ESOPIA sau VIAŢA ŞI PILDELE ÎNŢELEPTULUI ESOP 
   VIAŢA LUI ESOP
   
   Mulţi au cercetat firea lucrurilor omeneşti, şi au învăţat pe urmaşi; iar Esop, ca şi cum de la Dumnezeu ar fi fost insuflat, mai pe toţi foarte mult i-a întrecut. Căci nici tîlcuirea, nici cuvîntarea, nici din istoria cea mai dinainte de el învăţînd, ci cu fabule, adică cu pilde şi povăţuiri vînează minţile care-l ascultă, aşa că oamenii se ruşinează de a face sau de a gîndi aceea ce nici paserile, nici animalele nu fac; şi iarăşi de a nu se deprinde întru cele ce se zice, căci dobitoacele, în vreme, cu înţelepciune s-au deprins, unele din mari primejdii scăpînd, iar altele foarte mare folos dobîndind. Drept aceea, acesta care şi-a pus viaţa ca o icoană politicii filosofice, şi mai mulţi cu faptele decît cu cuvintele învăţînd, de neam se trage din oraşul Amorion al Frigiei, care se cheamă mare. Însă din întîmplarea norocului era rob, pentru care lucru foarte frumoasă şi adevărată mi se pare zisa lui Platon, cum că: „Mai totdeauna, firea şi legea se împotrivesc una alteia“. Căci mintea lui Esop, firea a făcut-o slobodă; iar legea oamenilor i-a dat trupul robiei. Dar nici aşa n-a putut să-i strice slobozenia minţii şi, deşi la multe lucruri şi în osebite locuri îi purta trupul, din scaunul minţii sale tot nu l-a putut mişca. Şi n-a fost numai rob, ci şi foarte urît, mai urît chiar decît toţi oamenii; avea capul ascuţit, nasul turtit, buzele negre (de unde-şi căpătase şi numele, căci Esop şi etiop, adică negru, totuna e), burduhos, adică cu pîntecele prea mare, cu spata strîmbată în afară şi gîrbov. Dar ce e şi mai rău, era gîngav, aşa de gîngav că foarte cu greu i se înţelegea cuvîntul. Toate acestea se vede a fi adus lui Esop robia; căci fiind cu trupul aşa, ar fi fost o minune de-ar fi scăpat de robie. 
   Ci cu trupul aşa a fost Esop, însă cu mintea foarte înţelept era, şi spre toată tîlcuirea şi gîndirea sprinten. 
   Deci stăpînul său, ca şi cum la nici un lucru de casă nu l-ar fi socotit vrednic, îl trimetea la cîmp ca să sape; iar el, ducîndu-se, foarte cu strădanie săpa pămîntul. Iară odată ducîndu-se stăpînul său la cîmp ca să vadă lucrătorii, un om culese nişte smochine frumoase cu care îl cinsti şi, părîndu-i bine de frumuseţea smochinelor, porunci slugii sale Agatopod ca să le păstreze şi să i le dea după ce va veni de la baie. Deci făcîndu-se aşa şi Esop intrînd să caute ceva în casă, Agatopod a luat aici prilej şi a zis cătră altă slugă: 
   — Ascultă-mă, haide să mîncăm amîndoi smochinele acestea,şi cînd va întreba stăpînul de ele, vom mărturisi amîndoi împotriva lui Esop, cum că el a intrat în casă şi pe ascuns le-a mîncat; şi această minciună va fi crezută de stăpînul nostru, fiindcă cu adevărat Esop a intrat în casă, şi apoi unul singur nimic nu va putea împotriva a doi, mai ales că nici martori nu are, şi nu va putea crîcni. 
   Şi aşa înţelegîndu-se aceste slugi au şi săvîrşit isprava lor, iar pe cînd mîncau cu poftă mare, după fiecare smochină ziceau rînjind: 
   — Vai ţie, ticăloase Esoape! 
   Iar după ce s-a întors stăpînul de la baie, a cerut smochinele; şi auzind că Esop le-a mîncat, mînios a poruncit să-l cheme îndată. Şi a zis: 
   — Spune-mi, o, blăstămatule, cum ai îndrăznit de ai intrat încasă şi ai mîncat smochinele cele mie pregătite? 
   Iar el, cazînd la picioarele stăpînului, se ruga să-l îngăduiască puţintel. Apoi alergînd, a luat apă caldă şi a băut-o şi, vîrîndu-şi degetele în gură, a varsat numai apa fiindcă nimic nu mîncase încă, şi acum se ruga ca şi cei ce l-au pîrît să facă asemenea, ca să se arate cine a mîncat smochinele. Iar stăpînul mirîndu-se de mintea lui, a poruncit ca şi ceilalţi să facă aşa. Însă ei au fost socotit ca să bea apă, iar degetele să nu le vîre în gît, ci să le întindă numai pe lîngă măsele crezînd că aşa n-are să li se întîmple nimic. Dar de-abia au isprăvit de băut apa, şi, caldă fiind, li s-a făcut greaţă şi de îndată, fără nici o altă silă, au lepădat smochinele. Atunci stăpînul, văzînd cu ochii săi viclenia şi răutatea slugilor, a poruncit de i-a bătut goi cu nuiele, şi aşa au cunoscut şi ei zicătoarea: „Cel ce sapă groapa altuia cade singur într-însa“. 
   Iar a doua zi, întorcîndu-se stăpînul la oraş şi Esop săpînd ogorul după cum avea porunca, nişte oameni care rătăciseră calea au dat de dînsul şi l-au rugat, pentru numele lui Dumnezeu, să le arate drumul cătră oraş: iar el i-a dus mai întăi subt umbra unui copac, i-a ospătat cu cele ce avea şi el de mîncare, şi apoi le-a arătat drumul ce căutau. Deci ei, pentru ospătare şi pentru povăţuire, foarte mare dragoste au arătat cătră dînsul, şi au ridicat mîinile cătră cer şi au rugat pe Dumnezeu pentru făcătorul lor de bine. 
   Iar Esop, întorcîndu-se şi fiind ostenit de lucru şi de zăduf, s-a culcat şi a visat că vede norocul stînd lîngă sine şi dîndu-i dezlegarea limbii şi cursul graiului, şi învăţătura fabulelor. Deci în curînd deşteptîndu-se, a zis: 
   — Oh, cît de dulce dormii şi ce frumos vis văzui! Şi iată că bine şi fără de zăbavă vorbesc: bou — măgar — greblă! Pre legea mea, ştiu de unde-mi vine acest bine; pentru că am fost milostiv cătră călători, s-a milostivit spre mine Dumnezeu; drept aceea, a face bine este a avea bună nădejde. 
   Şi aşa bucurîndu-se Esop iarăşi a început a săpa. Ci iată că Zino, mai-marele ţarinii, ducîndu-se la muncitori, a început a bate pe unul pentru o greşală mică. Esop îndată a strigat: 
   — Omule, pentru ce baţi aşa de cumplit pe cel ce nici un răunu ţi-a făcut, după cum pe toţi fără de nici o socoteală şi în toate zilele îi baţi? Cu adevărat că voi spune aceasta stăpînului! 
   
   Şi Zino, auzind aceste de la Esop, foarte mult s-a spăimîntat, şi a zis întru sine: „De vreme ce Esop a început a vorbi, nici un folos nu voi avea; pentru aceea mă voi duce şi-l voi pîrî înaintea stăpînului, mai înainte de a face el aceasta şi de a fi izgonit eu din slujbă“. Acestea zicînd, a şi plecat la oraş şi, intrînd tulburat în casa stăpînului, a zis: 
   — Să fii sănătos, stăpîne!Iar stăpînul a întrebat:
   
   — Pentru ce eşti tulburat?
   Iar Zino răspunse:
   
   — Ciudat lucru s-a întîmplat în ţarină, stăpîne!
   
   — Ce? Au doară vreun pom mai înainte de vreme a rodit? Saupoate vreun animal peste fire şi-a dat prăsila? 
   — Nu e nici una din acestea, ci Esop, care pînă acum era ca şi
   mut, a început acuma a grăi! 
   La acestea stăpînul a zis: 
   — Şi tu socoteşti aceasta drept minune, şi că spre nici un bine 
   nu-ţi va fi? 
   — Adevărat că ocările ce le-a grăit împotriva mea le tac,
   stăpîne, dar el şi pe tine, şi chiar pe Dumnezeu foarte urît huleşte. Acestea auzind, stăpînul, s-a mîniat şi a zis lui Zino: 
   — Iată, îţi dau ţie pe Esop; vinde-l, dăruieşte-l, fă ce vrei cu el!
   Iar Zino luînd sub puterea sa pe Esop şi spuind acestuia că de acum el îi este stăpîn, Esop a zis: 
   — Ce-ţi va plăcea ţie fă cu mine!
   Însă s-a întîmplat atunci că un oarecare neguţător, vrînd să cumpere dobitoace, trecea prin ţarina aceea şi a întrebat pe Zino de are niscareva dobitoace de vînzare. Iar Zino i-a răspuns: 
   — Dobitoc de vînzare nu am, ci am un fecior rob, pe care, devrei să-l cumperi, ţi-l voi arăta. 
   Deci neguţătorul ceru să-i arate robul şi Zino a chemat pe Esop. Văzînd pe Esop, neguţătorul a rîs şi a zis cătră Zino: 
   — De unde ai căpătat această oală? Oare butuc de copac, sauom este? Că de n-ar avea glas omenesc, ai gîndi că-i un foi umflat; de ce m-ai împiedicat din cale pentru această sluţenie? 
   
   Şi zicînd acestea, plecă de acolo. Dar Esop, mergînd după el, a zis: 
   — Rămîi!Neguţătorul i-a răspuns, întorcîndu-se:
   
   — Du-te de la mine, cîine urît!Iar Esop:
   
   — Spune-mi, pentru ce ai venit aici?Neguţătorul răspunse:
    —Sluţenie! Ca să cumpăr ceva bun; de tine, fiindcă nu eşti de nici o treabă şi putred, n-am nevoie. Iar Esop a zis: 
   — Cumpără-mă şi crede că mult îţi voi putea ajuta.Neguţătorul îl întrebă:
   
    — În ce lucru ai putea să mă ajuţi, de vreme ce în totul eşti urîciune? Iar Esop îi răspunse: 
    — Au nu ai acasă copii răi şi plîngători? Pune-mă să-i priveghez, şi le voi fi lor în loc de burduhoaie, de se vor speria. Iar neguţătorul rîzînd de aceasta a zis lui Zino: 
   — Cu cît vinzi acest vas rău?Iar el a răspuns:
   
   — Cu trei bani!Şi neguţătorul plătindu-i îndată a zis:
   
   — Nimic am dat, nimic am luat.
   
    Şi călătorind şi viind neguţătorul acasă, doi copii care erau încă în braţele mamei lor, văzînd pe Esop, s-au speriat şi-au început să ţipe; iar Esop zise îndată cătră neguţător: 
   — Iată că s-a împlinit ce ţi-am făgăduit!
   Iar el, rîzînd, a intrat în casă zicînd bună ziua celorlalte slugi. Şi intrînd şi Esop le-a dat bună ziua; iar ei văzîndu-l ziceau: 
   — Ce rău s-a întîmplat stăpînului nostru că a cumpărat slugă aşa urîtă? Cum se vede, pentru ocara casei l-a cumpărat! 
   Şi nu după multă vreme, neguţătorul a poruncit slugilor să pregătească cele trebuincioase la drum, că a doua zi aveau să plece în Asia. Iar ei îndată şi-au împărţit sarcinile; dar Esop se ruga de ei ca să-i dea lui o povară mai uşoară, ca unui rob ce e de curînd cumpărat şi care nu-i încă deprins cu acest fel de slujbe. Iar ei au zis că-l iartă, măcar de n-ar vrea nimic să ia; iar Esop le-a zis că nu se cade să fie fără lucru cînd toţi lucrează. Şi l-au lăsat să ia ce va vroi. Deci el, uitîndu-se încoace şi încolo, a luat un sac plin de pîini, pe care doi trebuiau să-l ridice şi i-a rugat să-i ajute ca să-l pună pe umăr. Iar ei rîdeau şi ziceau că nimeni nu-i mai nebun ca acest prost blestemat, pentru că mai nainte cerea povară mai uşoară să o ducă, şi acuma el singur şi-a ales pe cea mai grea din toate; însă se cade a-i împlini pofta; şi ridicînd sacul, l-au pus în spatele lui Esop. Iar îngreuindu-i-se umerii, Esop se clătina în toate părţile. Şi văzîndu-l stăpînul s-a mirat de el foarte şi a zis: 
   — Fiindcă Esop e strădalnic la lucru, şi-a plinit preţul său, căci povară cît un dobitoc a luat. 
   Iar cînd a sosit vremea prînzului, i-a poruncit lui Esop să împărţească pîine, şi mulţi mîncători fiind, sacul pe jumătate s-a golit; de aceea după prînz mai uşurîndu-se, Esop mai tare mergea. Iar seara şi cealaltă pîine mîncînd-o, a doua zi sacul gol l-a luat, şi înaintea tuturor mergea, încît celelalte slugi, văzîndu-l că-i întrece pe toţi, se îndoiau dacă acela este Esop sau vreun altul şi, cunoscîndu-l că el este, s-a mirat, căci această secătură de om, decît toţi mai înţelepţeşte a făcut, alegînd pîinile care se mănîncă şi se sfîrşesc, iar ei au luat alte sarcini care tot întregi rămîn. 
   Iar sosind neguţătorul la Efes, pe ceilalţi robi cu dobîndă i-a vîndut, şi i-a mai rămas grămăticul, cîntăreţul şi Esop. Şi i-a zis oarecine ca de aici să treacă în ostrovul Samos, căci acolo cu mari preţuri îşi va vinde robii: şi sosind neguţătorul în Samos, pe grămătic şi pe cîntăreţ i-a îmbrăcat în haine noi şi i-a scos pe amîndoi la tîrg; iar pe Esop, fiindcă nicidecum nu-l putea împodobi, îmbrăcîndu-l cu o haină de sac, l-a pus în mijlocul celor doi, ca să se mire de el cei ce-l vor vedea, zicînd: 
   — De unde este această urîciune care şi pe ceilalţi îi face urîţi?
   Iar Esop, măcar că mulţi îl batjocoreau, sta cu îndrăzneală, uitîndu-se la ei. 
   Atunci locuia în Samos un oarecare filosof cu numele Xantos. Şi ducîndu-se el în tîrg şi văzînd pe cei doi robi împodobiţi, iar în mijlocul lor pe Esop, s-a mirat de înţelepciunea neguţătorului, că de aceea a pus pe cel urît în mijloc, pentru ca ceilalţi să arate mai frumoşi decît sunt. Deci viind mai aproape, a întrebat pe cîntăreţ de unde este. El a răspuns: 
   — Din Capadochia.Xantos iarăşi l-a întrebat:
   
   — Dară ce ştii?El răspunse:
   
   — Toate. 
   
   La acest răspuns, Esop a rîs. Iar ucenicii lui Xantos, văzînd pe Esop rîzînd şi arătîndu-şi dinţii, îndată au gîndit că văd o dihanie; şi unul zicea că este hernie, dar care are şi dinţi, iar altul a zis că n-a rîs, ci a rînjit. Deci voind toţi să ştie pentru ce a rîs, unul dintr-înşii l-a întrebat ca să le spună; iar Esop i-a răspuns: 
   — Du-te, oaie de mare.
   Atunci acela s-a ruşinat de cuvintele acestea şi îndată s-a dus. După aceea Xantos a zis cătră neguţător: 
   — Cît preţ are cîntăreţul?El i-a răspuns:
   
   — O mie de bani.
   
   Xantos, auzind aşa mare preţ, s-a dus la celălalt rob şi, întrebîndu-l pe acela de unde este, i-a răspuns că-i din Lidia. Şi iarăşi a întrebat: 
   — Ce ştii?Şi el a răspuns:
   
   — Toate. 
   
   Esop, auzind acest răspuns, iarăşi a rîs, şi iarăşi unul dintre ucenicii lui Xantos se miră pentru ce rîde el la toţi; iar un altul dintre dînşii i-a zis acestui ce se mira: 
   — De vrei să te cheme şi pe tine ţap de mare, întreabă-l!Iar Xantos a întrebat iarăşi pe neguţător: 
   — Ce preţ are grămăticul?El i-a răspuns:
   
   — Trei mii de bani. 
   
   Xantos, auzind aşa mare preţ, s-a mîniat şi s-a întors să plece. Deci întrebîndu-l ucenicii: au nu i-au plăcut robii aceia? Xantos a răspuns: 
   — Ba mi-au plăcut, dar am socotit să nu cumpăr rob scump.Iar unul dintre ucenici a zis: 
   — Dacă-i aşa lucrul, nimic nu te opreşte să cumperi pe cel urît,
   
   căci şi acesta tot îţi va sluji, şi noi preţul lui îl vom plăti. La aceasta Xantos a răspuns: 
   — Ruşine mi-ar fi, voi să-i plătiţi preţul, şi eu să-l cumpăr; dar nici muierea mea, fiindcă-i femeie curăţică, n-ar suferi să-i slujească o slugă aşa de urîtă. 
   Iar ucenicii iarăşi au grăit: 
   — Nu trebuie să asculţi de muiere.Atunci Xantos a zis:
   
   — Să-l întrebăm mai întăi pe dînsul de ştie ceva, ca să nu
   
   plătim în zadar pentru el. Deci întorcîndu-se ei la Esop, Xantos i-a zis: 
   — Bucură-te!Iar el a răspuns:
   
   — Au doară mă întristam?Xantos zise:
   
   — Mă închin ţie!Iar Esop a răspuns:
   —Şi eu ţie!
   Xantos, împreună cu ceilalţi, mirîndu-se de aceste răspunsuri,
   
   
   l-au întrebat: 
   — Cine eşti?Esop a răspuns:
   
   — Negru.Iar Xantos zise:
   
   
   — Nu de asta te întreb, ci de unde eşti născut?Şi Esop răspunse:
   
   — Din pîntecele maicii mele.Iar Xantos vorbi iar:
   
   — Nici aceasta nu întreb, ci în ce loc te-ai născut?Iar Esop:
   
   — Nu mi-a spus maică-mea dacă m-a născut sus ori jos.Şi Xantos iar l-a întrebat: 
   — Dar ce ştii să faci?Esop a răspuns:
   
   — Nimic.Iar Xantos:
   
   — Cum aşa?Răspunse Esop:
   
   — Aşa, bine; căci aceştia au zis că le ştiu toate, şi mie nimic
   
   nu mi-au lăsat. 
   De aceasta ucenicii s-au mirat foarte, şi au zis: 
   —Într-adevăr, foarte bine a răspuns, căci nici un om nu este 
   care să ştie toate, şi pentru aceea a rîs el. Xantos iarăşi l-a întrebat: —Vrei să te cumpăr? Şi Esop i-a răspuns: 
   — Pe mine trebuie să mă întrebi de aceasta? Cum ţi se pare ţie mai bine, aşa fă, ori mă cumperi, ori nu; căci nimeni nimic nu face cu sila; aceasta e în voia ta, şi de vrei să mă cumperi, deschide punga şi numără banii, iar de nu vrei, nu umbla pierzînd vremea în zadar. 
   Ucenicii iarăşi au zis între dînşii:
   
   — Pe Dumnezeu, că robul acesta a întrecut pe învăţător.
   Xantos iarăşi a zis cătră Esop:
   —De te voi cumpăra, tu vei vrea să fugi.
   Esop, rîzînd, a răspuns:
   
   — Aceasta de voi vrea să o fac, nu te voi întreba pe tine, ca şi tu mai înainte pe mine. 
   Xantos zise: 
   — Bine zici, dar eşti urît.Iar Esop răspunse:
   
   — La minte se cade să te uiţi, o, filosoafe, nu la faţă!Atunci Xantos mergînd la neguţător l-a întrebat:
   
   — Cu cît vinzi pe acesta?Neguţătorul i-a răspuns:
   
   
   — Ca să-mi batjocoreşti negoţul meu ai venit, de vreme ce laşipe robii cei vrednici şi alegi pe acest urît; cumpără pe unul dintre cei doi şi pe acesta ţi-l voi da adaos. 
   Xantos zise: 
   — Ba pe altul nu voi cumpăra, ci numai pe acesta.Iar neguţătorul a zis:
   
   — Dă şasezeci de bani şi ia-l.
   
   Atunci ucenicii îndată au dat banii, iar Xantos l-a luat în stăpînire. Şi vameşii, aflînd că s-a făcut ceva vînzare, au venit de au întrebat: 
   — Cine a vîndut, şi cine a cumpărat?
   Şi fiindu-le la amîndoi ruşine să spuie, din pricină că preţul era mic, Esop, cum sta în mijlocul lor, a strigat: 
   — Cel vîndut eu sunt; cel ce a cumpărat, acesta este ; cel ce a
   vîndut, acesta este; iar de vor tăcea ei, eu sunt om slobod. 
   Dar vameşii rîzînd au iertat vama lui Xantos şi s-au dus. 
   Iar dacă au ajuns acasă, Xantos a poruncit lui Esop să rămîie 
   afară dinaintea uşii, căci îşi ştia muierea gingaşă şi se temea să-i arate de îndată acea urîciune, mai înainte de a o fi înştiinţat printr-o vorbă frumoasă şi glumeaţă. Şi intrînd Xantos în casă a zis: 
   — Doamnă, de aci încolo să nu te mai plîngi de slujba care ţi-o fac slujnicile, căci ţi-am cumpărat un fecior în care vei vedea frumuseţea ce niciodată n-ai mai văzut-o, şi care acum stă dinaintea uşii. 
   Zicînd el acestea, slujnicile socoteau că adevărul grăieşte, şi tare se sfădeau între ele, căreia dintre dînsele să-i fie bărbat sau mire. Iar muierea lui Xantos a poruncit să cheme înăuntru pe sluga cea nouă, şi o slujnică, mai grabnică decît celelalte, socotind porunca drept logodnă, a ieşit, strigînd pe robul cel nou. Esop a răspuns: 
   — Iată-mă-s, aici sunt.Iar slujnica, spăimîntîndu-se la vederea lui, i-a zis:
   
   — Să nu cumva să intri înlăuntru, că toţi vor fugi.
   
   Viind apoi alta, care dacă l-a văzut de asemenea s-a cutremurat de spaimă, i-a zis: 
   — Intră aici, dar să nu te apropii de mine.
   Deci intrînd Esop în casă, s-a oprit înaintea doamnei, care, văzîndu-l, şi-a întors ochii de la dînsul şi a zis cătră bărbatul său: 
   — De unde mi-ai adus această sluţenie? Alungă-l din faţa mea.Iar Xantos i-a zis: 
   — Ajungă-ţi, doamnă, nu batjocori această slugă nouă.Iar doamna a răspuns:
   
   
   — Bag de samă, Xante, că m-ai urît pe mine şi vrei să-ţi aduci alta, şi fiindcă ţi-e ruşine a-mi zice mie ca să mă duc din casa ta, de aceea mi-ai adus această slugă cu cap de cîine, ca neputînd suferi eu slujba lui, să fug. Drept aceea dă-mi zestrea mea, că mă duc. 
   Iar Xantos înfruntînd atunci pe Esop pentru că pe cale îi făcuse ciudate întrebări şi multe vorbise, iar acum nimic nu răspunde muierii, Esop i-a zis: 
   — Aruncă-o în prăpastie.Xantos a strigat:
   
   — Taci, fiară, nu ştii că pe aceasta o iubesc ca pe mine însumi? 
   
   Iar Esop răspunzînd: „Iubeşti pe muieruşă?“ Xantos s-a înfuriat mai mult pentru acest răspuns. Atunci Esop, bătînd cu piciorul în pămînt, a strigat tare: 
   — Xantos filosoful e stăpînit de muiere! Şi întorcîndu-se cătră doamna sa, a zis: O, doamnă, tu ai vrut să-ţi cumpere filosoful rob tînăr şi voinic, care să se uite la tine cînd te scalzi goală, şi să se joace cu tine spre ocara filosofului. O, Euripides, gura ta de aur a fost cînd ai zis: „Multe-s năvălirile valurilor mării, multe-s suflările cele calde ale apelor şi ale focului, greu lucru-i sărăcia, grele-s şi alte nenumărate rele, dar nimic nu-i aşa de greu ca muierea cea rea!“ Iar tu, o, stăpînă, dacă eşti muiere de filosof, nu vroi să-ţi slujească feciori tineri şi frumoşi, ca nu cumva să-ţi faci de ocară bărbatul. 
   Ea auzind aceste cuvinte, nimic n-a avut ce să răspundă, ci a zis numai cătră bărbat: 
   — De unde ai vînat această frumuseţă? Căci vorbitor şi glumeţ
   se vede putregaiul acesta, şi mai bine m-oi împăca cu dînsul. Atunci Xantos zise cătră Esop: 
   — S-a împăcat cu tine stăpîna ta.Iar Esop zîmbind răspunse:
   
   — Mare lucru este a îmblînzi muierea!Iar Xantos zise:
   
   
   — De-acuma taci, că te-am cumpărat să-mi slujeşti, nu să-mi răspunzi împotrivă! 
   A doua zi Xantos a poruncit lui Esop să vie după dînsul; şi s-au dus amîndoi la o grădină să cumpere legume, şi culegînd grădinarul o legătură de legume a luat-o Esop, iar Xantos vrînd să plătească preţul legumelor, grădinarul a zis: 
   — Lasă, doamne, numai o întrebare să-mi dezlegi. Xantos zise:
   — Ce întrebare e aceea?Atunci grădinarul răspunse:
   
   
   — Pentru ce legumele pe care eu le sădesc, măcar că adeseori le sap şi le ud, tot mai tîrziu cresc decît acelea care răsar de sinele din pămînt, şi care mai curînd fac sămînţă, măcar că pentru acestea nimeni nici o grijă n-are? 
   Iar Xantos, cu toate că întrebarea era filosoficească, neştiind alt ce să zică, a răspuns că, precum altele, aşa şi acestea se ocîrmuiesc de la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar Esop fiind de faţă a rîs; cătră care filosoful zise: 
   — Rîzi, ori mă rîzi?Iar Esop a răspuns:
   
   — Ba te rîd, dar nu pe tine, ci pe cel ce te-a învăţat, căci cele ce se fac din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, oamenii cei înţelepţi le dezleagă. Drept aceea, pune-mă pe mine, şi eu voi dezlega întrebarea. 
   Deci Xantos, întorcîndu-se, zise cătră grădinar: 
   — Nu se cuvine, prietine, ca eu cel ce într-atîtea şcoli m-am desputat, acum în grădină să dezleg la întrebări. Întreabă dar pe această sluga a mea şi-ţi va da desluşiri... 
   
   Iar grădinarul zise: 
   — Dar acest urît ştie carte? O, ce nenorocire! Ci spune de ştii, 
   o, preabune, dezlegarea lucrului ce-l cerc! Iar Esop zise: 
   — Muierea dacă se mărită a doua oară, pruncilor care i-a căpătat de la bărbatul ei cel dintăi le este mamă adevărată, iar celor aduşi de bărbat de la nevasta sa cea dintăi le este maştihă, şi pentru aceea multă deosebire este între aceşti copii; căci pe acei pe care i-a născut ea, cu dragoste şi cu bună grijă îi hrăneşte, iar pe cei născuţi de la alta îi urăşte, şi din pizmă împuţinează bucatele lor, şi dă la fiii săi, căci pe aceştia firea ca pe ai săi îi iubeşte, iar pe ai bărbatului ca pe nişte străini îi urăşte. Într-acest chip şi pămîntul, acelora pe care le-a născut el de la sine le este mamă adevărată, iar acelora ce sădeşti tu le este maştihă; de aceea pe cele născute de la sine, ca pe nişte legiuite, mai bine le hrăneşte şi le încălzeşte, iar celor sădite de tine, ca unor străine, nu le dă atîta hrană. 
   Iar grădinarul mulţămindu-i zise: 
   — Crede-mă că din mare grijă şi îndoială m-ai mîntuit; du-te dar, du legumele în cinste, şi de cîte ori vei avea nevoie ca la grădina ta vino şi-ţi ia. 
   
   Iar după cîteva zile Xantos s-a dus la scăldătoare şi, găsind acolo nişte prietini, a zis cătră Esop să alerge acasă şi să bage linte în oală, să fiarbă; iar Xantos împreună cu prietinii scăldîndu-se, i-a chemat la mîncare, dar le-a spus că subţire cină vor avea, adică linte, şi că prietinii nu din mulţimea bucatelor se cade a-l judeca, ci din voia cea bună a-i adeveri. Deci mergînd ei şi intrînd în casă, Xantos zise: 
   — După scăldătoare, dă-ne să bem, Esoape.
   Iar Esop luînd apă de care curgea din scăldătoare, le-a şi dat. Xantos, bînd, s-a umplut de putoare, şi a zis: 
   — Ce-i aceasta, Esoape?Iar el răspunse:
   
   — După scăldătoare, cum ai poruncit.
   
    Xantos şi-a oprit mînia înaintea prietinilor, şi-a poruncit să-i aducă ligheanul de spălat picioarele, pe care aducîndu-i-l, Esop aştepta; deci zise Xantos: 
   — Nu speli?Iar Esop răspunse:
   
   — Mi-ai poruncit să fac numai ceea ce am făcut; nu mi-ai zis: toarnă apă în vas, şi-mi spală picioarele, şi pune-mi papucii, şi celelalte. 
   La acestea Xantos zise cătră prietinii săi: 
   — Oare slugă am cumpărat eu? Ba nu, ci învăţător.
   Deci şezînd ei, Xantos a întrebat pe Esop:
   
   — Fiartă e lintea?
   
   Iar el, luînd cu lingura grăunţul de linte din oală, i l-a dat. Xantos luîndu-l şi gîndind că i-l dă ca să-l cerce de e destul de fiert, sfărmă lintea în degete şi zise: 
   — E bine fiartă, adu-o.Iar Esop numai apă goală în blid a adus şi a pus-o dinaintea lui.
   Xantos zise:
   
   — Unde-i lintea?
   — Ai luat-o, răspunse Esop.Iar Xantos:
   
   — Cum! Numai un grăunte ai fiert?Şi răspunse Esop:
   
   — Vezi bine; căci linte ai zis, cum se zice despre una, nu linţi, 
   
   cum se zice despre mai multe. Iar Xantos, neştiind ce să mai facă, zise: 
   — O, tovarăşi, omul acesta mă va face să nebunesc. Apoi, întorcîndu-se spre Esop, a zis: Ca să nu mă arăt prietinilor mei ca şi cum i-aş batjocori, du-te, slugă rea, de cumpăra patru picioare de porc şi le fierbe curînd, şi le adu la masă. 
   Grăbindu-se el a face aceasta, şi pe cînd fierbeau picioarele de porc, Xantos — vrînd pe departe să bată pe Esop, fiind Esop cu alt lucru cuprins — fură un picior din oală şi-l ascunse. După puţin veni şi Esop, şi căutînd în oală a văzut numai trei picioare; atunci a cunoscut că cineva a umblat în oală ca să-i facă nevoie, şi alergînd la coteţ a tăiat un picior de la porcul cel gras, pe care curăţindu-l de peri, l-a aruncat în oală şi l-a fiert cu celelalte. Iar Xantos temîndu-se ca nu cumva Esop, negăsind piciorul cel furat, să fugă, s-a dus şi l-a aruncat iarăşi în oală: iar cînd Esop a răsturnat picioarele în blid şi s-au aflat cinci, Xantos a întrebat: 
   — Ce-i aceasta, Esoape? Cum de sunt cinci picioare?Iar el a întrebat:
   
   — Doi porci cîte picioare au?Xantos răspunse:
   
   — Opt.Zise atunci Esop:
   
    — Aici sunt cinci, şi porcul cel gras din coteţ are trei, face tocmai opt picioare. Şi Xantos foarte supărîndu-se, zise cătră prietinii săi: 
   — Bine am zis eu mai nainte, cum că acesta curînd mă va
   face să nebunesc. Iar Esop zise: 
   — Stăpîne, nu ştii că a scădea şi a adăoga la acelaşi capital suma cuviincioasă nu este sminteală. Deci Xantos, neaflînd nici o pricină binecuvîntată ca să bată pe Esop, s-a liniştit. 
   A doua zi, unul dintre ucenici a gătit cină scumpă, şi între alţii a poftit la masă şi pe Xantos. Şi cinînd ei împreună, Xantos alese cele mai bune bucate din cele de pe masă şi, dîndu-le lui Esop care sta la spatele sale, i-a zis: 
   — Du-te şi dă acestea voitoarei mele de bine.
   Iar el ducîndu-se gîndea întru sine: „Acum am prilej să-mi răzbun pe stăpînă-mea, pentru că dintăi cînd am venit şi eram încă nou, m-a batjocorit; voi vedea acum: bine vrea ea stăpînului meu?“ 
   Deci ducîndu-se acasă, şezînd în tindă, şi chemînd pe stăpînă-sa, bucatele le-a pus dinaintea ei şi a zis: 
   — Stăpînă, acestea toate le-a trimes stăpînul, dar nu ţie, ci
   voitoarei lui de bine. Şi chemînd căţeaua a zis: 
   — Vino, Lichena, mănîncă, căci ţie a poruncit stăpînul să-ţi dau acestea. Şi pe rînd toate le-a aruncat căţelei. Şi după acestea s-a întors la stăpînul său, care întrebîndu-l: datu-le-a toate voitoarei sale de bine? 
   — Toate le-am dat — a răspuns Esop — şi înaintea mea le-a 
   mîncat! Iar Xantos mai întrebîndu-l: — Şi ce zicea cînd mînca? Esop a răspuns: 
   — Mie nu mi-a zis nimica, dar în sine îţi mulţămea ţie.
   Iar muierea lui Xantos, ocară socotind sieşi acel lucru, învinovăţea pe bărbat; cum că mai mult iubeşte pe căţea decît pe dînsa, şi învinuindu-l de rea-voinţă a zis: 
   — E adevărat că de aici înainte mai mult n-oi şedea cu el.Şi intrînd în casă plîngea.
   Iar ei bînd, îşi puneau unul altuia întrebări, şi unul dintr-înşii zise:
   
   — Oare cînd va fi mare tulburare între oameni?Esop aproape stînd răspunse:
   
   — Cînd se vor scula morţii cerîndu-şi fiecare averea sa.Şi ucenicii rîzînd au zis: 
   — Ascuţit la minte mai este acest om nou.Iar altul a pus iarăşi o întrebare:
   
   
   — Pentru ce oaia cînd o duc la înjunghiere nu zbiară, pe cînd porcul foarte tare guiţă? 
   Esop iarăşi răspunse: 
   — Fiindcă oaia e deprinsă la muls şi la tuns, şi cînd o prinzi de picior şi vede fierul ea nu se teme, căci socoteşte că pentru aceea o prinde, ca s-o mulgă sau s-o tundă, şi tace; dar porcul nu-i nici muls, nici tuns, şi cînd îl prind, el ştie că la nimic din acestea nu-l duc, ci numai pentru ca să-i ia carnea, şi de aceea guiţă. 
   Auzind aceste răspunsuri, ucenicii iarăşi l-au lăudat, rîzînd foarte. 
   Iar după ce s-a sfîrşit ospăţul, Xantos s-a întors acasă şi a început, ca de obicei, a vorbi cu muierea sa: însă ea, întorcîndu-se cătră dînsul a zis: 
   — Nu te apropia de mine. Dă-mi zestrea mea şi mă voi duce, căci după cele făptuite n-oi mai şedea cu tine; şi tu du-te de te joacă cu căţeaua căreia i-ai trimes bucatele! 
   Iar Xantos mirîndu-se zise: 
   — Nu se poate să nu-mi fi făcut iarăşi vreun rău Esop. Şi zisecătră muiere: Ce e aceasta, doamnă, eu am băut şi tu te-ai îmbătat? Cui am trimes bucatele? Au nu ţie? 
   — Pe Dumnezeu, mie nimic nu mi-ai trimes, ci căţelei.
   Iar Xantos chemînd pe Esop i-a zis:
   
   — Cui ai dat bucatele?Răspuns-a Esop:
   
   — Voitoarei tale de bine.
   Atunci Xantos zise cătră muiere:
   
   — De ce zici că nimic n-ai luat?Ea răspunse:
   
   — Cu adevărat nimic. Iar Esop zise:
   
   — Cui ai poruncit, stăpîne, să dau bucatele?Răspunse Xantos:
   
   — Voitoarei mele de bine.
   Şi Esop chemînd căţeaua zise:
   
   
   — Aceasta îţi voieşte binele; căci muierea, măcar că se zice că-ţi voieşte binele, îndată însă ce nu-i vei face pe voie, se mînie, ocărăşte şi se duce; iar pe cîine de-l baţi, de-l alungi, el tot nu se duce, ci de toate uitîndu-şi, îndată vine şi se îmblînzeşte, plecîndu-se stăpînului; drept aceea se cădea, stăpîne, să zici: du aceste bucate muierii mele, iar nu binevoitoarei mele. 
   Atunci Xantos zise: 
   — Vezi, doamnă, că nu sunt de vină eu, ci cel ce a adus 
   bucatele; pentru aceea rabdă, căci mi se va ivi prilej şi-l voi bate. Iar ea neascultînd, pe furiş, a fugit la părinţii săi. Atunci Esop zise: 
   — Vezi, stăpîne, că bine am zis: căţeaua mai mult bine îţi voieşte decît stăpîna mea. 
   Şi trecînd cîteva zile şi muierea rămîind neîmpăcată, Xantos a trimes la dînsa pe nişte cumnaţi ca s-o înduplece să se întoarcă acasă, dar ea n-a vrut să asculte, şi atunci Xantos s-a supărat. Iar Esop mergînd la dînsul a zis: 
   — Nu te întrista, stăpîne, căci eu voi face-o ca mîine de bunăvoie şi foarte degrabă să vie la tine. Şi luînd el bani, s-a dus în tîrg, şi cumpărînd gîşte, găini şi altele, pentru ospăţ, umbla pe la case; şi trecînd pe lîngă casa părinţilor stăpînei sale, ca din întîmplare, făcîndu-se că nu ştie că-i casa lor şi că acolo este şi stăpînă-sa, s-a întîlnit cu unul dintr-acea casă şi l-a întrebat dacă n-au ceva bun de vînzare pentru nuntă. Iar acela întrebă: 
   — Cui trebuiesc acestea?La care Esop răspunse:
   
   — Lui Xantos, filosoful, căci mîine va să se însoare.
   
   Iar acela spuind muierii lui Xantos precum a auzit, ea îndată s-a dus la Xantos strigînd şi zicînd între altele şi acestea: 
   — Pînă voi fi eu vie, o, Xante, nu vei putea lua altă muiere!
   Şi aşa a rămas acasă din pricina lui Esop, precum se şi dusese tot dintr-a lui. 
   Iar după vreo cîteva zile, Xantos, chemînd prietinii săi la prînz, zise lui Esop: 
   — Du-te şi cumpără ce e mai bun şi mai frumos.
   Iar el mergînd zicea întru sine: „Voi învăţa eu pe stăpîn să nu poruncească nebuneşte“. Şi a cumpărat numai limbi de porc, şi le-a gătit; şi şezînd ei la masă, le-a adus la toţi limbă friptă cu sare. Oaspeţii lăudară pe Esop că a pus întăi bucate filosofeşti, pentru că limba este unealta vorbei. După aceea, Esop iarăşi a pus la masă limbi fierte; şi mai cerînd ei alte şi alte bucate, el nimic alta nu le mai aducea, fără numai limbi. Iară mesenii mîniindu-se, că tot aceleaşi bucate le dă, ziseră: 
   — Pînă cînd tot limbi? Că noi astăzi tot limbi mîncînd, ne
   dor ale noastre limbi. Iar Xantos zise supărat: 
   — Nu mai ai altceva, Esoape?
    — Zău nu! răspunse.Atunci Xantos, aprinzîndu-se de mînie, zise:
   
   — Au nu ţi-am poruncit, nemernicule, să cumperi ce e mai
   
   bun şi mai frumos de mîncat? Şi răspunse Esop: 
   — Îţi mulţămesc, stăpîne, că mă dojeneşti înaintea atîtor oameni învăţaţi, şi pe care îi rog să-mi spuie, ce este mai bun si mai frumos în viaţă? Nu este oare limba, căci toată învăţătura şi filosofia prin ea se arată şi se învaţă? Dările şi luările, neguţătoria, închinăciunile, laudele şi chiar muzica — prin ea se fac. Prin ea se fac nunţile, se zidesc cetăţile, se mîntuiesc oamenii, şi pe scurt: toată viaţa noastră prin ea stă. Aşadar, nimic nu este mai bun decît limba. 
   Pentru toate acestea ucenicii ziceau că Esop bine grăieşte, dar că a greşit dascălul, şi fieştecare s-a dus acasă. A doua zi iarăşi împutînd ei lui Xantos, el le-a răspuns că nu din voia sa s-a întîmplat aceea, ci din răutatea slugii sale: 
   — Iară astăzi, se va schimba cina, şi chiar înaintea voastră voi vorbi cu el. 
   Deci chemînd el pe Esop, de faţă cu ucenicii, i-a poruncit să ia ce e mai prost şi mai rău să gătească de mîncare, fiindcă ucenicii săi vor mînca iarăşi la dînsul. Iar Esop nimic schimbînd, a cumpărat iarăşi limbi şi gătindu-le le-a pus pe masă. Iar oaspeţii murmurau şi cîrteau între sine zicînd: 
   — Iarăşi limbi de porc.Şi după aceea iarăşi le-a pus limbi şi iarăşi, şi iarăşi, adică toată cina a fost din limbi. Iar Xantos, mîniindu-se, a zis: 
   
   —Şi ce e aceasta, Esoape? Au doară ţi-am poruncit să găteşti iarăşi de mîncare ce e mai bun şi mai frumos? Au nu ţi-am zis să cumperi ce-i mai prost şi mai rău? 
   Esop răspunse: 
   —Şi ce e vreodată mai rău decît limba, o, stăpîne? Au nu prin ea se strică cetăţile? Au nu prin ea se omoară oamenii? Au nu toate minciunile, blestemele şi jurămintele strîmbe se fac într-însa? Au nu căsătoriile, domniile şi împărăţiile se strică din ea? Pe scurt: toată viaţa noastră prin ea se umple de nenumărate răutăţi! Acestea zicînd Esop, unul din cei ce şedeau împreună a zis lui Xantos: : 
    — De nu-ţi vei lua foarte bine sama, acesta te va face să nebuneşti, căci cum îi e forma aşa-i e şi sufletul. Iar Esop zise cătră acela: 
   — Omule, mi se pare că tu eşti rău şi ciudat, căci întărîţi pe
   stăpîn asupra slugii. Iar Xantos, vrînd cu aceasta să poată bate pe Esop, a zis: 
   — Nemernicule, fiindcă ai zis prietinului meu că este ciudat,adu-mi sau arată-mi om fără ciudăţenie. 
   Deci, a doua zi, ieşind Esop în uliţă şi uitîndu-se la cei ce veneau şi treceau, vede şezînd mult într-un loc pe unul pe care îl judeca a fi un om fără lucru şi prost, şi ducîndu-se la el i-a zis: 
   — Te cheamă stăpînul meu să prînzeşti cu el. 
   Iar prostul neîntrebîndu-l nimica, nici cine este, nici cine îl cheamă, a intrat în casă cu încălţămintele sale proaste, cum erau, şi a şezut. Iar Xantos a întrebat pe Esop cine este acela. Esop i-a spus: 
   — Om fără ciudăţenie.
   Atunci Xantos zise la ureche muierii să se supuie şi să facă tot ce-i va porunci el, ca cu chipul acesta să poată bate pe Esop. După aceea zise înaintea tuturor: 
   — Doamnă, pune apă în vas şi spală picioarele oaspetelui(cugetînd întru sine că oaspele nu va vrea să lase a-i spăla doamna picioarele şi, astfel arătîndu-se curios, să poată bate pe Esop). 
   Iar ea puind apă în vas, s-a apropiat de picioarele necunoscutului vrînd să i le spele; şi el cunoscînd că aceasta e stăpîna casei, gîndea întru sine: „Vrea să mă cinstească, şi de aceea cu înseşi mîinile sale vrea să spele picioarele mele, deşi ar fi putut porunci aceasta slujnicelor’“, şi, întinzînd picioarele, zise: 
   — Spală-le, stăpînă!
   Şi cum a zis aceasta, a şezut. Iar Xantos porunci se dea oaspetelui întăi să bea; el iarăşi cugeta întru sine cum că se cădea ca ei să bea mai întăi, însă pentru că lor le place aşa, nu se cade să întrebe pentru ce fac aceasta, şi luînd a băut. Apoi prînzind ei, şi punînd dinaintea oaspetelui o bucată din care cu mare plăcere mînca el, Xantos a început a ocărî pe bucătar că rău a gătit acea bucată, şi gol îl bătea; iar prostul gîndea întru sine: „Bucata foarte bine este gătită, şi nimic nu-i lipseşte ca să fie bine făcută; dar dacă stăpînul casei fără de vină vrea să-şi bată sluga, ce-mi pasă mie?“ Iar Xantos se mînia, şi mai trist se arăta, fiindcă oaspetele nimic curios nu cerca. Mai pe urmă porunci să-i aducă plăcinte, iar oaspetele, ca şi cum niciodată n-ar fi mai gustat plăcinte, le învălătucea şi, luîndu-le, ca pîinea le mînca. Iar Xantos, judecînd pe cel ce le-a făcut, zise: 
   — Pentru ce, o, blăstămate, fără miere şi fără piper ai făcut plăcintele? 
   Şi bucătarul răspunse: 
   — De nu sunt coapte plăcintele, pe mine mă bate, stăpîne, iar de nu sunt gătite cumsecade, nu pe mine, ci pe stăpînă o dojeneşte. 
   Iar Xantos zise: 
   — De-a făcut muierea mea aceasta, de vie acum o voi arde!Şi iarăşi a făcut semn muierii să se supuie, că doar va răpune pe Esop. 
   Deci poruncind să aducă lemne, a aprins focul, şi apucînd muierea a pus-o lîngă foc, aşteptînd ca şi cum ar vrea s-o arunce în flăcări, însă tot întîrziind oare cum a face aceasta şi uitîndu-se împrejur să vadă, doar l-ar opri prostul, să nu îndrăznească de a face una ca aceasta. Dar prostul iarăşi întru sine socotea: „Nefiind nici o pricină binecuvîntată, pentru ce omul acesta se mînie astfel?“ După aceea zise: 
   — O, stăpîne! Dacă judeci că se cade să faci aceasta, aşteaptă-mă puţintel să mă duc s-aduc şi pe muierea mea de la cîmp, ca pe amîndouă odată să le arzi. 
   Acestea auzind Xantos de la omul acela, şi mirîndu-se de sinceritatea şi generozitatea lui, zise lui Esop: 
   — Iaca om cu adevărat necurios; ne-ai biruit, o, Esoape, ajungă-ţi acuma. Iar după aceasta îţi vei căpăta slobozenie. 
   
   A doua zi Xantos a poruncit lui Esop să se ducă la scăldătoare, ca să vadă dacă sunt mulţi oameni acolo, căci vrea să se scalde. Deci mergînd el, a întîlnit în cale-i pe poliţai, care, cunoscîndu-l că este al lui Xantos, l-a întrebat unde se duce. Iar el a spus: 
   — Nu ştiu!
   Poliţaiul, crezîndu-l că-i nesocoteşte întrebarea, porneşte să-l ducă la închisoare. Iar cînd îl ducea, Esop îi striga: 
   — Vezi, domnule, că aveam dreptate să-ţi spun că nu ştiam unde merg? Căci ceea ce n-am aşteptat, aceea mi s-a întîmplat, adică m-am întîlnit cu tine şi m-ai trimes la închisoare. 
   Atunci poliţaiul, mirîndu-se cît de curînd şi de bine i-a răspuns, l-a lăsat să se ducă. Iar Esop, ducîndu-se la scăldătoare şi văzînd acolo o mulţime de lume, a văzut şi o piatră în uşă de care toţi cei ce intrau şi ieşeau se loveau. Însă unul dintre cei ce intrară mai pe urmă o ridică şi o puse la o parte. Şi întorcîndu-se Esop la stăpînul său, îi zise: 
   — De vrei, stăpîne, să te scalzi, poţi merge, căci numai un om
   am văzut la scăldătoare. Apoi mergînd Xantos şi văzînd mulţimea ce se scălda, a zis: 
   — Dar ce-i aceasta, Esoape, au n-ai zis că numai un om ai văzut la scăldătoare? 
    — Cu adevărat, stăpîne, că numai un om am văzut — răspunseEsop — căci piatra aceasta (şi o arătă cu mîna) în uşă am găsit-o şi toţi cei ce intrau şi ieşeau se loveau de dînsa, iar mai la urmă a intrat unul care, înainte de a se fi lovit de ea, a ridicat-o şi a dat-o la o parte. Drept aceea numai pe acela unul am zis că l-am văzut, om socotindu-l pe el mai mult decît pe toţi ceilalţi. Atunci Xantos a zis: 
   — Nimica nu e greu lui Esop spre a le îndrepta.
   Iară într-o altă zi, făcîndu-se un ospăţ şi fiind şi Xantos împreună cu ceilalţi filosofi, crescînd băutura, multe întrebări erau între dînşii; iar Xantos începînd a se tulbura, Esop, care sta lîngă dînsul, i-a zis: 
   — Stăpîne, Bachus sau vinul trei temperamente are: cel dintăi al veseliei, cel al doilea al beţiei şi cel de al treilea al sfăzii. Drept aceea şi voi, fiindcă acum sunteţi beţi şi voioşi, cele ce mai sunt le lăsaţi. 
   Atunci Xantos, beat fiind, a zis:
   
   — Taci! Pe cei din iad du-te de-i învaţă!
   Iar Esop a zis:
   — Şi tu în iad te vei tîrî.
    Atunci unul dintre ucenici văzînd pe Xantos cam beat, ba să zic adevărul, beat de tot, zise: 
   — O, dascăle, oare poate vreun om să bea marea? 
   Iar Xantos răspunse: 
   — Vezi bine că poate, căci eu însumi o pot bea.
   Şi ucenicul adaose:
   
   — Dar de nu vei putea, ce dai?Xantos răspunse:
   
   — Casa mea o dau toată.
   
   Într-aceea scoţînd inelele au făcut legătură şi s-au dus. A doua zi, spălîndu-se pe faţă şi nevăzînd inelul cînd se spăla, a întrebat pe Esop despre inel şi Esop îi spuse: 
   — Nu ştiu ce s-a făcut inelul, dar numai una ştiu, anume că ţi-
   ai pierdut casa. Xantos întrebă mirat: 
   — Pentru ce?
   Esop răspunse:
   
    — Pentru că ieri, beat fiind, te-ai legat că vei bea marea şi spre încredinţare ai pus inelul. Şi Xantos zise: 
   — Cum voi putea face eu un lucru ce e peste putinţă? Te rog, acuma, de ai vreo cunoştinţă, vreo înţelepciune, vreo ştiinţă, ajută-mi să biruiesc şi să stric legătura. 
   Esop îi răspunse: 
   — Să biruieşti, nu poţi, dar ca să strici legătura, aceasta voi face-o. Cînd vă veţi aduna astăzi la un loc, să nu te arăţi de fel ca şi cum te-ai teme de cele ce te-ai legat la beţie, ci tot acelea şi treaz să le zici. Apoi să porunceşti să se aşeze masa la marginea mării, şi să vie acolo slugile pregătite cu pahare, ca să-ţi deie ţie să bei apă din mare; şi cînd vei vedea că toţi oamenii s-au strîns acolo ca să privească, tu să te aşezi la masă şi să primeşti să-ţi umple paharul din mare, şi luîndu-l în văzul şi auzul tuturor celor de faţă să zici celui ce e mai mare peste legătură, aşa: „Ce legătură am făcut eu înaintea dumitale?“ Şi el îţi va răspunde că te-ai legat să bei marea. Atunci te vei întoarce spre toţi cei de faţă şi le vei spune aşa: „Bărbaţi samieni, ştiţi şi voi foarte bine cît de multe rîuri se varsă în mare, iar eu m-am legat ca numai marea să o 
   
   beau, dar nu şi apele care se varsă într-însa. Drept aceea, prietinul acesta mai întăi să meargă să oprească toate acele ape, apoi eu îndată voi bea marea singură.“ 
   Xantos, cunoscînd că cu chipul acesta legătura va fi stricată, foarte tare s-a bucurat. 
   Deci s-a adunat poporul pe ţărmul mării ca să privească la cele ce erau să se facă şi Xantos a zis şi a făcut întocmai după cum era învăţat de Esop. Samienii, auzind aceasta, au strigat lăudînd pe Xantos şi mirîndu-se de el ; iar ucenicul, căzînd la picioarele lui Xantos, se mărturisi biruit de acesta şi se rugă să se strice legătura, ceea ce Xantos a şi făcut-o, rugat fiind şi de popor. Apoi întorcîndu-se ei acasă, Esop s-a dus la Xantos şi i-a zis: 
   — Stăpîne! Eu cel ce ţi-am dăruit viaţa nu sunt vrednic să-mi
   dai libertatea? Iar Xantos, înfruntîndu-l, l-a suduit, zicîndu-i: 
   — Au nu vreau eu să fac aceasta? Dar ieşi dinaintea uşii afară şi te uită, şi de-i vedea doua ciori, spune-mi că-i bun semn, iar de-i vedea una, e rău. 
   Deci ieşind Esop afară s-a întîmplat de-a văzut într-un copac stînd două ciori, şi întorcîndu-se înlăuntru a spus lui Xantos, iar pînă ce să iasă acesta afară ca să vadă, una din cele două ciori a zburat, şi Xantos, văzînd numai una singură, zise: 
   — Blăstămatule, nu mi-ai spus mie că ai văzut două?
   — Da — zise Esop — însă una a zburat.Atunci Xantos zise supărat:
   
   — Nu încetezi, ticălosule, de a mă batjocori?
   
   Apoi porunci să-l dezbrace şi să-l bată. Iar pe cînd îl băteau pe Esop, venind oarecine, a chemat pe Xantos la cină, şi Esop în bătaie a strigat: 
   — Vai de mine, mişelul! Eu cel ce am văzut doua ciori mă bat, iară tu care ai văzut numai una te duci la ospăţ; deşert a fost aşadar semnul pentru amîndoi. 
   Xantos, auzind pe Esop cum se văita şi mirîndu-se de înţelepciunea lui, a poruncit să nu-l mai bată. 
   Şi nu după multă vreme, Xantos a chemat la dînsul pe filosofi şi pe retori, ca să prînzească împreună şi a poruncit lui Esop să stea la uşă, şi pe nici un neînvăţat să nu lase să intre, ci numai pe cei învăţaţi. Deci venind ceasul prînzului şi Esop, închizînd uşa, sta înlăuntru, şi viind unul din cei chemaţi, a bătut la uşă; iar Esop dinlăuntru îl întrebă: 
   — Ce mişcă cîinele?
   Iar acela, socotind că pe dînsul îl numeşte cîine, s-a întors de la uşă şi s-a dus mînios. Şi aşa fieştecare viind, iarăşi se ducea mînios, gîndind că-i batjocoreşte, căci dinlăuntru Esop pe fieştecare tot aşa îl întreba. Mai pe urmă bătînd unul la uşă şi auzind întrebarea: Ce mişcă cîinele? răspunse: 
   — Coada şi urechile.
   Esop, judecînd că bine a răspuns, îi deschise uşa şi, mergînd la stăpînul său, i-a spus: 
   — Nici un filosof n-a venit la ospăţul tău, o, stăpîne, fără numai acesta. Iar Xantos foarte s-a supărat, socotind că l-au amăgit cei chemaţi. 
   A doua zi, adunîndu-se ei la şcoală, toţi învinovăţeau pe Xantos zicîndu-i: 
   — Cum se poate, învăţătorule? Daca ai vrut să glumeşti cu noi, trebuia oare să pui pe stricatul acela de Esop ca să ne batjocorească şi să ne numească cîini? 
   
   Iar Xantos le răspunse: 
   — Visaţi, ori adevărul grăiţi?
   Şi ei răspunseră:
   
   — Nu dormim, ci adevărul îţi spunem. Şi îndată chemînd Xantos pe Esop, l-a întrebat mînios:
   
   — Pentru ce ai înapoiat cu ruşine pe prietinii mei, ieri?
   Esop răspunse:
   —Au nu tu, stăpîne, mi-ai poruncit să nu las pe nici un om
   
   
   prost sau neînvăţat să vie la ospăţul tău, ci numai pe cei învăţaţi? 
   Xantos zise:
   — Şi ce sunt aceştia, au nu sunt învăţaţi?
   Esop răspunse:
   
   — Nu, nicidecum, căci bătînd ei la uşă şi eu întrebîndu-i dinăuntru: Ce mişcă cîinele? nici unul dintr-înşii n-a înţeles întrebarea; de aceea eu, văzîndu-i pe toţi neînvăţaţi, n-am lăsat pe nici unul înăuntru, afară numai de acesta, care, singur înţelegînd întrebarea şi răspunzînd la ea cum se cuvine, l-am lăsat să intre. 
   Atunci toţi au zis că Esop are dreptate. 
   După vreo cîteva zile, Xantos luînd după sine pe Esop, s-au dus la mormînturi şi cetea scrisorile cele de pe copîrşaie, iar Esop văzînd pe o piatră literele acestea: A, B, D, O, E, Q, C1, le arătă lui Xantos, întrebîndu-l de poate dezlega ce însemnează ele; şi cercetîndu-le, Xantos n-a putut desluşi înţelesul lor, şi şi-a mărturisit astfel neştiinţa. Atunci Esop îi zise: 
   — Stăpîne! Dacă prin aceste litere ţi-oi arăta comoara, cu ce
   mă vei dărui? Xantos îi zise: 
   — Crede-mă, îţi voi da slobozenia şi aurul pe jumătate.
   Esop se depărta atunci patru paşi mai înapoi de la acea scriptură, şi săpînd acolo a găsit comoara, pe care a dat-o stăpînului său, zicîndu-i: 
   — Dă-mi ceea ce mi-ai făgăduit, căci iată comoara! Iar Xantos, îi zise:
   
   — Nu-ţi dau, pînă ce nu-mi vei spune mai întăi şi înţelesul literelor prin care s-a putut dovedi comoara, că a şti aceasta mai de mare preţ este mie decît comoara. 
   Şi Esop zise: 
   — Cel ce a îngropat această comoară aici, ca un om învăţat, a săpat şi aceste litere care spun: „ — adică mergi înapoi; 
   
     12  
   — 	de aur“ Xantos îi zise: 
   — Fiindcă eşti aşa de dibaci şi deştept, nu vei căpăta slobozenia.Iar Esop zise: 
   — Voi da de ştire, stăpîne, împăratului vizantinenilor, căci 
   
   pentru el a fost pusă această comoară. — Şi de unde ştii aceasta? zise Xantos. 
   — Din litere — răspunse Esop — fiindcă acestea aşa spun: „ 
   — comoara ; “ Iar Xantos auzind că aurul este al împăratului, zise cătră Esop: 
   — Ia jumătate din el, şi taci. Dar Esop zise:
   
   — Nu-mi dai tu mie acum aceasta, ci cel ce a pus aurul aici ;şi iată cum, căci literele acestea aşa spun: „ 
   Atunci Xantos zise: 
   — Vino acasă, ca şi comoara să o împărţim, şi tu slobozenie să capeţi. 
   
   Deci, ducîndu-se ei acasă, şi Xantos temîndu-se de gura lui Esop, a poruncit de l-au băgat în temniţă; iar Esop, pe cînd îl duceau, zicea: 
   — Aşa sunt făgăduinţele filosofilor! Căci nu numai că nu-mi dă slobozenia, dar încă şi în temniţă porunceşte să mă arunce. Xantos, auzindu-i căinarea, a poruncit să-l deslege, şi-i zise: 
   — La toate bine zici; dar dacă vei căpăta slobozenie, mai mult
   mă vei pîrî. Atunci Esop i-a zis: 
   — Orice rău poţi să-mi faci, fă-mi-l, căci şi fără de voie mă vei slobozi. 
   Pe vremea aceea, ceva nemaipomenit s-a întîmplat în Samos, şi anume; într-o sărbătoare mare, zburînd cu repeziciune un vultur şi luînd inelul cel de obşte, l-a slobozit în sînul unei slugi. De acest semn samienii spăimîntîndu-se şi în mare întristare căzînd, s-au adunat laolaltă şi au început a ruga pe Xantos, căci el era cel mai dintăi cetăţean şi filosof, ca să le dezlege acest semn nemaipomenit. Iar el îndoindu-se, a cerut timp; şi ducîndu-se acasă, mult era trist şi băgat în grijă, ca unul ce nimic nu putea judeca despre fapta aceea. Iar Esop, cunoscînd supărarea lui Xantos, merse la el şi-i zise: 
   — Pentru ce eşti trist? Spune-mi mie şi leapădă-ţi întristarea. Xantos îi spuse mîhnirea sa, şi Esop îi zise: 
   — Mîine, ducîndu-te în tîrg, zi samienilor: „Eu nici am învăţata dezlega semnele cele minunate, nici a gîci, dar am un rob care multe lucruri ştie; el vă va spune vouă ce cercaţi. Şi de voi dezlega eu, stăpîne, tu vei avea cinste că ai o asemenea slugă; iar de nu voi putea dezlega, numai mie îmi va fi ruşine. 
   Deci, încrezîndu-se Xantos şi a doua zi ducîndu-se în adunare şi stînd în mijlocul celor ce se adunase, le-a spus cele ce-l învăţase Esop. Iar ei îndată l-au rugat să cheme pe Esop, carele venind, a stat în mijlocul lor. Sămienii, văzînd faţa lui, au strigat rîzînd: 
   — Această faţă va dezlega semnul? De la urîtul acesta ce bine vom putea să auzim? 
   
   Şi iarăşi au început a rîde. Iar Esop, tinzîndu-şi mîna, a cerut să tacă toţi şi a zis: 
   — Bărbaţi samieni, ce rîdeţi de faţa mea? Căci, nu la faţă, ci la minte se cade a căuta, căci de multe ori în chip urît bună minte a pus firea. Au voi vasul pe dinafară îl preţuiţi şi nu vinul ce este într-însul? 
   Acestea auzind ei de la Esop, toţi au zis: 
   — Esoape, tot ceea ce poţi să ştii, spune cetăţii.Atunci Esop cu îndrăzneală zise:
   
   — Bărbaţi samieni, fiindcă norocul, care pururea se nevoieşte,a deschis luptă între domn şi rob pentru slavă, de se va părea robul mai prejos decît domnul, bătut se va duce ; iar de se va părea mai presus, tot bătut va fi. Dacă dar voi veţi face să capăt eu slobozenia mea, vă voi spune lucrul ce-l cercaţi. 
   Atunci poporul într-un glas a strigat către Xantos zicînd: 
   — Dă slobozenia lui Esop; ascultă pe samieni, dăruieşte
   slobozenia lui pentru noi! Iar Xantos nu vroia. Atunci pretorul i-a zis: 
   — Xante, de nu-ţi place ţie a asculta de popor, eu, într-această oră, voi da slobozenia lui Esop, şi atunci va fi deopotrivă cu tine! 
   Atunci Xantos, vrînd-nevrînd, a trebuit să dea slobozenia lui Esop. Şi îndată precul1 a strigat: 
   — Xantos, filosoful, dă slobod pe Esop samienilor. 
   Şi aşa s-a împlinit cuvîntul lui Esop, care spusese lui Xantos că şi fără de voie îi va da slobozenie. Drept aceea Esop, căpătînd slobozenia şi stînd în mijlocul lor, a zis: 
   — Bărbaţi samieni, vulturul, precum ştiţi, este împăratul paserilor; iar fiindcă a luat inelul cel împărătesc şi l-a slobozit în sînul unei slugi, aceasta însemnează că un împărat din cei ce sunt acum vrea ca slobozenia voastră să o supuie robiei şi legăturile voastre să le strice. 
   Aceasta auzind samienii s-au umplut de întristare. Şi nu după multă vreme le-au venit lor scrisori de la Cresus, împăratul lidienilor, poruncindu-le ca din acel timp să-i deie tribut; 
     1iar de nu vor asculta, să se gătească de război. Deci, sfătuindu-se ei cu toţii, hotărîră a se supune şi a da tribut lui Cresus; mai înainte însă de a da urmare acestei hotărîri, ziseră că ar fi bine să întrebe şi pe Esop, şi întrebat fiind acesta, a zis: 
   — Fiindcă domnii voştri au hotărît să daţi tribut şi să ascultaţi de împărat, acum sfat nu voi mai da, ci voi spune numai o vorbă, şi veţi şti ce va fi de folos. Norocul două căi a arătat în viaţă: una a slobozeniei, al căreia început e cu anevoie, dar sfîrşitul uşor; alta a robiei, al cărei început e lesne, iar sfîrşitul cu osteneală. 
   Acestea auzindu-le samienii au strigat: 
   — Noi fiind slobozi, de bunăvoie nu vrem să ne facem robi!
   Şi pe sol fără de izbîndă l-au trimes îndărăt. Acestea aflînd Cresus, a vrut ca să se bată cu samienii, dar solul i-a zis: 
   — Nu vei putea birui pe samieni, cîtă vreme Esop va fi între dînşii şi le va da sfat; dar mai bine poţi, o, împărate, să trimeţi soli şi să ceri de la ei pe Esop, făgăduindu-le că le vei fi recunoscător şi că nici tribut nu vei lua de la ei ; şi aşa doară îi vei putea învinge. 
   Şi Cresus s-a înduplecat la aceasta şi a trimes sol de a cerut să-i dea pe Esop. Iar samienii au făcut sfat ca să-l deie. Esop, înţelegînd acestea şi, stînd în mijlocul lor, a zis: 
   — Bărbaţi samieni, mie îmi va fi mare cinste de a mă duce lapicioarele împăratului, dar mai înainte vreau să vă spun o fabulă; deci ascultaţi: Odinioară, pe cînd animalele vorbeau între ele, lupii au făcut război împotriva oilor, iar oile împreună cu cîinii se băteau împotriva lupilor, şi-i alungau. Lupii însă, trimeţînd sol, au zis oilor: de le este voia să trăiască în pace şi nici un război să nu aibă, să le deie lor pe cîini. Şi oile proaste au crezut, şi dînd pe cîini lupilor, aceştia şi pe cîini i-au rupt, şi pe oi foarte lesne le-au ucis. 
   
   Atunci samienii, cunoscînd înţelesul fabulei, au hotărît să ţie la dînşii pe Esop, dar acesta n-a vrut, ci împreună cu solul s-a dus la Cresus. Iar dacă a ajuns în Lidia, împăratul, văzînd pe Esop stînd înaintea sa, s-a mîniat zicînd: 
   — Vezi ce pocitură de om mi-a fost mie împiedicare să nu pot 
   supune acea insulă! Atunci Esop zise: 
   — Preamărite împărate, nu de silă sau de nevoie am venit latine, ci de bunăvoie ; îngăduie dar puţin a mă asculta: Un om prinzînd lăcuste şi ucigîndu-le, a prins şi un greieruş, şi vrînd să-l ucidă, greieruşul îi zise: „O, omule, nu mă ucide în zadar, căci eu nici spicele le stric, nici altă pagubă nu-ţi fac, ci numai cu dulce cîntare desfătez pe călători, şi mai mult decît glasul nu vei găsi alt nimic în mine“. Şi auzind acestea omul, l-a lăsat de s-a dus. Drept aceea şi eu, o, împărate, cad la picioarele tale, ca să nu mă omori fără de pricină. Căci nimănui nici un rău nu pot face, ci aflîndu-mă într-un trup prost, vorbesc însă cuvinte bune.
    Iar împăratul, mirîndu-se de cuminţenia vorbelor lui şi fiindu-i milă de dînsul, îi zise: 
   — Esoape, nu eu îţi dăruiesc ţie viaţa, ci soarta ta. Drept aceea
   cere de la mine orice vrei, şi ţi se va da. Iar Esop zise: 
   — Rogu-te, împărate, împacă-te cu samienii.
   Şi împăratul răspunse:
   
   — M-am împăcat!Iar Esop, căzînd la pămînt, i-a mulţămit, şi după aceea a scris fabulele sale care şi pînă astăzi sunt, şi le-a lăsat la împăratul. 
   Şi luînd carte de la împăratul cătră samieni, cum că pentru Esop s-a împăcat cu dînşii, cu multe daruri s-a întors la Samos; iar samienii, văzîndu-l, i-au pus cununi şi joc au făcut pentru dînsul. Iar el cetindu-le cartea împăratului le-a arătat prin aceasta că libertatea care a dobîndit-o el de la popor, el a răscumpărat-o dîndu-le lor libertate. 
   Apoi a plecat din insulă prin ţări străine, şi pretutindeni întrebîndu-se cu filosofii, s-a dus şi în Babilonia unde, arătîndu-şi ştiinţa sa, a ajuns mare la împăratul Lichir. Căci pe timpurile acelea împăraţii, avînd pace între dînşii, pentru desfătarea lor cu întrebări sofistice se îndeletniceau, trimeţînd unul altuia, prin cel ce le dezlega, darea cu care se legau a lua de la cel ce trimetea asemenea întrebări. Iar acela ce nu le putea dezlega, asemenea dare da. Întrebările ce se trimeteau lui Lichir, Esop, înţelegîndu-le, le dezlega, şi mărit făcea pe împăratul ; iar el în numele lui Lichir alte întrebări trimetea împăraţilor, care rămînînd nedezlegate, împăratul foarte multe tributuri lua. 
   Iar Esop neavînd fii, a luat de suflet pe fiul unui boier anume Enn, pe care, aducîndu-l la împăratul, l-a arătat ca pe un legiuit fiu al său. Iar nu după mult timp Enn foarte obraznic s-a purtat cu cel ce l-a luat de fiu, şi aflînd despre aceasta Esop hotărî să scoată pe Enn din casă; iar acesta mîniindu-se a scris carte falsă, adică cu numele lui Esop, către cei ce puneau întrebări lui Lichir, cum că mai bucuros şi gata ar fi a se duce la ei, decît a mai rămîne la Lichir, şi a dat-o împăratului acestuia pecetluită cu inelul lui Esop. Împăratul, văzînd pecetea, a crezut. Şi foarte aprinzîndu-se de mînie a poruncit îndată lui Ermip ca fără nici o cercetare să omoare pe Esop, ca pe un trădător al împărăţiei. Dar Ermip, fiind prietin lui Esop, s-a arătat şi atunci prietin şi, ascunzîndu-l într-un loc unde nimeni nu-l ştia, îi dădea acolo hrană într-ascuns. Iar Enn, din porunca împăratului, toată averea lui Esop a luat-o. 
   După cîtăva vreme Netinav, împăratul egiptenilor, auzind că au omorît pe Esop, a trimes de îndată carte lui Lichir, prin care îi poruncea să-i trimeată meşteri arhitecţi ca să zidească un turn care nici cerul, nici pămîntul să nu-l atingă, şi totodată să-i răspundă cineva la toate ce-l va întreba; şi de va face acestea, să ia daruri, iar de nu, să plătească însuşi. Acestea cetindu-le Lichir, s-a întristat foarte, pentru că nimeni din prietinii săi nu putea înţelege arătarea despre zidirea turnului; şi împăratul se tînguia amar că a murit Esop, stîlpul împărăţiei sale. Iar Ermip, cunoscînd durerea împăratului pentru Esop, s-a dus la împăratul şi i-a spus că trăieşte, spunîndu-i că pentru dînsul n-a omorît pe Esop, căci a ştiut că oarecîndva îi va părea rău împăratului pentru moartea lui. Iar împăratul, bucurîndu-se, a poruncit să i-l aducă. Şi scoţînd Ermip pe Esop din ascunzătoare l-a dus înaintea împăratului aşa cum era, împuţit şi întinat; şi cum l-a văzut împăratul a lăcrămat şi i-a poruncit să se spele şi să se schimbe. După aceasta Esop a arătat mincinoasele pricini pentru care a fost pîrît; şi împăratul vrînd să omoare pe ticălosul şi nevrednicul Enn, Esop i-a cerut iertare. Apoi împăratul dete lui Esop cartea egipteanului ca să o cetească, şi el îndată cunoscînd dezlegarea întrebării, a rîs; iar Lichir a poruncit să scrie lui Netinav că, dacă va trece iarna, va trimete şi pe cei ce trebuie să zidească turnul şi pe cel ce va răspunde la întrebările ce i se vor face. Şi aşa împăratul pe solii de la Eghipet i-a trimes îndărăt, iar lui Esop i-a dat toată averea ce-a avut-o, dîndu-i şi pe Enn; iar Esop luînd pe Enn, întru nimica nu l-a dojenit, ci ca pe un fiu iarăşi luîndu-l, cu alte şi cu aceste cuvinte l-a învăţat: 
   „Fiule! Mai înainte de toate slujeşte lui Dumnezeu, pe împăratul cinsteşte, vrăjmaşilor tăi groaznic te arată, ca să nu te nesocotească, cu prietinii fii blînd şi voios, ca să-ţi fie mai mult voitori de bine, vrăjmaşilor să doreşti răutate şi sărăcie, ca să nu te împiedice pe tine. Şi prietinilor bine le voieşte din toată inima, ca întru toate să le fie bine. Pururea cu muierea te poartă bine şi înţelepţeşte, ca să nu-i dai prilej a dori buna purtare a altui bărbat; căci uşor este neamul muieresc, şi linguşindu-se, lesne se apleacă spre rău. Puţine să vorbesti, şi cu măsură, şi multe să asculţi, şi înţelepţeşte să urmezi. Pe cei ce fac binele, nu-i pizmui, ci să-ţi pară bine de ei, căci de-i vei pizmui, mai mult pe tine însuţi te vei vătăma. De casnicii tăi poartă grijă ca să nu se teamă de tine numai ca de stăpîn, ci şi ca pe un făcător de bine să te cinstească. Nu-ţi fie ruşine a învăţa să faci totdeauna ce e mai bine. Muierii niciodată nu-i încredinţa secretele tale, căci totdeauna se va înarma cu dînsele ca să te supuie voinţei ei. În toată ziua economiseşte ceva pentru ziua de mîine, căci mai bine este, cînd vei muri, să laşi la vrăjmaşi decît cînd vei trăi să aibi lipsă. Închină-te lesne celor ce te întîmpină, ştiind că şi cîinelui coada îi capătă pîine. Nu-ţi pară rău că eşti bun. Pe omul flecar goneşte-l din casa ta, căci cele ce zici şi faci tu, altora le va spune. Fă aceea ce nu te va întrista. De cele ce se întîmplă nu te supăra. De la cei răi nu cere sfat niciodată, nici urma obiceiurilor lor.“ 
   Astfel învăţînd Esop pe Enn, şi mustrîndu-l pe acesta cugetul de zilele lui Esop, i se pătrunse sufletul ca de o săgeată şi după puţine zile a murit. 
   După acestea chemînd Esop pe toţi păsărarii, le-a poruncit să prindă patru pui de vultur, şi după ce i-au prins, i-a hrănit, crescîndu-i şi îmblînzindu-i, astfel încît i-a învăţat a lua în cioc 
   o coşniţă mare, în care punea cîte doi copii, pe care, purtîndu-i în văzduh, oriunde vrea ei zbura, ori în sus, ori la pămînt în jos. 
   Iar după ce trecu iarna şi începu primăvara, Esop, gătind toate pentru călătorie, a luat cu sine copiii şi vulturii şi s-a dus în Eghipet; iar norodul se mira foarte mult, neştiind ce o să facă cu dînşii. 
   Netinav auzind că a venit Esop, zise cătră prietinii săi: 
   — M-am înşelat, căci înţelesesem că Esop ar fi murit.
   A doua zi a poruncit împăratul ca toţi boierii să se îmbrace în haine albe, iar el s-a îmbrăcat în Erea şi şi-a pus cunună şi diademă împodobită cu pietre scumpe; şi şezînd în jilţ înalt, a poruncit să aducă pe Esop; şi intrînd Esop, împăratul i-a zis: 
   — Cui mă asemeni, Esoape, pe mine şi pe cei ce sunt cu mine?Esop răspunse: 
   — Pe tine, soarelui de primăvară, iar pe cei ce stau împrejurul 
   
   tău, spicelor celor coapte. 
   Şi împăratul mirîndu-se de el, l-a dăruit cu multe daruri. 
   În ziua următoare împăratul s-a îmbrăcat în veştminte foarte 
   albe, iar prietinilor a poruncit să se îmbrace în veştminte de porfiră roşie şi intrînd Esop, iarăşi l-a întrebat împăratul; şi Esop zise: 
   — Pe tine te voi asemăna soarelui, iar pe cei ce stau împrejurul 
   tău, razelor soarelui. Atunci Netinav zise: 
   — Socotesc că nimic nu este Lichir pe lîngă împărăţia mea.
   Iar Esop, zîmbind a rîde, zise: 
   — Nu vorbi aşa uşure de el, o, împărate, căci numai neamului vostru se aseamănă împărăţia voastră, că străluceşte ca soarele; iar de se va asemăna lui Lichir, strălucirea aceasta întuneric se va părea. 
   Netinav, mirîndu-se de acest răspuns, a zis: 
   — Adusu-ne-ai pe cel ce va să zidească turnul în văzduh? Esop răspunse: 
   — Sunt gata, numai arată locul unde să se înalţe zidirea.
   
   După aceea împăratul, ieşind afară din cetate, a mers într-un şes şi i-a arătat locul. Acolo Esop aducînd la patru unghiuri ale locului pe cei patru vulturi purtînd copiii în coşniţe, în mîinile cărora dedese unelte de-ale zidarilor, le-au poruncit să zboare; iar ei înălţîndu-se în sus, copiii strigau: 
   — Daţi-ne cărămidă, var, lemne şi altele ce trebuiesc pentru 
   zidirea turnului! Netinav, văzînd pe copiii ridicaţi sus de vulturi, zise: 
   — De unde oameni zburători?Iar Esop răspunse:
   
   — Iată că Lichir are, iar tu, fiind om, vrei să te asemeni cu
   
   împăratul Dumnezeilor. Şi Netinav zise: 
   — La aceasta sunt învins, Esoape; însă eu te voi mai întreba ceva şi tu îmi vei răspunde. Şi zise: Eu am nişte iepe care, auzind caii din Babilonia nechezînd, îndată rămîn borţoase; de ştii cum se întîmplă aceasta, răspunde-mi. 
   Şi Esop zise: 
   — Îţi voi răspunde mîine, împărate.
   Şi, mergînd la gazdă, a poruncit slugilor să-i prindă o mîţă, şi dacă au prins-o, o purta bătînd-o, de vedeau toţi. Iar egiptenii, cinstind acest dobitoc, văzînd că-l bate tare, alergară de scoaseră mîţa din mîinile celor ce o băteau, şi îndată au dat de ştire împăratului care, chemînd pe Esop, i-a zis: 
   —Nu ştii, Esoape, că noi cinstim mîţa ca pe Dumnezeu? Pentru ce dar ai făcut aceasta? 
   Esop răspunse: 
   — O, împărate, astă-noapte mîţa aceea a făcut o mare pagubă împăratului Lichir, căci i-a ucis cucoşul cel mai războinic şi viteaz, care îi spunea şi ceasurile noaptea. 
   Iar Netinav zise: 
   — Nu ţi-e ruşine a minţi, Esoape? Căci cum se poate ca într-onoapte mîţa din Eghipet să se ducă în Babilonia să ucidă cucoşul şi să se întoarcă înapoi? 
   
   Atunci Esop, rîzînd, răspunse: — Şi cum, o, împărate, în Babilonia nechezînd caii, aici iepele rămîn îngreunate? Împăratul Netinav auzind acestea a zis: 
   — Mare e înţelepciunea lui Esop!
   După acestea fiind chemaţi din Iliopol bărbaţi ştiuţi de întrebări sofismaticeşti, şi vorbind cu ei despre Esop, i-a chemat într-una din zile la ospăţ, împreună şi cu Esop. Deci şezînd ei, unul de la Iliopol zise lui Esop: 
   — M-a trimes Dumnezeul meu să-ţi pun o întrebare şi să mi-o
   dezlegi. Iar Esop zise: 
   — Minţi, căci Dumnezeu n-are trebuinţă să înveţe de la oameni
   nimica; iar tu nu numai pe tine, dar şi pe Dumnezeul tău asupreşti. Acela iarăşi zise către Esop: 
   — Este o biserică foarte mare şi într-însa un stîlp care ţine douăsprezece oraşe şi fieştecare de cîte treizeci de grinzi se propteşte, pe lîngă care aleargă împrejur două muieri. 
   Şi Esop îi zise: 
   — Această întrebare ar dezlega-o la noi şi copiii ; căci biserica despre care vorbeşti este lumea, stîlpul e anul, oraşele sunt lunile, grinzile sunt zilele lunilor, iar cele două muieri sunt ziua şi noaptea care urmează una după alta. 
   
   A doua zi Netinav, chemînd pe toţi prietinii săi, le zise: 
   — Din pricina lui Esop acestuia, va trebui să dăm tribut
   împăratului Lichir. Dar unul dintre dînşii a zis: 
   — Îi vom porunci să ne puie întrebări ce nici n-am văzut, nici
   n-am auzit. Şi Esop zise: 
   — Mîine voi răspunde la acestea.
   Deci ducîndu-se ei, au făcut scrisoare, în care zicea: „Netinav mărturiseşte că e dator lui Lichir o mie de talanţi“. Dimineaţa, întorcîndu-se, au dat scrisoarea împăratului ; iar prietinii acestuia, mai înainte de a se deschide scrisoarea, toţi au zis: 
   — Am văzut aceasta şi am auzit.Atunci Esop zise:
   
   — Vă mulţămesc pentru dovadă.Iar Netinav, cetind mărturisirea datoriei, zise:
   
   — Eu nimica nu sunt dator lui Lichir şi voi toţi sunteţi mărturii?Iar ei tăgăduind au zis: 
   — Nici am văzut, nici am auzit. Şi Esop zise:
   
   — Dacă este aşa, întrebarea dumneavoastră este dezlegată.Iar Netinav la acestea zise: 
   — Fericit este Lichir avînd o astfel de înţelepciune în împărăţia sa. 
   
   Şi aşa, legătura cu care s-a legat a dat-o lui Esop, şi în pace l-a trimes. Şi Esop, întorcîndu-se în Babilonia, a spus lui Lichir toate cum a petrecut în Eghipet, dîndu-i şi tributul adus de la Netinav. Iar Lichir a înălţat lui Esop o statuie de aur. 
   Apoi nu după multă vreme Esop hotărî să meargă în Grecia, si fiindcă împăratul Lichir nu vroia să-l lase, a trebuit mai întăi sa-i făgăduiască prin jurămînt cum că se va întoarce iarăşi în Babilonia, unde să-şi petreacă rămăşiţa vieţii sale; şi cu această făgăduială i s-a dat voie de a plecat. Deci ducîndu-se şi umblînd prin oraşele Greciei, pe unde-şi arăta învăţătura sa, a ajuns la Delfi. 
   Însă delfii bucuroşi îl auzeau vorbind, dar nu l-au cinstit ; iar el căutînd spre ei a zis: 
   — Bărbaţi delfi, îmi vine să vă aseamăn lemnului ce se poartă pe mare, căci pe acela de departe văzîndu-l învăluindu-se de valuri, de mare preţ îl socotim: iar după ce se apropie, se vede foarte prost. Aşa şi eu, cînd eram departe de oraşul vostru, ca pe nişte oameni vrednici de cinste vă socoteam, iar acum venind la voi, decît pe toţi, ca să zic aşa, v-am aflat mai nevrednici. 
   Acestea auzind delfii şi temîndu-se ca nu cumva mergînd Esop în alte oraşe să vorbească rău de dînşii, s-au sfătuit să-l omoare. Deci luînd ei fiala1 de aur din biserica lui Apolon, într-ascuns au pus-o în hainele lui Esop; iar Esop, neştiind cele făptuite de ei cu înşelăciune, ieşind din oraş, se ducea în Fochida. Atunci delfii luîndu-se după el l-au prins, învinovăţindu-l ca pe un fur de cele sfinte; iar Esop tăgăduind că nimic din acestea n-a făptuit, ei cu de-a sila desfăcîndu-i hainele au găsit fiala cea de aur, pe care luînd-o o arătau tuturor orăşenilor cu mare zgomot. Esop, cunoscînd atunci vicleşugul lor, îi ruga să-l dezlege, însă ei nu numai că nu l-au dezlegat, încă ca pe un fur de cele sfinte în temniţă l-au băgat, osîndindu-l la moarte. Esop însă, cu nici o isteţie neputîndu-se mîntui de această năpastă, se tînguia pe sine şezînd în temniţă. Iar un prietin al său, anume Damos, intrînd la dînsul şi văzîndu-l astfel plîngînd, l-a întrebat de ce plînge. Esop zise: 
   — Oarecînd, o muiere care de curînd îşi îngropase bărbatul se ducea în toată ziua la mormîntul lui şi plîngea; iar un plugar, arînd nu departe de acolo, s-a îndrăgostit de acea muiere şi, legîndu-şi boii, s-a dus şi el la mormîntul acela şi începu a plînge împreună cu dînsa. Atunci muierea l-a întrebat că de ce plînge şi el; iar el răspunzîndu-i că de asemenea îşi îngropase pe muierea sa şi că plîngînd îşi mai uşurează întristarea adaose: „Dacă amîndoi am căzut în aceeaşi nenorocire şi durere, ce ne opreşte 
   
     1 să ne unim împreună? Căci eu te voi iubi pe tine ca şi pe ea şi tu pe mine iarăşi ca pe bărbatul tău.“ Acestea zicînd el muierii, s-au împreunat. Între acestea, furul mergînd şi dezlegînd boii plugarului i-a luat şi s-a dus cu ei: iar el, întorcîndu-se şi neaflînd boii, a început a plînge tare şi a se tîngui cu amar. Şi venind şi muierea şi găsindu-l plîngînd şi văitîndu-se, zise: „Iarăşi plîngi?“ El răspunse: „Acum cu adevărat plîng“. Aşa şi eu — sfîrşi Esop — de multe primejdii scăpînd, acum într-adevăr plîng, negăsind nici un fel de scăpare. 
   Îndată după aceasta au venit şi delfii şi, scoţînd pe Esop din temniţă, îl trăgeau ca să-l arunce în prăpastie; iar el zicea către dînşii: 
   — Oarecînd, dobitoacele vorbeau între ele; atunci şoarecul s-a împrietinit cu broasca pe care a chemat-o la cină şi, ducînd-o în cămara unui bogat unde erau multe feluri de bucate, i-a zis: „Poftim, prietină broască, mănîncă“. După ce s-au ospătat amîndoi, a chemat şi broasca la ospăţul său pe şoarec, căruia-i zise: „Fiindcă tu nu ştii să înoţi, voi lega piciorul tău de al meu c-o aţă subţire“. Şi aşa făcînd au sărit amîndoi în apă, iar broasca, dîndu-se la fund, şoarecul se înecă; dar pe cînd el se zbătea cu moartea, zicea către broască: „Eu din pricina ta mor, însă cel mai mare decît noi mă va răzbuna“. Deci murind şoarecul, plutea mort pe deasupra apei, iar vulturul, zărindu-l, s-a repezit din zbor şi l-a apucat, dar împreună cu dînsul a tîrît şi pe broască, şi aşa pe amîndoi i-a mîncat. Aşa şi eu, fără dreptate mă văd omorît de voi, dar Babilonia mă va răzbuna, şi toată Grecia vă va cere socoteală de moartea mea. 
   Delfii însă nici aşa neslobozindu-l, Esop a alergat în biserica lui Apolon; dar ei furioşi l-au scos afară şi de acolo şi iarăşi l-au dus să-l arunce în prăpastie. Pe cînd ei îl duceau, Esop zicea: 
   — Ascultaţi, delfilor: odinioară, un vultur alerga după un iepure, care fugind în cuibul unei rădaşte o ruga ca să-l scape de fiorosul lui vrăjmaş. Rădaşca, neputînd face altceva, rugă şi ea 
   
   pe vultur în numele marelui Jupiter să nu ucidă pe bietul iepure, care nici un rău nu i-a făcut, şi să nu-i nesocotească rugăciunea, deşi ea-i o nimica pe lîngă dînsul. Vulturul însă, mai tare mîniindu-se, făcu vînt rădaştei cu aripa şi, înşfăcînd pe iepure, l-a mîncat. Atunci rădaşca a zburat după vultur ca să-i afle cuibul şi mergînd acolo, pe cînd el umbla după vînat, i-a prăvălit ouăle din cuib şi le-a spart. Vulturul, mirîndu-se cine să fi îndrăznit a-i face acest neajuns, şi-a mutat cuibul într-un loc şi mai înalt: dar rădaşca şi acolo a zburat şi i-a făcut ca şi mai înainte. Acum vulturul, neştiind ce să mai facă, s-a suit tocmai la Jupiter (cărui se zice că-i e închinat) şi, puindu-şi ouăle între genunchii zeului, l-a rugat ca să i le păzească: dar rădaşca, făcînd gogoloşi, din gunoi, se suia şi se lăsa în sînul lui Jupiter, care, sculîndu-se ca să scuture gunoiul din sîn, uită de ouăle vulturului, ce lunecară de pe genunchi şi se sparseră toate. Înţelegînd însă Jupiter cum că rădaşca făcuse isprava aceasta ca să-şi răzbune pe vultur, căci acesta nu numai pe dînsa o supărase, ci şi chiar pe el îl nesocotise, a spus vulturului că rădaşca este aceea care i-a făcut tot năcazul, însă că are dreptate că se poartă astfel cu dînsul. Totuşi Jupiter, nevrînd să piară neamul vulturilor, a zis rădaştei să se împace cu vulturul, dar ea neascultînd, Jupiter a mutat în alt timp al anului scoaterea puilor de vulturi, atunci cînd rădaştele nu se arată. Drept aceea şi voi, o, delfilor, nu uitaţi pe acest zeu la care am alergat, căci deşi are mică biserică, el nu va lăsa nepedepsiţi pe cei necredincioşi. 
   Dar delfii neluînd în seamă spusele lui Esop, drept la moarte îl duceau. Şi văzînd Esop că tot nu i-a putut îndupleca, iarăşi le-a zis: 
   — Oameni cumpliţi şi ucigaşi, ascultaţi: un plugar a îmbătrînit pe cîmp şi, fiindcă el niciodată nu intrase în oras, rugă pe ai săi să-l ia să vadă oraşul; iar ei, prinzînd asinii şi înhămîndu-i la căruţă, l-au pus şi pe bătrîn în căruţă şi l-au lăsat să mîne singur asinii. Pe drum s-a stîrnit o vijelie şi furtuna tulburînd cerul şi făcîndu-se întuneric, asinii au rătăcit calea şi într-o prăpastie au răsturnat pe bătrîn, care se văita strigînd: „O, Jupiter! Ce rău ţi-am făcut, de pier aşa fără dreptate? Şi nici măcar din pricina unor cai vrednici, sau unor catîri buni, ci din pricina acestor ticăloşi de asini mă prăpădesc!“ Aşa şi eu, în acelaşi chip mă întristez acuma, căci nu oameni cinstiţi şi măriţi mă răpun, ci nişte răi şi netrebnici mă omoară!... Drept aceea, blăstămată să fie ţara voastră şi răzbunarea zeilor o chem asupra capetelor voastre! 
   La toate cuvintele lui Esop, delfii împietriţi au rămas. Şi ducîndu-l pe o stîncă înaltă, l-au aruncat în fundul unei prăpastii şi acolo a murit. Dar nu după multă vreme pedeapsa cerească i-a ajuns, cuprinzîndu-le tot oraşul de boala ciumei, întru răzbunarea morţii lui Esop. Iar ei, cunoscînd că această pedeapsă le-a venit din pricina nedreptăţii ce făcuse lui Esop, i-au ridicat o statuie. 
   Vestindu-se apoi nedreapta moarte a lui Esop la mai-marii Greciei şi la toţi învăţaţii, au pornit război împotriva delfilor, făcîndu-se şi ei răzbunătorii morţii lui Esop. 
   
   PILDELE ŞI ÎNVĂŢĂTURILE LUI ESOP 
   VULTURUL ŞI VULPEA 
   Vulturul şi vulpea, împrietinindu-se, au rînduit ca să şadă în apropiere, întărind prieteşugul cu obiceiul. Drept aceea vulturul într-un arbore înalt şi-a făcut cuibul, iar vulpea într-un tufiş din apropiere şi-a scos puii. Odată vulpea plecînd după vînat, iar vulturul lipsindu-i bucatele, zbură în tufiş şi, răpind puii vulpii, i-a mîncat, făcînd parte din ei şi puilor săi din cuib. Întorcîndu-se vulpea şi cunoscînd fapta vulturului, nu atît s-a întristat pentru omorîrea puilor săi, cît mai ales pentru că nu-şi putea răzbuna pe vultur, căci ea fiind fiară alergătoare pe pămînt, nu se putea alunga după paseri. Deci departe stînd, cum fac toţi cei ce nu pot altfel, blăstăma pe vrăjmaşul ei. Iar nu după multă vreme, oarecine prinzînd în cîmp o capră şi junghiind-o, o puse să se frigă. Din întîmplare zburînd pe acolo şi vulturul prietinul vulpii, a înşfăcat 
   o bucată de carne ce avea lipiţi pe dînsa cărbuni aprinşi şi a dus-o în cuib, şi suflînd atunci tare vîntul, s-a aprins cuibul ; iar puii vulturului neputînd încă să zboare, pîrliţi, au căzut pe pămînt. Atunci vulpea alergă la ei şi înaintea vulturului i-a mîncat pe toţi. 
   Învăţătură: Cei ce cu viclenia strică prieteşugul, măcar că cel căruia i s-a făcut strîmbătate nu poate să-si răzbune, însă de pedeapsa lui Dumnezeu nu vor scăpa.
    VULTURUL ŞI RĂDAŞCA 
   Odinioară un vultur alerga după un iepure, care fugind în cuibul unei rădaşte o rugă ca să-l scape de fiorosul lui vrăjmaş. Rădasca, neputînd face altceva, rugă şi ea pe vultur în numele 
   marelui Jupiter să nu ucidă pe bietul iepure, care nici un rău nu i-a făcut, şi să nu-i nesocotească rugăciunea, deşi ea-i o nimica pe lîngă dînsul. Vulturul însă, mai tare mîniindu-se, făcu vînt rădaştei cu aripa şi înşfăcînd pe iepure l-a mîncat. Atunci rădaşca a zburat după vultur ca să-i afle cuibul şi mergînd acolo pe cînd el umbla după vînat, i-a prăvălit ouăle din cuib şi le-a spart. Vulturul, mirîndu-se cine să fi îndrăznit a-i face acest neajuns, şi-a mutat cuibul într-un loc şi mai înalt; dar rădaşca şi acolo a zburat şi i-a făcut ca şi mai înainte. Acum vulturul, neştiind ce să mai facă, s-a suit tocmai la Jupiter (cărui se zice că-i e închinat), şi puindu-şi ouăle între genunchii zeului l-a rugat ca să i le păzească; dar rădaşca făcînd gogoloşi din gunoi se suia şi le lăsa în sînul lui Jupiter, care, sculîndu-se ca să scuture gunoiul din sîn, uită de ouăle vulturului, ce lunecară de pe genunchi şi se sparseră toate. Înţelegînd însă Jupiter cum că rădaşca făcuse isprava aceasta ca să-şi răzbune pe vultur, căci acesta nu numai pe dînsa 
   o supărase, ci şi chiar pe el îl nesocotise, a spus vulturului că rădaşca este aceea care i-a făcut tot năcazul, însă că are dreptate că se poartă astfel faţă de dînsul. Totuşi Jupiter, nevrînd să piară neamul vulturilor, a zis rădaştei să se împace cu vulturul, dar ea neascultînd, Jupiter a mutat în alt timp al anului scoaterea puilor de vulturi, atunci cînd rădaştele nu se arată. 
   Învăţătură: Pe nimeni nu se cuvine să-l nesocoteşti ca şi cum nimic n-ar însemna, şi de a cărui răzbunare nimic nu ţi-ar păsa. 
   PRIVIGHETOAREA ŞI ERETELE 
   Privighetoarea stînd într-un arbore, după obicei, cînta. Un erete văzînd-o, şi fiindu-i foame, se repezi după dînsa şi o prinse; şi pe cînd se gătea s-o omoare, privighetoarea ruga pe erete să n-o mănînce, căci nu se va sătura cu dînsa, ci dacă-i trebuie mîncare să caute alte paseri mai mari. Dar eretele mîncînd-o zise: 
   — Nebun aş fi de-aş lăsa bucata pe care o am în mînă şi aşumbla după alta care nu se vede. 
   Învăţătură: Foarte mulţi oameni aşa fără socoteală sunt că, în nădejdea altor lucruri mai mari şi pe care nu ştiu dacă le pot căpăta, pierd şi pe acelea ce au în mîini. 
   VULPEA ŞI ŢAPUL 
   Vulpea şi ţapul, însetaţi fiind, s-au coborît amîndoi într-o fîntînă: iar după ce şi-au potolit setea, ţapul căutînd să iasă afară, vulpea-i zise: 
   — Curaj! căci am aflat un mijloc prin care amîndoi să ne putem mîntui. Deci stai drept şi picioarele de dinainte propteşte-le ţeapăn de perete, iar coarnele pleacă-le ceva mai jos, şi eu mă voi sui pe umerii tăi şi pe coarne şi voi sări afară, apoi te voi scoate şi pe tine din fîntînă. 
   Ţapul toate acestea îndată le-a îndeplinit, iar vulpea, văzîndu-se afară, juca de bucurie împrejurul fîntînii, pe cînd ţapul dinlăuntru o înfrunta că nu se ţine de făgăduială. 
   — Apoi — îi răspunse vulpea — de-ai avea tu atîta minte încap, cîţi peri în barbă, nu te-ai fi coborît în fîntînă mai înainte de a te fi gîndit cum vei ieşi dintr-însa. 
   
   Învăţătură: Omul înţelept se cuvine ca mai întăi să se gîndească la sfîrşitul lucrurilor şi apoi să se apuce să le facă.
    VULPEA ŞI LEUL 
   Vulpea nu văzuse încă niciodată pe leu şi, întîmplîndu-se odată să-l întîlnească, s-a înspăimîntat aşa de tare, încît era aproape să moara de frică. După aceea văzîndu-l a doua oară, s-a temut într-adevăr, dar nu aşa ca întăia dată ; iar cînd l-a văzut a 
   treia oară, aşa a îndrăznit asupra lui, încît s-a apropiat de el şi au început a vorbi amîndoi. 
   Învăţătură: Aceasta ne arată că şi de cele mai groaznice lucruri, prin petrecere împreună, lesne ne putem apropia. 
   MÎŢA (PISICA) ŞI CUCOŞUL 
   Mîţa, prinzînd un cucoş şi vrînd să-l mănînce cu pricină binecuvîntată, îl învinovăţea zicînd că-i de prisos oamenilor, căci strigă noaptea şi nu-i lasă să se odihnească; iar el răspunzînd că pentru folosul lor face aceasta, ca să-i deştepte la lucrările ce au de sfîrşit, mîţa iarăşi îl învinuia, că-i fără de ruşine şi împotriva firii, fiindcă calcă pe mama şi pe surorile sale: iar cucoşul îi răspunse că şi aceasta tot spre folosul stăpînilor săi o face, ca să capete ouă multe. Atunci mîţa îi zise: 
   — Cu toate că tu eşti bun pentru multe lucruri şi ai adevărate
   răspunsuri, dar eu n-oi rămînea flămîndă. 
   Şi aşa tot l-a mîncat. 
   Învăţătură: Firea cea rea de bunăvoie păcătuieşte, şi de cumva 
   sub chip bun şi adevărat nu poate face asta, tot gîndeşte să facă răul — şi-l face oricum poate. 
   VULPEA 
   Vulpea, prinzîndu-se în căpcană, nu putu scăpa decît tăindu-şi coada, şi de ruşine socotea mai bine să nu mai trăiască. Dar se gîndi la ceva, anume ca să sfătuiască şi pe celelalte vulpi pentru tăierea cozilor, ca astfel cu răul de obşte să-şi acopere ruşinea sa. Deci, adunîndu-le laolaltă, începu a le sfătui, zicîndu-le că nu numai nu au nevoie de acest mădular, dar încă că e şi o sarcină in zadar acăţată de trupul lor. Însă una dintre vulpi, luînd cuvîntul, îi zise: 
   — Ian ascultă, de nu ţi-ar folosi ţie aceasta, nu ne-ai sfătui săfacem şi noi ca tine. 
   Învăţătură: Oamenii cei răi, nu pentru că vor binele dau sfat aproapelui lor, ci tot numai pentru folosul lor.
    VULPEA ŞI RUGUL 
   Vulpea, suindu-se pe un gard şi căzînd, s-a prins să se ţie de un rug. Deci, vătămîndu-şi picioarele în spinii acelui rug şi simţind usturime, zicea cătră rug: 
   — Vai mie, căci am fugit la tine ca la un ajutor şi tu mai rău 
   mi-ai făcut! Iar rugul îi zise: 
   — Tu, vulpe, ai greşit, că ai vrut să te prinzi de mine, cum îi prinzi pe toţi. 
   Învăţătură: Acei oameni sunt nebuni, care aleargă la ajutorul acelora ce din firea lor sunt porniţi a face rău.
    VULPEA ŞI CROCODILUL 
   Vulpea şi crocodilul se certau: care din ei este mai de bun neam? Şi crocodilul, spuind multe vorbe trufaşe despre cinstea moşilor săi, zise cum că ei au fost mai mari peste cei nobili; iar vulpea auzind acestea zise: 
   — O, bunul meu prietin, chiar de n-ai spune tu nimic, se vede după pielea ta că în vremile cele de demult ai fost nobil. 
   Învăţătură: Pe oamenii cei mincinoşi adevărul lucrurilor îi dovedeşte. 
   CUCOŞII ŞI POTÎRNICHEA
   
   Oarecine, avînd cucoşi acasă, a cumpărat şi o potîrniche şi a lăsat-o să ciugulească printre cucoşi: aceştia, însă, bătînd-o şi alungînd-o, stăpînul foarte s-a întristat, socotind că cucoşii fac aceasta, fiindcă potîrnichea e de alt neam; dar după puţin, văzînd el că cucoşii şi între dînşii se bat, zise: 
   — Cum văd, degeaba m-aş mai întrista, căci ei şi între dînşii se bat. 
   Învăţătură: Cei înţelepţi lesne rabdă strîmbătăţile ce le fac străinii, văzînd că şi la ai lor asemenea fac. 
   VULPEA ŞI FIGURA DE IPSOS 
   O vulpe intrînd odată în casa unui lucrător în ipsos dete acolo peste o mulţime de figuri cu iscusinţă lucrate şi luînd una în labe zise: 
   — O, ce cap frumos! Păcat numai că n-are creieri. 
   Învăţătură: Aceasta ne arată pe oamenii frumoşi la trup, dar fără duh.
    CĂRBUNARUL ŞI NĂLBITORUL 
   Cărbunarul locuia singur într-o casă şi se ruga de nălbitor să vie ca să locuiască cu el; dar nălbitorul îi răspunse: 
   — Nu pot face aceasta, căci mă tem căci cele ce eu voi nălbi,tu le vei umplea de funingine. 
   Învăţătură: Aceasta însemnează că tot ce nu-i asemănător nu se poate întovărăşi. 
   PESCARII
   
   Pescarii, trăgînd mrejea din apă şi simţind că era grea, se bucurau crezînd că mulţi peşti vor scoate; iar dacă au tras-o la mal găsiră într-însa o piatră mare, şi atunci au început a se întrista, nu atît pentru că au fost peşti puţini, cît mai cu samă pentru că tocmai împotriva credinţei lor s-a întîmplat. Atunci unul mai bătrîn dintre dînşii zise: 
   — Să nu ne întristăm atîta, o, tovarăşi, căci bucuria, pe cît se vede, e soră cu întristarea, şi fiindcă mai înainte ne-am bucurat, se cuvine să ne şi întristăm întrucîtva. 
   Învăţătură: Aceasta însemnează că cineva nu trebuie nici a se bucura, nici a se întrista, văzînd că i s-a-ntîmplat ceva altfel de cum a nădăjduit. 
   LĂUDĂROSUL 
   Un om care umblase în străinime şi se întorsese în patria sa se lăuda cum că multe lucruri voiniceşti făcuse în multe locuri şi că între altele, în Rod, a făcut o săritură pe care nimeni din cei de o vîrstă cu dînsul n-a putut-o face şi mai zicea că are şi martori pe cei ce au fost atunci acolo; iar unul din cei de faţă zise: 
   — Ian ascultă, de-i adevărat cele ce spui, nu ai trebuinţă de martori: iaca Rodul, sari să te vedem. 
   Învăţătură: De nu va da cineva dovezi îndată despre cele ce zice, tot cuvîntul lui este în deşert şi de nimica. 
   CEL CARE FĂGĂDUIEŞTE CE NU POATE DA 
   Un om sărac fiind bolnav şi neputincios, deznădăjduind de el şi doctorii, se ruga zeilor, făgăduindu-le că de-i vor da sănătate, o 
   sută de boi le va junghia spre jertfă. Dar muierea lui întrebîndu-l că de unde va lua această jertfă cînd se va însănătoşi, el zise: 
   — Gîndeşti că dacă m-oi mai scula de aici, zeii au să mai ceară de la mine această jertfă? 
   Învăţătură: Mulţi făgăduiesc lesne cînd n-au nădejde că vor ţine făgăduiala.
    VICLEANUL 
   Un om viclean s-a dus la Apolon, idolul din Delfi, ca să-l ispitească; şi luînd o vrabie în mînă, o ţinea acoperită sub haină, şi a întrebat pe zeu, zicînd: 
   — O, Apoloane, ceea ce am eu în mînă viu e, sau mort? 
   Căci de ar fi zis că e moartă, era să arate pasărea vie, iar de ar fi zis că e vie, îndată era s-o zugrume şi s-o arate moartă. Iar zeul, cunoscînd viclenia lui, zise: 
   — Cum vrei tu să faci, fă; căci în puterea ta stă să faci aceasta, ca cel ce poţi sau viu sau mort să arăţi. 
   Învăţătură: Pe Dumnezeu nimeni nu-l poate înşela, nici ascunde ceva dinaintea lui. 
   PESCARII 
   Pescarii ieşind la pescuit, şi multă vreme ostenindu-se, n-au prins nimic, deci întristaţi se găteau să plece, cînd iată un tin (un fel de peşte), fiind alungat de alţi peşti mai mari, a sărit în luntrea pescarilor, care, prinzîndu-l, s-au dus voioşi. 
   Învăţătură: De multe ori norocul aduce ceea ce meşteşugul nu poate da. 
   ÎNŞELĂTORUL
   
   Un om sărac şi neputincios se ruga zeilor că de-l vor face sănătos, o sută de boi le va jertfi; iar zeii, vrînd să-l cerce, l-au mîntuit de neputinţă. Deci sculîndu-se el, fiindcă nu avea boi, a făcut din seu o sută de boi şi i-a adus la altar de i-a jertfit. Dar zeii, vrînd să-l pedepsească, i s-au arătat în vis zicîndu-i: 
   — Du-te pe ţărmul mării, în cutare loc, că acolo vei găsi o mie de drahme antice. 
   Iar el, deşteptîndu-se, vesel a mers în grabă la locul arătat să caute aurul, dar în loc de a găsi aur, el fu prins de tîlhari, şi vrînd să-i înşele şi pe aceştia cu minciuni, făgăduindu-le că le va da o mie de talanţi de aur dacă-l vor slobozi, tîlharii nu l-au crezut, ci l-au dus de l-au vîndut cu o mie de drahme. 
   Învăţătură: Oamenilor celor înşelători, Dumnezeu le este împotrivă. 
   BROAŞTELE 
   Două broaşte păşteau pe marginea unui lac care vara seca, iar broaştele părăsindu-l căutau alt lac. 
   Şi iată din întîmplare găsiră o fîntînă adîncă şi una dintre dînsele zise către cealaltă: 
   — Hai să ne coborîm aici.Dar aceasta răspunse:
   
   — De va seca şi fîntîna aceasta, cum vom ieşi oare?
   
   Învăţătură: Nimeni să nu se apuce de a face ceva, mai înainte de a gîndi unde va ieşi. 
   BĂTRÎNUL ŞI MOARTEA
   
   Un bătrîn oarecînd tăind lemne în pădure şi puindu-şi pe umeri o sarcină bună, merse astfel împovărat o cale lungă, pînă ce s-a ostenit şi, nemaiputîndu-le duce, le lăsă jos chemînd moartea, care, venind numaidecît, îl întrebă de ce a chemat-o. Bătrînul, spăimîntat, zise: 
   — Ca să-mi ajuţi a ridica această sarcină de lemne să o pun pe umeri.
   Învăţătură: Deşi de multe ori omul petrece în cele mai mari nevoi şi năcazuri, însă tot îi place mai bine a trăi decît a muri. 
   BĂTRÎNA ŞI DOCTORUL 
   O bătrînă care suferea de ochi tocmi un doctor cu bună învoială că de o va vindeca îi va da toată plata cu care s-a legat, iar de nu, nimic nu-i va da. Deci s-a apucat doctorul să o vindece, şi în toate zilele, ducîndu-se la bătrînă, îi ungea ochii. Dar pe cînd ea se afla asupra acestei lucrări, nevăzînd, doctorul lua cîte un vas din casa bătrînei şi pleca. Bătrîna simţea că pe toată ziua i se împuţinează din lucruri, aşa că după ce s-a vindecat nimic nu i-a mai rămas. Iar doctorul, cerînd de la ea plata cu care se legase, căci acuma vedea curat, şi aducînd şi martori, bătrîna zise: 
   — Într-adevăr acum mai vîrtos nimic nu mai văd, căci pe cînd mă dureau ochii, multe lucruri de ale mele erau în casă, iar acuma, cînd tu zici că văd, nimic dintr-însele nu mai văd. 
   Învăţătură: Oamenii cei răi multe fac, care apoi sunt împotriva lor. 
   PĂSĂRARUL ŞI ŞARPELE 
   Un vînător de paseri se duse în pădure ca să prindă ceva paseri şi, luîndu-şi laţurile şi alte măiestrii, mergînd în pădure, văzu într-un copac o pasere şi îndată se duse subt acel copac spre a-şi 
   întinde mreaja, cînd, din întîmplare, călcă pe un şarpe care se întoarse şi-l muşcă. Atunci păsărarul începu a se văita zicînd: 
   — Vai de mine cu vînatul meu, că eu am umblat să vînez pe alţii, şi alţii mai curînd m-au vînat pe mine şi acuma sunt aproape să mor. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii care vor să facă rău altora, căci se întîmplă de mai multe ori de se întoarce răul mai curînd asupra capului lor decît asupra aceluia căruia vor să-i facă rău, trimeţîndu-le Dumnezeu o poticneală la care nici cu gîndul nu gîndesc. 
   VÎNĂTORII ŞI CASTORUL 
   Castorul este un animal cu patru picioare şi locuieşte în apă. Doctorii spun cum că boaşele castorului sunt de multe leacuri bune, şi de aceea vînătorii îi gonesc mai mult pentru boaşele lor; deci castorii, cunoscînd lucrul acesta, îşi apucă singuri cu dinţii boaşele şi le leapădă ca să le găsească vînătorii şi să le ia, lăsîndu-i pe ei cu viaţă. 
   Învăţătură: Aşa fac oamenii cei înţelepţi pentru mîntuirea sufletelor lor şi pentru viaţa lor. Ca să scape de primejdii de moarte, nu le este jale, nici le pare rău de toată avuţia lor, numai ca să scape din mîinile tîlharilor şi ale vrăjmaşilor şi să-şi mîntuiască sufletele de la moarte. 
   VĂDUVA ŞI GĂINA 
   O văduvă avea o găină care în toată ziua îi oua cîte un ou. Socotind ea că de-i va da mai multă mîncare îi va face cîte două ouă, se ducea în toate zilele unde era găina închisă şi-i dădea de mîncare peste măsură; iar găina, dacă se îngrăşă, părăsi ouatul. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi unii oameni ce au cîte ceva dobîndă şi umblă s-o înmulţească fără voia lui Dumnezeu; pierd şi cîtă li se pare că au în mîinile lor. 
   MÎŢA ŞI ŞOARECII 
   Într-o casă în care erau mulţi şoareci şi şobolani se înnădise o mîţă care mergea acolo în toate zilele şi-i vîna întruna. De la o vreme, văzînd şoarecii că numărul lor se tot împuţinează, ziseră între dînşii: 
   — Fraţilor, nu trebuie să mai ieşim de prin găurile noastre, că de vom mai ieşi, toţi vom pieri, iar de nu, vom avea linişte şi vom scăpa. 
   Atunci pisica, nemaivăzînd nici un şoarece ieşind din găuri, se gîndi că ce-ar face ca să-i poată scoate, şi socoti că era bine să se prefacă că cade de la un loc înalt şi să se lungească pe pămînt ca şi cum ar fi moartă. Şi chiar aşa făcînd, un şoarece se uita la dînsa dintr-o gaură, şi văzînd-o astfel lungită, îi zise: 
   — O, jupîneasă mîţă! De ţi-aş vedea pîntecele umflat ca o tobă, tot nu mă voi apropia de tine. 
   Învăţătură: Aşa fac oamenii cei înţelepţi, cînd ştiu că cineva i-a amăgit o dată în vreun chip oarecare, altă dată nu-i mai poate înşela, măcar de-ar întrebuinţa mii de meşteşuguri, căci ei atunci mai tare se păzesc şi se feresc. 
   VULPEA ŞI MAIMUŢA 
   Odinioară se adunaseră laolaltă toate fiarele şi dobitoacele cîmpului, iar maimuţa dinaintea tuturor făcu un joc minunat şi atîta de iscusit, încît se mirau toate de dînsa, şi aşa de plăcută le fu lor maimuţa, încît vrură să o ridice să le fie chiar împărat. 
   Dar vulpea nu o voia, ci o defăima zicînd că-i aşa şi pe dincolo; apoi o chemă deoparte şi-i arătă o bucăţică de carne într-o căpcană şi-i zise: 
   — Iată, eu am aflat astă mîncare şi n-am cutezat să o mănînc pînă nu-ţi voi arăta-o ţie ca unui împărat; deci, dacă-ţi trebuie, iaţi-o. 
   Şi maimuţa sări ca o broască s-o apuce şi se prinse în căpcană. Atunci vulpea rîzînd zise: 
   — Oh, jupîneasă maimuţă! Atîta nebunie ai fost avînd şi încă te umflă beznicia să împărăţeşti peste toate hiarele şi dobitoacele cîmpiilor! 
   
   Învăţătură; Aşa pătimesc cei ce nu socotesc mai întăi lucrul ce vor să-l facă ori cuvîntul ce vor să-l grăiască, cum va ieşi mai pe urmă, ci se apucă de nişte lucruri mari şi mai pe urmă cad în nevoie şi în necazuri. 
   DELFINUL ŞI UN ALT PEŞTE MARE 
   Un delfin din mare, după obiceiul lui, se alunga după un alt peşte mare şi astfel fugind amîndoi grăbiţi, unul să scape, iar altul să ajungă, nu mai băgau de samă despre ceea ce era înaintea lor, cînd deodată deteră într-un ostrov mîlos şi foarte nisipos unde se înnămoliră amîndoi, de nu se mai puteau întoarce nici unul, nici altul. Iar peştele ce fusese fugărit de delfin, văzîndu-l pe acesta zbătîndu-se şi neavînd nici un chip de scăpare, zise: 
   — Nu-s mîhnit deloc că mor, de vreme ce văd că şi acela ce-i pricina morţii mele moare împreună cu mine. 
   Învăţătură: Cu adevărat este că cel asuprit se bucură, măcar şi la vremea morţii cînd vede pe cel ce l-a asuprit că piere împreună cu dînsul. 
   BUCĂTARUL ŞI CÎINELE
   
   Într-o bucătărie, bucătarul îşi rînduise toate felurile de bucate pe ziua aceea cu multă îngrijire, rămîindu-i numai ca să le pună la foc ca să fiarbă. Dar tocmai cînd să facă aceasta, un cîine intrînd înhaţă dintr-o oală o inimă de vacă şi fugi. Atunci bucă-tarul zise: 
   — Bine făcuşi de mă învăţaşi, căci de-acum înainte cînd se va întîmpla să te mai văd mă voi păzi de tine foarte bine, căci nu mi-ai luat inima, ci mi-ai dat inimă. 
   Învăţătură: Cu cît pătimeşte omul năcazuri şi nevoi, cu atît mai mult se învaţă.
    CÎINELE ŞI LUPUL 
   Un cîine zăcea în afară de ograda stăpînului, adăpostindu-se subt un gard, unde-l găsi un lup care vroia să-l mănînce. Cîinele se rugă de lup să-l mai aştepte puţintel zicîndu-i: 
   — Peste puţine zile stăpînul meu va să facă praznic mare, atunci şi eu voi mînca mult de mă voi îngrăşa şi aşa voi fi dulce şi bun la mîncare, pe cînd acuma vezi-mă că-s slab şi nemernic; iar atunci viind tu, mă vei mînca cu poftă. 
   Lupul îl crezu şi-l lăsă, iar peste cîteva zile, mergînd iar după vînat, se abătu şi pe la cîine, pe care acuma zărindu-l de departe, tocmai sus pe vîrful unul grajd, îl chemă să vie jos, zicîndu-i: 
   — U! mă! Dar oare nu-ţi mai ţii cuvîntul? Dar oare ţi-ai uitat
   jurămîntul? Iar cîinele îi răspunse: 
   — Cu adevărat, jupîne lupe, că de astăzi înainte de mă vei mai găsi afară din ogradă, să nu mai aştepţi nuntă ori praznic, ci să-ţi cauţi de treabă. 
   Învăţătură; Aşa fac oamenii cei înţelepţi, că dacă din nenorocire cad în vreo nevoie sau primejdie, de unde din întîmplare scapă, ei atunci se feresc şi se păzesc cît se poate mai bine ca să nu mai cadă într-însa sau într-alta asemenea. 
   CÎINELE, CUCOŞUL ŞI VULPEA 
   Un cîine se întovărăşise c-un cucoş şi umblau amîndoi împreună, iar dacă se întîmpla să însereze prin vreun codru, cucoşul se suia sus în vîrful unui copac şi dormea acolo, cîntînd la vremea sa, iar cîinele se culca şi el la rădăcina aceluiaşi copac în scorbură. Într-o dimineaţă, cucoşul cînta după cum îi este obiceiul, iar o vulpe, auzindu-i glasul, alergă repede într-acolo şi zise cucoşului: 
   — Rogu-te, pogoară-te niţel jos, căci atîta îmi plăcu glasul tău, 
   încît aş vroi să te sărut cu poftă! Iar cucoşul îi răspunse: 
   — De vreme ce-mi zici să mă pogor jos, strigă pe portar să-mi deschidă uşa, şi caută-l, că-i aici jos, la rădăcina copacului, în scorbură. 
   Iar vulpea căutînd pe portar, află cîinele şi-l deşteptă; iar cîinele, văzînd-o, o luă de grumaz şi o mîncă. Aşa păţi vulpea cu înţelepciunea ei; vrînd să vîneze pe cucoş ca să-l mînînce, cucoşul o vînă pe ea prin cîine. 
   Învăţătură: Aşa şi oamenii cei înţelepţi, cînd se văd ispitiţi de cei care voiesc a le face rău, nu numai că nu se dau îndărăpt, dar întorc răul asupra acelora ce căutau a-l face lor. 
   LEUL ŞI BROASCA 
   Leul auzi orăcăitul unei broaşte care ţipa foarte tare şi crezînd, după vuietul mare ce-l făcea, că-i glasul vreunei alte dihănii mai mari decît broasca, se întoarse înspre partea de unde venea glasul 
   acela şi căutînd cu de-amănunţelul o găsi, apoi o călcă cu piciorul de o turti. 
   Învăţătură: Nu trebuie să ne speriem de fiece lucru ce auzim, pînă nu vedem cu ochii noştri de e adevărat. 
   LEUL, VULPEA ŞI MĂGARUL 
   Leul, vulpea şi măgarul se întovărăşiră cîteşitrei şi umblau împreună vînînd. După ce strînseră ei vînat de ajuns, leul zise măgarului să împartă vînatul: iar măgarul stătu de împărţi tocmai trei părţi şi apoi zise leului să-şi ia partea care-i va plăcea. Leul, văzînd aceasta, se mînie pe măgar şi-l lovi cu brînca de-l omorî; apoi zise vulpii cu mînie: 
   — Treci de împarte tu!
   Iar vulpea se apucă de făcut tot o parte, numai că îşi lăsă sieşi
   
   o părticică foarte mică. Atunci leul zise către vulpe: 
   — Oh, jupîneasă vulpe, cine te-a învăţat de-ai împărţit aşa
   drept? Iar vulpea răspunse: 
   — Văzui ce păţi bietul măgar, şi păţania lui m-a învăţat a împărţi astfel. 
   Învăţătură: Oamenii se înţelepţesc cînd văd pe alţii păţind nevoi şi pedepse. 
   LEUL ŞI URSUL 
   Leul şi ursul prinsese amîndoi un pui de cerb şi certîndu-se apoi care din ei să şi-l ia în stăpînire, se apucară la luptă şi atît se luptară amîndoi încît osteniră şi căzură jos istoviţi de puteri. Tocmai atunci o vulpe, trecînd din întîmplare pe acolo şi văzînd că nici unul, nici altul nu se puteau scula de jos, iar puiul de cerb 
   zăcea mort în mijlocul lor, merse numaidecît de-l apucă şi fugi cu el; iar luptătorii, privind cum vulpea fugea cu puiul de cerb, ziseră: 
   — Oh, ticăloşii de noi: hiare puternice şi fără de minte ce suntem! Iaca pentru cine ne-am ostenit, pentru o păcătoasă de vulpe vicleană. 
   Învăţătură: Mulţi oameni sunt care se ostenesc şi pătimesc rău pentru ca să dobîndească şi să cîştige multe şi de toate, şi nu cu dreptul, ci cu strîmbătate, cu hapca şi cu cămătării spre a se îmbogăţi; iar cînd colo, la cele din urmă, agonisirile şi schiverniseala lor o mănîncă alţii şi ei se duc de aici încărcaţi de păcate şi greutăţi sufleteşti. 
   FURNICA ŞI PORUMBIŢA 
   O furnică însetase şi intrînd într-o apă mare ca să bea, o luă repejunea apei şi o ducea în jos, fiind aproape să se înece. Iar o porumbiţă, văzînd-o că se îneacă aruncă o ramură de copac lîngă dînsa, de care furnica acăţîndu-se, îndată a fost scoasă la mal, şi astfel porumbiţa a scăpat-o. De atunci ele se întovărăşiră amîn-două. Şi nu după multă vreme se întîmplă că un păsărar întinse pe jos nişte laţuri, risipind pe deasupra lor mei ca să amăgească pe porumbiţă şi s-o prindă. Dar furnica, văzînd pe păsărarul acela, merse drept la dînsul şi-l pişcă de picior aşa de tare, că de usturime sări în sus ţipînd; iar porumbiţa atunci se sperie, şi fugind, scăpă din primejdie. 
   Învăţătură: Aşa-i cinstit şi frumos, ca celui ce-ţi face bine să-i faci şi tu bine pentru binele ce l-ai primit şi aşa trebuie să facă oamenii între dînşii. 
   BOLNAVUL ŞI DOCTORUL
   
   Un om bolnav ce zăcea foarte de mult şi nu se mai însănătoşa, chemă un doctor să-l vindece. 
   Doctorul zise: 
   — Cum îţi este şi ce te doare? 
   Bolnavul: Iată, toate simţurile mă dor foarte rău.
   Doctorul: Cum ţi-a fost astă-noapte?
   Bolnavul: Am asudat tare.
   Doctorul: Asta e bine; dar într-alt chip, cum îţi mai este boala?
   Bolnavul: Uneori răcesc foarte tare.
   Doctorul: Ţi-e slobodă ieşirea afară?
   Bolnavul: Mă umflu.
   Doctorul: Asta încă nu-i rău.
   Într-acestea veni şi un prietin al bolnavului, care-i zise:
   
   — Prietine, ţi-e mai bine?Iar bolnavul îi răspunse:
   
   
   — Frate, despre binele ce zice doctorul că-mi este, să mă ferească Dumnezeu, căci eu simt că-s aproape să pier. 
   Învăţătură: Pe cel ce te laudă şi te îmbunează şi, măcar de-ar fi şi rele faptele tale, el tot zice că-s bune, pe acela pururea să-l urăşti şi la gura lui să nu te uiţi nicidecum.
    GRĂDINARUL ŞI MĂGARUL 
   Un grădinar avea un măgar cu care lucra tot ce vroia şi ce trebuia, dar ostenindu-l prea mult şi hrănindu-l prea puţin, măgarul se ruga lui Dumnezeu să-l scoată de la grădinar şi să-l dea la alt stăpîn mai bun. Într-aceea ruga lui fu ascultată, căci curînd grădinarul îl vîndu unui olar, care în toate zilele îl încărca cu lut, cu oale, cu cărămidă, pe care le ducea pe unde i se cerea. 
   Măgarul iarăşi se ruga lui Dumnezeu să-l schimbe şi de la olar; şi acesta îl vîndu unui pielar (dubălar sau argăsitor de piei). Iar 
   săracul măgar văzînd că merge din rău în mai rău, căci tot cu mai grele sarcini îl împovărau, iar stăpînii cei noi tot mai puţin îngrijeau de nutreţul lui, zise lăcrămînd: 
   — Oh! vai mie, becisnicul, căci mai bine aş fi stat la stăpînul meu cel dintăi, că pe acesta cum îl văd iar argăsind piei, fără zăbavă va argăsi-o şi pe a mea. 
   Învăţătură: Aşa pătimesc şi ţăranii, şi oamenii cei de rînd cu stăpînii lor, că le pare bine cînd se schimbă domnii si dregătorii lor; iar dacă dau peste alţii mai răi, atunci doresc iarăşi pe cel dintăi. 
   GOSPODINA, SLUJNICELE ŞI CUCOŞUL 
   O gospodină de cum auzea cîntatul cucoşului, îşi scula slujnicele din somn şi le punea să toarcă lîna. Într-o noapte slujnicele se sfătuiră să omoare cucoşul, pentru că deştepta pe stăpîna lor prea de noapte, de le punea la lucru. Şi după ce omorîră ele cucoşul, păţiră şi mai rău, căci stăpîna lor acuma le scula la lucru mai dinainte de cîntatul cucoşului, zicînd cătră slujnice că vor fi cîntat cucoşii cine ştie de cînd, şi aşa de multe ori le scula mult mai devreme, şi numai rareori pe la miezul nopţii. 
   Învăţătură: Toate lucrurile ce se fac cu vicleşug şi împotriva dreptăţii mai totdeauna sunt pricina răutăţilor, adică: cine va gîndi altuia rău, neapărat îi va veni şi lui osînda şi răsplata de la Dumnezeu. 
   MÎŢA ŞI PILA 
   O mîţă, intrînd într-o şatră ţigănească, dete de o pilă şi începu a o linge şi lingînd-o i se pili limba, care sîngera acum întruna. Iar mîţei tot îi părea că e carne şi tot lingea pila înainte; apoi 
   cînd fu mai pe urmă, pricepu că nu e carne, dar acum limba i se rosese mai de tot. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi cei mai mulţi oameni care se sfădesc şi se pricesc cu toată lumea, trăind tot împotrivă cu toţi; ei gîndesc că-şi folosesc ceva şi nu cunosc că mai multă nevoie şi mai mare răutate îşi fac asupra lor înşişi. 
   MUŞTELE ŞI MIEREA 
   Într-o putinică cu miere se grămădise la mîncare o mulţime de muşte; dar iată că în curînd, lăcomia lor împingîndu-le tot mai în fund, toate se împlîntară într-însa atît cu picioarele cît şi cu aripile, de nu se mai puteau întoarce şi încă mai puţin să zboare. Atunci văzînd bietele muşte că, din pricina lăcomiei lor au să piară, ziseră: 
   — Vai de noi, păcătoase ce suntem, iată că pentru o fărîmiţă de dulceaţă ce am mîncat, acuma pierim cu zile! Vai! cît de lacome am fost! 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, curvari, tălhari şi furi, pentru puţin lucru şi pentru puţină hrană şi dulceaţă îşi pierd zilele, şi sufletul li se chinuieşte în veci în munca iadului. 
   ŢAPUL ŞI LUPUL 
   Ţapul rămăsese de turmă, iar un lup se luă după dînsul şi-l alungă departe de turmă. Cînd ţapul văzu că-l ajunge lupul, se întoarse cătră dînsul şi-i zise: 
   — Lupe, eu văd bine că astăzi am să-ţi fiu ţie de mîncare, dar ca să nu mor cu inima scîrbită, zi-mi un cîntec, să joc. 
   Deci lupul începu a urla cum îi este obiceiul; ţapul începu a juca cu tropot; iar cîinii de la turmă, auzind urletul lupului, îndată 
   alergară şi izgoniră dihania de lîngă ţap. Apoi după ce lupul se depărtă de ţap zise: 
   — După dreptate păţii eu astăzi aceasta, căci fiind bucătar, vrui să mă fac lăutar. 
   Învăţătură: Aşa este şi cu cel ce nu se ţine de meşteşugul lui ce l-a învăţat de la părinţi sau de la dascălul său, ci se apucă de nişte lucruri ce nu le ştie purta, căzînd astfel în nişte încurcături şi prostii de ajunge şi de rîsul oamenilor.
    RACUL ŞI VULPEA 
   Racul ieşise din apă şi păştea pe marginea iazului prin iarbă, însă o vulpe umblînd pe acolo după hrană dete peste rac şi-l înfăşcă, iar el văzîndu-şi pieirea zise: 
   — Cu dreptate e să pătimesc aceasta şi eu şi toţi cîţi vor face ca mine, căci fiind stridie de mare vrui să pasc ca dobitoacele. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii ce-şi schimbă felul şi firea — cad la mai mari nevoi şi adeseori se şi primejduiesc. 
   OMUL FĂRĂ CARTE (NEŞTIUTOR) 
   Un om prost şi nemernic, neştiind nici carte şi neavînd nici glas de cîntare, se întîmplă de intră într-o casă pustie şi începu a cînta. Casa fiind foarte mare răsuna, iar lui i se părea că cîntă preafrumos şi are glas preabun. Şi ieşind în tîrg oamenii îl întrebară că ce meşteşug ştie, iar el răspunzînd că-i cîntăreţ de biserică (psalt) îl poftiră să meargă la biserică să cînte. Deci îndată mergînd el începu a cînta; iar oamenii, dacă-l auziră cîntînd aşa de urît şi de schimonosit, îl scoaseră din biserică cu ruşine mare, îmbrîncindu-l şi bătîndu-l pînă afară. 
   Învăţătură: Aşa sunt oamenii care n-au slujit la uşi mari sau la dascăli învăţaţi şi se ţin înţelepţi din firea lor şi se fac ştiutori, apoi dacă dau de nişte oameni învăţaţi ei rămîn de ocară şi de ruşine. 
   HOŢII ŞI CUCOŞUL 
   Nişte furi se duseră la o casă să fure şi nu găsiră alt nimic fără numai un cucoş şi-l luară; iar cucoşul, văzînd că vor să-l taie, se rugă de furi, zicîndu-le: 
   — Lăsaţi-mă, că-s de folos tuturor oamenilor, că-i scol noaptea 
   la lucru. Iar hoţii ziseră: 
   — Apoi pentru aceasta mai vîrtos te vom ucide, căci tu sculînd pe oameni la lucru, noi nu putem fura nimica. 
   Învăţătură: Aceasta ne arată cum că oamenii de treabă sunt folositori oamenilor celor buni, iar celor răi le sunt spre pagubă. 
   CORBUL ŞI ŞARPELE 
   Corbul flămînzise şi văzînd un şarpe dormind la soare se repezi din zbor şi-l apucă, iar şarpele iute se întoarse şi-l muşcă ; şi pe cînd corbul era aproape să moară, zicea: 
   — Vai, mie! ce hrană nimerii! Căci cu acel şarpe mă otrăvii şi iată-mă-s acum că mor. 
   Învăţătură: Aşa sunt mulţi oameni cînd nimeresc peste dobîndă şi pentru nepriceperea lor îşi răpun capetele. 
   PORUMBEII ŞI CIOARA
   
   O cioară intrase odată într-un stol de porumbei şi văzînd ea cum se hrănesc de bine porumbeii făcu ce făcu de îndată şi se înălbi şi ea şi acuma mereu umbla şi se hrănea împreună cu porumbeii, iar aceştia nu-i ziceau nimic, gîndind că şi ea e porumbel ca şi dînşii. Într-o zi însă cioara se greşi de croncăni o dată ca ciorile şi atunci porumbeii, auzindu-o, o bătură şi o alungară dintre ei. 
   Învăţătură: Aşa şi unii oameni se întîmplă ca din prostie să ajungă la boierie, apoi nefiind neam bun, ei încep a se lăcomi şi a se înălţa cu firea; după aceea peste puţine zile piere cinstea şi mărirea cea deşartă şi vin iar la starea lor dintăi. 
   CIOARA 
   Un om prinsese o cioară şi, legînd-o c-o aţişoară de un picior, merse şi o dete unui copil ca să se joace cu dînsa, de vreme ce se zice că cioarei îi place să petreacă cu oamenii; dar cioara, nemulţămindu-se de copil, găsi prilej şi fugi de la el zburînd într-un copac. Acolo, încurcîndu-i-se aţa de la picior de o cracă, rămase cioara spînzurată şi văzîndu-şi moartea zicea: 
   — Vai de mine, ce ticăloasă fusei că nu vrui să slujesc un om, şi acuma trebuie să mor spînzurată ca o blestemată! 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii care fug de puţină osteneală şi se abat la vicleşuguri şi la nebunii mincinoase; ei cad în mari nevoi şi în primejdii de moarte. 
   DOI ZEI 
    Jupiter, zeul elinesc, trimese pe alt zeu ce-i zic Ermis, să împartă cu cumpăna minciunile pe la tot felul de meşteri şi de meseriaşi, dîndu-le fieştecăruia cîte o măsură plină, iar cizmarilor şi potlogarilor le prisosi mai mult, de se vărsă pe deasupra. 
   Învăţătură: Adevărul ocărăşte pe meşterii şi meseriaşii cei mincinoşi care nu se ţin de cuvînt, schimbă lucrurile cele bune pe cele rele şi ce e bun trag cătră dînşii. 
   LUPUL ŞI OAIA 
   Un lup se dusese la o turmă de oi ca să şterpelească ceva; dar nişte cîini muşcîndu-l, lupul pătimea foarte rău şi flămînzea şi nu avea nici o putere. Atunci el zise unei oi să-i aducă apă să bea. 
   — Căci de-mi vei aduce apă de băut, voi căpăta eu şi ceva de
   mîncare, zicea lupul. Dar oaia-i răspunse: 
   — Bine zici tu, lupe, că de-ţi voi aduce eu apă de băut, tu mă vei face pe mine numaidecît să-ţi fiu de mîncare făr’ de sare. 
   Învăţătură: Aşa fac oamenii cei vicleni, ca şi lupul sau ca vulpea, care umblă cu meşteşuguri ca să amăgească pe cei ce se lasă a fi amăgiţi, dar omul înţelept se păzeşte bine, ca să nu cadă în mrejele lor.
    IEPURII ŞI VULTURII 
   Iepurii, încingînd odată o bătălie cu vulturii, se rugau vulpilor să vie să le dea oleacă de ajutor; iar vulpile răspunseră zicînd: 
   — Noi bucuroase v-am da ajutor, dacă n-am şti cine sunteţi şi cu cine vă bateţi. 
   Învăţătură: Aşa pătimesc cei neputincioşi cînd se apucă la pricini cu cei mai mari decît dînşii. 
   FURNICILE
   
   Furnicile spun unii că au fost şi ele ca oamenii, nişte plugari, dar că nefiindu-le îndestul cît agoniseau ele, se mai duceau de furau şi roadele de pe la alţi vecini ce erau prin împrejurimile lor. Din această pricină, Jupiter s-a mîniat pe ele tare foarte şi le făcu tîrîtoare, în chipul cum le vedem noi acuma, însă firea şi mintea lor tot aceea o au, căci ce găsesc tot fură şi din casă, şi de afară, şi tot strîng mişună1 în pămînt, unde ascund ca nişte furi. 
   Învăţătură: Aşa şi oamenii cei vicleni şi lacomi, tot apucă, şi strîng, şi ascund. Şi măcar de-ar avea cît de mult, ei tot nu se mai satură, şi tot nu le mai ajunge, şi tot apucă, şi tot strîng, şi tot ascund cu aceeaşi nesăţioasă lăcomie. 
   PISICA ŞI LILIACUL 
   O pisică prinsese un liliac ce căzuse jos din zbor şi vrînd să-l mănînce, el o ruga de iertăciune; iar mîţa-i zise că nu poate să-l lase, fiindcă aşa îi este meşteşugul, ca să prindă paseri. Liliacul îi zise atunci că el nu e pasere, ci şoarece; şi fu lăsat. După aceea iarăşi fu prins de altă pisică, ce de asemenea vru să-l mănînce; el iarăşi o rugă să nu-l mănînce, că nu-i şoarece, ci-i pasere; şi iarăşi îl lasă; şi aşa se întîmplă că schimbîndu-şi numele de două ori a scăpat cu viaţă. 
   Învăţătură: Aceasta ne arată că se cuvine şi nouă să nu rămînem la aceeaşi stare, ci să urmăm celor care se prefac după vremi şi de multe ori scapă din primejdii. 
     1PĂSĂRARUL ŞI O PASERE
   
   Un vînător de paseri îşi întindea laţurile sale, iar o pasere mititică îl întrebă că ce face. El îi spuse că zideşte cetate, apoi plecă de acolo. Păsărica merse şi se prinse în laţ şi după ce văzu pe vînător viind, îi zise: 
   — Om bun, de faci tu tot acest fel de cetăţi, puţini locuitorivei avea într-însele. 
   Învăţătură: Aceasta ne spune că atunci se pustiesc casele şi oraşele cînd cei mai mari se poartă rău cu oamenii. 
   CĂLĂTORUL 
   Un călător mergea pe un drum cu traista în băţ pe umăr şi se ruga lui Dumnezeu să găsească ceva, că ori din ce ar găsi el, va da jumătate pentru sufletul lui. Şi-i dete Dumnezeu de găsi un coşuleţ plin cu curmale amestecate cu migdale. Călătorul şezu de mîncă curmalelor carnea şi migdalelor miezul, iar sîmburii curmalelor şi cojile migdalelor le dete pentru sufletul său, precum a făgăduit, zicînd:
   — Din ceea ce am găsit am dat jumătate de fiecare, a unora dinlăuntru şi a altora din afară. 
   Învăţătură: Aşa şi oamenii cei zgîrciţi şi nesăţioşi strîng avuţie multă şi nu vor să dea milostenii la săraci nimic, şi ce făgăduiesc să dea pentru sufletul lor încă nu dau, şi gîndesc cum vor amăgi pe Dumnezeu. 
   COPILUL ŞI MAMĂ-SA
     Un copil fură o carte de la dascălul unde învăţa şi o dete mamei sale, iar aceasta nu-l certă de loc, nici îl ruşină. Copilul de aci înainte se deprinse a fura şi alte lucruri mai mari, pînă îl prinseră de faţă şi pe judecată dreaptă ducîndu-l la spînzurătoare, mergea şi maică-sa după dînsul, plîngînd. Fiul-său, chemînd-o să-i vorbească la ureche, ea se apropie şi-şi lipi urechea de gura lui, ca să-i şoptească; iar el o apucă cu dinţii de ureche şi i-o rupse. 
   Mumă-sa şi toţi cei de faţă mustrîndu-l că nu numai a furat, dar acum şi înaintea mă-sii s-a arătat nelegiuit, el zise: 
   — Ea este pricina pierderii mele, căci dacă m-ar fi mustrat cînd am furat cea dintăi carte, n-aş fi ajuns astăzi să fiu dus la spînzurătoare. 
   Învăţătură: Părintele care nu-şi ceartă copilul de mic şi nu-l pedepseşte pentru toată greşala lui, acela e ca şi cînd i-ar pune singur juvăţul în grumaji şi l-ar trage la spînzurătoare. 
   CIOBANUL ŞI MAREA 
   Un cioban îşi păştea oile pe ţărmurile unei mări şi întîmplîndu-se atunci să fie linişte pe mare, el pofti să călătorească pe dînsa ca neguţător. Deci se abătu la tîrguri de-şi vîndu oile toate şi cumpără curmale, apoi intrînd într-o corabie plecă pe mare ; dar nu tîrziu se stîrni o furtună mare de ameninţa să scufunde corabia. Atunci aruncară în mare toate mărfurile din corabie, între care şi curmalele fostului cioban, şi aşa de-abia putură scăpa cu sufletele la uscat. Iar după ce ieşiră din corabie, fostul cioban încă umbla pe ţărmurile mării şi văzu că se făcu linişte în mare şi începu a jura tare şi a zice: 
   — Oh, Doamne, cît se vedea de groaznică marea, pînă a nu mînca curmalele mele, iar după ce le-a mîncat, cît se făcu de lină. 
   Învăţătură: Cîte nenorociri pătimeşte omul în viaţa lui, la toate se deprinde şi se învaţă, că se ispiteşte ca argintul prin foc. 
    RODIILE ŞI MERELE
   
   Rodiile se luase la sfadă cu merele pentru frumuseţa şi pentru mireasma lor, şi fură multe vorbe la mijloc; iar un mărăcine dintr-un gard zise:
    — Să părăsim gîlcevile, surorilor, că toate suntem deopotrivă! 
   Învăţătură: Cînd se sfădesc doi oameni tari şi mari, un becisnic se bagă la mijloc să-i împace, dar numai ca să se arate şi el că-i om de samă şi de treabă. 
   SOBOLUL ŞI MAMĂ-SA 
   Sobolul, fiind orb, zice cătră mamă-sa: 
   — Mamă, mie îmi pare că văd dude coapte. Mai apoi iarăşi zise: Mie îmi miroase a tămîie. Şi în sfîrşit iarăşi zise: Eu aud sunînd nişte clopote. 
   Atunci mamă-sa îi zise: 
   — O, fătul meu şi fiul maicăi, precum cunosc eu, tu nu eşti numai orb, ci şi surd şi nici miros nu ai. 
   
   Învăţătură: Aşa sunt oamenii cei uşori la minte, care gîndesc să facă nişte lucruri mari şi apoi, neputîndu-le isprăvi, văd singuri că nici un lucru de treabă nu pot isprăvi. 
   DOI MĂGARI 
   Măgarul sălbatic văzu pe măgarul domestic hrănindu-se bine şi apropiindu-se de el începu a-l lăuda, zicîndu-i că e gras şi neted la trup şi că are hrană îndestulată; apoi peste vreun ceas îl văzu încărcat cu lemne şi mergînd după dînsul un argat, care-l tot lovea cu un toiag mai la tot minutul şi peste tot trupul. Atunci măgarul cel sălbatic îi zice: 
   — Fiindcă acuma îţi văzui tot felul de viaţă, nu te mai fericesc,căci hrana nu în zadar o ai, ci cu multă muncă şi osteneală ţi-o agoniseşti. 
   Învăţătură: Să nu rîvneşti, nici să pofteşti la viaţa şi la traiul altuia pînă nu te vei încredinţa bine de unde-i vine acel trai, ca nu în urmă văzîndu-l să te înspăimînţi. 
   MĂGARII 
   Oarecînd măgarii fiind însărcinaţi adeseori cu multe greutăţi, iar ei lenevindu-se şi ticăloşindu-se, au trimes un sol lui Jupiter, rugîndu-l să le mai uşureze sarcinile şi nevoile cele multe. Dar Jupiter, vrînd să le arate că cererea lor e cu neputinţă de îndeplinit, le-a spus că atunci vor scăpa de nevoi, cînd vărsîndu-şi tot udul la un loc vor face o gîrlă. Ei crezînd că aceea ce le-a spus Jupiter este adevărat, de atunci şi pînă acum oriunde văd udat de alţi măgari, stau şi ei de se udă. 
   Învăţătură: Cum că, dacă este să paţă neştine vreo greutate sau vreo nevoie, nu poate afla mîngîiere nici într-un chip, pînă nu le pătimeşte toate cîte-i sunt date. 
   CIOBANUL ŞI OILE 
   Un cioban se sui într-un copac, la umbra căruia păşteau oile lui, vrînd să scuture niscai poame ca să mănînce şi oile, dar mai înainte de a se urca în pom, el se dezbrăcă de haina ce o purta pe dînsul şi o lăsă la tulpina copacului; apoi, urcîndu-se, scutură pomul şi dete jos destule roade, pe care oile, mîncîndu-le, se greşiră şi mîncară şi haina bietului cioban. Deci el văzînd astfel zise: 
   — Oh! dobitoace rele ce sunteţi, voi altora vă daţi lîna voastră de se îmbracă cu dînsa, iar mie pentru că vă îngrijesc îmi mîncarăţi şi haina. 
   Învăţătură: Sunt mulţi oameni care din nerozia lor aduc de mai multe ori folos acelora de la care n-au văzut niciodată vreun bine; şi dimpotrivă acelora care le fac binele şi cărora ar trebui să le aducă folos, le aduc pagubă. 
   MĂGARUL ŞI VULPEA 
   Un măgar se îmbrăcase cu o piele de leu şi astfel umblînd speria pe alte dobitoace; iar cînd vru să sperie şi pe vulpe, aceasta îi zise: 
   —Eu încă m-aş teme de tine de nu te-aş fi auzit zbierînd ca un măgar. 
   Învăţătură: Aşa şi oamenii cei de nimic, cum văd că au cît de puţină putere de la cei mai mari, vor să sperie şi să îngrozească pe toată lumea cu puterea lor.
    MĂGARUL ŞI BROAŞTELE 
   Un măgar încărcat cu lemne trecea printr-o apă, cînd din întîmplare se poticni şi căzu în baltă şi, neputîndu-se scula, plîngea şi se tînguia amar; iar broaştele, văzîndu-l plîngînd astfel, ziseră: 
   — O, minune de tine! Ce curînd urîşi locul acesta ; căci nici un ceas nu e de cînd venişi aci şi plîngi aşa de grozav, dar cînd ar fi să locuieşti aici precum locuim noi, atunci ai orbi plîngînd. 
   Învăţătură: Aşadar omul trebuie să fie tare şi curajos cînd i se întîmplă vreo nenorocire sau cînd dă peste vreo nevoie, căci fiind dimpotrivă slab şi fricos, la orice mică întîmplare nenorocită, nu numai că va găsi destui ca să-l dojenească şi să-l rîdă în loc de-al ajuta, dar la alte nenorociri, ce sunt cîteodată foarte mari, se va pierde cu totul. 
   MĂGARUL ŞI CORBUL
   
   Un măgar vătămat în spate umbla păscînd, iar un corb veni de i se puse pe spinare şi-i tot scobea rana cu ciocul, aşa că bietul măgar sărea şi răcnea şi tot nu-l putea alunga. Ciobanul şedea deoparte şi privea la dînşii rîzînd; iar un lup, ce era mai încolo, zise: 
   — Săracii de noi, lupi fără oi, căci pe noi cum ne văd de departe îndată aleargă cu cîini de ne iau la goană, iar pe aceştia stau de-i privesc şi încă rîzînd. 
   Învăţătură: De omul cel rău, cum îl vede viind de departe, deşi nu cu vreun gînd viclean, oricine caută să se păzească, fugind de el ca de un tîlhar.
    CĂLĂTORII 
   Nişte călători mergeau pe lîngă mare, şi văzură aducînd vîntul pe mare, cam spre margini, nişte grămezi de vreascuri şi ziseră: 
   — Acesta e un sîn de corabie înecată şi poate va fi ceva într-însul.
   Deci aşteptară pînă veni la margine şi văzînd că nu e nimic, iarăşi ziseră: 
   — În zadar aşteptarăm aici de pierdurăm din cale, căci văzurăm că nu fu nimic. 
   Învăţătură: Mulţi oameni se arată de departe a fi mari şi groaznici, iar dacă se apropie se întîmplă de nu sunt nimic. 
   MĂGARUL ŞI VULPEA 
   Un măgar se întovărăşise cu o vulpe şi, umblînd ei după vînat, se întîlniră cu un leu, iar vulpea, văzîndu-şi nevoia şi pieirea, zise leului: 
   — De te vei făgădui că nu-mi vei face nici un rău, eu îţi voi dărui un măgar să-ţi fie de gustare. 
   Iar leul primi bucuros şi făgădui că o va lăsa. Deci vulpea merse şi amăgi pe bietul măgar de-l băgă într-o cursă, iar leul, văzînd că măgarul s-a prins în cursă de unde nu mai putea fugi, apucă întăi pe vulpe de o mîncă şi apoi pe măgar. 
   Învăţătură: Aşa şi cine înşală pe soţia sau pe tovarăşul, prietinul sau vecinul său, de multe ori se întîmplă de se pierde întăi pe sine. 
   GĂINA ŞI RÎNDUNICA 
   O găină clocea nişte ouă de şarpe cu toată osîrdia, iar o rîndunică dintr-un copac o văzu şi-i zise: 
   — Oh! nebună ce eşti tu, pentru că cloceşti aceste ouă, şi scoţînd pui pe care-i vei creşte, întăi pe tine te vor mînca. 
   Învăţătură: Pe omul rău de felul lui, nu poţi cu nici un chip să-l îmblînzeşti, măcar cît de mare bine îi vei face, căci el drept răsplătire rău îţi dă. 
   CĂMILA 
   Oamenii cînd văzură întăi cămila, foarte se temură şi de mărimea ei spăimîntîndu-se fugeau, iar după trecere de vreme văzînd blîndeţa ei, începură a se mai apropia de dînsa, apoi înţelegînd că ea nu are răutate, atît au dispreţuit-o încît, puindu-i căpăstru, au dat-o copiilor s-o poarte. 
   Învăţătură: Cu cele mai groaznice lucruri dacă ne deprindem, apoi începem a le şi nesocoti, purtîndu-le cum ne place. 
   ŞARPELE 
   Un şarpe fiind călcat de mai mulţi oameni se plîngea lui Jupiter, iar acesta îi zise: 
   — De te-ai fi întors să muşti pe cel ce te-a călcat întăi, altădată n-ar fi cutezat să te calce nimeni. 
   Învăţătură: Să nu te laşi mai mic întăi, căci nelăsîndu-te, toţi se vor îngrozi şi nu vor mai cuteza să-ţi facă rău. 
   PORUMBELUL 
   Un porumbel însetase foarte tare, cînd din întîmplare văzu pe un părete zugrăvit un vas pe care-l socoti că e cu apă. Deci îndată se repezi cu iuţeala cea mai mare spre dînsul cu gînd să bea apă, dar se lovi aşa de tare de zid cu capul şi cu aripile, încît căzu mort. 
   Învăţătură: Aşa şi unii oameni lacomi, care orice văd vor să apuce, nemaigîndindu-se că pot să dea peste vreun rău. 
   PORUMBIŢA ŞI CIOARA 
   O porumbiţă se hrănea într-un porumbar şi se lăuda că va face pui mai mulţi decît toate paserile, avînd şi hrană, şi locaş mai bun decît toate; dar o cioară dintr-un copac o auzi cum se lăuda şi-i zise: 
   — Ce te mai lauzi tu că faci rod mai mult, căci cu cît faci tupui mai mulţi, cu atît petreci în mai multe griji şi năcazuri, şi cu cît eşti mai grasă, cu atît te faci mai amară în lume. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii care sunt robi, cei ce slujesc la domni, şi vecinii cei căsătoriţi: cu cît fac feciori mai mulţi, cu atîta se mai înmulţesc robii şi vecinii. 
   FIICA ŞI MAMA
   
   Un om avea două fete şi întîmplîndu-se ca una din ele să se îmbolnăvească şi să moară, tatăl ei chemă pe nişte muieri ca să o plîngă cu plată şi aşa începură a o jăli; iar cealaltă fată zise: 
   — Oh! vai de noi, căci dacă noi care avem jalea de faţă şi nu ştim a plînge, dar acestea care nu au nici o durere, cum plîng ele aşa de tare? 
   Iar mama sa îi zise: 
   — Nu te mira, fiica mea, că acestea plîng aşa de tare, căci ele nu plîng cu adevărat, sau din jale, sau pentru că le doare inima, ci numai pentru că sunt plătite. 
   
   Învăţătură: Ceia ce au plată de la alţii nu se lenevesc a sluji şi a umbla după voia altora care le plătesc şi a-şi întoarce firea după stăpînii lor. Şi încă sunt unii îndrăzneţi la firea lor, de nu jelesc, măcar şi sîngele să şi-l verse. 
   PESCARII 
   Nişte pescari se pusese într-o luntre de unde vînau peşti cu mreaja într-o baltă şi prinseră un peştişor mic care se ruga lor să-l lase, că e prea mic, zicîndu-le că de-l vor lăsa acum, îl vor prinde cînd va creşte mai mare şi atunci vor avea mai bun folos; iar unul din pescari zise rîzînd: 
   — Dar ce, sunt nebun să-mi las dobînda din mînă, măcar că-i mică, ca să nădăjduiesc la alta mai mare, pe care nu o văd în mîna mea şi care nu se vede nicăieri? . 
   Învăţătură: Nebun va fi acel om care îşi va lăsa bucăţica din mînă şi care este de faţă, nădăjduind la alta mai mare. 
    MĂGARUL ŞI CALUL
   
   Un om avea un măgar şi un cal, şi-i încărcă pe amîndoi cu unele şi cu altele, şi aşa pornindu-i la drum, stăpînul mergea în urma lor. De la o vreme, măgarul, simţindu-se prea împovărat, zise către cal: 
   — Ia-mi, te rog, ceva din spinare de mă mai uşurează puţin.
   Dar calul nevrînd să-l ajute deloc, bietul măgar mai merse cît merse şi deodată căzu jos mort sub greutatea poverii lui. Atunci stăpînul luă şi puse pe cal toată sarcina ce o dusese măgarul; iar calul mergea acum pe drum şi plîngea zicînd: 
   — O, nemernicul de mine! Căci nu vrusei să iau puţină povară de pe tovarăşul meu! El muri din pricina asta, iar eu trebuie să duc acuma şi povara lui toată, ba încă-mi puse în spinare şi pielea lui. 
   Învăţătură: Se cuvine ca cei ce pot să ajute şi să sprijinească pe cei neputincioşi, pentru ca şi lor să le fie bine şi spre folos. 
   OMUL ŞI URIAŞUL 
   Un uriaş făcuse prieteşug cu un om într-o vreme de iarnă, mîncînd şi bînd amîndoi, împreuna. Omului odată fiindu-i frig, apropia degetele de gură şi le încălzea, iar uriaşul îl întrebă că de ce face aşa. Omul îi răspunse: ca să-şi încălzească degetele. Apoi, la vremea mesei aduseră bucate calde ca să mănînce, şi omul începu a sufla în lingură ca să se mai răcească ciorba, fiind prea fierbinte, cînd uriaşul iarăşi îl întrebă: 
   — Acum de ce sufli în bucate?Iar omul răspunse:
   
   — Suflu ca să nu-mi frigă gura.Auzind asta, uriaşul zise:
   
   
   — De-acum înainte mă las de prieteşugul tău, de vreme ce tu scoţi din gura ta şi cald şi rece, sau dulce şi amar. 
   Învăţătură: Aşadar trebuie să fugim fieştecare din noi de prietinii aceia al căror cuvînt nu e la fel, care una zic cu vorba, şi alta fac cu fapta.
    VULPEA ŞI PĂDURARUL 
   O vulpe fugea de nişte vînători care o urmăreau şi, alergînd peste cîmpii, întîlni un pădurar pe care-l rugă să o ascundă undeva. Pădurarul îi arată un ungher în colibă şi-i zise să se vîre acolo. Îndată apoi sosind şi vînătorii, întrebară de vulpe; dar, pădurarul le spuse cu gura cum că n-a văzut nimic, iar cu mîna le arătă locul unde era vulpea. Vînătorii însă nu înţeleseră semnul pădurarului şi plecară de acolo. Atunci vulpea, văzîndu-i depărtîndu-se, a ieşit afară, iar pădurarul îi zise: 
   — Poţi să-mi mulţămeşti, căci nu te spusei vînătorilor.
   Dar vulpea-i răspunse:
   
   — Ţi-aş fi mulţămit de ţi-ar fi fost şi semnul mîinii precum îţi fu cuvîntul. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi unii oameni — cu cuvîntul zic una, iar cu fapta fac alta. 
   OMUL ŞI IDOLUL 
   Un om avea un idol de lemn şi de multe ori se ruga la el să-l îmbogăţească, iar idolul nu-l asculta. Deci omul se mînie şi, luînd idolul de picioare, îl trînti de pămînt de-l făcu mici fărîme ; capul încă i-l sparse din care curse mult aur; iar omul, văzînd aceasta, zise: 
   — Mare nebun eşti şi ai fost, căci cînd îţi făceam cinste tu nu-mi foloseai nimic, iar după ce te ruşinai şi te făcui fărîme, tu îmi făcuşi pe voie, căci mi-ai dat multă avuţie ; şi bine că m-ai învăţat minte, căci de-acum înainte tot această cinste îţi voi da. 
   Învăţătură: Mulţi sunt care te poartă cu minciuni zicînd că-ţi vor face bine, pentru ca să te închini lor, iar binele nu-l mai fac; sunt însă şi alţii cărora nici o cinste nu le-ai făcut, şi deci nici o nădejde n-ai avut de la ei şi totuşi ei îţi fac mult bine la vreme de nevoie. 
   DOI CÎINI 
   Un om gătise ospăţ ca să cheme pe un prietin al său să-l ospăteze, iar cîinele omului încă chemă pe cîinele prietinului, zicînd: 
   — Frate, să vii la noi să te ospătezi astăzi!
   Deci cîinele veni cu bună nădejde că atît de bine va mînca şi va bea, încît nici mîine să nu-i fie foame, şi aşa se bucura şi dădea cu coada; iar cîinele cel de casă îi zise: 
   — Haide, prietine, vino să-ţi arăt cîte feluri de bucate facem astăzi şi ce ospăţ gătim. 
   Şi aşa merseră ei în plimbare pînă la bucătărie şi intrînd înlăuntru, veseli amîndoi, bucătarul îi văzu şi apucîndu-i cătră uşă îi bătu pe amîndoi de-i zvîntă, iar pe oaspetele acela îl luă de coadă şi mătură bucătăria cu dînsul, apoi îl aruncă pe o fereastră într-o rîpă. De acolo bietul cîine se sculă ca vai de el şi plecă tot poticnindu-se şi schelălăind; iar cîinii satului se strînseră împrejurul lui şi-l întrebau cum s-a ospătat. Şi el le spunea: 
   — Aşa de bine am mîncat şi atît de mult am băut, încît m-am îmbătat şi nici calea pe unde să merg n-o mai văd. 
   
   Învăţătură: Să nu crezi niciodată pe cel ce se laudă că-ţi va face vreun bine; pînă nu vei vedea cu ochii tăi. 
   PESCARUL 
   Un pescar nu ştia să vîneze peşti, deci luă fluierul şi mreaja şi se duse la o baltă şi sta pe marginea ei şi căuta în apă, cîntînd cu fluierul, socotind că vor ieşi peştii la glasul fluierului şi-i va 
   prinde; şi aşa se trudi pînă ce osteni, şi nimic nu folosi cu fluierul. Deci dacă văzu că nu poate face nimic, lepădă fluierul şi apucă mreaja şi intră în baltă şi prinse mulţi peşti; şi după ce-i scoase afară, peştii se izbeau în toate părţile, iar el rîdea şi zicea: . 
   — Oh, dobitoace îndărătnice, acuma jucaţi fără ca să vă cînte cineva, iar mai adineaori cînd vă cîntam din fluier, vă ascundeaţi şi nu vroiaţi să jucaţi. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei îndărătnici — cînd le zice cineva să facă vreun lucru de treabă, ei nu vor să-l facă, iar cînd nu le zice nimeni, ei fac tot în deşert şi fără vreme.
    CORBUL ŞI MAMĂ-SA 
   Un corb, îmbolnăvindu-se, şedea singur într-un copac, iar în alt copac de alăturea mama sa îl jelea plîngîndu-l. Atunci corbul zise cătră mama sa: 
   — Nu plînge, maică, ci te roagă lui Dumnezeu şi tuturor
   sfinţilor săi să-mi dea sănătate. Iar mama sa îi zise: 
   — Oh! fătul meu! Oh! dragul mamei! Dar ce sfînt îţi va fi ţie întru ajutor? Căruia dintre ei nu i-ai furat carnea? 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei ce au vrăjmaşi mulţi în lume, căci la nevoile lor nu se află nimeni să-i ajute şi să le folosească. 
   VĂCARUL 
   Un văcar pierduse un viţel şi-l căuta peste tot locul şi negăsindu-l se ruga lui Dumnezeu să-i arate furul, că-i va aduce un ţap jertfă; şi mai umblînd el, găsi pe un leu care mînca viţelul său şi s-a speriat foarte şi de frică ridică mîinile cătră cer şi zise: 
   — Oh, Doamne, am făgăduit un ţap de voi afla furul viţelului,iar acum mă rog să pot scăpa de dînsul şi voi jertfi un taur. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei fără de minte, cînd pierd niscaiva lucruri mici, se pun în pricină de stîrnesc nişte vrăjbi mari, apoi ar fi bucuroşi să le potolească, măcar de-ar păţi şi pagubă. 
   FURNICILE Şl GREIERAŞUL 
   Pe vremea iernii se udaseră grăunţele furnicilor şi le scoseseră de le uscau afară, iar greieraşul, fiind flămînd, ceru să-i dea şi lui să mănînce; iar furnicile îl întrebară: 
   — Dar astă-vară de ce nu ţi-ai strîns hrană?Şi greieraşul răspunse:
   
    — N-am avut cînd strînge, căci tot am cîntat de m-am veselit
   
   şi m-am desfătat. Furnicile îi ziseră rîzînd: 
   — Dacă ai cîntat astă-vară şi te-ai veselit, acuma şezi şi joacă.
   Învăţătură: Aşadar trebuie, cînd avem vreme de agonisit, să agonisim, căci nu e totdeauna de agonisit şi de cîştigat. 
   VULTURUL ŞI ARCAŞUL 
   Vulturul şedea pe o piatră, de unde pîndea un vînat, iar un arcaş îl săgetă din arc şi fierul săgeţii îi intră în trup, iar lemnul săgeţii şi penele îi stau dinaintea ochilor săi. Văzînd el penele cele de la săgeată înfipte în carnea lui, plîngea şi zicea: 
   — Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că mor din pricina penelor mele, căci m-au străbătut şi m-au pătruns. 
   Învăţătura: Aceasta ne arată cum că nu-i este omului jale cînd petrece nevoie şi năcaz de la cei străini, ci-i este cu adevărat jale şi amar cînd pătimeşte nevoie şi strîmbătate de la ruda sa sau de la prietinul său cel iubit. 
   VIERMELE ŞI VULPEA
   
   Viermele ieşise din pămînt şi zicea către alte jiganii că el este doctor şi că tămăduieşte toate boalele; iar o vulpe îi zise: 
   — Dar de ce zici tu că vindeci pe alţii, fiind tu olog şi moale?Pentru ce nu te tămăduieşti întăi pe tine, ca să nu te chinuieşti astfel? 
   Învăţătură: Aşa şi unii oameni, după ce sunt nevoiaşi şi păcătoşi de trăiesc ca vai de capul lor, apoi mai voiesc să ajute şi pe alţii, negîndindu-se că nu se pot ajuta nici pe dînşii. 
   OMUL ŞI GĂINA 
   Un om avea o găină care-i făcea ouă de aur şi socotind el că într-însa va fi mult aur, o spintecă şi găsi tot aşa ca şi la alte găini; deci vrînd să găsească avuţie multă deodată, pierdu şi pe acea puţină ce o avea. 
   Învăţătură: Aşa sunt oamenii care nu mulţămesc lui Dumnezeu de puţinul ce au; pentru lăcomia lor pierd şi ce au în mînă.
    LEUL ŞI VULPEA 
   Leul îmbătrînise şi nu mai putea umbla după vînat. Gîndindu-se el ce să facă ca să capete ceva de mîncare, intră într-o peşteră şi se făcu că e bolnav. Acolo veneau toate dobitoacele să-l vadă ; iar el prindea cîte una şi o mînca. Vulpea, fiind mai şireată şi cunoscînd vicleşugul leului, n-avu ce să facă şi veni şi ea, ca la un împărat ca să-l vadă, dar se opri afară din peşteră şi întrebă pe leu: 
   —Doamne, ce mai faci? 
   Leul îi spuse că-i este foarte rău, apoi îi zise: 
   — Dar de ce nu vii şi tu în peşteră, de ce stai afară?Vulpea-i răspunse:
   
   — Eu nu voi intra, căci văd urme multe intrate acolo, dar ieşite nu văd nici una. 
   Învăţătură: Oamenii cei înţelepţi cunosc pe semne lucrurile cele de pieire şi fug unde pot ca să scape de moarte. 
   GRĂDINARUL ŞI ŞARPELE 
   Dinaintea uşii colibei unui grădinar îşi făcuse un şarpe cuibul şi odată muşcă pe un copil al grădinarului de muri copilul. Părinţilor le păru foarte rău de aceasta şi se gîndeau acuma cum ar putea face ca să ucidă pe şarpe. Deci luă grădinarul un topor şi pîndea pe şarpe să-l omoare şi cum îl văzu ieşind din cuib, îndată dete cu toporul într-însul, dar nu-l putu nimeri, ci lovi într-o piatră din care sări o bucăţică, iar şarpele scăpă în gaura lui. După cîteva zile grădinarul socoti mai bine să se împace cu şarpele şi se duse în casă, de unde luă pîine şi sare şi apoi îl chemă să iasă afară ca să facă pace amîndoi, iar şarpele îi zise: 
   — De acum înainte între noi pace şi credinţă nu va mai fi,cîtă vreme eu voi vedea piatra însemnată, iar tu mormîntul copilului tău. 
   Învăţătură: Aşa se păzeşte omul cel înţelept de duşmanul său, mai vîrtos de-i va fi făcut vreun rău. 
   LUPUL ŞI BABA 
   Un lup flămînzise şi umblînd după hrană auzi un copil plîngînd. Şi o babă îi tot zicea: 
   — Nu mai plînge, că acuşi vine lupul şi te dau lui de te mînîncă. 
   Lupul auzind aceasta îi păru că baba cu adevărat i-l va da şi stătu pe acolo multă vreme aşteptînd. Apoi mai într-un tîrziu auzi iarăşi pe babă dezmierdînd copilul zicîndu-i: 
   — Dragul mătuşii, de va veni lupul acuma, îl vom prinde şi-lvom bate! Iar lupul dacă auzi aşa, plecă zicînd în sine: „Într-acest loc acuma zic una şi peste un ceas fac alta“. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi unii oameni, una zic şi alta fac, iar de făgăduiesc ceva, o fac numai de fală şi ca să aţîţe bucuria cuiva, dar din mîini nu dau nimic, şi aceasta se cheamă scumpete şi este păcat împotriva milosteniei. 
   ŢAPUL ŞI LUPUL 
   Un ţap sta sus într-un vîrf de stîncă şi văzu un lup trecînd pe acolo şi începu a-l ocărî ; iar lupul se întoarse spre el şi-i zise: 
   — Mă! nu tu mă ocărăşti, ci locul pe care stai tu.
   Învăţătură: Aceasta ne arată că de multe ori vremea şi locul semeţesc pe cei mai mici, de fac ruşine celor mai mari şi-i ocărăsc precum le este voia. 
   MUŞCOIUL 1 
   Muşcoiul mînca tot orz de care se îngrăşa foarte mult, apoi începu a se lăuda că tată-său n-a fost măgar, ci bidiviu, pentru că la toate lucrurile îi seamănă, fiind iute, ager şi altele; iar stăpînul său, auzind astfel, îl scoase afară din coşar şi se duse cu dînsul să-l încureze împreună cu alţi cai, dar iată că-l întrecură toţi, şi el văzînd aşa zise: 
   — Adevărat, acum zic şi eu că tată-meu a fost măgar. 
     1 Învăţătură: Dacă ajunge cineva la vreo boierie şi se îmbogăţeşte, trebuie să socotească din cine este şi cum a fost şi să-şi aducă aminte că această lume nu are nici un lucru care să fie stătător, ci numai dreptatea şi adevărul rămîn în veac, ca şi înţelepciunea. 
   TRÎMBIŢAŞUL ŞI OSTAŞII 
   Un trîmbiţaş fu prins în război de cătră duşman şi se ruga ostaşilor zicînd: 
   — O, voi vitejilor, nu mă omorîţi, căci nici eu nu omor pe 
   nimeni, ci numai cînt cu această trîmbiţă. Iar ostaşii răspunseră zicînd: 
   — Pentru aceea trebuie să mori, căci cîntecul tău îndeamnă pe duşmanii noştri de se pornesc asupra noastră şi întărîtă toate încăierările, aşa încît ne omorîm unii pe alţii. 
   Învăţătură: De aici vedem că mai vinovaţi sunt aceia care îndeamnă spre rău şi fac pe alţii de se ceartă şi se bat pînă la moarte, decît acei ce fac răul, căci focul nu s-aprinde pînă nu-l aţîţă cineva. 
   MOŞNEAGUL 
   Era odată un moşneag bătrîn, plugar, care îmbătrînise tot în cîmp la ţarine şi în satul lui, unde se născuse, nu intrase niciodată; iar cînd fu într-o zi, se rugă tovarăşului său să-l ducă în sat să-şi vadă rudeniile şi să se cunoască cu vecinii şi prietinii săi; iar el îndată îl ascultă şi înhămă nişte măgari la un car şi sui pe bietul bătrîn în car şi-l lăsă să-şi mîie el singur măgarii. Şi mergînd el pe cale se stîrni o furtună foarte mare şi se întunecă cerul cu nouri, căci era vreme de iarnă, şi pierdură măgarii drumul şi apucară prin nişte crînguri dese şi prin nişte locuri cu gropi şi pline de mărăcini, şi văzînd bietul bătrîn că are să piară zise: 
   — Oh! Jupiter! Dar ce rău ţi-am făcut eu de mă pierzi aşa cuasuprire, căci nimeni nu va şti de pieirea mea, şi încă nu mi-ar fi ciudă şi năcaz de mi-ar fi moartea de niscai dobitoace harnice, cum sunt caii sau boii, ci-mi este pieirea de nişte dobitoace ticăloase, de nişte măgari care sunt mai urîţi decît toate dobitoacele din lume?! 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei mojici şi proşti, care din copilăria lor pururea se nevoiesc şi se silesc tot după agoniseală şi se silesc pe lîngă dobitoace să le înmulţească, iar de lucrurile lui Dumnezeu niciodată nu-şi aduc aminte să le isprăvească, cum este paza sfintei biserici, rugăciunea, postul, spovedania, milos-tenia spre cei săraci şi neputincioşi, care este mama tuturor datoriilor creştineşti. Aşişderea unii din tinereţele lor se dau după poftele trupului, în beţii şi în curvii, în zavistii şi în omoruri pînă ce-i apucă moartea la bătrîneţele lor întru acestea, nefiind gata de acea călătorie grabnică şi fără de veste, şi atuncea rămîn săraci de cele trebuincioase drumului aceluia şi încă fără de povăţuitor, adică fără să aibă îngeri întru ajutor. Atunci zice Scriptura că va blăstăma omul ziua naşterii sale şi vremea vieţii lui celei rele şi necuvioase; atunci în zadar va cere ajutor, căci nu va putea dobîndi, căci zice Scriptura că va da omul schimb pentru sine şi preţul răscumpărării sufletului său.
    CERBUL
    Cerbul văzu pe leu dormind şi, speriindu-se, zise întru sine: „Oh, netrebnice dobitoace ce suntem noi, căci de vedem pe leu dormind, încă ne temem, dar cînd va fi el deştept şi mînios!“ 
   Învăţătură: Aşa trebuie oamenii cei proşti să-şi cunoască pe mai-marii lor, cum că sunt mai tari şi mai puternici. 
   LEUL ŞI GLIGANUL1 
   Leul se certa cu un gligan, iar vipera stătea deoparte şi asculta, şi căuta să vadă care va cădea; dar ei se mîncară cît se mîncară, apoi cînd fu mai la urmă, se împăcară şi se făcură prietini; iar viperei părîndu-i rău că ei se împăcară, se umflă de ciudă aşa de tare, că era cît pe ce să crape. 
   Învăţătură: Nu trebuie să ne pară bine cînd vom vedea sfădindu-se cei mari, sau şi cei mici, ci să alergăm să-i împăcăm. 
   LEUL, ŞOARECELE ŞI VULPEA 
   Leul dormea într-un loc ascuns, iar un şoarece trecînd pe deasupra lui, el se trezi şi sări în sus; dar o vulpe, văzîndu-l, rîse. Atunci leul zise cătră vulpe: 
   — Nu prea rîde tu, căci nu trebuie nici pe şoarece a-l defăima aşa de tot. 
   Învăţătură: Adevărat este că nu se cuvine a nu băga în samă pe cei mici şi a nu socoti întîmplările lor, ca să nu fie uitaţi de tot, ci să-i ajutăm şi să le folosim cît vom putea, căci şi ei sunt fiii lui Dumnezeu celui sfînt. 
   COPILUL ŞI MAMĂ-SA 
   Un copil mîncase nişte plămîni de vacă şi viindu-i greaţă, vărsă foarte mult într-un lighean, apoi zise cătră mamă-sa: 
   — Vai de mine, maică, căci toate maţele mi-am vărsat din mine! Iar ea îi zise: 
   — Nu te teme, fiul meu, că n-ai vărsat nimic din ale tale, ci tot străine. 
     1 Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei datornici, cînd plătesc datoriile le pare foarte rău, ca cum şi-ar da şi inima lor dintr-înşii.
    COPILUI ŞI SCORPIA 
   Un copil umbla prinzînd lăcuste care strică bucatele în ţarine şi din întîmplare dădu şi peste o scorpie care-i zise: 
   — Copile, să nu te prea atingi de mine, că te voi face de vei lăsa şi lăcustele cîte le-ai prins pînă acuma. 
   Învăţătură: Cu omul cel rău să nu aibi amestec, nici să cumperi de la el, nici să-i vinzi, şi nici să te atingi de dînsul vreodată.
    CORBUL ŞI VULPEA 
   Corbul ţinea o bucăţică de caş în gură şi zbură sus într-un copac ca să ospăteze. Iar o vulpe trecînd pe acolo îl văzu şi-i zise: 
   — Îmi este drag să te aud cîntînd căci de mult am plăcere să mai aud glasul tău. 
   Corbul, auzind acestea, se îngîmfă de mîndrie şi, deschizîndu-şi gura, începu a croncăni şi-i căzu caşul din plisc. Iar vulpea merse de-l luă şi îl mîncă, zicînd cătră corb: 
   — Jupîne corbule, la toate eşti gingaş şi frumos, numai la minte eşti prea prost. 
   
   Învăţătură: Aşa şi oamenii cei vicleni, laudă pe cei mai proşti ca să-i poată amăgi şi să le ia ceea ce au. 
   CERBUL ŞI VÎNĂTORII 
   Cerbul sta la marginea unei bălţi şi, privindu-şi picioarele în apă, îi păru rău că sunt prea subţiri şi prea lungi, şi-şi făcu inimă rea. Apoi se întîmplă de-l luară la goană nişte vînători şi după 
   ce scăpă de vînători îşi lăuda picioarele foarte mult şi se îndrăgi de ele fiindcă l-au scăpat. 
   Învăţătură: Unele lucruri ni se par urîte şi proaste şi zicem că nu sunt de nici un folos. Se întîmplă însă de ne sunt mai de folos decît cele mai frumoase şi mai lăudate lucruri. Precum zice şi sfîntul apostol Pavel, că pe cele de neam prost şi nebăgate în samă ale lumii, le-a ales Dumnezeu sfîntul. 
   VRĂJITORUL (ASTRONOMUL)
    Un vrăjitor de cei ce caută în stele umbla vrăjind şi, căutînd în sus la stele, nu băga de samă, ce e înaintea picioarelor lui şi căzu într-o fîntînă adîncă; iar un călător trecînd pe acolo îl auzi gemînd şi se apropie de fîntînă şi privind înlăuntru îl văzu şi-i zise: 
   — Om bun, oare nu eşti tu acela care ziceai că ştii toate cîte sunt pe cer? Şi cum de n-ai ştiut ce e pe pămînt şi ai căzut în fîntîna? 
   Învăţătură: Aici e înţelepciunea cea dumnezeiască, care defăimează pe cei ce zic că ştiu toate şi cunosc cele ce vor să fie mai departe, iar ei nu cunosc nici cît văd înaintea ochilor lor. 
   CÎINELE 
   Un cîine ţinea o bucăţică de carne în gură şi trecea pe o punte, peste o apă, şi văzîndu-şi mutra în apă socoti că e mai mare bucata de carne ce o vedea în apă şi lăsînd pe acea din gură sări în apă, dar pierdu şi pe aceea ce o ţinuse în gură şi cît pe ce era să se şi înece. 
   Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei lacomi, cărora li se pare că tot ce e al altuia e mai bun decît al lor, şi aşa, cu astfel de nerozii nu numai că pierd ce au în mîinile lor, dar de multe ori se întîmplă de-şi răpun chiar şi viaţa. 
   CĂMILA
   
   Cămila se ruga lui Dumnezeu Savaot să-i dea coarne; şi Dumnezeu nu o asculta; dar ea se mai rugă încă o dată cu toată inima şi atunci Dumnezeu, supărîndu-se pe dînsa, o blestemă de-i căzură şi urechile. 
   Învăţătură: Se cuvine şi de folos este să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne miluiască şi să ne ferească de ispite şi de nevoi; dar nu trebuie să cerem lucruri mari şi peste firea noastră. 
   GRĂDINARUL ŞI ŞARPELE 
   Un grădinar hrănea lîngă coliba lui un şarpe şi viind vremea iernii, ca să nu îngheţe afară, îl băgă în sîn să-l încălzească; iar şarpele, după ce se văzu la căldură, îl muşcă, şi aşa de tare îl otrăvi, încît bietul grădinar muri numaidecît. 
   Învăţătură: Aşa fac oamenii vicleni şi răi — acelora ce le fac lor binele şi-i miluiesc, în tot chipul se silesc să le răsplătească cu rău.
    CUCOŞII 
   Doi cucoşi se încăierară la bătaie şi, după ce obosiră bine, biruitorul se sui pe un loc înalt şi, de bucurie mare ce avea, începu a bate din aripi şi a cînta. Tocmai atunci un uliu trecînd pe acolo se repezi de apucă pe cucoşul cel biruitor, care astfel degrabă îşi pierdu bucuria o dată cu viaţa. 
   Învăţătură: Dumnezeu sfîntul pe cei făloşi şi trufaşi îi ceartă şi-i smereşte, şi de multe ori îi pedepseşte, iar pe cei blînzi şi smeriţi îi înalţă şi-i miluieşte, şi de toate nevoile îi fereşte. 
    BOII
   
   Trei boi păşteau laolaltă pe un imaş şi nici o fiară nu cuteza să-i supere; iar de la o vreme ei începură a se învrăjbi şi aşa se despărţiră unul de altul. Atunci fiece fiară, oriunde-i întîlnea, îi tot supăra, aflîndu-i că sunt dezbinaţi unul pe altul. 
   Învăţătură: Aceasta însemnează pe oamenii cei slabi la credinţă, care pentru fieştece pricină se despart şi fug de la părinţii lor; însemnează şi pe cei care se despart de testamentul stăpînilor bisericeşti şi se osebesc pe sine a fi mai buni şi mai înţelepţi decît ceilalţi fraţi întru Hristos şi de soţiile lor; aceia pe dreptate pier pentru despărţirea lor şi pentru nebuniile lor. 
    MĂGARUL 
   Un măgar era încărcat cu sare şi mergea stăpînul său după dînsul; şi trecînd măgarul printr-o apă, se împiedică şi căzu în apă; iar sarea se topea şi măgarul astfel se uşura şi apoi se topi sarea de tot şi mergea acuma măgarul mai uşor, şi ieşi afară. După cîteva zile, acelaşi măgar trecînd iarăşi peste apa aceea, şi fiind acuma încărcat cu bureţi de mare, vru să facă ca şi întăi şi se făcu că se poticneşte şi iarăşi căzu în apă, dar acum bureţii se umplură de apă şi bietul măgar, neputînd să se mai ridice, se înecă acolo. 
   Învăţătură: De multe ori se întîmplă vicleanului că vrînd să viclenească pe altul, se vicleneşte pe sine, şi iarăşi de multe ori aşteptăm dobîndă şi ne vine pagubă. 
   SFÎRŞITUL PILDELOR LUI ESOP 
   APRECIERI