Doi feţi cu stea în frunte
   
   A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpînea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrîn şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa. 
   Ana, cea mai în vîrstă dintre surori, era frumoasă, încît oile încetau a paşte cînd o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încît lupii păzeau turma cînd o vedeau pe dînsa stăpînă; iară Lăptiţa, cea mai tînără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lîna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decît surorile sale împreună — frumoasă cum numai dînsa era. 
   Într-o zi de vară, cînd razele soarelui erau mai stîmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor. 
   Pe cînd ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi cînd ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vînat. 
   Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era. . . cine altul putea să fie? . . . Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stîmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, pînă ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi. 
   — Auzi tu, soră, grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş frămînta o pîine din care mîncînd s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decît toţi voinicii din lume. 
   — Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă pe care, îmbrăcînd-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecînd prin apă fără ca să se ude, trecînd prin foc fără ca să se ardă. 
   — Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tînără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori. 
   Cînd trec pe lîngă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultînd, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegînd, ei suciră frînele şi săriră la fete. 
   — Sfîntă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat! grăi feciorul de împărat ridicînd la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu tot. 
   — Şi tu a mea! grăi cel dintîi voinic către Stana, făcînd şi el precum a văzut pe stăpînul său. 
   — Şi tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicînd-o şi pe ea în şa. 
   Făcînd aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor. . . 
   Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că Ana şi-a făcut pîinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frămîntat şi a copt pîinea precum a fost zis la culesul de căpşune. 
   Încă de trei ori cîte trei zile şi de trei ori cîte trei nopţi trecură şi o nouă veste merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pînza şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de căpşune. 
   Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împilinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea. 
   Cînd se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea de întîi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blîndă şi mai îndurătoare decît pînă acuma, dînd de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi şi noapte lîngă soţia sa. Era adică să se întîmple — din îndurarea lui Dumnezeu — precum a grăit Lăptiţa la cules de căpşune. . . Şi lumea, şi ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau aşteptînd să se vadă ce nu s-a mai văzut încă. 
   Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe! 
   S-a întîmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, avînd-o de la cel dintîi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! 
   După gîndul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpînă peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar. 
   Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gîndul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă gîndul cel bun. 
   Era acuma în gîndul vitrigei ca întîmplîndu-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis. 
   Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi şi noapte, lîngă soţia lui. Îşi puse dar de gînd ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămînînd Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip. 
   Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vînt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mîine-poimîne, şi feciorul de împărat nu se depărta de lîngă soţia sa. 
   Cînd vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război. 
   Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar. 
   Feciorul de împărat sări cuc de mînie cînd îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost. . . Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi! 
   Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decît să facă ce e de făcut. 
   Aşa sunt feciorii de împărat! Oricît de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricît de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, cînd aud de bătaie, li se zvîrcoleşte inima în trup, li se frămîntă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii. . . lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vîntul la război. 
   Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, cînd în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stîmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastîmpărat să ştie ce şi cum, de cînd s-a dus! 
   Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc cînd văd atîta răutate, atîta suflet fără milă, şi urîtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încît nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! 
   Adică a fost aşa: în clipita cînd stelele se strîng pe cer, cînd feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întîmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte. 
   Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gîndul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului. 
   Cînd feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei. 
   Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decît să-şi ajungă pedeapsa. 
   Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pămînt pînă la sînişori, rămînînd aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea cînd cineva cutează să înşele pe un fecior de împărat. 
   Într-altă zi, apoi, se făcu pe gîndul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi. 
   Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă! Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pămînt. În locul în care erau îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Cînd vitrega îi văzu crescînd, porunci ca să-i stîrpească din rădăcină. 
   — Lăsaţi-i să crească! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră! Aşa paltini n-am văzut încă. 
   Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, cînd se strîng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mîndri şi nalţi, ridicîndu-se cu crengile lor pînă la fereastra împăratului. Şi apoi, cînd adia vîntul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plîngere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea. 
   Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gînd ca, cu orice preţ, să stîrpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. 
   Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut pînă la ruptul firului, dar în sfîrşit. . . şi împăraţii sunt tot oameni. 
   — Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stîrpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. 
   Împărăteasa se mulţumi cu atîta. Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine pînă ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului. 
   Cînd feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decît pînă acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărăteasa i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încît toată noaptea nu putu dormi. 
   După ce împăratul adormi, paturile începură să scîrţîie. Şi de aceste scîrţîituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decît numai dînsa. 
   — Ţi-e greu, frăţioare? întrebă unul dintre paturi. 
— Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată! 
   — Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău! Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei pînă la crepetul zorilor. 
   Cînd se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gînd să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, cînd împăratul merse la vînat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc pînă la cea mai mică scîndură. 
   Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput. 
   După ce paturile arseră, încît nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vînt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle. 
   Ea n-a văzut însă că tocmai atunci cînd focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scîntei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scîntei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atît de frumos ca şi cellalt, tocmai atît de blînd, cu lîna tocmai atît de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie! 
   Cînd împărăteasa văzu mieluşeii păscînd pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dînşii, îi luă în braţe pe amîndoi şi-i duse la soţul său. 
   Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gîndea decît la mieluşei: îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi ustura inima. 
   Văzînd că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse gînd rău şi nu se împăcă pînă ce, cînd cu bine, cînd cu rău, cînd cu vorbe dulci şi cînd cu plîns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mieluşeilor. 
   Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mînca, împărăteasa puse să se arunce în foc. . . în foc şi piele, şi lînă, şi oase, şi tot ce a mai fost. 
   Nu mai rămase nimic. Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucăţele din creierii mieluşeilor. Cînd apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat şi au mers cu pîrîul pînă în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi cellalt, deopotrivă, ca să se ştie că sunt fraţi gemeni. 
   Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară dis-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa cînd cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur. 
   Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărîră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste. 
   — Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e pieirea noastră, grăi unul dintre peştişori. 
   — Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul. 
— Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare şi apoi nu veni pînă ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor. 
   Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştişorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni pînă ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei. 
   Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în frunte, unul ca cellalt, încît cine îi vedea trebuia să ştie că sunt gemeni. 
   Copiii crescură repede. . . În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, cînd stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vîrstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vîrstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii. 
   — Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar. 
   Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amîndoi, le făcu cîte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii porniră către curtea împăratului. 
   Era ziua mare cînd ajunseră la curte. 
— Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feţi către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curţii. 
   — Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul. 
   — Tocmai pentru că şade la masă! vorbi al doilea făt intrînd îndărătnic pe poartă. 
   Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar aceştia trecură printre dînşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi. 
   — Vrem să intrăm! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau la uşă. 
   — Nu se poate, răspunse un slujitor. 
— Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă cellalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stînga. 
   Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o larmă înaintea uşii, încît răsuna curtea. 
   — Ce e acolo, afară? întrebă împăratul mînios. Feţii se deteră paşnici cînd auziră vorbele tatălui lor. 
— Doi băieţi voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrînd la împăratul. 
   — Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt băieţii aceia? strigă împăratul într-o răsuflare. 
   — Nu ştiu, înălţate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, căci băieţii sunt tari ca puii de leu, încît au străbătut prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau nouă de lucru! Ş-apoi, de îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu şi le iau din cap. 
   Împăratul se roşi de mînie. 
— Scoateţi-i afară, strigă el, înhăţaţi-i cu cîinii! 
— Lasă, că mergem noi şi aşa, grăiră feţii plîngînd de asprimea vorbelor ce auziră, şi porniră în jos pe trepte. 
   Cînd erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului. 
   — A zis împăratul să veniţi, că împărăteasa vrea să vă vadă! Băieţii se gîndiră puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi intrară la împăratul cu căciulile în cap. 
   Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lîngă masă toţi oaspeţii împărăteşti, în capul mesei împăratul şi lîngă dînsul împărăteasa, şezînd pe douăsprezece perini de mătase. 
   Cînd băieţii intrară, căzu una dintre perinele pe care şedea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini. 
   — Luaţi căciulile din cap! strigă un curtean către băieţi. 
— Acoperămîntul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum suntem. 
   — Ei bine! grăi împăratul îmblînzit de auzul vorbelor ce ieşiră din gura băiatului. Rămîneţi precum sunteţi! Dar cine sunteţi? de unde veniţi? şi ce voiţi? 
   — Suntem doi feţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în pămînt şi jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde venim; fost-am cale îndelungată şi am grăit cu suflarea vînturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cîntat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ţi cîntăm un cîntec pe care-l cunoşti fără ca să ştii! 
   De sub împărăteasă a sărit a doua perină. 
— Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soţul său. 
— Ba nu, lasă-i să cînte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cîntaţi, băieţi! 
   Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cînte povestea vieţii lor. "A fost un împărat. . . " începură feţii; de sub împărăteasă căzu a treia perină. 
   Cînd feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată. 
   Cînd feţii sfîrşiră cîntecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar cînd ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi împăratul îşi acoperiră ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atîta strălucire. 
   Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa fu pusă în cap de masă lîngă soţul ei; fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gînd rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încît lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfîrşeşte. 
   
   Păcală în satul lui
   
   I se urîse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să rîdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, — vorbă scurtă, — să se astîmpere odată. 
   Şi fiindcă romînul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului. 
   Căci aşa se facea averea. Păscînd, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului. 
   De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască viţeluşele oamenilor? 
   Păştea dar viţeluşa lui Păcală, păştea, şi cu cît mai mult păştea, cu atîta mai vîrtos creştea, încît nu era în tot satul viţea care s-o întreacă, iar cînd ajunse şi ea viţea, nici juncile nu se puteau potrivi cu ea. 
   — Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie şi ăsta? viţeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dînd oare să mănînce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos? 
   Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; viţeaua era însă viţeaua lui Păcală, iar Păcală îşi căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească şi să nu rupă cîteodată şi din holdele oamenilor. 
   Ajungînd junincă, viţeaua lui Păcală se făcu stăpînă pe întregul hotar. Umbla şi ea cum umblase şi stăpînul ei mai nainte de a se fi astîmpărat, şi unde n-o căutai, acolo dădeai de ea, mai prin lanul de grîu, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde. 
   Iară Păcală li se plîngea oamenilor că prea i s-a făcut răzleaţă juninca şi că are treabă şi nu poate umbla după ea. 
   Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plîns şi ei, dar nu mai aveau cui să i se plîngă cînd Păcală îi lua pe dinainte şi li se plîngea de te prindea mila de el. 
   Cînd văzură dar că juninca lui Păcală în curînd are să fie vacă, oamenii se puseră pe gînduri. Ştiau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele şapte viţeluşe cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci şi ele, şi cum le vinde Păcală şi pe ele şi se întoarce de la tîrg cu o spuză de viţeluşe, toate flămînde, toate pornite din fire să se facă viţele, juninci şi vaci în cele din urmă. 
   — Măi! strigară ei, ăsta ne mănîncă şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură. 
   Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină şi avea treabă, nu putea să-şi piardă vara umblînd după coada junincei. 
   Se sfătuiră dar între dînşii şi iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, pînă ce n-ajunseră a se dumeri că toată carnea pe care a pus-o viţeluşa ca să se facă viţea şi din viţea junincă e carne adunată din nutreţul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne din care ar fi fost să fie a lor şi numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca şi cînd venise ca viţeluşă în sat. 
   Dumeriţi odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea şi o mîncară, iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală. 
   Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întîmplă. 
   Păcală, de! ce să facă! . . . Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat a bunăoară pe oamenii din satul lui Tîndală. 
   Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vîrf de băţ şi plecă cu ea la tîrg, ca s-o vîndă. 
   Aşa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţă pînă la prînz şi de la prînz pînă seara. Cînd era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se uită împrejurul său, ca să-şi găsească vreo casă la care să mîie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă. 
   Nu poate, că — Doamne fereşte! — ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, ştia că sunt fricoase femeile, li se urăşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca să ştie că e peste noapte picior de om la casa lor. 
   Şi găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ţinea şi el să rămînă aşa într-un unghi al casei, într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi şi spuse să se culce şi să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el! 
   "Ce-o să mai fie şi asta? ! " grăi Păcală. El ştia că muierile sunt şi vorbăreţe, şi doritoare de a le şti toate cîte sunt în cer şi pe pămînt, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai ştie. . . Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, şi Păcală, în loc de a adormi, trăgea cînd cu ochiul drept, cînd cu cel stîng, ca să vadă cele ce se petrec în casă şi împrejurul casei. 
   Nici nu se înseră bine, şi muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mîncări, şi plăcinte, şi un purcel fript, şi o coastă opărită cu varză călită. Şi apoi rachiuri, şi apoi vinuri. Ospăţ, nu alta! 
   N-ar fi fost Păcală om păţit dacă n-ar fi ştiut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era şi ea gătită ca de nuntă. 
   Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aştepta nevasta cum îşi aşteaptă fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşă şi în portiţă, ca să vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întîrzie, dacă soseşte. 
   Nu care cumva să creadă cineva că Doamne fereşte ce! . . . Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai de frunte om din sat şi nu putea să-l primească la casa ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară. 
   Alt nimic nu era la mijloc, Doamne fereşte! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau, rachiul era aşezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea decît dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, cînd deodată — să te miri, nu alta! — se întoarse bărbatul. I se frînsese, sărmanul de el, o osie în drum, şi nu-i rămăsese decît să se întoarcă, să pună altă osie la car şi să plece mîine din nou la pădure. 
   Muierea bună şi credincioasă îşi cunoaşte bărbatul după mers, din tuşite şi strănuturi, ba chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Păcală conac era şi ea muiere bună şi credincioasă. Ea îşi cunoscu bărbatul din scîrţîitul roatelor de la car, iar scîrţîitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dînsa să-şi rînduiască treburile. 
   Ea luă purcelul cel frumos şi rumen şi-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta şi o puse iute-iute pe cuptor, luă costiţele cu varză călită şi le vîrî în cuptor, mai vîrî tot iute-iute şi rachiul sub perina de la căpătîiul patului, iar vinul sub pat, şi pe cînd carul cu boii intrară în curte, toate erau în cea mai bună rînduială. 
   Nu poate că Doamne fereşte ce! . . . dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul. 
   Văzîndu-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaş, începu să se plîngă, nevasta, ca toată muierea bună şi credincioasă, îl mîngîia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca să-i spună stăpînului de casă că e şi el aici, să-i ceară iertare că a îndrăznit şi să-l mai roage şi pe el de conac. 
   — Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mîncare? 
   De! ce să-i faci? omul flămînzeşte la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănîncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum. 
   — Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aştept mîine. O să-ţi fac însă o mămăliguţă bună, ca s-o mănînci cu o zămuţă de usturoi. 
   — Mămăliguţă să fie! grăi bărbatul. Cînd e flămînd, omul se bucură şi de mămăliguţă. Om umblat prin lume, Păcală ştia că o să-l poftească şi pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, şi nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeţ era şi el, tot flămînd — ca orişice om sosit din drum. 
   Şi cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguţa, Păcală, care nu era cap sec, se gîndea mereu cum să facă el ca să nu mănînce mămăligă, ci purcel fript, frumos şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varză călită şi plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu şi să guste măcar o dată din vinul cel vechi. 
   El se încruntă o dată şi trase cam pe furiş cu băţul în piele. Şi lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri, de alaltăieri! Simţise o dată mirosul, şi grija lui mai departe. . . 
   Ca om drumeţ, îşi ţinea băţul la îndemînă, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi era la picioare. 
   Bărbatul se cam mira că ce va fi avînd cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era băţul, a lui era pielea; treaba lui era ce făcea cu ele. 
   Peste cîtva timp Păcală iar trase una cu băţul, ba mai se şi răsti la piele: 
   — Ţine-ţi gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, şi acum se răsti şi mai rău. 
   — Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se rugă de iertare că nu poate să spună. 
   — Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o vezi, nu e piele, ci proroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu să spună lucruri de nespus. 
   — Şi ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul. 
— Uite! grăi Păcală, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauţi la căpătîiul patului, c-o să găseşti rachiu. 
   Bărbatul căută şi găsi. 
— Mare minune! Cine l-o fi pus oare? 
— E taină! . . . răspunse Păcală, asta nu se poate şti. 
— Şi ce mai zice prorocul? 
— Să cauţi după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele. 
   — Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul? 
— Caută sub pat, că găseşti vinul. Astfel înainte — pînă ce nu ieşiră la iveală costiţele şi plăcintele, încît numai de-un drag să te uiţi la masa încărcată şi să te aşezi la ea. 
   Se mira bărbatul, se mira mai vîrtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de faţă; numai Păcală nu se mira, fiindcă el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e bună. 
   — Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cîrtiţa din fundul pămîntului! 
   Va fi fost ori nu aşa, destul că Păcală s-a săturat ca un paşă turcesc, încît abia-l mai ţineau curelele. 
   — Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură şi el. Nu cumva ţi-e de vînzare? 
   — Doamne fereşte! îi răspunse Păcală. Cum aş putea eu să vînd un lucru ca acesta? Se poate? ! 
   — Dar dacă ţi-aş da un preţ bun? 
— Auzi vorbă! preţ bun? Un proroc ca ăsta e lucru nepreţuit. 
   Doritor cum era de a se hrăni bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la tîrg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, şi aşa mereu înainte, pînă la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai bogat decît Păcală. 
   — Fiindcă văd şi văd că ţii cu orice preţ să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o să-ţi fac după dorinţă, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă şi mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea! 
   Aşa grăi Păcală, şi-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele şapte pungi de galbeni — mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decît Păcală. 
   Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decît bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi să se mai şi hrănească bine. 
   Iar Păcală, după ce-şi vîndu pielea şi puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung pînă acasă în satul lui. 
   Ziua următoare îşi luă Păcală rămas bun şi plecă iar acasă. Şi cum mergea pe drum şi cum se simţea aşa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îşi puse tare şi cu adevărat de gînd că de aici înainte nu mai vîşcă nici la dreapta, nici la stînga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora — nu! nu! nu! --, ci se face om ca toţi oamenii care vor să aibă obrazul curat, se astîmpără, se pune în rînd cu fruntea satului. 
   Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea astîmpăr, şi parcă i se surpa casa în cap cînd se gîndea că prorocul a rămas în paza ei. Nu poate că Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine cînd se află aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Păcală. 
   Ea făcu dar ce făcu, şi-şi trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce era, furca în brîu şi porni în urma lui Păcală şi grăbi şi alergă ca să-l ajungă şi să-l întrebe ce are să facă şi cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile şi să-i ieie darul prorociei? 
   Păcală, de! ce să facă şi el? ! De pagubă se fereşte omul, dar de cîştig niciodată; mai luă şi de la femeie şapte pungi şi îi spuse că n-are decît să opărească pielea cu apă de izvor strecurată prin o sită deasă, şi-şi urmă calea ca şi cînd nimic nu i s-ar fi întîmplat. 
   — Acum zău că mă fac om aşezat, încît o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce sosi acasă. 
   Se şi făcu. Îşi zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, — colea, cu pridvor aşezat pe stîlpi şi cu cerdac mare, — îşi cumpără pămînturi, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfîrşit, toate cîte se cuvin la casa unui om cu dare de mînă, toate erau la casa lui Păcală. 
   Şi nu era în sat om mai aşezat decît Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost tocmai aşa de proşti cum erau! 
   Văzînd cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot cumpără, cum dă mereu fără să ieie, vecinele începură să şoptească între dînsele şi sătenii deteră cu socoteală că va fi avînd mulţi bani Păcală şi că banii aceştia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să ştie de unde are Păcală banii. 
   — Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atîta spurcăciune de ban, de tot dai şi nu mai sfîrşeşti? 
   Păcală şedea în cerdacul casei cu pipa în gură şi privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea largă şi plină. 
   — De unde am atîta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aş putea să am dacă nu din preţul moşiei pe care am vîndut-o? 
   — Ce moşie, măi Păcală, că tu n-ai avut moşie? ! 
— Apoi vorbă? ! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi? ! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vîndut-o şi am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei. 
   — Atîţia bani pentru o piele de junincă? 
   — Măi, dar greu mai eşti la cap! grăi acum Păcală, care ţinea să nu mai umble cu minciuna. Nu înţelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai ţineam, făta, şi viţelul creştea, şi el se făcea vacă, şi aveam două vaci, şi două vaci fătau doi viţei, şi se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o întreagă cireadă de vite. Aşa se face socoteala cînd mergi la tîrg şi ştii cum să-ţi vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-aşa! 
   Omul dete din cap şi deteră din cap şi se puseră pe gînduri toţi oamenii din satul lui Păcală. 
   Aveau şi ei viţele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-şi vîndă pielea cu preţ? de ce să fie ei mai proşti decît dînsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preţ de nimic? 
   Se puseră dar degrab', îşi tăiară cu toţii junincile de prăsilă, mîncară cît putură din carnea lor, iar pieile le duseră la tîrg, să le vîndă şi ei cum a vîndut Păcală pe a lui. 
   Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vîndă marfa ca Păcală. 
   Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie preţul la care rîvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă. 
   Vai de ei! dar vai şi de Păcală! Cînd se văzură şi cu pagubă, şi cu batjocură, oamenii se adunară iarăşi, se sfătuiră şi tot se sfătuiră între dînşii, că ce să facă şi ce să dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămînea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toţi dacă va mai rămînea cu zile. 
   — O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători. 
   — O să-şi frîngă vreun picior, ca să ne frîngem şi noi pe ale noastre, grăi altul. 
   — O să sară în fîntînă, ca să sărim cu toţii după el! strigară cu toţii. 
   Nu mai rămînea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară cu toţii ca vai de ei. 
   Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit, să-i deie foc la casă şi să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să ştie dacă nu se va mai întoarce? 
   Trebuia să-i stingă lumina vieţii: numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi de el. 
   Luară dar hotărîrea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sînge, nici moarte de om chiar cu mîna lor, se sfătuiră din nou între dînşii şi după mult sfat au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adîncă, pentru ca nici neam de neamul lui să nu mai poată ieşi la lumina zilei. 
   Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării? Asta era! Şi dacă tot ar scăpa? ! Ce era atunci? ! Nu mai rămînea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu poată scăpa, dar deloc să nu poată scăpa. 
   Se puseră dar din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală într-un sac, să strîngă bine gura sacului şi să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară, pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura pînă la fundul Dunării şi să ducă şi sacul cu Păcală. 
   Înţelegîndu-se astfel ei, toţi oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur-împrejur şi porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia, să-l ridice, să-l ducă şi să nu se oprească cu el decît în fundul Dunării. 
   Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină, — şedea Păcală cu pipa în gură şi se uita, — cînd se pomeni cu satul întreg, mic şi mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui. 
   Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă? ! Nu-i rămînea decît să se dea prins şi legat, dacă n-a putut să rămînă pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă om aşezat şi să nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţă are omul şi o moarte. 
   — Mi-a fost, se vede, rînduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă. 
   Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simţea. 
   Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, cînd avea şi el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, şi ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără minciună, căci era hotărît odată să nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neînduraţi şi vicleni. 
   Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vîre ca pe un motan în sac, să-l ia pe sus şi să-l ducă la pierzare. 
   El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă şi satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă, ieşiră din curtea cea largă, trecură prin sat şi o luară peste cîmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare şi adîncă. 
   — Staţi, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală. 
   Se opriră în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau. 
— Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală. 
— Ce-am uitat? întrebară ceilalţi. 
— Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării. 
— Aşa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării. 
   Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să ştie unde-l aruncă? 
   Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile şi numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, — prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau. 
   — Staţi, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii. 
   — Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării! 
   — Să-l legăm, strigară cu toţii, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce. 
   Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuşi prăjina, dete o dată cu ea în valuri, o izbi cît nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul. 
   — Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc. 
— Aşa e, strigară cu toţii, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund. 
   Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura şi să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund? 
   Porniră dar cu toţii ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc nepotrivit şi să-l scape acum, după ce îl aveau prins şi legat. 
   Ei trebuiau să ştie unde are să se oprească piatra cu sacul şi cu Păcală cel din sac. 
   Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur. 
   — Staţi! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiţi, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă şi să cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre. 
   Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce? 
   Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa şi n-ar veni dacă n-ar fi destulă. 
   Alţii însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strînge apa, care vine de la deal, şi dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se scurge, s-ar pomeni că Păcală rămîne pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor! 
   Se adunară dar cu toţii de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, şi după multă sfătuire se înţeleseră să caute locul cît mai devale, pentru ca toată apa să se strîngă în capul lui Păcală. 
   Pe cînd oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la tîrg, şi cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală şi se miră, cum s-ar mira tot omul cînd ar vedea în calea lui asemenea lucru. 
   — Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el? 
   — N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vîrît alţii în el. 
— Şi de ce te-au vîrît? 
— Ca să mă arunce în Dunăre. 
— Şi de ce să te arunce? 
— Iacă — păcatele mele! — răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic şi eu nu vreau să primesc. . . 
   — Şi de ce nu vrei, măi? 
— Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic. 
— Şi de ce nu e? 
— Fiindcă are neveste multe, şi bărbaţii pleacă cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu săptămînile, şi vornicul rămîne el singur cu nevestele. 
   — Şi de ce nu vrei să rămîi cu nevestele? 
— Fiindcă sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot să le stăpînesc. 
   Cînd auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală. 
   — Măi, dar prost mai eşti tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu amîndouă mîinile. 
   — Un om mai cu minte e mai cuminte şi poate cînd nu poate prostul, îi răspunse Păcală. Haid'! dacă te simţi destoinic, intră în sac şi, cînd vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le că primeşti să le fii vornic. 
   — Şi ei mă vor primi oare pe mine? 
— Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amîndouă mîinile! Atît îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Păcală. 
   El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vîrî el însuşi în sac. Păcală răsuflă o dată uşor de tot, strînse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decît la cireada cea de boi, pe care o mînă acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toţi. 
   Iară jeleparul din sac rîdea în el cînd se gîndea cum are să-i înşele pe proştii din satul lui Păcală, care nu ştiau, bieţii de ei, că nu mai e tot un prost ca dînşii în sac. 
   Rîdea însă mai ales cînd simţea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci cînd simţi că-i dau avînt ca să-l arunce, abia atunci el strigă tare cît putu: 
   — Staţi, măi! Toţi se opriră, cuprinşi de spaimă şi de mirare, fiindcă înţelegeau şi ei că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală. 
   — Lăsaţi-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic. 
— Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca să nu-l mai cunoaştem, voieşte să ne mai fie şi vornic, ba te pomeneşti c-o să ne spună că el nu mai e Păcală! 
   — Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Cînd auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înşişi cu ochii lor cînd îl vîrîseră în sac şi ei înşişi cu mîinile lor legaseră gura sacului şi, supăraţi cum erau, năvăliră cu toţii asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot şi — una! două! trei! bîldîbîc! — îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumină. 
   Şi, Doamne! cît se simţeau de uşuraţi cînd văzură că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai iese la iveală şi că apa curge mereu de la deal la vale şi se îngrămădeşte asupra lui. 
   Iară Păcală şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină de vite frumoase. 
   — Staţi, măi! strigă omul cel cu socoteală. Staţi! strigă încă o dată. 
— Ho, staţi! strigară toţi oamenii din satul lui Păcală cînd le văzură ochii ceea ce mintea nu putea să le înţeleagă, şi se opriră cu toţii şi rămaseră încremeniţi în loc. 
   — Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului. 
— Aşa-i, ziseră cu toţii, cum ai ajuns tu aici? 
— Mare lucru? ! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind de acolo pînă aici? ! . . . 
   — Dar tu eşti mort, măi? te-am aruncat în Dunăre! 
— Aş! grăi Păcală. Apa Dunării e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost. 
   — Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoţi la capăt! Îl arunci legat de o piatră de moară în Dunăre, şi se întoarce mai degrabă decît tine acasă! . . . 
   — Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebară ei. 
— De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-aţi lăsat voi? 
   — Dar cine ţi le-a dat? 
— Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cît poate şi ce nu poate lua mai lasă şi pentru alţii. 
   Atît le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Păcală, plecară cu toţii înapoi la Dunăre şi nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaştele — bîldîbîc! bîldîbîc! — care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cît poate, iar nevestele lor rămaseră pe ţărmure, aşteptîndu-şi fiecare bărbatul cu turma de vite. 
   Era, se înţelege, şi popa între dînşii, şi fiindcă popii sunt mai lacomi decît alţi oameni, el se repezi mai tare decît ceilalţi şi sări unde era mai afundă apa, dar potcapul tot îi rămase pe deasupra. 
   Preoteasa, care stătea pe ţărmure, lacomă şi ea, văzînd potcapul, credea că n-are popa destulă vîrtute ca să se cufunde, şi că vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi ajuns şi el la fund. 
   — Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneşe! 
   A şi intrat popa cît de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi. 
   Aşa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele. 
   Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spună
   
   Spaima Zmeilor
   
   A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încît li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau cînd treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba cînd ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor. 
   Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mîhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amîndoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele. 
   Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cît de mic, numai copil să fie! "
   Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gîndurile ascunse. 
   — Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei! 
   — De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului. 
— Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi? ! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rînduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii. 
   — Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna cîte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti. 
   — Păcat că stai de-atît timp la poarta raiului! întîmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gîndul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Cînd are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfîrşeşte cerînd cîte de toate pentru ei. 
   — Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicît vei fi dînd, nu ţi se istovesc comorile. 
   Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, — curat ca-n poveste, — pasul şi copilul, încît li s-a umplut deodată casa de copii. 
   Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decît cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi — asta să nu uităm — mai mîncăcios şi mai hapsîn. 
   — Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănîncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc? ! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală cîte unul. 
   Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastîmpăraţi, hîrjoneţi şi mîncăcioşi — adevăraţi prichindei. 
   — Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mîine n-o să-ţi mai rămîie nici cenuşă-n vatră? ! 
   — Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi. 
   — Ţi-o fi dînd, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, pînă ce el, nemaiputînd să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strîngă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii. 
   A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui. 
   "Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii? ! " "De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii? " zicea altul. 
   Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rînduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă. 
   "În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă", zise dar, şi trecu pe cellalt tărîm. 
   Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus — aşa ducîndu-se -- pînă ce a dat de o casă cu multe marafeturi. 
   Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decît pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti. 
— Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap. 
— Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica. 
— Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă. 
   — Tata lor? ! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită cînd se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor — cine or fi ei, aceia. 
   Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria — ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul. 
   Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor. 
— Uite, îi zise zmeoaica cea bătrînă celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strîngeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el. 
   — Las' pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu! 
   Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi? ! Ziua întîi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor. 
   El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin? ! 
   "De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună. "
   Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brîu şi începu să rîcîie cu el împrejurul puţului, şi-a rîcîit mereu şia-ndelete pînă ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atîta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa. 
   — Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul. 
— Uite, răspunse omul rîcîind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţînd apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal. 
   — Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie. 
   — Ferit-a Sfîntul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Cînd ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi. 
   — Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi! 
— Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm. 
   Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducînd el burduful plin în spinare. 
   — Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei! 
   Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot — cum se face-n lumea zmeilor. 
   Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul. 
   — Dar tu ce ai de gînd să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta! 
   — Să vezi, îi răspunse omul, m-am gîndit să nu-mi mai pierd timpul smulgînd copacii unul cîte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cînepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă. 
   Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, pînă ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămîie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui. 
   Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfîrşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi- acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din cînd în cînd. 
   — Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane. 
   — Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncînd buzdugane. 
   Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu. 
   El le luă pe rînd, de la cel mai mic, pe care numai gîfîind putea să-l ridice, pînă la cel mai mare. 
   — Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi? 
— Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gînduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el. 
   — Ei, dacă n-aveţi altul, haid' şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în cîmp. 
   După ce ieşiră la cîmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse pînă-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas pînă ce căzu şi intră în pămînt de-un stat de om. 
   — Carevasăzică, atîta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipînd în palme şi suflecîndu-se. 
   El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pămînt, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pămînt şi cu ochii ţintă la cer. 
   — Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă! 
— Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? . . . Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mîna pe ea! 
   Zmeul se uită în lună şi, văzînd în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop. 
   — Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atîta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dînsul. 
   — Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc pînă ce nu-mi trece luna din cale? ! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună cînd se întoarce. De asta nu răspund! 
   — Ştii ce? Haid' să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni. 
   — Ce păcate? ! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac? ! Nu se poate! Haid'! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice. 
   — Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească. 
— Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui. 
   Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pîrlit ca dînsul. 
   Zmeoaica cea bătrînă, aflînd că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dînsa ce stîrpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sînul ei. 
   Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor. 
   Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea. 
   Orişicît bănet vor fi avînd însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă. 
   După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dînşii ca peste noapte, cînd doarme, să meargă unul dintre dînşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici "hîc! " să nu mai zică. 
   Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu. 
   Cînd zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dînşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar cînd zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii. 
   Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, cînd l-au văzut întreg şi sănătos. 
   — Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte? 
— Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte! 
   — Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi cînd ar fi visat numai că l-a pişcat un purice. 
   Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să rîdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei. 
   — Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrînă, ca să se cotorosească de el. 
   — De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi. 
   I-au mai făcut-o zmeii şi asta. 
   Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucîndu-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gîfîind în urma lui. 
   Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat cînd au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzîndu-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se tîra pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vîrful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hîrjoneau prin garduri cu cîinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfîşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, cîte şi cîte nu mai făceau, încît băgaseră spaima-n sat, — să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta! 
   Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi rîdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate. 
   — Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale? ! 
   — O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept. 
   Nu ştia sfîntul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate. 
   Cînd a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luîndu-şi fiecare cîte un cuţit şi cîte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecînd cuţitul şi furculiţa, au început să strige: 
   — Aş mînca carne de zmeu! aş mînca carne de zmeu! . . . Zmeii, cînd au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde. 
   De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încît numai prin poveşti mai dăm de ei. 
   
   Rodul tainic
   
   A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atît de înalt, încît nimeni nu era în stare să-i vadă vîrful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pămîntean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela. Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pămînt, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împăratul ţinea doar să afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, şi a dat de ştire în toată împărăţia lui că aceluia care se va fi urcat în pomul acela şi va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în căsătorie pe aceea dintre fetele sale pe care el însuşi şi-o va alege. 
   Au venit dar boieri de toate spiţele, feciori de împărat, pînă chiar şi feţi-frumoşi, dar nici unul n-a fost în stare să se urce în pom. 
   Era însă la curtea împărătească un flăcău ţanţoş, şi acesta s-a lăudat mumei sale că el are să se urce, şi-a rugat-o pe aceasta să se ducă la împărat să-i spună că el se urcă. 
   Împăratul nu credea aşa ceva şi l-a chemat pe Danciu la sine. 
— N-o să fii nici tu în stare să te urci, i-a zis, şi să ştii că, dacă nu te vei putea urca, dau poruncă să-ţi taie capul. 
   Danciu s-a învoit să-i taie capul, dacă nu va fi în stare să se urce, şi a rugat pe împăratul să-i dea răgaz de trei zile ca să se gîndească, iar în timpul acestor trei zile a pus pe un meşter faur să-i facă căţărătoare de fier, apoi s-a pus pe urcate. 
   S-a urcat omul şi iar s-a urcat timp de trei zile şi trei nopţi, şi deo dată a dat în scoarţa copacului de o gaură prin care a intrat în o colibă în care a găsit o babă bătrînă, de tot bătrînă. El îi dete bineţele cuvenite. 
   — Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi. 
— Bine că mi-ai zis bunică, îi răspunse baba, căci altfel te-aş fi omorît într-o clipă. Dar ce te aduce pe la noi, puişorul mamei? 
   — Bunică dragă, răspunse el, n-ai putea să-mi spui ce fel de rod are pomul acesta? 
   — Mai aşteaptă puţintel pînă ce se va fi întors fiul meu, răspunse ea, el va fi ştiut-o şi aceasta, căci suflă şi în cele mai mici găuri. 
   Iară dînsa era Mama Vînturilor. Seara, după ce s-a întors, fiul ei a simţit miros de om pămîntean. 
— Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit şi în ce treburi umblă? 
   Ea îi spuse ce şi cum, toate din fir a păr, precum le aflase de la Danciu. 
   — De, zise fiul ei, Vîntul cel fără de astîmpăr, eu suflu, ce-i drept, în toate găurile, dar pînă acum tot n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta. 
   A rămas cu buzele umflate şi-a plecat mai departe. Urcîndu-se pînă acolo, el a tocit o pereche de căţărătoare. El luă acuma altă pereche. 
   După ce s-a urcat încă trei zile, a dat de o altă colibă şi-a intrat şi-n aceasta dînd cuvenitele bineţe. 
   — Bună seara, bunică dragă! Şi baba aceasta îi dete acelaşi răspuns ca cea de mai nainte, apoi îl întrebă: 
   — De unde şi pînă unde? El îi spuse că umblă să afle care e rodul pomului. 
— De! îi răspunse ea. Îmi pare rău că nu te pot dumeri. Mai aşteaptă însă să vie fiul meu; el o să ţi-o poată spune. 
   Baba i-a dat apoi să mănînce, căci era lihnit de foame, şi după aceea i-a făcut culcuş să doarmă. 
   Viind acasă fiul ei, care e Omul-din-lună, a făcut şi el întrebările pe care le făcuse vîntul. Ea îi spuse că e om bun şi umblă să afle ce fel e rodul pomului. 
   — Îmi pare foarte rău, răspunse el. Eu mă uit, ce-i drept, prin toate crăpăturile, dar n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta. 
   Dimineaţa, după ce Danciu se deşteptă din somn, baba i-a spus-o aceasta. Nu-i rămîne dar lui Danciu decît să-şi ieie a treia pereche de căţărătoare şi să arunce jos pe cele tocite. 
   Găsindu-le pe acestea prin curte, slugile i le duseră împăratului, care prin aceasta se încredinţă că a ajuns tot departe. 
   "Te pomeneşti că acela găseşte în cele din urmă rodul pomului, zise el în gîndul lui, eu însă tot n-am să-i dau fata mea. "
   Iară Danciu se urcă tot mai departe, o zi, două zile şi după a treia zi iar dete de o colibă. Găsi şi în coliba aceasta o babă încă mai bătrînă, Mama Soarelui; o păţi însă şi cu aceasta tot ca şi cu celelalte două şi plecă mai departe. 
   A urcat acum, a urcat şi iar a urcat timp de trei zile — da, încă trei — fără ca să i se fi tocit căţărătoarele, şi tocmai în seara zilei a şaptea s-a pomenit la poarta raiului. 
   Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a găsit adică o babă, ci un moşneag bătrîn, de tot bătrîn. 
   — Ai obosit, nu-i aşa? îl întrebă moşneagul. 
— De! am cam obosit! îi răspunse. 
— Ei bine! grăi moşneagul, dacă eşti obosit, sari ici în locul meu şi mai odihneşte pînă ce mă voi fi întors eu. 
   Danciu se aşază şi aşteaptă un ceas, două ceasuri, mult a aşteptat, dar moşneagul nu s-a mai întors. El a încercat să se ridice, dar n-a fost în stare; îi era parcă-l bătuseră cu cuie în scaun. 
   Deodată se pomeni faţă-n faţă cu o fată de tot frumoasă, care, nici una, nici alta, îl întrebă dacă nu vrea să intre vizitiu la Lia, Zîna Zînelor. 
   — Voi fi vrînd eu, îi răspunse Danciu, dar nu pot să mă scol de aici. 
— Aş! întîmpină fata cea frumoasă. Am să te scol eu numaidecît. O să-l aduc înapoi pe moşneagul care a fost aici. 
   Ea s-a dus apoi fuga la Lia şi i-a spus că moşneagul nu mai e la slujba lui şi a lăsat în locul său pe unul care ar fi gata să intre vizitiu la ea, dar nu poate să se ridice de acolo. 
   Lia se încruntă şi-i porunci olacului său să se ducă iute şi să-l aducă pe moşneag la locul lui. 
   Olacul se puse pe drum şi alergă o zi întreagă, de dimineaţă pînă seara, dar nu ajunse la el. Mai alergă însă încă o zi, şi pe înserate îl ajunse, puse mîna pe el, îi trase o trînteală bună, apoi îl luă în spinare şi-l duse la Danciu, care se şi sculă îndată ce ei sosiră acolo. 
   Olacul îi mai trase moşneagului o trînteală bună, îl aşeză la locul lui, iar pe ţigan îl duse la zîna Lia, ca să-i fie vizitiu. 
   Lia avea doi cai de călărie, amîndoi cu părul de aur. 
— Dacă vrei să intri în slujba mea, îi zise lui Danciu, scaldă-te în putina aceasta. 
   Ţiganul nu mai stete pe gînduri, ci se dezbrăcă şi sări în putină. El s-a scăldat timp de jumătate de ceas, apoi Lia i-a poruncit să iasă din putină. După ce a ieşit, ce să-ţi vadă ochii? Să stai şi să te miri! El era frumos de nu-i mai puteai găsi pe faţa pămîntului pereche. 
   Să vezi dar ruşine ce era să păţească împăratul acela care şi-a pus de gînd să nu-şi dea ţiganului fata! 
   După ce el s-a îmbrăcat, iar a venit fata cea frumoasă şi l-a dus la grajdul celor doi cai cu părul de aur. 
   — Iată, îi zise ea, aici în cămăruţa de alături e ovăz de aur; dă-le din el cailor în fiecare zi o dată cîte o baniţă. 
   Iar s-a făcut apoi nevăzută, şi prin cele cu desăvîrşire minunate abia de aici înainte trece Danciu. 
   După ce şi-a făcut slujba trei zile de-a rîndul, a venit din nou fata cea frumoasă şi i-a spus că Lia, Zîna Zînelor din Împărăţia Sorilor, are să-l aleagă bărbat pe acela care e în stare s-o îngîne făcîndu-le toate întocmai ca dînsa. 
   — Du-mă la ea! strigă Danciu săltînd de bucurie. Am s-o îngîn ca şi cînd aş fi întru toate ea însăşi. 
   El a fost dus la stăpîna lui. Pe-nserate, Lia a poruncit să fie pus în iatacul ei un al doilea pat la o potrivită depărtare de al ei. Ea a început apoi să se dezbrace, şi, dezbrăcîndu-se, ea avea şasesprezece rochii, pe cînd Danciu n-avea decît o pereche de iţari. El şi-a sfîşiat însă iţarii în şasesprezece fîşii şi, cînd Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea şi el pe al său o fîşie. După aceea a pus fîşie lîngă fîşie, ca să le coase la loc, dar să vedeţi minune! fîşiile se ţineau una de alta, încît Lia, Zîna Zînelor, stătea cuprinsă de uimire cînd l-a văzut dimineaţa îmbrăcîndu-se tot ca ea. 
   Lia s-a dus apoi să se pieptene. Ţiganul, de asemenea. Li se puseră două oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptănat, şi au început amîndoi să se pieptene. Cînd Lia îşi trăgea o dată cu pieptenul prin păr, Danciu trăgea şi el prin al său. Ea a tras de şasesprezece ori, el de asemenea. Ţiganul avea şi el păr lung, şi după ce s-au pieptănat, altă minune: faţa lui era tot atît de frumoasă ca a Liei. 
   Cînd se uită deci la el, Lia nu mai ştia ce să facă de bucurie, l-a chemat la ea şi l-a sărutat — cum mireasa îşi sărută mirele. 
   S-a făcut apoi o nuntă mare, şi după nuntă Lia l-a trimis la vînătoare pe Danciu, care nu mai era acum ţigan ca toţi ţiganii, ci făt-frumos deopotrivă cu orişicare fecior de împărat. 
   Mai nainte de plecare ea îi dete o oglindă şi-i zise: 
— Cînd vrei să ştii ce fac, uită-te în oglinda aceasta, că mă vezi în ea. 
   Luîndu-şi apoi "ziua bună" unul de la altul, el plecă la vînătoare. N-a făcut însă decît vreo cîteva sute de paşi, şi s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca să-i spună că Lia îi trimite vorbă să cruţe vînatul şi să nu împuşte decît doi iepuri. 
   Mergînd mai departe, şi tot mai departe, a zărit o pădure cu copaci de aur, iar în pădure alergau o turmă de animale cu păr de aur în care nu era însă nici un iepure. După ce a mai trecut prin pădurea aceea, i-a trecut prin faţă altă turmă, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, pînă ce a dat de a treia turmă; în aceasta era însă un singur iepure. Şi-a încordat întîi arcul şi una, două, trei! l-a şi culcat la pămînt. 
   El însă doi iepuri avea să-i ducă Liei. A mers dar înainte, ca să mai culce la pămînt încă unul. 
   Mergînd aşa, la început de drum, apoi pe potecă şi în cele din urmă pe potecuţe, el s-a rătăcit de nu mai ştia încotro să apuce. 
   El scoase deci oglinda şi se uită în ea. A şi văzut pe Lia, care îi făcu semn să apuce la dreapta. 
   S-a dus dar, şi mereu s-a dus — un ceas, două, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fără ca să poposească, şi iată că a zărit o întreagă turmă de iepuri. 
   El rămase nedumerit. Un iepure mai avea să culce la pămînt, unul singur. Iepurii erau însă grămadă, tot unul lîngă altul, şi el, nefiind vînător bun, se temea că, trăgînd în el, va omorî deodată mai mulţi. 
   A aşteptat dar şi iar a aşteptat, pînă ce şi-a pierdut răbdarea, şi a tras, încît a culcat la pămînt trei iepuri. 
   Îi părea rău că n-a putut să se ţină de vorba scumpei sale soţii, dar nu i-a rămas decît să se întoarcă acasă. Peste puţin i se ivi în cale o matahală de om, un adevărat uriaş. 
   — Nu ţi-e ruşine obrazului că ai împuşcat doi dintre iepurii mei? ! îi zise omul acela, care era stăpînul moşiei pe care rătăcise Danciu. 
   Nu era adică al Liei decît unul dintre cei trei iepuri. 
— Haid' să ne măsurăm puterile! urmă dar stăpînul celorlalţi doi, care mai era necăjit şi pentru că ar fi voit ca Lia pe el să şi-l aleagă de soţ. 
   Danciu începu să tremure de frică. De! nu se simţea el destul om pentru ca să se-ncumete a-şi măsura puterile cu asemenea matahală. El puse deci mîna pe arc şi-l încordă. Cellalt fu şi el gata să tragă, dar era prea tîrziu, căci Danciu îl şi culcă la pămînt. 
   El se întoarse apoi acasă. Lia rămase cuprinsă de spaimă cînd îl văzu aducînd patru iepuri. 
— Vai de mine! strigă dînsa. De ce ai omorît şi pe ceilalţi doi iepuri? ! Dacă află stăpînul lor, te omoară-ntr-o clipă. 
   — Grija aceasta să n-o mai ai! răspunse ţiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dînsul. Aş avea însă să te-ntreb ceva, dacă vrei să-mi dai răspuns. 
   — S-ar putea oare să nu-ţi dau? grăi dînsa. Nu avem, aşa credem, noi doi nici o taină unul pentru altul. 
   — Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu. 
   — Atîta e tot ceea ce vrei să mă-ntrebi? răspunse Lia. De ce oare n-aş fi avînd să ţi-o spun aceasta? ! Am să-ţi dau, dacă e vorba, chiar să mănînci din poamele acelea cîte pofteşti. 
   Ea chemă apoi degrabă pe una din slugile ei şi-i porunci să aducă zece poame de ale acelui pom. 
   Sluga s-a urcat în pom. Pomul însă avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur şi prune de aur. Servitorul nu ştia din care să ieie patru, căci luînd din fiecare cîte trei, erau numai nouă. El chibzui în cele din urmă să ieie patru prune, căci prunele erau mai mici decît merele. Aşa a şi făcut, şi le-a adus Liei, care i le-a dat soţului său. 
   — Am o mică daraveră pe pămînt, grăi acesta. 
— Dacă e aşa, răspunse Lia, poţi să te cobori numaidecît. Ea porunci apoi să i se facă iute un leagăn care se lasă pînă la pămînt, şi-l aşeză pe soţul său în leagănul acela. Cît gîndeşti cu gîndul, Danciu şi ajunse la pămînt cu poamele pe care le avea în buzunar şi i le duse împăratului. 
   Nu voise împăratul să-i deie fata sa, dar i-o dete acum, cînd îl văzu atît de frumos. Nu voia însă fata de împărat să şi-l ieie de bărbat, căci se temea ca nu cumva el iar să se facă cum fusese mai nainte. 
   Danciu o-nşfăcă însă, o luă pe sus şi-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi să vie cu el şi-o duse la pomul cel înalt. 
   Sosit aici, el strigă "una", şi fu jos leagănul în care se aşezară toţi trei: el, mama sa şi fata de împărat. Iar numără apoi "una" şi el fu sus. 
   — N-ai vrut să mă iubeşti, nu te iubesc nici eu! îi zise acum fetei de împărat, şi-i dete brînci ca să cadă pe pămînt. 
   Ea a tot căzut trei zile şi trei nopţi de-a rîndul, iar după ce a ajuns la pămînt, s-a făcut miş-fărămiş, de n-a mai rămas de ea întreg decît capul, pe care una dintre slugi l-a dus la împăratul. 
   — Doamne sfinte! se tîngui împăratul, cine m-a pus să nu i-o dau de bunăvoie pe fata mea? 
   Cînd împăratul se tînguia în felul acesta, se ivi deodată-n faţa lui ţiganul, care se căia şi el de fapta ce săvîrşise într-o clipă de supărare. 
   — Ai fi acum gata să mi-o dai de bunăvoie pe fiică-ta? 
— Nu numai că ţi-aş da-o de bunăvoie, răspunse împăratul, dar ţi-aş mai da pe deasupra şi jumătate din împărăţia mea dacă ar fi în viaţă fiică-mea. 
   Danciu se duse la mumă-sa şi-i spuse ce-a zis împăratul. 
— Să vezi un lucru, grăi aceasta, eu am să-ţi dau o cutioară în care e un praf fermecat. Dacă vei presăra praful acela pe faţa moartei, aceasta va învia şi trupul se va întrema chiar mai şi mai de cum a fost. 
   Danciu a alergat fuga la împărat, a cerut capul moartei şi a presărat pe el praful, cum zisese mumă-sa. Cît dai în palme, trupul fetei s-a întremat, crescînd bucată lîngă bucată, şi ea începu să vorbească. Împăratul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primească. 
   — Să trăieşti în bună fericire cu fiică-ta, îi zise el împăratului, căci eu am găsit altă soţie. 
   El chemă apoi pe mumă-sa, cu care se duse la pom, se urcă-n leagăn şi se-nălţară într-o clipă la Lia, Zîna Zînelor din Ţara Sorilor, care i-a primit cu multă bucurie. El a zidit apoi pentru mumă-sa un palat frumos şi i-a zis: 
   — Dacă ţi se va fi făcut dor de mine, trimite-mi vorbă prin o slugă, şi-ntr-o clipă vom fi eu şi soţia mea la tine. 
   El s-a dus apoi acasă, unde s-a făcut nuntă mare. Lia voia să-l poftească şi pe împăratul, dar ţiganul nu s-a învoit să stea la masă cu cel ce umblase cu gîndul de a-l înşela. Au poftit deci la nuntă şoarecele, care s-a-ndopat. 
   Am fost şi eu la ospăţ şi-am pus mîna pe un ciolan, apoi am plecat lăsîndu-i în fericire, care n-a mai încetat nici pînă astăzi, dacă nu vor fi murit cumva. 
   
   
   NUVELE
   
   Scormon
   
   
I
   

Cît e de lung gardul, de la portiţă pînă la cotitura uliţei. Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de cîte ori, cu firul în mînă. Jos, lîngă portiţă, e vîrtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capatul firului, îl suceşte pe lîngă cel dintîi par din gard, apoi merge lăsînd firul printre degete, din par în par, pînă la stîlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vîrtelniţa se mişcă alene, scîrţîind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din cînd în cînd, scîrţîitura incetează, şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vîrtelniţă, descurca firele şi iarăşi părîndă parii. Aşa se urzeşte pînza. Şi gardul e cel mai bun urzitor : par bătuţi unul lînga altul şi legaţi intre dînşii, loc de şase palme de la pămînt, cu o împletitură de nuele. Lîngă gard locul e neted : dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-alungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte pînă în vîrful parilor, încît firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albini din florile galbene. Aşa de a îndemîna gnu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copii la stînă, badea Stan a plecat cu un car de scînduri : Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru ca ar fi trecători, dar afară cîntecul vine mai bine. E cald, dar de prinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brîu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor ; cîntă, întinde firul, descurcă jirebia şi se perde în tinereţele ei. 
Din vale vine, abia tîrîndu-se, un cîne flocan, pe mijlocul uliţei. Cîteva sute de paşi de la cotitură, el zăreşte o clipă pe Sanda, se opreşte, ridică capul, ciuleşte şi începe a scheauna încet. Sanda se întoarce cu firul şi iaraşi se arată la cotitură. Cînele tresare, prinde viaţă şi, cu ochii aţintiţi la Sanda, se răpede în sus. 
Pentru o fată care urzeşte pînza de-a lungul gardului, un cîne flocan, mai ales cînd gnu vine ci să răpede, totdeauna este o ivire mai mult decît supărăcioasă. Sanda ţipă, apoi rămase încremenită de spaimă, cu faţa albă ca fagurele şi cu ochii aţintiţi la cîne. 
Ca o şopîrlă însă, cu labele întinse, colbăind cu coada şi scheaunînd, se tîrîie cînele pînă în apropierea ei. Acolo apoi rămase turtit la pămînt, privind fata speriată, scheaunînd iar cu frică şi mişcîndu-si coada neîncetat. 
Sanda îşi veni în fire. Îi părea c-a mai vazut adeseori acest cîne, dar unde şi cum nu-şi aducea aminte. 
Deodata, faţa ei se însenină. 
- Scormon! strigă ea cu bucurie, ca şi cînd ar întîlni un vechi prieten. 
Cînd auzi cînele acest cuvînt, sări iute la picioarele el, apoi se ridică cu labele pe ea
şi iarăşi îi cuprinse picioarele, sări împrejur vesel, începu să latre, să scheaune şi iarăşi să-i lingă mîinile. 
- Solomon! dragă Solomon! zice ea, plecîndu-se spre cîne şi netezîndu-l. Cît e de
slab sarmanul ! Unde e Pascu ? 
La auzul acestui nume, cînele începu să scheaune încet, mai tare, tot mai tare, în sfîrşit el îşi ridică capul în sus şi începu să urle. Sanda îl privi cîtăva vreme cu mişcare . 
- Bietul cîne! cum urlă! zise ea înduioşată. Scormon, nu urla! urmă apoi, simţind că
lacrimile îi vin în ochi. . Cine ştie, poate a şi murit în cătănie. Bietul cîne! Apoi începe a se şterge la ochi, aşezîndu-se pe piatra de lîngă portiţă. Cine ştie poate a şi murit! 
Trei ani vor fi la toamnă de cînd l-au dus în cătănie. Şi mulţi mor în cătănie. Se zice că-i bate şi-i ţin cu mîncări rele. Vai ş-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre alţii tot mai vine cîte-o veste. Dar el n-are pe nimeni, decît pe bietul acesta de cîne, care piere de foame. . 
La acest gîng, Sanda privi împrejur. Scormonera tupilit la picioarele ei. Ea începu să-l netezească. 
- Scormon! tu n-ai stăpîn! 
Scormon se ridică şi-şi puse labele pe genunchii ei, privindu-i faţa. 
Sanda începu a-şi face mustrări. De trei ani, de cînd s-a dus Pascu, ea abia cîteodată şi-a adus aminte de el. Măcar numai să se fi gîndit la el. Şi aşa nu se mai gîndeşte nimeni altul în lume. Dar atunci cînd îl luase în cătănie Sanda era încă tînără, de tot tînără şi nepricepută. 
Iar el totdeauna a fost bun cu dînsa. Cînd mergea la stînă, iarna, cînd şedeau seara la sfărîmat de porumb, şi primăvara, cînd oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine ştie? poate el … Da! de dragul ei el ar fi fost sa facă orişice. Ar fi dorit să-l vadă şi numai să-l vadă. 
Scormon se ridică cu labele pe umerii ei. 
- Scormon! strigă ea înduioşată, apoi îi cuprinse capul şi îl sărută, privind speriată
împrejur, ca să vadă dacă nu o va fi zărit cineva. Dupa aceea se ridică repede, intră în curte, în casă şi ieşi cu o bucată de mălai proaspăt. 
- Scormon, ia, mănîncă! grăi ea, întinzîndu-i bucata. 
Cîinele începu să muşine mălaiul. 
- Mănîncă, Scormon, mănîncă! Sărmanul, cît e de slab : abia a mai rămas păr pe el! 
Mănîncă, Scormon! 
Scormon apucă bucata cu sfială şi o puse între labe, iar fata se aseză lîngă el şi rămase privind cu mulţumire cum cînele din ce în ce se îndemna mai tare la mîncare. 
- Unde e Pascu, Scormon? 
Cînele lasă bucata şi iarăşi incepu să scheaune. 
- A murit, ştiu c-a murit! cînele simte mai bine decît omul! 
Naica Marta se opri la portiţă şi stete uimită: Sanda şedea jos şi netezea un cîne strain. 
- Ce faci, tu fată ? 
- A murit, mamă, ştiu c-a murit! Urlă cînele. 
- Cine-a murit? 
- Pascu! Ia, acesta e cînele lui. 
- Care Pascu? 
- Pascu, care era cioban. 
- Aha! Îmi aduc aminte, bălanul! răspunse naica Marta. Dar de unde ştii tu? 
- Urlă cînele, mamă. Să vezi. Scormon ! Unde e Pascu? 
Cînele, la intrarea naicăi Martei, se retrase şi făcu un cerc împrejurul feneilor. Acum se opri şi ridică capul în sus. 
- Unde e Pascu? întrebă Sanda încă o dată. 
Cînele începu iarăşi să urle. 
Muma şi fata stăteau privind cu înduioşare la cînele ce în limba se pălîngea de singurătate. 
- Da, nu e a bine! grăi naica Marta într-un tîrziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele ! Era băiat bun. Nu mai ştie nimeni să facă brînză cum o făcea el. Bietul cîne, cum urlă ! 
Acum, cînd şi naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arate că e cu putinţă ca el să nu fi murit. Cînele poate urla şi numai de dor să vadă pe stăpînul său. Văzînd însă că şi mumă-sa îşi şterge lacrămile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a zice vrun cuvînt. 
Ceva mai tîrziu, Sanda iarăşi măsură lungimea gardului cu firul în mînă, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Scormon era culcat la vîrtelniţă, purtînd capul în urma fetei, pe care şi-o alesese stăpînă. Ea se apleca totdeauna cînd sosea la vîrtelniţă şi-l netezea, iar cînele se tăvălea dezmierdat înaintea ei. 
- Bietul cîne ! Cum se bucură ! 
Numai în cealaltă zi dimineaţă se simţi urma zilei acesteia. 
- Ce ţi-e fată? O întrebă mamă-sa îngrijată. 
- Nimic, mamă. 
- Eşti galbenă ca ceara! 
- Nu ştiu! zise Sanda, mergînd să dea mălai la cîne. 
Şi din zi in zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă şi mai gînditoare. Îi plăcea să iasă seara afară, numai cu Scormon. Acesta, peste cîteva zile, încetă a mai urla cînd ăl întreba unde e Pasc, ci sccheauna numai privind împrejur, ca şi cînd l-ar aştepta. 
"Cine ştie? poate că nici n-a murit", îşi zise Sanda. Parcă-I spunea un glas tainic că el trăieşte; iar cînd auzea acest glas, parcă se temea de ceva. 
Şi de cîte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul ei şi în răsunetul glasului se ivea frica. 
Peste cîteva săptămîni, naica Marta ieşi cu o bucată de mălai. 
- Scormon! 
Nimic. 
- Scormon! 
- Tu fată! ia-n vină, cheamă cînele cela. 
Cheamă fata, cheamă muma, cheamă toţi, dar e zadarnic. Astăzi, mîne şi poimîine : s-a dus Scormon. Cine ştie unde? 
- Păcat de cînele acela! Era bun la casă, grăi naica Marta. 
Sanda s-ar fi bucurat că a scapat de el, însă îi parea c-a rămas satul pustiu. 
   II
   Trei văi şi trei dealuri: cale scurtă-n tinereţe; cine o face în voie bună a sosit la Măciniş fără chiar să bea apă din izvoarele din cale. 
Jos in vale curge rîul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul prin holde şi grădini. Sus, pe culme, paşte turma în iarbă verde şi îndesată. Stîna e aşezată tocmai lîngă cruce, de unde ochiul cuprinde amîndouă văile. Un nuc bătrîn şi stufos dă umbră păstorului. 
Berbecii sunt bătăuşi, mioarele sunt grase şi mieii zburdalnici, dar păstorul totuşi e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mînă; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinioară. 
- Scormon, ţine ! 
Scormon sare şi se repede între berbecii care se bat în capete, despărţindu-i pe şapte în şapte părţi, apoi rămîne stînd cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfîrşită. Iar cînd vede că toţi pasc, latră încă de cîteva ori, ca semn al privegherii sale, şi se întoarce încet lîngă stăpînul său. Aci se întinde, îşi pune capul pe labele de dinainte şi rămîne urmînd cu ochii săi mişcările lui Pascu. Din cînd în cînd, ciuleşte, tresare, ridică capul ori mormăie, parc-ar fi simţit ceva nepriincios. 
Pascu gnu-l vede. El se simte singur. Cîtă vreme a fost în cătănie, adeseori şi-a adus aminte de el. Muntele, turmna şi Scormon au fost pritenii din revărsatul tinereţii lui. Acuma însă, de cînd a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai-nainte. De patru săptămîni îşi paşte turma şi încă nu şi-a boteyat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăşi vor intra în firea lor de mai-nainte. 
Scormon ridică capul, se ridică de tot, priveşte ciulind în vale, apoi, ca lăsat din puşca, se duce peste gropi şi tufuşuri în jos. 
- Unde, păcate, se duce cînele aşa? Scormon, Scormon! 
Scormon n-are vreme să stea de vorbă. 
Pascu se ridică şi priveşte în urma lui. 
Din vale şerpuieşte, albă şi netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinişului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus, Scormon merge drept la ea, apoi joacă împrejurul ei, se tăvăleşte, latră, sare pe ea şi iarăşi ia calea înapoi pînă la Pascu. 
- Ce-i, Scormon? Cine e aceea? 
El ar spune dac-ar şti vorbi. Dar scheaună, sare, latră şi iarăşi fuge la Sanda, şi de la Sanda la Pascu, şi de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, pînă ce nu îi poate vedea faţă în faţă. 
Sanda se opreşte cu obrajii aprinşi înaintea lui Pascu. 
O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici. 
Pascu o vede şi-şi aduce aminte de ea. Da, e Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuşo parcă tot gnu e cum a fost atunci. Parcă e - ferească Dumnezeu - cum? Ar voi să-I spuie o vorbă, dar gnu o găseşte, tocmai de aceea. 
- Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda înăbuşită. 
Pascu abia putu să o audă. 
- Da! am venit acasă. Şi Florea a venit acasă, răspunse el căutîndu-şi vorbele. Am turmă frumoasă. Patruyeci şi sase de berbeci, o sută şasezeci şi două de mioare şi optzeci de miei. 
- Frumoasă turmă! 
- Şi iarba e foarte bună, să zici că-I pagubă să pască oile în ea. Ia! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ţi-l arăt. 
El plecă înspre turmă şi Sanda în urma lui, iar Scormon, adună turma, înaintea lor. 
- E grasă turma. 
- Foarte grasă. Aşa turmă n-am avut încă. Vezi aceea şi aceea, şi berbecul cela, şi celălalt, urmă el, aratînd oile răsfirate. Am tot de la zece una. 
Sanda umbla în urma lui, privindu-l furişat, iar cînd el stete loculuişi se întoarse la ea, amîndoi rămăseră ca în cea dintîi clipă a intîlnirii lor. 
- Eu mă duc acasă! zise Sanda cu glas tremurător. 
- Te duci acasă? 
- Da! mă duc! Răspunse ea, plecînd. 
Pascu plecă în urma ei. 
Acuma se opri Sanda. 
- Dar de unde ai plecat? o întrebă Pascu. 
- Am fost numai iac-aşa! 
- Ce duci în cîrcă? 
Sanda privi la cîrpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împăinjănească. Scormon văzu cum o lacrămă se strecură în jos pe obrayul ei şi începu să scheaune, văzînd c-acuma nu e bine. 
- Ţi-am adus nişte struguri! zise ea, fără ca să-şi şteargă lacrăma. Sărmanul, a venit la noi. 
Mai departe nu putu vorbi. 
Gnu ştiu ce şi nu ştiu cum …. Pascu se simţi că nu se mai ştie …. . Fără de a putea să-şi dea seamă în ce chip el se trezi că îmbrăţişează pe Sanda. 
Scormon privea neclintit la ei. 


În toamna viitoare, peste trei dealuri şi trei văi în umbra unui tei era o trochiţă. Scormon e culcat lîngă ea şi priveşte în tăcere cum copilul se joacă cu mînuţele lui, bombănind vorbe de tainic înţeles. 
   
   
   Popa Tanda
   
   
   
   I
   
   Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cîntăreţ vestit. Şi murăturile foarte îi plăceau. Mai ales dacă era cam răguşit, le bea cu gălbenuş de ou şi i se dregea organul, încît răsunau ferestrele cînd cînta Mîntuieşte, Doamne, norodul tău! Era dascăl în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi socoteală, pomeni şi ospeţe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decît doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Ţapului, şi pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni. 
   Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu! Este om bun; a învăţat multă carte şi cîntă mai frumos decît chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi cînd ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strînge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii. 
   Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinereţea lui. Şcolile cele mari nu se fac numai iac-aşa, mergînd şi venind. Omul sărac şi mai are, şi mai rabdă. Iară cu capul se lucrează mai greu decît cu sapa şi cu furca. Dar toate s-au făcut şi nici n-au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns popă în satul tătîne-său, în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală, dar la pomeni şi la ospeţe părintele Trandafir nu mergea bucuros. 
   Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în faţă, dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa. Oamenii se prea supără cînd le luăm căciula din cap. Şi e bine să trăim bine cu lumea. Aceasta s-a văzut şi cu alde părintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut să stea în Butucani. Cînd una, cînd alta: odată da cu vorba-n săteni, altă dată-n protopop. Şi este ştiut că, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie să nu facă multă vorbă. Decît vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înţeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă. 
   Nu-i vorbă! drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie să şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, bucăţică după bucăţică. Poate că ştia şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui: "Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună! " Acesta era cuvîntul lui; cu acest cuvînt şi-a făcut şi calea din Butucani. . . Adică nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă ceva, pentru mai bună înţelegere, la protopop, o cale la episcopie, şi aici o vorbă bună de la protopop: lucrurile se fac, numai dacă le ştim face. Cu mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni — pentru buna înţelegere între credincioşi. 
   Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă, arunce-şi mai-nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă decît nevastă şi doi copii: desagii îi erau deşerţi. Pentru aceea îi era atît de greu să sară din Butucani la Sărăceni. 
   *
   Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat "Sărăceni" pe o vale "seacă": mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc. 
   Valea-Seacă! "Vale", pentru că este un loc închis între munţi; "seacă", pentru că pîrîul ce şi-a făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an. 
   Iată cum stă valea. În dreapta este un deal numit Rîpoasa. În stînga sunt alte trei dealuri numite: Faţa, Gropniţa şi Aluniş. 
   Pe Rîpoasa cresc stînci; pe Faţa sunt holde; pe Gropniţa este satul, iară pe Aluniş sunt mormintele satului între aluni şi mesteacăni. 
   Aşa-n dreapta şi aşa-n stînga: dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine. 
   Dincolo, peste Rîpoasa, este Valea-Răpiţii, o vale mai adîncă decît Valea-Seacă şi numită aşa pentru că prin ea curge Răpiţa. Răpiţa este supărăcioasă, mai ales în timp de primăvară, iar pîrîul de pe ValeaSeacă este un crac al Răpiţii. Primăvara, cînd se topeşte neaua pe munţi, Răpiţa se supără, varsă o parte din mînia ei în cracul de pe Valea-Seacă, şi asta încetează de a mai fi "seacă". În cîteva ceasuri Sărăcenii sunt numai prea bogaţi în apă. Aşa o pat aproape în fiecare an. Cînd semănăturile din vale par mai frumoase, Valea-Seacă minte cu numele şi spală tot ce-i pică în cale. 
   Ar fi încă bine dacă această năpădire ar ţinea numai scurtă vreme. Apa rămîne însă pe vale, formînd multe locuri de adăpost pentru neamul broscăresc. 
   Iară în locul grînelor, pe lîngă bălţi, cresc răchite şi se îmbuibă sălcişul. 
   Este oare minune dacă în urma acestora sărăcenenii s-au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni! ? Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera ori unde nu ştie dacă va putea ori nu să secere. Pe Faţa locul este nisipos, grîul creşte cît palma şi păpuşoiul cît cotul; pe Rîpoasa nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. Unde nu e nădejde de dobîndă lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să cîştige, iară sărăcenenii şi-au fost scos gîndul de cîştig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnaţi să lucreze. Cît puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; nu puteau, îşi mîncau zilele lucrînd prin alte sate învecinate. Cînd venea apoi iarna. . . vai şi amar! 
   Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gîndeşte; sărăcenenilor le părea că, decît aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apă, pasărea-n aer, cîrtiţa în pămînt şi sărăcenenii în sărăcie! 
   Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă. . . tot una cîte una. . . Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dînşii. Cîteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş din paie amestecate cu fîn, un cuptor de imală cu prispa bătrînească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pămînt, o uşă făcută din trei scînduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş. . . lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac. 
   În vîrful satului, adică la cel mai înălţat loc, este o alcătuială pe care sărăcenenii o numesc "biserică". Ce să fie asta? Este o grămadă de groşi bătrîni, puşi unii peste alţii în chip de pereţi. În vremile bătrîne, cîndva, nu se ştie cînd, acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum însă, nici asta nu se ştie de cînd, ei se află în supusă plecare spre acea parte, care avea să ţină locul unui turn. Asta pentru că stîlpii din faţă, fiind putreziţi de cînd a bătut vîntul cel mare, s-au plecat spre răbdătorul pămînt, trăgînd cu sine întreaga alcătuială. Aşa a şi rămas apoi, fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un lucru de prisos. 
   Popă? Se zice că nu e sat fără de popă. Pesemne cine-a făcut zicala asta n-a ştiut de Sărăceni. Sărăcenii erau un sat fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor totdeauna era popă fără sat. Un lucru singur în felul lui cu Sărăcenii ăştia. Mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai mult decît trei zile în Sărăceni; şi care a stat mai multă vreme aici s-a curăţit de păcate. 
   Iar acum părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăinţă. El nu mai putea să aştepte că va face ca alţii, să vină o zi, să stea alta şi să se ducă în a treia. Ştia că s-a pus prea rău la protopop pentru ca să poată crede că-l va trimite în alt sat. Iară făr' de sat nu putea să rămînă. Popă făr' de sat; roată făr' de car, jug făr' de boi, căciulă pusă într-un vîrf de par. Îşi puse dar de gînd ca s-o ieie precum i se face, să facă din nevoie drag şi să stea bucuros în Sărăceni. Era un sat cel puţin de nume: nimeni nu putea zice "că e popă făr' de sat". Şi într-adevăr, mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi. Traista popii se potrivea cu pragul poporenilor. 
   Chiar de la început, părintele Trandafir a înţeles un lucru: cum că în Butucani era mai bine decît în Sărăceni. Oamenii aveau cîte ceva; iară de unde este poţi lua. În Sărăceni însă toate încuietorile erau de lemn. Şi apoi părintele judeca: popa face treaba satului, iar satul să îngrijească de traista popii. 
   Multă vreme n-a trecut pînă ce părintele a început să prindă încredinţarea că cu desăvîrşire proşti n-au fost oamenii care au început cu pomenile şi cu ospeţele. "Este un lucru folositor, zicea el, cînd oamenii se adună spre a se mîngîia şi veseli împreună. Chiar Mîntuitorul a început cu pomenile şi cu nunta de la Cana Galileii. " Aşa gîndea acum părintele Trandafir: dar în Sărăceni nu erau nici pomeni, nici ospeţe. 
   "Un lucru! îşi zise părintele mai în urmă. În satul sărac popa nici spice n-are de unde culege. Cîtă vreme vor fi sărăcenii leneşi, ei vor rămînea săraci şi eu flămînd! " Îşi puse dar de gînd ca să facă din poporenii săi oameni harnici. 
   Omul harnic mănîncă piatră, scoate caş din apă de baltă şi seceră fir de grîu unde au crescut cucute. 
   "Apoi, sfîrşi popa, cînd are vaca hrană, ea nu rămîne stearpă! " Aşa a zis; aşa s-a pus să şi facă. Un om care n-are ce să mănînce îşi face treabă din treaba altora. Nici acum nu face bine! Orbul n-ajută pe olog; flămînzii nu-ndreaptă treaba satului; cînd gîştele păzesc stratul, puţin îi rămîne grădinarului. Ei, dar părintele Trandafir e vîrtos la cap: unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum. 
   *
   În cea dintîi duminică, părintele Trandafir ţine o predică înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulţumire pentru omul ce doreşte binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de către alţii şi că vorbele lui prind rădăcini. Gîndul bun se-nmulţeşte, cuprinzînd loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţuieşte, se bucură cînd vede că-şi face cale-n lume. Părintele Trandafir se simţea norocit într-acea zi. Niciodată el n-a fost ascultat cu atîta luare-aminte ca astă dată. Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce ştiu, dar nu ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele cu atîta sete, încît părea că ar voi să-i scoată sufletul, ca mai uşor să culeagă din el învăţătura. 
   S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfîrşita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. Fiind omul în lume, Dumnezeu voieşte ca el să simtă toate plăcerile curate ale vieţii, pentru că numai aşa poate să o iubească şi să facă bine într-însa. Omul care din vina sa ori în urma altor întîmplări simte numai amar şi necazuri într-astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc. 
   Ce fac însă oamenii leneşi, oamenii care nu-şi dau nici o silinţă, care nici mîna nu şi-o întind ca să ia darul? Sunt păcătoşi! căci nu numai dorinţe avem, ci şi pofte trupeşti. Poftele cele curate sunt date omului ca să le astîmpere prin rodul muncii; dorinţe îi sunt date în suflet ca să cuprindă lume şi Dumnezeu în sine şi, fericit, să le privească. Lucrarea este dar legea firii omeneşti, şi cine nu lucrează greu păcătuieşte. 
   După aceste, părintele a arătat cu vorbe care dau gîndurilor chip vieţuitor cît este de ticăloasă viaţa unui pieritor de foame, şi a dat credincioşilor săi sfaturi, zămislite în mintea lui înţeleaptă, cum ei ar trebui să lucreze în primăvară, în vară, în toamnă şi în iarnă. 
   Oamenii au ascultat; în feţele lor era scrisă vorba părintelui, iară mergînd spre casă, ei vorbeau numai despre ceea ce auziseră în biserică şi fiecare se simţea cu un om mai mult decît pînă acuma. Erau poate mulţi şi de aceea aşteptau numai să treacă sfînta duminică pentru ca în cea dintîi zi de lucru să înceapă. 
   — Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni! grăi Marcu Florii Cucului, despărţindu-se de vecinul său Mitru. 
   — Popă, chiar popă, ca la un sat cinstit, răspunse Mitru; ca şi cînd ar fi simţit că cinstit satul său, tocmai cinstit nu este. 
   Au venit apoi alte duminici. Părintele Trandafir a mai dat însă îndărăt cu predicile. Chiar în a doua duminică n-avea cui să vorbească. Era vremea cam ploioasă şi oamenii au rămas pe acasă. Alte duminici însă era vreme frumoasă: pesemne atunci nu se îndurau oamenii de vreme; le venea greu a se despărţi de cerul lui Dumnezeu. Aşa cîte o babă bătrînă, cîte un moşneag slab la auz mai avea părintele prin biserică. Adeseori rămînea numai cu Cozonac, clopotarul. Aşa nu se face treabă. 
   Dacă ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Părintele Trandafir e însă ca şi capra în grădina cu curechi. Cînd îl scoţi pe uşă, îţi intră prin gard; cînd astupi gardul, dai că sare peste gard şi îţi face mai multă pagubă, stricînd şi streaşina gardului. Dar ţină-l Dumnezeu! — e numai vorbă! — tot bun om rămîne părintele Trandafir. 
   — Aşteptaţi! grăi el. Dacă nu veniţi voi la mine, mă duc eu la voi! Şi apoi porni popa la colindă. Cît e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La cîmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întîlneşti cu popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, popa la vecin: trebuie să fugi din sat dacă voieşti să scapi de popa. Şi unde te prinde te omoară cu sfatul. 
   Vrun an de zile a dus-o părintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau bucuros; le plăcea să stea de vorbă cu popa şi chiar se prindeau de sfaturi. Atîta însă, şi mai departe tot povestea cea veche: ştiau oamenii cum să facă, dar nu făceau. Părintele se cam necăjea. De la o vreme a fost sfîrşit cu sfaturile. Nu era om în sat asupra căruia să nu fi descărcat întreaga sa învăţătură: nu mai avea ce să spună. 
   "Ei! că nu e bine aşa! grăi iarăşi preotul. Nu merge cu sfatul. Să- ncep cu ceva mai aspru. "
   Se începu batjocura. Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l face de rîs şi a-şi bate joc de el în tot chipul. Trece pe lîng-o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: " Măi! dar isteţ om mai eşti tu! grăieşte către stăpîn, şi prin vîrful casei ai ferestre. Tare iubeşti lumina şi sfîntul soare! "
   Află o femeie cu cămaşa nespălată: "Uite măi! dar de cînd aţi început voi să purtaţi rochii de postav? "
   Se întîlneşte cu un copil nespălat: "Auzi, nevastă, mult lictar aveţi voi de se mînjesc copiii atît de tare. "
   Dă de un om culcat la umbră şi-i zice: ". . . Bun lucru! bun lucru! " Iar dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de lucru, că are copii. 
   Aşa începe şi o duce mai departe tot aşa. A ajuns treaba într-atît, încît oamenii cale de-o poştă se feresc din drumul popii. A ajuns ca şi ciuma. Dar mai rău decît toate este una: după atîta tîndălitură, oamenii i-au pus numele "Popa Tanda". Apoi Popa Tanda a şi rămas. 
   Vorbind drept, sătenilor numai într-un chip nu le plăcea felul popii. Fieştecare rîdea bucuros cu popa de alţii; nici unuia nu-i plăcea, însă, cînd alţii rîdeau de dînsul. Aşa e firea omului: fiecare pune bucuros şaua pe iapa vecinului. Şi de asta le plăcea părintele Trandafir poporenilor săi; cu atîta însă popa nu se mulţumea. Nici n-a trecut anul, pînă ce toţi oamenii din sat erau batjocoriţi; n-a mai rămas de cine să-şi bată joc, căci de la o vreme şi cei batjocoriţi începeau să rîdă. Aici apoi s-a sfîrşit. A rămas numai una: ca satul să-şi bată joc de popa. 
   Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mişcat satul înainte, măcar numai atîta cît e de la vorbă pînă la supărare. Oamenii ajunseseră atîta de sfătoşi şi atîta de batjocoritori, încît ziua întreagă stau grămezi, cîteodată la sfat, cîteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoşteau binele, rîdeau de rău, dar nu se urneau din loc. 
   Ei! spună om cu suflet: să nu se supere părintele Trandafir? Ba să se mînie, greu să se mînie! 
   El s-a şi mîniat. A început să ocărască oamenii. Cum a purces la sfaturi, la batjocuri, aşa acum la ocări. Unde prindea omul, acolo-l ocăra. 
   Dar acum n-a dus-o departe. La început oamenii se lăsau ocărîţi. Mai tîrziu, mai răspundeau şi ei cîte ceva, aşa, pe sub căciulă. În sfîrşit, însă, văzînd că merge prea gros, începură şi ei să ocărască pe popa. 
   De aici înainte trebile se încîlciră. Mergea cînd cruciş, cînd curmeziş. Oamenii începură să spună popii vorba că nu se vor lăsa de rîs şi de ocară, ci vor merge la episcopie şi-l vor scoate din sat. 
   Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! Să-l scoată din Sărăceni: acuma începu popa cu adevărata ocară. 
   Aşa a şi mers; poporenii s-au pus în car. La protopop, şi de acolo la episcopie. 
   *
   Este în cartea învăţăturilor despre viaţa lumească o scurtă învăţătură: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi răuvoitorii spre folos. 
   Părintele Trandafir astă dată n-a avut noroc să tragă folos din răuvoitorii săi. Episcopul era un suflet bun, vrednic ca să fie pus în toate pomelnicele de pe faţa pămîntului. I s-a făcut milă de bietul popă şi i-a dat dreptate, ocărînd pe poporeni. 
   Adică tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda. 
   *
   Îndeobşte, nenorocirile se grămădesc asupra omului. Una naşte pe cealaltă; sau că ele sunt surori de cruce. Destul că le aflăm totdeauna ca umbra şi lumina, una lîngă alta. 
   Părintele Trandafir avea acum trei copii. Cînd sosi acasă de la episcopie, găsi pe preoteasa în pat. Era a patra bucurie la casă. 
   O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hîrb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vînturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit. 
   Părintele Trandafir nu era omul care să fi putut afla calea pe care să iasă din această încurcătură. De ar fi fost alţii în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuşi nu se putea mîngîia. El stete multă vreme gînditor la opaiţul ce arunca lumină somnoroasă; împrejurul lui dormeau toţi. Şi bolnava dormea. Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decît tocmai privegherea între cei ce dorm. Iar aceşti dormitori erau iubiţii lui, iubiţi de a căror fericire el avea să răspundă, iubiţi prin care el vieţuia şi a căror iubire da preţ vieţii sale. Gînd se înşiră cu gîndul în capul lui. Sufletul îi trecea în trecut şi în viitor, şi viitorul, în starea în care se afla, nu putea să şi-l înfăţişeze decît cu cele mai triste culori. Copiii lui! soţia lui! ce va fi de dînşii! ? Inima îi era grea, dar nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare; în lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă. 
   A doua zi de dimineaţă era duminică; părintele se duse la biserica cea închinată spre pămînt, ca să citească utrenia. 
   Ca îndeobşte oamenii, părintele Trandafir niciodată nu şi-a dat seamă despre cele ce făcea. Era preot şi era bucuros. Îi plăcea să cînte, să citească evanghelia, să înveţe creştinii, să mîngîie şi să dea ajutor sufletesc celor rătăciţi. Mai departe nu se gîndea. De s-ar fi întrebat, cîndva, dacă cuprinde el şi înalta sfinţenie, tainicul înţeles al chemării sale, ar fi rîs poate în tăcere de toate acele pe care omul numai în momentele grele le pricepe. Este în firea omului că după ce mintea pricepe un şir de lucruri mai ascunse, ea pune aceeaşi măsură pe lumea întreagă şi nu mai crede ceea ce nu poate înţelege. Nu totdeauna însă omul gîndeşte. Sunt întîmplări în faţa cărora mintea stă locului: în primejdie, cînd sufletul nu mai află ajutor, în bucurie, cînd el nu află izvorul din care îi curge norocul, şi în înşirarea gîndurilor sale, cînd el nu le mai află legătura. Atunci cînd omul în orice chip a ajuns la locul unde putinţa începe să se atingă cu neputinţele sale, înceată a mai gîndi, gîndind în locul său firea omenească. 
   Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna precum intră făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o frică neînţeleasă, merse cîţiva paşi înainte, se opri, îşi ascunse faţa în amîndouă mîinile şi începu să plîngă greu şi cu suspin înăbuşit şi fioros. De ce plîngea el? Înaintea cui plîngea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: "Puternice Doamne! Ajută-mă! . . . " Şi oare credea el că acest gînd, cuprins cu atîta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gîndea nimic: era purtat. 
   
   II
   
   Sfînta Scriptură ne învaţă că întocmai precum plugarul trăieşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care slujeşte altarului, din slujba sa, de pe altar, să trăiască. Şi părintele Trandafir şi într-asta era credincios către sfînta învăţătură; el totdeauna a lucrat numai pentru povăţuirea sufletească a poporenilor săi, aşteptînd ca aceştia, drept răsplată, să se îngrijească de traiul lui zilnic. Nu însă totdeauna lumea este întocmită după cum este scris şi este poruncă; aşa era numai popa, iară nu şi poporenii. Din slujba sa părintele trăgea foarte puţin folos, atît cît nu era destul, adică: patru bucăţi de pămînt la ţarină, birul de la poporeni şi folosul de la cei născuţi şi cei morţi. Toate la un loc — nimic, fiindcă pe pămînt nu răsare aproape nimic, birul nu este decît de nume, cei născuţi se botează de milă şi celor morţi li se face pomană de către popa. 
   În apropierea bisericii se află o casă pustie, numai după nume casă. Stăpînul casei ar fi ţinut vitele într-însa, dar n-avea vite. Lîngă casă era un loc de grădină, grădina însă nu era, fiindcă zis a fost cum că garduri în Sărăceni nu sunt. Părintele Trandafir cumpărase casa cu loc cu tot şi locuia în ea. De cînd casa era a popii, prea multe îndreptări nu i se făcuseră, şi acum era tot hîrb, pereţii ciur şi acoperişul mrejă. Părintele numai de ale altor case purta grijă. 
   Masa popii nu era mai bună decît casa. Vorba cu lumea gheboşilor: omul se îndreaptă după oameni, chiar şi cînd ar voi să-ndrepteze oamenii după sine; popa trăia în felul satului. Noroc avea numai cu zestrea preotesei; dar de unde numai se ia, multă vreme nu se ia; şi asta se apropia de postul cel mare. 
   *
   "Nu merge! grăi părintele Trandafir. Aşa nu merge! " Începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale. 
   Numaidecît în primăvară luă un ţigan, îl puse să frămînte imală şi-şi lipi casa. În cîteva zile toţi patru pereţii erau lipiţi şi muruiţi. Acum părintele şedea mai bucuros afară decît în casă, fiindcă din casă nu se vedea atît de bine muruiala casei; şi era frumos lucru o casă muruită în Sărăceni, mai ales cînd omul îşi putea zice: "Asta e a mea! " Era însă un lucru care defel nu se potrivea. De cîte ori ochii părintelui scăpătau peste pereţi şi acoperiş, el intra în casă; îi părea c-a văzut acuma destul. Nu privea bucuros la acoperişul stricat şi, totuşi, de cîte ori voia să vadă pereţii, vedea tot acoperişul. Afurisitul de acoperiş! Nu mai era chip să-l lase precum era. 
   Colo jos în vale, pe unde sunt bălţile cele multe, nu cresc numai sălcii şi răchite; pe ici, pe colea este şi şovar, pipirig, papură, ba chiar şi cîte un fir de trestie. "Aşa voi să fac! " gîndi popa. Luă un om, îl puse la şovar, la pipirig, la papură şi trestie. Sîmbătă era plin împrejurul casei, tot snopi legaţi cu nuiele de răchită; iară în cealaltă sîmbătă acoperişul era cîrpit şi tivit pe vîrf cu snopi de trestie, peste care erau întinse două prăjini legate cu furci. Acuma lucrul era chiar bun, şi nu scump. Oamenii treceau pe lîngă casa popii, clătinau din cap şi ziceau cîteodată: "Popa e omul dracului! " Iară popa petrecea bucuros pe afară. 
   Dar nici astă bucurie n-a ţinut multă vreme. Tot se mai afla un lucru care nu se potrivea. Popa se simţea prea în cîmp. Ca şi a lui casă nu mai era nici una în sat; s-ar fi potrivit ca ea să fie cumva despărţită de sat. Părintele se cam sfia a zice "la mine acasă", fiindcă vedea că "la el" este "în sat". Un gard trebuia încă şi o portiţă, pe care să intre oamenii cînd vin la popa; să fie gard numai de nume, să fie portiţa numai pîrleaz, dar să se ştie că, mai-nainte de a intra în casa popii, trebuie să intri în curtea lui. 
   Popa iarăşi luă om, îl trimise să taie spini şi pari, bătu parii în pămînt, puse spinii printre pari şi gardul fu gata. Înaintea casei, înspre biserică, loc de vreo 400 de stînjeni, locul fu îngrădit: iară portiţa se făcu din patru pari înţepeniţi cu alţi doi, care erau puşi cruciş. 
   Mai ales preoteasa se bucura foarte cînd se văzu aşa îngrădită; mai ales popa se bucura cînd vedea că se bucură preoteasa. Nu era zi în care popa ori preoteasa să nu le zică copiilor de vreo zece ori: "Auziţi? să nu ieşiţi afară din curte! Jucaţi-vă frumos aici, acasă! "
   Cînd omul a făcut începutul, el nu mai ajunge la capăt. O dorinţă naşte pe cealaltă. Acuma preotesei i-a intrat un lucru în cap. 
   — Ştii tu ce, popă? zise ea într-o dimineaţă. Eu aş gîndi că ar fi bine să fac cîteva straturi colo de-a lungul gardului. 
   — Straturi? 
   — Da! să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule şi curechi. Părintele rămase uimit. Îi părea că asta ar fi peste putinţă. Straturi în Sărăceni! . . . Dar cîteva zile capul îi era plin de straturi, de barabule, de curechi şi fasole; aşa, peste iar cîteva zile locul era săpat, straturile erau făcute. Nu era ziuă în care atît popa, cît şi preoteasa să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. Mare a fost bucuria într-o zi. Popa s-a sculat mai de dimineaţă. 
   — Muiere, scoală! 
   — Ce-i? 
   — Au răsărit! Toată ziua aceea popa şi preoteasa cu copii cu tot au petrecut vremea şezînd pup între straturi. Care vedea mai multe seminţe încolţite, acela era mai norocos. 
   Iară sătenii treceau pe lîngă casa popii, priveau printre spini la straturile popii şi-şi ziceau şi astă dată: "Popa e omul dracului! "
   — Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n-ar fi bine să sămănăm păpuşoi pe lîngă gard şi împrejurul straturilor? 
   — Ba bine, zău aşa! Mie-mi place păpuşoiul verde! 
   — Şi mie, mai ales copt pe jăratic! 
   Lucru nou! popa se-nconjură cu păpuşoi. Îi rîdea inima cînd gîndea cît se va face de frumoasă treaba, cînd jur împrejur păpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din gard, care începeau a nu-i mai plăcea părintelui. Dar tot vorba cea veche: un necaz naşte pe celălalt. În dosul casei era încă o bucată de loc, de vreo cinci ori mai mare decît acea îngrădită. Asta nu mai ieşea din mintea popii. Pentru ce să stea goală? Oare n-ar putea el pune păpuşoi şi în dosul casei? 
   În ţarinile de pe Faţă oamenii arau şi semănau, în sat însă neatins era pămîntul, pentru că aici era sat. 
   Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam stricat. . . dar plug, iar Mitru Cătănaş, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi şi un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii şi calul împreună munciră o zi de dimineaţă pînă seara; locul fu arat şi semănat cu păpuşoi. 
   Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Era lucru minunat şi frumos — aşa brazde şi printre brazde, pe ici pe colea, cîte un fir de păpuşoi abia încolţit. Cu toate acestea, popa se scărpina cîteodată, ba foarte adeseori, după ureche. Părea că tot îi mai apasă ceva pe inimă. Era lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pămînturile din ţarină. Pînă acum le-a fost dat în parte; acum nu ştia ce să facă cu ele. I-ar fi plăcut ca să le lucreze însuşi. Să-şi vadă el semănăturile lui, să meargă la ele cu preoteasa, apoi la toamnă. . . Era lucru foarte ademenitor! 
   S-a făcut multă vorbă cu preoteasa asupra acestui lucru. Trebuiau cai, trăsură, plug, slugă, grajd. O mulţime de lucruri trebuiau. Iară popa nu se prea pricepea la plugărie. . . Şi totuşi, straturile erau verzi, păpuşoiul încolţea. Popa îşi întări gîndul; luă rămăşiţa din zestrea preotesei, care sta încă încuiată în ladă, şi se apucă de muncă. 
   Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpără popa de la Mitru; alt cal se afla la un om din Valea-Răpiţii; Stan Şchiopul avea un car cu trei roate, popa îl cumpără, fiindcă a cîştigat o roată de la Mitru, ca adaos la calul spetit. 
   Cozonac Clopotarul se prinse să fie slugă la popa, fiindcă casa lui era numai la o săritură de aici. Popa bătu apoi patru stîlpi la capătul casei, doi mai înalţi, doi mai scurţi, alcătui trei pereţi de nuiele, făcu acoperiş de şovar, şi grajdul fu gata. 
   În vremea asta, părintele Trandafir a îmbătrînit cu zece ani; dar întinerea cînd încărca preoteasa şi copiii în trăsură, da bici la cai şi mergea ca să-şi vadă holdele. 
   Sătenii îl vedeau, clătinau din cap şi iarăşi ziceau: "Popa e omul dracului! "
   Preoteasa avea însă necazurile ei muiereşti. Ea avea o icoană frumoasă, pe care a fost căpătat-o în cinste de la feciorul popii din Vezura. Şi acum icoana zăcea pusă în fundul lăzii, învelită în hîrtie. Ar fi dorit mult s-o pună între fereşti, să pună şi flori de busuioc împrejurul ei, s-o vadă mai adeseori, fiindcă icoana era chipul Sfintei Maria, Maica Domnului, şi pe fiica preotesei o chema Maria. Era şi un alt lucru ce o supăra pe preoteasa: o fereastră era astupată cu băşică de porc, iar în celelalte două erau trei ochi sparţi şi cîrpiţi cu hîrtie. Era cam întuneric în casă. 
   Paştile se apropiau. Nu mai erau decît cinci zile pînă-n Săptămîna cea Mare. Dacă popa voia să petreacă Paştile cu preoteasa împreună, nu-i rămenea decît să cîştige trei lucruri de căpetenie: var pentru pereţi, ferestre pentru casă şi privaz pentru icoana Sfintei Mariei, Maicii Preacurate — tot lucruri care numai în oraş se pot căpăta. La tîrg dară! 
   Avea popa cai, avea şi trăsură. Îl cam supărau însă lesele, din care n-au fost rămas decît spinarea cu coastele. Îl prindea apoi ruşinea, ca popă ce era, să meargă fără de lese la tîrg. În împrumut nu putea lua, fiindcă se afla în Sărăceni, unde nici popa n-avea lese cumsecade. 
   Nevoia este cel mai bun învăţător. Părintele trimise pe Cozonac în vale, după nuiele, bătu doi pari în pămînt, între pari, tot la depărtare de o palmă, bătu beţigaşe mai subţirele şi apoi popa, preoteasa, copiii şi Cozonac se puseră la împletit. Multă vreme nu trecu pînă ce lesele şi fură gata. De minune nu era lucrul: erau însă cele mai bune lese în Sărăceni, bune, încît Cozonac nu se putu răbda să nu-şi zică: "Popa e omul dracului! "
   La tîrg şi de la tîrg acasă, părintele se făli cu lesele sale; află că alţii au, ba chiar cumpără mai rele lese decît acelea pe care le făcuse el. 
   — Ce faci, popă? 
   — Lese. 
   — Dacă doar ai! 
   — Fac pentru cei ce n-au. După Paşti, Cozonac începu să cureţe bălţile de nuiele, iară popa să împletească lese. Cu cît mergea lucrul mai-nainte, cu atît mai bine mergea; cea din urmă leasă era totdeauna cea mai bună. 
   Marcu Florii Cucului era om sfătos. Îi plăcea să stea de vorbă cu popa. Cozonac curăţă nuiele, popa împleteşte, iară Marcu zace întins pe burtă cu capul pe pumni şi priveşte în dragă voie. 
   — Nuiaua asta e cam lungă, zise părintele, măsurînd o nuia cu privirea. Măi Marcule! ia dă-mi toporul cela, ca s-o fac mai scurtă! 
   Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridică partea de dinainte a trupului, se reazemă pe cot, întinde piciorul şi moşcoteşte, voind să tragă toporul cu piciorul. 
   — Tare ţi-e degrabă! îi grăieşte popa, şi-i trage una cu nuiaua. Marcu sare şi se încredinţează că el este cu mult mai sprinten decît credea. În urmă, astă încredinţare i-a fost de mare folos. Înainte de Rusalii, părintele a gătit un car de lese, cu care avea să meargă la tîrg, şi Marcu ştia foarte bine că, dacă popa vinde lesele, şi el va să aibă sărbători bune. I-a fost ajutat popii cîteva săptămîni, şi lucrul totdeauna îi aduce folos celui ce-l face. 
   Înainte de Rusalii începură însă nişte ploi, care părea că nu vor mai înceta. 
   — Nu ştiu, zău, eu ce voi face, zise popa. Parcă m-oi lăsa cu tîrgul pînă după Rusalii. Mi-e groază să plec pe ploaia asta. Dacă n-o sta ploaia pînă joi, apoi eu, unul, nu mă duc! 
   Marcu se scărpină după urechi, dar nu zise nimic. Vedea şi el că popa nu se cade să fie plouat. Îl supăra însă lucrul şi-l făcea să se gîndească. 
   — Oare, grăi el într-un tîrziu, încetînd a împleti, oare n-am putea noi împleti o rogojină? Şovar, rogoz şi pipirig este în vale! 
   — Măi, poate că ai dreptate, îi răspunse popa. Şi aceea tot cam aşa trebuie să fie ca şi asta ce facem noi. 
   Dîndu-i ajutor popii, Marcu a început să facă mai bune lese decît popa. Rogojina a ieşit în cinstea lui; iară popa n-a venit plouat, ci cu punga plină de la tîrg. 
   Ziua sfintelor Rusalii astă dată a fost zi bună. Preoteasa avea rochie nouă, cei trei mai mărişori aveau papucaşi din oraş, Măriuca cea mai micuţă avea o pălărie de paie cu două flori roşii, iară pereţii erau albi chiar şi pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă şi icoana Sfintei Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusă sus, între ferestre, şi împodobită ci florile crescute pe marginea straturilor. Făină albă, carne, unt, ba chiar şi zahăr a adus popa de la oraş. Părintele o iubea pe preoteasa; ei însă niciodată nu s-au sărutat. Preoteasa a început să plîngă — nu ştie de ce --, iară părintele Trandafir era să plîngă cînd a sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane şi a intrat în altar cu lacrimile în ochi. Zic oamenii că el niciodată n-a cîntat mai frumos decît într-astă zi. A rămas vorba: "Cîntă ca popa la Rusalii! "
   *
   Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, cînd cu lumea, cînd împotriva ei. 
   III
   
   Drumul de ţară vine din oraş, trece pe lîngă Valea-Seacă şi merge mai departe pe la Valea-Răpiţii. Unde se întîlnesc drumurile, la împreunarea celor două văi, pe Răpiţa, este o moară, lîngă Răpiţa este o rugă, lîngă rugă este o fîntînă, iar lîngă fîntînă sunt opt paltini frumoşi. Locul acesta se zice: "La rugă la Sărăceni! " De aici pînă la Sărăceni nu este decît cale de un ceas. Cu toate aceste, de cîte ori vine din oraş, sărăceneanul se opreşte aici, adapă caii şi mai stă puţină vreme, aşteptînd ca să vie vreun drumeţ care să întrebe: "Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasă cu pereţi albi şi cu turn sclipitor? " Fiind întrebat astfel, el îşi netezeşte mustăţile şi răspunde privind fălos spre acel loc: "Acolo sus pe Gropniţa? Acela e satul nostru, Sărăcenii. Dar clopotele să le auzi; ce clopote sunt în turnul acela! . . . S-aude cale de trei ceasuri! "
   Unde se despart drumurile este un stîlp cu două braţe: pe un braţ stă scris: "Spre Valea-Răpiţii", pe celălalt: "Spre Valea-Seacă". Drum ca acela care trece prin Valea-Seacă înspre Sărăceni jur-împrejur nu este. Neted ca masa şi vîrtos ca sîmburele de cireaşă. Se vede că sărăcenenii l-au făcut de dragul lor. În dreapta şi în stînga, tot zece-cincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci stufoşi, la care omul priveşte cu drag. Albia pîrîului rămîne la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus, ca să nu-l atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme stînci în calea lor; dar au făcut-o bucuros, fiindcă din stînci şi-au făcut drumul. 
   Pe aicea sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mînă numai în paşi. De altminterea, nici nu i se urăşte. Aproape la tot pasul întîlneşte cîte un cunoscut, cu care mai schimbă vorba "de unde şi pînă unde". Ăsta duce un car de var, celălalt un car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iară pe marginea drumului, din cînd în cînd, dă de pietrarii care ciocănesc din zori de zi pînă la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie! 
   Unde coteşte valea şi drumul, acolo sunt vărăriile. Aici apoi e tîrg întreg. Unii încarcă var, alţii descarcă piatră şi lemne; pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; stăpînii fac larmă unul pentru cinci. 
   De la acest loc şi satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, cîte o bucată din pereţii şi acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lîngă biserică: nici din asta nu vedem însă decît cinci ferestre şi un acoperămînt roşu cu două hornuri. În faţă cu biserica e şcoala. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete cu două ferestre mari şi acoperămîntul, este a lui Marcu Florii Cucului. Iară zidirea cea mare, care se vede mai în vale, este primăria. Dacă satul nu ar fi atît de îndesat, ar trebui să ni se înfăţişeze foarte frumos. Aşa însă rămîne învelişul, din care trebuieşte să urmăm la cele ce nu vedem. 
   Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii cu care se joacă înspre seară la laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui. Unul dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca să-l sărute, îi fură pălăria din cap şi fuge cu ea năstaşnic. Măriuca deschide fereastra şi strigă: "Trandafirică al mamei, nu lăsa pe moş-tătuca cu capul gol". Apoi fuge de la fereastră, pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapţa bunichii, s-a împodobit cu ea şi vine să se fălească la moş-tătuca. Moş-tătuca rîde din toată inima; îi place gluma. Tocmai vine de la vecernie şi părintele Coste, şi prinde atît pe Ileana cît şi pe Mariuca, le sărută şi apoi se pune pe laiţă lîngă socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten, socrul Măriucăi, om de casă, vede alaiul şi vine şi el să stea de vorbă. "Bătrînule! na-ţi căciula, nu sta cu capul gol! " grăieşte bunica, întinzînd căciula pe fereastră. 
   Un om din sat trece, le pofteşte "bună odihnă" şi-şi zice: "Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu! "
   
   Gura satului
   
   
   
   I
   
   Nu-i vorbă, răi sunt oamenii, încît mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar şi acela pe care toată lumea îl ştie de bun îşi are ceasurile de răutate, şi nu avem decît să-l atingem unde-l doare pentru ca să-l facem mai dîrz decît alţii. Dar nenea Mihu tot om bun rămîne. 
   Se şi cuvine însă unui om din oameni, ca dînsul, să fie de bună chibzuială, să cumpănească vorbele şi să umble mai mult călare decît pe jos. 
   Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obişnuit a zice mai bucuros "La Mihu Saftei" decît la "Safta Mihului" fiindcă. . . aşa-i lumea! Cînd oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă şi îşi petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului. 
   Pentru aceea, cînd Safta începe să facă gură, nenea Mihu îşi pune mîinile în cap şi-i zice: 
   — Nevastă! nu mă da pe gura golanilor. Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip şi cam într-altul, Safta face să treacă de stăpînă în casă. 
   Dar se zice că nu-i stăpîn fără stăpîn. E cineva şi mai presus de Safta. Nenea Mihu are doi feciori voinici şi o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi şi feciori, oricît de voinici ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una singură, adică nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu dînsa. 
   Încă pe cînd era în faşe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mişcare. 
   Nenea Mihu, auzind-o plîngînd, alerga plin de îngrijare din grădină ori din curte în casă. 
   Şi cu cît creştea, cu atît i se lăţea stăpînirea, căci — vorba lui nenea Mihu — fata mare-i cinstea casei. 
   Dar tot nu e stăpîn fără stăpîn. Ce-i drept, cît ţine preajma casei, nu se găsea nimeni mai presus de Marta; dar lumea e mare şi multe lucruri se găsesc într-însa. 
   Cînd Marta iese la joc şi trece de-a lungul uliţelor, nevestele şi babele pizmaşe de tinereţe grăbesc la portiţă şi privesc în urma ei. E frumos cum îşi ţine capul, cum îşi poartă trupul şi cum se mlădie la tot pasul; şi frumos îi şade părul creţ pe frunte, frumos i se lipeşte bogata salbă pe sîn, frumos îi cad altiţele pe braţe şi catrinţa bătută în fir frumos i se rotunjeşte pe pulpe. Chiar babă să fii, o priveşti şi ai dori s-o tot vezi. 
   — Oare cine, soro? zice una. 
   — Cine altul decît Toderică, îi răspunde alta. 
   — Toderică? Aşa umblă gura satului. Nici să visezi din ce scorneşte o poveste. Pentru ca să vorbim drept, Toderică e Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasă că avea din cine să iasă fiindcă şi tatăl său, Cosma Florii Cazacului, seamănă cu dînsul. Fecior şi tată, cînd calcă, puntea le scîrţîie sub picioare. 
   La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderică decît Toader şi ţi-o duce şi frămîntă, încît să pui rămăşag că ţi-ar putea juca pe urzeală fără ca să-ţi încurce firele. 
   E bun la veselie, deschis cu flăcăii, darnic unde-i vorba să se arate şi prea mult îi place să şuguiască la joc şi la şezători cu fetele. 
   Cînd, la joc, Marta se iveşte în preajma vederii lui, Toader scutură din cap, îşi netezeşte părul pe frunte, ridică din umeri, îşi potriveşte pieptarul pe trup. Iar dacă ea se apropie, dacă este aproape de dînsul, Toader îi zice: 
   — Ce mai faci, Marto? Ea răspunde: 
   — Mulţumesc de întrebare, bine! El apoi întreabă: 
   — Nenea Mihu ce mai face? Ea răspunde: 
   — Mulţumesc, face bine că-i sănătos. El iarăşi întreabă: 
   — Leica Safta ce mai face? Ea atunci răspunde: 
   — Şade, Toderică. După aceste, ea îşi adună buzele şi întreabă: 
   — Ce mai fac ai voştri? 
   — Ei! Ce să facă? răspunde el, iacă! mai una, mai alta. . . De aci înainte vorba trece la lucruri mai depărtate. Toader spune că a vorbit cu cumnatul, cu vărul, cu finul, în sfîrşit, cu cutare şi cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de vorbă cu dînsul; iar Marta îi spune cine a fost şi cine nu a fost de curînd la dînşii, cu cine a vorbit şi cu cine nu, cine ce a zis şi cine nu a zis. 
   În sfîrşit, Toader priveşte îndelung în ochii mari ai Martei, Marta îi zîmbeşte cu o răcoroasă bună-cuviinţă şi, văzînd acest zîmbet, el îi apucă mîna şi zice: 
   — Să jucăm una, Marto. Ea răspunde veselă: 
   — Dacă vrei, Toderică. Toader atunci bagă mîna stîngă în şerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului şi strigă: 
   — Acum, una pe pofta mea! Iar cînd Toderică se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei, babele şi moşnegii se ridică din umbră, sparg sfatul şi grăbesc să mai vadă şi ei o dată. 
   Aşa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un ţînţar un armăsar. Pe cînd Marta şi Toader vorbesc numai aşa, ca să nu tacă, cei ce n-au ce face le pun floare la ureche. 
   Cu totul fără nici un temei nu sunt însă nici vorbele babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare şi la făptură, prea sunt deopotrivă în sat şi-n şapte sate! 
   E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Cazacului şi cine este Cosma Florii Cazacului? Un copil nevîrstnic o ştie pe de rost. Om să-i pui alăturea şi să-l cauţi în şapte sate, nu găseşti unul mai bun decît Mihu, care nu-şi mai ştie rubedeniile şi cuscrii şi finii şi care nu-şi numără averea pe boi, ci pe juguri. 
   Aşa judecă satul şi, dacă e vorba să spunem drept, nici Mihu, nici Cosma nu sunt scoşi din sat. Prea se simţeau străini în acelaşi sat şi le plăcea să se mîngîie cu nădejdea de înrudire. 
   Marta şi Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, şi nici că-şi mai dădeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit să vie cineva şi să le spuie că nu-i aşa, pentru ca să-i puie pe gînduri şi să-i facă a se întreba cum adică este. 
   Cineva! Dar cine? Dintre toţi unul singur era care ar fi dorit să se puie împotriva gurii satului, dar acesta era tăcut şi gînditor. 
   În toate duminicile şi zilele de sărbători, dis-de-dimineaţă, cobora despre munte şi intra în sat un voinic curăţel. Nimeni nu se întreba de unde vine şi unde descalecă; toată lumea ştia că este Miron oierul şi nimeni mai mult nu dorea să ştie. 
   Trecuse un an de zile de cînd Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros împrejurul lui ca să-i asculte poveştile, vorbele şăgalnice şi cîntecele frumoase. Din cînd în cînd, dar foarte arareori, Miron scotea din şerpar un fluieraş, pe care cînta cîte o doină plină de duioşie, încît oprea răsuflarea celor ce-l ascultau. 
   Din cînd în cînd, numai arareori, scotea Miron fluieraşul său; îl scotea însă totdeauna cînd Marta îl ruga; ba era chiar destul ca ea să privească la şerpar, pentru ca Miron să puie mîna pe piept, gata de a-i face pe plac. 
   Acesta e lucru ştiut de toţi, ba chiar un lucru care de sine se înţelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cîntecele lui Miron şi care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere şi să-i audă graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, şi era un lucru firesc ca atunci cînd ea roagă, să nu zică ba, mai ales ştiind să-l roage atît de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, cînd voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voieşte, fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din cînd în cînd, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cînte. 
   În horă Miron totdeauna e cumpătat, încît parcă numai şuguieşte cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. Înalt şi mlădios, cu umerii laţi şi cu pieptul ieşit, el calcă lat şi pe întreaga talpă, încît la fiecare pas întregul trup i se scutură şi se leagănă cînd la dreapta, cînd la stînga. Cînd stă însă şi-şi ridică fruntea ieşită din faţă, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu părul lung pînă pe umeri, cu o faţă albă şi străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari şi albaştri ca faţa cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această faţă ceva ce nu se mai găseşte în alte feţe, un fel de tristeţe, un văl de gînduri, iară în surîsul de pe buzele lui ascuţite totdeauna e ceva ce-ţi deschide sufletul. 
   E minunat flăcău Miron şi nu e minune că toţi îl caută şi doresc. Înspre amurgul serii, cînd jocul se sparge, Marta pleacă spre casă. Unii merg într-o parte, alţii într-alta. Toderică merge cu Marta pînă la răspîntie, îi doreşte de bine, apoi coteşte la stînga şi o lasă să meargă cu ceilalţi mai departe. 
   Pînă acasă ea merge însoţită de fete şi de flăcăi. Între flăcăi este şi Miron, care, precum de la sine se înţelege, totdeauna merge alăturea cu dînsa. 
   Peste puţin, ei lasă apoi uliţa, trec un pîrleaz de la dreapta şi merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fîntîna Corbului, unde izvorăşte apa cea bună. 
   Pînă aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, cîteodată, fetele şi flăcăii se opresc şi Marta roagă pe Miron să cînte. 
   Şi adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, cînd fetele şi flăcăii pleacă şi lasă pe Miron singur la Fîntîna Corbului. 
   Odată, de mult acum, cîntase atît de frumos, încît vremea se întîrzia şi singură Marta mai cuteza să rămîie şezînd pe iarbă. 
   — S-au dus toţi! grăi Miron îngrijat, cînd se văzu singur cu Marta. 
   — Nu-mi pasă! îi răspunse Marta încălzită. Cîntă mai departe. 
   — Dar e tîrziu! 
   — Cîntă! îi zise ea încă o dată. Miron se simţi cuprins de un fel de beţie, se aşeză pe doaga fîntînii şi începu să-şi verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniştea serii. 
   Marta ascultă cîtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fîntînă, se aşeză lîngă Miron şi îşi rezemă capul de umărul lui. Miron, simţind răsuflarea ei caldă şi undoiarea sînului mişcat de bătaia inimii, tresări cuprins de o îngrozitoare uimire. 
   — Cîntă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea cu stăruinţă, apăsînd mîna pe umărul lui. 
   — Nu mai pot, îi zise el, răsuflînd din greu, apoi se ridică. 
   — Bine, zise ea. O să cînţi altă dată. Miron privi cîtva timp în faţa ei, îi apucă după aceea mîna şi grăi: 
   — Marto! Dacă tu ai şti cît de bine mă simt cînd te văd, cînd îţi aud glasul, cînd mă priveşti, dac-ai şti cît de bine mă simt cînd mă gîndesc la tine, nu ştiu cum, dar parcă ar trebui să plîngi. 
   — Ştiu, Miroane! îi răspunse ea, fiindcă şi eu mă simt bine cînd sunt aproape de tine. 
   După aceste ei îşi mai steteră cîtva timp tăcuţi în faţă, apoi Marta plecă spre casă, iară Miron rămase privind în urma ei. 
   E de mult de atunci, şi de atunci Marta n-a mai fost singură cu Miron. 
   Sosind acasă în acea seară, nu-i vorbea mamei sale decît despre Miron, spunîndu-i mereu cît de frumos cîntă, cît de dulce e la vorbă şi cît de plăcută îi este toată înfăţişarea. 
   Safta asculta cu privirea aţintită la buzele fiicei sale, care vorbea cu atîta căldură şi atîta de frumos, încît ar fi dorit ca zi şi noapte s-o asculte. Iară cînd îi spunea că Miron în toate îi face pe plac, era mîndră de întîietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni şi de către toţi. 
   Şi de aici înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei sale despre Miron şi foarte adeseori îşi aducea aminte de dînsul. 
   Gura satului? La lucru şi pe la şezători fetele cîntau doinele pe care le învăţaseră de la Miron, îşi aduceau aminte de faţa lui drăgăstoasă, se mîndreau cu vorbele dulci primite de la dînsul şi fericeau pe Marta, care îi era dragă. 
   Atît însă şi numai atît; mai departe nimeni nu cuteza să ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta şi pentru că în curînd avea să fie mireasa unui june atît de voinic şi de bogat ca Toderică. 
   II
   
   Ce să-i faci? Aşa s-a deprins lumea! După ce vinul a stat de fiert şi începe a se deosebi de drojdii şi a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiş. 
   Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani şi nu se mai cuvenea să-şi piardă anii bătînd căile şezătorilor, iară Simina, soţia lui Cosma, ardea de dorinţa de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă şi cît mai curînd bunică. 
   Pe cînd dar vinul fierbea prin butoaie, Simina îşi făcea mereu de lucru prin şopron şi mereu îşi zicea: "Vinul ăsta nu se mai astîmpără". O zi însă, alta şi iarăşi alta, şi în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argaţii sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniţă, întrebîndu-se în şagă cine oare, şi cînd, şi de dragul cui va sparge butoiul cel mare şi cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică. 
   În sfîrşit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se aşeză la masă şi privi îndelungat la soţia sa. 
   Ea dete din umeri. 
   — Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el. 
   — Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Înţelegerea era deplină şi nu mai rămînea decît un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu şi trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă. 
   Nu-i vorbă! Mihu şi Safta ştiau de mult cînd anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o ştiau după spuse, din cîte o glumă scăpată la timp potrivit, o ştiau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea şi omenia şi fără ca să mai rămîie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta. 
   Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba şi să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care ştiu să zică "bună dimineaţa", ştiu să potrivească întrebarea şi, mai ales, care ştiu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care se pun. 
   Cosma dorea ca, trecînd oamenii lui de-a lungul uliţei, satul să privească în urma lor şi să zică: "Aceştia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" şi ca Mihu, după ce vor fi ieşit din casă, mulţumit, să le poată grăi vecinilor: "Am avut pe cutare şi pe cutare la casa mea". 
   Şi lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greşeală, fie orişicît de mică, ar putea să strice toată înţelegerea şi buna învoială. 
   Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puţini şi, dintre aceştia, unul ar fi cum fi, are însă obiceiul de a striga prea tare cînd vorbeşte, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, şi iarăşi altul, care ar fi cel mai bun dintre toţi, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-şi găsea în tot satul oameni pe plac, şi a trebuit să treacă multă vreme pînă ce soţ şi soţie s-au înţeles să roage pe Simion al Anei Popii şi pe Mitrea Podarul, amîndoi oameni nici prea bătrîni, nici prea tineri, cumpătaţi la veselie şi bine chibzuiţi în potrivirea vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun şi bine văzuţi în sat. 
   Făcîndu-se înţelegerea, Cosma îşi îmbrăcă sucmanul şi porunci să cheme pe Toderică, iar cînd feciorul intră, tatăl îşi luă pălăria, o puse în cap şi se aşeză. 
   — Toadere! zise el peste puţin, apăsînd asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori. 
   — De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta. 
   — Prea bine! grăi bătrînul. Ce zici? îţi place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei? 
   — De, taică! răspunse Toader şi dete din umăr. 
   — Adică, astfel, ne-am înţeles, încheie Cosma, apoi se ridică, îşi luă băţul şi ieşi cu paşi laţi. 
   Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămase cu mîinile în sîn. 
   Marta era aproape de şaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrînă, căci Safta se măritase la vîrsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulţi ani, era gata să-şi primească peţitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, cînd troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scîndură de tei, erau pline de altiţe, de catrinţe, de trîmbe de pînză şi de albituri cusute gata, pline erau şi acoperite cu fel de fel de velinţe lucrate cu mult meşteşug; iară de atunci Marta lucrează mereu, ţese, alege, coase şi aruncă flori pe gerghef, încît zestrea s-a adunat pentru şapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată şi, cu cît mai multe daruri poate face, cu atît mai mare cinste i se cuvine. 
   Acum bătuse vîntul din partea aceea, şi anume Simina trimisese pe Stanca lui Cîrcioc, aşa din întîmplare, la Tudora, vecina Saftei, şi Stanca îi şoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gînd bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mîinile în şolduri şi îşi zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc! "
   Era vremea frumoasă şi se gîndi că ar fi bine să puie albiturile să se azvînte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei şi să le aşeze înaintea casei pe două scînduri puse pe nişte polobocele. 
   După ce troanele fură aşezate, leica Safta le deschise pe toate şi începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velinţele, catrinţele, altiţele, trîmbele de pînză şi albiturile cusute, să le scoată, să le scuture şi să le întindă pe sfoara legată de stîlpii pe care zăcea lungul foişor şi cerdacul cel mare. 
   Era frumos şi plăcut la vedere cum, în sfîrşit, toată această bogăţie a lucrurilor de mînă sta dezvelită în vederea tuturora, şi leica Safta privea din cînd în cînd pe furiş la uliţă, pentru ca să vadă cine trece şi cine stă să privească. 
   În urmă sosiră şi carele de la cîmp, şi patru pluguri cu cîte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraş, Vasile, feciorul mai mare al stăpînului. 
   Cînd argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curţii, ridică dreapta şi-i zise încet: "Lasă! "
   Poarta rămase deschisă. Argaţii voiră să tragă carele în şopron şi să ducă boii la grajd, Mihu iarăşi ridică mîna şi le zise: 
   — Lasă! Puneţi plugurile la o parte, întoarceţi boii la car şi le aruncaţi cîte un braţ de fîn. 
   Aşa făcură argaţii. 
   — Mîine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbîndu-se cu paşi mari prin curte. Scoateţi grîul din hambar şi-l puneţi în saci. 
   Vasile privea, asculta şi înţelegea; descălecînd dar, el îşi legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, îşi netezi părul de pe frunte şi iarăşi puse căciula în cap. 
   — Măi Mitre, îi zise apoi frăţîne-său, scoate caii la apă. Peste puţin Mitrea scoase din grajd doi cai înalţi şi trupeşi şi-i duse de căpăstru la fîntîna din fundul curţii. 
   Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastîmpărate şi oile blajine. 
   Pe cînd, înspre seară, Simion şi Mitrea intrară cu paşi măsuraţi pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile aşezau în grămadă sacii cu grîu, boii rumegau la carele puse în şir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărîmau zgomotoşi grămezile de păpuşoi, caprele se obrăzniceau în toate părţile, oile stau înghesuite într-un unghi al curţii, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvaşi. 
   Mihu, stăpînul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpînului, îşi făcea de lucru, împărţind porunci în toate părţile. 
   Afară, înaintea porţii, sta un copil şi privea, oprindu-şi răsuflarea la cele ce se desfăşurau sub ochii lui. 
   Cînd Mihu văzu pe Simion şi pe Mitrea intrînd pe poartă, el plecă spre dînşii cu capul ridicat şi legănîndu-şi alene trupul la fiecare pas. 
   — Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu faţa deschisă. 
   — Bine să fiţi primiţi la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzîndu-le mîinile. Dar cum şi unde şi în ce treabă? 
   — Umblăm şi noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo. . . 
   — Iar treaba ne este mare şi binecuvîntată, numai noroc să avem la dînsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu. 
   — Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu. 
   — Amin! răspund amîndoi. După ce-şi făcuse astfel bineţele cuvenite, toţi trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puţin se opri şi aruncă privirea peste curte. 
   — Precum văd, aţi fost astăzi la plug, zise el ca din întîmplare. Unde aţi arat? 
   — Nici n-aş şti să-ţi spun bine, răspunse Mihu, întorcîndu-se spre curte. Ştiţi cum e omul cînd îi cresc feciorii. Abia-i cunoşti musteaţa, şi te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemînd pe fiul său. Unde aţi arat astăzi? 
   — În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se. 
   — Bune pămînturi! zise Mitrea, şi, dacă nu mă înşel, erau ogoare. 
   — Da, sunt bune! grăi Mihu, dînd din umeri. Dar sunt mai slabe decît cele de la Vadul-Tătarului. 
   Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi cîte şi unde-i sunt pămînturile, care sunt moştenite de la bunicul său, care sunt cîştigate de tatăl său şi care sunt agonisite de dînsul, şi le spune cît rod a adunat estimp, cît an şi cît anţărţ. 
   Pe cînd să sfîrşească, Simion priveşte la boi şi zice că sunt frumoşi, apoi pleacă toţi trei, ca să-i vadă mai de aproape. 
   De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi şi la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtăşire despre cum şi cînd şi în ce chip, le spune preţul şi vremea cumpărării, laudă soiul şi scoate la iveală buna prăsilă ieşită din gospodăria sa. 
   Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de faţă să poată lua un pumn şi să laude bobul plin. El însuşi ia un pumn, îl scutură, îl priveşte, zice c-a ieşit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului. 
   Simion ţine pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia cîteva boabe între dinţi şi aruncă prisosul între saci, ca să găsească şi păsările ceva. 
   — Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de prisos. Cînd se îndreptară din nou spre casă, Safta se iveşte, ca din întîmplare, la capul scărilor. 
   — Vai de mine! cum ne-aţi găsit! le zise ea. Dar să iertaţi. Aşa-i omul cu gospodăria! Oricît te trudeşti, n-o scoţi la capăt. 
   — Lasă că te ştim cît eşti de harnică, îi zise Mitrea. 
   — Dar uite ce velinţe! Unde le-ai cumpărat, de-ţi sunt atît de frumoase? 
   — Vai de mine! Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea! 
   — Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere. 
   — Şi oare nu am fată mare? zise leica Safta. 
   — Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o! 
   — Aşa mai înţeleg şi eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă! 
   — Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse leica Safta. 
   — Amin! ziseră amîndoi, schimbînd o privire plină de înţeles. 
   După aceste, plecară de-a lungul foişorului, iară Safta începu să le spuie care, cînd şi cum şi în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse cîte o velinţă mare, cîte o catrinţă bogată ori cîte o pereche de altiţe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moştenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii. 
   Pe cînd ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereţii sunt acoperiţi cu zaveze şi împodobiţi jur împrejur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, şi Marta intră să pună două lumînări pe masă şi să le zică oaspeţilor "bună seara". 
   — Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeţii. 
   — Norocul, răspunse Marta roşind, vine de la Dumnezeu! 
   — Amin! ziseră ei şi astă dată. Acum nu mai rămînea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: "Va da Dumnezeu şi norocul cu vremea", o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion şi Mitrea începură dar, pe departe şi mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul şi mai lămurit, pînă ce n-ajunseră la vorba făţişă. Safta şi Mihu se mai făceau că nu înţeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă şi erau uimiţi de cinstea ce li se face, în sfîrşit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că le vine greu a se despărţi de singura lor fiică. . . la urma urmelor — că teacă. . . că pungă, pînă ce Mitrea nu se ridică vesel şi grăi: 
   — Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea şi fata! 
   — Ei, aşa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zîmbind cu mulţumire. Leica Safta îşi supse buzele şi zise: 
   — Să o întrebăm pe ea. Ce mai ştii? fetele sunt cam de capul lor. Zicînd aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin. 
   — Ei, dar în grabă ne laşi, nepoată! grăi Simion cînd ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem. 
   Marta se opri tulburată. 
   — Se şopteşte că ai să te măriţi! zise Mitrea glumind. 
   — O fi! îi răspunse Marta zîmbind. Dar eu nu ştiu nimic. 
   — Şi dacă noi am şti? 
   — Mi-aţi spune şi mie! le zise ea. 
   — Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu ştim nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te peţească Toderică, îl ştii acum! Şi se teme. . . 
   El tăcu, şi Marta tăcu, şi toţi tăcură. Cuvîntul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta şi-i zise: 
   — Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri şi grăi: 
   — Cum a vrea tata. 
   — Noroc să ai, grăiră amîndoi oaspeţii, ridicîndu-se de pe scaun, iară Mihu simţi o deosebită răcoare la inimă văzînd că lucrurile se fac atît de pe voia lui. 
   Cu aceste, toată treaba era pusă la cale şi luîndu-se înţelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu părinţii şi cu oamenii săi să peţească după obicei şi să se facă logodna. 
   Cei doi trimişi plecară cu răspunsul, Marta le sărută mîinile, iară Mihu şi Safta îi însoţiră pînă la portiţă. 
   
   III
   
   Satul se gătea de nuntă. În sfîrşit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl aşteptau atît de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămînă Toderică va peţi pe Marta, iară joi, cînd trecu prin sat ştirea că Cosma Florii Cazacului îşi va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele şi fetele mari nu se mai putură stăpîni şi plecară, pentru ca, trecînd pe dinaintea porţii deschise, să vadă cum îşi aşteaptă Marta peţitorii. 
   Seara, toată lumea ştia cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea şi Simion şi în ce chip Marta a stat înaintea lor şi a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpînul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu şi Safta au petrecut pe Mitrea şi pe Simion pînă la portiţă; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate şi voie bună viitorilor cuscri şi să-i dorească de bine junelui, şi iarăşi altul a văzut pe Simina foarte veselă şi a fost prin apropiere cînd oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte. 
   Dar vorbele multe izvorau din bucuria obştească. Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simţit părtaş la bucuria celor două case, căci unii erau rude, alţii cuscri ori prieteni şi iarăşi alţii fini sau oameni ce se ţineau de una ori de alta din cele două case fruntaşe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii şi nepoţi, o nuntă a satului întreg, încît ospeţia, chiotele, jocul şi voia bună şapte zile şi şapte nopţi să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-şi mărită fata după un fecior de seama lui, şi cine ştie cînd se va mai pomeni o asemenea potriveală! 
   Fetele şi nevestele ardeau de neastîmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreţii trufaşi ai junelui, şi le trecea un fior plăcut cînd se gîndeau la toate aceste. 
   Nu rămînea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică şi prea mult ţine la Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, şi lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi făţiş şi fără de cotituri decît în casă. 
   Aici apoi se făceau pregătirile penru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întîmplare, şi astfel ca stăpîna casei totdeauna să poată zice: "Vai de mine! Cum ne-aţi găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiţi atît de puţin pregătiţi". 
   Făcînd pregătirile, Safta şi întreaga ei casă se aflau în o veselă mişcare. 
   Era mîndră Safta că-şi poate mărita fiica, că poate primi oameni şi nuntaşi şi că-şi poate desfăşura comorile. Din cînd în cînd însă o cuprindea înduioşarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieşea din casă. Cînd se gîndea la aceasta, se aşeza întristată, începea să-şi şteargă lacrimile şi, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea faţa de sărutări. 
   Mihu nu plîngea, nu-şi săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndîrjit. Îi era crescută Marta la suflet, şi acum, cînd se gîndea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu ştia să-i vorbească după dorinţă. Grozav i se părea lumea înrăutăţită: argaţii, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, şi numai Marta era, şi chiar mai mult decît altădată, un leac de alinare pentru orişice suferinţă. 
   Dar toate ca toate! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: cum adică un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, şi el însuşi, care a crescut-o şi a păstrat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: "Ia-o şi te du cu ea! "
   Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit şi frămîntat de gînduri prin casă şi mereu îşi zicea: "Aşa trebuie să fie! Nici alţii nu sunt mai buni decît tine. Oricum o suceşti, tot aici ajungi. " Aşa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gînd. 
   Marta, în sfîrşit, era mireasă. Mireasă! Cînd această gîndire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un fel de beţie care o seca de puteri. 
   Această gîndire stîrnea într-însa o mulţime de altele, care mai de care mai străine şi mai tainice, gîndiri pline de farmec, care-i aprindeau inima şi apoi iarăşi o umpleau de răceală. Era o viaţă nouă de care se apropia, o viaţă necunoscută, şi această necunoştinţă în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, şi în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, fraţi, casa părintească, tot ce-i era lipit de suflet şi sta uimită ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era farmecul unei vieţi pe care parcă ai putea-o umplea după cum te poartă gîndul. Acum zilele i se păreau prea lungi şi peste puţin se înspăimînta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader şi să privească în ochii lui binevoitori, şi peste puţin îi venea să fugă la mumă-sa şi să strige: 
   "Mamă, nu mă mărita! " Şi iarăşi chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atît de viu, atît de a vorbind, încît parcă razele soarelui cădeau asupra lui şi l-ar lumina. Şi atît se simţea de uşurată cînd se pierdea în gîndurile despre dînsul, atît de bine se simţea cînd şi-l închipuia în apropiere, şezînd lîngă dînsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede şi ademenitor, apucînd-o de mînă, cuprinzînd-o cu braţul şi zicîndu-i: "Marto! "
   Nu-şi închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atît de fericită se simţea cînd şi-l gîndea astfel, grăind cuvîntul "Marto", încît iarăşi şi iarăşi sufletul i se umplea de chipul lui. 
   Ceasurile treceau, şi în trecerea lor ea tot mai mult se ameţea, încît, sosind ziua de sîmbătă, ea umbla buiguită fără de a-şi mai putea da seama despre vreun gînd hotărît. 
   Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei soţ, junele care-i era drag şi care o avea în drag; cu cît însă ziua se apropia de cădere, cu atît mai viu i se ivea într-însa dorinţa de a face să se amîne această logodnă. Oricînd, numai acum nu, cînd se afla într-o stare, singură nu ştia cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putinţă. 
   Dar, acum întîia oară în viaţa ei, Marta simţea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gîndeşte. Nu-şi găsea loc de astîmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plîngă şi se retrase pe o laiţă ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite. 
   Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrînd în grădină, o văzu aşezîndu-se pe laiţă, merse apoi, închise portiţa şi se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă. 
   Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii şi gîndacii tomnatici începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o seară liniştită, numai din cînd în cînd străbătea cîte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui cîine. 
   Deodată, prin liniştea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică şi cade ca un şir de mărgăritare. 
   Marta tresare şi se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-şi răsuflarea, la dreapta şi stînga, înşiră sunetele, alcătuieşte doina, apoi faţa i se înseninează şi se umple de strălucire. 
   "El", strigă ea pierdută în înţelesul acestui cuvînt, apoi se porneşte ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portiţa din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuieşte viile şi merge dusă, fără de gînduri, înfierbîntată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinşi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mişcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce şi duios, printre rîndurile de viţă, prin desimea tufişului, tot mai iute, tot mai neastîmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii. 
   În sfîrşit, vede murgul păscînd şi pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede şi ochii i se împăienjenesc. 
   — Miroane, Miroane! ţipă ea dezmierdată şi fuge lîngă dînsul. Miron aude glasul plin de simţire, o vede grăbind spre el şi rămîne cuprins de uimire. 
   — Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte şi o cuprinde în braţele sale bărbăteşti. 
   — O, Doamne! şopteşte ea, închizîndu-şi ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te uibesc! 
   Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, şi astfel rămîn cîtva timp încremeniţi în apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele lunii gînditoare. 
   Într-un tîrziu, Miron îi privi îndelung în faţă. 
   — Marto! zise el încet, o singură dată trăieşte omul, dar aş dori să mor în clipa aceasta. O! cît de mult am gîndit, cît de mult am visat, cît de des am furat fericirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoşti podoabele lumii. Cînd cerul e senin şi vînturile se aşază la odihnă, auzi de jos, din vale, murmureala pîraielor, un zgomot aşa şi veşnic tot aşa, atunci îmi iau fluierul, gîndesc la tine şi cînt. Cîntecul îmi sfîşie inima, dar cînt ca să mi-o sfîşie. Cînd se stîrneşte apoi viforul şi copacii se încovoaie, crapă şi ies din rădăcini, cînd puhoiul năpădeşte, atunci privesc înspre dealul ăsta, îl caut din ceaţă şi, cînd îl văd, mi se sfîşie inima, dar îl caut, ca să mi-o sfîşie. De cînd te-am văzut, Marto, parcă am şapte vieţi: atît am trăit, atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. Iar acuma, cînd te simt în braţele mele, îmi vine să cred că tot te visez şi, ştiind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc! 
   El tăcu. 
   — Vorbeşte! îi zise Marta cu stăruinţă. 
   — Ah! de ce-ai venit aici? grăi Miron cu amărăciune. Ce gînd te-a purtat? Care ursită te-a mînat? De ce nu mi-ai lăsat liniştea amărăciunii, pe care o iubeam atît de mult? Nu am dorit niciodată mai mult decît atîta. Într-un an o vorbă bună, o privire blîndă, o strîngere de mînă. De cînd am auzit însă că în adevăr te măriţi, mă cuprind gînduri nebune şi umblu pribeag prin lume; nu-mi mai ştiu de turmă, nu-mi mai ştiu de ciobănie, ci stau pironit lîngă acest stejar şi privesc uscîndu-mă spre curtea voastră. 
   — Ah! îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza cînd mă gîndesc, dar aşa vrea tata. 
   — Ce vrea tata? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din braţele mele. Ori eşti a mea, ori — o, Doamne, fă să n-o zic într-un ceas rău — ori te ucid cu mîna mea. Nu-mi mai sunt stăpîn. 
   Marta se alipi mai dinadins de dînsul. El însă deodată o dete la o parte. 
   — Du-te! îi zise apoi. De ce-ai venit? De ce mă duci în ispită? De ce mă scoţi din minţi? 
   — Miroane! grăi dînsa înduioşată, apropiindu-se de dînsul şi cuprinzîndu-l din nou cu braţele ei rotunde. Nu mă trimite! Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm împreună, să ne plîngem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane! strigă apoi din nou şi îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier! 
   Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. Numai acum ajunsese a-şi da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dînsul. Încetul cu încetul, faţa lui se umplu de o liniştită asprime. 
   — Marto! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărţim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieţii noastre. Nu uita că eşti fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine? 
   Marta tresări şi privi înspăimîntată împrejur, apoi se îndreptă şi rămase tulburată înaintea lui. 
   — Da! mă duc, zise ea, dar să ştii că mă prăpădesc. 
   — Dumnezeu să-ţi binecuvînteze tot pasul! grăi Miron trist, apoi o cuprinse în braţe, o sărută şi după aceea se despărţiră în tăcere. 
   Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Într-un tîrziu se mişcă, îşi ridică fluierul, îl puse pe genunchi şi-l frînse, aruncînd bucăţile la dreapta şi la stînga, apoi încălecă pe buiestraş şi plecă spre munte. 
   
   IV
   
   Cocoşii cîntau de zori, vitele mugeau, păsările îşi spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa şi tot mai mult se dezvăluia din noapte. 
   Mihu se zvîrcolea în culcuşul său. Nu mai putea să-şi dea seama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci şedea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un şir de zguduiri şi nu-şi mai este stăpîn pe o singură cugetare hotărîtă. Îi era silă să se ridice şi-l cuprindea un fel de leneşă îngrozire cînd se gîndea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească şi să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alţii şi la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuşi. 
   Sculîndu-se, Mihu era mai ursuz decît totdeauna şi se mişca ticăit şi fără nici o treabă prin casă: simţi dar o adevărată uşurare cînd Safta deschise uşa şi intră cuprinsă de îngrijare la dînsul. 
   — Mihule! îi zise ea cu stăruinţă. Eu nu ştiu ce e de capul Martei. Aseară a stat pînă tîrziu pe laiţa de sub părul din fundul grădinii! Cînd s-a întors apoi în casă, era mîhnită şi tăcută, iar după ce s-a aşezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvîrcolea în culcuş şi plîngea prin vis de se înăbuşea. Eu nu ştiu ce o fi. . . sfîrşi ea ştergîndu-şi lacrimile. 
   — Nu ştiu! grăi Mihu îndîrjit. Se vede că nu ştii! Ba s-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că tu te bucuri! Ştii că nu ne mai rămîne nici cîine, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dînsa. 
   Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta şi nu-şi dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei. 
   — Aşa-i! urmă Safta. Astăzi dimineaţă am întrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ţi e? " Tăcea şi tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Şi tăcea, încît îmi sfărîma inima. "Nimic, zise ea în sfîrşit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna. " "Cum? nu vrei să te măriţi după Toderică? " o întrebai eu. "Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai tîrziu. Numai acum, nu. " Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că. . . în sfîrşit, spune ceva. 
   Mihu asculta oprindu-şi răsuflarea, iar cînd soţia sa îi vorbi despre amînarea logodnei, privi îndelung şi uimit la dînsa. 
   — Safto! zise el apoi, ţi-ai ieşit din fire? Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poţi juca, le dau vorba mea, satul întreg ştie că atît eu, cît şi Cosma suntem gata de logodnă, şi apoi, ţop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială şi să mă fac de rîsul lumii! 
   — Dar Marta nu voieşte! grăi Safta. 
   — Nu voieşte? răspunse Mihu nedumerit. Ştiu şi înţeleg că nu voieşte. Dar voiesc eu, şi aşa trebuie să fie, cum. . . trebuie să fie. 
   — Dar, Mihule, e grozav! 
   — Nevastă! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace! Nu-mi pune foc în creştetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărîm tot ce-mi cade în vedere. Aşa trebuie să fie! Lasă-mă! 
   Safta ieşi, iar Mihu rămase umblînd prin casă. 
   "Am să trag o nuntă, încît să-i meargă vestea în şapte ţări, îşi zise el într-un tîrziu. Un an întreg să nu se mai curme beţia, şi nepoţii să povestească cum a fost cînd Mihu şi-a dat fata din casă şi a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului! "
   Ieşind în curte şi mergînd pe la grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorinţa sa, certa pe toţi ce-i ieşeau în cale şi nu-şi mai găsea răbdarea obişnuită. 
   — Astăzi stăpînul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu lumînarea. 
   Peste puţin, Mihu ieşi din curte şi plecă să meargă la casa satului şi de aici la biserică. 
   Ţinîndu-şi băţul lung în mîna dreaptă, el mergea drept pe mijlocul uliţei, cu capul ridicat, cu paşi laţi şi legănîndu-şi mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta şi la stînga oamenii se grăbeau şi îşi descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele şi copiii grăbeau să-i atingă mîna cu fruntea. 
   Oricît de mîhnit, el se simţea bine. Dădea mereu din cap la dreapta şi la stînga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete şi o necăjea cu măritişul, le da cîte un ban copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda frumuseţea şi, astfel, mergea încet înainte. Simţea că toţi privesc în urma lui, toţi vorbesc despre dînsul şi toţi aşteptau cu neastîmpăr nunta pe care avea să o facă. 
   Cînd se gîndi la nuntă, inima iar i se strînse. De cînd ştia că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mîhnirea îi era cu atît mai adîncă. Se stăpînea însă şi se mîngîia cu mult preţuita încuscrire. 
   "Da! îşi zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dîndu-i odorul casei mele". 
   Plin de aceste simţiri, el sosi la Pîrîul Corbului. Aici locul cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dîmb, este o casă, şi înaintea casei vreo cinci-şase femei şedeau pe nişte pietre la vorbă. 
   Cînd se apropie, femeile se ridicară şi rămaseră privind în urma lui. Mihu privi zîmbind la ele, îşi clătină încet capul şi înaintă mai departe. 
   Pîrîul era aproape toată vara sec şi nu se umplea decît pe vremi ploioase. Şi atunci era însă atît de mic, încît carele şi oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea pîrîul şi căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuşi, Marta era fată mare; aşadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strîmt. Puntea, cam de doi stînjeni şi jumătate de lungă, era făcută din două scînduri de fag puse alăturea pe nişte pari groşi, înţepenite prin mari cuie de fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lîngă punte decît peste ea, dar în vreme de ploaie, cînd pîrîul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare. 
   Cînd Mihu dete să scoboare spre podeţ, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pîrîu un om înalt şi gros, care venea spre dînsul călcînd din greu, încît părcă era să se clatine pămîntul sub picioarele lui. 
   Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întîlnească viitorii cuscri şi chiar întîlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dîndu-şi bineţele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca şi cînd nu ar şti nimic despre cele ce aveau să se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lîngă altul, ei trebuiau să-şi dea mîna, trebuiau să stea de vorbă. 
   Mihu îşi încreţi sprîncenele. Sus, înaintea casei, stau femeile şi priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, şi vorba era care căruia să-şi dea cinstea întîietăţii. 
   Ei se apropiau de punte cu paşi nehotărîţi, dar se apropiau astfel încît să sosească deodată la cele două capete ale scîndurii. 
   Mihu stete puţin la îndoială, apoi se îndărătnici şi, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scîndură. 
   Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul punţii ei îşi ajunseră piept la piept şi se opriră tulburaţi şi posomorîţi faţă în faţă. 
   — Noroc bun! grăi Cosma necăjit. 
   — Să dea Dumnezeu! îi răspunse Mihu cu amărăciune. Ei îşi strînseră mîna şi steteră cîtva timp tulburaţi şi căutînd mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-şi astupa gurile. 
   — Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma. 
   — Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o. 
   — Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încît nici nu pot să treacă doi oameni cinstiţi pe ea. 
   — Pofteşte şi treci! grăi acum Mihu, şi sări la dreapta de pe punte. 
   — A, nu! ferească Dumnezeu! A d-tale e puntea, îi răspunse Cosma, şi sări la stînga, în albia pîrîului. 
   Femeile nu se mai putură stăpîni şi începură să bufnească. 
   — Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întîi la trecere! strigă Cosma şi se depărtă cu obrajii roşiţi. 
   — Se-nţelege! răspunse Mihu stăpînindu-şi mînia. Numaidecît! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie să-i las pasul întîi! 
   Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stînga, mergea drept înainte, şi femeile parcă veneu în urma lui şi bufneau, şi rîdeau în hohot, şi-şi băteau joc de dînsul. Vedea cum una fuge la alta, cum îşi spun întîmplarea, cum fiecare îi pune cîte-o codiţă, cîte un cornuleţ, cum întregul sat nu mai vorbea decît despre ruşinea pe care a păţit-o. 
   Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii şi se întoarse pe la Fîntîna Corbului acasă. 
   — Ce e, Mihule? îl întrebă Safta cînd îl văzu întorcîndu-se înainte de vreme. 
   — Nimic, toate sunt bune! răspunse el intrînd în casă. 
   
   V
   
   
   Pe la amiazăzi tot satul ştia că Mihu s-a certat cu Cosma, iară după-amiazăzi oamenii şi femeile stăteau grămezi-grămezi şi nu vorbeau decît despre nemaipomenita întîmplare. 
   Unul, mai ştiutor de tainele celor două case, îi spunea şoptind prietenului său mai apropiat că Toderică se întîlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiţă, că Anica l-ar fi necăjit cu însurătoarea şi că el ar fi zis că Marta e subţirică, încît n-ai şti ce să faci cu ea, temîndu-te ca nu cumva să o frîngi între degete şi alte asemenea lucruri de luat peste umăr ar fi grăit Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, încît Safta a prins de veste de vorbele pe care le grăise Toderică, viitorul ei ginere, şi grozav s-a supărat şi a început să facă gură. Mihu, blînd ca totdeauna, numaidecît a plecat la Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba aşa, apoi nu-i mai dă fata. Aşa s-au întîlnit apoi pe punte şi s-au certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader. 
   — Aşa o fi! ziceau oamenii şi clătinau gînditori din cap. Cu deosebire însă fetele şi nevestele tinere nu erau mulţumite cu această lămurire. Tiţa lui Colac auzise de la cineva că lucrul stă cu totul altfel. Adică Marta nu ar fi voit să se mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron şi, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă la Mihu şi să-i spună că, dacă-i vorba aşa, apoi nu se mai duce Toader la peţite. Aşa s-au întîlnit pe punte şi s-au certat. 
   — Aşa o fi, soro! îşi ziceau femeile şi nu se mai îndoiau despre nimic. 
   — Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta aceasta? zicea una. Şi orbul putea să vadă că lui Toderică nu-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la şezători, mereu pe la portiţe. . . 
   — Aşa-i, soro! îi răspundea alta. Apoi Marta? N-ai văzut cum se leagă de Miron? Nu ziceam eu? Dacă-i odată bogată, îşi alege cel puţin un bărbat încît să-i cauţi pereche. 
   Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înţelegere şi, pe cînd se înseră, toţi ştiau cum s-au petrecut lucrurile şi nici unul nu se mai îndoia că Mihu odată cu capul nu-şi va da fata din casă. 
   Cînd era însă vorba de Miron, mulţi clătinau din cap şi ziceau: 
   — Multă apă va mai trece pe Pîrîul Corbului pînă ce Mihu îşi va da fata după un cioban. 
   Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau. În vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, Cosma era mîhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrimi mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită pînă în adîncul inimii, iară Miron cutriera culmile munţilor ascunşi în ceaţa depărtării. 
   De cînd a strîns pe Marta în braţe, de cînd a sărutat-o, de cînd a dezvelit scumpa taină a vieţii sale, sîngele îi rămăsese înfierbîntat şi sufletul lipsit de astîmpăr. O vedea mereu, şi mereu fugea de dînsa; simţirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, şi el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încît se simţea ucigaş şi se vedea sfărîmînd pe Toderică, pe Mihu, pe Cosma cu o singură lovitură. Şi iarăşi se alina pe o clipă, dar deodată îl apuca dorul şi-l purta spre vale. "Mă duc, îşi zicea, o iau şi o aduc aici, departe, departe de lume. . . " Dar cum putea să răpească mîngîierea bătrîneţelor? 
   Norii se strecurau în linişte, unul cîte unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea în dosul lor şi iarăşi ieşea deasupra cîmpului senin al cerului; stelele, carul cu boi, cloşca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimţite îşi mutau locul şi înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul zăcea întins pe spate, cu faţa spre cer şi cu privirea pierdută în adîncul înălţimilor lumeşti, cu care atît de mult se deprinsese. Acest cer era atît de străveziu, atît de limpede era cîmpia pe care Miron se juca în copilărie, era cartea cea mare din care în tinereţe îşi tălmăcea tainele vieţii; iară acum, cînd, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amorţire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc se ridica şi se depărta de la faţa pămîntului, pe care îşi părea atît de străin. 
   
   VI
   Grozav se îndîrjise nenea Mihu. Şedea şi iarăşi şedea ceasuri întregi, fără ca să poată ieşi la capăt cu gîndurile sale. 

Peste puţin el uitase întîlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte şi nu se mai gîndea decît la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească. Îi părea că-i vedea adunîndu-se grămezi, că aude glumele lor proaste şi adeseori îi venea să-şi ia pălăria, să plece la Cosma şi să-i ceară iertare, numai ca satul să rămîie de ruşine cu clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mînie pe dînsul. În sfîrşit, amîndoi erau părtaşi la aceeaşi soartă, amîndoi deopotrivă daţi pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaş şi prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetiţe. 

— Toate sunt bune! grăi Mihu cînd Safta îl încunoştiinţă despre aceasta. 

Sîngele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dînsul! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, cînd ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbinţelile. 

"Nu! îşi zicea umblînd neastîmpărat prin casă, atît de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atît de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atît de mare, cum este acela de a strica o logodnă. "

Luni dimineaţă, văzîndu-l mai deschis, Safta începu a se învîrti pe lîngă dînsul. Atît îi vorbise Marta despre Miron, încît capul şi inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială şi nu credea că Mihu va voi să audă despre dorinţele Martei. De cînd era încă în leagăn, tata şi muma se mîngîiau cu gîndul ca o vor mărita după Toderică, şi acum nu putea să se împace cu gîndul ca Marta să-şi aleagă alt soţ. Cînd îşi vedea însă fiica prăpădită şi se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioşeze; iară cănd Marta scăpa cîte-o lacrimă, îndată îi zicea: 

— Marto! vino, draga mamei, să mergem la el. 

— Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pămîntului. 

Iar cînd Safta pleca, Marta fugea după dînsa şi o ruga să nu meargă. 

— Mihule! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ţi spun o vorbă. Mihu dete din cap şi intră cu dînsa în casă, apoi se aşeză tăcut. 

— Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritişul Martei nu are să se aleagă nimic. 

— Nu ştim încă, răspunse Mihu aşezat. Să vedem ce zice Cosma. 

— Ce zice? îi întîmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri? Se vede că şi-a schimbat gîndul. 

— Nu ştii! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să aşteptăm, ca să-şi trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpînindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare. 

— Să vedem că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată. 

— Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzîndu-se. Cum? Ori nu-i pare destulă fată? 

— Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, şi Toderică a auzit. . . 

— Ce se vorbeşte prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca varul. 

— Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, linişteşte-te! Nu te-am văzut niciodată atît de nerăbdător. Vezi, tu ştii cum sunt tinereţile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, şi Toderică să fi auzit şi aşa să nu o mai voiască. 

— Cum aşa? întrebă Mihu cu ochii mari. Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze. 

— Mihule! zise ea, niciodată nu ne-am gîndit la una ca asta. Se prăpădeşte, piere, se usucă! De ieri dimineaţă nu mai vorbeşte decît de dînsul; plînge şi suspină, încît îmi sfîşie inima. 

— Sărmana fată! zise Mihu înduioşat. Pentru ce nu mi-aţi spus mai demult? 

— Nu ştiam! urmă Safta. A trecut un an de cînd îmi tot vorbeşte despre dînsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cît e de voinic, de frumos şi de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă aşa, că nu mă gîndeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc. . . şi nu ştiu ce-i de făcut. . . Uite, Mihule, să nu te mînii; e cioban de la munte şi nu ştiu. . . 

— Un cioban? şopti Mihu răcit în tot trupul. 

— Da, un cioban, răspunse Safta. 

— Şi Marta îl iubeşte? 

— Da, încît se prăpădeşte, zise mama plîngînd. Mihu căzu pe un scaun de lîngă masă, îşi rezemă capul în pumni şi stete cîteva clipe tremurînd de zguduire. 

— Mi-aţi mîncat viaţa! strigă el după aceea, ridicîndu-se. Ce să mă fac? Mai bine îi sucesc gîtul decît să mă fac de rîsul şi de batjocura lumii! Unde am ajuns! ? 

— Mihule! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcîndu-şi pe inimă. 

— Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite! 

El îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile, stete puţin în luptă cu sine, apoi se îndreptă şi grăi liniştit, dar aspru: 

— Adă-mi fata! 

— Mihule! strigă Safta înspăimîntată şi cu ochii aţintiţi asupra feţei lui aspre. 

— Adă-mi-o! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toţi argaţii să vadă cum o aduc, îi zise Mihu. 

Safta ieşi, iară Mihu rămase nemişcat la locul în care se afla. Peste puţin, Marta, însoţită de mamă-sa, intră cu capul ridicat şi cu faţa albă, dar liniştită. 

— Marto! zise Mihu înăbuşit. Dar ce să-ţi zic? Tu mergi de capul tău? 

— Nu merg, tată! îi răspunse ea. 

— Nu mergi? dar umbli şi vrei să te măriţi precum te poartă gîndul, grăi Mihu. 

— Nu vreau! răspunse Marta hotărîtă. 

— Atunci ce vrei cu acel ticălos? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roşiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală: 

— Taică! nu zice că e ticălos, căci îţi batjocoreşti fata! Acele cuvinte erau grăite cu atîta simţire, încît Mihu deodată nu mai ştiu ce să-i facă, ce să-i zică. 

Marta se apropie şi se alipi de dînsul, îşi aşeză braţul pe umărul lui, apoi grăi: 

— Lasă, taică, nu te supăra! Nu fi mîhnit! Nu am să-l uit în viaţa mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dînsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaşte, i-ai zice să rămîie, atît e de nu ştiu cum, încît nu se poate să-l vezi şi să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi şi tu, apoi mărită-mă după cine vei voi. 

— Draga mea copilă! răspunse Mihu mişcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu şi nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărîma inima. 

— Dacă socoteşti, tată, apoi fie şi aşa! grăi Marta; după aceea ieşi încet din casă, iară Safta ieşi din urma ei. 

Mihu se lăsă pe un scaun de lîngă masă, îşi rezemă capul pe cot şi rămase vreme îndelungată pierdut în gînduri mistuitoare. Viaţa îi era ruptă în două, după toate cîte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămîne nici o mîngîiere. Nu se îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina şi va pierde gîndul de dragoste pentru păstor; dar suferinţele ei erau mai grele pentru dînsul. Ar fi purtat şi aceste suferinţe, şi nu-l mîhnea decît un singur gînd: ce va zice lumea? Toată viaţa a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dînsul; aşa învăţase de la părinţi, aşa se obicinuise, aşa îşi găsea cea mai mare din mulţumirile vieţii, şi acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din preţul bogăţiilor şi al bunelor sale fapte. 

Într-un tîrziu, el se ridică, îşi netezi fruntea, apoi grăi încet şi fricos: 

— Dar ce-mi pasă de gura satului! După ce rosti aceste vorbe faţa lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun şi blînd, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni. 

Afară începură să latre cîinii. Mihu ieşi. Erau Mitrea şi Simion. Stăpînul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să şadă, îi întrebă ce gînd bun i-a adus la casa lui. 

— Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta şi la stînga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-aţi avut cu Cosma. 

— Nu are pricină, grăi Mihu rece. 

— Adică da! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, şi vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Şi fiindcă se vorbeşte prin sat că nu ai fi voitor să-ţi dai fata din casă. . . 

— Aşa-i! zise Mihu, ne vine greu să ne despărţim de dînsa. 

— Tocmai fiindcă-ţi vine greu, urmă Mirtea, şi, pe drept vorbind, ştim că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre! dar, fiindcă se vorbeşte prin sat că nici fata nu ar cam vrea şi nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorinţă, deoarece e singura pe care o ai. . . 

— Aşa-i! zise Mihu mulţumit. Ţinem să o vedem fericită. 

— Şi fiindcă se vorbeşte prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărît să-ţi iei ginere în casă, adică să zideşti de alături o casă pentru Marta, şi ai fi zis că nu rîvneşti la bogăţia nimănui, căci ai de unde să dai. . . 

— Aşa-i! zise Mihu, începînd a se mîndri. Mult, puţin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie. . . 

— L-a dat Dumnezeu! grăi Simion. 

— Şi fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gîndit că nu ţi-ar fi cu supărare dacă ţi-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător şi să rămîneţi cu cinste ca mai înainte. 

Mihu stătea tulburat înaintea oaspeţilor săi. 

— Aşa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înţeleg cuvintele despre măritişul fetei mele. 

— Vere Mihule! grăi Simion aşezat şi cam aspru. Să-mi ierţi vorba, dar ne eşti cu supărare cînd vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului! satul nu e pustiu, şi este pe ici, pe colo cîte un om care ştie ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îţi laudă dărnicia şi spun cît de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voieşti acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma. 

— Ferească Dumnezeu! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbeşte mai mult decît este adevărat, şi despre măritişul fetei mele cu Miron pînă acum nu s-a luat nici o hotărîre; aceasta vă rog să le-o spuneţi tuturora. 

— Dar a fost vorba, zise Mitrea. 

— Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, aşa, în treacăt, a fost; şi dacă nu s-a potrivit flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu! 

— Te înţelegem acum! grăi Simion zîmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încît să-i fie satului cinste de dînsul. 

— Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar aşa se zice prin sat. 

— Eu îl cunosc, grăi iarăşi Simion, şi ţi-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amîndoi, privea cu îndoială cînd la unul, cînd la cellalt şi nu ştia ce să le mai zică. El le dete mîna, îi petrecu pînă la poartă, dar nu-şi mai dădea seama despre cele ce face ori zice. 

Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea şi Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă şi începu să umble nedumerit în sus şi-n jos. Se simţea cu totul alt om. 

"Miron! îşi zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbeşte prin sat că aş fi hotărît să-l iau de ginere în casă, că aş fi hotărît să-i zidesc de alături o casă. Cîte nu mai scornesc oamenii? . . . Dar adică pentru ce să nu fie cu putinţă. . . Hm! Cum zice Marta: poate că dacă l-aş cunoaşte, aş judeca şi eu altfel. Se-nţelege c-am fost cam pripit. "

Şi acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gîndul său cum meşterii lucrează la casă, cum el însuşi împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în braţe şi auzea cum oamenii îşi zic: "Se vede că o durează pentru Marta". Îi părea că aude cum nepoţii îşi povestesc: "Aşa şi aşa era pe vremea cînd Mihu îşi luase ginere şi-i zidise o casă". 

Era un farmec nespus în toate aceste. Mihu plecă spre uşă, dar cînd era să deschidă, se opri şi zise: "Nu! Nu încă! să nu mă pripesc! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredinţez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei". 

Iarăşi începu să umble prin casă şi să-şi cumpănească gîndurile. Deodată faţa lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, şi sufletul i se umplea de amărăciune cînd se gîndea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui! "

"Nu! îşi zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămîie fată mare! "
   
   VII
   
   Casa lui Mihu era tristă şi mîhnită, tinereţea şi darul veseliei pieriseră din ea. 
   Safta, harnică gospodină, şedea retrasă şi tăcută ceasuri întregi, fără de nici o treabă şi departe de plăcutele griji ale casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască şi nu se temea că-i vor rămînea copiii necăpătuiţi. 
   Mihu, stăpînul mîndru de bogăţiile sale, dimpotrivă, din zori de zi pînă seara tîrziu muncea alăturea cu slugile. Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămînea destulă vreme să muncească. 
   Marta, în sfîrşit, era blîndă, harnică şi totdeauna în voie bună, gata de a le zîmbi celor ce-i privesc în faţă; dar ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfăţa lumea prin neastîmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sîngele îi pierea din obraji şi vinele tot mai mult îi străbăteau prin pieliţa albă a mîinilor. 
   Despre întîmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să vorbească, şi această tăcere, purtarea liniştită şi prefăcuta uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de ceva şi, oriunde privea, el nu vedea decît o mustrare ascunsă. Sub acoperămîntul casei sale era mereu nedumerit, iar cînd ieşea între oameni nu-şi mai găsea cumpătul şi buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se ştia judecat în taină şi nu ştia judecata lumii. Ar fi dorit să vadă pe cineva plîngînd, dar nimeni nu plîngea. Ar fi dorit să-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai întîmple ceva, dar întîmplările se înşirau după obiceiul vremilor. Nu putea să-şi dea seama ce doreşte; simţea însă că lucrurile îl supără şi că nu mai pot rămînea cum sunt. Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înţelege destul de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune cînd vedea că nimeni în lume nu-şi mai deschide sufletul înaintea lui şi că a ajuns a fi străin chiar între pereţii casei sale. 
   Adeseori sta şi privea aşa în lume, da din umeri şi iarăşi urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă şi asta. 
   Zilele treceau însă, şi nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta îşi pierdea răbdarea, se mînia fără ca să ştie pe cine şi-i venea poftă de ceartă. Pierduse ceva ce nu mai putea găsi; era obişnuit cu o mulţime de lucruri, care nu i se mai puneau în cale; îi lipseau rostul obişnuit şi tihna de toate zilele. 
   Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era încheiată şi Cosma parcă nici nu mai trăia pe faţa pămîntului. 
   Într-o duminică, întorcîndu-se de la biserică, Mihu găsi pe Safta şezînd singură la fereastra din casa cea mare. Atît era de adîncită, încît tresări cînd îl simţi intrînd în casă. 
   Mihu nu se mai putu stăpîni. 
   — La ce te gîndeşti, nevastă? grăi el. 
   — La ce să mă gîndesc? îi răspunse ea. Ştii cum sunt gîndurile: vin cu sila şi se duc fără de veste. 
   — Aşa-i! zise Mihu uşurat. Dar, cînd ochii lor se întîlniră din nou, el văzu furişîndu-se o lacrimă din ochiul soţiei sale. 
   — Safto! zise el cam aspru. Prea te dai după fată. 
   — Dar n-o vezi cum e? îi răspunse nevasta cu amărăciune. 
   — Ce zice? întrebă Mihu liniştit. 
   — Nimic! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre dînsul. Mihu rămase cîtva timp cuprins de o vie îngrijare. 
   — Safto! grăi el hotărît. Să o mărităm după el. 
   — Fă cum vrei, răspunse ea. 
   — Să fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu văd că v-aţi pierdut odihna şi v-aţi schimbat firea? O să mă duceţi pînă la anul tot aşa. Vreau cum vreţi voi! 
   — Mihule! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim! Tu eşti stăpîn în casă; tu fă cum vei chibzui. 
   — Aşa-i! zise Mihu tulburat. Aşa-i! zise iarăşi, ridicîndu-şi mereu părul de pe frunte. Aşa-i! eu am să hotărăsc. 
   Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzînd că el nu mai zice nimic, tăcu şi ea. Astfel au stat, fiecare cu gîndurile sale, pînă ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă nu vor să şadă la masă. 
   Mihu acum simţea pe umerii săi întreaga sarcină a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic să faci, bărbate; cred însă că ar fi bine. "
   Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea curma, şi în cîteva zile această luptă îl secă de puteri. Miercuri luă un fel de hotărîre, îşi puse în gînd să cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă la munte, zicînd că merge să vadă turma dusă la jir. 
   Seara, cînd se întoarse, buiestraşul era plin de spumă. Mihu descălecă încet, iar cînd Safta îl întrebă despre trebile zilei, el răspunse scurt şi cuprinzător: "Toate sunt bune! "
   A găsit stîna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. Plecase cu vreo trei săptămîni mai înainte. Îşi vînduse partea din turmă, îşi luase viţeii şi juncanii şi plecase, nimeni nu ştia unde şi nimeni nu ştia pentru ce. Se dusese în lume. 
   Mihu tăcea, deşi era cuprins de o vie părere de rău. Marta, fata lui cea înţeleaptă, tot mai strîns i se lipea de suflet, se simţea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de dragul ei, şi chiar feciorii îi păreau străini. 
   Dară Marta era mulţumită şi nu mai cerea nimic, iară el însuşi nu mai avea nici o dorinţă pentru dînsa. 
   Era tristă casa lui Mihu, tristă şi mîhnită. . . 
   
   VIII
   
   Vremea dă şi vremea duce: vremea e stăpîna lumii. Trecuseră doi ani de zile de cînd casa lui Mihu fusese zguduită. Farmecul întîmplărilor stinsese dureri şi dorinţe, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte. 
   Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decît din cînd în cînd, pe la şezători sau în serile de iarnă, cînd fetele şi flăcăii se adunau la clacă. Şi atunci însă vorbele se înşirau ca într-o poveste rămasă din bătrîni. Toată lumea ştia că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu ştia unde s-a dus şi ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alţii că a trecut munţii şi iarăşi alţii credeau că a trecut în Ţara Turcească şi că nu se va întoarce decît cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi ştiind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă ştia de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gîndea la el, iar Mihu numai atunci îşi aducea în treacăt aminte, cînd prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritişul fetei, lăudîndu-i pe cîte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu îşi aducea aminte privirea cu care îl întîmpina fiică-sa cînd era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înţelege şi se întorcea mîhnit acasă. 
   Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care şi-o gîndise odinioară atît de frumoasă. Vasile se însurase şi avea un copil. Tata şi feciorul erau vecini şi oameni de aceeaşi casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă şi nu avea, cînd i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era cînd la mama, cînd la bunica şi cînd iarăşi la mătuşa, era purtat de pe braţ pe braţ şi le da tuturora de lucru şi pe toţi îi întinerea. 
   Şi Toader se-nsurase. 
   — N-am zis-o? strigau nevestele, pe cînd era logodit cu Anica Podarului. Şi orbul putea să vadă cît de colo! 
   Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ţinea foarte mult la cinstea cumetriei şi e mare om de casă acela care ne cunună copiii şi ne botează nepoţii. Dară Cosma nu ştia dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit şi nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei. 
   Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură şi mai multă voie bună, şi, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopţii Mihu strînse mîna cu Cosma. 
   — Să trăieşti, cumetre! îi zise el din toată inima! Dacă nu-mi eşti, ţin să-mi fii, cu voia Domnului, ţin să-mi dai cinstea aceasta! 
   — În partea mea e cinstea! răspunse Cosma, îndreptîndu-se cu mîndrie, înalt şi gros. 
   S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blîndă, harnică şi totdeauna în voie bună. Dar atît de demult era că Marta fusese tot astfel, încît nimeni nu-şi mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, şi parcă ea totdeauna a fost fată înţeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea faţă cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună şi plină de bunăcuviinţă: aşa o ştia Safta, aşa Mihu, aşa o ştia lumea întreagă. 
   Numai cîteodată ea îşi pierdea răbdarea obişnuită. Cu deosebire de cînd se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Îşi vorbea mereu despre perii încărunţiţi înainte de vreme; se tînguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorinţă ar mai avea în viaţă; ba într-un rînd îi vorbi Martei depre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, şi în alt rînd despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălăşeni. 
   Cînd se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită şi mai gînditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfîrşit îşi pierduse liniştea. Adeseori, cînd serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laiţa din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului şi pierdută în gînduri nehotărîte. 
   — Marto! îi grăi Floarea, soţia lui Vasile, văzînd-o pierdută astfel în gînduri. Ia mai lasă gîndurile! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinereţe! 
   — Eu să mă întristez? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce? 
   — Pentru ce? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gînduri. 
   — Eşti nu ştiu cum, grăi Marta cu vioşie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înţelege: stau ici şi privesc în lume, îmi închid ochii şi privesc mereu şi nu gîndesc nimic. E, nu ştiu cum, minunat locul! 
   Floarea dete din umeri. 
   — Şi te gîndeşti la el, zise ea apoi cam necăjită. 
   — La el? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? Deodată ea se cutremură şi se îndreptă spre Floarea. 
   — Înţeleg! zise zîmbind. Da! mă gîndesc cîteodată, dar foarte arareori. . . E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat. 
   — Ei bine! atunci pentru ce nu vrei să te măriţi? grăi nevasta. 
   — Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată. 
   — Dar ce altă să cred? 
   — Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Ştiu că n-ai să mă înţelegi! Atît mă simt de bine aşa cum sunt, încît nu mă pot hotărî să mă mărit. 
   Floarea iarăşi dete din umeri, dar, privind în faţa Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiş. Ele mai steteră cîtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte. 
   Înainte de a dormi, Marta se gîndi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să ştie ce s-a făcut, unde este şi cum îşi petrece zilele. Dar această dorinţă, odinioară atît de vie, încît îi punea sîngele în fierbere, acum era ca o blîndă suflare de vînt, de care frunza plopului abia se clatină. Şi-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închişi. Era şters din sufletul ei, şi în urma lui nu rămăsese decît o plăcută aducere-aminte a şirului de întîmplări şi zguduiri sufleteşti prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atît de plăcută, încît Marta îşi strînse ochii şi suspină cînd gîndi că şi aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plîngă, şi nu putea. Grozav îi părea viaţa de deşartă: nici o dorinţă şi nici o durere nu mai vedea într-însa. 
   Era duminică. Marta se duse la biserică şi după prînz petrecu pînă în amurgul serii la joc. 
   Seara, întorcîndu-se de la joc, se opri cu tovarăşele ei la Fîntîna Corbului, se aşeză pe doaga fîntînii şi stete cîtva timp gînditoare. 
   — Ţineţi voi minte cînd ne cînta Miron din fluier? zise ea, şi întîia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dînsul. 
   Pe cînd sosi acasă, luminile se aprindeau. Erau oaspeţi la casă. Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la tîrg şi stătuse cîteva ceasuri la prietenul său, Mihu, avînd cu sine, ca din întîmplare, şi pe tovarăşul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la tîrg şi, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mîine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi pînă la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte. 
   Marta ştia de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, aşezat şi cam ştiutor de carte. El avusese nevastă şi doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el. 
   La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ţinea firul vorbei cînd cu Mihu, cînd cu Safta, cînd cu Vasile; vorbea însă mai ales despre "la noi" şi "la d-voastre" şi zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, şi-ar căuta aici o nevastă şi nu s-ar mai întoarce. 
   Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt şi spătos, cu mustaţa groasă şi cu ochii mari, şedea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zîmbea din cînd în cînd, dar nu sporea vorbele. 
   Toată seara Safta şi Floarea erau vesele, Vasile sta retras, iară Mihu se mişca nerăbdător pe scaun. Marta era blîndă, deşteaptă şi mai în voie bună decît de obicei. 
   După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întîlniră, dar Mihu nu ştia cum ar vrea şi cum nu. 
   — Ce zici, Marto? grăi el în sfîrşit. 
   — Ce să zic? . . . răspunse ea. N-aş vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie şi e mai bine aşa. 
   — Aşa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puţin cuprins de nedumerire, apoi ieşi. 
   Marta rămase cîtva timp nemişcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amîndouă mîinile, îşi acoperi faţa şi îşi şterse lacrimile din ochi. 
   — Doamne, cum trece vremea! zise ea şi ieşi în urma tătîne-său. 
   IX
   
   Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite, la care oamenii se adună pînă de peste nouă ţări şi nouă mări. 
   Cînd ziua de Sfîntul Dimitrie se apropie, pe coastele munţilor, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul şi-a întemeitat adăposturi, pînă la cele mai depărtate odăi de pe şes, lumea se pune în mişcare. 
   Sărata se începe de jos, de pe ţărmurii rîului, unde se despart văile şi se crucişează drumurile de ţară, şi se întinde sus pe coaste pînă la plaiul întins, unde încă de joi se înşiră corturile neguţătorilor şi cîrciumile însemnate cu steaguri în mai multe feţe. Vineri, drumurile de dimprejur încetul cu încetul se umplu, şi pînă seara zgomotul lumii adunate umple văile din faţa coastei. 
   Dar bîlciul e mai ales o sărbătoare de întîlnire şi de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă şi să se arate, fetele şi nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni şi gata de a se prinde la horă, căluşerii mlădioşi şi iuţi la pas, întreaga lume veselă nu se adună decît duminică. 
   Duminică lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alţii veneau despre munte. 
   În apropierea intrării despre munte, încă de sîmbătă seara se aşezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fîn. Duminică dimineaţa fînul era descărcat şi aruncat la proţapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porşorului de fîn. 
   În carul deşertat erau un fier de plug, cîteva coase, o piatră de rîşniţă şi, legate la un loc, mai multe lucruri de fierărie. 
   Miron şedea pe latura carului şi privea cînd spre munte, cînd spre bîlci. 
   Marta era logodită cu Manea Vătafului, aşa-i spusese cineva cu cîteva zile în urmă, şi astăzi era să vie la bîlci, ca să cumpere darurile de nuntă şi să se arate lumii. 
   Dorea să o mai vadă o dată. Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte. 
   Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar faţa îi rămînea plină de o liniştită oboseală şi privirea i se muta încet de la un lucru la altul. 
   Cîteodată el se ridica cumpătat şi stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strîmţi de aba, cămaşa lungă pînă aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă şi încheiată la brîu cu chimirul îngust, din care ieşeau plăselele groase ale unui cuţit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreţi, mînecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încît acoperea tot părul tuns şi lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă şi netedă, toată înfăţişarea i se potrivea cu cumpătul mişcărilor şi cu înţelepciunea ochiului. Din cînd în cînd, el îşi apuca musteaţa groasă, dar scurtă, cu buza de din jos şi o netezea, apoi iarăşi rămînea cu buzele strînse şi cu faţa nemişcată. 
   Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Aşa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, şi atît! 
   În zadar aştepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat şi, pe cînd Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu şi aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu şi Pintea săriră voiniceşte pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos şi începură a-şi scutura hainele şi a le potrivi pe trup. 
   Urmară apoi vorbele. . . că lumea e multă. . . că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfîrşit, după cum e obiceiul omului cînd soseşte undeva. 
   — Acum voi plecaţi în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum şi în ce fel, zise Mihu în sfîrşit, poftind pe Pintea să meargă cu dînsul. Se putea ca, din întîmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toţii la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin tîrg. 
   Plecînd, Mihu şi Pintea o luară cu paşi măsuraţi spre partea unde lumea se înghesuia. Intraţi apoi în bîlci, nu înaintau decît pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie şi iarăşi în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, aşa cam pe departe, cum adică s-a întîmplat ca Mihu să fie la bîlci, iară Mihu, deşi nu era tocmai în voia lui cea bună, simţea că umblă prin mijlocul lumii şi zîmbea mulţumit. 
   Peste puţin se opreau la nişte saci cu bucate, la o pereche de boi frumoşi, la un cal trupeş, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin tîrg. 
   Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde ştia că va găsi pe Manea. 
   Cînd erau să treacă pe lîngă carul în care stătea Miron, Mihu se opri şi începu să se învîrtească împrejurul juncanilor. 
   — Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron şi rămase cîtva timp cu privirea aţintită la el. 
   — Cum ţii juncanii? întrebă el. 
   — Nu-i vînd, răspunse Miron rece. 
   — Ce-ai dat pe ei? întrebă iarăşi Mihu. 
   — Nu i-am cumpărat, răspunse iarăşi Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe. 
   Faţa lui Miron se deschise. El puse mîna pe leucă, îşi dete vînt şi, rezemîndu-se pe braţ, se aruncă din car înaintea lui Mihu. 
   — Sunt de prăsila mea, zise el zîmbind cu bunăcuviinţă, şi-i vînd, dacă sunteţi doritori de a-i cumpăra. 
   Mihu era mulţumit. 
   — Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii şi doream să le ştiu preţul. Îi aduci de departe? 
   — De la Vadu-Rău, răspunse Miron. 
   — Cum? tocmai de la cîmpie? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte. 
   — Aşa-i! grăi Miron. Sunt prăsiţi la munte, dar în urmă i-am adus la cîmpie. 
   — Aşa mai înţeleg şi eu! să ai noroc, nepoate! grăi Mihu şi plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi cîtva timp în urma celor doi oameni atît de cumsecade. 
   De la depărtare cam de-o sută de paşi bătrînul se uită încă o dată îndărăt. 
   Miron tresări. Era ceva în privirea aceea. . . Ce era. . . El cunoştea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieţii sale; cunoştea omul, îl văzuse adeseori la biserică. 
   "Mihu! zise el mişcat. Cum a îmbătrînit! " Aşadar, Marta era în bîlci, aici, aproape, poate cu totul aproape. 
   Cuprins de un viu neastîmpăr, el sta nehotărît în car: nu ştia ce să facă; îi era oarecum frică şi-i venea să plece numaidecît acasă. Deodată tresări, îşi lăsă mîinile încet în jos, îşi dete puţin trupul la stînga şi rămase nemişcat şi cu ochii aţintiţi în depărtare. 
   De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de paşi, Marta trecea spre bîlci. Aşa era, cum a fost, înaltă, cu pasul uşor, cu capul dat puţin înainte. . . şi chipul tot acela, şi părul tot aşa şi-l poartă. Dar pe sîn parcă nu mai e salba cea bogată, catrinţa nu mai e bătută în fir şi altiţa cusută în roşu şi albastru e rară, numai presărată. 
   Miron priveşte ca la un lucru frumos şi plăcut. Pare însă că s-ar fi aşteptat la mai mult; parcă s-ar simţi dezamăgit. 
   Cînd Marta se amestecă în mulţime, el sare din car şi, cuprins de-o veselă şi feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute şi uşor, în urma ei. 
   Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, şi inima i se umple de îndărătnicie. 
   În sfîrşit, ea se apropie de horă şi priveşte, iară el se pune în faţă cu ea, pierdut în dosul oamenilor. 
   El o vede acum de aproape, îi vede faţa albă, ochiul mare şi obosit, mîna străvezie, liniştita amărăciune pe buzele ei, o vede şi iarăşi tresare. 
   "Cît e de pierită! " zise el înăbuşit. E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană şi sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, şi încă o dată, şi o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulţumit; e fericit, dar mulţumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneţ. 
   Nu se mai poate stăpîni; dă cu cotul înainte şi se aşază astfel ca Marta să-l poată vedea, iară cînd, în sfîrşit, privirile lor se întîlnesc şi rămîn mistuindu-se una pe alta, amîndoi stau încremeniţi. 
   Farmecul ochiului, căldura gîndirii vărsate în o singură privire, tainica înţelegere între două suflete pierite iarăşi zidesc lumea risipită. 
   Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întîlnească, să-şi strîngă mîna, să schimbe o vorbă, să plîngă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, şi acum tot lumea îi desparte. 
   În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărîtă şi stăruitoare, iară Marta nu se mai gîndeşte la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: "Mă întorc numaidecît", şi pleacă cu moartea în suflet la carpăn, şi de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste. 
   Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl priveşte, dacă lumea nu cumva bănuieşte, ci, cu o mişcare pripită şi fără de voie, pune mîna pe şerpar şi pipăie cuţitul, apoi merge cu pas hotărît pe urma Martei. 
   Marta îl aşteaptă la marginea pădurii şi, cum îl vede venind, pămîntul îi arde sub picioare, iară cînd el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, îşi pleacă trupul, îşi acoperă faţa cu amîndouă mîinile şi începe să plîngă. Miron stete cîtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decît ca printr-un văl des. 
   — Marto! nu plînge! zise el. 
   — Ah! cît am suferit! se tîngui ea înăbuşită. El se apropie, îi apucă amîndouă mîinile, le dete în lături şi-i privi îndelung în faţa plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu braţul drept, îşi puse capul pe sînul ei şi rămase cîtva timp cuprins de ameţeală. 
   Marta nu mai plîngea, ci sta cu vederea pierdută şi dată în voia lui, amorţită şi lipită de dînsul. 
   Într-un tîrziu, Miron o depărtă încet de la sine. 
   — Şi eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Şi pe cînd tu te gîndeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău şi de amarul inimii mele. Atît de mult am suferit, Marto, şi atît de mult mă deprinsesem cu suferinţa, încît mă cuprindea îngrozirea cînd mă gîndeam că am să mor odată şi să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferinţa, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port? 
   — Da, Miroane! zise Marta, rămînînd cu ochii ţintiţi la pămînt înaintea lui. 
   Miron îi apucă iarăşi mîna, o strînse, apoi grăi: 
   — Marto, vrei tu să vii cu mine? Marta tresări, rămase cîtva timp tulburată, apoi îşi ridică faţa şi privi drept în ochii lui Miron. 
   — Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor. 
   — Tu vrei adică să te măriţi! strigă Miron. 
   — Nu vreau, Miroane! răspunse Marta ridicînd capul. Mai bine să mor. 
   Zicînd aceste vorbe, ea îl privi cîtva timp dusă, ochii iarăşi i se umplură de lacrimi, apoi, deschizîndu-şi braţele, se aruncă deznădăjduită şi-i cuprinse trupul. 
   — Ucide-mă, Miroane! fă ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasă. 
   — Cît eşti de frumoasă, Marto! zise el gînditor, apucîndu-i capul cu amîndouă mîinile, apropiindu-l şi depărtîndu-l iarăşi de la sine. 
   Deodată el se îndreptă aspru şi zise hotărît: 
   — Vino cu mine, Marto! 
   — Unde? îl întrebă ea speriată. 
   — Vino! zise el iarăşi, apoi apucă mîna ei şi merse cu ea afară din pădure şi drept spre bîlci. 
   — Unde e tatăl tău? întrebă el. Marta îşi scoase mîna din a lui. 
   — Ştiu ce vrei, Miroane! zise ea. Fă! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino! 
   Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta şi soţia lui Pintea aşteptau cuprinşi de vie îngrijorare pe Manea şi pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta. 
   — Iacă-tă-o! strigă Safta cînd o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită cînd o văzu cu flăcăul înalt, pieptos şi bălan. 
   "Miron! " îşi zise ea ca trezită din vis, şi rămase răcită şi secată de puteri. 
   Mihu făcu cîţiva paşi înainte, apoi se opri şi aşteptă tulburat. Era flăcăul de la cîmpie cu care vorbise şi nu înţelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta. 
   Marta se apropia ţinîndu-şi trupul drept. Faţa-i era albă ca varul, dar liniştită şi aşezată. 
   — Tată! iacă Miron! zise ea. Miron rămase cu ochii la pămînt înaintea bătrînului încărunţit înainte de vreme. 
   — Foarte bine! foarte bine! grăi Mihu frecîndu-şi mîinile nedumerit şi privind mereu cînd la Marta, cînd la Miron, cînd la Safta, ce grăbise înspăimîntată la dînşii, cînd iarăşi la Pintea, ce sta cîţiva paşi în dosul lui, la dreapta. 
   Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvîntul. 
   — Nene Mihule! zise în sfîrşit Miron. Ştii că-ţi iubesc fata: o cer de nevastă. 
   — Cum aşa! ? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume? . . . O ceri de nevastă? Cum aşa? Marta e logodită. 
   — Taică! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să ştii că-mi dai moartea sau viaţa. 
   — Mihule! îi zise apoi Safta. Nu ştii tu ce-am suferit noi în doi ani de zile? 
   Mihu stătea în mijlocul lor şi nu putea găsi nici un cuvînt. Pintea se apropie de dînsul, îi puse mîna pe umăr şi grăi cumpătat: 
   — Vere Mihule! Nu te dai după vorbele muierilor şi bine faci. Marta e logodită şi, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică aşa ca din senin. Nu poţi să te faci de ruşinea tîrgului. 
   Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea şi, ridicînd fruntea, îi privi în faţă, stete cîtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărîre deznădăjduită: 
   — Ei! Mă fac! Mă fac de ruşinea tîrgului! Mă fac de ruşinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai porunceşte nimeni pe faţa pămîntului! Eu ştiu cît amar am răbdat! 
   Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mîna şi-i zise cu căldură: 
   — Nepoate, iartă-mă! Miron simţi că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mîna bătrînului şi o atinse cu fruntea. 
   *
   "N-am spus eu că aşa are să fie! " zise Floarea lui Ciucur, cînd văzu că nunta satului tot se face. 
   
   
   Budulea taichii
   
   
   
   I
   
   De-mi părea bine? Dar se-nţelege că-mi părea bine. Cînd mi-l aduc aminte pe dînsul, mi se desfăşoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereţilor, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; şi nici unul dintre noi toţi, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să se gîndească la tinereţile sale fără ca să-i treacă, aşezat, retras şi întotdeauna înţelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci şi al nostru al tuturora. 
   Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întîietate la împărţeala părerilor de bine, pentru că eu îl ştiam încă din copilărie şi eram prieten chiar şi cu Budulea cel bătrîn. 
   Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decît cellalt şi era un om scurt, gros, rotund la faţă şi zîmbea mereu cînd vorbeai cu el. Fără de dînsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cînta mai bine decît toţi şi din vioară, şi din cimpoi, şi din fluier, iară pe Huţu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, şi nu putea să-l lase pe copil singur acasă. Cînd Budulea cînta din vioară, Huţu ţinea cimpoile, iară cînd oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu feciorul său. Fluierul îl purta Budulea totdeauna în şerpar; altfel nu l-am văzut de cînd îl ţin minte şi nici nu-mi pot închipui un Budulea făr' de fluier în şerpar. 
   La praznic şi la ziua numelui ştiam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulţi ani, cu spor în casă şi cu belşug la masă: aşa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu ştiu. 
   Îmi aduc numai aminte că eram copil mic şi că priveam cînd la piciorul cel scurt al lui Budulea, cînd la Huţu, care şedea cu cimpoile într-un colţ al casei. Mai ţin apoi minte că i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia să-mi lase cimpoile, şi că era băiat bun, căci nu s-a supărat, deşi era mai mare decît mine. 
   În urmă, la şcoala din sat, mă bătea cîteodată el pe mine, dar nici atunci nu era supărat, deşi totdeauna eu mă legam de el. 
   Căci dascălul nostru era un om neobosit, şi fiindcă Budulea peste săptămînă mergea la lucru, el zicea mereu: "Măi Buduleo, nu mai purta şi copilul cu tine; pune-i o bucată de pîine în traistă şi trimite-l la şcoală, ca să-mi bat şi eu capul cu dînsul". Iară Budulea era om cuminte şi înţelegea că dascălul nu are altă treabă decît să-şi bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gînduri: parcă tot nu-i venea să creadă că şi Huţu are să înveţe carte. 
   Cînd eu începusem a umbla la şcoală, Huţu era printre băieţii de care îmi era frică. 
   Îl văd parcă şi acum umblînd cu o vergea în mînă pe dinaintea băncii şi privind de la înălţimea diregătoriei sale de "cenzor" cu o straşnică neîndurare asupra noastră, care nu străbătuserăm încă în adîncimile tainicului "Buki-az-ba" şi nu ştiam că "mizlete-ije-ludi-iăr" va să zică "milă". 
   Povăţuit de mîna lui am trecut aceste adîncimi pe nesimţite. Întorcîndu-mă acasă după cele dintîi ceasuri petrecute la şcoală, sufletul îmi era plin de minunăţiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atîta sumedenie de copii la un loc, şi toţi aceşti copii, pe care îi văzusem acum în aievea, şedeau tăcuţi, nemişcaţi şi cu ochii ţintiţi la învăţător: îmi era ca şi cînd m-aş fi întors din altă lume, şi cînd maica mă întreba ce-am văzut la şcoală, în uimirea mea nu ştiam să-i spun altceva decît c-am văzut pe Huţu lui Budulea plimbîndu-se cu băţul în mînă şi că acum nu-l mai cheamă Huţu, ci Mihail Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile. 
   Şi fiindcă eram nerăbdător şi doream să văd iar pe Huţu cu băţul, m-am dus şi după prînz la şcoală. Simt şi acum adînca dezamăgire ce mă cuprinsese cînd văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci în zadar, atît de straşnic ca el nu mai era nici unul. 
   Dar peste puţin iar a venit Huţu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, şi ne-a scos afară, iară după ce ne-a scos afară ne-a pus în rînduri şi ne-a întrebat dacă ştim să stăm într-un picior. Eu am stat mai bine şi mai mult decît toţi ceilalţi băieţi; pentru aceea eram foarte fericit şi, întorcîndu-mă acasă, i-am arătat mamei cum zice Huţu ca să stai într-un picior şi i-am spus că Huţu e cel mai mare în şcoală şi că a vorbit cu mine şi c-a zis că eu stau mai bine decît toţi ceilalţi într-un picior. 
   După aceea m-am dus iar la şcoală. Mama-mi dăduse două pere, una pentru mine, alta pentru Huţu. Eu le-am păstrat pe amîndouă pentru dînsul; dar am plecat plîngînd de la şcoală şi plîngînd am ajuns acasă, fiindcă el nu le ceruse de la mine, iară eu nu îndrăzneam să i le dau. 
   Şi fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura să aducă pe Huţu, pentru ca să-i dau cele două pere: iară de aci înainte, mergînd la şcoală, el trecea totdeauna şi mă lua şi pe mine. 
   Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai straşnic dintre "cenzorii" din şcoală, nu mă mai temeam de nimeni şi de nimic. 
   Ştiam, afară de aceasta, că şi eu trebuie să mă fac odată ca Huţu, şi pentru aceea îi prindeam apucăturile şi, înainte de toate, din copil neastîmpărat ce eram, mă făcui un băiat aşezat şi înţelept ca dînsul. Nu-i vorbă, el era tot mai aşezat şi mai înţelept decît mine; dar cînd îl vedeam pe el zicînd Tatăl nostru, citind irmosul ori cîntînd Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi şoptea: "Şi tu vei fi odată ca dînsul". Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna şi la dînsul căutam scăpare cînd eram năpăstuit. 
   Căci Huţu era puternic, pentru că dascălul nu ţinea la nimeni mai mult ca la dînsul. 
   Iară dascălul avea cinci copii, care toţi cinci erau fete. Neli era cea mai mare şi avea obiceiul să sară peste bănci. Livia era cît mine şi vorbea totdeauna pînă ce dascălul n-o punea în genunchi; Veturia şedea între băieţi şi se cotea cu ei, iară Mili abia ştia să umble şi nimeni n-avea voie s-o poarte în braţe afară de Huţu, pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă pentru dînsa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mînă ori s-o ţie în braţe şi plîngea cînd el se depărta de dînsa; cîteodată numai, cînd Huţu voia să se joace de-a mingea cu ceilalţi băieţi, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mînă, o ţineam în braţe şi eram foarte fericit. 
   Eu m-am dus apoi la şcolile cele mari din oraş, iară cînd m-am întors, peste un an, acasă, Huţu era tot mare, dar îmi părea mai puţin straşnic. Nu-i vorbă, şi acum zicea Tatăl nostru, cînta chiar în strană şi citea Apostolul în biserică, şi acum purta pe Mili, ba chiar şi pe Linică cea mică în braţe; el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba cîteodată chiar grozav de prost. Dar tot ţineam la el, fiindcă era băiat domol şi intra totdeauna în voile mele. 
   Dacă însă acum Huţu îmi părea mie grozav de prost, eu îi păream lui grozav de înţelept. 
   Într-o zi el însuşi mi-a mărturisit-o aceasta, deşi numai aşa — cam pe departe. 
   Eram în pădure; adunaserăm alune şi el mi le spărgea, luînd din cînd în cînd cîte una şi pentru sine. 
   — Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să mă duc şi eu la şcoală la oraş ca să mă fac dascăl: ce crezi tu, aş putea să învăţ acolo cu voi? 
   — Pentru ce nu? 
   — Vezi că nu ştiu ungureşte, răspunse el, privind deznădăjduit la mine. 
   — Ai să înveţi. 
   — Dar cum să învăţ, cînd dascălul vorbeşte numai ungureşte şi eu nu înţeleg nimica din cele ce zice? 
   — Aşa-i! răspunsei, înţelegînd acuma şi eu că în adevăr Huţu e cu mult mai prost decît ca să poată înţelege pe dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, ci profesor. 
   Altfel, eu ştiam de mult că e vorba ca Huţu să meargă la şcoală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară Budulea ţinea foarte mult la el. 
   Încă de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe Huţu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hîrtie şi nu-i prea venea să creadă că toate sunt aşa cum i se par lui. Tot mai înţelegea ca omul să scrie şi ca să ştie ce a scris el însuşi, fiindcă aceasta nu era decît un fel de răboj. Cînd vedea însă pe Huţu citind din cartea ceea ce au scris alţii, îl cuprindeau îndoielile şi-i zicea de obicei: "Ba să mă ierţi; asta o ştiu pe de rost". Huţu îşi dădea silinţa să-l lămurească şi să-i arate şi lui cum se citeşte; însă cînd Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de ameţeală, fiindcă era peste putinţă ca cineva să le descurce. Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huţu: "Ia scrie numele meu pe hîrtie". Huţu a a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăşti. 
   — Şi acum, dacă cineva se uită aici, ştie el că e numele meu? 
   — Da, taică. 
   — Cum aşa? 
   — Apoi vezi: vede că e ludi şi iăr şi zice Lă-pocoi şi iăr şi zice pă, adică Lăpă, dobro-az-tferi şi zice dat, ceea ce face Lăpădat. 
   Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deşi nu înţelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul şi a început să înveţe a-şi scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atît mai bine înţelegea că se poate să înţeleagă şi altul ceea ce scrie, pentru că de cîte ori suna într-un fel, el scria aceeaşi slovă. El a luat apoi caietul lui Huţu şi cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înţelegea că este cu putinţă că unul să citească ceea ce au scris alţii, fiindcă toţi cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse ameţeala. Această înţelegere între un număr nesfîrşit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu putinţă ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alţii să citească astăzi? La asta nu s-a gîndit niciodată. Era cu putinţă ca doi oameni care nu se pot înţelege prin grai viu să se înţeleagă în scris, şi dacă ungurul ori neamţul nu ştie romîneşte, el nu are decît să scrie, pentru ca să-l înţelegi ce vrea să zică. 
   El însă nu înţelegea cum e aceasta cu putinţă. 
   — Măi Huţule! ia scrie-mi tu mie pe hîrtie: cimpoi, vioară şi fluier. După ce Huţu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung şi nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau deloc a cimpoi şi vioara îi părea tocmai ca fluierul. 
   — De unde să ştiu eu că aici stă cimpoi şi vioară? întrebă el. 
   — Pentru că e "cert-ije-mislete-pocoi-on-ije". 
   — Nu înţeleg. Ştiu că la răbuj tragi o crestătură, şi asta vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, şi asta vrea să zică un car de pietriş ori un berbec. De unde ştii tu că tocmai aşa se scrie cimpoile? 
   — Aşa sună slova. 
   — Cum sună? 
   — Fiindcă e cimpoi, scriu cerf şi ije şi mislete, ca să fie "cim", iară după aceea pocoi, on, ije ca să fie "poi". 
   Budulea parcă iar înţelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie şi grozav de multe slove. 
   — Şi tu înţelegi orice carte? 
   — Înţeleg, taică. 
   — Şi dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poţi citi? 
   — Pot, taică. 
   — Dar atunci tu eşti tot atît de cuminte ca el. 
   — Adică nu, taică. 
   — Ce ştii tu! răspunse Budulea. Eşti încă prost şi copil, dar tot atît de cuminte ca el. 
   Şi fiindcă Huţu era acum atît de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la şcoală, ci trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el; destul că ştie să scrie, să facă socoteală pe hîrtie, să citească în toate cărţile, ba chiar şi să cînte în strană. Pe el nu mai putea să-l înşele nimeni, ba putea să ajungă chiar şi preţitor la casa satului şi să adune birul de pe la oameni. 
   Mai ales de cînd avea copil la şcoală, Budulea mergea totdeauna la biserică, şi chiar dac-ar fi fost singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lîngă muieri, iară cînd Huţu cînta sau citea Apostolul, Budulea îşi încopcia mîinile pe piept, privea o dată la dascăl şi rămînea cu capul plecat. 
   Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simţea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atît de învăţat cum era jupînul învăţător Pantelemon Clăiţă, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustaţa groasă şi cu sprîncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiţă era om neobosit, avea totdeauna de lucru şi nu putea să-şi piardă vremea cu orişicine. 
   Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulţumească pentru învăţătura lui Huţu şi să-i spună că, iacă, Huţu a crescut mare, ştie mai mult decît toţi băieţii din sat şi trebuie să meargă la lucru. 
   Îi era greu să se hotărască, şi au trecut mai multe duminici pînă ce a putut să prindă destulă inimă, mai ales că nu putea să meargă cu mîna goală şi trebuia să aştepte pînă ce vin strugurii pîrgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiţă. 
   — Aşa-i, zise dascălul, e băiat foarte înţelept şi trebuie să meargă la lucru. Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să înveţe a munci ca să poată trăi. Nu e şcoala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăţa toţi copiii la şcoală şi n-ar trebui să-şi mai piardă vremea pe la ţarină. Dar ce să-i faci? Am grădiniţa ce mi-a lăsat-o satul şi i-am învăţat să pună sămînţă, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi şi pătrunjel, să sădească varză şi tutun, să poarte grijă de viţă, ba la anul am să-i pun chiar la praşilă, pentru ca încă de mici să ştie cum se cîştigă pîinea de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de ţarină, i-aş învăţa şi celelalte lucruri. Pentru că să vezi d-ta: dascălul trebuie să ştie tot şi, dacă nu ştie, trebuie să înveţe, fiindcă sunt cărţi în care stau toate aceste, şi eu aş învăţa copiii aşa cum stă în cărţi, adică mai bine de cum se obişnuieşte la prostimea noastră de astăzi. Afară de aceste am casă grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, şi nici un băiat, şi satul ar trebui să se gîndească şi la mine. Ba acum se gîndesc să mai facă şi o a doua şcoală în sat, fiindcă ar fi prea mulţi copii la mine. Dar cine a adunat copiii la şcoală? Eu. Adicătelea, în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau învăţătură la mai mulţi copii, se pun să ia copiii adunaţi de mine şi să-i dea la altul. Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în ţară, pentru că el învaţă pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înţeleagă lucrurile şi cum să lucreze ca să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele, şi dacă dascălul e prost şi nu-i învaţă bine, toate merg rău în ţară. Înţelegi că tot omul ar voi să fie dascăl şi că eu nu mă plîng; însă, îţi spun eu d-tale, nu este cu putinţă să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amîndoi şi pentru că închipuieşte-ţi d-ta ce încurcătură se face în sat cînd unul învaţă pe copii într-un fel, iar cellalt într-alt fel. 
   Budulea asculta tot timpul cu încordată luare-aminte; dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se mişte ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Aşa este! 
   — Un lucru ar fi mai cu putinţă, urmă dascălul mulţumit. Ca să fie un dascăl mare şi unul mic, adică unul întîi, altul al doilea, care nu învaţă decît ceea ce-i spune cellalt. 
   Budulea se simţea foarte înţelept, fiindcă era în stare să înţeleagă ceea ce zice Clăiţă; el îndrăzni dar să adauge: 
   — Unul plătit mai bine, iară altul mai slab. 
   — Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam aşa? Pentru că să vezi d-ta: copiii din şcoală sunt despărţiţi în mai multe căprării, cum am zice, şi eu nu le dau învăţătură decît celor mai grei la minte; ceilalţi învaţă de la băieţii mai mari, cum e Huţu. Şi înţelegi d-ta că satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile aşa cum sunt şi ar pune în loc de al doilea dascăl pe Huţu, fiindcă n-ar trebui să-i plătească mult. 
   Budulea rămase încremenit. Huţu dascăl? Nu ştia dacă visează ori Clăiţă vorbeşte într-aiurea. 
   — Nu se poate, zise el. Huţu e prost; îl ştiu eu: e copilul meu. 
   — D-ta nu înţelegi, urmă iar dascălul. E bun Huţu. Pentru că să vezi d-ta: spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: întîi o carte de botez, a doua un atestat că eşti absolut preparandist, a treia că cunoşti cele opt glasuri şi podobiile, a patra să ştii tipicul; toate celelalte le înveţi din carte. Lui Huţu nu-i lipseşte decît atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui să meargă la oraş, să stea doi ani, cum am stat şi eu, şi să-şi ia atestatul. 
   Budulea se ridică în picioare. Începea să înţeleagă că învăţătura prea multă cam sminteşte capul omului şi parcă-i era frică să mai stea cu dascălul. 
   — Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Văideni. M-am trezit trăgînd clopotele, aprinzînd şi stingînd lumînările în biserică şi purtînd cădelniţa după popa. Am învăţat apoi să cînt în strană şi să citesc şi, cînd eram de douăzeci şi unu de ani, m-am dus să fac preparandia. Huţu ştie mai mult decît ştiam eu atunci, fiindcă le-a învăţat toate de la mine. Apoi nu e decît de 15 ani şi trebuie să meargă să-şi ia atestatul, pentru că, îţi spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decît pe unul care a învăţat la mine. 
   Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiţă zicea că trebuie, şi aşa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a lua pe Huţu să-l ducă numaidecît la oraş, el plecă spre casă. 
   Însă pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi părea peste putinţă ca feciorul lui să umble la şcolile cele mari şi să se facă chiar dascăl: fără îndoială, Clăiţă era smintit de învăţătura cea multă, pentru că Huţu era prost şi nici n-avea din ce să trăiască la oraş. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea îşi schimbă drumul. Mai era un om înţelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la mine şi-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învăţat să-şi scrie numele, cum s-a încredinţat că Huţu în adevăr ştie să citească în toate cărţile, cum s-a dus la dascălul şi apoi îmi înşiră îndeamănunţit cuvintele pe care i le grăise Clăiţă. 
   — Aşa este, jupînul învăţător are dreptate, îi răspunsei acum şi, ca să-l încredinţez, îi arătai atestatul meu şi-l citii, în ungureşte, cum era scris. 
   — Nu se poate citi asta în romîneşte? mă întrebă el după ce privi îndelung la tipăritură. 
   — Fără îndoială, zisei, şi începui a traduce testimoniul. 
   — Nu zic eu? strigă el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam încă s-o înţeleg. E ca răbuşul: n-ai decît să faci crestătura, pentru ca tot omul să ştie că nu e berbec, ci oaie. Dascălul are dreptate: trebuie să mergem la şcoală! 
   În zadar îi spunea Huţu că el nu poate să înveţe la şcoală pentru că nu ştie ungureşte; Budulea răspundea: 
   — Tu eşti prost; nu ştii încă ce ştii şi ce nu ştii; vei vedea tu cînd vei fi acolo; n-ai decît să te uiţi în carte ca să ştii tot, afară de cele opt glasuri, de tipic şi podobii; toate celelalte se învaţă din carte: ai să mergi la şcoala la care umblă şi el, pentru că acolo se dă tistat într-un an, apoi te întorci acasă şi eşti dascăl. 
   Ştia tot satul că Huţu are să meargă la şcoala în care învăţ eu şi că are să se întoarcă dascăl, deşi eu voiam să mă fac popă. 
   Ne-am dus apoi la oraş, adică nu ne-am dus, fiindcă eu plecasem cîteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiţă venise cu Budulea şi cu Huţu în urmă, dar ne-am întîlnit în oraş. 
   Dascălul era foarte necăjit. Lumea se stricase cu desăvîrşire şi directorul de la preparandie nu voia să-l primească pe Huţu fiindcă era o lege nouă, ca să nu primească decît pe aceia care au făcut patru clase primare. 
   Budulea era, dimpotrivă, aşezat şi vesel. Îi părea bine că nu l-a primit pe Huţu la preparandie: voia să-l dea la şcoala unde eram şi eu. 
   Huţu, în sfîrşit, era nenorocit. Dascălul îi dăduse nişte pantaloni roşi, un surtuc peticit şi o pălărie purtată, pentru că acum nu mai putea să umble în strai ţărănesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el însuşi nu se simţea bine în ele; îi era ruşine parcă de lume şi păşea lat şi ţinîndu-şi mîinile depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblînd, să-şi roadă mînecile şi pantalonii. Erau hainele în care umblase odată dascălul; şi-l treceau fiorii cînd se gîndea că acum el însuşi le poartă şi le strică. Apoi atît îl purtaseră pe la Ana şi pe la Caiafa, încît se zăpăcise, bietul, cu desăvîrşire. 
   Eu eram fericit. Acum atîrnau toate de mine, fiindcă eu cunoşteam pe profesorul de a treia clasă primară şi puteam să-i duc la dînsul, şi să-i recomand, şi să-i spun că Huţu e din sat de la noi, şi că e un băiat prea cumsecade. 
   — Ia să ne mai gîndim niţel, grăi dascălul Clăiţă muncit de gîndurile grele. Nu se poate ca Huţu să umble la şcoala ungurească. Învaţă ungureşte, şi un dascăl nu trebuie să ştie ungureşte. 
   — Un dascăl trebuie să ştie tot, răspunse Budulea. 
   — Tot, afară de ungureşte. Asta-i limba calvinească şi papistăşească, şi îndată ce-o înveţi, te zăpăceşte. Îţi spun eu: am văzut pe alţii. Pentru că să vezi d-ta: noi, romînii, trebuie să ştim romîneşte, şi dacă învăţăm ungureşte, ne facem unguri şi nu mai suntem romîni cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Şi pentru aceea, dacă dascălul ştie ungureşte, îi învaţă şi pe copii şi le strică minţile. 
   — Eu cred, răspunse Budulea, scoţîndu-şi nerăbdător fluierul din şerpar, că învăţătura e limba, şi cu cît mai multe limbi ştie omul, cu atît mai învăţat este. Uite, la fluierul meu sunt şase borte, şi cînt mai bine pe el decît pe unul care nu ar avea decît o singură bortă; aşa e şi omul: cîte limbi ştie, de atîtea ori e om. 
   Şi Huţu voia să umble la aceeaşi şcoală cu mine fiindcă se gîndea să şadă lîngă mine şi să mă întrebe totdeauna cînd nu înţelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să grăiască. 
   — Aşa-i, zise dascălul, mîngîindu-se cu speranţa că într-un an Huţu tot n-are să înveţe ungureşte, ba că are să uite în urmă şi ceea ce va fi învăţat. 
   Cînd era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huţu nu voia deloc să intre. În zadar îi spuneam că trebuie să fie şi el, ba mai ales el, de faţă, zicea să intrăm noi şi să vorbim cu profesorul, că el merge apoi la şcoală. Dar, la urma urmelor, Huţu era băiat înţelept: el îşi călcă pe inimă şi intră cu noi. 
   Profesorul Wondracek era un om vesel şi, cînd intrarăm, se vedea că-i pare bine, fiindcă rîdea din toată inima. Dascălul Clăiţă şi Huţu rămaseră lîngă uşă, iar eu înaintai cu Budulea şi-i spusei dlui Wondracek că, iacă, ăsta e Budulea, cimpoieşul de la noi, care are un băiat, pe Huţu cel de lîngă uşă, care pîn-acum a umblat la şcoală la dascălul Clăiţă şi acum voieşte să fie primit. 
   — Da, dnule, răspunse d-l Clăiţă, făcînd un pas înainte. La noi a mers şi s-a purtat bine. 
   — Şi ştie tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupîne învăţător, să spui ce ştie Huţu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, ca să ştie şi domnul ce-a învăţat Huţu. 
   Dascălul Clăiţă era foarte învăţat, dar nu era deprins a vorbi cu dascălii papistăşeşti şi nici nu-i plăcea să stea faţă cu ei. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul Wondracek, un om care nici nu ştia romîneşte, ci vorbea de-ţi venea să fugi mîncînd pămînt. Acum era însă vorba de învăţătura ce-i dăduse lui Huţu; el făcu dar un al doilea pas înainte şi grăi aşezat: 
   — Eu cred că dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru ca să-l vedeţi d-voastre: eu nu ştiu ce se cere la şcoala de aici, şi dnul profesor, care ştie, nu are decît să-l întrebe pe el, ca să vadă dacă ştie destul, prea mult ori prea puţin. 
   El sări speriat la o parte. Numai acum băgase de seamă că stă pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascălul Clăiţă, intrînd odată în foc, nu-şi pierdea lesne sărita. 
   — Pentru că să vedeţi d-voastră, urmă el, la noi se învaţă tot ceea ce trebuie să ştie un om ca să poată trăi cum se trăieşte la sat: aici se cere altceva. Fără îndoială, mai puţin, dar altceva, ce poate că noi nu ştim, fiindcă nu avem nevoie să ştim şi nu este bine ca omul să înveţe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să înveţe lucruri folositoare. Aşa se obişnuieşte la noi, la romînii ortodocşi, fiindcă eu sunt ortodox şi băiatul de asemenea. 
   Dnul Wondracek privea în tot timpul cînd la unul, cînd la altul dintre noi şi părea foarte vesel, deoarece îşi stăpînea rîsul. 
   De cînd auzise cuvîntul examen, Huţu uitase şi surtuc şi pantaloni şi stătea încordat la locul său, iară acum înainta cu paşi hotărîţi şi băgînd bine de seamă ca nu cumva să o paţă ca dascălul Clăiţă, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stînd drept ca un par înaintea dlui Wondracek şi aţintindu-şi ochii la buzele lui. 
   Dl Wondracek privi cîtva timp la el şi parcă era supărat, fiindcă nu-i mai venea să rîdă. 
   — Ştii ungureşte? 
   — Nu ştiu. 
   — Ştie, domnule! zise Budulea nerăbdător. În zadar spunea dascălul Clăiţă că n-a învăţat decît a citi; în zadar spuneam chiar eu că nu înţelege nimic, căci Budulea îl ruga pe dnul Wondracek să-i dea o carte ungurească şi va vedea ce ştie. 
   — Nu ştie să vorbească, dle, dar înţelege din carte. Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huţu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citeşte şi cum rosteşte vorbele. 
   Huţu începu să citească cu glas tare, răspicat şi arătînd desluşit fiecare comă, fiecare punct. 
   Îl văd parcă şi acuma pe Budulea. El stete niţel încremenit, apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de mînecă şi-i şopti uimit: 
   — Ştie, dnule, chiar să vorbească. Acum dnul Wondracek nu-şi mai stăpîni rîsul. Dar tot în zadar îşi dete şi el silinţa să-l facă pe Budulea să înţeleagă că Huţu nu ştie decît să citească ungureşte, căci în loc de a-l lămuri, îl făcea din ce în ce mai încurcat. Şi se vede că dlui Wondracek îi plăcea încurcătura lui, fiindcă nu-l mai slăbea. Mai puse cîteva întrebări lui Huţu, ca să vadă ce ştie din celelalte, apoi iar se legă de Budulea cel bătrîn, care-i plăcea mult, deoarece era scurt, gros, şchiop de piciorul stîng, rotund la faţă şi zîmbea cînd vorbeai cu el. 
   — Băiatul nu ştie mult, zise el în sfîrşit, dar îl primesc, fiindcă e feciorul d-tale, şi dacă va fi silitor, are să treacă examenul. E destul de mare, adăugă el aşezat, pentru ca să înţeleagă că-i şade rău între copii dacă nu învaţă bine, pentru că atunci e ca măgarul între oi. 
   Atît îmi trebuia şi mie. Întrebaţi dacă-mi părea bine? Dar se înţelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huţu trebuia să locuiască cu mine; el era şi trebuia să rămînă sub scutul şi povăţuirea mea. Şi cum mergeam, eu mergeam iute, fiindcă eram fericit, dascălul Clăiţă grăbea, fiindcă era om neobosit, Budulea cel bătrîn şchiopăta sprinten şi pe mărunţite cu noi, fiindcă nu-şi mai găsea rostul şi ar fi voit să afle vreun om ca să-i spună cele petrecute, şi numai Huţu venea aşezat şi cu paşi măsuraţi în urma noastră, ca şi cînd nici n-ar şti de ce e vorba. 
   — Vino, măi, mai iute, îi zisei eu nerăbdător. 
   — Lasă că vă ajung eu, răspunse el zîmbind. 
   
   II
   
   Eram cinci inşi la precupeaţa Lenca Liuchici şi aveam două paturi şi o masă, iară Huţu se culca pe jos, fiindcă taică-său îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velinţă, trei rînduri de albituri, două pîini mari, un săculeţ de fasole, altul cu făină şi mămăligă şi o bucată de slănină, ca să-i fie pe două săptămîni. Seca Lenca avea două fete şi un copil, era sîrboaică şi vindea peşte la piaţă; ea se certa totdeauna pe sîrbeşte cînd era acasă, şi pe romîneşte în piaţă, dar altminteri era femeie bună şi ţinea la noi, fiindcă eu şi Ioţa îi plăteam şi cu mîncarea, iară ceilalţi doi, care erau preparanzi, şi Huţu îi plăteau pentru pat şi pentru locul saltelei, mai avînd ca să le fiarbă, din al lor, şi de mîncare, cînd aveau cîte ceva. Huţu nu plătea decît pe jumătate, adică şaizeci de creiţari pe lună, fiindcă îi aducea în toate dimineţile coşurile cu peşte verde şi pe cel cu peşte uscat, făcea foc, mătura în casă, spăla vasele, căra apă şi aducea iar coşurile acasă, cînd se însera, şi atunci mă duceam şi eu să-i ajut, pentru că îmi plăcea să port coşul cu peşte, şi peştele mirosea frumos. 
   Aşa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, şi vremile erau atunci minunate. 
   Budulea cel cu fluierul în şerpar venea în toate vinerile şi ne aducea cîte ceva de acasă. El pleca de joi şi venea încet, dar totdeauna cu traista plină. Iară cînd întîlnea vreun drumeţ, prindea vorbă cu el şi, dacă drumeţul nu-l întreba, el îi spunea fără să fie întrebat: "Mă duc şi eu la oraş, fiindcă am un fecior la şcolile cele mari. Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti. " Iară seca Lenca se bucura totdeauna cînd joi de cu seară ne pomeneam cu el, pentru că Budulea ştia o mulţime de minciuni şi niciodată nu venea cu mîna goală. Vineri după-amiazi Budulea iar se întorcea acasă şi le spunea drumeţilor c-a fost la oraş, fiindcă are un fecior la şcolile cele mari. 
   Dar după ce se întorcea acasă, Budulea se făcea trist. De cînd avea şi el un fecior la şcolile cele mari, se gîndea mereu că, oare ce poate să se fi ales de Safta; nu se putea el bucura aşa singur, cînd şi ea trebuia să se bucure cu el dimpreună. Şi cînd se gîndea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl, ochii i se umpleau de lacrimi şi credea că, moartă să fie, ar scoate-o din pămînt. 
   Şi pentru aceea Budulea nu-şi mai găsea tigna de mai nainte şi era mereu dus în drumuri. 
   Apoi a venit peste cîteva săptămîni dascălul Clăiţă şi cu Budulea şi cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huţu, şi părea acum mai bătrînă decît Budulea. 
   Dascălul era foarte aşezat, ca şi cînd ar fi stat înaintea episcopului. Budulea rîdea în el, ca omul care a făcut o poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, ca şi cînd ar fi stat pe spini şi jăratic. 
   Dar ziua aceea nu era vineri, şi noi eram la şcoală. Budulea s-a gîndit dar să vie ca să-l ieie pe Huţu şi să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce zice. 
   Fiind însă că noi eram în clasă şi profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părţi cardinale ale universului, Budulea a deschis uşa, a băgat capul prin deschizătură şi-a strigat tare: 
   — Măi Budulea taichii! De-atunci a rămas Huţu "Budulea Taichii". Dnul profesor Wondracek a sărit mînios, fiindcă Huţu s-a ridicat şi-a zis: "Noi suntem, domnule profesor! " iară băieţii au început să rîdă. 
   Dar cînd Budulea a intrat, a zis: "Vreau să-l duc acasă, ca să vadă pe maică-sa", domnul Wondracek nu mai era mînios şi mi-a dat şi mie voie să plec, fiindcă şi eu voiam să văd pe mama lui Huţu. 
   Huţu însă nici acum nu mergea iute. El era băiet de cinci ani cînd plecase maică-sa; o ţinea bine minte şi, precum a aşteptat zece ani ca să o vadă, mai putea aştepta încă cinci minute. 
   Cînd am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era mişcat, Budulea iarăşi rîdea în el, seca Lenca stătea cu fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoşteam pe mama lui Huţu, fiindcă n-o văzusem niciodată. 
   Huţu o cunoştea şi s-a dus să-i sărute mîna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare şi s-a uitat la el. Şi el s-a uitat la ea şi i-a zis că a îmbătrînit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat faţă în faţă şi s-au uitat amîndoi aşa în vînt. 
   — Nu-ţi pare bine că vezi pe maică-ta? a grăit atunci Budulea apropiindu-se. 
   — Îmi pare bine, taică, a răspuns Huţu, şi şi-a băgat mîna în buzunarul pantalonilor. 
   După aceea Huţu a ieşit afară şi a început să plîngă, iară maică-sa a ieşit după el, ca să plîngă şi ea; am început să plîng şi eu, fiindcă nu mai văzusem pe Huţu niciodată plîngînd. Dar Budulea rîdea acum şi se uita la noi; pentru aceea am ieşit şi eu afară şi, cînd am văzut că Huţu plînge, iar mumă-sa îl ţine în braţe şi-l sărută, m-am oprit cuprins de fiori înaintea lor. 
   Întrebaţi dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să ţip de bucurie, dar am plecat, ca să nu-i supăr. 
   De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraş şi le zicea drumeţilor: "Mergem la oraş fiindcă avem un fecior la şcoala cea mare. Are să iasă dascăl. " Iară cînd venea singur, el le zicea: "Mergem, cînd eu, cînd nevastă-mea, la oraş fiindcă avem un fecior la şcolile cele mari. Învăţătură cere multă cheltuială şi nu putem să ne pierdem ziua amîndoi, adică atît eu, cît şi nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti. "
   
   III
   
   noi umblăm la şcoală, Budulea Taichii şi eu, amîndoi din Cocorăşti, amîndoi în gazdă la seca Lenca. 
   În ziua întîi Budulea voia cu orice preţ să rămîie stînd lîngă uşă, şi numai după multă stăruinţă se hotărî să se aşeze pe cea din urmă bancă. Îi părea că toată lumea îl ştie, îl cunoaşte şi se întreabă cum adică să fie el îmbrăcat în hainele dascălului Clăiţă şi să umble la şcoală tot cu domnişori. Încetul cu încetul, însă, el s-a deprins, şi în cele din urmă a ajuns că nici unul dintre băieţi nu putea să-l scoată din ale lui. Un obicei a păstrat cu toate aceste: îndată ce sosea acasă, el se dezbrăca, îşi curăţa hainele, le împăturea cu multă băgare de seamă şi le punea în ladă, apoi lua cartea şi învăţa lecţia. 
   Seca Lenca nu ne dădea lumînare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noştri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumînarea sa şi, dacă astăzi învăţam la lumînarea mea, mîine luam pe a ta, şi aşa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumînare, şi aşa el se silea să înveţe ziua, dar cînd eu îl chemam la lumînarea mea, el zicea că nu poate să înveţe cu ceilalţi, fiindcă-l supără. 
   Iară cînd n-avea nici unul lumînare, ne culcam, noi în paturi şi Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam poveşti. Fiind însă că adeseori se întîmpla că unul spunea povestea şi ceilalţi adormeau, s-a hotărît ca atunci cînd povestitorul zice "ciolan", toţi ceilalţi să zică "ciorbă", pentru ca astfel să se dea pe faţă cel ce adoarme înainte de vreme şi să-şi afle cuvenita răsplată în ghionturi numărate. 
   S-a întîmplat dar că domnul profesor Wondracek ne vorbea despre cele cinci rase ale neamului omenesc şi, trecînd la indieni, a zis că sunt nişte oameni foarte groşi la ciolan. 
   Atunci Budulea Taichii a strigat tare: "ciorbă! ", iar profesorul Wondracek a sărit mînios, fiindcă băieţii au început să rîdă în hohote. 
   — Ce a fost asta? întrebă el aprins. Eu mă temeam că acum Budulea Taichii are să fie pedepsit; am grăbit dar să răspund eu pentru el, fiindcă ştiam ungureşte. 
   Şi atunci a rîs domnul profesor Wondracek şi l-a întrebat pe Budulea dac-a înţeles, iar Budulea a răspuns că da. 
   — Atunci să-mi spui, grăi profesorul cu îndoială. Budulea îşi netezi părul pe frunte, îşi potrivi hainele pe trup, ieşi din bancă şi înaintă cu paşi hotărîţi la locul unde stăteau băieţii cînd îşi spuneau lecţia, apoi se opri şi aşteptă să fie întrebat. 
   Fiindcă Budulea era cel mai mare în şcoală şi fiindcă cu toate astea el era Budulea Taichii, băieţii rîdeau totdeauna cînd îl vedeau şi rîdeau mai ales acum, pentru că Budulea vorbea foarte scîlciat ungureşte. Dar el vorbea şi ştia ce vrea să zică şi parcă-i părea bine că băieţii rîd. Pentru aceea băieţii rîdeau din ce în ce mai puţin, şi mai ales după ce profesorul i-a spus să zică lecţia de ieri, ei nu mai rîdeau deloc, iară mie îmi părea bine, fiindcă Huţu ştia lecţia şi o spunea frumos. 
   — Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la tine "kitünö, eminens! " . Iară de aici înainte domnul profesor Wondracek ţinea la Budulea, şi de cîte ori vreunul dintre băieţi nu ştia lecţia, îl chema pe Budulea, ca să i-o spună el. 
   Cînd a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost clasificat la locul al cincilea, şi nouă, băieţilor, ne părea bine, fiindcă Budulea era în clasa noastră, iară celelalte clase n-aveau nici un fel de Budule. 
   În urmă, domnul profesor Wondracek l-a întrebat pe Budulea din ce trăieşte. El a răspuns că are din ce trăi, fiindcă plăteşte şaizeci de creiţari pe lună la seca Lenca, poartă coşul cu peşte, mătură casa, face foc şi cară apă. Cu toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, şi de aici înainte Budulea nu mai plătea şaizeci de creiţari şi nu mai purta coşul cu peşte, ci curăţea ghetele şi hainele domnului profesor, mătura şcoala şi umplea pipele domnului Wondracek şi, afară de aceste, aducea doi băieţi din clasa întîi la şcoală şi îi ducea iar acasă. 
   Nouă, celor de la seca Lenca, ne părea rău, fiindcă acum nu mai era cine să ne spună ce zice seca Lenca cînd se ceartă pe sîrbeşte cu fetele ei, căci numai Huţu învăţase sîrbeşte; dar mie îndeosebi tot îmi părea bine, pentru că Huţu era din sat de la noi şi ţinea la mine, iară cei doi băieţi îl apucau unul de-o mînă, cellalt de alta şi îi ziceau: "Budulya bacsi". 
   Budulea cel bătrîn venea acum tot a doua săptămînă la oraş şi le spunea drumeţilor că are un fecior care e dascăl pe doi copii de domn şi e mîna dreaptă a dascălului de la şcolile cele mari. Deoarece însă Huţu locuia acum la şcoală şi nu mai avea ce să-i aducă, bătrînul venea cu cîte o traistă de cireşe, de pere primării, de mere vărgate ori cu cîte un coş de căpşune, pe care le împărţea între noi. Pentru aceea, cînd îl vedeam, strigam cu toţii: "Iacă taica! ", şi ne adunam împrejurul lui. 
   El zîmbea şi-l întreba pe fiecare de nume, iar mie îmi părea bine, fiindcă Budulea era cimpoieşul de la noi şi ţinea şi el la mine. 
   La capătul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat acasă, iar Budulea Taichii a rămas la domnul profesor Wondracek. 
   Dascălul Clăiţă era nenorocit, fiindcă auzise că domnul Wondracek voieşte să treacă pe Huţu la şcolile latineşti. Era o curată hoţie să ia băiatul pe care l-a crescut el în şcoala lui şi să-l nenorocească, depărtîndu-l de la dăscălie, pentru ca să-l scoată, te pomeneşti ce, popă, ba poate chiar avocat. 
   — E rău, foarte rău, zicea el. Pentru că să vezi d-ta: e adevărat că trebuie să fie şi popi şi alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascălul, şi aşa oamenii cei mai aleşi trebuie să fie dascăli. 
   Însă Budulea nu voia să înţeleagă nenorocirea ce i se pregătea lui Huţu. El ştia un lucru: că fluierul lui are şase borte, şi cînd auzea că Huţu are să înveţe latineşte, greceşte, ba chiar şi nemţeşte, îi venea să sară cuc de bucurie şi, mergînd la oraş, le zicea drumeţilor: "Am un fecior la învăţătură. Are să iasă dascăl mare. Vorbeşte sîrbeşte şi ungureşte, iar acum învaţă latineşte, greceşte şi nemţeşte: nu-i mai lipseşte nici o limbă pentru ca să fie cele şase depline. "
   Căci, după cum ştia Budulea, nu erau atunci pe lume decît şase limbi, fiindcă franţuzeasca era un fel de nemţească, ruseasa un fel de sîrbească, iar turceasca un fel de limbă păgînească, pe care puteai s-o înţelegi în latineşte, căci, după cum spune dascălul Clăiţă, şi latineasca era o limbă păgînească. Huţu putea dar să se înţeleagă cu toată lumea. 
   Drumeţii dădeau din cap şi, întorcîndu-se acasă, spuneau că este la Cocorăşti un cimpoieş care are un fecior foarte învăţat, ce ştie toate limbile, şi că l-au văzut chiar ei pe acel cimpoieş, care e un om scurt, gros, şchiop de piciorul stîng, rotund la faţă şi zîmbeşte totdeauna cînd vorbeşti cu el. 
   
   IV
   
   Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a făcut student, şi iar îmi părea straşnic, ca şi pe timpul cînd eram la dascălul Clăiţă, încît parcă nu mai îndrăzneam să vorbesc cu el şi mă simţeam mîngîiat cînd el vorbea cu mine. Cînd avea timp, el venea la noi, mă întreba ce fac şi-mi spunea ce mai face el. Apoi, cînd se ducea la plimbare cu cei doi copii, venea iar pe la mine şi mergeam împreună. Fiindcă era toamnă, frunzele căzuseră şi noi căutam castane sălbatice printre frunze ca să vedem care ştie să arunce mai departe, ceea ce copiilor le făcea multă plăcere. 
   După aceea a venit Crăciunul, şi Budulea Taichii a căpătat voie să se ducă pe opt zile acasă. Era zăpadă, şi el se găti să plece pe jos, cu Ioţa Vătriceanu, cu Petru Popescu şi cu Nică Dîrăilă, feciorul preotului din Fundureni. Cînd am auzit că ei pleacă, am zis că mă duc şi eu cu dînşii, iar Huţu, văzînd că voiesc să merg, m-a luat şi pe mine, şi eram foarte vesel, căci Nică era băiat de tot hazul, ştia să facă o mulţime de pozne şi ne aşteptam să întîlnim pe drum sania noastră, care să ne ducă pînă la Cocorăşti. Eu eram fericit, căci acum mergeam şi eu pe jos acasă, iară Budulea Taichii mergea mai încet decît de obicei, fiindcă ducea şi o legătură, în care-şi strînsese un calendar pentru dascălul Clăiţă, o fundă făcută din panglică albastră pentru Neli şi cinci iconiţe pentru celelalte fete ale dascălului, şi tot în acea legăturică mai avea şi pălăria cea nouă, ce-şi cumpărase pentru Crăciun, şi, afară de aceste, învăluit bine într-o hîrtie groasă, nişte peşte uscat, fiindcă atît lui Budulea, cît şi Budulesei le plăcea peştele sărat. El ţinea dar legăturica departe de trup şi o purta cu băgare de seamă, penru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-însa să se strice unul pe altul. 
   Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig şi-mi era ruşine să le-o spun, deci aş fi dorit să întîlnim cît mai curînd sania. 
   Cînd am sosit, amorţit de frig, la Cocorăşti, îmi era frică să mă duc acasă; pentru aceea Huţu a venit cu mine, ca să spună că el e de vină că m-a luat şi pe mine, şi toate au fost bine, fiindcă mama se bucura că n-am degerat pe drum, iară tata zicea că aşa trebuie, ca voinicii se umble pe ger şi frig. 
   De la noi Huţu se duse acasă. Budulea şi Buduleasa nu ştiau ce să-i facă, unde să-l pună şi cum să-şi arate părerea de bine, căci acum întîia oară îşi aveau feciorul acasă la dînşii. De mult se vorbiseră ca de Crăciun să meargă împreună la biserică, fiindcă Safta nu-l auzise încă pe Huţu cîntînd în strană, şi Budulea îi zisese de multe ori: "Să-l auzi şi vei vedea că nici chiar dascălul nu cîntă mai bine! "
   Dar cînd erau să plece, Buduleasa, muma lui Huţu, s-a oprit în pragul uşii, zicînd că ea nu poate să meargă cu Huţu la biserică, pentru că tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dînsa. Huţu n-a răspuns nimic, ci s-a întors în casă, iară Budulea a grăit: "Aşa-i! pentru ce să mergem noi la biserică dacă putem să rămînem toţi trei acasă! ", şi Budulea se bucura acum că nu s-a dus la biserică, ci au rămas toţi trei, el şi nevasta lui şi copilul lor, împreună, ca să vorbească, să fie veseli şi ca Huţu să le mai spuie despre cele ce se petrec la şcoală şi la oraş. Numai Safta era tristă şi zicea mereu că-i pare rău, că, pentru dînsa, ei n-au putut merge la biserică, dar ea cu toate aceste, în fundul inimii, era fericită şi, cînd a mai ieşit ca să caute de masă, parcă-i venea să plîngă. 
   Fiind dar că Huţu nu s-a dus la biserică, dascălul Clăiţă era foarte nenorocit. 
   În tot timpul sfintei liturghii el stătea ca pe jăratic şi privea mereu la uşile bisericii, că doară va vedea pe Huţu intrînd, iar cînd vedea că nu vine şi nu vine, i se urca sîngele în cap, fiindcă-i era ruşine de satul adunat în biserică şi de oamenii care-şi ziceau: "Iaca, se vede ce om a făcut dascălul nostru din Huţu lui Budulea! "
   Aşteptase de mult ca Huţu să vie de Crăciun acasă, pentru ca să-l ia la răfuială pentru purtările lui nemaipomenite şi să-i arate cum nu trebuia să meargă, după vorbele dascălului papistăşesc, la şcolile latineşti: acum Huţu venise, era în sat şi nu voia să ştie de nimic. Cînd ieşi dar din biserică, dascălul Clăiţă o luă drept spre partea satului în care locuia Budulea, căci nu se mai putea stăpîni. 
   — Adică te-ai făcut păgîn? strigă el încă din tindă. Te-ai lepădat de mine, te-ai lepădat de sfînta biserică în care ai crescut, în care te-am crescut eu, ca să fac om din tine! Pentru că să vezi tu: dacă n-aş fi fost eu, ca să-ţi dau cele mai dintru început şi mai de căpetenie şi mai folositoare învăţături, ai fi rămas tot atît de prost ca ceilalţi oameni, care nu ştiu nimic, fiindcă n-a fost cine să-i înveţe: şi fiindcă eu îţi voiam binele, ca să te scot cu vremea dascăl, nu mai voieşti să ştii de mine, nu mai voieşti să umbli la biserică, te crezi cine ştie ce. Dar ce vrei să te faci acum? calvin? papistaş? popă? notăraş? Spune-mi, ce? 
   Huţu rămase ca trăsnit din senin înaintea lui. 
   — Dascăl mare, jupîne învăţător, răspunse Budulea, apropiindu-se cu sfială, dascăl întîi, care ştie toate limbile şi spune celuilalt dascăl ce trebuie să înveţe pe copiii oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindcă n-a venit decît ieri acasă şi fiindcă maică-sa, nevastă-mea, nu voia să meargă la biserică, a rămas şi el acasă cu noi, cu părinţii lui, cu mine, care îi sunt tată, şi cu maică-sa, nevastă-mea, fiindcă ni-e copil şi ţine la noi ca la părinţii lui. 
   — Prea bine, prea bine! grăi dascălul mai domol. Nu ştiam. Copiii trebuie să ţină la părinţii lor şi la dascălul lor, fiindcă el este părinte sufletesc: acesta e cel dintîi lucru pe care trebuie să-l înveţe copiii la şcoală. E foarte frumos că Huţu ţine la părinţii lui, şi-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fără voia mea la şcolile latineşti? Ştii tu, mă, urmă el cu asprime, că eu aveam de gînd să te scot dascăl în sat şi să-ţi dau pe fata mea, Cornelia, de nevastă? 
   — Una ca asta nu se poate! strigă Budulea scos cu desăvîrşire din sărita lui. 
   — Ştiu, răspunse Huţu rece ca la examen, precum mi-aţi spus-o de mai multe ori, şi i-am adus o fundă de panglică albastră pentru Crăciun. 
   — Atunci pentru ce te-ai dus la şcolile latineşti? întrebă dascălul cu totul domol. 
   Aceasta era întrebarea la care se aştepta Huţu şi la care de mult îşi pregătise răspunsul; el făcu dar un pas înainte, îşi potrivi hainele pe trup, răsuflă o dată din greu, apoi grăi răspicat şi desluşit: 
   — Jupîne învăţător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu şi i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învăţător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învăţător trebuie să învăţ mai nainte latineşte. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgînească. El atunci a rîs şi a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba romînească e şi ea un fel de limbă latinească, şi că nu pot să fiu profesor dacă nu ştiu latineşte. 
   — Vezi, grăi dascălul pus pe gînduri, despre aceasta am citit şi prin gazete. Pentru că să vezi şi tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le ţin, fiindcă e în ele pe ici, pe colo cîte ceva frumos şi folositor şi e bine ca omul să strîngă asemenea gazete. În cărţile noastre romîneşti, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele ieste mai noi se zice că latinii erau păgîni, cum sunt bunăoară turcii, şi aveau un împărat Laţium, care vorbea romîneşte, şi de-acolo ne numim noi romîni. Aşa ceva. . . nu ţin bine minte. Tu ştii acum latineşte: să fie oare ca romîneşte? 
   — Tocmai pe tocmai! răspunse Huţu. Latineşte se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira poma comedens, chichirichi dicens! 
   — Auzi vorbă! strigă Budulea încîntat. Curat latineşte le spune! 
   — Dar nu prea seamănă a romîneşte, adause dascălul. 
   — Cum nu? ! zise Huţu. Gallus e cocoş, cantare e cîntare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e şedere, dicere e zicere. 
   — Da, cam aduce, cam aduce. . . zise dascălul pus pe gînduri. Nu-i vorbă, e mai bine să ştie omul şi latineşte. Se vede că e romînească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Şi cum ziceai că sună cocoş? 
   — Gallus. 
   — Nu aduce cu romîneşte, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoşul. 
   — Frumoasă vorbă! adause Budulea. Şi cum zice om? 
   — Homo. 
   — Auzi vorbă. Seamănă. Dar muiere? 
   — Mulier. 
   — Curat romîneşte! 
   — Dar aceea ce e, cînd popa papistăşesc zice: Dominus vobiscum? 
   — Domnul cu voi. 
   — Auzi! frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblînzit. E bine să ştie un dascăl şi latineşte. Pentru că să vezi tu: se pot găsi şi în latineşte cărţi scrise despre lucruri folositoare şi le poţi citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creştin şi să ţină la limba lui, pentru că nu e nici o limbă mai frumoasă la sunet şi mai desluşită la înţeles decît cea romînească. Să vii la mine, să-ţi arăt gazetele mele şi să-mi mai spui despre cele latineşti. 
   Seara jucam cu toţii cărţile, pe nuci, la dascălul Clăiţă, care stătea la o parte, între gazetele lui, şi cerea mereu cuvinte latineşti de la Huţu. El avea cinci numere din Gazeta Transilvaniei şi patru din Foaie pentru minte, inimă şi literatură şi acum căuta mereu locul unde se vorbea despre Laţium. 
   — E, în sfîrşit, bine să le ştii şi aceste, zicea el din cînd în cînd, fiindcă se vorbeşte cîteodată despre ele, şi e frumos să ştii care din neamul nostru au fost împăraţi şi să arăţi, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost. 
   Dar Huţu nu prea băga de seamă la aceste, căci el era cel mai nenorocit om de pe faţa pămîntului. 
   Înainte de toate se simţea ca într-o lume cu desăvîrşire străină. Chiar şi casa dascălului părea alta decît aceea de care-şi aducea aminte: uşile şi ferestrele îi păreau grozav de mici şi tavanul foarte jos, apoi toate, chiar şi îmbrăcămintea fetelor, erau sărăcăcioase. După aceea, fusese primit cu prea multă răceală. Afară de Livia care grăbise veselă la dînsul, toate celelalte fete, dimpreună cu dăscăliţa, vorbeau cu el ca şi cu un străin. Linică parcă se temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindcă trecuse şase ani, stătea sfiită la o parte şi-l privea cu ochi mari; Veturia nici nu voia să ştie de dînsul, iar la Cornelia nu îndrăznea el să privească. Cornelia îi dăduse mîna; atît ţinea minte. Apoi mai ţinea minte că ea a zis că e pagubă de banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglică albastră, fiindcă asemenea funde nu sunt decît pentru domnişoare, dar îi mulţumeşte pentru ea şi o va păstra ca un semn de aducere-aminte. Livia, dimpotrivă, era mîhnită că i-a adus numai o iconiţă, ca la copii, iar Linică îşi rupsese peste puţin iconiţa în două. Mili tăcea cu iconiţa în mînă: într-un tîrziu, ea o privi cu sfială, apoi iarăşi o strînse şi urmă a se uita cu ochi mari la Huţu. 
   După toate acestea, Huţu mai juca şi cărţi. Cînd cîştiga, mîinile îi tremurau fiindcă se ştia în cîştig, iar cînd pierdea, ele îi tremurau fiindcă pierdea: ar fi voit ca tot alţii să piardă ori să cîştige, pentru ca el să se poată mereu bucura de hazul lucrului. El se juca însă mai ales cu Cornelia; de mine, de Livia şi de Veturia nici nu ţinea seama, iar noi trei ne ţineam strînşi şi aşa îi băteam mereu. În cele din urmă, Huţu pierdea întruna. Mili se apropiase încetul cu încetul de el, se pusese pe scaun lîngă dînsul şi nu-i dădea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici nu se mişca, dar stătea alipită de dînsul, şi asta îl zăpăcea. După aceea Livia se apropiase de cealaltă parte şi-i şoptise la ureche, destul de tare ca să auzim cu toţii: 
   — Aşa-i că dacă mai vii o dată îmi aduci şi mie o fundă, dar să fie roşie! 
   Cornelia s-a uitat atunci la ea şi a zis: 
   — Nu ţi-e ruşine? Iar Huţu s-a roşit pînă la urechi şi nu mai ştia să deie cărţile. Iară mie îmi părea bine, fiindcă mi se umplea căciula de nuci şi puteam să-i fac mereu parte şi Veturiei, care şedea în genunchi pe scaun şi se supăra cînd pierdea, mai ales dacă se nimerea ca Livia să cîştige, şi Livia cîştiga mai des decît toţi. 
   Cînd ne-am dus apoi acasă, eram somnoros şi nu ţin minte decît atît că, după ce am ieşit, dăscăliţa a strigat în urma noastră: 
   — Huţule! spune maică-ti că, mergînd la biserică, să treacă pe la mine, ca să mergem împreună. 
   Iar Cornelia ne-a zis încă o dată "noapte bună", şi Mili a întrebat pe Cornelia dacă vine Huţu şi mîine. 
   
   V
   
   A doua zi de Crăciun oamenii ştiau să spună că dascălul Clăiţă a scos o învăţătură nouă despre împăratul din care se trage neamul romînesc şi că Huţu are să aducă învăţătura aceasta în sat; iar cînd Huţu a venit de Paşti acasă, ei îl întrebau cum stă cu Ler-împărat, din care se trag romînii; fiindcă el zicea că despre aceasta n-a învăţat încă, tot satul ştia că are să mai steie mult la şcoli. 
   Dascălul Clăiţă zicea acum că are să steie încă doi ani, deoarece mai sunt şi alte lucruri pe care trebuie să le înveţe. 
   Huţu era dar fericit, căci acum nici dascălul Clăiţă nu mai era supărat. 
   Însă, oricît de bun băiat ar fi fost, avea şi el păcatele lui. Pe cînd umblase la şcoala din sat, avusese dorinţa de a se face dascăl ca Claiţă; în urmă, după ce s-a dus la oraş, dorinţa lui era să se facă profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfîrşit, umblînd la şcoli latineşti, voia să se facă profesor de gimnaziu şi îşi întipărise atît de viu acest gînd, încît se făcuse chiar mai aşezat de cum fusese, îi plăcea să explice toate lucrurile şi luase întru toate apucăturile profesorului său. Fiind însă că acest profesor era călugăr, ca toţi profesorii noştri, Budulea Taichii mai avea şi dorinţa tainică de a se face călugăr şi, cînd eram singuri, îmi spunea mereu că are să ceară voie de la Clăiţă spre a se putea călugări. 
   Iară eu îl vedeam, în gîndul meu, pe Budulea Taichii călugăr, ca profesorii noştri de gimnaziu. 
   A venit apoi toamna. Am plecat singur acasă, căci Huţu trebuia să rămînă cu cei doi băieţi. 
   Cornelia era acum cu totul mare şi se plimba cu dascălul din Strîntea, care venea în toate duminicile, după-amiazăzi, la Cocorăşti, în vreme ce Livia mă întreba mereu cînd vine Huţu, iară Veturia şi Mili, cea mai neastîmpărată dintre toate, se jucau de-a "tai mălai" cu mine şi cu ceilalţi. 
   De culesul viilor a venit şi Huţu pe două săptămîni acasă. Se juca şi el cu noi, era sprinten şi vesel, şi parcă nu-i şedea bine. Stăteam doi cîte doi, ţinîndu-ne de mînă. Cînd el se punea înaintea noastră şi zicea "tai mălai în două şi ne dă şi nouă", noi trebuia să fugim unii la dreapta şi alţii la stînga, iar el trebuia să prindă pe una dintre fete şi atunci se ţinea de mînă cu dînsa, pentru ca să-i ia locul cel ce rămînea singur. 
   Cînd zicea "tai mălai", el privea totdeauna la Livia, şi mai ales pe ea voia să o prindă, căci acum se juca şi ea cu noi, iar noi rîdeam, fiindcă nu putea să o prindă decît foarte tîrziu, cînd, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în braţele lui. Atunci obrajii lui se roşeau şi noi rîdeam cu atît mai vîrtos. Pe Veturia nu putea s-o prindă niciodată, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindcă ea nu putea să fugă de el, ci se oprea speriată înaintea lui, ştiind că el are să o sărute. 
   Dascălul Clăiţă zicea că Huţu are să stea patru ani la şcoală, şi era foarte vesel că poate să mai stea de vorbă cu dascălul din Strîntea, care, deşi om tînăr, ştia foarte multă carte şi spunea că Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i plăcea lui Clăiţă, deoarece amîndouă erau fetele lui şi nu ştiuse pîn-atunci pentru ce le-a dat aceste nume. 
   Aşa au trecut apoi vacanţele şi cîteva săptămîni în urmă eram iar la şcoală. 
   Huţu parcă nu mai era întru toate precum fusese mai nainte; se făcuse tăcut şi vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parcă era supărat dacă prindeam vorbă cu el. 
   Într-o zi ne pomenirăm cu dascălul Clăiţă, care venise la oraş cu dascălul din Strîntea, cu muma acestuia, care era văduvă, cu Livia şi cu Cornelia. 
   Budulea cel bătrîn, care venise şi el ca să-şi vadă feciorul, mă întrebă dacă Huţu e amărît. Am răspuns că nu, căci Huţu iar se făcuse foarte vesel după ce văzuse pe Clăiţă cu Cornelia şi cu Livia. Atunci se făcu şi Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodită cu dascălul din Strîntea şi curînd avea să se facă nunta. 
   — Am zis că nu se poate, îmi grăi el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la şcoală, el trebuie să iasă tocmai ca dascălul din Strîntea, şi atunci are să ia pe a doua fată a dascălului. Aşa trebuie să fie. 
   Şi zicîndu-le aceste, Budulea rîdea ca omul gata de a face o poznă din cele mai minunate. 
   Eu eram uimit. Înţelegeam acum pentru ce Huţu se făcuse atît de tăcut. El era adică în dragoste cu Livia şi avea să se însoare cu ea. Mă uitam la amîndoi şi mi se păreau atît de nu ştiu cum, încît mă temeam să privesc lung la dînşii. Mai ales Huţu îmi era mai straşnic decît totdeauna. Numai acum băgai de seamă că începe să-i crească mustaţa şi că bărbia îi era acoperită cu păr moale, ca şi cînd ar fi brumată. 
   Iară ea, Livia, era neastîmpărată, în vreme ce el privea mereu în ochii ei. 
   După ce Clăiţă s-a întors iar cu fetele şi cu Budulea cel bătrîn la Cocorăşti, eu mă gîndeam mereu la Huţu şi la Livia, îi vedeam ţinîndu-se neîncetat de mînă, cum îi văzusem în mai multe rînduri, şi-mi închipuiam cît de grozav trebuie să fie cînd cineva e în dragoste cu cineva. 
   Mă cuprinsese un simţămînt dureros, o tainică amărăciune de care nu mă mai puteam feri, fiindcă înţelegeam că Huţu nu mai poate să ţie la mine, că toată dragostea lui se revarsă asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, şi în cele din urmă nu ne mai vedeam, decît din cînd în cînd. 
   Primăvara, cînd dă mugurul, noi, băieţii, ieşeam la morminte, ca să ne învăţăm lecţia la aer curat, plimbîndu-ne printre vişinii înfloriţi, ori stînd culcaţi pe iarba fragedă şi presărată pe ici, pe colo cu flori de primăvară. 
   Venea cîteodată şi el. Îl vedeam plimbîndu-se de-a lungul şanţului cu cartea în mînă, dar deodată se întindea pe iarbă, îşi punea cartea la o parte şi rămînea timp îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui. 
   Eram foarte nenorocit fiindcă vedeam că-l munceşte ceva şi mie nu vrea să-mi spună nimic, că stă bucuros cu gîndurile lui. 
   — Huţule, i-am zis într-o zi, cînd mă aflam la dînsul, aşa-i că tu ai să te însori cu Livia? 
   El tresări ca şi cînd ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea şi a grăit aşezat: 
   — Tu nu înţelegi lucrul ăsta. . . Da, am să iau de nevastă pe Livia. Am să fiu bărbatul ei. Dar tu nu ştii ce va să zică aceasta. Vezi, urmă el peste puţin, mai cu inimă, îţi vine un fel de ameţeală, lumea întreagă parcă ţi se scaldă în valuri de aur şi atunci nu zici nimic, ci gîndeşti numai: am să o iau de nevastă, iară dacă nu s-ar putea, nu ştiu ce are să fie. 
   Vorbele îi ieşeau foarte în silă şi eu vedeam din faţa şi ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea că-i pare rău că le-a zis; doream dar să nu le fi auzit. 
   — Tu înţelegi, urmă el nedumerit. Am să fac la toamnă examenul, apoi trec la preparandie, dacă nu mă vor primi la teologie. Fac examenul pentru două clase deodată, ca să fiu cu atît mai degrabă gata, apoi o iau pe Livia şi mă fac dascăl, dacă nu mă primesc în teologie. 
   — Te primesc, fără îndoială, strigai eu cuprins de bucurie, fiindcă nu e cu putinţă să nu te primească. 
   Bogoslovii erau toţi oameni mari, cu barbă şi cu mustăţi. . . Unii fuseseră dascăli şi acum veniseră cu nevestele şi cu copiii lor la teologie, ca să se pregătească pentru preoţie; alţii terminaseră patru ori mai multe clase gimnaziale, şi iar alţii fuseseră chiar jurişti şi acum se întorseseră cu gîndul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar să-l primească numaidecît pe Huţu, fiindcă şi el avea barbă şi mustaţă. 
   Eram deci iar fericiţi, căci acum iar ne întîlneam adeseori cu Huţu; ne întîlneam, însă parcă era între noi o înţelegere tainică să nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decît pe dînsul. 
   Cînd m-am întors de vacanţe la Cocorăşti, aş fi voit să strig tare, ca toată lumea să mă audă: "Huţu a făcut toate examenele". Însă nu puteam. Aş fi voit să-i şoptesc Liviei, cu totul încet şi în taină, o vorbă, dar nu aveam destulă inimă, şi aşa ziceam mereu: "Lasă că o să-i spună el. "
   — Prea bine! prea bine! zise dascălul Clăiţă, cînd află despre hotărîrea lui Huţu. Foarte frumos! Omul trebuie să adune învăţătură cîtă vreme e tînăr, căci mai tîrziu, cînd are nevastă şi copii, ar mai voi să înveţe, dar nu are timp şi nu are tihnă. Trebuie să muncească, pentru ca să-i poată hrăni. Cînd nu are nevastă şi copii, poate să facă ce vrea. Pentru că să vezi tu: e multă învăţătură în lume şi e frumos dacă poţi să ţi-o cîştigi toată. 
   După aceea dascălul Clăiţă a început să se plimbe prin casă şi s-a plimbat, şi s-a plimbat pînă ce s-a oprit iar înaintea lui Huţu şi a zis tare: 
   — Foarte frumos! Aşa este! E mai bine popă decît dascăl. Pentru că să vezi tu! nu e lucru mai plăcut şi mai frumos decît să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deştept, apoi un om cuminte cu purtări bune. Eu văd la noi în sat: îi cunoşti de departe pe cei ce-au umblat la şcoală şi-ţi rîde inima, spun eu, îţi rîde inima. Şi trebuie să fie, fiindcă sunt mulţi dascăli. Apoi vezi tu: şi popa e un fel de dascăl; şi el poate să facă mult bine dacă vrea. N-ai nevoie să fii tocmai dascăl pentru ca să faci trebile unui dascăl, însă dacă vei fi popă, eşti mai bine plătit şi ai mai multă vreme. 
   Şi s-a plimbat dascălul Clăiţă, şi s-a plimbat, şi tot s-a plimbat, fiindcă-i părea bine şi nu ştia ce să mai zică. 
   În sfîrşit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat şi a privit lung la Huţu, şi numai după ce a privit l-a întrebat: 
   — Cîţi ani mai trebuie să stai tu pe la şcoli, pentru ca să înveţi tot ce se poate învăţa? 
   — Mult, a răspuns Huţu, opt, zece ani întregi. 
   — E mult, Huţule! a zis atunci dascălul Clăiţă, şi a rămas cuprins de gînduri grele, căci el ţinea la Huţu şi Livia îi era fată. 
   Seara a ieşit din casă cu lumînarea aprinsă, a pus lumînarea pe masa cea mare din şcoală şi a urmat a se plimba pînă ce a ars toată lumînarea, apoi s-a întors iar în casa în care-i dormeau nevasta şi cele cinci fete, a stat, a privit împrejurul său şi se vede că-i era greu, fiindcă şi-a ridicat amîndouă mîinile spre cer şi a zis: 
   — Doamne! tu eşti bun şi nu mă plîng, dar dacă mi-ai fi dat un singur băiat, ţi-ar fi părut şi ţie bine, văzînd ce om aş fi scos din el. 
   După aceea dascălul Clăiţă s-a culcat şi a dormit bine, fiindcă era obosit de plimbarea cea multă. 
   Ziua următoare, cînd a văzut pe Huţu, el l-a apucat de mînă, l-a privit lung în faţă şi a grăit: 
   — Huţule, nu se poate! pentru că să vezi tu: nu e cu putinţă! Ai înţeles? Dac-ai fi copilul meu, aş zice: omul care a apucat odată o cale bună trebuie s-o urmeze pînă ce nu ajunge la capăt. Aşa te gîndeşte, ca să o duci pînă la capăt şi ca odată cocorăşteanul să zică: "Mihai Budulea? Îl ştiu de mic; din satul nostru a ieşit. " Ai înţeles? Tu nu eşti pentru popie. E puţină învăţătură la noi şi legea noastră nu poată să rămîie de ruşine. Îţi spun eu: nu se poate! Aşa te gîndeşte, că dacă vezi un ungur, să treci peste el, dacă vezi un neamţ, să treci peste el, dacă vezi un sîrb, care e tot de legea noastră, să treci şi peste el, fiindcă e limbă străină şi neam străin şi viaţă străină. 
   — Da! jupîne învăţător, a răspuns Huţu, şi n-a mai zis nimic, deoarece acum ştia ce are să facă. 
   Iar dascălul Clăiţă a răsuflat din greu, ca omul care s-a descărcat de o sarcină grea. 
   Budulea cel bătrîn a venit însă la mine şi era trist şi nu zîmbea cînd vorbeam cu el. 
   Voiam să ştiu ce-l pune aşa pe gînduri şi l-am întrebat. El a răspuns că, iacă, nimic, numai fiindcă Huţu învaţă franţuzeşte şi nu-i vine deloc la socoteală, deoarece mai ales maică-sa e cam pusă pe gînduri văzîndu-l că stă mereu pe carte şi vorbeşte singur, încît nimeni nu înţelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva învăţătura cea multă să-i fie de oarecare greutate la minte, căci nu mai voieşte să ştie de părinţii lui, ci stă mereu singur, iară cînd îl întrebi ceva, se uită uimit la tine şi nu ştie ce să răspundă, ba nici noaptea nu are tihnă, ci bolboroseşte prin somn, ceea ce nu seamănă deloc a bine. 
   Pe cînd mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspină dar şi urmă încă şi mai trist: 
   — Noi avem şase capre şi un ţap. Ieri seară, Huţu umbla pe dinaintea casei şi privea la stele. Maică-sa, fiind pusă pe gînduri, l-a întrebat ce caută. El a răspuns că cornul de capră. Atunci ea a venit speriată la mine şi mi-a spus că Huţu caută cornul de capră prin văzduh. I-am zis să nu se sperie, fiindcă este un fel de stea care se cheamă corn de capră şi pe aceea o caută Huţu. 
   Ştiam însă că nu prea e bine cînd omul caută, ca şolomonarii, stelele pe cer; am ieşit şi am zis: "Huţule, dragul taichii! ce cauţi tu? caprele sunt legate de gard". Le legasem ca să nu facă pagubă prin grădină, căci, fără doar şi poate, capra e chipul diavolului. Huţu a tresărit, apoi a rîs şi a zis că e pe cer un corn de capră, prin care trece pămîntul, şi ar voi să-l afle în care parte a cerului stă. Adicătelea, precum vezi, vorbea într-aiurea, deşi-ţi părea om în toată firea. Am zis dar: "Huţule, dragul taichii, ce vorbeşti? nu vezi tu că lumea e mare şi că pămîntul stă locului! " El a venit apoi ş-a început să ne spună că pămîntul se învîrte ca prîsnelul şi dă mereu ocoale împrejurul soarelui, că soarele e mai mare decît luna, că luna e mai mică decît stelele: noi le lăsam toate pe voia lui, fiindcă vedeam că n-avem ce să-i facem. Ne spunea că toate aceste sunt prin cărţi; noi ziceam că-l credem, deşi ştiam că una ca asta nu se poate; dar ţi-e milă cînd îl vezi pe om la nevoie. 
   L-am lăsat pe Budulea cel bătrîn să vorbească, deoarece era cu totul trist şi nu mă înduram să-l supăr; în urmă i-am spus apoi că aşa este cum zice Huţu, aşa stă în cărţi, afară de cornul de capră, despre care nu ştiam nimic. 
   Budulea s-a uitat atunci lung la mine, şi se vede că nu ştia: să mă creadă ori să rîdă de mine? 
   — Dar atunci, zise el, cum vine că Huţu strînge toate pietrele pe care le găseşte pe drum şi adună toate buruienile şi le pune în carte şi zice că e aşa şi aşa şi mai departe? 
   — Aşa stă în carte, că pietrele şi buruienile au şi ele firea lor şi numele lor, pe care le învăţăm ca să le ştim. 
   Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început să rîdă şi a grăit: 
   — Înţeleg acum! Al dracului neamţul! Înţeleg! Băieţi nevinovaţi. Nu face nimic: e bine şi aşa. Încetul cu încetul se învaţă omul cu păcăliturile, şi după ce-ţi vin anii, ştii ce ai să crezi şi ce să nu crezi. E bine şi aşa! O fi vreo carte ca Isopia, în care se zice că dobitoacele vorbesc, poveşti adică şi pilde, cum am zice. 
   De aici înainte Budulea cel bătrîn iar rîdea cînd vorbeai cu el. Însă Buduleasa tot mai era pe gînduri. Se uita la faţa lui Huţu şi vedea bine că e ceva ce-l munceşte. Budulea rîdea, zicînd că, de! se mai gîndeşte cum trece pămîntul prin cornul de capră, dar ea se supăra de asemenea glume pocite şi amarul îi era cu atît mai mare. 
   Şi, în adevăr, ea avea toată dreptatea, fiindcă Huţu se făcuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba chiar nici la dascălul nu mai mergea singur, ci totdeauna, cînd voia să meargă, venea pe la mine, ca să mergem împreună, fiindcă îi venea greu să meargă el singur. 
   Cînd eram apoi la dascălul, el nu vorbea nimic şi zîmbea mereu şi se uita la noi, la mine, la Livia şi la ceilalţi, iară cînd nu mai avea încotro, apuca de mîini pe Mili, se uita în ochii ei şi-o întreba: "Ce mai faci, Mili? " Mili răspundea că nimic, şi Huţu iar tăcea. Şi fiindcă tăcea Huţu, tăcea şi Livia, tăceam şi eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci rămîneam noi singuri şi ne uitam unii la alţii şi tăceam. 
   Dar odată, cînd am plecat, Livia i-a întins mîna lui Huţu şi l-a întrebat cînd mai vine, iar el a ţinut mîna ei, i-a privit drept în ochi şi a grăit cu totul aşezat: 
   — Nu ştiu. Ştiu numai că am să vin odată şi să rămîn aici. Ea atunci s-a roşit la obraji, fiindcă îi era greu de mine, dar tot nu i-a lăsat mîna, ci a grăit dusă pe gînduri şi cam cu jumătate de gură: 
   — Numai dacă n-ar fi prea mult pînă atunci. . . Huţu n-a zis da şi n-a zis ba, ci a plecat, şi fiindcă el îmi părea foarte fericit, eram şi eu vesel. 
   Pentru aceea m-am speriat cînd, peste cîteva luni, am aflat că Livia se mărită după Indrea lui Buduc. Îl ştiam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la şcoală, iar taică-său era directorul şcolii şi cel mai bogat om din sat: erau în stare să facă un asemenea lucru. Am grăbit dar la Huţu şi, cum mergeam, eram atît de ameţit, încît îmi părea că merg şi casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodată pînă la el. 
   Totuşi, cînd am sosit la uşa lui, m-am oprit şi parcă-mi venea să zic: "Lasă că-i va spune ea". 
   Huţu şedea la masă cu o carte înaintea sa şi cu un plumb în gură. Se vede că învăţa ceva pe de rost, fiindcă, tocmai cînd mă hotărîi să intru, el zicea cu glas tare: "Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo" . 
   El se opri şi rămase privind uimit la mine. Venisem cu gîndul să-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei: 
   — Am venit să-ţi spun că una dintre fetele lui Clăiţă se mărită după Indrea lui Buduc. 
   — Cine ţi-a spus? întrebă el aşezat. 
   — Maica. El privi lung la mine, apoi luă o bucată de hîrtie, făcu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B şi C, mai scrise dedesubt ABŞACŞBC, privi iar la mine, îşi puse cu litere mari semnătura — Mihai Budulea — şi, după toate aceste, grăi cu glas înecat: 
   — Cînd? 
   — Peste două săptămîni. Poimîine vin să cumpere. El apucă hîrtia, o rupse încet în două, apoi în patru, cocoloşi cele patru bucăţi în palmă, le băgă în buzunar, apoi se ridică şi stete nedumerit înaintea mea. 
   — Tu ştii că eu am iubit pe Livia, zise el într-un tîrziu. 
   — Am văzut. 
   — N-ai văzut nimic. Dar să nu crezi că-mi pare rău. 
   — Mama zice că ea nu voieşte. 
   — Ştiu. Dar trebuie, fiindcă nimeni nu ştie mai bine decît Clăiţă ce se poate şi ce nu se poate. Aşa trebuiau să vină lucrurile, şi tu ai să vezi, peste un an, că nu-i nimic, că n-a fost nimic, că e mai bine aşa. 
   Îmi părea bine că lui Huţu nu-i pare rău, deşi eram oarecum dezamăgit, căci mă aşteptasem la mai mult, şi fiindcă vedeam în faţa lui un fel de tulburare, care mă făcea să cred că mîine ori poimîine Huţu va vorbi cu totul altfel. 
   Dar zilele treceau, şi el rămînea mereu aşezat, retras şi înţelept, cum fusese mai nainte. 
   O singură schimbare se petrecuse cu dînsul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea cîteodată cu ghetele nevăcsuite, nepieptănat la şcoală. 
   Apoi nu mai stătea de vorbă cu noi, ci umbla mereu cu cei de vîrsta lui, iar cînd Budulea venea la oraş, îl căuta toată ziua, şi adeseori tot nu-l putea găsi, deoarece nu mai stătea cu cei doi băieţi, şi nici la şcoală nu mai venea în toate zilele. 
   Apoi se făcuse cam îndîrjit Huţu. Odată, cînd Budulea cel bătrîn i s-a plîns că de cîtăva vreme nu-l mai poate găsi, el a răspuns: 
   — Nici nu ştiu ce-ţi mai pierzi vremea venind să mă cauţi; parc-aş fi copil, ca să porţi mereu grijă de mine. . . 
   Auzindu-le aceste, Budulea se întristă foarte şi, întorcîndu-se la Cocorăşti, nu mai prindea vorbă cu nici un drumeţ, ci mergea drept înainte, tăcut, singur cu gîndurile lui şi întrebîndu-se mereu: "Ce-o fi avînd oare feciorul meu de s-a făcut aşa de dîrz? "
   "Sunt păcatele mele, care au căzut pe capul lui", zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mînia şi zicea că nu-i adevărat, pentru că orice om cuminte poate să vadă că dintr-un cimpoieş nu iese deodată om cu carte şi că el încă dintru început simţea că lucrul n-are să iasă bine, dar dascălul Clăiţă l-a scos din minte. 
   Iar dascălul Clăiţă se plimba singur prin şcoală şi iar se oprea, şi iar se plimba şi nu mai ştia ce să facă. 
   
   VI
   
   Trecuseră ani la mijloc, şi toţi ştiam că Huţu are să se facă călugăr. Încă la începutul vacanţelor el plecase cu o familie din ţară, căreia îi fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia să treacă pe la băile din Germania, prin Sviţera, pe la Paris şi apoi să se întoarcă la Viena, ca să-şi lase copiii într-un institut. Atît ştiam noi, cei rămaşi în urmă, dar şi atît era destul pentru ca să ne simţim cu toţii măguliţi. 
   Cu deosebire, dascălul Clăiţă era mereu dus şi, oricînd îi venea cîte-o scrisoare de la Huţu, o citea mai nainte fiecărui sătean în parte, apoi venea cu ea la oraş, unde ştia că sunt mulţi de aceia care sunt gata de a se bucura de dînsul. Şi cînd stătea, şi cînd vorbea, şi cînd umbla pe uliţă, el se uita mereu la dreapta şi la stînga şi napoi, ca să vadă dacă nu se mai iveşte cineva, care să-l întrebe despre Huţu, ba-i părea că toată lumea îl arată cu degetul zicînd: "Iată, ăsta e dascălul Clăiţă din Cocorăşti! "
   Mai mică, dar tot destul de mare, era bucuria noastră, a celor ce crescuserăm împreună cu dînsul. 
   Huţu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care episcopul mai adăugase dintr-al său un mic ajutor, pentru ca, terminînd cursul de filozofie, să se întoarcă la teologie şi să intre în rîndul călugărilor. Toate aceste ne măguleau pe noi, cei ce ne pregăteam pentru preoţie, căci Budulea Taichii şi pe viitor avea să fie unul dintr-ai noştri, şi unul cu care chiar de pe acum ne făleam. 
   Cu toate aceste, Buduleştii erau trişti şi gînditori. Spunea Budulea că are un fecior care a plecat cu un boier din ţară, spunea că i s-au dat bani de la împărăţie, ba chiar şi de la vlădică, fiindcă aşa om cu carte nu se mai găseşte, dar nu le spunea decît aşa, cam cu jumătate de gură. Căci el, înainte de toate, parcă nu mai credea că Huţu se mai întoarce, după ce s-a dus atît de departe. Apoi parcă nici nu mai era feciorul lui: îi venea greu să-i zică: "Huţule, dragul taichii! ", îi venea greu să stea înaintea lui; nu mai ştia să vorbească cu el, ba cînd se gîndea că s-ar mai întoarce odată la casa lui, îl cuprindea îngrijarea, fiindcă nu ştia unde l-ar putea pune, şi simţea că i-ar fi ruşine de casa părinţilor săi şi de părinţii săi. Pentru că Huţu nu mai cerea nimic de la el, şi el cu nevasta lui parcă nici nu mai aveau pentru ce să trăiască, şi poate că era bine ca ei să moară, ca să nu-i mai fie cu prostia lor de greutate. 
   La multă bucurie se aşteptase Budulea, şi acum ar fi dorit ca să se fi aşteptat la mai puţină. 
   El nu mai cînta nici din vioară, nici din cimpoi, nici din fluierul din şerpar, nu mai mergea la lucru, ci stătea ziua întreagă pe prispa casei şi privea din cînd în cînd la Safta, care şedea torcînd la cellalt capăt. 
   Erau duşi amîndoi într-o lume frumoasă, dar pierdută pentru dînşii. Şi cînd îi era foarte greu, Budulea se uita lung la Safta, apoi grăia: 
   — Să nu grăiesc în ceas rău, dară Dumnezeu să-i facă dascălului parte din partea ce el ne-a făcut nouă. 
   Căci Budulea era amărît şi trebuia să se răsufle şi el cîteodată. După aceea, Budulea a venit la mine şi m-a rugat să-i scriu o scrisoare lui Huţu, pentru ca să vie acasă. 
   M-am uitat la el şi am luat pană şi hîrtie ca să scriu. 
   — Uite, îmi zise el atunci, să-i scrii aşa: "Huţule, dragul taichii, şi Huţule, dragul maichii, — tocmai aşa să-i scrii. Eu, taică-tău, şi eu, maică-ta, îţi scriem să vii acasă, fiindcă n-avem alt copil şi suntem oameni bătrîni şi proşti şi vrem să te vedem, şi-ţi adă cărţi cu tine, ca să-nveţi mai departe, ca să vedem şi noi cum înveţi, şi Dumnezeu să te poarte în căile tale. " Şi să scrii apoi dedesubt: "Eu, Lăpădat Budulea, taică-tău, şi eu, Safta, maică-ta, care-ţi ducem dorul". 
   După aceea Budulea a rîs şi a zis că-i bine, iară eu am pus scrisoarea la poştă şi am trimis-o lui Huţu, care-mi fusese prieten în copilărie şi la care ţineam şi acum, fiindcă era feciorul lui Budulea cel cu fluierul în şerpar. 
   Iară Huţu a primit scrisoarea, a citit-o şi s-a întors, apoi s-a dus să sărute mîna episcopului, a venit să strîngă mîna mea şi a mers încet acasă la părinţii lui. 
   De aici înainte Budulea nu mai şedea pe prispă şi nu mai era gînditor, ci venea iar la oraş şi le spunea drumeţilor că are un fecior care a fost la şcolile împărăteşti, şi acum e scriitor la episcopie, căci Huţu urma cu noi la cursul clerical şi era în acelaşi timp arhivar consistorial. Dascălul Clăiţă nu era prea mulţumit de această prefacere a lucrurilor, dar Huţu îi adusese din Viena un glob pentru şcoală, o hartă a Europei şi un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai adusese şi pentru cele trei fete încă nemăritate cîte ceva, îi arătase, în sfîrşit, că oriunde omul poate să înveţe, dacă voieşte, şi că viaţa din oraşele mari e prea plină de încercări şi nu e pentru un om hotărît a-şi petrece viaţa în cuvioasă retragere. Clăiţă se plimba dar şi zicea că e mare cinste pentru Cocorăşti că tocmai unul din sat ar fi umblat prin ţări străine, să fi stat la Viena şi să fie la episcopie. 
   Eu, în sfîrşit, eram iar prietenul şi fratele mai mic al lui Huţu. Căci, deşi intrînd cu şase clase în teologie, eram un an înaintea lui, simţeam totdeauna întîietatea pe care i-o dădea vîrsta, darurile fireşti şi cunoştinţele întinse ce-şi cîştigase printr-o muncă serioasă şi necurmată. Pentru noi toţi el era un fel de izvor de lămurire şi de sfaturi bune, pentru toţi un prieten blînd şi îndatoritor. 
   Chiar cînd rîdeam de dînsul, căci avea unele apucături de care trebuia să rîzi, nimeni nu rîdea mai din toată inima decît dînsul. 
   Mai presus de toate era stîngăcia lui, cînd se vedea faţă cu femeile. Pătruns de un respect nemărginit pentru sexul frumos, cum zicea el, stătea totdeauna drept, zîmbea cu multă bunăvoinţă şi era cel mai nenorocit om dacă, vorbind, se întîmpla să nu fie mulţumit cu construcţia frazei ori cu accentuarea cuvintelor. Îndeobşte vorbea rar şi răspicat, dar cînd erau femei de faţă, se vedea că alege şi cumpăneşte fiecare vorbă. Şi tot atît de măsurate îi erau mişcările. Îi trecea o roşaţă vie cînd se vedea apropiat de o femeie ori cînd vreuna ar fi scăpat ceva din mîini şi altul s-ar fi arătat mai sprinten decît dînsul. 
   Pe lîngă toate aceste mai era şi dedat călugăriei din creştet pînă în călcîi, ceea ce-l făcea cu atît mai — nu ştiu cum să zic — pentru femei: le plăcea să-l necăjească şi rar se-ntîmpla ca domnul Mihai Budulea să nu şadă cu totul aproape între două preotese, fie chiar mai bătrînioare, căci el se pricepea la glumă, şi aşa toţi şi toate împrejurul lui se adunau, afară de două: Livia, de care el rămînea mereu departe, şi Mili, copila cu genele dese, care rămînea totdeauna departe de dînsul. 
   
   VII
   
   Cînd eu mă hirotoniseam, Budulea cînta Vrednic este în rînd cu ceilalţi clerici. Peste cîteva luni termină şi el cursul şi se gîndea ca, după ce va fi stat vreo lună, două într-o mănăstire, să se facă diacon şi să-şi ieie părinţii la sine în oraş. 
   — Da, mergem şi noi, zicea Budulea cel bătrîn, ca să fim împreună. 
   Dar el tot nu era cu desăvîrşire vesel. Nu se mai îndoia că Huţu al lui are să ajungă cu vremea vlădică; însă ce folos, cînd vlădica nu avea nici nevastă, nici copii, ba chiar nici o casă a lui, ci locuia "la curte". 
   Deocamdată, însă, Huţu nu era decît scriitor la consistoriu, ticluia circulări, aduna date şi făcea expuneri tabelare despre naşteri şi încetări din viaţă, despre cununii, despre copiii de şcoală şi despre sufletele din deosebitele parohii. Şi îi era mare bucuria cînd putea să le facă părinţilor veniţi la consistoriu împărtăşire despre cele ce-a aflat. 
   Unul dintre puţinii care voiau să li se facă mereu asemenea împărtăşiri era preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, om luminat şi îmbrăcat în reverendă de mătase, căptuşită cu roşu. Cînd părintele Toda venea la şedinţe, Budulea nu scăpa de el, ci trebuia să fie la masă împreună, ca să vorbească mai despre una, mai despre alta, în vreme ce părintele Toda asculta, lăsînd mai ales pe Budulea să vorbească. 
   Şi fiindcă era toamnă şi strugurii se copseseră şi timpul era frumos, părintele Toda a grăit zîmbind: 
   — Trebuie să vii pe cîteva zile la mine. Dar bagă de seamă, căci am două fete mari, care sunt foarte şirete. 
   Budulea a zîmbit şi a zis că nu poate, fiindcă şi fiindcă, dar în cele din urmă tot n-avu ce face, şi s-a hotărît să plece. 
   Părintele Toda avea o trăsură cu patru cai foarte frumoşi; drumul era bun şi călătoria foarte plăcută. Acasă, părintele Toda avea o casă mare, o curte largă şi plină jur împrejur de grajduri, şoproane şi hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, viţei, porci graşi şi păsări o mulţime. În casă, în sfîrşit, părintele Toda avea o bibliotecă măricică, scaunele şi canapelele căptuşite aici cu mătase, colo cu catifea, covoare pe jos şi multe alte scumpeturi. El avea însă mai ales o protopopeasă, un fecior ca de douăzeci de ani, altul ca de zece şi două fete mari. 
   Budulea era cam ameţit şi-şi zicea în taină: "Părintele Toda trebuie să fie un om foarte fericit". 
   Simţind dar că se află într-un cuib de fericire, el era strîmtorat, umbla pe vîrful degetelor, făcea mereu greşeli în construcţia frazelor şi era foarte nenorocit. Mai ales la masă atît era de zăpăcit, încît nici nu ştia în care mînă să ţie cuţitul şi în care furculiţa, şi aceasta mai ales fiindcă şedea între protopopeasa şi Elena, fata mai mare a protopopului, care şi ea părea cam zăpăcită, căci nu vorbea nimic şi se uita din cînd în cînd serioasă la el. 
   După masă el mai începu să răsufle. Fetele se puseră la clavir, şi Malci, cea mai tînără, care numai acum cîteva luni se întorsese de la călugăriţe, începu să cînte mai întîi o arie nemţească, apoi una romînească, sosită de curînd de la Bucureşti. 
   Budulea Taichii era încîntat, căci n-auzise clavir de cînd fusese cu cei doi copii de boier, şi acum parcă i se împrospătaseră acele timpuri. În urmă cîntă dar şi el Sub această neagră stîncă, apoi Adio la Moldova, Sus la munte ninge, plouă, apoi un cîntec pe care-l ştia de la Cocorăşti, iar fetele şi protopopeasa îl rugau mereu să cînte. 
   — Trebuie să ştiţi, zise el, că taică-meu e cimpoieş. 
   — Şi afară de aceasta e un om minunat, adause părintele Toda mişcat. De cîte ori îl văd, îmi aduc aminte pe fie iertat taică-meu, care şi el era scurt, gros, rotund la faţă şi zîmbea totdeauna ca bătrînul dumitale. 
   Huţu era foarte fericit cînd auzea că taică-său samănă cu taica protopopului, şi fiindcă era fericit, era vesel peste obiceiul său şi nu se mai simţea strîmtorat, ba după ce a ieşit prin grădină, el însuşi a cerut braţul Elenei şi a rîs din toată inima cînd Elena, mai nainte de a-i da braţul, i-a zis: "Se cuvine oare unui cuvios părinte să ceară braţul unei femei nemăritate? "
   A rîs atunci şi părintele Toda, iar protopopeasa a grăit: "Nu-l lăsăm să se facă călugăr. Ţineţi-vă de el, fetelor: trebuie să-l însurăm! "
   Şi fetele se ţineau de el, şi el era vesel, şi roşea, şi se simţea bine. Cînd a plecat apoi, protopopeasa l-a întrebat cînd mai vine şi nu i-a dat drumul pînă ce n-a făgăduit că vine pe ziua de Sfînta Maria, cînd era numele ei; fetele au zis că se duc ele să-l ia şi să-l aducă pe sus, ca pe un fugar, iară părintele Toda s-a sărutat cu el, apoi l-a petrecut pînă la trăsură, i-a strîns mîna şi iar l-a îmbrăţişat. 
   Întorcîndu-se dar spre oraş, Budulea Taichii era foarte gînditor şi, sosind la consistoriu şi făcînd expunerile tabelare, el era mereu gînditor, încît oricine putea să vadă că dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus pe gînduri. 
   Fiind însă că omul care se gîndeşte mult scapă şi cîte o vorbă, şi fiindcă Huţu ţinea la părintele Toda, el vorbea despre dînsul, şi îl lăuda, şi spunea că şi protopopeasa e o doamnă prea cumsecade. Pentru aceea îl necăjeau cu fetele protopopului, şi el nu se supăra, căci nu ştia să se supere, dar se tulbura, şi atunci îl necăjeau cu atît mai vîrtos. Iar cînd preasfinţia-sa părintele episcop auzea că-l necăjesc pe Budulea, zîmbea şi el. 
   Într-o zi, ieşind în grădină, preasfinţia-sa s-a oprit privind la Huţu, iar cînd Huţu s-a dus să-i sărute mîna, l-a tras niţel de mînă, ca şi cînd ar voi să-l ducă cu sine. 
   Huţu a plecat dar în urma lui. În grădină, preasfinţia-sa s-a aşezat pe o laiţă, apoi a început să-l ia pe Huţu pe departe, să-l întrebe despre parohiile vacante, să-i ceară părerea despre propunerile ce ar fi să se facă viitorului sinod, iar în vremea aceasta îl scruta mereu cu privirea. 
   — Cînd mergi la mănăstire? întrebă el în cele din urmă. 
   — Cînd veţi porunci preasfinţia-voastră. 
   — Prea bine, fiule! răspunse episcopul, apoi rămase cîtva timp pe gînduri. E frumoasă hotărîrea ce ai luat, dar te gîndeşte că, după sfintele noastre aşezăminte, timpul ce vei petrece la mănăstire îţi este dat spre a te chibzui şi spre a-ţi da seama dacă nu mai e nici o dorinţă lumească în inima ta şi dacă poţi să te dai cu întregul tău suflet vieţii cuvioase. Dumnezeu nu voieşte jertfă de silă şi mănăstirea e locaş de scăpare pentru cei ce nu mai au ce să caute în viaţă. Dacă voieşti dar să aduci viaţa ta jertfă întru folosul bisericii lui Hristos, te gîndeşte că jertfa trebuie să-ţi fie curată, pentru ca ea să poată fi bine primită de către cel ce străbate şi cele mai ascunse taine ale inimii omeneşti. 
   După aceste el se ridică, întinse mîna spre sărutare şi-i sărută fruntea, grăind mişcat: 
   — Cugetul curat e podoaba creştinului, fiul meu! 
   
   VIII
   
   Budulea Taichii se afla în mare strîmtorare. Pe cînd umblase la şcoala din sat, ştia lămurit c-ar dori să ajungă şi el odată dascăl, ca Clăiţă. În urmă, cînd stătea la domnul Wondracek, voia cu totul hotărît să se facă profesor, ca Wondracek. Mai în urmă, cînd umbla la gimnaziu, nici nu se mai îndoia că se va face profesor de gimnaziu, ca toţi profesorii săi. Acum, în sfîrşit, cînd era arhivar consistorial, stătea zăpăcit, căci nu ştia: să se facă episcop ori protopop, ca preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, care avea reverendă de mătase, protopopeasă şi două fete mari, dintre care una pentru care orice episcop îl putea pizmui? 
   Budulea Taichii îşi închipuia că e protopop, că are copii şi nevastă, că Budulea cel bătrîn le face copiilor cîte un fluieraş şi că maică-sa, Buduleasa. . . Nu! . . . el nu-şi putea pierde timpul cu asemenea închipuiri, căci era arhivar consistorial şi trebuia să lucreze. 
   Opt zile înainte de Sfînta Marie, Budulea Taichii, dus pe gînduri precum era, a rupt în patru o jumătate de coală de hîrtie, apoi a cocoloşit cele patru bucăţi în palmă şi, ridicîndu-se de la masă, le-a băgat în buzunar. 
   Nu era nici o pagubă, deoarece el, mai nainte de a fi rupt hîrtia s-a uitat bine la ea, dacă e în adevăr maculatură scrisă pe amîndouă părţile şi dacă n-a mai rămas pe o parte ori pe alta vrun mic locşor ce-ar mai putea să fie întrebuinţat la calcule de ocazie; vorba e, însă, că această rupere şi cocoloşire a bucăţilor de hîrtie era un semn rău şi că în ziua următoare el a rupt în patru o jumătate de coală, care nu era scrisă decît pe o parte, şi cocoloşind cele patru bucăţi nu le-a băgat în buzunar, ci le-a aruncat una cîte una afară pe fereastra deschisă, ceea ce era un semn şi mai rău. 
   A treia zi, în sfîrşit, el a rupt în patru o bucată de hîrtie cu desăvîrşire albă şi n-a cocoloşit decît pe una din cele patru bucăţi, lăsînd pe celelalte trei pe masa consistorială, şi plecînd acasă cu gîndul de a scrie preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter Avesalon Toda o scrisoare, în care îi doreşte preastimabilei doamne toate fericirile şi o roagă de iertare că nu poate veni deoarece înalt preasfinţiasa părintele episcop a binevoit a-l însărcina să meargă la Cocorăşti ca să stăruiască pentru înfiinţarea unei a doua şcoli, plănuite foarte demult, şi a crezut că trebuie să aleagă sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului pentru aceasta, fiindcă satul e adunat şi aşa mai departe. 
   Iară după ce a dat scrisoarea la poştă, el s-a întors ca să bage în buzunar bucata cocoloşită şi să strîngă pe celelalte trei în saltarul mesei, a luat binecuvîntarea arhierească şi a plecat la Cocorăşti ca să stăruiască în sensul scrisorii ce o trimisese preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter Avesalon Toda. 
   Acasă toţi erau bine. Ca cel mai întîi, dascălul Clăiţă, norocitul părinte a trei fete măritate, şedea mereu în jeţul ce-i dăruise de ziua lui ginere-său, popa din Clădeni. De cîţiva ani stupii ieşiseră de minune, pomii dăduseră rod bun şi dascălul Clăiţă era jur împrejur vestit pentru mierea şi pentru soiurile lui de poame, iar dascălul Clăiţă îşi scotea vestea bună în bani gata. El îşi cumpărase o vie, şi acum se gîndea să-şi mai zidească şi o casă, pentru ca la vreme de bătrîneţe să se poată retrage în colibioara lui, cum avea el obiceiul de a-şi numi viitoarea casă. 
   Cît pentru cele trei fete încă nemăritate, el îşi avea planul gata. Pe Mili ar vroi să o mărite după vreun plugar, fiindcă Livia îl încredinţase că nu e lucru mai frumos decît a fi plugăriţă; copila era însă prea gingaşă, prea se ţinea, şi aşa trebuia să o mărite după un popă, ba încă se poate chiar după vrun notar, căci era făcută să fie doamnă. Pentru aceea el îi făcuse şi zestre, şi acum zîmbea aşa în el cînd se gîndea că numai el singur ştie despre aceasta. Linica trebuia să se mărite după un dascăl, pentru ca să aibă ginere pe care să-l lase la locul său la şcoala din Cocorăşti. Cea mai mică, în sfîrşit, trebuia să se mărite după un plugar, pe care să-l ia ginere în casă. 
   Şi fiindcă toate aceste erau bine şi statornic puse la cale, dascălul Clăiţă şedea în jeţ, zicea că e bine ca omul să aibă copii, şi nu-şi mai bătea capul decît cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era şi meseria lui de învăţător. Căci aceşti copii ştiau acum mai mult decît ştiuse odinioară dascălul şi, pentru ca să ştie, el trebuia să-i înveţe. Trecuse vremea slovelor, pe care acum le numeau potcoave. Apoi, afară de Biblie, şcolarii mai învăţau şi istorie, iară globul de pe masă, hărţile şi tabelele zoologice de pe perete erau tot atîtea dovezi că şi dascălul Clăiţă învăţase mult de o bucată de vreme. Cîteodată îi trecea aşa prin minte gîndul că mai sunt o mulţime de lucruri pe care ar putea să le înveţe; dar el se plimba niţel, se încredinţa pe sine însuşi că, la urma urmelor, un dascăl nu trebuie să înveţe decît ceea ce stă în circularele consistoriale, şi iar se punea în jeţ, fiindcă îi plăcea prea mult să şadă în jeţ. 
   Budulea cel bătrîn n-avea jeţ, dar el şedea pe prispa casei, şi şedea tot aşa de bine ca şi dascălul în jeţ. Ce-i drept, el nu mai zîmbea cînd vorbeai cu el, fiindcă era om trecut cu anii şi trebuia să fie totdeauna aşezat şi cuviincios. 
   Trecînd de-a lungul uliţei, oamenii îi dădeau bineţe; mergînd la biserică, el nu mai stătea la fund, ci dinainte, numaidecît lîngă strana din stînga. Apoi, cînd mergea la oraş, toată lumea stătea de vorbă cu el, părintele arhidiacon şi părintele protosincel îi strîngeau mîna. Părintele arhimandrit îl întreba ce mai face, ba odată chiar însuşi episcopul s-a oprit în loc, a vorbit cu el şi i-a dat binecuvîntarea arhierească; un om dar căruia i se întîmplă toate aceste trebuia să fie plin de bună-cuviinţă şi să nu rîdă mereu cînd vorbeşte cu alţii. Afară de aceasta, el avea un fecior care în curînd trebuia să ajungă arhidiacon, cu brîu roşu şi mai mare decît toţi protopopii, fie bărbile lor cît de lungi şi oricît de albe. Era mulţumit Budulea cel bătrîn şi şedea tihnit pe prispa casei, aşteptînd ziua cînd va fi să plece cu nevastăsa la oraş, pentru ca să trăiască la bătrîneţe sub acelaşi acoperămînt cu fiul său. 
   Buduleasa, în sfîrşit, şedea şi ea pe prispă şi torcea: era însă cu toate aceste foarte bătrînă. Căci gîndurile îl îmbătrînesc pe om, şi ea avusese multe gînduri în viaţa ei. Grele însă, cu totul grele nu-i erau gîndurile decît acum, de cînd Budulea se plîngea că feciorul său nu vrea să se însoare, iară pe ea a pus-o păcatul să zică: 
   — Se vede că bunul Dumnezeu aşa vrea, ca el să ispăşească păcatele mele. . . 
   Budulea cel bătrîn s-a mîniat, s-a făcut roşu ca racul şi a zis că minte, că Dumnezeu n-are nici un amestec în trebile lui, a trîntit uşa şi a ieşit afară ca să se pună pe prispa casei; de atunci însă el nu se mai plînge de nimic. 
   De aceea Buduleasa şade la cellalt capăt al prispei şi, şezînd, îi vine nu ştiu cum, parc-ar voi să fie moartă de mult. 
   Cîteodată, cînd şade pe prispă, vine Mili a dascălului, ca să vadă ce mai face, şi atunci vorbesc mai despre una, mai despre alta, şi vorbesc şi despre Huţu, fiindcă Huţu e feciorul Budulesei, şi Mili ştie că-i pare bine leichii Saftei cînd cineva-i vorbeşte despre el şi-i spune tot lucruri bune. Atunci Buduleasa se înseninează, dar cînd Mili pleacă, priveşte lung, foarte lung în urma ei, parcă ar voi să zică: "S-a dus", apoi zice în gîndul ei: "De ce n-a lăsat Dumnezeu să fie dascăl? " Apoi intra în casă, se punea într-un ungher şi începea să plîngă aşa singură şi fără nici un cuvînt. 
   Budulea cel bătrîn, care şedea mai departe pe prispă, ştia prea bine că ea plînge; om fără de inimă ce era însă, nu se mişca din loc, ci stătea aşa; cel mult, pentru ca să nu stea fără de nici o treabă, îşi scotea fluierul din şerpar, îl privea din toate părţile, apoi, la mare nevoie, îi mai număra şi găurile, şi le număra mereu, pînă ce Safta nu ieşea iar pe prispă. 
   Le părea dar bine tuturora că Huţu a venit de Sfînta Marie acasă, ba dascălul Clăiţă ar fi voit să tragă clopotele, pentru ca tot satul să ştie că "dnul Budulea al nostru" a venit la Cocorăşti. 
   Căci acum el nu voia să-i mai zică "Huţule", şi cînd Huţu îl ruga să-i zică precum i-a zis totdeauna, el răspundea: "Ferească Dumnezeu! Fiecărui om ceea ce i se cuvine. Pentru că să vezi d-ta: trebuie să am şi eu bucuriile mele, dnule Budulea. "
   Huţu cu toate aceste se ţinea de obiceiurile lui; îi zicea dascălului "jupîne învăţător", ca totdeauna, săruta mîna dăscăliţei, precum era deprins din copilărie, şi le zicea fetelor "Linico" şi "Mili dragă", ca mai nainte, ceea ce era bine, fiindcă fetele nu se supărau şi dascălului îi părea bine. Ca om care ştia ce i se cuvine fiecăruia, dascălul Clăiţă nu cerea decît ca fetele să nu îndrăznească a-i zice dlui Budulea "nene Huţule", iară Mili şi Linica, fiind nişte fete binecrescute şi ascultătoare, nu mai ziceau "nenea Huţu" decît atunci cînd nu era de faţă nici Huţu, nici dascălul, ceea ce nu era bine, deoarece Huţu se supăra, căci era deprins ca fetele să-i zică "nene Huţule". 
   Mai era Huţu supărat şi pentru că Mili tăcea mereu şi se uita la el ca şi cînd ar fi supărată, ba, cînd şedeau la masă, şi el povestea despre zilele petrecute la casa preacucerniciei sale părintelui Avesalon Toda, ea s-a ridicat fără de nici un cuvînt de la masă şi nu s-a întors decît peste cîtva timp. 
   Fiind dar că el ţinea ca Mili să nu fie supărată, după-amiazăzi, cînd au ieşit în grădină ca să vadă dacă strugurii s-au copt, a căutat să fie singur cu dînsa şi a întrebat-o pentru ce s-a supărat. 
   Ea a zîmbit şi a zis că nu e supărată. El însă vedea că e supărată, şi a apucat-o de mîini, şi s-a uitat lung şi cu dragoste în ochii cei cu gene dese, şi a zis: 
   — Eşti supărată. Ea a tăcut şi nici n-a zis că-i pare bine, nici n-a zis că, da, e supărată, fiindcă ar fi trebuit să spuie pentru ce, şi aceasta nu era cu putinţă. 
   — Mili dragă, a zis iar Huţu, supărat acum şi el, tu ştii că eu te iubesc pe tine. Pentru ce nu-mi spui dar ca să ştiu, fiindcă n-ai de ce să te superi. Uite, dacă ţi-a spus cineva ceva, a grăit un neadevăr, dac-am zis chiar eu vro vorbă care te-a supărat, nu m-ai înţeles bine. Uite, urmă el iar, şi atunci îi luă capul între amîndouă mîinile, ca să o poată privi cu mai multă stăruinţă, spune-mi, pentru că tu ştii că te iubesc şi mi-e greu cînd te văd supărată. 
   — Zău că nu sunt supărată! a grăit acum Mili, şi ea spunea adevărul, fiindcă nu mai era supărată, şi-i rîdeau pe sub genele dese amîndoi ochii mărunţi. 
   Dnul arhivar consistorial Mihai Budulea ar fi voit s-o sărute, atît îi părea de bine cînd o vedea rîzînd astfel cu amîndoi ochii, dar n-o sărutase de mult şi-şi pierduse deprinderea; el s-a mulţumit dar a-i strînge obrajii cu căldură între palme şi a plecat mai departe, căci acuma toate erau bune şi bine puse la cale. 
   — Nene Huţule, a zis ea mai tîrziu, cam cu jumătate de gură. E adevărat că nu te mai faci călugăr? 
   — Cine ţi-a spus că nu mă fac? întrebă el speriat. 
   — Nimeni, dar zic eu aşa! 
   — Nu, dragă, nu-i adevărat, răspunse Huţu cu un fel de părere de rău. 
   Ea n-a mai zis apoi nimic; ar fi voit însă să-l apuce de mînă, ca să i-o sărute, dar nu putea, fiindcă el nu era încă călugăr. 
   Acum era aproape de masa cea mare din grădină, la care şedeau dascălul cu dăscăliţa şi cu Linica. Huţu parc-ar fi voit să se întoarcă înapoi, ca să întrebe pe Mili pentru ce l-a întrebat dacă nu se mai face călugăr, dar nu se putea, şi aşa s-a mulţumit a se întreba pe sine însuşi: "Pentru ce oare m-a întrebat şi pentru ce se bucura cînd am răspuns că nu? "
   Au trecut apoi toamna şi iarna, iară în primăvară, la Duminica Tomei, s-a întrunit Sinodul. Părintele Mihai Budulea ne era referent şcolar şi ne bucuram cu toţii cînd el ne raporta despre starea învăţămîntului, arătînd cîţi şcolari, cîţi învăţători, cîte şcoale, cum stau la noi şi cum în alte ţări şi la alte popoare trebile, şi ne bucuram mai ales cînd el îşi făcea în urmă propunerile, vorbind aşezat şi înţelept ca totdeauna. Era de faţă şi dnul deputat sinodal, inspector şcolar din cercul Cocorăştilor şi învăţător emeritat, Pantelemon Clăiţă, şi nemaiputîndu-se stăpîni, el trase pe vecinul său de mînecă şi-i grăi încet: 
   — Îl cunoşti, mă rog? A ieşit din şcoală de la mine. E feciorul lui Budulea, cimpoieşul de la noi. Mi-e ginere. 
   În urmă ni l-au ales protopop, deşi era om tînăr. 
   — Ţii minte, îi zisei în ziua alegerii, cînd eram în pădure şi-mi spărgeai alune? 
   — Dar tu, îmi răspunse el, ţii minte cînd îmi ajutai să port coşul cu peşte? 
   Iar după aceea ne-am îmbrăţişat şi eram fericiţi ca în copilăria noastră. 
   Acum, în sfîrşit, primesc o scrisoare: mă pofteşte la botez. Un nou Budulea, Budulea Bunicului! Şi mai întrebaţi dacă-mi pare bine? Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că numai visez bucuria ce simt. 
   Îl văd înaintea mea pe Budulea cel bătrîn zicînd ca omul care a pus la cale o glumă bună. 
   În văd pe dascălul Clăiţă stîmpărat şi zicînd: "Acest băiat, care s-a născut acum, e nepotul meu. Pentru că să vedeţi d-voastre: eu am avut şase fete, dintre care cea mai mare, pe care gîndeam s-o mărit după ginere-meu, după ce va fi ieşit dascăl, s-a măritat după dascălul din Strîntea, a doua s-a măritat după Mitrea lui Buduc, care acum e ctitor la biserică, pe a treia a luat-o ginere-meu, popa din Clădeni, cele două mai mici iată-le aci, iar Mili s-a măritat după ginere-meu, protopopul, şi a născut pe acest copil, care acum e nepotul meu! "
   O văd apoi pe maica protopopului stînd într-un colţ, cu ochii plini de lacrimi şi zicînd încet: "Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunătăţile tale şi eu nu sunt vrednică de bucuriile ce mi-ai dăruit! " . 
   Îl văd însă, înainte de toate, pe el, stînd la patul ei şi privind în tăcută uimire la mamă şi la copil. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire! 
   
   
   Moara cu noroc
   
   
   
   I
   — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţii sale. Eu sunt acum bătrînă, şi fiindcă am avut şi am atît de multe bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutînd acum la bătrîneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte pînă în ziua de astăzi şi să dau la sfîrşitul vieţii mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decît din frică. Voi ştiţi, voi faceţi; de mine să nu ascultaţi. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde un fel de spaimă cînd mă gîndesc să rămîn singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tînără, prea aşezată, oarecum prea blîndă la fire, şi-mi vine să rîd cînd mi-o închipuiesc cîrciumăriţă. 
   — Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămînem aici, să cîrpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămîna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în mînă pînă la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amîndoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. 
   — Nu zic, grăi soacra aşezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai aşa, gîndurile mele, iară voi faceţi după gîndul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămîn aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărîţi să mergeţi, mă duc şi eu cu voi şi mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume. Dar nu cereţi ca eu să hotărăsc pentru voi. 
   — Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arîndaşul, şi de la St. Gheorghe cîrciuma de la Moara cu noroc e a noastră. 
   — În ceas bun să fie zis, grăi bătrîna, şi gînd bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul! 
   
   II
   De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini lăsînd la dreapta şi la stînga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborît iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele. 
   Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumeţul se bucură cînd o zăreşte din culmea dealului pleşuv, căci, venind despre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat norocos, iară mergînd spre ele, la moară poate să găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur mai departe. 
   Şi fiindcă aici se opresc toţi drumeţii, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, şi oarecum pe nesimţite moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cîrciumă şi loc de adăpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arîndaşul a zidit cîrciuma la un loc mai potrivit, departe de cîteva sute de paşi de la rîuleţ, iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperămîntul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dînsul. 
   Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu ţircălamul şi vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeţ că aci locul e binecuvîntat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie. 
   Dar binecuvîntat era locul acesta mai ales de cînd veniseră cîrciumarul cel nou cu nevasta lui tînără şi cu soacră-sa cea bătrînă, căci ei nu primeau pe drumeţ ca pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar cîteva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau că o să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cîrciuma lui Ghiţă. 
   Iară pentru Ghiţă cîrciuma era cu noroc. Patru zile pe săptămînă, de marţi seară pînă sîmbătă, era mereu plină, şi toţi se opreau la cîrciuma lui Ghiţă, şi toţi luau cîte ceva, şi toţi plăteau cinstit. 
   Sîmbătă de cu seară locul se deşerta, şi Ghiţă, ajungînd să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrîna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amîndoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrîna privea la cîteşi-patru şi se simţea întreţinută, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un cîştig făcut cu bine. 
   Duminică dimineaţă Ghiţă punea calul la teleagă şi bătrîna se ducea la biserică, fiindcă bătrînul, fie iertat, fusese cojocar şi cîntăreţ de strană, şi aşa, mergînd la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el. 
   Cînd bătrîna pleca la biserică, toate trebuiau să fie puse bine la cale, căci altfel ea odată cu capul nu ar fi plecat. Încă sîmbătă dupăamiazăzi sluga trebuia să rînească grajdul, curtea şi locul de dinaintea cîrciumii, în vreme ce bătrîna şi Ana găteau cîrciuma pentru ziua de duminică. Duminică în zori bătrîna primenea copiii, se gătea de sărbătoare, mai dădea o raită prin împrejur, ca să vadă dacă în adevăr toate sunt bine, apoi se urca în teleagă. 
   Ana şi Ghiţă îi sărutau mîna, ea mai săruta o dată copilaşii, apoi zicea: "Gînd bun să ne dea Dumnezeu! ", îşi făcea cruce şi dădea semn de plecare. 
   Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, căci trebuia să plece singură şi să-i lase pe dînşii singuri la pustietatea aceea de cîrciumă. 
   Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stînga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul rîuleţului, cît străbate ochiul, pînă la cîmpia nesfîrşită, afară de cîţiva arini ce stăteau grămadă din jos pe podul de piatră, nu zăreai decît iarbă şi mărăcini. La deal valea se strîmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul rîuleţului se întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă mereu, pînă se pierd în crîngul din fundul văii; pe culmea dealului de la stînga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestîrpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pămînt şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre cîmpie; fundul văii, în sfîrşit, se întunecă, şi din dosul crîngului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorîte, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul, pînă la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrîng razele soarelui de dimineaţă. 
   Rămînînd singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi inima îi rîde cînd Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tînără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta ca pe o pană subţirică. 
   Numai cîteodată, cînd în timp de noapte vîntul zgîlţîia moara părăsită, locul îi părea lui Ghiţă străin şi pustiicios, şi atunci el pipăia prin întuneric, ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lîngă dînsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, şi s-o acopere iar. 
   
   III
   Cît ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme, trebuie să fie şi mulţi păstori. Dar şi porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de tot felul, şi de rînd, şi de mîna a doua, ba chiar şi oameni de frunte. 
   O turmă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi mii de porci, trebuie să fie sute de turme, şi fiecare turmă are cîte un păstor, şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacă turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţi buni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limba lor păstorească, pe care numai ei o înţeleg. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă, iară păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se face în turmă: acest cineva este "sămădăul", porcar şi el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru şi neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu varză. 
   Şi dacă lumea zice că locurile de lîngă Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decît să-l întrebi pe vreunul dintre sămădăi, şi el ţi-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune şi cine le primejduieşte; dar sămădăul e, mai presus de toate, om tăcut, şi dacă îl întrebi asemenea lucruri, el răspunde: "Nu ştiu, n-am văzut, am atîtea şi atîtea turme în răspunderea mea şi nu mă pot strica cu oamenii". El ştie ce ştie, numai pentru nevoile lui. 
   Veneau cîteodată pe la cîrciuma lui Ghiţă şi porcari, nişte oameni îndeobşte înalţi şi bine făcuţi, cu cămaşa neagră şi cu părul strălucitor de untura cea multă şi căzut în plete lungi şi răsucite asupra grumajilor goi; oameni erau şi ei, chiar oameni cinstiţi, care mănîncă, beau şi plătesc. 
   Într-o zi de luni au venit trei inşi în căruţă cu osiile de fier, uşurică şi trasă de doi cai frumoşi, dintre care însă unul mai mare şi altul mai mic. În căruţă nu era nici scaun, nici fîn, ci unul dintre porcarii unsuroşi mîna caii, stînd în picioare, iară ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite în verde, ca şi cînd n-ar fi venind decît de aci din apropiere. 
   "Ăştia nu prea îmi par a oameni buni", îşi zise Ghiţă cînd îi văzu sărind din căruţă şi privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici şi acum nu găsesc nici locul, nici oamenii ca odinioară. 
   Ei întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga să deshame caii, să-i adape şi să le dea ovăz, apoi intrară, băură fiecare cît trei inşi la un loc şi plecară cu un "noroc bun". 
   — Bine, dar n-au plătit, grăi bătrîna nedumerită. 
   — Lasă, că m-am înţeles eu cu dînşii, răspunse Ghiţă, apoi se duse pe ici în colea, ca nimeni să nu-i vadă faţa şi ca nu cumva nevasta să-l întrebe: "Ce ai, Ghiţă? "
   Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc. 
   Lică, un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprîncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur. 
   El îşi opri calul înaintea cîrciumii, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrîna care şedeau pe laiţa de lîngă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită primprejur, apoi întrebă unde-i cîrciumarul. 
   — Noi suntem, răspunse bătrîna ridicîndu-se. 
   — Ştiu, grăi Lică, dar cred că vor fi şi oameni pe aici. Eu întreb de cîrciumarul; cu el vreau să vorbesc. 
   Lică le zise aceste aşa, ca orişicine să poată înţelege că are grabă şi că nu vrea să mai lungească vorba: bătrîna plecă dar fără de întîrziere să caute pe Ghiţă, iar Ana rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stîlp de piatră înaintea ei. 
   Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa cu privirea pierdută în vînt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui. 
   — Ungurul a murit? întrebă el cînd văzu pe Ghiţă. 
   — Da! 
   — Şi tu ai venit în locul lui! 
   — Da! 
   — De la St. Gheorghe? 
   — Da, răspunse Ghiţă, aruncînd o privire furişată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se tulbură. 
   — E Ghiţă, ginere-meu, grăi bătrîna, şi, mulţumită lui Dumnezeu, ne merge bine de cînd suntem aici. 
   Lică îşi apucă, zîmbind, mustaţa între buze. 
   — Aici, zise el, le merge bine la toţi oamenii cu minte. N-ai decît să te pui bine cu toată lumea, să le zici "noroc bun" celor ce vin şi se duc şi poţi să dai mulţumită lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici nişte oameni? 
   — De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece multă lume. 
   — Vorba vine, trei oameni. . . 
   — Trei, patru, zece. . . grăi Ghiţă cam în glumă, lumea trece mereu. Eu nu stau aici ca să ţin seama despre cei ce vin şi trec, şi aşa nici nu-i prea ştiu. De la o vreme te obicinuieşti cu oamenii, încît nici nu te mai uiţi la feţele lor. Apoi, cine ştie dacă nu e şi cîte unul care s-ar mîhni dacă ai bate drumul cu vorbe despre dînsul. De cîrciumar să nu întrebi niciodată, căci el vede şi aude atît de multe, încît trebuie să uite degrab' şi să nu mai ţie nimica minte. 
   — Aşa-i, grăi Lică. Întrebam numai ca să văd dacă nu cumva mi-ai putea spune, fiindcă sunt oamenii mei. Au plecat să vadă o pădure, pe care voiam să o luăm de la toamnă pentru turme, şi nu ştiu acum dacă au trecut înaintea mea, ori e să-i aştept aici. 
   — Aşa o fi, răspunse Ghiţă hotărît, dar eu nu-ţi pot spune dacă între cei ce au trecut astăzi pe aci vor fi fost şi ei. 
   — Cum nu! ? strigă bătrîna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atît de mult şi n-au plătit. 
   Pe Ghiţă îl trecu un fior de junghi prin inimă şi, oricît de mult ţinea la soacră-sa, acum el ar fi fost în stare să-i pună degetul pe gură. 
   — Muierile văd mai bine şi se vede că au mai puţină treabă, zise el stăpînindu-se. 
   — Dacă n-au plătit, grăi Lică, apucîndu-şi iar mustaţa între buze, era fiindcă ştiau că voi veni eu ca să plătesc pentru dînşii. 
   Grăind aceste, el descălecă şi-i făcu lui Ghiţă semn să intre cu dînsul, pentru ca să facă socoteala. 
   "Bătrîna e tot mai cuminte decît mine", îşi zise cîrciumarul, şi intră cu voie bună în urma lui. 
   — Bătrîna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiţă. Mă cunoşti? 
   — Nu! răspunse Ghiţă, răcit în tot trupul. 
   — Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămădăul. . . Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiază mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorbă, dar am făcut aşa, că orişicine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seama despre douăzeci şi trei de turme de porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se poate pierde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui. M-ai înţeles? ! Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles! ? 
   Ghiţă ar fi avut multe de zis, dar Lică se întoarse o dată în călcîi şi, pe cînd cîrciumarul îşi veni în fire, drumeţul dăduse pinteni calului. 
   — Un om prea cumsecade, grăi bătrîna, privind în urma lui. Cine a fost ăsta? 
   — Lică Sămădăul! răspunse Ghiţă. 
   — Lică Sămădăul! ? strigă Ana. Şi cîte rele nu mai zicea lumea despre dînsul! 
   — Aşa e lumea. . . grăi Ghiţă. Să nu crezi nimic pînă ce nu vezi cu ochii. 
   El singur nu şi-ar fi putut da seama dacă a grăit aceste cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă înaintea nevestei gîndurile grele ce-l cuprinseseră. 
   — Nu-i vorbă, adause Ana, e oarecum fioros la faţă. 
   — Asta-ţi pare ţie, grăi Ghiţă. Are şi el necazurile lui. 
   IV
   
   — Oamenii sunt mulţi şi de multe feluri, grăi cîrciumarul în ziua următoare, privind cînd la nevastă, cînd la soacră-sa. Îţi închipuieşte că unul se duce să cumpere ceva, bunăoară ca Lică Sămădăul, care se ducea să vadă pădurile. Asta e treaba lui, şi cine ştie dacă nu l-aş supăra, dacă nu l-aş păgubi, poate, spunîndu-le altora c-a trecut pe aici. El se duce să tîrguiască, şi dacă vine un urma lui altul, care din întîmplare voieşte să cumpere tot acele păduri, şi eu spun că Lică a trecut pe aici, acest al doilea cumpărător grăbeşte, soseşte la vreme şi poate să-i strice tîrgul. Voi înţelegeţi? 
   — Aşa e, răspunse bătrîna. 
   — Ori poate să vie unul care are şi el păduri de dat şi umblă după Lică pentru ca să se înţeleagă cu el: dacă-i spun că Lică a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el şi pe Lică, dar îl păgubesc pe acela la care Lică plecase, iară eu n-am să folosesc, nici să păgubesc pe nimeni. 
   — Aşa e, zise iar bătrîna. Ai toată dreptatea, noi nu suntem puşi aici pentru ca să le dăm drumeţilor ştire despre cei ce vin şi cei ce trec. 
   — Noi nu ştim nimic şi ne căutăm de treaba noastră! adause Ghiţă scurt şi hotărît. 
   De aici înainte, cîrciumarul, cîrciumăriţa şi soacra cîrciumarului nu-şi mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte. 
   Dar încă în acea zi Ghiţă se duse cu treabă la Arad, cumpără două pistoale şi îşi luă o a doua slugă, pe Marţi, un ungur înalt ca un brad. Peste cîteva zile se duse apoi la Fundureni şi se întoarse cu doi căţei flocoşi. Mai avea el un cîine la casă, dar acesta era leneş, se deprinsese cu oamenii şi nu lătra pe nimeni. El puse dar căţeii de mici în lanţ şi nu le dădea drumul decît atunci cînd nu erau oameni la cîrciumă, apoi slobozea şi porcii şi asmuţea căţeii asupra lor. Îi rîdea inima cînd vedea cum căţeii prind şi cum scot sînge din urechile grăsunilor, şi voind să-şi deprindă cîinii la asmuţat, se deprinsese şi el atît de mult, încît aştepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau oameni la cîrciumă, şi atunci petrecea ceasuri întregi cu cîinii săi. 
   Ana nu-i putea suferi pe aceşti cîini şi se supăra cu atît mai mult cînd bătrîna zicea că e bun cîinele la casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniştit cînd se ştie păzit de nişte cîini buni. Aşa era; însă Ana simţea că de cîtva timp bărbatul ei s-a schimbat şi îi părea că, de cînd are cîini, ţine mai puţin la nevastă şi la copii. 
   Ca om harnic şi sîrguitor, Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe gînduri, dar el se bucura cînd o vedea pe dînsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zîmbea ca mai nainte, ci rîdea cu hohot, încît îţi venea să te sperii de el, iar cînd se mai hîrjonea cîteodată cu dînsa, îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe. Adeseori Ana ar fi voit să-l întrebe: "Ghiţă! ce-i cu tine? ", însă ea nu mai îndrăznea să-i vorbească dezgheţat ca mai nainte, căci se temea ca nu cumva el să se mînie şi pe dînsa, ceea ce nu făcuse încă pînă atunci. 
   Aşa sosiră zilele de toamnă. 
   Într-o zi de joi, cînd locul de dinaintea cîrciumii era plin de oameni, sosi o turmă de grăsuni mari şi frumoşi, tot unu ca unu. 
   Unul dintre boitari, un băietan ca de şaptesprezece ani, intră în cîrciumă şi căută pe Ghiţă. 
   — Sănătate şi voie bună de la Lică Sămădăul! zise el îndrăzneţ. Ţi-a lăsat vorbă să ne dai să mîncăm şi să bem; au să vie şi celelalte turme în urmă şi ne-a spus ca să-ţi lăsăm cinci grăsuni din turmă şi să ţi-i alegi după plac. 
   — Bine plăteşte Lică! zise unul din drumeţi. 
   — Are de unde! adause altul. 
   — Mai ştii! ? întîmpină al treilea. Are turme multe, şi porcarii beau şi mănîncă mult. 
   Ghiţă-şi încreţi fruntea. Vorbele boitarului şi apoi vorbele drumeţilor erau parcă să-l scoată din sărite. El simţea că, dacă nu primeşte, se trage în degete cu Lică; dar aici, faţă cu oamenii, nu putea să primească. 
   — Bine, zise el, călcîndu-şi pe inimă. Lăsaţi, că mă înţeleg eu cu Lică. Mîncaţi numai şi beţi; grija mea de plată. 
   Băietanul ieşi, iar Ghiţă se întoarse spre oameni şi mai adause: 
   — Ce ştiu eu cît vor fi mîncînd oamenii lui? Eu vreau să am socoteală curată. 
   — Aşa-i! ziseră oamenii. 
   — Bine, Ghiţă, de ce n-ai primit grăsunii? întrebă în urmă bătrîna. 
   — Ce să fac eu cu grăsunii lui? răspunse el cam necăjit. 
   — Să-i tai, să-i vinzi, să-i îngraşi. Ghiţă, ia grăsunii, că rămîi fără bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plăti în grăsuni. Trebuie să primeşti ce-ţi dau oamenii, fiindcă nimeni nu-ţi poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit şi te plăteşte cinstit: de ce să-l superi fără nici un folos? Acum îţi dă, acum ia, căci nu ştii ce are să fie mîine. 
   — Lasă, că mai vin şi alte turme. . . grăi Ghiţă cam cu jumătate de gură. Să mă mai gîndesc, să mai văd ce cheltuială fac oamenii. 
   — Gînd bun să-ţi dea Dumnezeu! 
   Nici Ghiţă n-ar fi cerut decît un gînd bun de la Dumnezeu, dar îi era greu să se oprească asupra unui gînd, fie el bun, fie rău. 
   Turmele treceau una cîte una pe dinaintea cîrciumii; cînd una se vedea din depărtare, cealaltă pornea mai departe, şi locul se deşerta, dar peste puţin iar se umplea. Şi cum turmele plecau una cîte una, Ghiţă întreba mereu cîte mai sunt, şi pe cît numărul turmelor rămase în urmă scădea, pe atît el prindea poftă de a-şi opri cei cinci grăsuni. 
   — A zis Lică să-mi opresc cinci grăsuni, îi zise în cele din urmă unuia dintre porcari. 
   — Noi nu ştim nimic, răspunse acesta. 
   — Apoi, adause altul cam în glumă, noi plătim înainte, ori nu plătim deloc. 
   Peste puţin sosi şi Lică, ceru un pahar de vin, îşi întrebă de turme, apoi zise "noroc bun! " şi plecă mai departe fără să fi descălecat măcar. 
   Ghiţă rămase cuprins de gîndurile omului păgubaş. El era om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de arîndaş şi afară de stăpînire mai era şi dînsul care stăpînea drumurile, şi în zadar te înţelegi cu arîndaşul, în zadar te pui bine cu stăpînirea, căci, pentru ca să poţi sta la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui Lică. 
   Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămîie la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine. 
   "Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, îşi zicea el, să mă pun în picioare, încît să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cîrpit. "
   Dar aceşti trei ani atîrnau de Lică. Dacă se punea bine cu dînsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerînd Lică pentru ceea ce dă. 
   Ghiţă întîia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: "Prea puţin îmi pasă! " Se gîndea la cîştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui cîştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă şi copii şi nu putea să facă ce-i plăcea. 
   "Să vedem! îşi zise el în cele din urmă, voind să-şi alunge gîndurile rele. Deocamdată, e mai bine ca el să-mi fie dator mie. "
   Aşa zicea el, însă de cu seară, cînd îşi strînse banii ca să-i pună în ladă, el simţi că nu are dreptate. 
   Ghiţă nu era omul care se ştie bucuros dator, dar cu atît mai puţin omul care dă bucuros de la sine, şi aşa îi venea parcă să zică: "Am să mă pun frumos pe lîngă dînsul, ca să-mi plătească". 
   Era legat, şi omul cînd se simte legat e supărăcios. Chiar atunci seara Ghiţă îşi bătu sluga, pe ungurul, fără a-şi da seama pentru ce, iar cînd Ana îl mustră, fără de voie, pentru aceasta, el îi aruncă vorbele: 
   — Ei! frate, dă-mi pace! Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viaţa! ? Ana tăcu, dar ochii i se umplură de lacrimi, fiindcă vorbele îi păreau grele. 
   — Ei! şi tu te mîhneşti numaidecît, zise el amărît. Ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare, şi să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa, şi aşa ieşi afară, ca să fie singur cu gîndurile sale. 
   Şi dacă ar fi ştiut Ana ce gîndea şi ce simţea el, cînd stătea aşa singur şi posomorît, ea s-ar fi dus la el şi l-ar fi mîngîiat, dar el tăcea, şi aşa ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba mereu ce o fi avînd soţul ei. 
   Duminică, după ce bătrîna plecase la biserică, Ghiţă-şi răsuflă veninul asupra lui Laie, apoi se făcuse mai vesel decît de obicei. El petrecea cu Ana şi cu copiii în umbra arinilor, luase de zgardă pe Cula, cîinele cel mare şi leneş, îşi pusese băiatul pe el şi-l învăţa să călărească, şi-l învăţa mereu, cu toate că Ana se necăjea, temîndu-se ca nu cumva copilul să cadă ori cîinele să-l muşte. 
   Deodată, ceilalţi cîini, care erau slobozi, începură să latre, iar Cula, auzind lătratul lor, se repezi şi el lătrînd în partea despre deal, încotro îi auzea pe dînşii lătrînd. 
   Ana ţipă înspăimîntată, deoarece copilul era să cadă; însă Ghiţă nici nu ţinu seama de dînsa, ci, strîngînd zgarda, se îndreptă şi privi îngrijat în toate părţile. 
   Nu zări nimic. 
   — Se vede c-au dat de căţelul-pămîntului, ori au simţit vreo vulpe prin împrejur, zise el, lăsîndu-i să latre mai departe. 
   — Ghiţă! grăi Ana jeluindu-se. Eu nu ştiu cum te-ai făcut tu de la o bucată de vreme: vezi că-mi vine rău cînd văd copilul pe cîine, şi parcă în ciuda mea îl ţii mereu. 
   — Săracul de mine! răspunse el cam răstit. Cînd e vorba să-mi fac şi eu o poftă, proastă, bună, cum ar fi, ţop! că mi se supără nevasta! Haid'! adause apoi, luînd copilul în braţe şi dînd cu piciorul în cîine. 
   — Nu, Ghiţă! Nu vreau! strigă Ana speriată, apoi fugi după cîine, îl luă de zgardă, îl aduse la locul unde fusese şi începu să-l roage pe Ghiţă cu stăruinţă ca să-şi pună iar băiatul călare pe el. 
   — Uite, era o prostie! grăi Ghiţă muiat şi se lăsă pe iarbă. Ana luă ea însăşi copilul, îl puse călare pe Cula şi-l purtă fricoasă la dreapta şi la stînga, privind mereu la soţul său, ca să vadă dacă el nu zîmbeşte. 
   Ghiţă nu zîmbea. Privind la copilul ce ţipa răsfăţat şi privind la soţia sa, îl apucă o înduioşare din ce în ce mai adîncă: îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să se despartă de dînsa. 
   — Ano, zise el în cele din urmă alene, ia vino, şezi lîngă mine! După ce ea se aşeză lîngă dînsul, el o privi lung şi întristat, îi netezi părul de pe frunte, apoi grăi încet: 
   — Ce zici tu! n-ar fi bine să plecăm noi la St. Dimitrie de aici? 
   — Pentru ce? întrebă nevasta uimită. 
   — Nu ţi se urăşte ţie în singurătatea asta? 
   — Mie? nu! 
   — Nu ţi-e frică? 
   — De ce? 
   — De ce? De toate! Tu auzi cum latră cîinii; au dat de vreo urmă, de vreun gîndac, de vreun vierme şi latră, fiindcă n-au altă treabă: mie însă mi se răceşte măduva în oase cînd îi aud lătrînd. E grozavă viaţa asta, Ano, e grozavă; stai aici în pustietate, şi te sperii de nimic, şi-ţi mistuieşti viaţa cu năluciri deşerte. 
   — Ce ai, Ghiţă? strigă nevasta cuprinsă de îngrijare. 
   — Ce am? răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astăzi pentru cea de mîine. Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii şi tu om, Ano, şi să te gîndeşti la viaţă, căci nu pot să-ţi vie mereu toate de-a gata. Astăzi stau aici şi nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gînduri rele despre ziua de mîine, şi aceste gînduri nu-mi lasă tihnă să mă bucur de ziua de astăzi. Şi poate că gîndurile mele sunt deşerte, poate că ziua de mîine are să fie tot bună, dar o voi pierde temîndu-mă de cea de poimîine. Şi cît vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta. 
   — Atunci să plecăm, Ghiţă. 
   — Da, să plecăm, dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, aşa cum sunt, îmi vine greu să plec. 
   — Atunci să rămînem aici. Tu ştii mai bine cum are să fie bine. 
   — Poate că ştiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amrăciune. Ar trebui să mă silească cineva, să mă împingă. Mi-e greu să-i vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici; mi-e ruşine; iară tu eşti bună, Ano, şi blîndă, dar eşti uşoară la minte şi nu înţelegi nimic: sunt cu tine ca fără de tine; în loc de a-mi alunga gîndurile cele rele, mă laşi să mă mistuiesc cu ele, şi cînd nu mai ştiu ce să fac, tu te uiţi la mine cu milă, şi atîta tot. 
   — Ce să fac, zise ea mîhnită, dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu! ? Ghiţă se lăsă pe coate şi rămase aşa întins pe pămînt şi cu privirea pierdută în depărtare. 
   Într-un tîrziu, Ana îşi ridică capul şi privi îndrăzneaţă la el. 
   — Fiindcă tu le fierbi toate în tine şi mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vină dacă nu ştiu ce te pune pe gînduri. . . 
   
   V
   
   Pe cînd acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreţi în pas, ţinîndu-se mereu în albia rîuleţului, unde erau acoperiţi de şirul de sălcii şi de răchite. 
   Cîinii, care simţiseră la depărtare de cîteva împuşcături, o luară spre dînşii, lătrîndu-i cu neastîmpăr din ce în ce mai mare. 
   — Să fie ai dracului de cîini! grăi Lică, oprindu-şi calul. Pe cît se vede, la cîrciumă nu e nimeni şi nici drumul nu umblă, dar dacă nu-i alintăm cîinii, pas să se mai teamă de noi! 
   El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, şi cînd cei doi cîini se apropiară şi voiră să sară la el, el se lăsă pe iarbă şi începu să-i cheme cu vorbe alintătoare la sine. 
   Cîinii se opriră zăpăciţi în cale şi, mai ales după ce descălecară şi ceilalţi doi oameni, începură să-i mai slăbească. În cele din urmă, ei parcă-şi deteră cu socoteală că au a face cu nişte oameni pacinici, care s-au pus la odihnă aici, departe de curtea păzită de dînşii; ei se întoarseră dară încet şi oprindu-se din cînd în cînd ca să mai latre o dată spre cîrciuma de la care veniseră. 
   Lică se ridică iar în picioare şi îi chemă din nou la sine, însă de cîte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre. 
   Peste jumătate de ceas îşi petrecu astfel cu cei doi căţei deprinşi a scoate sînge din urechile porcilor; dar în cele din urmă îi netezi cu mulţumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăcia sa. 
   — Buni căţei! dar tot eu sunt naşul lor, zise el, şi iar îi netezi şi, aşa pas cu pas, se apropia de cîrciuma părăsită. 
   Ghiţă uitase de mult că au lătrat o dată cîinii, cînd Lică sosi la cîrciumă si-l deşteptă cu cîteva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, ca să-l trimită după stăpînul lui. 
   — N-ar fi mai bine să mă duc eu? grăi unul din oamenii lui Lică. 
   — Lasă-l să vină el la noi, grăi Lică. Ghiţă sări în picioare cînd află că Lică a sosit la cîrciumă şi se schimbă la faţă, dar nu se gîndi mult, ci plecă cu paşi hotărîţi şi cu vinele încordate spre cîrciumă. 
   Ana rămase o clipă tulburată, apoi făcu iute un pas spre el. 
   — Ghiţă! stai! zise ea. Înainte de toate îl tirimite pe Laie pe vale în sus de-a lungul răchitelor. Ea privi lung şi aspru în ochii lui. Nu mă înţelegi tu, acum, cînd eu încep a te înţelege pe tine! ? zise ea încet. Aşa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aştepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, pînă la crîng, şi dacă-i întîlni pe părintele, să-i spui că venim mai tîrziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alţi doi oameni, şi trebuie să mai stăm cu dînşii; să ne mai aştepte, şi ne aştepţi şi tu. Ai înţeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vadă nimeni. 
   — Da, răspunse Laie, şi plecă printre arini spre albia rîuleţului. Acum înţelegea şi Ghiţă gîndul nevestei sale, îl înţelegea şi parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: "Ano! greşeşti cînd crezi că trebuie să te temi de Lică". 
   Apoi iar îi venea să meargă la dînsa, să-i mulţumească pentru gîndul ei cel bun; însă nu putea să zică, nici să facă nimic; se temea că o va tulbura, şi aşa plecă cu inima îndoită spre cîrciumă, lăsînd-o pe dînsa cu copiii sub arini. 
   Cînd se află aproape de cîrciumă, el privi spre rîuleţ şi văzu pe Laie fugind peste drumul de ţară, ca să apuce şirul de răchite. 
   "Prostul dracului! mă dă de gol", îşi zise el îngrijat. 
   — Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind pe Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu peşte şi uite cît e de sprinten. Noroc bun să dea Dumnezeu! 
   — Minunaţi căţei! răspunse Lică, netezind pe unul dintre cîini şi privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil în braţe şi cu altul de mînă. M-au simţit cale de o jumătate de ceas şi-am pierdut o mulţime de vreme ca să-i momesc. 
   Ghiţă înţelese unde bate Lică cu vorbele sale şi ar fi avut poftă să dea o dată cu piciorul în cîinele care începu a se linguşi pe lîngă dînsul. 
   — I-am auzit lătrînd, răspunse el, dar ştiam că nu pot să fie decît oameni de aceia de care aştept în toate zilele. 
   — Trebuie să ştii un lucru, urmă Lică. Cîinii au pentru oameni un lătrat anume şi trebuie să înţelegi limba lor, pentru ca să te foloseşti de ei, fiindcă mai ales atunci cînd ar trebui să sară, ei nici nu latră decît o dată, de două ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fără ca să-l zăreşti. Dar să intrăm, adause el alene, fiindcă avem o vorbă împreună. 
   — Şi mai multe, răspunse Ghiţă, intrînd cu pas hotărît în urma lui. Cîtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în faţă, hotărîţi amîndoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul. 
   — Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luînd de la brîu un teanc de bucăţi de piele înşirate pe o verigă de sîrmă. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turmă altul, aşa, cum îl vezi tăiat în aceste bucăţele, pe care ţi le las aici. Dacă trec porcii pe drum, să te uiţi la semnul lor, să ţii bine minte pe omul care-i mînă şi taci. 
   Ghiţă privi lung la el, dar nu răspunse nimic. 
   — Cred că ne-am înţeles? adause Lică. 
   — Eu cred că nu! 
   — Cum aşa? 
   — Apoi vezi, grăi Ghiţă răspicat şi aspru, dacă mă uit în toate părţile, nu văd pe nimeni şi stau singur aici în pustietate. Am doi cîini minunaţi, cum ziceai, şi tot aţi venit trei inşi fără de ştirea nimănui. Puteţi să ne omorîţi pe toţi cîţi suntem aici, şi nimeni n-are să ştie că voi ne-aţi omorît; puteţi să luaţi ce vă place, şi dacă suntem oameni cu minte, n-avem să ne plîngem nimănui, fiindcă voi sunteţi totdeauna mulţi şi tari, iar noi suntem totdeauna puţini şi slabi. Îmi ziceai să fac aşa: e oare cu putinţă să zic ba? ! 
   — Carevasăzică, ne-am înţeles. 
   — Înţelegerea cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înţelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. Eu pot zice că fac pe dorinţa ta şi tot nu fac decît aşa cum îmi vine la socoteală. 
   — Asta-i treaba mea! zise Lică hotărît. Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rînd de alt om la Moara cu noroc. 
   — Lică, grăi cîrciumarul, nu cred că poţi să mă ţii de frică. Dacă eşti om cu minte, caută să te pui la bună înţelegere cu mine. 
   — Eu nu cunosc înţelegere mai bună decît asta! În inima omului poate să fie orişice; destul numai să simtă, că vai şi amar de el dacă nu-mi face pe plac. 
   Ghiţă se apropie un pas. 
   — Dacă ar fi numai atît, Lică, zise el aşezat, n-aş zice nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine şi ţi l-aş da bucuros dacă te-aş şti cine eşti şi dacă n-ar trebui să mă tem că mîine ai să ceri mai mut. Apoi, tu nu eşti singur, ca mine, Lică, şi dacă-ţi fac ţie pe plac, am socoteală cu alţii. 
   — Asta-i treaba ta! strigă Lică mînios. Adu-mi cheile! 
   — Ce fel de chei? 
   — Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice ladă, răspunse Lică rece. Cel ce vine aici vine să-şi facă bani; ţi-ai făcut şi tu de cînd eşti aici: am să mă împrumut de la tine. 
   Ghiţă rămase cîtva timp încremenit şi cu ochii ţintiţi la dînsul. 
   — N-am să te prad, adause Lică; am să iau cu împrumut şi să plătesc cinstit, cu camătă, cu cametele cametelor, se înţelege, cînd îmi vine la socoteală. În scris n-am nevoie să-ţi dau, fiindcă nu poate să-ţi fie de nici un folos: dacă trăiesc şi-mi merg trebile bine, am să plătesc cu prisos, iară dacă mor fără de vreme ori dacă-mi merge rău, tot n-ai de unde să iei. 
   — Să-ţi dau bani număraţi. 
   — Ce să mai pierdem vremea numărînd! ? 
   — Atunci ia cît iai, dar fii cuminte şi mai lasă, ca să nu simtă nevasta şi soacră-mea, grăi Ghiţă, arătînd saltarul, în care erau şi banii, şi cheile. 
   — Aşa ne înţelegem! zise Lică. Ghiţă ar fi avut poftă să sară la el şi să-l sfîşie în bucăţi, dar nu putea, pentru că ceilalţi doi erau în apropiere şi ar fi trebuit să mîntuie prea iute cu dînsul. Îi era parcă-i seacă sîngele din vine cînd vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para cu para, dar acum era legat şi trebuia să se stăpînească. 
   — Da, ne înţelegem, zise el apropiindu-se, şi dacă vei fi avînd vreo supărare din partea mea, să nu-mi mai văd banii cu ochii. 
   Lică se întoarse şi se rînji la el. 
   — Aşa-i că te-ai făcut blînd ca un mieluşel! ? îi zise apoi. Ghiţă se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl scotea din minţi. El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amîndouă braţele, îl ţinu strîns înaintea sa şi grăi cu glas înăbuşit: 
   — Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om! Simţind că Ghiţă e mai tare, Lică privi îngrijat spre uşă şi grăi iute: 
   — Ce vrei cu mine? 
   — Nimic! răspunse Ghiţă, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. Îmi iai banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc. Tu poţi să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spînzurătoare. Nu te juca dar cu mine. Gîndeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de pierdut şi bagă de seamă să nu mai pierd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine! 
   Lică se dete un pas înapoi. 
   — Ţi-e frică, urmă Ghiţă, trecîndu-şi cu amîndouă mîinile printre peri în sus. Ţi-e frică şi nu ţi-e ruşine să-ţi chemi oamenii într-ajutor. 
   — Se înţelege că nu, răspunse Lică zîmbind. Mi-ar fi ruşine dac-aş veni fără dînşii la tine. 
   Ghiţă îşi pierduse bunul cumpăt şi tocmai pentru aceea se simţea în strîmtoare faţă de Lică, pe care nimic nu putea să-l scoată din sărite. 
   — Voiesc şi eu să intre, ca să vadă că ţi-e frică, zise el. Săriţi, măi oameni! strigă apoi şi se opri neclintit în mijlocul casei. 
   Unul din porcari intră iute în casă, iar cellalt se ivi pe prag, unde rămase privind în ochii lui Lică. 
   — I-a venit poftă să se prindă la harţă cu noi, grăi Lică. 
   — Ba să mă ferească Dumnezeu, răspunse Ghiţă. Sunt om cuminte. Voiesc numai să vă arăt că nu mi-e frică de voi. 
   — Dar ni-e frică nouă de tine, zise Lică. Tu însuţi ziceai să-mi fie frică: îţi spun că-mi este şi nu ştiu dacă te voi mai putea apuca vreodată aşa la strîmtoare cum te ţin acum. Tu mă înţelegi. Mie nu mi s-a pus încă om în cale fără să mi-l fi curăţit din drum. 
   — Nici nu voiesc să mă pun în calea ta. 
   — Dar ai putea să te pui, ai putea să faci ceea ce pînă acu n-ai făcut, fiindcă nu mă ştiai cine sunt. Du-te, îi zise apoi Lică lui Răuţ, care stătea în prag, leagă-l pe slugă, apoi adă nevasta cu copiii în casă. 
   Ghiţă se repezi înainte, îl apucă pe Răuţ de piept şi-l aruncă spre mijlocul casei, apoi închise uşa şi grăi înecat de spaimă: 
   — Nu băgaţi nevasta în trebile noastre; nu vă atingeţi de mine, că nu e bine. Lică, tu eşti om chibzuit: nu-ţi băga capul în primejdie, nu te face de ruşine; fii tîlhar, Lică, dar nu pungaş prost, care se dă de gol: întreabă-mă unde e sluga mea şi apoi vorbeşte cu mine. 
   Lică privi zăpăcit la tovarăşii săi. 
   — Voi l-aţi văzut fugind pe vale în sus; să ştiţi că nu se întoarce decît după ce veţi fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. 
   — Aşa-i, zise Răuţ ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut de atunci. 
   Lică simţi că şi-a pierdut pămîntul de sub picioare. 
   — Pentru asta am să te ţin minte cît voi trăi, zise el privind aspru în faţa lui Ghiţă. 
   — Nu umbla cu vrăjmăşie, răspunse Ghiţă apropiindu-se de dînsul, ci te gîndeşte că, dacă nu m-ai prins astăzi, n-ai să mă prinzi cît vei trăi pe faţa pămîntului. Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi. 
   — Am zis eu că vreau să mi te fac slugă! ? întrebă Lică, schimbîndu-şi deodată faţa. 
   — Dacă n-ai zis şi nu vrei să zici, atunci haid' să vorbim ca prieteni, îi zise Ghiţă dezgheţat! Să aduc vin şi să ne cinstim ca nişte oameni de bună înţelegere. Am eu atîta minte ca să înţeleg că nu pot sta la Moara cu noroc fără de a mă fi pus în înţelegere cu tine. Nu vreau să mă ţii numai de frică, ci umblu să intru la învoială cu tine. Sunt gata să-ţi fac pe plac: dar atunci să fii şi tu om cu minte şi să înţelegi că, dacă e să fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om cinstit şi stricat cu voi. 
   — Aşa e! grăi Lică. Lumea — da, însă noi cum trebuie să te credem? 
   — Cum mă veţi fi ştiind; să vedem, răspunse cîrciumarul, întinzîndu-i mîna. Pe vrăjmaşul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte şi-l face tovarăş. 
   Lică primi mîna. 
   — Banii mi-i laşi, urmă Ghiţă cam cu jumătate de gură. 
   — Adică îi iau cu mine, răspunse Lică; ce-i în mînă nu-i minciună. 
   — Dar să ştii că nu mă ţii legat cu ei, grăi Ghiţă şi plecă să aducă vin rece din pivniţă. 
   — Asta a fost prostia mea, grăi Lică, după ce se văzu singur cu tovarăşii săi. Tot era mai bine să ascult de tine şi să ţin sluga la cîrciumă. 
   — Lasă, poate că e mai bine aşa! răspunse Răuţ. 
   — Să vedem! grăi cellalt. Eu mă tem că ne ţine cu minciuna. 
   — Asta e treaba mea! zise Lică, ridicîndu-şi capul. 
   
   VI
   
   Ca om care îşi petrecea viaţa pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc, cîte-o dată, cîte de două, ba şi cîte de mai multe ori pe săptămînă. El venea, descăleca, bea cîte un pahar de vin, mînca ceva şi iar se ducea. 
   Numai arareori se întîmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminică el venea adeseori cu cîte doi-trei tovarăşi, şi atunci era în voie bună. 
   Lui Ghiţă îi părea totdeauna bine cînd Lică venea fără de veste la cîrciumă. Ana fusese muncită de gînduri grele, care o îmbătrîniseră oarecum într-un singur ceas şi care îi veneau iar de cîte ori îl vedea pe Lică. 
   Dar plecînd Lică, ea-l întrebase pe Ghiţă despre cele petrecute şi el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie! ? şi că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, şi de atunci tăcea mereu şi privea numai din cînd în cînd furişat la Lică, zicînd în sine: "Trebuie să fie om rău şi primejdios". 
   Zilele treceau însă, precum ele treceau, Ana se simţea tot mai părăsită. De cînd se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de dînsa, parcă-i ascundea ceva şi se ferea să nu rămîie singur cu dînsa. 
   — Ghiţă, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică. 
   — Eu! ? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am cu toţi drumeţii: vine, stă de vorbă, mănîncă, bea şi plăteşte. 
   Ana privi lung în faţa bărbatului său. 
   — Dar de obicei plăteşte peste ceea ce se cuvine, îi zise ea aspru. 
   — Aşa sunt oamenii cu dare de mînă. 
   — Ghiţă! grăi nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca şi cînd ai avea un copil înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos: tu îţi dă seama dacă ai ori nu ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îţi spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun, că Lică e om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rînjetul lui şi mai ales din căutătura ce are, cînd îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea departe cu el. 
   — Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul. 
   — Bine! grăi nevasta. Tu fă cum ştii, dar să nu zici apoi că nu ţi-am spus. 
   Ghiţă ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după ce zisese o dată că n-are nimic cu Lică; îşi puse dar numai de gînd că îi va vorbi altă dată. 
   Şi, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum să îi spună? ! Toate cele petrecute erau parcă date uitării, şi aşa poate că nici nu era bine ca Ana să afle despre ele. Ce-i drept, Ghiţă se uita mereu la urechile porcilor, ba a găsit în mai multe rînduri şi porci cu semne de ale lui Lică, însă Lică venea şi se ducea fără ca să-l întrebe ceva, şi aşa nu avea decît să ţină minte şi să tacă. Lică nu-l întreba nimic, nimic nu-i spunea şi nimic nu cerea de la dînsul. 
   Cu toate aceste, Sămădăul parcă ştia tot ce se petrecea la Moara cu noroc, şi aceasta îl nedumerea cîteodată pe cîrciumar. 
   Şi mai mare i se făcu nedumerirea, cînd într-o zi Lică îi trimisese şase porci, dintre care patru nu erau însemnaţi cu nici unul dintre semnele înşirate pe veriga de sîrmă. Ghiţă a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, şi tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească. 
   De aici înainte el în adevăr se ferea de dînsa, iară ea îşi dădea silinţă să nu-l supere. 
   Astfel sosi timpul cînd bruma cade şi vîntul scutură frunzele copacilor şi răreşte pădurile. 
   De cînd venise toamna, drumul era mereu umblat, şi nici chiar duminica nu era părăsită cîrciuma de la Moara cu noroc. Toamna se ţin tîrgurile cele bune; toamna are omul cîte ceva de vîndut; toamna fac neguţătorii trebile cele bune; şi lui Ghiţă îi mergea dar acum chiar mai bine decît peste vară, şi abia se întîmpla cîte un ceas pe săptămînă ca să fie singur la cîrciumă. Şi cu cît se apropia ziua de Sfîntul Dimitrie, drumul era cu atît mai umblat. 
   Într-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc şi şapte oameni sub cerdac, cînd sosi şi Lică dimpreună cu Buză-ruptă, cu Săiţă Boarul şi cu Răuţ, omul de care numai arareori se despărţea. 
   Lică nu stătea niciodată sub cerdac, nici în cîrciumă, ci în odaia de alături, în care erau o masă măricică, cîteva scaune de paie şi două paturi pentru drumeţii mai aleşi, care se întîmpla să mîie peste noapte la Moara cu noroc. Altfel în această odaie îşi petrecea cîrciumarul ziua, cu nevasta şi cu copiii, fiindcă odaia în care se culca el era în altă parte, cu intrarea prin bucătărie şi cu ferestrele la deal, cîtă vreme aici ferestrele erau spre drum, încît, şezînd la masă, putea să vadă cu o privire şi cîrciuma, şi drumul, şi locul de dinaintea cîrciumii. 
   Astă dată însă Lică nu intră drept în odaia aceasta, ci se opri sub cerdac şi prinse vorbă cu oamenii, întrebînd pe fiecare dintre dînşii de unde vine, unde merge şi în ce treabă umblă. Într-un tîrziu, el îl trase apoi pe Ghiţă la o parte şi-i zise încet: 
   — Cînd vine jidovul pentru cîştigul de la St. Dimitrie? 
   — Arîndaşul? răspunse Ghiţă tot mai încet, gîndeam să mă duc eu la el. 
   — Da, arîndaşul. Nu te duce, grăi Lică. Lasă-l, că vine el. Am o vorbă cu dînsul. 
   — Bine! Să te vestesc cînd are să vie? 
   — Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dînsul! Deşi ei vorbiseră încet şi mai ales Lică părea a voi să păstreze taină despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele "jidovul", "arîndaşul" şi "grija mea de dînsul" destul de tare, pentru ca oamenii de sub cerdac să le poată auzi, apoi privi cam speriat împrejurul său şi adause: 
   — Dar să intrăm în casă. Intrînd, Lică îşi aruncă biciul pe masă, un semn că voia să petreacă în dragă voie. Fusese certat cu Buză-Ruptă şi cu Săilă Boarul, Răuţ îi împăcase şi acum voia să se cinstească cu dînşii. Despre arîndaş Lică nu mai vorbi nici un cuvînt. 
   Peste puţin sosiră trei ţigani la cîrciumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţimbala: Lică îi puse pe laiţa din cîrciumă şi le porunci să cînte. 
   Şi fiindcă ţiganii cîntau, oamenii se îngrămădiseră la uşa cîrciumii, şi asculta şi Ana cu bătrîna şi cu copiii, căci numai rar se nimereau trei ţigani deodată pe la Moara cu noroc. 
   Lui Lică îi veni de la o vreme poftă să joace şi, apucînd pe Buză- Ruptă, ieşi din cîrciumă şi începu să frămînte pămîntul, încît părul răsucit în plete lungi îi zbura în vînt. 
   Dar jocul fără de muiere nu are nici un rost. De cînd umbla pe la Moara cu noroc, el nu grăise nici zece vorbe cu Ana; acum însă el se duse la ea, o apucă de mîini şi-i zise: 
   — Haid' să te joc o dată, să zici că ai fost jucată! Ana se dete în lături. El o cuprinse cu amîndouă braţele. 
   — Dar dacă n-am poftă de joc! ? grăi ea cu hotărîre şi se desfăcu încet din braţele lui. 
   — Vine pofta! 
   — Şi la mai mult! adause Buză-Ruptă, trăgînd cu ochiul. 
   — Ei! nu vreau! grăi Ana rece şi se dete înapoi. Lică se retrase cam necăjit. 
   — Săracul de mine! grăi Ghiţă aşa în glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe. . . 
   Ana îşi călcă pe inimă şi se dete la joc. La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace? Încetul cu încetul, ea prinse voie bună; se cam tulbura cînd Lică se apropia de dînsa; sîngele îi năvălea în obraji cînd el o apuca de brîu ca s-o învîrtească; dar aşa era acum şi altfel nu putea să fie şi ea se dete din ce în ce după păr. În cele din urmă, tot se arătă copila răsfăţată de odinioară, şi Ghiţă fierbea în el cînd îi vedea faţa străbătută de plăcerea jocului. 
   — Să-ţi fie de bine! grăi Lică peste cîtva timp obosit. Dau mărturie că te ţii mai bine decît mine. 
   El o strînse apoi în braţe, o ridică de la pămînt, se învîrti cu ea o dată, o sărută şi o puse pe laiţă. 
   Ana îşi stîmpără obrajii cu palmele, privind cam ameţită împrejur, în vreme ce Lică se plimba în sus şi în jos, ştergîndu-şi sudorile cu mîneca de la cămaşă, apoi se opri şi grăi: 
   — Ce cîrciuma dracului mai e şi asta! ? De ce nu-ţi ţii o slujnică? Oamenii de la uşă zîmbiră pe sub mustaţă, Ana tresări şi se ridică roşită ca bujorul, iară bătrîna privi la o parte, făcîndu-se că nu înţelege vorbele lui Lică. 
   "De! îşi zise ea, ce să-i faci, aşa e omul! Oricît de bun ar fi, tot are cîte un păcat. Fie cît de mic, dar tot îl are. "
   Ghiţă nu zise nimic, ci-şi puse numai de gînd că are să o ţie minte şi asta. 
   Înspre seară, Săilă Boarul plecă cu Buză-Ruptă spre Ineu, Răuţ o luă, după ce schimbă cîteva semne tainice cu Sămădăul, spre pădurea de la Fundureni, iară Lică se opri la drumeţi şi grăi privind înspre apus, de unde se ridicau nişte nori grei spre cer: 
   — Se schimbă vremea, precum se vede; dar tot mi-e că am să rămîn aici peste noapte. Am bani la mine şi locurile sunt cam rele, mai ales acum toamna. 
   El rămase dar peste noapte la Moara cu noroc. 
   
   VII
   
   De cînd drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întîmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de rea, era însă în anul acesta scutită, şi drumeţii scoseseră vorba că, de cînd Ghiţă a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se ţineau cu toate acestea mereu pe drumuri şi abia trecea zi dată de la Dumnezeu fără ca ei să dea pe la cîrciuma lui Ghiţă. 
   Ghiţă se bucura cînd veneau jandarmii şi îşi dădea toată silinţa să se pună bine cu dînşii: le dădea mîncare şi băutură, fără ca să primească banii cînd ei voiau să plătească, îi ţinea de vorbă şi umbla mereu în voile lor. 
   Era însă între dînşii unul, Pintea căprarul, un om scurt şi îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi cu o tăietură în frunte, dar mai presus de toate om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se făcuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise încă între patru ochi cu Pintea; dar aşa sunt oamenii: e cîte unul pentru care simţi din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ţi dai seama pentru ce. Aşa era şi Pintea. Cînd venea pe la Moara cu noroc, se vedea că se simte bine la cîrciumă şi pleca totdeauna cam anevoie; apoi el ţinea la Ana, la copii, netezea cîinii lui Ghiţă şi-ar fi fost orişicînd gata să dea cu ciomagul dacă cineva, chiar la drept vorbind, ar fi îndrăznit să-l grăiască de rău pe Ghiţă. De aceea simţea şi Ghiţă că Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe faţă, şi acum, cînd se văzu peste noapte sub acelaşi acoperămînt cu Lică, ar fi dorit să-l aibă şi pe Pintea în apropiere. 
   Toate gîndurile rele se grămădiseră deodată în capul lui şi-l cuprinsese o nelinişte ca niciodată mai nainte. 
   Sufletul i se pusese în tulburare cînd Lică îi spusese că are o vorbă cu arîndaşul. Tulburarea îi crescu cînd Lică îi sărută nevasta şi îi aruncă vorba despre slujnică. În sfîrşit, Ghiţă-l cunoştea destul de bine pe Lică, pentru ca să ştie că el nu se teme de oamenii răi şi de locurile rele, şi aşa se întreba mereu: "Pentru ce a rămas el la cîrciumă? Pentru ce le-a spus drumeţilor că are bani la sine? Ce avea de gînd să facă? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit! ? "
   "Pentru ce? ! pentru ce? ! îşi zise el în cele din urmă deznădăjduit. Cine ştie? ! Le va fi zis aşa din întîmplare, fără ca să fi gîndit la ceva, iară eu mă fierb în mine pentru ele. "
   El uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lică, şi numai din cînd în cînd îşi mai aducea aminte de banii pe care îi pierduse atunci. Acum se gîndea la toate, şi la învoială, şi la bani, şi la porcii cu semn străin, pe care îi primise de la Lică, şi la urmările ce puteau să aibă acestea, şi un glas tainic parcă-i şoptea mereu: "A venit vremea să te răfuieşti". 
   Nu trecuse nici jumătate de an de zile de cînd se afla la Moara cu noroc, şi trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înşii. Dar acum, cînd trebile mergeau mai bine, Lică voia să-i vorbească arîndaşului, fără îndoială pentru ca să-şi facă rînd de vreun alt om la Moara cu noroc. 
   Dară Ghiţă nu voia să plece; nu-l lăsa inima să părăsească locul la care în scurt timp putea să se facă om cu stare. 
   Şi iar se gîndea la învoiala pe care o făcuse în strîmtoarea sa, la banii săi, la primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se apropia şi la zilele bune pe care le avusese cînd nu avea nici porci la îngrăşare, nici vaci cu lapte, nici căruţă pe răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine număraţi în ladă. Şi cînd se gîndea la aceste, îi venea oarecum să se bucure că Lică îl scoate fără de voie de la Moara cu noroc şi-l scapă aşa zicînd de toate nevoile. Dar Ghiţă era om cu minte şi simţea că are să-i pară toată viaţa rău dacă va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de cîte ori îşi aducea aminte că Lică se afla sub acelaşi acoperămînt cu dînsul, îl cuprindea o vie îngrijare. Ar fi voit să meargă la el şi să-l întrebe: "Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbeşte-mi verde-n faţă, ca să ne înţelegem. " Şi iar îi venea să-şi zică: "Ce-mi pasă! ? Eu nu dau nimic; sunt gata să ţin piept cu el. Şi dacă pier, atîta pagubă! " Şi mai ales acesta era gîndul care-l stăpînea pe Ghiţă: nimic nu era în el mai tare decît pornirea de a se pune împotriva lui Lică şi de a nu da nici cît e negru sub unghie îndărăt. 
   Dar pe cînd se întărea în această hotărîre, el era singur şi părăsit. Ana, pe care o privea cu atîta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dînsul şi nu mai era veselă ca mai nainte, cînd se afla singură cu dînsul. El însuşi se înstrăinase de dînsa. Din clipa în care ea şi-a arătat bănuielile pe faţă, se stinsese orice tragere de inimă pentru dînsa din sufletul lui. Şi-ar fi dat adesea toată viaţa pentru ca să mai poată simţi, fie chiar pe o singură clipă, bucuria pe care o simţea odinioară cînd privea la dînsa; dar în zadar: ea nu mai era pentru dînsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea să străbată pînă la inima lui plină de amărăciune. Din dragoste către dînsa şi către copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dînsa şi pentru copii se băgase în strîmtoarea în care se afla; şi acum tocmai ea era cea dintîi din rîndul acelora care nu ţin seamă de strîmtoarea lui şi de greutăţile cu care se luptă, chiar şi ea îl credea rău, cînd nu putea să-i înţeleagă purtarea. 
   De aceea acum, cînd simţea trebuinţa de un suflet în care să-şi caute sprijinire, Ghiţă nu se gîndea la Ana, care dormea liniştită lîngă dînsul, ci la Pintea, care-l mîngîiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost în stare să-şi pună caii la căruţă şi să plece acu în vreme de noapte la Ineu, ca să-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, însă, gîndurile s-au lămurit în sufletul lui, şi în cele din urmă simţindu-se mai tare, el îşi zise: "Adică de ce să pun eu mai multă încredere într-un om străin decît în nevasta mea! ? "
   De abia se înnoptase, toţi dormeau la cîrciumă, şi chiar Ghiţă, mai împăcat cu gîndurile sale, aţipise, cînd cîinii începură să latre şi o luară din ce în ce mai neastîmpăraţi pe vale în sus. 
   Ghiţă tresări speriat din somn, sări din pat, se apropie de fereastră şi privi afară în noaptea întunecată. 
   El nu zări nimic, dar simţi că se apropie vreun om cunoscut, deoarece cîinii se întorceau scheunînd înapoi. 
   Peste vreun sfert de ceas el văzu, în sfîrşit, trecînd pe sub fereastră şi înaintînd spre uşa cîrciumii un om şi o femeie înaltă şi lată în umeri. 
   Asta era adică! Acum înţelegea pentru ce a rămas Lică la Moara cu noroc, şi-i era ruşine de gîndurile rele ce-şi făcuse. 
   "Parcă-i un voinic de codru! " zise el retrăgîndu-se de la fereastră. 
   — Cine-i? strigă în clipa aceea unul dintre slugi, Marţi, ungurul. 
   — Oameni buni! răspunse un glas bărbătesc. Ghiţă se tulbură din nou. Precum văzuse prin întuneric, îi părea că omul ce venea cu femeia nu era Răuţ; acum, cînd îi auzi glasul, nu mai putea să se îndoiască despre aceasta; era un om cu desăvîrşire necunoscut. Atunci cum de-l cunoşteau cîinii? Cum de-l lăsa sluga să treacă? De ce nu venise Răuţ însuşi? 
   "De ce? de ce? " îşi zise el necăjit. E grozav cînd omul îşi face spaimă din toate nimicurile. 
   Cu toate aceste, îi veni gîndul să se ducă să vadă cine a venit. 
   — Ce-i, Ghiţă? întrebă Ana, care se deşteptase din somn şi se ridicase din pat. 
   — Ce să fie! îi răspunse bărbatul. Nimic! Răuţ se întoarce. Cine ştie, va fi uitat ceva; va fi avînd să-i spună ceva lui Lică. 
   — Nu era glasul lui Răuţ, Ghiţă, grăi nevasta. Te rog, du-te şi vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umblă-n vreme de noapte? 
   Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar fi neliniştit pe ea şi mai tare. 
   — Fii pe pace! îi zise el. I-am văzut eu cu ochii, şi dacă n-ar fi oameni cunoscuţi, nu i-ar fi lăsat Marţi să treacă. 
   — Marţi! ! întîmpină nevasta. Mie nu-mi place Marţi deloc. 
   — Ei, apoi tu bănuieşti pe toată lumea, grăi Ghiţă. Fii cuminte şi te linişteşte. 
   Ana se linişti, deşi tremura în tot trupul. Pe cînd aţipise din nou, cîinii începură iar să bată. 
   — Ce-i asta! ? strigă cîrciumarul. Ca din senin îl cuprinse spaima şi parcă-i venea să se îndoiască dacă a văzut bine cînd a văzut acea femeie înaltă şi lată în umeri ca un voinic de codru. El sări dar din nou jos şi iar se duse la fereastră. 
   Omul şi femeia se duceau cu paşi grăbiţi. Însă parcă era alt om, parcă era Lică, el însuşi. Dac-ar fi ştiut că Ana doarme, Ghiţă ar fi plecat să se încredinţeze. 
   — Se duc, grăi el, dar încet. 
   — Bine, Ghiţă, răspunse Ana. Să dormim. 
   — Să dormim. Însă ea nu putea să doarmă. Fusese trezită din somnul cel dintîi, tulburată de gînduri grele, şi în cele din urmă o apucară nişte fierbinţeli care n-o mai lăsau să se astîmpere. Ghiţă fu peste puţin cuprins de un somn adînc; afară începu să bată vîntul, iar ea era frămîntată de muncile nopţilor petrecute pe nedormite în culcuşul învrăjmăşit. 
   Tîrziu după miezul nopţii cîinii se mişcară de a treia oară. 
   Ana îşi opri răsuflarea, se dete tiptil din pat şi se apropie de fereastră. 
   Lică se întorcea singur despre Fundureni la cîrciumă. Acuma ea le înţelegea toate: el a fost undeva şi a făcut ceva cu ştirea lui Ghiţă. 
   — Doamne! zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu! Dar Ghiţă era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina ochilor în clipa cînd a ajuns la fereastră, pentru ca să nu vadă şi să nu ştie nimic, şi i se răci tot sîngele cînd se gîndi că vor fi aflat şi alţii. 
   Era tîrziu, marţi dimineaţă, cînd Lică ieşi cam nedormit la lumina zilei. 
   Ploua, şi le spunea oamenilor că avuse dreptate cînd zicea că are să se schimbe vremea şi că tot era mai bine dacă pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie. 
   Ghiţă luase hotărîrea să nu aştepte decît plecarea lui Lică, apoi să-şi pună caii la căruţă şi să se ducă la Ineu, ca să-l caute pe Pintea. Însă el dormise bine peste noapte, şi mai ales acum, după ce-l văzu pe Lică, îşi schimbă gîndul. La urma urmelor, nici nu prea ştia ce-ar fi avînd să vorbească cu Pintea. Gîndurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, încît parcă le visase numai, şi de cînd ştia că şi Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decît cum îl crezuse şi îi era greu de bănuielile pe care şi le făcuse în nedumerirea sa asupra lui. 
   Iară Ana întîia oară în viaţa ea simţi tragere de inimă pentru Lică şi-i zise la plecare, din toată inima, "noroc bun! ", căci soarta soţului său era acum legată de a lui. 
   După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiţă la o parte şi-i grăi: 
   — Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îţi prinzi vreme. 
   — Bine, răspunse el pus pe gînduri. Spune-mi acum. 
   — Nu acum, Ghiţă, îi zise ea, ci cînd vom putea vorbi în tihnă. Caută-ţi de rînd cu oamenii; precum vezi, voiesc să plece. 
   Făcîndu-şi socoteala cu drumeţii, Ghiţă se întreba mereu ce va fi avînd nevasta să-i spună, şi grăbea mai mult decît de obicei, dar pe cînd drumeţii erau gata de plecare, iată că sosi şi Pintea, însoţit de alţi doi jandarmi, la cîrciumă. 
   El venea mai iute şi era mai tăcut decît de obicei. 
   — Ce fel de oameni, aşa, mai însemnaţi, au trecut ieri pe aici? întrebă el, după ce intră cu tovarăşii săi în odaia de lîngă cîrciumă şi trase uşa după sine. 
   — Nu-i mai ţin minte, răspunse cîrciumarul rece. 
   — Ei, trebuie să aflu! grăi Pintea scurt şi hotărît. Ghiţă privi lung la el, apoi la ceilalţi doi şi grăi dezgheţat: 
   — Dacă voi aţi sta mereu aici, atunci aş putea vorbi cum îmi place mie; dar voi veniţi numai din cînd în cînd, şi aşa, trebuie să fiţi oameni cu minte şi să nu cereţi să-mi bag capul în primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu ştiu de ce mă întrebaţi, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atît, luaţi-mă strîns legat şi duceţi-mă cu voi. 
   — La nevoie aşa o să facem, răspunse Pintea, deşi ai şi tu toată dreptatea. 
   De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea le făcu tovarăşilor săi semn să iasă. 
   Rămînînd singur cu Ghiţă, el privi cîtva timp jos, ţintă înaintea sa, apoi grăi: 
   — Lui Lică îi spui tot şi mie nu-mi spui nimic! 
   — Nu i-am spus lui Lică pînă acum nimic. Va fi ştiind, răspunse Ghiţă, dar de la mine nu. 
   Pintea privi lung şi aspru în faţa cîrciumarului, ca şi cînd ar voi să afle adevărul din ochii lui. 
   — Atunci, zise el într-un tîrziu, poate că ai vreo slugă. Ghiţă dete din umeri. 
   — Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru. Deodată el tresări ca deşteptat printr-un gînd, care-i luminează tot capul. 
   — Cunoşti tu pe Lică? întrebă el iute. 
   — Îl cunosc. 
   — Bine? 
   — Bine! n-am fost prinşi împreună? ! Nu împreună am stat închişi? ! 
   — Tu ai fost închis? întrebă Ghiţă tulburat. 
   — Da! Furaserăm nişte cai, Lică şi eu, şi ne-au dat de urmă; au împuşcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dădeam prinşi. 
   — Vasăzică, tu ai fost prins o dată? grăi Ghiţă încă o dată. 
   — Ce dracu! strigă Pintea rîzînd, aş fi oare ceea ce sunt, dacă n-aş fi dovedit că ştiu toate potecile şi toate apucăturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ţi spun despre Lică? 
   Ghiţă-şi pierduse rostul şi începu a se teme de omul la care ţinuse atît de mult mai nainte. 
   — Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri. 
   — Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din cînd în cînd, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să rîdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să rîdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spînzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decît dînsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa. 
   — Atunci înţeleg! grăi cîrciumarul încălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cîrciumă, ca să-i pun adică om de pîndă în casa mea! 
   Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică şi stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă. 
   — Pentru că trebuie să ştii, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine. . . 
   — Stai! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ţi-o aleg eu, şi grija mea de dînsa! 
   — Bine, grăi Ghiţă, dacă socoteşti tu. . . 
   — Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici? 
   — Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund. 
   — Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mîhnit. Dintre două, una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi dracului! Înţeleg să nu le spui altora, dar mie? 
   — Ţie ţi-aş spune, răspunse Ghiţă, dar dacă îţi spun ţie, spun la toată lumea, fiindcă tu eşti dator să le spui şi altora. Uite! întreabă-i pe drumeţi, întreabă-l pe slugă, sileşte-l să-ţi spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea. 
   — Te înţeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici tu. Ştii tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi inşi pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în picioare, şi-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu ştie cîţi bani de la dînsul. 
   Ghiţă parcă nu înţelegea bine. 
   — Pe care jidov, întrebă el, pe arîndaşul? 
   — Da! pe arîndaşul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decît Lică. El are obiceiul de a se pune cu puţini la cale, pentru ca să se ştie mai adăpostit de prostia altora. 
   Ghiţă nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă şi Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea vorbi. 
   — Lică nu putea să fie, zise el hotărît. Pe el îl cunoaşte arîndaşul. 
   — Apoi da! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu feţele acoperite, şi arîndaşul zice că i se părea ca şi cînd ar fi fost Lică. 
   — Ei bine, nu se poate! grăi Ghiţă îndărătnicit. Lică a dormit astă- noapte aici, în casa mea, şi n-a plecat decît abia acum. 
   Pintea stete cîtva timp pe gînduri. 
   — Cînd a venit? întrebă el. 
   — Ieri pe la amiazăzi. 
   — Cu cine a stat? 
   — Va să afli de la slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta. 
   — Ferească Dumnezeu! grăi Pintea ridicîndu-se. Un lucru să ştii şi să-l ţii totdeauna minte: Lică nu se bizuie niciodată pe alţii. Pune caii şi-ţi ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalţi doi rămîn aici. 
   
   VIII
   
   Ana rămase cu inima încleştată cînd Ghiţă îi spuse că trebuie să plece cu Pintea şi cu slugile la Ineu. Deşi vedea însă din faţa lui că e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai linişti cînd se gîndi că Pintea e omul lui Ghiţă, ba parcă numai acum înţelegea pentru ce Ghiţă şi-a dat silinţa să se pună bine cu Pintea, şi-i părea bine că pleacă tocmai cu dînsul. 
   Dar inima, cu toate aceste, îi bătea mai tare decît de obicei şi temerile ce se deşteptaseră peste noapte în sufletul ei nu mai slăbeau. 
   — Maică! îi zise ea într-un tîrziu bătrînei. Cum ţi se par lucrurile aici la noi la cîrciumă? 
   — Cum mi se par? răspunse bătrîna. Le vezi şi tu ca mine. Merg bine. 
   — Da, merg bine aici în cîrciumă, urmă nevasta; dar la noi în casă? Nu-l vezi tu pe Ghiţă că e mereu pe gînduri, că nu se mai dă în vorbă cu noi? nu vezi tu că de cîtva timp parcă nu mai suntem nevastă şi bărbat? 
   — Aşa sunt vremile, grăi bătrîna. Ghiţă e om harnic şi sîrguitor şi aşa se gîndeşte mereu ca să adune ceva pentru casa lui. Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi rîde inima cînd îşi vede sporul. E bună slăbiciunea asta şi nu trebuie să te mîhneşti pentru ea: rabdă, că de folosul tău rabzi, şi nici nu ai prea mult de răbdat. 
   — Bine, maică, zise Ana, dar dacă el ar începe să caute cîştig nelegiuit? E vorba şi de noi; ar trebui să ne spună şi nouă ce face. 
   Bătrîna stete cîtva timp pe gînduri, apoi grăi întristată: 
   — Nu ştiu, fata mea, şi nici nu caut să-mi dau seama. E multă nenorocire în lume şi oamenii şi-o împart între dînşii: dacă ţi-a căzut o parte mare, şi bătaie de cap, şi sfat, şi bogăţie, şi mărirea lumească, toate sunt în zadar. 
   Ana stătea dusă în gînduri, cînd auziră zuruitul unei trăsuri boiereşti cu trei cai şi cu fecior pe capră. 
   Ghiţă nefiind acasă, Ana şi bătrîna ieşiră să primească pe cei veniţi. Afară ploua ca din ciur. După ce feciorul sări de pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani, înaltă, cu obrajii plini, cu ochii mari albaştri şi cu părul auriu, îmbrăcată de sus pînă jos în negru şi de mînă cu un copil ca de cinci ani, slab şi bolnăvicios. 
   Ea îi făcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca şi cînd ar voi s-o întrebe unde-şi poate găsi un adăpost mai retras. 
   Ana o duse în odaia de lîngă cîrciumă. 
   — Dar frumoasă e, bat-o s-o bată! grăi bătrîna plecînd în urma lor. În clipa cînd erau să intre în odaie, străbătu un fulger printre nori şi căzu un tunet puternic, de care se cutremură toată valea. 
   — Vai de mine! strigă drumeaţa oprindu-se speriată în prag, închideţi ferestrele, că ne trăsneşte pe toţi aici în cîrciumă. 
   — E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grăi bătrîna făcîndu-şi cruce şi grăbind să închidă ferestrele. Dar nu vă temeţi, domnişoară: Dumnezeu nu-l loveşte decît pe acela pe care vrea să-l pedepsească. 
   — Da, Dumnezeu, grăi drumeaţa, aşa, pentru dînsa, totdeauna Dumnezeu şi numai el. 
   — Poftiţi ceva? o întrebă Ana, după ce ea se aşeză. 
   — Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. 
   Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. În vremea aceasta, vizitiul deshămase caii şi-i dusese la grajd, iară feciorul se retrăsese sub cerdac, unde stătea rezemat de un stîlp şi privind din cînd în cînd la jandarmii care şedeau în cîrciumă. 
   — E foarte tristă, grăi Ana apropiindu-se de dînsul. El se îndreptă şi curăţi mîneca, pe care se rezemase cu mîna, apoi răspunse: 
   — Da, e tristă. 
   — Unde mergeţi? întrebă cîrciumăriţa. 
   — Nu ştiu, grăi feciorul privind mai cu dinadins în faţa ei, ca să vadă dacă-i poate vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am mai umblat pe aici. Pe aici sunt pădurile cu turme de porci? 
   — Da, îi răspunse Ana, în toate părţile cît vezi cu ochii. Are turme? 
   — Aşa se zice, grăi feciorul dînd din umeri. 
   — Dar pe cine jeleşte? 
   — Pe bărbatu-său. S-a împuşcat acu trei săptămîni. 
   — S-a împuşcat! ? strigă Ana speriată. Pentru ce? 
   — Nu ştiu, răspunse feciorul, dînd iar din umeri. D-ta înţelegi, adause apoi peste puţin depărtîndu-se, că asta nu e moarte firească şi că trebuie să fie o taină la mijloc. 
   — Sărmana femeie! grăi Ana înduioşată. Pe cînd Ana îi povestea bătrînei cele ce aflase despre drumeaţa cea frumoasă, se întoarse şi vizitiul de la grajd şi se puse pe laiţa de sub cerdac. 
   — Le dau dracului toate, şi cai, şi căruţă, şi stăpînă, zise el amărît. Îmi vine s-o las aici în pustietate şi să mă duc pe ici încolo. 
   — Taci, măi, că te aude! îi zise feciorul trăgînd cu ochiul şi destul de tare pentru ca stăpîna să-l poată auzi, cum trebuia să-l audă şi pe vizitiu. Fii cuminte, urmă apoi mai încet, şi se aşeză în faţă cu el. Nu ştii tu că de cîte ori venim pe la Ineu, ne întoarcem încărcaţi ca stupul? 
   — Ai vorbit cu cîrciumăriţa? întrebă vizitiul. 
   — Aş! Ţi-ai găsit omul! răspunse feciorul. Asta nu-ţi încarcă socoteala. Lasă, că am eu omul meu la Ineu, unde stăm cu stăpîna. 
   — Dacă i-ar da Dumnezeu Sămădăului un gînd bun. . . grăi vizitiul; să ne mai amîne pînă duminică cel puţin. 
   Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn că acuma va şti să o pună şi aceasta la cale, apoi ei rămaseră tăcuţi faţă-n faţă, privind ţintă unul la altul, ca şi cînd fiecare ar avea să-i spună celuilalt ceva, dar stă pe gînduri şi nu află vorba potrivită ori nu cutează să se dea fără şovăire pe faţă. 
   — La ce te gîndeşti tu acum? întrebă vizitiul într-un tîrziu. 
   — Hm! îi răspunse feciorul zîmbind pe sub mustaţă. Pare-mi-se că tot la ceea la ce te gîndeşti şi tu. Dar ce ne pasă nouă! ? urmă el, peste puţin, mai deschis. Nu-i aşa? ! Ce-ţi pasă ţie? ! Ce-mi pasă mie? ! Un lucru ştiu: că de cîte ori venim la Ineu, ne întoarcem cu bani, cu bani mulţi. 
   — Dar eu tot aş vrea să ştiu de unde ia stăpîna noastră banii, îi întîmpină vizitiul, pentru că, drept să-ţi spun, eu nu cred să aibă ea tocmai atîtea turme, pentru cîte ia banii. 
   — Nici eu nu ştiu, grăi feciorul, privind cam îngrijat împrejur. 
   — Nici eu nu ştiu, adăugă apoi mai încet şi plecîndu-se spre masă, dar de cînd cu moartea stăpînului parcă bănuiesc un lucru. Uite! eu numai acum încep să înţeleg. Tu ştii că de Sămădăul se vorbesc multe. Bine! De cîte ori ne întoarcem de la Ineu, ea pleacă peste cîteva zile în sus, în Ţara Nemţească. Apoi lanţul de aur, pentru care erau să-l închidă pe stăpînul nostru, dacă nu se împuşca, îl ţin minte de cînd fuseserăm în rîndul trecut la Ineu. 
   — Adică tu crezi că Sămădăul fură şi ea vinde, grăi vizitiul cu îndoială. 
   — Nu cred; îţi spusesei că parcă mi-ar veni să bănuiesc. Să vedem de aci înainte. Las' pe mine! Zic, las' pe mine, căci dac-ar fi să fie, ne-a văzut Dumnezeu pe amîndoi, şi pe mine, şi pe tine. 
   — Cum adică? 
   — Las' pe mine! răspunse feciorul sărind în picioare ca să primească poruncile stăpînei, care ieşise sub cerdac spre a vedea dacă ploaia n-a mai slăbit, cel puţin, căci de vreme bună parcă nu mai era nădejde. 
   Nerăbdătoare cum era, ea dete poruncă să prindă caii, căci nu voia să mîie peste noapte la cîrciumă, şi să-i prindă cît mai neîntîrziat, ca să n-o apuce noaptea pe drum. 
   Feciorul şi vizitiul începură să facă gură că nu pot pleca pe astfel de vreme, că omoară caii, că e greu pentru dînşii, că drumul e rău; însă hotărîrea ei era nestrămutată. În zadar o sfătui şi Ana să rămîie peste noapte la cîrciumă şi să nu se teamă, deoarece în curînd are să sosească şi Ghiţă, ba sunt chiar şi jandarmi la cîrciumă. 
   — Noi nu ştim cît stăm aci, grăi unul dintre jandarmi; dar tot e bine să mîneţi aici; sunt aproape două ceasuri şi, cum e drumul, anevoie mai sosiţi cu ziua la Ineu, iară locurile sunt rele. 
   — Ce să vă plătesc ca să veniţi cu mine? întrebă ea. 
   — Nu putem, răspunse jandarmul. Trebuie să stăm aici pînă ce nu ne va veni altă poruncă. 
   — Puneţi caii! strigă drumeaţa îndărătnicită. Voi ştiţi că nu cer nimic degeaba de la voi, adause apoi peste puţin şi, aruncînd o bucată de hîrtie pe masă, ceru socoteala. 
   Ana luă hîrtia, privi nedumerită la ea, apoi întrebă cam sfiită: 
   — Nu s-ar putea să-mi daţi alta? Lipseşte un colţ, şi eu nu prea mă pricep la bani. 
   Drumeaţa scoase zîmbind o pungă mare şi plină de hîrtii noi- nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare. 
   Ana privi înduioşată în urma ei. Vederea acestei nenorocite îi dăduse liniştea pierdută, dimpreună cu simţămîntul de încredere al omului care se simte mai norocos decît alţii. De cînd Ghiţă plecase, ea era cuprinsă de fel de fel de temeri. Nu ştia nimic despre cele petrecute la casa arîndaşului, căci Ghiţă nu avuse timp să-i vorbească, iar jandarmii nu aveau voie să se deie pe faţă, ca unii care stăteau să păzească casa: cu toate aceste, după cele petrecute peste noapte la cîrciumă şi după plecarea grabnică a lui Ghiţă, ea nu se mai îndoia că e la mijloc ceva ce poate să pună capul lui Ghiţă în primejdie. Din cînd în cînd iar îşi schimba gîndurile! Îi părea peste putinţă ca Ghiţă să se amestece în treburi rele. Nu! îşi zicea ea, Ghiţă e om drept şi blînd la fire, dar e om cu minte şi nu voieşte nici să audă, nici să vadă, nici să ştie nimic, nu voieşte să aţîţe mînia oamenilor răi. De cînd aflase despre soarta drumeţei, gîndul acesta bun nu o mai părăsea şi îl aştepta cu nerăbdare pe Ghiţă, ca să-l mîngîie prin o vorbă bună. 
   Cîtva timp după plecarea trăsurii ploaia mai îngădui şi începu să bată vîntul, iar înspre Bihor ceaţa din cînd în cînd se mai rărea şi cerul parcă era să se mai lumineze. 
   — Dă, Doamne, să se mai însenineze! grăi Ana, care stătea înaintea cîrciumii, privind cînd în calea soţu-său, cînd înspre norii care treceau repede pe deasupra văii înspre apus. 
   Dar timpul trecea şi căruţa lui Ghiţă tot nu se mai ivea în culmea dealului, pe drumul pustiu, iară Ana tot mai mult se lăsa în voia presimţirilor ei. 
   
   IX

   
Plecînd cu Pintea şi cu slugile la Ineu, Ghiţă avu pe drum destul timp să se gîndească la strîmtorările sale. 
El nu se mai îndoia că oamenii cu feţele acoperite, care îl călcaseră pe arîndaşul, nu erau alţii decît Buză-Ruptă şi Săilă Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse nici o daraveră mai nainte şi pe care nu i-a văzut niciodată în viaţa sa; însă ei petrecuseră mai multe ceasuri cu dînsul şi plecaseră de-a dreptul de la cîrciuma lui ca să-l calce pe arîndaşul, şi asta putea să dea loc la bănuieli. Mai multă grijă îi făcea lui Ghiţă un alt lucru: se temea ca nu cumva să se dovedească ceva asupra lui Lică. Înaintea judecătorului, faţă în faţă cu crucea şi cu lumînările aprinse, el nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lică şi trebuia să spună toate cele petrecute, şi din două una: ori Lică ajungea să fie dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om însoţit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui. Cu cît mai mult se apropia dar de Ineu Ghiţă, cu atît mai puţin se gîndea la cele petrecute peste noapte. Era vorba de el însuşi; făcuse fie la strîmtoare, fie din slăbiciune, lucruri care puteau să dea loc la bănuieli grele; nu se simţea cu desăvîrşire nevinovat şi se temea ca nu cumva să se dea astă dată pe faţă şi vina lui. Dac-ar fi fost un om mai cu inimă deschisă, el i-ar fi vorbit lui Pintea fără şovăire şi l-ar fi rugat să potrivească lucrurile pe cît era cu putinţă aşa ca să nu iasă la iveală daraverile sale cu Lică; simţea însă că s-ar strica cu Pintea, care-l ura din toată inima pe Lică, dacă i-ar vorbi acum despre aceasta. Se mustra dar că nu a făcut-o pe cînd erau singuri, încît îi putea vorbi în tihnă şi i le putea spune toate din fir în păr, ca să nu-l mai lase în nedumerire asupra purtărilor sale faţă cu Lică. 
După ce intrară în Ineu, Ghiţă începu să schimbe la feţe. Îi era greu că tocmai acum, după cele petrecute peste noapte la casa arîndaşului, oamenii îl vedeau în căruţă cu un jandarm. Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mîngîiat cu gîndul că, mai curînd ori mai tîrziu, i se va dovedi nevinovăţia şi vor rămînea de ruşine toţi aceia care îl cîrtesc acum şi se ivesc pe la portiţe, ca să-l vadă în strîmtorarea lui; această mîngîiere însă el o pierduse de mult. 
Ei traseră la cazarma de jandarmi. Pe cînd slugile deshămau caii, oamenii începură a se aduna în partea cazărmii, ca să vadă cele ce se petrec, şi precum oamenii se adunau, Ghiţă simţea că i se împăienjenesc ochii. 
— Aş vrea să-ţi grăiesc o vorbă! îi zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cu noroc pînă aici abia grăise cîteva cuvinte, privi lung la el. 
— Atît ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai depărtară; nu mai rămîne decît să ne vadă cineva vorbind în taină. Fii om cu inimă şi te lasă pe mine! 
E greu, e foarte greu cînd ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii, şi nu poţi; e însă mai greu cînd simţi că numai această vorbă poate să alunge gîndul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii; greutatea aceasta o simţi Ghiţă întreagă cînd îl văzu pe Pintea depărtîndu-se. El se trase, mai mult purtat de o pornire firească decît dinadins, la o parte, ca să nu-l mai vadă oamenii adunaţi la poartă, apoi rămase sub zidul cazărmii, o casă lungă, veche şi cu acoperămîntul înalt ce stătea la dreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit. 
"Da, îşi zise el într-un tîrziu, sunt un om fără de suflet: n-aş fi trebuit eu să plec şi fără de a o fi întrebat ce are să-mi spună. "
Pe cînd el stătea aici, Pintea, care se ţinu de vorbă, îl luă înainte de toate pe Laie şi-l duse înaintea comisarului, un om înalt şi uscăţiv, cu mustaţa lungă şi răsucită, neastîmpărat şi cam aspru la vorbă. 
Laie, biet, nu ştia de ce e vorba; însă îi fusese destul să privească o dată în faţa stăpînului său, pentru ca să simtă că e vreo primejdie la mijloc; văzîndu-se dar faţă în faţă cu comisarul, el începu să tremure şi să spună că el nu ştie nimic, fiindcă are de lucru la grajd, iară seara se culcă devreme. Atît era destul pentru ca comisarul să se simtă întărit în bănuielile sale şi să-l ia mai de scurt. Astfel, Laie mărturisi, cu inima încleştată, că într-o duminică Lică Sămădăul, venind cu doi tovarăşi la Moara cu noroc, l-a deşteptat cu ghionturi din somn, că în urmă stăpînu-său l-a trimis la popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns într-un crîng; cu toate aceste, cîteva zile în urmă, ducîndu-se pe vale în sus, ca să aducă vacile de la iarbă, s-a întîlnit cu Lică şi cu Răuţ, care l-au luat între bîte şi i-au zis că-i sfarmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. De atunci s-a ferit de Lică şi de oamenii lui, care nu l-au întrebat niciodată nimic şi cărora nu le-a spus nimic. 
Auzind aceste mărturisiri, Pintea-şi încreţi sprîncenele. Îl cunoştea destul de bine pe Lică pentru ca să ştie că el nu a venit în duminica aceea degeaba la Moara cu noroc; însă el nu se putea lăsa pe mărturisirile deşirate ale lui Laie. 
Comisarul, ca om mai pripit, era, dimpotrivă, încredinţat că a dat de urma unei fapte ascunse pînă acum; aducîndu-i-se dar Marţi, începu să-l întrebe, înainte de toate, asupra acestei fapte. 
Marţi, care intră mai nesfiit, nu ştia nimic despre cele petrecute atunci, duminică, însă, din mărturisirile lui, comisarul află că Ghiţă are o verigă de sîrmă, pe care sunt înşirate semnele turmelor lui Lică, de la care a primit în mai multe rînduri porci, şi că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuţ, cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la cîrciumă, că au vorbit cam în taină despre arîndaşul şi că în amurgul serii BuzăRuptă şi cu Săilă au plecat spre Ineu, Răuţ a luat-o pe vale în sus la pădure, iară Lică a rămas pînă dimineaţa la cîrciumă. Tîrziu apoi, cam pe la miezul nopţii, s-au mişcat cîinii, şi aşa el, Marţi, a ieşit afară, şi, văzînd un om şi o muiere, a întrebat cine-i. Răuţ a răspuns atunci: "Oameni buni! " De cu zori însă el iar s-a deşteptat, fiindcă iar se mişcau cîinii: a ieşit şi a văzut că Răuţ se duce cu muierea aceea. 
Acu Pintea ştia destul. La început el se tulbură. Carevasăzică, Ghiţă era oarecum tovarăşul lui Lică: el îi păstra semnele turmelor, primea daruri de la dînsul, era înţeles cu Săilă şi Buză-Ruptă, care păreau a fi venit la Ineu ca să-l calce pe arîndaş. Comisarul ar fi dorit să fie cineva de faţă, ca să i se poată lăuda cum, în mai puţin decît douăzeci şi patru de ceasuri, a dat de urma făcătorilor de rele. Pintea însă, ca om zăcaş ce era, îşi lăsa totdeauna vreme şi cu atît mai puţin putea să se pripească acum, cînd era vorba de nişte lucruri pe care nu-i venea să le creadă. Îl socotea pe Ghiţă om cinstit şi vrăjmaş lui Lică, şi chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata să-şi bage mîna în foc pentru dînsul: nu putea el să-şi schimbe aşa deodată părerea; îi era ruşine să-şi facă mărturisirea că s-a înşelat aşa de straşnic şi, în cele din urmă, ţinea atît de mult la Ghiţă, încît îl durea inima să piardă buna părere pe care şi-o făcuse despre dînsul. Însă tocmai pentru aceea era mai chibzuit decît totdeauna, căci el nu auzise numai singur mărturisirile lui Marţi, şi un glas tainic îi şoptea mereu: "Şi dacă totuşi te-ai înşela! ? Şi dacă totuşi ai rămînea de ruşine! ? " El nu se pripi dar, ci-l rugă numai pe comisar să-l ţină prins pe Marţi. 
— Mie nu prea îmi vine să le cred toate cîte ne-a mărturisit, zise el. Lică nu se bizuie pe nimeni, nu se dă aşa lesne de gol, nu se lasă în daraveri cu nişte oameni precum îl ştie toată lumea pe cîrciumarul de la Moara cu noroc. Nu-i vorbă, trebuie să fie ceva la mijloc, dară lasă-l pe mîna mea, că scot eu adevărul din el. 
Ieşind apoi ca să-l cheme pe Ghiţă, care petrecuse tot timpul acesta cuprins de un viu neastîmpăr, el îi zise încet: 
— Bagă de seamă că, precum stau lucrurile, nu vei putea să te mai întorci acasă decît pe bună chezăşie. 
Ghiţă rămase ca trăsnit din senin. 
— Adică tocmai tu mi-o faci mie asta! zise el cu glasul înăbuşit de năvala sîngelui. 
— Fii cuminte! îl întîmpină căprarul. Tu vezi că n-am încotro. "N-am încotro! " Aceasta e o vorbă pe care de obicei n-o înţelege decît acela care o grăieşte, căci numai rar se întîmplă ca un om să înţeleagă strîmtorarea în care se află alţii. 
— Bine! zise dar Ghiţă, şi-şi ridică capul cu îndărătnicie, ca omul care îşi adună toate puterile şi se simte destul de tare spre a nu mai căuta ajutor la alţii. 
— D-ta eşti prieten cu Lică Sămădăul? îl întrebă comisarul cam aspru, după ce află de la dînsul că Lică a petrecut ca ieri, cu Săilă şi cu ceilalţi la cîrciumă. 
Ghiţă se aştepta la această întrebare; cu toate aceste, ea îi luă parcă pămîntul de sub picioare. Dar trebuia să răspundă fără de întîrziere. 
— Prieten, zise el, tocmai prieten n-aş putea zice că-i sunt; cel puţin el nu îmi este prieten; e însă un om ce are multe daraveri pe drumuri, trece des pe la cîrciumă, un om cu care nu aş voi să mă stric. 
— Aşa! nu ai voi să te strici! grăi cam în bătaie de joc comisarul, care numaidecît simţi că aceasta e întrebarea cu care se poate să-l scoată din sărite pe Ghiţă. Dar ce folos ai d-ta din aceea dacă nu te strici cu el? 
— Foloase nu prea am, răspunse cîrciumarul, dară veţi înţelege că s-ar putea să am pagube dacă m-aş strica. Apoi, adăugă el mai cu jumătate de gură, omul bea, mănîncă, el şi oamenii lui, iară eu m-am pus ca cîrciumar pentru asemenea oameni, la marginea drumului. 
— Se înţelege, urmă comisarul apăsînd asupra vorbelor, el plăteşte bine. 
— Da, răspunse Ghiţă, începînd a se tulbura. Dacă nu are bani, îmi dă porci. 
— Vasăzică porci îţi dă? grăi acum comisarul apropiindu-se de dînsul. D-ta ştii că Lică Sămădăul e om bănuit: de unde ştii dacă porcii pe care ţi-i dă nu cumva sunt de furat? 
Pe Ghiţă începură să-l treacă sudorile reci. Îi părea un lucru nedrept să fie silit a se destăinui faţă cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată în viaţa sa, cînd era de faţă şi Pintea, prietenul său, cu care se stricase tocmai fiindcă-l lăsase în nedumerire asupra daraverii sale cu Lică. Dar şi astă dată trebuia să răspundă şi să spună adevărul, căci nu ştia ce va răspunde Lică la vremea lui. 
— Am toate semnele turmelor lui Lică tăiate în bucăţi de piele şi înşirate pe o verigă de sîrmă; mi le-a dat el însuşi, grăi Ghiţă mai liniştit. 
— Aşa! zise iar comisarul, ţi-a dat semnele turmelor sale. Şi nu ţi s-a întîmplat niciodată ca el să-ţi dea porci care nu purtau nici unul din acele semne? 
— Da! răspunse Ghiţă hotărît, ca omul care-şi aprinde casa în cap, apoi aruncă o privire la Pintea, ca şi cînd ar voi să-i zică: "Asta ţi-o spun ţie! "
Comisarul îşi pierdu răbdarea în faţă cu liniştea lui Ghiţă. 
— Nu ştii d-ta, îi zise el aprins, că numai hoţ cu hoţ se însoţeşte şi că legea îl pedepseşte pe acela care primeşte lucruri de furat? 
Ghiţă privi din nou la Pintea şi, văzînd mînia ce se oglindea în ochii lui mari şi în sprîncenele-i încreţite, îşi ridică capul şi îşi potrivi hainele pe trup, în vreme ce vinele de la tîmple din ce în ce i se umflară. 
— Domnule comisar, zise el aşezat, nu te încrunta la mine, că n-ai pentru ce. Aşa este, am primit semnele turmelor lui Lică pentru ca să-i pot spune dacă trec porci furaţi din turmele lui pe la cîrciumă, ba cînd mi-a dat porci, pe care puteam să-i bănuiesc, n-am venit aici să vă spun d-voastre. Dar să nu-mi arunci mie vorba asta, urmă el luîndu-şi avînt, căci, dacă-i aşa, eu trebuie să v-o arunc d-voastre! Dacă nu ştiţi să curăţiţi drumurile de oameni răi, cum îl credeţi pe Lică, atunci rămîneţi cel puţin drepţi şi nu-i năpăstuiţi pe aceia pe care tot d-voastre îi lăsaţi în strîmtorare! 
Îi părea rău lui Ghiţă că grăieşte aceste cuvinte şi, chiar atunci cînd le rostea, se mustra pentru ele, căci ştia că-l vor umplea pe comisar de mînie; însă el nu se putea stăpîni, trebuia să dea odată pe faţă gîndurile pe care le purtase atîta vreme în inima sa, trebuia mai ales acum, cînd era de faţă şi Pintea, pe care nu voia să-l mai lase în nedumerire. 
Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, căci el nu aflase tot ce trebuia să afle, şi le aflase chiar şi aceste puţine numai acum, ca din întîmplare, numai pe cînd Ghiţă era strîmtorat, iară nu mai nainte, pe cînd se aflau singuri. 
Cît pentru comisar, el se făcu roşu ca şi racul şi era o clipă în care ar fi fost în stare să ridice mîna şi să dea în Ghiţă; însă el simţea că de aici înainte îl ţine strîns pe Ghiţă şi se poate juca cu el, cum pisica se joacă cu şoarecele. 
— Înţeleg, zise el dar, stăpînindu-se. Nu te-ai întovărăşit cu Lică decît de strîmtorare. Mie prea puţin îmi pasă de ce te-ai întovărăşit: destul că ştiu că trebuie să te pun în rînd cu el. A stat Lică toată noaptea singur? 
— Nu, răspunse cîrciumarul adunîndu-şi din nou puterile. Puţin după ce s-a înserat a venit la el un om cu o muiere. 
— Puţin după ce s-a înserat? Dă-ţi bine seama: nu cumva era mai spre miezul nopţii? 
— Tocmai mă culcasem, răspunse Ghiţă cam tulburat. 
— Tocmai te culcaseşi? grăi comisarul. Eu nu ştiu cînd ai d-ta obiceiul să te culci. Dar să fie aşa. Cine era omul acela? 
— Nu ştiu. 
— Nu cumva era Răuţ, tot Răuţ, care plecase de cu seară? 
— Nu! răspunse Ghiţă hotărît. 
— Ei bine! urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, pînă dimineaţa la Lică? 
— Nu, răspunse iar Ghiţă. Au plecat iar peste puţin. 
— Peste puţin? O ţii bine minte aceasta! Nu cumva era în zori de zi? 
— Tocmai aţipisem! grăi Ghiţă cam speriat. Cîtva timp ei steteră toţi trei nedumeriţi, ca şi cînd ar fi auzind undeva ceva şi ar voi să-şi dea seama ce era ceea ce auziseră, şi unde, şi cum. Ghiţă, care nu ştia nimic despre mărturisirile lui Marţi, nu înţelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iar Pintea şi comisarul, văzînd mărturisirile celor doi oameni luaţi la cercetare, îşi dădeau silinţă să se dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marţi îşi făcuse gîndul că Buză-Ruptă şi Săilă au călcat de cu seară pe arîndaşul, iară spre miază-noapte Răuţ a venit să-l vestească pe Lică despre cele petrecute şi să-i aducă poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiţă spune dinadins un neadevăr; el făcu dar cîţiva paşi înainte, privi aspru în ochii lui Ghiţă şi întrebă: 
— Carevasăzică, omul care a venit cu femeia nu era Răuţ; el a venit numaidecît seara, cum am zice, chiar pe timpul cînd arîndaşul fusese călcat, şi a plecat peste puţin? 
Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în faţă lui Ghiţă, îşi trase cu mîna peste faţă şi încreţi sprîncenele. "Dacă-i aşa, îşi zise el, atunci Lică a plecat, l-a călcat pe arîndaşul şi iar s-a întors la cîrciumă, iară Ghiţă e năpăstuit. " Purtat de acest gînd, el privi drept în faţa lui Ghiţă şi-i făcu semn să zică da. 
— Nu pot să jur, răspunse Ghiţă, cu toate că nu-i scăpase acest semn. Stăteam la fereastră şi poate că n-am auzit şi n-am văzut bine. Poate că era Răuţ. Apoi, aţipisem mai nainte de a fi plecat ei şi nu pot să-mi dau seama de timpul care a trecut la mijloc. 
— D-ta ai vorbit cu Lică şi cu ceilalţi despre arîndaş? grăi comisarul stăruitor. 
— Da! răspunse Ghiţă, cam scos din sărite prin această trecere neaşteptată de la un lucru la altul, însă numai cu Lică singur, care m-a întrebat cînd vine arîndaşul, fiindcă ar fi avînd, precum zicea, o vorbă cu dînsul. 
— Numai atît? 
— Numai. 
— A mai auzit cineva? 
— Nu cred, răspunse Ghiţă strîmtorat. Mă luase la o parte. 
— Apoi, dacă nu aveaţi altă de vorbit, grăi comisarul zîmbind, ce nevoie aveaţi să vorbiţi în taină? 
Ghiţă dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stăpîni. El înţelegea pentru ce Lică a vorbit în taină şi cu toate aceste destul de tare, pentru ca şi alţii să-l audă. 
— Nu cumva, zise el apăsînd asupra fiecăreia dintre vorbe, Sămădăul a vorbit aşa pentru ca să te pună la bănuială dacă se va fi dovedind că el a călcat pe arîndaşul? 
Pe Ghiţă-l trecură o dată fiorii. 
— Asta nu e cu putinţă! zise el înecat de năvala sîngelui. Nu se poate! şopti apoi cu glasul pierit al omului ce-şi apără viaţa. Nu pot să dovedesc că atît am vorbit cu Lică şi numai atît, cît vă spusei; dar pot să jur pe pîine şi sare, pe cruce şi pe sfînta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur, adause deznădăjduit, că Lică a stat toată noaptea la cîrciumă. 
— O vom descurca noi şi asta, ca să vezi că ştim să curăţim drumurile de oameni răi! grăi comisarul mulţumit de capătul la care a ajuns, în vreme ce Pintea îşi muşca buzele şi-şi rupea unghiile de la degete, iară Ghiţă şedea descordat în faţa lor. 
După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiţă nu putu să se întoarcă acasă decît ca om lăsat pe chezăşie. 
Plecînd să-şi caute oameni de chezăşie, el simţi că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu care se-ntîlnea pe drum îl ardeau parcă, şi aşa mergea drept înainte, fără de a mai îndrăzni să-şi ridice ochii de la pămînt ori să privească în lături. 
Cel dintîi la care se duse, cumnatu-său Andrei, fratele Anei, fiind un om nemaiumblat în asemenea treburi, se cam codi cînd află de ce e vorba. Aceasta-l făcu pe Ghiţă şi mai nehotărît. Mergînd la popa, un văr al său, ca să-l roage şi pe acesta, el se opri mai adeseori în cale şi, dacă nu ar fi trebuit să se gîndească la Ana şi la gospodăria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca să nu se mai pună în sarcina altora. Popa primi bucuros să-i fie om de chezăşie, ba îl şi îmbărbătă, spunîndu-i să nu se mai teamă de nimic, dacă se simte nevinovat; însă în acelaşi timp îi da sfaturi bune şi-l mustra pentru că s-a dus la Moara cu noroc. 
Popa îi făcu totodată şi hîrtia de chezăşie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a pleca, şi astfel, cam pe la 4 ceasuri dupăamiazăzi, Ghiţă putu să-şi pună caii la căruţă şi să plece. 
Dar cînd era să plece dimpreună cu Laie, îi veni o femeie înaltă şi smeadă, cu buzele subţiri şi cu ochii mici, neastîmpăraţi, şi-l vesti să mai aştepte, fiindcă vine şi Pintea căprarul. Această femeie, îmbrăcată pe jumătate ţărăneşte, era Uţa, slujnica pe care o căutase Pintea după înţelegerea ce avuseseră de dimineaţă. 
— Bine, grăi Ghiţă, am mare trebuinţă de o slujnică, dar nu tocmai acum; am să vin în zilele aceste să te iau. Dar, adăugă el peste puţin, mai stai pe aci pînă ce vine căprarul, ca să văd cum v-aţi înţeles. 
Singur nu-şi dădea seama pentru ce, dar era hotărît să nu o ia chiar acum cu dînsul; însă după ce Pintea veni şi zise scurt: "Iacă, ţi-am adus şi slujnică", el nu mai îndrăzni să zică nimic, ci-şi călcă pe inimă, deşi parcă simţea că Pintea îi pune această femeie de pîndă în casă. 
Plecînd, Ghiţă mîna caii, Pintea şedea lîngă el, iară Laie se făcuse ghem în fundul căruţei, lîngă Uţa, care-şi adusese în pripă şi o legătură cu rufe, pe care şi-o pusese pe un snop de coceni, ca să şadă bine. 
Pintea era tăcut ca de obicei, iară Ghiţă şedea ca pe spini lîngă dînsul. 
— Să nu te miri! îi zise Pintea într-un tîrziu. Eu am poruncă să-ţi caut casa pentru ca să văd dacă nu voi găsi ceva ascuns în casa ta. Ştiu că n-am să găsesc nimic, dar trebuie să mă supun la poruncă. 
Obosit cum era, Ghiţă nu putu să-şi dea numaidecît seama despre înţelesul acestor cuvinte. 
— Adică şi asta! ? zise el cam nepăsător. N-au fost destule cele de pînă acum! ? Bine, Pinteo, adăugă apoi peste puţin mai viu, spunemi, tu, pe sufletul tău: mă crezi tu ori nu mă crezi pe mine vinovat? 
— Nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund! grăi căprarul apăsînd asupra vorbelor. 
Ghiţă tresări şi ochii i se umplură de văpaie. 
— Înţeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ţi le-am zis eu ţie astă-dimineaţă. Vrei să mi le aduci aminte. Dar să ştii un lucru: nu se poate să-i faci unui om mai mare nedreptate decît să-l mustri pentru o greşeală pentru care-şi face el însuşi destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă cunoşti, ruşine să-ţi fie de slăbiciunea ochilor tăi! 
— Noi bănuim pe toată lumea, grăi căprarul; asta ni-e meseria. 
— Să-ţi fie de bine! răspunse Ghiţă privindu-l cam peste umăr. Crede-mă că prea puţin îmi pasă dacă mă crezi aşa ori altfel: eu tot eu rămîn. 
Pintea nu era omul care să răspundă de asemenea vorbe; ei îşi urmară dar calea în tăcere, înşirînd fiecare gîndurile sale. Pintea spusese adevărul cînd zisese că bănuieşte pe toată lumea. Oricum se sucea şi învîrtea, el nu putea părăsi gîndul că Lică a fost acela care a călcat pe arîndaşul şi-l cuprindea un fel de nebunie cînd se gîndea că şi astă dată îi va scăpa. Îl vedea parcă rîzînd pe sub mustaţă şi lăudîndu-se între pahare. . . Iară Ghiţă, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se făcuse apărător al lui Lică, se pusese alăturea cu el, îi dăduse mînă de ajutor. 
Dar şi Ghiţă vorbise din inimă cînd spusese că prea puţin îi pasă. Acum chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-l bănuieşte, el se simţea mai bun decît cum îl credeau alţii, prea bun pentru oamenii în mijlocul cărora se afla, şi dacă mai nainte îl apăsa gîndul că nu mai poate umbla prin lume decît sub scutul cinstei altora şi că în curînd va trebui, poate, să cadă la închisoare, acum iar îşi ridica fruntea, deoarece simţea că toţi acei care îl osîndeau, aflîndu-se la strîmtorarea în care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiţi ori mai răi decît dînsul. "Da, îşi zise el, am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puşi în locul meu, aţi fi mers mai departe decît mine ori v-aţi fi aruncat cu nesocotinţă în primejdie". Era o amarnică dezamăgire în aceste cuvinte. În clipa cînd le zicea, el se simţea mai sărac decît pînă atunci. Pierduse toate bucuriile, toată părerea de bine pe care omul o simte cînd vede pe acela pentru care simte tragere de inimă, cînd îi vorbeşte, cînd poate să-i facă vreo mulţumire, cînd primeşte o vorbă bună de la dînsul, cînd se gîndeşte la el, pierduse mîngîierea ce se revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decît omul despre care putem să ne facem gînduri bune! ? Despre Pintea, un fost tovarăş al lui Lică, om ieşit din fundul temniţelor ca să-şi urmărească prietenii de mai nainte, om care bănuieşte pe toată lumea, fiindcă asta îi este meseria; pentru acest om el se depărtase de Ana, soţia sa; în acest om pusese el mai multă încredere decît în aceea cu care era legat pe toată viaţa. Dar Ghiţă nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gînd, care încetul cu încetul se strecura printre celelalte şi-i umplu în cele din urmă sufletul de mîngîiere. La urma urmelor, toate le făcuse din dragoste către dînsa, din dorinţa de a o vedea veselă şi mulţumită, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de orice gînd rău. Ce-i pasă lui acum de Pintea, de judecăţi, de trebile arîndaşului, ce-i pasă de gîndurile ce-şi va fi făcînd lumea? . . . Căci mare drept avea bătrîna cînd vorbea de liniştea colibei; aici şi numai aici e limanul de scăpare, cînd, la nevoie, ca totdeauna, lumea te părăseşte. Ghiţă începu să mîne mai iute, căci drumul îi părea prea lung. Simţea că ea îl aşteaptă cu nelinişte, îi vedea neastîmpărul şi îi părea o veşnicie la mijloc pînă ce va putea să o vadă şi să-i grăiască un cuvînt, numai un cuvînt, numai cîteva vorbe: "Ano! nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gîndesc cînd mă vezi tăcut, căci toate le fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieţii mele; nu-ţi face gînduri rele, că nu vreau să împarţi necazurile vieţii cu mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gîndeşte că-mi trece ca un junghi prin inimă cînd te văd tristă ori mîhnită şi ori de ce te-ai întrista ori mîhni, eu nu pot să cred alta decît că eu sunt de vină. Ano! sunt un om bănuit, om lăsat pe chezăşie, am poate să cad la închisoare, dar tu nu te mîhni cînd vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ţi pune toată credinţa în mine, căci toate vor trece în cîteva zile şi cîtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orice supărare. Uite, în trei zile plecăm de aici şi trăim mai departe cum am trăit odinioară. Acum, cînd simt că pentru tine e mai bine aşa, nu mai stau la îndoială, ci plec cu părere de bine. "
— Ce-i asta! ? strigă deodată Pintea, ridicîndu-se iute în picioare. Ghiţă tresări ca deşteptat din somn şi privi în toate părţile, ca să vadă ce-l speriase pe Pintea. 
Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărţea decît un deal. Ploaia încetase; norii se răriseră şi razele soarelui furişat din dosul norilor atingeau de asfinţit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decît ca de cîteva palme în dosul dealului, acoperit cu pădurea deasă, ce se întindea la stînga drumului. Pe drum stătea o trăsură boierească fără de cai. 
— Mînă! grăi Pintea. Aici nu e bine. Ghiţă se ridică şi el în picioare, apoi dete frîu cailor, gîndurile bune îi pieriră ca şi cînd le-ar fi luat cu mîna şi mintea i se opri pe cîtva timp în loc. 
Sosind la trăsură, ei nu găsiră decît trupul unui copil mort de o lovitură pe care o primise, precum se vede, cu patul puştii în ceafă: el era aruncat la cîţiva paşi pe iarbă, cu hainele lipite de trup, cu ochii ieşiţi pe jumătate din cap şi cu faţa plină de sînge închegat. 
În cealaltă parte a trăsurii mai era o mare baltă de sînge închegat, şi capra de asemenea era pe ici, pe colo însîngerată, deşi ploaia spălase sîngele de pe ea. Urmele pe drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau deloc, fiindcă le spălase ploaia; numai la vale se cunoşteau urme de copite, dar şi aceste se pierdeau la depărtare de vreo sută de paşi. 
Pintea îşi dete seama de toate aceste, făcu un ocol împrejur, apoi se întoarse iar la Ghiţă, care stătea dimpreună cu Laie, încremenit, în drum, în vreme ce Uţa rămase cuprinsă de fiori în căruţă. 
— Ce-a fost aici? zise el tulburat. Îţi vine să juri că slugile şi-au omorît stăpînul, şi tot nu-mi vine să cred. Ei! nu înţeleg, urmă apoi peste puţin. Au plecat la vale, pe cît se vede de pe urme, apoi au legat cîrpe cu cîlţi la copitele cailor şi s-au întors în pădure. 
Ghiţă dete din umeri. 
— Nu cumva eşti gata să juri că nici asta n-a făcut-o Lică! grăi Pintea, în vreme ce vinele i se umflară şi ochii parcă erau să-i iasă din cap. 
— Bine! Ţi-ai ieşit din fire! ? zise Ghiţă privind buiguit la el. 
— Nu, răspunse căprarul, dar minune că nu-mi ies! Pentru că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu pierdem vremea; Uţa rămîne aici, iară noi plecăm toţi trei ca să căutăm urma din pădure. La locul mai şes, căci hoţul cuminte nu umblă pe coaste, unde lunecă calul şi lasă urme, pe la bălţi, unde rămîne urmă, pe lîngă buturugi, unde se adună putregaiul şi pămîntul se prăfuieşte sub copita calului. . . 
— Haideţi! Ghiţă stete cîtva timp nehotărît. 
— Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineaţă, aşa zicînd, fără de veste de acasă, şi cine ştie ce s-a întîmplat de atunci pe la cîrciumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu trăsura asta. 
— Fără de mine nu poţi să te duci! îi zise Pintea aspru. 
— Vorbă şi asta! grăi cîrciumarul cam nepăsător. Aş vrea eu să văd cine mă opreşte să mă duc la nevastă şi la copii! ca om lăsat pe chezăşie, adăugă el peste puţin. 
— Eu te opresc! Am poruncă să-ţi caut casa şi nu te las să intri în ea decît deodată cu mine. Trebuie să înţelegi de ce. 
Ghiţă se întoarse în călcîi, sări în trăsură şi apucă în o mînă frînele, iar în cealaltă biciul. 
— Dă-te în lături! zise apoi aşezat, cînd văzu că Pintea sare să apuce căpăstrul unuia din cai. 
Pintea nu se mişcă. 
— Pinteo! grăi Ghiţă zîmbind. Nu mă băga în păcate. Ce vrei tu! ? Văd un copil omorît în drum, abia cîteva împuşcături de la casa mea, şi tu crezi că am eu inimă în mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar singuri în pustietatea asta! Dacă vrei, vino şi tu acum, iară dacă nu vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aştept. . . Dă-te în lături! strigă apoi hotărît, cînd văzu că Pintea se încăpăţînează, dă-te în lături, strigă iar ridicînd biciul, că dacă nu, le dau frîu cailor şi trec cu căruţa peste tine. O loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale! 
— Cum ai zis? Loază! ? grăi Pintea, lăsînd cam ameţit căpăstrul din mînă. Acu du-te, dacă vrei! 
Ghiţă dete cu biciul între cai şi plecă, părăsind pe Laie în mijlocul drumului. 
Era în amurgul serii cînd Ana văzu căruţa lui Ghiţă în culmea dealului despre Ineu, venind la vale şi venind, încît era să crezi că are să se sfărîme în bucăţi. 
Ana-şi opri răsuflarea şi inima începu să i se bată în piept. Deodată ea tresări şi tot sîngele îi năvăli în obraji. 
Ghiţă era singur cu o femeie, fără îndoială slujnica pe care şi-o poftise Lică. 
Nevasta îşi uită deodată toate nedumeririle, tot neastîmpărul cu care-şi aşteptase bărbatul şi nu mai simţi în ea decît o singură pornire pătimaşă, să meargă la femeia aceea şi să-i tragă cu ghearele pielea de pe obraji. Era ameţită, tremura în tot trupul şi nu se putea mişca din loc, cînd Ghiţă se dete jos din căruţă şi se apropie de dînsa. 
— Ce-i? zise el privind în faţa ei albă ca varul. 
— Ce să fie! Nimic! răspunse ea stăpînindu-şi mînia. El o luă de mînă şi-o duse în casă. 
— Ce s-a întîmplat? îi zise apoi. Cine a trecut astăzi pe aici? 
— Oameni, fel de fel. . . zise ea înecată. 
— Ano! grăi bărbatul înduioşat. Nu vorbi aşa cu mine, acum, tocmai acum nu vorbi aşa. Ai dreptate să fii mîhnită: m-am dus fără de veste, aşa zicînd, şi nu ţi-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Află acum că astă-noapte l-au călcat pe arîndaşul, l-au bătut de moarte şi-au luat de la el bani, aur şi argintărie, tot ce-au găsit şi putut duce. Află că m-au luat şi pe mine la bănuială, şi că nu m-am întors acasă decît pe chezăşie. Acum, întorcîndu-mă de la Ineu, am găsit în drum o trăsură boierească şi lîngă ea un copil ucis şi aruncat la marginea drumului. Cine-a mai fost în trăsura aceea? spune-mi, ca să-l vestesc pe Pintea. 
Ana stătea ca un stîlp de piatră înaintea lui şi asculta cu încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec în urechi şi nu puteau să străbată pînă la inima ei, tulburată de alte gînduri. 
— O femeie a fost, zise ea, o domnişoară, o văduvă tînără! Mai ştiu eu cine! ? Vor fi dus-o cu dînşii, căci era tînără şi frumoasă, urmă ea cu patimă, plină la faţă şi la trup, iară voi, bărbaţii, nu vă gîndiţi decît la d-alde astea. 
Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei. 
— Ce-i, Ano? Ce ai tu! ? zise el îngrijat, şi se apropie ca să o cuprindă cu braţul şi să-i privească mai dinadins în faţă. 
— Lasă-mă! îi şopti ea înecată, şi-l dete cu cotul la o parte. Lasă- mă, că-mi vine rău cînd mă atingi. 
— Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse cu amîndouă braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te-am mai văzut. Aveai să-mi spui ceva astă-dimineaţă; grăieşte. Tu nu eşti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea. . . Ţi-a dat cineva ceva! Te-a vrăjit? Ce-i? ! 
Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plîns şi să-şi strîngă pumnii ridicaţi în sus. 
— Ce caută muierea asta aici? ! zise ea rîzînd încît i se vedeau dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu să faci din casa mea! ? 
El o lăsă din braţe şi rămase privind tulburat la dînsa, tulburat, dar rece ca sloiul de gheaţă. 
— E oare cu putinţă! ? zise el încet. Mintea mi se opreşte în loc. E vorba de oameni morţi, omorîţi în drum, de o femeie care a fost răpită de lîngă copilul ei mort, e vorba de cele mai grozave lucruri, şi tu nu ai alt necaz pe lumea asta decît pe acela că eu am adus o slujnică în casă. 
— Ce-mi pasă mie de alţii! răspunse ea. Mai mult amar n-a fost în viaţa lor întreagă decît este acum în sufletul meu: e mai grozav să trăieşti cum trăiesc eu decît a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiţă; mă seci de viaţă, mă chinuieşi, îmi scoţi răsuflare cu răsuflare viaţa din mine, mă laşi să mă omor eu din mine. 
— Lasă-mă dracului, nu mă mai hîrşi şi tu, grăi soţul mutînd un scaun din loc, că destule am eu pe capul meu. . . 
— Dacă le ai, tu ţi le faci singur, răspunse ea înrăutăţită. Hei! Ghiţă, să nu te bată pe tine suspinele mele! Prea mă crezi tu pe mine proastă; însă nu sunt proastă, ci am slăbiciune de tine. Astă-noapte mă gîndeam să-mi iau copiii şi să plec de aici, lăsîndu-te singur cu păcatele tale; ştiu că aşa ar trebui să fac, dar nu pot, iacă, nu pot, nu mă lasă inima, n-am putere şi simt că, orice ai face, eu tot ţin la tine, cîtă vreme nu trebuie să cred că-ţi cad ca o sarcină pe cap. Nu te mai ascunde de mine. . . Zici că l-au călcat pe arîndaşul? Crezi tu că eu nu v-am auzit ieri vorbind de dînsul? Crezi tu că eu n-am înţeles cele ce s-au petrecut astă-noapte? Crezi tu că nu l-am văzut pe Lică întorcîndu-se în zori de zi de la Ineu? ! 
Ghiţă adunase peste zi mult venin şi multă mînie în sufletul său, şi acum tot acest venin, toată această mînie se aduna la un loc: el răsuflă o dată din greu, se dete un pas înapoi şi grăi încet: 
— Ce vrei tu să zici, Ano? 
— Ştii tu prea bine ce voiesc să zic! răspunse ea rîzîndu-i în faţă. Tu cu Lică, voi, în înţelegere, l-aţi călcat pe arîndaşul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să te pot da de gol. 
— Adică şi tu! grăi Ghiţă înecat de mînie, apoi se apropie de dînsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amîndouă mîinile asupra şi rămase cîtva timp nemişcat şi gata de a se arunca la ea. 
— Da, zise ea rîzîndu-i încă o dată în faţă, omoară-mă, că eşti mai tare decît mine! Ai început odată, urmează mai departe, mergi pînă la sfîrşit! 
El îşi încleştă ghearele în umerii ei fragezi, o ţinu strînsă înaintea sa, apoi întrebă: 
— Tu zici că eu m-am înţeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arîndaşul? 
— Da! răspunse ea hotărîtă. 
— Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecînd, iară tu l-ai văzut întorcîndu-se? 
— Da! răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în faţă, apoi îşi luă mîinile de pe ea. 
— Mi-e scîrbă cînd mă gîndesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socoteşti pe mine, zise el, şi ieşi din casă cu amîndouă mîinile în cap. 
Iară Ana se lăsă pe patul de alături şi începu să plîngă un plîns uşor şi alinător. 
   
   X
   
   Pintea nu se făcuse degeaba jandarm: de cîte ori era vorba să se pună pe urma făcătorilor de rele, el îşi schimba toată firea şi-l vedeai că se face neastîmpărat ca şi copoiul cînd simte mirosul ierbii de foc; cu atîta mai nerăbdător era astă dată, cînd cele petrecute îl priveau foarte de aproape. Îi era ca şi cînd ar fi pus prin întuneric mîna pe făcătorii de rele şi s-ar fi temînd că-i scapă mai nainte de a se face lumină, ca să-i poată vedea. 
   Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiţă îl scoase cu desăvîrşire din sărite. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiţă, ceva din lucrurile furate de la arîndaşul, el tot n-ar mai fi stat la îndoială şi ar fi zis că Ghiţă poate să fie năpăstuit; acum însă, cînd îl văzu depărtîndu-se, inima i se umplu de mînie, şi mînia îl orbeşte pe om. Nici acum însă mînia lui nu era pornită asupra lui Ghiţă, ci asupra lui Lică, deoarece numai Lică era de vină pentru cele petrecute. 
   Orbit, precum era, de mînie, Pintea nu putea să vadă copilul omorît fără ca să-şi zică: "Am să dovedesc că tu l-ai omorît, chiar şi dacă n-ar fi adevărat". El nu-şi mai pierdu dar timpul, ci, lăsînd pe Laie la trăsura din drum, îşi dete seama dacă puşca îi este bine încărcată şi plecă singur cu vinele încordate spre pădure. 
   Norii se răriseră şi luna plină, ieşind pe ici, pe colo în cîmpul senin al cerului, arunca umbrele împleticite ale copacilor desfrunziţi, ca o mreajă nesfîrşită, peste faţa pămîntului; ba chiar şi atunci luna se ascundea în dosul norilor, noaptea era destul de luminată pentru ca un om ca Pintea să poată vedea la depărtare de vreo sută de paşi împrejurul său. Îi era cu toate aceste greu să afle urma, deoarece pămîntul era acoperit cu frunzele căzute în curînd, care foşneau în liniştea nopţii sub picioarele lui. Timp îndelungat el umblă dar mereu după bălţile ce-i scăpărau de departe sub razele lunii, după licurirea putregaiului pe la locurile mai umbroase şi aruncînd din cînd în cînd, după obiceiul său, cîte o înjurătură. Aflînd apoi urma unuia dintre cai, el încordă cocoşul puştii, intră mai adînc în pădure, urcă pînă la culme şi începu să coboare spre valea cealaltă. 
   Era înspre miezul nopţii cînd el dete peste trupul înţepenit al unei femei tinere, îmbrăcate în negru. Ea nu era înjunghiată, nu gîtuită, nu împuşcată: se înăbuşise cu cîrpa pe care i-o legaseră peste faţă, ca să-i astupe gura. 
   Pintea era om oţărît; e însă ceva tainic în trupul mort, şi în clipa cînd se lăsă în genunchi pentru ca să-l privească mai de aproape, îl trecu un simţămînt de înduioşare. Mult nu putea să-l ţină acest simţămînt; trebuia să se piardă în faţa părerii de bine pe care o simte tot omul cînd, după multă căutătură, află, în sfîrşit, ceva. El pipăi dar trupul şi căută cu tot dinadinsul ca să vadă dacă nu cumva ucigaşii au uitat ceva la faţa locului; apoi îşi potrivi chivăra în cap, luă puşca, de curea, peste umăr şi ridică iute trupul de la pămînt, ca şi cînd ar trebui să se teamă, ca nu cumva să-l piardă dacă va mai zăbovi. 
   Dar, voind să facă un pas înainte, el se simţi oprit în loc, se mai opinti o dată, în vreme ce simţi că-l furnică de-a lungul spinării şi că perii i se ridică în cap, apoi puterile îl părăsiră, scăpă trupul din braţe şi căzu cît era de lung peste el. 
   Călcase pe capătul biciului cu care hoţii legaseră mîinile femeii la spate şi pe care-l uitaseră în zăpăceala lor. 
   Singur în miez de noapte şi aruncat ca din senin peste un trup mort, Pintea nu putu să creadă decît că e Necuratul la mijloc şi nimic nu era mai aproape de mintea lui decît gîndul să se ridice şi să o ia fuga încotro îl duc picioarele. Dar ridicîndu-se pe jumătate şi privind îngrozit împrejurul său, el simţi că nu poate să lase trupul aici, îl cuprinse iar în braţe şi se depărtă cu paşi grabnici, ca şi cînd s-ar şti urmărit de cineva. Şi în adevăr, el era urmărit. 
   Laie, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poţi pune să stea peste noapte de strajă la un mort. Puţin după plecarea lui Pintea, îl apucase urîtul. O trăsură părăsită la marginea drumului, bălţi de sînge, un copil mort cu totul aproape, aceste nu erau lucruri cu care oameni ca Laie se pot ţine de urît. Acum îi vedea parcă pe oamenii cu feţele acoperite ivindu-se pe la marginea pădurii, iar peste puţin copilul parcă începea să se mişte. Şi cu cît noaptea înainta, cu atît mai furioasă îi părea faţa copilului, pe care, ce-i drept, nu o vedea, dar, după loc şi împrejurări, şi-o închipuia cu atît mai viu. În cele din urmă, el plecă spre Moara cu noroc, iuţindu-şi din ce în ce pasul. La depărtare de cîteva sute de paşi, el începu să fugă. Vedea oarecum în dosul său cum copilul se ridică, se lungeşte, îşi întinde braţele ca să-l apuce şi porneşte cu paşi mari după el; şi cu cît fugea mai tare copilul, fără de a-şi schimba pasul, cu atît mai mult se apropia. 
   Cînd sosi fără de răsuflare la cîrciumă, află pe cei doi jandarmi stînd la chibzuiri dacă e să-i meargă lui Pintea într-ajutor ori trebuie să rămînă la cîrciumă. 
   — Ce-i? Ce s-a întîmplat? întrebă unul dintre dînşii, cînd îl văzu pe Laie venind în fuga mare. 
   Ghiţă, care stătea rezemat de unul din stîlpii cerdacului, se întoarse spre Laie. 
   — Nu-i bine! răspunse acesta, lăsîndu-se ameţit pe laiţă. Căprarul s-a dus în pădure ca să caute urma şi m-a lăsat pe mine singur, singur cu mortul. 
   — Şi de ce n-ai stat acolo? întrebă Ghiţă. Laie simţi că are să mănînce bătaie dacă va spune adevărul. 
   — Ba bine că voi sta, răspunse el cam tulburat, să mă omoare oamenii cu feţele acoperite! Au venit, adause cu îndrăzneală, amîndoi au voit să mă omoare. 
   Jandarmii nu mai aveau timp să se gîndească dacă Laie spune ori nu adevărul; era destul că trăsura cu copilul mort a rămas singură în drum, pentru ca ei să se hotărască a pleca. Luă deci fiecare cîte un cal de la Ghiţă şi plecară în săltate, lăsîndu-l pe Ghiţă rezemat de stîlpul cerdacului, cum îl găsise Laie. 
   Pe cînd Pintea înainta cu urma găsită mai adînc în pădure, ei se aflau la trăsură, iară pe cînd el atinsese culmea, unul dintre dînşii, Hanţl, un neamţ cît un munte, îl căuta pe la marginea pădurii. 
   În acelaşi timp din valea cealaltă urcau la deal alţi doi oameni, care îşi duceau caii înşeuaţi de căpăstru, înaintînd cu băgare de seamă şi fără de zgomot pe o urmă ce le părea cunoscută. 
   Cînd Pintea îşi descărcă în cădere puşca, atît cei doi oameni, cît şi jandarmii rămaseră pe o clipă nemişcaţi, apoi oamenii se aruncară în şei, îşi traseră cîte o cîrpă vînătă peste faţă şi porniră cu hotărîre la deal; jandarmul rămas la trăsură plecă spre pădure, iar Hanţl o luă la fugă spre partea pădurii la care se descărcase puşca. 
   Pintea trecuse culmea şi se afla la vreo mie de paşi de la locul unde găsise trupul femeii, cînd deodată auzi mai întîi două împuşcături, apoi o a treia şi peste puţin, despre drum, o a patra, descărcată de către jandarmul rămas la trăsură şi plecat acum la deal. 
   — Unde sunteţi, măi Pinteo, măi! strigă el acum tare, încît răsună toată pădurea. 
   — Hoa-hop! Aţineţi-vă-ncoaa! răspunse Pintea şi, lăsînd trupul mort la pămînt, plecă spre partea la care se descărcaseră cele trei focuri, în vreme ce el îşi încărcă puşca şi striga mereu ca ieşit din fire: "Hoa-hop! hoa-hop! după mine, măi! "
   Ieşind iar la culme, el auzi copitele cailor bătîndu-se de rădăcini şi scăpărînd pe pietre, însă departe-n vale, pînă unde nu putea să-i bată puşca, încît de urmărire nici nu mai putea să fie vorba, deoarece, ajungînd pîrîul, călăreţii dădeau prin apă şi li se pierdea urma. 
   Peste puţin el găsi pe Hanţl întins la pămînt şi plin de sînge, însă nu mort. Plumbul intrase în preajma umărului drept; afară de aceasta, îi era înfipt un cuţit prin gît, înspre inimă. 
   Pintea avea slăbiciune de tovarăşii săi; însă cea dintîi pornire a lui fu să puie mîna pe cuţitul pe care hoţii, fie dinadins, fie din zăpăceală, îl lăsaseră, şi îşi sfîşia cămaşa, ca să şteargă şi să lege rănile lui. 
   Rănitul, slăbit de dureri şi de pierdere de sînge, nu putu rosti decît cuvintele: "Căutaţi biciul, l-au uitat aici", apoi îşi ridică mîna în care ţinea cîrpa vînătă pe care o smucise de pe faţa celui ce-l înjunghiase, şi-şi pierdu simţirile. 
   Toate aceste se petrecură atît de iute şi într-un şir atît de neîngăduit, încît lui Pintea nici nu-i rămînea timp să se mai gîndească la cele ce făcea, şi cînd se văzu, tîrziu după miezul nopţii, iar în drum, îi era parcă s-ar trezi din somn şi nici nu mai căuta să-şi dea bine seama de starea lucrurilor. Simţea numai că l-a prins, în cele din urmă, l-a prins şi-l ţine strîns pe Lică. Biciul, un bici cu codiriştea de os împodobită cu verigi de argint şi cu ghintuleţe de aur, era al lui, îl văzuse chiar el în mai multe rînduri la dînsul. . . Apoi cuţitul, apoi Hanţl nu era mort şi putea să spuie pe cine a văzut cînd a rupt cîrpa. 
   Dar, sosind înspre amurgul zilei la Ineu, Pintea începu a se dezmetici. Hanţl era mort şi nu mai putea să spuie nimic, iară jandarmii ce umblaseră să-i prindă pe Săilă şi pe Buză-Ruptă nu i-au găsit pe aceştia nicăieri, dar au aflat la casa lui Buză-Ruptă o parte din argintăria arîndaşului, ascunsă sub streaşină, ba unii din cei de faţă erau gata să jure c-au văzut un cuţit ca cel de la Pintea în mîinile lui Săilă. Nimeni nu se mai îndoia dar că oamenii care l-au rănit pe Hanţl nu erau decît oamenii cu feţele acoperite care îl călcaseră pe arîndaşul, adică Buză-Ruptă şi Săilă, ca unii ce plecaseră atunci seara la Ineu. Iară cît pentru bici, mai ales comisarul era de părere că Lică nu e dintre oamenii care îşi uită biciul, şi un bici ca al lui poate să aibă şi alţii. 
   Pintea-şi puse mîinile în cap. Era de felul lui om care nu suferea nici un fel de împotrivire, şi mai ales acum, după zoala prin care trecuse, îi venea să ridice patul puştii şi să dea orbiş în toate părţile, ca să nu mai rămîie viu nimeni dintre cei ce-l apărau pe Lică. 
   — Cîrciumarul de la Moara cu noroc a fugit, îi zise el comisarului; acu degeaba ne-am mai duce să facem cercetare la casa lui. 
   Comisarul puse numaidecît doi jandarmi pe drum, ca să-l aducă pe Ghiţă legat la Ineu, şi numai apoi ascultă pe căprarul mai departe. 
   Pe cînd acesta îi spunea cum a scos lucrurile la capăt, sosiră şi jandarmii, care umblaseră să-l prindă pe Lică, şi aduseră ştirea că el trebuie să fie chiar în Ineu, unde venise, precum se zicea, încă marţi dimineaţa, ca să aştepte pe o doamnă de la Arad, căreia avea să-i dea preţul unei turme vîndute la tîrgul de la Zărand, unde-i întîlnise pe Săilă şi pe Buză-Ruptă. 
   Obosit şi înfierbîntat, cum era, de-abia se mai ţinea pe picioare. Pintea-şi luă iar puşca şi plecă să-l caute şi să nu-i mai lase timp de răsuflare; şi, în adevăr, peste vreun ceas dete de el tocmai la marginea Ineului, la casa prietenului său Acrişor, îl luă din pat, unde zăcea prins de friguri, şi se întoarse cu el la cazarmă. 
   Lică fusese de multe ori prins şi avea obiceiurile sale în asemenea împrejurări: el se dădea prins, fără ca să mai întrebe pentru ce; însă era ştiut că nu dă răspuns la nici un fel de întrebare decît înaintea judecătorului. 
   Pentru astă dată el se abătu de la obiceiul său. La început era galben ca ceara şi abia îngîna cuvintele; însă pe cînd se întorceau la cazarmă era ziuă, oamenii umblau pe uliţă, şi faţă cu oamenii Lică pînă chiar şi-n patul de moarte ar fi stat drept şi îndrăzneţ. În cele din urmă, el începu să-şi roadă mustaţa cu dinţii şi să zîmbească în el. 
   Pintea, care mergea cu puşca pe umăr în urma lui, îl urma cu privirea şi, cu cît îl vedea mai nepăsător, cu atît mai mult se îndîrjea. 
   — Am auzit c-aţi găsit o trăsură şi-un copil mort la marginea drumului, grăi Lică într-un tîrziu; nu cumva crezi c-o poţi pune şi asta în socoteala mea? ! 
   — Nu ştiu! răspunse Pintea stăpînindu-se. Depărtare de vreo cincizeci de paşi înaintea lor stăteau trei oameni de vorbă la portiţă. Lică aruncă ochii la dînşii, apoi grăi cam încet: 
   — Cînd mi-oi vedea eu ceafa cu ochii, atunci să ştii că încep a crede în hărnicia voastră şi a mă teme de voi! Eu să fiu, măi, în locul tău, te dovedesc şi chiar dacă n-ai fi vinovat. 
   Pintea se opri în cale, răsuflă o dată din greu, privi mînios la el, dar nu grăi nimic. 
   — Ştiu eu ce vrei tu, zise apoi după ce trecură de oameni, să mă scoţi din răbdare, ca să mă dau de gol înaintea oamenilor; dar nu sunt eu omul pe care tu să-l poţi purta după placul tău. 
   — Apoi, dacă vreau, îi răspunse Lică, o şi fac, am şi făcut-o. Să te vezi tu pe tine însuţi, te-ai speria de ceea ce vezi. Parcă e să mă mănînci de viu. 
   Era Lică Sămădăul care grăia aceste cuvinte, vestitul sămădău, care acum trecea urmărit de un jandarm de-a lungul uliţei din Ineu, unde se făcuse în noaptea trecută o călcare şi unde lumea era cuprinsă de spaimă: Lică ştia dar că e privit din toate părţile şi orice mişcare a lui e văzută de o mulţime de ochi. 
   — Adică ce-i! ? zise el oprindu-se în cale şi tare, ca oamenii rămaşi în urma lor să-l poată auzi. Dacă voi fi vinovat, voi merge la spînzurătoare, dar acu mă lasă în pace şi nu mă cîrîi; tu vezi că mă duc fără nici o împotrivire. 
   Pintea puse oarecum fără de voie mîna pe puşcă şi iar o luă, dar mişcarea lui nu scăpă oamenilor ce stăteau pe la portiţe, şi peste puţin ei începură să se adune din toate părţile spre dînşii. 
   — Vezi că e făcută? grăi Lică iar încet: acum rîde şi tu, cum rîd eu. Şi să ştii că azi, nu mai departe, am să mă plimb cu ţigara în gură printre oamenii ăştia şi să rîd de prostia voastră. 
   — Măi Lică, bagă de seamă că puşca-i încărcată şi, dacă-mi pierd răbdarea, o pierd de tot! îi zise Pintea. 
   Cu toată cumpătarea lui Pintea, cîţiva oameni se luară după dînşii, iară unde se adună în asemenea împrejurări doi-trei inşi, peste puţin lumea se îngrămădeşte. Pe cînd ei sosiră la cazarmă, tot Ineul ştia că Pintea, căprarul, l-a prins pe Lică Sămădăul şi că era să-l împuşte pe drum, în mijlocul uliţei, şi vreo cincizeci de oameni doritori de a afla ceva despre cele petrecute veneau în urma lor. Pintea mergea drept înainte şi se făcea că nu vede şi nici nu aude nimic. 
   — Ce căutaţi aici? le zise oamenilor unul dintre jandarmii ce stăteau la poarta cazărmii. Haid! acasă! 
   — Apoi de! nu te mira, grăi Lică, oamenii vor şi ei să vadă mînia lui Pintea; era să mă împuşte pe drum; zice că are el să mă dovedească pe mine şi chiar dacă n-aş fi vinovat. . . 
   — Asta n-am zis-o, grăi Pintea, dar zic acuma că, dacă n-ajungi tu acum în furci, nu mai e dreptate în lume. 
   — Aşa o fi! zise Lică, apoi se întoarse spre oamenii ce iar se îngrămădiseră spre dînşii. Măi, adăugă apoi, să meargă cineva dintre voi la domnul Vermeşy, la curte, şi să-i spuie că ieri noapte i-au pierit vreo 70 de porci din turmă şi că eu am fost prins şi nu pot umbla să-i caut. 
   Lică-i cunoştea bine pe oameni; nu unul, ci zece plecară deodată, fără ca să-şi dea seama despre ceea ce fac, numai pentru ca să poată zice că şi ei au făcut ceva în nişte împrejurări ca aceste. 
   — Uite cum se duc! zise el dar mulţumit şi intră pe poartă. Înaintea comisarului, Lică spuse că a văzut cuţitul la Săilă Boarul, şi cînd îi arătară biciul, el zise dezgheţat: 
   — E al meu. Se vede că l-aţi găsit la Moara cu noroc, de unde cred că aţi luat şi cuţitul. 
   Mai departe el nu voi să spuie nimic, ci ceru să i se dea voie să plece, fiindcă are treabă şi nu putea să-şi piardă vremea pe nimicuri. Şi era destul să înşire numele stăpînilor săi, pentru ca comisarul să simtă că nu va putea să-l ţină închis, căci Lică ştia să-şi alege stăpînii şi putea să şi-i aleagă după plac, deoarece nimeni nu ştia să păzească o turmă şi să o vîndă atît de bine ca dînsul. Alegea dar tot oameni cu trecere, precum era Vermeşy, care, la nevoie, puteau să-i facă şi ei cîte o treabă. 
   Domnul Vermeşy Arpad avea trei turme şi nu se mai îndoia că în timp de cîteva zile le pierde pe toate trei dacă se răspîndeşte ştirea că Lică a fost prins. Nu mai lipsea decît să afle că i-au şi pierit cei şaptezeci de grăsuni din turmă şi să intre la comisar cu vorbele: "Pe răspunderea mea să-i dai drumul, ca să-mi caute porcii! "
   Iară răspunderea lui Vermeşy mergea foarte departe, căci el era prieten cu judecătorii, din care unul avea şi el o turmă sub paza lui Lică, şi avea mare trecere la dl fişpan, care putea să-l sufle pe comisar, ca să se trezească tocmai cale de trei poşte. Dacă Lică e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba: la urma urmelor, parcă toţi ucigaşii se pedepsesc! ? Mai ales cînd oameni prea cumsecade au trebuinţă de dînşii. . . 
   Pe cînd dar jandarmii se întorceau cu Ghţă la Ineu, Lică ieşea cu dl Vermeşy pe poarta cazărmii, în faţa lumii adunate aici. 
   — Nu-ţi face gînduri grele, îi zise el lui Ghiţă în treacăt. Lasă-te numai pe mine. 
   Ghiţă nu-i răspunse nimic, ci privi numai la el, ca omul pe care nu-l mai atinge nimic. Plecase de acasă fără de a fi grăit vreun cuvînt cu Ana ori cu bătrîna, fără de a-şi fi pus gospodăria la cale şi fără de a fi aruncat măcar o privire la copiii săi; nu-i mai păsa de nimic, dar nimic nu mai voia să ştie. 
   Iară Pintea era obosit şi se duse să se culce, lăsînd să mai caute şi alţii urma făcătorilor de rele. 
   
   XI
   
   Vineri după Sfîntul Dumitru se ţinu judecata. Răuţ şi Acrişor fuseseră prinşi chiar în ziua cînd îl aduseseră pe Ghiţă la Ineu, Acrişor acasă la el, iară Răuţ în pădurea de la Şicula, unde se aflau turmele. Tot în acea zi jandarmii au mai prins încă vreo şase alţi oameni bănuiţi şi au găsit cei trei cai lăsaţi de pripas în hotarul Fundurenilor; însă urma celor două slugi, feciorul şi vizitiul, era pierdută, încît nu se ştia dacă au fugit ori au fost ucişi şi îngropaţi la loc bine ascuns, ceea ce, după sîngele aflat pe capra trăsurii şi după bălţile de sînge de lîngă trăsură, părea mai de crezut. Pe Buză-Ruptă şi pe Săilă Boarul nu-i putură prinde decît treizeci şi şase de ceasuri în urmă, la Salonta, cale de vreo două poşte înspre Oradea-Mare, şi nici nu se mai întoarseră cu ei la Ineu, ci-i duseră drept la Oradea- Mare, unde aveau să fie judecaţi şi unde se aflau şi ceilalţi, afară de Lică, pe care judecătorul îl ascultase mai nainte decît pe toţi ceilalţi şi-l lăsase iar să-şi caute de trebile stăpînilor. 
   Încă pe cînd se urmau cercetările, Ana veni la Oradea-Mare, cu popa, vărul lui Ghiţă, aducînd, după sfaturile bătrînei, şi bani cu dînsa, căci banul, zicea bătrîna, drege toate lucrurile; dar nu i se dădu voie să-şi vadă soţul. Plecînd acu de a doua oară, pentru ziua de judecată, la Oradea-Mare, ea era cu atît mai pierită cu cît o mai mustra şi gîndul că n-a făcut nimic spre a uşura soarta soţului său, pe care, după cele aflate în urmă, începuse a-l crede nevinovat. 
   — Nu te tulbura fără de vreme, fata mea, îi zise bătrîna, liniştită ca totdeauna. Aşteaptă să vezi, pentru că nu ştii dacă în ziua cînd se va întîmpla — Doamne fereşte! — lucrul de care te temi, el îţi va părea atît de grozav cum îl vezi acum în închipuirea ta: aşteaptă să vezi, şi dacă durerea-ţi va fi adevărată, plîngi trei zile de-a rîndul, apoi zi: "Tu, Doamne, ai voit aşa! ", te şterge la ochi, caută-ţi un alt izvor de mîngîiere şi mergi cu el mai departe, căci viaţa e scurtă şi n-ai timp să te opreşti mai mult în cale. 
   Aşa vorbea bătrîna, fiindcă era bătrînă; Ana însă era tînără şi nu îndrăznea să privească în viitorul îndoios şi parcă nesfîrşit de lung, iară cînd ochii o furau, ei i se umpleau de lacrimi. 
   Dar Ana nu era dintre oamenii în mintea cărora gîndurile grele se pot încuiba. Încetul cu încetul, ea se mîngîia cu gîndul că Ghiţă nu se poate să fie vinovat, şi numai cînd se văzu în mijlocul lumii ce se adunase la judecată simţi iar greutatea pe inima ei. 
   Cel dintîi adus înaintea judecătorilor fu şi astă dată tot Lică, omul înalt şi uscăţiv, care totdeauna ştia să tragă asupra-şi privirile altora. 
   Ana se făcu albă ca varul cînd îl văzu intrînd, şi ochii ei mari rămaseră, ca odinioară, aţintiţi la faţa lui aspră şi nemişcată. De la acest om atîrna soarta lui Ghiţă, căci dacă el scăpa, nici Ghiţă nu putea să fie osîndit: ea urma deci cu încordată luare-aminte, şi inima i se încălzea la fiecare cuvînt rostit de dînsul. 
   Lică se ştia sprijint de stăpînii săi, dintre care unii erau pătrunşi de nevinovăţia lui, iară alţii, ca oameni cu multă trecere, puteau să-l apere pe sub mînă, deşi poate că-l bănuiau; cu toate aceste, el ştia de ce e vorba, aflase că mai mulţi dintre judecători îl bănuiesc şi aşa îşi dete răspunsurile scurt şi desluşit, neabătîndu-se întru nimic de la mărturisirile ce făcuse pe cînd fusese luat pentru întîia oară la cercetare. Se bizuia Lică pe cît se bizuia pe ajutorul stăpînilor săi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţenie. 
   Înainte de toate el spusese că nu ţine minte să fi vorbit la Moara cu noroc despre arîndaş şi despre slujnică, ori că Săilă să fi plecat cu Buză-Ruptă drept la Ineu, iară cînd i se citiră mărturisirile celorlalţi, el răspunse scurt: 
   "Se poate, dar eu nu-mi aduc aminte". În urmă el tăgădui că Răuţ ar fi venit în noaptea aceea cu o muiere la el, zicînd că n-a venit decît să-i spună c-a pierit o parte din turma ce se afla în pădurea de la Fundureni şi că birtaşul şi sluga lui trebuie să se fi înşelat cînd au văzut şi o femeie. 
   Ana începu să răsufle mai uşor. Adică, atunci noaptea, s-a dus Lică să-şi caute de turmă. 
   Judecătorii erau însă de altă părere. Era dovedit cu destule mărturii ceea ce Lică tăgăduia; ei socoteau dar că el dinadins nu-şi aducea aminte de nimic din cele ce pot să întărească bănuiala căzută asupra lui Buză-Ruptă şi a lui Săilă, pentru că era înţeles cu dînşii. Iară cît pentru muiere, el tăgăduia, pentru ca să nu fie silit a o numi, lucru pentru care mulţi dintre cei de faţă îl lăudau, aşa, în taină. 
   Judecătorii fură întăriţi în această părere a lor. Întrebat dacă nu bănuieşte că birtaşul de la Moara cu noroc era înţeles cu Săilă şi cu Buză-Ruptă, Lică răspunse că nu crede ca aceştia să fi fost oamenii cu feţele acoperite ce l-au călcat pe arîndaş şi au săvîrşit în ziua următoare faptele din drumul de ţară, ci că argintăria arîndaşului a fost ascunsă de cineva la casa lui Buză-Ruptă, poate de vreun om al lui Pintea, care le este vrăjmaş. 
   Cînd îi arătară, în sfîrşit, cuţitul şi biciul, Lică dete din umăr, ca şi cînd nu s-ar simţi deloc atins, şi zise că la aceste nu poate să răspundă nimic, ci aşteaptă ca lucrul să se desluşească din mărturisirile celorlalţi bănuiţi. 
   Răuţ, Acrişor şi alţi martori şi bănuiţi, care fuseseră luaţi la cercetare în urma lui Lică, întăriră prin mărturisirile lor parte cele spuse de Lică, parte cele mărturisite de Marţi înaintea comisarului, astfel că, pe cînd Pintea veni la rînd, atît în mintea judecătorilor, cît şi a oamenilor ce se aflau de faţă, Buză-Ruptă şi Săilă păreau ca dovediţi de a fi săvîrşit faptele rele, iară Lică şi Ghiţă tare bănuiţi de a fi stătut în înţelegere cu dînşii. 
   Cînd Pintea intră, apărătorul lui Lică se ridică şi spuse că nu poate primi această mărturie, arătînd în puţine cuvinte cele petrecute pe cînd Pintea îl ducea pe Lică la cazarmă şi cerînd să fie ascultaţi martorii pe care îi adusese în această privinţă. 
   — Eu îl primesc! grăi Lică dezgheţat. Pintea-şi potrivise de mult şi de multe ori vorbele, dar cele spuse de apărătorii lui Lică, sîngele rece al lui Lică şi feţele neîncrezătoare ale cîtorva dintre judecători îl scoseseră din sărite şi acum nu mai ştia ce să zică. Spre marea mirare a celor de faţă, el spunea din cuvînt în cuvînt ceea ce spusese şi Lică, anume, că nu-i crede pe BuzăRuptă şi pe Săilă vinovaţi, că argintăria arîndaşului a fost ascunsă de alţii la casa lui Buză-Ruptă, că cuţitul lui Săilă a fost lăsat dinadins în trupul lui Hanţl, că Răuţ nu a venit atunci noaptea cu o muiere la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun tovarăş al său, iară Lică îi rîdea în faţă, şi cum îl vedea pe Lică rîzînd, îşi pierdea tot mai mult cumpătul şi vorbea tot mai aprins, încît se făcu în cele din urmă de rîsul lumii adunate la judecată. Atunci tăcu şi începu să-şi şteargă sudorile reci de pe frunte. 
   Cu toate aceste, lumea rămase cam nedumerită şi cei mai chibzuiţi dintre judecători puseseră oarecare temei pe cuvintele lui. 
   Acu intră însă Buză-Ruptă şi, puţin în urma lui, Săilă Boarul, şi aceştia deteră cercetărilor cu totul altă faţă. 
   Amîndoi erau oameni ştiuţi ca făcători de rele, bănuiţi şi chiar pedepsiţi în mai multe rînduri, iară astă dată le venea cu atît mai greu să se apere cu cît nu îşi puteau sprijini spusele prin nici o mărturisire şi erau prigoniţi de către aceia care-şi dădeau silinţa să-l scape pe Lică. 
   Buză-Ruptă, un om înalt, grăsuliu şi slut, de-ţi era silă să te uiţi la el, tăgădui că a plecat atunci seara la Ineu şi spuse că pînă marţi la amiazăzi a petrecut cu Răuţ şi cu Săilă pe la turme, iară mai departe cu Săilă, cu care dimpreună s-a dus la Salonta. 
   — V-a mai văzut cineva în tot timpul acesta? întrebă unul dintre judecători. 
   — Nimeni, răspunse bănuitul. 
   — Cum aţi umblat aşa de nimeni nu v-a văzut? De ce vă ascundeaţi? 
   — Nu ne-am ascuns, dar, din întîmplare, nu ne-am întîlnit cu nimeni. 
   — Bine! urmă judecătorul. Eu însă nu prea înţeleg un lucru. Răuţ a plecat spre Fundureni, iar nu spre Ineu. 
   — Luasem înţelegere să ne întîlnim dincolo de deal şi să mergem mai departe împreună. 
   — De ce asta? Buză-Ruptă stete un timp nehotărît. 
   — Ca să nu ştie Lică Sămădăul că ne ducem împreună, fiindcă Lică ne este vrăjmaş şi s-ar fi mîniat pe Răuţ dac-ar fi aflat că umblă cu noi. 
   Răuţ dovedea însă cu patru mărturii că a fost luni noaptea la Moara cu noroc, iară marţi pe la prînz la Şicula, dovedea că Buză-Ruptă spuse un neadevăr şi că vrea să-l năpăstuiască. 
   Săilă, intrînd, văzu pe Buză-Ruptă frînt, simţi că treaba le stă rău şi-şi schimbă în buiguiala sa mărturisirea ce făcuse mai nainte. 
   El spuse, în deosebire de tovarăşul său, că s-au înţeles cu Răuţ ca să fure o parte din turma ce se afla în pădurea de la Fundureni şi că în urmă s-au dus prin ascuns la Salonta, ca să afle un cumpărător. Această mărturisire însă, care mai nainte ar fi putut să schimbe părerea judecătorilor, acum îi făcea pe cei mai mulţi să rîdă. 
   Astfel, din mărturisirile lui Buză-Ruptă şi din ale lui Săilă nu ieşea decît un lucru: că ei sunt vrăjmaşi ai lui Lică, întocmai ca Pintea, şi că nu puteau să fi săvîrşit fapta în înţelegere cu dînsul, lucru pe care apărătorul lui Lică îl puse cu vorbe bine potrivite în vederea judecătorilor, arătînd cum Lică li s-a făcut apărător numai pentru ca să nu pară a-şi răzbuna de dînşii, acum cînd se aflau în strîmtoare, deşi putea să ştie că numai ei au putut să-i lase biciul la trupul iubitei sale stăpîne. 
   Şi în adevăr, din două una: ori biciul lui Lică, ori cuţitul lui Săilă trebuia să fie urma lăsată dinadins la faţa locului, pentru ca să-i ducă pe urmăritori pe o cale greşită, fiindcă despre o înţelegere între BuzăRuptă, Săilă şi Lică acum nu mai putea să fie vorba. Lică însă, deşi ar fi putut săvîrşi faptele petrecute în drumul de ţară şi în pădure, nu putea să fie unul dintre oamenii cu feţe acoperite care îl călcaseră pe arîndaşul, fiindcă în timpul cînd s-a petrecut această faptă, el, după mărturisirea mai multora, se afla la Moara cu noroc. Ce-i drept, Pintea bănuia că el n-a stat toată noaptea la Moara cu noroc şi mărturiile erau cam îndoioase, tot oameni care puteau să fie bănuiţi de tovărăşie cu Lică; singurul reazem de bănuială asupra lui Lică erau mărturisirile, cu totul îndoioase, pe care le făcuse cîrciumarul asupra timpului la care sosise şi plecase acel om ce venise cu muierea la Lică: de aceea îl puseră pe Ghiţă la urmă şi acum aşteptau cu toţii hotărîrea de la mărturisirile lui. 
   Înalt, lat în umeri, cu ochiul limpede şi cu faţa nemişcată, Ghiţă se opri în mijlocul lumii. 
   Înaintea lui erau doi oameni nevinovaţi, care aveau să sufere osînda grea; era pătruns de nevinovăţia lor, dar acum nu mai putea să o dovedească, deşi era gata s-o apere chiar cu primejdia de a trece drept părtaş la vina lor: ochii lui se opriră asupra lor ca şi cînd ar voi să le zică: "Nu vă temeţi, căci ştiu eu un lucru prin care pot să vă scap cel puţin deocamdată". 
   Ana suspină o dată din greu, apoi rămase încremenită. Nu mai era el, omul puternic şi plin de viaţă: în cîteva zile se făcuse numai umbra din ceea ce fusese odinioară; în cîteva zile pieliţa obrajilor i se încreţise şi perii capului îi dăduseră în cărunţeală. 
   Cuprins de o durere sfîşietoare, el se întoarse oarecum fără de veste spre partea la care auzise suspinul şi, aflînd cu ochii pe Ana, îşi ridică mîna, o trase încet peste fruntea sa uscată şi se întoarse drept spre Lică, omul care nu-şi pierdea niciodată liniştea. 
   Într-o clipă el îşi simţi toată firea prefăcută. Nu o văzuse de mult, şi acum cînd o vedea aşa de pierită, cum era, se adună deodată în sufletul lui toată dragostea pe care o simţise din clipa cînd o văzuse pentru întîiaşi dată, toată dorinţa de a o vedea mereu ferită de rele, toată alipirea către viaţă a omului pătruns de iubire, şi tot ce plănuise în cugetarea lungilor zile petrecute în închisoare se zădărnici în clipa cînd faţa Anei se ivi în ochii lui. 
   El nu putea să se pună în primejdie de dragul altora, căci avea nevastă şi copii, iară pe Lică îl poţi speria cu o vorbă, dar nu-l poţi stîrpi, fiindcă el nu e om singur, ci un întreg rînd de oameni, din care unii se răzbună pe alţii. 
   Din cuvînt în cuvînt, Ghiţă mărturisi dar tot ceea ce mărturisise înaintea comisarului, cu deosebirea numai că el stărui să rămînă scris că nu-i crede vinovaţi pe Buză-Ruptă şi pe Săilă. Iară cînd i se puse întrebarea hotărîtoare, dacă poate jura că Lică a stat atunci toată noaptea la Moara cu noroc, el răspunse: 
   "Nu pot să jur că n-a plecat în noaptea aceea, fiindcă n-am stat mereu lîngă dînsul; jur însă că l-am ştiut toată noaptea la cîrciumă". 
   Cercetarea era încheiată şi peste cîtva timp judecătorii rostiră judecata: Lică se află nevinovat; Ghiţă, ale cărui purtări dăduseră loc la bănuieli, scăpă în lipsă de destule dovezi, iar Buză-Ruptă şi Săilă Boarul fură osîndiţi pe viaţă. 
   Unul cîte unul — judecători, osîndiţi, bănuiţi, martorii şi oamenii adunaţi — toţi se depărtară; numai Ghiţă stătea mereu cu ochii ţintiţi la pămînt, în luptă cu el însuşi, cu dorinţa de a-i grăi Anei un cuvînt şi cu durerea de a o vedea aşa de pierdută cum era. Apoi, cînd lumea se rări, el se întoarse spre dînsa, ochii i se împăienjeniră şi faţa i se umplu de lacrimi. 
   — Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cît voi trăi pe faţa pămîntului. Ai avut tată om de frunte; ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor. Şi n-am păcătuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie şi n-am voit să cred şi să înţeleg cînd mi-ai arătat calea cea bună. 
   — Lasă, Ghiţă, că trece şi asta. . . grăi nevasta, împăcată cu ea însăşi. 
   
   XII
   
   Nu te mîhni, dragul meu, grăi bătrîna adînc mişcată. Mă uit la faţa ta, mă uit la părul tău, şi nu mai întreb ce s-a întîmplat: văd eu c-a fost mare nenorocirea prin care ai trecut. Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva nenorocirea ta să-mi pară prea mică şi să-ţi fac o nedreptate, căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar zic să nu te mîhneşti: e norocul omului care a trecut prin o mare nenorocire, căci a scăpat de multe necazuri mici, care mistuie mai rău decît durerea. 
   Ghiţă luă pe unul dintre copii şi-l sărută. 
   — Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. 
   — Lasă, Ghiţă, grăi Ana; noi şi toţi oamenii buni care te cunosc te ştim cine eşti şi ne mustrăm pentru gîndurile rele ce ne vom fi făcut despre tine. 
   — Nu asta e cinstea, întîmpină soţul. Cinstit nu e decît omul care a astupat gurile rele, pe care nimeni nu-l poate grăi de rău fără de a se da de ruşine; cinstea e sila pe care le-o faci oamenilor răi de a te socoti om între oameni. Eu nu mai pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor ăstora: "Tatăl vostru e un ticălos! "
   — Aşa e, răspunse bătrîna; multe trebuie să faci de dragul lumii, fiindcă e mare nenorocirea cînd te strici cu ea. Dar ce să-i faci? e aşa dată, şi nu altfel. Dacă te-ai stricat cu lumea, nu te mai găti de sărbătoare, ci stai acasă şi te pune să-ţi torci din fuiorul tău o cămaşă curată. 
   — Da, dacă eşti muiere! 
   — Muiere sau bărbat: om cu minte să fii! 
   — Om cu minte? Hei! mult venin am adunat eu, şi mă credeam om cu minte, dar tot numai în mine l-am deşertat. 
   — Da, mulţumită lui Dumnezeu că l-ai deşertat, grăi bătrîna. Şi bătrîna avea dreptate: Ghiţă trecuse în adevăr printr-un fel de prefacere. 
   Nenorocirea îl făcuse mai îngăduitor şi mai mulţumit cu lumea în mijlocul căreia se afla. Odinioară el credea că omul poate să facă şi să desfacă; acum simţea că toate vin cu întîmplarea şi se mulţumea cu puţinul bine de care avuse parte. Astfel, îi părea bine cînd o vedea veselă pe Ana, care se bucura de capătul la care au ajuns lucrurile, fiindcă ele puteau să ajungă la un capăt şi mai rău. 
   Apoi omul îşi caută, la amărăciune, el însuşi mîngîierea. Încetul cu încetul, Ghiţă îşi puse tare şi tot mai tare de gînd că mai stă pîn' la primăvară la Moara cu noroc, apoi îşi adună toată averea, îşi ia nevasta şi copiii şi se duce departe, unde nu-l cunoaşte nimeni, în fundul Banatului, ori chiar în Ţară. "Şi, îşi zicea el, nu este cu putinţă că purtările bune să nu străbată cu vremea. " Astfel, îşi dădea silinţa să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca şi cînd nu ar fi fost, şi să se piardă într-un viitor mai bun, pe care şi-l închipuia adeseori ca-n aievea. 
   În puţinele zile petrecute în închisoare îi venise de sute de ori gîndul să ucidă pe omul care-l pierduse şi nu o dată simţea în el că e prea slab spre a se stăpîni să nu-l ucidă, ci să-l omoare încetul cu încetul şi să-l ducă, precum ar fi dorit, de jumătate sfîrşit, la spînzurători; acum parcă-i venea să-şi zică: "Dar ce-mi pasă! ? cele făcute tot nu se mai pot desface". 
   "Lasă-l, săracul, cu păcatele lui", zise el cînd îl văzu iar pe Lică Sămădăul, care veni cîteva zile în urmă la Moara cu noroc. Iară Ana îl primi cu inima deschisă pe omul care vorbise atît de frumos în faţa judecătorilor şi prin a cărui cuminţie scăpase soţu-său de primejdia în care se afla. 
   După ce stete vreun ceas de vorbă, Lică îşi desfăcu şerparul de la brîu, plin de bani, şi-l deşertă pe masă. 
   Ghiţă, cuprins de o pornire pătimaşă, privi aspru în faţa lui. 
   — De care sunt ăştia? întrebă el apăsînd asupra vorbelor. De ai ovreului ori de ai domnişoarei? 
   El credea că Lică se va cutremura în auzul acestor cuvinte; rămase ruşinat cînd acesta îi rîse în faţă şi răspunse: 
   — Şi de unii, şi de alţii; ca hoţ m-am împrumutat şi tot ca hoţ trebuie să şi plătesc. 
   — Şi dacă mă prinde cineva cu ei? 
   — Cine să te prindă? banii sunt bani şi tu eşti cîrciumar: vin la tine fel de fel de oameni şi tu iei ce-ţi dă fiecare. 
   — Şi dacă te-aş da eu de gol? 
   — De asta nu mă tem, răspunse Lică. Ghiţă se ridică, scoase saltarul mesei, trase banii în el şi iar îl închise. 
   — Vezi, acum eşti om cu minte, grăi Lică. De ce folos ţi-ar fi fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici el nu dorea să-i spui. Peste mintea mea tot nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, şadă la răcoare, dacă sunt proşti. Credeau, proştii, că eu îmi pun credinţa în nişte oameni pe care nu-i ţin destul de strîns legaţi şi că mă vor păgubi pe mine, dacă se vor duce cu Răuţ, ca să ia vreo sută de porci din turma mea: acum n-or să mai ia nici unul. 
   Ghiţă suspină o dată. Era uimit de acest om atît de ager în răutatea sa şi se simţea uşurat cînd află că în nedreptatea legilor e o aspră ceartă dumnezeiască. 
   — Dar cu femeia aceea ce-ai avut? întrebă el. 
   — Ceea ce am cu tine, răspunse Lică rece. Am prins-o că are slăbiciune de aur şi de pietre scumpe şi am pus-o să vîndă, ceea ce putea să facă fără de a cădea la bănuială. Dar muierea tot muiere rămîne: era să mă dea de gol, căci n-a avut inimă să vîndă un lanţ, care-i plăcea, precum se vede, afară din seamăn. 
   — Şi pentru asta tu ai stins patru suflete, grăi Ghiţă îngrozit. Tu nu eşti om, Lică, ci diavol! 
   — O simţi acum? ! grăi sămădăul mulţumit. Ar fi trebuit să o simţi mai de mult şi să înţelegi că eu atît de mult mă tem de cearta legilor, încît frica îmi deschide minţile şi-mi luminează calea pe care umblu. E nebun acela care-mi zice, ca tine, că are să mă ducă la furci, pentru că mă face să bag mai bine de seamă. Înţelegi tu acum că acela care ţine cu mine nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire, pentru că, de ar fi mai nevinovat decît copilul de trei zile, tot îi frîng în cele din urmă gîtul. Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat; acum pot să merg lesne şi mai departe şi să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe mine. 
   — Pentru ce, Lică! ? pentru ce? strigă cîrciumarul, cuprins de spaimă. 
   — Nu zic că te duc, răspunse Lică domol: acu nu-mi vine la socoteală; am trebuinţă de un om ca tine. Zic numai că te pot duce dacă-mi stai în cale. 
   — Plec mîine de aici, şi-mi dă pace. 
   — Acu nu te las să pleci; ai stat pînă acum din încăpăţînare; trebuie să stai de aici înainte de frică. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri înaintea mea ca frunza de mesteacăn; acu vreau să stai aici! 
   — Ce vrei cu mine? ! 
   — Ce vreau? grăi Lică rîzînd. Ghiţă! mulţi oameni au pierit la cîrciuma asta şi li s-a găsit urma cale de două poşte de aici. De cînd eşti tu aici, n-a murit încă nici unul. Mă înţelegi? 
   Ghiţă se ridică şi-l privi cu dispreţ. 
   — Şi cîtă vreme stau eu aici, n-are să moară nici unul, afară poate de mine! zise el hotărît. 
   Lică iar se rînji la el. 
   — Vorbeşti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceaţa păcatului, zise apoi aşezat. Poate că şi eu am vorbit odată aşa, nu ţin minte. Ştiu numai că mă aflam în strîmtorare cînd am ucis pe cel dintîi om: îmi pieriseră nişte porci din turmă şi-mi era ruşine să spui c-au pierit şi n-aveam bani să cumpăr alţii în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca să mă mîngîi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintîi. Acum sîngele cald e un fel de boală, care mă apucă din cînd în cînd, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avînt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sîngele cînd te hotărăşti odată să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărîmi, cînd te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mînie oarbă, şi cînd ai adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie. Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rîde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic cînd mă ştiu alăturea cu un om ca tine. 
   — Îţi sunt tovarăş! grăi Ghiţă hotărît şi rece. 
   — Nu te primesc! răspunse Lică tot atît de hotărît şi de rece. Pe om nu-l stăpîneşti decît cu păcatele lui, şi tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe faţă, caută-i slăbiciunea, fă-l să şi-o deie de gol şi faci cu el ce vrei, căci unul se mînie, altul se ruşinează, al treilea se zăpăceşte, dar nu e nici unul care nu-şi pierde bunul cumpăt şi mintea întreagă. E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu ştii niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mîine mai mică, şi cînd ai crede c-ai nimerit-o, dai greş: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol cînd lumea ţi-e mai dragă. Am păţit-o odată cu Pintea: n-o mai pat şi cu tine. 
   — Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiţă cam cu jumătate de gură. 
   — De femei, ba chiar mai rea decît aceasta, de o singură femeie. 
   Ghiţă nu-i răspunse nimic, dar după ce Lică se depărtă, el îşi ridică amîndouă mîinile asupra lui şi grăi pătruns de un singur gînd: "Te crezi tu mai rău decît mine! ? Să vedem! Te duc la spînzurătoare chiar dac-ar trebui să merg şi eu de hăţ cu tine". 
   
   XIII
   
   Banii primiţi de la Lică erau pe masă, şi Ghiţă stătea singur şi cu uşa închisă înaintea lor, cercetînd cu încordată luare aminte fiecare bucată, ca să vadă dacă nu află vreun semn pe vreuna din ele. 
   Era hîrtie, argint şi aramă, însă hîrtiile, afară de două bucăţi mai mari şi de una mică, erau nouă-nouţe, cam mototolite, dar încă neîmpăturate. Pe una din hîrtiile mari era o pată mare de cerneală, iară dintr-una mai mică lipsea o bucată; dar acestea nu puteau să fie semne. 
   Ghiţă privi cîtva timp dezamăgit la bani; cu toate acestea, îi părea bine, căci la urma urmelor el avea drept la o parte din aceşti bani, muncise pentru ei, îi cîştigase para cu para şi i-ar fi părut rău dac-ar fi trebuit să-i dea judecătorului, ceea ce era hotărît să facă cu banii ce-ar fi avînd vreun semn. 
   După ce trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă cîtva timp prin casă. Îi era ca şi cînd ar fi furînd oarecum acei bani şi se întreba mereu cuprins de îngrijare dacă nu cumva îşi pune el însuşi o cursă, ţinîndu-i la dînsul. Ar fi voit să-i ia şi să-i arunce pe fereastră; însă el nu putea, se gîndea cît trebuie să muncească un om ca dînsul pentru ca să adune atîta la un loc, şi nu-l lăsa inima să-i dea din mînă. 
   A treia zi era sîmbătă, ziua în care se numărau banii şi cînd trebuiau să fie toţi de faţă, un obicei bun, rămas încă din vremile bune, şi mai ales obiceiul de care Ghiţă nu s-ar fi putut lepăda niciodată. 
   Încă de la început Ana era nedumerită. Îi părea că sunt prea mulţi bani de astă dată şi nu putea să depărteze de la sine gîndul că hîrtiile nouă-nouţe au venit de la unul şi acelaşi om. 
   Iară bătrîna se bucura că săptămîna aceasta a fost aşa de bună. 
   — E bună aceasta? întrebă ea cînd văzu hîrtia din care lipsea o bucăţică. 
   — Să-mi dea Dumnezeu tot de aceste! grăi Ghiţă numărînd mai departe. 
   Ana privi la hîrtie cu tot dinadinsul şi sîngele îi pieri din obraji; dar ea nu grăi nimic, deoarece era şi bătrîna de faţă. 
   În urmă voi să-i grăiască lui Ghiţă, dar nu putea. Îl bănuise o dată şi se temea să-l mai bănuiască. Aşa e! dar gîndul rău, încuibat odată în mintea ei, nu o mai lăsa să-şi vie în fire, se temea, ea singură nu ştie de ce, şi mai ales seara, după ce Ghiţă şi bătrîna adormiră, capul începu a i se înfierbînta. 
   "Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, dacă nu de alta! " zise ea hotărîtă, apoi se dete jos din pat, căută cheile, deschise tiptil, ca o hoaţă, lada şi scoase teancul de hîrtii. Apoi se duse în odaia de lîngă birt, făcu limină, încuie uşa, desfăcu cu mîna tremurătoare teancul şi începu să cerceteze hîrtiile. 
   — Asta e! grăi punînd la o parte hîrtia din care lipsea o bucăţică. Jur pe sfînta cruce că am văzut-o în mîinile ei! 
   Ea cercetă apoi hîrtiile noi pe care le bănuise din început. Una dintre ele parcă era împunsă cu acul tocmai la mijloc şi, cercetînd mai departe, ea află cincizeci şi trei de bucăţi care erau astfel împunse, ca şi cînd ar fi fost trase pe o sîrmă subţire. 
   Ea puse hîrtiile una peste alta, apoi se întoarse cu capul ridicat la soţu-său şi-l deşteptă din somn. 
   — Ce-i? ! Ce s-a întîmplat? ! întrebă el speriat. 
   — Vino cu mine! îi zise ea. El se ridică cu grăbire şi plecă buiguit în urma ei. 
   — De unde ai tu banii ăştia? întrebă ea, arătînd la hîrtiile de pe masă. 
   Ghiţă tresări, cuprins de spaima ucigaşului prins asupra faptei. 
   — Mai ştiu şi eu? ! răspunse el. De la drumeţi. 
   — Ghiţă! îi zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii ăştia, cîţi sunt aici, toţi i-ai primit de la un singur om. Hîrtia asta, din care lipseşte o bucată, a fost o dată în mîna mea: i-am dat-o femeii pe care o ştii şi tu, în ziua cînd a fost ucisă, iară aceste cincizeci şi trei de bucăţi sunt însemnate cu acelaşi semn, şi tot aşa trebuie să vie de la unul şi acelaşi om, şi anume, de la ea, căci la ea am văzut bani noi ca şi aceştia. Din două una: ori tu eşti amestecat în trebile aceste, şi atunci nu e bine, ori nu eşti amestecat şi nu ştii să te fereşti de oamenii răi, şi atunci iar nu e bine. Dacă-i aşa, apoi pune chiar acum caii la trăsură, căci vreau să plec de aici cu copiii mei. 
   Ea rămase cam zăpăcită cînd văzu că el, în loc de a se tulbura, o priveşte cu dragoste şi bucurie. 
   — Copiii aceia sunt şi ai mei, zise el, lasă-i numai, că e grija mea de dînşii. Carevasăzică, sunt însemnate hîrtiile? Şi eu am căutat semne pe ele, dar n-am găsit nici unul. Ce fel de semn e acela? 
   — Iată, răspunse Ana mai domoală, punînd hîrtiile în faţa luminii; vezi împunsătura aceasta? 
   — O văd acum! o văd prea bine şi-l ţin minte pe omul de la care le-am primit. E un om, urmă el peste puţin cam în silă, pe care nu-l cunoşti, dar ai să-l cunoşti într-o zi. 
   Grăind aceste, el se apropie de dînsa, îi luă capul între mîini şi o sărută mai de multe ori pe frunte. 
   — Să nu-ţi faci gînduri rele, zise el iar, şi să nu te miri dacă mă vei vedea cîteodată cam schimbat din fire; eu trebuie să scot la capăt un lucru greu. Acum mă duc, chiar acum, ca să fiu mîine dimineaţă aici, aşa ca nimeni să nu ştie c-am fost dus peste noapte. M-ai înţeles? Du-te şi te culcă şi fă ca şi cînd n-ai şti nimic. 
   — Dar unde te duci? îl întrebă ea îngrijată. 
   — Am să-ţi spui, răspunse el, apoi strînse hîrtiile şi plecă. Peste puţin el călărea în treapăt mare de-a lungul drumului de ţară spre Ineu, iară pe la miezul nopţii îl aştepta într-una din odăile mai retrase ale cazărmii pe Pintea, care se dusese cu banii la arîndaşul. 
   — Puţină treabă, grăi Pintea, dar tot e ceva. Ar trebui să ai mărturii că ai primit banii de la el; însă Lică e om viclean şi n-are să-ţi dea decît între patru ochi. 
   — Atunci ce să facem? întrebă Ghiţă. 
   — Multe ar fi de făcut, grăi Pintea, numai dac-ai fi tu om mai viclean, dacă n-ai fi atît de prost, ca să-l aperi cînd vrei să-l surpi. Ştii tu că sluga ta, Marţi, e omul lui Lică? 
   — Marţi? ! strigă Ghiţă. 
   — Nu te aprinde, îl întîmpină căprarul. Acum trebuie să-l ţii, căci altfel ni se strică toată treaba. I-am găsit eu noima şi lui Marţi. Îţi spun numai atît, că am aflat multe, dar încă nu destule, căci de Lică cu una, cu două nu te poţi apropia. Dacă m-ajută Dumnezeu, în cîteva zile am să dau şi de cei doi morţi: le sunt pe urmă. Nu s-a sfîrşit încă judecata: mai va — fie chiar pînă la împăratul! Iaca ce-ţi spun eu ţie: banii împunşi cu acul sunt de la bancă, unde hîrtiile se ţin în teancuri de cîte o sută de bucăţi, trase pe o sîrmă subţire, ca nimeni să nu poată fura din teanc fără de a rupe sîrma ori pecetea de la capătul ei, şi e ştiut că domnişoara aceea a luat banii de la bancă înainte de a fi plecat de la Ineu; argintul e de la arîndaşul, însă el a avut mai ales hîrtii mari, însemnate la un colţ cu o slovă rotundă şi o cruce lîngă ea, şi aur, tot galbeni împărăteşti, la care tot al treilea zimţ e pilit. Te-ai simţi tu destoinic să mi-l dai pe Lică prins, cînd are galbeni ori hîrtii astfel însemnate în şerpar la el? 
   — Ţi-l dau! răspunse Ghiţă hotărît. 
   — Mai domol, grăi Pintea; ăsta-i lucru greu. . . Mă tem că ai să ne strici toată treaba. Să ştii un lucru. Lică are acum trebuinţă de bani ca să-şi poarte judecata mai departe, şi, precum se vede, are de gînd să te pună pe tine să-i preschimbi şi poate chiar să-i vinzi aur şi argintărie. Tu primeşte orişice, vino la mine, şi eu îţi schimb, adică îl pun pe arîndaşul să schimbe, fără ca el să ştie că eşti tu la mijloc. Se înţelege, tu de duci totdeauna la Arad ori la Oradea şi faci ca şi cînd ai fi schimbat acolo. 
   — Şi dac-aş intra în vreo încurcătură! 
   — Grija mea de asta! Tu caută numai să te pui bine cu Lică! În zori de zi Ghiţă dormea iar în patul său şi visa că-l dă pe Lică prins şi vede cum Pintea scoate galbenii cu zimţii piliţi din şerparul lui. Iară Ana îşi stăpînea răsuflarea ca să nu-l deştepte din somnul său dulce. 
   
   XIV
   
Ziua următoare, deşteptîndu-se din somn, Ghiţă era neliniştit. Îşi aducea aminte cele petrecute peste noapte, dar şi le gîndea ca şi cînd le-ar fi visat, şi parcă nu-i venea să le creadă, iar cînd îşi dădea seama că ele în adevăr s-au petrecut, îi era ruşine de cele ce făcuse şi se temea că, mai curînd ori mai tîrziu, se va da de gol, şi nu numai va strica toată treaba, dar îşi va băga totodată şi capul în primejdie. 
"Nu! îşi zise el, eu nu pot să o fac aceasta; n-am în mine inima, n-am, precum Pintea, dibăcia pe care ar trebui s-o am, pentru ca să o pot face. "
De aceea, cînd Ana îl întrebă despre cele puse la cale peste noapte, el răspunse că e bine şi că toate s-au făcut şi, dînd acest răspuns, el nu spunea decît adevărul pe care îl simţea atunci în sufletul său. 
Ana însă era adînc jignită; ea ar fi dorit să afle mai multe, se simţea în drept de a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere. 
— Vorbeşti cu mine, îi zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ţii cu simbrie, fiindcă ai trebuinţă de ea. 
Şi Ana avea dreptate. A doua zi, cînd Lică se întoarse iar pe la cîrciumă, Ghiţă simţi că nu ştie ce are să facă. Întîia oară în viaţa lui îi era ruşine de Lică, se simţea oarecum mai netrebnic decît dînsul şi se temea înzecit de răzbunarea lui. 
Iară Lică era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om cu inima deschisă. 
Bunul Dumnezeu a rînduit ca copilul să se ia întru toate după oamenii mari, şi Petrişor, băiatul lui Ghiţă, voia şi el să aibă cu orice preţ un bici ca nenea Lică, dacă nu poate să aibă deocamdată chiar şi unul ca dînsul; Ana luase dar un caier şi se pusese să-i împletească unul. 
— Ce are să iasă de aici? întrebă Lică. Un bici pentru Petrişor voinicul. Ei! dacă-i aşa, las' pe mine: ce-a da tîrgul şi norocul! ţine capătul, să-i împletesc eu un bici cum îl ştiu eu împleti. 
Ana rămase pe laiţă, ţinînd capătul pletei, iară Lică stătea înaintea ei şi, împărţind fuiorul în opt şuviţe, începu să împletească în opt coarde, cum ea nu mai văzuse mai nainte. Şi cum el împletea, ea privea la degetele lui, care strîngeau pleata, răsuceau coarda şi-o împleteau cu măiestrie între celelalte, privea la mîna lui, care nu atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul uşurel şi frîul calului, la mîna albă şi la degetele lui subţiri şi lungi, privea la cămaşa lui albă ca floricelele, la faţa lui rasă neted, la mustaţa lui lungă, la ochii lui verzui, care acum se mişcau cu atîta vioiciune, privea şi asculta vorbele vesele, care curgeau întruna peste buzele lui, privea şi asculta şi-şi aducea aminte de omul rece şi aspru la faţă, pe care-l privise cu uimire copilărească atunci, în ziua aceea, cînd el sosise pentru întîia oară la Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară aşa de rău şi de primejdios şi care acum îşi petrecea timpul cu dînsa şi se bucura cînd vedea că Petrişor saltă de bucurie. 
Şi pe cînd Ana privea, asculta şi gîndea, oarecum fără de voie, la cele ce au fost şi la cele ce sunt, pleata scoasă în patru dungi se lungea mereu. 
— Frumos are să iasă! îi zise ea. 
— S-ar putea oare să iasă altfel, răspunse el cam cu jumătate de gură, cînd o nevastă aşa de frumoasă îi ţine capătul? Mie nu mi-ar păsa, adăugă apoi peste puţin, dac-ar ieşi şi lung cît postul Paştilor. 
Ana se tulbură şi-ar fi voit să dea capătul să-l mai ţie şi Uţa, care stătea cîţiva paşi în dosul ei; dar ea se făcu că nu înţelege şi începu să vorbească cu copilul. 
De aici înainte Lică îşi rări vorbele, începu să subţieze coardele, să împletească mai iute şi încetul cu încetul iar se făcu omul cu faţă rece şi aspră. 
— Nu mai am mult, zise el în cele din urmă; sfîrşesc numaidecît; codiriştea o fac eu apoi singur. 
Pe Ana o mîhneau aceste cuvinte. Pornită spre veselie, precum era, ar fi dorit să vadă tot feţe vesele, şi se simţea cu atît mai jignită cînd ştia că ea însăşi a stricat voia bună a cuiva: umbla dar dinadins să-l aducă iar la voie bună pe Lică, să-l lase precum l-a găsit, şi-i venea oarecum să plîngă cînd vedea că nu izbuteşte. Ea îi zîmbea în ochi, îi arăta în toate chipurile că se bucură de vorbele lui, iară cînd el se duse să caute o nuia, din care să taie codiriştea, îşi luă copilul de mînă şi-i zise veselă: "Hai şi noi să-i ajutăm lui nenea Lică". 
Ghiţă umbla în vremea aceasta după trebile sale, însă cînd el se întoarse iar la cîrciumă, Lică şedea la masa de sub cerdac şi tăia cu vîrful cuţitului crestături pe codiriştea făcută gata, iar Ana stătea în dosul lui şi privea peste umărul lui cum lucrează, şi cum stătea aşa, ea se rezema cu dreapta de masă, iară stînga o ţinea pe cellalt umăr al lui. 
Ghiţă rămase o clipă ameţit, apoi se depărtă iute, ca să nu mai vadă. 
"Nu! îşi zise el, de asta nu m-am temut niciodată şi nu mă tem nici acum. "
Şi în adevăr el nu se temea, dară fierbea cu toate aceste în el. Îşi aducea aminte vorbele lui Lică despre slăbiciune pentru muiere, înţelegea gîndul lui şi se tulbura cînd se gîndea că Lică crede c-ar fi cu putinţă şi că Ana, chiar ea, în nesocotinţa ei copilărească, îl întăreşte în această credinţă. Dar tocmai de aceea el însuşi nu voia să înţeleagă nimic, şi peste o jumătate de ceas, cînd se văzu iar singur cu Lică, el se arătă mai deschis la inimă decît de obicei. 
Pintea avuse o bună presimţire. Lică-i aduse astă dată lui Ghiţă patru hîrtii mari şi, punîndu-le pe masă, îi grăi: 
— În jumătate: cît ţie, atît mie, dar la aceste să bagi mai bine de seamă, fiindcă au semne. 
Ghiţă privi cîtva timp la hîrtii şi la semnele ce acum îi erau cunoscute. 
— Te înţeleg, zise el apoi; nu ceri decît cincizeci la sută; ceilalţi cincizeci să fie ai mei, ca bani de cheltuială. Eu te sfătuiesc însă să-ţi alegi vreun alt om pentru treaba asta: nu te temi tu că iau banii ăştia şi mă duc cu ei la judecătorie, ca să spun că-i am de la tine? Ai face bine să te temi şi să-mi dai pace. 
— Dac-ai avea de gînd s-o faci, nu mi-ai fi spus-o, răspunse Lică. Poate că tu crezi c-ai putea s-o faci; te ştiu însă un om destul de cu minte pentru ca să simţi ce-ar urma de acolo pentru tine, şi te ştiu om care ţine la bani. 
Ghiţă se ştia şi el însuşi om care ţine la bani, dar tocmai de aceea nu voia s-o afle de la alţii. El luă banii şi îi puse în ladă, apoi scoase un teanc de hîrtii mai mici şi dete lui Lică jumătatea ce i se cuvenea, zicîndu-şi mereu, pe cînd număra: 
"Am să-ţi arăt eu ţie că tot nu ţin la bani atît de mult cum crezi tu. " Şi în adevăr, el nu aştepta decît noaptea, pentru ca să plece la Ineu. Seara însă Lică iar se întoarse la Moara cu noroc şi-i aduse zece bucăţi de hîrtie, ca să nu-i dea timp de răsuflare. 
— Dacă n-ai destul mărunt la casa ta, îi zise el, pleacă mîine la Arad, ca să schimbi. 
— Aşa îmi pare că am, îi răspunse Ghiţă, şi-i dete aproape toţi banii mărunţi pe care îi avea la dînsul. 
Şi numai cînd se întorcea de la Ineu, Ghiţă simţea că Lică are dreptate. El îi dăduse lui Pintea cele patrusprezece bucăţi de hîrtie, dar nu-i spusese un lucru: că jumătate din bani sunt ai săi, ci, dimpotrivă, stăruise ca jandarmul să-i schimbe banii deplini, pentru ca Lică să nu simtă nimic. Îi fusese în mai multe rînduri vorba pe buze, însă totdeauna îşi zicea: "Adică de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o şi asta! ? " Iar acum, cînd se întorcea la Moara cu noroc, îşi punea de gînd că i-o va spune într-alt rînd. 
— Într-alt rînd? Da! însă în curînd el se încredinţă că nu poate să i-o spună, şi cu cît se încredinţa despre aceasta, cu atît mai dinadins se ferea de Pintea. 
Şi omul foarte lesne se împăcă cu păcatele sale. "Ei! ce să-mi fac! ? îşi zise Ghiţă în cele din urmă. Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decît voinţa mea! ? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decît dînsul n-ar dori să n-o aibă. "
Şi fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpîni, el nici nu-şi mai dădea silinţă să-l stăpînească şi se lăsa cu totul în voia întîmplărilor. Apoi el nici nu mai era om cinstit; lumea tot îl credea rău. Cîteodată, cînd îl apuca frica de pedeapsă ori de răzbunarea lui Lică, el îşi punea de gînd că are să plece şi să se ducă, încît să i se piardă urma, însă el iar se dumerea şi aştepta ca Lică să vină iar cu banii. 
Astfel, trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi primăvara. Pintea se făcea din ce în ce mai nerăbdător, căci aflase în cele din urmă şi pe oamenii îngropaţi; arîndaşul avea fierbinţeli de cîte ori trebuia să dea bani mărunţi pentru banii pe care îi agonisise cu multă osteneală; Ghiţă însă nu avea altă vorbă decît: "Ţi-l dau legat, dar trebuie să bag de seamă, ca să nu stric toată treaba". Iară mai departe el rîdea în pumni ori tremura de frică. 
Căci adunase mulţi bani Ghiţă, atît de mulţi, încît în fiecare zi îşi zicea: "Mult a strîns arîndaşul! ", dar precum aduna banii, el scăpăta mereu în gîndul său. 
În vremea aceasta Lică trăia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, şi de cîte ori venea era vesel şi bun şi om cu dare de mînă. Şi fiindcă era vesel şi bun şi darnic, ţiganii de la Ineu prinseseră slăbiciune de dînsul şi treceau foarte des pe la cîrciumă ca să întrebe dacă n-a venit cumva ori dacă nu are să vină în curînd, ca să-şi petreacă cu tovarăşii. 
Iară cînd ei îl găseau, se puneau să-i cînte, şi atunci venea rîndul la Uţa, femeie înaltă, smeadă şi sprintenă la vorbă. 
Lică nu juca decît foarte arareori, şi atunci mai ales cu Ana, cu copilul ori, pentru ca gluma să fie de tot bună, cu bătrîna. Îi plăcea să stea, să privească şi să asculte, fiindcă era destul de privit şi destul de auzit, fiindcă Uţa juca cum se joacă la cîrciumă şi vorbea cum se vorbeşte la birt, fără multe marafeturi, fără mult înconjur. Iară cînd Uţa mergea prea departe cu veselia, Lică îi zicea: "Mai astîmpără-te, fă! prea te obrăzniceşti". Dar ea atunci, parcă tocmai în ciuda lui, se făcea cu atît mai dezmăţată. 
Bătrîna dădea miloasă din umeri şi zicea aşa în ea: "Ei! ce să-i faci! Aşa a lăsat-o Dumnezeu! Păcatul ei! "
Ana la început se tulbura, în urmă se înscîrbea şi dezmăţările Uţei îi păreau sarbede, şi numai tîrziu se deprinse cu ele, ba, cînd Uţa zicea cîte una neclătită, stăpîna ei simţea un fel de mîncărime şi prindea pofta să zică una şi mai bună. Atunci Lică rîdea din toată inima şi nu lipsea niciodată a zice: "Bată-te să te bată, dar de mult n-am rîs aşa de cu poftă". 
Iar Ghiţă nu rîdea; se făcea că nu pricepe gluma, şi cînd vedea pe Lică învîrtindu-se pe lîngă Ana ori pe Ana trăgîndu-se la Lică, el se ducea pe ici încolo, ca să nu vadă nimic, fiindcă-i era greu să vadă şi-l durea inima cînd simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gîndul său. Dar cîteodată îi părea că ea îşi dă silinţă să-l ţină pe Lică departe de la sine, şi atunci el îşi făcea mustrări şi simţea înzecit ticăloşia la care căzuse el însuşi; de aceea parcă-i venea să se bucure cînd iar o vedea căutîndu-l cu ochii pe Lică ori legîndu-se de el, căci acum erau deopotrivă. 
La începutul Săptămînii Luminate, Pintea trecu pe la Moara cu noroc şi-l luă iar pe Ghiţă de scurt. 
— Ce să-i fac! răspunse Ghiţă. E om viclean şi nu-l pot prinde. Dac-aş şti cînd are banii la el, te-aş vesti ori l-aş prinde faţă cu cîţiva drumeţi. Mă tem însă să nu mă dau de gol: şi tu ştii că-mi pun chiar capul în primejdie, fără ca să-l stric pe el. Îţi spun drept: îmi vine să-mi iau boscîrţele şi să fug de aici. 
— Bine, bine! grăi Pintea. Dar Dumnezeu să te ferească pe tine să nu te pună păcatul să mă înşeli pe mine! 
Ghiţă nu răspunse nimic. Bătrîna încă de mult umbla cu gîndul de a potrivi lucrurile astfel, ca să-şi petreacă Paştile cu toţii împreună la una dintre fetele ei din Ineu şi totdeauna se întrista cînd Ghiţă zicea: "Dacă se poate". Numaidecît după plecarea lui Pintea, Ghiţă se duse dar la ea şi-i spuse că se poate şi să-i vestească prin vreun drumeţ pe cei din Ineu despre aceasta, ca să facă din vreme toate pregătirile. 
— Bine, ginere dragă! grăi bătrîna, cuprinsă de vie bucurie. Dumnezeu să te binecuvînteze pentru această hotărîre a ta, căci, precum tu prea bine vezi, eu sunt bătrînă, şi cine ştie dacă ne va mai fi dat să petrecem o zi de sărbătoare împreună. . . 
Era în adevăr mişcată bătrîna; nu-şi aducea aminte să fi petrecut vreodată în viaţa ei sfintele sărbători altfel decît împreună cu cei mai de aproape ai săi, afară de anul trecut, cînd Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu noroc şi parcă nu erau Paşti, parcă-i lipsea darul pentru tot anul dacă mai petrecea şi acum ca în anul trecut. 
Mare era şi bucuria Anei, care de mult nu-şi văzuse rudele şi prietenele cu care fetise, mare bucuria copiilor, care totdeauna aveau dor de Ineu, unde căpătau daruri de la mătuşile lor şi găseau alţi copii ca dînşii. 
Ana şi bătrîna se puseră la sfat, deoarece cu mîna goală nu puteau să meargă, şi mai ales Ana simţea în ea o puternică pornire de a se arăta că nu mai e săracă, precum fusese odinioară, şi parcă i-ar fi venit pofta să risipească acum deodată tot ce cîştigase în timp de un an. 
Pe cînd ele stăteau de sfat, Ghiţă se afla singur în odaia de lîngă birt şi-şi număra banii, îi număra singur, fără zgomot, şi ascuţindu-şi mereu urechea, pentru ca să-i ascundă îndată ce ar simţi că se apropie cineva. 
În clipa cînd văzuse mînia lui Pintea, el luase hotărîrea de a-şi trimite nevasta şi copiii de sărbători la Ineu şi de a se duce astfel, neştiut de nimeni, să caute undeva un loc ascuns, unde să-i cheme în urmă la sine şi să-şi petreacă zilele vieţii pierdut în lume şi nesupărat de nimeni, deoarece Lică nu putea să-l vîndă, iar Pintea nu ştia nimic. Însă chiar la cel dintîi pas făcut pentru punerea în lucrare a hotărîrii sale el începu să şovăiască. Îl durea bucuria bătrînei şi parcă nu se simţea destul de tare ca să o curme în ziua hotărîtă pentru plecare, îl durea cu atît mai mult cu cît vedea în ea totodată durerea zguduitoare pe care o vor simţi cu toţii în ziua cînd nu-l vor mai găsi. Apoi, dacă fugea de frica lui Pintea, nu mai puţin se temea că, fugind, Lică îi va găsi urma. Acum, în sfîrşit, cînd îşi văzu banii adunaţi atît de mulţi la un loc, îl cuprinse cu o putere necovîrşită gîndul, venit ca din senin, că Lică, ştiindu-l că are bani mulţi, va veni într-o zi să-i ia de la dînsul, şi după ce-şi puse iar banii în ladă şi stinse lumina, el se opri îngrozit în mijlocul odăii întunecate: vedea parcă, departe, dincolo de dealul despre Ineu, în valea tăcută şi pustiicioasă, trăsura părăsită la marginea drumului şi copilul omorît şi aruncat pe iarba stropită cu sînge. 
Nu, nu era destul că se duce; trebuia să se ducă aşa, ca nimeni, şi mai ales Lică, să nu-i poată da de urmă. 
Iar Ana nu simţea nimic; capul ei era plin de colaci, de ouă roşii, de plăcinte, gîndul ei era dus în lumea căreia dorea să i se arate. Marţi seara trecu pe la cîrciumă şi Lică Sămădăul, căruia Ghiţă îi trimise vorbă c-ar fi avînd să-i spună ceva, dar ea nu ştia nici cînd el a venit, nici cînd a plecat. 
Lică nu stătuse mult. Ghiţă dorise numai să-l întrebe în taină dacă nu are cumva bani de schimbat, fiindcă are de gînd să meargă peste sărbători, neştiut de nimeni, la Pesta, ca să schimbe ce are la dînsul, mai ales galbenii, pe care nu îndrăznea să-i dea aici prin apropiere. Aşa credea el că va putea să alunge orice prepus din mintea lui Lică, pentru ca numai într-un tîrziu să-i vină gîndul de a ştirici încotro a plecat. 
— Am, răspunse Lică. Nevasta cînd îţi pleacă? 
— Sîmbătă de cu seară. 
— Atunci tu mă aşteaptă, că viu neapărat, fie sîmbătă seara, fie duminică dimineaţa, şi-ţi aduc, îţi aduc fel de fel. 
Ghiţă începu să tremure. Acum nu mai era vorba numai să fugă, ci să-l şi fure totodată pe Lică. 
"Dac-o fac, să o fac barem deplină! " îşi zise el ameţit de acest nou gînd şi numărînd cu neastîmpăr ceasurile ce-i mai rămîneau. 
Sîmbătă pe la amiazăzi, în sfîrşit, cînd toate erau puse la cale, toate gătite pentru ziua de sărbătoare, el spuse că nu poate să plece, cel puţin nu chiar acum, deodată cu ceilalţi, fiindcă are să-l aştepte pe Lică, de la care a primit vorbă. 
— Atunci nici eu nu mă duc, grăi Ana, pentru care această nouă hotărîre a lui Ghiţă venea ca un trăsnet căzut din senin. 
— Ai înnebunit? zise el. Le-aţi trimis vorbă că veniţi, aţi făcut din partea voastră toate pregătirile şi acum nu mergeţi? Duceţi-vă voi şi vă petreceţi sărbătorile, ca şi cînd eu nici nu aş fi; cu atît mai bine are să vă pară dacă voi veni mai tîrziu. 
— Eu nu pot să-mi petrec Paştile fără tine, grăi nevasta. Te gîndeşte ce ar zice lumea cînd te-aş lăsa singur aici. 
— Ei! vorbe degeaba! Vreau să te duci! 
— De ce te răsteşti la mine? zise Ana mîhnită. Ghiţă! spune-mi, ce ai tu? De ce nu-mi vorbeşti pe faţă? 
Ghiţă se plimbă cîtva timp prin casă, apoi se opri la fereastră şi privi afară. 
— Îmi stai în cale, zise el în cele din urmă. Ana simţi în ea pornirea de a pleca fără de întîrziere, pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată; îi părea că nu mai poate trăi cu omul care i-a grăit o dată aceste cuvinte; era însă în sufletul ei şi ceva mai tare decît această pornire. 
— Tocmai de aceea voiesc să rămîn, răspunse ea, şi am să rămîn, pentru că nu mă lasă inima să plec. Grozav te-ai schimbat tu de cîtăva vreme: abia mai ţin minte de cînd nu m-ai atins cu mîna şi nu mi-ai zis o vorbă bună; dar să nu crezi că aşa mă vei alunga de la tine. Ţin la tine, Ghiţă, strigă ea îndărătnicită, ţin cu toată inima, şi cu cît te vei face mai aspru, cu atît mai dinadins am să ţin, şi ţi-o spun aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi. 
Şi în adevăr Ghiţă nu se temea de nimic mai mult decît de nişte cuvinte ca aceste, şi acum, cînd le auzi, el se simţi ca şi cînd ar fi cuprins de un păienjeniş pe care nu se îndura să-l rupă. 
— Grozav ţi-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeşte-mi în faţă: vrei să rămîi, pentru că ştii că are să fie şi Lică aici. 
— Eşti un netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în tine pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi, zise ea şi se depărtă fără zgomot. Apoi, din prag, ea îi mai aruncă vorbele: Tu eşti acela care se pleacă îanintea lui ca o slugă, iar nu eu, Ghiţă! Să ne ferească pe noi Dumnezeu să nu ai tu cumva ceva pe sufletul tău, că atunci toată viaţa noastră e mai rea decît o robie! 
Ghiţă o lăsă să se ducă, ba chiar se bucura că ea se duce, fiindcă nu-i mai venea să creadă că acum ea va rămînea şi niciodată hotărîrea lui de a pleca nu fusese mai tare ca acum. În adevăr, viaţa ei nu era decît o robie, o robie de care nu mai putea scăpa decît aşa, dacă se duceau în lume. Ea putea încă să fie fericită; el însuşi, niciodată. 
Dar Ghiţă se înşela. Bătrîna plecă de cu seară singură cu copiii, singură şi mîhnită pînă în adîncul inimii. Ea îşi sărută la despărţire copila, o sărută o dată, de două, o sărută de mai multe ori, ca şi cînd s-ar despărţi pe veci de dînsa, ca şi cînd acum o ar mărita şi numai acum ar simţi că ea trebuie să împartă bucurii şi amaruri cu soţul ei. 
Dar inima îi era grea şi trebuia să şi-o uşureze. 
— Eu vorbesc arareori, zise ea, deşi totdeauna spun cam multe. Aşa-mi este firea. N-am însă obiceiul de a mă amestca în trebile altora. Voi sunteţi copiii mei; n-am stăruit însă niciodată să faceţi altfel decît aşa cum vă trage inima. Acum însă mă doare inima cînd văd că pentru Lică voi părăsiţi neamurile voastre de sfintele sărbători şi nu vă miraţi dacă doresc să ascultaţi o dată şi de mine; nu vă lăsaţi prea departe cu oameni ca Lică. E bine să-i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dînşii; Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o pînă acum, fiindcă n-aveam pentru ce; acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi. 
Bătrîna grăi şi se duse, iar Ghiţă şi Ana rămaseră cu Marţi şi cu Uţa la Moara cu noroc, care, ca niciodată mai nainte, parcă stătea pustie şi întunecată în urma bătrînei. 
— Ei! ce să-mi faci! ? grăi Ghiţă, cînd îşi văzu zădărnicit astfel planul. Se vede că acesta e norocul meu, şi dac-ar fi nenorocirea mea; cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă! ? Poate că e mai bine aşa. 
Atît se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, încît nu mai putea să-şi dea seama ce poate şi ce nu poate să facă, şi aşa, încetul cu încetul, se lăsa în voia întîmplării şi aştepta cu o leneşă nepăsare sosirea lui Lică. 
Sosind duminică, în ziua de Paşti, pe la prînzul cel mic, dimpreună cu Răuţ şi cu Păun, un alt tovarăş al lor, toţi trei călări, la Moara cu noroc, Lică se simţi cam scos din sărite cînd nu-l găsi pe Ghiţă singur, precum fusese vorba. El însă nu grăi nimic, şi aruncă numai o traistă cu scule, pe care o adusese cu sine, într-un colţ al casei. 
— N-am putut să mă desfac de dînsa! grăi Ghiţă. 
— N-ai putut! ? Trebuie să te desfaci, îi răspunse Lică aspru. Vasăzică, eu umblu aşa după pofta inimii tale. Am adus bani, aur şi argintărie, şi nu pot să le port cu mine. Fă-i rînd să plece. 
— Cum să-i fac? 
— Ce-mi pasă mie! ? Fă-i rînd şi atît! Cum? asta-i treaba ta. Ghiţă vedea parcă iar trăsura părăsită la marginea drumului, cu copilul mort lîngă dînsa. 
— Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere! urmă Lică aprins. 
— Slăbiciune nu am, grăi cîrciumarul. 
— Nu ai! zise iar sămădăul. Bine! Înţelegi tu că lucrul ăsta trebuie să ajungă odată la un capăt. Lasă, că-i pun eu capătul! Bine c-a rămas aici. Am astăzi o grozavă mîncărime în mine, adause apoi aşa pentru dînsul, şi împinse cu piciorul traista în dosul unei lăzi ce se afla în apropiere. 
După aceste el ieşi prin birt, pişcă de pulpă pe Uţa, care stătea rezemată de uşchior, încît ea ţipă, şi se duse mai departe la Ana, care stătea înaintea cerdacului, pusă pe gînduri asupra celor ce se vor fi petrecînd în casă. 
— Fac rămăşag, zise el, că peste jumătate de ceas sunt aici şi ţiganii. Au un miros mai bun decît copoiul. Apoi să ne facem o zi cum n-a mai fost nici una din cele de pînă acum. Am azi un chef din cele mari, şi trebuie să ştii că eu sunt nesăţios cînd mă apucă cheful. 
— Şi eu sunt la chef, răspunse Ana cam în silă. Lică se apropie mai tare de dînsa şi-i zise la ureche, aşa ca din glumă: 
— Îi fac eu rînd lui Ghiţă să plece şi să ne lase singuri. Ana-şi opri răsuflarea. Era o glumă aceasta; însă, chiar ca glumă, era prea îndrăzneaţă şi-o atingea tocmai acolo unde era mai simţitoare. 
— Numai dacă-l poţi, îi zise ea, dar cu capul ridicat şi privindu-l peste umăr, ca şi cînd ar voi să mai adauge: "Tare te-nşeli dacă crezi că bărbatul meu ţine atît de puţin la mine". 
— Uite cum se supără, zise el acum zîmbind. Aşa-i că te-am atins la inimă! ? Ei, apoi dacă n-aş şti eu cît de mult îşi ţine la nevastă, de mult i-aş fi furat-o. 
Şi asta era o glumă, însă una care îi mai plăcea Anei. Lică avuse dreptate. Nu trecu mult, şi ţiganii sosiră şi pe cînd la Ineu oamenii intrau în biserică, la Moara cu noroc se începu veselia destrăbălată şi fără frîu. 
Ana nu voia să joace tocmai pe timpul sfintei liturghii şi era jignită văzînd pe Uţa acum chiar mai neruşinată decît totdeauna; dar Lică, neastîmpărat afară din seamăn, o strînse în braţe şi o luă cu sila la joc. Ea îşi aţinti ochii la Ghiţă; acesta însă, în loc de a se arăta supărat, scoase pe Uţa din mîinile lui Răuţ şi începu să-şi petreacă şi el, dacă să-şi petreacă, precum petrece omul, cînd se pune în ciuda altuia. Apoi desfrîul are şi el farmecele lui, şi Ana încetul cu încetul se obicinuise şi prinsese o tainică poftă de el. 
Pentru ca petrecerea să fie mai cu haz, Lică scoase peste cîtva timp din şerparul său plin cu bani patru hîrtii, scuipă pe ele şi lipi de fruntea fiecăruia dintre ţigani cîte una. 
— Acum cîntaţi pînă ce nu se rup toate coardele! strigă el apoi, şi iar o apucă pe Ana, care dinadins se lăsa în voia lui şi se făcea cu atît mai neastîmpărată cu cît Ghiţă se arăta mai nepăsător. 
Iar Ghiţă fierbea în el şi nu se stăpînea decît cu gîndul că e vai şi amar de bărbatul care trebuie să-şi păzească nevasta, şi era vesel, ca să arate că el nu e asemenea bărbat. 
Era dar o veselie, încît casa parcă era să zboare cu dînşii în aer, Lică o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pămîntul; Ghiţă şi Răuţ luaseră pe Uţa la mijloc; Păun şi Marţi băteau în palme şi chiuaiu în ruptul capului; ţiganii trăgeau din toate puterile cu arcuşul, zîmbind cu mulţumire şi privind din cînd în cînd cu ochii galeşi la hîrtiile ce le erau lipite de frunte, iar cîinii lui Ghiţă zăceau cu capul pe labe în pragul birtului şi priveau buiguiţi la cele ce se petreceau. 
Obosit, în sfîrşit, de joc, Lică se lăsă pe laiţă, o luă pe Ana pe genunchi şi începu, aşa în glumă, să o sărute şi să o strîngă la piept. 
Ghiţă nu se mai putu stăpîni şi, făcîndu-se că nu vede nimic, ieşi să se mai răcorească sub cerdac. 
— Acu lasă-mă, grăi Ana înecată, că începe Ghiţă să se supere. 
— Apoi nu vezi tu că nici eu nu vreau alta? răspunse Lică. Să-l necăjim niţel. Măi Ghiţă! strigă apoi, aşa e că mi-o laşi mie acu o dată, de ziua de Paşti? 
— Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiţă în glumă; dar în dosul glumei se simţea mînia lui oarbă şi nesăţioasă. 
Ana se desfăcu din braţele lui Lică, şi cîtva timp veselia pieri din mijlocul lor, deşi îndeosebi Ana numai acu era în voie bună şi ar fi voit să-şi petreacă din toată inima. 
Iar Ghiţă plănuia în el cum să plece acum la Ineu, fără ca să dea loc la presupuneri, cum să plece, cum să-l afle pe Pintea şi cum să se întoarcă pe nesimţite cu el ca să i-l dea prins pe Lică. Era pe la un ceas după-amiazăzi cînd Lică îl apucă la o parte şi îi zise: 
— Noi ne-am înţeles: tu pleci pe ici încolo şi mă laşi pe mine aici cu dînsa. N-ai nevoie să-i spui nimic: te duci ca să se pomenească deodată singură cu mine şi atît. Am să le zic celorlalţi că te-ai pus să dormi în podul grajdului, pentru ca nimeni afară de noi să nu mai simtă nimic. 
Ghiţă se aşteptase la aceasta; acum însă, cînd nu mai era timp de a se chibzui, el rămase încremenit. 
— Are să-ţi fie greu acu o dată, urmă Lică; de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă mie de bună voie: aşa sunt muierile. 
Ochii lui Ghiţă se împăienjeniră. În două ceasuri putea să meargă călare şi pe căi ascunse la Ineu şi în alte două ceasuri, pe cînd se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu Pintea la Moara cu noroc. 
"Aşa vrea Dumnezeu! îşi zise el; aşa mi-a fost rînduit. " Şi cînd şi le zicea aceste, se simţea aşa de tare, încît cu toate cele ce văzuse, nu credea că e cu putinţă ca Ana, Ana lui, să se dea vie în mîinile unui om ca Lică. "Şi dacă se dă, atunci e mai bine aşa, adăugă el: să se hotărască odată; să ştiu cum stau, căci viaţa mea tot e pierdută dacă nu reuşesc acum. "
— Bine, îi zise dar lui Lică. Şi cînd să mă întorc? 
— Mîine dimineaţă. 
— Dar un lucru, adause Ghiţă, fă ce faci, însă nu mă face de ruşinea lumii: caută ca ceilalţi să nu simtă nimic. 
— Asta de sine se înţelege; altfel nici ea nu m-ar lăsa să mă apropii de dînsa, grăi Lică, şi se depărtă. 
Ghiţă rămase cîtva timp privind în urma lui, apoi se întoarse spre grajd, cu avîntul omului care, purtat şi orbit de un singur gînd, îşi pune viaţa în joc ca să arate că nu se teme că o va pierde. 
Pe cînd el îşi gătea calul în grajd, Lică-l punea la cale pe Răuţ. 
— Carevasăzică, grăi Răuţ, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînşii acolo, ne întoarcem, stăm ascunşi şi nu ieşim decît la semnul dat de tine. 
— Huhurez! răspunse Lică, şi iar se puse pe veselie. Peste puţin, Răuţ întrebă cine voieşte să vie cu dînsul la Şicula. 
— Punem caii la căruţa lui Ghiţă, zise el, încărcăm ţiganii şi mergem la nuntă. Uţă! hait'! şi tu cu noi! O dată sunt Paşti pe an! Îl luăm şi pe Marţi. 
— M-aş duce şi eu, grăi Lică, dar nu mă lasă inima; apoi ar trebui să fiu de mult la Fundureni şi nu pot să mai pierd vremea pe aici ori pe la Şicula. 
— Marţi! zise Uţa zîmbind prin ascuns. El cine ştie pe unde o fi acum. O fi sărind gardurile prin Fundureni, pe la drăguţa lui de pereche: dar eu mă duc, dacă mă luaţi. Atît dorea şi Ana: să rămînă singură cu Ghiţă. 
Într-un tîrziu, însă, ea băgă de seamă că Ghiţă, care nu fusese de faţă la plecarea celorlalţi, nu se mai întoarce şi începu a se nedumeri. 
— Ghiţă doarme prea mult, zise ea ridicîndu-se. 
— S-a dus şi el, grăi Lică aşezat. 
— Cine? 
— Ghiţă. N-am zis că-i fac rînd să plece? Ana se întoarse cu obrajii aprinşi de la el şi ieşi afară ca să-l caute pe Ghiţă; dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre Fundureni, rămase cîtva timp răcită în tot trupul, apoi se întoarse. 
— Aşa-i, zise ea zîmbind, s-a dus. Cu atît mai bine! Lică se ridică şi făcu ca şi cînd ar fi voind să plece şi el. 
— Ce vrei? întrebă ea. 
— Nu spuneam că trebuie să plec? 
— Să nu umblăm cu vorbe deşerte, îi zise ea. Acu rămîi. Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decît o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decît aşa. 
Grăind aceste, ea-şi astîmpără obrajii cu palmele, îşi ridică cu vîrful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, privind ca ieşită din fire împrejur: 
— Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalţi de aici. Aş vrea să văd oameni împrejurul meu, oameni mulţi, să-mi petrec, încît să ţi se ridice perii în vîrful capului, pînă ce nu cad istovită la pămînt. Dar acum e bine aşa: tu trebuie să-mi făgăduieşti însă un lucru. 
Lică privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca şi caisa răscoaptă şi la trupul ei înalt, mlădios şi fraged. Se simţea stăpînit de dînsa şi parcă voia dinadins să se lase în stăpînirea ei. 
— Oricare ar fi acela, ţi-l fac, zise el, întinzînd mîna, ca s-o apuce. 
   
   XV
   
   Era în amurgul serii. Peste zi fusese cald ca în zilele de vară, şi acum, pe la asfinţitul soarelui, se simţea un fel de greutate în aer; deodată se făcu rece şi începu să bată vîntul şi să aducă nişte nouri de la răsărit, să-i întindă la dreapta şi la stînga şi să-i mîne mereu înainte spre apus. 
   De departe, ca din fundul pămîntului, se auzea din cînd în cînd cîte un tunet molcom şi iar se pierdea-n tăcerea amurgului. 
   Lică şedea la masă, cu paharul înaintea sa, de vorbă cu Ana, dar neastîmpărat şi trăgînd mereu cu urechea la cîinii ce lătrau în depărtare ca şi cînd s-ar apropia cineva, om necunoscut, cu care cîinii nu sunt deprinşi. 
   Şerparul plin de galbeni, pe care îl deschisese cîtva timp după plecarea lui Ghiţă, era aruncat jos la picioarele patului. 
   — Aşa crezi tu acum, grăi Ana, care şedea în cealaltă parte a mesei, faţă în faţă cu el. 
   — Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; ele se simt. Ziceam că dac-aş voi să plec, mi-ar fi greu să mă despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi trebuie decît că ţi-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea mă socoteşte om rău la fire pentru că ştiu să mă stăpînesc în toate împrejurările; nici acu n-o să-mi pierd eu sărita. 
   Grăind aceste, el privi cu ciudă la dînsa, apoi se ridică. Ana se ridică şi ea. 
   — Ce-i? întrebă ea speriată. Ce ai de gînd? 
   — Eu mă duc, răspunse el, şi scoase traista cu scule din dosul lăzii. 
   — Nu poţi să te duci şi să mă laşi pe mine singură şi aşa cum sunt. 
   — Trebuie să mă duc şi nu vreau să rămîn, zise el punîndu-şi pălăria în cap. 
   Ana îşi opri răsuflarea; îi era ca şi cînd nu el ar pleca, ci ea însăşi ar fi dată cu ruşine afară din casă, în mijlocul drumului, unde toţi trecătorii îşi întorc faţa de la dînsa. 
   Cînd îl văzu dar că pleacă, ea îşi înfipse amîndouă mîinile în braţul lui şi-i zise cu liniştea încordării: 
   — Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau faţă cu el! 
   — Ei! ce să fac eu cu tine! ? îi răspunse el, şi-o dete, aşa cam cu silă, cu cotul la o parte. 
   Ana se retrase şi rămase cu ochii la pămînt şi neclintită în mijlocul casei, apoi, într-un tîrziu, îşi ridică ochii la el, ca şi cînd ar voi să-i zică: ce mai stai? ziceai că te duci! ? 
   Înalt, cu mustaţa lungă, albă ca varul la faţa neted rasă, cu traista plină de scule preţioase în mînă şi cu pălăria rotundă peste pletele răsucite, Lică stătea înfipt în pămînt înaintea ei. 
   — Şi parcă văd cu ochii cum ai să te împaci cu el şi să-ţi verşi toată mînia adunată în sufletul tău asupra mea, zise el, apoi se întoarse în călcîi şi se depărtă cu pas iute şi mărunt. 
   Peste puţin el trecea călare pe murgul său fugăreţ la deal spre Fundureni, mînîndu-şi calul său întins ca şi cînd s-ar şti gonit de moarte. 
   Ploaia începu să cadă în stropi mari, tunetele începură să răsune de-a lungul văii cu nişte zguduiri puternice şi tot mai puternice; fulgerele sfîşiau mai în lung, pe-ntrecute şi tot mai pe-ntrecute noaptea căzută în pripă; iar Lică gonea cu frîul slobod şi plecat spre gîtul calului, încît trecea ca blestemul pămîntului printre şiroaie îndesate, printre tunete şi fulgere. 
   Pe cînd sosi în preajma satului, ud pînă la piele şi obosit şi ameţit de băutură, de petrecerea fără de frîu şi de neastîmpărul sufletului său, el tremura în tot trupul şi abia se mai ţinea în scări. 
   Şi totuşi, parcă-i venea să-şi schimbe calea şi să se întoarcă iar la Moara cu noroc. 
   "De femeie m-am ferit totdeauna, şi acum, la bătrîneţe, tot n-am scăpat de ea! " zise el, apoi o luă la dreapta, pe lîngă sat, ca să iasă la pădure şi să-şi caute un adăpost; dar, sosind în dreptul bisericii ce stătea singură şi părăsită la cîteva împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi cu veselia gîndului bun la uşa cea mare. 
   Fără de a se mai gîndi, sări din scări, apucă uşa bisericii cu amîndouă mîinile şi se izbi în ea, ca să-i rupă zăvorul, să o scoată din ţîţîni, în sfîrşit, să o spargă. 
   Uşa se zgîlţîi, încît răsună toată biserica goală, dar ea nu îngădui cu una, cu două, şi trecu timp la mijloc pînă ce sămădăul izbuti să intre. 
   Acum era la adăpost. Ploaia se vărsa şiroaie şi se bătea de acoperămîntul bisericii; ferestrele mari zîngăneau mereu sub zguduitura trăsnetelor; fulgerele luminau întruna chipurile sfinţilor, ce priveau ţintă cu ochii lor nemişcaţi la omul abătut din cale, care venise să tulbure liniştea sfîntului locaş. 
   Lică nu vedea şi nici nu auzea nimic. El trecu, ducîndu-şi calul de căpăstru, spre altar, îşi legă calul de strana de la dreapta, apoi intră să-şi caute în altar ceva, o haină preoţească, vreun stihar, în sfîrşit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine, şi alta, pe care s-o arunce pe cal, căci bietul dobitoc tremura de frig. 
   El aştepta un fulger, ca să poată vedea cele de primprejurul său. Erau nişte ţoale pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar şi erau perdelele mari de la uşa din mijloc a altarului. 
   El trase, înainte de toate, acoperitoarea de pe altar şi se duse de o aruncă asupra calului plin de spume. 
   Acum se simţea mai tihnit şi, întorcîndu-se iar spre altar, ca să rupă perdeaua de la uşă, el începu să simtă mirosul tămîiei şi al făcliilor de ceară ce arseseră peste zi şi parcă-i venea greu de ceea ce voia să facă. Gîndurile, care îl părăsiseră din clipa intrării sale în biserică, iar se iviră unul cîte unul în mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghiţă şi pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum aşa, cum vezi mai nainte de a dormi, una peste alta, o lume întreagă, şi de cîte ori calul îşi bătea copitele în pardoseala de piatră, îl trecea un tremur de îngrijare, căci multe făcuse în viaţa sa, dar cele sfinte încă nu le atinsese. 
   El apucă perdeaua de un colţ şi o smuci cu o opintire îndărătnică, ca s-o tragă la sine. 
   Perdeaua era însă groasă şi căptuşită cu mătase şi nu îngădui. El o smuci cu îndoită putere. Perdeaua începu a se destrăma cu un foşnet ascuţit şi pătrunzător, şi acest sunet era aşa de tare, de aspru şi de sfîşietor, încît îl răzbătea ca un junghi prin creieri pînă în măduva oaselor şi-l făcu să scape din mînă perdeaua pe jumătate ruptă şi să rămîie cuprins de fiori şi împietrit la uşa altarului. 
   Înspăimîntat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi şi privi trăgîndu-şi capul între umeri, împrejurul său. 
   Nu era nimeni aici, nici o suflare omenească, nici un ochi să-l vadă, nici un glas care să-l dea pe faţă, nici o minte care să treacă peste a lui, nimeni şi nimic decît tăcerea, mirosul de tămîie şi de făclii, sfinţii de pe pereţi şi bătaia din cînd în cînd a copitelor de cal în piatra de pardoseală. Era însă un gînd care aici trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covîrşeşte, pentru că ea pune şirul întîmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase de atîtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice. 
   Dar nu! el voia să aibă perdeaua; voia să o taie cu cuţitul, ca să nu îi mai foşnească în urechi. Însă cuţitul rămăsese în şerpar. 
   — Şerparul meu! ţipă el tare şi sfîşietor, încît calul sări sperios la o parte. Şerparul meu! strigă iar, şi începu să se pipăie mereu la trup, ca şi cînd i-ar fi arzînd cămaşa pe el, să se dea pas cu pas înapoi pînă ce nu ieşi din altar spre mijlocul bisericii. 
   Îi era frică, încît îi venea să se arunce pe cal şi să meargă şi să fugă mereu pînă ce nu va scăpa de el; însă Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în tot locul şi în toate timpurile soarta omului atîrnă de întîmplări a căror tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poate să o cuprindă. Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fior prin inimă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit sub ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămînea; el îşi puse mîinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid, ca să rămîie sfărîmat la treptele altarului. 
   Dar el nu putea să moară; de nimic nu-i era mai frică decît de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cît ţinea lumea, ca să scape de viaţa cealaltă, şi o hotărîre aspră îi cuprinse mintea. 
   — Unul cîte unul, strigă el ridicîndu-şi mîna dreaptă în sus, unul după altul, om cu om, toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! 
   Grăind aceste, el se repezi pe cal, ieşi călare pe uşa cea spartă, se întoarse spre pădure, dete un ocol, intră din altă parte în sat, trecu de-a lungul uliţei pînă la casa preotului şi bătu la portiţă. 
   Era cam pe la nouă ceasuri, şi popa şedea încă la masă, cînd auzi bătaia în portiţă şi ieşi. 
   — Să mă ierţi, părinte, îi zise el, dar viu cu grabă. Astăzi, chiar în ziua de Paşti, mi-a pierit o parte dintr-o turmă. 
   — Mulţi oameni răi sunt pe faţa pămîntului. . . răspunse preotul cuprins de mîhnire sufletească. 
   — Şi te rog, urmă Lică fără să mai ţină seama de vorbele preotului; n-ai văzut cumva pe Răuţ trecînd pe aici? 
   — Nu! 
   — Atunci mănînc ceva, apoi mai dau o raită prin pădure, şi încă mîine de cu zori sunt la Ineu, unde cred că va fi plecat şi el. Iară dacă s-ar întîmpla să mă înşel şi să mai vină pe aici, să-i spui ca să mă caute la Ineu. Noroc bun! şi să mă ierţi, părinte. 
   Grăind aceste, el plecă, dete o raită spre pădure, apoi ieşi în drum şi slobozi calul la vale, spre Moara cu noroc. 
   
   XVI
   
   Mai nainte de a pleca, Ghiţă îl căutase pe Marţi, ca să-i dea de lucru, însă nu l-a putut găsi în pripă şi nu avea destulă răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă dar în grabă, ca omul care nu are timp de pierdut. 
   În urmă, cîtva timp după ce plecase, privind în urma sa, el văzu căruţa în drumul de ţară, dar nu putea să-i treacă prin gînd că în acea căruţă sunt oamenii pe care îi lăsase la cîrciumă, fiindcă aceştia veniseră călare. 
   Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, în sfîrşit, aproape de Ineu, el îl găsi pe Marţi în drum. Ungurul plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec la Moara cu noroc. 
   Ghiţă rămase cîtva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. "Dar ce să fac, îşi zise el în cele din urmă, dacă Dumnezeu nu mi-a dat gîndul cel bun în ceasul potrivit? Dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel. "
   Şi de aici înainte el simţea că Ana e pierdută şi nu se mai gîndea decît la răzbunarea lui. 
   Însă niciodată nădejdea nu piere cu desăvîrşire din sufletul omului, şi aşa, el tot îşi mai zicea: "Şi dacă totuşi s-ar întîmpla să mă întorc la timp. . . " De aceea el grăbi. 
   El sosise încă din vreme cu Marţi, cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi în preajma Morii cu noroc, dar temîndu-se ca nu cumva Lică să îi zărească şi să fugă de la cîrciumă, ei descălecară în culmea dealului şi se hotărîră să aştepte întunecimea, ca să se poată apropia pe nesimţite. 
   Ghiţă, galben la faţă, ca şi cînd i-ar fi secat tot sîngele din vine, stătea întins pe pămînt, culcat pe brînci, privind ţintă şi cu ochii însetaţi în vale. 
   — Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gînduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind. 
   — Nevasta, răspunse Ghiţă, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit să iau eu pe Uţa la casa mea, căci numai Uţa a stricat-o, adause apoi într-un tîrziu, aşa pentru dînsul, şi iar tăcu şi aştepta cu încordare căderea întunecimii apropiate. 
   Deodată el sări ca ieşit din fire în picioare. 
   — Ne-au zăpsit! strigă el. Iată-l călare. Pleacă! A fost singur, singur cu dînsa! Săriţi pe cai! După el! Sfinte Doamne, cîinii pe care i-am pus la casa mea ca să mă apăr de el, cîinii mei mă vînd şi-l scapă din mîna mea! 
   Cînd rosti cele din urmă cuvinte, ei se aflau toţi patru călare, porniţi de-a curmezişul peste coaste drept în urma lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoie la vale decît Lică la deal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, şi aşa depărtarea creştea mereu între urmărit şi urmăritori. 
   Ajunşi în preajma satului, ei îl pierdură din vedere şi se opriră zăpăciţi. 
   — Daţi voi la dreapta, grăi Pintea, că noi dăm la stînga; ocolim satul şi apoi ne întoarcem ca să vedem dacă nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracu să se ducă! . . . 
   — Ei! ce mai vorbă! L-am scăpat, şi socoteală curată, răspunse Ghiţă rîzînd. Voi mergeţi mai departe; eu mă întorc acasă să-mi închei socoteala cu dînsa. 
   Grăind aceste, el smuci frîul calului şi se întoarse la vale, drept spre Moara cu noroc. 
   Ana, care petrecuse tot timpul acesta plîngînd, se ridică şi îşi şterse lacrimile din faţă cînd auzi copitele calului bătîndu-se de pietrişul de dinaintea cîrciumii, apoi inima începu să-i bată tare. 
   Dar mai trecu mult timp la mijloc pînă ce el intră. Descălecînd, el socoti că trebuie să-i dea calului fîn, apoi că trebuie să-l şteargă de sudori şi să-l acopere cu o cergă, iar după ce le făcu toate aceste, el rămase cîtva timp în uşa grajdului, îşi dete seama despre cele ce voia să facă, apoi îşi luă pălăria din cap, îşi făcu de trei ori cruce şi plecă spre cîrciumă. 
   Intrînd, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia într-un colţ. 
   Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi şi grăi înecată: 
   — Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor! urmă ea tare, şi se aruncă în genunchi la picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî. 
   Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amîndouă mîinile capul şi privi dus în faţa ei. 
   — Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu cînd ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite. 
   — Dar de ce să mă omori? zise ea agăţîndu-se de braţele lui. Ce- am păcătuit eu? 
   — Nu ştiu! răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui pentru ca să-mi astîmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis. 
   Ana se ridică şi privi ca trezită din somn la el. 
   — Unde ai plecat tu? întrebă ea. 
   — M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem aici pe Lică cu şerparul plin de galbenii luaţi de la arîndaşul. El e omul de la care am primit hîrtiile pe care găsiseşi tu atunci noaptea semnele. 
   — Ghiţă! Ghiţă! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme! ? zise ea înăbuşită de plîns, şi-l cuprinse cu amîndouă braţele. 
   Afară se auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. Ghiţă începu şi el să plîngă, o strînse la sîn şi îi sărută fruntea. 
   — Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gîndul bun la vreme potrivită, zise el, şi deodată se întoarse spre uşă. 
   Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să deschidă uşa. 
   — Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scoţîndu-şi cuţitul din tureac. Ano! fă-ţi cruce! fă-ţi cruce, că nu mai avem vreme. 
   — Săriţi, că mă omoară! săriţi, măi oameni! strigă nevasta luptîndu-se cu el, săriţi, săriţi! 
   Cînd uşa căzu sfărîmată din ţîţîni şi Răuţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pămînt şi cu pieptul plin de sînge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul tot mai adînc spre inima ei. 
   — Dă foc! zise Lică, şi Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat. 
   Nemaisimţind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să se ridice. 
   — Tu eşti, Lică, tu? gemu ea cu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă ridică. 
   Cînd Lică se plecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mîna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lîngă soţul ei. 
   Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sîngele de pe obrajii zgîriaţi, să-l şteargă fără de astîmpăr, ca şi cînd mîna ei ar fi otrăvită, apoi îşi luă şerparul de la piciorul patului şi îl încinse. 
   — Voi căutaţi că trebuie să găsiţi bani mulţi în casă, le zise după aceste, şi cînd socotiţi că eu mă apropii de Fundureni daţi foc pentru ca să pot privi cîrciuma arzînd, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuţ, vii pe cealaltă cale la Ineu, iar tu, Păune, te întorci la Şicula. 
   Toate aceste el le zise iute, ca şi cînd i-ar fi fost groază să mai stea sub acest acoperămînt şi ştergîndu-şi mereu cu mîneca la faţă, iar după ce îşi dete astfel poruncile, se depărtă spre şirul de răchite, undeşi lăsase calul. 
   Murgul făcuse prin ploaie calea pînă la Fundureni şi iar o dată înapoi; era obosit şi se culcase. 
   Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă el încă în noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit drumul pînă la Ineu, cu înconjur şi pe drumuri rele, pe la Fundureni. 
   Iară zgîrietura din faţă îl ustura şi-l făcea mereu să se întrebe: "Ce vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgîriat la faţă şi muşcat la mînă? "
   Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea zgribulit în loc, apoi nu voia să o ia la treapăt, iar deodată el îşi adună toate puterile, o rupse la fugă încordată şi o ţinu aşa cale de cîteva împuşcături, apoi căzu frînt la pămînt, încît îşi aruncă stăpînul cît colo între cioate. 
   "Acu m-a ajuns mînia lui Dumnezeu! grăi Lică după ce se ridică anevoie de la pămînt. Ce să fac eu acum! ? Calul meu! ? Mîine îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu cu faţa zgîriată, şi cîrciuma arde. "
   Încă pe cînd plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbinţelile; acum începu să-l treacă sudorile şi tremura încît abia mai stătea pe picioare. 
   El se gîndi să-şi ia calul şi să-l tîrască pînă la rîuleţul umflat, că doară o să-l ducă valurile departe la vale: dar nu avea destulă putere. Luă dar şaua de pe el, îi luă frîul din cap şi plecă spre rîuleţ, ca să o ia pe jos pînă la Ineu. Rîuleţul era însă umflat. "Nu-mi pasă! " îşi zise el hotărît şi, aruncînd şaua şi frîul în valuri, intră în apă. Dar abia făcu un pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură să se retragă înspăimîntat spre mal. El căută un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, şi aşa umbla mereu pe mal, privind neîncetat împrejurul său spre focul de la Moara cu noroc şi ştergîndu-şi din cînd în cînd sîngele de pe obraji. 
   Deodată el se opri înveselit în loc. Ghiţă plecase călare la Ineu, şi calul lui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lîngă tot înconjurul, putea sosi la vreme în Ineu. 
   El se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri şi parcă nu se mai simţea destul de tare a-şi tîrî trupul pînă la cîrciuma cuprinsă de flăcări. 
   În vremea aceasta Răuţ se depărtase spre Ineu, Pîrvu o luase spre Şicula, iară Pintea, văzînd focul la Moara cu noroc, îi lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, şi aducîndu-şi aminte de vorbele lui Ghiţă, se întoarse drept pe zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putinţă, la vreme. 
   Cînd ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în lături. 
   — Un cal? ! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus? Îmi scapă, iar îmi scapă! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut. 
   El aşteptă un fulger, ca să poată privi împrejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar Lică se văzu trecînd prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcînd lumea să creadă că a trăsnit. 
   — Stăi! strigă Pintea tare, încît răsună toată valea. "Uf! Săracul de mine! îşi zise apoi! L-am scăpat! Acu fuge. "
   Aşa-i! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă şi, dacă fugea, tot prins era, prins de mîna lui Pintea, prins cu toate dovezile. 
   El se îndreptă încît părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte, privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stătea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrîşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte. 
   Pintea îl găsi cu capul sfărîmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior în loc. 
   "A scăpat! zise el într-un tîrziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume. "
   Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior şi îl trase după sine pînă la un rîuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri. 
   
   XVII
   
   Luni pe la prînz focul era stins cu desăvîrşire şi zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristeţe la ziua senină şi înveselitoare. 
   Din toate celelalte nu se alesese decît praful şi cenuşa: grinzi, acoperămînt, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă, şi numai pe ici, pe colo se mai vedea cîte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniţă, nu se mai vedeau decît oasele albe ieşind pe ici, pe colo din cenuşa groasă. 
   Bătrîna şedea cu copiii pe-o piatră de lîngă cele cinci cruci şi plîngea cu lacrimi alinătoare. 
   — Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un tîrziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat! . . . 
   Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe. 
   
   
   
   Ioan Slavici
   
Mara
   
   
   I
   SĂRĂCUŢII MAMEI
   
   A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tînără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.
   Nu-i vorbă, Bîrzovanu, răposatul, era, cînd a fost, mai mult cîrpaci decît cizmar şi şedea mai bucuros la birt decît acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş iar la Arad te duci în două ceasuri.
   Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi codirile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la tîrg de săptămînă murăşenii pînă de pe la Sovîrşin şi Soboteliu şi podgorenii pînă de pe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stîng, unde se adună bănăţenii pînă de pe la Făget, Căpălnaş şi Sîn-Miclăuş. Vineri noaptea, după cîntatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte ţinuturi.
   Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşti la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu gă seşti la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dînsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu cîştig puţin decît ca să-i "clocească" marfa.
   Numai în zilele de Sîntă Mărie se întoarce Mara cu coşurile deşerte la casa ei.
   Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murăşului, e mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de la Şoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş e Lipova cu turnul sclipicios şi plin de zorzoane al bisericii romîneşti, iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfîrşit al Ţării Ungureşti. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în faţa mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
   Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează şi de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoşi, cei săraci se simt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi.
   Mara, deşi cretină adevărată, se duce şi ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creştineşte, cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; ştie prea bine că o Maică Precistă nemţească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şi se strîmbă grozav de urît, au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-şi vie la leac, săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, şi Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori şi cîntînd psalmi şi litanii. Acum, cînd vin sutele şi se adună miile pe locul cel larg din faţa mănăştirii, acum e secerişul Marei, care dimineaţa iese cu codirile pline şi seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara şi în faţa icoanei, apoi îşi ia copilaşii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puţin înainte şi le zice: "Închina-ţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei!"
   Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şiea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase cînd se duce la tîrg? cum ar putea dînsa să stea de dimineaţă pînă seara fără ca să-i vadă? cum, cînd e atît de bine să-i vezi?!
   Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se tîrguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap cîteodată, plînge şi se plînge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită împrejur să-şi vadă copiii şi iar rîde.
   'Tot n-are nimeni copii ca mine!" îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decît dînsa, care ziua toată vede mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mulţi sunt sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai-Doamne numai din copii răi se fac.
   Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot cam aşa e şi mama lor ea însăşi; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiii săraci, care îşi petrec viaţa în tîrg, printre picioarele oamenilor?
   Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vînt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stînga, e coşul cu peşte, iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru "vornovişti", pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin cînd sunt flămînzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat, fie între dînşii, fie cu alţii, şi ziua trece pe nesimţite.
   Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adorm, în vreme ce ea găteşte mîncarea. Mănîncă însă mama şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîine.
   Apoi, după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzînd dobînda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mîine, se duce la căpătîiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrîneţe şi pentru înmormîntare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai cîte un creiţar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mîine. Cînd poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămîne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gînduri şi începe în cele din urmă să plîngă.
   Nu doară că i-ar fi greu ceva; cînd simte greul vieţii, Mara nu plînge, ci sparge oale ori răstoarnă mese şi codiri. Ea îşi dă însă seama cît a avut cînd a rămas văduvă, cît are acum şi cît o să aibă odată. Şi chiar Mara să fii te moi cînd simţi că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineaţă pînă seara şi să ştii că n-o faci degeaba.
   Peste zi ea vede multă lume, şi dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place şi ca fire, şi ca stare, şi ca înfăţişare, ea-şi zice cu tainică mulţumire: "Aşa are să fie Persida mea!" Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-şi zice: "Aşa are să fie Trică al meu!"
   Era una, preoteasa de la Pecica, o femeie minunată, şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot aşa, ba chiar mai şi mai. Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugăriţele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărît că şi Persida are să stea cel puţin cinci ani la călugăriţele din Lipova.
   A şi făcut Mara ce-a făcut, şi maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila şi pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise nouă ani, şi Mara nu se putu hotărî să dea atîta bănet ― pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăşi o ştia mai bine decît orişicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.
   Trică îi făcea mai puţină bătaie de cap.
   Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru şi iarna cu zece calfe, scotea la toate tîrgurile cele mai frumoase cojoace, ţinea tăierea cărnii în arîndă şi avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova. Minunat om! ― aşa trebuia să fie şi Trică! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă şcoală: atît ca să-l primească ucenic.
   Maica Aegidia cerea însă mult, şase florini pe lună, şi pe deasupra mai erau şi alte cheltuieli.
   "Hm" zise Mara, încreţindu-şi sprîncenele, şi începu să facă în gîndul ei socoteala cam cîţi oameni vor fi trecînd în fieştecare an peste podul de plute de pe Murăş. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decît dînsa, care atîta timp a stat pe ţărmurii Murăşului. Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arînda podului? Putea să dea mai mult decît alţii, fiindcă nu voia să cîştige decît cei 60 florini şi încă ceva pe deasupra. Apoi mai cîştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi codirile la capul podului, pe unde trecea toată lumea.
   Stătea Mara, stătea şi număra în gîndul ei banii, cîte doi creiţari de om şi cîte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu şi-i aduna de se făceau mulţi, încît ochii i se umpleau de lacrimi.
   S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ţi vezi fata preoteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor şi inima să nu ţi se moaie?!
   Că lucrurile ar putea să vie şi altfel, asta Mara nu putea s-o creadă cînd vedea ca-n aievea cum atît de bine au să iasă odată toate.
   
   
   II
   MAICA AEGIDIA
   
   Maica Aegidia era mititică, păşea mărunt, vorbea scurt şi apăsat, avea nas nu tocmai mic şi o căutătură aspră şi scrutătoare, dar se muia cînd vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica prioriţa s-o primească pe Persida şi pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai şi alergat pe la dl Hubăr, economul oraşului, ca Mara neapărat să capete arînda podului.
   Erau creştineşti faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulţumită de a le fi săvîrşit.
   Sidi era, ce-i drept, foarte deşteaptă şi, din clipa cînd se despărţise de Trică, se făcuse tăcută, aşezată, ascultătoare, aproape blîndă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urîte, s-o ţii pieptănată şi cu mîinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviinţă. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plîngă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încît maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulţumea şi cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dînsa. Iarna, în sfîrşit, după ce Murăşul a îngheţat şi nimeni nu mai plătea cei doi creiţari, maica cea cu căutătură aspră punea toţi cei cinci florini de la dînsa şi era foarte mulţumită că Mara o mai ajută şi ea la îmbrăcămintea copilei.
   Serile apoi Mara îşi fă cea, ca de obicei, socotelile şi tot i se mai umpleau, ba mai vîrtos îi erau plini ochii de lacrimi.
   Un singur lucru o punea cîteodată pe gînduri. Prea se făcuse blîndă Persida: nu care cumva călugăriţa aceea s-o momească, s-o farmece şi s-o facă şi pe ea călugăriţă smerită. "Mai bine moartă!" Dar nu! asta nu era cu putinţă: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toţi creştini adevăraţi! Apoi Trică se făcuse şi el băiat aşezat, ascultător şi bun şcolar. Asta vine cu vîrsta la copiii care sunt răi de mici.
   Aşa, cîteodată, îşi mai aduc, nu-i vorbă, şi ei aminte de timpurile trecute.
   Într-o frumoasă zi de primăvară dl învăţător Blăguţă a venit mai tîrziu decît de obicei la şcoală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murăşul se umflase şi apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Şi era lucru ştiut că, în lipsa dlui Blăguţă, Costi Balcovici e acela care pune mîna pe nuia, ca să ţie buna-rînduială ― nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre şcolari, dar învăţa bine şi era băiatul turtelarului din Radna.
   Una e însă Blăguţă şi alta Costi, deşi era băiat de turtelar. În faţa dlui Blăguţă, Trică stătea smirnă, iar cu Costi se bătuse adeseori în piaţă, în zilele cele bune, cînd nu era singur, ci săreau amîndoi, cu Sida, în capul lui, şi rar scăpa Costi cu faţa curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica şi ar fi sărit şi în foc pentru frăţiorul ei.
   Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru faţă cu Trică, pe care îl ştia acum singur.
   ― Trică, strigă el răstit, stai frumos!
   Trică se ridică îndrăzneţ în picioare: i se făcuse o nedreptate.
   ― Şezi! strigă Costi.
   ― Dacă vreau şed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine eşti tu ca să-mi porunceai mie?!
   Ceilalţi şcolari începură să rîdă cu gurile întinse pînă spre urechi, căci copiii sunt oameni şi ei şi se simt mulţumiţi cînd văd umilirea celor ce prea repede se înalţă. Dar Costi, pui de om şi el, nu voia să fie umilit.
   ― Afară! strigă el dăscăleşte, în genunchi! şi, rostind porunca, se şi duse ca să-l apuce pe Trică.
   Trică, cu vreo trei ani mai mic decît Costi, nu se simţea destoinic să ţie piept cu acesta: cu cît mai mic era însă omul, cu atît mai mare îi era hotărîrea, şi el ştia să muşte, să zgîrie şi să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atît mai vîrtos de mînie, cu cît ceilalţi şcolari se ridicaseră pe bănci şi rîdeau cu hohote de cîte ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decît a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mîncat, părul i s-a cam rărit, gîtul îi era zgîriat, dar din bancă tot n-a ieşit şi în genunchi nu l-a pus decît dl Blăguţă, care ţinea ca autoritatea lui Costi să rămînă întreagă.
   Ieşind din şcoală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creiţarii şi îşi vindea mărfurile. Cît s-a bătut cu Costi şi cît a stat în genunchi, o singură lacrimă nu i se ivise în ochi, abia acum, după ce se văzu singur, începu să şteargă din cînd în cînd cîte o lacrimă. Ah! cum ar fi voit să-l poată muşca pe Costi, încît urma dinţilor să-irămîie toată viaţa! Costi era însă mai tare decît dînsul.
   "O să-l spui eu mamei, îşi zise băiatul, şi o să treacă el pe la pod!"
   Cînd însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o fă cea numai să se plîngă, ca alte dă ţi, că e vă duvă şi că toţi îşi bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.
   "Ah! zise el suspinînd, de ce nu mai e Sida aici?!"
   Da! singură ea putea să ştie ce va să zică a fi bătut de Costi.
   El se strecură fără de veste pe lîngă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt ţărmure, se duse ca din puşcă pînă la mănăstirea de călugăriţe, trase clopoţelul de la intrare şi spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.
   La călugăriţele din Lipova nu puteai să vorbeai cu orişicine orişicînd şi despre orişice. Sidi nu era însă oricine, şi maica Aegidia cea aspră, fiind totodată şi înţeleaptă, ţinea să nu răscoale întreaga mănăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete cînd i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-şi vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să adepte mult.
   ― Cee?! întrebă ea răstită.
   ― Uite, zise el încet, ca să nu audă şi sora Marta, care se afla în iatacul de alături, Costi m-a bătut.
   ― Te-a bătut el pe tine, şi tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!
   ― Dacă el e mai tare!
   Persida rămase cîtva timp pe gînduri, cu răsuflarea oprită şi cu ochii ţintă la un colţ.
   ― Haide!... zise apoi şi îl apucă de braţ, ca să-l ducă spre ieşire, unde cheia era în uşă.
   ― Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată şi plecă s-o oprească.
   ― Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!
   Ieşind apoi în stradă, ei o luară spre pod.
   Da! însă dincolo era Mara, şi ea n-avea să-i vadă, nici să-i ştie.
   Pe ţărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare şură de scînduri, în care se adună sarea adusă de luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vîndută pentru satele de dimprejur. În faţa Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulţime de care, iar din sus de Sărărie e şirul de mori plutitoare de-a lungul ţărmului. Persida şi Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria şi înaintară spre mori. De cîte ori, vara, au trecut ei Murăşul pe luntriţa de la vreo moară!
   Acum însă nu era vară, ci primăvară, şi Mură şul era lat, foarte lat, tulbure-găIbui şi plin de spumă şi de vuitori. Morile, care alte dăţi se aflau în apropierea ţărmurelui, de care erau legate prin o podişcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul rîului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!
   Nu era chip! şi totuşi cei doi copii bălani şi cu obrajii rumeni erau voioşi: mult era frumos şi bine aici în faţa valurilor ce se tăvăleau greoaie spre şesul depărtat. Venea cu ele şi o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna şi de la Şoimoş, se ivea pe ici, pe colo iarba crudă şi verdeaţa de salcie şi de răchită.
   ― Stai! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lîngă ţărmure vreo luntriţă. N-ai să te temi! Tu ştii că eu mă pricep la lopată.
   ― Eu să mă tem?! ră spunse Trică. N-am vîslit vara şi eu?!
   Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntriţa precum îţi place; acum însă Murăşul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuţi decît ţi se păreau de la ţărmure şi luntriţa-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.
   Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos şi bine, mare minune, mai ales pe la vuitori, cînd luntriţa se învîrtea. Oamenii de pe ţărmuri se speriară, cu toate aceste, cînd văzură luntriţa uşoară cu cei doi copii neajutoraţi în ea şi începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriţă şi să le vie într-ajutor.
   Ce ar fi putut adică să li se întîmple? Îi duceau valurile cît îi duceau şi trebuia să-i scoată în cele din urmă la ţărmure, cum scoate apa rîului tot ceea ce pluteşte pe ea.
   Mai era însă în drum şi podul, de care nu o dată se izbesc şi se sfarmă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.
   În acelaşi timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugăriţe cu un băiat. O fată şi un băiat! S-ar fi putut oare ca în gîndul lumii fata să nu fie mare, cînd fuge cu un băiat? Degeaba i-ar fi spus că nu era, degeaba i-ar fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar şi alţi oameni la pod, în faţa mănă ştirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.
   Mara, podăriţa, vedea că o mişcare neobişnuită s-a pornit de la Sărărie şi de la mănăstire spre pod. Sări dar de la locul ei şi grăbi spre Lipova. Uitîndu-se apoi încotro se uitau şi oamenii, zări deodată luntriţa purtată de valuri şi alte două luntriţe mînate de vîslaşi voinici, care grăbeau să o ajungă.
   ― Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.
   La moarte s-ar fi gîndit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntriţa care venea, venea mereu şi iute spre pod.
   Mara începu să alerge şi să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, cînd trec plute ori luntre cu sare.
   Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpuşică trasă pe sfoară, cu ochii ridicaţi spre cer, cu mîinile încleştate şi rugînd mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcătoarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.
   Văzînd pe maica Aegidia, Mara se opri.
   De la călugăriţă gîndul ei trecu deodată la Persida, şi ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.
   Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strînse şi strîmbate în jos.
   ― Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu, grăi dînsa mîngîiată, copii ca ai mei nimeni nu are!
   Şi adică ce li s-ar fi putut întîmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece şi o sută de luntriţe! Da! da! Lor nu li se putea întîmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele şi presimţiri urîte.
   Dar cum a ajuns Persida din mănăstire în mijlocul Murăşului?
   Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtorată. Ştia un lucru: că aşa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugăriţe. Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!
   Mara era însă femeie trăită în lume şi ştia că lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ţinea dînsa deasupra.
   ― Bine, maică, strigă ea, aşa păziţi dv. copiii?
   Ce mai putea maica Aegidia să răspundă cînd ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?
   Îşi frîngea mîinile şi nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.
   ― Las-acum, lasă! grăi dînsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntriţa a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pontoane şi trece, trece, iat-o, trece!
   Toţi alergară să vadă cum luntriţa intră sub pod, apoi se-ntoarseră şi alergară pe-mbulzite, ca s-o apuce ieşind din jos pe pod.
   Persida şi Trică şedeau tăcuţi şi strîmtoraţi, căci ştiau, ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu faţa curată nu vor scăpa după ce au ridicat atîta lume în picioare.
   Peste puţin îi ajunseră apoi şi morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dînşii apucă lanţul luntriţei şi începură să vîslească spre malul de la Lipova.
   Lumea se porni dar şi ea înapoi, cu Mara şi cu maica Aegidia.
   Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastîmpărată să rămîie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida. Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăştirii, şi toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastîmpărată, ci totodată şi sprintenă, şi maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.
   Iară Persida nu ştia să spună decît adevărul.
   Ieşind din luntriţă, ea trecu iute, îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe ţărmure şi se duse drept la maica Aegidia.
   ― L-a bătut, grăi dînsa iute, i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămaşă şi l-a zgîriat la gît.
   ― Cine l-a bătut? întrebă maica mai uşurată.
   ― Costi Balcovici, ră spunse Trică rar şi răspicat. Domnul învăţător s-a dus să prindă peşte, şi Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lăsat bătut.
   ― Şi eu vreau să-i arăt, adause Persida, că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic şi n-are pe nimeni să-l ajute.
   ― Sărăcuţii mamei! grăiMara înduioşată. Se iubesc, maică, urmă ea ştergîndu-şi lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.
   Maica Aegidia era şi ea înduioşată nu numai pentru că vedea lacrimi de văduvă, ci şi pentru că înţelegea pornirea firească şi bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.
   ― Iată, zise ea cu linişte sărbătorească, în loc de a-şi vedea de şcoală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluţesc unul pe altul. Şi cîte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîmplă astfel de lucruri!
   ― Se-nţelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La romîni însă toate merg una peste alta!
   ― Aşa e, ziseră alţi cîţiva, în vreme ce iar alţii rîseră.
   Lucrul ar fi fost bun şi minunat dacă n-ar fi fost de faţă şi cîţiva romîni, ai cărora obraji se roşiră, fie de mînie, fie de ruşine.
   ― Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E şi la romîni regulă, se vede însă că nu pretutindenea.
   ― E un păcătos Blăguţă acela, adăugă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învăţătorul din Radna.
   Mara stătea ca pe spini. Ştia că papistaşii sunt un neam de oameni duşmănoşi şi ţinea mult la Blăguţă, care era vestit cîntăreţ de strană. Îi mai trecea apoi, parcă, şi un fier roşu prin trup cînd vedea cum trec peste pod oameni, ba pînă chiar şi care, fără ca să plătească creiţarii cuveniţi. Călugăriţa nu putea, în sfîrşit, să aibă dreptate.
   ― Dar fata mea cum a ieşit din mănă ştire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învăţătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăş?
   Maica Aegidia se sperie şi începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, şi o trecură fiori reci cînd se gîndi că oamenii aceştia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca şi cînd dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.
   ― Haide, Sidi, fata mea! grăi dînsa grăbită. Sărută mîna mamei şi vino!
   Mara ar fi voit să aibă cel puţin o ulcică pentru ca s-o sfarme în mii de bucăţi. Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, şi ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni şi care, să treacă fără creiţari.
   ― Fata rămîne cu mine! zise ea, deşi numai cam cu jumătate de gură.
   ― Nu, mamă! grăi Persida, care ar fi intrat în pămînt de ruşine dacă nu s-ar fi putut întoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urmă ea, trebuie să mă întorc la lecţiune!
   Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugăriţele de pe ţărmul stîng al rîului.
   ― Aşa este, grăi dînsa. Te rog, adăugă apoi întorcîndu-se spre Mara, vino şi d-ta cu noi.
   Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.
   ― Acum nu pot! răspunse Mara şi o porni repede spre pod, ca să-şi adune creiţarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.
   
   
   III
   FURTUNA CEA MARE
   
   Nu-i nimic mai iute decît gîndul, iar vorba poartă gîndul dintr-un om în altul.
   Peste jumătate de ceas toată Radna şi toată Lipova ştia cum s-au petrecut lucrurile pe ţărmul Murăşului, ba ştia chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriţă!
   Călugăriţa aceea a zis că romînii sunt nişte nemernici! Ba nemernic e Blăguţă, care trebuie să fie alungat cu ruşine de la Radna. Ba nemernice sunt călugăriţele, care nu ştiu să păzească fetele pe care părinţii le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care şi-a vîndut fata. Ştia călugăriţa cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!
   Aşa se vorbea la Lipova şi la Radna, şi nu se vorbea domol şi cu bună chibzuială, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărîte.
   Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste cîteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înţelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lăţit, fiindcă era tîrg la Radna, şi s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimaşă trece crescînd din om în om.
   Cel mai amărît dintre toţi amărîţii era însă Blăguţă, nenorocitul pescuitor. Avea şi el duşmani, pizmuitori, avea, ca toţi oamenii, răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însă şi prieteni şi binevoitori, care-l mustrau că le-a mai făcut-o şi asta. Se certa satul asupra lui, şi el nu mai ştia ce să facă.
   Şi toate acestea pentru copiii Marei, de care toţi în atîte şi atîte rînduri se-mpiedicaseră.
   Om era şi el; trebuia să-şi verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din şcoală pe Trică, fiindcă era leneş, neascultător, hărţăgos şi strica şi pe ceilalţi copii.
   Trică nu plîngea, ci stătea drept, cu capul ridicat şi cu mîinile lăsate-n jos, apoi, plecat de la şcoală, trecea cu pas domol uitîndu-se drept înainte spre pod.
   ― Săracul mamei! zise Mara plîngînd la capul podului.
   Ce putea dînsa să-i facă? cum putea să-l ajute? Cerul li se surpa amîndurora, parcă, în cap; dar cine asculta plîngerea ei?
   ― Lasă, dragul mamei, grăi dînsa în cele din urmă, îndîrjită, căci am eu să te dau la o altă şcoală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău şi ca mama ta, ci să stea ei şi copiii lor în faţa ta cum noi stăm în faţa lor! Eu pot, eu am, urmă ea avîntată; mi-a dat Dumnezeu şi are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!
   Faţa lui Trică se însenină. Nu prea înţelegea, ce-i drept, vorbele mumei sale, dar ştia că are să meargă la altă şcoală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămîie în cele din urmă de ruşine.
   Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la şcoală. Era hotărîtă să-l ducă la Arad, fie mîine, fie poimîine, cît mai curînd, îndată ce-şi va fi făcut vreun rost pentru creiţarii de pod. Deocamdată treceau oameni şi care fiindcă era tîrg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gîndească.
   Peste noapte trecea de tot puţină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei, căruia îi dădea bilete pentru cîte doi şi pentru cîte zece creiţari, ca să aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înşele, şi de aceea niciodată ea nu l-a 1ă sat şi peste zi să adune creiţarii. Atît era acum de hotărîtă să plece mîine la Arad, încît îşi călcă pe inimă şi vorbi cu Gheorghe ca să rămîie în lipsa ei la pod.
   Seara apoi, după ce rămase singură şi-şi făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gînduri.
   Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare şi greu. Nu-i vorbă, cîştigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida şi să-i mai ră mînă şi pentru cheltuielile ce voia să-şi facă cu Trică. Ba mai şi ră mînea ceva pe deasupra.
   Ea a luat însă arînda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte şi lui Trică? Îşi nedreptăţea fata!
   Nu-i vorbă, ar fi putut să ia arînda în socoteala amîndurora... dar era atît de greu. Cum să dea dînsa atît amar de bani pentru un lucru care nu se vede?
   Doamne, cîţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptîndu-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?! În zadar! mai presus de bani nu e nimic decît sănătatea şi voia bună. Cum să dai banul pe care-l ai în mîna ta, cînd nu capeţi pentru el ceva hotărît, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gînd, care poate să te înveselească acum, dar nu ştii dacă se va împlini ori nu?
   ― Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsa hotărîtă. Ce-i în mînă nu-i minciună.
   Nu! ea nu putea să se lepede de visul ei.
   Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curăţel şi l-a dus, peste Murăş la Bocioacă.
   Ştia băiatul destulă carte ca să fie ucenic de cojocărie, şi mai învăţa şi de aici înainte duminicile şi zilele de sărbători.
   Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.
   Ce-i drept, Bocioacă, el însuşi om aşezat şi scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai cărui ochi îi plăceau, precum zicea el. Îi părea băiatul sănătos, deştept, aşezat şi sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufere în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepieptănat, nu putea să fie decît un obraznic?
   ― O, Doamne! grăi Mara cînd Bocioacă îi spuse cu mare înconjur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar şi nu mai putea să zică nimic.
   Iar li se surpa cerul, parcă, amîndurora în cap, şi Trică iar stătea drept, cu capul ridicat şi cu mîinile lăsate în jos.
   Carevasăzică, nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!
   Şi toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vmovată era numai maica Aegidia, călugăriţa cea papistăşească! Nu! nu! Dumnezeu a voit aşa, pentru ca s-o întoarcă iar la gîndul cel bun.
   ― Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveţi carte!
   Era în gîndul ei hotărîtă să n-o mai lase nici pe Persida la călugăriţe. Nu se mai putea împăca cu gîndul că lumea zicea că şi-a vîndut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lepădat-o.
   Da! urît, nesuferit era gîndul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ţinea? ce rost îi făcea?
   Mergînd cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.
   Ce ar fi fost adică dacă, după aţîţe nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ţie pe Persida şi fără de plată, ca să rămînă cei 6 florini pentru Trică? Avea atîta slăbiciune pentru copilă, şi unde mănîncă o sută, mai poate să mănînce şi încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc şi pentru o biată de fată săracă.
   Era tare muiată Mara cînd a intrat în mănăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia cînd a văzut ochii cei plînşi ai văduvei, de care se despărţise în împrejurări atît de grele şi de care se temea oarecum.
   ― Am să-i vorbesc maichii prioriţei, zise ea strîmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubeşte şi maica prioriţa.
   "Am să-i vorbesc" avea pentru Mara înţelesul "lucrul e făcut".
   ― Apoi, urmă călugăriţa, am să-ţi dau o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriţilor. Vin şi părinţii copii săraci, care umblă din mănăstire la şcoală. Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească şi pe el.
   Mara era foarte fericită şi foarte grăbită, ca nu cumva să-şi schimbe din nou gîndul.
   Plecînd de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-şi caute căruţă, ca să nu mai piardă şi ziua de mîine, căci îi era foarte greu să-l ştie pe Gheorghe adunînd creiţari la pod.
   Pe la amiazăzi era la Arad.
   Îşi pusese-n gînd să meargă fără întîrziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă şi ţinea să se mai gîndească.
   Î1 vedea pe Trică şcolar harnic; îl vedea ieşit din şcoli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era tot Mara cea veche.
   ― Nu! nu! zise ea ― nu-mi înstrăinez eu copilul meu, că ci acesta e singurul pe care-l am.
   Erau şi-n Arad cojocari, mai şi mai decît Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sîrbul cel bogat, care lucra iarna cu douăsprezece, iar vara cu opt calfe şi era vestit în piaţa Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.
   În zadar! Îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat încă, fiindcă avea Mara şi aduna mereu.
   
    
   IV
   PRIMĂVARA
   
   Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.
   Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei.
   Copiii, aşa săraci cum rămăseseră, credeau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creiţari la capul podului.
   Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai rar şi se ţinea mai drept decît odinioară. Se simte omul care are şi-l vezi cît de colo pe cel ce se simte.
   Şi dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta şi bine, şi rău.
   Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-şi prea bate capul cu alţii; cînd te afli însă în strîmtoare, te uiţi bine împrejurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.
   Au simţit-o cei strîmtoraţi pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, aşa, cu o sută, cu două, fie ca să-şi cumpere o pereche de boi, fie ca să-şi dreagă casa, fie ca să împlinească preţul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare. Pînă la toamnă, cu camătă bună, se înţelege.
   ― N-am, zicea Mara. De unde aşputea să am eu?
   Şi asta i-ar fi şi rămas vorba dacă n-ar fi la mijloc şi camăta. Chiar mică fie, dar tot e ceva.
   ― Uite! Am ceva, grăi dînsa, nu atîta cît ceri, dar ştiu pe cineva care are; să iei jumătaţe de la mine şi altă jumătate de la dînsul.
   Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orăşenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor1, al preotului nemţesc de la Lipova şi al maichii Aegidiei.
   Hubăr era măcelar, dar nu mai ştia ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei şi a feciorului său Naţl, un băiat încă tînăr, dar deştept şi harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuşi petrecea toată ziua la casa oraşului, la cazino ori jucînd cărţi cu popa şi cu directorul de la Steueramt2, dl Liubicek.
   Ca femeie cu minte, Mara ştia că n-are niciodată să-şi piardă banii dacă face tovărăşie cu Hubăr. Cîştiga, ce-i drept, mai puţin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pişca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plăţile, şi, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.
   Creşteau dar şi ciorapii deodată cu copiii.
   Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.
   Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic de patru ani şi se şi pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea şi acuma săptămîna fără ca el să se spele şi să se pieptene: aceasta nu se face, asta ştia el, decît duminicile şi zilele de sărbători împărăteşti, după-prînz, ba chiar şi atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăş.
   Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea aşa, din Paşti în Crăciun.
   Se obişnuise atît de rău acolo, în mănăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă şi trei zile depline rînduia mereu şi curăţea pînă şi prin podul casei.
   Păcatul acesta căzu pe dînsa mai ales fiindcă în mănăstire nu mai stătea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stătea tocmai la locul lui.
   Mara era, cît stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu ştia de ce.
   Prea i se făcuse fata fată, şi nu mai ştia ce să facă cu dînsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate aceste subţirică s-o frîngi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireşşi albă de o albeaţă prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.
   Nu! asta nu putea să rămîie aşa. Ştia Mara că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămîie pe veci înmărmurită, ca veşnic oamenii, văzînd-o, să strige cuprinşi de mirare: "A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei: copii că dînsa nimeni n-a mai avut!"
   Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gîndul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.
   În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.
   Şi iarăşi altă groază o cuprindea, şi sărea nopţile speriată din somn, ca să alerge peste Murăş şi să-şi aducă fata acasă.
   Auzise atîte poveşti despre fete frumoase ademenite de călugăriţe, ca să ieie vălul şi să rămîie viaţa lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simţea bine în mănă ştire, Persida se simţea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.
   Sărmana mamă!
   Cum să ţină ea la casa ei asemenea fată?
   Cît a ţinut postul Paştilor, Mara a rînduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întîi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi noi, un dulap, ba pînă chiar şi trei icoane. Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunaţi cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simţea nici o trebuinţă; dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.
   Sărmana mamă!
   Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-şi primească copiii, neastîmpărul vieţii cuprinsese pe fiica ei.
   La colţ de uliţă, peste drum de mănă ştire, era măcelăria lui Hubăr.
   Hubăroaie, o femeie scurtă şi cam grasă, şedea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnaţl, tăia carnea şi-o cîntărea, apoi lua banii şi îi dădea mumei sale, care ţinea casa.
   După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnaţl făcea rînduială, strîngea fărîmăturile cu măturişca, apoi, dacă timpul era frumos, ieşea în faţa măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.
   Deşi măcelar, Hubărnaţl era, aşa, la înfăţişare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior. Om de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.
   Aşa şi era în adevăr.
   Lovea cu toporul în fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră şi se-nduioşa pînă la lacrimi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.
   Aşa şi l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.
   Şvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic şi chefliu, dar cam iute la fire, şi puţin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrînd cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîţiva ani, mai ales în timpul revoluţiunii de la 1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluţiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamţ din Viena, la mare cinste, şi casa lor era pusă în rîndul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul şi-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă. Astfel mîngîierea ei era Naţl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită şi încă de copil simţise că nu merg lucrurile bine în casa lor.
   Şi dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.
   Î1 dăduse tatăl său la gimnaziul din Timişoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi. Anul al cincilea, însă, după vacanţa de la Paşti, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie. S-a şi făcut măcelar, însă firea nu i s-a asprit, şi cînd ieşea cu şorţul lui curat în colţul străzii, îţi venea să zici că nu e al lui şorţul, ci l-a pus numai aşa, de încercare.
   Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi vă zut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. Şi jos, şi sus, ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, şi nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă ştia că n-are ce să vadă.
   Zidirea mănăstirii se sfîrşea însă în faţa măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mănăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primă vara, stăteau aproape toată ziua deschise. Naţl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în faţa gră dinii.
   Într-una din zile, ferestrele fiind deschise şi izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.
   Naţl s-a dus să vadă şi a văzut ― nu fărîmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.
   Nu-i vorbă, n-avea nevoie să şi fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se iveşte la fereastra unei mănăstiri de călugăriţe are totdeauna ceva tainic şi plin de farmec. Acolo, chiar bătrînă fiind, femeia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.
   Din întîmplare, însă, Persida, care alergase şi ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă şi mai plină de farmec decît cum Naţl era-n stare să şi-o închipuiască.
   El rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjeniţi.
   Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.
   Persida sta neajutorată în faţa geamurilor sparte şi nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.
   Femeie mai aşezată şi mai cuminte, ba chiar călugăriţă, maica Aegidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Naţl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii ţintă la fereastră . Î1 ştia de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, şi mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneţ.
   ― Sidi! grăi dînsa mîhnită şi apucă fata de braţ, ca s-o dea din vederea tînărului.
   Rău a făcut, căci acum se opriră şi ochii Persidei asupra tînărului cu şorţ curat, cu obrajii rumeni şi cu mustaţa mică, acum îşi dete şi ea seama de ce stă acel tînăr acolo.
   Obrajii ei se umplură de sînge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.
   Atît a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.
   Taine mari şi nepătrunse de mintea omenească !
   Atît a fost numai, şi gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiţi şi cu răsuflarea, parcă, oprită . Se temea să mai intre în casă, tremura cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita şi nu-l mai vedea acolo, şi totuşi nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, îşi făcea mereu de lucru în casă.
   Nu i-a făcut şi nu-i făcea, nu i-a zis şi nu-i zicea nimeni nimic, nu ştia nimic, nimic nu gîndea şi totuşi, aşa, ca din senin, se zbătea copila ca şi cînd ar voi să scape, să fugă şi să se ascundă în fundul lumii.
   Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemişcată şi cu ochii ţintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leşin.
   Oamenii treceau de-a lungul uliţei, şi dacă el nu şi-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în faţa lui. El însă iar s-a întors în faţa ferestrelor care nu se deschid niciodată .
   Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinţă este!
   "Dacă voiesc, pot, grăi dînsa, şi puţin îmi pasă."
   Ce era adică? Îi face vreun rău cuiva?! Păcătuia dacă deschidea fereastra?
   "Ca el să ştie?" grăi dînsa, apoi se duse cu paşi hotărîţi, deschise fereastra din faţa măcelăriei şi rămase dreaptă, înaltă şi cu faţa deschisă în ea.
   Pe Naţl, care stătea în uşa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.
   El ridică fără de voie mîna stîngă la gură şi îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.
   Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.
   Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimănui, şi totuşi ea se simţea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei şi nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.
   Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.
   Da! a fost o nemaipomenită ştrengărie, de care îi era ruşine, şi mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.
   Dar, la urma urmelor, de ce a şi deschis-o? Numai şi numai ca să-i arate că puţin îi pasă de dînsul, că poate, dacă vrea, s-o deschidă numai ca să rîdă de dînsul.
   Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie şi să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în faţa ferestrei.
   Dar îi era ruşine.
   Era nesuferită viaţa aici în mănăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, şi inima i se bătea mai iute şi mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieşi şi va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poţi vorbi.
   S-a şi bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia şi s-o ducă acasă.
   Ce om se făcuse! Era tuns abia acum şi îmbrăcat în haine noi-nouţe, din creştet pînă în călcîie toate noi. Nu-i vorbă, hainele îi erau cam largi şi mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.
   Deşi îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simţea foarte strîmtorat în faţa surorii sale, care era şi mai mare, şi mai frumoasă, şi mai nu ştiu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog. N-o văzuse de un an pe soră-sa şi acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.
   ― Trică dragă! îi zise ea, întinzîndu-i mîna.
   ― Da, grăi dînsul tulburat, am venit să mergem acasă... şi nu ştia să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică "tu", îi era greu să meargă, după ce ieşiră la uliţă, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.
   Erau, spre pod, două drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.
   Persida ştia că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.
   O nouă ştrengărie!
   Tocmai în faţa măcelăriei Persida trecu uliţa ca să apuce colţul, şi acum i se împăienjeniră ei ochii, şi iar îi era ca şi cînd un fel de leşin ar cuprinde-o. Îi era ruşine, grozav de ruşine, şi îşi vedea, parcă, obrajii roşiţi de năvala sîngelui.
   Naţl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, şi cînd Persida se ivi peste drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mînă. Hubăroaie se ridică din jeţ şi înaintă pînă în uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea carnea, se uita şi ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colţ, se oprise un bătrîn şi stătea cu gura căscată.
   Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi paşi în urma ei domol şi cu capul ridicat.
   ― Trică, grăi dînsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!
   ― Frumoasă e, şerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca şi cînd aş mai fi văzut-o undeva.
   Naţl dete din umeri! El ştia, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu ştia a cui este.
   ― E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.
   Obrajii lui Naţl, şi altfel rumeni, se făcură roşii ca bujorul.
   ― Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.
   ― Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrînul din cellalt colţ, care acuma trecuse uliţa şi stătea în uşa măcelăriei.
   ― A cui e?
   ― Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!
   ― Aşa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.
   "Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă.
   Cu totul altfel se înfăţişau lucrurile în gîndul feciorului.
   Era şi el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărîme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.
   N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, şi băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine şi ştia, la nevoie, şi el să sfărîme capete.
   Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înţeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar şi fetiţele mici se uitau cordiş, cu coada ochiului, la sora lui şi apoi îşi mai şi întorceau capetele.
   O înţelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîine cu fata ei la biserică, iar după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoţi pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.
   De! e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creiţari pentru ea. Fetele vor să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă şi să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-şi întîlnească norocul. Şi parcă ştia Mara că aici, unde a crescut şi unde toată lumea o ştia de mică, fata ei n-o să-şi poată găsi norocul.
   Dar a venit fata acasă, şi acum mama nu mai ştia cum să se gîndească.
   Lucrurile nu erau deloc cum ea şi le închipuise.
   Se bucura Persida c-a venit acasă şi era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă şi primprejurul casei.
   Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala şi neliniştea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite şi gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată şi bine îngrădită, nici la pereţii de curînd văruiţi. Ba după ce a intrat şi a văzut lucrurile cumpărate cu atîta amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca şi cînd puţin i-ar fi păsat.
   Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.
   ― O, Doamne, zise ea, dar ce să mai facem şi la biserică?!
   Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheaţă prin inimă.
   În mintea ei duminica şi sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemţească, era lucru nestră mutat că coşurile se adună, piaţa se deşertează şi dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipseşti de la biserică.
   Nu-i vorbă, s-a dus şi Persida; era însă oarecum dusă cu gîndul şi strîmtorată ca străinul între străini şi tot ca nişte străini se uitau şi alţii la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheaţă prin inimă şi nu-i mai pria bucuria.
   Se înşela, cu toate aceste, făcîndu-şi gîndul nesuferit, că i-au momit călugăriţele fata.
   Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simţea, oarecum chiar şi pe nevăzute, că toţi se uită cu ochii bine deschişi la dînsa, că toţi o judecă, şi inima i se încleşta, ca şi cînd tot în faţa măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era ruşine ca şi cînd toţi ar putea să afle din faţa ei cele petrecute, se temea de ceva neştiut şi nu ştia cum să calce, cum să-şi ţină trupul, cum să-şi poarte capul şi ce să facă cu mîinile ei.
   S-a dus, cu toate aceste, şi după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-şi ia pedeapsa, dar s-a dus rîzînd, fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îţi vine să plîngi şi să plîngi numai cînd vezi pe alţii plîngînd".
   Cu inima mereu încleştată şi tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în faţa unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă şi cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orişicui.
   Era deci obosită cînd s-a întors acasă. Deşi atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin faţa lui.
   Era obosită şi i se ura, nu ştia ce să mai facă acasă.
   Erau Floriile pentru nemţi; duminica viitoare urmau Paştile nemţilor; abia peste două săptămîni aveau să fie Paştile romîneşti: îi era, parcă, groază cînd se gîndea că abia joi după Paşti se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?
   Mara vedea că fata ei n-are ce să facă şi se simţea nenorocită că nu ştie ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea şi dimineţile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.
   Şi zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murăşul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal şi se tă vălea alene spre şes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniştile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, ră chitele şi plopii lăsaseră mîţişori, vîntul adia dinspre munţi primăvăraţie, răcoros.
   ― Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Pagilor nemţeşti.
   ― Dacă ţii... răspunse Persida alene.
   Ei plecară la deal spre ruinele de la Şoimoş, locuri lor atît de bine cunoscute.
   Era în adevăr frumos. Inima creştea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, şi sîngele zvîcnea mai iute şi mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.
   ― Ştii ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îţi aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era şi cîtă mulţime de viorele!
   Era, nu-i vorbă, mai frumos aici; dar frumos era şi acolo; pretutindenea era frumos şi bine.
   ― Dacă vrei! ră spunse dar Trică .
   Apoi se întoarseră la vale, trecură Murăşul, fără ca să-şi mai pună viaţa în joc şi fără ca să plătească creiţarii, şi o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.
   ― Să trecem prin oraş, grăi Persida, că e mai aproape.
   Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, şi prin oraş tot acolo ieşeau.
   Sărmana copilă!
   A trecut cu inima încleştată prin oraş şi era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul şi să se întoarcă iar prin oraş, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.
   ― De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Şoimoş!
   ― Ştiu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîtea zile de copilărie.
   Da! însă deasupra viilor mai erau şi alţii, care veniseră să caute flori şi să vadă de acolo din deal Murăşul şi lumea cea mare şi largă . Persida începu să urce mai cu virtute.
   A urcat, a căutat şi-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraşla pod, obosită, frîntă.
   Hubărnaţl se întorcea şi el obosit, frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.
   Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stînga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-şi ţie mîinile? cum să se uite la ea? să-şi ridice pălăria ori să facă ca şi cînd n-ar cunoaşte-o?
   Persida tresări cînd îl zări, îşi îndreptă trupul şi îşi ridică capul. Nu mai era obosită : îi venea să zboare de uşoară ce se simţea; era ca beată de gîndul c-a fost şi el la Radna ― să caute flori de primăvară. Trecînd pe lîngă dînsa, el se uita zîmbind şi cu faţa deschisă, ca la nişte vechi şi buni prieteni, la Persida şi la fratele ei, apoi îşi ridică pălăria şi salută ca un băiat binecrescut, încît Persida, aşa înţepată cum era, trebui şi ea să dea din cap.
   ― Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.
   ― Cine să fie? răspunse ea. Hubărnaţl.
   ― De unde te cunoaşte?
   ― Nu mă cunoaşte, dar cunoaşte pe mama!
   Trică se uită înapoi.
   ― Aşa-i! zise el. Ăsta e Hubărnaţl.
   Mara se simţise şi ea foarte măgulită cînd Hubărnaţl a salutat-o, în două rînduri, la dus şi la întors, mai altfel decît de obicei. Măgulită se simţea dar şi acum, cînd văzu din capul podului cît de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în faţa copiilor ei.
   N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastîmpărată, nu-şi mai putea găsi locul şi a rămas în cele din urmă dusă pe gînduri.
   Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi silit, ci pentru că nu ştia nici dînsa ce are. Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viaţă plină de nevoi şi de dureri: le presimţea, le vedea, le ştia parcă pe toate cum vin.
   ― O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioşie, ce bine e la mănăstire! Ce fericite sunt maicile!
   Mara se cutremură în toată firea ei.
   ― Îţi place ţie fiindcă te-ai obişnuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine şi afară din mănăstire.
   Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-şi ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă şi s-o ţie cît de mult acolo, ca să se obişnuiască cu lumea.
   
   
   V
   ANI DE TINEREŢE
   
   "Iar s-a întîmplat ceva!" îşi zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei.
   Stăpînul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stătea de vorbă cu stăpîna, şi stătea cam de mult, ceea ce nu era a bine.
   A intrat de cîteva ori în casă pentru ca să ridice masa şi i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colţ de masă, iară ea în cellalt colţ.
   Deşi împlinise patruzeci şi şase de ani şi era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Naţl. Lasă că era om bălan, cam slab şi cu obrajii roşii, după înfăţişare prea tînăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva uşuratic, aproape ştrengăresc. Gura îi era croită pe rîs, ochii îi jucau mereu în cap, şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori nimicuri. Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii şi cu ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oameni mai fără trecere, pînă chiar cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă. Şi mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai cu nevastă-sa, care era aşezată, cam ţîfnoasă şi neîngăduitoare.
   Nu-i vorbă, certuri nu prea erau între dînşii, fiindcă el rîdea şi făcea glume cînd ea îl mustra. Ea se necăjea, se înţelege, cu atît mai rău, se înteţea şi de obicei începea în cele din urmă să plîngă. Cu asta se sfîrşea apoi vorba, deoarece el se ducea şi o mîngîia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dînsul, şi toate erau bune deocamdată. Rar se întîmpla ca el, pierzîndu-şi sărita, să spargă ceva ori să o lovească. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mîngîia şi îl împăca dînsa pe el.
   Niciodată el nu putea să plece de acasă mai-nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-şi petreacă în tihnă şi ştia că va trebui să se întoarcă înainte de vreme.
   De asta dată el tot rîdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plîngă, deşi tare îi venea s-o facă.
   Avea două mari supărări deodată.
   Ziua trecută, în duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăşi, a oprit-o, cînd a ieşit din biserică, şi i-a spus ― ce ruşine! ― că Naţl stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei.
   Atît îi părea de mare lucrul acesta, încît n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ţinea foarte mult la mănăstire şi la maica Aegidia îndeosebi. A stat însă toată după-amiazăziua ea singură închisă în casă şi s-a gîndit cum şi în ce fel să facă băiatului mustrări.
   Spre marea ei mirare, spre îngrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a întors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.
   A stat, a aşteptat, s-a frămîntat, s-a gîndit şi răzgîndit şi a plîns, cum plîng mumele cînd îşi văd copiii porniţi pe căi greşite şi nu ştiu cum să-i oprească şi să-i întoarcă.
   Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, rîdea, ba zicea că-i pare bine c-a început şi băiatul lui să fie om ca toţi oamenii.
   Mai putea biata femeie să se stăpînească şi să nu i-o spună şi cealaltă?
   I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arate că o să-i treacă şi lui pofta de rîs.
   I-a şi trecut.
   Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, aşa zicea el, ca băieţii să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puţin îi pasă! Nu era, la urma urmelor, decît o nebunie de tinereţe la mijloc. Asta vine şi trece tot cum a venit, fără ca să ştii cînd şi de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gînd: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.
   Era însă nevoit să se gîndească la casa lui, şi asta îl făcea totdeauna posomorît.
   Se simţea foarte tihnit şi ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. Încă tot el însuşi era patronul, iar Naţl era trecut în breaslă numai în rîndul calfelor, şi mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîndu-şi feciorul patron la măcelărie.
   Asta nu era însă deocamdată cu putinţă.
   Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, care tăiau şi ei primăvara miei, toamna berbeci şi iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care şi-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă şi a mai făcut şi doi ani de călătorie. Naţl făcuse anii de ucenicie şi era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.
   Nu-i vorbă, dacă starostele ar fi fost om de înţelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale şi fără de aceşti ani; Bocioacă era însă foarte mîndru de starostia lui şi nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari şi ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toţi cojocarii o păzeau cu sfinţenie. Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în faţa lui Bocioacă.
   Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vadă, să înveţe şi să se deprindă a fi om de capul lui. Era şi pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de feciorul lor; nu le rămînea însă decît s-o mai facă şi asta.
   Îndeosebi Hubăroaie se mai şi bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timişoara şi la Lugoj; aveau rude ― dînsa la Buda şi Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orişiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar şi mireasă potrivită cu starea lui.
   De astă dată lucrurile s-au sfîrşit cu bine, fiindcă una voiau amîndoi.
   Iară Naţl era om tînăr şi nimic nu e în tinereţe mai ademenitor şi mai plin de farmec decît gîndul de a trece aşa ― tu de capul tău ― prin lume. Abia acum se simţea calfă adevărată, şi nu-l mai ţinea locul pînă după Paştile romînesc, ca să-şi ia condica de călătorie de la Bocioacă şi să plece cu ea în raniţă.
   Joi după Paşti, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt şi subţire cum era, şi grăi sărbătoreşte:
   ― Iată, băiete! cartea drepturilor tale, să nu uiţi niciodată că trebuie să păzeşti cinstea breslei. Să fii harnic şi ascultător, cinstit şi vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!
   Aşa trebuia să vorbească starostele; aşa i s-a vorbit lui cînd şi-a luat condica de călătorie; aşa le vorbea şi el tuturor celor ce luau condica de la dînsul.
   Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăzneşte să-i vorbească astfel lui Naţl, iar Naţl stă umilit în faţa lui, ba parcă ar voi să-i mai şi mulţumească pentru sfaturile binevoitoare, ca şi cînd ar fi avut nevoie de ele.
   Dar au trecut şi prin asta, şi Naţl, plecînd ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.
   Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.
   Bani aveau destui. Adunase el, căpătase de la tatăl său şi-i mai dăduse, aşa, prin ascuns, şi mumă-sa. Ar fi putut să tragă la orişicare hotel şi să trăiască boiereşte.
   Nu de asta îi era însă lui.
   Calfă de măcelar, el se simţea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.
   La conac a găsit alte trei calfe, un neamţ de la Timişoara, un ungur de la Dobriţin şi un slovac de la Bichiş iar calfele din aceeaşi breaslă, orişiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.
   Prietenii se bucură, cînd se întîlnesc, că pot să stea de vorbă şi să se cinstească, iar Naţl era şi după fire, şi după înfăţişare, foarte bun de cinste.
   Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecaţi în lume, despre cele de acasă şi ţinand fiecare să arate desluşit că nu e nicăieri atît de frumos şi de bine ca "la noi".
   Într-un tîrziu Naţl, care nu băuse mult, dar destul pentru dînsul, îşi rezemă capul pe cot, stete cîtva timp gînditor, în vreme ce prietenii lui vorbeau înainte, apoi ochii i se umplură de lacrimi.
   ― Ce e, măi? întrebă ungurul.
   ― Nu ştiţi voi! răspunse el înduioşat. Degeaba v-aş spune, că nu puteţi să mă înţelegeţi. Dar nu pot nici eu să vă spun. Ar trebui să cunoaşteţi pe mama, ar trebui să ştiţi ce fel e mama, şi nici atunci nu m-aţi înţelege deplin. Zicea că se bucură cînd am plecat, dar eu ştiu că ea plînge acum şi are să plîngă mereu, grăi el şi plînsul îi înecă glasul.
   ― Aşa e, zise neamţul mişcat, e greu lucru să te desparţi de mama ta.
   ― Mai ales cînd ai şi tată ca mine: un om fără de inimă! adăugă Naţl, oarecum fără de voie.
   ― Asta trece! grăi slovacul.
   ― Ce să zic eu, întîmpină ungurul, care mi-am lăsat acasă drăguţa, un boboc de te cuprinde ameţeala cînd îl vezi!
   Naţl îşi ridică capul şi se uită drept în faţa ungurului. Îi venea să apuce carafa şi să-l lovească în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte şi pe asta?!
   ― Eu, zise el vorbind rar, nu am drăguţă, dar fete sunt şi pe la noi. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să ştii ce va să zică fată. Ai înţeles? Sunt şi la noi fete! strigă, apoi apucă carafa şi o izbi pe pămînt de se făcu miş-fărîmiş.
   Era foarte îndîrjit feciorul Hubăroaiei.
   Ce-ar fi fost dac-ar fi ştiut că pe acelaşi drum şi în acelaşi ceas venise la Arad şi Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.
   Avea Mara gîndul ei de mamă cu fată mare.
   La călugăriţe n-ar mai fi vrut s-o trimită pe Persida; acasă nu putea s-o ţie; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici ― aşa, cu plată mai puţină.
   Milena era logodită cu un bogoslov. Persida era fată şi ea, chiar mai frumoasă şi mai deşteaptă decît Milena, ba putea să aibă, la nevoie, şi zestre mai mare.
   Nu ştie nimeni cum îi vine norocul!
   Nevasta lui Claici n-avea nici un gînd, dar i-a venit unul.
   La Sîn-Miclăuş, aci peste Murăş, era un loc de popă, şi Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească. Încă acum dar, pînă la Rusalii, trebuia să se facă nunta. Milena şi sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cît mai curînd gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră cînd punea mîna pe foarfece şi pe ac.
   Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas pînă la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?
   ― Vai de mine! nu se poate, grăi Mara. Trebuie să se întoarcă la şcoală.
   Tot aşa zicea şi Persida.
   Nu era însă chip să plece cînd fetele stăruiau atît de mult să rămîie, ba muma lor mai scăpase şi vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.
   Mara s-a întros dar singură la Radna, ducînd, se înţelege, cu dînsa şi o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.
   Acum nu se mai plîngea Persida că n-are ce face. Lasă că fetele nu mai ştiau unde să-şi pună capul, dară Claici avea patru ucenici şi şapte calfe, dintre care numai două erau oameni de casă. Seca Lena nu ţinea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii şi cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, şi Persida, care atîta timp fusese mîna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rînduială, să le ţie toate curate ca la mănăstire.
   Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să şadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era însă obiceiul casei, şi nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea şi altfel. Ar fi plecat calfele toate dacă stă panul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.
   Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, şi Bodroganu, cel mai sfătos dintre dînşii, mai nainte de a veni, se spălă pe mîini, apoi se mai şi pieptănă şi puse alt surtuc. Ceilalţi făcură şi ei ca dînsul, încît era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, şi aşa a şi rămas de aici înainte.
   Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.
   El înţelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalţi şi era mîndru de soră-sa. N-avea însă nevoie să facă tot ca dînşii, fiindcă şi fără de asta tot frate îi rămînea Persidei.
   Duminică s-a spelcuit însă şi el.
   Ştia că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică şi n-ar fi lăsat odată cu capul pe soră-sa să meargă singură cu dînşii.
   De! La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflîndu-se odată la un loc, ei se văd, se întîlnesc şi stau de vorbă. Trică ştia că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, şi ţinea să fie şi el în ceata celor ce le petrec acasă.
   Doamne! ce mîngîiată s-ar fi simţit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei aşa înconjurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dînsa şi rosteau vorbele numai cu jumătate de gură cînd îi vorbeau. Trică fierbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneţi, pe cînd ea mergea ruşinoasă alăturea cu fratele ei.
   Hubărnaţl ar fi fost şi el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică. El însă era dus la altă biserică şi nu ştia că n-ar fi avut decît să se uite bine împrejurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.
   Fetele lui Claici, deşi sîrboaice, umblau mai bucuros la biserica romînească decît la cea sîrbească, unde nu erau bogoslovi, şi bogoslovii cîntau foarte frumos. Iară biserica romînească, totodată şi catedrală episcopească, se afla tocmai afară din oraş, pe ţărmul Murăşului. Trebuiau deci să treacă prin piaţa cea mare a oraşului cînd se întorceau de la biserică, şi chiar şi numai atît ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung pînă la biserica romînească.
   Aici, în piaţă, e mănăstirea minoriţilor, cu o biserică frumoasă şi mare, singura biserică catolică în tot oralii. Pe la douăsprezece, cînd lumea iese de la biserică, e o adevărată frumuseţe pe piaţă, unde e adunat întregul oraş: să stai şi să priveai cum ies oamenii din biserică, şi ştii că e zi de sărbătoare.
   S-au oprit fetele şi acum, ca de obicei, şi Persida se simţea ca la Radna, unde atît de adeseori văzuse lumea îndesuindu-se la ieşirea bisericii.
   ― Uite! iată şi Hubărnaţl! strigă Trică, cum strigi aşa, cînd vezi pe cineva la care nu te aşteptaseşi.
   Persida tresări şi începu să tremure din picioare.
   Cine era acest Hubărnaţl? Un om pe care-l văzuse, aşa în treacăt şi pe furiş de trei ori în viaţa ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi şi bun prieten. Îi venea să plîngă cînd vedea că el se duce, se depărtează, se pierde din vederea ei, şi ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimită pe Trică după dînsul.
   N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furaţi, duşi, pierduţi în urma lui, şi Trică, văzînd ochii aceştia, se-nduioşă de-şi simţi ochii muiaţi în lacrimi.
   ― Mă duc, zise el grăbit, să-i spun că suntem aici!
   ― Vai de mine! Ai înnebunit? răspunse ea. Ce avem noi cu el? Doamne!
   Dacă i-ar fi păsat lui de dînsa, ar fi simţit că ea îl vede şi s-ar fi uitat înapoi şi ar fi salutat, ca atunci pe pod, atît de cuviincios şi cu faţa atît de deschisă şi de veselă.
   ― Cine e acela? întrebă Milena.
   ― Un măcelar de la Lipova, răspunse Persida cam peste umăr, feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoaştem decît din vedere!
   Ce-i păsa ei de el?! căile lor erau atît de deosebite! Aşa era în gîndul, dar nu totodată şi-n inima ei.
   Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el ştia ceva ce singur el ştia, singur el putea să ştie: ea se ruşina de cîte ori se gîndea la el. Îi erau nesuferiţi oamenii ce o însoţeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămîie ea singură: n-avea dînsa nimic cu alţii!
   Aveau însă alţii cu dînsa, şi casa lui Claici era mereu plină de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care ţineau mult la bogoslovi.
   Vorba era de nuntă, de veselie, de zile fericite, şi serile fetele învăţau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era şi el nevoit să ia parte la petrecere.
   Părintele episcop hotărîse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminică înainte de Rusalii.
   Anca şi Persida erau surori de mireasă, şi seca Lena le făcuse haine la fel.
   Fraţi de mire erau unu Codreanu, cel mai curăţel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trică. El nu voia, dar aşa dorea Milena, aşa seca Lena, aşa poruncea Persida, iar Mara, cînd a aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-şi cumpere un rînd de haine negre şi o pereche de mănuşi în faţa guşei de porumbel.
   Cînd s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, ca nimeni să nu-l vadă, şi a început să rîdă ca un nebun.
   Mara a început şi ea, dar nu să rîdă, ci să plîngă ca o nebună.
   Cum, Doamne, să nu plîngă, cînd îşi vedea copiii mari, atît de frumoşi, atît de spelcuiţi, atît de cumsecade, şi Bîrzovanu, fie iertat, era în pămînt şi nu putea să-i vadă şi el, căci şi ai lui erau.
   ― Săracul! zise ea ştergîndu-şi lăcrimile, mult a fost bun şi vrednic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dînsul. Nu era lumea asta pentru el!
   Cum ar fi putut Persida ea singură să rămîie tot cu gîndul ei cel vechi, cînd Bîrzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate şi toţi ceilalţi umblau în voile ei?
   Inima tînără e făcută să stea deschisă, şi tînără era şi inima Persidei. Da! aşa rîzînd din gură şi din ochi, aşa îndrăzneaţă ca un copil răsfăţat n-a mai văzut-o pe ea decît un singur om, Naţl, atunci cînd stătea în faţa ferestrei deschise.
   Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe ţărmul Murăşului, dacă ar fi ştiut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?
   El însă n-avea de unde s-o ştie aceasta.
   Abia după biserică, în piaţa cea mare, cînd nuntaşii, un lung şir de trăsuri, se întorceau la casa miresei, s-a oprit şi el, cum toţi se opriseră, şi a văzut mai întîi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă şi pe Persida, care trecuse înainte.
   ― Vă rog, întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere, cine se mărită aici?
   Ăla dete din umeri.
   ― Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntaşii?
   Şi ăsta dete din umeri.
   El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus şi ca ieşit din fire în urma trăsurilor. Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla şi le vedea el toate.
   Le-a şi aflat, căci nuntaşii se dăduseră toţi din trăsuri pe cînd el a sosit, trăsurile erau ieşite în uliţă unde stăteau ca să mai răsufle caii şi în poarta deschisă se înghesuia o lume de oameni, care le ştiau toate.
   Era nuntă de vară la casa lui Claici.
   În curtea cea largă era un mare cort de verdeaţă, acoperit cu frunziş de stejar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.
   Casa se întindea la stînga pînă în uliţă.
   În cort, prin curte şi în faţa casei nuntaşii roiau în voie bună, dar încă nu veseli.
   Unii se aşezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta şi la stînga; alţii stăteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulţi, însă, tineretul, se aflau în faţa cortului, unde cînta muzica încă tot obişnuitul marş de nuntă.
   Aici era şi Trică, tot lung şi deşirat, dar mai altfel decît atunci, cu mîinile, parcă, mai lungi şi împiedicîndu-se mereu cînd de unul, cînd de altul.
   Mara era şi dînsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăieri.
   Şi totuşi ar fi putut să fie!
   El ştia acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă şi a fost şi ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit şi ea la nuntă, fiindcă se afla la mănăstire.
   Ar fi putut, cu toate aceste, să fie şi ea aici.
   El însă nu mai putea să aştepte. Stăpîna sa îl aştepta cu masa. Ce păcat! Trebuia neapărat să seducă.
   Dar ea putea să fie aici.
   Nu! Era peste putinţă: el trebuia să meargă la masă.
   Aha! Ochii tuturora se îndreptează spre casă. Vine mireasa cu mirele, iar după dînşii...
   El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i şedea bine să stea aşa, gură-cască, în poarta unei case străine.
   "Hm!" făcu el cu faţa deschisă.
   Nu era tot cum o ştia el, mîndră şi oarecum încruntată, dar era drăgălaşă, ruşinoasă, neajutorată, nu ştia cum să-l ţie de braţ pe tînărul acela ― cine-o fi.
   Era de toată frumuseţea, dar puţin a fost, căci ea s-a pierdut peste puţin în fundul cortului.
   Naţl se întoarse şi, grăbit şi în silă, se urcă într-una din trăsurile acum slobode şi apoi, iute! ca stăpîna să nu se supere.
   După-masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adică de ce? Ce folos? Nu! el nu putea să stea în poartă.
   Dar nici acasă nu putea să stea.
   A ieşit, ca de obicei, la plimbare.
   Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întîmplare, pe acolo?
   Asta da!
   Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastîmpăr: era parcă se înzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alţii în cort, pretutindenea era plin, şi el nu vedea nimic.
   Trecu şi se întoarse peste cîtva timp şi iar trecu şi iar se întoarse.
   Nu mai putea! Îi era parcă mumă-sa stă de pîndă colo, la răspîntie, şi-l vede şi se mîhneşte. Ba Persida îl vedea, parcă, şi ea cum umblă s-o vadă pe furiş şi rîdea de prostia lui.
   El plecă hotărît şi iute, dar cu pas din ce în ce mai rărit, apoi de la colţ se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.
   Muzica nu mai cînta; jocul încetase; bătrînii se ospătău pe la mese, iar tinerimea era răsfirată prin curte, cavalerii ştergîndu-şi frunţile cu batistele, iar damele făcîndu-şi vînt fiecare cu ceea ce avea la îndemînă.
   Persida se plimba şi ea printre ceilalţi, tot cu acel tînăr, dar acum ştia cum să-l ţie de braţ şi era voioasă şi îndrăzneaţă.
   Hubărnaţl simţi în el ceva ce-l apucă şi-l ia şi-l învîrte, îşi potrivi surtucul pe trup, îşi răsuci o dată mustaţa, apoi, fără ca să mai ţie seama de mumă-sa, trecu prin mulţimea adunată în poartă şi înaintă rîzînd spre Persida.
   Persida, cînd dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca lumînarea.
   Îi venea ca ieşit din pămînt şi îi părea, cu toate aceste, lucru foarte firesc ca el să vie şi să se apropie aşa rîzînd prietenele, ca atunci pe pod.
   Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine înţelese.
   ― Aşa-i că te miri? zise el fără ca să-şi mai ridice pălăria. Am văzut, cînd vă întorceaţi de la biserică, pe fratele şi pe muma d-tale şi am dat cu socoteală că trebuie să fii şi d-ta aici. Ne cunoaştem, adause apoi întorcîndu-se spre Codreanu, care era cam mirat, de acasă.
   ― O! grăi Persida dezmeticindu-se, eu te-am văzut pe d-ta demult, odată, cînd ieşeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi şi nu ne-ai văzut.
   ― Păcăţele mele! zise el. Îmi pare foarte rău! Carevasăzică, nu acum ai venit!
   ― Sunt de la Paşti aici şi am să stau pînă la toamnă.
   ― Cum? Nu te mai întorci la mănăstire?
   ― N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică şi el ceva.
   Naţl nu putea să-şi dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simţea numai că îl zguduie ceva şi se află în mare strîmtorare.
   Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios şi a alergat, cînd l-a zărit pe Naţl, la mumă-sa cu vorbele:
   ― Maică! uite şi Hubărnaţl! a venit şi el!
   Şi Mara era foarte voioasă, dar nu înţelegea, adică parcă înţelegea, dar nu voia să ştie, cum a venit Hubărnaţl aici şi cum s-a pomenit el vorbind, aşa din senin, cu fata ei. Carevasăzică, ei se cunoşteau, aşa, fără de ştirea ei, prin dosul ei.
   ― Sărac de sufletul meu! grăi dînsa; se ridică înaltă, spătoasă şi greoaie, cum era, şi se uită acolo cum se uită cloşca la pui cînd simte că nu li-e a bine.
   Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci şi cu ochii şi cu sprîncenele, şi cu creţele de pe frunte, şi cu mîinile descleştate; ochii tuturora se cîrniră după ai ei, şi Naţl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: "Cum ai cutezat tu să vii nepoftit de nimeni aici?"
   Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?
   Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.
   Ce caută el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O să mai vie şi mîine? şi poimîine?
   El se îndreptă şi înfruntă privirile aţintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.
   Ajuns în faţa ei, el ridică zîmbind pălăria.
   ― Am văzut, zise, trecînd din întîmplare pe aici, pe domnişoara, fiica d-voastră, şi am dat cu socoteală că sunteţi şi d-voastră aici. Aş avea să vă fac o rugăminte.
   Mara se însenină.
   ― Aşaa! zise ea.
   Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?
   ― D-sa, urmă, îndreptîndu-se spre nunul care şedea al treilea de la dînsa, e feciorul unui bun prieten al nostru.
   Nunul dete din cap, iară Naţl se închină, apoi se întoarse spre Mara.
   ― Mama, grăi dînsul, era să vie săptămîna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda. Vă rog să-i spuneţi, dacă vă întoarceţi, să nu mai vie, căci eu plec mîine. Îi scriu şi eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune şi cineva cu grai viu. Să-i spuneţi, vă rog, că m-aţi văzut şi sunt bine, dar n-am mai putut aştepta!
   ― Bine, bine! răspunse Mara, o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! urmă ea peste puţin, greu se desparte mama de copilul ei, mai ales cînd unul singur are!
   ― Vă mulţumesc! grăi dînsul încet.
   Apoi strînse mîna Marei, se închină şi se întoarse iar cu capul ridicat şi cu faţa deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puţin îi pasă.
   ― Domnişoară, grăi el întinzîndu-i mîna, rămas bun! Eu mă duc mîine mai departe.
   Ea îşi lăsă mîna moartă în a lui.
   ― Unde?
   ― Mai întîi la Buda, apoi la Pojon, la Viena şi Dumnezeu mai ştie unde. Doi ani fără cinci săptămîni am să tot umblu.
   Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!
   Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit.
   Şi el s-a dus fără ca să se uite-napoi.
   Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?
   
   
   VI
   ISPITA
   
   Norocul nu umblă tîrîş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, cînd îi vine rîndul, fără de veste-n cale: degeaba îl cauţi cînd nu-l găseşti; degeaba fugi cînd el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte.
   Te miri însă de unde iese, şi de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rîndunica prinde musca din zbor.
   "De!... de!... zicea şi Mara în gîndul ei, cînd vedea pe Codreanu învîrtindu-se mereu împrejurul Persidei. Mai ştii?! Fata e fată; iar feciorul e curăţel şi deştept, fiu de popă, nepot de protopop şi peste cîteva luni de zile bun de popie."
   Nu mai era Mara podăriţă, nici precupeaţă, nici mai ales văduvă rămasă cu doi copii săraci: gătită de nuntă, ea se ţinea drept, vorbea rar şi chibzuit, ba, pentru ca lumea să afle, mai scăpa şi cîte-o vorbă despre supărările pe care ţi le fac datornicii.
   Cam la fel era şi gîndul celorlalţi.
   Oamenii văd şi dau cu socoteală şi înţeleg şi-şi fac în cele din urmă părerea, care le ţine loc de adevăr neîndoios: era lucru hotărît că Persida şi Codreanu se potrivesc ca făcuţi anume unul pentru altul.
   Cu cine adică să se fi potrivit Persida dacă nu cu Codreanu?
   Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau şi ei fel de fel de oameni. Cei mai mulţi erau foşti cîntăreţi de strană, care veniseră la preparandie ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în şcoala teologică. Alţii se făcuseră dascăli, se însuraseră şi veniseră acum cu neveste cu tot la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoţie. Puţini numai trecuseră şi cîteva clase gimnaziale şi abia cîte unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele opt clase. Pentru toţi însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ţinea doisprezece ani.
   Nu-i vorbă, puteai să te răscumperi ori să mai plăteşti vreun obşitar ca să-ţi ţie locul: aceasta însă numai oamenii bogaţi puteau s-o facă; cei mai săraci ieşeau mai bine cu socoteala dacă intrau în şcoala de teologie.
   Pe Codreanu vîrsta de douăzeci de ani îl apucase în clasa a şasea; nu i-a rămas dar decît să intre numai cu şase clase în rîndul bogoslovilor scutiţi de cătănie.
   Deşi nu era însă între cei dintîi, el se ţinea în rîndul lor, căci nu degeaba era nepot de protopop. Lasă că era băiat ţanţoş şi bun de petreceri, dar îi dădea mîna să fie. Apoi nici nu-şi bătea capul cu viitorul.
   Oamenii sunt precum i-a lăsat Dumnezeu: fiindcă popa e sufletul şi cîrma şi cinstea satului, ei ţin să aibă popă dintr-ai lor.
   E dar lucru de sine înţeles că, murind un popă, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot îi ia locul.
   Şi cine oare ar fi putut să ştie mai bine decît protopopul unde a murit popa şi n-a lăsat fecior, ci fată, şi frumoasă, şi cu zestre bună?
   Doi ani de-a rîndul Codreanu petrecuse vacanţele şi sărbătorile la Buteni, unde citea Apostolul şi cînta în strană, ca poporenii să-l cunoască, şi stătea în gazdă la preoteasa, unde se simţea foarte bine.
   Asta se ştia, dar omul chibzuieşte şi Dumnezeu potrivesc, şi n-aveai ce să-i faci lui Codreanu dacă se simţea mai bine aproape de Persida decît departe de dînsa.
   Ciudat lucru!
   Persida, fată tînără şi intrată de curînd în lume, se uita la el cu un fel de sfială şi se simţea foarte măgulită cînd el se apropia de dînsa şi îi vorbea. Deşi dînsul era numai de douăzeci şi trei de ani, ea îl socotea om deplin, foarte aşezat, foarte cuminte, foarte învăţat şi-l punea sus de tot în gîndul ei, încît ar fi fost în stare să-i sărute mîna.
   Codreanu o vedea aceasta, se simţea şi el măgulit şi înălţat în gîndul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de frică de dînsa. O vedea aşa înaltă, trupeşă, frumoasă şi deşteaptă, se mira adeseori cît de bine ştie dînsa să judece pe alţii şi nu se mai îndoia că-l va judeca şi pe el mai curînd ori mai tîrziu cu totul altfel. Era însă oarecum legat de dînsa. Trei săptămîni de zile, în timpul pregătirilor de nuntă, ei s-au văzut în toate serile, şi lumea îi lua totdeauna pereche, parcă fără de dînşii lucrurile nici n-ar fi putut să meargă bine. Iar acum, în timpul nunţii, tocmai fiindcă era lume multă, ei au stat foarte adeseori singuri, nebăgaţi în seamă de ceilalţi şi oamenii tineri, fecior şi fată, nu ştiu niciodată unde vor ajunge cu vorba cînd se află singuri.
   Tîrziu, pe la miezul nopţii liniştite, senine şi răcoroase, ei şedeau pe o laiţă din grădina de flori ce se întindea în faţa casei, dincolo de cortul de verdeaţă. Jocul încetase deocamdată, jucătorii se răcoreau plimbîndu-se prin curte, muzicanţii odihneau, iar în cort era o zgomotoasă şi veselă învălmăşeală.
   Persidei îi venea să plîngă. De cînd se înserase, el o necăjea mereu cu Naţl. Iar el o necăjea fiindcă era un farmec nespus în necazul ei. Cu toate aceste, dînsa nu se putea stăpîni, căuta dinadins să fie cît mai des singură cu dînsul: era cuprinsă de un fel de beţie, i se răscolise, parcă, toată firea şi ar fi voit ca aşa să şi rămîie.
   ― Eu am văzut, zise el rîzînd, că schimbai feţe, că glasul îţi era înecat şi tremura, că nu mai ştiai ce să faci şi ce să zici.
   ― Doamne! răspunse ea, m-am speriat. Cum să nu mă sperii, cînd mă pomenesc deodată că un om cu care n-am mai vorbit în viaţa mea vine la mine şi-mi vorbele ca şi cînd am fi copilărit împreună?
   Lui Codreanu lucrul acesta îi părea peste putinţă.
   ― Eu nu cred că n-aţi mai vorbit, zise el.
   ― Eu ce să-ţi fac dacă nu mă crezi?! răspunse ea dînd din umăr.
   Şi iar se vedea stînd în fereastra deschisă, uitîndu-se îndrăzneaţă şi ca un copil răsfăţat la Naţl. Asta însă nimănui în lumea aceasta n-ar fi fost în stare să i-o spună.
   El apucă amîndouă mîinile ei şi se simţi cuprins de un fel de îndărătnicie. Erau, parcă, de lemn, mîinile acelea, carne moale şi rece, buştean fără de viaţă, încît ar fi voit s-o zguduie strîngînd-o de mîini.
   ― Şi, cu toate aceste, îţi pare rău c-a plecat, grăi dînsul, şi ai pierdut voia bună de cînd a fost el aici.
   ― De ce să zic nu? îi răspunse ea. Nu ştiu nici eu de ce, dar îmi pare rău. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de întristare, fiindcă-mi părea mîhnit, ca şi cînd eu aş fi de vină.
   Codreanu începu să tremure.
   ― Şi mi-o spui mie asta aşa, parcă puţin îmi pasă!
   ― De ce să-ţi pese?!
   ― Pentru că mă doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pîn-acum lui necunoscută.
   Ar fi voit s-o tragă la sine şi s-o strîngă-n braţe, apoi să se ridice şi să fugă, ca să n-o mai vadă-n ochi.
   "Mă doare!" Vorba aceasta era rostită aşa, că orişicare femeie, chiar şi o copilă mică, trebuia s-o înţeleagă. Persida se simţea foarte strîmtorată. Ar fi voit să-şi scoată mîinile din ale lui, dar nu îndrăznea, se temea că el se va mîhni. Mîinile ei începură şi ele să tremure.
   ― Doamne! zise ea, ce să fac dacă nu ştiu să spun ce vreau şi vorbesc prostii? Să nu mai vorbim despre dînsul. Eu n-am nimic cu el, nu vreau să ştiu de el! Nu vreau, îţi spun, şi trebuie să mă crezi!
   Codreanu era muiat, scos din sărite.
   La asta nu se gîndise. O luase aşa în glumă, pe tîndălite, ca să-şi petreacă timpul, şi din glumă în glumă el s-a pomenit în cele din urmă într-o încurcătură din care nu mai putea să iasă. Îi părea rău c-a apucat-o de mîini, îi era ruşine c-a scăpat acele vorbe, dar nu mai putea să dea înapoi. Era-n vorbele rostite de dînsa o atît de gingaşă părere de rău, încît el se simţea umilit, vinovat şi, fără ca să-şi mai dea seama despre ceea ce face, ridică una din mîinile ei şi o sărută.
   ― Vai de mine! zise ea speriată. Cum poţi d-ta să faci asemenea lucruri?!
   Îi era parcă stelele cad de pe cerul senin, îi venea să plîngă, dar nu era-n stare să se ridice şi să-l părăsească.
   ― D-ta eşti de vină! răspunse el strîmtorat.
   Persida, deşi tînără încă, era femeie şi simţea înţelesul acestor vorbe.
   ― Să mergem, te rog, îi zise ea încet şi stăruitor. Să mergem! zise iar hotărîtă de a nu mai rămîne niciodată singură, fie cu dînsul, fie cu altul.
   Întorcîndu-se-n curte, era şi el hotărît să nu mai rămîie singur cu dînsa. Îi era ca şi cînd s-ar fi jucat cu focul şi s-ar fi ars.
   Nici c-au mai rămas singuri, dar vrînd-nevrînd erau mereu împreună, se gîndeau mereu unul la altul, se simţeau foarte apropiaţi şi nu se puteau împăca cu gîndul că în curînd, poate chiar mîine, va trebui să se despartă.
   Persida era cu toate aceste mîhnită cînd a aflat că seca Lena şi Mara au luat înţelegere ca ea să mai rămînă pînă după hirotonirea lui Munteanu, apoi să se ducă pe vreo două săptămîni cu însurăţeii la Sîn-Miclăuş. Acasă la Radna tot n-avea ce să facă.
   A rămas dar, a stat, s-a dus, s-a întors şi iar a stat.
   Mai rău nici c-ar fi putut Mara să potrivească lucrurile, fiindcă prea mult stă singură şi la prea multe se gîndeşte fata tînără cînd rămîne în casa cu însurăţei.
   Apoi Codreanu venea şi el să-şi vadă prietenul, şi Persida nu putea să fugă de dînsul.
   Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atît de sus ca mai-nainte în gîndul ei, dar îi era mai presus de ceilalţi, simţea că poate să facă ce vrea cu el, îl ştia că e foarte simţitor şi n-ar fi fost în stare să facă ori să zică ceva ce-l supără, s-ar fi simţit nenorocită dacă l-ar fi mîhnit.
   Cum, Doamne, să mai rămînă el străin de dînsa cînd o vedea atît de cuminte, atît de dulce la fire, atît de îndemînatică şi atît de doritoare de a intra în voile lui?
   Nu încăpea în mintea lui gîndul că s-ar putea ca el să nesocotească voinţa părinţilor săi şi mai ales pe a bunicului său, care era protopop. Nu mai încăpea nici o îndoială, asta o ştia şi Persida, că la toamnă el are să se însoare, să se popească şi să fie om cu rostul lui. Pîn-atunci însă? De ce oare să se lipsească de mulţumiri, pe care numai acum poate să le aibă şi apoi nu le mai gă seşte toată viaţa lui? Ce ar fi putut să-l despăgubească? Ce pierdea dînsa?
   Nimic! Aşa gîndea şi Persida ea însăşi. Deşi era însă lucru neîndoios, ea se îndoia din zi în zi mai mult că el se va însura la toamnă, aşa cum ştia el. Judeca nu cu mintea, ci cu inima ei, şi-i părea peste putinţă ca el să-şi poată călca pe inimă .
   Ceilalţi, care judecau cu mintea, erau şi ei de aceeaşi părere, căci oamenii judecă după ceea ce văd cu ochii lor. În gîndul lumii nu mai încăpea nici o îndoială că nu are Codreanu să fie ginerele preotesei de la Buteni, şi Mara făcea în toate serile socoteala, se tînguia mereu ea singură cu sine şi chibzuia cum s-o apuce ca să scape cu puţin de astă dată.
   S-ar fi putut oare să nu meargă vestea şi pînă la părintele protopop?
   Trecuseră examenele, se-mpliniseră două săptămînidin vacanţe, dar băiatul tot nu se întorsese acasă. Tocmai acum întîrzia, cînd ar fi trebuit să alerge, cum au alergat ceilalţi, care ştiau să spună ce-l face să-ntîrzie.
   Părintele protopop era om mărunt şi uscat, cu barba creaţă şi de tot albă, dar iute, ţeapăn şi foarte sprinten pentru vîrsta lui. El nu ştia ce va să zică răbdarea; viaţa lui toată a grăbit, acum însă şedea foarte liniştit în jeţul lui şi se scărpina din cînd în cînd la ureche. Tare ar fi voit să plece la Arad, ca să-şi aducă nepotul, cum l-a mai adus şi alte dăţi, dar nu putea să se dumerească cum ar fi mai bine. Îi era greu, de tot greu, şi de cîte ori venea să ia vreo hotărîre, se ridica puţin din jeţ, apoi iar se lăsa înapoi.
   "Cum or veni lucrurile, aşa să vie! zicea el în gîndul lui, tot nu pot eu să ştiu cum e mai bine!"
   Ar fi voit să vadă fata şi să se încredinţeze, dacă e adevărat, că ea are, precum i s-a spus, zestre frumoasă.
   Dar nu! Cum or veni, aşa să vie!
   Aşa au şi venit.
   Băiatul s-a întors în cele din urmă acasă şi era, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, tot ca mai înainte. La Buteni însă el n-a grăbit, şi nici popa, nici protopopul nu-l zoreau să meargă. Voia să se ducă, dar au trecut trei săptămîni şi nu s-a dus. Săptămîna a patra, în sfîrşit, a plecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul său şi de acolo la Arad.
   "N-ai ce să-i faci!" zicea protopopul, care era om bătrîn şi slab la fire.
   Popa însă, care era mai tînăr şi mai cu vîrtute, s-a făcut foc şi ar fi plecat în urma lui dacă nu l-ar fi oprit preoteasa, care era mamă şi fiica protopopului.
   Nici că era nevoie să plece.
   Feciorul lui n-a stat decît o zi la Arad, apoi s-a întors foarte muiat la bunicul său, unde era tot acasă.
   S-a dus fiindcă voia s-o vadă şi să-i spună că n-a fost la Buteni şi că nici n-are să meargă. După ce a vă zut-o, însă, nu i-a spus nimic.
   Ea ştia că el are să vină; îl aşteptase, şi după ce s-a uitat în ochii ei, îi era ruşine că n-a fost la Buteni şi a luat hotărîrea de a se duce. De aceea s-a întors atît de curînd. Pe drum însă iar a început să simtă că nu poate să se ducă.
   Nu mai ştia nici el ce vrea şi ce are să facă; ar fi voit ca cineva să-l silească, să-l despartă de Persida, care îi părea prea multă femeie pentru dînsul, prea stăpînă pe sine şi pe voinţa lui.
   Şi era, în adevăr, stăpînă Persida. Încă din noaptea în care el îi sărutase mîna, ea îl socotea om slab, pe care poate să-l poarte după bunul ei plac, şi totodată om de o rară bunătate de inimă, care ţine mult la dînsa. Îi intrase încetul cu încetul în minte gîndul că el nu poate să trăiască fără de dînsa, şi o dulce mîngîiere sufletească o cuprindea cînd îşi dădea seama cît de fericit poate să-l facă, fără ca să-şi dea măcar silinţa. De aceea ştia că el are să vie şi iarăşi, şi iarăşi... şi adepta în linişte cum aştepţi răsărirea soarelui şi coacerea fructelor bătute de razele lui.
   Toamna tîrziu, după ce bruma pişcase frunzele, ea şedea cu Anca la fereastră, amîndouă cu cusătura în mînă.
   Trică intrase în două rînduri la ele. Era cuprins de un fel de neastîmpăr. Voia să-i spună ceva, degrabă, cît mai curînd, dar numai ei, ca să nu afle şi Anca.
   Persida ieşi, ca din întîmplare, după el.
   ― A venit Naţl! zise el. L-am văzut! Iar e aici!
   ― Ce-mi pasă mie?! răspunse ea supărată şi se întoarse în odaie.
   Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastră, în stradă.
   Dac-a venit, el nu putea să nu treacă pe aici! Tot ar fi voit să-l vadă.
   Dar el nu trecea şi nu trecea. Se apropia timpul prînzului, şi el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga.
   Poate că nu ştia că dînsa se afla tot aici.
   Cînd le poftiră la masă, ea se depărtă cu anevoie, ca silită, de la fereastră. La masă stătea ca pe spini, căci s-ar fi putut ca el să treacă tocmai în timpul cînd ea nu se afla la fereastră.
   Era lucru de neînţeles!
   Ce avea dînsa cu el? Stînd, după-masă, iar la fereastră, ea-şi reamintea cele petrecute, se vedea stînd în fereastra deschisă, trecînd prin faţa măcelăriei, întîlnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el în mijlocul nuntaşilor, şi iar o treceau fiorii, iar o cuprindea ameţeala, iar se simţea sleită de puteri, încît nu mai putea să-şi dea seama despre ceea ce face ori vorbeşte. Se temea ea însăşi de sine.
   "Doamne! zise în gîndul ei, de ce vîntul a trebuit să izbească atunci fereastra?!"
   Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spart altă dată.
   Era lucru de neînţeles!
   Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga, şi cu cît mai mult se apropia seara, cu atît mai viu îi era neastîmpărul.
   "Uite, îşi zise ea, aşa ca mine acum trebuie să se simtă Codreanu cînd vine să mă vadă... Ah! Doamne, ce-ar simţi el cînd ar şti ce simt eu acum?!"
   Ea tresări şi se cutremură în tot trupul, apoi se ridică şi se depărtă de la fereastră, cuprinsă de simţămîntul unei grele vinovăţii.
   "Nu vreau!" grăi ţinîndu-se iar drept şi cu capul ridicat.
   Nu mai voia să-l vadă, vrea să nu mai voiască a şti dacă el trece ori nu; îi era greu să se stăpînească, dar durerea pe care o înfrunta îi părea dulce ca jertfa de spăşire, şi n-a mai mers la fereastră.
   Şi totuşi sufletul îi era cuprins de o lină şi adîncă mîhnire. Pierduse parcă ceea ce era mai frumos în viaţa ei, gîndul că nu se poate ca el să nu vie. S-a putut!
   Seara, după ce s-a aşezat la odihnă şi nu putea să doarmă, ar fi voit să poată plînge. Dar de ce adică să plîngă, cînd n-a fost nimic, n-are, nu poate să fie nimic între ea şi el? Şi-a făcut ea aşa, din senin, un gînd şi l-a pierdut.
   Ziua următoare era duminică.
   Dimineaţa a căzut brumă groasă, după răsărirea soarelui s-alăsat negura, iar înspre amiazăzi soarele a risipit ceaţa şi cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnă în care mereu îi vine omului să plîngă. Prin văzduhul curat şi proaspăt fluturau căzînd alene spre pămînt lungi fire de păienjeniş iar de pe duzi se scuturau din cînd în cînd frunzele brumate.
   ― Hai să mergem la Păduriţă, zise Anca după-masă, că n-o să ne mai ducem anul acesta!
   ― Să mergem, îi răspunse Persida. Dar adause peste puţin, în silă, fără ca să voiască: Să mergem numai noi.
   Era departe pîn-acolo, aveau să treacă tot oraşul, deoarece crîngul orăşenesc se afla tocmai la cealaltă margine.
   Dar nu voiau nici ele decît să se plimbe, şi le era destul să se ducă şi să se întoarcă pentru ca plimbare să fie.
   În crîng era multă lume, ca-n timpul răcoroaselor seri de vară, şi era ceva nespus de duios în fîşîiala frunzelor de plop de curînd căzute.
   Venise şi el, şi umbla aşa singur pe una din cărările mai dosnice.
   Era tot el, dar cu faţa oarecum buhăită şi bătută de vînt, cu părul lung şi încîlcit şi îmbrăcat în haine vechi şi soioase.
   Persida, zărindu-l de departe, îl cunoştea numai de pe umblet şi după făptură, dar nu-l vedea cum este, ci cum îl ştia. Pe o clipă inima i se strînse; în clipa următoare însă ea-şi ridică capul şi-şi urmă drumul înainte ca şi cînd nimic nu s-ar fi ivit în calea ei. Puţin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să ştie că puţin îi pasă de dînsul.
   Mergînd însă şi apropiindu-se şi văzîndu-l mai de aproape şi tot mai de aproape, ea a început să se moaie, să se înduioşeze, să slăbească şi mult ar fi dat să fie singură.
   "Ah! săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui, ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns!"
   Şi era parcă ea şi numai ea îi purta vina.
   "Eu nu mai pot!" zise ea, apoi iar îşi ridică capul.
   ― Uite! urmă apoi adresîndu-se la Anca, e şi Naţl de la noi aici.
   Anca ştia foarte bine cine e Naţl, fiindcă mult s-a vorbit despre dînsul atît în ziua nunţii, cît şi mai în urmă, dar n-ar fi fost în stare să-l cunoască şi era foarte mirată că Persida poate să stea de vorbă cu un om cum îl vedea acum pe Naţl.
   Naţl se dete un pas înapoi cînd se pomeni fără de veste în faţa Persidei, care se uita cu ochi miraţi la dînsul. Îi era greu, şi-i părea bine, şi-i venea să fugă, şi-l năpădeau lacrimile.
   ― Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el în nemţeşte, rîzînd cu toată faţa lui cea atît de schimbată.
   ― Te-am văzut, grăi dînsa tot în nemţeşte, şi te-am cunoscut de departe!
   ― Şi eu te-aş fi cunoscut dacă te-aşfi văzut, oricît de departe ai fi fost.
   Apoi nu mai ştiau ce să zică şi rămaseră uitîndu-se ea la dînsul, şi el în pămînt.
   Doamne! de ce nu erau singuri!
   Acum ştia şi dînsa de ce n-a trecut el pe sub fereastră, şi se uita la părul lui, care parcă atît de bine îi şedea aşa încîlcit cum era, şi la hainele lui, care parcă nu mai erau soioase.
   ― Rămîi acum aici? întrebă ea.
   ― Se înţelege! răspunse el. Adică nu, ci trec la Timişoara, dar mai stau pe aici!
   Doamne! De ce nu erau singuri!
   ― Adio! zise ea, întinzîndu-i mîna.
   El se întoarse strîmtorat spre Anca, care nu ştia, precum se vedea, nemţeşte, şi, ridicîndu-şi cuviincios pălăria, îi zise în romîneşte:
   ― Iertaţi, domnişoară. Ne cunoaştem cu domnişoara de acasă şi am fost foarte mirat s-o vă d aici.
   ― Adio! grăi din nou Persida şi-i întinse încă o dată mîna.
   El o luă, o strînse şi rămase tăcut şi nemişcat ca parul bătut în pămînt; abia după ce ele se depărtară, a pornit încet în urma lor, mergînd cu ochii îndreptaţi mereu spre făptura ei înaltă şi mlădioasă.
   Trecînd peste piaţa cea mare, ea încă de departe îşi îndreptă privirea spre biserica minoriţilor. Era tocmai timpul vecerniei.
   ― Să intrăm, te rog, pe o clipă, grăi dînsa.
   Intrară apoi cu Anca în biserică, ea se stropi cu apă sfmţită, lăsă pe prietena ei într-o bancă şi se duse umilită în faţa unuia dintre altarele mici, în care un preot citea missa; tăcută, căzu în genunchi şi-şi plecă cu inima căită capul.
   Iară Naţl, văzînd că ea intră în biserică, nu mai îndrăzni să-şi urmeze drumul.
   
   
   VII
   ZBUCIUMARE
   
   ― Ce stai aşa smerit ca Sfîntul Ion de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!
   ― De mine să nu vă doară capul! răspunse Naţl. Mă uit la voi, vă văd voioşi şi-mi trece timpul bine... Aşvrea şi eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primeşte? Beţi numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova şi are şi Hubăroaie, adause el cu jumătate de gură, aşa, mai mult pentru sine.
   Păcat că nu erau pe aci prin apropiere şi lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decît să stai şi să priveai cum oamenii se veselesc. Şi atît e de uşor să-i faci pe oameni veseli!... Un pahar şi încă unul... cîteva sunt destule.
   Păcat că nu ţine nici asta cît lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plîngă, iar altul se face hărţăgos şi răstoarnă mese... înspre miezul nopţii Naţl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.
   Păcat de aşa noapte liniştită, păcat de cerul cu stele şi de luna plină, păcat de tinereţile lui să le petreacă dormind! Era un atît de dulce neastîmpăr în inima lui, şi-l pierdea dormind, iar mîine, poate, nu-l mai putea găsi.
   Prea era mult frumoasă noaptea.
   Şi cîte s-au schimbat în lume!
   Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura şi acum cînd îşi aducea aminte de ele. Prostii! închipuiri de copil nepriceput!
   Atît îi părea dînsa de frumoasă, şi de ademenitoare, inimii lui atît de dorită, încît se-nţepenise-n mintea lui gîndul că nu e pentru dînsul cu putinţă repaosul sufletesc decît în apropierea ei, şi ştiind că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebuie să-şi rupă gîndul de la dînsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare şi s-o uite.
   Sărac de sufletul lui! cît s-a mistuit el însuşi din sine.
   Inima i se încleşta de cîte ori se gîndea la condica lui de călătorie.
   Îl vedea pe Bocioacă, înalt şi uscat, stînd cu condica în mînă şi zicîndu-i cu asprime părintească: "Să nu umbli hoinar! să păzeşti cinstea breslei!"
   De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult aşa în plimbare decît pe la stăpîn.
   Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Şi nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el şi altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut cînd l-au luat de la şcoală: ce ar fi el acum!
   Săraca de mama lui!
   A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-şi calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, cînd e atît de bine să fii singur tu, de capul tău?
   Greu de tot a fost, şi atît era acum de bine.
   În turnul de la biserica minoriţilor şi dincolo peste Murăş în cetate, sunase de mult un ceas, şi el se plimba înainte pe ţărmul Murăşului, mergînd cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatul luminii de lună, pleoşcăia mereu în liniştea nopţii.
   Mult era frumos şi bine!
   "Da! îşi zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu ştiu cum, dar nu e, la urma urmelor, decît o femeie care-ţi place fiindcă e făcută ca să-ţi placă."
   Îi era parcă nu mai poate să înţeleagă cum a putut s-o urgisească.
   'Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!" De cîte ori, umblînd răzleţ prin lume, i le-a zis în gîndul lui aceste. Nu! ea nu! Dînsa era duioasă şi se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu buzele pe jumătate deschise: era întîmplarea nenorocită la mijloc!
   Asta trebuia să i-o spună ei.
   Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timişoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea cîteva zile, aşa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum şi cînd? Asta numai dînsa putea s-o spună.
   Pe la două ceasuri el se plimba prin faţa casei lui Claici şi era-n aer atît de nespusă dulceaţă, încît nu-i mai venea să se depărteze. Parcă dînsa ştia că el se află pe aici prin apropiere şi se zbate în culcuşul ei ca pasărea prinsă în vase.
   Nu! Persida dormea liniştită, pierdută în visuri văratice.
   Şi bine i-ar fi fost să doarmă mereu aşa şi să nu se mai deştepte decît după ce vor fi trecut toate.
   Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alţii, asta o muncea pe dînsa cînd îşi dădea seama cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioşi prin lume dacă ea nu le-ar fi ieşit în cale.
   Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, şi iar vedea pe Naţl cu părul lung, cu subţirele, creţele şi-ncîlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, şi inima ei sîngera.
   Ştia ce trebuie să facă, fiindcă ştia ce voieşte Mara, muma ei!
   Îi venea dar să intre în pămînt cînd vedea că Anca a simţit, a-nţeles parcă slăbiciunea ei şi se uita cu ochii scrutători şi miloşi la dînsa; un fior rece o cuprindea cînd se gîndea că de la Anca vor afla toţi ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să ştie.
   Şi cu cît mai mult se silea să se ascundă, cu atît mai vîrtos se dădea de gol!
   ― Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întîmplat? întrebă Trică cam mirat.
   ― Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.
   El se uită lung în ochii ei.
   ― Tu ai văzut pe Naţl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.
   Ea se îndreptă şi-şi ridică capul.
   ― Da, ră spunse, l-am vă zut şi am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!
   ― Lasă-l dracului pe neamţul acela! grăi Trică îndîrjit. Tu o ştii pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.
   ― Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, şi n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.
   Aşa trebuia să fie, şi aşa era şi-n gîndul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea şi-i întărise inima; putea să doarmă liniştită cînd atît de bine ştia că fratele ei şi mama ei priveghează şi n-o lasă să iasă din căile cele bune.
   Ziua următoare era cu toate aceste neliniştită. Tot ar fi voit să ştie dacă el trece ori nu, şi o adîncă întristare o cuprindea cînd se ivea în mintea ei gîndul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa şi să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage în seamă, cînd atît de mare era mulţumirea de a-l vedea trecînd prin faţa casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească şi fără ca el să vadă că ea îl vede.
   A şi trecut.
   Dimineaţa, pe la nouă ceasuri, a venit şi s-a dus mergînd liniştit, cu ţigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitîndu-se drept înainte, ca şi cînd n-ar fi ştiut că trece pe lîngă casa în care se afla ea.
   Iar peste vreun ceas s-a întors tot aşa.
   Apoi nu s-a mai ivit decît abia pe la trei după-prînz şi s-a întors pe înserate.
   Aşa azi, aşa mîine şi pomîine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida ştia cînd şi dincotro vine şi cînd şi dincotro se întoarce, ştia că el, sărac sufletul lui, numai la ea se gîndeşte, numai de dragul ei trăieşte şi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rînduri pe zi prin faţa casei în care se află ea.
   Pînă cînd aşa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?
   Joi era joi, şi vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la tîrg.
   "Trică, dragă, ieşi, te rog, şi spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mîine să nu treacă!"
   Aşa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prînz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă aşeza în lăzi marfa pentru ziua de mîine, şi nu putea să-l apuce singur, iar cînd l-a apucat singur, n-a mai putut să-i zică nimic.
   Pe înserate, ca nealte dăţi, a sosit şi Mara, foarte voioasă, foarte ţanţoşă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cît de colo că i s-au întîmplat lucruri cu care poate să se fălească.
   Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să ştie că e în tîrg cu protopopul şi că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două şi se dă şi popa învins, cînd toţi ceilalţi sunt învoiţi. Chiar ieri fusese pe la dînsa părintele Isai, preotul de la Şoimoş, care e prieten din tinereţe al protopopului.
   O! tare îi era Marei dragă fata ei!
   Fata ei, săraca!
   Vineri dimineaţa Mara, Claici şi Trică, cu alte două calfe, au ieşit la tîrg. Puţin în urmă a ieşit şi seca Lena cu Anca şi cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză şi verdeţuri pentru iarnă.
   Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, şi se plimba prin casă şi-şi făcea de lucru şi se zbuciuma, şi inima îi bătea din ce în ce mai tare, sîngele îi zvîcnea din ce în ce mai des prin vine.
   Erau opt ceasuri, opt şi un pătrar, opt şi jumătate, opt şi trei pătrare...
   "Doamne! zise ea ridicînd amîndouă mîinile, dar oameni suntem cu toţii. Aceleaşi ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alţii?!"
   Ea îşi luă cîrpa cea mare şi-o aruncă în cap, apoi, liniştită şi cu pas neşovăitor, ieşi din casă, din curte şi apucă la stînga, de unde ştia că are el să vie, ca să-i iasă în cale.
   Sosind la colţ, ea îl zări în depărtare venind despre stînga, pe uliţa Morarilor, care taie pe cea din care dînsa venise şi trece la dreapta înainte, spre Murăş.
   Zărind-o, el se înveseli şi îşi iuţi pasul, iară dînsa o luă în pas lin spre Murăş ca să-l scoată în răchitişul de la capul uliţei, de unde se auzea tocănirea morilor.
   Paşii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dînsa şi tot mai zburiş venea el.
   La marginea răchitişului el o ajunse, o luă de mînă şi, aşa ţinîndu-se de mînă, înaintară în crîngul desfrunzit.
   ― Eu nu mai pot! zise ea frîntă.
   ― Ce nu mai poţi? întrebă el voios.
   Persida se uită lung la el.
   ― De ce te-ai făcut atît de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.
   ― Hmh! răspunse el rîzînd din toată inima. Ştii că e bine?! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.
   ― Fiindcă altora nu le pasă!
   ― Apoi tocmai asta e, grăi dînsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!
   ― Dar, zise ea mîhnită, omul trebuie să ţie la sine.
   ― Nu ţiu deloc! îi răspunse el uşuratic. N-am la ce să ţiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puţin decît de alţii. Umblu aşa răzleţ prin lume, şi oamenii, văzîndu-mă cum sunt, trec pe lîngă mine fără ca să mă bage-n seamă.
   Persida iar se uită lung la el.
   ― De ce vorbeşti aşa! grăi dînsa înduioşată. Uite! pe mine mă doare cînd te văd aşa, şi-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!
   ― Draga mea! grăi dînsul mişcat, apoi începu să se joace cu mîna ei, în vreme ce ea-şi stăpînea plînsul.
   Doamne! atît de multe erau în mintea lor gîndurile, pe care nu puteau să şi le spună unul altuia.
   ― E de mult, urmă el într-un tîrziu, abia-mi mai aduc aminte, de cînd am plecat de acasă, şi tot n-a trecut încă decît abia jumătate de an. Un an şi jumătate mai am încă să umblu aşa degeaba prin lume, numai şi numai pentru că aşa vor tata şi mama, săraca, dacă mai vrea şi ea ceva. I-am scris că trec la Timişoara prin Sighidin, fiindcă ştiam că vine să mă întîlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timişoara, fiindcă ştiu că vine şi acolo să mă vadă.
   ― Eu te rog să te duci cît mai curînd, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecînd, nu mai pot s-o duc aşa... Şi nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toţi!
   ― Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timişoara, ci undeva mai departe, fie la Vîrşeţ, fie la Sighidin. N-are asta să ţie tot aşa, nu se poate să ţie, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, şi atunci o să mă întorc la Timişoara.
   Persida începu să tremure în tot trupul.
   ― Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, şi te rog să mă laşi să merg singură.
   Naţl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai mare decît dînsa.
   ― Poftim! pleacă! grăi dînsul rece şi aspru, arătîndu-i drumul.
   ― Nu! nu! zise ea gemînd, nu aşa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!
   ― Nu! Te rog să pleci!
   ― Aşa nu pot pleca, grăi dînsa deschis.
   ― Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el rîzînd.
   Persida simţi ca şi cînd i s-ar fi oprit deodată şi bătăile inimii, şi curgerea sîngelui prin vine şi i s-ar fi înseninat toată firea.
   ― Ştiai?! grăi dînsa cu glas limpede. Te-nşeli! Adică ce crezi d-ta şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o ştii: ai putut s-o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atît e însă tot, şi mai mult nu poţi să ştii. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ţi-e milă de mine, fă ce vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!
   Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieşise de acasă, cu pas liniştit şi neşovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii ţintă-n urma ei, dar nemişcat din loc.
   Şi mergînd înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era aţintită îndărăt, că doară va prinde paşii ce se apropie şi tot mai mult se apropie.
   "Grozavă femeie!" zise el venindu-şi într-un tîrziu în fire.
   "Urît om!" zise ea după ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile şi lacrimile o năpădiră, plînsul o înecă.
   "Doamne! strigă ea încleştîndu-şi mîinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!"
   Apoi se îmbrăcă în pripă şi ieşi din nou, ca să meargă în tîrg, la mama şi la fratele ei.
   
   
   VIII
   DATORIA
   
   Măruntă şi uşurică, smerită şi umblînd ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă şi la căutătură, dar blîndă şi duioasă la fire, Persida şi-o reamintea, o vedea în gîndul ei, o auzea ca în aievea zicînd:
   "Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa".
   Şi ştia Persida care îi este datoria: asta o ştiu toţi oamenii în toate împrejurările.
   "Mai întîi Dumnezeu, apoi părinţii tăi şi după aceştia ceilalţi binefăcători ai tăi."
   Aşa zicea maica Aegidia.
   Ştia Persida; e însă atît de greu a-ţi face datoria cînd nimeni nu te ajută, nimeni nu te sileşte, nimeni nu ţi-o aduce mereu aminte.
   Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! cîte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? şi ce a făcut cînd s-a văzut singură, de capul ei?
   Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.
   Voia să meargă acasă, unde toţi o cunosc, toţi se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate să umble de capul ei.
   Şi acum acolo în piaţă voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-şi poată da silinţa de a o îndupleca să rămînă.
   "Acum! neapărat acum!" zicea şi mergea cu pas bine apăsat şi cu inima încleştată.
   Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe ţărmul apei: ar fi voit şi ar fi fost parcă în stare să sară cu ghearele în faţa lui, ca să-i vadă obrajii plini de sînge roşu. Şi, totuşi, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu şi-ar fi putut stăpîni lacrimile, şi simţea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atît de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gîndul durerii lui o sfîşia şi o seca de puteri.
   Trebuia să plece, să fugă, să scape.
   Iar muma ei şedea ţanţoşă şi voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.
   Putea să fie şi ţanţoşă şi voioasă.
   Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coşuri de struguri şi nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vîndută, dar îşi găsise cumpărători pentru lemne şi pentru plute.
   A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri ştiau de tovărăşie şi sarcina cădea întreagă asupra Marei.
   Nu-i vorbă, ştia dînsa că n-are să rămîie în pagubă cînd Hubăr îi este tovarăş, ba Liubicek îi făcuse şi contractul aşa ca să scape uşor cu el. Avea să plătească treizeci şi patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, şi ceilalţi avea să-i plătească tot cîte şase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stînjeni, să care stînjenii la Murăş şi să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet şi multă bătaie de cap pentru o biată femeie ca dînsa, mai ales că Hubăr îi dădea banii numai cu împrumutare, şi luase de la el unsprezece mii pe lîngă şapte mii cheltuite de la dînsa.
   Cînd s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele şi de patru ori cele treizeci şi patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atîta păcat de lemne?
   Acum, după ce-şi găsise cumpărătorii, ştia şi dînsa cum şi cine.
   A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curînd şi a făcut nu mai puţin decît opt sute treizeci de stînjeni, pe care-i avea aduşi pe cincisprezece plute aci la ţărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian şi de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini şi cincizeci creiţari, pe cînd alţii le vindeau cu nouă, şi dac-ar mai fi avut o mie de stînjeni, i-ar fi vîndut şi pe aceia.
   Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atîte!
   ― Am, zicea Mara, să-l plă ţese pe Hubăr, şi grija mea e ce fac mai departe!
   De aceea era ţanţoşă şi voioasă.
   Sprîncenele i se încreţiră cu toate aceste cînd zări pe fata ei. Nu-i venea deloc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Persidei de a păşi şi de a-şi ţine capul.
   ― Ce cauţi aici? Ce vrei?
   ― Mamă, vreau să mă duc acasă.
   ― Cum acasă?
   ― Astăzi, cu tine.
   ― Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întîmplat?
   ― Nu întreba, că aici nu pot să-ţi spun. Trebuie: celelalte am să ţi le spun acasă.
   Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea în care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin tîrg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulţi ochii ce-o urmăriseră, şi acum ochii aceştia toţi erau îndreptaţi asupra mesei, unde dînsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulţi cunoscută.
   ― Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toţi se-nhoalbă la tine!
   ― Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.
   ― Nu se poate! Cum să vii tu în căruţă cu mine?!
   ― Mă duc!
   ― Dar nu te iau eu!
   Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar şi apăsat:
   ― Nu mai stau, că te cerţi cu mine. Eu îţi spun un singur lucru: Hubărnaţl s-a întors iar aici şi nu mă lasă-n pace. Gîndeşte-te!
   Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.
   Mara apucă masa cu amîndouă mîinile şi o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.
   ― Rămîi! zise ea. Spurcatul de neamţ!
   ― Nu pot să rămîn: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.
   ― Singură nu te las! grăi Mara şi începu să facă iar la loc grămezile de struguri.
   Şi totuşi nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul tîrgului: aici o ştia lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească.
   Ceva mai sus erau şatrele cojocarilor.
   ― Du-te la Trică, zise ea, şi spune-i să meargă cu tine.
   ― Cu cît dai grămada de struguri? întrebă o jupîneasă, uitîndu-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre şatrele cojocarilor.
   ― Zece creiţari, ră spunse Mara.
   ― Să mi-i laşi cu opt.
   ― Ia-i şi adă banii!
   Nu-i mai era ei acum să se tîrguiască. Încă atunci, pe pod, simţise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca şi cînd ar fi o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere şi de necaz că nu poate vorbi, ca să-şi verse amarul.
   Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastîmpărată prin casă, în vreme ce Persida îşi făcea de lucru punîndu-şi hainele-n rînduială.
   ― Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în faţa Persidei.
   Persida tresări ca speriată din somn.
   Plecase fără ca să ştie ce s-a făcut el, cu inima îndoită şi cu capul buimăcit, şi venise tot drumul de la Arad pînă la Radna într-un fel de ameţeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi şi nu mai ştia ce vrea.
   ― Nu-ţi face, mamă, gînduri rele, grăi dînsa, că n-ai de ce să ţi le faci. Nu e nimic, şi de puţin cît a fost eu singură sunt vinovată.
   ― Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl ştiu eu pe tatăl său, care face tovărăşie cu mine ca să ia parte la cîştig, dar mă lasă singură la pagubă. Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.
   ― Nu! grăi Persida, dînd deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-aşa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minţi. Eu nu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?
   Mara fusese pornită pe ceartă şi n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minţi cînd era atît de frumoasă, atît de deşteaptă şi atît de cuminte?
   ― Mîine dimineaţă, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintîi: te iubeşte şi ţi-a făcut mult bine.
   ― Da, mamă.
   ― Şi să asculţi de ea.
   ― Da, mamă.
   ― Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă şi nu ştiu ce să-ţi fac, nici cum să te povăţuiesc. Am făcut ce am putut şi după cum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rîndul să mă uit în gura ta. Am şi eu gîndurile mele; dar tu n-ai să cauţi mulţumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.
   ― Nu vorbi aşa, mamă, grăi Persida înduioşată.
   Ar fi voit să se apropie de dînsa, ca să-i sărute mîinile, să o îmbrăţişeze şi să-i sărute tîmplele, dar nu era obişnuită să facă asemenea lucruri.
   Ar fi voit să-şi dea pe faţă inima şi gîndurile, dar se sfia.
   Era muma ei femeia aceasta, şi parcă abia acum ajunsese a-şi da seama că nu-i este străină şi că nu din simţămînt de datorie numai, ci din iubire curată umblă în voile ei.
   ― Eu nu pot să fac ce nu vrei şi tu. Dac-aş şti că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.
   ― Nu plînge, grăi Mara punîndu-i lin mîna pe umăr, nu plînge, că mă împingi la păcat... Afurisit să ...
   ― Nu! nu! strigă Persida şi-i luă mîna şi o sărută. Să nu rosteai vorba, că e şi el om cu durere în suflet şi are mamă, care ar putea şi dînsa s-o rostească.
   Ea îşi închise ochii şi rămase cîtva timp dusă pe gînduri.
   ― Într-o zi, urmă apoi liniştită, o suflare de vînt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei şi a spart cîteva geamuri. Am alergat acolo şi l-am văzut pe el uitîndu-se uimit la mine. M-am uitat şi eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, şi mi-a venit mai întîi să rîd, apoi să plîng de necaz. Maica Aegidia, intrînd şi ea şi văzîndu-l, m-a dat iute la o parte. Acum ştiu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă şi, după ce maica Aegidia a ieşit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din faţa măcelăriei şi am stat în ea, ca să-l văd şi să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.
   ― Nici tu nu eşti, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să ştii ce faci.
   ― Nepriceperea, întîmpină Persida, este şi ea o vină dacă alţii suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decît mine, îmi era ruşine de mine însămi şi mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paşti, însă, cînd a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda şi, ca să-i fac în pizmă, n-am ţinut drumul drept, ci am ocolit prin faţa măcelăriei, ca să mă vadă.
   Mara începu să rîdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.
   ― A doua zi, de Paştile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Şoimoş; eu însă am schimbat drumul şi l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întîlni pe Naţl pe undeva. L-am şi întîlnit, precum ştii, pe pod, cînd ne întorceam acasă.
   Mara începu să se neliniştească.
   ― Dar cum v-aţi înţeles, întrebă ea, ca să plece şi el la Arad?
   ― Nu ne-am înţeles. Eu nu ştiam că e şi el la Arad; el nu ştia că am venit şi eu acolo: s-a nimerit să te vadă cînd ne întorceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta şi a venit, precum ştii, şi el ― aşa nepoftit ― la nuntă.
   ― Ce va să zică întîmplarea! Vine aşa cîteodată de nici n-o bagi de seamă, şi abia tîrziu te pomeneşti că e lucru mare.
   ― Cînd a văzut că te superi, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat de la Arad...
   ― Sărmanul băiat!
   ― Îl uitasem aproape, cînd Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a vent să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpîni şi duminică, ziua fiind frumoasă, am ieşit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întîlni...
   Mara se făcu mai neliniştită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.
   ― De unde ştiai tu unde ai să-l gă seşti? întrebă ea.
   ― De unde ştiam? răspunse Persida. Nu ştiam, dar m-am dus aşa la un noroc în Păduriţă şi l-am vă zut acolo plimbîndu-se singur. El nu m-a văzut; aş fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dînsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!
   ― Nu eşti, zise Mara, cum să fii? S-a întîmplat să-l vadă Trică şi să-ţi spună. S-a întîmplat să fie zi frumoasă; s-a întîmplat să-l întîlneşti: aşa au venit lucrurile, şi tu n-aveai ce să faci.
   Persida dete din cap.
   ― Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o ştiu mai bine decît orişicine. Tu-l ştii cum era la casa părinţilor lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărărea, cu şorţul totdeauna curat. Acum era cu părul lung şi nepieptănat, cu barba încîlcită, cu faţa buhăită, cu o pălărie turtită în cap şi cu hainele purtate şi soioase, un om care petrece nopţile prin birturi şi adoarme îmbrăcat. Alta ar fi fugit, poate, de el: eu am alergat la dînsul.
   ― Săracul băiat! grăi Mara înduioşată.
   ― Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rînduri prin faţa casei lui Claici, marţi tot aşa, tot aşa miercuri şi joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce aţi plecat cu toţii la tîrg, nu m-am mai putut stăpîni, i-am ieşit în cale, ca să-l întîlnesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el şi mă mustră cugetul!
   ― Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinînd.
   ― Cum a rămas el? urmă Persida deznă dăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mîine? Cum are să-şi petreacă zilele vieţii? O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să stric tot rostul vieţii lui!
   ― Nu, fata mea, zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neştiute şi te miri unde ajungi; te-apucă ― aşa din senin ― cîteodată ceva, şi te miri la ce te duce. Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ţi-e scris are neapărat să ţi se întîmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.
   Persida îşi ridică capul şi, ră suflînd uşor, se uită cu ochi înveseliţi la mama ei.
   ― Lasă-l, urmă Mara, nu te gîndi la el, nu-ţi munci sufletul pentru dînsul; cum i-ar fi, aşa să-i fie; tu cu norocul tău, şi el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum eşti, şi dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dînsul, e nenorocirea lui, dar nu şi a ta!
   ― Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.
   ― Nu! nu! răspunse Mara cu hotărîre îndîrjită. Asta nu se poate! Dumnezeu ştie, urmă ea mişcată, cît m-am gîndit eu la voi, cît am ostenit pentru voi, cu cîtă inimă v-am purtat de grijă, şi nu poate să mă pedepsească atît de aspru. Dacă te-aş vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieţii mele, dar aşzice c-au mai pă ţit-o şi alte mame ca mine şi m-aş mîngîia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu şi-a spurcat însă sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Şi mie mi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu şi nu se poate!
   Grăind aceste, ea îşi îmbrăţişă fata şi-i sărută ochii şi fruntea şi părul din creştet, ca odinioară, de mult, acum, cînd era copilă mică.
   ― Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă şi scumpă şi bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbuşit de plîns, şi spune-mi tu ce să fac.
   
   
   IX
   INIMA, SĂRACA
   
   E mare stăpîn ruşinarea, şi om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoşti.
   Codreanu crescuse ca viţelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinţilor săi şi Păvăluţ dincolo, la bătrîni, n-avuse dar cum şi cînd să înveţe a-şi călca pe inimă, ca să mai facă şi ceea ce vor alţii. Tatăl său, popa, se plîngea adeseori că bătrînii îi strică copilul, o făcea însă şi el mai ales pentru ca să se dezvinovăţească pe sine că prea îl lasă în voile lui.
   ― De! ce să-ifaci, dacă l-au nărăvit bătrînii!
   Aşa zicea el şi acum. Era foarte supărat, dar nu atît pe fiul său, cît pe socrii, care prea erau slabi, şi dacă era vorba, nici că se simţea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curînd: acum era prea tîrziu.
   Era însă în lumea aceasta ac şi pentru cojocul lui Păvăluţ.
   Protopopul, deşi se zicea al Butenilor, nu era cu şederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă şi avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.
   Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.
   ― Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i şi cum.
   Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni şi om cu multă greutate: cînd vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.
   ― De! răspunse Ioviţă al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic şi eu. Oameni suntem şi noi şi trebuie să ne ştim la un fel.
   ― E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar şi domol.
   ― Tunsă, ori rasă: s-o ştim, urmă Ioviţă. Dar e lucru cam greu să te duci aşa ― ţop! ― în casa omului.
   ― De ce-ţi vorbesc eu tocmai ţie? grăi Gheorghe. Tu eşti ctitor bisericesc şi ai totdeauna cîte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă treabă.
   ― Aşa mai da!
   ― Vom vedea noi apoi cum şi în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiţi în ochii omului; îţi mai dai seama cum te pofteşte să şezi şi cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înţelegi, cînd te poţi înţelege, iar dacă nu te poţi, ai înţeles destul şi ştii cum stai.
   Aşa au şi făcut.
   S-au îmbrăcat amîndoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoşi, iar Ioviţă a pus în fundul căruţei un butoiaşde rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dînsul puteai să-l găseşti, şi au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scînduri a cimitirului.
   Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deşi acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simţit-o Gheorghe îndată ce-a dat ochii cu stăpînul casei şi mai ales cu stăpîna, care le-ar fi dat, dacă ar fi atîrnat de dînsa, voie să-şi împrejmuiască cimitirul fie chiar şi cu ziduri de piatră, numai să plece cît mai curînd.
   Prea îi păreau aşezaţi, cumpăniţi la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceştia.
   Ar fi şi plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie şi el aci.
   Era Pavăluţ al moşului şi stătea ca pe spini.
   Nu era chip să se mai stăpînească Gheorghe, care-l vedea şi i se uita în ochi şi dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.
   ― Ei! întrebă el, cînd mai vii pe la noi? E cam de mult de cînd n-ai fost, şi oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.
   Păvăluţ era om, cum se zice prin partea locului, cam albineţ şi avea subţire de tot pieliţa pe obraz: cînd roşea, se vedea rău de tot că se cam ruşinează.
   ― Am să viu, zise el. S-a nimerit aşa că nu m-am putut duce pînă acum, dar am să merg.
   Nu era în gîndul lui să meargă, dar acum, în faţa acestor oameni, era peste putinţă să spună că nu se mai duce.
   ― Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimîine e duminică şi-o să se bucure toţi poporenii dac-or şti că ai venit.
   O să se bucure toţi poporenii! Mare lucru! El ştia că-n adevăr o să se bucure: îi cunoştea bine pe oamenii aceia, şi acum, în clipa aceasta, îi părea peste putinţă să nu se ducă.
   ― Acum nu pot, răspunse el.
   ― De ce adică să nu poţi dacă vrei? îi zise Ioviţă.
   ― Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai cîteva zile la casa mea.
   Păvăluţ se uita strîmtorat la moşu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrînul însă era slab în faţa nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în faţa unui sat întreg? De! aşa numai, cu una, cu două, nu se cîştigă inimile oamenilor: el ştia cît le-a umblat în voie, şi nu putea să şi-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei ţin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decît la fata preotesei.
   ― Să te duci! zise el. Cînd om ca dumnealui te pofteşte-n gazdă, ai să le laşi toate la o parte şi să te duci.
   Gheorghe zîmbi pe sub mustaţă: vedea că bine-a apucat-o şi bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.
   Păvăluţ a plecat cu dînşii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, şi parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pe drum se obişnuise cu gîndul că nu se poate parohie mai frumoasă decît cea din Buteni, mai ales cînd poporenii te vor şi fără de fata preotesei. Nu-i vorbă, cînd ai moş protopop şi nu eşti de acasă tocmai sărac, poţi ajunge popă şi fără ca să te vrea satul, dar tot e mai bine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ţi petreci zilele vieţii şi vlădica ţine şi el să fie într-un gînd cu poporul.
   Era, cu toate aceste, foarte greu să te ştii în acelaşi sat cu preoteasa şi cu Maria, fata ei, şi-i venea lui Păvăluţ să fugă de cîte ori se gîndea că are-n biserică să dea ochii cu ele.
   Asta o ştia şi Gheorghe.
   ― O să se supere, îi zise el sîmbătă pe la prînz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puţin îmi pasă. Supărarea vine şi trece, iar noi tot oameni rămînem. Dar tot n-ar fi rău să mergem şi pe la ea, ce zici?
   Ce putea Codreanu să zică!?
   Ştia şi el că trebuia să meargă; aşa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.
   Şi nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.
   Preoteasa era numai preoteasă şi nu putea să vorbească decît umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gîscă, de care pe el puţin avea să-l doară capul.
   Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci şi pîn-acum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetişcană cam răsărită, dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii mărunţi, care rîd şi plini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plîns.
   Ce ştia, ce putea dînsa să înţeleagă? Era destul să te uiţi în faţa ei pentru ca s-o faci să plîngă, şi nu o dată a glumit el cu lacrimile ei. Acum însă n-ar fi voit să le vadă, şi numai de ele se temea.
   Cînd colo, ce să vezi?
   Pe cînd el intra cu inima încleştată la casa preotesei, Maria cînta veselă de răsuna toată curtea, şi nu cînta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată, încît preoteasa se simţea oarecum ruşinată şi mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: "lart-o, că ea nu ştie nimic".
   Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la uşa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi şi-a pus hainele-n rînduială şi a ieşit în capul scării, ca să-şi primească oaspeţii ― foarte umilită, aşa cum o ştia Codreanu.
   ― Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te aşteptam cu plăcinte, şi d-ta cine ştie pe unde vei fi umblat!
   Preoteasa simţi că i se ridică sîngele în obraji. Tot aşa şi Păvăluţ, cel cu obrazul subţire. Degeaba! nu ştia ce să-i ră spundă.
   ― De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni şi aici, şi aiurea tot cu plăcinte-i aşteaptă!
   Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate şi Maria se duse ca să aducă rachiu şi pîine, după cum e obiceiul de primire în partea locului.
   Preoteasa nu putea să-şi dea seama cum vin lucrurile şi cum are să prindă vorba. Ştia că Gheorghe a fost cu Ioviţă pe la protopopul şi dădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea să înţeleagă cum stau lucrurile.
   Codreanu tot ca dînsa.
   Ochii lui şi mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine ştie ce, dar se mira şi se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp aşa de scurt aşa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi rîdeau şi acum şi preajma gurii îi era croită tot pe plîns; pare însă că acum tot n-ar fi putut s-o facă să plîngă. Prea era voioasă, şi oarecum nu tocmai proastă.
   E însă lucru ştiut că femeile se schimbă foarte uşor, nu numai aşa din Crăciun pînă în toamnă, ci pînă chiar şi din o clipă în alta.
   Cînd ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe şi n-a venit ca să stea, ca alte dăţi, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe rîset, iar ochii ei erau puşi pe plîns.
   ― Asta nu se poate, zise ea. Te ştiu eu pe d-ta: iar mă minţi, ca să mă necăjeşti şi să mă faci să plîng. Să nu mă crezi însă că sunt acum tot atît de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred şi n-am să plîng! zise ea cu îndărătnicie, şi lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră, încît nu-i rămase decît să iasă ruşinată din casă.
   Preoteasa ar fi voit să intre în pămînt.
   Tot aşa Codreanu.
   În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dînşii?!
   Gheorghe şedea ţeapăn şi tihnit în scaun şi zîmbea aşa pe sub mustaţă, uitîndu-se cînd la el, cînd la ea.
   ― Dacă-i aşa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă şi de la mine; n-ai ce să-i faci; are întîietatea: eu te las aici.
   A şi rămas Codreanu, ca alte dăţi: aşa trebuia să fie.
   Nu e lucru mai urît decît femeia plîngăreaţă: dac-o iei cu binele, se înduioşează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbeşti verde făţiş, vai de lume. Nu mai ştii cum s-o iei şi cum să umbli cu ea: te moaie-n lacrimi de-ţi pierzi tot rostul.
   Era ruşinat de silinţele ce-şi dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac şi de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plînşi ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plîngă în faţa bisericii pline de oameni, care se uitau la dînsul rîzînd cu părere de bine.
   Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Şi totuşi...
   Aici, în biserica plină de oameni, în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora şi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era în ochii aceia ceva atît de liniştit şi de senin, o voire atît de neîndoioasă, încît sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpînirea lor?
   După Heruvim, cînd preotul a ieşit cu darurile, el şi-a plecat mai umilit decît de obicei capul spre pămînt şi a stat cu ochii închişi, pierdut oarecum în sine însuşi.
   Simţea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dînsa nu voieşte, şi o nespusă înduioşare îl cuprinse cînd se gîndi la Maria, care era atît de subţirică, de fragedă, atît de dulce la fire şi de obidoasă.
   "Nu! îşi zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poţi."
   Era o mişelie c-a venit aici cînd se ştia legat încît nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi ştiut că el a venit fără de voia lui aici şi n-are în el destulă vîrtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi dispreţuit ca pe un nemernic.
   Şi totuşi Maria era aici, iar Persida departe, şi el nu era în stare să plece de la Buteni, aşa cum voia, cît mai curînd: îi sîngera inima cînd vedea cum tremură Maria cînd stă aproape de dînsul şi cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plîns şi iar rîd în răsfăţare.
   "Ori sunt, ori nu sunt om!" îşi zise el luni după-prînz.
   Trebuia să plece la Arad.
   Nu! Nu la Arad!
   Peste dealurile care despart valea Crişului de a Murăşului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, şi el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia şi peste Văsoaia la Conop, în valea Murăşului, de unde nu mai avea decît un ceas bun pînă la Şoimoş.
   Iar cal găsea el la Buteni.
   Aşa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara şi cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.
   Nu mai erau, cînd el a plecat, decît vreo trei ceasuri pînă în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deşi pe scăzute, se ivise pe cer, şi nu apunea decît după miezul nopţii, iar calul era puternic şi iute: omul adevărat vrea şi face.
   Dus de gîndul acesta, el trecea grăbindu-şi calul printre pădurile cu frunziş pişcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei şi apoi roşu ca sîngele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeaşi lună, în razele căreia se plimbase Naţl pe ţărmul Murăşului, îi lumina şi lui calea.
   Lungă, cotită şi anevoioasă cale.
   Nu e lucru mai urît decît să treci aşa singur şi călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ţi se răscoleşte oarecum tot sufletul şi ţi-e în cele din urmă parcă nu-ţi mai poţi da seama dacă e în aievea ori visezi numai ceea ce ţi se întîmplă. Obosit de drum şi de singurătate, el nu mai ştia desluşit unde şi cu ce gînd se duce şi toate i se păreau ca prin minune. Auzise de aţîţe ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, şi acum simţea că nu se duce nici el, ci e dus.
   Cuprins de simţă mîntui acesta, el se simţea atît de uşor, încît îi părea oarecum rău cînd a început să audă lătratul cîinilor din Şoimoş.
   În fire nu şi-a venit însă decît la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredinţat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el şi aici tot el însuşi rămînea: nu era în stare să bată la poartă, şi-i părea bine că e noapte şi nu-l vede nimeni.
   "Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac şi fără de părintele Isai."
   Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai ştie şi el.
   Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii şi să meargă apoi, ca mîine dimineaţă, el singur la Mara.
   La birt, unde nimeni nu-l cunoştea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat şi să ceară ceva de mîncare, căci era flămînd hămesit.
   ― Cunoşti d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i aşternea masa.
   ― Cum să n-o cunosc? Şade numai aci, a patra casă.
   ― Nu ştii, e acasă?
   ― Alaltăieri s-a întors cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.
   Codreanu simţi că-i trece ca un fel de junghi prin inimă şi că i se taie vinele de la picioare.
   ― Cum? întrebă el. Persida e aici?
   ― Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugăriţe.
   Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întîmplat?
   Era flămînd şi s-a sculat nemîncat de la masă; era obosit de drum şi s-a dus să se mai plimbe pe ţărmul Murăşului.
   Fusese, de cînd ştia că dînsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbinţeli, şi plimbîndu-se cu paşii iuţi pe ţărmul rîului, resimţea mulţumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie!... ce fiinţă! Ce ademenitor îi era zîmbetul, ce dulce supărărea, ce uşor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Şi totuşi abia acum îşi dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dînsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gîndul că are să-şi petreacă toată viaţa în apropierea ei, că altfel nu este cu putinţă, şi a şi voit în nenumărate rînduri să i-o şi spună aceasta. Era însă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpînea, încît nu puteai să -i spui decît ceea ce dînsa voia. Te-nţelegea de mai nainte şi-ţi răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că şi dînsa voieşte, şi totuşi acum simţea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor şi să deschidă vorba.
   Avea tată şi mamă, bun şi bunică, rude şi prieteni, era iubit de o lume întreagă, şi acum se simţea singur şi părăsit de toţi şi stătea sperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloşcă; el însuşi rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toţi ai lui şi nu mai era cine să-i vie într-ajutor.
   Dimineaţa s-a sculat pe cînd se mijea de ziuă. Ştia că Mara pleacă foarte de dimineaţă şi ţinea s-o găsească acasă; şi totuşi el îşi făcea de lucru şi parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea tîrziu la casa ei.
   Aşa a şi fost: portiţa era încuiată.
   S-a dus cu inima încleştată la pod, unde ştia c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de cîteva sute de paşi, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai uşor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.
   A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creiţarii şi a trecut podul.
   Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni.
   Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atît de nepotrivit. Era peste putinţă să i se dea voie de a vorbi cu dînsa.
   El îşi luă inima în dinţi şi sună.
   ― Ce doriţi? îl întrebă sora bătrînă, înaltă şi slabă, care se ivi în uşă.
   ― Aş putea, vă rog, să vorbesc cu domnişoara Persida Bîrzovanu? întrebă el.
   ― Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Şi, adause ea, nici nu ştiu cine sunteţi d-voastră.
   El scoase din portofelul său un bilet de vizită şi i-l dete.
   ― Să spuneţi, îi zise, domnişoarei c-o rog să mă vestească dacă şi cînd voi putea s-o văd.
   Sora îl pofti să se aşeze şi să aştepte, apoi încuie uşa şi se depărtă.
   Persida se afla în bucătărie.
   Ea nu venise la mănăstire cu gîndul de a rămînea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcînd previziune de compoturi pentru iarnă şi era peste putinţă să nu pună şorţul ca să-i dea ajutor. Seara apoi, cînd era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simţea atît de bine aici, unde a crescut şi unde toate o potoleau şi-i dădeau tărie.
   A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu ştiuse c-o iubeşte: acum ar fi voit să şadă la picioarele ei şi să-i sărute mîinile. Nu mai era cum a fost, şi parcă se lumina toată mănă ştirea cînd ochii lor se întîlneau.
   "O adevărată minune", aşa zicea maica Aegidia în gîndul ei. Se potolise neastîmpărul copilăresc şi năvălnicia adeseori sălbatică, şi fata ei era aşezată, înţeleaptă şi duioasă, un adevărat giuvaier de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai-nainte şi Persida se simţea înălţată în gîndul ei cînd vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.
   Sîmbătă seara au stat pînă spre miezul nopţii deştepte şi au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească şi despre acesta? Ea ştia cum gîndeşte maica Aegidia, şi mai ales aici, între zidurile mănăstirii şi sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dînsa să gîndească altfel. Era de sine înţeles că nimic nu e mai presus de dorinţa părinţilor, mai ales cînd ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.
   Şi totuşi Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă cînd citi numele: Pavel Codreanu.
   ― Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.
   ― Domnul acesta, răspunse Persida dîndu-i biletul, e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaştem din Arad.
   ― Dar tu ştii...
   ― Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mîhni mama.
   Obrajii călugăriţei se roşiră. Îi era parcă se dărîmă casa în capul ei. Grozav gînd! încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea şi ea, ca să-şi petreacă viaţa în ticăloşie omenească.
   ― Du-te, fata mea! grăi dînsa cu blîndeţe umilită. Dacă e dorinţa mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.
   Persida-şi dezlegă şorţul, sărută mîna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducîndu-şi şorţul în mîna stîngă, ca să-l atîrne la locul lui şi să meargă-n sala de aşteptare.
   Îi era însă greu să meargă aşa, fără de veste, şi ar fi voit să-şi mai facă timp de răzgîndire.
   "Nu! îşi zise peste puţin, ridicîndu-şi capul. Să văd ce voieşte."
   La uşa sălii de aşteptare iar se opri şi stete pe gînduri.
   ― Te rog să ne laşi singuri, grăi întorcîndu-se spre sora ce-o însoţise şi era datoare să stea şi dînsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tînărul.
   Sora se plecă umilită.
   ― Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Ştii prea bine că n-aş putea s-o fac fără ca să-mi mărturisescpă catul, şi ştii şi pedeapsa.
   Persida-i apucă mîna şi se uită stăruitor în ochii ei.
   ― Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îţi va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putinţă să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!
   Sora-şi plecă mai umilită capul şi-i făcu semn să se ducă. Codreanu se cutremură şi sări-n picioare cînd Persida se ivi voioasă-n uşă.
   ― Aşa-i că te miri? zise el mergînd spre dînsa.
   ― Nu, răspunse ea întinzîndu-i mîna. Vfzînd biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecît c-ai fost pe la mama şi ea te-a trimis aici.
   ― N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că eşti aici, şi am venit.
   ― Aşa! zise ea, oarecum uşurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.
   ― Nu încă!
   Ea-l pofti să se aşeze, se aşeză şi ea, apoi rămaseră cîtva timp strîmtoraţi: el nu ştia cum să înceapă, iară ea aştepta să vadă ce vrea el.
   ― Am fost foarte mirat cînd am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.
   Persida zîmbi, stete puţin pe gînduri, apoi obrajii i se umplură de sînge.
   Era hotărîtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărît deodată să plece: aşa trebuia să facă, şi ea nu putea să facă decît cum trebuie. Acum însă, cînd se afla faţă în faţă cu el, ea nu putea ― nu! ― mai bine moartă!
   Gîndul omenesc străbate într-o singură clipă şi timpul, şi depărtările, şi acum, în clipa aceasta, ea vedea în gîndul ei toate cele petrecute şi-l vedea şi pe el umblînd răzleţ prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gîndul că ea nu poate să-l ajute şi că nu le rămîne amîndurora decît să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decît o nebunie de tinereţe.
   Îi era însă ruşine c-a crezut că poate să-l mai şi batjocorească spunînd altui bărbat ceea ce numai ei amîndoi ştiau.
   ― Mi s-a urît de învălmăşeala şi de zgomotul lumii, îi răspunse ea, şi mi-a venit dorul de liniştea acestei case!
   ― Şi ai să rămîi aici, se înţelege, zise el rîzînd.
   Ea stătu puţin pe gănduri, şi sufletul parcă i se înălţa.
   ― D-ta rîzi, grăi dînsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut şi că sunt femeie. D-voastre, bărbaţii, vă avîntaţi cu inimă îndrăzneaţă în toiul lumii şi totuşi nu o dată sunteţi cuprinşi de dorul singurătăţii; dar noi, femeile, care numai rezemate de alţii putem să trecem prin lume?
   Codreanu iar zîmbi.
   ― D-ta n-ai decît să vrei pentru ca să-ţi găseşti reazem, zise el.
   ― Ştiu, întîmpină ea tot zîmbind cu ironie. Sunt tînără, frumoasă şi deşteaptă: nu-mi mai lipseşte decît inima uşoară pentru ca să-mi iau avînt. Eu mă înspăimînt însă cînd mă gîndesc la mulţimea datoriilor pe care le iau asupra mea cînd ies de aici, şi sunt cuprinsă adeseori de simţă mîntui că nu pot să le împlinesc pe toate.
   ― Dar, zise el, datorii avem cu toţii.
   ― Şi foarte rar avem şi mulţumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.
   ― Aş! zise el. Dar atunci cei mai mulţi dintre noi s-ar fi simţit foarte nenorociţi.
   ― Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simţim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuieşte-ţi că eu nu rămîn aici. N-aş putea să stau aşa... fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soţ mai presus de toate aşteptările mele. De unde pot eu să ştiu dacă nu voi prinde mai tîrziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărturisesc soţului meu adevărul?
   ― Da! zise el cu toată hotărîrea.
   ― Dar dacă aşfi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?
   El tresări.
   ― Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.
   ― Şi-o să se bucure dînsul?
   ― Nu tocmai.
   ― Atunci, grăi dînsa rîzînd, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun cînd îl mîhnesc prin aceasta? Am să mă deprind încetul cu încetul cu gîndul că datoria mea e să tac, să fiu făţarnică şi să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cît le pot. Urîtă viaţă!
   El se uită nedumerit în faţa ei.
   ― Bine, domnişoară, zise el strîmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămîi aici.
   ― De ce nu?
   ― Fiindcă nu e cu putinţă.
   ― De ce să nu fie cu putinţă?
   ― Pentru că eşti, dacă nu mă înşel, ortodoxă.
   ― Să trecem peste aceasta, grăi dînsa aşezată. Cînd e vorba de viaţă şi de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toţii, şi Dumnezeu e unul şi acelaşi pentru toţi.
   ― Eu tot nu cred că ai să rămîi aici, zise el iar în glumă.
   ― Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puţin acum nu e pentru mine gînd mai ademenitor decît să rămîn aici, şi m-aş simţi foarte nenorocită dac-aş fi nevoită să plec. Mă simt atît de bine aici, şi mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieţii.
   Codreanu începu să tremure.
   ― Carevasăzică, grăi dînsul cu glas înăbuşit, eşti hotărîtă să rămîi aici?
   ― Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărîre, şi dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieşi mîine. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o rîzînd. M-aş simţi nenorocită dac-ar trebui să ies acum. Peste un an, peste doi ― nimeni nu ştie ce are să simtă ― voi ieşi cu inima uşoară; acum mi-ar fi foarte greu!
   Codreanu o înţelegea deplin şi nu mai ştia ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii ţintă la un colţ al odăii.
   ― Şi dacă eu te-aş ruga? întrebă el sfios şi cam cu jumătate de gură.
   Ea se ridică şi rămase stînd dreaptă şi cu ochii în jos.
   ― D-ta ştii că ţiu mult la d-ta şi n-aş putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ţii şi d-ta la mine şi nu eşti în stare să-mi faci silă. Mai tîrziu! Nu-i aşa?
   ― Da! răspunse el ridicîndu-se.
   ― Îţi mulţumesc, grăi dînsa întinzîndu-i mîna. El apucă mîna şi o sărută.
   ― Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.
   ― Nu! răspunse el hotărît.
   ― Îţi mulţumesc, grăi iar dînsa, şi la revedere!
   El îi sărută încă o dată mîna, apoi dînsa se retrase şi peste puţin intră sora bătrînă, înaltă şi slabă, ca să descuie uşa pe care avea să plece Codreanu.
   
   
   X
   CINE CE POATE
   
   Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
   Timp de cîteva săptămîni drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi, ca să le desfăşure prin pieţele şi prin uliţele Aradului şi pe cîmpia de dimprejurul lui, unde s-adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Murăşului, cu lemnărie din munţii Abrudului şi cu bucate de pe cîmpia mănoasă, se-nşiră butoaiele cu vin din Podgorie ori cu rachiu de pe Murăş şi se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi de vite mînate de jelepari umblaţi prin lume.
   Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împrejurul oraşului mii de focuri, la care stau de vorbă ori îşi petrec cîntînd aici romîni, colo unguri, mai departe şvabi ori sîrbi, iar printre aceştia slovaci, ba pînă chiar şi bulgari.
   Dar tot romînul, să racul, e şi aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă şi ajunge la preţ cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca romînul nu ţine.
   Şi nu e numai că tot romînul vrea să-şi aibă cojocul, dar ţine să-i mai fie şi frumos împodobit cu flori tăiate de carmajin ori cusute-n fire de ibrişin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîştig cojocarului: atît se plăteşte, dacă e frumoasă, cu mîna largă şi pe întrecute.
   Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulţumire decît să treacă printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorbă, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăieri nu se găsesc, fiindcă mai rar găseşti aiurea oameni care pot să le plătească.
   Trică-şi împlinise de mult anul, dar tot mai rămăsese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-şi înceapă cei doi ani de călătorie.
   Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieşi în lume, să-şi arate destoinicia, pentru ca stă panii să ştie ce poate şi cum au să-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru tîrgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel, lungă pînă la pămînt, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar şi era frumoasă, încît Claici n-o lăsa mai jos de două sute de florini şi li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică.
   Iar Trică stătea ruşinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemînă cînd vin stăpanii care caută calfe. Era tot lung şi deşirat, tot motolog şi gură-cască, dar mai nespălat şi mai nepieptănat decît odinioară. Se împlinise aproape un an de cînd plecase soră-sa de la Arad, şi de atunci pierduse obiceiul de a se pieptăna cînd merge la masă.
   Deoarece breasla cojocarilor din Arad ţinuse morţiş ca cojocarii din alte părţi să nu-şi poată scoate marfa la vînzare decît în ziua a treia, Bocioacă-şi avea şi el, ziua-ntîi şi ziua a doua, lăzile-nchise şi se plimba printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucruri frumoase au mai scos în tîrg.
   ― Cine a făcut bunda asta? întrebă el uitîndu-se cu de-amănuntul la cusături.
   ― Eu! răspunse Trică, făcînd un pas înainte.
   Bocioacă, tot înalt şi subţire şi el, se uită de jos pînă sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mîini mari să fi cusut florile cele atît de curat scoase.
   ― Ei bine, bă iete! zise el. Cînd ai ieşit calfă?
   ― De Sf. Gheorghe.
   ― Vrei să vii la Lipova? Eu sunt Bocioacă, starostele.
   ― Ştiu, că şi eu sunt de pe acolo.
   ― De unde?
   ― De la Radna.
   Bocioacă se uită din nou în faţa lui.
   ― Doară nu eşti fratele Persidei? grăi el. Parcă-mi semeni şi tu cu mă-ta.
   ― Asta e! răspunse Trică rîzînd.
   ― Ce-a avut mă-ta cu neamţul? întrebă starostele, schimbînd vorba.
   ― Care neamţ?
   ― Hubăr. Care altul?
   ― Eu nu ştiu nimic, răspunse Trică, cu atît mai mirat cu cît mumă-sa era şi ea aici în tîrg şi nu-i spusese nimic.
   ― Bine, grăi Bocioacă, a luat podul de la dînsa şi pare-mi-se c-a înşelat-o şi cu pădurea de la Cladova.
   ― Eu, zise Trică rîzînd, nu cred că poate cineva să-nşele pe mama.
   Bocioacă iar se uită la băiat. Era parcă ceva foarte deştept în ochii lui.
   ― Ei! vii? întrebă el din nou.
   ― Vin.
   ― Ce ceri?
   ― Nu mai cer nimic, ră spunse Trică. Nu mi-e destul că stau la casa d-tale?! O să-mi dai ce-i socoti.
   Bocioacă era încîntat.
   ― Cînd vii?
   ― Chiar acum, după tîrg!
   ― Vorbă încheiată ! grăi Bocioacă şi-i strînse mîna, apoi se duse mai departe.
   Iar Trică nu mai avea astîmpăr. Voia să vadă pe mumă-sa, ca să afle ce s-a întîmplat cu Hubăr şi să-i spună că s-a-nvoit cu Bocioacă, acelaşi Bocioacă în casa căruia nu fusese primit ucenic.
   ― Auzi vorbă ! striga Mara, punîndu-şi mîinile în şolduri.
   Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasă că-i părea bine că Trică a intrat calfă tocmai la Bocioacă, dar avea şi mare trebuinţă să-i fie feciorul prin apropiere.
   De cînd aflase că Codreanu s-a-nsurat şi s-a popit, ea îşi pusese de gînd să n-o mai lase pe Persida la călugăriţe. Nu era însă chip s-o scoţi din mănăstire. Ea zicea, nu-i vorbă, că nu mai stă, dar potrivea mereu lucrurile aşa ca să mai rămîie, şi nu mai ştiai ce să-i faci ca s-o scoţi.
   Duminicile şi zilele de sărbători Mara o lua şi-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la tîrguri, şi atunci Persida lua pe vreuna din fetele de romîn ce se aflau la călugăriţe şi tot se ducea. Le părea foarte rău călugăriţelor, căci era, dacă-i vorba, chiar mai frumoasă biserică acolea în mănăstire, dar Persida ţinea să meargă la biserica ei şi nu putea nimeni s-o oprească. Ba s-a făcut încetul cu încetul obicei că Persida lua toate fetele de romîn cu dînsa, încît era o frumuseţe să le vezi, şi lipovenii ţineau mult la fata Marei.
   ― Minunat lucru! grăi dar muma. O să te duci duminicile şi zilele de sărbători s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserică. Nu le prea place călugăriţelor că duce fete cu dînsa. Apoi să facem ce-om face ca s-o scoatem de acolo.
   ― Da! răspunse Trică voios. Dar cu Hubăr ce-ai avut?
   ― Ce să am? grăi Mara. Nu cumva sunt proastă ca să alerg şi să muncesc, apoi să împart cîştigul cu dînşii? Nu cîştig nimic şi n-am nimic de împărţit!
   ― Bine, dar aud că ţi-a luat Hubăr podul.
   ― Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toată ziua pentru cîţiva creiţari, cînd am atîta treabă în altă parte.
   Lui Trică îi părea cu toate aceste foarte rău. Nu se putea împăca cu gîndul că mumă-sa nu mai e podăriţă, cînd toată lumea îi zicea "Podăriţa". Apoi îi era parcă i-ar fi venit lui să ia podul în arîndă, fiindcă grozav îi plăcea să vadă creiţarii adunaţi grămadă şi nu se putea împăca cu gîndul că o să dea şi el creiţari cînd va trece de aici înainte podul.
   ― Şi, uite, zise el, mie îmi venise gîndul să stau acasă cu voi, să mă duc dimineţile şi să mă întorc serile.
   ― Să stai, dragul mamii! grăi Mara înduioşată, ca să fim odată oameni adunaţi şi noi.
   ― Dar o să dau prea mulţi creiţari.
   ― De asta să nu-ţi pese, zise ea încet, căci tot ai noştri sunt creiţarii. Gheorghe a luat podul în tovărăşie cu mine.
   Pe drum apoi, de la Arad pînă la Radna, le-a mai înţeles Trică şi celelalte.
   Se plîngea Mara că-i merg treburile rău de tot. Ar fi fost în stare să jure că pierde cu pădurea şi ar ajunge în sapă de lemn dacă nu s-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preţ bun după ce descarcă stînjenii.
   ― Numai eu ştiu, dragul mamii, zicea dînsa suspinînd, cît mă frămînt ca s-o scot la capăt. Mi-au scos vorba că am adunat bani mulţi şi toţi mă fură, toţi umblă să mă înşele. Ba mai vine şi popa Isai de la Şoimoş şi zice cui numai vrea să-l creadă că sunt zgîrcită şi că numai eu sunt de vină dacă n-a luat Codreanu pe Persida. Drăguţa mamii! Las' c-o să găsească ea altul şi mai şi decît dînsul. Voia să scoată sufletul din mine şi să-mi ia cel din urmă ban. N-am, dragul mamii: de unde să dau mai mult decît ceea ce pot? Tu ştii că puţin a mai rămas de la fie iertat tatăl vostru: las' că nu m-am atins de al vostru, dar am mai şi adăugat puţin cîte puţin, cum biet am putut, ca să aveţi şi voi cîte ceva. Aveţi! Ai şi tu, are şi Persida; popa cerea însă marea cu sarea!
   Spunea Mara, spunea mereu şi nu mai sfîrşea, iar Trică nu putea decît să le creadă toate. Cînd vorba era însă de Codreanu, trebuia să zică şi el o vorbă, căci îl cunoştea mai bine şi ţinea mult la el.
   ― Să crezi, mamă, gîndi dînsul, că Codreanu nu cerea nimic.
   ― Ferit-a Sfîntul! răspunse Mara. El nu, dar s-a vîrît la mijloc popa Isai şi le-a stricat toate. E însă mai bine aşa! N-a fost să fie! Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fată ca Persida; pe unul ca dînsul l-ar bate Persida în fiecare zi de două ori.
   Cam aşa gîndea şi Trică.
   Nu-i vorbă, acum, după un an, se făcuse mai înaltă şi părea mai subţire soră-sa; ţi-ar fi venit să-i zici c-o clatină vîntul; călca însă ţeapăn şi mărunt ca maica econoamă, încît parcă se scutura pămîntul sub picioarele ei, şi era în căutătura ei şi împrejurul buzelor ei ceva îndărătnic, aspru şi nemilos, parc-ar fi voit în toată clipa să strige: "Trebuie!"
   Era cu toate aceste foarte voioasă şi ar fi voit s-adune toată lumea, ca să-i spună că fratele ei a venit s-o ia la biserică şi are să rămîie aici.
   ― Dar, zise el, mergem la noi la biserică. Ea stete puţin pe gînduri.
   ― Nu, grăi apoi, rămînem tot la Lipova şi ne ducem după biserică acasă.
   În zadar, femeia tot femeie! Se uita la fratele ei cel înalt şi lat în umeri, care îşi pusese hainele negre şi trecuse pe la bărbier mai nainte de a fi venit la dînsa. Ea-i potrivi legătoarea la gît şi-i scutură pe ici, pe colo haina atingînd-o uşurel cu vîrful degetelor; voia să meargă cu el la biserica de aci, unde toţi o cunoşteau.
   Iară el voia numai ceea ce vrea dînsa.
   O luară dar, tot ca odinioară, la dreapta, ca să treacă prin faţa măcelăriei.
   Ce deosebire însă!
   Atunci ea ştia că Naţl are s-o vadă trecînd, şi totuşi era cuprinsă de un fel de leşin; acum nici prin gînd nu-i trecea că are să dea ochii cu el, şi totuşi n-a tresărit cînd l-a zărit la uşa măcelăriei, ci s-a uitat lung şi fără de sfială la el.
   Ce schimbare într-un timp atît de scurt! Nu-i vorbă, şorţul îi era şi acum curat şi cărărea i se vedea, ca odinioară, prin părul neted pieptănat, dar era măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai mult roşie decît rumenă, cu braţele puternice strînse de mîneca suflecată şi cu pieptul ieşit înainte.
   Şi se uita şi el tot lung şi fără de sfială la dînsa şi la fratele ei, care nu voia, parcă, să-l vadă şi ar fi dat mult dacă soră-sa nu l-ar vedea nici ea.
   Un lucru nu-i era nici Persidei cu putinţă: să treacă uliţa, ca să apuce pe la colţ. Ea clătină zîmbind voioasă din cap, dar îşi urmă drumul înainte, rămînînd în partea despre mănăstire a uliţei, încît Naţl se uită dezamă git în urma ei şi răspunse la salutare abia după ce ea trecuse.
   Lucrurile veniseră fără de veste şi s-au petrecut atît de iute, încît el stătea buimăcit şi nu-şi dădea seama decît că mai nainte ea avuse pe frunte şi mai ales pe tîmple fire de păr creţ şi răzleţ, iar acuma părul îi şedea neted pe frunte.
   ― Cînd s-a întors Naţl acasă? întrebă Persida după ce se mai depărtară.
   ― Tu trebuie să ştii mai bine decît mine, răspunse Trică îndîrjit.
   ― De ce să ştiu?
   ― Eşti mai de mult aici.
   ― Duminica trecută nu era acasă, grăi dînsa. L-ai mai văzut tu la Arad după ce am plecat eu?
   ― Nu ştiu, ră spunse Trică mai îndîrjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai vă zut. Dar ce ai tu cu el?
   Persida se uită rîzînd la fratele ei.
   Un lungan, ce-i drept, dar un băiat care abia peste două luni împlineşte şasesprezece ani: ce putea el să înţeleagă?
   ― Fii băiat cuminte, Trică, zise ea; tu ştii că nu am nimic cu el şi nici nu pot avea. Tocmai de aceea îmi pare însă bine că i-au ieşit prostiile din cap.
   ― De unde ştii că i-au ieşit?!
   ― Văd eu, ră spunse ea.
   Aşa şi credea fata Marei, deşi nu era tocmai aşa.
   El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserică, nici la Radna după dînsa, dar munte cu munte nu se întîlneşte, însă om cu om da ― mai ales acum toamna, în timpul culesului de vii.
   De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, pînă la Maderat, la poalele dealurilor, sat se înşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat încă să le numere.
   Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octombrie, aceasta nu poate s-o ştie decît cel ce a văzut cu ochii lui.
   Serile, venind despre Arad pe şesul neted, vezi în faţa ta parcă un alt cer, un fel de negreaţă întinsă în faţa ta şi nenumărate lumini risipite pe ea ― focurile ce ard la crame, prin paghini şi pe fîneţele acum cosite şi lăsate de păşune. Din cînd în cînd răsună prelung cîte o puşcă descărcată ori se ridică pe ici, pe colo cîte o rachetă, încît simţi pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri şi prin văi.
   Săptămîni de zile de-a rîndul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă cîteva zile bune, toţi veseli, toţi gata de a se bucura de viaţă.
   O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile cînd ele sunt atît de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se răsfrîng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.
   Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea cîte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin cîte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cîntă, joacă, petrec în zburdalnică învălmăşeală.
   S-alergi cale de două zile pe nemîncate, ca să iei parte, iar Naţl nu era decît aci la Lipova: cum ar fi putut să stea acasă cînd aveau şi ei vie la Păuliş şi venise anume de cules acasă?
   Luni dimineaţa el ştia că Persida nu s-a întros la călugăriţe şi nu se mai îndoia c-a rămas şi ea de cules acasă.
   Celelalte veneau de la sine.
   Pleci în timpul culesului de cu seară cu un prieten aşa la un noroc, treci din cramă în cramă, şi numai bunul Dumnezeu ştie unde şi cu cine te pomeneşti în zori de zi, căci oriunde soseai, oamenii sunt bucuroşi de oaspeţi şi cu plin te primesc, oriunde ajungi, găseşti ori îţi faci prieteni.
   Luni după-amiazăzi el ştia că Mara e şi ea cu ai săi la vie, cale de vreo jumătate de ceas mai spre Radna; iar pe înserate el a luat puşca pe umăr şi a urcat voios şi căpreşte spre culmea de unde putea să vadă cînd şi încotro pleacă fata Marei.
   O vedea, şi ce n-ar fi dat ca şi ea să-l zărească pe el sus în culme!
   El descărcă deodată amîndouă ţevile puştii; însă era sus în deal şi descărcătura pierdută în vînt suna ca în sec.
   Persida şi Mara, care se aflau în faţa cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se întoarseră spre culme.
   Era departe pîn-acolo, încît abia se mai vedea omul care descărcase. Persida însă tot îl recunoscu şi, în semn că-l cunoaşte, ridică mîna în sus.
   ― Cine-i acolo? întrebă Mara mirată că fiica ei îl cunoaşte.
   Persida se uită rîzînd la ea. Ştia că e certată muma ei cu Hubăr, dar acum era culesul viilor.
   ― Cine să fie? răspunse ea. Nebunul de Naţl!
   Mara rămase cîtva timp buiguită. Naţl? Iar Naţl? Parcă-i venea şi tot nu-i venea să se supere. În zadar! era femeie şi mamă, şi mare lucru ar fi ca o mamă să se supere cînd vede că fata ei ia minţile flăcăilor.
   ― Curat nebun! zise ea uitîndu-se cu ochii scrutători la fiica ei.
   ― I-a mai trecut, mamă, grăi Persida, care-i înţelese gîndul, şi o să-i treacă de tot cînd va vedea ce e şi cum.
   Mara era cea mai fericită din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul în care ele fuseseră rostite o încredinţau că fata ei e cea mai cuminte din toate fetele.
   ― Te pomeneşti că nebunul acela, zise ea, o să ne stea pînă la miezul nopţii în vîrful dealului.
   De asta se temea şi Persida.
   Se înşelau însă amîndouă.
   Naţl descărcase, ce-i drept, puşca pentru ca Persida să se uite spre dînsul. Cînd a văzut, însă, că ea se uită, îi face semn, ba se mai uită şi Mara, el ştia că ele vorbesc despre dînsul, simţea că de bine nu pot să-l grăiască şi-i era ruşine.
   "Ce fleac de om! îşi zise el necăjit pe sine, îşi aruncă puşca iar pe umăr şi porni mai departe. Îndrăcită femeie!" adăugă apoi într-un tîrziu.
   Iară Persida se uită lung după dînsul şi se bucura în gîndul ei.
   Nici că l-a mai văzut trei zile de-a rîndul, deşi fetele ca dînsa multă lume văd în timpul culesului de vii.
   Joi pe înserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioacă, cu vărul lui Bocioacă, Andrei, care era scriitor la notarul din Miniş cu notarul de la Şoimoş şi cu domnişoarele Emilia şi Nina, nepoatele părinichii Isai, ca să meargă la crama părintelui Ioan de la Miniş.
   Trecînd aşa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, încît au petrecut peste două ceasuri pe drum şi s-au sporit la patrusprezece inşi pe cînd au sosit.
   Să vezi apoi părere de bine şi chiote de veselie şi lăudat de lăutarii fără de care părintele Ioan n-ar fi putut să-şi facă culesul.
   Şi ce mare era mirarea Persidei cînd s-a pomenit că iese din învălmăşeala aceasta la iveală Naţl şi vine la dînsa cu mîna întinsă şi rîzînd ştrengăreşte.
   ― Dar d-ta cum ai ajuns aici?
   ― Mare lucru! Parcă n-ai nici un prieten care are un prielen ca să le aducă aici? Nu cumva credeai c-o să scapi de mine?
   ― Nici nu voiam să scap; îmi pare bine că le văd şi mai de aproape.
   ― De!... o să vedem!... grăi el cu îndoială şi rupse vorba fiindcă se puseră alţii la mijloc.
   Lucru neînţeles de mintea omenească!
   Persida era fată cuminte şi pusese în gîndul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duşi mereu după dînsul şi rîdeau cînd se întîlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atît de mult se bucura cînd îl vedea voios, vorbăreţ, şi inima i se strînse cînd el veni s-o poftească la joc. El juca atît de frumos, iară ea nu ştia să joace valsul.
   Nu era făcută bătătura din faţa cramei pentru vals şi nu erau nici jucătorii deprinşi a juca nemţeşte, dar la cules de vii joacă lumea şi pe iarbă verde, şi cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pe podele lucii.
   ― Tare eşti uşoară! grăi Naţl peste cîtva timp.
   Persida învăţase, cînd cu nunta, să joace valsul, dar era de mult de atunci.
   ― D-ta vezi că nu ştiu să joc, răspunse ea.
   ― Deloc nu ştii, zise el, dar eşti uşoară şi merge bine.
   ― Mă duci d-ta, întîmpină ea.
   ― Vorbă să fie! şopti el încet. Te-aş duce eu dacă te-ai lăsa... Am ce să prind în braţe. Să te iau pe sus şi să te duc, încît să ni se piardă urma!
   Persida ar fi voit să se desfacă din braţele lui şi să-i dea brînci, ca să-l arunce cît colo. Era de necrezut îndrăzneala lui.
   El însă o ţinea ca-n cleşte de fier şi o ducea din ce în ce mai zburiş încît era o frumuseţe să-i vezi şi, încetul cu încetul, privirile tuturor se îndreptară asupra lor.
   ― Mă oboseşti de-mi scoţi sufletul, şopti ea supărată acum şi de privirile îndreptate asupra ei.
   ― Nu-i adevărat, răspunse el, d-ta nu oboseşti nici pînă mîine dimineaţă, dar ţi-e greu că lumea te vede jucînd cu mine.
   Apoi el o lăsă de unde o luase, îi mulţumi frumos şi îşi căută altă pereche.
   Persida, roşie ca floarea de mac, ar fi voit să fugă, să se ascundă, să scape fără de veste din această societate neînfrînată, dar în clipa cînd el se depărtă, alţi trei săriră s-o poftească la joc.
   Aşa e la joc: cine a intrat o dată e bine prins, şi cu cît mai mult joacă, cu atît mai vîrtos se simte pornit a da înainte. Era cuprinsă de un fel de beţie şi, deşi ar fi voit mai înainte să plece, peste puţin o neliniştea gîndul că seca Marta, nevasta lui Bocioacă, ar putea s-o ia ca s-o ducă iar înapoi.
   Marta nu era însă din cele ce grăbesc acasă.
   Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasă, durdulie şi tînără încă şi nu venise ca să stea. Cu Bocioacă al ei, care era om bogat şi foarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai bătrîn decît dînsa şi prea de tot sfătos, stătea dînsa în toate zilele; mai rar însă cu scriitorul, care era mai tînăr şi mai spornic la vorbă, ştia să-i toarne glumele pe plac şi să-i şoptească din cînd în cînd cîte ceva la ureche. Era, nu-i vorbă, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceasta dac-ai fi văzut-o: prea mult îi plăcea să stea, ba chiar să se şi hîrjonească cu oamenii tineri. Păcat ar fi să nu intre şi ea în joc, deşi nu prea ştia nici ea cum merge valsul.
   "Păcat!" zicea în gîndul ei Persida, care era, la urma urmelor, fată tînără şi plină de viaţă. Nu-i vorbă, jocul nu mergea ca mai nainte, dar capul îi era ameţit şi ochii ei se furişau din cînd în cînd spre Naţl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dînsa, nu se uita şi nu se uita...
   Lucru firesc! El avea, în cele din urmă, dreptate; ea se purtase ca o copilă răsfăţată, rău-crescută.
   După ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit să se apropie ca din întîmplare de dînsul şi să facă ca şi cînd nimic n-ar fi fost; pe cînd însă ea nu putea să scape de dl Brădeanu, un tînăr avocat, el avea de lucru în altă parte.
   Dl Bogyo, pădurarul împărătesc, făcuse prinsoare cu părintele Ioan că are să ridice el singur butoiaşul cu must de boabe alese, care se afla sub streaşină, şi să-l aşeze în car. L-a şi aşezat, spre marea mirare a tuturora.
   ― Puţină treabă! grăi Ignat, vecinul părintelui, apoi luă butoiaşul din car şi îl ridică pe umărul său, spre mai marea uimire a celor de faţă, care se adunaseră împrejurul lor.
   Naţl nu era nici el dintre cei ce nu se miră. De! uşor nu era butoiaşul acela.
   El se plecă, puse mîna, ca să-ncerce, ridică butoiaşul o dată pînă spre genunchi, încă o dată pînă spre mijloc, apoi îşi încordă puterile şi-l puse şi el, întocmai ca Ignat, pe umărul său.
   Obrajii îi erau, ce-i drept, înroşiţi de sînge, ochii îi ieşeau mai tare din cap, picioarele îi stăteau ca înfipte în pămînt şi partea de sus a trupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiaşul şi-l ţinea pe umăr.
   Persida tresări cuprinsă de frică, făcu un pas spre dînsul, apoi se opri cu inima încleştată.
   ― Ce glumă proastă! zise ea aşa pentru dînsa, dar nu destul de-ncet ca să n-audă şi cei de prin apropierea ei, care se uitară fără de voie la dînsa.
   El luă butoiaşul de pe umăr, îl lăsă încetul cu încetul spre pămînt, apoi îl duse la picioarele ei.
   ― Pune, te rog, mîna, îi zise, şi vei vedea că nu e atît de greu ca să te temi că-l voi scăpa. Dau rămăşag că-l ridici şi d-ta de o palmă de la pămînt.
   Persida ar fi voit iar să fugă: se dăduse de gol, şi privirile celorlalţi o ardeau oarecum.
   ― Ce-mi pasă mie dacă e ori nu greu! răspunse ea înţepată.
   El se uită rîzînd la ceilalţi.
   ― Auzi?! grăi. Zice că nu-i pasă! De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? Zi mai bine că nu vrei să-l ridici!
   Persidei îi venea să plîngă. El era grozav de îndrăzneţ, dar avea dreptate, şi ea era umilită.
   ― Te-nşeli, zise ea cu îndărătnicie, apoi se plecă, apucă butoiaşul cu amîndouă mîinile şi-şi încordă toate puterile, ca să-l ridice.
   Mult ar fi dat acum să-l poată lua şi dînsa pe umăr.
   Nu l-a putut, dar l-a ridicat pînă în preajma genunchilor, ba l-a mai şi dus trei paşi.
   ― Bravo! strigară ceilalţi.
   ― Dar tot e foarte greu, le răspunse Persida.
   ― Pentru d-ta, întîmpină Naţl, nu însă pentru noi, ceilalţi, care punem umărul şi la poveri mai grele.
   Nu era nimic în această cumpănire a puterilor, şi totuşi ceilalţi, şi mai ales celelalte, simţeau că e ceva între feciorul lui Hubăr şi fata Marei, care era foarte strîmtorată.
   Lăutarii începură să cînte "Mărunţeaua", jocul pentru care podgorenii au o deosebită slăbiciune, şi dl Brădeanu sări iute, ca să nu vie prea tîrziu, şi o luă pe Persida la joc.
   Naţl, crescut între romîni, vorbea romîneşte tot atît de bine ca nemţeşte, dar la "Mărunţeaua"nu se pricepea, fiindcă pe acolo pe unde umblase el în timpul celor din urmă doi ani nu se juca "Mărunţeaua".
   El se trase deci deoparte, ca să privească. Îi era parcă "Mărunţeaua" aceasta nici nu e joc, ci un fel de ţopăială; din ce în ce însă jucătorii se înfierbîntară şi era o frumuseţe să vezi pe Brădeanu cu Persida. Pe cînd el, om scurt şi cam gros, juca uşor, dar piţigăiat, dînsa, înaltă şi mlădioasă, sălta ca o codobatură, ţinandu-se drept şi cu capul dat puţin înapoi.
   Era minunat şi jocul acesta, şi el începu să mişte din ce în ce mai neastîmpărat din picioare.
   Îi părea rău că n-a luat-o el pe Persida la joc şi-i venea să-l apuce de urechi pe Brădeanu, care nu se mai depărta de dînsa.
   ― Apoi, zise el plecîndu-se puţin cînd ei trecură prin faţa lui, să mă-nveţi şi d-ta pe mine.
   I-au scăpat vorbele aceste fără de veste şi-i venea să-şi tragă palme după ce le-a grăit, deoarece Persida, roşită iar ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atît de aspru la dînsul, încît el începu să tremure din picioare.
   Şi totuşi Persida, întorcîndu-şi capul spre Brădeanu, iar zîmbea. Auzise şi Brădeanu acele vorbe îndrăzneţe, şi el nu trebuia să afle adevăratul lor înţeles.
   ― M-a învăţat, grăi dînsa, valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu "Mărunţeaua" noastră.
   ― Atunci, răspunse Brădeanu, voind s-o ducă la Naţl, m-am prea grăbit eu.
   ― Aş! zise ea. Mai avem timp şi astă zi, şi altă dată.
   Ei jucară mai departe, nu însă ca mai înainte. Persida, deşi zîmbea, era foarte supărată şi tare hotărîtă de a se feri de aci înainte ca de foc să nu mai ajungă la acelaşi loc cu Naţl. Era grozav de năvalnic şi de nechibzuit omul acesta, se temea de dînsul, nu mai cuteza să i se pună împotrivă, şi Brădeanu simţea că dînsa e strîmtorată. Peste puţin dar, ajungînd la locul de unde o luase, el îi mulţumi şi se depărtă.
   Ea se duse drept la Naţl.
   ― Bine, domnişoară, grăi acesta ruşinat, dar eu am glumit.
   ― Iau gluma în serios, răspunse ea luîndu-l de mînă ca pe un copil şi intrînd cu el în rîndul jucă lorilor.
   ― Sunt un măgar! şopti el peste puţin pe nemţeşte, un mare măgar, un măgar de frunte!
   Persida, muiată ca ceara lăsată-n bătaia soarelui, se uită cu duioşie la el.
   ― Nu, zise ea tot pe nemţeşte, eşti numai un copil răsfăţat şi nechibzuit.
   ― Tot d-ta eşti de vină, urmă el peste puţin. Dracul s-ar face şi el blînd cu oaia dacă te-ai uita la el cum te uitaşi acum la mine: de ce nu te uiţi totdeauna aşa? Mă faci să turbez cînd te uiţi aspru la mine.
   Persida iar se simţea stăpînă pe sine şi pe el: ea-i strînse mîna şi se uită stăruitor în ochii lui, rugîndu-l să tacă.
   ― Măgar de frunte! zise el iar şi începu să se frămînte-n joc, în vreme ce Persida sălta ca pe spini.
   După ce jocul se curmă, ea rugă pe Marta să plece-napoi, fiindcă era tîrziu.
   Naţl se legă şi el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, să vie, dar el se uitase în ochii ei şi ştia că dînsa are să-i spună ceva.
   Fetele o luară cu Brădeanu înainte, iar Marta rămase cu scriitorul şi cu Naţl în urmă. Marta ştia însă că Naţl nu de dragul ei a plecat cu ele şi o chemă peste puţin pe Persida, ca să-i spună ceva. Au mers apoi cîtva timp aşa patru împreună. Printre vii însă drumul e pe ici, pe colo îngust, încît patru inşi nu pot să meargă pe el alături.
   ― Tinerii să poftească înainte! grăi Marta în cele din urmă. Văd eu că după asta umblaţi voi. Băgaţi numai de seamă ca nu cumva să vă sărutaţi pe la cotituri, căci eu tot vă văd!
   Persidei îi venea să leşine, dar nu putea să răspundă nimic! Aşa era! voia în adevăr să fie singură cu el. Îi era parcă se avîntă în o prăpastie adîncă şi întunecoasă, dar îşi iuţea pasul, ca Marta să rămîie din ce în ce mai departe în urmă.
   Iar Naţl mergea ameţit alăturea cu dînsa şi nu ştia ce să-i zică şi ce să-i facă.
   La o cotitură el apucă mîna ei.
   Ea-şi lăsă mîna în a lui şi se duseră cîtva timp aşa ţinandu-se de mînă ca doi copii.
   ― Ce vrei d-ta cu mine? întrebă ea în cele din urmă.
   ― Ce vor toţi oamenii cînd le place o femeie! răspunse el dezgheţat.
   ― Crezi d-ta că poţi să mă iei de nevastă? urmă ea uitîndu-se aspru în ochii lui.
   El dete din umeri.
   ― Puţin îmi pasă! grăi apoi. De iubit ne putem iubi şi fără ca să ne luăm, ba ne iubim şi fără ca să voim.
   ― Şi ce-ar putea să iasă din iubirea aceasta?
   ― Nu-mi pasă, grăi el. Mă lepăd cu ea şi de mama, şi de tata, şi chiar de Dumnezeu.
   ― Eu nu mă lepăd, zise Persida hotărîtă, şi n-am să mă arunc cu ochii închişi în braţele nenorocirii!
   ― Pentru că nu mă iubeai cum te iubesc eu!
   Persida se uită iar aspru-n ochii lui.
   Îl iubea, dar nu-i spusese niciodată că-l iubeţe şi n-avea, în gîndul ei, de ce să -l iubească.
   ― Cine ţi-a spus, grăi dînsa, că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciumîndu-te pentru nimic. Cum aş putea să iubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toată clipa? Chiar acuma-mi spuseşi că te lepezi de mamă, de tată, ba chiar şi de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de mine n-ai să te lepezi!... D-ta nu eşti om; mi-e milă de d-ta!
   El îi 1ăsă mîna.
   ― Te-nşeli, zise cu îndărătnicie; pot şi eu să mă stăpînesc dacă vreau, dar e o prostie să voiesc cînd ştiu că o singură viaţă am şi n-am în viaţa aceasta să mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.
   Apucară iar pe la o cotitură, încît nu putea să-i vadă nimeni.
   ― Nu mă stăpînesc au acum? urmă el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, şi eu tot nu fac nimic. Îmi vine să te ridic în braţe şi să fug cu d-ta. Puţin îmi pasă ce are să fie mai departe. Cine ştie dacă voi mai ajunge vreodată în viaţa mea să te apuc aşa ca acum! Tot nu fac nimic!
   Persida se opri în loc şi rămase ca-nfiptă în pămînt. Intrase, parcă, în cuşca unui leu, dar nu se temea şi o cuprinsese un fel de pornire nebunească.
   Ea-l apucă de mînă şi-l duse la dreapta, pe un răzor din vie, apoi, după ce Marta trecu cu scriitorul înainte, ea se opri cu mîinile în şolduri înaintea lui.
   ― Iată-mă, îi zise liniştită; vezi că nu mă tem de d-ta: vezi că nu-mi pasă de nimeni: poţi să mă iei, să mă duci şi să faci ce vrei cu mine. Haid'! ia-mă în braţe!
   El stătea buiguit în faţa ei.
   ― Nu-i adevărat că d-ta te stăpîneşti, urmă ea liniştită; ştii că eu nu vreau şi nu cutezi să te apropii de mine. Ştii că mi-ai fi urgisit, că m-ai nenoroci, că te-aş blestema viaţa mea toată, că te-ar bate Dumnezeu dacă mi-ai face silă, şi ştii că am să mă gîndesc totdeauna cu drag şi cu durere la d-ta dacă vei înţelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul şi mă vei lăsa în pace.
   ― Ce să fac eu, domnişoară?! grăi el muiat şi umilit.
   ― Să te porţi aşa ca să ne putem întîlni între oameni, ră spunse ea; să nu-mi fie frică de d-ta, să nu mă mai dai pe gura oamenilor, că-mi strici norocul, şi am mamă, ale cărei zile nu trebuie să le amărăsc.
   El tăcu; iară ea-l apucă de braţ şi porni cu pas grăbit pe răzoare, ca să iasă iar înaintea Martei, apoi să le ajungă pe fete.
   ― Domnişoară, domnişoară! zise el într-un tîrziu, suspinînd din greu, aş putea eu să mor, dar tare mă tem că n-o să se poată aşa cum zici d-ta.
   ― Ia noapte bună şi părăseşte-ne! îi răspunse ea cînd se apropiară de fete şi de Brădeanu.
   Şi totuşi îi era foarte greu, şi cînd el s-a depărtat, se simţea foarte nenorocită şi stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decît dînsa.
   "O viaţă, zicea dînsa în gîndul ei, una singură are omul, şi e nespusă durerea ce te cuprinde cînd îţi dai seama că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!"
   
   
   XI
   ALTĂ LUME
   
   Luna intrată în al doilea pătrat se ridicase pînă în culmea acoperită cu pădure şi se ivea pe ici, pe colo printre copacii deşi; pe şesul de la dreapta însă ea era de mult răsărită, peste puţin începură şi în satul de la poalele dealului să latre cîinii stîrniţi de ea, şi noaptea era din ce în ce mai luminată de zarea ei.
   Abia acum începea frumuseţea serii de toamnă.
   Marta se uită de-a lungul drumului care apucase la deal. N-o mai văzuse de mult pe Persida. Departe, înainte, se mişca, urcînd la deal, o negreaţă, fără îndoială Brădeanu cu fetele.
   ― Ştii că e frumos! grăi dînsa cam speriată. Persida a apucat cu neamţul ei alt drum.
   Ea îşi iuţi pasul, ca să ajungă pe Brădeanu, şi peste puţin ieşi apoi la iveală şi făptura cea înaltă a Persidei.
   ― Ştiam eu! grăi scriitorul. S-a dus cu el pînă la fete şi apoi i-a dat drumul.
   Tot aşa dăduse cu socoteală şi Brădeanu cînd Naţl sosise cu Persida la dînşii.
   Mai la deal, spre stînga, se înălţară fîşîind şi pocniră în văzduh, una după alta, trei rachete.
   ― Ce-i acolo? strigă Marta.
   Brădeanu se opri şi se întoarse spre dînsa.
   ― E la vie la Corbu, răspunse el. Să trecem şi noi pe acolo.
   Marta şi fetele îl ştiau pe dl Andrei Corbu, nobil de Cărpeniş care nu era, ce-i drept, nimic, dar umbla cu patru cai şi fusese închis în timpul revoluţiunii; ele însă nu-l cunoşteau.
   ― N-are a face! întîmpină Brădeanu. Îl cunosc eu şi vă încredinţez c-o să-i pară foarte bine dacă ne oprim la dînşii.
   Pe Marta o ademenea gîndul că poate să facă cunoştinţă cu Corbuleştii.
   Persida, care numai ca prin vis văzuse cele trei rachete, se uită mai cu dinadins în partea de unde ele se înălţară. Era multă lumină acolo sus în deal şi trebuia, aşa îşi închipuia dînsa, să fie şi multă lume, mult zgomot, zburdalnică veselie.
   ― E cam tîrziu, grăi dînsa, stînd la îndoială.
   ― Aş! De unde tîrziu!? zise scriitorul, scoţîndu-şi ceasornicul. Nu sunt încă nici zece, şi abia acum răsare luna. În timpul culesului nici pe la miezul nopţii nu e tîrziu.
   ― Nu-mi pasă! răspunse Persida şi se avîntă oarecum cu ochii închişi la deal, ademenită de gîndul c-o să stea pînă în zori de zi, petrecînd ca alţi oameni şi gata de a se lăsa să facă cine ce vrea cu dînsa.
   Ieşind deci la locul larg din faţa cramei, ea se opri dezamăgită din drum.
   Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, cu un turnuleţ, din care se deschidea vedere largă spre şes, şi în faţă cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, una atîrnată, iar alta pe masă.
   La dreapta colnei, depărtare de vreo douăzeci de paşi, pîlpîia focul de viţă uscată, împrejurul căruia erau adunaţi culegătorii, bărbaţi, femei, copii, unii culcaţi, alţii stînd de vorbă.
   La stînga, sub un mare şopron deschis din toate părţile, se afla bădania cea mare şi lîngă ea cada, în care un voinic juca pe sacul cu struguri. Mai încolo, tot sub şopron, doi flăcăi învîrteau teascul, în vreme ce alţi doi cărau mustul scurs cu vadra la buţile înşirate în dosul şopronului.
   La masa din cerdac, în sfîrşit, stăteau de vorbă trei domni, unul mai în vîrstă, Corbu el însuşi, şi doi oameni tineri, unul Aurel, băiatul lui Corbu, iar cellalt Simion Burdea, un prieten de la Universitatea din Viena al lui Aurel.
   Doamna Corbu era dusă la Arad, de unde avea să se întoarcă mîine cu oaspeţi.
   "Aici nu prea avem ce să facem", voia să zică Persida, cînd Corbu, recunoscînd glasul lui Brădeanu, se ridică de la masă şi coborî scările cerdacului, ca să poftească sus pe cei sosiţi, cărora nu le rămase decît să stea puţin.
   Dnul Burdea, un om scurt şi lat în spate, aproape cocoşat, rău îmbrăcat, cu părul lung şi lăţos, cam spîn şi cu nasul turtit, nu se mişcase din loc după ce Corbu coborîse scările; cînd însă Persida se ivi în cerdac, el se uită la dînsa cu nişte ochi de dihor, care intrau parcă în carne şi străbăteau prin oase, încît Persida se opri speriată în loc.
   În vreme ce apoi Corbu îşi făcea de lucru cu Marta şi cu fetele, pe care le rugă să vie iar mîine seară, fiindcă aşteaptă mulţi tineri din Arad, care toţi vor să aibă jucătoare, Burdea se apropie pas cu pas, ca un păianjen, de Persida.
   ― Domnişoara Persida, fiica Marei de la Radna? întrebă el într-un glas subţire şi oarecum sfîşietor.
   ― Da! răspunse ea.
   ― Ai fost la călugăriţele din Lipova şi ai stat la Arad?
   ― Da!
   ― Te ştiu, domnişoară, şi îmi pare bine că am ocaziunea să te cunosc.
   ― De unde, dacă îmi daţi voie? întrebă ea sfiicioasă.
   El se uită rîzînd în faţa ei.
   ― De la Viena, ră spunse apoi. Persida dete mirată din umeri.
   El ridică mîna stîngă, puse arătă torul ei pe buze şi se apropie oarecum tainic şi pitişde dînsa.
   ― Îţi mai aduci aminte, zise el încet, cînd vîntul a spart una din ferestrele de la mă n ăştire?
   Persida rămase ca împietrită. Ştia acum cine i-a vorbit acestui om străin despre dînsa şi îi venea să plîngă de necaz şi de ruşine.
   Era lucru de nesuferit!
   Tainele mari ale vieţii ei fuseseră date de gol: omul acesta le cunoştea şi putea să le spună mai departe. De ce să n-o facă! Zadarnice erau toate silinţele ei: ea vedea în gîndul ei cum toată lumea vorbele despre dînsa, cum oamenii fac mult din nimic şi cum toţi îşi bat joc de dînsa. Se simţea ca pierdută, şi Naţl era în gîndul ei cel mai nemernic om din lume.
   ― Te înşeli... zise ea, dar nu putu să-şi urmeze vorba, deoarece Corbu se întoarse acum spre dînsa, ca s-o poftească din nou şi mai stăruitor pe seara de mîine.
   Ea făgădui, pentru ca să scape, că va veni, apoi, cînd plecară mai departe, îl tîrî aşa-zicînd pe Burdea după dînsa şi potrivi lucrurile astfel ca să rămîie singură cu el. Omul acesta, pe care acum îl văzuse întîia oară în viaţa ei, îi părea cel mai apropiat din toţi oamenii, şi aceasta se vedea din căutătura şi din purtările ei, încît Marta, pusă pe gînduri, dădea din cap şi nu se putu stăpîni să nu-i facă scriitorului semn cu cotul cînd Persida o porni înainte cu Burdea.
   ― De unde cunoşti d-ta pe Hubăr? întrebă Persida.
   ― Suntem prieteni din copilărie, răspunse Burdea, am stat la Timişoara cinci ani de zile în aceeaşi bancă, iar la Viena am locuit împreună.
   Persida se mai potoli. Înţelegea cum Naţl a putut să vorbească despre cele petrecute şi-l socotea foarte fericit. Stătuse şi ea ani de zile de-a rîndul pe aceeaşi bancă cu alte fete, dar n-a ajuns niciodată să stea o jumătate de ceas singură cu vreuna din ele şi nu era nici una căreia ar fi putut să-i împărtăşească tainele vieţii sale.
   ― Eu, zise ea, nu-l cunosc pe domnul acela: l-am văzut aşa, din întîmplare, de cîteva ori, dar n-am vorbit cu el decît în treacăt. Mi-e, pot să zic, tot aşa de necunoscut cum îmi eşti d-ta, şi nu ştiu ce-şi va fi închipuind despre mine.
   ― E un nebun, domnişoară, răspunse Burdea. Nenorocirea lui e că părinţii nu l-au lăsat la şcoală. Nu e făcut el pentru măcelărie, şi în loc de a-şi căuta de meserie, se reazemă pe averea părinţilor şi-şi petrece viaţa citind fel de fel de cărţi, care-l ameţesc. L-ai mai văzut de cînd s-a întors de la Viena?
   Persida rămase cîtva timp dusă cu gîndul.
   Naţl i se înfăţişa cu totul altfel de cum şi-l închipuise dînsa.
   ― L-am văzut, răspunse ea, acum e anul, la Arad, dar n-am vorbit decît foarte puţin cu dînsul. Mi s-a părut, urmă uitîndu-se cu coada ochiului la Burdea, nu ştiu cum, foarte prăpădit, un fel de om care petrece nopţile prin birturi, iar ziua doarme nedezbrăcat.
   ― Minunat! strigă Burdea rîzînd din toată inima cu glasul lui subţire. Ai dreptate!... Aşa ne petreceam noi viaţa: ziua dormeam îmbrăcaţi, adică nedezbrăcaţi, cum zici d-ta, iară nopţile ne plimbam, ori stăteam prin cafenele dacă timpul era urît. Dar nici că se poate altfel, urmă el aşezat. Ziua e urîtă, zgomotoasă, plină de întîmplări, care ne abat de la noi înşine: în amurgul serii începe viaţa să aibă farmec.
   ― Bine, grăi dînsa, dar noaptea e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să se odihnească şi să-şi întremeze puterile pentru munca zilei de mîine.
   ― Prostii! întîmpină el aprinzîndu-se. Nu se poate prostie mai mare decît să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieţii. Uite acum ce linişte, ce răcoare, ce lumină tainică şi blîndă: nu te simţi ademenită să stai pînă în zori de zi? n-ar fi oare păcat să dormi?
   Persida, crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, nu ştia ce să răspundă, era însă tare în credinţa că el n-are dreptate.
   ― Mă simt, răspunse ea, ademenită, dară ar fi păcat să stau toată noaptea, fiindcă mîine n-aş fi bună de nimic.
   ― Prostie! strigă iar Burdea, care nu putea suferi păreri deosebite de ale lui şi se simţea nenorocit dacă nu reuşea să convingă şi pe alţii cum el era convins. Domnişoară, urmă el în ton dăscălesc, admiţi d-ta că în om sunt două fiinţe, una trupească şi alta sufletească?
   ― Aşa cred.
   ― Crezi fiindcă ţi s-a spus, ori te-ai gîndit asupra lucrului?
   ― Nu pot să-mi dau seama, răspunse ea cu sfială; nu mi-am pus încă întrebarea, dar simt că altfel n-aş putea să înţeleg lucrurile.
   ― Prea bine! zise el mulţumit. Atît mi-e destul ca să văd că te-ai gîndit. Te rog acum să-mi spui: cine trebuie să stăpînească viaţa mea: trupul meu? ori sufletul meu?
   ― Fără îndoială că sufletul.
   ― Dar dacă el e mai slab decît trupul?
   ― Trebuie să vrei, răspunse ea strîmtorată.
   ― De! grăi el rîzînd, multe o fi voind omul, dar puţine poate. Domnişoară, urmă iar dăscăleşte, dimineaţa, după o noapte bine dormită, trupul e întremat şi tare, el vrea să alerge, să lucreze, să se hrănească, să se mistuiască, să aibă mulţumiri, şi degeaba vei fi voind d-ta altfel, căci el te stăpîneşte şi te poartă după pornirile lui. Pe înserate, însă, după ce trupul s-a obosit, începe sufletul să se ridice deasupra, şi noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă. Acum ne simţim mai uşori, mai fără de grijă, ca scăpaţi din o grea robie, şi nopţile petrecem clipele de veselie, nopţile avem cele mai plăcute ceasuri din viaţa noastră. Şi dacă e adevărat că ziua după o noapte nedormită suntem obosiţi, cu atît mai bine, căci repaosul nu-l cere sufletul, ci trupul cel netrebnic. E ori nu aşa?
   Persida era învinsă, dar firea n-o ierta să se şi dea învinsă. El nu putea să aibă dreptate, şi chiar dac-ar fi avut, nu putea dînsa să recunoască c-o are.
   ― Nu este aşa! răspunse ea cu îndărătnicie.
   Burdea nu prea ştia să facă deosebire între bărbat şi femeie şi ar fi fost în stare să-i tragă o palmă.
   ― Bine, domnişoară, grăi el stăpînindu-se, dar te faci de rîs...
   ― Nu mă fac, întîmpină ea zîmbind, fiindcă nu e cum zici d-ta. Cînd e bolnav ori obosit, omul e şi sufleteşte mai slab şi nu-şi poate stăpîni pornirile. Omul trebuie să fie sănătos, cumpătat şi mereu treaz dacă e vorba să-şi poată face datoria, şi mulţumirea cea mai mare a vieţii este de a-ţi fi făcut datoria!
   ― Ce datorie?! strigă Burdea, scos din ţîţîni. O singură datorie are omul: să nu fie prost.
   ― Ia lasă, domnule, întîmpină dînsa nerăbdătoare; nopţile nedormite ale d-voastre sunt un fel de beţie, care ne face nepăsători faţă cu ziua de mîine şi ne aruncă în desfrîu.
   ― Apoi tocmai aceasta e, domnişoară, răspunse el mai potolit. D-ta vorbeşti ca Hubăr, care viaţa lui toată se plînge de datoriile pe care nu şi le face şi-şi petrece viaţa făcîndu-şi mereu mustrări. Tocmai în beţia aceasta iese la iveală firea cea adevărată a omului.
   ― Asta da! zise ea. Recunosc şi eu că noaptea poţi să cunoşti pe un om mai bine decît ziua, fiindcă noaptea firea lui cea adevărată iese mai nesfiit la iveală, şi bunătatea, dar şi răutatea lui.
   Ea se cutremură în tot trupul cuprinsă de fiorii care o trecuseră cînd se văzuse singură. Simţea că nu vine bine să stea atîta timp singură cu acest om, pe care acum îl întîlnise întîia oară în viaţa ei, ştia că Marta, fetele şi mai ales Brădeanu îşi vor fi făcînd cele mai urîte închipuiri despre dînsa, şi totuşi nu putea să se despartă de dînsul. Nu mai stătuse încă cu nimeni astfel, ca acum cu dînsul, de vorbă, nu intrase încă nimeni, ca el acum, în sufletul ei, şi se simţea ademenită de întregul lui fel de a fi.
   ― Noaptea, urmă ea, e ziua ispitirilor şi a păcatului. Eu mă tem de nopţile petrecute în nedormire. Pentru zilele mele parc-aş fi gata să iau toată răspunderea: pentru nopţi nu cutez s-o primesc!
   Ei sosiră la cramă, unde Mara, ea singură trează încă, şedea moţăind pe un sac cu frunze la foc şi-şi aştepta fata.
   Nu erau încă unsprezece ceasuri, dar fetele şi Marta, duse cu gîndul la ziua de mîine, se grăbiră, şi Persida rămase peste puţin cu Burdea şi cu muma ei la foc.
   Era un farmec nespus în această noapte petrecută la focul aproape stins, un mare vraf de jăratic, din care numai din cînd în cînd mai ieşea cîte o lumină de flacără albăstrie. Sub vie, la depărtare de vreo zece paşi, dormeau cîţiva culegători, în satul de la poalele dealului lătrau cîini şi începuseră cocoşii să cînte de miezul nopţii, mai la deal cînta o flaşnetă, din cînd în cînd se descărca cîte o puşcă, vîntul tomnatic fîşîia prin frunzişul aproape uscat, lilieci fluturau mereu pe deasupra focului, iar în sufletul Persidei creştea mereu neastîmpărul de tinereţe.
   Mara era de părerea lui Burdea, dar şi fata ei avea dreptate. Da! noaptea e, aşa zicea şi dînsa, mai plăcută: ea noaptea şi-a născut copiii. Dar ziua e şi ea binecuvîntată: ea ziua şi-a agonisit puţintică avere.
   Astfel apoi, din vorbă în vorbă, ea a fost în cele din urmă biruită de somn, şi Persida iar a rămas singură cu Burdea. Ea nu mai putea să stea aşa singură cu el, se ridică dar încet de la foc, ca să-l ducă şi să scape de el. Burdea însă ţinea să mai stea, şi ei începură să se plimbe, vorbind pe şoptite prin faţa cramei.
   ― Carevasă zică, chiar astă-seară v-aţi întîlnit?
   ― Da, din întîmplare.
   ― Şi unde s-a dus el?
   ― Nu ştiu. Dau cu socoteală că la via lor, care se află din vale de via lui Corbu.
   ― Nu înţeleg. Cum se face că el nu te-a însoţit?
   Persida se opri în loc. Îi era foarte greu de ceea ce făcuse şi parcă acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să se ducă să-l caute şi să-l mîngîie.
   ― Doamne! zise ea. Eu mă tem de dînsul. E om pătimaş.
   ― Hm! pătimaş?! zise Burdea mai mult pentru dînsul şi rămase cîtva timp pus pe gînduri. Fără îndoială că e pătimaş, urmă apoi oprindu-se în loc şi uitîndu-se cu ochii lui de dihor la dînsa. Crezi d-ta că în adevăr numai din întîmplare v-aţi întîlnit?
   Persida începu să se neliniştească. Era tîrziu după miezul nopţii, muma ei, obosită de munca zilei, adormise, şezînd pe sacul cu frunze, iară omul acesta nu mai voia, parcă, să plece, şi ea nu ştia cum să scape de dînsul.
   ― Nici prin gînd nu mi-a trecut că-l voi găsi la părintele Ioan, răspunse ea nerăbdătoare.
   ― Dar el? Ce crezi? Nu ştia nici el c-o să vii acolo?
   ― Nu ştiu.
   ― Nu ştii. Dar ce crezi?
   ― Cred, răspunse ea cu îndărătnicie, că el a aflat că am să mă duc acolo şi a venit dinadins să mă vadă.
   ― Bun! zise el rîzînd în bătaie de joc. Şi d-ta, dac-ai fi ştiut că el are să fie acolo, te-ai fi dus ori nu?
   ― Da!
   ― Dar ziceai că te temi de el!
   Persida îşi ridică capul. Îi venea să-i întoarcă spatele.
   ― D-ta îţi vei fi închipuind ce vrei, răspunse ea. Mă tem, fiindcă e om pătimaş şi nesocotit, cum m-aşterne de un om beat, care nu-şi dă seama despre ceea ce face.
   ― Pare-mi-se, întîmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi.
   Persida simţi cum sîngele-i năvăleşte spre cap.
   ― Nu! zise ea scurt. Dacă e vorba, puţin îmi pasă!
   ― Prea bine! strigă el cu un fel de mulţumire diavolească. Mîine seară am să-l duc şi pe el la via lui Corbu: vom vedea dacă vei veni ori nu!
   ― Am să viu, ca şi cînd aş şti că el n-are să fie acolo, răspunse ea înţepată.
   ― La revedere! grăi el luînd mîna ei. O să am mîine o mare plăcere! Domnişoară, omul vrea să aibă femeia pe care o iubeşte, s-o strîngă în braţe, s-o sărute, s-o dezmierde: aşa vrea firea, şi e nebun cine se pune împotriva firii. Am să-l lecuiesc pe nebunul acela: ori te laşi, ori te lasă. La revedere!
   Persida rămase mută şi nemişcată, se uită lung în urma lui, apoi îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile.
   Se simţea ca şi cînd ar fi căzut, încît n-ar mai putea îndrăzni să iasă în faţa lumii, şi începu să tremure cînd îşi dete seamă că nu-i rămîne decît să meargă mîine seară la via lui Corbu.
   Trebuia neapărat să meargă!
   Şi ce adică ar putea-o face să nu se ducă?! Ce ar fi putînd să i se întîmple? De ce ar fi avînd să se teamă?
   "Da, zise ea, trebuie să vadă că nu sunt femeie slabă, să-şi rumpă o dată gîndul şi să mă lase în pace!"
   Şi totuşi...
   Era foarte hotărîtă fata Marei, dar era femeie, ştia că este iubită cum n-are să mai fie şi e greu afară din cale să fii femeie şi să te împaci cu gîndul că o să te urască bărbatul care te iubeşte, c-o să iubească, poate, pe alta...
   Ea vedea în gîndul ei pe Codreanu. Ce deosebire! Om şi om, şi ce deosebire! Nu! cu Naţl nu putea să facă ceea ce a făcut cu Codreanu.
   Luna apucase spre asfmţit şi-şi urma calea pe cerul senin, dar acum, spre zorile de zi, noaptea nu mai era liniştită. Se făcuse rece, şi vîntul bătea cu tărie în frunzişul tomnatic.
   Persida ar fi voit să se ducă, să alerge, să se urce-n culme unde el descărcase puşca, ar fi voit să nu mai voiască nimic, ci să se lase cu ochii închişi în voile altora.
   Grozav de lungă, o viaţă întreagă, fusese noaptea aceasta, şi urcînd pe răzor la deal, sărmana copilă abia îşi mai aducea aminte cînd a fost că ea se ducea cu Marta la via părintelui Ioan, şi parcă era pe cînd el se afla în culme.
   Mara nu o dată în viaţa ei dormise, în drum spre Arad, şezînd în căruţă, şi nu o dată fusese biruită de somn la masa ei cu poame ori la capul podului. Dormea dar şi acum, aşa chinuită, ca într-un culcuş moale. Răceala zorilor de zi şi vîntul aspru îi sperie însă în cele din urmă somnul.
   Ea tresări, se uită buimăcită împrejurul ei, apoi, dîndu-şi seamă că fiica ei rămăsese stînd de vorbă cu acel om, sări ca o leoaică în picioare şi se duse în cramă, unde aşternuse culcuş de fîn pentru Persida.
   Nu era!
   Nu intra, nu putea să intre în mintea ei gîndul că fata ei s-a dus cu omul acela.
   Nu! asta nu era cu putinţă!
   Dar era dusă! Unde era dusă?
   Oriunde, a bine nu era această rătăcire în cap de noapte.
   Ieşind afară, ea se uita cu tot dinadinsul împrejur, zări, parcă, ceva ce se mişca deasupra viei şi porni cu pas lung şi tare călcat la deal.
   ― Ce e cu tine, fată? strigă ea după ce se mai apropie.
   Persida se opri speriată-n loc şi aşteptă pe muma ei ca pe mîntuirea ei.
   ― Ce e cu tine? întrebă iar Mara încet şi cu glas înecat.
   ― Nu e bine, mamă, răspunse Persida umilită. Eu nu mai stau: mă-ntorc la mănăstire.
   ― De ce?
   ― Nu întreba, grăi fata, că nu ştiu ce să-ţi răspund. Mi-e frică şi mi-e urît să mai stau aici.
   
   
   XII
   DOUĂ PORUNCI
   
   Nu poate, aşa zicea rînduiala breslelor, să intre în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut şi doi ani de călătorie. Aşa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile şi a dat destule dovezi că e destoinic de a se povăţui însuşi pe sine, are s-ajungă omul stăpîn de capul său şi povăţuitor pentru alţii.
   O ştia şi Hubăr aceasta şi ţinea ca feciorul lui să treacă şi el prin toate ispitirile.
   Hubăroaie însă nu mai putea să aştepte.
   Lasă că atîta om avea şi ea pe lumea aceasta şi viaţa îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii că i s-a stricat băiatul de cînd umblă răzleţ prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parcă l-ai scos din cutie, îşi pierduse voia bună, petrecea nopţile numai el ştia pe unde, şi le făcea pe toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-avea nevoie să-şi risipească zilele vieţii lucrînd pentru alţii cînd putea să lucreze într-al său şi să-i fie mumei sale de ajutor. Gaură-n cer nu se făcea dacă Bocioacă, starostele, închidea un ochi şi nu băga de seamă că mai lipsesc vreo şase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac şi tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, şi mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduieşte ca copilul să-i vie la nevoie părintelui într-ajutor.
   Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorinţa ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
   Nu-i şedea lui bine şi nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. Apoi el nu putea să se uite cu ochi buni la feciorul său. Nu-l mulţumea deloc, ba îi era adeseori ruşine că are asemenea fecior. Cu totul altfel şi-l dorea şi şi-l închipuise. Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce-n foc, ca să n-o mai vadă şi alţii. Timp de un an şi jumătate, cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-şi dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-şi stîmpere valurile tinereţilor, ca să-şi vie în fire şi să se facă om aşezat.
   Şi totuşi părintele e părinte! Era voinic băiatul şi deştept, fusese atîta timp chiar prea cuminte: poate că rămînînd acasă, între ai săi, iar se făcea cum a fost.
   Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prietenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe romîneşte cînd se întîlnea cu Bocioacă, deşi Bocioacă ştia nemţeşte mai bine decît el romîneşte.
   N-ar fi fost Bocioacă vrednic de starostie dacă n-ar fi înţeles unde bate gîndul neamţului şi n-ar fi ştiut ce trebuie să facă.
   Hubăr era bine cu toţi beam terii şi putea, cînd voia, să facă mult bine, dar şi mult rău: de ce adică cojocarii din Lipova să nu se pună bine cu el?
   Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe gînduri; fiind însă vorba de feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii, nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă cei doi ani.
   ― Ţi-am văzut feciorul, îi zise dar într-un rînd lui Hubăr. Voinic om şi bun băiat! Cînd îl scoatem stăpîn?
   ― Mai are încă vreo şase luni, răspunse Hubăr.
   ― Aş! Parcă-i mai ţine cineva socoteala? Rînduiala asta e făcută pentru hoinari fără de căpătîi, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale. Nici ruşine n-o să ne facă, nici pîinea de la gură nu o să ne-o ia: punem pecetea cu inima liniştită.
   ― Nu! întîmpină Hubăr. Să-şi facă şi el rîndul, ca orişicare altul.
   ― Ţi-e uşor d-tale, grăi Bocioacă; bătrîna o duce însă greu de tot fără de dînsul. Am să vorbesc cu ai noştri, şi-l scoatem, vrei ori nu vrei, stăpîn, chiar acum, de vinul nou.
   Aşa a rămas vorba, şi Bocioacă s-a şi înţeles cu Gherghiţă, care era cel mai colţos dintre cojocari, ca duminica viitoare, cînd aveau să se adune oamenii de încredere ai breslei, să pună tot lucrul la cale, ba i-a mai şoptit şi Hubăroaiei o vorbă, ceea ce era de prisos.
   Bocioacă nu era însă numai staroste al cojocarilor, ci totodată şi vestit cîntăreţ de strană, care ştia să facă deosebire între oameni.
   Joi seara, întorcîndu-se din plimbarea făcută pînă la via părintelui loan, Marta îi spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a văzut şi cu cine ce-a vorbit.
   ― Ştii că e grozavă muiere Persida Marei, grăi dînsa. Cînd o vezi aşa, îţi vine să crezi că e sfîntă, nu alta; aleargă însă după bărbaţi de ţi-e greu s-o vezi.
   Bocioacă îşi cunoştea nevasta şi nu prea punea mult temei pe vorbele ei. Era femeie şi-i plăcea să vorbească despre altele mai mult rău decît bine. N-aveai ce să-i faci! Din firea lui nu poţi să scoţi pe nimeni. De astă dată însă el se uită cam aspru la nevastă-sa. Ţinea, lucru mare, la Persida. Lasă că era o mulţumire să te uiţi la ea cît de cuvioasă stătea în fundul bisericii, dar îi şedea bine să iasă din mănăstire şi să vină la biserică, după ce lumea atîta timp zisese că şi-a vîndut Mara fata.
   ― Mie poţi să-mi spui ce-ţi trece prin minte, zise el aşezat, te rog însă ca-n faţa altora să n-o spui aceasta.
   ― Parcă sunt oarbă şi proastă ca să nu văd şi să nu înţeleg, răspunse Marta necăjită. Se vedea cît de colo că e încurcată cu feciorul lui Hubăr. De unde s-or fi cunoscînd, nu ştiu, dar sunt încurcaţi, nu-i mai poţi despărţi.
   ― Lasă-i să fie! ce-ţi pasă? grăi el şi trecu înainte. Fă ca şi cînd n-ai fi văzut şi n-ai fi înţeles nimic.
   Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putinţă ca gîndul unei fete ca Persida să nu se înalţe mai sus decît pînă la feciorul lui Hubăr. Cu totul altfel şi-o închipuia dînsul pe Persida.
   Şi totuşi peste putinţă nu era lucrul: Naţl era băiat curăţel, voinic şi bine făcut, deştept şi umblat pe la şcoli, iar Hubăr era om bogat şi n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost dacă fata Marei şi mai ales Mara s-ar fi oprit cu gîndul la averea cea frumoasă a lui Hubăr.
   Cu desăvîrşire peste putinţă nu era lucru acesta.
   Sîmbătă dimineaţa el află de la nevastă-sa c-a fost multă şi frumoasă lume la via lui Corbu, că Naţl a trecut şi el pe acolo, dar Persida nu venise şi ea. Se întorsese iar la mănă ştire.
   Acum Bocioacă simţea că e parcă ceva la mijloc şi nu-şi mai ţinea locul. Om era şi el, şi nu-i ierta firea să stea nepăsător cînd te miri cu ce mari nevoi se luptă sărmana aceea de văduvă. Cine adică să-i vie în ajutor dacă nu el, starostele cojocarilor şi totodată stăpînul fiului ei? El era cel mai apropiat: era în drept, ba chiar dator să cerceteze şi să facă ce poate pentru ca femeia aceea să vadă că nu e nici ea singură în lume.
   Pe la amiazăzi el trecu aşa, ca din întîmplare, pe la via Marei.
   Mara alegea strugurii, îi lega perechi cu fire de tei şi-i atîrna pe prăjinile întinse în cramă.
   Era destul s-o vezi pentru ca să simţi că e frămîntată de ceva. Nu ştia, ce-i drept, ce s-a petrecut, că fata ei s-a hotărît aşa deodată să se întoarcă iar la călugăriţe; n-a mai stăruit ca Persida să-i spună. Bănuia însă că Naţl n-o lăsa nici acuma în pace, şi era mulţumită că-şi vede fata atît de hotărîtă şi de înţeleaptă.
   Că i-o fi greu? Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă şi prin asta! Dacă e vorba, mai bine să piară decît să se facă de batjocura lumii!
   Şi totuşi... din cînd în cînd ea se oprea în loc, cu capul ridicat, şi-şi sufleca mînecile.
   Îi era parcă fiica ei suferă de o grea boală, pe care numai timpul şi firea cea trainică pot s-o lecuiască, încît nu-ţi rămîne decît să suferi şi să aştepţi. Dumnezeu însă n-o făcuse pe Mara să adepte: firea ei o mîna mereu înainte; ea trebuia să urnească din loc, să facă ceva.
   Cum adică? Fata ei să stea toată viaţa în mănă ştire, ca să scape de neamţul acela? Nu e alt chip de scăpare?! Nu poate ea să-l apuce pe neamţul acela de piept şi să-l înveţe minte? Nu poate ea să-l ia pe Hubăr de scurt, ca să-şi pună la rînduială feciorul?!
   Dar strugurii întinşi pe rogojină nu puteau să adepte, şi Mara iar se punea să-i lege perechi şi să-i atîrne pe prăjină.
   ― Bun lucru, grăi Bocioacă, şi spor! Dar cum? Aşa singură? Unde ţi-e fata cea harnică?
   A ţinut Mara totdeauna la Bocioacă, pe care-l socotea cel mai chibzuit om în valea Murăşului; acum însă, de cînd el luase pe Trică la casa lui, ea se uita la el parcă i-ar fi şi ei stăpîn. Cu toate aceste, despre Persida n-avea nici el să-i facă întrebări la care nu putea să-i dea ră spuns.
   ― De! răspunse ea punîndu-şi hainele în rînduială, au şi ele de lucru acolo în mănăstire, şi nu putea s-o lase pe maica econoamă singură tocmai acum, cînd i s-au îngrămădit toate pe cap.
   Simţind că Mara nu vrea să intre în vorbă despre fata ei, Bocioacă o apucă mai pe departe.
   ― Mai ai mulţi atît de frumoşi? întrebă el arătînd la struguri.
   ― Sunt, răspunse Mara, s-au copt bine anul acesta, şi abia pe ici, pe colo e cîte-o boabă stricată. Apoi am mai cumpărat, aşa pe ales, şi de pe la vecini. O s-adun vro două mii de perechi, şi dacă dă Dumnezeu, o să scot cea mai mare parte din iarnă.
   ― Dar cu pădurea cum stai?
   Nici asta nu era întrebare la care Mara putea să răspundă desluşit.
   ― Cam greu, grăi dînsa. Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.
   ― Sunteţi, aşa se zice, în tovărăşie cu măcelarul, urmă Bocioacă, apăsînd vorbele.
   ― Ferit-a Dumnezeu! răspunse Mara. Fiindcă nu prea aveam bani ca să intru într-o neguţătorie atît de mare, m-am împrumutat de la el cu zece la sută pe trei luni de zile. S-a supărat d-lui acum că am plătit rata fără ca să mă mai împrumut; ar fi voit ca eu să alerg, eu să port paguba dacă lucrurile nu ies bine, iar la cîştig să fie şi el părtaş.
   ― Ei! cam tot acolo vine! grăi Bocioacă în glumă. Mai ştii ce se poate-ntîmpla? d-ta ai fată şi el are fecior.
   Mara se uită speriată la el, apoi se plecă iar spre rogojină, ca să ia struguri şi să-i lege cu tei.
   Îi era grozav de greu şi nu ştia ce să-i răspundă.
   Dacă vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocărît de şi-ar fi adus aminte toată viaţa lui; Bocioacă însă avea, parcă, un fel de drept de a se amesteca în treburile ei, şi ea se bucura că dînsul se şi foloseşte de dreptul acesta şi n-o lasă singură la nevoie. O durea însă că poate chiar şi el să creadă aşa ceva. Şi totuşi ea nu putea să zică ba!
   ― Îmi pare foarte rău, grăi dînsa mîhnită, că mă socoteai atît de slabă de înger. Dumnezeu el singur ştie cum vrea să ne mîngîie şi cum să ne certe, şi voinţa lui are să se împlinească. Eu mi-am tras seama cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-aş suci gîtul ca unui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, deşi-i sunt mamă, s-o stăpînesc, fiindcă e mai cuminte decît mine.
   ― Carevasăzică, ea-l voieşte? întrebă Bocioacă cu îndoială.
   Mara dete din cap.
   ― Nu! zise ea hotărîtă şi mîndră, deloc nu-l voieşte, dar umblă el după ea, şi nu ştii niciodată cînd îi vine femeii clipa de slăbiciune. Eu stau, săraca de mine, adăugă ea suspinînd, pe gînduri, mă tem şi mă tem şi nu ştiu ce să fac!
   ― Apoi nu-i aşa, grăi Bocioacă aşezat. Ai să ştii ce trebuie să faci. Tinereţile sunt năvalnice şi slabe şi trebuie să fie păzite şi ferite de ispitiri. Las' că-l mătur eu de aici. El n-are ce să caute la Lipova: ori se duce să-şi facă rîndul de călătorie, ori rămîne toată viaţa lui calfă proastă!
   ― Vai de mine! să nu faci lucrul acesta, strigă Mara, c-o să fie şi mai rău!
   ― N-am eu s-ascult de d-ta, răspunse el. Sunt staroste şi am să-mi fac datoria. Era, urmă apoi mai mult aşa pentru dînsul, să închid un ochi fiindcă o vedeam strîmtorată pe muma lui; dar cînd e la mijloc şi altă poruncă mai tare, la asta mă supun. Are să se ducă, iar grija noastră e s-o găsească pe Persida măritată cînd se întoarce. Îi găsesc eu bărbat, zece la fiecare deget.
   Nu dorea nici dînsa ca altfel să fie.
   Duminică apoi, cînd oamenii de încredere ai breslei s-au adunat, starostele a tăcut, iar în urmă, cînd Gherghiţă a adus vorba de băiatul lui Hubăr, el a zis numai:
   ― S-o lăsăm asta! Mai are vreme! Să se mai coacă.
   Şi tot cam aşa se gîndea şi Naţl el însuşi.
   Nu mai avea el ce să căute aici.
   Atunci noaptea, după ce s-a despărţit de Bsrsida, el a alergat pe dealuri, uşor, parcă n-ar fi avînd pă mîntui sub picioare. Îi venea să se ducă şi tot să se ducă, încît să i se piardă urma şi toată lumea să-l uite, numai ea singură să-şi aducă în toată clipa aminte că el a voit şi a putut, dar s-a stăpînit fiindcă atît de mult a iubit-o, încît s-a dus pribeag în lume, numai ca dînsa să poată trăinesupărată.
   Atît simţea, atît ştia, atît îi era gîndul!
   După grele şi îndelungate frămîntări, sufletul îi era ajuns, în sfîrşit, la o hotărîre, care-l înălţa la o senină linişte, căci nimic nu-l ridică pe om mai sus decît gîndul că poate însuşi să se biruiască pe sine şi să lepede de la sine ceea ce îi este mai dorit în viaţă.
   De aceea ziua următoare, cînd a dat faţă cu Burdea, îi era ca şi cînd un demon ispititor i-ar fi ieşit în cale.
   ― Nu! strigă el scrîşnind din dinţi. Lasă-mă în pace! Ştiu, nu mă îndoiesc că ea are să se ducă, dar eu nu mă duc!
   ― Ai să te duci şi tu! răspunse Burdea rîzînd. Am văzut-o acum eu însumi cu ochii mei, am vorbit cu ea şi ştiu că ai să te duci. Vine aşa deodată o clipă în care ţi-o aduci aminte parc-ai fi văzut-o aievea, şi atunci nu mai poţi. Sunt om şi eu, şi nu poţi nici tu să fii mai altfel decît mine, iară eu aşda tot ceea ce îmi este mai scump şi sfînt pe lume pentru o clipă în care aş putea să cred, nu să ştiu, ci să cred numai că o femeie ca dînsa mă iubeţe. Mă cutremur, îmi dau seama ce-nfricoşat fior trebuie să te cuprindă pe tine cînd îţi zici în gîndul tău: Şi tot mă iubeşte!
   ― Dar nu mă iubeşte! strigă Naţl. Nu poate, nu are de ce să mă iubească!
   ― Minţi! îi zise Burdea liniştit. Atît de bine ştii că te iubeşte, încît te minţi tu însuţi pe tine, numai ca să nu-mi mărturiseşti mie adevărul. E o prostie nemaipomenită! urmă el rîzînd. Eu am văzut-o, am vorbit cu ea şi ştiu că te iubeţe. Toţi care v-au văzut împreună ştiu şi ei, dacă au ochi, că vă iubiţi. Şi vrei ca eu să cred că voi singuri, anume voi nu ştiţi nimic, staţi la îndoială, nici nu credeţi măcar că vă iubiţi unul pe altul? Vezi, dînsa e mai cinstită decît tine: ştie şi nu se sfieşte să mărturisească! Dar de ce vă iubiţi? Asta nu se întreabă! Au în lumea aceasta toate lucrurile cîte un "pentru că": iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce, fără ca să ştii unde. Ai să vii astă-seară cu mine, ai să mă rogi să te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite!! vine aşa deodată, cînd nici cu gîndul nu te gîndeşti.
   ― Simt şi eu, răspunse Naţl, că e un fel de soartă ne-ndurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii şi ştiu că am să mă prăpădesc dacă nu mă duc înapoi, dar adîncimea mă ademenesc, capul mi-e ameţit şi sunt în toată clipa gata să închid ochii şi să mă arunc ― fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea; nu sunt eu pentru dînsa; e o nenorocire că ne-am văzut, şi singura noastră scăpare e să nu ne mai vedem!
   ― Parcă de la bunul vostru plac atîrnă! grăi Burdea rîzînd iar în bătaie de joc. V-aţi văzut pentru că trebuie să suferiţi şi vă veţi mai vedea cîtă vreme nu s-a împlinit măsura suferinţelor!
   Naţl dete cu îndărătnicie din cap.
   ― Ar trebui, zise el cuprins de adîncă amără chine, pentru ca să poţi judeca, să ştii ce fel de om e tatăl meu şi ce fel de femeie e muma ei! Nu! urmă luîndu-şi avînt, însoţirea noastră n-ar putea să ducă decît la moarte de om: prea mult a suferit sărmana mea mumă, şi n-aş putea să văd ca încă mai mult să sufere. Uite! vine o clipă că nu mai ştii ce să faci, şi ai barda în mînă şi-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit, dacă n-ar fi fost el cum este, să părăsesc şcoala, şi aş fi azi om de dînsa.
   ― Eşti un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce-ţi pasă?! Parcă însoţire omenească e ceea ce căutaţi voi? Parcă popa şi părinţii au să-şi mai vîre şi ei nasul în treburile voastre? Ai s-o prinzi odată într-un colţ, şi oameni sunteţi amîndoi.
   Naţl se cutremură în tot trupul; îi venea să-l apuce de piept şi să-l scuture, încît să-i clănţănească oasele.
   ― Icoană sfîntă din altar! strigă el ridicînd mîna. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decît ca să sfărîm idolul la care mă închin.
   ― Aşa ziceţi voi cu toţii pînă ce nu vă săturaţi de a vă închina, apoi luaţi icoana şi o terfeliţi pentru ca să scăpaţi, grăi Burdea, în vreme ce Naţl făcea mereu semn cu degetul că nu şi nu şi nu!
   Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, şi-i era parcă nu mai e om pe lume cînd a aflat că dînsa n-a venit, nici n-are să vie, că s-a întors iar în mănăstire.
   ― Mai zici şi acum că nu te iubeşte?! îl întrebă Burdea cu răutate. Ai să faci pe dracu în patru ca s-o scoţi din mănăstire.
   Naţl nu-i răspunse nimic; un singur gînd îl stăpînea; să fie singur şi să meargă, s-alerge, să cutreiere văi şi dealuri.
   Şi o vedea mereu pe mumă-sa stînd singură în măcelărie, şi inima-i sîngera, încît îi venea să răcnească tare, ca să răsune toate văile, şi să se cutremure tot ceea ce are viaţă şi simte durere.
   Nu! El nu putea să plece, nu putea şi nu putea!
   Sărmana lui mumă! atît mai ră mînea în lume, atîta reazăm, atîta mîngîiere, şi lumea i se lumina cînd se gîndea că poate să îndulcească viaţa ei.
   "Celelalte vin, îşi zise el, şi trec în cele din urmă, încît numai din cînd în cînd îţi mai aduci ca prin vis aminte de ele."
   Zilele veneau însă şi treceau una după alta, şi nici o ştire bună de la Bocioacă.
   Şi cum zilele treceau, Hubăr se făcea tot mai posac, iar nevastă-sa tot mai neliniştită.
   Om trăit în lume, Hubăr ştia prea bine cum trebuie să fi venit lucrurile că Bocioacă nu mai vine, şi ar fi voit mai bucuros să fie pălmuit în faţa lumii decît să pată ruşinea de care se temea. Şi totuşi el nu era supărat pe Bocioacă, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei făceau numai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui însă l-a pus să se umilească, iar fecioru-său l-a făcut de batjocura lumii.
   ― Ai vorbit tu cu Bocioacă, întrebă în cele din urmă Hubăroaia, ori mi-ai zis numai, ca să mă amăgeşti, că ai vorbit?
   Hubăr se uită lung la dînsa.
   ― Ba în adevăr am făcut prostia aceasta, îi răspunse el. Ca să scap de gura ta, adause apoi peste puţin, cu amărăciune.
   ― Nu ştiu cum vei fi vorbit, dar văd că n-o să iasă nimic din toată treaba.
   ― Adică ce vrei să iasă?! grăi el. Tu vezi că de cîteva zile nu mai dă pe acasă: numai el ştie pe unde o fi umblînd şi cum şi-o fi petrecînd nopţile. Şi dacă vezi tu, nu sunt nici alţii orbi. Cum să scoată ei stăpîn pe un asemenea nemernic? Mare ruşine!
   ― Dacă îi eşti tată şi nu-i porţi de grijă! întîmpină dînsa necăjită. Le ştii toate, dar nu te-am văzut şi pe tine o dată să faci ca alţi părinţi, să-l iei de scurt şi să-l întorci în calea cea bună. N-a fost el aşa! Tu ştii prea bine că n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine dacă...
   ― Tu să taci! o întrerupse el cu asprime. Tu şi numai tu l-ai stricat, îndopîndu-l cu bani! Nu aşa m-am făcut eu om; uite aşa cum oi fi, cu toate păcăţele mele, stau pe amîndouă picioarele, fiindcă n-am aşteptat ca alţii să îmi aştearnă culcuşul: trebuie să-l laşi şi pe el să se lupte cu nevoile vieţii. Cum l-ai făcut, aşa să-l ai: eu nu mai vreau să ştiu de el, nici să-l văd în ochi!
   Nu mai voi Hubăr, dar tot tată îi era feciorului său şi nu mai avea astîmpăr, nu îşi mai găsea tihna obişnuită şi clocotea parcă ceva în sufletul lui; şi chiar nevrînd trecea mai des decît de obicei pe la măcelărie.
   Duminică, în sfîrşit, ştiind că lumea se îngrămădeşte, Naţl era la locul lui şi cîntărea carne pentru o slujnică cînd tatăl său intră tăcut şi se aşeză pe un scaun din fund, lîngă nevastă-sa.
   ― Dar tu ce te-ai făcut? întrebă el după ce slujnica plecă în urmă cu carnea.
   Era pe sfîrşite. Nu sunase încă peste drum de intrare, dar lumea începuse să vie la biserică, şi Naţl luă măturişca şi începu să adune fărîmăturile de pe butuc, ca să le arunce, ca de obicei, în coşul de lepădături.
   ― Unde ai fost de n-am mai putut de cîteva zile să punem ochii pe tine? întrebă iar Hubăr.
   Naţl dete fărîmăturile în coş, apoi luă cîrpa şi începu să şteargă cuţitele unul cîte unul şi să pună apoi pe fiecare la locul lui.
   ― M-ai auzit tu pe mine? strigă Hubăr răstit.
   Naţl lăsă pe butuc barda pe care o ştergea şi se întoarse cu o cîrpă-n mînă şi rîzînd spre tatăl său.
   ― D-ta ştii foarte bine că te aud, răspunse el, dar nu-ţi răspund fiindcă nu pot să-ţi spun unde am fost şi ce am făcut.
   ― E foarte rău!
   ― Nici eu nu zic că e bine! răspunse Naţl şi se întoarse iar, ca să şteargă barda şi s-o pună la locul ei.
   E foarte greu să cerţi pe un om care-şi mărturiseşte vinovăţia; Hubăr însă ţinea să-şi certe feciorul, şi nepăsarea acestuia îl scotea din răbdare.
   ― Nemernicule! zise el cam tare, să nu mă iei în bătaie de joc, că de ţi-ar fi barba de un cot, tot îţi trag palme şi te dau afară. Aici eu sunt stăpîn!
   Naţl aşeză barda ştearsă la locul ei şi se întoarse iar spre părinţii săi.
   ― Drepturile de părinte şi de stăpîn nu poate, zise el, nimeni să ţi le ia; dar te rog să nu te foloseşti de ele aici, fiindcă trec oameni şi ruşinea nu cade numai asupra mea!
   ― Ruşinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape şoptind.
   ― Tocmai fiindcă ţi-am făcut-o eu, nu mai adăuga şi d-ta la ea.
   ― Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să ştie lumea că ştiu ticăloşiile tale şi nu le trec.
   ― Tată, grăi Naţl aşezat. Ştiu ce te mîhneşte şi-ţi dau dreptate. Am să plec mîine dacă vrei, chiar astăzi, şi n-aş voi să ne despărţim certaţi.
   ― Eu vreau să ştii, răspunse tatăl său cu asprime, că n-ai ce să mai cauţi la casa mea dacă nu te faci om cumsecade.
   ― Fă ce vrei, răspunse Naţl, întorcîndu-se iar la cuţitele lui. Nemţii beţivi, adăugă apoi peste puţin pe romîneşte, se ceartă ca nişte orbeţi. Da! urmă apoi iar pe nemţeşte, ei au dreptate dacă ne iau în bătaie de joc!
   Asta a prins. Hubăr se ridică şi se uită mînios la feciorul său, dar nu mai urmă înainte, ci se depărtă fără ca să se mai uite-napoi.
   Hubăroaie, care stătuse tot timpul cu inima încleştată, rămînînd acum singură cu feciorul ei, începu să şteargă lacrimile ivite una cîte una în ochii ei, în vreme ce el îşi făcea de lucru cu închiderea măcelăriei.
   El n-o vedea plîngînd, dar ştia că plînge ori are să plîngă şi-i era foarte greu să se întoarcă spre dînsa. După ce încuie dar uşa despre uliţă, el se aşeză, tot cu spatele spre dînsa, pe scaunul de lîngă butuc şi rămase cu mîinile pe genunchi, cu ochii-nchişi, şi cu capul plecat în jos. Nu mai simţea, nu mai gîndea nimic: era istovit şi toate îi păreau a pustiu.
   Ea începu să plîngă pe-năbuşite.
   ― Mamă! zise el în cele din urmă, întorcîndu-se spre ea. Nu plînge, că o să ai de aici înainte de ce să plîngi. Pe mine nu mă mai vezi! Nu plînge, că se-ntîmplă o nenorocire îngrozitoare! Eu nu ştiu ce fac dacă mai dau ochii cu el!
   Ea-şi şterse lacrimile, apoi se ridică şi se uită cu un fel de frică la el.
   ― Nu e lucru curat, zise ea, şi Dumnezeu ştie dacă nu e cineva care s-a vîrît la mijloc, ca să tulbure liniştea casei mele... ştie, urmă ea, cu asprime, şi nu iartă, fiindcă e mare păcatul!
   Naţl se uită cîtva timp tremurînd la ea, apoi îşi luă pălăria şi se depărtă, cuprins de simţămîntui că de aici înainte el stă singur în lume.
   
   
   XIII
   DATORII VECHI
   
   Datoria să ţi-o plăteşti la timp, căci are şi ea rostul ei şi nu stă, dac-o laşi nebăgată-n seamă, în amorţire, ci mişcă şi creşte de n-o mai poţi stăpîni în cele din urmă.
   Naţl se temuse că n-are să fie bine dacă se va întîlni cu tatăl său şi a potrivit lucrurile anume aşa ca să nu rămîie singuri. Luînd apoi hotărîrea de a nu mai da ochi cu el, avea de gînd să ceară bani de călătorie de la muma sa şi să plece cît mai curînd. Vorba despre pedeapsa lui Dumnezeu i-a căzut însă atît de greu, încît n-a mai putut să stea cu mumă-sa. Se temea că nu se va putea stăpîni şi n-ar fi voit odată cu capul să-i zică vreo vorbă aspră.
   El a crescut, aşa-zicînd, în braţele mumei sale şi nu intra în mintea lui gîndul că poate să fie în lumea aceasta ceva ce el să nu-i spuie şi ei. Inima îi da deci şi de astă dată brînci ca să-i spună tot. Ştia că dînsa-l va înţelege, se va muia şi-i va fi de mare ajutor în greaua luptă sufletească. El însă o ştia şi aceea că dînsa îi va spune bătranului tot, şi aceasta n-o voia.
   Avea cuvinte de a se plînge de tatăl său. E însă în firea omului să treacă cu vederea păcatele părinţilor săi, şi nu o dată el îşi zicea: „Ţi-e tată şi n-ai să-l judeci!" De aceea îşi făcea mustrări totdeauna cînd scăpa vreo vorbă mai aspră despre tatăl său. Şi nu e într-adevăr lucru mai dureros decît să nu poţi avea o bună părere despre părinţii tăi. Aceasta o simţea acum Naţl în toată clipa.
   Lasă că tatăl său era, în gîndul lui, vinovat de toate, dar el se mai şi temea ca nu cumva acesta, aflînd ceva, să facă, om îmbătrînit cum era, vreun scandal, să se certe cu Mara ori s-o oprească pe Persida din drum. Astfel se stîrnise în inima lui o adevărată duşmănie faţă cu tatăl său, şi adeseori îi venea să se ducă, să-l caute, să-l apuce, unde-l va fi găsind, şi apoi ce va voi Dumnezeu. Se simţea că nu s-ar mai putea stăpîni dacă ar mai vedea pe mumă-sa plîngînd ori dacă acesta i-ar mai zice vreo vorbă aspră. El nu mai putea să dea ochi nici cu mumă-sa. Îi era grozav de greu, dar nu mai putea.
   Cu atît mai rău, căci prin asta lucrurile nu se împăcau, ci numai se amînau şi mai vîrtos se încurcau.
   Fiindcă aşa cu mîna goală n-ar putea să plece, el s-a împrumutat de la Griner, neguţă torul de piei, cu trei sute de florini. Ovreul nu numai că i-a dat bucuros, dar l-a mai şi rugat să-i spună cînd va mai avea trebuinţă: ştia el că plăteşte Hubăroaie, numai să nu afle Hubăr, ba plăteşte chiar Hubăr, numai să nu afle lumea.
   Aşa au şi venit lucrurile.
   Hubăroaia era nemîngîiată că feciorul ei a putut să supere atît de greu pe tatăl său, dar îi dădea, la urma urmelor, dreptate: tot era mai cuminte aşa decît ca lucrurile să fi ajuns la ceartă. Că n-a luat rămas bun nici de la ea, asta-i părea lucru firesc: ea nu l-ar fi lăsat să plece fără ştirea bărbatului ei. I-a mai şi mulţumit dar lui Griner cînd acesta a venit peste cîteva zile să-i spună în toată taina că i-a dat lui Naţl bani de drum.
   Hubăr era parcă l-ar fi ciomăgit cineva cînd a aflat că feciorul său nu şi-a luat ziua bună de la mumă-sa. Ştia că ţine la dînsa, şi astfel dă dea cu socoteală că mare trebuia să fi fost mîhnirea lui ca să-i poată face ei o atît de mare supărare. În zadar, nu e în lumea aceasta nimic mai tare decît durerea de părinte: nu zicea Hubăr nimic, nu se plîngea, dar era muiat, şi acum, cînd ar fi fost să-şi osîndească feciorul, îşi făcea el însuşi mustrări, fiindcă ţi-e parcă tot ale tale sunt şi păcăţele ieşite la iveală în copilul tău.
   Îşi făcea Hubăr mustrări şi-şi dădea silinţa să mîngîie pe nevastă-sa.
   În tăcerea sufletului său, el tălmăcea mereu vorbele pe care i le grăise Naţl.
   „Ţi-e uşor ţie, parcă-i zisese Bocioacă, dar e greu pentru nevasta ta."
   Era aspră afară din cale mustrarea cuprinsă în aceste vorbe, şi încă mai aspru se simţea mustrat cînd îşi aducea aminte vorbele: „Ei au dreptate cînd ne iau în bătaie de joc!"
   Îi era greu lui Hubăr să dea ochi cu oamenii; parcă toţi ştiau cum s-au petrecut lucrurile şi se temea ca nu cumva să-l întrebe ce i s-a făcut feciorul. Era mai bine să stea pe acasă, să caute de treburile lui, să mai ia şi asupra sa o parte din sarcina pe care nevasta sa o purta acum ea singură.
   Astfel, fără multă vorbă, oarecum pe nesimţite, se schimbase casa lui Hubăr: era ca şi cînd soţ şi soţie, după o lungă despărţire, s-ar fi însoţit din nou la o viaţă mai strînsă decît în tinereţe. N-o ştiau la început aceasta decît cele două servitoare şi calfele; vestea însă, şi cea rea, dar şi cea bună, trece din om în om, şi în curînd lumea toată a ajuns să afle că nu mai e cum atîta timp a fost la casa lui Hubăr.
   Peste vreo trei săptămîni, în sfîrşit, Hubăroaie a primit mult aşteptata scrisoare, prin care feciorul ei vestea c-a sosit la Buda şi a fost pe la Hansler, unul dintre verii ei. Ei îi cerea iertare pentru c-a plecat aşa fără de veste şi s-a împrumutat de la Griner, dar despre tatăl său nimic.
   Ea-ncepu să plăngă.
   ― Ei, lasă! grăi Hubăr. E mai bine aşa! Să se zbuciume şi el, să-şi verse focul tinereţilor: de nemernicit tot n-are să se nemernicească. Cu cine ar putea să semene!
   ― Trebuie, zise ea amărîtă, să fie la mijloc vreo slăbiciune, vro femeie care l-a scos din minţi.
   ― Asta nu-mi vine să cred, răspunse el. Asemenea lucruri se află.
   ― Va fi ştiind toată lumea, întîmpină Hubăroaie, dar nu ne spune nimeni nimic.
   Hubăr nu credea, dar cu putinţă era şi lucrul acesta, şi mult ar fi dat dac-ar fi putut să afle adevărul.
   N-avea însă de la cine să afle.
   Trecuseră douăzeci şi şase de ani de cînd trăia la Lipova, şi abia acum simţea că tot străin a rămas între străini. Avea cunoscuţi, avea chiar prieteni, cu care juca cărţi şi care veneau bucuroşi la masa lui, dar nu era într-aceştia nici unul care ar fi fost în stare să-i vorbească cu inima deschisă.
   Vina, la urma urmelor, a lui era, deoarece prieteni are cel ce ştie să şi-i facă; el însă era supărat pe toată lumea şi se închidea din zi în zi tot mai mult în casa lui.
   Dar supărat era Hubăr mai ales pe cojocari şi îndeosebi pe Bocioacă, care avea multă trecere şi ar fi putut, dac-ar fi voit, să pună lucrurile la cale ca Naţl să rămîie acasă.
   Mai supărat încă era Bocioacă. Lasă că e lucru urît să făgăduieşti şi să nu împlineai, dar el nici nu putea măcar să spună de ce anume n-a împlinit ceea ce făgăduise.
   Nu! aceasta nici chiar nevestei sale n-ar fi putut să i-o spună.
   Se încărcase omul cu Doamne-ajută.
   Nu zicea Persida că n-are să se mărite.
   Ştiind prea bine că muma ei doreşte s-o vadă cît mai curînd cu bărbat, ea, deşi abia împlinise optsprezece ani, se simţea fată bătrînă şi hotărîtă-n gîndul ei să se mărite după cel dintîi care o va peţi.
   Din întîmplare acesta a fost Brădeanu.
   Într-una din zile, după ce se acrise vinul, Marta a luat-o pe Persida din mă n ăştire şi a du s-o la dînsa acasă. Timp de vreo zece zile, cît a stat apoi la casa lui Bocioacă, Persida l-a văzut aproape în fiecare zi pe Brădeanu, şi Bocioacă rîdea în el. În urmă Persida s-a dus acasă, la mama ei: era lucru de sine înţeles că are să facă pregătirile de nuntă.
   Deocamdată însă toate s-au schimbat: fără ca să-şi poată da seama de ce, Persida s-a întors iar la mănă ştire, unde maica Aegidia o aştepta cu braţele deschise.
   O apucase ca atunci cînd Codreanu venise la mănă ştire, un fel de spaimă, şi nu mai cuteza să ia asupra ei sarcini pe care nu se simţea destoinică a le purta.
   Şi astfel s-a petrecut viaţa ei de aici înainte: trăia pe apucate, cînd ici, cînd colo, azi la casa mumei sale, mîine la a lui Bocioacă şi apoi iar la mănăstire, în o necurmată frămîntare.
   Din cînd în cînd o cuprindea un simţămînt de deznădăjduire. Îl vedea parcă în faţa ei pe Burdea, care rîdea de zbuciumările ei şi-i spunea mereu că zadarnic se opinteşte; îl vedea pe Naţl umblînd răzleţ prin lume şi-i venea să plece pe urma lui, să-l caute şi să se ducă amîndoi, ca să li se piardă urma. Atunci se ducea în mănăstire şi iar se liniştea, iar lua hotărîrea de a nu face decît ceea ce doreşte muma ei, iar era stăpînă ea însăşipe sine.
   Stăpînă ar fi şi rămas dacă lumea ar fi lăsat-o în pace. Bocioacă însă făcuse legătură cu Mara şi trebuia cu orice preţ s-o mărite mai nainte de a se fi întors feciorul lui Hubăr, şi dîndu-i zor, o alungă-n mănăstire.
   Dar supărările omeneai trec şi ele cum toate trec în lumea aceasta.
   Era foarte supărat Hubăr cînd s-a pomenit că Mara nu mai voieşte să facă tovărăşie cu el la pădurea din Cladova, şi-n supărărea lui luase hotărîrea de a se pune în înţelegere cu Liubicek, ca să-i facă Marei greutăţi. "Am să-i arăt ― îşi zicea el ― că nu poate fără de noi s-o scoată la capăt!" S-au şi înţeles ca aşa să facă, dar a trecut o zi, au trecut două, au trecut multe, şi în trecerea zilelor li s-a muiat şi supărărea şi în cele din urmă n-au mai făcut nimic. Le era parcă puţin le pasă...
   Tot aşa trecuse supărărea şi cu Bocioacă. Cînd cu plecarea feciorului său, Hubăr era tare hotărît să le arate cojocarilor că poate să le facă multe neajunsuri. Au trecut însă zilele şi nu le-a făcut nici unul, şi cu cît mai mult se apropia timpul în care feciorul lui trebuia să se întoarcă, cu atît mai bine îi părea că n-a făcut nimic. La urma urmelor, tot era mai bine aşa.
   Bocioacă a uitat încetul cu încetul şi el făgăduinţa de a o mărita pe Persida şi puţin îi păsa în cele din urmă cînd şi cu cine are să se mărite fata Marei.
   Chiar Persida s-a deprins încetul cu încetul cu viaţa ei fără de rost şi n-ar fi dorit nici ea decît s-o lase lumea-n pace.
   Mara ea singură era mereu neastîmpărată, mereu cuprinsă de griji şi nu putea să doarmă nopţile liniştită, ca alte dăţi. Îi era parcă o mare şi nemaipomenită supărare o aşteaptă, şi nu ştie cum să scape de ea. Zilele alerga, se bălăbănea cu oamenii, zilele dădea şi lua bani, zilele avea mulţumiri, seara însă, după ce-şi făcea socotelile, o cuprindea o nespusă înduioşare. Îi era parcă nu mai poate să se bucure de roadele ostenelilor ei. Ce folos că adunase, cînd copila ei n-avea nici o nevoie de zestrea pe care i-o făcuse?!
   Şi avea dreptate Mara.
   Crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, Persida nu ştia ce va să zică a avea ori a nu avea. În gîndul ei toate veneau de-a gata de la Dumnezeu, şi omul n-avea decît să-şi facă datoria, să ostenească şi să se roage pentru ca să le aibă cu prisos toate cele ce-i sunt de neapărată trebuinţă. Averile îngrămădite erau de prisos, ba un fel de dovadă despre lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
   Nu ştie să preţuiască averile agonisite decît acela care cunoaşte nevoile vieţii.
   Persida trebuia să le cunoască şi ea pentru ca să poată măsura iubirea cu care muma ei a agonisit şi agonisea averi.
   De Paşti, Naţl s-a întors acasă voios, cu capul ridicat, plin de încredere în sine, ca tot omul care se simte ieşit la liman.
   În zadar, nu era în el nimic mai tare decît slăbiciunea pentru muma lui, şi inima îi sălta cînd se gîndea cum are să se bucure cînd îl va vedea ieşit stăpîn de capul lui şi pus în fruntea gospodăriei.
   Se şi bucura muma lui cu atît mai vîrtos cu cît nu se mai bucura acum numai ea singură. Chiar din ziua sosirii lui la Lipova a simţit Naţl că s-a petrecut o schimbare la casa lor: era parcă n-a fost niciodată vreo supărare în casa aceasta şi parcă nici n-ar mai fi cu putinţă vreo supărare în ea, atît de bine se-nţelegeau cu toţii.
   Mai erau însă la mijloc şi cîteva datorii vechi, pe care le uitaseră cu toţii.
   După Paşti, Hubăr s-a dus iar la Bocioacă, starostele, dar de astă dată nu pe uşa din dos, ci pe poarta cea mare, ca omul care se simte în dreptul lui.
   Boicioacă, tot cel vechi, se bucura că poate să-l mulţumească, şi încă în Duminica Tomii a şi adunat pe oamenii de încredere ai breslei.
   Duminică-i duminică, iar sîmbătă după-amiazăzi Bocioacă a trimis pe Trică, mîna lui cea dreaptă, pe la oamenii de încredere ai breslei, ca să le spună că au ca mîine după liturghie să se adune.
   De ce? Aceasta Trică nu mai avea nevoie să le-o spună.
   Hubăr nu era orişicine, şi în timp de trei săptămîni, de cînd feciorul lui se întorsese, unii îşi dăduseră seama, iar alţii aflaseră din zvon că i s-au împlinit cei doi ani de călătorie şi că în curînd va avea să facă tăietura de măiestru.
   Iar ăsta era un lucru care numai rar de tot se poate vedea, un fel de sărbătoare pentru lipoveni.
   După rînduiala breslelor, calfa de măcelar, care avea să treacă în rîndul mă ieşirilor, trebuia să facă în faţa starostelui şi a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru.
   Însoţit de un zăvod şi ajutat numai de ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici şi cu cîrpe, pe care, după tăiere, starostele şi oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte.
   După ce starostele se încredinţa că juncanul nu e ameţit cu spirt, ucenicul îi dădea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghie aşa, ca pînă ce numeri zece să nu se mai mişte, şi să-l jupoaie iute şi curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate aceste fără ca panglicile şi cîrpele să se păteze de sînge.
   Urmează apoi preţuirea şi măcelărirea.
   Viitorul măiestru trebuia, înainte de toate, să-şi dea părerea cît cîntăreşte carnea şi cît îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelărirea în şasesprezece feluri de cărnuri, fără ca să-şi păteze mîinile şi şorţul alb şi fără să lase fărîmături pe butuc.
   Drept încheiere se făcea cîntărirea.
   Cel dintîi starostele lua muşchiul din spinare şi măiestrul trebuia să-l cîntărească din ochi. Apoi urmau oamenii de încredere, care cereau fiecare cît îi venea la socoteală, şi măiestrul avea să măsoare cu ochii şi să-i taie fiecăruia dintr-o singură bucată cît a cerut.
   Nu-i vorbă, nu se nimerea totdeauna ca bucata să fie tocmai pe tocmai: o dată ea ieşea prea mică, şi atunci cumpără torul se plîngea c-a fost înşelat la cîntar; altă dată ea ieşea prea mare, şi toţi rîdeau în hohote. Cu alte cuvinte, lucrul se sfîrşea cu veselie.
   Veselia cea mare era însă la ospeţia dată de noul măiestru, masă întinsă şi încărcată, la care se ştiau de mai înainte poftiţi toţi oamenii de casă, rude şi prieteni, fruntaşi şi tovarăşi de meserie.
   Era lucru mare, despre care vorbeau şi copiii pe uliţe şi pentru care se pregăteau toţi cei mai de aproape.
   Hubăroaie numai la asta se gîndea, Hubăr pusese ochii pe juncan, pe care-l ţinea la îngrăşare, iar Naţl făcea mereu junghieri şi cîntăriri de probă. Atît timp se plînsese că părinţii l-au făcut măcelar, iar acum se simţea oarecum mîndru de gîndul că n-a mai văzut încă Lipova măcelar care junghie, taie şi cîntăreşte ca dînsul.
   Vedea parcă în faţa lui lumea adunată, căci nu numai starostele cu oamenii lui de încredere aveau intrare la tăietura de măiestru: putea să vie orişicine şi să intre pe poarta deschisă pentru toţi, şi mîna parcă-i tremura cînd se gîndea că ar putea să vie şi dînsa.
   Doamne! Ce neînţeleasă e legătura lucrurilor din lumea aceasta!
   Luni de zile au trecut, şi el încetul cu încetul iar a ajuns la liniştea sufletească, încît ar fi putut să o vadă fără ca să se uite la ea şi să treacă pe lîngă dînsa fără ca să se oprească. De trei săptămîni s-a întors şi nici n-a văzut-o, nici n-a avut nevoie de a-şi da silinţa să n-o vadă. Îi era totuna. Acum însă, cînd se gîndea că ar putea şi dînsa să fie printre ceilalţi, îl treceau un fel de fiori.
   Şi avea omul dreptate.
   El se afla la Lipova, iar dînsa trecuse încă înainte de Florii Murăşul şi se afla la Radna, şi e departe de la Lipova pînă la Radna; era, cu toate aceste, un fel de legătură de la casa Marei pînă la casa lui Hubăr, şi fiorul care-l trecea pe el pornise oarecum de la casa părinţilor săi, inima i se încleşta cu toate aceste de cîte ori se gîndea la el. Acum dar, cînd a aflat că el s-a întors şi că e bine, voinic şi voios, ea se simţea uşurată, scăpată oarecum de o mare greutate.
   Atît de mult se temuse că din cauza ei, deşi fără de vina ei, omul acela îşi va pierde rostul, se va nenoroci şi va strica viaţa părinţilor săi, şi acum era scăpată de temerea aceasta.
   Sîmbătă seara, cînd Trică i-a spus că mîine se va hotărî cînd Naţl va face tăietura de măiestru, ea a început să tremure în tot trupul, iar după ce a rămas singură, ea a început să plîngă, a căzut în genunchi şi a mulţumit lui Dumnezeu, care toate le-a scos bine.
   Acum, în această clipă de uşurare şi de mulţumire sufletească, era cuprinsă cu desăvîrşire de simţă mîntui că nu e în lumea aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dînsul, că el e om în puterea cuvîntului, că are de ce să-l iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească a trecut el şi a trecut şi a ieşit întreg din ea.
   Era o înspăimîntătoare nedreptate că nu poate să i-o spună aceasta şi lui.
   O! cum ar fi voit să meargă, să-l caute, să-l vadă, să-i vorbească, să-i spună ce simte, ce gîndeşte, să-i mulţumească.
   Mintea i se oprea în loc cînd se gîndea că toţi vor putea să-l vadă, toţi vor putea să-i strîngă mîna, numai dînsa nu.
   Şi totuşi, ce muRumire ar fi pentru el şi pentru ea dacă atunci, la tăietura de măiestru, s-ar vedea faţă-n faţă şi şi-ar strînge mîna!
   Firea ei năvalnică ieşea din ce în ce tot mai mult la iveală, şi mereu vedea-n faţa ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.
   "E o mişelie nemaipomenită, îşi zise ea în cele din urmă, să ai o singură viaţă şi să amărăşti în viaţa aceasta zilele altora, lipsindu-te şi pe tine de cele mai mari şi mai curate mulţumiri!"
   Şi totuşi ea nu putea să -l vadă, nici mai ales să vorbească cu dînsul.
   Îi venea să strige tare, ca să se audă pînă la Lipova. N-a strigat, dar e peste putinţă ca o dorire atît de fierbinte să nu pătrundă tainic la orişicare depărtare, şi pe cînd ea se zbătea pe ţărmul drept al Murăşului, dincolo, pe ţărmul stîng, el era cuprins de un neastîmpăr ivit ca din senin.
   "Ce folos de mulţumirea pe care o am dacă nu e împărtăşită de cel mie mai iubit în lume? Durere nespusă e bucuria de tine singur simţită." I-a fost destul să-şi aducă aminte de ea, pentru ca să-i pară pustie şi fără farmec viaţa fără de dînsa.
   Cîtă zbuciumare aşa numai în sec!
   Nu mai încăpea, ce-i drept, nici o îndoială că are feciorul lui Hubăr să facă tăietura de măiestru. Starostele, oamenii de încredere, breslaşii toţi aşteptau cu oarecare nerăbdare priveliştea şi masa de ospeţie: ziua însă nu era hotărîtă, şi multe se mai puteau încă întîmpla pînă atunci.
   Duminică după sfînta liturghie s-au adunat la casa starostelui unsprezece dintre oamenii de încredere ai breslei. Lucru nemaipomenit: nu lipseau decît trei din patrusprezece, iar unul din aceştia era Hubăr el însuşi.
   După ce se aşezară cu toţii împrejurul mesei, Bocioacă, om al bunei rînduieli, se ridică în picioare şi puse cartea de călătorie a lui Hubăr în mijlocul mesei.
   ― Veţi fi ştiind, zise el sărbătoreşte, de ce ne-am adunat astăzi, şi nu mă îndoiesc că puţin o să stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rînduiala, vă fac împărtăşire că unul dintre fruntaşii breslei noastre, măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărîm ziua pentru ca feciorul său Ignatie să facă tăietura de măiestru.
   Toţi deteră zîmbind din cap, ba Oancea, măcelar şi el, nu se putu stăpîni şi strigă: "Vivat!"
   ― Lucrurile sunt, precum ştiţi, urmă starostele, în bună rînduială. Anii de ucenicie şi i-a făcut băiatul chiar în casa tatălui său, unde a stat apoi un an şi mult pe deasupra calfă. Anii de călătorie de asemenea i s-au împlinit zilele acestea. Nu e dar nici o piedică la mijloc: nimic n-avem să-i iertăm, nici să-l trecem cu vederea. Cînd socotiţi să-i punem ziua?
   Gherghiţă cel mărunţel se ridică.
   ― Pentru ca rînduiala să fie deplină, zise el iute şi cam bolborosit, şi pentru ca nici de ici, nici de colo să nu ni se poată face vreo mustrare, să se citească, după obicei, şi cartea de călătorie, ca să vedem pe unde a umblat şi la cine a lucrat.
   Bocioacă cel lung şi subţire începu să schimbe la feţe.
   Asta el însuşi şi-o făcuse.
   Vorbise atunci, pe la culesul viilor, cu Gherghiţă, ca să-l scoată pe Naţl măiestru, iar în urmă, după ce-şi schimbase gîndul, îi spusese că nu se poate, fiindcă nu prea îi este cartea în bună rînduială. El uitase supărărea lui de atunci, dar Gherghiţă, om prepuielnic, nu uitase vorba ce-i spuse. Ce mai putea Bocioacă să-i facă?
   ― Se poate şi asta, grăi el şi începu să citească adeverinţele scrise de stăpîni în carte, şi cu cît mai mult citea, cu atît mai rău i se înnoda glasul.
   Adeverinţele nu erau, ce-i drept, rele, dar băiatul stătuse cîte patru-cinci săptămîni la un stăpîn, şi apoi treceau cîte două şi chiar trei luni pînă ce intra la altul.
   ― Pare-mi-se, grăi Gherghiţă uitîndu-se pe sub sprîncene, că tot avem ce să -i trecem cu vederea.
   Bocioacă înghiţi un nod, iar Oancea nu se putu stăpîni:
   ― Ei, zise el, asta se întîmplă. Trece vremea pînă ce mergi dintr-un oraş în altul.
   ― Apoi, adăugă Bîrzău, avea băiatul din ce să trăiască.
   Ceilalţi deteră din cap.
   ― Putem, gră i Bocioacă, să-l chemăm în faţa noastră şi să-i facem mustrare.
   ― Eu cred, întîmpină Gherghiţă, că nu e nevoie de asta. Băiatul e tînăr şi ne-nsurat, tatăl său nu e nici el neputincios: poate să mai aştepte.
   Bocioacă înghiţi mai multe noduri unul după altul. Putea, nu-i vorbă, să-l scoată chiar azi măiestru pe feciorul lui Hubăr, fiindcă ceilalţi erau de un gînd cu dînsul şi se uitau şi altfel în gura lui; se temea însă de gura cea rea a lui Gherghiţă. Nu-i vorbă, puţin i-ar fi păsut dacă Naţl va face acum ori mai tîrziu tăietura de măiestru; apucase însă odată să zică ceea ce a zis şi ţinea ca pe a lui să rămîie. Şi n-ar fi fost vrednic de starostie dacă n-ar fi ştiut să iasă şi din strîmtorarea aceasta.
   Sfîntul Ilie e patronul cojocarilor, şi-n ziua de Sfîntul Ilie cojocarii au praznic mare, merg cu steagul şi cu muzica la biserică, se adună la masă mare şi joacă pînă în zorile zilei următoare sub cortul de verdeaţă. Acesta e un lucru la care nimeni nu ţine mai mult decît Gherghiţă, şi Hubăr nu putea nici el decît să se simtă măgulit dacă feciorul lui ar avea să-şi facă tăietura de măiestru tocmai în ziua cînd breasla-şi ţine praznicul.
   ― Ştiţi ce? grăi Bocioacă voios, să ne facem o ziuă bună de Sfîntul Ilie: să prăznuim la casa lui Hubăr.
   ― Amin! strigă Gherghiţă dînd cu pumnul în masă şi sărind în picioare.
   Era lucru minunat, şi nu se putea mai minunat! Auzi d-ta! Neamţul să dea praznicul de Sfîntul Ilie!
   ― Amin! strigară şi ceilalţi, şi lucrul era hotărît atît de bine, încît Bocioacă el însuşi a plecat deodată cu ceilalţi, ca să se ducă la Hubăr şi să-l vestească, aşa cum ştia el, despre hotărîrea luată de fruntaşii breslei.
   Hubăr şi mai ales Hubăroaie se aşteptaseră la o zi mai apropiată, ştiau însă să preţuiască cinstea ce li se făcea şi erau mulţumiţi de împărtăşirea pe care le-o făcuse Bocioacă.
   Mulţumiţi ar fi rămas dacă n-ar mai fi fost la mijloc şi gura lumii şi răutatea omenească.
   Buna rînduială cere, ce-i drept, ca despre cele ce se petrec în sfatul breslei să nu se mai vorbească. E însă foarte greu să ştii ceva şi să nu le spui şi celor mai de-aproape ai tăi, şi încă duminică după-prînz nu numai Marta, ci şi nevestele celorlalţi cojocari ştiau şi spuneau la toată lumea că erau p-aci-p-aci să-l amîne pe feciorul lui Hubăr, fiindcă în timpul călătoriei a umblat mai mult hoinar decît prin măcelării.
   Luni, nu mai departe, i-a şoptit-o unul dintre oamenii răi de gură şi lui Hubăr aceasta.
   Hubăr ar fi primit mai bucuros o palmă în faţa măcelăriei.
   Carevasăzică, nu cinste, ci un fel de dar de milă i s-a făcut.
   Şi aveau dreptate cojocarii: feciorul lui umblase în adevăr hoinar.
   Deodată, fără de veste, ca din senin, s-a reivit în sufletul lui toată amărăciunea de odinioară, şi dacă atunci, cînd feciorul lui a plecat fără de veste de acasă, îşi făcea el însuşi mustrări, acum nu mai putea să-l ierte pentru ruşinea pe care i-a făcut-o.
   Trebuia să se ră sufle, să-l mustre pe feciorul său, să-şi facă datoria de părinte.
   Trebuia şi totuşi era mai bine dacă nu-şi fă cea datoria chiar acum, cînd feciorul său era foarte simţitor.
   Puţin îi păsa, ce-i drept, lui Naţl de părerile ce-şi vor fi făcînd fruntaşii breslei şi lipovenii despre purtările lui în timpul celor doi ani de călătorie. El ştia, dar nu putea să spună nimănui cît de greu i-au fost acei doi ani şi ce mare lucru a făcut el în curgerea lor. Inima i se umplea de cea mai neagră amără chine cînd îşi aducea aminte toate suferinţele prin care a trecut şi se gîndea că în zadar au fost toate: nu era bine ca tocmai tatăl său să-i mai aducă aminte de acei doi ani.
   Duminică dimineaţa nu s-a mai putut stăpîni.
   Ştia unde poate s-o vadă pe Persida şi ar fi fost cea mai mare nemernicie dacă s-ar fi lipsit el însuşi pe sine de mulţumirea de a o vedea. S-a dus dar la biserica romînească de la Lipova, şi după ce aici n-a găsit-o, a trecut la cea de la Radna.
   Gîndul lui era s-o vadă aşa ca să nu fie văzut de dînsa. S-a şi strecurat printre oameni şi s-a oprit în dosul unui scaun; biserica de la Radna nu e însă atît de mare ca să poţi intra în ea fără ca să fii văzut de toţi, mai ales cînd eşti neamţ.
   Dacă n-ar fi fost atît de zăpăcit, ar fi avut şi el atîta minte ca să înţeleagă că în clipa cînd intră în biserică, toţi se uită la el şi se întreabă: "Cum vine neamţul acesta aici? ce caută? ce vrea?"
   Aşa a fost! Ba ceva mai mult: oamenii au aflat ce caută el.
   Intrînd de la dreapta în biserică, el s-a uitat spre fundul bisericii, unde ştia că e locul femeilor, şi a ră mas uimit, pierdut, cu ochii ţintă la Persida, care nu-l băgase în seamă.
   Şi cum oare să nu rămîie uimit şi pierdut?!
   Aşa n-o mai văzuse niciodată şi nici că şi-ar fi închipuit-o vreodată.
   Nu mai era fata cea plină şi rotundă ca luna: slăbise, faţa îi era mai lungă, umerii obrajilor ieşeau la iveală, pieliţa obrajilor era mai albă, subţire şi oarecum întinsă, sprîncenele păreau mai lungi şi mai dese, iar ochii erau parcă mai mari şi plini de o tristeţe care se revărsa peste toată faţa ei.
   Simţind că deodată toate privirile se îndreptează asupra ei, ea se uită speriată împrejur, ca omul care se-ntreabă: "Ce-am făcut? Ce mi s-a întîmplat?" şi ochii ei se întîlniră deodată cu ai lui.
   Sunt lucruri care se văd cu ochii, se pot simţi cu inima şi închipui cu gîndul, dar în graiul omenesc nu se pot spune.
   Să ne închipuim că zile de-a rîndul cerul a fost posomorît, întunecat, acoperit de o ceaţă deasă, şi deodată, pe neaşteptate, fără ca să ştii cum, soarele străbate prin ceaţă şi-şi revarsă lumina plină asupra lumii, încît toate se înseninează şi tot ceea ce vieţuieşte tresare cuprins de o pornire veselă.
   Aşa s-au luminat faţa ei şi faţa lui în clipa revederii şi aşa au tresărit înveseliţi ca din senin toţi cei adunaţi în biserică.
   Era parcă un suflet străbate prin toţi şi un singur fior de bucurie trece prin acest suflet.
   Numai o clipă însă. Clipa următoare, mai nainte de a-şi fi dat oamenii seama despre cele petrecute, Persida ră mase cuvioasă şi cu ochii ţintiţi spre pămînt la locul ei.
   Era o atît de aspră mustrare în faţa ei, încît el îşi plecă ochii ruşinat şi porni spre strana din partea lui. Abia acum simţea că prea a luat-o oblu înainte şi că trebuia să le facă toate ca şi cînd ar fi venit aici ca să se întîlnească cu altcineva. Intrînd dar în strană, el dete mîna cu bătrînul Blăguţă, apoi ― peste puţin ― îi spuse pe şoptite că are o vorbă cu părintele Andrei. Iar după sfînta liturghie, cînd Bocioacă se sfătuia cu oamenii de încredere ai breslei, Naţl ştiricea de la părintele Andrei la cine ar putea să găsească aici la Radna viţei de tăiere.
   Atît de bine le potrivise toate, încît pînă chiar şi Persida ea însăşi, întorcîndu-se acasă, stătea la îndoială dacă el a venit ori nu pentru dînsa la biserică.
   Singur el ştia şi acum cît de greu i-a fost să nu meargă-n urma ei, ca s-o vadă cel puţin din depărtare, şi întorcîndu-se spre Lipova, era şi el pătruns de simţă mîntui că ar fi o nemaipomenită mişelie să-şi calce pe inimă cînd atît de mult o dorea.
   Ce-i pasă lui acum de hotărîrea breslei? Totuna îi era cînd şi cum va face tăietura de măiestru. Un singur lucru ştia: că e o grozavă nenorocire pentru dînsul de a fi fost născut din părinţii lui şi, lucru înspăimîntător, că el n-ar putea să fie fericit decît după ce ar fi murit tatăl lui şi muma ei.
   Ah! ce urît gînd, ce nesuferit simţămînt, şi el nu mai putea scăpa de simţămîntul acesta.
   Luni pe-nserate el lucra la tocilă cînd tatăl său se întoarse cu faţa întunecată acasă.
   ― Ai văzut? grăi Hubăr rece şi aspru.
   ― Ce să fi văzut? întrebă Naţl, uitîndu-se lung la el.
   ― M-ai băgat în gura lumii, m-ai făcut de rîsul tuturora, răspunse tatăl său. Prin toate colţurile se vorbele c-ai umblat hoinar în timpul călătoriei şi că numai de milă te-au amînat pînă la Sf. Ilie. Erau să te trimită iar în călătorie. Ruşine. Să-ţi crape obrazul!
   Naţl se făcu alb ca varul, apoi picioarele începură să-i tremure, încît abia se mai ţinea pe ele.
   ― Aşa e! zise el stăpînindu-se şi adunîndu-şi toate puterile. Ei au dreptate! Am umblat ca vai de capul meu, şi pot să gîndească ce vor. Eu ştiu de ce, dar nu pot să le spun şi lor, şi dacă le-aş spune, n-ar mai zice nimic, ci mi-ar plînge de milă. D-ta însă îmi eşti tată şi trebuie, dacă ai inimă de părinte, să simţi că trebuie să fie ceva la mijloc, şi să mă ierţi, să-mi ţii parte, să mă aperi, cel puţin în gîndul d-tale, iar nu să-mi mai faci şi mustrări, cînd eu însumi mă mărturisesc vinovat! Lasă-le, tată, să nu mai vorbim despre aceste. Orişice ar fi între noi, adause el muiat, să trăim în pace, fie chiar şi numai de dragul mamei, care d-tale îţi este nevastă bună, iar mie mai bună mumă.
   Hubăr era destul de deştept ca să înţeleagă mustrarea aspră care era cuprinsă în aceste cuvinte şi destul de cumsecade pentru ca să se simtă atins de ea.
   ― Eu cred, zise el mirat, că-ţi mai sunt şi eu tată şi pot să ştiu ce este, dacă e ceva la mijloc.
   Naţl rămase cuprins de tulburare în faţa lui. Ce putea el să-i zică? Cum, Doamne, putea să spună în cîteva cuvinte ceea ce-i zguduia toată firea?
   ― Eu, zise el oarecum îmbrîncit de gîndurile ce-l stăpîneau, eu, aşa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.
   ― Carevasăzică, întîmpină Hubăr aprins, asta e la mijloc: ţi-e ruşine de meseria mea!
   ― Nu e asta! îl întrerupse feciorul iute. Nu aşa trebuie să mă înţelegi.
   Hubăr însă nu ţinu de întreruperea aceasta. Încă de mult simţise că nu prea e feciorul lui făcut pentru măcelărie şi nu o dată se mustrase că nu l-a lăsat la şcoală. Se bucura deci că vorba a venit aşa, ca să se poată dezvinovăţi.
   ― Tatăl meu, urmă el dar, a fost şi el măcelar, tot măcelar a fost şi tatăl lui, măcelari au fost toţi din neamul nostru de cînd ne ştim: ce sunt eu vinovat dacă mie Dumnezeu mi-a dat inimă pentru meseria părinţilor săi!
   ― Ia lasă, tată, răspunse feciorul, că am cu cine să seamăn: multă inimă n-ai nici d-ta pentru tocatul de oase şi-ţi mai place să stai de vorbă cu oamenii deştepţi decît să tai carne şi să sfărîmi oase pe butuc. Mama să trăiască!... şi merge şi măcelăria lui Hubăr.
   În gîndul lui Naţl vorbele aceste erau grăite mai mult a laudă decît a mustrare; Hubăr însă vedea în ele mustrările ce el însuşi atît de adeseori şi le făcuse, şi obrajii lui se umplură de sînge.
   ― Să nu te obrăzniceşti cu mine, strigă el ca ieşit din fire, încît ucenicul şi una dintre calfe ieşiră speriaţi din tocătoare, unde aveau de lucru, ţi-am spus o dată că-ţi trag palme, şi nu are nimeni să ţi le ia de pe obraz.
   ― Ba asta să n-o faci, îi răspunse feciorul rece, că mă pui la grea încercare. Atunci era atunci, iar acum e altfel.
   Hubăr, măcelar din buni-străbuni, înaintă hotărît spre el. Naţl ţinu în faţa sa cuţitul pe care-l avea încă în mînă.
   ― Te rog pe toţi sfinţii, nu te apropia! strigă el.
   ― Lasă cuţitul! strigă calfa, care se repezi apoi spre dînşii, ca să-i despartă.
   Era prea tîrziu.
   Simţind pe tatăl său în apropierea sa, aruncă cuţitul departe de la dînsul.
   ― După ce m-ai nenorocit, n-ai să mă mai batjocoreşti, zise el apoi şi îi dădu brînci, încît căzu pe spate de se lovi cu ceafa-n tocila din dosul lui.
   Aşa, cu capul gol şi cu mînecile sumese, cum era, el se depărtă cu paşi repezi şi ieşi din curte fără ca să se mai uite înapoi.
   
    
   XIV
   ROSTUL LUI BANDI
   
   Sîmbetele după-amiazăzi sărăcimea, orbeţi, ologi, bătrîni nepu-tincioşi, copii fără de căpătîi se adunau venind unul cîte unul la portiţa mănăştirii şi aşteptau, certîndu-se între dînşii, pînă după vecernie, cînd maica econoama ieşea, ca-n faţa lumii să le împartă milă, pîine, cîte o bucată de carne, cîte un săculeţ de cartofi, de fasole ori de mălai, cîte un braţ de lemne în timp de iarnă şi cîţiva creiţari, toate adunate de maicile cerşetoare de prin piaţă, de prin oraş şi de prin împrejurime.
   Pentru ca binecuvîntările miluiţilor să nu se reverse numai asupra mănăştirii, maica econoama lua cu dînsa totdeauna pe cîteva dintre fetele cu purtări mai bune, ca aceste să împartă darurile de milă, şi multe daruri a împărţit Persida, mult a fost binecuvîntată de săracii al cărora glas străbate de-a dreptul la cer.
   Afară de aceasta, mănă ştirea avea săracii ei, unii cărora li se dădea joia şi duminica, iar alţii care căpătau în toate zilele prînzul în mănăstire. Între aceştia din urmă era şi Reghina cu copilul ei, Bandi.
   Cînd a venit la mănă ştire, Persida a găsit-o pe Reghina, cu copilul ei, atunci băiat de vreo patru ani, la uşa bucătăriei. Ani de zile de-a rîndul le-a dat mîncarea şi niciodată n-a putut să se uite la ea fără ca să tremure cuprinsă de frică.
   Maicile o ştiau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă şi în toată firea. Cînd a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mînă şi de un picior, strîmbă de gură şi cam smintită, încît abia te mai puteai înţelege cu dînsa. Degeaba ai fi întrebat-o cine e tată l lui Bandi, căci zicea totdeauna că nu ştie, şi totuşi îşi iubea copilul atît de mult, încît îl ţinea, chiar şi băiat de şapte ani, în braţe şi nu voia niciodată să mănînce mai nainte de a se fi săturat el. "Eu mănînc ce rămîne!" zicea dînsa.
   Cîteodată, aşa din senin, o apuca ceva de rămînea ca-nţepenită, cu ochii sticliţi, şi vorbea într-aiurea. Atunci spunea cum a fugit şi a rătăcit zile şi nopţi prin pădurea de la Cladova şi cum n-a mai voit să moară cînd şi-a văzut copilul voinic şi frumuşel.
   Şi în adevăr Bandi era băiat voinic şi destul de frumos la chip, dar fricos, liniştit şi atît de tăcut, încît rar ieşea vorbă din gura lui. N-ar fi fost chip ca cineva să-l depărteze de la mumă-sa; şedea lipit de dînsa ori o ţinea de poale cînd ea se ducea pe chinuite undeva.
   Bandi era băiat de vreo opt ani cînd Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ţinea ca un căţel după maica Aegidia, care peste cîtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.
   Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămîie la stăpîn şi a fugit, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci a rămas aşa răzleţ, trăind din mila oamenilor şi adăpostindu-se azi ici, mîine colo. Cînd vedea vreo călugăriţă, şi mai ales pe maica Aegidia, el fugea cuprins de frică şi se ascundea. Astfel la mănăstire i s-a pierdut încetul cu încetul urma şi nimeni nu se mai gîndea la el.
   Abia acum, în Săptămîna Patimilor, întorcîndu-se de la Lipova, Persida l-a zărit stînd cu undiţa pe ţărmul Murăşului din jos de pod.
   Trecuseră vreo trei ani de cînd nu l-a mai văzut şi băiatul crescuse în timpul acesta peste vîrsta lui, dar tot îl recunoscu după prima ochire şi îi trecu parcă un fel de săgeată prin inimă. Vedea pe Reghina slabă, numai piele şi oase, cu faţa galbenă, cu gura strîmbă, cu ochii sticliţi, şi iar o vedea rătăcind singură, deznădăjduită, cu moartea în suflet, prin pădurea de la Cladova. Îi venea să fugă şi să nu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi şi ar fi dorit să afle ce s-a făcut el de cînd nu l-a mai văzut.
   Bandi, văzînd că se uită mai întins la el, s-a speriat ca făcătorul-de-rele care se vede faţă în faţă cu urmăritorii lui, apoi recunoscînd-o, îşi adună undiţa, gata de a o lua la fugă.
   Ea-i făcu semn să vie la dînsa, şi el se apropie umilit, fricos şi supus ca un cîine chemat de stăpanul său.
   ― Bine, Bandi, îi zise ea, dar tu ce faci?
   ― Prind peşte, ră spunse el.
   ― Dar unde ai umblat de atîta timp?
   ― Pe aici, pe la Lipova şi pe la Radna.
   ― Dar din ce ai trăit?
   ― Din ce am căpătat.
   ― Nu vrei tu să vii cu mine, la mama? îl întrebă ea înduioşată.
   Era în faţa ei, în ochii ei şi mai ales în glasul ei atîta dragoste, încît faţa băiatului se lumină.
   El dete din cap, era însă atît de mişcat, încît nu putu să-i răspundă şi mari stropi de lacrimi se iviră în ochii lui şi se strecurară peste obrajii lui bătuţi de soare şi de vînt.
   ― Nu plînge, Bandi, îi zise ea; de ce plîngi, că n-am să-ţi fac nici un rău?
   ― Dar, răspunse el, ai cunoscut pe mama şi ai fost atît de bună cu ea.
   Persida se cutremură.
   Mergînd apoi spre casă, ea se încredinţă că băiatul, rămas singur din capul lui, se deschisese. Vorbăreţ nu era nici acum, dar părea foarte cuminte şi răspunsurile lui erau bine gîndite, oarecum bătrîneşti.
   Viaţa lui sufletească era însă tot cea de mai nainte, şi în curînd Persida a ajuns să se căiască de a nu-l fi lăsat să-şi prindă peştii înainte. Îi era oarecum frică de el. Alipirea către dînsa era la dînsul un fel de boală sufletească, şi ea nu mai putea să scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliţi ai Reghinei.
   Ducea, nu-i vorbă, codirile Marei în piaţă şi, pe înserate, le aducea acasă, dar le făcea toate în grabă, se-ntorcea în fuga mare şi se uita, întors acasă, cu un fel de îngrijire la Persida, ca şi cînd s-ar fi temut că în lipsa lui i se va întîmpla ceva. Astfel dînsa nu mai putea să scape de ochii lui.
   Duminica Tomii, dimineaţa, cînd a dat ochii cu dînsa, el era foarte neliniştit, iar după ce dînsa s-a întors de la biserică, el gemea, parcă le-ar fi ştiind şi simţind toate, întocmai ca dînsa.
   Marţi după-amiazăzi Mara s-a întors acasă înainte de vreme şi cu faţa oarecum sperioasă.
   Hubăr, aşa ziceau toţi, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap şi era să -l înjunghie cu un cuţit mare dacă una dintre calfe n-ar fi sărit la timp, ca să-l scape.
   N-o privea lucrul acesta, şi totuşi ea tremura cuprinsă de simţămîntul că o mare nenorocire i s-a întîmplat, şi a grăbit acasă, pentru ca nu cumva fiica ei să afle de la alţii cele petrecute.
   Persida o ascultă rîzînd cu ironie.
   ― Minciuni! zise ea. Minciuni neruşinate! strigf mai tare. Nu e Hubărnaţl în stare să facă lucrul acesta! Să mor eu dacă-i adevărat! Nu crede!
   Nici nu credea Persida, dar ceva tot trebuie să fi fost la mijloc, şi începu şi ea să tremure.
   Ochii ei se opriră asupra lui Bandi, care, auzind-o vorbind mai tare, se ivi în pragul casei.
   ― Am să mă duc, urmă ea cuprinsă de o pornire covîrşitoare, şi să aflu adevărul de la oameni care nu mint. Maica Aegidia trebuie să ştie.
   ― Dar ce te priveşte pe tine?! întîmpină Mara, cuprinsă de grijă.
   Persida se opri în faţa ei şi se uită lung la ea.
   ― Dă-ţi, te rog, seama, îi zise apoi, ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta şi eram să sar cu cuţitul asupra d-tale. Ori nu este adevărat, şi atunci trebuie să-ţi scoţi cît mai curînd gîndul acesta din cap, ori e adevărat, urmă ea îngrozită, şi atunci sunt şi eu vinovată!
   ― De ce să fii tu vinovată?! strigă Mara ca scoasă din fire.
   ― Pentru că niciodată nu şi-ar fi pierdut rostul dacă n-ar fi avut nenorocirea de a da cu ochii de mine!
   Mara se cruci de trei ori, una după alta.
   ― Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! strigă Mara. Ajută-ne, că eşti milostivă. Nu mai sunt oare şi alte femei pe lume?! Dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost alta. Dacă n-are minte, nu are! De ce nu şi-au ieşit şi alţii din fire?!
   ― Pentru că numai pe el l-am ademenit! îi răspunse Persida deznădăjduită şi-şi luă mantela ca să plece, însoţită de Bandi.
   Marei îi venea să i se pună în cale şi să strige că numai peste trupul ei poate să iasă din casă. Dar de ce s-o oprească?!
   ― Haid'! zise, lasă, c-o să Ai scoată maica econoama prostiile acestea din cap.
   Persida dete cu îndărătnicie din cap şi plecă cu pas iute şi apăsat.
   Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei simţămîntul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut.
   Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare. Din ce în ce tot mai mult o cuprindea simţămîntul că acum, acum se hotărăşte viaţa ei, şi iar îi era parcă se află la marginea unei prăpăstii şi nu se mai poate ţinea, trebuie neapărat să-şi ia avînt spre adîncime, iar vedea în faţa ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.
   Sosită pe celălalt ţărmure, în apropierea mănăştirii, ea se întoarse spre Bandi care alerga după dînsa. Plecase cu el de acasă, şi totuşi acum îi era ca şi căzut din cer.
   ― Îl cunoşti tu, întrebă ea, pe feciorul măcelarului Hubăr?
   ― Pe Hubărnaţl, care a bătut pe tatăl fiindcă a fost rău cu mumă-sa? grăi el cu ochii plini de văpaie.
   ― De unde ştii tu? întrebă dînsa, cuprinsă de fiori.
   ― Ştiu, răspunse el. Am văzut-o plîngînd şi ştie lumea. Acum Hubărnaţl s-a întors acasă şi l-a bătut pe el. E om rău Hubăr.
   Era parcă vorbeşte într-aiurea băiatul şi Persida nu mai cuteza să urmeze vorba cu el.
   ― Îl cunoşti dar pe Naţl? urmă ea, schimbînd vorba.
   Bandi dete din cap.
   ― Poţi tu să te duci să-l cauţi, orişiunde ar fi, şi să-i spui să mă aştepte azi, cînd mă întorc de la mănăstire, în dosul Sărăriei?
   Bandi dete din cap.
   ― Dar să nu spui nimănui nimic şi să mă aştepţi şi tu acolo. Bandi dete din cap.
   ― Du-te, Bandi, şi umblă iute! zise ea, apoi îşi urmă cu inima încleştată drumul spre mănă ştire, iar Bandi porni zăpăcit ca omul grăbit care nu ştie încotro să apuce.
   Nici nu era lucru uşor să-l gă sească pe Naţl.
   Ieşind atunci, după nenorocita ceartă cu tatăl său, din curte, Naţl a stat şi el zăpăcit.
   Văzîndu-l, trecătorii s-au oprit din drum, şi lumea, doritoare de a afla ce s-a petrecut, a început să se adune în faţa casei. El nu mai putea să stea pe gînduri: trebuia să scape de privirile scrutătoare şi, fără de a se mai gîndi, plecă spre casa lui Oancea, care fusese calfă la dînşii pe cînd el era ucenic şi ţinea la el şi la mumă-sa.
   Aici a stat pînă pe-nserate, cînd s-a dus la Griner, ca să se împrumute cu cîteva sute de florini şi apoi să plece şi să se ducă departe de lumea aceasta, în care nu mai avea ce să caute.
   Puţin în urmă Oancea a plecat şi el la Hubăroaie.
   Nu intra în mintea lui gîndul ca Naţl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Naţl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca şi că mare nenorocire s-ar întîmpla dacă ei s-ar mai întîlni: Oancea ţinea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-şi părăsească bărbatul, care atît de mult îi amărîse viaţa.
   Şi Naţl avea dreptate.
   Lovindu-se în căderea lui de masa tocilei, Hubăr se rănise la cap şi zăcea în pat. Tocmai grea nu era rana; bolnavul însă, rău cătrănit, era cuprins de fierbinţeli şi stăruia cu îndărătnicie ca feciorul său să fie fără de întîrziere arestat şi tras în judecată pentru că a ridicat cuţitul ca să-l omoare.
   Hubăroaie plîngea şi nu mai putea să vadă pe nimeni în ochii ei. Îi venea să intre în pămînt de ruşine şi era în gîndul ei hotărîtă să vîndă casă şi măcelărie, şi vie, şi pămînturi, şi prunişti, tot ceea ce a agonisit, şi să se ducă undeva unde nimeni n-o ştie. Şi iar stătea la îndoială, îi părea peste putinţă ca Naţl, copilul ei cel duios şi atît de blînd, să fi făcut ceea ce toţi spuneau.
   Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El ştia adevăratul adevăr şi inima ei de mamă simţea că numai aşa cum spune el s-au putut petrece lucrurile.
   ― Da! zise ea cu faţa înseninată, Naţl n-a putut să ridice cuţitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuţitul cînd a văzut că tatăl său se apropie. Minte bărbatul meu; minte calfa; minte ucenicul; du-te, Oance, te rog, du-te şi le spune că au minţit, ca lumea să ştie adevărul!
   Ea era împăcată, ea-l ierta, ea îi dădea dreptate şi-l plîngea; cînd însă Oancea aduse vorba la împăcăciune, ea dete adînc mîhnită din cap.
   ― Nu, zise ea, o minune ar trebui să se întîmple pentru ca tatăl său să-l poată ierta: s-ar învinovăţi însuşi pe sine şi asta nu-i în stare să o facă.
   ― Atunci lasă-l în ştirea Domnului, grăi Oancea. Destul te-ai chinuit, şi tot îţi este feciorul mai mult decît el!
   Hubăroaie se uită mirată la el.
   Nu-i venise niciodată gîndul acesta, şi îi părea peste putinţă ca cineva să -l aibă.
   ― Asta, zise ea, e o nebunie. El este bărbatul meu!
   Mirbele acele erau grăite cu atîta lepădare de sine, cu atîta umilinţă creştinească, încît Oancea ră mase cuprins de sfială.
   ― Dacă Dumnezeu va voi să mă mîngîie, urmă ea peste puţin, îi va împăca şi pe ei.
   Ştiuse Naţl că aşa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrimi cînd Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoială asupra lui.
   Marţi seara, cînd Persida stătea cu Bandi în capul podului, Naţl şedea cu capul rezemat în pumni şi frămîntat de grele zbuciumări sufleteşti în faţa lui Oancea.
   Luase cinci sute de florini de la Griner şi era hotărît ca, îndată după Inserare, să plece la Arad şi de acolo la Viena.
   Era hotărît şi nu putea să plece.
   Încercase în mai multe rînduri să scrie şi nu era în stare să înşire zece vorbe. Atît îi păreau de seci, atît de minciunoase vorbele puse pe hîrtie, încît a rupt în cele din urmă hîrtia, cuprins de gîndul că puţin îi pasă dacă ea nu simte că nu poate să fie adevărat ceea ce lumea spune.
   ― Oance, grăi el în cele din urmă cu glasul înecat, aşmai avea să te rog ceva, dar să nu spui nimănui în lumea aceasta. M-ai înţeles? Nimănui în lume!
   ― Mă ştii, răspunse Oancea, ca şi cînd ai spune unui mort.
   ― Tu cunoşti pe fata Marei? întrebă Naţl.
   ― Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat.
   Auzise, ce-i drept, şi el ceva, dar era de mult de atunci şi o uitase.
   ― Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Naţl.
   ― Niciodată!
   ― Nu face nimic. Te rog să cauţi a te întîlni cu ea, ca din întîmplare, m-ai înţeles? ― ca din întîmplare, ca nici ea, nici alţii să nu bănuiască că eu te-am trimis, şi să-i spui cum s-au petrecut lucrurile.
   Oancea ştia că Naţl e hotărît să plece peste cîteva ceasuri; el însă nu credea că va pleca, ba chibzuia fel de fel de chipuri de a-l opri. Ar fi putut dar să le lase deocamdată toate încurcate, nu se putu însă stăpîni şi fără de veste îi scăpară vorbele:
   ― De ce să-i spun?
   ― Nu mă întreba de ce, grăi Naţl, fiindcă nu pot să-ţi spun şi nici tu n-ai fi în stare să mă înţelegi. Eu nu pot să vorbesc cu ea, şi mi-ar fi foarte greu dacă şi dînsa ar crede c-am sărit cu cuţitul la tata.
   Oancea nu mai zise nimic, deşi numai cu mare nevoie se putea stăpîni, şi astfel rămaseră iar tăcuţi, fiecare cu gîndurile sale, în odaia pe jumătate întunecată.
   În vremea aceasta Bandi alerga din băiat în băiat şi dăduse de urma căutată cu atîta neastîmpăr.
   ― Carevasă zică, o să mi-o faci şi asta? întrebă Naţl în cele din urmă.
   ― S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea cînd capul lui Bandi se ivi în uşa crăpată şi doi ochi căprui se îndreptară ţintă spre Naţl.
   Naţl tresări, cuprins de un fel de spaimă, şi se ridică în picioare. Îi era, cum s-a uitat aşa prin amurg, parcă vede ochii tatălui său şi fără de voie se dete un pas înapoi. Uitîndu-se apoi mai cu dinadins la băiatul de care nu-şi mai aducea aminte, el făcu iar un pas înainte şi întrebă:
   ― Ce e?
   ― Să vii cu mine, răspunse bă iatul.
   ― Unde?
   ― Vino numai, că vei vedea, grăi iar băiatul.
   Era de necrezut, era peste putinţă, şi totuşi Naţl ştia unde se duce, cine-l cheamă şi nu mai era în stare să-şi dea seama despre ceea ce face, ci porni, fără a se mai uita la Oancea, după Bandi, ca dus să-şi ia osînda de moarte.
   Şi mult a trebuit să stea cuprins de zbuciumări sufleteşti în dosul Sărăriei, ştiind acum pe cine aşteaptă şi aşteptînd în zadar.
   Prea se petrecuseră repede lucrurile, şi Persida, cea altfel atît de chibzuită, n-avea timp să-şi dea seama despre ceea ce voieşte, să-şi croiască un plan şi să-şi adune puterile. Stăpînită numai de gîndul că toate sunt minciuni şi că lucrurile trebuie neapărat să se pună iar în calea cea bună, ea nu băga de seamă că trecătorii se uită îngrijaţi după dînsa, iar sora care îi deschisese uşa rămase cuprinsă de spaimă cînd a dat cu ochii de ea.
   Maica Aegidia se afla singură în chilia ei.
   ― Ce e? ce s-a întîmplat? strigă ea speriată de faţa Persidei şi de mişcările ei.
   Persida se opri în faţa ei, înaltă, plină de putere, dar tremurînd din ce în ce mai tare.
   Nu ştia ce să-i răspundă, cum să-nceapă... Se dăduse de gol, se uita în ochii maichii Aegidia şi nu putea decît să spună adevărul. Adeseori a simţit acum în timpul din urmă că-l iubeţe, niciodată însă simţă mîntui acesta n-a cuprins-o cu putere atît de covîrşitoare ca acum, sub ochii scrutători ai maichii Aegidiei.
   Ea-şi acoperi faţa cu amîndouă mîinile şi se lăsă în genunchi la picioarele maichii.
   Maica Aegidia se plecă adînc înduioşată spre ea; deodată însă tresări ca lovită de un junghi, se îndreptă şi rămase rece şi cu faţa aspră.
   ― Ah! ce urîtă nenorocire, grăi dînsa încet şi gemînd. Carevasăzică, e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiţi cu ochii doritori la acel om despuiat de toată simţirea bună!
   ― Nu-i adevărat! strigă Persida ridicînd ochii spre dînsa. Nu se poate! Şi dacă el a ridicat mîna asupra tatălui său, mă omor cu zile, mă îngrop de vie. Nu crede, maică! Sunt minciuni grăite de guri pizmătăreţe şiră u voitoare!
   ― Nu te înşela, fata mea, tu însăţi pe tine, întîmpină călugăriţa. Hubăr zace greu rănit la cap, şi el n-a putut să se rănească însuşi pe sine. Orişicum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar şi dacă-ar fi minţit tatăl, e o grea pedeapsă de la Dumnezeu ca tatăl să-şi învinovăţească, fie chiar şi pe nedrept, feciorul, şi tu, copilă nevinovată, trebuie să fugi şi să te depărtezi cu gîndul de această familie atît de greu certată. Dumnezeu cel atoateştiutor nu pedepsele fără de vină, şi greu afară din cale trebuie să fie păcatul pe care au să-l spăşească ei; nu te face şi tu părtaşă la această spăşire apropiindu-te cu inima şi cu gîndul de aceia pe care Dumnezeu i-a depărtat de la sine. Închide-ţi ochii, ca să nu-i vezi, depărtează-ţi gîndul, stăpîneşte-ţi inima!
   Persida rămase timp îndelungat nemişcată şi cu ochii ţintă la fereastra din care prima dată în viaţa ei îl văzuse.
   ― Nu pot şi nu pot! grăi dînsa în cele din urmă încet şi ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu şi-mi e adeseori ca şi cînd chiar mai nainte de a mă fi născut aş fi fost osîndită să sufăr împreună cu dînsul. Maică! urmă apoi ridicîndu-se în picioare şi înşirînd vorbele cu vioiciune. Mi-e, cînd îmi dau seama, nesuferit acel om pătimaşşi pornit mereu spre viaţă fără frîu şi ştiu că nu putem să ne apropiem fără ca să ne izbim unul de altul. Îndată însă ce-l ştiu suferind, mă simt dusă de o putere covîrşitoare spre dînsul. Ce să fac, maică?! Cum să scap de ispitire?
   ― Du-te, fata mea, răspunse maica înduioşată, închide-te, cînd te cuprind asemenea porniri, în biserică, îngenunchează la icoana Maicii Preacurate, ridică-te cu inima şi cu gîndul spre Dumnezeu, roagă-te şi mereu te roagă, căci nimic nu poate covîrşi puterea rugăciunii pornite din inimă curată! Altă scăpare nu ai!
   Persida încetul cu încetul se potoli şi o linişte senină se revărsă în cele din urmă peste faţa ei.
   ― Sărmana mea mamă! grăi dînsa în cele din urmă. Mult s-a temut dînsa... şi atît de adeseori mă cuprinde simţămîntui că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aş putea să-l găsesc.
   Maica Aegidia făcu un pas spre dînsa şi, cu ochii muiaţi în lacrimi, îi apucă cu amîndouă mîinile capul şi o sărută pe frunte.
   ― Acesta să fie, zise dînsa, cel din urmă al tău gînd de scăpare, şi atunci cînd nu Ai va mai rămîne nimic, să-ţi aduci aminte că sfînta noastră biserică primeşte în sînul ei pe toţi cei ce caută mîngîiere şi adăpost.
   Persida îi sărută în mai multe rînduri mîna, apoi se depărtă cu pas uşor şi astîmpărat.
   Se Inserase cînd ea începu a trece podul, o seară liniştită şi călduroasă. Apa Murăşului, liniştită şi ea, se revărsa oarecum pe furişate şi numai pe la pontoane pleoşcăia abia simţit. Din cînd în cînd se arunca pe ici, pe colo cîte o mreană peste luciul ei şi cădea iar pleoşcăind în valuri. Liliecii ieşiţi de la Sărărie fluturau mereu pe deasupra podului, iar dincolo, peste Murăş cînta o privighetoare.
   Bandi nu se vedea nicăieri.
   Persida se opri neliniştită.
   Nu mai încape îndoială că băiatul a găsit pe Naţl şi că amîndoi o aşteaptă în dosul Sărăriei.
   Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva şi nu mai găseşte aer.
   ― Nu se poate! şopti ea. N-aşfi vrednică de lumina zilei dacă l-aş părăsi şi eu cînd toţi îl nedreptăţesc... Ce face el în deznădăjduirea lui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aş ierta, urmă ea luîndu-şi avînt, niciodată nu m-aş ierta şi viaţa întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare.
   Ca dusă apoi de o putere tainică, ea se-ntoarse şi o luă cu paşi mari, hotărîţi şi iute călcaţi spre Sărărie.
   Naţl, care aştepta chinuit de îndoieli, tresări cînd o zări în depărtare, apoi rămase ca înfipt în pămînt, iară Bandi făcu înviorat cîţiva paşi, arătînd spre ea.
   ― Ce e, Ignatius? grăi dînsa? Ce s-a întîmplat? Cum a căzut o atît de groaznică nenorocire pe capul tău?
   Era în acel "Ignatius" pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul cu care vorbise ea, în întreaga ei fire atîta căldură, atîta inimă deschisă, o atît de curată iubire, încît el rămase cuprins de uimire şi uitîndu-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.
   ― Tu nu ai ridicat cuţitul asupra tatălui tău! urmă ea.
   ― Nu! răspunse el uşurat. Îl aveam din întîmplare în mînă şi l-am aruncat cînd el s-a apropiat de mine.
   ― Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea.
   ― Nu ştiu! răspunse el strîmtorat. A voit să mă pălmuiască şi eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împiedicat de tocila care se afla în dosul lui şi s-a lovit cu capul de piatră!
   Persida-şi acoperi faţa cu mîinile şi tot vedea parcă în faţa ei sîngele ţîşnit.
   ― Ah! ce nenorocire! strigă ea îngrozită. Cuprinsă apoi de o pornire neînţeleasă, ea făcu un pas spre el ca şi cînd ar voi să-i scoată ochii cu ghearele. Nemernicule! şopti cu patimă. Obrazul tău n-ar fi fost el oare mai curat dacă, fie chiar şi pe nedrept, ar fi suferit cu fiiască răbdare palmele? Trebuie să-i fi zis ceva, ca să-l scoţi din răbdare, şi pă catul de-a fi scos din răbdare pe părintele tău e destul de mare ca să fie răsplătit cu palme.
   ― Am făcut rău, răspunse el tare şi fără de şovăire, şi mă căiesc.
   Persida era învinsă şi muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în faţa ei, blînd, duios, purtat de cele mai bune porniri.
   ― Cîtă durere mie şi ţie şi sărmanei tale mume şi cîtă mulţumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuinţă, urmă ea înduioşată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereu pînă ce nu ţi-o dă...
   ― Ştiu că în zadar mă voi umili, grăi dînsul întristat, dar din iubire către mama şi către tine am s-o fac şi asta!
   ― Are să se moaie, zise dînsa înviorată. Maica Aegidia şi părintele pleban îl vor îndupleca după ce vor fi încredinţaţi că eşti năpăstuit!
   El se uită lung la ea, mai întîi cu un fel de mirare, apoi cu milă şi rîzînd în cele din urmă cu amărăciune.
   ― Sărac de sufletul tău! grăi el încet. Curat şi pornit spre bine, el vede lumea sub cer senin; eu însă, tulburat din mine însumi, nu mai pot vedea în viaţă decît furtună şi zbuciumări. Nu te amăgi însăţi pe tine, urmă el mai tare, şi nu mă ispiti pe mine. Se poate că tatăl meu se va muia ori va face, pentru ochii lumii, ca şi cînd s-ar fi muiat. Eu mă-ndoiesc, dar cu putinţă este. Mie însă tot nu mi-ar fi dată pacea, căci sunt certat însumi cu mine, şi-n toată clipa ar trebui să mă tem că-mi voi pierde iar sărita, şi grozavă nenorocire mi se poate întîmpla. E înspăimîntător gîndul că nu poţi să trăieşti în pace cu părintele tău, dar mă stăpanele gîndul acesta şi mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmăreşte şi-mi reamintesc mereu suferinţele pe care muma mea şi eu le-am avut şi le vom avea pe urma lui: mă înspăimînt cînd mă gîndesc la el, tremur cînd îl văd şi-mi vine să fug cu ochii închişi cînd ajung a fi singur cu dînsul. Asta e o boală fără de leac, un blestem greu pe capul meu: nu-mi mai sta în cale; lasă-mă să mă duc gonit de soarta mea şi fugi de mine şi nu te mai uita-napoi şi-nchide ochii, ca să nu mă mai vezi, şi alungă-mă din gîndul tău. Tu eşti prea bună pentru mine, strigă el deznădăjduit, şi sufletul tău cel curat se spurcă însuşi pe sine prin gîndul de mine! Fugi!
   Uitîndu-se cu ochii mari şi înduioşaţi la dînsul, Persida prindea una cîte una vorbele de pe buzele lui, şi cu cît mai mare era deznădăjduirea lui, cu atît mai senină se făcea faţa ei.
   ― Nu! grăi dînsa în cele din urmă cu liniştită hotărîre. N-am să mă înspăimînt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise şi-i apucă mîna şi se alipi de el şi-şi trecu gingaşbraţul peste gîtul lui. Ah! urmă apoi ca dusă-n altă lume, ce ademenitor e gîndul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ţi luminez viaţa, să te văd... iarăşi voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-te la mine şi rîde cum ai rîs atunci cînd ne-am întîlnit pe pod, Igna-tius! uită-te! adause privind cu nebiriută stăruinţă în ochii lui.
   El se uita rîzînd cu ochii scăldaţi în lacrimi în ochii ei plini de văpaie.
   Plecîndu-se apoi puţin, el atinse încet şi sfios cu buzele tîmpla ei, o sărută şi o depărtă încet de la dînsul aruncînd o căutătură de ochi la Bandi, care se uita cu mirare la dînşii.
   Persida tresări ca deşteptată din somn.
   ― Mîine, tot aici, tot pe timpul acesta, zise ea, apoi se depărtă cu pas grăbit, făcîndu-i bă latului semn să vie cu dînsa.
   
   
   XV
   ISPRĂVILE LUI TRICĂ
   
   Marta avea trei copii, doi băieţi mai mici şi o fată mai măricică, Sultana. Era trecută Sultana de unsprezece ani, adică fată aproape mare, dar mama ei, măritată mai-nainte de a fi împlinit vîrsta de cincisprezece, se simţea încă femeie de tot tînără şi era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri şi uşoară, aşa se zice, şi de inimă, şi de minte.
   Adevărul e că Marta numai de inimă era uşoară. Avînd bărbat pe Bocioacă, ea se deprinsese ca toate să vie de-a gata şi n-a ajuns niciodată să afle ce sunt grijile vieţii. Se bucura dar de ziua de astă zi, adepta cu părere de bine pe cea de mîine şi căuta totdeauna şi în toate împrejurările numai ceea ce îi făcea plăcere: celelalte erau în grija bărbatului.
   E deci lucru firesc că dînsa, femeie adevărată, o singură grijă sta-tornică şi neadormită avea: să-şi păzească bărbatul. Ţinea să intre în voile lui şi să-i placă, ţinea însă mai ales să-l ferească de ispitiri. De aceea se simţea mai bine între bărbaţi decît între femei, îi erau nesuferite femeile frumoase, nu putea să le vadă în ochi pe cele care plăceau şi lua drept duşmancă neîmpăcată pe nevasta despre care bărbatul ei scăpa vreo vorbă bună. Femeia cea mititică, durdulie şi blajină se făcea într-însa leu-paraleu cînd bărbatul ei îşi dădea pe faţă slăbiciunea pentru vreo altă femeie.
   Degeaba au fost dar silinţele lui Bocioacă de-a o pune bine cu Persida.
   Lasă că-i părea prea aşezată Persida, prea sfătoasă, prea înfumurată şi bătrînicioasă, dar ea nu putea să-nţeleagă ce adică le place bărbaţilor în acel muieroi, cum îi zicea dînsa, şi simţea o mulţumire diavolească dacă putea să-i găsească Persidei vrun cusur şi s-o grăiască de rău.
   Atît i-a trebuit apoi lui Bocioacă pentru ca să nu-şi mai dea silinţa de-a mărita pe fata Marei. Om cu slăbiciuni, el se simţea măgulit cînd vedea că nevasta lui le place şi altora, şi era mîngîiat în suflet cînd simţea că dînsa nu lasă pe alte femei să se apropie de dînsul; ţinea însă mai presus de toate să n-o mîhnească şi nu era în stare să grăiască de bine pe vreun om care îi era ei nesuferit.
   Ştia Bocioacă prea bine că i se face Persidei o mare nedreptate: tocmai de aceea însă el răsplătea nedreptatea aceasta prin o neobişnuită bunătate faţă cu Trică, fratele ei. Trică era omul lui de încredere, mîna lui cea dreaptă, al doilea stăpîn la casă, cum n-ar mai fi putut să fie decît feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de toată încrederea, sprinten, isteţ şi gata la orişice, dar cînd era vorba de dînsul, era şi Marta de un gînd cu bărbatul ei.
   Nu trece-n lumea aceasta nimic peste prevederea femeii care e mumă şi are fată. E broască mititică fata, încît abia poate să alerge de ici pînă colo, şi muma începe a se îngriji ca nu cumva să rămîie fată bătrînă şi chibzuieşte cum are să o mărite; iară Marta avea fată măricică, pe care peste trei-patru ani putea s-o mărite. Era hotărît în gîndul ei că un bărbat mai bun decît Trică n-ar putea să-i găsească. Era ca făcut anume pentru fata ei, voinic, deştept şi harnic, plin de inimă şi supus, tocmai potrivit la vîrstă, bărbat mai bun decît Bocioacă şi minunat ginere în casă.
   Atît era de înfiptă Marta în gîndul acesta, încît ea nu băga de seamă că Trică nu se simţea deloc şi era cel mai nespălat şi mai nepieptănat, cel mai soios dintre calfe şi că foarte uşor s-ar putea întîmpla ca Sultana, fată curăţică, să aleagă mai tîrziu, după ce i se vor fi deschis ochii, vreun alt flăcău, mai potrivit cu dînsa. Chiar acum ea-l socotea mai puţin decît celelalte calfe şi-l lua drept un fel de slugă proastă, căreia poate să-i poruncească orişicine.
   Mai puţin încă decît ei îi trecea lui Trică prin minte gîndul că are vreodată în viaţa lui să-şi bată capul cu Sultana, ţinea la ea, fiindcă era fata lui Bocioacă şi a nevestei lui, şi-i făcea toate voile, dar, luat de scurt, n-ar fi putut să-ţi spună dacă e oacheşă fata ori bă lană, ci ar fi zis numai, aşa, pe nimerite, că e mai mult oacheşă şi cu ochii albaştri, fiindcă aşa era şi muma ei.
   Pe muma ei o ştia Trică foarte bine. Şi cum, Doamne, să n-o ştie, cînd îi era stăpînă atît de bună?! Dacă avea să mute vreun dulap din casă, să urce vreun coşori vreun sac în pod, să coboare vreo pu-tină în pivniţă ori să ia ceva din cămară, pe el îl chema, şi tot pe el îl lua cu dînsa şi cînd avea, fie peste zi, fie seara, să meargă undeva. Nu simţea Trică deloc că, ajuns calfă în toată firea, nu-i prea şade bine să fie mereu în coada stăpînei sale, ci se bucura că poate să-i facă voile şi se uita şi-n ochii, şi-n gura ei, încît ar fi fost, de dragul ei, în stare să se pună-n harţă pînă chiar şi cu soră-sa. Ba s-a şi pus, fără ca să-şi dea seama.
   Marta n-o grăia, ce-i drept, în faţa lui nici de rău, dar nici de bine pe Persida: lui îi era însă destul şi atît ca să ştie că stăpînă-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră-sa. Iar stăpînă-sa nu putea să n-aibă dreptate; simţea şi el că Persida e, în adevăr, prea sfătoasă şi prea încăpăţînată. Dar tot sora lui era.
   Acum, cu cele petrecute la casa lui Hubăr, Marta a scăpat vorba că Persida a putut să aibă slăbiciune de un om ca Naţl.
   Obrajii lui Trică se făcură roşii ca bujorul.
   ― Nu, zise el, ea s-a ferit de dînsul, dar el umbla după dînsa. Asta n-o ştiuse Marta.
   ― Unde? întrebă Marta.
   Trică simţea că asta n-avea s-o spună, dar nu putea să nu ră spundă cînd stăpînă-sa-l întrebase.
   ― De mult acum, ră spunse el cu anevoie, cînd ne aflam la Arad.
   ― Aşa?! grăi Marta, care abia acum începu să-nţeleagă cele petrecute toamna trecută.
   Şi multe poate să înţeleagă femeia deşteaptă cînd începe să înţeleagă.
   Mare lucru tot n-ar fi fost însă dacă nu s-ar mai fi nimerit la mijloc şi Oancea.
   Oancea era cel mai bun om din lume şi mai ales pentru Hubăroaie şi pentru feciorul ei ar fi fost în stare să sară şi-n apă, şi-n foc.
   El avea însă păcatul că nu ştia să se stăpînească. Stînd la lucru ori mergînd în căile lui, el vorbea singur, adeseori atît de tare, încît oamenii se uitau dînd din cap după el, iar nopţile bolborosea întruna prin somn. Cum ar fi putut el să tacă?!
   Naţl nu i-a spus, ce-i drept, atunci seara, unde l-a dus Bandi şi ce-a pus la cale; prea ar fi trebuit însă Oancea să fie prost ca să nu-şi dea cu socoteală că Bandi numai de la Persida putea să vie. Naţl s-a-ntors apoi cu totul schimbat acasă şi n-a mai plecat, cum fusese vorba, iar zilele următoare maica econoama şi popa cel nemţesc umblau cu capete să-l împace pe Hubăr cu feciorul său. N-au putut, ce-i drept, să-i împace, dar încetul cu încetul tot oraşul a aflat cum s-au petrecut lucrurile, iar Hubăr nu mai stăruia ca feciorul său să fie tras în judecată. Se vedea cît de colo mîna Persidei.
   Pe-nserate Naţl pleca fără ca să spună unde se duce: asta-l ardea pe Oancea; trebuia să spună, fie chiar şi numai nevestei sale, ceva, nu însă vorbind singur, nici bolborosind prin somn, ci de la rost la rost, cum vorbeşte omul cînd vrea să se uşureze. Nu-i vorbă, tot acolo venea, fiindcă nici aşa Oancea nu vorbea, ci scăpa vorbele de se vorbea dintr-însul.
   ― Pare-mi-se, i-a zis el nevestei, dar nu ştiu, ba nici nu cred.
   Nevastă-sa însă ştia hotărît şi credea neîndoios că serile Naţl se duce să se întîlnească cu Persida, şi cînd o nevastă ştie şi crede ceva, puţin mai trece pînă ce ştiu şi vecinele.
   ― Aha! zise Marta, cînd vorba ajunse pînă la dînsa. Şi: Ce ţi-e femeia?!
   Parcă se bucura c-a prins-o pe Persida cea smerită. Zicea, fără îndoială, că nu crede şi era foarte supărată că alţii cred; trebuia deci să-i spună şi lui Trică o vorbă, ca să ştie băiatul şi să-i spună mamei cam ce fel vorbeşte lumea.
   Trică s-a făcut foc, nu însă pentru că soră-sa se întîlneşte cu Naţl, ci pentru că-i era ruşine de stăpînă-sa.
   Nu! Era peste putinţă! Naţl a fost totdeauna şi era, mai ales acum, în gîndul lui, cel mai nemernic om, şi nu putea să se uite Persida decît cu groază la un asemenea om.
   El, cu toate aceste, se temea, şi cu cît mai mult se gîndea, cu atît mai vie îi era temerea.
   Omul acela turbat, mai ales acum, era în stare să le facă toate ca s-o scoată din minţi pe Persida, s-o ademenească, s-o înşele, s-o prostească.
   Şi nu-i făcea bine lui Trică să se gîndească la asemenea lucruri. Era tocmai la vîrsta cînd e mai nebunatic flăcăul şi, gîndindu-se aşa, el vedea mereu în faţa lui pe stăpînă-sa şi se înspăimînta... Ce-ar zice ea dacă Persida în adevăr ar fi, în cele din urmă, destul de slabă ca să intre în voile neamţului?! Grozavă ruşine!
   El trebuia să facă ceva!
   Dar ce să facă?
   Lucrul cel mai firesc era să se ducă şi să-i spună mamei sale, ca să bage de seamă, s-o închidă pe Persida în mănă ştire, ori s-o păzească într-alt fel mai bine. Aşa şi era hotărît să facă. N-a putut însă. Cînd era să se ducă, îi venea greu, îi era ruşine.
   "Am, îşi zise el, să vorbesc cu Persida deschis, cum am mai vorbit, şi să-i spun, cum i-am mai spus, că are să fie rău dacă nu se fereşte de neamţul acela."
   Nici asta nu-i venea însă s-o facă. Simţea acum, ceea ce atunci încă nu putea să simtă, că degeaba-ţi dai silinţa să păzeşti pe un om cînd el însuşi nu se păzeşte. Ce ar fi făcut adică el dacă cineva i-ar fi zis să nu se mai uite la stăpînă-sa, să nu se mai apropie de dînsa, să nu mai vadă braţele ei şi carnea cea moale de pe gîtul ei?! S-ar fi supărat foc şi tot ar fi făcut cum îl trage inima. Ştia şi el însuşi şi nu mai era nevoie să -i mai spună şi alţii că e primejdios lucrul acesta şi se ferea de el: tot aşa ştia şi Persida că trebuie să se ferească de neamţul.
   Mai bucuros ar fi fost Trică să nu facă nimic, să nu se amestece, să lase lucrurile în mersul lor; era însă la mijloc stăpînă-sa, care parcă nu se mai uita la el ca mai înainte.
   Trebuia să facă ceva, să arate că e om şi el.
   Trebuia, dar nu ştia ce, iar omul se supără cînd nu ştie ce să facă, şi supărărea te pune în cele din urmă la cale.
   Frămîntîndu-se aşa din el, Trică a ajuns în cele din urmă de-ar fi fost în stare să se arunce ca un leu asupra lui Naţl, care atît de mult îl supăra.
   Pe-nserate deci el s-a dus spre casa lui Oancea, şi sîngele i s-a oprit în vine cînd a văzut că în adevăr Naţl iese, pleacă şi se duce undeva aşa singur.
   S-a luat după el, aşa pe departe, ca să-l urmărească nebăgat în seamă, apoi să se apropie cînd vor putea să fie singuri şi să-l ia de scurt. Pe cînd însă Naţl îşi căuta de drum liniştit, ca omul care ştie unde se duce, Trică era galben la faţă şi la fiecare pas se înfigea tot mai tare în gîndul că are să-l apuce pe neamţ şi să-i sucească gîtul.
   În dosul Sărăriei, cînd el se apropie, Naţl se opri tulburat în loc. Nu ştia ce să -i facă şi cum să se poarte. Vedea desluşit că Trică a aflat ceva, şi singurul lui gînd era să-l ducă de aici, ca nu cumva Persida, care putea să sosească în toată clipa, să dea peste el.
   Trică nu prea ştia nici el cum are să -nceapă.
   Au stat dar cîtva timp uitîndu-se unul la altul, şi cum se uitau aşa, Trică nu mai vedea, parcă, pe omul pe care-l ştiuse el. Era-n ochii lui Naţl, împrejurul buzelor lui, în trăsăturile feţei lui, era în tot felul lui de a fi ceva ce te muia.
   De! pe om n-ai să-l judeci mai-nainte de a te fi uitat bine în ochii lui.
   ― Uite, grăi Trică în cele din urmă, tu umbli, aşa se zice, după soră-mea!
   ― Dar de ce să te mint? răspunse Naţl aşezat. Nu mai eşti copil acum şi vei înţelege că n-am încotro. Am umblat, urmă apoi plecînd spre Murăş şi mi-e dragă şi acum, mai dragă decît orişicui în lumea aceasta, chiar şi decît ţie: mai departe însă nu e nimic... nu e, adăugă îndurerat, şi n-are să fie. Ea nu-i femeie ca altele, iară eu m-aş omorî mai bucuros decît să-ncerc a-i face vreun rău. Lasă-i pe oameni să vorbească: sunt răi şi nici nu ştiu ce zic!
   Mirbele aceste erau grăite cu o linişte atît de tînguioasă, încît Trică, îndurerat şi el, nu-şi mai dădea seama că lucrurile au ieşit cu totul altfel de cum şi le închipuise şi el ar fi voit să-l mîngîie.
   ― Dar acum, îi zise, unde ai plecat? unde te duci?
   Naţl se uită cu coada ochiului înapoi, ca să vadă dacă nu cumva s-a ivit Bandi, care venea totdeauna înaintea Persidei. Gîndul lui era că băiatul, văzîndu-l cu cineva, va vesti pe Persida, ca să mai aştepte. Tocmai de aceea nu voia să se depărteze prea tare, fiindcă se temea că Bandi nu-i va mai vedea. Se opri dar strîmtorat pe ţărmul rîului. Îi era greu să mintă şi tot trebuia să facă ceva ca să-l depărteze pe Trică.
   ― Mă duc, îi răspunse, să mai ră suflu cel puţin acum seara, cînd oamenii nu mă văd şi copiii nu arată cu degetul după mine. Tu du-te acasă şi nu-ţi mai bate capul cu lucruri în care tu nu poţi să schimbi nimic!
   Grăind aceste vorbe, el porni de-a lungul ţărmurelui la deal.
   ― Uite, grăi Trică mergînd după el, să nu te superi: n-ar fi oare mai bine să pleci pe un an, doi de aici?
   Naţl se opri şi se uită lung la el.
   Era singurul om care-l sfătuia să plece, şi îi dădea sfatul acesta fără de nici un gînd ascuns.
   ― Uite, îi zise şi el, aşa zic şi eu, dar nu pot să plec, sunt prea slab...
   ― Cum nu poţi dacă vrei?!
   Naţl se uită iar înapoi şi parcă -l cuprindeau ameţelile. La colţul Sărăriei se ivise Bandi, care venea spre dînşii, şi cîţiva paşi în urma lui stă tea Persida, înaltă şi nemişcată. Nu mai era chip să scape de Trică, şi urît lucru ar fi fost dacă el se întîlnea cu soră-sa aici fără ca să fi fost de mai-nainte pregătit pentru aceasta. Trebuia să-i vorbească deschis.
   El îşi adună toate puterile.
   ― Trică, gră i apoi apucîndu-i mîna, tu cunoşti pe soră -ta şi ţii la ea: ce ai zice tu dacă cineva ţi-ar spune că ea nu mă lasă să plec?
   ― Cum nu te lasă? întrebă Trică zăpăcit.
   ― Zice, răspunse Naţl aşezat, că vine, dacă plec, şi ea după mine. Trică rămase nemişcat. Îi era parcă tot sîngele i se răcise în vine. O cunoştea pe soră-sa, îi cunoştea firea şi le ştia, parcă, toate.
   ― Carevasăzică, e adevărat, grăi el, că voi vă întîlniţi!?
   ― În toate serile, răspunse Naţl.
   Trică se cutremură, ră suflă o dată din greu şi sîngele i se puse iar în mişcare. Era lucru grozav!
   ― Tu singur cu ea toate serile aici! şopti el cu glas înăbuşit de patimă.
   ― Nu, rfspunse Naţl, singuri nu! Ferit-a Dumnezeu. Dacă singuri am fi fost, poate că n-am mai trăi astăzi. Era însă cu noi băiatul Bandi, care nu ne lăsa din ochi şi tresărea mereu...
   ― Adică mai ştie cineva şi mîine are să ştie toată lumea! Ştii tu, nemernicule, că mi-ai necinstit sora, că ai nenorocit-o pe toată viaţa? urmă apoi cu glas înăbuşit şi puse mîna în pieptul lui Naţl.
   Era o prostie ceea ce făcea Trică, deoarece om voinic o fi fost el, nu-i vorbă, dar cu Naţl nu se putea măsura. Omul supărat însă nu-şi dă seama despre ceea ce face, şi Trică îşi închipuia că neamţul are să rămîie, ca tot omul vinovat, cuprins de spaimă şi pe jumătate leşinat.
   Naţl se înţepeni însă ca stîlpul bătut în pămînt, încît Trică rămase ruşinat. Tocmai ruşinea aceasta îl îndărătnici apoi şi, cuprins de un fel de turbare, el lovi pe Naţl cu pumnul în faţă, încît sîngele îi porni şi pe nas, şi din gură.
   Naţl se dete ameţit un pas îndărăt, apoi apucă pe Trică de amîn-două mîinile şi-l ţinu departe de sine.
   ― Ah! zise el cuprins de adîncă amărăchine, ce blestem pe capul meu ca toţi să se lege de mine şi să-mi ispitească puterea?! Vino-ţi în fire, omule, că om sunt şi eu şi aşputea să-mi pierd sărita.
   Bandi, care se apropiase şi-i recunoscuse, se întoarse în fuga mare înapoi, iar Persida, văzîndu-i încăieraţi, porni în paşi mari spre dînşii.
   ― Lovele-mă cît vrei, urmă Naţl, că eu tot nu vreau să mă bat cu tine, dar vino-ţi în fire şi înţelege că n-ai să mă loveai, ci să mă ajuţi.
   Trică se opintea să-şi scoată mîinile, era însă ţinut ca-n verigă de oţel.
   ― Eşti tu mai tare decît mine, răcni el în cele din urmă, dar tot am destulă putere ca să te arunc în Murăş fie chiar şi dac-aş cădea şi eu cu tine!
   ― Prostule! răspunse Naţl rîzînd cu îndîrjire. Cu ce te-ai alege? Aş ieşi iar înot, ba te-aş mai scoate şi pe tine.
   Trică-l muşcă de mînă.
   Atins de o durere sfîşietoare, Naţl îl scăpă din mîini, dar îi dete în acelaşi timp brînci, de-l aruncă departe de la sine.
   ― Ce e aici?! strigă Persida şi sări să-i dea ajutor lui Trică, pe care abia-l putu ridica. Călăule! zise apoi mergînd spre Naţl; deodată însă ea se opri şi, văzîndu-l plin de sînge, se dete îngrozită înapoi.
   Era cu totul altă femeie.
   În timpul celor din urmă nouă zile, de cînd se întîlneau toate serile cu Naţl, ea căzuse încetul cu încetul şi pierduse gîndul bun pe care însăşi îl avea despre sine şi despre lume. Se simţea nemernică şi gata pentru orişice faptă ruşinoasă, iar acum, în clipa aceasta, uitîndu-se la fratele ei, se vedea pe sine însăşi umblînd copilă desculţă printre picioarele oamenilor din piaţă, ră sturnînd mese şi încăierîndu-se cu copiii.
   Fata Marei ieşind iar la iveală în faţa sîngelui, ea era gata să se arunce orbiş şi să dea, să zgîrie şi să muşte fără ca să mai întrebe pe cine şi de ce.
   Zadarnică a fost purtarea de grijă a maichii Aegidiei, căci nimic nu poate să şteargă reamintirile copilăriei.
   ― Ce a fost aici?! strigă ea cu ochii încruntaţi,
   ― Orişice a fost, numai tu eşti de vină, şi orişice ar mai urma, vinovată numai tu ai să fii! îi ră spunse Trică, pe care-l cuprinsese deodată un nemărginit dispreţ faţă de soră-sa. Numai tu, care nu laşi pe omul acesta în pace şi înşeli pe binevoitorii tăi, înşeli pe muma ta, m-ai înşelat pe mine, ca să-l poţi scoate pe el din minţi! Ticăloaso! Ticăloasa ticăloaselor!
   Aşa era, şi Persida cea alte dăţi atît de mîndră stătea nemişcată, umilită, cu capul plecat în faţa lui.
   Naţl însă făcu cîţiva paşi rar călcaţi spre Trică.
   ― Măsoară-ţi, te rog, vorbele, îi zise el stăpînindu-se, că pe mine poţi să mă loveai fără să mă scoţi din răbdare, dar pe ea să n-o atingi, căci de o mie de ori de i-ai fi frate, rămîi strivit la picioarele ei! Ea binele mi l-a voit, dar sunt blestemat eu că stric viaţa celor ce binele mi-l vor!
   ― Cine, dracul, m-a făcut pe mine să mă amestec în treaba asta?! zise Trică, cuprins de simţă mîntui că puţin îi mai pasă de cele ce vor urma. Eu tot n-am s-o mai scap nici de nenorocire, nici de ruşine.
   ― Liniştiţi-vă, că o să scăpaţi voi toţi de mine, grăi Persida, cuprinsă de o durere atoatecovîrşitoare. Eînspăimîntător gîndul vieţii petrecute în lumea aceasta, şi fiecare clipă de mulţumire e numai un repaos trecător după un lung şir de grele suferinţe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am că zut din clipa zămislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însămi pe mine, şi cînd ţip, cînd răcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-şi dau seama că tot ca mine suferă şi ei şi nu împătăşesc durerea mea, ci se depărtează cu dispreţ de mine. Ştiu, urmă ea cu vioiciune, că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut şi ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceaţă cînd privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntaţi, şi mă cutremur cînd mîna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voi-esc, nici nu voinţa lui mă siluieşte, ci o soartă neînduplecată ne ţine sub stăpînirea ei, şi nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pă mîntui sub picioare cînd stau, astfel pe ascuns venită, cu dînsul, şi totuşi viaţă pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dînsul: de aici înainte totul e zbuciumare, nelinişte mistuitoare, dorinţă fierbinte. Nemaiputînd să port ruşinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rfmîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osîndi, ci mîngîie pe mama noastră cea bună şi plîngi şi tu dimpreună cu noi! Aceste erau vorbe în faţa cărora Trică nu putea să stea ţeapăn.
   ― N-am zis nici eu, grăi el plîngînd cu lacrimi mari, că tu eşti rea, Persido. Eşti suflet bun şi plin de duioşie! Mi-e greu însă cînd te văd unde ai ajuns şi-mi vine să turb şi-aş fi în stare să fac moarte de om! Uite, urmă el ridicînd mîna spre cap, aici mi se face, parcă, un nod cînd mă gîndesc că nu te mai pot gîndi cum te ştiam pînă acum. Voi trebuie să vă luaţi, adăugă el tare şi hotărît.
   ― Asta nu se poate, îi răspunse Persida, oarecum obosită de gîndul acesta, care atît de mult o frămîntase. Lasă că nici mama, nici tatăl lui n-o să-şi dea niciodată învoirea, dar chiar şi dacă s-ar putea, nu e binecuvîntată de Dumnezeu că snicia făcută peste voinţa părinţilor.
   ― Prostii! grăi Trică. Ce vă pasă de dînşii dacă altfel nu puteţi trăi! Eu nu ştiu, nu înţeleg...
   ― Las-o, îl întrerupse Naţl, că n-o îndupleci, ci o faci numai să-şi iasă din fire.
   Şi în adevăr Persida se dete ca speriată înapoi.
   ― Nu mă ispitiţi, şopti ea încet, că sunt slabă şi Dumnezeu vede şi ceartă! Nu! urmă apoi, mai presus de muma mea e numai Dumnezeu şi numai lui mă pot da fără de voinţa ei!
   Grăind aceste vorbe, ea se depărtă, ca dusă de o hotărîre nestrămutată, cu paşi mari şi cu capul ridicat, ca odinioară.
   ― Persido! strigă Trică şi porni după dînsa.
   Naţl îi puse mîna pe umăr, ca să-l oprească.
   ― N-o mai întărîta, îi zise, aşa face de cîteva zile. Şi-a pierdut somnul, se zbuciumă stînd, peste zi, aşa singură, nu are cui să-şi împărtăşească gîndurile, zice că s-a pus în vrajbă cu toată lumea şi e adeseori ca ieşită din fire; iar se potoleşte însă dac-o laşi de capul ei.
   Trică se opri: el însă nu putea să se uite în faţa lui Naţl. Ochii lui se opriseră la sîngele scurs pe haine şi la mîna care începuse a se umfla; îi venea să intre în pămînt de ruşine; nu mai înţelegea cum a putut să fie atît de pripit; îi era milă şi ar fi voit să ceară iertare.
   ― Lucrul acesta trebuie să se aleagă într-un fel! Aşa, ori aşa! răspunse el, apoi plecă cu paşi mari după Persida, care se depărtase cu Bandi pînă spre colţul Sărăriei.
   Alergînd însă, el îşi scurta paşii.
   Îi era parcă stăpîna lui le ştia toate şi se uită cu mirare la el.
   "Dar ce-mi pasă mie?! Ce am eu să mă amestec în treburile aceste?!" grăi în cele din urmă şi apucă alt drum, spre Lipova, în vreme ce Naţl se întorcea spre Murăş ca să se spele de sînge şi să-şi lege mîna.
   "Ce-mi pasă?!" zicea Trică, şi nici că i-ar fi păsut, poate, dacă n-ar fi fost feciorul Marei, care nu ştia să fie nepăsătoare. I se răscolea însă toată firea cînd se gîndea la starea în care se afla soră-sa.
   Femeie năvalnică, ea putea într-o clipă de amără chine să-şi curme şirul zilelor; femeie îndărătnică şi crescută de călugăriţe, ea putea să se lepede de legea ei şi să se înfunde în vreo mănăstire. Sărmana ei mamă! Ce-a păcătuit ea ca să-i cadă toate aceste pe cap?!
   "Şi adică de ce n-ar putea să trăiască ei şi aşa, necununaţi?! zise el. Dacă se iubesc, e voinţa lui Dumnezeu, şi puţin le pasă pe lume şi de popi! Tot e mai bine aşa!"
   Da! însă cu Persida nu puteai să vorbeai liniştit; ea era ca smintită.
   Deodată el se opri, cuprins de un gînd cu totul nou.
   Sîn-Miclăuşul nu era departe; mergînd bine, în vreo trei ceasuri putea să sosească acolo, iar în altre trei ceasuri se întorcea, şi dimineaţa era în patul lui, la Lipova, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
   Minunat lucru! Şi popa, şi preoteasa de la Sîn-Miclăuş erau prieteni Persidei: de ce adică popa să n-o cunune pe Persida, aşa, fără de ştirea nimănui?
   Atît era gîndul acesta de nou, de plin de farmec, atît de ademenitor, încît feciorul Marei se îmbătase de el şi, ca dus de o tainică putere, se puse pe drum şi o luă spre Sîn-Miclăuş fără ca să se mai uite înapoi.
   Cuprins de simţă mîntui că face un lucru mare şi bun, Trică trecea uşor prin întunericul nopţii, încît picioarele lui nici nu atingeau, parcă, pă mîn tul.
   Mai era încă mult pînă la miezul nopţii cînd el a ajuns să bată la fereastra popii.
   Speriat din somn, popa abia îşi mai putea aduce aminte de el.
   ― Ce e? îl întrebă după ce-l recunoscu, în sfîrşit, şi-l primi în casă.
   ― Erău cu soră-mea Persida, răspunse Trică, şi am venit la d-ta să scapi două suflete.
   ― Ce s-a întîmplat? întrebă iar popa, cuprins de îngrijire.
   ― Îţi mai aduci aminte de neamţul care a venit atunci, la nuntă, şi a vorbit cu Persida? grăi Trică.
   Popa se gîndi puţin.
   ― Da, da, îmi aduc aminte, răspunse el. Un om cam bălan, cam plăpînd, pare-mi-se măcelar.
   ― Aşa e, urmă Trică. Uite! Încă de atunci şi chiar de mai nainte Persida a prins slăbiciune pentru el şi el nu se lasă de dînsa. Mama însă nu vrea s-o mărite după un neamţ, iar tatăl lui nu vrea nici el însoţirea lor, e rău cu Persida: zice că ori se omoară, ori se papistăşeşte şi se face călugăriţă nemţească.
   E lucru greu să sperii pe un om din somn, să-i spui aşa, pe apucate, ceea ce numai cu anevoie şi încetul cu încetul se poate înţelege şi să-l faci să simtă o durere despre care mai nainte nu ştia nimic. Părinitelui îi venea să rîdă de grija lui Trică.
   Era însă în cele zise de Trică şi un lucru pe care-l înţelegea popa.
   El cunoştea pe Persida şi ştia că dînsa şi în gîndire şi în simţire e foarte papistăşită şi că nu i-ar fi deloc greu să se lepede de legea ei dacă prin aceasta ar putea să cîştige învoirea bă Iranului.
   ― Îi cunun, grăi popa, îi cunun eu!
   ― Şi dacă-i cununi, sunt bine cununaţi? întrebă Trică.
   Popa-şi ridică capul.
   ― Cununia, grăiel stăpînit de simţămîntui preoţiei sale, e o taină, şi eu, preot odată, am darul de a-i lega pe toată viaţa. Cînd bărbatul şi femeia se întîlnesc în căile vieţii şi vor cu tot dinadinsul să se însoţească, Dumnezeu le este tainic povăţuitor, şi să fie ei cretini adevăraţi, fie schismatici, fie păgîni, fii ai lui Dumnezeu sunt şi Dumnezeu îi împreunează prin binecuvîntarea dată de mine. Nimeni nu poate dar să dezlege ceea ce am legat eu, cîtă vreme voinţa lor e nestrămutată. Oamenii pot să-i despartă prin siluire, dar în faţa lui Dumnezeu un trup sunt şi un suflet. M-ai înţeles? Eu sunt popă adevărat!
   Trică era foarte fericit şi ar fi voit să-i sărute mîna.
   ― Prea bine! urmă popa. Ce crezi însă, se vor împăca părinţii cu faptele împlinite? n-are, fie mama ta, fie tatăl lui să ceară desfacerea căsătoriei?
   ― Mama o să fie foarte supărată, grăi Trică strîmtorat, dar o să tacă şi o să -i treacă în cele din urmă.
   ― Dar tatăl lui, neamţul? întrebă popa.
   ― Nu ştiu, răspunse Trică de tot strîmtorat. E om rău şi încăpăţanat. Apoi e certat cu fecioru-său, ba s-au şi bătut.
   Popa rămase gînditor.
   ― De! e lucru greu. Trebuie să ştii că e pusă o pedeapsă grea, pînă la 20 ani de temniţă, pe capul preotului care cunună cînd sunt piedici la mijloc.
   Ei rămaseră timp îndelungat tăcuţi.
   ― Ce zici? întrebă Trică în cele din urmă.
   ― Să mai vedem, răspunse popa, să ne mai gîndim. Pedeapsa e grea, iar eu am nevastă şi copii.
   Aşa au rămas lucrurile.
   Plecînd, înspre miezul nopţii, înapoi, Trică era obosit sufletele. Îi părea rău c-a venit: ce avea el să se amestece în lucrurile acestea?
   Da, popa avea dreptate: de ce să-şi bage el capul în primejdie?
   Şi totuşi mai era încă un popă care a ţinut foarte mult la Persida. N-a fost ea vrednică de el! Acela ar fi fost în stare să-şi pună capul în primejdie.
   Are însă şi el nevastă şi copii.
   
   
   XVI
   GREUL VIEŢII
   
   Mara nu mai avea astîmpăr.
   În luna mai oamenii n-au de lucru nici în cîmp, nici la vii, şi ziua de lucru e mai ieftină decît alte dăţi: acum era timpul să mai coboare din pădure o parte din stînjenii tăiaţi peste iarnă, să-i încarce pe plutele sosite după sărbătorile Pagilor şi să-i ducă în magazia de la Arad. Ea alerga dar de la datornic la datornic, ca să-i scoată cu carele lor la pădurea înmugurită, şi la Sărărie, ca să cumpere plute şi să se învoiască cu plutaşii, şi din jos de pod, ca să încarce stînjenii şi să-i pornească la vale. Alerga biata femeie greoaie de-ţi părea uşurică, şi unde n-o căutai, acolo o găseai, acum ici, apoi colo, şi iar dincolo, şi pretutindenea răsuna glasul ei înăsprit de vremuri, căci fără de supărare, fără de vorbă, fără de ceartă cu oamenii treabă nu se face.
   "Procletă muiere!" ziceau oamenii uitîndu-se după dînsa, dar intrau în voile ei, puneau mîna şi lucrurile mergeau strună.
   Cui i-ar fi trecut prin minte gîndul că ea nici că-şi mai dă dea seama despre ceea ce face?!
   Aiurea era inima şi mintea, aiurea tot sufletul ei cel veşnic treaz.
   Nu ştia Mara nimic, dar era mamă şi simţea că se petrece ceva grozav în casa ei, ba dădea cu socoteală ce anume se petrece, şi pă mîntui îi ardea sub picioare, inima îi era mereu strînsă şi adeseori puterile o părăseau, încît o cuprindeau ameţelile.
   Sfinte Doamne! cît a alergat şi a ostenit, cît s-a zbuciumat, cît s-a pierdut ea însăşi pe sine în gînduri despre viitor, şi toate erau zadarnice: de ce atît de mult s-a temut nu putea să scape! Cînd gîndul acesta o stăpînea, îi venea să se trîntească la pămînt şi să stea aşa nepăsătoare, amorţită, fără de simţiri.
   Dimpreună cu iubirea, însă, Dumnezeu i-a dat omului şi credinţa, şi nădejdea, şi nimic nu putea să covîrşească iubirea Marei către copiii ei, nimic dar nici credinţa ei în soarta lor cea bună, şi atunci cînd temerea îi era mai mare, se ivea în inima ei şi simţă mîntui că Dumnezeu, care toate le vede, are să-i treacă prin toate încercările şi să -i scape de toate ispitirile. Mai era încă multă viaţă în trupul ei cel greu trăit, şi ea nu putea să trăiască fără de gîndul că toate au să iasă bine în cele din urmă.
   Bine, fără îndoială bine, dar inima îi sîngera cînd vedea că copiii ei nu mai au inimă deschisă către dînsa şi se-ntîlnesc în taină, vorbesc pe şoptite, se-nţeleg din ochi: ăsta era un greu păcat, pe care Dumnezeu nu putea să-l treacă nepedepsit cu vederea, iar spăşirea tot pe dînsa o durea mai tare decît pe dînşii.
   Alergînd dar în treburile ei, ea se ruga în gîndul ei mereu la Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de primejdii. Persidei însă nu-i zicea nimic: ce ar fi putut să-i zică ea, femeie neştiutoare?!
   A treia zi după ce Trică umblase pe la Sîn-Miclăuş, întorcîndu-se pe-nserate acasă, Mara şi-a gă sit fata cu totul schimbată: era liniştită, aproape voioasă, ca omul care, după multe frămîntări sufleteşti, a învins, în sfîrşit, să se hotărască într-un fel şi să pornească cu gîndul în o singură direcţiune.
   Mara se linişti şi ea: orişicum ar fi fost să fie, tot era mai bună hotărîrea decît neîncetata zbuciumare. Ea însă nu ţinea să ştie ce s-a petrecut în sufletul fiicei sale. Se temea să afle adevărul.
   Ţinea însă Persida să mai facă o încercare şi era voioasă, fiindcă firea ei o împingea să creadă că nu va fi zadarnică încercarea.
   ― Mamă, zise ea, eu nu mai pot s-o duc aşa.
   Mara se uită lung şi cu drag la ea. O înţelegea deplin şi parcă se despărţea pe toată viaţa de dînsa.
   ― Ai mai zis tu că nu mai poţi, şi tot ai putut, răspunse ea. Să nu-i deie Dumnezeu omului cît poate suferi, cînd vrea. Trebuie să poţi!
   ― Era cu totul altfel atunci, grăi Persida. Am obosit, mi s-au istovit puterile, nu mai am voinţă în mine.
   ― Tu fă ce ştii, mergi cum te mînă inima şi cum te povăţuieşte mintea ta, întîmpină Mara. Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mînă gîndul; orişice ţi-aş zice eu, tu tot nu faci decît ceea ce tu însăţi eşti pornită a face. De ce să-mi mai dau silinţa de a te opri, cînd ştiu c-ai fi mîh-nită cînd ai vedea că nu mă poţi asculta? De ce să intru în voile tale cînd simt că bine n-au să iasă lucrurile? Nu! eu la rău nu am să te împing! Fă cum ţi-e ursita şi cum vrea Dumnezeu, care ştie mai bine unde are să te scoată şi cum are să ne ispitească!
   Grăind vorbele aceste, ea se ridică înaltă şi greoaie şi ieşi din casă.
   Persida, rămasă singură, începu să plîngă cu lacrimi line ca vărsarea ploii de toamnă.
   Da! mama ei avea dreptate: nu vedea nici un bine în faţa ei, dară soarta nu putea să şi-o schimbe şi nu-i rămînea decît să facă pe răspunderea ei ceea ce făcea şi să meargă cu inima întreagă înainte.
   Mara, singură şi ea, nici nu plîngea, nici nu era mîhnită. Nu putea să intre în mintea ei gîndul că Persida se va arunca orbişîn valurile vieţii.
   "Orişicum ar fi ispitită, orişicare i-ar fi hotărîrile, îşi zicea muma, ea nu e în stare să facă ceea ce prea bine ştie că eu nu voiesc, ci va sta pe gînduri şi se va zbuciuma pînă ce-i va trece."
   De aceea a ieşit din casă şi era hotărîtă să nu mai vorbească cu dînsa, ci s-o lase să se lămurească ea însăşi din sine.
   Se înşela însă Mara. Nu e pentru tinereţe nimic mai ademenitor decît gîndul unei vieţi noi şi încă necunoscute. Gîndindu-se la viaţa aceasta, ea se simţea atrasă de suferinţele pe care le vedea în faţa ei, şi în timp de cîteva zile întregul ei fel de a vedea lucrurile se schimbase atît de mult, încît maica Aegidia s-ar fi înspăimîntat dacă ar fi auzit-o vorbind. Tot ceea ce mai nainte îi părea sfînt, acum era o prostie pentru dînsa: hotărîtă odată într-un fel, ea nu mai putea să-şi schimbe hotărîrea, îşi schimbase deci vederile, ca să poată fi împăcată cu sine.
   La asta nu se gîndise Mara; ea vedea în faţa ei numai pe Persida cea înţeleaptă şi mîndră; ea s-a culcat dar liniştită, dimineaţa zilei următoare liniştită s-a sculat şi a ieşit în treburile ei, ba nu şi-a pierdut liniştea nici seara, cînd n-a găsit pe Persida acasă.
   Nu era încuiată nici portiţa, nici uşa casei: ăsta era, aşa dădea Mara cu socoteală, un semn că Persida se afla pe aici prin apropiere, dusă numai pe o clipă.
   Clipele treceau însă, şi ea nu se mai întorcea.
   Muma începu să stea la îndoială şi să se uite prin casă.
   Hainele Persidei nu erau, nu erau nicăieri!
   Era peste putinţă, dar hainele ei nu mai erau aci.
   O vedea acum desculţă, nespă lată şi nepieptănată, umblînd printre picioarele oamenilor din piaţă, răsturnînd mese şi bătîndu-se cu copiii vecinilor; o vedea cu fratele ei în luntriţă, dusă de valurile iuţi ale Murăşului umflat: era fata ei cea îndărătnică şi pornită spre nebunii; zadarnice au fost toate, căci tot fata ei a rămas!
   Da! da, fata ei era în stare să fugă, dacă aşa o poartă pe ea firea, să fugă cu cel mai nemernic om.
   Bandi nu era nici el nicăieri.
   Mara stete o clipă nehotărîtă şi parcă-i venea să rîdă.
   O clipă însă numai. Clipa următoare sîngele îi nă văli în obraji, de ruşine şi de mînie, că copiii ei au putut s-o înşele.
   Ea-şi aruncă -n cap cîrpa, încuie uşa casei şi plecă cu paşi întinşi spre Lipova, ca să dea ochi cu Trică.
   Sosită la casa lui Bocioacă, ea nu intră, ci aşteptă pînă ce zări pe unul dintre ucenici, prin care-l chemă pe Trică la dînsa.
   ― Unde e Persida? întrebă ea ră stită.
   Trică ştia că i se va pune întrebarea aceasta şi-şi chibzuise de mai nainte răspunsul.
   ― S-a dus, îi ră spunse el.
   ― Unde s-a dus?
   ― Asta nu pot să ţi-o spun, grăi Trică rece şi hotărît; să mă tai în bucăţi, şi tot nu pot să ţi-o spun.
   Mara se uită lung la el şi începu să rîdă.
   Tot n-avea nimeni copii ca dînsa: dacă şi-au pus ei odată ceva în cap, nu-i mai scoate nimeni din ale lor.
   ― Carevasăzică, nu v-aţi temut voi de mînia lui Dumnezeu, grăi dînsa amărîtă; mi-aţi făcut ruşinea aceasta! m-aţi înşelat pe mine! mi-aţi stricat toată viaţa!
   Nemaiştiind ce să zică şi ce să facă şi temîndu-se ca nu cumva să-şi piardă în amărăciunea ei sărită şi să-i blesteme, ea se întoarse şi plecă spre pod.
   ― Mamă! grăi Trică plecînd după dînsa, mamă, stai, linişteşte-te, ca să vorbim ca oamenii cuminte! Uite! n-ai decît să vrei pentru ca să mergem după dînşii. Am găsit popă, care-i cunună, dacă-ţi dai şi d-ta învoirea. Pleacă-te şi scap-o pe biata noastră Persida: n-o lăsa să se ducă-n lume cu ruşinea în cap, că e ruşine şi pentru noi.
   Mara se opri, se-ntoarse spre el şi dete cu îndărătnicie din cap.
   ― Nu, zise ea, mişelia aceasta n-am s-o fac cînd văd bine că o să se sature foarte în curînd de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său. S-a dus: dusă să fie! Cu cît rău s-a dus, cu atît mai curînd are să-şi vie în fire şi cu atît mai căită se va întoarce. Ruşinea tot nu mai poate nimeni s-o spele; viaţa mea tot e stricată: n-am eu să fac păcat din nenorocire!
   Ea-şi urmă drumul spre casă mai potolită şi oarecum împăcată cu cele petrecute.
   În zadar, fata ei tot copilul ei ră mînea, şi inima ei de mumă nu putea s-o urgisească.
   Erau duse, pierdute pentru totdeauna gîndurile frumoase pe care şi le făcuse despre viaţa fiicei sale, asupra căreia priviseră toţi cu mirare; auzea, parcă, gurile rele şi vedea privirile dispreţuitoare ale celor pizmătareţi; resimţea suferinţele de tot felul care o aşteptau pe nenorocita ei fiică; era, cu toate acestea, împăcată şi din ce în ce mai înfiptă în gîndul că altfel nu se putea, că aşa trebuia să fie, ba adeseori era parcă mîndră de fiica ei, căci nu e nimic mai frumos decît ca femeia să se dea întreagă bărbatului pe care-l iubeşte şi să ieie asupra ei, cu ochii închişi, sarcina vieţii grele.
   Nu-i vorbă, plîngea Mara, mereu plîngea, atît acasă, cînd se afla singură, cît şi umblînd în treburile ei, cînd scăpa de privirile altora, plîngea şi umbla răzleaţă prin lumea acum pustie, dar ea-şi ştergea lacrimile şi nu se plîngea, nu-şi învinovăţea fata şi nu se mînia, nici nu se tulbura măcar cînd trecătorii se uitau cu milă după dînsa ori vreun nesocotit o întreba unde-i este fata.
   ― Nu ştiu, răspundea şi cu asta îi tăia vorba.
   După vreo patru săptămîni a venit Trică să-i spună c-a primit scrisoare de la Persida din Viena şi o roagă de mii de ori s-o ierte şi să nu-i poarte gînd rău.
   ― Să-i scrii, zise Mara ştergîndu-şi lacrimile, că n-o învinovăţesc, ci o plîng şi mă rog mereu lui Dumnezeu s-o aibă în paza lui şi să-i deie tărie; să-i scrii că n-are să-i pese de gura lumii şi c-o aştept să vie cînd îi va fi prea greu; să-i scrii, urmă înecată de lacrimi, că tot mumă îi sunt şi că nimeni în lumea aceasta nu poate să aibă pentru dînsa atîta durere ca mine.
   Aşa i-a şi scris Trică, şi rău i-a făcut.
   Mult s-a zbuciumat Persida pînă ce s-a hotărît într-un fel; tocmai de aceea, însă, hotărîtă odată, ea se simţea foarte uşurată şi a pornit cu toată inima pe calea ce-şi croise. Trăia într-un fel de beţie, din care nu se mai putea dezmetici, şi atîta dulceaţă era în sufletul ei, încît nu-i intra în minte gîndul că va putea în viaţa ei vrodată să-i pară rău de ceea ce a făcut.
   ― Nu! zicea dînsa uitîndu-se cu inima deschisă la Naţl, orişice mi-ai face, mi-e destul să-mi aduc aminte de viaţa mea de acum, pentru ca să nu mă plîng.
   Pe drum pînă la Viena şi în Viena, oraşul cel mare şi zgomotos, ea nu vedea decît pe Naţl, care nu mai ştia ce să-i facă. Totdeauna el s-a uitat la ea ca la soarele de pe cer, iar acum mai era cuprins şi de simţă mîntui că nu este el în stare să răsplătească îndeajuns jertfa pe care dînsa i-o adusese, şi în toată clipa-şi dădea silinţa să-i arate că înţelege şi cuprinde în toată întinderea ei jertfa aceasta.
   N-avea să-şi deie nici o silinţă: Persidei îi era destul să-l vadă mereu voios şi să-şi aducă aminte în ce stare l-a găsit pentru că să simtă că ea l-a scăpat, l-a ridicat, i-a luminat viaţa şi să se uite la el parcă ea l-ar fi făcut. Al ei era întreg acest om minunat, şi nimeni, afară de dînsa, nu mai avea nici un drept asupra lui.
   Înainte de plecare Naţl se mai împrumutase de la Griner cu opt sute de florini. Gîndul lui era să intre în tovărăşie cu vreunul dintre măcelarii mai tineri şi mai săraci. Deocamdată şi-au închiriat o locuinţă cu două încăperi, şi-au cumpărat ceea ce era de neapărată trebuinţă pentru mobilarea acestei locuinţe, şi Persida avea toate bucuriile stăpînei de casă care e ferită de grijile zilei de mîine. Ieşeau în fiecare zi să vadă frumuseţile oraşului şi mai ales bisericile cele mari, în care Persida se simţea atît de bine, mîncau la birt, iar serile le petreceau fie la muzică, fie la teatru, un lucru pe care Persida mai nainte numai din auzite îl ştiuse. Şi nicăieri Persida nu putea să treacă nebăgată-n seamă. În casa cea mare unde-şi aveau locuinţa în curînd toţi o ştiau pe Frîu Huber, femeia tînără, înaltă şi cam slăbită, cu deosebire frumoasă şi totdeauna aşezată şi plină de o plăcută cuviinţă. Pe uliţă, prin grădini, prin localuri publice Naţl îşi purta capul sus, înălţat în gîndul lui cînd vedea cum toţi se uită la nevasta lui. Umblînd aşa fără de nici o treabă, Persida se oprea cînd întîlnea în calea ei vreo măcelărie, şi nimic în oraşul cel mare şi frumos nu-i plăcea atît de mult ca măcelăriile curate, cu cărnuri frumos tăiate şi puse în vederea trecă lorilor. Inima îi rîdea cînd se gîndea că-l va vedea în curînd pe soţul ei, cu şorţ curat, în dosul butucului, ca odini-oară în faţa mănăstirii şi că nu va mai mînca la birt, ci-şi va găti ea însăşi într-o bucătărie curată ca cea de la călugăriţe. Îl mîna deci mereu înainte pe Naţl, şi săptămîna a doua ei au şi intrat în vorbă cu doi măcelari, amîndoi încă necăsătoriţi, ca să ieie împreună o măcelărie mai mare din apropierea barierei de la Lerchenfeld, o poziţiune foarte bună, unde se făcea vînzare de 100―150 florini pe zi.
   Lucrurile erau ca puse la cale cînd a sosit scrisoarea lui Trică.
   Citind scrisoarea, Persida nu-şi putu stăpîni lacrimile. Dar de ce să şi le stăpînească? Era aici, în mijlocul acestei lumi străine, prima ştire de la fratele ei şi de la muma ei, şi era atîta dragoste în scrisoare! De ce să-şi stăpînească lacrimile cînd Naţl era şi el înduioşat?
   ― Draga mea, mama mea cea bună! grăi Persida după ce sfîrşi scrisoarea şi o puse pe masă.
   Naţl tăcu. Îi venea parcă şi lui să plîngă. Lasă că avea şi el mamă, care era nu numai dragă şi bună, ci totodată şi nenorocită, dar în scrisoare nu era nici o vorbă despre dînsul, şi, cu toate acestea, era o grea lovitură pentru dînsul.
   Era grozavă lovitura ce i se dăduse prin acele cîteva vorbe şi el tremura în tot timpul cînd îşi d ădea seama că Mara avea dreptate şi nu putea să vorbească decît cum trebuia să gîndească.
   Persida şi Naţl vorbeau totdeauna nemţeşte. Aşa o porniseră de la început şi Persida ţinea ca aşa să şi rămîie.
   ― Grozav o să-ţi fiu eu ţie odată de urît, îi zise el acum în romînele.
   Persida se uită lung la el. Înţelegea gîndurile lui; simţise şi ea durerea de care era cuprins el.
   ― Nu fi prost, îi zise ea tot în romîneşte. Mama vorbeşte după cum vede ea lucrurile, şi o să vie şi timpul cînd le va vedea altfel. Tu ştii prea bine că eu n-am făcut ceea ce am făcut într-o clipă de avînt uşuratic, ci după multă zbuciumare, după multă chibzuire, după ce m-am întărit cu desăvîrşire în gîndul că aşa şi numai aşa pot să fac: nu mai e în lumea aceasta nimic ce m-ar putea face să şovăi; orişice s-ar întîmpla, tu îmi eşti mai presus de toţi.
   ― Ei! o să treacă şi asta! zise el. Dacă muma ta se pune între tine şi mine, o să te saturi în cele din urmă de mine.
   ― Nu! îi răspunse ea ridicînd degetul. Asta puteai s-o zici mai nainte de a-ţi fi fost nevastă; acum însă tu-mi eşti toate şi pentru tine pe toţi am să-i părăsesc. Îmi voi da toată silinţa să-ţi cîştig şi inima mamei mele, dar dacă nu voi putea, îmi voi face datoria; de tine nu mă lepăd niciodată, nici chiar dacă tu te-ai lepăda de mine. Lasă-o, te rog, pe mama: eu o cunosc mai bine decît tine şi-ţi spun eu că n-avem decît să fim fericiţi pentru ca ea să te iubească ca pe copilul ei, şi e destul să ne ştie ajunşi în grea strîmtoare ca să ne sară într-ajutor. E mîhnită astăzi, dar o să-i treacă mîhnirea. Noi să fim oameni cumsecade, şi toate vor ieşi bine.
   Naţl nu mai avea ce să zică. Simţea şi el că de la dînsul atîrnă toate şi se îmbărbăta însuşi pe sine să meargă cu hărnicia înainte, ca să dea de ruşine pe cei ce-l socoteau om slab.
   Încă în ziua aceea el s-a învoit cu Ladmann şi cu Gubacek, care era maistru şi avea o mică măcelărie, ca fiecare dintre dînşii să pună acum cîte cinci sute şi peste trei luni, la l septembrie, alte cinci sute de florini, iar din cîştig Gubacek să ia 40 şi ceilalţi doi cîte 30 la sută.
   La l iunie ei au închiriat măcelăria şi, oameni tineri toţi trei, s-au pus cu hărnicie pe lucru. Naţl şi Gubacek tăiau carne în măcelărie, iar Ladmann cumpăra vitele, lucra la tăietorie şile aducea carnea tăiată.
   Persida purta socotelile şi ţinea rînduiala casei.
   Deoarece la măcelărie nu era şi locuinţă, au luat în apropiere o locuinţă mai încăpătoare, şi era împlinită şi dorinţa Persidei.
   Dimineţile ea punea servitoarea să facă rînduială în iatacurile celor doi tovarăşi, în vreme ce ea însăşi făcea rînduială în locuinţa ei, apoi se duceau împreună în piaţă, ca să cumpere cele de trebuinţă pentru prînz.
   După ce se întorcea din piaţă, Persida punea la foc, apoi, lăsînd servitoarea în bucătărie, mai ştergea o dată praful şi iar se-ntorcea la maşina de bucate, iar de prînz masa era curată în casă curată, bucatele gustoase şi bine alese.
   După prînz Persida-şi făcea însemnările în condica de socoteli, apoi, în vreme ce slujnica spăla vasele, ea lucra cu acul pînă pe-nserate, cînd Naţl se întorcea, ca s-o scoată la plimbare şi să petreacă seara în vreo grădină.
   Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate aşteptările, iar în casă era pace şi bună înţelegere.
   În inima lui Naţl a rămas însă simţămîmtul că s-a pus cineva între el şi Persida, că Persida ţine prea mult la muma ei, şi adeseori era cuprins de temerea că are s-o piardă pe Persida, că nu poate să fie dăinuitoare o fericire ca a lui. Atunci el o iubea fără de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea departe de dînsa, se întorcea fără de vreme acasă, îi vorbea, ca s-o îndulcească, în limba ei.
   Persida ştia, ce-i drept, să-l potolească; de cîte ori însă el o da pe romîneşte, ea se neliniştea, se simţea adînc jignită de neîncrederea lui. Viaţa ei nu mai era atît de senină ca mai nainte, şi nu o dată cînd se afla singură ochii i se umpleau de lacrimi.
   N-avea de ce să plîngă, dar se ivea în sufletul ei un fel de presimţire că triste zile, grele încercări o aşteaptă.
   ― Dac-ai şti tu ce adîncă e durerea ce mă cuprinde cînd te văd aşa, îi zise ea într-una din zile, te-ai stăpîni şi nu ţi-ai mai da pe faţă temerile venite din chiar senin.
   ― Cum să mă stăpînesc? răspunse el, uitîndu-se lung la ea. Cînd mă uit, cînd mă gîndesc la tine, mi-e ca şi cînd ai fi prea mult pentru mine şi mă tem c-o s-o simţi şi tu în cele din urmă aceasta şi să mă părăseşti.
   ― Cum să te părăsesc? grăi dînsa. Mai pot eu să te părăsesc? Nu sunt oare legată de tine prin cel mai sfînt jurămînt? Nu am oare faţă de tine cele mai grele datorii? Ce mă socoteşti tu pe mine? Sunt eu femeie uşuratică? Nu vezi tu cît dispreţ e în aceste temeri lipsite de orişice temei?
   ― O, Doamne! răspunse el nerăbdător. Eşti femeie frumoasă, deşteaptă şi plină de nuri; şi cîţi dintre cei ce privesc cu ochi doritori la tine sunt oameni mai şi mai decît mine? Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai fă cut mamei tale, ai putea să-mi faci şi mie de dragul vreunui mai norocos.
   Persida se simţea ca lovită de moarte. Ce putea să facă? Aşa era cum zicea el; aşa trebuia el să vorbească; temerile lui erau urmarea firească a faptei pe care dînsa o să vîrşise. Apăcătuit, şi nu-i rămînea decît să-şi ispă şească pă catul.
   Ea stătea albă la faţă şi răcită în tot trupul înaintea lui şi nu putea să zică nimic, nu mai putea să-l vadă în ochi. O cuprinsese deodată simţă mîntui că e peste putinţă ca ea să trăiască cu un om care poate să fie atît de nemilos, şi ar fi voit să plece fără de întîrziere şi să se ducă -n lume.
   Mirbele din scrisoarea lui Trică îi ră sunau în urechi, şi ea vedea parcă pe muma ei chemînd-o la sine.
   Dar trebuia să stea: mai bine moartă!
   ― O să vezi tu odată ce mare e nedreptatea ce-mi faci, zise ea, apoi trecu în odaia de alături şi încuie uşa în urma ei.
   Naţl stete cîtva timp zăpăcit, apoi puse mîna ca să deschidă uşa.
   ― De ce ai încuiat uşa? întrebă el neliniştit.
   ― Miiesc să fiu singură, îi ră spunse ea.
   ― Descuie-o, c-o sparg! strigă el stăruitor.
   Persida rămase nemişcată în mijlocul odăii.
   ― Descuie! strigă el iar.
   Ea nu se mişcă.
   El apucă clanţa cu mîna dreaptă şi se opinti să împingă uşa, apoi, cînd văzu că uşa stă ţeapănă, puse umărul, împinse o dată cu toată puterea lui şi uşa se deschise, crîcnind de răsună toată casa.
   Persida stătea şi acum în mijlocul odăii, ţeapănă, îngrozită şi dispreţuită de dînsul.
   ― Bine, îi zise ea, eşti tu în toată firea?!
   ― Nu sunt, ră spunse el. Nu acum, nici de ieri, ori alaltăieri, ci din clipa în care te-am văzut pe tine mi-am ieşit din fire, mi s-a schimbat tot rostul vieţii, m-am făcut om nesuferit şi pentru mine, şi pentru alţii. Sunt un nemernic care nu mai ştie ce face: fac ce nu vreau şi nu pot să fac ceea ce voiesc. Nu vezi tu că nu este cu putinţă să nu te cuprindă în cele din urmă scîrba de mine?! Ai să fugi, Persido, de mine, să te ascunzi, să blestemi ceasul în care m-ai văzut!
   Ea dete din cap.
   ― Nu, zise apoi înduioşată, n-am niciodată să fac aşa. Orişice s-ar întîmpla, tu eşti soţul meu, şi dac-ai fugi tu de mine, eu aşalerga, ţi-o spun din nou, cu toată inima, după tine, dacă te-ai ascunde, te-aş căuta, dacă m-ai blestema, eu mi-aş da silinţa şi aş ruga pe Dumnezeu să mă ajute să te potolesc, ca să-ţi vii în fire şi să binecuvîntezi ceasul în care m-ai văzut. Mă cuprinde un fel de deznădăjduire cînd te văd astfel acum, dar am să le port toate cu răbdare, numai să nu dai în mine, să nu mă baţi, Naţl, căci asta nu mă simt destul de tare să o rabd.
   El se uită lung la dînsa, apoi ochii i se umplură de lacrimi şi, ruşinat de slăbiciunea sa, se întoarse, îşi luă pălăria şi se depărtă.
   Rămasă singură, Persida se uită cîtva timp la zăvorul ieşit din cuie, apoi îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile. Ah! ce ruşine! Era peste putinţă ca servitoarea să nu fi înţeles cum s-au întîmplat lucrurile şi să nu le spună celorlalţi chiriaşi ce s-a întîmplat, cînd toţi au auzit crîcnitura uşii... Dar ea n-avea timp să stea ca să dreagă uşa, mai ales să plîngă nu: se apropia timpul prînzului şi trebuia să alerge ca să vadă de rîndul mesei.
   Era în gîndul ei lucru de sine înţeles că Naţl s-a dus şi el la măcelărie, de unde nici n-ar fi trebuit să plece fără de vreme. Cu atît mai greu a fost atinsă cînd Gubacek, întorcîndu-se singur şi cam supărat, a întrebat-o ce s-a făcut Naţl.
   Îi venea să plece fără întîrziere ca să-l caute; dar unde putea să-l găsească în oraşul cel mare şi zgomotos?! Îi venea să meargă la poliţie, dar nu putea. Nu-i rămînea decît să-şi înăbuşe neliniştea, să se prefacă voioasă şi să spună un neadevăr ― că soţul ei a primit de acasă o scrisoare şi a trebuit să se ducă în grabă ca să caute pe un prieten.
   După ce a venit şi cellalt tovarăş s-au aşezat la masă ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar după masă Persida a făcut rînduială în casă şi în bucătărie şi abia tîrziu după-amiază a ajuns să rămîie singură şi să-şi dea seama despre starea deznădăjduită în care se afla.
   Nu e în viaţa că snică lucru mai urît decît ca unul din soţi să plece fără ca să-i spună celuilalt unde se duce; iar Naţl plecase supărat, cu ochii plini de lacrimi, în urma unei certe venite ca din senin, şi o lăsase pe dînsa singură în mijlocul acestei lumi străine, unde ea nu putea să găsească pe nimeni ca să-şi împărtăşească durerile şi să ceară sprijin.
   Nu! Era peste putinţă ca ea să mai trăiască aşa: aici, în lumea aceasta, singură cu dînsul ea nu mai putea trăi.
   Cam acelaşi simţămînt îl făcuse şi pe Naţl să plece.
   Prea erau singuri el şi ea, şi el avea aici la Viena un prieten, pe Burdea. De cîte ori şi-a adus însă aminte de el, îl vedea parcă rîzînd în bătaie de joc şi nu-i mai venea să-l caute. Acum nu s-a mai putut stăpîni. Deşi simţea că e un fel de duh rău de care se apropia, s-a dus la Universitate ca să-i dea de urmă, apoi, după ce i-a aflat adresa, l-a căutat acasă şi pe la cafenelele unde umblau studenţii.
   Astfel a colindat toată după-amiazăzi, cu gîndul acasă, cu inima încleştată, cuprins mereu de simţă mîntui că rău face de nu se întoarce la soţia lui.
   Tîrziu după-amiazăzi, cînd a dat de el, era obosit trupeşte şi istovit sufletele, îi părea rău că l-a căutat şi l-a găsit şi n-a schimbat decît puţine vorbe cu el.
   ― Cum?! întrebă Burdea uitîndu-se ţintă la el cu ochii ageri, Persida a venit cu tine?
   ― Îţi spun: suntem amîndoi de trei luni de zile aici, răspunse Naţl strîmtorat.
   Lui Burdea nu-i venea să creadă. Nu putea să înţeleagă cum femeia care atunci seara n-a venit la via lui Corbu a putut să vie la Viena.
   ― Bine, sunteţi cununaţi? întrebă el cu îndoială.
   ― Ce-ţi pasă?! răspunse Naţl. Suntem soţ şi soţie.
   ― Pot s-o văd şi eu? întrebă iar Burdea, gata de plecare.
   Naţl rămase cîtva timp strîmtorat. Nu, mai ales acum nu ar fi voit să-l ducă pe Burdea la Persida.
   ― Eu nu mă duc acum acasă; am să mai fac şi alte drumuri, dar am să te caut mîine ori poimîine, zise el, apoi îi întinse mîna şi plecă fără să se mai uite înapoi.
   Îl căutase ca să-i vorbească şi nu i-a vorbit nimic; umblase după el şi acum era muncit de gîndul cum ar putea să scape de el.
   Întors acasă muiat şi umilit, el a găsit pe Persida şezînd liniştită la fereastră, cu lucrul ei de mînă. La intrarea lui ea şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el înveselită, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
   ― Sunt un nemernic, zise el după ce-şi aruncă pălăria şi se lăsă istovit pe un scaun.
   Ea ridică din nou capul şi se uită aşezată la el.
   ― Nu mai încape nici o îndoială că eşti, zise ea cu blîndeţe, şi e un semn bun c-o recunoşti şi tu aceasta; nu e însă destul s-o recunoşti, ci trebuie să-ţi mai şi dai silinţa de a nu fi. Nemernic e omul care lucrează fie sub impulsiunile momentane, fie împins de alţii, şi face lucruri de care îi pare rău în urmă: e dar destul să voieşti pentru ca să nu fii nemernic.
   ― Dacă n-am tărie de voinţă?! întîmpină el mîhnit.
   ― Ai destulă, zise dînsa, dar eşti rău deprins. Tu vezi acum cît de rău e ceea ce ai făcut, cît de mult m-ai mîhnit pe mine şi cum te-ai muncit tu însuţi. Trage cuvenita învăţătură din această experienţă şi fă-ţi regula de viaţă: n-am niciodată să plec supărat de acasă, nici să adorm supărat. Supărărea, orişicît de mare ar fi ea, n-are nici să iasă din casă, nici să treacă de azi pe mîine. Dă-ţi seama, urmă ea după o pauză, cum te-ai fi simţit şi ce-ai fi făcut dacă eu aşfi fost tot atît de slabă ca tine şi aş fi plecat, ca la întoarcerea ta să nu mă găseşti acasă. Mi-a venit şi mie să plec, dar ştiam că acesta e un lucru pe care nu trebuie să-l fac şi m-am stăpînit. Stăpîneşte-te, că eşti bărbat.
   El se uită lung şi cu ochii împăienjeniţi la dînsa. Atîta bunătate, atîta blîndeţe, atîta înţelepciune era în vorbele, în tonul, în toată purtarea ei, încît ea îi părea o fiinţă mai presus de om, de care nu cuteza să se apropie şi la care numai cu sfială îşi ridica ochii.
   ― Ţi-e uşor ţie să-mi spui ce trebuie să fac, zise el, dar mi-e greu mie că nu pot să fac. Eu nu sunt ca tine.
   Ea se uită cu drag la el. Căit şi umilit din sine, el îi părea cel mai bun om din lume. Ar fi voit să se uite în ochii lui; el însă stătea cu ochii în pămînt. Dînsa puse deci lucrul la o parte, se ridică şi se duse la dînsul, ca să-l mîngîie şi să-i sărute fruntea.
   ― Ai să fii şi tu ca mine, îi zise apoi. Ştiu că ai, de aceea nu pot să mă supăr pe tine.
   El îi sărută mîna, şi timp îndelungat ei steteră tăcuţi şi fericiţi.
   ― Ei, spune-mi acum, grăi dînsa în cele din urmă glumind, unde ai fost şi ce prostii ai făcut?
   ― La dracu am fost, răspunse el mînios. M-am întîlnit cu Burdea.
   Persida, atinsă neplăcut, tresări şi se depărtă puţin de el.
   ― I-ai spus? întrebă ea îngrijorată.
   ― Nu! zise el. I-am spus numai că eşti şi tu aici.
   Ah! ce n-ar fi dat Persida să nu-i fi spus nici atît. Se temea de ochii scrutători ai acelui om, de gura lui cea rea şi îi era nesuferit gîndul că mai curînd ori mai tîrziu ar putea să se întîlnească cu el.
   Nici n-a trecut mult pînă ce s-a întîlnit.
   Burdea a aşteptat o zi, două ca Naţl să vie să-l ia; văzînd apoi că Naţl nu vine, s-a pus să-l caute.
   Era după-prînz şi Persida şedea, ca de obicei, cu lucrul de mînă la fereastră, cînd servitoarea a venit să-i spună că un domn, care se numeşte Burdea, doreşte s-o vadă.
   ― Să-i spui că nu sunt acasă, grăi Persida strîmtorată.
   ― I-am spus, zise servitoarea, că eşti acasă.
   ― Atunci să mergi cu el la bărbatul meu, urmă Persida. Spune-i că nu mi-e bine, că sunt dezbrăcată.
   Ea nu grăise încă vorbele acestea, cînd uşa se deschise şi Burdea se ivi în pragul ei.
   ― Eu te văd rumenă şi voinică şi foarte bine gătită, zise el zîmbind cu răutate, şi-mi pare foarte bine că te pot vedea.
   Persida se roşi, nu însă de ruşine, ci de mînie. Ar fi fost în stare să-l apuce de piept şi să-l dea pe scări.
   ― Şi mie mi-ar fi părut bine, zise ea înţepată, dacă ai fi venit cu Naţl.
   ― De ce, mă rog? Nu cumva te temi să stai singură cu un cavaler ca mine?!
   Persida îşi adună puterile.
   Vedea că nu e chip să scape de dînsul. Sunt în lume o mulţime de lucruri pe care oameni ca Burdea nu sunt în stare să le înţeleagă, şi el era neruşinat fără ca să-şi dea seama că este. Nu-i rămînea deci decît să-l ia cum era şi să vorbească cu el în felul lui.
   Servitoarea, deşi nu înţelegea ceea ce dînşii vorbeau, vedea că stăpîna ei e strîmtorată, vedea zîmbetul batjocoritor în faţa lui Burdea şi numai cu anevoie îşi mai stăpînea rîsul. Persida îi făcu semn să iasă.
   ― Pofteşte să şezi, îi zise apoi lui Burdea. Ştiu că ai venit ca să ai mulţumirea de a-ţi bate joc de mine. Poţi s-o faci!
   ― Nu, răspunse el. Mulţumirea mea e, din contra, că ai intrat în vederile mele şi ai făcut, ca orişicare om cuminte, precum te trăgea inima.
   ― Aşa e, gră i dînsa dezgheţată; legea supremă sunt pornirile propriei noastre inimi. E nebun acela care le înăbuşă, tiran, care le stăpîneşte şi se martirizează el însuşi pe sine. Mi-a plăcut Hubăr şi am fugit cu el aici, unde nimeni nu ne cunoaşte şi toţi cred că suntem după lege soţ şi soţie. Acasă s-ar fi uitat chiorîş la noi. De aceea nu-mi pare bine că te-am întîlnit aici pe d-ta, care o să spui la toată lumea că nu sunt soţia legiuită a lui Hubăr.
   ― Ce Ai pasă?! îi răspunse el convins. Îţi place, te simţi fericită: de ce să mai minţi lumea?! Las-o să se încredinţeze că numai aşa poate omul să se fericească. Cînd ţi se va urî de el, eşti frumoasă şi n-ai decît să alegi pe vreun altul.
   Persidei îi venea să plîngă. Îi era ca şi cînd ar fi căzut la pămînt şi el ar călca-o în picioare.
   ― Da, zise ea rîzînd a plînge, aşa am să fac, fără îndoială aşa. Deocamdată însă tot mai ţin la Hubăr... şi mă vei ierta dacă te rog să plecăm, căci avem să facem un drum împreună.
   Nu mai putea să stea cu Burdea şi, ca şi cînd ar fi singură în casă, ea luă o cutie de pălării de pe unul din dulapuri, îşi puse pălăria în cap şi ieşiră amîndoi.
   "Nu, îşi zise dînsa coborînd scările, aici nu mai rămîn, nu mai pot rămînea. Trebuie să am un reazem în lumea aceasta, o inimă apropiată de mine."
   Lumea se învîrtea parcă împrejurul ei şi zgomotul marelui oraş o-năbuşea.
   Apropiindu-se de Naţl, ea a început, cu toate acestea, să zîmbească; n-o ierta firea să-l mai supere şi pe el dîndu-şi pe faţă supărarea.
   Ei au petrecut seara cu Burdea, şi pe la zece ceasuri, cînd s-au întors acasă, Persida nu mai avea simţă mîntui că e nesuferită viaţa la Viena. Timpul îi trecuse fără de veste; n-avuse în viaţa ei ore atît de plăcute ca cele petrecute astă dată.
   Era om sucit Burdea, dar era deştept şi ştia multă carte, vorbea frumos şi-şi susţinea părerile cu multă căldură. Şi abia acum, stînd de vorbă cu vechiul lui prieten, s-a dat pe faţă şi Naţl. Nu, Persida nu-şi închipuise că soţul ei e atît de deştept, nu, mai ales că ştia atît de multe. Un om ei cu totul nou ieşise într-însul la iveală şi ceea ce o atingea cu deosebire plăcut era căldura şi chibzuiala cu care el susţinea părerile atît de deosebite de ale lui Burdea. Ştia acum de ce îl iubeşte cu tot dinadinsul; numai în culcuşul ei, mai nainte de a adormi, a început să-şi dea seama despre contrazicerea care era între părerile lui Naţl şi faptele lui şi să se întrebe cum se face că un om care vede lucrurile atît de bine să aibă o viaţă atît de neorînduită ca a lui.
   A adormit fără ca să se dumerească, iar ziua următoare s-a deşteptat din somn cu simţă mîntui ei predomnitor în suflet.
   Se visase toată noaptea acasă, cu muma ei, cu Trică, cu toţi cei ce o ştiau şi pe care dînsa îi ştia din copilăria ei. A venit aici ca să scape de mustrările lor, iar acum îi era mai grea nepă sarea străinilor decît mustrarea ce-ar fi aşteptat-o acasă, şi ivită odată în inimă dorinţa de a se întoarce acasă, ea nu mai trăia cu gîndul aici, unde se afla.
   Nu se putea, cu toate aceste, îmbărbăta să-i vorbească lui Naţl despre aceasta. Lasă că-i era greu să strice rostul lui cu măcelăria, care mergea peste toate aşteptările bine, dar el se înstrăina din zi în zi tot mai mult de dînsa, şi ea nu mai putea să-i vorbească tot atît de deschis şi fără de sfială ca mai nainte.
   Avea ceva pe sufletul lui: era dus mereu pe gînduri, nu mai venea la ora obişnuită acasă, ba a ajuns în cele din urmă s-o lase serile singură acasă. El, care nu de mult o temea fără de nici un cuvînt, umbla acum parcă dinadins s-o alunge de la sine, s-o înstrăineze, să scape de ea.
   ― Bine, îi zise ea, în sfîrşit, cînd el se întorsese după miezul nopţii acasă, ce e cu tine?
   El se uită lung la dînsa.
   ― Mi s-a urît, răspunse apoi, de viaţa aceasta: eu nu mai pot să stau aici.
   ― Să ne întoarcem acasă, grăi dînsa înviorată.
   ― Nu se poate! strigă el cuprins de mînie... Eu cu tine nu mă pot întoarce; nu mă simt destul de tare ca să nu omor pe acela care s-ar uita chiorîş la tine, fie el chiar şi tatăl meu. Dacă mă duc, trebuie să le spun tuturora că-mi eşti soţie legiuită.
   Persida se îndreptă cuprinsă de spaimă şi cu mîinile încleştate spre el.
   ― Te rog... te rog, grăi dînsa, mi-ai jurat că asta n-o s-o faci: sufăr mai bucuros dispreţul lumii decît ca să arunc în primejdie pe un om care ne-a făcut cel mai mare bine în viaţa noastră. Ce ne pasă nouă de oameni dacă ne ştim curaţi în faţa lui Dumnezeu?! Să rămînem aici!
   
   
   XVII
   BIRTUL DE LA SĂRĂRIE
   
   Nu trece nimic peste iubirea de mamă!
   "Şi adică ce e?! îşi zicea Mara în cele din urmă. Parcă ea nu tot aceeaşi rămîne?! Cîte femei trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate?! Cîte se fericesc după ce au făcut un pas greşit?!"
   "Mai bine moartă!" zicea odinioară, iar acum se simţea mîngîiată cînd îşi dădea seama că fata ei nu e cununată cu neamţul. Ştia că nu poate să trăiască răzleaţă; a putut să se ducă, dar nu putea să rămîie, şi o aştepta în toate zilele să se întoarcă. De un singur lucru se mai temea şi se ruga în toate zilele lui Dumnezeu ca s-o ferească de lucrul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toată viaţa de Naţl. O treceau un fel de fiori de moarte cînd se gîndea, lucru foarte firesc, că Persida ar putea să se întoarcă mumă acasă; aici mintea i se oprea în loc; nu mai ştia cum s-ar simţi, ce ar zice şi ce ar face atunci.
   De aceea sîngele i se opri în vine cînd, patru zile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-i spună, luînd-o mai pe departe, că Persida s-a întors de la Viena.
   Cum i-ar fi venit, Doamne, să se bucure, şi nu îndrăznea. O aşteptase singură şi nu se îndoia că-l va părăsi pe neamţul care i-a stricat toată viaţa; iar ea venise tot cu dînsul, ba zicea că n-are niciodată să-l părăsească.
   ― Nu cumva?... întrebă ea cu inima îndoită.
   Trică se uită în ochii mumei sale şi înţelese întrebarea.
   ― Nu ştiu, răspunse el, nu cred, nu mi se pare.
   ― Şi chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci, grăi Mara luîndu-şi inima în dinţi, să-i spui că nu vreau să ştiu că mi-e fată cîtă vreme trăieşte cu dînsul: ori eu, ori el!
   Persida era greu lovită. Nu, mai aspru nu putea să fie pedepsită; dar aşa trebuia să fie, pedeapsa era dreaptă şi ea se simţea înălţată de gîndul că muma ei este o femeie care nu vrea să-şi ierte fata, pe care o ştie trăind în căsnicie nebinecuvîntată.
   Seara ea plîngea pe înfundate în culcuşul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în faţa lumii, prea căzută în gîndul semenilor săi, şi fire de om avea, de om care, orişicît de fericit ar fi, se simte nenorocit cînd semenii lui îl preţuiesc mai prejos de ceea ce este.
   Ah! De ce nu putea dînsa să spună?! de ce nu putea să ridice de pe inima mumei sale greutatea ce atît de mult o apăsa?!
   Gîndul acesta o fră manta atît de mult, încît la Viena s-a dus fără de ştirea soţului său la un avocat, ca să-i ceară sfat.
   ― Ar fi, o întrebă avocatul, muma d-tale în stare să declare că cununia s-a făcut cu ştirea şi învoirea ei?
   ― Nu cred, i-a ră spuns atunci.
   ― Dar dacă ai avea un copil? întrebase iar avocatul.
   ― Eu cred că da! grăi dînsa.
   ― Aşteaptă dar pînă atunci, a zis apoi avocatul, căci de voinţa tatălui, care trăia în vrajbă cu fiul său, nu se ţine seama.
   Aştepta deci Persida cu însetare şi se ruga în toate zilele lui Dumnezeu.
   "Nu mă plîng, Doamne, şopti ea şi acum, suspinînd din adîncul inimii. Tu ştii mai bine cum ai să-mi croieli viaţa şi mi-l vei dărui cînd tu însuţi vei binevoi a-mi lumina şi lămuri viaţa. Al tău are să fie; ţie am să ţi-l închin: în frica ta am să-l cresc; îndură-te, Doamne, şi binecuvîntează că snicia noastră!"
   Iar pe cînd ea se zbătea astfel, el dormea pierdut în somn adînc.
   Mai norocos decît dînsa, el se întîlnise pe Inserate, la casa lui Oancea, cu mumă-sa, care era tot cea veche, duioasă şi slabă.
   Stăpînită cu desăvîrşire de dorinţa de a împăca pe fiul ei cu tatăl lui, care acum nu mai era supărat pe el, ea stăruia cu toată căldura mumei îndurerate să se desfacă de Persida, care i-a tulburat minţile şi l-a făcut să intre în vrajbă cu părinţii săi.
   ― Erai cu totul alt fel de om, aşa zice tatăl tău, grăi dînsa, mai înainte de a te încurca cu Persida, şi numai ea te-a făcut să-ţi pierzi rostul vieţii.
   Aşa îşi zisese şi Naţl de nenumărate ori şi din zi în zi tot mai mult era stăpînit de gîndul că Persida e o grea sarcină pentru dînsul. El însă nu putea s-o părăsească. Ar fi fost o prea mare mişelie. Dacă însă ea ar fi voit să-l părăsească, el n-ar mai fi făcut nimic ca s-o oprească, ba acum, cînd mumă-sa şi Oancea îl strîmtorau, el era ispitit de gîndul de a se purta cu ea astfel ca dînsa să fie în cele din urmă nevoită a-l părăsi.
   ― Uite! grăi Oancea, să-i dai ceva ca să aibă din ce trăi.
   ― Nu primeşte, zise Naţl, dînd din cap.
   ― Luaţi, cum ziceai, urmă Oancea, cîrciuma de la Sărărie şi las-o în cele din urmă pe ea singură la cîrciumă.
   Naţl stătea pe gînduri.
   Îi era ruşine să zică da, dar nici ba nu-i venea să zică. Îi trebuiau bani, şi mumă-sa nu i-ar fi dat dacă el ar fi zis ba.
   Seara, cînd s-a întors la Persida, el era îngîndurat şi scurt la vorbă. I-a spus, ce-i drept, că s-a întîlnit cu mumă-sa şi că are să primească bani ca să ia în arendă cîrciuma; în alte amănunte însă el n-a intrat, şi nici Persida, pierdută în alte gînduri, n-a mai stăruit asupra lucrului. Îi era destul să ştie că treaba e ca pusă la cale şi se simţea uşurată.
   Cîrciuma de la Sărărie era proastă, dar foarte bună. Lasă că trăgeau la ea plutaşii şi oamenii care veneau după sare şi pe timp de tîrg lumea se îndesuia într-însa, dar era la ea şi un birt pentru lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mîie. Aici puteau, dacă erau oameni harnici şi cu rînduială, nu numai să trăiască bine, dar să-şi mai şi facă avere frumoasă.
   Gîndul c-ar fi o ruşine să se facă crîşmăreasă nu-i trecea Persidei prin minte: alăturea cu soţul ei, orişice muncă îi părea cinstită. Singura ei grijă era ca nu cumva el să n-aibă destulă inimă pentru treaba de care se apucă, să ia lucrurile cu uşurinţă şi să risipească mai mult decît adună.
   Cam aşa s-au şi croit lucrurile chiar de la început.
   Cel ce vrea să deschidă birt trebuie să se pună bine cu toată lumea şi să-şi facă pretutindenea prieteni. Îndată dar ce s-a hotărît lucrul cu cîrciuma de la Sărărie, Naţl s-a pus să-şi caute prietenii vechi şi să-şi facă alţii noi. După ce au deschis apoi cîrciuma, fiecare din aceştia venea cu cîte alţi doi-trei, şi Persida era mulţumită cînd vedea birtul plin de prieteni de-ai soţului său. Ca să-i îndulcească, ea le turna cel mai bun vin în pahare, le aşternea masă curată şi gătea cele mai bune mîncări pentru dînşii. I-a şi îndulcit, încît peste cîteva săptămîni era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se puneau pe masă mîncări nu numai gustoase, ci totodată şi ieftine, şi beamterimea toată se obişnuise foarte de curînd să prînzească şi să cineze la Sărărie.
   Era apoi lucru de sine înţeles că Naţl stătea cu prietenii lui, pe care nu putea să-i lase singuri, şi toată osteneala, toată grija rămînea în sarcina Persidei. Aşa trebuia să fie acum la început, şi Persida se bucura că soţul ei ştie atît de bine să facă pe stă panul casei. Străinului care intra în birt nici prin minte nu putea să-i treacă că Naţl nu e şi el tot oaspe, ca ceilalţi; el vedea numai pe Persida, care le ştia pe toate, se învîrtea ca prîsnelul, era pretutindenea, avea pentru fiecare un deosebit zîmbet şi le făcea toate iute şi bine. Şi tot cam aşa vedeau lucrurile şi prietenii lui Naţl. Cel mai de căpetenie lucru, sufletul care toate le cîrmuia, centrul împrejurul căruia toate se învîrteau era, la urma urmelor, şi pentru dînşii, birtăşiţa cea frumoasă şi sprintenă şi harnică, care atît de bine se pricepea la toate, iar Naţl era numai bărbatul nevestei sale, care ar fi putut, dacă e vorba, şi să nu-i fie nevastă.
   Baarte curînd dar toată lumea, cînd era vorba de cîrciuma de la Sărărie, zicea numai "la Persida".
   Chiar şi Naţl el însuşi nu se mai simţea ca la el acasă şi stătea ca-n gazdă 'la Persida".
   Dimineţile stătea, după ce se deştepta din somn, pînă tîrziu în culcuşul lui şi nu se scula decît pe timpul cînd ştia că lumea începe să vie. Nici n-ar fi avut ce să facă, cînd Persida le făcea toate atît de bine şi se bucura că el n-o mai încurcă.
   Peste zi stătea apoi cu oaspeţii şi mai ieşea, mai ales fără de nici o treabă, prin oraş, iară serile petrecea cu prietenii adeseori pînă tîrziu după miezul nopţii. Şi fiindcă aşa, fără de nici o treabă, oamenii nu pot să stea, el se dăduse, de dragul prietenilor săi, la jocul de cărţi.
   Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decît jocul de cărţi; dar n-avea încotro; acum aşa trebuia să fie: în vreme ce dînsa alerga în treburile cîrciumii, el trebuia să intre în voile oaspeţilor.
   Abia mai tîrziu, spre toamnă, a început ca să stea pe gînduri.
   Era lucru hotărît încă de la Viena că socotelile Persida are să le poarte. Le şi purta, întocmai ca mama ei, şi dac-ar fi stat pînă în zori de zi, tot nu era în stare să se culce mai înainte de a-şi fi făcut socoteala zilei. N-ar fi putut să doarmă liniştită dacă nu s-ar fi încredinţat mai înainte de a se culca că nu în zadar a ostenit. Nici c-a avut o singură zi fără de cîştig; a avut însă zile în care a pierdut mult din cîştigul pe care ar fi trebuit să-l aibă.
   Neguţătorie fără de pagubă nu se poate; înţelegea dar şi Persida că trebuie să fie şi cîte un om care mănîncă şi bea fără ca să plătească. Trebuia Naţl să-şi cinstească prietenii, şi Persida s-ar fi simţit greu jignită dacă vreunul dintre dînşii i-ar fi cerut socoteala.
   Ea ţinea însă socoteală şi despre ceea ce beau şi mănîncă prietenii, şi din zi în zi socoteala era tot mai încărcată.
   Cînd cîştiga în jocul de cărţi, Naţl era voios, iară Persida se simţea jignită de gîndul că el ia în cărţi banii de la oamenii veniţi la casa lui.
   Îi făcea deci semn să cinstească pentru ca să arate că nu rîvneşte la cîştig.
   El cinstea şi masa se umplea de pahare, pe care Persida le umplea fie cu vin, fie cu punch, fie cu ceai.
   Cînd pierdea, Naţl era nerăbdător, şi Persida îi făcea semn să cinstească, pentru ca să arate că puţin îi pasă dacă cîştigă ori pierde, că nu joacă decît spre a le face altora o plăcere.
   Aşa ori aşa, socoteala se încărca şi Persida tremura cînd vedea cărţile de joc.
   Mai era apoi şi o altă socoteală care o neliniştea pe Persida.
   Îi mersese vestea lui Naţl că dă şi pe datorie, şi atît le trebuia oamenilor, ca să se îmbulzească. Din zi în zi se sporea nu numai suma datoriilor, ci totodată şi numărul datornicilor, de la care numai cu cleştele mari ai fi putut să scoţi banii. Iară Naţl nu era omul care ştie să dea zor ca să ajungă la ceea ce este a lui.
   Deşi dar cîrciuma mergea foarte bine, cîştigul era foarte mic, fiindcă partea lui cea mare se pierdea în birt, unde atît de mult se trecea pe aşteptare.
   Aşa nu puteau lucrurile să meargă înainte, şi nu trecea nici o seară fără ca Persida să-şi pună de gînd că are să vorbească cu Naţl. Ea însă nu ajungea să vorbească cu el. Lasă că era mereu nedormit şi posac, dar stătea totdeauna cu alţii, încît treceau adeseori mai multe zile una după alta fără ca ea să mai poată schimba trei vorbe cu dînsul.
   După Sfînta Maria, Persida s-a făcut deodată foarte voioasă. Ar fi voit să vadă numai oameni fericiţi împrejurul ei, ar fi fost în stare să-l poarte pe soţul ei ca pe un copil în braţe, miluia cu mînă largă pe săraci şi masa prietenilor lui Naţl era totdeauna plină.
   Simţea la început şi ştia foarte hotărît în urmă că Dumnezeu s-a Indurat de dînsa şi a ascultat rugăciunile ei fierbinţi, că în curînd viaţa ei se va lumina şi lămuri, că muma ei va veni la dînsa.
   Se simţea nespus de fericită, totuşi, adeseori serile, cînd ea îşi fă cea socotelile, iară el petrecea cu prietenii săi în joc de cărţi, o cuprindeau temeri grele, îşi punea de gînd să-l strîngă pe Naţl, ca să nu mai risipească cîştigul, care de aici înainte nu mai era numai al lor, şi ca din senin îşi aduse aminte de Bandi, a căruia urmă se pierduse, şi de nenorocita lui mumă.
   Trebuia să-l caute pe băiat, să-l găsească, să-l aducă la dînsa: nu era, la urma urmelor, în lumea aceasta nimeni care ţinea la dînsa ca el şi putea să-i fie la cîrciumă de un folos de nepreţuit.
   Şi trebuia să vorbească, în sfîrşit, cu Naţl, care de un timp încoace se ferea parcă dinadins de dînsa.
   Simţise şi el că Persida e mai voioasă şi îşi dăduse seama ce anume a deschis atît de mult inima ei, şi un fior de bucurie l-a străbătut şi pe dînsul. Numai pe o clipă însă. Foarte în curînd el şi-a dat seama despre sarcinile ce cădeau asupra lui. Om acum, care nu se simţea legat prin nimic şi fă cea tot ceea ce îi plă cea lui, el vedea în norocul ce-l adepta o grea nenorocire, prin care ajungea să fie legat de mîini şi de picioare pe toată viaţa.
   Nu! Atît de mult se obişnuise cu traiul fără de griji, atît de mult se deprinsese cu gîndul că n-are el să-şi petreacă viaţa cu Persida, încît nu mai putea să încapă în mintea lui gîndul că el are să fie părinte.
   ― Spune-mi chiar acum ce vrei! zise el nerăbdător cînd Persida îl chemă peste zi la o parte şi-l rugă ca deseară să potrivească lucrurile astfel încît să poată sta un ceas de vorbă cu dînsa.
   ― Am să-ţi spun multe, fiindcă au trecut luni de zile de cînd n-am vorbit cu tine, zise ea amărîtă, şi trebuie să ne înţelegem în toată liniştea.
   ― Nu pot să-i las pe oameni singuri, întîmpină el îndărătnic, apoi se depărtă.
   Persida stete cîtva timp tulburată, apoi grăbi şi ea în treburi. O mîhnea purtarea lui, dar ea n-avea timp să stea mîhnită şi orişicum ar fi vorbit el, dînsa nu se îndoia că are deseară să vie mai devreme decît de obicei în iatacul lor. Era peste putinţă să nu vie: aşa îl ştia dînsa; aşa zicea inima ei.
   Ea-l ştia însă precum era odată, la Viena, mai nainte de a se fi întîlnit cu Burdea şi mai ales mai nainte de a fi stat toate serile cu Oancea. De atunci încoace ea nu mai avuse timp să-şi dea seama despre schimbările petrecute în sufletul lui, şi s-ar fi înspăimîntat dacă şi-ar fi dat seama. Ea avea, cu toate aceste, dreptate. După ce s-a gîndit şi răzgîndit, Naţl a luat hotărîrea de a se duce, şi pe-nserate, cînd a venit Oan-cea, i-a spus că n-are să stea decît pînă la zece.
   ― M-a poftit domnia-ei, adăugă el apăsat, pe astă-seară, ca să mă ia de scurt. Şi am să mă şi duc! adăugă apoi încă mai apăsat. Tot n-o s-o ducem noi mult, şi e bine s-o ştie aceasta cît mai curînd.
   Oancea nu zicea nici albă, nici neagră, ci zîmbea numai a om care nu crede.
   Pe la zece el trăgea mereu cu ochiul şi vedea că Naţl fierbe şi se frămîntă în el, ar vrea şi-l împinge firea, stă ca pe spini şi nu se poate urni din loc.
   ― Mai împarţi de trei ori, zise Oancea în cele din urmă.
   ― Da! răspunse Naţl cu jumătate de gură şi împărţi înainte şi jucă mai departe.
   Iar după ce trecuseră cele trei rînduri, el tot mai împărţi cărţile.
   ― Nu te duci? întrebă Oancea.
   ― Mai aşteaptă ea, răpunse Naţl, poate să mai aştepte.
   Aşi aşteptat Persida, stînd aşa singură în iatac şi gîndindu-se la toate cîte se petrec în lume.
   Cum poate omul să se schimbe în lumea aceasta!
   Odinioară s-ar fi simţit adînc jignită, greu umilită şi ar fi plîns lacrimi de amără chine dacă cineva, şi mai ales el, ar fi lăsat-o să adepte; acum şedea liniştită şi, ca să nu stea degeaba, şi-a scos din dulap ghergheful cu o lucrare de mult începută şi ar fi stat, dacă e vorba, pînă-n zori de zi. Îi era parcă nimic în lumea aceasta n-ar fi putut să-i strice voia bună şi nu s-ar fi lăsat să fie tulburată în lucrarea ei decît dacă ar fi aflat, poate, că-i arde casa în cap. Şi totuşi lucrul nu mergea ca mai-nainte; era alta mîna care duce mai departe floarea începută astă-vară.
   Femeie greu muncită, se pierduse încetul cu încetul înfăţişarea ei aleasă şi gingaşă; ridicînd ciuberele de apă şi oalele de la foc, mutînd mesele de la un loc la altul, punînd mîna la toate, ea se făcuse mai voinică, mai ţeapănă, dar totdeodată şi mai noduroasă oarecum, ca copacul încă tînăr, dar mult bătut de vînturi. Astfel, nici mişcările ei nu mai erau cele de mai nainte; călca mai iute, mai lat şi mai apăsat, prindea cu mîna întreagă cînd lua ceva şi se-nvîrtea în călcîie cînd se întorcea din o parte într-alta. Un singur lucru îi rămăsese: se ţinea şi acum dreaptă ca un grenadier.
   Şi omul e cum îl vezi dacă te uiţi bine la el.
   Trăind mereu cu slugi proaste şi cu lume adunată în cîrciumă, ea pierduse încetul cu încetul şi gingăşia sufletului. Nu se mai ruşina cînd auzea vorbe proaste, nu se simţea jignită cînd i se zicea vreo vorbă aspră, lua lumea cum o găsea şi vorbea iute, scurt şi aspru, ba era în stare să tragă şi palme ori să dea brînci cînd vorba era să facă linişte şi bună rînduială în casa ei.
   Dacă s-ar fi văzut ea însăşi pe sine cu ochii ei de odinioară, ar fi rămas cuprinsă de spaimă şi ar fi strigat: "Ah! tare am căzut, Doamne!"
   Nu putea însă să se vadă decît cu ochii ei de acum, şi aşa cum era se simţea mai bine decît odinioară, mai potrivită cu lumea în care trăia, mai croită pentru nevoile vieţii.
   Schimbarea o vedea numai cînd se uita în oglindă: obrajii odinioară rotunzi se făcuseră lătăreţi, pieliţa cea albă-rumenită era galbenă şi oarecum întinsă, iară ochii ieşeau mari din cap; se vedea c-a fost odată frumoasă, nu era nici acum slută; dar floarea se ofilise şi începea a-şi scutura foile.
   Puţin îi păsa şi de asta: sănătoasă să fie, căci de celelalte nu se îngrijea.
   Pierdută în lucrul ei de mînă, ea nu numai că nu s-a mîhnit, dar şi uitase că îl aşteaptă pe Naţl, şi abia după unsprezece ceasuri, cînd somnul a început să-i biruiască trupul obosit, a început şi ea să se neliniştească. Acum însă nu mai putea să se ţie; e mare stăpîn somnul cîtă vreme omul e în putere, şi Persida nu l-a mai aşteptat pe soţul ei.
   ― Vorba era să mă aştepţi ca să-mi spui ceva, grăi Naţl dimineaţa, pe cînd Persida se gătea ca să iasă la lucru.
   ― Aşa era vorba, răspunse ea; te-am şi aşteptat, dar se apropia miezul nopţii fără ca să vii şi oamenii cu mintea întreagă nu se înţeleg pe la miezul nopţii, cînd ţi-e mai mult să dormi decît să stai de vorbă.
   Ea le zicea aceste fără pic de supărare, şi Naţl, care atît de mult se frămîntase în el, se simţeajignit că dînsa nu s-a supărat.
   ― Ei! spune-mi acum ce ai pe suflet, căci văd că nu mai ţi-e să dormi! zise el înţepat.
   Persida rămase cîtva timp pe gînduri. Grabă mare n-avea şi ar mai fi putut să stea, aşa gătindu-se, vreo jumătate de ceas cu dînsul.
   ― De ce nu?! grăi dînsa. Dar să vorbim liniştiţi, ca oameni cu minte.
   ― Ca oameni cu minte, zise el. Mai ales tu nici nu poţi să vorbeşti altfel. Care-i porunca?
   ― Nu mă lua aşa, căci din ale mele nu poţi să mă scoţi, grăi dînsa aşezată. Tu ştii că mie îmi place rînduiala bună la toate, şi dacă am găsit odată că ceva e bine, nu mă abat de la hotărîrea mea. Sunt mai întîi două lucruri asupra cărora trebuie neapărat să ne înţelegem.
   ― Cel dintîi e să nu mai stau la joc de cărţi, o întrerupse el, ridicîndu-se puţin în culcuşul lui.
   ― Nu, zise ea, acesta e al treilea. Cel dintîi e să-ţi faci socoteala despre ceea ce prietenii tăi mănîncă şi beau în cinste. Eu am făcut-o şi e foarte mult.
   ― Şi ce vrei adică? să-i pun să plătească? întrebă el supărat.
   ― Vreau numai să ne înţelegem amîndoi şi să chibzuim ce e de făcut ca să stai mai puţin cu dînşii şi să începem a strînge banii de la datornici.
   Naţl se dete jos din pat şi începu să se îmbrace şi el.
   ― Ai, la urma urmelor, toată dreptatea, grăi el printre dinţi. Aici tu eşti stăpînă. Eu nu sunt decît a cincea roată la car. N-ai însă decît să te scapi de mine dacă eu cu prietenii mei îţi suntem o sarcină prea grea.
   Persida se uită lung şi rîzînd la el.
   ― Tu vorbeşti aşa şi crezi că faci vreun lucru mare. Ia spune drept, zise ea cu inima deschisă, nu ţi-e ţie ruşine cînd te gîndeai că cîrciuma ar merge fără de tine tot atît de bine ca şi cu tine, dacă nu chiar mai bine?
   ― Pe mine nu m-a făcut Dumnezeu ca să fiu cîrciumar, răspun-se el.
   ― Eu văd că te-a făcut, deoarece eşti cîrciumar, întîmpină ea. Nu, Naţl, nu am să mă scap de tine, ci să te iau mai de scurt. Tu eşti om harnic, vrednic la toate şi bine pornit; vinovată sunt numai eu, care am luat toată sarcina asupra mea şi prea te-am lăsat în voile tale. Asta nu mai poate să rămîie aşa. Gîndeşte-te că nu mai suntem noi singuri stăpîni pe avutul nostru; mîine ori poimîine Dumnezeu ar putea să ne dăruiască vreun copil.
   ― Ba să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, căci sunt destui nenorociţi în lumea aceasta, grăi Naţl cu faţa întunecată.
   Persida se cutremură, se uită speriată la el, apoi se lăsă încet pe un scaun din apropiere; tot sîngele i se tulburase, vederea i se împăienjenea, îi venea să leşine.
   Deşi vedea că e pus de cineva la cale, nu se aşteptase la o vorbă atît de grea, şi lovitura era pentru dînsa cu atît mai strivitoare cu cît venea ca din senin.
   ― Ştiu că nu grăieşti din inimă, zise ea după ce-şi mai veni în fire; mă doare însă că pot să treacă asemenea vorbe peste buzele tale.
   Lui Naţl îi părea rău de ceea ce făcuse; el n-avea însă destulă virtute ca să o mărturisească aceasta; era şi se simţea vinovat, dar tocmai simţă mîntui acesta îl făcea mai îndîrjit.
   ― Ba vorbesc din inimă, zise el cu îndărătnicie.
   ― Minţi! strigă ea, sărind în picioare. Tu ştii tot atît de bine ca mine că în ziua în care am avea un copil, n-am mai fi nevoiţi să lăsăm lumea să creadă că nu suntem soţ şi soţie după lege şi căsnicia noastră ar fi mai fericită.
   ― Aş! întîmpină el. Căsnicie fericită cu tine nu se poate. Ar rîde şi curcile de mine dac-aş spune că sunt cununat cu tine. Auzi cununie?!... noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popeşti, ca să mă prostească pe mine şi să te încarce în spinarea mea!
   Persida stătea cu răsuflarea oprită în faţa lui. Îi părea că visează; auzea şi nu putea să creadă că de el sunt rostite vorbele pe care le auzea, şi sîngele îi năvăli spre cap.
   Codreanu, care o cununase după ce dînsa s-a purtat atît de rău cu el, era ca un sfînt în gîndul ei.
   ― Nu te temi tu, zise ea, că Dumnezeu o să te pedepsească pentru aceste vorbe grăite asupra omului care ţi-a făcut cel mai mare bine în lumea aceasta?! Ce s-ar fi ales atunci de tine dacă el nu m-ar fi ajutat ca să pot merge cu tine?!
   ― Veneai tu şi fără de boscoanele lui, întîmpină Naţl. Ştii tu prea bine ce căutai şi de ce te-ai legat de mine. Cine ştie ce va fi fost între voi mai nainte?!
   Persida nu se mai putea stăpîni. I se răscolise toată firea. Era lovită în tot ceea ce îi era mai sfînt şi-i venea să se repeadă asupra lui, să-l scuipe-n faţă, să-i smulgă părul din cap, să-i scoată ochii cu ghearele. Fără ca să-şi dea seama de ceea ce face, ea înaintă spre el şi-i trase o palmă, apoi rămase dreaptă şi neclintită în faţa lui.
   El se ridică zăpăcit în picioare.
   Nu-şi mai aducea aminte de cînd n-a îndrăznit nimeni să-i tragă palme lui, iar acum o femeie îl pălmuise. Nu ştia ce să facă: îi era greu s-o atingă şi nu putea s-o ierte.
   ― Ţi-ai ieşit din fire?! zise el. Nu te temi că te strivesc ca pe un pui de pasăre?!
   ― La asemenea vorbe, răspunse ea, numai asemenea răspuns se cuvine; nu m-ar ierta Dumnezeu dacă mi-ar fi frică să ţi-l dau. Nu suntem noi din cei ce ştiu de frică: poţi să mă omori, dar nu să mă umileai!
   El îi dete brînci, ca s-o depărteze de la sine. Ea se repezi din nou asupra lui şi-i trase încă o palmă. Cuprins acum de mînie oarbă, el încleştă mîna stîngă în părul ei bogat şi începu s-o lovească cu pumnul, aşa, pe nimerite, în spate, peste umeri, în faţă, cum dă omul care nu mai ştie ce face, iară dînsa se zvîrcolea ca să-l lovească şi ea ori să-l apuce cu dinţii, dar un singur geamăt de durere nu scotea.
   Înspăimîntat apoi de fapta sa şi temîndu-se ca nu cumva să se înteţească şi s-o lovească prea rău, el o lăsă, ieşi repede din casă şi încuie uşa în urma sa.
   Persida, înfierbîntată, cu obrajii aprinşi şi cu părul vîlvoi, stete puţin zăpăcită, apoi se repezi după dînsul. Îi venea să iasă pe fereastra care era deschisă, să spargă uşa, numai să ajungă la el, ca să-i arate că nici nu s-a muiat, nici nu se teme de dînsul.
   Ea puse mîna pe uşă şi o zgudui de răsună toată casă.
   ― Vino-ţi în fire, îi zise el, şi nu ne face de ruşinea slugilor.
   Persida se dete înapoi, se potoli şi începu să-şi rînduiască părul şi hainele de pe trup.
   Abia acum îşi dete seama despre cele petrecute şi o amără chine ei pînă acum necunoscută îi cuprinse sulfetul.
   Stăm noi oamenii în căile vieţii adeseori cuprinşi de îndoială în loc şi nu putem să ne dumerim dacă ceea ce înşine facem ori păţim e lucru aievea petrecut ori numai un vis deşert şi fără de fiinţă adevărată, o închipuire a sufletului nostru, el singur cu fiinţă de-a pururea neîndoioasă.
   Aşa stătea Persida acum.
   I se pareă visează un vis urît afară din cale şi nu se poate deştepta.
   Vedea în gîndul ei pe maica Aegidia şi, uitîndu-se în faţa ei aspră, ea se simţea cum odinioară fusese şi nu mai putea să se înţeleagă însăşipe sine.
   C-a fost bătută de dînsul, aceasta i se părea lucru firesc; i se oprea însă mintea în loc cînd se gîndea c-a fost ea însă şi în stare să-l lovească pe el cu palma, c-a putut să se însoţească cu un om care a dezbrăcat-o de firea ei.
   "Ah!... ce-am ajuns, Doamne!" suspină ea şi-şi acoperi faţa cu amîndouă mîinile.
   Nu! nu îi era iertat să trăiască în nişte împrejurări în care se înjoseşte ea însăşi pe sine.
   Trecuseră luni de zile de cînd s-a întors la Lipova şi în timpul acesta n-a văzut nici pe muma ei, nici pe maica Aegidia, nici pe vreuna din prietenele ei de mai nainte. Nu pentru că i-ar fi fost, poate, greu să dea ochi cu ele, ci pentru că nu-i venea să le vadă. Se stinsese din inima ei orişice simţămînt de iubire ori de recunoştinţă: trăia numai cu el, pentru el şi pierdută în purtarea de grijă pentru dînsul. Era ca fermecată şi nu mai vedea în lumea aceasta decît cîrciumă şi birt, slugi proaste, oameni ameţiţi de băutură şi în mijlocul tuturora pe soţul ei jucînd cărţi cu prietenii lui.
   Iar acum nu mai înţelegea cum au fost acestea cu putinţă.
   Persida căuta în sufletul ei simţămintele care au împins-o spre dînsul şi nu-şi mai aducea aminte cuvintele care au înduplecat-o să-şi lege viaţa de a lui.
   "De ce? de ce toate acestea?! se întrebă ea. Ce am voit? ce am căutat?! unde voiam să ajung?!"
   Cheia intră pe dinafară în zăvor şi se învîrti o dată, apoi iar.
   Persida tresări ca speriată din somn şi rămase apoi neclintită în mijlocul iatacului, gata de a întîmpina pe soţul ei.
   Trecu însă cîtva timp şi uşa nu se deschise.
   Era lucru învederat că el a descuiat numai pentru ca dînsa să poată ieşi cînd va voi.
   Un semn de pace, de părere de rău, de căinţă!
   "Ah! Doamne! zise ea. El are, la urma urmelor, toată dreptatea!"
   Îl scosese din averea părinţilor lui, îl despărţise de muma lui, stricase tot rostul vieţii lui şi voia acum să -l mai desfacă şi de prietenii lui.
   Ce viaţă i-a fă cut ea lui?! Ce i-a dat în schimb pentru tot ceea ce i-a luat?!
   Ochii ei acum, abia acum, se umplură de lacrimi.
   "Nu! zise ea adînc pătrunsă, fără de binecuvîntarea părinţilor nu e cu putinţă fericirea casnică!"
   El avea dreptate: minciună, o mişelească înşelătorie a fost cununia lor. Nu din răutate a făcut Codreanu această nenorocită cununie, nu, ci fiindcă e om slab, care nu putea să zică ba, fiindcă ea a voit.
   "Cununia se face nu pentru Dumnezeu, care toate le ştie, ci pentru lume şi-n faţa lumii, strigă ea dispreţuită de sine, şi eu nu soţia lui am fost, ci femeia care i s-a dat cu ochii închişi!"
   Cuprinsă apoi de fiori spasmodici, ea începu să tremure şi-şi acoperi faţa cu mîinile: vedea în faţa ei pe Reghina.
   Căci ea nu se mai simţea singură, ci avea să răspundă şi pentru o viaţă încă neîncepută.
   Iar femeia, cînd nu mai ştie ce să facă, începe să plîngă şi plînge mereu pînă ce nu se luminează.
   "Ah! sărmana mea mamă!" suspină ea în cele din urmă mai uşurată şi începu să-şi adune lucrurile şi să se gătească de plecare.
   Era hotărît şi-n gîndul, şi-n inima ei că nu poate să stea aici, unde nu mai avea ce să caute şi nu gă şea decît înjosire.
   Uşa se deschise încet, şi Talia, slujnica, se ivi sfiicioasă în prag.
   ― Porcii, zise ea, sunt flămînzi şi n-avem tărîţe ca să le gătim lăturile.
   Persida tresări din nou.
   ― Să vă dea jupînul, răspunse ea fără ca să se uite la slujnică.
   ― Jupînul nu-i acasă, s-a dus de-acasă, întîmpină slujnica.
   ― N-aveţi decît să aşteptaţi pînă ce se întoarce.
   Talia ar mai fi voit să zică ceva; văzînd însă că stăpînei sale nu i-e a sta de vorbă, ea se retrase şi închise iar uşa.
   Persida rămase pe gînduri.
   Cine putea să ştie unde se va fi dus şi cînd se va fi întorcînd el?!
   Ea nu putea să lase porcii flămînzi, nu putea să lase cîrciuma şi birtul şi întreaga gospodărie în voia slugilor, trebuia să mai stea pînă ce se va fi întors el.
   "Ah, ce om! zise ea. Jaf are să fie! Praf şi cenuşă au să se facă toate după ce voi fi plecat eu!"
   Aruncîndu-şi apoi o cîrpă-n cap, ea ieşi ca să vadă ce se mai petrece pe afară. Nu băgase de seamă că împrejurimile ochiului stîng îi erau roşite, aproape sîngerate, şi puţin i-ar fi păsat dac-ar fi băgat de seamă; putea lumea să ştie de ce dînsa nu mai poate să stea cu el.
   Un lucru nu-i trecea Persidei prin gînd: că el s-a dus cu hotărîrea de a nu se mai întoarce.
   O ştia aceasta Talia, căreia el i-o spusese, o ştiau peste puţin toate slugile, o ştia în cele din urmă întreaga Lipovă, singură Persida alerga ca şi cînd nimic nu s-ar fi petrecut, îl adepta să se întoarcă şi abia tîrziu după-amiazăzi a început să se neliniştească.
   "Fie ce-o fi, eu tot eu rămîn!" zise ea ridicîndu-şi ca odinioară capul şi simţindu-se mai tare decît orişicînd.
   Şi era în adevăr tare Persida; mai tare însă decît dînsa era altă ceva.
   Pe-nserate, o apuca din cînd în cînd cu frig, i se tăiau picioarele, îi venea să leşine: ea se ţinea, se opintea să-şi biruiască firea, dar era din ce în ce mai istovită.
   ― Talio, grăi dînsa în cele din urmă, grăbită şi cuprinsă de spaimă, vino cu mine-n casă, vino, că mor!... Vino, Talio, vino şi mă freacă să mă-ncălzesc, că nu mă mai simt!
   
   
   XVIII
   BLESTEMUL CASEI
   
   Se deprinde omul cu toate, şi Mara se deprinsese şi ea a nu-şi vedea fata, care era numai aci peste Murăş. Şedea în toate zilele casa în care o ştia adăpostită şi afla în toate zilele, fie de la Talia, fie de la altcineva, ce face şi cum îi merge. Aşa trebuia să fie şi altfel nu se putea. Se înfipsese în mintea Marei gîndul că fata ei are în cele din urmă să-l părăsească pe neamţ, şi cu cît mai singură o lăsa, cu atît mai curînd ajungea să-l părăsească. De aceea Trică n-avea nici el să meargă pe la dînsa: toţi trebuiau s-o părăsească, pentru ca, văzîn-du-se singură, să-şi vie în fire.
   Creştea inima Marei cînd afla că Persida e harnică, strîngătoare şi totdeauna la locul ei, şi mai vîrtos credea cînd i se spunea că neamţul mănîncă şi bea, pierde zilele şi petrece nopţile în joc de cărţi; aşa trebuia să fie, dacă era vorba ca Persida să se sature de dînsul.
   Nu s-ar fi împăcat însă Mara atît de uşor cu soarta dacă Persida ar fi fost singurul ei copil. Îl mai avea însă şi pe Trică. Ah, ce fecior! Se făcuse deodată ca bradul de munte, şi înalt, şi pieptos, şi lat în umeri, şi era sprinten, şi harnic, şi îndemînatic, şi cuminte ca o fată mare. Nu trecea în faţa lui Bocioacă nimeni înaintea lui, iar nevasta lui Bocioacă se uita la el parcă i-ar fi fost frate, copil, nu alta. Iar Bocioacă şi nevasta lui aveau o fată, pe Sultana, care trecuse de doisprezece ani: li se vedea gîndul cît de colo. Dară nici c-ar fi putut să facă o mai bună alegere.
   De un lucru nu ţinea Mara seama: că feciorul ei era o matahală nespălată şi nepieptănată, de care fetele se speriau. Puţin îi păsa lui Bocioacă de aceasta: el vedea pe omul verde, voinic, cu bună rînduială şi totdeauna la locul lui. Iară nevasta lui Bocioacă vedea numai pe omul care era-n stare să sară şi-n foc, şi-n apă, să-şi dea chiar sufletul pentru ea. Ţii la un cîine pe care ţi-l ştii credincios: cum să nu fi ţinut la omul pe care-l ştia gata de a face orişice pentru dînsa?! Îi era parcă ar trebui să i se întîmple o mare nenorocire dacă el ar fi departe de dînsa, şi de aceea îl ţinea mereu pe lîngă sine, se uita-n ochii lui cînd voia să facă ceva şi era destul ca el să stea la îndoială pentru ca ea să-şi calce pe inimă. Mare lucru e să găseşti un om în care ai deplină încredere.
   Tot mare lucru e însă şi să ştii că te bucuri de toată încrederea. Tremura Trică în toată clipa şi stătea mereu treaz ca nu cumva fie stăpanul, fie mai ales stăpînă-sa să se căiască de a-i fi dat toată încrederea, şi nu o dată se petrecea o grea luptă în sufletul lui.
   Intrase băietan, copil aproape, în casa lui Bocioacă; încetul cu încetul însă s-a făcut flăcău, om deplin. Asta o vedea şi Bocioacă; nevasta lui însă îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decît om făcut, şi-ar fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă cînd se spă la pe cap. Ba ea se simţea oarecum răsfăţată cînd ochii lui cruzi se opreau ca pierduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carne moale şi căutau cu un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei. De ce adică i-ar fi fost date aceste dacă ochii nevinovaţi n-ar fi putut să se încînte de ele? Dacă-i place bogatului să-şi desfăşure comorile, e firească şi pornirea femeii de a-şi arăta nurii, mai ales cînd n-are de ce să se teamă.
   N-avea, nu! n-avea de ce să se teamă: Trică era ca steanul de piatră şi nici ars în foc, nici tăiat cu ferăstrăul n-ar fi spus nimănui ce se petrece în sufletul lui.
   Prea se simţea bine pentru ca să nu rămîie el singur de sine.
   Nu se petrece însă în lumea aceasta nimic fără ca să iasă în cele din urmă la iveală.
   Mara şedea singură-n casă, pe-ntuneric. De ce să mai strice lumînarea, cînd n-avea pe cine să vadă în zarea ei, iar gîndurile i se înşirau mai limpede aşa pe nevăzute? Se zbătea femeia, căci om era şi avea inimă de părinte.
   Aflase că neamţul a bătut pe Persida, apoi s-a dus, a părăsit-o, în sfîrşit, a părăsit-o! O aflase aceasta şi nu putea să se bucure.
   Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în faţă, să -i scoată ochii, să-i smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup! Nu! asta nu putea să rămîie aşa!
   Nu-i vorbă, lucrurile veniseră cam după cum şi le închipuise ea; n-ar fi crezut însă c-o să-i cadă atît de greu. Nu mai avea odihnă: din ce în ce tot mai tare se simţea împinsă a se duce să -şi vadă fiica.
   Afară, în tindă, se ivi un zgomot: intrase cineva şi căuta pipăind uşa casei.
   Mara sări furtunoasă în picioare, făcu un pas mare şi deschise uşa.
   Nu putea să vadă nimic.
   ― Cine e? ce vrei? întrebă ea.
   ― Să vii, răspunse Talia gîfîind, că e foarte rău. Am lăsat-o cu moaşa şi alerg după doctor!
   ― Cu moaşa! strigă Mara ca ieşită din fire şi se porni ca alungată de iele şi fără ca să mai închidă uşile în urma ei. Cu moaşa?! zise iar peste puţin. Dar eu nu ştiam nimic; mie nimeni nu mi-a spus!
   ― Nu ştiam nici noi, grăi Talia alergînd după dînsa. O ştii cum e: nu stă cu nimeni de vorbă; le închide toate în sufletul ei.
   ― Aşa mă pedepsele Dumnezeu pentru că am fost cîinoasă, urmă Mara şi alergă mai departe, făcîndu-şi mereu cruce şi rugînd mereu pe Maica Preacurată să fie milostivă şi să n-o certe cu prea multă asprime.
   După ce trecu podul, ea se opri: îi era parcă ar vrea să se despice în două. Singură nu putea să meargă; trebuia să-l ia şi pe Trică cu dînsa. Trebuia, şi-i era atît de greu să se abată din drum, iar Talia îşi urma drumul ca să-l caute pe doctor.
   Mara scrîşni puţin din dinţi şi ridică pumnul, apoi o luă cu paşi încă mai grăbiţi spre casa lui Bocioacă.
   Trică, doi ucenici, Marta, Sultana şi o slujnică erau adunaţi în curte, la cazanul în care fierbea cu clocote lictarul de prune, cînd Mara intră cu o falcă în cer, cu alta în pămînt.
   ― Ce e? întrebă Trică speriat.
   ― Să vii cu mine, grăi Mara grăbită. Neamţul a stîlcit pe Persida în bătăi. E rău, foarte rău. Moaşa e la dînsa, şi Talia s-a dus după doctor. Asta nu poate să rămîie aşa!
   Trică rămase ca înfipt în pămînt.
   Ştia şi el că Persida nu are trai bun cu soţul ei şi nu o dată îşi făcuse amarnice mustrări pentru c-a alergat pe la Sîn-Miclăuş şi pe la Buteni ca să-i lege pe toată viaţa. încetul cu încetul însă se deprinsese cu gîndul că aşa le era soarta şi că mai rău ar fi fost dacă ei n-ar fi cununaţi. Văzînd acum pe mumă-sa tulburată şi aflînd că soră-sa e rău, se tulbură şi el şi-şi desumecă mînecile de la cămaşă, ceea ce era obişnuit să facă totdeauna cînd pleca undeva.
   Marta se uită lung la el.
   Aşa, în starea în care-l vedea, nu-l putea lăsa să se ducă. Îl ştia om de fire năvalnică, şi în starea în care se afla ar fi putut să se avînte în vreo primejdie.
   ― Dacă e moaşa la dînsa şi mai vine şi doctorul, zise ea, eu nu ştiu ce ajutor ar mai putea să -i dea Trică.
   ― Să-i arate că e frate, grăi Mara.
   ― Asta o ştie dînsa, întîmpină Marta.
   Iară Trică tăcea şi sta nemişcat.
   ― Carevasăzică, nu vii?! îl întrebă Mara cu stăruinţă.
   ― Ce să fac eu acolo? răspunse el.
   Mara se uită lung şi aspru la dînsul, apoi la Marta: le înţelegea toate şi era cuprinsă de simţă mîntui că nu mai are nici băiat.
   ― Ei bine! Sunt eu şi singură destul om! grăi dînsa, apoi le întoarse spatele şi se duse ca vîrtejul peste cîmpul întins.
   Persida ştia că mama ei ar veni la dînsa dacă ar şti, dar n-o aştepta. Se gîndise în mai multe rînduri să trimită pe Talia la dînsa, îndată însă ce se simţea mai bine, ea îşi schimba gîndul. "Nu e nimic, îşi zicea; are să treacă şi asta; de ce s-o mai tulbur degeaba? Eu singură mi-am făcut-o, eu singură s-o şi port!" Cînd însă îi era din nou greu, cînd o cuprindea simţă mîntui că nu mai poate să trăiască, îi scăpau vorbele: "Ah, săracă mama mea!" Aşa i-a venit moaşei gîndul să trimită pe Talia şi la Mara.
   Era bun gîndul acesta, nu însă acum, cînd Persida avea trebuinţă de cea mai deplină linişte, iar în linişte şi cu bună cumpănire nu puteau să se petreacă lucrurile după ce trecuse atîta timp de cînd Mara nu şi-a văzut fata şi erau atît de triste împrejurările în care o revedea. A dat însă Dumnezeu ca Trică tocmai acum să-şi dea pe faţă slăbiciunea, şi Mara, mergînd spre cîrciuma de la Sărărie, era atît de supărată pe Trică, încît îşi uitase supărărea de mai înainte. Depărtîndu-se cu inima de la Trică, toată dragostea pe care o avuse mai nainte pentru dînsul se revărsă deodată asupra Persidei. Ar fi stat ori nu mai nainte vreodată pe gînduri, acum era pătrunsă cu desă vîrşire de simţă mîntui că Persida nu e vinovată de nimic.
   "Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă cîinoasă!" îşi zicea ea bătîndu-se cu pumnii în cap.
   Atît era de căită şi muiată, încît, ajunsă la cîrciumă, unde alergase cu atîta grăbire, se opri în loc şi nu îndrăznea să intre la fata ei.
   Ea trimise pe o fetişcană, care spăla vase în bucătărie, să cheme pe moaşă, iar după ce moaşa ieşi, o întrebă dacă Persida ştie ori nu că ea vine.
   ― S-o iei de departe şi să-i spui că sunt aici, îi zise apoi. Iar dacă vezi că n-ar fi bine să intru, eu stau şi afară.
   Şi era gata Mara să stea toată noaptea la uşă. Vorba e numai că n-avea nevoie.
   ― Uite, îi zise moaşa Persidei, care ză cea într-un fel de amorţeală, ar fi, poate, bine să trimit pe cineva la mama d-tale, ca să vină şi ea.
   Persida îşi deschise ochii şi-i ridică spre ea.
   ― De ce s-o mai mîhnim?... răspunse ea. I-ar fi foarte greu. Mai bine să nu afle nimic decît după ce vor fi trecut toate.
   ― Ea ştie, răspunse moaşa, a aflat de la nu ştiu cine; crede însă că te-ai supăra dacă ar veni.
   ― Nu-i adevărat! grăi Persida, ridicîndu-se puţin. Mama nu poate să creadă una ca asta. Ea ştie că nu sunt eu vrednică să vie dînsa la mine.
   ― Uite, e aici, zise moaşa; să intre?
   ― Săraca mama mea! mama mea cea bună! grăi Persida şi-şi ascunse capul în perine.
   Aşa a găsit-o Mara cînd a intrat.
   ― Lasă, draga mamei! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! zise ea încet şi se plecă asupra ei, ca să-i potrivească perinele la căpătîi şi să-i mîngîie fruntea, atingînd-o cu vîrfurile degetelor. Nu e nimic, adăugă ea; fii liniştită, draga mamii.
   Persida, fără ca să ridice ochii la dînsa, îi apucă mîna, o duse la buze, o sărută în mai multe rînduri, şi astfel steteră cîtva timp tăcînd amîndouă.
   ― Dumnezeu e bun, şopti în cele din urmă Persida, şi a voit să mă scape de cea mai aspră pedeapsă. E bine că s-a întîmplat aşa. Te rog, mamă, urmă apoi peste puţin, să cauţi pe Bandi. E nenorocit, sărmanul, n-are pe nimeni în lume şi mi-a fost credincios; să-i dai, dac-ar fi să nu mă mai scol, tot ceea ce rămîne de mine.
   ― Ei, ră spunse Mara, nu moare omul atît de uşor; abia de aici înainte ai să trăieşti şi tu. Mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a scăpat de omul acela, care ţi-a făcut atîta rău.
   Persida se întoarse puţin în culcuşul ei şi ridică ochii spre dînsa.
   ― Nu-l osîndi, mamă, grăi dînsa, că e nenorocit şi el, mai nenorocit decît mine.
   Mara se dete puţin înapoi. Îi venea să plece.
   ― Carevasăzică, şi acum tot vorba cea de odinioară, zise ea cu amărăciune. Tot tu cea vinovată!
   Persida se întoarse mai mult spre muma ei şi se ridică puţin.
   ― Eu, mamă, şi sîngele tău, grăi dînsa. Niciodată el n-ar fi ridicat mîna asupra mea dacă nu l-aş fi lovit eu mai nainte. Nu poate un bărbat să treacă peste una ca asta, şi mi-ar fi mie ruşine dacă el...
   Uşa se deschise încet, şi, sfiicios, Naţl lăsă pe doctorul Blaubach, un bătrîn mărunţel, cu favorite cărunte, să intre în casă.
   Persida se lăsă iar în culcuşul ei, iară Mara se ridică şi rămase-n faţa patului, stînd dreaptă, ţeapănă şi cu ochii ţintă la ginerele ei, care, zărind-o, se dete, cu capul plecat şi cu faţa galbenă, un pas înapoi.
   Aşa rămaseră ei tot timpul în care doctorul vorbi încet cu moaşa, ca să se dumerească asupra stării în care se afla Persida. Cînd doctorul se apropie apoi de pat, ca să cerceteze mai de aproape, Mara se dete la o parte, cam spre uşă, iară Naţl înaintă umilit spre dînsa, îi luă mîna şi i-o sărută de două ori, una după alta.
   Lucrul acesta se petrecuse atît de iute, şi-n faţa lui Naţl, în mişcările lui, în toată înfăţişarea lui era atîta căinţă şi atîta umilire, încît Mara se simţea cu desăvîrşire muiată şi abia după cîtva timp se dezmetici şi se dete un pas înapoi.
   ― De!... grăi doctorul, eu puţin ajutor pot să dau aici. Trebuie să mai aşteptăm, ca natura să-şi facă lucrarea. Dacă s-ar întîmpla ca să se piardă prea mult sînge şi să leşine, să mă chemi, urmă el întorcîndu-se spre moaşă. Pe cît pot să judec, îi zise apoi lui Naţl, copilul e pierdut, dar mai departe toate au să se sfîrşească bine, numai linişte să-i lăsaţi, înainte de toate linişte! Am să mai trec pe aici înainte de miezul nopţii.
   Grăind acestea, el se depărtă, iar Naţl îl însoţipînă afară.
   Mara nu mai ştia ce să facă. Era-n ea ceva ce o împingea să meargă după el, să-l apuce, să-i zică trei vorbe acolo unde Persida nu putea să le audă; firea ei cea slabă n-o ierta însă să se depărteze de la patul Persidei, iar în faţa Persidei nu putea să-i zică nimic, trebuia să le primească toate, să le sufere toate, ca să n-o tulbure pe dînsa.
   "Ah! Doamne! îşi zicea ea cătrănită. Ţine şi acum la el, ţine mai mult decît la orişicine! Ăsta e blestemul casei mele: ţin amîndoi copiii mai mult la străini decît la mine şi la ai lor. Prea li-e slabă inima!"
   Cînd îl văzu pe Naţl întorcîndu-se, ea nu-şi mai putu stăpîni firea: înaintă spre el şi-i zise încet şi aspru:
   ― N-ai auzit ce-a zis doctorul? Lasă-ne singure, ca să fie linişte!
   Naţl se opri.
   ― Eu rămîn aici afară, la uşă, răspunse el, dar nu pot să plec.
   ― Nu e linişte-n casa aceasta cîtă vreme te afli tu în preajma ei! grăi Mara mai tare, ridicînd amîndouă mîinile. Te-ai dus odată: dus să fii!
   Persida se ridică cuprinsă de spaimă din culcuşul ei, iar moaşa alergă la Mara s-o liniştească.
   ― Nu pot să mă duc, grăi Naţl aşezat şi hotărît. Cînd m-am dus, o ştiam sănătoasă şi vrednică, şi m-am dus ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-şi părăsească soţia.
   ― Îi mulţumesc lui Dumnezeu c-o scap şi aşa din ghearele tale! strigă Mara. Tu, bărbatul ei?! Ea, ţie soţie?! Călău i-ai fost! Iată ce-ai făcut din ea!
   ― Rabdă, Naţl dragă, strigă Persida, rabdă-le toate de la mama, că mi-e mamă şi e bună mama. Da, mamă, mi-e bărbat şi-i sunt soţie, după lege, în faţa lui Dumnezeu, ca să ne ajutăm la nevoie unul pe altul, eu pe el, el pe mine.
   Mara-şi puse mîinile în cap: îi venea să-şi smulgă perii din cap, să-şi rupă hainele de pe trup, să se dea cu capul de perete.
   ― N-ai tu la nici o nevoie trebuinţă de ajutorul lui, zise ea mai potolită. Dacă e vorba...
   Deodată ea se opri şi rămase cu ochii sticloşi, ca ieşită din fire.
   ― Vai de mine! vai de mine! Uşile casei au rămas deschise şi tainiţa din perete nu-i acoperită! strigă ea şi ieşi ca dusă de frica morţii.
   Şi cum, Doamne, să nu fugă, cînd atît îi mai rămăsese şi ei?!
   
   
   XIX
   VERBONCUL
   
   Mari lucruri se pregăteau în lume.
   Feciorii duşi la cătănie pe la Mantua, Verona şi ţeneţia scriau de acolo că s-a ivit un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme şi să-i ridice asupra împărîtului; iară ungurii şopteau între dînşii şi se lăudau prin ascuns că Kossuth al lor stă în legătură cu Garibaldi şi are şi el să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărăteşti, să-i scoată pe beamteri din ţară şi să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezistenţei.
   La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotărît că Garibaldi are, cu toţi ai lui, să pată mare ruşine. Erau însă şi acolo oameni care, mai ales prin apropierea Murăşului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adică şi ştirea că italienii au început să arunce beamteri în mare, în lacul Guarda, în rîul Adige, şi mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat şi ei după italieni.
   Pe la Lipova nu prea erau, ce-i drept, mulţi unguri, dar puteau să vie de pe puste, unde se sporiseră făcătorii de rele, încît nu trecea zi fără ca să se întîmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.
   Curat ca în vremea ungurească!
   Se uita Persida, biata, şi de cîte trei ori la fiecare necunoscut ce-i intra în cîrciumă, ba nici de cunoscuţi nu se apropia decît cu sfială. Atît de mult se învrăjbiseră oamenii între dînşii, încît nu mai ştiai în cine poţi şi în cine nu poţi să ai încredere, şi Naţl îşi făcea cu gura lui slobodă prea mulţi duşmani.
   Dar nu se mai plîngea Persida de dînsul.
   Scos, sărman de el, din ale lui, despărţit de mamă-sa, la care ţinea din zi în zi mai mult, şi învrăjbit cu tată-său, care se uita în altă parte cînd se întîmpla să-l întîlnească, el trăia şi nu trăia. Singur gîndul că asta nu poate să meargă tot aşa mai ţinea caldă inima în el. Adepta însă, mereu adepta, ca vreo întîmplare să schimbe mersul lucrurilor, dar nu era în stare să ia vreo hotărîre. Odată s-a hotărît şi el, atunci cînd a părăsit pe Persida; foarte în curînd însă s-a încredinţat că fără de Persida nu poate să trăiască. Îi fusese dragă odinioară; acum însă, văzînd-o iar voinică şi plină la faţă, harnică şi mereu voioasă, se uita la ea ca la un fel de minune, şi adeseori îşi zicea cu lacrimile în ochi: "Doamne, cum ar iubi-o mama dac-ar cunoaşte-o!"
   Persida, văzîndu-l mereu posomorît şi nerăbdător, supărat pînă chiar şi de bunăvoinţa ei, ba adeseori chiar răstit, umbla cu el parcă nu i-ar fi fost bărbat, ci copil bolnă vicios. Singurul ei gînd era să-i facă viaţa mai suferită, şi orişice ar fi făcut el, ea era mulţumită dacă-l vedea mai voios.
   Nopţile se deştepta în mai multe rînduri din somn, ca să vadă dacă somnul lui e ori nu liniştit. Dimineţile el se scula tîrziu şi cu anevoie, lua papucii în picioare şi scurteica cu blană în spinare şi era în stare să rămîie toată ziua nespălat şi nepieptănat. Persida îi peria deci hainele, îi curăţa ghetele şi-l ajuta ca pe un copil să se îmbrace. Faţa lui nu se lumina însă decît seara, la masă cu beamterii.
   Ochii i se umpleau de văpaie cînd vorba venea la război şi la Radetzky, generalul împărătesc, care ştia să-i ţină de scurt pe italieni şi putea, la nevoie, să-i înveţe minte şi pe unguri. Cînd vorba era despre aceasta, i se ră scolea toată firea, i se încordau toate puterile şi iar se simţea om deplin, căci tare îi erau nesuferiţi ungurii, care ocărau mereu pe nemţi. Persida nu se supăra deci dacă el pleca serile, ca să însoţească pe vreunul dintre beamterii mai fricoşi, şi încurcîndu-se mai pe ici, mai pe colo, se întorcea numai tîrziu după miezul nopţii. Ştia că aceste cîteva ceasuri petrecute cu nemţii sunt viaţa lui, şi se bucura că mai trăieşte şi el; iar acasă nu mai stătea singură, ci cu Bandi, care se fă cuse bă iat voinic şi inimos.
   Sărmanul Bandi.
   Era ungur şi el, singurul ungur pe care Naţl putea să-l sufere, şi avea de ce.
   Într-una din zile, Vlaicu, unul din cărăuşii care trăgeau des la cîrciumă, ceruse de la Naţl o roată cu împrumutare, pînă ce rotarul va fi dres pe a lui, care se stricase.
   ― Bine, omule, îi zise Naţl peste vreo săptămînă, cînd dete iar ochii cu el, dar roata cînd mi-o aduci?!
   ― Oho! răspunse Vlaicu, am adus-o demult şi am dat-o în primire fratelui d-tale!
   ― Ce fel de frate? întrebă Naţl.
   ― Băiatul, Bandi, grăi Vlaicu. Tare seamănă cu d-ta; nu ţi-e frate?
   Naţl era atît de tulburat, încît nu-i mai răspunse nimic.
   Aşa era!
   Îl vedea pe Bandi ca-n aievea în faţa sa. Nu o dată îi păruse şi lui că seamănă acum, după ce a mai crescut băiatul, cu cineva, dar nu putuse să -şi dea seama cu cine anume. Acum era dumerit.
   ― Nu, zise el speriat de gîndul ce se ivise în mintea lui, cu mine nu seamănă. O fi semănînd cu tata.
   Era urît gîndul acesta, dar nu mai putea să scape de el. I se răscolise deodată sufletul şi-şi aducea acum aminte şi de Reghina. O ştia din copilăria lui; o vedea şi pe dînsa ca-n aievea cum fusese atunci cînd venea cu coşul după carne şi stătea voioasă şi rîzînd în uşa măcelăriei.
   Aşa era!
   Era viu afară din cale, dar încă nehotărît simţă mîntui pe care-l stîrnise gîndul acesta în sufletul lui. Ceea ce ştia era numai c-ar fi voit să nu ştie, să scape, să nu-l mai vadă în ochi pe Bandi, să uite că l-a văzut în viaţa lui.
   Prea îi era milă, şi nu voia să-i fie, căci mila te leagă, te supune, te robeşte.
   Lumea toată luase parcă deodată altă faţă, şi toate lucrurile ieşeau altfel în ea la iveală.
   Vlaicu se dusese de mult în căile lui, şi Naţl stătea tot uimit în loc, neştiind încotro are să apuce.
   "Sărac de tine, tată!" zise el în cele din urmă, înduioşat şi plin de căinţă.
   Era peste putinţă ca el să nu fi ştiut toate, şi fiul era cuprins de fiori reci cînd îşi închipuia suferinţele prin care a trecut tatăl său văzînd pe acea femeie atît de nenorocită şi ştiindu-şi copilul de pripas.
   "Şi toate pentru mine şi pentru mama mea, zise el; toate pentru liniştea casei sale, toate din simţămîntui de datorie; înspăimîntătoare pedeapsă pentru o clipă de slăbiciune! nemiloasă lege de vieţuire!"
   Da! da! Altfel nu putea tatăl său să facă! Orişice alta ar fi făcut, ar fi fost un nou păcat din alt păcat născut. Aşa trebuia să facă, şi fiindcă aşa a făcut, el avea dreptul de a fi aspru şi de a cere mult de la alţii.
   Dacă-n clipa aceasta s-ar fi pomenit în faţa tată lui să u, el ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, i-ar fi sărutat mîinile şi i-ar fi cerut iertare. Simţămintele însă, întocmai ca gîndurile, vin şi trec prin suflet, şi peste puţin, cînd a dat cu ochii de Bandi, Naţl a scăpat vorbele:
   "Dar el ce-a păcătuit, sărmanul?!"
   Era în sufletul lui o luptă grea, şi dacă în clipa aceasta Bandi îi părea o jertfă adusă bunei rînduieli, în clipa următoare el i se arăta ca o pedeapsă vieţuitoare!
   De ce s-a mai născut şi el pe lumea aceasta?! De ce trebuia să se nască, să rămîie în viaţă şi să treacă prin toate suferinţele?! De ce ne mai naştem, la urma urmelor, cu toţii?!
   Frămîntat de aceste şi de alte asemenea întrebări, el nu putea să scape de gîndul că viaţa nu e decît o pedeapsă, pe care nu-ţi rămîne decît s-o porţi aşa cum ţi s-a croit, că vinovat e orişicine care trăieşte şi că, suferind, spăşeşti, te curăţi de păcat şi te înalţi tu însuţi prin tine. I-o spusese aceasta Persida în atîte rînduri, dar el nu era în stare s-o înţeleagă; acum o înţelegea şi Persida i se părea născută anume pentru ca să-l despartă de părinţii lui, să-l despoaie de averea lui, pentru ca printr-însa să sufere el şi ai lui. Vedea o legătură tainică în toate, şi mintea i se oprea în loc cînd se gîndea la slăbiciunea pe care Persida o avea pentru Bandi. Tocmai de aceea însă nici tăiat n-ar fi dat pe faţă gîndurile ce-l frămîntau.
   Era însă peste putinţă ca Persida să nu simtă că soţul ei e frămîntat de vii stări sufleteşti. Era obosit şi muiat, vorbea mai încet şi glasul îi era mai puţin aspru, i se îndulcise oarecum toată firea.
   ― Ce ai tu? îl întrebă ea tîrziu după-amiazăzi, cînd stăteau, ca de obicei, singuri şi fără de nici o treabă.
   El tresări ca prins asupra unei fapte rele.
   ― Eu? zise apoi. Ce să am? Nimic! Stau aşa pe gînduri. Ce păcat că Bandi nu e încă de optsprezece ani, ca să se dea la oaste: altă viaţă nu e pentru un om de pripas ca dînsul.
   Persida se uită uimită la el. Nu putea să înţeleagă cum a ajuns el, aşa deodată, la gîndul acesta şi nu ştia ce să-i ră spundă.
   ― Ştii tu, urmă el peste puţin, că în iarna aceasta se va face recrutarea cu multă asprime şi pe Trică al vostru îl iau fără doar şi poate.
   Persida se cutremură, răcită pînă în măduva oaselor.
   Nu-l văzuse de mult pe Trică. Nu mai venea pe la dînsa: erau supăraţi unul pe altul, şi nici Naţl nu-l vedea bucuros la casa sa. Dar tot soră şi frate erau. După legea timpului de atunci, feciorii luaţi la oaste ră mîneau zece ani în linie şi încă doi ani în rezervă, erau duşi în ţări străine şi depărtate, li se schimba tot rostul vieţii. Cum ar fi putut Persida să se împace cu gîndul că fratele ei are şi el să fie luat la oaste?
   În nenumărate rînduri, stînd aşa singură şi gîndindu-se la viaţa ei cea tristă, ea s-a bucurat că-l ştia băiat aşezat, harnic şi cu rost făcut, şi dacă nu mai era mereu mîhnită ca mai nainte, voia bună i-o dădea gîndul că are mama ei destulă mîngîiere prin Trică. Era peste putinţă ca ea să piardă şi mîngîierea aceasta!
   ― Ar fi lucru grozav! zise ea uitîndu-se lung la Naţl, mirată că el a ajuns, aşa deodată, să vorbească despre Trică.
   ― Eu cred, grăi Naţl, că mă-ta are bani şi ar putea să-l răscumpere. Eu am fost răscumpărat cu vreo două mii şi ceva; acum însă ar putea şi cu mai puţin să-şi găsească om în loc.
   Persida dete zîmbind cu amărăciune din cap.
   ― E peste putinţă! întîmpină ea. O fi avînd mama, fără îndoială, bani, dar ea nu dă: nu-mi pot închipui pe mama scoţînd deodată atîţia bani.
   Şi totuşi trebuia să dea, trebuia să-i spună cineva că are neapărat să dea. Îi venea să se îmbrace fără de întîrziere, să treacă Murăşul şi să se ducă la mama ei, ca s-o roage cu lacrimi, dar nu putea.
   ― Uite, zise el, să dai şi tu ceva, ca să se îndemne ea.
   Persida iar se uită mirată la el.
   ― Ce putem să dăm noi?! grăi dînsa sfiicioasă. Abia am prins să adunăm.
   ― Dai cît ai, zise el, căci pentru liniştea ta dai şi iar o să aduni. Îţi spun eu, are să dea şi mă-ta: orişicît de zgîrcită ar fi, ea ţine la voi.
   Persida nu-şi mai putea veni în fire. Se uita mereu la soţul ei şi nu-i venea să creadă că el e în adevăr acela care vorbele aşa. Era schimbată ca prin minune toată viaţa ei: nu putea să-şi dea seama cum şi prin ce, dar nici nu îndăznea să cerceteze.
   ― Ştii ce? grăi dînsa, luînd în cele din urmă o hotărîre. Am să mă duc la Bocioacă, ca să-l rog să vorbească el cu mama. De el ascultă.
   Îi era foarte greu s-o facă aceasta; acum, însă, după ce soţul ei vorbise bine despre mama ei şi despre fratele ei, ea nu se mai sfia, nu se mai simţea, ca mai nainte, scoasă din lume, alungată din rîndul oamenilor cumsecade, şi putea să stea fără de ruşine cu capul ridicat în faţa Martei.
   Pe înserate ea s-a îmbrăcat şi s-a dus, lăsînd, întîia dată de cînd se afla la Lipova, cîrciuma în grija lui Naţl. Atît era de pornită, atît de avîntată, încît, abia sosită la casa lui Bocioacă, ea s-a oprit în loc, ca să-şi dea încă o dată seama despre ceea ce voia să facă.
   Bocioacă croia pentru cele opt calfe, care lucrau la masa lungă, iar nevasta lui cosea mai la o parte pe gherghef, cînd Simina, slujnica, veni să spună că Persida doreşte să vorbească cu Bocioacă.
   ― Şi-a zis să spun, adăugă ea, că pentru binele lui Trică.
   Lui Bocioacă ar fi avut să le spună aceste; în casa lui Bocioacă însă slugile nu erau ale stăpanului, ci ale stăpînei, şi Simina n-ar fi cutezat, Doamne fereşte, să-i spună stăpînului ceva mai ales de faţă cu stăpîna. Era treaba stăpînei ce are şi ce n-are să afle stă panul.
   Iar femeia tot femeie.
   Cînd află că Persida e aici şi voieşte să vorbească cu Bocioacă despre Trică, Marta tresări şi se făcu albă ca varul.
   Persida la casa ei?! Chiar acum după ce Trică de atît timp era stricat cu mumă-sa?! Ce voia dînsa? Ce avea să-i spună lui Bocioacă despre Trică?
   "Una singură poate să fie, îşi zise cu inima încleştată; dar am eu să vorbesc cu dînsa!"
   Bocioacă-şi croia cojoacele mai departe cînd ea s-a ridicat şi a ieşit; Trică însă s-a dus cu ochii după dînsa; el simţea că e ceva deosebit afară şi aflase din căutătura ei că e vorba de dînsul.
   Persida-l adepta pe Bocioacă şi rămase cam tulburată cînd se pomeni în faţa Martei; ea însă n-a fost niciodată dintre cele ce-şi pierd uşor sărita, iar acum, după ce atît de mult se zolise cu fel de fel de oameni, simţi numaidecît că Marta e foarte strîmtorată.
   ― Nu te vei fi aşteptat, grăi dînsa zîmbind, să-ţi vin aşa deodată în casă.
   Marta stătea tulburată în faţa ei: nu ştia cum s-o ia, ce să-i facă, ce să-i zică, cum s-o primească.
   ― Mă mir şi eu, ră spunse ea. Dîndu-şi apoi seama c-a zis o prostie, ea adăugă: Nu pot să-mi închipuiesc ce vei fi avînd să-i spui bărbatului meu. Trebuie, fără îndoială, să fie vreun lucru mare şi grabnic.
   ― E, poate, mai bine dacă-ţi spun, grăi Persida, apoi se opri.
   Nu ştia, să-i zică d-ta, ori tu, ca odinioară.
   ― Da, urmă peste puţin, cu inima deschisă, e mai bine să-ţi spun ţie, ca să vorbeai tu cu el. Noi, femeile, ne înţelegem mai uşor şi de tine ascultă bărbatul tău.
   Marta, fără ca să-şi dea seama despre ce e vorba, se mai linişti şi începu să se uite în ochii Persidei, în care nu mai vedea nici o răutate.
   ― Uite, urmă Persida, care, femeie ca toate femeile, pornită odată, nu se mai poate opri pînă ce nu sfîrşeşte, Trică a ajuns la anii de cătănie, în curînd are să se facă recrutarea şi-l iau şi-l duc la război dacă nu se răscumpără. Mama o fi avînd bani ca să-l răscumpere, dar ştii cît e de greu să scoţi ceva de la dînsa. Bărbatul meu e gata să dea şi el cît poate; ar mai da apoi şi mama, dacă s-ar pune cineva pe capul ei. Noi nu putem; s-o roage Trică, s-o rogi tu, s-o strîmtoreze bărbatul tău, de care ascultă.
   Marta ră suflă uşurată. Nu, poate că nu i-ar fi păsat dacă îl vor lua ori nu pe Trică la oaste, însă de altceva se temuse ea, şi gîndul că Trică ar putea să fie dus la război îi era prea nou pentru ca să-l simtă. Pînă atunci mai avea să treacă multă vreme.
   ― Nu putem nici noi, zise ea. Mă-ta e supărată pe Trică şi nici ea nu mai vine pe la noi, nici noi nu mai mergem pe la dînsa.
   Persida rămase ca trăsnită din senin.
   ― Cum? de ce?! întrebă ea. Ce putea Marta să-i răspundă?
   Ea dete din umeri, apoi se uită iar în ochii Persidei, în care nu vedea nici acum nici o răutate.
   ― Prostii, grăi dînsa, căci altfel nu pot zice. S-a supărat mă-ta pentru că Trică ţine la mine şi ascultă de mine. Mi-e parcă şi greu să Ai spun...
   Doamne! de ce să nu-i vorbească deschis? de ce să nu i se plîngă?
   ― Ar fi în stare să creadă, adăugă ea amărîtă, că eu, femeie făcută, cu copii mari, trecută acum prin toate, aş putea să scot din minţi pe un băiat la care mă uit ca la copilul meu!
   ― Sfinte Dumnezeule! strigă Persida, crucindu-se de mai multe ori. Dar să nu i-o luaţi în nume de rău, adause apoi peste puţin, îndurerată, căci prea a avut şi ea să treacă prin multe... Vorbeşte tu cu bărbatul tău, căci de el tot ascultă şi trebuie să le facem toate ca să scăpăm pe Trică.
   Martei nu-i dădea mîna ca să zică ba, deşi ţinea ca Bocioacă să nu vorbească cu Mara, şi tocmai de aceea potrivise lucrurile astfel ca nici dînşii să nu meargă pe la Mara, nici Mara să nu vie pe la dînşii. Nu c-ar fi avut, poate, ceva pe sufletul ei, dar o ştia pe Mara cu gura slobodă şi ţinea să nu umple capul lui Bocioacă de presupuneri care-l făceau bănuitor. Asta însă nu putea să i-o spună Persidei. Viclenită, ca toate femeile, cînd vorba e de lucruri care le privesc de aproape, ea se bucura că n-a ajuns Persida să vorbească cu Bocioacă.
   ― Lasă-le toate pe mine şi fii liniştită, grăi dînsa. Să nu mai faceţi nimic şi să nu mai vorbiţi cu nimeni fără de ştirea mea. Le pun eu toate la cale şi o să vă spun ce mai aveţi să faceţi.
   Pătrunsă în adevăr de simţă mîntui că Trică n-are să fie luat la oaste, ea rostise aceste vorbe cu atîta căldură, încît Persida se linişti pe deplin şi, uitînd cele petrecute, o îmbrăţişă şi o sărută la despărţire ca pe cea mai bună, acum chiar singura ei prietenă.
   Dar şi putea să fie liniştită.
   Deşi n-avea de gînd să -i vorbească lui Bocioacă, Marta era din ce în ce mai neliniştită de gîndul că vine recrutarea şi astfel din ce în ce mai hotărîtă de a face tot ceea ce-i stă prin putinţă ca să-l scape pe Trică. Nu ştia încă ce anume are să facă, dar se gîndea, şi, deşi ea se întoarse la ghergheful ei ca şi cînd nimic deosebit nu s-ar fi întîmplat, ochii ei scăpau adeseori la Trică, şi acesta simţea din ce în ce mai mult că era vorba de el şi era din ce în ce mai neastîmpărat.
   Trebuiau să vorbească.
   Ei stă teau în fiecare zi, în mai multe rînduri, adeseori chiar ceasuri întregi, singuri, aşa, din întîmplare, cum stau oamenii ce trăiese sub acelaşi acoperămînt şi au să facă adeseori cîte ceva împreună. Era un lucru de sine înţeles, care trecea nebăgat în seamă. Acum însă, avînd ceva să facă fără ştirea soţului său, Marta se sfia şi nu ştia cum să potrivească lucrurile ca să rămîie singură cu Trică.
   Trică o simţea şi aceasta şi era cu atît mai neastîmpărat, căci seara trecea fără ca dînsa să-i facă vreun semn.
   ― Să mă aştepţi, îi zise ea, în sfîrşit, după ce calfele se sculară de la masă, că am să vorbesc ceva cu tine, dar să adoarmă mai înainte jupanul.
   Asta nu se mai întîmplase niciodată, şi Trică începu să tremure. El, noaptea, după ce a adormit jupanul, singur cu dînsa?
   ― Unde să te aştept? întrebă el.
   ― Fă-ţi de lucru pe afară, răspunse ea, că eu am să mă duc în cămară şi o să mă vezi cînd merg, apoi vino după mine.
   Da! asta putea s-o facă chiar şi mai înainte de a fi adormit jupînul. Nu era nimic mai firesc decît ca ea să-şi facă de lucru în cămară.
   Aaşteptat cu toate acestea pînă ce soţul ei a adormit şi abia apoi a ieşit tiptil şi fără de lumînare, ca o hoaţă, iar inima îi bătea fără ca să aibă, la urma urmelor, de ce.
   Bătea şi a lui Trică, însă avînd de ce.
   Fiecare cu gîndurile şi cu slăbiciunile lui omeneai. Neştiind cu ce fel de gînd umblă dînsa să-l vadă prin ascuns, el se ameţise şi nu se mai putu stăpîni: fără ca să voiască şi fără ca să-şi dea seama, o cuprinse cu braţul peste mijloc după ce intrară în cămara plină de lăzi, de oale şi de saci.
   N-o mai făcuse niciodată aceasta, dar tot Marta era de vină dac-o făcea acum.
   Şi apoi vreun mare păcat nu era nici aceasta! Deşi femeie făcută, cu copii mari acum şi trecută prin multe, dar tocmai de aceea s-ar fi făcut de rîs dacă ar fi băgat ca o fată mare în seamă fapta lui Trică, pe care nu putea, la urma urmelor, s-o ia decît drept o prostie copilărească. Acum, cînd nimeni nu putea să-i vadă, ar fi putut, el îndeosebi, să meargă mult mai departe fără ca ea să se neliniştească.
   Tot aşa vedea şi Trică lucrurile. El însă, neştiind de ce a venit ea acum în cap de noapte, îşi făcuse alte gînduri şi o aşteptase cu neastîmpăr. Vîzînd deci că ea nu se dă la o parte, el strînse mai tare braţul peste mijlocul femeii scurte şi pline la trup.
   ― Trică, zise ea, ştii tu că în curînd are să se facă recrutarea şi tu n-ai să scapi dacă nu te răscumperi.
   ― Cu atît mai bine, ră spunse el, fiindcă pe cei ce merg acum la ră zboi n-o să -i ţină, aşa se zice, doisprezece ani, ci îi lasă acasă îndată ce s-a sfîrşit războiul.
   ― Bine, întîmpină ea, dar mă-ta ar putea să te răscumpere.
   ― Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsul. De la dînsa nu poate nimeni să scoată atîţia bani, şi chiar dacă, prin minune, ar voi dînsa să dea, nu primesc eu.
   Marta se dete puţin la o parte.
   ― Te supără dacă te strîng? întrebă el şi-şi trase braţul sfiit înapoi.
   ― De ce să mă supere?! răspunse ea aşezată. Ştiu că n-o faci cu gînd rău şi din gura ta n-o să afle nimeni nimic. Nu Ai şade însă bine s-o faci. Prea eşti copil, şi eu sunt femeie prea trecută: o să-ţi fie ruşine odată cînd îţi vei aduce aminte.
   ― De ce să-mi fie ruşine?! grăi el. Eu văd că-mi place, dacă ştiu că nu te supără.
   ― Prostie! zise ea. Adică ce ar avea să mă supere? Îmi vine să rîd. Norocul tău e că nu te vede nimeni, c-ai fi de batjocura lumii.
   ― Ba nu! răspunse el strîngînd-o din nou. Şi chiar dac-aş fi, puţin îmi pasă cînd ştiu că Ai place.
   ― Ce adică să-mi placă? întrebă ea.
   El o cuprinse cu amîndouă braţele, apoi se lăsă pe un sac din apropiere, încît capul ei căzu puţin înapoi, şi îi sărută lung, oarecum pe muşcate, gîtul în preajma urechii.
   ― Ţi-ai pierdut minţile?! strigă ea, însă fără ca să se desfacă din mîinile lui.
   ― Te supără? întrebă el.
   Marta viaţa ei toată se juca bucuros cu focul şi nu s-a temut niciodată. Acum se temea mai puţin decît orişicînd şi mai ales ţinea la Trică, în care putea să aibă toată încrederea.
   ― Nu! răspunse ea cu jumătate de gură.
   El o culcă mai bine pe braţul lui şi o sărută din nou şi mai lung, apoi întrebă:
   ― Îţi place?
   ― Da, îmi place, şopti ea ameţită, însă mai încet, puţin cîte puţin, şi să mă laşi cînd voi zice că e destul.
   Dîndu-se apoi cu ochii închişi în voile lui, ea-şi pierdu într-atîta ruşinea, încît puse mîna pe capul lui şi-l apă să încetul cu încetul mai jos şi tot mai jos înspre sînul ei dezvelit.
   Şi ce era, la urma urmelor?! O jucărie copilărească, pentru care nici o fată mare n-ar fi avut să-şi facă mustrări dacă ştia să se stăpînească. Ei îi făcea plăcere, el era nesăţios, nimeni nu-i vedea şi n-avea nimeni de ce să se plîngă.
   ― Ce să-ţi mai fac? întrebă el în cele din urmă, sătul oarecum.
   ― Nimic, răspunse ea pe suspinate. A fost destul pentru astăzi.
   Cuprinsă apoi de un fel de spaimă, ea-l strînse în braţe şi începu să se sărute cu el muşcîndu-i buzele, nesăţios, cum numai femeia trecută ştie să se sărute cu un băiat tînăr.
   ― Trică, şopti apoi, o să te bată Dumnezeu dacă vei spune cuiva ceva. Mi-e ruşine de mine însămi şi n-am ce să-mi fac. O să ţi se facă scîrbă de mine!
   ― Nu! niciodată! răspunse el şi drept dovadă începu din nou s-o sărute pe muşcate.
   ― Destul, zise ea, că nu mai sfîrşim. Trică, să vorbeşti cu jupînul ca să vorbească cu mă-ta. Eu nu pot vorbi cu el: ar cădea în bănuială. Mă-ta are bani!
   ― Dar nu e păcat să dăm atîţia bani? întîmpină el.
   ― Nu vorbi aşa, Trică, îi zise ea. Nu se poate să te duci: m-aş prăpădi eu! Vorbele cu el, căci de celelalte, grija mea. Acum nu mă mai poţi părăsi.
   El o strînse din nou în braţe.
   ― Lasă, grăi dînsa, altă dată, mai în tihnă.
   Sărutîndu-l apoi din nou, ea se depărtă repede.
   "Altă dată, mai în tihnă": ăsta era gîndul cu care se despărţiră.
   Tihna însă n-o găseşti cînd o cauţi, ci cînd se nimereşte.
   Zorit de Marta, Trică a vorbit ziua următoare cu jupînul, iar jupînul, luînd lucrurile foarte de scurt, a vorbit şi el cu nevastă-sa, fără de care nu putea să facă nimic în treaba aceasta.
   Ea dete din umeri, ca şi cînd ar fi vorbit de un lucru de care puţin îi pasă.
   ― De, zise apoi, dac-ar fi după mine, eu nu m-aş amesteca; dar tu faci cum crezi că e mai potrivit. A fost ieri pe aici soră-sa, Persida, ca să vorbească cu tine. Zice c-ar da şi ea ceva. Nici că ţi-am mai spus. Ce să ne mai încurcăm noi cu oameni ca aceştia?
   Bocioacă-şi cunoştea nevasta şi se aşteptase ca ea să-i vorbească astfel; deşi ţinea la Trică, nu putea să uite supărările ei cu muma şi cu sora lui.
   ― Ar fi păcat ca un băiat ca Trică să fie dus în cătănie. E bun băiat şi harnic, şi vrednic, grăi dînsul. Mă-sa trebuie să aibă bani, dar ea nu dă, dacă nu e cineva care o face să înţeleagă că n-are încotro.
   ― N-o cunoşti, zise ea, aşa văd, nici acum; n-ai să scoţi nimic de la dînsa, ba, tresărită cum e, te miri ce gînduri îşi va fi făcînd dacă vede că umbli în treaba lui Trică parcă ţi-ar fi cine ştie ce. E băiat bun, păcat de el, noi însă n-avem să ne facem neplăceri pentru dînsul.
   Bocioacă ar fi mai avut să zică ceva, dar nu voia să mai lungească vorba, ţinea să-i arate, înainte de toate, nevestei sale că el poate să scoată bani de la Mara. Lăsînd deci supărările la o parte, mai cu voia nevestei sale, mai fără de voia ei, s-a dus la Mara după ce se întunecase, cînd ştia c-o găseşte acasă.
   Marta avuse dreptate.
   Îndată ce l-a văzut pe Bocioacă, Mara a şi dat cu socoteala că el vine pus la cale de nevasta lui şi s-a pus la pîndă, ca să vadă ce vrea şi cum are să-l apuce.
   Se sperie cînd Bocioacă îi spuse că se apropie recrutarea, şi dac-ar fi luat-o acum de scurt, ea ar fi dat banii: mai era însă oarecum timp la mijloc, şi ea putea să se gîndească şi să-şi facă socotelile.
   Cînd el îi spuse că Persida e gata şi ea să dea ceva, Mara îşi mai veni în fire. Tot fata ei, Persida!
   ― E rău, de tot rău, grăi dînsa întristată. Tocmai acum, aşa, pe neaşteptate!
   Avîndu-şi gîndurile, nu-i dădea mîna să zică şi de astă dată, în faţa lui Bocioacă, că nu erau bani.
   ― Am, zise ea cam în laudă, nu mult, dar am atît şi chiar mai mult, dar eu nu ţin banii în ladă, ci îi bag în neguţătorie, şi tocmai acum nu-i am la mînă. Dacă ai putea să-mi spui pe cineva care se înlesneşte să mă împrumute, mare lucru ar fi.
   Bocioacă rămase pus pe gînduri. Nu ştia pe nimeni. Ea se uită lung şi scrută tor în faţa lui.
   ― D-ta, urmă ea, care azi, mîine o să ai fată de măritat, trebuie să ai bani adunaţi pentru zestrea ei. N-ai acum trebuinţă de ei: ai putea să mi-i dai, şi ţi-i întorc în carnete cînd îţi măriţi fata.
   Bocioacă era foarte strîmtorat. Nu-i trecuse prin minte asemenea gînd, dar avea un gînd pe care Mara-l simţise.
   Era bun băiat Trică şi harnic şi vrednic de toată încrederea: nu o dată se ivise în mintea lui Bocioacă gîndul că, dacă ar avea un asemenea ginere, n-ar mai fi nevoie să stea mereu la masă cu calfele. De aici însă pînă la împrumutul pe care-l cerea Mara era foarte departe.
   Fiindcă nu-i da nici lui mîna să zică că n-are bani adunaţi pentru zestrea fiicei sale, trebuia să-şi caute altă scăpare.
   ― Să vedem, înainte de toate, ce dă Persida, zise el, o să mai dăm şi noi ceva; iar pentru ceilalţi voi găsi pe cineva să te împrumute. Vorba e acum să vorbeai cu Persida.
   ― Eu? răspunse Mara ca înţepată de viespi. Eu nu calc pragul ei cîtă vreme trăieşte cu nemernicul acela. Am fost o dată şi mi-a fost destul: ar trebui să o ştiu pe patul de moarte ca să mă duc. Mai fă-o tot d-ta şi asta: dacă te-ai apucat odată, du-o pînă în capăt.
   Bocioacă nu putea să zică ba. Simţea că, în cele din urmă, tot el o să dea banii şi era, aducîndu-şi aminte de vorba nevestei sale, ruşinat de treaba ce făcuse.
   Şi încă mai ruşinat ar fi fost dacă ar fi ştiut cele ce se petrecuseră acasă la dînsul în timpul pe cînd el umblase pe la Mara.
   Pierzîndu-şi odată stăpînirea de sine, Marta nu se mai gîndea decît la acel "altă dată, mai în tihnă". Ca poimîine, sîmbătă, era tîrg la Făget, şi Bocioacă trebuia să plece cu lăzile pline cu cojoace. Trică, omul lui de credinţă, avea şi el să plece cu dînsul.
   Ea îl luă deci, după ce Bocioacă se dusese la Mara, ca să-i dea ajutor tot în cămară.
   ― Tu nu pleci cu jupînul la Făget, îi zise apoi. Spune că vrei să te duci duminică să vorbeai cu mă-ta şi cu soră-ta. Aşa nu te mai ia.
   Trică simţea de ce voieşte dînsa ca el să rămîie acasă şi rămase cam ruşinat în faţa ei. Peste puţin însă el nu se mai putu stăpîni şi o cuprinse iar cu braţul peste mijloc.
   ― Lasă, îi zise ea, că n-avem acum timp. Sîmbătă seara o să te furişezi la mine în casă şi atunci suntem în toată tihna.
   ― Vai de mine! ră spunse el tremurînd. Ce ar zice jupînul dac-ar simţi ceva?! Mie parcă mi-e greu.
   Ea se dete puţin la o parte.
   ― Nu ştiu ce-ţi închipuieşti, îi zise mîhnită. Avem să ne sărutăm, să ne jucăm, să ne răsfăţăm, Trică, fără păcat, ca copiii nevinovaţi. Te bate Dumnezeu dacă te gîndeşti la mai mult! Ori poate că ţi s-a şi urît?!
   ― O să vezi dacă mi s-a urît! răspunse el şi înţelegerea era luată.
   ― Ce e? întrebă Marta după ce Bocioacă se întoarse. Ai făcut vreo treabă?
   ― Am să vorbesc mai nainte cu Persida, ca să văd ce dă ea, răspunse el cam în silă. Dar o să ţi le spun altfel toate.
   Marta era obişnuită ca soţul ei să vorbească cu ea seara, înainte de culcare, cînd puteau să stea în toată tihna. Nu era deci nerăbdătoare, deşi din faţa lui vedea că n-a făcut nici o treabă.
   ― Bine, zise ea. Mie însă nu-mi place că te amesteci aşa de tare în treburile lor. La Persida ar putea, mai bine, să meargă Trică el însuşi. I-am şi spus-o aceasta.
   ― Să meargă! grăi Bocioacă şi se duse să-l caute pe Trică.
   Trică nu se putea uita în ochii stăpînului său. Nu era, ce-i drept, vorba decît de o jucărie copilărească, dar el ştia că jupînul s-ar supăra foc dac-ar simţi ceva şi îi era greu de dînsul.
   ― Trică, îi zise Bocioacă, am vorbit cu mă-ta şi treaba are să se facă. Vorba e acum să te duci să vorbeai cu soră -ta.
   ― N-aşputea să mă duc decît duminică, răspunse Trică, scoţînd vorbele în silă, căci mîine şi pomîine e multă lume în cîrciumă, iar duminică o să fiu la tîrg.
   ― Ei! n-o să vii la tîrg, grăi Bocioacă. Şi, băiete, urmă el peste puţin cu bunăvoinţă, dă-ţi silinţa să te pui bine cu nevastă-mea. Umblă-n voile ei, căci fără de dînsa nu pot să-ţi fac nimic.
   Lui Trică îi venea să intre-n pămînt: îl săgetase prin inimă şi era hotărît să nu meargă sîmbătă seara, cum rămăsese vorba, cu Marta. Nici că s-a dus; dar nu-l aştepta nici ea.
   ― Să vedem acum ce ai făcut, grăi dînsa după ce se văzu singură cu bărbatul ei. Dă ori nu dă?
   ― Dă, dac-o strîngi.
   ― Ai strîns-o?
   ― Nu, zise el aşezat. Uite, urmă apoi peste puţin, aş voi să ne înţelegem asupra unui lucru, dacă pot să mă înţeleg cu tine.
   ― Să ne înţelegem, răspunse ea, aşezîndu-se liniştită în faţa lui.
   Bocioacă-şi mai făcu de lucru, ca să mai aibă timp de a se gîndi, apoi se aşeză şi el.
   ― Tu ştii că mie-mi place Trică, zise el. E băiat voinic şi sănătos, maistor bun, om de inimă şi vrednic de încredere, n-are nici un păcat...
   Marta se făcu albă ca varul. Ea înţelegea unde voieşte bărbatul ei s-ajungă, căci mai fusese şi alte dăţi vorba de aşa ceva şi atunci era şi dînsa de părerea lui; acum însă îi venea să leşine.
   ― Aşvrea şi eu să mai scap de zănat, urmă el, să mai odihnesc, şi aşputea să fiu tihnit dac-aşavea un ginere ca dînsul.
   ― Adică vrei să-l răscumperi tu?! strigă ea, plină de venin. Fă ce vrei! Dar fata mea n-o s-o dau după omul acela soios, plin de pistrui pe obraz şi bădăran; pe mine n-o să mă încurci cu femei ca Mara şi poama ei de fată.
   Era peste putinţă! În mintea ei nu mai putea să intre asemenea gînd! Şi totuşi ea simţea că în zadar se zbate.
   În casa lui Bocioacă femeia era stăpînă, aşa se ştia, dar bărbatul făcea ce voia el. În lucrurile mărunte toate se făceau pe voia Martei; cînd însă vorba era de lucruri mari, trebuia să voiască şi dînsa ca dînsul, pentru ca voia amîndurora să se facă.
   ― O să se spele, o să-i treacă pistruile, grăi Bocioacă liniştit, iar Mara şi fata ei nu sunt, la urma urmelor, femei de care am avea să ne ruşinăm. Nu-i face nedreptate băiatului, că fata are să fie fericită cu el.
   Marta dete din cap, dar nu mai zise, căci nu mai putea să zică nimic. Noaptea toată s-a zbătut în culcuşul ei frămîntată de gîndul ce-ar putea să facă pentru ca să-l abată pe soţul ei de la hotărîrea lui.
   "Să-l las mai nainte să-l scape, grăi dînsa în cele din urmă, apoi voi vedea ce fac."
   Ea însă nu s-a mai uitat în ochii lui Trică, iar sîmbătă seara a încuiat uşa mai nainte de a se culca.
   Se zbuciuma şi nu se putea hotărî într-un fel.
   Duminică apoi Trică s-a dus, de voie, de nevoie, cu inima încleştată, la soră-sa.
   A găsit-o plîngînd.
   Se certase iar cu bărbatul ei.
   ― De cîtva timp, îi zise ea, a intrat în el nu ştiu ce: nu mai ştii cum să-l iei, cum să-i vorbeai, cum să te porţi cu el. E mereu supărat şi iar a început să joace cărţi, ba se şi îmbată cîteodată, ceea ce mai înainte nu făcea.
   Iar fără de dînsul ea nu voia să facă nimic: trebuia să se împace mai înainte şi să se înţeleagă.
   Marta se bucură cînd le-a aflat aceste, dar bucuria îi era pripită, căci Bocioacă era, ce-i drept, supărat şi el, numai însă pentru că lucrurile se amînă, dar gîndul nu şi-l schimba, şi peste cîteva zile s-a dus el însuşi ca să împace pe Naţl cu Persida şi să se înţeleagă cu dînşii. Marta se zbătea mereu şi nu putea să facă nimic, fiindcă înce-puseră să scrie pe feciorii care veneau la recrutare în februarie, peste abia cinci săptămîni.
   După sărbători Trică era răscumpărat: Persida dăduse cinci, iar Bocioacă, ca împrumut, şaptesprezece sute de florini.
   Acum Marta răsufla mai uşor.
   Se temuse pînă acum ca nu cumva bărbatul ei, simţind ceva, să-şi schimbe gîndul şi să n-o mai împrumute pe Mara; de aceea se ferea de Trică şi nu se supăra cînd îşi vedea fata făcîndu-şi de lucru cu dînsul, ba îi era cîteodată parcă s-ar împăca cu gîndul lui Bocioacă: acum, după ce Trică era răscumpărat, singurul ei gînd era să-şi facă rost de întîlnire cu dînsul.
   El, ginerele ei?! Era peste putinţă! După cele petrecute, ea nu se mai putea opri în loc, şi o cuprindeau fierbinţelile cînd se gîndea că el n-o mai fi voind, că are neapărat să vie un timp cînd nu va mai voi şi se va uita cu dispreţ la dînsa. Acum era acum; trebuia să grăbească, să-l prindă, şi să-l ţie, ca să nu-l ia alta de la dînsa.
   Tocmai însă cînd grăbeşte, omul, pripindu-se, mai mult strică decît drege.
   Trică, avînd ceva pe sufletul lui, nu îndrăznea să dea ochii cu mumă-sa. S-a întîlnit, ce-i drept, în mai multe rînduri cu dînsa, atît acasă la ea, cît şi la Bocioacă, dar a potrivit lucrurile totdeauna aşa ca să nu fie singuri, penru ca să nu-l poată lua de scurt.
   Pe la Persida de asemenea nu se ducea. Ştiind că iar trăieşte rău cu Naţl, era supărat pe ea pentru că nu-l părăseşte pe ticălosul acela şi se temea ca nu cumva, ducîndu-se la dînşii, să se certe. Şi nu putea să ştie cum s-ar sfîrşi cearta.
   El ştia dar că mumă-sa a dat şaptesprezece sute de florini ― grozav de mulţi bani pentru dînsa, daţi degeaba, ca aruncaţi în foc. Îi venise de o sută de ori să se ducă la ea şi să-i spună să nu-i dea, căci vor fi buni, după ce s-ar întoarce peste vreun an, ca să-şi înceapă el meşteşugul. Vedea însă pe Bocioacă stăruind, vedea mai ales pe Marta mereu îngrijită, şi nu se putuse hotărî.
   Mai mult încă-l supărau cele cinci sute date de Persida. Era hotărît să i le înapoieze şi era deznădăjduit cînd se gîndea cît va trebui să muncească pentru ca să poată agonisi atîta sumedenie de bani.
   Cum ar fi putut el face ca mumă-sa să le mai dea şi pe acestea, ca să i le înapoieze încetul cu încetul ei?!
   Cînd se fră manta aşa, stăpanul său şi stăpîna sa îi păreau nişte oameni fără de suflet, care au pus pe mumă-sa şi pe soră-sa să-l răscumpere numai pentru ca ei să se poată folosi de dînsul. El trebuia cu toate acestea să se supună şi să umble în voile lor dacă era vorba să cîştige cele cinci sute de florini.
   ― Să mă aştepţi, îi şopti Marta, astă-seară, ca atunci, în cămară, căci am să vorbesc cu tine.
   Trică începu să tremure. Ar fi voit, dar nu putea să zică ba!
   ― Dar dacă ne simte cineva? întîmpină el. Şi rîndul trecut calfele, văzînd că stau prea mult pe afară, căzuseră în bănuială că umblu după Simina.
   Marta tresări. I se răcise tot sîngele în vine; erau, parcă, sfîrşite toate.
   ― Cine ştie?! grăi dînsa. Vor fi ştiind ei de ce te bănuaiu.
   ― Vai de mine! zise el. Nu cumva ai fi şi d-ta în stare să crezi asemenea prostii?!
   ― De ce să fie prostii? răspun se ea. Simina e fată tînără şi curăţică, şi văd că de mine ai început să te fereşti. Aşa se vede că nu mai vrei.
   Trică era foarte strîmtorat. Adevărul era că nu ar mai fi voit, dar simţea că asta nu putea să i-o spună.
   ― Ba vreau, zise el, dar mă tem ca nu cumva să ne zărească jupînul: şi-ar închipui cu totul altceva. Ar trebui să potrivim lucrurile altfel ca să fim mai tihniţi. În cămară e şi prea frig.
   Marta stete cîtva timp pe gînduri. Vedea că el se codeşte, dar puţin îi păsa. "Să fim numai singuri, gîndea dînsa, şi apoi nu se maidă îndărăt."
   ― Doamne, îi zise apoi, cum să scap eu de jupanul! Mai bine ar fi în casă la mine cînd jupanul e dus, cum fusese vorba, dar acum în curînd nu e tîrg prin apropiere. Ai zice că te duci, seara, undeva şi te-ai furişa la mine.
   Trică iar începu să tremure. Închipuindu-se furişat, peste noapte, în casă la dînsa, era oarecum ameţit şi sperios.
   ― Eu mă duc, zise el luînd o hotărîre, astă-seară la mama; am putea potrivi lucrurile aşa ca înainte de plecare să ne întîlnim.
   ― Prea bine, răspunse Marta înveselită, o să-mi fac de lucru la bucătărie şi o să trimit pe Simina undeva. Vii apoi şi stai cu mine, ca să vorbim, să ne înţelegem.
   Aşa s-a şi făcut.
   Seara, Martei îi era grabă: trebuia neapărat să calce albiturile ce mai rămăseseră necălcate. Cînd apoi calfele se sculară de la lucru, Trică ceru voie de la stăpînu-său să se ducă pe la mumă-sa.
   ― Aşvrea să ştiu, şopti Marta apropiindu-se de soţul ei, dacă în adevăr la mă-sa se duce. Pare-mi-se că alte drumuri are el. O să trimit pe Simina la Radna, ca să vadă.
   Bocioacă era supărat pe bănuiala soţiei sale, dar o ştia femeie prepuielnică şi nu mai voia să lungească vorba.
   ― Trimite-o! răspunse dar, încredinţat că Trică acasă se duce. Aşi trimis-o, iar după plecarea Siminei, Trică s-a furişat în bucătărie, unde Marta călca albituri.
   Acum erau bine, la adăpost şi la căldură, puteau să-şi petreacă în toată tihna, şi Marta, gîndindu-se la cele ce vin, era pe jumătate ameţită. Trică se simţea însă strîmtorat şi se sperie oarecum cînd ea încuie uşa.
   ― Dac-ar fi să se întoarcă Simina ori să vie altcineva, tu ieşi pe fereastra din jos, iară eu zic că-mi era urît să stau aşa singură cu uşa descuiată.
   Ea voi apoi să stingă lumînarea.
   ― Nu stinge! strigă el. Ce ar zice cine ar veni dacă te-ar găsi pe întuneric?!
   Ea se dete-napoi, stete puţin, apoi se duse să se încredinţeze dacă sunt ori nu bine 1ă sate perdelele la ferestre. Nu putea nimeni să-i vadă. Una e însă să stai pe întuneric şi alta să te vezi. Îi era greu, ruşine îi era Martei să se drăgostească cu dînsul la lumină.
   ― Ce păcat a căzut pe capul meu! grăi dînsa, aşezîndu-se pe patul Siminei. Ce vei fi gîndind tu despre mine?!
   ― Ce să gîndesc?! răspunse el, aşezîndu-se lîngă dînsa şi cuprinzînd-o cu braţul. Mă tem numai că n-o să mă pot opri unde vreau.
   Ea se dete puţin la o parte şi se uită scrutător în ochii lui.
   ― Mai bine să mă omori! şopti. Schimbînd apoi deodată vorba, ea întrebă: Ştii că cele şaptesprezece sute nu sunt de la mă-ta, ci date de noi?
   El se uită mirat la ea.
   ― Da, da! gră i dînsa. Cele şaptesprezece sute le-a dat bărbatul meu.
   ― Dece?!întrebă Trică.
   Drept ră spuns, Marta îl cuprinse cu amîndouă braţele şi-şi ascunse capul pe umărul lui.
   El se desfăcu însă din braţele ei şi se ridică.
   ― Ba nu! grăi apoi. Mama are bani şi trebuie să vă înapoieze cît mai curînd cele şaptesprezece sute.
   ― Eşti prost, Trică! îi zise ea supărată.
   ― Ba nu sunt deloc! răspunse el şi, cuprins de o pornire puternică, îşi înfundă că ciula în cap, descuie uşa şi se depărtă, nu cum fusese vorba, pe fereastra din jos, ci peste curte, încît orişicine ar fi putut să-l vadă stăpînit numai de gîndul că mumă-sa trebuie neapărît să-i înapoieze lui Bocioacă cît mai curînd banii.
   Simţea însă şi el că e foarte greu să scoată atîta bănet de la mumă-sa şi-i era parcă căzuse rob vîndut şi vorba era acum ca mumă-sa să-l răscumpere.
   Sosit la Murăşul îngheţat, el nu trecu peste pod, ci o luă pe gheaţă. Nu era, ce-i drept, pîrtie, şi zăpada se îngroşase pe Murăş dar noaptea era senină, luminată de lună şi de zăpezi şi el nu se temea că va da în vreun ochi. Tocmai jos, departe de Murăş la vale, scîrţîia o fîntînă cu cumpănă prin liniştea nopţii, şi el îşi îndrepta drumul după locul de unde se auzea scîrţîitura. Era însă greu drumul prin zăpadă, a trebuit să ocolească multe ochiuri şi se apropia miezul nopţii cînd a sosit la casa mumei sale, în dreptul căreia Simina stătuse zgriburind peste un ceas, ca să vadă cînd vine şi dacă vine.
   Mara, culcată de mult, sări speriată din culcuşcînd el îi bătu la fereastră.
   ― Ce e? Ce s-a întîmplat? Ce vrei acum în cap de noapte? întrebă ea aprinzînd lumina.
   ― Te rog, răspunse el, să-i plăteşti lui Bocioacă cît mai curînd banii pe care i-a dat pentru mine! Nu vreau să fiu robul lor! Mai bucuros mă duc în cătănie.
   Mara era femeie care nici deşteptată în miez de noapte din somn nu-şi pierde rostul.
   ― Eşti prost, zise ea, nu înţelegi nimic. Bocioacă a dat bucuros banii: are fată, care în curînd o să fie mare, şi vrea să te ţie aici ca să-i fii ginere.
   Trică rămase ca omul căzut din cer.
   Asta nu-i trecuse niciodată şi nu putea nici acum să-i treacă prin minte. Era peste putinţă! Nu! pentru el fata lui Bocioacă nu era. Slugă să-i fie, da! Bărbat, însă, niciodată!
   ― Te-au prostit, mamă! grăi dînsul. Nu e fata lor pentru mine. Chiar dacă mi-ar da-o, nu-mi trebuie mie. Nu vreau eu s-o pat ca Bocioacă! Cuprins apoi de o pornire pătimaşă, el adăugă: Nu ştiu ce va fi gîndind Bocioacă, dar nevasta lui ştiu că nu pentru fata ei, ci pentru sine vrea să mă ţie.
   Asta o ştia şi Mara, dar ea vedea altfel lucrurile.
   ― Pst! zise ea, ţine-ţi gura! Eşti băiat tînăr şi nu trebuie să aduci ruşine asupra casei stăpînului tău. Nu este ea singura mumă care-şi mărită fata după băiatul ce-i place ei. Ţine-o cu vorba pînă ce nu-ţi dă fata, apoi scuipă-i în faţă şi-o să ai soacră care se teme de tine şi nu ţi se urcă-n cap. Fii, Trică, băiat cuminte: fata e bună, frumoasă şi cu avere, intri în casă bună şi, dacă eşti om tu, faci ce vrei din ea.
   ― Nu vreau nimic! răspunse el. Ţin numai să nu fiu robul lor şi te rog să mă scapi de dînşii.
   ― Prostii! grăi Mara. O să te gîndeai şi tu şi-o să-ţi vie mintea. De aşa noroc n-o să fugi.
   ― Mamă! zise el. Nu mă Jmpinge la păcat! Eu mă-ncurc rău cu stăpîna mea!
   ― Nu dau nici un ban! răspunse Mara îndărătnică. Dacă te vei încurca, atîta pagubă! Ce pierzi?! Nu e ruşinea mea, nici a ta, ci a ei! Vorba e să nu-ţi umble gura.
   Trică se simţea ca pierdut.
   Acestea nu erau însă decît începutul.
   Marta, pe care o 1ă sase în cea mai urîtă stare sufletească, nu era dintre oamenii care stau, cînd îi arde ceva, cu mîinile-n sîn.
   Ştia că n-are Trică să scoată nici un ban de la mumă-sa şi puţin îi păsa, la urma urmelor, dacă va scoate ori nu. Se temea însă ca nu cumva, venind vorba despre gîndul lui Bocioacă în ceea ce priveşte fata, Trică să-i spună Marei ceva.
   Se cutremură în tot trupul şi părul i se făcea măciucă de cîte ori se gîndea la aceasta.
   Nu pentru că s-ar fi simţit, poate, vinovată .Nu! în gîndul ei ceea ce făcuse şi mai avea de gînd să facă nu era păcat. Mai făcuse ea aşa chiar şi ca fată mare şi nu-şi făcuse niciodată mustrări. De ce adică să-şi facă? Dragostea, aşa ştia dînsa, e cu păcat şi fără păcat: iar aceasta era dragoste fără păcat, pentru care nu şi-ar fi făcut mustrări nici dacă Trică i-ar fi fost ginere. Îi era ruşine că şi-a dat, faţă cu un băiat tînăr ca Trică, slăbiciunea pe faţă şi nu se mai simţea atît de tare ca mai nainte. Aşa, din întîmplare, pe neaşteptate şi pe nevrute, căzuse oarecum orbişîn braţele lui, şi nu mai ştia unde are să se oprească.
   Îi venea un fel de leşin cînd îşi dădea seama că nu e în stare să zică nu cînd el zice da. Cum ar fi putut dînsa să trăiască sub acelaşi acoperămînt cu dînsul fără ca să meargă mai departe şi tot mai departe?
   "Nu! îşi zise ea. Nu e cu putinţă să mi-l mai închipuiesc ginere."
   O durea inima de mumă, dar inima de femeie îi şoptea parcă: "Ea poate, iar eu nu mai pot găsi altul!"
   După ce Simina se-ntoarse cu vorba c-a stat peste un ceas, dar pe Trică tot nu l-a văzut sosind la casa mumei sale, Marta se duse şi ea să se culce.
   ― Ei! îi zise ea lui Bocioacă, pe care-l deşteptase cu hodorogelile ei din somn, cum rămîne cu Trică al tău?! N-am spus că nu acasă se duce? Simina s-a întors şi nici pîn-acum nu l-a văzut sosind.
   Bocioacă era supărat. Nu-i venea să creadă, dar nici nu putea să se pună pentru dînsul în harţă cu nevastă-sa. De! la urma urmelor, băiat era şi el.
   ― Trică nu minte, grăi dînsul. La mă-sa e dus; se vede, însă, că s-a abătut din drum.
   ― Asta e ceea ce zic şi eu! întîmpină Marta. Să mă ferească Sfîntul de ginere care pleacă la mă-sa şi se abate noaptea din drum.
   ― Aş! parcă alţii sunt mai buni! grăi Bocioacă şi se-ntoarse cu faţa la perete.
   Dimineaţa însă tot l-a oprit pe Trică într-un colţ, ca să-l întrebe unde a fost nainte de a se fi dus la mumă-sa.
   Trică rămase ca trăsnit din senin; îi venea să fugă, să intre în pămînt.
   Vfzînd strîmtorarea lui, Bocioacă nu se mai îndoia că nevastă-sa are dreptate şi era necăjit că l-a mai luat la întrebare.
   ― Dacă trebuie neapărat să umbli după prostii, fereşte-te, cel puţin, de jupîneasă, grăi el cam aspru şi se duse în treburile lui.
   Trică se uită lung şi oarecum blegit după el.
   "Fereşte-te, cel puţin, de jupîneasă!"
   Cum să înţeleagă el vorbele acestea?! A simţit Bocioacă ceva? L-a văzut cineva ieşind din bucătărie şi i-a spus? Era peste putinţă ca lucrurile, dacă aşa era, să se sfîrşească cu atît.
   Dar el n-avea timp să se dezmeticească.
   ― Ce te-a întrebat jupînul? îl întrebă Marta, care stătuse la pîndă.
   ― Ne-a simţit, răspunse el, ori i-a spus cineva ceva.
   ― Ei! şi?! grăi dînsa. Prea mult nu-i pasă şi lucru mare n-ar fi nici chiar dacă ne-ar vedea. Vorba e că bani n-ai luat de la mă-ta.
   Trică rămase în faţa ei umilit ca robul în faţa stă panului.
   ― Fii om cuminte, Trică, îi zise ea, căci noi ţinem la tine şi pe urma noastră nici un rău nu poate să te ajungă.
   Nici că-i rămînea lui Trică decît să fie om cuminte şi să i se supună Martei, care ea singură le învîrtea toate.
   Nu e însă nimeni stăpîn deplin pe firea sa.
   Îi fusese lui Trică totdeauna dragă Sultana fiindcă era fiica stăpanilor săi. N-ar fi fost însă în stare să dea răspuns desluşit, dacă l-ar fi întrebat cineva cum sunt ochii ei şi cam ce fel îi este gura cînd rîde. Acum nu mai voia s-o vadă şi totuşi se uita mai cu dinadins la ea, ba tremura cînd ea se apropia de dînsul, şi glasul i se îneca dacă trebuia să vorbească cu dînsa. Se simţea vinovat şi era, parcă, păcat să se uite la ea şi să stea în apropierea ei.
   Ar fi fost împotriva firii femeieşti ca Sultana să n-o simtă aceasta. Ce ştia dînsa?! ce putea dînsa să înţeleagă?! Vedea însă copila că nimeni pîn-acum, nici chiar el, nu s-a uitat încă la dînsa cu ochii lui, că nimeni nu tremura ca dînsul, glasul nimănuia nu e înăbuşit ca al lui, şi căuta dinadins ca să fie cît mai des prin apropierea lui.
   Asta-l ducea pe Trică la deznădăjduire, căci degeaba-şi punea de gînd să se ferească de dînsa.
   Se începuse recrutarea, şi între calfele lui Bocioacă erau patru băieţi săraci cărora nu le ră mînea decît să meargă la cătănie. De voie, de nevoie, ei se duceau veseli; inima îţi sîngera însă cînd vedeai planşetele mumelor, ale surorilor şi ale rudelor de tot felul. Plîngea şi Mara cu ele, căci era femeie miloasă; dar cum plîngea acum şi cum ar fi plîns dacă feciorul ei ar fi stat şi el în rînd cu ceilalţi?! Abia acum simţea dînsa şi simţea şi Trică ce mare lucru e să ai pe cineva care ţine la tine, şi pe cînd Trică stătea muiat şi umilit, Mara umbla cu capul ridicat şi-şi purta uşurel trupul greoi.
   Tot n-avea nimeni fecior ca dînsa.
   Alerga Bocioacă, nu-i vorbă, şi pentru ceilalţi mai pe la doctori, mai pe la ofiţeri, mai pe la diregători, dar pentru feciorul ei făcuse mai mult.
   ― Ce bine e pentru tine că n-ai să te mai temi! grăi Sultana.
   ― Da, răspunse Trică tulburat, e bine!
   ― De! adăugă Marta, n-are orişicine norocul lui Trică!
   Şi mişel ori smintit ar fi trebuit să fie Trică pentru ca să nu se simtă norocos.
   Deodată cu recrutarea începuse şi verboncul.
   Împărăţia n-adunase de la băieţi mai cu dare de mînă banii decît ca să-i împartă între alţii, oameni fără de căpătîi, care intrau de buna lor voie la oaste, mai ales cătane bătrîne, care-şi făcuseră rîndul şi intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte să scape din război, cu bani strînşi acasă.
   În vreme ce recrutarea se făcea cu uşile închise, Verboncul era în piaţă, de faţă cu lumea ce stătea de dimineaţă pînă seara îngrămădită, ca să vază cine şi cum intră.
   La masa pe care se afla o lădiţă cu bani, condica, o sticlă cu vin, cîteva pahare şi o grămadă de şepci cătăneşti, şedea ofiţerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul şi două cătane înarmate, paza steagului.
   Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură şi vivandiera, o femeie ţanţoşă şi bine-mpanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viaţa ostăşească şi poftea mereu pe trecători să se apropie, să strîngă mîna întinsă de dînşii, să deşerte un pahar, să primească şapca şi să ia banii.
   Acela care prindea mîna ori primea şapca era prins, trebuia să deşerte şi paharul şi, vrea, nu vrea, era trecut în condică şi i se număra şi o sută de florini drept bani de cheltuială.
   Şi nu unul era căruia i se-nfunda şapca pe neaşteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plîngă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobaşul bătea în tobă, trîmbiţaşul suna, steagul se desfăşura şi nu-i rămînea decît să jure.
   De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă şi mumele-şi puneau sub lac ăt feciorii, iar femeile îşi ţineau de pulpană bărbaţii cînd, aşa, mai după-amiazăzi, zi, Verboncul pleca cu muzica şi cu steagul dezvelit de-a lungul uliţelor ca să îmbărbăteze şi pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piaţă.
   Era greu lucru să fii om tînăr, să-i vezi trecînd şi să nu te iei după dînşii.
   În frunte, cu sticlele pline în mînă şi de gît cu vivandierele, mergeau chiuind voinicii intraţi peste zi, după dînşii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul şi muzica, iar după toţi, lumea adunată de pe la toate ră spîntiile. Buştean ar fi trebuit să fii ca să nu alergi la portiţă ori la fereastră cînd ştii că aşa lucru numai rar se poate vedea.
   Alergat-a şi Trică, dar nu la portiţă, căci acolo n-avea voie să se ducă, ci la fereastra din casa cea mare, unde nici Bocioacă nu intra decît în zile de sărbătoare.
   Erau două ferestre, şi Sultana, văzînd pe Trică la cea de la dreapta, a alergat ca să vadă mai bine, la cea de la stînga.
   Unde mai rămînea loc pentru Marta?
   S-a dus, ca să nu se-ndesuie cu fiica ei, la cea de la dreapta şi s-a lăsat pe umărul luiTrică.
   Ce putea el să facă?! S-ar fi supărat foc dacă el s-ar fi dat la o parte, apoi vreun lucru mare nici nu era.
   ― Sunt grea? întrebă Marta încet.
   ― Nu, răspunse el, dar ne vede fata.
   ― Ce-nţelege ea?! grăi Marta şi se 1ă să mai grea, scoţîndu-şi capul, ca să vadă mai bine alaiul Verboncului.
   ― Nu-ţi vine şi ţie să mergi cu dînşii? întrebă peste cîtva timp.
   ― Să mă ferească Dumnezeu! răspunse el.
   ― Să nu uiţi că mîine seară jupanul nu-i acasă! grăi dînsa peste cîtva timp. Eu te aştept!
   El nu-i răspunse nimic. Ce adică ar fi putut să-i răspundă? Era peste putinţă să nu meargă!
   Şi ce era, la urma urmelor?!
   Omul, cînd nu mai ştie ce să facă, cu multe se împacă, cu multe se potriveşte, şi ziua următoare, deşi cuprins de neastîmpăr, Trică lucra liniştit la masă, alăturea cu celelalte calfe.
   Bocioacă, avînd să meargă după-amiazăzi la tîrg, nu mai croia, ci alegea de pe prăjinile atîrnate în fund cojoacele, pe care unul dintre ucenici le lua să le ducă pentru ca să fie aşezate în lada din car.
   Iară Marta şi fata ei lucrau, ca de obicei, la mescioara aşezată sub fereastra din fund.
   Deodată uşa se deschise repede şi dată -n perete şi Persida intră în casa plină, înaltă şi frumoasă, cu părul încîlcit, cu hainele mototolite, pe ici, pe colo muiate şi stropite de sînge, cu faţa aprinsă şi cu ochii plini de văpaie sălbatică.
   Privirile tuturora se îndreptară asupra ei, iar Trică se ridică în picioare şi făcu un pas spre dînsa. Îi venea s-o apuce şi s-o dea afară. Înţelegea el ce s-a întîmplat, dar de ce trebuia să-i facă ruşinea aceasta? Ce căuta ea aici? de ce nu îl lasă pe el în pace?
   ― Trică, zise ea fără ca să ţie seama de ceilalţi, ori eşti om, ori nu eşti om, ori îmi eşti frate, ori nu-mi eşti: noi batjocura aceasta nu putem s-o suferim! Tu m-ai legat de el: trebuie să-i arăţi că n-ai uitat ce ţi-a zis atunci.
   ― Ba te-ai legat tu însăţi, răspunse el supărat.
   ― M-ai ajutat, Trică, m-ai ajutat, grăi dînsa.
   Uitîndu-se apoi împrejur, îi era greu mai ales de Marta şi de Bocioacă. Trebuia să le desluşească toate, să le arate cum s-au petrecut lucrurile, să-i încredinţeze că ea nu e vinovată de nimic.
   ― Ţi-am spus, începu ea liniştită, că iar i-a intrat diavolul pe sub piele: îl roade ceva, nu ştiu ce, dar îl roade, petrece nopţile în nedumerire, e mereu răstit, se îmbată adeseori şi joacă din nou cărţi. Le-am suferit toate fiindcă n-am ce să fac. Am însă şi eu suflet milos, am inimă de om şi nu pot să le înghit toate. Astă-noapte l-am lăsat jucînd cărţi cu Binder de la Steueramt, cu Franţ pînzarul şi cu Lugojanu jeleparul, care avea bani mulţi fiindcă era în drum spre Zam, unde plecase ca să cumpere boi. Astă-dimineaţă, cînd m-am sculat, i-am găsit tot la cărţi, tăcuţi şi istoviţi, supţi la faţă şi galbeni ca ceara. Mai ales Franţ şi Lugojanu erau prăpădiţi fiindcă pierduseră mult şi tot mai pierdeau încă. Aşa e cartea: n-ai ce să-i faci cînd începe odată să-ţi vie rău. Dar tocmai dînşii ţineau ca jocul să meargă înainte, ca doară să se întoarcă cartea. Eu fierbeam în mine, fiindcă îmi era milă de dînşii, vedeam că nu se întoarce şi ştiam că nici nu are să se întoarcă cartea. Şi e păcat greu să iei bani de la oameni aşa! înţeleg să joci ca să-ţi treacă timpul; înţeleg să joci cînd nu ştii dacă o să cîştigi ori o să pierzi; e însă o mişelie să joci cînd ştii că numai cîştigul poate să-ţi vie. I-am făcut dar semn lui Naţl ca să-nceteze. S-a făcut că nu mă înţelege. Am mai tăcut, am mai răbdat, dar nu puteam să-i las cînd vedeam că nici unul dintre dînşii nu ştie ce face. "Naţl, îi zisei dar peste cîtva timp, n-ar fi oare bine să mai lăsaţi cărţile, să vă odihniţi puţin, să trageţi un pui de somn, şi apoi iar puteţi începe..." I-am vorbit cu blîndeţe, cu glas dulce, ca unui copil. El însă? Nici n-auzea, nici nu vedea! Ei bine! urmă ea înviorată şi aruncînd o căutătură împrejur, tu mă ştii cum sunt! Nu sunt pripită, nu mă iuţesc, dar nici nu mă dau îndărăt cînd ştiu că e bine să fac un lucru, ci merg orbiş înainte. Ce-mi mai rămînea de făcut? Un singur lucru: să pun mîna pe cărţi şi să le arunc în foc. Ştiind dar că mai sunt cîteva perechi în dulap, le-am luat pe nesimţite pe aceste şi le-am ascuns, apoi m-am apropiat de masă, am pus mîna pe cărţi şi am alergat cu ele la gura sobei. Îl ştii acum pe Naţl: el nu s-aprinde cînd se mînie, ci rîde. A rîs şi cînd a văzut c-arunc cărţile în foc, apoi s-a dus la dulap, ca să ia altele. Văzînd apoi că nu mai sunt cărţile la locul lor, a venit la mine şi mi-a zis încet: "Nu mă face de ruşine: oamenii au pierdut şi vor zice că le fac acestea numai ca să nu-şi mai poată cîştiga banii înapoi". "Nu-mi pasă ce vor fi zicînd ei, îi răspunsei, cînd ştiu c-aşa e bine." "Dă-mi cărţi, grăi el, că, dacă nu, sparg tot ceea ce vezi în casa aceasta. Eu sunt aici stăpîn!" "Pe toate, dacă vrei, îi răspunsei, nu însă şi pe mine, nici pe voinţa ta."Ei bine! urmă ea după o mică răsuflare, numai văzînd cu ochii aţi putea să înţelegeţi că nu e chip să trăieşti cu asemenea îndrăcit. Înţeleg să rupi, să frîngi, să spargi, să omori chiar cînd te ia mînia oarbă, de nu mai ştii ce faci. Om însă în toată firea, potolit ca orişicare din noi acum, numai şi numai ca să mă sperie pe mine, el a dat rîzînd cu pumnul în geamurile dulapului, de s-au risipit sfărîmate prin casă. Mă cunoşti, Trică, urmă ea mai iute, şi ştii că eu nu mă sperii. Cînd văzu că nu-i dau cărţile, se duse la oglinda cea mare şi o făcu şi pe aceea bucăţi-bucăţele. Ce să faci cu asemenea om? Îl ştii că e tare ca un bivol: degeaba m-aş fi opintit să-l opresc, iar ceilalţi se uitau la el rîzînd, parcă le plăcea să-l vadă ce face.
   ― S ă-i fi dat afurisitele de cărţi, grăi Marta, şi să-l fi lăsat în ştirea Domnului.
   ― Ferit-a Dumnezeu! răspunse Persida. "Să nu mai spargi, Naţl, că femeie, cum sunt, te pălmuiesc în faţa acestor oameni şi nu-mi mai pasă ce va urma!"
   ― Rău ai făcut, zise Marta, care nu se mai putea stăpîni.
   ― N-aveam ce să fac, îi răspunse iar Persida. Tot era mai bine să dăm unul în altul decît să sfărîmăm toate lucrurile din casă. Auzind zgomotul, Bandi, băiatul, a alergat speriat în casă. Nu mai eram acum singură: băiatul ţine, ziceam, la mine şi o să-mi sară în ajutor, apoi, dac-ar fi rău de tot, n-ar mai sta nici ceilalţi cu gurile căscate. M-am repezit deci la el, ca să-l opresc. "Nu te apropia, îmi zise el tot rîzînd, că nu ştiu unde mă opresc dacă încep odată. Mi-a fost destul, m-am săturat, sunt plin pînă în gît! Eşti urgia lui Dumnezeu, blestemată să strici viaţa celor ce se apropie de tine. Uite! urmă arătînd spre Bandi, atît om ţi-a mai rămas şi ţie în lumea aceasta, corcitura asta, prăpăditul ăsta, despre care nici chiar tatăl său nu mai vrea să ştie; ceilalţi toţi, pînă chiar şi mumă-ta şi fratele tău, te-au părăsit. Ai dat bani pentru el, ca să-l ră scumperi, şi tot nu mai dă pe la tine..."
   Trică se cutremură şi mai făcu un pas înainte, gata de a pleca.
   ― Aşteaptă, îi zise ea, că nu le ştii încă toate. Auzind vorbele lui, Bandi, băiatul, n-a zis nimic, ci a sărit la el şi l-a muşcat de umăr. Am sărit şi eu şi nu ştiu ce-a urmat mai departe... Uite! urmă ea sumecîndu-se, ca să-şi arate vînătăile de pe braţe. Uite! zise ea, ridicînd fără sfială cămaşa, ca să arate vînătăile de pe pulpe. Aşa mi-e tot trupul. Nu-mi pasă! Are să mă doară cîtva şi apoi trece. Carnea de om se drege ea de ea. N-am să mai trăiesc cu el, şi am scăpat de toate. Ruşinea însă, ruşinea pe care mi-a făcut-o trebuie s-o şterg! Trebuie să vadă omul acela că tu şi mama nu v-aţi lepădat de mine, că nu pentru mine, ci pentru el n-aţi mai venit să mă vedeţi. A rămas acum singur acasă şi sparge, frînge, taie înainte... E păcat, Trică, e pagubă, dar nu-mi pasă: ruşinea însă trebuie s-o ştergem. Tu vii cu mine.
   Marta îi făcu lui Trică semn să stea, şi Trică rămase nemişcat în loc. Îi era greu, şi-ar fi dat tot ceea ce îi era mai scump ca Sultana, copila nevinovată, să nu fi fost şi ea de faţă, dar el nu se mai putea mişca din loc.
   ― Dar ruşinea pe care ne-ai făcut-o tu nouă? grăi el în cele din urmă. E adevărat, Persido, că tu eşti o grea nenorocire pentru toţi cei ce ţin la tine! Tu ţi-ai făcut-o: tu s-o porţi.
   Persida stătea ca stean de piatră în mijlocul celor ce se uitau cu milă la dînsa cînd Mara se ivi în prag şi se opri dînd din cap.
   Aflase cele petrecute, alergase la cîrciumă şi venise aici pe urma Persidei.
   Persida se dezmorţi. Mama ei, tot mama ei, sărmana.
   ― Nu te-ai săturat nici acum de el?! întrebă Mara.
   ― Mi-a fost destul, îi răspunse Persida; şi dac-aş fi omorît pe tata, mi-aş fi spăşit păcatul.
   ― Lasă-l! grăi Mara. Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat de el. Iară tu, Trică, n-ai să te amesteci, urmă peste puţin. Mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-ai găsit stăpîni oameni buni.
   Era mîhnită Mara, de-ar fi fost în stare să sară cu ghearele la afurisitul de neamţ, dar se simţea fericită cum nu s-a mai simţit în viaţa ei, căci îşi ştia fata scăpată şi feciorul pus pe cale bună.
   Nu era însă fericită Persida, iară Trică se simţea foarte nenorocit.
   Se adunaseră deodată toate, prea multe se îngrămădiseră pe capul lui: jupanul se pregătea de plecare, jupîneasa-l adepta deseară. Persida plecase greu mîhnită, iară Sultana nu se mai uita la el ca mai nainte, ba scăpase chiar vorbele: "De ce nu te-ai dus cu sora ta?" Se simţea ca legat cot la cot, dar el lucra cu celelalte calfe la masă şi nu zicea nimic, căci n-avea cu cine să-şi împărtăşească gîndurile.
   După-amiazăzi el începu să se neliniştească şi se făcu din ce în ce mai tăcut şi mai neastîmpărat. Cînd sunetele muzicii străbătură-n casă, calfele şi ucenicii se puseră-n mişcare, ca să se ducă să vadă Verboncul. Trică stătea ca bătut cu cuie pe scaun. Deodată însă, cînd muzica sună mai de aproape, el se ridică drept, îşi scutură o dată capul, apoi se repezi spre uşă.
   Nu putea nimănuia să-i treacă prin gînd că el, care fusese răscumpărat cu bani atît de grei, s-a pornit atît de repede ca să alerge la Verbonc şi să-şi pună şapca-n cap. Bocioacă se uită deci mirat la el, iar Sultana începu să rîdă. Marta simţise însă de mult că nu-i e lui Trică a bine şi, văzînd acum faţa lui înăsprită şi mişcările lui iuţi, înţelese numaidecît gîndul lui.
   ― Trică, strigă ea cuprinsă de spaimă, unde te duci?! Ce vrei să faci?! Nu-l 1ăsaţi! urmă apoi peste puţin, alergînd după el. Nu-l lăsaţi, că se dă la Verbonc!
   Bocioacă începu şi el să rîdă. Auzi nebunie! De ce adică să se dea la Verbonc?
   Trică se opri şi se-ntoarse pe jumătate napoi.
   ― Am, zise el, să mă răscumpăr eu, ca să nu-mi mai poată nimeni arunca vorba că m-a cumpărat cu bani!
   Pornind apoi înainte, el se duse ― nu în fugă, ci cu paşi mari şi greu călcaţi.
   Bocioacă, înţelegînd acum şi el, porni după dînsul strigînd mereu:
   ― Nu-l lăsaţi! Puneţi mîna pe el!
   Iară Sultana, care nu putea nici acum să-şi dea seama despre cele ce se petrec, stătea uimită în pragul casei şi se uita cînd la muma ei, care se făcuse galbenă ca ceara, cînd la Trică cel nalt şi spătos, care trecea înainte aruncînd în dreapta şi în stînga pe calfele ce i se puneau în drum ori puneau mîna ca să-l oprească.
   Ieşit apoi la uliţă, el o luă spre Verboncul care nu sosise încă la casa lui Bocioacă.
   ― Staţi! strigă el ridicînd amîndouă mîinile, că sunt şi eu aici şi merg cu voi dacă mă primiţi!
   Lumea se opri, muzica încetă şi un fior rece trecu prin lumea adunată în alai. Era în acel "staţi!" şi-n acele braţe ridicate în sus ceva ce te făcea să simţi că omul acesta nu aşa din senin, nici din uşurinţă intră în rîndul celor ce iau şapca în cap, şi într-o clipă lumea se-ngrămădi împrejurul lui Trică, pe care toţi îl ştiau şi mulţi îl iubeau.
   "Ura! ura!" strigară cîţiva cînd el luă şapca şi şi-o înfundă în cap. "Ura!" strigără apoi cu toţii cînd el se îmbrăţişă cu unul din căprarii buni de gură şi luă sticla de vin ca să închine şi ca fulgerul trecu din gură în gură vestea că Trică, feciorul Marei, omul de credinţă al lui Bocioacă, starostele cojocarilor, deşi răscumpărat, a intrat la verbonc, mare lucru trebuia să fie la mijloc, şi lumea alerga din toate părţile, să vadă.
   Cînd alaiul se porni iar înainte, era prea strîmtă uliţa, şi Trică mergea prin faţa casei lui Bocioacă în frunte, cu şapca pe ureche, cu sticla de vin ţinută în sus şi chiuind ca la nuntă.
   ― Cu bine, după război! strigă el închinînd spre casa plină şi-şi urmă drumul înainte.
   Nu mult trecu însă, şi alaiul iar se opri, ţinut în loc de Mara, care venise cu fiica ei ca să-şi ia feciorul.
   Era, sărmana de femeie, ca una căzută din cer cînd vecinele alergau să-i spună că Trică s-a dat la verbonc. Nu-nţelegea, nu credea că e cu putinţă una ca asta. Aşteptase atîta timp să-şi vadă fata iar acasă, şi acum, cînd o vedea hotărîtă de a părăsi pentru totdeauna pe neamţul ei atît de urgisit şi îşi ştia şi feciorul scăpat şi bine aşezat în casa lui Bocioacă, îi era parcă nu mai are nimic de dorit şi căzuse oarecum obosită de mulţumire sufletească.
   Cum ar fi putut ea să creadă că tocmai acum i se strică toate planurile?
   A început să rîdă cu hohot cînd a vă zut spaima Persidei, care înţelese numaidecît hotărîrea fratelui său.
   Era o nebunie! împărăţia, după ce a luat o dată banii, nu mai avea nici un drept asupra lui. Ea rîse din nou cînd Persida-i spuse că Trică are să capete banii înapoi. O treceau fiorii cînd se gîndea că feciorul ei o să primească deodată atîta sumă de bani; dar nu credea că împărăţia o să fie atît de proastă ca să-i dea banii după ce-i are o dată.
   Aşa, rîzînd mereu, a trecut Murăşul, şi mai vîrtos rîdea cînd l-a văzut, în sfîrşit, pe Trică cu şapca pe ureche. Ah! ce bine îi şedea! Ah! ce fecior! Nu era nici unul ca dînsul!
   Trică se cutremură în tot trupul cînd le văzu. Apoi, cuprins de o pornire dureroasă, fă cu cîţiva paşi spre mumă-sa, o îmbrăţişă lung şi o sărută de mai multe ori, în vreme ce Persida începu să plîngă, şi plîngeau toţi văzînd-o pe dînsa plîngînd.
   Ca să scape, Trică se desfăcu, ridică iar sticla cu vin şi, cu lacrimile în ochi, începu să chiuiască din nou, încît răsuna tot oralii.
   ― Muzica! să cînte muzica! strigă Mara ca ieşită din fire şi începu să bată din palme.
   Tot n-avea nimeni fecior ca dînsa! Şi pornit alaiul înainte, ea mergea în frunte alăturea cu feciorul ei, sărind mereu ca în joc, chiuind din răsputeri şi bătînd mereu în palme, luată de vîrtejul din care nu putea să-şi scoată feciorul.
   Iară Persida cea înaltă şi frumoasă, femeie asupra căreia se opreau toate privirile, mergea pierdută şi plîngînd după dînşii.
   Căprarul cel bun de gură a mers cît a mers sfiicios alăturea cu dînsa. Luat însă în cele din urmă şi el de vîrtej, o cuprinse cu braţul şi începu să joace cu ea.
   ― Ce păcat că nu pot să merg şi eu cu voi! grăi dînsa şi-l dete încet la o parte.
   
   
   XX
   NOROCUL CASEI
   
   ― Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au păţit-o altele şi mai rău decît tine şi tot au ajuns femei cu casă bună. Eşti, la urma urmelor, ca şi cînd ai fost cununată cu el, şi toată lumea te ştie că i-ai fost soţie credincioasă şi harnică şi multe ai suferit de la dînsul. Femeie ca tine n-are decît să aleagă între cei mai buni ca să-şi gă sească bărbat.
   Aşa vorbea Mara ca să-şi mîngîie fata.
   Trecuse miezul nopţii, şi ele, deşi obosite moarte, nu puteau să doarmă în culcuşurile lor.
   ― Nu-mi mai trebuie bărbat, răspunse Persida; eu nu mai pot să am bărbat.
   Vorba asta Mara nu putea s-o înţeleagă, dar nu putea nici Persida să-i spună de ce adică ea nu mai poate să aibă alt bărbat afară de Naţl. Prea ar fi fost grea lovitura dacă i-ar fi spus că e cununată cu dînsul.
   ― Prostii! grăi deci Mara, care înţelegea lucrurile cu totul altfel. Poate o femeie ca tine orişicînd...
   Luată apoi pe dinainte de dorinţa de a o molcomi, ea nu se mai putea stăpîni.
   ― Banul, draga mamii, urmă ea, banul e mare putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani. Uite! urmă ea, făcîndu-şi mustrări c-a scăpat vorba, ţi-o spun fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te simţi: eu am adunat pentru voi puţin cîte puţin şi din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, şi puţine sunt pe aici prin apropiere fetele care au zestre ca tine.
   Persida se ridică puţin în culcuşul ei. Ştiuse ea că are mama ei bani! acum însă ar fi voit să-i vadă faţa, căci din tonul cu care vorbea, banii păreau mulţi, şi parcă din faţa ei ar fi putut să-i numere. Era însă întuneric în casă.
   ― Cîteva mii să fie, grăi Persida, nu se sperie nimeni de ele.
   ― Nu vorbi, fata mea, de mii, îi zise Mara, ci numără cu zecile de mii. Nu degeaba am ostenit eu; nu degeaba mi-am tras de la gură. Ce-i al tău e al tău; ce-i al lui Trică e al lui Trică; ce-o să mai rămînă veţi împărţi între voi. Asta s-o ştii, ca s-o ştii, dar să n-o spui nimănui. Nu eşti tu orişicine!
   Persida tăcu.
   În zadar! puterea banului e mare, şi ea se simţea cu totul altfel acum, cînd ştia din gura mumei sale că are zeci de mii puse la o parte şi bine păstrate, cum numai Mara ştia să păstreze.
   Doamne! Naţl s-ar mira şi el dac-ar şti-o aceasta şi şi-ar da silinţele să intre în voile bătrînei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrînul, ar vorbi şi el cu totul altfel dac-ar şti că feciorul lui ia zestre mare.
   De ce adică Naţl era mereu posomorît şi răstit? de ce era nerăbdător? de ce bea? de ce juca cărţi? de ce era nemulţumit cu soarta lui? Pentru că era deprins să trăiască bogat şi trăia acum sărac, scos de dînsa din averea lui.
   Îi venea să se ridice din culcuşul ei şi să alerge la el, ca să-i spună şi să-l roage, să-i moaie, să-i îndulcească firea. În zadar, afară de dînsul nu era pentru dînsa bărbat pe lume, fără de căsnicie nu e viaţă şi numai cu dînsul putea dînsa să-şi închipuiască căsnicia.
   Asta trebuia s-o înţeleagă şi mama ei, şi o înţelegea dacă-i spunea că sunt cununaţi.
   Acum, în clipa aceasta, putea să i-o spună, era chiar datoare, pentru ca ea să ştie cum stau lucrurile şi să nu-şi mai facă gînduri deşerte.
   ― Mamă! şopti ea.
   Mara adormise.
   ― Mamă! grăi mai tare.
   Mara dormea pierdută în somnul greu al omului obosit.
   Persida se ridică speriată din culcuşul ei.
   Iar se simţea singură, părăsită, nepăzită de nimeni şi, cu o putere neîmblînzită, o cuprinse pornirea de a se duce la el. Nu putea dînsa să doarmă în altă casă cînd avea casa ei. Ce făcea el singur? Cum putea dînsa să-l lase singur?!
   Ca apucată de nebunie, ea se dete jos din pat, se îmbrăcă în pripă şi ieşi tiptil din casă, apoi o luă ca o stafie prin noaptea geroasă drept spre Sărărie, ţinînd drumul peste Murăşul îngheţat după zarea luminii de la cîrciumf.
   Naţl era dus, nu ştia nimeni unde, şi cîrciuma rămăsese în paza lui Bandi, cîinele credincios, care sări speriat în picioare cînd o văzu pe Persida în prag.
   Iară Persida nici că-l băgă în seamă, îi era parcă a căzut din cer de la mari înălţimi în prăpastie adîncă şi se afla tot în cădere.
   Aşa a gă sit-o Naţl cînd s-a întors cam ameţit de vin acasă.
   ― Aha! grăi dînsul. Tot s-a-ntors doamna! Ştiam eu că nu poţi tu să trăieşti fără de mine: e scris în steaua sub care ne-am născut c-avem să trăim împreună pînă ce nu ne vom fi mîncat de vii unul pe altul.
   Persida se uită la el cuprinsă de înduioşare, cum muma se uită la copilul pornit în că i rele.
   Ce putea dînsa să vorbească cu omul acesta?!
   ― Dar bine c-ai venit, urmă tolănindu-se pe pat, căci tot n-avea cine să-mi tragă cizmele... Trage! adăugă apoi şi-şi întinse piciorul.
   Era obişnuită Persida să-i tragă cizmele şi să i le cureţe de noroi. Ea-l învăţase aşa. Niciodată însă pîn-acum el nu i-o ceruse asta, şi ea se ruşină de starea în care ajunsese faţă de el.
   Dar ce putea să facă?! Cu de-a sila, dar le trase, apoi rămăsese uitîndu-se mîhnită la el.
   ― Bine, zise ea, nu ţi-e ţie ruşine de ceea ce ai fă cut?
   ― Nu, răspunse el, nu mi-e deloc ruşine. De ce să-mi fie ruşine? Dac-aş fi orb, nu mi-ar fi ruşine; dac-aş fi surd, nu mi-ar fi ruşine; sunt cum m-a lăsat Dumnezeu, aşzice, şi tot aşa zic şi acum. Nu vezi tu că mie-mi lipseşte ceva? Nu sunt om în toată firea. E o nenorocire, dar n-am ce face!
   Ce mai putea să-i zică?!
   ― Cum ai putut tu să laşi casa aşa singură? grăi dînsa peste cîtva timp.
   El se ridică şi se uită la dînsa frămîntat în luptă cu sine.
   ― N-am lăsat-o singură, îi răspunse apoi rîzînd cu amărăchine. A rămas aici fratele meu Bandi. Da! urmă el, să ştii că mi-e frate, frate adevărat, feciorul tatei, întocmai ca mine! Uită-te bine la el şi-o să vezi şi tu că aşa este. Mi-e frate! Asta-i izvorul tuturor nenorocirilor!
   Persida nu se putea dezmetici.
   ― Vorbeşti într-aiurea? grăi dînsa.
   ― Nu! răspunse el. Sunt cam ameţit şi nici nu ţi-aş fi spus-o dacă n-aşfi, dar ştiu foarte bine ce spun: Bandi, băiatul Reghinei, e fratele meu. Îl văd, îl simt că mi-e frate şi-mi aduc aminte de Reghina... M-ai înţeles? Tata e om bun, dar s-a înrăit, fiindcă nu poate să uite şi să ne ierte pe mine şi pe mama. Tu eşti suflet bun, Persido, inimă de diamant: ce ai avut să iei asupra ta blestemul căzut pe capul nostru?!
   Persida-şi dete seamă de marea asemănare ce era între Bandi şi Hubăr şi nu se mai îndoi că Naţl are dreptate.
   ― Sărman de tine şi de mine, sărmani de noi toţi! strigă ea cuprinzîndu-l cu braţele. Să n-o simtă cumva Bandi aceasta, că mult ţine la răposata lui mumă şi urît lucru se-ntîmplă!
   ― Să n-o simtă, zic şi eu, grăi Naţl, dar tata trebuie să facă ceva, m-ai înţeles? Trebuie să facă ceva!
   ― Da! grăi Persida, şi ei începură să stea la sfat, parcă nu s-ar fi certat niciodată-n viaţa lor.
   Iară Mara...
   Visase noaptea toată pe feciorul ei, şi dimineaţa tot cu gîndul la el s-a deşteptat din somn. Nu se putea dezmetici cum au venit lucrurile şi ce a făcut el ca s-o ia pe dinainte şi s-o ducă cu dînsul. Îşi aducea numai aminte că s-a uitat o dată la el, a vă zut că nu e chip să-l abată de la hotărîrea lui şi a început să bată în palme. Cu totul altfel s-ar fi petrecut însă lucrurile dacă dînsa nu s-ar fi putut mîngîia cu gîndul că are iar pe fata ei la sine. Ea sări deci speriată din pat cînd se încredinţă că culcuşul Persidei e deşert şi nici hainele ei nu mai sunt aci.
   Le înţelese toate într-o singură clipă.
   "Neam îndrăcit! strigă dînsa. Dacă şi-au pus odată ceva în gînd, nu e chip să -i mai scoţi din ale lor."
   Ea se aşeză îndărătnică pe scaun, nu supărată, nu îndurerată, ci tare hotărîtă de a nu se mişca, de a nu face nimic, de a arăta că nici pe dînsa nu poate nimeni s-o scoată din ale ei.
   Ca totdeauna cînd nu mai ştia ce să facă, şi acum simţă mîntui ei covîrşitor era că toate au să iasă în cele din urmă după gîndul ei şi că copiii ei pot să dea în gropi, pot să sufere, dar nu pot să piară şi tot la ea au în cele din urmă să se întoarcă.
   De aceea a rîs cu un fel de mulţumire răutăcioasă cînd a aflat, peste cîteva zile, că Naţl iar a bătut pe Persida.
   Ar fi voit să-i scoată omului aceluia ochii cu ghearele, dar îi părea bine.
   "Aşa-i trebuie! zicea. Să-şi vie în fire!"
   Săptămînile şi lunile treceau. Persida trăia din ce în ce mai rău cu soţul ei, dară Mara nu-şi schimba gîndul: putea Persida să rabde, că-i făcea bine răbdarea.
   Tot astfel, cînd a venit ştirea că războiul s-a pornit cu italienii, Mara se ruga mereu la Dumnezeu să aibă în paza lui pe feciorul ei, dar se bucura oarecum cînd se gîndea la suferinţele prin care el trebuie să treacă.
   Sunt însă în lumea aceasta cu putinţă şi lucruri care o moaie chiar şi pe Mara.
   Mai pe toamnă Mara află că Persida iar e în stare binecuvîntată.
   Nu-i venea să creadă şi nu putea să-şi dea seama dacă e bucurie ori întristare simţă mîntui viu care o cuprinde cînd se gîndeşte că tot ar fi cu putinţă.
   "Grozavă nenorocire!" zicea dînsa, şi totuşi îi venea să se ducă şi să-şi ia fata cu puterea de cîte ori afla că şi acum tot o mai bate Naţl. I se răscolea toată firea cînd se gîndea că iară s-ar putea întîmpla ca în rîndul trecut.
   Iar dacă nu, dacă Dumnezeu se îndură, Persida era legată, nedespărţită pe toată viaţa de dînsul, şi Marei îi venea să se ducă la dînsul să-i spună că-l iartă, că vrea să se împace cu dînsul şi-i dă fată cu zestre, numai să se cunune... Parcă însă tot mai era timp, trebuia să aştepte.
   Aşa s-a frămîntat Mara luni de zile de-a rîndul şi nu s-a mişcat decît pe la Sf. Nicolae, cînd iar a trimis moaşa după dînsa.
   ― Zice, grăi Talia, să nu te nelinişteşti, că toate sunt bune!
   Mara era, cu toate aceste, ba tocmai de aceea, foarte neliniştită. Îi venea să-şi smulgă părul din cap, să-şi muşte carnea de pe trup, şi mergînd cu paşi iuţi şi mărunţi, iar nu rar călcaţi ca altădată, spre cîrciuma de la Sărărie, ea îşi zicea mereu: "Nemernico! Ticăloaso!" De mult ar fi trebuit să vină şi nu se putea ierta că n-a venit.
   "O, Doamne! grăi în cele din urmă, ca să se mai molcomească ea însăşi pe sine, dar tot om dat de la Dumnezeu e, şi botezul o să-l sfinţească şi pe el."
   Da! botezul sfmţeşte chiar şi pe copiii adunaţi din margine de drum.
   Ea, cu toate aceste, se opri, ajunsă la intrare, ca în faţa unei primejdii.
   ― E aci neamţul? o întrebă pe Talia.
   ― Nu e, ră spunse aceasta, a plecat pe-nserate şi nu-i e obiceiul de a se întoarce înainte de cîntatul cocoşilor.
   Şi nu s-a abătut Naţl nici astă dată de la obiceiul lui. Plecase supărat, muncit de gînduri grele, încît nu mai ştia nici el ce are să facă şi-şi petrecuse timpul cuprins de viu neastîmpăr.
   Tîrziu după miezul nopţii, cînd s-a întors istovit şi cam ameţit acasă, toate erau trecute şi în iatacul luminat de o candelă se făcuse linişte adîncă.
   Persida dormea cuprinsă de somn întăritor, încît abia i se mai simţea răsuflarea, iară Mara se aşezase pe patul lui şi fusese şi ea biruită de somn.
   Vfzînd pe Mara, el se opri şi stete o clipă, apoi voi să iasă, să plece, să se ducă, să fugă: îi era ruşine, îl cuprinsese un fel de spaimă, parcă o grea pedeapsă îl aştepta.
   El însă nu putea să plece: se simţea ca înfipt în pămînt.
   Prin liniştea nopţii se auzea un fel de morfoleală gingaşă: copilul, îmbăiat, înfăşat şi aşezat, după obicei, lîngă muma lui, nu dormea, ci îşi dusese mîinile la gură şi îşi sugea pumnii.
   Inima lui Naţl se strînse şi mintea lui se lumină deodată, parcă toată noaptea ar fi dormit şi n-ar fi văzut băutura cu ochii lui.
   Era un copil acolo, chiar copilul lui.
   Ah! de ce i l-a dat Dumnezeu?! Ca să-l certe cu toată asprimea.
   Nu! Copilul acesta nu poate să trăiască! S-a născut numai ca să moară. Chinuită în toată clipa şi mereu bătută, Persida n-a putut să dea viaţă decît unei stîrpituri; îl vedea, parcă, stîlcit, cu oasele strîmbe, cu faţa pocită, o adevărată spaimă, şi, cuprins de fiori, el începu să tremure aducîndu-şi aminte de Reghina şi de copilul ei.
   Şi dacă i-ar fi dat, cu toate aceste, să trăiască?
   Grozavă nenorocire!
   Şi totuşi...
   "Doamne! zise el cu ochii plini de lacrimi, ceartă-mă pe mine, ceartă-mă cu toată asprimea, dar lasă-l pe el, păzeşte-l, ţine-l, orb să fie, surd să fie, slut să fie, schilod să fie, numai a om să semene, căci tot al tău este, tot ţie are să ţi-l păstreze sărmana aceasta de femeie."
   Tiptil apoi, pas cu pas, călcînd în vîrful degetelor, cu inima încleştată şi tremurînd în tot trupul, el se apropie de pat, ca să-şi vadă copilul.
   Ce putea să vadă?
   Un copil abia născut nu e, la urma urmelor, decît o bucăţică de carne fără ochi, care se mişcă în toate amănuntele ei. El însă nu mai văzuse în viaţa lui ceva atît de frumos ca copilul lui, cu faţa ceea rotundă, plină şi viu mişcată şi cu degetele cele lungi şi subţiri la mînuşiţele de om.
   Ah! cum ar fi vrut să-l desfăşure, ca să-l vadă întreg, să-l pipăie cu mîna, să se încredinţeze că e întreg, că setea de viaţă, care-l făce să-şi sugă cu atîta neastîmpăr pumnii, îi străbătea întreaga fiinţă.
   "De ce, Doamne, atîta bunătate? Căci eu nu sunt vrednic de ea", zise el adînc înduioşat şi nu-şi mai putu stăpîni plînsul.
   Persida-şi deschise ochii şi-i deschise mari şi-i îndreptă oarecum dormind, mirată şi nedezmeticită spre el.
   ― Ah! Doamne! zise el în romîneşte. Iartă-mă, Persido, că te-am deşteptat, dar nu mai pot! Nu mai pot! zise el iar şi izbucni în plîns înăbuşit.
   Persida-i întinse mîna şi-l apucă de braţ, ca şi cînd s-ar fi temut că se duce şi-ar fi voit să-l oprească, să-l ţie, să nu-l lase.
   ― Plîngi, că-ţi face bine, zise apoi peste cîtva timp. E băiat, urmă iar. O să vezi tu ce băiat! Lasă, c-o să vezi cum toate au de aici înainte să fie altfel.
   ― Cum altfel? grăi dînsul deznădăjduit. Eu tot eu rămîn; de cîte ori mi-am făcut cele mai amarnice mustrări? de cîte ori mi-am pus tare-n gînd să mă-ndreptez?! Tot nemernic am rămas, şi nemernic am să fiu toată viaţa mea!
   Persida se uită zîmbind senin la el.
   Ce-i pasă ei acum dacă el se îndreaptă ori nu?!
   Da, mai înainte, cînd toată gîndirea, toată simţirea, toată purtarea ei de grijă asupra lui şi numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dînsul şi-l scotea din răbdare, îl îndîrjea prin neîncetatele ei silinţe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui şi-i era, aşa cum îl ştia, destul de bun.
   Mara se deşteptă şi ea din somn, dar, văzîndu-l la patul fiicei sale, nu-i mai venea să fugă, ca mai nainte, cînd se gîndise c-ar putea să dea ochi cu el.
   Văzîndu-l plîngînd, ea se înduioşă.
   ― Ei, lasă-le acum, zise ea; ce a fost a trecut. Mi-a spus Persida, mi le-a spus toate; toate le ştiu, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat şi-a rînduit să nu fie copil adunat de pe uliţe.
   El a rămas uimit în faţa ei. Ar fi voit să-i răspundă ceva, să meargă şi acum la ea şi să-i sărute mîna, dar nu putea: erau parcă toate de prisos, şi cînd îşi ridică ochii, el se uită la ea ca şi cînd nu ar fi fost niciodată şi c-ar mai putea să fie supărare între dînşii.
   ― Sărmana mea mamă! grăi el în cele din urmă, suspinînd.
   ― Are să vină şi ea! zise Mara. Trebuie să vină! Am să mă duc chiar eu să-i spun, s-o chem, s-o aduc: îi este nepot şi ei tot atît de bine ca mie; are şi ea să se bucure.
   ― Dar nu cumva să-i spui, mamă, şi ei că suntem cununaţi, grăi Persida îngrijată.
   ― Nu! ferit-a Dumnezeu! adause Naţl. N-ar putea să nu-i spună tatei, şi-l ştiţi cum e!
   Ei începură apoi să se sfătuiască ce fel ar trebui s-o pornească pentru ca să-l moaie şi pe bătrînul Hubăr, ca la botezul copilului să fie adunaţi cu toţii în dragoste familială.
   ― Avem, gră i Naţl, să-l boteză m în legea ta şi să rugăm pe părintele Codreanu să vie, ca tot el să-l boteze!
   ― Da! zise Mara încîntată, tot el! Altfel nu se poate!
   Persida dete din cap şi ochii i se umplură de lacrimi.
   ― Nu, grăi dînsa, avem să-l botezăm în legea bătranului Hubăr şi-o să rog, urmă plîngînd, pe maica Aegidia să-i fie ea naşă. De mult încă mi-am pus-o aceasta în gînd, adăugă ea şi plînse înainte.
   Mara şi Naţl nu mai îndrăzniră să zică nimic. Aşa era! Tot dînsa era cea mai înţeleaptă. O durea pe Mara că nepotul ei n-o să fie creştin adevărat, dar recunoştea ea că numai aşa se poate îmblînzi Hubăr cel îndîrjit.
   Aşa, stînd de vorbă şi sfătuindu-se între dînşii, în fericită unire familială, i-au prins zorile de zi şi i-a apucat şi lumina zilei, pe care Hubăroaie o aşteptase cu neastîmpăr.
   Nu mai putea, sărmana de femeie!
   Singură dînsa ştia cît a răbdat şi cîte lacrimi a vărsat în tăcere după rarele ei întîlniri cu Naţl. Ţinea să nu treacă peste voinţa soţului său; au însă toate un hotar: din clipa în care aflase că se apropie ceasul, ea nu mai aştepta decît să plece soţul ei la măcelărie pentru ca să plece şi ea.
   Persida şi Naţl şi Mara tresăriră într-un fel de uimire cînd ea se ivi în prag.
   Era lucru firesc ca ea să vie şi nu se îndoiau că va şi veni: uimiţi erau dar numai pentru că dînsa venise tocmai acum, cînd vorbeau despre dînsa.
   Mara, cea dintîi, se ridică şi se duse la dînsa. Neştiind ce să-şi mai zică, ele se îmbrăţişară în tăcere, se sărutară şi iar se ţinură îmbrăţişate, în vreme ce copiii lor se uitau la ele oprindu-şi răsuflarea.
   Desfăcîndu-se din braţele Marei, Hubăroaie trecu apoi pe lîngă fiul ei şi se duse la Persida, ca să o sărute de mai multe ori tot în t ăcere, cu dragoste şi cu sfială.
   Abia după-aceea ochii ei se opriră asupra copilului şi de la el trecură la Naţl.
   ― Mult eşti nenorocit, grăi dînsa cu ochii plini de lacrimi, şi mare noroc ai avut! Le ştiu toate, urmă apoi întorcîndu-se spre Persida. Ştiu cît ai suferit, fata mea. Dumnezeu are să ţi le ţie toate în seamă şi să ţi le răsplătească!
   ― Lasă-le aceste, întîmpină Mara. Să nu mai vorbim despre cele trecute, ci să vedem de cele viitoare.
   Hubăroaie se uită lung la ea.
   ― Ţi-e uşor ţie, grăi dînsa amărîtă, căci stai singură, poţi să faci cum te trage inima şi n-ai să te temi de nimeni: mie mi-e groază cînd mă gîndesc la cele viitoare.
   Persida se cutremură.
   ― Să nu fie în ceas rău vorba pe care ai grăit-o fără ca să-ţi dai seama! suspină Mara. Nu e în lumea aceasta nimic mai trist decît viaţa văduvei, care poartă ea singură greul vieţii şi tot ea singură plînge cînd are vreo bucurie. Ce-mi este mie că ne vedem adunaţi cu toţii aici, cînd răposatul, sărmanul, nu poate să fie şi el cu noi! urmă dînsa plîngînd. Nu, din inimă nu puteau să-ţi iasă vorbele. Bărbatul tău e om şi el, e creştin, e părinte şi are să se moaie în cele din urmă.
   Nici că-i veniseră din inimă acele vorbe, dar fuseseră grăite, şi ca un fel de săgetare trecuse prin inimile lor simţă mîntui că nu e unirea fericită cu putinţă cîtă vreme trăieşte el.
   O clipă însă numai, apoi începură a se sfătui cum au să pornească lucrurile ca să-l aducă şi pe el în mijlocul lor.
   Hubăroaie nu îndrăznea să-i vorbească.
   ― Ce ar fi dacă m-aşduce eu şi i-aşcere iertare? grăi Naţl.
   ― Ferit-a Dumnezeu! răspunse muma lui. Ar fi destul să te vadă pentru ca să nu-şi mai poată stăpîni mînia. Nu ştiu ce are, dar de la un timp încoace e din ce în ce mai îndîrjit.
   ― Am să le sufăr toate, întîmpină Naţl, şi mi-e destul să-i spun o vorbă pentru ca să-l potolesc.
   Persida, dînd cu socoteala care e vorba aceea, clătină din cap.
   ― Nu! zise ea. Ai face foarte rău. Te rog, mamă, urmă apoi întorcîndu-se spre Hubăroaie, să te duci la maica Aegidia şi să-i spui c-o rog de iertare şi doresc a vorbi cu dînsa. Are să vie, iar celelalte le lăsaţipe mine.
   Aşa s-a şi făcut.
   De la cîrciumă Hubăroaie s-a dus drept la mănăstire, şi pe la amiazăzi maica Aegidia cea mărunţică şi cu faţa aspră a cerut binecuvîntarea stariţei ca să poată merge la fata ei.
   Trecuse atîta timp de cînd nu se mai văzuseră şi atît de multe s-au petrecut în timpul acesta. Era însă la mijloc un suflet nevinovat, şi maica Aegidia intră în cîrciuma de la Sărărie ca-ntr-o biserică, sfiicioasă şi cu pas uşor.
   Tot aşa a şi ieşit peste vreun ceas, ca să meargă la părintele pleban, care s-a dus apoi fără de întîrziere la Hubăr, căci vorba era să scape trei suflete rătăcite.
   ― Ştiu de ce ai venit şi ce vrei, îi zise Hubăr. Nu mi-a spus nimeni, dar mi-e destul să te văd ca să ştiu. Uite, i le iert toate, toate le trec cu vederea, toate le uit ca şi cînd n-ar fi fost niciodată: nu-l pot însă ierta că nepotul meu e copil nelegiuit.
   ― Tocmai de aceasta e vorba, grăi plebanul aşezat. E o nenorocire că aşa au venit lucrurile, dar trebuie să ne ferim de alta mai mare: să-i cununăm cît mai curînd, pentru ca copilul să fie botezat ca născut din părinţi care trăiesc în căsnicie binecuvîntată de sfînta biserică.
   ― Minciuni! strigă Hubăr. Pata tot rămîne. Grozav am fost pedepsit eu pentru cîteva clipe de uşurinţă! Nu mi-e destul că trebuie să-mi ştiu copilul de pripas, dar am ajuns să am şi un nepot nelegiuit.
   ― Despre aceasta să nu vorbim, grăi plebanul cu oarecare asprime. Ţi-ai făcut datoria şi trebuie să ţi-o faci pînă la sfîrşit. Copilul născut din adulter nu găseşte milă nici la oameni, nici la Dumnezeu: el n-are loc în rîndul cretinilor şi e suferit numai în tinda bisericii. Născut din greu păcat, viaţa lui nu poate să fie decît o grea osîndă. N-ai să-l ştii, n-ai să-l vezi!
   ― Dar îmi iese mereu în cale! strigă Hubăr deznădăjduit.
   ― E în adevăr de necrezut cum a ajuns el la casa lui Naţl, grăi plebanul. N-ai însă să ţii seama de el şi n-ai mai ales să pui alăturea cu dînsul pe nepotul tău, care nu din adulter, ci numai din căsnicie lipsită de binecuvîntare e născut.
   ― Dar ce este vinovat el?!
   Preotul clătină zîmbind din cap.
   ― Fără de voinţa lui Dumnezeu, zise el, nici un fir de păr nu se clatină: cum s-ar putea oare ca om să se nască fără de a lui voinţă?! Era de mai nainte vinovat şi pentru vina lui osîndit să se nască din păcat, pentru ca să treacă dispreţuit de semenii săi prin lume. Şi osîndit, pentru vina ta, erai şi tu să-l zămisleşti, pentru ca să nu mai poţi trăi liniştit. Poartă-ţi osînda cu umilinţă şi cu răbdare îndelungă, pentru ca să ţi se ierte vina. Toate ai să le treci cu vederea şi să te gîndeşti numai la împlinirea datoriei tale, pentru ca copilul să fie botezat în legea ta şi primit în sînul singurei biserici în adevăr mîntuitoare. Dacă ei nu sunt cununaţi, botezul are să se facă în legea mamei şi copilul este pierdut pentru biserică.
   Acesta era un lucru peste care Hubăr nu putea să treacă.
   Nu mai era vorbă dacă vrea ori nu vrea, poate ori nu poate; trebuia să voiască şi să poată, să se siluiască însuşi pe sine, ca să fie ocrotit ca fiu supus de sfînta biserică şi să afle iertare înaintea lui Dumnezeu.
   Arămas dar vorba ca plebanul să-l aducă pe Naţl, pentru ca să ceară iertare şi părinteasca binecuvîntare.
   Era hotărît Hubăr să le facă toate după cum le rînduise preotul, dar prea suferise multe, tot nu se împăcase cu gîndul că nepotul său e copil nelegiuit şi, cînd se văzu faţă-n faţă cu fiul său, sîngele îi năvăli spre cap şi ochii i se împăienjeniră.
   ― Nemernicule! Cum ai putut tu să-mi faci şi ruşinea aceasta?! strigă el ca ieşit din fire şi-i trase fiului său două palme.
   Plebanul ridică mîna.
   ― Rabdă, fiule, zise el, că ţi se cuvine şi ţi-e părinte.
   Naţl îşi plecă capul, apoi făcu un pas înainte, apucă mîna care-l lovise şi o sărută.
   Uitîndu-se în ochii tatălui său, el fu cuprins de simţă mîntui că în zadar sunt toate, căci trai liniştit cu acest om nu se poate.
   ― Loveşte-mă, alungă-mă, grăi, ceartă-mă cu cea mai mare asprime, dar să aibi inimă de părinte pentru copilul meu, care nu e născut, precum văd că crezi, din căsnicie nelegiuită.
   ― Cum nu e?! întrebară plebanul şi Hubăr deodată.
   ― Persida, răspunse Naţl ridicîndu-şi capul, nu e femeia care poate să trăiască în căsnicie nelegiuită. A venit cu mine fiindcă în starea deznădăjduită în care mă aflam se temea să mă lase singur. Ar fi murit însă mai bucuros, dară nu ar fi venit dacă nu s-ar fi găsit un preot care era gata să ne cunune. Suntem cununaţi!
   ― Cum? În taină? Fără de învoirea părinţilor? întrebă preotul.
   ― Cu învoirea mumei, răspunse Naţl cam în silă; învoirea tatei nu o puteam cere fiindcă eram în duşmănie.
   ― Dacă aşa este, grăi preotul întorcîndu-se spre Hubăr, atunci căsătoria e neatinsă şi copilul e legiuit. Dar tot trebuie să fie binecuvîntată căsnicia de amîndouă bisericile.
   Hubăr nu se putea dezmetici. Se simţea uşurat, dar tot nu putea să-l ierte pe Naţl că s-a căsă torit fără de învoirea lui.
   ― Să fie, zise el, să fie binecuvîntată de amîndouă, dar copilul e al nostru, numai al nostru.
   ― Da, tată, răspunse Naţl, şi ei rămaseră cîtva timp într-un fel de încordare.
   Părintele pleban ar fi aşteptat ca ei să-şi dea mîna, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să arate că s-au împăcat. Naţl nu îndrăznea însă să se apropie de tatăl său, iar Hubăr nu putea să se uite în ochii fiului său.
   ― Te rog, tată, gră i în cele din urmă Naţl, dacă se poate, să vii să vezi copilul.
   Hubăr îşi ridică ochii. Nu putea să zică ba şi îi era foarte greu să se ducă.
   ― Am să viu, zise el, da! am să mă duc. Să ştii însă că nu la tine mă duc, ci la femeia aceea, care e prea bună pentru un nemernic ca tine.
   Naţl îşi plecă iar capul. Era şi el de părerea tatălui său şi nu se-ndoia că Persida va îndulci firea bătrînului.
   ― Am să viu mîine dimineaţă, zise iar Hubăr întorcîndu-se spre părintele pleban. Azi e prea tîrziu şi trebuie să mă mai gîndesc şi eu.
   Seara apoi Hubăr a vorbit cu nevastă-sa, care era foarte fericită văzîndu-l din ce în ce mai muiat şi mai fericită încă se simţea cînd el îi spuse că dînşii sunt cununaţi.
   ― E femeie foarte înţeleaptă şi foarte cumsecade, grăi dînsa.
   ― Nu e nici Naţl băiat rău, întîmpină el înduioşat. Au venit însă lucrurile aşa că nu mai ştia băiatul ce să facă. Vinovat sunt numai eu.
   Hubăroaie se uita lung şi cu ochii plini de lacrimi la soţul ei. N-ar fi crezut niciodată că el poate să facă asemenea mărturisire, şi acum ar fi voit să cadă în genunchi la picioarele lui şi să-i sărute mîna.
   ― Sărmana femeie! urmă el. Cît a suferit şi cît a ştiut să rabde! Mie parcă nu-mi vine să cred că poate o femeie să fie cununată şi să trăiască ani de zile de-a rîndul fără ca s-o spună aceasta. Mîine, adăugă el, mergem amîndoi, în ziua mare, ca să ne vadă toată lumea, şi toată lumea trebuie să afle adevărul.
   Aşa au şi făcut.
   N-avuse Hubăr în viaţa lui zi mai mare decît aceasta. Se pregătise parcă s-ar duce să se cuminece şi parcă tot nu era gata.
   Un dar pentru nou-născut. Un semn de iubire pentru nora lui.
   El se duse la dulap şi luă din lădiţa de fier zece, apoi douăzeci şi cinci şi în cele din urmă toţi galbenii pe care-i strînsese, peste trei sute, apoi scoase şi cutia cu argintărie.
   ― Să le-o dăm lor, că noi tot degeaba o ţinem.
   ― Să le-o dăm! răspunse Hubăroaie rîzînd cu mulţumire.
   Şi tot astfel, ca de zi mare, aşteptau şi Naţl cu Persida.
   Se vede însă că zi cu desăvîrşire senină nu e în lumea aceasta cu putinţă.
   Mara era şi ea mulţumită, dar nu se bucura cu toată inima; prea îi era drag copilul acela pentru ca să se poată împăca cu gîndul că el are să fie papistaş. Îi era parcă mai bucuros l-ar şti aşa, nebotezat, şi singura ei vorbă era: "Voi faceţi cum ştiţi; al vostru e copilul!"
   Apoi mai era la mijloc şi Bandi, care se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. În mintea lui nu putea să intre gîndul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dînsul, om mai urgisit decît acel Hubăr, de care răposata lui mumă fugea înspăimîntată, care-şi alungase feciorul şi-i făcuse Persidei atît de multe zile amare. Îi venea deci să fugă cînd a aflat că vine Hubăr. Nu! niciodată n-ar fi crezut că poate să fie Persida atît de nemernică ca să stea de vorbă cu un om ca Hubăr, şi acum, cînd ştia că dînsa-l aşteaptă, îi era parcă n-a mai rămas pentru el nimica în lumea aceasta. Şi totuşi ar fi voit să se ducă în lume şi nu putea; şedea posomorît într-un colţ şi nu era în stare să se mişte.
   Hubăr şi Hubăroaie au trecut pe lîngă el fără ca să-l bage în seamă.
   Era şi frumoasă şi grea clipa în care ei au intrat la Persida. Păcat numai că Mara nu era şi ea de faţă.
   Naţl stătea umilit la căpătîiul patului şi se dete puţin la o parte cînd părinţii lui intrară, iar Persida îi adepta cu faţa rîzătoare.
   Hubăr, deşi cam strîmtorat, era om trăit în lume şi ştia ce voieşte. El se duse la Persida şi o sărută pe frunte.
   ― Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea noastră părintească, grăi apoi uitîndu-se în ochii ei.
   ― Nu suntem vrednici noi, răspunse ea sărutîndu-i mîna, dar copilul acesta?!
   Hubăr desfăcu punga şi vărsă galbeni peste copil.
   ― Belşug să se reverse şi binecuvîntare asupra ta! grăi el şi se plecă să să rute copilul.
   Apoi Hubăroaie îi dete Persidei cutia de argintării. Hubăr îşi îmbrăţişă şi feciorul, şi ei petrecură mai departe ca oameni care se iubesc şi de mult nu s-au văzut. Atît era Hubăr de încîntat de nora sa, încît luă hotărîrea de a merge chiar acum la Mara, ca s-o roage să vie deseară şi ea şi să petreacă cu toţii împreună; atît era de încîntat, încît chiar acum hotărî ca de la Sf. Gheorghe înainte Naţl să părăsească birtul şi să vie acasă.
   Pe cînd însă ei petreceau în casă, Bandi se plimba neastîmpărat prin cîrciumă. Îi era parcă s-a sfîrşit viaţa lui şi-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el şi singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta.
   Cînd Hubăr ieşea, Bandi stătea în calea lui şi se uita la el drept în faţă, îndrăzneţ, fără ca să-şi ascundă mînia, gata de a-l înhăţa, mai mult smintit decît om în toată firea.
   Hubăr se cutremură şi se opri cuprins de groază în loc, încît nevastă-sa trecu înainte pe lîngă băietanul care din calea ei se dete la o parte şi-l lăsă apoi şi pe Hubăr să treacă.
   "Doamne! ce am eu să fac?!" grăi el după ce se văzu trecut.
   ― Du-te tu singură la Mara, urmă apoi peste puţin, întorcîndu-se spre nevastă-sa. Spune-i c-o rog şi eu, c-o rugăm amîndoi. Eu trebuie să mă duc la părintele pleban. Trebuie, acum, neîntîrziat.
   
    
   XXI
   PACE ŞI LINIŞTE
   
   "Ah, Doamne! grăi Persida pierdută în gînduri, e atîta timp de cînd n-am fost la biserică."
   Îi adunase noul-născut pe cei de atîta timp risipiţi şi-i ţinea la un loc, dar ea se uita în ochii fiecăruia din ei şi vedea că pacea n-a intrat încă în suflete, simţea că tot mai are să treacă prin zile grele.
   De ea se apropiau toţi cu dragoste şi sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dînsa ascultau cu toţii; ea putea să-i povăţuiască pe toţi după buna ei chibzuinţă; ei, însă, între dînşii, tot învrăjbiţi erau, şi ea în toată clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe faţă.
   Singură maica Aegidia era cu desăvîrşire mulţumită. Îşi crescuse atîta timp fata pierdută, şi acum, după ce o vedea chiar mai aşezată de cum fusese, era mîndră în sufletul ei şi venea în toate zilele să o vadă, să stea cu dînsa, să-i fie de ajutor.
   Avea însă pînă chiar şi maica Aegidia o mîhnire în sufletul ei, şi îndată ce venea Mara să-şi vadă fata şi nepotul, călugăriţa mărunţică nu mai ră mînea. Lasă că prea îi plăcea Marei să arate că e a ei fata, dar mai era la mijloc şi botezul.
   Hubăr stăruia ca copilul să fie botezat cît mai curînd, în casa părinţilor lui; Persida ţinea însă ca copilul să fie botezat mai tîrziu, cînd va putea să meargă şi ea la biserică. Iar Mara stăruia alăturea cu fiica ei şi nu se sfia a-şi da pe faţă dorinţa ca tot popa care a făcut cununia să facă şi botezul. De cîte ori vorba venea la aceasta, maica Aegidia începea să tremure, se uita cuprinsă de o vie îngrijire în ochii Persidei şi nu mai putea să stea.
   Tot cam ca maica Aegidia era şi Hubăroaie. Ar fi fost, sărmana femeie, gata să se învoiască cu toate şi să dea şi sîngele din inima ei, numai ca lucrurile să meargă bine şi Persida să nu fie supărată. Niciodată însă soţul ei nu fusese atît de neliniştit ca acum, şi, văzîndu-l neliniştit pe el, nu mai avea nici ea odihnă.
   Cum oare ar fi putut Naţl să fie fericit?!
   Ţinea la copilul lui ca la lumina ochilor săi; adeseori îl cuprindea însă simţă mîntui că prea e grea sarcina pe care trebuia s-o poarte.
   Era trecută viaţa fără de griji. El stătea ziua toată în picioare, alerga de ici pînă colo, se bălăbănea cu slugile, cu oamenii din cîrciumă şi cu cei din birt şi abia acum îşi dădea seama ce fel îşi petrecea Persida viaţa în vreme ce el stătea de vorbă cu prietenii, se plimba ori îşi omora timpul jucînd cărţi. Şi totuşi el era mereu la dînsa, ca să vadă dacă nu-i lipseşte ceva, dacă poate să-i dea vreun mic ajutor, să-i facă o mică plăcere.
   Îi era adeseori parc-o pierde, parcă a pierdut-o, parcă nu mai e nevasta lui, ci numai muma copilului său. Nu-l mai vedea pe el, nu-l mai băga în seamă de cînd avea copil, şi pe nesimţite se schimbaseră lucrurile, încît ea, care-i fusese mai înainte ca o slugă, şi-l făcuse slugă pe el. Era destul un semn făcut de dînsa, pentru ca el să dea pe toţi la o parte şi să alerge, căci nu ştia nimeni s-o mulţumească atît de bine ca dînsul.
   Dar acestea au venit încetul cu încetul şi se petreceau ca lucruri de sine înţelese. Se deprinsese Naţl cu grijile şi cu osteneala zilei atît de bine, încît nu s-ar mai fi putut simţi bine dacă nu le-ar fi avut. Ceea ce-l ţinea în neîncetată tulburare şi-l făcea nefericit era încordarea dintre tatăl său şi soacră-sa şi mai ales frămîntarea sufletească ce străbătea din ochii mereu neastîmpăraţi ai tatălui său. Îi era parcă o grea nenorocire are să cadă pe capul lor.
   Pe Bandi, în sfîrşit, nu-l mai băga nimeni în seamă.
   Trecuseră timpurile frumoase, cînd Persida ziua întreagă îi zicea mereu: "Bandi, vino!", "Bandi, du-te!", "Bandi, aleargă!", "Bandi, fă!"
   Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De cînd se născuse copilul acela şi de cînd venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat de toţi, dat ca o fiinţă netrebnică la o parte, rămas singur-singurel în lume.
   Aşa stăteau lucrurile cînd a sosit, în sfîrşit, ziua botezului, după cum o hotărîse Persida.
   Era lucru nemaipomenit ca o călugăriţă să fie naşă, dar maica Aegidia îşi pusese toată stăruinţa să i se dea binecuvîntarea, şi biserica era plină de lume adunată ca să vadă botezul neobişnuit şi pe Persida, care intrase deodată în inimile tuturora.
   Gătită în haină de caşmir negru, pe care i-o dăruise socrul său, înaltă cum era, cu obrajii tot plini, dar mai albă decît de obicei, păşind încet şi apropiindu-se cu umilinţă de altar, ea părea mai mult o vedenie decît fiinţă din carne şi oase, şi mulţi îngenuncheară cînd ea îşi plecă genunchii ca să-i mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.
   De-a pururea nestrăbătute sunt căile sorţii.
   Stînd îngenuncheată şi cu capul plecat, ea se vedea în gîndul ei însăşi pe sine, copilă răsfăţată, stînd în fereastra cu geamul spart de o întîmplătoare suflare de vînt, se vedea deschizînd în neastîmpărul ei copilăresc cealaltă fereastră, se vedea trecînd prin faţa măcelăriei... una cîte una întîmplările care hotărîseră viaţa ei se reamintiră în sufletul ei parcă le visa şi le visase numai după un plan de mai înainte croit. Cuprinsă apoi de simţă mîntui că nu e sfîrşit încă şirul grelelor încercări, ea îşi plecă mai tare capul.
   "Orişice ni s-ar mai fi întîmplînd, Doamne, grăi dînsa, dreptate ni se face, dar pe el să-l aibi sub ocrotirea ta, căci tu l-ai voit, al tău este, ţie ţi-l voi păstra!"
   Nu ştia nimeni ce simte şi gîndeşte dînsa în clipa aceasta, dar, văzînd-o, toţi erau cuprinşi de acelaşi simţămînt, toţi, afară de Mara, muma ei, care, gătită ca-n alte dăţi, stătea îndărătnică la intrarea bisericii.
   Se supusese Mara, dar nu se împăcase şi îi venea din cînd în cînd să se repeadă, să ia copilul şi să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adîncă, în foc mistuitor, şi atît nepot avea şi dînsa.
   Cînd părintele pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atît de neobişnuită, Mara făcu un pas înainte şi apoi, pas cu pas, stînd mereu şi fă cînd iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie.
   Cînd preotul vărsă apa sfîntului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori şi ochii se umplură de lacrimi.
   Acum era papistaş nepotul ei, cel mai iubit dintre toţi oamenii era papistaş.
   ― E frumos! gră i dînsa întorcîndu-se spre Persida. E frumos şi la dînşii botezul! Oameni suntem cu toţii, tot creştini, cretini adevăraţi, tot un Dumnezeu avem.
   ― Draga mea mamă! grăi Persida şi o îmbrăţişă. Dac-ar fi toţi ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decît fericire.
   Atît era de fericită Mara, încît îmbrăţişă pe maica Aegidia, pe Naţl, pe Hubăroaie, pînă chiar şi pe Hubăr, care nu rîdea nici acum, ar fi fost în stare să îmbrăţişeze pe toţi cei adunaţi în biserică.
   ― Voi mergeţi acum acasă, grăi apoi grăbită, căci vin şi eu, dar trebuie să trec mai înainte pe undeva.
   Trebuia, neapărat trebuia!
   Cum adică?! Hubăr îi făcuse copilului un dar de un pumn de galbeni; Hubăroaie îl înzestrase cu cinci mii de florini; nu putea să rămîie nici Mara mai prejos. Avea şi dînsa: trebuia să arate că are, că nu e nici dînsa cea din urmă, că ţine şi dînsa la el.
   Alergînd spre casă, ea era tare hotărîtă să-i dea Persidei zestrea. Acum era cel mai potrivit timp ca s-o facă, pentru ca să vadă Hubăr că nu e nici Persida orişicine şi să ştie lumea că nu e feciorul lui Hubăr mai presus de fata ei! Da! a Persidei era zestrea; pentru dînsa o adunase: acum era timpul să i-o dea.
   Pare însă că erau prea mulţi bani, aşa, deodată.
   Se adunaseră la pod, cu pădurea şi din carnete, din puţin cîte puţin mai mult şi tot mai mult, peste treizeci de mii de florini.
   Era destul să-i dea treizeci, douăzeci şi cinci ori douăzeci de mii. Ceilalţi tot ai ei rămîn, dar sunt mai bine păstraţi.
   Ea luă în cele din urmă zece mii. Tot era mai mult decît ceea ce dăduse Hubăroaie, poate chiar prea mult... şi îi venea Marei să se întoarcă din drum.
   Era hotărîtă să dea banii în faţa tuturora, cum lucrul acesta de obşte se face. Hubăr ţinuse însă ca de ziua aceasta să vie noră-sa la casa lui şi masa de cumetrie era un fel de nuntă, la care Hubăr îşi adunase, în cinstea nurorii, pe toţi prietenii şi cunoscuţii, tot oameni de frunte, de care se sfia Mara. Văzînd atîta lume şi aşa oameni, îi părea rău că n-a luat mai mult.
   Ea-l chemă pe Naţl la o parte.
   ― Uite! îi zise, am ţinut şi eu să fac un dar pentru copil. Nu e mult, o parte din zestrea Persidei: opt mii de florini! Am să vi-i dau, adăugă întinzîndu-i banii, şi pe ceilalţi. Aceştia acum, de botez.
   Naţl ştia că Persida are zestre. I-o spusese Persida ea însăşi aceasta. Ştia şi că zestrea e mare. Acum însă, cînd vedea banii în mîna tremură toare, el, cu toate aceste, se sperie oarecum, căci mulţi trebuiau să fie banii pentru ca dînsa să poată rumpe atîta din ei.
   ― Nu, zise el dîndu-se puţin înapoi, te rog să nu ni-i dai, căci trebuinţă nu avem de dînşii şi la d-ta sunt mai bine păstraţi decît la noi. Ni-e destul să ştim că -i avem. Dacă îl ţine Dumnezeu pe tata cum e acum, avem destul, iar dacă nu, adăugă el sărutîndu-i mîna, n-o să mai fim cu d-ta ca mai înainte.
   ― Da, da! răspunse Mara. Mai bine decît la mine unde ar putea să stea? Să ştiţi că-i aveţi... pe toţi, nu numai pe aceştia.
   Atît voia Mara, ca lumea să ştie, şi de aceea nu se mai putea stăpîni, trebuia neapărat să le spună tuturora, fiecăruia în taină, că n-are nimeni ginere ca al ei, care n-a voit să primească opt mii de florini, o parte din zestrea soţiei sale.
   Nici că se uitau însă oamenii ca mai nainte la dînsa. Las' că banul te ridică şi în sufletul tău, şi în gîndul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, şi mesenii toţi înţelegeau de ce Mara şade în scaun ca pusă într-un jeţ şi vorbele rar şi apăsat. Pînă chiar şi Hubăr, care adunase şi el destul, se uita cu un fel de mirare la dînsa, căci era femeie neajutorată.
   Iar Persida se uita mereu şi iar se uita la dînsa, o înţelegea deplin, şi ar fi voit să fie singură, ca să poată plînge. Prea veniseră lucrurile frumos şi peste toate aşteptările ei bine; era peste putinţă ca ele să rămîie mult timp aşa, şi ochii ei necredincioşi umblau scrutărori de la unul la altul, ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mîhnire.
   Naţl, ei atît de drag acum, nu era în voia lui cea bună, cum îl ştia de odinioară. Şi, cine ştie?! Poate că nici n-avea să mai fie vreodată în viaţa lui. Vin anii, vin grijile, vine greul vieţii şi trece veselia inimii.
   El era strîmtorat, dus cu gîndul, parcă nu credea că sunt toate cum le vede şi nu cuteza să se bucure.
   Hubăroaie era pierdută în purtarea de grijă pentru lumea adunată la casa ei, avea supărări peste supărări cu cei de afară. Tot se vedea însă că ochii ei se opresc, de cîte ori intră în casă, cu un fel de temere asupra soţului ei. Nimeni mai bine decît dînsa nu-l cunoştea, şi dînsa-l vedea că tot nu s-a împăcat cu lucrurile.
   Mulţumită, voioasă, omeneşte fericită nu era decît Mara, care le uitase toate şi se pierduse cu desăvîrşire în clipa de acum. Şi, totuşi, tocmai de la dînsa a pornit întristarea inimilor.
   Era peste putinţă ca ea să nu-şi aducă în cele din urmă aminte şi de cei ce nu se bucurau împreună cu dînsa, iar aceasta o-nduioşa pe dînsa şi o mîhnea pe Hubăroaie, care-şi reamintea amărăciunea de care fusese cuprinsă cînd a grăit vorbele pentru care Mara îi făcuse mustrări. E grozav lucru să doreai moarte cuiva, şi-i era bietei de femei parcă toţi ştiu acele vorbe şi toţi o mustră pentru ele.
   Apoi nu putea nici Trică să se bucure cu Mara, şi Persida se roşi ca bujorul cînd muma ei îşi aduse aminte de el. Despre Trică nu era bine să se vorbească tocmai acum, cînd mintea fiecăruia era stăpînită de gîndul că are Mara bani mulţi. Îi era lui Hubăr ruşine că noră-sa are frate pe acel om soios şi nepieptănat, care seamănă mai mult a slugă proastă şi intrase alăturea cu toţi oamenii fără de căpătîi la Verbonc. Cum se potrivea? Mamă ca Mara, fată ca Persida şi fecior ca Trică! Acum, în clipa aceasta, îi era şi Marei greu, şi ea-şi făcea mustrări.
   Frumoasă a fost ziua, dar ea nu s-a sfîrşit în voie bună, şi la despărţire inimile erau mai mult încleştate decît deschise.
   Nici că se mai puteau deschide în curînd.
   Peste cîteva zile Mara a primit veste de la Trică al ei. Fusese lovit în şold de o ţandără de bombă şi zăcea acum într-un spital din Verona.
   ― Simţeam eu! grăi Mara. Dar eu singură sunt vinovată.
   Şi umbla Mara plîngîndu-se mereu de la Radna la Lipova şi de la Lipova la Radna. De cînd îşi ştia fata bine aşezată, se gîndea numai la feciorul ei şi nu băgă de seamă că mai mari decît ale ei sunt supărările din casa Persidei.
   Avea Hubăr cuvintele lui de a nu fi mulţumit, dar nu putea să le spună nimănui, ci trebuia să-şi caute prilej spre a-şi da pe faţă supărarea.
   Tot vechea neînţelegere.
   Îi intrase în cap gîndul că are de Sfîntul Gheorghe să-i treacă măcelăria lui Naţl şi apoi să se ducă acasă, la Viena.
   ― Trăiţi voi, îi zise el nevestei sale, mai bine fără de mine decît cu mine.
   Hubăroaie rămase ca lovită de un junghi drept în inimă. Ce ar fi putut însă ea să -i zică ori să -i facă spre a-l încredinţa că ţin cu toţii la dînsul?!
   Lucru lămurit era numai că Naţl nu putea să ia măcelăria fiindcă nu era măiestru. Degeaba alerga Oancea, căci Bocioacă, supărat rău pe Trică, de la care primise cele şaptesprezece sute, şi zgîndărît mereu de soţia sa, ţinea una şi nestrămutat la hotărîrea lui de a nu primi în breaslă pe un om care nu şi-a făcut tăietura de măiestru la timpul hotărît şi-a umblat ani de zile de-a rîndul fără de rost.
   Astfel treceau zilele, şi în trecerea lor inimile se înăspreau tot mai mult.
   În Săptămîna brînzei, cînd Trică s-a întors, în sfîrşit, acasă, singură Mara se bucura, iar Persida ar fi voit să-l roage să se ascundă, ca să nu-l vadă Hubăr. Nu se putea să vie la mai rău timp.
   Dar era venit.
   Cam şoldiş, nu-i vorbă, cam plecat într-o parte, însemnat, ca nu cumva să uite vreodată cele petrecute, dar îi şedea oarecum bine şi la cojocărie nu-i făceau nici o strică chine, aşa zicea Mara.
   Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecînd prin lume! Lasă că era periat şi pieptănat, cu obrazul ras şi cu mustă cioara răsucită, bine strîns la brîu şi cu că ciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orişinice să facă ce vrea.
   ― Bocioacă e prost, grăi el cînd Persida îşi spuse supărările. A fost totdeauna şi o să rămîie toată viaţa lui. Am eu să-l dumeresc şi-o să vezi că toate au să meargă strună.
   Uşurel apoi, fără de grijă, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, el s-a dus la Bocioacă, dar la Bocioacă, nu la nevasta lui.
   Era foarte supărat Bocioacă, dar cînd l-a văzut că vine rîzînd, cînd l-a văzut că-i cam şoldiş, dar altfel de tot bine, nu mai avea nici el ce să-i facă.
   ― Ştiu că te-ai supărat, îi zise Trică. Dac-ai cerceta mai de aproape, n-aveai de ce, dar te-ai supărat; uite, bate-mă, trage-mi palme, ca şi cînd ţi-aş fi fecior, că te-am avut ca tată, apoi să fim tot ca mai nainte!
   Bocioacă clătină din cap. Îi era foarte greu, dar nu putea.
   ― Ce-a fost a trecut, grăi el scoţînd vorbele cu anevoie. Eu ţi-am spus şi tot ţi-am spus să te pui bine cu jupîneasa; ce să-ţi fac dacă n-ai voit să mă înţelegi?
   Trică se uită lung şi cam cu milă la el, apoi îl apucă de braţ.
   ― Dacă jupîneasa e stăpînul casei, zise, să mergem la ea.
   ― Nu e stăpanul casei, răspunse Bocioacă, dar pacea casei de la ea atîrnă şi asta nu o dau pentru nimic.
   ― Să mergem la ea, zise iar Trică.
   Marta şi fata ei tresăriră cînd Trică se ivi în pragul casei mari, unde ele lucrau la fereastră. Prea venise fără de veste omul care le zguduise pe amîndouă atît de mult.
   ― Jupînul zice, grăi el dezgheţat, că nu poate să mă primească iar calfă, fiindcă nu voiţi d-voastră. Dacă eu aş avea nevastă, n-aş cere învoirea ei, adăugă el uitîndu-se cam de sus în jos la Marta; fiind însă că jupanul o cere şi eu n-am vreme să aştept, o fac cătăneşte şi vă întreb dacă mă primiţi ori nu.
   Sultana începu să tremure: era tot omul straşnic, care-i arunca atunci pe ceilalţi la dreapta şi la stînga ca să-şi deschidă drum spre Verbonc. Îi era frică de el, dar nu ar fi putut să se depărteze de dînsul. Marta era strivită. Ea singură îl înţelegea. Dar nu se dădea.
   ― După cum ai venit şi după cum întrebi, grăi dînsa veninoasă, ne vine să-l întrebăm noi pe jupanul dacă mai putem ori nu să stăm şi noi în casa aceasta.
   Bocioacă, omul păcii, ar fi voit să fugă şi să-i lase singuri.
   ― Bine, îi zise el Martei, nu se poate să vorbeşti şi tu fără ca să înţepi cu limba?! Ce ai cu el? Spune-mi şi mie, ca să ştiu.
   ― Nu are nimic! grăi Trică. O fi avut ce-o fi avut, dar nu mai are şi nici n-o să mai aibă nimic. Eu rămîn şi pace bună! Cine se ia după muiere se miră şi el unde se pomeneşte. O să vezi cît de bine o să ne nărăvim.
   Aşa au rămas apoi lucrurile. Era hotărîtă acuma şi treaba lui Naţl.
   Nu-şi făcuse Trică anii de călătorie, dar Bocioacă tot ţinea să-l scoată măiestru.
   ― Închide tu un ochi, grăi Oancea, care nu putea nici acum să se stăpînească, apoi închidem şi noi ceilalţi unul. Noi ştim, noi facem, şi nimeni nu ne mai poartă de grijă.
   Cam aşa se gîndea şi Bocioacă, şi încă în postul Paştilor amîndoi cumnaţii au fost scoşi maieştri.
   Nu mai avea Hubăr acum de ce să fie nemulţumit şi nici nu zicea că este.
   A treia zi de Paşti, Bocioacă a dat masă mare în cinstea noilor maieştri. Nu putea nimeni să-i ia dreptul acesta, lasă că era staroste, dar mai avea şi fată mare.
   Hubăr nu numai că s-a dus şi el cu nevastă-sa, dar a dus cu dînsul şi pe părintele pleban, căci Bocioacă poftise şi el pe părintele protopop, şi întîia oară, de cînd venise la Lipova, Hubăr nu se mai simţea străin între străini, ci acasă la el, înconjurat de ai săi.
   Ce oameni cumsecade!
   Dar tocmai aceasta îl făcea să stea ca pe spini şi pe jăratic.
   Îi venea să plîngă cînd se uita la faţa senină a Marei. Cuprinsă de simţă mîntui că dînsa i-a adunat pe toţi la un loc şi că copiii ei sunt cheagul care-i ţine strînşi, ea umbla mîndră şi uşoară, oarecum pe zburate, şi vorbea rar şi apăsat ca o împărăteasă.
   Iar el tresărea cînd ochii se îndreptau asupra lui şi ar fi voit să poată sta ascuns într-un colţ.
   Ce-ar fi zis toţi aceşti oameni dacă ar fi ştiut ce fel de greutate apasă asupra lui?!
   Puţin i-a păsut mai nainte; acum însă ţinea să-l socotească şi ei cum el îi socotea pe dînşii.
   Îi era destul să se uite în ochii mari ai Persidei pentru ca să fie încredinţat că ea ştie. Nu putea să-şi dea seama cum şi de la cine a aflat dînsa, destul că nu din întîmplare-l ţinea pe Bandi la casa ei, şi îi era greu de dînsa.
   Nu fusese mai înainte pentru dînsul nimeni mai sus de părintele pleban; încetul cu încetul însă el a ajuns s-o pună pe Persida mai presus de toţi.
   ― Pleacă, i-a zis preotul cînd a văzut nerăbdarea lui, du-te, stai acolo în liniştită retragere, căci ai din ce să trăieşti.
   Aşa şi voia să facă. Acum însă, cînd toate se lămuriseră, încît nu mai rămînea decît ca Naţl să se mute şi să ia măcelăria, el nu mai dormea nopţile şi nu mai avea zi tihnită. Cum putea el să plece cînd nevasta lui plîngea deznădăjduită de cîte ori vorba era de plecarea lui? Cum putea să se depărteze din lumea aceasta, în care acum se simţea atît de bine? Cum putea să plece fără ca să fi făcut ceva cu Bandi?
   Persida, care-l ţinea pe băiat la casa ei, nu era de părerea preotului: el trebuia neapărat să vorbească cu dînsa.
   Şi dacă au doi oameni să vorbească ceva, ei o ştiu aceasta fără ca să şi-o spună.
   Persida vedea şi ea că el voieşte să vorbească cu dînsa, şi degeaba îi zicea Naţl să nu se amestece, căci simţă mîntui de milă şi dorul de linişte o împingeau să lămurească odată şi lucrul acesta. Ea n-aştepta decît să-l prindă singur.
   ― Uite, tată, îi zise ea ca şi cînd vorba ar fi de un lucru de nimic, noi ne mutăm de Sf. Gheorghe; n-ar fi oare bine să lăsăm cîrciuma în seama lui Bandi? Băiatul e tînăr, dar e aşezat şi harnic şi n-ar duce-o rău dacă am purta şi noi grijă de el.
   Hubăr se făcu alb ca varul.
   El se uită cîtva timp ţintă şi cam speriat în ochii ei, apoi îi apucă mîna, o ţinu strînsă şi începu să plîngă mai întîi încet şi pe înăbuşite, iar în urmă cu hohote.
   ― Ce să fac eu?! strigă în sfîrşit.
   ― Dac-ai fi om rău, n-ai plînge: nu ţi-ar păsa, cum celor mai mulţi nu le pasă, grăi dînsa. Întreabă-ţi inima, căci ea-ţi va spune ce ai să faci, şi rău nu poate să te povăţuiască.
   ― Eu zic să-l iau cu mine, zise Hubăr, să-l duc acolo, să-i fac vreun rost şi apoi să mă întorc.
   Persida stete cîtva timp pe gînduri.
   Era frumos şi bine aşa; mai frumos şi mai bine nu s-ar fi putut, şi mare lucru ar fi fost dacă Hubăr ar fi făcut-o aceasta mai demult. Acum însă parcă era prea tîrziu. Dar toate sunt cu putinţă cînd omul voieşte cu tot dinadinsul, şi lucrul trebuia să se facă; de la el atîrnă pacea şi liniştea întregii familii.
   ― Am, grăi dînsa, să-l iau pe departe şi să-l pregătese. Treci mîine seară, dacă poţi, pe la noi. O să potrivesc lucrurile aşa ca să fiţi singuri şi nesupăraţi de nimeni. El ţine la mine şi o să mă asculte.
   Şi ţinea, în adevăr, tot mai ţinea Bandi la Persida. Vorba e numai că om în toată firea n-a fost Bandi niciodată şi mai ales acum, de cînd lucrurile se schimbaseră, el se făcuse de tot sperios.
   Un singur gînd îl muncea: ce are să se aleagă de el după ce Persida se mută la casa lui Hubăr?
   ― De ce?! întrebă el dar cînd Persida îl întrebă dacă vrea să meargă fie la Pesta, fie chiar la Viena.
   ― Să vezi şi tu lume, să mai înveţi, să te faci om, răspunse Persida. Tata mi-a făgăduit, urmă ea, că te ia cu dînsul dacă vrei să mergi.
   ― De ce mă ia? întrebă iar Bandi.
   Nu intra-n mintea lui gîndul ca Hubăr, omul rău şi urgisit, de care muma lui fugea speriată, să-i facă lui vreun bine.
   ― Pentru ca să-mi facă mie o plăcere, răspunse Persida.
   Da! asta o înţelegea Bandi. De dragul Persidei putea pînă chiar şi Hubăr să fie bun. El dete din umeri.
   ― Şi cînd o să mă întorc? întrebă.
   ― Cînd vei voi, răspunse ea.
   Bandi dete din umăr.
   La urma urmelor, totuna îi era dacă cu dînsa nu putea să meargă şi dacă aşa voia dînsa.
   Putea Hubăr să vie acum, căci toate erau pregătite.
   Deşi o ştia însă aceasta, Hubăr, ieşind seara ca să meargă la cîrciuma de la Sărărie, tremura în tot trupul, ca făcătorul-de-rele care vede că nu-i mai rămîne decît să săvîrşească fapta. Greu, de tot greu îl apăsa gîndul că trece peste povaţa preotului, şi-i venea la tot pasul să se oprească şi să se întoarcă din drum. Era parcă peste putinţă ca lucrurile să se sfîrşească atît de frumos cum el le plănuise. Nu-i rămînea însă decît să meargă înainte, cum merge bolovanul pornit odată pe coaste la vale.
   Ajuns faţă în faţă cu Bandi, singuri în casă, el era hotărît cu desăvîrşire.
   ― Carevasăzică, vii, băiete, cu mine? întrebă el.
   Bandi se uită la dînsul şi parcă nu mai era omul rău şi urgisit, parcă era în zîmbetul şi în ochii lui o bună voinţă nemaipomenită.
   ― Mă duc, ră spunse el. Dacă vrea Persida!
   ― O să-ţi meargă bine, băiete, urmă Hubăr, o să le ai toate din destul.
   Bandi se uită iar la el.
   ― De ce? întrebă.
   Era în acel "de ce?" şi în felul cum fusese rostit ceva ce-l înfiora pe Hubăr.
   Ajuns odată pînă aici, el nu mai putea să se stăpînească: trebuia să meargă înainte pînă la sfîrşit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.
   ― O să-ţi spun mai tîrziu, grăi el. Acum să ştii numai că n-ai pe nimeni în lumea aceasta mai aproape decît pe mine.
   Bandi se dete îndărăt şi începu să rîdă pe rînjite.
   ― Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicînd mîna. O ştii? Îţi aduci aminte de ea?
   ― Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.
   ― Nu-mi mai spune, că ştiu, grăi Bandi cu glasul înăbuşit. Mi-eşti tată! Nu-i aşa?
   ― Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el.
   Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui şi-l muşcă în gîtlej, încît căzură amîndoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închişi şi fără ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, rîzînd şi apăsînd mereu cîtă vreme mai simţea răsuflare în el.
   Cînd Persida a deschis, în cele din urmă, uşa, ca să vadă ce fac, în casă era linişte şi Bandi rîdea înainte.