[1] Prefaţia    
În oglinda vieţei mele Eu trăind m'am tot uitat, Şi cu aste versurele Anii mei s'au strecurat. Fi-vor sau nu preţuite, Eu aci le-am tipărit. Cetitorule iubite, Fi-vei oare mulţumit [2] Aici e a mea junie Cu-ale sale nebunii, Cu-al seu foc de poesie, Cu-ale sale reverii, Cu viaţa-mi trecătoae, C'ori ce dor închinuit. Mulţumit vei fi tu oare, Cetitorule iubit Aici lacrimi de durere Al meu suflet zugrăvesc, Aici plîngeri de durere Cu amoriul se'ntîlnesc. Aici zilele-amărîte Ş-al meu secol aurit. Dar tu, cetitor iubite, Fi-vei oare mulţumit Aici viaţa-mi ideală Cu-ale sale desmerdări, Aici lumea cea reală Cu-ale sale sbuciumări. Aici satiri muşcătoare Lungi glume de iubit Mulţumit vei fi tu oare, Cititorule iubit [3] Aici patria-mi iubită românia ce adoră, Cu-ale ei şoapte fericite Sau cu viersul ei de dor, Aici ale ei ursite, Şi tot ce eu i-am dorit Dar tu, cetitor iubite, Fi-vei oare mulţumit Eată cartea vieţii mele Eată ce am făcut eu Cu aceste versurele Ce-au emit din peptul meu Pentru lumea cîrtitoare, Ce-ar fi oare de  vorbit mulţumit vei fi tu oare, Cititorule iubit
 
[7] Censorul meu
Domnul censor, om de treabă, Întîlnindu-mă'ntr'o zi, Sionaş, glumind mă'ntreabă, Ce ai tu a-mi bănui Poate foarfeca nu-mi place Unde ştie a ciopîrţi Dar eu, dragă, n'am ce-ţi face Aşa lucruri dacă scri Nu-ţi dau voie a tipări. [8] Ştiu că'n ţeară-s multe rele Care cer a se'ndrepta Ştiu că patimile-s grele Pentru biata musa ta. Ştiu că de negustorie Ori ce post îţi pare a fi. Dar s'o scrii e nebunie, Şi de-aceste dacă-i scri, Frate nu poţi tipări. Ştiu că'n ţeară nedreptatea Este-un rău nevindecat, Şi că toată răutatea Este 'n oamenii de stat. Ştiu că toată ţeara plînge, Dar nu-i chip de a gîndi. Trebue să curgă sînge Şi de sînge dacă-i scri Nu-ţi dau voie a tipări. Satire de vrei a face, Trebui să te cumpăneşti, Ştii că multornu le place Unde-i doare să-i loveşti. Pe judecători ce pradă De te-i pune-a biciui, [9] Intru eu cu ei în sfadă, Şi de dînşii dacă-i scri Nu-ţi dau voie a tipări. Despre drepturi siluite, Despre rele trebi de stat, De hoţii meşteşugite Ce se fac ne încetat N'ai nici un cuvînt a spune Nu ai drept a le lovi, Trebui să le iei de bune, Căci ori cum dacă vei scri Nu-i dau voie a tipări. Fă sonete, scrie ode Pentru domni, pentru boeri Scrie ori ce despre mode, Despre coarne sau mueri. Ciocoism şi umilire, Predică cît vei pofti Şi atunci cu mulţumire, Ori ce fleacuri dacă-i scri Îţi dau voie a tipări. 

[10] Canele meu
În micuţa mea domnie Un ministru am şi eu. Cine vra ca să mi-l ştie, Afle că-i cînele meu. relele deprinderi care La noi lumea astăzi are Lui prin cap nu i-au intrat. De-a lupta, De-ar turba Cîţi miniştri ne-au muşcat? [11] Cineva poate să zică Că e prost şi dobitoc. Mă ertaţi, nu e nimica El e bun pentru al său loc. Cîte dobitoace'n lume Sînt în posturi de mari nume, Şi pe lume-au înşelat. De-ar lătra, De-ar turba Cîţi proşti lumea o'ncurcat. Une ori se gudurează Ca să-i dau un osişor. El atunce imitează Pe ciocoiul tîrîtor. Dar Filon mă şi iubeşte, Cînd ciocoiul m'amăgeşte. Filon nu e diplomat. De-ar lătra, De-ar turba Cîţi ciocoi ne-au înşelat. Filon latră cînd simţeşte Că îmi vine vr'un duşman. Astfel musa mea pîndeşte Pe ori care şarlatan [12] Care-l vede'n tribunale Dînd dreptatea pe parale Cel ce l'a cumpărat. De-ar lătra, De-ar turba Cîţi ruşfeturi au luat. Cînd cuget l'al ţerei bine Şi mă aflu încîntat, Filon vine lîngă mine Cu un aer întristat. Parcă-mi zice hei, stăpîne, Ce păcat că sînt eu cîne. Fraţii nu te-ar fi înşelat. De-ar lătra, De-ar turba Cîţi fraţi ţeara a trădat. Cînd mîndruţa mă sărută şi îmi jură de-al ei dor, Filon vine şi-mi strănută. Parcă-mi zice'ncetişor. Nu, nu crede ce-ţi vorbeşte, Ea, stăpîne, mîni iubeşte pe un altul mai bogat. De-ar lătra, [13] De-ar turba cîte-amori pe bani a dat. 

[14] Zefirul
Pozele m'a legănat, Căci cu ele-s ne încetat. De pe rose acum vin Pe al copiliţei sin. Tot pe rose voi să mor, Ele sînt al meu amor. Earna, aripele-mi stau Puteri, ele atunce n'au. [15] Primăvara, cum o văd În tot locul mă răpăd. Sărut rose, sărut flori Şi gonesc crude sudori. Împăratul din palat, Muncitorul de la sat, Cuconiţa da la bal, Ţărăncuţa de pe mal, Toţi şi toate mă doresc Să viu să le răcoresc. 

[16] Bunul creştin
Creştini, oameni ce-aveţi frică Pentru lumea viitoare. Aveţi suflet bun ori care. Căci făcînd aice bine Nu vă temeţi de nimic. Luaţi pildă de la mine Eu, de şi nu prea mă'nchin, Dar sînt foarte bun creştin. [17] Pentru fapte ne'ntinate, Pentru inimă curată, La duhovnic nu odată Am spus c'aş avea plecare Să le am nestrămutate. Dar călugărul le are ? Eu de şi nu mă închin, Dar, zău, sunt prea bun creştin. Pentru mile, eu dau rîndul La cei cari au avere. Eu, la cela care-mi cere, Întind numai vorbă bună. Tot de-auna însă gîndul Mi-l păstrez pentr'o minciună Că, de şi nu mult mă'nchin Dar sînt foarte bun creştin. Iubesc să sărut copile, Să gust lucrul care-mi place, Împilaţilor dreptate, Dar în Biblie sînt file Ce spun c'astea nu-s păcate. De şi nu mă prea închin, Însă cred că sînt creştin. [18] Punga-mi este foarte mică, În ea sufletu-mi încape. Vă păziţi ca să nu scape În ea, fraţi. Virtutea voastră. Căci în rai cu mare frică Veţi şedea'naintea noastră. Eu de şi nu mă prea 'nchin, Dar trăesc ca bun creştin. 

[19] Inima şi speranţa
Dulce inimioară, Ce te-ai întristat? Ce dor te omoară De plîngi ne'ncetat? Ce nu vii la mine? Ce mai părăsit? Ştii că eu cu tinre În lume-am venit. [20] Ah! de-a mea întristare Nu mai întreba. Doul meu e mare, Nu-l poţi alina. Ce să viu la tine? Tu mă'şeli mereu; Nu faci nici un bine Sufletului meu. Să te'şel pe tine, Eu, îngerul tău? Eu, ce-ţi boesc bine Ca un Dumnezeu? Dulce inimioară, Eată-mă că vin; Ca pe-o sorioară Să te strîng la sîn. Tu eşti ca o roă: Vii şi cazi pe flori, [21] Numai cînd nu ploă, Seara pîn' la ziori. Soarele s'arată, Vîntul a suflat? Tu te-ai dus îndată, Ca vîntu ai zburat. Dar tu, scumpă floare, Nu te-ai veşteji Dacă după soare Eu nu aş veni? Mă duc şi viu eară Să te-nsufleţesc; Nu las eu să peară Floarea ce iubesc. Adă-mi dor iubită, Visuri de amoriu, Pacea mea păzită Alt-fel, dragă, moriu! Căntă-mi cîntecele Să mă'nsufleţesc, [22] Şi de patimi grele Să mă răcoresc. Visuri amoroase, inimo, ţi-o da. Cîntece frumoase, Soro, ţi-oi cînta. Fii tu lîngă mine, O, iubita mea! Ş'ori ce dulce bine, Ori cînd vei avea.  

[26] Cigara
Ce feliu, dragă mîndruliţă, Vrei acuma a fuma? Da de ce nu, măi bădiţă, Dacă moda e aşa? Asta este propăşire, Nu e numai mulţămire. Paf! puf! Sboară fum! Paf! puf! Cade scrum. [26] Dragă, zău, acea ţigară Este lucru neplăcut: Gura ţi se face-amară Şi nu pot să te sărut. De nu-ţi place, măi bădiţă, Găsesc cui să dau guriţa. Paf! puf! Nu vezi fumu? Paf! puf! Nu vezi scrumu? Să fumăm dar, drăguliţă, Dacă moda re aşa. La amara-ta guriţă Eu per altul n'oi lăsa. Să fumăm şi în plăcere Să'necăm ori ce durere. Paf! puf! Sboară fumu! Paf! puf! Lumea-i scrum. Hai să ne ţinem de lume Cu ţigări şi cu amoriu. Vieaţă, patrie şi nume Sînt un vis amăgitoriu. [27] Toate'n lume sînt ca fumul Şi se spulberă ca scrumul. Paf! puf! Lumea-i scrum? Paf! puf! Toate-s scrum! Toată lumea azi fumează. Şi cîţi sau înfumurat! Şi cîţi earăşi lăcrămează Căci pe nas fumul le-a dat. Dă-mi, dar, dragă, o ţigară Căci mi-e inima amară. Paf! puf! Sboară fumu. Paf! puf! Omu-i scrum. Zică lumea ori ce-i place, Şi cîrtească cît a vra; Noi plăcerea ne bom face, Şi mereu vom tot fuma Nre-om uita prin fum la lume şi ne-om trecer viaţa'n glume: Paf! puf! Viaţa-i fum. [28] Paf! puf! Omu-i scrum.  

[29] Punga mea

Azi am bani, azi am parale; Azi de lume joc îmi bat. Şi'n tractir şi'n tribunale Sînt primit şi'mbrăţişat. Azi copilele mă cheamă De amoriu să le dau seamă. Sună, sună, Punga sună; Şoaptea mea tu o faci bună. [30] Onoraţi-mă, cochete! Şi voi, bravi judecători! Eu ştiu ce-i a voastră sete: credeţi tot în bănişori. Pe bani daţi amoriu, plăcere; Fără bani, dreptatea pere. Sună, sună, Pungă, sună. Azi am merit foarte mare, Căci mi-i punguliţa grea. Mîndruliţei i se pare Că în frunte am o stea. Astăzi toţi mi se închină Căci mi-i punguliţa plină. Sună, sună, Punga sună; Cînd eşti plină mult eşti bună. Fără nici o'nvăţătură Eu trec astăzi de'nvăţat. Toţi se uită'n a mea gură, Cînd punguţa mi-a sunat. Banul face al meu nume; Banul mă ridică'n lume; [31] Sună, sună, Pungă sună Faima mea tu o faci bună. Să am rang sau boerie? Aste lucruri sînt prea mici. Ştiu armeni şi greci o mie boeriţi pe irmilici. Banul la toţi face lege: Pe cei răi din buni n'alege. Sună, sună, Pungă sună; lumea rea tu o faci bună. Astăzi curtea mă pofteşte: Post sau slujbă vra să-mi dea. Ştiţi de ce mă măguleşte? Pentru că mi-e punga gream Zică cine ori ce-a zice, Ţeara noastră e ferice Sună, sună, Pungă sună; Căci toţi joacă pe-a ta strună. 

[32] Zi'ntăi aprile

Astăzi pot fără'ndoială să vă spun ori ce voesc Nu se cere socoteală astăzi celor ce minţesc. Ascultaţi ce vă voi spune Eu al glumelor copil, Şi luaţi-le drept bune Pentru zi întîi april. [33] Într'o mare adunare Pe mai mulţi am auzit Lăudînd cu înfocare Pe un domn nelegiuit. De nu credeţi aşa glume Întrebaţi pe Mihail. Aşa se vorbeşte'n lume Azi în zi întăi april. Am văzut capre rîioase Că mi-au pus coarne de bou, Şi muscuţe fără oase rădicînd cîte un ou. De nu credeţi de la mine Aşa glume de copil, Osindească-le ori cine Căci e zi întăi april. Am văzut un Măgariu mare Decorat şi corporat, Zicănd că-i politic tare Şi că-i vrednic om de stat De nu mă credeţi pe mine Întrebaţi pe Mihail, El v'a spune-anume cine Azi în zi întăi april. [34] Am văzut şi cuconiţe Pentru dragoste jurînd, Şi dînd ale lor guriţe Ori şi cui şi ori şi cînd. Măndruliţă! nu mă face Că sînt prost ca un copil , Dar să port coarne nu-mi place Azi în zi întăi april. Am văzut meşteri de rime Ce-şi zic fii lui Apolon, Şi cred că ca ei nu-i nime Mai de spirit şi bonton. De vedeţi că beata muză Nu-şi găseşte un asil, Poeţi! daţi-o prin spuză; Azi tot e zi'ntăi april. Am văzut deşertăciunea În trăsuri cu patru cai, Şi'n noroi înţelepciunea Petrecînd-o cu alai. Cine va voi să zică C'asta-i vorbă de copil, Este om chiar de nimică Azi în zi întăi april. [35] Eu şi altele v'aş spune; Am văzut ş'am auzit Lucruri foarte de minune, Însă sînt cam îngrijit: Ţeara este spionată De al nostru Mihail; Vorba lungă nu-i ertată Nici în zi întăi april. 


 [36] Rosa

Vrei, copilă nemiloasă! Vrei să-ţi cînt numai de cît, Şi pe Musa mea lenoasă Parcă vrei s'o strîngi de gît. La puterea ta cea mare Eu sînt gata a mă'nchina, Dar cu versuri nu-s în stare Tot d'auna a cînta. [37] Îmi dai de subiect o rosă Ce-ai găsit lîng'un pîrău; Şi îmi zici-că nu e prosă, Floarea pusă'n peptul tău. Ştiu, iubită, că ca tine Alta'n lume n'oi afla; Dar acuma, zău, nu-mi vine Pentr'o rosă a cînta. Zici că rosa te încîntă Ca şi poesia mea, Că tu şi pentru o plantă Poţi iubire a avea. Ştiu că eu nu pot preface Inima şi firea ta. De aceea, zău, nu-mi place Pentru rose a cînta. Zici că rosa pe tulpină C'un amor ţ'o închipuieşti, Şi de-aceea prin grădină Întîlnirea mea doreşti. Oh! această poesie S'o faci altora n'aş vra, Căci ar fi o nebunie, Ş'apoi nu-ţi aş mai cănta. [38] Zici că rosa lîngă sine avea un alb fluturaş; Oare, dragă, lîngă tine Nu era vr'un flăcăuaş? Oare nu te scormoleşte Cugetul de-a mă trăda? Spune-mi, zău, căci oboseşte Musa mea d'a mai cînta. Zici că inima mea'ţi pare Cum că dup'a mea schimbare Să te mai iubresc nu pot. Der cînd ne-am văzut, iubită, Pururea'mi vorbeşti aşa. Dar o inimă răcită Crezi că poate-a mai cînta?

[39] Călugăriţa

De cănd sănt la monastire, Sănt mireasa lui Hristos. Lăng'a lumei fericire Duc un trai foarte frumos. Cu acel ce pătimeşte De amoriu compătimesc; Căci scriptura-mi porunceşte Să trăiesc şi să iubesc. [40] Prin post şi prin rugăciune Pe dohovnici îi împac, Prin amoriu şi prin fapte bune Drumul către rai îmi fac. Însă fără făţărie Eu amoriul preţuiesc, Căci scriptura chiar îmi scrie Să trăesc şi să iubesc. Maica stariţa îmi cere Suflet blănd şi cap plecat, Al meu suflet vra plăcere Căci scriptura chiar îmi zice Că ce-mi place să iubesc. Legea-mi cere umilire, rasă, mantă, comănac. Firea-mi cere mulţumire; Aşa dar ce să mai fac? Eu nu ştiu ce voi alege Dar la toate mă unesc; Căci scris este chiar în lege: Legea, viaţa să iubesc. [41] C'oi s'ajung o muceniţă Este lucru prea văzut; Căci cu calda mea guriţă Eu sfinţi pururea sărut. La cel ce mă curteneşte Nu ştiu să mă'npotrivesc, Căci scriptura nu-mi opreşte Sfinţii mei să nu-i iubesc. Astea nu ştiu de-s păcate, Dar ceva dac'am greşit, Să dea seama despre toate Cei ce m'aucălugărit! De junia ce-mi zimbeşte Trebui să mă folosesc Şi cum ea îmi porunceşte Trebue ca să iubesc. 

[45] Părul meu alb
Vrei să ştii, o dragă fată! De ce părul mi-a albit; Şi nu vrei să crezi odată Că chiar am îmbătrănit? Tu nu crezi că pentru mine Un an trece 'ntr'un minut, Şi că părul cel alb bine repede, nepriceput? Altfel, zău, iubita mea, Eu păr alb nu aş avea. [46] Tu, în lumea asta mare, Te-ai născut pentru plăceri. Nu ştii soaptea celui care E menit pentru dureri. Nu ştii cîte simţiminte A lui inim'o lovesc, Nu ştii cîte eleminte Viaţa lui o răsboiesc. Altfeliu, zău, drăguţa mea, Păr alb omul n'ar avea. A ta'ntreagă fericire Stă în lucs şi în amor. Iar a mea cu osebire Stă în şoaptea tuturor. Asupritul de se plînge, Eu îl plîng, ca el simţesc. Patriotismul de se stănge Eu în peptu-mi îl nutresc. Şi dar crezi, iubita mea, că păr alb nu aş avea? Cum cănţi tu de bună voie Fantasii pe-al tău clavir, Cănt şi eu, dar de nevoie; Căci mi-e sufletu'n delir. [47] Văd pe unii că suspină Sub tirani nesimţitori, Şi Moldona toată plină De'mpilaţi şi 'mpilatori! Aşa, nu pot, scumpa mea, Părul alb a nu-l avea. Cum tu rîzi de sburdăciunea unui suflet ce-a sburat, Eu rîd de deşertăciunea Ce pe oameni a turbat. Privesc cum prin desfrănare Din zi în zi mai răi se fac, Şi că mai tot omul are Cîte-o boală fără leac. Aşa dar, iubita mea, Cum păr alb nu aş avea? De puteam şi eu ca tine Pentru tine să trăiesc; Gustînd numai al tău bine Fericirea să găsesc, De voeam să-mi fac un nume Numai lăng'al tău amoriu, Şi la relele din lume De eram nesimţitoriu; [48] Atunci numai, scumpa mea, Părul alb nu l'aş avea. 

[49] Dorinţa
Tinerică copiliţă, Cu flori roşii pe guriţă Şi cu ochi încîntători De cît ori la ce în lume Eu gîndesc la al tău nume Zi şi noapte dese ori. [50] Aş voi să şed cu tine, Aş voi să şezi cu mine; Ce mai viaţă, z7ău, ar fi1 Tu mi-ai face-o nebunie, Eu ţi-aş face o poesie, Şi viaţa ne-ar zîmbi. Iar cînd vr'o suvenire De vr'o nefericire Inima mi-ar turbura, Mîna ta ţiaş săruta-o, Păn'ce toate le-aş uita. 

[51] Zi'ntăi april
Azi crezui că fără frică Cu minciuni m'oi lăuda, Şi cu glume de nimica Pot pe toţi a desfăta. Dar abia am căscat gura Ca să spun cîte ceva, Că îndată-mi găsesc ura, Şi îmi zice cineva: Domnule! iaţi seama bine Eu văd că te legi de mine. [52] De am zis precum se zice În zi'ntăi a lui April, Cum că ţeara e ferice, De şi mulţi sănt în essil, Aşa vorbă nu-i ertată, Chiar de am cuget curat. Poliţaiul vine'ndată Şi îmi zice'nfuriat. Domnule iaţi seama bine; Te mai uită şi la mine. Dac'am  zis că oare care Deputat nu ştie-a scri Şi că merge'n Adunare Numai pentru a subscri; Cel întîi ce mă'tîlneşte Mi se uită mînios, Şi în cale mă opreşte De îmi zice furios: Domnule! iaţi seama bine; Nu te tot lega de mine. De am zis cum că ţăranul  De-arendazi este' mpilat, Şi că de-a supriri sărmanul Nu mai poate fi scăpat; [53] Denunţat mă văd îndată Ca hoţ, ca turburătoriu; Şi cu gura înspăîmîntată Mă'ngrozeşte-un dregătoriu. Domnule! Ia-ţi seama bine C'oi băga pe dracu'n tine. De am zis că'n tribunale Sănt judecători coţcari, Cari ştiu lua parale Şi ruşfeturi cît de mari; Mă trezesc că-mi cade'n spate Un proces neaşteptat Şi mă văd cu nedreptate Osîndit şi desbrăcat; Şi îmi yice oare cine: Te mai legi de-acum de mine? De am zis cum că cutare Damă are amoresaţi, Şi că tot copilul are Cîte doisprezece taţi; Măndruliţa cea şireată Leşină de şepte ori Ş'a ei patimă'nfocată Mi-o arată cu fiori: [54] Ah! ingratule, văd bine Ca-i să mă omori pe mine. Ce păcate, ce păcate! Să n'aibi cap ca să vorbeşti, Macar azi cănd sănt ertate Minciuni, glume şi poveşti. Fapte rele, fapte bune, În deşert să spun voesc. Adevăr, minciuni de-oi spune, Tot beleaoa îmi găsesc. Bine, fraţilor! prea bine! De-acum v'oi vorbi de mine.

[55] Vrăjitoarea  
 
Spune-mi, oarbă vrăjitoare, Cine's eu şi ce voesc? Ce, copile! crezi tu oare Că eu nu pot să-ţi vrăjesc? De şi n'am ochi, dar văd bine Că eşti tînăr, nalt, smolit, Şi că păru-n cap la tine Fără timp a înflorit. Te văd astfel, fătul meu, Cum te vede Dumnezeu. [56] Dar ean spune-mi, vrăjitoare, Care e ursita mea? – A vărsa în veci sudoare Şi a duce viaţă grea. A cănta în loc de a plănge Asuprirea tuturor, Şi a nu putea a-ţi stănge Din pept înfocatul dor. Te măngîe, fătul meu, Aibi credinţă-n Dumnezeu. Spune-mi: ştii, tu, vrăjitoare, Ce doresc în viaţa mea? Doreşti lucruri nu uşoare Care nu le vei vedea. Răutăţile în lume Au mult încă a domni; În deşert cu-a tale glume Tu te cerci a le stărpi. Dar tu căntă, fătul meu, Aşa cere Dumnezeu. Spune-mi, bună vrăjitoare, Ce s' arată 'n drumul meu? O furtună trecătoare, Şi apoi un curcubeu [57]  Vestitori de fericire, Care ba încununa Pe Romîni cînd în Unire Ţeată mare vor forma. Ţine-ţi drumul, fătul meu, Că-ţi ajută Dumnezeu. Spune-mi dragă vrăjitoare, Ceva despre viitor. Viitoriu-i ca o floare, Într-un pom neroditor. Roada ei, cine o ştie De va fi bună sau rea? O feriţi de vijelie De vreţi a gusta din ea. Viitorul, fătul meu, E umbrit de Dumnezeu. Spune-mi, te rog, vrăjitoare, Ceva despre amoriul meu. Ştiu prea bine că te doare, Însă n-am ce-ţi face eu. Măndruliţa te-amăgeşte Şi 'n curănd te va lăsa, Căci un altul pismueşte Dulcea fericirea ta. [58] Dă-mi bacşişul, fătul meu, Şi te du cu Dumnezeu.

[59] Norocul

Cine bate la portiţă? toc! toc! ce aud eu? Tu eşti, dragă copiliţă? Tu eşti îngeraşul meu? Ba nu, nu; eu sînt Norodul. Viu ca să te fericesc. Azi te caut în tot locul Şi abia mi te găsesc. A! noroace, cată bine. Poate nu mă caţi pe mine. [60] Nu mă 'nşel eu nici odată. Viersul tău mi-e cunoscut, De şi faţa ta ciudată Nici odată n'am văzut. Azi un nătărău, om mare, Tot de mine favorit, Îmi spunea că nimeni n'are Al tău talent osebit. A, noroace, cată bine: El n'o fi vorbit de mine. Aud c'a ta conştiinţă Patimile n'o rănesc. Doresc s'avem cunoştinţă; Pe poeţi eu îi iubesc. Am nevoie de o odă Pentr'un Domn, al meu iubit. Fămi-o cum e mai de modă Şi te-oi face fericit. A, noroace, mergi cu bine. Nu fac ode pentru tine. De! de! de! eu ştiu prea bine Cugetele ce preţ au. Omuleni ca de-al de tine Mulţi pe giaţă eu îi dau. 61[] Cumpărarea şi vînzarea Multă lume-au spiculat! În deşert tu faci cercarea Singur să rămîi curat. A, noroace, mergi cu bine. Nu mă cumperi tu pe mine. Dar deschide-mi gura, drace! Eu voesc să te sărut. Azi am gustul a te face Om în lume cunoscut. Ştii că fără mine'n lume Omul este ne'nsemnat; Glorie, mărire, nume, Oamenilor eu le-am dat. A, noroace, mergi cu bine. Astea nu sînt pentru mine. Mă duc, dar să ştii, copile! Că mult ai să te căeşti. În a tale scurte zile Noroc nu mai întîlneşti. În veci nu-i să aibi avere, Posturi, ordine,onori;În veci o să simţi durere Ca cei mai mulţi muritori. [62] A, noroace ştiu prea bine Că tiran eşti pentru mine.

[65] Anul nou

Astăzi anul se'noeşte Cu-ale patriei dorinţi. Vîrsta noastră propăşeşte Şi noi tot în Suferinţi! Anii trec, viaţa trece; Să fim dar cu sînge rece! Anul vechi să-l blestemăm Iar cel nou să-l urîm. [66] Anul vechi, bogat în rele, Dacă ne-a învăluit; Dacă multe nevoi grele Peste ţeară au venit; Anul nou ne măguleşte, Nevoi noue ne găteşte. Anul vechi dar să-l uităm Iar pe cel nou să-l urîm. Anul vechiu în Adunare Dac'a a avut oposanţi, Anul nou nici unul n'areŞ Acum toţi sunt delitanţi Ce nu ştiu a se opune Dar ştiu dormi de minune. Aşa dar să nu uităm Anul nou ca să-l urîm. Anul vechiu dacă'n amoruri Minţile ni-le-a stricat; Dacă ale noastre doruri De drăguţe s'au trădat; Anul nou ne mîntueşte: Coarne noue ne găteşte. Anul vechiu dar să-l uităm Iar pe cel nou să-l urîm. [67] Anul vechi prin tribunale Dacă'n vînturile sale Adevărul l'a cernut; Anul nou ne dă cu milă Nou Codic civil. Aşa dar să tot sperăm, Anul nou să-l tot urîm. Uraţi anul nou cu toţii Doar vom fi mai fericiţi; Doar vom scăpa de hoţii De guvern îngăduiţi. O dreptate ş'o erăţie Doar ne-a scoate din sclavie. Anul nou să-l blestemăm Iar pe cel nou să-l urîm.

[68] Pe albumul unei copile de şese ani

Fie ca ursita care Împărţeşte lumei dar Să-ţi dea partea cea mai mare Şi mai dulce de nectar. [69] Fie ca amoriul care Te'ncunună de pe-acum, Cînd vei creşte şi-i fi mare Să-ţi aştearnă flori pe drum! Fie ca virtutea care Preţueşte maica ta, În simţiri cu'mbilşugare Să-ţi reverse cupa sa! Copiliţă! fii ferice, Cît părinţii tăi doresc! Eşti prea micăş nu-ţi pot zice Că te-ador sau te iubesc.

[70] Sborul

De-aş face-o păsărică Eu prin nuori aş umbla: Cu puterea mea cea mică Vînturi iuţi aş despica, Şi de ce m'aş înălţa Tot mai tare aş sbura. [71] Eu m'aş duce pîn' la lună; Cu luceferi m'aş juca Şi cu stelele'mpreună Pe Carpaţi m-aş legăna; Dup-aceea n'aş mai sta Ci mai tare aş sbura. Rîuri, mări, şi ţări străine Chiar ca gîndul le-aş umbla; Earna n'ar fi pentru mine, Căci ori unde aş văra, Cuibuşorul mi-aş afla Ş'apoi iarăşi aş sbura. Pe cîmpiile'nflorite Între flori m'aş adăpa, Şi'n dumbrăvile'nverzite Cu-alte paseri aş cînta; Şi puţin m'aş răsufla, Ş'apoi earăşi aş sbura. La fereastra scumpei mele Toată noaptea aş cînta, Pînă cînd din visuri grele Peptul ei ar resălta, [72] Ş'apoi cînd s'ar deştepta, Aş privi-o ş-aş sbura. Pentru cela ce'n sclavie Îşi petrece viaţa sa, Cu o dulce melodie Mîngîere eu i-aş da; Dorul seu l'aş alina Ş'apoi earăşi aş sbura. A tiranilor simţire Prin cînturi m'aş încerca S'aduc la compătimire, Şi să-i fac a se'ndrepta; Iar de nu, i-aş blăstăma, I-aş lăsa şi aş sbura. În frumoasa Românie Cuibul mieu mi-aş revărsa; Şi cînd ţeara bine-ar sta Cu-al meu suflet aş sbura. 

[73] Privighetoarea

O, privighetoare, Dulce cîntătoare A lui Dumnezeu! Cînţi tu de plăcere Sau dai mîngîere Sufletului meu? Plîngi tu cu suspine, Sau mă'ngîni pe mine Care plîng mereu? O, privighetoare, cîntă, nu-nceta, Căci acel ce plînge te va asculta. [74] Nu cumva în lume Este vr'un scump nume Care tu-l doreşti? Nu cumva amorul Patima şi dorul Şi tu le simţeşti? Nu cumva ca mine Pentru oare cine Şi tu pătimeşti? O, privighetoare! cîntă, nu'nceta: Cel ce pătimeşte simte soarta ta. Neagra colivie Îţi însuflă ţie Melodia ta? Stelele te'ncîntă? Luna te descîntă De mai poţi cînta? Eu, acela care Gem de subjugare, Nu mai pot cînta! O, privighetoare! cîntă, nu'nceta; Poate vreodată de jug vom scăpa. Tu n'ai libertate; Eu nu am dreptate; [75] Oare cum trăim? Tu, în patimi grele; Eu, în chinuri rele;Cum de nu murim? Ce ne mai rămîne De azi pînă mîne Ca să mai dorim? O, privighetoare! cîntă, nu'nceta; Să aveţi speranţă, poate vom scăpa. Un român ascultă Cu durere multă Armonia ta. El prea bine ştie Că din colivie Tu vrei a scăpa; Căci şi el doreşte Lanţul ce-l trudeşte Să poată sfărîma. O, privighetoare! Fă-te rugătoare Către Dumnezeu. Prin a ta cîntare [76] Spune-i cu 'nfocare Că lanţul e greu; Că românul plînge Cu lacrimi de sînge Pentru dreptul său. O, privighetoare! cîntă, nu'nceta; Dumnezeu, de este, dreptul ne va da.

[77] Dorul Ţierei

De ţeara mea departe Împins de vîntul greu, De-a soartei crudă parte Mă plîng lui Dumnezeu. Plăcerile cu mine De fel nu se'nvoiesc, Mereu să strig îmi vine: O! ţeară, te doresc!  [78] Ne suferit mi-e vîntul Ori de-unde mi-ar veni, Uscat şi sec pămîntul Străin îmi pare a fi. A ţerei mîndre sinuri Prin vis cînd le privesc, Mă scol, strig în suspinuri: O! ţeară, te doresc! O, dulce, mîndră ţeară, Ce zile te-au găsit! De suflet te-a lipsit. Al tău suflet în lume Sînt cei ce iubesc Şi strigă l'al tău nume: O! ţeară, te doresc! În mîinile tirane Tu zilele-ţi petreci Şi în cumplite rane Durerile-ţi îneci. Aleşii tăi suspină, În lume rătăcesc, Şi inima li-i plină De ţeara ce doresc. [79] Pe amărîta-ţi cale Sînt aşternute flori Şi'n sinurile tale Tu ai triste comori. Pe toate le visează  Cei ce te părăsesc Şi strigă cînd oftează; O, ţeară! te doresc. Dar Dumnezeu e mare! Şi timpuri vor veni Cînd lanţul tău cel tare De sine s'a sdrobi. Pe ceriu încă luceşte Luceafăr românesc. Românul tot trăeşte, O, ţeară ce doresc! 

[83] Mărirea strămoşilor

Unde-s timpii de mărire Ai strămoşilor români Ce mureau cu fericire Răsbunîndu-şi pe păgîni? Dragi copii ai României, Voi ce poate aţi uitat Că pe cîmpii bătăliei  Moşii voştri au picat! Ascultaţi cum spun bătrînii Că erau pe atunci Românii. [84] Cînd ordiile tătare Năzueau a ne călca Ş'ale noastre sfinte-altare Se cercau a le prăda; Se sculau cu mic cu mare Moşii noştri şi-i goneau, Căci a patriei scăpare Le dau suflet şi'nvingeau. Aşa, zeu, spuneau bătrînii Cum că se băteau românii. Erau domni români odată Tari ca nişte împăraţi, Căci cu inima curată Cîrmueau pe ai lor fraţi. A cazacilor trufie Multe ori au înfruntat Şi a leşilor mîndrie Dese ori au ruminat. Căci pe-atunci ne spun bătrînii, Erau bravi şi tari românii. Ştefan vodă era mare, Ori ce duşmani răspingea; Iar Mihai Viteazul tare: Nime'n lume nu-l bătea. [85] Chiar păgînii în uimire Vitejia le-admirau, Şi rîvnind a lor mărire Umiliţi se ruşinau. Sub aşa domni, spun bătrînii, Că minuni făceau Românii. Monastirile zidite De pe-atunci mărturisesc Tot învingeri împlinite De poporul românesc. Iar movilee'nălţate Peste dealuri şi cîmpii, Spun c'acolo-s îngropate Corpuri chiar de duşmani vii. Căci pe duşmani, spun bătrînii, Purure-i băteau românii. Tot român'n bătălie Numele îmi căuta, Şi dup'a sa vitejie Boeria căpăta. Nu'mpila erate pe erate, Sub cuvînt că e boeriu, Şi domnea sfînta dreptate Pre pămînt ca şi în ceriu. [86] Zău, aşa ne spun bătrînii Că era pe-atunci Românii. Arma, crucea şi dreptatea Inimele'nsufleţeau. Ne-atîrnarea,libertatea, Toţi goneau sau toţi mureau. Era sacră datorie Pentru ţear'a se lupta: A se duce'n bătălie Ş'al seu sînge a vărsa: Aşa, zău, ne spun bătrînii Că credeau pe-atunci românii. Mii de mii de ani de-ar trece De amar şi de nevoi, N'or putea ca să înece Suvenirele din noi. Căci strămoşii din morminte Noaptea'n visuri ne şoptesc, Şi-a lor şoapte rămîn sfinte În poporul românesc. Şi pre cum ne spun bătrînii, Vor mai fi încă românii.

[87] Răndunelele proscrisului

Mîndre, negre rîndunele! Ce sburaţi în jos şi'n sus? A din sinul ţerei mele Vre o ştire mi-aţi adus? Vai? un an acuma trece De cînd ţeara n'am văzut; Ş'am ernat în climă rece Şi reci vînturi m'au bătut! Sburaţi mândre rîndunele! Cîntaţi cîntecele mele. [88] Aţi văzut voi a mea ţeară? Pe-acolo voi aţi venit? Nu-i pe-acolo nu e bine! De aceea-aţi emigrat! Aţi fugit şi voi ca mine De ori ce v'au trădat! Sburaţi, mîndre rîndunele! Urmaţi paşii muzei mele. Aţi văzut voi a mea casă? Cuibul vostru nu'i sfărmat? De sub strşina-mi umbroasă Nimeni nu v'au alungat? Vai! căsuţa mea-i pustie; Văduv este patul meu! Eu, fugit de tiranie, În străini trăesc cu greu. Sburaţi, scumpe rîndunele! Plîngeţi plîngerile mele. Aţi văzut acolo'n ţeară Ai mei fraţi, amici, surori, Ce ca voi în timp de veară Sburau peste cîmpi cu flori? [89] Vai! m'or fi plîngînd pe mine! Căci şi eu am fost iubit; Pi'ntre buni am trăit bine, Căci  la toţi bine-am dorit. Veniţi, mîndre rîndunele! Sorbiţi lacrimele mele! Aţi văzut a mea grădină unde-o dată mîndra mea A plăcerei cupă plină Cu plăcere mi-o'ntindea. Ah! a mîndrei  suvenire Al meu suflet a umplut, Şi trecuta fericire În venin s'a prefăcut! Sburaţi, mîndre rîndunele! Duceţi visuri mîndrei mele. Sburaţi, mîndre rîndunele! Şi de mergeţi înapoi, Spuneţi patimile mele La cei ce vă văd pe voi. Urări dulci de fericire Celor cari m'au iubit! Cuget drept şi mulţămire Celor ce m'au prigonit! [90] Cale bună, rîndunele! Duceţi suflet ţerei mele!

[91] Musa şi poetul

O, copil al cugetărei, O, amice al încîntărei, O, poet făr de cunună! Ce nu ai tu voe bună? Ce-ai svîrlit tu acea liră Care pepturile'n spiră? Ce simţire geme'n tine Care o ascunzi de mine? O, poete! nu uita: Cîntă; asta-i legea ta. [92] Nu vezi tu natura sfîntă Care sufletele'ncîntă; Colo holde roditoare, Colo rîuri curgătoare. Colo fluturi juni ca tine, Colo flori şi mii de albine; Colo mai departe-un munte Care poartă erni pe frunte? O, poete! lira ta Oare nu va mai cînta? Nu vezi tu pe cea cîmpie Turma care'ţi place ţie: Oile ce pasc zbierînd Mieii cari fug sburdînd; n'auzi tu cum păstoraşul Întonează flueraşul, N'auzi cînele ce latră Lîngă a turmei sale vatră? O, poete! de-ai cînta Un păstor s'ar încînta. N'auzi tu cîntări frumoase Şi concerte-armonioase? Vesela privighetoare Nu te'ndeamnă să cînţi  oare? [93] Nu-ţi aduce suflet ţie Mult voioasa ciocîrlie? Au e stins focul în tine De nici nu  m'asculţi pe mine? O, poete! musa ta Pînă cînd va suspina? Nu te'ncînţi tu de copile Care'ncep a dori zile; Care'n sinuri simţesc dorul Fără a şti ce e amorul? A lor nevinovăţie Nu-i destul poesie Pentru o dumnezeire? O, poete! de-ai cînta Mîndra ta te-ar corona. Astfeliu musa întristată C'un poet vorbea odată. Dar poetul plinge tace; El să teme c'a sa ţeară Este-aproape ca să peară, De şi are suflet mare Dar să cînte nu e'n stare! [94] În deşert musa-l certa Căci poetul nu cînta.

[95] Adio la Bucovina, omagiu familiei Hurmuzachi

O, dulce Bucovină! te las şi înc'odată Mă'ntorc cu întristare şi ţăena ta sărut. Eu mă despart de tine cu inima curată De-atîte suvenire ce peptul mi-a umplut. [96] Nu este istoria ce-mi bine-acum în minte; Eu uit acuma toate ce ştiu ş'am auzit. Eu nu mai cînt eroii ce ai tu în morminte, Nici tristele lor ce-acum au putrezit. Nu plîng eu templuri sacre de Dînşii înălţate Spre bine-cuvîntarea lui Dumnezeu cel bun; Nici triste monuminte de secoli ruinate Ce gloria română  acuma încă spun. Românii ştiu prea bine că ţermurile tale De multe ori pe Ştefan cel mare-au legănat: Căci vechea capitală peste-a Sucevei vale Ş'acum şopteşte imnuri ce Ştefan a cîntat. Triumfele române şi gloria trecută, O, nu, nu, nu le uită poporul românesc. De-or fi subt ori ce juguri, de-or fi cu gura mută, Bătrînii le vor spune la pruncii cari cresc. Cînd ora mîntuirei va mai suna odată, Cînd tuciul libertăţei  semnalul va mai da, Va şti, va şti românul  să-şi şteargă a sa pată! Ş'atunce ca ş'acuma, poetul va cînta. [97] Nu plîng eu nici ursita ce prin diplomaţie Te-a smuls de lîngă muma ce-odată ai avut. Acum şi tu cu lumea  scăpaşi de- o tiranie Ce-avea de plan să facă poporul tău perdut. De-acum se schimbă timpii şi înviitorime Dreptatea, libertatea, protectori vor afla. Pe tine, Bucovină! nu te va plănge nime: Un viitor ferice e scris în cartea ta. Naţionalitatea, care-ţi era rănită, Acuma se deşteaptă, şi tinerii tăi fii La gloria română, de ani înăbuşită, Gîndind mi-aduc aminte că ei sînt încă vii. Eu plîng, o Bucovino! căci îmi aduc aminte Că pe-ale tale ţărmuri am plîns de multe ori; Am plîns dup'a mea ţeară cu lacrime ferbinte, Căci o vedeam sub jugul  d'atîţi apăsători. Moldova, bîntuită, de-un timp fără  de lege, Mă alungă din sinu-i ăi'n lume-am rătăcit; Şi, cum un flutur locul pe-o rosă îmi alege, Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit. [98] Ah! cincisprezece secoli,- căci secoli mi se pare C'a fost fie ce lună trecut în dureri,- Nu mi-am văzut părinţii ce iar cu întristare În ţeara lor sărmanii ei n'au gustat plăceri. Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plînge, Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubia; Sărman, svîrlit în lume, cu lacrime de sînge Priveam nefericirea acelui ce cerşia! Român curat la suflet, a ţerei mele soartă Plîngeam întru suspine, plîngeam ne încetat. Plîngeam, plîngeam poporul care-l vedem că port atîte lanţuri grele ce l'au  martirisat. Plîngeam fiinîe scumpe de moarte secerate Al cărora adio, vai! n'am putut lua. Plîngeam din curăţie familii întristate De secerea holerei ce ţeara-mi svîntura! Plîngeam! şi cine oare mă asculta pe mine? Cu care mîngîere durerea-mi s'alina? O, dulce Bucovină! de nu eram în tine, Ce-aş fi făcut eu oare? ce zile m'aştepta? [99] Cînd vîntul de amează bătea, simţiam că vine Cu dulcele adio acelor ce iubiam; Eu auziam o şoaptă care venia la mine De la aceea care în visuri o doriam; Cînd vre o păsărică venia în primăvară, Eu o'ntrebam de ştie ceva din ţeara mea: Aflam o mîngîiere la patima-mi amară; Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea. Iar cînd durerea , dorul, mă alungau din lume Şi mă ducea'n ascunsuri să plîng nemîngîet; Cînd m'arunca'n deliruri, dureri fără de nume; Cînd peptu-mi de suspine părea că-i sfîşiet; Atunci, atunci, ah, doamne! ce dulce suvenire! Putea-voi să uit oare? O! nu, nu voi uita... Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire Ce nu lasă un suflet de tot a despera. Vedeam ca'n panoramă, vedeam pe lîngă mine Părinţi, amici ce ceriul din ceriu mi-i trimitea; Simţiam pe nesimţite că-mi per ori ce suspine, Şi on ferice-o clipă ursita mă făcea. [100] Erau fiinţe scumpe cu suflete de îngeri, Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit; Care-au privit cu lacrimi la ale mele plîngeri Şi toat'a mea durere cu vorbe-au măgulit. Erau bătrîni ce'n lacrimi scăldau a mea simţire: Patriarcale case lăcaşul lor era. Părinşi cu simpatie afla'n nenorocire Acel ce perdea toate, chiar pe muma sa. Erau copii cu suflet, cu inimă'nălţată, Cari sperau ca mine un dulce viitor; Cari plîngeau cu mine o patrie lăsată În voia întîmplărei, pe-un drum suferitoriu. O, nu se uită lesne minutele acele Ce-mi străpurta fiinţa pe regiuni cereşti; Cînd eu cu a mea şoapte, cu patimele mele, Eram ca o nălucă în munci diavoleşti. Adio, Bucovină! te las, şi înc'odatş Mă'ntorc cu întristare şi ţărna ta săeut. Eu mă despart de tine cu inima curată De-atîte suvenire ce peptul mi-au împlut.

[101]  Poetul şi musa

Mă îndemni să cînt, o, Musă! Zici să cînt cum am cîntat, Şi să uit că pe-a mea buză Amărimea s'a giucat? Dar nu mă întrebi, iubită, Oare am putut uita Vijeliea cea cumplită Ce speranţele-mi sfărma? Şi crezi tu că de-aş cînta Cineva m'ar asculta? [102] Tu prezici pentru-a mea liră Viitoriul aurit, Dar nu vezi cum se pesfiră Timpul cel nefericit? Laurile pentru mine Nu au loc, nici le doresc; România să stea bine Eu la alta nu gîndesc. Dar crezi tu că de-aş cînta Rău'n bine s'ar schimba? Ce-mi arăţi munţii cu turme Cu fetiţe şi păstori? Nu vezi că eu calc pe urme Unde-acum nu mai sînt flori? Nu vezi florile-abătute De al nordului vînt greu, Şi speranţele perdute Cum ne sfîşie mereu? Şi dar crezi că de-aş cînta Soarta lumei s'ar schimba? Zici că patria nu pere. O, nu, nu! o ştiu şi eu. Ba ea încă drepturi cere, Căci ea crede'n Dumnezeu. [103] Dar ştii că ideea vine Ca un fulger din senin Şi aruncă în suspine Pe cel ce-are doru'n sin. Şi crezi tu că de-oi cînta Fericirea îi voi da? Zici că România are Pe ceriu încă steaoa sa. Dar; o ştiu... şi mie-mi pare Că de-acum ne-a lumina. Mumele române toate Oarată la copii, Şi copiii nu se poate Să n'o-arate l'ai lor fii. Dar crezi că de n'oi cînta Steaoa-i s'ar întuneca? Musa pe poet ascult Şi'ncetează de a-l certa; Ear poetul cu mai multă Poftă'ncepe a striga: Românie, Românie! Mult ai tu să lîngezeşti, În această agonie Întru care te găseşti? [104] Musă, Musă, nu 'nceta Pe români a-i deştepta!

[107] Cugetarea

Cînd sînt în singurătate Mult îmi place-a mă lăsa Pe un jeţ lăsat pe spate Şi ciubucul a fuma. Lumea toatatunci îmi pare Cum că faţa şi-a schimbat. Atunci zic: o, cugetare! Leagănă-mă ne'ncetat. [108] Din ciubuc cînd se ridică Fumu'n nouri rotitori Şi se perde ca nimica, Ca un rîs între plînsori... Viaţă, nume, soartă, stare, Toate'n fum atunci le-am dat! Tot aşa, o, cugetare! Leagănă-mă ne'ncetat. Valurile tinereţei Pîntre care am trecut, Supărări ale vieţei Care am sau am avut, Atunci nu mai sînt în stare Să mă ţie întristat... O, tu, dulce cugetare Leagănă-mă ne'ncetat. La ureche îmi şopteşte Nu ştiu cine'ncetişor, Şi îmi spune că trăeşte Scumpa ţeară ce ador. România'n deşteptare Din somn parcă s'a sculat. O, frumoasă cugetare, Leagănă-mă ne'ncetat. [109] Prin auz mi se strecoară Cîte-o rimă ce-am perdut, Şi suspinurile-mi sboară Ca un vînt care-a trecut. Musa mea ce moarte n'are Ca din morţi s'a deşteptat... O, cerească cugetare! Leagănă-mă ne'ncetat. Chiar amoriul parcă'mi zice Că de şi m'a părăsit, Tot prin el voi fi ferice Şi că am să fiu iubit. O copilă mîndră pare Că din vis m'a deşteptat... O, prea dulce cugetare! Leagănă-mă ne'ncetat.

[110] La moartea lui Petru Casimir 

Plîngi, o musa mea română! Petru Casimir e mort! A ursitei crudă mînă L'a dus la al morţei port! Blestem ori ce durere, Fugi de ori ce trist delir, Dă la toţi o mîngîiere, Însă plîngi pe Casimir. Aideţi fraţi, aideţi surori, Pe mormînt să-i punem flori. [111] Plîngeţi, fraţi, cu lăcrămare Pe acest june ce-a murit, Pe-acest om ce fie care Cunoscîndu-l l'a iubit. El era pentru toţi frate, El virtuţei se'nchina, Patimă sau răutate El în suflet nu purta. Veniţi fraţi, veniţi surori, Pe mormînt să-i punem flori. Plîngi, o patrie iubită! Plîngi pe-un fiu iubit al tău, Carele'n a ta ursită Credea ca în Dumnezeu. Demn era el pentru tine: A sa inimă bătea Numai pentru al tău bine; Căci pe tine te iubea. Aideţi fraţi, aideţi surori, Pe mormînt să-i punem flori. Plîngeţi toţi cari-l cunoaşteţi; Plîngeţi cei cari-l stimaţi; Plîngeţi, prunci care vă naşteţi Şi voi, nume ce-i purtaţi! [112] Casimir cu bărbăţie Pentru şcoale se lupta, El dorea ca toţi să fie Vrednici de patria sa. Veniţi eraţi, veniţi surori, Pe mormînt să-i punem flori. Plîngi şi tu , societate! Ce ai lipsă de bărbaţi, Cu curagiu, cu fermitate, Pentru tineri şi bătrîni. Casimir era inelul Lanţului de buni români. Aideţi fraţi, aideţi surori. Pe mormînt să-i punem flori. Plîngi şi tu, moarte turbată! Dacă poţi să te căeşti, Dacă voea-ţi blăstămată N'ai putut să-ţi stăpîneşti; Casimir era o floare Care nu a meritat Să o smulgi cu necruţare De pe-un ţărm nevinovat. [113] Veniţi fraţi, veniţi surori, Pe mormînt să-i punem flori.

[114] Lacrimele         

M'ai văzut plângând, iubită ca răspuns l'al tău suspin. Te-am văzut şi eu pe tine lăcrămând pe al meu sin. Plâns'am amândoi de-o dată, făr'a şti de ce am plâns. Îndoeala şi Amoriul parcă sufletul ne-au stâns. Ştii tu însă, Mândruliţă, dulce înger ce iubesc! Ce fel plângerile noastre între sine diferesc? Lacrimile tale, dragă, sunt ca roua de pe flori. Roua, sau e plânsul nopţii, sau e lacrimă de ziori, [115] Totuşi răcoreşte floarea ce de soare a 'ngălbenit, Şi atunci floarea îmi rădică capul său întinerit. Lacrimile-ţi, ca şi roua, ades poate se strecor Fără ca în al tău suflet să se mişte vre un dor. Un capriciu, o fantasie, fără a te turbura, Sunt în stare a te face de odat' a lăcrăma. Lacrimele mele însă, scumpa mea, de altfel sunt. Ele nu se scurg ca roua, nu curg fără de cuvânt. Ele 'n peptu-mi stau ascunse şi de inimă-mi se ţin Ca răşina ce se află într-un brad sau într-un pin, Ferul trebui să lovească arburul în scoarţa sa Şi atunci răşina 'ncepe ca fântân' a picura. Foc de patimă cumplit trebui în inima mea Pentru ca să fie 'n stare lacrimile a-mi cădea. – Mâine, poimâine, iubită, alt om poate vei iubi... Ştiu, căci astfel este lumea, şi din ea nu poţi ieşi. Dar când vre odată, dragă, la la Ceahlău te vei uita, Şi la brazii ce se cearcă chiar cu ceriul mân' a-mi da, Să-ţi aduci atunci aminte că odată un bărbat, Cărui tu jurai credinţă, pentru tine-a lăcrămat. 

[116] Urangutanul

Într-o mare colivie, Un faimos Urangutan S'a 'ntâmplat în Iaşi să vie Purtat de un şarlatan. De cei ce mergeau să-l vază El ne 'ncetat râdea; Şi, deşi era sub pază, Către privitori zicea: „Oare pe acest pământ, Oameni sau maimuţe sunt? [117] Cum maimuţele se 'ncearcă Pe noi a ne imita, Tot aşa şi ei se cearcă Cu păpuşi a semăna. De pe port, de pe purtare, De la mare pân' la mic, De mă uit la orişicare Îmi tot vine ca să zic: Că cum văd pe-acest pământ Oamenii maimuţe sunt. Unii vor Franţezi să fie, Alţii Nemţi şi alţii Ruşi; Şi nici nu voesc să ştie Că sunt chiar nişte păpuşi. Unii spun fără ruşine Că sunt viţă de Romani, Deşi eu îi văd prea bine Că nu-s nici Urangutani. Aşa oameni pe pământ Maimuţi pot să zic că sunt. Limba lor naţională Unii văd că n-o vorbesc, Ba spun încă că în şcoală De prisos o socotesc. [118] Şi ca limba lor frumoasă, Câtă lume am umblat, Altă limb' armonioasă Nicăiri n'am ascultat. Aşa oameni pe pământ, Zău, maimuţe zic că sunt. Văd femeile 'nvălite Cu voaluri peste ochi. Nu ştiu: sunt sulimenite Şi le-i teamă de deochi? Nu ştiu: oare le-i ruşine Faţa 'n lume-a-şi arăta, Sau cred că sub văl mai bine Pot bărbaţii a-şi trăda. Zău, maimuţe pe pământ Şi femeile-aici sunt. Văd în haine strălucite Cum câţiva se lăfăesc, Când în sdrenţe umilite Cei mai mulţi se tăvălesc. Of! acum mi-aduc aminte Că sunt sclav în cuşca mea, Căci îmi şede înainte Soarta bună, soarta rea. [119] Dar zic că pe acest pământ Oamenii maimuţe sunt.” 

 – 1851 – 

[123] Anul nou

Anul nou cu nerăbdare Toţi dorind îl aşteptăm. Unul pe-altul fiecare Ne 'ntâlnim şi ne urăm. Iată plec şi eu acuma Ţeara mea a o ura. Serios, fiindcă gluma Pe mulţi poate supăra. Mânaţi, măi! Strigaţi, Fraţi! Hăi! hăi! [124] Să dea Dumnezeu cel tare Pân' la anul viitor Să văd un coşăr mai mare La bietul lăcuitor. Şi gendarmul să nu vie Ca să-l bată 'n casa sa, Iar posesorul să fie Oprit de a-l încărca. Mânaţi, măi! Strigaţi, Fraţi! Hăi! hăi! Să dea Domnu 'n tribunale Tot mai buni judecători, Să nu se mai ia parale De pe la jăluitori. Interesul să lipsească Şi hatârul dintre toţi Şi apoi să se fălească Că sunt nobili patrioţi. Mânaţi, măi! Strigaţi, Fraţi! Hăi! hăi! [125] Să dea Domnul bune şcoale Să se facă 'n acest an Pe la sate şi ocoale Pentru fiii de ţăran. Ca să ştie şi ţăranul Cât bir se cuvine-a da, Câte zile are anul Şi ce clacă a lucra. Mânaţi, măi! Strigaţi, Fraţi! Hăi! hăi! Să dea Domnul ca stosarii Să 'nceteze de-a juca, Sau să iasă ca tâlharii Pe la drumuri a prăda. Să se puiă dare mare Pentru cărţile de joc, Şi o dreaptă înfrânare Pentru cei ce vor noroc. Mânaţi, măi! Strigaţi, Fraţi! Hăi! hăi! [126] Să dea Domnul ca să vie Timpul să ne 'nţelepţim. De-a luxului nebunie Să nu ne mai stăpânim. S' onorăm pe cela care Are suflet mai frumos, Iară nu pe cel ce are Port mai bun sau mai luxos. Mânaţi, măi! Strigaţi, Fraţi! Hăi! hăi!

[127] La ea 

Dacă ale mele Versuri uşurele Aripi ar avea; Ele de la mine Ar fugi la tine; Nu le-aş mai ţinea. [128] Dacă ale mele Scurte versurele Ar putea sbura; Prin a ta căsuţă Sau prin grădinuţă Mereu ar umbla. Dacă ale mele Versuri drăgănele Aripi ar purta; Ele-ar sta în cale Graţiilor tale Şi te-ar desmerda. Dacă ale mele Versuri mititele Ar avea aripi; Nu ţi-ar mai da pace Ci 'ntr'o zi te-ar face De amor să ţipi.

[129] Ghirlanda

O ghirlandă-mi trebui mie Ca să pot să mai trăesc, Să mai viu la veselie Şi viaţă să simţesc. Dar ghirlandă împletită De fecioare voesc eu, Căci mi-e inim' amorţită Şi chiar seacă 'n  peptul meu. Cine poate a mi-o da? Căci eu dulce i-oi cânta. [130] Copiliţe tinerele! Ce tot staţi şi vă uimiţi? Luaţi dalbe floricele Şi ghirlanda-mi împletiţi. Până câmpul e în floare, Pe Amor încununaţi; Căci ca mine floarea moare Şi de dor o să oftaţi. Şi când flori nu veţi afla, La ghirlande veţi visa. Iute, iute, copiliţe! O ghirlandă-mi împletiţi; Cu-ale voastre dulci guriţe Nodurile le uniţi. Pe copilul cel sburdatec Ce-Amor lumea îl numi, Cu un cântec nebunatec Eu l-oi face a veni. Voi ghirlanda îi veţi da Şi eu vouă v'oi cânta. Lăcrămioara vă zâmbeşte Lâng' un trist Nu-mă-uita. Ochiul care le priveşte Face mintea-a cugeta. [131] Prin somn nu ni se arată Nici o umbră de Amor? Au nu-i timpul ca să bată Peptul vostru simţitor? Ah! când flori nu veţi afla, Şi Amoriul va sbura. De simţiţi vre o durere Lăcrămioare adunaţi; De vă trebui mângâere La Nu-mă-uita cătaţi; O durere cât de mare Lăcrămioarele-o alin; Nu-mă-uita dulce pare Sufletelor ce suspin. Vă grăbiţi a le-aduna Căci ca mâni nu le-ţi afla. Mai luaţi şi Viorele, Mai luaţi şi Crinişori, Luaţi Roze, Micşunele, Luaţi fel de fel de flori. Şi cântaţi cu veselie La ghirlande împletind; Căci ca mâine, cine ştie? Nu vă voi vedea zâmbind! [132] Şi când voi veţi înceta Vai! şi eu n'oi mai cânta!

[133] Pe albumul 
Doamnei M..... P.....

Să scriu ceva pe tine, Albumule iubite! Pe alba-ţi foişoară să pun inima mea; Să te ceteasc'o damă în oare fericite, Ş'apoi ca pe-o nimică în lături să te dea. [134] Ei bine, Album dragă! să ştii dar tu a spune C'a fost odată 'n lume un om nfericit, Pre care suferinţa l'a 'mbătrânit de june Şi cărui niciodată Ursita n'a zâmbit. Să spui, Album iubite! că viaţa sa pe lume Acel om a trecut'o gândind, iubind, sperând, Făr'a ruga pe soartă să-i dea vreun alt nume, Decât că pentru ţeară el a trăit lucrând. Să spui cum că durerea, amorul şi 'ntâmplarea, Talentul poesiei în suflet i-au adus, Şi că o dată 'n viaţă avu şi cutezarea Să zică că aice el inima şi-a pus. 

[135] Paradisul perdut
de Milton
{Fragment din cartea VII}

.......... Ceriul nopţile 'şi deschise şi se auzi sunând Ale lor zăvoare d'aur; atunci se văzu trecând Al mărirei ceresc Rege cu-al său spirit şi cuvânt, Ce venia ca să creeze lumea şi acest pământ. Pre ale ceriului margini, el oprindu-se a stat, Ş'a privit de sus abisul cel adînc nemăsurat, Furtunatec ca o mare şi sălbatec furios, Răscornit de orice vânturi până 'n fundu-i neguros, [136] Umflând valuri mari cât munţii, gata a se avânta Pân' la ceriuri, ca să poată pol şi centru-a confunda. „Treceţi, valuri turburate! pace ţie, larg abis! Încetaţi orice discordii!” Dumnezeu-Cuvântu-a zis. El aici nu se opreşte; ci, cu aripile lor Heruvimii susţinându-l, plun de glorie, în sbor, El intră în acel haos şi în lumea ce era Pân' atunci ne 'nfiinţată; de departe îl urma Un cortegi măreţ de îngeri, meniţi şi ei a vedea Lumea astă minunată ce-atunci Dumnezeu făcea. Roţile cele-arzătoare el atunci a zis de au stat; Ia în mâna sa compasul ce fusese prepărat În eternul său tesaur, şi cu dânsul demarcă Mărgini lumei şi la toate câte le înfiinţă; Un vârf de compas el pune centrul lumei însemnând, Şi, în adâncimea 'ntinsă celelalt vârf întorcând, Zice: „Pân' acolo 'ntinde, tu, circonferinţa ta, Lume! şi aceste mărgini să aibi cât vei exista.” Dumnezeu c'un cuvânt singur astfel astfel Ceriul a creat Astfel a creat Pământul ce stă 'n aer legănat. Dar materia informă ce 'n deşerturi rătăcea S'a afla încă 'n întunerec; negre nopţi încă domnea. Atunci ale sale aripi Spiritul lui Dumnezeu Le-a întins ca un părinte preste universul său, Şi virtute şi căldură de viaţă a suflat Pintre masa cea fluidă ce fiinţ' a fost luat; Însă tina infernală, aerul cel stricăcios, Ce se opunea vieţei, le-a precipitat el gios. [137] Atunci lucrurile care unul cu-altul semăna, Le adună laolaltă, ş' apoi cu suflarea sa Pune toate 'n rânduială: fiecare glob avu Centrul său; pământul însuşi balanţat pe centru-i fu. Dumnezeu a zis: „Lumina să se facă!” şi zicând Ast cuvânt, atunci lumina, întunerecul spărgând, A 'nceput din orientu-i cel înalt a se ivi Mândră, limpede, curată, - ş' apoi a călători Pintre negrul întunerec, pân' atunce domnitor, Învălită într'un nour sferic şi strălucitor. Şi în acest tavernacol câtva timp el a mai stat. Soarele nu era încă: era încă necreat. Dumnezeu văzu lumina şi fu foarte mulţumit; Cu-al său ordin prea puternic, el atunci a despărţit Pe lumină de 'ntunerec: numi pe lumină Zi, Iar pe întunerec Noapte, ş' al lor termin mărgini. Când lumina 'ntâia oară s'a văzut la răsărit Spărgând negrul întunerec şi cea 'ntâi zi s'a ivit, Horuri îngereşti în ceriuri toată zioa au cântat. Văzând ceriul şi pământul a lor naştere-au serbat: Cu strigări de bucurie universul au umplut; Ale lor harpe de aur întonându-le-au făcut Imnuri dulci ş'armonioase lăudând pre Dumnezeu. Lăudând faptele sale, lăudând spiritul său. Când a fost cea întâi seară ei pre Domnul au cântat; Când fu cea 'ntâi dimineaţă cu cântări l-au lăudat. Dumnezeu mai zise iarăşi: „Apelor! vă despărţiţi; Firmamentu 'ntre voi fie, şi voi împregiuru-i fiţi!” [138] Şi ieşit'a Firmamentul dintr'un aer limpezit, Transparent, curat ca roa, diafan şi răspândit În circonferinţă 'ntinsă până unde circul său Face bolta cea convexă; şi atunce Dumnezeu Despărţi apele 'n doă: unele ce 'n ceriuri stau, Altele care pe globuri pintre aer roă dau: Căci, precum este pământul, tot de astfel Dumnezeu Făcu lumea preste ape, care circulă mereu, Într'un Ocean prea mare de cristal, şi depărtat De desordinea ce fuse în haosul turburat, - Ca nu cumva să se strice prin vecinătatea sa Astă lume nouă care acum se înfiinţa. Dar creat acum pământul, era încă 'nfăşurat În ale apelor sinuri, ca un făt prematurat; El nu se vedea; oceanul cu umezitatea sa Cea prolifică şi caldă înadins în giuru-i sta, Ca să dea fecunditate astui glob ce-a fost menit A fi muma cea comună: astfel Domnul a voit. Atunci Domnul iarăşi zice: „Apelor! vă adunaţi: Voi, acele de sub ceriuri! de-o parte acum vă daţi, Şi pământul s'arate.” De îndată s'au văzut Munţii încă juni ca pruncii ce atunci s'ar fi născut: Ale lor spinări pleşuve pân' la nori se rădicau; Ale lor capete pare că la ceriuri se 'nălţau. Dar pre cât de sus spre ceriuri, munţii nalţi se întindea, Pre atât în jos întinse şi largi văi se deschideau; Văi menite să primească apele în sinul lor Şi prin ele să circule orice unde seau isvor. [139] Apele atunci în ele vesele s'arunc, rotind Ca nişte bulbuci de roă preste pulbere fugind. Parte din aceste ape rădicându-se formau Păreţi de cristal, sau munte ascuţit înfăţişau: Cu aşa iuţeală mare valurile s-au mişcat Când au auzit comanda care cel de sus a dat. Precum, când trompeta sună, armiile năvălesc Lângă ale lor stindarde, către care se lipesc, Astfel apele în valuri peste valuri alerga Care încotro să afle în tot locul calea sa. Şi făceau torente repezi pintre văi şi pintre stânci Iară pre câmpii întinse râuri line şi adânci. Sub pământ aceste ape, fără a se'mpedeca Nici de petre, nici de dealuri, care'n calea lor ar sta, Îşi fac drumul oripeunde ar voi a rătăci Răsbătând oricare ţărmuri ce'naintea lor ar fi; Era prea uşor, căci astfel rânduise Dumnezeu Ca pământul să se facă sec pe dinlăuntrul său, Esceptând aceste maluri unde astăzi se strecor Mările şi aste râuri ce târesc cortegiul lor. 
	Acest element atunce Pământ Domnul l-a numit, Şi acest eleşteu mare unde apele-a unit Dumnezeu l-a numit Mare; şi atunce el văzând Cum că ce-a făcut e bine, a zis bine-cuvântând: „Pre pământ să se producă iarba care are flori , Iarba care are grâne, arborii cei roditori, Şi acele plante care au sămânţa în pământ; Fiecare să s'arate în feliul său l'al meu cuvânt!”
	[140] A vorbit abia aceste, şi pământul (ce era Pleşuv, gol şi sec atunce) a şi început a da O frumoasă iarbă care peste tot a coperit Faţa sa cu o verdeaţă minunată la privit. Atunci plante feliurite începură a 'nflori Şi cu feţe variate sinul său a-l veseli. După ele, viţa viei ieşind repede creştea Şi 'nflorind pe lângă dânsa strugurii se cunoştea; Curcubeta cea umflată ca reptilul se târa; Paiele de grâu în floare ca soldaţii 'n câmpuri sta; Mărăcinea umilită îşi pleca creştetu 'n jos Şi-şi da mîna cu-arborelul care răsărea stufos. 
	Astfel, unul după altul arborii s-au rădicat, Fiecare după feliul ce natura i l-a dat; Întinzând ale lor ramuri maestoase arătau Florile mirositoare, fructele care purtau. Dealurile se umplură de păduri şi codri mari, Văile pe la sorgente de frumoşi şi deşi tufari. Se părea acum pământul fericit lăcaş ceresc, Unde-ar fi putut prea bine orice spirit îngeresc Să petreacă 'n fericire, să trăiască 'n mulţumiri Şi să ducă o viaţă de plăceri în năluciri. 
	Însă preste pământ încă ploaia n'a fost roărat; Nu era nici un om care câmpul să-l fi cultivat; Ci uşori aburi de roă de pe văi se rădicau Şi 'ntinzându-se pe plaiuri tot pământul îl udau. Toate plantele şi toate ierburele (ce-a creat Dumnezeu mai înainte de a le fi semănat [141] Cineva) lua un suflet de viaţă, şi creşteau Pre tulpina lor cea verde sau pe cuibul ce avea. 
	Dumnezeu cele create 'n acea zi le-a aprobat, Îngerii zioa a treia prin cântări o au serbat.
	Cel Puternic iară-şi zice: „Pe ceriu trebue a fi Corpuri de lumină, care noaptea o vor despărţi De zi; care totodată vor servi a însemna Stagiunele şi cursul anilor ce vor păsa; ca făclii vor da lumină regulat peste pământ; Astfel să urmeze ele precum zic cu-al meu cuvânt!”
	Dumnezeu vorbind aceste, de odată a făcut Doue corpuri luminoase cu un curs neabătut. Unul ce era mai mare, menit zilei raze-a da, Altul, mai mic, fără raze, menit noapte-a lumina. Şi făcu înfipte stele pre cerescul firmament Spre a lumina pământul, acest glob independent; Spre a regula în calea lor pe noapte şi pe zi; Şi lumina de 'ntunerec  curs a despărţi. 
	Dumnezeu, privindu-şi lucrul, fapta mare, a văzut Cum că ce-a creat e bine. El de-o dată a făcut Soarele, care atunce nu era prea luminos, Deşi între alte corpuri era el cel mai lucios. El pe luna globuloasă mai pe urmă a format: Şi 'n mărimi de toată mâna pre ceriu stele-a sămănat. Luă cea mai mare parte de lumină, care sta Întru al ei tabernacul atunci făr' a lumina, Şi o străplăntă în sfera soarelui, care prin pori Primia licuida lumină ce s'afla încă în nori. 
	[142] Astfel Soarele ajunse, voind bunul Dumnezeu, A ţinea şi a da raze lumei din palatul său. La el, ca la o fântână, celelalte stele vin De primesc a lor lumină, căci el de lumină-i plin: Şi planeta dimineţei vine tot la el şi ea de-şi primeşte-a sa lumină; altfel raze n-ar avea. Prin plăcere sau voinţă aste stele îşi măresc Mica lor proprietate, deşi ochiul omenesc De departe mici le vede. Domnul zilei, glorios, S'arătă la orientu-i, ş' orizontu 'ntunecos Îl umplu cu-ale lui raze, de odată strălucind. Şi pre calea sa din ceriuri, vesel spre apus păşind După dulcea 'nrâurire care el acum avea, Cloştele şi crepusculul înainte-i dănţuia.
	Mai puţin strălucitoare, dar de ceea parte, sta, Pre acelaşi nivel, luna, - care îşi împrumuta De la soare-a sa lumină; şi 'n acea distanţ' a stat, Ca o spiculă de soare, până ce a înoptat. Atunci şi ea luminând s' arătă la răsărit, Şi pe osia cerească cursul său şi-a împlinit: În al ei nopturn imperiu ca regină ea domnea Împreună cu o mie de lumini pe lângă ea Şi cu mii de mii de stele! Ele-atunce s' au ivit Sămănând scântei de aur n' emisferul umilit, Care, pentru 'ntâia oară se vedea acum ornat Cu lumânărele-aprinse ce-a sa bolt' au luminat. Înserarea şi ivirea zorilor de-a patra zi Îngerii atunci serbară. [143] Dumnezeu iarăşi vorbi: „Apele să 'nginereasă, peştii, creature vii! Paseri cu aripi să sboare pre pământ preste câmpii!” Şi atunce se creară c'un cuvânt Dumnezeesc Mari balene ş'animale ce înot şi se târesc. Toate cele ce în ape în Râu Mare şi Izvor Se produc pe toată zioa după felurimea lor. Paserile'naripate tot de astfel s-au creat, Fiecare după felul care Dumnezeu le-a dat.
	Dumnezeu văzu aceste c'un ochi vesel, bun şi blând; Aprobă a sa lucrare şi'a zis bine-cuvântând: „De acuma înainte creşteţi şi vă înmulţiţi; Voi acele ce în Mare şi în Râuri lăcuiţi, le umpleţi de felul vostru; iar voi cele ce zburaţi, Vă înmulţiţi preste pământul pe ale cărui ţărmuri staţi!”
	Atunci mările şi toate apele ce curg sau stau Strâmtori, golfuri, râuri, lacuri, după viptul care au Au simţit mişcând în ele ca în nişte furnicari O mulţime fără număr de peşti mici şi de peşti mari, Care cu cu ale lor aripi şi cu solzii lucitori Lunecă sub unda verde ca fantasme pe sub nori. Făcând grupe pe sub ape, unii stau tot rumegând Ierbi ce cresc în fundul mărei; alţii repede fugând Prin spelunce de corale faţa apei veselesc, Arătând în gioc la soare solzii lor care lucesc! Alţii în ale lor scoice, stau şi aşteaptă liniştiţi Umeda lor de-mâncare ca'n cetate adumbriţi. Veselii Viţei de mare şi Delfinii cocoşaţi [144] Pre al mărei luciu saltă, stând pre unde legănaţi; Peşti de greutate mare, tăvălindu-se prin fund Mişcă ca o vijălie oceanul cel profund. Acolo Leviatanul, creatura cea mai grea Ce-a putut natura face, preste-abis se întindea Ca un etern promontoriu; când dormia sau înota Era dup'a lui greime ca un ţărm ce s'ar mişca; Urechile-i urieşe marea'ntreagă o sorbea Şi pe nări afară iarăşi răsuflând o azvârlea.
	Între găuri ş'între maluri unde adăpost găsesc Paserile sburătoare, mii de cuiburi se urzesc; Acolo se sparge oul şi se văd tremurători Pui golaşi care pe urmă fac aripi şi sbor în nori, Şi înălţându-se în aer ţină şi despreţuesc Ast pământ ce din nălţime ei sub nouri îl privesc. Pe înalte stânci ripoase şi pe cedrii giganteşti, Berze, Vulturi îşi fac cuiburi ca în regiuni cereşti. Unele alene sboară printre aer ţiuind; Altele merg tot grămadă, altele merg şiruind: Stagiunele-anuale presimţindu-le pornesc Caravane-aeriene ce la timp călătoresc Către locurile unde după felurimea lor Ele pot făr'de nevoie să trăiască mai uşor. Astfel berzele'nţelepte în tot anul trec sburând Către altă ţeară nouă, pene'n aer semănând.
	Alte mai mărunte paseri toată ziua ciripesc, 
        De pe-o ramură pe alta sburând codri-nveselesc: 
        Cântă-n crânguri şi suspină, de cu seară până-n zori 
        [145] Tinere cântări şi imnuri, vesele privighitori. 
           Alte paseri iarăşi scaldă cu un aer maestos, 
        Pre pârae şi pre lacuri, peptul lor acel pufos: 
        Mândră ca şi o regină Lebăda, cu gâtu-arcat, 
        Cu-albe aripi învestită ca c-o mantă de-mpărat, 
        Stă pe unde şi se mişcă, zioa, noaptea până-n zori; 
        Câte-o dată lasă apa căci îi place uneori 
        A privi de sus pământul.
        Alte paseri iarăşi sînt 
        Ce nu pot ca să trăiască decât pe uscat pământ: 
        E cocoşul care ştie din instinct a anunţa 
        Orele tăcute-a nopţei prin ţipânda limba sa; 
        Şi Păunul acel mândru care este adornat 
        Cu o coadă strălucită peste care-a semănat, 
        Dup-al ei capriţ natura, minunatele culori 
        Ce se văd în curcubee şi în stele şi în sori.
            Astfel atunci zioa toată peşti-n ape au săltat...
        Paseri au cântat în aer... zioa-a cincea s-a serbat!
            În finit zioa a şesea, cea mai de pe urmă zi
        A creaţiunei, mândră şi măreaţă se ivi.
        Dumnezeu a zis atunce: „Pre pământ eu mai voesc
        Să se nască feliurite animale ce trăesc;
        Turme, bestii şi reptile, fiecare-n feliul seu!”
           Ascultând atunci pământul ordinul lui Dumnezeu,
        Fructiferu-i sân deodată mii de creaturi născu:
        Toate-ntregi, bine formate, precum Dumnezeu ceru.
        Din pământ ca dintr-un farmec, deodată s-au sculat
        Din câmpii, din munţi, din tufe, ca cum s-ar fi deşteptat
        [146] Hiarele cele selbateci, ici colo părechi mergând,
        Vitele cele domestici, turme turme păşunând,
        Ici se vede o giuncuţă care s-a împedecat
        De un moşoroi ce-n cale-i stavilă s-a-nfăţişat.
        Mai încolo un Leu roşu, ce se greapănă mereu
        Ca să iasă de sub stâncă unde s-află corpul seu,
        Şi s-asvârle, ca când scapă de-un lanţ ce l-a fost legat,
        Scuturându-şi sura coamă, şi ţipând ca un turbat.
        Unţa, Tigrul, Leopardul, ca şi Cârtiţa ieşind,
        Svârl ţărâna-nbucăţită pe deasupra lor mugind.
        De sub ţărmuri se rădică capete cu ramuri mari,
        Şi în toat-a lor mândriă răsar cerbii cei fugari.
        Behemotul gros şi mare, din pământul său natal
        Abia poate să-şi descurce corpul seu cel colosal.
        Oile cele lânoase, mieii lor ce-n crânguri sar,
        Caprele ce merg resleţe, chiar ca plăntele răsar.
        Crocodilul, Calul Mărei, stau uimiţi şi vor a şti
        Dacă apa sau pământul le e dat a lăcui.
           Totodată se produse, ca printr-un încântământ,
        Şi tot feliul de insecte târâtoare pre pământ:
        Unele, cu aripioare, sărind de pe flori pe flori,
        Mândre şi împestriţate cu tot feliul de culori;
        Altele de altă formă, lungăreţe, mici şi mari,
        Se târesc pre ierbi, pre tufe, pre tulpini şi pre tufari.
        Mai sânt unele ca şerpii, care se-ncolăcesc
        Şi făr-a avea picioare în tot locul se târesc.
           Iar Furnica econoamă se tot poartă ne'ncetat
        În tot locul şi adună tot ce află de mâncat,
        [147] Ca când biata se aşteaptă la un viitor mai greu:
        Deşi mică, dar într-însa este un curaj de leu!
        Ca model d-egalitate, care poate va veni
        Vreodată-n astă lume lumea toat-a o uni,
        Seminţiile ei toate populare se adună,
        Ş-orice fel de-ndestulare se împarte în comun.
        Apoi vine-n roi Albina ce nutreşte ne'ncetat
        Cu plăcere soţu-i leneş, din tot ce a adunat;
        Ale ei căsuţi de ceară măestrite fabricând 
        Pune-n ele dulcea miere ce-o culege flori sugând.
        Celelalte-s făr' de număr, tu ştii bine ce fel sânt,
        Căci le-ai dat numiri, şi este de prisos al meu cuvânt.
        Cunoşti şearpele cel mare, de câmpii locuitor,
        Mare, lung, cu ochi de-aramă, mare şi îngrozitor;
        Supărare nu-ţi aduce, şi-i menit a te-asculta.
           Întru toat-a sa mărire acum Ceriul lumina
        Şi umbla după mişcarea care i-a preînsemnat
        Mâna celui de sus, care toate cele le-a creat.
        Făcut, gat-acum Pământul zâmbia-n toată pompa sa.
        Pe uscat, în apă,-n aer, umbla, înota, sbura
        Vite, peşti, paseri mulţime. Însă înc-a şesea zi
        Nu-şi făcuse cursu-n ceriuri: urma încă a luci.
           Lipsia încă pentru lume, era încă neformat
        Capul-d-oper-al naturei cel mai perfecţionat.
        Trebuea să se creeze o fiinţă pe pământ
        Decât toate mai supremă şi dotată cu cuvânt,
        care cu înţelepciunea şi cu demnitatea sa
        Celelalte creature să le poate guverna; 
        [148] Fiinţă mărinimoasă, care chiar cu Dumnezeu
        Să se poată înţelege ca cu un princip al seu;
        Care însă cunoscându-şi pe-al seu binefăcător,
        Cu-a lui inimă s-adoare pre înaltul Creator.
        De aceea atunci Tatăl cel din Cer, Omnipotent
        Şi etern (căci unde oare nu se află el present?)
        Cătră Fiiu cuvântă astfel: „Acum omul să creăm!
        Şi a noastr-asemănare întru toate lui să-i dăm;
        Preste peştii cei din ape, peste paseri care sbor,
        Preste vite şi reptile, el să fiă domnitor!”
            Zicând asta, el pe tine te formă, Adam, cum eşti;
        Pulbere, lut şi ţărână! şi, pentru ca să trăeşti,
        O suflare de viaţă el în nările-ţi suflă;
        După chipul seu cel propriu, el întocmai te creă.
        Astfel agiunsei, Adame, suflet trăitor a fi.
        Dumnezeu, vrând totodată mai mult a te ferici,
        Făcu pe a ta soţie, pentru săminţia ta.
           El la amândoi vă dete binecuvântarea sa,
        Zicând: „Mergeţi de acuma: creşteţi şi vă înmulţiţi:
        Umple-se de voi pământul, şi pre el voi să domniţi!
        Sub puterea voastră fie vietăţile ce sânt
        Şi în ape, şi în nouri, şi-n tot locul pe pământ!”
            Atunci, precum ştii, te-aduse în ast loc desfătător,
        În grădina asta mare unde-a-totul-creator
        A plăntat atâţia arburi ce privirea o uimesc,
        Şi ţi-a dat destulă voie, din toţi pomii ce rodesc,
        (Căci aici sânt de tot feliul care pre pământ pot fi)
        Să aibi fructul care-ţi place, ca să poţi a te nutri.
        [149] Dar pe arburul ştiinţei, care dacă l-ai gusta
        Cunoşti binele şi răul, nu vei pune mâna ta;
        Mâncând fructul seu, îndată eşti cu moartea osândit;
        Pofta dar ţi-o dominează ca să fii de ea ferit.
           Dumnezeu aici încheie: şi acele ce-a creat
        Văzând cum că toate-s bine, însuşi el s-a admirat.
        Astfel Seara şi Aurora, aplăudar-a şesea zi,
        Şi Creaţiunea-ntreagă chiar de sine se uimi.
        Creatorul încetează; însă nu că doar-avea
        El nevoie de repaos; el zicea şi se făcea.
        Dar voi să se întoarcă în lăcaşul seu ceresc,
        Să contămple de acolo globul nostru pământesc – 
        Ş-astă lume nou creată, şi să vază mai curat
        Cum s-arată-n perspectivă; şi aceea ce-a creat
        De răspunde-n frumuseţe şi în bunătatea sa
        Cu ideea sa cea mare ce avu de a crea.
            El se înălţa la ceriuri, şi se auzia sunând
        Mii de harpe-armonioase, universul încântând.
        Apa, Aerul, Pământul, atunci s-au însufleţit
        (Dar tu îţi aduci aminte, căci atunci le-ai auzit!)
        Ceriurile cum şi toate stelele au resunat;
        Constelaţiuni, Planete, toate-n calea lor au stat,
        Ca s-asculte şi să vază cum la ceriuri se-nălţa
        Dumnezeu cu a sa pompă. Totodată şi cânta:
        „Vă deschideţi, vă deschideţi, porţi eterne, porţi cereşti!
        Vă deschideţi ca să intre, cu-ai sei paşi Dumnezeeşti,
        Creatoriul acel mare ce se-ntoarce lăudat
        După ce o lume-ntreagă-n şese zile a lucrat!
        [150] Vă deschideţi de acuma, vă deschideţi deseori,
        Căci adeseori lăcaşul celor mai drepţi muritori
        Cercetat va fi de Domnul Dumnezeul cel ceresc;
        Vor fi bine văzuţi drepţii de ochiul Dumnezeesc,
        Şi prin îngeri va trimite acolo iertarea sa.”
            Acest-fel cânta cortegiul glorios când se-nălţa!
        Iar Cuvântul pintre ceriuri (care şi-au deschis sunând
        Ale sale porţi de aur) urmă calea sa trecând
        Drept la casa cea eternă, l-al lui Dumnezeu palat.
        Era drumul larg şi vesel, tot de stele presărat:
        Tot de stele ca acele care noaptea strălucesc!
        Calea-Robilor le ştie, căci pe dânsa licuresc;
        Calea-Laptelui le ştie, căci din ele şi-a făcut
        Brâu împestriţat de stele... şi tu ştii, căci le-ai văzut.
        Dar preste Eden acuma umbrele se întindea,
        Şi a şeptea-ntunecare Universul cuprindea.
        Crepusculul între umbre înotând la răsărit
        Venea să anunţe lumei cum că noapte a venit.
        Pre înaltul sântul Munte, care este-nconjurat
        Tot de fulgere şi umbre, munte fix şi nemişcat,
        Munte sacru unde şede tot deasupra Dumnezeu,
        Acolo veni să şază Fiiul lângă Tatăl seu.
        La creaţiunea lumei şi el fuse nevăzut
        Lângă Tatăl, şi tot timpul cât făcu ce a făcut,
        Căci astfel Omniprezenţa are privilegi ceresc.
        În repaos atunci Domnul, cu cuvânt Dumnezeesc
        Zioa-a şeptea a văzut-o şi o a sanctificat,
        Pentru că de al seu lucru el rămase-ndestulat. 
        [151] Însă în tăcere sacră totul nu se mărgini:
        Harpa nu-ncetă să lucre, Lira nu se umili;
        Alăuta, şi Timbanul, şi Organele cereşti,
        Cu-ale lor coarde de aur şi cu coruri îngereşti,
        Nu-nceta de a produce dulci acorduri ş-armonii
        Şi acele mai sonoare deliroase melodii.
        Sacrul Munte între nouri de profume s-ascundea,
        Căci tămăetori de aur în tot locul tămăea.
        Ceriurile ş-Universul au cântat crearea lor,
        Lucrul tot de şese zile astfel a cântat în cor:
        „ - Mari sânt lucrurile tale, Iehova! puterea ta
        Margini n-are! nici o minte nu le poate măsura.
        Nici o limbă nu e-n stare ca să spue ce-ai făcut.
        Mult mai mare eşti acuma, decât când tu ai bătut
        Îngerii giganţi ce-asupră-ţi au voit a se scula!
        Ş-atunci fulgerele tale arătau mărirea ta,
        Însă e mai mare lucru de-a crea din început
        Decât de-a sfărma aceea ce odat-a fost făcut.
        Cine nu cunoaşte, Doamne, pre-puternicia ta?
        Uşor fost-a pentru tine a respinge ş-a sfărma
        Spiritele apostate care te-au nesocotit;
        În consiliuri deşerte ele s-au fost sumeţit
        A scădea a ta Mărire, şi în necredinţa lor
        A retrage de la tine pre acei ce te ador.
        Acel care se încearcă şi vra a te micşora
        Tot mai mult adevereşte pre-puternicia ta;
        Neamicii tăi atunce răul tău au meditat,
        Ş-acel rău s-a-ntors spre bine, şi tu eşti mai lăudat.
        [152]  Mărturie este lumea asta ce se-nfiinţă,
        Cer apropiet de poarta ceriului, mi se fundă
        Pre o Mare cristalină! acest cer nemărgimit
        Ce se vede de departe tot de stele-navuţit;
        Şi predestinat e poate pentru fiecare stea,
        Pe-al ei glob seau mic seau mare, câte-o lume a avea.
        Între aste lumi ce toate Universu-nchipuesc,
        Se găseşte şi Pământul, unde oameni lăcuesc;
        Lăcaş vesel care are de jur-înprejurul seu
        Oceanul seu cel propriu, care circulă mereu.
        De trei ori fericiţi fie oamenii de pre pământ,
        Căror Dumnezeu le dete al seu chip ş-al seu cuvânt!
        De trei ori fericiţi fie oamenii şi fiii lor,
        Cari lăcuesc pământul şi pre Domnul îl ador!
        Pre pământ, pre ape, -n aer, i-a pus Domnul domnitori!
        Şi le-a zis să se-mulţească şi să-i fie adoratori!
        De trei ori fericiţi fie dacă ei îşi preţuesc
        Fericirea lor şi dacă în dreptate stăruesc!”
            Cânta astfel, şi în ceriuri aleluia resună;
        Astfel de atunce zioa Sabatului se păstră.    
        
        
        [155] Timpul şi amorul
        
        Un Moşneag voind să treacă 
        Un pârâu ce-n cale-i sta
        Neştiind ce fel să facă
        Ajutor cerând striga:
        Oameni buni, veniţi la mine;
        Timpul cel bătrân sânt eu!
        Vă voi face câte-un bine,
        Căci sânt bun de felul meu.
        Ajutaţi-mi ca să trec;
        Apa-i mare şi mă-nec.
        
        [156] Auzindu-l de departe
        Un luntraş numit Amor,
        Lăsă toate laoparte,
        Ca să-i deie ajutor.
        Dar o mândră copiliţă
        Nu-l lăsa de lângă ea,
        Şi cu tremur pe guriţă
        Îl ruga ş-aşa-i zicea:
        „Eu odată-am vrut să-l trec
        Şi am vrut să mă înec”,
        
        Zâmbind dulce-Amoriul sare
        Repede în luntrea sa;
        Se aruncă-n apa mare
        Şi începe a vâsla;
        Sboară peste apa lată,
        Ca un corb de vânt gonit,
        Trece dincolo odată
        La Moşneagul obosit:
        Hai, moş Timp, ca să te trec;
        Nu te teme nu te-nec.
        
        Ei se suie în luntrea mică;
        Luntrea-ncepe a sălta,
        Iar luntraşul fără frică
        Tot spre mal privind cânta:
        [157] „Când cu-Amorul Timpul trece,
        Viaţa-i dulce ca un vis,
        Inimioara nu e rece,
        Sufletul e-n paradis.
        Copiliţe, iată trec;
        Timpul trec şi nu ma-nec.”
        
        Iată pe neaşteptate
        Luntrea-n mijloc s-a oprit;
        Căci luntraşul nu mai poate
        Braţul său a amorţit!
        „Nu ţi-am spus, striga fetica,
        Că cu Timpul o să pei?
        Că-i să-ţi perzi şi luntricica
        Care poartă anii mei?
        Nu ţi-am spus c-am vrut să-l trec
        Şi eram ca să mă-nec?”
        
        Atunci Timpul care-aduce
        Orişice cu mâna sa
        Vâsla-ntinde, luntrea duce,
        Şi începe a cânta:
        „Când Amorul amorţeşte
        Timpul e de ajutor,
        Timpul luntrea cârmuieşte
        Timpul trece pe Amor.
        [158] Copiliţă, iată trec
        Pe Amor şi nu-l înec.”
        
        
        [159] Cântec
        
        Ce ar face astă lume
        Şi cel râu ce curge-n spume,
        Dacă soare-n cer n-ar fi?
        Aşa-i, dragă, c-ar peri?
        
        Spune-mi, dragă copiliţă,
        Ce ar face o garofiţă,
        Dacă roă nu ar fi?
        Aşa-i că s-ar veşteji?
        
        [160]  Noaptea cea întunecoasă
        Şi atât de fioroasă,
        Dacă luna n-ar luci,
        Doamne! dragă, trist-ar fi!
        
        Vesela privighitoare,
        Ar putea cânta ea oare
        Primăvara de n-ar fi?
        Sărmănica, ar muri!
        
        Sufletul ce pătimeşte
        Şi de doruri se zdrobeşte,
        Când speranţe n-ar nutri,
        Crezi, tu, dragă, c-ar trăi?
        
        Dar eu care ţi-închin ţie
        Orice vis sau poesie,
        Dacă tu nu m-ai iubi,
        Oare, dragă, n-aş muri?
        
        
        [161] La o copilă
        
        Ce ai zice, copiliţă,
        Când ţi-aş spune că iubesc
        Să mă uit l-a ta guriţă,
        L-al tău zâmbet îngheresc?
        Tu, ce nu ştii pân' acuma
        Ce e vorba de amor;
        Tu, ce nu cunoşti nici gluma
        Unui ochi profănător;
        Când aşa te-aş întreba,
        Ai răspunde tu ceva?
        
        [162] Ce ai zice când ţi-aş zice
        Cum că tu în stare eşti
        Pe un om să-l faci ferice
        Sau să-l şi nefericeşti?
        Tu ce ştii numai virtute
        A urma şi a simţi,
        Tu ce faptele plăcute
        Ai deprins a le iubi;
        Când aşa te-aş întreba,
        Ai răspunde tu ceva?
        
        Ce ai zice tu, copilă,
        Când un tânăr te-ar ruga
        Ca să ai de dânsul milă
        Şi de suferinţa sa?
        Tu ce-amorul ş-al său nume
        Poate le despreţuieşti,
        Tu ce n-ai cercat în lume
        Suferinţe sufleteşti;
        Când aşa te-aş întreba,
        Ai răspunde tu ceva?
        
        Ce ai zice când ţi-aş spune
        Că tu dacă m-ai iubi
        La picioare eu ţi-aş pune
        Viaţa mea cât aş trăi?
        [163] Tu ce nu ştii ce-i viaţa
        Şi menirea-i pre pământ,
        Tu ce n-ai gustat dulceaţa
        Unui dar ceresc şi sfânt;
        Când aşa te-aş întreba
        Ai răspunde tu ceva?
        
        Ce ai zice tu, iubită,
        Dacă te-aş încredinţa,
        Că o Musă adormită
        L-al tău viers s-ar deştepta?
        Tu, ce-a mea încredinţare
        Poate nu ai aşteptat;
        Tu, ce-a Muselor cântare
        Poate numai ai visat;
        Când aşa te-aş întreba,
        Ai răspunde tu ceva?
        
        Dar tu tremuri, copiliţă!
        Tu pleci ochii spre pământ;
        Nu mai râde-a ta guriţă...
        Nu-mi răspunzi nici un cuvânt...
        Peptul tău îl văd că bate...
        Ochii tăi se rătăcesc;
        Vrei să-mi spui ceva şi poate
        Cuvinţele îţi lipsesc.
        [164] Mă iubeşti? spune un Da!
        Nu mă vrei? spune un Ba!
        
        
        [165] Floarea amoriului
        
        Într-o grădină mă preumblam,
        Şi la iubita mea cugetam;
        
        Nu ştiu, ca mine, dacă şi ea,
        Vreo simţire atunci avea.
        
        [166] Florile parcă n-aveau miros.
        Ziceam: ce lucruri fără folos!
        
        Privighitoarea mi se părea
        Nesuferită, ca cobe rea.
        
        Grierul pare că mă-ntrista,
        Când altă dată mă încânta.
        
        Sorgentea dulce părea că stă;
        Nicio murmură din ea nu dă.
        
        „O, grădinare!
        Ce rău îmi pare
        Că nu ai flori.
        Şi-aş da pe-o floare
        Mirositoare,
        Orice comori.
        
        Privighitoare
        Încântătoare,
        Ce ai păţit?
        Ţi-ai perdut locul?
        Vocea? norocul?
        Eşti de perit?
        
        [167] Grier văratec,
        Grier sburdatec,
        Ce ţipi aşa?
        Nu-ţi râde ţie 
        Vr'o bucurie,
        Spre a cânta?
        
        Sorginte de-apă,
        Vino de-adapă
        Sufletul meu.
        Grădina pere:
        Floarea te cere
        Să curgi mereu.”
        
        O jună fată ce mă văzu
        De-a mea durere milă avu.
        
        Veni la mine iute sărind;
        Dându-mi o rosă, zise zâmbind:
        
        „Ţine o floare ce am găsit,
        Ce numai fluturi au mirosit.
        
        Frumoasă floare, floare de-amor
        [168] Dar cu un miros veninător.
        
        Eu numai una am mirosit,
        Ş-amor cu lacrimi am dobândit.
        
        Cu toate-aceste tot o iubesc
        S-o am în mână şi s-o privesc.
        
        Ţine şi dă-o, de vrei cumva
        Să te iubească Mândruţa ta.
        
        Frumoasă floare, floare de-amor,
        Dar cu un miros veninător.”
        
        Atunci iau rosa şi hotăresc
        S-o dau aceia ce eu iubesc.
        
        Atunci natura a-nsufleţit
        Şi al meu suflet a-ntinerit.
        
        Florile toate miros aveau,
        Plăcute toate mi se păreau.
        
        Privighitoarea dulce cânta,
        Şi al meu suflet se desfăta.
        
        Grierul vesel şuerător
        [169] Îmi părea foarte încântător.
        
        Apa, sorgentea, curgea mereu...
        Era-n magie sufletul meu!
        
        
        [170] Ura mea
        
        
        Tot cugetam să dedic cuiva o poesie
        Capriciu ce-ntâia dată prin minte-mi a trecut.
        Făcui deci pentru asta o mică jucărie,
        Făcui, zic, un lot şi lotul în parte-ţi a căzut.
        Închipuieşte-ţi însă că numele menite
        Ca să câştige lotul erau de număr mic.
        N-ai fi bucuros poate? dar soarta ne trimite
        Pe lângă mari foloase şi lucruri de nimic.
        Primeşte-o, iubite, ca simplă suvenire
        Ce soarta ţi-o aduce, şi uită-mă de vrei;
        Şi în misantropie, când din nefericire
        Tu vei cădea ca mine, să n-ai ce să-mi mai cei. 
        
        [171] Iubeam odată lumea cea mare:
        Iubeam saloane să frecuentez;
        Bărbaţi şi dame de orice stare,
        Iubeam odată să salutez.
        Acuma însă nu ştiu de unde
        Vine că lumea nu o iubesc,
        Şi voi de dânsa a mă ascunde
        Fără a-i spune că o uresc.
        
        Iubeam odată-n copilărie
        Aristocraţii ce mă pofteau
        L-ale lor mese cu bucurie
        Şi a mea Musă o măguleau.
        Ministri însă cari odată
        Îmi zicea dragă eu te iubesc,
        Pentru nimica se schimbă-n dată;
        Mi se fac duşmani... azi îi uresc.
        
        Iubeam bătrânii: credeam că toate
        Sânt adevăruri câte se spun;
        Prin a lor sfaturi credeam că poate
        Voi putea merge pe-un drum mai bun.
        Bătrânii însă văzui în urmă
        Că drept şi bine ei nu iubesc.
        Că temelia ţării o scurmă...
        De aceea-mi vine ca să-i uresc.
        
        [172] Iubeam pe cei ce în gura mare
        Patriotismu-l deifica;
        Şi speram multe ca unu care
        M-am deprins ţărei a mă-nchina.
        Văzui în urmă cu întristare
        Că patrioţii posturi iubesc,
        Şi interese fieştecare!
        De-aceia-mi vine ca să-i uresc.
        
        Iubeam junimea cea liberală,
        Care principii frumoase-avea;
        Care din gură cu mare fală
        Cer şi pământuri făgăduea.
        Tinerii însă văzui că numa
        Fanfaronada-n lume iubesc;
        Fapta la dânşii e simplă glumă,
        De-aceea-mi vine ca să-i uresc.
        
        Iubeam odată fiinţi de-acele
        Ce ştiu viaţa a o-ndulci,
        Şi fericirea fără de ele
        Credeam că-n lume nu poate fi.
        Luai în urmă încredinţare
        Că toate sincer nu ne iubesc,
        Cele mai multe sânt schimbătoare.
        Oare pe toate să le uresc?
        
        [175] Azi nebun şi măini cu minte
        
        Oameni buni! am prins la minte.
        Astăzi eată că vă spun
        Că de măne înainte
        Nu mai sănt aşa nebun.
        Pentru cea din urmă dată
        Astăzi ca nebun glumesc,
        Iar de măni inima-mi toată 
        La răbdare-o osindesc.
        Zău! de măni o osindesc.
        [176] Numai astăzi cătră ţeară
        Eu mai zic cî-s patriot.
        Iar de măne, lumea peară,
        Mă fac blăstămat de tot.
        Astăzi pe cei cari-o dată
        De dreptăţi îi mai hulesc;
        Iar de măni cu ei fac nadă, 
        Şi de bine-am să-i vorbesc.
        Numai astăzi înc' odată
        Ca nebun mai spui la toţi
        Cum că patria-i trădată
        Dacă crede 'n Fanarioţi;
        Iar de măni cu hotărire
        Cuget ca să-i măgulesc,
        Căci pe 'nalta cărmuire
        Ei în toate-o hăţuesc.
        Zău, în toate-o hăţuesc.
        Numai astăzi berbant mare
        Sănt cu vechiul meu amoriu;
        Iar de măni cu înfocare
        Pentr' un înger am să mor.
        Numai azi ca totdeauna
        C' ori ce fată mai glumesc,
        [177] Ear de măni numai pe una,
        Măndra mea, am să iubesc.
        Zău, pe ea am să iubesc.
        Numai astăzi versuri rele
        Ca aceste voi lucra;
        Iar de măni Musei mele
        Îi dau voie-a mă uita.
        Numai astăzi poesia
        De adevăruri o iubesc;
        Iar de măne rapsodia
        La minciuni o hărăzesc.
        Zău, de măni o hărăzesc.
        Numai astăzi voi mai spune
        Că multe capete mari ...
        Iar nu pentru posturi rari.
        Dar de măni vr'un om cu minte
        De-mi va spune că greşesc, 
        Îi spui drept în trei cuvinte
        Că nebun îl socotesc.
        Zău, nebun îl socotesc. 
        
        [178]  Săracul fericit
        
        Era un om sărac însă cinstit,
        De soarta sa în totul mulţumit.
        El pănea sa prin munc' o aduna
        Şi cănd muncea de-apururea cănta:
        "O, maica mea! tu care m-ai purtat
        În al tău sîn şi m-ai făcut bărbat!
        Unde eşti tu, tu care m'ai iubit?
        Să vezicăt sănt în lume fericit,
        [179] O, maica mea! că încă n-am uitat
        La moartea ta tu cănd tu m'ai chiemat.
        Murind mi-ai zis: O, drag fătul meu!
        Văd c'oi să moriu, aşa va Dumnezeu.
        Ascultă, dar un sfat ce voi a-ţi da;
        Şi de-i greşi, tu mă vei blăstăma.
        Căt vei trăi, fii, fătul meu, cinstit,
        Şi sigur fii că vei fi fericit.
        Ah! de atunci, o, maic' am rămas eu
        Copil străin chiar lăngă tatăl meu.
        Plăngănd vedeam pe doisprezece fraţi
        Cătănd la ceriu în lacrimi înundaţi.
        Părinte lor să fiu am fost datoriu;
        De şi sărac, să le dau ajutoriu.
        Căt am putut pentru ei am muncit! ...
        O, maica mea! căt sănt de fericit!
        Fiind cinstit, eu nu avui cuvănt
        La oameni mari să mă 'nchin pe pămănt.
        Eu prin favor n-am vrut să dobăndesc
        Lucrul nedrept ce 'n lume mulţi iubesc.
        Pe munca mea salariul mi-am luat
        Şi Dumnezeu în tot m'a ajutat.
        Acuma am puţin căt am dorit;
        De şi sărac, dar sănt prea fericit,
        [180] Cu- onoarea mea un nume mi-am făcut,
        Ş' amici ce loc de rude mi-au ţinut.
        Pe buza mea minciuna n'a jucat,
        Pe nici un drept eu nu am defăimat.
        Nici unui om n' am fost înşelătoriu
        Şi 'n ţeara mea nu am fost trădătoriu.
        De şi sărac, de soartă-s mulţămit;
        O, maica mea! căt sănt de fericit!
        O, voi săraci căţi credeţi că sănteţi
        Nefericiţi fiind că mult n' aveţi!
        Văzănd pe cei mai lipsiţi de căt voi,
        Vă măngăeţi l' ale voastre nevoi.
        Fiţi generoşi cu cel ce-i mai sărac;
        Lui Dumnezeu astfel de fapte-i plac.
        Ori care om voind a fi cinstit,
        Căt de sărac, poate fi fericit. "

	[181] Dorul nebun

        Oare cui pot eu
        Să spun dorul meu,
        Să spun taina mea
        Şi durerea-mi grea?
        Ori şi cine-ar vra
        A mă asculta,
        M' ar numi nebun.
        Oare să mai spun?
        [182] Daca aşi voi
        A mă tăngui
        La privighetori,
        Ele pănă 'n ziori
        Cu căntecul lor
        Spune-ar al meu dor,
        Spune-ar că-s nebun.
        Oare să mai spun?
        Spune-aşi al meu dor
        Ciocărliilor;
        Dar ele, sburănd, 
        Ar cănta ţipănd
        Ş-ar răde mereu
        De secretul meu;
        M' ar numi nebun.
        Oare să mai spun?
        Spune-aşi al meu dor
        Părăiaşelor;
        Dar ele bătănd
        Malul lor gemănd,
        Spune-vor că eu
        Cu amorul meu
        Sănt de tot nebun.
        Oare să mai spun?
        [183] Spune-aşi al meu dor;
        Crînguşoarelor;
        Dar văntul venind
        Frunze 'mprăştiind,
        Spune-ar al meu dor
        Turturelelor.
        Acest dor nebun
        Oare să-l mai spun?
        Spune-aşi al meu dor
        L'al meu dulce-odor;
        La măndruţa mea;
        Dar mă tem că ea,
        Care m'a făcut
        Mintea de-am perdut, 
        M'a numi nebun.
        Oare să-i mai spun?
        Astfeli un flăcău
        Căntă dorul său,
        Dar măndruţa sa, 
        Care-l asculta, Dintre flori sărind
        I-a căntat zîmbind:
        "Daca eşti nebun,
        Eu n'am ce să-ţi spun.
        
        [187] Portretul meu dat la o fiintzâ dragâ
        
        La ce îmi cei portretul, o draga mea amică?
        Ca ce fel de plăcere într' însul poţi afla?
        Capriţul tău de este, ei bine! nu mă stric,
        Ţi-l dau şi sănt ferice că pot a te-asculta.
        
        Dar voi, o dulce înger! să-ţi spun mai înainte,
        Că arta ce mi-l scoase nici cum l'a nemerit,
        Şi trebueşte încă cu cîteva cuvinte
        Să 'ndeplineasc aceea ce ea n'a isbutit.
        
        [188] Întîi şi întîi că ochi-mi nu caută la tine;
        Ş' acesta-i defect mare ce nu i-l pot erta;
        Tu te-ai făcut acuma lumină pentru mine,
        Şi, cănd nu eşti tu faţă, ei nu pot lumina.
        
        Apoi vezi tu că fruntea-mi nici cum parcă nu zice
        Că un vulcan de gănduri este ascuns sub ea;
        Şi lumea, Doamne sfinte! ar fi foarte ferice;
        Dac' ar voi să fie după găndirea mea.
        
        Mai vezi buzele mele că par' că-s amorţite:
        Amar şi rece zîmbet pe dănsele e scris;
        Durerile vieţei, pre ele însufleţite,
        Deşteapt' o suvenire de cel mai negru vis.
        
        Nu pot să spue ele nici lunga mea durere, 
        Nici dorul vieţii mele, nici bucuria mea;
        Nu pot ca să arate nici tănăra plăcere
        Ci sufletu-mi îmbată cănd viu a te vedea.
        
        Fiind însă că arta nu poate să descrie
        Caracterul cel propriu ce în mine îl am eu,
        Doresc, o dulce înger! portretul meu să-ţi fie
        Măcar o 'nchipuire de idealul meu.
        
        [189] Cănd ore de 'ntristare vor turbura vr'odată
        Frumoasa-ţi inimioară, tu vezi  portretul meu,
        Şi crede că eu sufer cu tine de odată
        Şi c'amîndoi atunce ne tînguim mereu
        
        Cănd visuri de iubire s'ar doştepta în tine,
        Şi-i vrea ca să-ţi pleci capul p'un pept suspinătoriu
        Portretul meu priveşte şi cugetă la mine:
        Ah! nimeni nu e 'n lume ca mine iubitoriu.
        
        Cănd inima-ţi ar cere o dulce mîngîere
        Şi nu voi fi eu faţă, desmeard' al meu portret;
        Şi va peri din tine atunci ori ce durere;
        Ilusiile tale vor rîde în secret.
        
        Iar cănd altă fiinţă îţi va răni simţirea,
        Cănd eu în al tău suflet nu voi mai avea loc,
        Atunci, o dulce înger! sdrobeşte-mi suvenirea
        Îmi iea portretu 'n dată şi îl asvîrlă 'n foc.
        
        [190]  Limba romănească
        
        Mult e dulce şi frumoasă,
        Limba ce vorbim,
        Altă limb' armonioasă
        Ca ea nu găsim,
        Saltă inima 'n plăcere
        Cînd o ascultăm,
        Şi pe buze aduce miere
        Cănd o cuvîntăm,
        Romănaşul o iubeşte
        Ca sufletul seu.
        O, vorbiţi scriţi Romăneşte,
        Pentru Dumnezeu!
        
        [191] Romăncuţe tinerele,
        Visuri de amori,
        Ale voastre drăgănele,
         Le iubesc de mor.
        Dar vorbind în limbi străine
        Nu pot să v' ascult;
        A fugi în lume-mi vine
        Căci mi-i ciudă mult;
        Inima mi se receşte,
        Moare visul meu,
        O, vorbiţi scriţi romăneşte,
        Pentru Dumnezeu!
        
        Glumele sănt mai bogate,
        Au ton mai firesc,
        Romăneşte cuvăntate,
        Aşa să trăesc!
        Pe o glumă romănească
        Sufletul mi-aşi da,
        Iar pe una franţozească,
        Zău nici o para,
        Ce-i străin nu se lipeşte
        Du sufletul meu;
        Glumiţi dar şi romăneşte,
        Pentru Dumnezeu!
        
        [192] Fraţi, ce'n dulcea Romănie
        Naşteţi şi muriţi,
        Şi'n lumina ei cea vie
        Dulce vieţuiţi!
        Voi pe cîţi patria cheamă
        Dragi copii ai sei
        Fără ca să ceară seamă
        La bravi sau mişei,
        Arătaţi cum că trăeşte
        Elementul seu;
        Şi vorbiţi, scriţi romăneşte,
        Pentru Dumnezeu!
        
        De ce limba strămoşească
        Să n'o cultivăm?
        Au voim ca să roşească
        Ţărna ce călcăm?
        Limbă, şeară, vorbe sfinte
        La strămoşi era,
        Ei ar plănge în morminte
        Cănd ne-ar asculta.
        Al lor geniu ne şopteşte
        Din mormănt mereu:
        O, vorbiţi scriţi romăneşte
        Pentru Dumnezeu!
        
        [193] Iar tu, măndra mea iubită,
        Tu, dacă voeşti,
        Să-mi spui că eşti fericită
        De cănd mă iubeşti;
        Dacă vrei de fericire
        A mă îmbăta
        Şi în ceriu cu-a ta iubire
        A mă străpurta;
        Dacă inima-ţi simţeşte
        Ceea ce simţ eu;
        Spune-mi-o în romăneşte,
        Pentru Dumnezeu!
        
        [194] La Elena
        
        O dulce înger! spune-mi tu mie
        Dorul ce are inima ta;
        Eu văd prea bine patima-ţi vie,
        A mi-o ascunde nu mai cerca;
        
         Ochii tăi mîndri amoriurespiră;
        Perduţi în lacremi spun că iubesc;
        Ei înainte-mi se rătăciră
        Ca doi luceferi ce se 'ntălnesc;
        
        [195] Fruntea-ţi senină se înnoptează;
        Tîmplele tale se bat mereu;
        Buzele tale nici nu cutează
        Să mai zîmbească la dorul meu.
        
        Peptul tău saltă între suspine
        Saltă ca unda unui izvor;
        Pre el se vede c' amoriul vine
        Ca' n vis de noapte un dulce dor.
        
        Cu toate-acestea nu-mi spui nimica:
        Ca floarea ruptă tu te topeşti,
        Gura' ţi tăcută nu vrea să zică
        Că tu în suflet amoriu simţeşti.
        
        O dulce înger! spune-mi tu mie
        Ce dor coprinde inima ta;
        Eu văd prea bine patima-ţi vie
        A mi-o ascunde nu mai cerca.
        
        [196]  Rangul meu
        
        Pănă eri, copilă dragă?
        Depuneam l' al tău altariu!
        Fericire, visuri, şagă
        Ş' ori ce-aveam în buzunariu, 
        Astăzi însă tu vezi bine
        Buzunariul meu e spart,
        Şi sănt hotărît cu tine
        Rangul ce-am luat, să 'mpart.
        De-acum poţi să te măndreşti
        Că pe un spătar iubeşti.
        
        [197] Tu, spătar? dar ce 'ntămplare?
        Cine naiba te-a făcut?
        Tu, cu rang aşa de mare?
        Dar ce vănturi te-au bătut?
        Aşi putea să am măndrie
        Dac' aşi şti că ţi s'a dat
        Rangul după vrednicie
        Şi că drept l'ai meritat.
        Tu, boer! şi te măndreşti?
        Şi să crez că mă iubeşti?
        
        – Nu ştiu de mi se cuvine
        Mie rangul, scumpa mea;
        Însă ştiu că pentru mine
        Asta este o belea.
        Căci eu, sau cu boerie,
        Sau Sion cum mă numesc,
        Lumea tot poet mă ştie
        Şi mai mult nu mă 'ncălzesc,
        Dar tu poţi să te măndreşti:
        Ori şi cum, spătar iubeşti.
        
        Dar cum căpătaşi dreptate
        Să te 'nalţi aşa de sus?
        Ce foloase însemnate
        Ţerei tale ai adus?
        [198] Tu, atăt de mic în lume
        Şi în ţeară ne 'nsemnat
        Ca să capeţi rang şi nume
        Ce-ai făcut şi ce-ai lucrat?
        Căci de vrei să te măndreşti
        Nu te las să mă iubeşti?
        
        – Am iubit femei, copile;
        Am gustat amoriu, plăceri;
        Am căntat frumoase zile
        Şi am plăns pentru dureri,
        Ţerei nu ştiu de-i fac bine;
        Eu ştiu numai s'o iubesc.
        Nu e timpul pentru mine
        Ca să pot să o servesc.
        Însă tu nu te măndreşti
        Dacă un spătar iubeşti?
        
        Dacă e pe-aşa dreptate
        Rangurile să se dea,
        Tae-ţi rangu 'n jumătate;
        Dă-mi şi mie partea mea.
        Tu, căntăndu-mă pe mine,
        Meritul ţi-i căpăta
        Eu, iubindu-te pe tine
        Căntece ţi-oi însufla,
        [199] Oi să fac să te măndreşti,
        Oi să fac să mă iubeşti.
        
        [203]  Glumă 
        Poetului Gr. Alecsandrescu, fostul Archivist al Statului
        
        Eată un poet ce tace
        Şi nici versuri nu mai face!
        Şoarecii de la Arhivă
        I-au ros pana cea activă,
        Ş' altă peană nu găseşte
        Ca să scrie de trăeşte.
        
        [204]  Resbunarea şoarecilor
        	Moartea lui Sion (Gr. Alecsandrescu)
        
        Pe dealul Mitropoliei
        În Arhiva Rumîniei,
        Unde statul grămădeşte,
        Tot ce nu-i mai trebueşte,
        Unde s' află aruncate
        Secături nenumărate
        Hîrtii, condici osîndite,
        Judecăţi nenorocite,
        [205] Are cuiburi din vechime,
        Număroasă şoricime,
        Seminţie roditoare,
        Şi de literi rozătoare.
        Şeful ei un giscan mare,
        În dosare lăcueşte,
        Nume de Rozon el are,
        Şi pe poliţe domneşte.
        El e strănepot de frate
        Lui Raton, care odată,
        Trăia de zăsmat departe,
        Într'o cameră privată.
        Într'o zi ... nu, era seară,
        Dup' a lui Rozon puruncă
        Şoarecii toţi s' adunară,
        Şi într' o tăcere adîncă
        Aste vorbe ascultară.
        
        "De cănd sub aceste bolte ne aflăm adăpostiţi,
        Fraţilor! boi ştiţi prea bine căt am fost de fericiţi
        Şeful de azi al Arhivei, om de pace iubitor,
        Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor.
        Nimeni, din voi nu să plănge că din cuib a fost gonit,
        Sau că într' aceste ziduri vr' o pisică a 'ntîlnit;
        Sau că n'a putut să roază de frica vr' unui duşman,
        Pergamentele antice, condicele de Divan;
        Soarta ne era prosperă, şeful trecea zîmbitor,
        [206] Genaraţiile noastre aveau falnic viitor,
        Dar azi vai! totul se schimbă; azi sîntem amerinţaţi
        Să ne perdem lăcuinţa, şi să fim disgraţiaţi;
        Căci un moldovean obraznic, Sion, care a căntat
        Paradisul, de şi Iadul el cu drept l'a meritat,
        A scis, nu de multă vreme, într'un stil neomenos,
        "Că a şefului Arhivei pană noi o am fi ros."
        Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător,
        Vrednic a purta mai bine nume de defăimător,
        Să vie, precum venise, chiar într'al nostru pămănt,
        Să ne strice fericirea? Nu, căt eu în viaţă sănt
        Nu va fi : acum e timpul să ne răsbunăm şi noi,
        S'arătăm că 'n şoareci curge nobil sînge de Eroi.
        Şi că păgînul acela ce ura a meritat.
        Nume de Moldovean vrednic cu nedrept a căştigat.
        Mergeţi dar, şi 'n astă noapte picerile vă gătiţi, 
        Şi cănd s'o ivi de zioă cu toţii pe drum să fiţi,
        Ca prin marş repede, grabnic, la Moldova să'l călcăm
        Cine sînt şoareci noştri şi Rozon să-i arătăm.
        De veţi găsi 'mpotrivire să nu vă decurajaţi
        Şi la-ori ce întămplare tot de-una s' alergaţi
        Unde-ţi zări că se mişcă vîrful de la coada mea,
        Ce a gloriei cale pururea o veţi vedea ..."
        Zise, şi auditorii aşa mult au aplodat,
        Cît dulapurile toate în Arhivă s'au mişcat.
        A doa zi şoricimea cu mare grabă porni,
        Făcu la Focşani gustare, şi seara în Iaşi sosi.
        
        [207]  Noaptea domnea în natură
        Şi zefirii răcoroşi,
        Sufla cu-aceiaşi măsură,
        La drepţi sau necredincioşi.
        De a zilei osteneală,
        Sion dormea obosit,
        Dormia, fără îndoială
        În somnul lui fericit!
        Visele taineci fiinţe
        Din loc în loc îl purta,
        Şi toate ale lui dorinţe
        Împlinite- 'i arăta.
        
        C'o graţioasă munteancă i se părea că vorbia,
        Şi inima ei şi mîna c'o bună zestre cerea;
        Cănd de odată el dete un ţipăt îngrozitor ...
        Ţîrcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor.
        Depertamentul Credinţei la care fu mădular,
        Cu toţi darabanii vine ... însă tîrziu, şi 'n zadar,
        Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sîngerat,
        Ca un caşcaval de PArma pe jumătate mîncat.
        Urechile lui şi nasul, daca chiar le-o fi avut,
        Atuncea să se găsească de loc nu s'a mai putut
        [208] Numai l' adoa 'nviere eu crez că se vor găsi,
        Cănd şoarecii le-or aduce, daca or mai trebui
        Cu toate acestea, lupta, d'o fi cum am auzit,
        Mortului face onoare, căci mult s'a împotrivit.
        Şi s'au găsit împrejuru-i de mîna lui sugrumaţi,
        Un mare număr de şoareci, tot din cei mai însemnaţi;
        Ba încă spun ... Dar aceasta eu nu v'o asigurez,
        Căci fapta e de mirare şi nu îmi vine s'o crez;
        Spun, că şi chiar comandirul, vestitul acel Rozon,
        Lăsă o labă în măna eroicului Sion.
        Ce s'a întîmplat în urmă eu nici am mai cercetat,
        Căci de pierderea aceasta foarte mult m'am întristat.
        Sion amic îmi fusese, talent şi inim' avea,
        Şi crez c' ar fi trăit încă daca atunci nu murea.
        Literaturei Rumîne el ar fi fost de folos.
        Daca din nenorocire şoarecii nu l'ar fi ros. 
        		Gr. Alecsandrescu
           
	[209]  O musă în spital
		Suvenire de 25 ian. 1855
		Amicului C. Alecsandrescu

	De mult Alecsandrescu încetase dă a cănta
        Şi de trista lui tăcere toată lumea se mira
        Unii bănuia că poate glasul său a amorţit;
        Unii că de-atăta căntec glasul său a ostenit;
        Alţii că pe ceea lume spre Olimp s'a înălţat
        Ca s' aibă o conferinţă cu- Apolon ce l'a chemat
        Alţii că i s'a rupt lira şi a dat'o la dires
        La un faur care încă ce-i stricat n'a înţeles
        [210] Fel de fel de bănuele! ... iar eu unul ce ştieam
        Că e şef peste Arhivă, negreşit că bănueam
        Un motiv mult mai puternic şi eram încredinţat
        Cum că şoaricii dă acolo pana lui i-ar fi măncat
        Astfel dănd cu socoteala mă scol de la Iaşi şi viu
        Pănă chiar la residenţa bardului ce eu iubiam
        Ş'o pană de filomelă pentru scris îi aduceam
        Căci doream mult şi din suflet să mai văd p'acest poet
        Că s'apucă de scris earăşi şi că iar a înviet
        Deci sosesc în capitala mare a ţerei Romăneşti
        Care ştiţi că toată lumea o numeşte Bucureşti;
        Mă port mai întîi pe unde oamenii se veselesc
        Pe la gluburi, pe la birturi, unde viaţa'şi cheltuesc;
        Unde Vinerea sub mască de Amoriu-şi bate joc
        Unde intrigile toate şi orgiea-şi află loc.
        Caut pe poetul nostru ... nicăiri nu-l urmăresc
        Ba nici chiar pe la Arhivă urmele-i nu le găsesc.
        Negreşit, mi-am zis atuncea, i s'a întîmplat ceva
        Şi vr'un fel de răsbunare el s'a pus a medita !
        Intr 'n Colţea, la spitaluri, unde oamenii găsesc
        Asil şi tămăduinţă cînd de boale pătimesc;
        Mă uit  bine 'n dreapta 'n stînga, fără însă a cuteza
        A gîndi c' Alecsandrescu între bolnavi s' ar afla;
        O asemenea idee, chiar şi chiar dacă-mi venea, 
        Însumi eu aş fi gonit'o, n' aş fi zis că e a mea;
        Condus în apartamentul unde secsul cel frumos
        De efectele plăcerii plănge fără de folos,
        [211] Văd pe un crevat d'o parte, coperit c'un baldachin
        O fiinţă cam ciudată care se 'neca 'n suspin
        O cunună de flori veştezi fruntea îi încununa
        Ş'o liră fără de coarde l- al ei cap în cui era,
        Mă duc, o apuc de mînă; ea trăsare ca în vis
        Şi recăpătînd putere cu gla plîngători mi-a zis
        
        "Vino, poete, vin de mă plănge!
        Căci în ce stare eu am ajuns;
        Vărs toată zioa la crămi de sănge
        Zac în durerea ce m'a pătruns.
        
        Odinioară eram serbată,
        Lauri frumoase primeam mereu
        Junimea toată era 'njugată
        Şi fericită la capul meu
        
        Dar de cînd bardul vieţii mele,
        Alecsandrescu m'a părăsit
        Îmi trec vieaţa în chinuri grele.
        Vezi, ca o floare m' am veştejit
        
        Acum amoriul nu-mi mai zîmbeşte,
        Pegasul fuge cănd-l chem eu
        [212] Corul de graţii mă ocoleşte
        Ş'Apolon rîde de plănsul meu.
        
        Lira mea eat' o neîncordată
        Aş da-o în flacări de aş putea.
        Duc în spitaluri viaţă uitată
        O! plăngi poete de soarta mea."
        
        O aşa descoperire vă puteţi închipui
        Ce durere 'nfricoşată mi-a putut pricinui,
        Pentru că Alecsandrescu era bardul ce iubeam
        Şi în Musa lui speranţe prea frumoase îmi puneam.
        Causa voind s' aflu, eu, vai! am descoperit
        Cum că el peste spitaluri directori s'a rănduit
        Şi că mănios pe Musă, căci prea mult îl necăjia
        Şi-l făcea să-şi peardă timpul care 'n trebi îi trebuea
        Într'o zi a aruncat'o în spital pe un crevat
        Poruncind ca să nu-i dea de băut, nici de măncat.
        
        [213] Carnavalul Veneţiei
        
        O suveniri fatale, de-amor, de poesie!
        De ce vă mai întoarceţi? Voi m' aţi fost părăsit.
        Fără de voi acuma viaţa-mi părea mie
        Fatalitate simplă; şi ori-ce vijelie
        O înfrumtam ca orbul pe cale rătăcit.
        
        Plăcerile dorite treceau pe lîngă mine
        Ca nori pe lîngă soare; eu nici nu le priveam,
        De la Dumnezeire nu vream nici rău nici bine;
        Dorinţile în sînu-mi nu aduceau suspine
        Eu visuri dulci de viaţă în somnu-mi nu făceam.
        
        [214] Dar ce-ţi veni de-o dată atîta turburare,
        O suflete iubite! o inimioară-a mea?!
        Un singur dulce căntec îţi pune în mişcare
        Resoartele- amorţite? sau ţie poate-ţi pare
        Că poţi ca şi o floare în vară a 'nvia?
        
        Voi ştiţi că Carnavalul Veneţiei o dată
        Îl ascultam ferice în vîrsta-mi de amor,
        Iubit, iubeam atunce cu patimă 'nfocată;
        Şi ascultănd ast căntec ce inima îmbată
        Gemeam de fericire şi căutam să mor!
        
        La cea mai mică notă cădeam în nebunie:
        La ale Ei picioare mă întindeam gemănd;
        Ea mă stropea cu lacremi, amor jurăndu-mi mie
        Şi amăndoi pe urmă cuprinşi de letargie
        Ne căutam cu lacremi, ne măngăeam tăcănd.
        
        Pe umerele mele lăsănd capu 'n tăcere
        Ea pipăea să simţă bătînd inima mea;
        Şi eu, pe sînu-i tînăr văzînd a ei durere,
        Cătam în acest căntec să afle măngăere
        Dar în delirul nostru amorul se sbătea!
        
        [215] Trecură, vai! de-atunce mulţi ani, ş'a mea iubire
        Ca o fatalitate se sparse 'n sinul meu!
        În suferinţe triste căzu a mea simţire;
        Nimic nu-i rămăsese pentru compătimire
        De cît nenorocirea ce aduce Dumnezeu!
        
        O! căntă şi iar căntă, o, fiic' a armoniei!
        Îmbată al meu suflet păn' ce-i vedea că mor.
        Dar voi, o suvenire ale copilăriei!
        Lăsaţi-mă în pace pe calea vijeliei
        Căci omul în viaţă odată simte-amor. 
        
        [216]  La moartea
        	Doamnei C ... S ...
        	Bucureşti 23 Fev. 1855
        
        "O, vărsaţi lacrimi,  lacrămi de sănge,
        Toţi căţi în inimi inimi aveţi!
        O. vărsaţi lacrimi! trebui a plănge
        Acea fiinţă care-o vedeţi."
        
        Eri jună, măndră, încăntătoare,
        Ideal dulce, suflet frumos,
        Înger de viaţă, splendidă floare,
        Vis de plăcere, dor amuros;
        
        [217]  Astăzi, O Doamne! ea între îngeri
        Cu-ale ei graţii a dispărut,
        O lume 'ntreagă ea lăsă în plăngeri,
        O, crudă moarte, ce ai făcut?
        
        O, dulce mumă! o scumpe tată!
        O, amici, rude, fraţi şi surori!
        Durerea voastră-i ne-asemănată ...
        Dar aşa-i moartea: nu cruţă flori!
        
        [221]  Ruga
        	"Spune fiicei Sionului: Eată împăratul tău vine la tine, blăndu."
        
        De ce n'am fost menit oare, Doamne a mă consacra
        Să-mi petrec viaţa toată întru a te lăuda?
        De ce nu ai dat credinţă mai multă 'n sufletul meu
        Ca să cănt a ta mărire, o prea mare Dumnezeu!
        Dărueşte, Doamne, mie darul tău încăntător;
        Dărueşte gurei mele un cuvănt măngăitor,
        Un suspin vrednic de tine, un reflect din umbra ta,
        Un resunet blănd şi dulce şi eu dulce voi cănta.
        
        Eu voi lăuda cu lacrimi bunătăţile cereşti.
        Eu le voi numi cu bocet bunătăţi dumnezeeşti.
        Bine-cuvăntănd de tine, O prea 'nalte Dumnezeu!
        Spune-voi la toată lumea care-aude plănsul meu;
        O, priviţi cu umilinţă, vedeţi voi, o muritori!
        Dumnezeu e cel ce face cămpii voştri nutritori,
        El aşterne pre costişe, prin dumbrăvi şi pe cămpii,
        Ca covoare fără margeni,  braţ de verzi şi aurii.
        Prin înalta-i bunătate noi putem să adunăm
        Grănele cele de aur ca să ne îndestulăm.
        Prin înalta lui voinţă pe ciochin 'ngălbinesc
        Strugurii ce fac vineţe care inimi veselesc.
        
        Le voi zice, le voi zice, Eu cu tot sufletul meu:
        Adoraţi a lui putere, adoraţi numele seu.
        Rădicaţi ochii la ceriuri, vedeţi în mărirea sa
        Acest soare care vine cu mărire-a s'arăta.
        De la el primiau lumină timpii ce s' au strecurat
        Şi 'nfocata lui lucire nu s'a scurs, n'a încetat:
        Tot-de-una, 'n toată zioa el se 'ntoarce regulat,
        Ca un focular de flăcări luminos şi 'nflăcărat,
        Să salute pre eternul şi înaltul Dumnezeu,
        Ş' umilitul nostru suflet să-l răsfrăngă 'n focul seu.
        
        O, voi oameni, cari încă să vedeţi nu aţi putut
        Minunile care 'n ceriuri Domnul nostru a făcut!
        [223] Dar deschideţi-vă ochii, înprejuru-vă priviţi,
        Şi de la pămănt la ceriuri căutaţi, ce întălniţi?
        Cănd e  noaptea liniştită, cănd nouri nu se zăresc,
        Ce fac ochii cei de aur cari 'n ceriuri se rotesc?
        Care mănă îi conduce în cămpie fără fund
        Şi de ori-ce depărtare pănă la pămănt pătrund?
        Astă lume de vii focuri cine-o mişcă ne 'ncetat
        Cu aşa regulă mare de cănd s'a înfiinţat?
        Dumnezeu este acela! Tot-de-una Dumnezeu!
        El răvarsă 'n toată seara de pe lăngă tronul seu
        Milioanele acestea de lumini ca nişte flori
        Atăt de încăntătoare şi cu- aşa măndre culori.
        
        Astfel petrecăndu-şi viaţa întru a te lăuda,
        Aş vorbi de sfinţi, de îngeri, şi ear de puterea ta.
        Eu aş scrie 'n toată zioa căte-un căntec umilit
        Început jos pe ţărănă şi în ceriuri isprăvit;
        Ş' al necazurilor mele lanţ nesuferit şi greu
        L' aş vedea că se desparte şi n' apasă peptul meu.
        Pentr' un bine mult mai sigur, pentr' un vis mult mai frumos,
        Ce- ar legăna tot-de-una al meu suflet aici jos.
        
        Un moment de încăntare, Dumnezeule, mi- ai dat
        Şi de mare fericire sufletu-mi s'a îmbătat.
        O! primeşte acest căntec, priimeşte-al meu suspin
        Şi voi zice: Doamne sfinte! ţie, ţie mă închin. 
        
        [224]  Cuvăntul divin
        	"Acela ce mănăncă din pănea aceasta va fi viu în veci." Ioan.
        
        Aşa ai zis tu, Doamne!că omul nu trăeşte
        Cu pănea ce la masă el ş' o închipueşte;
        Căci omului îi trebui ceva mai priincios.
        De lumea necurată, de lumea cea de jos,
        Cuvăntul tău, o Doamne! îl poate despărţi;
        Căci lui îi trebueşte a se însufleţi,
        [225]  Precum odinioară la sacrul tău cuvănt
        Popoarele din lume, din ori şi ce pămănt,
        Veneau să se supue cu sufletul încăntat
        L'a ta putere 'naltă ce Tatăl ţi-a fost dat.
        În totdeauna dulce tu calea îţi urmai;
        Pe cel ce-avea credinţă de patimi vindecai.
        În Siria întreagă numele tău era
        Purtat din gură 'n gură şi toţi ţi se închina.
        Cuvăntul tău cel dulce poporul îl avea
        Ca cea mai bună păne ce viaţa îi ţinea;
        Ca riurel de balsam din gură-ţi purcezănd
        Îl priimia poporul cănd te-asculta zicănd:
        "Ferice de săracii la spirit, căci al lor
        Va fi împărăţia ş' al ceriului odor!
        Ferice de-acei cari sănt blănzi în aplecări,
        Căci inima lor n' are dureri şi sbuciumări!
        Ferice cei ce varsă lacrimi, căci vor primi
        Plăcută măngăere în cer cănd vor veni!
        Ferice cel ce este misericordios
        Căci nu va fi în ceriuri privit ca păcătos."
        
        Aşa vorbeşti tu, Doamne! şi omul pre pămănt
        Îşi simte fericirea după al tău cuvănt.
        Cu astfel de macsime tu ne înţeleţeşti
        Şi inimele noastre le îmbunătăţeşti.
        Cănd de amărăciune credinţa o uităm,
        Ş' adevăratul bine nu ştim să-l deslegăm,
        [226] Ah, căt este de dulce, o mare Dumnezeu!
        Să ascultăm că vine la noi cuvăntul tău,
        Ca văntul pintre sălcii sau ca miros plăcut
        De floare odorantă ce bruma n' a bătut!
        Retras într'o vălcică, sub umbra unui pom,
        În linişte şi pace, e dulce pentr' un om
        A sta ca să cetească încet în mintea sa
        Această carte mare ce e lucrarea ta; –
        Această carte- eternă ce' n secoli va trăi,
        Pre care ai dictat'o spre a ne mîntui
        La sfinţii tăi apostoli şi care o numim
        Prea-Săntul Evangheliu, căţi întru el trăim.
        În ea este speranţă, viaţă şi amor;
        Ea ne arat' o lume c' un soare mai focos;
        Şi dacă 'nchide cartea sărmanul muritor,
        Chiar de n'a înţeles-o, rămăne visător.
        
        Iar dac' astă plăcere el nu o poate- afla,
        Şi dacă ochi 'n ceriuri nu-şi poate împlănta,
        Să vaz' acea mulţime de stele ce lucresc
        Sau nourii sub soare ce ploi învăluesc;
        De s' află 'n vr' o cetate ce muri o înconjor,
        Sau de se 'nchide 'n casă, să şează pe al său dor;
        Grăbească-se s' asculte sunănd şi resunănd
        O voace care-l chiamă la Domnul mai curănd.
        [227] Aceasta e campana, organ religios,
        E clopotul de- aramă ce sun' armonios
        Şi răspăndeşte 'n aer suspinuri îngereşti
        Ce ne precede în cale spre regiuni cereşti.
        Şi cănd în a ta casă a merge ne grăbim,
        Noi zicem: Doamne Sfinte! Pe tine te iubim!
        
        Atunci o altă voace, mai vie, mai cu foc,
        De căt acea de aramă ce sună 'n ori ce loc,
        Se 'nalţă şi pătrunde chiar inime de fer;
        Aceasta-i leturghia a legilor din cer.
        Tot voacea ta, o Doamne! e asta ce- ascultăm:
        Cănd preotul vorbeşte, la tine cugetăm;
        De la ai tăi Apostoli el darul a primit
        Ca să reîntărească sufletul rătăcit;
        Să ne aduc' aminte de tine ne 'ncetat, 
        De ale tale fapte ce poate am uitat,
        De- aleşii tăi, de îngeri, de al ceriului amor,
        Cum şi de fericirea ce- avem în viitor.
        
        Fiind că tu eşti, Doamne! care prin el vorbeşti.
        Fiind că tu poţi totul şi toate ce voeşti,
        Sosească a ta voace la căpătăiul meu
        Cănd va fi să se stingă viaţa ce am eu;
        Şi fă ca al tău înger, cănd va fi ca să mor,
        Să vie să-mi deştepte sufletu-mi trecător
        [228] La somnul voacei tale, la sacre rugăciuni,
        La căntece pioase, la marile-ţi minuni,
        Ş' apoi să-l ia cu sine spre a-l înfăţişa
        La 'nalta judecata ce tu ai a o da.
        
        [229]  La legea pressei
        
        Cugetare 'năduşită,
        Eşi din negrul tău mormănt!
        Libertatea cea dorită
        A venit peste pămănt!
        Idei nalte, generoase!
        Respăndiţi-vă acum:
        Sburaţi repede, voioase;
        E deschis al vostru drum.
        Poeţi, căntaţi!
        Muse, săltaţi!
        Libertăţei vă 'nchinaţi.
        
        [230] Multă lipsă şi nevoe
        Romănaşul mai avea
        Ca să poată cănta 'n voe
        Dorul care îl bătea.
        Despotismul inventase
        Chipul de-al înăduşi;
        Inima i-o încleştase;
        Gura-i nu putea vorbi!
        Poeţi, căntaţi!
        Muse, săltaţi!
        Libertăţei vă 'nchinaţi.
        
        De nedrept, de apăsare
        Nici a plănge nu puteam:
        Ori ce dor sau supărare
        În suspine le 'nchideam.
        Cugetarea mărginită
        În avăntu-i se oprea,
        Ş' apoi lănged' amorţită
        Al său geniu îşi perdea.
        Poeţi, căntaţi!
        Muse, săltaţi!
        Libertăţei vă ' nchinaţi.
        
        Viaţă şi însufleţire
        Romănimei trebuea;
        [231] Dar această fericire
        Cine poate să i-o dea?
        La naţionalitate
        Cine-o poate deştepta?
        Numai sănta libertate
        De a scri ş'a cugeta!
        Poeţi, căntaţi!
        Muse, săltaţi!
        Libertăţei vă 'nchinaţi.
        
        Secolul cel de lumine
        În dreptatea sa ne-a dat
        Acest mare şi scump bine
        Ce zăcea întunecat.
        Domnul Ghica lustrueşte
        C' un princip domnia sa.
        Din Moldov' acum porneşte
        Romănismu- a respira.
        Poeţi, căntaţi!
        Muse, săltaţi! 
        Libertăţei vă 'nchinaţi.
        
        Era timp căci provedinţa
        Va să ne consolidăm
        Patria şi esistinţa
        Care 'n lume merităm,
        [232] Şi ideile 'nţelepte
        Trebui- a se respăndi
        Spre- a ne duce pe căi drepte
        Şi spre- a ne măntui.
        Poeţi, căntaţi!
        Muse, săltaţi!
        Libertăţei vă 'nchinaţi.
        
        [233]  La unire
        
        Acum, fraţi, timpul soseşte
        Cătră lume s' arătăm
        Că al nostru neam trăeşte
        Şi că viaţă merităm.
        Mult timp limbile străine
        Ne-au trătat ca nişte sclavi;
        Eat' acuma timpul vine
        S' arătăm că săntem bravi.
        Haideţi dar la mîntuire
        Toţi cu toţii s' alergăm.
        La unire! la unire!
        O strigare toţi să dăm.
        [234] Lumea să ne 'ntrebe bine
        Ce voim şi ce dorim, 
        Ea voeşte-al nostru bine
        Numai şi noi să-l voim.
        Acum timpul este este dară
        Drepturi a ne dobăndi,
        Şi 'n lăuntru şi 'n afară
        Viitoriu-a ne 'ntări.
        Nu e altă măntuire
        De căt numai să strigăm:
        La unire! la unire!
        Şi la asta s' alergăm.
        
        Căt o ţeară este mică
        Slabă pururea va fi,
        Duşmanii ca pe-o nimică
        Vor putea a ne 'nghiţi.
        Hai, să facem dar  mai mare
        Ţeara care o avem,
        Căci atunci fiind mai tare
        Vom putea să ne ţinem.
        Scumpa noastră măntuire
        Noi altfel n'o căpătăm,
        Aşa dar pentru unire
        Chiar viaţa să ne dăm.
        
        Noi ştim cum că Moldovenii
        De cănd lumea pe pămănt
        [235] Tot de-o lege cu Muntenii
        Şi de-o limbă cu toţi sănt.
        De ce dar să nu fie
        Un popor tot la un loc
        Ş'o frumoasă Romănie
        Tot c' un suflet ş' un noroc?
        Haideţi dar la măntuire
        Toţi cu toţii s' alergăm, 
        La unire! la unire!
        Toţi un viers să rădicăm.
        
        Moldoveanul fiind frate
        Cu munteanul va putea
        Tot o ţeară ş'o dreptate
        Înpreună a ţinea.
        De ce dar în astă lume
        De creştini şi de păgăni
        Să n' avem şi noi un nume
        Şi o ţeară de Romăni?
        La a noastră măntuire
        Acum dar să alergăm,
        La unire! la unire!
        Toţi c'o limbă să strigăm.
        
        În unire e putere
        Şi viaţă pentru noi;
        Acest bine de vom cere
        Vom mai scăpa de nevoi.
        [236] Nimine nu ne opreşte
        Dorul nostru a-l rosti,
        Şi Europa chiar doreşte
        Acest dor a ne 'mplini.
        Haideţi, fraţi, la măntuire
        Mari şi mici să alergăm!
        La unire! la unire!
        Cu un strigăt să strigăm!
        
        [237]  Epistolă
        	Amicului D. Dascalescu  24 Aug.
        
        Adevăr este, amice, cum că te-ai congediat
        Şi că nu mai ai onoare de a mai fi amploaiat?
        Vino dar să ne dăm măna şi în versuri să căntăm
        Libertatea fericită care- acuma o gustăm.
        E mai bine, zău, mai bine între Muse să trăim
        De căt în serviţul public geniul să-l tăvălim.
        Mai cu seamă într'un secol cănd în ţeară predomnesc
        Prejudeţele bătrăne ce cu noi nu se 'nvoesc,
        Într' o ţeară 'nvăluită de tristi reacţionari
        Cari- au ajuns la putere şi se zic patrioţi mari.
        
        [238] Nu ştiu daca-ţi pare bine că nu mai eşti president,
        Dar de-ţi pare rău, ţi- oi spune că nu meriţi compliment.
        De voiai să-ţi păstrezi postul trebue ca om cu tact
        Să vii şi cu patrioţii de acuma să faci pact;
        Să dai versuri şi articoli, să te prinzi conlucrător
        La Gazeta de Moldova sau la Nepărtinitor;
        Să 'ntorci tonul musei tale şi să nu mai biciueşti
        Mita şi chiverniseala în versuri eroiceşti;
        Să declari de răi, de procleţi, de nebuni, de utopişti,
        Pe acei ce- acum se chiamă Romăni şi unionişti;
        Să te lepezi de principii pe care le-ai profesat
        Care din copilărie tată-tău ţi-a însuflat;
        Ca un căţăluş de casă să vii să cerşitoreşti
        O favoare ruşinoasă pe la case ciocoeşti;
        Să săruţi ca fanariotul măna ce n'o poţi muşca
        Şi să suferi cu plăcere chiar şi palme de ţi- or da.
        
        Dar învăţături de astea, de ce oare să-ţi dau eu?
        Ai tu oare trebuinţă încă de învăţul meu?
        Tu ce 'n ţeara Ţinţărească atăt ai călătorit
        Şi cătănd o lume nouă lumea veche ai găsit,
        Tu ce din copilărie tot mereu ai cercetat
        Tot ce 'n viaţa omenească este bun sau defăimat,
        Tu ce 'n versuri ca şi mine cănţi şi plăngi din cănd în cănd,
        Lume, patrie şi secol, îndreptarea lor cătănd;
        Trebue să ştii prea bine ce cărare să apuci
        Pentru ca să poţi ajunge unde vrei ca să te duci.
        [239] Dacă ai făcut vr' un bine în postul ce- ai ocupat,
        Dac' ai adus învoele între cei ce s' au certat,
        Dacă ai făcut dreptate celui înstrămbătăţit,
        Dacă pentru zelu- ţi nobil publicul ţi-a mulţumit;
        Trebui să te simţi ferice şi nu cred să tăngueşti
        Perderea unei posiţii întru care nu mai eşti.
        
        Ş' apoi ce foloase postul tău îţi aducea?
        Îţi da el mai mare nume? mai bogat el te făcea?
        Cred că stare din ruşfeturi tu a-ţi face n' aveai gănd;
        Astă tristă uneltire, ce o vedem practicănd
        Încă mulţi în ţeara noastră, nu e meseria ta;
        Ruşfet şi onestitate nu se pot nici cum rima.
        Avuţia din ruşfeturi e ca pleava pe pămănt
        Ce se spulberă şi pere la suflarea unui vănt;
        Avuţia din ruşfeturi este foc mistuitor
        Care arde şi plămănii unui strămb judecător;
        Avuţia din ruşfeturi e blestem Dumnezeesc
        Care cade pe urmaşii celor ce o dobăndesc;
        Avuţia din ruşfeturi este-un fer întipărit
        Pus în fruntea criminală unui om nelegiuit.
        
        Să vorbim oare de nume? de- acest nume efemer
        Ce vedem că postulanţii în societate cer?
        Dar eu cred că al tău nume de poet e mai frumos.
        De căt al presidenţiei nume trist şi păcătos.
        [240] De cănd lumea este lume oamenii apreţuesc
        Doă glorii principale, şi la ele năzuesc:
        Geniul şi eroismul! Ori ce popol însemnat
        Cu poeţii şi eroii îl vedem recomăndat.
        Auzit' ai tu vr' o dată sau cetit' ai undeva
        Că cu laude de dafin s' au încununat căndu-va
        Presidenţi de tribunale sau ispravnici iscusiţi?
        În istorii de popoare nici nu sănt macar numiţi.
        Da, e tristă glorioară pentru un poet un post
        Care poate să-l ocupe un nemernic sau un prost.
        Şi de căt ţi-ai pierde timpl făcănd pe judecător
        E mai bine să faci versuri şi să fii conlucrător
        La 'nălţarea astui mare edifiţiu naţional
        Care păn' acum' se află rădicat pe pedestal.
        O idee fericită pusă 'n versuri de-un poet
        Este tare ca şi voacea unui înger sau profet:
        Inimilor amorţite poate sufletul a le da;
        Sufletele degrădate poate a le îndrepta.
        Aide dar să ne dăm măna şi în versuri să căntăm
        Binele sau trista soartă întru care ne aflăm.
         
        [241]  Ura şi amorul
        
        Multe fete mă făcură
        Cu cruzimea lor să mor,
        Să le port o mare ură
        Sau să nebunesc de- amor.
        
        Ele 'n cupa mea vărsară
        Mult venin omorîtor
        Cănd venin de ură- amar
        Cănd venin de crud amor.
        
        Dar aceea ce mă ţine
        Într' un chip hotărîtor,
        N' are ură pentru mine
        Şi nici simte! al meu amor.
        
        [242]  Pluguşiorul
        
        Măine anul se 'noeşte,
        Pluguşorul se porneşte
        Şi începe-a colinda
        Pe la case ş'a ura.
        Earna-i grea, omătu-i mare:
        Semne bune anul are,
        Semne bune de bilşug
        Pentru brasda de sub plug,
        Doamne, bine cuvintează
        Casa care o urează
        Pluguşorul fără boi, 
        Pluguşorul tras de noi!
        Uraţi, flăcăi!
        Strigaţi, măi:
        Hăi! Hăi!
        Hăi! Hăi!
        [243]  Sus pe ceriuri străluceşte
        O stea nouă ce vesteşte
        Că se curmă de acum
        Al nevoilor greu drum.
        Asta-i steaoa Romăniei
        A unirei ş'a frăţiei, 
        Stea de viaţă, stea de spor,
        Stea de bine 'n viitor.
        Fă-o, doamne! să lucească
        Steaoa noastră romănească, 
        Şi să stea tot între noi,
        Să nu mai avem nevoi!
        Uraţi, flăcăi!
        Strigaţi, măi:
        Hăi! Hăi!
        Hăi! Hăi!
        
        Lumea toată ne ascultă
        Căci avem dreptate multă,
        Căci destul am suferit
        Fără ca să fi greşit.
        De acum' ne se cuvine
        Ca să mai trăim şi bine:
        Să se ducă dintre noi
        Ori-ce rele şi nevoi;
        Să se ducă pe pustie
        Şi în veci să nu mai vie;
        [244] Să se ducă hăulind
        Şi cu dinţii clănţăind!
        Uraţi, flăcăi!
        Strigaţi, măi:
        Hăi! Hăi!
        Hăi! Hăi!
        
        Anul nou ne-aduce noă
        Timp mai bun, viaţă nouă,
        N' om să fim tot Moldoveni,
        N' or să fie nici Munteni, 
        Ci 'ntr'o ţeară Romănească, 
        Liberă şi voinicească,
        Noi şi ei om să trăim
        Şi Romăni să ne numim.
        Cu o patrie c' un nume,
        Noi ne vom măndri pe lume;
        Şi căt lumea vom trăi
        Şi 'n tărie vom spori.
        Uraţi, flăcăi!
        Strigaţi, măi:
        Hăi! Hăi!
        Hăi! Hăi!
        
        Anul nou o să ne fie
        Început de veselie;
        [245] Mari pe mici n' or prigoni,
        Mici pe mari nu vor răvni.
        În frăţie şi 'n dreptate
        Or să fie legi lucrate;
        Mari cu mici măna vor da,
        Şi 'ntr'o horă vor juca.
        Dumnezeu care ne- ascultă
        Va trimite mană multă,
        Şi pămăntul ce-om ara
        grăne de-aur ne va da. Uraţi, flăcăi!
        Strigaţi, măi:
        Hăi! Hăi!
        Hăi! Hăi!
         [246]  Visul
        	Spre Anul nou 1857 
        Era primăvară, timp senin, frumos,
        Zioa luminată de-un soare focos.
        Îngereşti concerte în aer sunau;
        Mii de păsărele în crîng resunau.
        Cămpul fără margini era înflorit;
        Totul părea 'n lume a fi 'nsufleţit.
        
        [247] Mă aflam călare pe un pui de smeu,
        Un cal alb ca spuma, tare ca un leu,
        Iute ca un fulger, blănd ca frate mic,
        Fiiu al fantasiei unui om voinic;
        Şea n' aveam sub mine, frîu nu-mi trebuea:
        El a mea dorinţă o înţelegea.
        
        Nu ştiiu de- avea aripi armasariul meu;
        Nu ştiu bine dacă era pui de smeu;
        Nu ştiu încă dacă călca în pămănt;
        Nu ştiu bine dacă el sbura în vănt;
        Dar ca cugetarea ştiu că mă ducea
        Şi era 'mpăcată fantasia mea.
        
        Dar ce ţeară oare eu cutreieram?
        Ce erau aceste locuri ce călcam?
        Multe ţări în lume eu am fost văzut,
        Însă nu 'ntălnisem aşa loc plăcut.
        Dar atunci îmi zice armasariul meu,
        Calul meu cel ager, puiul cel de smeu:
        
        "Riurile- aceste care şerpuesc,
        Dealurile- aceste care înverzesc,
        Holdele de aur ce vezi înflorind,
        Munţii işti cu arburi ce spre cer se 'ntind,
        Ţeara ce te face a te 'ncănta,
        Este, o stăpăne, Romănia ta."
        
        [248]  – Aide dar, voinice, aide mai curănd;
        Poartă- mă mai iute, sboară ca un gănd!
        Voi să văz în totul dulcea ţeara mea;
        Ori căt aşi vedea-o, nu-s sătul de ea.
        Du- mă în tot locul să mă 'ndestule, 
        Sufletul şi viaţa să-mi învioşez.
        
        Ş' al meu cal atunce mai iute sbura,
        Şi ca dorul minţei iute mă purta:
        Cu o săritură cănd îl repeziam,
        Dintr' o vale în alta peste deal săriam;
        Aci pe un munte din Carpaţi m' aflam;
        Aci dintr'o copcă Dunărea călcam.
        
        Dar încotro ochiul meu se întorcea, 
        Nouă mulţămire mie- mi aducea.
        Apele mai limpezi aveau curs mai lin,
        Cerul mai albastru era m ai senin,
        Farmecul naturei era mai în joc,
        Veseliea lumei era mai cu foc.
        
        Căntece şi viersuri, doine dulci şi hori,
        Cimpoi ş' alăute, flueri şi viori,
        Recnete şi chiot, vesele strigări,
        Vuet, sgomot mare, urlete, urări! ...
        Veselie mare era pe pămănt;
        Gura s'o descrie n' ar avea cuvănt.
        
        [249] Femei şi copile, tineri şi bătrăni,
        În veşminte albe haine de romăni,
        Cu flori în cosiţe, flori în pălării;
        Fete şi fetiţe, flăcăi şi copii,
        În tot locul horă, în tot locul joc,
        Sărbătoare mare în ori care loc.
        
         – Spune- mi mie însă, armăsariul meu! 
        Ce e sărbătoarea care o văd eu?
        Ce e veselia asta pe pămănt?
        Ce sănt aste jocuri fără de cuvănt?
        Soarele cu luna azi s' au cununat?
        Ceriul că pămăntul azi măna ş- au dat?
        
        – Asta e, stăpîne, sărbătoarea ta;
        Visul cel mai dulce care poţi visa.
        Ţerile romăne astăzi se unesc,
        Şi a lor unire toţi sărbătoresc.
        Nunta este mare, danţul e frumos;
        Prinde- te în horă, fii şi tu voios."
        
        Atunci eu descalec şi mă prind în joc,
        Într' o horă mare, pe un neted loc;
        Dintr'o cupă mare la Unire beu
        Şi dau libertate l' armasariul meu.
        Jucai în beţie pănă ce căzui ...
        Dar în deşteptare, cruce îmi făcui.
        
        [253]   Dzi 'ntăi mai 1857
        	Suvenire elevilor academisti.
        
        Ce s' aude, ce vueşte?
        De ce valea clocoteşte?
        De ce paserile căntă
        Şi natura se încăntă
        Ce strigări de veselie
        S' aud la Sion în vie?
        Ce mulţime se adună
        Cu atăta voie bună?
        O, veniţi, scolari bărbaţi!
        Zi 'ntăi Mai ca să serbaţi.
        
        [254]  Florile să se adune
        Pălării să încunune;
        Earba verde cu- a ei floare
        Să se calce în picioare;
        La pămănt pe earbă deasă
        Să s' aştearnă lungă masă;
        Chiote de fericire!
        Strigăte de mulţămire!
        Urra, bravi copii şi fraţi!
        Zi 'ntăi Mai astăzi serbaţi.
        
        Căntă, cucule nebune!
        Anul are semne bune.
        Ce taci tu, privighitoare?
        Astăzi este sărbătoare.
        Trubaduri, copii de cioară!
        Scărţăiţi din cea vioară,
        Căntaţi hore de unire, 
        Căntaţi doine de înfrăţire! 
        Urra, bravi copii şi fraţi!
        Urra, 'n hor toţi căntaţi!
        
        Romănie mult iubită,
        Patrie nefericită!
        Scoal' acuma şi priveşte
        Şi 'n speranţă te 'ntăreşte:
        [255] Asta-i fruntea scolărimei:
        Asta-i viaţa Romăniei;
        Tu prin ei ai să fii tare;
        Tu prin ei o s' ajungi mare!
        Urra, bravi copii şi fraţi!
        Urra, patriei uraţi!
        
        Primăvara e frumoasă,
        Inima în copii voioasă.
        Ei sănt beţi de fericire,
        De a patriei iubire,
        De ilusiuni bogate
        De plăceri nevionovate.
        Ei sănt maturi în pruncie,
        Serioşi în veselie.
        Urra, bravi copii şi fraţi!
        Zi 'ntăi Mai aşa sărbaţi.
        
        Cupele de aur pline
        La toaste să închine!
        La naţionalitate!
        La a ei prosperitate!
        La a ţerilor unire!
        La a patriei mărire!
        Musele să 'naintească!
        Artele să înflorească!
        [256] Urra, bravi copii şi fraţi!
        Aşa zi să tot sărbaţi.
        
        [257]  Marşul Unirei
        
        Vino, Muntene,
        Vin', Moldovene,
        Spuneţi Europei voi ce doriţi.
        Soarta Romănă
        Vă stă în mănă:
        De voi atărnă Romăni să fiţi.
         
        [258]  De vreţi în lume
        S' aveţi un nume
        De popor liber şi de bărbaţi;
        Cereţi unirea,
        Şi înfrăţirea
        Ţerilor voastre o proclamaţi.
        
        Lumea cea mare
        Dă ascultare
        La ale voastre cereri şi dor;
        Fiţi dar cu-minte
        Şi mai nainte
        Cereţi o ţeară ş' un domnitor.
        
        De vreţi dreptate
        Şi libertate,
        De vreţi legi bune a căpăta;
        De vreţi să fie
        Să nu mai vie
        Străini în ţeară a vă călca;
        
        De vreţi a face
        Să aveţi pace
        Şi în fericire să 'naintaţi;
        De vreţi aceste,
        [259] Alt chip nu este
        De căt unirea să proclamaţi.
        
        Tu, Moldovene,
        Şi tu, Muntene,
        În despărţire tot slabi sănteţi;
        Iar împreună
        Soarte mai bună,
        Viaţă mai tare, puteţi s' aveţi.
        
        Nu daţi crezare
        Nici ascultare
        La mincinoşii de vănzători.
        Vorbele rele
        Nu vă înşele
        Cereţi unirea stăruitori.
        
        Cereţi unirea
        Şi înfrăţirea
        Ţerilor voastre, bravii mei fraţi!
        Soarta Romănă
        Vă stă în mănă;
        Unirea dar cerănd strigaţi.
        
        [260]  Pe movil'a Rabaei
        
        Pe a prutului întinsă şi desfătătoare vale
        Cine trece şi nu vede o Movilă ce-i stă 'n cale?
        Cine nu se minunează de măreaţa ei făptură,
        Sau nu cugetă la timpii cari peste ea trecură?
        Nu, Romănul pe sub dănsa sapă, ară şi coseşte,
        Şi pe ea cu nepăsare sau despreţ o priiveşte!
        De lovirile ursitei avănd mintea obosită,
        De nefericiri şi patimi avănd inim' amorţită,
        Calcă trist şi fără suflet monumintele ce- arată
        Săngeroasa-i istorie şi mărire d' altă dată!
        Însă pănă ce Romănul va eşi din amorţire,
        Pănă ce va şti că încă are drepturi la mărire,
        
        [261]  Nu pot oare să dau suflet la Movila astă mută
        Şi s'o fac ca să ne spue istoria sa trecută?
        De e drept, precum se zice, că Avarii o făcură,
        Cănd pe- aicea ca torente cu-a lor furie trecură,
        Oare 'n lupta lor atunce cum s'a sguduit pămîntul?
        Căte mii de aceşti barbari şi-au aflat aici mormîntul?
        Apăra cineva oare aste locuri fericite?
        Era vre un zeu protector pe- ale Daciei Ursite?
        Dar nu, nu! Movila tace şi Romănul nici nu ştie,
        Şi nici vrea ca să cunoască amărăta-i istorie!
        
        Pe cănd armele Moldovei resunau odată 'n lume,
        Cănd eroii Romăniei în Europa aveau nume,
        Cănd de năvăliri păgăne era ţeara sbuciumată,
        Nu-i putea tu a ne spune, o Movilă întristată!
        Ce făceau strămoşii nostri şi cum se serveau de tine?
        căci acele timpuri toate le ţii minte tu prea bine.
        Nu departe e Bugeacul, şi urdia tătărească
        Pe aice îşi da peptulcu oştirea romănească.
        Pe atunci ştieau Romănii a fi bravi pentr' a lor ţeară:
        Cu curagiu mergeau la luptă, şi nu o lăsau să peară.
        Fără de a lor bravură, astăzi n' am avea noi nume,
        N' ar fi ţeară romănească între alte ţeri din lume.
        
        Dar după acele timpuri de mărire vitejească,
        Vai! venit' au triste timpuri peste ţeara romănească.
        [262] Tu le ştii, Movilă tristă! toate timpurile- acele,
        Căci viaţa ta cu- a noastră a văzut tot zile grele.
        Trebui să-ţi aduci aminte de faimoasa bătălie
        Ce- au avut Ruşii cu Turcii pe întinsa ta cămpie.
        Poate vine cătr-o dată umbra lui Petru cel Mare
        Împrejuru- ţi ca să plăngă a oştirei lui sfărmare.
        L' ai văzut ascuns pe vîrfu-ţi cum căta să afle cale
        Ca să poată să-şi strecoare rămăşiţa oastei sale;
        Ai văzut pe Caterina ca o zee inspirată
        Cum umbla cu coifu 'n mănă prin oştirea desperată,
        Depunănd ale ei scule şi cerănd la fie-care
        Să depună ca şi dănsa avuţia ce o are.
        Ceea ce n'a putut arma, banii au putut a face:
        Mahmet Baltagi Vizirul ştii cum s'a plecat la pace.
        
        Ah! atunce şi Romănii pe-al tău cămp de bătăliă
        Arătară cea din urmă inimă de vitejiă.
        Se legară prin tractate cu Rusia cea creştină,
        Vrănd ca vechile lor drepturi să le scoată la lumină;
        Se luptară căt putură ... dar ursita cea ingrată
        Nu voi să le ajute; ş'a lor ţeară fu lăsată
        Pradă furiei păgăne, fără drept sau măngăere ...
        Vai, ce soarte 'nfricoşată! vai, ce zile de durere!
        
        Cantemir, domnul Moldovei, în Rusia emigrează,
        Nobila lui seminţie limbi străine ilustrează;
        [262]  Brăncoveanu, pus în lanţuri, se supune la torture:
        Mai întăi căzănd el vede sub a Turcilor secure
        Patru capete frumoase, patru capete iubite,
        Patru fii măndri ca îngeri, patru flori îmbobocite!
        Dupe chipuri fioroase, cepul seu cel nobil cade,
        Iar pe tronul Romăniei domn Romăn vai! numai şade.
        Fanariotul crud şi lacom aici cuibul îşi găseşte,
        Veneticul fără lege ţeara o batjocoreşte,
        Iar Romănul, vai de dănsul! umilit fără dreptate,
        Ca străin în a sa ţeară, plănge, geme 'n pept se bate!
        Chiar ca vita cea de muncă, pleacă capul la 'njugare:
        Cel întăi ce vine 'n ţeară, pentru el este mai tare;
        Casa lui, focul din vatră, bita lui de lăngă casă,
        Apa, codrul sau cămpia, bucăţica de pe masă,
        Pruncii lui şi chiar soţia, tot ce are e 'n peire,
        Căci străinu-şi însuşeşte romăneasca moştenire!
        Par' că vrei să rumpi tăcerea, o Movilă întristată!
        De aceste suvenire poate şi tu eşti mişcată?
        Tu, care dăduşi lui Petru a ta ospitalitate,
        Tu, care-l văzuşi atunce cu Romăni făcănd trătate,
        Te-ai mirat văzănd în urmă cum Rusia creştinească
        Din vestmintele Moldovei a voit să se mărească.
        Te-ai mirat văzănd cum Prutul s'a făcut hotar de ţară
        cănd Moldova păn' la Nistru avea vechile-i hotară.
        Însă eată că trec Prutul, – calea nu este oprită,
        Căci ni s'a întos o parte din Moldova cea ciuntită;
        Şi de-a vra Dumnezeu săntul mă voi duce eu odată
        Liber chiar pănă la Nistru cu-a mea Musă întristată! 
        
        [264]  La Bassarabia
        
        Dulce sor' a ţerei mele, Bassarabie iubită!
        Eată 'n fine că acuma fiii tăi te văd cu dor.
        Ei te chiamă 'n veselie la viaţă fericită
        Şi te străng la sănul lor.
        
        Fost' ai fost înstreinată, dulce sor' a ţerei mele!
        Legi străine suferit' ai, limbi străine te-au domnit,
        Ţi-ai dus viaţa 'n întunerec ca un nor pe după stele
        Şi tu totuşi ai trăit!
        
        [265] Neferice ca şi tine a fost sorăta iubită,
        Dar avu macar un nume de o ţeară pe pămănt;
        Iar tu între alte neamuri nu aveai a ta ursită
        Nu aveai al tău cuvănt!
        
        Fie- ţi rîurile limpezi, fie-ţi calea înflorită,
        Fie cămpii tăi tot veseli, fie-ţi anii auriţi!
        Căci de dulcea- ţi fericire va fi  lumea mulţămită
        Şi noi mult mai fericiţi.
        
        Eată ceriul se deschide, steaoa noastră se arată:
        Viitoriul nostru-i mare, plin de pace, fericit!
        Vin' şi tu la noi în horă să-ţi dăm inimă bărbată
        Şi dovezi că te-am iubit.
        
        [266]  Veneticul
        
        Cine ştie şi nu ştie
        Care rană e mai grea?
        Ce durere e mai vie
        Pentru biata ţeara mea?
        Cine crede şi nu vede
        Cine n'a mai auzit,
        Cine vede şi nu crede
        Ce păcat e mai cumplit?
– Să plăng oare cănd o zic
Că-i străinul venetic? 

[267]  Între răii toţi din lume
Care rău este mai rău?
Care rău nu are nume
Nici în gură de călău?
Care pui de şerpe creşte
În al ţerei noastre sin
Şi apoi o otrăveşte
Cu al seu negru venin?
– Trebui oare s'o mai zic
Că-i străinul venetic?

Cine patrie nu are
Şi o cată 'ntre Romăni?
Cina cată zestre mare
Şi o are 'n dată 'n măni?
Cine vine să ne ceară
Drept de pămîntean plăngănd?
Cine-şi bate joc de ţeară
Şi o vinde mai curănd?
– Trebui oare s'o mai zic
Că-i străinul venetic? 

Gloria naţională
Cine ne-a întunecat?
Nesimţirea cea fatală
Între fraţi cine-a plăntat.
[268]  De a patriei iubire
Cine ne-a desmoştenit?
Ciocoism şi umilire
Între noi cine-a sădit?
– Of! o zic şi iar o zic:
Fanariotul venetic! 

Nu e Grecul ce 'n Troada
De Omer a fost căntat;
Nu e Grecul ce Elada
Din cenuş' a rădicat;
Nu e Grecul care moare
Pentru libertatea sa;
Nu e Grecul ce 'n onoare
Vine- aici a spicula.
– Ci-i străinul care-i zic
Fanariotul venetic.

Oşti, Lăcuste, Holeri, Ciume,
Ori ce bici înfricoşat,
AAu venit pe noi din lume
Şi s'au dus şi am scăpat.
Dar de astă lipitoare
Nici că ne  putem scăpa!
Dumnezeule! cănd oare
Pe Romăni vei lumina?
[269] – Oare cănd eu oi să zic
C' am scăpat de venetic?

[270]  Boala mea

Medici cu ştiinţă mare,
Înţelepţi şi învăţaţi!
Vă rog daţi-mi ascultare
Daca nu vă supăraţi.
Eu sănt bolnav, vai de mine!
Şi păcat ar fi să mor.
Cercetaţi- mă dar bine
Şi- mi daţi leac vindecător.
Ascultaţi dar boala mea,
Căci voesc să scăp de ea.

[271]  Boala mea nu are nume:
Mă mănăncă ne 'ncetat
Dorul ca să trec în lume
Autor şi literat.
Nu am timp, nici am răbdare
Multă carte a 'nvăţa,
Şi voesc în fuga mare
La mărire-a mă 'nălţa.
Eată, zău, ce boală grea!
Oare cum să scăp de ea?

Cum vedeţi, n'am idei multe,
Însă scriu şi scriu mereu.
Fac pe lume să m'asculte,
De mă minunez chiar eu.
Scriu politică, morală,
Frase sute şi mii fac;
Chiar cu haina lui Păcală
Căte-o dată mă îmbrac.
Asta-i, asta-i boala mea:
Spuneţi cum să scap de ea?

Limba mea cea Romănească,
Nu sunt sigur dac'o ştiu,
Dar, şi dracul să plesnească,
Autor voesc să fiu.
[272]  Stil, gramatică, sistemă,
După capul meu croesc;
Ori ce regulă sau temă
Nerozii le socotesc.
Căci aceasta-i boala mea:
Oare cum să scap de ea?

Dacă ştiu a face rime,
Poet mare mă socot:
Fac la versuri o mulţime
Şi scriu pănă nu mai pot.
Nu ştiu dacă le ceteşte
Sau le admiră cine-va,
Însă văd că boala-mi creşte
Şi nu pot făr'a rima.
Of! ce boală este-a mea!
Cum să scap oare de ea?

Ca s' arăt că ştiu a scrie,
Chiar şi de tradus m' apuc,
Ş' apoi Dumnezeu mai ştie
Ce mai fac şi cum traduc.
Fac cuvinte cum îmi vine:
Cum îmi vine le pocesc;
Iară frasele străine
Cu grămada la trăntesc.
[273] Ce să fac cu boala mea?
Este chip să scap de ea?

[274]   Triumful
	de la 7 -9 Octobre 1857

Te opreşte, sfinte soare!
Fă mai lungă astă zi;
Fă-o mai strălucitoare,
Fă-o a ne veseli.
Fă ca să se ţie minte
Că Romănul a 'nvieat,
Că de astăzi înainte
Viaţa lui s'a 'ntemeeat.
Saltă, saltă, Romănie!
Visul tău s'a împlinit.
Saltă, saltă, 'n veselie:
Soarta ta s'a hotărit.

[275] Şepte 'mpărăţii din lume
Vreau să ştie ce dorim:
Dorim noi s' avem un nume?
Merităm ca să trăim?
Ce răspuns era s' asculte
Împăraţii de la  noi, 
Cari- am tras atăt de multe
Suferinţe şi nevoi?
Saltă, saltă, Romănie!
Dorul tău e fericit.
Saltă, saltă, cu măndrie:
Deputaţii l' au rostit.

Mandatari aleşi de ţeară
Toate clasele- au trimis,
Viaţă patriei să ceară
Cum din ceriuri ne-a fost scris.
Se adună Divan mare
La Iaşi şi la Bucureşti,
Ca s' arăte fie care
Păsurile Romăneşti.
Saltă, saltă, Romănie!
Păsul tău s'a lămurit.
Saltă, saltă 'n bucurie:
Viersul tău s'a auzit.

În întreaga Romănime
Patru punturi se şopteau,
[276] Patru doruri unanime
Toate sufletele- aveau.
Împăraţii să ne-auză!
Eată ce dorim şi vrem!
Noi în inimi sau pe buză
Alte doruri nu avem.
Saltă, saltă, Romănie!
Deputaţii s' au rostit.
Saltă, saltă cu măndrie:
Dorul tău a predomnit.

Lumea este 'n veselie
Clopotele clocotesc;
Horă mare de frăţie
Toţi Romănii dănţuesc.
În vestminte de sărbare
Capitala s'a 'mbrăcat,
Astăzi este nuntă mare:
Doă ţeri măna şi-au dat.
Saltă, saltă, Romănie!
Visul tău s'a împlinit.
Saltă, saltă 'n bucurie
Astăzi tu te-ai logodit.

Suflete şi umbre sfinte
De strămoşi şi de eroi!
Eşiţi astăzi din morminte;
Dănţuiţi acum cu noi.
[277]  Patria cea glorioasă
Pentru care v' aţi luptat,
Se rădică maiestoasă
Precum voi aţi fost visat.
Saltă, saltă, Romănie,
Ţerile-ţi s'au înfrăţit!
Saltă, saltă cu măndrie:
Ţărna ta s'a consfinţit.

Oltule! trimite-o undă
Răpede din matca ta;
Păn' la Nistru să pătrundă
Şi să-l facă a sălta.
Vănturi line suflătoare!
Treceţi şi peste Carpaţi,
Duceţi ştiri măngăitoare
La iubiţii nostri fraţi.
Saltă, saltă, Romănie!
Ceriul tău s'a limpezit.
Saltă, saltă 'n veselie
Visul tău e fericit!

[278]  Suvenirea

În deşert plăcerea vine căte- odată
Să-mi întinză cupa ca să gust din ea.
În deşert cu timpul soartea cea ingrată
Zilele şi anii duc viaţa mea;

Este-o suvenirecare nu 'ncetează,
Ca şi a mea umbră, lăngă mine-a sta;
Şi, cănd trist, cănd vesel, ea tot mă urmează,
Şi pănă la moarte cred că-mi va urma.

[279] Iubiam o copilă, tănără, frumoasă,
Blăndă ca un înger, dulce ca un vis,
Ş' a mea fantasie, de amor setoasă,
În ea îşi aflase al seu paradis.

Cănd mergeam la dănsa, la a ei vedere,
Inima mea jună mai întinerea,
Ochii mei atunce înota 'n plăcere,
Iară al meu suflet nu mai pătimea.

Mintea mea uimită se punea 'n mişcare;
Viaţa mult mai dulce soarte mi- arăta;
Uitam ori ce rele omenirea are;
Lumea mult mai bună mi se 'nfăţişa.

Vorba ei modestă era riu de miere:
Ale ei cuvinte inima- mi lovea;
Aci îmi da viaţă, aci-mi da durere;
Nu ştieam în mine ce se petrecea!

Ah! ea n' avea voace ca să-mi spue mie
Ce secrete are în sufletul seu;
Eu n' aveam curajul ca s'o fac să ştie
Că ea este dorul sufletului meu!

[280] Dar adese ochii nostri 'n întălnire
Unii cătră alţii spuneau că iubesc,
Căci aveam în inimi tot acea simţire
Care o însuflă un amor ceresc.

În închipuire, eu speram c' o dată
Eu o să mă bucur de-acest înger blănd,
C'a mea fericire va fi 'ncununată
Pentru toată viaţa, măna-i căpătănd.

Dar, o doamne sfinte! În a vieţei mele
Carte neferice alta tu ai scris!
Cum nu putui oare să cetesc în stele
Că eu n'o să capăt al meu paradis?

Ai voit, o doamne! ca să chemi la tine
Frageda fiinţă, care iubeam eu,
Şi să laşi în doliu, să laşi în suspine,
Să laşi în durere sufleţelul meu.

Ah! o dulce înger! tu te-ai dus din lume!
Dar, cănd al tău suflet corpul tău lăsa,
Pronunţat' au oare buzele- ţi vr' un nume
Care de 'ntămplare cu- al meu semăna?

[281] Pe-al tău pat de moarte eu ţi-am dat o flore,
Care-am pus'o singur eu pe fruntea ta!
Însă al tău suflet mă vedea el oare?
Vedea el durerea care mă sfărma?

În deşert plăcerea vine căte- odată
Să- mi întinză cupa ca să gust din ea;
În deşert cu timpul soarta cea ingrată
Zilele şi anii duc viaţa mea!

Este-o suvenire care nu 'n cetează,
Ca şi a mea umbră, lăngă mine-a sta;
Şi, cănd trist, cănd vesel, ea tot mă urmează,
Şi pănă la moarte cred că-mi va urma!

[282] Adio

Mă gătesc de cale lungă
Am să fac un drum spinos.
Nu ştiu dac' o să-mi ajungă
Timpul să mă 'ntorc voios.
De greşele, de păcate,
Ertăciune, Romăni fraţi!
Rămăneţi cu sănătate,
Şi vă rog nu mă uitaţi.

[283] Căt am fost în floarea vieţei
Am căntat, am dănţuit,
Şi în focul tinereţei
Ne 'ncetat m' am nebunit.
Jucării nevinovate, 
Voi de-acuma mă lăsaţi!
Rămăneţi cu sănătate,
Şi vă rog nu mă uitaţi.

Am iubit să cănt murmura
Apelor ce ascultam.
Mi-a plăcut s' admir natura
Întru care înotam.
O, ilusiuni bogate, 
Voi de- acum vă depărtaţi! 
Rămăneţi cu sănătate,
Dar vă rog nu mă uitaţi.

Sărutat' am floricele
Cu miros îmbătător;
La fiinţe tinerele
Însuflat' am poate- amor.
O, plăceri! inima-mi bate,
Dar voi vreţi să mă lăsaţi!
Rămăneţi cu sănătate,
Şi vă rog nu mă uitaţi.

[284] Răutatea omenească
M' am cercat a îndrepta;
O virtute romănească
La Romăni am vrut a da.
Ora măntuirei bate;
O, Romăni, o ascultaţi?
Rămăneţi cu sănătate,
Dar vă rog nu mă uitaţi.

Limba mea în armonie
Mi-a plăcut a o vorbi,
Şi 'n uşoară poesie
Musele a urmări.
O, cuvinte trist rimate,
Şi voi, Muse, mă lăsaţi!
Rămăneţi cu sănătate,
Şi vă rog nu mă uitaţi.

Lungă este a mea cale,
Pe spinos drum eu mă duc;
Dar a Plăngerilor vale
Sau a Risului s' apuc?
Cine calea să-mi arate?
Fraţilor, mă îndreptaţi;
Sau de nu, cu sănătate
Rămăneţi şi mă uitaţi.


[285]  Note

Zi 'ntai aprile

        Acest vers caracterisă epoca epoca în care a fost scris, ca cele mai multe din versurile mele. Mihail care rimează cu April lesene se înţelege cine este. Caprele care mi-au pus coarne de bou, sănt străinii împăminteniţi atunce de Adunarea generală, – străinii aceia pe care la Moldova îi numik capre răioase!

Anul nou

        Cuvăntul Adunare arată Adunarea generală care în anul acela fuse compusă după Placul Domnului, cu feliurite mijloace nelagiuite care sănt încă în memoria Moldovenilor.
        "Anul nou ne dă cu milă
        Nouă condică civilă"
        Fostul domn M. Sturza instituise o comisiune pentru revisiunea şi reîntocmirea codicei civile, care însă n'a apucat a termina lucrările sale nici chiar în domnia lui Gr. Ghica.

[286]  Adio la Bucovina

        După mişcările din 1848 de la Iaşi, mai mulţi fuseserăm siliţi a emigra din ţeară. Cea mai mare parte din noi aflarăm asil şi ospitalitate între fraţii nostri din Bucovina. Cassa răposatului şi venerabilului Vornic Eudocsie Hurmuzaki, a fost deschisă pentru noi ca casa lui Avraam. Măngăerile ce am aflat în sinul acestei onorabile familii, vor rămănea neuitate în inimile noastre.
        Venerabilul bătrăn, carele singur representa în Bucovina vechiul caracter de boer Moldovean, muri în primăvara anului acesteia, plăns de toţi compatrioţii Romăni, Moldoveni şi Bucovineni. El lăsă cinci fii şi doă fiice, demni de memoria sa, după virtuţile şi creşterea care îi caracterisă: Vornicul C. Hurmuzaki, carele s'a făcut atăt de cunoscut Romănilor, singur s'au statornicit în Moldova; Eudocsie, George Alecsandru şi Nicolae, toţi Romăni bravi şi cu inimă, şed încă în Bucovina.
        Familia Hurmuzaki, de şi după terminăciunea sa se pare a avea origine străină, însă este curat Romănească, şi încă din cele mai vechi, care au figurat cu onoare în istoria Moldovei.
        Pui această notă, fiind că numele Hurmuzaki s'a făcut popular în mai multe părţi ale Romăniei, şi sănt mulţi cari se interesează a şti macar atăta căt arăt.

[287]	Poetul şi Mus'a

		Acest vers este răspuns unei apostrofe măgulitoare ce-mi făcuse D. G. Assachi la Versul Musa şi Poetul, care se publicase în Gazeta Bucovinei. –
	Pe timpul acela ţeara era ocupată de oştiri străine ori cine poate înţelege impresiunile sub care am scris:
	" ... florile- abătute
	De al Nordului vănt greu." şcl ...

	La Moartea
	lui Petru Casimir

	Familiea Casimir este foarte veche în Moldova; se crede că se trage din origine polonă.
	Unul din fiii lui Răducan Casimir, – Pentru, la a căruia moarte am făcut versul acesta, – era un tănăr carele promitea mult. După ce- şi făcuse doctoratul de legi în Berlin şi mai studiase apoi şi în Franţa, viind în ţeară la 1847, avu a suferi mult cu ocasiunea întămplărilor de la 1848; fu [288] legat şi bătut în casarmă de cătră amicii ordinei, sbirii patrioţilor celor sinceri, – şi apoi ca din graţie dat peste hotar în Bucovina.
	După venirea lui Grigorie Ghica la Domnie, Casimir fu chiemat în trebile publice, numit directoru Departamentului cultului. În acest post, tănărul laureat desvoltă o energie rară, un zel lăudabil pentru progresul scoalelor, un caracter onest, fără prejudeţe; promitănd a se face un berbat perfect. Muri de un abses ce făcu la beşica urinară.

	Paradisul perdut

	Fragmentul acesta l' am publicat întăia oară în Zimbru, ziariu care eşia în Iaşi, la 1851.
	Eată ce notă făcui asupra acestei opere încă de atunce:
        Paradisul perdut încă nu este cunoscut Romănilor. Din operile epice ale literaturilor străine, D. V. Pogor ne-a dat tradusă Henriada lui Voltaire; D. C. Aristia căteva rapsodii din Iliada lui Omer; D. Eliad un cănt din Gerusaleme Liberata, şi unul din Orlando furioso. Ei  bine! a trebuit să cadă sortul şi pe mine ca să dau un fragment din Paradisul perdut.
        Mai înainte însă, să dau Romănilor o idee despre autoriul acestei opere.
        Milton era şi el un poet; născut într'o epohă cănd în ţeara lui, în Anglia, ca şi la  noi, poeţii şi poesia era prea puţin căutate. Născut la 1608, fiiu de notariu, el nu moşteni [289] de la părinţi de căt gustul artelor, Tatăl seu avea un talent particular pentru muzică. Apolon împărţi darurile sale între părinte şi fiiu: dete muzica tatălui, şi poezia fiiului.
        În juneţa sa, Milton, ca om de spirit, a avut ocaziune a juca mare rol şi în sfera politică. La 1647, pe cănd Anglia căzuse sub tiranica republică a lui Cromwel, Milton se recomandase cu mai multe scrieri politice, după care apoi fu chiemat ca secretariu consiliului de stat al republicei. În acel serviciu Milton îşi struncină sănătatea ochilor.
        După căderea lui Cromwel, Milton părăsi cu totul cariera oragioasă a politicei; se devotă pentru o viaţă studioasă şi solitară. Dinastia Monarhică ce acum se restaurasă în Anglia, de şi nu lovise soarta şi viaţa sa, dar lovi inima sa: atăt de mult îl fanatisase revoluţiunea, republica şi Cromwel! Considerat de opiniunea publică ca om cu talent, erudit şi prob, el încă ar fi putut căpăta un serviciu; dar o aseminea propunere o respingea cu mănie. Femeea sa rugăndu'l odată ca să priimească serviciu, pentru ca cu salariul ce ar lua să trăească mai uşor, el îi răspunse: "Tu eşti femee şi voeşti să ai echipagiuri, dar eu voi să mor ca om onest."
        Astfel, Milton remăind republican, se îngrădi în principiile sale cu Musa şi cu sărăcia.
        Mai apoi a trebuit să orbească, cu totul pentru ca să fie un al doilea Omer pe lume. Nenorocirea aceasta, poate a dat subiect geniului seu de a crea nemuritoriul poem Paradisul Perdut, unde el se pune ca un fiiu al lui Adam şi ca un deputat al seminţiei omeneşti pentru ca să cănte suferinţele omului pe lume. Acest poem, care a făcut o epohă în limba şi în literatură Engleză, Milton îl compuse fără a pune măna pe peană; versurile, după ce le făcea în memoria sa, le dicta să le scrie alţii. Adese ori noaptea, îşi deştepta fiicele sale din somn, şi le punea la scris.
        [290] Subiectul acestui poem e uşor de înţeles. Tema lui e testul bibliei: eroii sei, Dumnezeu, Satan, Arhangeli, demoni, Adam şi Eva!
        Frumuseţile acestui poemsă mă cerc a le descrie, ar fi o necompetinţă pentru mine. Toţi poeţii, filosofii şi literaţii cei mai mari ai tuturor naţiunilor, de un secol încoace şi astăzi, fac studii în el: poetul găseşte în el culori, şi fantasie; filosoful principii, literatul limbă, stil şi artă. Din pagină în pagină, din vers în vers, cetitoriul călătoreşte într'un paradis de sublimităţi, şi într'o lume întreagă de poezie. Adam a perdut paradisul, Milton l'a găsit şi-l a dat poesiei pentru ca să trăească în trînsul.
        Paradisul perdut în toate limbile Europei s'a tradus, Romănii au început a se ocupa şi cu limba Engleză: oare apuca-se-va vre unul a dărui literaturei noastre un aşa tesaur?
        Să viu la lucrarea mea:
        Nu voi zice, doamne apără! că am tradus pe Milton. Milton nu poate fi bine tradus de căt în prosă. Francesii se fălia că-l avea tradus de Delille în nişte versuri aşa de frumoase; dar cănd văzură traducerea ce le-a dat Chateaubriand, atunci cunoscură Paradisul perdut, şi originalitatea autoriului. În această lucrare, Chateaubriand a trebuit să sforţeză limba sa, în căt cine o citeşţte simte pe Milton cu stitul seu englezesc iar nici de cum pe Chateaubriand cu eleganţa stilului seu frances.
        Eu, dacă am făcut căteva versuri după traducerea lui Chateaubriand, nu pot zice decăt că am redus în versuri o curată traducere; un sacrificiu în memoria musei lui Milton! De nu dau Romănilor Paradisul lui Milton, le dau cel mult o poesie.
        Paradisul perdut este din XII libre sau cănturi. Bucata care o dau este din librul VII: descrierea creaţiunei. Milton [291] o pune în guraArcangelului Rafael de o spune lui Adam şi Evei; Rafael e mesagerul lui Dumnezeu, carele anunţă celor întăi strămoşi ai noştri perderea paradisului, pentru neascultarea lor.
        Dacă aşi simţi că lucrarea mea ar avea căt de puţin merit, macar ca artă, poate aşi sacrifica mai multe zile din viaţa mea pentru Opera aceasta. Dară sînt mai mult sigur că nu voi fi nici odată un Delille, de aceea, scăp condeiul din mănă!
        
        Rangul meu.
        
        Am scris versul acesta într'un timp pe cănd oamenii din Moldova umbla nebuni după ranguri. Într' adevăr, în timpul domniei lui Grigori Ghica am priimit şi eu doă ranguri, pentru onoarea posturilor ce am cupat; întăi mi s'a dat rangul de Comis şi apoi pe acela de Spatariu. Pentru versul acesta, Domnul voi să mă facă Agă.
        "Măria ta, virtuţile nu se stimulează cu boerii. Instituirea boerismului a putut să fie prea bună în concepţiunea sa, dar a căzut în aşa abuz, încăt oamenii de onoare se confundă cu cei fără de onoare. Are să vie timpul ca să roşească acei ce poartă ranguri; ele astăzi nu reprezintă nici onoarea virtuţei, nici a capacităţei, nici a talentului, nici a patriotismului."
        Domnul suspină şi zise că am cuvănt. Cu toate acestea rangurile se deteră cu profusiune la toţi acei ce voiră să le aibă. Cronica scandaloasă zice că oamenii sei de casă [292] şi împiegaţii Statului spicula decreturile; dar aceasta se va face tot deauna întru căt prerogativa boeriei va fi cu neţărmurire dată capului unui stat. Onoare Caimacamului ţerei Romăneşti, carele, ascultănd opiniunea publică, n'a făcut întrebuinţare de asemine prerogativă!
        
        La legea presei
        
        După regimenul guvernelor regulamentare, în îmbele principate s'a instituit censura. Aceasta a fost cănd mai aspră cănd mai liberală, după influinţa politicei timpului.
        Pentru întăia oară Domnul Moldovei, Grigori Ghica, făcu o lege asupra presei, prin Organul Divanului ad-hoc carele representa puterealegislativă. Prin acea lege descatenduse libera cugetarem pressa avu ocasiune în scurt timp a desvolta opiniunea publică asupra chestiunilor politice care ocupau pe Romăni în urma resboiului orientului.
        Dar legea pressei se desfiinţă după mijlocirile caimacamului Balş în Septemvrie 1856; se restabili censura cea mai arbitrară, după care trei jurnale încetară de a mai eşi, şi ori ce manifestare a liberei cugetări se înăduşi.
        Spre compensare, guvernul interimariu al ţerei Romăneşti dete o mare libertate presei. Onoare patriotismului înălţimei sale D. Alecsandru Ghica! de trei ori onoare liberalismului seu, care în epoca cea mai critică a patriei, lăsă pe romăni să se înţeleagă şi să se lumineze asupra conduitei şi intereselor naţionale ...!
        
        [293]  Epistolă
        	amicului D. Dascalescu
        
        " ... Să te prinzi conlucrător
         	... la Nepărtinitor."
        Nepărtinitoriul a fost o gazetă ce eşia în Iaşi sub auspiţurile răposatului Caimacam Teodor Balş, sub peana cea proastă a D. N. Istrati stegariul antiunioniştilor, şi sub redacţiea unui homme de bois care se numea C. Gane. Nici un princip, nici o idee nobilă sau naţională, nu s'a trătat în gazeta aceasta; ea era un simplu organ de pamfleturi în contra mişcărei naţionale şi a jurnalelor cari propagau ideea unirei Romănilor.
        
        Pe movila Rabaei
        
        	"Nu vezi tu Caterina. şcl ..."
        Tradiţiunea şi istoria mărtureseşte că Petru cel mare, învins fiind de Turci pe Prut, se întărise pe lăngă Movila Răbăei între Prut şi Pruteţ. Pe această Movilă şi acuma essistă o gaură, unde, se zice că se punea Petru şi observa mişcările Turcilor. Dar în  întăriturile aceste, Ruşii nu se [294] vedea în putinţă a se ţinea mult timp; provisiunile le lipseau; cele mai multe le prinseseră învingătorii şi de nici un ajutoriu nu avea Ruşii speranţă. Împăratul şi oştirea erau în desperare. Atunce Caterina, concubina împăratului, însufleţită de o luminoasă idee, propuse că ea a aflat mijlocul cu care să capete pacea. Precum era îmbrăcată bărbăteşte, scoase coiful din cap, puse în el toate sculele şi banii ce avea şi porni prin oştire, cerănd de la soldat pănă la general, să depue fiecare ce are  mai preţios pentru căpătarea măntuirei. Cu chipul acesta se adunară o mare sumă de scule şi bani care se oferiră vizirului Mehmet Baltagi carele comanda oştirea. Cu chipul acesta pacea se primi şi se încheiă. Această inspirăciune făcu pe cumcubină împărăteasă: Petru se cunună cu Caterina.
        Descrierea despre Movila Răbăei să se vază în: Suvenire de Calatoria în Bassarabia Meridională, publicată în 1857, de mine.
        
        Triumful
        
        Versul acesta l'am făcut în comemorisarea zilelor în care Divanurile ad-hoc din Moldova şi ţeara Romănească, convocate după Tratatul de Paris, au rostit cele patru punturi de dorinţe naţionale adică: Unirea principatelor într' un singur Stat, Domnul străin cu ereditate, garanţiea autonomiei după tratatele ţărilor ab-antiquo cu Înalta Poartă, şi Guvernul Constituţional cu o singură cameră.
        Fine.