog sau magog, mie puţin îmi pasă, numai însemnează ce îţi voi spune. 
 DASCĂLUL: Sunt gata, spune. 
 CUCOANA: În toate zilele, deosebit de sărbători mici şi mari şi de duminici, de la cinci pîn’ la şase ore să citeşti cu dînsul istoria şi geografia; însă să faci aşa marafet, ca el, făr’ de multă osteneală, să ştie pe de rost cîteva întîmplări din Alexandria lui Machedon7, precum de căpcînii şi de furnicile cele mari cît omul ce s-au bătut cu dînsul şi alte minunăţii ce au mai făcut Machedon; asemenea, de domnii cei vestiţi ai Moldovei, precum de Papură-vodă, de Ciubăr-vodă şi alţi viteji; precum de Crai-Nou, fiul Epii, poreclit Sfărîmă-Piatră, Strîmbă-Lemne, de care boierii şi cucoanele spun prin adunări poveşti tare frumoase; asemenea, să ştie cum se cheamă oraşele cele mai mari ale ţărilor noastre, mănăstirile şi sihăstriile. 
 DASCĂLUL: Altă ce mai porunceşti? 
 CUCOANA: O dată pe săptămînă să-l înveţi hambacul. 
 DASCĂLUL: Vrei să zici poate aritmetica? 
 CUCOANA: Ba nu, eu vreau hambacul, că îi mai uşor, ca să ştie copilul numai că două şi cu două fac patru, şi să ştie a-şi număra paralele cînd va fi rînduit de vistierie 
  296 
 prin ţinuturi cu goştină, desătină şi mai ales vădrăritul la Odobeşti. Oh! la Odobeşti, unde cîntă ţiganii toată ziua, joacă şi beau călcătorii, ba şi noi, boierii, cînd ne ducem pe la podgorii să petrecem; mai mult nu trebuie. Dar aş-teaptă să-ţi spun, loghiotate, de ce învăţătură mai mare are copilul trebuinţă ca să se poată schivernisi, adică să poată cîştiga parale mai cu lesnire, căci în ţara noastră boierii, dacă se fac vornici mari de divan, apoi se rînduiesc să măsoare moşiile boierilor celor mai mici, mai ales ale mojicilor de răzeşi, cînd se plîng că li s-au împresurat moşiile lor de boieri, şi acei vornici măsoară cu prăjina şi lanţugul locul de pricină şi-l dă acelui ce le aduc mai mulţi bani; iar de cîtăva vreme vornicii hotarnici au în-văţat de la nemţi alt meşteşug ca să nimerească linia mai drept, şi şi-au cumpărat cîte o ocheană pe trei craci, şi căutînd printr-însa încotro vreu, oamenii îi socotesc foarte procopsiţi, şi hotărîtura lor acea cu ocheana are credit la domnie mai mult decît hrisoavele vechi, căci ei, ca nişte fermecători, pot preface faţa pămîntului, făcînd din deal vale şi din podiş munte, şi pot să găsească silişte de sate mai veche decît potopul, şi pot să răscroiască hotarele fireşti şi să facă cu moşie pe cel ce niciodată nu au avut moşie, dacă le umple pungile; apoi judecă, loghiotate, cu înţelepciunea dumitale cînd va şti copilul acest meşteşug ce chiverniseală de alijveriş poate face cu dînsa... 
 DASCĂLUL (au strigat): Chirie eleison che soson ton laonsu! (adică: Doamne, miluieşte şi mîntuieşte pe norodul tău!) 
 CUCOANA: Eu mă mier, dascăle, de ce te sperii de un lucru aşa firesc în ţară şi aşa de folos pentru deregători, dar să lăsăm deoparte aceste învăţături adînci, de care ţi-am vorbit prea destul, şi să ne întoarcem la altele mai cu haz şi mai uşoare; deci însemnează. 
  297 
 DASCĂLUL: Spune, chiria mu. 
 CUCOANA: Să-l înveţi a vorbi cabazlicos... 
 DASCĂLUL: Adică ca să rîdă toţi de dînsul ca de un caraghios; mai bine să-l învăţ a vorbi frumos... 
 CUCOANA: Pentru Dumnezeu, dumneata vrei să-l înveţi raterica (retorica). Nu, dascăle, nu vreau decît să fie vorbăreţ, să nu-i tacă gura nici un minut, să ştie pe de rost numele comedianţilor şi al pelivenilor celor mai vestiţi ce joacă pe frînghii şi fac ghiduşii de carii domnul şi boierii fac mare haz. 
 DASCĂLUL: Altă ce mai porunceşti? 
 CUCOANA: Copilului muzica nu-i este prea dragă, căci mititelul au pătimit de năjit, dar cînta bine din cobză; cu toate aceste, ţiganul Nedelcu, vestit scripcar în Iaşi, să vie o dată pe săptămînă ca să-i arăte şi în scripcă pestrefuri turceşti, şi atunci vor zice oamenii că fiul meu ştie şi muzicant. 
 DASCĂLUL: Ce mai pofteşti alta? 
 CUCOANA: Să înveţe în toate zilele a juca, pentru care să-mi găseşti vrun neamţ jucăuş bun, mai ales pentru ştaier şi minavet, şi să porţi de grijă ca neamţul să-l înveţe a face cucoanelor complimente cu coadă, de cele nemţeşti, şi a juca la baluri necontenit, ca să-i meargă vestea, aşa cum se vestise cînd trăiam la ţară, încît nici un flăcău nu-l întrecea la jocul sîrbesc de brîu, la ţigănească, la corăghiească, cum joacă la Galaţi, la mocănească, la huţănească, la hora moldovenească, şi altele şi altele. 
 DASCĂLUL: Altă ce mai trebuie să ştie cilibiul dumitale? 
 CUCOANA: Mi se pare că îi destul pentru un tînăr căruia toate îi se zîmbesc în lume şi fiul meu, avînd aceste talenturi, îndată să înceapă a se ridica în sus ca un 
  298 
 flutur cu aripile de aur. Dar am uitat ce au fost mai de folos, şi anume, te rog să-l deprinzi mai cu dinadinsul de a-şi ţinea grandeţele sau fineţile pe vîrful nasului, ca un boier mare, şi cît se va putea mai sus, aşa cum fac limongii fanarioţi după ce vin de la Ţarigrad la noi cu domnii greci, carii, după ce se boieresc, se înavuţesc jăcuind cît pot, apoi îşi bat joc de boierii pămînteni, şi toţi se tem de aceşti cireci domneşti, şi această fudulie grecească este prea de modă acum, făr’ de care copilul nu va însemna nimică, şi vor zice toţi că este un gogoman de ţară. 
 DASCĂLUL: Dumneata, chera mu, ai uitat trei lucruri mai trebuitoare decît aceste fleacuri, adică măcar să-l înveţi moldoveneşte, religia şi fapta bună. 
 CUCOANA: Adevărat am uitat, dar nu îi de modă. 
 CUCONAŞUL (către maica sa): Auzi! auzi! să mai învăţ moldoveneşte dacă eu sunt moldovan! 
 CUCOANA: Are dreptate copilul, că el ştie moldoveneşte a vorbi şi a iscăli, iar de istorie nime nu întreabă, nici măcar nu se vorbeşte acum, ca mai nainte, pe cînd erau domni pămînteni. Iar ce se atinge de religie, apoi şi eu, şi duhovnicul, cînd îl spoveduieşte, îi spune destule molitve, de ar ţinea minte măcar a zecea parte, căci doar nu am să-l călugăresc. Iar cît pentru faptă bună, aceasta este o istorie lungă şi sacă, ce acum nu se pomeneşte, căci fiul meu, trăind în lume, se va purta după pilda boierilor curţii domneşti şi va înţelege el singur de ce fac haz la curte şi de ce nu fac haz, de ar fi el parolist cu damele pentru orice lucru de nimică, de ar plăti cinstit datoriile în cărţi şi pe la dughene, ca să nu-l închidă la vartă, de ar linguşi pe boierii mari, ca să-l schivernisească şi pe dînsul, mititelul, de şi-ar iubi rudeniile cele bogate, căci de la cele sărace nu are ce aştepta, de ar fi fraged cu ceilalţi cuconaşi 
  299 
 de teapa lui, de ar fi simţitor de cele mai mici supărări ce se întîmplă prin casele altora, iar de casa lui nu are să-i pese, căci eu le voi pune toate la cale, şi destul pentru dînsul. Iată ce vasăzică tînăr drăgălaş şi cu fapte bune; iar mai cu dinadinsul pe lîngă boierii cei mari să se micşoreze, iar cu cei mici să se fudulească, ca acei mari să-l iubească, iar ciocoii să se teamă de dînsul, iată iarăşi în ce se încheie înţelepciunea şi ipolipsul la curtea domnească, ba şi în toată lumea, făr’ de care daruri copilul va fi nesuferit tuturor... 
 DASCĂLUL: Caco hrono na chisesi che o Iosu o catergaris! (Blestemată să fii şi tu şi cuconaşul tău, spînzu-ratul!) 
 Aceasta zicînd dascălul în sine, îşi apucă şlicul şi o rupe de fugă. 
 CUCONAŞUL (rîzînd cu hohot, zice): Au luat dracul pe caţaonul, şi eu am scăpat teafăr, căci înţeleapta mea nenecuţă i-au venit de hac... Doamne, Doamne, mata tare eşti învăţată, de poţi învăţa şi pe dascăli... 
 (Eu eram tînăr pe atuncea şi ascultam din tinda casei această comedie a amicului şi conşcolerul meu cuconaş; deci adaog iarăşi: cît era de înăduşită pe vremea fanari-oţilor în Moldova simţirea cea mai sacră a iubirii de patrie şi educaţia romînilor, dar am trăit şi am văzut cu întristare în timpul de acum altfel de civilizaţie, mai grozavă decît a grecilor, adică progresul turbat sau ultraliberal al unor tineri romîni, ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracu; şi nu se tem nici de cuget, nici de păcat, şi îşi bat joc de părinţii lor, numindu-i retrograzi, varvari, şi îşi bat joc de toţi ce nu sunt ca dînşii şi apoi pier ca muştele, ce nu aduc nici o roadă în lume...) 
  300 
 GENIUL VECHI AL ROMÎNILOR ŞI ROMÎNII DE ASTĂZI 
  
   
  Cu doftorie amară, Acel bolnav înviază, Cu critică şi ocară, 
  Răul moral se-ndreptează. 
 Este ştiut că în toţi anii la sărbătoarea Sîntului Ilie, la 20 iuliu, în oraşul Fălticeni, ce este în ţinutul Sucevii, din principatul Moldovei, se face un iarmaroc renumit, la care se adună nu numai neguţitorii din Moldova şi Valahia, dar şi o mulţime de neguţitori străini din depărtate locuri cu mărfuri scumpe, şi acolea sau le vînd cu ridicata unii altora, sau le schimbă pe alte mărfuri, încît în acest mare iarmaroc, ce ţine două-trei săptămîni, se învîrteşte un alijveriş de cîteva milioane de lei. Tot atuncea se adună acolo din cele mai de departe unghiuri ale Moldovei, şi mai cu samă din Iaşi, Roman şi Botoşani, mulţime de tineri boieri şi tinere cucoane, nu pentru interesul negoţului, cu care prea puţini se îndeletnicesc, ce numai ca să se zăbovească sau să cumpere lucruri pentru a lor podoabă şi îmbrăcăminte, cu care se fudulesc în iarmaroc, şi întru adevăr că zi şi noapte altă nu se răsună pe uliţe şi prin casele oraşului decît rîsuri, muzice şi jocuri; iară în luxul cel mai rafinat al Europei şi în amorul cel mai sentimental se întrece tinerimea romînă cu atîta agerime, încît şi modistul parizian, şi fragedul păstor al mun-ţilor Alpi mai nu i-ar putea întrece; apoi de benchetele şi zefcurile ce se fac la acel iarmaroc, atît între nobili, cît şi între clasele mai de jos, este de prisos a mai vorbi; atîta zic, că cel mai stoic filosof ar astupa ochii Minervii, 
  301 
 spre a se veseli şi el ca un om păcătos la acest iarmaroc; deci în aşa mare adunare de popul poate cineva voieşte să vadă dezvelit haracterul, moralul şi plecările romînilor de astăzi. Aşadar, şi eu însumi, alergînd ca şi ceilalţi în sus şi în jos prin iarmaroc, m-am întors seara la gazda mea şi, fiind obosit, m-am pus în aşternut, unde am început a citi cu o însufleţire nespusă pe un hronic al Moldovei şi al Valahiei, ce am găsit pe masa din odaia mea, şi mă minunam gîndind cum de au stătut odinioară naţiile aces-tea ale moldo-valahilor, ce se văd astăzi atît de iubitoare de răsfăţări şi de mode, şi atît de molatice, în contra puternicilor megieşi, ce le înconjura din toate părţile, pre-cum tătarii Bugeacului, cazacii Ucrainei şi ai Zaporogului, polonii sau leşii, ungurii, turcii, tătarii şi alte naţii. Cum de s-au luptat două naţii mici ca aceste ale Moldo-Valahiei, care împreună, pe la al 14-lea veac, nu era, cred, nici două milioane, cu mai mult de treizeci milioane, ce alcătuia pe atuncea megieşitele popoare? Însă m-am dumerit apoi că populul ţărilor noastre în acele timpuri şi în-ţelepţii lor domni, deşi altă avere nu avea decît frumoase turme, bune arme şi un pămînt îmbelşugat, dar traiul lor simplu şi nerăsfăţat nu cerea altă mulţumire, nu se îngăima de alte patimi, ca o naţie ce era necorcită, decît ca ţara lor să nu fie călcată de megieşi şi legea lor nesmintită. Deci aceste două instincte însufleţindu-i, îi făcea eroi ne-biruiţi; iată dar tăria, iată mîntuirea lor de duşmanii de afară şi de patimile dinlăuntru. 
 Bîntuirile neamice ale megieşilor au contenit cîtva după ce Moldo-Valahia, obosită de răzbeluri, pe la veacul al 17-lea au intrat sub scutul marelui Petru, împăratul Rosiei, despre prăzile cazacilor Ucrainei şi ale Zaporogului; iar în vremea înţeleptei împărătese Ecaterina a II s-au 
  302 
 asigurat ţările despre prăzile oardelor tătăreşti, ce stăpînea Bugeagul Basarabiei şi al Hersonului, şi despre sumeţii Poloniei, înfrînaţi şi umiliţi de Ecaterina. Aşadar, aceşti celebri monarhi ai Rosiei, precum şi puternicii lor moşte-nitori, cu a lor ocrotire, nu numai au păstrat ţările aceste în creştineasca lege, dar şi în politica lor fiinţă; iar în anul 1834 le-au întemeiat ceva mai cu sistemă driturile de demult pierdute. Însă mulţi romîni de astăzi încă nu se dumeresc, nici ce pierduse, nici ce au cîştigat... Iată lucrurile Dumnezeului drept-credincioşilor ce înalţă cor-nul creştinilor, iată argument istoric cu ce chip au stătut pîn’astăzi tronurile acestor principaturi nerăsturnate de tot, ca nişte frumoase ruine ale gloriei trecute. Aceasta pentru starea politică a romînilor. 
 Dar iarăşi gîndeam: care neamici oare sunt mai de primejdie? Oare acei de afară, ce de demult ne îngroază, de care Dumnezeu ne-au mîntuit, sau acei dinlăuntrul ţărilor, ce ne dezmiardă astăzi şi care zi şi noapte viclean se furişează prin toate casele şi soarbe averea moldo-val-ahilor, ca smîrcul unei bahne ce soarbe în sine izvoarele cele mai hrănitoare şi suge sucul cel crescător al pămîn-tului moldo-valahilor, ca şerpele ascuns sub roză, ce muşcă şi înveninează moralul moldo-valahilor? Acesta este luxul sau răsfăţul ce s-au furişat de la începutul veacului nostru în ţările noastre; el au născut între noi mîndrie, pizma şi desfrînarea, el ne-au ademenit şi ne-au buimăcit de ne-am uitat credinţa către Dumnezeu şi către legi, şi am urît pe muma patrie, pe care o sfîşuim, o rupem, o dezbrăcăm, ca să avem cu ce împlini gusturile noastre. La aceste gîndind, eu am zis: O! vechilor domni ai moldovalahilor! cînd îţi învia din nenorocirea voastră, ca să vedeţi răsfăţul, podoabele şi trîndava moleciune a mîndri-
  303 
 lor moldoveni şi valahi de astăzi, a palaturilor lor, zidite, unele, din năruiturile cetăţilor vechi, pe care voi le-aţi fost zidit, pentru un pravăţ mai bun, iar mai cu dinadinsul din risipa averilor ce le-au rămas de la eroii strămoşi! ce aţi zice?... Vorbind aceste, însumi am adormit: şi iată că se arată nu ca un vis, ce ca o fantomă, un cuvios bătrîn, carele, puind dreapta sa pe umărul meu, pe cît ţin minte, mi-au grăit aşa: 
 “Am auzit ce vorbeşti în gîndul tău, căci eu sunt geniul Zamolxis al daco-romînilor, descipol al lui Pitagora, carele, trăind între sălbaticii daci, am fost legiuitorul lor, şi ei m-au dumnezeit; aşadar, eu, geniul lor şi al urmaşilor daco-romîni, privighez între voi şi mi-i drag să convorbesc cîteodată cu patrioţi buni şi necorciţi. Deci spune-mi, ro-mîne, ce s-au făcut lăcaşurile voastre acele rustice şi curate, în care locuiau odinioară fapta bună şi bărbăţia, şi de multe ori cetăţeni ca aceia ajungeau domni ţării? Ce s-au făcut limba romînească, căci voi acum vorbiţi mai regulat limbile străine? Ce sunt deprinderile aceste muieratice, ce v-au gingăşit obrazul şi trupul de nu aveţi putere în voi nici cît avea babele străbunele voastre, şi nici vă poate cineva cunoaşte de sunteţi bărbaţi sau femei, decît numai pe haine, ce folosesc palaturile pe care nu mai aveţi cu ce să le umpleţi? Acele statuie şi bronzuri scumpe cu carele le împodobiţi cînd voi nu aveţi ce să lăsaţi urmaşilor voştri decît datorii? O, romînilor! Ce aţi făcut voi? Voi, care eraţi biruitori naţiilor megieşite, vă văd astăzi biruiţi de străinii ce s-au adăpostit în ţara voastră, aducîndu-vă tot felul de mode şi de deprinderi ale luxului; ce aţi făcut cu legea voastră, pe care o pîngăriţi în tot felul, căci fecioria voastră nu este acum neprihănită, nici însoţirile voastre statornice sau fără de interes? La voi astăzi nu se deose
  304 
 beşte răul de bine, căci voi onoraţi mai mult petrecerile decît îndeletnicirea cu trebile ce aduc folos, voi preţuiţi mai mult osteneala dascălului ce vă învaţă a juca sau a cînta decît al meşterilor ce vă lucrează uneltele industriei şi ale plugăriei; orăşenii voştri mai mult gîndesc la ghiduşii teatrului veniţi din ţări străine, ce vă migăiesc un ceas, decît la cel ce au lucrat un an la opera ce s-au jucat pe scenă, măcar fie şi romîn, sau voi mai mult lăudaţi pe virtuoşii muzicanţi ai Europei, sau păstrăfurile lui Arifaga decît pe acei ce au scris istoria patriei, precum Cantemir, Ureche, Costin şi alţii. Boierii voştri mai toţi s-au lăsat de lucrul pămîntului, căci îmbelşugata rodire a moşi-ilor lor i-au înavuţit şi i-au trîndăvit, încît de multe ori 
 o mie de plugari din satele unui boier nu pot îndestula casa proprietarului lor, întru atîta lipscanii şi modistele îi ademenesc către răsfăţuri şi cheltuieli mari, şi către o viaţă molatică şi leneşă, şi din aceasta urmează apoi că bărbaţii romîni sunt astăzi aşa de gingaşi, podoabele lor aşa de asemănate cu ale femeilor, feţele lor aşa de drese şi întocmite, că în oraşele Principaturilor seamănă a fi nu-mai sexul femeiesc, iară bărbaţi nici unul. Aşadar, sufletele unora ca ale acestor romîni, fiind dedate desfătărilor, nu sunt în stare să simţească adevărata mulţumire a unei vieţi ticnite, măsurate şi cu fapte bune, iară trupurile lor cu totul fiind gingăşite de trîndava şi desfrînata vieţuire, sunt totdeauna bolnăvicioşi şi tînjesc, neştiind pentru ce. Însă eu, ca un geniu, ştiu că ei tînjesc că nu au îndestui bani pentru desfătările lor, care boală se cheamă galbanare (adecă galbeni-n-are); aşadar, mîinile lor ca de ceară şi nedeprinse cu osteneala... sunt debile încît nu pot să mişte cea mai mică povară, picioarele lor, ce abia îi poartă, nu sunt în stare să încalece nici precum încăleca din vechi 
  305 
 moşnegii, iară trăsurile lor cu cele mai vînjoase răzoare, în care tinerii, lungindu-se în ele, se preumblă pe strade şi tot încă se ostenesc, apoi stomahurile lor slăbănogite de îmbuibare, feţele lor veştede de desfrînare, ochii lor lîncezi şi obosiţi de benchetele nopţii şi de jocul cărţilor, toate aceste fac din bărbaţi nişte creaturi, pe care romînii vechi îi numeau oameni stricaţi. În fine, făr’ de virtute fiind, ei se tem de cugetele lor, se tem de compatrioţii lor, se tem de străinii ce vin în ţară şi sunt gata să fie plecaţi servi oricăruia stăpîn. Aceasta este o icoană pentru trupeştile însuşiri ale romînilor acelor ce sunt de aşa teapă. 
 Dar mă minunez mai mult de prefacerea moralităţii acei rustice ale unora din romîni, de tulburarea limpezilor cugete ale lor, mă minunez de unde au deprins cele mai rele deprinderi ale Europei, adică sub masca politeţii amăgitoare, atîtea viclenii. Privesc cu oţărîre la fudulul fanfaron şi la caracterul lui cel plin de zădărnicii, care nici un pas, nici o mişcare nu face făr’ de îngîmfare şi sumeţie; el vrea să se înalţe peste ceilalţi oameni şi se micşorează pe sine; el este cutezător cu mai-marii lui şi cu bătrînii respectabili, mîndru cu cei de sama lui, defăi-mător cu cei mai de jos decît el; le zice acestora tu, îşi dă ton că ocroteşte pe aceia şi îşi bate joc de toţi; cine i se închină lui, el nu-l vede, cine îi vorbeşte, el nu-l ascultă, iară de vorbeşte cineva cu altul, el se amestecă în vorbă, şi întreabă pe omul onest de ce nu vine la dînsul acasă. El nu au citit altă şi nici ştie altă decît romansuri şi poezii făcute de alţii, şi se laudă că le-au făcut el, şi dă sfaturi înţelepţilor, şi critică orice lucru minunat al frumoaselor arte; el se fuduleşte repetînd cîteva idei ale filosofilor ce le învaţă cu o zi mai înainte, şi aşa de fireşte le spune, ca şi cînd însuşi le-au compus. Aşadar vorbele lui sunt min
  306 
 ciuni, făgăduinţele lui neîmplinite şi umbletele lui nesocotite, căci el vine tîrziu acolo unde îl aşteaptă şi se duce unde nu este chemat; pe rudele sale, dacă sunt sărace, el nu le cunoaşte, şi se laudă cu prietenia magnaţilor care poate niciodată cu dînsul n-au vorbit; în fine, el este un comediant cu duh pentru acei nătărăi carii îl slăvesc şi un nătărău mîndru pentru oamenii cu judecată, care fug de dînsul. Însă el nici are duh, nici îi prost, decît este o icoană adevărată a tinerilor cu rea creştere şi cu stricat moral. Trebuie însă să ştiţi că dacă un tînăr ca acesta este stricat de cu vreme, şi părinţii nu se silesc a-l îndrepta pîn’ la vîrsta de douăzeci ani, el se face apoi cel mai rău, cel mai netrebnic cetăţean, el este în stare, pentru ca să-şi împlinească gusturile şi capriciile sale, să jertfească şi pe părinţii săi, sau măcar piară şi patria şi lumea toată. 
 Deci, romînilor, lepădaţi cu totul luxul sau răsfăţul, iar de nu se poate, în secolul în care trăiţi, cumpăniţi-l măcar cu starea în care vă aflaţi şi cu veniturile ce aveţi, şi gîndiţi şi la sărăcia ţării şi a moştenitorilor voştri, adică, că banii voştri iese din ţară pe lux şi nu se mai întorc; deprindeţi-vă cu moralitatea cea firească, căci aceia este virtutea, şi nu vă pilduiţi cu fanfaronii ţărilor străine; deprindeţi-vă cu osteneala şi fugiţi de muiereştile alintături ce vă moaie trupul şi vă slăbeşte mintea şi gîndiţi că odinioară puternicii voştri megieşi, deşi erau neamicii voştri, dar se mira de bărbăţia tinerilor voştri şi de înţe-lepciunea bătrînilor voştri şi vă onorau pe voi, iar acum nu numai megieşitele popoare, dar şi străinii ce trăiesc în ţara voastră rîd de a voastră deşertăciune şi de a voastră molătate. 
  307 
 O! dragilor mei romîni! voi sunteţi vrednici de plîns, căci cu greu vă este să vă dizbinaţi de cele ce aţi deprins, şi vouă v-ar trebui un Caton1 sau un Fabricius2 al romanilor, care cu vargă de fier să vă îndrepte pe calea cuviinţei. O! romînilor”... 
 Acolea m-am trezit din somn de un mare zgomot ce s-au răsunat pe uliţa de lîngă casa mea. Mă scol din pat, caut pe fereastră şi văd cîţiva tineri, care după ce serbase pe zînul ce au sădit via, se duceau cu cea mai înfocată pîrgă a lor la un templu al zeiţei amorului, ce se găsesc mai multe la noi decît în Elada veche. Deci eu, ruşinîndu-mă de umbra cucernică ce îmi vorbise, m-am sculat, mam îmbrăcat, m-am suit în trăsura mea şi am fugit din Folticeni. 
 * 
 La 1830, aflîndu-mă la iarmarocul de la Folticeni, am văzut urmările desfrînate ale junimei de atuncea şi care mi-au inspirat a le descrie aicea, dar de atuncea şi pînă acum prea multă deosebire găsesc în moralul junimii de astăzi, căci buna educaţie şi civilizaţia le-au insuflat principii vrednice de laudă şi singuri ei, uitîndu-se înapoi cum era tinerimea atuncea, sperez că se vor uni cu opiniunea mea. 
  308