CRITICA CRITICII Publicul a citit în foiletonul Albinei din 17 ianuarie nişte luări-aminte ale domnului D. G.1 asupra pieselor date la Teatrul Naţional la prilejul benefisului dlui Necolau. Iscălitul se socoteşte în numărul acelora care gîndesc cum că critica nu ar prinde loc în epoca de astăzi, căci, fără a vătăma vro iubire de sine, încă nu avem, nici putem avea o literatură pînă mai tîrziu. Tălmăciri, imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu alcătuieşte o literatură, ş-ar fi păzit tăcere, dacă oareşcare socotinţe judecătoreşti ale dlui D. G. nu l-ar sili odată pentru totdeauna a-şi da opinia sa asupra criticii de faţă, precum ş-asupra celor ce critică, spre învăţătură, pe viitorime. Pe aicea, pe acole sunt oameni care se socot singuri în dreptate de a găsi un lucru bun sau rău, care se mînie cînd rîde publicul şi socot cu totul abătută de bunăvoinţă însuşirea ce-şi ia parterul de a bate în palme la o piesă, fără mai întîi să treacă acele piese la cenzura dumilorsale domnilor, cenzori mai dihai decît a postelniciei. Odată cu binele s-a născut şi răul, odată cu lumina s-a ivit întunericul, adică critica; de aceea, de cînd lumea, critica a fost şchioapă şi oarbă, cînd s-a iscălit D. G. De laudă este publicul(ui) că a înţeles că, bun, rău, locul său este la piese naţionale: dă aplausuri nu numai pentru că piesele sunt bune, dar pentru că a înţeles, fără însuşi a-şi da socoteală de ce, că este mai de folos a se juca pe scena naţională obiceiurile, năravurile ştiute în limba noastră, decît traduceri de obiceiuri străine, de multe ori tălmăcite într-o limbă zisă romînească, care n-o înţelege nici publicul, nici actorul, nici tălmaciul, obiceiuri şi năravuri care n-au nici o asemănare cu ale noastre şi, prin urmare, nici pot aduce vreun folos scopului unui teatru, adică îmbunătăţirea năravurilor şi educaţia obştească. Acei care s-au alunecat pe calea teatrului naţional, niciodată n-au avut gînd să scrie pentru a-şi face un nume sau pentru a se da publicului drept autori, ei sunt simpli iubitori de fală romînească, socotindu-se ca nişte salahori chemaţi a ridica o zidire... arhitecţii vor veni mai tîrziu, dacă criticii nu-i vor speria cumva... silindu-se a da o mică direcţie deşteptării publicului şi acelora care au gînd, talent şi vreme de a scrie... Scopul lor este de a introduce pe scena naţională naţionalitate, dramă şi comedii îmbrăcate în caracterul pămîntului, vorbind cum vorbim cu toţii cînd suntem între noi, fieştecare după treapta lui, iară nu nemţi, franţuji îmbrăcaţi în haine moldoveneşti şi mîrîind o limbă care nu-i nici a lor, nici a noastră. Critica rareori este cumpănită în lecţii sau în laudă, dreaptă în judecată şi învăţată... nu-i destul de a şti carte şi a scri, pentru a fi critică... mai trebuie neapărat judecata nepărtinitoare, cunoştinţa lucrurilor, a lumii şi a oamenilor... cunosc mulţi critici, oameni învăţaţi şi belè profesori, care la şcoala inimii omeneşti ar fi la a.b.c. Sfătuieşti, domnule, publicul a învăţa toate cîte nu ştiu şitoate cîte zic că ştiu... şi apoi să fie critice. Acum altă gîscă... să vorbim de critica de faţă... începutul de la sfîrşit. Domnul D. G. laudă talentul beneficientului şi are cuvînt... Domnul D. G. laudă tot beneficientul de gustoasa alegere a pieselor şi domnul D. G. se încurcă, sau uită cum a început articolul... pentru un critic aceasta este o mare greşeală, începutul şi sfîrşitul nu trebuie să se bată în capete... critica, bună, rea, trebuie să fie logică. Domnul D. G. n-a făcut despicarea cuvenită, domnul D. G. a vătămat logica. Suindu-ne în sus, găsim lauda domnului Alecsandri; nu ştiu cum ar fi făcut să nu-l laude... Dar pot încredinţa că nu l-a înţeles... căci, vorbind de un personaj al piesei, şi anume de cc. (cuconaşul) Nicu: “prostia unui cuconaş de astăzi era caracterizată în el, ca în cel mai desăvîrşit model, pe lîngă care întruneşte încă şi patima amorului”. Nimica de asemenea nu se vede... Domnul A., care a învăţat la alt dascăl decît la dumnealui D. G. istoria lumii, cînd a pus pe scenă pe cuconul Nicu, nici i-a trecut prin minte să caracterizeze pe cc. de astăzi, dar să ne arate cum am fost cu toţii în vîrsta zisă a nevinovăţiei, care nu-i nici copilăria, nici holteiia coaptă, prin care tot omul, care a ajuns măcar la 24 ani, a trecut, ori de ce treaptă a fost sau este: boieri, ţigani, feciori de bacal1... am rîs cu toţii, pentru că fiecare din noi s-a văzut în cc. Nicu, în vreme cînd n-avea mustăţi încă şi iubea o femeie slăvită, cerească, precum sunt toate femeile pentru ibovnicii cei de 18 ani... ai rîs, domnule D. G., fără să ştii de ce rîzi: pentru un critic îi mare mîngîiere... şi cc. de astăzi mulţumesc că-i socotiţi prea proşti ca să rîdă cu d-ta... de d-ta... nu zic. Domnul D. G. se pare a-şi fi adunat toate puterile învăţăturilor gramaticale, toată experienţa filologică, pentru a critica în tot felul biata Băcălie ambiţioasă şi a îngropa sub un nămol de cuvinte sunătoare de ştiinţe dramatice. Din nenorocirea publicului şi acelora care au citit articolul, domnul D. G., precum a înţeles piesa domnului A., asemene a înţeles şi Băcălia dlui R.; nu este de mirare, căci nici unul din care au văzut reprezentaţia nu era mai în stare de a o înţelege şi a critica cu ştiinţă! Băcălia este scrisă moldoveneşte, încît fieştecare a înţeles-o pînă la o iotă, şi tocmai un critic să-şi astupe urechile sau să-şi închidă ochii într-o epocă în care duhul omenesc se dezveleşte, precum ştim, pînă şi la băcali! S-a zis Băcălia ambiţioasă, şi nu O băcălie sau O băcăliţă, pentru că ideea autorului este şi a fost a generaliza şi nicicum a privi la o singură băcălie. Domnul D. G. ar fi trebuit să înţeleagă că băcălia s-a luat drept nume colectiv, care cuprinde toată tagma, precum cînd zice ciubotare se înţeleg şi cel care face ciubote sau papuci sau care le cîrpeşte. S-a zis ambiţioasă: asta nu s-a pus în bobot1, cum ar crede criticul, şi cere o explicaţie care va sluji domnului D. G. pentru alte articole. De la Adam Babadam pînă acum şi cît va fi lumea, omul, cît de mic şi mai cu seamă cel mic, are în cap o sămînţă de ambiţie. Acea ambiţie se îmbracă cu haina favorită a omului, supus, fără să simtă, unei pravili2 nestrămutate de sporire, de înaintire, lăsat de la Dumnezeu, ca omul să nu zacă în statu-co (statu-quo) letargic ca dobitoacele. Între oameni învăţaţi, acele pravili se îndeletnicesc cu descoperiri, iscoade, cărţi, zidiri şi altele. La mulţi, pravila aceasta de deşteptare, mai bine zicînd instinctul, scrisă cu inima omenească (cu care inimi domnul D. G. n-a citit niciodată) nu-i înţeles deopotrivă, nici poate a fi, de vreme ce unii sunt crescuţi cu mai puţine mijloace intelectuale, alţii n-au creştere bună, alţii pe jumătate învăţaţi, alţi cîţiva, deşi învăţaţi, înfăşuraţi însă în pelinjele3 năravurilor pămîntului sau a casnicelor obiceie, alţii în sfîrşit după croiala duhului lor. De aice izvorăsc strîmbăturile, grimasele, ridicurile, criticele şi toate cusururile care îndeamnă pe oameni să rîdă unii de alţii, a se deosebi; cei învăţaţi, înţelepţi se înseamnă prin faptele care rămîn. De aceea un sătean vrea să se facă vornic în satul lui, de aceea vornicul va face, dacă poate, băietul său dascăl de biserică, de aceea un cojocar nu-şi dă fata după un sacagiu, de aceea orişice fată de băcal are ambiţie de a fi mai mult decît o băcăliţă sadea sau o băcăliţă de frunte, de aceea un băcal îşi dă învăţătură copilului, de aceea fieştecare fecior de bacal vrea să-şi schimbe bernevicii4 pe un pantalon, pestelca5 pe o pereche de mănuşi, contăşelul1 pe un surtuc, cuţitul sau cumpenile pe un condei şi să-şi zică domn, în loc de Neculai feciorul. Este de mirare că un om învăţat ca domnul D. G., care vorbeşte de gramatică, să nu ştie aceste toate. Ambiţia este în orice om, în ceea ce atîrnă de dînsul, se încuibează în toată tagma, s-ascunde şi se preface în fel de fel de patimi. Domnul D. G. n-a înţeles titlul piesei, pentru că nu înţelege oamenii. De zice domnul D. G. în trei rînduri că Băcălia nu învredniceşte numele de piesă şi că este numai un tablou de năravuri, sau că cursul piesei nu dezveleşte sfîrşitul ei, sau că acel sfîrşit îi adus fără oareşicare preparaţii dramatice ce se cer neapărat într-o piesă, sau că o intitulaţie de asemenea în mîna dlui D. G., sau în mîna unui om cu talent, ar fi produs o comedie în 4-5 acte, m-aş închina şi aş zice: “foarte mulţumesc, ai cuvînt şi m-oi îndrepta, dacă voi putea”; dar cînd zice că Zoiţa rămîne înfruntată şi Sărmală fără nici o răsplătire, în numele dreptei judecăţi răspund: domnul D. G., precum n-a înţăles pe A., precum n-a înţeles titlul Băcăliei, asemenea n-a înţeles nici pe Zoiţa, nici noima piesei pe care o critică. Zoiţa, în gîndul autorului, este o fiinţă care s-a aruncat afară din sfera ei, prin ambiţia ce are de a fi cc. (cucoană), fără a-şi cumpăni acea ambiţie cu tactul ce este de trebuinţă oricărui om spre a nu fi un obiect de rîs, cînd aleargă după un ţel. Scopul scriitorului a fost de a arăta ridiculi, precum şi este, încheindu-se morala piesei în ruşinarea Zoiţei ca o matimă2 pentru toate fetele (nu numai de băcal, căci noima3 Băcălia se poate înţelege orice trepte ale societăţii), care se urcă mai sus decît se cuvine după împrejurările educaţiei şi ale prejudeţelor pămîntului: tonul face cîntecul. Domnul Sărmală nu-i un cuconaş pospăit numai, care umblă după averi, precum critica îl vede. Sărmală este domnul D. G., autorul, toţi cîţi suntem; în sfîrşit lumea, publicul, care rîde şi se joacă cu cusururile Zoiţei, precum eu cu critica domnului D. G. Sărmală înfiinţează în el judecata obştiei, rîzînd şi folosindu-se de ridicurile Zoiţei; el s-a pus în piesă numai şi numai pentru ca lecţia să saie în ochii fiştecăruia. Sărmală a rîs cît a rîs şi, neputîndu-se folosi, şi-a luat pălăria şi s-a dus: “aşa-i lumea”. Cînd se scrie o critică sau o piesă, trebuie cunoştinţa omului de cînd se naşte şi pîn’ ce moare. De aceea autorul a pus în scenă pe Mătăsar, care, afară de slăbiciunea părintească, face morală croită după meseria lui, educaţia lui şi judecata firească de care în ţara Moldovei cei mai mulţi au cîte o fărmătură, afară de critici, care socot că cu gugoaşe de fată mare se face ou roşu. Sărmală îi critica Zoiţei, Mătăsarul îi critica Zoiţei şi a lui Sărmală. Domnul D. G., care judecă lucrurile şi critică precum se vede, se face cenzor stilului zicînd că eşti familiar! Învăţat, literat şi coborît cu hîrzobul din cer, domnul D. G. socoate că băcalii vorbesc ca profesorii de Academie şi cinovnicii1 în stilul pieselor tălmăcite. Sinonimitate de cuvinte cam groase este iertat, deşi în acest prilej există numai în închipuirea domnului critic; cînd e vorba de bacale şi vorbeşti cu bacali... după ţigan şi ciocan... Încă un punct al criticii nu înţeleg... răsplătirea ce cere domnul D. G. pentru Sărmală... care fuge pe uşă fără a-şi lua ziua bună...Domnul D. G. poate să aibă cuvînt... şi să fie mai competent în răsplătiri băcăleşti decît în critică... dar noi n-am socotit iertat să-l ţinem pe scenă, ca Paraschiva, soţia bacalului, să-l ocărască, pre-cum se va fi obicinuind pe la bacal... sau să-i arunci în cap vreo strachină de icre moi. Să venim la personalitatea cu totul nerespectată. Domnule D. G., cînd un om, precum se înţelege acest cuvînt, şi-a însuşit dreptate a găsi personalităţi într-o producere literară, este dator a-şi 1sprijini zicerea cu dovezi; căci la dimpotrivă îşi dă numele de un aţîţător de foc şi de neadevăruri. Numai şi numai pentru acest cuvînt (nu trebuie) a răspunde la critica dlui D. G.; şi dacă dumnealui a văzut o personalitate în Băcălia, îmi cer iertăciune şi mă jur pe cinste că, cînd s-a făcut această piesă, n-aveam cinste a cunoaşte pe domnul critic; nici am prevăzut că domnul D. G. va cinsti cu fiinţa dumisale Băcălia ambiţioasă. Domnule D. G., cînd am avea vreme să stăm la vorbă, ţi-aş spune că n-ai idee de construcţia unei piese, că nu înţelegi nici autorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pe scenă, nici ştiinţa oamenilor, a lumii şi alte multe, dar sunt încredinţat că nu m-ai înţelege, precum nu înţelegi nici ce citeşti acum. Ştiu că la vîrsta d-tale îi greu de a învăţa: îi mai lesne de a desface decît a face, a descoase decît a coase, a critica decît a scrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înţelegi ce critici, să nu dai iar peste ruşine. STUDIE MOLDOVANĂ I Oamenii care se învîrtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuţi sub generala denumire de nemţi, adică, într-un cuvînt mai lung, de stropşiţi1. Bătrînii, stavile neurcătoare, au părăsit încet cîte încet lumea, unii prin neputinţa vîrstei, alţii şi-au trăit traiul şi şi-au mîncat zilele, adică moldoveneşte mălaiul... Curioasă socoteală! sunt oameni mulţi, cea mai mare parte din generaţia de faţă, copilaşii cu musteaţă, barbă şi plete lungi de la 1835, care şi astăzi tot tineri se numesc; pentru dînşii, vremea a stat locului; şi se îngîmfesc în denumirea de bonjurişti, poreclă ce rămăşiţa bătrînilor ne-a lăsat la 1848 drept moştenire, împreună cu datoriile lor, în ziua călătoriei vecinică. Vai de tinerimea aceea şi de tinereţile aceeaşi tinerime! Veacul n-a stat locului pentru dînsa! Între 1836 şi 1852 sunt şasesprezece ani. Astăzi nemţii, franţuzii de la 1836, bonjuriştii de la 1848 — sunt albi, suri, cei mai tineri sunt obosiţi, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vîrsta celor bătrîni de la 1835. Bez2 socoteala aritmeticească a anilor, aş pune un rămăşag pe o chestie psihologică. Tînărul cel mai tînăr din oamenii de la 1835 este mai bătrîn decît cel mai bătrîn din bătrîni, fie acel bătrîn din vremea celor întîi moscali. În 16 ani, de la 1835 pînă la 1851, mai mult a trăit Moldova decît în cele cinci sute ani istorice, de la descălecarea lui Dragoş la 1359, pînă în zilele părinţilor noştri. 1 2 Viaţa părinţilor a trecut ca şi viaţa strămoşilor lor, adică lină ca un rîu ce cură prin livezi şi grădini şi se pierde fără huiet în Siret. Întîmplările lumii de primprejur mureau la graniţă, vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi. Viaţa noastră nu are legătură cu a lor, am putea să zicem mai că nu suntem fiii lor. Părinţii noştri au deschis ochii în leagănul strămoşesc, oamenii de la 1835, care inaugurează generaţia de faţă, au răsărit în larma ideilor nouă. Ochii şi gîndul părinţilor se învîrteau la Răsărit, ai noştri sunt ţintiţi spre Apus, deosebire de la cer pînă la pămînt. Este o vorbă ţărănească, ce seamănă a fi în Moldova de cînd Papură-Vodă: “sireacu Ştefan vodă, unde-i să vadă?” Această vorbă mult m-a muncit cu gîndul, care n-am vreme să le spui toate, decît unul. Îmi închipuiesc cîteodată că a ieşit din mormînt un strămoş de ai noştri, un vornic de Ţara de Sus, un boier de Orhei, un hatman, un căpitan de tîrg, sau măcar cel mai ascuns postelnicel din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei-Sfinţilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii în oamenii de astăzi?... Hainele, năravurile, pămîntul au luat prefacere... pînă şi numele. Astăzi nu mai suntem fiii hatmanului Baltag sau ai căpitanului Dragomir, dară domnul de Baltag, domnul de Dragomir, domnul de Lozonschi. Cît despre Ştefan vodă, îi mai uşoară treaba. Lozonscheştii, Dragomireştii s-ar mira, Ştefan vodă s-ar crede în ţară străină. Întîi şi-ntîi, de-ar mai putea veni un Ştefan vodă pe calul lui cel voinic de la Valea Albă, de la tîrgul Băii, din codrii Bîrladului, de la Dumbrava Roşie, sunt încredinţat că nu l-am înţelege... vorba lui n-ar fi vorba noastră!... Văd parcă în foiletonul Zimbrului imnul următor: “Erou ilustru, trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi indifinisabilă pentru meritul neinninvincinibilităciunei tale!...” I1 alte cauze şi mai frumoase, la care bietul Ştefan ar holba ochii lui cei înfricoşaţi... tare mi-i teamă 1 că în ziua de pe urmă, cînd trîmbiţa cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idee — Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă pînă în vîrv: limbă, haine, obiceiuri, pînă şi numele... nu mai suntem moldoveni, ci romani. II Să spui drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vieţii nouă, iuţeala sîngelui au năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească casnică, fără să ne uităm înapoi, fără să ne simţim! dar sunt ceasuri cînd inima se întoarce în urmă şi ş-aduce aminte de cîteva fizionomii, de cîteva obiceiuri ce plutesc pe nămolul risipilor. Repejunea cu care se stinge trecutul dintre noi este cea mai straşnică judecată a acelui trecut; ceea ce este vrednic de viaţă nu moare niciodată; nevrednicia se şterge din aducerea-aminte a oamenilor într-o clipală! unde sunt faptele de la 1772 pînă la 1835, care vor rămînea drept fală şi folos în cronicile ţării! unde sunt numele neuitate de poporul moldovan?... trecutul dar îi mort şi de tot mort. Pînă a nu arunca ţărîna vecinică pe sicriul lui, să ne mai uităm la dînsul; nu se întîmplă adeseori în lume într-o casă un mort, care, în viaţă fiind, nu-l iubeau casnicii? însă copiii, rudele, megieşii se strîng, se uită încă o dată la dînsul, îşi aduc aminte numai de bunele însuşiri ale răposatului şi, spre vecinica ziua bună, cuvîntează un frumos şi creştinesc: Dumnezeu să-l ierte! Aşa zicem şi noi: Dumnezeu să ierte trecutul, întîi pentru că a murit, şi al doile pentru că suntem ca megieşii cei buni şi am scociorît în viaţa lui ce-a fost mai bun. Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm cîteva din obiceiurele copilăriei noastre... adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova şi am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamţ, de franţuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca cîteva flori pe mormîntul grabnic al părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de la 1835, tinerii şi bonjuriştii suri de astăzi, vom fi chemaţi barbarie, vom fi judecaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osîndiţi nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partidelor şi a opiniei mulţimii, opiniei, armă nouă ca şi cuvîntul cu care am îngropat părinţii noştri, şi care la rîndul nostru are să ne dizgrume...! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... aşa... încît mii de ani n-a preface-o. Rămăşiţa trecutului, ce întunecă cînd şi cînd o parte din viaţa noastră zilnică, se răreşte, Moldova veche mi se înfăţişează ca o pădure deasă şi mare, unde toporul a tăiat iute, fără a avea vreme de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stîrpeşte zi pe zi rădăcinile şi preface codrul în curătură1, curătura — în lan frumos, iar lanul — în cîmpii roditoare.Dar strămoşii noştri, săracii, cu ce să-i mîngîiem? Florile care aş vrea s-arunc pe ţărîna proaspătă a trecutului sunt culese nu în viaţa lui politică sau morală, dară în cele multe obiceiuri casnice, care ne-au legănat în faşură. Multe s-au dus, multe au rămas, dar, sărmanele, vai de ele! fricoase, ruşinoase, ele se ascund şi se pierd de frica bontonului. În stîrpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul2, nici condiţiile civile, morale, politice sau sociale ale vremii de atuncea, ci numai fizionomia casnică, viorelele şi toporaşii îngropaţi în risipa codrului. Nu numai le doresc, dar i le găsesc de neapărată nevoie. Nimica nu ne mai leagă cu trecutul, şi fără trecut o societate este şchioapă. Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestatornice sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac3. 1 Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele boiereşti; să mărturisim un adevăr adînc, ele s-au depărtat de fizionomia poporală, pre cît s-au depărtat de tradiţiile boiereşti; în vreme ce în zilele părinţilor noştri obiceiurile acopereau sub o singură mantie toate treptele poporului moldovan. Credinţa, vorba era una la boieri şi la plugari; acea legătură s-a întrerupt, o prăpastie adîncă desparte boierul de astăzi de popor; acea prăpastie să cheamă ştiinţa; pe cît boierul creşte în idei şi în învăţături, pe atîta poporul rămîne în urmă. Pe vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt boier, se înţelegeau amîndoi în limbă şi în idei, astăzi înţelegem poporul cu inima numai, el nu mai este alta pentru noi decît o studie curioasă, morală sau pitorească. Pentru părinţii noştri, studia pitorească nu era pe lume. Avem dar o datorie sfîntă, firească şi naţională a culege viaţa părintească privată; nenorocirea literaturii, pedantă în silogism, pedantă în condei, pedantă în idei, care ne îneacă şi omoară în ţările romîne închipuirea sub o ridicolă ingeniozitate a cuvintelor, nu vine din altă pricină decît din neştiinţa tradiţiilor vieţii strămoşeşti. De abia născuţi la lumină, nu ne uităm la leagănul copilăriei noastre, am ajuns în halul poeţilor, învăţaţilor şi teologilor imperiei răsăritene; sau pentru înţelegerea versificatorilor, gramaticilor şi neologilor moldoveni, ardeleni, bucovineni şi bucureşteni suntem Trisotinii şi Vadiuşii veacului al 19-lea. Pentru cei ce nu ar înţelege ideea mea, i-aş întreba cine oare citeşte nămolul de poezii, ce se nasc ca muştele vara pe toată ziua?... şi cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu A1...? Adevărat, filomela îi cuvînt poetic, azura îi frumos, orizonul nu-i slut şi elementele fac bine în paginile poeziilor văduve de cititori. Dar ce folos! limbajul, geniul, inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sunt străine, iar 1 nu romîne, sau pentru că suntem încă prea barbari, şi nedemni de lirele acestor armonioşi, deşi neinteligibili orfei1. Ne învîrtim într-o dilemă grea; sau sunt poeţii de astăzi prea sublimi pentru noi sau suntem prea proşti pentru accentele divei armoniei nouă şi dar în tot chipul poeţii scriu în deşert; însă nu aşa, poezia adevărată este şi a fost răsuflarea naţiilor, inima popoarelor; fieştecare naţie are organizaţia sa; în acea organizaţie intră limbă, haine, tradiţii istorice sau casnice, obiceiurile care dezvoltesc plecările bune sau rele, în timp ce tăria lor pe un pămînt şi cu înrîuririle sufleteşti şi sociale se numeşte naţionalitate. Cei care cîntă latineşte, franţuzeşte, italieneşte, englezeşte sau măcar chinezeşte pot plăcea pedanţilor, dar nu-s poeţi romîni: Mioara, Naframa, Mihul (balada), Bujor, Toma lui Moşu, Codreanul vor trăi cît va fi un romîn pe lume, iar poeziile D. D... D. D... D. D... D. D... vor trăi vremea cerşută ca să putrezească un conţ2 de hîrtie, sau cu mare greutate şi cu cheltuială să treacă de la librăria dlui Nica la cofetăria lui Vasile. Încheierea mea este în puţine vorbe, ceea ce se face pentru ba-lade, trebuie să se facă şi pentru toate tradiţiile noastre; cîntece şi tradiţii fac una, ele se tălmăcesc şi se întregesc. Izvorul adevăratei literaturi este aicea; dacă aş fi poet şi mai ales poet mitologic, aş edita întîi mitologia romînă, care-i frumoasă ca şi acea latină sau greacă şi care nu-i bătrînă şi purtată ca o rufă lepădată, şi ar fi înţeleasă de tot omul ce ştie numai romîneşte. Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cîntecul. Suntem în minutul vajnic, unde trebuie să facem chipul trecutului, precum se face la ceasul morţii portretul unei rude. Cincisprezece ani încă, şi hainele, limba şi obiceiurile societăţii moldovene de ieri 1se vor acufunda în uitare; cu ce vom fabrica oda, drama, vodevilul sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria, dacă nu vom cunoaşte sufletul mortului? Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti de unde a pornit? Ce mîngîieri putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărimea luptei? Ce soi de părinţi vom fi, dacă lepădăm clironomia1 părintească: cîntecele mancilor2, stahiile nopţilor, poveştile chelarilor3, prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupîneselor, greceasca dascălului şi cîte şi cîte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-or mai veni, sunt legate cu viaţa politică şi mora-la obştească, istoria filozofică a vremilor trecute? III Arma întîi şi cea mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi. Straiul făcea omul; felul hainei modelează trupul şi mintea, şi întipăreşte din părinţi în fii tradiţiile şi obiceiurile. Precuvîntarea istoriei moderne a ţărilor romîne este neapărat schimbul portului; civilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirii hainelor vechi; ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii, şi mai straşnici decît năvălirile tătăreşti, încît ai scăpăra, au pîrjolit şacşîri4, şlicuri5, mestii6, giubele7 şi toată garderoba strămoşească. Ivirea pantalonului în Principate, ca tot lucrul menit de a preface societăţile, fu întîi ruşinoasă, rîsă, hulită şi bajocorită. Cel întîi romîn care şi-a schimbat hainele pe un frac şi o pălărie a fost 1 2 3 4 5 6 7 multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de caraghios, sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi rîdeau, rîndaşii şi ţiganii s-ar fi ruşinat să-şi ia căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-şi bărbile mari şi tufoase după rang şi cin, strigau: “Măi neamţule!...” cu un haz nespus. Iarna ştrengarii alungau surtucele pe uliţă... “cald... cald... domnule?...” şi alte multe frumoase iscodiri ale duhului de pe acea vreme. Boierii şi cucoanele leşinau de rîs; un boier mare din capitalie, în ziua care, mai mult de glumă decît dinadins, se şfăbise, ieşi pe uliţele Ieşului; i se păru lumea cu totul alta, pînă în acea zi soarele şi lumina nu avuseră putere să răzbată prin taclituri1, scurteice; boierul, deşi deprins în hainele egalităţii, cum le numesc autorii de astăzi, sufla însă mai slobod şi mai voios. Ce gîndea boierul în hainele egalităţii nu se ştie, el singur a uitat impresiile momentului, căci în mijlocul vioşelei sale o mînă neagră şi vînoasă îl apucă de mîneca surtucului, şi un glas îi striga în ureche: “A! ce dracu!... Domnule... parcă eşti surd... de cînd te strig!...hai degrabă să dregi trăsura, că aşteaptă boierul să iasă la Copou!...” Boierul se întoarse cu o vorbă lată şi curată moldovenească... iar vezeteul, înspăimîntat, se depărta mîrîind în dinţi: “Pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-a nemţit şi stăpînul meu!...” Vezeteul luase pe boier sadea de carătaş! O, egalitate! iată faptele tale...! Nu trecea prin cugetul epocii că în ziua aceea un vînt mare trecea peste Moldova şi-i schimba faţa... astăzi hainele vechi au rămas un suvenir de care ne mirăm cînd se mai iveşte pe teatru. Precum primăvara rupe gheaţa, umflă pîraiele şi porneşte puhoaiele, aşa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repejunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, dărmînd în dreapta şi-n stînga bunul şi răul, clătinînd toate obiceiurile 1 şi toate credinţele oamenilor vechi; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacele1 şi şlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizaţiei; am trîntit tot la pămînt, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale ale lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Emancipaţia copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni... Înrîurirea morală a pantalonului a fost nemărginită... În vremea veche, un copil pînă la 25 ani nu avea voie, nici îndrăzneală să şadă jos fără porunca tatălui; cît ar fi fost de bătrîn, burlac sau însurat, ieşit sau neieşit din casa părintească, tot copil era; un boier cu barba albă istorisi într-o zi că, fiind odată la drum cu nevasta lui, doi copii şi părintele lui, s-au ascuns în dosul trăsurii să tragă un ciubuc de chef... şi găsindu-l tata-boier, i-a rupt ciubucul de spate...! De cînd pantalonii, sistema educaţiei s-a schimbat! frica, varga şi ciubucul au lipsit. În relaţiile sociale, schimbarea a fost mare, mai simţitoare, fracul a introdus demnitatea, pantalonul a silit oamenii a-şi măsura coloveranţiile ce le făceau celor de la care aşteptau vrun folos. Straiul oriental, moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială... straiul de astăzi, prins în curele, supiele, gîtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şale şi de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliţi a nu se pleca pe cît poate ar vrea... între doi oameni cu fraci, pantaloni şi pălărie, pas de cunoaşte care îi de viţă, care îi om nou; educaţia şi pantalonul au astupat şanţurile ce despărţeau clasele boiereşti. În vremea de mai înainte, haina era răvaşul de drum al omului, care-ţi spunea de departe măsura închinăciunii, sau te si-lea să dai dreapta sau stînga pe drumuri. După barbă rasă de tot, mai mult sau mai puţin rătunzită, sau după soiul căciulii ştiai cu cine ai de a face; cu cît căciula era mai mare, cu atîta omul era mai însemnat; pe cît şlicul se urca în lăţime şi în lungime, cu atîta capul aflat dedesubt era tare şi mare şi straşnic la viaţă. 1 Un om pe vremea aceea putea fără ruşine să nu ştie carte, dar pentru un şlic, mai ales să fi fost acel şlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vînt. Costumul însemnat aicea va părea urmaşilor noştri o poveste din halimale1!... poate că străbunii noştri ne-ar fi strîns de gît, să fi gîndit ei că vom fi cu capetele pletoase, nerase şi nevrednice de şlic şi de calpac! Halima va părea viitorului slava lăutarilor, precum ni se pare halima astăzi, cînd povestesc babele şi moşnegii de taiafetul bătrînilor: un boiernaş avea 20 slugi, un boier şlicar de la 20 în sus, calpacele se urmau peste sută! Deşi mamele noastre strîngeau oalele cu unt şi smîntînă sub divanuri, economia era cuvînt şi lucru necunoscut, petrecerile erau uriaşe, viaţa de la ţară — o veselie îndelungată! ospitalitatea de care ne fălim astăzi, ca o dreaptă, sfîntă şi nemuritoare moştenire a sîngelui roman... este umbra numai a ospitalităţii părinteşti... hanurile, tractirurile2, otelurile au intrat în ţară în frac şi în pantaloni. IV Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc... cu cît vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atîta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scîrţîie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină pînă în gît de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întîi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau cînd la unul, cînd la altul. Ţiganii trăgeau la manele3 de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi 1 pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvîrleau în sus fesurile şi se sărutau cu lăutarii; cînd nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămînea frica tîlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gîndea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic1 şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, cînd şi cînd cîte o rară vizită întreieşte mai mult decît împrăştie urîtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învîrteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului cînd ajung şi cînd pornesc... Verdeaţa cîmpului se cuprinde în iarba din ogradă... umbra copacilor... în doi salcîmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară. Cînd îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa; fracul ne-a deşteptat mintea, dar ne-a strîns inimile, ca şi piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, rîsul nostru îi jumătate de rîs; fudulia părintească era măreaţă, pompoasă şi boierească, a noastră îi oţărîtă; veselia cuprindea ştiuţii, cunosuţii şi necunoscuţii; se vedeau şi erau prieteni; noi suntem reci şi cît s-ar putea mai străini unii de alţii; şlic şi şlic se iubeau, noi nu ştim dacă sub oricare frac este un om; de aceea prietenia în acea vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună; cu şaga, cu veselia şi traiul de atunce numai ţara putea să placă părinţilor noştri, salonul îi nou ca şi noi. Cu cît erau slobozi şi şăgalnici cu femeile în adunările lor, începute şi sfîrşite cu mese mari şi lăutari, cu atîta suntem politicoşi şi rezervaţi cu damele, gluma, şi inima groasă era duhul 1 de atuncea; galanteria lor nu s-ar primi măcar într-un bal public din Păcurari sau în vestitul şi raposatul Şuster-bal de la Pîrlita... cîte şi cîte alte obiceiuri care nu le ştiu, nu vorbesc de vremile încă mai vechi unde echipajurile jupîneselor erau un car în doi sau în patru boi, trăsurile boierilor — un cal umblător, cofetăriile — o rachierie-cîrciumă, unde boierii cinsteau un pahar de rachiu şi luau un covrig pînă a nu merge la Divan; aceste vremi sunt timpurile eroice, adică fabuloase, ale societăţii moldovene. Socotesc în opinia mea că mult aş face pentru luminarea istoriei, pentru dezvoltarea adevăratei literaturi naţionale, de aş putea culege, zi de zi, ceas pe ceas, impresiile, hainele, traiul strămoşesc, sau măcar de aş putea ţinti gîndul oamenilor de talent a o face. Nu numai că nu-s bătrîn... dar încă sunt tînăr de la 1835... şi tot îmi aduc aminte de cîteva lucruri. Una din cele mai vii întipăriri ale trecutului îmi este serbarea zilei-întîi mai. Dacă aş fi cît de puţin pedant, nu mi-ar fi greu să leg astă serbare naţională cu sărbătoarea unei dumnezoaie a cîmpiilor latine de pe vremea strămoşului nostru Traian şi suitorii lui pînă la bunul Evandru; de nu mai jertfim pe altar un miel, fruntea turmei, şi o juncă albă, fudulia imaşelor, de nu mai dăm zînei colive făcute de miere şi fructe de făină în ziua aceasta, dar obiceiul tot a păstrat florile şi veselia. Fie această zi serbarea Maiei sau, precum îmi place a gîndi, a (zeiţei) Floris, cîţi flăcăi şi cîte fete mari sau codane în ţările romîneşti, toţi şi toate se împodobesc cu flori, care la pălării, care la codiţă, care la sîn; Moldova, Ardealul, Ţara Muntenească în acea zi sunt flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se piaptănă şi în zori de ziuă cînd Flora, vreau să zic zi-întîi mai, surîde (mă rog de iertare), văile clocotesc de chiote, pocnete de frunze, de rîsuri, de fluiere şi de cimpoaie; fetele aleargă prin pădure după flori, băieţii — după fete; mesele se întind pe sub copaci, doinele răsună, pe coastele dealurilor nevestele şed la vorbă, iar seara o horă neobosită se învîrteşte la scrînciob în preajma crîşmei. Deşi boierii, părinţii noştri, erau moldoveni, viaţa cîmpeană fiind adevărata lor viaţă, sărbătorile aveau tot aceeaşi primire în curtea boierească şi în bordeiul sătesc, epocile mari ale anului, adică sărbătorile bisericii şi serbările obiceiului, erau bucuria boierului şi bucuria ţăranului, precum umbra, urletul cîinilor noaptea, stahiile şi strigoii (nu de la Teatrul Naţional, dar strigoii de la sf. Andrei) îi umpleau de speriat pe amîndoi. La zi-întîi mai era huiet mare în curţile boiereşti; ţiganii, pînă şi bucătarul, se fuduleau în cămaşe din întîmplare curate, chelarul, chelăriţa, lăptăriţa, surugiii, oamenii ogrădaşi, albi ca omătul şi raşi; ograda se mătura, ţigancele de prin casă n-aveau încă vreme să rupă rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti. În sfîrşit, toată casa era plină de mişcare, toate feţele pline de bucurie; în asemene zi, jupînesele de la camară ţipau şi nu prea băteau, cucoana da două palme în loc de trei; după mult învălmăşag şi ameţeală a nenumăratelor slugi, trăsurile cu cai împovăraţi trăgeau la scară: în una se suia cucoana, cuconul şi arnăutul cu ciubucul, în alta jupîneasa cu vutca şi dulceţile, în alta sofragiul cu talgerele, cuţitele, tacîmurile şi ţigănaşul clasic, în alta stolnicul cu vinul, cafeaua şi pîinea, în alta bucătarul, în alta proviziile şi, în sfîrşit, slugile; femeile şi cuconaşii. De se întîmplau musafiri, precum şi era obiceiul, adunarea nu se mai număra, drumul se acoperea de trăsuri, strînsura cu răcnetele, chiotul ei semăna a o nuntă de cele huioase, precum numai părinţii noştri ştiau a le face; călăreţii, baloanele1, braşovencele2 şi căruţele ajungeau într-o poiană mare şi frumoasă în mijlocul codrului, unde iarba (e) frumoasă ca mătasea şi în vîrv se găităneşte3, nu departe de un izvor rece, în care sticlesc fedeleşele4 cu vin. Mesele se întind după o dulceaţă, masa boierească, masa jupînesei, a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor; sub poalele codrului verde se vede un foc 1 2 3 4 uriaş, şi împrejurul focului bucătarii asudaţi muncesc cît pot: mieii întregi se întorc în frigări de lemn, iar pîrpălacul umple pădurea de miros. Lăutarii cîntă, lăutarii, bucuria inimilor, veselia urechilor părinteşti, tot soiul lăutarilor de astăzi, care numai la vedere ne umpleau pe noi de spaimă şi frică, ca buhaiul urător în ajunul Anului Nou. Boierii se puneau la benchetuit şi-i trăgeau o veselie mai homerică decît cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuţii dau din puşte, cucoanele cîntau un viers frumos cu ahturi nesfîrşite şi cu ochii înecaţi în amor, slugile huiau şi se băteau în capete, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot şi o amestecare nespusă. La întoarcere, popasurile se îndeseau, închinarea paharelor era un act serios şi beţia — o faptă măreaţă. Generaţia noastră îi posomorîtă, lumea era zgomotoasă şi cerul neguros, cînd ne-am născut... O zi îi ca şi alta; nici una nu se aşteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulţumire deosebită; ar veni sau nu, tot atîta ne-ar fi. Bucuriile şi necazurile oamenilor trecuţi nu le înţelegem; Anul Nou sau anul trecut, zi-ntîi mai sau altă zi, tot acelaşi urît ne aduce, tot acelaşi sacalîc1 ne lasă; petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul, petrecerea noastră e gîndul posomorît; balurile, care ţin loc de adunările cele vechi, seamănă pe lîngă ele o îngropare. Dacă culegem cîte o floare, dacă vrem cîteodată să iubim, facem... o experienţă... o studie a inimii...! Sunt douăzeci de ani de cînd n-am mai văzut o zi-întîi mai cumsecade... Şi nici voi mai vedea. De-abia se simte în ziua aceea o mişcare moale; sărbătorile au zburat. Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o ţară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaşte; străinătatea se oploşeşte între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap pînă în picioare pînă a nu rosti un cuvînt. Cu cît cîştigăm în propăşiri, cu atîta pierdem în relaţiile private. 1 HOLERA De o bucată de vreme încoace o ameninţare înfricoşată se leagănă pe populaţiile Europei. Ca şi ciuma în timpurile trecute, ie, şi mai mult decît ciuma, holera îşi întinde stăpînirea pe toate ţărmurile, înfruntă toate climele şi se joacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza, răceala sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă. Vine, se duce cu pricină şi fără pricină, se întoarce neaşteptat, zboară sau cloceşte... cînd îşi alege prada... cînd o ia de-a valma. Moldova a văzut holera de două ori şi n-o mai uită... ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri... căci holera este legată cu cronicile timpului nou. Iar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră; holera a bătut ţara leahului, Galiţia, se presupune pe unelocuri în ţara neamţului. Teama a fost mare mai deunăzi şi mult se lungise; holera a slujit de vorbă prin salonurile Ieşului. La acest prilej am auzit multă aducere-aminte a amînduror holere din Moldova. Din două sute de oameni, boieri şi feciori de boieri, nici unul nu s-a găsit să nu fie voinicul unui episod, însă eu, care am avut nenorocirea de a rămînea singur viu din patruzeci persoane ce locuiau într-o casă, să spun drept că nu cred episoadelor nouă de la 1848. Dar frica trezită în voinicii noştri cetăţeni mi-a adus aminte de o baladă şi de un om... cinstit... La întîmplări mari se arată fizionomia popoarelor şi se poate măsura puterea sufletească a omenirii. Atuncea se dezveleşte dacă un popor îi dobitoc sau om. Aşadară, pe cînd treptele ridicate ale societăţii fug, se vaietă, se înflanelesc, pe cînd doctorii lipsesc şi spitalurile se închid, fizionomia obştii rămîne tot serioasă şi neschimbată... ca fatalitatea... zeul cel mare al strămoşilor noştri... Dogma zisă a Orientului, nu ştiu de ce, este religia popoarelor... “De este să fie, tot a fi...” şi cu vorba aceasta romînul horăieşte liniştit, măcar să piară lumea... Însă în toată această stoică linişte, inima se moaie. Relaţiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cît de mare este nebăgarea în seamă externă a năravurilor, la întîmplări care covîrşesc închipuirea omenească şi o ţintuiesc într-o nemărginită neputinţă, un ce nespus şi neputincios a spune aruncă o măreaţă şi jalnică apropiere. Doi prieteni întîlnindu-se se strîng mai tare de mînă, şi de intră în vro crîciumă nu numai închină paharele cu seriosul cunosut al romînilor, dară fac o adevărată libaţie morţii: “Să ne întîlnim pe ceea lume, măi frate”. Balada care ne dovedeşte aceste două feţe grave şi simţite ale medaliei numită romînul, ca toate baladele populare, începe cu expunerea cea măreaţă în două linii a sugetului, de care numai zicătorii satelor şi Homerii ştiu taina... Sus pe malul Oltului, La casele Vîlcului, Vîlcu bea şi veseleşte, De holeră nici gîndeşte. Vîlcu “bea şi veseleşte”, Vîlcu, romînul care nu-şi schimbă nici faţa, nici obiceiurile în fiinţa primejdiei ce ameninţa curtea şi bordeiul, se găteşte de dus în cîmpie la agonisit pentru copii după mustrarea maicii sale bătrîne care-i zice: — Tu bei şi te veseleşti Şi de holeră nu gîndeşti. Dar balada urmează: Iată holera că sosea... La expresia aceasta nu-ţi aduci aminte cum ne închipuiam în frageda noastră copilărie fiinţa ciumei?... o femeie mititică la stat, îmbrăcată de sus pînă în picioare într-o pînză albă feştelită, înfăşurată pînă sub gîtiţă într-o cîrpă iarăşi albă, încît nici obrazul, nici ochii, nici gura nu se vedea, o închipuire poporală, ca să tălmăcească că boalele sunt oarbe şi seceră tot, bunul şi răul, cîteodată mai mult pe bunul, bătrînul şi tinereţea, şi pe cel nevoiaş, şi cel care nu cere altă de la Dumnezeu decît viaţă îndelungată. De multe ori am visat chipul ciumei şi pe ţiganca cea naltă-naltă ca copacii, care se primblă prin poiene cu desaga de-a umere de-amiază şi se uită în ţarină peste garduri... Holera sosi... Aicea începe duelul între epidemie şi puterea sufletească. Aici obrazul cel de bronz al romînului se topeşte şi rămîne omul cu simţirile lui... Orbul sau cerşetorul care a cîntat întîi cîntecul Holerei, prin o tranziţie minunată, se ridică de la metamorfoza ovidică şi mărimea epică a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simţit şi mai dureros. Romînul cel nepăsător, romînul care, deşi se veseleşte cînd lumea se sfarmă, Vîlcu întreabă cu şaga cea vicleană care o cunoaştem toţi: — “He, Holeră, ce cauţi pe la noi?” — “Am venit — răspunde baba încîrpuită — am venit să-ţi iau copilele.” Vîlcu ştia că poate să moară şi nu-i păsa: Dar de copile nu gîndea... Romînul piere, omul şi părintele se iveşte, balada nu se încurcă în analiză, trece repede la ţelul ei, căci ştie marele poet că omul se mişcă întîi la întîmplări, şi apoi vin reflecţiile. Gîndul, adică reflecţia, nu este în obiceiurile romînului, balada ne-a spus-o din capul locului. Vîlcu intră în tocmală cu Holera... o trăsătură foarte repede, dară foarte caracteristică a neamului nostru. Vîlcu plînge şi intră în tocmală... vrea să deie ruşfert1 răului... şi ce ruşfert... ruşfert părintesc. 1 Lasă copilele, Că mi-s dragi ca soarele, Şi-mi ia zilele. Părintele şi romînul au vorbit, căci la romîn, după copil, ce este în rîndul dragostei decît natura, cîmpul, codrul şi soarele!... Holera cea puternică nu se îndură de lacrimile romînului... Vîlcu, omul care a gîndit că nimic nu este mai scump decît bucuriile sufletului, de la ruşfertul moral pică la ruşfertul cunoscut... el vrea să deie carul... boii... oile... tot... numai să scape copilele... care-i sunt dragi ca soarele... Dialogul cu Holera se mîntuie în repetiţia acestei comparaţii, şi un rînd mai jos, după ce ne arată Holera făcînd semne cu mîna la portiţă unei copiliţe bălăioare, balada adaugă fără altă zicere: că “sus pe malul Oltului” a rămas pustie: “casa Vîlcului”!... Aţi văzut canavaua baladei, să vorbim şi de omul cinstit, aista-i un episod... dară adevărat. Pe la anul 1838 sau 1839 mă întîmplasem într-o după-masă la polcovnicul M., unde o numeroasă adunare de militari şi particulari se îndeletnicea a bea ciubuce pe nişte lungi divanuri în odaia cea mare, care pe atuncea încă nu se chema, peste tot locul, salon. Fumul întuneca odaia şi vorba felurită se curmezeşea. În mijlocul vuietului, uşa se deschise şi dl Maior B... intră. Un ura îl primi şi vorbele îşi luară iar cursul lor. Iaşul la 1839, ca şi astăzi, nu se deosebea prin vreun entuziasm straşnic pentru nici o individualitate sau vro pricină. Primirea dlui B. mă mira... şi este de mirare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană societăţii Iaşului. Nici înrîurire... nici bogăţie... nici linguşire... nici tinereţe, nici scandaluri politice sau amoreză; cronica Iaşului, aşa de bogată pe acea vreme, nu-l ştia. Nesimţitor nu era maiorul, căci îşi întorcea capul cînd întîlnea o femeie bătrînă sau slută, iar cu cele frumoase vorbea multă vreme şi altele... Ce era dară domnul B., să insufle o aşa dragoste... Era pentru mulţi un original şi pentru toţi... lucru rar... un om cinstit!... Domnul B. era de mijloc la făptură, dară aşa de ţigărit1 şi de slab, că se vedea printr-însul, şi se părea un uriaş; o pereche de pantaloni largi peste toată măsura lui putea ascunde fusele ce-i slujeau de piciore. Cînd se primbla, mîinile mergeau într-o parte, picioarele în alta, iar capul se legăna în toate părţile; întîlnindu-l pe uliţă dînd peste trăsuri, încurcîndu-se în pavelele şi butucii cu care era podit Iaşul, se părea o stahie... Capul era dezbrăcat de păr şi numai în vîrf viţe surii şi strălucitoare se clătinau, fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrşită cu o pereche de sprîncene tufoase ca secara de la Sfînta Elena, se lega cu un nas coroietic. Ochii mititei şi scînteietori şi mustaţa sa neagră ca pana corbului şi dreaptă ca părul ariciului zburlit, doi favoriţi puternici cuprinzînd ovalul obrazului, arat de vine albastre, făceau din dl B. o fizionomie neuitată. Pe lîngă acestea era plin de distracţii, moale în mişcări, glasul întunecat şi slab, şi îşi mînca nesfîrşit mustăţile. Sufleteşte dl B. era bun, de treabă, harnic şi cinstit, de plesneai de ciudă. Mi se pare că îl văd încă. Cum şedeam trîntiţi pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ţinea în picioare în apropierea unei mese, pe care îşi sprijinea o mînă lungă şi dispoiată, pufăind nemţeşte dintr-un ciubuc. La şegile noastre de taifetul său tutungeresc, întrolocate2 de reflecţii filozofice asupra fumului şi a măririlor, căci erau tineri toţi pe atuncea, maiorul zicea cu zîmbetul lui: “Totu-i fum în lume, fum pentru fum, mai bine îmi place a trage cătinel şi multă vreme din pipa asta, decît iute şi să se scurgă repede. Cei care se suie vîrtos pe o roată se scoboară aşijderea.” O rază de soare se juca pe fizionomia maiorului şi se asemăna, aş zice dacă le-aţi cunoaşte, cu zugrăvelile lui Rembrandt, iar fiindcă mulţi nu cunosc acele zugrăveli, el se aseamănă cu un chip din altă lume. Fiecare din noi făcea monografia tutunului, spunea ziua, ceasul şi prilejul cînd începuse a deprinde puturosul nărav. 1 — Eu — zicea maiorul — nici gustul, nici pilda, nici îndemnul vreunei femei nu m-au adus la aceasta... căci sunt femei care s-ar socoti necinstite să iubească un om care nu juca biliard şi cărţi şi nu trăgea tutun... Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujba mea de a vedea şi a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica străjile ce picau, a îngropa fără deosebire soldaţii şi civilii, rugasem pe doctorul ştabului1 să-mi deie vreun leac, socotind şi eu că ar putea fi vreun leac. Aşa-i omul!... cînd zidirea lumii se sfarmă, omul cel mai tare seamănă (a) copil, necredinciosul aleargă la doctori, pe care înainte şi în urma primejdiei îi chemăm şarlatani. Cîtu-i viaţa înflorită, o cheltuim nebuneşte; cînd moartea bate la uşă, stăruind la leacul hotărît ca un creditor îndărătnic, ne rugăm să mai aştepte o minută. Doctorul îmi dădu rîzînd un şipuşor2 şi-mi prescri să beau tutun: “Holera — zice el — e boala văzduhului, fumul îl curăţă; fumă şi nu te teme... căci dacă e pe moarte, apoi holera nimereşte şi în curţile aerisite şi curate şi te uită şi lîngă un bolnav; în mîna lui Dumnezeu e taina şi leacul...” Întărit asemenea de facultate mă dădui îndatoririlor mele, fără a mai gîndi la primejdie. Pipa în dinţi, în buzunări leacuri şi flanele, doctoream şi încurajam soldaţii, care de multe ori mureau în braţele mele. Într-o zi însă am crezut că rîndul meu sosi... Un soldat adusese holeră în Iaşi, într-o clipală moartea îşi întinse aripile asupra marelui oraş. De multe ori slobozind unui soldat foaia la spital, se ducea la groapă. La început ocîrmuirea, spre liniştea poporului, ascundea răul, dară răul îndoindu-se, însutindu-se în puţine zile, spaima apucă orăşenii; începură oamenii a fugi ca în bejăniile tătărăşti, cei care rămîneau se înarmau şi se străjuiau prin casele lor. Norodul rămase singur. Miliţia, încă tînără, fu scoasă la Holboca; şi ca să nu rămîie tîrgul fără pază, se rînduise din cincisprezece în cincisprezece zile cîte o roată de grenadiri. 1 2 Dar roata cea întîi rînduită, surpată de boală, nu întîrzie a-şi cere schimbători... Generalul M. se făcu Dunăre... “De ce — striga ofiţerul cu raportul — de ce ai îmbrăcat uniforma... nu ştii că datoria către patrie se arată nu numai pe cîmpul bătăliei, dară orişiunde se cere jertfa vieţii?... Soldaţi de-o zi, trebuie să vă botezaţi uniforma în orice primejdie.” Iar ochii generalului fugeau cînd pe raport, cînd pe uliţă... Uliţele erau ceva de speriat, Iaşul, cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iaşul în care se plimba serile pe toate uliţele cu ghitara şi muzicile regimenturilor, cu rîs, cu şagă şi amoruri, acum se zbuciuma în ceasurile cele de pe urmă. Se auzea numai un vuiet înăduşit, pe care glasul clopotelor de moarte (îl) covîrşea înfiorător. În toate părţile se întindeau bolnavii cerînd ajutor, mame despletite strîngînd copiii lor morţi, scene de deznădăjduire, chicote drăceşti prin crîciume şi birturi, mulţi arşi de sete să tîrîiau pe la fîntîni, se culcau în glod, mulţi mureau, cîţiva se duceau sănătoşi. Înfricoşat lucru e boala prin oraşe! Pe toate uliţele, care pline de trupuri, cu picioarele, mîinile şi capetele în toate părţile bălăbănind după umbletul nepotrivit. În zilele liniştite, auzirea morţii de-abia îţi lasă o impresie tristă, dară să vezi cum duce la groapă sute de mii, să vezi oameni tăvălindu-se în glod, să simţi că pier familii întregi, şi uitîndu-te împrejuru-ţi să nu mai întîlneşti un prieten măcar sau o cunoştinţă, este peste încipuire de a spune şi, ce e mai de jale, poate că astăzi nici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe. La cea vreme venise şi rîndul meu, deşi răul contenise. Eram leitenant; într-o zi, ducîndu-mă în tîrgul de jos la o spiţerie, întîlnisem un subofiţer, care se sculase de pe boală; era slab, ostenit, cu faţa galbenă şi mai mult mort. Împotriva descripţiei doctorului, şi în primejdie de a-l întoarce boala, subofiţerul se tîrîise pînă la spiţerie, unde avea un prieten. “Cum — îi zisei văzîndu-l — îndrăzneşti să ieşi?... Chirurgul te-a oprit.” — “Dar!” — “Bine, nu te temi?” — “Pe viaţa mea, domnule leitenant, aşa mi-e de scîrbă să trăiesc singur, că mai bine moartea. Nu mai pot.” Aşa de slab, aşa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. Îl suii în trăsură lîngă mine, ţinîndu-l strîns de mînă, căci cel mai mic hop îl oboră1, de-abia pornisem şi văzui pe tînărul unterofiţer gălbenind ca ceara şi învîrtindu-şi ochii. — “Ce ai?” strigai. — “Nimic — răspunse un glas murind — o ameţeală...” Dară nu sfîrşi, că capul îi juca în dreapta şi în stînga şi apoi pică pe piept, şi în sfîrşit trupul, ca un sac nesprijinit, se lăsă pe perinile de dinainte; fără a mai gîndi mai departe, cu mîinile mele îi făceam un brîu şi strigai vezetiului să fugă la polcovnicul L..., care şedea în apropiere. În minutul acela o frică nespusă mă luă în spate. Un ce rece îmi trecu prin vine şi o tremură mă cuprinse, dar, domnilor, o frică grozavă, sîngele se oprise în mine şi simţeam cîrcei în picioare, muream... Maiorul se opri în spunerea lui, sau pentru a se mai răsufla, sau pentru a depărta vreo impresie puţin veselă, căci îşi trecu de vro trei ori degetele lui ascuţite, prin rarele viţe, tuşi pînă din fundul pieptului. — Vedeţi — urmă maiorul rîzînd de un rîs care numai maiorul îl avea — vedeţi gălbiciunea mea... nu-i nimica pe lîngă gălbiciunea ce aveam după spusa celor ce mă cotorăsiră de subofiţerul meu... Întors acasă mă apucam la frecat şi la învelit cu toate flanelele ce puteam găsi, dară ideea că aveam holeră mă urmări şi după ce trecu holera... începui a fi fricos; numai gîndeam la bietul subofiţer, şi mi se încreţea carnea pe mine. Unterofiţerul se însănătoşi de al doile şi în curînd cu o mare bucurie mă dusei la Holboca. — Într-o zi după-masă — adăugă maiorul — fusesem trimis în tîrg cu un raport către generalul M. Nu sunt în stare, domnilor, să vă descriu tăcerea şi mîhniciunea ce înfăţişa Iaşul. De-abia de la 1 margine pînă la cvartirul generalului întîlneam cînd şi cînd cîte un chip de om. Era ceva în aer şi pe uliţe din pustietăţile de care vorbesc scripturile; în locul mulţimii de trăsuri, neguţitori, de miimile de jidovi, domnea tăcerea grozavă a unui oraş de şaptezeci mii de oameni, ce se rumpe numai de cîrîiturile cioarelor, de urletul turmelor de cîini sălbătăciţi şi de călcătura calului meu. Vă scutesc, domnilor, de reflecţiile mele... dară mare jale este pe vremi nenorocite, cînd un tîrg sau o ţară se topeşte într-o clipală. Vă doresc să nu ajungeţi asemenea zile... atuncea se cunoaşte cît e de scumpă o vorbă, ce este o strînsură de mînă şi cîtă puţină deosebire este în oameni mari şi mici... “Nenorocirea ne rebotează iarăşi pe toţi fraţi...” Naraţia maiorului ne cam atristă şi conversaţia rămase mai liniştită. CUGETĂRI Partea întîi I Oamenii care au ieşit la rînd astăzi, literaţi, oameni politici, artişti şi alţii, în ţara Moldovei, sunt acei tineri care cu vro douăzeci de ani mai înainte era cunoscuţi sub nume de nemţi, sau capete stropşite, şi cu denumirea de franţuzi, introdusă mai tîrziu. Nici o limbă în lume nu are un cuvînt destul de puternic, ca să exprime dispreţuitoarea semnificare a numelui de franţuz, cu care unii bătrîni din Moldova porecliseră tinerii de pe la 1835, oamenii de astăzi. Acei bătrîni, ce se născuseră în giubele şi caftane, încet cîte încet au părăsit lumea, şi cîmpul a rămas nemţilor şi franţuzilor. Curioasă nălucire omenească!... Deşi un pătrar de veac aproape a trecut de atuncea, totuşi urmăm a ne chema tineri, şi ni se pare că suntem copilaşii cu plete lungi de pe la 1835; tot ne îngîmfăm cu denumirea de bonjurişti, poreclă iscodită la 1848. Dar vai de tinerimea aceasta şi de tinereţile acelei tinerimi! Franţuzii şi nemţii de la 1835, bonjuriştii de la 1848 sunt albi, suri, şi cei mai mulţi în vîrsta celor ce erau bătrîni pe cînd am răsărit noi. Oamenii de astăzi uită că nu am avut tinereţe! În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tînăr din ei era mai bătrîn încă decît cel mai bătrîn din bătrîni, fie cel bătrîn din vremea celor întîi nemţi!... şi de la 1835 pînă la 1855, adică într-un curs de 20 de ani, mai mult a trăit Moldova decît în cele de pe urmă două veacuri. Viaţa părinţilor a trecut lină ca un rîu ce curge prin livezi şi grădini şi se pierde fără vuiet în Siret. Pe cît erau ei departe şi străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atîta ne-am născut şi noi străini şi de-parte de dînşii. Întîmplările lumii de primprejur mureau la graniţa ţării; vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi... Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii şi gîndul părinţilor se îndreptau la Răsărit, ai noştri ochi stau ţintiţi spre Apus! Este o vorbă ţărănească: Săracu Ştefan-vodă, unde-i să vadă!... Îmi închipuiesc cîteodată că a ieşit din mormînt un urmaş, un vornic de la Ţara de Sus, un bioer de Orhei, un hatman adevărat, un căpitan de tîrg, sau măcar cel mai ascuns postelnic din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei Ierarhilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii în moldovenii de astăzi? Hainele, năravurile, pămîntul au luat prefacere, pînă şi limba, pînă şi numele! Ştefan-vodă s-ar crede în altă ţară. Pentru odihna sufletului său n-aş dori să mai vie Ştefan-vodă, chiar şi de ar fi cu putinţă. Ce ar face el pe un pămînt unde n-a mai rămas urme de umbra lui măcar?... Vorba lui nu mai este limbajul nostru... Strănepoţii Urecheştilor, Dragomireştilor, Movileştilor i-ar zice în versuri, în ode şi în proză: Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!!...” — la care lucruri frumoase, deşi neinteligibile pentru dînsul, Ştefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoşători... şi s-ar culca iarăşi în mormînt... Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, cînd trîmbiţa cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idei. Unde-i Ştefan-vodă să ne audă! Să spun drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale!... lupta dogmelor nouă a năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească aşa de grabnic şi de temeinic, că ni se pare că nu au putut fi alte lucruri şi alte obiceiuri decît aceste de astăzi. Jalea mea nu este însă că au trecut, dar că au trecut fără a-şi lăsa testamentul; repejunea cu care s-a stins trecutul dintre noi este judecata cea mai înfricoşată a acelui trecut! Ce este vrednic de trăit nu moare!... Unde sunt faptele de la 1772 pînă la 1835, care vor rămînea drept fală şi folos în cronicile ţării?... Unde sunt numele neuitate de popor?... Trecutul e mort şi de tot mort! Dar mai înainte de a arunca ţărîna vecinică pe sicriul lui, să-l mai privim puţin... Nu se întîmplă adeseori într-o casă un mort pe care în viaţa lui nu-l iubeau casnicii?... Copiii, însă, rudele, vecinii se strîng, privesc încă o dată la el, îşi aduc aminte de bunele răposatului şi îl petrec la groapă cu un frumos şi creştinesc: “Dumnezeu să-l ierte”. Să zicem şi noi, Dumnezeu să ierte trecutul! Însă, ca vecinii şi rudele, să luăm aminte ce a avut bun răposatul. Suntem de ieri; putem încă să ne amintim cîteva din obiceiurile copilăriei noastre, obiceiuri ce nu vor trece la copiii noştri... Adevărat, avem inimă moldovenească, dar am fost copii în doi peri: ne-am născut în Moldova bătrînă, am supt străinătatea; deşi capul ne este de neamţ sau de franţuz, avem o datorie firească de a arunca cîteva flori pe mormîntul trecutului. Va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de pe la 1835, tinerii şi bonjuriştii suri de astăzi vom fi chemaţi bătrîni; vom fi judecaţi, nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce minţile strechiate vor socoti că a trebuit să facem; vom fi osîndiţi nu după greutatea luptei şi a vremii de atuncea, ci după patima partidelor şi după placul opiniei mulţimii. Umbra trecutului, ce întunecă cînd şi cînd o parte din viaţa noastră zilnică, se împrăştie. Moldova veche mi se înfăţişează ca o pădure deasă şi mare, unde toporul a tăiat iute în dreapta şi în stînga, fără a fi încăput vremea de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stîrpeşte pe fiecare zi rădăcinile şi preface codrul în curătură, curătura — în lan frumos, iar lanul — în cîmpii roditoare... La ziua judecăţii, noi ne vom măguli că am fost toporaşii muncăi, iar strămoşii noştri, cu ce să se mîngîie, sărmanii! Florile care aş vrea să arunc, le-aş culege nu numai în viaţa politică a trecutului, dar în cele multe obiceiuri casnice din care unele ne-au legănat în faşă, şi de care părinţii noştri se rezemau în ziua luptei!... Multe din ele au rămas, dar, sărmanele! ruşinoase şi ascunse. Franţuzii zic că oamenii cei mari nu au nici părinţi, nici urmaşi!... Poate am putea să zicem şi noi ca dînşii, deşi nu suntem mari. Nimica nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, şi, fără trecut, societăţile sunt şchioape. Naţiile care au pierdut şirul obiceiurilor părinteşti sunt naţii fără rădăcină, nestatornice sau, cum se zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor şi literatura nu au temelie, şi naţionalitatea atunci este numai o închipuire politică. Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precît s-au depărtat de tradiţiile boiereşti... Să nu ne înşelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri1, dar boieri nu mai sunt!... avem proprietari, amploiaţi, bogaţi, speculanţi, poeţi, avocaţi, profesori, alegători, oameni mai bine sau mai rău crescuţi... Cine şi-ar mai zice astăzi om de casa cuiva? Credinţele, vorba erau una la boier şi la plugar; acea legătură s-a întrerupt! o prăpastie adîncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, şi prăpastia aceea se cheamă ştiinţa. Pe cît boierul creşte în idei şi în învăţătură, pe atîta poporul rămîne în urmă. În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înţelegeau amîndoi în limbă şi în idei; astăzi îl înţelegem cu inima numai, şi trebuie să învăţăm limba lui. El nu mai este pentru noi decît un capital sau o studie morală sau pitorească. Părinţii nu cunoşteau studia pitorească... Avem dar o datorie sfîntă, firească şi naţională a culege odoarele vieţii părinteşti. Nenorocirea literaturii, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă şi omoară în ţările romîneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii, vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă. Cînd Dragoşii şi Răduleştii literaturii au descălecat pe ţărmurile romîne, nu au întins urechile să audă de unde bate vîntul, ce limbă vorbeau şi ce vorbe spuneau romînii; nu au auzit răsunînd cimpoiul prin văi; nu au ascultat nici jalea, nici bucuria cîntecelor; 1 nu au apipăit inima lăutei... Rădeştii şi Drăgoşeştii, fugari de la Turnul Babilonului, vorbeau latineşte, unii italieneşte, alţii nu ştiau nici o limbă, alţii galiceşte... cum puteau ei să înţeleagă romîneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge în căutătura stelelor şi a naturii? În loc de a zidi o literatură cu materialul naţiei, ne-au adus haosul păcătos al poeţilor, al învăţaţilor, al tehnologiştilor, al gramaticilor imperiului răsăritean, care alergau viaţa lor întreagă după un cuvînt nou, o regulă ingenioasă, o logogrifă; şi ne-au prefăcut pe noi, romînii ardeleni, moldoveni şi bucureşteni, în Trisotinii şi Vadiuşii veacului al XIX-lea. Dumnezeu îşi1 va face milă cu noi şi va trimite vreun Champollion2 ca să tălmăcească urmaşilor noştri operele şi limbile ce ne-au adus Drăgoşeştii şi Rădeştii aceştia. Dacă este ca neamul romîn să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă şi formele, şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia romînă, care-i frumoasă ca şi aceea latină sau greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile romîneşti şi aş culege limba. Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cîntecul. Suntem în minutul vajnic unde trebuie să facem chipul trecutului... Cîţi (va) ani să mai treacă, şi hainele, limba, obiceiurile societăţii vechi de ieri se vor cufunda. Cum vom fabrica atunce drama sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria dacă nu cunoaştem sufletul mortului?... Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti de unde a pornit? Ce mîngîiere putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărirea luptei?... Ce soi de părinţi vom fi dacă lepădăm toată moştenirea părintească?... 12Cîntecele mancelor, stahiile nopţilor, poveştile chelarului, prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupînesei, greceasca dascălului şi cîte alte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-or mai veni, sunt legate c-o viaţă politică şi morală obştească, istoria filozofică a vremilor trecute şi introducţia vremii nouă. II Cînd îşi aruncă cineva ochii pe ceea ce se cheamă literatura romînă, puţine şi rari producţii pot a-i opri cu plăcere; puţine îndestulează mintea şi inima: cele multe sunt copilării, cercări fără formă, a cărora preţ stă numai în costul tipografiei şi în încrederea ce au autorii lor că nu se pot găsi lucruri mai frumoase pe lume. Pentru a înţelege pe alţii, trebuie gramaticile şi lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astăzi, sau de nu, eşti silit a ghici, ca cimiliturile dlui R.1, înţelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi. Cînd mă aştept la vreo idee nouă, lămurită, izvorîtă din mintea romînă şi scoasă2 la lumină în limba romînă, îmi aduc aminte că ideea aceea am citit-o în autori francezi sau nemţi, cu deosebirea însă că aceştia o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, şi ai noştri o prefac în logogrif3. Unul preface toată limba în iune, altul în ţie, altul în iu, altul în înt... de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale ale gramaticilor. Nu mai este iertat romînilor a grăi romîneşte, sub osîndă de ignoranţă; o mare parte din acei ce se încerc a scrie şi-au dat cuvîntul a schimosi ce este, şi mulţi vroiesc a face o limbă nouă: cei procopsiţi, sub cuvînt că sunt procopsiţi şi au idei, cei neînvăţaţi pentru că doresc să pară învăţaţi; nici unul nu gîndeşte că limbile se fac prin 1vreme, prin scrieri bune, după rîndul şi spiritul naţionalităţilor! Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile nouă au trebuinţă de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la iveală, să le creeze şi să le împămîntenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvînt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau a cutăruia, dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învăţaţii, nici lexicoanele. În veacul al XVI-lea, cînd Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douăzeci de ani, la renaşterea ştiinţelor şi-a artelor, pedantismul ameninţa limbile de o soartă ce are multă asemănare cu soarta limbii noastre. Latinismul îneca spiritele; neologismul ţinea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cît o carte era plină de sisteme, cu cît era mai neînţeleasă, cu atîta se părea mai frumoasă şi mai sublimă! Pedanţii se felicitau unii pe alţii... era epoca lor!! Pe acea vreme trăia Rabelais, un om care ştia latineşte, dar vorbea curat franţuzeşte; cum s-ar zice astăzi la noi, un om ce ar şti franţuzeşte, dar ar vorbi, cu toate acestea, romîneşte. Acest Rabelais rîdea de pedanţi, care despoia mereu latineasca vrînd a schimosi franţuzeasca. De s-ar ivi pe ţărmurile Dunării un Rabelais, nu s-ar ruşina să zică şi de noi că despoiem franţuzeasca, ca să schimosim romîneasca. Nu este din cale-afară a înmîna autorii ardelo-romîno-moldo-veni la limba franceză din veacul al XVI-lea; mulţi din dlor vor socoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele şi scrierile vestite de astăzi; de pildă: Au trebuit limbii franceze două veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un şir de oameni ca Rabelais, Pascal şi autorii al XVII-lea şi al XVIII—lea veac, pentru a se curăţi de latinism şi de italienism, şi a se pune pe calea ei. Ce este literatura de nu chiar expresia vieţii unei naţii? Înrîurirea literaturilor, ca să fie dreaptă şi legiuită, trebuie să iasă din gradul civilizaţiei, din aplecarea naţională, din înrîurirea stării morale, sociale şi politice; toate aceste elemente trebuie să se înşire delaolaltă. Cînd un popor moare, puterea literaturii lui este moartă; rămîne numai o rezervă de idei, care nu sunt ale nici unui popor îndeosebi, ci ale omenirii întregi, fără deosebire de timpuri; iar forma veche întrebuinţată la lucrul nou nu-i alta decît o jucărie. Cine întrebuinţează forma literaturilor vechi învie poporul acel mort cu gîndul şi cu năravurile lui, căci literatura nu poate fi decît haina unei fiinţe. Dar ce este pentru naţiile ce se rătăcesc în întreitul pedantism al formei, al cuvintelor şi al momiţăriei2 străinilor? De mirare este că romînii au început cu pedantismul, cînd pilda naţiilor putea să le fie de învăţătură. Italienii, spaniolii, franţuzii s-au dezbătut veacuri întregi în faşele pedantismului de tot felul, pînă ce, în sfîrşit, şi-au luat de seamă că al XIX-lea veac după Hristos nu seamănă cu al XIX-lea veac înainte de Hristos; că credinţele au luat prefacere şi întindere, că amestecarea noroadelor a amestecat ideile şi a alcătuit odată cu noi naţii şi limbi noi, după întîmplările noi ale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renaşterii, nu-i alta decît reacţia lumii în limbi, ştiinţe şi credinţe, şi răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. Ce ni s-ar părea oare să întîlnim 1 2 pe uliţe o manină1 cu mestii turceşti, cu frac, şi pe cap un coif romîn? Pe teatru asemenea îmbrăcăminte se cheamă anacronism, în literatură pedantism. Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru că-i cel mai uşor... Cuvîntul e bogăţia celor săraci, fără de învăţătură. Iată cîteva rînduri dintr-o broşură franţuzească scrisă de un romîn vestit, după o tălmăcire şi o comparaţie a două limbi, în chipul următor: 1 2Romîneşte Cînd vorba mundiferă c-o ură creatoare A zis să fie lumea într-o fatală oare Din germenii lui Haos... (Eliad — traducţie) Cred că cea mai înţeleaptă limbă este limba care ajută pe om a-şi tălmăci gîndul într-un chip ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege. Nu ştiu dacă dl Lamartine s-a pătruns de frumuseţea tălmăcirii, dar mulţi din noi, care suntem romîni, mărturisim în cuget curat şi în frica lui Dumnezeu, că nu înţelegem nimica. Autorul limbilor transcrise aice este autorul şi născocitorul unei limbi scoasă la lumină din germenii lui Haos, întemeiată pe o gramatică în io şi un lexicon de asemene... Alte naţii au lexicoane ca arhive a limbilor; nouă, romînilor, ne trebuie lexicon ca să putem înţelege ce se tipăreşte în romîneşte, şi cînd zic lexicon mă înşel: avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui E.2; avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui L.3; avem gramatica şi limba dlui B.4; avem gramatica şi operele dlui S.5 şi alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere şi lexicoane... Rătăcirea dlui Lamartine prin literatura romînă îmi aduce aminte de o producţie care a făcut oarecare senzaţie în vreme: istoria unei călătorii prin sălbăticimile Ceahlăului. Autorul6 spune cu 1 o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fîntînă frumoasă, cu apă limpede ca cristalul, în care se jucau naiadele; care fîntînă o cheamă păstorii cu pietate, fîntîna Lamartină. Noi, cu mai mare pietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei şi ne-am încredinţat că autorul, plimbîndu-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, şi că pe Martin, un urs vestit în munţi, l-a luat drept dl Lamartine. Limba şi pilda dlui I. R., fîntîna lui Martin etc. nu sunt lucruri nici trainice, nici serioase. Una se cheamă o voinică iubire de faptele sale, cu o nemărginită dragoste pentru copiii sistemului ce a născut cu o ură creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetică, ce miroase2 de departe a mitologie. III Într-un ţinut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un cîmp întins, unde patruzeci mii de romîni stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvîntul Inteligenţiei ardelene. Moldoveni şi munteni, pribegi ai tulburărilor din Ţări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oştită grămadă cîte grămadă, după satele şi ţinuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă ca şi a poporului nostru, sta măreţ în lumina soarelui, şi printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce acopereau piepturile tineretului de frunte ieşit din Blaj şi din şcoalele Ardealului, tineret cu mare curaj şi mare iubire de neamul romînesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăţiei curate între surtuce şi sucmane; frăţie nu numai de sînge, dar frăţie în trai şi în obiceiuri, şi în toate relaţiile. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc şi pe ierarhii; ardelenii, toleraţi numai pe pămîntul ce-l ocupau pînă la 1848, şi privind cu duioşie de peste munţi la Ţări, adică la Moldova şi Valahia, alcătuiau numai o fami 1lie, şi o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptaţi de întîmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri şi feciori de boieri, viţe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribegii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, ai egalităţii drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţia aceasta, şi mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri. În ziua aceea frumoasă un lucru însă lipsea pe cîmpul Blajului... limba!... Inteligenţii, fraţi şi fii ai miilor de romîni adunaţi, de pe tribunele Cîmpului Libertăţii, nu vorbeau romîneşte, şi vîntul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte1 pe care bieţii romîni nu le înţelegeau nicidecum, deşi le primeau ca semne de mîntuire zicînd: “o fi, dar... aşa o fi!” Într-o sută sau două de inteligenţi ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbaţi i-am auzit grăind romîneşte cu romînii, şi aceştia, cînd îi ascultau vorbind, strigau: “aşa! aşa e!”, iar nu “o fi... aşa o fi!” Unul din acei doi zicea: “Ungurii vreu Unio!... Ştiţi ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că pîn’acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vreu să ne puie şi şaua în spinare!” Al doilea striga: “Uitaţi-vă pe cîmp, romînilor! — Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem şi tari, că Dumnezeu e cu noi!” — Dintre aceşti doi romîni, care grăiau romîneşte, ungurii l-au spînzurat pe unul, iar pe celălalt romînii l-au numit cu fală împăratul munţilor.2 Fraţii ardeleni se fălesc că au fost deşteptătorii Romîniei şi restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistice s-au născut în şcoalele latine din Ardeal; de acolo, peste munţi, ca un puhoi, s-au revărsat în şesurile noastre şi au dat mîna cu pedantismul 12moldo-romîn. Pedantismul moldo-romîn, mai mult superficial, a produs o literatură fără viaţă, expusă criticii, şi care niciodată nu va cîştiga dreptul de împămîntenire în sînul unui neam ce a improvizat minunatele balade (cîntece bătrîneşti), culese şi scoase la lumină de V. Alecsandri. Gramaticii ardeleni socotesc că scăparea şi fericirea Romîniei stau numai în sistemele limbistice; de aceea ardelenii s-au osîndit a se împărţi desăvîrşit în două naţii: una, latinească, a doua, romînească; de aceea nici o carte nu se tipăreşte în Ardeal care să poată fi citită şi înţeleasă de toată romînimea. Priveliştea adunării de la Blaj, auzirea cuvintelor romîno-latine ce s-au rostit pe Cîmpul Libertăţii şi citirea scrierii dlui A. Papiu (Istoria romînilor din Dacia superioară) ne-au întemeiat în ideea că sistemele limbistice au ameţit capetele multor romîni cu cap, încît aceştia par a nu mai şti nici scrie, nici grăi. Istoria dlui Ilariu e personificaţia unui sistem; această istorie nu poate sluji de învăţătură romînilor, căci sistemul limbii îneacă sujetul. Dacă şefii nu vorbesc limba soldaţilor, dacă învăţaţii şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe şi în scrieri neînţelese? Nu zic nimica despre spiritul duşmănos al Istoriei romînilor..., socot însă că e vremea ca să ne oprim pe această cale de partide; de mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, romînii vor socoti că sunt buni şi mari din născare, şi se vor acufunda iarăşi în somnul lor adînc. IV De mult caut a-mi da seamă de haosul limbistic din Ardeal, şi nu izbutesc decît a mă pierde într-un haos de gîndiri. Asemene anomalie nu ar fi de mirare în Principate, unde treptarea poporului, întemeiată de îndelungată vreme, şi împrejurările politice au putut aduce instituţii şi elemente felurite din toate părţile, unde educarea cu totul franceză, de treizeci ani încoace, a putut aduce în rătăcire forma şi stilul scriitorilor, precum educaţia grecească a veacului trecut a lăsat urme vederate. Dar Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, şi este greu de înţeles cum o familie patriarhală, unită într-un singur gînd, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la comedia limbistică de pe cîmpul Blajului! Cu durere o mai spunem o dată, Blajul a fost o tribună unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic decît pentru drepturile neamului romînesc. Cînd şi cum au răsărit sistemele?... Veacul al XVIII-lea a dat ardelenilor doi autori romîneşti: Şincai şi Petru Maior. Şincai, deşi pe ici-cole se încearcă cu limba, însă, dedat cu cronicarii romîni, este romîn în limbă, în idei, pînă şi în formă; cevaşi din măreaţa simplitate a cronicilor noastre se revarsă în Cronica romînilor a sa. Petru Maior, ce trece în opinia ardelenilor înaintea lui Şincai, deşi încă romîn, dar se uită cu dragoste la limba latină şi lucrează la deschiderea erei aste nouă care nu a produs nici o carte romînească. Pildele vor arăta mai bine ceea ce vroim a spune decît cuvintele; iată cum scrie Miron Costin în Letopiseţul Moldovei: “Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenesc şi muntenesc şi în ţările ungureşti cu acest nume de romîni, pînă astăzi, de unde sunt veniţi întru aceste părţi de pămînt, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep osteneala aceasta după atîtea veacuri de la descălecatul ţărilor dintîi, de la Traian împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani preste mie trecute, se sparie gîndul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere.” “După multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul leşesc pentru soră-sa Elisafta, pre care o au cerşut, şi văzînd că nu vrea să i-o deie, au socotit că are vreme să-şi răscumpere ruşinea sa despre craiul leşesc cu sînge nevinovat, şi au început a strînge oaste. Ce văzînd craiul unguresc vrajba ce intrase între dînşii, şi simţind că Bogdan-vodă face oaste asupra leşilor, au trimis sol pre Ştefan Teleki ca să-i poată împăca...”1. Asta e limba moldovenească din al XVII-lea veac. Între limba aceasta şi limba lui Petru Maior şi a lui Şincai deosebirea este neînsemnată! Urmaşii lui Şincai şi ai lui Petru Maior zic: “În contra lui Ştefan din Moldavia se persecută plan perfid din partea lui Albert şi Vladislav; acela se prepara neîncetat sub pretext de a purcede în contra turcilor. Prefectul Transilvaniei, Dragfi, şi comitele Timişoarei, Ioza, căpătară ordine de la Vladislav să steie paraţi spre a intra în părţile transalpine. Începutul anului R. 2250 (Hr. 1497), Albert provocă pre Ştefan să-şi strîngă oştile spre a lucra în comune în contra turcilor, ca să-şi recapete Chilia şi Cetatea Albă. Acesta se dechieră a fi parat la toate.” Mai departe: “Sultanul, mulţemit cu deputăciunea ce adusese diverse daruri cu onoare, restitui darurile, promiţînd ţărei pace şi moldovenilor amiciţie. În anul R. 2258 (Hr. 1505), Bogdan peţi de la Alexandru, regele Poloniei, pre soră-sa Eliza de soţie, însă muma-regină precum şi prinţipesa recuzară căsătoria, fiindcă Bogdan era lusc! dar regina nu mai trăi mult şi muri2. Atunci Bogdan, care ştia că aceasta fuse cauza prinţipală de i se recuzară mîna prinţipesei, reînnoi peţiciunea în al doile, însă căpătînd răspuns negativ, irrupse în Pocuţia şi ocupă cetăţile.” Trei tomuri de asemene!!! Iată cum se scrie istoria, adică o carte de învăţătură pentru cei lipsiţi de învăţătură, pentru cei ce au nevoie de a înţelege faptele strămoşilor! Cît pentru romînii cei învăţaţi avem încă ceva mai frumos: “Definiţiunea e substituţiunea certor desemnăciunii caracteris 12 tice în locul simplei denumiri a unui obiect sau a unui fapt. Attenţiunea e actul prin care aplicăm cu voinţă şi cu adăpărăciune una din facultăţile noastre cele intelectuale spre un obiect determinat. Dacă aplicăciunea e internă, atunce vorbei attenţiune se substituie vorba reflexiune. Attenciunea rezultă din o intervenţiune energică a voinţei în lucrarea inteligenţei.” Ne-aducem aminte că un om cu spirit îşi cerceta pe un al său nepot, de curînd sosit din străinătate: “Hei... fătul meu, spune-mi: învîrtita cum se cheamă franţuzeşte?...” — “Învîrtision”, răspunse nepotul. Romîneşte, învîrtita se cheamă astăzi învîrtăciune. Petru Maior zice: “Cine vra să cerce începutul limbei romîneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întîmplările limbei latineşti”1. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea; ei s-au uimit şi s-au împietrit în fantastice teorii, s-au uitat la materialul zidirii în loc de a îmbrăţişa armonia liniilor, au învăţat limba într-o închipuire retrospectivă, în loc de a o învăţa la izvorul ei adevărat, la şcoala trebilor, a nevoilor şi a istoriei neamului. În Principate sistemele, în luptă cu lumina, cu mişcarea publică, cu grijile politice, cu critica, cu dispreţuirea unor din scriitorii citiţi, supuse a fi judecate pe teatru, s-au desfăcut şi se desfac din zi în zi, rămînînd din ele numai o înlesnire pentru împămîntenirea cuvintelor de lipsă. Adevăratul spirit al deşteptării romînismului a avut şi are cuibul său în Principate, unde elementele străine s-au ros şi au slujit a ne întări. Generaţia trecută, deşi legănată în îndoita înrîurire grecească şi a literaturii franceze din al XVIII-lea veac, ne-a lăsat însă pagini frumoase romîneşti; generaţia de faţă se luptă încă în haosul sistemelor, dar haosul va fi învins pînă în sfîrşit. Afară de cărţi grele de desertaţii şi de argumente, Ardealul nu a dat romîniei pînă acum o singură carte de închipuire şi care să răzbată inimile. 1De aceea socotim că literatura romînă se împarte astăzi în două şcoli: una ce îşi are cuibul în Bucureşti unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice ţipăt discordant se sfîrşesc, în iune, io, înt etc., al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulţi partizani în Moldova; aceasta este şcoala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru romîni şi romîneşte, şi a face o literatură numai din viţele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor şi a jargonului neînţeles din Ardeal. Neputînd crede că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a romînului, neputînd crede că copiii romînilor vor ajunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputînd închipui că gramaticile vor fi mai tari decît veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea unora din sistemele ardelene în şcoalele noastre. Va trece şi ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme încîlcite, şi va rămîne nu-mai romînismul! căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sunt limbile moarte, şi romînii sunt încă plini de viaţă! V “Cine vrea să cerce începutul limbii romîneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întîmplările limbii latineşti.” Să fi înţeles pe Petru Maior, fraţii ardeleni nu ne da probele văzute mai sus şi nu ne puneau în cumpănă a socoti că pedantismul şi învăţătura sunt sinonime cu studia serioasă a vechimii romîne, ci dimpotrivă. Acea studie este lipsă, cum a zis Petru Maior, decît, în împrumutarea ei, să luăm ceea ce este partea veacurilor; împrumutarea acea plămădită cu duhul epocii, cu schimbarea năravurilor, cu preface-rea credinţelor, cu istoria şi vieţuirea, alcătuieşte aceea ce francezii numesc... ; tocmai judecata dreaptă, simţul firesc şi gustul au lipsit din început în scrierile romîne. Orbirea unora în sisteme şi neînvăţătura multora au aruncat şi pe unii, şi pe alţii în frazeologie fără mărginire, fără alegere, cu care strică publicul. Moldo-romînii aveau la început sau a urma tradiţiilor pămînteşti, sau a oţeli literatura în prefacerile politiceşti întîmplate la 1821; dar legislatorii Parnasului, ca să vorbim limbajul clasic, neînţelegînd că viaţa nouă se tălmăceşte prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alţii au picat în pedantismul cuvintelor; din nenorocire, au rătăcit cu ei o mulţime de tineret. Luat-aţi seama la iarmaroace?... Puteţi pune rămăşag că din două rochii, una frumoasă, dar simplă, alta urîtă, dar stacojie, ţărancele vor cumpăra aceea care bate la ochi. Asemene şi legislatorii noştri au ales în iarmarocul literaturilor ce au socotit mai strălucitor. Pentru noi, romînii, studia antichităţii este o studie de neapărată nevoie; însă nu vrea să zică să luăm romanilor limba şi literatura ca s-o schimonosim într-un jargon fără originalitate. În antichitatea romană stau arhivele noastre: arhiva naşterii instituţiilor fundamentale ale societăţii, şi arhiva limbii... dar într-o măsură istorică. Să studiem, iar nu să prefacem, pentru că-i un lucru peste fire; lumea merge înainte şi nu se poate întoarce; fiul nu poate fi tată sau frate părintelui său; de aceea trebuie să rămînem romîni, iar (nu) romani. Antichitatea romană merge pentru noi pînă la punctul acela care leagă lumea veche cu lumea nouă; o mai departe păşire se cheamă împresurare, şi ar fi tocmai ca cînd am lega un om viu de un trup mort. Mai cu cale şi mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba romînă şi să luăm limba latină, şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă, să ne chemăm Cincinatus şi Brutus, în loc de Costache şi Dimitrache, şi să cerem înapoi stăpînirea lumii de odinioară. Răul n-ar fi fost mare dacă oamenilor cu sisteme limbistice le-ar fi plăcut a produce numai gramatici şi sisteme; răul este că au scris multe şi de toate după visurile gramaticale, şi au deschis era literaturii cu patosul. De se mărginea în sintaxe, în ortografie, limba putea să scape la largul ei, să-şi plămădească, după nevoie şi sporul ideilor, cuvintele şi vorbele, fără a trece prin patimile de faţă... Dar gramerianii, pe lîngă fiecare sintaxă, au alăturat, cum s-a zis, producţiile lor şi cîte un lexicon de cuvinte ideale, care fac din limba de astăzi o amestecare foarte curioasă la auzire şi mai curioasă la analiză. Cum sare peste un şanţ toată turma cînd a sărit o oaie, asemene o turmă de copoi, aprinşi de focul lui Apolon şi însuflaţi de flacăra muzelor, s-au aruncat după producători spre a conchera (tot stil romîn) templul gloriei şi a imortalităţii! Ne este milă de cititori, altminterea am încărca cîteva coale de cuvinte culese în potopul cuvintelor străine ce îneacă literatura, cuvinte care n-au nici noimă, nici rudire cu ideea care autorii vor să deie la lumină. Mulţi din scriitorii de astăzi, autori sau poeţi, şi-au pus gloria nu a traduce o idee oarecare într-o limbă înţelegătoare, ci a înăduşi, a speria şi a cîştiga mirarea păcătoşilor romîni cu cuvinte cît mai strălucite şi mai sturlubatice1. Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au ridicat astă literatură ţigărită şi şonţită2, fără noimă, fără cap şi rădăcină; îi iert şi-i putem jeli, căci strădania lor, talentul, pentru cei care ar fi putut avea talent, se acufundă de pe acum în uitare... Puţine file, puţine linii şi puţine glorii contemporane vor rămîne. Cei mai nenorociţi se vor ascunde în colbul bibliotecilor, şi din cînd în cînd vreun anticar sau vreun bibliofil va da la iveală, peste vro 50 de ani, cîte o filă ca o hinezărie; dar pe grameriani nu-i iert; sistemele lor toate au început cu vînarea cuvintelor străine şi au ajuns a pune alte cuvinte străine în loc, sub cuvînt că limba romînă, fiind izvorîtă din cea latină, este de nevoie ca cuvintele să fie latine. Judecata pare a fi dreaptă la întîia vedere, însă îi mai mult o părere decît un adevăr. Dac-ar fi ca limbile să urmeze după acest princip, apoi, cum am zis dinioare, să ne întoarcem la limba mamă; toate limbile din lume, vechi sau nouă, se cobor dintr-o singură limbă primitivă. Sau filologii romîni nu cred Bibliei şi ştiinţei filologice, care au străbătut 1 2 şi strecurat toate limbile globului, sau, în ipoteza rezonementului dumilor-sale, ar trebui ca lumea întreagă să aibă numai o limbă şi feluritele limbi ale Europei, Asiei etc. să se înece, din purism în purism, în limba primordială a omenirii. Limba grecească, limba latină, limba germană se rudesc; cum să tălmăcim aceasta? Împrumutările ce-şi fac limbile nu pot alcătui o rudire aşa de aproape; suntem siliţi dar a crede că au un împreun izvor; însă cum se face că limba latină nu seamănă cu limba germană? şi cum se face că un grec nu înţelege pe un german sau pe un latin?... Istoria ne-o tălmăceşte. Cînd sosi ziua în care familia omenească înmulţită se împrăştie prin lumea pustie, acea familie s-a desfăcut în ramuri, care ramuri apucară, după nevoie, la apus, la răsărit, în dreapta şi în stînga, cu turmele şi cu limba lor. Acele ramuri, ajungînd la locuri de hrană îndemînatice, cîmpii, munţi, codri, ape, s-au aşezat şi, cu vremea, s-au prefăcut din familie în neamuri, şi din neamuri în noroade. După întîmplările vieţuirii pacinice sau tulburate, după înlesnirile hranei, după condiţiile topografice, noroadele şi-au mărit nevoile, şi-au oprit gîndurile şi au dezvoltat limba lor mărginită în ziua împrăştierii. În climele frumoase, ca a Greciei şi a Italiei, limbile se îndulcesc, se modifică şi cresc odată cu activitatea. Tot acea influenţă din afară a climei şi a hranei dete măsura şi gradul civilizaţiei, care consacră statornicia şi prefacerea limbilor de acum înfiinţate. În Asia, leagănul omenirii, se naşte civilizaţia, adică: ocîrmuirea politică, limba, religia, artele şi ştiinţele; din Asia, civilizaţia se revarsă în Egipet, şi Egipetul prin colonii o trimite Europei. Grecii şi latinii dezbracă acea civilizaţie din făşurile copilăriei, o prefac după spiritul lor, şi aşa omenirea, legănată de un şir de împrumutări prefăcute după locuri şi epoci, constituiază unitatea ei şi moştenirea propăşirii. Ceea ce înţelegerea dreaptă a istoriei ne spune despre despicarea întîi a familiei omeneşti şi naşterea limbilor vechi urmează a ne lumina asupra limbilor din ziua de astăzi. Studia istoriei neamului romîn ne va spune de unde vine limba noastră şi ce trebuia să fie după logică acea limbă; şi aşa numai vom rămîne în înţelesul cuvintelor lui Petru Maior. VI Să ne oprim puţin în calea grunzuroasă a limbii, simţind nevoia de a tăia deocamdată şirul ideilor din urmă, pentru a ne uita la uriaşii care clădesc temelia ei. Cînd în Romînia literară ce au luat drept steag “limba înţeleasă de la Tisa la ţărmurile mării”, a picat cuvîntul de pedant, mulţi s-au întristat de războinica ameninţare, mulţi nu au înţeles cuvîntul, iar mulţi au gîndit sau gîndesc la răzbunare. Vremile însă de răzbunare au trecut; este nevoie de a întemeia critica şi de a cumpăni de acum înainte bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor. De douăzeci ani încoace, de la zilele de cînd strigam cu toţii: “Scrieţi, scrieţi, bine sau rău, dar scrieţi”, de pe cînd romînii, însetaţi de cărţi, priveau o carte ca jidovii mana în pustietate şi, în bucuria lor, primeau bunul şi răul fără osebire, cărţile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile, şi scrierea care începuse cu limba romînească, s-a prefăcut în meserie, intrată în concurs cu toate meseriile hrănitoare ale vieţii, precupind astăzi o limbă străină. Pe atuncea critica putea fi o personalitate; acum critica e dritul obştesc de a adeveri bunătatea mărfii. Nu de astăzi a simţit neamul romîn alunecarea limbii din mat-ca ei; de pe la 1834, urechile pedantismului se arată cu vînarea cuvintelor. Un om ce scrie frumos romîneşte în proză şi în versuri, adăpat în inspiraţiile sale de izvoarele şi obiceiurile limbii, deşi deprins cu învăţătura şi cunoştinţa literaturilor şi a limbilor străine, înseamnă primejdia într-o scrisoare ce va rămînea nemuritoare. Acest om, logofătul Conachi, are neologisme, dar hultuite1 pe tulpină romînească sau, cum zice singur el, “pe teapa noastră“. 1 Să tălmăcim dar ce înţelegem prin pedantism, căci ar fi o mare durere ca romînul să-şi închipuiască că pedantismul şi învăţătura, ştiinţa şi erudiţia sunt totuna. Pedantismul pentru noi nu este nici gramaticile ce ar da reguli de ortografie şi de ţesătură, nu este nici lexicoanele ce ar fi arhiva limbii, pedantismul nu este nici silinţa de a îmbogăţi limba cu cuvinte nouă de lipsă, căci am zis din început că idei, vremi şi nevoi nouă cer şi gînduri, şi cuvinte nouă; pedantismul nu este nici crederea că limba trebuie a rămînea în limba cronicarilor - limbă epică, ce îşi dă mîna cu limba cîntecelor populare. Ştim că veacurile prefac limbile din epice în sintetice, din povestitoare în învăţătoare, precum anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă; dar nici omul, nici limbile nu cresc într-o zi şi nu-şi pot schimba firea, fără a pieri sau a nu mai fi. Pedantismul este vroinţa de a statornici prin logică gramaticală, cursă din regulile gramaticii latine, tîlcuirea şi forma cuvintelor vechi şi nouă; pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbi străine de noi prin ţesătura şi regulile ei; sunetul şi forma, pînă şi noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor şi al neamului, marele plămăditor de limbi şi de cuvinte, iar nu a gramaticilor, ce sunt numai arhivişti. Prin pedantism, şi pedantism antiromîn, înţelegem iarăşi cercarea de a împărţi neamul în două limbi, cînd dimpotrivă încercările ar trebui ţinute la înrudirea limbii obşteşti. Este serios de a rosti oare că nu se poate scrie în limba ţăranilor şi a întreba dacă Schiller şi Pascal etc., etc. au scris în limba populară? Şi Schiller şi Pascal au scris în limba populară, însă limba lucrată, înmulţită, îmblînzită, întinsă şi întrebuinţată de o mie de scriitori ce au fost înaintea lui Schiller şi Pascal, încît niciodată germanul sau francezul nu ş-au pierdut mintea din ochi; neînţelegerea între ţărani şi Schiller este numai în ştiinţă şi neştiinţă, în idei, iar nu în cuvinte; căci nici la francezi, nici la nemţi, gramaticii nu au întemeiat gramaticile lor pe gramaticile străine, nici s-au îngrijit mult din ce declinaţie le vin cuvintele şi ce ascuţire cer acele cuvinte; toate idiomele, toate dialectele germane, celtice, latine, care cu vremea s-au amestecat şi înrudit şi au concurat a forma limba francezilor, au introdus cîte un cuvînt, cîte o zicătoare; urechea obştească a prefăcut cuvîntul latin după auzul nou, a sucit fără regulă hotărîtă cuvîntul celtic sau german şi aşa, cu veacurile şi cu cărţile, s-a format limba de astăzi, limba diplomatică, cum ziceau ungurii în 1848. Pentru noi, dovezile istorice ne îndeamnă a crede că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spiţele noastre s-au rezumat de una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări, iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca şi în gînd, iar nu de a ne deosebi, a adăugi, iar nu a lepăda. Ce înţelegem prin limba poporală?... Doară luăm de limbă oarecare alteraţii ale cuvintelor întrebuinţate, dar conjugaţia, articolul şi ţesătura ţăranului în cît se osebeşte de a sapientului?... Simplicitatea ţesăturii romîne putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă şi limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. Din nimică Dumnezeu a zidit lumea; cu cevaşi, gramaticii romîni au ajuns la haos, călărind pe gramaticile latine. Credem că astăzi, pentru a scrie romîneşte, nu trebuie gramatici, trebuie rîvnă, idei şi judecata dreaptă a lucrurilor; după înmulţirea avuţiei, gramatianii vor veni şi vor zice: cutare a scris frumos, bine, după rîndul limbii şi firea neamului, şi vor zidi gramaticile romîne, iar nu latine. Fost-au, mă rog, oameni vrednici ai romînimii, Ureche, Costineştii, Klein, Şincai, mitropolitul Dosoftei, Petru Maior etc., etc.? În ce limbă scriau?... În limba poporului? — Ni se pare că este greşeală; toţi aceştia au scris în limba obştească; de aceea şi sunt mari, nemuritori şi vrednici, pentru că toţi îi înţeleg, mici şi mari, neştiutori şi învăţaţi. Ceea ce pedantismul numeşte limba populară e numai o rea deprindere, o osebire mică de ţinuturi şi de laturi, dar nu e limba cea obştească, ce se scrie şi se aude pretutindene unde sunt romîni: limba aceasta în care se contopesc toate idiotismele nu se preface cu sisteme latineşti. “Conştiinţa fiecăruia - zice dl Victor Cousin1 - prenăscută şi aruncată în neamul omenesc întreg, se cheamă judecată (le bon sens); judecata dreaptă este care a făcut, care susţine şi care mlădeşte limbile, credinţele fireşti de-a pururea stătătoare, societatea şi aşezămintele fundamentale. Nu gramaticii au iscodit limbile, nici legislatorii societăţile, nici filozofii credinţele fundamentale. Cine a făcut aceste toate? Nu este nimene, şi este lumea întreagă, duhul omenirii.” VII Pe lîngă pedantismul sistemelor, care se îndeletnicesc a propune pînă şi copiilor din faşe, în loc de idei, probleme limbistice ca: , probleme ce aduc aminte, nevroind, de Rabelais şi de Molière, mai înţelegem încă prin pedantism ţipătul de aristocraţie şi de rusolatrie aruncat asupra celor ce doresc înfrumuseţarea, înavuţirea limbii, după firea ce i-a dat o plămădeală de una mie de ani; aceştia dar resping schimbările scolastice; fie-care parte a Romîniei astăzi a înfiat o limbă păsărească, înţeleasă numai de adepţi. Prefaţa celei întîi Psaltire tipărite în limba romînească zice: “Cine grăieşte în limbi străine numai pre sine se 1 întrămează, nu pre adunare, unde pre el nime nu-l înţelege, iar nouă ni se cade toate să le facem spre întrămarea adunărei”1, din inimă poftim pe ardeleni să priceapă limba Bibliotecii literare, ce se tipăreşte în Bucureşti; poftim pe ardeleni şi pe munteni a se dumeri în oda dlui S.2, un moldovan (nr. 14 din Foaia pentru munte), pre-cum dorim moldovenilor înţelegerea odei seculare, la încheierea secolului (pleonasm) gimnaziului din Blaj, numărul 83, tot din această foaie. Cred că mulţi ardeleni, şi vorbim de cei îmbătrîniţi în cărţi latine, de cei ce au întrebuinţat, pentru a învăţa limba mamei, trudă şi vreme, ce nu întrebuinţează alţii pentru a învăţa limbile moarte sau străine, vor fi stînd în uimire. Aceste trei pilde vii nu sunt trei limbi? Şi care din ele e romîna?... Dintre oda dlui S., moldovanul, şi oda seculară, noi alegem altă limbă din Ardeal, la care răspund toate glasurile. “Stilul e omul”, a zis Buffon4, acel mare bărbat al Franţei. “Stilul romînului este însuşi romînul, putem şi trebuie să zicem asta fie-care dintre noi. Tocmai aşa se mai zice cu tot dreptul: limba este naţiunea, şi prin urmare limba romînă este naţiunea romînă. Acum vine străinul şi ne întreabă care şi unde este naţiunea voastră? Noi, pînă să-i deschidem tablele istoriei noastre, luăm amînă mai cu înlesnire o gramatică, un vocabular şi-i răspundem: vezi, aceasta e limba, aceasta e naţiunea noastră. Acum străinul merge mai de-parte, se amestecă printre popor, ascultă sunetul limbii; el vine şi pe la cetăţi; ascultă asemene, poate fi că le şi învaţă. Ferice de noi dacă, în primirea acestor vizite ale străinului, limba din cartea ce i-o dedeserăm noi amînă nu i se va părea ca un alt dialect, diferit mai 1 preste tot de dialectul cel viu; norocul nostru, dacă pe la cetăţi nu va afla o limbă ca următoarea: astăzi m-am vorgestellt1 la domnu Vorsteher2, sunt neugierig3 să ştiu ce Bescheid4 voi căpăta pe Ge-such5-ul meu. Am un Brennerei cu Dampf6, l-aş vinde, dacă mi-ar veni un Kundschafft7 bun. Sau ca următoarea, cunoscută încă şi în forma de anecdotă: — Mă, nu lăsa sertaşul tău în chertiulu meu, că voi lăsa feissa şi i-oi tăia laba; sau şi ca aceasta: — Despre cele ce-mi istoriceşti, m-am pleroforisit pe deplin, dar să-ţi spun drept, că am parapon pe mata pentru calabalîcul ce mi-ai pricinuit. Însă tot asemenea de compătimit sunt şi acei latini toţi, care limba romînească ş-o cunosc numai din locul naşterii lor, şi aceea încă abia învăţată de la părinţi şi pînă în vîrsta de 9-10 ani, de cînd fuseră duşi între străini; casta acestor literatori, filologi, gramatici şi ce mai ştiu eu cum să le mai zicem, aflu un metod de minune înlesnitor de a înavuţi limba, nu a naţiunii, ci aceea ce şi-au făurit-o ei. Aceştia adică, în loc de a-şi pune cea mai puţină osteneală ca să-şi înveţe dînşii deplin limba naţională, pentru ca apoi să împrumute de la antica latină numai atîtea cuvinte cîte ne sunt de neapărată trebuinţă, întocmai ca şi la celelalte limbi roma-nice, depradă şi despoie dicsionariul latin cu atîta lăcomie, ca şi cum s-ar teme că va veni un tiran oarecare şi va decreta dintr-o dată totala stîrpire a limbii latine cu toţi clasicii şi neclasicii ei. Atîta nu e destul şi dumnealor mi-ţi introduc miile de latinisme îmbrăcate, încălţate întocmai aşa precum fuseseră aceleşi îmbrăcate pe timpurile cele din urmă ale republicii şi sub primii cesari. De aici apoi rezultă o limbă aristocratică atît de comică, încît e peste putinţă să nu o asemeni cu bădăranul boierit al lui Molière. Aşa, 1234567 limba aristocratică e ceea ce ni s-a imputat nu o dată, zicîndu-se, adică, cum că romînii cărturari ar fi pornit pe calea de a schimosi limba poporului şi a o preface pînă şi în formele ei, pentru ca aşa să-şi facă o limbă pe care să o înţeleagă numai ei între ei etc., etc.”1 Acesta este pedantismul antiromîn; acesta este pedantismul de care proroceşte Psaltirea. Oamenii de talent şi de viitor, de judecată şi de gust nu pic în asemene copilării şi le ceartă. Nu numai broaştele Bahluiului au ridicat glasul, nu numai prorocii ieşenilor au cuvîntat, ce şi Vulturul ardelenesc îşi scutură aripa. Adevărat, cînd chestiile şcoalelor au îngrijat pe moldo-romîni, preocupaţia politică i-a îndemnat la cercetarea limbilor neolatine şi la limba latină. Ca toate revoluţiile în lucrurile sau ideile romîneşti, goana cuvintelor ce se păreau străine începu cu furie; erudiţia, mai mult patriotică decît socotită, a răspîndit războiul şi curăţirea limbii, dar nimene nu gîndea la schimbarea ei; ştiau învăţaţii romîni că filologia este numai o ştiinţă de iubire, o ochire vie de înfrăţirea popoarelor, o dovadă de înrudirea neamurilor şi a veacurilor, învăţătura prefăcăturilor şi împrăştierea limbilor, a credinţelor şi a instituţiilor fireşti, pururea stătătoare, de care vorbeşte dl Cousin. Alteraţiile unei limbi, născătoare de limbă nouă, nu purced din o sistimă hotărîtă, încît să se poată aplica reguli radicale. Capricul, împrejurările vieţii unui popor nasc limbile şi cuvintele; cu precizie matematicească nu se îngrădeşte limba şi inima. Logica, dar o logică greşită, a oarecare idei bune a adus pe romîni în urmă la consecinţele de astăzi: “Mare slujbă ar face literaturii noastre cel care ne-ar da un articol cuprinzător de numele traducătorului fiecărei cărţi bisericeşti. Cei mai mulţi dintr-înşii, îndrăznesc a zice, au fost moldavi şi ungureni, care ne-au creat o limbă pe o scară aşa de mare, după cum se vedea în paralelismul între limba romînă şi italiană, şi ne-au legiuit nişte tipi, de la care, din nenorocire, în ziua de astăzi se depărtează mulţi din fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, întrebuin 1ţînd ungurisme, germanisme şi latinisme în fraze şi perioade. Numele acestor nemuritori traducători ar aţîţa iubirea de sine, ambiţia şi slava fiecărei provincii romîne şi ar face pe mulţi din scriitori a se ruşina să nu amploieze şi să-şi degenereze limba. Nu este aici vorba ca fiecare să-şi scrie dialectul său. Un dialect avem toţi, şi aceia au scris bine romîneşte cîţi au cercetat limba în natura ei. Noi avem scriitori moldavi, şi au fost şi sunt dragi în toate provinciile romîne; scriitori ungureni, şi au fost şi sunt primiţi şi plăcuţi peste tot locul unde se vorbeşte limba noastră; scriitori munteni, şi au avut aceeaşi plăcută soartă, pentru că au înţeles şi au cunoscut limba, fără de a o împestriţa cu străinismele împrumutate, sau de la noroadele cu care am avut a face, sau din cărţile ce am citit. Idiomele deosebite ce vedem în cărţile cele mai nouă nu sunt atît idiome provinciale, cît împestriţături de străinisme, sau dovezi de neprindere încă a scrie curat limba romînului.” Autorul cuvintelor acestora este acel autor, cu dreptul vestit, care a scris despre învăţătură la înfiinţarea şcoalelor din Valahia, şi a găsit în limba romînului destule bogăţii pentru a putea tălmăci idei nalte şi filozofice. Din nenorocire, deducţiile greşite ale unor analoghii1 au alunecat, prin scînteierea patriotismului, talentul şi inima vrednicilor oameni, din care unul este autorul acesta. Ne place în treacăt a mărturisi că, dacă limba scriitorului a alunecat pe urmele unei idei, omul însă nu şi-a cruţat nici ostenelile, nici viaţa, nu pentru limbă, dar, ce este mai bine, pentru neam. VIII Să trecem cu vederea acum schimbarea iute a literelor; în această schimbare, care negreşit va aduce prefacere serioasă în ortografie, am uitat noi, dascălii, deprinşi cu literaturile străine, că ucenicii noştri, adică milioanele de romîni, îmbătrînise cu az... buche... 1ş.c.l., şi prin urmare radicala schimbare bucureşteană şi mai cu seamă cea ardeleană are un miros de străinătate şi o grea înţelegere, ce resping răbdarea celor mulţi cititori. Dacă literele chirilice sunt pecetea slavonismului, să nu uităm însă că instituţiile întemeiate pe obiceiuri vechi se înlocuiesc temeinic numai cu răbdare şi vreme: idei şi învăţătură trebuie romînului mai cu dorinţă decît buchea şi cuvîntul. Cît despre limbă, pentru autoritate morală, să ne mai întoarcem şi să ne sprijinim încă o dată pe Petru Maior, autoritate ce trebuie a plăcea fraţilor de peste Carpaţi. Petru Maior, ştiutor de gramatică ca nici unul dintre noi, nu numai a scris în limba obştească a lui Klein, a lui Şincai, a cronicarilor, a traducătorilor bisericeşti - cu deosebire că fraza şi perioadele lui sunt mai grele la citit - nu nu-mai că (nu) şi-au redus scrierile la strîmtele reguli gramaticale, dar, cu toate aplecările sale către latini, de care este hrănit, cu toată îndrăzneala sa în întrebuinţarea şi introducerea cuvintelor nouă, nu a gîndit la fel a îmbrăca limba romînă în haine latine, a tipi slobodul umblet şi armonia limbii pe vro sistemă, nu a gîndit a înregimenta cuvintele, cum se înregimentează batalioanele, după declinaţii şi arme. Suindu-se cu cercetările lui pînă la principul lucrurilor, Petru Maior ne spune că limba latină corectă (să învăţăm şi să înţelegem bine cuvîntul corect) vine din limba latinească ce s-a vorbit pururea în Italia; că limba romînă curge nu din latina corectă, ci dirept din cea latinească a obştei. Pe acest principiu istoric, Petru Maior ne îndeamnă a fi cu luare-aminte în lepădarea cuvintelor, căci sunt cuvinte ce nu se află nici în limba latină corectă, nici în dialectele italice, nici în limbile gotice şi slavone, şi sunt totuşi ale noastre (vezi faţa 306-309 în Istoria pentru începutul romînilor în Dachia, Buda, 1812). Dar această comoară a limbii, înlăturată din nesocotinţa legislatorilor noi - comoară care dovedeşte putere ziditoare în sufletul neamului şi menire de a trăi de viaţa sa însuşi - nu este de ajuns pentru a întemeia despărţirea noastră de latini: între limba noastră şi limba lui Ciceron este ţesătura ce ne leagă de limba obştească italienească, precum sunt legate şi celelalte limbi surori de astăzi. Ştiinţa gramaticală îndatorea pe romînii învăţaţi a-şi ocîrmui scrierile şi, prin urmare, a lucra la edificarea codului viitor al gramaticii romîne; dar de la ştiinţa gramaticală la aplicarea unei gramatici speciale latine la o limbă alta, este o meşteşugie ghibace, de care ne putem cu dreptul mira. Părintele Petru, cum îl cheamă cu dreptul romînii, era om cu multă judecată, deşi de mare învăţătură, îşi iubea prea mult neamul ca să-şi schimbe limba; căci el zicea că “limba e neamul”, şi mai zicea încă cu dovezi că romînii nu sunt pogorîtorii limbii lui Ciceron; latina şi romîneasca sunt două pîraie ce se nasc dintr-un singur izvor, dar nu seamănă una cu alta. Ne măgulim a crede că părintele Petru nu gîndea la concluziile ucenicilor săi şi la silnicia ce ne va face limba latină corectă. Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină corectă e înfrumuseţarea şi regulamentarea limbii latineşti a obştii; limba romînească corectă trebuie a fi regulamentarea şi înfrumuseţarea limbii romîneşti a obştii -limba ce se suge cu lapte de la mamă — adică codul ortografiei şi al sintaxei, al prozodiei şi al vorbei. “Cuvîntul este al domnului, sau al conştiinţei neamului întreg”, zice curat dl Cousin, care, pare-ni-se, este tot într-un gînd cu Petru Maior. Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci din contra le aduce cînd în ţie ca moldovenii, cînd în înt, după placul urechii, cînd le lasă în forma primitivă la înmulţit1 sau la singuratic2, fără îngrijire de declinaţiile de unde vin. Astfel de împrumuturi sunt legiuite şi înavuţitoare, nu îndărăptnicesc nici auzul, nici mintea; sistemele ce s-au iscat ne aduc limbi nouă, în loc de a rodi pe a noastră. Rugăm pe fraţii noştri din oricare lature a prociti cu minte umilită Istoria pentru începutul romînilor: nu stă în acea disertaţie elementele filozofiei limbistice din zilele noastre? Unde e nălucirea înşelătoare?... În Ardeal, ce din zi în zi se desparte de 1 familia romînească prin limbă, cum e despărţit prin istorie? Sau în Valahia şi Moldova, unde sunt multe capricii limbistice nejudecate, dar unde încailea gîndul, ţinta şi şirul scriitorilor este de a rămînea în elementele romîne, pentru că aceste elemente sunt carnea şi sîngele, trecutul şi viitorul neamului. Critica dar e o faptă romînă astăzi şi de nevoie; cînd pîraiele se îmflu de apele glodoase ale ploilor de toamnă şi ameninţă cu înecare casele de pe malul lor, gospodarii îşi numără odoarele, le strîng şi strigă de la un mal la altul sosirea primejdiei. Poate că în treacăt critica vatămă vro iubire de sine mai tare decît dreapta judecată; dar cine scrie, cine se pune în fruntea naţiilor, cu adevărată sau închipuită misie, ace-la se face proprietatea publicului; mişcarea, sufletul lui, toate sunt ale discuţiei; pentru acela fiinţa i se şterge; din om rămîne numai numele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu vei arăta care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deştepta citirea, dacă nu-i spune autorul cărţii? — căci numele în literatură şi în funcţii sunt titlurile ce aţîţă recunoştinţa, iubirea sau dezgustul şi dispreţul publicului. Multe lucruri şi multe cuvinte sunt încă în lume ce romînii nu înţeleg: porneala limbii şi noima criticii sunt două din aceste lucruri încă neînţelese. IX Ar fi de prisos a stărui în contradicţia ce înfăţişează sistemele limbistice cu firea limbii şi a neamului; să ne mărginim a spune că, în orice parte a Romîniei, autorii, de proză sau de versuri, citiţi, iubiţi sunt aceia care au rămas mai aproape de noima naţională; e de prisos a spune numele ştiute; dar să facem şi partea Ardealului în aceste nume, între aceşti oameni. Deşi sistemele radicale au luat născare în Ardeal, totuşi are şi Ardealul feciori zdraveni, ce-şi pot da mîna cu noi împotriva pedantismului. Am reprodus în cugetările aceste jumătate numai a articolului Puţine arătări pentru latinirea limbii noastre. Iată cum urmează dl uiţira B1, rară, de nu singură, excepţie a Ardealului... “Vezi, în contra acestei clase de literaţi citise şi dl Ţipar în anul 1838, cunoscutele versuréle: Dracul negru s-a văzut Pui de raţă potcovit, Ciocîrlie cu rochie, Şoarece cu pălărie. Aşa pentru noi, cărturari de a doua, a treia şi a patra clasă, nu ne sfiim, întru groasa noastră neştiinţă, a grămădi pe această ver-gură2 frumoasă şi blîndă, cu orice trenţe şi petice antice, mai nouă, moderne, mai în scurt pe toată plasa, fără ca lenea să ne lase a ne deschide ochii a cerceta cu de-amănuntul cu care costum ar sta mai bine fecioarei noastre în veacul al XIX-lea, ce croială (formele) cere statura ei. Unii ne punem toată osteneala ca să scăpăm de sclavia slavonismelor. Ce facem însă? În loc să alungăm numai pe slavonismul care ne stă în capul mesei, precum zice dl Eliad, ne apucăm şi smulgem o grămadă de pene cu trebuinţă, fără trebuinţă, pînă lăsăm pasărea golană, pentru ca să o clanţîie toate celelalte. Ba nu o lăsăm, ci curînd o coperim cu toate peticele rămase din toga consulară a lui Cicerone, care, dacă ar învia şi ar vedea ce batjocură facem atît limbii sale celei mai aristocratice decît toate limbile pămîntului cît şi nevinovatei strănepoate, nu mă îndoiesc că nu ne-ar bate cu vergele, iar un Horaţiu ne-ar saluta cu un Nicăiurea şi niciodată comoditatea şi lenea noastră, a cărturarilor romîni, nu se dă mai pe faţă decît cînd noi ne formăm dreptul 1absolut de a pune mîna pe toată limba latină şi a o face de servitoare prea plecată la a noastră. Însă nici este mijloc mai sigur de a ne vădi în ochii străinilor sărăcia limbii noastre, decît cînd, lene-vindu-ne a-i aduna toată avuţia ei la un loc din toate ţările locuite de romîni, răpim fără sfială de acolo de unde aflăm mai îndemînă. Nu încape îndoială, noi suntem şi am fost siliţi a împrumuta o parte oareşicare de termeni de la limba latină, nu avem însă dreptul de a lua mai mult decît numai pe cît ne lipsiră pînă acum cutare idei, pentru care nu găsim nicidecum cuvinte în limba romînească, cu atît mai puţin ne este iertat a trage dunga peste 1 700 ani, a nu şti schimbările prin care a trecut limba noastră, a nu respecta prezintele ei, auzul, eufonia, mai în scurt, legile gramatice şi estetice care s-au învăscut în limbă. Eu neg că limba noastră ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decît alte însorătoare; suntem însă noi înşine săraci de dînsa, o mai şi sărăcim cu capriciul nostru”. Dl uiţiraB deneagă sărăcia limbii în acest articol ce ne-a cîştigat inima şi deschide toate orizoantele întunecate de gramaticile a feluri de autori şi de sisteme. D-lui, în acest articol, care numai în înfăţişarea sa străină de ortografie ne aduce aminte de Ardeal, deneagă dreptul de a despoia limba latină; iar noi, care mărturisim că făptuitorii feluritelor gramatici sunt toţi absoluţi, ba încă şi filozofi absoluţi, noi denegăm că vreodată romînia va putea urma pe căile criticate de dl uiţiraB, pe căile alese de unanimitatea concetăţenilor săi. Avem convicţia dureroasă că Ardealul pe mult timp încă nu este menit a prinde loc în mica literatură romînească, de nu va părăsi sistemele cu care o înăduşă acum pedantismul latin. X În istoria limbii franceze, doi oameni ar putea să ne slujească romînilor de povăţuire şi de comparaţie vie a luptei între neogali-matio-latini şi cei ce cred că nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbii ce s-a născut cu neamul. Argumente latineşti nu dovedesc nimica în contra rezonului romînesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc că romînii care au spunere sunt datori a zice spusăciune mai bine decît expoziţie, sau expoziţie decît expoziciune; dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decît urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întîi moldo-romîn la cuvinte luate din limbi străine, eufonie sfinţită prin scrieri ce au un veac de trai; trebuie a fi un ce mai sus decît regulile, în acel instinct de ţie, decît logica ablativului sau a altui mod. Aceşti doi oameni vestiţi prin cercările lor, unul cu idei, cu foc, inimă şi talent, al doilea cu judecata dreaptă numai şi conştiinţa naturii limbii sunt Ronsard1 şi Malherbe2. Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amîndoi au întrebuinţat materia ce aveau sub mînă după ideea ce-i împingea; publicul şi posteritatea au mers nu după teorii fantastice, deşi sprijinite de talent, dar au mers după cela care răspundea la conştiinţa întregului neam. Romînii încă nu au luat bine seama ce au vrut să zică cînd au vestit şi descoperit că Ardealul în veacul trecut a restaurat limba; propovăduirea aceasta nevoieşte o răspicare şi o tălmăcire. Cine zice restaurat, nu zice creat; restaurat se înţelege a se întocmi un lucru ce a fost sau a se întoarce la principiile nemuritoare. Care oare erau principiile nemuritoare ale romînilor ameninţate de pieire, care au trezit pe ardeleni? Era limba romînească ce din zi în zi grecismul şi slavonismul o înfăşurau în prejitoarea morţii; grecismul şi slavonismul mîncau limba cronicarilor, limba romînă pretutindene, limba iubită a lui Klein, a lui Şincai şi a lui Petru Maior. Dacă Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a 1 2început cu veacul, dacă combătea aplecările către străinism oridincotro veneau, fără a introduce alt străinism şi încă un străinism radical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii; dacă Ardealul ar fi avut viaţă şi mişcare în lume, va putea încă să împună şi o limbă. Gîndim însă că limba acolo îşi are temelia unde a trăit mai slobod neamul, unde limba a prins rădăcini în legi, în instituţii, în istorie, în monumentele scrise, în mişcarea zilnică, în suflarea obştească, în obiceiurile sale şi a ajuns a produce măcar comedioare. Să îndreptăm dar propovăduirea şi să spunem adevărul ce-l avem toţi în minte că Principatele au scăpat romînia. Cînd restauraţia începu, adică reacţia în contra rătăcirilor străine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restauraţia, aveau ochii nu la turma năcăjită de saşi, de unguri şi de sîrbi, dar la cei romîni de la poalele Carpaţilor ce sta în picioare cu steagul şi sabia romîniei în mînă; acei romîni care au făcut tradiţia romînească, revendicată de veacul al XVIII-lea şi au prelungit-o pînă în zilele noastre, dînd vreme şi ardelenilor a se trezi, a se cunoaşte şi a aduce sprijinul lor frăţesc. Propovăduirea restauraţiei acestii a ademenit multă tinerime a crede că romînia începe cu gramaticile, de care s-a vorbit, fără a se pătrunde de istorie cu mai multă fierbinţeală decît cumpănă; elevi ce cunosc numai slova şcoalei cearcă a îndemna pe romîni a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos în nr. 22 publică, sub cuvînt de limbă, un panegeric al sistemelor limbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca să se poată serios ocupa de speculaţii filozofice şi limbistice. Dar putem spune cititorilor Patriei că cine zice sistemă zice presupunere, nu temei; toate sistemele îşi aşază o idee bună sau rea de la care pornesc, dar nu sunt adevăruri necontestate. Nu denumirea de reacţionari poate mîhni pe romîn, dar greşelile ce împestriţează acel panegeric. Una, greşeala este că începe neamul cu şcoalele Ardealului, şi nu cu şcoala limbii hrisoavelor, limba publică, cu şcoala limbii cîntecelor populare, limba inimii neamului, cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti, limba credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îşi dau mîna din veac în veac, pînă la şcoala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă în nimică cu tradiţiile scrise şi orale. Al doilea, greşeala este de a propovădui că limbile se reformează, cînd dimpotrivă limbile se formează zi pe zi. A treia pată este acrimonia către “nenorociţii hrăniţi cu literaturi străine ce nu sunt nici buni străini, nici buni romîni”. Cunoaştem însă o epocă, unde mai că romînii găsiseră forma cea mai bună a limbii, o epocă în care inteligenţa pretutindene era deşteptată, în care din toate părţile şi într-o unire de glas, de spor, şi de ţel, acel al naţionalităţii, se da la lumină numeroase jurnale şi publicaţii, în care au ieşit la iveală colecţii istorice ca Letopisiţele, s-au adunat cîntecele poporale etc., etc. Această epocă a fost pe la 1840; şi acei ce erau în capul acestei mişcări intelectuale erau tocmai de acei romîni, rătăciţi de străini, precum îi califică neofitul din Patria! În literatura adevărată nu se zice: scrieţi, ca să învăţăm şi noi cum se scrie, dar fiecare scrie, şi critica alege. Ar fi fost mare nenorocire pentru romîni să se fi înăduşit toate inimile în cărţile latineşti; ar fi crezut toţi romînii că romînia începe cu şcoalele din Blaj, cum zice tînărul neofit, şi în loc de o înmulţire de idei, de o deşteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micşorat şi o înmulţire de pedanţi. De la cine a învăţat a scrie Dante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muştrii (modele), dar ei aveau talent şi ... judecată. Ar trebui istoria critică a limbii de la formarea neamului romîn, spre a putea reduce la drepte proporţii propovăduirea de restauraţie ardelenească. Pe adeverirea şcoalelor moderne şi a neofiţilor iuţi, deşi nu iscusiţi, romînii nu pot pune temei. Cine mai mult decît romînii sunt plecaţi a slăvi oamenii lor, ce se îndeletnicesc cu lucruri ale obştii? Care neam altul slăveşte, fără alegere şi critică, orice nume de ai săi ce pluteşte în istorie, în literatură sau în funcţii civile şi religioase? Dacă, de pildă, în trăitorii de astăzi sunt oameni vrednici, de talent, de inimă şi de judecată, care cu dreptul sunt preţuiţi, cîţi alţii trăiesc numai din fala romînului, iar nu de meritele lor? Dacă sunt oameni cu ochii deschişi şi înaintiţi peste orizontul mic al unei gramatici şi al unei şcoli, cîţi alţii trăiesc de prietenia măgulitoare a unor mici pedanţi redactori de jurnale, redactori şi discipli umiliţi, ce fac din sistemă o dogmă şi din propagatorii dogmei nişte fetici literaţi şi politici? În umilinţa lor, ei ameninţă de urgia focului reacţionar pe necredincioşi: critica se cheamă batjocură şi cer conferinţe mature despre limbă; nu pot lua aminte că lumea e sătulă de conferinţe şi că decadinţa limbilor, a artelor a început cînd s-au ridicat sisteme, grameriani şi retori, ce au stîrnit şi iscodit pedantismurile felurite, de au rătăcit cugetul şi judecata dreaptă a neamurilor. Dacă sistemele sunt rele şi conse-cinţele ridicole, trebuie oare neamul orbeşte să le urmeze, pentru că doi, trei sau o mie de oameni şi-au jertfit viaţa lor a produce acele sisteme? Căinăm oamenii, îi preţuim pentru gîndul bun şi credem că cu cît sunt mai de inimă romîni, cu atîta mai mult se vor pune la muncă de iznoavă: errare humanum est1. Critica nu are vreme a răspica mărimea restauraţiei din veacul trecut, dar poate în treacăt înregistra faptele şi datele tradiţiei romîneşti. Găsim într-un jurnal aducerea-aminte a adunării de la Blaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbată de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, în care serbare se închinau cu entuziasm înaintea fraţilor ardeleni care nu au primit decoraţii ruseşti şi ziceau2: “Ardealul este matca romîniei; în munţii săi trebuie să punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardelenii sunt ataşaţi la pămîntul lor; ei cu anevoie peregrinează; iubesc ca oasele lor să se odihnească în pămîntul părinţilor lor, şi aceasta le dă o mare virtute de rezistenţă; ei, cînd se ridicară şi ieşiră din cuiburile lor, trecură munţii şi formară gemenele Principate... Să nu ne îndoim, şi la noi în Principate sentimentul naţional este în adîncul inimilor, tot aşa de înrădăcinat ca în Ardeal. Ideea unităţii romîne, 1înainte de a fi propovăduită de scriitorii romîni al veacului acestuia de deşteptare, a fost în inima căpitanilor şi a domnilor viteji şi în neobosita muncă şi străduinţă a ţăranului. Din începutul deosebirii şi al despărţirii în provincii, romînii noştri căutară totdeodată de a le lăţi şi întinde spre rîpile Dunării, către Mare de o parte, şi de alta de a nu se dezlipi şi a se înstrăina de ciuburile, de locurile lor de întîia ocupare. Aşa mişcarea literară veni tîrziu în urma atîtor străduinţe eroice făcute în Ţara Romînească şi Moldova pentru necurmarea tradiţiunilor istorice. Aşa, înainte de părintele Petru în Ardeal, logofătul Miron în Moldova priveşte pe romînii toţi delaolaltă ca o singură familie; şi mai înainte de el, Mihai-vodă Viteazul voieşte să unească pe romîni într-un singur stat; mai înainte de Mihai chiar Petru Rareş, bastard al marelui Ştefan, reclamă moşia părintească în Ardeal. Şi de ne-am afunda mai înainte în istorie, spre a căta sentimentele de frăţie romînă, am vedea că Ioaniţiu cerea de la papa coroană pentru el şi urmaşii lui întemeiat numai pe titlul de romîn. Într-un cuvînt, cu cît vom desluşi mai bine şirul faptelor romîneşti de la început, cu atîta mai tare ne vom încredinţa că ai noştri s-au luptat pentru ideea unităţii mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă şi adevărat sublimă în literatură.” Ostaşii mari ai Moldovei şi ai Ţării Romîneşti încearcă unitatea politică prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce răzbate peste codri şi peste dealuri: cronicarii, stîlpii literaturii, aţîţă unitatea morală prin aducerea-aminte a legăturii limbii şi a sîngelui, şi unii domni prin şcoale înflorite deschise tot neamului. Unitatea şi tradiţia în Ardeal se dezvăluiesc prin durerea lui Şincai, a lui Klein, a lui Petru Maior. Încotro şi cînd îşi întorc romînii ochii şi gîndul lor, dau de Principate, centrul vieţii neamului. În zadar ar vrea fraţii ardeleni să respingă influenţa veche şi nouă a Principate-lor. Existenţa politică a ţărilor, cît de mică este sau a fost, era şi este un punct strălucitor; şi inimile romînilor nu puteau fi aiurea; de aceea după aspiraţiile politice a venit influenţa ideilor şi a civilizaţiei. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadenţă pentru Principate, marii ardeleni ce ştiau Moldova şi Valahia mai bine decît Banatul şi Ardealul, opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor scrise cu pana picată a cronicarilor şi a traducătorilor. Astăzi, cînd Principatele trăiesc în şirul ideilor franceze, astăzi, cînd limba umblă şovăind între multe sisteme, astăzi, cînd forma veche a stilului este uitată şi rătăcită fără întoarcere, iar forma nouă romînă încă scriitorii nu au nimerit-o, totuşi şcoala ardeleană nu are putere de a trăi nici de tradiţiile restauraţiei, nici de viaţa ei însăşi. Sub sistemele latine prin care schimbă limba nu poate mistui stilul franţuzit al Principatelor; deosebirea este că bucureştenii puţin, ieşenii mai mult îşi adapă inspiraţia de viţele vii ale neamului, caută a-şi ascunde străinismul măcar sub cuvinte romîne sau învechite în romînie, pe cînd ardelenii, săraci ca şi ţăranii de stilul limbii, cearcă a-şi ascunde sărăcia cu mitologia şi cuvinte latinizate. Mulţi Ronsard avem, dar Malherbii întîrzie a sosi. Ştim că gîndul a fost bun, ştim în Bucureşti, în Iaşi şi în Blaj că oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost şi sunt pătrunşi de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne este păstrat; ştim că din ei mulţi ar muri şi mulţi au suferit pentru mărirea şi mărturisirea romîniei, ştim încă şi vedem că, oricînd scriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul şi la văzutul romînului, uită sistemele. Răul este că pe lîngă dascălii noutăţilor, care au cumpănă în aplicaţia sistemelor, vin ucenicii care îşi pun silinţa şi fala nesocotită şi neştiutoare a întrece pe dascăli. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica latină, de la gîndul de a stîrpi cuvintele de extracţie străină am ajuns a schimba tot glosarul. Exageraţiile şcoalelor combatem, nu şcoalele, nu munca, nu îmbunătăţirea. Sunt o seamă de oameni care se sprijină pe scriitorii vechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar dacă, de pildă, este carte în iune, sunt alte cărţi tot de o vechime, ce sună altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimică, de nu că limbile au reguli şi excepţii, că nimică în lume nu este nou, şi s-au aflat visuri şi cercări limbistice romîneşti şi în veacul al XVII-lea. Şi noi am vrea să clădim o sistemă de limbă, dar de unde să pornim? — De la Traian împăratul, cum zice Patria în nr. 26 de mai sus, sau de la cronicari? Care-i limba neamului romîn? Limba lui Ciceron şi a lui Traian, sau limba soldaţilor lui Traian?... Pînă ce Patria va dezlega publicului romîn această chestie, socotim că sistemele nu au temelie, pentru că rezultaturile nu sunt în armonie cu neamul; şi rămînem în încrederea că limba romînă e o limbă deosebită acum şi a fost osebită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi se formează după reguli încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră. XI În cercările noastre de a ne convinge de temeiurile sănătoase ce ar fi ademenit pe romîni a părăsi limba strămoşească, am rămas nehotărîţi dacă acestea provin din prea mare ştiinţă, sau numai din fantazia novatorilor, după şcoalele de unde ies, bucureştene sau ardelene. În mai multe rînduri, vorbind de sistemele limbistice, am zis radicale sau radicalism; suntem datori a ne îndrepta zicerea şi a respinge şi acest temei, pentru că cuvîntul radical al d-lor stă în contradicţie cu istoria neamului, cu tradiţia romînească şi cu scrierile restauratorilor; unii din radicalişti, raţionalişti, şi ce vor mai fi, au pornit fără să ne spuie de unde pornesc; alţii pornesc de la o limbă latină depravată, ce o socot limba lui Ciceron. După aceştia, coloniştii romani au urmat de la descălecatul întîi a vorbi şi a scrie latineşte, şi numai cu vremea, cu megieşia şi amestecarea bulgaro-slavonă, s-au şters dintre ei limba şi literele latine. Din nenorocire pentru aceşti utopişti, istoria lumii şi un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. Istoria mărturiseşte că în lumea romînă, pe lîngă limba oficială latină, trăiau cot la cot şi dialecte compuse de latineasca cea obştească ce nu a pierit niciodată în Italia, zice Petru Maior. Aceste dialecte duse de soldaţii romani, răsplătiţi cu pămînturi în ţările biruite, s-au întrulocat cu limbile acelor ţări biruite şi au produs modernele limbi, zise neolatine. Cu decadenţa romană, limba latină oficială pică şi ea; dialectele provinciale intră la rînd şi se ridică la grad de limbi; asemănarea limbilor romîne, franceze, spaniole şi italiene nu vine de la limba latină, dar de la cea latinească a soldaţilor. — Cu cît cearcă cineva analogiile, suind şirul veacurilor, cu atîta asemănarea între limbile surori e mai mare în construcţie, în cuvinte şi în idei. Pe cînd limba latină este uitată ca limbă vie, şi rămîne numai o legătură a cancelariilor, a învăţaţilor şi limba bisericii, limbile nouă se încerc a scrie şi a creşte. Greutatea întîmplărilor istorice, tendinţele religioase ne siliră pe noi, romînii, a trăi în înrîurirea slavonă, ca înrîurire preponderentă; în lipsă de dovezi vechi, suntem datori a crede că limba romînească scrisă a început cu literele chirilice, despărţită cum era de vatra civilizaţiei neamurilor latine, care neamuri luaseră literele latineşti nu ca o moştenire a limbii lui Ciceron numai, dar ca un avut al civilizaţiei italiene din străvechime, civilizaţia aceea ce a respins litera grecească. Multă vreme, dialect popular numai, restrîns în întrebuinţarea casnică şi în relaţiile private, dialectul putea să piară de pierea fiinţa politică a neamului; dar micile privilegii feudale ale Mara-mureşului şi ale Făgăraşului, neobicinuinţa pe atuncea a crăiilor de a amesteca neamurile şi a constitui omogeneitatea ţărilor, şi mai ales întemeierea domniilor romîne a Valahiei şi a Moldovei, întăresc dialectul. Cu privilegiile mici, cu ridicarea politică a Principaturilor, dialectul se ridică şi se impune dregătoriilor, începe a se scrie prin acturile publice şi se preface în limbă. Cum ne-a părăsit limba latină oficială cu strîngerea romînilor, asemene şi limba slavonă ne lasă cu înfiinţarea straturilor romîne. Un eveniment religios, reformarea, ce desparte omenirea de astăzi, veni cînd romînia era în cumpănă de a se topi în oceanul slavon, şi goni limba slavonicească de tot din lumea romînă şi începe adevărata şi singura tradiţie a limbii romîne. XII Depărtarea romînilor de apus, de unde era originea lor, îi aruncase nu numai în catolicismul răsăritean, dar şi în slavonism, slavoneasca fiind limba politică, oficială şi religioasă a Dunării. Cercările lui Racoţi de a trage pe romîni la dogmele lui Calvin, într-o ţintire politicească, îl îndeamnă a porunci tălmăcirea cărţilor bisericeşti din slavoneşte şi a întemeia slujba bisericii în limba romînă, pentru a-şi cîştiga numeroasa poporaţie romînă din Ar-deal şi din comitaturile ungureşti şi a nu o lăsa nici catolicismului răsăritean, nici catolicismului roman, care, după cum este ştiut, nu îngăduie serbarea liturghiei în altă limbă decît în limba latinească. Unul din cele vechi titluri ale limbii romîneşti este: “Psaltirea ce să zice: cîntarea a fericitului proroc împărat David, cu cîntările lui Moisi, şi cu suma şi rînduiala la toţi psalmii, izvodită cu mare socotinţă din izvod jidovesc pre limba romînească, cu agiutorul lui Dumnezeu şi cu îndemnarea şi poronca, dimpreună cu toată cheltuiala, a măriei-sale Gheorghe Racoci, craiul Ardealului i proce. Tipăritu-s-au întru a măriei-sale tipografie dintăi nouă; în Ardeal, în cetatea Belgradului.” Şi mai departe: “Cinstitul şi luminatul semn al măriei-sale craiul Ardealului, şi al domnului părţitor Ţării Ungureşti, şi a Şpanului secuiesc oşteşte i proce.” I. Corinth. “În soborul creştinilor mai voiesc a grăi cu înţeles 5 cuvinte, învăţînd pre alţii, decît zece mii de cuvinte în limbi străine.” Cuvintele aceste de seamănă a fi critica sistemelor limbistice de astăzi ale romînilor sunt o lovire făţişă în contra bisericii latine. Predoslovia către măria-sa craiul Ardealului şi predoslovia cătră cititori I. Corinth este un curs de istorie a schimbărilor politico-religioase ale vremii şi o dovadă că limba scrisă a început cu tălmăcirile acestea. Pretutindene unde se află suflare romînească limba slavonă părăseşte altarele şi oficialitatea; revoluţia se face într-o clipeală şi fără contestaţie pentru că era în inima neamului de a vieţui din puterile totale ale lui, pentru că era în natura dreptei judecăţi a romînului şi pentru că întemeia şi mai tare duhul neatîrnării neamului şi împrospăta antipatiile de seminţie amorţite acum de mult, cu legături politice şi religioase. Dar tălmăcirile poruncite de Racoci cu scop politic aţîţau îndată luare aminte a staturilor romîne: luînd din reformă ceea ce era după înţelesul şi folosul neamului, limba vie şi serbarea bisericii, bisericile din Ţara Romînească şi din Moldova, mai cu seamă din Moldova, unde clerul avea mare nume de învăţătură şi de evlavie, opun la acele tălmăciri alte tălmăciri, compun cazanii şi evanghelii comentate, anticalviniste şi păstrează nejignită credinţa religioasă a Principaturilor ce era puterea lor, întărind prin influenţa lor şi credinţa îndoită a romînilor de peste Carpaţi. Încercarea de propagandă politico-religioasă a craiului Ardealului avu de urmare pentru romîni a da născare unităţii romîne în toată întregimea ei, a întări naţionalitatea prinţipaturilor cu inaugurarea desăvîrşită a limbii şi dezbîrnarea iar desăvîrşită a credinţei ce putea să le atîrne de Ungaria sau de Polonia, primejdia noastră de atuncea. Precum tot din epoca reformei religioase porneşte şi întemeierea unor limbi apusene ca limbile franceză şi germană, asemene şi la noi tradiţia limbii porneşte de la lupta lui Racoci şi reacţia Principaturilor în contra propovăduirii calviniste. După titlurile istorice ale neamului ce nu le recuză nimene, după analele pozitive ale limbii, în zadar am mai cerca vreun temei şcoalelor moderne, care toate înlăturează şi pomenirea chiar a tradiţiei, ca oamenii cei noi ce îşi tăgăduiesc părinţii, neştiitoare poate aceste şcoli că analele noastre răspund la epoca cea mare europeană zisă Renaşterea, adică epoca în care popoarele de toate viţele şi-au găsit forma desăvîrşită în limbi, în naturi, în poziţia politică şi au plecat pe calea cea largă a ştiinţelor şi a civilizaţiei. Am zis că şcoalele limbistice au cuibul lor în Bucureşti şi în Ar-deal. Acele din Bucureşti care au luat de organ Patria sunt şcoale de fantazie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, da nu romînă, pe formele şcoalei ultraromantice franceze de la 1830, şcoală cu părul lung, cu antiteza în cap şi în picioare, cu manta pe un umăr, cu ghitara aninată de gît şi cu spada în mînă, şcoli de geniu necunoscut în ingrata romînie, şcoli ce nu au nevoie de a ţinea seamă de istorie, şi cheamă tradiţia o coterie1. Adevărat că scrierile ce ies din aceste şcoli sunt netrebnice pentru mulţime; adevărat că propăşirea ideilor se întinde la numărul fericiţilor ce le pot înţelege; adevărat că nu sunt de acele “ce spun cinci cuvinte învăţînd pe alţii, dar de acelea ce spun zece mii de cuvinte în limbă străină“; adevărat că aceste şcoli au de scop a învăţa şi a convinge pe cei învăţaţi şi convinşi numai. Curioasă coterie este tradiţia, de o pot înţelege şi mulţimea, şi învăţatul, şi şcoalele bucureştene. Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiţia calvinistă, Ardealul, care în veacul trecut s-a luptat cu acea tradiţie în contra năduhului străin, purcede şi el însă din radicalism, şi radicalism latin. Multă ştiinţă, multă erudiţie sunt în Ardeal; prin urmare, logica istorică nu a putut fi neştiută şi neînţeleasă ca în alte şcoli. XIII Această contradicţie vederată a tradiţiei cu fapta învăţaţilor ce leapădă tradiţia, ascunzînd-o, sub pretext de baştină latină, ne-a adus a cerceta dacă nu cumva vro idee mai departe nu stă ascunsă în sistemele latineşti ce înfloresc în Ardeal cu cuvînt de romînie? Ardealul nu este ca Principatele o întregime de credinţă; şi şcoalele latine, şcoala de la Blaj, e şcoala romînilor uniţi. Nu doară că credem că căpeteniile ar putea vrodată falsifica dreapta judecată a romînului, încît, ca sf. Petru, să se lepede de romînie, dar ideea 1 religioasă fiind o putere asupra popoarelor, am văzut cu oarecare îngrijire şi îndoială latinirea neobosită şi sistematică ce vine din aceste şcoale, cu atîta mai mult că catolicismul romîn este foarte îndrăzneţ la prozelitism. Pentru romînii ţărani, primejdie nu încape; deşi toleranţa religioasă a fost un act pururea cunoscut în faptă, de nu în drit, de guvernele ţărilor, unitatea credinţei nu s-a clătit, şi este de adeverit că nu se va clăti vrodată; dar propovăduirea catolicismului ce se face, ajutată de latinirea limbii, ar tăia în două unitatea morală ce leagă deosebitele familii romîneşti, acea unitate care ne-a mîngîiat veacuri şi a făcut puterea sufletului nostru. Statornicia Principaturilor în patimile istorice a produs rodurile dorite; mîntuirea a sosit astăzi! dar, osebiţi de viţele vii ale neamului prin hotare politice, ardelenii, de vor aluneca pe calea propagandei, se osîndesc a pieri, slăbind totodată mijloacele neamului de a se ridica la poziţia la care îi cheamă astăzi prefacerile politice ale lumii. Zile de frăţie ca a Blajului din 15 mai 1848 se ridică rareori în istoria unui popor împărţit în credinţa sa. Spuie căpeteniile a uniţilor şi a neuniţilor cu cîtă muncă sufletească au putut pe trei zile impune tăcere pizmelor religioase? Biografia latinitorilor, începînd de la Petru Maior şi de la restauratori, ar putea să ne puie pe urmele unei propagande, de care nu credem să fie bucuroşi romînii şi ne va modera în iutele prefaceri limbistce întemeiate pe limba latină. Pentru a scăpa Romînia de panslavismul ce o cotropea în minutul unde venea panslavismului, pe nourii nordului, ajutorul înarmat, înavuţit şi năvălitor al moscalilor, se ridica limba scrisă ce izgonea slavonismul şi din biserică; acea limbă scoasă din aplecările întregului neam, în ziua primejdiei întărită de cronicari, s-a luptat pînă astăzi şi a făcut singură unitatea şi tradiţia romînească. De potopul slavonismului ne-a scăpat reforma; de Calvin ne-a scăpat conştiinţa romînului, care a luat limba fără a-şi da credinţa; de potopul latinirii, ce şi cine a scăpa romînia? Partea a doua I Simţul firesc al romînului seamănă a fi ameninţat de întreagă stingere. Sisteme se ridică în contra sistemelor, şcoalele se ridică una asupra alteia şi se întreabă în furia polemicii stîrnite de cîteva luni: Cine a dat născare jargonului? Tu... eu?... Bucureştii sau Blajul, sau jargonul nu ar fi oare limba reacţionarilor, aristocraţilor, slavonilor şi rusolatrilor moldoveni, care, după concluziile neconcluzînd ale dlui B...1, au slăbiciunea absurdă şi retrogradă de a crede şi propovădui că instrumentul cu care s-ar putea cînta romîneşte este bun, dar că meşterii nu sunt vrednici. Noi, care credem că glasul a opt milioane de suflete are mare putere în cumpăna logicii, şi putere mai mare decît logica sistemelor ce se întemeiesc pe gramatici străine şi pe uri politice fără fiinţă astăzi, noi, care credem că glasul acestor opt milioane de suflete este mai mult decît o coterie, cuvînt mai mult artistic şi glumeţ decît drept, aruncat de dl B... cu dezinvoltura ştiută a limbajului bucureştean, ne-am încredinţat, după pătrunzătoare cercetare a lexicoanelor, că coterie însemnează societăţi mici (romîneşte: adunări), sau prietenii litera-re şi altele sau şcoale sistematice, ce se încerc a trăi afară de viaţa obştii şi a se deosebi de traiul tuturor, bunăoară cuacării2 şi pedanţii. Cît de frumoase sunt sistemele şi rodurile lor, sunt romîni nătîngi, convinşi că o limbă, fie ea turcită, grecită, franţuzită şi slavonită, cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el, cînd spune de trecut, de patrie şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică, o durere, o fală, sau o simţire, e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi. Propovăduirea calvinistă a produs vietatea romîniei; ea, precum s-a zis, a scăpat neamul de oficialitatea slavonismului în stat şi în 1biserică, care oficialitate ne mîna în adevăr a nu mai fi naţie şi reduce limba la un patoa dezmoştenit precum e acel patoa romînesc de pe şesurile Tisei. Dar propovăduirea calvinistă şi reacţia romînească în contra ne aduse forma desăvîrşită, forma concretă a neamului nostru. Pentru a tălmăci ideea noastră mai cu pătrundere, am zice că romînia a ieşit înarmată de toate puterile vieţuitoare din revoluţia religioasă, ca Minerva din fruntea lui Jupiter, nescăpînd din vedere că neamul nostru este rodul lumii romană şi al lumii barbară pe malul Dunării, cum franţujii, italienii, spaniolii sunt rodurile în alte proporţii al civilizaţiei vechi şi a sălbăticimii. Mo-derna ură politică a moscalilor, de care poate fraţii de peste munţi ca mai depărtaţi nu erau şi nu sunt pătrunşi ca noi, ne-a aruncat în italienism, în franţuzism şi în alte isme ce nu erau şi nu sunt romînism. Însă primejdiile politice, încît priveşte robirea sufletului romîn, au trecut, adevăratul romînism trebuie a-şi ridica capul. Deosebitele şcoale despărţitoare lumii romînă se unesc în socotinţa lor despre puţina ştiinţă a limbii slovenilor şi prin slovenii aceştia ne măgulim a crede că se înţelege reacţionarii moldoveni ai Romîniei literare. Ce vor să zică şcoalele cu cuvîntul de ştiinţă a limbii nu se prea pricepe, căci ţesătura, legătura părţilor unei fraze, singularul şi pluralul sunt astăzi ştiinţe ale copiilor şi nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învăţătură. Purechetul unei virguli, lipsa unei vocale, greşul unei perioade sunt lucruri serioase, mărturisim, şi vrednicesc refutaţii şi nopţi de neodihnă a capetelor învăţate, dar să fie îndurare şi iertare cînd cititorul va putea culege ideea prin greşelile limbii. — Nu corectura scrisului face cărţile mai bune... îndeosebi pentru limba romînă, unde să căutăm regulile ei? În şcoale?... Dar şcoalele se deosebesc toate prin sistema de ţesătură şi de ortografie, şi toate pornesc de la analogii străine, unele italiene, altele latineşti, altele franţuzeşti. — În cărţile bisericeşti, în cronicari, în pildele lui Şincai, lui Klein, lui Maior, ale puţinilor cărturari în urma acestor, în poeţi ca Cîrlova şi Scavinski?... Dar şcoalele, ca să fie logice, trebuie să respingă şi pe unii şi pe alţii, că ei sunt barbari, şi nu sunt romîni, după Blaj sau după Bucureşti1. Dacă cărţile şi manuscrisele cele mai vechi nu ne dau altă limbă decît aceea ce umblăm a lepăda astăzi, putem oare să presupunem regulile, rădăcinile, terminaţiile şi schimonositurile combinate şi complicate ce ne impun şcoalele, şi putem crede ca cuvînt de evanghelie că Iaşul, Blajul sau Bucureştii au găsit romînia prăpădită. Nu. — Cărţile cele întîi erau izbucnirea duhului neamului, ce îşi găsise întregimea lui după frămîntarea nevoită a veacurilor, erau revoluţia învingătoare a ideii romîniei, ce se mişcă în sfîrşit în veacul al XV—lea şi vin la lumină în veacul al XVI—lea, cu limba, cu aplecările, cu civilizaţia şi presimţirea de tărie a ei. Pînă a nu luci la soare, naţionalităţile mocnesc veacuri, şi odată răsar cu toate armele lor, credinţă religioasă, credinţă politică, civilizaţie şi limbă. Ideea romîniei, născînd în veacul al XVI—lea, se preface în revoluţie politică şi porneşte regulat analele naţionalităţii prin tipărire de cărţi: dar temelia acelei revoluţii este tradiţia orală. Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi, zise astăzi balade, ne dă tot romînismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor, iar nicicum romînismul nou. Astă tradiţie orală, neţinută în seamă de şcoale, astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea romînă împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile romîneşti, e limba. Cîtă osebire ar fi între provincialismurile moldo-ardeleano-romîne, am avut şi mai avem încă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înţelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul. Decît vom discuta şi argumenta latineşte despre sisteme negăioase, care ostenesc, suntem în încredere, şi pe dascăli şi pe 1 ucenici, ne închipuim mai bine că romînii nu ştiu nici latineşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte; şi se mulţumesc a spori înainte, în rod şi în frumuseţe, limba aceea care le-au făcut veacurile, pentru care i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii şi slavonii. Nici Racine, nici Pascal, nici Schiller, nici Homer, nici Dante nu au făcut gramatici; unii din ei au scris pînă a nu fi gramatică în limbile lor, şi scrierile lor au slujit de-a face gramatici, şi fac podoaba neamurilor lor şi a omenirii. Naţionalitatea nu stă nici în gramatică, nici în rădăcini, nici în terminaţiile unei limbi, dar în limba uzuală; romînilor numai le-a fost dat a începe viaţa cu cărţi nepotrivite şi a slăbi naţionalitatea cu sisteme şi chestii înnoite din gîlcevirile retorilor picării grecilor şi a romînilor şi din sfezile scolastice ale Veacului din Mijloc. De unde a pornit împotrivirea buruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească şi reacţia mîntuitoare în contra scolasticii latineşti, ce ne duce la apostazia1 naţionalităţii. Uităm că latinismul şi neolatinismul au fost un steag politic, ce nu mai prinde loc acum; între romîni, moldovenii, şi între moldoveni, colaboratorii Romîniei literare sunt singurii ce nu au impus romînilor nici gramatici, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca şi în lupta naşterii, a sprijinit tradiţia scrisă şi tradiţia orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi şi a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, care a pus mai multe pietre la zidirea veche a naţionalităţii a se convinge dacă limbile nouă fac cît limba veche, cît de frumoase şi armonioase sunt ele, dacă substituţia lor este putincioasă, de nevoie, şi conformă cu ţelul la care sunt chemate limbile de a fi un organ de înţelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, şi a se încredinţa că latinirea, sau franţuzirea, sau talienirea romîniei vredniceşte truzile ce am putea întrebuinţa în cercetări şi lucruri mai serioase. 1 II Nici o pricină personală nu ne-a îndemnat a pune pe hîrtie micile observaţii ce a tipărit Romînia literară sub nume de Cugetări, nici nume, nici profesie de cărturar nu avem; în călătoriile silite, uneori primejdioase, între romîni la 1848 am avut prilej a vedea şi a ne dovedi nepotrivirea doctrinelor nouă ale limbii cu firea duhului, cu nevoile şi cu obiceiurile neamului. Cum zicea d... B. pe Cîmpul Libertăţii de la Blaj de silnica legătură a Ardealului cu Ţara Ungurească, că ungurii puneau la cale de romîni fără romîni, am putea să zicem şi noi că gramerianii au pus la cale limba fără a întreba pe limbă. Un lucru necontestat că limbile se prefac, dar se prefac ele singure cu întrebuinţarea zilnică, cu sporul ideilor şi nevoile civilizaţiei; însă prefăcătura adusă de ani şi de trebuinţă, măsurată pe noima aplecărilor şi a năravurilor neamurilor e nesimţită la auz şi la vedere. Tulburare în limbi, cum a fost revoluţia noastră, pică în baltă, dar nu pică pînă a nu aduce confuzie în idei, desfrînare în condei, cacofonie şi stavilă în inspiraţie. Cînd revoluţii de aceste năpăstuiesc neamurile, sau neamurile pier, sau oamenii de judecată vin dincotrova şi se opun potopului stricător. Priveala unei polemici aprigi1, ce a picat într-o înjosire de idei şi de cuvinte neiertate, ne-a fost întrerupt şirul ideii noastre istorice. Să o urmăm de aici înainte, după cum faptele şi vederea romînilor ne-au arătat-o în cîmpul Blajului, al Filaretului, pe şesurile Tisei şi pe malurile Prutului. Un lucru dovedeşte polemica, că toţi romînii nu sunt poleiţi şi ciopliţi ca atenienii, dar că au mult din firea beoţianilor; mai dovedeşte polemica încă că pedanţii sunt iuţi, şi îndeosebi că o seamă de învăţaţi ai Ardealului apără limba născută din sisteme, ca o limbă ardelenească. Poate să fie ardelenească, dar nu este romînească. Judecata dreaptă nu ne îndeamnă a scrie franţuzeşte, 1şi nici un moldovan nu a propovăduit aceasta; moldovenii zic că predicile politice de pe cîmpul Blajului de la 1848 s-au ţinut într-o limbă necunoscută celor patruzeci de mii de romîni adunaţi şi că acea adunare, fără Iancu, fără Buteanu şi fără alţi feciori asemene, ce nu vorbeau după gramaticile şi lexicoanele Blajului, ar fi fost o mare mistificaţie. Facem chemare la mărturisirea celor ce au fost faţă, iar dacă mărturisirea ar putea lipsi, ne îndreptăm la gazetele din acea epocă şi la protocolul adunării din mai 1848. — Suntem convinşi că înşişi învăţaţii Ardealului sunt astăzi uimiţi de rodurile şi confuzia propusă; simţim aceasta la moderaţia temeiurilor, a criticilor din nr. 22, 23, din Foaia pentru minte, unde cunosc că sistemele au întrecut hotarul lucrurilor iertate. Nu vom ridica ce este greşit în apreciaţia dlui G. S.1 despre autorii franţuji şi limba franţuzească vorbită în Paris, deşi se pare ciudat ca Iaşul şi Blajul să discute aceste obiecte, cînd e vorba de romînie; însă dacă în Franţa există academia, şi academia folositoare, aceasta vine pentru că în Franţa nu sunt, nici au fost mii de sisteme şi de şcoli, mii de gramatici, lexicoane şi opere, după acele şcoale şi sisteme felurite în consecinţe. Are Franţa academie, pentru că Franţa în vreme a înlăturat pedanţii, pentru că gramatica s-a mărginit a da numai reguli organizatoare a graiului unei limbi ce se vorbea şi se vorbeşte, iar nu codul unei limbi închipuite. Nu este drept ce zice fratele G. S. de fraţii moldoveni că nu pricep că limba se schimbă cu vremea.Moldovenii au pus schimbarea ca un axiom de cele ce nu au nevoie de demonstrare; ne pare rău de a-l îndrepta la nr. din Romînia literară; dar acum zicem că, de se schimbă limbile, gramatica însă nu. Critica din nr. 23 a F. P. M. (Foaia pentru minte) se ocupă mult de alteraţiile şi pronunţiaţiile provinciilor; şi aici ne pare rău de înţelesul criticului că provincialisme nu sunt limba; dar cînd oamenii din osebitele provincii, ca cronicarii, Klein, cărţile bisericeşti şi mai tîrziu Şincai, s-au tălmăcit tot într-un fel, fără a pica în 1hiere, fără a mînca şapă şi fără a-şi pierde pşenea etc., suntem siliţi a crede că este o limbă. Am crede chiar într-o gramatică ce s-ar face pe documentele ce avem, dar nu pe documente ce ne închipuim că am avut. Gramatica ce se complică şi, pentru a vorbi mai drept, care porneşte de la filologie, nu dă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase cîteodată, dar totdeauna împoncişătoare1 realităţii. Romînii au dat prea mare însuşire filologiei, sau mai bine cuvîntologiei, care e o ştiinţă de anticar, şi au ridicat-o pînă ce au făcut din ea temelia unei limbi; dar nici Academia Franceză, nici gramaticile franţuzeşti nu pornesc de la filologie. Lexiconul a înscris cuvintele vechi sau nouă, ori de ce baştină, introduse de practică, de amestecarea dialecturilor provinciale şi străine, de inspiraţiile şi talentul scriitorilor. Gramerianii, pornind de la realitate, au cules şi statornicit reguli organice ale ţesăturii, singura misie şi datorie a gramaticii. Cînd practica leapădă un cuvînt, academia se mulţu-meşte a însemna noima şi etimologia lui şi a spune: cuvînt vechi ce nu se mai întrebuinţează; cînd practica a făcut un cuvînt, sau a împrumutat unul, academia îl înregistră iarăşi cu noima şi etimologia sa. Polemica însă, cît nu va ajunge în necuviinţă, nu poate fi nefolositoare şi ne-a deştepta într-o zi calea adevărată. Precum fraţii ardeleni, cărora le cunoaştem multă ştiinţă latinească, sunt greşiţi în apreciaţia lor despre autorii şi limba franceză, asemenea le este greşită propunerea despre dl Eliade, ca cap de şcoală în Moldova. Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală; nici teoriile italiene şi romantice ale vestitului revoluţionar, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină. Cei din rari şi respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme, au avut puţini imitatori, rămînîndu-le lauda numai că au dat sem-nul mişcării intelectuale, şi dîndu-şi laudă mai mare încă, nu cu sisteme gramaticale, dar cu cercetări istorice, cu cercări de poezie şi alte asemenea ce au aţîţat publicaţiile şi scrierile moldoveneşti de pe la 1840. Dar şi apreciaţia criticului despre romînismul Princi 1 paturilor e greşită; romînismul pînă la veacul al XVI—lea era nu-mai în colţ, şi staturile romîne se mişcau în rotirea slavonismului, care, am zis-o o dată, era civilizaţia preponderentă. Slavonismul era Dunării ce a fost Apusului latinismul. Ardelenii, neavînd fiinţă legală, nu aveau nevoie de a se ţinea de tradiţia politică a vremii; dar dacă arhiva oficială şi biserica au fost slavone la noi, să nu uităm că relaţiile dregătorilor cu locuitorii au fost romîneşti, că cărţile domneşti către dregători erau romîneşti, că tranzacţiile scrise şi judecăţile se făceau romîneşte; şi dacă în Ardeal este colecţia de două sute diplome, toate slavone, în Moldova avem sute de mii de zapise, cercetări, titluri de proprietate şi hotarnice originale romîneşti. Erau aşa de romîni, că toate hrisoavele sună: “Înaintea noastră şi a boierilor noştri moldoveneşti..” Tălmăcirile uricelor, slobozite odată cu acturile oficiale slavone, sunt încă dovezi ale romîniei şi titluri ale limbii. Studia istoriei nu este numai în cărţi tipărite: cartea vie a poporului, adică năravurile, obiceiurile publice şi private, portul, muzica şi limba ne vor da poate soluţia ce o căutăm, soluţie ce o simţim cu toţii, învăţaţi şi neînvăţaţi, şi care unii o vînează pe pămînturi străine; nu îndelungat poate orbirea sistemelor să întunece mintea unui neam. Este în obiceiul criticilor, ce simt pămîntul înfundîndu-se sub greutatea unor sisteme, a sări din un obiect în altul şi de a pune în cauză efectul. Aşa şi dl G. S. de la gramatică a sărit la frumuseţile stilului, de la Blaj la Atena şi la Roma; şi de la frumuseţile stilului la clasicii lumii, de la clasicii lumii la cîntecele populare... Dl G. S. şi toate şcoalele noastre trebuie să urmeze tocmai din contra,... să pornească de la cîntecele ce le hulesc ca să ajungă la clasici!... Prin cîte fazuri şi prefacere au trecut toate limbile pînă la clasici !... Numai noi am avut pretenţii de a ne face clasici pînă a nu începe, de aceea suntem legaţi în felurite sisteme care au prefăcut toată romînia într-o arenă de pedanţi. Fiecare fază în existenţa limbilor a avut o epocă de mărire, a produs o operă ce a determinat faza următoare; dar propăşirile nu au venit cu sistemele; nu sistemele au înfiat pe Ennius Rusticus1, nu sistemele au înfiat pe Horatius. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul sau cu geniul, civilizaţia şi calităţile veacului lor. Dar numai prin grama-tică nu se fac clasici. Vaugelas2 nu e numărat între clasicii franţuzeşti, şi nu avem nădejde că romînia viitoare va putea pune în rîndul clasicilor grameriani de astăzi. Sunt autori care au scris după toate regulile gramaticale, şi nu sunt clasici; sunt alţii plini de greşeli antigramaticale, dar sunt clasici. Pentru ce?... Cea întîi nevoie a omului este a înţelege şi a fi înţeles. Cît de clasic ar fi un om neînţeles, munca lui e netrebnică, şi cunoaştem multe opere de asemenea în biata romînie. Faceţi-ne o gramatică a limbii după limba nu ce ar trebui să avem, dar după limba ce avem, şi lăsaţi-ne să începem de la început, lăsaţi-ne să ne rugăm lui Dumnezeu; iar nu lui Dominus Zeus, care este un domn păgîn, lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa limbuşoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi, ce o înţelegem toţi, şi vom ajunge şi noi de cînd în cînd a naşte cîte un clăsicişor. Noi, moldovenii, dimpotrivă, simţim că o mare avuţie, inspiraţie şi limbistică este în cîntecele dispreţuite în Ardeal, şi cu ele şi voia criticului vom urma înainte cercetările retrospective. Şi Homer a fost orb, şi gramerianii de pe vremea lui l-au hulit de barbar şi neclasic. Cu părere de rău vedem pe ardeleni mai mult dedaţi literei lucrurilor decît duhului, multă erudiţie moartă, dar nicicum spiritul filozofic al lucrurilor. III Gramatica, a zis oarecine, este un mijloc, iar nu un ţel; la romîni, ambiţia gramerianilor a prefăcut mijlocul în ţel; cu pericolul de a stinge în noi închipuirea, slobozenia gîndului, volnicia stilului, 1armonia, firea şi folosurile scrisului, domnii grameriani ne-au adus într-un timp în care popoarele s-au scuturat de vrăjbile şcoalelor, şi la un neam mîndru ca al nostru, în care conştiinţa sîngelui a fost vie în cele mai grele vremi ale istoriei sale, a concentra înţelepciunea neamului cu cuvîntologie, alfa şi omega ştiinţei şi a rîvnei romînilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Primejdia înghiţirii slavone, frica şi visul rău al gramaticilor şi politicilor noştri, au petrecut-o de mult romînii, şi au petrecut-o pînă a nu fi pe lumea romînă gramaticii şi politicii. Cine ia pană în mînă astăzi nu gîndeşte ce va scrie, ce carte de folos va da la lumină pentru inima, mintea şi învăţătura romînului, dar gîndeşte pe ce mod va scrie, pe care logică gramaticală: pe logica italienească, pe logica ardelenească, pe fantezia franţuzească, sau pe alte logici, nebotezate încă, ca foile Blajului, ca Patria din Bucureşti, ca Zimbrul din Iaşi; nimene nu scrie ca să-l poată înţelege fraţii şi părinţii săi... Patrioţii scriitori, gramerianii, ziditorii de temelie ai limbilor1 nu văd gloata, poporul iubit pentru care se fălesc că lucrează, sau socot acea gloată deprinsă cu latinească, franţuzească şi italienească; nici unul nu-şi aruncă ochii peste logică şi nu se întreabă cînd şi cînd: oare logica lungită, tot lungită şi întinsă, ca o aţă, din deducţie în deducţie, nu cumva duce drept la neputinţă şi la groapa absurdului, dacă ne este iertat a întrebuinţa acest cuvînt străin, tălmăcit romîneşte prin cuvîntul neghiobie? Logica este de a se opri la pontul unde un princip se loveşte cu alt princip, şi pentru noi este de a ne opri în analogiile stîrnite la pontul unde limba noastră respinge limbile străine, la pontul unde aceste analogii vatămă nu numai armonia, dar fiinţa organică a limbii. Romînia ştie acum de descoperirea manuscriptului moldovenesc din 1427 în biblioteca de la Oxford; acest manuscript dă dreptate Romîniei literare în privirile sale istorice asupra limbii scrise. Nu ne 1fălim de această descoperire, ce ne întăreşte în apreciaţiile noastre, pentru că adevărul izvorea pentru noi din însăşi viaţa neamului; simţim că toate sistemele şi-au trăit veacul şi oamenii serioşi, ca să prindă la putere, se întorc şi se vor întoarce, ca uriaşul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adică la tradiţia istorică în picioare, tradiţia care ne-a făcut şi ţinut romîni, şi care tradiţie, ea numai ne va da putinţele de a produce literatură însufleţită şi trăitoare şi ne va pune pe calea civilizaţiei adevărat naţională, de care ne depărtează năluciri. De a greşi prin mult patriotism este o greşeală frumoasă; de a greşi cu trudă, cu erudiţie încă nu este nefolos: din frămîntătura minţilor, din scăpăratul ideilor ies priceperea şi adevărul; sistemele, judecata de înseşi rodurile sale sunt în cumpănă de a opri întinsele lor deducţii; mulţi scriitori se alăturează de tradiţii; şi aceşti scriitori sunt cei bine primiţi de cititori; este de prevăzut că în curînd şcoalele şi tradiţia se vor uni într-un eclectism, unde ne amînă sporul ideilor, dezvoltarea civilizaţiei, şi de care ne leagă baştina noastră, căci romînul s-a născut prin eclectismul politic; gramatica se va reduce la misia sa, şi scriitorii, după învăţătura, talentul şi aplecările lor, vor întrebuinţa, alege, lepăda şi romîniza cuvintele. De a face din limbă o chestie de naţionalitate se înţelege; dar de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului ei este altă chestie: chestie de pedanţi, de neştiitori, de şarlatani sau de mişei, cînd nu este cumva o neguţitorie de sentimente patriotice. De a vorbi de aşezarea limbii pe nişte baze mai solide, de baze cerute de regulile ce constituie o limbă1 este o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi, îngîmfătoare pentru cel ce o scrie, deşartă pentru înţelepţi. Cînd se naşte o limbă în lume, se naşte cu organismul ei, se naşte negreşit pe o bază solidă, pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o 1înfie sau care se naşte cu ea, precum romînii, pe condiţiile climei, a vecinătăţii şi o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria. Nu doară să căinăm romînii că, surzi şi muţi, nemişcători şi nesimţiţi două mii de ani, nu au avut răbdare a aştepta zilele noastre, pentru a li se face o limbă solidă. Dacă cititorii Romîniei literare ştiu muzica, ar putea asemăna cuvintele însemnate cu oarecare întorsături urlate1 nepotrivite cu notele şi acompanemîntul. Pînă la ziua dorită a înfrăţirii sistemelor, Patria eroică din Bucureşti, un corp ager, ce respiră ca un torent liber un aer de viaţă vegetală, spînzurată cu sfforţu pe vîrfurile antitezei, ca o pasăre pe bolta cerului2 va urma a sprijini sistemele, ba încă va mai naşte o sistemă ce se iscăleşte Y grec; singură buche sistematică de care scăpase biata romînie. De ce rădăcină să fie acest Y grec ruşinos, ascuns în coada Patriei noastre, ca alt Y grec ce se ascunde în coada rîndurilor de pe urmă ale emigraţiei romîne de la 1848?... Nu este ardelenesc, căci Ardealul, şi cînd se îmbracă latineşte, tot vorbeşte romîneşte. Moldo-romîn?... Dar romînul de mult s-a despărţit de grecul; nu ar fi oare acest Y grec din acele neamuri înţelepte, care ştiu, zice dl Voinescu, a pregăti în optsprezece feluri cartofele3, dar nici într-un fel a vorbi romîneşte?... Crescături hi-bride ce stîrpesc pămîntul romîn, de care s-a mai vorbit odată în Moldova4. 1234IV Roma creşte, se întinde, se revarsă peste lumea întreagă prin soldaţii şi coloniile ei; pînă în veacul al IV—lea, în care năvălirile noroadelor se prefac în potopul omenesc ce a înecat puterea romanilor, vorba în provinciile romane se împărţea în limba oficială a dregătorilor şi a şcoalelor, adică limba latină, şi o limbă populară, alcătuită după fiecare provincie de limba romană a soldaţilor şi a coloniştilor şi de dialectele, ori de ce baştină, ale aborigenilor. Dachia, mai mult, ca cea de pe urmă şi mai mare colonie, s-a colonizat cu o mulţime de oameni şi soldaţi din toată împeria, şi mai ales de italieni, de spanioli şi de gali în scopul politic de a încinge Europa şi Italia de sînge credincios, unit cu patria mumă în tradiţii, în religie, în interesele afinităţii; se înţelege lesne că nămolul de oameni aşezaţi în Dachia aduse în noua patrie dialectele mixte, ce începuse a se tocmi la dînşii, şi totodată tradiţiile, credinţele şi năravurile lor; amestecarea lor năştea limba şi naţionalitatea romînă sau romană a noastră, în care elementul roman trebuia să domnească în proporţie mare, dar fără a înlătura alte ramuri nevoite. Greşeala noastră a fost, de cînd am intrat în dezbaterile limbii, că am urmărit numai asemănările noastre cu limba latină şi celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am bătut capul cu neasemănările — şi tocmai neasemănarea informează duhul sau, cum se zice astăzi,geniul limbilor — şi desparte o limbă de alta: singurul Petru Maior a presimţit aceasta1. Dovadă că neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia, Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri păstrate astăzi de romîni, care se găsesc unele numai în Galia, iar altele în Spania, şi 1 altele în Italia; dovadă că limba nu este latină, stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se găsesc în limbile noastre, şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi, ce îşi au perechea în unele din ţările citate; şi în sfîrşit numirea de haine, de lucruri, de sate şi de locuri, care numiri desluşite de aproape ne-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii romînilor în pronunţiaţie, în florile hainelor şi ne-ar aduce poate a specifica geograficeşte în care lature s-au aşezat, de pildă, coloniştii veniţi din Spania, sau cei veniţi din Galia şi Italia. De la al IV—lea veac, lumea romană se sfarmă: tîrgurile, coloniile, provinciile se despart; care se stăpînesc de sineşi, care se cuprind de barbari, limba latină se retrage pe vîrfurile societăţii, iar limbile şi dialectele năvălitorilor se intorloc, se mistuie, se topesc cu dialectele romane; dialectul italian rămîne mai roman, deşi nu mai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puţine părţi eterogene, şi ca tradiţie vie a limbii obşteşti vechi a Italiei; dialectul romano-galic se modifică cu limba biruitorilor germani, dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabică, şi dialectul nostru, cel mai de pe urmă născut din toate elementele ce aveau rădăcină în Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare, se combinează cu influenţa slavonă. V Întrebuinţînd porecla dată de dl M. Kogălniceanu unor “Columbi” literari de astăzi, am zice cu temei că, Petru Maior osebit, toţi novatorii din timpul nostru au fost şi sunt tătari în limbă şi în istorie, cînd s-au silit a ne încredinţa că suntem fiii romanilor de pe malul Tibrului şi ne-au îndatorit a vorbi latineşte. Nici un purist neolog nu poate întuneca adevărul istoric, pentru că adevărul acesta este viaţa ce ne mişcă. Pe lîngă izvorul istoric trebuie să mai ţinem în seamă că norodul alcătuit din colonişti şi legionari, trezindu-se într-o ţară cu păduri întinse, cu felurite zidiri ale naturii necunoscute lor, cu climă osebită, cu vecini duşmani înarmaţi şi străini de haine, de limbă, de năravuri, silit de a-şi preface în totul viaţa înlesnicioasă a Italiei şi a Galiei în viaţă aspră, muncitoare, au căpătat alte idei, aplecări şi impulsie, şi-au prăpădit accentul dulce; prin urmare, dialectele felurite întrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte nouă. Ce fac neologii din cuvintele născute odată cu romînia... cuvinte ce nu sunt nici latine, nici grece, nici celtice, nici slavone?.. Ce vor face din rădăcinile pelasge ca: iorum, hora, miros?... Cu ce dreptate vor zvîrli sau opri cuvîntul codru, cuvînt nelatin, dar ce se găseşte în limba franţuzească veche?... glod, în limba spaniolă şi alte multe?... Bucureştenii şi poeţii din Moldova zic astăzi: parfum... Ardelenii au osîndit şi pe Petru Maior de slavon şi ne-au dat lexicoanele ce le ştim. Acestea sunt temeliile istorice ale limbii şi a neamului. Fapta logică nu poate fi alta, decît o limbă compusă de mai multe elemente; toate aceste elemente au conlucrat a o produce, prin ur-mare nici unul nu e străin şi slavonismul este o nevoie istorică pentru limba noastră precum germanismul, arabismul au fost nevoile istorice ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se întregi. Scoate din limba romînească ramurile străine... unde e limba... unde e originalitatea ei?... Orice vom face, mirosul slavonesc are să rămîie; doară să ne hotărîm a adopta ex abrupto limba latină sau alta în loc. Slavonismul e strigoiul cu care ne sperie reformatorii; dar ni se pare că reformatorii nu au învăţat rolul slavonismului în limba noastră; ardelenii şi bănăţenii leapădă slavonismul, pentru că le-au fost urîţi sîrbii ce le disputau dajmele bisericilor; noi lepădăm slavonismul pentru că urîm astăzi pe ruşi, însă cu toate aceste uri, slavonismul nu ne va lepăda şi el zice ca domnul Moldovei: “Dacă voi nu mă vreţi pe mine, eu vă vreau pe voi”. Precum în rînduiala psihologică, asemene şi în rînduiala materială a lumii şi a faptelor istorice sunt principuri ce se împoncişesc la întîia vedere, dar aceasta este orbirea duhurilor mici şi a vederilor scurte, ce nu văd mai departe decît la gardul lor şi îşi uimesc mintea şi priceperea a chiti un lucru sau o chestie numai pe o parte. .................................................................................................... După socotinţa mea, rolul adevăraţilor învăţaţi ce se vor îndeletnici cu filozofia va fi să se mărginească în definiţia rînduielilor limbii, statornicia sintaxei şi a ortografiei; iar alcătuirea, întrebu-inţarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămîie proprietatea urechii, a bunei judecăţi ale scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru decît cele politiceşti. Cuvîntul, fie slav, fie turc, fie latin, ce se va romîni, are drit de împămîntenire, şi numai obşteasca frămîntare şi nevoia pot să-i deie indigenatul, iar nu autoritatea fabricanţilor de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze îi necinstit, deşi limba englezească cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine? Oamenii serioşi, ce privesc literatura ca complementul naţiona-lităţii, sunt datori să se opuie puhoiului de sisiteme cuvîntaşe şi a combate tendenţia literaturii cu cuvinte verzi şi stacojii ca frunzele copacilor cînd le-a bătut bruma toamna, în loc de idei bune... Ideea bună aduce cuvîntul... deşertăciunea sub cuvinte sturlubatice ce nu se leagă unul cu altul îi cangrena noastră... Le faux goût est toujours le faux goût!1 Întîi şi întîi, pînă a nu ne arunca în bolboacele etimologiei şi ale purismului, făcut-am de-amănuntul catagrafia bogăţiei sau a sărăciei limbii? Şi al doilea, cîţi ne-am îndeletnicit cu chestii gramaticale şi cuvîntale avut-am deplinele ştiinţe cerşute de asemene obiect...? Să nu ruşinăm fudulia nimăruia, dar sub chip de învăţaţi, multă neştiinţă se ascunde, mulţi au zvîrlit în sistemele lor cuvinte osîndite străine, care ar putea dovedi de o baştină mult mai romînă decît baştina osînditorilor. 1Cînd romînii vor întorloca o societate serioasă, spre aşezarea şi dezbaterea chestiilor limbii, cînd vor pune pe izvod tot ce au, cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite, indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte romîneşte, cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui, dar după duhul istoriei şi a originilor neamului, atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului. Însă, ce va fi şi mai de folos încă, pînă atunci, ar fi să vie în ciuda pedanţilor un soi de Pascal, Racine să scrie în limba romînească fie acea limbă pură sau pe slavonie în ţie, în ţio, în ţiune, în ciune, o carte de inimă şi de duh romîn... În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele, că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă, simplă, de gust şi de idei. Reacţia în contra apucării literaturii de astăzi trebuie să vie1; judecata şi gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înţelege că literatura este pîinea zilnică a unui neam. Într-acea zi se va ridica furtuna împrăştietoare a pedantismului; puţine scrieri vor scăpa; acele scrieri sunt ale oamenilor care s-au oprit pe marginea prăpastiei novatorilor, fără însă să se îmbrace cu totul cu mantaua limbii poporale, tocmai ca oamenii ce înot între două ape...2 Unii, deşi numai tălmăcitori ai ideilor şi scrierilor străine, şi-au pus încale silinţa a le traduce într-o limbă limpede şi înţeleasă, în care sistemele nouă îşi arată urechile cînd şi cînd ca o pată neagră pe o pînză albă. Sunt încă cîteva scrieri care dovedesc o presimţire de misia literaturii şi se deosebesc de operele pedanţilor prin o mişcare 1 2 slobodă, o aducere aminte de obiceiurile limbii, şi prin urmare au o acţie morală pe cititori, dar sunt rari... Totimea literaturii seamănă o mozaică a căria pietricele, nepotrivite în flori şi mărime, nu sunt unite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula şi zice: “Pagina aceasta-i a mea; ideea aceasta, schimosită şi desfrumuseţită, o cunosc; fraza cutare îi furată din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atîta, rîndul al 5-lea sau 6-lea”. Departe de a împiedeca studia antichităţii şi mai ales acea latină, noi am îndemna din tot sufletul, căci acea studie îi baza dritului nostru istoric. Însă de la studia literală la aplicaţia ei la starea noastră este o prăpastie de şaptesprezece veacuri... Sunt mulţi oameni dintre romîni care ştiu latineşte şi chiar numai latineşte; asta nu-i de ajuns. Pe lîngă latinească mai trebuie tactul care întorloacă trecutul cu ceasul de faţă, ca să le tălmăcească şi să înţeleagă duhul lucrurilor şi frămîntarea lumii. Învăţaţii noştri latini s-au uitat în lumea nouă prin ocheana lumii vechi. Revărsarea popoarelor nouă a prefăcut pămîntul, hristianismul a prefăcut civilizaţia; rămîne numai a despica în interesurile şi civilizaţia de astăzi înrîurirea vechimii şi măritişul ideilor, interesurilor popoarelor nouă cu tradiţiile şi viaţa veche. Deci pentru romînie, Tacit1, Ovid, Virgil sunt ciceronii ce ne vor tălmăci viaţa romană şi ne vor introduce în viaţa romînă... din ei să luăm ce este dreapta clironimie a noastră, ca să o adăogim la avutul nostru; iar restul nu-i al nostru, îi un legatum al omenirii întregi, un muzeu unde toţi intrăm fără a putea lua nimic. XIII Cer iertare de descrierea aceasta lungă, cer iertare pentru nevoia în care m-am aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi 1acele idei, şi cîteodată într-un limbaj ce-l hulesc. Aşa de nenorocită este plecarea literaturii romîne şi aşa de întunecată mintea noastră, că aceste principii elementare ce sunt în alte ţări o faptă vederată, de care nu se mai vorbeşte, ca şi de mişcarea pămîntului, seamănă a fi pentru noi lucruri din ceea lume; aiurea ar fi pedanterie să zici că limba, literatura şi poezia sunt trei cuvinte identice ale uneia şi singură formulă... naţionalitatea. Pentru noi, înecaţi în pedantism, este o noutate îndrăzneaţă de a le rosti, vrednică de hula învăţaţilor şi legislatorilor Parnasului. După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-l pusese pedanţii vremii de pe atunce: “pururea se mişcă“, voi striga din Moldova, ca să se audă peste Molna, peste Milcov, peste Carpaţi: limbile domnilor I.L.P. şi altora nu sunt limba romînească şi literatura de astăzi nu-i literatură romînească. O mare mîhnire simt; neologismul nesocotit aşa ne-a învălătucit, încît nu mai putem zice cele mai simple lucruri şi mai obicinuite, fără amestecare de vorbe străine: deprinderea noastră de limbi şi de lexicoane străine ne-a tăiat la rădăcină cuvintele şi idiotismul adevăratei limbii noastre, încît ne este mult mai uşor de a scri şi vorbi franţuzo-romîneşte şi italiano-romîneşte, decît sadea romîneşte; ne mirăm cînd un cuvînt romîn sau o locuţie pămînteană pică din condeiul nostru. Cuvintele sunt ţăruşele, idiotismul este mar-ca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. Mărturisesc neputinţa mea, deşi am cercat a arăta rana noastră, rămînînd cu nădejde că Pascalii, Volterii, Cornelii, Racinii romîni viitori vor găsi şi limba şi stilul romîn, care le-am prăpădit. XIV Am zis că studia înţeleaptă a vechimii este de neapărată nevoie şi mai zic o dată. Două influenţe ale societăţii antice sub chip de doi oameni deosebiţi, ce se cheamă Virgiliu şi Ovidiu, sunt temelia caracteristică a aplecărilor romînilor; deşi prefăcuţi de veacuri după duhul noului popor romîn, aceşti doi oameni înrîuresc poezia, obiceiurile, legislatura şi viaţa curată plugărească a neamului nostru. Ştiinţele, artele, religiile, precum şi limbile, au ieşit din sînul noroadelor; în urmă au sosit poeţii, învăţaţii, ce nu sunt alta decît culegătorii, păzitorii şi lăţitorii iscoadelor obşteşti... Aşa păstorii au descoperit rîndul stelelor şi al vremilor, aşa pescarii au început plutăria, aşa babele s-au îndletnicit cu buruienile de leac; aşa limba noastră făcută de popor s-a păstrat de el... Odată cu risipirea Romei se stinge civilizaţia în colonii; legioanele se ridică, învăţaţii, care-s fricoşi ca şi alţi oameni, deşi filozofi, părăsiră Dacia, şi rămîne numai poporul cel mic din sînge roman împrumutat în Italia, Galia şi Spania, cu o limbă felurită, ca şi sîngele lui... Părăsirea Daciei de romani dădu noul popor pradă barbariei; de la al treilea pînă la al unsprezecelea veac, în care se mai liniştesc năvălirile popoarelor, şi răsăritul Europei îşi ia o aşezare mai statornică; neamul romîn se mistuie sau de-abia se zăreşte în istorie cînd şi cînd. Însă în loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a întări neamul. Ele dezvoltă în urmaşii coloniilor o civilizaţie casnică, ce nu-i nici civilizaţia Romei, nici barbaria hunilor, şi nasc limba, năravurile, duhul şi naţionalitatea nouă romînă, pe risipurile agricole şi religioase ale societăţii vechi; un element nou, împrumutat oamenilor din Asia, adică păstoria, element prăpădit în Grecia şi Italia după pravila nevoită a propăşirii civilizaţiei, se adaoge şi se tipăreşte în aplecările civilizaţiei nouă a romînilor. Aceste elemente se căsătoresc şi produc o fiinţă nouă trecută prin botezul hristianismului. O căutătură repede în obiceiurile, tradiţiile şi idiomul romînilor ne-a întări ideea şi ne-a statornici adevăratele principii istorice. Istoria limbii noastre îi cuprinsă în perilips în războaiele neamurilor din Ţara Ungurească şi din Ardeal în 1848 şi 1849. Mai mult decît noi, care suntem interesaţi de-a dreptul în dezbaterea pricinii acestor sîngeroase întîmplări, învăţaţii străini au cercat a se sui pînă la pricina pricinilor, însă unii numai au presimţit adevărul, alţii, mai ales franţujii, după obiceiul lor de a lega toată mişcarea omenirii de înrîurirea franceză, n-au văzut alta în cîmpiile ungureşti decît o urmă a gîlcevirilor filozofice şi revoluţionare ale Parisului. Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai încurcată, mai sucită şi mai împleticită de jurnalismul şi învăţaţii franţuji ca chestia naţionalităţilor. Pe vremea aceea ieşise la iveală o geografie, o istorie1, în care toate limbile, şi toate poveştile se loveau în capete, fără ca romînii, slavii şi maghiarii să-şi poată cunoaşte idioamele, năravurile, numele şi ţara. Ştiinţa oficială, ca şi jurnalismul, îneca fortuna2 noastră în fortuna Apusului, tot după acea fală franceză nemărginită, ce vede Franţa în tot şi peste tot. Limbile, numele popoarelor Răsăritului, duşmăniile ce le despărţeau, precum şi istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnaliştii, învăţaţii şi diplomaţii se rătăciră, iar un romîn, un maghiar şi un slav, care-şi cunosc ţările lor şi inima neamurilor, vor găsi în el însuşi cauza acestor războaie; întinderea ideilor moderne îi mărginită pe ţărmurile Dunării, îi mărginită în puţine capete din treptele de mai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Două rînduri dintr-un cîntec din Ardeal care ne-a îndrepta la izvorul întîmplărilor de la 48: Horia bea şi veseleşte, Ţara plînge şi plăteşte. Războaiele neamurilor sunt cuprinse în aceste două rînduri. Nu am nevoie a face romînilor monografia cîntecului acestuia; feciorii acelor ce cîntau pe la 1782 “Horia bea şi veseleşte”, ciobani 1 2de la Abrud, plugari şi feciori de popi, începură în 1848 războiul tot cu acest cîntec. Cîntece de asemene fire se cîntă de 15 veacuri pe malurile Tisei, Dravei şi Dunării şi sunt prinţipul necunoscut al Apusului. Toată ideea politică şi socială a lui Koşut de a amesteca toate naţionalităţile Ungariei în singura naţionalitate maghiară pică înaintea îndărăpniciei întemeiată pe poezie şi pe obiceiuri a romînilor şi a slavilor. Koşut îşi sprijinea sistema, ca toţi făcătorii de sistemă, pe o logică ce i se părea dreaptă şi totodată cu putere administrativă, cu tunuri şi cu ştandarul, adică spînzurătoarea. La logica lui Koşut, romînii şi slavii opuneau altă logică şi ziceau: “dovedeşte-ne că limba ungurească îi mai frumoasă decît a noastră şi vom vorbi ungureşte; dovedeşte-ne că-i mai cinstit a se chema Ianoş în loc de Ion sau Ivan, şi ne vom chema şi noi Ianoş”.1 XV Aşadar, fără a depărta în totul înrîurirea apusului în întîmplările lumii noastre, începutul lor este în noi. Legătura politică şi socială a romînilor, slavonilor şi maghiarilor au fost ura şi dritul istoric. Nimică nu poate tălmăci puterea urii neamurilor decît studiile năravurilor, idiomurilor, tradiţiilor şi muzicii fieştecărui neam; această studie cuprinde toată istoria, originile popoarelor, psihologia, literatura, prefacerea ideilor dintr-un neam în altul şi de la un neam la alt neam întemeind şi născînd deosebire naţionalităţilor. 1Acea studie în scurt se cuprinde în poezie, în muzică şi în idiom; cu cît popoarele sunt mai departe de civilizaţie, cu atîta obiceiurile, tradiţia şi poezia au mai multă putere. Neamul romîn încă îi în faza tradiţiilor. Să ne uităm la formele civilizaţiei; întîi este familia ce se statorniceşte, al doilea familia ce se preface în neam şi al treilea neamul în popor; cu neamul se începe limba şi poezia. În ziua cînd istoria se preface în cronică, poezia îşi întinde aripile şi zboară sau se preface în poezie literară. Spre a găsi dar temeiurile limbilor, îi de nevoie de a se întoarce înapoi şi a lua limba în gura celor ce au făcut-o, pentru că atunce este expresia a neamului întreg, şi literatorii, sub pedeapsă de a se depărta cu totul de originile limbii, sunt siliţi la o asemenea studie. Să luăm, de pildă, un cîntec vechi. Tradiţia locului sau tradiţia omenirii, trecută din neam în neam, cîntată spre ajutorinţa aducerii-aminte, cîntecul acela trece din veac în veac, încărcîndu-se în călătoria sa de fapte şi de idei nouă, păstrînd însă o formă rapidă, strînsă, totodată istorie şi poveste; căci limba obştească stă într-o cumpănă cu civilizaţia; poporul în toate treptele sale înfăţişează o totime, unde toate nevoile, interesurile şi patimile se acufundă. Încet cîte încet neamul se preface în popor sau naţie; bogăţiile particularnice şi dignităţile îşi fac loc; treptele se deosebesc mai tare; civilizaţia în marşa ei progresivă modifiază limba şi năravurile; istoria uită de unde a pornit, nu se mai amestecă cu tradiţiile şi cu năravurile spre tălmăcirea faptelor; şi stă un minut la punctul ace-la unde viaţa tradiţiilor se preface în viaţă istorică, şi limba, năravurile şi aplecările se întipăresc în sufletul unui neam. Tocmai (la) acel punct suntem astăzi; dacă vom călca sănătos şi după logică, vom avea limbă şi literatură, precum şi originalitatea noastră; dacă, dimpotrivă, vom alerga după visurile pedanţilor, vom rămîne în patosul unde ne găsim. În învăţătura năravurilor, muzicii şi a poeziei ne vom putea încredinţa de originile limbii noastre, de naşterea naţionalităţii neamului romîn, de fireştile noastre aplecări şi de luptele ce coloniile romane au petrecut pînă a se preface în sfîrşit din romani în romînii de astăzi. Dacă acea învăţătură ne-a dovedi că elementul de baştină latin, elementele celtice şi mai tîrziu mongoale şi slave, amestecîndu-se, au dat viaţă unui nou neam, apoi latinismul pur pică de la sine, şi vom fi încredinţaţi că literatura trebuie să se razeme pe toate elementele care au intrat în limbă şi în neam. Latinii ne trebuie, cum am zis, ca o introducere în viaţa noastră. AMINTIRI I De ce oare cu cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? păsăruicile nu cîntă tot aceleaşi cîntece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros, cîmpiile, dulcile privelişti duioase ce aveau? mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vîntul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decît trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gîndi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului... Cînd se întoarce gîndul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărîtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintîi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încîntătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevaşi cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este! Din multele dulci ochiri ale tinereţii şi ale copilăriei două s-au tipărit în inima mea, verzi şi vioaie, crescînd iarăşi, an cîte an, ca mlădiţele copacilor; primăvara mi le aduce, pe cînd dă frunza, pe cînd fluturii încep a se juca, cînd trandafirii îmbobociţi se deschid, cînd soarele încă dezmiardă şi nu arde, cînd de pe porumbei pică ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zîmbind în cerul trecutului, cine nu o ştie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi nu a vorbit cu stelele?... A doua aducere-aminte ce iarăşi, ca toate aducerile-aminte, dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bîcului, cu un păr mare în mijloc. De sunt mulţi ce nu ştiu poate de codrii Bîcului (căci de lungă vreme nu se mai vorbeşte în Moldova de ei!) şi mai mulţi vor fi care nu ştiu ce însemnează părul din mijlocul satului. Codrii erau odată aşezare de apărare ca plăieşia munţilor, salbă de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este cuibul răscoalelor din ţară, moşia celor Novaci de răul cărora urdiile tătăreşti nu se puteau înturna în Bugeag cu prada din Ţara Leşească şi cuibul voinicilor din cîntecele vechi. Codrenii erau mîndri şi nu purtau numele nănaşilor lor. Cîntecul zice: S-a aflat la Movilău, De Codreanul cela rău!... Părul din mijlocul satului era odinioară: cînd divanul unde sfătuia satul, cînd locul unde poposea vionicelul străin, pînă a nu-şi găsi gazdă, cînd locul jocurilor ale băieţilor, cînd spitalul unde zăceau bolnavii nevindecaţi, părăsiţi în sărăcia lor de toţi şi de neamuri! Balada lui Donciu spune: Sub cel păr mare din sat, Zace Donciu într-un pat; Şi de mult zace, măi frate: Nouă ani şi jumătate, Şi nouă zile de vară, Şi nouă de primăvară; Pe de-o parte carnea-i cade, Pe de-o parte viermi îl roade. Neamurile l-au uitat, Toată lumea l-a lăsat! Numai soră-sa Stăncuţa, Numai soră-sa, drăguţa, Nici l-a uitat, nici lăsat, Nouă ani că l-a cătat, Pernele că i-a mutat, Cînd la umbră, cînd la soare, Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la dalbe brăţişoare. De ce vorbesc de păprul satului? Vîntul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii, şi zăresc umbra părului copilăriei mele, care îşi întinde ramurile ca nişte braţe ce îşi scutură florile pe inima mea ca o ploiţă răcoroasă. Părul cu locul bătut împrejur de vitele satului lui ce singure astăzi mai ţin divan; curtea boierească, opcină strămoşească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al ogrăzii mari şi întinse; livada din dosul curţii, biserica cu ţintirimul pestrit de iarbă lungă, de sulcină aurită şi de cruci negre; cumpăna fîntînii de la poartă, aninată de răchita crengoasă; toate trec dinaintea mea, vii şi în mişcare... Iată pădurea unde alungam mierle, cireşul sălbatic unde mă băteam cu ţărănaşii; iată colo, colo în depărtare, în zarea luncii, pe deasupra pîrleazului, ţiganca cu desagii, o stahie uscată, prietenă cu mama pădurii, ce vine să ieie băieţii, umbre ce mă fac să răsar şi acum, deşi îmi rîd încet şi cu iubire. Cît de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cît de învăpăioase sărutările tinereţii înflorite... însă nu desfătează inima, nu descîntă durerile lumii, nu mîngîie de înşelăciunile vieţii ca dulcele soare al copilăriei, alinit prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceaţă subţire. Dar serile satului meu, cînd luna se ridica asupra părului, şi cumpăna fîntînii se părea un cocostîrc cu pliscul întins... ce seri senine! Într-amurg se apropiau cîrdurile, aducînd miroasele cîmpurilor cu ele, turmele de oi zbierînd cu ciobanii fluierînd; focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăştia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure; moşnegii spuneau de turci şi de tătari, de moşul Adam cu barba pînă în brîu, ce ţinea plăghiile pe genunchi, de Ileana Cosînzeana, de fraţii din lună, de lupte şi de năvăliri: vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat frumos de scoarţe şi de lăicere, şi sîngele bolborosind îi pica alăturea într-un cuibăr spart; iar pe fratele ucigaş, osîndit din porunca lui Dumnezeu, pînă se va umplea cuibărul, a bea sîngele nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumii... Auzeam picătura sîngelui; zăream fraţii amîndoi, unul lungit, al doilea cu capul plecat şi cu părul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la lună vreodtă fără a-i vedea. Bătrînii spuneau de aceste, fetele şi flăcăii vorbeau de Măriuca... Măriuca! şasesprezece ani, faţă de trandafir şi de spumă de lapte, ohi de mură, cămăşuică de omăt cu altiţioare1 subţiri, ca o creastă de rîndunică, şi inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliţă tot satului... dar nuferii sunt înşelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie2 cu făgadă de întoarcere; lăcrimioara se veştezi... părinţii o alungară... Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliţă vîntuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, şi adormi pentru totdeauna!... 1 2 II Pe lîngă umbra Măriucăi, pe lîngă vîntul ce bate prin păr, pe lîngă chipurile trecutului ce se învîrtesc în ochi-mi şi în inima mea, deasupra satului aud ridicîndu-se un huiet; alte huiete răspund şi clocotesc pe dealuri şi prin văi; huiete vesele de fete şi flăcăi ce vin cu flori şi cu cordele; zi-întîi mai a sosit în sat şi bate la toate uşile, la bordeie, la case şi la curte; ziua armindinei în care pelinului se dă cep!... De aş fi avut noroc să fiu şi eu din cei învăţaţi ce scriu în limbă frumoasă, de nu aş fi simţit în cutreieratul lumii că cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit cînd strigă, de a fi ascultat cînd cere, de a putea plînge cînd îl doare, de a vorbi, de a se mîngîia şi a-şi aduce aminte în dulcea limbă a mamei, în dulcea limbă a poveştilor, care au întipărit icoane drăgălaşe şi poetice în închipuirea copilăriei, aş fi putut spune că povestea din lună: e tonnella Danaidelor, tradiţiune ovidică, augmentată de tradiţiunea ebraică a rezbelului fratricid, Capitul al IV—lea din Opera prima a celebrului Moze, reformatorul şi legislatorul inspirat al evreilor; v-aş spune iarăşi că serbarea zilei întîi mai se leagă de sărbătoarea unei zîne a cîmpiilor latine, de pe vremea strămoşilor noştri romani şi a străunchiului nostru, bunul Evandru, care Evandru era un fel de papură vodă latin; v-aş spune cum se jertfeau pe altare în acea zi mieii fără pată, fruntea turmelor! junci albe, mîndria imaşelor! şi cum se dăruiau zînei colive de miere şi de făină, de trei ori cernută, de grîu spălat; dar nu sunt învăţat şi spun în limba ce am dobîndit odată cu lumina, odată cu auzul, odată cu vederea soarelui, a codrilor, a cîmpiilor şi a florilor; cîtă trudă, cîtă vreme pune omul a învăţa limba neamurilor străine! dar acea străină nu-i vorbeşte de ţară, nici de părinţi, nici de fraţii ca brazii, nici de surorile ca florile, nici de primăvara cu verdeaţa ei şi cu turmele de oi cu ciobanii în capul turmelor, lăsîndu-se pe guri de rai, nici de plugurile cu şase boi, nici de copiliţe bălaie şi fete de împăraţi, cum vorbeşte limba ce o învaţă şi o suge omul cu laptele vieţii! În acea zi dar, părul satului păzea numai el casele; cîţi flăcăi, cîte fete mari şi codane, toţi şi toate se împodobeau cu flori şi cordeluţe, care la pălărie, care la codiţe. Cu lilieci în mîini, cu garoafe pe cap, cu busuioc verde în sîn, fetele şi flăcăii păreau flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se pieptănau; iar în zori de zi, cînd se deschid lăcrimioarele, viorelele şi toporaşii se scutură de roua nopţii, văile se umpleau cu chiote; codrii clocoteau de pocnete de frunze, de hohote, de cimpoaie; telingile răsunau în toate părţile de doine; mese numeroase se întindeau pe sub copaci. Curţile boiereşti, locuite pe atuncea iarna şi vara, se găteau, se pospăiau, se înălbeau la apropierea zilelor mari ca şi casele săteşti; sărbătoarea se primea cu aceeaşi bucurie de boier şi de ţăran, fiind uniţi în credinţă, în limbă şi în obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica şi urletul cîinilor noaptea îi umpleau de spaimă deopotrivă pe amîndoi. Pare că văd încă acea icoană a trecutului: mare zgomot şi zbuciumală este prin curţi; ţiganii, pînă şi bucătarul, se fudulesc în cămăşi curate, oamenii în minteni cu mînecile suflecate, cu cordele la pălării fîlfîind în vînt, se păunesc prin ograda măturată; rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti ale ţiganilor se zăresc iarăşi; totu-i plin de mişcare; toate feţele pline de veselie: jupînesele de la cămară sunt pîrjol de ameţeală, cucoana ţipă! După mult vălmăşag a nenumăratelor slugi, ameţite de alegrătură, trăsurile cu caii împodobiţi trag la scară; în una se suie cuconul şi cucoana, în capră un arnăut cu ciubucul încălifat1 în mînă, şi cu pistoale la brîu; în a doua, jupîneasa cu vutcile şi dulceţile; în alta sofragiul şi ţigănaşul său nedespărţit, cu tacîmurile; în alta, stolnicul cu vinaţele, cafeaua, pîinea şi pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întîi mai! apoi vine bucătarul cu merin-dele, ş-apoi gloata din casă, slugile, femeile şi cuconaşii. De se întîmplă vecini, adunarea nu se mai numără; drumul se acoperă de trăsuri şi de călăreţi; strînsură, cu răcnete, chiote şi împuşcături, 1 seamănă o nuntă de cele huioase, precum obicinuiau părinţii noştri de toate treptele, călăreţii, baloanele cu feciorii boiereşti la obloane, braşovencele (de care ne-a scutit astăzi Dumnezeu pentru odihna ciolanelor noastre), căruţele şi alaiul ajung într-o poiană mare şi frumoasă, în mijlocul codrului, unde iarba-i netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece în care sticlesc fedeleşele. Mesele se întind: masa boierească, masa jupînesei şi a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor. Sub poalele codrului verde se vede un foc uriaş, împrejurul focului muncesc bucătarii; mieii întregi se întorc în ţepe de lemn; pîrpălacul umple pădurea de miros. Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după pelin, vutca, fala gospodăriilor! vutca ce se taie cu cuţitul! vutca se schimbă cu vişinapul; vinul şi lăutarii întartă boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în văzduh. Sunt manele dulci, sunt manele mîngîioase, sunt manele dureroase ce rup inimile: bătrînii înclină, tineretul bea în papucii cucoanelor şi se sărută cu lăutarii, iar cucoanele, cu ochii înecaţi în amor, cîntă versuri frumoase, de se răsună codrii şi se trezesc păunaşii. Pe marginile poienii, arnăuţii dau din puşte şi din pistoale, slugile huiesc ca roii rătăciţi, surugiii se îmbată. Pornea-la-i o amestecătură nespusă: de-abia prin mijlocul nopţii mai încep iarăşi a cînta privighetoarele speriate de huiet şi de glasul lăutarilor!... Am văzut multe zile-întîi de mai de atuncea, în Iaşi şi la ţară, dar nu seamănă ca zi-întîi a mea; în loc de veselie am simţit dor şi amărăciune! III Dar anii trec... vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase cîmpul cu flori, poveştile nesfîrşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură... Nu este romînul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutîndu-şi pămîntul strămoşesc... acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce cînd la apus, cînd la răsărit, cînd la miazăzi, cînd la miazănoapte, ca frunza vîrtejită de furtunile toamnei... departe trebuie să cîştige inima şi pîinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine... căci pîinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pămîntului romîn, ist bogat de roduri... într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai tîrziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur1, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă... careta se mişcă... se tot mişcă... merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare... icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări... Dar lumea are sfîrşit... careta s-a oprit... unde?... se trezeşte copilul între feţe ce nu a mai văzut, aude o limbă ce nu o ştie!... Inimioara i se sfîşie... multe zile lungi gîndul îi zboară acasă... dar casa... călătoria, oamenii şi lucrurile nouă se amestec în închipuirea sa, viaţa lui ia alt curs, trecutul se şterge... şi de romîn îi rămîne numai o scînteie în fundul inimii, o scînteie ascunsă, fugară, înăduşită, neînţeleasă de bietul copil, acea scînteie ce se preface, într-un ceas, în focul mare şi luminos al romîniei!... Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc, cît de mic, cît de mare... ei nu au simţit durerea de a fi muţi, durerea de a vedea cum se şterge întîi plînsul despărţirii, şi apoi cătinel-cătinel toate amintrile copilăriei lor... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum se duce şi limba, de te înăduşă cuvîntul: “ţară“, şi nu-l poţi spune decît pe limbă străină!... Dar dorul, dorul, al doilea suflet ce a dat Dumnezeu romînului, pentru a răsplăti cu durere relele ce făptuieşte şi are a făptui pe pămîntul romînesc, dorul numai nu se şterge!... Văzut-am în străinătate romînaşi uitaţi de numele lor şi de limba 1legănatului lor, răsărind la auzul unui sunet romîn, ca calul de soi ce nechează la auzul trîmbiţei! Gura e prinsă... dar ochii învie... trupul tremură... şi inima se bate cu iuţeală!... auzitu-i-am, neştiitori de gîndul lor, şuierînd doine, sorbind miroasele ce veneau pe aripile vîntului dinspre ţări, şi uitîndu-se cu jale, în nopţile steloase, la calea cea cerească pe care strămoşii urmau împăratul cel mare, mare şi luminat ca un soare... Fericiţi aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei!... au crescut în sărutările soarelui, în toată volnicia1 cîmpiilor înflorite, în dezmierdările limbii şi în toate bucuriile copilului... Sunt care aruncă pietre asupra celor crescuţi de străini şi între străini... Va veni şi judecata aceea... şi se va face parte dreaptă tuturor; şi se va ţine în seamă celor ce au fost mucenici din pruncie, dacă au purtat departe numele de romîn... dacă nu au iubit romînia ca nealţii!... şi ochii lor s-au umplut de lacrimi, cînd au văzut zarea depărtată a ţării... şi inima lor a plîns, cînd, după ani şi iar ani, au cunoscut în sunetele de pe dealuri doinele jalnice ce şuierau odinioară; şi sufletul lor s-a amărît de amărăciunea tuturor... şi toţi străinii nu le sunt plăcuţi. Bine şi frumos este în străinătate, noroade îmbrăcate şi voioase, şcoale şi tîrguri mîndre, podoabe, măriri, steaguri şi oaste fudulă, legi şi judecători buni, viaţă şi mişcare... dar romînii nu s-au ruşinat de ţara lor şi au iubit-o şi în sărăcia şi în goliciunea ei. IV Pe cînd copiii işti din urmă se făceau mari, pe cînd universităţile Germaniei şi şcoalele franceze trimiteau îndărăt copiii Romîniei, pe cînd şcoalele, astăzi roditoare, ale Bucureştilor şi ale Ieşului stau încă în proiecte în reglementurile organice, o epocă mare şi luminoasă se ridicase, o epocă ce trezise omenirea prin huietul tunului: 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei. Cu o 1 presimţire mai presus decît conştiinţa obştească de atuncea, părinţii moldoveni şi romîni umplură lumea cea mare de copiii lor, spre a-i adăpa la izvoarele de învăţătură, de care cea mai mare parte din ei, dar nu toţi, fuseră lipsiţi... Ne-am deprins a crede, noi, generaţiile de filozofi, de profesori, de învăţaţi şi de cărturari din acest timp, că pretutindene moşii şi strămoşii noştri au fost neluminaţi delaolaltă şi neştiutori de nimica. Multă ştiinţă a fost odată semănată în ogorul romînesc... Multă carte, multă ştiinţă istorică, politică, financiară se ivesc ici-cole, dar plutind de-abia în risipile aduse de veacul al XVIII—lea; multe şi crude răni nevindecate încă astăzi a lăsat acest veac, dar din haosul grecesc, din descălecatul obiceiurilor răsăritului o stea nu s-a putut mistui niciodată pe cer... Steaua Romîniei — Stea lucitoare în inimile părinţilor noştri, stea ce părea că apune cîteodată, dar care i-a îndreptat de-a pururea şi fără greş la şcoalele şi legăturile Apusului. De la Costineşti, crescuţi în Ţara Leşească, şi pînă la noi, tot drumurile Apusului sunt bătute de pruncii romîni. De nu ar fi teamă de învăţaţii noi care ne învaţă astăzi că părinţii noştri nu au fost romîni şi ne îndeamnă a lepăda limba lor ca o limbă străină, pentru ca, nesemănînd lor, să fim romîni, am îndrăzni a zice că romînia, de va pieri vreodată, va pieri de mîna romînilor: împotriva străinismului, romînia a stat, stă şi va sta nestrămutată, ca biserica lui Dumnezeu zidită pe stîncă. Romînia este ca Dunărea cea lată, mare şi adîncă, în care se cotropesc apele deosebite din a dreapta şi din a stînga; cu cît mai multe pîraie, pe atîta şi Dunărea creşte; valurile străine s-au cotropit în romînie, nici un val nu ne-a putut îneca... de multe ori un val ameninţător de pieire ne-a întărit, de multe ori acel val ne-a împins spre o propăşire. Lucise dar pe lume 1830, an prevestit prin cutremurul popoarelor de la Pindul pînă la Apele italieneşti; lumea romînă încă sfîşiată de pierderea Basarabiei, plîngînd cruntele zile ale anului 1821, netămăduite de risipele războiului din 1828, sta nehotărîtă între instituţiile nouă, ce nu se înţelegeau încă, şi viaţa moale, venită de o sută ani cu domnii străini; viaţă prelungită cîteva zile de domnia lui Ioan Sturza. Pe atuncea drumurile erau pline de călători de bunăvroinţă cu nădejdile deschise, inimile aprinse, ce se întorceau după ani pe la casele părinteşti, cu limbi, haine, simţiri alte decît limba, haina şi simţirile ce le aşteptau. V Multe neamuri s-au schimbat de caracter, aşa englezii rîd şi joacă astăzi, pe cînd din contra voioşii franţuji de odinioară se fac serioşi... În cetatea Ţarigradului tabăra nouă a francilor, din care nu mai este nevoie să-i scoată: Măcelarul turcilor, 1 Tăietorul frîncilor. Englezii îşi pun turbanuri, fesuri peste coifuri, mătănii la gît şi huiesc de trezesc morţii, vechii cruciaţi... Franţujii stau sub arme şi sub uniforme, nemişcaţi şi liniştiţi ca liniştea turcească. Prin vălul cronicilor am împărţit lesne romînia în două trăsături: romînia ce se întinde de la descălecăturile din urmă ale ţărilor, şi romînia ce începe cu răsăritul luceafărului moscălesc în Petru cel Mare, şi se încheie cu războiul din 1828. Oamenii din epoca dintîi, epoca cea mare, cea făloasă, seamănă a sta pe voinicie numai, călăreţi îndrăzneţi, jucînd cai neînvăţaţi, luaţi fără de plată din cîmpiile tătăreşti, ungureşti şi leşeşti, cuţitul în brîu, sabia, şi sabie tăietoare, în mînă; gata, tot cu acea mînă, a scrie judecată şi a respinge cînd leahul, cînd turcul, cînd tătarul2, ungurul, cînd cazacul. 1Boieria lor era o muncă, cinstele o nevoie, viaţa o lungă trudă, ce se împărţea între războaie şi adunările ţării... pe atuncea romînii nu aveau madame şi cucoane, ci jupînese ocîrmuind vitejeşte casele şi avuţiile, cum bărbaţii lor ocîrmuiau vitejeşte ţara: Cică, mări, că de-atunci, Cînd vin cete de haiduci, Drumul lor nici că greşesc! Nici că, zău, mai nimeresc La perdeaua Şangăii, Sus pe malul Dunării.1 Podoabele lor era o rochie de catifea cusută de mîna jupîneselor, odor scump ce trecea de la mame la fete şi prefăcut, într-o zi de evlavie, în veşminte ce se pot vedea şi astăzi pe la unele biserici, în toată bogăţia cusuturii şi a izvodului2 bizantin3. — Umbrele lor sunt nalte, fetele sunt triste, gîndind poate lanevrednicia urmaşilor; ochii lor, ţintiţi pe cîmpii şi pe dealuri, căutînd vrun duşman de alungat sau un frate de închinat. Aceştia sunt uriaşii istoriei şi însuflătorii poveştilor ce se zice la capra podurilor şi în adunările crîciumilor. Epoca a doua este epoca căderii, dar şi a slăbiciunii, în care oamenii sunt aproape de a uita că sunt romîni şi se prefac cînd în moscali, cînd în venetici, epocă de ştreang, de foamete, de lăcuste, pe aripile cărora Dumnezeu are scrisă pedeapsa noroadelor, dar lăcuste mai puţin pustietoare decît cămăraşii4, iedecliii5, goştenariii6, oierii1, vădrarii2, fumărarii3, zapciii4, panţirii5, ceauşii6. În astă epocă înnourată de colbul ce se ridica sub caii Bugeacului, ţipetele auzite nu sunt ţipetele vitejilor de la Dumbrava Roşie, de la Vadul Turcului, de la Baia, dar urletele tătarilor voioşi de pradă şi ale ienicerilor beţi de sînge... miros de pîrjol a satelor şi a oraşelor iese din anale. Cînd în risipile acestea se vede cîte o faptă strălucită, cîte un om mai bărbat, cîte un cap mai puţin plecat, inimile împietrite de durere se desfac în plîns. — De-abia în istoria astă de sînge şi de lacrimi, de biruri şi de ruşine se zăreşte o luminioară. Culmile societăţii nu aveau conştiinţa de întunericul şi prăpastia în care arunca neamul “cel ales”, cum zice frumos unul din rarii domni vrednici de pe acea vreme7. Aţi auzit în scripturi despre petrecaniile Babilonului, cînd moartea şi pustierea vecinică sta la porţile cetăţii: — Aşa şi părinţii noştri prefăcuţi în greci îmbăbuşeţi8 şi înşalvaraţi petreceau zile dulci şi vesele, cînd urgia dumnezeiască se apăsa pe romîni. Patria şi romînia nu murise în ei, dar ele se treziră, crudă trezire, cînd Ţarigradul nesăţios cerea pungi şi iar pungi... de nu mai putea ridica gloata ostenită!... Jeluirile boiereşti se înalţă atuncea pînă la poezia patriotică: “O, Moldovă! de ar fi domnii tăi care stăpînesc în tine toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ce domniile neştiitoare (de) rîndul tău şi lacomi sunt pricină pieirii tale, că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci desfrînaţi caută numai avere să strîngă; care apoi totuşi se risipeşte, şi încă şi cu primejdia caselor 8 lor; că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cît de tîrziu.”1 Eteria, visul Fanarului pe malul Dunării, ce moldoveni auzise, jalnica tragodie2, despărţenia jacaşă3 şi vecinică a grecilor de romîni, nu deştepta molătatea vieţuirii; romînii greciţi vroiau să moară în antereie şi calpace, precum sibariţii4, oleacă moşii lor, vroiau să moară în desfătări şi pe paturi de trandafiri; în bejenie, ca şi înainte, precum şi în urmă, taifetul, egoismul şi nepăsarea fură statornice; cu taifetul, cheful adunărilor, amoruri nesfîrşite, stihuri pestriţe de inimă, chaulieu şi anachéreon, lăutari, primblări pe lună, bencheturi... şi ceremoniile curţii, ceremonii mai amplificate decît ceremoniile curţii craiului celui mare al Franţei. S-ar putea asemăna acea societate cu o adunătură veselă de oameni din toată lumea, cîntînd şi mîncînd pe o corabie frumoasă, ce ar trece pe lîngă nişte maluri ciumate. În societatea acesta nu lipsea nici învăţătura, uneori nici talentul... dar înţelepciunea era deşartă, inima seacă. VI Triste şi jalnice ar fi cronicile romîne, dacă din timp în timp nu s-ar arăta, pentru mîngîierea făloasă şi susţinerea neamului, cîte un soare luminos, ce se cheamă Ştefan, Petru, Vlad, Mihai, Basarab, Alexandru, Vasile, cîte un om care îşi răpune capul, cîte un scriitor duios, care se pare a plînge cînd strigă din fundul inimii: “A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere”. În puţinele aceste linii nu 1stă numai frumuseţea stilului, care străinii la scriitorii lor o preţuiesc ca giuvaierurile scumpe, şi pe acei scriitori îi îndumnezeiesc sub nume de Froissart1, Montaigne, Rabelais, dar stă un poem întreg, un cîntec de lacrimi, vărsate de oameni ce se luptau în dregătorie mare şi grea cu risipa neamului şi a ţării. Melancolia Bibliei stă pe deasupra neamului, ţara se sfîşie între liniile plîngătoare ale cronicarilor şi cîntecele dureroase ale poporului, că numai neamurile necăjite au cîntece triste ca ale noastre, de rup inima. Cît de risipos a fost veacul al XVIII—lea, şi pentru noi veacul acesta merge pînă la 1821, încă tot se nasc oameni de acei vrednici, ridicîndu-se nu se ştie de unde pe deasupra ticăloşiei şi a vaietelor duşilor în robie, şi înfăţişează în ei trecutul şi viitorul unui neam; luptători neobosiţi, ce mor unii de cuţitul călăului, alţii de cuţitul duşmanului, alţii de otrava scîrbei; cu toate rănile, moşia şi durerea neamului au avut moşteni, care nu ne-au lăsat să pierim. Era grecilor începuse cu vărsarea sîngelui moldovan; Fanarul boierit avea mîinile pline de avuturile şi de sîngele născut odată cu numele neamul romîn, Costineşti, Bogdăneşti, Cuzăşti, şi alte jertfe ale urii politice şi ale jefuirii. Dar acest sînge, din carnea şi plămîile ţării nu pierise. Pe lîngă societatea cea veche şi egoistă, născută din năpădirile Fanarului şi din corciturile sîngelui romîn, acea societate care nu era nici greacă, nici romînă, dar un cancer îngrăşat, trăia în ură, în antipatie, în apăsare şi în gîndul răzbunării, fiii şi coborîtorii vitejilor ce îşi cîştigase boieria cu sîngele vărsat pe cîmpiile vestite ale Romîniei... iată istoria... orice inimă bate, orice cap pică, orice pană scrie durerile şi ticăloşiile are nume romînesc. În această societate sau treaptă muncită, săracă de mijloace, dar înavuţită de inimi, se moşteni ura străinilor şi sămînţa dragostei neamului: în ea încolţea legul politic al lui Ştefan, precum în ceilaltă societate se visa îndeplinirea testamentului lui Petru cel rusesc. Pe cînd sibariţii 1noştri cîntau după modul lui Anachréon, poporul cînta voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari şi ale codrilor şi surghiunul Basarabiei, iar boierimea mică şi înlăturată, feciorii de neamuri şi hrăniţi cu durerea, cu ruşinea şi risipa strămoşeştii străluciri, se dădea cu doctrinele filozofice şi răspîndea satira, duh ce nu s-a mai stins încă, epopee politică din care trei cîntece ne sunt foarte cunoscute: Scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova către dl Logofăt G.S. la Cernăuţi, Sfatul de la Cristeşti şi jaloba vrîncenilor... adică 1821, 1847, 1855... trei crize ale vieţii romîniei. Cînd se apropie de naţii întîmplările mari ce au a strămuta condiţia lor, se arată şi oamenii cerşuţi pentru a înţelege, a înlesni, a sfinţi sau a mărturisi acele întîmplări; dacă nu cumva le prevestesc sau le fac ei înşişi. Sfîrşitul Fanarului, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele ţării şi înfundarea numelor naţionale, se încheie în doi oameni, născuţi amîndoi din viţele ce le surpau grecii. Unul din ei, Vladimirescu, sau, cum îi zic cîntecele de pe Olt, Tudor, îşi are numele şi locul făcut în istorie; al doilea aşteaptă încă recunoştinţa şi răsplătirea: Ionică Tăutu, comis de boierie, inginer de meşteşug, romîn de suflet, născut la 1798, era fiul lui Gheorghe Tăutu, nepot de fiul vornicului Tăutu bătrînul, şi a murit la 1828, la Ţarigrad. Ionică Tăutu e romînia reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi jucînd tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţe în politică, care îl juca Vladimirescu cu puşca plăieşască. Pamfletist călduros şi convins, în corespondenţe cu toate partidele şi căutat de toate căpeteniile patrioţilor, judecîndu-le toate, şi iar singur de o partidă... partida ţării. Tăutu se poate asemălui numai cu un om în istorie: cu I.P. Courier1. Precum I.P. Courier se făleşte că este un 1simplu vier, asemene şi Tăutu se mîndreşte că este numai moldovan; şi unul şi altul se luptă pentru aceleaşi principuri, unul în contra emigraţiei de la Coblenz1, ce se aruncase peste Franţa cu furia nesăţioasă de putere şi de averi a fanarioţilor, celălalt în contra bejeniei, ce rîvnea privilegii care nu se pot înţelege măcar astăzi, aşa sunt de dezbrăcate de dreptate şi de cumpănire. Tot cu acea iuţeală, cu acel duh muşcător, şi tot într-o vreme scriu, şi pentru întreaga asemănare, dacă cronica este adevărată, amîndoi mor de moarte silnică politică, unul prin mrejele unei dragoste veninoase, iar Courier împuşcat. VII Suntem la Cernăuţi... Domnia cvasinaţională a lui Ioan Sturza a început. Ambiţiile domniei sunt în fierbere, partidele se şoptesc, constituţiile şi proiectele plouă, prieteniile politice se desfac, tranzacţiile şi trădările se lovesc, se înţeleg şi se prefac ziuă pe ziuă, eteriştii şi turcii nu mai sunt în ţară; dar retraşi pe culmea Cernăuţului, ca pe muntele Aventinului, arhondologia cea de frunte, ce se numeşte însuşi proh2, nu se întoarce acasă... că nu frica Eteriei, nici a turcilor a adus bejenia... dar glasul străbătător al lui Vladimirescu, ce deşteptase politica nouă a romînilor. Nu frica Eteriei mai ţinea în pribegie boierimea, dar ambiţii înşelate: tîrguia cu ţara preţul întoarcerii: — scutirea întreagă — acea scutire ce se uita însuşi la domnii străini în vremile grele. Ca toţi oamenii care se cred, cernăuţenii ziceau... ce va face oare ţara fără stîlpii săi? Convulsiile intrigilor nu se astîmpără: Ioan Sturza scrie la Cernăuţi: Scrisoarea măriei-sale lui vodă către boierii din Bucovina. “Boierilor, nu mă îndoiesc că n-au ajuns la auzul dv. mişcările 1unora din boierii de aicea, şi cred că pentru dv. au trebuit să fie de deşănţare: însă în bunele plecări ce eu păstrez pentru dv. nu mă pot apăra de a nu vă mai mări încă mirarea, înştiinţîndu-vă că aicea boierii nu v-au cruţat nevinovăţia, cu care vă cred îmbrăcaţi, publicarisind atît aicea, cît şi în drumul lor în jos pînă la hotar, cum că ar fi într-o legată unire cu dv. la pasul ce au pornit. Dacă acest pas are o necuviinţă, dv. veţi judeca, încît va răpune numele ce vi l-au înflorit oamenii şi ostenelile dv., şi dar eu mă grăbesc a vă face ştiut această comprometarisire, ca unul ce întotdeauna am fost şi sunt al dv. iubitor: I.S. Vv. D. 1824. fev. 7.” Pentru a da seamă de răvaşul acesta şi de toată mişcarea sufletească a romîniei, numai viaţa, corespondenţa şi hîrtiile lui Tăutu ne pot sluji; corespondenţa şi documentele politice găsite la el sunt, la cunoştinţa noastră, singurele documente ale acelei mişcări ce se înfundă în trataturile de la Acherman şi Adrianopol, şi ne dau ponturile şi tălmăcirea Regulamentului Organic: fără Tăutu istoria nu se poate înţelege. Aşadar, pentru a ne tălmăci cartea măriei-sale lui vodă să întrebăm pe Tăutu de cuprinderea sa. Din mormîntul lui, Tăutu ne va arăta că această carte a fost o mare ispită, de care să ţinem minte, capitol din mijloc al unui roman politic: hîrtiile lui Tăutu cuprind tot romanul... şi ce roman! Şi vom zări în acest roman şi unele din chestiile capitale ce ne împing astăzi. Eteria a jefuit ţara, dregătoriile şi domniile greceşti au dat mîna cu jăcuitorii; prada, focul şi dislocaţia principaturilor s-au făcut; cine are să ridice neamul, cine are să-şi aducă aminte de pămîntul acesta, de independenţă, de vechi drituri?... că ocîrmuire nu-i... Turcul stă gata a preface umbra ţărilor în paşalîcuri şi abutorii1 pămîntului... stîlpii patrioţi ... au fugit, pare că nu au lăsat nimică în urmă. În urma lor însă era mai mult decît pămîntul gol, era norodul romîn, apăsat, dar neuitător de trecut, acel norod care se 1 vede numai cînd soseşte primejdia şi greul. Boierimea nu trecuse hotarul, că un ţipăt groaznic striga de la o margine la alta: “Au fost vremi să lăsaţi pentru un minut tot felul de interes particularnic şi să vă ţintiţi gîndirea şi îngrijirea la interesul obştesc, să lăsaţi prigonirea şi dihonia ce aveţi între dv. şi cu o unire să lucraţi cele de folosul patriei: să lăsaţi ura ce purtaţi către toţi ceilalţi... Dar protivnicia urmării din partea dv. face pre obştie ca să-şi ridice glasul său acel amorţit de atîtea veacuri. — Acest pămînt, odinioară ocîrmuit de independenţii săi voievozi, a avut hotarele sale în întindere, aşezămînturile sale în datorii, privilegiile sale în urmare, şi pravilele sale în îndatoriele unui om către altul. S-au văzut boieri (a cărora scaune, dv. ţineţi astăzi) rîvnind domneşti cununi, neînvoindu-se între dînşii şi întrecîndu-se unul cu altul, se îndeseau să o răpească. Dintru aceasta a născut puternica pricină de orice între dînşii: legiuita pricină a apărării domnilor şi sfînta datorie a preaputernicei Porţi, ca să se puie în lucrare liniştirea: Toate au venit la un pont, şi neînvoiala între boieri nu s-a putut ostoi, decît numai cu punerea pe scaun a naţiei greceşti”. Strigarea obştei este doprosul1 şi judecata regimului trecut, în care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pînă la şcoale, şi în care vedem că, vorbind de dările războiului, se miră norodul de întrebuinţarea banilor hotărîţi de plată. “De unde dar curge oprirea vînzării cei de bunăvoie, şi în locul ei preţuri hotărîte şi păgubitoare? Nevoit a lua aminte el (norodul) n-a trecut încă în uitare că, în vremea războiului trecut, măria-sa monarhul Rusiei a slobozit înaltă poruncă ca să se plătească în bani tot ceea ce se va lua din pămîntul acesta. Apoi norodul dînd tot ceea ce i s-a cerut, poate arăta un număr mare de dări, pentru care nu a luat nici cea mai mică plată; şi în vreme ce ştie că împărăteasca hazna2 a plătit pentru toate acele fără cruţare, rămîne 1 2 în prepusul său fără ieşire, că plăţile acele rînduite pentru folosul obştii au alcătuit în pămîntul acesta numai cîteva folosuri în parte.” Lungul rechizitorium acest al obştii ce ne dă a crede că numele oamenilor se schimbă, dar năravurile foarte cu greu, lungul rechizitorium în care se propune Porţii toate îmbunătăţirile ce se aşteaptă şi astăzi, dar înlătura boieria ca sfîrşită sau moartă, dădu a gîndi boierilor. Era prea lungă strigarea, prea ascuţit ţipătul, prea vie durerea, ca pribegii să nu o audă; afară de pruha, fruntea, cei mulţi se întoarseră pe la casele lor; educaţia politică a obştilor nu se face într-o zi, în capul celor mai mulţi era o amestecătură a chestiilor dinlăuntru cu chestiile din afară — faza de reforme în care se părea a intra Moldova cu mişcarea strigării se prefăcea într-o combinaţie mai bună decît starea de mai înainte negreşit, dar unde elementul dezorganizării se susţinea. — Istoria va aprecia rodurile acelei combinaţii statornicite sub numele de Reglement Organic şi folosurile ce a tras fiecare treaptă moldovană; urmărim numai duhul mişcării aicea. VIII S-au văzut neamuri pierind deodată pentru un princip sau pentru slobozenie, dar castele şi privilegiaţii se îndoiesc, tîrguiesc cu chestiile generale şi inevitabile şi caută a scăpa cevaşi; aşa urmară şi boierii cu obştia de la 1821. Sub umbra măgulirii duhului romîn înviat, prin reacţia în contra grecilor, prin oarecare concesii morale cerşute de veac, boierii rămaseră totuşi oligarşia de mai înainte, dînd în spinarea cîrmuirii greutatea şi răspunderea stării sociale, o tactică ce s-a înnoit în opoziţiile din urmă, şi se arată încă şi astăzi. Suntem fiii oamenilor de la 1821, ştim ce e dar duhul acelor concesii şi înţelegem logica horţişă1, ce şovăieşte între mărturisirea dreaptă a adevărului şi a cugetului şi sofisme. Aşadar, boierii pribegi 1 începură a cumpăni, a socoti şi prinde la inimă; constituţii şi proiecte plouă, curieri trieră ţara, Ţarigradul şi Petersburgul mai cu seamă, Fanarul e în picioare, mezatul opiniilor şi a sufletelor se începe. Toate proiectele seamănă unele cu altele în principiuri, şi toate sunt într-o conglăsuire: “a restrînge puterea ocîrmuirii, a pune ţara sub epitropia boieriei”. Fiecare taraf1 îşi face o constituţie. Avem mai multe constituţii sub ochi, otografe. Strigarea zice: “nimică altă nu era cunoscut de pravilă statornicită în toate, decît interesul, mita şi părtinirea ce pretutindene nu purta alte roduri decît nerînduieli, jacuri, asupriri şi împilare, care pe mulţi din drepţi supuşii preaputernicei Porţi au silit a alerga să se facă sudiţi2 străini, pentru ca să poată apăra dreptăţile lor. — Acest fel era ocîrmuirea, cînd moldovenii obosiţi de jacurile ce în strîmtoarea de mai înainte au fost siliţi să mai sprijinească şi tulburările grecilor, care au făcut vîrf ticăloşiilor lor, pentru care obştea într-aceea bănuieşte numai boierilor celor mari. Căci aceştia erau începătorii ţării, aceştia erau stîlpii patriei, la îngrijirea acestora toată obştea era rezemată, cînd fără veste s-a văzut căzută în prăpastia ce a săpat împerecherea apostaţilor. Către aceasta, strîngerea mai înainte a oamenilor lui Ipsilant sub privirea începătorilor noştri, intrarea între acei oameni a arnăuţilor ce slujeau pe la boierii cei mari, şi, după venirea lui Ipsilant, poruncile date din visterie către dregătoriile ţării, spre înlesnirea strîngerii oamenilor de oaste, încingerea cu arme a lui Ipsilant, făcută3 prin mitropolitul ţării, şi ajutarea de bani, cai şi altele, făcute de mulţi dintre boieri, sunt destule pricini care fac a crede că acei mai puternici dintre boierii cei mari au ştiut mai înainte de împerecherea grecilor, şi acei prin vicleşugul lor au uimit dintru-ntîi pe toţi ceilalţi.” Boierii opuneau că frîul ţării nu era în mîna lor. Asta a făcut gîlcevirea de-a pururea în ţările noastre: 1 2 3 ţara în contra boierilor şi boierii în contra domnilor. Ştefan cel Mare statornici cu temei în Moldova temeiul aristocratic. El nu simţi greul instituţiei sale, că avea braţ greu şi mînă iute; dar fiul său Bogdan cu anevoie cîrmuieşte, şi al treilea fiu al lui Ştefan, Rareş, plăteşte cu surgunul său şi zbuciumarea zilelor sale gîndul de a reduce şi mărgini însuşirile aristocraticeşti. Iată principurile proiecturilor: deşi lungi pentru un articol ca al nostru, prescriem mai multe paragrafe, pentru că sunt pline de actualitate, pentru că trecutul trebuie a ne povăţui, şi pentru că unele dispoziţii sunt întreaga noastră istorie: “Shedion de reformăluirea stăpînirei ţărei Moldaviei.” 1. Stăpînirea să fie monarhicească, dinpreună însă lucrătoarecu şese şi opt familii cele întîi a pămîntului, ce se numesc în limba grecească: pruh. Această alegere a stăpînirei dinpreună cu un DOMN, tot din neamul moldovenesc, să fie pe viaţă. 2. Budjetul domnului. 7. Chiftul1 căldărilor să fie pentru toţi de obştie slobod fără de plată, afară de vama legiuită, care toţi de obştie să o plătească, fără deosebire de obraze, şi nicicum altfel, subt orice fel de nume de bir pe ceastă madè2 să nu se poată pune. Şi la oraşe şi tîrguri, velniţe3 să nu poată fi, ci numai la moşie, şi de veci şi cu anul se va ţine. Iar holercă4 de peste hotar nicicum să nu fie volnic a se aduce, şi această oprire să se facă cu suirea vămii, ca la toată vadra să plătească zece lei. Articolele 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10 ca şi acel al 7, sunt tot dispoziţii generale ce se ating de biruri şi de reguli poliţieneşti. 11. Ocna şi vama să se vînză pe trei ani cu chizăşia celor întîifruntaşi boieri, şi banii toţi să intre în soma iaraturilor5 statului. 1 12. Poştele să se vînză în mezat, bucăţi-bucăţi la particularnici cu bună chizăşie, fără a da cel mai mic agiutoriu statul cumpărătorilor. 13. Mitropolia, episcopiile şi toate celelalte mănăstiri greceşti şi pămînteşti să fie cu leafă de însuşi lăcaşurile aceste cu de agiuns, şi cheltuielile bisericilor tot aseminea ştiute şi hotărîte, şi “prisosul” să fie a statului, şi mitropolitul şi episcopii să nu aibă voie în diastimă1 de cincisprezăce ani de a mai hirotonisi preot sau diacon sau dascăli, ca să nu se înmulţească catahrisul2 de acum. 14. Tagma bisericească, afară de cele duhovniceşti, să nu fie volnică a se amesteca, şi nicicum Divanuri şi giudecăţi mireneşti la Mitropolie să nu se facă. 16. Boierii să aibă toate a lor privilegii vechi, fără însă a intraîntru aceste privilegiile şi catahrisurile urmate în urmă. 17. Boieri să se numească cu caftan numai acei făcuţi de dom-nul Calimah, iar ceilalţi toţi să fie socotiţi fără caftanuri, şi să nu fie “volnic domnul cu boierii rînduiţi” de a cinsti cu caftan, fără socotinţa Divanului politicesc şi războiesc. Art. 18, 19 şi 20 reglementează oastea mărginită în 3 000 oameni aleşi şi cu chizăşie, darea birului, şi spînzurarea tîlharilor de pe drumul mare, de va agiunge furtişagul la un leu. 21. Fără de bir, locuitor să nu se afle nicicum, măcar şi străin de va fi, şi nu va fi cinstit cu caftan şi va fi aşezat în acest pămînt, şi acest bir de 18 lei să se numească birul capului. Articolele 22, 23 organizează statul civil şi hotărîtura moşiilor. 24. Răzăşi să nu poată fi în toată ţara cu moşie mai gios decît50 stînjini moşie. Boierii ce sunt cinstiţi cu caftane să nu fie supuşi la birul capului, şi locuitorii să fie datori a le lucra două zile pe săptămînă tot gospodariul, “însă în măsuri putincioase de a lucra locuitorii fără asuprire, iar mai mult visteria ţării să nu sufere a se urma asuprire”. 1 2 28. Afară de ştiutele şi ispititele familii şi acei cu ştiinţă depracsis1 de a oblădui2, alţi netrebnici şi de neam prost şi fără moşie mai vîrtos, sau altă stare să nu poată intra în slujbele orişicare a ţării, măcar şi un ocolaş3. Proiectul acesta în 30 articole corijate de o mînă ce nu s-a răcit încă poate sluji ca document istoric a dovedi “strigarea” şi a ne da o idee despre greutăţile pămîntului nostru; dar totodată ne dă şi măsura a trei ponturi ce a cîştigat conştiinţa obştească de astăzi. Nimeni astăzi nu s-a feri de un bir, chiar şi birul capului, ca o dare ruşinoasă, căci am învăţat acum că ruşinea este de a se înlătura de sarcinile publice. Progres, nu s-ar găsi astăzi un singur om ce ar cere două zile din săptămînă unui locuitor. Progres, ştiutele şi ispititele familii au ispitit că învăţătura e altă unsoare mai preţuită, şi fiii acelor familii şi neamurilor proaste s-au cufundat şi răsbotezat sub numele de romîn. Progres. IX Alt taraf, altă constituţie. Proiectul de faţă e foarte laconic şi este cunoscut sub numire de ponturile popilor. Pontul I. Mitropolitul şi episcopii să fie de-a pururea numai din pămînteni, şi mănăstirile greceşti sub epitropia arhiereilor şi a pămîntenilor. II. Mitropolitul şi episcopii aseminea sub epitropia pămîntenilor, şi fără ştirea epitropilor să nu se poată împrumuta. IV. Pronomiile şi privilegiile de mai înainte să rămîie nestrămutate. V. Ocîrmuirea ţării să fie de domn împreună cu gherusie alcătuită de opt boieri din cei dintîi, care se vor schimba la “toţi trei ani”, şi aceştia vor fi din fiecare neam cîte unul din cele opt neamuri. 1 VI. “Neamul boieresc nesupus nici unei dări.” VII. Domnul să nu poată osîndi vreun pămîntean fără cerceta-rea şi hotărîrea gherusiei. IX. Cinurile să nu se deie la proşti şi mai ales fără hotărîreaacelor opt boieri. X. Grecii să fie siliţi a se desface de averile din Moldova. XI. Numai grecii neguţitori să fie primiţi. XII. Cinurile domnului Suţo cu toate să se strice. XIII. Nici într-un cin a pămîntului, grec să nu se întrebuinţeze. XIV. Privilegiile scutelnicilor să se întărească. XIX. “Cărţile mazililor şi ale postelnicilor să nu se mai înnoiască.” XXI. Asedosie1 pe trei ani. XXIII. Holerca să fie oprită a mai veni de peste hotar, şi velniţele să fie slobode şi fără plată, însă numai la pămînteni. XXV. Boierii să aibă slobodă voie a trimite arzuri2 la Poartă la vreo “nemulţămire” despre domn, sau şi din ei a trimite, însă nu-mai pentru “obşteşti interesuri”. În proiectele aceste este o curioasă amestecare de idei economice bune de monopol şi, peste tot, gîndul de a înghiţi obştea în boierii pruhişti, şi a cîrmui pe deasupra domnului o oligarşie veneţiană. Mai găsim încă un al treilea proiect, care se deosebeşte de cele două, deşi întemeiază constituţia sa pe boierie privilegiată. Art. II. “Domnia să meargă în moştenire la fiul cel mai mare, ori, lipsînd el, apoi la neamul cel mai aproape de acelaşi sînge”. Dar proiectul acesta, iarăşi ca celalalt, restrînge ocîrmuirea. Este curios că oligarşiile se apropie de anarhia dlui Proudhon3. Al patrulea proiect e proiectul lui I. Tăutul; şi preambulul des-chide îndată orizontul naţional: cererile cele mai însemnătoare ce 1 se fac din partea “obştiei Moldaviei”, “în întocmire cu cele cuprinse prin obşteasca jalobă, trimise cătră pre înaltul Devlet, şi în temeiul sfîntului înalt împărătesc ferman, ce s-a slobozit, ca să fie obşteşte sfinţite aceste cereri, spre a sluji pămînteştilor ocîrmuiri, pînă ce se va înfiinţa “Pravila ţărei”, într-o desăvîrşită alcătuire”. Pontul 1: “Norodul Moldovei, ca un norod ce din învechime şi pînă astăzi a avut şi are sfinţit privilegiul slobozeniei şi acela de a se oblădui cu ocîrmuitorii săi etc.” Pontul 18: Înaintea pravilei să fie socotiţi toţi deopotrivă, şi fără deosebire, avînd a fi şi pravila una şi tot aceeaşi pentru toţi, sau pentru de a ocroti sau pentru de a pedepsi. În pravilă nu poate să se hotărască decît aceea ce este drept şi folositor, şi nu poate să se oprească decît ceea ce este nedrept şi de stricăciune. Pontul 19: Norodul, spre a i se ocîrmui trebile sale cele dinlăuntru în chipul cuviincios, ca să se poată folosi cu dreptăţile,vechile sale privilegii, cere ca să i se întărească şi legiuirea aceea a sfatului obştesc, ce a avut pămîntul acesta iarăşi din învechime, legiuire după care “puterea ocîrmuirei şi a împlinirei să fie în singura mînă a domnului, iar puterea hotărîrei să fie pururea în mîna domnului împreună şi a sfatului obştesc”. Pontul 46: Toate feţele ce alcătuiesc sfatul obştesc, afară de şasesprezece vechili a ţinuturilor, toate feţele alcătuitoare Divanului şi celelalte să se aleagă toţi aceştia după socotinţa domnului cu a sfatului obştesc, urmîndu-se alegerea numai după “meritul bunelor fapte şi după puterea şi vrednicia fiecăruia, pentru slujba ce este să i se încredinţeze etc., etc.”. Şi (în) proiectul acesta, din care se vede că Tăutul era versat în scrierile politice ale vremii, unde întîia dată în Moldova s-a aşternut principul împărţirii puterii, multe defeniţii de drit se găsesc; dar este de mirare că proiectul tace cu totul în privinţa sătenilor. Ori dă a înţelege că dreptăţile politice şi civile erau a se întinde preste tot, fără prejudeţul legăturilor şi contracturile ce leagă proprietatea de locuitori, şi locuitorul de proprietate? Se poate crede şi aceasta, fiindcă loc deosebit în constituţia sa nu este dat boierimii ca unei caste, dar alegerea poate chema cu încrederea domnului tot pămînteanul vrednic la slujbe; sau că Tăutul mai aştepta vreme, spre a-şi spune toate ideile sale de reformă. Proiecte şi constituţie nu erau de ajuns boierimii ce îşi venise în fire din spaima strigării. Domnia se aşezase, dar, din nenorocire, Moldova poate da o domnie numai, şi postulanţi1 se găseau din toate părţile; cu constituţiile şi cu făgăduinţe de credinţă şi altele o sută de postulanţi stăruiau, şi boierii din Cernăuţi, ca şi ceilalţi, ba încă şi mai mult, ca unii ce aveau ramificaţie cu Ipsilant, Cantacu-zineştii şi eteriştii şi sprijin mare în Fanar; pînă şi sîngele măriei sale lui vodă îşi făcea partizi şi rîvnea biata domnie a lui I. Sturza. Huietele de domnie şi intrigile ce năşteau din toate părţile făcură pe I.S.Vv. a scrie scrisoarea din 7 fev. 1824. La 22 fev. plecatele slugi ale măriei sale în număr de şasesprezece iscălituri răspund: “Pre înălţate doamne! Nu poate fi alta mai străină şi deşanţată privelişte astăzi, decît aceasta numai, că fiii cei adevăraţi a patriei noastre, bătrînii boieri şi moştenitorii familiilor celor din învechime “pre credincioase şi supuse pre putrernicului, îndurătorului şi hrănitorului nostru Devlet, şi mai ales cunoscuţii întru vechime jertfirilor ale preţuitelor slujbe cătră pre puternica împărăţie, prin carele chelariul său veacuri întregi s-au păzit neclintit din stejarul drept şi neprihănitei supunere. Aceia astăzi în tot chipul prigoniţi, apoi unii înstînjeniţi de a se apropia încă de maica lor, patria noastră, ba încă nevoiţi cu jale şi lăcrămare a păzi o crudă tăcere, o aspră neamestecare şi o desăvîrşită neîmpărtăşire cu toată suflarea “sîmbatrioticească”2 dinlăuntru pentru ca să ne depărtăm şi de clevetirile cele formalnice, pornite din patrie, şi din întunericul scopurilor propovăduite în lume, că adică cei dinlăuntru patrioţi, nu cei dinafară, ar fi avînd însoţire nepriincioasă. Această oprire a 1 comunicaţiei păzită de noi, cei înstrăinaţi întru sfinţenia cugetărilor, iată ne dă tot creditul şi la înălţimea ta, şi la toată lumea acum, că nu am putut avea împărtăşirea unei ştiinţe formalnice mai de înainte, pentru cuvintele călătoriei cătră pragul îndurărei Devletului, a unor boieri deputaţi. Nici dacă în particularnic sau prin ştiinţa a mai multor sîmpatrioţi merg să puie lacrămile patriei la picioarele pragului milostivirii, acum şi din luminata carte a înălţimei tale, doamne, însemnată din 7 fev., care ne-am învrednicit a o primi după o îndelungată încontenire, întru aceiaşi vedem a ne însemna aceasta, cum că sunetul vorbelor în călătoria lor le poate aduce comprometaţie, propovăduind ei unire cu noi. Se dezleagă această întrebare, că, dacă a lipsit comunicaţia, n-a putut fi hotărîrea mai de nainte şi a unirii; iar dacă este obştesc bine, apoi ei în noi şi noi în ei, precum urmează a se crede că eşti şi înălţimea ta, şi iată pentru că am primit luminată cartea voastră, tăind nodul tăcerii cu patrioticesc cuget răspundem cu plecăciune că suntem neuniţi cu toată suflarea a acelora carele se plac în nenorocirile şi obida patriei şi a sîmbatrioţilor şi suntem uniţi în duhul nostru cu acei care pentru binele patriei arată jertfire; însă lucrare, îndemînare, corespondenţie nu am avut; de am fi fost şi noi în patrie, iarăşi nimică alta nu am fi putut face la o pierzare mărturisită în lume a ţării noastre, decît a năzui şi noi la limanul mîntuirii milostivirii pre înălţatului Devlet, stăpînitorul nostru. Aşadar, şi pentru aceşti deputaţi, dacă merg pentru binele patriei, datoria urmează a fi şi înălţimea ta într-o sufletească unire”. Răspunsul ista foarte lung nu s-a putut reproduce tot, plin de fraze îndoite, unde cimilitura joacă, adevărul pică în mîna lui Tăutul. “Măria sa vodă, carele are un suflett bun, — strigă Tăutul în scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova către d-lui log. G.S. la Cernăuţi, — poate să fi crezînd, dar eu, carele ştiu, vă mărturisesc că împotriva ştiinţei mele nu pot crede, şi mă rog mă iertaţi, scriitorul dv., spornic în florile fandasiei, încît şi pragului, de putea, îi da picioare, măcar că ar fi bine cătră celelalte praguri să-şi cruţe dărnicia, ca să nu le fugă uşile, scriitorul dv. a ştiut să presoare şi să poftească în toate frazurile scrisorii lacrimile pătimirii, de obijduiţii sîmbatrioţi, obida patriei, pierzarea ei, ticăloşia, nenorocirele şi alte asemine”. “Scrisoarea unui boier moldovan” e un pamflet în 32 pagini manuscrise, în care Tăutul se ridică uneori la o înălţime de idei nespusă, cu un foc, cu o ură necruţătoare şi crudă, care face din acest pamflet nu numai un monument istoric, dar şi un document literar. Cernăuţenii, ca şi boierii veniţi pe acasă, iscălise jaloba şi cererile obştii. Domnia lui I. Sturza era rezultatul a tuturor, dar slaba idee a naţionalităţii reînviată, şi Tăutul nu ierta făţărnicia şi ambiţia tulburătoare a domniilor, care ameninţa iarăşi acest principiu cîştigat cu atîtea dureri. Scrisoarea ia la răspicat răspunsul boierilor din cuvînt în cuvînt sub închipuirea unui boier ce ar fi fost din taraful cernăuţenilor... CÎNTAREA ROMÎNIEI Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decît să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte. (Cronică moldovenească) 1 Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s-a de lacrimile tale, norod nemîngîiat, înduratu-s-a de durerea plămîilor tale, ţara mea?.. Nu eşti1 îndestul de smerită, îndestul de sfîşiată? Văduvă de feciorii cei viteji, plîngi fără încetare pe mormintele lor, precum plîng şi jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soţilor. 2 Neamurile auziră ţipătul chinuirii tale; pămîntul se mişcă. Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?.. Răzbunătorul prevestit nu s-a născut oare? 3 Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt? care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grîne mai bogate? 4 Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spînzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău; munţii 1se înalţă trufaşi în văzduh; rîurile, ca brîie pestriţe, ocolesc cîmpurile; nopţile tale încîntă auzul, ziua farmecă văzutul... Pentru ce zîmbetul tău e aşa de amar, mîndra mea ţară?.. 5 Pe cîmpiile Tenechiei răsărit-au florile?.. Nu au răsărit florile, sunt turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale; soarele înrodeşte brazda; mîna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete şi cu flori, cu avuţie şi cu frumuseţe... Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată?.. 6 Dunărea bătrînă, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pămîntul său1 de naştere; rîurile cele frumoase şi spumegoase, pîraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda ta... O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită? 7 Nu eşti frumoasă, nu eşti2 înavuţită?.. N-ai feciori mulţi care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?.. 8 Pentru ce tresari? trupul ţi se topeşte de slăbiciune, şi inima ţi se frămîntă cu iuţeală... citit-ai oare în cartea ursitei?.. Aerul mişcă 1tulburat... vîntul dogorăşte... Îngerul pieirii arătatu-ţi-s-a? Nopţile tale sunt reci, visurile tulburate ca valurile mării bătute de fur-tună... ce-ţi prevestesc? 9 Priveşte, de la miazăzi la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul... gîndirea se iveşte luminoasă pe deasupra întunericului... Gîndirea, duhul dumnezeiesc ce zideşte, şi credinţa ce dă viaţă... lumea veche se prăvăleşte, şi pe ale ei dărîmături slobozenia se înalţă... Deşteaptă-te! 10 Mucenicii sîngelui tău n-au zis oare: “şi Domnul va scula pe unul dintre voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în volnicia şi puterea lor?..” Uitat-ai sîngele ce curge prin vinele feciorilor tăi?.. Mult erai mîndră odinioară, cînd strigai “ura” în bătăi?.. pieptul tău era tare ca de oţel, paloşul se tocea pe dînsul... soarele se întuneca de norii de pulbere ce ridicau războinicii1 tăi. 11 Poporul tău era îndrăzneţ ca vulturul, războinic şi trufaş ca taurul neînjugat... Rămasu-ţi-a oare numai umbra puterii şi aducereaaminte a vitejiei tale?.. 12 Cum a slăbit pieptul tău de oţel?.. mîna ta cea tare cade de oboseală... şi moleşirea a intrat în lăcaşul voinicilor!. 1 13 În vremea veche... de demult, demult... cerul era limpede... soarele strălucea ca un fecior tînăr... cîmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul... păduri tinere umbreau dealurile... turmele s-auzeau mugind de de-parte... şi armăsarii nechezau, jucîndu-se prin rarişte... pe o pajişte verde slobozenia, copilă bălăioară cu cosiţe lungi şi aurite, se juca cu un arc destins. Ferice de oamenii din cîmpie, ferice de cei de la munte!.. Era vremea atuncea, cînd tot omul trăia fără stăpîn şi umbla mîndru, fără să-şi plece capul la alt om; cînd umbra văilor, pămîntul şi aerul cerului erau deschişi tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis; şi cînd ajungeau pe om nevoile bătrîneţilor şi moartea, el se ducea, zicînd: “mi-am trăit zilele”, şi era sigur că viaţa lui se va prelungi în copiii şi moştenirea lui... Dar iată aerul se tulbură... cerul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi... un nor de praf învăluie cîmpia şi ascunde munţii... se aud vaiete... dobitoacele se învîrtesc, cum se învîrtesc în nopţile vijelioase, cînd lupii urlă în păduri... caii nechează jalnic... mulţime de glasuri se aud strigînd... vădesc cînd primejdie, cînd nădejde, izbîndă, cînd pierdere, turbare, deznădăjduire; vîntul suflă şi norul se împrăştie puţin... Doamne, fă-ţi milă!.. Se vede amestecul unei bătălii!.. Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în fier... săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie... dar piepturile goale stau împotrivă... se luptă cu furie... se plec sabiei... inimile slăbesc... fug... ţara slobodă a pierit!.. staţi... izbînda-i în mîna Domnului... arcul se întinde din nou... luptătorii se amestecă şi se izbesc... piepturile goale de pavezele... capetele descoperite de coifurile... Departe pe cîmpie se văd arcuri zdrobite, făşii de steaguri, apoi un coşciug1 mare-mare se ridică, şi o pară grovază înflorează cerul... 1focul jertfei se înalţă în văzduh... învinşi şi învingători cad în genunchi, şi la lumina flăcării îşi dau dreapta şi se iau în braţe... fii cu inimă bună... ţară binecuvîntată... Tu fuseşi altarul rudirii crivăţului cu pustia, a bărbăţiei cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din această rudire frămîntată cu sînge şi sfinţită prin foc se naşte un popor nou. Astfel povestesc bătrînii. 14 Oraşele se întemeiază şi se înfrumuseţează din nou... oamenii cresc în îndestulare şi se înmulţesc ca nisipul mării... pămîntul se acoperă cu holde aurite... volnicia domneşte ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncă, floare plăpîndă a pustietăţii, ci slobozenia cea bărbată şi luminoasă, sau puternică şi cu rădăcina ţeapănă şi adînc înfiptă în pămînt... sabia, acum nefolositoare, a războinicului stă în coliba sa spînzurată... femeile zîmbesc dulce la pruncii lor... chipul zbîrcit al bătrînilor se întinde de bucurie... pacea aduce legea care chizăşuieşte, iar nu asupreşte... legea, rod al slobozeniei... legea care apără pe cel slobod de nedreptate şi nu apasă pe sărmanul în folosul bogatului... şi multă vreme erau numai oameni fericiţi, deşi se aflau bogaţi şi mai săraci... căci nelegiuirea nu era cunoscută; şi cei bogaţi, şi cei mai tari nu făceau ei singuri legea, după cum le venea lor mai bine, şi nu puteau călca dreptul altuia, şi junii ziceau, închinîndu-se către bătrîni: “cinste fie părinţilor noştri, care s-au luptat vitejeşte şi ne-au lăsat de moştenire moşie şi slobozenie”. 15 Cel ce nu cunoaşte nevoia legii nu cunoaşte ce e slobozenia, căci nu poate fi slobozenie fără lege... şi acel ce nu se ţine de duhul legii se leapădă de slobozenie. 16 Pămînt chinuit, te-a iubit legea... cînd te va ierta Domnul? 17 Slobozenia e îndoită: cea dinlăuntru şi cea dinafară... ele sunt surori, una fără alta nu pot trăi... slobozenia dinafară este neatîrnarea moşiei, în care naştem şi care ne hrăneşte, moşia de la care tragem numele nostru şi dreptul de om, de sub biruirea oricărei alte ţări şi împărăţii. Pentru sîngele ce ne dă, suntem datori cu sîngele nostru. Pentru aceasta au fost bătăliile neamului nostru şi a neamurilor, bătăliile cele vestite, scrise cu movile şi mănăstiri pe şesuri şi pe dealuri. Slobozenia dinlăuntru este legea, icoana dreptăţii dumnezeieşti, legea aşezată prin învoirea tuturor şi la care toţi deopotrivă se su-pun. Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, şi acolo unde legea e numai pentru unii şi ceilalţi sunt scutiţi de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit... şi fericirea e stinsă... căci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvorăsc în lume: atuncea lumea se împarte în săraci şi bogaţi, în stăpîni şi robi, flămînzi şi îmbuibaţi... atuncea lumea stă în cumpănă de pieire... căci dreptatea dumnezeiască e vecinică; ea urăşte şi blestemă pe omul şi pe neamul ce alunecă în calea nedreptăţii... Străbunii noştri au fost blestemaţi de Domnul pentru strîmbătăţile lor, şi blestemul a trecut din neam în neam pînă în zilele noastre... privegheaţi asupră-vă ca la candela ce arde, ca nu copiii voştri şi copiii copiilor voştri să zică de voi: blestem asupra părinţilor noştri, care au făcut strîmbătate!.. strîmbătatea izvorăşte din siluire, din pizmă, din jefuire şi din neştiinţă... legea dreptăţii e frăţia, şi ce frăţie poate fi între uliu şi prada lui, între răpitul şi răpitor, între dreptul şi nedreptul?.. pînă cînd mai puteţi, voi, cei ce aţi călcat dreptatea, grăbiţi a intra în calea Domnului, căci va sosi ziua izbîndirii, ziua cînd vrabia se va lupta cu uliul şi-l va birui... şi într-adevăr, zic vouă, acea zi s-a apropiat. 18 Tot lucrul lasă sămînţa sa prin care din nou se naşte: din tulpina bătrînă şi putredă a fagului încolţesc vlăstare tinere şi vioae; aşa (şi) din robie se naşte slobozenia, din neorînduială (iese rînduială)1... jugul aduce mîntuirea, precum furtuna liniştea... Ridică capul, ţară bîntuită de vijeliile lumii, ţară legată de jugul durerii!.. 19 Furtuna mîntuirii straşnică are să fie... aveţi grijă de ziua aceea, şi grăbiţi-vă a vă îndrepta din vreme. Tîrziu va fi atunci a plînge şi a se căi; căci suferinţa îndelungată împietreşte inima omului şi ucide mila şi o smulge dintr-însa... Cei mari şi puternici au toate zilele spre a se îngrăşa din asupririle creştinilor... Norodul are un ceas numai, un ceas în care îşi izbîndeşte, şi cu acest ceas răscumpără veacuri de chinuri... Deşteptaţi-vă... că vine groaza... n-aţi auzit prin somn ţipetele şi vaietele megieşilor?.. blestemele văduvelor sărace, sudoarea oamenilor aruncată ca pleava, hrana sărmanilor mistuită, moştenirea copiilor răpită, adunate la un loc cresc furtuna omenească şi iuţesc răsplata cumplită a dreptăţii Domnului. Cei ce prin siluire fac nelegiuiri, prin siluire pier... şi sabia Domnului e în mîna norodului... şi sabia atunci mănîncă carne şi nu cruţă pe nimene, de la sugătorul pînă la cel desăvîrşit bătrîn. Şi sîngele curge ca un izvor, căci sîngele îmbată mintea, ca spirtul şi ca vinul... şi în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea... şi sîngele vărsat va cădea peste capul celor ce fac strîmbătate şi îşi spală mîinile, peste capul celor ce zic acum: nu este dreptate dumnezeiască... care precupesc dreptul văduvei şi vînd cugetul lor şi sîngele fraţilor lor. 120 Lumea întreagă are tot o poveste... strîmbătatea care se lăcomeşte la bunul altuia, şi sărmanul care sfarmă funia ce-l strînge; grea e strîmbătatea... şi răsplata ei cumplită este!.. 21 Şi era viaţa dulce şi pacinică... sub aripile slobozeniei legea înflorea... toţi fiii ţării trăiau în bine, căci unirea şi dragostea domneau cu ei... bogatul ajuta pe sărman; sărmanul nu pizmuia pe bogat... fiecare om avea dreptul său şi era moştean1 în ţara sa... legea era dreaptă şi tare; ea nimicea înlăuntru pe cei cu inima vicleană, şi era un zid de apărare de către duşmanul dinafară... fruntea ta, o ţară mult dragă, nu se pleca atunci ruşinoasă înaintea străinilor, şi, cînd grăiai, glasul tău se auzea de departe... numele străinilor nu te îngrozea şi, deşi ziceau între ei: “hai să punem în fiare pe feciorii vulturilor şi să domnim asupra lor... căci noi suntem tari şi mai mulţi la număr... şi turmele lor vor fi ale noastre... vom necinsti femeile şi fetele lor... şi vom batjocori perii cărunţi ai bătrînilor lor”. Dar tu rîdeai de laudele sălbaticilor... că vulturii aveau aripi şi căngi tari... cînd cătai la dînşii, ei piereau precum piere un nor de grauri, cînd vulturul se leagănă prin văzduh... greu era de a răpune feciorii tăi. Fiecare om era slobod şi plătea cît o sută de oameni, căci se lupta pentru dînsul... slobozenia însuteşte puterea... numai cei mişei şi cei răi ţin cu străinii şi cu apăsătorii... 22 Vîntul de la miazănoapte bate cu furie... cerul se întunecă... pămîntul se cutremură... În patru unghiuri ale lumii se văd 1 înălţîndu-se stîlpi de flacără învăluită în nouri de fum... se aud armăsarii nechezînd, turmele mugind, zgomote de care şi o larmă îngrozitoare de glasuri de tot felul; limbile se amestecă şi oamenii nu se mai pot înţelege... popoarele se grămădesc şi se îndeasă unele peste altele... de-abia urma unora de pe pămînt s-a şters, altele au năvălit în locul lor... pare că ziua de-apoi a lumii ar fi sosit... scîrşniri de dinţi, gemete şi ţipete de moarte se mai aud... Noroadele dau năvală peste noroade şi oamenii peste oameni... pustiirea păşăşte înainte şi în urma lor... dreptatea stă în jaf... legea în sabie, noaptea cu beznele sale a cotropit omenirea... sîngele curge pîraie... focul mistuieşte ce scapă din sabie... şi moartea seceră pămîntul... întunericimea se îndeasă şi mai mult... tot neamul omenesc se frămîntă şi se struncinează... urgia Domnului... dreptatea dumnezeiască trece pe pămînt pustiind!.. 23 Viscolul siluirii se întinde şi mai mult, şi jaful se întocmeşte... cei mai voinici dintre voinici vor să supuie şi pe soţii lor, şi pe cei mai slabi... sîngele curge mereu... sabia domneşte în acea vreme... Setea de a stăpîni cuprinde pe oameni... Domnii şi boierii neamurilor se ridică ca nişte uriaşi şi caută a zdrumica1 popoarele... o luptă mare şi îndelungată se începe între om şi om, popor şi popor, şi între popoare cu căpeteniile lor cele răpitoare... oamenii de război se unesc toţi din toate părţile între sine... slobozenia se învinge... pustiirea se întinde peste tot locul. 24 Din această frămîntare a popoarelor se naşte o fiară... Robia. 1 25 Inima şi tăria sufletelor bărbate... temelia dreptului şi a slobozeniei nu pier în veci!.. în orice inimă rămîne un gînd ascuns, un loc unde sămînţa bună încolţeşte... popoarele îşi pierd sfaturile şi rătăcesc din calea dreaptă, sau adorm în durere, dar nu pier. Lumea răvăşită se întocmeşte iarăşi, dar cu încetul şi cu durere mare; neamurile trec prin ispite şi cercări, pînă ce intră priceperea într-însele şi se înţeleg; aşa şi fierul numai prin foc se înmlădie, se netezeşte şi se face strălucitor. 26 Se zice în carte, că Domnul pe cei fără de lege, cînd voieşte a-i prăpădi, îi orbeşte şi le insuflă cugete nebune şi neînţelepte de mîndrie... Domnii şi boierii neamurilor ziseră între dînşii: să nu lăsăm popoarele noastre în odihnă, căci odihna deşteaptă gîndirea; şi gîndirea mînă la faptă... să ridicăm stavile, să semănăm zavistia şi ura, şi să insuflăm lăcomia cuprinselor1 şi a prăzilor, şi să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea şi puterea noastră... şi neamurile se duşmăniră şi se pizmuiră între dînsele, luptîndu-se mereu ca să slăbească pe cele mai tari, ca să înghită pe cele mai slabe, nu spre folosul lor, ci spre folosul asupritorilor pămîntului... astfel popoarele se făcură părtaşe la nelegiuirile şi nedumnezeirea căpeteniilor lor, sleiră sîngele şi topiră carnea după oasele lor în luptă, pînă cînd rănite şi sîngerate, şi dîndu-şi sufletul, cunoscură în sfîrşit rătăcirea lor şi cum toate limbile pămîntului sunt surori şi fiice iubite ale Domnului... şi vremea neînţelegerii trecu!.. 1 27 Neamurile toate s-au cunoscut între sine... limbile toate s-au îmbrăţişat... Numai pe tine, ţară de jertfă, pămînt de sînge şi de durere, nu te cunosc... mare ţi-a fost fala... dar amară îţi este răstignirea... Doamne, depărtează paharul!.. 28 În mijlocul viscolului, ce făceai tu, pămînt dezmoştenit?.. Pămîntul ce acoperă cenuşa strămoşilor era frămîntat de lavă... vîrtejul furtunos învăluia cîmpia... talazurile acelui ocean fără margini de neamuri, prăvălindu-se din toate părţile lumii, spinteca cu durere coastele tale... Mumă fără copii, feciorii tăi, rătăciţi în vijelia omenească, pribegeau în toate laturile, ducînd cu dînşii numai limba şi dorul tău... moşia e cel mai dintîi şi cel mai de apoi cuvînt al omului; într-însa se cuprind toate bucuriile... simţirea ei se naşte odată cu noi şi e nemărginită şi vecinică, ca şi Dumnezeu. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei... plăsmuirile (nevinovate) ale inimii noastre... locul unde am iubit şi am fost iubiţi.. cîinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vesteşte zilele frumoase de sărbătoare... zbieratul turmelor, cînd se întorceau în amurgul serii de la păşune... fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn, înălţîndu-se în aer... barza de pe streaşină, ce caută duios pe cîmpie... şi aerul, care nicăierea nu este mai dulce!.. Şi sub cortul pribegiei bătrînii ziceau copiilor: ... colo... în vale... colo... departe... unde soarele se vede aşa de frumos... unde cîmpiile sunt strălucite şi pîraiele răcoroase... unde cerul e dulce, unde pămîntul e roditor şi juncile sunt albe... copii, acolo e ţara!.. şi la aceste cuvinte voinicii prindeau armele... pruncii tresăreau în leagăne... femeile cîntau patria depărtată şi durerea pribegiei... cei slabi se îmbărbătau. Şi tu erai mîndră atunci, o, ţară nemîngîiată... feciorii tăi erau un neam bărbat... numele tău era vestit noroadelor... războinicii tăi erau vitejii vitejilor... dragostea moşiei întărea ca o za de oţel latele lor piepturi şi braţele lor erau tari... cîţi căutau la tine te pizmuiau, şi duşmanii tăi înşişi îţi dau laudă... cînd din nări sforăind şi din ochi scînteind, taurul clătina coarnele, groaza se răspîndea în toate laturile... 29 Lupta întăreşte pe cel slab, şi primejdia măreşte pe cel tare... tot bunul are nevoile sale. Ghimpul se ascunde sub floare... aşa şi slobozenia mulţi vrăjmaşi are... pentru că este partea cea mai frumoasă, cea mai roditoare din moştenirea părintească. Nu aurul este bogăţia neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuţiile de aur sunt pieritoare, sărăcia harnică e o bogăţie ce nu se răpeşte; munca e bogăţie vecinică. 30 Noi, săracii de legi, ca să păstrăm moştenirea aceasta, sau ca să o luăm înapoi, cînd ni s-a răpit, trebuie: o mare stăruinţă şi priveghere, jertfe necurmate şi o unire strînsă între oamenii din acelaşi sînge... astfel ca toţi să stea pentru unul, şi unul pentru toţi. 31 Mai odihneşte-te, pămînt al luptelor!.. precum muncitoriul stă de se răsuflă. Fruntea ta e plină de sudoare şi de pulberea bătăliei... mai răsuflă puţin, căci ai duşmani mulţi la număr... şi soarta ta e o luptă necurmată. Fost-ai multe veacuri volnică, ca pasărea văzduhului, pînă cînd o seminţie iubitoare de cuprinderi rîvni după patria fecioară a slobozeniei. Vulturul legioanelor zdrobise lumea în ghearele sale... ca să te poată cuprinde în braţe, fu silit a te lua de soţie!.. seminţia pustiei cu seminţia ce năvălise peste dînsa s-a amestecat... acum slobozenia mai bărbată are arc şi sabie spre apărare... Ascute-ţi sabia ca fulgerul şi încoardă-ţi arcul, o, ţara mea!.. duşmanul se găteşte şi tu eşti straja lumii... lumea te-a părăsit şi s-a sculat asupră-ţi: noroadele s-au legat între ele, pentru a te batjocori şi a stinge dintre noroade pomenirea ta... o, patria mea, jertfeşte-te! 32 Grăbeşte a mai prinde putere... iată, se mai apropie o furtună... De-abia vijelia omenească se mai potoli şi o întunericime cît un grăunte se zăreşte dinspre răsărit... De ce merge mai creşte... şi ca un nour se îndeasă şi se întinde... Cerul se întunecă, viscolul izbucneşte... norul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat şi, ca o mare fără margine, înghite şi îneacă tot ce-i iese înainte... Spaima a cuprins toate neamurile... slobozenia şi legea popoarelor se zdrumică... potop de sînge este... pămîntul se umple de dărîmături... războinicii o iau la fugă... voinicii sunt cuprinşi de frică... semiluna străluceşte. 33 Pentru ce salţi, Dunăre bătrînă?.. un biruitor îndrăzneţ venit-a oare, ca în zilele strămoşilor, să calce cu amîndouă picioarele pe amîndouă malurile tale?.. Legioanele înviat-au şi mai vin să întemeieze de a doua oară patria?.. apele tale se umplu, sar în sus şi vîjîie îngrozite... nu... un turban se vede pe mal... armăsarii Anadolului nechează, sărind în două picioare de nerăbdare... pala pustieşte ţărmul din a dreapta... popoarele de la miazăzi la miazănoapte, de la răsărit la apus plec capul lor sabiei şi se leapădă de legea părinţilor lor, ca să-şi scăpe viaţa, şi cred Coranului... Mahomet ia locul lui Hristos... Sabia şi Coranul duc robia după dînsele... 34 Pe rîuri plutesc dărîmăturile palatelor şi ale bisericilor... cu sîngele se scurge rămăşiţa neatîrnării a douăzeci de popoare... Valurile izbesc spumegînd valurile, şi spuma lor e sîngerată. Pe luciul Dunării merge şi se întoarce, se afundă şi se ridică un iatagan scînteietor... şi valul înfiorat azvîrle pe ţărmurile înspăimîntate pe feciorii prorocului... “Allah! — strigă ei... — aicea e pămîntul făgăduit celor credincioşi!..” 35 Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decît să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre... Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte. 36 Pustiirea se întinde pe cîmpii... codrii clocotesc de o fîşîire duioasă... pe coastele dealurilor se văd numai sate arse şi turme de femei rătăcind cu pruncii la ţîţă... o, ţara mea! unde sunt acum voinicii tăi cu inima vitează şi cu braţul tare?.. N-aud ei răcnetul tău... vaietele femeilor... plînsorile copiilor... rugile fecioarelor?.. leii făcutu-s-au miei?.. Paloşele crunte ruginitu-s-au în mîinile războinicilor tăi?.. şi femeile ziceau: “vai nouă... vai!.. bărbaţii ş-au prăpădit inima... moştenirea copiilor noştri o să cadă în prada vrăjmaşilor... şi copiii vor ajunge robii lor... şi ei se vor purta cu dînşii, sărmăneii, ca stăpînul cel rău cu cîinele său... şi vom rămîne de rîsul şi de batjocura neamurilor...” şi mumele ziceau la feciorii lor: “cel ce fuge dinaintea duşmanului este mişel... şi mişeii nu sunt din sîngele nostru... duceţi-vă de muriţi mai bine slobozi, decît să trăiţi în robie şi ocară“. 37 Vîjîie crivăţul... se clatină pămîntul... răsună buciumele... oamenii se izbesc cu oameni... zalele cu fierul... piepturile cu oţelul... vitejii cad morţi în ţărînă... sîngele desfundă pămîntul... leşuri plutesc pe rîuri... pîrjolul se învîrteşte în toate părţile. Strigările luptătorilor şi clăncăirea paloşelor, încrucişîndu-se, răsună cu huiet... ce te-ai făcut, mare vizir?.. Unde-ţi sunt voinicii, paşă cu trei tuiuri1? Vîntul împotrivirii sfărîmă zăbalele armăsarilor tăi... năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale ale vitejilor!.. Cine fuge colo în vale cu brîul descins... cu turbanul desfăcut... cu pala zdrobită?.. Sultanul cel fălos... Sultanul groaznicul2... Fugi... şi erai împăratul împăraţilor... numele tău îngrozea mai mult decît o oştire... Paşii3 tremurau cînd te vedeau trecînd... Unde sunt cetele cele numeroase, ca şi ţările tale, ostaşii tăi, mai mulţi la număr decît stelele cerului? Trăsnetul pică din mîinile tale... numele tău de nebiruit pieri... Fugi... şi, în goana fugii, căpitanii tăi nu mai cunosc pe voinicul înfricoşător ce încura armăsarul înaintea bătăliei. Caută în urmă, vezi-ţi comorile prădate... haremul pîngărit... caii nechezînd în cîmpie fără călăreţi... cîte mume te vor blestema, o, sultane Fulgere... credincioşii prorocului zac neîngropaţi pe cîmpuri... Dumnezeu s-a fost îndurat de lacrimile slugilor sale şi a ridicat pe acela ce le-a aşezat iarăşi în volnicia şi puterea de mai înainte. 38 Eşti frumoasă, eşti avuţită... o, ţara mea... ai copii mulţi la număr, care te iubesc... ai cartea de vitejie a trecutului şi viitoriul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?.. 1 39 Tresari, pare că trece pe zare năluca văilor... inima ţi se frămîntă cu iuţeală... citit-ai în cartea ursitei, ori că îngerul pieirii ţi s-a năzărit?.. 40 Pentru ce stai înmărmurită, o, ţară romînă?.. nu-ţi mai aduci aminte de zilele cele vechi?.. trăsnetul se zdrobea în mîinile celor nebiruiţi... turbanul se rostogolea în ţărînă... străinul fugea ca de moarte, cînd vedea ameninţătorul tău steag, un semn de dreptate, putere şi slobozenie... Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă între cadîne în harem... şi tătarul, în fuga calului, lua îndărăt drumul pustiei! 41 Sub poalele unui munte se întindea o cîmpie mare, şi un soare strălucitor lumina acea cîmpie... Doi inşi se preumblau printr-însa... stau ades în loc... şi apoi porneau mai departe... Precum spicurile, în vremea secerii, zac unele peste altele, aşa şi oase peste oase de morţi acopereau pămîntul... petice sfîşiate şi acăţate de prăjina lor plecată de-abia se mai mişcau de vîntul ce dogorea... un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind, vulturi mari se învîrtejeau în văzduh, ş-apoi deodată se azvîrleau cu iuţeală peste oasele înălbite... nici o locuinţă nu se zărea în acea vale a morţii... ici-colea movile semănate fără rînd încreţeau ca nişte valuri luciul cîmpiei... şi pe fiecare din acele movile era cîte un semn deosebit... pe una o cruce roşie plecată... pe alta un turban sîngerat cu semiluna înfiptă pe dînsul... mai departe, o suliţă tătărească sfărîmată... şi acolo stau mormane grămădite, după seminţii şi lege, oasele neamurilor care se întîmpinară pe acest cîmp de bătălie... fiecare la un loc, ca un semn de izbîndă pomenitoare... La marginea cîmpiei era o pădure, iar din fundul pădurii se auzea o fîşîire neînţeleasă... o plîngere ce semăna cu vaietele sufletelor chinuite... Copacii erau împestriţaţi de frunze felurite, pline de o rouă roşie... şi în vîrful unui stejar bătrîn, un vultur alb fîlfîia şi scutura din aripi... şi la fiecare din acele mormane, cei doi oameni îngenuncheau şi ziceau împreună: “...Fală de mărire ţie, ţara noastră, binecuvîntată şi cuvîntătoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumetat să te supuie... şi tu ai fost peştera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să înghită lumea... şi tu ai fost stavila lumii... un neam de viteji a rîvnit la turmele tale şi la grînele aurite ale holdelor tale... şi tu ai legat pe viteji doi cîte doi... şi ai arat cu dînşii ţărîna... şi ai semănat cu sîngele şi cu sudoarea lor Dumbrava Roşie, pădurea sîngelui!” 42 Cum de te-ai veştezit, floare a falei şi a slobozeniei?.. Într-o zi vruseşi să te odihneşti, ca omul obosit de muncă... şi feciorii tăi cei vicleni făcură sfat între dînşii... Cugetul nedreptăţii şi al domniei intra în sufletul lor... şi rîvniră la armele şi avuţia fraţilor lor. Zavistia semăna sămînţa gîlcevilor şi a împerecherilor... feciorii tăi te muşcară la inimă, o, ţara mea, şi îţi făcură rană mare... Străinul puse piciorul pe pieptul tău, ca să te înăduşe... şi dete în mîinile voinicilor tăi furca în locul paloşului de odinioară... şi tu, muşcată, te lăsaşi de bunăvoie în mîna celor ce nu putuse a te birui!.. 43 În şesurile tale duşmanii corturile şi-au întins... mîndria numelui tău a căzut, precum cade de pe deal stejarul cel îmbătrînit, şi nu-ţi lăsară de a răsufla fără numai atîta aer, precît se îndurară ei... Domniile şi boieriile tale îngenuncheară înaintea lor. 44 Erai un trup cu viaţă şi ai ajuns umbra morţii... războinicii tăi s-au făcut muieri, boierii tăi, robi ai duşmanilor, şi steagul tău pieri dintre steagurile neamurilor!.. Pentru ce te frămînţi oare? îţi este dor de vremea veche... vreo rază din fala trecută venit-a să lumineze fruntea ta?.. Nu, ci frămîntarea e de durere!.. 45 Mîndră şi vitează erai în bătălie, o, ţară romînă... Cu greu şi cu anevoie era a te birui... Ca să-ţi sugă sîngele, feciorii tăi cei blestemaţi te deteră în prada duşmanului. Neamurile ce pizmuiau puterea ta şi numele tău cel falnic se legară între ele şi ziseră: “Hai să zdrobim acest cuib de volnicie...” Ele te orbiră de ură şi de zavistie, puterea ta se toci pilită de trupul tău însuşi... uriaşii se aruncară asupra trupului tău, şi îl tăieră în bucăţi şi împărţiră între sine, ca pe nişte turme, pe feciorii tăi: “şi aruncat-au la sorţi hainele lui Hristos”, zice Psaltirea. 46 Mult mai înainte păgînul zisese: “Ca să zdrobesc acest trup, ce mă îngrozeşte şi cînd nu se mişcă, să dau drumul asupră-i nemernicilor mei...”; şi venetici, lepădaţi de Domnul, ca un nor de lăcuste, trecură mările şi se azvîrliră peste tine, o, pămînt al grelelor dureri, şi supseră sîngele măduvei tale! Ei aruncară pe copiii tăi în beznele întunericului... şi numele lor pieri cu tine... Erai slobodă... şi te puseră în obezi... erai avută... şi se îmbuibară de carnea ta, ca nişte lupi flămînzi... erai vitează, şi înfipseră mişelia în inima ta... erai vrednică şi lăudată... şi ajunseşi defăimată... erai curată... şi te pîngăriră cu tîlhăria şi nelegiuirea! 47 Sîngele feciorilor tăi s-a stricat, şi inima lor a putrezit... cînd erai tare, erau şi ei mîndri de tine... dar de cînd s-au amestecat cu cei mişei şi cu cei vicleni, s-au făcut şi ei vicleni şi mişei!.. 48 Tu eşti ca corabia fără cîrmă bătută de furtună... şi vîslaşii cei răi care şi-au însuşit (dreptul) de a fi cîrmaci te duc dintr-o nevoie într-alta şi mai mare, din fărădelege în fărădelege, din păcătuire în păcătuire... că sunt orbi de strîmbătate... Iarba se usucă pe unde călcăm... înţelepciunea noastră e minciuna... isteciunea noastră — jefuirea... faptele nostre — faptele iadului... şi am supus robiei pe fraţii noştri, am robit clăcii sîngele nostru1, şi am ofilit fruntea ta... stins-am candela cu suflarea noastră de fărădelege... ce vei zice, o, ţară de necazuri, Rahilă nemîngîiată... cînd îi grăi?... Ce vei face cînd va veni ziua dreptăţii şi a curăţirii? 49 Jalnic e cîntecul tău, romîncă copiliţă!.. Ce zici? Ienicerii trecut-au Dunărea?.. Tătarul pustiitor împrăştie oare spaima de-a lungul ţării?.. Leahul călăreţ venit-a să-şi izbîndească de războaiele pierdute, şi ungurul să-şi adune oasele risipite ale ostaşilor săi?.. Logodnicul cins-a paloşul strămoşesc?.. Cîntă-ţi cîntecul... 50 Doina şi iar doina!.. cîntecul meu e versul de moarte al poporului la şezătoarea priveghiului... pămîntul îi e de lipsă... şi aerul îl 1 îneacă... Văzut-am flăcăii scuturîndu-şi pletele... şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme... florile de pe capul copilelor a se veştezi... şi poporul căutînd în beţie uitarea necazurilor... Trist e cîntecul în sărbătorile satului: “Birul îi greu, podvoada1 e grea!..” Bătrînii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi... cîntecele se sfîrşesc în blestemuri... şi copiii căinează naşterea lor. Poporul e stîlpul ţării... fiecare părticică de pămînt e vopsită cu sîngele lui... şi într-o zi ni s-a zis: “Munceşte, romîne, de dimineaţă pînă în seară... şi rodul muncii nu va fi al tău!... tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme... şi nu te vei bucura de dînsele... şi tu vei trăi vecinic robind... trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pămîntul înrodit de tine... vei plăti aerul ce răsufli... vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă... trupul tău se va gîrbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!” Veneticii zisu-ne-au în limba lor: “Al nostru e pămîntul şi acei ce locuiesc pe dînsul... ale noastre cîmpurile... ale noastre dealurile... ale noastre cotunele, satele şi tîrgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea... Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă... dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune... şi noi am cules rodul vitejiei tale... Vor veni feciori cu mîngîieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor... Noi suntem păstorii... Tu eşti turma chinurilor...” Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calcă peste trupul tău... cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dînşii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina şi iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească... şi străini în pămîntul răscumpărat cu sîngele nostru!.. Dar în cîmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea! 1 51 Era odinioară un neam de fraţi născuţi dintr-o mumă şi dintr-un tată... şi veni acel neam într-o ţară lată şi mănoasă pe căile cerului de se pomeneşte şi astăzi... Şi fraţii se iubeau între sine şi creşteau în avuţie şi fericire... turme nenumărate, ca stelele, păşteau în cîmpii întinse... vecinii şi hoţii pizmuiau unirea, puterea şi bogăţia lor, dar le era teamă de dînşii, căci bărbăţia lor îi îngrozea... şi astfel aceşti fraţi trăiau fericiţi, şi copiii lor în moştenirea cea mare rămasă de la părinţii lor... Cînd vreo nevoie venea dintr-o parte, ei alergau cu toţii într-acolo... cădeau cu toţii împreună, cînd vijelia mare îi dobora, dar se ridicau iarăşi cu toţii împreună şi izbîndeau... astfel se pleacă şi se ridică în timp de viscol vîrfurile codrilor. După ce trăiră într-acest chip vreme multă, nepoţii ziseră într-o zi între dînşii: “Pentru ce să mai trăim amestecaţi unii cu alţii, mai bine să împărţim moştenirea părintească, şi fiecare să ia partea sa...” Atuncea traseră cu funia şi-şi împărţiră moşia în mai multe părţi: una la miazăzi, alta la apus şi alta la miazănoapte... Săpară şanţuri şi puseră rîurile şi munţii hotare între dînşii... şi de atuncea fraţii nu se mai puteau vedea între ei... şi vecinii se umplură de bucurie... Nu trecu mult, şi fiecare, şezînd închis în moşia sa, ajunse că copiii din aceiaşi părinţi uitară de tot unii de alţii, şi de vorbeau tot o limbă... dar nu se mai înţelegeau... şi cînd unele din ramurile acelui neam se stingeau de pe faţa pămîntului, înecate de vecini, ceilalţi fraţi nu simţeau nici o durere... căci acum erau străini şi duşmani între dînşii, şi se ridicau cu duşmanii împotriva sîngelui lor!.. Şi aceste neamuri, care încă se numesc între sine romîni, în ochii celorlalte popoare sunt numai seminţii rătăcite, al cărora izvor s-a stins din ţinerea (de) minte a oamenilor!.. 52 Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s-a de lacrimile tale, ţară romînă?.. Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfîşiată?.. Văduvă de feciorii cei viteji plîngi fără încetare pe mormintele lor, precum plîng şi jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soţilor. 53 Neamurile auziră ţipătul chinuirii tale... pămîntul se mişcă... Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?.. Răzbunătorul preursit nu s-a născut, oare? 54 Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt? Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grîne mai bogate? 55 Deşteaptă-te, pămînt romîn! Birueşte-ţi durerea... E vreme să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumii! Aştepţi oare, spre a învia, ca strămoşii să se scoale din morminte?.. Într-adevăr ei s-au sculat, şi tu nu i-ai văzut... ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă... ziua dreptăţii se apropie... toate popoarele s-au mişcat... căci furtuna mîntuirii a început... Vezi! cu cît mai mult pleci capul, cu atîta cei nelegiuiţi îşi bat joc de tine şi sug sîngele tău... Din a dreapta şi din a stînga piticii şi uriaşii rîvnesc la tine, oricît de slabă şi zdrumicată eşti. 56 Sfîrşitul ispitelor s-a apropiat... căci vremea trece iute... şi semne s-au arătat pe cer... Şi blestemul a covîrşit măsura... oamenii sîngiurilor ţi-au mistuit inima şi plămîiele. Ei înălţară trufia lor pe tîlhărie, avuţia lor pe foametea ta... mărirea lor pe zdrenţele tale... puterea şi strălucirea lor pe sîngele ce ai vărsat într-o sută de bătălii, unde părinţii lor nu se aflară!.. ţine minte numele lor, o, ţară a grelelor dureri, şi numele străinului! 57 Aurică copiliţă, cîntă frunza verde, cîntă floarea cîmpului, cîntă floarea muntelui, cîntă nădejdea... nădejdea e glasul Domnului! Norodul trebuie să se ispăşească şi să se cureţe de păcatele sale, şi prin ispitele suferinţei numai se curăţă noroadele... cele ce am făcut în vremea trecută nu sunt ispite... căci, dacă ne-am luptat şi am fost viteji, rodul luptei şi al vitejiei ne-au fost volnicia şi numele nostru... Ispitele sunt strîmbătatea judecătorilor... despoierea şi mişelia, minciuna şi lăcomia, zgîrcenia şi împilarea domnilor şi a boierilor... cumpăna nepotrivită a dreptăţii... uciderea proslăvită... robirea pentru unii şi desfrîul pentru alţii... toate acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma şi Gomora, oraşe şi ţări urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blestemăţia lor!.. şi toate aceste ispite le-ai cercat, pămînt romîn... paharul fărădelegii s-a umplut peste margine şi palaturile de strîmbătate se prăvălesc sur-pate de blestemul norodului! Făptuitorii de tîlhării se spăimîntează înşişi de faptele lor!.. Domnul şi-a întors cu scîrbă faţa de la dînşii, şi îngerii s-au depărtat cu groază de ei... Eşti searbădă şi slăbăno-gită... ai suferit toate... o, ţară de chinuri!.. Ridică-ţi capul strivit şi caută de vezi... semne s-au arătat pe cer... furtuna mîntuirii a început!.. 58 Să nu ne scîrbim de vremea trecută, cînd bătrînii povestesc bătăliile cele uriaşe şi ne arată dărîmăturile cetăţilor; cînd ne spune lupta, zgomotul, sîngele vărsat şi cîmpiile acoperite de morţi, ciuma şi văpaia focului, foametea şi războiul; şi pe cîmpiile pîrjolite cetele tătăreşti tîrînd în fuga mare, legaţi de cozile cailor, pe femei, copii şi bătrîni!.. Era acea vreme a luptei... era viaţă, bărbăţie şi putere, vitejie şi jertfe... cei ce făceau faptele mari aveau o moşie... şi erau umărul drept al moşiei, şi ridicau stîlpi de biruinţe, şi ţara era o ţară de fală şi zidul cel tare al credinţei!.. 59 Oraşele s-au întemeiat din nou, dărîmăturile turnurilor şi ale curţilor nu se mai văd... alte curţi şi alte turnuri s-au înălţat în locul lor... copiii robiţi întorsu-s-au iarăşi... dar oamenii sîngiurilor nu-ţi deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri!.. şi copiilor tăi le-a rămas robia... Pe cîmpul de bătaie se văd oameni cu braţele goale, cu piepturile dezvelite, zvîrlindu-se peste ascuţitul paloşelor... şi în locul oricărui om ce cade, în locul oricărui pept ce se despică, alt piept şi alt om se pune în rînd... carnea toceşte fierul... bătrînii robiţi cîntă... femeile blestemă pe cei mişei... Dar în oraşele cele nouă ale tale, o, ţară romînă, nu se mai aude de vitejie... ci de lăcomie şi nedreptate!.. Pe cîmpiile tale şi pe drumuri trec feţe serbede şi veştede, fluierînd doine dureroase! 60 Viscolul pustiirii a suflat pe acest pămînt... sîngele părinţilor în vinele strîmte ale strănepoţilor a secat! 61 Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se năşteau tari!.. Pămîntul era acoperit de dărîmături şi de trupuri moarte... dar din acele cîmpii ce fumegau de pîrjol şi de măcel se înălţau strigări de biruinţe şi de slobozenie... Ticăloşia şi moartea sunt şi acum... dar unde sunt slobozenia şi biruinţa... şi strigările ce se înalţă sunt numai ale durerii!.. Ce ar fi ajuns pămîntul acesta dacă strămoşii noştri ar fi dormitat şi ei!.. 62 Deşteaptă-te, pămînt romîn! biruie-ţi durerea; e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumii!.. Aştepţi oare, spre a învia, ca strămoşii să se scoale din morminte?.. Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat, şi tu nu i-ai văzut... Ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă... Ziua dreptăţii se apropie... toate popoarele s-au mişcat... căci furtuna mîntuirii a început!.. 63 Nu ţi s-a zis oare prin gura mucenicilor tăi: “Şi Domnul părinţilor voştri se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va scula pe unul dintre voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în volnicia şi puterea lor de mai înainte?” 64 Deci, timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe cer... pămîntul s-a clătinat de bucurie... blestemul înfricoşat s-a auzit dinspre apus... şi toate popoarele s-au deşteptat. 65 Cinge-ţi coapsa, ţară romînă... şi-ţi întăreşte inima... miazănoapte şi miazăzi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunericul, cugetul dezbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă... Urlă vijelia de pe urmă... Duhul Domnului trece pe pămînt!.. MIHAI CUCIUREANU Romînia literară la deschiderea ei a început cu o notiţă tristă despre o pierdere mare ce a făcut neamul romînesc cu Neculai Bălcescu1, nu numai ca un cercetător de istoria neamului, dar ca o inimă aprinsă de rîvna neamului. Astăzi mai trecem încă o pierdere2, şi Romînia îşi va face o datorie sfîntă a deschide coloanele sale la toate biografiile oamenilor şi tinerilor, ce au lucit ca stele luminoase cu fapta sau cu nădejdea pe cerul ist întunecat încă al deşteptării şi al falei romîneşti. Fără a schimba nimică, dăm publicului notiţa lui Mihai Cuciureanu, ce ni s-a împărtăşit de familia lui în următorul chip: “Mihail Cuciureanu — născut în 5 noiembrie 1819 în Botoşani. Părinţii săi, boieri cinstiţi şi preţuiţi în opinia publică, au sădit cu înlesnire în primitoarea inimă a pruncului şi a junelui principiile religiei creştine şi iubirea de neatîrnare de care el însuşi era cu preferinţă stăpînit. După ce primise pe bazele acestor principii, în casa părintească, pregătirea elementară, asupra căreia răposatul acum padagog Ch. de Du-chet, bărbat pre iubitor de neatîrnare, a avut o priincioasă înrîurire, el a fost primit la Gimnaziul din Pesta, unde se găsea sub privegherea mai vrîstnicului său frate (Dr. Cuciureanu) şi sub povăţuirile preţuitului literator Dr. Pavel Vasici; dar pustiitoarea holeră asiatică, care la 1831 secera acolo mai cu asprime crudele ramuri ale societăţii, îndemnară pe moşul său Baron i Cristea (ce se afla la Buda la băi) de a-l lua cu sine spre a-l duce la casa părintească. — După încetarea epidemiei tînărul a fost ocupat cîţiva 12ani la Cernăuţi spre săvîrşirea studiilor gimnaziale, de unde era să pornească la 1837 către Germania pentru învăţăturile mai nalte, cînd boala părintelui său îl nevoi a se întoarce iarăşi la Botoşani spre a-şi deplini către acesta cele din urmă datorii. Cu talent pentru poezie, căutînd şi preţuind relaţiile cu tinerii literatori din patrie: Hrisoverghi, Negruzzi, Ralet, Kogălniceanu, Alecsandri şi alţii, junele a publicat la 1839 o broşură sub titlul “Poetice cercări”, căreia în curînd a urmat şi o a doua ediţie sporită şi care a fost bine primită de public. La acest prilej prinţul atunci stăpînitor Mihail Sturza, cunoscînd mai de aproape bunele sentimente (ale) acestui june, a voit a-l trece în ramul funcţiilor judecătoreşti, orînduindu-l asesor la tribunalul ţinutului Neamţu; fiind însă că acolo postul acela era ocupat de un tînăr cu asemene principii şi amic al Cuciureanului, acesta s-a apărat de a primi funcţia, presimţind paguba ce ar suferi asemene schimb poetul şi caracterul său. Mai tîrziu primi un aşa post în tribunalul pentru Suceava, unde la scurt timp a dezvelit o întregime de caracter, care a îndemnat pe marele logofăt al dreptăţii Ştefan Catargiu de a-l recomendui domnitorului, în privirea căruia s-a şi înaintat atuncea prin decret foarte măgulitor la rangul de comis. Dar o răceală pătrunzătoare primită la întoarcere de la o excursie făcută la prinţii Cantacuzineşti, care prin ale lor deosebite calităţi îl trăgeau foarte mult şi pe care şi el îi preţuia din inimă, i-a prilejuit o inflamaţie serioasă, din care i s-a tîmplat şi moartea în Fălticeni la 5 mai 1844 în vîrstă de 24 ani şi 6 luni”. La această notiţă vom ajuta, noi, care am fost aproape prieten1 al tînărului poet secerat fără de vreme, noi, care suntem acel amic, pentru care nu a primit el funcţiile judecătoreşti la Piatră, că Miluţă Cuciureanu era un suflet gingaş şi dulce, îndatoritor, blînd cu micii, vrednic cu cei mari, un suflet ales, iubitor de flori, de natură şi de 1 frumuseţile zidirii; lucrul ce inima lui iubea mai mult decît viaţa, decît prietenii, poate, decît natura, decît florile, decît poezia însăşi era... Romînia. “Cercările poetice”, tipărite la 1839, sunt pline de sentiment patriotic, precum şi scrierile ce s-au mai găsit netipărite. El avea douăzeci şi patru ani cînd a închis ochii. Aceste două cifre spun că cercările erau nişte făgăduinţe frumoase, de care literatura este astăzi lipsită, făgăduinţă ce Cuciureanu ar fi ţinut, că făgăduinţa lui era sfîntă. Pentru prietenii lui moartea sa a fost o mare durere, dar asta este mîngîierea că aducerea-aminte a sa nu s-a şters şi nu se va şterge de curînd din inimile lor. POETUL DĂSCĂLESCU Romînia literară, Zimbrul, în urma Steaua — care are toate simpatiile noastre pentru călduroasa şi folositoarea sa redacţie, deşi limba ei bate prea în franţuzie, — şi mai mult o broşură tipărită în Iaşi în anul acesta, au făcut cunoscut publicul cu talentul dlui Dăscălescu — un talent drept şi adevărat naţional, că se tălmăceşte cu limba, năravurile şi durerile romînului. De la ivirea broşurii dlui Dăscălescu au trecut vro şase luni, şi în zadar am aşteptat ca magistraţii1 şi areopagele2 să-şi deie socotinţa spre a opri sau a îndemna publicul; dar areopagele au fost mute, şi critica a tăcut pînă astăzi. Prin critică nu înţelegem numai aceea care bate fără cruţare frazeologia, sărăcia ideilor, pedanteria şi obiceiurile literaturilor străine introduse cu patos în pămîntul romîn, dar critică sănătoasă, ce răspîndeşte bunul, cînd vine ca acuma sub chipul poeziei dlui Dăscălescu, romînă pînă în cap; şi pentru că poezia astă e romînă şi nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugoniană, de aceea este totodată şi frumoasă de limbă, limpede de idei şi adîncă de gîndire folositoare, precum înţelegem; şi este de dorit să fie tot ce se scrie şi se cugetă la noi. Dar romînul e astfel: rîvneşte strălucirile străine, aleargă după umbrele şi fluturii străini, şi, ca fluturul, firesc, se prinde de momiţeriile unora ce au punturi... şi exclamaţii multe!!!!!! Nici puntul, nici exclamaţia nu ascund vro idee, şi cînd s-ar putea găsi cevaşi, limba o ascunde sub o mrejă încîlcită. Mai are romînul că 1 aşteaptă să-i vie de aiurea judecata a oamenilor şi a lucrărilor sale; călare pe două-trei nume, ce s-au veştezit de cînd se pomenesc, puterea criticii şi dezvoltarea gustului sunt adormite în el. Ne pare bine că suntem cei întîi a vorbi de dl Dăscălescu şi dorim ca publicul să se pătrundă de dulceaţa şi modestia talentului acestuia, ce se arată cu aşa miros de naţionalitate, o floricică romînească, ce se iveşte lîngă tufele de buruiene străine; dorim ca d-lui să rămîie poetul celor neştiitori de franţuzie, poetul răzeşilor, “piatra ce nu se duce cu1 apa”, şi dl Dăscălescu va fi nu numai un poet, dar va fi un poet romîn. Au dreptate Mijloacele2. Romînul a avut mulţi oameni mari, dar în loc de a le ridica statuie, spre a-i cunoaşte, se duce să vadă în depărtare chipul oamenilor mari; romînul are viteji în istorie, are mucenici ai neamului său; dar de nu ar fi vîntul să ne şoptească de ei, nu am şti că au fost, că pămîntul şi inimile nu au ţinut numele, nici chipurile lor; romînul a avut scriitori mari — dar sunt uitaţi; romînul are şi va avea poeţi, iar romînul nu ştie a preţui ce e bun şi ce e trebnic, decît într-un tîrziu, cînd răceala şi descurajarea au amorţit sufletele. Trebuie să caşti gura în Bucureşti, ca să fii poet în Iaşi, trebuie să dai din coate în Paris şi în Berlin, ca să fii proroc3, trebuie să fii pedant sau neînţeles, ca să fii cunoscut în romînie — domnul Dăscălescu nu vredniceşte a fi nici poet, dar nici profet, nici cunoscut. Să se mulţumească a scrie cum vorbeşte şi a ne spune poveştile şi durerile sale, care sunt şi ale noastre, în limba ce le-a auzit; pe vremea de astăzi este lucru rar de a vorbi şi a scrie ca dl Dăscălescu. 1 DEZROBIREA ŢIGANILOR Toată presa romînă a lăudat proiectul măriei sale domnului stăpînitor pentru dezrobirea ţiganilor, o dezrobire, credem, ce ne va aduce la alte dezrobiri ce stau în năravurile noastre, deşi sub alte numiri. Publiciştii emeriţi, după talentul lor fiecare, şi-au dat glasul laudei asupra marii aceste cugetări, ce-şi are locul ei făcut lîngă datinile frumoase nu numai ale pămîntului Moldovei, dar ale omenirii - 1749-1844 1 - zicem. Aceste datini sunt frumoase, pentru că sunt venite cu linişte, şi erau pregătite în inima obştii, cînd legea a venit de le-a pus în lucrare şi în faptă! Laudă mare cîrmuitorilor ce ştiu a auzi şi a asculta inima obştii în minutul cuviincios, precum a auzit-o acum măria sa. Însă toată mişcarea omenească are întorsătura medaliei, turaua2 în dosul pajurei, zic franţujii. Robia în pămîntul nostru este un drit al codului, şi driturile nu se sting, nu se prefac fără oarecare tulburare a interesurilor materiale; mai mulţi din obşte, ce au chemat din tot sufletul dezrobirea, stau a se răzgîndi la pierderile ce vor face. Dacă ofisul măriei sale rămîne strălucit într-o pomenire, pentru că a pipăit inima norodului romîn din Moldova, neuitarea interesurilor materiale nu este puţin de lăudat, căci inima naţiilor are aspiraţii fără margine; dar cîrmuirilor le este dat a cumpăni acele aspiraţii cu căinţele pungii a fiecăruia particular. În cît se poate, ofisul 1166 din 28 noiembrie face această parte zgîrceniei omului şi cheamă la conlucrare pe toţi compatrioţii. 1Proiectul dezrobirii în curînd va intra în dezbatere, şi ne măgulim a crede că, deşi această faptă a naţiei nu va fi mărturisită cu aceeaşi mărime de fizionomie naţională de la 1749 în biserica Triisfetiţilor, rezultatul va fi tot acelaşi. Nu este îndoială că se va încuviinţa şi despăgubirea, dacă cumva adresuri numeroase ale interesaţilor nu ar ierta de istov1 acea despăgubire. Pînă la promulgarea legii, (pe) care vom fi datori a o primi oricum, publicul este chemat de măria sa a (o) conlucra cu ştiinţa şi opinia. Despre opinie o cunoaştem... Iar pentru ştiinţă, rămîne a o propune, discuta şi răspîndi presa pînă la ziua hotărîrii. Cît de mărginit, mic este, un cetăţean are datoria a aduce contribuţia glasului şi a precugetărilor sale în chestii de asemene, de aceea, deşi nemărginit mic în rîndul cetăţenilor, ne credem da-tor a vorbi şi ţinti luarea-aminte a publicului asupra chipului despăgubirii. Hotărîrea obştească let 7257 2 aprilie 6 nu rosteşte despre despăgubire. Dar putem crede oare că o despăgubire sau o răsplătire nu a urmat?... Oare privilegiile date boierilor de N. Mavrocordato3 nu sunt vreo răsplătire a vecinătăţii4... şi oare baştina scutelnicilor5, prefăcuţi cu vremea în alte îndatoriri, nu se leagă de dezrobirea locuitorilor?... Multe numiri din istorie se şterg, dar trebuie ani şi iar ani ca urmările unor instituţii să se nimicească de tot. Scutelnicie nu se mai poate şi, sub orice nume ar mai trăi, trebuie a cădea. Răsplătirea ce se poate aştepta astăzi, suntem încredinţaţi, va fi numai o răsplătire bănească. Dar vine întrebarea: cum va urma acea răsplătire foarte însemnată, oricît de mic ar fi preţul despăgubirii? 1 Ştim toţi că greutăţile ţărilor sunt mijloacele băneşti; ştim că drumurile de fier, şoselele, canalurile, spitalurile, temniţele, şcoalele, amploiaţii; soldaţii, artiştii, uliţele, monumentele etc., etc. se fac şi se ţin cu cheltuieli mari. Putea-o-(v)a oare visteria scoate pungi?... Sau fi-va ea silită a alerga la vreun greu împrumut, pentru a plăti moldovenilor, ca zarafi şi neguţitori din piaţă, preţul unei mărfi cu suflet şi creştină?... Dar plata unui împrumut se poate sminti de vreo întîmplare neprevăzută, căci bugeturile, cît de regulate, tot vor da deficituri; şi sminteala1 ar fi datori a o plăti moldovenii, care nu au avut robi. Nu cumva s-ar socoti, pentru întîia dată în Moldova, a se introduce creditul statului pe alte baze decît creditul negu-ţitoresc, nu se va lua oare hotărîrea de a se preface despăgubirea într-un venit (rente), ce ar reprezenta capitalul despăgubirii hotărîte, un venit potrivit de şase, şapte sau opt la sută, ce ar avea o înrîurire folositoare asupra oborîrii2 dobînzilor de astăzi? Acel venit înscris în condicile însărcinătoare ale bugetului, va putea fi vecinic sau cu amortizaţie. Suntem pentru acest mod de despăgubire; el ar avea folosul de a crea creditul public, a pune în circulaţie valori necontestate şi uşor de a se negocia, ar mai deschide nouă căi duhului speculaţiei şi ar aduce mai strînse relaţii şi legături între ţară şi ocîrmuire decît acele ale birului. Şi cu amortizaţie sau fără amortizaţie, se înţelege că dările dezrobiţilor au a sluji venitul hotărît. Pentru amortizaţie va fi menit prisosul şi sporul dajnicilor noi şi al copiilor. Fără amortizaţie, sporul şi prisosul vor intra în lăzile visteriei pentru a contribui la cheltuielile statului. Pentru cei dedaţi cu chestiile economice, consecinţele se văd. Iar proprietarii de astăzi pot să-şi realizeze marfa dindată, marfa astă omenească reprezentată prin valorile statului sau ale visteriei... Chibzuinţa cîrmuirii va fi în înţelepciunea sa de a cumpăni 1 preţul despăgubirii ca un capital sau ca venit. Credem că acest princip, introdus în ţară, ne va înlesni alte chestii mari, care se văd în zarea politicii. Dînd astăzi drumul discuţiei presei asupra modului despăgubirii, socotim a fi de un folos obştesc, şi toate înţelepciunile finanţiale ale noastre ar trebui să se puie la muncă a lumina chestia şi a pătrunde pe speriaţi că dreptul lor nu li se ia, decît se preface în altă proprietate, ce nu le va cere hrană, îmbrăcăminte, răspunderea cugetului şi îngrijirea de a o strînge de pe drumuri în cătuşe, cînd fuge împinsă cîteodată de bătaie, chinuri, iar de multe ori de glasul slobozeniei, ce-i strigă ruşinea şi degradaţia lui, şi nedreptatea noastră. Cînd se nasc chestii de căpetenie, de cele ce aduc strămutare în rînduielile economice ale unei ţări, misia presei este de a deştepta publicul şi a-l convinge de folosurile ce i se dau, în contra altor folosuri ce i se iau. Jurnaliştii îndeobşte au acea misie, mai ales în ţări neînvăţate, unde obiceiurile şi driturile sunt întemeiate pe aşăzăminte seculare, ce nu se potrivesc cu noile aşezăminte ale omenirii şi hristianismului. În asemene cazuri presa are de datorie nu numai a lumina, a discuta, dar a consilia, a întări şi a dezveli acea scînteie a sufletului oamenilor, ce-i îndeamnă la fapte mari şi la jertfe, şi se zice Mărinimie. Toţi cei ce scriu nu înţeleg astfel şi se prefac în moralişti de şarivari1, pepeli sentimentali, în loc de a îmbărbăta jertfa şi dovedi folosul prefacerii. Într-o polemică vestită a răposatei Romînie literară dl Mihail Kogălniceanu presimţea pe răii moralişti în chestii de finanţe şi averi. Suntem de şcoala aceea ce zice cîrmuirilor, cînd prefacerile vin: driturile căpătate au sfinţenia lor relativă, şi în cumpăna strămutărilor trebuie a se arunca alte drituri: de acele ce nu vatămă nici existinţa ţărilor, nici vrednicia personală a omului. De a purta morala pe principiul robiei numai, ar fi un curs de 1 retorică mai mult, în acele mii de cursuri făcute pînă astăzi, fraze, logică, simţire, toate mai frumoase decît frazele, simţirile şi logica noastră, dar mustrarea îndeosebi asupra foştilor îndrituiţi ai robiei este mai mult decît o mustrare zadarnică, este o zgîndăreală la patimile îndărătniciei individuale şi slăbeşte porneala obştească. Necumpăna pepelilor nu trebuie a ne depărta de discuţia serioasă a interesurilor materiale şi a ne convinge că prefacerea robiei în bani este un folos mai simţitor pentru îndrituiţi decît robia. Să luăm condicile de vînzarea ţiganilor de 15 ani încoace. Ele ne vor dovedi că încrederea în cumpărarea lor lipsea şi că muşteriii se depărtase din zi în zi. Vînzările au fost pe mici some de suflete, şi, în contradicţie cu un articol ce a huit în zilele aceste, cumpărătorii nu sunt de acei proprietari de mii şi sute de ţigani. Cu cît o proprietate e mai mică, cu atîta e mai exploatată; şi folosurile cele multe şi abuzive le-au avut proprietarii de ţigani puţini la număr. Dacă vreodată s-ar provoca o cercetare în condicile judecătoriilor şi o cercetare despre soarta trecută a vieţuirii dezrobiţilor, aceste două fapte economice s-ar putea uşor dovedi. Convicţia de greutate ce se întîmpina a se vinde ţiganii ne aduce la altă convicţie, anume că proprietarii de ţigani aveau un capital ce nu le da toată dobînda ce dă banul, un capital greu de a preface. O mare parte din ţiganii boiereşti nu plătea nici o dajdie, o parte sunt netrebnici la munca pămîntului, ca salahori se văd rari, şi un grădinărit nu plătea de multe ori hrana şi îngrijirea lor. Putem astăzi rezuma proiectul supus hotărîrii: 8 şi 4 galbeni sufletul de vătraşi şi lăieşi fără osebire de vîrstă şi de sex; se scot numai nevolnicii. Iar modul despăgubirii se încheie în următoarele cinci articole: 1. Obligaţiile despăgubirii vor fi nominative. 2. Acestea se vor împărţi în două serii după valoarea lor. Seria a va fi de la 200 pînă la 900 lei, iară b de 1.000 lei. 3. Ele se vor trece în condicile ce vor purta numirea de registruldatoriei publice, în rînd după ordinul numeraţiei. 4. Creditorii statului vor primi atîtea obligaţii, cîte se cuvin,spre a acoperi suma datorită de stat, şi vor fi înscrişi la registru pe numărul obligaţiilor ce vor primi. 5. Pentru primirea procentelor, creditorii statului vor înfăţişa obligaţiile la sfîrşitul fiecărui an şi, pe lîngă achitarea de primirea procentelor în dosul obligaţiilor, vor slobozi şi adeverire de primire sub a lor iscălitură. Proiectul legiuieşte după pilda altor staturi: Exoflesirea1 obligaţiilor (capite şi dobînzi) prin glasul sorţilor, precum se urmează cu datoriile Eforiei Parisului, adică din termene în termene obligaţiile, după numeraţia lor, sunt chemate a trage la sorţi exoflesirea lor. Cele ce nu ies, se amînă la a doua vadea2, şi din vadea în vadea, după mijloacele date creditului într-un timp hotărît, toate obligaţiile se găsesc stinse. Operaţia despăgubirii este aşa: de pildă, dl S. are una sută suflete ţigani de categoria întîi, adică de cei cu cîte 3 galbeni, şi una sută cîte de 4 galbeni, peste tot i se cuvine 1.200 galbeni, sau în lei de piaţă 44.400. Pentru această sumă statul sloboade dlui S. atîtea bucăţi (sineturi) cîte de 1.000 lei şi de 900 lei şi de 200 lei, cîte vor acoperi suma întreagă de 44.400 lei, cum se socoate în cursul pieţii; iar bucăţile toate poartă dobînda cîte 10 la sută. La a doua tragere, bunăoară, numerele neieşite la tragerea dintîi concurează cu obligaţiile numerate 2. În alte ţări obligaţiile nu se fac pe capital, dar pe venit numai, care reprezentează capitalul; dar într-o ţară de speriaţi obligaţiile vor cuprinde şi rostirea capitalului, pentru odihna duhului încă neînţelegător de aceste operaţii. Ce cîştigă ţara şi ce cîştigă îndrituiţii prin acest mod?... Ţara cîştigă, că, fără a avea comori în monedă, nu are nevoie de a înmulţi birurile, sau a se împrumuta cu milioane de pe aiurea, care milioane trebuie iarăşi a se duce de unde au venit, ba încă şi cu un 1 2 spor de dobînzi. Ţara cîştigă, că ne deprinde a avea încredere în noi înşine, şi îşi poate pregăti mijloace pentru toate marile îmbunătăţiri ce aşteptăm; ţara cîştigă, că vom avea mîndria faptelor noastre şi mîndria de a susţine creditul ce ne dăm, şi ne va strînge împrejurul ei cu noi legături mai vii... Dar proprietarii, oare pierd ceva? Vedem că preţul hotărît e un preţ foarte însemnat şi care nu se găseşte chiar în tranzacţiile ur-mate de bunăvoie. Dacă ideea pierderii ar putea prinde vreun loc, ar fi numai că banii nu se numără odată. Astă idee îi dreaptă după codul civil, dar dritul codului civil trebuie să slăbească înaintea dritului omenirii şi al vieţii publice; căci naţiile, adunate în staturi, au dreptul de a le modifica, cînd trebuinţa o cere. Sila1 morală a noroadelor abroghează cîteodată puterea dritului particular de a dispoza după plac de un lucru... dritul cunoscut în jurisprudenţă “user et abuser”, jus utendi et abutendi2. Însă, în viaţa privată, sunt oare un fenomen tranzacţiile pe termene lungi, şi cu condiţii de plată din vreme în vreme?... Nu sunt zapise, prin care se dau bani în împrumut pe cinci, şase şi zece ani, plătitoare de capitale şi dobînzile lor din vadele în vadele? Aceste zapise nu trec din mînă în mînă, şi escontul lor nu se suie şi se coboară după nevoile partizilor? 8.000 galbeni în obligaţiile statului se vor vinde, ca şi toate sineturile3 şi vecselele4 ce se vînd în piaţă, cu osebire ca amaneturile şi siguranţele private aduc prelungiri, procesuri; iar obligaţiile statului se vor privi ca bani gata, cu atîta mai lesne, că sunt mici şi pot uşor intra în toate tranzacţiile. 1 23 4 CONTRA LATINIZANŢILOR ARDELENI Steaua Dunării, în nr. 33, anul trecut, a reprodus din Gazeta de Transilvania apologia ardelenilor emeriţi, ce luminează Principatele cu flacăra limbii manualului de filozofie, de care Romînia literară a vorbit în nr. 10, şi citează totodată opiniunea corespondentului Gazetei din Zărneşti despre naţiunile lumii alergînd toate după uniune, iar numai naţiunea romînă, şi ce parte din naţiunea romînă?... un milionaş de moldoveni, prin Romînia literară, prin Steaua Dunării şi prin Zimbrul, se împotrivesc misiunii ce destinul a împărţit romînilor. Romînia literară, pentru odihna pedanţilor, a încetat, dar principurile literare şi limbistice, dar colaboratorii ei tot trăiesc, şi astăzi ei revendică partea lor în hula Gazetei şi se mîndresc de truda ce şi-au dat în cercetarea titlurilor ardelenilor noi a regenta înţelepciunea noastră cu pensumuri latineşti. Romînia literară a zis: Petru Maior, Klein, Şincai, Maiorescu, Costineştii, Ureche, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sunt romîni, dl Uiţirab a fost romîn... iar gramerianii de astăzi sunt numai munteni, moldoveni, blăjeni, braşoveni şi ardeleni, da nu romîni... Romînia literară a zis: păsăreasca a venit din Ardeal, şi Ardealul s-a făcut o carte latinească moartă; Principatele sunt şi au fost vietatea romînă. Romînia literară a zis: Ardealul, pe lîngă o mare erudiţie, nu are nicicum filozofia lucrurilor lumii, nu are sau a prăpădit conştiinţa tradiţiei istorice, nu are, nici a avut ispita educaţiei neamului; de aceea erudiţia Ardealului este seacă, stilul său, o repetiţie desflorită de retorica ştiută, şi înnoită din respectabila, dar moarta vechime, şi rodul, o secătură pedantă, ce a născut barbarismul latinesc al şcoalelor. Romînia literară a zis: Ardealul nu a înţeles pe reformatorii veacului trecut, şi Petru Maior nu a visat comedia politico-limbistică de la 1848, mai în 15: — Domnul B. I. vorbea o limbă, domnul B. II vorbea altă limbă, domnii B. III şi IV etc., etc. vorbeau limbamanualului, domnul Ţ., limba organului, domnii ceilalţi vorbeau limba “foaiei” pentru minte, animă etc. Romînia a zis: limba scrisă a început la romîni cu reforma religioasă, şi cînd limba se găsea formată şi înfăşurată cu limbile megieşilor slavoni. Romînia, după Petru Maior, a zis: limba romană e de viţă romană, iar nu latină, şi este mai mult decît o greşeală a predica latinirea: este un anahronism; prelungit anahronismul este un pedantism ridicol, şi predicătorii anahronismului se cheamă pedanţi. Romînia a zis: de cînd latinirea limbii, s-a lăţit şi despărţirea religioasă a romînilor; şi toate ideile mari ale romînilor au izvorît din Principate... precum de a adopta limba romînă în trebile statului şi ale bisericii, fără a strămuta legea... Prin ea s-a mîntuit naţionalitatea: limba în biserică ne-a depărtat de slavonism, credinţa neclintită ne-a despărţit de puterile ameninţătoare de atuncea. Ce au a face cu chestiile aceste de căpetenie micile umbre de mici dăscălaşi?... Ori din ce ungher al Romîniei ar veni un dăscălaş, chemat ori nechemat, preţuim ostenelile şi meritul, dacă îşi dă osteneala şi are merit. Dar ceea ce nu se preţuieşte, în Moldova mai cu seamă, sunt sistemele pedantice şi eronate, anahronismele care se impun în numele ştiinţei. Dacă dăscălaşii predică pedanteria şi anahronismele, vina este oare a moldovenilor? Sau a şcoalelor care au însufleţit pe dăscălaşi?... Pentru mîndria Ardealului, osîndi-s-ar milionaşul de moldoveni a se hrăni de latineasca de bucătărie, ce ne trimite milionaşul de ardeleni?... Cînd moldovenii se vor hotărî a vorbi latineşte, vor alege altă latinească decît aceea a Ardealului. S-ar osîndi oare milionaşul de moldoveni, care de optzeci de ani trăieşte de ideile filozofice ale lumii civilizate, a se pune sub jugul scolastic al coteriilor pedantice, ori sub ce nume romîn se înfăţişează?... Mîndria că a conlucrat vrodată Ardealul la educaţia Principaturilor trebuie să fie ştearsă din închipuirea romînă; silinţele sau ostenelile unor feciori ai Ardealului, aruncate în ogoarele Principaturilor, nu sunt titluri la acea mîndrie; fapta ar dovedi mai curînd că acei oameni, neavînd cum întrebuinţa în Ardeal învăţătura lor, s-au îndreptat în părţile Romîniei, unde puteau fi auziţi, înţeleşi şi întrebuinţaţi. Dezunirea nu au săpat-o jurnaliştii şi criticii moldoveni, au săpat-o sistemele ardelenilor, aceste închipuiri singuratice, care, în lipsă de realităţi, s-au aruncat în ideologii1. Jurnaliştii moldoveni au strigat: “Frate Ioane, vorbeşte să putem înţelege şi noi, poate că vorbiţi bine pe la d-voastră; scrie să pricepem şi noi bunătăţile şi frumuseţile ce gîndiţi...” Jurnaliştii şi criticii au zis: “Vă rătăciţi, şi rătăciţi inimile şi minţile romînilor cu cimilituri fără noimă; ne faceţi din nou Trisotinii şi Vadiuşii2 veacului al XIX—lea”. Şi d-voastră răspundeţi cu o chestie păcătoasă de persoane şi de dăscălaşi, o chestie de negoţ. D-voastră aţi dat drumul pe calea pedantismului cailor neînvăţaţi, ce îşi zic literatori, de calcă fără frîu peste toate lexicoanele lumii şi peste logică, pentru a îmbogăţi sistemele d-voastră. D-voastră aţi introdus în Romînia patosul declamaţiilor reci, argu-mentaţia pentru un pahar de apă, tomuri pentru descoperirea unei reguli de gramatică latină aplicată la gramatica romînă; d-voastră nu mai daţi voie să zicem tată, ci pater, d-voastră aţi da foc lumii întregi, pentru că lumea nu pricepe frumuseţea, practica şi patriotismul sistemelor. De a face din chestii ca a noastre chestii de persoane, de a face din aceste persoane fenomene naţionale, cînd persoanele ne sunt prietene sau sunt tot dintr-un sat cu noi, este o slăbăciune cunoscută a coteriilor politice, ştiinţifice şi literare. Dar tocmai pentru că 1 toată romînia a început deodată a fi o coterie, pedantismul s-a încuibat între noi, şi ne-am proclamat toţi scriitori mari, moralişti, oameni de stat şi de capacitate. Moldova se dezlipeşte de această coterie şi proclamă doctrina: că dăscălaşul funcţionar, plătit sau neplătit, are a da seama publicului de ştiinţa sa, de învăţătura sa şi de duhul acestei învăţături. Pe parola sătenilor săi nu-l putem primi de om mare. Pentru dăscălaşii şi autorii care iscălesc, publică şi vînd cărţi, după cenzură vine cenzura jurnaliştilor şi a criticilor. Orice se publică, gramatică, istorie, manuale, poezie sau filozofie, este proprietate nemărginită a criticii, ori de unde vin şi fără osebire de laturile unde sunt născuţi; jurnaliştii şi criticii moldoveni nu vor lipsi a întrebuinţa dritul lor de proprietate asupra scrierilor în toată întinderea dritului roman, care, latineşte, ca să ne înţeleagă Ardealul, se zice: jus utendi et abutendi. Cu aceasta nu credem a fi romîni răi, nici care cearcă neunirea. Naţionalitatea şi patriotismul nu stau în numele unora şi al altora, nu se slăbesc cu critici literare şi nu se întăresc cu feticismul persoanelor. Norocire că în Moldova se găsesc critici, adică oameni care se uită înapoi, să vadă ce au făcut pedanţii, şi se uită înainte, să vadă ce vor mai face pedanţii şi în care rîpă de ridicol ne vor arunca; fără dînşii romînia ar fi o adunătură de pedanţi de tot soiul, ce s-ar socoti oameni mari, care s-ar sui în toate zilele la Capitol să se ureze unii pe alţii că au scăpat romînia. Se aude gîgîitul gîştelor... Dar Camilii1 nu se zăresc! Corespondentul din Zărneşti se întreabă de ce moldovenii nu se apucă de cei ce şed de una sută cincizeci ani în fruntea mesei, sau de fiii lui Israil?... şi s-au apucat de dăscălaşii din Ardeal. Romînii din Zărneşti nu ştiu ce sunt instituţiile ţărilor, pînă acum ei nu au avut prilej a se ocupa de aceste chestii, şi cred că se suflă pe ele cum nu s-ar sufla în borş... Nu ştiu iubiţii noştri fraţi că fruntăşia, 1sub o numire sau alta, e plecarea sufletului omenesc, şi că numai nenorocirea poziţiei fraţilor noştri i-a ferit pînă astăzi de fruntăşie. Moldovenii şi muntenii nu sunt mîndri de fruntaşii lor, că e un rod al vieţii politice şi comerciale de cinci sute de ani: duhul fruntăşiilor se poate preface, dar fruntăşia nu poate pieri decît cu societatea, şi de aceea am zis că Ardealul e o închipuire moartă, pentru că a trăit afară de societate şi s-a luat în dragoste cu sisteme afară de viaţă. Dar oare zărneştenii nu caută astăzi cum ar ridica şi ei o fruntăşie să o opuie fruntăşiei ungurilor şi fruntăşiilor altor neamuri; oare ilustraţiile literare de acolo nu fac o fruntăşie ce va ridica fruntăşia socială, oare zărneştenii nu sunt mîndri într-atîta, că cinstesc în preoţii lor deşertăciunile limeşti, care nu le dorim în preoţii noştri? Pentru fiii lui Israil mărturisim că este o faptă înţeleaptă a nu se apăsa; suntem de aceia care chemăm pentru dînşii îngrijirea, dreptatea şi dreptăţile toate... ori sub ce chip şi pretext se arată apăsarea în lume, tot strîmbătate se cheamă; acei care ridică la sarcinile ţării trebuie să aibă locul lor la bunuri şi la folosuri - precum romînii se despart în romîni ortodocşi şi romîni catolici, vor fi şi romîni israeliţi; şi patria va cîştiga fii mai mulţi. Exclusia nu are simpatiile noastre, şi am văzut, cu părere de rău, că în organizarea unei societăţi, pentru îndemnarea şi ajutorul învăţăturii tinerimii, societatea îşi păstrează banii şi simpatiile numai pentru tinerii romîni, ce-şi dovedesc baştina. Am fi dorit ca ajutorul să se întindă la tot pămînteanul, fără osebire de lege sau de viţă. Educaţia, ocrotirea obştească, egalitatea morală şi civilă, împărtăşirea la toate şterg baştina şi dau locuitori buni şi îndatoriţi. Principatele au a mulţumi cîrmuirilor lor că toleranţa, jumătate înscrisă în coduri, a fost întreagă în aplicaţie; şi ne mirăm că ardelenii emancipaţi de-abia să nu cunoască principiul evanghelic al toleranţei şi să strige războiul! DESPRE “STEAUA DUNĂRII” Ostenit de furtunoasele cîşlegi1 ale acestui an, care nu seamănă a ţine toate frumoasele făgăduinţe ce bucurase inimile şi nădejdile romînilor la începutul lui, m-am dus spre ţară, pentru a răsufla şi pentru a zice ca cel cîntec mai moldovenesc decît toate cîntecele: Vară, vară, muma noastră, Ia bruma de pe fereastră Şi zăpada de pe coastă, Şi o fă iar rotăgoală, Să mă mai dau ici de vale, Să mai clănţăi din pistoale; Să mai văd soarele lucind, Să mai văd iarba dînd, Codrii înverzind; S-aud copilaşii chiuind, Ciobănaşii fluierînd. Din acest umor carnavalesc, primblat douăzeci şi patru ceasuri într-un tîrg de munte, unde odinioară, în cinstea patriei, am fost locuitor, am făcut mai multe descoperiri, ce simt nevoia de a ţi le împărtăşi. I. Că numărul abonaţilor la Steaua Dunării ar fi mare... deşi mare... dacă!... Pot oare spune acest dacă?... Nu te vei mînia şi supăra ca alţi redactori... care nu se mulţumesc a fi numai redac 1 tori, dar vor a fi şcoală, sau cel puţin un eho al şcoalelor muncite de Romînia literară, moartă, precum ştii, pe cîmpul bătăliei, şi nu fără cinste. Iubite redactore! “Ce a fi a fi”, — zice eroismul nepăsător romîn. Aşadar, acest dacă este... dacă s-ar putea rosti mai moldoveneşte cele scrise, care pentru noi, poligloţii, sunt negreşit foarte frumoase, dar pentru mulţi moldoveni de prin ţară şi de prin munţi, unde răzbate Steaua, sunt moarte. Adă-ţi aminte de Patria, ce nu o înţelegeam nici tu, nici eu, deşi scrisă pe hîrtie frumoasă, cum nu se fabrichează la Piatră. Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului. În adevăr, străinismul ne-a deşteptat odată, dar începe de o vreme şi sub toate chipurile a ne înăduşi, întocmai ca acei făcători de bine, care scot pe nas binele ce au avut noroc de a putea face. Eşti înţelept, îndatoreşte pe corespondenţii d-tale la înţelepciune. II. Altă descoperire, ce nu este nouă, este neregulata expediţie a Iaşilor. III. Greutatea ce simte romînul de a plăti, şi placul lui de aprelungi creditul său, fie moral, fie personal, fie cu amanet, pînă la sfîrşitul lumii, se poate, de nu ai fi judecător la Berlin, adică Vornicia de aprozi şi Divan de întărituri. Cumpăneşte şi dezleagă cum se poate uni astă greutate cu fala vestită, cu mîna darnică şi inima cea deschisă a romînului... IV. Altă descoperire am făcut, că răul e lipicios ca ciuma şi carapăna; sunt cîţiva ani, lăsasem tîrgul sub munţi liniştit, străin de alte gîlcevi decît gîlcevi de cherestea şi producte: străin de Bucureşti, străin de Blaj şi de Iaşi. Astăzi... Oare cine a fost apostolul babiloniilor putregăioase?... Copilandrii înfăşuraţi în ardelenismul, sarsailismul şi alte isme ale Academiei?... Profesorii şcoalelor săteşti, vreau să zic primare?... Coloniştii greci, turci, nemţi, leşi ce împoporează acest tîrg?... Zimbrul... Steaua... Romînia literară... sau cel nămol de rele tălmăciri ce le vînd Iaşul şi Bucureştii?... Adevărul este că şi aicea încep oamenii a nu se mai înţelege, acum că este nevoie de înţelegere; şi, neuniţi în vorbă, sunt toţi uniţi a cere ca Steaua să scrie pentru obşte, obştea cea nepoligloată, nelatină, nefranţuscă, ca să poată bieţii oameni avea o legătură, un locuşor pe pămîntul moldovenesc, unde să se vorbească moldoveneşte. Ştiu că, de ţi-ar cere o jertfă mare acest tîrg, sau alt tîrg, sau şi ţara întreagă, ai face jertfa. Jertfeşte dar pentru cititori o filă, o coloană sau un capăt de coloană, unde frumuseţile stilului şi ale cuvîntologiei să lipsească cît mai mult se poate. Dă-ne idei multe şi bune în limba proastă, şi cititorii te vor binecuvînta, şi Steaua va creşte, de s-a face un soare. Hristos nu a spus oare că vorbeşte pentru proşti şi lipsiţi, şi oare slut vorbea Hristos? Deşi vorbea nu în limba fariseilor şi a cărturarilor, ci în limba lui Petru pescarul. Cu o a doua scrisoare ţi-oi împărtăşi a cincea descoperire, dacă acestea îţi plac. Descoperirea este o călătorie în Moldova la 1817 făcută de doi ofiţeri din gardia lui Napoleon, în urma desfiinţării armiei franceze, zise L’armée de la Loire. Urmăriţi de patimile reacţionare ale vremii, hăituiţi de poliţia franţuzească în Francia, în Sviţera, în Germania toată, la Varşovia, în Cracovia, Moldova fu un liman pentru dînşii; impresiile lor tipărite la 1822 ne pot da o ştiinţă de mai multe năravuri moldoveneşti ale acelei vremi. SCRIERI POSTUME SOVEJA Ziarul unui exilat politic la 1846 4 martie. Iată-mă dar pus la-nchisoare şi singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iaşi... Am rămas dar singur... adică sechestrat într-o vizuină fără orizont, unde soarele abia pătrunde-n silă printre nişte brazi stîrciţi... Vîntul şuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu întristat coastele aprige ale munţilor. Oamenii umblă aci acoperiţi cu nişte veşminte sălbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva că mă aflu în Siberia şi cu atît mai mult în Siberia, încît sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinţă... Dar, ce să zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepădat, căci iată-mă cu puţină cheltuială preschimbat în jertfă politică... suferind lipsuri, bîntuit de exil şi de arbitrar, cine mă va putea oare opri de a mă declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasă, eu n-aş avea alta decît a rîde de aceste împrejurări... şi dacă nu mi-ar lipsi cărţile, de n-aş fi pus la popreală, dacă aş avea cu mine straie şi rufe, în sfîrşit, dacă nu mi-ar fi aşa de urît şi aş mai putea să văd cîteodată vreo figură cunoscută, apoi, zău, nu ştiu de n-aş fi aici tot aşa de bine, ca şi în Iaşi... Neavînd ce să fac, îmi frămînt capul cu gînduri de tot felul; printre toate aceste cugetări, roşii, verzi şi împestriţate, punctul meu de plecare, călătoria şi sosirea mea aici mi se ivesc ca nişte visuri; spre a le risipi şi a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... căci, negreşit, în starea mea de exilat, omul are drept de a-şi cheltui puterile în fumuri. Cînd însă nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urîtul, atunci cat pe fereastră şi ochii mei se aţintesc pe o bisericuţă umilită, care de două sute de ani, de cînd e înălţată, a văzut multe, şi care şi ieri şi azi a stat la cîte o înmormîntare... ieri un unchiaş... azi un copil!... Viaţa şi bătrîneţile... nădejdea şi dezgustul!... unuia-i zîmbea viitorul, cum zic poeţii; celalt trecuse prin toate nevoile... şi ce nevoi!... ale săracului. Sărmani trufaşi ce suntem! Noi credem că vom face zgomot pe lume... şi apoi o lopată de pămînt acoperă tot ce am fost, şi s-a mîntuit!... Niciodată n-am putut să-mi desluşesc lămurit aceste două cuvinte: moarte şi nimicire. Poate că vecinătatea acestei vechi bisericuţe şi acele două înmormîntări au răspîndit o aşa mare linişte în cugetările mele... nici o mîhnire, nici un răcnet de mînie, nici o tînguire n-au trecut încă prin buzele mele. Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mîngîiere mare pentru mine; îmi povestea mereu la basme în felul Halimalei, şi fiecare din povestirile sale, adunate în multîncercata sa viaţă, cuprindea axiome din morala orientalilor. În ziua dintîi, cînd ne-am văzut, el, trăgînd din ciubuc, îmi zise în chip de mîngîiere: “Nu te mîhni; toate acestea vor trece. Supărarea nu este de nici un folos... la astfel de împrejurări trebuie să faci ce-i face, ca să te uite lumea... Cînd cu Zavera, un turc, bănuit cum că avusese amestec cu răzvrătitorii, fusese surghiunit pe ţărmurii Asiei Mici. Trei ani se petrecură, şi bietul turc tot aştepta să-i vie ştire că s-a mazilit vizirul, duşmanul lui, dar - cu totul împotriva obiceiului sultanilor - vizirul sta pe loc în slujba lui, turcul se prăpădea cu firea. În sfîrşit, rudele acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunseră pînă la vizirul şi-i dară o jalbă, rugîndu-l să ierte pe osînditul şi să-i dea drumul a se-na-poia acasă. “Mohamet să trăiască! — zise vizirul , — ce? n-a murit cîinele acela? Îndată să meargă să-i taie capul!” La turci, unde-i vorba, acolo-i şi fapta... Peste trei zile însă, vizirul fu mazilit şi altul veni în locul său. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine să-şi caute omul singur mîngîierea?...” N-am de fel ce face; să mă primblu nu pot, căci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a mînca mult şi mai cu seamă de a dormi; dar vai! i se urăşte omului şi cu somnul. Mă bucur c-am putut fura un petic de hîrtie de la acest om de treabă, care mă păzeşte aici, şi c-am găsit şi o pană pe care îmi lipseşte însă un briceag spre a o mai subţia! Cu dînsele-mi petrec vremea, punînd negru pe alb. Deşi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune însă împrejurarea care m-a adus aci. Nu ştiu ce pornire împinge în veci pe om către păsul său... oare este aceasta spre a-şi aduce sieşi mîngîieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-şi atrage luarea-aminte a celorlalţi şi a-şi îndemna să te bage în seamă, să-ţi prindă mila sau să te laude?... Pare c-aş crede aceasta mai bine, mai ales cînd mă gîndesc la dramul de zădărnicie şi de trufie ce zace-n fundul inimii oricărui om şi mai cu seamă a oamenilor care, spre rău sau bine, sunt căzuţi la boala condeiului... De aceea nu pot crede că cei de seama mea au scris vreodată întîmplările lor fără de un interes cu totul personal. Nu voi însă să aduc pilde politice... de vreme ce ar fi de rîs a amesteca politica într-o treabă ca aceasta; apoi cine voieşte însă să cunoască pricinile, împrejurările şi urmările unor asemenea (pilde) n-are decît a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau1 şi vor cunoaşte dintr-acelea toate părerile mele în asemenea materie. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătîiul lor. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întîia oară Provincialul la Teatrul Naţional. Sala era plină... aplaudări din toate părţile, numai autorul nu aplauda... mai întîi de modestie, apoi fiindcă nu era mulţumit nici de bucată, nici mai ales de actori, care, cei mai mulţi, nu-şi cunoşteau rolurile, şi în sfîrşit, nici de cenzură, care ştersese aproape a treia parte din bucată. Subiectul, dacă voiţi să-l ştiţi, era numai o scenă de haiduci moldoveni, cu îmbrăcămintea şi graiul lor, cu cîntece de ale lor, care la sfîrşit se ucideau toţi; autorul voia să facă o epigramă în contra dramelor ce au copleşit scena, dar epigrama avea însăşi să se schimbe în dramă adevărată, precum veţi vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi şi autor. Aceasta va fi, cred, întîia oară cînd acei actori se vor fi identificat aşa de bine cu eroii ce înfăţişau. 126 februarie. Primesc dimineaţa vizita directorului teatrului... Mai întîi mă felicită asupra succeselor dobîndite în seara ajunului... îi răspund că el nu pricepe nimica din ale teatrului şi că viitoarea mea bucată nu va fi, desigur, jucată în prăvălia lui de pehlivani. Zicînd acestea, îmi dau pe gît cafeaua, iar dl director, cu poruncă de la ministru către dînsul, mă roagă să-l împrumut cu bucata. Nu văd nici o greutate într-aceasta; ştiu că bucata e cenzurată, ştiu iarăşi că actorii au lăsat pe dinafară jumătate din ceea ce a rămas neşters de cenzură, ştiu, în sfîrşit, că legea e dreaptă şi că, acolo unde se află o cenzură, impusă sau primită, nu mai poate fi răspundere pentru autor. Dau dar bucata şi ies din casă, fără a mai gîndi la acestea. La 11 1/2 ceasuri mă întorc ca să mă culc; aflu că dl agă m-ar fi căutat şi că mă pofteşte a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie şi literatură, precum arareori se petrece în frumoasele adunări ale frumoasei noastre capitale, şi dau peste o invitaţie de la aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru în trăsură şi mă duc la domnul aga, deşi nu ştiam să fi avut vreo daraveră cu pristavii agiei... Nu-l găsesc însă acasă... dar crezînd că poate să fie ziua dlui aga, las slujitorului un bilet de vizită, zicîndu-mi că poate să prindă bine, şi mă întorc acasă... Vreo cîţiva prieteni mă aşteptau cu o partidă de şah. Abia începusem partida, cînd deodată intră pe uşă aga... Slujbaşilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri... sluga aduce ciubuce, dulceţi: ... eu jucam mereu înainte; nu se-ntîmplă nici şah, nici mat; partida se sfîrşi printr-un crai despuiat. Ne sculăm, aga mă ia de mînă şi mă pofteşte a merge cu dînsul pînă la ministru, spre a da oarecare desluşiri. Eu nu cunosc pe ministru; dar de vreme ce voieşte a fi luminat, eu îi sunt la porunci; de aceea îndată îmi iau pălăria, mănuşile şi biciuşca. Toată adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugrăvită pe toate obrazele, iar eu, plecînd, poruncesc în gura mare să pună masa pentru cină. Eram vesel, ca o ciocîrlie. “Russo, — îmi zise un prieten, apucîndu-mă de mînica hainei, — fii cuminte fără d-a te înjosi; fii ţeapăn şi nu zvăpăiat. Ştii că extremităţile se lovesc în cap; nu trebuie omul să fie nici înfumurat, nici slugarnic”. — “Lasă-te pe mine, îi răspund; ştiu eu seama; dacă va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din această dilemă; ori este cenzură, ori nu este!” Mă sui cu aga în trăsura lui şi mă pune la dreapta, drăguţul! Nu-mi aduc aminte vorbele fără şir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte de-parte de ce mi se pregătea şi mai ales de locul, de unde aveam a scrie acestea; nu ştiu să-l fi zărit vreodată pe vreo hartă geografică. Sosim la dl ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-d’armi (oameni ce sunt astfel numiţi, fiindcă niciodată n-au um-blat serios cu vreo armă în mînă), de comisari şi alte felurite fracţiuni ale stăpînirii, însărcinaţi cu păzirea orînduielii publice. Toate aces-tea nu mă deşteptară de fel asupra enigmei mele... Intru... Sub lumina îndoioasă a unei lămpi zăresc împrejurul unei mese doi miniştri şi un director; mai mulţi slujbaşi şi directorul teatrului stau în picioare, iar în mîinile ministrului recunosc o broşură. Mă înaintez salutînd pînă la masă, şi următoarea întrevorbire se începe între mine şi ministru: — Domnule, domnia ta vrei să răzvrăteşti ţara! — Eu, domnule ministru? Zău, nu vă înţeleg! — Domnia ta ai scris o bucată, care atacă orînduiala publică şiîntocmirea ţării. Vasăzică, domnia voastră, domnilor, nu voiţi să vă astîmpăraţi şi să trăiţi fără de a tulbura orînduiala! — Mă iartă, domnule ministru; noi toţi dorim să fie dreptate şibună orînduială... Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-aţi chemat aici; oare este spre a da ceva lămuriri despre bucata mea, sau spre a mă-nvinovăţi? — Domnia ta eşti pîrît de a fi poruncit, sub a domniei talerăspundere, actorilor, ca să rostească unele cuvinte şterse din bu-cată de către cenzură. Directorul teatrului: — Vezi, domnule Russo, ce ne-ai făcut? Eu: — Şi cine mă pîrăşte? Ministrul: — Actorii. — Ia să vedem. — Grefiere, citeşte. Aci un păcătos scoate un terfelog de hîrtie, care cuprindea mărturisirea actorilor; într-însul sta scris că eu, sub a mea răspundere, i-aş fi îndemnat a rosti unele pasagii, dar că ei, temîndu-se de urmări, le-ar fi tăcut. (Ba bine că nu! ei uitase jumătate bucată). Eu răspund la acestea, că acea hîrtie n-o pot lua în seamă, fiindcă, mai întîi, e stoarsă de la ei prin îngrozire, apoi fiindcă cuprinsul ei de sineşi se desfiinţează şi, în sfîrşit, fiindcă nimic dintr-însa nu mă priveşte pe mine. — Dacă dl ministru pofteşte, îi pot dovedi că cenzura n-a ştiutce face şi că toate cele şterse de dînsa se aflu mai pe larg desfăşurate în cursul bucăţii. Şi spre dovadă întoarcem foile broşurii. — Orişicum, domnia ta nu trebuia să alegi asemenea subiect...el aduce tulburare, mai ales în astfel de vremi. — Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii.Dacă ea nu este în stare a cunoaşte ceea ce se iartă şi ceea ce nu, apoi sunt eu de vină? — Măria sa e supărat. — Îmi pare rău, dar nu e vina mea. Ori e cenzură, ori nu e. Dacăcenzorul e un neghiob, care nu-şi ştie meseria, spînzuraţi-l; ca să fie de pildă... Eu socoteam, dle ministru, că m-aţi chemat aci spre a sta şi eu de faţă cînd veţi sudui pe direcţia teatrului, care nu răspunde la încrederea publicului şi pune în joc bucăţile, fără ca actorii să le ştie bine pe de rost şi fără de a îngriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, căci nu am nimica de spus asupră-i. Ministrul, care era foarte aspru la începutul întrevorbirii, se alinase mult în urmă. După acestea el îndoi broşura, o puse în buzunar şi ieşi cu celălalt ministru, zicînd: — N-ar trebui domnia voastră, domnilor, să vă ţineţi de aseme nea secături. Ciuda însă mă năbuşise şi, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai deteră şi dulceţi pe d-asupra. Rămînînd singur cu aga, cu directorul ministerului şi cu Leon adiotantul, aceştia mă cam înştiinţară despre ceea ce mă aştepta. Nu mai ţin minte glumele ce făcurăm împreună: eu rîdeam mai tare — şi aveam şi pentru ce -, iar ceilalţi din cînd în cînd stau de mă jeleau. Îmi mai rămînea o nădejde... Miniştrii se dusese la vodă, ca să cerce a-nlătura pacostea de pe capul meu. Pe la două ceasuri ei se întoarseră plouaţi, parc-ar fi căzut păcatul pe dînşii... Nu ştiu dacă aceasta venea din inimă rea, unde mă porneam sub o osîndă politică... sau din căinţă pentru că săvîrşeau o faptă nelegiuită (dar aceasta n-o prea cred)... Vodă voia cu orice preţ să facă cu mine o pildă, chiar dacă în urmă s-ar îndura a mă recunoaşte de nevinovat. Trebuia dar să mă pornească... unde?... zău, eu nici gîndeam! Porunca pentru exilarea mea era gata de după prînz... Hîrtiile toate stau pregătite... căruţele erau în curte. În minutul plecării, oamenii stăpînirii se gîndiră că aş putea să deger de frig pe drum... şi stăpînirea voieşte îndreptarea, şi nu pieirea vinovatului. Cerui să mă întorc pentru cinci minute acasă; dar nu-mi învoiră; şi domnia lor şi eu eram în drepturile noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza... În scurt, aga îmi puse pe umeri blana sa; ministrul îmi dete o căciulă, galoşi, un ciubuc şi tutun, şi fiecare din cei de acolo îmi deteră ceva bani. Voi înapoia banii la întoarcerea mea sau altcîndva, iar darurile ministeriale le păstrez, căci un ministru nu dă în toate zilele. Auzit-aţi pînă acum un exilat să plece la locul osîndei sale cu o căciulă pusă în capu-i de mînă de ministru!... La urmă, după ce se sfîrşiră îmbrăţişările în dreapta şi-n stînga, după ce se liniştiră încredinţările de slujbă, mărturisirile de mîhnire şi mîngîierile date şi primite împreună cu strîngeri de mîini cu grămadă, ieşii din acea odaie, în care cu două ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca şi slobod, ieşii prizonier şi prizonier de stat. Frumoasă pradă, zău!... şi eu m-aş făli cu dînsa. Dar cu acestea nu se mîntuise năpastele mele. În tindă domnii actori, gata ca şi mine a întreprinde un drum de seară, mă salutară cu un concert de cobituri: — Iată, domnule Russo, ce păţim din pricina domniei tale. În minutul acela afurisii cenzura şi mă azvîrlii în căruţă; surugiul scoase un răcnet sălbatic, care în acea prilejire mi se păru o cobe rea; caii se porniră cu iuţeală, şi abia deosebii un glas, ce-mi striga: “Nu uita blana mea... la Focşani!...” Plecam în loc de exil!... Să-mi fie calea uşoară!... Aci se sfîrşesc faptele şi încep impresiile. Noi coborîm paveul pe trăpşor; am cu mine un cazac, părtaş la căruţă, şi picioarele noastre se ceartă pe un mănunchi de fîn, ce ni s-a aşternut spre a fi mai pe moale. În urma noastră merge altă căruţă, purtînd încă o fracţie a puterii armate. Doi cazaci călări, sub comanda unui comisar de cuartal, merg pe de lături. Noaptea e întunecoasă; cade o bură de ploaie, tîrgul e liniştit, felinarele lipsesc, căci eforia pusese temei pe făgăduinţele din calendar ale lunii; tropotul cailor şi plesnetul bicelor au un răsunet jalnic; e o noapte numai bună pentru fapte rele, pentru comploturi de romanţ, pentru mari măsuri de stat. Eu însă salut cu duioşie în dreapta şi-n stînga bietele case din uliţa mare, care dorm somnul drepţilor, fără de a şti ce se petrece pe uliţă. Sosesc la barieră; un om în cămăşă ridică iute cumpăna; surugiii înjură, comisarul ne urează călătorie bună... Încă un pas... cumpăna se lasă îndărătul nostru... comisarul dă zor calului său ca s-ajungă mai curînd la culcuş. El era singurul fir care mă mai lega de societate. D -acum nainte eu nu mai sunt un om... ci un lucru, care va trece din mînă în mînă, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la cîrmuitori... Aceste cugetări nu-mi veniră pe dată; nu mă puteam gîndi la nimic; atît numai îmi aduc aminte că simţeam o mare bucurie d-a mă duce din Iaşi. Pe cît caii sporeau la drum, ideile îmi veniră cu grămada, de toate felurile şi de toate feţele. Trecînd pe la Socola, deşi era întuneric, zării palatul numit Petit Séjour şi mă-nchinai cu smerenie, punîndu-mi nădejdea în dreptatea oamenilor, a legilor şi a autorităţilor. Mi-adusei aminte că cu vreo cîteva zile mai nainte mă primblasem de vreo două ori pe acolo... şi, fără de voie, îmi făcui cruce. Cît ţinu acea seară pînă la întîia poştă, numai o dată îmi veni în gînd o glumă; una e cam puţin în împrejurări aşa de glumeţe. Era cam ruginită, în adevăr, dar tot o vă voi spune, cu atît mai ales că lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovadă: romanii şi grecii, care sunt foarte vechi şi ruginiţi, exilau; modernii exilează şi dînşii!... Aşadar, îmi dete şi mie prin gînd a glumi cu nevinovăţie asupra călătoriilor pe socoteala statului, şi mai adăugii, cu aceeaşi nevinovăţie, că neapărat ministerul doreşte să afle părerea mea asupra gradului de temperatură în nopţile lui februarie prin Moldova. Sosind zdrobit şi muiat la cea dintîi poştă, abia dobîndii prin rugăminte, prin ameninţări, prin sprijinul cazacilor şi mai vîrtos prin ajutorul unei jumătăţi de galben, patru coţi de pînză de cîlţi cu un pumn de paie tocate într-înşii, purtînd numele amăgitor de pernă. Trăsurile ce stăpînirea dă pentru slujba exilaţilor ar cere neapărat nişte oase de fier; meşterii care le pregătesc cu atîta meşteşug n-au prins încă de veste că sunt pe lume arcuri şi leagăne. D-aci pînă la Vaslui nu mai ştiu nimic; am cam dormit, dacă se poate numi somn acea necontenită zdruncinare, care te azvîrle la un stînjen de pe locul tău... Cînd scosei gluga din cap la Vaslui, ziua era mare. 27 februarie. Pînă să pună caii, mă dau jos la poştă, unde găsesc un fel de căpitănaş de poştă, căscînd şi frecîndu-se la ochi. Voia nemernicul să capete ştiri şi, preţuindu-mă după cojocul de drum — precum fac aceşti oameni —, începu a mă cerceta cu oarecare dis-preţ. Eu îi răspund că sunt surd; el dă din cap şi urmează a se îmbrăca mormăind. Trebiue să ştiţi că omul nu este în stare a merge cinci poşte pe nerăsuflate, avînd şi-o osîndă politică pe capu-i, fără de a simţi trebuinţă d-a se drege la inimă; de aceea ne şi oprim într-o ulicioară, la Õàíóë Áîăäúíåñ÷è1, unde ni se dau cafele turceşti, foarte 1bune, dulceţi şi rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo găsii şi doi turci trăgînd din ciubuce cu o adîncă seriozitate. De mult era de cînd doream să încerc şi eu caii de poştă, despre care atîta s-a vorbit. Cu prilejul acesta mă încredinţai că caii sunt buni şi că surugiii nu şi-au furat buna lor reputaţie. Totdeauna am gîndit şi am spus că surugiii noştri merită a avea o istorie a lor, şi eu trag nădejde că va veni ziua cînd se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare număr de chipuri mai puţin interesante şi mult mai interesante. Mi-a dat în gînd să-i pun pe scenă... Cîte ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul1!... Dar lecţia mi-a fost spre învăţătură; de acum înainte urăsc teatrul; calea lui e plină de spini, şi chiar de nu duce la glorie, apoi, desigur, duce în exil! Alergasem vreo şapte ceasuri în goana mare, cînd, trecînd pe lîngă o trăsură, cunoscui obrazul unui prieten; într-o clipă ne făcurăm semne şi stăturăm. E de prisos a-i spune numele: e bălai, rău scris la stăpînire şi poartă adesea căciula ţurcănească. — Unde mergi? fu întrebarea sa. — În exil, fu răspunsul meu. — Ce spui? — Priveşte la tovarăşii de drum. — Unde? — Dincolo de Dunăre. — Pentru ce? — Reacţie a întîmplărilor de la 25 ianuarie. — Bine, tu nu erai amestecat în ele. — Ce face aceasta? Vă pedepseşte pe voi în mine. — Altceva... — Mai întîi, aceasta ar fi de ajuns. Apoi, se fac arestaţii întoate părţile şi pe tot minutul. Astă-noapte toţi caii de poştă au fost puşi pe cercetări. 1 — Mai sunt şi alţi exilaţi? — Doisprezece... — Nu şuguieşti? — Aş vrea să pot. Călătorie bună! Dar stai! Tu unde mergi? — Mă duceam la Bîrlad; dar acum am schimbat părerea. Mă întorc la Iaşi. — Ţin’te bine... au să te pună la gros. — Cale bună! — Aşijdere! — Să trăiască întîmplările de la 25 şi reacţia! — Formele s-au păzit? Judecata a fost lungă? — Cît să mă urc în trăsură... Dar ce gîndeşti tu, iubitule... Mă pornii pe rîs la exclamaţia radicalului meu: mîinile noastre se mişcau în aer ca nişte telegrafe, pe cînd surugiul cu un chiot mă zbură în poştă. Priveliştea locului ce străbatem e tristă, stearpă şi pustiită; sunt tot cîmpii întunecate de crivăţ şi semănate pe ici pe colea cu deluleţe şi movile, care nu schimbă întru nimic uniformitatea locului. D-a lungul drumului nu e casă, nici sat; la dreapta şi la stînga se zăresc în depărtare cîteva colibe, ruşinoase — s-ar crede — d-a se arăta. Timpul e întunecat şi, de frig, bag nasul în blană şi strig surugiilor a goni şi mai tare... La Bîrlad întîrziem un ceas; un sfert ca să cumpăr pîine, să-nghit un păhăruş de rachiu, împreună cu escorta mea, şi trei sferturi, la poştă, spre a da căpitanului vremea de a-şi face tabietul după masă şi a-şi trage ciubucul. Ce să-i faci?! Omului îi place a trăi bine!... Pînă la Tecuci vremea se schimbă, cînd spre vînt, cînd spre ploaie; pulberea şi glodul se luptă pe rînd asupră-mi. N-am nimica de spus despre aceste două tîrguri; mi se părură aşa murdare, aşa despuiate, încît nu plătesc nici vorba. Să facem însă o deosebire: la Tecuci se găsesc covrigi minunaţi. D-aci pînă la Focşani ploaia pică fără-ncetare; la cea din urmă poştă era noapte adîncă; nu mai ştiam unde mă aflu, nici ce fel de ţară străbatem. Cînd ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin putinţă a mă coborî din trăsură; glodul ce se strînsese pe mine mă oprea d-a mă mişca; nu puteam să înţeleg ce este în căruţă; a trebuit să aducă o lumînare, ca să mă descurc, şi opt braţe, ca să mă deznămolească. Domnul ispravnic citeşte poruncile; escorta mea mă dă pe mîinile d-sale şi primeşte o adeverinţă, ca şi cînd aş fi fost un colet de mărfuri. Mă spăl pe obraz de glod şi de pulbere şi, fiind abia 8 1/2 ceasuri, mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic şi la toată sindrofia; erau vreo şase-şapte inşi, cărora le plătesc buna lor primire prin cîteva ştiri nouă, care trec din gură în gură, şi apoi mă duc să mă culc într-un pat de minune. În exil totul nu e de lepădat, şi niciodată un pat bun şi un pahar de ceai n-au mai mult preţ! 28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; uşa se deschide şi văd intrînd un cap de cazac; mă recunosc că sunt al lui. Văzînd că nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva să fi luat-o la fugă noaptea. Mă îmbrac în grabă şi, ieşind, întîlnesc pe contracciul1 poştelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului2 său; în sfîrşit, mă pregătesc a mă porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuinţă sunt albiturile; cumpăr dar, groaznic de scump, opt cămăşi — pentru un exilat de ajuns — două duzine de colţuni — e cam mult — şi tutun — e de prisos! — şi cît mai rămîne din ziua aceea stau de măodihnesc şi dorm. Se aprind lumînările; sindrofia se adună; nu voi descrie acea sindrofie, căci e tot cea pe care o întîlnim în toate tîrgurile noastre de prin ţinute, ba chiar şi-n Iaşi. P-aici se vorbeşte mai mult pe munteneşte. Se deschide uşa şi intră un boier bătrîn, care pare a fi un patriarh al locului... e îmbrăcat moldoveneşte, şi eu stau de-l privesc cu 1 2 curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu ştiu pentru ce, de cîte ori întîlnesc cîte unul din acei sălbatici care au păstrat vechile straie, mi se pare că, în felul lor, ei judecă foarte sănătos şi au în sineşi un ce pitoresc; iar cînd vorbesc, graiul lor, şi de n-ar fi plăcut, e plin de originalitate. Azi numai ei au rămas care să vorbească pe moldovenie... Văzînd pe acesta, eu mă aşteptam c-a să înceapă a povesti, şi nu mă înşelai. În tot ţinutul nu se vorbeşte de alta decît de un întreit omor, săvîrşit în împrejurări groaznice de către şapte inşi dintr-un sat, prin care am să trec mîine. Acei oameni s-au prins, şi dl ispravnic ne arată armele ce s-au găsit la dînşii: un cuţit tare tăios, cu ascuţişul de două palme lung, o pereche de pistoale rele şi un frumos iatagan cu mănunchiul de argint săpat, care negreşit că este de furat. Crima sluji de temă, şi fiecare înşiră numele tîlharilor pe care i-a cunoscut: Voicu, Petreanu şi alţii reînviase, şi mai mult de cincizeci de ori auzii revenind în vorbă numele Olteanului. Ţara de jos a Moldovei e înteţită de tîlhari; sau că locuitorii ei au păstrat aceasta ca un rămas din vechea lor vitejie şi din obiceele de jaf ale războaielor din trecut, sau că le-a dat pronia o aplecare firească, aşa de nenorocită; dar sunt sate întregi, ba şi ocoale, care se bu-cură de o reputaţie foarte îndoielnică, fără ca aceasta să le fie spre ponos. Veni şi rîndul unchiaşului d-a povesti; povestea lui e cam lungă, dar am ţinut-o minte, osebit numai de gesticulaţia lui, de cîteva înjurături şi de acel pitoresc al limbii, căci era şi glumeţ bătrînul. Am uitat numele tîlharilor, numirea satelor şi locurilor, dar prescriu aci istoria cu nădejde că se vor găsi şi acelea, dacă nu voi putea însumi a le pune cu vremea la locul lor. La 183... ceata aceea străbătea ţinutul Putnei în toate părţile. Era vara şi mare lipsă de păpuşoi în ţara de jos; căile erau cutreierate de neguţători şi de care, ce mergeau să ia merinde în ţara de sus... Într-o zi, ceata de care e vorba întîlneşte pe drum, pe lîngă Adgiud, doi turci; îi calcă, îi jefuieşte într-un minut şi încalecă apoi, luînd d-a lungul malurile Siretului în jos. Deasupra Mărăşeştilor întîlneşte vreo şasezeci de care moldoveneşti şi munteneşti, ce se duceau să cumpere păpuşoi; pe dată ce tîlharii rostiră un cuvînt şi arătară pistoalele, toţi căruţaşii o rupseră la fugă care-ncotro putu, unii punîndu-se cu burta la pămînt, alţii ascunzîndu-se prin mărăcini, alţii alergînd cît îi ţinură picioarele; hoţii traseră pistoalele mai mult în vînt; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei adunară vreo şapte mii de lei, care tot sunt cevaşi pentru nişte tîlhari şi care sunt foarte mult pentru nişte ţărani. Nemulţumindu-se însă pe atîta, ei, tot în ziua aceea, cîrmesc înspre munţi şi apucă drumul d-a dreptul prin cîmpie... aveau cai buni, hoţii!... Pe la apusul soarelui, iată-i că sosesc la un sat: pe cîmpie nu daseră peste altcineva decît peste un biet răzeş, ce-şi treira grîul. Hoţul milă n-are! Unul din ei luă binişul1 din spinarea romînului şi-l puse pe al lui; apoi intrară în sat. Tocmai în ziua aceea, pentru păcatele mele, venisem şi eu prin ţară, într-o căruţă cu un cal şi trăsesem la hanul din sat, ca să noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-şi făceau conacul2. Ştiam că locurile acelea sunt cutreierate zi şi noapte de hoţi şi mă feream de vreo pacoste... Vremea era cam tulburată; tuna cam înfundat şi începuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinţă să mă adăpostesc în cîrciumă, de mulţi ce erau într-însa... Mă-nfăşurai şi eu într-o ipingea veche de aba, mă stîrcii în căruţă şi cîrciumarul îmi azvîrli d-asupra o rogojină. Doar că apucasem să mă culc, răsuflînd abia-abia, şi simţii că se ridică rogojina; o mînă îmi dete ipingeaua în lături şi mă pomenii faţă în faţă cu căpitanul cetei de hoţi... Numai cît avusei vreme să azvîrl la dracul punga mea cu vreo două sute de usluci; îndată mă şi scol şi intru în cîrciumă în urma căpitanului... Era tare întuneric; ...hoţul cheamă pe cîrciumar şi-i porunceşte s-aprindă lumînarea. 1 2 — N-am lumînare, răspunde arendariul, dar de-i aştepta puţin,m-oi duce să iau de la vornic... Auzii răsunînd o palmă; unul din hoţi scoase o legătură de lumînări şi, scăpărînd cu amnarul, aprinse două. Una mi-o deteră mie în mînă, poruncindu-mi să o ţin. Mă făcuseră sfeşnic, tîlharii! Drept să spun că ighemoniconul1 meu de boier se cam zburlise; dar oprii paraponul2 pe seama mea. Pe cealaltă lumînare o lipiră de sobă... Nu ţin minte să fi văzut vreodată în viaţa mea chipuri aşa mîndre; ai fi jurat că nu-s tîlhari. Ş-apoi ce arme, ce straie la dînşii! numai firuri şi săpături de aur, împrumutate de pe la călători... Eu, biet, stam în mijlocul casei numai cu cămaşa şi anteriul pe mine, şi cu cizmele în picioare; şalul de la brîu se desfăşurase în valvîrtejul de la-nceput... Şase hoţi ieşiră afară... apoi îndată începură a intra în odaie ţăranii, tovarăşii mei de conac şi de pagubă, cîte unu-unu: toţi şezură pe laviţa de la perete, fără să crîcnească; după dînşii veniră şi hoţii, care începură a cerceta pe fiecare şi a scormoni prin buzunare şi prin chimire. Despre parte-mi, cu mare foc şi grijă cătam la toate cîte se petreceau. Pe dată ce vreunul era jefuit gata, mi ţi-l azvîrleau pe un crivat3 mare ce era între sobă şi perete, de ajunsese acolo să stea grămădiţi ca nişte saci de făină. Cînd mîntuiră această poznă, doi dintre tîlhari luară pistoalele în mînă şi ieşiră afară de strajă. Ceilalţi şase chemară din nou pe cîrciumar şi-i porunciră s-aducă din pivniţă vin şi o putinică de icre moi, care trebuia să se afle acolo. Diavolii cunoşteau bine locurile, căci în adevăr icrele erau aduse pentru priveghetor. Cîrciumarul aduse o mescioară rotundă cu trei picioare, vin, pîine şi icrele cerute. Căpitanul se rezemă de o crăpătură ce era în perete şi slujea drept fereastră, şi ceilalţi şezură împrejurul mesei; îmi făcură semn să m-apropii ca să le fac lumină, 1 2 3 şi se puseră pe o mîncare ţeapănă şi foarte adesea stropită la măsea... Înţelegeţi domnia-voastră că Dumnezeu n-a făcut pe boieri ca să stea în picioare pe cînd mănîncă mojicii; de aceea începusem şi eu a mă cam stenahorisi1, cînd deodată s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Prinsese de veste că la cîrciumă au călcat hoţii şi veneau oamenii armaţi cu furci şi cu bîte, făcînd larmă mare... Tîlharii însă nu se clintiră... Zgomotul creştea mereu; dar doi inşi, strigînd mai tare, ziceau în gura mare: “Măi oamenilor, cătaţi-vă de treabă! Mergeţi pe la casele voastre, care aveţi neveste, cu muierile voastre; care n-aveţi, cu ale celorlalţi!...” Apoi răsunară două pistoale slobozite totodată în vînt, şi bărbaţi, femei, copii, toţi tăcură... Hoţii din odaie îşi căutau de bere şi de mîncare; peste puţin însă alte strigăte se auziră, împreună cu împuşcături. Fugarii luase într-aju-tor mai multă lume şi veneau de această dată cu o larmă groaznică. Străjile strigară: “Ieşiţi”. La aceste cuvinte, căpitanul sări peste masă cu aşa multă furie, încît mă trînti pe jos. Pînă să n-apuc a mă aşeza bine pe picioare, toţi dase năvală afară şi stau pe prispă dinaintea uşii. Huietul se făcuse aşa de mare, încît socotii că toată cîrciuma era cuprinsă de gloată; şasesprezece focuri răsunară de rînd şi se făcu iarăşi tăcere. De astă dată tîlharii se-napoiară în odaie, îşi umplură armele şi se puseră iară la masă... — Ia spune, boierule, întrerupse aci unul din ascultători, te audpovestind multe şi mărunte; dar despre buşelile ce vei fi căpătat şi domnia-ta în vălmăşag nu pomeneşti de fel... — Să mă ierţi, domnia-ta; eu n-am căpătat nimic. Drept vă spuncă m-a prins şi pe mine mirarea cînd m-am văzut scăpat teafăr printre picături. Dar tîlharii erau veseli şi foarte mulţumiţi de prada zilei; nu le-a mai stătut să se lege de mine... După o jumătate de ceas, ei încălecară, ca să iasă din sat; dar tocmai la capul satului era o cîrciumă în bordei, ce o ţinea un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzind împuşcăturile, ei socotiră păgînii 1 că este vreo nuntă în vecini, măcar că era în postul Sîn-Petrului; spuseră lui Ivan să meargă să vadă ce e p-afară şi iar se culcară. La o fugă de cal de la sat, Ivan se-ntîlni cu hoţii. — Să-ţi fie noaptea bună, bădiţă, zise unul lui Ivan, dar cineeşti tu? — Ivan cîrciumarul... mă duc în sat să văd ce-i p-acolo... — Dar la tine ce veste, bade Ivan? — Ce să fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adăpost. — Fă-te-ndărăt acasă! Tîlharii deteră pinteni cailor, lăsînd pe Ivan să-şi urmeze calea sau să se întoarcă, după plac. La cîrciuma pomenită, ei descălecară şi traseră cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decît bătaia unei mori ce era nu mai departe de o azvîrlitură de puşcă; la moară lucea o zare de lumină; altmintrelea peste tot era tăcere şi o noapte mîndră din luna lui iunie. Hoţii s-apropiară de bordei şi, văzînd uşa des-chisă, se îndemnau unii pe alţii să intre mai întîi, căci se temeau de vreo cursă; dar Ion, cumnatul căpitanului, cel cu binişul de căpătate, apucă înainte, şi după el merg cu toţii. Ardea înlăuntru un fel de candelă, ce d-abia lumina; pe pat dormeau duşi amîndoi turcii, cu armele lîngă dînşii; unul bătrîn şi celălalt tînăr, ca de vreo 19—20 anişori. Hoţul cu binişul luă mai întîi armele, apoi, ridicînd de urechi pe turcul cel tînăr, îl dete pe mîna unui tovarăş de ai săi, care-l trecu altuia, şi astfel bietul băiat, pînă să n-apuce a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fără d-a zice nici kîrk! Turcul cel bătrîn, deşi dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot aşa de bine cu dînsul; era mai ţeapăn, mai voinic turcul, şi şiret; căci simţind unde vor să aducă treaba, el se lăsă greu, de pică pe jos, şi amăgi într-astfel pe ucigaşi. Nu ştiu dacă v-am spus că, osebit de pistoalele şi de cuţitele ce tîlharii purtau la brîu, apoi mai aveau şi cîte unele legate cu găitan de fir şi aninate de gît, ca să le fie pentru scăparea din urmă... Pe cînd sta de se lupta Ion cu turcul, acesta, răsturnat pe jos, dete cu mîna peste pistolul hoţului, care se legăna de gîtul lui, şi apucîndu-l fără veste îl slobozi în pîntecele tîlharului... Lovitura fu ţeapănă, căci glonţul, străbătînd pe Ion, se înfipse într-un tovarăş d-ai lui. Ion şovăi şi căzu jos... tîlharii se pătrunsese de groază, şi turcul se furişă şi fugi afară... Ion se văieta înfăşurat în binişul lui... “Cumnate Ioane, îi strigă căpitanul, stăpîneşte-ţi firea... las’ că te-om răzbuna!” Precum zise, aşa şi făcu; turcul speriat, neştiind încotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se vedea la moară; dar în raza luminii, hoţii da cu puştile şi cu pistoalele într-însul ca la semn. Ameţit de frică şi cătînd tot la moară, turcul căzu în scocul morii şi roata îl ridică zdrobit şi sîngerat. Acum cel puţin se credea el scăpat; dar oamenii de la moară, deşteptîndu-se din somn de atîta huiet, ori că au socotit că-i vreo stafie, ori c-au crezut că-i vreun hoţ, se repeziră cu ciomegele pe dînsul şi-l uciseră de tot... Peste un ceas muri şi Ion... Ceata îşi urma drumul înainte; cînd se revărsă de ziuă, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseală şi de pierdere de sînge celălalt hoţ, ce se rănise... Căpitanul şi tovarăşii lui plătiră moartea acelor doi soţi, ucigînd un biet om nevinovat, şi se duseră în cale lungă pînă dincolo de Craiova... Nu ştiu ce se mai făcu căpitanul şi ceata lui... dar era voinic om căpitanul şi inimos tare! Istoria fusese cam lungă, mai ales că şi mie mi-au scăpat din minte multe din amănuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, şi mai toţi ascultătorii se apropiase de uşă, cu şăpcile şi cu căciulile în mîini (la Focşani pălăriile se obicinuiesc numai duminica şi zilele de sărbătoare). Povestitoul luă cu dînsul şapca în mînă, dar pe pragul uşii el sfîrşi într-astfel istoria: — Să vă mai spun însă că eu, rămînînd singur, — căci trebuie să ştiţi că toţi ţăranii fugise unul după altul — mă pusei pe gînduri, aprinsei un foc mare-mare; întinsei un covor dinainte-i şi mă lungii. Eram acuma singur stăpîn şi chiriaş al casei, de vreme ce chiar şi cîrciumarul fugise. Mă uitam cum ardea focul şi stam de mă gîndeam: cam peste o jumătate de ceas, intră un biet păcătos de neamţ şi se apropie de foc; îşi scoase căciula; îi mulţumii: — Ce veste, domnule neamţule? — Pînă să nu intru în sat m-am întîlnit cu o ceată de oamenicălări, care mi-au cerut pipa. — Ei! ş-ai dat-o? — Ba nu, n-am vrut şi m-am pomenit cu două gîrbace pe obraz... — Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atîta. Aceia erauhoţi; acuma ieşiră d-aci din cîrciumă, unde au jefuit o sumedenie de oameni. — Ah! mein Gott!1 strigă neamţul şi, fără s-asculte ce-i mai spuneam, şi-a luat geanta şi băţul şi s-a pornit neamţul ca o săgeată. .................................................................................................... — Vorbă de pomană la moşneagul acesta! îmi zise ispravnicul, după ce ieşi bătrînul boier. Aşa are el obicei să tot spună la secături. Nu eram cu totul de părerea domnului ispravnic... dar starea mea de osîndit politic nu mă ierta să am păreri deosebite. Dădui dar din cap cu un zîmbet de învoire, şi cu capul plin ca o baniţă de aceste povestiri, mă dusei să mă culc... Seara de azi şi patul de ieri vor rămînea ca amintiri plăcute. 1 martie. E ziua plecării... Dejunăm în pripă. Ispravnicul mai dă ceva porunci, şi ne pornim însoţiţi de patru cazaci... În dreapta şi-n stînga norodul cu căciula în mînă se-nchină la noi... cînd zic noi..., înţelege pe ispravnicul şi nici pe dînsul, ci... pe cazacii noştri, sau mai bine tot zgomotul ce făceam. Din zi de dimineaţă vremea e frumoasă, dar cam ger... trage un vînt rece, de ustură...Eu mulţumesc în mine dlui Cataragiu pentru blana sa, şi ispravnicul mulţumeşte ursului în care e-nvelit... cu dînsul, el cuprinde mai toată trăsura... Eu mă stîrcesc într-un colţişor, fără d-a cîrcni... Crivăţul suflă aspru din partea munţilor, ale căror culmi se văd albind de omăt... Drumul ne duce prin nişte cîmpii ce par pustii, nici un copac, nici o casă; ici şi colea nişte pîrîiaşe, ce le trecem fără pod, nişte sătuţe 1sărăcăcioase; pretutindeni o privelişte de pustietate şi un ce jalnic... Poate că starea mea îmi arată toate într-astfel. P-alocurea în cîmpie, mai ales lîngă vaduri, se zăresc nişte cîrciume ticăloase, de o înfăţişare îndoielnică, din ale căror cerdace, în dalbele zile ale verii, ochesc tîlharii pe călător şi rîd, pitiţi la umbră, de oamenii stăpînirii... căci aici e ţara tîlharilor, şerpuită de pîraie, scăldată de Putna şi de Siret, aşa de mult lăudate în cîntecele bătrîneşti: adăpostită sub plaiurile cu potici ascunse şi cu colnici nerăzbătute; în dreapta sunt poalele munţilor care-ncing ţara Vrancei, acea vatră de oameni îndrăzneţi, cu obiceiuri patriarhale păstrate de la străbuni, care de veacuri au păzit ţara de unguri şi neatîrnarea lor de boierii pămînteni... Dincoace, pe coasta aceea, stearpă astăzi-mîine, la vară, se vor înălţa mii de viţe, mîndria ţării şi-mbilşugarea locului, căci aci se cheamă că sunt Odobeştii. Vinul bun de la podgorie, vecinătatea ambelor hotare, muntenesc şi unguresc, blîndeţea şi starea umilită a ţăranului, avuţiile pămîntului, toate adunate la un loc au făcut ca cîmpia Putnei să fie cuibul vestit al hoţilor. Toţi tîlharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit Voicu şi tovarăşii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat prins după o zi de luptă crîncenă; alături cu mine stă chiar acela care povăţuia pe biruitorii lui. Pe dată ce vezi malurile Seretului, ţărmurii Putnei, înfăţişarea cîmpiei şi a muntelui, te pătrunzi lesne despre mişcarea ce ele dau acestor locuitori, în veci pribegi şi risipiţi... Înfăţişarea cîrciumilor îţi spune de sineşi tot ce s-a petrecut în ele şi ce are să se mai petreacă; parcă se şi aud chiotele beţiei, înjurăturile tîlharilor, rîsul lor grosolan şi văietările bieţilor împilaţi... Ş-apoi, spre a desăvîrşi priveliştea, în laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede înălţîndu-se din ţărînă fumul unor coli-be, care şi acelea sunt cîrciumi, de altă fire... Printre locuitorii locului s-au amestecat o mulţime de sîrbi, de bulgari cu feţe mohorîte, care nu se ştie de unde vin şi nu se ştie cum îi cheamă... Iată-mă sosit, după ce am trecut Putna, la un sat slut şi jigărit ce-i zice Gîrlele şi unde s-a petrecut mai deunăzi un groaznic măcel. Pana se scîrbeşte a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa pătimaşului e spartă şi bortită... un sîrb cu nevasta, cu moşul şi cu un copil al său au fost măcelăriţi... făptuitorii sunt la isprăvnicie şi tăgăduiesc... Să trecem înainte! Vîntul tot suflă tare; noi trecem Şuşiţa, un pîrîu, a căruia obîrşie e depărtată cu un ceas de locul ce-mi este hotărît... cat la el ca să-i prind cunoştinţa şi, după apele-i repezi şi tulburate, după prundişul din matca lui, nu-mi lasă îndoială că e fecior de munte... Atît de mult cat la dînsul, încît nici bag în seamă c-am părăsit cîmpia şi că ne oprim la gura unei văi, prin care Şuşiţa iese în dreptul Panciului... Apoi iar luăm Şuşiţa în sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul pîrîului... Alături unul cu altul vin satele Varniţa şi Verzii... sat răzeşesc... p-aci-s locuitori mulţi... Apa prin care umblăm sapă muntele după placu-i, răzleţindu-se şi îngustîndu-se, despicînd văi răsfăţate şi restrîngîndu-se deodată în maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorîţi; viscolul ne vine de pe culmea munţilor, şi în dreptul Răcoasei omătul pică cu fulgi îndesaţi; noaptea se apropie; zăpada întunecă cerul; trăsura abia se mişcă; vîntul răstoarnă pe surugii... Copacii se acoperă cu alb; Şuşiţa muge cu jale... Adevărată zi de exil!... Ispravnicul înjură, iar eu scot capul din trăsură afară şi rîd văzînd cum pică omătul şi cum se zugrăvesc pe cer crestele munţilor; răsuflu aerul şi mă grăbesc a mă împrieteni cu locurile ce mă vor găzdui. Era noapte adîncă, cînd ajunserăm la Cîmpii, unde se-ncep adevăraţii munţi... Vremea era tot rea... ar fi fost cu primejdie a înainta... şi moldovenaşul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-şi primejdui pielea. Stăm acolo de cinăm şi ispravnicul trimite de ştire egumenului mănăstirii, care e depărtată de un ceas; iar eu îmi încep exilul, dormind pe un pat fără pernă, fără saltea, fără obi-ală1... Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, şi cu toate acestea am dormit pînă s-a făcut a doua zi, ziuă mare şi luminoasă. 2 martie. Egumenul soseşte călare... Priveşte-l la faţă şi-ntreabă-l 1 de viaţă!... el vine în odaie cu o pipă nemţească în gură şi ne dă ziua bună şuguind... La urmă vin formalităţile: ispravnicul mă trădă lui, precum mă primise de la escorta mea din Iaşi... sub luare de adeverinţă. Acum nu mă mai poate pierde şi, dacă s-o întîmpla una ca aceasta, are cu ce mă reclama. Se citeşte ofisul domnesc care zice: “să se închiză Alecu Russo, ca un răzvrătitor al orînduielii publice din ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi gens-d’armis destoinici şi nemitarnici; ca să ţie la cea mai aspră opreală, fără a i se da de scris sau a priimi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşenia păcatelor”... Mă uit cu jind la dl ispravnic, care se întoarce acasă la d-lui, şi, împreună cu noul meu temnicer, apuc calea închisorii. Şi calea şi vremea merge tot stricîndu-se din ce în ce mai mult... suntem în zilele Babelor, adică nouă zile d-a rîndul are să fie şi frumos şi urît, are să plouă, să ningă şi să bată vîntul, şi din cînd în cînd soarele se va arăta rînjind cu razele sale... Sosim pe omăt... în preajmă-mi văd numai brazi şi stînci... locul îmi pare întristător... îndată dar mă şi duc de mă culc... seara la cină mă trezesc... dar numaidecît adorm din nou, fără de a căta împrejur. 3 martie. Vremea e pe schimbare. Deşi e vînt şi omăt, mă strecor p-afară... priveliştea nu e veselitoare; satul stă în fundul unei văi scobite de apa Şuşiţa... casele nu se văd, dar fumul din ogeacuri stă chezaş pentru ele... schitul, deşi mai înălţat decît satul, stă rezemat de nişte munţi, care cu păduri, care despuiaţi... unii pare că sunt bolnavi... N-am nici o carte şi mi-i tare urît!... Temnicerul meu se porneşte mîine... Cat pe fereastra odăii mele... şi văd chili-ile mănăstirii şi biserica... se face o îngropăciune... Totul aci e trist. Nu ştiu de ce sunt tot posomorît. În zadar îmi tot povesteşte părintele la istorii; mi-e urît! Au venit ceva vizite; mi-e urît şi de dînsele. Mi-e urît chiar de a scrie... Altă dată vă voi povesti istoriile părintelui şi obrazele vizitatorilor mei. .................................................................................................... 5 martie. Mă aflu cu totul singur... De urît spun să-mi aducă din biserică o carte, pe care în zadar o răsfoiesc, fără de a putea citi un cuvînt pe dînsa... Trag tutun şi mănînc de patru ori pe zi... Îmi spun că sunt două ceasuri turceşti, şi eu am şi mîncat de seară... Mă culc... dar de dormit nu-i nădejde; în zadar cat de un ceas a îmblînzi pe Morfeu... Aud zgomot... mă scol; un trimis de la Focşani îmi aduce rufe şi straie... Mă pun iarăşi în pat, ca să citesc... 6 martie. Şi să nu cred în semne!... Aseară, pînă să nu vie trimisul de la Focşani, feştila lumînării de seu trosnea şi eu ziceam în mine: “A să vie cineva; de n-ar fi hoţii, ştiu c-ar păţi-o, sărmanii; un biet exilat! ce mai pomană!...” Dar n-am vreme să scriu... citesc, căci mi-au venit şase broşuri şi un Théophile Gautier1... sunt bogat! 7 martie. Timpul e întunecat, dar gata de schimbare... Ies în pridvor... aerul e primăvăratic, şi se aude cîntînd în pădure... Cat la munţii ai căror brazi i-am şi numărat, şi visez a cîmpie... Mă-ntorc în odaie şi mă pun la fereastră... Iată biserica; schitul şi biserica sunt zidite de Matei-vodă Basarab... au spoit acum din nou vechea biserică... e simplă, de un stil ce nu-i poţi zice nici într-un fel... Este şi o pisanie veche de cînd cu clădirea... dar e slavonească... Din slavoneşte, ştiu numai două vorbe ruseşti şi alte două leşeşti, şi acelea sunt pentru trebuinţele mele particulare; de aceea nu mă pot îndeletnici cu citirea pisaniei... Un slujitor al schitului sosi acum de la Caşin, patru ceasuri de-aci... zice că sunt acolo trei boieri puşi sub paza satului; douăzeci de săteni îi păzesc pe rînd, străjuind cîte doi, zi şi noapte, la uşa lor. Pricepui îndată cine are să fie. Aceasta dovedeşte că ispravnicul de Bacău, pe care-l cunoaştem toţi, a luat lucrurile serios şi că a dat acelor boieri o însemnătate pe care ei, sărmanii, desigur, n-o merită. Această poveste mi-a adus aminte pozna din săptămîna trecută, 1pe care o şi uitasem, şi acum stau de mă gîndesc la două lucruri... mai întîi la cursa întinsă de dnii miniştri, în care dl aga m-a tras cu aşa multă dibăcie... a fost o adevărată comedie de perete... Păcat însă că se cam da de gol marafetul comedianţilor... Se zice că oamenii răi sunt bănuitori... apoi zău, nu-s om rău, căci n-am bănuit nimic... Apoi iar mă gîndesc la purtarea domnilor actori sau artişti, şi nu mă pot dumeri cum nişte oameni, care de atîtea ori au rostit atîtea frumose maxime şi învăţături presărate prin drame, comedii, tragedii şi vodeviluri, n-au mai multă inimă şi n-au înţeles că li se cuvenea a fi ceva mai mîndri, căci orişicum tot li s-ar fi întîmplat ceea ce au păţit, şi că, cu sau fără hîrtia ce au iscălit aşa de mîrşăveşte, ei tot erau să fie exilaţi. Sărmani nepricepuţi, care n-au înţeles că în toată această istorie, numai eu eram pe dasupra, ca fuiorul popii, şi că n-am fost, biet! decît prilejul spre a li se răsplăti pentru trebile de mai nainte; în sfîrşit că, dacă n-aş fi ieşit eu la maidan, s-ar fi găsit vreun alt cuvînt oarecare. Stăpînirea voia cu tot dinadinsul a se juca cu dînşii d-a ascunsele. (Pricepeţi cuvîntul cum vă va tăia capull!) Înţelepciunea turcească, după cum îmi spunea mai deunăzi temnicerul meu, zice aşa: “Stăpînirea goneşte iepurele cu carul cu boi şi-l prinde...” Parabolă orientală de însemnat!... Paznicul meu cel mare, adică ispravnicul din Focşani, nu mă uită... chiar acum îmi trimise tutun şi cîteva rînduri prea drăgăstoase. 8 martie. Vremea e minunată. Baba a-ntinerit... ea ne zîmbeşte; dar tot i se cam vede ştirbenia... Adineaori stătui faţă la prînzul slujitorilor mănăstirii şi al lucrătorilor, afară la aer... Am mîntuit cărţile ce mi-au venit de la Iaşi; era un volum în şase broşuri al Magazinului istoric pentru Dacia, tipărit în ţara muntenească... N-am ce spune despre publicaţiile şi despre scopul ei... e frumos, e mare, e folositor. E multă simplitate în cronica lui Constantin Căpitanul, multe mişcări împotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorbă şi tare ostenitor; nu plăteşte cît Miron şi alţii. Am citit foarte mult osebitele bucăţi datorite redactorilor şi m-am unit cu părerile lor, cu privirile lor istorice; dar această citire a lăsat în mine o-ntipărire rea... iat-o: peste zece ani n-are să mai fie limbă romînească; vom avea romîneasca italienizată, franţuzită şi nimic mai mult. De mult ce voiesc a curăţi limba, a o îmbogăţi şi a o apropia de izvorul ei, s-a format o altă limbă, pe care ţara n-o înţelege şi nu o va-nţelege în veci... Pricep ca francezii să-şi fi alcătuit o limbă din latineasca stricată şi din idiomele galice, germanice, celtice şi altele; dar n-aş pricepe ca cineva să se apuce a strica acum limba franceză. De e vorba să primim ziceri şi termeni care să înlocuiască pe cele ce ne lipsesc sau care sunt de baştină slavonă, atunci luaţi cel puţin rădăcinile latine şi daţi-le o înfăţişare romînească... Răsfoind pe Théophile Gautier, am dat peste faţa 75, ediţia din Bruxelles, unde zice: “un couvent est un monde”1 etc. ...Dau iertăciune lui Gautier, căci nu cunoaşte Soveja... şi mai ales fiindcă nu ştie ce va să zică a fi la Soveja fără voia-ţi... În Franţa se exilea-ză numai dinastiile şi miniştrii... Cînd eşti exilat, chiar raiul ţi-ar părea iad... n-aş şedea într-însul sub zăvor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, părintele Acati îmi povesti, pînă să nu plece, următoarea istorie: “În oarecare ţară, a cărei nume istoria nu-l spune, trăia un om bogat, care, ca toţi bogaţii, murea de urît. Într-o zi, sătul de huiet, de politică, de clevetiri, de petreceri şi de adunări, el hotărî să-şi schimbe traiul, şi-ndată se şi închise în casă, fără să mai pună piciorul afară, fără ca să poftească pe nimeni la masă la dînsul, fără ca să mai vadă vreun om pe lume. Schimbarea păru tuturor ciudată; toţi în toate părţile nu vorbeau decît de aceasta, şi oraşul fiind mic şi lumea dintr-însul mult vorbitoare, ştirea ajunse pînă la urechile domnului, craiului, împăratului, sultanului, sau cum îi va fi zicînd fericitului muritor care muştruluia acea frumoasă ţară. Istoria îi păru şi lui ciudată şi, spre a se-ncredinţa însuşi mai bine, 1el trimise către ipochimenul1 nostru un adiotant al său, poftindu-l ca să vie să prînzească cu înălţimea-sa. El însă răspunse că roagă pe măria-sa să-l ierte, fiindcă nu-i stă prin putinţă a ieşi din casă afară. A doua poftire, a treia poftire, şi acelaşi răspuns... Învederat se simţea că stăruinţa lui era îndărătnică, mai ales că se ţinea acum de trei săptămîni. E însă cunoscut că, dacă supuşii au uneori stăruinţă, apoi şi domnitorii au voinţă, şi — ce e mai mult — au putinţa de a-şi îndeplini voinţele. Aşa şi prinţul despre care vorbim, supărat peste măsură de aşa nesupunere, îşi aşternu într-o zi voinţa într-un luminat ofis, prin care poruncea să se pună la popreală omul care nu primise cinstea de a ospăta cu măria-sa şi să-l ţină închis în casă, neiertîndu-i cîtuşi de puţin a ieşi afară. Un ministru, un agă sau un adiotant — nu se spune lămurit care din toţi — fu însărcinat să-i facă cunoscut luminata poruncă şi să-l ţină sub pază. Dar îndată ce citi ofisul, boierul nostru ţşi trînti căciula în cap şi cu mîinile în şolduri, începu să strige: “Ce va să zică!... Ba! ia, acum am să ies... nu voi să stau acasă cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?... Iaca! voi să mă primblu în ciuda tuturor... măria-sa împăratul n-are drept să osîndească aşa de la sineşi, fără jude-cată... Ce! adică legi noi nu mai avem în ţară?”... Şi ieşi să se plimbe.” Las la chibzuirea fiecăruia morala ce izvorăşte dintr-aceasta. 9 martie. Sunt bolnav. Către seară primesc o mulţime de vizite, adică pe untrofiţer, pe un vameş ciung şi trei cocoane; una e o mătuşă groasă, ce se crede încă tînără şi face nazuri; are în creştet un pieptene, deşi e cu părul zburlit; poartă rochie neagră, care a fost de mătase, şi un şal, iar negru. Cealaltă e munteancă; nu-i slută, dar e sulimenită şi înzorzonată şi tîrăşte după sine o manteluţă ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată cu straie jumătate vechi şi jumătate nouă, înfăţişează curat chipul acelei frumoase şi puternice denumiri romîneşti ce aseamănă pe femeia slută cu ciuma... Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci... se 1 plîng că nu pot găsi slugi. Se vede că oamenii locului nu vor să slujească pe ciocoi; iată cuvîntul pentru care aceştia îi numesc proşti; eu, dimpotrivă, îi cred, pentru aceea, oameni zdraveni. D-aci în sus se-ncepe a se găsi sămînţă de adevăraţi oameni, pe cît a mai rămas în poporul moldovenesc. 10 martie. Azi am făcut chef şi veselie!... Aşa şi se cuvenea, azi e duminică; ...în ziua Domnului toată fiinţa cată să se veselească... chiar şi exilaţii. Dimineaţa am ieşit în cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era frumos şi ascultam cu plăcere cîntecul cocoşului, colo în sat. Deodată, aproape de mine, aud plînsete şi văieturi, şi zăresc la picioarele mele, într-o mare ogradă care este totodată loc de păşune al cailor, livede de pruni şi cimitir, vreo douăsprezece muieri stînd în picioare pe nişte morminte şi bocindu-se cu foc. Aşa e obiceiul la ţară; vreo două săptămîni după moartea bărbatului, copilului sau vreunei rude, muierile vin pe toată ziua şi la orice vreme să plîngă pe mormînt... Am intrat în odaie ca să nu mai aud văieturi, şi mi-am adus aminte de o descriere, cam în felul acesta, în Cel din urmă mohican de Cooper. Am petrecut dimineaţa ascultînd cîntecele olteneşti ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mîine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul. Iată programa concertului: Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mîndru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la cîmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cîntă tot felul de cîntece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfîrşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina! Iată şi povestea ei pe scurt: “Era odată un cioban, care albise păstorind oile la munte şi, cu mult chin şi nevoie, îşi agonisise vreo douăzeci de oiţe şi tot pe atîtea capre, pe care le păştea zi şi noapte, păzindu-le cu acea îngrijire ce poartă, biet, creştinul, bunului căpătat cu sudoarea frunţii sale. El le mîna în livezile cele mai mănoase, le adăpa la izvoarele cele mai limpezi, şi pe cînd turma păştea şi se adăpa, el cînta cu fluierul. (Aci mocanul se opreşte din povestire şi cîntă din fluier un cîntec cu viers alene şi prelungit; apoi iar începe.) Într-o zi, măre, obosit de umblet şi de nevoi, ciobanul mi se culcă sub un copac şi adoarme de somn adînc şi doarme dus, încît nici că bagă-n seamă cînd turma lui, păscînd iarba pe ici şi colea, se pribegeşte în rîpe depărtate. Trece pe acole un creştin şi, văzînd pe cioban că doarme singur şi sforăie la soare, îl trezeşte din somn... Mai întîi el cată să-şi vadă turma; apoi pune mîna pe fluier şi, plin de jale, cîntă un cîntec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul cîntă iarăşi.) După aceea se scoală ciobanul şi, privind în toate părţile, ca să-şi zărească oiţele, el zice aşa în sineşi: “Bun e Dumnezeu!... El mi le-a dăruit... el o să mi le-napoiască, ori o să-mi dea altele la loc!” Ş-apoi iar s-apucă de cîntat, umblînd cam obidit pe cărări pustii. (Mocanul cîntă iarăşi, şi rîdea, voinicul, povestindu-mi aces-tea.) Deodată i se pare că-şi zăreşte pe un munte oile şi caprele şi dă zor să le ajungă cîntînd din fluier un cîntec de danţ: iac-aşa! (Aci cîntă vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! căci era numai o nălucă; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stîncile de piatră care albeau şi roşeau la soare... Acum iar se tînguieşte şi iar cîntă cu dor (aşa face şi mocanul), pînă cînd soseşte pe muchia unui munte şi de acolo, într-o rîpă depărtată, zăreşte oile păscînd. Atunci ciobanul cîntă vesel din fluier şi se pune pe danţ.” Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, căci degetele-i se-ncordau pe fluier cu iuţeală şi umerii şi coatele lui se săltau după mişcarea rapidă şi sărită a cîntecului. Finalul programei: Vătaful părintelui Acati intră în odaie, ţinînd în mînă o piatră ce se cunoaşte a fi marmură neagră; pare a fi frîntă dintr-o lespede. Îl întreb dacă mi-a adus-o ca s-o mănînc de prînz, iar el îmi răspunde rîzînd: “Ba nu! dar această piatră are şi ea o istorie a ei!” “Ce spui, frate? zic eu; dacă e aşa, aprinde-mi un ciubuc, şi pînă atunci eu o să mă aşez pe sofa, ca să-ţi ascult istoria.” Iat-o şi pe aceasta: “Era odată, nu ţin minte cînd, un om de-i zicea Bucur (vezi întîia broşură a Magazinului istoric pentru Dacia, faţa 32), şi el era crai peste plai şi peste cîmpie; el îşi alese adăpost pe muntele de cole, care pe atunci era acoperit cu păduri şi despre care v-am spus mai deunăzi că pare a fi bolnav... Acest munte e astăzi hotarul între Soveja şi o altă mănăstire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multă înlesnire, el îşi făcuse umbrar din doi copaci apropiaţi, care ieşeau din aceeaşi tulpină — cum zice romînul — ca doi fraţi dintr-o mamă; — d-acolo el pîndea ziua pe călători şi noaptea acolo se odihnea... Peste o sută de ani după aceea, cînd copacii ajunseră de se putreziră şi căzură, nişte ciobani găsiră într-o zi, la rădăcina lui, un iatagan minunat, dar cam ştirbit pe alocurea. Iataganul se făcu nevăzut... dar de atunci oamenii tot deteră bănuială de vreo comoară... Sunt acum doisprezece ani, stăpînirea, aflînd despre vorba ce mergea în partea locului, sculă toate satele megieşe şi, după spusa vorbei vechi, începură a cerceta fără nici un spor. Ba încă au şi mutat matca unui pîrîu, zicînd că este o poartă ascunsă sub apă, şi altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a rîndul au muncit oamenii p-aci degeaba şi abia atunci se lăsară... Dar lăcomia de comori e mare... Acum un an nişte locuitori d-aci începură iarăşi a săpa într-altă parte şi deteră peste o lespede mare de piatră; ei înfipseră, între piatră şi pămîntul de desubt, nişte taraci1 şi vrură s-o ridice; dar, din nenorocire, pămîntul se cufundă; o bucăţică din piatră se rupse şi lespedea căzu iar la loc... Călugării de la Vizantea, aflînd de iscodirile ce se făceau pe pămîntul lor, se-mpotriviră şi acum stau toţi la îndoială dacă această bucată de piatră, ce s-a adus de-acolo, e frîntă dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stîncă fără nici un preţ?” 1 11 martie. Toată noaptea a bătut un vînt groaznic: drept mîngîiere îmi spun că nu e nimic pe lîngă valvîrtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, cînd un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plăteşte cu un zwanţig. Ziua se petrece tare încet; dar pînă-n sfîrşit se petrece. .................................................................................................... 22 martie. E foarte dimineaţă: am fost în biserică să ascult slujba. Biserica e mică, goală şi prefăcută mai cu totul din nou... din vechea clădire au rămas numai lespezile de pe jos şi pisania de care am mai vorbit... Înlăuntru am găsit numai pe slujitorii bisericii şi pe o babă. Am luat din biserică două volume; le-am răsfoit, fără de a le citi; iată ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de artă şi de naivitate; ai zice că e scrisă şi tipărită prin veacul de mijloc, pe cînd se jucau pe scenă tainele sau misteruri: Îăëèíäà îìóëói äèíëúóíòðó, ûíòðó êàðå ôèåøòåêàðåëå ïðå ñiíå ñå îåäå, êóíîàøòå ñòàðåà ñóôëåòóëói ñúó øè äóïý à÷åià ïîàòå iêîíîìiñi ûíäðåïòàðåà ñà, ïóñü ûíàiíòå ûí 10 ôiăóði êó àðúòàðåà ëîð...1 Òúëìú÷iòú äií ÷à ðóñåàñêú ûí ñôûíòà ìîíàñòèðå Íåàìöóë øè òiïýðiòú êó áëàăîñëîîåíiÿ ïðåîñôiíöiòóëói ìiòðîïîëiò àë Ñó÷åîii øè àë Ìîëäîîii êiðiî êið Îåíiàìií ïðií îñúðäiÿ ïðåêóîiîñóëói àðõiìàíäðiò øi ñòàðåö àë ñôiíòåëîð ìîíàñòiði Íåàìöóëói øi Ñúêóëói, êið Äîìåòiàí, ûí ñôûíòà ìîíàñòiðå Íåàìöóë 1833, — äî ñõiìîíàõóë Iñàià òèïîăðàôóë.2 12Nu mi-e cu putinţă a trage aci cîte ceva din acea carte şi mai ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie să le vadă omul. Pe scoarţa dinlăuntru se află numele stăpînului cărţii, şi la sfîrşit stă următoarea însemnare: Primii scrisori de la Iaşi. Ştiri rele... După-amiază m-am aşezat în cerdac, ca să-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasă... În curte, un stol de porumbiţe, albe ca zăpada, se giugiuleau şi se jucau; găinile zgîriau pămîntul; cocoşii se băteau; lucrătorii lucrau cu stăruinţă. La doi paşi, în biserică e slujbă; vreo cîteva fete din sat intră în biserică, şi eu ascult cîntarea bisericească ce se cîntă acolo de sunt acum două sute de ani... Auziţi, eu, conspiratorul, cu ce mă îndeletnicesc!... Cînd Basarab aşeză cea dintîi piatră la clădirea sa, oare bănuia el că-ntr-o zi unul din strănepoţii săi va exila aci pe unul din strănepoţii supuşilor săi?... E ceva jalnic din monotonia cîntării bisericeşti; ai zice o vecinică plîngere, o durere adîncă ce nu mai are putere de a scoate un strigăt tare. .................................................................................................... 1 aprilie. Vremea e rece; s-ar crede că vine iarna înapoi. Către seară vin doi oameni de la Caşin cu vestea că închişii de acolo au fost sloboziţi; îndată au şi zburat. Trebuie să mă aştept şi eu la ceva asemeni, după cele cuprinse în cea din urmă scrisoare a ispravnicului din Focşani, care mi-a dat de ştire că va veni în curînd să mă vadă. 2 aprilie. Pînă la una ca aceasta, adică pînă să-mi vie voia de a fugi de aici, eu răsfoiesc viaţa sfinţilor; iată titlul cărţii: Apoi vine binecuvîntarea mitropolitului şi leatul de la 1732, la Bucureşti. În capul precuvîntării se află versuri în lauda Domnului: Armele Ţării Romîneşti sunt cuprinse între versuri şi titlul închinării. Precuvîntarea, care începe iarăşi cu titluri şi laude în 12cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomeneşte de Seneca şi de alţi filozofi. Pe scoarţă se citeşte următoarea naivitate: À÷åñò êiðiàêîäðîìiîí åñòå à ñô. Ìí. Ñîîåæà øi ÷iíå ñú îà iñiïiòi ñú î ôóðå ñú ôiå áëåñòåìàò øi àôîðiñiò äå òîöi ñôiíöii. 1840, ìàðò, ûí 15.1 3 aprilie. Nimic... Nu mi-e bine. 4 aprilie. Mă trezeşte un trimis cu ştiri. Liberarea îmi vine călare în persoana priveghetorului şi a doi cazaci. Am lăsat plecarea pe mîine. Am făcut vizita-mi din urmă la biserică; e plină de lume, căci suntem în săptămîna mare; biserica e săracă, despuiată; cîteva lumînărele abia o luminează; dar cei ce sunt într-însa sunt cu credinţă adevărată. Aşadar, pe mîine! Tot nu mi-a fost aşa tare urît!... 1 STÎNCA CORBULUI (Legendă culeasă de la Bicaz) Vizitînd valea Bicazului, care dă în valea Bistriţei, caii noştri se înşirau pe cărări înguste şi pietroase, conduşi fiind de un călăuz muntean. Acesta era tipul romînului din Carpaţi, tînăr, vesel, sprinten, dibaci, lipsit de învăţătură, însă înzestrat cu bunul simţ al strămoşilor noştri. El îşi purta calul în joc şi ne povestea în graiul său poetic viaţa lui de copil al munţilor, vînătorile sale la urşi şi chiar îndrăgirile inimii lui, spunîndu-ne totodată numele piscurilor şi admirînd ca noi măreţele aşezături stîncoase, care ne înconjurau ca un amfiteatru uriaş. Strîmtoarea în care curge pîrîul Bicazului este una din cele mai frumoase din Carpaţi; natura pare că a voit a aduna la un loc tot ce a putut crea mai graţios, mai pitoresc şi mai grozav. Tablou magic şi demn de penelul lui Salvator Rosa1. Soarele asfinţind într-un ocean de lumină înfocată; cîţiva plăieşi trecînd printre copaci; cîţiva vulturi, zburînd roată împrejurul vîrfului Ceahlăului, şi jos, lîngă o naltă stîncă, caii noştri adăpîndu-se în apa limpede a Bicazului! — Priviţi — ne zice călăuzul nostru — acea pădure neagră ce seîntinde în dreapta şi în stînga, colo în zare, spre Ceahlău... Ea este linia hotarului Moldovei şi în ea facem adese vînat la căprioare, la urşi... ba chiar şi la unguri cîteodată. — La unguri? — Da. Plăieşii noştri din timpurile vechi şi pînă în timpurile deazi au preschimbat glonţuri cu catanele nemţeşti... Hei!... mulţi 1brazi ascund la rădăcina lor trupuri omeneşti şi printre răsunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie să fie şi glasurile celor ucişi. — Bine, dar pentru ce acele ucideri? — Pentru ce?... Pentru un cuvînt, pentru o căprioară care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne pradă pămîntul pe nesimţite. Această expresie energică a prădării pămîntului ne făcu să gîndim cu mîhnire la nepăsarea guvernului care permite vecinilor de a strămuta necontenit linia de fruntarie a ţării în paguba noastră. Unul din noi însă, mai mult admirator de podoabele naturii decît de faptele oamenilor, întrebă pre călăuzul nostru cum se nu-mea stînca dreaptă, ca un zid, lîngă care ne aflam. — Piatra Corbului, răspunse el. — Are vreo legendă? — Ce să aibă, domnule? — Are vreo istorie, vreo basnă, vreo... — A! înţeleg; are, ca toate stîncile cîte le vedeţi. — O ştii? — Cum nu?... Ce nu ştiu eu? — Spune-o... spune-o... ziserăm cu toţii, apropiind caii noştri deai lui. Romînul îşi clătină pletele, ţinti ochii săi vultureşti pe vîrful stîncii şi povesti: — Stînca asta încununată cu plopi şi mesteacăni, precum o vedeţi, a fost martor unei întîmplări foarte jalnice, de care se pomeneşte la noi din neam în neam. Cică pe timpul strămoşilor, un străin, pribegind de la dealul Corbului dinspre Borsec, a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o căsuţă mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la noi, fiecare cotun e locuit de un singur neam, şi străinii nu sunt primiţi în sînul lui. Pribeagul avea o fată, căreia bistriţenii îi daseră numele de Corbiţa, întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse. ...Ce fată! ce bujor de copilă!... Cică era sprintenă ca o căprioară! cică guriţa ei era un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor. Mulţi flăcăi umblau să-i vîneze dragostea; mulţi cîntau doine în childa ei, dar din toţi numai unul, un plăieş cu pletele lungi şi cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se primiră a se încuscri şi îi logodiră după obicei. Pe atuncea, spun bătrînii că se făceau adese năvăliri de tătari în ţară şi că în urma lor rămînea numai cenuşă şi sînge. Păgînii dracului!... cică mîncau carne de cal şi beau lapte de iapă. Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzînd în munţi, ajunseră pînă în valea Bicazului, prădînd, arzînd, ucigînd tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lîngă copila pe care ei voiau să o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gînd să o ducă poclon hanului de la Bugeac. Corbiţa însă scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari, ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată alerga pe după copaci, pe după stînci şi din cînd în cînd se oprea puţin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să înghită măcar o duşcă de aer, căci tătarii îi călcau pe urme. Corbiţa, înspăimîntată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre stînca asta şi ajunse curînd pe marginea ei. Aicea ea se opri o clipă şi cătă în urmă. Tătarii se apropiau cu fuga. Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vie-n ajutor... Zadarnică rugăminte!... Mîna unui tătar se întinse să o apuce, însă ea, ridicîndu-se drept în picioare, cu părul despletit de vînt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin, zise: “Atunci s-ajun-geţi voi, cînd îţi pune mîna pe Corbiţa!” — şi deodată ea se aruncă în prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar tătarii rămaseră încremeniţi şi fură ucişi chiar pe muchea stîncii de o ceată de plăieşi, care alergaseră în ajutorul Corbiţei. De atuncea locul acesta se numeşte: Stînca Corbului! În zilele de sărbători, pe cînd fragii sunt copţi, fetele de prin cotunele învecinate se adună pe piscul stîncii şi cîntă doina Corbiţei; iar în nopţile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinîndu-se pe vîrful stîncii şi apoi lunecînd de-a lungul ei pînă-n apa Bicazului. Călăuzul tăcu, lăsîndu-ne sub o impresie adîncă; şi nu ştiu cum se întîmplă, căci în noaptea aceea somnul nostru, legănat de vuietul valurilor Bistriţei, fu totodată şi frămîntat de visuri neplăcute. Pare că o stîncă mare ne apăsa pieptul, în vreme ce o ceată de tătari ne ameninţa scrîşnind din dinţi, şi o copilă gingaşă întindea mîinile spre noi. DECEBAL ŞI ŞTEFAN CEL MARE (Studiu istoric) Strălucite şi mult măreţe figuri sunt ale acestor doi eroi în cadrul istoric al Daciei vechi şi al noii Dacii! Închipuirea se pierde în zbor, cînd cearcă a se urca pînă la înălţimea lor, şi însă numele unuia dintre aceşti bărbaţi legendari este în toate gurile, pe cînd celălalt este acoperit cu vălul uitării. Fanatismul patriotic şi ignoranţa atribuie lui Ştefan tot ce i se pare minunat, tot ce-i este necunoscut; orice zidire veche, un pod de piatră dărîmat, o movilă de pămînt ridicată în mijlocul unui şes întins, o ruină de cetate, biserici etc... tot, zice romînul, este făcut de Ştefan vodă. Dar istoria este mai nepărtinitoare; ea ne arată imaginea maiestoasă a lui Decebal, strîngînd cu o mînă rana deschisă în pieptul său şi cu cealaltă chemînd popoarele în contra poporului-rege. Ştefan e un luceafăr luminos; Decebal este un soare întunecat; însă umbra lui Decebal se întinde mai departe decît lumina lui Ştefan. Ştefan este un om gigantic, ce umple ochii; Decebal se înalţă în zarea trecutului ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă. Şi unul şi altul au avut acelaşi ţel, aceeaşi idee sublimă: neatîrnarea patriei lor! Amîndoi sunt eroi, însă Ştefan un erou mai local, un erou moldovan, cînd Decebal este eroul lumii! În vălmăşagul secolelor trecute nu e rar de a vedea unele staturi mici, susţinîndu-se şi mărindu-se din toate părţile de hoardele sălbatice ale tătarilor şi de nenumăratele fiare asiatice ce năvăliseră în Europa la glasul lui Mahomed II şi al lui Baiazid, poreclit Fulger; atacat fără răgaz de leşi şi de unguri, sub pretext de oarecare drepturi fictive, Ştefan, zic, se opune duşmanilor cînd cu puterea, cînd cu dibăcia unei ingenioase diplomaţii. El se uni cu leşii, ca să bată pe unguri, cu ungurii, ca să alunge pe leşi, şi cu amîndouă aceste neamuri, ca să reziste turcilor. Înţelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face dintr-o ţară de păstori o ţară de războinici spăimîntători şi, cu singurele lui mijloace, el fulgeră pe Baiazid Fulgerul, combîtu cu succes pre Matiaş Corvinul, smulgîndu-i o parte din Ardeal, mătură leşii de pe pămîntul romînesc, luînd Podolia şi Pocuţia, şi puse stăpînire pe şesurile goale ale Bugeacului şi chiar pe o parte din cîmpiile Valahiei (Ţării Romîneşti). În mijlocul tăcerii de moarte, în care lumea era cufundată pe timpul lui August, se vede ridicîndu-se deodată în faţa imperiului roman un om nou şi un popor nou, pe care vechii cetăţeni ai Romei îi numeau barbari. Însă şeful barbar se numeşte Decebal; el are o inimă ce ar putea cuprinde lumea întreagă, el se sprijineşte cu mîndrie pe arcul libertăţii. Popoarele stau în mirare cu ochii ţintiţi asupra acestui barbar, care se măsură cu împăratul, găsindu-se deopotrivă cu dînsul, şi care umileşte Roma, silind-o să-i plătească tribut. Domiţian Dacicul, Particul etc. seacă comorile sale, ca să cumpere pacea de la Decebal, însă Decebal zgîlţîie puternic colosul roman, fără a-l putea răsturna; el combate cu neîncetare influenţa romană, mărirea romană, şi în fine cade glorios sub braţul divului1 Traian. Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face poporului său; el se ucide pe ruinele patriei sale! Decebal e ca stelele acelea călătoare ce se zăresc pe cer, fără a se şti de unde vin şi unde se duc. Necunoscuţi pe lume, el şi poporul său, pînă-n momentul cînd încep lupta cu Roma, ei dispar în curînd, şi de-abia numele lor rămîne înscris în unele pagini de-ale lui Tacit. Ştefan şi Decebal au fost oameni de aceia care nu au nici strămoşi, nici moşteni. 1 Decebal mort, Dacia cade, fecioară încă, în trista condiţie de provincie depărtată. Ştefan coborît în mormînt, Moldova, pe care el o ridicase la culme, se întunecă încet-încet, pierde rangul său, drepturile sale, hotarele sale cele vechi şi nu mai conservă decît numele şi suvenirele domnului Ştefan. Remarcabilă asemănare de destinuri ale ţării la două epoci atît de depărtate, după moartea acestor doi oameni! Ştefan şi Decebal au lăsat testamenturi patriotice. Testamentul lui Decebal a fost moartea lui!... Ştefan, prevăzînd soarta ce ameninţă patria sa, a dictat cu limbă de moarte povăţuiri izvorîte din durerea inimii şi din luciditatea cugetării celei mai înalte. După unsprezece secole, Ştefan a ridicat spada sîngeroasă care căzuse din mîna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada purtată cu atîta glorie de Ştefan cel Mare? Şi cînd?... STUDII NAŢIONALE (1840) Toate naţiile în decădere sau în stare încă necultă au avut şi au hoţi, pe care poeţii şi romancierii îi idealizează. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt chiar astăzi cutreierate de bande înarmate, ce se ţin la drumuri, vieţuiesc în codri şi sunt groaza călătorilor. Gre-cia a avut clefţii săi, care sub pretext de a se răzbuna asupra turcilor, trăiau mai mult din jacurile făcute asupra creştinilor, şi însă numele de cleft este sinonim cu numele de brav! De unde vine această influenţă magnetică, pe care o simţim cînd se pomeneşte de acei oameni ieşiţi din calea drepată? Pentru ce suntem dispuşi a da simpatiile noastre acelor prigoniţi de asprimea legilor? Ne place oare traiul lor zvînturat? Am vrea, ca dînşii, să dormim prin păduri cu capul rezemat de rădăcina unui stejar, cu mîna pe oţelele pistoalelor? Am vrea să stăm de pîndă pe vîrful unei stînci, să ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole, la lupte? Ne încîntă ideea unui om ce are curajul de a se revolta în contra societăţii întregi şi a combate cu singurele lui mijloace, sau, în sfîrşit, există în sufletul nostru un glas tainic, care îndeamnă a lua partea celui slab în contra celui mai tare? Oricum să fie, popoarele au o admirare plină de dragoste pentru unii hoţi şi chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul naţiilor căzute se concentrează în acei oameni energici. Unii din aceştia au fost împinşi în calea hoţiei prin vreo nedreptate, de care ei au voit să-şi răzbune; alţii au fost conduşi de spiritul lor neastîmpărat, de natura lor activă, alţii de farmecul codrului, care îl atrage pe romîn cu o putere neînvinsă. Cine ştie dacă, născîndu-se în alte timpuri, în alte locuri şi în alte condiţii, ei nu ar fi ajuns însemnaţi prin fapte măreţe! Moldova are şi ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; şi ea are eroii săi de drumul mare, ale cărora balade sunt cu drag cîntate de popor, căci poporul vede în ei pe nişte apărători meniţi a restabili cumpăna dreptăţii. Ţara Muntenească (numită astfel în glumă, căci cea mai mare parte din ea nu este decît un şes) a avut asemenea hoţi înfrăţiţi cu poporul. La anul 1830 a fost prins şi executat în Bucureşti unul din ei. Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar cînd drama fu săvîrşită pentru satisfacerea societăţii, un ţăran se puse în genunchi lîngă trupul mortului şi începu a plînge amar. — Ce ai? îl întrebară cei care-l înconjurară. — Ce să am? Mă doare sufletul, căci acesta mi-a fost binefăcăto-rul meu. — Cum? — Acum e o lună, îmi aram ogorul: unul din boi căzu mort deosteneală şi de căldură!... Începui a-mi smulge părul de deznădăjduire, cînd omul ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: “Ţine, sărmane, şi nu te mai căina; cumpără-ţi alt bou...” şi îmi dete 12 galbeni, fără a aştepta măcar să-i mulţumesc. Or fi vreo patruzeci de ani, de cînd o bandă de trei hoţi vestiţi domina Moldova; pe atunci nu exista poliţie, şi comunicaţiile între ţinuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda ţara în ziua mare fără grijă de poteri. El era compus de Bujor şi de doi boieri din cele mai întîi familii! Prinşi, în sfîrşit, de arnăuţii hătmăniei, Bujor, mojicul, fu spînzurat, iar nobilii, privilegiaţi pînă-n momentul morţii, fură descăpăţînaţi în cîmpul Copoului. Cu toate acestea cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, şi că nu a dat nici o leţcaie pe tidvele boiereşti. Acest Bujor şi-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina şi prin Basarabia, fără frică de cătane sau de cazaci, iar cînd se arăta în Moldova, poporul zicea: S-a ivit Bujor în ţară... Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară etc. Şi atunci boierii mergeau la drum cu cîte doi-trei arnăuţi plini de arme din cap pînă-n picioare. Cuconul A., ducîndu-se la Băcău cu nevasta d-sale, care dormea în trăsură, se văzu deodată oprit în mijlocul drumului. Bujor cu şase tovarăşi îi aţinea calea. Arnăutul de pe capră vru să se posomorască, însă nu-i dete vreme unul din hoţi, căci îl smuci de sus şi-l culcă în ţărînă sub genunchiul său. — Ce vreţi? întrebă boierul. — Ca să ştii ce vrem, cucoane, află că eu sunt Bujor. — Bujor? — Bujor! — Am înţeles, adăugi boierul. Iată punga, însă te rog să nu-mitreziţi nevasta. — N-ai grijă, noi nu speriem femeile... Cîţi galbeni ai cu d-ta? — 150. — Numai? — Numai! — Cu zimţi? — Împărăteşti. — Prea bine... Mulţumesc... Unde mergi? — La Bacău. — Să spui ispravnicului închinăciuni din partea mea... Hai, înca-lecă, flăcău, şi călătorie bună! Surugiul, de cuvînt, se azvîrli pe cal; arnăutul se acăţă pe capră cu sprîncenele posomorîte şi boierul răsuflă mai uşor. — Staţi, răcni Bujor. — Ce mai este? întrebă boierul îngrijit. — M-am răzgîndit, că poate să ai nevoie de parale la drum;iată zece galbeni de la mine. Zicînd acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură; caii plecară cu fuga, iar cucoana, trezindu-se şi văzînd monedele de aur împrăştiate pe perne, începu a rîde întrebînd dacă a căzut vreo ploaie cu bani, în vreme cît dormise. — Dar! răspunse bărbatul ei; mi-au căzut din senin nişte Bujoride galbenaşi. Lăutarii ţigani, ca vechii rapsozi, cîntă poporului baladele sale strămoşeşti pe un ritm monoton şi melancolic. Poporul le ascultă din copilărie pînă la adînci bătrîneţe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a ivoarelor, căci poezia e pentru dînsul o apă răcoritoare, care îi îndulceşte inima. Care sunt însă autorii acelor balade? Poporul însuşi, poporul întreg!... De aceea poezia lui cuprinde atîta frumuseţe, care încîntă şi minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară aşa de bogată în imagini poetice, în idei măreţe, în simţiri duioase. Cîteodată se întîmplă ca hoţii să fie şi poeţi; ei atunci îşi fac cîntecul după plac şi îl răspîndesc în ţară prin gurile lăutarilor. Ion Petrariul din ţinutul Neamţului a compus însuşi balada lui cu cîtva timp înainte de a muri: Cine trece lunca mare? Ion Petrariul călare, Cu celmaua despre soare... Cu trei rînduri de pistoale... etc. La anul 1834, o brişcă înhămată cu trei cai venea dinspre Siret către pădurea Strungii. În brişcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc şi, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei; el era maiorul Bacinschi. Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original şi plăcut. Polon de naştere, el fusese de tînăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franţei şi ale Italiei sub comanda lui Suvorov, şi la 1834, după încheierea păcii între Turcia şi Rusia, el se aşeză la Moldova în calitate de staroste rus. Cîţiva ani mai în urmă maiorul fu numit şeful corpului pompierilor, pe care el îl organiză prea bine. Cine nu-şi aduce aminte de maiorul Bacinschi alergînd la foc, cînd călare pe calul său roib, cînd călare pe o saca, cînd în uniformă, cînd în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noştri făceau minuni sub direcţia lui. Maiorul Bacinschi era un bon vivant1 şi avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea într-o limbă moldo-ruso-leşească de multă originalitate. Toţi îl iubeau în societatea Iaşilor şi toţi voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindene acea veselie plăcută, ce izvorăşte dintr-o inimă bună. Ajungînd în deal la Strungă, maiorul se opri puţin, ca să se răsufle caii, şi privi cu mulţumire întinsa panoramă ce se desfăşura sub ochii lui! Precrasnai!2 zise el după obiceiul său şi, lăsînd brişca pe deal, începu a coborî singur în vale cu puşca în mînă. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspîndeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos sub un tufar de măcieş, aşteptînd ca să vie trăsura. Deodată tufarul se deschise şi dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar. — Domnule! îi zise unul din ei, nu cumva se întîmplă să ai vreo pungă de prisos? — Şto? întrebă maiorul. — A! eşti rus? No davai rubla, căpitane! Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vro cîţiva sorcoveţi. — Parcă ai şi un ceasornic? observă hoţul... adu-l încoace... Nu-i vrun lucru... o ceapă... al meu e mai boieresc. Hoţul scoase din sîn un breguet de aur. — Vrei să schimbi cu mine? întrebă maiorul. 12Hoţii începură a rîde, iar căpitanul lor zise: — Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iaşi... ai scăpat defoc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ţi o carboavă de drum. — Dar cine eşti d-ta? — Eu sunt Ion Petrariul! — A precrasnai! D-ta hoţ, dar om cinstit. Banda aceasta de hoţi fu prinsă peste cîteva luni. Unul din ei primi să devie călău pentru ca să scape de moarte, însă el era ţigan! Romînul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău niciodată. POEZIA POPORALĂ I Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate oricînd reconstitui trecutul întunecat. Din studiul lor ne vom lămuri despre originea limbii noastre, de naşterea naţionalităţii romîne, de plecările naturii cu care este înzestrat poporul, şi de luptele ce le-au susţinut coloniile romane pîn-a nu se preface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacii. Între diferitele neamuri răspîndite pe malurile Dunării, nici unul nu are, ca neamul romînesc, o poezie poporală atît de originală, atît de variată, atît de frumoasă şi atît de strîns unită cu suvenirele antichităţii. Născut din sînge meridional, strămutat de sub un soare fierbinte într-o ţară nouă, neamul romîn a păstrat o închipuire fecundă, vie, graţioasă, o agerime de spirit, care se traduce în mii de cugetări fine şi înţelepte, o simţire adîncă de dragoste pentru natură şi o limbă armonioasă, care exprimă cu gingăşie şi totodată cu energie toate aspirările sufletului, toate iscodirile minţii. Să luăm de exemplu aceste versuri dintr-o baladă: Viaţa omului Floarea cîmpului! Cîte flori p-acest pămînt Toate se duc la mormînt; Însă floarea lacului Stă la uşa raiului De judecă florile Ce-au făcut miroasele! Mult am cerceta în literaturile cele mai inaintate şi în operele poeţilor celor mai eminenţi, fără a găsi o idee atît de minunată şi aşa de frumos zisă. O asemenea idee este rezumatul cuminţiei omeneşti, relevarea simţului de nemurire, exprimat prin glasul poporului. Vox populi, vox dei!1 II Poezia poporală este întîia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii, iar cînd acest neam cade din vechea sa civilizaţie, poezia poporală devine paladium2 al limbii şi al obiceiurilor strămoşeşti. Pentru noi ea este şi o fază şi un paladium. De vom deschide pe Virgil şi pe Ovid, ne vom găsi, pot zice, acasă la noi. Virgil, istoricul didactic şi poetic al vieţii agricole, autorul Georgicelor, descrie însăşi viaţa cîmpenească a romînilor de astăzi. Ovid este izvorul credinţelor mitologice ce sunt răspîndite între noi prin poveşti şi tradiţii. În ele găsim, ca şi în gura poporului nostru, fete şi flăcăi schimbaţi în brazi, în păuni, în dafini, dobitoace care grăiesc, păsări măiestre etc., etc. Pe lîngă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul cîmpiilor şi al munţilor noştri, care a produs cea mai frumoasă epopee păstorească din lume: Mioriţa. Însuşi Virgil şi Ovid s-ar fi mîndrit, cu drept cuvînt, dacă ar fi compus această minune poetică. III Poporul e un mare neolog, cînd îi face trebuinţă; el răstoarnă sistemele învăţaţilor, cînd ele nu sunt întemeiate pe logică, şi îşi formează o limbă curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armo 1 2 nia. El cată a cuprinde în puţine cuvinte o lume de idei, fiind vorba lungă sărăcia omului, adică sărăcia gîndului; prin urmare, tocmai în forma frazelor lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba latină. Poporul împarte poeziile sale în cîntece bătrîneşti, în cîntece de frunză, în doine şi hore. Cele mai multe balade ce le avem datează de la secolii XVI, XVII şi XVIII, precum: Toma Alimoş, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimciu, Novac etc. Societatea de pe atuncea era războinică: toţi oamenii erau înarmaţi şi în picioare, toate ideile pornite spre luptă cu duşmanii ţării. Principatele noastre de-abia ştiau că au tractate cu ţările vecine: lovirile erau zilnice cînd cu leşii, cînd cu ungurii, cînd cu tătarii, cînd cu turcii şi, ce e mai trist, cînd chiar cu romînii! Arăturile se făceau cu o mînă pe coarnele plugului şi cu una pe pală, căci tătarul sta la pîndă în marginea ţării. Cînd tătarul prăda în ţară, romînul găsea cu drept să-şi întoarcă paguba cu dobîndă; aşa el era mai mult prin Bugeac decît pe-acasă. Cîntecele bătrîneşti adeveresc cronicile, însă cîntecele au un ce care te mişcă pînă-n suflet; nu poţi sta în neuimire, cînd auzi pre Gruia Grozovan zicînd: Alei! tu, Ghirai bătrîn, Lasă cel hamger la sîn Că eu sunt pui de romîn Şi nu-mi pasă de păgîn! Nu poţi să nu admiri calul lui Codrean, care cînd fugea: văile se limpezea! Nu poţi să stai nesimţitor în auzul armoniei limbii poporului, cînd Toma Alimoş zice murgului său: Aşterne-te drumului Ca şi iarba cîmpului La suflarea vîntului! Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde romînul intra în doi ca în doisprezece şi unde hanul tătarilor trimitea jalobă către domnii Moldovei, cu rugămintea ca să poruncească Grozovenilor de pe atuncea de a nu le mai opri calea, cînd se întorceau cu pradă din Ţara Leşească! Însă roata norocului se întoarce! Starea Principatelor se schimbă; neatîrnarea lor piere; poporul suferă, vitejia lui amorţeşte şi trece de la gloate la cete, de la cete la indivizi, şi prin urmare baladele strămoşeşti sunt înlocuite prin cîntece de frunză, cîntece hoţeşti. IV Poezia poporală este nu numai expresia cea mai vie a caracterului naţional, dar ea aruncă şi o lumină asupra comerţului din timpurile trecute: Măiculiţa tot mă-ntreabă, Care muncă mi-i mai dragă? Un cal bun de călărie Şi arme de Veneţie. Nici Miron, nici Neculce, nici Ureche în cronicile lor nu pomenesc de comerţul veneţianilor şi al genovezilor cu ţările noastre; însă cîntecul poporal îndeplineşte acea lacună cu două cuvinte. El asemenea arată dragostea nemărginită a romînului pentru frumuseţile naturii, ca o moştenire virgiliană: Primăvară, muma noastră, Ia zăpada de pe coastă, Iarba verde să mai crească, Sufletu-mi să-mi răcorească; Să-mi aud cerul tunînd, Să mai văd turme păscînd! etc. Este dar de nevoie a mai analiza simţirea exprimată în aceste rînduri şi poetica lor frumuseţe? Este oare vreo introducere mai minunată în literatura modernă, un tablou mai homeric decît această strofă care începe un vechi cîntec haiducesc? Sub poale de codru verde O zare de foc se vede, Şi-mprejurul focului Stau haiducii codrului!... etc. Este mai simplă, mai colorată, mai frumoasă descriere decît aceasta din Balada Badiului? Pe luciul Dunării, La scursurile Gîrlei, La cotitura mării Ion, mări, că mi-şi venea... Un caic lung, şinuit, Pe dinăuntru poleit, Cu postav verde-nvelit, Şi-n caic şedea lungit Tăietorul frîncilor, Măcelarul turcilor!... etc. Poezia poporală se mai deosebeşte şi prin o cunoştinţă psihologică, care denotă spiritul observator al poporului. De voieşte să arate cochetăria femeiască, cîntecul zice: Puica trece şi zîmbeşte Şi-a mă zări nu voieşte... etc. În balada Păunaşul codrului, femeia privind lupta pe moarte a doi voinici, care o iubesc, zice cu mîndrie: Din doi care-a birui Eu cu dînsul m-oi iubi, Bărbăţel voios mi-a fi... etc. La notiţele preţioase despre relaţiile (referinţele) noastre politice şi comerciale, poezia poporală mai adaugă o largă prescriere de starea morală, de obiceiurile vieţii intime şi de organizarea socială a Principatelor: prin urmare, poezia poporală trebuie să fie obiectul studiilor noastre serioase, dacă vrem să aflăm cine am fost şi cine suntem. V Albia literaturii noastre e atît de îngustă, că, de aş zice că mai nici o scriere nouă nu posedă condiţiile unei scrieri nemuritoare, aş zice un adevăr supărător pentru tagma literaţilor, şi adevărul, de cînd lumea, umblă cu capul spart, însă mărturisesc că, privind babilonia limbistică din zilele noastre, mă îngrijesc pentru viitorul nostru literar şi mă mîngîi numai cu credinţa că acest viitor îşi va găsi loc de scăpare în poezia poporală! Îmi închipuiesc că sunt un străin sosit în Moldova sau în Valahia, cu dorinţa de a studia istoria, datinile, natura şi geniul neamului romînesc. Cumpăr o bibliotecă întreagă de cărţi scrise în felurite jargonuri, istorie, poezie, jurnalistică etc. Deschid o carte istorică, şi văd în ea nume, date, pomeniri de războaie, însă nici o idee de mişcarea socială, de instituturi, de gradul civilizaţiei diferitelor epoci. Nemulţumit, mă duc să vizitez monumentele, doar voi descoperi un vestigiu din lumea trecută; monumentele lipsesc! Mă întorc deci la limba şi la literatura de astăzi! Aicea mă cuprind fiori de gheaţă! Gramaticile îmi par nişte seci disertaţiuni de limbistică latină, franceză, italiană... însă nu adevărate gramatici romîneşti. Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbile neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini, şi prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original. Unde este dar romînismul? Unde să-l caut, pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul romîn? Din întîmplare mă primblu într-o zi într-un iarmaroc şi deodată mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă romînii sunt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul. Iată un om cu fizionomia veselă. El intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută, şi se pune a cînta. Mulţime de oameni se îndeasă împrejurul lui şi îl ascultă cu dragoste, căci el zice balade strămoşeşti!... Ochii-mi se deschid; o naţionalitate întreagă se dezvăluie în graiul, în hainele, în tipul antic, în cîntecele acelor oameni. Lăutarul cîntă: Pe cîmpul Tinechiei, Pe zarele cîmpiei, Răsărit-au florile Odată cu zorile? N-au răsărit florile, Şi-a scos badea oile De-au umplut văile... etc. şi dinaintea mea se desfăşoară un tablou care mă încîntă; mai pe urmă lăutarul, vrînd să mă aducă în extaz, începe balada Mioriţei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei... etc. Şi cînd el sfîrşeşte, toată nedumerirea s-a şters din minte-mi; rămîn convins de naţionalitatea romînă, de geniul romîn, de adevărata literatură romînă. Înţeleg dragostea romînului pentru ţara lui; îl înţeleg de ce zice el: În neagra străinătate Dorul m-apucă de spate. Înţeleg puterea legăturilor de familie, cînd el suspină în modul cel mai poetic: Bate vîntul printre brazi Şi-mi aduce dor de fraţi; Bate vîntul printre flori, Îmi dă dor de la surori; Bate vîntul printre munţi, Îmi dă dor de la părinţi... etc. Iată poezie! iată adevărata literatură, de care se pot mîndri romînii! Fie forma versurilor uneori defectuoasă, ele îmi par mie poleite cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cîntecul ei este din rai! PALATUL LUI DUCA-VODĂ mai 1842 Amice, îţi scriu dintr-o ruină care odinioară a fost palat domnesc: de pe o înălţime unde odinioară vegheau cete de ostaşi viteji, ţinînd ochii în calea tătarilor, şi unde astăzi se îngraşă dormind cîţiva călugări în compania buhnelor. Am venit să vizitez palatul lui Duca-vodă în Cetăţuie, şi iată ce-am găsit: Acest fost palat, ridicat spre partea zidului din faţă cu Iaşii, este întreg de piatră, cu bolţi de cărămidă. El nu întruneşte proporţiile arhitecturale care dau unei clădiri aspectul de monument, dar posedă un ce misterios, care spune multe imaginaţiei. Ferestrele, prea mici, sunt împrăştiate fără nici o simetrie pe faţada lui, însă pe timpul luptelor, atunci cînd romînul era totdeauna cu zilele în mînă, locuinţele aveau nevoie mai mult de metereze decît de ferestre largi. Înălţimea lui e ca de două rînduri, dar numai unul, adică cel de sus, apare ochilor, căci partea mijlocie cuprinde tainiţe întunecoase, iar sub acestea vin beciuri săpate în pămînt. O scară de vreo 12 lespezi, strîmtă şi lipită de peretele dinafară al palatului, duce pe un balcon mic, sub care se deschide uşa beciurilor. Pe acest balcon de piatră o altă uşă, rotundă, îngustă şi scurtă, dă pas în o tindă boltită, pardosită cu cărămizi exagonale şi luminată prin o fereastră din fund. În dreapta şi în stînga tindei, două uşi dau intrare în două mici apartamenturi; cel din stînga cuprinde o sală destul de mare cu trei ferestre spre ogradă, boltită şi pardosită cu cărămizi. În unghiul de-a stînga, cum intri, se vede locul unei sobe ce s-a dărmat. Acea sală servea pentru primiri şi sfaturi; ea comunică cu o cameră luminată prin două ferestre, tot dinspre ogradă, asemenea boltită şi pardosită cu lespezi de cărămidă. În unghiul din fund, în dreapta, se vede o uşă mică ce se crede că ar fi comunicat prin o scăricică săpată în zid cu tainiţele de dedesubt. Celălalt apartament, din dreapta tindei, se compune iarăşi din două camere, însă mai mici. Cea dintîi are două ferestre spre ogradă, boltă şi pardoseală de cărămizi. În unghiul de-a dreapta uşii se găseşte încă o sobă, ce seamănă cu vetrele ţărăneşti, deşi mai bine lucrată, mai elegantă şi mai ridicată. A doua cameră, numită odaia lui vodă, primeşte lumina din partea oraşului Iaşii. Pe pereţi apar nişte flori roşii zugrăvite cu puţină artă; însă aceste vestigiuri arată că apartamentele au fost acoperite cu frescuri, peste care s-a lăţit mai în urmă varul vandalismului călugăresc. În unghiul din fund, în dreapta camerei din fund, este o uşă foarte îngustă şi scurtă care se deschide în zidul dinspre ogradă. O scăricică săpată în acel zid, şi luminată numai prin o ferestruică rotundă, duce în o cameră numită iatacul doamnei, şi care se găseşte sub odaia lui vodă. Acea cameră misterioasă, boltită cu piatră, puţin ridicată şi luminată prin două metereze, are în fund un soi de scobire în zid, ce servea de vatră. Ferestrele ei privesc în partea Prutului. Aşadar, rîndul de sus al palatului se compune din cinci camere, dintre care una tainică şi subaşezată. Intrarea în beciuri este pe din faţă, adică din partea ogrăzii. Ele sunt săpate în pămînt, boltite şi zidite de-a curmezişul palatului, în număr de cinci sau şase, dar nu au nimic remarcabil. Iar intrarea în tainiţe se găseşte în peretele palatului care priveşte spre oraş. O uşă mică, rotundă şi ridicată de la pămînt ca de vreo doi coţi, duce într-un fel de tindă îngustă, în al cărei fund se des-chide o vizunie ce are multă asemănare cu un cuptor de pitărie; nivelul ei e mai ridicat decît acel al tindei. În stînga se vede o cameră boltită, tupilată, întunecoasă, în al cărei colţ, de-a stînga, se arată o gaură prin care de-abia încape omul, pentru ca să intre în o altă cameră, asemenea întocmai ca cea dintîi. Amîndouă sunt zidite pe aceeaşi linie cu iatacul doamnei. Care a fost menirea acestor tainiţe?... Las această întrebare pe seama arheologilor; eu constat numai că bolţile sunt lucrate cu multă măiestrie, că forma ferestrelor este rotundă şi că arhitectura palatului, deşi străină regulilor arhitecturale, are un sigil de originalitate şi poate să ne facă a întrevedea în trecut soiul locuinţelor adoptate de strămoşi pe timpul periculos în care trăiau. În pervazurile uşii balconului se cunosc încă borţile scobite în zid pentru capetele drugului ce servea a întări uşa pe dinăuntru, cînd era închisă noaptea; obicei care s-a păstrat pînă astăzi în casele ţărăneşti. În odaia lui vodă, la ambele colţuri, în partea ferestrei, sunt doi stîlpişori de piatră, puţin ridicaţi, care ţineau loc de picioare pentru un pat. Asemene se obişnuieşte şi la ţărani, cu deosebire numai că stîlpii sunt de lemn. Din dosul palatului se găseşte o cişmea seacă, făcută în zidul ce înconjoară Cetăţuia. Poarta Cetăţuiei se deschide în partea zidului ce cată spre dealul Pietrăriei. O clopotniţă se înalţă pe dînsa, însă nu are nimic mai însemnat decît toate celelalte clopotniţe de pe la mănăstiri. În fruntea porţii, pe dinafară, este săpată în piatră stema ţării: cap de zimbru, purtînd o coroană pe coarne, şi între coarne o stea; în dreapta un soare, în stînga o lună, dedesubt o cruce şi primprejur o inscripţie încă bine păstrată. Grăbească-se arheologii să o copieze, căci timpul macină. În stînga porţii se înşiră nişte case mari cu două rînduri, ce par a fi mai moderne; iar de acestea se ţin un rînd de case vechi, care au o sală lungăreaţă de o frumoasă arhitectură. Proporţiile sunt bine chibzuite, iar mai cu seamă bolţile, de stil gotic, sunt demne de admirat. Sub ea, se află pivniţe lungi, largi şi trainice. În dreapta porţii, lîngă zidul Cetăţuiei, dinspre Prut, este o zidire de formă rotundă, a cărei boltă este o adevărată minune de eleganţă şi de măiestrie. Lumina o primeşte pe deasupra ca domnul Panteonului. Ce păcat că acel mic cap-d’operă de arhitectură servea, precum se spune, de bucătărie! Biserica se ridica mai în mijlocul ogrăzii. Ea seamănă cu Biserica Goliei din Iaşi. Pe zidul dinlăuntru, deasupra uşii, sunt zugrăvite portreturile lui Duca-vodă şi al familiei sale. Domnul ţine în mîna dreaptă planul bisericii. N.B. — Se zice că o parte din dealul Cetăţuiei s-ar fi dărmat —nu ştiu cînd... şi că în acea dărmare ar fi dispărut şi un palat cu două rînduri... (?) Pe zidul Cetăţuiei este un foişor luminat cu trei ferestre mari, din care turistul se bucură de o minunată panoramă. Lîngă acel foişor se deschide în zid o portiţă ce dă drumul afară din Cetăţuie... Cîte scene romantice s-ar putea clădi pe acel foişor şi acea portiţă misterioasă!... PIATRA TEIULUI (Legendă) Fragment dintr-o călătorie în Munţii Moldovei Mulţi dintre compatrioţii noştri s-au dus, se duc şi se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos şi bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decît cărţile, viaţa intimă a civilizaţiilor. Puţini sunt care să nu fi măsurat geometriceşte lungi-mea Praterului1, de la cea din urmă casă de pe Jägerzeile pînă la rotondă; care, oricît de încăpăţînat le-ar fi fost tactul lor muzical, să nu fi simţit fără voie piciorul lor drept bătînd măsura, pe cînd ascultau pe Wasser-glaus, pe o frumoasă lună plină, unul din acele dulci valsuri ale lui Lanner ori Strauss, care leagănă într-o uşoară somnie bătrîna şi molatica Vienă. Foarte mulţi dintre tinerii noştri, întorşi la căminul părintesc, vorbesc despre întîmplările pe care Italia le-a semănat în calea lor, şi amintirile acestea sunt ca o palidă răsfrîngere a parfumului frumosului ei soare. Care dintre noi n-are la îndemînă o anecdotă auzită la Paris, o aventură la Viena, o lovitură de stilet la Veneţia, un ceas de dragoste la Florenţa şi o plimbare în golful Neapolului, în voia unei vele latine, care se leagănă capricios la lumina miilor de facle ale voluptoasei cetăţi scînteind ca stelele atîrnate de bolta cerească, electrizat de o mîndră napolitană cu iubirea arzătoare ca un siroco din ţara ei, cu ochii aruncînd flăcări, adese tot aşa de grozave ca ale Vezuviului. Apoi un drum printre sfărîmăturile şi bucăţile împrăştiate ale columnelor de marmură, ale fîntînilor secate şi ale arcurilor de triumf din întristata Romă! Cine nu şi-a muiat mîna, plecat pe marginea luntrei, în limpedea undă a frumosului Leman2, cel cu contururi gingaşe ca gîtul unei lebede, cu vile 1răcoroase şi vesele pe ţărmurile-i fericite, al acelui frumos Leman care slujeşte de oglindă Muntelui Alb, ca unei bătrîne cochete, mare şi poetic prin el însuşi, şi mai mare de cînd, în entuziasmu-i de poet, Voltaire zicea: “Lacul meu e întîiul!” Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfinţit de soare pe Rhighi, cine n-a simţit nimicnicia omului în faţa uriaşilor Alpi cu piscuri de nea, cu brîul de verdeaţă întunecoasă, ca un simbol de nelămurit? Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsăriţi la faţa pămîntului, ne-am dus să ne plimbăm trîndăvia ori nefericirile pînă şi prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; şi după ce am străbătut o parte a lumii, după se am grămădit atîtea nume de oraşe şi atîtea poziţii geografice, numai ţara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurînd 500 de mile pătrate. De ce oare? Ca moldovan ce mă aflu şi pentru amorul meu propriu, n-aş vrea să fiu şi eu cuprins în dezlegarea problemei puse... S-ar putea oare să fie cineva aşa de nedrept şi să spuie ori să creadă că Moldova ar fi un ţinut de stepă, în care soarele se trudeşte în zări fără sfîrşit, în care verdeaţa slabă şi pălită te întristează? Nu, Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, cîmpeneşti, îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce primitiv în pretenţia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adorm într-o blîndă şi mută admirare.Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea sub un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fînaţurile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cîntă decît pentru ele; din toate izvorăşte parcă o cîntare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zîmbet şi mai amar încă! În tăcerea cîmpiilor ei simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate şi necontenite ale aceluia care singur se plînge de sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi întoarce ochii topiţi către soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără raze pentru dînsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia unei luciri slabe pe un lac liniştit. Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simţire adîncă de descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, către viitor! Simţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi fără contenire zvîcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cînturi de slavă, o poezie fără nume, care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o limbă oemenească — ceea ce marele poet a numit “voci interioare”, sfătuind între ele, vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decît o palidă copie. Amintirile istorice, legendele castelelor, care sunt farmecul călătoriilor în Elveţia, de pildă, unde sunt? Nu lipsesc nici acestea: sapă urmele răspîndite ici-colo şi o să ai a scutura pulberea de pe vreo cetate romană; o să găseşti săgeata unui arc dacic, ori frînturile unei săbii a lui Traian, un turn, un pod, cîteva lespezi cu vechile lor inscripţii latine, singurele anale pe care ni le-au lăsat vremurile de odinioară; amintiri mari şi simple, ca şi natura care le-ncon-joară, tăcute, cu gîndirea gravă, singuratice şi împrăştiate în fur-tuna tulburărilor care au frămîntat biata noastră patrie. Vei găsi locuri sfinţite de oasele străbunilor ori de vitejiile lor. Fă-ţi un drum din gîndurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admiraţie înlăcrimată spre Neamţ, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ştefan! Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemţeşti, de comediile voastre imitate şi de povestirile voastre traduse şi adaptate! Zugrăviţi-mi, mai curînd, o icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se întîlnesc la fiecare pas. O să găsiţi în nevinovatele credinţe populare oricîtă fantezie voiţi, iar în năravurile amestecate ale claselor de sus, stofă destulă. Şi în loc să-mi plimbaţi prin Iaşi un personaj de-al lui Balzac, care s-ar îneca în glodul de la noi, daţi mai bine eroului vostru o giubea largă, un anteriu din vremurile cele vechi şi bune, în vorbire o lăudăroşie naivă, în felul de a se purta o asprime firească, şi puneţi în juru-i viaţa orientală alcătuită din despotism casnic şi din trai patriarhal. Apoi pe un divan, ori în căruţă de poştă, ori în rădvan, dacă-i dă mîna, faceţi-l pe acest moldovan să lucreze, faceţi-l să se mişte prin ţara lui. Imitaţia necugetată ne strică mintea şi inima, şi încet-încet va ruina şi patriotismul - dacă este patriotism! Imitaţia, care ne face să dispreţuim ce e naţional şi pămîntul nostru, ne încarcă creierul de idei cu neputinţă de pus în legătură cu lucrurile vieţii zilnice. Dacă din întîmplare ar cădea la Iaşi o broşură tipărită la Paris, ori chiar la Cernăuţi, intitulată: Un drum prin Moldova, Călătorie în Moldova, Schiţă ori altceva, în care autorul ar spune cam acestea într-o frază lungă şi sforăitoare: “Într-un ţinut neştiut al Europei, ori necunoscut bine, am găsit un popor bun şi naiv încă, poetic în tradiţiile lui de obîrşie, poetic chiar în sălbatica neştiinţă, un popor cu bun-simţ, din care ai putea să faci tot ce vrei, impresionabil, locuind o ţară pe care destinul a înfrumuseţat-o şi a îmbogăţit-o; e o comoară măreaţă de tablouri nouă acest popor, această ţară în care oamenii sunt azi ca şi-n ziua în care natura a sfărmat tiparul în care i-a creat, această ţară cu împestriţarea raselor ei deosebite, cu dialectele ei, cu îmbrăcămintea şi obiceiurile ei...” - atunci, ca deşteptaţi dintr-un vis, am găsi şi ţara noastră vrednică de ceva! Eu, cel care vorbesc acum şi critic, şi eu multă vreme am petrecut, nu criticînd această biată ţară, dar necunoscînd-o. Cîteodată cugetam privind cu ocheanul în zări de pe dealul Copoului: “Aş vrea să fiu lîngă stînca aceea uriaşă, înroşită de cele din urmă luciri ale soarelui, pe care o văd în depărtări atîrnînd parcă din cer...”, dar n-aveam decît o dorinţă nedesluşită, aşa cum îţi vine cîteodată în mijlocul leneviei care ţese viaţa noastră ieşeană, şi care-i face farmecul. II Şi iată că într-o zi las din nevoie zgomotele nedesluşite ale oraşului nostru, zumzuind ca un stup gata de roit, desfăşurîndu-şi strălucirea, glodul, gunoaiele şi luxul, jidovii murdari şi pretenţiile ridicole şi, părăsind rohatca1 şi îndreptînd din surghiunul meu un rămas bun acestui tîrg, pe care-l iubesc şi-l urăsc, văzînd cum se şterge în zare cea din urmă clopotniţă, încercam o simţire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, dar şi de una şi de alta, amestecate cu curiozitatea şi cu rîvna fantastică de a merge înainte şi în acelaşi timp dorind să ştiu şi ce fac prietenii mei cei buni; adică mai curînd dorind să fiu de faţă nevăzut la viaţa aceea de liniştită tulburare, să bag de seamă la toate mişcările acelei vieţi de mici nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici cancanuri şi vorbe rele, de taine mărunte, care se şoptesc la ureche şi pe care tîrgul întreg le ştie, de toate lucrurile mici care alcătuiesc temeiurile îndeletnicirilor şi plăcerilor capitalei noastre. Şi-ntr-adevăr că nimic din toate acestea nu găseam în dacul spătos care sta călare ca o stană pe calul lui; numai braţele i le vedeam mişcîndu-se, iar ţipătu-i sălbatic nu semăna deloc cu glasurile eleganţilor noştri. Vă rog să mă iertaţi deocamdată de toate cugetările, observaţiile şi tablourile, căci şi-aşa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingaşa căruţă în care mă aflu. La fiecare hop stau gata să călătoresc în aer; e foarte plăcut. Pînă la Piatra surugiul m-a răsturnat numai de două ori. Am făcut adînci studii mineralogice şi nemărginit progres în psihologia oamenilor. 4 septembrie. Am venit foarte repede, şi-i de mirare cînd te 1 gîndeşti la caii care fac slujba. Iată-mă la Piatra, ori mai curînd deasupra Pietrei. Iată cele dintîi căsuţe care stau atîrnate pitoresc pe coastele Chetricicăi, ca nişte capre. Opreşte, dacule, nu ştii tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tînăr şi mă găseşte iar, după lungă despărţire, tînăr îmbătrînit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărîmată, dezamăgit! Cît de repede trec zilele iluziilor! Cît de frumoase erau visurile mele şi gingaşe, ca şi tresăririle ace-lea uşoare pe care le stîrnea piatra mea pe undele Ronului! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cît de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? Suflă, haide, joacă-te în părul meu, răcoreşte-mi fruntea înfierbîntată. Te salut ca pe un credincios prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amintire a zilelor frumoase, care a venit să-mi zîmbească! E multă, multă vreme de cînd nu ne-am văzut! 7 septembrie. O plimbare pe podul de pe Bistriţa. Am fugit din groapa aceasta rău mirositoare care se cheamă Piatra. Să răsuflăm aici. Da, Bistriţa limpede şi măreaţă vine şi-şi sfarmă valurile de stîlpii podului, aducînd cu ea aerul răcoros al munţilor. Soarele în asfinţit se joacă cu undele. Iată-l cum le suceşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un snop de raze lăsîndu-se la vale, şi de cîte ori valul bate ţărmul, parcă rămîne o rază la mal. Între munţii care o strîng, apa lunecă sub o plută uşoară, pe care o cîrmuieşte un copil, repetîndu-şi refrenul, modulat, ca şi plîngerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială şi de nădejde, de prelungă tristeţe, blînd, tărăgănat, pe care munteanul îl şuieră de cînd începe să rostească cuvîntul de mamă! Întunecată şi îmbrăcată cu brazi bătrîni, cu coastele brăzdate de rîpi, care se prefac la topirea zăpezilor în şuvoaie mînioase, rostogolindu-se cu tunete, şi trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungeşte la stînga lanţul Cernegurei, numită aşa fel în limba figurată a ţării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla şi Chetricica, care par două străji puse de pază oraşului încă din copilăria lumii, se desfăşoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vîntul întărit le bate de ţărm, se mai aud şi vuietele necunoscute ce străbat noaptea şi înfioară pe ciobanii care se cheamă şi-şi răspund de pe munţi. Itinerar. Piatra, care a răpit Neamţului prerogativa de a fi capitală, deşi, prin vechimea lui, acest tîrg ar avea dreptul întăietăţii, are însemnătate prin comerţul ei mai ales. E şchela lemnelor de construcţie, care coboară din Carpaţi pe Bistriţa; altfel e urît tîrg, neprietenos, murdar, rău clădit şi plin de ovrei. Pentru un om obişnuit cu capitala, care n-ar avea ce face în Iaşi, o şedere de două-trei zile aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sunt foarte bine primiţi, sărbătoriţi şi, ciudat lucru, cinstiţi. Femeilor din Piatra le-a mers vestea pentru frumuseţea lor. Se pare că clima e prielnică dezvăluirii ei. Altfel, cu adevărat petreci numai în casa domnului prefect şi a preşedintelui tribunalului judiciar. Aici te găseşti ca între cunoscuţi şi asta-ţi face plăcere, căci la urma urmei te plictiseşti să tot rîzi de ridicolele femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, de pornirea lor în a maimuţări modele şi traiul în mare şi de obiceiul ce-l au de a rîde de oamenii pe care nu-i cunosc. - Moravuri de provincie, prea plăcute de descris. - În Piatra grozav ţin oamenii la etichetă. -Curiozităţi: Podul de pe Bistriţa, proprietatea domnului general Lascescu. - Plimbare măreaţă. - Clopotniţa şi biserica sfîntului Ion, zidite de Ştefan, proteul popular al gloriei naţionale. - Partide de plăcere la mănăstirea Bistriţa, unde se vede mormîntul ctitorului ei Alexandru cel Bun. Cînd mă aflam în Piatra, nu se vorbea încă de planul de a întemeia o fabrică de hîrtie. Dorim domnului Asachi, pe care n-am cinstea să-l cunosc, izbîndă pentru această patriotică operă. Poezie. Deşi pînă azi Piatra nu s-a prea deosebit în frumoasele arte, o zicătoare veche a ţinutului place străinilor: Bistriţă, apă dulce, Care bea nu se mai duce. Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Şi într-adevăr, nu ştiu dacă înrîurirea apei ori primirea ce ţi se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămîie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins şi am simţit munţii. 11 septembrie. Aici intrăm în inima muntelui. La stînga nu se văd decît coastele acoperite de brazi, şi piscuri ascuţite, cele de mai multe ori ascunse în nouri. La dreapta, pe ţărm, unde e aşternut drumul, muntele se abate către miazăzi şi lasă slobodă cîte-o bucată de pămînt zbîrcit, unde plugarul îşi samănă păpuşoiul, inul şi cînepa, singura bogăţie a acestor ţinuturi. La jumătate de leghe de Piatra, munţii se lărgesc deodată şi alcătuiesc o trecătoare pitorească, unde se vede faimoasa mănăstire Bistriţa, care slujesşte de hagialîc şi de petrecere paşnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe de mănăstire, cele două lanţuri de munţi se apropie încet-încet şi nu lasă lîngă locul numit Viişoara decît o trecătoare strîmtă, plină de stînci uriaşe, prin care Bistriţa îşi face loc vuind înăbuşit. Aici avem de ales două drumuri: unul, trecînd Bistriţa. La stînga stă un monument veşnic al călătoriei pe care măria-sa domnitorul a făcut-o în munţi. Cu această împrejurare, din toate satele pe care le udă Bistriţa au fost scoşi oamenii la beilic1. Fără îndoială că au îndurat multe necazuri oamenii, că fiecare bătaie de cazma a fost întovărăşită de multe sudălmi, pe care moldovenii le au la îndemînă cu prisosinţă; dar azi, cînd necazurile au încetat, cînd (ceea ce de cînd lumea nu s-a văzut în aceste ţinuturi) trăsurile şi căruţele, de bine de rău, pot umbla pe aici, sudălmile au făcut loc binecuvîntărilor şi, mai ales, unui tract spornic. Viişoara e o crîşmă urîtă, aşezată pe un dîmb oblu, la poalele căruia bat valuri fără hodină. Îi zic aşa, pentru că odată un călugăr bătrîn de la mănăstirea Bistriţei a sădit aici un cîrlig de viţă, care a prins rădăcini şi a rodit struguri - lucru nevăzut la Piatra şi în munţi. Din pricina vremii ori din lipsa de îngrijire, via s-a uscat, a pierit, însă locului aceluia i-a rămas numele şi are să-i rămîie poate totdeauna. 1 Cărarea de coastă e largă tocmai cît poate păşi calul. Încercam un fel de plăcere neţărmurită, văzîndu-mă astfel deasupra prăpastiei, în fundul căreia se zbate Bistriţa verzie, acoperită de spumă. Ca o ultimă înfrumuseţare a icoanei, natura, cu puternicu-i braţ, a semănat la faţa apei stînci, care, ca Scylla şi Carybda1 celor vechi, par că-şi aşteaptă prada. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greşit acuma, şi rămas bun lumii! rămas bun plăcerilor, şi prietenilor şi petrecerilor, şi balurilor iernii, care mi-s aşa de dragi, cînd muzica te ameţeşte, cînd te înăbuşi în saloane, pe cînd afară ninge în fulgi mari şi vîntul biciuieşte geamurile îngheţate, cînd, ca într-o seră, parfumurile ţi se urcă la cap; rămas bun, în sfîrşit, acelor zîmbete femeieşti poate îndreptate altora, dar n-are a face - rămas bun observaţiilor mele tăcute, care, urmînd jocul înfăţişării celor mai de seamă actori, vin să-şi ia loc lîngă atîtea altele, în portofoliul meu... Toate acestea mă vor despăgubi poate de truda călătoriei mele. Fericire, bucurie, plăcere nu există decît prin contrast! Ce preţ aş pune oare pe vana fericire pe care pînă azi n-o cunosc decît din nume, dacă într-adevăr m-aş folosi de ea? Numai durerea cunoaşte bucuria; şi cred că trebuie să fie tare nesărată o viaţă de plăceri necontenit înnoite. Astfel, după tulburarea fără voie care mă cuprinsese trecînd pe poteca Viişoarei, răsplata a fost în adevăr măreaţă. La dreapta, munţii se depărtează din nou şi fac loc unui tăpşan udat de cîteva şuviţe de apă şi închis de pădure amestecată. La stînga un lanţ de munţi nalt şi lung, de pe culmile căruia se zvîrl şuvoaie bolovănoase; sub noi, Bistriţa mugind întruna rostogoleşte valuri spumoase pe sub podul umblător, legănîndu-l; apoi, zguduită deodată, apare în cotitura unei stînci o plută, pe care stă un băietănaş cu mîna pe cîrmă. În urmă caravana care se 1înşiră spre potecă, cu călătorii cei mai leneşi ori cei mai fricoşi călări, cu alţii trăgîndu-şi calul de căpăstru şi alţii, în sfîrşit, mai cu cap, cu cozile cailor în mînă, lăsîndu-se tîrîţi, spre a fi scutiţi de truda urcuşului. Ar fi de făcut o descripţie întreagă. Cînd am trecut întîia oară prin aceste locuri, era o vreme cumplită; ai fi zis că-i haosul; o ploaie cu găleata, glod, ceaţă de nu se vedea om pe om; toată natura, azi aşa de verde şi frumoasă, nu era atunci decît o pînză nelămurită. Se auzeau zgomotînd fioros valurile tulburate ale Bistriţei. Vîntul şuiera prin codri şi, din vreme în vreme, răcnetul unui plutaş trăgînd la mal se ridica deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire sălbatică. Ceea ce se povesteşte despre Bistriţa în ceasurule-i rele te cutremură: poduri, case, mori, vite, copaci străvechi, totul rupe şi duce; şi cînd vin zilele de linişte, ţărmurile sunt acoperite de sfărîmături, de plute, de stînci uriaşe, de trupuri zdrobite de plutaşi!... Poteca Viişoarei dă pe-un plai sterp, presărat cu cîţiva rari mesteceni şi cîteva colibe; drumul dosit de o ridicătură dă deodată la un izvor, adăpostit sub un cerdac. Sus, deasupra unei icoane grosolane a Fecioarei, stau scrise patru stihuri, care n-au alt merit decît că sunt poezie de ocazie: întemeietorul, un călugăr, pofteşte pe drumeţi să-şi potolească setea şi să se roage pentru sufletul lui. De aici drumul urcat la o mare înălţime deasupra Bistriţei se strecoară prin păduri de frasini, care ascund vederea, pînă ce deodată se luminează la coborîşul repede care se cheamă Scăricica. Aici vederea e fără pereche. Poteca e strînsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stînga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale rîului, în faţă, munţii, aburind parcă, înalţă văzduhul şi soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpîneşte priveliştea aceasta. Albastrul întunecat al munţilor, şuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui şes larg şi înverzit, liniştit şi zîmbitor, cu nenumărate ogoare de păpuşoi, care-şi leagănă spicele în voia vîntului uşor. O plută singuratică trece repede; o întovărăşeşte ecoul care răspunde cîntecului plutaşului. În fundul zării, departe, sprijinită parcă pe vîrful Chetricicăi, scînteiază pentru cea din urmă oară crucea argintată a clopotniţei sfîntului Ion, şi dincolo, în faţă, tîrgul oprit întîi de un piept, desfăcut dintr-un brîu lung de munţi, care se abat în partea dimpotrivă, se întinde pe şesul larg, în fundul căruia se zăresc cele dintîi case ale Pîngăraţilor, iar mai aproape, dincoace de Bistriţa, se vede satul Vaduri. Poteca strîmtă a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe, şi numai de puţină vreme s-a hotărît stăpînirea să aşeze un parmaclîc în lungul prăpastiei. Înşelat de întuneric, un negustor tînăr, care se ducea în munţi, plecînd tîrziu din Piatra, căzu în groapa adîncă ce se vede la marginea drumului şi care mănîncă din zi în zi din potecă; steaua lui cea bună l-a apărat: a căzut pe moale de sus, de la o înălţime de zece metri, pe o surpătură proaspătă de nisipiş. Faimoase sunt locurile acestea şi prin tîlhării, şi-ntr-adevăr că ar fi greu să se găsească un loc mai potrivit pentru asemenea meserie. Scăricica îşi merită numele pentru iuţeala povîrnişului, pentru îngustimea ei şi pentru prăpăstiile care o înconjoară. De puţină vreme a fost deschis drum. Poteca veche n-o pot compara decît cu cărarea de la Filia care coboară de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar nici comparaţia asta nu poate da ideea; oricît de re-pede ar fi Filia, ea totuşi ocoleşte coastele muntelui, pe cînd aici cărarea dă de-a dreptul pe un repeziş de prund şi nisip, care-ţi fug de sub picioare. Aşa încît... dacă am ştiut în adevăr ce-i ameţeala... apoi am ştiut atunci cînd suiam Scăricica. De la poalele Scăricicăi, udate de un pîrîu limpede şi rece ca gheaţa, care lasă între pietre un mîl negru, în care scînteiază firişoare de argint, începi a merge fără nici o trudă urmînd un drum împotriva cursului Bistriţei. Aici îţi iai rămas bun pe o bucată de vreme de la Arva moldovenească, care vine din dreapta, dintr-o strîmtoare, îi întorci spatele şi intri în Pîngăraţi, aşezat într-o vale, pe unde curge zgomotînd uşor pîrîul repede care dă numele satului. Pîngăraţii nu-ţi înfăţişează nimic deosebit, afară de mănăstirea pitorească, aşezată pe coasta unui povîrniş repede. Înconjurată de frasini bătrîni, mănăstirea avea înfăţişarea unei cetăţi. Pîngăraţii e şi întîiul popas, de aici pînă la Piatra sunt două ceasuri bune de drum. Aici începi a te simţi cu adevărat în munţi. Poteca pitorească începe să fie tot mai grea. Munţii se apropie, brazii îşi scutură mireasma răşinoasă, vulturi bat stîncile cu aripile lor, şi caravana înaintează tăcută. Totul se scimbă — oamenii, vorba, portul şi obiceiurile. La jumătate de ceas, după ce treci de sat, ajungi în faţa Grohotişului, pisc prăpăstios pe care trebuie să-l treci. Îndată ne coborîm de pe cai şi începem un urcuş anevoios pe un pămînt fugar, în care picioarele se încurcă în glod şi pietre. Mai adaugă înfăţişarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de surpări, adîncituri aspre. Este un alt drum, al domnitorului, primprejurul muntelui, dar trebuiesc şase ceasuri încheiate ca să se poată sui pînă în vîrf un car cu şase boi, aşa încît cei călări se folosesc mai bucuros de potecă. III Am auzit deseori oameni comparînd Carpaţii noştri cu munţii Şviţerei, deşi cei care spuneau asta n-au văzut niciodată, nici măcar în vis, frumoasa Elveţie. Eu ce să spun? Într-adevăr munţii noştri sunt frumoşi, măreţi, arătînd mii de vederi pitoreşti, dar singuratice, care-ţi plac numai dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de aşa ceva, şi acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuieşte deosebirea peisajelor noastre, vederi, dar nu tablouri largi, puncte, cînd strînse şi încadrate parcă anume, cînd desfăşurîndu-se în depărtare cu păşunile lor grase, aşa cum natura le-a semănat în Elveţia. Este şi măreţie şi sublim în culmile care se înalţă încununate de brazi întunecoşi cu coastele mîncate de şuvoaie, care acoperă văile de stînci şi ruine, dar nu-i măreţia Alpilor. În faţa acestora ochiul rămîne uimit, judecata neputincioasă. În faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfîrşit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii. Am crezut multă vreme ca mulţi oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simţire de nedesluşită şi atrăgătoare tristeţe. În trăsură, plecat puţin pe-un cot, îmi place să-mi aţintesc ochii în zări. În mişcarea regulată, toate amintirile îmi vin una cîte una. Mă cufund în trecut şi visez la zilele duse. Toate micile întîmplări care alcătuiesc viaţa unui om se desfăşoară domol. E un farmec viaţa aceasta de oboseli şi de lene, de mişcare şi de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre1, în care trupul nu-l simţeşti decît după cîteva zguduituri mai tari ale căruţei, în care omul blînd legănat înghite aerul cu plăcere şi-şi deschide sufletul impresiilor pe care i le stîrnesc icoanele ce se perindă; o vedere veselă îl face să rîdă; o stîncă cumpănită deasupra unei prăpastii, un brad străvechi pe care braţul vijeliei l-a dezrădăcinat şi care îşi întinde ramurile pe pămînt ca un atlet învins îl umplu de melancolie. Călătoriile în Moldova, la munte mai ales (căci la şes civilizaţia s-a amestecat în toate) seamănă cu hagialîcurile la Meca, ori cu acelea pe care odinioară creştinii cuvioşi le făceau la locurile sfinte. Se fac totdeauna în caravană mare, cu caii încărcaţi de merinde, cu oamenii înarmaţi cu puşti şi cu pistoale, cu săbii şi iatagane. Din vreme în vreme vezi pe cîte un călător întîrziat ocolind coasta unui munte, căţărîndu-se pe piscul unei culmi, ori trăgîndu-şi calul de căpăstru la un coborîş. Apoi toţi drumeţii din convoi veseli, vorbind, rîzînd, fumînd, îşi trec de-a călare din mînă în mînă o ploscă cu băutura aceea aşa de înviorătoare, care se cheamă rachiu şi care e aşa de trebuitoare şi aşa de obişnuită în munţi. O observaţie 1prea adevărată şi al cărei temei dovedeşte o patriarhală moştenire din vremurile cele vechi şi bune, care pare născută firii moldoveanului, este aproape egalitatea care domneşte pe drum între stăpîni şi oamenii lor. În călătorie la noi, ca şi robii celor vechi în vremea Saturnalelor1, cei mici au dreptul să înceapă vorba, să facă observaţii, să rîdă, să-şi amestece glumele şi sudălmile cu cele ale stăpînilor, cu o încredere de copii răsfăţaţi. Întorşi acasă, toate intră în obişnuita rînduială fără ca această binevoitoare slobozenie să fi adus atingere respectului şi supunerii. Lămuriţi dumneavoastră cum vă place de unde vine asta. Cînd caravana ajunge la un izvor, toţi călătorii descalecă şi de data aceasta cu ierarhică rînduială — dobitoacele mai întîi, apoi stăpînii, după aceea ceilalţi oameni îşi potolesc setea. Iar cînd întîlnesc o munteancă rotunjoară, rumenă ca o răsură, încălecată bărbăteşte pe căluţul ei, toţi cu veselie îi răspund la prieteneasca salutare, adăugînd şi-o glumă în doi peri. În ţinuturile acestea primitive şi sălbatice şi omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului cîmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult muşchi decît carne, vesel din fire, glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţînat pînă la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidovului toată munca şi mai mult chiar decît poate munci. De-o energie grozavă, totuşi uşor îl înmlădiezi cînd ştii să-l iai cum trebuie. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, cînd stăpînirea i-a strîns mai de aproape, şi tot sunt încă departe de liniştea locuitorilor de la şes. Vecinătatea graniţei le-a uşurat totdeauna îndrăzneala. Dacă un proprietar vrea să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopţii, mînîndu-şi de dinapoi vitele, trece 1dincolo! Aşa încît ei se poartă ca de la egal la egal cu subprefectoraşii de plasă. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie şi galoane roşii le au în mai mare cinste. Afară de proprietari, tuturor celorlalţi oameni care ar veni între ei, fără deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei îmbrăcaţi cu vechile straie moldoveneşti care au multă trecere nu numai pe lîngă munteni, dar şi pe lîngă ceilalţi locuitori ai ţării. Hainele acestea le privesc altfel, le respectează: amintirea lor e încă vie, şi afară de asta au şi-o prejudecată care leagă hainele acestea de adevărata boierie. Îndeobşte munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dînsul nu întîmpini supunerea dobitocească a plugarilor.Pe lîngă aceasta e şi mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova, fiecare sat îşi are cîrmuirea lui. Cu toate că sunt destul de filozofi în ceea ce priveşte preoţii, totuşi aceştia au cea mai mare înrîurire în afacerile satelor. Sălbatici, ca şi băştinaşii Americii, mulţimea muntenilor acestora niciodată n-au pierdut din vedere codrii lor şi piscurile nouroase, şi în limba lor simplă zic capitalei noastre Satul lui vodă. Spunea un bătrîn cu barbă lungă unui tîrgoveţ cu pantaloni şi redingotă: “Voi, ciocoii, veniţi în munţii noştri să ne înşelaţi şi să ne furaţi, după aceea vă duceţi în Satul lui Vodă şi vă faceţi case aşa de mari, încît de pe ele poţi ajunge cu mîna la cer”. Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumetrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părţi tutun şi una piper, trei zile umblă din mînă în mînă într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefurilor acestora să cercetezi firea munteanului. După ce tinerii s-au săturat de jucat mîndrele danţuri naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaş ori pe bardul muntean cu scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit - lăutarul care, ca şi trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crîşmă în crîşmă, din petrecere în petrecere, şi pentru un adăpost, un pahar de rachiu şi puţintică plată, zice cîntecele bătrîneşti ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cîntecele de vitejie şi mulţimea care ascultă cu luare-aminte. Adesea, în clipe de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi, şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă. Din cîntecele acestea, din poveştile acestea în stihuri, izvorăşte ca o mireasmă a ţării, o mireasmă veche răspîndită pe întregul pămînt moldovenesc; în ele găseşti obiceiurile bătrîneşti şi simţeşti farmecul nespus al cernitelor ei zile. Cîntecul cel mai cu nume azi e al lui Chetraru. La partea aceea aşa de mare şi de naivă, unde un drumeţ întreabă: Cine trece-n lunca mare Cu trei rînduri de pistoale Care strălucesc la soare? Ion Chetraru călare, Din ţinutul Neamţului ş.a. ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărăşesc cîntecul lăutarului cu glasuri murmurate. Iar alăuta sună mai duios, cîntăreţul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi şi întovărăşeşte în tact, ca într-un suspin dureros, cîntarea monotonă. Printre toţi ţăranii de la munte, locuitorii de la Hangu se deosebesc prin bogăţia, cinstea şi liniştea lor. Satele cele multe aşezate pe amîndouă malurile Bistriţei, întinderea, numărul oamenilor au făcut nume mare acestui ţinut şi numele de hangan e un nume obştesc pe care-l poartă toţi muntenii şi chiar mocanii din Ardeal, care vin să ierneze cu turmele la şesuri. Hanganul, cu deosebire de ceilalţi fraţi ai lui, e liniştit, cumpănit, domol la vorbă şi cu temei în ce spune. Aceasta se datoreşte oblăduirii cuminţi a prinţului Cantacuzino. Afară de 4 1/2 ori 5 lei de cap, după cît ştiu, pe care vornicia satului îi orînduieşte după starea fiecăruia, şi afară de cîteva clăci fără însemnătate, ţăranul e slobod să facă ce-i place, numai vechilul prinţului să aibă la cunoştinţă toate învoielile, ca omul să nu se încurce niciodată. Astfel prinţul e în acelaşi timp şi oblăduitorul şi priveghetorul supişilor lui. Ispravnicul nu se amestecă. Vechilul orînduieşte totul. Cînd întrebi pe un ţăran: — Al cui eşti dumneata?El îţi răspunde cu oarecare fudulie: — A cneazului.— Şi de unde eşti, voinicule? — “De la Hangu”, îţi răspunde mîndru. Prinţul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului. Cuvîntul cneaz e rostit ca ceva sfînt dintr-un capăt la celălalt al muntelui. E patriarhul Ceahlăului. În munteni vezi pe băştinaşii dintru început al ţării; au în vinele lor sînge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feţei, fruntea mică, asprimea vorbirii şi o mulţime de cuvinte care n-au curs decît printre dînşii şi a căror obîrşie e pierdută — apoi multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, moravuri mai poetice, o grămadă de eresuri şi de poveşti pe care din străvechi le păstrează şi pe care le amestecă cu rînduielile şi ideile creştineşti, — dovedesc aceasta. IV O frumoasă şi sălbatică înfăţişare are şesul lung care porneşte de la Buhalniţa şi se pierde dincolo de satul Hangu, mărginit de doi munţi între care curge Bistriţa. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce munţii se depărtează ori se apropie, Bistriţa, urmîndu-şi pornirea capriciilor ei, cînd izbindu-se de o stîncă, zvîrle în snopi argintii valurile-i spumate, cînd urmînd un povîrniş mai domol, îşi rostogoleşte în solzi pînza scînteietoare; apoi, măreaţă bătînd molcom cu undele ei ţărmurile înflorite, fuge la vale scăldînd cotiturile coastei printre ogoare, fînaţuri ori poieni, ducîndu-se să deştepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori de pe ţărmul pe care-l scaldă ea, mii de păsări mărunte cu penele negre lucind şi cu guşa albă, cărora oamenii de prin partea locului le zic pescari, se cufundă necontenit şi ies pe luciu bătînd din aripi. Domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul măreţ care şi-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în cîteva colţuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, îşi înalţă capul pleşuv către soare şi răspîndeşte apoi în juru-i cu dragoste bogăţiile bătrînelor lui coaste înverzite, pînă la cîmpia pe care între toate parcă o iubeşte — ca pe o fiică mai mare a lui. Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oamenii, lucrurile neînsufleţite au aceeaşi soartă. Din pricină că vederile acestea n-au avut pictor, nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiştilor ama-tori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice şi sălbatice, atinse numai de paşii sfioaselor căprioare, ai sperioşilor cerbi şi ai pletoşilor ciobani, din această pricină nici poeţi, nici pictori, nici călători n-au venit să le salute. Frumos în frăgezimea şi tinereţea lui, desfăcîndu-se pe nesimţite de la poalele Ceahlăului, şesul larg al Hangului se desfăşoară cu ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitoreşti, tăiat ici-colo de aţe subţiri de apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei moldoveneşti. La stînga se înalţă, cu gingăşie tăiat, un runc verde, întîia treaptă a Ceahlăului, ascunzînd văilor capu-i pletos, care, văzut de la depărtare de 80 de leghe, seamănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babel! La dreapta Bistriţei, culmi acoperite cu păşuni, pe care pasc sute de turme, se ridică treptetrepte făcînd loc la rîpi adînci, albiile obişnuite ale şuvoaielor mînioase, care lasă de obicei pe urmele lor sfărîmăturile smulse munţilor şi pădurilor, şi se împreunează deasupra Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, zisă aşa pentru acelaşi lucru pentru care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste ţinuturi i se zice Drumul Domnitorului, în amintirea călătoriei pe care măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic şi parfumat, ca o grecoaică, legănat parcă de şuvoaiele lui, ţărmurele stîng al Bistriţei îmbrăţişează cu dragoste largile poale ale Ceahlăului şi adună parcă capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni, unde cîteva căsuţe albe se adăpostesc la umbra brazilor care le-au văzut înălţîndu-se. Rîul, oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brîu înflorit şi larg îi încinge mijlocul. Uşoară ca o săgeată, o plută — schelet întocmit din coastele bătrîne ale munţilor — se repede în salturi pe povîrnişul apei, şi ecoul valurilor şi ecoul glasului aspru al cîrmaciului, care duce pluta, se pierd în depărtări. Apoi cînd soarele îşi grămădeşte focurile în văi, cînd ogoarele şi fînaţurile, cetinile coastelor împădurite şi crucea de alamă a unei umile chinovii scînteiază, şi cînd zarea se tulbură şi împrăştie pe munţi valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care, dormitînd uşor, sufletul singur parcă se bucură şi se lasă dus ca de o leneşă voluptate. Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneţ aruncat peste Bistriţa aproape în faţa curţii boiereşti, dai prin frumosul sat Răpciuni, zîmbind în verdeaţă; şi după ce ai lăsat în stînga într-o întunecată adîncătură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decît din nelegiuită curiozitate, apuci pe malul Bistriţei şi mergi în drept cu drumul cel mare care urcă şi coboară, se pierde şi se arată iar, urmînd frămîntările munţilor sterpi în care e săpat. Priveliştea se schimbă şi după ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă şi iute, care-şi cară prin ţara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătişorul Călugăreni, poteca nu mai înfăţişează de o parte decît o rîpă adîncă, care se prelungeşte pînă la apa tăcută şi rece, largă şi verzuie aici, şi de cealaltă parte un clin repede. Şi-aici, printr-un capriciu, muntele împădurit din stînga se trage domol îndărăt, alcătuind un arc regulat, şi Bistriţa aruncîndu-se deodată de partea ceastălaltă, cu un vuiet adînc, încheie cercul cu zidurile înalte ale rîpii ei drepte. Cam la trei bătăi de puşcă, în faţa unei adîncituri, unde din nou cele două rîuri vrăjmaşe se apropie, se zăreşte stînd drept, căruntă ca un turn singuratic, o stîncă uriaşă, care pare că răsare din şes şi se zvîrle îndrăzneaţă spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vîntul, se caţără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întîia ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri; dar cînd te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, cînd i-ai pipăit cu mîna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămîi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stîncile scăpate din mîinile titanilor trăsniţi, ori chiar cu un titan ameninţînd iarăşi Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pămînt, o muchie mai ieşită a stîncii alcătuieşte ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a şi dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decît în şoaptă şi făcîndu-şi cruce ca buni creştini. Ca un adevărat turist care a cercetat Şviţera, ţara turnurilor, şi ca un om care ştie pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cal şi, scoţînd din buzunar cuţitul, spre marea uimire a însoţitorilor mei şi a unui sătean care se alăturase de noi, zgîriai pe zidul curat un nume necunoscut. — Boierule, strigă ţăranul zvîrlindu-şi în sus căciula de oaie,nu vezi colo lîngă rădăcina teiului ceva care seamănă cu un baltag? — Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica. — Nu se poate, boierule; este. — Ei, şi ce lucru grozav e coada aceea de baltag? Săteanul mă privi c-un fel de batjocură, pe care o ghiceam sub respectul pe care ţăranii îl arată de obicei boierimii — şi batjocura se vădi mai ales în titlul pe care mi-l dădu el după aceea: — Domnule, urmă el, pot să-ţi spun în două vorbe istoriamănunchiului aceluia pe care eu şi toţi muntenii îl vedem. A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici, groaza graniţelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau “Vasile cel mare”. După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba cîteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia cîteva sate ungureşti la graniţă, după ce spărgea o mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţînat, venea cu tovarăşii lui aici, lîngă piatra asta, şi se luau la întrecere, să vadă cine-a zvîrli mai sus baltagul. Într-o zi, bărdiţa s-a înfipt în capul uriaşului ş-a rămas în ramurile teiului; şi acolo-i şi astăzi! Mă prefăcui c-o văd, dar ciceronele meu vedeam eu că nu mă iertase. — Ia ascultă, voinice, începui eu iar după o tăcere lungă şi totprivind stînca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite, poţi să-mi spui de unde a venit piatra asta pe pămîntul Hangului, căci, după cît mi-i socotinţa, nu-i fi adus-o dumneata? — Ferească Dumnezeu! strigă omul cu nevinovăţie, făcîndu-şi cruce. — Atunci de unde-i? — Apoi cînd te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi dumneata singur de unde a fost smulsă de o altă mînă, nu de-a mea. — Şi altceva nu mai ştii despre dînsa? — Ba da, domnule, cum nu?... dar... Şi munteanul se scărpină după ureche. — Ei, spune... — Apoi asta-i istorie necurată, şi popa nu ne lasă s-o spunem... — Ia ascultă, prietene, tare aş vrea să aflu ce nu te lasă popa săspui; uite banul ista, să-l dai popii să-ţi citească o moliftă, şi istalalt, ca să mă pomeneşti cînd îi cinsti un pahar de rachiu... — Atuncea îngăduie să-mi fac întîi cruce, căci, vedeţi dum-neavoastră, istoria asta i-o istorie grozavă pentru un creştin, pentru un locuitor din valea asta pe care o hrăneşte Bistriţa... — Bine, fă-ţi cruce, dar grăbeşte-te... M-am lungit în iarbă, cu capul rezemat de stîncă, cu luleaua în mînă şi cu ochii îndreptaţi spre crîşma pitorească din Gura Largului, şuvoi lat şi mînios la vremea dezgheţurilor, care se lasă în vale dintr-un gîtlej întunecos, bîntuit noaptea — zic muntenii — de duhuri necurate, care se arată drumeţilor întîrziaţi. Daco-romanul — căci acuma-i hotărît că noi suntem un amestec de urmaşi ai romanilor cu coborîtorii lui Decebal — îşi duse mîna la cuşma uşor plesnită într-o parte la vîrf, aşa cum se vede într-un tablou al domnului Asachi, primi banii, îi puse cu grijă — după ce-i privi şi pe faţă şi pe dos — în chimiru-i larg, şi se pregăti în picioare să-mi spuie povestea. Era un flăcău frumos munteanul, subţire-n mijloc, cu pieptul păros descoperit; ochii îi scînteiau de viaţă şi cutezare; de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunţii mici şi uşor încruntate, scăpătau plete lungi castanii, care cădeau pe umerii lui largi. Faţa-i sălbatică era deschisă ca la toţi oamenii de la munte, cu un zîmbet amar totuşi, care nu se vede numai la munteni, ci la toţi ţăranii Moldovei. O pornire firească, ori o amintire le pune această pecete. Un chimir lat de piele de căprioară, cuprinzînd tot ce este trebuincios munteanului: un cuţit frumos, o lulea, o pungă şi un amnar lung legat de cingătoare c-o cureluşă ori un lănţujel de fier — strînge în jurul coapselor o cămaşă lungă, cu mîneci largi, cusută la gît cu arnici felurit colorat şi căzînd peste iţari groşi. O traistă cu merinde i-atîrnă de gît, opinci, un baltag şi un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească şi îndemînoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e nevinovat, simplu şi frumos în poporul acesta incult; el însuşi şi obiceiurile-i de om primitor şi cu inima deschisă, credinţele-i şi eresurile-i din vremi păgîne amestecate cu tainele creştinismului; viaţa-i aspră şi zbuciumată; bunul lui simţ, cu învăţăminte cuminţi pe care, deşi lipsit de învăţătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradiţiile din vremuri mai bune şi deprinderile-i libere. Nu-i oare ruşine ca nişte străini să-şi fi aruncat mai întîi ochii asupra poporului nostru, pe cînd ai noştri petrec copiind pe străini şi calcă în picioare şi nu bagă în seamă o comoară aşa de bogată? E cu neputinţă să dau simplicitatea energică a vorbirii dacoromanului, ale cărui plete aruncate pe spate fîlfîiau în voia unui vînt uşor, venind dinspre Bistriţa. Vorbirea moldovanului e scurtă, ca şi a latinului, vioaie şi înflorită, cu amestecu-i de idiome scitice. A încerca să traduci dintr-o limbă înseamnă să abaţi un pîrîu din albia-i de muşchi: în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice. V Cînd soarele rumeneşte piatra aceasta întunecată, ori o păsărică fără grijă cîntă pe o ramură subţire a teiului deşteptarea zorilor, noi trecem pe aici fără grijă, şuierînd. Dar cînd umbra umple încet-încet văile, şi muntele în limba lui spune poveşti tainice brazilor bătrîni, iar Bistriţa, înainte de a adormi, îşi suspină rugăciunea de seară, atuncea din coastele uriaşului scapătă vuiete adînci, glasuri nelămurite, blesteme grozave, ca la o beţie mare, şi crîşniri de dinţi, care înspăimîntă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde înăbuşit; rîsete de spaimă, ca cele ale pedepsiţilor din iad, deşteaptă în cutremur toată suflarea... şi la lucirile focurilor, ciobanii văd tremurînd cum se înalţă o stafie uriaşă. Apele Bistriţei fierb şi bat înfiorate ţărmurile cu spumă sîngerată, mugesc vînturile, brazii îşi încovoaie crestele mîndre, fiarele urlă-n codri, şi luna pălită se ascunde dincolo de zări... — Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului! — Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului? — De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulţi prinpărţile noastre, şi-a pus în gînd să scape stînca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, şi-a luat baltagul pe umăr, şi-a pus în glugă merinde pe o săptămînă — şi a coborît, s-a dus în pădurile de la şesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munţii noştri nu se află. Şi după ce a dat la pămînt brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stînca blestemată, s-a aburcat voiniceşte pînă deasupra. Căţărîndu-se pe crengi, înţepenindu-se cu mîinile şi cu picioarele, a răsădit sus teiul — dar jos nu s-a mai coborît... Mlada a prins rădăcină, dar de atîtea veacuri, iaca aşa cum o vezi, tot închircită a rămas.... — Ei, şi ce s-a întîmplat cu ciobanul? — Nu se ştie, domnule. În vremea de demult, oamenii uitaseră înţeleapta viaţă a părinţilor, părăseau slujba Domnului şi trăiau în ticăloşie şi nelegiuire, uitînd pînă şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea aceea, Diavolul s-a dus într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu toată cinstea, aşa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci adevărat e că Dumnezeu e stăpînul cerului şi al pămîntului, dar Diavolul se luptă şi el pentru stăpînirea pămîntului cu vrednicie şi chiar şi domneşte el în lume ş-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e stăpîn numai cu numele, şi are dreptul să orînduiască mersul vremii, primăvara, vara şi celelalte, în care, dealtfel, şi Diavolul îşi vîră coada destul de des. Amîndouă măririle purtau pe faţă pecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate şi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dîrz şi înţepat, zîmbind cu răutate, căci trebile lui megeau mai bine decît oricînd şi în împărăţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii şi alţi oameni de toată mîna. S-au pus la masă, şi după ce-au băut acolo cîteva paliciuri1 de vin 1 de Cotnari şi de Odobeşti, li s-au mai descreţit frunţile, şi au prins a vorbi de una, de alta. — Doamne, zice Diavolul, umplîndu-şi a patra oară paharul.Ferice trebuie să fie ţara unde se face vinul ista de Cotnari. — Nu prea, răspunse Domnul, abia acum începe să se dezmorţească,dar i-a merge mai bine după cît nădăjduiesc. — Hei, şi istlalt vin de Odobeşti nu-i rău, are dulce miroaznă. Au mai cinstit ei aşa cîteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale — aşa precum se obişnuieşte la mese boiereşti. Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus pînă jos, de minciună, de lene, de făţărnicie — căreia boierii îi zic “politeţe” —, de neruşinarea femeilor, de zgîrcenie şi destrăbălare, de îndrumarea care se reazemă nu pe destoinicie, ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta — şi ştia el de ce — că toate merg strună şi că tocmai omenirea e cel mai de căpetenie lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe lume. După cum se ştie, smerenia nu prea-i partea Diavolului. Cam ameţit de băutură, a început să strige: — Ştii ce, Doamne? Măria-ta eşti prea bun, de te mai necăjeşti cu asemenea ticăloşi... — Da, meştere Satana, ticăloşi cît vrei, dar sunt copiii mei. — Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci,deşi le-ai trimis potop, războaie şi arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele. Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu linişte: — Tocmai asta mă mîhneşte mai mult. Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii lui însă scînteiară năprasnic. Cu glas tremurător şi prefăcut vorbi: — La urma urmei, stăpîne, toţi oamenii aceştia sunt niştenemulţumitori şi nişte răi. Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în risipă, călugăraşii se duc şi popii nu mai cred; duminica nu se mai înalţă tămîie la cer. Să fiu în locu-ţi, stăpîne, le-aş arăta eu — le-aş trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsă, să le vie mintea la loc. Ştii, Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoieşti, pot să mă însărcinez cu pedepsirea oamenilor. Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tăcuta mîhnire a lui Dumnezeu, voia să-şi potolească ura aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare preţ. — Ei, stăpîne, zice iar, văzînd că Domnul tace, ce zici? Primeşti? — Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeală. — Bine, să vedem. — Dacă nu-i izbîndi, să nu ceri ajutor de la mine.Diavolul zîmbi cu dispreţ. — Asta — jur. — Pe ce, jupîne Diavole? — Chiar pe mine, stăpîne.Diavolul se socotea măreţ în clipa aceasta, şi obrăznicia lui spori. — Mai mult chiar, adause el, eu ţi-oi pedepsi pe ticăloşii aceştia chiar fără să mă slujesc de toate puterile mele. Şi grăind, apăsă asupra vorbelor acestora. — Da’ ştii tu, jupîne Satana, că eşti cam lăudăros pe ziua de azi? — Se poate, dar aşa e cum spun eu. — Nu cred. — Cum? — De ce mijloace vrei să te slujeşti? — De unul singur, de potop. — Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem de apă, de cînd auiscodit vapoarele... Potopu-i lucru vechi... — Tare bine, îl întineresc eu. — Ia ascultă, îţi mai spun încă o dată că n-ai să faci nimic. — Ba mă pun rămăşag că fac. — Pun şi eu prinsoare că nu faci... — Bine, dar pe ce ne prindem? —Ascultă, zice Dumnezeu, mă ştii darnic şi blajin. Toţi au slăbiciuni, şi slăbiciunile tale sunt obrăznicia şi o fudulie fără pereche. Dacă pierzi rămăşagul, ai să rămîi ca şi pînă acuma; dacă cîştigi, uit tot ce s-a petrecut între noi şi te fac iar mai mare peste îngeri. Atunci, cu neruşinare, Satana a slobozit un rîs prelungit; şi oamenii de pe pămînt socotiră că a tunat în ceruri. — Ia ascultă, jupîne Satana, ştii că eşti obraznic? — Mă rog de iertare, stăpîne, dar la noi în iad uiţi cum să teporţi cu lumea. — Atuncea adă-ţi aminte de-acu înainte. — Iartă-mă iar, stăpîne, dar pe cînd hotărîm ziua? — De azi în trei zile. — Tare bine; am două zile şi douăzeci şi patru de ceasuri fără cîteva clipe — mai mult decît îmi trebuie. După vorbele acestea, întovărăşite de un zîmbet drăcesc, Sa-tana şi-a luat rămas bun de la Dumnezeu şi, desfăşurîndu-şi aripile uriaşe, îşi dădu drumul în văzduh şi se duse să steie de vorbă cu nişte filozofi fără nici o para în pungă, care cu orice preţ voiau să aducă pe pămînt bunătatea din vremurile vechi, şi mai ales rîvneau împărţirea bunurilor. Şi-a treia zi, noaptea, era vreme de furtună şi munţii păreau că se clatină din temelii. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele tunetului; prin pînza luminoasă şi repede a fulgerelor, cădea ploaia cu găleata. Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor, mînioase; în drumul lor nebun şi rătăcit duceau bucăţi de stîncă şi brazi întregi dezrădăcinaţi de vijelie. Zgomotînd cu grozave răsunete, brazii pîrîiau în codri, dărîmaţi ca sub lovituri de secure, şi vîntul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mînie. Dar încet-încet furtuna se domoleşte, ploaia conteneşte. Luna, gînditoare şi mîhnită, ca o mireasă părăsită, îşi mişca încet faţa argintată deasupra Ceahlăului şi se ascundea în dosul vreunui nour, rămăşiţă a furtunii, pe care un vînt uşor îl mînă către miazănoapte. Florile scuturau ca boabe de mărgăritare picăturile ploii, răspîndind mireasmă dulce şi subţire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau încet şi glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din vreme în vreme. Umbra uriaşă a Ceahlăului bătrîn se lungea pe vale, însă ca o înfiorare peste fire... Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare şi intrau iar în ascunzişul lor din văzduh. Întreaga fire, aşa de frumoasă de obicei, aşa de gingaşă, cu miresmele ei, cu zîmbetele ori cu plîngerile ei, care picurau după fur-tună de pe orice frunză, părea în noaptea aceea în stăpînirea unei uimiri nespuse, ca un om care ar trece nepăsător pe lîngă o femeie frumoasă. În vremea asta pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţîţa iar focul, ca să-şi usuce opincile. Un cîine de la stînă, mînios, porni o plîngere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şi caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite — Hu-hu! — care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi; din rîpă în rîpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvîrlă spre pădure, cîinele, cu coama zbîrlită şi cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai aveau astîmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gîndul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesimţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stîncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii, care stăpînea poalele muntelui, îi cuprinsese şi coastele şi se urca încet-încet spre vîrfuri. Înspre partea văii, pe marginea stîncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rînă, cu mîna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclîc aşezăturii. Ochii îi scînteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stîncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească, creştea şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Şopotul izvorului limpede şi rece care ţîşnea dintr-o stîncă părea că-l leagănă mîngîietor în gîndurile lui. Noaptea era tîrzie; se zărea geana de ziuă. Un zgomot grozav se auzi, şi cu mîna tot rezemată de stîncă, umbra zvîcni în picioare. “Hai! zise, a venit ceasul, am cîştigat rămăşagul; a mea e lumea.” Aici iar rătăci un zîmbet drăcesc pe buzele ei. “Şi poate — urmă — poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngereşti...” La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripile. Ridicînd dintr-o clătinătură stînca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei, cînd o chemare ascuţită sună în văi. Era cîntecul de veghe al cocoşului. Şi ştii dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară pînă la cîntători. Iacă aşa. Diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele, şi stînca pe care o vezi a căzut greu. Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mînie. Şuvoaiele duceau de-parte pe Bistriţa revărsată bucăţi de case, brazi fărîmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, cînd trăsneşte pe vîrful ei. Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, crescînd întruna din clipă în clipă, să reverse şi să înece lumea. Cîteodată, în nopţile urîte, se aşează iar pe stînca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate focurile se sting... Daco-romanul îşi isprăvise povestea. Eu mai stătui încă cîteva clipe în faţa uriaşului, în admirare, trăgînd din ciubucu-mi drag şi suflîndu-i în nas liniştite şi măreţe învăluiri de fum. Apoi după ce mai trecui o dată cu cuţitul peste numele pe care-l scrijelasem, de teamă să nu se şteargă prea curînd, mă zvîrlii pe cal, lăsîndu-l în seama diavolului. Pe cînd treceam în vad Bistriţa, ca să mergem să facem cunoştinţă cu rachiul prinţului Cantacuzino de la crîşma din Gura Largului, ţăranul meu îmi zise: — Ciudat lucru ai mai făcut şi dumneata, domnule... — Ce lucru, măi voinice? — Apoi ce făceai cu cuţitul dumitale...? frumos cuţit, n-am ce zice... — Îmi însemnam numele.— Şi pentru ce? — Pentru ca alţi călători, care-or veni după mine, să-l vadă. — Muncă prăpădită, domnule, ori vrei să şăguieşti... De douăzecişi cinci de ani, de cînd cunosc Piatra Teiului, deşi trec pe aci o mulţime de boieri şi de ciocoi, n-am văzut pe unul măcar oprindu-se, dar încă să-şi scrie numele!... Cititorule şi respectabil public, pentru că soarta, care orînduieşte aşa de ciudate lucruri cînd îşi dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui, şi care nu-s cu adevărat frumoase decît în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumuşel deoparte şi las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ş-a dumneavoastră. — Am zis. IAŞII ŞI LOCUITORII LUI ÎN 1840 Îaşii a început de cîtăva vreme să aţîţe curiozitatea publicului european, nu în chip excentric, prin el însuşi, ci ca scaun al principatului nostru şi deci ca un punct al marii chestiuni a Orientului. Pînă în 1830, oraşul acesta — aşa de interesant prin moravurile tuturor popoarelor care au călcat pămîntul celor două principate, de la dacul rătăcitor şi sălbatic, de la romanul de pe Tibru, de la toate hoardele nomade care-şi croiseră prin vechea Dacie pierdută o cale sîngerată spre a se năpusti în inima imperiului pînă la musulman, leah şi ungur, pînă la grec şi, în sfîrşit, pînă la rusul de azi care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute adaptate la moravuri cunoscute, obieciuri barbare altoite pe obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral topit în servitutea feudală, misterele creştinismului încrustate pe miturile păgîne, superstiţiile poetice ale evului mediu încrustate în secătuitoarea necredinţă a veacului, tot ce-i vechi şi ce-i nou, Occidentul şi Orientul, topite într-un tot nedespărţit, cimentate de vremi şi împrejurări aşa fel încît clădirea s-ar dărîma dacă ai scoate o singură piatră, — Iaşii, încă o dată, pînă în 1830 nu era cunoscut lumii decît din buletinele armatelor imperiale ruseşti şi, în cercurile literare, din cîteva relaţii scurte şi nu tocmai exacte ale cîtorva călători, baronul Trott1 şi alţii. Un italian, de numele căruia nu-mi aduc aminte, care petrecuse în Moldova cu nădejdea vană de a strînge repede avere, în povestirile lui amestecă amărăciunea dezamăgirilor lui personale; consulul Wilkinson, afară de cîteva generalităţi, e in 1exact; unul singur, un neamţ cu numele Wolf, în lucrarea lui a rezumat cu discernămînt şi cu gust moravuri, istorie, caracter, gu-vern; dar cartea aceasta acuma e veche, şi, afară de oarecare lustru local, toate s-au schimbat. Wolf era bun pentru vremea în care scria; astăzi însă, cînd se judecă şi se privesc lucrurile dintr-un alt punct de vedere, ar duce în rătăcire, făr voie, pe cititorul care n-ar putea să-l puie faţă în faţă cu propria-i experienţă. Totuşi, de la tratatul de Bucureşti, din 1812, de la lupta libertăţii şi emancipării elenice, a cărei primă scînteie pornită de pe malurile Prutului a făcut să îzbucnească imensul vulcan al Eteriei, în sfîrşit de la cel din urmă război împotriva turcilor, oraşul nostru ieşi puţin din adîncul întuneric, din care nu l-a putut scoate nici moartea lui Potiomkin. Tradiţiile populare, fragmentele informe şi risipite ale cîtorva cronici vechi se contrazic fără încetare, şi se contrazic mai ales cu un rest de inscripţie găsită, nu de mult, pe o marmură ciuntită, în săpăturile vechiului fort roman Caput Bovis, la Galaţi. Tradiţiile duc întemeierea lui la nişte vremuri foarte depărtate: Cantemir, care e autoritate în ceea ce priveşte Moldova, pune obîrşia lui în seama lui Ştefan al V-lea cel Mare, şi vorbeşte astfel în capitolul IV al Descrierii Moldovei: “Acesta este scaunul ţării, pe care l-a mutat Ştefan-vodă acolo din Suceava, ca să poată apăra ţara mai bine din mijlocul ei, de cătră năvălirile turcilor şi ale tătarilor, pentru că el prea bine vedea că nu putea să se apere aşa lesne din Suceava, deoarece este depărtată de hotarul turcesc. Mai înainte de aceasta era tîrgul numai ca un sat prost, întru care abia se aşezase trei ori patru gospodari, şi avea şi o moară în care era un morar bătrîn, căruia-i zicea Ion (sau, după cum se zice în limba proastă, Iaş). Numele acestui om, domnul l-a dat oraşului pe care l-a făcut, întru care a zidit întîi şi o biserică întru cinstea sfîntului Nicolai, care este acum biserica cea mare, şi după aceea şi alte palaturi pentru dînsul şi pentru boierii lui a clădit. Iar Radu-voievod l-a împrejmuit cu zid...” Astăzi nu se mai zăreşte nici urmă de ziduri şi alte înfrumuseţări de care vorbeşte Cantemir, afară de ruinele impunătoare ale palatului domnilor noştri, care însă nu e vechi şi a ars în 1827, în focul ce a distrus aproape în întregime tîrgul. Dintre biserici, vrednică de luare-aminte e Trei Ierarhi, prin îndrăzneaţa-i structură gotică, şi prin sculpturile bizare care-i împodobesc zidurile dinafară — cu atît mai mult, cu cît asemenea monumente sunt rare la noi. Cu privire la biserica aceasta, se povesteşte de un fapt destul de curios: Evlavia domnilor şi boierilor împodobise Trei Ierarhii mai cu osebire între toate celelalte biserici. Zidurile pe dinlăuntru erau bogat zugrăvite şi aurite. Pe vremea Eteriei greceşti, turcii, pătrunzînd cu puterea înlăuntru, îi dădură foc, socotind în neştiutoarea lor lăcomie că zidurile erau de aur masiv; dar văzînd că aurul nu curge, stinseră ei singuri focul. Iată acum pe ce se întemeiază cea din urmă părere, care pune în seama romanilor zidirea oraşului nostru şi care ar părea probată prin restul acela faimos de inscripţie găsit în ruinele cetăţii Caput Bovis: Un patriot luminat, dl Săulescu, profesor la Academia din Iaşi, a demonstrat că, legiunea Iassii tăbărînd în acest loc, s-a alcătuit aici un tîrg, care încet-încet ca şi alte oraşe dace, a dobîndit de la Roma privilegiul de a fi recunoscut oraş municipal sub numele de Municipium Iassiorum. Simţămîntul domnului Săulescu şi acel al lui Cantemir, oricît de depărtate ar părea unul de altul, se pot totuşi împăca destul de bine. E fapt cunoscut că după năvălirea popoarelor legiunile dace şi dunărene au fost retrase şi ţara rămăsese fără apărare. Iaşii, ca şi atîtea alte tîrguri, se supune soartei, şi aşezat fiind la marginile împărăţiei şi a Daciei, în drumul hunilor, slavilor şi tătarilor, se stinse cu desăvîrşire. Aşa fel Ştefan cel Mare a putut să fie întemeietorul lui. Dată fiind lipsa de istorici, dat fiind întunericul neştiinţei şi al barbariei, nu-i de mirare să fi rămas ca o tradiţie nedesluşită numele Iaş, atribuit unui morar — nume pe care Ştefan l-a dat tîrgului său, fără să ştie că aşa îi zicea de veacuri. Cînd eroul leşilor, Sobieski, a pustiit Iaşii în retragerea lui din 1687, se mai puteau vedea încă urme de ziduri. Dar lăsînd feluritele păreri asupra întemeierii şi obîrşiei Iaşilor şi încercărilor veacurilor, cărora sunt supuse toate lucrurile omeneşti, după eterna lege, să aruncăm o privire asupra aşezării, asupra moravurilor şi locuitorilor lui, asupra amestecului de inovaţii altoite pe vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între moravurile asiatice şi moravurile Occidentului. Iaşii e ca maşinile acelea complicate, cărora trebuie să le cunoşti amănuntele şi resorturile ascunse, fără să-i pricepi ansamblul. Regulamentele nouă care stăpîneau Moldova, atingerea cu armatele ruseşti, care au brăzdat Principatele, vizitele cîtorva călători, roiul acela de tineri care au petrecut în oraşele europene în mijlocul unei vieţi şi al unor obiceiuri diametral opuse obiceiurilor şi vieţii liniştite şi aşezate din patria lor au schimbat faţa Iaşilor, introducînd alte vederi, alte idei şi un alt fel de a privi lucrurile. Ca în orice ţară pe cale de regenerare, sunt la noi două principii care stau în luptă, o luptă înăbuşită, însă uriaşă şi necontenită, între bătrîn şi tînăr, între obiceiul căzut şi veşted şi inovaţia cutezătoare, plină de putere şi de viaţă; o luptă de moarte între vechi şi nou, în care biruinţa greu cîştigată va fi a celui din urmă. După părerea mea, aici e un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filozof: de o parte geniul unui secol care nu se sprijină decît pe amintirea trecutului, şi de alta geniul unui secol al vremii nouă, puternic şi nervos — deşi e înfăşurat încă în scutecele copilăriei şi ale imitaţiei necugetate. În punctul acesta am ajuns noi astăzi. Las pe altul mai dibaci decît mine să aleagă nuanţele şi să deducă urmările necesare şi fireşti. Tocmai în clipa regenerării noastre politice şi intelectuale a apărut printre noi dl Girardin1. Scrisorile lui au dat Europei noţiuni precise, elocvente, însă nu în destul de întinse. Dl Girardin a dat probă de un mare tact, de observaţie fină, limpede, repede ca gîndul şi adevărată, dar dom-nia-sa a petrecut prea puţin printre noi, ca să poată vedea contrastul oraşului nostru bizar. Moravurile, obiceiurile noastre, caracterul nostru sau acela pe care ni-l dau împrejurările ar fi un material nou, original; şi cu toate că pînă acum n-a apărut nimic în această privinţă, trebuie să nădăjduim că va veni într-o zi un romîn care va umbla prin ţară, cercetînd toate pietrele, toate mănăstirile, întrebînd amintirile înmormîntate, întorcînd poalele redingotei şi anteriului, benişul şi jiletca, calpacul umflat şi pantalonul modern, spre a le întreba de taina amestecului lor şi de soarta care le aşteaptă. E supărător pentru noi că după dl Girardin am primit vizita domnului La Battu. Puţinele lucruri care privesc Moldova — cu părere de rău o mărturisim — sunt neexacte. S-ar părea că cei opt cai care purtau repede pe dl La Battu prin principate, l-au împiedicat să vadă ceva, şi frica de friguri, alungîndu-l din Iaşi după puţine zile, l-a făcut să nu-şi mai poată revedea notele. Dealtfel, aşa fac mulţi călători; cîteodată proverbele au mult bun-simţ. Iaşii se întinde domol pe spinarea uşor înclinată a unei coline lungi, îşi cufundă brîul în rîuşorul Bahluiului, mîlos în cursul lui ca şi la izvor, şi se întinde pînă în mahalaua zisă a Tătăraşilor, unde oraşul se opreşte deodată, lîngă o rîpă adîncă, străbătută de o aţă de apă gălbie şi murdară, deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decît priveliştea pe care o înfăţişează de departe acest Tătăraş, faimos între toate mahalalele oraşului, din pricini pe care nu-i nevoie să le mai înşirăm aici. 1 Grămezi de căsuţe albe şi cochete stau împrăştiate ici şi colo, înconjurate de pajişti verzi, de grădini, de arbori; cîteva biserici contrastînd cu micimea căsuţelor înalţă cruci argintii; şi deasupra crestei dimpotrivă un tufiş de copaci pe verdele cîmpului stăpîneşte totul. Dacă ar fi o punte de sîrmă peste rîpă, ar fi Friburgul1 din partea de miazănoapte, fără sălbatica şi limpedea Sarină. Orice iluzie însă încetează pe dată ce încerci a intra în dedalul acelor aşa-zise străzi... Iaşii însuşi este un monstruos amestec de clădiri masive ori elegante, de palate şi de magherniţi împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; pe uliţele lui furnică lucruri de la ţară, lux îmbelşugat, echipaje repezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrenţe franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru un bal mascat. Populaţia lui de 60.000 de suflete e tot aşa de felurită ca şi costumele, şi un observator de moravuri, stînd la fereastră o jumătate de ceas, ar avea de observat destul ca să poată face cunoştinţă cu zece popoare şi să călătorească totodată în Franţa, în Germania şi în Orient. Ici deosebeşti pe ovrei cu anteriul negru dintr-o stofă, căruia poporul îi zice pielea dracului, lipit de trup, cu cuşma blănită de osebite forme, cu cei doi zulufi indispensabili coborînd în lungul tîmplelor şi încurcîndu-se de obicei într-o barbă pe care niciodată n-o rade. Pantaloni de nanchin cu nişte şuşăniţi care atîrnă; colţuni şi papuci, care au fost odată albi, completează pe ovrei, afară de şărlătăniile, şiretlicurile şi înşelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul naţional. Totuşi ovreiul, această fiinţă degradată şi rătăcitoare, alungată de pretutindeni, vîrîndu-se şi plictisind, fiinţa aceasta pe care societatea a pus-o la index şi totuşi nu se poate lipsi de ea (la noi, se-nţelege), — îţi insuflă milă; ovreiul e bătut şi batjocorit de mulţime, josnicia lui tîrîtoare stă în faţa netoleranţei şi a prejudecăţilor sălbatice ale norodului, el n-are demnitatea amară a 1raselor decăzute; frica lui a ajuns proverbială. Ovreicele sunt cunoscute în toată creştinătatea pentru frumuseţea lor, — numai trebuie să ai grijă să le speli, să le fereduieşti şi să le parfumezi, altfel e zadarnică orice iluzie. Colo stă armeanul, adevărat copil al leneşului Orient, grav şi tăcut ca un turc, cu picioarele încrucişate pe tarabă; în îmbrăcămintea lui mai păstrează nepreţuiţii şalvari, în care la nevoie s-ar putea ascunde zece parizieni de-ai noştri, giubeaua largă şi anteriul elegant şi uşor. Dacă nivelarea înnoirilor a pătruns în magazia lui, stă lungit pe divan, cu un aer stîngaci, fumînd şi vînzînd paşnic tutun turcesc, care aici se fumează în cantităţi uriaşe. Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiţi din Rusia. O ramură a lor numeroasă, fugită sub numele de rusnaci, a populat Galiţia. Sunt oameni nalţi, sălbatici la înfăţişare, şi-au păstrat îmbrăcămintea, adică o bluză în cadriluri coborînd peste nişte pantaloni largi, zişi “pantaloni căzăceşti”, şi poartă barba “mujicilor”, sunt birjari, grădinari, zidari şi beau foarte mult precum arată şi o zicătoare moldovenească. Uite dincolo neamţul, liniştit şi meşter, lucrînd conştiincios, la perechea de ghete şi care, neavînd bere de Ratisbona, îi place totuşi să tragă planuri de război pe masa umedă şi judecă campaniile lui Napoleon, deşertîndu-şi paharul de vin moldovenesc. Pentru dînsul toţi muşteriii sunt măria-ta, înălţimea-voastră ori domnul conte şi domnul baron; are mare dragoste pentru conţi şi baroni, măcar că la noi nu se află aşa ceva. Pe ici, pe colo sunt semănaţi mii de indivizi, greci, sîrbi, bulgari, neamuri corcite, care sunt băcani, pitari, hangii ori mai curînd crîşmari-bucătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu ovreii care se amestecă în orice meşteşug, în haine bizare, împrumutînd de la un popor comănacul1, de la altul surtucul, de ici anteriul pe pantaloni cu chingi. 1 În sfîrşit, vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni, cum le zic franţujii, gitanos, zingari în spanioleşte, ţigani pe moldoveneşte, care au dat gata pe un tinerel fruntaş al literaturii naţionale1; amestecaţi cu sîngele indigen ori cu alte rase curate, cu feţele arse şi întunecate, vorbind pe nas, cu pieptul descoperit, nepurtînd alt veşmînt decît ceea ce trebuie pentru a nu călca cele dintîi principii ale bunei-cuviinţe, cu femeile lor neruşinate şi înspăimîntător de murdare, popor ciudat cu care vieţuim de veacuri fără să-l cunoaştem încă, nenorocit şi gol, trăind totuşi vesel şi fără grijă sub cortul nomad, furînd, cîntînd din scripcă prin crîşme, necunoscînd altă religie şi altă patrie decît şatra şi cerul. Deşi reduşi la o robie adesea mai mult închipuită decît reală, ţiganii rătăcitori, adevăraţi beduini ai deşerturilor, sunt mai puţin dispreţuiţi decît ovreii, pe care-i dispreţuiesc. Porecla umilitoare de ţigani, care avea în ea tot ceea ce închipuirea castelor mîndre voia să arate mai josnic, nu mai este în zilele noastre aşa de temută. Ţiganii se apropie pe nesimţite de localnici; cea mai mare parte dintre cei care locuiesc în oraş sunt potcovari, bucătari, slugi în casele stăpînilor şi lăutari minunaţi; dacă ar fi să credem ceea ce spune dl G., apoi sunt mai buni muzicanţi decît Couna, Schultzer, Verner şi alţii, care desfătează Iaşii. Ţiganii aceştia aşezaţi şi-au uitat limba lor. Cu căciula pe-o ureche, nalt şi voinic, cu vorba deschisă, pitorească şi energică, vine daco-romanul, care a păstrat de la părinţii lui daci îmbrăcămintea şi de la romani graiul. Odihna oraşului, belşugul prăvăliei, el le dispreţuieşte; lui îi trebuie aer; copil al lui Cincinatus2, lui îi trebuie stuhul satului, îi trebuiesc boi, vaci, oi, turme mugitoare şi plugul hrănitor. O pădure 12 de păr lung, castaniu, ras ori scurt, tăiat deasupra unei frunţi de mărime mijlocie, umbreşte un cap expresiv pe un gît mic, însă cu muşchi puternici, împlîntat şi el pe un bust potrivit... În mişcări e domol; e liniştit, însă fără milă, brutal şi sălbatic, ca un puhoi revărsat cînd se răscoală pentru dreptul lui; ca un miel, cînd ştii cum să-l iai; ignorant nu din vina lui, ci din pricina unui lanţ lung de împrejurări, păstrînd totuşi în ignoranţa lui un bun-simţ preţios şi o judecată dreaptă; adesea filozof cu atît mai surprinzător, cu cît mai puţin te aştepţi la aşa ceva; ascunzînd sub învelişul aces-ta, care pare gros la prima vedere, simţămîntul soartei lui nedrepte; dealtfel slobod în critica lui, îşi strigă cu glas tare tînguirile. Să dăm cîrmuirii de azi dreptul ei: pe cunoştinţa caracterului şi simţămintelor poporului moldovenesc a aşezat orînduielile dintre proprietari şi vecini, cum şi la noi ţăranul nu e proprietate şi poate să se mute unde-i place, proprietarul care-şi înţelege interesele are totdeauna grijă să se poarte bine cu muncitorul de pămînt. Îmbrăcămintea daco-romanului e simplă, ca şi moravurile-i pastorale; o cămaşă lungă cu mîneci slobode i se coboară pînă deasupra genunchiului, acoperind vara izmene largi şi iarna iţari strîmţi încreţiţi pe picior, şi peste acestea un chimir lat de piele de căprioară, împodobit cu felurite alămuri, după gusturi; un cuţit lung face parte numaidecît din îmbrăcămintea lui; mai adaugă la asta o lulea scurtă şi o pungă cu băieri; şi cele dintîi încălţări pe care le-au născocit ciubotarii pămînteşti, opincile străvechi îi apără picioarele. Pe ploaie şi vreme rea, el aruncă în voie pe umeri un suman scurt, strîmt, dintr-o stofă de lînă impermeabilă, pe care o fabrică ei singuri; iarna, ca şi ţăranii ruşi, poartă cojocul, care e o blană de oaie, cusută şi înflorită cu roş şi galben. Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină moştenită, fără îndoială, de la vrednicele matroane romane, poartă capul îmbrobodit cu un ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa solemnă a cununiei, şi care totuşi nu ascunde totdeauna amatorilor o faţă albă, fragedă, obrajii rumeori, ochii vii, smalţul curat al dinţilor şi zîmbetul ruşinos şi cochet al ţărancelor. Fetele umblă cu capul gol — drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea ş-a unora ş-a altora se alcătuieşte dintr-o cămaşă foarte curată, lungă pînă la glezne; o bîrneaţă1 le încinge mijlocul, scoţînd şi rotunjind sîni elastici, şi prinzînd o catrinţă închisă la culoare, aşezată cu meşteşug şi aşa de strînsă pe şolduri, încît le zugrăveşte foarte bine toate formele bogate. Un picior cînd micuţ, cînd mare, după capriciul naturii, de obicei gol, intră într-un papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz2, amestecate cu salbe, fac parte din găteala lor. Vă încredinţez că sunt unele mîndruţe din acestea strînse în catrinţe, care te pot face să-ţi pară rău că în Moldova, unde sunt destule obiceiuri şi frumoase privilegii, poporul n-a vrut niciodată să recunoască gingaşul “drept al seniorului”. Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor: ruseşte, nemţeşte, greceşte, leşeşte, şi-n alte idiome stîlcite şi bar-bare ale tuturor limbilor şi ale tuturor timpurilor; peste toate stăpîneşte romîneasca, limba limbilor pentru popor. Boierii cei mai de sus au dat limbii franţuzeşti stăpînire în saloane şi în corespon-denţele intime; de graiul moldovenesc se slujesc la tribunale şi cu oamenii lor; iar greceasca o vorbesc numai acei care nu pricep nici franţuzeşte, nici moldoveneşte. După pilda damelor elegante şi fashionabile3, boierimea de a doua mînă nu vorbeşte decît de Balzac şi Souliè4, de Lamartine şi Hugo, de Kock5 şi Dumas; mai ales pe Paul de Kock îl adoră! Păşind pe urmele boierimii de al doilea rang, boierii de treapta a treia, a patra, a cincea etc. (căci nu ştiu bine 12 3 45 cîte spiţe sunt la scara boierimii), n-au ajuns decît la clasici, aşa încît o să auzi în Iaşi pe toată lumea vorbind franţuzeşte fără să-nţelegi un cuvînt. Cei cărora le plac echivocurile au de lucru în Iaşi. Gramaticii găsesc o limbă minunată cu inversiuni poetice, cu construcţii îndrăzneţe, neauzite, amestecată cu nemţeşte, greceşte, ruseşte şi moldoveneşte. În general noi suntem vrăjmaşii purismului. Accentul grotesc şi schimonosirea de cuvinte a nemţilor şi mai cu seamă a ţiganilor şi ovreilor sunt puse zilnic la bir, şi de ele se leagă, cu vorbe vesele şi cu două înţelesuri, o mulţime de anecdote locale, expresive, dar cu neputinţă de tradus. Avem şi noi englezii noştri. Între toţi oamenii aceştia se amestecă, care sus, care jos, o mulţime de profesori şi de artişti de tot felul şi din toate ţările, aducînd şi ei figurile şi costumele lor între aceste costume şi figuri heteroclite. Dintre ei, prea puţini se întorc la penaţii1 lor, pentru că pe nesimţite iau şi ei înfăţişarea ţării şi caracterul pămîntean. În sfîrşit, peste toate, înconjurată de toate prestigiile aristocraţiei de naştere, de bogăţie, de demnităţi, de slujbe, pluteşte rasa nobilă, rasă cu deosebire amfibie, care îşi petrece jumătate de vreme în droşcă şi cealaltă parte alene pe un divan moale. Închipuiţi-vă acum amestecul tuturor acestor rase, popoare, caste, cu culoarea lor locală, cu costumele pestriţe, cu moravurile lor particulare, cu înfăţişările foarte deosebite, într-o atingere zilnică, întîlnindu-se, salutîndu-se pe uliţe, grămădindu-se într-o anticameră, strîngîndu-şi mîna într-un salon, fără uimire şi curiozitate. Înfăţişaţi-vă pe cazacul cu pantaloni largi şi cu fireturi roşii bînd c-un ţigan pe jumătate gol, pe grenadirul din oştire cu un ţăran, un cavaler modern umblînd în trăsură alături de o antichitate a cărei haină este un vis al închipuirii pentru alte popoare; un boier cu anteriu dînd o audienţă interesată unui ovrei ori armean. Caste, popoare, rase cu trăsături distincte, care ar merita fiecare cîte o carte! Păcat că literatura indigenă nu exploatează mina fecundă pe care o are sub ochi şi petrece scîlciind producţiile străine! Poate aici e momentul prielnic să strecurăm cîteva linii ale unuia dintre Dumaşii literaturii moldoveneşti: e o traducţie ad-litteram şi nimic mai mult: “Nimic — zice dl N.1 într-o spirituală critică a societăţii ieşene — nimic nu-i mai plictisitor decît oraşul Iaşilor pentru un călător străin, care n-ar avea un nume cu particula de, şi care ar fi mai ales mai împovărat de afaceri şi nu şi-ar putea îngădui să cultive pe locuitorii semicivilizaţi ai acestei capitale. Dar dacă călătoreşte ca poet, ca artist, dacă are avantajul să fie colaboratorul vreunui vodevil monstruos, care s-a jucat la teatrul de varietăţi ieşan, dacă numele lui a fost găsit tipărit în coada cîtorva versurele, într-o culegere ori într-un foileton în Journal des Dèbats, ce fericit muritor! Îndată e bine primit, sărbătorit, plimbat, cocolit; găseşte plăceri în societăţile acestea semieuropene; se obişnuieşte să bea cafea turcească, să fumeze dintr-un ciubuc lung, vede chiar multă poezie în forma işlicului (căruia un rus, om de spirit, i-a zis l’eteignoir du bon sens2) şi în îmbrăcămintea antică, şi strigă şi el între bărbile bătrîne şi cărunte, numind vandalism mania grozavă a inovaţiilor care le atacă. În sfîrşit, dacă e tînăr şi nu tocmai urît, n-o să se poată opri ca să nu mărturisească că străzile oraşelor Europei, trase la linie, au prea multă monotonie, pe cînd Iaşii, avînd puncte nouă de vedere din zece în zece paşi, arată o admirabilă varietate. După ce a umblat pînă la glezne prin colb, cu riscul de a fi călcat de căruţe şi droşte, scapă într-o ulicioară întortocheată a unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi scoate galoşii la scară, intră obosit, zdrobit, şi vede că i se înfăţişază tablaua cu dulceţi! Ce bun obicei! La epoci apropiate, trei focuri grozave au distrus Iaşii. Ar fi putut fi reclădit pe un plan nou şi regulat, dar nimeni nu s-a sinchisit, şi după a noastră părere foarte bine s-a făcut. “Ce! să-mi clădesc o 1 2casă pe linie dreaptă, aşa ca zgomotul trăsurilor şi al gurilor-cască să-mi strice somnul de după-masă?!” Ieşenilor le place liniştea ş-un moale far niente, care alcătuieşte cea mai mare parte a existenţei lor; osteneala îi ucide. “De ce să umblu pe jos, dacă am trăsură?” Ce răspuns poţi găsi la o judecată aşa de dreaptă? Oricum ar fi, bunul nostru oraş începe a-şi schimba straiul oriental; la drept vorbind, ne pare rău, căci e urît aşa, pe jumătate în haine europeneşti, jumătate cu şalvari roşii, întocmai ca ofiţerul acela pe care l-am văzut cînd cu formarea miliţiei, cu pinteni, c-o şapcă roşie şi c-o sabie încinsă peste blana roasă. Atîta am găsit în repertoriul indigen, cu privire la localitate. Dacă din întîmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iaşii la apus, dacă-ţi dai osteneala să urci pînă la feluritele mănăstiri, şi cu deosebire de Galata, care, o spunem cu umilinţă, ţine de Sfîntul Mormînt, dacă te opreşti la cîţiva paşi de desubtul ruinelor palatului Ipsilanti, căzut în zorii lui, ca şi stăpînii, uimirea ce te cuprinde e mare pe cît de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară Iaşii. Poetule, ascuţeşte-ţi creionul; artist, pregăteş-te-ţi penelul... Apropiat de coborîşul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă şi nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălţi întinse, pe faţa cărora vîntul clatină pămînturile gingaşe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de raţe şi singuratice gîşte sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vînător neamţ, se înalţă, chemîndu-se cu strigăte aspre. Mîlos, Bahluiul, ieşind din balta pe care a format-o, străbate domol cîmpia, scăldînd, la dreapta şi la stînga, fîneţe şi imaşuri, pe care pasc turme de oi, de vaci şi de bivoli hîzi, bălăcin-du-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iaşilor. Culcată alene pe colina ei, ridicîndu-se în amfiteatru, moale şi voluptuoasă într-o poză de curtezană, orientala cetate a Iaşilor zîmbeşte cochet de departe admiratorilor săi — surîs foarte perfid cînd o cunoşti de aproape — şi răsfrînge, fără altă simetrie decît capriciul întîmplării, crucile nenumăratelor ei clopotniţe în razele soarelui; zidurile albe, care se zugrăvesc în partea de sus a amfiteatrului, desemnează orizontul; întunecatele şi pitoreştile ruine ale palatului vechi pe o esplanadă prăpăstioasă, în josul căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează cu înfăţişarea proaspătă şi curată a locuinţelor care le împresoară. Apoi, la dreapta, vezi cum se alungeşte ca un şarpe în creţuri încolăcite şi fantastice un şir de coline, ale căror coaste şi vîrfuri sunt ocupate de mănăstiri ascunse în vii şi de căsuţe boiereşti. Între aceste coline, sub o înălţime sombră, ruptă brusc din lanţ şi înaintînd în promontoriu, se zugrăveşte graţioasă şi veselă vila domnească. Pe nesimţite, platoul înclinat al Iaşilor şi colinele acestea se apropie aicea şi, strîmtînd valea, nu mai lasă decît o privire îngustă spre cerul albăstriu şi depărtat al Rusiei. Dar nici una din toate aceste împrejurimi nu înfăţişează acele grădini zîmbitoare, acele pavilioane pitoreşti şi lămpi vesele, care fac pe cei ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei, atrăgînd mulţimea naivă a tîrgoveţilor; aici totul e sălbatic, cîmpenesc şi incult. Rareori zăreşti cîte un neamţ flegmatic cu pantaloni albi şi haină veche, care socoate să găsească pe-aci Hitzing ori Brigitenau. Îndeobşte popoarele-copii sunt puţin pornite să se bucure de frumuseţile naturii; tot aşa e şi cu ieşenii, aşezaţi mai aproape de natură decît de civilizaţie. Din pricina unei manii, pe cît de proastă, pe atît de ridicolă, moldovenii boieri urăsc tot ce le aminteşte de ţară; mania aceasta au adus-o de contrabandă, aşa bănuiesc, cu multe lucruri bune de altminteri, cîteva din somităţile noastre călătoare. Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri fru-moase, puncte de vedere cînd sălbatice, cînd înveselitoare; şi de păduri cu blînde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate şi nisipite, dar cu ascunzişuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieşi şi toporaşi! Şi valea sfîrşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfinţit, cînd razele tremurătoare ale soarelui îşi sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpînirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumuşoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-şi face rău. Ei bine, cea din urmă dată cînd am fost acolo, am găsit pe un biet neamţ care, fumînd tutun turcesc, era desperat că nu găseşte bere Drei König, bucătăriţa unui vecin al meu şi doi ori trei cavaleraşi, slujbaşi prin birouri — altă rasă cu instincte particulare între rasele şi semirasele ciudatului nostru oraş. Domnitorul a deschis publicului grădina lui de la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape ţîşnitoare şi răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pîraie în cascadă. În cele dintîi zile era îmbulzeală şi toată fantastica bogăţie de costume se plimba grav în grupe pestriţe pe aleile cotite; acuma întîlneşti acolo nu-mai tîrgoveţi cu caţaveică1 şi pantaloni strîmţi urmărind cu ochi miraţi plimbările frumoaselor lebede; somităţile puţine, care mai vin, plimbă un obraz morocănos şi plictisit, şi asta mai mult din politică decît din gust. Oare din pricina permisiunii care s-a afişat că nu e învoită plimbarea decît de două ori pe săptămînă — să se fi încetinit înflăcărarea schimbătoare a publicului? Se poate. E şi asta în natura noastră, să părem nepăsători faţă de lucruri adese dorite, de care însă ni se hotărăşte să ne bucurăm de zile ori ceasuri anumite. De altminteri, o grădină, oricît de mare ar fi, dacă e închisă şi are margini, ne-ar expune semeţia noastră aristocratică să umble pe jos şi să se amestece cu făpturi obişnuite să se uite de jos la noi; atingîndu-ni-se hainele, am simţi atinsă mîndra noastră demnitate şi, după cum se ştie, nu trebuie să dăm prilej prostimii, astăzi plecată, să se uite prea de-aproape la noi. Aşa încît boierimea a preferat grădinii publice, grădinii de la Socola, Copoul, aristocraticul Copou, pe care această boierime nerecunoscătoare îl acoperă de un ridicol care trebuie să cadă numai asupra ei, pentru că se bucură de el fără să-l înţeleagă. Copoul e o pajişte uşor încli 1 nată, atîrnată între rîpa Cîrligului şi larga vale a Bahluiului, pe care o dominează măreţ, oprind privirea asupra oraşului, asupra colinelor înconjurătoare, cu mănăstirile singuratice ca nişte măriri decăzute, şi asupra leicei1 întunecate a Socolei, alcătuită din coborîşurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă decît lată, această pajişte ţine de partea de sus a tîrgului, apoi se întinde, întîi goală şi neroditoare, şi se pierde în păduri tufoase. Ca şi gloriile în ruină, ori mai curînd ca generaţiile caduce ale societăţii noastre, care nu mai trăiesc decît din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare măreţe, nici tufişuri singuratice, nici alei cotite; ci este o cîmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roţile boiereşti întipăresc urme numeroase seara. Şi toată această simplicitate, la sfîrşitul zilei, cînd obişnuiţii se plimbă în grupe izolate şi cînd vîntul aduce miresme de flori şi parfumuri trecînd prin părul frumoaselor noastre cucoane, cînd lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munţilor şi răspîndeşte aerul acela de voie bună şi de poezie cu neputinţă de exprimat, semănînd cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa cînd au să tacă pentru totdeauna, Copoul îşi ridică parcă glasul şi murmură imnurile nopţii în domoala mişcare a caleştilor vieneze, care-şi măsoară umbletul după pasul pietonilor. Copoul, care împărţeşte pe şesul lui vanităţi, pretenţii ridicole, antice şi moderne, oameni mari şi boierime, femei cu sufletul înfocat şi celebrităţi ale zilei — este rînd pe rînd poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului naţional. Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tînărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleaşcă, cu obişnuita ţigară în vîrful buzelor, cu mîna sprijinită alene pe bastonaşul elegant, şi arătînd trăsurilor care se încrucişează cel întîi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la magazinul Mecouli et Comp., ori de la fraţii Bogus, 1 aşa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari şi mici, tinere şi bătrîne, urîte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor. În sfîrşit, e Tuileriile, Cîmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iaşilor. Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a feţe gingaşe, ce de-a mai femei graţioase, ce de-a cochete, şi cîtă caricatură, Doamne sfinte! Locuitorul Iaşilor este — cel puţin aşa crede el — adînc blazat faţă de toate, fără a cunoaşte ce-l înconjoară şi fără a se cunoaşte pe el însuşi: boala plictisului îl chinuieşte! Şi care să fie pricinile? Eu le găsesc: întîi, în viaţa turcească, viaţă de nelucrare, de lene, în care inteligenţa veşnic doarme, viaţă care nu ştie să-şi ascuţească prin activitate şi muncă plăcerile şi zilele ei uniforme. Noi nu trăim: noi vegetăm într-o înţepeneală letargică, între slujbe uşoare şi venituri îndestulătoare, pentru a ne ţine acelaşi fatal dolce far niente; al doilea, în dezastruosul ridicol de a dispreţui tot ceea ce miroase a moldovenesc, ceea ce îndeamnă să ne jertfim plăcerea pentru amorul propriu de a arăta că totu-i rău; al treilea, în ignoranţa societăţii noastre care opreşte energic orice mişcare involuntară a gîndirii, a maşinii. Pornind de aici, vedem că ignoranţa e o lepră ruşinoasă, care pătează toate treptele sociale ale ţării şi, amestecată cu nesăţioasa iubire de argint, devine o plagă de nevindecat. Această ignoranţă adîncă, răspîndită, obştească, întovărăşită de toate prejudecăţile rutinei, de vorbăriile fără rost, de pedantismul ridicol, înăbuşă glasul celor cîţiva oameni, puţini, şi a celor cîţiva tineri, care au agonisit în străinătate bogăţii intelectuale. Din respect pentru amorul propriu ori părul cărunt al unei rude, trebuie să taci; pentru a nu călca cele dintîi principii de politeţe, nu ai decît liberul zîmbet sardonic al celui care se respectă, cînd auzi scăpînd năzdrăvănii necontenite din gura unei cunoştinţe onorate, ori a unei persoane pe care din pricina unei legături intime trecute s-o respecţi. Aşa încît tinerii care nu se pot hotărî să treacă drept ţicniţi — sau, după termenul tehnic ieşean, drept berbanţi — se găsesc în chip necesar într-o poziţie falsă; ascunzîndu-şi simţirile şi felul lor de a vedea lucrurile, prefăcîndu-şi tonul, falsificîndu-şi mişcările, la urma urmei ajung să se deie după curent, ajung să-şi piardă una cîte una credinţele nobile pe care le primiseră cu învăţătura, şi după o bucată de vreme, observîndu-se, văd cu mirare că nu se mai recunosc. Pe nesimţite se strică; învăţătura lor se toceşte prin ea însăşi, pentru că nu mai găseşte ecou, şi atunci caută să-şi înşele gusturile. Cu aerul respiri lenea şi letargia; facultăţile adorm ş-ajungi ca şi ceilalţi: maşini care umblă, beau, dorm, vorbesc de rău — ş-atîta tot. În sfîrşit, cu toate aceste prefaceri, la unii domoale, la alţii repezi la vedere, ca decorurile de operă, dacă scapă acestor tineri oarecare semne de dezgust, vreo vorbă care să contrazică moravurile locale, vreo mişcare involuntară împotriva absurdităţilor în fiinţă, dacă-şi înfrînează obiceiuri respingătoare pentru cel ce nu-i obişnuit, apoi cad în dispreţul opiniei publice; ignoranţa, ca toate micimile, cu idei mărginite, strîmte şi cicălitoare, atinsă în trainicul ei amor propriu, îşi urcă în par susceptibilitatea încăpăţînată şi ajunge preţioasă: le dă tinerilor acestora lovitura măgarului, cu o vorbă perfidă prin înţelesul care se leagă de ea şi pe care o socoteşte chintesenţa ironiei fine: franţuzul! neamţul! Ceea ce însemnează anume că sunt rău crescuţi, pentru că, la şase sute de leghe de Iaşi, n-au fost învăţaţi să stea drept, ţapeni ca nişte caporali, înaintea tatălui, mamei, mătuşii şi unchiului lor; pentru că n-au fost deprinşi să-şi puie buzele pe mîna celui dintîi venit, fie ea curată ori mur-dară, pentru că n-au fost opriţi să aibă o opinie, o părere a lor; pentru că n-a fost înăbuşită în ei francheţea, dezvoltînd, în acelaşi timp, fineţea şi făţărnicia, care la noi sunt toată ştiinţa vieţii şi toată educaţia. În sfîrşit, ca ultimă lovitură de măciucă, bătrînii repetă cu emfază fiilor şi nepoţilor cum că nu ştiu nimica. “Aţi deprins şi voi două-trei vorbe franţuzeşti şi vă credeţi învăţaţi!” Asta o spun pe tonul demnităţii unui mare senior; şi — bizară contrazicere! — oamenii aceştia preţuiesc învăţătura după numărul mai mare ori mai mic de limbi, pe care ajunge cineva să le vorbească; pentru dînşii, ştiinţa şi arta, cugetarea şi sentimentul sunt lucruri necunoscute. Ce să zici faţă de aşa lucruri? Trebuie să taci să te strîngi în tine însuţi. Dar să vezi călcat tot ce-ai crezut mare şi nobil, să te vezi dispreţuit de ignoranţă şi de stupiditate, nu-i oare un martiriu? Nu este nici o viaţă în Iaşi. Ideile nouă, primite fără voie, introduse ca prin surprindere, şi urma, încă puternică, a obiceiurilor vechi, alcătuiesc un haos nedesluşit, în care totu-i încurcat. Avem părinţi şi rude care au apucat alte vremuri şi trebuie să-i respectăm; ar fi şi nedrept să sfărîmi dintr-o dată afecţiunile atîtor vieţi. Societatea europeană se sprijină în primul rînd pe familiaritatea afectuoasă şi pe reciprocitatea sentimentelor care există între membrii unei familii, izvor prim, din care iau ei caracterul de blîndeţe, de uşoară nepăsare, de politeţe lesnicioasă şi slobodă şi gustul sociabilităţii, care e necunoscut în ţinuturile mai apropiate de Orient. Părinţii noştri însă au fost crescuţi în maximele turceşti, adică: fiul nu e prieten al tatălui său, ci i-i primul rob, pe care trebuie să-l strunească cu atît mai tare cu cît într-o zi trebuie să-i scape. De aici respectul acela silit, tăcerea poruncită, înţepeneala aceea impasibilă întipărită pe frunţi, care se cer copiilor; tinerii de aceea ajung falşi ori stupizi — nenorocite extremităţi! Printr-o reacţiune firească, robul, la rîndul lui, devine tiran. Urmarea educaţiei acesteia este izolarea indivizilor. Ajunşi în sfîrşit mari, fără legăturile acelea, aşa de dulci de la şaisprezece ani, cu intelegenţa şi imaginaţia niciodată deşteptate, cu inima goală, ei nu mai fac decît legături de interes; oamenii aceştia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. “Fă cum au făcut şi părinţii tăi”, asta e fraza banală. Ei ţin la respectul silit: “Vreau ca copiii mei să se teamă de mine; de iubit, m-or iubi pe urmă, dac-or crede de cuviinţă, îmi spunea într-un rînd o mamă: De ce să nu facă şi ei ca noi şi ca strămoşii noştri? Noi nu trăim în Franţa, domnule.” Vorbele acestea rezumă sistemul de educaţie şi pot sluji de lămurire caracterului obşestc al cetăţenilor noştri. Aşa se explică monotonia aceea, singurătatea, golul spăimîntător pe care-l simţi, gol cu atît mai adînc, cu cît inovaţiile au aruncat ridicolul lor asupra petrecerilor de altădată, cînd bunicii noştri, ducîndu-se călări la palat ori la judecătorie, se opreau în colţul unei uliţe ca să beie la crîşmă un pahar de rachiu. În nici un oraş din lume nu s-ar putea aplica mai bine vorba: a căuta să-ţi omori vremea. Cei dintîi tineri veniţi din Franţa şi Germania au pus în mişcare societatea noastră şi au căutat să răspîndească o primă şi slabă scînteie de lumină. Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se preface aşa de repede. Boierii cei bătrîni, lume aparte, ţin la obieceiurile vechi, cum ţinem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei cauze ameninţate de apropiată şi inevitabilă descompunere. Boierii mai dincoace s-au deşteptat înaintea reorganizaţiei sub influenţa vechii stări de lucruri, şi mai ţin la trecut, deşi mai slab; iar noi, fii ai unei epoci de civilizaţie, care ne-am încălzit la focarele Europei, nu ne-m eliberat încă de prejudecăţile noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la întoarcere; noi mai găsim încă farmec în vechile abuzuri care lovesc şi-n justiţie şi-n judecată şi, născuţi cu civilizaţia, noi avem o scăpare minunată în obiceiurile şi deprinderile ţării împotriva turcilor, care ar putea să stînjenească bunul nostru plac. Şi toţi cîţi suntem, parizieni pretenţioşi, republicani, şviţereni, cumpliţi studenţi de la Heidelberg şi Stuttgart, toţi suntem mari reformatori cu gura, pînă ce vor veni şi faptele să răspundă. Boierii bătrîni şi partizanii lor privesc cu dispreţ tinerimea, ca şi cum ea n-ar fi chemată să-şi joace rolul. La noi nu este viaţă publică. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna şi fără nici o urmare în timpul verii. Boierii cei bătrîni, în afară de tribunale, de partida de wist1 şi de macaua2 prea iubită, la 1 care îşi ruinează familiile, mîngîindu-şi cu plăcere bărbile lungi, iar cei mai tineri răsucindu-şi mustaţa — sunt nuli pentru societate; se mulţumesc să fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineaţa şi după somnul de după prînz dulceţi (minunat obicei!) şi să soarbă cafeaua turcească, batjocorindu-şi cu toată energia moldovenească ţiganii şi slugile. Tinerii, dacă se întîmplă să se adune cîteodată doi sau trei, se aşează metodic în jurul unei mese de joc şi merg pe urmele babacilor ori cască, blestemînd nevătămătorul Iaşi, care nu le poate da nici o petrecere. Trebuie să mai adăugăm la numeroasele ridicole ale oamenilor noştri de duh şi faptul că învinuiesc ţara de lipsa ei de mişcare şi nu se gîndesc că chiar ei sunt cea dintîi pricină. Trufia aristocratică găseşte atîtea plăceri secrete în izolarea aceasta! Printr-o fatalitate oarbă şi foarte convenabilă, pentru că toate familiile cu trecere sunt înrudite mai de departe ori mai de aproape, înţelegerea a fost surghiunită din oraş. Fiecare casă e o cetăţuie înarmată cu ţepi, limbile ascuţite ale tutror partizanilor, atît femeieşti, cît şi bărbăteşti. Uşurătatea şi vorbele rele sunt îndeletnicirea cucoanelor, şi lenea, deschisă zgomotelor străzii şi noutăţilor cronicei moravurilor, — partea bărbaţilor. Cîteva persoane înzestrate cu farmecele figurii şi ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să introducă şi în Iaşi bon-ton-ul şi manierele elegante, au vrut să formeze saloane alese. Dar într-o societate meschină şi plină de vorbării, ca a noastră, a îndrăzni să te deosebeşti de concetăţeni ori, ce e mai rău, de membrii acestei vaste familii, care prin ramificaţiile ei, mai mult sau mai puţin depărtate, alcătuieşte boierimea mare, — a îndrăzni să arunci obiceiurile şi datinile vechi, a voi să creezi o reunire aleasă însemnează să te pui rău cu lumea bună. Chiar aşa s-a întîmplat. Aşa, unul din aceste saloane (Salonul doamnei Elena Sturza), pe cît de renumit, pe atît de vrednic de a fi cunoscut şi cercetat de ieşeni, salon care s-a declarat campionul bon-ton-ului şi al eleganţei europene, unde eşti primit, după cît se spune, cu toată amabilitatea şi gingăşiile cerute pentru a face onorurile unei case nobile, a fost şi este zilnic ţinta săgeţilor neputincioase ale unei invidii tare prostuţe — de asta răspund eu —, mai ales pentru acei cărora prea puţin le pasă de vorbele unora şi altora. Duşmănoşii, potrivnicii, calomniatorii interesaţi ori cei care sunt astfel numai pentru că vor să flecărească au încercat să-l dărîme prin sarcasm. Partizanii însă, dimpotrivă, îl ridică în slavă. În sfîrşit, între cele două partide, a treia, alcătuită din bătrîni şi din cîteva spirite indiferente asupra locului unde se adună, cu condiţia numai să-şi poată petrece seara ori să poată avea bucuria unei întîlniri — oameni care se duc oriunde, fără să îmbrăţişeze certurile vreunei coterii, l-au sancţionat în tăcere. Oamenii vechiului regim, adică boierii, întîi şi-au bătut joc, căci bieţii oameni habar n-aveau de croiala unei haine, de forma călcîiului ori de vîrful unei cizme, de culoarea unei perechi de mănuşi, ei, care se cufundă cu atîta plăcere în blana lor orientală, cu calpacul istoric pe capul ras, cu picioarele în papuci de marochin galben, contrastînd cu roşul înfocat al fundului nădragilor lor turceşti, ei, care preferă mănuşi de jandarm mănuşilor de la Jaquemart, numai pentru că acelea sunt mai trainice. Dar un salon ales ca acesta nu-l pot ei ierta, mai cu seamă pentru că e oprit cu desăvîrşire fumul ciubucelor, care ar putea să întunece strălucirea înfloriturilor lui aurite, şi pentru că nu sunt îngăduite de loc sudălmile naţionale; ei, care sunt buni moldoveni şi buni patrioţi, otova şi fără fasoane, sunt în neputinţă să zică cu gingăşie: “drace!” ori “morbleu!” Nu-i destul de răsunător şi nu-i nici logic. În privinţa asta, e drept, nu-i tocmai bine, căci sudalma e tot aşa de trebuincioasă moldovanului, ca apa peştelui, aerul păsărilor şi pîinea tuturor oamenilor. Străbunii ne-au lăsat moştenire Moldova cu energia ei eroică şi noi, ca drepţi urmaşi, ne silim foarte mult să împlinim diata, mai ales în ce priveşte sudălmile. Salonul de care-i vorba poate prea e de bon-ton, dacă ni-i îngăduit să ne exprimăm astfel, pentru o ţară în care un fel de lasă-mă să te las şi un soi de patriarhalism bătrînicios alcătuiesc sulimanul moravurilor, dar la urma urmei aceasta e şcoala noastră de eleganţă şi experienţa ei trebuie să facă epocă în istoria prefacerilor societăţii noastre.1 După pilda salonului acestuia s-au format şi altele, cu toate că în măsură mai mică, însă succesul şi faima lor a durat prea puţin. S-a întîmplat cu saloanele acestea ca şi cu oamenii: cei însemnaţi cu pecetea puterii şi geniului se ridică, cu toate schelălăiturile; oamenii nehotărîţi, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieţii. Prea sfioase spre a-şi crea o stare neatîrnată, neîndestul de cutezătoare pentru a se înălţa deasupra ridicolelor banale şi a glumelor şi mai banale, căzute în faţa izbîndelor crescînde şi a influenţelor parfumate ale faimosului salon, zînele acestor semi-temple au văzut cum curtea lor se risipeşte încetul cu încetul. Căci, pentru a atrage pe amatori, nu-i îndestulător să deschizi un salon şi să zici: intraţi, domnilor; trebuie acel nu ştiu ce, care cucereşte şi te răpeşte, trebuie ca un glas dulce, un surîs amabil şi fin împărţit fără părtinire, o gingaşă mişcare a capului să te îndemne. E mare artă, fără îndoială, să ştii a primi lumea, dar, ca s-o poţi ţinea, trebuie, cred eu, talent unit cu tact foarte delicat. În multe din saloanele acestea, oricît de bine s-ar primi, — recepţiunea nu e deopotrivă, şi stăpîna casei parcă ar vrea să-şi potrivească zîmbetele şi semigrimasele echivalente cu locul pe care-l ocupă oaspeţii pe scara ierarhică a societăţii, mijloc mare de a te plictisi acolo sau acasă, lipsă mare de tact, care arată un defect al sufletului ori al educaţiei în procedeele delicate, în atenţiile acelea gingaşe şi fireşti pe care suntem obişnuiţi să le privim ca un dar al femeii. Cred că va 1fi mult bon-ton la Iaşi cînd saloanele vor fi saloane, şi nu birouri de genealogie ori case de schimb. Diplomaţia cea mai rafinată, aceea care degenerează în intrigă casnică, este codul uzual adoptat nu numai în afacerile care cer cap şi tact, dar chiar în cele mai mici relaţii, pînă la părăsire între amici şi în familie. De aceea marele nostru regenerator politic, generalul Kisseleff, zicea adesea că “dacă e bine să te duci la Viena ori la Paris, ca să te instruieşti, ar trebui să vii la Iaşi, ca să-ţi desăvîrşeşti educaţia şi să înveţi cum să trăieşti în lume”. Cei care ne-au vizitat ori acei care trăiesc printre noi să demaşte aserţiunea aceasta, dacă pot, căci e adevărată. La cea dintîi vedere, oraşul nostru pare alcătuit numai din fraţi buni, dar cercetaţi-l mai de aproape şi pe urmă să staţi cu mine de vorbă. Sunt trei ani de cînd caut să dezleg o problemă foarte importantă: care este onoarea moldovenilor, compatrioţii mei? Procedeul algebric niciodată nu mi-a dat ceva onorabil. Am eu o mică idee asupra lucrului acestuia, dar o păstrez pentru mai tîrziu, căci, pentru a ajunge la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o epocă anterioară epocii noastre; ar trebui de asemenea să scrutez conştiinţa şi principiile multor oameni, dacă mai este conştiinţă şi dacă sunt principii. Şi, desigur, fiind moldovan şi cunoscînd codul diplomatic şi urmările lui, nici prin gînd nu-mi trece să mă laud cu secretul meu. La Iaşi, cînd vorbeşte ori cînd lucrează cineva, de la cel mai neînsemnat omuşor pînă la boierul cel mare, care se lăfăieşte în scaunul lui prezidenţial, mai întîi îşi spune: “Ia stai, nu sunt eu aşa de prost să mă sfădesc cu toată lumea!”, frază aşa de adevărată, aşa de bine pusă în practică, aşa de obşteşte răspîndită şi întipărită pe buzele tuturor castelor, tuturor oamenilor, încît o aud rostită şi de copiii de zece ori doisprezece ani; căci la Iaşi şi copilul e învăţat să fie diplomat, chiar de cînd începe a silabisi dulcele cuvînt de mamă! Aşa încît noi avem diplomaţi de la copilul în scutece pînă la moşneagul căzut... Să nu se mire nimeni de uscăciunea boierilor noştri, care preţuiesc traiul lor lenevos şi se bucură cînd văd adînci şi repetate saluturi de pălării... Spre a nu face vreo stîngăcie, apoi pornesc deodată vorba despre anotimpuri, despre schimbările vremii, despre vremea urîtă şi frumoasă, cei mai îndrăzneţi încercînd un echivoc asupra vremii, despre holde, despre grîul turcesc, despre tăierea proiectată a unei păduri, în sfîrşit sunt un fel de termobarometre agricole de salon ori culegători de noutăţi învechite, mistuite de Albina moldovenească1, gazetă politică, comercială şi literară, altă netulburată prostie între prostiile în mijlocul cărora trăim ca într-un element trebuitor igienei noastre. Acuma rezumaţi liniile pe care le-aţi străbătut, priviţi ca printr-o lanternă magică cum defilează rînd pe rînd toate aceste popoare, rase, caste, toate aceste clase amestecate la un loc, în costumul lor deosebit, de la bogatele blănuri de Orient pînă la pantalonul cu chingă, de la cizma ascuţită pînă la condurul turcesc de marochin roş ori galben, pînă la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela fîlfîitoare a albanezului pînă la iţarii şi cămaşa ţăranului, şi o să credeţi că sunteţi de faţă la o fantasmagorie ori la o scenă a judecăţii din urmă, cînd toţi se vor ridica în limba şi îmbrăcămintea seminţiei lor. Fiecare, potrivit cu mijloacele, cu obîrşia ori cu afacerile lui, trece ca un fulger de pavajul grunzuros ori păşeşte grav: buccengiii2, al căror număr e mare, îşi strigă mar-fa, ducînd după ei din uliţă în uliţă, din ogradă în ogradă, o potaie de cîini care par a avea, mai ales asupra ovreilor, aceleaşi prejudecăţi sălbatice şi brutale pe care le are poporul nostru. Ici bărbierul-băiaş, în straie franco-moldoveneşti, cu mînecile anteriului suflecate, cu farfuria de aramă la subsuoară, c-un prosop mare cusut şi înflorit în stil turcesc într-o mînă, c-o cutie de piele bătută în cuie de alamă plină cu piepteni, brice şi foarfece, se duce la un muşteriu sosit de la ţară, ori la unul din ruginiţii noştri, care se mai rad încă pe cap. Dacă europenismul (cuvînt tehnic la Iaşi) a lovit în vechile 12moravuri, apoi cei mai în suferinţă au fost bărbierii; de aceea au şi poreclit ei drept născocire a diavolului, născocire ticăloasă, nevrednică de nişte boieri tineri, bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani şi prostime, moda pletelor şi mania înjositoare de a-ţi purta singur briciul pe obraz; moravurile bărbieritului moldovan sunt paşnice, şi contrar obiceiurilor confraţilor lui din alte ţări, la o parte lăsînd pe vienez, bărbierul nostru e cumpătat la vorbă. După ce a pus deoparte briciul, aşteaptă liniştit la uşă, fumînd. Numai un bărbier, dezmierdatul şi favoritul bărbilor bătrîne, pe care le spală de mulţi ani, susţine reputaţia ştergarului. Glumele lui naive şi ieremiadele1 lui asupra vremurilor vechi şi bune nu mai au sfîrşit. Cînd are el curaj, apoi întreabă pe pacient: “Cucoane, vrei să-ţi fac barba turceşte?” Şi Petrache, starostele bărbierilor, înşfacă capul mărie-sale şi-i trece pe gît dosul briciului! — gingăşii de mult gust, faţă de care bătrînii noştri se tăvălesc de rîs, astăzi, cînd nu mai au a se teme de turci. De aici pornesc atingătoare amintiri ş-o familiaritate aproape egală între boier şi bărbier. “Petrache, îţi mai aduci tu aminte de vremea cînd eram tînăr şi mă învîrteam în jurul vornicesei? Pe-atunci mă rădeai pe cap în fiecare zi — căci tare mai era frumoasă şi cu nuri...” — şi aici o sudalmă, pentru a arăta admiraţia... “Hei! cum să nu-mi aduc aminte, cucoane!? Pe atuncea era de trăit! Cînd s-or mai întoarce vremurile acelea!” Apoi pe ici, pe colo, sus şi jos, în toate părţile, se strecoară grecul cu tablaua-i uriaşă pe cap, poftind plăcinte amatorilor; ovreiaşi strigînd bere cu gheaţă ori fructe; fetiţe întinzînd panere cu turtă dulce; romîni ducîndu-se domol la tîrg în carele lor; neamţul cu ciubotele în mînă; franţuzul cu redingotele şi pantalonii; cîteva rămăşiţe din arnăuţii aceia cu amintiri eroice şi sîngeroase, cu turbanul pe ureche, cu iataganul şi pistoalele la brîu; o mulţime de birje încrucişîndu-se, cucoane elegante oprindu-se pe la magazinurile de modă, gătite, cufundate în caleşti cu patru cai, aruncînd 1 în dreapta şi-n stînga gingaşe surîsuri, semne uşurele cu mîna, ori un simplu salut; toate acestea întovărăşite de zgomotul nedesluşit al glasurilor celor care se sfădesc, al trăsurilor care umblă, în sfîrşit de vuietul înfrigurat al unui tîrg mare; toţi se prăjesc în soare, îşi şterg obrazul de pulbere şi, din vreme în vreme, se răcoresc, cînd o boare de vînt adie prin copacii care împodobesc mai toate casele. Roagă-te lui Dumnezeu, dacă eşti evlavios, ori cheamă pe dracul — ca nu cumva vîntul să steie prea mult; căci atuncea ai fi luat într-un vîrtej de colb, care te orbeşte, îţi zbîrleşte pieptănătura, îţi pătează redingota şi-ţi strică tot meşteşugul favoritelor. Deasupra coperi-şurilor de toate formele ale palatelor, ale colibelor, ale bordeielor — ca acelea ale muntenilor din Caucaz — palate fără altă simetrie decît gustul sau capriciul proprietarului, se leagănă semnele pestriţe ale puterilor — tricolorul şi steagul englezesc, rusesc, austriac şi prusian. Cam pe la ceasurile două după-amiază, zgomotele se potolesc; numai arare cîte o birjă mai umblă pe străzi; băcanul intră în casă, boierul de asemenea, negustorul îşi închide prăvălia şi toţi se duc să mănînce şi să-şi facă tabietul. Somnul de după-masă intră în toate sistemele de fericire pe care şi le poate alcătui un locuitor al Iaşului. Nu te duce la un ministru ziua, dacă nu şi-a dormit somnul; nu cere o mică îndatorire unui boier — prieten al dumitale în orice altă împrejurare —, căci îi trebuie trei zile ca să dreagă vremea pierdută şi să-şi pună iar în cumpănă mintea; chiar negustorul nu-ţi vinde marfa decît morocănos şi căscînd. Dar cînd soarele se apleacă la orizont, cînd un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, cînd unii băcani, nu atît din filantropie, cît pentru ca să-şi cruţe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea uşilor, atunci Iaşii îşi schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit şi nedesluşit a două şiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină şi se încurcă: iese tîrgul la Copou, ca să ia aer şi să asculte muzica. Ici jocheul unei caleşti cu patru cai strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; colo două trăsuri s-au atins, spre cea mai mare groază a cucoanelor, stăpîni şi vizitii suduie şi nu vor cu nici un preţ să ferească; colo fashionabili de două zile arvonesc o birjă şi isprăvesc convorbirea moldoveneşte, cînd franţuzeasca nu le mai ajunge; apoi tîrgoveţii, în îmbrăcămintea lor jumătate europeană, jumătate orientală, aşa de pitorească în contrastul ei, naivi în dispreţul ori neştiinţa lor faţă de gusturile noastre; apoi ţiganii nomazi în zdrenţe, cu pletele unsuroase şi încîlcite, cu pieptul descoperit şi păros, bătîndu-se în mijlocul uliţelor cu îndîrjire sălbatică; femeile lor, vrednice tovarăşe, cu mîinile în şolduri, ri-vale însemnate cu pecetea necomensurabilei superiorităţi a cucoanelor de la hală, zvîrl asupra trecătorilor nenorocoşi complimentele acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, şi care ating de aproape sublimul. Cît priveşte lucrul acesta din urmă, iau martori pe moldovenii poligloţi, pe nemţii cercetători, pe italienii artişti, pe parizienii călători, care ne cunosc. Dacă literatura noastră e săracă în expresii şi-n energie, şi dacă e neîndestulătoare, atunci ascultaţi pe surugiul acesta, dac adevărat, nalt, voinic, cu înfăţişarea îndrăzneaţă şi sălbatică, cu braţele goale, cu pletele şi cu mînecile largi ale cămăşii fîlfîind în voia vîntului, ridicîndu-se în scări şi pocnind din harapnic în tact pe uliţe, aşa de tare, încît înăbuşă zgomotul scripcilor a cincizeci de lăutari. Mai departe bulgaro-sîrbii, aşezaţi la pămînt greceşte, cu fesul lor mare, roş, pe-o ureche, cu şalvarii largi, bortiţi, cîrpiţi, de culoare îndoielnică, după cum e vreme de colb şi de noroi, dreg caldarîmul în haosul de trăsuri care se încrucişează cu o iuţeală necunoscută nicăieri; se perindează în sfîrşit toate tablourile de viaţă burgheză şi elegantă, de moravuri potrivnice cu atingerea pitorească a tuturor naţiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din oraşul nostru un lucru ideal pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orientale, moi, domoale, strîns legate cu ideile de poruncă, de inferioritate, de despotism şi umilire, de boierie şi de supunere. Aşa, bunăoară, ţiganul dă înapoi înaintea dacului, dacul înaintea băcanului, acesta în faţa boierinaşului ori a slujbaşului, slujbaşul şi boierinaşul se pleacă înaintea unui boier mare şi acesta se închină pînă la pămînt în faţa unuia încă şi mai mare; numai ovreiul se dă în lături înaintea tuturor; şi, lucru ciudat, fiecare simte pe cel mai puternic decît el, fără să se încurce şi în chipul cel mai simplu şi cel mai firesc cu putinţă. Totuşi, de cîtăva vreme egalitatea pare a-şi face loc. Ca în toate ţările, parveniţii sunt obraznici, poporul, cu bunul lui simţ şi în antipatia-i vădită împotriva lor, îi numeşte ciocoi, adică slugi; şi chiar de multe ori cei mai mulţi aşa încep; puţin cîte puţin prin protecţia stăpînilor şi dibăcia, cu care la noi se nasc, de a se tîrî, a linguşi, a sluji, ajung să dobîndească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai stăpînilor lor. Pe nesimţite îşi fac drum aşa fel, încît după o bucată de vreme ajung să se sărute cu stăpînii lor ori, după cîţiva ani, să le protejeze fiii. Vin apoi nemţii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ovrei, ţigani care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a sfîrşi tabloul — trec şi droşti cu repeziciune, cu boierul lungit şi cu sluga care ţine ca o lance, cu înfăţişare voinicească, ciubucul. În toate ţările femeile sunt mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea ce priveşte moda. De aceea şi la noi cucoanele au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat şi măreţ. Tot aşa printre ovreii noştri, aşa de neclintiţi cînd e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, şi care ar vrea să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea şi cu toate celelalte rămăşiţe din evul mediu, ei, care nu vor să înţeleagă că, reformînu-şi costumul, nu s-ar mai expune aşa noroiului şi injuriilor norodului, ovreii chiar încearcă şi ei o revoluţie. Credincioasele întru Moisi s-au împărţit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumuşele, ale ovreimii aristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o numi finanţa noastră şi care prin muncă şi economie şi, deci, prin galbeni a ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră — au primit de-a dreptul toaletele nouă. Totuşi, după o lege a Talmudului, femeile măritate sunt obligate să-şi radă părul capului. Pentru a lecui inconvenientul acesta, ele se împodobesc aşa de artistic cu panglici de tafta, încît nu observi şiretlicul decît foarte de aproape. Pe tafta prind deasupra frunţii cu bolduri un văl de orice culoare, dar de o ţesătură prea fină şi foarte delicată, care pluteşte capricios şi fără griji, jucîndu-se cu vîntul ori dezmierdînd o ceafă minunat rotunjită, albă şi cochetă, şi le dă parcă un aer fantastic. Dacă e adevărat că rasele, şi mai ales rasele pribege, degenerează mai mult ori mai puţin, trebuie să mărturisim, după ceea ce cunoaştem, că filistenii şi confraţii lor aveau mare dreptate să ţie în robie rasa ovreiască; şi oricît de căzute ar fi în opinia lumii fecioarele Sionului, de multe ori eşti ispitit să alcătuieşti o parafrază modernizată după Cîntarea cîntărilor. Cealaltă tabără se alcătuieşte din matroanele ovreimii aşezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale şcoalei flamande; corsajul roş, cu tivel de aur, fusta scurtă, şorţ şi diademă de mărgăritare, felurită ca formă şi bogăţie, moştenire de la mamă la fete, din generaţie în generaţie, din străvechi vremuri. Cînd femeia e tînără şi frumuşică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluţeşte bizar pe cele urîte şi bătrîne; şi eu cred că costumului acestuia, ciudat în ţara noastră, se datoresc superstiţiile populare de vrăji, de copii creştini cărora babele ovreice le scot sîngele picătură cu picătură, împungîndu-i cu acele la sărbătorile Paştilor. Clasa aceasta are ceva respingător, întărit încă cu necurăţenia rău mirositoare de care e îmbîcsită. Ar trebui ovreilor moldoveneşti şi leşeşti un om mare, destul de puternic, ca să-i facă să-şi schimbe costumul; aceasta ar face, fără îndoială, ca mulţimea să nu mai aibă pentru ei simţăminte aşa de duşmănoase. Dintre curiozităţi nu trebuie să uităm harabalele jidoveşti. În alte oraşe, la alte neamuri clădirile mai mult decît oamenii sunt arătate curiozităţii publice; la noi, numai oamenii: arhitectura şi toate artele frumoase n-au prins încă rădăcină. Într-o căruţă naltă şi uriaşă, care are numai lărgimea drept eleganţă, frumuseţe şi comoditate, acoperită pe jumătate c-o pînză cenuşie, la care sunt înhămaţi patru cai alături, împotriva obiceiului ţării, cai zdraveni să-i dai jos c-un pumn nu tocmai tare, se grămădesc în fund, dinainte, pe capră, pe draghini, aşezaţi în capul oaselor, culcaţi pe vine, în picioare, cîte zece, douăzeci, treizeci şi patruzeci de indivizi, puţind a usturoi şi-a ceapă, de toate vîrstele, de toate sexele, scuipînd, dînd din mîini, vorbind toţi odată într-un jargon sălbatic, alcătuit din toate idiotismele, în care predomină însă nemţeasca; murdari, descheiaţi şi rupţi, rugîndu-se cu harhat repezit şi bătîndu-se tare cu pumnul în piept în semn de umilinţă ori de durere. Ovreiul este cel care se roagă mai mult dintre toate neamurile, se roagă în casă, în pragul uşii, se roagă şi pe uliţă plimbîndu-se. În vremea asta conducătorul acestei arce a lui Noe pe roţi învîrte deasupra capului o biciuşcuţă aninată într-o prăjină şi tot smuceşte hăţurile slabe de cînepă şi îndeamnă căluţii cu glas ascuţit. Un ovrei ostenit, aşezat pe draghină, cu picioarele atîrnate afară, îşi reazemă capul pe coviltirul tremurător care adăposteşte de ploaie ori soare pe cei dinlăuntru. În vremea asta unii cască, alţii stupesc şi-şi suflă nasul în poalele laibărilor, aşa de soioase, încît au ajuns impermeabile. Ovreiul care nu şi-a făcut ruga de dimineaţă se ridică drept fără să bage de seamă că a călcat pe un picior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, închinîndu-se de trei ori şi bătîndu-se de trei ori în piept. După aceste preliminarii, îşi trece pe după gît, cum ar face o cucoană cu un boa pe care nu-l răsuceşte, un şal de in foarte fin lucrat şi amestecat cu mătase şi fire de aur şi c-o mulţime de ciucuri la capete, — care sunt un fel de amulete pe care orice bun ovrei trebuie să le răsucească pe degete şi să le sărute după ce le-a înnodat. După asta, scoate din buzunări două cutiuţe cubice, pe care mai întîi le tot sărută cu evlavie; pe una pe urmă o leagă la frunte, şi pe cealaltă, legată cu două cureluşe înguste de marochin negru, o tot împinge pe sub cămaşă pînă ce o suie la subsuoara stîngă. După cît am putut înţelege de la un ovrei gras, cu care mă aflam alături într-o brişcă de soiul acesta, cutiuţa de la frunte ar fi un simbol al tabernacolului; iar celei de a doua mi-a fost cu neputinţă să-i descopăr emblema; presupun însă că cuprinde numele celor douăsprezece seminţii. Deseori întreruptă — rugăciunea odată terminată, ovreiul dezleagă întîia cutiuţă, scoate şi pe a doua din mînecă, sărută iarăşi cureluşele anume rînduite, apoi le trece altuia, care începe de la capăt, şi astfel, cutiuţele şi şalul fac înconjurul întregii încărcături; harabagiul le ia şi el, la rîndul lui, şi-n locul lui se aşează altul. Vineri seara, tîrgul străluceşte de lumini, ca la o luminaţie, şi un zgomot înăbuşit ca al unui stup gata de roit iese de pe toate uliţele, din toate casele. Tot ce cîştigă meseriaşul ori muncitorul cu mîna în şase zile, cheltuieşte în ziua a şaptea pe mîncare bună şi lumînări; în orice căsnicie se găseşte sfeşnicul cu şapte ramuri. Dacă cineva ar avea intenţia să scrie o carte asupra Iaşilor, ori chiar două, nu i-ar lipsi stofă pentru asta. Noi aicea n-am arătat decît trăsăturile izbitoare, colţurile clădirii. Dacă nefăcînd altceva nimic, aş avea putinţa să mă ocup eu cu asta, nu-i stradă, nu-i casă, fie nobilă, fie de rînd, nu-i om care nu mi-ar pune la îndemînă un ridicol ori o lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman serios ori o farsă, o dramă ori o elegie. Am credinţa în Dumnezeu că într-o zi am să-mi dau silinţa, că o să pot dezvălui umbrele de pe acest tablou cam prea întunecat, în care s-ar putea crede că intră mizantropie ori fiere. Fiecare ridicol, fiecare prostie, care se vede, are latura-i poetică; şi dacă nu le-am însemnat, pricina a fost marginile puse paginilor noastre; ele au fost piedica. Dar dacă, după această destăinuire, s-ar găsi printre cititori unul singur care ar putea demasca adevărul observaţiilor mele, dacă publicul ar avea poftă să se scandalizeze şi să conchidă ceva displăcut împotriva autorului, dacă unii ar voi să găsească în ce-am spus personalităţi şi aluziuni — atunci aş ridica mîna împotriva judecăţii şi, tare prin nevinovăţia mea, aş zice întîi publicului: — Unde vezi tu personalitate ori scandal, nu este. O privire generală asupra caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, n-ar putea alcătui o personalitate, prin urmare nici scandal. Dar critica e prea amară, prea aspră; se poate — dar dacă e adevărată, nu-ţi aduc eu oare un serviciu? Bun şi onorabil public, pe care-l stimez, fii îngăduitor de data aceasta şi pătrunde-te de axioma aceea a înţeleptului: că cel care poate să audă adevărul fără să se supere a şi pornit pe drumul înţelepciunii. Îţi făgăduiesc şi contrastul tău, în curînd. O să mai primeşti, nu-i vorbă, încă o sfîrlă, două, dar acelea n-au să te facă să suferi prin ţesătura de poezie, prin vremurile primitive, blănurile de zibelină, moliciunea orientală şi toate fleacurile cu care vreau să le învăluiesc. Dacă judeci, fii drept şi aminteşte-ţi că în proces vei fi şi împricinat şi judecător şi că, oricare ţi-ar fi hotărîrea, efectul se va răsfrînge tot asupra ta. CUGETĂRI SCRISE ÎN ÎNCHISOAREA DE LA CLUJ Fiecare revoluţie trebuie să nască un adevăr pe lume, şi fiecare criză prin care a trecut omenirea a produs un bine sau germenul unui bine, dar nimic pînă acum nu a putut să desfiinţeze falsul patriotism. Falsul patriotism este masca egoismului în timpurile de tulburare. Aceia care speculă libertăţile popoarelor, care nu au alte principii decît interesul personal, alt Dumnezeu decît pe sine însuşi, altă profesie de credinţă decît noi prin noi şi pentru noi; aceia care nu cred nici în popor, nici în libertate, nici în sacrificiuri, nici în devotament, se acoperă cu haina patriotismului în zile de lupte, în zilele cele mari ale popoarelor. Ei par că fac sacrificiuri, dar nu sacrifică nimica, ci pun la dobîndă. * Frazele sunătoare ale acelor ce grăiesc mult ascund adeseori precugetări urîcioase. Adevăraţii oameni ai poporului, aceia care gîndesc ca dînsul, vorbesc puţin, lucrează cît pot şi plîng, cînd alţii tot grăiesc! Poporul suferă şi geme, poporul lucrează, poporul nu grăieşte decît prin tăcerea lui. Cînd adevăraţii oameni ai poporului au grăit şi cu umărul poporului au răsturnat o lege despotică, un rege, o instituţie nedreaptă, falşii patrioţi se îndeasă la paradă, apucă partea cea mai mare... şi atunci devin lucruri neauzite, de care naţiile se ruşinează mai pe urmă. * Sub cuvînt de adevăr şi de bine comun, falşii patrioţi sună în toate părţile, şi în sînul gloatelor se găsesc oameni buni, însă slabi la minte, care se exaltă la vorbele lor, se răspîndesc prin ţară şi tulbură conştiinţa concetăţenilor. Gloatele sunt îndurătoare, căci ele simt puterea lor. Toate popoarele au asemănare între ele, căci au aceleaşi suferinţe; ele au instincturi generoase. Hulă şi blestem asupra celor ce înşeală popoarele! * Oamenii libertăţii sunt pentru respectul şi neviolabilitatea1 omului; falşii patrioţi sunt pentru măsurile de sînge, de închiziţie, de tulburare. * Libertatea nu poate totodată să fie binele suprem şi să sufere arbitrariul. Arbitrarul ucide libertatea, şi adeseori el se naşte din excesul libertăţii, din licenţă2. * Adeseori aceia care strigă în contra aristocraţiei sunt nişte aristocraţi ascunşi în sdrenţele demagogiei, nişte falşi patrioţi. Aceşti aristocraţi de uliţă, de noroi, de patimă sunt cei mai aprigi duşmani ai libertăţii. Ei decretează legile de proscripţie, ei 1 măsoară şi vînd libertatea ca o marfă; ei aruncă pietre oamenilor de pace şi de onoare; ei acuză de trădare pe cine nu vrea să coboare în rîndul lor. Adevăraţii patrioţi sunt senini, căci adevărul este senin ca cerul zilelor frumoase; sunt îndurători, căci libertatea este mizericordi-oasă1; sunt drepţi, pentru că libertatea este însăşi dreptatea. Evanghelia este cartea libertăţii. Hristos nu a zis: “Ucideţi pe aceia care nu vor să creadă în mine”; Hristos a zis: “Cuvîntul este pentru toţi acei care vor să-l asculte”. Dacă Hristos s-ar coborî astăzi pe pămînt, falşii patrioţi l-ar răstigni în numele libertăţii. * O, libertate, tu eşti strigătul lumii, dar nu eşti încă credinţa sa! * Nu bunele legi, dar bunii judecători apără altarul libertăţii. Judecătorii care discută legea, aceia care gîndesc la înaintări şi sunt muşcaţi de şarpele ambiţiei, aceia care consideră legea ca un mijloc folositor pentru sine sunt mai periculoşi decît plagele Egiptului. Judecătorii care se gîndesc la siguranţa societăţii, la suferinţele omenirii, la mărirea sacerdoţiului2, ce sunt chemaţi a exercita, acei judecători, însemnaţi pe frunte cu degetul lui Dumnezeu, sunt adevăraţii stîlpi ai templului Dreptăţii; ei sunt gloria unei naţii. Naţia lucrează pentru toţi, judecătorul trebuie să lucreze pentru fiecare. 1 2 * Cînd judecătorii vor înţelege caracterul sacru al misiei lor, atunci numai libertatea va domni în lume! Zeul degeneră în patimă, şi patima în nedreptate. Judecătorii extraordinari, tribunalele excepţionale, puterile discreţionare1 etc. nu fundează libertatea, ci terorismul. Dacă sunt oameni de bună credinţă, care cred în asemenea mijloace, plîngeţi-i! dar mai cu seamă plîngeţi popoarele care îi suferă! * Terorismul naşte despotismul în numele libertăţii. Despotismul naşte o suferinţă surdă, ce deschide în inimi izvoare nesecate de ură şi de răzbunare. * Interesele leagă pe oameni, dar interesele trebuie să fie reciproce. Fondaţi programul libertăţii pe această bază simplă şi nu va mai exista duşmănie între naţii, nici ură între oameni. Nu ziceţi: “Fiecărui partea sa”, dar ziceţi: “Tuturor aceeaşi parte!” * Cînd şefii naţiilor se vor gîndi serios la fericirea popoarelor şi vor înţelege că mărimea lor adevărată consistă în binele comun, atunci ei vor fi cei dintîi care vor proclama libertatea, căci prin libertate mijloacele fiecăruia se întind, puterile-i se înzecesc, dorinţele nobile îşi iau zbor şi inimile se unesc într-o sinceră frăţie. 1 Însă a înjosi pe unii pentru a înălţa pe alţii nu este un act conform cu principiile fraternităţii, nici cu principiile dreptăţii. Şefi ai naţiilor, judecători, patrioţi! Voi toţi, care aspiraţi a fi mari în lume, gîndiţi-vă în actele voastre că nu este mai sfînt, mai simplu, mai dumnezeiesc adevăr decît acesta: Nu face altuia ceea ce n-ai voi să ţi se facă ţie! * Dacă aş avea să-mi fac testamentul politic, aş zice concetăţeni-lor mei: “O, fraţilor, alegeţi judecători buni! Opriţi birocraţia de a deveni o putere despotică; căci ea nu trebuie să fie decît servitoarea publicului care o plăteşte. Aştupaţi-vă urechea la glasul falşilor patrioţi. Astfel ţara va fi scăpată de trădători şi de călăi”. * Cu cît dobîndesc experienţă prin studiul omenirii, mă conving că libertatea absolută este cu neputinţă în lume, fără o deplină transformare a neamului omenesc. * Printre instituţiile moderne garda naţională este una din cele mai frumoase şi totodată mai periculoase. O gardă naţională inteligentă, serioasă, lipsită de fanatism politic reprezintă siguranţa publică, ordinea, respectarea legilor, libertatea individuală şi nedependenţa patriei. O gardă naţională neinteligentă devine instrumentul orb al falşilor patrioţi. Ea poate să puie în pericol libertăţile publice, înlocuind despotismul tronului prin despotismul uliţei. * Dintre toate despotismele nici unul nu e mai urît decît acel ce cată prin fereastră înăuntrul familiilor, se amestecă în afacerile private şi face a depinde siguranţa, liniştea şi chiar viaţa concetăţenilor de la protejarea indivizilor, iar nu de la scutul legilor. * Libertatea în mîna mulţimii este o armă cu două tăişuri. * Acolo unde principiul egalităţii, deşi consacrat prin lege, nu a prins încă rădăcină în moravuri, minorităţile vor fi adesea victimele majorităţilor, căci gloatele sunt mefiante (neîncrezătoare), neluminate şi lesne de a pleca urechea la minciunile şi la perfidia celor răi. * În aşa stare de lucruri ades libertatea este înlocuită prin brutalitate, şi egalitatea — prin silnica reducere a tot ce este mare la o măsură mică şi degratoare. * Lumea aspiră a se reînnoi! Cine poate însă prevedea toate daunele, toate suferinţele ce sunt rezervate lumii! Numai atunci omenirea va hălădui în bine şi în pace, cînd caritatea evanghelică îşi va relua locul ce i se cuvine în organizarea societăţilor. ALTE CUGETĂRI Nu e nimic mai dulce pe lume decît o duşcă de aer liber. * Prefer de o mie de ori cărarea de la munte decît carieră des-chisă dinaintea mea. * Cîinele este cea mai sublimă expresie a desăvîrşirii omeneşti. * O! Vlad Ţepeş, unde eşti ca să-mpodobeşti cum trebuie toate aceste ţepi înfipte în pămînt romînesc de duşmanii romînilor. * Chiar dacă scapi din nodul alunecos al spînzurătorii, în prima zi eşti pe jumătate strîns de gît. Să fie un efect al gîtului? Ah! dacă n-am avea gît, cum am rîde de spînzurătoare! Rămîne ţeapa, e adevărat... OFIŢERI FRANCEZI ÎN MOLDOVA Întovărăşiţi de doamna baroneasă D... ofiţerii din nr. 23 al Stelei, amăgiţi de un huiet răspîndit că Moldova vroia a organiza o armie, porniră din Cracovia şi după multe întîmplări, precum se întîmplă nenorociţilor fugari, nevoiţi a se odihni în Cernăuţi mai mult decît un ceas, apucară drumul spre Moldova. Iată din cuvînt în cuvînt călătoria lor: “După ce făcusem pe tovărăşiţa noastră a înghiţi o litră de pîine de făină de păpuşoi, muiat într-o butelcă de vin, duşi de un ţăran ce ne silise poliţia a lua cu plată, pornirăm la nouă ceasuri seara spre a intra în Moldova. Vremea era frumoasă, dar noaptea întunecată şi drumurile grele. Fratele-meu da braţul baronesei, mergînd dinapoia trăsurii; eu eram înainte cu călăuzul nostru, arătîndu-i vîrfurile pistoalelor, căci mărturisesc că cugetam că sila făcută nouă de a porni noaptea era pentru a ne prăda pe graniţă. Mergeam de mai multe ceasuri de-a lungul Prutului, picînd de osteneală, cînd calul nostru pică în nisip; zadarnică fu truda de a-l mai scula, calul pieri îndată. Nu ştiu în viaţa mea să fi petrecut un ceas mai greu. Eram pe un drum neştiut, prin o noapte întunecată, straşnică, cu un călăuz ce nu ne putea înţelege. Lucrurile noastre, vrînd a ridica trăsura, fură răsturnate, călăuzul plîngea vita lui, baronesa ţipa cît o ţinea gura, iar frate-mio într-o disperaţie cumplită, ocăra dregătoriile austriace, care puteau încă să ne audă şi să ne tragă în vro temniţă. — Pentru mai multă nelinişte călăuzul nostru se făcu nevăzut!! Ne hotărîm a tăbărî pînă în ziuă în loc; cu perinele de pai ale trăsurii, un obial în răstare şi o prostire, ne îndeletniceam a face un pat, ferit de frig, pentru nenorocita noastră tovărăşiţă, cînd auzirăm în apropiere tropotul unor cai şi glasul mai multor oameni: “Antoane! — strigai la fratele meu, — ia-ţi arme, au să ne lovească“. Huietul apropiindu-se, strigai cu un glas tare şi poruncitor: “Stai: cine e acolo!” — “Un prieten şi iubitor de franţuji, care vă vine în ajutor!” Adevarat, acesta era un boier moldovan, vorbind prea bine limba noastră, pe care călăuzul nostru fusese să-l roage a ne veni într-un ajutor în poziţia desnădăjduită unde eram. Boierul porunci slugilor ce îl întovărăşeau de a înhăma doi cai la trăsura noastră, ne duse în casa sa nu depărtată de drum şi căuta prin toată îngrijirea a ne face să uităm chinurile poliţiei austriece şi relele închipuiri în care ne aruncaseră întîmplările călătoriei noastre şi care semăna a ne deschide calea în Moldova. Mărinimosul moldovan, care venise cu aşa inimă călduroasă în ajutorul nostru şi ne primi cu atîta bunătate la dînsul, ne îndrepta încă pînă la Ieşi, capitala Moldovei, unde ajunserăm în 22 iunie 1817 (16 iunie al nostru). Neştiind unde ne îndrepta, coborîsem în cel întîi han ce văzurăm, aşteptînd ca întîmplarea să vie a ne lămuri şi ajuta în scoposul călătoriei noastre. Prînzul fu vesel pe cît noaptea de pe Prut fusese urîtă; baronesa, încîntată de a ajunge la ţelul călătoriei sale, primi mulţumirile noastre pentru necazurile ce-i pricinuisem: ea se mulţumi cu atîta pentru cheltuielile trăsurii, iertîndu-ne numai a da călăuzului nostru un ce pentru a-şi cumpăra alt cal, lucru ce din norocire nu ne costisa foarte. Visurile de o nădejde, multă vreme deşarte, ne ferici toată noaptea aceasta; mă vedeam în capul unui batalion de greci sau turci învăţaţi de noi în tactica europenească; gradurile, banii, cinstele, nimică nu ne lipsea; nălucirea era întreagă, cînd în zori de zi fui trezit de un ofiţer al domnului, care ne porunci a-l urma la spătarul1, mai marele slujbaş al poliţiei şi al pu 1terii armate. Întrebaţi ce vroiam în Moldova, ne lămurirăm îndată de trista noastră înşelăciune: nici gînd nu era de organizaţie militară în Moldova”. Opresc, iubite redactore, aicea călătoria şi las la judecata şi inima ta două dezlegări: Ce este aist miros de primire a moldovenilor, această inimă pe palmă deschisă ce se înduioşeşte la orice nenorocire, care acest miros pătimaşii îl simt încă pînă a nu ajunge la graniţă?... Oare pentru că şi noi suntem fără de noroc, şi că numai nenorociţii lumii ghicesc durerea nenorocirii? Al doilea este a judeca despre huietul organizării militare a Moldovei pe atuncea: huietul era oare nădejdile patrioţilor ca Tăutu, a republicanilor ca Dimitrie Sturza, sau o cercare a răzmeriţei greceşti ce izbucni la 1821, dar care clocea mai de mult, precum istoria noastră o mărturiseşte? SCRISORI Scrisoare adresată lui V. Alecsandri înaintea plecării în exil la Soveja Iubite! Nu-mi rămîne decît timpul necesar ca să-ţi vestesc că guvernul şi-a pus în minte să facă din mine un om important şi demn de exil. I s-a năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, şi dar el a găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă condamna, ca să capăt simţiri religioase în fundul unei mănăstiri. O! guvern părinte! el nu are alt vis decît fericirea noastră, nu are alt ţel decît a ne face demni de împărăţia cerului. Iată pentru ce el ne înfundă aşa de des în sînul sihăstriilor. Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic romînii, şi întreprind un voiaj gratis, mulţumită îngrijirii guvernului; aşadar, iu-bite, tu nu mă vei găsi la întoarcerea ta lungit pe divanul tău şi dîndu-mi aer de paşă. Cînd te vei revedea cu plăcere sub cerul patriei şi sub tavanul apartamentului tău, vei simţi un mare deşert în suflet, căci amicul tău Russo îţi va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărs lacrimi amare, dacă nu mi-ar plăcea mai bine să rîd în faţa prigonirii! Mîngîie-te, frate, căci toţi cei ce poartă numele de Russo sunt destinaţi a fi persecutaţi: omonimul meu Jean Jacques a pătimit mult în viaţa lui! Ce asemănare măgulitoare pentru mine! Lucrurile mele sunt în boccea; căruţa de poştă mă aşteaptă în curtea ministrului din lăuntru, de unde am să plec; aga fumează ciubucul său de iasomie şi mă îndeamnă să mîntui această scrisoare, în vreme ce fratele tău îmi cîntă din vioară aria franceză: a zis Cezar cînd a trecut Rubiconul; eu am să trec Bahluiul! Prin urmare, voi zice: amice! gîndeşte la bietul exilat şi declamă ades versul celebru: Adio! mă duc să gust plăcerile vieţii contemplative a sfinţilor apostoli şi mă despart de lume fără amărime în contra oamenilor, fie domni, sau... creditori! Singura mustrare de cuget, ce cearcă a mă munci în acest moment, este că bieţii actori împărtăşesc osînda mea. Teatrul romînesc la mănăstire! Ferice de ţara al cărei guvern luminat produce asemenea deşănţate întîlniri! Adio! încă o dată; spune amicilor că îi scutesc de a se îmbrăca în haine negre... etc. 1846* Scrisoare către N. Bălcescu Dragă Bălcescule, Vivat! Victorie! Sunt mîndru de voi ceilalţi şi gloria revoluţiei voastre se răsfrînge şi asupra noastră şi asupra tuturor romînilor! Încă o dată, vivat şi glorie, viitorul poate să nu fie pentru noi, dar nu vom dispărea fără să lăsăm o ultimă amintire despre noi! Dar ce! vorbesc rău despre viitor. Nu, iubite! Mîna nu este atît de îndemînatică ca să urmeze închipuirea frumoaselor planuri pe care le întrevăd! Un mare popor cu o mare ca întăritură, două fluvii care se numesc Dunărea şi Nistru drept centură, cu sînge roman în vine, şi nici Moldova cu fiicele ei, nici Transilvania ori Banat, ci un pămînt romînesc cu o mare capitală, care s-ar chema Roma, dacă vrei, cu mari pieţe numite Piaţa Poporului, Piaţa Traiană, Piaţa lui Ştefan, Piaţa lui Mihai, Piaţa Moldovei, Piaţa Banatului, Piaţa Ardealului. Şi apoi putere, fericire, mărire, glorie! Frericiţi nepoţii noştri! Şi noi fericiţi că am putut, bine ori rău, contribui la acest lucru. Abia ieri am aflat despre revoluţie. De patru săptămîni m-am pierdut în Ungaria şi în Banat, unde, vai! libertatea nu este decît un nume! Dragul meu, am puţin timp să-ţi scriu, fiindcă plec în Bucovina să-mi întîlnesc şefii şi camarazii, dar cred folositor pentru interesul public să-ţi spun cîteva cuvinte despre Ungaria şi libertăţile sale... Ungaria este un cuvînt gol pentru cine n-o cunoaşte decît din ziare, ori din hărţile geografice, şi cu libertatea s-a desfăşurat steagul marţial... fii ungur ori moartea... iată lozinca. În toate părţile unde a pătruns libertatea maghiară, Standrecht-ul a însoţit-o; pentru că 1.500.000 maghiari şi 3.000.000 de alţi renegaţi din toate naţiunile vor să-şi impună limba, legile, obiceiurile la 4.000.000 de romîni şi la 8—10.000.000 de slavi şi de germani, cărora puţin le pasă. Maghiarismul vrea să ajungă o forţă, o putere care să se sprijine pe Marea Neagră şi pe Adriatica, care vrea să moştenească Austria şi visează imperiul lui Atila... pentru aceasta trebuie ca celelalte popoare să-şi uite originea, limba mamelor lor, să-şi forţeze hotarele lor naturale şi obiceiurile lor, ca să se maghiarizeze. Din nenorocire pentru ei, neputinţa lor le depăşeşte sforţările lor de imaginaţie şi visurile lor de mărire. Ceea ce m-a făcut să-ţi spun aceste lucruri este noutatea care s-a răspîndit prin ziare, că guvernul nostru provizoriu a trimis un agent la Pesta! Dragă,eu ştiu că ei trebuie să facă primul pas; cu Dunărea ei vor fi totdeauna la dispoziţia noastră. Gîndiţi-vă la demnitatea tinerei şi puternicei noastre renaşteri. Impresia acestei ambasade a fost foarte neplăcută romînilor. Dealtfel este antipatică naţiunii noastre din toate colţurile. Le e frică să nu ne lăsăm încurcaţi în relaţii care ne vor îngreuia. Ungurii sunt la aman, ultimatum-ul nostru trebuie să fie: dacă nu independenţa aparte ori cu noi a romînilor de aici, cel puţin recunoaşterea unei naţionalităţi deosebite a Banatului, a Transilvaniei şi a romînilor din Ungaria, care, toţi, se ating prin teritoriu, cu limbă, instituţii, reprezentare. Romînii speră în noi! Desfacerea Ungariei este inevitabilă... Aşa că sunt la ultimele mijloace, furcile, violenţa şi terorismul. Şi unde aceasta? În Banat, Transilvania şi la romînii care locuiesc dincoace de Tisa. Să nu uităm că suntem 12.000.000. Cu cît ne vom ţine mai tari, cu atît ei vor acorda... căci slavii nu gîndesc nimic mai puţin decît să-i înghită, ori să-i nimicească!... Deocamdată romînii de aici se zbat în neputinţă şi în sărăcie. Nu uita că Ungaria îşi zice regina fostei Valahii. Trăiască Romînia. Adio,bunul meu, bravul meu... Sărută steagul din partea mea. V-aţi purtat bine. Sărută pe toată lumea. Noutăţile de la voi au fost primite de duşmanii noştri cu duşmănie. La revedere, curînd la Focşani A. Sauvegea Valentineanu, Bălăceanu, Filipescu şi toţi, salutare şi frăţie nu... frăţia ungurească. 4 iulie 1848, Sibiu P. S. Dragă, cu prima ocazie trimite-mi la Iaşi, pe adresa dlui Constantin Duca, bagajul şi geamantanul. Adio! Cînd ne von revedea, îţi voi povesti multe lucruri de aici şi cum, după ce am izbutit să scap de Sturdza, era să fiu spînzurat în Ungaria. Deviza aici este: libertate... frăţie maghiară sau moartea! * Bilet din închisoarea din Cluj către V. Alecsandri Iubite A..., În Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar Ellyen sabaciag însemnează lanţuri pentru romîni. Ergo, am fost arestat la Dej, şi chiar acum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să mă ducă la Cluj; însă nu fii îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şi sigură presimţire că nu mi se va întîmpla nimic. Această siguranţă îmi vine din credinţa că romînul nu piere cu una, cu două... Furia ungurească e atît de deşănţată şi de comică; lungimea pintenilor şi a mustăţilor maghiare e atît de exagerată, încît, departe de a înspăimînta, ele îmi inspiră un rîs nebunesc etc... * Bilet din închisoarea de la Cluj către prietenii din Iaşi Fraţilor, nenorocirea care prigoneşte ţara noastră mă apasă şi pe mine. De săptămîni întregi stau închis fără a cunoaşte culpa mea. Am aşteptat dreptatea şi dreptatea nu vine! Iubiţii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mîhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă opreşte de a fi ţării de folos... şi dar eu mă consider ca un om şters din cartea vieţii. De trei zile cînt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoş; să fie oare o presimţire? Închinare-aş şi n-am cui, Închinare-aş murgului; Dar mi-i murgul cam nebun Şi de fugă numai bun. Închina-voi ulmilor, Uriaşii culmilor, Că sunt gata să-mi răspunză Cu freamăt voios de frunză; Ulmiii că s-or clătina, Frunza că s-a scutura, Trupul că mi-a astupa. * Protest către Consiliul de război din Cluj Domnilor, Am aflat că aveţi să vă ocupaţi chiar astăzi de chipul cel repede prin care socotiţi să mă trimiteţi într-o lume mai bună. Unii membri mai miloşi din consiliul d-v. înclină pentru spînzurătoare; alţii, mai artişti în gusturi, opinează pentru ţeapă. Pricep că spectacolul unui romîn spînzurat ori chiar tras în ţeapă trebuie să fie dulce şi plăcut în ochii unui magiar, dar nu protestez cu mai mică hotărîre în numele dreptului ginţilor şi mai ales în numele lui Kossuth contra oricărui fel de execuţie aplicată persoanei mele. N-am gust pronunţat nici pentru ţeapă, nici pentru spînzurătoare; şi, făcîndu-vă această declaraţie, cu toată sinceritatea care mă caracterizează, mă măgulesc, domnilor, cu nădejdea că împărtăşiţi în totul gustul meu. Drept care semnez cu hotărîre. A. Russo, Cetăţean liber al Romîniei, Cunoscut de aproape al marelui Kossuth * Protest către comisarul guvernului din Cluj Domnule conte! Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistat ca un simplu spectator la evenimentele acestei ţări, bucurîndu-mă de ospeţia ce o primisem; şi dorind în fine ca să mă întorc în patria mea, am luat drumul cel mai drept, adică pe la Dej; se vede însă că în Ungaria drumul cel mai direct nu-i nici cel mai scurt, nici cel mai sigur, căci deodată m-am trezit arestat, despoiat de lucrurile mele, cercetat pînă la piele şi întemniţat!... Trist şi neaşteptat efect al ospeţiei maghiare! În zadar am protestat, în zadar am cerut să mi se spuie motivul unei asemenea maltratări; nici un membru al autorităţii nu a găsit cu cale să-mi răspundă oficial. Iată însă prepusurile zeloşilor împiegaţi, care mi-au deschis porţile închisorii: 1-iul prepus. - O femeie m-a văzut făcînd semne misterioase în Dej!... Cui? Al 2-lea prepus. - Sunt romîn! Al 3-lea prepus. — Corespondenţa găsită în valiza mea este în limba franceză! Al 4-lea prepus. - În acea corespondenţă nici nu se pomeneşte numele de Ungaria! Ap 5-lea prepus. — Trebuie să fiu emisar rus! Al 6-lea prepus. - Trebuie să fac parte din comitetul croato-slo-vaco-sîrbo-valaco-saxon format contra Ungariei! Pe temeiul acestor grave prepusuri domnii judecători îşi frecară mîinile cu mulţumire şi mă întemniţară cu convingerea naivă că şi-au salvat patria! Domnule conte! Veţi găsi negreşit că am tot dreptul să protestez în contra unui asemenea act arbitrar al autorităţilor subalterne din Dej, care, după ce au pus mîna pe mine, şi-au apropiat totodată şi valiza mea ca una ce, după socotinţa lor, conţinea destinul şi viaţa Ungariei! Protestez dar în numele legilor, în numele libertăţii individuale, în numele dreptului ginţilor şi cer o satisfacere deplină în contra agenţilor care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacre ale dreptăţii etc., etc., etc. Această protestare a mea va părea poate cam lungă, domnule conte, însă nu cred să vă pară atît de lungă, precum mi-au părut mie lungi aceste opt săptămîni de captivitate etc. 1848