ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ


Despre această Ţară şi despre vînat şi pescuit 

(prefaţa autorului din 1 octombrie 1936)




Acum cîţiva ani, d-l Bădăuţă a tipărit o foarte frumoasă carte. Puţini au văzut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei cărţi, pentru că romînul, fiind din naştere esenţial şi integral patriot, n-are nevoie să-şi cunoască ţara. Patriotismul verbal se poate lipsi de faptă, chiar atunci cînd ea ne leagă de trecut şi de Dumnezeu; iar albumul d-lui Bădăuţă e o asemenea faptă. În această carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui pămînt. Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gîndire singuratice; pîclele care acopăr liniştile văilor; apele care zvonesc cîntarea vieţii etern înoite; codrii care suie rîpile şi coboară văgăunile, deschizînd luminii poieni şi grămădind întuneric în sihle nestrăbătute; satele înşirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunărea şi Marea; oameni în costume pitoreşti rîzînd clipei care trece: cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului pînă la zîmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei. Psalmistul cel din veacuri a spus frumos cu vorba ceea ce dl Bădăuţă exprimă cu imagini fotografice: "Doamne, Dumnezeul meu, zic chipurile şi priveliştile aceste, ca şi David regele-poet; mare şi minunat eşti tu: cu slavă şi cu strălucire împodobit! Te îmbraci în lumină ca-ntr-o haină; întinzi cerul ca un cort. Tu din ape îţi faci lăcaşurile cele de sus; nourii sunt căruţa ta şi te porţi pe aripile vînturilor. 2 Tu faci vînturile, trimeşii tăi şi flacările focului sunt slugile tale. Cît de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut şi e plin pămîntul de făptura ta! Toate de la tine aşteaptă să le dai hrană la vreme: De le-o dai ele-o primesc; de le iei duhul, mor şi în ţărînă se prefac. De priveşti pămîntul, el tremură; de te-atingi de munţi, ei fumegă. Cînd trimeţi tu, însă, duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi se înoieşte faţa pămîntului!' Răsfoiţi aceste planşe, ca să vedeţi cîte frumuseţi cuprinde pămîntul romînesc. Să nu aveţi, însă, nici o clipă de mîndrie, căci toate sunt ale Celui ce clădeşte, preface şi înoieşte. Omul zgîrie îndeobşte faţa pămîntului şi o pătează. Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu. Uitaţi versurile proaste pe care le-aţi învăţat cîndva în şcolile primare: Ţara mea are cîmpii mănoase, Dealuri înalte cu mîndre flori... Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi prezumţie, căci nouă nu ni se datoreşte nimic din ce-i frumos pe acest pămînt romînesc. Nu ni se datoreşte nici măcar păstrarea a tot cei primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pămîntului, fierăstraiele au ucis pădurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensaţie; unde au ucis, n-au aţîţat din nou viaţa; au rămas munţi dezgoliţi şi dealuri care se risipesc în văi. Minunea priveliştilor primitive s-a păstrat în afară de voinţa şi tendinţa oamenilor trecători. Aceşti oameni trecători niciodată n-au cunoscut-o; au preferat ţinuturile şi priveliştile la modă din alte ţări, unde au risipit averile agonisite de alţii. Cătră minunile acestea primitive nu sunt drumuri; în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţă. Aşa încît, iubiţi prietini şi fraţi, să nu cădeţi în păcatul mîndriei. Numai după ce vom fi adaos ceva al nostru la frumuseţa lor, după ce le vom recunoaşte şi le vom împresura cu iubire, după ce pionierii vor tăia şi vor aşterne drumuri, după ce oameni de treabă vor deschide hanuri romantice şi prietineşti drumeţilor, după ce, lăsînd în raft cartea, vom merge cu piciorul cercetînd toate ca într-o călătorie de ispăşire, după ce ne vom simţi intrînd în noi dragostea acestui pămînt ca un suflet al strămoşilor, numai atunci vom avea dreptul să ridicăm ochii şi să mulţămim cu umilinţă Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult. Răsfoiţi aceste planşe numai în tihna chiliei voastre; după aceea nu lăsaţi să treacă zadarnic anii voştri. Dacă nu sunteţi vînători şi pescari, puneţi mîna pe toiag şi colindaţi moştenirea aceasta fără păreche. Nicăieri în lume nu sunt locuri mai frumoase. N-am spus că avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci că şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai lăudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege singurătăţile Africii. Cel care suie în Călimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi. Cei care sunteţi vînători ori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca să ieşiţi în mijlocul naturii. După ani de rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămîn totuşi destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la cîmpie să vă suiţi la munte, să ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarăşii vînători din munte îi sfătuiesc să încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteţurilor ori dunăriţelor. Fără îndoială că vînatul şi pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observaţia că s-au născut sub presiunea necesităţii şi n-au devenit divertisment decît cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vînatul - forţă şi rezistenţă. 3 Omul de azi nu mai întrebuinţează aceste însuşiri ca să-şi agonisească hrana. Cu peşte de undiţă şi cu mămăligă de rîşniţă nu te îngraşi, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pămîntul şi animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de harnă; munca se cheltuieşte în alte direcţii, în domenii diverse cu meşteşuguri nouă; vînatul şi pescuitul au rămas o patimă, cum spun ţăranii noştri. Cît de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi se deşteaptă în anume împrejurări cu nebănuită putere, poate oricine să mărturisească aducîndu-şi aminte de primele impulsii vînătoreşti. Copilul doreşte să întovărăşească în expediţie pe tatăl lui ori pe fratele mai mare; pe urmă devine neliniştit în dorinţa nebiruită de a poseda o armă; după aceea, cătră şaisprezece ani, porneşte acele expediţii fără sfîrşit din zori şi pînă în noapte pe coclauri şi în preajma apelor. În această strădanie nu-i decît plăcere pură. E o cheltuială enormă de energie, din care lipsesc cruzimea şi foamea ancestrală. În visurile acestei epoci a vieţii mele, eram copleşit de un fel de febră, în care îmi apăreau în cantităţi impresionante vînaturile pămîntului paradisiac din preistorie. Din somnul puţin şi agitat astfel, mă trezeam ades, ca să ascult dacă nu s-a stîrnit o vreme rea afară; ieşeam uneori ca să privesc stelele nopţii; îmi făceam socoteala dacă am suficiente muniţii pentru ziua unică - izolată - devenită scop suprem al existenţei. Începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Îmi aduc aminte că aveam mai puţin de cincisprezece ani cînd am ieşit, într-o primăvară, cu puşca, spre revărsările de apă ale Siretului, la Paşcani. Ucenicia acelor zile a avut toate greutăţile lipsei de experienţă a unui prunc. Totuşi, nimic nu m-a oprit, nici bălţile cu apă de dezgheţ, nici nomolurile, nici jocul cîrdurilor de sălbăticiuni de la o baltă la alta, de la o luncă de ici, la alta cine ştie unde; nici răceala apei dintr-un sireţel, în care am intrat înot ca să scot prima raţă împuşcată; nici zilele de ploaie, nici înserările cu ceaţă, nici truda înfricoşată, nici foamea; - nimic. Ochii trebuiau să vadă, nervii să tremure: erau ochii şi nervii strămoşului vînător. Şi n-aveam vreme nici pentru guturai, nici pentru pneumonie; nici măcar nu mi-am pregătit un reumatism, căci n-am cunoscut mai apoi nicicînd asemenea morb. Atît e de adevărat că omul poate fi el însuşi o putere elementară. Mă grăbesc să adaog că copiii mei i-am ferit de asemenea experienţe. În anii care au urmat, petreceam vacanţele pe malul Moldovei, într-un sat al neamurilor mele de pe mama. Colindam prundurile, gîrlele şi luncile Moldovei, urmărind fără încetare acea umbră a visurilor după care alergăm întreaga noastră viaţă: atunci era o pasiune, mai tîrziu a fost alta, iar mai tîrziu o altă formă a înşelărilor. În vara aceasta din urmă, am fost tot aşa de ahotnic, ucenic-păstrăvar cu undiţa în valea Sebeşului, călăuzit de un prietin meşter, inginerul Ianoşi. Mai am de învăţat de la Ieronim Stoichiţă meşteşugul cerbilor. Aşa înoindu-mă necontenit în elementele primare, voi ajunge pînă la asfinţitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al Siretului, fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Învăţătura mea era că lăsam să pătrundă în mine taina tuturor acestor lucruri nouă. Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fîn, intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi inconştient ca însăşi creaţia. Vînatul e sport numai în această ipostază. Este o epocă a tinereţii cînd asemenea derivativ e absolut necesar. Adolescentul care stă pe gînduri şi caută singurătate, care e neliniştit şi învins de melancolie, să ştiţi că cloceşte în el o primejdioasă otravă. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută a umbletului, lumina nemărginită, aerul curat, somnul adînc, frate cu tihna stîncii. Sunt şi alte înfăţişări ale vînătoarei. Partidele cu tovarăşi mulţi, la pădure, după ce a căzut frunza codrului şi s-a aşezat cel dintîi omăt de noiemvrie, sunt cele mai agreabile expediţii de petrecere, în care oamenii maturi îmbrăcaţi bine, transportîndu-se comod, avînd pregătite sălaşuri şi ospeţe, aşteaptă vînatul în ţiitori, pe cînd hăitaşii îl stîrnesc cu larmă de chiote din singurătăţi. Asemenea fel de a vîna nu cere multă trudă. 4 Numai cînd expediţia se face în munte la cerbi şi la cucoşi sălbatici, plimbarea cere picior vînjos şi respiraţie bună. Trebuie să vă mărturisesc la ureche că şi aici mijloacele moderne înlesnesc oamenilor să se pîcîlească ei singuri: automobile, cai, valeţi şi toate celelalte; bănuiesc că s-a găsit pentru "domni mari' şi mijlocul să li se abată vînatul la ţava puştii. Nu; dacă nu simţi pe fruntea aburită vîntul înălţimii, dacă nu-ţi trece prin toate încheieturile acea trudă, plăcută, soră cu frămîntările prăpăstiilor, şi dacă nu adormi în descîntecul pămîntului, - eliberarea ta din monotonia vieţii nu-i decît o minciună. A duce sus, cătră stele, viaţa mică de toate zilele, e o profanare. Cele mai agreabile plimbări vînătoreşti în aer liber sunt toamna, la iepuri. Ogoarele şi miriştile au o tonalitate aurie; dealurile şi văile ondulează şi se înclină graţios; în fundul peisagiilor se zăreşte un iaz ori un sat; pe o costişă înegresc tufişuri bătute de brumă. Ai pornit în strălucirea soarelui de dimineaţă, căutînd răzor cu răzor, străbătînd porumburi neculese, alăturîndu-te cu luare-aminte de arături. Îţi ţii cînele aproape; stai cu atenţia încordată; în ochi ţi se răsfrîng toate detaliile terenului şi toate mişcările vietăţilor mărunte; cînd, deodată, ca şi cum l-ar făta pămîntul, sare pe neaşteptate iepurele. Te-ai oprit, dar numai o clipă. Simţi truda în picioare şi în braţe; dar treci înainte şi vei umbla încă multe ceasuri, c-un fel de beţie a sănătăţii în toată fiinţa. Ai trecut dealuri şi văi, te-ai strecurat pe sub costişe, ai străbătut un rediu; ai ieşit pe o culme străină; observi că soarele se înclină spre asfinţit şi cerul îşi schimbă coloarea. Te îndrepţi din şale, respiri adînc, cuprinzi cu ochii întinderile, judeci şi cumpăneşti unde poate fi locul de adunare cu tovarăşii. Trebuie să te întorci iar peste dealuri şi peste văi. Ai puncte de reper un arbore singuratic, lucirea unei bălţi, unghiul unui deal. Ai încă destulă putere să străbaţi o distanţă bună, îndărăt. Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţămit la amiază, cu o gustare frugală, nu te simţi flămînd; nu te simţi prea obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu ţi-o poate da în celelalte împrejurări ale vieţii. Plăcut e şi cu luntrea la sălbăticiunile de baltă. Plăcut e la stuf, cu copoii, urmărind lupi şi vulpi. Plăcut e la sitari, primăvara, cînd crapă mugurul pădurii. Ah! viaţa aceasta e frumoasă şi prea scurtă. N-am aflat încă toate tainele munţilor. Şi abia acum mi-am alcătuit scule iscusite pentru păstrăv şi lipan, ca să încep o carieră în care străluceşte prietinul meu Ion Al. Brătescu-Voineşti. Foamne, binecuvîntează cu zîmbet isprăvile mele trecute şi îngăduie să ajung a povesti prietinilor mei pe cele viitoare! 1 octomvrie 1936 

TARA DE DINCOLO DE NEGURA

Mirajul 


Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, după ce am intrat în bălţile Dunării, în Ţara de dincolo de negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă! Am rătăcit amîndoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului. 5 Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se închinau lin la suflarea vîntului, am înţeles că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gîrlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile. În plaurul plutitor, adică în pămîntul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea , - o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scînteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre pămătufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cîntau într-un amurg privighetorile. În adîncul umbrei, în dosul acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o viaţă neînfrînată. Şi subt ele, în apa fierbinte mîlul cald, altă viaţă a gîngăniilor fără număr, fără sfîrşit, multiplă şi fabuloasă, izvorîtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde curge rîul cel mare al vînturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vîsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrîne de sălcii tresăreau egrete graţioase - ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. Şi raţele, şi gîştele, şi bîtlanii, şi cocorii, şi becaţele şi pescăruşii de felurite neamuri... Şi oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gîrlelor şi bălţilor, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi nurcă. Iar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate decît aceea a lui Caliniuc, pe care l-au mîncat lupii, - întîmplare de altminteri mai adevărată decît toate adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, stînd amîndoi cap la cap, am văzut gîngănii înotătoare îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungîndu-se într-o rază de soare printre alte gîngănii, puzderii de nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cîntat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecînd pe lîngă un ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atîrnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcînd în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş Procor, pe care se pare că lai uitat. Trăia într-o căsuţă de ciamur, tristă ca şi bătrîneţa lui şi zbîrlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte întîmplări, care păreau neverosimile pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mîna stăpînirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu. - Domnilor, ne spunea acel moş Procor, în tinereţele mele am avut eu o întîmplare năprasnică, de care îmi aduc aminte acuma la bătrîneţă. Am să v-o povestesc şi dumneavoastră, ca să aflaţi carei cel mai bun leac în asemenea împrejurare, pentru trupul şi pentru durerea omului. Am avut, cum vă spun, în acea vreme, o pricină cu nişte pescari, pentru o muiere cu care mă aveam eu bine. Mă duceam cătră ea cu luntrea într-un colţ de luncă şi mă socoteam fericit pentru că eram tînăr şi nebun. M-a simţit omul care avea stăpînire asupra ei, şi şi-a luat tovarăşi alţi pescari; şi mau împresurat între stuhuri şi sălcii, între cer şi apă. După ce mau pălit cu vîslele în cap, m-au doborît la mal şi m-au zdrobit cît au poftit. Nu m-au prăvălit în apă: acolo m-ar fi mîncat gîngănile şi peştii. Ci m-au lepădat la ostrovul meu, ca să mor ştiut de alţii şi să fiu îngropat creştineşte. Aşa am fost, domnilor, de bătut şi de zdrobit - încît nu mai aveam ştiinţă despre nimic. Ş-atuncea maica mea, care cunoştea multe şi văzuse şi altele, m-a oblojit întîi cu spirt şi cu pîne. După aceea a pus pe fraţii mei să junghie doi berbeci, şi m-au cusut aşa cum eram, numai o rană, în pieile acelea crude şi sîngerate. Vă spun şi dumneavoastră doftoria asta - ca s-o folosiţi la nevoie. Eu eram să mor şi m-am făcut sănătos. Noi i-am mulţămit pentru sfat; şi nu eram miraţi atît de leacul acela, cît de lipsa din povestirea moşneagului nostru a acelor vorbe care puteau să amintească societatea, legea şi puterea lumească. Omul, în acele meleaguri, trăieşte pe socoteala lui, ca şi mistreţul, ca şi lupul. Şi totuşi nu trăieşte mai rău decît noi, cei de dincoace. Oamenii din bălţi n-au şcoli, ştiu însă că s-au născocit în alte părţi de lume slove şi 6 cărţi. În cărţi şi-n condici se scriu biruri şi răutăţi, de care ei, slavă lui Dumnezeu, pînă la venirea noastră, erau feriţi. Oamenii din bălţi au cîteva bisericuţe, pe grinduri, - despre Dumnezeu ştiu totuşi puţin. Cunosc însă puterea vîntului ş-a valului. Cerul fără margini, stuful fără fund, umbra amurgurilor, glasurile nopţii, sunt puteri străvechi subt care se pleacă. Ochii lor primitivi şi copilăreşti samănă cu ai peştilor, cu ai paserilor şi fiarelor, samănă cu apa, şi-n ei se străvede vechimea speciei. Moş Procor ne privea din veacurile cele vechi. Ca şi alţi oameni ai Deltei, bătrînul ştia să pregătească o ciorbă pescărească, pe care sunt sigur că n-ai uitat-o. Într-o oală mare, cu borş acru ori cu cvas, fierb mai mulţi crapi de cîte trei ori patru ocă. După ce-au fiert bine, bucătarul păstrează zama şi zvîrle carnea. Şi zama o pune din nou la fiert cu puţine zarzavaturi şi cu mult nisetru ori păstrugă. Cînd ne-am mirat de asemenea risipă, ochii aceia, transparenţi ca apa, ne-au privit cu nedumerire. - Apoi aicea, domnilor, dacă nu-i mîncăm noi pe peşti, ajung să ne mănînce ei pe noi... La închisori şi la lese şi-n jurul cherhanalelor, am văzut foind în baltă atîta peşte , încît într-adevăr am avut spaima şi senzaţia unei invazii. Îţi aduci aminte cînd am debarcat în insula Letea? Printre lunci, printre dune şi printre ochiuri răzleţe şi limpezi de apă, am rătăcit o parte din zi ca nişte Robinsoni ai timpurilor nouă. Am văzut la Letea o cioară de o specie necunoscută în ţinuturile noastre. Ne privea cu mirare şi cîrîia ciudat, zburînd pe deasupra singurătăţii, ca să ducă undeva veste despre sosirea unor pămînteni. Am întîlnit însă şi paseri şi animale rătăcite de pe la noi. Dumbrăvenci zburau pe deasupra pîlcurilor de sălcii, hulubi sălbatici huruiau în plopi. La o cotitură am zărit un iepure mai mult de coloarea năsipului decît roşcat. Şi am văzut şi vulpea, furişindu-şi blana de flacără, tăind o cărare şi mistuindu-se în desiş de lozii. Te-ai luat îndată după dînsa cu hărnicie, cercetîndu-i urmele ca un adevărat fiu al pustiei. Ne aflam în nişte locuri unde, nu cu mult înaintea noastră, alt explorator întîlnise un vînător care dispreţuia progresele veacurilor şi n-avea drept armă decît un ciomag lustruit. Cu ciomagu-n dreapta şi cu traista la şoldul stîng, urmărea vulpile şi iepurii care lăsau urme amestecate pe dunele moi şi fine ale insulei. Şi dumneta vrai să spui că nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Adă-ţi aminte şi chiamă din pîclă între noi atîtea chipuri pe care le-am întîlnit altădată, în altă lume. Între ele şi noi s-a pus perspectiva timpului, - şi ceaţa depărtării le dă o uşoară linie artistică, ce nu poate dăuna realităţii. Umblînd pe insula aceea dintre apele Dunării, am văzut născînd din cer un şirag lung de lopătari. Paserile acelea străine, venind din cine ştie ce limanuri, au plutit ş-au coborît lîng-un ochi limpede, într-o margine de dumbravă. Ne-am îndreptat cătră ele, - şi le-am privit siluetele fine, în lumina puternică a primăverii. Apoi, ridicînd ochii, deodată am văzut în fund, cătră asfinţit, peisagiul schimbat. O mare lină apăruse în depărtări - şi la ţărmul ei un şirag de arbori de ţară tropicală, cu trunchiuri nalte şi vîrvuri tufoase şi revărsate. Ne-am îndreptat într-acolo cu uimire şi plăcere, pînă ceam înţeles că farmecul acela e al unei iluzii. Şi am rămas departe privind mult timp acea apă a morţilor, înşelătoare, care totuşi nu era decît o răsfrîngere a realităţilor. 

Maică-mea era mare farmazoană 




E vorba de o vreme destul de depărtată, cînd încă nu încheiasem primul deceniu al vieţii mele. Fiindcă iubeam foarte mult poveştile şi pe moş Ilie, făcusem cunoştinţă de7 aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colţ, pe masa de lucru a tatei. Era un fel de pocal de ghips pe care meşterul italian, care îl vînduse, îl împodobise cu o scenă antică în basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanţi goi cu fluiere duble şi bacante încununate cu flori, care dănţuiau. Totdeauna stam şi cugetam nedumerit de ce nu s-or fi îmbrăcat oamenii aceia. Pe urmă îmi vîram în chisea nasul ş-o mînă şi mă duceam să caut pe povestitorul meu. De la acest moş Ilie am auzit cea dintîi istorisire de vînătoare şi cu acest prilej m-am încredinţat că mama nu e-n stare să preţuiască cum se cuvine asemenea lucruri minunate. Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure şi îndoielnice. Era într-o după-amiază de toamnă tîrzie. Dimineaţa, scînteiase în grădină şi pe acoperişuri o brumă groasă şi-ngheţase în treuci apa găinilor. Moş Ilie ieşise în ogradă cu cojocu-n spate şi fuma din luleaua cea scurtă, ca să se încălzească la nas. "De acu, cuconaşule, şi iarna-i aproape..." îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare şi de un fel de taină. L-am întrebat, înălţîndu-mi spre el nasul: - Se poate, moş Ilie? Eu n-o văd nicăirea. - N-o vezi încă, da' să ştii mata că-i după dealurile şi pădurile celea. Într-o noapte pune caii la sanie şi vine la noi. - Cum? - Pune caii la sanie şi vine. Are ea vînturi în chip de cai; şi-i mînă c-o puhă lungă de cînepă; şi ei nechează şi strănută omăt şi viscol. Cînd trece, s-aude; dar de văzut, n-o vede nimeni. - N-o vede? - Nu, c-aşa-i rînduiala ei de la Dumnezeu... Am rămas pe gînduri, uitîndu-mă numa-ntr-un ochi ca raţa la uliu, spre dealurile şi pădurile cele de departe. Era acolo o pîclă albăstrie, care-nchidea o lume fantastică, pe care eu încă n-o cunoşteam. În după-amiaza liniştită pîcla aceea era tot acolo şi eu o observam din cerdacul casei, cu gîndul la vorbele de dimineaţă ale bătrînului. În livadă cădeau frunzele nucilor, c-un fel de grabă, parcă se strîngeau şi se puneau la adăpost pentru vremuri grele. - Moş Ilie, da' dumneata ai fost acolo? - Unde? - Acolo, după dealuri şi după pîclă. - Se-nţelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici. - Aşa? Atunci poţi să-mi spui dacă pe acolo sunt vînători... - Ce să fie? - Vînători, moş Ilie... Îmi făcusem eu socoteala că după păduri şi pîclă trebuie să fie ţara vînătorilor ş-a poveştilor. - Cum să nu fie, cuconaşule? îmi răspunse bătrînul, săltîndu-şi cojocu-n spate şi scoţîndu-şi din chimir luleaua; sunt vînători pe-acolo care nu se mai află pe lume. Şi eu, dacă vrai să ştii mata, am fost vînător pe acele meleaguri. Şi pe urmă am venit aici, la tîrg, şi m-am făcut slujitor în ogradă la cuconu Alecu. Da' eu, acolo, am fost vînător mare. - Atuncea trebuie să fi văzut iepuri. - Cum nu! - Iepuri adevăraţi, moş Ilie; de cei care fug pe cîmp, nu de cei morţi. - Se-nţelege că iepuri adevăraţi. Cînd ieşeam eu cu puşca, săreau ca lăcustele, şi puşcam o mulţime. - Cînd? vara ori iarna? - Ba toamna, chiar aşa, ca pe vremea asta. - Atuncea, moş Ilie, trebuie să fie frumos pe acele locuri, şi trebuie să fie şi alte multe jivine. Cînd te-i duce acasă la babă, să mă iei şi pe mine, ca să văd şi eu o vînătoare. 8 - Se poate, cuconaşule, de ce nu? Şi eu chiar pot să-ţi spun o întîmplare cu o vînătoare, pe care-am avut-o în viaţa mea; da' nu mai am tutun de pus în lulea şi mă cam strînge-n spate frigul ista, măcar că am cojoc... Eu am lămurit pe dată toate greutăţile: - Ştii ce, moş Ilie? intră dumneata-n bucătărie; acu nu-i nimeni acolo; eu mă duc prin casă şi vin numaidecît să-mi spui povestea... După ce am intrat în odaia tatei şi m-am uitat puţin la cîntăreţii antici şi la bacante, m-am coborît la bucătărie şi m-am aşezat pe un scăunel. Moş Ilie s-a chincit lîngă vatră, şi-a pus un cărbunaş în lulea. Pîcîia cu gust şi pufăia fumul pe horn. Eu aşteptam o minunată poveste vînătorească. Asta a fost cea dintîi. - Unde s-a-ntîmplat, moş Ilie? - La noi, acolo, în codru la Chiţoc. Îmi vine mie aşa într-o zi gust de vînat. Şi cum îm vine gust de vînat, iau eu puşca ş-o şterg frumos, ş-o încarc cu cîte-o măsură de praf şi una de poşte. După ce-ncarc puşca, chem capauca, dar, nu-i dau nimica de mîncare, ca s-adulmece mai bine urma, - şi intru cu dînsa în pădure. Acu', după ce intru în pădure, mă iau pe-o cărare. Şi, după ce mă iau pe cărarea aceea, ajung la o rîpă. Numai ce văd că Fîţa pune botun pămînt, ş-o porneşte răpede, parc-o trăgea cineva cu aţa. - Aşa o chema pe capaucă? - Da, că era iute ş-a dracului... Nici n-aveam nevoie să-i dau de mîncare, că se hrănea ea singură. Dar, oricît vînat mînca, nu se-ngrăşa niciodată. Aşa ajung eu la rîpa aceea, ş-o porneşte Fîţa, şi no mai văd; da' o aud îndată dînd glas: ţah-ţah! subţire ca dintr-o muzicuţă... Atuncea, cum o aud, dau fuga în curmătură la rîpa porcului: acolo era ţiitoare ştiută pentru capre şi mistreţi. După ce ajung acolo, stau, aştept, - aud glasul capaucei mai depărtat, în loc să s-apropie. Mai aştept ce mai aştept, aud ţăhnitul capaucei statornic. Ce să fie? A dat peste vreo dihanie care nu vrea să iasă din culcuş. Mă furişez răpede pe-o potecă şi ţin drumul drept spre locul unde suna bătaia căţelei. Socoteam că nu-i departe - dar am suit ş-am coborît, ş-am intrat în nişte prăpăstii şi-n nişte tăuri, pe unde nu mai fusesem niciodată în zilele mele. Stau şi mă uit împrejur, nu cunosc nimica, parcă ieşisem pe tărîmul celălalt. Da' aud îndîrjit glasul Fîţei. Şi numai ce văd pe o creangă de plop uscat, într-un părete de rîpă, o dihanie înfricoşată. Avea urechi şi ochi de om şi căsca o gură mare cît un bot de oaie... Şi tot făcea urît cînd la mine, cînd la capaucă. Mult n-am stat pe gînduri. Am pus puşca la ochi şi, cînd am aprins, a şi venit grămadă la pămînt, şi căţeaua a fost asupra ei. Da' cînd a răcnit o dată, mi s-a părut că-i glas omenesc şi căţeaua s-a dat chelălăind înapoi. Cînd m-apropii, îşi dăduse suflarea şi se uita la mine cu ochii holbaţi. Stăteam eu şi mă gîndeam şi mă sfiam să pun mîna pe dînsa. Să fie pasere, - avea într-adevăr aripi, dar se uita şi ţipa omeneşte. Am stat eu mut şi m-am gîndit, şam zis aşa în gîndul meu: că-i o biată lighioaie de prin codrii cei pustii ş-o venit la moartea ii... Ş-am lăsat-o acolo şi m-am întors cu capauca la lume şi nu ştiu nici azi ce-a fost asemenea minune... Ascultînd povestea moşneagului, eu eram numai ochi şi numai urechi, cuprins ca de-o înfiorare. Povestind, moş Ilie se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Aşa încît nici unul, nici altul n-am băgat de samă intrarea mamei în bucătărie. Probabil că asculta de mai multă vreme. Cînd întoarserăm ochii spre ea, o văzui zîmbind. Moş Ilie scuipă răpede în lulea, îi închise căpăcelul de alamă ş-o vîrî în chimir. - Frumoasă poveste, moş Ilie, zise mama, însă cam lungă, şi mi se pare că mîne e sărbătoare şi sunt de făcut pe-afară o mulţime de treburi... 9 Moş Ilie îşi plecă umilit fruntea şi se strecură pe uşă, săltîndu-şi în spate cojocul. Pîndind cînd nu mă băga mama în samă, mă strecurai şi eu în urma lui şi-l găsii în grajd, ţeselînd calul. Poate era prea ocupat şi nu mă vedea, căci deocamdată nici nu întoarse ochii spre mine. Se plecă la urechea calului şi-i spuse cîteva vorbe, destul de tare ca să pot auzi şi eu: - Mare farmazoană îi cocoana asta Profiriţa... Am încercat să-i cer cîteva lămuriri asupra cuvîntului acestuia nou, dar n-am izbutit să scot decît mormăiri nedesluşite. Era de tăiat lemne, era de cărat apă, - nici nu mai ştia pe ce lume-i de atîta treabă. Sara, la masă, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei despre dihania de prin codrii cei pustii. Eu aveam încă în mine fiorul necunoscutului, şi mama găsea cu cale să rîdă! - Şi m-am mirat, sfîrşi mama uitîndu-se la mine pieziş, că-n bucătărie mirosea a tutun de cel bun... Atunci m-am roşit pînă-n albul ochilor şi mi-am plecat năsuşorul în farfurie. Nu ştiam ce înseamnă vorba moşneagului, dar am admis şi eu, în mine, că mama-i o mare farmazoană, adică nu înţelege poveştile şi are mirosul prea ascuţit.

Ucenicie, într-o breaslă veche 


Era în ziua de 27 Martie 1894, - a treia zi după Buna-Vestire. Această dată am izbutit s-o statornicesc după toate metodele istorice, care de altminteri sunt destul de simple. Ziua despre care vorbesc are o importanţă deosebit de mare pentru mine, deoarece un băieţandru, al cărui nume este ş-al meu, ieşea întîia oară cu puşca în luncile Siretului. Se pare că eram eu însumi; fără îndoială însă că era cu totul altcineva. Copilul de odinioară nu mai este de mult. Îi păstrez numai în mine înregistrate imaginile, ca-n mormîntul unui album. Din cele multe ale fiinţii aceluia mi-a rămas transmis intact mai ales instinctul acela, care-l scotea aproape inconştient, din îngrămădirea unui tîrguşor, spre lumina de primăvară a cîmpiei şi spre luncile Siretului. Şi amintirea acestor clipe de taină şi de ucenicie este tot aşa de importantă şi tot aşa de rară, ca şi oricare dintre faptele fiilor omului. Va pieri şi ea ca toate. Ar fi deci un fapt istoric numai prin prezumţia trufaşă de a-l impune atenţiei. Nu-i decît o privire curioasă spre lumea umbrelor de odinioară, de-acu cîteva zeci de ani ori de veacuri, căci data pe care-am statornicit-o n-are de fapt nici o importanţă. Băieţandrul purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum băgase de samă că fac vînătorii cei bătrîni. Umbla harnic, cu ochii aţintiţi spre licăriri de ape şi spre zăvoaiele Siretului. Îi lucea soarele în ochi şi i se răsfrîngea în suflet. În bucuria aceasta a luminii ş-a spaţiului se amesteca o hotărîre nedesluşită să urmărească şi să fulgere de departe vietăţile sălbatice care fug de om. Fantazia lui năştea scene arbitrare de vînătoare, care-l făceau fericit o clipă. Merse o vreme în lungul unei căi ferate, pe subt fire de telegraf, în care cînta uşurel vîntul. Apoi trecu pe malul unui canal adînc, în fundul căruia curgea apa unui pîrău, spumoasă, printre pojghiţi de ghiaţă. Ochii lui aţinteau zăvoaiele Siretului, pete de-o dulce coloare cafenie, subt fumegări străvezii. Erau un ţărm de visuri, unde încă nu-i călcase piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea tîrgului vînători bărboşi, care vorbeau de vulpi şi lupi, iepuri şi vidre, sitari şi raţe. Dintr-acolo soseau cu undiţa pe umăr, în seri de vară, pescari ţigani, cu peşte puţin, însă cu amintirea neştirbită a unui somn uriaş pe care l-au prins cîndva, sub sălcii, într-un loc ascuns pe care numai ei îl ştiu. 10 În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu lumea dispăruseră. Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea impură a tîrguşorului de provincie căzuseră în întuneric, ca păpuşile în cutia lor. Din adîncimile subconştientului, un fior necontenit tremura cătră suprafaţă. Toată fiinţa lui era liberă şi atentă. Atentă vînătoreşte, - deşi expediţia aceasta era întîia, deşi ochii lui nu văzuseră încă vînatul viu. Cum mergea pe canal, i se desfăşură în dreapta cîmpia mlăştinoasă, dezgheţată şi plină de apă. Pe creţurile subţiri ale bălţii aceştia, la depărtare de cinci sute de paşi spre cantonul drumului de fier, înegriră raţe care înotau şi băteau din aripi în stropi de soare. Băiatul se opri cu zvîcniri de inimă. Cînd să fi apărut raţele pe baltă? Cînd a pornit pe canal, nu se vedeau. Poate să fie însă paseri domestice. Să vedem. Fără o clipă de îndoială, după ce trage puşca din spate şi-i ridică oţelele, - coteşte spre dreapta şi intră în baltă, împotriva raţelor. De cizmele lui pînă la genunchi, bine unse, e foarte sigur. De aceea rămîne mirat cînd simte între degete şi sub tălpi apa rece ca ghiaţa. "Trebuia să le ung mai bine..." mormăeşte el, privind încordat şi serios spre raţe. Şi păşeşte înainte, primind situaţia - şi apa. Raţele evoluau fără grijă în apa limpede şi rece. Apoi se înşirară una după alta şi întoarseră pliscurile spre omul care venea spre ele încălţat cu ghiaţă. Îl primiră pînă la distanţa potrivită, care este totdeauna mai mare decît bătaia puştii. Lucrul acesta băiatul nu-l ştia. Şi rămase foarte emoţionat, privindu-le cu ochii măriţi, cum se înalţă măcăind, cum descriu un arc spre marginea bălţii, cum înclină iar cătră el, apoi trec şi cad lîngă canal, în locul unde a simţit cel întîi fior al apei. Le face iar faţă prin balta pînă la genunchi, şi tremură în el o bucurie iute, că are de-a face, în sfîrşit, cu vînatul visat. Raţele se zvîrl iar pe-o scară nevăzută în aer. Îşi înclină iar zborul spre baltă. Fac un ocol prin dreapta, ca şi cum ar vrea să-şi deie bine samă cu cine au de-a face. Ocolesc şi prin stînga. Şi zborul lor fulgeră tremurat pe luciu. Apoi se ridică spre soare şi trec în aburii de pe luncile Siretului. Ochii băieţandrului rămîn cu uimire aţintiţi într-acolo, pînă ce descopăr subt cer cîrdurile de sălbăticiuni. Le urmăreşte zborul înclinat spre zăvoaie. La cîrdurile acelea mari s-au alăturat şi raţele de-aici. Acolo sunt cotloanele cele minunate pe care le-au descoperit vînătorii şi cătră care a pornit şi el în dimineaţa aceasta de primăvară. Acolo trebuia s-ajungă cît mai degrabă. Zgomotul pe care-l face apa-n cizme, cînd calcă, nu-l bagă de samă decît într-un tîrziu. O clipă numai îşi închipuie c-ar trebui să se oprească, pentru a rezolva problema. Poate-ar fi mai bine să umble desculţ, cu ciubotele în geantă. Nu are însă nici o clipă de pierdut, şi grăbeşte pasul. Cea dintîi experienţă îi arată că locurile largi nu sunt prielnice vînătorului de baltă. Deci zăvoaiele cu ascunzişuri şi perdele de lozii sunt neapărat trebuitoare ca să poţi împuşca raţe. Ca să fii vînător, trebuie să ştii asemenea lucruri. E necesar însă să te deprinzi şi cu apa-n cizme. Din canal zbucneşte măcăind, cu bătăi de aripi, o păreche de raţe mari. Îi trec pe dinainte la o zvîrlitură de băţ. Puşca însă i-i în spate, cu cucoaşele lăsate. O scoate şi o ţine goală pe braţe, cu atenţia agerită. Dar în canal nu s-aşează mai mult decît o păreche de raţe. Iată şi luncile cele mari ale Siretului; şi gîrlele cu ape sporite. Şi cu bălţi în toate scobiturile pămîntului, între zăvoaie. Iată şi cel dintîi cîrd de raţe, vîjîind prin văzduh. Nagîţi se ridică din smîrcuri şi fîlfîie rar, mieunînd prelung. Cine ştie ce pasere va fi fiind aceasta, care zboară aşa legănat şi pe departe. Un cîrdişor de răţuşti cenuşii săgetează la linia sălciilor şi, rupîndu-şi brusc zborul, cad cătră o baltă. Porneşte tulburat într-acolo. Intră între sălcii bătrîne abia înmugurite; îşi face drum cu violenţă prin mladă deasă şi vreji uscate de mure. Gîfîind, vede tulbure balta prin pînza huceagului. Înegresc pe luciu, aproape, răţuşti neliniştite. L-au simţit, se înalţă cu chemări subţirele, cu scîntei în aripi. Cînd răzbeşte la malul pustiu, se găseşte singur şi-şi vede în 11 balta limpede imaginea colţuroasă şi schimbătoare. Gîfîie ca după o sforţare penibilă, şi bătăile inimii se alină odată cu apa. În oglinda vînată îi rămîne neclintită icoana severă şi tristă, ca a strămoşilor care i-au lăsat fiorul din adîncuri. Ca şi dînsul, aşteptau şi ei în trecut, în timpul fără număr, pe malul altei bălţi. Ca dînşii, şi el, n-are gînduri. Are numai atenţie şi aşteptare, cu ochii rotunzi. Trece domol malul bălţii. Caută din ochi alte desişuri de lozii, cu alte scînteieri de oglinzi. I s-arată deodată într-o cotitură Siretul cu ape mari, curgînd în singurătate. Zboruri de sălbăticiuni se înclină spre el - dar şi ele sunt ale singurătăţii. Totu-i nou şi curat subt cerul ca toporaşul. Mîlurile proaspete încă n-au fost călcate de picioarele oamenilor, nici de animalele lor îmblînzite. Apele samănă cu cerul şi în fundurile lor albesc nouri. Prin văzduh şi pe unde au trecut numai paseri libere şi străine. N-au lăsat urme. Vulpile, bursucii şi iepurii zăvoiului le privesc cu ochi neclintiţi şi înţeleg că ele au adus primăvara. Bălţile nouă ale dezgheţurilor, braţele vechi de Siret, colţurile de luncă şi dumbrăvile de plopi n-au pentru el nici un nume, căci acum le vede întîia oară. Şi toate într-adevăr sunt altele, cum n-au mai fost niciodată şi cum nu vor mai fi în acest colţ de pămînt. E o privelişte unică, o clipă trecătoare. Şi copilandrul îşi începe ucenicia c-un suflet la fel, c-o simţire pe care n-a mai încercato şi care va rămîne în el ca un cristal al amintirii. Totuşi nu-i singurul om între zăvoaie, dumbrăvi şi ape. Aude în dreapta, într-o salcie bătrînă, bătaia unei ciocănitori. O păreche de hulubi sălbatici s-au înălţat cu plesnituri de aripi dintr-un fund de cărare şi, de subt zborul lor spăriat, înaintează împotrivă-i doi vînători cu armele pe braţe. Au aripi albastre la pălăriile ţuguiate. Şi, deşi cu mult mai în vîrstă decît el, sunt oameni tineri, fără de mustăţi. Amîndoi sunt oacheşi şi cu privirile negre îndrăzneţe. Ucenicul se simte intimidat şi mic faţă de nişte vînători vechi, fără îndoială, cu experienţă şi cu multe victime la răbuş. Cartea isprăvilor lui e albă şi abia azi nădăjduieşte să-i puie un semn. Înţelege că de la asemenea tovarăşi are totul de învăţat. Începutul zilei i-a dovedit că sălbăticiunile sunt viclene şi biruinţa asupra lor se cîştigă cu anumite meşteşuguri. Se opreşte ş-aşteaptă. E fericit cînd vede pe străini zîmbindui, şi glasul salutului lor are o melodie plăcută. Unul din ei, cel mai în vîrstă, poartă aninată de torbă o raţă; şi cum se opreşte, se întoarce şi se aşază aşa fel ca să se vadă vînatul. - Asta-i raţă de cele mari... rosteşte învăţăcelul, cu seriozitate şi ca un desăvîrşit cunoscător. - Da, răspunde c-un fel de nepăsare vînătorul. Am împuşcato la zbor. A mai căzut în zăvoi una, pe care n-am putut-o găsi. Dumneata n-ai făcut nimic? - De-abia am venit... se grăbeşte să răspundă ucenicul. Apoi adaogă îndată, fără şovăire: De data asta încă n-am împuşcat nimic. - Şi noi, în alte rînduri am fost mai norocoşi... încheie cel de al doilea începutul de convorbire. Pe cel cu raţa îl chiamă Alecu. Pe cel mai mic Coca. Sunt feciorii unui proprietar din împrejurimi. Au şi cîni, acasă, şi sunt vînători vechi. Puştile lor, pe care învăţăcelul se grăbeşte să le cerceteze cu admiraţie, nu sunt de multă vreme venite din Anglia şi au o bătaie excelentă. E bine să ai o puşcă bună, deşi asta n-are mare importanţă. Ochiul este totul şi siguranţa mînii. - Şi mai ales nu trebuie să te emoţionezi... complectează Alecu. Dumneata te emoţionezi? - Nu mă emoţionez niciodată, mărturiseşte ucenicul şi se miră el singur de răspunsul său. - Acum cum facem? întreabă Coca. Ar fi poate bine să stăm la pîndă la două bălţi deosebite. Dacă vin raţe aici şi tragem, - se duc dincolo. - Cred că-i bună ideea... acceptă ucenicul, şi-şi însamnă în cap cea dintîi strategie vînătorească. 12 - Facem şi asta... intervine Alecu, ca cel mai în vîrstă; dar întîiu n-ar fi rău să căutăm bălţile care ne-au mai rămas. - Nu trebuie însă să ne vadă şi să ne simtă... obiectează ucenicul. Îşi mişcă în cizme degetele şi le simte ude şi călduţe. Cea dintîi păţanie cinegetică doarme în el ca-ntr-un mormînt. Hotărăsc să caute bălţile, bineînţeles cu mare luare-aminte şi mare pază. Înainte de a porni, Alecu scoate ţigări. Învăţăcelul primeşte una. O primeşte ca un vechi fumător, deşi tutunul nu ia otrăvit niciodată gura. Ameţit şi cu capul deodată tulbure, ascultă cu admiraţie neprefăcută istorisiri de vînătoare ale celor doi fraţi. Ei sunt mai ales vînători de iepuri şi prepeliţi, dar le place să iasă şi la raţe. Vînat, însă, foarte frumos şi interesant, e sitarul. - Noi avem un cîne foarte bun la sitari... explică Alecu. Dumneata ce rasă ai? Al nostru e seter. - Ş-al meu e tot seter... răspunde ucenicul, c-o mare dorinţă să aibă şi el asemenea cîne. - Ai împuşcat mulţi sitari? Ucenicul se gîndeşte, uşurel încruntat şi numărînd în gînd. - Eu, vorbeşte iar cel mai mare dintre fraţi, nu pot să spun cam împuşcat prea mulţi. În cea mai bună zi mi s-a întîmplat să fac şase părechi... Băiatul îl admiră fără să bănuiască nici o clipă că tovarăşii lui ar putea fi în aceeaşi situaţie faţă de dînsul. Stăpînit şi grav în faţa naturii ş-a vînătoriei, el apărea redutabil celor doi tineri înfocaţi şi vorbareţi. Trecură înspre bălţile şi zăvoaiele fără nume; se strecurară spre jocul cîrdurilor de raţe c-o luare-aminte impresionantă. Fără nici o îndoială însă că şi ceilalţi doi erau în cea dintîi zi a lor de vînat. Raţele sfărîmau balta şi umpleau de fulgere negre cerul. Erau multe şi de toate soiurile. Se amestecau gotcele cu cele de şuvoi, cînipiile şi răţuştile; măcăiau, şuşuiau şi cîrcîiau pe felurite tonuri şi zborurile lor în lungul Siretului şi de la baltă la baltă păreau jocuri uşoare şi neostenite - înspre care zadarnic bubuiră în cîteva rînduri puştile englezeşti ale celor doi fraţi. Ucenicul le număra greşurile c-o bucurie ascunsă. Avea şi el dreptul să greşască cel puţin tot atîtea lovituri. În sfîrşit, se opriră tustrei. cu aceeaşi mîndrie şi încredere, la malul Siretului, pe-un braţ vechi cu ape umflate, - şi Alecu îşi reîncepu faţă de străin povestirile unor isprăvi însemnate. Era vorba de alte dihănii şi de sălbăticiuni despre care ucenicul auzise numai din nume. Ca şi pentru sitari, urmă să păstreze o rezervă prudentă, răspunzînd atît cît trebuia ca să-şi salveze onoarea. Şi, fumînd o nouă ţigară, dorea cu violenţă o împuşcătură miraculoasă care l-ar fi ridicat deodată şi definitiv din nemernicia lui. Dorinţele mari de multe ori au răspunsuri neaşteptate. Cum stăteau subt sălcii, într-o scobitură de mal, veni asupra lor stolul de raţe cu sunet de vijelie şi căzu în cuibul de soare din apă. Învăţăcelul aplecă puşca şi le fulgeră. Balta le zvîrli pe toate iarăşi spre cer, afară de două, care rămaseră palpitînd în fierberea luciului. Le aţinti cu uimire şi cu bucurie înfricoşată. «Rămîn la adînc şi departe...» observă Coca, nu fără puţină răutate. Ucenicul îl privi cu gravitatea strămoşilor lui; şi, fără să stea nici o clipă în cumpănă, cu mişcări iuţi, îşi trase cizmele şi-şi azvîrli de pe el hainele. Intră în baltă; îmbrăţişă apa de ghiaţă şi înotă în zvîcnituri şi stropi spre raţe. Le cuprinse cu stînga; se întoarse în loc şi mînă la mal trofeele, cu dinţii încleştaţi şi cu privirile aspre. Cei doi fraţi îl urmăreau cu respect şi îndoială. Aveau a face desigur c-o fiinţă rară. Stăpînindu-şi tremurul fălcilor, învăţăcelul îşi trase pe el cu aceeaşi iuţeală hainele şi cizmele şi-şi anină cu grijă la torbă cele două paseri împuşcate. Erau raţe albe de şuvoi, cu pete negre şi cu sfîrcurile aripilor încrucişate. Sentimentul de milă era în el cu desăvîrşire absent, ca şi în cei dintîi vînători ai lumii. După ce-şi potrivi torba la şold, îşi înălţă privirile spre alte zboruri de raţe, şi văzu 13 nouri negri viforoşi grămădiţi asupra asfinţitului. "Vine dintr-acolo furtuna..." prooroci cel mai mare dintre fraţi. Şi un tunet depărtat mormăi în fundurile cerului. Colibă omenească nu se afla în singurătăţile bălţilor de la Siret; peşterile din lutul malurilor de mult le mîncaseră şi le surpaseră apele; aşa încît se vedeau singuri şi ameninţaţi de sprînceana asfinţitului, între şuvoaie şi bălţi. Se despărţiră brusc, făgăduindu-şi o altă întîlnire vagă, - şi băiatul porni în fugă spre casele oamenilor, ţinînd strîns îmbrăţişate cele dintîi jertfe ale libertăţii. Nourii asfinţitului creşteau, îmbulzindu-se spre creştetul bolţii. Astupară în curînd soarele. Ş-odată cu fulger şi tunet, se abătu dinspre munţi furtuna năprasnică a primăverii. Veni întîi cu vîrtejuri de pulberi; apoi cu ape despletite, izbind văzduhul asupra pămîntului. Mlădios şi îmbujorat după baia în apa vie a singurătăţii, ucenicul însă sosise între oameni, şi căta printre cei de casă cele dintîi victime, cărora să le istorisească cea mai măreaţă ispravă care s-a întîmplat pe lume. 

Poveştile de vînătoare sunt de la Dumnezeu 




Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate campania unui an întreg vînătoresc. O campanie destul de săracă, cu destul de puţine biruinţi, bogată însă în învăţăminte şi-n observaţii personale. Sitarii trecuseră prin cerul de amurg al unei poieni ca nişte lilieci enormi; împuşcăturile se prelungiră în ponoare profunde - şi liniştea reveni ca un val moale: singura victimă a serii de primăvară era băiatul, jignit de zborul frînt şi perfid al paserilor străine cu cioc lung şi ochi spărios, străbătut însă pînă în cele din urmă fibre ale fiinţii de noutatea naturii ş-a propriului său suflet. Prepeliţile şi cristeii, în după-amiezi fierbinţi de vară, fură iarăşi prilej de împuşcături spăimîntate. Erau un vînat uşor, după spusa puşcaşilor bătrîni - însă, fără ajutorul cînelui, omul nu poate face mare ispravă. Din excursiile lui pe mirişti se întoarse deci cu convingerea din ce în ce mai stăruitoare că vîrsta şi experienţa au dreptate şi că neapărat trebuie să capete ori să fure de undeva un pui de prepelicar. Moş Nechita Puşcaşu îi transmisese chiar credinţa că numai cînii de furat sunt cu noroc la vînat. Pentru a-i dovedi aşa ceva, îi istorisise mai multe poveşti din care ieşea limpede ca lamura adevărul observaţiei. Apoi cea dintîi întîlnire cu iepurii fusese şi mai ciudată. Din nişte spinării, de pe un capăt de hat, tocmai cînd nu se aştepta de loc şi era cu gîndurile cine ştie unde, un fel de cocostîrc izbucnise, voind să se înalţe spre cer; - după asta făcuse urechi lungi, păr roşcat şi picioare sprintene şi era cine ştie unde, în capătul altui ogor, cînd băiatul, gîfîind, îşi văzu în mînă puşca nefolositoare. Clipind, îşi aţinti ochii în cercurile rotitoare ale căldurii subt care sălbăticiunea se micşora, pînă ce se stînse. Toată ziua aceea, lîngă toate spinăriile de pe haturi, a aşteptat cu inima înfierbîntată altă săritură de iepure. Întîmplarea însă îşi are statornicite altfel rînduielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinării. Ca să se înţeleagă mai bine asta, un iepure născu din pulberea unui imaş, de lîngă un moşiroi, aproape de drum, tocmai cînd băiatul, cu nădejdea istovită, lăsase oţelele şi-şi trecuse puşca în spate. "Nici nu ştii de unde sare iepurele..." zise moş Nechita Puşcaşu. Şi, trăgîndu-şi din gură luleaua, o vîrî în chimir. Întîi scuipă într-o parte şi pe urmă duse puşca la ochi. Băiatului i se păru că aşteaptă încă vreme multă, pînă ce pocni împuşcătura. Apoi văzu iepurele căzînd şi fu străpuns de o ascuţită părere de rău că nu cunoaşte îndeajuns valoarea proverbelor bătrîneşti. Pentru vînătorii tineri, cartea, profesorii şi zilele lungi de clasă sunt de multe ori nişte incomensurabile zădărnicii. Cea dintîi oră a ecuaţiilor de gradul întîi a fost populată de potîrnichile din marginea unui zăvoi de la Siret. Era la început numai amintirea acelor 14 potîrnichi şi a zborului lor zgomotos. Lîngă formulele algebrice de pe pagina dinainte-i, în zvonul monoton al vocii profesorului, începu să desemneze cu grijă un stol de asemenea zburătoare plutind peste o mirişte. În zare se vede ş-un iepure care trece dealul cu urechile ţapoşe. Cînd, ca un şfichi ascuţit, îl lovi dinspre catedră întrebarea, se ridică încet de la locul lui şi, în loc de potîrnichi şi iepuri, zări în juru-i capete aplecate pe cărţi, şi la tablă ochelarii scînteietori ai lui domnu' Ciolac. Rămase în picioare gînditor, plin de o nobilă şi tristă resemnare. "Trebuie numaidecît să găsesc un prepelicar..." îşi zicea el, aşezîndu-se iar în bancă şi privind atent potîrnichile de lîngă zăvoi. Erau potîrnichile cele adevărate de la luncile Siretului, din locurile care-i erau lui mai dragi, pentru că acolo îşi începuse întîi şi-ntîi ucenicia. Abia aştepta altă primăvară a vieţii, ca să se găsească iar subt cer curat, între ape scînteietoare, pîndind zborul raţelor nenumărate. Această primăvară nouă nu întîrzie prea mult. Veni chiar destul de degrabă, ca toate cele trecătoare. Şi ucenicul se văzu iar pe cărările dinspre Siret, în tovărăşia lui moş Nechita. "Un puşcaş tînăr trebuie totdeauna să margă subt aripa unuia bătrîn..." zicea moş Nechita. Şi băiatul îl asculta cu gravitate şi-l credea - pe cînd ţăranul pîndea cu coada ochiului clipa cînd are s-apară, dintr-un fund de buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în văzduhuri aceeaşi strălucire ca şi-n primăvara cealaltă, însă printre zăvoaie nu mai luceau bălţi. Printre tufişurile de lozii înverzea iarbă tînără; prin cotloane umbrite şi umede, dintre frunze uscate, răzbăteau viorele ca cerul şi florile Paştelui ca nişte zîmbete de zăpadă. Pretutindeni nu mai era nimic din priveliştile altui an. - În primăvara cealaltă erau pretutindeni bălţi şi raţe sălbatice... zise băiatul. - Se poate, răspunse moş Nechita, dar apele acelor bălţi sau suit la cer, şi-n primăvara asta Siretu-i singur printre zăvoaiele lui. Au fost numai ca nişte jucării, ş-acuma nu mai sunt... Cu toate acestea păreau veşnice ca toate ale naturii, cugeta nedesluşit ucenicul - Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar puşcaşul, şi-s deprins cu schimbările. Altădată curgea Siretul pe-aici, acu s-a mutat pe dincolo de zăvoi. Dar să n-ai mata nici o grijă şi nici o supărare. Ştiu eu bălţi vechi, unde găsim raţe, numai să fim vrednici să le-mpuşcăm... Băiatul tăcu. Ar fi preferat să aibă de martori pe Coca şi pe Alecu, tovarăşii lui de anul trecut. Şi dintr-odată simţi nevoia să istorisească isprava cu raţele de şuvoi. Două raţe dintr-un foc, pe care, după ce le-a puşcat, le-a scos înot din apa Siretului. Bătrînul dădu din cap fără să-l admire şi făcu: Hm! - Nu credea asemenea istorie ş-asemenea poznă. - Pot să-ţi arăt şi locul unde s-a întîmplat, moş Nechita, strigă cu foc ucenicul. Am avut şi martori... - Mda-da... îngînă bătrînul cu indiferenţă. Băiatul îşi simţi în obraz sîngele şi tăcu. O clipă, vechea ispravă îi apăru neverosimilă. Apoi avu mîndria unei întîmplări rare şi într-adevăr de necrezut. Înţelegea în acelaşi timp că numai asemenea întîmplări sunt vrednice de povestit; trebuiesc însă în chip anumit argumentate şi puse într-o lumină deosebită, - aşa cum făcea şi moş Nechita cînd îi debita cîte-o istorisire de demult. Deşi erau fapte de necrezut, băiatul le credea pe toate. Privi pe furiş spre tovarăşul lui, ca să-i descopere prestigiul şi taina şi nu văzu decît acelaşi obraz trudit cu barbă ţăpoasă şi căruntă, aceeaşi căciulă roşcată ş-acelaşi suman vechi, aceeaşi geantă de blană de bursuc ş-aceeaşi puşcă c-o ţavă. Moş Nechita îi surprinse privirea şi-i zîmbi, cu ochi ascuţiţi şi micşoraţi. În ochii aceia verzi era ceva viu şi nestatornic, ca apa. - Mergi mata cu mine la balta lui Crupă - vorbi puşcaşul cu convingere şi cu glas ademenitor. Acolo avem apă adîncă subt luncă bătrînă. Şi este ş-un bordei vechi într-o margine, unde am făcut eu oleacă de pîndă. Suntem în adăpost; nu ne pasă de vînt, nu ne pasă de ploaie. Şi aşteptăm raţele. Cea dintîi pe care o puşcăm o punem nadă, cu pliscul într-un băţ de trestie. Şede pe baltă şi se ademenesc şi altele care trec pe sus de coboară în preajma ei, şi noi le puşcăm de la pînda noastră. Pe urmă le scot eu din baltă c-o ciobacă mititică, pe care o am dosită şi ascunsă printre nişte tufe de lozie şi curpeni de mure. Nu-i nevoie să înotăm pînă 15 la ele. Le scoatem cu uşurinţă şi fără de nici un năcaz... Învăţăcelul asculta în tăcere şi cu respect. Găsiră balta neagră sub sprînceană de luncă bătrînă, şi pînda de stuh - după ce răzbiră pe cărări întortochiate în locuri tăinuite şi nebănuite. Era ceva cu totul deosebit de ce-şi închipuise şi cu mult mai frumos. Se aşezară la colibă, între sălcii răsfirate, aşteptînd asfinţitul soarelui. Moş Nechita găsi în geanta de piele de bursuc, printre felurite unelte, două cepe roşii ş-o bucată de chitan de săcară. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba goală şi, c-o mirare singuratică şi numai pentru sine, ospătă o jumătate din pînea neagră şi una din cepe, căutînd să-şi explice cărui lucru se datoreşte bunătatea unei asemenea cine răpezi. Apa era destul de aproape, la un budăi de scorbură, subt malul vechi. Îngenunchind ca să bee, îşi văzu în unda limpede imaginea tînără, apoi ochii îi rămaseră aţintiţi asupra izvoarelor care tresăreau şi palpitau în fund, fără hodină, suflînd şi frămîntînd nisipişuri alburii. Apa era rece şi uşoară şi-i trecu în sînge ca o băutură nouă şi necunoscută, înveselindu-l. - Se înălţă în genunchi, privind cerul şi singurătatea, lunca şi apa neagră unde trebuia să vie în amurg raţele, - apoi iar se închină asupra izvorului şi bău prelung. "E un izvor ca cele despre care se spune în poveste..." gîndi el şi se duse rîzînd la coliba bătrînului. - De ce rîzi, cuconaşule? întrebă vînătorul, înălţînd fruntea. - Sunt bucuros, răspunse ucenicul, căci ai să-mi spui o întîmplare pe care ai avut-o dumneata demult. - Care întîmplare? - Nu ştiu. O întîmplare de demult. Moş Nechita privi nedumerit pe băiat. Îl observase cercetînduşi în buzunarul de la surtuc al doilea pac de tutun: ştia că are să i-l deie tot lui; însă acum înţelegea că i se pun condiţii. Ochii lui ascuţiţi cercetară prudent faţa ucenicului, scrutîndu-i intenţiile. Trebuie să spuie o istorie oarecare de vînătoare - preţ de-un pac de tutun. Pînă la asfinţitul soarelui ar mai fi vreme tocmai de-o istorisire, potrivit şi bine măsurată. Ce istorisire poate să spuie? Ucenicul se aşezase alături subt adăpostul de trestie şi aştepta în tăcere. Pipăi încă o dată pacul de tutun - şi se simţi stăpîn pe timpuri şi pe viaţă. În după-amiaza caldă de primăvară, balta dormita înflăcărată şi grea de viaţă, subt arcuri de sălcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pămînt proaspăt ş-a iarbă fragedă. Deasupra, în cerul fără nouri, plutiră un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chemă strident din depărtările-i înalte; apoi se lăsară spre miazăzi şi se mistuiră în albastru. Grauri apărură pe vîrfuri subţiri de plopi. Fluierau în guşă prelung, se chemau haiduceşte - uşurel şi misterios, ca şi cum aveau a făptui ceva departe de lume şi neştiuţi de oameni. Chemîndu-se şi urmărindu-se prin lumină, trecură; şi ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnîndu-se la fapta lor, - fără să-i mai vadă. Apoi apărură găiţi mirate. Sosiră şi ţărci. Unele-n plopi, altele-n sălcii, se certară cu răutate. Şi după ce se-mpăcară, trecură pe urmele graurilor, ca să le descopere faptele. - Un broscoi cîrcîi de trei ori la marginea cerului bălţii, apoi tăcu plictisit. Deasupra lui apăru brusc pitulicea cea mai mică a luncilor şi ţîrîi aşa de subţirel, încît n-o auzi decît tăcerea. - Ce istorie pot să-ţi spun? şopti moş Nechita, şi învăţăcelul nu se mira că puşcaşul vorbeşte aşa de încet. Pot să-ţi spun eu dumitale, cuconaşule, multe întîmplări pe care le-am avut în viaţă, ori le-am văzut. Care de care-s mai frumoase. Mă gîndesc să-ţi spun una de pe cînd am fost pădurar la Hangu, în pădurile pe care le avea acolo boierul nostru cel vechi, care a pierit şi acuma numai numele i se pomeneşte. S-a întors el aşa într-o iarnă din străinătăţi, pe unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la ţara Indiei. Era negru şi cu dinţii albi, şi pe dînsul blănuri bogate, - şi scosese din nişte lădunci două puşti numai cu aur şi argint înflorite. Şi-l ia cuconu' Iorgu, boierul nostru, pe acel prinţ de la India şi-l suie în munte, la vreme de iarnă ca aceea, în nişte tării şi pe lîngă nişte prăpăstii pe unde numai caprele pot trece. Călcam 16 pe poduri de omăt şi ghiaţă avînd la încălţări clonţuri de fier. Şi era un pădurar bătrîn, moş Calistru, nînaş al meu, care umbla înainte, şi ne-a scos pe toţi deasupra rîpelor, cine ştie unde, în pustie de omăt, unde avea el acolo închis un urs... - Cum închis, moş Nechita? - Închis bine, după rînduiala vînătorilor din munte. După ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca să-şi doarmă somnul iernii, moş Calistru a venit cu alţi pădurari şi l-au închis ţăpuind şi pecetluind intrarea. Cînd se-ntoarce boierul nostru din străinătăţi şi pofteşte să iasă la o vînătoare de urs, moş Calistru îl duce anume la loc ştiut. Şi ne înfăţişăm noi aşa fel acolo, cu halai mare, şi deschid pădurarii cei tineri intrarea peşterii şi prind a îmboldi pe somnoros cu ţăpuşi lungi. Stăpînul nostru şi cu boierul cel de la India stăteau gata cu puştile, cum ar fi de-aci la treizeci de paşi depărtare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare bagare de samă şi cu grijă. Dar străinul acela de la Por-Împărat rîdea întruna şi ni se părea nouă prea bucuros. Lui parcă nici nu-i venea a crede că pădurarii îmboldesc şi zădărăsc urs în peştera aceea. Dihania se dădea greu ieşită şi părea leneşă, - pînă ce deodată, cum stăteam noi şi aşteptam, o vedem în gura hrubei cu labele în sus; ş-a slobozit aşa de cumplit răcnet, încît pădurarii au dat înapoi ş-au căzut pe şezuturi. Şi cînd a mai răcnit odată, boierul nostru a ţipat cătră oaspetele lui: Trage! - Indianul tot cu ochii albi şi rîzînd... Trage de două ori, - gloanţele s-au dus în altă parte, sus, în cetini de brazi. Cînd se risipeşte fumul, el rîde holbat, - şi ursul, boncăluind asupra noastră, năzuia mai ales asupra boierilor, care se găseau drept în faţa peşterii. A prins stăpînul nostru a răcni ş-a sudui pe asemenea vînător care trage în cetina brazilor, şi de ce suduia mai tare, omul lui Por-Împărat mai tare rîdea, - şi nu-nţelegea cum îl blagosloveşte boierul pe moldoveneşte. Trage-nsfîrşit şi boierul două focuri, - ursul asupra lor. Era pălit, dar mai avea destulă putere, şi deschidea o gură mare şi roşă în care se frămînta limba, de mapucă groaza numai cînd mă gîndesc. Ridicăm baltagurile şi păşim înainte. Atuncea moş Calistru, nînaşu-meu, se dezbracă de cojoc. - Da' de ce s-a dezbrăcat de cojoc? - Stăi să vezi. Atunci moş Calistru, nînaşu-meu, se dezbracă de cojoc şi trage din chimir un cuţit ia aşa de lung. El de cuţitul acela nu se despărţea niciodată. Dă ursului cojocul. Ursu-l prinde-n labe şi începe a-l farma ş-a-l flocăi, - iar pe dedesubt bătrînu-i pune cuţitul la pîntece şi-l spintecă. Atuncea prinţul acela de la India a stat şi n-a mai rîs. Şi ursul s-a pus pe omăt ş-a murit, cu mînile pe piept. Asta am văzut eu la munte, pe cînd eram tînăr. Ş-aşa obiceiu avea cu urşii moş Calistru, nînaşu-meu... Puşcaşul tăcu, zîmbind, şi rămase privind cu luare-aminte balta neagră. Ucenicul îi trecu furişat pacul de tutun, şi, cu oarecare îndoială, se întreba dacă întîmplarea aceea se petrecuse într-adevăr. Fără îndoială că s-a petrecut. E o întîmplare extraordinară, care pare o poveste de vînătoare; dar fără îndoială că s-a petrecut întocmai cum o povesteşte moş Nechita. - Moş Nechita, ai fost dumneata faţă la întîmplarea asta? - Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconaşule; ş-am văzut toate, cum te văd pe mata. - Desigur că aşa s-au întîmplat toate... şopti în sine, fără cuvinte, ucenicul. Amîndoi vînătorii rămaseră tăcuţi, subt adăpostul de trestie, ascultînd uşoarele zvonuri ale singurătăţii şi aşteptînd raţele amurgului, - pînă ce apăru pe cellalt mal, pieziş şi departe, între sălcii încîlcite, o dihanie castanie, pe labe groase, cu mişcări furişate de mîţă, cu blăniţă lucind viu în soarele căzut. Băiatul tresări năprasnic. Bătrînul îl strînse de braţ, domolidul. Şi amîndoi, cap lîngă cap, fără răsuflare, urmăriră sălbăticiunea în mişcările-i iuţi. O văzură cum trage pe năsipiş un peşte argintiu şi-ncepe a-l rupe hulpav. Numele dihăniei ţipă în toată fiinţa ucenicului, - şi-i adie pe buze ca o suflare uşoară. Puşcaşul întoarse ochi aprigi şi făcu semn de încuviinţare cu pleoapele: -Aşa-e! Apoi iar se-ntoarseră spre vînătoarea de peşti, cu agerime şi încordare. Nu se mişca un mugur şi nu s-auzea nici un sunet. Din lumina tăcută a asfinţitului, sălbăticiunea lunecă în limpezişul bălţii înfiorîndu-l uşor. Şi cei doi tovarăşi rămaseră în aceeaşi neclintire, cu inimile bătînd şi aşteptînd-o să apară de subt luciu undeva aproape, într-un cerc de creţuri. Dar nu apăru; şi ucenicul fugi spre povestea de iarnă din munte, pe care o retrăi în toate amănuntele-i dramatice. Şi se văzu îndată şi pe sine istorisind-o din nou şi grav lui Coca şi lui Alecu, cei doi vînători tineri ca şi el, - aproape încredinţat că lucrurile sau petrecut subt ochii lui. Frumoase şi interesante nu sunt întîmplările în sine, cugeta el zîmbind, ci cuvintele sunt totul. Şi se hotărî deplin să servească rivalilor săi o întîmplare adevărată cu urşii, cu Indianul şi cu moş Calistru. Atunci văzduhul de deasupră-i se umplu de un vînt neaşteptat şi raţele amurgului sosiră în Balta lui Crupă. 

Vînători de lupi, în veacuri vechi 


În luncile Siretului, într-un loc la marginea cîmpiei, se arătaseră oameni pribegi, veniţi de la miazănoapte, din depărtări necunoscute. Asta a fost în adînc trecut, în veacuri vechi şi-n tinereţa lumii. Bărbaţii erau mari, cu fruntea naltă şi cu ochi albaştri. Femeile, subţiri şi mlădii, aduceau apă la bordeie în ulcioare de lut, pe care le purtau în creştetul capului, sprijinindu-le cu mîna stîngă. În apropierea iernii puneau pe ei suman de lînă şi piei de fiare ori de oaie. Din locurile întunecoase de unde fugiseră, aduseseră puţină avere pe spinările bourilor îmblînziţi. Aduseseră şi puţine oi şi cîni voinici. Şi mai ales un meşteşug tainic, de a topi ş-a fierbe aramă ş-a făuri arme nouă, în ascuţişul cărora fulgera soarele. Aceşti fugari se oglindeau în apa lină a Siretului de puţine generaţii şi aveau puţine aşezări pe pîraie şi-n lungul rîului, în locuri tari ca nişte cetăţi. După cele dintîi ciocniri cu localnicii de la miazăzi, statorniciseră pace. Pribegii erau puţini, însă aveau arme pe care cei de lîngă apele mari nu le cunoşteau. Dar, deşi aveau arme nebiruite şi mînii furtunoase, erau din fire blajini şi paşnici. Încet-încet, după ani, cutezaseră să ajungă pînă la marginea cîmpiilor, la o apă largă ca o mare, în care se vărsa Siretul lor: ş-acolo, la sfîrşitul verii, obişnuiau acuma să se-ntîlnească cu oameni care aveau altfel de ochi şi grăiau felurite limbi; şi-n schimbul sculelor lor de aramă, aduceau la deal, cătră sălaşuri, grîu pentru pită şi măgăruşi pentru expediţiile lor depărtate în întunericul muntelui, la băile de aramă. În acest ţinut, la gura Pîrăului Alb, îşi avea aşezare şi moşul cel pleşuv cu seminţia lui. Aveau bordeie pe coastă, în poiană, şi Siretul le înconjura din trei părţi cetăţuia. La spatele lor în zări, aveau munţii, cu noaptea brazilor. Şi mai aproape, între poieni, păduri de fagi şi mesteceni. La deal şi la vale, dumbrăvi mărunte şi scînteieri de ape. Şi peste luciul cel lat al Siretului, o cîmpie lină în ierburile căreia curgea vîntul. Moşul cel bătrîn şi pleşuv avea la sălaşuri puţini bărbaţi, dintre cei cărunţi, şi femeile cu copiii. Tinerii, asupra toamnei, se suiseră în munte, cu alţi tovarăşi şi cu măgăruşii, pe poteci pe care numai ei pe lume le ştiau, ca să aprinză în locul cel tainic cuptoarele stînse. Alţi bărbaţi ardeau mangal în pădurea de fag. Femeile pregăteau sumanele şi cojoacele de iarnă; altele răstoceau pîraie şi gîrle, ca să prinză şi s-afume peşte. Flăcăuaşii şi copiii purtau prin poieni cîrdişoare de oi, şi, sara, le aduceau la ţarcuri bine închise, unde le păzeau de hoţi cînii cei mari, tovarăşii oamenilor. Înainte de asfinţitul soarelui, în ziua aceea, veni la bordeiul lui moş Pleşuv nepoţelul 18 său cel mai tînăr. Adusese oile aproape, le lăsase în sama celor patru cîni şi dăduse o fugă pînă-n sat. Era desculţ, căci vremea era caldă încă. Pletele bălane i le stăpînea o cuşmă de oaie şi pe trup purta o piele de capră, încinsă strîns cu curea. Sosi lepăind, cumpănind în mîna dreaptă toiegelul de alun. Bătrînul îşi ascuţea securea, pe-o lespede lucie de piatră. Lăsă la o parte securea, îşi dădu cu degetele pe după urechi cununa de plete albe de subt pleşuvie, şi, înălţînd fruntea, zîmbi copilului ca unei amintiri a tinereţii. - Ce este, Micule? îi zise cu glas moale. - Moşule, răspunse copilul cu gravitate; la noapte au să vie iarăşi la furat. - De unde ştii tu asta? grăi bătrînul, privindu-şi cu luare-aminte nepotul. - Ştiu; căci în noaptea care a trecut n-au fost, şi s-au mulţămit cu stîrvul mioarei mele, pe care au ros-o de istov, pe pîrău, în sus. Acuma li-i foame ş-au să vie iar. Am văzut urmă proaspătă de labă, în mîl, cînd am coborît la gura pîrăului, la adăpat. Se ţin aproape, dar se tem ziua. La noapte au să vie iarăşi să mă prade... - Bine; atuncea să mergem, să le luăm pielea... hotărî bătrînul, şi copilul zîmbi, arătîndu-şi dinţii albi şi ascuţiţi. Astăzi pe altcineva n-am acasă, şi trebuie să te iau pe tine ajutor. Dacă ţi-i frică, chiamă pe maică-ta. - Nu mi-i frică, întîmpină copilul. Mama afumă peşte la malul apei, cu celelalte femei. Trebuie să-mi dai suliţa pe care mi-ai făgăduit-o în vara asta şi să mă laşi să ucid eu lupul. Am cîni şi nu mă tem. - Te cred, încuviinţă moş Pleşuv, zîmbind cu dragoste nepotului. Eu însă n-am destulă credinţă în cînii tăi. Sunt prea tineri. Am să-ţi dau pe al meu, care-i bătrîn şi cuminte, şi a pus la pămînt mulţi hoţi în viaţa lui. Nici el nu se teme de lup, căci, ca şi pe tine, cînd s-a născut, l-am afumat cu păr proaspăt de dihanie. Aşa că noi nu spunem la nimeni, - luăm ce ne trebuie, mergem să închidem oile în ţarc, şi ne punem la pîndă... Micu zîmbi fericit şi trufaş şi lepădă toiagul. Moş Pleşuv se întoarse din bordei cu suliţele de vînătoare. Pe cea mai mică şi mai uşoară, de nuia dreaptă de frasin, cu vîrf ager de aramă, o întinse nepotului. Apoi fluieră de două ori şi chiemă pe cînele cel bătrîn. - Nea! Greu-Pămîntului! Vin' aici!... Zăvodul apăru de după bordei în lumina piezişă a soarelui, scuturîndu-şi blana roşcată. Privea pe stăpîni cu ochi deştepţi şi blînzi şi cu urechile drepte şi ciulite. Veni, nalt în picioare şi pieptos, bătînd din coadă. - Vin' aici, să-ţi pun ragila... îi zise moş Pleşuv. Şi cînele, cum văzu zgarda cu ţepi, începu a se mişca cu mare vioiciune. - Bine, îi zise bătrînul, văd eu că ştii unde mergem, şi-nţelegem că-ţi place vînătoarea. Dar acum ai să stai la pîndă cu băiatu, şi trebuie să fii cu mai multă băgare de samă... Greu-Pămîntului primi în jurul gîtului ragila, scheunînd bucuros, - şi Micu era încredinţat că zăvodul pricepe vorbele lui moş Pleşuv. Bătrînul îşi strînse pe trup sumanul grosolan cu curea lată de bour şi-şi trecu în ea, la spate, securea. Îşi luă într-o torbă de piele o bucată de pită coaptă în ţăst şi, cu suliţa în stînga pe umăr, se luă după nepot, care apucase înainte nerăbdător. Cînele adulmeca în lungul potecii şi din cînd în cînd se întorcea între ei, zburdînd vesel. Cînd aşezarea rămase în urmă cu fumurile ei uşoare şi apa Siretului nu se mai văzu, bătrînul şi copilul intrară în poiana cea mare de sunt păduri. Acolo găsiră cîrdul de oi păscînd liniştit, şi cînii le păzeau din patru laturi stînd pe cozi. Se auzeau în depărtări, în fundul poienii, tălăngi de la alte oi, care se retrăgeau cătră adăposturi, cu apropierea serii. Stăpînea o pace leneşă în spre marginea codrului de fag şi de mesteceni, şi spre rîpele lui fluturau în bătaia asfinţitului frunze arse de brumă. Înălţînd fruntea lată, bătrînul cercetă cuprinsurile cu ochii lui ca cerul, şi-i veni în nări, pe vîntul uşor, mireazmă de flori veştede. - La noapte, pe cer, iese luna în jumătate, vorbi el; ş-are să se împlinească în şapte zile, 19 - şi pe urmă are să scadă iar, - şi atunci are să înceapă a sufla de la miazănoapte vîntul iernii. Atunci se întoarce şi tatăl tău din munte. Să-i arătaţi pielea lupului şi el are să se bucure şi are să-şi aducă aminte de ziua cînd i-am pus şi lui în mînă suliţa... - Da, moşule, răspunse copilul înfigîndu-şi arma cu vîrful în pămînt. Acuma trebuie să mînăm oile în ţarc. - Văd că te grăbeşti, Micule, grăi bătrînul zîmbind. Cînd am fost ca tine, am aşteptat şi eu ceasul acesta cu mare bucurie... După ce mînară oile în ţarcul nalt de smicele şi spini, tălăncile se alinară şi soarele asfinţi în pădure. - Copilule, ia-ţi suliţa, zise moş Pleşuv, şi vină după mine. Trebuie să cercetăm de jur împrejur ţarcul, să găsim spărtura pe unde pot intra hoţii. Trei cîni îi lăsăm înlăuntru la oi. Unul îl iau cu mine. Pe Greu-Pămîntului îl las cu tine. - Crezi, moşule, că intră printr-o spărtură? întrebă Micu. - Da, căci înălţimea săriturii lupului o cunosc ş-am făcut gardul nalt. Lupul, băiete, e fiară vicleană cu care de mult luptă oamenii. Dac-a făcut spărtură, a făcut-o în loc ascuns şi ferită între mărăcinişuri. Şi după ce-a intrat şi zugrumă oaia, o scoate cu luare-aminte, ca să nu i se cunoască trecerea. Şi prin acelaşi loc nu umblă de două ori, ca să nu-şi lase pielea. Cînd însă înţelege că ciobanui copil ca tine, cu cîni tineri, cutează mai mult decît în alte părţi... Nepotul asculta cu mare luare-aminte. Bătrînul găsi în spinării gîţe de lînă şi urmele trecerii lupului. Astupă şi spărtura ţarcului, joasă şi ferită în buruieni uscate. - Tu, Micule, să stai aici, hotărî moş pleşuv, căci hoţul va veni pe drumul pe care-l cunoaşte. Eu mă duc să caut altă spărtură şi altă trecere a lui. Dacă n-o găsesc, află că sunt înapoi, aproape de tine, însă n-ai să ştii unde. Cum vine noaptea, iese luna - însă pe lup n-ai să-l vezi; de aceea să stai gata necontenit. Greu-Pămîntului şade alăturea de tine şi nu se mişcă. Cînd vine hoţul, numai el are să-l vadă. Are să se răpeadă ş-are să-l răstoarne la pămînt. Atunci ai să-l vezi - şi într-o clipă trebuie să-l străpungi cu suliţa. Dacă întîrzii, se poate scula de la pămînt; şi dacă-ţi sare-n piept nu-i mai poţi face nimic. - Eu te las cu bătrînul, şi adu-ţi aminte de ce ţi-am spus. Să nu te-aşezi la pămînt; stai cu ochii deschişi, neclintit ca o tufă, şi cu suliţa gata... - Am înţeles, moşule; am să-l străpung... răspunse copilul cu glas plin de tulburare. Moş Pleşuv trecu în lungul ţarcului şi Micu rămase cu cînele. - Să bagi de samă, Greu-Pămîntului... îngînă el, mişcat. Văd c-ai auzit ce-a poruncit moşu', şi te-ai tupilat la pămînt. Eu nu mă tem şi-n tine am credinţă, căci ştiu că eşti prietinul nostru. Încep a clipi stelele, şi trebuie să iasă luna. Cînd iese ea, în fundul cîmpiei de dincolo, eu o văd de pe deal de la noi şi-n fundul apei. Şi tu să ştii că luna din apă e a duhurilor, care ies acuma noaptea din păduri... Cînd trece vîntul, le-am auzit chiuind şi, cîteodată, s-apropie de om şi-l înfricoşează. Dar moşul m-a învăţat să scapăr în cremene şi s-aprind foc; iar acest Dumnezeu ne apără de duhuri şi fiare... Acuma trebuie să iasă luna, căci s-aşează în poiană ca un abur. Trebuie s-ascultăm singurătatea şi să tăcem... Copilul rămase neclintit şi atent. Apoi încet-încet gîndul i se întoarse iarăşi la moş Pleşuv şi la istorisirile lui despre lupte cu fiarele cele mari din codru: cu urşi, cu mistreţi şi cu bouri. La vînătorile acestea, pe care le fac bărbaţii cei mari şi bărboşi, visa el de multe ori în lenea verii, în murmurul poienilor şi între ochii dulci ai florilor. În ţarcul oilor din cînd în cînd picura o talancă, înăbuşit şi stîns. Deodată, ca şi cum s-ar fi cutremurat pămîntul, zăvodul cel bătrîn îi zbucni de lîngă picioare. Cu inima zbuciumîndu-i-se, copilul căscă ochii şi, prin sita întunericului, văzu pe lup prăvălit şi învălmăşindu-se subt ragila cu spini de aramă a zăvodului. Îşi încordă scurt braţul şi dădu cu suliţa o lovitură dreaptă şi năprasnică. Fiara slobozi un urlet fioros; Greu- Pămîntului mormăi cu mînie. Gîfîind, Micu se apăsă în suliţă şi simţea în nuiaua de frasin zbaterea şi moartea hoţului. Îndată auzi lîngă el şi glasul lui moş Pleşuv; i se ridică un văl 20 fierbinte în ochi; se socotea bucuros şi tare ca şi flăcăii cei nalţi, pe obrajii cărora începea să iasă, ca păpădia, puful bărbilor... Urmele întîmplării acesteia, peste care s-au troienit frunzele miilor de toamne, la malul Siretului, şi peste care au viscolit năsipuri şi pulberi, se văd în oasele amestecate şi-n rămăşiţele sălaşurilor. Surpînd un mal înalt, apele le-au dat din nou luminii şi eu le-am cetit ori am visat despre ele, într-o noapte de început de toamnă, pe cînd vuia vîntul în alte generaţii de păduri şi eu mă aflam cu tovarăşii la vînătoare de lupi, în singurătăţile de la gura Pîrăului Alb.

April - o clipă 


În primăvara lui 1923, într-o zi de început de Aprilie, ne-am coborît cîţiva vînători din tren în gară la Bîrnova, între păduri mari şi răsunătoare. Gheorghe Ceapă, pădurarul cel mic de stat şi cu vîrful nasului roş, ne trimesese răspuns că au început a cădea sitarii, şi ne şi aştepta în preajma staţiei cu cîţiva băieţi. Îl împresurarăm veseli cu felurite întrebări, iar el ne răspundea clipind tainic dintr-un ochi; şi cu toţii înţelegeam din asta că cunoaşte el nişte sihle anumite, unde s-au abătut peste noapte sodom de paseri cu pliscul lung, venite anume pentru noi din depărtate smîrcuri sudice. Ne chemarăm deci cînii lîngă genunchi şi ne pregătirăm puştile, cu nădejdea bucuroasă şi neistovită a oricărui vînător. Dimineaţa se deschisese curată şi însorită şi prin bolţile pădurii nu aburea nici un fior de vînt. Copacii bătrîni şi tufărişurile aşteptau cu solemnitate minunea învierii şi purtau pe vîrfuri muguri graşi, uşor crăpaţi, ca nişte crisalide din care trebuiau să nască noianuri de frunze. Nu erau încă decît o nădejde, un zîmbet fumuriu şi luminos. Iar foile moarte ale toamnei trecute ne foşneau subt paşi. Pe-alocuri, de pe piscuri, se vedea cerul înalt pînă la munţi, şi văi depărtate în alte păduri neistovite şi afunde. Unul dintre cîni porni deodată pieziş, lucrînd harnic din coadă, înspre nişte tufişuri dese de coacăză. Şi sitarul pîlpîi printre crengi, se înălţă spre vîrfuri, zugrăvind pe cer un zbor pripit şi rupt în zigzaguri. Ca o lovitură, toţi ne opriserăm, cu braţele încordate pe arme. Gheorghe Ceapă zîmbi, îşi mîngîie vîrful nasului şi clipi dintr-un ochi. - Aici avem să facem treabă bună... ne declară el cu jumătate de glas, însă cu hotărîre. Pe cînd îşi muştruluia şi-şi rînduia băieţii zbîrliţi pentru prima bătaie, - începu a şuşui o înfiorare de vînt peste creasta pădurii, dinspre miezul nopţii. Pădurarul îşi prăvăli căciula pe ceafă şi ridică în sus nasul, adulmecînd. Făcu: Hm! - şi-şi cumpăni iar cuşma pe ochi. Treaba asta vedeam noi că nu-i place. Alt şuiet de ape, mai prelung, trecu alergînd după zvonul cel dintîi, ca şi cum ar fi vrut să-l prindă. Şi, pe cînd începeau chiotele copiilor în desime, lumina scăzu şi zarea soarelui se umplu de nouri ca cenuşa. Un sitar singuratic zbură asupra vîntului şi se înălţă în văzduh, săltat ca de-un vîrtej, - şi ne trezirăm în scurt cu furtuna asupra noastră şi c-un codru fioros în juru-ne, zbuciumîndu-se şi gemînd. Gheorghe Ceapă îşi îndesă căciula pe urechi şi-şi strînse sumanul la piept. Băieţii se buluciră ca oile, ascunzîndu-şi nasurile în gulerele straielor lor ponosite şi prea largi. Noi eram cu pălării şi uşurel îmbrăcaţi, ca de primăvară. - April', cucoane, e viclean şi schimbător, ne mîngîie Gheorghe Ceapă, filosofic. Acu' alta nu-i de făcut decît s-apucăm înapoi cărarea şi să vă-ncălziţi la cantină la domnu' Pachiţescu, cun pahar de vin, pînă desară, cînd trece trenu'... - Da' de ce, bre omule? întrebă cu supărare unul dintre tovarăşii mei. Poate s'alină 21 vîntul şi iese iar soarele. - Cam greu... răspunse Ceapă clătinînd din cap. Are să ningă. - Ce face? - Are să ningă... repetă pădurarul ca şi cum luase o hotărîre nestrămutată. Într-adevăr, din tumultul pădurii, din năvala de nouri a înălţimilor, începură a scăpăra ace de ghiaţă. Şi, pornind îndărăt ca printr-o înserare, ne ajunse un viscol aspru şi des. Ne biciui obrajii, ne îngheţă mînile pe puşti, ni se însinuă pe după ceafă; apoi, cînd rămaserăm un monom de umbre umilite şi încovoiate în lungul cărării, cu cînii printre picioare, conteni ca după o datorie împlinită, şi codrul începu să ofteze prelung şi alinat. Nourii trecură şi auzirăm vijelia o vreme numai în depărtate adîncuri, ca un cîntec grozav şi misterios. Şi peisagiul ne apăru deodată schimbat, necunoscut şi înflorit alb. Ne orpirăm ca într-un fel de farmec şi uimire. Într-o vale, la dreapta noastră, se deschidea un lac neclintit, adunat din ploile primăverii. Asupra oglinzii lui negre şi lucii, atîrnau arcuri argintii. Un cintez trecu pe deasupră-i, ţîrîind uşurel, apoi tăcerea crescu în juru-i, sperioasă şi împietrită ca într-un basm şi ca într-un vis. Era ceva în afară de viaţă şi de lume. Cu imaginea aceasta în suflet îmi urmai tovarăşii pe cărare prăvălatică, spre crîşma domnului Pachiţescu. Învinşi şi zgribuliţi, ne înghesuirăm într-o odăiţă scundă şi strîmtă; şi stăpînul locului venea din cînd în cînd spre noi, plecîndu-şi capul subt pragul de sus al uşii şi aducînd subt barba-i protectoare gărăfi de vin acru, care nouă ni se părea minunat. Era într-adevăr minunat, căci în curînd ne împăcarăm cu împrejurările şi hotărîrăm în unanimitate altă expediţie în altă zi înşelătoare şi frumoasă de April. Şi subt ochii holbaţi ai pădurarului, lîngă barba zbîrlită şi mirată a cantinierului, cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi, ridicînd paharul verziu, se entuziasmă şi găsi cuvinte potrivite pentru ciudata breaslă vînătorească. - Fraţilor! ne zicea el privindu-ne cu mîndrie, noi vînătorii suntem nişte oameni care nu ne descurajăm uşor. Noi vînătorii suntem nişte oameni deosebiţi, în valea aceasta a plîngerii. Căci noi suntem urmaşi ai unei rase care se împuţinează din ce în ce, în scăderea şi ticăloşia vremii de faţă. Noi suntem oameni ai trecutului ş-ai iluziei. Ne găsim şi ne recunoaştem fraţi, în toate categoriile sociale. În mijlocul codrului Gheorghe Ceapă este un cîrmuitor; îl recunoaştem noi cu toţii şi-l simţim camarad; în lumea celorlalţi nui decît un sărman şi umilit ţăran. În mijlocul naturii, el ne-a poruncit nouă şi vijeliei. Căci şi noi şi el ne tragem dintr-acei oameni care au stătut tari, ca Nemrod, în faţa lui Dumnezeu; care, ridicîndu-se din umilinţa şi mişelia vieţii peşterilor, şi-au ascuţit mintea, şi-au înarmat braţul şi au început a supune viaţa din jurule. Biruind fiarele şi luîndu-le blana, născocind focul ca să le frăgezească carnea, întinzîndu-şi din ce în ce hotarul puterii, strămoşii noştri vînători sunt adevăraţii întemeietori ai civilizaţiei. Din sălbăticia din jurule şi-au ales tovarăşi, - pe străbunii cînilor acestora care stau aşa de cuminţi subt masă. Şi astfel au învăţat a îmblînzi şi alte vietăţi mai pe urmă. Şi după ce au ajuns să facă din vînătoare o plăcere, strămoşii noştri au învăţat a face alta şi din acel Instinct atît de van Ce le-abate şi la paseri de vre-o două ori pe an. Domnilor, vînătorii nu sunt oameni care numaidecît fac jertfă în juru-le. Sunt mulţi care nu puşcă niciodată nimic, şi sunt dintre aceştia şi între dumneavoastră, deşi niciodată nu veţi mărturisi; susţin că şi aceştia sunt din nobila noastră rasă, pentru că se simt ai ei şi au, cum v-am mai spus, iluzia. Vînători nu sunt numai acei care trag bine cu puşca, - asta e un lucru cu totul secundar; - vînători sunt toţi acei care iubesc libertatea şi natura, fug de furnicarele celorlalţi oameni şi au darul fanteziei. Fraţilor, toţi cei care scăpaţi vînatul, pentru c-aţi tras prea departe, spuneţi-ne minunatele isprăvi pe care le-aţi săvîrşit fără martori şi eu voi fi mulţămit şi fericit să vă ascult. Din nobila voastră categorie a izvorît literatura care, în 22 definitiv, n-are nimic comun cu adevărul. Deci, dacă nouă ni se datoresc invenţiile şi arta, atunci se cuvine să fim foarte respectaţi de ceilalţi muritori, pe care - fie vorba între noi - eu îi cam dispreţuiesc... Lauda aceasta a vrednicei noastre bresle a durat încă mult, şi mulţi îi adăogeau în răstimpuri observaţii interesante, pe măsură ce domnu' Pachiţescu îşi făcea o nouă intrare plecată, cu barba şi cu vinul cel acru şi minunat. De la o vreme, Gheorghe Ceapă fu foarte mişcat, deşi nu înţelegea nimic: se simţea însă foarte prietin şi tovarăş cu noi şi coborîtor direct şi nobil din locuitorii cavernelor. Cînd ieşii într-un tîrziu afară, era întuneric deplin şi cerul plin de stele se boltea asupra pădurilor negre şi tăcute. Era o noapte albă, cu zăpadă tînără şi ireală, - ceva din depărtări şi din trecut, ceva nestatornic şi de o clipă, amintire din alte vieţi şi alte milenii. Era o înmărmurire de pămînt primăvăratic, înflorit alb. Şi avui deodată sentimentul singurătăţii celei mari, în care eram fulg al morţii, - şimi apăru lacul cel negru din pădure în ramă imaculată, cu sălbăticiunea graţioasă a liniştii pe mal oglindindu-se o clipă în el. O clipă, - căci totul era nesigur şi iluzoriu, ca mine şi ca April. 

Tovarăşul meu Voişel e vrednic vînător, ca mulţi alţii 


Cu domnu' Voişel n-am fost niciodată la vînat pînă-n toamna asta, deşi-mi făgăduise de multe ori, prin tîrg şi pe la tribunal, bătîndu-mă pe umăr, că "are de gînd dumnealui să mă ducă odată la o iepurărie"... Domnu' Voişel era un om mititel şi vesel şi se-ntorcea energic şi pieptos cătră toţi cei care-l atacau şi-l înţepau prin tîrg ori pe la tribunal, şi nu rămînea dator nimănui. Dumnealui singur mărturisea că-i om a' dracului şi cu el nu se poate pune nimeni. Într-o zi din săptămîna trecută, pe-o vreme moale de noiemvrie, mă trezesc cu domnu' Voişel la poartă. "Hai, cucoane, la vînat, să-ţi arăt eu cum se puşcă iepurii". Deşi era un om mărunţel şi cu capul mititel şi rotund, domnu' Voişel avea ceva redutabil. Mai întîi, îşi trecuse pe după umăr o torbă largă, cu multe ţarţamuri, care-i atîrnau pînă la glezne. Puşca pe care o purta în spate era mai lungă decît alte puşti. Avea în picioare nişte cizme teribile, cu turetcile pînă peste genunchi. Cînd păşea, părea a le ridica cu greutate şi bocănea de cîte două ori cu fiecare. De ce-şi pusese în cap o pălărie pleoştită şi proastă nu înţeleg, cînd avea asemenea cizme. E adevărat că subt astfel de pălărie obrazul domnului Voişel avea o înfăţişare deosebită, mai ales cînd încrunta puţintel sprîncenele. Barba-i căruntă, tunsă scurt şi ţepos, ajuta încă acestei înfăţişări: parcă ţinea în gură un arici. Îl admiram pe cînd mă-mbrăcam şi-mi pregăteam halaturile. În vremea asta prepelicarii, Chezar al meu şi Machedon al domnului Voişel, se cercetau cu luare aminte, mormăind în surdină. - Na! Machedon! rosti cu linişe domnu' Voişel. Ici! Couche! - Ştii cum m-ascultă, cucoane? urmă domnu' Voişel, întorcîndu-se spre mine, - m-ascultă şi înţelege parcă-i un om. Cîteodată eu singur rămîn în admiraţie, în faţa lui. Şi merge ca un ceasornic: şi la prepeliţi, şi la iepuri. - Merge şi la iepuri? - Cum nu, merge şi la iepuri; doar l-am dresat eu singur. Na! Machedon! Ici! Couche! De data asta tovarăşul meu dădu un accent deosebit glasului şi puse mîna pe bici. Pe loc Machedon înţelese că trebuie să părăsească intenţiile războinice; însă cunoştinţa limbii franceze se vede că-i era tulbure, pentru că o împunse la fugă afară şi se aşeză în cerdac, la o distanţă potrivită, pe labele de dinapoi; şi de acolo ne privi c-o mutră într-adevăr omenească, cu doi ochi luminoşi şi inteligenţi de coloarea castanei. Blana pestriţă şi destul de bogată a lui 23 Machedon îi dădea o înfăţişare generală şi vagă de Setter. Domnu' Voişel mi-l arătă din ochi zîmbind cu mulţămire şişi aprinse o ţigară foarte groasă. - Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufăind spre mine. Eu socot că nu se află om pe lume care să fumeze mai mult. Cînd îi sosea cafeaua, vînătorul îşi arătă patima lui excepţională pentru asemenea băutură. Altceva nu obişnuieşte să beie, - însă cafelele, ceva grozav! În acelaşi timp, cu ochii pe jumătate închişi şi cu barba strîmbată la o parte într-un zîmbet, se întoarse după slujnicuţă, - o fată durdulie, desculţă şi arsă de soare. - Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia-sa dator să mă lămurească, făcîndu-mi cu ochiul. Cum eu nu sunt prea vorbăreţ de felul meu, pe drum mai mult ascultam, iar domnu' Voişel vorbea. Îl ascultam cu plăcere cum îmi spunea o mulţime de lucruri interesante, cu căldură, cu pornire şi cu patimă. În două rînduri am încercat să atrag luarea-aminte a tovarăşului meu înspre luncile arse de brumă, peste care pluteau funigei în liniştea zilei. Erau atîtea nuanţe de galbăn şi de roş şi zarea era aşa de largă şi transparentă înspre munţi şi-nspre Prut, soarele risipea atîta melancolie de aur, încît mă simţeam împovărat de ideea că toate sunt unice şi că peste o clipă toate vor cădea în veşnicie. Nici noi nu vom mai fi aceiaşi şi vom fi făcut un pas mai mult spre întuneric. Domnu' Voişel însă, plin de plăcere şi de siguranţă şi foarte mulţămit de cizmele-i nouă, părea în relaţii deosebit de bune cu nemurirea. - Cucoane, îmi zicea el, dumneata nu mă cunoşti ce fel de vînător sunt eu. Mai întîi de toate, mie îmi place să fiu foarte bine echipat. Asemenea cizme ca ale mele cred că foarte puţini vînători au; ţi le-am luat de ocazie, pot să spun că le-am luat cu nimica. Ele au fost tocmite de altul, dar au fost făcute pentru mine. Acuma vreau să te-ntreb ce puşcă ai dumneata. - Am, domnule Voişel, o armă de care sunt destul de mulţămit. - Hm! îmi răspunse tovarăşul meu, cercetîndu-mi o clipă arma; se poate să fie bună, dar e o marcă în care eu n-am încredere. Puşca asta pe care o vezi la mine a fost făcută anume pentru cuconu Cocriţ Nastasache, pe cînd se afla în petrecere la Viena. Anume pentru el au făcut-o nemţii, ş-a plătit-o el nu ştiu cîţi galbeni, cum era pe vremea aceea. Eu o am de la dînsul. Mi-a dăruit-o cînd mam însurat. M-a cununat el. Puşca asta, zice, vreau să intre în mîna unui adevărat vînător. Apoi a intrat, cucoane. Nu că mă laud: dovezile-s de faţă. Vînători ca mine ai să găseşti dumneata puţini. Numai Machedon ar putea să spuie, dac-ar vorbi, cîte prepeliţi şi cîţi iepuri am puşcat eu în toamna trecută. - Dar în toamna asta? - În toamna asta, am avut o întîmplare pe care chiar doream să ţi-o spun. Am fost de Ziua Crucii prin nişte locuri anumite, pe care numai eu le cunosc, în părţile Cucutenilor. Şi cînd ţi-oi spune, cucoane, cîţi iepuri am puşcat eu în ziua aceea, n-ai să mă crezi. Eu mă întorsei în trăsurică, întrebînd cu ochii, şi hotărît să ascult orice fel de întîmplare vînătorească. - Şaptesprezece, cucoane! îmi declară domnu' Voişel, privindumă aprig. - Cum şaptesprezece? - Şaptesprezece iepuri, cucoane, întări tovarăşul meu. Cu puşca asta pe care o am de la cuconu' Cocriţ Nastasache. Să vezi cum santîmplat. Eu trăsură n-am. De obicei umblu pe jos. Mă duc cu trenul pînă unde trebuie, şi pe urmă o iau pe jos. Din pricina asta sunt şi adevărat vînător. Eu toată viaţa mai mult pe jos m-am dus prin locurile mele, pe care le ştiu eu. Precum ş-acuma vreau să te duc eu la o iepurărie. Cine poate să cunoască mai bine decît mine sălaşurile iepurilor? Se ştie că eu sunt specialist, pot să spun că sunt un fel de braconier. Aşa, mă duc eu de Ziua Crucii în părţile Cucutenilor şi intru pe ogoare, cu Machedon. Chiar în cel dintîi ogor în care am intrat am tras două focuri ş-am împuşcat doi iepuri. Pe urmă văd o pîrloagă bună. O iau frumos la căutat, găsesc şin pîrloagă doi. Îi împuşc şi pe aceia. Era 24 vremea liniştită, aşa ca azi. Mă gîndesc să-i caut şi la mirişte. Şi-ntr-adevăr, cucoane, intru eu într-o mirişte şi prind a sări iepurii ca lăcustele. Lucrul cel de căpitenie este că n-am dat nici un foc greş. Eu dac-am greşit un foc, îs supărat toată ziua. Dar asta mie mi se întîmplă prea rar. Am puşcat, precum îţi spun, şaptesprezece. Domnu' Voişel mă privi cu ochi mari, ca să se bucure mai bine de uimirea mea. Eu însă eram destul de liniştit. Atunci rămase o clipă gînditor. - Poate vrai să mă întrebi, reluă el, ca şi cum ar fi citit ceva în ochii mei, poate vrai să mă întrebi ce-am făcut cu şaptesprezece iepuri şi cum i-am purtat. - Mă gîndeam, zic eu, că şaptesprezece e un număr destul de ciudat. - Se poate, dar te vei fi întrebînd şi ce-am făcut cu iepurii: cum i-am purtat pînă acasă. - Într-adevăr, mă-ntreb. Tocmai cînd se punea dezlegarea acestei probleme, trăsurica se opri sus, în deal, la Zahorna. Tovarăşul meu îmi arătă, spre stînga, nişte mirişti buruienoase şi după ele nişte rîpi, şi după rîpile acelea nişte pîrloage dese cît omul de nalte. - Intrăm aici, cucoane, zise domnu' Voişel. Spune omului dumitale să se ţie cam prin preajma noastră, ca s-avem unde pune vînatul şi să nu-l purtăm în spate. Şi noi s-o luăm aşa, pe haturile acestea deocamdată. Azi e vremea lină: numaidecît trebuie să găsim iepurii la pîrloage şi la mirişti. Îi găsim şi la arături. Într-o zi ca asta, stau sămănaţi în toate părţile. Trebuie să-ţi spun, cucoane, că eu sunt adînc cunoscător al iepurelui ş-a' obiceiurilor lui. După ploaie, iepurele dumneata să nu-l cauţi la arătură, pentru că se-ncalţă de glod şi nu-i place. Cînd e vînt, dumneata să nu-l cauţi la popuşoaie, pentru că-l supără sunetul strujenilor. Mergi cu mine şi-l găseşti negreşit. Eu, la arătură, îl văd de departe cum stă în covru. Ba, cînd e îngheţ, dimineaţa, mă uit pe-un ogor de grîu, asupra soarelui, şii văd aburul răsuflării... Cucoane, eu ţi-am spus că sunt un fel de braconier. Şi de puşcătura mea iepurele nu scapă, ferit-a Sfîntul. Ne-am despărţit, fiecare cu cînele, ş-am prins a merge în lungul a două haturi. Mergeam domol prin singurătatea toamnei şa ogoarelor pustii. Eram în locuri de unde nu se vedeau sate, - ş-avui deodată în mine impresia golului ş-a deşertului, subt cerul adînc. Nu era în juru-ne un sunet, nu se simţea o mişcare. Cînd, deodată, dintre noi, din pămînt, din pulbere, zvîcni năprasnic un iepure şi, cu mişcări pripite de armonică o luă la fugă îndărăt spre o vălcică. Ca şi cum ar fi fost loviţi, Chezar şi Machedon se prăvăliră după el, chelălăind. Domnu' Voişel îndreptă puşca-i lungă cu grabă şi slobozi un foc, apoi altul. - E lovit, îmi strigă el cu încredere. Nu mai trage! Dar iepurele intrase într-un păiuş şi se ducea ca o minge cenuşie, cu urechile plecate pe spate. Chezar se ţinu mult după el, ţăhnind pe costişă, Machedon se întoarse liniştit la piciorul stăpînului său. - Haliciurile au mers bine..., îmi zise domnu' Voişel, dar mia sărit cam departe... În privinţa asta, aveam altă părere. Tăcui şi trecurăm înainte, în lungul ogoarelor şi haturilor arse. Într-o vreme se întoarse şi Chezar lîngă mine, cu limba lungă şi gîfîind răpezit. Am mers aşa, domol şi tăcuţi, vreme de mai bine de un ceas şi ţărîna nu mai născu în preajma noastră nici un iepure spăimîntat. - Are să trebuiască să-i căutăm şi la arătură..., îmi zise domnu' Voişel, oprindu-se la un capăt de hat. Să stăm puţin, să-mi răsucesc o ţigară. După ce-i căutăm şi la arătură, pot să-ţi spun sigur unde-i găsim. Ei au obicei de fac sate. Şi unde stă unul, îi găseşti şi pe ceilalţi. Îşi scoase tabacherea mare de metal, care sclipi în lumină, şi începu să răsucească o ţigară. Pe cînd tovarăşul meu era mai atent la această operaţie, dintr-odată, fără nici o pricină şi neprovocat, un iepure ţîşni din faţă-i şi porni, într-o goană absolut disproporţionată cu liniştea noastră. Cînii după el. Domnu' Voişel zvîrli precipitat tabacherea departe, îşi strecură în buzunarul de la piept ţigara nerăsucită, apucă puşca, se întoarse strîmb spre urechile dihăniei, care păreau enorme în zarea unui dîmb, şi încredinţă liniştii şi pustiului alte două detunături zădarnice... 25 - Prea departe! îmi zise el după aceea, c-un fel de mustrare, ca şi cum eu trăsesem. Nui nimic; am vreme să-mi fac ţigara şi s-o fumez. Nu ştiu însă unde mi-i tabacherea. Asta-i frumos! Ştii că are haz? Ce-am făcut cu dînsa? Ori a uitat nevastă-mea să mi-o puie în buzunar... I-o arătai între buruieni, la cîţiva paşi de el. -Aşa-i, mă miram eu, vorbi el rîzînd. Nu se poate să numi puie mie cei de acasă toate lucrurile la locul lor. Cu mine nu se joacă. Eu, cucoane, sunt mînă de fier. Chiar îmi place să fiu tiran şi să stăpînesc. De aceea mi se pare că am şi nume de împărat: Tiberiu. De ce rîzi? - Nu rîd. E un nume foarte frumos. - Se-nţelege, încuviinţă cu seriozitate domnu' Voişel şişi aprinse ţigara. Acuma, cucoane, dacă vrai să-mpuşcăm iepuri, să mergi cu mine în pîrloaga asta. Numai să-mi fumez ţigara şi intrăm, ş-ai să te încredinţezi numaidecît. Era o pîrloagă plină de mărăciniş, de boz şi de dudău de tot felul. Abia răzbeau cînii, încurcîndu-se în rugi de mure. Ne poticneam la fiecare pas, ni s-a aninat de straie scai şi turiţă - iepuri nu s-au arătat de nicăieri. - Atunci să cercetăm iar mirişti, fu de părere domnu' Voişel. Orice-ar face, de mine nu se pot ascunde. Hai să trecem în mirişti. - Domnule Voişel, propun eu cu sfială, să căutăm păiuşul aceste din stînga. El ridică barba cu dispreţ şi-şi îngroşă glasul: - Care păiuş? Nu căutăm nici un păiuş. Dacă vrai să găseşti iepuri, astăzi să-i cauţi la mirişte. Sunt ş-acuma încredinţat că la stînga mea, în păiuş, aştepta iepurele pe care trebuia săl puşc eu. Înfricoşat şi cu inima bătînd, stătea acolo în covru-i sărac. N-am făcut un pas mai mult spre el şi n-a sărit din resortu-i puternic şi din păiuşul de culoarea blănii lui. Dumnezeul liniştii i-a fost prielnic. Am cotit cătră tovarăşul meu, în mirişti, în miros de paie uscate şi pulbere. Ne împresurau ici-colo, în lumină pieziş, roiuri mărunte de gîze. Urechiaţii însă nu-şi făcuseră sat pe acele meleaguri. Treceam paralel pe întinderi, cu cînii după noi, şi domnu' Voişel lăsa din cînd în cînd să cadă spre mine observaţii vînătoreşti dintre cele mai minunate şi mai interesante. Din mirişti trecurăm pe arături; apoi, la un pîlc de porumbei, o altă sălbătăciune scapă de plumbii omului cu nume împărătesc. Chezar fugi chelălăind peste văi. Machedon se întoarse curînd şi se uită cu ochii lui castanii cum stăpînul său îşi cercetează cu luare-aminte oţelele puştii. - Hm! mormăia domnu' Voişel, puşca nu cred să fie de vină. Trase un cartuş şi-l vîrî subt nas, în blana de arici, mirosindu-l parcă. - Asta trebuie să fie, îmi zise el, sigur de sine. Cartuşele-s prea vechi. Drept să-ţi spun, cucoane, aşa-ceva nu mi s-a întîmplat de zilele mele. Cînd se întoarse Chezar de pe coclauri, Machedon îi ieşi înainte, - şi, alăturîndu-şi botul de al semenului său, păru ai împărtăşi o cugetare mută. Ridicîndu-şi ochii de la puşcă şi de la cartuş, domnu' Voişel îi privi cu mirare. Eu începui a rîde. - Domnule Tiberiu, îi explicai eu; Machedon al dumitale îi spune lui Chezar să nu mai fugă după iepuri. După cît se vede, cînele meu îşi închipuie că noi n-avem nici un rost şi vînătoru-i el. Vrea cu ori ce preţ să prindă iepurele. Machedon are însă experienţă; iar experienţa este izvorul înţelepciunii... - Cît despre inteligenţă, nu-i nevoie să-l laud, îmi replică vesel domnu' Voişel; eu socot că asemenea cîne n-are nimeni, pentru că eu l-am dresat... Ziua aceasta memorabilă s-a isprăvit totuşi cu victoria tovarăşului meu. Puşca cea lungă îşi făcu datoria; cartuşele n-aveau nici un cusur. Pe întinderea pustie, în asfinţitul soarelui, sunară cele din urmă bubuituri şi Machedon se zvîrli aprig asupra unui iepure rănit. După o învălmăşeală năprasnică, prepelicarul îl ţintui cu grumazul în ţărînă şi sosi şi domnu' 26 Voişel cu cizmele-i uriaşe, ca să-i deie lovitura de graţie. – Ai văzut lovitură? îmi strigă el ridicînd de un picior sălbăticiunea. Avea o înfăţişare bizară şi obrazu-i strălucea de un rîs care mă înfioră. Zvîrli la pămînt vînatul şi o clipă stăturăm privindu-l. Animalul zdrobit rămăsese c-un ochiu deschis. Cele din urmă raze ale asfinţitului luciră în ochiul acela mare, sperios, înviindu-i apa moartă, - răsfrîngînd statuia biruitoare a tovarăşului meu şi tristeţa singurătăţilor de toamnă. 

Sitarii, cînd prietinii mei se ceartă 




Am doi prietini care îmi sunt şi foarte buni tovarăşi de vînat. Deseori, în zilele de sărbătoare, batem coclaurii, ne depărtăm de lume şi ne sălbăticim prin singurătăţi. Anul acesta, se-nţelege, cum a lucit cel dintîi soare de primăvară, ne-am strîns nas lîngă nas, am fumat cîte-o ţigară şam plănuit cum am face ca să puşcăm un foarte mare număr de sitari. Cel mai bătrîn dintre noi e un bun vînător care cunoaşte zile vechi, ştie întîmplări nemaipomenite şi răspunde la frumoasa poreclă de cuconu' Nicu Fantazie. Deşi-n zilele obişnuite e un biet om cufundat pînă la gît în condici, împresurat de oribile coloane de cifre, între noi, în faţa cîmpului sau codrului, e plin de avînt şi de imaginaţie. Chiar numele pe care i l-am dat e mai mult un eufemism. Porecla adevărată sună mai puţin nobil. Cînd e vorba însă de un vînător, se cade să dăm altă interpretare cuvîntului. Cel mai tînăr dintre noi e un sprinten şi ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin avînt şi imaginaţie. Frînturi din versurile lui îndrăzneţe zboară de pe toate buzele. În chestiile de vînătoare însă e spiritul cel mai realist cu putinţă, strîngînd totul în cleştele unei logici înfricoşate. Aşa încît dezbaterile asupra sitarilor au oscilat între polul nord şi ecuator, ca să zic aşa. Ecuatorul era cuconu' Nicu Fantazie. El susţinea, cu fierbinte convingere, că-n pădurile de la Boroseşti, în mladă la Ionaşcu, avem să găsim sitari cum nu se mai află pe lumea asta! - Ascultaţi ce vă spun eu, zicea dumnealui, totu-i gata şi totul ne-aşteaptă. Am scris lui Bucă pădurarul să trimeată la gară două căruţe şi s-adune la pădure cincisprezece băeţi pentru hăituială. Sitarii s-au arătat în alte părţi. Atunci acolo, la Ionaşcu, facem treabă bună. Eu nu vă spun decît atîta: în 1893, intrînd acolo cu Ilie Negură, la amiază am isprăvit cartuşele şi zvîrleam în sitari cu căciula. Ne-am întors cu 97 de bucăţi. A fost o frumuseţe. Pasul şi sitarul! pasul şi sitarul! Făceţi-vă cartuşe multe. Dacă dăm peste pasaj, aveţi să mă pomeniţi! - Dacă dăm peste pasaj! sublinie incisiv poetul, privindu-mă cu înţeles. - Se-nţelege, se înfierbîntă cuconu' Nicu. Dar eu cred că dăm. - O presupunere nu-i decît o presupunere, reluă fără milă poetul. Se poate să nu găsim nimica. - De ce? - Iată de ce. Mai întîi admiţi că se poate să nu găsim sitari? - Da. Dar eu sunt sigur că găsim. - Bine; dar se poate să nu găsim. Şi eu cred că n-o să găsim, pentru următoarele motive... - Să vedem... zîmbi cuconu' Nicu Fantazie, cu bunătate. - Ascultaţi. Mai întîi, astă toamnă, am mers de trei ori în locuri hotărîte de dumneata. 27 Şi n-am găsit nici un iepure. Am văzut odată unul singur, care fugea pe dealuri la o depărtare incomensurabilă. - Bine, dar asta a fost astă-toamnă. - Stai, urmă neînduplecat poetul. Astă-iarnă ai rînduit şai condus de două ori gonile în Boroseşti. Şi tot vînatul mare a ieşit tocmai pe unde n-am cuprins noi... - Bine, asta a fost astă-iarnă. Asta se poate întîmpla oricui. - Se-nţelege, dar ţi se întîmplă cu deosebire dumitale. Dumneata, cucoane Nicule, eşti cel mai bun şi mai plăcut tovarăş, numai cît n-ai noroc la alegerea locurilor. - Aşa-i, aprobă cu puţină tristeţă tovarăşul nostru. De-o bucată de vreme am băgat de samă că am ghinion. Dar acum sunt sigur că la Boroseşti, în Ionaşcu, găsim sitari. - Nu! strigă poetul. Boroseştii e la sud. Noi trebuie să pornim spre miazănoapte. După această mişcătoare discuţie, am hotărît în unanimitate să mergem la Boroseşti în mlada lui Ionaşcu. Şi cuconu' Nicu nea povestit în amănunt cum a fost afacerea din 1893. Sitarul şi pasul! Sitarul şi pasul! Peste noapte am visat numai sitari! Ş-a doua zi am pornit spre Boroseşti pe o vreme senină cu soare şi fără vînt. La fereastra vagonului, pe cînd pornea trenul, cuconu' Nicu ne spune vesel: - Avem o zi minunată! Poetul tăcea. Însă era bine dispus. Eu observai: - Se poate întîmpla să nu găsim căruţele în gară la Scînteia. - Avem să le găsim, răspunse liniştit cuconu' Nicu. I-am trimes răspuns pădurarului Bucă. Într-adevăr, în gară la Scînteia, găsirăm căruţele şi ne îmbarcarăm, cu ceilalţi cinci ori şase tovarăşi. - Dar dacă Bucă pădurarul n-o fi strîns gonaşi? întrebai eu, cu îndoială. - Nu se poate: i-am trimes răspuns. Şi dac-au fost căruţele, trebuie să fie şi gonaşi. La fîntîna din marginea pădurii, găsirăm pe Bucă, cu gonaşii. Toate porneau bine şi ziua era minunată. Cuconu' Nicu mai aştepta zborul sitarilor. Şi-l văzui vesel şi fericit după cele dintîi două bătăi. Chiotele băieţilor ridicaseră chiar în sihlele din margine cîteva părechi de păsări cu pliscul lung şi se trăseseră cîteva focuri. Îl văzui pe bătrînul nostru tovarăş senin, triumfînd cu modestie şi fără larmă. Prietinul cel tînăr tăcea. Înaintarăm cu hăitaşii înspre pădurea mai bătrînă, - înspre "temei', cum zicea cuconu Nicu. La bătaia următoare sări un sitar răzleţ. La alte bătăi nu mai sări nici unul, - şi la chiotele şi hăulirile gonaşilor nu răspunse în pădure nici un foc de puşcă. Înspre amiază, pe cînd ne aşezam în altă goană, Poetul, trecînd pe lîngă mine, îmi şopti zîmbind: - Se cam zbîrleşte vremea. Într-adevăr, nici nu băgasem de samă că soarele nu mai lucea în pădure. Tufele de iarbă nouă şi flori albastre erau învăluite ca de o umbră. Din depărtări auzii un şuiet slab, ca de ape. Şi, pe coama codrului înmugurit, în curînd sosi, pe o aripă de furtună, un puhoi de ploaie amestecată cu măzăriche. Începu a ne bate cu îndîrjire. Se potoli într-o vreme şi porni din nou. Şi, dintre doi fagi, unde stăteam zgribuliţi, priveam prin ţesătura de crengi alte învălmăşiri de nouri negri, care veneau de la asfinţit. Ne traserăm cătră o poiană, înspre căruţe. - Eu sunt sigur că-n alte părţi nu plouă şi sunt sitari! îmi zise cu linişte prietinul cel tînăr. Cînd ajunserăm la căruţe, ploaia stătu. Cuconu' Nicu, înveninat iar, începu a scoate merindele şi vinul. - Apoi, după ploiţa asta, zise el, tot găsim noi pasajul, în mladă la Ofileanu. 28 Tovarăşul celălalt mă privi c-un zîmbet semnificativ. După gustare, pornirăm cu multă nădejde înspre Ofileanu. Şi cum ajunserăm la Ofileanu cu căruţele, o altă învăluire de furtună aduse altă scuturătură de ploaie din nouri de catran. Şi pe urmă ne bătură săgeţi reci de apă toată după-amiaza, pînă ce trudiţi, uzi şi gîrbovi, cu cizmele încărcate de glod, ne înşirarăm pe potecă spre căruţe. Cînd ieşirăm spre poiana Jidovului, luci soarele în asfinţit, în aur şi purpură; vîntul căzu şi plîngerea pădurii conteni. Se vedeau lucind pînă în depărtări valurile codrului. Şi-n desişurile de-aproape începură a suna glasuri de paseri mărunte. Prin luciri piezişe de soare fîlfîiau mierle şi gaiţe. Şi cînd geana de foc de la asfinţit se închise şi prinseră a veni din rîpele pîraielor umbre, deodată auzirăm pe deasupra poienii guruitul caracteristic al sitarilor şi zboruri graţioase începură a se încrucişa prin fumegarea înserării. Cu sufletul plin de amurgul acela de primăvară şi cu genţile goale, ne înfundarăm în noaptea codrului, pe poteci umede, spre o gară depărtată. Şi, umblînd spre gară, domol, cuconu' Nicu înainte, Poetul după el şi eu la urmă, - iată că tovarăşul nostru cel tînăr îşi aduse aminte de cea dintîi expediţie la sitari, anul trecut. - Pe aceea o uitasem, vorbi el puţintel înseninat, dar acuma miam amintit-o. Eu v-am spus că trebuia să mergem undeva, la nord. Acolo sar sitarii şi nu plouă. Anul trecut, v-aduceţi aminte? Cuconu' Nicu hotărăşte şi ne-ndeamnă să mergem în păduricea de la Corneşti. Acolo, cîndva, în alt an de la Hristos, domnia-sa iarăşi a puşcat un mare număr de sitari. Eu am fost de părere să mergem în altă parte, - pe urmă, ce să fac? hai şi eu la Corneşti. Fără îndoială, vă aduceţi aminte foarte bine ce s-a întîmplat în ziua aceea de Buna-Vestire. Cînd ajungem, nu găsim haitaşii, pentru că biserica de la Corneşti avea hram şi băieţii erau la biserică. Vrasăzică, din toate satele din ţinutul Iaşilor, am nemerit într-un loc cu hram. După ce, cu chiu cu vai, adunăm vreo cinci haitaşi, intrăm într-o anumită parte a pădurii, unde, cu un ceas înaintea noastră, trecuseră alţi vînători cu cînii. Puteţi să-mi spuneţi mie dacă nu-i adevărată minune asta? Cuconu' Nicu Fantazie încuviinţă cu duioşie. - Într-adevăr, de o bucată de vreme am ghinion! Dar cînd îmi aduc aminte ce vînat am împuşcat eu odată prin acele locuri... Neînduplecat, tovarăşul cel tînăr îl întrerupse: - Cucoane Nicule, unde mergem duminica viitoare? - Eu zic să mergem la Bîrnova, răspunse cu grabă tovarăşul nostru. Cînd om ajunge la gară am să vă spun ce mi s-a întîmplat acolo acum douăzeci şi unu de ani... - Eu declar de mai nainte că e necesar să mergem în altă parte! hotărî solemn Poetul. Ajunşi în gară, la crîşma cea mititică, cu crîşmar bărbos, - pînă la sosirea trenului cuconu' Nicu ne-a povestit întîmplarea de acum douăzeci şi unu de ani şi a ciocnit cu noi cîte un păhărel de vin. Ş-am rămas deplin înţeleşi că duminica cealaltă căutăm sitarii la Bîrnova, tot la sud, deşi Poetul, cu logica lui de fier, ne-a dovedit că în ziua aceea sitarii vor fi la nord. 

Ploaie, în păduri depărtate 


În gară la Tîrgu-Frumos, prietinul meu Poetul găsi în sfîrşit prilej să apostrofeze pe tovarăşii noştri de vînătoare: - Mai întîi, zise el, nu înţeleg de ce-am pornit de la casele noastre pe-asemenea vreme. Plouă de la miezul nopţii; ş-o ploaie de noiemvrie ca aceasta, displetită şi jalnică, nu-i nădejde să contenească degrabă. Dar să admitem c-am avut cu toţii dorinţa şi bănuiala că-n zori de ziuă cerul are să se însenineze. Nu s-a înseninat. Şi fapt mai grav: a plouat la fel şi ieri, ş-alaltăieri. 29 Pe lîngă asta, ştim din experienţa bătrînilor că ploile de toamnă sunt fragmente de veşnicie. Atuncea ce căutăm noi la Tîrgu-Frumos? Ştiu că pot să răspund eu singur. Ne ducem la pădure la Brăeşti. Ne-am oprit în gară la Tîrgu-Frumos pe ploaie; avem să intrăm în Tîrgu- Frumos pe ploaie, ca să căutăm căruţe să ne ducă la Brăeşti. Pe noroi şi pe ploaie se poate să ajungem cîndva la pădure. Dar cine ne sileşte să ne părăsim pe asemenea vreme tihna şi liniştea noastră? Am ucis pe cineva? Miam trădat patria? Îmi taie cineva capul dacă nu mă duc astăzi, pe ploaie, în pădure la Brăeşti? Eu nu-nţeleg nimica. Trebuie să ne-ntoarcem acasă! Astfel vorbi prietinul meu şi toată lumea îi dădu dreptate. Eram în jurul lui, pe peronul gării, douăzeci şi două de puşti, cum obişnuieşte a spune cuconu' Nicu, maistrul de vînătoare. Şaceste puşti priviră cu ochi fumurii şi deznădăjduiţi zările şi văzură pretutindeni cenuşa ploilor de toamnă. Are dreptate prietinul nostru Poetul. Numai nişte nebuni se pot hotărî, s-o apuce aşa, pe drumuri desfundate şi subt cernerea sură, înspre Brăeşti. - Ai dreptate, răspundem. Dac-am fi nişte oameni înţelepţi, am aştepta cel întîi tren care trece spre Iaşi şi ne-am întoarce spre casele noastre... - Noi însă nu suntem oameni înţelepţi; noi suntem vînători, replică cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi. Deci trebuie să ne resemnăm, să căutăm căruţe şi să ne ducem la Brăeşti. - Însă nu ne sileşte nimeni, observă Poetul. - Se-nţelege că nu ne sileşte nimeni, strigă cuconu' Nicu Fantazie, maistrul nostru de vînătoare; însă eu cred că îndată ce ajungem la pădure, ploaia stă. Se poate să înceteze chiar şi mai' nainte, - poate să înceteze orişicînd, pentru că nu-i cu contract, pe zece ani. La urma urmei, chiar dacă azi plouă pînă în sară, mîni desigur nare să ploaie. Ce Dumnezeu! Din două zile, măcar una trebuie să fie frumoasă. Aşa încît, trebuie să mergem. - Logica dumitale, cucoane Nicule, e teribilă, răspunse Poetul c-o ironie rece ca şi ploaia de toamnă. Te rog însă să-ţi aduci aminte că şi eu o am pe a mea. Din experienţele anilor trecuţi, din observaţii serioase pe care le-am făcut de cînd mergem cu dumneata în expediţii, din nişte celebre aventuri ale noastre la sitari, eu trag concluzia că ploaia asta e a dumitale. Dumneata eşti cel cu ghinionul. De-aceea nu ne-au venit nici căruţele la gară şi trebuie să le căutăm noi singuri prin mahalalele tîrgului. Sunt sigur deci că ploaia n-are să înceteze. Are să curgă apă din cer şi la noapte, şi mîni. Cu toate acestea trebuie să mergem, pentru că nu suntem nebuni, ci vînători! Cuconu' Nicu rîse cu amărăciune, ca totdeauna cînd era vorba de ghinionul lui, şi-şi aprinse o ţigară. După aceea încheie cu seninătate: - Nu se poate, trebuie să steie cînd ajungem la pădure. Să mă văd eu, cucoane, în pădure la Brăeşti! De-asemenea ploaie nici numi pasă. Am făcut eu acolo vînători şi pe vreme mai urîtă. Şi ce vînat am puşcat! Dac-ar trăi răposatul doctor Botezatu - ce vînător era acela! - apoi v-ar spune ce mistreţi şi ce lupi am făcut noi în pădure la Brăeşti. Doar se ştie că tocmai pe vreme rea cade vînatul cel mult. Ei, dar atuncea erau alte timpuri şi alţi oameni. După asemenea discuţie plină de înţelepciune şi bazată pe fapte, ne-am trecut la spinare puştile, am apucat în mînă bagajele şam pornit prin glod şi apărie, să căutăm căruţe care să ne ducă în pădure la Brăeşti. Prietinul meu Poetul era absolut sigur că ploaia n-are să steie nici cînd om intra în pădure; era sigur şi de alte mizerii şi catastrofe pe care aveam a le îndura din pricina ghinionului lui cuconu' Nicu, cu toate acestea intră şi el în convoi. - Expediţia asta e scrisă în catastiful fatalităţii, se mîngîia el rîzînd. - Dumneata glumeşti, însă aceasta e singurul adevăr..., îl completă cu seriozitate cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi. Aşa, pe ploaie măruntă şi domoală de toamnă, am găsit nişte căruţe lipoveneşti, în nişte ogrăzi în care şi oameni şi cai frămîntau un glod negru pînă la glezne. Pe ploaie măruntă şi strălucitoare am ieşit din tîrgul umilit şi pustiu, ş-am apucat spre Brăeşti pe un 30 drum şoseluit şi trăgănat, grămădiţi unii în alţii, cu capetele plecate şi cu aţe de apă şiroindu-ne din streşinile pălăriilor. Caravana era destul de veselă şi dispusă chiar să cînte. În căruţa noastră plină de paie jilave, prietinul meu Poetul fredona producţii proprii, pline de agerime şi de artă, pe care însă nu le pot asculta decît urechile unor vînători care merg pe ploaie la Brăeşti. Cuconu' Nicu îşi aplecase spre el urechea cu care aude mai puţin rău, şi asculta c-un surîs al anilor celor de demult. Cu toate cîntecele prietinului nostru, cerul nu se îmblînzi. Ba, fără logică şi dreptate şi-n chipul cel mai absurd, drumul pietruit se sfîrşi, şi căruţele apucară prin nişte rătăcăni desfundate. Lipovenii cu bărbile plouate coborîră alăturea cu căluţii lor roibi. Învîrteau pe deasupra capetelor cîte-o puhă de cînepă şi răcneau într-o limbă străină, cufundîndu-se din cînd în cînd prin ştioalne cu ciubotele lor enorme. Din cînd în cînd puneau umărul la leuci şi iar răcneau cu disperare. Şi caii, încordîndu-se în ştreanguri, se opinteau năprasnic. Din vreme în vreme ne opream: caii răsuflau pripit, cu boturile la genunchi; iar lipovanul, în cercheşca-i creaţă şi cu cizme de glod, ne privea zîmbind. - Prin asemenea locuri, ne zise el c-un fel de mîndrie, nu mai poate răzbate nimeni de pe la dumneavoastră la o vreme ca asta. Aftamobil, droşcă, - asta aici nu merge! sfîrşi el cu dispreţ, îndemnînd caii şi punînd iar umărul la leucă. Prin asemenea noroaie, ciomîrle şi mlaştini, care nu s-au schimbat de pe vremea lui Boerebista, am ajuns la pădurile cele mari de la Brăeşti. La focuri uriaşe, într-o poiană largă de fagi bătrîni, aşteptau pădurarii, haitaşii şi căruţele. Şi-ndată, mutînd calabalîcul şi scoţînd puştile din tocuri, ne-am pregătit să ne facem datoria. Cuconu' Nicu, maistrul de vînătoare, încercă să ne convingă că cernerea s-a domolit într-atîta încît aproape nu se mai simte, ca şi cum nici n-ar mai ploua. De-aşa ceva se lăsă convins, c-un zîmbet ironic, şi prietinul nostru Poetul. Şi pădurarii, adunîndu-se la porunci, se hotărî planul de război, la care luarăm parte cu toţii, muşcînd cu gravitate din bucăţi de friptură rece, ca şi strămoşii noştri din epoci preistorice. Nu era vreme multă de aşteptat, căci s-apropia amiaza. Se deschiseră sacii şi se împărţiră pînile ude la gonaşi. Şi după ce traserăm sorţii dintr-o cuşmă de oaie, ne înşirarăm pe poteci lungi şi întortochiate, călcînd moale pe strat de frunze lucii. Codrul cu prăpăstiile şi singurătăţile lui cafenii rămase stăpîn peste noi. Ca-ntotdeauna simţii în mine inima bătînd c-un ritm deosebit. Şi, din locul meu hotărît de soartă, îmi aţintii urechea spre liniştea care ne închisese de pretutindeni. Bura de ploaie nu mai avea sunet, părea mai mult o fumegare a rîpelor. Fagii cei mari şi lianele desişurilor luceau în ziua sură, într-o neclintire impresionantă. În amorţirea aceasta tresări semnalul de corn pe linia puştilor şi alt corn răspunse de la hăitaşi, urmat îndată de hăuliri şi răcnete stranii. În căldura umedă a hainelor, rămăsei ca-ntr-un fel de somn al aşteptării, neclintit şi cu puşca aplecată. Aşteptarea aceasta plină de înfiorare şi de viziuni, de atîtea ori încercată, loveşte totdeauna în inimă ca ceva nou. Ochiul aţintit mare străbate desişuri încîlcite, fuge pe cărări imaginare. Aşteptam vînatul dintr-un loc anumit, cel mai nimerit ca să-l pot fulgera. Aşteptam o nălucă cu ochi spărioşi: era cînd un lup cenuşiu, cînd un mistreţ întunecos, cu coama zbîrlită, cînd fulgerarea roşcată a unei vulpi... Un sunet uşor pe frunza moartă mă deşteaptă. În coada ochiului meu stîng a apărut, prin pîcla uşoară, o fiară naltă, cu coarne ţapoşe. Braţul tresare şi inima zvîcneşte. Printr-o mişcare abia simţită întorc faţa. Rămîne la zece paşi de mine un simplu iepure, ridicat în două labe, ascultînd c-o atitudine comică zvoana din urmă-i. În bătaia aceasta aşteptam însă vînat mare. Îl las să treacă. Şi el face ţupăind cîteva salturi; trece apoi foarte aproape de mine, neliniştit şi de coloarea tufarilor, şi se coboară, în dosul meu, înspre desişuri de sîngeri, care-l iau subt ocrotirea lor. A dispărut dintr-o dată. Înaintea mea pădurea rămîne iar un colţ de umbră a aşteptărilor şi surprizelor, înspre larma depărtării. 31 Cel dintîi foc de puşcă. Fără voie număr: unu. Şi-ndată aud şi pe cel de al doilea. Trebuie să fi ieşit lupii sau mistreţii. La care puşcă va fi mînînd întîmplarea pe dihăniile acestea mari, - pe care toţi ochii aţintiţi le aşteaptă? - O vulpe atentă stă neclintită între doi fagi tineri, destul de aproape, într-un punct pe care eu nu il hotărîsem. Cînd a apărut, nesimţită? Inima se mişcă iar grăbit, cu bătăi pe care le aud distinct. - Cînd a dispărut, s-a rupt farmecul; ridic puşca ş-o prind din fuga-i piezişă spre spinărişul de-aproape. Detunătura n-o aud. Văd prin fumul de pulbere zvîrcolirile dihăniei. A căzut. Oftez şi reîncarc arma. Rămîn iarăşi neclintit, în dosul fagului, - aud alte pocnituri pe linie, însă nu le mai ţin socoteala. Cînd ne coborîm în locul de adunare, găsim cerc strîns şi des de hăitaşi şi puşcaşi ş-auzim triumfător glasul lui cuconu' Nicu. Au căzut trei lupi. În locul cel obişnuit, la gîrla de devale, au ieşit şi porcii. Au venit năprasnici şi pufnind cum li-i obiceiul, dar în cel din urmă s-a putut trage. A fost lovit, - şi-a întors fuga în lungul liniei ş-a mai primit şi alte împuşcături. S-a dus, dar lasă pe frunze urmă de sînge. S-a luat după el Bazil cu doi pădurari, să-l caute. Nu se poate să nu-l găsească, în vre-o rîpă... - Am văzut şi eu stropitura de sînge, cucoane Nicule, complectează Chihaia. Lasă sînge cu floarea portocalie: e pălit la plămîi şi-l găseşte cuconu' Bazil, de asta să n-aveţi nici o grijă... Cuconu' Nicu Fantazie priveşte cu mîndrie la noi şi mai ales la prietinul meu Poetul. - Deocamdată, replică liniştit prietinul meu, văd că mistreţul s-a dus. Pe lîngă asta, ploaia iar începe să se întărească şi să se îndesească! - Cînd v-au vorbind aşa, strigă cu disperare cuconu' Nicu, îmi vine să mă sui pe o mîrţoagă de-a lipovenilor şi să mă duc în lume!... Cu toate acestea, izbînda acelei zile i se părea vădită şi cu toţii, şi puşcaşi şi gonaşi, admirau la picioarele lui vulpile şi lupii culcaţi unul lîngă altul, pe frunzele de coloarea blănilor lor. Dar prietinul meu Poetul ştia că nu trebuie să dezarmeze. Ploaia sporea tot mai neliniştitor şi bătaia a doua s-a făcut în condiţii deosebit de grele. Cu toată bărbăţia şi strigătele lui, cuconu' Nicu a trebuit să se plece văzduhului - şi ne-am adunat sumbri la focurile cele mari, în poiana din margine. Cum ajunserăm aici, ploaia se domoli iar; şi vîlvătăile uriaşe zvîrleau sclipiri vesele şi fum între fagii rari şi străvechi. - Trebuie să intrăm la gazde..., hotărî cuconu' Nicu. Întîlnind însă privirile prietinului meu, adăogi îndată: Însă mai întîi s-aşteptăm să vie Bazil cu porcul... - S-aşteptăm... încuviinţă cu linişte şi cu ironie Poetul. - Iaca, vine şi cuconu' Bazil! strigă unul din pădurari. Aduc şi porcul! Prietinul meu îşi aprindea o ţigară şi păru că nu vede ce flacără joacă în ochii partenerului său. - Bine, bine. Să vedem ce facem cu gazdele, mormăi el. Tovarăşul nostru Bazil sosi asudat şi radios, plin de glod şi de hlei din cap pînă-n picioare, - însă tot vînjos, elastic şi nedomolit. Privindu-ne aprig şi vorbind năvalnic, ne povesti drumurile întortochiate prin rîpe, pe costişe, pe pîraie, prin tăuri, - pe urma de sînge a mistreţului. L-au găsit în sfîrşit în nişte spinării aproape de un izvor. L-au deşertat pe loc şi l-au încărcat pe-un drug de fag. Frumos şi voinic mistreţ, ş-a dovedit putere mare. Are colţii ascuţiţi şi tineri şi slim pe grumaz. Se pregătea de viaţă lungă în singurătăţile pădurii. Dar i s-a împlinit veleatul. - Aista ne-a farmat nouă astă-vară ogoarele de păpuşoi..., ziceau oamenii privindu-i cu respect capul enorm şi fioros. Ce facem acuma de gazde? Dumitrache pădurarul spune că aici aproape, la cuscrul primarului, nu se mai poate. Are casă largă şi-ncăpătoare, dar omu-i dus la o nuntă, în Brăeşti. Pînă-n sat, - departe, glod şi vreme rea. Cît Dumnezeu are să tot curgă de sus? Cei de făcut? Prietinul meu Poetul îşi aprindea altă ţigară şi nu spunea nimica. Amurgul venea răpede şi deodată mă simţii aşa de ud, aşa de trudit, aşa de departe de 32 lumina şi de blîndeţa unui adăpost, încît aruncai o privire în juru-mi, la tovarăşi, ca şi cum mă deşteptam dintr-o vedenie ş-atunci observam pentru întîia oară şi cu adevărat realităţile. Ce facem într-adevăr în noaptea de toamnă, subt cerul posomorît şi cernînd ape? - Liniştiţi-vă, vorbi cu blîndeţă cel mai în vîrstă dintre noi. Asta ni s-a mai întîmplat şi altădată, căci nu e nimic nou subt soare, ori subt ploaie. Doi pădurari experimentaţi dezbrăcară lupii de blănuri. După această rînduială, încărcăm mistreţul în căruţa ce ne-a mai rămas. Şi, pentru că prin glod şi hlei, cu greutate, caii nu pot răzbi singuri, avem să le-ajutăm noi, împingînd de pe delături şi din urmă. După ce avem să măcinăm glodurile şi hleiul vreun ceas de vreme, călăuzindu-ne prin întuneric după răcnetele pădurarului, avem s-ajungem la căsuţa lui, în poiana cealaltă. Acolo omul are nevastă şi copii, - ş-un viţel ori un mînz fraged de curînd venit pe lume. Abia încap cîţi sunt subt acoperişul de şindrilă şi-ntre păreţii scunzi de bîrne. Cu toate acestea, vă încredinţez că avem să încăpem şi noi şi avem să dormim tare bine pe cîte-un braţ de fîn, strînşi unul în altul ca să ne fie cald, ca nişte adevăraţi tovarăşi şi fraţi. Pot să vă mai spun că cu toţii vom fi lucrat ca să statornicim în timpul fugar o amintire plăcută. Am făcut într-adevăr aşa cum a hotărît cel mai în vîrstă dintre noi, iar cuconu' Nicu şi prietinul meu Poetul s-au liniştit ş-au împins la căruţă. Şi, cufundîndu-ne în întuneric, după glasul fioros al Pădurarului, nu mai aveam nici haine, nici nume. Plăteam o datorie întunecoasă cătră veacuri trecute. În drumul nostru absurd, cătră acelaşi sfîrşit, nu rîvneam decît clipa popasului. Totuşi amintirea aceasta n-a fost scrisă fără plăcere în analele noastre. 

Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit




În ziua aceea întîia nu căzuseră decît puţine vulpi şi iepuri, deşi cuconu' Nicu, maistrul nostru de vînătoare, condusese bătăile ca un adevărat general. Ieşiseră şi mistreţii - şi de asta el era foarte mulţămit, - îi părea numai rău că scăpaseră. Din pricina asta, pe cînd se adunau puşcaşii în juru-i în poiana de la Cujba, se uita pieziş, numai într-un ochi, spre vînătorii cei bătrîni şi se scărpina c-o violenţă semnificativă deasupra urechii drepte. - Ce poţi să faci? zise domnia-sa cu jumătate de glas. Porcii au ieşit. Poţi spune că şi-au făcut datoria. Dar dac-au dat peste boboci, au rupt linia... Bobocii erau adică vînătorii cei tineri. "Au rupt linia..." repeta cuconu' Nicu, fericit că găsise o expresie potrivită. Dac-au rupt linia, ce poţi face? Noi, cei bătrîni, nu suntem vinovaţi. He-hei, vorbeau între ei bătrînii, zîmbind. - Dacă ieşeau la alte puşti, era altă socoteală! - Bine, cucoane, dar ce puteam face? striga cu înflăcărare vînătorul cel tînăr. Au ieşit dintr-o dată din rîpă grohăind; ş-au trecut ca nişte săgeţi. Am tras, dar erau cam departe. A văzut şi Gheorghe Ceapă ce departe erau. - Ai văzut şi tu, Gheorghe? întrebă cuconu' Nicu. - Se-nţelege c-a văzut! strigă cu tărie tînărul. Spune, Gheorghe, erau ori nu erau departe?... - Cam departe, cuconaşule... răspunse Gheorghe Ceapă. Şi cuconaşu' Victor trecu spre partida celor tineri, gesticulînd. Da' de unde, cucoane? care departe? reîncepu pădurarul stăpînit şi îndesat, plecînd capul şi privind pe subt sprîncene. Au trecut ca-n măcieşul cela de acolo. Erau cinci: scroafa cu patru gódini. Drept că cuconaşu' Victor s-o cam sîit... O tras întîi prea jos, - pe urmă prea sus... Scroafa mare - şi cam fioroasă... - Ş-au rupt linia! sfîrşi cuconu' Nicu, mai domolit. Asta-i a cuconaşilor istora. Vin cu 33 două puşti - una cu glonte. Şi iaca ce ispravă fac! - Linişteşte-te, cucoane, îi zise cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi şi adă-ţi aminte de ucenicia dumitale, acu treizeci şi ceva de ani. - Ehei, replică cu ifos cuconu' Nicu; acelea erau alte vremuri. - Se-nţelege, cucoane, dar vînătorii se poartă cam la fel. Am să-ţi aduc aminte şi eu domniei-tale, dacă nu te superi, de-o întîmplare dintr-o pădure din ţinutul Ieşilor... Cam mult de atunci, dar eu încă nu mi-am pierdut memoria. - Ce întîmplare şi care pădure? mormăi cuconu' Nicu. Ia lasă, cucoane, poveştile vechi. N-ai să-mi spui mie că mi-au ieşit atunci mistreţii, cum au ieşit azi. Eu eram ca ici, - şi mi-au trecut cine ştie unde, hăt la mama dracului. - Ştiu, ştiu... îl potoli cel mai în vîrstă dintre noi. Asta dovedeşte că un vînător nu trage niciodată aproape. Dacă nu cade vînatul, - a fost prea departe. Dacă cade, - ai văzut ce departe am tras? Aşa încît şi dumneata ai tras prea departe. - Poveşti vechi, cucoane! strigă cuconu' Nicu, scuturîndu-şi în sus mîna dreaptă. Acu nu-i vreme de poveşti, că s-apropie sara şi trebuie să rînduim vînătoarea de mîne. Azi a fost precum s-a văzut; mîni însă batem tăriile şi am nădejde mai multă. - Dacă dă Dumnezeu, - se amestecă Rafailă, pădurarul cel balan, poate să ningă puţintel în ia-sară, şi mîni dimineaţă, pe înoitură, facem treabă bună... La vorba asta a lui Rafailă puşcaşii cei bătrîni rîdicară capetele. Văzură un vîntişor subţire de amurg sosit în marginea poienii, pe crestele cenuşii ale fagilor. Şi, la asfinţit, pe munţi, nouri alburii de omăt. Fără îndoială că mîni are să fie o zi bună de vînat. Asta o înţelegeam cu toţii, mai ales cînd ne gîndeam la odăiţele scunde din sat, cu focuri îmbielşugate în sobe, şi la borşul de găină, aşa de bun şi de gustos după răceala şi truda unei zile de hăituială prin rîpi sălbatice. Gonaşii se adunaseră zgribuliţi în jurul săniilor, la margine; şi cum primiră porunca pe a doua zi, se risipiră în grupuri pe poteci, cătră satele din văi. Glasurile şi chemările lor sunară un timp, tot mai departe, în pădurea sonoră. În jurul puştilor bătrîne, pădurarii mai stăruiră un răstimp, ascultînd de la maistrul nostru de vînătoare orînduiri amănunţite şi straşnice pentru a doua zi. - Cucoane! grăi Rafailă cu foc, dacă se pune omăt numai deun deget, eu mîni vă duc la lupi cum v-aş duce la mine acasă... - Are să ningă! declară cuconu' Nicu. - Apoi aşa credem şi noi, cucoane, c-are să ningă..., răspunseră pădurarii. După ce se puse la cale astfel şi chestia ninsorii, ne grămădirăm în sănii şi ţăranii începură a striga la căluţii cu coamele pline de scai, ş-ai şfichiui cu iuştile. Cînd ajunserăm la gazde, în cătunul adăpostit între păduri, începu a fulgui, şi vîntişorul de pe crestele fagilor stătu. Subt ninsoarea cenuşie, împrejurimile se întunecară ca nişte peşteri. Şi o tăcere cum numai iarna şi subt codri o simţi, se lăsă dintr-un cer grămădit numai asupra colţului nostru de lume. Gospodarii, în cojoace şi căciuli, ne primiră prin întuneric la prispe nalte şi lîngă şoproane acoperite cu paie, - ş-aveam impresia că sunt foarte departe de lume şi cufundat îndărăt, în timp. Cele cîteva gospodării fără drum, fără şcoală şi fără biserică, risipite undeva într-o rîpă a codrilor vasluieni, n-au văzut niciodată, dintre reprezentanţii oraşelor, decît oamenii de breasla noastră. Iar vînătorii au mai mult o înfăţişare din trecut şi n-au de-a face cu lumea. După ce eu, cuconu' Nicu şi ceilalţi doi tovarăşi ai noştri ne aşezarăm în faţa jarului de pe vatra sobei, la o măsuţă scundă cu trei picioare, nevasta desculţă a gospodarului ne puse dinainte felii mari de mămăligă şi cîte o strachină adîncă plină cu borş. Frecîndu-le apoi în palmă, ne aduse nişte linguri de lemn, pe care ni le puse cu de-a sila în mînă. Atunci ne deschiserăm genţile şi scoaserăm la lumină armele noastre pentru asemenea împrejurări; şi cei trei copii mărunţi ai gazdelor ieşiră de după sobă, în durligi, cu ochi rotunzi şi păr de cînepă, - şi priveau cu uimire şi cu bucurie cutii şi truse deschise, tacîmuri cu forme bizare, păhărele 34 care se întind şi se destind... Fără îndoială, eram foarte departe de lume, însă borşul era minunat şi mămăliguţa foarte bună. Erau bune şi prăjiturile noastre, cu care copiii alergară cătră părinţii lor, în cealaltă odaie, agitîndu-le pe deasupra capetelor. Era bun şi vinul din damigeana cu lacată, - un vin anume pentru vînătorile de la Boroseşti. Şi era plăcută mai ales intimitatea şi prietinia acelei seri de iarnă, ş-acea lene a oboselei, în care istorisirile întîmplărilor din trecut răsună ca o muzică cu profunde şi fine rezonanţe. Scuturîndu-se de omăt în tindă, cîţiva dintre vecinii noştri intrară cu rîset şi cu larmă. După ce damigeana îşi făcu datoria închinîndu-se la paharul fiecăruia, - sosi c-o mutră tainică şi Rafailă, păduraul cel balan. - Ce veste, măi Rafailă? îl întrebă cuconu' Nicu. Poate vrai să te uiţi în zare, la un pahar de vin? - Cucoane Nicule, întîmpină Pădurarul, eu de la aşa ceva în viaţa mea nu m-am dat în lături, căci, după cum spune părintele Toma de la noi, vinul îmblînzeşte năcazurile omului. Dar am venit să vă spun că dincolo de deal, în sat la noi, chiar în ia-sară am avut musafiri. De-abia s-a lăsat întunericul şi lupii au şi intrat. Asta, zic, trebuie numaidecît s-o spun boierilor. Am mîncat răpede ce-am găsit pe masă ş-am suit poteca înapoi cătră dumneavoastră. - Bea paharul ista, bre Rafailă, şi spune ce s-a întîmplat! strigă aţîţat cuconu' Nicu. - Spun, cucoane, cum să nu spun, că doar de asta am venit. Aşa - este în marginea satului, la noi, un gospodar mai sărăcuţ, unu Toader Ichim. În şopron, cum îi la orice gospodărie, îşi ţine boii într-o parte, - iar în fundul istalat are o scroafă fatată de-o săptămînă. Alaltăieri s-o strecurat lupu-n ogradă furiş, nici cînii nu l-au simţit, a intrat în şopron ş-o furat scroafei un purcel. Cînd au dat glas cînii, cînd o simţit omu huiet şi frămîntare, era tîrziu. O ieşit pe prispă, se scărpina în cap şi asculta cum coviţă purcelul cătră o rîpă, tot mai departe. S-o dus lupu şi l-o ospătat. Omu - de cei cu căciula pe ochi şi cam nătîng din fire, tace şi nu suflă la nimeni nici o vorbă. Da' ieri ş-o cioplit el un par bun dintr-o mladă de carpăn şi s-o aşezat în paie, lîngă scroafa cu purcei, la pîndă. Asară lupu no venit, că-şi are şi el socotelile lui, ca şi omul. Lupu-i dihanie înţeleaptă. Da' -n sara asta, cum s-o înegurat ş-o prins a ninge, dihăniile au şi ieşit, - ceea ce arată că au sălaş aproape, tot în locul pe care-l ştiu eu ş-avem să-l batem mîne... Iar omu nostru se afla tot lîngă scroafă, cu parul de carpăn în mînă. Şi, cînd nici nu s-aştepta, cucoane Nicule, fără să simtă o suflare ori un pas - iaca lupul lîngă el, şi purcelul o şi coviţat şi scroafa o prins a grohăi. Cum se zărea aşa, puţin, de-afară, de la albeaţa omătului, Toader Ichim se încordează şi păleşte pe lup după cap. L-o pălit îndesat şi cu ciudă, - cum i-i feleşagul lui. Lupu scapă purcelul, dar se ridică din pălitură - şi-n învălmăşala aceea se-ntoarce şi dă înapoi pe unde venise. Omul se răpede după el, aşteaptă ajutor de la cîni, - şi, cînd ajunge în ogradă, ce să vadă? Boii ieşiseră înaintea lui din şopron. Simţiseră şi ei pe duşman şi se zvîrliseră afară. Ş-acuma, cînd lupul năzuia la locul lui de trecere, pe unde sărise în ogradă, vitele, boncăluind, se aţineau cu coarnele. N-au mai avut nici cînii cînd sări, nici Ichim cînd da altă pălitură. Hulub, boul pe care-l înjugă el totdeauna în brazdă, o şi străpuns pe lup şi l-o şi zdrobit în picioare... Asta a fost. Şi pe urmă s-o stîrnit în sat atîta zvoană, de parcă era nuntă. M-am dus şi eu. Şi pe urmă m-am gîndit să mă-ntorc la dumneavoastră, să vă spun că acolo no fost numai un lup. Acela care o căzut în ograda lui Ichim e lupan tînăr. Trebuie să fie din cei şase care stau cu bătrîna într-o rîpă la Cucoara. Eu le ştiu sălaşul, şi socot aşa că mîne numaidecît trebuie să batem Cucoara... Cuconu' Nicu îşi fuma gînditor ţigara... - Bine, avem să batem Cucoara, hotărî el. Dar dacă stă ninsoarea, tu mîne în zori să cauţi urmele, împreună cu Ceapă, - ş-avem să ştim de bună samă dacă lupoaica aceea e acolo unde socoţi tu. Acuma mai vezi de paharul acesta şi du-te de te hodineşte. - Ascultă, Rafailă, interveni cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi. Trimete răspuns lui Ichim să vie mîni cu sania. Ne face trebuinţă şi-i plătim. Am dorinţă să văd boul cel cu isprava... Lupui fiară vicleană, - urmă el, după ce plecă pădurarul; însă nici omul nu se 35 socoate mai prejos. Eu sunt foarte încredinţat că lupoaica de care vorbeşte Rafailă îşi are locuinţa acolo, la Cucoara, într-o rîpă, într-o desime nestrăbătută... Acolo a rupt spinăriile cu dinţii ş-a cărat muşchi moale de pe lîngă izvoare. Ş-a crescut şase pui. Îi duce în expediţii, - îi învaţă vînătoarea şi furtişagul. Se pare însă că unul a căzut. Ea însă îşi urmează destinul, cu ceilalţi cinci care i-au mai rămas. Luptă cu omul. Ca toţi indivizii din rasa ei, luptă împotriva duşmanului celui mare care şi-a întins tot mai mult stăpînirea în lume, împuţinînd pădurile şi singurătăţile şi decimînd pe concurenţi. Ea reprezintă un principiu de libertate, cu toate acestea, mîni avem s-o doborîm fără nici o mustrare de cuget... - S-o fi întors ea oare în palatul ei de muşchi, subt stînci şi arcuri albe, în sălbăticiile de la Cucoara? urmă tovarăşul nostru, privind paharul de vin în zarea focului. Se poate să se fi întors, căci expediţia i-a adus o jertfă. Cu toate acestea, se resemnează uşor şi nu abandonează lupta, căci, după cît îmi închipui, are un fel al ei anume de a judeca ş-a raţiona. Noi gustăm picături de soare şi-i hotărîm sfîrşitul; - ea ascultă semnalele nopţii şi cugetă la foamea veşnică şi neistovită. Mai cugetă fără îndoială că omul creşte oi ca să le mănînce lupii. Că, la nevoie, e bună ş-o gîscă, numai că şi ea şi femeia ţipă prea tare cînd intri în ogradă. Cînele e un ticălos, un renegat ş-un trădător: la nevoie e bun şi el de mîncat. În sfîrşit, oricît s-ar mîndri, omul e vrednic de dispreţ, pentru că, în loc să lupte cu ghiarele şi cu colţii, întrebuinţează unelte necinstite. Pe urmă, de ce se luptă cu lupul, dacă, după ce-l omoară, nu-l mănîncă? E un mişel, pentru că nu-şi are blana lui ş-o ia de la făpturi care au nevoie de ea. E o fiinţă fără credinţă şi fără judecată, pentru că-şi închipuie că Dumnezeu a făcut lumea numai pentru el... Dacă n-o fi cugetînd asftel lupoaica lîngă cei cinci pui care iau mai rămas, - apoi desigur, că astfel ar putea să gîndească. Cucoane Nicule, pune lacata în buzunar şi toarnă în pahare vinul care ţi-a mai rămas în damigeană. Şi spune cîteva istorii de lupi. Acum putem să le spunem şi să le ascultăm zîmbind. Altă dată însă oamenii erau foarte serioşi numai cînd auzeau pomenindu-se numele acestor diavoli... Războiul vînătorilor urmează, însă biruinţa nu mai poate fi îndoielnică... Astfel a vorbit mai în vîrstă dintre noi şi, după ce a ascultat o istorisire de vînătoare, a spus şi el una. Şi de-abia într-un tîrziu neam despărţit, cînd cătunul dintre suhle dormea tăcut, cu luminile stînse. Ninsoarea stătuse. Văzduhul se înălţase iar pînă la stele. Şi împărăţia sălbăticiunilor era plină de frică şi de tăcere. Într-adevăr, bătrîna şi cei cinci lupani erau în palatul lor, în rîpă la Cucoara. Rafailă pădurarul împresurase în zori locurile şi găsise urmele intrate. Armata de haitaşi zgribuliţi trecu pe poteci, în mare linişte; şi vînătorii ieşiră în poiană, unde aşteptau săniile. Era de faţă şi întunecosul Toader Ichim, cu pielea lupului. Îşi dăduse căciula pe ceafă şi privea cu fudulie în juru-i, - pe cînd Hulub, lîngă el, ca un adevărat erou, era modest, nepăsător şi trist. Cum e-n rînduiala lucrurilor, bacşişul îl primi săteanul; şi cînd pornirăm să împănăm ţiitorile rîpelor de la Cucoara, păli cu biciul peste ochii cei blînzi şi mari ai lui Hulub. Omătul era nou şi curat pretutindeni şi tufişurile înfloriseră fantastic. Rîpele cele pietroase, adînci şi întortochiate, deodată tresăriră din farmecul lor alb, cînd chiuiturile gonaşilor sunară departe, la gura pîraielor. Şi lupii, la cel dintîi semnal, ieşiră din palatul lor şi apărură în singurătate, cu urechile ciulite, întrebînd vîntul cu nările. Lupoaica cea bătrînă scheună uşor, căscînd şi arătînd o gură neagră cu dinţi grozavi. Apoi porni împotriva vîntului, cu puii după ea. Chiotele şi hăulirile se întăriră; deci duşmanii erau aici. Se opri iar, - şi sorbi pe adierea subţire a vîntului emanaţii cunoscute. Se întoarseră scurt în loc şi porniră în direcţie contrară. Trecură din pîrîu în pîrîu şi din rîpă în rîpă, tîrîndu-şi cozile lungi pe neaua proaspătă; cînd o bătaie de puşcă sună înainte şi ecourile codrului o prelungiră ca pe-un tunet. Lupii se opriră: şaici erau duşmani, şi încă dintre cei mai răi. Al doilea tunet prelung fu semnalul despărţirii. Lupanii se împrăştiară în lături, lupoaica porni fără grabă înainte. Alte pocnete sunau la dreapta şi la stînga. Bătrîna făcu înapoi în salturi mari. Dar la marginea 36 celei dintîi poieni apărură hăitaşii, cu ciomegele, ţipînd şi răspunzînd cu chiote detunăturilor de puşti. - Lupu, măăi! clocoti poiana şi ciomegele se înălţară. Înapoi! altă scăpare nu este. Şi chiotele din urmă slăbiră. Înapoi, unde se auzeau din cînd în cînd pocnetele sunt tot duşmani. Bătrîna-i cunoaşte. Se opreşte brusc într-o spinărie deasă ca peria. La douăzeci de paşi înaintea ei, la marginea unei poteci, ceva a sticlit şi s-a mişcat abia, stricînd neclintirea şi armonia albului. Sălbăticiunea priveşte ţintă şi deosebeşte lîngă un fag un profil tînăr de vînător. A simţit-o fără îndoială. - Înapoi! Nici înapoi, nici pe de lături nu mai este loc de trecere, - căci se dezlănţuie pretutindeni urletele duşmanilor şi ieşirile rîpelor sunt închise. Bătrîna se întoarce gîfîind cu disperare şi cu limba lungă. Trebuie să ocolească profilul cel tînăr de lîngă fag. Puşca detună, rupe şi dărîmă însăilările de omăt şi halicele pîrîie în tufari. A scăpat. Într-un avînt înfricoşat se zvîrle la dreapta vînătorului celui tînăr. Acolo-i linişte şi neclintire. Dar acolo aştepta, ţapăn ca şi trunchiul cel cafeniu de pădureţ, cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi. Cînd bătrîna îi văzu mişcarea, era prea tîrziu. Căzu fulgerată la cinci paşi, - se zvîrcoli o clipă şi rămase strîmbă şi ţeapănă, căzută pe-o coastă, cu botul deschis şi cu limba sîngerată în omătul nevinovat. Haitaşii sosiră asudaţi, - şi doi dintre ei o tîrîră lîngă lupani, lîngă vulpi şi iepuri, între vînătorii forfotitori şi gălăgioşi. - Soarta noastră ne-a hotărît din veci această întîlnire..., zise prietinul nostru cu oarecare melancolie; şi trecu spre poiana de la Schit, unde cornul suna chemare la focurile prînzului şi amiezii.


Pasaj de raţe, sara 


Intrăm pe baltă cătră ora 5, cînd căldura zilei de vară începe să se mai potolească. Plutim în apele Jijiei, aproape de vărsarea lor în Prut, pe-o baltă întinsă, cu multe ascunzişuri şi cotloane; şi, cum ne-am depărtat de satul Cristeşti, între păpurişuri şi stufării, mă simt, ca şi-n alte dăţi, departe, foarte departe de oameni. Măsura în metri, cătră dealurile din dreapta şi din stînga Prutului şi cătră satele din preajmă, ştiu că n-ar cuprinde un număr mare; pe ape însă s-a ridicat o aburire tremurătoare, un păinjeniş auriu, prin care toate se prevăd schimbate. Toate s-au tras mai îndărăt şi s-au micşorat. S-au stîns şi zgomotele familiare ale uscatului; şi-n ţinutul cu totul nou şi altul, în care am intrat, încep să percep alte zvonuri şi alte sunete. - Moş Barnea, vorbesc eu cu glas scăzut luntraşului; treci dincolo de hatie, cătră Vladnic ori Timircan... Hatia e un vechi dig de pămînt, pentru stăvilirea şi regularea revărsărilor. Vladnicul e limpezişul cel mai întins al regiunii, de aceea îi şi zic luntraşii luciul Vladnicului. Iar Timircan e un cotlon misterios ca şi numele pe care-l poartă. Numele mai cu samă îmi place să-l rostesc. Are în el ceva vechi şi barbar, - cuprinde în el o coloare asiatică: văd în el figura încruntată a unui han pe carel chema Temir. Nu ştiu bine încotro se află, însă deseori cer luntraşilor să mă ducă într-acolo: înspre balta lui Temir-han. Hatia cea veche - alt nume ciudat şi străin - de mult e ruptă şi părăsită, şi apele primăverii se pot revărsa slobode peste toată cîmpia. Cu luntrea, înaintăm pe un drum tăiat în pădurea de trestii, drumul pescarilor: îi zice canal. Vorba aceasta, în gura luntraşului, sună ca un nume propriu. Îl rostesc şi eu altfel: Canal. Da, e un nume propriu de departe, din nişte regiuni necunoscute. Cu puşca pe genunchi, stau drept şi atent pe scaunul de maldări de trestie. În dosul meu, moş Barnea, în picioare, mînă luntrea cu prăjina cea lungă care se chiamă ghionder. Moş Barnea are înfăţişarea unui indian; şi-mi închipui că la asemenea nume nu se poate să nu 37 răspundă tocmai obrazul acela aproape masliniu şi ochii aceia rotunzi şi atenţi ca ai paserilor de apă. E un indian zdrenţăros şi slab şi-şi poartă greu şi penibil braţele diformate de reumatisme vechi. Cunoaşte balta pînă în cele din urmă cotituri, şi-i ştie istoria pînă-n vremea unor boieri mari, care de mult s-au risipit şi s-au stîns. Iar soiurile de peşti, de păsări şi de dihănii ţi le poate număra pe degete. După ce am trecut de hatie, balta începe să trăiască şi să freamăte în singurătatea-i liberă. La ochiuri limpezi cresc amestecat crini albi şi nuferi galbeni; şi-n drumul luntrii plutesc colonii mari de plante mărunte grămădite ca o pîslă unele în altele, care cresc şi mor neistovit subt luciu. Amestecate în păpuriş, se înalţă în soarele pieziş umbelifere înflorite violet - şi printre ele se strecoară lişiţe negre. Prinse de pădurea de stuh, se caţără la lumină draperii de liane. Şi, în funduri de cărări, apar din cînd în cînd sălcii, curgînd cu ramuri subţiri pînă la apa neclintită. Pe-o trestie ruptă şi aplecată cu canafu-n apă apare, fără zgomot şi mişcare, ca şi cum ar fi înflorit, un pescăruş cu trupul scurt, cu cap mare şi plisc puternic, cu penajul stropit de smalţuri scumpe. L-am văzut uneori şi-n lumea oamenilor, imobilizat într-un bold, pe-o pălărie feminină. Aici însă e viu şi liber, în domnia lui, şi flutură din aripioare, într-o dungă de soare, la faţa bălţii. Am ajuns departe, tot mai în fund, unde izbucnesc, după ziduri de trestii, măcăituri puternice de raţe. Efemere de un strălucit siniliu trezesc pe luciu umbra unui aeroplan minuscul. Şi-n balta limpede, între rădăcini, văd mişunînd gîngăniile mărunte din lumea de dedesubt. Păsărele cenuşii, mici cît o alună, se caţără pe un firişor de liană cu lăbuţe subţirele de aţă. Alte paseri, cu nume necunoscute, cîrîie, chiamă şi ţîrîie între trestii. Aud rîsul ţărcii în sălciile de pe hatie. Deasupră-ne se învîrt hultani de baltă - şi penajul aripilor luceşte transparent, în zugrăveli delicate, cînd plutesc între mine şi soare. Aş vrea să întreb pe Barnea unde ne aflăm; dar tac. Ştiu că suntem în loc străin şi depărtat - şi-s mulţămit. Ca şi cum aş fi într-o lume a altor latitudini; la ţărmul Africei, în bălţile Nilului, ori aiurea... - S-au sălăşluit aicea acu vreo douăzeci şi doi de ani, îmi zise luntraşul, nişte pelicani. Şi-au fost făcut cuiburi în locuri ascunse şi nestrăbătute ş-au scos pui. Ş-apoi umblau pe Jijia şi pe luciul Vladnicului după mîncare. Îşi umpleau guşele de peşte cît nişte saci şi se întorceau de le deşertau puilor dinainte. Aveau nişte pliscuri mari şi-ntindeau aripi grele. Acea dihanie îi venită din ţara flămînzilor. Dac-am fi lăsat-o să se-mulţească, ne mînca tot peştele din bălţi. Aşa - ne-am luptat noi împotriva ei ş-am biruit-o. Aceea pe care am doborît-o eu căsca la mine o gură mare ca de balaur şi parcă voia să mă-nghită. Vin şi lebede pe aici, urmă moş Barnea, ca răspuns la o întrebare a mea. Dar acelea-s altfel de paseri. Le-a făcut Dumnezeu mari, dar nu le-a pus blăstăm ca celorlalte. Se suie pînă-n naltul cerului, deasupra bălţii - şi plutesc ca nişte bucăţi de omăt. Apoi vin aicea, în bălţi, fel de fel de paseri din toate împărăţiile pămîntului. Primăvara, întîi şi-ntîi, vin gîştele şi gîliţile. Zice că gîliţile vin tocmai de la America. Vin după aceea cufundari de toate soiurile: şi de cei mititei şi iuţi, cu pliscurile ascuţite ca acele; şi bodîrlăi de cei cu bărbiţe în două părţi ca nemţii şi rînchezăi de cei mari, care ţipă şi nechează ca nişte cai. Vin paseri de toate neamurile; eu nici nu le pot şti tuturor numele şi soiurile, căci sunt străine şi numai în trecere pe la noi. Vin de asemenea şi fel de fel de soiuri de raţe, şi de cele mititele cît pumnul, şi crihance roşii, şi cînipii, şi de cele mari ca cele de ogradă, şi gotce, şi de şuvoi, şi de cele albe, cu moţ în creştet şi cu aripi lungi încrucişate pe coadă... Toate neamurile de raţe de pe lumea asta vin şi găzduiesc în baltă. Unele stau aici şi scot pui. Altele-s numai trecătoare. Au venit legănate pe vînt, au făcut popas, şi se înalţă iar în văzduh. Le-auzim numai noaptea ţipînd şi chemîndu-se pe subt cer, - şi ştiu că trec paseri străine. - Uite, Barnea, o ţigară, zic eu indianului. Lasă ghionderul şi te hodineşte puţin. Şi spune-mi dacă trăieşti de mult pe balta asta. - De mult. Eu aicea m-am trezit. Ş-am umblat după peşte în baltă, şi după raţe şi gîşte în stufuri. Am stat la pîndă pe plăvii, ca să-mi cadă la îndămînă vulpe ori vidră. Şi eu nu 38 numai după ochi, - ci şi după ureche ştiu ce se petrece pe baltă. Din pricina bălţii am şi rămas eu beteag, cu mînile şi picioarele sucite. Pe pămînt merg mai greu; cu luntrea mai uşor, ca om de apă ce sunt. - Văd că-ţi place tutunul, Barnea. - Îmi place. Aici la baltă, cu tutun şi cu rachiu dovedim noi... Începu să rîdă strîmb, privindu-mă cu ochii lui rotunzi şi spărieţi. Fuma într-un colţ de gură; din cînd în cînd închidea strîns dintr-un ochi şi ferea fumul cu mîna-i aspră, neagră şi noduroasă. Barba-i întunecoasă, mustăţile zbîrlite, obrazul asudat şi stropit de mîl se armonizau cu sălbăticia, cu balta, cu singurătatea şi cu tăcuta depărtare în care poposisem. - Sunt aici în baltă şi multe neamuri de bîtlani, începu iar luntraşul, ca să mai cîştige timp de odihnă. Sunt unii mititei cît pumnul; alţii mari şi gheboşi. Paserea asta caută smîrcuri şi singurătate. Ş-apoi, cînd bate luna, cei mari se înşiră la locuri ferite pe lîngă maluri şi stau ca stafiile. - Iar paserile acestea care au prins a se învîrti în jurul nostru, pe deasupra, grăind şi rîzînd, vin tocmai de la Marea... Pe deasupră-ne se roteau lari albi pătaţi cu negru la aripi şi-n jurul ochilor. Zburau graţios, cu rîsul lor caracteristic şi nervos. - Paserii aceştia îi zice curvulice... încheie liniştit Barnea. Şi, potrivind ghionderul în luntre, apucă vîsla şi se aşeză pe scăunaşul de dinapoi. De-acu dăm la adînc şi trebuie să umblăm cu mare linişte. Au să înceapă a sări raţe. Soarele era aproape de asfinţit. Un soare de aur mărit şi diformat de aburii bălţii. Pluteam abia simţit şi vîsla avea un şopot moale în laturea luntrii. Marmura bălţii tresărea înfiorîndu-se pînă la trestii. În linişte şi-n lumina scăzută deodată apărură lîngă stufuri bibelouri neclintite pe tablale verzi de frunze de nufăr: găinuşi şi cristei de apă. Şi-n fund, o dungă mişcătoare pe luciu, trezind un unghi de creţuri. "Vidra, cucoane! vidra!' şopti Indianul răguşit îndărătul meu. Dar dihania trecu nevăzută între două ape, subt plaur. Deasupra noastră izbucni gaia în strălucirea asfinţitului, chemînd sălbatic şi scurt, apoi căzu vîjîind din înălţime în stufuri, asupra prăzii. O ştiucă se zvîrli pe faţa bălţii, fulgerînd după soreni. Şi zvonul larilor şi raţelor se ridica tot mai gălăgios în juru-ne. Viaţa şi moartea se amestecau în hotarul acela de ape şi mîl, viaţa nenumărată şi nesfîrşită şi moartea de fiecare clipă. Creaţia şi transformarea se succedau fără răgaz şi c-o indiferenţă dumnezeiască. În luciul cel mare bătea asfinţitul plin şi roşu ca arama în fierbere. Şi cîrduri de raţe pluteau lin, ori împrăştiau curcubeie sfărîmate, navigînd delicat în zona strălucită. Erau cele mai iuţi şi mai năprasnice zburătoare ale acelei singurătăţi. Erau paserile care vin din cer cu zgomot de vijelie; care vin de departe: din miezul nopţii, din apele arctice, unde n-a apărut încă omul, orin din delta Nilului sfînt. Erau zburătoare care-au plutit pe vînt cald deasupra piramidelor şi mormintelor vechiului Egipet şi coboară din generaţii care au fost adorate. Nici eu, nici indianul nu ştiam că răţoiul cel mare, din marginea de cătră noi a luciului, e o pasere sfîntă din ţara de la miazăzi - cu pene de azur şi ochi de ametiste fumurii. Îşi ondula lin capul, plutind măreţ, şi glasul lui era moale şi catifelat ca amurgul. Cînd simţi barca şi zări duşmanii, tresări cu putere sfărmînd balta şi bătu din aripi încovoiate, cu gîtul întins spre pămătufurile trestiilor. La chemarea glasului lui, raţele bălţii săltară şi ele spre cer, într-un început de vijelie. Puşca sfărmă singurătatea şi umplu de fum şi de miros de pucioasă împrejurimea. Zeul de la Egipet căzu cu zgomot în baltă, îmbrăţişîndu-şi cu aripile imaginea sîngerată. Mersul lucrurilor şi crugul cerului nu se tulbură decît o clipă. Soarele căzu în asfinţit şi balta păru pustie. Eram într-un loc unde moartea şi viaţa au acelaşi drept şi crimele rămîn nepedepsite. Tovarăşul meu Indianul rînjea cu plăcere ridicînd de-o aripă, de pe baltă, răţoiul mort. - Frumoasă pasere! îngînai eu, mişcat. 39 Barnea îl aruncă în luntre şi-l privi cu indiferenţă. Ca şi cum ar fi pornit întru căutarea tovarăşului pierdut, cîrduri după cîrduri de raţe prinseră a se ridica de prin toate cotloanele şi bălţile. Treceau la înălţimi mari unde stăruia încă lumina soarelui asfinţit, veneau cătră noi prin negura uşoară a amurgului. Uneori păreau vîjîiri de ape, alteori fragmente de furtună căutînd şuvoiul cel mare în felurite regiuni ale cerului. Din cînd în cînd soseau deasupra luntrii Indianului şi puşca fulgera bubuind spre ele. Brusc se-nşurubau în întuneric spre cer şi piereau. Altele treceau, şi altele, - pînă ce se făcu noapte deplină şi vînturile zborurilor rămaseră numai ca un cîntec al văzduhului. Auzeam în răstimpuri cîrduri căzînd în ghioluri. Şi întunericului se popula în juru-ne. Măcăituri de raţe izbucneau aproape; răţoii le răspundeau cu sunete moi şi catifelate. Noaptea se armoniza; drama care avusese loc căzuse în veşnicie; şi luntrea oamenilor aştepta neclintită răsăritul lunii. 

Gîşte sălbatice - adică numere incomensurabile




Noaptea, găzduim la malul bălţilor, în căsuţa pescarilor, cu care suntem prietini şi tovarăşi. Şi înainte de a se zări de ziuă intrăm în luntri, pe un vîntişor aspru de început de martie. E vîntul dinaintea zorilor şi ştiu că are să contenească la răsăritul soarelui. Cercetez orizontul: nu văd nicăeri îmbulziri de nouri. Deasupra, stelele scînteie îngheţat. - Cucoane, avem s-avem vreme frumoasă, îmi zice, prin întunecime, Neculai Cojocaru. Şi el e vînător pătimaş şi fără îndoială cunoaşte care poate fi îndeletnicirea mea, după ce-am ieşit din casă, la priponul luntrilor. S-aude, cucoane! vorbeşte el iar, după aceea, rîzînd. - Ce s-aude, Neculai? - S-aude zboru' gîştelor. Le-am auzit şi ast' noapte, pe sus. Au venit întruna, fără istov. Ş-acu s-au aşezat la marginea bălţii, pe grinduri; se veselesc şi se sfătuiesc. - De ce se veselesc, Neculai? - Apoi, ca şi omu', se veselesc că vine primăvara. Nu-i lighioaie care să nu se veselească pentru asta. Iar de sfat, asta-i a gîştelor. Nu este fiinţă care să grăiască mai mult. Cele care au venit mai de demult întreabă pe cele care au căzut ast' noapte. Cum au lăsat acasă, ce li s-a întîmplat pe drum. Ce se mai aude pe la alte bălţi. Ele, dacă colindă aşa ţărmurile lumii, văd toate. Şi fac sindrofie ele în de ele şi povestesc ce-au văzut. - Se poate şi asta. - Aşa-i, cucoane, cum spun eu. Aşază-te mata bine, că de-acu' pornim. Am grămădit stuh destul şi fîn. Este acolo ş-o cergă de pus pe picioare. Acuma, dimineaţa-i cam rece. Şi pe baltă-i mai frig decît în sat. Subt apă mai este încă pod de ghiaţă. Acu' pornim, cucoane; şi măcar că ceilalţi au luat-o înainte, - mai degrabă decît mine n-au s-ajungă unde trebuie. Mergem în locuri de mine cunoscute, cam în preajma soborului aceluia. I-auzi mata ce zvoană! Se frămîntă şi ţipă, se învăluiesc în văzduh şi iar se lasă pe grind. Acolo trebuie să fi cercat o vulpe. Observaţia vînătorului mă izbi prin adevărul ei. În întuneric, de dincolo de stufuri, de pe grindurile gîştelor, răzbătea spre cer o zarvă întinsă, cu scoborîri şi creşteri, cu ascuţişuri mirate şi întărîtate. Năzuise într-o lature a lor vulpea, fără îndoială. Larma avea expresie numai subt această presupunere. - Aşa se pare, răspunsei; vulpea trebuie să fie. 40 - Vulpea-i, cucoane. Eu spun, pentru c-am văzut cu ochii mei. Mi s-a întîmplat să stau la pîndă chiar în primăvarea trecută, la marginea cealaltă a bălţii, cătră Prut. Aveam înaintea mea o limbă de pămînt cu colţ de iarbă, între stuhuri. Aiestea care le auzim noi acuma îs gîliţele. Ele vin aşa de multe şi au glas aşa de subţire. Şi erau acolo, la colţul de iarbă, mii şi sute. Nici nu le mai puteam şti numărul. Stăteau des, una lîngă alta. Erau ca o oaste în repaos. Eu le-aşteptam să se stîrnească şi să vie asupra mea în zbor, ca să pot trage. Ş-atuncea, stînd eu neclintit în luntrea mea şi acoperit de stuhuri, am văzut la marginea grindului vulpea, tîrîndu-se ca şarpele pe după nişte păpurişuri. Gîştele însă au străji, - care stau cu capetele înălţate şi priveghiază. Au simţit pe duşmancă de la o vreme, oricît de ascuns se furişa. Ş-au dat veste: Iha-iha! Asta pe limba lor se chiamă vulpe. Şi-ndată s-a stîrnit zvoana pe care am auzit-o şi noi. Iar vulpea şi ea, înţelegînd ce spun, c-au simţit-o ş-o batjocoresc şo suduie, - sa retras ruşinată şi s-a dus să-şi cerce norocu' în altă parte. Tovarăşul meu era bine dispus şi mă simţii sigur şi eu de izbînda expediţiei. Pipăii în torbă, lîngă mine, pacurile de tutun şi sticla cu rachiu, care sunt plăcerea cea mai mare a lui Neculai, pe lîngă patima vînatului. Cînd a aşezat torba în luntre, a simţit şi el în vîrful degetelor darul pe care i-l aduc de obicei, - şi, după cum mi-a mărturisit altă dată, asta-i dă lui mare curaj ş-un fel de putere. Mînă uşor luntrea pe apele canalului crescute după dezgheţuri. Cele două vase ale tovarăşilor mei se zăresc înegrind înainte prin cenuşiul zorilor. Bătăi de aripi şi măcăiri tresar din cînd în cînd acolo; şi părechile de raţe se înalţă nevăzute deasupra stufăriilor. Pe urmă tovarăşii mei trec spre anumite cotloane ale bălţii, pe care le-au hotărît şi le-au ales cu multă nădejde din timpul nopţii. Cînd nu-i mai vedem, Neculai porneşte pieziş spre nişte locuri cu care se laudă el totdeauna. Acuma tace, atent, - şi eu îmi pregătesc puşca pe genunchi. Plutim spre răsărit. Într-acolo dintr-o dată umbrele prind a se destrăma, ş-a arde. Stelele pălesc, şi subt coloarea slăbită a cerului zăresc năluca celui dintîi cîrd de raţe. Trec într-o vîjîire scurtă de aripi, schimbînd cîrcîituri şi fluierături moi. Sunt crihance ori sarsele, cu zboruri fulgerătoare. Ne sar şi nouă, dintre cotoare negre de plante de apă, părechi de raţe mari. Bat apa zbucnind în sus una după alta, raţa cu măcăituri aspre, răţoiul cu huruitu-i moale cu vibraţii rare. Lumina încă nu sa deschis; braţele ridică instinctiv arma ş-o lasă iar pe genunchi. Apoi, după ce străbatem o cărare lungă şi îngustă printre trestii, simţesc înainte luciul unui luminiş. Îl rumenesc zorile revărsate, înflorind spre noi prin gratiile stuhului. S-a arătat deodată şi pe nesimţite ziua peste întinderile blonde, peste balta pustie, cu verdeaţa anului trecut moartă subt gheţuri. Vîntul a stat şi pe zarea răsăritului fulgeră cîteva clipe soarele. O geană de neguri şi nouri se lasă după aceea asupra-i, şi lucirile din juru-mi şi dinainte-mi se stîng. Peste singurătăţi a nins deodată o tonalitate sură, tristă şi rece. De pe depărtate grinduri de la margine vine, din cînd în cînd, spre mine, larma soborurilor. Unghiuri de gîliţe se înalţă, plutind sus pe deasupra apelor. Se încrucişează în toate părţile convoiurile accelerate de raţe de toate neamurile. Cerul colţului nostru de lume deodată s-a umplut de mişcare. Pasajul de dimineaţă se face c-o grabă şi c-o hărnicie nespusă; spre desimi tăinuite, ca şi cum toată lumea ar fi în întîrziere. Luntraşul mă face atent, c-un strigăt uşor şi gutural, şi deodată opreşte luntrea, alăturînd-o de stuh. Am întors capul; mi-a făcut semn. Din dreapta, încă departe, sună găgăiri de gîşte mari. Par semnale scurte şi sonore de trîmbiţi: ga! - ga! Vin cătră noi, la linia stuhului. Nu le văd, dar le-aud din ce în ce mai aproape. Tresare în mine, cu sălbăticie şi nestăpînit, ritmul pasionat al inimii. Îmi pregătesc arma cu fierbinte încordare şi c-un singur sentiment stăpînitor. Căci a rămas la mal, la ţărmul lumii oamenilor, o parte din fiinţa mea, - ceea ce mă face să fiu omul de toate zilele al obştii ş-al veacului. Şi celălalt, omul cel depărtat şi de demult, cufundat şi stăpînit subt întuneric, s-a eliberat, şi pentru el pulsează inima altfel şi-mi zvîcneşte sîngele-n ochi. Acest om nu trăieşte decît clipele de faţă, c-un singur scop. Şi 41 pentru asta aşteaptă sălbatic şi grav gîştele care plutesc găgăind peste pana stuhului. O bătaie de puşcă sună în altă parte a bălţii. Îndată urmează alta. Tovarăşii au început a trage mai devreme. Ecourile duruie spre dealurile Prutului. Cotind pe o linie nouă, gîştele care vin lunecă spre dreapta şi găgăitul lor, în răstimpuri regulate, are alt sunet. Inimaşi domoleşte bătăile; pufnesc uşor pe nări; şi mă înfioară, vag, o simţire de invidie pentru cei care, înaintea mea, au umplut singurătăţile de vuiet. Luntrea a pornit iar, lin. O uşoară perdea de stuh ne mai desparte de luminiş, cînd iarăşi tresare îndărătul meu abia auzit, semnal de atenţie. Au sosit în aceeaşi clipă la urechia mea şi de dincolo, de pe baltă, chemările afectuoase ale părechii nevăzute. Tovarăşul meu a dat luntrii o impulsie puternică şi prelungă şi s-a tupilat. Ies lin în luminiş, cu arma gata. Aud încă o clipă şoaptele gîştelor, fără să le văd. În fundul cotului de baltă joacă raţe, în stropi. Ştiu că mai am o clipă şi voi fi văzut. Mi se zbate o reţea fumurie pe ochi şi am în mine acelaşi zbucium al celuilalt. Două găgăiri prelungi şi simultane tresar în dreapta mea, subt zidul stuhului. Cu gîturi lungi şi zboruri greoaie paserile sălbatice se înalţă; şi-n acelaşi timp, în fluturări de stropi, şi grabnic, au zvîcnit spre văzduh şi raţele din fund. M-au simţit gîştele întîi şi m-au surprins. "Erau cam departe şin dreapta... îngîn eu cătră luntraş. N-am putut trage..." Şi-mi fac, cu ruşine şi înfrîngere, şi alte raţionamente şi socoteli de scuză, ca şi vulpea de lîngă grindul gîliţelor. Rămîn, privind sombru. Aud altă pocnitură depărtată de la tovarăşii mei. Ascult fără nici un scop şi fără noimă găgăitul gîştelor care au scăpat şi se depărtează; cînd, împletindu-se cu chemările lor tot mai slabe, alte chemări nouă, în creştere, îmi lămuresc înţelegerea şi-mi chiamă atenţia şovăitoare. - Din dreapta! îmi şopti luntraşul. Veneau drept în spre mine: două, alăturea. Dădeau din cînd, în cînd, fără grijă, drumul chemării lor muzicale. Fîlfîiau rar peste stuhuri. Alunecară cătră luciu, cu aripile întinse. Puşca izbucni. Căzură amîndouă, sfărmînd balta. Una se zbuciumă, plesnind unda cu aripile desfăcute, în spasmurile din urmă; alta, dreaptă pe apă şi înotînd, puncta neliniştită împrejurimile cu pliscu-i portocaliu şi năzuia spre desimea trestiei. - A doua-i aripată numai. N-o lăsa, cucoane. Scapă-n stuh... Nu pregetai să descarc a doua oară arma, pe cînd luntraşul silea cu vîsla spre sălbăticiunile căzute. Gol de emoţiune şi cuget, numai cu bucuria aspră şi simplă că, în sfîrşit, un eveniment mare s-a produs, îndeplineam mişcări reflexe, rupînd arma, trăgînd cartuşe şi-ncărcînd-o din nou şi pregătind-o şi, probabil, rîzînd. Da, fără îndoială că omul din veacuri rîdea, un rîs împietrit şi crispat, care samănă cu masca morţilor. Cînd se petrecuse toată întîmplarea? A avut loc dintr-odată, pe neaşteptate şi brusc, într-o clipă din veşnicie. Fără pricină şi fără scop; căci cel care-şi reia de la ţărm personalitatea abandonată nu obişnueşte să mănînce vînatul, ca strămoşii al căror rîs îl are pe obraz. Luntraşul urmăreşte cu ghionderul gîsca rănită. Rezistenţa ei nu îmbracă nici o mască tragică. E mlădioasă şi tăcută. Se fereşte, lunecă prin stuh; apoi se dă afund în apa limpede, cătră podul de ghiaţă. Labele ei rozate bat apa de jos în sus. O văd în valul tremurător diformată şi multiplă. Ghionderul o ajunge ş-o trage îndărăt; o loveşte ş-o aduce c-o aţă de sînge la luntre. A murit fără să scoată un sunet şi cade îndărătul meu lîngă tovarăşa ei, sunînd plin în doaga vasului. Urmează o discordare trudnică şi ţigări fumate frăţeşte şi fără gînduri, în ascunzişul trestiilor, la pîndă. Ştiu că lui Neculai îi face plăcere şi sticla de rachiu şi i-o întind. Apoi stau neclintit, aşteptînd alte zboruri de sălbăticiuni, pe deasupra stufăriilor, în ziua sură şi-n aerul curat. Cîrduri de raţe trec încă. Se învăluie de pe grindurile din margine gîliţele. Din tumultoasele lor mii se desprind unghiuri după unghiuri şi se înalţă la cer, cătră miazănoapte. Din cînd în cînd gîştele cele mari plutesc peste stuhuri, găgăind. - Acestea îşi caută loc pentru cuiburi..., îmi lămureşte luntraşul. Dar cele mai multe nu se opresc aici, ca şi gîliţele. Se tot duc înainte... 42 Are el dreptate. Se tot duc înainte. Aicea fac numai scurt popas. Nopţile de început de primăvară vibrează necontenit de chemările lor. Vin şi trec în fiecare noapte mii de mii, aici şi pretutindeni, pe tot emisferul nordic. În fiecare noapte umplu cerul, plutind pe aripile lor puternice şi neostenite. Cînd, într-un tîrziu, încercăm a aborda cătră o margine de grind, văzduhul se cutremură de aripile şi clamoarea lor, ca de vijelie. Mulţimea lor trece de numerele minţii omului şi întunecă cerul. Aşa plutesc pe văzduh, poposesc şi trec pe toată aria unei jumătăţi de pămînt. Oamenii au foarte vagă cunoştinţă despre aceste popoare ale aerului ş-ale apelor. Ei trăiesc în tîrgurile lor şi se socotesc mulţi şi puternici. Pe cînd paserile necunoscute şi fără număr, stăpînitoare a tuturor elementelor, umplu singurătăţile de o viaţă aparte, tainică şi formidabilă. Omul, vulpea şi hultanul pun în viaţa lor episoade cu totul neînsemnate. Stăteam uimit, privindu-le cu spaimă mulţimea de pe grind. Acestea, şi altele, şi altele, în nopţi şi nopţi, fără întrerupere şi răgaz, pe senin şi furtună, trec spre mările cele libere de la miazănoapte. Acolo sunt marile singurătăţi albastre pe tărîmul celălalt, unde nu răzbesc oamenii. Acolo, subt soarele oblic, se întîlnesc şi petrec gîliţile egiptene şi gîştele cele mari care trec pe-aici, gîştele cele negre, cele cu aripile violete şi gîştele albe ca zăpada, gîştele gotce şi cele cu pinteni la aripi, şi toate gîştele celor o mie de soiuri. Se amestecă cu ele alte o mie de soiuri de raţe şi alte mii de soiuri de paseri de apă; şi pinguinii îmbrăcaţi în frac, autohtoni binevoitori, le primesc cu discursuri, privindu-le cu bunăvoinţă. Iar la echinocţiul de toamnă se întorc pe drumurile pe care de sute de mii de ani generaţiile lor le străbat fără încetare. - Neculai, zic eu tovarăşului meu; să ştii că sălbăticiunile acestea au vieţuit pe pămînt înaintea noastră, ş-au să vieţuiască şi cînd noi n-om mai fi de mult. - Care noi, cucoane? întreabă cu oarecare nedumerire Neculai. - Noi, oamenii. Să ştii că degeaba le puşcăm. Lor nici nu le pasă şi se duc în împărăţia lor, pe tărîmul celălalt. - Oare, cucoane, aşa să fie? Este o împărăţie a lor, pe tărîmul celălalt? - Este. Şi noi acolo nu ne putem duce, pentru că suntem nemernici şi legaţi de pămînt... - Se poate..., grăieşte Neculai privindu-mă lung şi semnificativ. Eu cred, cucoane, că ceilalţi boieri n-au făcut ispravă mai bună decît noi. Am mers bine ş-am prins cîteva sălbăticiuni. Ar fi vremea să ne întoarcem la mal. - Să ne-ntoarcem, consimt eu descurajat. Cred că n-au făcut nici ei ispravă mai bună. Iar sticla aceea poţi s-o bei toată, ca să prinzi coraj. Căci gîliţele, cînd ne-or vedea că ne retragem, au să facă zvoană în limba lor ş-au să ne suduie din cer pînă-n pămînt. Îs multe şi nu le pasă de oameni. 

Oameni din bălţi, lîngă Ostrovul lui Caliniuc


Mă aflam, în cele dintîi zile de martie, în stufurile şi bălţile de pe ostrovul Dranova. Venisem la gîşte sălbatice şi aveam tovarăşi doi pescari, unul tînăr şi unul bătrîn, pricepuţi şi într-ale vînătoarei. Înaintasem pînă la Marea, la Ciotic şi la Olinca, aşezări singuratice şi sărace; apoi intrasem iar în stufuri şi făcusem popas şi sălaş pe-un grind, la malul unei gîrle, într-o cocioabă pescărească pustie. Locului îi zicea Caraghiol şi adăpostul era al unui oarecare Timofti. Procor, pescarul cel bătrîn, ştia ceva despre dînsul şi pusese stăpînire pe coliba lui cu oarecare mirare. 43 - Noi am crezut, zise el, că avem să-l găsim aicea pe Mocan. - Care Mocan? - Timofti. Are nişte oi pe-un grind, lîngă Mare. S-a aşezat aicea de multă vreme şi-i merge bine. Umblă şi-n bălţi, ca şi noi. E şi vînător. Om cam rău. - Cine? - Timofti Mocanu. Cu dînsul nu te poţi pune. Are totdeauna la el baltag şi puşcă. Aşa că noi trăim bine cu dînsul. Am crezut să-l găsim aici. Vine la peşte, împuşcă gîşte şi leafumă. La început, cînd a sosit aici la noi, ne-am sfădit puţintel. Era un venetic şi ne uitam la dînsul într-o parte. Dar el striga că nu se teme de lipoveni, că are feciori la oi şi cîni de la munte. A omorît şi urs. - Cine? - Timofti. Acolo la munte, de unde a venit el, sunt urşi, şi el s-a luptat cu dînşii. Pe urmă am văzut că-i om de treabă, măcar căi rău. Ne-mpăcăm. În bălţi este loc pentru lume multă. Procor bătrînul vorbea despre Timofti vîrîndu-şi din cînd în cînd degetele-i negre şi cîrligate în părui-i stufos; iar Vasia scotea de după soba de ciamur un ceaun, o tingire afumată de tinichea, nişte linguri de lemn şi două treucuţi de salcie. Ca şi cum zestrea aceasta a cocioabei ar fi fost a lui, o încărcă pe braţe, ne privi cu zîmbetui tînăr şi cu ochii lui albaştri şi buni, şi ieşi ca s-o spele la gîrlă. Afară de cîteva rogojini aşternute pe lăiţile înguste cu maldări de papură şi ţipirig drept căpătăi, nu se mai găsea nimic în încăperea joasă. Păreţii cu lipitura crăpată şi coşcovă erau nevăruiţi. Acoperişul de stuf, legat de căpriori strîmbi, era aşezat de-a dreptul peste noi şi mirosea a fum ş-a umezeală. Era ceva aşa de primitiv şi de sălbatic, între stufuri şi bălţi nemărginite, în locuri aşa de depărtate, unde răzbisem pe căi de apă şi de uscat aşa de întortocheate, încît mă înturnai spre Procor mişcat, ca înspre un strămoş sosit din veacuri, şi simţeam în mine o bucurie adevărată că nu mai sunt între oamenii vremii mele. - Moş Procor, mi se pare că mai avem provizii. Putem să stăm aicea mai multe zile. - Da, răspunse cu îndoială bătrînul. La nevoie, dacă ne mai trebuie ceva, putem trimete pe Vasia la Buhaz. El poate s-aducă şi rachiu, fără să-l beie. Vasia e băiet blînd şi cu frica lui Dumnezeu. Nu-i tare deştept şi nu grăieşte bine romîneşte, dar altfel e cu credinţă şi voinic cît un bivol. Şi-i mai harnic decît o femeie. Muierile ca muierile se mai gîndesc şi la alte prostii; dar Vasia nu se gîndeşte decît la datoria lui. Nepotul îşi vîrî pe uşă obrazul pe care năşteau tuleie bălăi. Îmi zîmbi, arătîndu-mi din ochi lucrurile şiroind de apă, pe care le purta de o parte şi de alta, cu braţele arcuite. Se plecă adînc la uşă, ca să nu se pălească de pragul de sus. Lepădă ce-avea în mîni pe rogojina unei lăiţi şi-şi suci trupul mare spre bătrîn. Îl întrebă ceva ruseşte. - Da, da, îi răspunse moş Procor. El ştie că trebuie să facă foc, da'ntîi mă-ntreabă pe mine... Vasia mă privi rîzînd şi ieşi bocănind din cizme, ca s-aducă trestie pentru foc. - Acuma mergem şi cărăm aici lucrurile noastre, din lotcă, adăogi moş Procor. Frigem un crap şi mestecăm o mămăligă. Şi mai caut o leacă de papură pentru laiţa dumitale, ca să fie mai moale subt cergă... Scund şi uscat şi uşor încovoiat din şele, bătrînul se strecură sprinten după Vasia. Nepotul era un uriaş pe lîngă el, totuşi părea că nu se mişcă şi nu se poartă decît după semnele şi după vrăjile bătrînului. Afară, de lîngă lotcă, glasul lui moş Procor, subţire şi stăruitor, umbla ca ceva viu după flăcău, care asculta cîte-un răstimp neclintit, apoi iar se cumpănea spre lucrul lui, sfărmînd pale de trestie, cu lovituri năprasnice. Lumina soarelui de martie umplea văzduhul. Priveam de pe grind stuhuri şi bălţi fără de margine şi fără de ţărm, cît cuprindeau ochii în toate părţile zării. În după amiaza aceea, cea dintîi caldă, căzuse şi vîntul în bălţi şi stăpînea din cer o linişte de pustie. Se auzea numai 44 foarte slab, cu un fior, din ceaţa răsăritului, zvonul Mării. Era un ceas de pace şi pentru noroadele bălţii. Pe grinduri şi gîrle, gîştele fără de număr se hodineau. Nu tăiau arcul meu de albastru nici raţe, nici nagîţi, nici cormorani, nici lopătari. Ostroavele şi plăviile stăteau pline de neamurile de zburătoare străine sosite de curînd; însă era un ceas al neclintirii, cînd totul aştepta parcă un eveniment însemnat. Cel dintîi ceas de linişte deplină, în cea dintîi zi a soarelui. Simţii în preajma mea pulsaţia vieţii profunde. Se încălzeau apele pînă la mîlul cel negru, şi tresăreau în fund seminţele plantelor. Coloniile de buruieni mărunte se mişcau la marginea stuhului. Şi printre lintiţe şi liane vechi foiau broaştele ţestoase. Pluteau şi se mişcau fără încetare cap lîngă cap şi ţest lîngă ţest, între putreziciunile şi reziduurile bălţii umflate şi înspumate de ape proaspete şi soare nou. M-am retras spre casă, ca din faţa unei armii înfricoşate; ş-am închis ochii ca s-alung vedenia apocaliptică. Am rămas aşa singur în soare şi-n tăcere, pînă ce deodată, într-acea clipă, ca şi cum ar fi vibrat în veşnicie un semn, izbucni balta formidabil. Răcnetul broaştelor. Se deşteptau într-o scînteiere de secundă, ameninţînd cerul. Şi-şi prelungiră chemarea fără sfîrşit în toate vînturile, crescînd necontenit, suprapunîndu-se şi umplînd golurile de deasupra şi din lături. Tresării. Glasul omului se auzea totuşi desluşit lîngă mine, din prag: - Poftiţi, domnia-voastră. Mămăliga-i gata şi peştele fript. Mă trezii şi mă întorsei de departe lîngă tovarăşii mei. Mămăliga era răsturnată pe un ştergar de cînepă, în vatră. Crapii, mai mult pîrpîliţi, aşteptau în treucuţele de salcie, înecaţi în salamură. Foamea şi truda singure dădeau preţ acestei cine, la care luam parte slujindu-mă de degete şi stînd într-un genunchi. Rachiul din sticla verde era destul de bun şi îmi dădui samă că şi păharul de multe ori e un obiect de prisos. Numai după ce isprăvirăm mîncarea, mă gîndii că tovărăşia noastră are, cel puţin pentru băut apă, mijloace pe care ceilalţi oameni nu le cunosc. Vasia slobozi din lotcă, în ochiul limpede al bălţii, un ulcior astupat cu plută, îngreuiat cu bolovan. Cînd vasul ajunse în locul răcoros şi curat, flăcăul trase sfoara plutei şi dădu drumul apei. Apoi, aducînd la suprafaţă cu grijă, ulciorul, veni şi mi-l înfăţişă întîi mie. Soarele asfinţi în nouri neclintiţi şi amurgul căzu curînd, rece şi umed. Stătui singur pe grind, privind, pînă ce se întunecă deplin, pasajele măreţe ale gîliţelor şi raţelor. Cerul era plin de convoiurile lor aeriene şi de freamătul chemărilor lor. Se amestecară cu întunericul; se liniştiră. Scosei cartuşele din armă şi trecui spre cocioaba cu singurul geam luminat de focul din lăuntru. Înainte de a intra, căutai să desluşesc zvonul de peste zi al broaştelor. Nu se mai auzea nimic. Milioanele de ochi bulbucaţi priveau stelele în tăcere. Moş Procor dormita lîngă vatră, rumenit de pojarul trestiilor. Vasia înşira în preajmă straie şi pînzeturi umede şi din cînd în cînd rupea din maldărul de lîngă el şi hrănea vălvătăile. Mă trăsei în umbră, pe laiţa mea, fără dorinţă, fără gînduri, fără somn, şi-i priveam ca-ntr-o mare depărtare. Într-un timp îmi părea că moşneagul doarme; dar îl văzui deodată răsărind din locul lui, cu urechea atentă. - Ce este, Vasia? întrebă el, ruseşte. Flăcăul întoarse nasul spre uşă. Deosebisem şi eu o bătaie, adîncă, în doaga unei luntri. Fără să se grăbească, Vasia se înălţă greoi din locul lui. Cînd puse mîna pe clampa de lemn, un mormăit întărîtat pătrunse din tăcerea de-afară. - Cine-i? întrebai eu cu nelinişte. Uşa se deschise şi-n lucirea focului apăru un om scurt şi spătos, cu privirea neagră. Obrazu-i era ras, cu mustaţa tufoasă şi rotunzită. Se uita la noi neclintit şi neprietinos. În mîna stîngă ţinea o puşcă cu două ţevi. Cu dreapta stăpînea de zgardă cînele, care încă mîrîia. Vasia se dădu la o parte. Moşneagul zise înturnîndu-se spre mine: - Domnu' Timofti... Înţelesei că am de-a face cu stăpînul locului. 45 Mocanul aruncă spre colţul meu o privire. Mă descoperi. Îngînă spre cîne o poruncă scurtă. Zăvodul tăcu şi bătu din coadă. Era un animal mare şi frumos, cu pieptul alb şi cu spinarea cenuşie. - Fără să-şi lase arma, domnul Timofti păşi spre mine şi-mi întinse mîna, mut. Răspunsei salutului său. Atît moş Procor, cît şi Vasia păreau că nu se sinchisesc de această sosire neaşteptată. Bătrînul îşi întoarse ochii spre foc; flăcăul veni iar lîngă maldărul de trestii. Totuşi, în felul cum se petreceau lucrurile, nu găseam nimic straniu. Cu tot întunericul pe care-l avea subt frunte, omul sosit nu părea duşmănos. N-avea însă nici o curiozitate şi nu se simţea jignit că iam luat în stăpînire sălaşul. Se aşeză pe laiţa de lîngă vatră. Îi urmăream atent mişcările şi-i cercetam îmbrăcămintea. Purta nădragi albi de aba, scurtă de suman cu guler de berbec şi căciulă cu fundul turtit. - Dumneata umbli îmbrăcat ca la noi, la munte..., îi zisei eu zîmbind. Cuvîntul meu - vedeam bine - îi făcu plăcere. - Băiete, grăi el gros cătră Vasia, să curăţi frumos toate lucrurile pe care le-ai luat de după sobă şi să le pui la locul lor. - Mai stăm şi mîne aici, interveni cu linişte moş Procor. - Bine... încuviinţă Mocanul. Apoi întoarse ochii spre mine: Dumneata eşti de pe la noi? Îi răspunsei cu prietinie şi el mă asculta în tăcere, cu privirile aţintite într-un colţ al cocioabei. - Eu îs de mult venit pe-aici, începu el a vorbi după aceea; şi-napoi cred că nu m-oi mai întoarce. M-am deprins cu balta şi cu Marea. Şi am aici duşmani cu care mă lupt. Am ieşit la înserat cu puşca şi, ca întotdeauna, m-am uitat într-acoace de pe grindul celălalt, unde ţin oile. Am acolo un loc, lîngă o salcie, de unde se vede fereastra căsuţei acesteia; ş-am zărit lumină. Ai venit şi dumneata în bălţi, - dar dumneata, ştiu eu, cauţi alte vînaturi. Eu nu urmăresc decît unul şi pentru acela nu cunosc hodină. - Domnu' Timofti caută numai lupii..., îmi lămuri cu gravitate moş Procor; şi Vasia rîse cu multă plăcere cătră foc, clătinînd din cap. Mocanul aprobă în tăcere, c-un semn, explicaţia bătrînului. - Dumneata nu urmăreşti decît lupii? Mi se pare curios. Sunt aşa de mulţi lupi în stuhuri? - Sunt mulţi. - Sunt foarte mulţi... se amestecă moş Procor; şi strică tare oile. - Mulţi! mulţi! zise cu admiraţie Vasia, fără să ne privească, şi zîmbindu-şi singur. - Şi-i găseşti? - Îi găsesc. În astă sară am ieşit cătră plavia lui Caliniuc. Miau adus flăcăii mei de la oi răspuns că acolo şi-au făcut vatră două lupoaice ş-au fătat căţei. Ele poate-or scăpa şi mi-or rămînea pe altădată; dar căţeii lor nu scapă. Am rînduit să aprindă stuhul. Dumneata să nu te miri, domnule, că sunt un om îndărătnic. Cu alte lighioi eu n-am nimica. Dar cu lupu' nu mă-mpac pînă ce-oi pune faţa la pămînt. Nu atîta pentru că-i hoţ şi-mi strică averea. Avem arme şi dulăi şi ne putem apăra destul. Dar am păţit chiar acolo, la plavia aceea, o întîmplare pe care dumneata n-ai s-o crezi. De aceea-i şi zice locului aceluia Plavia lui Caliniuc. - A fost acolo o întîmplare mare... întări moş Procor. Vasia se mişcă în locul lui şi se aşeză mai bine. Se vedea că aşteaptă cu bucurie istorisirea Mocanului. - Ţi s-a întîmplat dumnitale ceva acolo? - Mi s-a întîmplat. Aveam, acu unsprezece ani, lîngă mine, un om de credinţă, cazac de neam, - Caliniuc, despre care-i vorba. Vînător bun: de la puşca lui nu scăpa nimic. Îl plăcea vînatul; dar mai tare rachiul. Şi el ştia să cheme lupii, urlînd într-o oală. Aşa, după multe întîmplări şi vînători, eram ca fraţii de prietini, şi el din slujba mea nu s-ar fi dezlipit, să-l tai. Zice el în iarna aceea: Au venit porci în baltă la noi; dar lupi au venit şi mai mulţi, în 46 preajma porcilor. Hai să mergem. - Bine, ne ducem. Era vreme moale şi omăt puţin. - Aicea, la noi, creşte smochin sălbatic şi iernile-s domoale. - Căutăm şi găsim urme de mistreţ şi de lup. Alegem pîndă bună. El îşi face loc într-o salcie bătrînă; eu mă sui pe-un stog de fîn şi mă cuibăresc bine: şi-n blană şi fîn, aţipesc. - Aud pe Caliniuc urlînd în oală şi mă trezesc. - Caliniuc rîde singur, şi urlă iar, pînă ce-i răspund lupii. - Caliniuc, cuget eu, şi-a băut garafa de rachiu şi are coraj. Mai bine aştepta să vie mistreţii. - Aud lupi răspunzînd; şi mă bucur. Caliniuc îi urlă iar. Ei răspund mai aproape şi simţesc că-s mulţi în preajmă şi am aşa o nelinişte. Şi cînd vin pe plavie între sălcii, în luciul lunii, nu-s zece, nu-s douăzeci. Îs mai mulţi, şi părul din cap mi se face ca ariciul şi-mi saltă căciula. Caliniuc trage; trag şi eu. Dihăniile urlă şi schiaună şi se înmulţesc. Se învălmăşesc şi rup pe cei căzuţi. Se adună subt salcie; vin împrejurul stogului. Zgreapţănă cu ghiarele şi ţipă de supărare. Degeaba tragem şi fără folos. Avem să isprăvim încărcăturile şi rămînem fără apărare. - Nu mai trage, Caliniuc! strig eu. Cazacul trage şi rîde. Mie nu-mi place rîsul lui. Ş-aşa jucau în lună dihăniile de la stog la salcie, ca nişte demoni. - Cînd a căzut Caliniuc din salcie, i-am înţeles ticăloşia şi păcatul. Nici n-am avut cînd clipi. S-a învălmăşit un ghem, negru, pe omăt, - şi cînd s-a desfăcut, Caliniuc nu mai era. Se afla în toţi lupii care ţupăiau, şi nu mai era nicăieri. Eu nu-s om fricos, dar atunci m-a cuprins groază de moarte. Iar după ce l-au mîncat pe cazac, dihăniile s-au aşezat cu cozile-n pămînt ş-au prins a urla cătră mine; urlau şi rîdeau ca şi Caliniuc. Pot să spun c-am înnebunit pînă ce s-a arătat ziua. Şi de-atuncea sunt eu prigonitor de lupi. Am spus istoria asta unui alt boier care a venit aici, în bălţi, de prin părţile dumneavoastră, şi nu m-a crezut. Nici dumneata nu mă crezi, dar eu spun ce s-a întîmplat... Mocanul avu un rîs răutăcios şi scurt şi dinţii îi sclipiră în bătaia focului. Aveam în mine mai mult un fel de nedumerire. Poate gazda noastră era cu mintea cam rătăcită. Cei doi lipoveni îl priveau gravi şi serioşi. - I-au rămas numai ciubotele..., vorbi moş Procor. - Da, s-au găsit numai ciubotele..., încuviinţă Mocanul, ca şi cum ar fi fost vorba despre altceva. Lui Vasia amănuntul i se păru comic. Rîse o clipă spre mine; apoi se-ntoarse rîzînd spre foc. Căutai cîteva cuvinte, care să dovedească Mocanului că poveştile se spun ca să fie crezute. Apoi îi lăudai cînele. El păru nesimţitor. Îşi ridică puşca, îngînă un cuvînt de poruncă zăvodului şi se îndreptă spre uşă. Se opri o clipă, sucindu-se spre mine: - Eu am plăcere că v-aţi oprit aicea, pe grindul meu... Vă poftesc, domnule, buna sara... Ieşi, şi peste puţin auzii iar sunetul adînc al vîslei în doaga luntrii. Moş Procor aşteptă o vreme cu urechea aţintită: Apoi oftă: Timofti, Mocanu-i om tare ş-a'dracului... îmi zise el, scuturîndu-şi pletele încîlcite. Şi-ndată începu a-şi aduce aminte de alte istorii ciudate şi grozave care se petrec în bălţi, fără să se mire nimeni, iar oamenii care vin de pe tărîmul celălalt nu le pot crede. După ce tăcu el, şi Vasia adormi cu pletele-i de cînepă în spuză, mă strecurai afară pe grind, ca să văd balta subt stele. În juru-mi era linişte; însă departe, spre miazăzi, ardeau stufuri, ca-ntr-un răsărit de lună. Urlete pierdute şi tremurate adiau dintr-acolo, şi înţelesei neagra îndărătnicie a Mocanului. Cînd pălea incendiul şi se stîngeau sunetele acelea sfredelitoare şi poate închipuite, rămînea stăpînind din răsărit zvonul fără de istov al Mării.

Cînd a căzut Moş Calistru, pe Deleleu 




Toamna începuse şi se isprăvise în secetă. Unduiau lin funigeii prinşi de cheutorile şi streşinile caselor; cerul alburiu şi zările în ceaţă se desfăşurau zile după zile în aceeaşi tihnă blîndă. Moş Calistru Puşcaşu, cunoscător vechi al semnelor lui Dumnezeu, nu era mulţămit. Într-o sară, pe cînd Dăvidel Boghean sărise pîrlazul şi venise să se aşeze pe prispă, începu a cîrni din nas şi a mormăi, cum îi era obiceiul. - Da' de ce nu eşti mulţămit, uncheşule? îl întrebă flăcăul. - Măi Dăvidel, măi Boghene, răspunse moşneagul; pîn' ce na da un pospai de ninsoare, noi nu punem carne de capră la afumat. Boghean începu a rîde: - Ia spune, uncheşule, te-a apucat vreodată Crăciunul fără bujeniţă în pod? - Asta nu s-a pomenit, măi băiete. - Atuncea şi ist' an, uncheşule, ne-om învrednici să ne suim pe Deleleu... - Planul nostru-i în mîna lui Dumnezeu, vorbi moşneagul. Altădată pînă în Sfinţii Arhangheli s-arăta semn de iarnă. Acuma s-au scuturat frunzele fără brume şi stau aşa, troiene, pe cărări. Nici le umflă vîntul, nici fug sunînd: parcă-s moarte. Pămîntu-i ca cremenea. Ce s-adulmece cînii? De atîta secetă s-au vîrît jigăniile adînc în codru. - Eu socot, uncheşule, că cum s-a pişca lumina, se schimbă vremea... Amîndoi îşi ridicaseră ochii spre luna plină care cernea ca o pîclă argintie peste satul revărsat pe costişă şi fulgera în vale pe gîrlele Moldovei. Moş Calistru îşi scutură pletele albe: - Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sunt legate vînturile şi furtunile, pînă şi-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion... Boghean nu răspunse. - Anul ista are să vie tîrziu iarna, adăogi moşneagul. Flăcăul îşi dădu părerea cu oarecare sfială: - Cum s-a îmbrăca o leacă pămîntul, noi suntem gata, uncheşule. Ne suim la locurile noastre. - Dacă ne-a ajuta Dumnezeu, măi băiete. Atîta patimă mai am şi eu; încolo de toate-s iertat. Anul ista mă simţesc mai slab, după boala de astă-vară. S-apropie funia de par. Dar poate tot m-oi mai învrednici odată s-aud cînii ţîhnind în sihlă... De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodată, nemulţămit, glasul babei Varvara: - Tot nu te gîndeşti să te astîmperi, moşnege? Moş Calistru prinse a rîde: - Nu, măi babă; pîn' ce-oi pune mînile pe piept. Am să-ţi aduc iar ţapu', să-l boceşti, ca-n toţi anii. Baba boscorodi ceva neînţeles. Bătrînul păli cu cotul pe flăcău. - Cît oi lipsi eu, te duci să-ţi mai vezi ginerii şi nurorile. De la sara aceea luminată, vreme multă n-a trecut la mijloc. După ce şi-a scos paserea alchion puii în singurătatea mării, cătră sfîrşitul lui răpciune, s-au trezit din miazănoapte vînturile. Şi-ntr-un amurg, au început a se zări pe subt nourii plumburii cîrduri nesfîrşite de ciori, cîrîind şi ţipînd; şi după ce-au trecut spre munte, amestecîndu-se cu întunericul, prinse a curge puf de omăt. Cătră dimineaţă, ninsoarea stătu. Şi-ncă pe-ntuneric, Moş Calistru auzi la uşă pe 48 Boghean dupăind şi scuturîndu-şi opincile. Baba trase zăvorul de la tindă, apoi, cu capul plecat şi barizul peste gură, se întoarse la vatră ca să aşeze în traistă merindea de drum, la lumina gazorniţei. Cînd intră flăcăul, Moş Calistru se încingea strîns cu cureaua peste cojocel. C-un zîmbet de înţeles arătă din cap spre mohorîta mătuşă Varvara, apoi trase pe mînici şi sumanul nou de noaten. După ce-şi luă din fundul casei, de lîngă cuptor, puşca şi-i cercetă oţelele, apărate cu coadă de iepure, se întoarse spre icoane şi-şi făcu cruce. Apoi îşi îndesă căciula în cap şi-şi potrivi cornul la şold. - Măi babă, noi de ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă. Mătuşa Varvara oftă şi-i întinse traista. - Să vii sănătos. Ea mai avea ceva de spus, - dar îşi strînse buzele şi-şi plecă fruntea. Cei doi vînători ieşiră în întunericul rece de afară şi Moş Calistru chemă cînii. Nea, Lipa! nea, Caţa! Copoii săriră îndată chelălăind din cotlonul lor. Baba, ieşită şi ea pînă-n prag, le aruncă două dărăburi de mămăligă rece. Încovrigaţi şi cu cozile supuse, Lipa şi Caţa începură a înfulica hulpav. - Ei ce zici, măi Boghene? întrebă bătrînul. Boghean, mărunt şi sprinten, nu zicea nimic. Dar Moş Calistru îl simţea bucuros grozav şi plin de patimă, - cum era şi el odinioară în anii tinereţii. - O luăm de-a dreptul, prin valea Moişei, măi Dăvidel? - Cum socoţi, uncheşule! răspunse mişcat flăcăul. Cu puştile trecute în spate, amîndoi săriră pîrlazul, apoi porniră cătră munte, fără a mai privi înapoi. Copoii, zvîrlindu-se în copce, îi ajunseră din urmă. Călcînd cu opincile ca-n puf prin zăpada curată, trecură spre valea Moişei şi, cînd se lumină de ziuă, intrară pe cărarea muntelui, sub streşina de cetină. Aici îi împresură deodată o linişte adîncă. Cel dintîi omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, şi pe cărări era numai un pospai subţire. Nu s-auzea nici un sunet: munte şi codru parcă muriseră. Aşa merseră multă vreme suind tăcuţi, pînă ce băgară de samă că lumina leşietică le punea pe obrazuri ca nişte măşti palide. Bătrînul se opri. - Măi Dăvidel, zise el rîzînd, să mai stăm oleacă. E greu cu încheieturi ruginite. Şi nu ştiu ce am, ori mi se pare mie, da' n-am apucat aşa codrul niciodată în zilele mele. Parcă-i pustiu şi prohodit! - Părere, uncheşule, răspunse flăcăul. Între ei, copoii stăteau cu capetele plecate. - Iaca şi cînii, vorbi iar bătrînul; tot aşa socot: numai să ridice capetele în sus şi să urle... Dăvidel Boghean îl aţinti cu ochii lui mici şi negri ca picături de păcură. - Ce ai, uncheşule? - N-am nimica, măi băiete, da' m-au apucat aşa gînduri de bătrîneţă... Mă gîndeam, suind, că baba ceea îşi face cîteodată de cap! Cînd îi abate femeii, apoi să ferească Dumnezeu. Că astă-noapte i s-au arătat semne, - şi că să caut la trepetnic şi-n zodie... Că-şi aduce aminte că i-a spus doftoru' cînd am fost bolnav, astă-vară... Da' eu parcă stau să mă uit în gura ei? Tăceam şi te-aşteptam să vii. Eu, bre, o viaţă de om aici, subt codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu cînii şi cu sălbăticiunile. Ştiu eu că de-acu nu mai am mult, da' măcar să-mi mai fac odată cheful... Moşneagul rămase cu ochii aţintiţi în umbra pădurii. Flăcăul zise încet: - Hai să mergem, uncheşule. - Să mergem, răspunse bătrînul. Mă gîndeam că zi ca asta încă n-am văzut. Şi stam să 49 mai răsuflu. A crescut, bre, muntele. Văd eu, că mi-a fost mai mare dorul decît puterea. Hai să mergem. Suiră pe Deleleu. Bătrînul însă slăbise. Asta o vedea acum bine Dăvidel Boghean. Gîfîia şi-i crescuseră în cap ochii subt streşinile lor cărunte. Cînd ajunseră la coliba ştiută, dosită în rîpa Lupăriei, bătrînul se puse gemînd la pămînt, pe patul de frunze. - Măi băiete, grăi el zîmbind trudit, frumos îi codru, ca o tinereţă, - da' de acu îmi pare că mă las de el. Tu trage de ici, din traistă, garafa, şi dă-mi o leacă de putere. După ce bău un gît bun de rachiu, moş Calistru se lăsă într-o rînă şi privi pe uşa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de brad. Era încă lumină în liniştea de moarte. Moş Calistru tresări: - Unde-s cînii? - Aici. Bătrînul întinse urechea: - Atunci ce s-aude? Sunt şi alţi puşcaşi în munte. Cînii lor au sculat caprele şi le mînă. Dă-te răpede în ţiitoarea noastră; aşteaptă liniştit şi înseamnă bine. Ia şi căţeii. Eu m-oi hodini aici. Ţîhnitul copoilor străini suna departe încă, subţire şi cu răsunete ciudate. Dăvidel îşi lepădă iute săculteţul, trase cucoşul puştii ş-o luă pe supt piciorul ţancului. Bătrînul, rămas singur, ascultă cu luare-aminte. Părea însă apăsat şi abătut, ca şi sihla neclintită. Îi zvîcnea inima în piept rar şi tare, parcă-i ciocănea coastele, ş-avea în toate mădularele o trudă, o răceală, o nelinişte... Ajuns în ţiitoare, Boghean se răzimă de o tisă bătrînă. Lipa şi Caţa, după ce ascultară un răstimp sunetele adîncurilor, porniră amîndoi odată şi întrară în tufişurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viaţă era numai ţîhnitul acela subţire şi straniu, subt cetina grea de omăt. Trecu aşa o vreme. Cînii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulţiră. Ajunseseră pe urmele vînatului şi copoii bătrînului. Deodată, în ziua tristă şi fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpădite şi învăluia ca într-o negură bolţile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deşteptă în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, şi rîdică fruntea. Cunoştea cornul. Era al lui Moş Calistru. Şi înţelegea că-i un semn de primejdie. Îşi aplecă ţeava puştii, stătu la îndoială. Cînii se apropiau. Cornul se stînse într-o dulce tremurare... O clipă se ridică iar, - şi-ndată tăcu. Flăcăul se răpezi îndărăt. După douăzeci de paşi, auzi chiar pe coastă, aproape, o bătaie de puşcă. Tremurînd de tulburare, apucă în fugă, - şi cînd ajunse în preajma colibei, iar îl fulgeră parcă chemarea cornului. - Ce să fie? ce are bătrînul? se întreba el gîfîind. Cînd ajunse în uşa colibei de cetină, zări pe bătrîn culcat într-o rînă, cu ochii bulbucaţi şi arzători aţintiţi asupră-i. În mîna dreaptă strîngea încă cornul cu care buciumase. - Ce este, uncheşule? strigă Dăvidel Boghean. - Măi băiete, răspunse rar şi greu bătrînul, scapără ş-aprinde o lumină. Mi-i frig: nu mi-i bine... - Ce ai, uncheşule? - N-am nimica. Mi-a venit vremea. Obrazul moşneagului parcă era de ceară albă, subt căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche şi-i cuprinse fruntea, mînile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brîu scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ş-aprinse un fir de iască. Adună un mănuncheş de ierburi uscate şi muşchi, suflă în iască şi scoase flacără. Adună crenguţe moarte de brad şi clădi foc. Bătrînul îl urmărea, cu ochii neclintiţi, ascultînd parcă ceva de departe... 50 - Ce faci, uncheşule? întrebă iar Boghean. Moş Calistru nu răspunse. Atunci flăcăul smulse din mîna bătrînului cornul şi prinse a chema grăbit, cu bătăi de limbă, pe vînătorii necunoscuţi pe care îi bănuia aproape, în munte. Contenea şi iar pornea, înfricoşat de moartea pe care o simţea lîngă el, încleştînd pe uncheşul neclintit. Cei chemaţi nu întîrziară. Boghean îi văzu suind din rîpă, cu căciuli mari şi capete pletoase. Erau oameni cunoscuţi, pădurari de pe Moişa. - Care chiamă? strigă unul. - Veniţi aici, bădică! răcni flăcăul cu lacrimi în glas. Puşcaşii grăbiră spre colibă. - Ce este, măi Dăvidel? Cînd văzură pe Moş Calistru, pricepură. Fără un cuvînt, Boboc, pădurarul cel scund, se răpezi. Zmulse din foc o crenguţă aprinsă de cetină ş-o puse în mîna întinsă a bătrînului, ca să moară creştineşte. Apoi se descoperiră în tăcere, trăgîndu-şi cu stînga de pe plete căciulile, - pe cînd în codrul posomorît de amurg, în depărtate şi tăcute tainiţi, sunau aceleaşi ţîhnituri fantastice de copoi alungînd căprioarele. 

Caprele lui Sfîntu-Antonie 


Cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi avea acelaşi nume şi aceeaşi reputaţie şi-n deceniul trecut. Aceeaşi barbă căruntă şi aceiaşi ochi bruni care zîmbeau. Vorba-i era căruntă şi gravă, ca şi barba, însă ochii îi zîmbeau. Aşai şacuma, şi-l preţuim ca şi atunci. Într-un an destul de depărtat, căci a fost înaintea războaielor ş-a cutremurelor, mă aflam în drum spre Rîşca, cu prietinul meu, într-o sanie largă. Ne duceam sus în munte, la un pădurar, cunoscut al său. După-amiaza de decemvrie era posomorîtă şi peisagiul alb, înecat subt o pîclă umedă, părea că se mişcă odată cu noi, ascunzînd îndărătu-i necunoscuturi surprinzătoare. O crîşmă, la o margine de drum şi la o cotitură, păru că răsare deodată din omăt, ca să ne sperie. Convorbirea, cu glasuri prea puternice, între vizitiul nostru ş-o altă fiinţă din bătătura crîşmei, sună ireal. Amîndoi erau monstruoşi şi fantastici cu căciuli nalte şi cojoace enorme, cu mustăţi de ţurţuri şi cu ochi painjeniţi albi, cu mişcări necomplecte şi neflexibile de fantoşe, încît, îndată ce pornirăm iarăşi şi crîşma se scufundă, avui siguranţa iluziei. Ne mişcam lin, cu aceeaşi pîclă, sub tăcere. Satul Bogdăneşti nu ne ieşi întru întîmpinare. Sta ascuns după nişte garduri şi livezi, - şi-l căutam pe uliţi întortochiate. Cu lăutari şi zvon veni asupra noastră hanul. Se opri şi ne primi c-o prietinie veche şi cunoscută. Însă pentru puţină vreme, - cîtă-i trebuia vizitiului nostru ca să înhame caii la o sanie joasă cu tălpigi şi cu oplene, pentru potecile înguste ale muntelui. Trebuia să ne grăbim, căci s-apropia sara. Cu toate acestea a trebuit să întîrziem, căci în încăperea scundă, plină de abur tot aşa de des ca şi negura de afară, se găseau nişte oameni veniţi de departe, însă nebuni. Se mişcau şi vorbeau într-un diapazon cu totul straniu, după ţipetele unei viori pe care o tăia un ţigan tînăr. Cobza o scărpina ş-o mîngîia un ţigan bătrîn şi se arăta mai alinată. Iar hangiul, roş la obraz şi zîmbind cu viclenie, ne aduse o băutură gălbuie în păhăruţe verzi. Cum am dat-o pe gît am simţit că-mi piere răsuflarea şi mor. Iar unul dintre oamenii străini şi nebuni ne zise rînjind: - Slab rachiu, cucoane, şi fără putere! iaca cu ce ne-nşală şi cu ce ne năcăjim! 51 La această observaţie, eu şi cu tovarăşul meu ne-am uitat unul la altul cu seriozitate, şi omul dintre noi înţelese că avem plăcere să intrăm în zbuciumul şi larma tovarăşilor lui şi ne făcu, şovăind grabnic, loc în danţ. Ne-am retras cu oarecare greutate, întrebuinţînd fără scrupul făgăduieli şi minciuni. Şi cum ne urcarăm în săniuţa cu oplene, hanul ne părăsi şi fugi în pîclă, - şi numai zvonul lui bizar mai pluti asupra noastră o clipă, pe cînd el nu mai era. Atunci începură a suna clopotele cailor şi simţii lumina ceţei scăzînd. - Ai pus clopote? întrebă tovarăşul meu. - Am pus, cucoane, răspunse vizitiul, ca să nu fim aşa de singuri. Cu toate acestea, eram tot mai singuri, într-o pustie. Urcam la deal printr-o rîpă adîncă de brazi. Brazi încremeniţi, bătrîni şi scufundaţi. Treceam cu negura cătră noaptea de sus, - şi sunetele clopotelor se întorceau îndărăt, cătră văi, ca nişte paseri fără nume. Tîrziu, ne oprirăm. Paserile necunoscute căzură pe molizii poienii, cu aripile strînse. Ş-o căsuţă din poveşti, singură la hotarul lumii acesteia, ne privi mirată cu doi ochi de lumină. Cînii cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel se năpustiră asupra noastră. Şi Sfîntu-Antonie, pustnicul cel bătrîn, ieşi cu toiag alb, linişti c-o vorbă cînii şi ne primi cu bunătate. - Ce mai faci, moş Antonie? întrebă tovarăşul meu. Cum mai hălăduieşti aici în singurătate, cu Dumnezeu şi cu fiarele? - Hălăduiesc fără bucurie, cucoane, aşteptînd să trec la limanul cel neînviforat... răspunse bătrînul, stînd înaintea noastră fără cojoc şi fără căciulă. V-am aşteptat pînă la-nserat şi pe urmă am socotit că n-aveţi să mai veniţi pe asemenea negură. Aţi făcut însă bine caţi îndrăznit. Adevărat că acuma suntem închişi şi cuprinşi ca de Marea; însă, ca şi ieri sara, trebuie să vie de la asfinţit un vîntişor care are să deie la o parte pîclele. Ş-atunci s-arată altă lume, care acuma nu se vede. Eram încă afară, punînd la adăpost caii şi sfătuind cu bătrînul, cînd zburătorul ager şi grăbit sosi pe vîrful brazilor, în marginea poienii. Codrul sună uşor, salutîndu-l. Pîclele se mişcară neliniştite. - Să ştii că bătrînul are dreptate, îmi zise tovarăşul meu. După ce mîncăm şi ne încălzim înlăuntru, avem să putem ieşi în pădure... Acest moş Antonie, urmă tovarăşul meu după ce intrarăm în căsuţă şi ne uşurarăm de blăni, - acest moş Antonie e într-adevăr un schivnic care s-a exilat, fără familie şi fără rude, aici în munţii de la Rîşca. De la căsuţa lui pînă la lume e foarte departe, pentru că în vale nu coboară niciodată. După cum vezi, mestecă cu mult meşteşug, pe vatră, o mămăliguţă, cum n-am mîncat de mult nici eu, nici dumneata, ş-a pus la fript într-un clasic hîrb de ceaun costiţe şi muşchi de porc afumat, amestecate cu bucăţi de slănină. Şi are el şi nişte brînză-n scoarţă de brad, de care ai să te minunezi. Şi pe urmă, cătră miezul nopţii, avem să ieşim să vedem împărăţia lui, pe care oamenii de pe lumea cealaltă n-o cunosc. - Dacă am fi rămas în tîrg la Folticeni în sărbătorile acestea de iarnă, trebuia să facem vizite cu cucoanele noastre şi să asistăm la balul domnului prefect. Am fi văzut decolteuri şi zîmbete şi am fi ascultat conversaţii absurde, - care aici nu s-au arătat şi nu s-au auzit niciodată dintru început, de cînd stăpînul stihiilor a despărţit apele de uscat. Aici prostia şi trufia omenească încă n-au apărut, - ş-avem să vedem numai în tovărăşia lui Sfîntu- Antonie sălbăticia codrului şi minunile unei nopţi de iarnă... După ce ne-am încălzit şi am ospătat, vorbind puţin, ne-am luat puştile şi am ieşit din căsuţă între brazii poienii. Vîntişorul asfinţitului trecuse, mînînd negurile, - şi codrul negru îmi apăru ca-ntr-o feerie, subt luna albă de iarnă. Drumul pe care sosisem nul mai ştiam, lumea pe care o lăsasem în văi era a altui veac. Noi înşine trecuserăm din pîcla opacă, printr-o minune de vis, într-o tăcere de zăpadă şi de argint. Aerul neclintit era rece, însă neaua nouă şi moale nu scîrţîia subt paşi. Trecurăm, aplecîndu-ne, prin galerii de umbră, ieşirăm iar în lumină şi trecurăm iar în umbră, şi fără ca vremea să se clintească, răzbăturăm la altă poiană, la stoguri nalte de fîn. Tăcuţi, ne făcurăm cuibare în mirosul subţire de flori uscate, şi rămăsei privind asupra unui povîrniş lung în pădurea rară. 52 Printre trunchiurile bătrîne, deasupra omătului, se înfiora o lucire fumurie şi violetă care curgea în sus printre crengi, cătră văzduhul lunii. În fundul văii, din peştera unui pîrău viscolit, izvora, frămîntînd ace, o apă vie, care se domolea îndată într-un ochi luciu de topliţă. Dincolo, pădurea rară urca iarăşi lin, în depărtări. Cum stam fără să simt timpul, auzii zvon năprasnic spre lună, şi-n topliţă căzură, sfărmînd-o, raţe sălbatice. Ştiam că vin de departe, de la mări îngheţate, însă nu simţii nici o uimire. Locul unde mă aflam era în domnia misterioasă a sălbăticiunilor. Cînd îmi ridicai ochii de la evoluţiile lor graţioase, văzui cîrdul de căprioare suind de cătră fundul văii, în lungul rîpei pîrăului. Aceste sălbăticiuni delicate şi blînde le aşteptam, însă fără gînduri rele, căci erau subt ocrotirea prietinului nostru Sfîntu Antonie. Veneau fără grabă; se opriră o clipă ca să le număr - erau opt - şi în copce scurte se apropiară de topliţă. Raţele sălbatice făcură un ocol ca să le primească, şi cercuri licăritoare alergară spre mal. Înşirate pe marginea apei, gingaşe şi nesigure, îndrăzniră să-şi plece grumazurile; şi, cînd ridicară boturile, steluţe de argint le căzură la picioare. Rămaseră privind cu ochi mari şi blînzi la paserile străine. Atunci, din fagul scorburos de lîngă izvorul forfotitor, o dihanie neaşteptată făcu o săritură peste apă cătră căprioare. Zvîrlitura zugrăvi o fantasmă şi-n topliţă şi raţele zbucniră îndărăt spre lună, cu măcăituri aspre şi bătăi de aripi. Iar caprele deodată se împrăştiară în linii cenuşii, prin pădurea rară. Dihania care sărise din scorbură mai făcu cîteva salturi, pe teluri mlădioase, apoi se opri cu botul spre vîrful brazilor şi dădu drumul unui urlet scurt şi sinistru, un fel de rîs al singurătăţilor ş-al tăcerii. O chemare de lup răspunse depărtat şi stîns în altă vale. Moş Antonie se mişcă din locul lui şi fiara cu urechi ascuţite, întorcînd nările, îl simţi. Ochii îi luciră în apă şi-nspre noi cu lacrimi de fosfor mai reci şi mai ascuţite decît lumina acelei nopţi de dechemvrie. C-o săritură se mistui iar în dosul fagului, şi priveliştea rămase moartă, îngheţată şi pustie, ca-n visul anterior. - Ce-i asta? întrebă în şoaptă tovarăşul meu. - L-aţi auzit: şi-a spus numele, mormăi bătrînul. E rîsul. Şi iau răspuns lupii din Valea-Adîncă. În noaptea asta s-au înţeles ca să-mi vîneze căprioarele mele. Numai o clipă l-a înfricoşat zvoana raţelor şi bietele căprioare au scăpat... Asta a fost o rînduială de la Dumnezeu. - Aşa este... altfel nici nu se poate..., răspunse cu convingere tovarăşul meu şi rămase cu ochii în lună pe drumul strălucit pe care se depărtau paserile străine. 

Vînt dinspre Căliman 




Prietinul meu, cel mai în vîrstă şi mai vînător dintre noi, m-a luat într-o toamnă tîrzie, pe la Sfinţii Arhangheli, la munte, ca să împuşcăm ierunci. Am pornit din Folticeni înainte de a se face ziuă şi abia după ce am trecut Moldova, pe podul de la Mălini, a scăpărat soarele în promoroaca brazilor. Am suit aşa prin sate lungi şi printre păduri, în bătaia moale a clopotelor de la cai, subt cerul înalt şi curat; şi cătră amiază ne-am aflat la Ieslele-lui-Vodă. Acolo, lîngă o colibă de fîn şi la un foc cu fumegarea dreaptă şi lină, ne aştepta Chirică Ciuntu cu căluţii. Am dat drumul trăsurii; am încălecat tustrei pe cîte un căluţ şi pe samarul celui de-al patrulea ne-am grămădit buclucurile; şi am intrat pe poteci bine cunoscute de Chirică în pădurile de la 53 Stînişoara. Eu ştiam ceva despre Chirică, din cîte-mi vorbise despre el, pe drum -, prietinul meu. Din cînd în cînd mă întorceam în şa, ca să am plăcerea să-i văd cînele. Avea un copoi mărunt, cu ochii deştepţi, pe care-l purta într-o desagă aninată la botul şelei. I se vedea numai capul castaniu şi sprîncenat c-o expresie comică şi plictisită. Cînd îl priveam eu, îşi pleca spre el ochii şi Chirică Ciuntu şi-l întreba, rînjind într-un dinte: Ce-i, măi Comedierule? - Nu-i place, cucoane, călare, - mă lămuri el într-o vreme. Se uită el aşa prin pădure şadulmecă, şi tare i-ar mai plăcea s-o ieie peo văgăună de pîrău... Copoiul scheuna uşor, căscînd. - Cum grăiesc de vînat, el înţelege, urmă Chirică. N-ai mai văzut aşa dihanie. Îi umblă ochii şi botul ca la şerpe. De-aceea am şi eu aşa dragoste cătră el. Întîi îi tai lui din mămăligă şi-i pun deoparte, - şi pe urmă mănînc şi eu. La drum lung îl port în spate. Nici nu-l bat, nici nu-l asupresc. Şi să nu crezi mata, cucoane, că nu cunoaşte. Mi-i ca prietinul cel mai bun. Şi cînd i-oi da trei glasuri de corn, ori de unde ar fi mă-nţelege şi numai ce-l văd lîngă mine cu limba scoasă şi vînturînd din coadă... - Cum ai zis că-l chiamă? - Comedieru! De ce rîzi, cucoane? I-am pus şi eu numele după breasla din care se trage. - Ascultă, Chirică, interveni prietinul meu, care călărea înainte; bagă întîi de samă dacă roibul cu buclucurile e bine legat de coada calului tău şi umblă liniştit. Dacă n-ai nici o grijă dinspre partea asta, dă pinteni şi te-apropie de şaua boierului: în poiana asta poteca se lărgeşte. Şi spune-i de unde-ai dobîndit tu capăul ista şi cît de costă. Ştiu eu că dacă nu spui istoria asta, te bolnăveşti. - Cucoane, răspunse Chirică Ciuntu, dumneata mă cam iei în rîs, da' povestea mea ştiu eu că face să fie ascultată. Cînd spun cam dat pe Comedieru ista o vacă cu viţel, dintru-ntîi nimeni nu vrea să mă creadă. Dar după ce istorisesc, fiştecare mă crede. Aşa că al patrulea cal merge liniştit după mine cu buclucurile, şi samaru-i întreg şi fără lipsă, cum l-am alcătuit eu. Pot să m-apropii şi să vă spun că de-abia ieşisem din spital de la Broşteni acu' opt ani şi domnu' doftor Anghel mă bătuse pe spate şi-mi zisese rîzînd: Deacu, bre Chirică, ţi s-au închis căile vînatului. -Adicătelea îmi pocnise în vara aceea ţava de la puşcă în mînă şi-mi farmase degetele. Văzînd că nu mă mai tămăduiesc cu burieni, m-am înfăţişat la spital. După ce şi-o pus mînile în cap cînd mi-o văzut rana şi m-o suduit, - domnu' doftor s-o apucat şi mio tăiet mîna stîngă de la încheietură ş-o lepădat jos răutatea. Aşa m-am tămăduit în şase săptămîni; şi, ieşind în lume ciunt, domnu' doftor mi-o spus rîzînd vorba aceea. Da' eu, cum m-am văzut slobod numa' două zile am stat acasă la nevastă şi pe urmă mi-am luat puşca cea cu ţava crapată şi, coborînd în tîrg la Folticeni, am dus-o la un neamţ armurier, cunoscut al meu, i-am dat două pielcele de jder şi el mi-o îndreptato; mi-o arămit-o şi mi-o întărit-o, de vînez cu ea şi-n ziua de azi ş-am s-o las şi la nepoţi. Am cercat-o să văd cum merge: mi-o plăcut. Am văzut că mă pot sluji cu braţul stîng - măcar că aveam numai un mont; ş-am rîs în sinea mea de vorbele doftorului. Iaca vine şi nevastă mea de-acasă, cum îi lăsasem poruncă, în ziua de Sîntilie. În tîrg, mare iarmaroc, cu panorame şi comedii. Am vîndut vaca cu viţel pe care o adusese şi, sfătuindu-ne pentru tîrguieli, am făcut un ocol pe la bărătci ş-am intrat la o comedie. Acolo vedem noi cîte-s pe lumea asta, pînă şi de cei care mănîncă foc: biata femeie se-ngrozise. Cînd iaca intră unul îmbrăcat cu roş şi galben şi cu comanac ţuguiet în cap. Era văruit pe obraz şi grăia stricat moldoveneşte. Aduce cu el un cîne nazdravan, care umblă în două picioare. Mă uit eu la el: frumos capău. De ce Dumnezeu nu la învăţat la vînătoare şi-l aduce acolo să facă asemenea blăstămăţii nemţeşti? Scoate comedieru' cela o coadă de iepure ş-o scapă jos. Pe urmă nu ştiu ce spune şi iese cu cînele. Alt comedier svîrle coada de iepure în norod - şi zice s-o ascundă cineva în buzunar sau subt căciulă. Se-ntoarce celălalt cu cînele, - 54 îi dă drumul şi-i hotărăşte să caute coada. Căţelul schiaună, - adică înţelege despre ce-i vorba, ridică botul şi adulmecă; intră în grămădirea ceia de lume, caută ici, cotileşte dincolo, şi numai ce se ridică pe umărul unui cioban şi-i trage cu dinţii căciula din cap. Acolo era coada de iepure. - Aşa cîne face multe parale, zic eu în gîndul meu. Ş-aşa mi-o plăcut mie şi mi-o fost de drag, c-am stat eu în ziua aceea nedeslipit de lîngă comedie. Am aşteptat să s-astîmpere nemţii, am şpionat să văd ce fac cu cînele şi unde-l ţin ascuns. N-am putut afla nimica. Am mai stat eu o zi, am mai stat două. Am stat o săptămînă ş-am cheltuit vaca cu viţel. Pînă ce mi-o căzut la îndămînă cînele, într-un cotlon, lîngă căruţa comedierilor. L-am amăgit c-o bucată de carne friptă, l-am pus în traistă, şi l-am suit cu mine la munte. Apoi l-am învăţat la toate felurile de vînători. Şi macar c-o rămas comedier, da' altu', vînător ca el, nu cred să se afle... - Vrasăzică l-ai furat, bade Chirică! - D-apoi cum! Doar nu era să-l lăs să se ticăloşească pe la iarmaroace. Aicea-i merge mai bine. Şi-n codru trăim noi cum ne place nouă. Cînd ne oprirăm în popasul de sară, de ceea parte de munte, la cumătrul Axinte, urmării cu atenţie toate manevrele lui Chirică, ca să-şi îndestuleze întîi şi întîi pe Comedieru lui. Îi vorbea hrănindu-l, apoi îi aşternu culcuş desaga în care-l purtase. Şi, întinzîndu-se şi el alăturea de cîne, pe maldăr de fîn, îşi trase cojocul pînă sub bărbie şi începu a spune pădurarului de gazdă o mulţime de minunăţii pe care le săvîrşise el, împreună cu Comedieru lui. Fiinţa-i măruntă, uscată şi nervoasă, cu ochii căprii şi cu zîmbetul într-un dinte ca un rînjet, avea parcă ceva înrudit cu cînele. Erau doi tovarăşi pe care-i ducea alături aceeaşi patimă, - spre lumea unor jivine nenumărate şic are nu s-au mai văzut. Necontenit înşelaţi, îşi reluau întruna drumul. Fără dezamăgire şi fără trudă. - E vînător vrednic, îmi zise prietinul meu; şi foarte rar greşeşte. Cu toate acestea, îi place să povestească isprăvi de care eu totdeauna mă îndoiesc. Să-l pun, de pildă, să-ţi istorisească cum a gonit Comedieru lui un cerb o zi şi o noapte, prin trei ţinuturi de munte. Şi pînă ce nu i l-a adus la puşcă nu s-a lăsat. Cînd a căzut cerbul, a căzut şi cînele. După asemenea poveşti se cunoaşte căi adevărat vînător. Spune, Chirică, cum a fost cu cerbul cela pe care l-a gonit Comedieru tău trei zile? - Hei, cucoane, asta-i o întîmplare grozavă!, tresări puşcaşul de lîngă cînele lui. Îndată începu să înşire cu patimă şi cu bogate amănunte goana aceea, pe care din an în an o amplifica ş-o înflorea, spre lauda tovarăşului său. Apoi rămase pe gînduri în lumina slabă a lămpii din ocniţa sobei. Cumătrul Axinte îşi isprăvea de fumat luleaua grămădit asupra vetrei şi cu pletele revărsate peste ochi. Din cînd în cînd, scuipa în spuză şi mormăia ceva - ca un răspuns tîrziu la minciunile Ciuntului. Eu şi prietinul meu stăteam întinşi pe lăiţi, înveliţi în pleduri, cu capetele subt icoane, şi ascultam un şuet uşor de vînt în brazii de afară. - Aţi adormit, cucoane? întrebă Chirică, cu sfială. - Ce este? răspunse tovarăşul meu. - Credeam c-aţi adormit. Ascultam cum vine vîntul de la munţii cei mari. - Care munţi mari? - Sunt, cucoane, nişte munţi mari, unde-am fost eu de două ori. Tot suim şi trecem de Dorna. Şi pe urmă iar suim şi mergem. Trecem de Păltiniş şi Drăgoiasa şi intrăm în nişte singurătăţi. Ş-apoi se văd munţi mari, unde stau ciobanii cu capu-n pîclă şi cîntă din fluier. Şi sate nu mai sunt nici cătră miezu-nopţii, nici cătră amiază, nici la răsărit, nici la asfinţit. Şi mai mare peste toate-i tata munţilor, Călimanu', - care se suie pînă la nouri. Iar după ce umblu vreme multă pe poteci grele, hodinesc într-o peşteră, pe cetină uscată, - ş-aprind un focuşor şi stau cu cînele şi ne gîndim cît avem de suit a doua zi pînă-n locurile cele mai departate de oameni. Îi noapte de toamnă ca acuma şi vînturile dorm sus, subt brazi bătrîni de la începutul lumii. Aşa-i de mare tăcere, că s-aude cine ştie unde, în ponoare depărtate, cum bate ţîncu-pămîntului. Cînd nu mai sună nimica şi s-o stîns şi focul, - aud inima Comedierului lîngă 55 mine, ca un ceasornic... Aşa stau, mai mult treaz. Mai zvîrl un vreasc pe foc. Şi nu pot să spun că nu mi-i frică. Mă simt ca într-o împărăţie străină. Ş-apoi tîrziu, cînd prinde a curge de sus cătră văi vîntişor ascuţit, ştiu că-s aproape zorile. Pun pe Comedier în traistă şi ies la potică. S-aprinde lumină la răsărit şi eu sui prin pustietăţi pînă la vremea prînzului. Atuncea abia ajung la un salaş de om. Vieţuieşte acolo, într-o poiană ascunsă, un huţan, un fel de om sălbatic, cu nevasta, fetele şi feciorii. Are oi şi vite albe. Casa lui, în vremea verii, e o colibă rotundă de trunchişori de brad împreunaţi la vîrf. Pe-acolo prin vîrf, iese fumul şi se vede cerul. Iar în vremea iernii se trage într-un bordei adînc săpat subt stîncă. Acolo pe lîngă păreţii acelui bordei, numai lăiţi, poclăzi şi cojoace, şi-n fund putini înfundate cu brînză. Şi vitele-i stau în alt bordei, alăturea; şi oile în ţarc şi subt perdea. Ş-acel gospodar poartă ca toţi huţanii nădragi roşi şi căciulă de vulpe. Iar femeile catrinţe, - ca ş-a-noastre. Îi dau bună ziua şi-l îmbrăţoşez, - iar el se bucură şi răcneşte la muieri să gătească mîncare şi băutură. Gustăm rachiu de afine şi mîncăm friptură de berbece cu pită de săcară. Şi pe urmă întreb: - Bade Ile, cum trăieşti dumneata în asemenea pustietăţi?... - Apoi măi frate, zice el, noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, - iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzînd că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele. Ş-aşa stau eu la sălaşul huţanului şi uit de lume. Şi intru în pădure cu Comedieru şi-i dau drumul, şi se duce ţăhnind şi se scufundă în depărtări pînă ce-mi cîntă numai ca-n vis. Vin în zbor ierunci şi se aşază în brazi, aproape de ţiitoarea mea şi se uită la mine fără frică, cu ochii lor roşi. - Şi iată într-un rînd, în amurg, stînd aşa subt cer şi-ntre codri, s-apropie asupră-mi bătaia capăului, - şimi zvîcneşte inima în coşul pieptului. Ţah-ţah, - ţah-ţah, ca un clopoţel. Şi numai ce-aud duduind poteca. Ş-odată mi se arată fiare nalte cu coarne ţapoşe, suflînd foc pe nări. Am rămas încremenit, cu arma ca un vreasc în mînă. M-am înfricoşat; am dat din corn cînelui; şi m-am întors la bordeiul huţanului. Îi spun lui întîmplarea şi el începe a rîde. - Aceia, zice, nu eşti dumneata vrednic să-i dobori. Sunt zimbrii cei bătrîni. Nicăierea pe lume nu se mai află, căci pretutindeni au pătruns oameni. Numai în prăpăstiile Călimanului au găsit tihnă. Ciuntu tăcu şi cumătrul Axinte scuipă în şperlă şi mormăi cu pletele-n ochi. - Poate dormiţi, cucoane? întrebă puşcaşul. - Nu dormim, răspunse prietinul meu. Îţi ascultăm palavrele. Măi Chirică, dacă socoţi tu că putem noi crede basme, apoi te-nşeli. - Care basme, cucoane? de două roi am făcut drumul, aşa precum am spus, ş-am avut gazdă la badea Ile Huţanu. - Şi se uitau ieruncile le tine? - Se uitau, cucoane. Pe Dumnezeul meu că se uitau. - Dar zimbrii?... - I-am văzut, cucoane, răspunse c-un glas schimbat şi scăzut puşcaşul. Ş-am vorbit despre ei cu Huţanu. Am auzit în brazi vîntul de-acolo - şi mi-am adus aminte. Îmi spunea Ile Huţanu şi despre cerbi. Este unul mai bătrîn decît toţi, care se arată numai în noaptea Anului Nou, la soborul sălbăticiunilor, pe ţancul cel de sus a muntelui. Pe-acela eu nu l-am văzut. De ce să spun că l-am văzut, dacă nu l-am văzut? Prietinul meu tăcu - şi ascultă o vreme în brazi şi-n cercevele vîntul cere venea din Căliman. - Ciuntu spune minciuni ca-ntotdeauna, îmi zise el cu seriozitate. Asta-i patima lui. Şi trebuie să stau, să cuget şi să dezleg ce-i adevărat din tot ce ne-a înşirat. Cu toate acestea, sunetul de cascadă de afară vine dintr-acolo. Este şi unul Ile Huţanu. Sunt şi ierunci care se 56 uită mirate cu ochii cercuiţi roş. Eu îl înţeleg pe Ciuntu ce voieşte. Aşa încît, cum or cînta cucoşii straja a treia, el trebuie să se scoale să pregătească caii şi să ne-ncarce gospodăria. Aici nu mai avem ce face. Trebuie să mergem spre Căliman, într-o regiune unde mai sunt posibile minunile... 



În singurătăţile Rarăului a cîntat cucoşul sălbatic 


Prietinul meu mă întîmpină zîmbind în prag şi mă pofti în odaie. Fereastra era deschisă spre grădină, unde se vedeau, în soarele de april, cei dintîi cireşi înfloriţi. - Nu-s aşa de bolnav cum vei fi crezut, îmi zise el, privindu-mă cu ochi îmbătrîniţi de insomnie. M-am răsucit însă toată noaptea în aşternut, ca pe-un grătar, cu puţină febră şi cu dureri la încheieturi. Vorbind ca un vînător, aş zice: mă dor picioarele cu care am cutreierat pădurile şi braţele care au purtat armă. S-apropie ceasul - pe care nu pot spune că-l aştept fără întristare. - Prietine, i-am răspuns, să nu vorbim despre duşmana oamenilor într-o zi aşa de frumoasă. - Nu vorbesc de moarte, îmi replică el, aşezîndu-se cu luare-aminte în fotoliul din preajma ferestrei. Mă gîndesc prea puţin la ea şi ştiu că are să mă surprindă, pentru că omul caută înşelări şi-şi face iluzii chiar şi-n acest domeniu. Pe lîngă asta, am credinţa că va veni vînătoreşte şi voi trece dintr-odată spre frunzele putrede ale văilor şi spre apele cerului. Gîndul meu e mult mai aproape, mai omenesc şi mai meschin. Mă gîndesc la ceasul cînd n-am să-mi mai pot satisface singura pasiune care mi-a mai rămas. Cu anii, se-nţelege, am devenit din ce în ce mai vînător. Şi dacă inima nu-mi va mai bate nici pentru asta, atunci s-a sfîrşit. Ce rost mai are stăruinţa mea în această ipostază a existenţii? Adusei în întîmpinarea tînguirii lui cîteva vorbe nehotărîte şi banale. El se aşeză mai bine în jîlţ şi rîse cu uşoară răutate. - Dumneata vrai să mă mîngîi? Îţi mulţămesc; şi-n schimb te asigur că nici dumneata nu vei scăpa de această catastrofă inevitabilă. Într-o noapte, stînd cu ochii deschişi în întuneric, ai să asculţi cum îţi scîrţie şi-ţi ţipă încheieturile dureroase. Dacă vei fi singur pe lume, ca mine, n-ai s-aştepţi pe nimeni care să vie cu paşi uşori, săţi puie mîna pe frunte. Din trecutul negru care doarme în tine, vor începe să urce aburii otrăviţi ai amintirii. Se vor preface-n femei pe care le-ai iubit şi-n întîmplări care acuma au semnificaţii extraordinare. Umbrele iubirii te vor fixa cu ochi de dincolo de moarte. Întîmplările vor grăbi o clipă accentele sărmanei inimi. Vei fi singur, cu fantomele, şi vei înţelege că ai intrat în epoca renunţărilor. De aceea astăzi mă găseşti mai mult mîhnit decît bolnav şi destul de dispus să-ţi fac o destăinuire pe care încă na auzito urechea unui vînător. De altminteri împrejurarea de careţi vorbesc n-am împărtăşit-o nici profanilor. Cînd - rareori - îmi apărea în conştiinţă, mă grăbeam s-o cufund la locul ei în întuneric, c-un fel de sentiment de ruşine faţă de cei care-ar fi putut s-o descopere. E o întîmplare destul de veche şi de romantică. Şi se pare că trebuie să ţi-o spun, - ca să-mi supravieţuiască. Mă hotărîsem într-o primăvară, cînd înmuguresc pădurile, să fac un drum greu la munte, spre a-mi spori trofeiele de vînătoare c-un cucoş sălbatic. Ai împuşcat vreodată cucoş sălbatic? - Nu - am mărturisit eu, cu oarecare stînjenire. - Înţeleg că-ţi vine greu să mărturiseşti. Un vînător socoate că are datoria să se puie în 57 raporturi de superioritate cu toate lighioanele pămîntului şi pe urmă să se laude cum le-a distrus. Eu am făcut expediţia clasică spre cucoşii sălbatici şi uneori am povestit, cui voia să mă asculte, cum se puşcă asemenea dihănii; - dar întîmplarea reală, numai dumneata ai s-o asculţi. De altminteri nu-i cine ştie ce deosebit; nu cuprinde nimic extraordinar şi dramatic; astă-noapte însă am văzut-o din nou şi mi-a bătut inima violent, ca tesla unui dulgher tainic. Mi-am găsit prin urmare un tovarăş vrednic ş-am plecat, bine încredinţat că mă voi întoarce c-un cucoş de munte. Un cucoş sălbatic e o pasere rară; e cea mai frumoasă şi mai mare pasere a continentului nostru; este, pentru un vînător, o glorie care se răsfrînge asupra întregii vieţi. Aşa îmi vorbea şi-mi argumenta tovarăşul cu care intrasem în valea Bistriţei. Tovarăşul meu era un om tacticos şi cu principii. Era un străin, de neam nehotărît, un anume Iohan Cart, förster cu diplomă de la Viena. Venise în ţară la noi din tinereţă, adus de unul din Ghiculeşti, ca să-i organizeze o făzănărie ş-un parc de cerbi şi ca să-i conducă europeneşte şi vînătoreşte pădurile. Boierul sărăcise şi-şi vînduse moşiile, cum a fost rînduiala lucrurilor în ţara asta; Iohan Cart însă nu s-a mai întors de unde venise. Şi-a găsit slujbă la alţi boieri şi la alte păduri şi nu cunoştea ţară în care ar fi putut fi mai fericit. - Eu am umblat mult prin lume, îmi zicea el pe cînd porneam în susul Bistriţei, de la Broşteni, dar ţinuturi aşa de bogate în vînaturi ca aici, la poalele munţilor, n-am prea întîlnit. Şi, văzînd că se aduce de la podgorii un vin aşa de minunat şi ieftin, m-am hotărît să fac popas; căci la vreme de bătrîneţă nu este altă doctorie mai bună decît vinul... Era îmbrăcat cu straie verzi tiroleze. Bocanci grei şi colţuni de lînă pînă la genunchi. În cap, pălărioară cu pană de sitar. Mustăţile, bine răsucite şi întărite cu cosmetic şi barba-n cotlete, îngrijit tăiate şi frumos rotunjite. Nasul, destul de gros şi de rumăn, îndulcea întrucîtva privirea-i cam fudulă şi semeaţă. Avea toată înfăţişarea unui neamţ din Austria; cu toate acestea, el arăta între neamurile lui cînd leşi din Cracovia, cînd ruşi din Kiev; cînd olandezi, cînd elveţieni. De cînd se însurase, după rînduiala ortodoxă, c-o ţărancă de la Plotun, îşi zicea Ion Cart, şi-i plăcea să pomenească de neamurile nevestei. La urma urmei, eu îs moldovan, încheia el rîzînd, pentru că-mi place vinul de Cotnari ş-am să fiu îngropat în ţintirimul de la biserica unde m-am cununat. - Iar cît priveşte, domnule, despre cucoşi, apoi să-ţi spun, că eu îs tata lor. Vezi dumneata puşca pe care o am în spate? Asta-i o puşcă pe care o port eu de multă vreme ş-o am cadou de la Ghica bătrînul, - de la cuconu Scarlat, care mi-a pus-o în mînă după cea împuşcat cu ea cel dintîi fazan în pădurile sale. Apoi eu, la vremea asta, cînd înmuguresc la poale grădinile, mă sui la munte şi împuşc cu dînsa un cucoş sălbatic. Îl împăiez frumos şi-l vînd scump la un ciocoi, ca să aibă cu ce se lăuda. Dumneata însă nu eşti ciocoi; eşti boier; de-aceia mergi cu mine sus. - Ba drept să-ţi spun, meştere Cart, - îi răspund eu; cu asemenea vînătoare încă nu mă pot lăuda. - Nu-i nimic, cucoane; ai să te lauzi de-acu' nainte. Numai s-asculţi de toate învăţăturile mele. C-aşa ascultă vînător de la vînător. Eu îţi spun dumitale, şi mie mi-au spus alţii. Pe lîngă asta, eu am vînat cucoşi sălbatici şi-n alte părţi de lume. Întîi şi întîi am cunoscut asemenea pasere frumoasă cînd am fost la Caucaz, în tinereţele mele. Să nu te miri dumneata, căci eu am colindat lumea în lung şi în lat. Acolo, de la nişte ofiţeri muscali, am învăţat meşteşugul cum trebuie să te apropii de cucoşii sălbatici. Paserea asta, cînd stă liniştită pe creanga ei sus, în singurătate, are o simţire aşa de mare şi e atîta de spărioasă, încît, numai clipirea unei mişcări dacă-i fulgeră, - întinde gîtul şi aripile şi se mistuie în adîncurile prăpăstiilor. Trebuie să te duci împotriva ei în vreme anumită, bunăoară cum ne ducem noi acuma, şi s-o pîndeşti în amurg, ori în zori de ziuă. Şi cînd ai auzit-o chemînd şi cîntînd, - dacă nu eşti departe, te-ndrepţi înspre ea. Cînd şi-a contenit strigătul, te opreşti, - şi-ncremeneşti aşa ca o stană de piatră. Cînd ţipă din nou, iar te-apropii. Pentru că paserea asta, 58 cînd ţipă, - bate din aripi, întinde gîtul, închide ochii şi-şi astupă capacele urechilor, şi urlă asupra depărtărilor, chemînd găinile, încît nu mai simte nimic altceva cele cîteva clipe. Atunci te poţi apropia spre dînsa. Aşa poţi ajunge pînă-n preajma ei; şi cînd urlă iar în vîrful pinului, fiind sub dînsa, o împuşti cu uşurinţă. Dar să n-apuce a-i veni găinile, - căci dac-au venit, ele-l priveghiază şi-l păzesc de duşman. Pe sălbaticii aceştia îi prinzi iarăşi lesne, cucoane, cînd se întîlnesc doi şi încep o bătălie cumplită - iar muieruştile privesc de sus, din galerie cotcodăcind cu uimire şi plăcere... Vorbind aşa, mergeam călări pe malul Bistriţei şi munteanul, stăpînul căluţilor, şădea înainte pe potică, cu toporul pe braţul stîng. Apa rîului venea în puhoi, pentru că în rîpele munţilor bătuse multe zile în şir soarele celor dintîi săptămîni de primăvară şi ultimele omături coborau treptele de ponoară, forfotind şi spumînd. La o cotitură ne apăru înainte o plută de catarguri mari. Venea cu iuţeală pe spinarea năhlapilor ş-o păreche de cîrmaci şi alta de dălcăuşi o purtau încordîndu-se năprasnic şi cumpănind-o pe sfor. - Aiştia-s nişte nebuni de la Dorna... ne zise stăpînul cailor, întorcîndu-se spre noi. Acu' în puhoi, duc ei brazii cei bătrîni cu mare primejdie. Fug ca trinu. Într-o zi fac drumul pînă la Piatra... Muntenii au trecut măreţi pe talazurile spumoase. O clipă au întors spre noi obrazurile şi ne-au dat, cu glas, bun-întîlniş. Îndată au trecut spre alt cot al rîului. Şi, dintre ei, de pe vatra de brazde, se înălţa între ţărmuri fumul focului lor. Apariţia aceasta mi-a mişcat sufletul ca un element însuşi al naturii; ş-am simţit în mine, cu bucurie naltă, puterea tinereţii. Mireazma nouă a pămîntului ş-a brazilor îmi umplea pieptul. Şin cîteva locuri m-am oprit ş-am descălecat, ca să culeg flori albastre de liliac de munte. Îmbătat de începutul de primăvară, am suit pe Rarău, la locurile de pîndă. Am răzbătut prin pîraie umflate, am suit poteci întortochiate, - ş-am poposit în sfîrşit, pe-o vreme blîndă de înserat, la o colibă mare de cetină. Acolo domnul Ion Cart şi badea Onofrei munteanul au alcătuit un foc grozav şi s-au pus să coacă bulzi de mămăligă cu brînză. Eram pe-o culme, deasupra pădurilor; şi din hamacul meu, bătut de dogoarea flăcărilor, priveam cerul spuzit de stele şi cercam să desluşesc glasurile singurătăţilor. Dar caii erau aproape, ronţăind; tovarăşii mei schimbau necontenit cuvinte, şi-n foc pîrîiau cetinile şi răşina. Simţeam numai în juru-mi imensitatea muntelui şi a codrilor subt cer şi subt stele, - şi-nchideam pe jumătate ochii, fericit ca de ceva ce era numai al meu. - Cucoane, îmi şopti försterul la ureche; a răsărit luna: de-acu trebuie să mergem la locul pe care-l ştiu eu. Am tresărit din somnu-mi scurt ş-am fost în picioare, cu mîna pe armă. Din răsărit năştea un sfert de lună în neguri. Caii se liniştiseră şi munteanul dormea în cojoc lîngă focul potolit. Păşind în urma lui Iohan Cart, pădurea mi se părea alta, tăcută şi aşteptînd ivirea zorilor. Tăcută şi încărcată de o taină grea. Abia într-un tîrziu, cînd ne-am oprit, am înţeles că taina aceea grea era singurătatea neclintită şi pustie. Inima începu a-mi bate într-un chip deosebit cînd în juru-mi se întinse o împietrire aşa de mare, încît auzul meu ascuţit putea percepe în rîpe foarte depărtate zvoana pîraielor primăverii. Stăteam răzimat de-un molid la o margine de poiană. Tovarăşul meu rămăsese în altă margine. Şi cerul deasupra începea să pălească. Avea coloarea florilor de zlat, pe care le culesesem în ajun. În văi erau neguri slab luminate de lună. Prin umbra aceea care vestea zorile, zăream la douăzeci de paşi de mine o tisă bătrînă, cu vîrful crescut strîmb. Şi pe cînd o priveam aşteptînd sosirea sălbăticiunilor, auzii în mari depărtări, cătră zvoana pîraielor, o izbucnire stranie, un fel de hohot al singurătăţilor. M-am înfiorat. Am auzit iar chemarea, ca un muget stîns al pădurilor ş-al muntelui. Pe urmă au apăsat asupra-mi tăcerea şi neclintirea. Şi, dintr-odată, sosirea cea neaşteptată s-a produs. Un fîlfîit mare şi greu s-a lăsat din cer - ş-o pasere, care mi s-a părut enormă, a acoperit vîrful cel strîmb al tisei. Era uriaşă şi 59 nedesluşită, şi inima-mi porni în piept cu spaimă. Ştiam însă că trebuie să fie cucoşul de munte, pentru care venisem, şi strînsei convulsiv puşca, aşteptînd neclintit. Mi s-a părut c-am aşteptat mult, dar n-am aşteptat decît o clipă. Paserea s-a mişcat pe craca strîmbă; s-a cumpănit închinîndu-se cătră lună şi cătră neguri; a crescut deodată umflîndu-şi penele şi-ntinzînd în lături aripele; ş-un sunet teribil izbucni, ceva cavernos, sinistru şi pasionat. Sentimentul care a tresărit în mine a fost amestecat cu frică şi admiraţie, - ca întîia oară în copilărie cînd am auzit tunetul. Şi-ndată după răcnetul prim, chemarea paserii se prelungi în tresăriri uscate, ascuţite şi comice, pînă ce unda cea puternică şi victorioasă se trezi şi bubui iar peste codri şi singurătăţi. Rămăsesem înlemnit. Şi nici astăzi nu înţeleg de ce am avut încredinţarea imediată şi întreagă că în urechi îmi sunase chemarea primăverii, sălbatică, pătimaşă şi nebiruită. Cutremurul fiinţii mele a fost aşa de aspru, încît am pierdut atingerea cu realitatea. Puşca mia rămas uitată în mînă. Cîteva clipe încă şi peste chemarea stînsă aici însă sunînd încă în ponoare, a plutit zborul găinilor sălbatice. S-au lăsat la poalele tisei, subt domnul lor, tăcute şi fulgerate de dragoste. Se revărsa de ziuă şi cele dintîi luciri ale zorilor băteau sus în paserea măiastră care-şi rotea coada şi-şi umfla în coroană penele capului. Puteam să trag ş-asupra ei ş-asupra soaţelor sosite subt ea; şi n-am tras. Am făcut o mişcare, ş-au plecat într-o clipă în cer ori în singurătăţile Rarăului. Am rămas iar în tăcere şi auzeam numai puhoaiele primăverii în prăpăstii depărtate. Mi-a fost foarte ruşine de tovarăşii mei, - deşi încercam să mă mîngîi cu felurite explicaţii. Ş-această înfrîngere vînătorească n-am mărturisit-o nimănui pînă astăzi. Dumneata o auzi întîi, pentru că eu am trăit-o a doua oară astă-noapte, într-un ceas de suferinţă, cînd s-au trezit în mine fantome ale trecutului. 

Kiki dă examen în faţa onoratei comisii 




În gară, la un tren tîrziu de noapte, ne aşteptau doi cunoscuţi vechi ai tovarăşului meu, doi răzeşi din valea Racovei. Sau bucurat foarte cînd ne-au văzut coborînd, cu puştile şi blănurile. - Aceştia sunt prietini din tinereţă..., îmi zise doctorul Andrei Botezatu, tovarăşul meu. De treizeci de ani eu n-am lipsit niciodată toamna, ori iarna, de la vînătorile lor la stuhuri... Răzeşii îmi strînseră mîna şi rîdeau tăcut, arătîndu-şi dinţii în lumina lunii. Eu ştiam cum îi chiamă şi de unde-s, căci doctorul îmi vorbise, în tren, destul de amănunţit despre dînşii. Erau doi oameni scunzi şi rotofei, bine hrăniţi şi iubitori mari de vin. Obrajii rumeni şi ochii ageri dovedeau încă tinereţă, deşi bărbile şi mustăţile, tuşinate scurt, luceau ca şi omătul. Umblau sprinteni înaintea noastră, cu ciubotele lor nalte de iuft, cu căciulile brumării ţuguiete şi-n scurtele de şiac căptuşite cu vulpe. Două săniuţi cu cîte doi cai aşteptau în dosul gării, pe calea lucie. Cuconu' Neculai Biţoban, cel care vorbea mai gros dintre dînşii, luă subt aripa lui pe doctor. Cuconu' Iancu Iorga, poftindu-mă tainic c-un glas subţiratic, desfăcu blana mare de berbec: intrarăm în ea alături şi ne învălirăm strîns pînă la şolduri. - De-acu' putem merge pînă la capătul pămîntului, îmi zise răzăşul meu, rîzînd iar în lună, şi simţii de la el spre mine un abur de vin. Zurgalăii se deşteptară deodată, armonizaţi pe două tonuri. Se împărecheau plăcut şi glasurile conducătorilor: Biţoban înainte, gros şi moale, - cuconu' Iancu Iorga lîngă mine, 60 blînd şi subţire. Săniile cu oplene lunecau uşor şi iuţi pe drumul lin şi împrejurimile scăpărau vioriu subt luna plină. Se desluşeau departe crînguri cafenii şi după ele table argintii de apă îngheţată. Drumul acesta în blăni calde şi la un ceas tîrziu de noapte prin singurătăţile vasluiene îmi pare episodul cel mai de căpetenie şi mai plăcut al vînătorii noastre. Subt bolta de cristal naltă pînă la stele, în aerul curat şi rece, navigam spre un ţărm necunoscut. Nu-mi putui stăpîni o îngînare, mai mult pentru tovarăşul meu: "Frumos drum!" Ş-avui îndată păreri de rău c-am rupt farmecul. Răzăşul rîse subţirel. - Gerul a făcut pod peste toate, îmi răspunse el. În asemenea vreme ne simţim şi noi slobozi şi avem plăcerea să înhămăm caii. Trecem peste dealuri şi colnice, prin văi şi peste ape. Căci cînd desfundă Dumnezeu ploile toamnei, ori cînd se revarsă apele primăverii, stăm în bîrlogurile noastre ca-n închisori. Noi, în ţinutul acesta al Vasluiului, nu ştim ce-s drumurile pietruite. Şi socot că nici copiii copiilor noştri n-or şti, căci suntem prea departe de lume. Ş-au să trăiască şi ei, cum am trăit şi noi, ca-n vremea lui Ştefan-Vodă cel Bătrîn... Mă întorsei în căldura blănurilor spre el. Îi luceau dinţii în lumina nopţii, dar nu mi se părea că glumeşte. - De ce ca-n vremea lui Ştefan-Vodă? întrebai eu. - Aşa. Trebuie să ştii şi dumneata că-n vremea aceea s-a întîmplat aici la noi, în văile Racovei, mare război cu turcii. Şi i-a răzbit Ştefan-Vodă pe păgîni numai din pricina glodurilor, a smîrcurilor ş-a negurii. Aşa, dac-ar fi drumuri bune, ar veni alţi duşmani împotriva noastră. Mai bine trăim noi astfel nestricaţi şi nebîntuiţi, cu rînduielile noastre cele de demult, iar în preajma Bobotezei, la vremea gerurilor, aşază Dumnezeu drumurile acestea line şi minunate, pentru plăcerea noastră. Mai mult nu ne trebuie... Tovarăşul meu avea o vorbă uşoară şi tainică, la care răspundea basul lui Biţoban din sania dinainte. Biţoban însă vorbea despre altceva. - El vorbeşte despre vînat şi despre cîni, mă lămuri Iancu Iorga. El şi cînd doarme vorbeşte despre asta şi vînează şi-n vis... - Aşa-i de mare vînător? - D-apoi cum. Nu-i însă mai mare decît alţii. El mai scapă cîte-o vulpe, ori cîte-un iepure. Din faţa puştii mele însă niciodată na trecut vînatul mai departe. Şi are el de anul trecut un fleac de cîne, cu care eu nu mă pot împăca. I l-a adus domnu' doftor. - Ştiu. Mi-a vorbit doctorul în tren despre asta. E vorba de-un basset. E rasă aleasă. Vulpar bun şi mînă şi iepurii. - Nu ştiu. Eu cu asemenea dihanie nu mă pot împăca. Mai întîi că-i mititel şi cu picioarele strîmbe. Ce ispravă poate face un asemenea cîne? Cînd fuge parcă înoată şi i se tîrîie pîntecele de pămînt. Noi avem capăi mari, pe care i-am apucat de la bătrîni. Înşfacă vulpea de după ceafă ş-o scutură ş-o vîntură ca pe-o mîţă. Şi-l şi chiamă Kiki! - Cum? - Kiki! Spune dumneata dacă aista-i nume de capău. Eu am doi, dar capăi cum se cade. Pe unul îl chiamă Şoimu şi pe celălalt Dudaş. Şi am ş-o capaucă bătrînă, pe care o scot mai rar. Aceleia-i zice Năpîrca. Da' de Kiki eu n-am auzit de cînd sunt! - Apoi să vezi dumneata, cucoane Iancule, cerc eu să-i explic; căţelul acela întîi şi-ntîi a fost al cucoanei doctorului; şi dumneaei i-a pus asemenea nume. Iar doctorul, înţelegînd căi vînător, la adus aici şi l-a dat pe mîna lui cuconu' Niculai Biţoban. Numele nu i l-au mai schimbat. Dar am aflat că se poartă bine. - Cine? - Căţelul! - Kiki? rînji cuconu' Iancu Iorga, şi se grămădi asupra blănii de berbece, ca să poată rîde mai bine şi cu toată pofta. 61 Am păstrat tăcerea, nevoind să m-amestec într-o chestie locală de politică vînătorească. Însă cuconu' Iancu Iorga mai ales cu numele bassetului nu se putea împăca. - Şi din cînd în cînd îl rostea comic, - parcă sugiţa. Încet-încet însă s-a liniştit şi gerul nopţii i-a răcorit obrazul îmbujorat. Plutirăm vreme îndelungată subt lună, în peisagiul vioriu. Vedeam înainte-mi pe orizontul miezului nopţii, carul mare, cu oiştea întoarsă. Stelele-i clipeau albe în adîncimile lor. Se apropia dimineaţa. Simţii şi-n coada ochiului drept, în gene, mănunchi de raze de la luceafărul zorilor. Căzui într-o aţipire scurtă, - ca şi cum m-aş fi scufundat spre alt tărîm. Mă deşteptai între glasuri vesele. Caii răsuflau aburi subt o streşină neagră; săniile se alăturaseră, şi pe-o uşă mare deschisă ieşeau doi răzăşi străini, mai tineri decît tovarăşii noştri. Lucirea zorilor le bătea în obraji. Din şandramaua de unde ieşiseră, pătrunse pînă la mine miros de făină proaspătă de păpuşoi. Îndată îmi zvoni în urechi şi freamătul apei. Huruiau pietrele şi bătea teica. - Asta-i moara lui Biţoban, îmi zise cuconu' Iancu Iorga. Facem aici popas, pînă ce se luminează bine de ziuă. Am adus aici şi cînii. Ai să-i vezi dumneata pe aceia şi ai să vezi şi pe Ki-ki! Gustăm ceva şi îndată ieşim şi căutăm stuhurile şi rădiurile. Era bine şi-n moara lui Biţoban. Şi, stînd lîngă un jar năprasnic în odaia morarului, atît Biţoban, cît şi Iancu Iorga şi-au adus copoii, ca să-i cunosc numaidecît şi să ştiu cu cine am dea face. Cînii tovarăşului meu de sanie erau într-adevăr nalţi şi pieptoşi şi aveau în sprîncenele şi-n părul lor semne de vînători, dar şi multe semne amestecate de corci. Aveau în ei şi ceva de dulăi ciobăneşti. - Buni cîni! zise doctorul. - Ce, cucoane! îşi umflă pieptul şi se înălţă Iancu Iorga. Eu pe Dudaş şi pe Şoimu nu-i dau pentru o moşie. Aşa cîni nu găseşti dumneata, să umbli toată ţara Moldovei! - Aşa este, încuviinţă doctorul privind cu plăcere în juru-i. Dar Kiki unde-i? Iaca şi Kiki. Aista-i căţelul pe care l-am dăruit eu lui cuconu' Neculai Biţoban. Face vreo ispravă, cucoane Neculai? - Cum nu, domnu' doftor? se poate? răspunse blajin răzăşul. Eu cu căţelul ista, cînd ies, am aşa o plăcere - parcă m-aş înţelege ş-aş vorbi c-un om... Iancu Iorgu îmi făcea semne cu ochiul şi rîdea. - Nu rîde, cucoane Iancule, îi zise grav celălalt răzăş. Eu l-am văzut ce poate. Şi azi, cît îi el de mitetel şi cu picioarele sucite, se chiamă că dă examen. Ş-apoi, după asta, om preţui ce ai dumneata şi ce am eu. - Bine, bine... se stăpîni Iancu Iorga. Ai dreptate şi dumneata, cucoane Neculai. Văd eu că ai slăbiciune pentru asemenea căţel boieresc. Iar pînă ce-om ieşi, ştiu eu că ai dat poruncă, după datină, morarului să aducă un căuş de fruntea făinii; şi să zvîrlă pe cărbuni nişte caraşi prinşi în noaptea asta la produfuri. Îi tăvălim după aceea într-o salamură cu ardei - şi mămăliguţa o mestecăm mult ş-o coacem bine. Apoi la asemenea lucru se întovărăşeşte rachiul de prune - grozăvie! - Aferim! încuviinţă Biţoban. Aşa să fie precum spui. Dumneata, cucoane Iancule, grăieşti uşor, însă cu mult meşteşug. Eu măcar că am viers mai gros, - cu dumneata nu mă pot lua la clanţă. Numai cît astăzi eu puterea mea am să mi-o arăt cu căţelu' ist' cu picioarele strîmbe. Ş-apoi pe urmă oi vedea eu ce-ai să mai zici!... Am rîs cu toţii şi ne-am bucurat, căci intra şi morarul, cu ceaunul de mămăligă şi caraşii. Şi, gustînd şi cinstind, am stat la sfat pînă ce s-a făcut ziua mare. Iar Dudaş şi cu Şoimu numai de vorbit nu vorbeau, cum ne arăta şi ne dovedea cuconu' Iancu: ni se uitau în ochi şi ne urmăreau toate mişcările. Eu totuşi această agerime a lor eram foarte înclinat s-o atribui foamei. Nu mi se păreau tocmai bine hrăniţi - şi clămpăneau prea tare cînd se aţineau şi prindeau din zbor o bucată de mămăligă ori un os de peşte. Kiki, însă, neam boieresc, somnoros şi gras, numai de cîteva ori îşi ridică botul de lîngă coadă, cum sta culcat covrig pe 62 pat lîngă stăpînu-său, - şi-şi întinse nasul fin spre mine mirosindu-mă. Simţise că l-am mîngăiat pe urechile mătăsoase şi lungi, - ş-avea în ochi o bunătate şo inteligenţă vie care mă mişcară. Îmi era milă de el ş-aveam îndoieli faţă de încercarea la care era pus, - cînd îl comparam cu tovarăşii lui nalţi, pieptoşi şi cu capetele mari. Ieşirăm în sfîrşit în ziua albă, care scăpăra de soare şi ger. Trecurăm în lungul lăptocului ş-al gîrlei, şi dădurăm în stufăriile cele nalte ale iazului. Cei doi cîni ai lui Iancu Iorga intrară cu putere şi curaj în desime. Legănîndu-se pe labele-i strîmbe, îndrăzni şi Kiki să se aventureze după dînşii. Şi-ndată cum intră, dădu glas, subţire şi muzical. - Aici este vulpe... ne îndemnă cu voce scăzută Biţoban. Înşiraţi-vă! - Aş! el bate de frică!... răspunse cuconu' Iancu, cît în şagă, cît într-adins. Dar hai să-i facem lui cuconu' Neculai plăcere. Trăgînd cucoaşele puştii, o apucă răpegior înainte spre o curmătură a stufului. Pe malul celălalt se aflau trecuţi ceilalţi doi vînători mai tineri. Izbucniră şi ţăhniturile lui Dudaş ş-a' lui Şoimu. Şi pana stuhului se scutură în mijloc, unde era desimea şi tăria. Cînd bătăile cînilor celor mari se întăriră, ne oprirăm neclintiţi pe maluri. Acuma se vedea lămurit fiorul vulpii prin mijlocul desimii. Copoii lui Iorga o urmăreau cu zgomot, rupînd şi călcînd trestia căzută. Şi fiorul cel dinainte mergea lin, ca o dîră pe apă. Deodată, scurt şi energic, tresări iar glasul căţelului. Îmi simţii inima înfierbîntată în piept - căci în bătaia bassetului răzbătuse ca o chemare anumită. - Adierea de pe pămătufurile stuhului se abătu şi coti. Căţelul era la coada dihăniei ş-o mîna afară. Urmăream pe deasupra fuga pripită a vulpii spre scăpare, spre margine, spre puşca lui Iancu Iorga, Şi ţăhnitul subţire şi pătrunzător stăpînea din adîncimile stuhului pe toţi vînătorii împrăştiaţi şi neclintiţi şi amîndouă coastele văii încununate de rădiuri şi ponoare. De-abia într-un tîrziu luai sama că dau glas şi cînii cei mari. Vulpea izbucni cu coada tîrîiş pe omăt în preajma lui Iancu Iorga. Răzăşul o abătu scurt c-un foc de puşcă. Bassetul se arătă numaidecît din stuh, înotînd cu hărnicie ş-o ajunse cînd îşi isprăvea zvîrcoliturile. Ţupăi în jurul ei cu luare-aminte, o mirosi atent, apoi o părăsi cu grabă şi se întoarse iar la desime. Ţăhnitul lui energic şi subţire tresări îndată iarăşi - şi rămăsei cu ochii aţintiţi asupra altei unduiri line, pe subt care îşi tăia drum tainic şi scăpare altă sălbăticiune. Ziua aceea prin stuhuri a fost plină de mişcare şi peripeţii dramatice. Dudaş şi Şoimu s-au purtat şi ei cu vrednicie. Pe lîngă două vulpi, acolo la moară, au mai căzut trei la coada iazului şi alta în rădiacul Hulubului. Dar peste toată vrednicia cînilor celor mari se înălţa căţelul cu picioarele sucite al lui cuconu' Neculai Biţoban. Umbla ca zvîrluga prin desime, cu hotărîre şi fără oboseală - cu nasu-i fin întins şi pipăind omătul şi pămîntul. Putoarea sălbăticiunii era pentru el ca un fir solid pe care umbla fără greş. N-avea nevoie de ochi. Dădea glas puternic prietinilor lui şi fugea cu ardoare pe urma firului mirositor. La urmă îşi făcu proba şi la cîmp deschis. În capătul din vale de la rădiacul Hulubului dădu peste un covru de iepure. Sălbăticiunea ţîşni cu urechile înălţate şi căţelul se abătu spăimîntat la o parte. O clipă stătu strîmb, privind numai c-un ochi pe fugar. Apoi, primind în nări mirosul, porni la deal pe urma vînatului, ţăhnind pe alt ton, mai dulce şi mai stîns. Vorba lui cuconu' Iancu, care se strica de rîs: înota cu labele strîmbe şi-şi tîrîia pîntecele pe omăt. El de-abia suia prin cornul rădiului, şi iepurele trecuse dealul. Hai-hai, domol, dînd glas: ţah-ţah! - sui şi el pe urma iepurelui şi trecu dealul. - Acuma, pînă ce l-a aduce înapoi, putem fuma o ţigară..., vorbi cu fudulie cuconu' Neculai Biţoban. Am fumat cîte-o ţigară ş-am aşteptat, rînduiţi în preajma tufărişurilor. Ş-am auzit într-un tîrziu ţăhnitul subţire al căţelului. Iepurele a apărut în vîrful dealului, cu urechile ţapoşe. A stat privind valea şi împrejurimile: apoi, fără să-i pese de urmăritorul nevăzut, începu a juca în trei picioare coborînd la vale, spre puştile vînătorilor. Se arătă şi căţelul drept pe urma lui - parcă născu din omăt, cu urechile-i mari fluturînd; - înota cu statornicie şi dădea glas cu 63 încăpăţînare. Cînd sună puşca, valea se umplu de ecouri şi ţăhnitul lui se stînse deodată. Cu limba lungă şi gîfîind, veni să miroase vînatul. Apoi îşi ciuli urechile şi-ntoarse un ochi: îl chiema cuconu' Neculai cu glas desmierdător, ca pe-un copil. Cînd înţelese chemarea, veni foarte bucuros, rîzînd cu toată mutrişoara lui deşteaptă, şi îndeplini un lucru care birui cu desăvîrşire pe Iancu Iorga. Se aşeză popîndoc pe coadă şi ridică amîndouă labele de dinainte lîngă botu-i fin. Primi din degetele bătrînului o pătrăţică de zahăr ş-o cronţăi în dinţi cu plăcere, închizînd pe jumătate ochii omeneşti. - Apoi s-o sfîrşit! strigă subţire Iancu Iorga, zmulgîndu-şi căciula din cap şi trîntind-o de pămînt. Mă-nchin şi nu mai am nimica de spus. Ne suim răpede-n sănii şi mergem la mine acasă, unde ne-aşteaptă femeia c-un cuptor de plăcinte. Şi dau cep la un butoiaş de vin de poamă fragă. S-a încins chef mare la răzăşii din Valea Racovei în sara aceia, pentru căţelul cu picioarele strîmbe. El însă îşi primise plata, bucăţica de zahar. Cum a dat la lumină şi la căldură ş-a scăpat de mîngîieri şi de laude, s-a furişat într-un colţ de divan, s-a făcut covrig şa adormit răpus de trudă. Visa că urmăreşte dihănii, scheuna şi ţăhnea abia auzit, pe cînd noi beam vin de poamă fragă şi mîncam plăcinte moi. 

Tom a fost odată tînăr, ca şi Kiki 


Pe-o dimineaţă de sfîrşit de august, ţineam un sfat deosebit de important, aflîndu-ne grămădiţi cu cînii, cu puştile şi cu tot calabalîcul într-o căruţă care suia domol coasta Popricanilor. Eram patru tovarăşi şi pornisem cînd abia născuse geana de ziuă în răsărit. În drept cu Capu-Dealului, soarele izbucni din ceaţa depărtărilor Prutului. Scînteia roua pe ogoarele din văi şi-n juru-ne aburea o mireazmă proaspătă şi curată. Nu îngăduiam acestor splendori a zilelor de vară decît o slabă luare-aminte, - căci se supunea lui cuconu' Nicu Fantazie, doctorul acelui ceas, cazul cînelui meu Cezar. Cuconu' Nicu asculta cu o gravitate nespusă, deşi sta într-o poziţie imposibilă, cu partea cea mai grea a trupului în fîn, în fundul căruţei, şi cu picioarele peste draghini. - Întîi şi-ntîi, cucoane Nicule, îi ziceam eu, - trebuie să ştii că i-am dat căţelului acasă, în familie, educaţia de prepelicar ce i se cuvenea. Iar în primele zile ale sezonului, l-am scos la cîmp. O prepeliţă îmi sare de la picior, dintr-o tablă de sorg. Cînd a auzit focul de puşcă, Cezar a şi rupt-o de fugă, - ca şi cum aş fi tras în el. A fugit cu urechile pălălăind pînă pe-un dîmb, cine ştie unde. Acolo s-a oprit, s-a întors ş-a privit în urmă-i. Am strigat la el, l-am chemat, - zădarnic. Cum porneam împotriva lui, se retrăgea. Cu multă răbdare şi blîndeţă abia am izbutit să nu-l prăpădesc prin ogoarele de păpuşoi. - În cazuri de acestea, hotărî cuconu' Nicu, răbdarea şi blîndeţa sunt cele dintîi doctorii. - Aşa m-am gîndit şi eu, cucoane Nicule. L-am luat cu binişorul, ca să înţeleagă că n-am nimic duşmănos şi nimic ascuns împotrivă-i. Şi după două zile, îl scot iar la cîmp. Cum trag un foc de puşcă, iar fuge. Nu fuge prea departe; se opreşte şi-ntoarce spre mine privirile. Înţelege că n-am vrut să-i fac nimic, - însă îl îngrozeşte şi-l nebuneşte izbucnirea armei. În drumul spre casă, izbutesc să-l apropii. Îi vorbesc şi-l mîngîi, el îmi răspunde cu prietinie şi schiaună uşor, parc-ar suspina. Ce-i de făcut, cucoane Nicule? Tovarăşul meu clatină din cap, gînditor şi cu sprînceana încruntată. Apoi îşi întoarce ochii spre Cezar, care stă între noi şi mă ascultă atent: e un prepelicar cu botul fin, cu pete 64 castanii şi albe. - Acesta-i nenorocitul? întreabă cuconu' Nicu. - Acesta-i, răspund eu cu umilinţă. - După cît se vede, e din neam bun. - Da, cucoane Nicule. Se trage din nişte pointeri pe care i-a adus cuconu' Grigoraş din străinătate, în 1889. - Ştiu, ştiu, îngînă cuconu' Nicu, cunosc tot neamul. Din cînd în cînd s-alege aşa cîte-un nemernic pe care cu greu îl poţi aduce la calea adevărului. Am pătimit şi eu cu cîni de-a' lui cuconu' Grigoraş. - Şi ce-ai făcut, cucoane Nicule? - Ce să fac? n-am făcut nimica. M-am năcăjit cu ei pînă ce sau dat la brazdă, ori i-am lăsat în plata lui Dumnezeu. Se poate, cucoane, să nu faci mare ispravă cu Cezar al dumitale. Mai bine ţi-ai căuta un brac, cuminte, ca Tom al meu. Ce slujbă mi-a făcut mie ista, cucoane! Grozav cîne. De cînd a îmbătrînit, l-au umplut guta şi reumatismele; nu prea aude bine; i-a slăbit şi mirosul, - îl scot la cîmp mai mult de milă. Dar a fost un cîne, cucoane, cu care m-am putut mîndri. - Tom! strigă cu putere cuconu' Nicu. Tom ridică greoi din fîn capu-i mare cu urechi lungi. Ne privi cu ochi trişti şi fără lucire, - ochi de bătrîn care sufere. - Să vedem, măi Tom, dacă-ţi mai aduci aminte de pe cînd erai tînăr..., zice cu melancolie şi cu glas mai scăzut tovarăşul nostru. Tom îl priveşte cu prietinie, apoi îşi închide ochii şi-şi pleacă botul între labe, în fîn. În privirile lui cuconu' Nicu a lucit aceeaşi tristeţă şi aceeaşi oboseală. Căci nici el nu mai este tînăr şi l-au slăbit reumatisme şi pneumonii vînătoreşti. Nici el nu mai aude tocmai bine. Dinţii de criţă de altădată au lipsuri. Frumuseţa şi vigoarea bărbăţiei au rămas un vis al anilor de demult. - În sfîrşit, ultima întîmplare..., încep eu iar. - Ce întîmplare? tresare nedumerit cuconu' Nicu. - Ultima întîmplare cu Cezar. - Aha! Bine, cucoane; spune-o s-o auzim şi să vedem ce este de făcut. - Ultima întîmplare, urmez eu, s-a petrecut alaltăieri. Eram cu tovarăşi. Cînd aude Cezar două focuri unul după altul, unul ici şi unul colo, o porneşte la fugă, pe şleah, înapoi. După el nu mă mai pot întoarce, că am tovarăşi. Mă cuprinde ş-un desgust de asemenea dihanie fără judecată, şi-l las să se ducă şi să se prăpădească. S-a dus şi nu l-am mai văzut. Mam luat cu tovarăşii, din ogor în ogor şi de pe mirişte pe mirişte, - şi, într-un tîrziu, cînd ne-ntoarcem la căruţă, mă apucă, aşa, o părere de rău că mi-am prăpădit cînele. Pornim pe şleah îndărăt. Şi ce să vezi dumneata? La cotul drumului, în dreptul Moimeştilor, din nişte tufe dosite în laturea şanţului, numai ce văd c-apare Cezar. Saltă vesel cătră noi şi se bucură că nu m-a prăpădit... - Hm! reflectează cuconu' Nicu; să vezi dumneata că dihania are să fugă şi astăzi... Lîngă genunchiul meu, cu capu-nălţat, Cezar îmi urmărea povestirea. Îşi auzea din cînd în cînd numele şi tresărea, iar coada i se mişca în fîn ca un şarpe. - Ai să fugi şi astăzi? îl întreb eu. El schiaună încetişor şi tremură ca de frig. - Vai de capul lui! zice cu milă cuconu' Nicu, şi priveşte cu dispreţ şi cu buza răsfrîntă spre căţelandru. Dar nu-nţeleg, frate, tresare el apoi îndată, ce fel de căruţă-i asta. Stau aşa de rău, încît mi-au amorţit ciolanele. Nu pot să mă mişc nici într-un fel de atîtea javre, picioare şi buclucuri. Drept să vă spun, cîteodată vînătoria-i meserie grea şi eu am de gînd să mă las de dînsa... Cum ajungem însă în deal la Popricani şi coborîm într-o mirişte de sora-soarelui, cum primeşte în obraz soare de dimineaţă şi miros de sulcină, cuconu' Nicu începe să se mişte cu vioiciune. Începe să-şi aducă aminte de alte expediţii, cu zeci de ani înapoi, tot prin aceste 65 locuri; apoi, în franţuzeşte, porunceşte lui Tom să vie subt ţava puştii lui. Ne înşirăm cu cînii în mirişte, înspre o pădure, înspre nişte păpuşoaie, înspre vălcele trăgănate, şi soarele vibrează prelung în jurune. Sar prepeliţi, c-un ţipet uşurel şi tremurat, şi sfîrîie în linie dreaptă, peste canafurile mohorului. Tovarăşii mei au tras. Cezar sa zvîrlit cîteva copce îndărăt. Apoi s-a oprit ş-a întors botul spre mine. Îl chem. Eu, cu Cezar, mă înţeleg romîneşte. El ascultă şi vine lîngă genunchiul meu. Îl trag uşurel de ureche şi încerc a dezlega judecata lui şi fenomenul nou. Fără îndoială, acuma se teme să fugă, ca să nu mă piardă, - cum era cît pe ce să se întîmple alaltăieri. Astfel şi-a putut birui pentru întîia oară groaza de tunetul puştii. - Îţi era frică de puşcă? îl întreb eu. Trebuie să te stăpîneşti. - Cam greu... schiaună el, şi mă priveşte ţintă, cu bucurie, drept în ochi. - Aşa-i că n-a mai fugit? îmi strigă din stînga mea, din mirişte, cuconu' Nicu. Trebuie strîns ţinut şi pedepsit; altfel n-ai să faci nimic cu el! Ici, Tom! Tom umblă greoi, cu picioarele dindărăt betege şi reumatice. Din cînd în cînd se opreşte şi întoarce spre stăpînul său ochii trişti. Sar alte prepeliţi. Tovarăşii mei trag. Cezar are tresărirea obişnuită, dar se stăpîneşte lîngă piciorul meu. Şi fără îndoială că nu poate înţelege nimeni ce preţ are acest fapt pentru vînătorul de prepeliţi, a cărui armă, chiar de fabricaţie englezească, e de importanţă secundară. - La cîmp, cînele este totul, cucoane! îmi strigă cuconu' Nicu, Ici, Tom! Ici! Dar Tom a încremenit în aret, lîng-o tufă, - într-o poziţie frumoasă, cu capul sucit uşor, ca de demult, în tinereţă. Cuconu' Nicu întoarce spre mine un obraz înflorit de admiraţie: - Straşnic cîne, cucoane! Ceasornic! A sărit prepeliţa; tovarăşul meu a tras; apoi comandă lui Tom să-i aducă vînatul căzut. Dar Tom pare puţintel încurcat şi fiorul de tinereţă, care a străbătut o clipă prin el, s-a stîns. - Sug, Tom! strigă cuconu' Nicu. Bătrînul nu simte vînatul. Se învîrte în preajma lui cuconu' Nicu la întîmplare. Tovarăşul meu începe să se supere. Pune mîna pe cravaşă. Strigă iar, din ce în ce mai întărîtat: - Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug!... Toate îndemnurile în limbă străină sunt de prisos. Împovărat, Tom îşi pleacă spre pămînt capul; apoi se culcă-n mirişte, subt ameninţarea cravaşei. - Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug! îndeamnă iar, aţîţat şi tulburat, cuconu' Nicu. Apoi oftează şi se aşază şi el la pămînt, întristat ca şi Tom. Deodată, la cîţiva paşi de mine, observ că s-a oprit Cezar, cu botul ridicat în adierea dimineţii. A încremenit într-o poziţie mlădioasă şi tînără. Pentru întîia oară primeşte în nasu-i fin emanaţiile prepeliţei ascunse. N-o vede, dar o simte aproape de el. O adiere tot aşa de subtilă ca lumina a trezit dintr-odată în el pe vînător. Clipa aceasta e hotarul înţelegerii şi carierei lui. Păşesc lîngă el şi-l îndemn încet. Tresare, simte mişcarea prepeliţei rănite, se răpede instinctiv şi inconştient. O pierde o clipă; o găseşte iar; o prinde în gură delicat, şi, la îndemnul meu, mi-o aduce, încă ameţit, încă nehotărît... Îl mîngîi şi-i vorbesc şi el mă-nţelege. Amîndoi suntem fericiţi. Şi cînd ridic ochii, văd pe cuconu' Nicu zîmbindumi cu melancolie. Mîngîie şi el cu vîrful cravaşei pe Tom şi l-a iertat. Se ridică cu greutate din mirişte, gemînd şi cu încheieturile scîrţîind. - Ici, Tom. Hai, moşnege, să mai încercăm. Ziua-i frumoasă şi lină. Şi-n pădurice găsim loc mai bun pentru hodina amiezii... Pornesc domol, încă subt iluzie şi subt stăpînirea trecutului. Bătrînul meu tovarăş umblă mai încovoiat de grumaz, iar Tom, scăpătînd de picioarele dindărăt, ocoleşte atent prin preajma tufelor - care încep să fie pentru nasul lui taine închise. Dimpotrivă, pentru Cezar, o lume nouă se deşteaptă. Nu exista pentru el cu puţine clipe înainte. Acum îi radiază de pretutindeni, din ascunzişurile cîmpiei, din vînt, din pămînt şi din soare. Sunetul puştii acum 66 pentru el e un semnal prietinos. Înţelegerea lui a suit o culme, de unde stăpîneşte lumea nouă. Şi-ntre el şi mine s-a statornicit un raport, din care aproape au dispărut prejudecăţile oamenilor. Suntem doi camarazi şi, la umbra păduricii, mîncăm din aceeaşi bucată de pîne. Apa din bidon o împărţim. Şi ne întindem pe iarbă alături, subt stejari tineri, între florile de lumină, în căldura neclintită. Sfîrîie cosaşii pretutindeni, cît ţin cîmpiile în soare, pretutindeni pînă la orizont, necontenit, stăruitor şi uniform ca tăcerea. Şi, cînd ne pornim iar rătăcirea prin păpuşoaie şi mirişti, într-un tărziu cătră asfinţitul soarelui, cuconu' Nicu Fantazie se opreşte şi admiră cu seriozitate manevrele lui Cezar. - Ce ţi-am spus eu, cucoane? îmi vorbeşte el cu pătrundere. Cezar al dumitale s-arată destul de bun ş-ai să faci ispravă cu el. Ai să ai un cîne, cum a fost Tom al meu. Ceasornic, cucoane! Ce expediţii am făcut cu el, - cînd ţi-oi spune, n-are să-ţi vie a crede! Ici, Tom! Bagă de samă, Tom. Numai trebuie să ştii să-i faci educaţia şi să-l ţii în frîu. Ici, Tom! - Ici, Tom! răcni cu disperare, deodată, cuconu' Nicu. Vină-ncoace, dîrlăule! Nu vrei s-auzi! Are să te iee acuşi mama-Dracului!... Tom veni trudnic, cu capu-n pămînt, supus şi nenorocit, - cu lumina unei lumi trecute în ochii lui blînzi. Tuşind din ce în ce mai înecat, cuconu' Nicu îşi zvîrli ţigara şi se aşeză iarăşi la hodină, lipindu-şi spatele de ţărîna fierbinte, cu faţa cătră cer, pe cînd tovarăşii săi mai tineri, dezbrăcaţi de bluze, cu mînicile cămăşilor suflecate pînă la cot, cu piepturile desfăcute, înaintau prin lumină cu putere şi fără trudă, cu cînii harnici între dînşii. Mergeau fericiţi, cu pasiunea pulsîndu-le în sînge, spre amurgul nebănuit, care-i aştepta la sfîrşit.