ISTORIA MARELUI ÎMPĂRAT ALEXANDRU MACEDON, ÎN VREMEA CÎND ERA CURSUL LUMII 5250 DE ANI DESPRE NETINAV-ÎMPĂRATUL Împărăţea la răsărit în India marele Por-împărat, şi la amiazăzi domnea peste Persia marele Darie-împărat, iară Merliche-împărat stăpînea Rîmul şi tot Apusul cu toţi craii; şi la Macedonia era Filip-craiul. Iară peste Eghipet împărăţea Netinav-împărat, carele era filosof mare, şi fermecător şi cetitor de stele, şi era atît de măiestru cît lua bunătăţile şi dulceaţa de la patru ţări, adică: grîul, vinul, untul şi mierea. Şi era ţara lui toată sănătoasă şi plină de toată dulceaţa lumii; iar în ţările altora era tot foamete şi boale grele; cine mergea asupra lui Netinav nu-l putea bate, că făcea farmece, şi bătea oştile, de fugeau şi se risipeau şi nu ştiau ce să facă; şi pe el nimenea nu-l putea birui. Atunci se adunară acei patru crai la craiul avarilor, la un scaun şi se sfătuiră zicînd: — Ce să facem noi cu Netinav, împăratul Eghipetului? Că iată cum ne sărăceşte ţările şi noi nu putem să ne batem cu el, de farmecele lui! Şi aşa scriseră ei carte la Darie-împărat peste perşi, astfel: „Scriem noi patru crai: craiul avarilar, craiul arapilor, împăratul cazîlvaşilor şi craiul etiopilor, la marele împărat Darie al Persiei, ca la un Dumnezeu al Dumnezeilor şi împăratul împăraţilor. Aceasta-ţi dăm de ştire împărăţiei-tale că este un împărat la Eghipet, anume Netinav, carele atîta de fermecător este, încît ne-a luat toate bunătăţile noastre; şi el la oaste nu mai merge, ci-şi mînă numai oştile sale, şi bat oştile lui pe toate oştile noastre. Te rugăm cu capetele plecate pînă la pămînt să ne dai oastea ta întru putere, ca să-l scoatem din ţara Eghipetului şi să pui, împărăţia-ta, împărat de la tine, că el este sterp şi fii nu are, şi noi ai tăi să fim.“ Darie-împărat, cetind cartea, se miră de Netinav şi, milostivindu-se la cererea împăraţilor, strînse oaste mare. Şi se sculă însuşi Darie-împărat cu puterea lui şi porni asupra lui Netinav la Eghipet, trimeţînd solul său la cei patru crai ca să le spuie că el a plecat asupra lui Netinav. Iar ei, văzînd pe sol, s-au închinat la mila lui Darie-împărat. Şi mergînd asupra lui Netinav cu toţii, se apropiară de ţara Eghipetului; şi văzură boierii lui Netinav, şi alergă un boier anume Verveliş la Netinav şi zise: — O, Netinave-împărate! Să ştii că astăzi dai zile multe pentru puţine, că astăzi, iată, marele împărat Darie cu toată oastea lui a venit la hotarul ţării noastre. Netinav zise: — O, dragul meu Verveliş! nu bat oameni mulţi războaiele, ci vitejii cei buni; că sunt viteji între viteji, ca şi cai între cai; iară tu te-ai speriat, ci nu te teme. Mergi la hotar şi ţine straja acolo, şi la mine trimete glas, că eu voi repezi cărţi pe la boieri, să se gătească de oaste şi să se strîngă la Eghipet. Şi după aceasta, se duse Verveliş înapoi cu straja, iară Netinav făcu nişte vrăjitorii, că topi ceară şi o vărsă într-o tipsie de aur, şi făcu oşti de ceară; şi văzu Netinav oastea lui spartă, şi văzu pe Dumnezeul Perşilor în Eghipet. Şi zise Netinav: — O, vai de tine, Eghipete! În mulţi ani te veselişi şi bine petrecuşi cu împăratul Netinav, ci de astăzi fi-veţi robi perşilor lui Darie. Şi plînse Netinav-împărat şi scrise carte; „Scriu vouă, egiptenilor, că nu putui răbda să văd amarul vostru. Ci mă dusei de la voi bătrîn, şi mă voi întoarce tînăr de treizeci de ani şi scoate-vă-voi din mîna lui Darie-împărat.“ Şi zise: — Vai de acela care nădăjduieşte spre vrăjitori: ca şi acela ce se razimă de umbră, şi cînd gîndeşte să se odihnească, cade jos. Şi puse stema în pat şi cartea pe masă, şi chemă pe bărbierul lui, şi-i rase barba, mustăţile şi capul, şi se îmbrăcă în haine proaste şi ieşi noaptea din Eghipet; şi se duse la Filipus, cetate în Macedonia, şi se făcu vrăjitor doftor, şi şedea într-un loc dosnic în cetate. Iar în urmă-i merseră egiptenii la curţile lui şi nu-l găsiră; ci găsiră stema în pat şi cartea lui pe masă; şi mult plînseră pe Netinav. Şi zidiră stîlp1 şi-l vărsară în chipul lui Netinav, şi-i puseră stema în cap, şi cartea în mînă. Iară Darie împărat luă Eghipetul, apoi se întoarse în Persia. DESPRE OLIMPIADA Iară Filip, craiul din Macedonia, avînd a purcede la oaste, chemă pe Olimpiada-împărăteasa şi-i zise: — Eu mă duc la oaste, şi tu feciori nu faci; iar acum de nu veiface fecior pînă mă voi întoarce de la oaste, tu nu vei mai fi cu mine! Şi o sărută dulce şi se duse. Olimpiada era frumoasă fără seamăn şi era stearpă: fecior nu făcea. Şi mult se întristă ea de acel cuvînt şi era scîrbită. Ci o roabă a împărătesei ştia pe Netinav vraciul, adică doftorul, şi grăi: — Doamnă Olimpiadă! Este aicea în cetatea noastră un vraci foarte mare, să-l întrebăm, poate are ierbi de feciori! Iară împărăteasa mînă roaba degrabă la vraciul Netinav şi-i zise: — Vraciule, m-a mînat doamna mea împărăteasă să te întreb, poate ai ierburi de feciori. Vraciul zise: — Am ierburi de feciori. Roaba se întoarse la împărăteasă şi spuse că are vraciul ierburi de feciori. Împărăteasa chemă pe Netinav; şi el se duse şi o văzu frumoasă fără seamă. Şi grăi împărăteasa: — Omule! Putea-vei tu să faci să nasc feciori? Că bună plată îţi voi da. Iară el fu săgetat în inimă de frumuseţa ei, şi zise: — Văd că va să fie cu tine Amon Dumnezeu, şi vei naşte un fiu.Iară ea zise: — Cum ştii, aşa să faci.Şi el vorbi: — Va veni Amon Dumnezeu, iară tu să fii singură într-o casă; şi să-mi arăţi uşa; şi de cei vei vedea să nu te sperii. Şi-i arătă ea lui Netinav uşa; şi se duse sara Netinav la Olimpiada. Şi se făcu cu capul de leu, şi cu picioarele de vultur, şi cu coadă de aspidă, şi cu două aripi: una era neagră şi alta era de aur. Şi aşa intră la Olimpiada în casă, şi stînse lumînarea şi se culcă cu ea. Iară dimineaţa fu om ca şi alţii, şi-i zise: — De azi înainte să nu bei vin, nici mied, nici nimic spurcat să nu mănînci, că ai început să faci fiu care va fi împărat a toată lumea, peste toţi împărăţii. Şi să-mi faci casă aproape de tine şi să mă chemi cînd va veni vremea să naşti! Şi-i făcu chilie aproape de ea, şi-l hrănea şi-l ţinea foarte bine, şi se bucura Olimpiada. NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA LUI ALEXANDRU Ceasul naşterii veni, şi împărăteasa chemă pe Netinav şi-i zise: — Ceasul naşterii a sosit.Şi căută Netinav în stele şi zise: — Să ţii puţintel, să nu naşti, că este ceas rău şi planetele nu s-au tocmit pe stare, şi crugul stă pe lună şi zodiile n-au purces, şi stelele stau pe loc, şi de vei naşte acum, vei naşte om prost ca şi alţi oameni. Şi ţinu puţintel pînă stătură planetele pe tocmeală şi născu fiu, şi zise: — Să-i punem numele Alexandru. Şi s-a născut feciorul în luna lui martie a douăsprezecea zi, şi-l luă moaşa şi-l duse la biserica lui Amon şi Apolon Dumnezei şi-l binecuvîntară preoţii şi-i puseră numele Alexandru. Greceşte aşa se cheamă, iară romîneşte mare, ales, că era mai ales decît toţi. Iară Filip-craiul venea de la oaste, de la Darie-împărat; şi într-o noapte văzu în vis; şi ieşi din cort, se aşeză dinaintea cortului, şi chemă pe Aristotel, şi-i spuse visul zicînd: — Văzut-am astă-noapte în vis ca mi-a adus Amon Dumnezeu un fecior mic. Şi filosoful i-a răspuns: — Bucură-te, Filipe, că ai dobîndit fiu din Olimpiada! Şi vorbind el astfel, sosi un vultur mare şi trecu peste Filip, şi-şi lăsă oul în poala lui Filip; iară craiul se sperie şi sări de pe scaun, şi oul îi căzu jos din poală, şi crăpă oul şi ieşi un şarpe mic din el, şi înconjură oul, şi cînd vru să intre îndărăt, muri la gura oului. Aristotel zise: — Craiule Filipe! Să ştii că visul tău se va izbîndi, că acel ou este pămîntul, iară şarpele cel mic este fiul tău, şi va lua lumea toată şi la moşia lui nu va mai merge. Într-aceea sosiră boierii de la Olimpiada şi spuseră lui Filip că a născut împărăteasa fiu; şi se veseli Filip-craiul, şi purceseră spre Macedonia. Şi cum s-a apropiat, ieşiră înainte-i toţi boierii cu daruri şi cu fiul, şi se închinară înaintea lui Filip-craiul; iară lui Filip bine-i păru de fiu, şi-l luă în braţe şi-l binecuvîntă, şi zise fiului: — Bucură-te, al doilea Iosif preafrumoase! Şi au înţeles craii, şi Eraclie-împărat. Şi-l luă şi Aristotel pe Alexandru în braţe, şi-l binecuvîntă şi zise: — Să fie mîna ta peste toţi împăraţii din lume.Şi merse la Filipus cetate şi mult se veseli craiul. Iară Filip-craiul chemă pe Aristotel, şi-i zise: — Dascăle Aristotel, să-l iei pe Alexandru meu să-l înveţi cartea şi filosofia ta, şi înţelepciunea ta. Şi-l luă Aristotel şi-l învăţă carte, într-un an Psaltirea şi Psalmii; şi se mirau voinicii de el, cum învăţa aşa de iute şi bine. Într-o zi se duse Netinav la Olimpiada şi zise: — Împărăteasă Olimpiado! Să spui lui Alexandru să vie la mine, să-l învăţ filosofia mea. Să vie sara la mine să-l învăţ cursul planetelor, starea crugului, umbletul zodiilor, numerile, temeliile şi cetirea stelelor. Olimpiadei îi plăcu aceasta şi chemă pe Alexandru şi-i zise: — Fătul meu Alexandre, iată acest filosof foarte mare, şi cetitorde stele, şi ştiutor de planete şi de crugul cerului, şi mi-ar fi voia să înveţi. Şi mai zise mumă-sa: Sărută mîna lui Netinav. Şi Netinav încă sărută pe Alexandru. Iară Olimpiada zise: — Şezi, dascăle, şi primeşte al tău la tine! Şi vorba asta nu o pricepu Alexandru. Netinav zise: — Să vie Alexandru sara la mine şi ziua la Aristotel; la minenoaptea, ca să-l învăţ cetitor de stele, şi umbletul planetelor şi zodiile cerului. Şi aşa mergea Alexandru pînă la amiazi la Aristotel filosoful la învăţătură, iar în desară mergea la Netinav-împăratul ; şi învăţă şapte ani filosofia lui Aristotel şi a lui Netinav, mîndria Eghipetului. Într-o zi strînse Aristotel două sute de coconi de vîrsta lui Alexandru şi puse pe Alexandru peste o sută, şi pe Potolomei peste altă sută, să ispitească norocul lui Alexandru ; şi făcu şi tocmi două oşti ; şi se loviră cu suliţi de trestii, şi se tăiară cu săbii de lemn, şi bătu Alexandru pe Potolomei, şi sparse oastea lui Alexandru pe oastea lui Potolomei. Iară Aristotel privea din foişor, şi zise: — O, dragul meu Alexandre! De vei fi tu împărat, ce bine îmi vei face? Alexandru zise: — Nu trebuieşte a făgădui darul pînă ce nu-l va da Dumnezeu,iară viţa de la par nu se depărtează. Iară într-o zi se sui Alexandru cu Netinav într-un foişor înalt, după ce învăţase toată filosofia lui pe tablă. Şi zise Alexandru: — Dascăle, toate m-ai învăţat şi toate le ştii bine. Acum să-mi spui de la cine îţi va fi moartea. Ştii tu cum vei muri? Netinav zise: — Ştiu, de mîna unui fecior al meu voi muri. Alexandru gîndi: „Fecior n-are; vedea-voi eu frica lui“. Şi-l împinse din foişor jos. Atunci grăi Netinav: — Oh! oh! sufletul meu Alexandre! Vezi, spusu-ţi-am eu că voi muri de mîna unui fecior al meu ; şi tu mie îmi eşti fecior şi nimeni n-a ştiut, fără numai Olimpiada. Deci eu mor, şi sufletul meu merge la iad, unde au mers toţi dumnezeii elineşti. Şi Netinav muri: iară Alexandru, auzind aceste cuvinte, se spăimîntă şi se pogorî din foişor jos, şi se duse la mumă-sa, şi-i spuse ce făcuse cu Netinav. Mumă-sa, auzind, s-a spăimîntat. Alexandru întrebă pe mumă-sa: — Îmi este mie tată?Iară mumă-sa răspunse: — Da, îţi este tată. Şi-l îngropară cu cinste; şi de aceasta Filip n-a ştiut. Şi astfel se sfîrşi Netinav al Eghipetului. DESPRE DUCIPAL Într-o noapte se înfăţişă comisul lui Filip şi zise: — Împărate Filipe, astăzi a fătat o iapă un mînz minunat, este roşu şi cu un corn între urechi de un cot de lung. Filip-craiul, auzind aceasta, se miră de aşa cal minunat şi frumos, şi porunci să facă grajd de fier. Şi făcură grajd de fier şi băgară iapa cu mînzul în grajd: şi mînzul crescu frumos şi se făcu foarte rău. Şi pe cine judecau de moarte acolo îl băgau, şi calul cu rea moarte îl omora; şi nimeni nu cuteza să se apropie de cal, fără numai comisul lui. Iară într-o zi se apropie Alexandru de grajd şi băgă mîna pe fereastră; şi calul veni la el şi se plecă ca un junc şi rîncheză încetinel, cu blîndeţă, ca la domnul său ; şi Alexandru apucă pe Ducipal de corn şi de ureche, şi calul nimic nu-i făcu. Şi de multe ori s-a dus apoi la fereastră. Într-altă zi merse Alexandru şi, stricînd lacătul de la grajd, puse frîul în capul calului, şi aşeză şaua, şi-l scoase afară. Şi, încălecînd pe Ducipal neînvăţat, ieşi afară pe poartă. Filip văzu aceasta din foişor şi se spăimîntă foarte, văzînd cocon mic pe cal rău şi neînvăţat; şi porunci să încalece toţi boierii degrabă şi să meargă după Alexandru. Şi încălecară pe cai buni şi ageri, şi alergară la poarta cetăţii, ce se cheamă „cursul cailor“, şi se opriră acolo, şi Alexandru zise: — Acum, boieri, să alergăm caii! Şi Alexandru ieşi înaintea boierilor şi nu-l mai zări nimenea; numai praful se vedea învăluind. Şi sosiră la poartă, şi era acolo un pîrău adînc, de cincisprezece coţi de larg; şi-l sări Alexandru. Şi se sperie Filip şi zise: — Căutaţi în pîrău, că va fi pierit coconul! Şi căutară şi nu-l găsiră; ci îl văzură viind din cealaltă parte ca un viteaz; şi intră în cetate, şi boierii toţi descălecară, şi se închinară ca unui împărat. Filip zise: — Boieri! Cum vi se pare fiul meu şezînd pe cal? Samănă cu Eraclie-împăratul, viteaz peste toţi vitejii. Şi se mirau cu toţii de cocon mic pe cal neînvăţat şi sperios să şadă! Zise Filip: — Să ştiţi, boieri, că va fi vai de acela ce va veni de acum înainte cu sabia spre macedoneni, că de mîna lui Alexandru pieri-va şi de macedoneni gonit va fi! Filip-craiul dintr-acea zi strînse o mie de voinici de vîrsta lui Alexandru, să fie cu el, să-i înveţe a săgeta şi să umble cu el la vînat. ÎNCEPUTURILE LUI ALEXANDRU Iară într-acea vreme se aflau la ostrovul Dalfionului măiestrii făcute, de lemn, pe o roată; şi erau acolo nişte viteji ; şi cine din lume voia să-şi ispitească vitejia şi norocul, acolo mergea, şi se lovea cu acei viteji; şi de-l tăia, tăiat era şi-i lua calul, armele şi ce era la el tot. Alexandru auzi de acea roată la ostrovul Dalfionului, şi, ducîndu-se la Filip, zise: — Filipe, să mă laşi să mă duc la ostrovul Dalfionului, să-mi ispitesc striştea1 şi norocul! Filip zise: — Dragul meu Alexandre! Nu ţi se cade să mergi la ostrovul Dalfionului, că eşti încă prea tînăr, numai de cincisprezece ani, şi acolo sunt viteji bătrîni! Alexandru zise: — Să mă laşi, Filipe, să mă duc. Filip zise: — Alexandre, să fie voia ta deplin, şi te du cu ajutorul lui Amon, şi Apolon Dumnezeu să te întărească. Şi să iei galbini mulţi de toată treaba ta şi să iei şi o sută de voinici! Şi luă Alexandru cu el pe Potolomei, şi pe Filip, şi galbeni mulţi, şi alte de ce le-au trebuit; şi încălecă pe Ducipal şi plecă la ostrovul Dalfionului. Şi dacă ajunse acolo, învîrti de două ori roata întracel loc şi ieşiră doi viteji, pe nume Calistenus şi Laomedus. Şi se lovi Alexandru cu Calistenus, şi tăie Alexandru pe Calistenus; şi Potolomei se lovi cu Laomedus şi prăvăli pe Laomedus. Alexandru luă calul lui Calistenus şi armele, iar din acea cetate ieşiră toţi de priveau la aşa viteji, şi se mirau de coconii tineri că biruise pe viteji bătrîni; şi se mirau şi de frumuseţile lui Alexandru. Iar acolo sta un filosof pe nume Uranie şi întrebă el pe Alexandru: — De unde eşti şi al cui fecior eşti? Şi cum te cheamă?El răspunse: — Alexandru mă cheamă, şi sunt feciorul lui Filip-craiul!Filosoful zise cătră cetăţeni: — Am auzit eu de la dascălul meu că va să iasă sabie din Macedonia şi împărat de la Filip, şi să ştiţi că acesta este, şi va lua lumea toată! Şi iar zise, cătră Alexandru: — De vei fi tu împărat şi vei veni la noi, milostiv să fii ţării noastre! Alexandru zise: — Nu cu voia mea, ci cu voia lui Dumnezeu pot fi împărat! Şi se întoarse în Macedonia. În această vreme, pe Filip îl făcuse nişte boieri de îşi lăsase pe împărăteasa lui, pe Olimpiada, muma lui Alexandru, şi luase altă împărăteasă. Alexandru auzi de aceasta pe cale, şi se mînie. Iar lui Filip bine îi păru dacă auzi de Alexandru că a venit. Şi-l chemă la masă, şi-l puse lîngă el, şi-l întrebă cum a petrecut acolo. Iar unul din boierii ce făcuse pe Filip de-si gonise împărăteasa, grăi: — Filipe-craiule, bucură-te că îţi aducem împărăteasă bună şi înţeleaptă, că cealaltă era curvă! Alexandru auzi aceasta şi zise: — Nu poate fi asta, Filipe, pînă voi fi eu viu! Şi se sculă şi începu a răcni ca un leu; şi luă un scaun şi lovi pe acel boier în cap şi-l ucise pe loc; şi lovi pe altul, şi pe loc muri şi acela; iar ceilalţi săreau din foişor fără voia lor, şi-şi frîngeau mîinile şi picioarele. Iar Filip se spăimîntă şi trimise să vie Olimpiada, muma lui Alexandru, şi trimise îndărăt pe cealaltă crăiasă. Şi mai petrecu doi ani cu Olimpiada şi căzu într-o boală grea, şi zăcu un an. Iar tatarii auziră că zace Filip, şi se sculară cu împăratul lor Altalmiş cincizeci de mii de tatari, pornind spre Macedonia cătră Filip-craiul; şi auzi Filip, şi se scîrbi mult, şi chemă pe Alexandru şi-i zise: — Fătul meu Alexandre! Astăzi a venit vremea să mă găsesc bolnav; şi iată tatarii vin asupra noastră să ne prade ţara şi să o robească, şi eu nu pot merge la război ; dar tu, fătul meu, să te scoli, să iei zece mii de macedoneni aleşi, şi să mergi înaintea lor, să te baţi cu tatarii pentru moşia ta, şi pentru ţara ta, ca să nu pierzi ţara, şi moşia, şi domnia! Alexandru strînse treizeci de mii de oameni aleşi şi ieşi înaintea tatarilor. Şi se apropie de ei; şi merse însuşi el iscoadă la tatari şi-i văzu risipiţi, şi fără străji: şi se întoarse la macedoneni şi le spuse ce-a văzut. Apoi noaptea făcură focuri multe împrejurul tatarilor; şi-i loviră noaptea de trei părţi: şi deteră în trîmbiţe şi în tîmpine; iar tatarii nu ştiau ce să se facă, şi văzînd focuri multe împrejurul lor, se spăimîntară; iar macedonenii intrară în ei cu sabia, şi pînă în ziuă tăiară douăzeci de mii ; şi le pieri şi împăratul Altalmiş, şi prinseră treizeci de mii vii, şi-i scoaseră la cîmp. Şi zise Alexandru: — Voi, tatarilor! iată că vă pieri împăratul vostru Altalmis şi voi aţi căzut în mîna mea. De vă veţi închina mie, şi voi, şi ţara voastră, şi veţi primi domn de la mine, eu vă voi lăsa ; iar de nu vă veţi închina mie, cu toţii veţi pieri! Tatarii grăiră: — Craiule Alexandre! De vreme ce ne-am pierdut împăratul,şi pe noi ne-ai prins, ne închinăm ţie, şi noi, şi ţara noastră, şi ne pune tu împărat, şi noi să-ţi dăm haraci. Alexandru le dete domn pe vărul său Franţa, foarte viteaz, şi-l trimese cu tatarii în ţara lor, iar Alexandru porni spre Macedonia; ci nu sosi. Iară Anarhos, împăratul Pelagoniei, auzind că merg tatarii spre Filip la Macedonia, scrise carte: „Eu, Anarhos, împărat al Pelagonitului, scriu la fratele meu Filipcraiul sănătate şi viaţă! Am înţeles că vin tatarii asupra ta ; iară să ştii domnia-ta că-ţi voi veni ajutor cu oaste ; în zece zile voi fi acolo!“ Iară lui Filip foarte bine îi păru. Acest Anarhos-împăratul trecuse oarecînd pe la Filip, şi se cinstise foarte bine cu Filip, şi văzuse atuncea Anarhos-împăratul pe Olimpiada cea frumoasă, şi o îndrăgise; şi nimenea nu ştia. Se sculă el cu oastea lui şi se făcea a merge ajutor lui Filip, iară el mergea să apuce pe Olimpiada. Şi merse pînă în Macedonia, şi trimese răspuns să iasă Filip cu împărăteasa, să se întîlnească în tabără. Filip fu bucuros, că nu ştia viclenia lui. Alexandru era la oaste ; iar Filip ieşi cu Olimpiada în tabără, şi Anarhos răpi pe Olimpiada şi se întoarse înapoi. Filip avea şi el puţină oaste, vru să se bată cu el, dar nu putu, şi încă-l răni pe Filip foarte rău; şi s-a dus Anarhos cu mama lui Alexandru. Într-această vreme sosi şi Alexandru de la războiul tatarilor, şi boierii spuseră lui Alexandru; şi-i ziseră: — Alexandre! Iată, Anarhos-împăratul venit-a cu oastea lui şi bătut-a pe tatăl tău şi luat-a pe Olimpiada, muma ta, şi a fugit cu ea! Alexandru dobîndise cai buni şi arme bune de la tatari, şi se repezi cu zece mii de viteji buni, pe cai odihniţi, şi luară în goană pe Anarhos-împăratul şi-l ajunseră fără veste ; şi, lovindu-l, sfărîmă oastea lui şi pe el îl prinseră viu şi mulţi cai buni şi arme luară. Şi aduseră pe Anarhos la Filip, şi zise Alexandru: — Filipe, iată vrăjmaşul tău! Şi se sculă Filip-craiul şi junghie acolo pe loc pe Anarhos-împăratul. Şi zise Filip: — Se duce sufletul meu la iad!Apoi grăi cătră Alexandru: — Să fii binecuvîntat de Dumnezeu şi de mine, şi să fie mînata peste toţi. Şi muri şi Filip, şi-l îngropară cu mare cinste lîngă Netinav-împăratul, tatăl lui Alexandru. Şi se săvîrşi Filip-craiul în luna lui mai în douăsprezece zile. ALEXANDRU-CRAI Alexandru se aşeză în scaunul tatălui său, în Macedonia, şi trimese cărţi pe la toate cetăţile: la tatari, la pelagoni, şi prin Macedonia, să se strîngă toţi craii, domnii şi boierii lui la Filipus cetate. Şi se strînseră toţi; veni şi Franţa, împăratul tatarilor. Alexandru, din scaunul tătîne-său, grăi astfel cătră toţi, mari şi mici: — Voi, domnilor, şi voi, boierilor, v-am chemat căci voi să cer un sfat ; că iată, fraţilor, împăratul vostru şi tatăl meu, Filip, muri, şi eu tînăr rămăsei în scaunul său; cum mă povăţuiţi voi să domnesc? Că tată-meu a ţinut împărăţia cum trebuia în zilele lui. Ei ziseră toţi: — Craiule Alexandre! Tot omul să-şi cîştige la tinereţă ca să aibă la bătrîneţă să se odihnească, că sunt cinstite. Selevcus zise: — Craiule Alexandre! Împărăţia se ţine cu oameni, cu sfatul bătrînilor, şi cu întrebarea! Iar Antioh-voievodul zise: — Craiule Alexandre, războaiele fac pe împăraţii cei tineri mari, şi la bătrîneţă nu se bat! Antigon zise: — Craiule Alexandre, trebuieşte să mergem noi peste alţii, să nu vie alţii peste noi ; căci cu cît zăbovim noi, alţii nu vor zăbovi a veni peste noi; ci mai bine este întăi decît apoi! Potolomei-voievodul zise: — Craiule Alexandre! Să facem cercetare şi să scrim oştile, şi să punem voievozi, căpitani, sutaşi şi vătaşi, şi să facem steaguri şi să punem pe steaguri paveze, să se ştie la cine slujim. Lui Alexandru îi plăcură aceste sfaturi toate, şi trimese cărţi prin toate oraşele, să se strîngă meşterii toţi: faurii, croitorii, pavezarii şi suliţarii, să vină la Filipus cetate. Deci se strînseră toţi din toate părţile, şi porunci Alexandru: să facă faurii coifuri, şi săbierii săbii, şi pavezarii paveze, şi suliţarii suliţe, şi croitorii steaguri, şi să puie scrisorile toate pe steaguri şi pe paveze semnul lui Alexandru. Aceasta se şi făcu. Apoi ieşi poruncă să se gătească tot omul, să-şi facă arme bune; şi făcură căutare şi scriseră oastea şi puseră voievozi, căpitani şi sutaşi; şi toţi meşterii lucrară într-un an ziua şi noaptea; şi se gătiră de război. ÎNCEPUTUL CU DARIE-ÎMPĂRAT Marele Darie-împărat auzi că a murit Filip, craiul Macedoniei, şi a rămas cocon tînăr, şi trimese sol şi carte, pe Candarcus, la boierii lui Filip: „Eu, Darie, împărat peste toţi împăraţii, şi întocmai cu Dumnezeu şi luminat tocmai ca soarele, şi Dumnezeul perşilor, împăratul împăraţilor şi al tuturor domnilor domn, scriu vouă, macedonenilor, care sunteţi mai-marii boieri ai lui Filip. Să ştiţi că am înţeles că a murit împăratul vostru şi a rămas fiul său mic; şi mie îmi pare rău de Filip şi-mi este milă de fiul său; şi aşa îmi este voia, să-l trimeteţi la împărăţia mea să stea pînă va fi de domnie. După aceea iară îl voi trimete la moşia lui. Iată, vouă v-am trimes să vă fie domn Candarcus şi să-mi daţi haraci şi oaste cînd va trebui; iară pe feciorul lui Filip să-l trimeteţi la mine cu toate steagurile lui, să slujească porţii mele; că sunt la mine patruzeci de fii de împăraţi mai mari decît dînsul. Şi altmintrelea să nu faceţi“ Candarcus veni în Macedonia şi merse la Potolomei-voievodul, iară Potolomei merse cu el la Alexandru. Şi auzi Alexandru că vine solul lui Darie-împăratul, să fie el stăpînitor în Macedonia; şi se aşeză pe scaunul tatălui său, de aur, şi-şi puse stema în cap; şi avea voinici tineri împrejurul jeţului: toţi cu lanţuri de aur. Deci merse Potolomei cu solul lui Darie la Alexandru, şi se închinară lui Alexandru, şi-i deteră cartea. Iar logofătul ceti cartea, şi Alexandru ascultă şi se mînie, şi rupse cartea zicînd: — N-ar trebui Darie să grăiască cu picioarele, şi la cap să nu cate; nu sunt macedonenii aşa cum i se par lui. Şi se duse solul la gazdă. Alexandru scrise carte lui Darie: „Eu, Alexandru, viteazul şi împăratul Macedoniei, scriu ţie, Darie, sănătate şi-ţi mulţămesc de cartea care mi-ai trimes! Ce te îngrijeşti tu de ţara mea? Şi pe mine mă pofteşti, tînăr, să slujesc porţii tale, şi să mă hrăneşti. Iar dacă mă socoteşti fiu mic ce sug ţîţă, lasă-mă pînă voi înţărca de la ţîţa maicii mele, apoi voi veni la tine să mă hrăneşti; iară pe Candarcus să nu-l mai trimeţi la Macedonia, că nu-l vei mai vedea, că macedonenii nu sunt aşa fără cap, cum îţi pare ţie.“ Alexandru cinsti şi dărui pe sol, şi-i dete cartea să o ducă lui Darie. Şi cetind-o Darie, începu a rîde; iară Candarcus zise: — Împărate! Nu trebuieşte să rîzi de nişte cuvinte ca acestea, căci după cît îl văzui, era cocon tînăr, dară mintea de bătrîn i-a fost. Iară Darie, chemînd pe alt boier, pe nume Calidonus, îl mînă pe acela la Alexandru ; şi-i trimese jucării mici de copil, şi două rotile să se joace, şi două racle, şi doi saci de mac, şi cartea lui: „Eu, Darie-împăratul, Dumnezeul perşilor, scriu ţie, fătul meu Alexandre, sănătate! Află că n-am ştiut că eşti atît de înţelept; dar te pricepui la solia dintăi; şi să ştii că înţelepciunea tinerilor scurtă este. Iată că ţi-am trimes două racle deşerte să le umpli cu haraci, şi ţi-am trimes doi saci de mac să-l numeri, ca să afli numărul oştirii mele. Iară tu curînd să-mi trimeţi haraci ; şi de nu vei trimete, vei veni legat la mine.“ Şi trimise pe Calidonus sol în Macedonia; şi se înfăţişă solul la Alexandru, care sta în jeţul lui de aur şi cu stema în cap. Solul dete cartea şi o ceti Alexandru, apoi clătină din cap şi zise: — O, nenorocite Darie! Cu mărirea ta deşartă, tu cu Dumnezeu te potriveşti, iar mie-mi pare că nici unui om de pe pămînt nu te vei potrivi. Şi Alexandru începu a mînca macul, şi sparse raclele şi pe sol îl trimese la gazdă. Alexandru scrise apoi carte lui Darie: „Sănătate! Şi să ştii că de toată cinstea ai fost, iară acum ai ajuns în mintea copiilor. Cu acestea ce mi-ai trimes tu mie, tu-mi cugeţi bine să fiu împărat de lume: că aceste roate sunt pămîntul, şi cum se învîrteşte pămîntul şi aceste roate, aşa te vei învîrti tu înaintea mea! Raclele tu mi le-ai trimes plocon, iară macul eu l-am mîncat. Şi eu îţi trimet o traistă de piper să-l mănînci tot, să vezi că macedonenii sunt lei, iară perşii sunt oi; şi te rog să-ţi ţii săritul cu perşii tăi.“ Alexandru porunci să se strîngă oştile lui pe cîmpul Filipusului, şi veniră toţi boierii şi macedonenii şi aflară optzeci de mii de oaste şi zece mii de macedoneni aleşi, şi tocmi oştile, şi se gătiră de război cu oaste mare. CUM A CUCERIT ALEXANDRU CETĂŢI ŞI ŢĂRI Într-acea vreme, îndemnînd Dumnezeu pe Alexandru-împărat, purcese întăi cu oştile la Solon cetate. Şi rău se spăimîntară solonenii de Alexandru, şi trimeseră carte: „Eu, împăratul Archidon, cătră marele Alexandru Macedon. Sănătate şi voie bună trimet împărăţiei măriei-tale! Şi dacă auzii de împărăţia ta, bine-mi păru că te-a mărit Dumnezeu împărat. Noi cu tine nu ne vom bate, ci ne închinăm măriei-tale, şi cinste face-vom cît ne va fi puterea; şi trimes-am de feciorul meu, pe nume Polica, cu dar de ce se află la noi, şi să slujească împărăţiei tale; iară pe noi să ne laşi pe împărăţia noastră, şi noi să-ţi trimetem pe an haraci, adică dare, cît vei pofti, şi să te milostiveşti spre noi, Alexandre, şi de-ţi va fi voia, vom ieşi la închinarea ta.“ Şi aşa trimese Archidon-împăratul pe feciorul său sol cu plocon şi cu carte la Alexandru. Şi ceti Alexandru cartea, şi primi darul bucuros, şi de feciorul lui Archidon bine-i păru şi-l luă la el. Apoi scrise carte: „Scriu ţie, fratele meu Archidon, împăratul Solonului, sănătate! Îmi pare bine de plocon. Cum se zice: capul plecat nu-l poate tăia sabia. Iară feciorul tău de astăzi lîngă mine va fi, şi tu împărăţeşte în pace şi-mi trimete haraci o sută de mii de galbini pe an, şi cîte zece mii de viteji călăraşi înfieraţi, si fii sănătos cu toţi oamenii tăi!“ Alexandru de acolea merse la Atina, şi ajunse sub cetate. Şi era Atina cetate mare, şi împodobită, şi înfrumuseţată cu de toate frumuseţile lumii: şi o judecau doisprezece filosofi, şi împărat nu avea, şi domnea ţările elineşti toate. Sosi Alexandru sub cetate, şi auziră atinenii, şi făcură sfat: închina-se-vor au nu? Şi grăi un filosof pe nume Sofonie: — Bine este nouă să ne închinăm lui Alexandru, că este înţeleptşi milostiv: el a luat ţara tătărască într-o zi, şi a ucis pe Criz-împăratul iarăşi într-o zi; şi s-a dus la Solon, şi i se închinară, şi nimica nu le făcu, ci-i lăsă pe loc în pace. Şi noi de ne vom închina lui, nici în cetate nu va intra, ci va trece la Rîm. Iară alt filosof zise: — De cînd e Atina cetate, nici un împărat nu a putut-o lua: nici acesta nu o va bate: că oarecînd, venit-a Dionisie-împărat cu toată puterea lui, şi nu o putu lua, ci s-a întors cu ruşine; şi venit-a Schidir, împăratul cu perşii, şi nu o putu bate şi încă l-au gonit cetăţenii pînă ce s-a înecat în mare. Ci nu trebuieşte să ne închinăm noi feciorului lui Filip. Tu nu ştii ce grăieşti, că unde este minte multă, şi nebunie este multă. Şi se ruşină Sofonie filosoful şi peste noapte ieşi din cetate şi merse la Alexandru, se închină lui, şi-i spuse toate de rîndul cetăţii. Alexandru trimese sol în cetate pe un tatar fără carte şi tatarul se înfăţişă şi zise: — Aşa vă zice Alexandru-împăratul, să vă închinaţi lui, şi să-idaţi haraci şi oaste pe an, iar de nu vă veţi închina de voie, vă veţi închina de nevoie, după pagubă. Iar ei nu înţelese limba lui, ci căutară un dragoman şi le spuse ce zisese solul; iar cetăţenii se mîniară şi tăiară capul dragomanului şi răspunseră solului: — Du-te şi spune lui Alexandru că nu va fi în Atina împărat feciorul lui Filip. Încă cum a vrut a venit, iar cum va vrea nu se va duce! Alexandru se mînie şi zise să bată cetatea de trei părţi. Şi bătînd în cetate dincotro erau tatarii, mergeau săgeţile ca ploaia, şi cetăţenii nu puteau răbda, ci deschiseră poarta şi năvăliră tatarii în cetate; iar cetăţenii puseră praf, adică iarbă de puşcă, şi-l aprinseră, şi pieriră zece mii de tatari; şi de altă parte căzură cinci sute de macedoneni ucişi cu maşini de război. Apoi macedonenii puseră strajă, făcură sfat, şi zise Diogen filosoful; — Împărate! Cetatea cu sila nu o vei lua, că sunt două sute de mii de oameni în cetate. Ci să facem meşteşug, să-i scoatem din cetate, că-i vom bate, pentru că nu ştiu rîndul la război. Alexandru zise: — Să aducă o mie de boi şi zece mii de oi! Şi după ce aduseră, scrise carte: „Eu, Alexandru, scriu vouă atinenilor, să ştiţi că am venit la voi ca să bat cetatea, dar astă-noapte veniră Dumnezeii voştri la mine şi mă certară foarte rău pentru voi! Şi acum să ştiţi că m-am întors în Macedonia şi am lăsat Dumnezeilor voştri o mie de boi şi zece mii de oi să le faceţi jertfă.“ Şi puse cartea într-un lemn înalt, şi se întoarse îndărăt zece mile de loc şi ascunse oştile într-o pădure, împărţite în trei locuri. Şi dimineaţa cetăţenii căutară şi nu văzură oastea, ci văzură boii şi oile, şi cartea sta sus. Atunci ieşiră afară, şi ziseră: — Fugit-a Alexandru de frică! Şi începură a-l goni toţi, cu mic cu mare. Iar un călăraş din cetate striga: — Nu goniţi pe Alexandru, că eu am văzut astă-noapte în viscă era sămănat grîu prin cetate şi-l secerau macedonenii cel copt şi cel necopt; şi umbla Alexandru călare pe un leu în mijlocul cetăţii. Dar cetăţenii nu-l băgară în samă şi goniră pe Alexandru pînă îl ajunseră. Iar Alexandru ieşi din pădure şi îi întîmpină; şi-i loviră unii din mijloc, alţii dinainte; şi cetăţenii se spăimîntară foarte şi nu ştiau ce să facă, ci începură a fugi către cetate; iar macedonenii tăiau într-înşii cum se taie; şi se amestecau unii cu alţii, şi atît se tăiară, că zăceau ca frunza şi ca iarba; şi călcau cu caii pe pedestraşi pînă la cetate; şi aprinseră şi cetatea, şi arse biserica cea mare, unde erau Dumnezeii lor, şi arseră şi Dumnezeii; şi zise Alexandru: — De aţi fi voi Dumnezei, nu aţi arde! Şi ieşiră muierile despletite, şi zgîriate pe obraz, şi cu fetele, şi cu fiii, şi strigau: — Alexandre, milostiveşte-te de noi, şi stînge focul! Alexandru umbla călare pe Ducipal şi nu putea opri pe macedoneni, iar cetăţenii strigau: — Milostiveşte-te, Alexandre, că ne închinăm ţie, noi şi cetatea noastră! Alexandru scoase oştile afară, şi le stînse focul. Şi atîta moarte s-a făcut, cît n-a mai fost din începutul Atinei. Şi se închinară după pagubă, precum zisese Alexandru. Şi atuncea grăi Alexandru: — Vai de cetatea ce o judecă mulţi! Şi vai de aceia ce nu ascultă de domnul înţelept! Ca şi atinenii ce nu ascultară pe Sofonie filosoful, că n-or fi păţit ce păţiră. Pentru aceea a zis prorocul Solomon: „Pe omul înţelept să-l îndrăgeşti, că mai lesne este ţie, şi mai bine cu înţeleptul a purta pe umăr o piatră mare, decît cu nebunul a bea vin“. Atuncea plînseră atinenii cu glas mare; şi se auzi peste toată lumea de amarul lor; şi toţi domnii şi craii elineşti se spăimîntară şi merseră la Alexandru cu haraci pe zece ani. Şi atunci zise Alexandru: — Pînă nu spargi capul, nu curge sînge. Şi şezu acolo zece zile şi de acolo plecă la Rîm; şi-i ieşiră înainte nişte crai greceşti, craiul de la Trocinia şi de la Amorea, şi de la Delmana, şi de la Trivala, şi se închinară lui Alexandru toţi şi aduseră daruri şi haraci şi se veseliră acolo mult. Şi se duseră unii pe la ţările lor, alţii merseră cu Alexandru şi-i deteră haraciurile şi oştile; şi se aflară o sută de mii de pedestraşi; şi porniră la Rîm. Rîmlenii auziră şi se tulburară. Şi ei încă aveau doisprezece sfetnici de judecau Rîmul; şi făcură sfat; închina-se-vor au nu se vor închina lui Alexandru? Şi ziseră să se roage Dumnezeilor. Şi merseră la biserică, făcură rugă lui Amon, Dumnezeul lor. Şi li se arătă Amon în vis şi le zise: „Voi, rîmlenilor, închinaţi-vă lui şi-l lăsaţi să intre în cetate cu mare cinste, că Alexandru este feciorul meu şi este împărat peste toţi împăraţii.“ Şi rîmlenii cu mare cinste ieşiră întăi cu patru mii de viteji toţi împlătoşati, încoifaţi de luminau ca soarele şi ziseră: — Bine ai venit, Alexandre, a toată lumea împărat! Şi după aceea ieşiră cu două mii de fete împodobite, şi toate pe cai albi, cu haine roşii şi cu cununi de aur şi se închinară lui Alexandru, şi ziseră: — Mulţi ani să trăieşti, împărate Alexandre, a toată lumea! Alexandru, dacă văzu aşa, zise voievozilor şi domnilor să-şi tocmească oştile şi steagurile înaintea lui toţi pe rînd: şi după ei mergea Alexandru călare pe Ducipal, şi cu stema pe cap; şi deteră în trîmbiţe, în surle şi în tîmpine; şi cum se apropiară de cetate ieşiră patru mii de orăşeni, toţi cu steaguri de finic în mîini, şi se închinară lui Alexandru, şi ziseră: — Bine-ai venit, Alexandre, a toată lumea! Şi mai ieşiră două mii de preoţi toţi cu făclii aprinse în mîini, şi cu cădelniţe de aur şi-l întîmpinară şi ziseră: — Mulţi ani, împărate, să trăiesti! Şi intrară în cetate, şi merseră la biserica lui Solomon ce o făcuse Savela-împărăteasa, sora lui Solomon, ce se zice Sfînta Sfintelor, şi se închinară. Şi şezu Alexandru în scaunul Rîmului: şi începură a scoate daruri: o mie de blide de aur; şi scoaseră plaşca1, şi emurlucul2 lui Solomon, tot cu ochi de şarpe, avînd într-însul trei pietre cu douăsprezece tocmele3, care toate boalele vindecă; şi scoaseră stema împărătesei Savela, cea mai de mult preţ, şi scoaseră un farij, adică un cal alb cu şaua de diamant şi de piele de aspidă, şi scoaseră sabia lui Armeleus-crai de la Troada, şi scoase suliţa lui de os de elefant, tot cu mărgăritare, şi scoaseră pavăza lui Patrichie-împăratul învălită cu piele de aspidă. Acesta fu ploconul împărătesc. Şi scoaseră cartea lui Daniil prorocul, şi cetiră în carte aşa: „Cînd va fi cursul anilor cinci mii două sute, ieşi-va inorogul4 şi va goni pe toţi pardoşii de la apus şi va merge la berbecele cel mare ce-i ajung coarnele pînă la cer; şi junghia-va inorogul la inimă, şi se vor cutremura toate limbile în lume!“ Alexandru întrebă: — De cine grăieşte aceasta? Ei ziseră: — Împărate, aşa ne pare nouă, să fii tu acela! Alexandru zise: — Nu cu voia mea, ci cu a lui Dumnezeu! Iară acolo sta un filosof şi zise: — Împărate, aşa se spune: pardoşii sunt craii de la apus, iară berbecele este Por-împăratul; şi inorogul este împăratul Macedoniei. Alexandru zise: — Cum va fi voia lui Dumnezeu, aşa să fie. Adevărat spune că puternicii cădea-vor, şi neputernicii ridica-se-vor! Şi acolo şezu Alexandru cincisprezece zile, şi veniră toţi craii şi domnii de la apus cu daruri şi cu haraci pe zece ani şi se închinară. Iar Alexandru se milostivi spre ei şi le dete moşiile lor. Şi se veseliră acolo macedonenii cu rîmlenii ca fraţii cincisprezece zile. Şi se ridică de acolo Alexandru cu oştile spre Ţara Leşască şi o luă, şi cuprinse şi alte ţări multe, şi ajunseră la o pustie. Acolo aflară nişte oameni cu obraze ca de om şi cu trupurile de şarpe, şi se bătură cu Alexandru şi pieriră de aceia zece mii. Şi de acolo merseră pe lîngă mare şi ajunseră la un munte de fier, şi erau acolo nişte paseri cu obraze ca de muiere şi cu ţîţele şi cu păr de muiere, şi se lăsau pe oaste şi luau omul de pe cal; şi fugeau cu el la munte. Altora le scoteau ochii. Alexandru zise: — Să-şi facă toţi snopi de trestie şi să-i aprindă cu foc. Şi aşa făcură: cînd vrură să treacă, ei aprinseră snopii, iar paserile se lăsară pe oaste şi nu ştiau ce este focul, şi deteră în foc şi-şi aprinseră, aripile, căzură jos în foc, şi le tăiau oştenii, le călcau caii, şi pieriră paseri o sută de mii, iară din oastea lui Alexandru zece mii de oameni pieriră. De acolo se întoarse Alexandru la lume: şi ajunse la ţara Eghipetului şi o bătu, şi ajunse la Marea Albă. Şi stătu acolo cu oştile şi puse meşteri să facă catarge douăsprezece mii, şi să intre cîte zece mii de oameni într-una. Şi se lucrară corăbiile în şase luni. Şi puse voievozi pe cinci mii de oameni, şi pe Vizantie voievodul pe opt mii de oameni. Şi zise Alexandru: — Să intraţi în catarge şi să mergeţi pe mare şi să bateţi cetăţile de pe mare, apoi unde veţi ieşi să faceţi cetăţi pe numele vostru, ca să ne putem afla în lume. Iară lui Potolomei şi lui Filon le zise: — Să mergeţi pe uscat cu călăraşi şi cu toţi craii ce se află în catarge, şi să mergeţi spre Ţara Leşască, şi toate cetăţile să le bateţi, şi să luaţi haraciuri şi oşti, şi să ne adunăm la Eghipet. Iară Alexandru intră în catargă cu treizeci de mii de oameni; şi purceseră toţi în toate părţile, şi umblară pe apă şase luni; şi ieşi împăratul cu oştile lui spre răsărit, şi făcu cetate mare şi tare şi-i puse numele Alexandria. Vizantie ieşi la Ţarigrad, el făcu cetatea pe numele lui: Vizantie, şi Antioh ieşi la Antiohia şi făcu cetatea pe numele lui: Antiohia. Selevchie ieşi la ţara arăpească pe Marea Neagră şi făcu cetate pe numele lui: Selevchia. Potolomei şi Filon merseră pe uscat spre Ţara Leşască, şi spre Marea Acrîm Tatar, ce se cheamă azi Ardealul, Moldova şi Ţara Romînească, şi luară cetăţi multe, şi prinseră pe crai vii, şi-i legară, şi-i duseră la Eghipet. Şi se adunară la Alexandru, şi se veseliră mult, şi spuseră cîte cetăţi au luat şi deteră pe acei domni legaţi, şi spuseră lui Alexandru cum n-au vrut să se închine lui. Iară Alexandru se milostivi spre ei, şi le luă credinţa şi le dete drumul să se ducă pe la moşiile lor, şi să trimeată haraci şi oaste pe an cîte zece mii de oameni. Iară voievozii nu ştiau care pe unde au ieşit în lume, pînă s-au aflat peste un an, şi era scîrbit Alexandru, pentru că nu ştia pe unde au ieşit la lume; şi cercetară, prin cetăţi şi prin neguţători, şi se adunară iară peste un an, şi se întîlniră toţi cu Alexandru; şi se veseli foarte Alexandru cu toţi voievozii lui, şi acolo făcu Alexandru o cetate, şi-i puse numele Întîmpinarea, pentru că toţi acolo s-au fost adunat. Şi şezu acolo şase luni şi se gătiră de oaste. Şi purcese Alexandru cu oştile spre ţara Asiei şi acolo era o cetate mare, anume Troada, ce se cheamă greceşte Frigia, şi acolo judecau doisprezece filosofi. Iară dacă auziră troadenii, ieşiră înaintea lui Alexandru toţi cetăţenii şi filosofii şi se închinară cu plocon lui Alexandru, şi-i spuseră de Anţelus-craiul cît a fost de viteaz, şi cum au pierit atîţia domni mari, cum au pierit pentru o femeie ce o chema Elenuşa. Că oarecînd pribegise Alexandru Paris de la Troada, şi mersese la Menelau craiul, şi pre Alexandru Paris îl boieriră; iară Menelau-craiul se duse la oaste departe şi lăsă pe Alexandru Paris precum îi grăise, cu Elenuşa; iară Elenuşa era preafrumoasă, şi se îndrăgise cu Alexandru Paris, şi luară comoara lui Menelau-craiul şi fugiră amîndoi la Troada; şi dacă veni Menelau sau Melei-craiul, nu-şi găsi crăiasa, şi se mînie, şi ridică şapte crai elineşti cu el şi se strînseră oştile, şi merseră la Troada, şi o bătură doisprezece ani cu mare meşteşug, că mai tare cetate decît Troada nu era pe lume, că era făcută de Nevrod-împăratul. Şi acolo pieriră grecii cu Anţelus-craiul, şi Alexandru Paris, şi păcătoasa Elenuşa şi mult popor fără număr pieri pentru o muiere. Şi aceste toate le povestiră lui Alexandru, şi-i deteră plocon sabia lui Anţelus-craiul şi scoaseră inelul împărătesei de antrax piatră, şi aşa era acea piatră, că de se afla omul bolnav şi căuta într-însa, se însănătoşea de toate boalele. Şi scoaseră zugrăvit pe Anţelus-craiul. Iară Alexandru se milostivi spre ei şi-i lăsă cu pace pe moşia lor. Şi grecii, cu voia lui Dumnezeu, merseră la Rîm, şi acolo au întemeiat împărăţie mare, şi s-a ales un popor numit roman, de la care apoi au purces de au venit romînii în Ardeal, în Moldova şi în Ţara Romînească. Alexandru se întoarse de acolo şi porni spre Persia, şi ajunse la hotarul lui Darie-împăratul. Iară Darie trimese iscoade la Alexandru. Veniră iscoadele şi văzură judecata lui dreaptă, şi pe el darnic, milostiv şi dulce la cuvînt, şi merseră iscoadele la Darie, şi spuseră, şi se miră Darie şi zise: — Adevărat, acestea sunt semne de domn şi de împărat a toată lumea. Darie apoi nu crezu să fie aşa, şi trimese cărţi pe la toţi domnii şi craii să se strîngă oştile la Stîltrorinia: şi trimese la Eghipet şi la Ierusalim: „Scriu vouă, ierusalimnenilor, şi vouă, egiptenilor. Aşa vă grăiesc, să nu vă închinaţi acelui tîlhar, feciorului lui Filip, că voi veni cu sabia şi vă voi scoate de la acest tîlhar. Altmintrelea să nu faceţi.“ Alexandru merse la Ierusalim, şi auziră ierusalimnenii că vine Alexandru spre ei. Şi într-acea vreme judeca Ierusalimul Ieremia prorocul, şi credea în Savaot Dumnezeu. Şi făcură sfat: închina-se-vor lui Alexandru, au nu se vor închina? Alexandru puse tabăra aproape de Ierusalim şi trimese carte la ierusalimneni: „Eu, Alexandru, împărat peste toţi împăraţii, scriu vouă, ierusalimnenilor, sănătate şi viaţă. Am luat Apusul tot, şi am venit la voi, şi vă zic să vă închinaţi mie, şi să-mi trimeteţi haraci şi oaste pe an, şi fiţi în pace pe moşia voastră.“ Şi merse solul la Ierusalim, şi cetiră cartea ierusalimnenii şi se spăimîntară şi scriseră carte lui Alexandru: „Iată noi, soborul Ierusalimului, scris-am la marele împărat Alexandru Macedon, sănătate! Am înţeles ce ne-ai scris, şi aşa să ştii împărăţia-ta că noi suntem sub mîna lui Darie şi nu cutezăm să ne închinăm ţie, că ne-om închina astăzi, iară mîine va veni Darie şi cu rea moarte vom muri. Ci te bate întîi cu Darie, şi de-l vei bate, noi ai tăi suntem.“ Alexandru ceti cartea ierusalimnenilor şi scrise altă carte: „Eu, Alexandru, împăratul peste toţi împăraţii, scriu vouă, ierusalimnenilor, sănătate. Ce aţi scris am înţeles; dar nu se cade vouă să vă închinaţi lui Darie, că sunteţi oamenii lui Dumnezeu Savaot, iară Darie slujeşte idolilor; iară voi să ştiţi că pînă nu voi intra în Ierusalim, să mă închin lui Savaot Dumnezeu, pînă atunci nu mă voi bate cu Darie“ Şi trimese sol cu cartea, şi purcese cu oştile spre Ierusalim. Ierusalimnenii cetiră cartea, iar Ieremia prorocul zise: — O, ierusalimnenilor! Eu zic să ne închinăm lui Alexandru şi să-l lăsăm să intre în cetate cu cinste, că eu de acesta am prorocit. Şi plăcură cetăţenilor aceste cuvinte, tuturor. Iară Alexandru văzu într-acea noapte în vis pe Ieremia prorocul, care-i zicea: „Pas în Ierusalim şi te închină lui Savaot Dumnezeu şi mergi spre Darie, că-l vei bate, şi vei fi împăratul perşilor şi a toată lumea.“ Iară Alexandru spuse dimineaţa voievozilor visul. Şi ieşi Ieremia prorocul cu toţi ierusalimnenii înaintea lui Alexandru cu mare cinste, şi cum văzu Alexandru pe Ieremia prorocul, îl şi cunoscu, şi zise boierilor: — Pe acesta l-am văzut astă-noapte în vis! Şi descălecă Alexandru, şi sărută sfînta lui Aron, şi-l tămîie Ieremia prorocul cu cădelniţa de aur, şi-l binecuvîntară şi toţi preoţii Ierusalimului, şi-l luă Ieremia de mînă şi-l băgă în biserica Sionului. Şi se închină Alexandru lui Savaot Dumnezeu şi se lepădă de idoli. Şi începură a scoate daruri lui Alexandru. Şi scoaseră mai întăi galbini mulţi. Alexandru zise: — Darul ce-mi daţi mie, eu îl dau lui Savaot Dumnezeu, să-ifaceţi jertfă, că şi eu mă închin lui Savaot şi mă rog, şi întru el cred, şi el să-mi fie ajutor în tot locul şi să fie cu mine. Şi dete aurul şi argintul lui Ieremia prorocul. Şi scoaseră pavăză de iachint piatră, şi scoaseră orăşenii 30 gălete de migdale, şi scoaseră 20 mii de cai hrăniţi. Şi şezu împăratul acolo şapte zile, şi se veseliră macedonenii cu ierusalimnenii, şi binecuvîntă Ieremia pe Alexandru, şi zise: — Împărate! Toată lumea vei lua, iar moşia ta nu vei mai vedea! Şi se sărutară amîndoi, şi purcese Alexandru la Eghipet spre cetatea lui Netinav-împăratul. Egiptenii auziră că vine Alexandru spre Eghipet şi se închiseră în cetate. Alexandru se apropie de Eghipet şi zise să bată cetatea de patru părţi ; şi o bătură într-o zi, şi nu o putură lua pînă sara. Şi întru acea zi fu căldură mare şi merse Alexandru de se scăldă într-o apă rece, şi-l prinse răceala apei, şi se bolnăvi. Iară egiptenii auziră că este Alexandru bolnav, şi trimeseră carte la Filip vraciul: „Scriem noi la tine, Filipe vraciule, şi-ţi dăm în ştire dumnitale pentru Alexandru, să-l otrăveşti, iară tu să fii împărat Eghipetului!“ Filip ceti cartea şi rîse, şi scrise altă carte la Eghipet: „Scriu vouă, neînţelepţilor şi măgarilor egipteni! Credeţi-mă că de-mi va trebui mie domnia voastră, dami-o-va Alexandru; încă şi alte împărăţii mai mari Alexandru îmi va da mie. Vouă vă pare că Alexandru este bolnav, iară el nu este bolnav, ci dimineaţă îl veţi vedea călare pe Ducipal umblînd prin mijlocul oştilor.“ Şi trimese cartea la Eghipet; iară egiptenii, dacă auziră aşa, se spăimîntară şi scriseră altă carte lui Alexandru: „Scris-am noi, egiptenii, la marele împărat Alexandru, precum ca să ştie că mîine dimineaţă Filip vraciul va să te otrăvească cu ierburile lui“. Alexandru ceti cartea şi clătină cu capul; şi într-aceea sosi şi Filip vraciul cu paharul plin de ierbi şi-l dete lui Alexandru, şi zise: — Bea, împărate, că te vei însănătoşi!Alexandru luă paharul şi zise; — Oh! Dragul meu Filipe, oare acest pahar de-l voi bea fi-mi- va ceva de folos? Şi pricepu Filip, şi luă paharul şi-l bău pe jumătate, şi zise: — Alexandre! Nici un vraci nu-şi otrăveşte pe domnul său.Iară Alexandru dete cartea egiptenilor, şi ceti Filip şi plînse, şi zise: — Ah, mare împărate Alexandre! Pe capul tău se razimă toată lumea! Şi de aş face aşa, la ce împărat aş avea credinţă? Mai bine să intru în pămînt de viu, decît să fac aşa. Iară acei măgari egipteni trimes-au şi la mine carte, iară eu încă le-am trimes răspuns cum am ştiut; pentru aceea le-a fost pizmă pe mine, şi au trimes carte la tine, împărate. Ci te culcă puţintel, şi te vei scula sănătos. Deci se veseliră oştile şi se gătiră de război; şi porunci Alexandru să bată cetatea. Şi începură a bate cetatea de toate părţile; deteră cu maşinile de război de o parte şi cu săgeţile de altă parte; şi mergeau săgeţile ca ploaia în cetate; şi nu putură răbda săgeţile, ci deschiseră porţile, şi strigau toţi: — Milostiveşte-te spre noi, Alexandre-împărate, că noi închinăm cetatea noastră ţie! Ci te milostiveşte, Alexandre, feciorul lui Netinav-împăratul! Şi se milostivi Alexandru de opri oştile, şi şezu în scaunul Eghipetului, şi se închinară toţi egiptenii lui Alexandru; şi zise Alexandru: — Cum ştiţi că sunt feciorul lui Netinav, împăratul vostru? Şi grăiră egiptenii: — Împărate! Avut-am noi împărat pe Netinav care a împărăţit bine şi dulce patruzeci de ani; şi l-a scos Darie-împăratul, şi s-a dus de la noi. Şi ne-a lăsat carte şi stema pe masă; şi aşa zice cartea: că se va duce de la noi bătrîn, şi va veni tînăr; şi nouă aşa ne pare, să fii tu acela! Şi l-am vărsat de aur şi l-am pus întrun stîlp, şi i-am pus stema în cap şi cartea în mînă. Alexandru merse să-l vadă; şi se apropie de stîlp; iară stema căzu în capul lui Alexandru, şi se mirară toţi de aşa minune. Alexandru făcu acolo alt stîlp foarte înalt. Şi se scrise în stîlp lîngă tatăl său, Netinav. Şi luă Eghipetul, şi se veseliră egiptenii cu macedonenii. Şi începură a scoate daruri scumpe, aur şi argint mult, şi toate comorile crailor şi ale împăraţilor celor bătrîni de la Faraon, şi de la Iosif cel preafrumos; şi toate le luă Alexandru şi le dete oştilor, şi le zise să se gătească de război. Şi puse împărat pe Filip, şi poposi acolo treizeci de zile. Iară într-o zi veniră vestitorii lui Alexandru şi-i spuseră: — Să ştii, împărate, că vine Darie spre tine cu toată sila1 lui, şi este la apa Eufratului! Alexandru scrise oştile, şi aflară şase mii de mii de călăreţi, şi patru mii de mii de pedeştri. Şi purcese oştile înaintea lui Darie la Eufrat. Şi dacă se apropie de Eufrat, Darie auzi şi scrise oştile, şi se aflară zece mii de mii de pedeştri; şi trimese Darie iscoadă la Alexandru. Iară străjile lui Alexandru prinseră iscoadele lui Darie şi le aduseră la Alexandru. Şi le zise Alexandru: — De nu veţi spune drept, eu vă voi pierde! Şi-i întrebă:Spuneţi, cîte oşti are Darie? Ei spuseră drept, Alexandru porunci oştilor să facă toţi focuri sara, şi aşa făcură, şi se suiră iscoadele într-un munte înalt, şi văzură focuri multe fără număr; şi le dete drumul de se duseră la Darie-împăratul, şi aşa spuseră lui Darie: — Să ştii, împărate, că atîta oaste are Alexandru, cît nu se ştie numărul şi sfîrşitul! Iară Darie se mînie pe ei şi le tăie limbile că au spus oştilor să se sperie. 1 Darie trimese soli şi carte la Alexandru: „Scriu ţie eu, Darie, împăratul peste toţi împăraţii, marele şi tarele, şi întocmai lui Dumnezeu, şi luminez întocmai ca soarele pe lume, şi Dumnezeul perşilor, scriu ţie, feciorul lui Filip. Am auzit că ai luat Apusul, Rîmul, Atina, Ierusalimul şi Eghipetul, şi acuma ai venit şi la ţara mea cu tîlharii tăi. Să ştii, ca să-mi trimeţi haraciul acelor ţări de la apus, şi să-ţi cei iertăciune de la mine şi-ţi voi ierta greşala, şi să te duci la Macedonia ta, să-ţi ţii moşia. Iară de nu vei face aşa, voi veni la tine cu toate oştile, şi nici un macedonean nu va scăpa în toată lumea. Ci să-ţi treacă nebunia, şi te du îndărăt.“ Şi veni solul la Alexandru; iară Alexandru ceti cartea şi o rupse, şi porunci să fie spînzuraţi solii lui Darie. Iară macedonenii ziseră: — Nu se cade să se spînzure solii. Alexandru răspunse că nu sunt trimeşi la împărat, ci i-au trimes la tîlhar; şi tălharii pierd solii: — Vina este a lui Darie, domnul vostru. Iară solii grăiră: — Împărate, de ne vei pierde pe noi, puţină pagubă vei face lui Darie, şi acum tălhar nu eşti, iară de vei rupe legea solilor, însuţi tălhar te vei face! Alexandru zise: — Fiţi iertaţi şi vă dau zile de la mine, iară de la împăratul vostru morţi eraţi. Iară solii grăiră: — Împărate, şti-vom şi noi ce vom grăi la împăratul nostru de împărăţia ta! Alexandru cinsti solii şi-i dărui, şi scrise carte lui Darie: „Eu, Alexandru-împăratul, scriu ţie, Darie, împăratul perşilor. Să ştii că nu-ţi mulţămesc la cuvintele ce mi-ai trimes, că au fost cuvinte ca de nebun; şi tu te lauzi către mine care am luat Apusul şi alte cetăţi, zicînd că nu voi scăpa în toată lumea dinaintea ta. Dară nu ştii că macedonenii sunt pietre de diamant, şi sunt iuţi ca piperul; şi aşa să ştii că voi stăpîni peste împărăţia ta, cu ajutorul lui Dumnezeu; iară perşii tăi sunt oi, şi macedonenii sunt lupi şi lei neastîmpăraţi, şi ei îşi dau viaţa spre moarte, şi nu se tem de moarte.“ Şi se duseră solii, şi Darie ceti cartea, şi-şi chemă boierii şi-i întrebă de sfat. Şi răspunseră: — Împărate! Nu ţi se cade ţie să te baţi cu Alexandru, că tu eşti împărat mare, iară Alexandru este un crai mic; ci mînă numai nişte boieri, că-l vor bate! Şi aceasta plăcu lui Darie, şi trimese pe Mamant-voievodul şi-i zise: — Să mergi să ei oastea mea, două sute de mii de călăraşi, şi două sute de mii de pedestraşi şi patru mii de etiopi; şi să mergi să treci Eufratul şi să te baţi cu acel tîlhar şi să cauţi, de va pleca a fugi, să nu-l laşi, ci tot să-l goneşti pînă ce-l vei prinde, şi să-l aduci viu la mine cu toate ale lui. Alexandru văzu armia lui Darie, şi porunci gătirea oştenilor, şi încălecă pe Ducipal, şi umbla prin mijlocul oştilor şi astfel grăi: — Fraţilor şi vitejilor! Rugaţi pe Dumnezeu Savaot şi fiţi vrednici, că am nădejde de la Dumnezeu că-i vom bate curînd şi vor fugi îndărăt, că împăratul lor nu este cu dînşii, ci sunt cu nişte boieri, iară voi sunteţi cu împăratul vostru; şi de-i vom bate, să ştiţi că voi fi împărat a toată lumea, iară de ne vor bate pe noi, nu vom scăpa în toată lumea de Darie-împăratul! Ci, fraţilor, mai bine să pierim cu cinste decît să pierim cu ruşine! Să ştiţi voi că perşii sunt oi, macedonenii sunt lupi, şi un lup multe oi risipeşte şi le sfărîmă! Şi făcu Alexandru trei oşti, şi deteră în trîmbiţe, şi în tîmpine, şi în surle de trei părţi şi se loviră oştile foarte tare, şi se tăiară toată ziua; iară perşii începură a da înapoi, şi macedonenii a-i goni. Darie se spăimîntă şi plecă a fugi; iară Alexandru mulţi tăie, şi mulţi prinse vii, şi ajunse la hotarul lui Darie; şi puse Alexandru tabăra lui acolo şi pe cei vii îi iertă, iară pe cei morţi îi îngropă ; şi pieriră de-ai lui Darie o sută de mii. Iară Darie trimese pe la toate ţările cuvînt să se strîngă cu oştile la Babilon: şi se strînseră cincizeci de mii, şi iară plecară spre Alexandru cu război. Iara Alexandru se găti de luptă, şi încălecă pe Ducipal şi umbla prin mijlocul oştilor, şi grăia: — Fraţilor şi vitejilor macedoneni! Rugaţi pe Dumnezeu Savaot! Că-l vom bate pe Darie cît mai curînd, că pe un urs mulţi cîini îl latră şi nici unul nu-l muşcă, şi să ştiţi că cîţi vor fi rămas de la războiul dintăi, nici unul nu va veni într-acel de acum, şi de aci înainte vom fi fără de grijă! Într-acea noapte văzu Alexandru pe Ieremia în vis şi-i zicea prorocul: „Pas, Alexandre, spre Darie, că-l vei birui, şi te roagă lui Dumnezeu Savaot.“ Şi făcu două oşti, şi deteră în tîmpine, în trîmbiţe şi în surle, şi se învăluiră oştile trei zile, şi începură perşii a fugi şi macedonenii a-i goni, şi-i tăiau cum se taie; şi acolo pieriră de-ai lui Darie patruzeci de mii, şi macedoneni zece mii. Iară Darie fugi pînă la Persida şi acolo plîngea. Iară Alexandru prinse mulţi vii şi dîndu-le drumul, le zise: — Mai mult să nu veniţi cu Darie la război! Alexandru purcese apoi spre război la Babilon; iar babilonenii, dacă se apropie el de cetate, nu-l lăsară să se apropie o sută de mile de loc. Iară Alexandru stătu deasupra Eufratului, şi aşa era Babilonul de întins, cît curgea Eufratul prin mijlocul lui. Şi apa aceasta este atît de mare, cît trec pe ea cu luntrile. Şi Alexandru porunci să sape şi să abată apa, să nu treacă prin cetate. Şi săpară şapte zile şi abătură apa la uscat, peste cîmp. Iară într-o noapte, pe cînd cetăţenii făceau slujbă Dumnezeilor lor, Alexandru intră pe urma apei pe dedesubtul cetăţii şi într-altă noapte aprinse oraşul. Iară cetăţenii se spăimîntară şi deschiseră porţile şi năvăliră călăreţii înăuntru, şi-i tăiară toată noaptea. Iară la ziuă intră şi Alexandru în cetate cu oştile, şi se închinară babilonenii lui Alexandru, strigînd: — Milostiveşte-te spre noi, Alexandre-împărate, că ne închinămţie, noi şi cetatea noastră! Atunci stinseră focurile şi începură babilonenii a scoate la daruri scumpe lui Alexandru. Şi deschiseră vistieria lui Darie-împăratul, şi scoaseră două sute de poveri de galbini, şi scoaseră o mie de cai povodnici, ai lui Darie, şi scoaseră o sută de lei cu zgarde de aur şi o mie de pardoşi, şi o sută de bidivii arăpeşti, care erau mai frumoşi decît toţi caii de pe lume, cu procoviţe1 sau ţoluri de mătase; şi scoaseră o mie de bliduri de aur, şi scoaseră două sute de mii de coarne de inorog ferecate cu aur şi cu pietre scumpe, şi o sută de potire de aur şi piatră de diamant, şi scoaseră plaşca lui Selevchie-împăratul, făcută cu ochi de şarpe, şi cu mărgăritar, şi cu pietre nestemate ; şi scoaseră stema lui Sihan-împăratul, scoaseră masa lui Darie de safir piatră şi cine şedea la dînsa nu i se mai făcea inima rea. Şi acolo şezu Alexandru patruzeci de zile, şi se veseliră macedonenii cu babilonenii. Iară Darie auzi că a luat Alexandru Babilonul şi se umplu de amar şi jale multă, şi strigă: — Oh, amar mie! O, pedepsitul de mine, cum mă potriveam lui Dumnezeu din cer, iară acum nu mă pot potrivi nici unui om, că mai-micii mei sparseră sila mea! Oh, cainicul2 de mine, cum mă bucurai în puţină vreme, şi mai curînd sosi jalea şi amarul, cum se zice: „Nu este bucurie să nu se schimbe în jale şi cel care va lua de la altul cu bucurie, alţii vor lua de la el cu jale!“ Mai bine să mă fi ucis macedonenii decît să fiu împărat cu ruşine; că multă vreme luară perşii haraci de la Macedonia, iară astăzi plătesc cu capetele! Şi plîngea Darie cu amar. Iară un boier vru să-l mîngîie şi zise: — Aşa este împărăţia, ca şi copaciul mare: cînd cade, mare sunet face; şi vîntul copaciul mare îl surpă şi-l rupe. Şi nu te scîrbi, împărate, că Alexandru bătutu-ne-a pe noi, dar şi noi bate-l-vom pe el, că aşa sunt oştile, şi mai avem noi viteji buni între perşii noştri. 1 2 Şi sta acolo şi un boier al lui Darie, anume Amvis, care-i zise: — Împărate, tu m-ai crescut, şi mult bine mi-ai făcut, iară astăzi te văzui trist; şi aşa să ştii că voi să merg la Alexandru, şi-mi voi da capul pentru tine astăzi! — O, dragul meu Amvis — zise Darie — de vei face aşa; moartea ta va fi mai cinstită decît viaţa altora, şi împărăţia perşilor scăpată va fi de tine, şi pomeni-se-va numele tău pînă va fi Persia! Amvis ceru să i se dea sabia lui Darie, şi-şi puse semn macedonesc; şi se apropie de Alexandru; iară Alexandru era împlătoşat şi încoifat şi umbla prin mijlocul oştilor. Şi Amvis scoase sabia şi vru să lovească pe Alexandru peste ochi, şi greşi de-l lovi peste coif, şi-i tăie coiful, şi-i rase părul ca cu briciul de pe creştet, şi vru să-l lovească şi a doua oară, şi nu putu, că-l prinseră. Iară Alexandru zise: — Mă lovi mînă macedonească cu sabia persienească, şi întrebă: Omule, de unde eşti, şi al cui eşti? Şi cum te cheamă? El răspunse: — Eu sunt sluga lui Darie-împăratul, care de mic m-a crescut şi m-a miluit, şi m-a boierit; îl văzui trist şi jalnic plîngînd; şi mi se făcu milă de jalea lui; şi cutezai să-mi dau zilele pentru el, şi am venit să te tai, şi să veselesc pe domnul meu cu moartea ta, şi cu a mea; şi începutul se făcu, iară Dumnezeu nu vru cum vrui eu! Alexandru zise: — O, fără de minte, Amvise! Cred că astăzi sunt mort pentru mintea ta şi pentru domnul tău ; iară eu îţi dau zile de la mine şi te iert. Ce făcuşi tu n-a făcut nici un om de pe pămînt; şi tu te du la domnul tău Darie, şi să-i spui că pe cine îl păzeşte, Dumnezeu îl şi fereşte, şi nu-l poate ucide nimenea, şi să-i spui să se închine mie şi să-mi dea haraci şi oaste pe an şi să şadă în pace pe moşia lui! Amvis se duse la Darie şi-i spuse toate ce făcuse, şi ce a zis Alexandru, şi cum îi sunt dăruite zilele de Alexandru; iară Darie plînse mult şi zise: — Cum va fi voia lui Dumnezeu, iară eu n-am ce face! Amvis grăi: — Împărate, eu astăzi sunt mort pentru tine, iară de la Alexandru viu sunt, şi cît bine mi-ai făcut mie pînă astăzi îl plătii cu capul, şi cît putui eu făcui, iară Dumnezeu nu vru cum am vrut eu, şi de astăzi înainte, să mă ierţi, împărate, că voi să mă duc la acela ce mi-a dat zilele de la el; şi-l voi sluji de astăzi înainte; şi mă iartă, împărate! Darie se umplu de jale şi grăi către boierii lui: — Cui i-a venit oare în aminte că va ieşi din Macedonia atîta putere? Şi iară grăi: „Cine se suie pogoară-se, şi cine se smereşte înalţă-se!“ Şi zise lui Amvis: — Să spui lui Alexandru: Cît a luat să-i fie de bine şi să neîmpăcăm, iară eu nu mă voi închina lui, că împărat la împărat nu se închină nici unul, ci unul mort şi altul viu împărăţeşte; iară de nu va vrea aşa, el să mă aştepte în cincizeci de zile să merg la el cu cîţi perşi mi-au rămas, şi voi să aduc şi din India oaste, de la Por-împărat, şi ori îl voi bate, ori mă va bate el şi voi pieri cu cinste pe moşia mea cu toţi perşii mei! Amvis îşi luă ziua bună de la Darie şi se duse la Alexandru, şi se închină lui şi-i spuse ce grăise Darie. Alexandru primi pe Amvis, şi-l crezu şi-l amestecă între macedoneni. Alexandru zise: — Adevărat că împărat la împărat nu se închină, că împărăţia mare lucru este, ca un munte înalt şi împodobit frumos, cu de toate florile, şi se vede peste toată lumea, şi aşa îi pare omului că nu se va mai pogorî niciodată; iară cînd va veni vremea, se pogoară fără voie: aşa este împărăţia acestei lumi deşarte! Apoi iarăşi zise: Văzui astă-noapte în vis pe Ieremia prorocul şi-mi grăia: „Fătul meu, Alexandre! Să mergi însuţi sol la Darie, şi te roagă lui Savaot Dumnezeu, că el te va scoate din nevoie.“ Şi spunea boierilor visul, lui Potolomei, lui Filon şi lui Antioh voievod, şi grăi: — Să ştiţi că voi să merg sol la Darie!Ei nu-l lăsară, el zise: — Merge-voi şi ce va da Dumnezeu! Şi se găti şi zise: Boieri dumneavoastră, de voi pieri eu acolo, voi tocmiţi împărăţia bine şi să nu lăsaţi pe mama mea Olimpiada! Iară voievozii plînseră cu jale, şi ziseră cu toţii: — Mai bine să ne tai capetele noastre decît să vedem noi aceasta! Alexandru răspunse: —De va fi voia lui Dumnezeu, nu mă va ucide toată lumea! Şi se sărută cu voievozii, şi se duse Alexandru sol la Darie-împăratul. Darie auzi că vine sol de la Alexandru şi făcu divan mare, şi-şi tocmi polăţile1 şi se arătă luminat solului, şi şedea în jeţ de aur împodobit cu pietre scumpe, şi împrejurul lui stăteau tot voinici tineri cu făclii aprinse, şi se aflau împrejurul lui tot îngeri făcuţi de aur, şi luminau tocmai ca soarele, şi şedeau doisprezece hatmani în jeţuri de aur, şi erau în jur patruzeci de stîlpi de marmură albă ca zăpada. Şi intră Alexandru în divan sol, şi dete cartea lui Darie, şi ceti cartea şi aşa era scris: „Eu, Alexandru, împăratul peste toţi împăraţii şi împăratul a toată lumea cu vrerea lui Dumnezeu, scriu ţie, Darie împărate, sănătate! Şi-ţi aduc aminte că ai luat haraciul de la talăl meu Filip, şi el muri, iară eu rămasei tînăr în scaunul tătîne-meu, şi tu ai vrut să mă scoţi de la moşia mea; trimeteai alţii să fie domni şi împăraţi în Macedonia; iară Dumnezeu nu vru cum ai vrut tu, că Dumnezeu conteneşte şi rabdă; iară tu cum ai contenit, aşa ţi se conteneşte şi ţie astăzi, căci Dumnezeu m-a făcut împărat pe moşia mea, şi încă peste toată lumea. Tu ai zis că mă vei aduce legat, şi tu ai vrut toate ale mele să fie ale tale, aşa vor să fie toate ale tale ale mele, şi voi fi împărat a toată lumea; şi eu nu sunt aşa nemilostiv 1 cum iţi pare ţie, ci-ţi pleacă inima, şi te închină mie şi-mi trimete haraci, şi oaste pe an, şi tu împărăţeşte în pace şi sănătos pe moşia ta; iară de nu vei face aşa, tu eşti duşman perşilor tăi, şi toţi veţi pieri de sabia macedonenilor, şi tu cu rea moarte vei muri; şi te găteşte de război acum pîna în cincisprezece zile.“ Darie ceti cartea şi zise: — Boieri, cine-şi poate închipui că are atîta putere împărăţia Macedoniei? Alexandru zise: — Că sunt toţi ca unul, libovnici şi viteji buni, şi au toţi un cuget şi un cuvînt, şi nu socotesc moartea lor. Iară un slujbaş mare zise: — Cum răspunzi astfel unui împărat aşa mare ca acesta?Alexandru zise: — Volnic este solul să răspundă împăratului! Marele Darie zise: — Cum te cheamă?El răspunse: — Filon mă cheamă!Darie grăi: — Filoane, să stai aicea pînă voi scrie cartea cătră Alexandru! Şi stătu pînă sara şi chemară pe sol la masă şi-l aşezară la locul solilor, şi-i deteră un pahar cu vin să bea. Alexandru bău vinul, şi băgă paharul în buzunar; şi-i deteră şi alt pahar, şi-l băgă în sîn. Ei spuseră împăratului ce face solul. Împăratul zise: — Mai daţi-i încă unul. Şi-i deteră şi al treilea pahar, şi-l bău şi-l băgă în buzunar. Şi zise un boier: — Cum faci tu asta la masa împărătească, de iei paharele la tine? Alexandru zise: — La împăratul nostru aşa este legea solului: pînă la al treilea pahar toate le ia solul! Darie crezu aceasta. Iară în vremea asta, un boier ce-l chema Candarcus, care mersese în Macedonia să fie domn, sosi la masă şi, cum văzu pe Alexandru, îl şi cunoscu şi se apropie de Darie şi-i zise: — Să ştii, împărate, că solul este însuşi Alexandru! Darie nu crezu aceasta şi iară merse Candarcus şi a doua oară la Darie şi zise: — Împărate, de nu va fi acesta Alexandru, să-mi tai capul.Darie prinse a privi la sol şi-i zise: — Filoane, asamănă-te oamenii mei a fi tu Alexandru.Alexandru zise: — Împărate, adevărat că samăn cu el, pentru aceea mă trimete tot pe mine sol! Darie îl crezu şi se sculară de la masă, şi intrară în casă să facă sfat, prinde-l-vor au ba. Iară Alexandru pricepu că l-au cunoscut; şi cum şedea în palat singur, îşi lăsă plaşca şi-şi puse căciula persienească în cap; şi plecă la poartă, şi zise portarilor: — Ţine-ţi pahar împărătesc şi deschideţi poarta; că m-a trimes împăratul să chem voievozii! Şi-i deschiseră poarta şi ieşi Alexandru, şi merse la altă poartă, şi zise: — Ţine-ţi pahar împărătesc şi deschideţi poarta; m-a trimes împăratul să tocmesc străjile! Şi-i deschiseră poarta şi ieşi Alexandru, şi merse la a treia poartă şi iară zise ca şi întăi, şi-i deschiseră poarta, şi ieşi Alexandru afară, şi merse la gazdă şi încălecă pe Ducipal, şi fugi toată noaptea, şi sosi cu zorile la apa Sinarului; şi era apa aceea cumplit de mare şi venea în toate nopţile cu noroi, şi cu pietre, şi cu var. Iar Alexandru dete şi trecu, şi găsi de ceea parte pe Filon şi pe Potolomei-voievozi, care aşteptau pe Alexandru; şi se sărutară cu Alexandru şi le povestea el cum a petrecut la Darie. Iară Darie, ţinînd sfat, căuta să-l prindă pe Alexandru. Şi-l căutară prin toate odăile, şi nu-l găsiră, şi alergară la poartă, şi întrebară; iar portarii ziseră: — Venit-a un om la noi şi ne dete pahar împărătesc, şi ne zise: „Ţineţi pahar împărătesc şi-mi deschideţi poarta, că mă trimese împăratul să chem voievozii!“ Şi l-am lăsat, şi s-a dus! Ei alergară şi la a doua poartă şi portarii tot aşa răspunseră; merseră şi la a treia poartă, şi primiră acelaşi cuvînt; şi alergară la gazdă şi întrebară; iar gazda zise: — Venit-a, a încălecat şi s-a dus. Ei se întoarseră la împăratul şi-i spuseră cum a scăpat solul, iară Darie se umplu de amar şi de jale, şi zise lui Candarcus să-l gonească cu o sută de voinici pînă la apa Sinarului, că nu va putea trece. El se duse şi luă o sută de viteji buni cu cai ageri, şi-l goniră toată noaptea pînă la ziuă şi sosiră la apa Sinarului, şi văzură pe Alexandru de ceea parte cu voievozii lui, iar Alexandru strigă spre ei: — Ce goniţi vîntul, că nu-l veţi prinde? Şi vă duceţi la împăratul vostru, şi-i spuneţi că-i mulţămesc de cinste şi să se gătească de război în cincisprezece zile! Şi se duse Alexandru la tabăra lui. Candarcus se întoarse la Darie şi spuse toate ce au fost. Iară Darie plîngea cu mare jale şi zicea: — Văzut-aţi cum ne înşelă feciorul lui Filip, şi scăpă din mîinile noastre? Şi iară zise: Oh, necredincioasă lume! Cum te arăţi întăi dulce şi apoi amară! Darie scrise carte la Por, împăratul din India, căci era mare şi mai avea şi treizeci şi şase de limbi sub biruinţa lui . „Iată eu, Darie, cainicul şi jalnicul! Amarnicul de mine, Darie-împăratul, scriu la tine, cinstitule şi marele Por-împărate, întocmai cu Dumnezeul perşilor, şi soarele Indiei. Trimet împărăţiei tale sănătate. Credem că-ţi va fi venit vestea ce păţim noi de la macedonenii noştri, de la feciorul lui Filip, cum se leapădă de noi, şi cum a luat Apusul tot şi acum venit-a şi la noi, şi ne-a bătut de două ori, şi sparse oastea mea, şi-mi luă Eghipetul, Ierusalimul şi Babilonul; şi te rog cu capul plecat pînă la pămînt să-mi dai ajutor şi oaste din India, că pe indieni nu-i poate bate nimenea, şi înaintea lor nimenea nu poate sta, şi mă rog să-mi dai ajutor, să mă bat cu el, ca să-l birui, sau să pierim cu cinste pe moşia noastră, că nu se poate să pat eu rău lîngă tine, fiind tu mare şi tare, că nu ştii cum te va duce Dumnezeu şi pe tine într-această lume înşelătoare! Şi aşa mă rog!“ Por-împăratul ceti cartea, şi clătină capul şi zise: — Nu este bucurie pe lume să nu se schimbe în jale; că Darie oarecînd se potrivea lui Dumnezeu, iară astăzi nu se poate potrivi unui om de pe pămînt, şi astăzi este bătut de mai-micii lui, de macedoneni. Por-împăratul chemă boierii lui şi le zise: — Mergeţi de luaţi oastea mea, patru mii de călăreţi!Şi purceseră oştile în ajutorul lui Darie. Por le zise: — Păziţi să-mi prindeţi pe feciorul lui Filip, şi să păziţi, de va fugi, să-l goniţi pînă îl veţi prinde şi să-l aduceţi la mine, că am auzit că este cuminte şi înţelept. Voievozii luară oştile şi se duseră la Darie, iară Darie se veseli, şi trimese pe la oştile lui să se strîngă, şi se adunară o mie de mii de oameni şi purceseră spre Alexandru. Indienii trimeseră iscoade la Alexandru; iară străjile macedonene prinseră iscoadele şi le duseră la Alexandru. Şi porunci împăratul să le ducă pe o măgură înaltă, să vadă oştile lui, şi zise oştilor să pornească la război iute şi cu grabă; şi plecară oştile tare şi cu grabă spre Darie, şi iscoadele văzură asta; apoi le dete drumul, şi se duseră şi spuseră indienilor: — Să ştiţi că Alexandru are oaste foarte tare, şi sunt iuţi fără samă, şi cai tot armăsari ca zmeii, şi vin tare spre noi fără frică, şi atîta sunt de mulţi cît vor fi pînă la douăzeci de mii de oaste! Iară indienii dacă auziră aceasta se spăimîntară foarte rău şi mergeau la război fără voia lor, şi cu frică mare. Iară oştile se loviră foarte tare şi iute, cît se făcu praf de nu se cunoşteau unii din alţii, şi dete Dumnezeu vînt mare de suflă praful după oşti, de se văzură, şi începură a se tăia cum se taie, toată ziua ; şi începură indienii a fugi şi macedonenii a-i tăia. Iară Alexandru mergea într-o căruţă de aur şi cu doisprezece viteji tăia din căruţă cu spada de un stînjen, şi-i călca cu caii şi zăceau perşii şi indienii ca snopii. Iară Darie fugi în Persida. Alexandru zise lui Filon să gonească pe indieni, şi să strige să nu fugă, ci să se închine, şi dacă nu se vor închina, să le ia caii şi armele şi să-i lase să se întoarcă în India. Filon începu a-i goni, şi le striga să nu fugă, că vor pieri toţi. Şi stătură indienii şi se închinară lui Filon, şi le luă caii şi armele şi le zise: — Mergeţi la Por-împărat, şi să-i spune-ţi să nu mai dea ajutor altuia, şi să ştiţi că eu sunt împărat în Persia. Şi se duseră ei la Por, şi spuseră ce au păţit, tot, şi Por se miră mult. Iar Alexandru gonea pe Darie, şi Darie fugea plîngînd şi grăind: — Oh, amar ţie, Darie! Cum te slăvea toată lumea, şi te potrivea lui Dumnezeu, iar astăzi fugi şi de macedonenii tăi! Şi fugea pe cîmpii Persiei; şi-l ajunseră doi boieri ai lui, pe nume Răzvan şi Candarcus, şi cum îl ajunseră, aşa îl şi loviră amîndoi cu suliţele, şi căzu Darie de pe cal jos, iară ei îl dezbrăcară şi luară ce găsiră la el, şi-l lăsară cu puţin suflet. Şi zăcea împăratul perşilor în pulbere, în picioarele cailor. Iară Alexandru ajunse acolo şi-l văzu Darie şi strigă: — Oh, Alexandre, Alexandre! Nu trece şi lăsa pe Darie în pulbere zăcînd. Alexandru auzi, şi alergă grabnic, şi-l văzu rănit zăcînd şi zise: — Cine eşti tu?El zise: — Eu sunt Darie-împăratul, acela ce eram mărit de toată lumea,şi de toate limbile de oameni! Eu sunt Darie, cela ce se potrivea lui Dumnezeu din cer, iară astăzi zac în pulbere, în picioarele cailor! Eu sunt soarele perşilor, iar astăzi sunt înjunghiat de perşii mei. Eu sunt Darie, împăratul a toată lumea, iară astăzi nu mi-i îngăduit nici la moşia mea să mor! Ci nu mă lăsa, Alexandre, în pulbere, că nu eşti nemilostiv. Iară Alexandru descălecă şi-l puse pe Darie în căruţa sa de aur, şi-l şterse cu mahrama, adică cu basmaua lui, şi zise: — De nu vei muri, cinste mare vei avea! Alexandru porunci să-l ducă lin la Persida cetate; şi el mergea după oştile lui Darie şi le striga să nu fugă, ci să se închine, că Darie e pierit; şi se închinară lui Alexandru, şi merseră toţi perşii şi macedonenii în cetate la Persida şi şezu Alexandru în scaunul lui Darie şi-şi puse stema în cap şi luă toiagul de aur al lui Darie, şi perşii merseră toţi de se închinară lui Alexandru şi-i ziseră: — Mulţi ani, Alexandre, împăratul perşilor şi al macedonenilor! Şi fură perşii şi macedonenii toţi fraţi. Pe Darie îl duseră cu puţin suflet şi, văzînd el pe Alexandru în jeţul lui, zise: — Aduceţi pe fata mea Ruxandra. Şi merse Ruxandra la tată-său, şi Darie plînse cu jale şi zise: — Oh, drag sufletul meu, inima mea, şi lumina ochilor mei,draga mea Ruxandră! Iată că eu îţi aduc bărbat din Macedonia, fără veste şi fără de nădejde, că eu nu cugetam să-ţi fac nunta ta aşa degrabă, ci eu cugetam la nunta ta să chem toţi craii şi domnii. Iară astăzi îţi cîştigai bărbat, pe cela ce l-a pus Dumnezeu împărat a toată lumea; şi la nunta ta mult sînge s-a vărsat, al perşilor şi al macedonenilor; şi astăzi perşii cu macedonenii se înfrăţiră, iară eu îţi zic ţie, fata mea, de astăzi înainte să cinsteşti pe domnul tău Alexandru, cum se cade a cinsti pe împăratul tău, şi a toată lumea. Şi o luă de mînă, o sărută dulce, şi o duse la Alexandru, şi zise: — Ţine, Alexandre, pe Ruxandra, sufletul meu şi inima, ţie împărăteasă să-ţi fie, că este mult înţeleaptă, frumoasă şi milostivă. Alexandru se sculă din scaun şi o luă de mînă şi o puse lîngă el în jeţ, şi-şi luă stema din cap şi o puse în capul ei, şi luă inelul ei şi-l băgă în degetul lui şi o sărută dulce, şi zise: — Să ştii, Darie împărate, că Ruxandra ta îmi va fi împărăteasă de astăzi înainte, iară împărăteasa ta mie maică-mi va fi în locul Olimpiadei, pînă la moartea mea. Darie grăi: — Fătul meu Alexandre! Să împărăţeşti sănătos şi cu Dumnezeu, şi cu fiica mea Ruxandra, iară eu merg astăzi la iad, unde merg toţi din veac; ci pe Candarcus şi pe Răzvan să-i judeci cum se cade, şi rămîneţi cu Dumnezeu, şi împărăţiţi sănătoşi. Şi muri Darie-împărat, şi se sfîrşi. Şi a împărăţit Darie şaizeci de ani, şi fu ca şi cînd n-ar mai fi fost. Alexandru petrecu pe Darie pînă la mormînt cu toţi macedonenii şi cu toţi perşii pînă îl înmormîntară, în luna lui august, în cincisprezece zile. Alexandru stătu împărat perşilor, şi chemă pe Candarcus şi pe Răzvan, cei ce uciseră pe Darie, şi le zise: — Cum aţi ucis pe domnul vostru care v-a făcut vouă mult bine?Şi ei grăiră: — Moartea împăratului Darie te făcu pe tine împăratul perşilor. Alexandru zise: — Dară eu sunt un străin, şi nici un bine nu v-am făcut; darmie cum îmi veţi face vreun bine? Şi porunci: Spînzuraţi-i! Alexandru iarăşi zise: Blăstămat să fie acela ce va hrăni pe ucigătorul de oameni, pe curva din casă, şi pe vînzătorul de cetate! Alexandru scrise apoi carte mamei sale Olimpiada, la Macedonia, şi cătră dascălul lui, Aristotel: „Eu, Alexandru, împăratul peste toţi împăraţii, scriu la muma mea Olimpiada şi la dascălul meu Aristotel. Sănătate şi viaţă trimet dumneavoastră. Şi acum sunt şapte ani de cînd n-am trimes noi la voi şi voi la noi carte, nici de bine, nici de rău, şi de aceasta este a noastră vina; ci să iertaţi, că pînă acuma am avut războaie mari, cu toate ţările pînă la Persia lui Darie, şi cu el bătutu-ne-am de trei ori şi l-am biruit, şi i-am luat împărăţia, încă şi fata lui o luai pentru bunătăţile ei şi pentru frumuseţa ei, mie împărăteasă să-mi fie. Darie însă muri şi eu astăzi sunt împăratul perşilor, şi să ştiţi că pînă nu ştiam dragostea muierii nu-mi mai aduceam aminte de voi, nici de voi pieri, iară acum voi să ştiu şi de viaţa voastră, cum locuiţi, şi cum este Macedonia şi cum auziţi de noi. Să fiţi sănătoşi“. După aceea deschiseră vistieriile lui Darie şi găsiră douăsprezece turnuri pline cu galbini, şi douăsprezece case pline de taleri, şi douăzeci de case pline cu scule de aur, şi cu pietre scumpe şi de mărgăritar cel mare, şi coarne de inorog ferecate tot cu aur, şi o mie de potire de aur, şi o mie de cai hrăniţi, şi o mie de cai povodnici tot cu ţoluri de mătasă, şi o mie de lei tot cu zgarde de aur, şi zece mii de şoimi, şi zece mii de zgripţori, şi cincizeci de cămile, şi o sută de mii de catîri, şi o sută de mii de boi de pluguri, şi zece mii de ogari, şi trei mii de copoi, şi o mie de mii de oi; iară cetatea era tot poleită cu aur, şi împodobită cu pietre scumpe, de lumina ca soarele, şi alte multe cîte nu se ştie; nici mintea omului nu poate socoti bogăţia lui Darie-împăratul. Alexandru dete aurul şi argintul oştilor şi voievozilor. Şi se veseliră macedonenii cu perşii ca fraţii. Într-o zi se sui Alexandru într-un foişor înalt foarte şi strigă cu glas mare şi zise: — Să ştiţi, voievozilor, voi macedonenilor şi perşilor, şi toată lumea, să ştiţi că mă lepăd de Dumnezeii elineşti, de Amon şi de Apolon, şi de Poseidon, şi eu blastăm pe acei Dumnezei elineşti, şi mă închin lui Savaot Dumnezeu şi mă închin celui ce a făcut cerul şi pămîntul, pe acela măresc ce odihneşte pe heruvimi, şi-l măresc serafimii. Şi eu pe acela măresc de aici înainte, şi voi toţi să credeţi într-acela. Şi sparseră toţi Dumnezeii elineşti şi-i băgară în foc, şi le zise: — De sunteţi voi Dumnezei, ieşiţi din foc să vă măresc. Iar nici unul nu putu ieşi, ci arseră toţi, şi se făcură cenuşă. Iar zise Alexandru tuturor oştilor: — Voi toţi, voinicilor, hrăniţi-vă caii bine de acum într-un an, şi să vă dregeţi armele, şi să beţi, şi să mîncaţi şi să vă veseliţi. Şi şezu acolo un an cu împărăteasa lui Ruxandra şi împărăţiră bine, dulce şi frumos cu toţi macedonenii şi rîmlenii, cu egiptenii şi cu perşii, şi fură toţi fraţi în bucurie, şi acolo puse împărat perşilor pe Filon în Persida cetate, şi strigă apoi gătire de război, şi de cale îndelungată, şi mînă pe la toate ţările, să vie toţi craii şi voievozii cu oştile la Persida cetate, iară Alexandru se găti de război cu toate oştile. DESPRE MULTE ŢINUTURI MINUNATE Alexandru se ridică cu oştile lui, şi le scrise şi află zece mii de mii de călăreţi şi patru mii de pedestraşi. Scrise zece mii de muieri sterpe, şi le puse căpitan, şi le duse după corturi, şi le puse lege: „Cine se va culca cu vreo muiere într-o noapte, să-i dea un galben, şi căpitanului un taler, şi să fie de spălatul oştilor“. Şi încărcară o mie de mii de cămile cu bucate şi luară două sute de mii de catîri de toată treaba oştilor, şi zece mii de lei, şi zece mii de pardoşi, şi o mie de zăvozi, şi o mie de ogari, şi o mie de copoi, şi zece mii de bivoli, şi o sută de mii de boi, şi o sută de mii de berbeci, şi merseră spre Cris-împăratul; şi nu vru să se închine, şi dete Alexandru drumul oştilor, şi-l bătură, şi sparseră cetatea şi pieri şi el, şi-i prădară ţara toată, şi atîta aur şi argint aflară, cît se săturară toate oştile de avuţia lui Cris-împăratul. De acolo purcese spre răsărit şi multe ţări bătu şi îngenunche mulţi domni, şi merse înainte pînă ce ieşi din lume şi ajunse la pustie, la locul gadinelor1 sălbatice. Şi merse mai înainte pînă ce ajunseră la o ţară, şi le ieşiră înainte nişte muieri sălbatice, şi deteră prin oaste tare cu lemne şi cu pietre; şi le bătu Alexandru, şi pieriră de acelea douăzeci de mii, şi erau păroase ca porcii şi cu ochii ca stelele. De acolo merse Alexandru cincizeci de zile, şi ajunse la o ţară cu nisip. Acolo locuiau furnicile în pămînt; şi peste noapte ieşeau 1din ascunzişuri şi luau pe om şi-l băgau în găurile lor de-l mîncau. Auzind de asta, Alexandru porunci să secere paie şi să le aprindă la găurile lor. Şi aşa făcură, şi pieriră multe, şi trecură ţara lor în zece zile. De acolo mai merse Alexandru înainte pînă ajunse la ţara piticilor. Aceştia erau cît cotul de înalţi şi ieşiră mulţi la Alexandru şi-i aduseră plocon frumos, finice1 şi miere multă, şi ziseră: — Împărate, noi suntem nişte oameni neputincioşi şi ticăloşi, cum ne vezi împărăţia-ta, şi te milostiveşte spre noi. Iară Alexandru: — Să nu-i bănuiască nimeni.Ei iară se plînseră şi ziseră: — Împărate, avem supărări de cocori, că vin la noi şi ne mănîncă poamele, hrana noastră, şi ne batem cu ei; ci uneori ne biruie ei, alteori îi biruim noi. Iară Alexandru puse tabără acolo, şi le făcu cetate tare, şi le puse şi împărat dintre ei şi-l învăţă a-i judeca. Şi le zise să-şi facă arme, arce şi săgeţi, să se apere de cocori. Şi luă de la ei miere multă şi finice, cît ajunse oştilor într-un an. Şi mai merse Alexandru înainte, şi ajunse la un cîmp mare şi frumos, cu apele dulci; şi erau într-acel cîmp oase multe de oameni. Şi văzură un stîlp mare de piatră, poleit cu aur, şi era Sahnos-împăratul săpat în stîlp, şi era scris cu slove elineşti; şi alergă Alexandru la stîlp şi slovele aşa ziceau: „Eu, Sahnos-împăratul fost-am a toată lumea împărat, şi vream să merg la rai şi pînă aicea venit-am, şi aicea ieşiră oameni sălbatici fără veste şi mă uciseră cu totul, şi cine va vrea să meargă la rai, pînă aicea să vie, si de aicea să se întoarcă îndărăt, că va pieri“. Alexandru învăli stîlpul cu plaşca, să nu cetească nimenea, să se sperie oastea lui. Macedonenii întrebară ce sunt acele slove. El răspunse: — Spune că înainte este o ţară dulce! 1Şi merseră pînă la un munte mare şi zise Alexandru să puie tabăra acolo să se odihnească oştile. Şi făcură palangă de cătră munte. În ziua aceea, zise Alexandru să se gătească oştile de război, iar el cu pîlcul lui se duse la pădure, şi văzu un om sălbatic care sta semeţ şi nu fugea. Alexandru porunci de-l loviră doi călăreţi cu suliţele. El începu a zbiera tare, şi îndată ieşiră oameni sălbatici ca frunza şi ca iarba, toţi cu pietre şi cu lemne, şi deteră prin oaste foarte tare. Alexandru fugi din pădure afară, şi ieşiră sălbaticii la cîmp, iară Antioh îi luă cu oastea de cătră pădure, iară sălbaticii sfîrşiră lemnele şi pietrele, şi-i tăie oastea cumplit, de zăceau ca snopii. Şi aveau nărav că dacă se vedeau crunţi,1 se mîncau unul pe altul. Alexandru îi birui şi pieriră din ei o sută de mii, iară de-ai lui Alexandru cincisprezece mii. Iară a doua zi veniră voievozii la Alexandru, şi strigară: — Împărate, dară nu ne ajunge cît ne-am bătut cu împăraţii dinlume, şi am pierit acolo, şi am luat împărăţii destule ca să ne odihnim, iară acum ne aduseşi la pustie, să pierim de oameni sălbatici? Iară Alexandru zise: — O, dragii mei macedoneni, şi voi, fraţilor, cred, multe războaie am bătut; iar acum puţin să ne ostenim şi iară o să ne întoarcem la lume; ci dumneavoastră de m-aţi urît, ucideţi-mă, de veţi putea împărăţi fără de mine! Voievozii ziseră: — Ce vom face? Fie-ţi în voia ta, sau vom pieri cu tine toţi sau nu vom pieri. Şi trecură ţara sălbaticilor în cincisprezece zile, şi ajunseră la o ţară bună şi frumoasă şi văzură doi stîlpi de piatră poleiţi cu aur şi era săpat într-înşii obrazul lui Eraclie-împăratul, şi al Semiramidei-împărătesei. Şi merse Alexandru la stîlp şi văzu slove elineşti şi spunea acolo pricina lor, cum au ieşit din lume pentru 1fărădelegile oamenilor, şi acolo împărăţit-au patruzeci de ani, şi s-au sfîrşit aşa. Alexandru plînse şi zise: — O, fericite Eraclie! Şi mai merse înainte, şi ajunse la curţile lui Eraclie pustii, şi erau împodobite cu pietre scumpe şi poleite cu aur, şi erau acolo nişte pomi frumoşi şi dulci ca zahărul, şi murmura un izvor cu apă rece. Şi de acolo purcese Alexandru înainte şapte zile şi ajunse la o apă mare şi lată şi se vedea de ceea parte ţară cu oameni, şi puse tabăra acolo şi făcură luntre. Alexandru zise să meargă acolo, iară Potolomei răspunse: — Alexandre, nu vei merge acolo, că nu ştii ce ţi se va întîmpla, ci voi merge eu mai nainte, şi voi vedea, şi voi veni de-ţi voi spune! Alexandru zise: — O, dragul meu Potolomei! Dară de vei pieri acolo, ca tine unde voi găsi? Potolomei răspunse: — De voi pieri eu acolo, altul ca mine pune-vei în loc, iară devei pieri tu, altul ca Alexandru nu vom găsi în toată lumea. Şi intră Potolomei în luntre cu şapte voinici, şi se duse la ostrov şi găsi oameni goi. Deci se întoarse şi spuse lui Alexandru. Iară Alexandru intră în luntre cu toţi boierii, şi trecură la ostrov, şi ieşiră înaintea lui Alexandru oameni mulţi despuiaţi şi grăiră: — Împărate Alexandre! Ce ai venit la noi? Şi ce ai lua de lanoi, că suntem nişte goi şi nişte săraci, şi ne hrănim dintru aceşti pomi pînă sunt, alta nu mai avem nimic?! Alexandru zise: — N-am venit să iau de la voi nimic, ci numai să văd ce oameni sunteţi, şi cum trăiţi, şi de unde aţi venit aici, şi cum ştiţi numele meu. Ei grăiră: — Împărate, noi suntem de la Ţara Grecească şi am avutîmpărat elinesc de la Macedonia pe Eraclie-împăratul, şi împărăteasă pe Semiramida, şi văzînd ei acolo atîta strîmbătate şi războaie, şi multe bazaconii şi sînge vărsat, cugetară să iasă dintr-acea ţară şi făcură zece mii de corăbii, şi au ales tot oameni buni şi drepţi, şi-i băgară în corăbii, şi plecară pre mare, şi au umblat pre mare un an, şi au ieşit unde erau curţile şi făcură ţară bună şi dulce; şi au ars corăbiile, şi au împărăţit patruzeci de ani tot bine şi frumos în ţară. Şi ei muriră, iară noi rămaserăm fără de împărat şi puserăm doisprezece filosofi să ne judece; iară noi n-am ascultat, şi am luat iară răutăţile noastre, şi se mînie Dumnezeu pre noi, şi trimese oameni sălbatici de ne bătură, şi ne uciseră, şi ne stricară ţara şi nu puturăm trăi acolo de ei ca ne mîncau feciorii şi pe noi ; şi cîţi am rămas am venit aicea într-acest ostrov, ne hrănim cu de aceste poame, şi noi nu avem alt ce-ţi da nimic, dar îţi vom da şapte filosofi de la noi, că îţi vor trebui de aici înainte pînă la Ivant, că ei ştiu calea pînă acolo. Alexandru luă şapte filosofi, şi zise: — Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume, şi mai scump şi mai curat, decît omul procopsit la învăţătură. Şi se întoarse la tabără, şi zise: Omul cărturar este vistier desăvîrşit. De acolo merse cincisprezece zile şi ajunse la o ţară cu oameni cu şapte picioare şi cu şapte mîini, şi se izbiră cu putere în oastea lui Alexandru şi pieiră din ei mulţi, şi pe mulţi îi prinseră vii; şi lui Alexandru îi era voia să-i scoată la lume ca pe o minune, numai că nu ştia care era mîncarea şi băutura lor, şi din această pricină au pierit de foame. Şi trecu ţara lor în zece zile, şi mai merse şi ajunse la o ţară cu oameni căpcăuni, dinainte cu obraz de om, grăind omeneşte, iar îndărăt cap de cîine lătrînd cîineşte. Alexandru ucise mulţi dintr-înşii, şi trecu ţara lor în şapte zile. Şi mai merse înainte şi ajunse la o apă mare, şi puse tabăra acolo; şi muri un cal al unui voinic şi-l aruncară în apă de-l mîncară racii. Iar peste noapte începură a ieşi racii aceştia, şi luau omul, îl vîrau în apă, şi nu putea scăpa de gurile lor. Aflînd de asta, porunci Alexandru să se sape gropi adînci, şi să le astupe cu paie; şi aşa făcură; iară într-o noapte ieşiră raci mulţi, şi căzură în gropi şi nu mai puteau să iasă, iar la ziuă uciseră mulţi fără samă şi-i mîncară oştile. De acolo merse mai înainte şapte zile şi ajunse la un munte mare şi înalt, şi văzu un om mare legat de munte cu verigi de fier, şi era lung de o mie de coţi, şi cînd plîngea, glasul lui se auzea cale de trei zile şi nu se apropia de el nimenea. Şi mai merse înainte cincisprezece zile şi ajunse la o apă mare şi de ceea parte era ţară cu oameni, şi ziseră filosofii: — Acolo este Macaron. Şi făcură luntre, şi intră Alexandru în luntre cu zece boieri de-ai lui şi luă galbini, şi pîine curată şi vin roşu, şi trecu de ceea parte şi văzu pomi înalţi şi frumoşi şi poame dulci ca zahărul, şi frumoase, şi erau fîntîni reci sub pomi şi apele reci şi dulci ca zahărul, şi prin pomi erau paseri mîndre şi cîntau nişte cîntece frumoase, ca nişte fete, şi erau unele albe, altele roşii, altele negre, altele verzi şi mohorîte. Şi se întîmpină cu un om gol şi zise Alexandru: — Pace ţie, frate. El răspunse: — Pentru toate bucuriile. Şi vru Alexandru să mai grăiască cu el, iar el zise: — Pasă înainte, că vei grăi cu împăratul nostru Ivant şi-ţi va spune tot ce doreşti. Şi merse Alexandru înainte, şi găsi pe Ivant şezînd în scaun de aur, cu cunună de aur în cap, şi gol, subt un pom înalt şi cu de toate felurile de poame într-însul, şi sub picioarele lui era apă ca aurul, şi fierbea în fîntînă. Iar dacă văzu Ivant pe Alexandru, clătină cu capul şi zise: — O, Alexandre-împărate, din lumea ticăloasă şi nevolnică! Toată lumea vei lua, şi la moşia ta nu te vei mai întoarce, şi te vei sui pînă la cer, şi pînă la iad te vei coborî. Alexandru sărută mîna lui Ivant, iară Ivant sărută pe Alexandru pe cap şi-l puse în jeţ lîngă el. Alexandru zise lui Ivant: — De ce îmi grăieşti aceste cuvinte?El zise: — Nu trebuieşte a poftori1 omului înţelept cuvinte înţelepte! Iară Alexandru zise: — Doresc, de-ţi va fi voia, să-ţi aduc plocon de ce se găseşte la noi!El zise: — Aduceţi-mi! Şi aduseră o tipsie plină de galbini, şi pîine curată, şi vin roşu. Ivant zise: — Nu ne e dat nouă să mîncăm, ci vi-i dat vouă să mîncaţi; ci deşertaţi clondirul, şi aduceţi-l la mine să vă dau eu plocon! Şi luă Ivant clondirul şi-l umplu cu apă de sub picioarele lui, şi-l dete lui Alexandru, şi zise: — Ţine, Alexandre, plocon de la mine.Alexandru zise: — De ce treabă este aceasta?Ivant zise: — Cînd îmbătrîneşte omul, să se scalde cu de această apă şiva întineri de va fi ca de treizeci de ani. Alexandru pecetlui clondirul bine, şi-l dete aprodului, şi aşa cugetă întru sine: „De voi îmbătrîni, mă voi scălda şi voi întineri, şi nu voi mai muri!“ Apoi Alexandru zise iar: — O, fericite Ivantie! Spune-mi dară, voi de unde aţi venit într acest ostrov? Ivant zise: — Cînd a zidit Dumnezeu pe moşul nostru Adam, l-a aşezatîn rai; şi a greşit el lui Dumnezeu şi l-a scos din rai; şi ieşi Adam şi cu moaşa Eva; şi au venit întăi aicea şi făcură doi feciori. 1Adam căuta pururea spre rai şi plîngea cu jale de lipsirea raiului; iară feciorii lor Cain şi Abel se învrăjbiră, şi ucise Cain pe Abel, şi plîngeau Adam şi Eva cu mare jale. Şi după aceea făcură şi un alt fecior, om bun şi drept, pe nume Sit; şi şezu Adam aici cinci sute de ani, şi însură pe Sit, şi făcură şi feciori, iară apoi trimese Dumnezeu pe înger de-i zise lui Adam să iasă de aici şi să meargă la lume, acolo unde locuiţi voi. Şi ieşi Adam şi Eva, şi cu alţi feciori şi nepoţi ai lui, cincisprezece mii de oameni, iară Sit rămase aici, şi noi din Sit ne tragem. Alexandru zise: — O, fericite Ivantie! Dară voi în ce Dumnezeu credeţi, şi cui vă închinaţi? Ivant zise: — Noi credem în Savaot Dumnezeu, şi nouă ne este cugetul tot la Dumnezeu, şi dacă murim, noi mergem într-alt loc mai bun decît aici! Alexandru apoi se miră mult de viaţa lor, şi zise: — O, fericite Ivantie! Toate îmi spuseşi şi bune, şi dulci, încă voi să-mi mai spui cum vă rodiţi, că muieri nu văd la voi? Ivant zise: — Noi avem muieri, dar nu locuiesc cu noi, ci locuiesc într-alt ostrov, şi sunt îngrădite cu zid de aramă: şi vin ele la noi într-un an o dată; vieţuim atunci cu ele treizeci de zile, atunci ne însurăm feciorii şi ne mărităm fetele, şi după aceea iară se duc la ostrovul lor; şi dacă face femeia cocon, îl ţin trei ani şi apoi îl aduc la noi, şi dacă moare bărbatul, muierea nu se mărită, nici se însoară bărbatul, dacă-i moare femeia. Alexandru zise: — O, fericite Ivantie! Spune-mi, de la ostrovul muierilor ce este înainte? Ivant răspunse: — Este raiul ocolit cu apă şi zidit cu aramă, şi acoperit cu foc,şi pe poartă stau heruvimii şi serafimii de foc, şi strălucesc ziua şi noaptea necontenit. Alexandru zise: — Dară putea-voi vedea raiul?Ivant zise: — Nu poate vedea trupul, ci numai sufletul. Ci vei merge aproape de rai, şi-ţi vor ieşi îngeri înainte şi-ţi vor spune toate. Alexandru zise: — De nu mi-ar fi de macedoneni, eu aş rămînea aici cu voi şi aş vieţui viaţa voastră cea îngerească. Ivant zise: — Pasă la lume, Alexandre, că te aşteaptă împărăţia lui Por-împăratul, şi tot pămîntul îl vei lua şi în pămînt intra-vei! Şi plînse Alexandru, şi se sărută cu Ivant-împăratul, şi-l săru-tară toţi negomîndrii pînă ieşi din ostrov, şi se iertară cu el. Şi merse Alexandru la tabără, şi spuse tot ce văzuse şi ce auzise. Alexandru purcese apoi cu oştile la ostrovul muierilor şi trecură pe lîngă cetate, şi într-însa nu căuta, că numai Dumnezeu poate căuta acolo. Şi de acolo merse zece zile, şi ajunse la un cîmp frumos, plin de mîndre flori ce miroseau ca tămîia şi ca smirna şi ca livantul, şi erau unele albe, altele negre, altele roşii, altele verzi, vinete, mohorîte, şi galbene ca aurul. Şi căută Alexandru spre răsărit, şi văzu porţile raiului şi spre porţi văpaie de foc, şi sta raiul sus ca un munte, şi se vedeau pomii raiului înalţi fără samă. Şi mergea Alexandru înainte şi căuta spre cîmpii raiului de la cincisprezece mile depărtare; şi ieşiră înaintea lui doi îngeri şi ziseră: — Alexandre, stai pe loc! Să nu mai mergi înainte, că este locsfînt, şi te vor arde heruvimii şi serafimii din rai, ci te întoarce la lume, că o să iei împărăţia lui Por-împăratul. Alexandru zise: — Doamne, pe unde voi ieşi la lume? Îngerii ziseră: — Iată că ies patru rîuri din rai: unul Tigru, altul Eufrat, altul Filon, altul Geon; şi pe Eufrat să mergi, că te va scoate la lume, şi vei vedea şi alte minuni, iar aci nu zăbovi. Alexandru stătu cu oştile, şi zidiră stîlp de piatră, şi-l poleiră cu aur, şi scrise el în stîlp cu slove elineşti: „Iată, eu, Alexandru, împăratul a toată lumea, pînă aci venit-am cu oştile mele, şi-mi ieşiră doi îngeri înainte, de mă opriră aici, şi mă certară să nu mai merg înainte că voi pieri, deci de aici mă întorsei în lume“. De aici se întoarse Alexandru către lume şi ajunse la un iezer frumos şi puse tabăra acolo; şi luă un bucătar un peşte şi-l băgă în iezer să-l spele, iară peştele fugi în apă; şi merse socaciul1 la Alexandru şi-i spuse. El zise oştilor: — Să-şi scalde toţi caii, ca să fie toţi sănătoşi şi tari. Şi merse înainte numai şapte zile şi ajunse la o peşteră mare şi întunecată, şi puse tabăra acolo, şi zise Alexandru: — Să încalece toţi voinicii pe iepe şi să lege mînzii la gura peşterii. Şi aşa făcură, şi intră Alexandru în peşteră şi strigă pristavul în peşteră: — Tot voinicul să scoată ceva din peşteră: pămînt, pietriş, lemne sau ce va găsi, şi cine va scoate puţin căi-se-va, şi cine va scoate mult, iară căi-se-va. Şi umblară în peşteră o zi şi o noapte şi scoaseră iepele din peşteră afară la mînzi, şi scoaseră aur şi argint mult şi pietre nestimate, şi zise Alexandru: — Să împărţiţi toţi frăţeşte!Deci cei ce nu scosese nimic căitu-s-au, şi cei ce scosese mult încă se căiră, căci împărţiră cu cei ce nu scosese nimic. De acolo merse cinci zile şi ajunse la un iezer cu apă limpede şi dulce ca zahărul, şi puse tabăra acolo. Alexandru merse la iezer 1să se scalde şi intră în iezer, iară un peşte mare sări şi se repezi la Alexandru să-l mănînce. Alexandru văzu peştele, şi fugi iute afară la uscat. Apoi se întoarse la el, cu oşteni, şi-l împresură şi-l ucise. Şi era peştele cu solzi de aur, şi-l spintecară, şi găsiră în inima lui o piatră nestimată, era mare cît un ou de gîscă, şi o puseră în suliţă şi lumina ca soarele prin tabără. Iară peste noapte ieşiră din apă nişte fete frumoase cu părul pînă la pămînt, şi umblau prin mijlocul oştilor, şi plîngeau nişte plîngeri minunate, cu nişte glasuri ciudate, şi grăiau: — O, dragul nostru împărat, cum te ucise Alexandru-împăratul! Şi cu mare jale plîngeau. De acolo merse o sută de zile şi ajunse la o biserică ce se chema „Hramul soarelui“. Şi merse Alexandru la acea biserică, şi se închinară lui Savaot Dumnezeu, şi văzu acolo scripturi, şi ceti Alexandru slovele şi ziceau aşa: „Să ştii, Alexandre, că vei lua toată lumea şi de moarte nu vei scăpa, că te vor otrăvi cei ce slujesc ţie“. Alexandru se clăti foarte şi mult plînse şi zise: — O, moarte necredincioasă şi lume înşelătoare! Cum mîngîi pe oameni şi apoi îi bagi curînd sub pămînt pe toţi. De acolo merse zece zile, şi ajunse la o ţară cu nişte oameni cu un picior şi cu o mînă, şi cu un ochi, şi cu coadă de oaie, şi prinse Alexandru mulţi din ei, şi grăiră: — Împărate Alexandre, milostiveşte-te spre noi, că suntem nişteoameni mişei1, cum ne vezi împărăţia-ta! Şi se milostivi Alexandru, şi-i iertă şi le dete drumul. Şi merse Alexandru pe o vale, şi era trist pentru moartea lui. Iară acei oameni se suiră într-un munte înalt, şi strigară: — Împărate! Cum fuseşi de înţelept, şi noi te înşelarăm. Iară Alexandru stătu, şi erau zece zile de cînd nu rîsese, că era pentru moartea lui scîrbit; atunci rîse şi zise: — Întrebaţi cum m-am înşelat? 1Şi strigară de jos, şi răspunseră de sus, grăind: — Carnea noastră e mai dulce decît toate cărnurile, şi pieile noastre nu le taie sabia, nici trece săgeata printr-însele, şi maţele noastre sunt pline de mărgăritare şi de pietre scumpe, şi în inima noastră este piatră nestimată ca un ou de gîscă. Iară Alexandru zise: — Adevărat că toată paserea pe limba ei piere!Şi porunci Alexandru: Ocoliţi muntele, călăreţi, iară pedestraşii să se suie în munte cu ogarii, şi cu leii şi cu pardoşii! Şi aşa făcură. Şi prinseră vii o sută de mii de aceia, şi zise să-i jupoaie, şi-i jupuiră pe toţi, şi mîncară tatarii carnea. De aici ajunseră la hotarul lui Por-împăratul; iară Por-împăratul auzi că vine Alexandru spre el, şi scrise carte: „Eu, Por-împăratul a toată lumea, cel ce luminez ca soarele, întocmai cu Dumnezeu, scriu ţie, Alexandre. Au te-ai sumeţit că ai biruit pe Darie şi i-ai luat împărăţia? Să ştii că cu acea nebunie, şi cu sumeţia ta pierde-vei capul tău, oştile tale şi ţara ta! Dară nu socoteşti tu că dinaintea mea nu vei scăpa nici în Macedonia, nici în toată lumea? Ci-ţi socoteşte nebunia ta, şi-ţi cere iertăciune de la mine, şi-ţi voi ierta greşala ta, şi te întoarce în Macedonia şi-mi trimete haraciurile de la toate ţările cîte ai luat. Iară de nu vei face aşa, nu vei scăpa dinaintea mea nici în Macedonia, nici în toată lumea.“ Alexandru ceti cartea şi clăti cu capul, şi scrise altă carte lui Por: „Eu, Alexandru, împăratul peste toţi împăraţii şi a toată lumea împărat, nu cu vrerea mea, ci cu voia lui Dumnezeu Savaot, scriu ţie, Por-împărate, sănătate! Tu te lauzi mie, şi zici că m-am sumeţit pentru Darie; iară Darie încă se potrivea lui Dumnezeu, ca şi tine, iară Dumnezeii lui nu-l ajutară. Şi să ştii că am mers pînă la rai, şi acolo am găsit pe Ivant-împăratul, iar el îmi spuse mie că Dumnezeii voştri sunt toţi în iad, de se muncesc cu Darie împreună într-un loc. Şi cum nu ajutară lui Darie, aşa nu-ţi vor ajuta nici ţie. Şi tu te potriveşti lui Dumnezeu din cer, iară mai apoi nici unui om nu te vei potrivi, că eu nu pot fugi de tine, ci eu vin la tine cu toate oştile mele, iară tu să ieşi cu toate oştile tale, şi cu toată sila ta“ Şi trimese cartea lui Por-împăratul; apoi scrise altă carte la mumă-sa Olimpiada şi la dascălul său Aristotel: „Eu, Alexandru, împărat peste ţoţi împăraţii, scriu la muma mea Olimpiada şi la dascălul meu Aristotel. Multă sănătate şi viaţă trimet dumneavoastră; şi să mă iertaţi că în cinci ani carte nu v-am putut trimete, că ne-am depărtat, şi am trecut pustii şi codri, munţi înalţi, de ne-am bătut cu oameni sălbatici, şi am mers la oameni cît cotul de mari şi am ajuns la împărăţia lui Eraclie-împăratul, şi am mers pînă la Macaron, la Ivant-împăratul, de am grăit cu el, şi mi-a spus că Dumnezeii elineşti sunt toţi jos în iad de-i muncesc toţi dracii; şi am mers aproape de rai, şi am văzut pe poarta raiului stînd heruvimii şi serafimii, jos, străjuind raiul; şi-mi ieşiră înainte doi îngeri de mă certară, să nu merg înainte, şi m-am întors de la rai pe apa Eufratului, de am ieşit la lume. Şi acum sunt pe hotarul Indiei, şi voi să mă bat cu Por-împăratul. Şi trimiteţi-mi şi voi carte.“ Por-împăratul strînse oştile, şi sila lui toată, şi găsi opt mii de mii de pedestraşi şi o mie de lei învăţaţi la război. Şi auziră macedonenii şi perşii de atîta silă a lui Por, şi se spăimîntară, şi se sfătuiră să prindă pe Alexandru, şi să-l dea lui Por, iară ei să-şi ceară iertăciune de la Por şi să se întoarcă în Macedonia, şi perşii în Persida. Potolomei auzi aceste toate şi merse la Alexandru, şi-i spuse, iară Alexandru chemă pe macedoneni, şi zise tuturor oştilor: — Oh, dragii mei viteji de toată lumea! Înţelepţi şi viteji macedoneni! Socotiţi, fraţilor, cum luarăm toată lumea şi sila lui Darie sparserăm, şi multe puteri băturăm, iară astăzi voi vă spăimîntaţi de nişte neharnici şi înfricoşaţi indieni. Cred că Por nu ne va mînca, cum vă pare vouă; iară dumneavoastră de m-aţi urît, ucideţi-mă; de vă pare că vă face Por vreun bine, să mă pierdeţi pentru binele vostru. Însă mie aşa îmi pare, că de veţi pierde pe Alexandru, nici voi nu veţi mai vedea Macedonia, că vă vor goni toate neamurile şi limbile, şi toate ţările vă vor ucide, şi nu veţi rămîne nici unul pînă la Macedonia. Dară nu socotiţi că de vom bate noi pe Por, curînd veţi vedea Macedonia; şi de nu veţi merge voi spre Por, eu voi merge singur de mă voi bate cu el, şi de-l voi bate eu, voi fi împărat a toată lumea, iară de mă va bate el, toţi veţi pieri cu urgie. Iară macedonenii, dacă auziră, ziseră aşa: — Alexandre! Noi toţi vom pieri cu tine; ci să ştii că nu este vina noastră, ci aceasta o făcură perşii, că sunt vecini cu indienii. Iară Alexandru se mînie pe perşi şi le puse învălituri pe cap şi le făcu haine muiereşti; şi pînă astăzi aşa au rămas. Deci Alexandru porunci scrierea oştilor şi află zece mii de mii de călăreţi şi patru mii de mii de pedestraşi; şi trimise carte lui Filon la Persida, şi la împărăteasa lui Ruxandra: „Eu, Alexandru-împăratul, scriu la dragul meu prieten Filon şi la draga mea împărăteasă Ruxandra sănătate şi voie bună! Şi în ce ceas veţi vedea cartea mea, să purcezi, Filoane, cît mai curînd cu oştile tale spre India, că voi să mă bat cu Por-împăratul; şi să vii ziua şi noaptea şi să-mi trimeţi carte înainte, să ştiu pe unde eşti şi cînd vei sosi la noi cu oştile!“ Şi repezi la Filon olăcari1 cu cartea. DESPRE RĂZBOIUL CU POR Por se sculă cu oştile lui şi întîmpină pe Alexandru: şi puse Por înainte zece mii de lei, iar Alexandru o mie de bivoli şi o mie de tauri; şi se loviră leii cu bivolii şi se deteră într-o parte, iară oştile se loviră de faţă. Alexandru lovi oştile lui Por de trei părţi, şi deteră în tîmpine şi în trîmbiţe, şi se tăiară toată ziua pînă sara, şi se dete Por îndărăt; şi pieriră acolo indienii patru mii de mii, şi de-ai lui Alexandru zece mii. Iară Por-împăratul dacă văzu cît a fost războiul de crîncen, îşi chemă boierii lui, şi zise: 1— Oh, dragii mei viteji! Acum ce voi face, că iată ne băturăm şi cu Alexandru, şi nu-l puturăm birui? Ei ziseră: — Să aducem elefanţi, să facem poduri pe ei şi să urcăm pe unul cîte douăzeci de arcaşi şi să-i punem înainte. Deci puseră cîte douăzeci de arcaşi pe o sută de elefanţi, şi-i aşezară înainte, şi plecară la război. Alexandru puse înainte o mie de cămile tot cu clopote, şi două mii de catîri tot cu clopote; iară elefanţii se spăimîntară de vuiet şi săriră înapoi şi loveau oastea lui Por, şi se rupseră podurile, şi omorîră pe toţi arcaşii. Iară oştile se loviră de faţă şi se tăiară pînă sara şi se dete Por înapoi, şi trecu apa Eufratului, şi puse tabără acolo şi sparseră podurile; şi pieriră acolo de-ai lui Por patru mii de mii, şi de-ai lui Alexandru zece mii. Filon sosi cu oastea lui odihnită, o sută de mii, şi aduse şi o sută de mii de cămile încărcate de bucate, să fie de toată treaba oştilor, şi o sută de mii de catîri tot cu galbini, şi cu taleri, să dea oştilor, şi-i aduse stema de aur, de la împărăteasa lui. Alexandru se veseli dimpreună cu toate oştile de sosirea lui Filon, şi zise Filon: — Alexandre-împărate! Nu trebuieşte să stai şi să aştepţi pe Por, că Por cît stă tot gîndeşte şi se pregăteşte, şi vin oştile din toate părţile; ci mă lasă pe mine cu oastea mea cea odihnită să-l lovesc cum ştiu. Alexandru zise: — Dară apa Eufratului cum o vei trece?Filon răspunse: — Cum vei vedea împărăţia-ta!Alexandru zise: — Pas cu Dumnezeu! Şi zise Filon: — Tot călăreţul să puie cîte un pedestraş călare după el! Şi aşa făcură. Şi pe cînd şedea Por la masă să prînzească, Filon dete în Eufrat cu oştile, repede, iară apa ieşi toată pe uscat, şi cei dintăi se udară, iară cei dinapoi trecură pe uscat, şi loviră pe Por fiind la masă, fară de veste; şi începură a se tăia. Iară Alexandru, dacă văzu aşa, făcu şi el ca şi Filon, şi trecu apa; şi loviră pe Por de trei părţi, şi se bătură pînă sară; şi începură indienii a se risipi, iară macedonenii a-i goni şi a-i tăia cum se taie; iară Por plecă a fugi la India cetate, şi plîngea cu amar, şi grăia: — O, vai de mine! Nevoiaşul de mine! Cum puternicii căzură şi neputernicii se ridicară! Cum macedonenii veniră spre Darie, şi-l uciseră, şi la mine veniră şi mi se puseră ca scaiul în cap, şi sila mea o sparseră, şi nici apa Eufratului nu-i putu opri! Şi se duse Por la cetatea sa, iară Alexandru îi gonea oştile, şi mulţi pieriră şi mulţi prinse vii, şi pe toţi îi iertă. Alexandru căzu pe hotarul lui Por, şi zise: — Să prade ţara lui Por! Iară Por-împăratul trimise cărţi pe la toate limbile păgîne, la douăzeci şi patru de limbi, la răsărit: „Scriu eu, Por-împăratul, la ai mei fraţi şi buni prietini, sănătate! Şi să ştiţi că au venit macedonenii şi m-am bătut cu ei de trei ori şi mă biruiră, şi puterea mea sparseră; şi vă rog, fraţilor, să-mi veniţi întru ajutor, că de mă vor bate pe mine, nici voi nu veţi scăpa dinaintea lor; şi să săriţi cît mai curînd!“ Limbile, dacă auziră aşa, săriră în ajutor şi merseră la Por-împăratul cu patru mii de mii de oameni. Iară Alexandru trimese pe Filon cu carte la Por: „Scriu eu, Alexandru, împăratul peste toţi împăraţii, ţie, Por-împărate sănătate! Şi să ştii că capul plecat nu-l prinde sabia niciodată. Aşa tu, închină-te mie şi să fii în pace, şi-ţi ţine împărăţia, şi-mi trimete haraci şi oaste pe an; iar de nu vei face aşa, noi să ne batem amîndoi, căci ţie nu-ţi este milă de indieni, iar mie îmi este milă de macedoneni: căci este şi păcat să moară toţi vitejii pentru noi, ci să ieşim amîndoi din tabără singuri, şi să stea oştile pe loc, pînă ne vom bate amîndoi, şi de mă vei bate, tu vei fi împărat a toată lumea, iară de te voi bate, eu voi fi împărat a toată lumea!“ Filon merse sol la Por, şi-i zise Por: — Tu eşti Filon? El răspunse: — Eu sunt!Por zise: — Filon, închină-te mie, căci de astăzi Alexandru ucis este de mine; iar tu te închină mie, şi să-ţi dau fata mea, şi din împărăţia mea jumătate! Filon zise: — Nici lumea toată nu mă va despărţi de dragostea lui Alexandru! Por zise: — Pasă şi spune lui Alexandru să iasă să ne lovim amîndoi cum a zis el, şi să stea oştile pe loc! Şi merse Filon la Alexandru, şi spuse că Por este gata să se lovească. Alexandru întrebă: — Ce viteaz este Por? Filon zise: — Are trupul de cinci coţi, dar este putred; iar bun viteaz este;ci pasă, Alexandre, că-l vei bate, că norocul tău mare este şi Dumnezeu Savaot puternic este! Alexandru îngenunche şi se rugă lui Dumnezeu şi zise: — Dumnezeul tuturor Dumnezeilor, cela ce te măresc heruvimii şi serafimii, Savaot Dumnezeu, ajută-mi astăzi împotriva lui Por-împăratul! Şi îşi luă platoşa şi îşi puse coiful în cap, apucă suliţa şi încălecă pe Ducipal, şi ieşi din mijlocul oştilor. Şi se întîlni cu Por; şi se izbiră cu suliţele, şi se frînseră suliţele, şi scoaseră buzduganele şi se loviră de cîte zece ori în cap. Por scoase sabia. Alexandru stătu şi grăi: — Por-împărate! Cred că noi n-am grăit aşa. Por stătu şi zise: — Cum?Alexandru zise: — Să stea oştile pe loc, pînă ne vom bate amîndoi. Por se întoarse înapoi să certe oştile; iar Alexandru strînse pe Ducipal şi scoase hangerul şi-l lovi subţioară prin încheieturile platoşelor, şi-l junghie pe Por, iar Ducipal luă pe calul lui Por cu gura de cerbice şi-l răsturnă jos; iar Por căzu de pe cal; şi muri acolo Por-împăratul. Iar indienii dacă văzură aşa, plecară a fugi, iar Alexandru a-i goni, şi-i tăia cum se taie. Şi pieriră acolo indieni trei mii de mii, şi ceilalţi se închinară lui Alexandru; iar limbile cele păgîne fugiră şi scăpară prin ţările lor. Pe Por-împăratul îl puse Alexandru în căruţa lui cea de aur şi-l duse la cetatea lui în India, cu toate oştile. Iar împărăteasa lui Por ieşi înainte, cu zece vlădici şi cu zece mii de popi, şi-şi sfîşie împărăteasa lui Por contăşul pînă la pămînt, şi se despleti, şi cu zece mii de fete, tot despletite, plîngea cu jale mare. Alexandru porunci de-i puseră lui Por stemă în cap şi-l aşezară în patul de aur, şi-l duseră în cetatea lui, şi-l îngropară cu cinste mare, învălit cu caftan de aur; şi se săvîrşi Por în luna lui iunie în douăzeci şi şapte de zile, în India, în scaunul lui. Şi era cetatea lui Por de patru ori cît bate săgeata, şi păreţii tot poleiţi cu aur, şi acope-rămîntul cu aur şi trei sute de stîlpi de marmură tot poleiţi, şi patru mii de pietre nestimate, de luminau toată noaptea ca soarele, şi alte cîte n-am putut scrie, nici n-am văzut nicăierea, şi nu va fi auzit nimenea, nici cu mintea va fi gîndit. Şi începură a scoate vistieriile lui Por, şi scoaseră o sută de mii de cai hrăniţi arăpeşti, o sută de mii de cai indieneşti tot cu ţoluri de matasă, şi scoaseră zece mii de lei tot cu zgarde de aur şi douăzeci de mii de lei toţi învăţaţi, şi douăzeci de mii de pardoşi, şi scoaseră zece mii de săbii ferecate cu aur, şi scoaseră o sută de mii de blide de aur, şi scoaseră o sută de mii de potire de aur, şi scoaseră o sută de mii de elefanţi, şi două sute de mii de cămile, şi două sute de mii de catîri, şi o sută de mii de boi înjugători, şi douăzeci de mii de şoimi şi zgripţori, şi zece mii de ogari, şi cinci mii de case pline de galbini, şi zece mii de case pline de argint. Şi şezu Alexandru acolo un an, şi se veseliră macedonenii cu indienii ca fraţii şi dete împărăţia Indiei lui Antioh-voievodul. DESPRE ŢARA AMAZOANELOR ŞI ALTE CUPRINSURI ŞI ÎMPĂRĂŢII Alexandru plecă cu oştile spre ţara amazoanelor, şi acolo împărăţea o muiere peste muieri, iar bărbaţii erau afară din cetate, şi robeau ei muierilor, şi le luau dijmă şi dări. Şi pe împărăteasă o chema Talistrada. Alexandru trimese sol şi scrise carte aşa: „Eu, Alexandru, împăratul peste toţi împăraţii, scriu ţie, împărăteasă Talistradă, sănătate! Şi să ştii că am luat împărăţia lui Darie şi-a lui Por, şi pînă la voi am venit cu puterea mea, să-ţi zic ţie să te închini mie şi să-mi trimeţi haraci şi oaste pe an, şi să fii în pace pe moşia ta: iar de nu vei vrea să faci aşa, eu voi veni la voi şi mult rău vă voi face.“ Talistrada ceti cartea şi scrise alta lui Alexandru aşa: „Eu, Talistrada, împărăteasa amazoanelor, scriu la marele împărat Alexandru, sănătate! Şi să ştii cum ne este viaţa noastră: noi avem cetatea în ostrov, şi noi muierile în ostrov locuim, iar bărbaţii noştri şed afară şi lucrează, şi cît agonisesc ei, noi luăm; şi vin la noi de şed cu noi treizeci de zile, şi atuncea ne mărităm şi însurăm, şi apoi iar se duc la ţară; iar eu am oaste cincizeci de mii de muieri călăreţe cu suliţe, şi douăzeci de mii de pedestraşe cu săgeţi, şi cine vine la noi, ieşim înaintea lor; şi ne batem noi cu vrăjmaşii noştri şi, dacă-i biruim, noi ne întoarcem, iar bărbaţii noştri ies înaintea noastră şi se veselesc. Şi acum aşa ne pare, să ne batem cu tine şi ce va da Dumnezeu; şi să ne aştepţi la podgorie, că vom ieşi la voi cu război!“ Şi trimese cartea lui Alexandru. Alexandru ceti cartea şi scrise altă carte Talistradei: „Eu, Alexandru, împăratul peste toţi împărăţii, scriu ţie, Talistrada, sănătate! Şi să ştii că am luat toată lumea cu război, iar cu voi de nu mă voi bate, ruşine îmi va fi; iar de-ţi va fi voia să-ţi rămîie ostrovul şi cetatea pustii, şi voi să pieriţi toate, voi ieşiţi la podgorie, unde ai zis tu.“ Talistrada ceti cartea şi scrise altă carte: „Marelui împărat Alexandru, sănătate! Îţi dau ştire că oarecum înţelesei că te vei bate cu mine; iar eu nu cred că vrei să te baţi cu muierile, căci de mă vei bate, nici o cinste nu-ţi va fi, iar de te voi bate eu pe tine, mai mare ruşine nu vei fi petrecut nicăierea; ci eu te rog pe împărăţia-ta să te milostiveşti spre noi şi să ne primeşti darul ce ţi-am trimes, şi îţi voi trimete haraci şi oaste pe an.“ Şi trimese lui Alexandru plocon o sută de mii de fete frumoase, tot cu haine roşii şi cu cununi de aur pe cap, şi tot pe cai albi, şi merseră cu solul lui Alexandru, şi se închinară aşa, cît se mirară toţi de aşa fete frumoase. Şi stăteau înaintea lui Alexandru. Iar Potolomei era glumeţ şi grăi lui Alexandru: — Împărate! Dacă nu-mi dai altă împărăţie, dă-mi aceste fete, să le fiu căpitan, să-mi petrec vremea cu ele. Alexandru rîse şi zise: — O, dragul meu Potolomei, nu te voi pune căpitan peste ele, iar de îţi trebuie una din ele, ia-ţi, că-ţi va ajunge, şi-ţi va şi rămîne, măcar că eşti tu voievod! Deci rîseră toţi, iar Potolomei grăi: — Împărate! Mă tem că-ţi este mai frică ţie decît mie, şi mă tem că iar le vei trimete întregi înapoi. Alexandru zise: — Nu-mi este frică de ele, iar aşa îmi e voia să le trimet îndărăt,că nouă nu ne trebuiesc fete, că multe femei văduvitu-le-am şi cui va trebui afla-şi-va jupîneasă şi doamnă. Şi de aceasta rîseră mult craii şi boierii; şi trimeseră fetele îndărăt, şi dete Alexandru un steag să-l ducă la Talistrada, şi cuvînt să-i trimeată haraci şi oaste pe an cîte zece mii de călăreţe. De acolo merse Alexandru la ţara mersilor spre Evimitrie-împăratul. El auzi, şi se sculă cu oştile lui spre Alexandru, şi cu alte limbi păgîne, şi făcu război mare, şi bătu Alexandru pe Evimitrie, şi-l tăiară, şi-i sparseră cetatea, şi-i prădară ţara şi-i luară mult aur şi argint, iar limbile cele păgîne fugiră la munţi înalţi; iar Alexandru îi goni, iar limbile intrară în munte şi fugiră pînă la o peşteră mare. Şi îi goni Alexandru cincisprezece zile peste munţi, şi se întoarse Alexandru îndărăt şi stătu la gura muntelui, şi puse tabăra acolo şi făcu rugăciune cătră Dumnezeu, şi îngenunche Alexandru şi zise: — Domnul Dumnezeilor! Cela ce te odihneşti pe heruvimi, şite măresc serafimii, cela ce ai făcut cerul şi pămîntul, toate văzutele şi nevăzutele, Savaot Dumnezeu, rogu-te eu, robul tău, ascultă-mă astăzi pe mine păcătosul, căci cu voia ta biruii pe toţi împăraţii şi toată lumea şi acum poci să zici tu acestor munţi să vie unul cătră altul, să închidă aceste limbi păgîne, să nu mai iasă la lume! Şi într-acel ceas (o, preaminunate Doamne!) veniră munţii unul cătră altul, aproape de doisprezece coţi, de nu se împreunară. Şi văzu Alexandru voia lui Dumnezeu şi mulţămi lui Dumnezeu şi zise ostaşilor să zidească din munte şi pînă în munte. Şi zidiră cu piatră, şi spoiră cu cioaie1 şi cu aramă, şi cu amestecături, cît nu putea arde nici focul, şi dinăuntru zidiră cale de şaptesprezece zile, din afară aşijderea, şi puseră un clopot mare în vîrful muntelui, cu meşteşug: şi cînd bătea vîntul, el se trăgea singur, şi cînta foarte tare, şi cînd veneau limbile să iasă la lume, ele auzeau clopotul, şi le părea că este Alexandru acolo, şi se temeau şi fugeau îndărăt la pustie; şi se chemau acele limbi: goţi, magoţi, agar, axos, divis, xotin, xanarte, xasan, climand, taanii, xeanii, martatin, hohanii, agramantii, amflig, psoglov, faracii, iaraţi, sisochia, nichienii şi lescrătinii. Şi aşa se spunea, că vor ieşi acele limbi în zilele lui Antihrist şi se vor închina lui, şi vor fi mîncători de creştini cu ovreii şi cu ţiganii cei păgîni, şi vor mînca copiii oamenilor, şi 1 părinţii se vor uita cu ochii lor cum îi frig şi-i mănîncă; aşa vor face acele limbi în zilele lui Antihrist, în trei ani. Alexandru porni cu oştile în ţara Mastridului, şi într-acea ţară era o cetate într-un deal înalt şi o ţinea o împărăteasă, şi avea doi feciori, pe nume Candusal şi Dorit, şi amîndoi erau crai, unul domnea Averidul, altul ţinea altă ţară şi muma lor domnea Amastridul; şi acea cetate era minunată, că nu era nici o cetate ca aceea în lume, că era numai din pietre scumpe şi nestimate, fără lut şi fără var. Şi trimese Cleofila un zugrav bun să zugrăvească chipul lui Alexandru, şi zugravul aduse împărătesei chipul zugră-vit, şi-l ascunse ea într-o cămară mică. Alexandru merse la Mastrid, spre feciorul Cleofilei, la Candusal-craiul. Candusal se spăimîntă de Alexandru, şi fugi cu totul la mumă-sa Cleofila; şi-i fu a trece pe la Evagrid, iar Evagrid-împărat auzi că fuge Candusal-craiul şi-i ieşi înainte cu oaste, şi-l bătu şi-i luă avuţia, muierea şi o fată. Iar Candusal fugea şi plîngea, şi se gîndi el să dea prin străjile lui Alexandru, şi dete şi-l prinseră străjile, şi-l duseră la Alexandru; iar Alexandru auzi că aduc pe feciorul Cleofilei, şi după ce-l duseră la Alexandru, el chemă pe voievozi şi puse pe Antioh în scaunul lui, iar Alexandru sta cu alţi voievozi în vorbe; şi aduseră pe feciorul Cleofilei, se închină la Antioh. El întrebă: — Ce om eşti, de unde eşti şi cum te cheamă?El zise: — Alexandre-împărate! Eu sunt ca omul acela ce fugea de un leu, şi se sui într-un copac ca să scape de moarte, iar cînd căută pe copaci în sus, deasupra lui văzu un şarpe pogorîndu-se la el să-l mănînce; şi căuta să fugă în jos şi sta leul la rădăcina copacului; iar copacul era pe malul unei ape, şi vru să saie în apă, şi văzu în apă un crocodil căscînd gura, ca, cum va sări din copac, să-l înghită: aşa mi se întîmplă şi mie astăzi. De frica ta fugii, şi Evagrid mă lovi, şi-mi luă avuţia şi fata mea, şi de el scăpai şi prin străjile împărăţiei-tale dădui, şi mă prinseră, şi mă aduseră la împărăţia-ta; şi sunt feciorul Cleofilei, şi mă cheamă Candusal. Alexandru zise: — De vreme ce ai văzut faţa mea nu vei pieri, şi-ţi voi da pe Antioh-voievodul cu oaste să meargă cu tine la Evagrid-împăratul şi-ţi vor scoate pe fiii tăi, şi muierea, şi tot ce-ţi va fi luat. Atuncea Candusal sărută picioarele lui Alexandru şi zise: — O, Alexandre-împărate! Pentru aceea te-a pus Dumnezeu împărat a toată lumea, căci eşti milostiv spre greşiţii tăi! Alexandru chemă pe Antioh şi-l învăţă ca pe o slugă şi-i zise: — Pas, Antiohe, cu acest crai, să iei oaste o sută de mii, să te baţi cu Evagrid, şi să iei ţara şi să scoţi muierea acestui crai, şi ce va fi luat să-i dea, şi dacă vei veni, eu te voi mîna cu acest crai sol la mumă-sa. Şi se închinară lui Alexandru şi-şi luară ziua bună, şi luară oaste şi se duseră la Evagrid-împăratul. Iar Evagrid-împăratul îi ieşi înainte cu oaste, şi-l lovi foarte tare, şi-l bătu Antioh degrab’, şi-i sparse oastea şi-i prădă ţara, şi scoase muierea lui Candusal şi feciorii, şi tot ce-i luase Evagrid. Şi trimese Candusal muierea la mumă-sa Cleofila şi el merse cu Alexandru la tabără, şi se închinară cu slujbă la Antioh, şi zise Antioh: — Păsaţi acum amîndoi la mumă-ta, Cleofila-împărateasa, şi-i spuneţi să se închine mie şi să-mi trimeată haraci şi oaste pe an, şi de nu va vrea aşa, eu voi veni cu toată sila mea şi o voi bate, şi-i voi prăda ţara, şi voi sparge cetatea, şi-şi va pierde feciorii şi scaunul ei! Şi se închinară şi-şi luară ziua bună, şi se prinse Antioh frate cu Candusal, şi plecă Antioh sol la Cleofila-împărăteasa; şi merseră trei zile. Şi zise Candusal: — Frate Antioh! Drept acest loc este o peşteră, şi zic oamenii că se muncesc în ea Dumnezeii elineşti şi împăraţii. Antioh zise: — Rogu-te, frate, spune-mi unde-i, să ne abatem să vedem! Şi se abătură şi zise Antioh: — Să ştii, frate, că voi să intru în peşteră să văd. Candusal zise: — Nu intra, frate, că nu ştii ce se va întîmpla, că au intrat şi alţii şi n-au mai ieşit, şi care au ieşit încă au ieşit nebuni! Nu intra, frate, rogu-te; că de ţi se va întîmpla moartea acolo, eu unde voi scăpa de Alexandru? Va zice că te-am ucis eu. Antioh răspunse: — Nu griji tu de asta! Şi intră în peşteră, şi merse şi dete de o lumină frumoasă, şi-l întîmpinară doi draci ducînd un strugure pe o prăjină şi ziseră: — Vezi ce se află pe la noi? Şi mai merse înainte şi văzu doi draci ducînd o găoace de nucă într-o prăjină; şi mai merse mai înainte, şi-i ieşiră înainte două gadini cu obrazele de lei, şi se spăimîntă Antioh şi se rugă lui Savaot Dumnezeu, şi fu fără frică; şi merse mai înainte şi văzu pe Dumnezeii elineşti muncindu-i doi draci, pe Apolon şi Amon, şi văzu oameni mulţi legaţi, şi văzu nişte şerpi, şi sub şerpi gîlceavă multă şi urlete mari; şi merse mai înainte, şi văzu pe Sahnos-împăratul legat, şi zise acesta: — Eu sunt Sahnos-împărat, ce eram împărat a toată lumea, şi vrusei ca să merg pînă la rai şi mă uciseră oamenii sălbatici, şi vei fi văzut obrazul meu într-un stîlp de piatră! Alexandru zise: — Spune-mi, acei oameni legaţi ce oameni sunt?El zise: — Fost-au toţi oameni ca şi tine şi pentru trufia şi mărirea lor ei se muncesc aici pînă la al şaptelea veac, apoi vor merge la tartar în veci netrecuţi. Iar Alexandru zise: — Dară acele gadini cu obrazele de leu, ce sunt acelea?El zise: — Aceia au fost domni şi boieri nemilostivi, pentru aceea i-a făcut Dumnezeu cu obrazele de leu, şi se vor munci în veci. Şi iar întrebă Alexandru: — Iar acolo unde erau şerpi mulţi, ce este acolo? Sahnos zise: —Acolo stau sufletele păcătoşilor, şi se muncesc. Ci mergi, Alexandre, înainte că vei vedea şi pe socrul tău Darie şi pe Por-împăratul! Şi merse Alexandru înainte şi văzu pe Darie legat; şi cînd îl văzu Darie, începu a plînge şi zise: — O, Alexandre! Au şi tu ai venit aici? El zise: — N-am venit să locuiesc cu voi aici, ci să vad, şi iar mă voi duce de la voi! Şi zise Darie: — O, preaînţelepte Alexandre! Cum îţi dete Dumnezeu să vezi toate, cele văzute şi nevăzute. Şi spune-mi, fătul meu, cum locuieşti cu fata mea Ruxandra? Şi cum petreci cu persienii? Şi cum cinsteşti pe soacra ta? Alexandru zise: — Nu te îngriji de vii, ci te îngrijeşte de morţi, iar fata ta este împărăteasă a toată lumea şi soacra mea îmi este mamă, iar Persia petrece cu mine ca şi cu tine! Darie zise: — Mergi, Alexandre, înainte că vei găsi pe Por, legat în verigi de fier. Şi zise Alexandru: — O, mare Por-împărate, cum te potriveai lui Dumnezeu, iar acum eşti legat în iad. Iar Por zise: — Aşa se vor munci toţi împăraţii şi domnii pămîntului, şi tu să te păzeşti să nu te potriveşti lui Dumnezeu, că şi tu vei veni aci! Şi de acolo se întoarse şi ieşi afară, şi găsi pe Candusal plîngînd, şi daca-l văzu îl apucă în braţe şi-l sărută dulce, şi-i zise: — O, dragul meu Alexandru! Dar cum de zăbovişi atîta, că eu rău mă spăimîntai?! Ci mulţămesc lui Dumnezeu că eşti sănătos. Şi purceseră, şi zise Candusal: — Spune-mi, ce-ai văzut în peşteră?Şi răspunse Alexandru: — Văzui doi draci ducînd o nucă într-un loc şi ziseră acei dracică este munca sufletelor acolo. Şi spuse toate cîte văzuse, şi merseră şi sosiră la Cleofila-împărăteasa. Iar ea auzi că vine sol de la Alexandru cu feciorul ei Candusal şi se împodobi şi-şi puse stema în cap, care era tot cu pietre nestimate, şi ieşi cu boieri şi cu vlădici, şi era acea împărăteasă frumoasă: şi se întîmpină cu solul şi cu fiul său Candusal, şi dacă văzu Alexandru-împăratul pe Cleofila, îi păru ca este mumă-sa Olimpiada, şi se sărutară amîndoi dulce şi merse la cetate, şi descălecă Alexandru de pe cal, şi-l ospată într-acea zi. Iar a doua zi luă împărăteasa pe Alexandru de mînă, şi-l băgă într-o casă tot cu aur învălită, şi cu mărgărintar împodobită, şi scaunele tot de aur, şi masa de diamant piatră, şi pe masă pahare de antrax, şi de smarand, şi de safir, şi de porfiragda, şi de hrisodat şi de cristal, şi într-acea casă curgea o apă mică şi dulce ca zahărul, şi frumoasă ca aurul, şi-l băgă într-altă casă, şi era tot cu pietre nestimate, şi cu mărgărintar împodobită, şi lumina ca soarele. Şi de acolo intrară într-altă casă, şi era cioplită de lemn ce se cheamă ivansa şi alt lemn ce se cheamă maisapi, şi acel lemn nici focul nu-l arde; şi intrară într-altă casă de lemn de bulica şi de ivanit, şi de hiparos, şi era pusă în măiestrie, pe nişte fuse, şi începură casele a se învîrti şi a se sui în sus, şi iar a se pogorî în jos; şi dacă văzu Alexandru aşa, mult se miră şi zise: — Oh, împărăteasă, acest lucru ar trebui să fie la Alexandru-împăratul. Ea zise: — Bine zici, Alexandre, să fie la tine acest lucru, ci va fi la mine ca şi la tine. Alexandru zise: — Nu sunt eu Alexandru, ci mă cheamă Antioh.Împărăteasa zise: — Ce-ţi grăii eu că tu eşti Alexandru? Şi-l luă de mînă şi-l băgă într-o casă mică, şi acolo era zugrăvit chipul lui Alexandru şi zise ea: — Caută aci de vezi cine e zugrăvit. Şi zise împărăteasa:Alexandre, cum ai vrut intrat-ai! Iar cum vei vrea nu vei ieşi. Iar Alexandru răcni ca un leu şi-şi schimbă faţa şi-şi apucă hangerul, şi o luă de mîna şi zise Alexandru: — Eu voi ieşi de aci sau nu voi ieşi, iar tu nu vei mai ieşi deaci; iar eu voi ieşi şi pe feciorii tăi junghia-voi şi voi pieri cu ei; şi oştile mele casele tale vor sparge pînă în pămînt, şi ţara toată îţi vor prăda. Iar împărăteasa strînse pe Alexandru în braţe şi zise: — Nu te teme, nici te spăimînta, că nu sunt eu aşa nebună cum ţi se pare ţie, că cel ce te va ucide pe tine fi-va duşman a toată lumea, că pentru tine stă toată lumea în pace, şi capul tău este peste toate capetele, şi un păr din capul tău plăteşte toată lumea; ci eu voi să te încerc ca şi mama ta Olimpiada, să nu te mai faci sol, că vezi că se află oameni de te cunosc; şi eu voi să-mi fii fecior de astăzi înainte, şi eu feciorilor mei nu te voi spune, ci te voi cinsti ca pe un împărat şi eu îţi voi da haraci pe zece ani, şi să aibi viaţă bună cu feciorii mei! Atunci Alexandru sărută pe împărăteasă şi zise: — Mamă să-mi fii de astăzi înainte. Într-acest ceas sosi şi fiul ei Dorit bătut de oştile lui Alexandru; şi scăpase singur, şi fugise la mumă-sa şi auzi că a venit sol de la Alexandru, Antioh-voievodul, şi era mînios pe Alexandru şi pentru că ucisese pe socru-său Por-împăratul. Cum sosi, începu a-l căuta pe sol să-l taie, şi auzi mamă-sa de aceasta, şi-l închise pe Alexandru într-o casă, şi ea ieşi afară de se întîmpină cu fiul ei la uşă, şi-l luă în braţe, şi-i zise: — Ei, dragul meu Dorit, nu trebuieşte să tai solii lui Alexandru,că el a scos pe muierea frăţine-tău şi pe coconi din robia lui Evagrid-împăratul şi i-a trimes la mine cu cinste, şi cu sol prea credincios, cu Antioh-voievodul! El zise: — Alexandru ucise o sută de mii de oameni, iar tu nu mă laşi să ucid pe un om de-ai lui? Iar muierea lui Candusal alergă la bărbatul ei şi spuse că vrea Dorit să taie pe sol; şi alergară în grabă Candusal şi găsi pe Dorit cu sabia scoasă, ţiindu-l mumă-sa în braţe; şi-l lovi cu palma peste ochi, şi-i luă sabia din mînă, şi zise: — Nevrednice! Tu vrei să tai pe solul lui Alexandru, iar el de va apuca sabia, o sută ca tine îi va tăia! Şi mult îi sudui; şi merse Cleofila şi scoase pe Alexandru afară şi-i împăcă, şi se sărutară, şi zise Alexandru: — De-ar şti Alexandru-împărat că taie Cleofila solii, n-ar fi trimes sol la dînsa; dar de m-ai fi tăiat, tu unde ai fi scăpat de Alexandru? Nici în pîntecele maicii tale, nici în toată lumea! Deci se cinstiră, şi dărui Cleofila lui Alexandru stema ei fără de preţ, şi-i dete sabie de iachind-fier, şi-i dete o sută de care de galbini haraci pe zece ani. El nu vru să ia, iar Cleofila zise: — Ia-i, că te vor pricepe feciorii mei! Şi-l luă de grumazi şi-lsărută, şi zise: Oh, dragul meu Alexandre! Vrere-aş să te aibi bine cu feciorii mei! Şi iară-l sărută, şi trimese feciorii amîndoi cu el, şi cu haraci pe zece ani, şi-l duseră pînă în tabără, şi-l întîmpină Potolomei şi Filon, şi Antioh, şi se sărutară dulce, şi ziseră: — O, dragul nostru împărat Alexandre! Pentru ce-ţi pui capul pentru un păr din cap? Şi pentru ce tulburi toată lumea cu capul tău? Căci pieri-vei în ţări străine! Să nu mai faci aceasta, să te mai faci sol. Iar feciorii Cleofilei văzură pe Alexandru şezînd în jeţ şi grăira: — Dacă tu eşti Alexandru, noi suntem morţi astăzi!Alexandru zise: — Nu veţi muri, din pricina mamei voastre Cleofila, şi pentru mintea ei, şi pentru cinstea ei; ci vă luaţi haraciul de-l duceţi la muma voastră că ea mi-a dat zilele astăzi. Şi îi cinsti şi se întoarseră înapoi, şi le dete ţările lor, şi domniile prin ţările lor, şi ei se întoarseră la mama lor Cleofila. Alexandru făcu acolo ospăţ mare, şi se veseliră mult şi spuse Alexandru ce văzuse la iad şi cîte petrecuse la Cleofila, şi ce văzuse la dînsa. CUM A ÎMPĂRŢIT ALEXANDRU ÎMPĂRĂŢIILE Şi de acolo intră în Persia la Ruxandra-împărăteasa. Şi acolo începu a împărţi împărăţiile, şi domniile şi ţările pe rînd ; adică lui Antioh îi dete India, împărăţia lui Por, la răsărit; lui Filon îi dete Persia, a marelui Darie-împărat; lui Antigon îi dete ţara Mersidonului, împărăţiile lui Evimitrie împăratul; lui Filip îi dete toată Asia, şi Marea Chilichiei cu ostroavele; lui Potolomei îi dete Eghipetul, Ierusalimul şi Pelagonitul; lui Selevchie îi dete Rîmul; lui Leomedus îi dete Inglitera, şi Veneţia şi Ţara Leşască, iară lui Finec îi dete Ţara Nemţească şi Ţara Franţuzească de la apus şi toate ţările pe rînd. Şi şezu acolo un an cu Ruxandra-împărăteasa şi se veseliră mult; şi de acolo se sculă Alexandru cu toate oştile, şi merse la marele Vavilon, şi şezu în scaun, şi într-o noapte văzu în vis venind pe Ieremia prorocul la el, şi zicîndu-i: „Fătul meu Alexandre! Iată că se umplură patruzeci de ani ai împărăţiei tale; şi se apropiară patru stihii ale trupului tău: hraconit1, fiere verde, tusă albă şi sînge roşu. Junghiul se apropie şi spre moarte te va trage! Şi să ştii, fătul meu Alexandre, că trupul tău din pămînt este şi iar în pămînt va merge, şi risipi-se-va, şi 1 să ştii că toată lumea înconjurat-ai, şi moartea ta îţi va veni din mîna celui ce-ţi slujeşte, de la dînsul, din vasul cel amar o vei bea; şi-ţi împărţeşte împărăţiile şi-ţi întocmeşte oştile, că trupul tău mort va rămînea, iar sufletul tău viu va merge înaintea lui Dumnezeu, şi-l va trimete unde va fi voia, şi să ştii că corpul tău risipi-se-va, şi la a doua venire a lui Dumnezeu se va împreuna sufletul cu trupul, şi vor învia toţi morţii, şi să mă crezi, Alexandre, că va să intre sufletul în trup la înfricoşată judecată, unde se vor pune scaunele, şi va şedea domnul în jeţ de aur, şi vor sta heruvimii şi serafimii împrejurul judecătorului, şi vor lua drepţii viaţa de veci, iar păcătoşii vor intra în munca de veci, care muncă nu are sfîrşit niciodată. Iară drepţii fiind sub mila lui Dumnezeu se vor veseli: acolo nu va fi nici însurare, nici măritare, ci vor fi toţi deopotrivă, adică ca de treizeci de ani; şi de atunci se vor cunoaşte toţi prietenii, şi să ştii că mă vei vedea şi mă vei cunoaşte acolo înviat, ca şi aicea!“ Şi nu ştiu ce se făcu Ieremia prorocul. Alexandru se deşteptă din somn, şezu în pat şi-şi puse stema pe pernă şi plîngea cu jale şi cu amar, şi i se făcu inima ca o corabie cînd o bat vînturile prin mijlocul mării. Iar Potolomei şi Filon merseră de dimineaţă la Alexandru, şi-l găsiră plîngînd cu jale, şi se apropiară de el şi plînseră şi ei, şi-l întrebară, şi-i ziseră; — Oh, Alexandre! Pentru ce-ţi dai bucuria primejdiei şi te întristezi? Alexandru le spuse ce văzuse în vis şi ce-i spuse Ieremia prorocul, şi vrură ei să-l mîngîie şi grăiră: — Alexandre, nu trebuie să te întristezi pentru visele de noapte, că noi nu credem visele; aşa ne pare nouă, că omul visează, căci doarme mult; şi nu trebuie omul înţelept să doarmă mult, că se umezesc creierii capului şi visează multe; căci trupul omului este mort, iar sufletul viu este, şi dacă doarme omul, sufletul cu trupul se împung ca doi junci neînvăţaţi, cu trupul şi sufletul, şi cugetul, ca vîntul, ca focul şi ca marea cu valurile, aşa se întărîtă, şi visează omul adormit, şi ce vede ziua şi cugetă, aceea visează noaptea, că precum Dumnezeu desparte sufletul de trup aşa iarăşi la acea înfricoşată judecată a dreptului judecător, toţi morţii din mormînturi ieşi-vor şi se vor întrupa! Şi grăi Alexandru: — Dar după moartea mea cine va rămînea să-mi facă pomenire?Răspunseră ei: — Rîndui-va Dumnezeu! Şi de acolo merse marele împărat pe cîmpiile Sinarului, şi stătu cu oştile în ţara Sidului, unde-şi petrecuse Iov viaţa lui cea bogată, că acolo locuise el. Şi într-o zi vrură domnii să veselească pe împărat şi ziseră: — Împărate, să ne suim astăzi într-acest munte înalt, să vînăm! Şi se suiră în munte şi cătară în jos şi văzură toate oştile pe cîmp cît nu aveau număr, şi ziseră ei: — Alexandre-împărate! Caută în jos şi vezi peste cîţi oameni te-a pus Dumnezeu împărat! Iar Alexandru zise: — Toţi aceia în scurtă vreme vor intra sub pămînt. Şi merseră la tabără, şi făcură mult ospăţ şi se veseliră. Într-acea vreme veni din Macedonia, de la Olimpiada, Aristotel dascălul, şi-i păru bine lui Alexandru: — Bine-ai venit, dascăle preaînţelepte, că tu eşti lumina grecilor şi sfeşnicul Macedoniei! Ci mai spune, dascăle, ce face maica mea Olimpiada-împărăteasa? Este sănătoasă? Şi cum stă Macedonia, şi voi cum auziţi de noi? Şi oamenii cred că am luat toată lumea? Şi să ştii dascăle, că am mers la negomîndri, la Macaron, şi am vorbit cu Ivant-împăratul şi mi-a spus că Dumnezeii elineşti sunt în iad jos şi se muncesc acolo cu voia lui Dumnezeu Savaot! Iară Aristotel mult se miră şi zise: — Mulţumesc lui Dumnezeu Savaot că văzui luminată faţa ta,Alexandre-împărate a toată lumea; şi toată lumea cu tine se laudă, şi Macedonia astăzi cu tine se luminează: ca tine nici a fost împărat, nici va fi după tine nimeni pe lume; iar maica ta, împărăteasa Olimpiada, este sănătoasă, şi mult te doreşte, şi prin lume m-a trimes la tine să te întreb: merge-vei tu la Macedonia? Iar de nu vei merge, să vie ea la tine! Şi răspunse Alexandru: — Ferice de acela ce ascultă pe părintele lui! Mie nu-mi este dat să văd Macedonia, ci voi trimete să vie maică-mea Olimpiada la noi! Şi puseră masa, şi şezură la masă şi Alexandru aşeză pe Aristotel mai sus decît toţi craii, şi apoi şezu fieştecare la locul său. Iar Aristotel se sculă de scoase daruri, şi scoase două steme de aur fără de preţ, una lui Alexandru de la Olimpiada, alta împărătesei Ruxandra, şi două caftane de aur cu pietre scumpe şi cu mărgă-rintare, şi doi bidivii albi cu şele de diamant piatră, şi un gugiuman de samur, şi cunună de aur poleit, şi două inele de antrax piatră şi de filiot, şi douăsprezece blide de aur cu pietre nestimate şi cu mărgărintar de cel mare; şi scoase şi cartea de la mamă-sa Olimpiada scrisă aşa: „Scris-am eu, Olimpiada, împărăteasa lui Alexandru, dragul meu, sufletul meu, inima mea şi lumina ochilor mei! Fătul meu, Alexandre-împărat! Sănătate şi voie bună trimet împărăţiei-tale! Să ştii, fiul meu, că de cînd s-a despărţit maica ta de tine, de atunci s-a învrăjbit sufletul meu cu inima mea, şi eu nu-i pot împăca, ci numai cu lacrămile eu, maica ta, mă mîngîi; şi vărs lacrămi ziua şi noaptea şi mă gîndesc: vedea-te-voi sau nu te voi mai vedea? Ci mă bat cu gîndurile ca corabiile cu valurile mării! Şi eu n-am pe nimenea în lume, fără numai pe tine; ci mă rog, dragul mamei, şi te jur, pentru Dumnezeu şi pentru ţîţă pe care ai supt-o de la mine, să-mi trimeţi carte; au tu să vii la mine, au să viu eu la tine, că de nu vei face aşa, moarte îmi voi face de dorul tău, că nici te-am văzut, nici team auzit de sunt douăzeci şi cinci de ani: şi voi să te văd şi să mor! Să fii sănătos întru mulţi ani!“ Şi ceti cartea, şi grăi Alexandru: — Vai de acela ce nu ascultă pe părintele lui! Şi se veseliră mult întru acea zi. Şi zise paharnicul: — Alexandre-împărate! A furat cineva un pahar împărătesc!Alexandru zise: — Unde va fi, tot îi va zice paharul lui Alexandru!Aristotel zise şi întrebă pe Alexandru: — Împărate! Dar cum luaşi toată lumea, cum n-a luat-o nimeni pe lume? Alexandru răspunse: — Avut-am ajutori cu mine: unul cuvîntul dulce, altul mîna întinsă, altul judecata dreaptă, altul iertarea la greşiţi. Cu acestea am luat toată lumea. Aşa trebuie să fie tot omul împărat! Şi povesti lui Aristotel cîte văzuse pe lume, şi cîte împărăţii sfărîmase. Iar Aristotel zise: — Dar vistieriile de la împăraţi unde sunt?Zise Alexandru: — La viteji sunt vistieriile mele!Aristotel vorbi apoi: — Să ne faci vreun cocon, Alexandre, să rămîie Macedoniei împărat. Alexandru răspunse: — Mie nu-mi este dat să fac cocon.Şi acolo grăi vornicul lui Alexandru: — Împărate! Trebuie să strîngem haraciurile de la ţări şi de la domni! El zise: — Cris-împăratul mult aur şi argint avut-a, şi nimic nu i-a ajutat şi noi tot i-am luat, şi sparserăm împărăţia lui, şi o am pustiit cu vitejii mei. Într-o zi văzu Alexandru pe un persian boier al lui, anume Merchis, care era bătrîn şi-şi cănea barba să fie tînăr, şi-i zise Alexandru: — O, dragul meu Merchis! De ce îţi căneşti barba? Este de ceva ajutor căneala? Păzeşte, că te va înşela; că tu barba căneşti, iar din picioare slăbeşti; şi tu te ţii tînăr, iar zilele vor fi puţine, şi vei muri, şi înşelat te vei ţinea! Şi rîseră domnii mult de aceasta. Şi era de faţă şi un boier anume Alexandru, care era frumos foarte, dar era şi fricos, că tot fugea de la război. Iar împăratul Alexandru îl văzu şi-i zise: — O, dragul meu Alexandru! Rogu-te, sau schimbă-ţi numele, sau să faci tu cum fac eu, că-mi faci ruşine, că fugi de la război şi oamenii zic că fuge Alexandru-împărat şi mie îmi este ruşine! Şi rîseră mult boierii de aceasta, şi glumiră craii. Şi după aceea aduseră la Alexandru trei mii de tălhari de păduri şi ziseră toţi să-i spînzure. Alexandru vorbi: — De vreme ce văzură faţa mea, nu vor muri, că este datoria domnilor să piardă, iar împăraţii au datorie să ierte şi să miluiască. Şi le zise împăratul: Să fie vînători împărăteşti! Şi le dete lefi şi plaşte împărăteşti. Mai veni apoi un om şi zise: — Am o fată să o mărit, ci mă rog să mă ajutaţi cu zestre!Alexandru zise: — Daţi-i o sută de baniţi de galbini.El zise: — Mult îmi pare, împărate!Alexandru răspunse: — Darul împărătesc mare este!Şi omul luă galbinii şi se duse. Şi într-o zi dărui Alexandru pe Aristotel, dascălul lui, şi-i dete o sută de feredele de galbini, şi zece găleţi de mărgărintar, şi-l puse patriarh peste toţi patriarhii, şi-i dete cîrjă de aur şi-l trimese la Macedonia să aducă pe Olimpiada, mama lui. Iar într-o zi ieşi un om înaintea lui Alexandru şi-i zise: — Împărate, găsit-am o comoară. Alexandru zise: — De ai găsit-o, tu ia-o, că tot aurul în mîna lui Dumnezeueste; de-ar fi vrut Dumnezeu să mi-o dea mie, eu aş fi găsit-o şi nu ai fi găsit-o tu. Omul zise: — Împărate, cărat-am trei zile şi trei nopţi, şi-mi ajunge.Alexandru răspunse: — Adevărat că au prorocit prorocii că în zilele mele se vor afla comorile lui Iov bogatul. Şi zise Alexandru: Să încalece toţi oamenii curţii mele! Şi merse Alexandru cu oamenii săi cu toţi, şi merse şi omul care găsise comoara de-i duse pe malurile Eufratului, unde au fost casele lui Iov bogatul; şi descoperiră acolo pivniţa lui Iov, şi găsiră într-însa cinci sute de buţi de galbini, şi zise Alexandru: — Să ia fiecare!Şi luară toţi, fiecare cît vru, şi rămaseră o sută de care. Şi iar ieşi un om înaintea lui Alexandru şi-i zise: — Miluieşte-mă, împărate!Alexandru îi dete o cetate cu tot ţinutul ei. El zise: — Împărate! Nu mi se cade mie să am eu o cetate!Alexandru răspunse: — Nu socotesc eu cum ţi se cade ţie, ci socotesc cum mi se cade mie să-ţi dau! După aceea, aduseră un tălhar la Alexandru şi grăi Alexandru: — Omule, de ce tălhăreşti?Omul răspunse: — De sărăcie tălhăresc eu, de ucid cîte un om, şi sunt singur, şi oamenii îmi zic tălhar; dar să mă ierţi, împărate, că tu eşti mai mare tălhar decît mine, că tu ucizi cîte zece mii de oameni şi ţie nu-ţi zic oamenii tălhar, pentru că ai oameni mulţi, şi îţi zic împărat, iar de-aş avea şi eu cum ai tu, aş fi şi eu ca tine! Alexandru zise: — Drept grăieşti!Şi-l iertă, şi-l îmbrăcă, şi-l puse căpitan peste o mie de oameni mai mare. După aceea sosiră olaci de la Macedonia, vestind că vine Olimpiada. Alexandru zise: — Domnilor, şi crailor şi împăraţilor, să se gătească toţi cu steagurile fieştecare şi cu şireagurile lor, şi cu cai povodnici, şi toţi să fie cu stemele în capete, şi să iasă înaintea Olimpiadei-împărătesei, frumos. Şi ieşiră înainte cu Ruxandra-împărăteasa; şi se întîmpinară amîndouă împărătesele, şi se sărutară şi se îmbrăţişară; şi zise Olimpiada: — Bine te aflai, sufletul meu, şi inima mea, şi lumina ochilor mei, fata mea, Ruxandră-împărăteasă! Şi o sărută dulce. Ruxandra zise: — Bine-ai venit, maica domnului meu, împărăteasă a toată lumea! Şi se suiră în căruţă de aur şi porniră la Alexandru. Iar Alexandru tocmi toţi împăraţii şi craii, şi domnii şi voievozii, fiecare cu steagul şi cu şireagul; şi aprozi înainte mergeau; şi se întîmpinară cu împărătesele şi se închinară pînă sosi cu împăraţii şi Alexandru călare pe Ducipal, cu gugiuman, şi cu pene de stratocamil; şi dacă se apropiară, ieşiră împărătesele din căruţă, şi aşternură covoare şi descălecă Alexandru şi se întîmpinară pe covoare şi deteră mîna şi se sărutară, şi zise Olimpiada: — Bine te aflai, dragul meu Alexandru, împărat a toată lumea! Şi-l sărută, şi Alexandru sărută pe mamă-sa dulce; şi purceseră la corturi, şi deteră în tîmpine, şi în surle, în trîmbiţe, în nacarade1 şi în organe; şi atîtea sunete erau, şi urlete şi rînchezări de cai, şi ropote, cît nu se mai auzea nimic, că lua minţile omului, şi auzul urechilor, că aşa erau nacaradele, cu trei mii de piscoi,2 1 2 organele cu şapte sute de piscoi, unele groase, altele subţiri, cîte nici au mai fost pe lume, nici vor fi! Şi sosiră la corturi, şi şezură la masă şi puse de o parte pe Olimpiada, şi de altă parte pe Ruxandra, şi mult se veseliră la acea masă. Şi a doua zi puse Alexandru tot voinici tineri şi jucară un joc ce se cheamă caruhă, frumos şi minunat; a treia zi jucară alte jocuri ciudate, şi mult se veseliră într-acea vreme. Şi veni atunci un popă din Ierusalim, şi spuse lui Alexandru că a murit Ieremia prorocul, şi-i aduse lui Alexandru un cort roşu fară preţ. Şi se scîrbi Alexandru de moartea lui Ieremia prorocul şi zise: — Luaţi oasele lui Ieremia prorocul şi le duceţi la Alexandria, şi le îngropaţi în cetate, că se va izbăvi ruga lui, că este mare! Şi aşa făcură. Într-acea vreme veni o muiere la Alexandru şi zise: — Împărate, bărbatul mă bate şi mă suduie, şi ţie, împărate, este duşman. Alexandru răspunse: — Nu e datoria muierii să pîrască pe bărbat, ci voi să se înveţe minte altele ca tine! Şi-i tăie limba muierii, să nu-şi mai pîrască bărbatul. Într-acea vreme merse Dardauş-voievodul la Alexandru şi zise: — Împărate, trebuie să ne vedem moşiile, că sunt treizeci de ani de cînd şi-au lăsat oamenii moşiile lor, şi nu le-au mai văzut. Alexandru răspunse: — Să scoată daruri scumpe! Şi începu a dărui pe toţi împăraţii şi pe toţi craii cu bidivii arăpeşti, şi săbii ferecate, şi cu haine de matasă tot cu fir de aur ţesute, şi cu mărgărintar şi cu pietre scumpe, şi zise: — Să meargă fiecare pe la împărăţiile lor! Alexandru merse apoi cu mama sa şi cu împărăteasa lui la Efilat să se plimbe, şi noroadele îi întîmpinară ca să-i cinstească. MOARTEA LUI ALEXANDRU Iar într-acea vreme trăia o muiere în Macedonia, anume Minerva, şi era vicleană şi rea muiere, şi avea doi feciori la Alexandru, pe unul îl chema Vreonus, pe altul Levcadus, şi era Vreonus paharnic, iar Levcadus comis mare. Şi era Levcadus foarte trufaş. Iar Minerva trimese carte la feciori şi le zise: „Fiii mei! Ce folos aveţi voi în ţări străine, de aţi fi şi împăraţi? Cinstea omului este să domnească la moşia lui, aşa şi voi cereţi de la Alexandru să va dea Macedonia, să fiţi împăraţii Macedoniei, iar dacă nu vă va da Macedonia, voi veniţi la mine, că de nu veţi veni, eu mă voi omorî; iar de nu vă înduraţi voi de Alexandru, să-i daţi din această iarbă ce vă trimet, că vă va da ce veţi vrea voi, iar voi să nu beţi din această iarbă.“ Şi cetiră cartea fraţii şi zise Vreonus: — Frate Levcadus! Leapădă această iarbă, că nu este bună! Iar Levcadus nu vru să o lepede, ci merse la Alexandru, şi vorbi: — Împărate Alexandre! Să-mi dai Macedonia! Alexandru răspunse: — O, dragul meu Levcadus! Macedonia nu o voi da pînă la moartea mea, că voi să mă numesc Alexandru Macedon, ci-ţi voi da Asia, Chilichia şi Rusia! . Iar el nu vru să fie împărat acolo, şi chiar atunci vru să-l otrăvească pe împărat, de mînie, şi nu-l lăsă frate-său, ci mult îl certă, şi zise: — Fereşte-te de acest împărat minunat, că toata lumea vei tulbura şi noi păţi-vom mai rău decît toţi, şi apoi nici pe mama noastră nu o vom mai vedea! Fereşte-te şi leapădă iarba! Dar Levcadus nu ascultă şi aşa cugetă: de va otrăvi pe Alexandru, el va lua pe Ruxandra şi va fi el împărat ; atît era de trufaş! Şi iar merse la Alexandru, şi zise: — Împărate, dă-mi Macedonia!Alexandru răspunse: — O, dragul meu Levcadus! Nu-ţi voi da Macedonia, ci cere altă împărăţie să-ţi dau. Iar el nu vru, şi îndată băgă otravă în pahar; şi bău Alexandru, şi grai cătră Filip: — O, dragul meu Filipe vraciule! Eu băui vin dulce cu mult amar! Filip sări şi prinse a topi ierbile cu tiriac, şi dete lui Alexandru de bău, iar Vreonus auzi şi se spăimîntă şi, junghiindu-se, muri. Alexandru zise: — O, dragul meu Filipe! Poţi a-mi da zile de la tine? Filip răspunse: — Oh, împărate Alexandre! Dumnezeu poate da zile, iar eu nu pot să-ţi dau zile. Trei zile pot să-ţi dau, pînă îţi vei tocmi împărăţiile. Alexandru clătină din cap şi zise: — O, mincinoasă şi deşartă lume, şi mărire putredă, cum te arăţi frumoasă în puţină vreme, şi curînd îi pierzi pe toţi, cum se zice: „Nu este bucurie pe pămînt să nu se schimbe cu jale, şi nu este pe pămînt mărire, ca să nu se sfarme şi să nu cadă.“ Şi iar zise: O, lume şi soare, şi toate făpturile pămîntului, plîngeţi astăzi pe Alexandru, că puţină vreme a trăit pe pămînt! Şi iar zise: O, maica noastră, pămîntule, cît creşti oamenii de frumoşi în lume şi apoi curînd îi tragi la tine, şi-i înghiţi pe toţi! Şi iar grăi: O, dragii mei viteji macedoneni, puteţi voi oare să mă scoateţi de la moarte, ca să mai fiu cu voi? Aceasta auzind macedonenii, plîngeau toţi cu amar mare şi grăiau: — O, mare împărat Alexandre! De am putea, noi toţi am da zilele noastre pentru tine! Ci nu putem; iar împărăţia-ta bine ai petrecut pe această lume, cu cinste, şi cu mai mare cinste te vom petrece; ci mergi, Alexandre, la locul tău, unde ţi-i gătit de la Dumnezeu! Aicea bine ai petrecut şi acolo bine vei petrece; şi mergi cu Dumnezeu, Alexandre. Iar Filip vraciul spintecă un cal, şi băgă pe Alexandru înlăuntru şi zise Filip: — Tocmeşte-ţi împărăţiile, Alexandre, şi-ţi împarte lumea, împărăţiile şi domniile. Şi chemă Alexandru pe mamă-sa Olimpiada, şi pe Ruxandra-împărăteasa şi le sărută dulce şi zise lui Potolomei, şi lui Filon, şi lui Antioh: — Iată, fraţilor, pe maica mea, şi împărăteasa mea, le dau în mîinile voastre, să le cinstiţi şi să le socotiţi pe frăţia noastră şi nu le uitaţi; şi Macedonia bine să o socotiţi; şi trupul meu să-l duceţi la Alexandria, şi acolo să-l îngropaţi; şi să ştiţi, fraţilor, că ne vom aduna iarăşi la judecată, toţi viii şi morţii, şi vom fi goli, stînd înaintea dreptului judecător. Şi să ştiţi că în veacul de apoi turcii vor lua Macedonia, şi voi veţi fi robi lor cum ne sunt ei nouă astăzi. Şi iar chemă pe Ruxandra, şi o ţinea de mînă, şi grăia: . — Oh, fată a lui Darie, dragul meu suflet, inima mea şi lumina ochilor mei! Vezi că veni curînd necredincioasa moarte, şi pe noi ne despărţi de viaţă în lume! Şi credinţa noastră nimeni n-a avut-o, iar acum ne despărţim! Şi vei şti că acum mă duc în lumea cea veşnică, şi de acolo nu mă voi mai întoarce; ci tu rămîi cu Dumnezeu! Apoi o sărută dulce, şi chemă pe toţi boierii pe rînd şi se iertă cu toţi împăraţii, cu toţi craii şi cu toţi domnii, şi zise: — O, dragii mei macedoneni! Să ştiţi că altul ca Alexandru-împăratul nu veţi mai avea! Şi zise: Aduceţi-mi şi pe dragul meu Ducipal. Şi scoaseră din grajd pe Ducipal şi-l duseră la Alexandru; şi văzînd calul pe Alexandru murind, rîncheză tare fără de samă şi bătu cu picioarele în pămînt şi se apropie de Alexandru, şi-şi plecă capul la domnul său, şi curgeau lacrămi din ochii lui izvor. Şi-l luă Alexandru de coamă, şi-l sărută pe cap, şi zise: — O, dragul meu Ducipal! Altul ca Alexandru nu te va mai încăleca! Iar Ducipal îşi ridică capul şi privi spre domni şi văzu pe Levcadus, cela ce otrăvise pe Alexandru; şi se repezi la el, şi-l lovi cu cornul la inimă, şi-l puse sub picioarele lui şi-l călcă pînă îl zdrobi. Apoi Ducipal a pornit în lume şi de atunci nu se ştie ce s-a făcut. Iar Alexandru zise: — Bea şi tu, frate, din paharul pe care mi l-ai dat mie!Şi Potolomei îl dete cîinilor; iar Alexandru vorbi: — Blăstămat să fie cela ce va hrăni pe ucigătorul de domni, pe curva din casă şi pe vînzătorul de cetate! Şi iar zise Alexandru: — O, dragii mei viteji şi împăraţi! Cum luarăm noi toată lumea, şi pînă la rai merserăm şi toate le văzurăm, şi le băturăm, şi eu acum nu putui scăpa de moartea năprasnică, şi voi vă uitaţi la mine şi nu-mi puteţi folosi nimica! Ci eu voi merge unde au mers toţi din veac, iar voi rămîneţi cu Dumnezeu, dragii mei boieri! Şi să ştiţi că ne vom vedea iară la judecata cea înfricoşată! Aceasta grăi marele împărat Alexandru şi muri frumos în ţara Ierusalimului, aproape de Eghipet, unde a zidit Iosif cel preafrumos cele şapte jitniţe ale lui Faraon-împăratul; şi muri în luna lui august 15 zile; şi atîta plîngere se făcu, cum n-a mai fost în lume nicăirea, nici nu va fi cît va sta lumea. Iar mamă-sa Olimpiada şi împărăteasa Ruxandra îl plîngeau cu multă jale şi lacrămi. Ruxandra plîngea şi se jelea: — O, vai de mine, Alexandre, împăratul meu şi domnul meu, dar eu ce-ţi fusei vinovată de mă scoaseşi în ţări străine; şi acuma mă laşi jalnică şi amărîtă! Pentru aceasta plîngeţi toţi împăraţii, craii şi domnii, tinerii şi bătrînii, munţii şi codrii, şi toate rîurile şi izvoarele întristaţi-vă! Şi iar zise: O, dragul meu Alexandre, astăzi apuse soarele meu şi al macedonenilor! O, amar mie, Alexandre, astăzi se întunecă lumea toată! Să plîngă soarele şi luna, şi stelele, cîmpii şi codrii de amarul meu! O, dragul meu Alexandre, dulce împărat peste toţi împăraţii, lumea şi soarele meu, sufletul meu, inima mea şi dragostea mea, Alexandre, de acum înainte altul nu va încăleca şaua ta; nici eu de tine nu mă voi despărţi! Şi-l sărută dulce de trei ori; apoi luă hangerul lui Alexandru şi se înjunghie acolo, şi muri pe braţele lui, şi astfel a făcut ce nu a mai făcut nici o muiere în lume, nicăirea. Şi-i băgară pe amîndoi într-un sicriu de aur, şi-i duseră la Alexandria cetate, şi făcură în mijlocul cetăţii un turn înalt, şi-i suiră sus, şi-i puseră şi-i zidiră acolo, şi acolo stau pînă astăzi. Şi astfel se săvîrşi marele împărat Alexandru la Alexandria cetate; şi rămase împărat acolo Potolomei şi fu împărat înţelept pe lume, şi Olimpiada se săvîrşi la împăratul cu cinste. Iar Antioh împărăţea în India lui Por. Şi Filon împărăţea în Persia cu cinste. Iar Antigon împărăţea Rîmul şi tot Apusul. Şi fură patru împăraţi mari peste toată lumea, în zilele lor binecuvîntaţi de Dumnezeu.