I
   
   Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitîndu-mă în jos şi privind pămîntul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el şi a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stînd cu ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adînc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?
   Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpîni într-adevăr numai cînd te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar cînd, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricît m-aşi strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.
   Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curînd. Nu fusese chiar curînd, dar nici prea tîrziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hîrtiilor, mîncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scîrţîitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, rîgîitul, gîndul la muierea tînără pe care o vor strînge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sînt condamnat să nu mai fiu liber pînă la moarte...
   Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pămînt, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gîndul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pămînt chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum...
   Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atît de repede încît se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă da scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. "Ce rost au ăştia?", zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rînjit cinic: "Ce Eminescu?! Eminescu e mort!"' Vroia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerînd adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. "Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămîne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, cînd îl citesc simt că e printre noi, aievea." "Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir." Puteam atunci să accept această gîndire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea?
   Dar iată-mă atingînd, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gîndul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, cînd am săvîrşit prima infamie...
   
   
   II
   
   Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut pe atunci decît mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gîndirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi cînd pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urît, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie vîrstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse.
   Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut in conştiinţă într-o zi cînd am citit în Platon următoarea afirmaţie: "Dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, cei mai în cîştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi". Citatul e exact pînă la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, cînd am închis cartea şi am gîndit cu neasemuit orgoliu: "Ei bine, Platon, moartea nu e sfîrşitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucît virtuoşii ar avea alt destin final decît al ticăloşilor?" Aici e cazul să adaug" că, deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănîncă viermii... sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici in iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adînc, o să mă opresc curînd asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfîrşitul a tot? Hadesul şi Cîmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sînge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer? Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scîrbă şi le scutura de coperţi ca şi cînd s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stîrnind în mine o astfel de ură încît nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon, "dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Latcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănînce viermii pe amîndoi şi nemurirea să înceteze". Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blîndeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). "Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?" "Nu cred, părinte!" "Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să te închini?" "Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de cîte ori se aşează şi se scoală de la masă." "Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sînt părinţii tăi?" a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama casnică şi că sînt singurul lor băiat... "Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întîmplă... o să vezi tu cum o s-o păţeşti cînd o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi..." Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întîmple, dar mi-am dat seama, adică am gîndit că părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. "Bine, părinte", i-am răspuns şi am ieşit rînjind...
   În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sînt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvîrşi ceva nepermis nu mă ispitea. Mai tîrziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea rîsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cîrnăţăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumînare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întîmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut nici un efect şi nu invidiam nici pe departe pe cîrnăţăreasă în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo...
   Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumînare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cîrnăţăreasă grasă.
   
   
   III
   
   Învăţase şi ea la liceu (făcuse cîteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că pămîntul e rotund, că e o planetă care se învîrteşte în jurul soarelui şi că distanţa dintre pămînt şi cea mai apropiată stea... da' nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sînt adevărate, erau simple lecţii, care trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet... Cum? Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele "dacă dă Dumnezeu" sau "dacă ne-ajută Dumnezeu" sau "s-a supărat Dumnezeu pe noi", rostite în casă, auzite şi pe stradă şi confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adînci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gînd care îmi venise într-o zi cînd mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea "în ceruri" mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un rîs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de cîteva sute de kilometri înălţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rînd chiar cuvîntul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vîrfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pămînt, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sînt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi, înspăimîntată, se închina cînd geamurile casei noastre erau zgîlţîite de suflul trăsnetelor apropiate. În acelaşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă, şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: "ce te-a apucat?" răspundea decisă: "să iasă microbii". În acelaşi timp eu venisem pe lume ca "un dar al lui Dumnezeu".
   Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. Cînd se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atît de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atît de vie, să pornească adică atît de mult din adîncul fiinţei ei, încît poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încîntat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: "fă, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea". Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Cînd venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strîngea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atît de mare încît ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfîrşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simţea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întîmplă în alte case. Îi ajungeau, se pare, acele clipe 
   cînd mama, încă în casa părinţilor ei, îl întîmpina plină de viaţă şi de afecţiune. Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atîţia bani cît avea el chef, să lipsească de-acasă, să întîrzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume... Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Cînd spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atît de liniştită şi de frumoasă încît acest spălat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întîmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mîinilor mamei, cînd mi-o punea înainte, erau atît de încetinite şi îmi sugerau atît de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încît fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic) impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit... Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mîini umane destoinice care le făcuseră, pe cît era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului avînd grijă să n-o risipească de desordinea pe care ar crea-o eliminînd un lucru din viaţa ei, de care sînt legate clipe de preţ, ziua cînd l-a cumpărat, cînd era poate fericită, cînd afară era poate primăvară, cînd vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mîna bărbatului care o strîngea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adînc, diafan... Mama a murit lăsînd în şifonier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă decît viaţa ei... Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu.
   
   
   IV
   
   Tatăl meu nu se gîndi s-o gonească pe mama nici după ce anii trecînd ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tînără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gîndul îndreptat spre ea, cea preacurată care, fecioară fiind, născuse prin sfîntul duh . Sfînt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întîmplă cu mama cînd nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atîtea altele, i se deslegă totuşi limba şi păstrîndu-şi secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărîre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvîrşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergînd înapoi pînă la nouă neamuri şi care nu întîrziau să-şi ceară "răsplata". "Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi!" Tata nu era sarcastic şi nici ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. "Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atîţia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă..."
   Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg. "îmbracă-te şi tu mai bine, continua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă biserica." Mama avea destul humor ca să surîdă de furia lui, îi spunea "e numai gura de tine!"; nu-i urma sfatul decît în parte, îşi mai cumpăra cîte-o rochie, dar sprîncenele ei erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-l spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint, rămîneau aşa cum i le ştiam şi cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă de extaz cînd mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara cînd mă culca şi mă închina, stînd umilă, adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp "al lui Dumnezeu"...
   Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci şi opt, cînd între ea şi tata se întîmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întîmplase ceva încă mai demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea tîrziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei adormeam toţi îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scîrţîitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pîndă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decît trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimîntat: "Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?" Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit: "Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?" Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgîlţîi: "Pleacă de-aici!", cu un fel de oroare înspăimîntată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va întîmpla cu ea? Tata scoase un fel de mîrîit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă cuvîntul "ruşine", dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu: "Nu ţi-e ruşine, om bătrîn?!". Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atît de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrîn? Tata nu era nicidecum om bătrîn, era subţirel şi tînăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftînd, sau văitîndu-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrînă!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbîrcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură cînd mă săruta ca şi atunci cînd eram mic, nu lîncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcînd sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întîmpla în alte familii, bănuiam că asta se intîmpla totuşi în lipsa mea sigură de acasă, cînd plecam pe la rude sau la vreun coleg... Dar iată că nu ! De cînd oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gîndesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai demult mama... şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfîrşitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrîn s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare. "Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sînt bătrîni amîndoi şi mama are dreptate..." Aşa am gîndit în clipele acelea, dar dimineaţa, cînd i-am văzut pe amîndoi, acest gînd s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vîrstei şi confundă, adică nu fac nici o deosebire între o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul ei încă tînăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată cînd am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surîs de complicitate şi, ca din întîmplare, m-a atins cu şoldul... Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surîsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine... Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai tîrziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă...
   
   
   V
   
   Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după întîmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una...
   Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă. "Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?" Ea rămase o clipă nemişcată cînd mă auzi prima dată pronunţînd în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărît: "Nu ţi-e ruşine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?" "Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e ruşine, măgarule! Întîi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gîdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mîngîiem? Rămîne cuvîntul ruşine. De ce mi-ar fi ruşine?" "Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sînt vorbe la un băiat bine crescut?" "Ei na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creştere..." "Dar despre ce e vorba?" "E vorba despre religie." "Şi ce-ai tu cu religia?" "Am! Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor."
   Atît am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi cînd aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mînca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă făcînd-o să nască o puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce vroisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întîmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte... Era adevărat, se întîmpla ca unii prinţi sau regi să prindă cîte-un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gîndul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie.
   Credincioşii însă nu resimt primul şoc cînd li se da o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, cînd mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mîna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre pămînt vreme îndelungată. "Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfînt, ci un neputincios, nu-l săvîrşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică... Apoi întru tîrziu: Sfîntul apostol Pavel întîi i-a căsăpit pe creştini si pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor."
   Nu mi-a răspuns decît după cîteva luni, cu o tristeţe posomorîtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. "Daca o să mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre." Eram numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de cîtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos,  tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul  se descurcă formidabil cînd poliţia îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicînd acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vîrît în desagă. Zîmbeam. Îmbătrînind, gîndeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiţie adîncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspîndea. Credinţa era ceva secundar. Mama, văzîndu-mă zîmbind, se învîrtea pe lîngă mine şi, prins de un elan, dar rîzînd, i-am povestit scena şi i-am tradus şi pasajul de şoc. "Şi tu de ce rîzi?" m-a întrebat. "Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră sufletul." "Aşa a făcut şi Isus", mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gîndul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre.
    Am sărit din pat. "Care păcate, marnă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atît de frică să-l faci! Ai omorît pe cineva, sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai omorît bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sîngele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi, sau dacă nu poţi acum, începe prin a te gîndi şi într-o zi, tot gîndindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie..."
   Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearceaf, cu mişcări care nu se mai sfîrşeau, cu bărbia în piept, posomorîtă şi mîhnită. N-avea de gînd să-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele. "Ce e păcatul, mamă, spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simţi că ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crîcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi pînă seara, ca să-ţi cîştigi pîinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu cînd v-a prins că aţi mîncat din pomul cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mîncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi pînă seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzînd cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc... Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tîmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvîntat». Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi sînt mai simpatici decît virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Cînd se adună cîţiva inşi la un loc despre cine vorbesc cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi cînd îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun întrebări care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu cîştigarea pîinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupaţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă... Sînt singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna..."
   M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoşi sau doritori de virtute. "Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!" "Eşti un copil, zise ea, o să afli singur ce e."
   Ştiu de pe acum, sînt în număr de şapte, numite păcate capitale, invidia, zgîrcenia, desfrîul, pofta, furia, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au nici un haz dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează cînd vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am rîs de m-am prăpădit cînd am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, pînă intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald... Ce tîmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mîncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a urcat pînă sus pe stîlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza cea mare şi ne-am strîns toţi să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se clătina stîlpul cu el. Bine dar.... a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar... Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipînd de groază că nu se mai putea ţine. Cînd a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiţi-i, domnilor, alviţă, acestui ticălos, şi noi, rîzînd, în fond încîntaţi de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mîinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. În ce priveşte lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, cînd i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sînt muiaţi şi a preferat să se lase spînzurat decît să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?" "Leneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pămîntul după el." "Da, am convenit, asta e scîrbos". Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp.
   A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din  avusesem un surîs, retorica mea era de copii, exemplele mele inocente.
   
   
   VI
   
   Se însenină şi reveni seara asupra patului meu, continuă să mă închine şi eu o lăsai. Curînd însă îi dădui o lovitură care o răni adînc. Nici nu ştiu dacă această rană s-a mai închis vreodată în sufletul ei. Astăzi sînt înclinat să cred că nu, fiindcă abia acum, în liniştea celulei mele, îmi dau seama cu adevărat că în sufletul ei cuvîntul păcat însemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit vreodată că putem săvîrşi ceva abject rămînînd curaţi, dacă, bineînţeles, curaţi sîntem şi, dimpotrivă, putem fi puri în faptele noastre şi murdari în noi înşine. Mişcarea sufletului ei, faţă de acest amestec dintre bine şi rău, pe care nu-l ghicea că poate coexista într-un om, avea ceva spectaculos, aş zice fatal, cum a fost hotărîrea ei, a cărei cauză n-am descifrat-o şi n-o înţeleg bine nici acum, de a înceta, încă tînără, să-şi mai primească bărbatul în pat. Nimic n-a clintit-o şi nici nu i-au ajuns vreodată la ureche şoaptele care ar fi făcut-o să afle că în cele din urmă tata, fără s-o părăsească şi să înceteze să ţină la ea, îşi găsise totuşi o altă muiere cu care trăia. Pe vremea aceea însă tata se pare că se resemnase cu acest gînd, sugerat de ea, că adică era bătrîn şi că ciclul lui se încheiase, şi el fu acela prin care primi ea lovitura. Nu-l cruţai nici pe el în reacţia mea, care fu de o mare violenţă, dar el suferi mai puţin, nefiind prăpăstios în gîndire, deşi era la fel de curat ca şi mama. (N-o luase el de soţie fiindcă îl mişcase mai mult dorinţa ei de a se mărita, decît dragostea, deşi îi plăcuse mai mult una din surorile ei mai mici?) Trebuie să reamintesc, înainte de a povesti ce s-a întîmplat, că încă de pe atunci, de la optsprezece ani, băgasem de seamă că fetele mă ocolesc. Erau foarte înţepate cînd încercam să le fac curte, pur şi simplu îmi întorceau spatele, ca să fie vesele cu alţii şi mă trezeam într-un grup singur, vorbind fără să fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta. Asta se petrecea cînd ne plimbam sau cînd făceam acele mici excursii pe la marginea oraşului şi prin pădure. Eram treaz, nu mă pierdeam în psihologia de grup să nu-mi pese sau să nu-mi dau seama că un cuvînt de-al meu nu stîrnea nici o reacţie şi să mă mulţumesc să fiu vesel fiindcă erau ei, să rămîn adică un simplu figurant. Tăceam. Şi atunci se observa şi în mod stupid eram luat la vale, se rîdea în mod neglijent de izolarea mea, care era opera lor... Mă înfuriam, nu mai ţineam seama că erau şi fete cu noi şi le spuneam la toţi că sînt nişte imbecili; deveneam astfel de prisos şi incomod. Desigur că nu mai aşteptam să fiu evitat şi renunţam dinainte să mai ies cînd mi se propuneau astfel de plimbări. În reuniunile închise, la aşa-zisele ceaiuri, se petrecea acelaşi lucru. Într-o zi totuşi mă îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din cînd în cînd cîte-o privire şi începui să trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un băţ în mînă (din pricina cîinilor!). Cu acest băţ făceam să se audă prezenţa mea în cartier, lăsîndu-l să alunece pe grilajele porţilor şi, fireşte, stîrnind cîinii. Dar Paula nu se arăta. Un an de zile a durat această dragoste a mea neîmpărtăşită, pe urmă am renunţat. Mai tîrziu (desigur, mult mai tîrziu!) ea însăşi mi-a povestit. Însurat fiind, de aceste vizite ale mele şi rîdea şi acum de faptul că foloseam acel băţ ca să-mi anunţ prezenţa. Aşadar mă vedea. "Şi tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieşeai, dacă îţi dădeai seama că pentru tine veneam?" "Pentru mine, a exclamat ea surprinsă. De unde să ştiu eu că veneai pentru mine?" Şi mi-a spus acest lucru cu aceeaşi neînţelegere pe care o avea şi atunci, deşi acum era o eminenţă în pedagogie, făcuse carieră în această direcţie. Dar tot idioată rămăsese. Astfel am început să mă interesez de altfel de grupuri, de altfel de băieţi şi fete, grupuri pe care pînă atunci le dispreţuisem. Nu se interesau ei de filozofie şi cultură, cum să spun, nici ceea ce învăţau în mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor şi absolut, fie că erau băieţi de la ţară, fie că erau din oraşul nostru. Rămîneau aşa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat cum, dacă ar fi să-i idealizez puţin şi să spun cum i-ar fi plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu fondul primar nealterat. În minte, cultura născuse trufie, ei erau nişte animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine şi în rău, frumuseţea corpului pe care le-o dădea tinereţea, mugetul cînd apărea dorinţa, iar constrîngerile, adică învăţătura şi cîteva noţiuni morale elementare, le acceptau fără probleme, cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că grupurile în care eşuasem înainte aveau o aură. Pentru a fi scurt aş putea să spun că respectul lor faţă de valori semăna cu al preotului cinstit, care, dacă s-a hotărît să trăiască oficiind în biserică şi să primească pentru asta bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total în el însuşi, dar cel puţin în faţa oamenilor, şi să nu-şi dea în petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitaţie, cum îi spune Hamlet mamei sale păcătoase, îndemnînd-o să înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă dorinţele nu pot fi încă domolite în conştiinţă.
   Apropierea mea de cei pe care îi dispreţuisem mai înainte se făcu, aş putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în sinea mea încetai să-i mai dispreţuiesc, fără să fi vorbit vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atît de spontan şi cu atîta căldură încît inima îmi bătu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care într-o recreaţie se apropie de mine, mă apucă pe după umeri şi îmi şopti: "Petrini, îmi spuse, nu vrei să vii diseară undeva să ne distrăm şi noi?... Mai lasă cărţile... Ştii ce spune Goethe, o privire în cărţi şi două în viaţă... Zău! Ai să vezi ce plăcut o să fie!" Şi chipul lui exprima atîta sinceritate în dorinţa lui de a mă face să mă simt bine, încît surîsei şi o emoţie puternică mă cuprinse... "Cine mai vine?" îl întrebai. "Szekely!", zise el mirat, ca şi cînd ar fi trebuit să ştiu. "Şi mai cine?" "Pretorian!" exclamă el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian, adică, auzi, cine altul, vedeta şcolii la fotbal, supranumit Puloş (fiindcă în meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, în chiloţi, se împiedica pe extremă, cînd fugea, de propriul lui organ procreativ şi noi strigam: hai Puloş! hai Puloş!) şi în plus băiat plin de viaţă, cu toate că mediocru la învăţătură. Era regăţean, taică-său, un om cu stare, proprietar de moară sătească, pe undeva prin Teleorman. Avea rude în oraşul nostru şi de aceea venise aici, în loc să se fi dus la Piteşti sau Turnu-Măgurele. Szekely era un ungur distins, de o eleganţă deosebită, simpatizat în tot liceul pentru că vorbea romîneşte perfect şi preferase liceul nostru în locul celui unguresc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent şi cu cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de ţară, tot regăţean, se ştia despre el că are o droaie de fraţi prin licee şi că părintele trăgea din greu să-i ţină pe toţi. În timp ce Szekely şi Pretorian schimbau costumele în fiecare săptămînă, Asanache nu şi-l schimba pe-al lui niciodată. În ceea ce mă priveşte, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt costum pe pat o dată la trei luni. "Şi, zic, unde mergem?" Asanache se uită la mine cu privirea lui de bivol mirat (de spectacolul vieţii, de bucuria de a trăi, cu toate că, brunet masiv şi posomorît cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici măcar n-avea conştiinţa că există) şi îmi spuse cu acelaşi patetism şoptit şi mirat că cum nu ştiu: "Cum, la «Mama răniţilor»!" "Ce e asta?" "Ai să vezi! E o cîrciumioară!" "Bine, dar eu n-am bani!" "Au Puloş şi Szekely! Dar, adăugă el, Petrini, dacă vrei să te distrezi bine, nu strică să vii şi tu cu ceva bani."
   "Mama răniţilor" nu era deloc o cîrciumioară idilică aşa cum crezusem, deşi locul unde era aşezată, undeva la marginea oraşului, printre casele acelea rare şi sărace, dar în care verdeaţa şi mirosul florilor acopereau totul, era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simţeai curenţii văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tăcerea locului dîndu-ţi acel sentiment, pe care îl simţim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică şi de diminuare a obsesiilor, de scădere a importanţei gîndirii şi impulsurilor vieţii noastre interioare: sîntem mai mici decît vasta natură, dar şi mai mari cînd ne contopim cu ea, fiindcă ştim, în timp ce un deal minunat, un munte superb nu sînt astfel decît fiindcă îi vedem noi...
   Cînd am intrat înăuntru mi-am dat seama, fără să fi ştiut dinainte ce însemna acest lucru, că "Mama răniţilor" era un local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, pereţii înnegriţi de fumul ţigărilor şi la tejghea, într-adevăr o "mamă", o doamnă între două vîrste, grasă, cu privirea de o duioşie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă mă întrebă: eşti într-adevăr rănit? Sper că nu eşti un destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost sfărîmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poate fi găsit, cu condiţia să nu te îmbeţi şi să începi să urli, sau să arunci cu paharele în pereţi... Mă uitai în jur. În timp ce Puloş vorbea ceva în şoaptă cu această femeie şi chiar aşa era, nimeni nu striga, nu cînta ca la beţie, nimeni nu vorbea cu glas tare. Clienţii erau aceiaşi pe care îi vedeai în restaurantele bune, domni bine îmbrăcaţi, şi era de mirare că nu văzui nicăieri oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei puţine. Găsirăm o masă pe care o chelneriţă o şterse şi puse peste ea o faţă albă şi ni se aduseră vin şi fripturi. Ciocnirăm... "De ce îi spune «Mama răniţilor»?" începui eu conversaţia. N-ai fi zis că era necesară, la toţi ne juca bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simţi bine aşa, privind la ceilalţi şi tăcînd. "Nimeni nu ştie. zise vînjosul şi pateticul, în aparenţă sumbru, Asanache. A fost geniul ei cînd a născocit firma de afară." "O fi datînd, zic, de pe vremea războiului mondial şi o fi fost făcută special pentru răniţi?" "Nu, zise Puloş, clădirea e nouă, e construită special de patroană pe un teren proprietatea ei, revenită de la o moştenire. «Mama răniţilor»- are şi o băcănie în centru, unde şi stă deasupra, aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă şi are un băiat care o stoarce de bani, un ofiţer cam zurliu... A, ce surpriză! exclamă el ridicîndu-se în picioare, într-adevăr cu o surpriză extremă pe chip, ce faceţi domnişoară, poftiţi, luaţi loc... Permiteţi?..." Şi trase un scaun şi toţi făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din pămînt, nu băgasem de seamă cînd venise.
   Îşi scoase pardesiul uşor, de toamnă, un pardesiu verde, elegant, îl puse pe spătarul scaunului şi se aşeză. Zîmbea, avea un chip luminos, uşor alungit, nasul mic, ochii uşor adormiţi, dinţii ca de copil. O fetiţă! Dacă bluza decoltată n-ar fi lăsat să se ghicească sînii care mă ameţiră chiar în clipa cînd o priveam. "Nu cunoşti pe toată lumea - zise Asanache cu o voalată, şoptită voce fraternă, plină de acea căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnişoara Nineta Romulus, elevă pe-a şasea..." Nu măi spuse la ce şcoală, la ce liceu, turnă vin în pahare şi continuarăm masa. I se aduse şi fetei o friptură. Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca şi cînd am fi sărbătorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un surîs fermecător şi după primul pahar ochii ei adormiţi se treziră şi glasul i se auzi, inocent, cînd era întrebată dacă a mai văzut-o pe... o cunoştinţă comună, ce-a mai făcut de-atunci... (care atunci? am gîndit eu) a fost nu ştiu unde, sau a stat acasă şi a citit...
   Petrecerea era simplă; se rîse îndelung cînd eu, la un moment dat, adresîndu-mă lui Pretorian, îi spusei domnule Puloş şi în alt moment, cînd trecînd la anecdote, Szekely, cu o distincţie rară, ne povesti cum odată, pe timpul imperiului, un ofiţer romîn fiind invitat într-o înaltă societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-l înveţe să spună în ungureşte gazdei cîteva cuvinte frumoase cînd avea să fie întîmpinat. Şi acela îl învăţă să pronunţe următoarea expresie:  Ofiţerul l-a întrebat ce înseamnă şi acela i-a răspuns că e ceva intraductibil, dar are semnificaţia de urare, de bine v-am găsit. Romînul se prezintă deci la recepţia respectivă, gazda îi ieşi înainte şi îi întinse mîna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se uită în ochi şi pronunţă distinct expresia. Înalta doamnă a scos un ţipăt şi s-a îndepărtat; i se spusese, şi aici Szekely traduse exact şi direct ce însemna acea expresie, adică o porcărie, în romîneşte bizară, organul calului în curul dumitale. Domnişoara Romulus rîse tare, în cascade, cu rîsul ei cristalin, cînd auzi expresia pe şleau.
   Era plăcut, oricum eram ascultat cînd vorbeam, fireşte nu despre filozofie, ci despre lucruri obişnuite, palpabile, care aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat în concret. Ce era mai curios e că ei nu pălăvrăgeau, cu pretenţii de subtilităţi, cum făceau cei dintîi, şi platoşa încă subţire, totuşi platoşă, care le acoperea gîndirea secretă (aveam să-mi dau seama curînd că aveau o astfel de gîndire) sporea sensul cuvintelor obişnuite. Cînd Puloş spuse: ce părere aveţi, ne îmbătăm?, ceilalţi reflectară, apoi cînd Asanache răspunse, hai să ne îmbătăm, eu izbucnii în rîs, fiindcă un humor irezistibil dar şi involuntar ţîşnea din patetismul lui sumbru. Distincţia cu care Szekely spunea anecdote deşucheate şi fără un surîs făcea mai mult decît aroganţa neacoperită de nimic a celor care ar fi vrut ca eu să fiu în grupul lor un simplu figurant.
   S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o să-mi facă rău şi mi-au spus: "Nu-ţi mai turnăm, să nu ne înjuri pe urmă". Şi mi-au luat paharul din faţă. Ştiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Beţia l-a făcut pe Puloş să ne povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el însuşi, vîrît în istorii cu văduve ale căror reacţii în faţa lui mă fac şi acum să rîd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic inventiv în conţinut, uluit el însuşi că suportase nişte măgării ale unor colegi şi chiar profesori fără să le zică nimic (se frămînta furios pe scaun şi parcă se desmeticea, se trezea la viaţă şi devenea conştient că era un om prea bun, prea iertător, cînd, voinic cum era, putea să-i facă pe toţi pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit bombastic în cinstea domnişoarei Nineta Romulus, care, deşi bea ca şi ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. "Odată, continuă Puloş după un timp, m-am încurcat cu o farmacistă din Costeşti care prima oară cînd ne-am pomenit desbrăcaţi în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul... decît cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac şi să plec... Era furioasă, cu toate că eu eram blînd, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte în pat şi îi ascultam protestele, care nu mai încetau, şi nici nu se grăbea să se îmbrace la loc... Ştii ce, mi-a spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situaţie din Boccaccio, pune-ţi o glamnică şi atunci... A, nu ştiţi ce e o glamnică... un fel de basma neagră înfăşurată în formă circulară, o pun muierile pe cap cînd vin cu vadra cu apă de la fîntînă să nu le doară creştetul... Şi ea vroia să-mi înfăşor... cu o glamnică... Şi-mi dă un batic de-al ei... A început să mă sărute, pe urmă nu-mi mai dădea drumul de după gît şi în toiul iubirii o aud că îmi şopteşte la ureche: ştii ce, poţi să dai la o parte glamnică... Da?! Numai că eu, de la început, fără să vadă ea, o dădusem de mult la o parte... Alta, tot aşa, cu toate că ştia bine cine sînt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine în timp ce o iubeam ţiindu-i spinarea în braţe s-a holbat: Cine eşti tu, zice, de unde vii?" Szekely izbucni într-un rîs subţire, piţigăiat, înalt... Asanache îl potoli: "Şandor, mai încet, nu uita unde sîntem..."
   Totuşi, nu se clătina nimeni cînd am plecat, iar eu am făcut bine că i-am ascultat şi n-am mai băut. Au luat-o toţi trei înainte, discreţi dar hotărîţi, spunîndu-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnişoara Nineta acasă. Am înţeles de îndată (şi m-am împăcat senin în aceeaşi clipă cu acest gînd) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gîndul lor secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor şi a-mi face cunoştinţă cu această ocazie şi cu o fată frumoasă care să ne cimenteze prietenia.
   Ea m-a apucat strîns de braţ şi s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere. Într-o casă fără lumină electrică, dar altfel bine clădită, mare şi asemeni celor din cartier scăldată în flori şi pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa şi a început să se desbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici eu nu ştiu ce, că trăiesc o clipă de irealitate şi n-aş vrea să se spulbere aşa curînd... Şi atunci ea mi-a răspuns într-o şoaptă minunată: "Nici nu se va spulbera". Şi s-a apropiat de mine, m-a înlănţuit şi început să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. Şi abia astfel trupul ei gol care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe cînd ea se desbrăcase deveni tangibil şi trezi în mine, cu violenţă, dorinţa care mă torturase atîţia ani în singurătate şi în vis...
   Era chiar ca în vis cînd mă trezii în intimitatea fiinţei ei, ca într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera şi ea care nu iubea ca mine pentru întîia oară scotea suspine ca şi cînd eu eram cel puternic şi experimentat şi ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pînă atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să ştiu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din braţe şi în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atît de covîrşitoare încît în chiar acele clipe mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului.
   
   
   
   VII
   
   Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea, şi avea şi rude înstărite care o ţinuseră pînă nu demult în liceu... Atît îmi povesti din viaţa ei, nu mai mult, dar pe mine nu mă interesa viaţa ei de pînă atunci, prezenţa ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceaţa ameţitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire...
   Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să le spun părinţilor de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit, pînă în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrăţişări care, dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aş mai fi trăit-o cu ea. Ştiam şi de ce, dar asta îmi sporea şi nu îmi potolea adînca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ţi-e sete şi pe urmă după ce bei treci pe lîngă el. Dar cîte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să şi-l ferească, şi cu cît strategia pe care o folosesc e mai complicată şi ele mai greu de cucerit, cu atît sînt mai preţuite. Am înţeles mai tîrziu, ca noi toţi: plăcerea constă în a cuceri această cetate şi fericiţi sînt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preţ, cînd abia începe adevărata dragoste. Şi dacă nu găseşti în această cetate decît un imens pustiu, plin de cîrcîieci şi coropişniţe? Dar despre asta, mai tîrziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare şi misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viaţa noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărîse acest lucru? Nu ştiam şi nu ştiu nici acum şi viaţa mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atît mai tare cu cît iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?
   Nineta trăia petrecînd şi cînd i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate şi a rîs. Am încercat să descifrez acest rîs. "Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz şi cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrîn singur şi bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea şi te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrînul să trăiască mult..." Nineta mă întrerupse cu rîsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gîndise şi ea la acest lucru. Se gîndise, dar nu prea mult. O pura idee. Asta însemna că se gîndise şi la cel mai rău caz. "Duci viaţa de acum, am reluat eu, mai mulţi ani. Îmbătrîneşti. Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decît dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în versuri frumoase viaţa ta de curtizană, ca Bilitis, exprimînd în esenţă ideea că aşa ai înţeles tu datoria ta de femeie, să luminezi viaţa bărbaţilor încătuşaţi de familii şi să ţi-o trăieşti pe-a ta în dragoste şi poezie." Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărţile ei, puţine, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care îl luasem acasă şi îl citisem şi eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrînă, mama ei murise cînd o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor şi o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer in Basarabia. "Mare curtizană, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle şi îi sugera noi legi înţelepte pentru atenieni, şi nici ca Theodora Bizanţului, care a ajuns împărăteasă după ce prin braţele ei, ca tînără fată, au trecut într-un desmăţ fără sfîrşit întîi cei de jos, apoi şi cei de sus... deşi dacă mă gîndesc bine la tine, nu se ştie... În acest caz o să mă pui în lanţuri sau o să mă ridici şi pe mine şi să mă faci mare dregător. Nu te gîndeşti?" am întrebat-o. "Nu mă gîndesc, zise, bătrîneţea e o mizerie oricum, bunica face cîteodată pe ea, ce folos că a fost toată viaţa o femeie de treabă? Eu o să mor tînără." "De unde ştii?" "Ştiu eu! Cînd o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc şi nu mai mă scol. E ceva mai simplu decît asta?" Şi rîse iar, de astă dată cu o intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată, ca o revelaţie care se repeta după ce avusese prima oară acest gînd. "Asta pentru că acum eşti tînără şi vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poţi să ştii dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit şi m-am uitat la un orb şi mi-am spus: ce mai înseamnă viaţa pentru el? I-am dat cinci lei şi l-am întrebat: Eşti din naştere fără văz, sau s-a întîmplat mai tîrziu? Mai tîrziu, mi-a răspuns. Şi nu te-ai gîndit să nu mai trăieşti? Ştii ce mi-a răspuns? Că acum poate să mai bea un pahar de vin şi să... o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla şi să... acea femeie? Avea dreptate!" "Sigur, mi-a răspuns Nineta, cînd bei nu te mai gîndeşti la nimic şi te simţi bine, iar cînd faci dragoste moartea îşi ia tălpăşiţa." "Ei, eu m-am gîndit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simţit o slăbiciune, un leşin, la gîndul că n-aş mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viaţa mea pînă atunci ar fi un eşec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eşec? O întrebare de capitulare. De obicei, eşecul e ceea ce consideră alţii că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcţia barei şi s-o luăm pe alt drum, eşecul ar fi premisa unei adevărate victorii. În acest sens sîntem şi noi orbi ca orbu`acela, fiindcă eşecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor." "Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în recreaţii singur şi noi, s-au gîndit ei, hai să-l ducem pe Petrini la «Mama răniţilor»." Am izbucnit şi eu în rîs, gîndind în acelaşi timp că, adevărat, iată ce băieţi buni aceşti Puloş, Szekely şi Asanache.
   Dar discuţia alunecase şi am revenit încercînd s-o fac să înţeleagă pe Nineta să nu mă iubească decît pe mine pentru totdeauna şi să-i explic că pe vremea Greciei antice Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume ruşinos şi va începe să-l poarte şi ea dacă nu se va opri la timp. I-am spus că peste un an voi fi student şi că ne puteam căsători, o să fiu profesor, şi aveam de gînd să fac carieră universitară şi că mă pasiona filozofia, aveam ceva de spus în acest domeniu şi anume să elimin din filozofie etica bazată pe ideea de Dumnezeu şi să aduc în locul ei cunoaşterea pe baza descoperirilor ştiinţifice. O nouă gnoză care să redea integritatea conştiinţei umane în faţa universului, fără conştiinţa disperată, care se vîntură acum în Europa, zguduită de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de forţă vitală... "Conştiinţa nu e dublă şi nu se scindează, cum crede şi Dos-toievski, din pricină că putem în acelaşi timp să facem şi bine şi rău, sau să urîm fiindcă ni se face binele şi alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit. 
   Conştiinţa e unitară, dar, ca şi în natură, ca este zgîlţîită cînd de furtuni şi cataclisme, cînd invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălţa, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfîşiaţi copiii de către cîini ,arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neieşită din barbarie, decît că îi e proprie omului crima abjectă. Cristos a fost un bărbat vînjos, dacă a putut străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mîncînd puţin şi predicînd neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slăbiciune, s-a simţit singur în faţa morţii, iar noi, reintegraţi în univers, putem trece mai uşor pe sub pod, cum spune Stendhal." "Şi mai uşor cu un tub, ca în vis", a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din care, desigur, nu înţelesese mare lucru. Se pare că era un gînd cu care trăia şi care n-o împiedica să fie veselă, acel tub dimpotrivă urca parcă în ea tensiunea vieţii cu un grad faţă de mine, care îmi proiectam viaţa prezentă în viitor, în timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reacţionat cum doream eu, n-a făcut-o să tresară propunerea mea de căsătorie, viaţa pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie. "Nu mă iubeşti?" am întrebat-o. "Te iubesc acum, mi-a răspuns, dar nu ştiu dacă şi mîine; nu vreau să mă căsătoresc niciodată, vreau să iubesc pe cine vreau eu şi cînd n-o să mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara în altă direcţie. Du-te la universitate, fă-te profesor, filozof... Soarta mea asta e, că nu ştiu ce-o să fie şi mie îmi place aşa."
   Deci şi ea era o cetate care trebuia cucerită, am gîndit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strînsă cu moartea. Atît, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi? Am început să ieşim, să ne plimbăm împreună prin oraş. Nineta era bine îmbrăcată, chiar elegantă şi strada o schimba, devenea gravă, aproape străină, plăcută şi veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetător, imobil cînd se uita la ceva. Se uita cu o lăcomie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia că nu mai era cu mine şi nu ştiam încotro îi zburau gîndurile şi ce fel de gînduri. Apoi acasă la ea devenea altă fiinţă... Aceste plimbări au adus ruptura, neaşteptată pentru mine, incredibilă. Ieşirea în lume e plină de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu alţii privirea ei nu-ţi mai aparţine, surîsul ei nu-i mai înfloreşte pe chip cînd o priveşti, rîde pe neaşteptate de ceea ce spune altul şi eşti stupefiat să descoperi că deşi e aceeaşi nu-ţi mai aparţine, aici e drama, e aceeaşi... Dar asta avea să mă chinuie mult mai tîrziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem avertizat.
   S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupată, impenetrabilă, şi mi-a şoptit: "O luăm pe-aici!" Era o stradă laterală, rău pavată, fără trotuar şi n-am înţeles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. Am răspuns: "Nu!" "Dacă nu vrei, am auzit-o spunînd, atunci n-ai ce mai căuta pe la mine." Chiar aşa? Ce putea fi atît de important? "Nu!" am repetat. Atunci ea s-a răsucit pe călcîie, s-a uitat în jos liniştită, s-a uitat chiar la mine, dar fără să mă vadă şi mi-a spus: "Singur ţi-ai dat foc la valiză!" Şi s-a îndepărtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simţeam în mod obscur că dacă ea, fără s-o spună, ar fi luat-o pur şi simplu pe strada aceea aş fi urmat-o fără să observ ciudăţenia de a ne fi plimbat pe o anumită stradă. Dar chiar şi aşa, ce-mi păsa mie că e anumită? Eram totuşi senin. Cu această seninătate am rămas apoi totdeauna în faţa rupturilor, dar numai atunci, în clipele cînd primeam lovitura, dezastrul începea mult mai tîrziu. Cîteva zile la rînd am intrat apoi în curtea ei, dar n-am găsit-o decît pe bunica, iar odaia era încuiată. Am revenit după o săptămînă, crezînd că era plecată din oraş. Zadarnic. Am căutat-o seara la "Mama răniţilor", patroana a dat din cap şi a ridicat din umeri: nu ştia unde e.
   
   
   VIII
   
   Şi abia într-un tîrziu aflară părinţii mei că nu la ceaiuri mă duceam eu cînd veneam acasă după miezul nopţii şi aflară şi unde fusesem cînd mă întorsesem în zori: la "Mama răniţilor", după care dormisem toată noaptea cu "o depravată". Cuvîntul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? Şi de ce aşa de tîrziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, cînd mă întîmpinară îndată ce intrai în casă cu acea stare de spirit bizară, care ne arată cît de puţin fluid e sufletul omenesc şi cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pămînt ireversibile. "Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o erupţie, adică fără înţelegere, departe de orice gînd că mai exista pentru mine vreo speranţă, de-aia te-am crescut noi şi muncim pentru tine; ca tu să te faci de rîsul oraşului cu o curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat şi drept orice răsplată tu cazi în noroi şi îţi terfeleşti cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să te faci tu acum, strigă el ridicîndu-şi braţele în sus ca în faţa unei nenorociri ireparabile, cînd toată lumea ştie şi o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu şi tocmai acum, cînd trebuie să-ţi dai bacaloriatul, te dă afară din toate liceele din ţară? Ce-ai să ajungi, cu studiile neterminate şi cu obrazul tău de cavaler murdărit? Ce fată o să se mai uite la tine, cînd tu te-ai plimbat cu aia prin oraş şi te-a văzut toată lumea?"
   Mama stătea nemişcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau şiroaie pe chipul împietrit. Îşi ţinea o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferinţă copleşitoare, pe care o îndura însă cu mai multă înţelegere pentru mine, suferinţă în adîncurile căreia ea contemplă păcatul şi nu urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. Dar numai în amintire, în viaţa mea ulterioară, a început să tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simţeam cum încep să jubilez, dîndu-mi seama cum creşte în mine o furie rece şi orgolioasă... "Ce e, mamă, am spus eu cînd tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, şi nu lui, care era doar jignit şi înspăimîntat că lumea o să mă arate cu degetul, ca şi cînd n-aş fi fost bărbat, ci fată mare. Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrînată? Te duci la biserică şi nu înţelegi nimic din învăţătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncaţi cu piatra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat."
   Ştiam că era fără păcat şi că n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu ştiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc şi mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Vroiam să i-l alung, să-şi ia palma de la gură, fiindcă nu ştiam cum să răspund la suferinţa ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăţ minte pentru totdeauna să mai ridice braţele în aer şi să-mi spună el mie ce este şi ce nu este nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul şi nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atît mai puţin. "Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult, aşa a spus Cristos", am continuat citind o replică din Dostoievski. "Nu despre o astfel de iubire vorbeşte Cristos", mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. Şi eu am strigat: "Ba da, şi despre o astfel de iubire." "Cristos nu e o pavăză pentru toţi dezaxaţii, a strigat atunci şi tata. Ai să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine." "Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ţi-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mînăstire. Dar aia e, că nici mînăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tînără, ţi-ai gonit bărbatul din pat, şi el tînăr, crezi că nu ştiu?" "Nu ţi-e ruşine, a strigat tata, să vorbeşti cu maică-ta ca un dezmăţat?"
   Şi a sărit în sus şi m-a izbit peste faţă de cîteva ori la rînd făcîndu-se palid şi gîfîind de furie. Am rînjit; "Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sînt mai voinic ca tine şi dacă mai încerci să dai în mine o să te împiedic. Eşti un tată admirabil, te respect, dar şi eu am fost un copil bun şi nu te-am silit să mă loveşti cînd eram mic. Nu te gîndi acum că o să mai îndrepţi ceva cînd sînt mare. Stai liniştit, că discutăm noi. Ţi-am spus că vreau să-i spun ceva mamei." "Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ţi pui frîu la vorbă în casa asta n-ai ce să mai cauţi!" "Da, i-am răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi greşite, plecarea lui, apoi suferinţa mamei şi neînduplecarea părintelui, care are principii şi nu vrea să-l reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici e greşala ta, aşa că ai grijă de mama, care o să moară de dorul meu şi n-o să te ierte!" "Tu de ce îl asculţi? a întrebat-o el atunci pe ea. Lasă-l să stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc."
   Mama şi-a acoperit şi restul gurii cu palma şi a şoptit: "Lasă-l să spună. E un copil." "Da-da! am exclamat, mai rămîne să înţeleg că am căzut "în ispită, dar că prin rugăciunile tale Dumnezeu o să-mi îndrepte paşii..." "Măcar eşti sănătos? s-a holbat tata la mine. Fiindcă asta ţi-ar mai fi lipsit." Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns. "Revin, mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubi... Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e păcătos?" "Te-am făcut pe tine!" a răspuns ea atunci. Atît a spus şi a tăcut mai departe. Ce trebuia să înţeleg? Că păcatul ei era izbăvit şi că odată cu venirea mea pe lume dorinţele ei trupeşti se stinseseră? Sau nu se stinseseră şi se chinuise să le alunge? Era taina ei. "Bine, i-am răspuns, m-ai făcut, eşti mîntuită, dar eu nu sînt nici Isus Cristos şi nici adeptul lui. Animalele nu cred în Dumnezeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat comportări care seamănă cu morala creştină. De pildă într-o luptă dacă un animal cedează, celălalt îl lasă în pace, nu-l ucide, e tolerant." "Vrei să spui că tu ai de gînd să te porţi ca un animal, mai departe nu poţi să mergi?" a zis tata. "De ce să merg? i-am răspuns. Crezi că tu o să mergi sau ai mers mai departe? Adevăr îţi grăiesc ţie, am reluat batjocoritor, că o să cauţi şi o să găseşti o altă femeie cu care să trăieşti ca un bărbat în putere cum eşti şi în felul ăsta o s-o înşeli pe mama. Asta o să fie mai rău decît ce am făcut eu. Şi acum să vedem ce-am făcut de îmi promiţi cu atîta convingere că o să ajung un dezaxat. Toată concepţia ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Şi dacă n-o să păţesc nimic la liceu şi mai tîrziu o să mă căsătoresc cu o fată de bună condiţie, totul o să fie în regulă." "Bă, uite ce e, m-a întrerupt el strigînd, eu cu un neruşinat ca tine nu mai vorbesc. Sînt oameni pe care învăţătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un neruşinat! Numai maică-ta poate să mai creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mîna de pe tine. O să te ţin pînă o să ajungi să-ţi cîştigi singur pîinea, dar tu cu mine nu mai ai şi nici n-o să mai ai nimic de împărţit. Poţi să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din moment ce aşa consideri tu că trebuie să vorbeşti cu părinţii tăi şi eu consider că nu mai eşti băiatul meu, şi o s-o spun la toţi, să nu creadă lumea că mă uit în curul tău şi nu-mi pasă, te îndemn sau sînt mîndru de tine, cum sînt alţii..."
   Şi s-a sculat de la masă întunecat, însingurat, dar hotărît. Dacă mi-aş fi dat seama atunci că violenţa gîndirii mele putea să ducă la o ruptură cu el m-aş fi reţinut. Într-adevar, prorocirea mea că o s-o înşele pe mama avea în ea ceva atît de jignitor, era o astfel de impudoare încît cel mai paşnic părinte (şi el era unul din aceştia) m-ar fi gonit imediat de-acasă, mai ales că în anii aceia el nici măcar nu se gîndea la altă femeie, criza i-a venit mai tîrziu, pe la patruzeci şi şapte de ani.
   N-am păţit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, aşa se întîmplă, uneori nu se află nimic, alteori se află cea mai mică prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes şi am intrat la Facultatea de litere şi filozofie. Tata s-a ţinut de ameninţare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără să fi rupt-o cu grupul lui Puloş, Asanache şi Szekely (de altfel în anul următor ne-am împrăştiat. Asanache s-a înscris la Teologie, Puloş a murit la el în sat în vara următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a înscris la Drept) şi fără să fi evitat să ies din cînd în cînd cu ei la "Mama răniţilor", nu m-am mai îndrăgostit de nici o fată, amintirea Ninetei stăruind în sufletul meu ca o arsură: era al ei sufletul care mă tulburase atît de adînc, dezgolit, intens, fierbinte, cu trăire prezentă şi fatală, fără grijă de catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel tub de care îmi vorbise parcă jubilînd. Nu era ceea ce credea tata şi ceea ce crezusem şi eu la început în sensul propriu, o prostituată. Era mai puţin grav, adică nu era cuminte, după formula celor îngăduitori, ceea ce e cu totul altceva.
   Într-adevăr, părăsise oraşul, atunci sau puţin mai tîrziu după ce mă părăsise pe mine, lăsînd-o pe bunica în plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucureşti şi, după cum aveam să aflu mai tîrziu, se măritase cu un maior bătrîn, aşa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, cînd se ştia că militarii constituiau o castă aproape închisă, în care nu putea să intre o fată care nu era de condiţie bună? Dar nu trăise mult cu acel ofiţer, îl părăsise în timpul războiului şi teologul Asanache îmi scria că dăduse de urmele ei la Iaşi, căsătorită cu un negustor foarte bogat, dar nu aşa de bătrîn ca maiorul, totuşi bătrîn, căruia îi făcuse şi doi copii. Avea deci atracţie pentru intensitatea finală a bărbaţilor, nu-i plăcea tinereţea sigură de ea, pusă pe viaţă lungă şi cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă vreme. L-a părăsit şi pe acel negustor, abandonîndu-şi copiii, şi a început să trăiască cu doi inşi deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soţ, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (şi aceluia îi făcea o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea după ea), şi al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în braţe, adică bărbăţia ţîşnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-şi petreacă cu el chiar şi nopţile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întîmpina în costume fanteziste, de pildă cisme înalte pînă sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator şi haină cu broderii şi lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten şi buzele rujate. Inginerul rîdea în hohote, dar ea nu rîdea deloc, şi îi spunea că acela "e cu un cap mai presus decît el" şi că "avea o inimă de aur..." După război Nineta se întoarse singură la Bucureşti şi curînd aventurile ei mari încetară, întîi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, ca să mi se spună, cînd o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde ajunsese nu se ştie cum... O căutai la acea revistă... Nu mai era nici acolo... Dar cum ajunsese ea totuşi într-o redacţie literară, întrebai, şi unul dintre redactori îmi răspunse cu un vag surîs cinic că o angajase directorul revistei "ca să îmbunătăţească componenţa socială a redacţiei". "Adică cum?" întrebai. Nu mi se răspunse. Îi pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, aşa cum spusese? Cîţi ani să fi avut? Poate că nici treizeci şi cinci...
   
   
   IX
   
   Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viaţa e uitare de sine! În realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a făcut să mă întorc atît de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii şi pe tatăl lor: ştirile pe care le aveau toţi despre ea se opreau acolo unde se opriseră şi ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viaţă care "nu mai mergea".
   Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol aş evada şi reuşi să fug din ţară. Îi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un bileţel pe care să scriu un singur cuvînt: Nozinan. El ştie ce este acest calmant; e "un băiat foarte bun", cum îi spuneam adesea, cînd luam cîte-o pastilă. Şterge toate neliniştile şi toate temerile şi poate da şi un somn final, dacă iei chiar mai puţin de un tub. Astfel voi înlătura printr-un act de violenţă supliciul care mă aşteaptă, căci nu pierderea totală a libertăţii mă sperie, ci ataşamentul meu faţă de viaţă, care m-ar tortura: eşti încătuşat, vei muri fără speranţă. Completul de judecată care ar pronunţa sentinţa, adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinţe... condamnarea, deşi în forul meu interior, speranţa n-ar pieri... Dar cum să scapi de înţelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în perpetuitate, chiar şi o pietricică... Ei da, pietricica aceea va fi de-aici înainte văzută de alţii cu un ochi liber, în timp ce eu aş gîndi: chiar şi această pietricică e mai liberă decît mine...
   Mai bine s-o sfîrşim înainte!
   Fiindcă aproape de moarte am mai fost şi nu m-am temut, deşi era o moarte naturală care mă aştepta şi, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut şi care apare în mod miraculos îndată ce simţim că ea se apropie de patul nostru. Am auzit că alţii intră chiar într-un fel de extaz cînd le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireşte, alţii se chinuiesc pînă în ultimele clipe, despre ei se spune că "au murit greu". N-am ajuns pînă acolo... am scăpat, sau mai bine zis scadenţa a fost amînată... Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge şi la acest episod al vieţii mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu speranţe.
   În universitate interesul meu pentru filozofie, cum era şi firesc, spori, iar lecturile din adolescenţă, considerabile, mă ajutară să pătrund adînc în culoarele culturii şi sistemelor filozofice şi să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsă indiferent şi nu-i puteam înţelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunţi. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al II-lea, şi dictatura sa, care urmă mai potoli pe unii. Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea ce avea să mă aştepte mai tîrziu (astăzi văd acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în conştiinţă), deşi se sfîrşi tragic pentru fată; conştiinţa noastră este adesea atît de blindată încît poţi să tragi şi cu tunul în ea şi nu se clinteşte şi asta nu pentru că sîntem atunci ticăloşi, monştri sau pur şi simplu canalii (e un fenomen natural şi misterios), într-o zi dispăru de la facultate o studentă. În ciuda cercetărilor minuţioase care începură, nu se reuşi să se dea de urma ei. Nimeni nu vroia să dezvăluie anchetatorilor detalii concludente cel puţin într-o primă fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiaţi şi nici părinţii, care locuiau pe undeva printr-un sat .Se zvoni, şi auzii şi eu acest lucru, că poliţia judiciară primea scrisori în care se spunea ba că fata se afla în oraşul cutare, unde fusese văzută plimbîndu-se pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecînd după timbrele şi ştampilele de pe ea). Pînă ce sosi un individ de la Bucureşti, care nu se mulţumi cu datul din umeri al celor care o cunoşteau pe fată şi afirmau cu o mască perfect mimată a neştiinţei că nu ştiu nimic. El îşi începu ancheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul fetei trebuie să ştie unde e sau ce se întîmplase cu ea şi, din motive despre care experienţa lui îi spunea că sînt puternice, acest cineva nu vroia "să-şi deschidă pliscul". Îi fu uşor acestui anchetator abil să afle că fata se îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsătorească, şi să-l ia pe acest student sub focul strîns al întrebărilor.
   Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumuseţe deosebită (am să folosesc aici o comparaţie uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna şi la trăsături şi în firea ei cu o căprioară, începu să-şi oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din experienţa de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să stau liniştit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine şi că lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc ţelul meu, adică să ajung cineva în filozofie şi cînd uneori noaptea mi se întîmpla să dorm asaltat de coşmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorinţă cumplită de a le pătrunde şi, cum acest lucru nu se petrecea, mă trezeam gîfîind, transpirat şi disperat), atunci mă duceam la "Mama răniţilor" împreună cu un nou Puloş şi, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de ţărănci eşuate şi cam trecute, sau de mahalagioaice beţive, după aceea simţeam cum gîndurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor şi uitam multă vreme că pe lume există şi o altfel de dragoste. Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de băieţi şi fete coborau împreună de pe treptele universităţii cu privirile sticlind, ghiceam ce înseamnă acea sticlire, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumuseţea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, şi surîsul care urma, curat, de fetiţă, mă făceau parcă să îmbătrînesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire şi nu-i adresa un astfel de surîs. Mă uitam totuşi, adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasă fizic, dar urîtă în expresie. Frumuseţea era a trăsăturilor, urîţenia consta în ceva inefabil. Aveam sprîncene groase, de timpuriu bărbăteşti, dar puternic şi armonios desenate, ochii mari şi negri, cu focarul parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totuşi limpezi, deschişi, nu se fereau, nu alunecau cînd mă uitam printr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă şi restul trăsăturilor erau la fel, nasul şi bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă senzualitate (care zăcea totuşi în mine), obrazul tras, laminat, ascetic, deşi numai ascet nu eram. Cine să vrea să cunoască un astfel de om, cînd Vauvenargues spune că sîntem prea neatenţi sau prea preocupaţi de noi înşine ca să ne cunoaştem mai profund unii pe alţii? Cine a văzut nişte măşti la un bal, dansînd prieteneşte împreună şi ţinîndu-se de mînă fără să se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă şi să nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalţi, îşi poate face astfel o părere despre lume...
   Şi totuşi această căprioară, nu era nici o îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surîs), totuşi priviri care întîrziau asupra mea mult mai mult decît o clipă, ca să mă pot înşela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întîmplase odată cînd văzusem la alta aversiunea, duşmănia chiar. "De ce te uiţi tu aşa la mine?" o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era căprioara, nu era lipsită de farmec şi pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate şi instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea niciodată nici un cuvînt). "Tu, tu, tu!", mi-a şoptit atunci acea fată abia stăpîndu-şi bucuria ei neroadă că mă putea, în sfîrşit, defini... "Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?"... "Ştii tu ce e tandreţea?!"' mi-a spus. Am izbucnit într-un hohot de rîs sarcastic şi i-am confirmat: "Ei, da, tandreţea, da, nu ştiu, dar n-o să mă înveţi tu ce e, hai sictir!"
   Căprioara îşi mişcă privirea ei catifelată şi dulce într-o parte şi avu alt răspuns cînd îi pusei aceeaşi întrebare, adică de ce se uita aşa de insistent la mine. "Cum ştii tu atîta materie!?" Aşa deci, era admiraţia... Într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumuseţe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hîrtie, pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolită frumoasa curtizană prin faţa judecătorilor atenieni neînduplecaţi. Căprioara nu-şi arăta decît capul, şi profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-şi dea seama, punîndu-i întrebări puerile şi terminînd cu sfaturi afectuoase că trebuie să înveţe mai bine etc. Îi răspunsei că natura nu îngrămădeşte decît rar asupra unui singur individ mai multe calităţi. Eu ştiam carte, dar eram urît, ea nu prea ştia, dar era frumoasă. "Dar cine ţi-a spus că eşti urît?", s-a mirat ea. Am rîs sardonic, s-o îndepărtez de mine, dar ea a stat liniştită şi m-a privit cu ochii ei languroşi, fără să clipească şi a adăugat: "Eşti un bărbat bine, să-ţi scoţi din cap că eşti cum ai zis". Tocmai asta doream şi eu, şi ea tocmai asta îmi şi spusese. O fată sau o femeie acostată, deşi îi place insul care o atacă fără veste, se ţine în rezervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie că ar fi uşor abordabilă. Dar de ce s-ar ţine în rezervă un bărbat şi mai ales unul ca mine? încît din primele clipe am tresărit adînc şi, turburat, m-am îndrăgostit imediat de ea; am căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de aceea nu plăcusem pînă atunci fetelor, fiindcă eram bine şi pe deasupra şi tînăr savant (un profesor îmi spusese aşa, la un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm cîteva idei, să îndeplinim o formalitate şi să-ţi dau examenul) şi numai o fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare îndrăzni să se uite la mine.
   
   
   X
   
   Fata era cam rece şi desigur nu mai era fecioară, dar eram eu înflăcărat şi de teamă să n-o pierd îi făcui propunerea să ne căsătorim de îndată ce îmi luam eu licenţa, adică chiar în toamna care urma şi ea putea să-şi continue anul pe care îl mai avea de urmat fiind căsătorită. Zise da. Curînd eu îmi luai această licenţă, dar pentru întîia oară Căprioarei i se întîmplă să dea peste doi tineri universitari noi care se întorseseră de pe zonă, unde fuseseră concentraţi, crunţi şi îndîrjiţi şi n-o cruţară, ba chiar, cu un limbaj dur întrebară cum a ajuns ea pînă în anul trei fără să ştie nimic, care era secretul şi, rînjind cu o ironie grosolană, îi cerură să li-l spună şi lor şi o vor trece şi ei.
   Petrecurăm împreună ceasuri în care ea tăcea, uitîndu-se în gol şi degeaba încercai să-i spun că putea renunta la studii, ne căsătoream şi, cum eu aveam să intru în învăţămîntul universitar, nimic nu ne împiedica să întemeiem împreună o familie fericită, tăcerea ei se prelungi şi privirile nu reveniră la prezent din golul în care se pierdeau. Abia a doua zi cînd ne revăzurăm arăta mai însufleţită şi spuse bine proiectului meu. Apoi ea plecă la ţară, la părinţi, urmînd ca după vacanţă să-l punem în practică.
   "De-atunci n-am mai văzut-o", declarai anchetatorului. .,Şi totuşi fata s-a întors la facultate, zise el, fiindcă de la facultate a dispărut, nu din sat." "Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce să mai caut acolo", i-am răspuns. "Nu trebuia să vă căsătoriţi?" "Nu, fiindcă între timp, acolo la ţară, a cunoscut pe altcineva şi mi-a scris că între noi nu mai e nimic." "Arătaţi-mi scrisoarea!" mi-a cerut anchetatorul. "N-o mai am!" "Bineînţeles!" "De ce bineînţeles?" "Pentru că nu v-a scris nici o scrisoare. Aţi continuat să vă vedeţi şi după ce ea a venit la cursuri, de ce negaţi? Sînteţi acum profesor, vă periclitaţi în cel mai fericit caz cariera în învăţămînt dacă vă puneţi în situaţia de bănuit, şi vă aşteaptă puşcăria dacă sînteţi complice la crimă." "Care crimă? Fata a fugit din oraş, am auzit că e în străinătate." "Da, e adevărat, posedăm o astfel de scrisoare din care ar reieşi că dispăruta a fugit peste graniţă, dar nu uita, tinere, că poliţia ştie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se înfăptuieşte o crimă decît criminalul. Procedeele sînt variate, dar nu infinite, de pildă simplul fapt că anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine că pista porneşte de-acolo. Scrisoarea în chestiune e scrisă de criminal, sau de un complice al lui, sau de o cunoştinţă căreia i s-a cerut acest lucru ca să îndepărteze cercetările de locul unde crima s-a înfăptuit. Un procedeu naiv! Pentru noi e neinteresant deocamdată să intrăm în amănuntele relaţiilor dumneavoastră cu victima, aveţi de răspuns doar la o singură întrebare şi depinde de sinceritatea răspunsului dacă veţi fi sau nu inculpat. Iată întrebarea: cînd v-aţi văzut ultima oară?"
   Eram nevinovat, dar speriat. După acest anchetator, Căprioara era moartă. Dacă mărturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? I-am răspuns că nu-mi amintesc ziua cînd ne-am văzut ultima oară, că n-a existat între noi o astfel de zi deosebită, pur şi simplu legătura noastră s-a stins pe nesimţite şi sînt complet străin de soarta ei. "Bine, a răspuns anchetatorul deodată, ca şi cînd s-ar fi convins că nu ascund nimic, e posibil, sînteţi liber."
   Dar încrederea unui anchetator, retrasă brusc, nelinişteşte. Aveam să retrăiesc această nelinişte şi mai tîrziu. Fusese convingător: un criminal înfăptuieşte o singură crimă, în timp ce anchetatorul cunoaşte o multitudine. E imposibil ca anumite semne să nu-i amintească de anumite procedee, în afara cazului cînd nu are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu să ţin piept unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? Pe de altă parte mă gîndeam că nimeni nu ştia... adică mă gîndeam, dar deodată mi-am dat seama că... adică nu, puteam să spun că da, o văzusem ultima oară la acel bal, da, ieşiserăm împreună, ne plimbaserăm puţin şi ne despărţiserăm... Şi de-atunci... Ei da, de-atunci Căprioara dispăruse. Ce făcusem după aceea? Urma să-mi justific orele petrecute în acea noapte, atîtea filme şi cărţi poliţiste începeau de aici. Mă dusesem acasă şi mă culcasem. Hm! Deşi noaptea aceea fusese neagră şi ploua tare, puteam eu fi sigur că... nu ne văzuse nimeni rătăcind?... Am ieşit din biroul anchetatorului hotărît să mărturisesc, dar nu atunci, să nu spun vreo prostie, ci după ce o să mă gîndesc bine.
   Dar pe urmă mi-am dat seama că n-aveam la ce mă gîndi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat moral, ştiam de mult, şi acest lucru nu mai putea fi ascuns, în ce consta vina mea morală? O, da, în dorinţa oarbă de a n-o pierde pe Căprioara, sau mai bine zis în neputinţa de a renunţa la ea, acceptînd cu laşitate, în pragul tinereţii mele, un compromis ruşinos, cu toate că nu aveam în faţa mea nici un echivoc sub care să mă ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care... E foarte curios, cum tinerii... Dar mai bine să relatez ce s-a întîmplat. Erorile fatale nu apar, adică nu se săvîrşesc pe neaşteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? Întocmai ca într-o piesă genială, preludiul nu ne face să ghicim desnodămîntul, ci îl luminează doar ulterior.
   
   
   XI
   
   În mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise pînă atunci nimeni. În acest punct uneori fetele frumoase au aceeaşi soartă cu cele urîte. Frumuseţea poate intimida, o fată prea frumoasă poate fi ocolită, ca şi una prea urîtă. Desigur, e vorba de un anumit gen de frumuseţe şi de un anumit gen de urîţenie şi anume de acel gen în care sufletul care o poartă e neclintit, amorf... Încolo, un suflet care se mişcă imprevizibil, indiferent cu ce mască l-a dăruit natura, ne poate face să asistăm la drame sau fericiri incredibile, dar fireşti în ordinea pasiunilor umane. Cele nefireşti aparţin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a păţit Căprioara. Înşelîndu-se asupra ei, un medicinist strălucit (student care îşi asistă deja profesorul la operaţii) se îndrăgosti de ea luînd-o drept ceea ce nu era şi trăiră împreună la ţară în timpul vacanţei. Asta în timp ce Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie şi fără să-mi scrie şi să-mi spună că acel da devenise nu. Cînd se petrecuseră toate acestea? Desigur în perioada cînd eu îmi luam licenţa şi ea cădea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna cînd se produc trădările. Există un astfel de timp mort, neştiut şi nebănuit de cel trădat, cînd sentimentele alunecă şi nu sînt mărturisite celui care va fi lovit. Ar fi trebuit să reţin acest adevăr, dar încă o dată piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu reţine legea în spiralele căreia destinul său se înscrie. Nu pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl loveşte pe semenul al cărui dric îl întîlneşte pe stradă. Aşadar Căprioara nu mă iubea, deşi mă abordase. Dar nici nu-mi spusese că nu mă mai iubeşte. Neglijenţă totală, nepăsare oarbă... În timp ce eu mă pregăteam s-o primesc în casa părinţilor mei, mîndru dinainte că mă căsătoream cu o fată atît de frumoasă, ea, lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca şi cînd nici n-aş fi existat, un zero, deşi ştia că zero nu eram; dar iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă planetă şi facem ochi uluiţi cînd dăm de cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră.
   Cu astfel de ochi uluiţi mă întîmpină Căprioara în toamnă cînd o căutai la facultate şi ne întîlnirăm. Nici măcar nu-mi dădu explicaţii despre schimbarea ei, în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să-ţi dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urîţenie a chipului pe care o observi stupefiat (şi era curios cum vedeam pentru întîia oară că această fată era de fapt urîtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeaşi), sugestia că nu e nimic de spus şi că trebuie să înţelegi exact ceea ce vezi şi să nu-ţi faci iluzii, nu te înşeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, şi orice explicaţii ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universităţii, pe trotuarul larg, pereche tăcută pe lîngă care foiau veseli şi nepăsători, într-un du-te-vino neîncetat, studenţii şi studentele. Atunci am văzut norii pe cer şi mi-am ridicat fruntea. "Da, mi-am spus senin, nu mă mai iubeşte, foarte bine." Şi n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintîi, eu sau ea. Cred că amîndoi în aceeaşi clipă.
   Dacă am rămîne la această seninătate care ne atinge ca o aripă dulce sufletul! E cel dintîi adevăr, cel adînc, care nu doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viaţa după el! Dar nu facem aşa, fiindcă apare curiozitatea, aşa-zisa luciditate care ne îndeamnă să aflăm de ce... "Cîtă luciditate, atîta suferinţă!" Da, aşa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeşte? Ce stupid, cînd totul ar fi atît de simplu dacă am păstra în noi revelaţia acelor clipe sublime, acea seninătate izbăvitoare. Trebuie să spun că iubeam frumuseţea acestei fete, atît, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atît mai puţin mintea, şi mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viaţa, cu condiţia, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult. Refuzul ei, după ce mă lăsase să cred că ar accepta, începu după cîteva zile să mă chinuie. Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îţi spui, ai făcut vreo greşeală care se poate repara. Poate la mijloc e o neînţelegere. Poate că iubeşte pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi.
   Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admirabil, pe care îl căutai la spital şi băurăm împreună un coniac la un bar. Auzise şi el de mine, încît conversaţia care urmă ne apropie repede. Îmi semăna, numai că purta altă mască, de invidiat: îi licărea de pe acum în priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate jovială în vocabular, o francheţe de măcelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decît al meu, descins, sincer şi vesel fără crispări. Încît cînd spunea de pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvîntul dovleac, care însemna un cap uman, îţi stîrnea rîsul şi după mărturisirea lui îl înveselea şi pe pacient cînd era anunţat în acest fel de ceea ce avea să i se întîmple a doua zi: "mîine îţi deschidem dovleacul, pregăteşte-te!" În timp ce eu credeam că lucrurile se petreceau însoţite de infinite precauţii şi delicateţuri. Îi spusei medicinistului acest lucru. "Nu, zise el, e mai rău, se sperie dacă îl iei altfel." "Bine, zic, asta cu un ţăran care vede lucrurile mai dur şi poate rîde fiindcă are humor în faţa morţii eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai evoluat?" "În asemenea cazuri ţăranul e cel mai evoluat, fiindcă ştie mai multe despre moarte decît alţii. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, un lucru tainic pe care orăşeanul nu-l ştie decît în mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai ştim acest lucru: pămînt, materie..." "Spiritul nu există?"'  E acolo! rîse medicinistul. Dar cînd apropii prea tare lampa de operaţii de un creier desgolit şi ochii pacientului se holbează din această pricină, ai unele îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu ştim ce e, dar pe masa de operaţii, hm! descoperi
   doar legi fizice şi fiziologice. Restul ne scapă!" "Dar cum se explică un aspect ciudat; mulţi dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor ştiinţifice, pozitiviste." "Vorbiţi de unii savanţi? Da, am auzit şi eu. E ceva inexplicabil." "Fiindcă, am continuat, credinţa în ceva divin o ai sau nu, n-o poţi căpăta pe cale ştiinţifică!" "De, cine poate să ştie? mi-a răspuns el. Şi pe urmă cred că vă înşelaţi, o anumită întîmplare, dar nu una obişnuită, poate să producă în cineva revelaţia... Ce ştim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale raţională, a unui proton sau neutron... Nu ştiu, n-am idee!"... "O iubiţi pe..." l-am întrebat eu pe neaşteptate şi am pronunţat numele Căprioarei. Ne simţeam bine amîndoi şi întrebarea mea nu avea în ea nimic abisal, tenebros... "Da, da, a răspuns el repede, sînteţi cumva rudă cu ea?" "Nu, am fost prieteni..." "A, da, îmi pare bine că acum în toamnă şi-a luat examenele... Era să piardă anul."
   Am rămas tăcut fără să ştiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am băut restul de coniac şi ne-am despărţit zîmbindu-ne, urîndu-ne reciproc succes. Într-adevăr, cînd vezi omul de care s-a îndrăgostit iubita ta, te linişteşti oricum, doar dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îţi spui că e cu atît mai bine că îi plac nulităţile, dacă e un om de valoare ceva cavaleresc din tine te îndeamnă să-ţi spui că a avut dreptate, era firesc să se întîmple aşa, i-a plăcut mai mult etc.
   Totuşi purtarea ei faţă de mine nu fusese curată... Ar fi putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o problemă de educaţie, nu de puritate. Între oameni civilizaţi nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau totuşi, iar alţii chiar ripostează, şi în riposta lor dispare orice urmă de civilizaţie. M-am gîndit s-o fac şi eu, s-o caut şi să-i spun cuvinte triviale, s-o înjur de mamă şi astfel să mă răcoresc. Căci jignirea persista, de cîte ori mă gîndeam rămîneam încremenit, ca într-o paralizie, înţepenit şi cu ochiul minţii contemplîndu-i chipul trufaş, aşa cum îmi apăruse în ziua cînd o revăzusem în faţa universităţii. Da, îmi aminteam de ce mi se păruse atunci că de fapt era o fată urîtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum am putut să mă leg de tine, care nici măcar nu mă iubeai, a trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi şi tu... În timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine şi are o inimă mare, nu ca a ta, neagră cum ţi-e chipul... Gîndurile mi se învălmăşeau, faptul că făcusem cunoştinţă cu medicinistul dădea aceste roade otrăvite, în loc să mă fi liniştit, cum crezusem. Totuşi n-am căutat-o şi n-am încercat să-i înapoiez lovitura... Am început să uit. Profesiunea mă acapara, predam logica la o şcoală normală de învăţători şi eram respectat de profesorii mai bătrîni că fusesem numit în învăţămînt îndată ce îmi luasem licenţa, iar elevii, unii dintre ei, îmi plăceau, era adică o surpriză pentru mine să-i văd cum se uită în ochii mei hipnotizaţi de limpezimea de cristal a lecţiilor mele, de unde deduceam că pînă atunci obiectul logicii li se păruse plicticos şi superfluu.
   
   
   
   XII
   
   Pînă într-o zi, cînd mă căută la şcoală Căprioara. Era tăcută ca şi în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispăruse, fără să mai fie însă căprioara de altădată. Am întrebat-o ce s-a întîmplat. Mi-a răspuns încercînd să mimeze nedumerirea: că de ce am plecat atunci şi m-am purtat aşa de urît cu ea? Am tăcut îndelung, încercînd să ghicesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despărţise de medicinist? Îi fixai o întîlnire şi în timp ce ne plimbam prin parcul oraşului îi spusei că ştiu ce i s-a întîmplat, dar nu ştiu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau chirurgul pe ea? Îmi şopti cu un glas sugrumat că ea pe el. "De ce?" o întrebai. "E o canalie!" Ei da, am gîndit, cît timp ne iubeşte e un om minunat, pe urmă, ei da, o canalie... "Nicidecum, i-am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, e un băiat fără cusur..." "L-ai cunoscut?!" se miră ea. "Bineînţeles! Vroiam să ştiu cu cine m-ai trădat..." "Nu te-am trădat, zice, mi-am dat seama că de fapt pe tine te iubesc!"
   Pleosc! Iată-mă, am gîndit, vîrît într-o situaţie vulgară. În timp ce trăia cu acela acolo la ţară îşi dădea seama că de fapt pe mine mă iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? Nici n-am mai întrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindcă o părăsise, îmi dădeam seama clar, şi nu cum spunea Căprioara, că ea îl părăsise pe el. M-am uitat bine la ea. Căprioara era rănită şi deodată mi s-a părut mai frumoasă ca înainte, cu suferinţa pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altădată, fără surîs, ci cu acea imperceptibilă mişcare a buzelor care prevesteşte sau stăpîneşte hohotul disperat de plîns. Într-o clipă am uitat totul, m-am înmuiat şi am apucat-o pe după umeri. "Nu e nimic, i-am spus, trebuia să faci şi prostia asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă să trădezi. Cine trădează va fi trădat. O să vedem dacă între noi mai poate fi ceva. Linişteşte-te, se întîmplă, eşti frumoasă, o să găseşti oricînd un altul, dacă eu n-o să pot să te iert."
   Dar o şi iertasem şi am reînceput să ne vedem zilnic. Însă Căprioara tot rănită arăta, fapt care mă puse pe gînduri, fiindcă suferinţa ei nu părea să-i vie din iubirea pentru celălalt, în acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau această presupunere. Înainte rece, acum redescopeream în ea o pasionată, turna flăcări în mine, mie care le aveam pe ale mele şi îmi ajungeau. Mă îndrăgostii de suferinţa ei şi ghidul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o părăsise medicinistul se stinse sub ardoarea îmbrăţişărilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam că se va vindeca, şi rana ei ciudată al cărei înţeles îmi scăpa se va închide: da, mă iubea cu adevărat, vedeam bine acest lucru, nimeni nu se înşeală în această privinţă, ştim cînd sîntem iubiţi, după cum ştim tot atît de bine cînd iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinţa, mai bine zis de ce apărea după ore de efuziune şi îmbrăţişări? Dormea adesea în apartamentul meu, fiindcă după licenţă i-am reamintit tatei ceea ce îmi spusese, că după ce o să ajung să-mi cîştig singur pîinea, va trebui să plec de-acasă. "Bine, mi-a spus mohorît, pleacă." Venea mama şi îmi aducea mîncare gătită, eu îi dădeam bani, îmi spăla şi făcea curat ca înainte acasă. "Mută-te la mine, i-am spus Căprioarei într-o zi, mai aşteptăm puţin şi ne căsătorim. Dacă vrei îţi urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum îţi place." "Le urmez!" mi-a răspuns. "Totuşi lasă căminul, înveţi mai uşor la mine." "Nu pot", a zis şi am înţeles din glasul ei, din intonaţia hotărîtă dar care ascundea ceva care nu se putea mărturisi, că într-adevăr nu putea, ceva o împiedica, ceva nu era în regulă.
   Şi am luat-o la întrebări. De fapt de ce se despărţise de chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i făcuse? Tăcea dar de astă dată n-o mai slăbii. Ea se uita la mine cu o expresie dublă, de disperare şi în acelaşi timp de recunoştinţă, ca şi cînd m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, să insist cu întrebările, dar s-o protejez, să am grijă de ea, o să-mi spună, dar îi e frică, o să-mi spună negreşit, dar să nu uit, după ce o să aflu, că mi-a cerut protecţie şi să n-o lovesc şi eu... Şi îmi spuse: a rămas însărcinată. "Cu mine?" am strigat în aceeaşi clipă. "Nu", răspunse ea în clipa următoare. Şi înţelesei: cu celălalt... "Şi n-a vrut să se căsătorească cu tine?" "Nu, mi-a spus că nici nu s-a gîndit." "Dar tu te-ai gîndit?" "Da!" "Şi i-ai spus-o înainte să te culci cu el?" "Nu i-am spus." "De ce?" "Mă iubea, am crezut că o să mă ceară singur." "Cum de-ai crezut?"' "Mă iubea foarte tare, zise ea, şi toţi ai mei, părinţii şi fraţii, credeau că o să mă ceară, altfel n-ar fi acceptat să vie la noi." "Iar el nici nu s-a gîndit!" "Ba sînt sigură că s-a gîndit, e un om cinstit, dar după ce a devenit medic şi a intrat în spital s-a întîmplat ceva cu el." "Ce anume?" "Nu ştiu. Cînd i-am spus că sînt însărcinată, atunci mi-a dat lovitura. Şi ce să fac eu cu tine acum? Aşa mi-a spus", zise Căprioara cu o inconştientă detaşare de sine: adică auzi ce se poate spune în astfel de situaţii! Lucru de mirare! Şi avu un surîs bizar, parcă n-ar fi fost vorba de ea. Arăta chiar într-un mod neverosimil veselă. Am mai întîlnit la oameni asemenea reacţii, nu uit pe unul care povestea în casa noastră cum i s-a întîmplat de-a pierdut un picior, privirea îi strălucea de viaţă, gura care povestea lăsa să i se vadă dinţii ca şi cînd ar fi rîs, ca şi cînd piciorul acela care îi fusese tăiat i-ar fi fost pus la loc şi acum putea să fie şi el bucuros, cînd în realitate, în clipele acelea, mîinile lui ţineau cîrjele de care n-avea să se mai despartă. I-am strigat Căprioarei: "E tot ce ţi-a spus? Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul chirurg?" "A fost sincer", răspunse şi ea sinceră, adică neascunzînd că îl mai iubea şi acum şi că îl scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis că începînd cu ea această idilă, n-a exclus căsătoria, dar nu s-a gîndit că va fi aşa de curînd. "Da, mă iubeşte şi acum, dar în ce priveşte căsătoria..."
   
   
   
   XIII
   
   "Reveniţi la seara balului, cînd aţi văzut-o pentru ultima oară, mă întrerupse anchetatorul, căruia îi relatam toate acestea; pe el nu-l interesa decît atît, momentul dispariţiei fetei. E inutil, adăugă el, să vă mai previn că noi ştim totul şi vă spun dinainte că nu veţi apărea ca martor în procesul care va urma. Cel puţin aşa sperăm. Ucigaşul e în mîinile noastre, dar mărturia dumneavoastră e totuşi necesară pentru cazul cînd el va nega în instanţă ceea ce a recunoscut la cercetări: se poate întîmpla, e un individ nesigur, noi cunoaştem astfel de reveniri cînd criminalul se sperie de judecători şi încearcă în mod absurd să se salveze în ultimele clipe."
   "În timpul balului ei i s-a făcut rău şi s-a speriat, am continuat eu atunci, şi cu toate că ne hotărîsem să mergem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a spus că trebuie să ne ducem imediat, să nu fie prea tîrziu. Am ieşit deci de la bal şi ne-am dus la doctorul A., renumit în această profesiune..." "Inutil să-i spuneţi A., fiindcă îl cunoaştem!" zise anchetatorul, dar eu nu-l luai în seamă şi continuai: "Doctorul A. o examină pe fată şi refuză să-i întrerupă sarcina. Eu o aşteptam în stradă. Ieşi după scurt timp şi îmi spuse că i-a recomandat să se ducă la doctorul B., care se ocupă tocmai cu astfel de cazuri grele şi îi reuşesc totdeauna. De ce grele? Pentru că sarcina e cam înaintată. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea întunecată şi prin ploaie şi am străbătut străzile căutînd adresa. Am găsit-o şi am sunat. De astă dată am intrat şi eu, nu ştiu de ce... Ştiam de ce; eu îi cerusem Căprioarei să scape de sarcină, altfel nu mă puteam căsători cu ea, nu i-o spusesem nici direct, nici indirect, dar ea înţelesese, iar eu nu-i spusesem: păstrează copilul... tăcusem şi iată-ne rătăcind în noapte, de la un doctor la altul, bătînd, fără să ne gîndim, la porţile nenorocirii; căci spre uimirea mea în chiar clipele cînd îmi destăinuia secretul suferinţei ei, adică sarcina, în loc s-o dau afară din casă şi să rup cu ea pentru totdeauna, gîndeam, n-o pot alunga, o iubesc acum şi mai mult, sufletul ei mi s-a predat mie total şi definitiv; dar n-o să pot totuşi să suport niciodată să văd copilul, întruchiparea trădării ei. N-o iubeam atît de mult! A urmat între noi o tăcere grea ca o lespede, tăcere care venea de la mine şi ea a înţeles ce are de făcut. Dar doctorul B., după ce a cerut o sumă mare, pe care fata, care avea părinţi bogaţi, a spus că o va plăti, m-a dat afară şi a reţinut-o pe ea pentru operaţie. Am aşteptat în stradă pînă în zori. Am sunat la uşă, a ieşit un individ care m-a întrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a înjurat şi mi-a răspuns că acolo nu se află nici o fată. Abia pe urmă mi-am amintit că doctorul B. spusese că operaţia va avea loc în seara următoare. Am plecat acasă liniştit. Am aşteptat-o să vină, dar n-a mai venit. Am crezut că după operaţie s-o fi dus pe la ţară, ca să aflu tîrziu de tot că la facultate se şi dăduse alarma şi că poliţia făcea anchetă. Nici atunci n-am crezut în moartea ei, mai ales după zvonurile că ar fi fost văzută în alt oraş şi pe urmă că ar fi fugit în străinătate..."
   "Nu vă punem acum să daţi o declaraţie scrisă, ar însemna să vă inculpăm şi să vă zdrobim cariera, a zis anchetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu sîntem anchetatori orbi, sîntem oameni, aţi greşit neanunţînd imediat unde aţi dus fata, dar fiindcă noi, poliţia judiciară, am prins medicul criminal, considerăm că ar fi excesiv să vă dăm pe mîna Curţii. În afară de cazul, repet, că acest medic inconştient n-o să se poarte cum trebuie la proces..."
   "Ar avea şanse să scape?" l-am întrebat. "Ar avea!" "De ce?" "Pentru că tot nu ştim unde e fata. Numai el ştie, dar refuză să spună..." "Atunci cum de ştiţi că el a omorît-o? Poate trăieşte?" "Avem alte dovezi că fata e moartă, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul încă treaz, nu vrea să ne desvăluie ce-a făcut cu ea... Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare şi el ştie, sau presimte că pînă în ultima clipă s-ar mai putea apăra sau scăpa cu o condamnare mai uşoară."
   Cînd iubita ta a ajuns probă, ce mai ai de făcut? Deşi mintea îmi spunea că ea de mult e moartă, eu tot mai credeam şi n-aş fi suferit să fie adevărat că ea se afla în alt oraş şi se plimba cu altul la braţ, deşi pentru mine era absurd, fiindcă ea nu era Nineta. Curînd oraşul puse mîna pe toate ştirile şi eu nu tremuram la gîndul că numele meu va fi amestecat în moartea ei. Şi nu tremuram nici la gîndul că va trebui să depun mărturie în proces şi să fiu apoi inculpat. Deşi exista proba că ea era moartă (criminalul fusese arestat) şi că soarta n-o protejase pe această fată în derută, eu mă simţeam protejat, neatins şi intangibil cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama că fusesem atins şi că puteam nimeri curînd la puşcărie. Iată ce se povestea. A doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Căprioara stătea într-una din odăile lui şi aştepta să i se întrerupă sarcina. Gazda şi musafirii au început să joace pocher şi să bea. Bairamul s-a terminat noaptea tîrziu, după ora unu. Doctorul B. cîştigase dar şi băuse, şi în loc să se ducă să se culce şi să amîne operaţia pentru a treia zi, pune mîna pe instrumente (se ştie cît curaj dă alcoolul, deşi el nu avea nevoie de curaj, ci de prudenţă) şi operează pe fată, care face imediat o hemoragie mare şi intră în comă. Alarmat, doctorul B. dă un telefon la un spital doctorului C. şi îl convoacă şi pe doctorul A., cel care ne refuzase primul cînd ne dusesem la el. Aceşti trei medici, A., B. şi C, erau prieteni, cel din urmă fiind şi director de spital. Doctorul B. îi cere prin telefon doctorului C. să trimită o ambulanţă, s-o ridice pe fată, s-o ducă la spital şi s-o salveze, sau să moară acolo sub un diagnostic care să-l scoată pe el din cauză. Ambulanţa vine împreună cu doctorul C. şi doctorul A., pătrund înăuntru şi găsesc fata aproape moartă: prea tîrziu s-o mai ducă la spital, ar fi murit pe drum şi pe urmă doctorul C. nici nu vroia să-l acopere astfel pe ginecologul B.
   Sosit în oraşul nostru, anchetatorul din Bucureşti bănuise imediat, aflînd că fata avusese în acel an două legături cu doi studenţi, ajunşi în toamnă unul chirurg, iar altul profesor, şi nici unul cu aere de criminali, că cheia enigmei dispariţiei fetei se află undeva în cabinetul unui ginecolog. Puse deci sub urmărire chiar casa doctorului B., bineînţeles după ce află uşor că era nu foarte cunoscut în oraş, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani... Şi curînd i se raportă următorul fapt. În faţa casei bănuite pe care o supraveghea un poliţist sub pretextul reglării circulaţiei se produse la un moment dat un accident între o maşină, o căruţă şi un camion. Stupid, poliţistul scăpă casa din vedere, şi în timp ce lumea se aduna şi el încerca să facă ordine, în faţa casei se opri brusc o furgonetă sanitară, poarta se deschise, apărură doi inşi cu un sicriu, îl vîrîră în furgonetă, se urcară şi ei şi dispărură. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grăbi cîtuşi de puţin să percheziţioneze imediat casa, pentru simplul motiv că de aproape o săptămînă cel bănuit, doctorul B., nu se mai afla acolo, se internase într-un spital de boli nervoase, de unde un alt om al anchetatorului, deghizat în bolnav şi mai puţin stupid, îi şi raportase lucruri interesante. Că la cîteva zile după internare doctorul B. primise vizita misterioasă a doi tipi care după 
   semnalmente erau doctorii A. şi C, vizită care dură cîteva ore lungi. Nu se ştie ce discutară ei trei în rezerva doctorului B., dar, bănuitor, poliţistul deghizat în bolnav, văzînd după plecarea acelora că doctorul B. nu mai iese din rezervă ca de obicei la căderea serii, intră peste el şi îl găsi fără respiraţie şi palid ca un mort: se sinucisese. Dădu alarma şi ginecologul fu salvat şi pus sub anchetă. Nu se mai află prin ce mijloace se smulse de la el recunoaşterea că fata fusese într-adevăr operată de el, dar că... a plecat din cabinetul lui bine sănătoasă. Dar coşciugul? Nu ştia nimic, nu credea să fi ieşit de la el din casă. A fost judecat şi condamnat fără să se poată obţine împotriva lui "proba zdrobitoare" şi ca atare a luat doar cîţiva ani. Numele meu şi al fostului medicinist n-au fost pomenite.
   Îl vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se purtă cu mine distant şi rece şi nici eu nu insistai, citind în privirea lui că riscam să mi se spună ceva dur la care n-aş fi avut ce răspunde, de pildă: "nu mi-amintesc să vă fi cunoscut vreodată", sau pur şi simplu să-mi întoarcă spatele şi să mă planteze pe coridor. Aşa, se mărgini, cu o urmă de jovialitate, să mă întrebe: "Doriţi ceva? Aveţi vreun bolnav pe care îl pot ajuta?" "Nu, i-am răspuns, mulţumesc... Vă urez succes în carieră..." ,.Şi eu dumneavoastră! mi-a replicat fără ezitare şi fără cinism, semn că dacă se considera primul vinovat de căderea Căprioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele dumneavoastră de a vă realiza în filozofie'", mi-a mai spus cu orgoliu detaşat, ca între doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei lor, care se cunosc între ei şi se preţuiesc, dar nu se vor mai întîlni niciodată...
   Prins de detalii poliţiste care mi-au năvălit dezordonat sub condei, am uitat să desvălui mai clar adevăratul înţeles al vinovăţiei mele. Am omis alte detalii. De ce trăise atît de mult timp Căprioara cu mine făra să-mi spună de la început că era însărcinată? Ar fi putut să se ducă de îndată la un medic fără să-şi rişte viaţa. Îmi amintesc că în acea perioadă am fost izbit de un gînd: fata asta suferă de ceva, dar nu vrea să-mi spună pînă nu mă cucereşte. Iubirea ei e simulată şi vinovată. Şi în loc să încerc să aflu adevărul, m-am complăcut. Un suflet care ţi se predă îl iei în stăpînire cu mare apetit. Cele cîteva săptămîni cît a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindcă în astfel de cazuri săptămînile... Dacă acest suflet mi se predase (şi în acest sens nu exista nici o îndoială, fusesem fericit de prada mea), atunci de ce n-o acceptasem aşa cum era? Şi nu pot să invoc scuza că nu cunoşteam riscul, doctorul A. ne avertizase prin refuzul său în mod clar. Şi totuşi am condus-o în noapte spre fatalul doctor B., cînd ar fi fost atît de uşor să-i spun: nu, nu mai mergem nicăieri. Şi ea ar fi fost fericită şi poate că şi eu. În orice caz cursul vieţii mele ar fi fost altul. Repet însă, pe atunci şi în tot timpul şi după încheierea acestui episod tragic, eram bine blindat...
   Un gînd proaspăt mă izbeşte însă acum cu putere (şi nu m-a izbit atunci, ce curios!), Căprioara a venit la mine destul de tîrziu, trebuie să fi fost în luna a doua, spre a treia... Ce făcuse timp de două luni? Nu pot să descifrez nimic, afară de faptul că biata Căprioară purta rochii cam largi, iar dragoste nu făcea decît cu lumina stinsă. Se hrănise ea oare în acele două luni cu iluzia că tînărul chirurg, viitor desfăcător pe cont propriu de dovleci umani, nu o va părăsi totuşi văzînd-o că păstrează sarcina şi o va lua în cele din urmă de soţie? E o ipoteză extrem de verosimilă...
   
   PARTEA A DOUA
   
   
   I
   
   Era chiar în anul cînd războiul se termina; în primăvara următoare primii ordin de chemare: trebuia să mă prezint la Bucureşti, la o şcoală de ofiţeri de artilerie. Fusesem bine născut, îmi făcusem studiile universitare tocmai cînd această sinistră conflagraţie era în toi. După licenţă ar fi trebuit să fiu încorporat, dar armata, după cum aveam să aflu, intra în criză, şi contingentul meu, adică nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fuseseră amînaţi. Am spus sinistră conflagraţie nu pentru că am despre război această viziune. Bolile şi foametea pot fi mai rele decît glonţul. Gripa spaniolă de după primul război mondial se pare că a omorît mai mulţi oameni decît muriseră pe cîmpul de luptă, iar după Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a început în Europa un război cumplit între populaţie şi păduchii şi şobolanii aducători de ciumă. Jumătate din europeni au pierit. Alianţa microbilor între ei poate fi mai rea sau în orice caz tot atît de rea cît un război modern, adică nuclear. Dar astea sînt fatalităţi naturale, ce poţi face? Mori şi eşti bun mort. În timp ce gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam să aflu abia după încheierea păcii că avusese loc în timp ce noi audiam liniştiţi cursurile, nelinişteşte spiritul nostru. Ce-a făcut civilizaţia europeană, ce i s-a întîmplat de a putut asista parcă adormită, în orice caz picotind, la ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a început să ucidă oamenii dincolo de necesităţile războiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionantă, ce poţi să spui despre ea? Scene monotone de oroare şi cifre statistice despre hecatomba în care au pierit milioane de fiinţe umane. Un mesager din Romeo şi Julieta, un călugăr, sare în ajutorul unui bolnav. Intră să-i aline suferinţele. Imediat după el apar însă nişte inşi care încep de îndată să bată uşile şi ferestrele în cuie. Resemnat, călugărul îşi pleacă fruntea, înţelegînd: nimerise în casa unui ciumat şi nu mai putea ieşi, trebuia să moară cu el. Shakespeare nici măcar nu dă aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazîndu-se doar pe cîteva rînduri în care ni se spune de ce n-a mai ajuns călugărul unde trebuia. Ei unde? Într-un loc unde era necesar să poată primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era îndreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atenţie... Bineînţeles... În timp ce războiul peloponeziac sau campaniile lui Napoleon ne fascinează şi rareori istoricul spune: Împăratul făcu cale întoarsă, holera secera rîndurile armatei sale! Atît! Ce e glorios în a muri de holeră? Totul se dezagregă, solidaritatea umană, curajul, loialitatea, toată lumea fuge şi nu domnesc decît cei imuni, care svîrle cadavrele în căruţe şi le duc la groapa comună, peste care aruncă var. În timp ce mesagerul de la Marathon va rămîne în istorie, ca şi generalul de gardă napoleonean Cambronne, care ar fi strigat  la Waterloo cînd i s-a cerut să se predea. Sînt deci partizanul istoriei calitative, deşi înţeleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria o constituie totalitatea evenimentelor şi fenomenelor în care sînt implicaţi oamenii şi nu numai iniţiativele lor de expansiune, fiindcă într-adevăr topirea gheţarilor de pildă în urma creşterii cu un grad sau două a temperaturii terestre ar pune în umbră întreaga istorie calitativă a omenirii... Ar pune-o şi totuşi n-ar pune-o... Odată restabilit în noile condiţii create de seism, furnicarul uman şi-ar reîncepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea împăca cu înfrîngerea din primul război mondial şi cu locul ei în lume. Dar gazările, uciderea prizonierilor, înrobirea ţărilor cucerite?
   Şi cu toate acestea, războiul nu m-a traumatizat. Fiinţa umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărîma. Furtunile îl pot doar împrăştia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decît găuri care practic nu-l ating. Comparaţia însă se opreşte aici. Omul e făcut să trăiască şi dacă nu şi-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fost pedepsiţi, dar asta nu i-a învăţat minte pe cei care au venit după ei, să comită altele şi încă... dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strîns de existenţa mea.
   Imediat după război nu bănuiam cît de strîns va fi, într-adevăr ani senini au urmat pentru mine, în ciuda secetei şi a sărăciei care însoţesc aproape în mod fatal pacea care urmează. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totuşi, nu în regiunea noastră, ci în Moldova şi în marea Rusie, lovită adînc de invazia trupelor lui Hitler. Înainte însă de a fi încorporat, la puţin timp după dispariţia Căprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie.
   
   
   
   II
   
   Un filozof francez, de origine romînă şi care şi-a trăit tinereţea în ţară, influenţat de Kierkegaard, se întreba, într-unul din aforismele lui, cu dispreţ la adresa romancierilor şi a pretenţiei lor că spun ceva descriind vieţile oamenilor: ce este o viaţă? Iar eu întreb: ce este altceva? O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui. Gîndirea altui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfîrşit să fie fericit e ispititoare ca gîndire; în realitate cît timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în bîrlogul în care să zicem că am fi reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atîta viclenie încît ne silesc să ieşim fără măcar să ne dăm seama că o facem.
   N-aş putea să spun că după dispariţia Căprioarei m-aş fi hotărît să nu mă mai căsătoresc, dar îmi spuneam că acest eveniment va trebui să aibă loc tîrziu, pe la treizeci de ani şi numai dacă, bineînţeles (fireşte, toţi gîndim la fel), voi găsi o femeie care să mă iubească şi s-o iubesc nu împins de circumstanţe, ci în mod lucid, cunoscîndu-ne bine unul pe celălalt. Pînă atunci aveam de lucru: să-mi dau doctoratul, să intru în învăţămîntul superior şi să-mi încep lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al conştiinţei umane şi a reintegrării ei într-un univers în care spiritul este prezent în mod egal în tot ce există, într-un om ca şi într-un cărăbuş.
   Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba şi literatura romînă, autor al unui volum de versuri publicat înalte de război de către un editor generos din Sighişoara, volum intitulat în mod ridicol Glod şi empireu de-azur. Omul însă nu era deloc ridicol, avea în el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul într-o stare acută de indignare. Împotriva cui? La început mi s-a părut că împotriva a mărunte lucruri, de pildă împotriva şicanelor la care era supus de unii dintre colegii săi, cu care se afla în permanent conflict de prioritate şi fireşte mai ales împotriva directorului... Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amănunte, cu un humor furios şi involuntar, făcîndu-mă să izbucnesc în rîs. Acele infinite faţete ale existenţei umane neliniştite, imposibil de memorat, ar fi trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelaţia acestor lucruri deja ştiute, dar uitate de noi. De pildă: lupta de a dovedi cine e cel mai inteligent, credinţa că tu eşti unul dintre aceştia, apoi şocul, cînd un altul, un individ grosolan, imbecil, un măgar insolent, al cărui loc ar fi trebuit să fie mai degrabă la plug şi nu printre profesori într-o şcoală normală de învăţători, nu se sfieşte să-ţi spună în faţă, în auzul tuturor că... Ei bine, ce? Aici e aici! "Cu pregătirea dumitale care lasă de dorit..." Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Şi un altul care, auzind această cretinie, să rîdă. Iar directorul, superior... (Superior prin ce? Prin faptul că e mai măgar decît toţi ceilalţi şi a ajuns director făcînd politică în judeţ cu prefectul, cu care e prieten?) "Încetaţi, domnilor!" Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu prieten spunea: "Am impresia că prin aceste cuvinte vrei să-ţi maschezi propria-ţi lipsă de pregătire..."
   Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Replicile prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însoţea zilnic pînă acasă, mergînd împreună pe jos, el povestind şi eu ascultînd) în convingerea lui erau zdrobitoare, cînd in realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gîndiri sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare să-l facă măcar egalul celorlalţi şi în ultima instanţă prieten cu ei. Dacă i-ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispreţ, neglijent şi afabil: hai sictir! sau: du-te-n mă-ta!, s-ar fi rîs şi starea conflictuală ar fi dispărut. Aşa credeam, dar observîndu-i îndîrjirea aveam îndoieli... I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul Florilor de mucigai şi al "blestemelor" un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric... Avea deci spirit critic, dar nu şi pentru volumul său de versuri şi mai ales deloc pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă hipertrofie a eului, silit mereu să se apere şi să vadă in ceilalţi numai imbecilitate şi prostie. Desigur, imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, romînii, ne salvăm adesea luînd-o în derîdere la ceilalţi şi acceptînd cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una din deosebiri... Petrică Nicolau, căci aşa îl chema pe profesorul de limba romînă, credea că el face excepţie, fără să-şi dea seama că astfel se rîdea şi de el şi rîdeam eu însumi, bineînţeles lăsîndu-l să creadă că eram de partea lui şi rîsul mi-era stîrnit de cretinia celorlalţi.
   Acest izvor al indignării în relaţiile lui cu colegii se epuiză însă curînd şi pe nesimţite ,Petrică Nicolau începu să se indigneze de manifestaţiile din oraş şi împotriva cursului pe care presimţea că îl va lua de-aici înainte istoria ţării noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas şi o să ne facă el să trecem de partea lui...
   Şi lumea, inconştientă, pune chiar entuziasm în această trecere. "Înţeleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem încotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, şi lasă dracului entuziasmul deoparte. Stalin nu e încă bătrîn, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înţeles că Ardealul e al nostru, dar el e şi comunist şi o să ni-l vîre şi nouă pe gît, comunismul, fără măcar să ne lase răgazul să-l asimilăm... În materie de cuceriri, nu există progres în istorie. S-au schimbat doar metodele. Unii tîmpiţi cred că or să vie aici anglo-americanii, cînd se ştie că paraliticu-ăla pe rotile, Roosevelt, s-a înţeles perfect cu Stalin să împartă între ei zonele de influenţă ca şi cînd planeta asta ar fi fost moşia lui tat-său. Şi asta datorită cretinului de Hitler şi cretinilor de nemţi care au atacat Rusia, crezînd că or S-O cucerească în trei luni. În loc de cucerire au scos-o în lume, cînd mult mai bine ar fi fost să se fi mulţumit cu Austria şi regiunea sudetă şi să fi cucerit lumea prin expansiunea economică şi ştiinţifică şi nu prin..."' Şi Petrică Nicolau se poticni de indignare şi o ploaie de înjurături de care nu-l credeam în stare se abătu asupra lui Hitler şi a idioţilor de nemţi care îl urmaseră. Se răcori însă şi după o tăcere reluă: "Am cea mai mare admiraţie pentru Rusia lui Dostoievski şi Tolstoi şi o adevărată prietenie între noi şi ruşi n-ar fi de neconceput, dar nu există prietenie între un colos şi un pitic. Fiindcă toate ţările din Europa, cu ruşii la Berlin, au devenit pitice; în douăzeci şi patru de ore, dacă Stalin s-ar decide, armata roşie ar fi la Paris. Cine i-ar putea împiedica? Europa e istovită, Anglia e şi ea la pămînt... Englezii şi americanii s-au bîlbîit doi ani în nordul Africii ca să gonească de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armată, ce-ar putea ei face în faţa ruşilor, cu o imensă experienţă de război, cu o armată călită şi perfect dotată? Să folosească bomba atomică? Ar însemna să moară toţi la un loc, ruşi, italieni şi francezi şi să transforme Europa într-un deşert..."
   Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpînit de o viziune apocaliptică. Fusese pe frontul de vest ca ofiţer de rezervă şi se întorsese neatins la încheierea păcii. Nu era singurul care gîndea astfel şi ceea ce spunea el mai spuneau şi alţii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispoziţie sufletească acută, gîndirea lui nu era speculativă, ci neliniştită... Şi cu toate acestea, ascultîndu-l, nu ştiu de ce îmi venea să rîd, în timp ce o adîncă simpatie se năştea în mine pentru el. Fireşte, nu mă convingea nici cu o iotă, fiindcă eu ştiam din istorie că evenimentele politice şi sociale sînt imprevizibile şi nimeni nu e în siguranţă faţă de desfăşurarea lor, fie că eşti popor mare sau popor mic. Iar cine conduce un popor ştie acest lucru, sau mai degrabă are instinctul primejdiei şi se abţine îndelung înainte de a-şi trimite armatele, oricît de puternice, să cucerească pe alţii. Stalin de pildă dăduse ordin în 39 să fie atacată mica Finlandă, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesară securităţii Leningradului. Cîştigase acea fîşie de pămînt, dar după ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite dacă ar fi dat ordin armatelor sale să cucerească Europa, avînd de înfruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricît de slăbite, ca şi a pu-ternicei Americi care o proteja şi care suferise puţine pierderi, practic neînsemnate, în timp ce Rusia era economiceşte vorbind grav atinsă. Hitler într-adevăr nu avusese acest instinct al primejdiei declanşînd războiul, dar apărea ipoteza că un lucru straniu se petrecuse cu el şi cu poporul german care îl urmase, şi anume că în ciuda aparenţei unor determinări politice şi economice care le uşuraseră accesul spre putere, nici Hitler şi nici acea minoritate activă care puseseră mîna pe Germania nu erau sănătoşi la cap. Stalin însă, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze şi luciditatea neatinsă. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el şi trebuise să se apere şi să cîştige. Că dorise (şi Roosevelt fusese de acord cu acest lucru) ca ţările limitrofe să intre în sfera de influenţă a Rusiei nu mi se părea o aberaţie. Totul era dacă această influenţă va fi benefică. Aveam să vedem.
   Nu ideile lui Petrică mă pasionau, ci iritarea lui, care le colora într-un mod particular. Eram curios să văd spre ce zone se va extinde, cu adevărat curios, ca şi cînd aşi fi citit pe viu un roman-foileton şi aşteptam a doua zi, nerăbdător, urmarea.
   
   
   III
   
   Se extinse un timp asupra destinului intelectualului în noul regim care, după părerea lui, avea să se instaleze foarte curînd şi definitiv în ţara noastră. El nu făcea parte, îmi declară, nici dintre cei care se şi grăbiseră să se înscrie în partidul comunist, nici în partidul social-democrat al lui Titel Petrescu, în care intrau o mulţime de fripturişti crezînd că acest partid e de viitor, fără să-şi dea seama că social-democratismul, care fusese puternic în Germania înainte de 1933 şi fusese strivit de Hitler fiindcă nu se putuse uni cu comuniştii, era acum învinuit (dar fusese şi înainte de către Lenin) pentru oportunismul său, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere. Învinuirea aceasta, zicea Petrică, avea să se extindă şi asupra social-democraţiei contemporane, deci şi asupra celei romîneşti, aşa, din principiu: prin simplul fapt că eşti social-democrat eşti oportunist. Ce s-ar cere ca această învinuire să fie redusă la neant? Să se unească partidul social-democrat cu cel comunist! Ei, strigă Petrică triumfător, pe stradă. Se va uni!
   N-am fost mirat mai tîrziu cînd previziunea politică a prietenului meu avea să se împlinească. Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, şi nu numai cei cultivaţi, cum era Petrică Nicolau, ci şi cei ca tatăl meu, care stînd zilnic la un aperitiv se pasionează de politică fără s-o facă, avînd deci mintea eliberată de corsetul partizanatului. În general unui cetăţean liber şi cu mintea vie i se poate întîmpla foarte rar să aibă în acest sens, şi în linii mari, surprize. Fireşte, nu poţi face previziuni şi asupra detaliilor, de pildă modul cum se făcuse acea unire.
   În ceea ce priveşte aderarea cuiva la Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu şi la cel liberal, al Brătienilor, partide numite "istorice", Petrică Nicolau o considera o adevărată prostie: vor sfîrşi într-o celulă, dacă nu şi mai rău. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură eţetera, care considerăm, politica drept ceva murdar? Întîi că ni se va cere de-aici înainte, la început cu blîndeţe, mai apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza următoare, a aderării. Şi toţi oportuniştii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul şi curînd ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, întîi pe cei care au avut neşansa să fi făcut politică înainte, apoi şi pe ceilalţi, a căror politică e să nu facă politică, şi astfel se va adînci revoluţia, care ne va arunca în excese cine ştie pentru cît timp, cum s-a întîmplat totdeauna în istorie. Cum noi sîntem romîni şi nu francezi, vom adera toţi, va adera şi el Petrică Nicolau, şi eu, cu preocupările mele filozofice, fiindcă romînul ştie multe, de la cro-nicari şi din propria istorie, că vremurile trec şi important e să scapi cu viaţă. "De ce p... mă-sii crede el că viaţa lui e atît de preţioasă încît e dispus să facă toate compromisurile pentru a şi-o salva, nu ştiu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decît alţii că viaţa e preţioasă în sine, mai mult decît toate valorile spiritului? Că poţi trăi şi într-o grotă, numai să trăieşti? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mîndria de a fi om vor renaşte şi că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea şi nu mai are cum să recucerească aceste valori? Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci cînd a putut să ia arma în mînă n-a ezitat s-o facă, ba chiar a făcut-o bine, punînd în vigoarea luptei şi viclenia şi toate armele unei inteligenţe ascuţite, diplomaţia abilă, trădarea la timp a vechiului aliat şi alăturarea de altul nou, mai puternic. Astfel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tătari şi am fost bătuţi de aceştia, însă am existat şi mulţi s-au trezit astăzi în timpurile moderne uluiţi că un popor tînăr apărut în Europa, dar a cărui bătrîneţe, al cărui trecut crîncen nu le cunoaşte nimeni, iar alţii ne contestă drepturile."
   Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau îşi ridică nasul său fin în aer şi indignarea făcu să-i apară pe chip o expresie surprinzătoare de nobleţe care mă împiedică să mai rîd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui fundamentală pe care o formula cu claritate era că am putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele şi de lichelism şi am învăţa să renunţăm la stupidul nostru humor: "Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A şti să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul." "Da, mi-a replicat el, şi a evita astfel măreţia şi a cădea în trivial. Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi şi a construit cîteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Franţ, l-a întrebat suveranul, nu-ţi place ţara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, ţara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p... mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamţul, deraiază un tren, morţi, răniţi, romînul zice p... mo-ti! Secetă, inundaţii, incendii, p... mo-ti! Prea mult p... mo-ti! Suveranul a rîs şi el, cum rîzi şi tu acuma..."
   Într-adevăr, rîdeam, în timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el îşi trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul său nu cunoştea relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare, fără de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el şi chipul frumos al unei fete. Chiar mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu soţia lui, cum arăta, dacă iritarea ceda şi cunoştea clipe de destindere.
   
   
   
   IV
   
   Abordă el însuşi acest subiect chiar atunci cînd eu, deşi îl ascultam cu atenţie, nu mă putui stăpîni să nu întorc capul după o silueta  cu splendide picioare în cisme de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană şi negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar şi chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zîmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi... Ca şi pe poetul damnat, mă stăpîni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut şi n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea iubită cu un destin necunoscut...  Se pierdu în mulţimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat... "E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-mă. Şi îşi ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată dispreţuitor şi îndîrjit. E ora cînd ştie că eu vin acasă şi cu toate astea nu sînt niciodată sigur dacă mă aşteaptă sau nu. Şi niciodată nu ştiu dacă, aşteptîndu-mă, o să-mi înghit în linişte borşul nenorocit pe care mi-l serveşte în farfurie, sau dacă există sau nu acel borş, deşi îi plătesc o servitoare care să-l gătească."
   Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau deodată, fără ocolişuri şi fără falsă discreţie, în viaţa intimă a prietenului meu. Mai tîrziu aveam să cunosc şi eu această stare în care un bărbat îşi dezvăluie relaţiile cu soţia fără să-i mai pese că aceste relaţii ar trebui să rămînă secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca şi cînd ar fi o ruşine să fii nefericit şi s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. Eram consternat, nimeni din şcoală nu aflase pînă atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soţia lui, adică nu se şoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal... Îi cîştigasem eu deplina încredere ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam să aflu şi eu mai tîrziu: apare o perioadă în viaţa unui cuplu, cînd conflictul interior sparge cadrele vieţii în doi şi se revarsă în viaţa din afară din pricina intensităţii insuportabile la care sunt supuşi cei în cauză; nu eram atît de prieten cu Petrică adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-i devin confident. Şi apoi întîlnirea noastră cu ea... Soţii nu numai că nu schiţară gestul de a se opri şi a schimba măcar cîteva cuvinte de formă, cum obişnuiesc chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-aş fi zis că desvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. În acelaşi timp ea se arătase zîmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea care cădea peste noi şi peste oraş. Da, avea pe chip un surîs parcă de beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. Pe atunci însă nu ştiam nimic despre viaţa cuplurilor şi in clipa aceea am gîndit că fără îndoială el îi purta pică pentru ceva, se certaseră şi desigur, cum el era uşor de jignit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borşul zilnic sau de prezenţa ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care el se obişnuise), ci îl jignise în personalitatea şi în orgoliul lui, unde era atît de vulnerabil. "Lasă, Petrică, i-am spus, nu mai fi şi tu atît de susceptibil..., cînd ai o soţie atît de frumoasă, astea sînt fleacuri pe lîngă fericirea de a te culca cu ea în pat... "Nu sînt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate că şi măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui şi cînd te aştepţi mai puţin aruncă şi poveri şi tot şi îţi aplică şi două copite în cur, dacă nu şi mai rău. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa concepţie despre fiinţa umană, dacă nu respecţi un om, atunci ce mai respecţi? Nu te înjoseşti şi pe tine însuţi în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementară noţiune despre respectul reciproc, fără de care... totul se duce dracului", exclamă deodată prietenul meu atît de scîrbit şi cu atîta lehamite încît de simpatie pentru el îl apucai de braţ şi izbucnii în hohote înalte de rîs. Astfel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, bine exprimată şi sinceră, îmi stîrnea rîsul spontan, ire-presibil, aşa cum ni se întîmplă să izbucnim în rîs cînd cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pînă jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram încredinţat sau doream ca rîsul meu să-l antreneze şi pe celălalt şi să vadă şi el că, iată, se putea rîde de comedia umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai proprie îi e omului înclinarea spre rîs, starea de inocenţă... uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gîtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amîndoi şi cel lovit, te uiţi la el că deodată surîde ca un prost... Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de sentimentul umilinţei... Nu i s-a întîmplat nimic, faţă de tot ceea ce simte el în clipa aceea. Fireşte, viaţa nu e o joacă de copii, dar mai întîi de ce n-ar fi? Nu sîntem noi toţi copiii pămîntului? Şi apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămînă înlănţuiţi de cei cu care se află în stare de conflict? "Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu eşti sigur că o găseşti acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu eşti sigur de borşul tău, dă servitoarea afară şi mănîncă-l la restaurant!..." La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată şi orgolioasă pe care n-o mai rupse pînă ajunserăm în dreptul casei mele. Îmi veni o idee: să urce la mine şi să luăm masa împreună. La ora aceea, unu şi jumătate, cînd ne întorceam noi de la şcoală, mă aştepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei era acasă şi îl aştepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa ceva uşor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt şi brînză, sau jambon, un pahar cu lapte...
   Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, deşi încă sărac mobilat. "Fă-ţi totul singur", îmi spusese tata, deşi avea ceva bani şi deşi vedea cum de la o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să coste aproape cît un salariu de-al său de altădată. Îmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă şi cîteva scaune. Cărţile îmi stăteau încă îngrămădite pe lîngă pereţi.
   Băurăm cîte-o ţuică şi mama ne servi ciorbă de purcel ardelenească şi tocană cu mămăliguţă. Cartelele de pîine aduseseră pe ţărani în piaţă cu mălai. Apoi la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineaţa, iar Petrică era doar fumător de ocazie. Aprinserăm ţigări.
   "...Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutaserăm înainte de întîlnirea cu nevastă-sa, că în Romînia n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, sînteţi mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ţi dau să citeşti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne aşteaptă pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revoluţia proletară. Vom fi puşi la coadă. Gînditorii, oamenii de cultură nu vor avea acces la putere şi în general li se va refuza orice încercare de a gîndi altceva decît ceea ce a gîndit deja Marx. Întreaga gîndire a umanităţii va fi reanalizată prin această prismă şi în acest sens vor avea şi ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică era regăţean), or să aibă de lucru cît îi hăul, cu iluzia că înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se va da voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice şi sociologice şi vor fi vîrîţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui să-şi pună pofta în cui. Cel mult funcţii de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănînce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajaţi, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea, fireşte pînă la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuşi valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maeştri vor da din capetele lor albite de înţelepciune şi vor zice: aiasta este foarte bine, alţii vor întîrzia să vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe trădătorii de ţară transfugi şi duşmani plătiţi. În general, toţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin..." "Chiar aşa a spus Lenin?", l-am întrerupt eu. "Da, chiar aşa, noi avem stomacul tare şi vom înghiţi pe toţi individualiştii şi şovăielnicii, citez din memorie. Nu sînt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care au creat pînă acum o mare literatură. N-ar fi exclus să devină optimişti..." (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai tîrziu. Petrică, după ce a aderat şi el, a uitat totalmente de profeţiile lui, ca şi cînd o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conştiinţă, ca şi cînd un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profeţii; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin asupra acestui lucru...)
   Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea  (carte pe care mi-o împrumută chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-şi îndepărteze gîndirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu curînd... Nu mai stătu mult şi plecă.
   
   
   
   V
   
   De la soţia lui, bineînţeles. "Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fără să-mi dau seama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trîntită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhitectură şi de decoraţii interioare. Mi-am scos paltonul şi mi-am aruncat mănuşile înjurînd. Asta nu e viaţă! Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Cîteva luni am mîncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fără nici un rezultat, afară de tristeţea care te cuprinde cînd vezi la mesele vecine pe alţii cu soţiile lor şi tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? Şi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credinţă în rostul vieţii, în idealuri că omul e incomparabil... Ba e perfect comparabil, cu un catîr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului cînd mă vede că nu pot să mai rabd şi mă apuc eu să fac ordine. În dulapuri, în bucătărie, în cămară, în biblioteca pe care tot timpul o răvăşeşte... Îmi dispar cărţile, îmi descompletează cele mai frumoase ediţii. Unde sînt cărţile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie şi are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blîndeţii, ale apelului la raţiune, ale înţelegerii, ale ameninţărilor. Tîrziu de tot am aflat că le împrumuta. Ediţiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a cîştigat bani în viaţa lui şi a cumpărat tablouri şi cărţi... Mi-a dat şi mie şi din unele şi din altele... Circulă prin casele prietenelor şi prietenilor ei arhitecţi şi se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperţi, cu foi smulse şi lipite grosolan cu pap... A trebuit să perorez luni de zile pînă să aflu că le împrumuta şi că nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. Şi alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se bucure şi alţii de ele? Ei, de ce? Toţi sîntem oameni, eu le-am citit, aceste cărţi, să le citească şi alţii... Egoismul ăsta al meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi. N-ai decît să-ţi faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraş care să ţi le înapoieze pline de caca... A încetat cu cărţile, au început să-mi dispară cămăşi, costume, pantofi, chiar şi ciorapi, exclamă prietenul meu cu un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în pivniţă să tai lemne. Eu le cumpărasem de la depozit, însoţisem camionul pînă acasă, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum îmi curgea sudoarea de oboseală... Ironie, surîs, dispreţ... Fără să mă întrebe, tu ai mîncat, eşti obosit, sau nici măcar atîta, să-şi fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenţia la tandreţea femeilor, care nu e decît o cursă... Pisicile sînt superioare, cînd simt nevoia de tandreţe se mîngîie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni... S-a retras în dormitor şi cînd spre seară am ieşit şi eu din bibliotecă şi m-am aşezat la masă, la masă nimic... Tu n-ai mîncat în oraş? zice. Ba am mîncat, i-am răspuns. Şi m-am culcat la mine în birou, flămînd, dar fără dorinţa de a mînca, cu speranţa că o să vină la mine şi să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea tîrcoale, că femeia asta nu ştie ce e o căsnicie şi de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să ştii de la mine, nu le aştepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale aştepţi zadarnic un semn, acest semn nu-ţi va fi dat... Pare neverosimil, îţi contrazice întreaga ta concepţie despre viaţă, dar e adevărat, aşa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine şi degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, nu te înşeală nimeni, nu iubeşte pe altcineva, şi totuşi nu vine cînd o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi o să-ţi pună mîna pe fruntea înfierbîntată e o invenţie pe care nu ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescenţă, cînd visăm iubirea şi armonia... Ducă-se dracului, mi-am spus şi am hotărît că mai bine trăiesc singur, şi am aruncat în noaptea aceea peste bord gîndul de a fi fericit cu o femeie... Dimineaţa însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întîmplat nimic. Tandreţea ei era indiferentă şi gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greaţă. Ia mîna de pe mine, i-am spus. Şi am plecat înjurînd... Şi acum trei zile, cobor eu în pivniţă să tai lemne. Servitoarea plecase la ţară, îi murise mă-sa. Cînd mă uit... ştiam că în pivniţă abia aveai loc să pui lemnul pe butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... ştiam că abia vedeai ferestruica.... ferestruica mică era degajată şi toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine şi văd că şi peretele stivuit din stînga era înjumătăţit... Am înţeles într-o clipă ce se întîmplase. De la cărţi şi lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate şi aranjate de mine. Am urcat sus, indignat ("Aoleo, Petrică, am gîndit în clipa aceea uitîndu-mă la el şi văzîndu-i indignarea reapărîndu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mînă şi s-o croieşti cu el ca unică soluţie a chestiunii tale insolubile!"). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. ("Cui să le dea, am gîndit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei şi să-l citeşti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?" Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, tîrziu, acest gînd şi a repetat...) Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre uşă, ca un semn de dispreţ pentru cel care ar fi intrat peste ea şi cel care putea intra eram numai eu... În clipa aceea mi-am adus aminte cum mătuşă-mea, la ţară, unde îmi petreceam vacanţele, punea mîna pe-un retevei şi îl arunca furioasă în cîinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la casă... («Aşadar totuşi ţi-ai dat seama ce-ar fi trebuit să faci!») Am apucat-o de mînă şi i-am spus: ridică-te cînd stai de vorbă cu mine! S-a ridicat şi gura ei s-a făcut subţire ca o lamă de cuţit... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborîte, cînd n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivniţa plină..." Ajuns aici Petrică se opri. Aşteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleştate. Înţelesei că nici pînă astăzi nu rezolvase, în el însuşi, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate soţii, întîlnindu-se pe stradă, nu se opriseră, nu-şi spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surîs răpitor... Cu ce greşeşti tu, Petrică, faţă de ea? m-am întrebat. Ce lipseşte, ce nu-mi destăinui? Ce-ţi scapă din fiinţa ei, care îţi produce o indignare universală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării şi pesimismului tău furios, pe care îl extinzi în relaţiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice şi cu 
   Surîdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mîine.
   
   
   
   VI
   
   A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întîia oară de cînd îl cunoşteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă trăsăturile. Înalt cum era, subţirel şi distins, ai fi zis că umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine... Parcă ar fi obţinut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca şi cînd demult aş fi insistat eu pe lîngă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. Şi că el şi ea mă invitau la masă... Chiar în acea zi, adică acum, la prînz. "Bine, Petrică. zic, mulţumesc."
   Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împăcasem de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el ştie ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătînd centrul oraşului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atît de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care îşi ţinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispreţ pe chip la adresa mulţimii prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl făcea puţin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă gîndeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent de făcut şi să mă scuz, să rămînă invitaţia lui pentru altă dată. Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama cărţilor şi chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stîrnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viaţa acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor şi stupid, în ciuda faptului că erau amîndoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în concepţia mea şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat şi unul cu o meserie simplă şi fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorînd şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la voinţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.
   Mă înţelesesem cu mama să mă aştepte totdeauna pînă la ora două şi, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de făcut ca să mănînc şi să plece. Parcă îmi părea rău că n-o s-o văd decît mîine, fiindcă, în mod natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezenţa ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atît de elocventă: eşti fiul meu, parcă îmi spunea, şi după Dumnezeu la tine ţin şi am uitat de mult că nu mai ai credinţă şi nu te-ai împăcat cu taică-tău... Dar eşti tînăr, şi nu se ştie dacă într-o zi n-o să-l înţelegi pe Mîntuitorul.. Îi ghiceam aceste gînduri şi o ocroteam acum şi eu, spunîndu-mi că dacă Mîntuitorul a învăţat-o să fie atît de răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem pînă mai ieri, înseamnă că totuşi pe ea credinţa o înălţase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atîta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sînt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atît de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă.
   Mă trezi din aceste gînduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganţa şi somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice caz nu erau din ciment obişnuit, cu ferestre imense de o parte şi de alta. Uimirea mea însă crescu cînd intrarăm înăuntru. Tot etajul de patru camere era al soţilor Nicolau. Nu mai văzusem pînă atunci ceva atît de atrăgător, atît de artistic aş zice, camere mari cu draperii violete, cu pereţii plini de tablouri şi rafturi de cărţi, cu plafoanele ornamentate, fotolii şi scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă; nici n-ai fi zis că sînt sobe, atît de fine erau plăcile şi brîiele cu incrustaţii şi semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atît de spaţios încît simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, care se întindea pe doi pereţi. Mă aşezai pe canapeaua în care mă înfundai, în timp ce repetam: "Frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut aşa ceva". El îşi ţinea o mînă în buzunarul de la pantaloni, zornăind nişte chei. Tic nervos, de care aveam, mai tîrziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise şi îl aud că zice: "Ar fi în stare pur şi simplu să nu vină (înţelesei că se referea la soţia lui.) şi nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ţi-ai luat o obligaţie şi că trebuie s-o respecţi?"
   Dar chiar atunci se auzi zgomot la uşa de la intrare şi mă ridicai de pe canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. Ieşirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că "domnu`, nu ghesit vin, mereţi dumneavoastră şi chcutaţi..." Crunt, Petrică îi luă plasa din mînă, ne îmbrăcarăm paltoanele şi plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea... Totuşi Petrică, contemplînd norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în tăcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că ruşii erau iritaţi că aliaţii lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietică în care se spunea "ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goering şi spînzurat imediat"), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă rîndul meu să vorbesc şi continuat interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stăpînit de o muţenie care parcă nu prevestea nimic bun. Părea hotărît în sfîrşit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînţeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei şi jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe punctul să-l invit eu la mine acasă, cînd el îşi coborî deodată privirea din nori, surîse strîmb şi îmi făcu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, înţelesei, îi lăsa timp să vie şi să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care ţinea deschis toată ziua, răsfoirăm cărţi, cumpărarăm reviste literare şi ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboy şi pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deşi avea cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de reproş: "A venit, fă, doamna?'' o întrebă Petrică grosolan, fără să treacă pragul. "Nu, domnu`, răspunse ea, dar telefonat că vine mintenaş, domnii nu plecat, vine, vine..." "Ce e, dragă, ce s-a întîmplat?" auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie degajată şi mă întorsei şi o văzui.
   Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere unde se simţise minunat şi acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru toate, dispusă să ierte pe oricine şi pentru orice, cu forţa pe care ţi-o dă sufletul cînd viaţa ţi-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei de o frumuseţe care mă copleşi şi exclamă: "dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!" Şi îmi întinse mîna pe care i-o sărutai. Avea o mînă a cărei greutate n-o simţii, imponderabilă, dar care mi-o strînse pe-a mea într-o scurtă încleştare, strîngere fraternă, care transmitea forţa feminină, dar şi forţă fizică, mînă groasă, ai fi zis o labă... O luă înainte, îşi aruncă haina pe un fotoliu şi dispăru. Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpînit de o bucurie jenată şi confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag surîs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumuseţe minoră, dacă pot să spun aşa, căci astfel îmi apărea în acele clipe. "Hai, zise el în şoaptă, ca şi cînd s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ţi arăt cărţile mele."
   Intrarăm în bibliotecă şi începu într-adevăr să mi le arate, una cîte una, ediţii rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întîrzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, tot în şoaptă şi cu religiozitatea aceea curioasă a livromanilor, explicaţii asupra personalităţii, nu a autorilor, ci a acelora care îngrijiseră şi prefaţaseră ediţia, biografia lor, polemicile lor din epocă etc, ca şi cînd aceste personalităţi erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine... De ce vorbea el în şoaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpîneau pe Petrică, de arăta ca şi cînd un devotament straniu pentru cineva scump şi drag care zăcea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gîndirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?...
   Deodată lăsă cartea şi se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc şi de astă dată bucuria lui jenată fu înlocuită de o bucurie plină şi spuse: "Matilda, bine că ai întîrziat, ne-am plimbat prin oraş, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele două cărţi... vezi, asta e, cînd trăieşti în provincie, trebuie să te mulţumeşti cu fărîmiturile din capitală, dacă mai vin şi fărîmiturile acelea..." "Petrică, îmi explică ea, aşezîndu-se, nu doarme de cîtva timp din pricina a două cărţi... Vrea să se ducă la Bucureşti după ele..." Şi spunîndu-mi asta îşi arătă deodată chipul, pe care pînă atunci nu-l văzusem bine şi rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumuseţe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decît atît, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieţi a gîndirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întîlnisem eu o astfel de femeie şi o întîlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei fascinante, cum SE întîmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sînt găsiţi de ele? Şi, ce era mai rău, înţelegeam acum vorbirea în şoaptă a prietenului meu: această femeie în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, înţelegeam prea bine, îl subjuga; în prezenţa ei gîndirea lui se topea, revolta împotriva ei şi tot ceea ce îi tortura sufletul, aşa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în şir, deveneau, desigur, o amintire palidă. El începu să-mi explice că nu era vorba de cărţi obişnuite şi se însufleţi, încetă să mai vorbească în şoaptă. Ea îşi aprinse o ţigare şi îl asculta cu un minunat şi ironic surîs afectuos, uitîndu-se adesea şi la mine, care mă făcusem în forul meu interior crunt şi duşmănos. "Unde sînt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai rămas din superba ta revoltă?''... "Hai, Petrică. Continuăm la masă, zise ea întrerupîndu-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gîndul la cărţi, ca tine, ci probabil i se profilează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinţi şi a unui muşchi de porc împănat, care sînt gata. Poftiţi la masă!"
   
   
   
   VII
   
   "Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimaş, în timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supă, deşi au cultură, sînt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură. Ei confundă civilizaţia, pasta de dinţi, cu cultura şi am întîlnit chiar creatori de cultură, pictori şi scriitori, care nici ei nu sînt mai prejos de analfabeţi. Dotaţi de la natură cu talent, trăiesc şi mor în ignoranţă, alergînd toată viaţa după muieri şi între o operă şi alta petrecînd în chiolhanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea şi îi trimit în mormînt înainte de vreme. Şi ne mai plîngem că valorile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decît să-l imiţi? Cît apare pe lume un scriitor mare, romînii imediat încetează orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mai au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începînd cu violenţă prin a fi polemice cu valorile dominante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau măcar împărţirea ei în două". "Nu se poate, Petrică, îi răspunsei, cultura e un fenomen natural, a cărui forţă nu poate fi schimbată prin simpla voinţă." "Te înşeli, zise el fără să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă e o literatură polemică, şi zadarnic a ignorat-o un timp occidentul: a cucerit lumea şi acum francezii se uită uluiţi la sufletul rus, ale cărui adîncimi sondate de un Gogol, Dostoievski şi Tolstoi îi ameţesc, fiindcă se simt ruşi, aşa cum bunicii şi străbunicii ruşi ai lui Tolstoi se simţeau francezi, a căror limbă o vorbeau şi în intimitate... Şi atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să precizeze, este premeditat, antagonic, deci "nenatural", deşi e perfect natural prin desvăluirea altor adevăruri despre om." "Petrică, chiar ideea ta despre mutarea culturii în răsărit nu e originală, e a lui Spengler, tot un occidental, numai că el o revendică pentru Germania. Şi nu uita că marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-şi cristalizeze propriile lui reflecţii despre cauzele războiului, l-a citit pe un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, şi-a însuşit-o cu entuziasm; după cîte îmi amintesc, Tolstoi l-a întîlnit în 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care probabil că a discutat îndelung şi de la care a împrumutat chiar titlul de Război şi pace, care pesemne că i-a plăcut atît de mult încît n-a ezitat de asemenea să şi-l însuşească. Acest scriitor francez suferise la rîndul lui influenţa lui Joseph de Maistre, care în  şi  se arată adversar al revoluţiei franceze. Noutăţi, deci, în materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afară doar de faptul într-adevăr copleşitor al geniului său epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecinţă a unui spirit polemic, premeditat şi antagonic." Credeam că îl strivisem pe Petrică, dar el avu un surîs spontan de superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, aşteptă ca Matilda să ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase că îi venise în cap un gînd, mai degrabă o întrebare pe care aştepta să i-o pună la urmă soţului ei; în această amînare savura parcă reacţia lui, cu care urma să se delecteze şi prin priviri neascunse pe care mi le arunca din cînd în cînd, îmi promitea că şi eu o să mă distrez; soţia îşi cunoştea soţul, punctele lui vulnerabile; fireşte, nu le va dezvălui, să-l facă de rîs, dar nici nu va ezita să-i atingă puţin morga aceea a lui despre care, probabil, ştia multe; devenisem curios, încît mă hotărîi ca după replica lui Petrică să nu mai răspund. Totuşi nu mă putui stăpîni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectînd mai tîrziu, mă făcu să înţeleg de ce prietenul meu mă evită apoi cîteva săptămîni la rînd. "...Şi apoi, Petrică, cum să te smulgi de sub influenţa marilor culturi, cînd chiar tu însuţi ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenţa lui Arghezi? E o lege naturală!" "Nu recunosc această influenţă, rînji el deodată şi frumuseţea chipului său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit în spaţiul nostru poetic balcanismul. Influenţa lui, da, o recunosc şi nu văd nimic rău că, în cadrul unei literaturi, unul mare să ne influenţeze. Spiritul polemic trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, chiar însuşindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o Tolstoi. Asta e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu să spun..."
   Se lăsă o tăcere. Bine, fie, gîndii, dar de unde pornisem? Da, el începuse prin a afirma că unii oameni, deşi au cultură, sînt de fapt analfabeţi. Ce vroise să spună prin această idee, căreia apoi, după obiceiul lui, îi dăduse proporţii europene? "Eu sînt analfabeta aceea, zise atunci Matilda făcîndu-mă să tresar cu putere (gîndurile se ghicesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe chip, deşi am cultură, sînt o analfabetă care rîd de el că nu poate dormi fiindcă nu găseşte aici la noi în oraş două cărţi despre care se face vîlvă în Franţa şi vrea să se ducă la Bucureşti să le caute"... Toată veselia ei deveni apoi brusc generoasă, ai fi zis dincolo de limite, cînd adăugă: "...Dar du-te, Petrică, ţi-am spus de la început şi nu ştiu de ce şi atunci te-ai simţit jignit..." Întinse mîna, i-o puse pe braţ şi îl mîngîie: "Du-te chiar duminica viitoare, şi luni întoarce-te". Sub această mîngîiere Petrică se relaxă. Dar ea reluă imediat: ..Şi lasă-i pe aceşti artişti şi scriitori care aleargă toată viaţa după muieri şi petrec în chiolhanuri nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea crea!" "Pe dracu, rînji Petrică, batjocoritor. Cu ce te ajută curul unei muieri să creezi! Balzac nu s-a însurat pînă n-a dus la apogeu Comedia umană. Toată forţa spiritului trebuie concentrată în creaţie, dacă vrei să nu rămîi veşnic la marginea marilor culturi. Întrucît burta unei muieri, unde zac toate forţele turbulente şi distructive, poate stimula un artist?" "Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, Ion Barbu, se zice că..." ..Da, mă întrerupse el imediat, ştiu, poţi să alergi după curul unei muieri, dar să nu te îndrăgosteşti de el! E ridicol!"
   Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său arăta acum durităţi de cremene. În acelaşi timp glasul avea tonalităţi de un sarcasm ucigător. Matilda zîmbea, dar îmi evita privirea. "Tolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că era dotat cu o neobişnuită forţă virilă, căreia însă i-a pus frîu, a convertit-o în spirit şi a învins. La noi, romînul lucid a descoperit răul, dar nu-i poate rezista. Muierile au să-i mănînce capul, spune el cînd vede un bărbat înzestrat, dar care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el aleargă ratarea. În care el nu crede. Cum să creadă? Femeia e idealul, ce e mai frumos în viaţă? Nu e ea floarea pămîntului? Făcînd confuzie între femeia care naşte şi care în timpul sarcinii ne e superioară, trăind în apropierea morţii pe care, născînd, o sfidează, şi muierea stăpînită de toţi dracii... cu care bea, chefuieşte şi dansează"... "Cu cine, Petrică, bea, chefuieşte şi dansează? ii întrebă Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artiştii?" Dar Petrică, sardonic, rîse din plin, cum nu-l auzisem pînă atunci, şi nu răspunse. "Petronius e un naiv descriind moravuri romane naive. Ei da! exclamă el, că eroul nimereşte printre vestale, care ca să-l vindece de impotenţă îi vîră un falus de lemn în cur tăvălit prin ardei pisat şi urzici şi el o ia la goană urlînd, în timp ce vestalele îl urmăresc cu ţipetele lor: hoţul, hoţul... Săracul, era conştient că impotenţa lui faţă de femei venea din faptul că iubea un băiat cu care trăia. Dar ar fi vrut să facă faţă şi unei frumoase matroane, îndrăgostită de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiinţei umane este, practic, nelimitată, dar numai la noi, la romîni, care avem simţul humorului. Cunosc un bun tată de familie care te poate distra la infinit cu amestecul de humor şi abjecţie care îl caracterizează. Şi fiindcă sîntem admiratori ai lui Zola, care a scos afară maţele fiinţei umane, ca să depăşim faza, să nu strîmbăm din nas, stăpîniţi de un idealism puturos. În faţa scenelor memorabile pe care le trăiesc semenii noştri..."
   Matilda se uită la mine cu o privire rapidă şi alarmată. "Retrag, parcă îmi spunea ea, invitaţia să te distrezi pe seama spuselor lui Petrică. Vrea să mă jignească, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărţi din pricina cărora nu doarme şi acum mă atacă." "Petrică, îi zisei, dar poeziile tale sînt atît de pure, de idealiste..." Petrică primi elogiul, dar nu renunţă. "Cîţi oameni, continuă el, mai sînt impresionaţi de codul moral pe care puţini dintre noi îl mai ridică în faţa abjecţiei? Humorul e suveran! Hohote de rîs se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul rîde cu noi, singurul supravieţuitor dintre îngeri. Sîntem singurul popor din lume care avem graniţa nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul că am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv demolator, al oricărei înălţări. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodată că o să pot rîde cu poftă cu un ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el însuşi, uimitoarea sa aventură cu o gagică..."
   
   "Dar chiar acum, în celula mea, nu mă pot stăpîni eu însumi, în faţa perspectivei apropiate a morţii, să nu rîd de povestirea pe care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de amănunte. Cunoaştem toţi asemenea întîmplări scabroase şi în acelaşi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Rîd acum, cînd sînt detaşat de tot (şi această detaşare îmi aduce în suflet, ca o scurtă zguduire, o suferinţă insuportabilă că n-o să mai pot trăi şi n-o să mai mă pot bucura de viaţă, tocmai cînd îi redescopăr secretul, care e tocmai această detaşare, secret pe care ea m-a făcut să-l pierd şi să mă pierd) şi cînd simt eu însumi, ca acel erou al lui Albert Camus, că e cu putinţă, în faţa morţii chiar dată de oameni, să cîştigi o tandră nepăsare faţă de lume... Dar atunci nu rîdeam, Petrică mi se părea bătrîn şi uzat în stările lui contradictorii, de la umilinţă şi adoraţie faţă de Matilda, la peroraţie sceptică şi misogină, tot împotriva ei, din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie pînă atunci apăreau meschine în faţa noii lui stări de spirit.
   Ne-am băut cafeaua în biroul lui şi conversaţia a urmat mai potolită pe tema celor două cărţi, una de Camus,  şi a doua  de Sartre, o broşură, un dialog cu un public dintr-o sală, cum aveam să aflu mai tîrziu, al acestui indignat om de litere şi filozof francez care încerca încă de pe atunci cu frica în oase, să se împace cu marxismul.
   "Şi unde stai dumneata, domnule Petrini?" mă întrebă ea la plecare, în timp ce îşi ţinea cu tandreţe soţul de braţ, care soţ mă privea parcă de sus, nu ştiu de ce, ca şi cînd ar fi obţinut asupra mea o victorie. "În orice caz, doamnă, i-am răspuns, nu într-o casă aşa de frumoasă ca a dumneavoastră." "Şi puteţi fi vizitat?" N-am înţeles sau n-am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit şi dispreţuitor faţă de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut din capul locului absurd... Am uitat să-i răspund.
   
   
   
   VIII
   
   Şi totuşi acest lucru absurd avu loc: într-o după-amiază, cam la o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea la uşă. "Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus soţul meu că te-a invitat la noi de cîteva ori şi ne-ai refuzat, începu ea chiar din prag. E adevărat?!" mă interogă în timp ce îi ţineam blana, cu care mă lăsă în mînă şi intră în biroul meu cu paşi fermi, ca şi cînd ar mai fi fost pe la mine şi era familiarizată cu casa. Se aşeză chiar pe scaunul meu şi îşi ridică fruntea să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumoşii ei ochi verzi neclintiţi şi ameţitori.
   Uitai să-i răspund, prins de o turburare care mă indigna şi din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar glasul îmi pierise. Şi totuşi în acelaşi timp, în forul meu interior, eram stăpîn pe mine, deşi îmi dădeam seama că sînt paralizat. Simţeam în clipele acelea, într-un mod aproape fizic, diferenţa de vîrstă dintre noi (ea mergea, după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă apropiam de douăzeci şi cinci), o astfel de cucoană era pentru mine bătrînă şi în mod straniu bariera celor cinci-şase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mîinile ei cu palmele mari şi corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpînea că această vizită n-avea nici un rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorîtă, fără să-mi pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare.. Ei şi? "Să nu spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul", reluă ea şi izbucni într-un hohot de rîs de o sinceritate cuceritoare. Părea să spună că ştie că sînt turburat şi că de aceea nu pot vorbi şi se uită deodată la mine cu o intensă afecţiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea.
   Da, iată, afecţiunea, sentimentele pot sări uşor barierele dacă oamenii nu-şi poartă sufletul într-o carapace. Ştiam că şi eu o aveam pe-a mea şi desigur turburarea venea de-acolo că această femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea rîsului ei şi afecţiunea cu care mă privi mă îmblînziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intenţie, ci din pură simpatie. "Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invitaţia. Am aşteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui cînd şi la ce oră?'" "Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino cînd vrei, sînteţi doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă sîntem acasă şi poţi veni imediat. Petrică era nedumerit, ţine mult la dumneata şi mi-a spus: du-te tu pe ia el şi invită-l." "Da, doamnă, o să vin cu plăcere... Nu ştiam... În fine... Doriţi o cafea?..."
   Şi mă ridicai şi intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în toată chestia asta. După două săptămîni de înstrăinare, Petrică mă abordase din nou şi plimbările noastre împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă de armonie între el şi Matilda, cum îmi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispreţ sub masca acelei generozităţi care numai el ştia ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc între ei doi (şi pe care le ascultam ca şi cînd aş fi citit un roman pasionant), de la o zi la alta tot mai îndîrjit împotriva ei. Sensibilitatea lui era zilnic rănită şi n-ar fi fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să scrie. Dacă ar fi un om obişnuit ar cuceri în forul lui interior nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul şi dispreţul şi ar trăi ca oricare altul. Dar el e poet, vrea să scrie şi cum poţi să scrii cu nepăsare, cinism şi dispreţ? Foaia de hîrtie rămîne veşnic albă în faţa ta, seară de seară, cînd te retragi şi, împins de dorinţa de a scrie, vrei să scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris înainte de căsătorie.
   De cînd trăieşte cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un rînd... "Petrică, i-am spus, asta e grav", în timp ce îmi era din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însuşi. Femeia era aşa cum era, dar el de ce era aşa cum era şi nu un altul, care să vadă lucrurile în finalitatea lor şi nu în necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă continua astfel, să-l uzeze definitiv, să-l epuizeze. De ce nu se despărţea de ea? "Bineînţeles că o să mă despart, răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viaţa mea, în care timp n-am putut nici să citesc ca lumea. Ar fi fost o compensaţie." "Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi şi încetează să mai vorbeşti în şoaptă în propria ta casă, cum ai făcut atunci cînd ai uitat imediat tot ceea ce îţi făcuse, ceea ce îmi povestiseşi şi altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil că durează de mult, şi asta numai la simpla ei apariţie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai făcut-o analfabetă." "Pentru că realmente concepţia ei despre cultură e a unei analfabete, cu toate că a citit ca şi mine... e arhitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează... Într-o seară, de bine de rău, am scris o poezie şi m-am dus la ea să i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o rîsul. Rîdea în hohote fără nici o jenă şi nici o ruşine. De acord, poezia era proastă, dar nu asta era important, ci faptul că o scrisesem totuşi. Am aruncat-o furios la coş şi am ieşit de la ea înjurînd." "Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citeşti ei?" "De unde să bănuiesc cum va reacţiona? Orice om de bun-simţ mi-ar fi spus că poezia e bună şi că trebuie să continui, pe ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-aşi fi dat seama că aceea pe care i-o citisem era tîmpită." "Bine, Petrică, nu e o muză, dar..." "Dar bun-simţ poate să aibă? mă întrerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o ia s-o citească şi ea, cască şi se miră ce mi-o fi plăcut mie, ceva aşa de idiot n-a mai citit de mult... Adică mă face pe mine idiot?! Bunul-simţ ar trebui s-o îndemne să spună că n-a înţeles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie să treci la insulte?'' "Rupe, ca să zic aşa, relaţiile culturale şi trăiţi mai simplu, ca bărbat şi femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare cu profesia lui."
   El tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă: .....simplu, ca bărbat şi femeie... asta înseamnă să fac eu totul şi ea nimic... Am făcut şi asta, nu mi-a fost ruşine, dar mi-a spus cu ironie că ea a luat un bărbat, nu o fată în casă." Divorţul, Petrică, rezolvă totul. I-ai pus problema?" "Un divorţ e un eşec!'' murmură el şi îşi ridică privirea spre nori şi tăcu vreme îndelungată. Aha! Aşadar el spera în îndreptarea ei, nu suporta gîndul unui eşec? "Un eşec, spune filozoful, poate fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea să ai surprize, să-şi dea seama că nu se poartă bine cu tine şi să se schimbe." "Nici vorbă, zise Petrică, i-ara pus problema." "Şi?" "A rîs ca de o glumă reuşită." "Perfect, du gluma pînă la capăt şi las-o să rîdă. Ştii ce spune Puşkin: poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, eşti tu mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să rîdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărîmă altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol şi Dostoievski." "Mă duc chiar mîine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfîrşit cu groază, decît o groază fără sfîrşit." "De ce groază?! rîsei eu. De ce să-ţi dramatizezi singur un act simplu de voinţă?" "De-un mormînt toţi avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur." Am dat din umeri. Începea vag să mă plictisească şi el simţi acest lucru şi cîteva zile nu mă mai conduse acasă...
   Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Îi adusei cafeaua şi ea îşi deschise poşeta şi îşi aprinse o ţigare. Se vedea că nu era fumătoare şi că fumul de tutun nu-i făcea nici o plăcere. De altfel o şi stinse după ce trase din ea de cîteva ori. "Nu vrei să ieşim? zise. E soare afară şi e aşa de frumos oraşul nostru sub zăpadă." "Ba da", răspunsei şi îi adusei haina.
   Zăpada scîrţîia sub paşii noştri. Chipul ei se îmbujoră din pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de statuie, obrazul îi deveni şi mai frumos sub o nouă simetrie şi mai armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeaşi, neclintită ca un diamant verde. Mă îndepărtai de ea şi merserăm astfel la distanţă unul de altul, într-o tăcere pe care nici unul n-o rupse vreme îndelungată. Într-un tîrziu ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fi zis, o patimă mistică: "Petrică suferă mult". "Da, doamnă, ştiu", răspunsei şi tăcerea se aşternu din nou. Oraşul strălucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa cu repeziciune. Marea biserică din piaţă, cu statuia ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că sînt apariţii ciudate, pe care le vedeam pentru întîia oară şi melancolia mi se strecură în inimă, amestecată cu o vagă, nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu ştiam ce. Poate faptul că mă simţeam atît de străin de această femeie cu care mă plimbam, trecătoarea care mă făcuse să tresar şi pentru care apoi simţisem o atracţie turbure şi o invidie grea că astfel de femei le întîlnesc alţii şi nu eu? Ea era a lui Petrică şi îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămîne. Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gîndul ei...
   Ieşirăm spre marginea oraşului. "Iată, zise ea la un moment dat, cîtă tristeţe zace peste casa aceea." Mă uitai şi într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiş cu tot, scufundată în tristeţe. "Pămîntul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu ştie nimic de dramele noastre. Nu există remediu... Ambiţiile, vanitatea, egoismul ne mănîncă viaţa... Cînd viaţa e o bogăţie, o revărsare de daruri, un rîu cu ape bogate şi veşnice, să ajungă pentru toţi... noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urîm, ne detestăm şi uităm prezentul, astfel bucuria vieţii ne scapă."' "...Da, doamnă! murmurai într-un tîrziu. Aşa este..." Tot gîndind: e şi filozoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar într-un sens exact contrariu, văzînd viaţa ca pe-un ospăţ, în timp ce Petrică era un idealist auster, ameninţat de scepticism agresiv. Am gîndit: hedonismul tău. Matilda, miroase a apropierea toamnei... cum eşti şi analfabetă, ai putea fi împinsă să faci ceva necugetat...
   Ne întoarserăm şi plimbarea se termină în aceeaşi tăcere. La despărţire îmi întinse mîna, pe care i-o sărutai şi ea mi-o strînse pe-a mea scurt, şi păstrai apoi în minte încă o dată mărimea şi vigoarea palmei şi în acelaşi timp imponderabilitatea turburătoare a braţului, ascuns în blană... Rătăcii apoi singur pînă ajunsei acasă. Luminile reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă care mă stăpînise tot timpul în lunga mea plimbare cu Matilda, soţia detestată a prietenului meu. Îi uitai pe amîndoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă interesa. Desigur, îmi spuneam, şi îmi aminteam cum observasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, dar şi la Căprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasă. Căsătoria o o temniţă în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi SE urăsc reciproc crezînd că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt...
   Am adormit cu gîndul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi se întîmple niciodată...
   
   
   
   IX
   
   Dar nu numai acest lucru. Iată, citeşti un bun roman, vezi un excelent film... eroii se caută besmetici unii pe alţii săvîrşind exact ceea ce bunul-simţ ar trebui să-i îndemne să nu facă. N-a venit la întîlnire, a prins-o cu altul, a descoperit nişte scrisori, i-a descoperit un trecut infamant, nu-l poate lua fiindcă sînt din clase sociale diferite sau se închină la dumnezei diferiţi, ea e prea frumoasă ca să nu dorească situaţii înalte, el e un cinic şi un destrăbălat, copiii se opun părinţilor şi îi părăsesc... Nimeni nu rezistă în fiinţa lui la astfel de dezastre, ca şi cînd viaţa din ei n-ar avea alt conţinut. Nici vorbă, gîndeam, asta e doar ceea ce are exterior viaţa. Ceea ce are ca spectacol. Asta li se întîmplă lor, dar nu mi se va întîmpla mie. Eu stau doar în pat sau în scaunul teatrului şi cinematografului şi citesc sau privesc cu pasiune de spectator. Iată, apare o ceată de ticăloşi, mînuitori de pistoale, care terorizează o regiune îndepărtată de pe pămînt, apare însă şi un tip inteligent şi abil care nu dă nimănui de bănuit că posedă şi alte calităţi decît ale acelora, apărător înnăscut al ordinii şi al legilor, plus mînuirea şi mai fulgerătoare a pistolului, de care nu se va folosi decît în final, într-o scenă uluitoare de tensiune insuportabilă. E perfect! Bine că m-am născut într-o altă regiune a globului, unde ordinea şi legea domnesc demult şi unde forţa noastră vitală se poate converti în valori ale spiritului, care ne pot îngădui să privim în intemporal şi să sfidăm neliniştea morţii, a sfîrşitului, trăind cu intensitate sentimentul eternei întoarceri, cum spunea Nietzsche.
   Încît după vizita Matildei prinsei aversiune împotriva ei şi o dorinţă de astă dată vie se născu în mine să-l scap pe prietenul meu de ea. Îl întrebai dacă se dusese la avocat. Nu se dusese. "Păi de ce, Petrică?! mă mirai. E clar pentru tine, un talent, după cum bine ştii şi tu, dacă îşi îndreaptă cu toată energia puterea într-o direcţie unică, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenţa polemică şi antagonică. Pune-o în practică! Îndreapt-o întîi împotriva condiţiilor care te împiedică să scrii. Uită-te la sudorul acela, exclamai eu arătîndu-i un sudor pe lîngă care tocmai treceam, sudează o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacără! Dar e o flacără albastră, care topeşte fierul. Una obişnuită nu arde decît lemnul şi paiele. Astfel se transformă şi flacăra talentului, din galbenă cum e de la natură, în flacără albastră sub tăria puterii de concentrare a voinţei într-un singur punct... Eu nu zic să te desparţi neapărat de Matilda, reluai prudent observîndu-i tăcerea. Numai tu singur ştii ce înseamnă ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existenţa ta. Mai precis, să rămîi sensibil la ceea ce îţi place la ea şi absolut insensibil, de gheaţă, la ceea ce te face să suferi...
   Mă oprii, uitîndu-mă indiferent în jurul meu. Paşii noştri continuară multă vreme, bătînd asfaltul ud al trotuarelor pe care zilele babelor topiseră zăpada. "Operaţiune de scindare a conştiinţei care îmi repugnă, exclamă în cele din urmă, îndîrjit, Petrică. Ori totul, ori nimic." "A, bine, exclamai şi eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înşeli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu însumi, deşi în forul meu interior nu văd de ce n-aş fi. Numai că natura e vicleană şi pentru un om inteligent se pune întrebarea care i s-a pus şi lui Arhimede, să afle, fără să topească o coroană de aur, cît aur şi cît argint are în ea, fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înşelase sustrăgînd o parte din aur şi înlocuind-o cu argint. Trebuie să fim ca acel rege al Siracuzei şi să punem la îndoială chiar exemplarele cele mai reuşite ale naturii (şi Matilda pare să fie un astfel de exemplar) şi să strigăm evrika, fireşte în sinea noastră, pentru noi înşine cînd ne vom trezi în posesia adevărului crud... Da, toată lumea o poate admira, dar noi ştim ce se ascunde sub strălucirea aparentă. Putem să surîdem sardonic cînd vom vedea bărbatul ameţit de privirea ei dispus să-i pună viaţa la picioare... Da, să i-o pună... O să vadă el pe urmă; ba chiar acest «pe urmă» să fie un «îndată», lasă-l să-i devină sclav, dacă are suflet de sclav. Poate că, Petrică, Matilda chiar asta doreşte, un sclav, desigur fără să fie conştientă... Lasă-i deci pe alţii să admire coroana. Numai tu singur vei şti cît aur conţine..."
   Mă oprii. În mod straniu, simţeam nevoia să-i spun mai multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar fi putut trezi în celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest gînd izbucnii în hohote lungi de rîs, la fel de stranii pentru mine însumi, ca şi dorinţa de mai înainte de a-i vorbi încă, de a-l convinge. El se uită la mine cu o expresie de derută care ţinu cel puţin cîteva secunde, pe urmă se gîndi poate că rîd de el, aşa, cum rîd cei mai tineri de dramele celor mai în vîrstă, într-un fel stupid, după ce mai înainte ai fi zis că stăteai de vorbă cu un om matur şi cu gîndirea gravă şi adîncă, şi rîse şi el prin reflex... Îi apucai de braţ cu simpatie şi îl invitai la mine...
   "Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oraş", continuai în timp ce mama ne servea. "Da, mi-a spus, zise Petrică, ţine foarte mult la tine şi mă bucur..." Auzindu-l şi văzîndu-i şi chipul, uşor topit într-un sentimentalism dulceag, izbucnii iar în rîs. Mi se păreau de astă dată ridicole şi ţinutul ei la mine, şi faptul că el se bucura spunîndu-mi acest lucru. Rîsul meu jignitor nu-l mai derută însă, expresia înmuiată de o tandreţe ai fi zis generoasă {"o imită", gîndii) i se accentuă chiar şi reluă: Zice că eşti un om orgolios, dar că orgoliul tău e o platoşă, nu-ţi alterează fiinţa interioară..." "Ce de mai banalităţi, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios şi la cine orgoliul nu e platoşă care ascunde fiinţa interioară?" "N-ai dreptate, zise mereu cu aceeaşi tandreţe care începea să mă irite (intuiam, această tandreţe era pentru ea, gîndul îi era la ea), există orgolioşi care nu ascund decît un vid, în timp ce..." Urma să spună că la mine ascundea nu ştiu ce comori sufleteşti. Devenea penibil şi îl întrerupsei cu un nou hohot de rîs, izbindu-l puternic pe umăr, să-l trezesc din narcoza dostoievskiană în care căzuse şi la care ar fi vrut să iau şi eu parte, eu, el şi Matilda, bineînţeles de la ea îi venea starea aceasta. "Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sînge rusesc?" "Ba are, după tată, ca fată o chema Matilda Dimitrievna." ,.I-auzi ! Te pomeneşti că ştie şi ruseşte!" "Ştie! Cînd ne vizitează rude de-ale ei, vorbesc între ei ruseşte." "Casa, adică apartamentul, al cui e, Petrică?" "E al ei!" "Nu mai spune, de unde a avut atîţia bani să-l cumpere?" "Primul ei soţ i l-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din ţară cînd au venit legionarii la putere." "I-auzi! Şi ce e al tău din casă?" Petrică nu răspunse şi se lăsă o tăcere. "Încît, continuai eu, trebuie să ieşi într-un fel din istoria asta. Suferinţa, după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferinţa e o criză din care trebuie să ieşi cît mai rapid, adîncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferinţa? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea şi, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gîndul că omul, redevenit liber, n-o să ştie ce să facă cu libertatea. E un gînd pur rusesc. Ia vezi!..." Dar Petrică nu văzu nimic şi masca sa, altădată îndîrjită, cu profil de cremene, continua să rămînă bleagă, iar expresia de sentimentalism dulceag care îi înmuia trăsăturile persista pe chipul său. Mai rău era că mă plictisea. Unde era pornirea lui împotriva tuturor, începînd de la soţia lui, continuînd cu profesorii care îi erau colegi, ieşind afară din şcoală în istoria contemporană şi terminînd cu Stalin? Curios cum o prietenie se naşte şi apoi se hrăneşte dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziţii, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva preţios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic şi ne mirăm că avem în fata noastră un ins obişnuit şi tern! Înţelesei că trebuie să-l vizitez (n-am înţeles cum de a ţîşnit în mine această înţelegere), ba chiar avui bănuiala că suferă fiindcă nu-l vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd acasă, să fim noi trei împreună, el, Matilda şi cu mine. Ba da, acum îmi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit într-o zi, adică într-una din acele zile cînd ai mare poftă să vezi un prieten, şi dacă nu ai, e ziua cînd ţi-l faci, cînd eşti disponibil (şi acest lucru se simte), disponibil chiar să te împaci cu un duşman sau să te împrieteneşti cu cineva pe care pînă atunci îl dispreţuiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare poftă să văd iar apartamentul atît de artistic mobilat şi decorat al soţilor Nicolau şi în acelaşi timp ceva îmi spunea că voi întîlni în casa lor neprevăzutul.
   Bineînţeles, l-am întîlnit chiar din prag: era Petrică, desfigurat de furie. Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi-a întors spatele, şi cu mîna în buzunar, semeţ, zornăind nişte chei, a intrat în hol şi a continuat să strige. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, venisem, acuma n-aveau decît să se descurce cu mine. "Ia loc, domnule Petrini", zise Matilda cu un glas care mă făcu să ghicesc că era altul decît cel pe care îl avea în acele clipe, făcuse o sforţare ca să şi-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe altă lume, "Petrică", zise ea mai departe... Dar ce striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele, "dar ce crezi tu, fă? Că o să mai suport ca pînă acuma ani de îndobitocire sistematică...? Dacă îţi pocnesc una te învăţ eu minte să mai stai cu curul spre uşă cînd îţi intră bărbatul în dormitor... Cum dracu de n-am pus eu mîna atîţia ani pe curea şi să te croiesc peste buci pînă la sînge, să nu poţi să stai pe scaun decît pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbanţ... Un intelectual e un imbecil cînd crede că o femeie poate să-l înţeleagă, eu am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (şi-şi zornăi cu putere cheile în buzunar in timp ce măsura holul cu paşi rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) pînă au fost atinse şi distruse cele mai fine coarde ale sensibilităţii mele..." "Dar, Petrică, ţi-am spus, o să fie aşa cum vrei tu, reuşi Matilda să-l întrerupă. Pot să vorbesc şi eu? Ce mai e de făcut? Vrei să mă convingi că ţi-am făcut rău? Cum ar fi posibil? Cine acceptă să fie convins că a făcut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost aşa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea vocea rostind acest cuvînt. Poţi tu să afirmi dacă o singură dată ţi-am reproşat purtarea ta? Era aşa, nu aveam dreptul, cu toate că şi eu sufeream ca şi tine..." "N-aveai ce-mi reproşa, iată secretul", strigă Petrică. "Da. Crezi?", rosti ea şi în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi luminase ochii din interior. Gura i se subţie, gura ei acum parcă mare, se aplecă brusc înainte în fotoliu şi un surîs secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colţurile gurii. Se pieptănase lins, pe spate, eliberînd complet figura de podoaba părului şi i se vedea chipul întreg, transfigurat de tensiunea clipelor...
   Înlemnisem şi parcă mă cuprinse spaima că ar fi putut spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, şi ceea ce o femeie nu poate spune fără enorme riscuri. Petrică însă nu-i văzu surîsul şi nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit să-l îngrozească sau s-o ucidă, căci din glasul ei nu se ascundea totuşi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reproşa, un singur reproş, unul singur, nu mai multe... Sursa tuturor relelor cînd femeia vrea să ramînă totuşi fidelă... Pe el însă îl scotea din sărite dialectica gîndirii ei, sau mai bine zis absurda ei gîndire în care punea ca şi el patimă, dar, desigur, prea puţină minte. Ei şi? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza adîncului conflict... "A fost firească, rînji el cu o veselie feroce ca şi zîmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau îl ignorase, ca şi cînd dacă un ticălos e firesc, n-avem dreptul să ne legăm de ticăloşia lui." "Da, şopti ea, n-avem dreptul. Aşa e el, trebuie să căutăm să-l înţelegem, el poate că suferă, şi dacă noi facem pe virtuoşii şi nu încercăm să ni-l apropiem, sporim ura şi ticăloşia din el." "Nu mai spune! rînji Petrică. Şi de ce nu aplici pe propria-ţi piele această teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am încercat să te înţeleg, să mă apropii de tine. Şi nu o dată sau de două ori, he, he, mai mult de şaptezeci de ori cîte şapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea răbdării umane... Eu am depăşit această cifră şi nu numai eu, nu sînt singurul tîmpit care a făcut-o din dragoste pentru o muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui şi ar fi făcut semnul lui opt culcat... infinitul... Infinite sînt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui, dracul le numără, cîte o mie pe zi, în mişcarea privirii, în întorsul capului, în mişcarea degetelor, în melancolia glasului... De ce melancolie? Ce cristosul ei o apucă? La cine se gîndeşte? De ce nu-şi ascunde gîndirea infidelă? De ce beleşte ochii spre perete după ce a făcut dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu după frămîntări sufleteşti, ci chiar atunci, de îndată, ca să fim lămuriţi (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de rîs nemăsurat . Îl iubeam în clipa aceea pe Petrică. Verva lui îl ridica deasupra conflictului în care era implicat; gîndirea lui era liberă; înţelegeam bine, pricepuse că locul lui nu mai era în acea casă, alături de acea femeie... Rîsul meu îi aduse şi lui un rîs care îi decontractă fălcile încleştate; deveni aproape liric). Rezultatul! În loc să te îndrepţi, exclamă cu humor, cuvîntul îndreptare nu numai că era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată formula lui Hamlet, uşurinţă, numele tău e femeie, prin: încăpăţînare, numele tău se înscrie între sprîncenele unei muieri; dimpotrivă, cheful, plăcerea de a-ţi bate joc de bărbatul tău creşteau invers proporţional sau direct proporţional (cu tine şi formulele matematice se încurcă) cu încercările mele de apropiere."
   În secundele acelea cineva sună lung, insistent. Petrică părăsi holul şi în curînd auzii, eu şi Matilda, schimbul de cuvinte din antreu. Întîi glasul celui care sunase, indignat, înţepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: "Domnule, foarte interesantă discuţie, am ascultat-o şi eu şi soţia mea, ore întregi, dar prea tare!!! Nu pot să dorm, e inadmisibil!" Apoi glasul lui Petrică de un calm brutal, neaşteptat: "Du-te, dom`le, să te calce vaca neagră, să poţi dormi!" "Domnule, am să te dau în judecată..." "Cară-te şi dă-mă în judecată." "...Insultă, o să te coste..." ,.Hai sictir!" Şi uşă trîntită.
   Petrică reveni şi îşi vîrî iar mîna în buzunar zornăind cheile. "Aţi auzit?! Au ascultat şi el şi nevastă-sa ore întregi." ."Şi eşti mîndru că l-ai înjurat, cu toate că omul a fost extrem de politicos", zise Matilda. "Vezi să nu te trimit şi pe tine să te calce un bou bălţat, dacă asta te interesează, că n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am înţeles ! Ei, na! Planşeul e gros de-un metru", adăugă el ca să savureze pentru sine încă o dată scena... (La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita şi avea pumnii strînşi şi într-adevăr la rădăcina nasului parcă se înscriseseră cuvintele care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula hamletiană; nimic nu se clintea din ceea ce gîndea ea, comportarea soţului însă îi mărise privirea, care de încordare interioară nu mai clipea: derută? Nu, nicidecum. Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca şi cînd şi-ar fi privit soţul cu un telescop şi ar fi perceput cu tristeţe şi de la imensă distanţă jocul teatral la care el se deda, nefiresc după simţurile ei, inutil, fără înţeles.) "Cum poate el auzi o discuţie de-aici, continuă Petrică, şi încă să-şi dea seama că e interesantă şi, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N-are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, să ieşim şi să ne plimbăm."
   Şi se duse şi se întoarse de îndată cu fulgarinul pe el. Îmi stătea încă în gît o mare veselie, o satisfacţie groasă, dacă nu grosolană, că dispăruse Petrică cel bleg şi duios, care mă plictisise destul şi reapăruse cel care mă încîntase atîta vreme. Ce i s-o fi întîmplat? Bună idee să ieşim să aflu şi să mă înveselesc din plin. Îl urmai uitînd să-mi iau la revedere, să-i dau bună ziua Matildei.
   Petrică însă nu-mi comunică decît că despărţirea era iminentă, dar fără să fie îndîrjit, ci liniştit şi senin şi de astă dată îl crezui. Înţelesei că făcuse cu ea o ultimă încercare, se pliase adică pentru ultima oară în faţa firii, caracterului, ideilor ei, puţine, dar tenace... De aici, ca să zic aşa, umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzaţia parcă a topirii personalităţii lui... Şi că nu ieşise nimic. Ne distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la restaurant şi golirăm cîte-o sticla. Verva lui Petrică era egală, domoală, sarcastică, dar nu-şi mai trăgea sursa din viaţa lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis...
   
   
   
   XI
   
   Eram însă extrem de curios să aflu totuşi ce se întîmplase între el şi Matilda şi dacă într-adevăr era ultima încercare prin care trecuse Petrică şi aflînd ,să-mi dau seama dacă după o săptămînă n-aveam să-i văd iar figura "umanistă", cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina indefinit Matilda, dominaţie al cărei secret îmi scăpa. Îi dădui un telefon după cîteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez cîtuşi de puţin... "Ce s-a întîmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?" "Petrică, îmi răspunse ea, a plecat..." Voce neutră, oare nu se ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism. "Unde a plecat?!", insistai. Şi atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat: "A plecat la tăticu` şi la mămica!" "Unde, la Bucureşti?" "Nu, părinţii lui sînt din Bucureşti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat şi în afara zonei seismice..." "Asta ce mai e?" "După cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancei, după nu ştiu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanţa de la un cutremur la altul se va micşora din ce în ce mai mult şi Bucureştiul va fi ras, pămîntul se va căsca, şi un fluviu va ţîşni peste ruinele lui... Cică a întocmit şi un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuşi la cutremurul apropiat (printre care şi blocul în care domnul Nicolau poseda un vast apartament) şi a depus acea hartă unde trebuie şi unde bineînţeles că i s-a rîs în nas... Cică e un tînăr foarte înzestrat, dar că, aşa cum se întîmplă adesea la noi în ţară, e blocat în cercetările lui de mafia gerontocraţiei academice... Un nebun..." "Şi de ce «la mămica şi la tăticu`»? Ce, e fată mare, nu s-a înţeles cu bărbatul şi a fugit la părinţi?" "N-am spus-o cu ironie, e o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată confesiv. Unde eşti dumneata, de unde vorbeşti?" "De la Telefoane!... Aş vrea să vă văd, adăugai, nu puteţi să repetaţi vizita şi să veniţi pe la mine?" Răspunse afirmativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixă...
   Veni spre seară. De astă dată apariţia ei nu mă mai turbură ca întîia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică... Nu înţelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atît de nemiloasă, de înverşunată şi adesea otrăvită pentru opinie. Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine. Şi astfel viaţa noastră se scurge într-un efort permanent şi adesea disperat de a demola această imagine (căci rar se întîmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că eşti un inocent), acţiune de reuşita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea şi adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, pînă şi frumuseţea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ţi-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rînd ridicolă, pe lîngă faptul că nu îmi mai părea fascinantă fiindcă opinia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e firesc în ticăloşia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un şir nesfîrşit de alte stupidităţi, cum ar fi aceea că nu avem dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne purtăm frumos cu el... De aici şi pînă la ideea culpabilităţii noastre eterne nu mai era decît un pas, fiindcă atîta timp cît existau pe lume ticăloşi, noi trebuia să ne umilim mereu, crezînd că putem... Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai puţin, ar fi gîndit ca ea... N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuanţe, din refuzul detaliilor; atît, ideea şi nimic mai mult, ca şi cînd o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea că un ticălos trebuie silit să-şi învingă pornirile, pus cu botul pe labe şi nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în mijlocul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la ea. Era rigidă (ţinea pumnii strînşî!), făcea impresia că nu aude, semn că un dialog cu ea era dacă nu imposibil, în cele din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstraţia strălucită a soţului ei că el trecuse în viaţa cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de şaptezeci de ori cîte şapte, nu răspunsese nimic.)
   Şi acum o aveam în faţa mea şi mă simţeam stăpînit de o mare curiozitate: Ecuaţia fiinţei ei interioare îmi apărea simplă, de ce totuşi se chinuise cu ea Petrică atîţia ani? "Spuneţi-mi, doamnă, începui eu, ce înţelegeţi dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre ne justifică şi cele mai rele comportări?" "N-am spus că ne justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalţi, să ne credem superiori şi să devenim intoleranţi cu cel care este împins în mod inconştient la cele mai rele comportări. Cina ne dă nouă dreptul să ne credem mai buni!?"
   Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv şi intolerant, adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Izbucnit în rîs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puţin cîteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuînd să zîmbesc, şi îi spusei: "Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii şi în faţa celor care, crezîndu-se la rîndul lor mai buni (în mod firesc), vor să-i reprime pe cei răi. Sau la dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?" "Nimeni nu e bun, răspunse ea cu acelaşi glas înalt şi de astă dată mă privea de sus, şi aerul acesta al ei deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul să dea lecţii altora, continuă ea şi mai peremptoriu, şi cei care în mod sincer se cred mai buni, cu atît mai puţin. Ei trebuie să dea dovadă de înţelegere, dacă vor să micşoreze răul din lume." "A, şi dumneavoastră sînteţi hiperbună, dacă vă arogaţi dreptul de a-i judeca şi pe cei care se cred în mod firesc buni, dar care păcătuiesc prin intoleranţă în faţa răului.'" "Am spus că nimeni nu e bun, deci nici eu." ..Doamnă, asta o spuneţi cu trufie, rînjii eu şi adăugai batjocoritor: nu sînteţi firească!"
   Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simţeam privindu-i chipul care pînă atunci mă turburase atît de tare. Stătea, ca şi la prima vizită, pe scaun şi eu pe pat, cu coatele pe genunchi. Şi asta, gîndeam despre iritarea mea, numai după cîteva minute de conversaţie. Dar să stai cu ea
   în casă permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care îţi şoptea: de fapt era firească, aşa era ea, îşi trăia ideile cu toată fiinţa, nu vedea ce i se poate reproşa, concepţia ei, ca să zic aşa, despre lume era generoasă şi nimeni nu te obliga să discuţi sau să trăieşti cu ea sub acelaşi acoperămînt dacă nu-ţi plăcea. Nu era "scrîntită", cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, şi de acest lucru îmi dădui seama continuînd conversaţia, care, odată iritarea mea trecută, se mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice şi te ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (înţelegeam astfel verva în acest sens a lui Petrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie. "Nu, zise, Biblia e depăşită." "În ce sens?" "Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc şi obrazul celălalt." "Şi ce faceţi?"' "Nu ştiu, nu mi s-a întîmplat acest lucru niciodată!" "Şi totuşi?" "Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stîrnească ură, dar tot atît de bine şi milă, compătimire sau poate ruşine că am împins pe cineva s-o facă. În nici un caz n-aş întoarce şi celălalt obraz". "Şi de ce credeţi dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum aţi ajuns la ea?" "N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru, că putem să ne depăşim pe noi înşine, atunci, da, ar fi o idee disperată." La întrebarea mea dacă şi ce filozof a citit, răspunse că n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din credinţă că ideile ei erau o descoperire proprie...
   Am observat această exaltare trufaşă la mulţi oameni, mai ales, desigur, la cei inculţi, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenţi, chiar superiori celor cultivaţi. La o privire superficială, cei cultivaţi păreau cei mai anonimi indivizi, blocaţi în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimînd idei despre care ei ştiau că nu sînt ale lor, şi cum a avea idei proprii nu era o glumă, şi în nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau paşnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în faţă, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deşucheat, se înjurau de mamă şi stîrneau nedumerire şi desamăgire fiindcă se ştia că sînt totuşi mari specialişti în medicină, biologie, matematici eţetera... În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînţeles amestecîndu-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe alţii... Astfel mi s-a întîmplat o dată să aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a străduit el să-mi explice mie că Platon şi Plotin nu e unul şi acelaşi filozof, că sînt doi filozofi deosebiţi... şi că eu mă încăpăţînam să nu înţeleg... Era un asistent de la Litere şi filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, deşi se ştia că era un dandy superficial şi ignorant... L-am pîndit şi invitat în aceeaşi casă unde ştiam că o să vină şi el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce cărţi scrisese Plotin? "N-o să ţi le înşir acum pe toate", a zis el rîzînd batjocoritor şi plin de sine. "Nu trebuie să le înşiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decît una singură... Dar acum am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se numeşte?" "Despre suflet", zice. "A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozof a fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, are alt titlu..." S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu ştia cum se numeşte acea carte... ştia însă că Platon e unul şi Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat.
   Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică nici un filozof... Dar mă înşelam cu ea. Aerul ei de sus dispăruse şi văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare de tristeţe, expresie parcă a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gînd să vorbească, deşi sugera că era strîns legat tocmai de discuţia care avusese loc, discuţie care nu mai putea continua. Îşi lăsă fruntea în jos şi tăcu vreme îndelungată. "Doamnă, îi spusei, vroiam să vă întreb în legătură cu Petrică..." Ea clătină imediat din cap, semn că se aşteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-şi repete vizita. "Nu, zise, altă dată..."
   Şi se ridică şi plecă şi abia la uşă îmi spuse, dar cu un glas neaşteptat, încărcat brusc de o tandreţe care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită şi copleşită parcă de o tristă soartă: "Idei blestemate! Fără ele sîntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înşine! La revedere, domnule Petrini. Aştept telefonul dumitale...
   
   
   
   XII
   
   Nu mă grăbii însă s-o caut. Gîndul mi-era la Petrică. El mă însoţi ca de obicei în drumul meu pînă acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atît de interesant şi "umanismul" său de ultimă eră, care îl făcea total plicticos: era liniştit, ironia mai domoală, însoţită de un surîs care nu se ştergea, limbajul cu tresăriri caustice şi adesea memorabile. În acele zile fusese găsit de către soţia lui, spînzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din oraşul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar rîse de detaliul care o declanşase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui şi avea şi el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate şi să vadă şi el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, ţinea la familie eţetera. Şi într-o zi se întîmplă cu el la o repetiţie ceva ciudat. De atîţia ani de cînd era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăţi cu el, era extrem de conştiincios, îşi studia atent partitura şi rar i se întîmpla să i se spună, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur şi simplu nu cînta partitura, ci cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezînd că flautul fusese pur şi simplu neatent, adică deschisese din greşeală la altă pagină. Şi orchestra se pregăti să reia... a, a, a, şi apoi începi atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot aşa cînta. Atenţie, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul ieşi în faţa orchestrei, îşi dădu pantalonii jos şi se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era şi director al Filarmonicii). Ce se întîmplase? Se află mai tîrziu, îl luaseră nişte colegi, insistînd mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă şi într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece curînd la Paris. Fără el, bineînţeles, care visase o viaţă tocmai această clipă, ratînd-o chiar în preziua împlinirii ei. Şi se spînzură. Am relatat această istorie gogoliană sau cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, cînd sîntem foarte tineri, faţă de dramele altora, din care nu reţinem finalul tragic, ci amănuntul declanşator, deraierea, grotescul psihologic; puţin ne pasă că această deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine ştie ce urmări, în cazul de faţă flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese şi el un vis... Petrică mi se păru că povestise întîmplarea stăpînit de un sentiment de eliberare... Era liber, adică era el însuşi, iată, putea rîde liniştit de o dramă, dacă avea chef... Ştia el de ce rîsese, nu trebuia nici să-şi explice cuiva reacţia şi mai ales nici să şi-o reprime şi cu atît mai puţin să fie pus sub acuzaţia, de pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînţeles... Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, şi ce bine era fără ea, să simţi cum întreaga ta fiinţă se poate manifesta în toată libertatea şi complexitatea ei intimă, fără să te pliezi cuiva sau să lupţi împotriva cuiva ca să te faci înţeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu însumi să ghicesc acum că Matilda ar fi spus: "nu e nimic de rîs aici". Bineînţeles că nu era, şi totuşi rîdea. "Mie să-mi dirijezi..." Nu totdeauna receptăm în primul rînd drama, ci în mod stupid declanşarea ei stupidă. Oricît te-ai strădui să ignori faptul evident că conştiinţa noastră are şi o periferie (şi la noi, la romîni, această periferie e mai întinsă ca la alţii, şi acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reuşi să faci abstracţie de ea. Matilda recepţiona probabil faptele vieţii direct în miezul conştiinţei şi confunda la alţii periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest adevăr al reacţiei ei fundamentale în faţa existenţei aveam să-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tîrziu, acum doar îl intuiam observînd schimbarea lui Petrică.
   Astfel, totul se terminase între ei? îi dădui un telefon.
   "Am iubit la el încă din primele clipe cînd ne-am cunoscut sensibilitatea şi delicateţea sufletului lui, începu Matilda cînd ne văzurăm iarăşi fără altă introducere. Ştiu, continuă ea, eu am în mine şi ceva grosolan şi cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci conştientă s-a agăţat de Petrică, asta a fost greşeala mea, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat..."
   De îndată ce intrase în odaia mea înţelesesem de ce data trecută dăduse din cap cînd venise vorba de Petrică şi după aceea şi plecase! Nu-şi dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei şi că o destăinuire în astfel de condiţii era imposibilă. Iar a doua greşeală era că acceptase o discuţie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tîrziu aveam să aflu că discuţiile pur şi simplu o îndîrjeau, nu le putea birui, adică nu-şi putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era conştientă că produceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu ştia de ce, dar era un fapt, după cum tot un fapt era şi acela că le declanşa, aceste discuţii, uneori doar printr-un singur cuvînt rostit sau o simplă remarcă.) Acum venise aşa cum plecase, ca şi cînd tot timpul ar fi trăit în aceeaşi stare, cu tandreţe pentru mine, nu atît de rece şi de străină ca atunci, şi cu aceeaşi boare de tristeţe pe chip şi fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritîndu-mă, în tot timpul discuţiei. Începuse fără introduceri să-mi povestească istoria căsniciei ei cu Petrică.
   "...Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, şi cînd nu rezistam, şi grosolănia lui se întîlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenţie şi mă iubea, eram foarte neliniştită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunîndu-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum aşa cum sînt, şi voi fi fericită, decît să fac din viaţa mea o luptă, al cărei sfîrşit e tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or, cu ştiam că nu e adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de extraordinară puritate, pe care însă el repede şi le alunga, spunîn-du-mi că aşa ceva nu se arată... Cît de surprinsă am fost cînd l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat şi dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-aş fi despărţit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lui. Trăia cu ceea ce avea mai bun în el şi ai fi zis că întreaga lui fiinţă vibra de sensibilitate şi puritate. («Aha, am gîndit, te obsedează puritatea, Matilda, ca şi cînd n-ai şti că puritatea nu există, ca să zic aşa, în stare pură... Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios...) Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om şi căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, rîdeam cu răutate cînd îmi spunea că mă iubeşte... Petrică, tu te iubeşti pe tine şi îţi închipui că te dăruieşti (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunoşti, ce ştii tu cum sînt eu?! Avea un surîs de copil, care mă desarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se dăruia... (<Aoleo, Matilda, am gîndit iar, ce mai limbaj foloseşti fără să clipeşti din ochi, ridicolul nu te vizitează, dăruire, puritate...> Îmi venea să rîd, dar mă stăpîneam, o ascultam cu o gravitate forţată, fiindcă îmi dădeam seama că altfel n-aş mai fi aflat nimic.) Am încetat să mai fiu turbulentă şi era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea sus, puţin ironic cum îl ştii, stăpîn pe el, degajat şi... fericit, trebuie s-o spun. Am hotărît să ne căsătorim şi el s-a mutat la mine. Tatăl său mi-a pus o singură condiţie, care m-a uluit: să trec apartamentul pe numele lui... Nu, nu al lui Petrică, ci al lui, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru rămîne, mi-a răspuns el, nu-ţi închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu şi s-ar putea să-l pierdeţi. Războiul nu merge bine pentru nemţi, nu l-au cîştigat în cîteva luni şi se vor încleia în Rusia; or să fie învinşi şi se vor întoarce jidanii şi vor reclama bunurile care le-au aparţinut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu soţ mi l-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu... N-are importanţă, zice, toată lumea ştie că ţi l-a dăruit şi cînd o sa se întoarcă şi o să te vadă căsătorită cu altul, o să ţi-l ia. Vor veni la putere, n-o să poţi face nimic. Foarte bine, am zis, dacă o dori să i-l dau înapoi, i-l dau şi gata. Tocmai asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poţi face acest lucru şi apartamentul vă rămîne. Eu sînt avocat, o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem şi-o clauză: în caz de divorţ, ţi-l dau înapoi. Nici nu mă gîndesc, i-am spus, nu văd rostul acestei maşinaţii. Asta l-a jignit, cuvîntul maşinaţie. S-a uitat la mine cu o privire de oţel, a tăcut o vreme, pe urmă a revenit: că dacă refuzam să-l trec pe numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică. M-am uitat la Petrică: tăcea. N-am înţeles de ce tăcea, ar fi trebuit să protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu doreşti acest lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri şi s-a întors înapoi. Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunţe la ideea lui. Ce idee, i-am spus, şi dacă îl laşi neconvins ce-o să se întîmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ţi poarte pică. Dar n-are decît, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e ţicnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci ţicnit. E tatăl meu! O fi, zic, dar trebuie să-ţi dai şi tu seama că e sărit de pe şină. Ce, te crede o comoară, să-ţi dăruiesc eu, chiar şi ţie, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram grosolană, dar mă scotea şi el din sărite; în loc să vină cu mine, mă lăsa singură, să-l 
   «convingă» pe taică-său. Ca şi cînd, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect şi că în ultima instanţă, adică în faţa mea, Petrică îşi retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a ţinut ferm pe poziţie. Am plecat nedumerită. Îmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum cînd îţi povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică pînă în pînzele albe şi să văd adevărul în faţă, fără să-mi fie frică de ceea ce o să descopăr. Dar aşa se întîmplă, adevărul nu e uşor de suportat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne căsătorim aşa curînd, să mai fi aşteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mîna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ţi placă, să te simţi cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi şi nu să fii numai rob al naturii, să faci copii şi să descoperi curînd că totul s-a sfîrşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ţi dea sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... O femeie e mai uşor, ea cunoaşte de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natură şi îţi dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cît e el de inteligent, cît de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, şi dacă nimereşti peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp ce o femeie e mai puţin dispusă să-şi piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sînt sincere. În paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică şi n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine şi vroiam să-l trezesc puţin, să mă vadă aşa cum sînt şi să se gîndească: chiar e bună această femeie pentru mine? În ceea ce mă priveşte, Petrică îmi plăcea, fiindcă simţeam o mare linişte lîngă el, şi asta nu pentru că aş fi dus înainte o viaţă furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa liniştită o zi întreagă. Alternau în firea lui cînd nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lîngă care trecea), nepăsare care mă rănea, cînd gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atîta grijă? - şi îmi smulgea rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gîndeşti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Cînd grosolănia, care mă exaspera, pur şi simplu nu puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufocam... («Ei bine, am gîndit, cum se manifesta, Matilda, această grosolănie?» Ea îmi ghici gîndul şi continuă.) Erau întîi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispreţ, sau furios, sau cînd nu mai avea replică, sau cînd eram exaltată de ceva frumos, şi mai ales atunci mă şoca foarte tare: du-te în p... mă-tii! Nu mă puteam obişnui, era peste puterile mele. Într-o vreme parcă mă îngrăşasem puţin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai făcut un fund cît o baniţă. Nici nu ştiam ce e aia baniţă, am întrebat pe cineva şi am înţeles de unde ştia el. Taică-său, din Brăila, fusese negustor de cereale. M-am desbrăcat, m-am uitat în oglindă şi m-a apucat furia. Nu mă îngrăşasem nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...'' "Era o grosolănie de fond sau de formă?" o întrebai. "Cum să nu fie de fond?!" se miră ea. "Se poate întîmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurînd, ca să pună în oarecare armonie gîndirea, sătulă de abstracţiuni, cu sentimentele, care nu sînt tot timpul la înălţimea gîndirii." "Nu văd întrucît o înjurătură poate să-ţi aducă armonia. E absurd, mai ales cînd vezi cum, cineva, propria ta soţie, suferă din pricina lor..." Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încîntător. "...M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, deşi acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai aşteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da, repetă ea, îndată . Adică după două săptămîni. Era într-o seară, cînd cineva sună. Am ieşit eu, crezînd că e doamna Cheresteşiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara şi-mi spuse că ar vrea să vorbească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor şi distins, îmi făcuse o plecăciune cînd mă văzuse şi îmi mai făcu una după ce îşi debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiţi înăuntru, fiindcă rigiditatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să înţeleg că ori avea nevoie de invitaţie specială, ori nu vroia să intre, cine ştie de ce. Într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră de vizite... Dar ce importanţă are, poftiţi înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag de Iudă înşelătoare, mereu zîmbăreţ, numai cinci minute vreau să fac o plimbare şi să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară cînd nu spunea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soţului meu despre ce e vorba, el şi-a îmbrăcat haina şi a ieşit... După un timp observ că plimbarea tatălui şi a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot aşa, fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinţi, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul şi că «îl găseşte» cam palid şi cam obosit, şi că el, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de cînd îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, înţelegînd: Petrică fugise de-acasă, fără un cuvînt, fără o explicaţie. În faţa muţeniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, propriul lui părinte, că o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, şi acestea zise s-a înclinat şi s-a cărat... (<Bravo, Matilda, "s-a cărat" e un limbaj cam incongruent, dacă mă pot exprima astfel, dar văd că ţi se potriveşte perfect.>) Într-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în tragic, continuă ea, nu ştiam ce e, era o despărţire...? Ce se întîmplase? Cele două săptămîni de miere fuseseră chiar aşa cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, şi deodată, hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mîna pe telefon... Sînt lucruri care, cînd ni se întîmplă, ne fac să ne dispară orgoliul, umilinţa nu ne mai umileşte, adevărul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate linişti. Auzisem şi eu de căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor şi iată-mă şi pe mine, îmi ziceam, în această situaţie incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine îl caută? Matilda! Nu e acasă! Şi, pac, îmi închide telefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să reacţionez. Ştiu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică e acasă. Transmiteţi-i că nu accept comportarea lui şi fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întîmplat nu e o tragedie, este în primul rînd din partea dumitale o necuviinţă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă nu-l explică imediat, să poftească totuşi mîine dimineaţă, dacă nu chiar acum, să-şi ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul şi introduc divorţ. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. Şi pac, i-am închis şi eu telefonul în nas. Îmi spuneam că dacă nu telefonează într-un ceas îi strîng eu însămi lucrurile, îl chem pe Boris şi pe Mitia să facă rost de o furgonetă şi i le trimit să i le descarce în faţa casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-mi vizitez şi eu părinţii într-o stare de urgenţă? Cine e într-o stare de urgenţă, tu sau părinţii? Tatăl meu, răspunde el, şi cînd a spus «tatăl meu» a spus-o cu uimire şi evlavie, că eu nu înţeleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi zis că e Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care ştie că fiul său s-a căsătorit, că are o soţie care trebuie, dacă nu iubită, cel puţin respectată, şi ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, aş fi acceptat, deşi el mi-a spus că într-o stare de urgenţă eşti tu, că <te găseşte cam palid> şi că vrea să te îngrijească de ficat. Dar aşa, vine la uşă, nu intră, te cheamă, tu te duci şi nu te mai întorci, măcar să-mi invoci un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-l ascunzi... Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ţi explic la telefon... M-am gîndit cîteva clipe. Bine, zic, rămîi acolo pînă mîine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o să mă gîndesc că taică-tău e un om necuviincios, iar comportarea ta anormală. Te rog, zice, să nu vorbeşti astfel despre tatăl meu. Indignat. Iar eu îţi spun, zic, că vorbesc despre el aşa cum merită. Şi, la răspunsul meu, pac, îmi trînteşte şi el telefonul în nas. Am gîndit liniştită: am intrat într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricît încercam să ghicesc <starea de urgenţă> care mi se invocase, ceea ce văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu era vorba despre nici o stare de urgenţă. Atunci ce era? Am rămas doar curioasă, fiindcă hotărîrea mea era luată: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghiţit... A tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam cu el, ci cu Petrică... N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu aerul că nu s-a întîmplat nimic (şi aerul ăsta, cînd îl vezi la cineva, e un semn că lucrurile pe care ai de gînd să i le reproşezi nu numai că el le va respinge, dar consideră normal să le repete şi în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a întîmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă şi, curios lucru, dispus să trec peste cele întîmplate... Cine ştie, îmi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudăţenii, un bărbat, pînă se formează, îti oferă tot felul de surprize, chiar comice. Ne lăudăm cu inteligenţa, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrică, în subconştient şi în biologic (cînd vorbea de Zola)... O colegă a avut ambiţia ţărănească să nu facă dragoste cu iubitul ei decît în noaptea nunţii. Dar în noaptea nunţii, pe la patru dimineaţa, tinerii căsătoriţi au chemat Salvarea... care i-a găsit stînd unul lîngă altul disperaţi şi caşti! Ce să le facă salvarea? Medicul le-a rîs în nas şi le-a recomandat batjocoritor să bea şi ei un pahar de vin... Pînă la urmă, deşi se iubeau, s-au despărţit şi au fiecare, el cu altă soţie şi ea cu alt bărbat, copii... Şi tot se mai iubesc, dar..."
   Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem şi retrospectiv pe care o avem totdeauna cînd relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaşte şi ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcut-o de-atîtea ori... Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi şi desigur, mai ales, chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am gîndit, va să zică rîzi de nefericirea altora...
   "Petrică îmi oferise şi el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un om sensibil şi că însurătoarea fiului său a fost pentru el un şoc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte agitat şi că trebuia să se ducă şi să stea cu el cîteva zile ca să-l liniştească. Şi de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm şi refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată mare care căzuseşi pe mîinile unui căpcăun şi venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înţeles, nu era nevoie de o astfel de punere in scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură un surîs subţire, cum au oamenii în vîrstă cînd te ucid cu acest surîs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejaţi cum se cred de anii şi părul lor alb, care i-ar face intangibili. Ţi-o spun ca s-o ştii, pentru mine cineva care jigneşte nu e intangibil şi în casa lui n-o să calc, şi nici el într-a mea, pînă nu-şi cere scuze. Petrică se plimba îndîrjit prin faţa mea. A tăcut. Bine! Am tăcut şi eu... Nu ştiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un şoc, pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun cînd îl aşteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu toate că pregătisem şi eu, stînd pe la cozi, tot ce era nevoie ca să ne simţim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greşit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu Petrică nu era lung, m-am gîndit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu înţelegeam acest infantilism care în convieţuirea cu mine nu se manifesta, ca să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpîn pe sine, orgolios, băţos şi deodată clic! din nou fuga acasă, fără să mă prevină, fără să-mi explice... (<Bravo, Matilda! Pac! Clic!>) Bineînţeles că am pus iar mîna pe telefon. Bineînţeles îmi răspunde taică-său, care îmi şopteşte la aparat, cu imensă satisfacţie, l-am ghicit rînjind: îl despart eu de tine, n-ai nici o grijă. Ştiu că lupta e mai grea, îmi dau seama, eşti frumoasă, te iubeşte, dar pînă la urmă tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scăpat această nuanţă revelatoare. Însemna că îl mai despărţise şi de alta şi că lupta fusese uşoară, acum era mai grea. Uite, îi spun şi eu, să vedem care pe care. Nu ştiu dacă o să mă înţeleg cu Petrică în viitor, dacă o să pot să-l iert pentru ceea ce mi-a făcut, dar mai întîi îl despart eu de dumneata şi te asigur că lupta va fi uşoară şi pe urmă mai vedem. Eşti un bătrîn inconştient, care nu-ţi iubeşti copilul, abuzezi probabil de afecţiunea pe care ţi-o poartă şi îl împiedici, dar pentru cît timp?, să-şi întemeieze o familie, fără să-ţi dai seama că pînă la urmă tot te va părăsi şi nu se ştie dacă nu te va detesta. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi şi a închis. M-am îmbrăcat şi m-am dus la ei. Am sunat. M-au ţinut la uşă crezînd că o să plec. Am sunat insistent şi n-am plecat deloc. Mi-a deschis bătrînul după o jumătate de oră, parcă aş fi venit la Canossa să-mi pun cenuşă în cap şi mi-a spus din prag că Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol, şi de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care despărţea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos încoace şi încolo. M-am aşezat fără să mă dezbrac şi i-am spus bătrî-nului (care de fapt nu era chiar atît de bătrîn) că am fost furioasă la telefon şi îmi cer scuze, n-am nici un drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hîrtie care se poate anula în două săptămîni. Ar fi fost însă corect ca Petrică să-mi spună că de fapt el nu-şi iubeşte soţia şi că regretă pasul făcut, ne despărţeam în mod civilizat, fără să fie nevoie să mă lase singură de sărbători, putea în orice caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se oprise şi asculta. Poate că el nu ştie ce înseamnă să te însori, am continuat, se întîmplă, se pare că şi însurătoarea se învaţă, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine decît el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îţi laşi părinţii, pe mămica şi pe tăticu`, şi te uneşti cu bărbatul sau femeia ta, ar fi trebuit să i-o spui... Tu, zice bătrînul rînjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai lecţii. Ticăloşia dumitale, i-am răspuns, nu mă jigneşte. Pentru mine un om nu e mai prejos decît altul, fiindcă e evreu sau de altă naţie. Numai troglodiţii din Africa se ucid între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindcă şi tu eşti troglodită. O... (făcea aluzie la familia mea). Atunci a apărut Petrică, a deschis uşa glasvandului, palid, şi a strigat la mine: îţi interzic să-l insulţi pe tatăl meu. M-am uitat la el zîmbind şi i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuit să te exprimi invers: tată, îţi interzic s-o insulţi pe soţia mea. Da, da, am insistat, sînt soţia ta, trebuie să mă aperi, chiar dacă sînt jignită de tatăl tău. El a scos atunci un strigăt, şi-a dus mîinile la cap şi a dispărut din hol într-una din odăi. M-am ridicat şi m-am dus după el. Cînd m-a văzut s-a precipitat spre şifonier, a deschis uşa şi s-a vîrît în el. Ăsta nu e bărbat, am gîndit uluită, e încă în scutece. Are dreptate taică-său... Şi m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a vîrît într-un dulap. Să veniţi după sărbători şi să-i luaţi lucrurile. Dar în aceeaşi clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu condiţia să nu-mi mai insulţi niciodată părinţii. Am tăcut. M-am gîndit că Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-l văd sau să-l aud pe socru-meu. O să-l evit. Şi ne-am întors acasă... Cu mine Petrică era absolut natural, aşa cum îl cunoscusem, dar eu ştiam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa cînd o să devină el însuşi tată şi la urma urmelor alţi bărbaţi au păcate mai grave, sînt superficiali, muieratici, beţivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să se spună, şi să fie şi adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-aş suporta!... Prin martie, a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, cînd n-am mai trăit împreună decît o săptămînă, fiindcă a fost concentrat... A plecat direct pe front. Iată o catastrofă, am gîndit cînd am primit întîia scrisoare... Citeam tremurînd listele de morţi şi răniţi care apăreau în jurnale. Gîndul că Petrică putea să moară (era ofiţer de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama cît de tare mă legasem de sufletul lui, aşa cum i-l cunoşteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glonţ îl putea stinge pentru totdeauna... Mă simţeam rătăcită la gîndul că îl puteam pierde şi îl înţelegeam mai bine şi pe taică-său, că nici el nu vroise să-l piardă de lîngă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de bărbat şi copil, cînd indignat de oameni, şi atunci vorbea mult şi te pasionau ideile, gîndurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o şi avea şi îţi cucerea sufletul, cînd duios, renunţind la orice înverşunare, retras între cărţile şi manuscrisele lui, şi atunci era blînd, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al fiinţei neatinsă de orgoliu şi care nu ştie ce dăruieşte, asemeni florilor... (<Gata, Petrică, iată-te floare, pesemne asta numeşte ea starea ta de blegeală, "umanismul'' tău, care pe mine mă plictiseşte total.>) Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la uşa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică şi că tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de morţi sau dispăruţi... Rămîi la noi, mi-a spus soacră-mea, şi noi tremurăm şi ne gîndim că scrisorile lui pot veni în urmă şi noi să tot credem că trăieşte... Da, a zis şi bătrînul, numai să se întoarcă... Vroia să spună că să-l vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine şi el... Cîteva zile a fost bine... Pînă ce socru-meu mi-a cerut să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea şi fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim nişte clădiri noi... Aveam datorii faţă de rude, care mă ajutaseră în timpul studenţiei şi acum aşteptau să-i ajut şi eu pe ei, fiindcă le era şi lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau cîştiga bine, era şeful unui contencios şi avea şi procese, dar m-am gîndit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situaţia mea faţă de rude şi... Curînd însă a trebuit să plec. Omul era de o zgîrcenie insuportabilă: întîi că la ei în casă totul era încuiat şi cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, şi-un morcov, dacă rămînea de la masă, îl lua şi îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie şi soacră-mii, să gătim şi cum chiar şi după aia mi se uita în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca şi cînd ar fi suferit că acele macaroane vor fi totuşi înghiţite şi va rămîne fără ele. Scîrbită, dădeam farfuria la o parte şi rămîneam dusă pe gînduri. Ce să fac? Unde să mă duc să mănînc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina şi economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria dinainte şi mi-o servea seara din nou, cu vădită încîntare că făcuse o economie. Soţia lui, am surprins-o cu un furou cîrpit... Se tot urca şi cobora pe scara podului şi într-o zi cînd lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo... N-avea capacul încuiat, în sfîrşit... o mizerie... colecţii de ziare foarte vechi, roase de şoareci, cutii pline cu pantofi scîlciaţi şi descompletaţi, nasturi de toate mărimile şi culorile, rufărie zdrenţuită, broaşte, lacăte, sîrme ruginite, toate în lăzi şi cutii... Era clar pentru mine, le adusese de la Bucureşti cînd se mutase, nu le putuse strînge aici într-un an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria şi adolescenţa lîngă acest tată sordid şi în ce consta fascinaţia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus că trebuie să fac curăţenie acasă, am plecat şi n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detaşat în interior, la un batalion de instrucţie. Nu păţise nimic. Era însă mai tăcut şi mai dur, dormea puţin şi momentele de duioşie erau rare şi scurte, dar şi cele de revoltă erau la fel de rare. Nu ştiu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viaţa era ca înainte, i se părea searbădă şi cu sensul micşorat. Luna de permisie şi-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decît o singură zi pe la părinţi, unde n-a stat decît cîteva ceasuri. Batalionul lui de instrucţie unde fusese detaşat se afla la Bîrlad. O dată pe lună luam trenul şi mă duceam la el, ieşeam undeva la marginea unei păduri şi puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de şampanie. Odată a trecut pe lîngă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit maşina, s-a apropiat şi a început să-i facă lui Petrică reproşuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofiţer să n-aibă şi el unde să stea în asemenea situaţie şi să iasă la cîmp, ca orice soldat? Şi ne-a poftit la el, unde am rămas pînă a doua zi... 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în munţii Tatra pînă la încheierea păcii. Ba, mi-a spus că şi după ce nemţii fuseseră înfrînţi la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munţi şi că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci cînd toate armatele încetaseră focul. Popor smintit, nemţii ăştia. Cică în acele zile l-au cuprins pe Petrică laşitatea şi furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinţi, unde a stat şi a tot stat... Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit şi a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el şi îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse creţuri la ochi, avea acel ten bătut de vînturi şi ploi şi ars de soare care mă făcuse să mă îndrăgostesc de el a doua oară, şi el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simţit eu de fapt lovită... Nu m-am despărţit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!..." (Şi atunci ai început să stai cu fundul spre uşă cînd intra el în dormitor, am gîndit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările şi indignările al căror martor am fost, acest aspect esenţial al vieţii tale cu Matilda.) "Şi aceste plecări au continuat?" "Da, zise Matilda, exact ca înainte... Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sînt ca nişte furtuni pe care, odată trecute, le uităm ca şi cînd n-am fi fost prinşi chiar în mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite că n-am murit şi ne întoarcem la vechile...''
   Dar Matilda nu-şi mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică şi plecă.
   
   
   
   XIII
   
   Totuşi eu ştiam că de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că va divorţa curînd. Îi spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tăcu cîteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate, "oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci voi intenta eu acţiunea".
   În acele zile primii ordin de chemare. N-aş putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei şi am întrebat-o în ce stadiu se află despărţirea. În nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai departe la părinţii lui, dar de divorţat nici gînd. Atunci am luat-o la rost. Bine, şi cît are de gînd să-l mai aştepte? Ea se arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite. "...Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violenţă''... "Ce violenţă? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorţezi de un bărbat care a fugit de-acasă?"' "Nu e aşa simplu, îmi răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l cîştigi, dacă una din părţi se opune, întîi că poate să dureze şi doi ani, şi al doilea te poţi trezi cu o hotărîre care respinge acţiunea şi atunci... Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe mine că mă descurc eu..."
   Aşadar ea nu credea totuşi că Petrică se va decide uşor şi că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacţioneze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă şi să nu mai vrea, de îndată ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine ştie cît... După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de înjurături şi insulte. "Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul să ţină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te ţină închisă în casă, stăpîn atotputernic, cu gîndire medievală? Trimite-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului şi intentează imediat acţiunea de divorţ..."
   Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că există mari pericole pentru că dacă face pasul, răsuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gîndul că în realitate nici ea nu vroia să divorţeze nu-mi trecea prin cap... Matilda era a mea, o simţeam pînă în adîncul fiinţei mele şi nu mai exista nicăieri în conştiinţă loc pentru îndoieli. Eram pur şi simplu scos din pepeni că femeia mea îşi avea numele legat de un altul şi că acest altul nu se grăbea cîtuşi de puţin să ia o decizie. Lasă că te grăbesc eu, gîndeam, o să-ţi placă. Nu mai am mult şi mă întorc în oraşul nostru. Şi deodată primesc o telegramă: "Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă". Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gîndit, lasă-l s-o prindă, s-o citească şi să vadă. De astă dată nu mai erau referinţe brutale, la el, totuşi erau.
   Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului şi să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile acasă, cînd chiar generalul ne anunţă că şcoala de ofiţeri ne dă o permisie de zece zile. Cînd ajunsei îi dădui, chiar din gară, un telefon Matildei. "Aşteaptă-mă acasă, îmi şopti ea, viu îndată."
   Acasă avui timp să-mi schimb uniforma şi să mă rad. Era spre seară. Acest ras, precum şi odaia, cărţile şi lucrurile mele parcă mă treziră dintr-un vis. Îmi dădui seama, avui o bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că timp de cîteva luni săvîrşisem un lucru foarte urît înjurîndu-mi prietenul, că poate ei doi se iubesc aşa cum sînt şi că intrusiunea mea brutală în viaţa lor n-avea nici o justificare. Ce mă apucase? Dar o boare de fericire se abătu asupra acestor gînduri, care se spulberară şi îmi rămase numai bătaia inimii, pulsaţia ei înaltă şi nebună... Cum, dar o iubeam demult, încă din clipa cînd o întîlnisem pe stradă sub ninsoare, şi apoi scena din birou, cînd devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe soţul ei, şi privirile pe care mi le aruncase ea tot timpul, şi vizitele, şi plimbarea... Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem că o iubesc, dar ca ştia, dovadă răspunsurile ei la scrisorile mele, puţin speriată de violenţa lor, violenţă care în fond conţinea declaraţia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decît dacă mi-ar fi desvăluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine... era complice cu ceea ce nu-i spuneam... lasă-mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic... Era, scrisorile ei semănau cu o şoaptă, te iubesc şi eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o greşeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o...
   Soneria sbîrnîi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem şi cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare; aducea cu ea pajiştea, grădina, cîmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare şi nici urmă de dramă pe chipul ei şi simţii de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei fiinţă era în legătură cu mine. O luai în braţe şi îmi lipii faţa de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrăţişare, ceva îi căzu din mînă şi rochia ei pîrîi, pe undeva pe la spate. De cîteva ori întoarse capul, de cîteva ori îşi feri gura, corpul ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi sărutul încleştat şi în cele din urmă îi simţii palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpînită, sărutările mele pe gură reînnoite, strînsoarea braţelor care o înlănţuiseră. Mă cuprinse o furie, stîrnită de un presentiment obscur: nu venise să-mi dăruiască iubire, venise cine ştie pentru ce... Mă aşezai pe pat tăcut şi sumbru, hotărît la orice, să rup chiar cu ea şi să mă smulg din această istorie şi să nu-mi mai amintesc de ea. Îmi simţeam spinarea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adînci, pînă în maţe. Niciodată nu mai simţisem o astfel de violenţă care venea din mine însumi şi mă ameninţa tot pe mine.
   Matilda însă era veselă. Îşi ridică poşeta de pe jos, se aşeză pe scaun şi îmi spuse dînd şi din cap, subliniind cu un reproş amuzat sensul cuvintelor:
   
   Fire-ai să fii, măi băiete.
   Că mă sărutaşi cu sete
   De-mi rupseşi rochiţa în spete
   Şi trei nasturi de la ghete...
   
   Stupiditatea acestor versuri (probabil un cîntec) şi mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfîrşit stăpîn pe mine, trezit din şocul prin care trecusem. "Da, da, continuă ea dînd din cap, de astă dată cu alt înţeles (adică nu mă înşelam în gîndurile mele), e cam stupid, dar aşa este, din contră, am crezut că eşti un bărbat puternic şi stăpîn pe tine, ca să mă pomenesc că Petrică a pus mîna pe scrisori şi mi-a declarat că nici gînd să divorţeze şi că se va opune la proces dacă divorţez eu. Ai văzut ce-ai făcut? Şi doar te-am sfătuit, ţi-am scris..." "Cum a pus mîna pe scrisori?'Tu unde-ai fost?" "A venit acasă fără veste, cînd eu lipseam, a lipsit şi el de la şcoală, a scotocit, peste tot şi a dat de ele. Şi te asigur că le ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privinţa asta intuiţia celor aflaţi în situaţia lui este extraordinară. Dar fii liniştit, nu e supărat pe tine (ţine la tine!) şi nici pe mine nu e, a zis doar atît: <...gata, Matilda, mi-am plătit datoria faţă de tatăl meu, de-aici înainte nu mai plec... Aveam eu o datorie de plătit faţă de el, o să-ţi povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sînt liber...> Vezi ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. Şi acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină
   aici, ştie unde am plecat... N-a auzit telefonul tău, dar cînd am plecat (stătea la biroul lui şi citea) s-a uitat la mine, a zîmbit cu blîndeţe şi m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări şi invită-l duminică pe la noi... Ţi-am spus, intuiţia... Aşa că eşti invitat duminică... Vino!"
   Şi Matilda îşi scutură părul. În tăcerea care se lăsă cînd mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. Începui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărţi, mă aşezai la birou... Gîndul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viaţa mea, o cantitate uriaşă de ani... Acest gînd îmi umplea sufletul şi multă vreme uitai ce mi se întîmplase, apoi sufletul mi se goli şi scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi se întîmplase?
   Cînd iubeşti şi te stăpîneşte un sentiment de triumf, are grijă femeia să te facă să te simţi ridicol. Astfel mă simţeam ridicol... Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat are nevoie de ani de meditaţie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă miraţi, cîteva cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le ştii, nu le spui, şi rămîi singur şi înregistrezi la partida ta: sînt ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul îmbrăţişării simţisem mirosul rochiei şi al părului ei, miros turburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el şi al părului spălat cu un săpun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, şi acea dulce moliciune a buzelor, ca şi cînd aş fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelări... Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel de declaraţie de dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îţi stă în cale şi mergi drept la ţintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase să vină cu el la mine în proţap. Da, asta era imaginea, în proţap... Că Petrică dăduse de scrisori... Cum, dar asta fusese şi intenţia mea ascunsă, să dea peste ele, şi cînd colo mă trezisem spunîndu-i că de ce n-a avut grijă... Cînd iubeşti, iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întîlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mă iubea şi altfel trebuia primită... O variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuie lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, pînă la capăt, şi nu ce însemna ea pentru mine. Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în acelaşi timp cu toate armele seducţiei. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seducţie. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe şolduri, cu bustul gol şi cu crema de ras pe faţă. Şi să aştepte... Apoi intrarea într-un halat elegant... dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetiţă sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă putea fi şi cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul şi să nu mă trezesc singur cu o invitaţie care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l urma. Rece, liniştit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ţi-e dat, fără să-l cunoşti, să-l parcurgi pînă la mormîntul de care ai parte: "Doamnă, resping invitaţia dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atît mai bine, ardeţi scrisorile pe care vi le-am trimis, nu aşteptaţi să vă salut dacă vă întîlnesc pe stradă, nu aveţi teamă că adevărurile intime pe care mi le-aţi desvăluit vor fi aflate de alţii... Complicitatea dumneavoastră la violenţa mea rămîne un vag secret pe care vi-l înmîn, scrisorile primite de mine, iată-le..." O consecinţă: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă şi nu să trăieşti cu ea ani .Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vieţii mele n-aş fi trăit săvîrşind altă eroare. Cine poate să ştie? Filozofia comună răspunde că viata unui om e un nesfîrşit şir de erori. Un cîntec imbecil spune că "de-ar fi să mă mai nasc odată, acelaşi om aş fi, pe tine te-aş iubi"' şi se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: "măi tată, mă!", înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă acelaşi om ar fi şi tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cînd scriu aceste rînduri am sentimentul că dacă aş fi, printr-o minune, eliberat, aş putea trăi în sfîrşit în afara erorii, uitînd că acest lucru se şi întîmplase, că trăisem mulţi ani eu acest sentiment, pînă într-o zi, cînd o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar mai e pînă acolo... Să revin la Matilda. Altă consecinţă: nimic nu s-ar fi terminat între noi, şi ea m-ar fi urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmînd poteca ei sinuoasă. Expresia m-ar fi urmat e plină de grele înţelesuri. Ţăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea să-i urmeze, el merge înainte şi muierea vine cu o jumătate de pas în urma ţăranului. De aceea au şi reuşit ţăranii să ne aducă pînă aici, posesori ai unei morale severe al cărei cod ar trebui să-l preluăm şi să-l descifrăm, acum cînd în acest secol misiunea lor va înceta.
   Bineînţeles că. m-am dus, adică am acceptat invitaţia soţilor Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole întîlnirea şi orele petrecute cu ei în acea duminică memorabilă şi decisivă. Cel puţin atunci nu mi s-a părut...
   
   
   
   XIV
   
   Dimpotrivă, m-a stăpînit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa cînd am ieşit din casă. Oraşul, sub soarele unei dimineţi de august, parcă sărbătorea şi el ceva. Era o proiecţie a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigaş într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărît să se culce şi să nu se mai scoale. Poate amînă totul pentru o zi mohorîtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanţă, sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al oraşului... Există în noi ceva autonom şi mai puternic decît natura şi locurile, de pildă am putea muri rîzînd, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare şi, dimpotrivă, la naşterea copilului nostru să ne simţim doborîţi de o tristeţe de moarte. Mama de pildă, în chinurile facerii şi chiar pîndită de primejdie, a pufnit-o rîsul, cică nu vroiam să viu pe lume decît cu mîna la tîmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios şi mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit: "Ce faci, bă, a strigat medicul cu un astfel de glas încît mama a încetat pentru o clipă urletele şi a pufnit-o rîsul, vrei să ne arăţi că o să ajungi general, a continuat acela, ia mîna de la tîmplă", şi m-a ciupit din nou, bineînţeles atît de tare încît mi-a pierit cheful s-o mai scot şi am ieşit pe lume precum toţi copiii... Mai curios era de unde ştiuse ginecologul, văzîndu-mi doar vîrful capului, că sînt băiat şi nu fată...
   Nu era o proiecţie, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeaşi descoperire care îi încînta: oraşul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, paşii pe trotuare sunau învăluiţi parcă în vată, acoperişurile păreau aeriene, ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te privesc şi clipesc, uriaşi ochi ai oraşului care trăia ca un singur tot însuşindu-şi şi topind în corpul său toate casele, pieţile şi bulevardele, împreună cu noi, cei vii. Gîngăniile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt şi viu, răcoros şi vesel: oraşul nostru e aşezat între dealuri înalte şi împădurite care ne aduceau vara curenţii de aer proaspăt, iarna zăpezi liniştite, ferite de crivăţul de dincolo de lanţul Carpaţilor.
   Îi găsii pe soţii Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetau în rucsac fripturi, tacîmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care le aducea un cozonac rumen, auriu, care stîrni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm îşi găsi un pretext ca să se exprime (era entuziasmată dinainte). "Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea,  cozonac, o dădu ea pe franţuzeşte, apoi imediat pe ruseşte,  nu ştiu cum şi de îndată începu să cînte,  (aveam să-l mai aud peste ani, acest  era parcă un laitmotiv al vieţii ei care apărea cînd te aşteptai mai puţin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracii însemna...). Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, cînd ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mult mai accentuată ca în alte dăţi, aş putea să spun hiperumanistă...
   Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, deţinătoare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoţită de mai mulţi  ai Matildei, Petrică se înhăma cu rucsacul, Matilda îşi luă pe braţ o haină scurtă de vînt, din gabardină albicioasă, si pornirăm... Numai eu eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă stăpînea. Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea soţului, cu care proiecta excursii şi nu înţelegeam ce mai căutam eu acolo. Totuşi ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică faţă de mine: mă privea fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau şi ele parcă în jos, ai fi zis că dacă mai continua aşa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca şi cînd ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cît mai am pînă termin, cum e acum o şcoală militară (vroia să spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcînd întortocheatele poteci ale dealului. "Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc şi eu rucsacul." Mi-l dădu şi o luă vădit înainte. Tot atît de vădit, Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă: "Poartă-te frumos cu el, îmi şopti, ţine foarte mult la tine". Furios şi drept răspuns trăsei o înjurătură grosolană la adresa ţinutului lui Petrică la mine. "N-am nici o încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care bineînţeles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atît mai rău pentru el şi pentru tine. Eu o să stau puţin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim şi am să plec." "Te porţi ca un copil, zise, e bine aşa, îţi spun eu că e bine, ai răbdare..." Petrică ne aşteptă ca să ne arate o veveriţă. Surîdea cu gura pînă la urechi. Matilda îl luă de braţ şi Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atît de tare se lipi şi se făcu parcă mai mic lîngă umărul ei, deşi era mai înalt. Pe urmă, după lungi minute se opriră să mă aştepte, tot la braţ, dar de astă dată Petrică se desprinse şi rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări îndepărtate, acel stupid olareti al excursioniştilor, rîsete gîlgîitoare de fete de pe alte poteci. "Să nu fii supărat pe mine, îmi şopti Petrică, ştiu că Matilda te iubeşte, ştiu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis şi unde îmi
   faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... Şi Eminescu era minor pînă nu şi-a dat măsura... Erai furios, te-am înţeles şi aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunoşti pe Matilda, deşi ţi-am povestit destule despre ea...''
   Şi cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie şi mă îmblînzii. În acelaşi timp vedeam că figura lui nu mai era hiperumanistă, ca pînă atunci, ci doar umanistă. "Noi ne despărţim, reluă el văzînd că tac. Nu te lua după liniştea aparentă dintre mine şi Matilda, o să ne despărţim, dar... dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă priveşte. Îţi spun eu: nu vă potriviţi, ea are cinci ani mai mult decît tine şi e o fire... În fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi..." încheie el cu această prevestire obscură, pe care n-o luai în seamă... "Petrică, îi răspunsei, te rog să mă scuzi, ţin la tine tot atît de mult ca şi tine şi sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situaţii, că o să rămînem prieteni...'"
   El nu zise nimic auzind această declaraţie şi în tăcerea care se lăsă ne aşteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o lua încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi. "Ţi-a spus?", mă întrebă ea. "Da, mi-a spus", răspunsei şi tăcui. "Şi ce ţi-a mai spus?", insistă. ..Atît, că o să vă despărţiţi, că să nu mă iau după liniştea aparentă dintre voi." "Da, aşa este'", şi tăcu şi ea devenind gînditoare.
   Şi după acest repetat dialog cu unul şi cu celălalt, urcarăm apoi împreună şi curînd ne oprirăm în vîrful dealului. Era foarte frumos. Vîntul spulbera rochia şi părul Matildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, cum se întîmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, cînd bolta uriaşă a cerului, norii din zare, pădurile pline de măreţie micşorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest chip nu se spală de o gîndire meschină, de un sentiment mărunt sau trivial. Matilda, trebuie să spun, era răpitoare, abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în schimb, o ignora de astă dată.. Credeam că o să-l văd în sfîrşit ridicînd fruntea spre cer, ca odinioară... Nu, stătea cu ea plecată, dar n-aş fi putut spune că reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din afara lui, totuşi prezent, apropiat.
   Ne plimbarăm cîtva timp pe coama dealului, tăcuţi toţi trei, apoi Petrică spuse că trebuie să coborîm puţin şi să găsim o poiană unde să putem mînca, aici vîntul... Şi găsirăm o poiană liniştită, în care printre brazii care o înconjurau se găseau şi mesteceni înalţi, cu coaja lor albă, te întrebai cum de crescuseră pe-aici aceşti arbori de cîmpie... Încetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea masa şi scotea din rucsac pui fripţi, mujdei de usturoi, ouă fierte, cozonacul şi sticlele cu vin şi cu apă, privirea mea se deschise în sfîrşit îndrăzneaţă şi se holbă la chipul Matildei. Ea nu mă văzu la început, se uita flămîndă în jur, şi cu toată puterea sufletului meu încercai s-o resping, s-o văd aşa cum e, fiindcă trăind cu Nineta şi Căprioara, şi nu numai de la ele, ci prin simpla postură în care ne pune eşecul, învăţasem că adevăratul chip al femeii nu apare cînd sîntem îndrăgostiţi, ci, ca în basme, de astă dată în sens invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil, zace o tînără şi răpitoare prinţesă, ci într-o prinţesă divină în frumuseţea ei zace o cotoroanţă urîtă şi respingătoare. Că Matilda putea fi o cotoroanţă îmi sugerase încă de la început Petrică, fireşte prin optica lui bizară, chiar şi prin ceea ce omisese să-mi povestească, fuga lui alături de taică-său, vîrîtul lui în dulap, deci o anumită groază de ea, apoi generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui pentru ordine şi mai ales pentru cărţile care îi dispăreau din bibliotecă şi i se întorceau ferfeniţite sau nu se mai întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să îngrozească pe cineva? Vedeam cu uimire că puritatea de care vorbea ea (şi care mi se păruse ridicolă) exista cu adevărat pe chipul şi în privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era frumos fizic, aşa cum era al Căprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă fruntea şi nasul ei erau cam mici, nu într-o proporţie prea favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz şi el mare şi cam prea rotund, iar rădăcina nasului, separată de rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună? Ţîşnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care hipnotiza. Putea o cotoroanţă ascunsă să schimbe toate acestea? Nu într-o babă, fireşte, dar în ceva hidos, am văzut femei care, deşi tinere şi deloc urîte, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu ştiu ce este tandreţea...
   Tot uitîndu-mă la ea, deodată privirile noastre se întîlniră şi nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana şi brazii şi bolta cerului parcă se clătinară şi, dacă n-aş fi întors, cu un efort de voinţă, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat totul cu mine. "Domnul Petrini e, ca întotdeauna, foarte supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse deloc, să bem cîte-o ţuică, poate îi trece."
   Şi Petrică turnă şi băurăm. O foame animalică, dar nu ştiu dacă tot atît de curată ca a animalelor, ne cuprinse, înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. În mod curios simţeam, adică mă uitam la puiul fript din mînă şi gîndeam: îl mănînc. Şi gîndul acesta rupse tăcerea: "Ei bine, Petrică, zisei, a sosit momentul,  cînd trebuie să răspundem la întrebarea pe care şi-a pus-o încă demult un mare filosof bulgar: mîncăm ca să trăim, sau trăim ca să mîncăm?" ...Nu cunosc, zise el parcă mîrîind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el şi bulgar, care să-şi pună o astfel de întrebare cretină." Pleosc! vorba Matildei, s-a tîmpit Petrică, gîndii şi rămăsei multă vreme chiar gînditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecînd acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc... "Petrică, ai uitat că sînt bine pregătit în filozofie, l-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ţi mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?"... "Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este?" mîrîi el din nou, aruncînd un os în iarbă. Formidabil! Mă aşteptasem să mă insulte din nou, cînd colo el chiar lua lucrurile în serios. "Ceea ce ţi se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Şi totuşi te trezeşti că nu mai este." Da, iată, era mai rău decît o insultă, o lovitură bine dată. Am înţeles: vroia să ne maculeze, pe Matilda şi pe mine, chiar în pragul idilei, şi să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunoştinţă că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care ţinea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totuşi mă prinsese dezarmat, puţin tot crezusem. În astfel de situaţii femeile ţin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile şi te îndeamnă şi pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, şi nu-l poţi lovi pe fostul soţ sau fostul iubit. Şi Petrică ar fi avut aceeaşi stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iată unde mă adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situaţie ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze şi să mă ridic imediat şi să plec, dar bineînţeles că n-o făcui. Petrică reluă: "Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lîngă filozoful ceh Ian Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeşte despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcînd peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, ştie că e o forţă şi o foloseşte cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o desvăluie, viaţa sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scoţînd din buzunarul vindiacului un plic pe care îl puse alături, se şterse pe mîini cu un şerveţel şi deschise o scrisoare în care de departe recunoscui propriul meu scris: «...În chestiuni din acestea, Matilda,  Omul de jos, rînji Petrică, vorbeşte franceza... Şi continuă: ...<altfel aluneci fatal într-o istorie în care cîştigă totdeauna cel care are mai multă răbdare, ale cărui sentimente pot suferi o puternică reviviere, care îţi pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine şi îţi pot strecura teama că săvîrşeşti o eroare părăsindu-l...> După cum se vede, comentă Petrică, tînărul, deşi are abia douăzeci şi doi de ani, are experienţa despărţirilor, precum şi a duratei şi eroziunii sentimentelor supuse răbdării celuilalt fiindcă el nu urmăreşte decît un scop, dar, imprudent, sigur de sine, îşi desvăluie involuntar ceea ce vrea să ascundă, puţina adîncime a propriilor lui sentimente, căci iată ce scrie mai departe: ...«Or, eu, Matilda,... (şi aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te iubesc atît de mult încît...) trebuie să-ţi mărturisesc temerea că răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între adoraţie faţă de tine şi firele care îl atrag cu putere misterioasă înapoi lîngă tatăl său, vor fi mai puternice decît noi doi...» .Se exprimă eufemistic, comentă iar Petrică, în loc să spună că n-are răbdare să aştepte, o implică şi pe ea ameninţînd-o ca pe-o elevă de liceu... Şi încă aici stilul e reţinut, dar în altă parte originea lui roturieră iese la iveală cu violenţă, prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai citez şi altele..."
   Şi se opri şi vîrî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document preţios pentru el (în ce sens mai era preţios, după ce îl utilizase, nu înţelegeam), încheie adică cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos! Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în buzunar şi, după ce mă anesteziase pe drum cu mărturisirea că se va despărţi de Matilda, părăsise starea lui umanistă şi mă lovise cu atîta abilitate încît rămăsei atît de uluit şi în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic. Aş fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de funcţionari, cu o înaltă concepţie morală despre lume, mai nobilă decît aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?... Da, aş fi putut să-l întreb încotro şi în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situaţie socială la fel de modestă ca şi a mea. Atunci ce? Şi deodată avui revelaţia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mîna încă de la început... Pentru asta deci vroiam eu să trec peste cadavre... Ce nemernic! Înseamnă că el însuşi se gîndise la asta împreună cu taică-său şi renunţase tocmai la timp cînd ea le rîsese în nas! Şi acum îmi atribuia mie acelaşi gînd.
   "Bine, zise Matilda jovială, văd că aţi terminat înalta voastră discuţie despre filozofii bulgari şi cehi, Stancio Stancev şi Ian Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ţi insinuările, şi tu, Victor, cere-ţi scuze că ai vrut să-l umileşti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus şi să bem împreună un pahar de vin. Măi creştinilor, continuă ea văzînd că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanţă au? E curios cum abia după mulţi ani roşim că n-am rîs cînd trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creştinilor! aşa se exprimase Matilda, adică mă punea pe acelaşi picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem "creştin". Şi ne lua de sus, ironizîndu-ne pentru calitatea discuţiei noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plîngem şi să ne îmbrăţişăm: Victor Petro-vici, să exclame el cu glas gîtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborît, Piotr Nicolaevici, să-i răspund şi eu strangulat de emoţie, o iubim, o iubim amîndoi, să fim mîndri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie să facem, să fim demni de ea şi să-i sărutăm picioruşele...
   Brusc, mă ridicai... "Mă scuzaţi, doamnă, spusei eu rece, trebuie să plec." În aceeaşi clipă se ridică şi el: "Nu, zise, te rog să rămîi, Matilda are să-ţi spună ceva, plec eu, ne vedem acasă... Nu în mijlocul naturii superbe se discută astfel de chestiuni, continuăm între patru pereţi, e mai potrivit, acolo se varsă toate murdăriile."
   Şi dădu să plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că intriga în care căzusem era atît de... Aveam să murim toţi trei. "Ştiţi ce spune Fortinbras, adăugă ei rînjind: ridicaţi de aici leşurile, care pe cîmpul de luptă sînt fireşti, aici vederea lor e sinistră." "Venim şi noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, apoi mie, cu humor: n-o să mă laşi singură prin pădure... Tu eşti vinovat, continuă ea după ce paşii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, ştii cît e de susceptibil. I s-a părut că îţi baţi joc de el şi în faţa mea n-a putut să suporte..." "Aha, zic, şi atunci şi-a pregătit scrisoarea de-acasă, ştia că o să-l jignesc, şi atunci ce şi-a fi zis: ia să iau eu cu mine documentul..." "Bineînţeles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine... Ce te miri?" "Şi atunci de ce mi-ai spus că ţine la mine?" "Fiindcă ţine! Ce, nu poţi să concepi?" "Nu, e o prostie să crezi şi să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărţirea sa cu alţii, adică cu femeia care îl lasă şi cu iubitul ei. Despărţirea se suportă, dacă nu, du-te şi te spînzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relaţia cu tine un caz universal, povestindu-mi mie ce blestem eşti tu pe capul lui şi cum ar face să scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată mulţumit şi echilibrat, eu iau drept bună şi definitivă această schimbare (nu mi-aş fi permis să-ţi scriu dacă n-aş fi crezut sincer că ruptura era reală) şi apoi deodată se răzgîndeşte, se întoarce acasă şi..." "Potoleşte-te, mă întrerupse Matilda. Îţi repet, scrisorile tale l-au tulburat..." "Da?! strigai. Dacă erai convinsă de acest lucru şi nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?"' "Nu eram convinsă, m-am lăsat influenţată de torentul furiei tale... Îmi plăceau, cum să le rup?!"
   Rămăsei posomorît, deşi inima îmi bătea. Mă aşezai alături. Aş fi vrut s-o îmbrăţişez, dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu un ţăran nestăpînit, care sărută "cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sărut? Şi gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă şi îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amîndoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur şi o dorinţă inexorabilă de a fi în fiinţa ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum în braţe o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua minţile. Începui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzaţia că ea se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deşi uimit nu era... "Ei, ei, ei!" Şi se zbătu, rămînînd totuşi întinsă, înţelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia şi că voinţa ci de a se împotrivi era totală; nici nu se gîndise măcar. Ridică braţele relaxîndu-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta şi ciocanul, n-aş fi reuşit în cele din urmă decît să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorinţa neistovită, dar neputincioasă, de a mă afla în posesia bogăţiei ei ascunse. Trebuia găsit "pergamentul", descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în faţa mea şi cutia şi codul şi gîfîind exasperat îi şoptii: "Te omor". "Ei şi?" răspunse ea şi izbucni într-un hohot de rîs care, în cascadele lui, duse cu sine şi vraja care mă stăpînea. Gîndii, şi îmi văzui parcă şi cu o mare claritate gîndul: "O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă." Şi mă liniştii.
   Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simţind în preajmă doar pădurea. Da, era şi ea alături, dar mă aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sînt aproape... Înapoi. Înapoi mult, spre gradul zero al întîlnirii noastre... care nu mă mai interesa, îi spusei: "Din clipa aceasta te dau uitării...'" Ea se indignă: "Dar e firesc!!!! Cine sîntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie să aflăm totul, dar totul... "Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sînt amator", şi izbucnii la rîndul meu în rîs, satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea îşi continua şoaptele. Că în faţa acestui cer minunat... două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconştiente, şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor cu acest drept şi cu acest ars, vorbea aiurea, ca şi cînd un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost înainte şi nu şi-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic... Da, vedeam şi eu cerul şi mă simţeam la fel de curat ca şi albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică... "Petrică", îi şoptii Matildei, dar ea nu se ridică şi nu tresări... "Da, zise, fără nici o sugestie, ştiam că n-a plecat..." Dar sugestia mi se transmise totuşi: vezi? îţi dai seama? atîta timp cît există Petrică...
   Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poienei şi deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimitoare, începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vîrful lui şi de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă şi se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorîndu-mă. Copacul se clătină cu el ca bătut de vînt, fiindcă animalul care se căţărase în el se ţinea pur şi simplu de vîrful lui, acolo ajunsese. "Nu te mira", îmi şopti Matilda. Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de iute cum se urcase, şi cînd ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-şi rupă picioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam să înţeleg mai tîrziu, prins de spaimă, semnificaţia fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, şi aveam să gîndesc atunci că noi trei, eu, Matilda şi el, protagonişti ai unei tragedii, trebuie să murim... Acum însă nu avui decît o tresărire buimăcită, străin, cum mă simţeam, părăsind-o pe Matilda.) Se ridică imediat şi dispăru la vale în fugă, făcînd să-i trosnească sub paşi crăcile uscate... "Ce e cu el?" o întrebai pe Matilda. Îmi stăruia în auz urletul, ceva de coşmar, urlet de cîine, dar şi de berbec care îţi apare în vis şi behăie la tine apropiat, insistent, în faţă, cu ameninţări de iad, ale cărui porţi se deschiseseră şi dracul era acum lîngă tine, dracul în care nu crezi, vîrît într-un berbec. Mă înfiorai: Ce era cu Petrică? Nu cumva înnebunise? Mă uitai la Matilda. Ea era liniştită. Începuse să vîre în rucsac tacîmurile şi farfuriile şi sticla de vin de care nu ne atinsesem...
   Coborîrăm în oraş în tăcere. Soarele cobora şi el cu noi, îl vedeam cum cu fiecare pas se mişca pe deasupra vîrfurilor pădurii de brazi. Nici nu ştiu cînd am coborît, sînt clipe cînd sufletul nostru mănîncă timpul fără să observăm: în faţa mea vedeam spinarea şi pulpele Matildei, ca o părere, şi abia în amintire mi-a apărut chipul ei: şi-a întors de cîteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întîlnit, ceea ce îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar să observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns. Nici măcar nu gîndeam că o dădeam uitării, ci o dădeam pur şi simplu, fără să simt în fiinţa mea vreun regret. Îi vedeam de pildă rucsacul gol în mînă, care de fapt nu era chiar gol, şi abia mai tîrziu, după ani, această coborîre mi-a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu acest rucsac, nu, i-l lăsasem să-l ducă ea, atît mi-era de străină...
   
   
   XV
   
   Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu cînd şi unde ne-am despărţit şi dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe minunate! Fără să ştim ne cucerim în noi înşine un teritoriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în şir, cînd, după ce am fost înlănţuiţi, căutăm în urmă, în momente de criză, libertatea pierdută. Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oraş, deşi mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oraş! Credeţi că e puţin lucru o plimbare? Urmăriţi un om singur care se plimbă, de pildă pe mine. Întîi că... Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieşit să se plimbe, îşi va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai puternică decît ei... Sau plimbările în grup, cînd de cele mai deseori se povesteşte şi se rîde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează plimbarea în libertate, fără gînduri şi fără ţintă şi mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur... Cînd singura bucurie de care eşti conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi, restul, că auzi, vezi şi miroşi, constituind doar, din cînd în cînd, o surpriză liniştită; vezi un om alunecînd şi căzînd, surîzi sau chiar rîzi, cineva ţipă, te întorci să vezi ce e, o boare de vînt îţi aduce în nări miros de pîine caldă sau de ceva care se prăjeşte, ceapă în untdelemn sau jumări de porc, ţi se face, pentru o clipă, foame... În noi înşine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda cînd am fost scoşi din neant, acolo în pîntecul matern, şi a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o ştim,  de care vorbea danezul... gînd de oprire care nu e moarte, gînd intim acoperit zilnic de bătaia vulgară a ceasului genetic... E o stagnare, în timp ce electronii îşi continuă în noi viteza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest coşmar destinat fiinţei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios cenzurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? şi cînd apare cum o putem reţine?) şi iată-ne liberi, descătuşaţi... Îmi apărea neverosimilă violenţa pornirii mele împotriva lui Petrică... Cum de ţîşnise din mine şi mă ţinuse înlănţuit atîtea luni? O iubeam pe Matilda? Bineînţeles că nu, mi-era străină, dar altcineva de mine, un alt eu însumi îmi şoptise tot timpul că da. Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce rămîneam minute lungi în faţa vitrinelor, a caselor frumoaşe pe care mi se părea că nu le mai văzusem pînă atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare deşi îmi erau necunoscute, în timp ce mă uitam la un cîine prost şi fără stăpîn, care nu ştia ce să facă, încotro s-o ia şi de cine să se ataşeze, oprindu-mă să mă uit la un copil tîmp şi gălăgios care îşi chinuia nişte părinţi tineri, dar profund dezamăgiţi de existenţă, atît de scîrbiţi chiar încît li se părea inutil să-şi corecteze odrasla, în timp ce mă întrebam întîlnind oameni foarte bătrîni dacă e bine să ajungi foarte bătrîn şi ce-or fi gîndind ei de sfîrşitul lor foarte apropiat, asupra căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga gîndul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce întîlneam perechi înlănţuite prin parc, perechi tăcute, frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomeneşti, gîndeam, că această expresie oi fi avut-o şi eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură, datorită căreia irupsesem în existenţa altora, vrusesem s-o dezagreg şi să pun mîna pe femeie.
   Soţul se urcase într-un copac şi urlase. De ce ai făcut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu ştiu, mi-a răspuns. Trebuie să ştii, am reluat. N-a fost o halucinaţie, a fost real. Ai fost violent! Şi atunci s-a lăsat o tăcere şi am gîndit împreună: aşa este, ai făcut-o şi să nu ne mai gîndim la asta! Ai fost împins de ei amîndoi, întîi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gînd al tău pe care ţi l-a ghicit chiar din prima clipă cînd ai văzut-o pe stradă şi soţii nu s-au salutat între ei: ea ţi-a surîs!... Alungă acel surîs!...
   Era însă prea tîrziu, acel surîs, ca un grăunte biblic căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperiră şi întoarseră pe dos acest cîntec al libertăţii mele... cînd am revenit, la o oră tîrzie, pe strada mea, am văzut-o pe Matilda plimbîndu-se prin faţa casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că fiinţa aceea e în prada unei atît de mari nenorociri încît nu-i mai pasă de nimic şi de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinşi o clipă de un fior, şi trec mai departe. M-a cuprins şi pe mine un fior. Teritoriul pe care îl cîştigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adînc în fiinţa mea şi de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvînt o luai înainte, deschisei uşa şi îi făcui loc sa treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea tîrziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: arăta aşa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie şi cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceaţa veacurilor. "Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ţi elibereze sufletul."
   Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu ştiam că nu e al nenorocirii, în clipa cînd o văzusem plimbîndu-se parcă rătăcită prin faţa casei mele: nu ştia ce face, nu ştia ce-avea să i se întîmple, cine poate să ştie? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfîrşită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gînd care îi apăruse, un sentiment chinuitor... Ca în vis şi ca şi cînd aş fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte încet, atins de o singurătate copleşitoare dar miraculoasă (fiindcă în acelaşi timp făcea şi ea acelaşi lucru), singurătate în care întîrziam luptînd cu fiorul care creştea în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne îmbrăţişarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: sîntem străini, ce urmează să se întîmple e în afara fiinţei noastre, o să ne prăbuşim, e moartea care urmează, ceea ce ai şi spus, că o să mă omori... Şi ce-ai vrea să fie, gîndeam în timp ce ea se supunea fără să i se ceară, se întindea pe patul meu cu aceeaşi lentoare în mişcări cu care venise, ce altceva decît moarte... Şi în clipa cînd dorinţa mea reprimată din pădure şi care se născuse în mine din clipa cînd o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate furioasă, Matilda scoase un ţipăt de spaimă, ca şi cînd ar fi fost violată...
   Acest ţipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în şir în viaţa mea cu ea şi adesea avea să se repete, sau mai bine zis avea să treacă cu timpul în fruntea duşmanilor cu care lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, duşmani, bizari din interiorul fiinţei ei şi care îi chinuiau puternica ei forţă vitală. În acele ore însă uitase de ei, îi biruise şi venise la mine. Şi numai o clipă violenţa mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului şi la lumina lui îi văzuse foind şi ţipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel ţipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Şi aveam să trăiesc cu această amintire, tot aşa, ani în şir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate...
   Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, ţinînd-o în braţe pe Matilda, şi nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, aşa cum spusesem în pădure, şi dacă furia mea s-a topit. "Bineînţeles, i-am răspuns jubilînd în teritoriul meu cucerit şi în care mă întorceam stăpîn, bineînţeles, te iubesc şi nu te-am dat o clipă uitării..."
   Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate aş zice diabolică la divorţul pe care tot ea îl intentă, nu fără întîrziere, tot sperînd că el va fi de acord şi despărţirea va dura doar o lună. Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului 48...
   
   
   
   
   PARTEA A TREIA
   
   I
   
   Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Puţinele mele lucruri şi cărţile încăpură toate într-o camionetă, fiindcă după despărţirea mea de părinţi nu mai cumpărasem nimic; inflaţia, care fusese curmată abia în 7, redusese atît de mult valoarea salariilor noastre, încît abia îmi ajungeau banii pentru mîncare şi pentru unele cărţi strict necesare pregătirii doctoratului meu. Cu un an in urmă fusesem numit asistent la catedra de litere şi filozofie, întîi la catedra marelui poet şi filozof..., de filozofia culturii, creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adepţii marelui poet şi filozof mă izolară curînd de el şi înţelesei fără să mi se spună că era mai bine să trec la altă catedră. La istoria filozofiei era titular N.B., care mă cunoştea din studenţie şi mă aprecia, el fusese acela care mă numise "tinere savant"... Cît despre haine, universitatea avea un aşa-zis economat, un magazin în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la preţuri mult reduse faţă de cele din comerţul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atîtea puncte, atîţia metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ţi-ajungeau şi pentru unul şi pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie mulţi ani în amintirea contemporanilor, cu extensie de-sens şi asupra altor activităţi. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea repede şi cu rabat asupra inteligenţei şi valorii lui profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare regimului.
   Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese naţionalizat în 11 iunie, deşi alţii o păţiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cheresteşiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) nu dură mai mult de cîteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-studio şi măsuţa zisă birou le trimisesem părinţilor, să le vîndă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese!), biblioteca, pe care o umplui cu cărţile mele, erau ale Matildei. "Sper, îi spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune!'" "Cine ştie, rîse ea, poate mai tîrziu!"' "De ce mai tîrziu?" "Pînă se termină epurarea bibliotecilor în oraş şi a anticariatelor. N-ai auzit?"
   Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraş, dar nu mă gîndisem şi nu ştiam pînă la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărţile naziste şi rasiste ceea ce mi se păruse firesc. "Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează şi cărţile de filozofie?", "Bineînţeles! Şi cele pornografice, mai adăugă ea, chiar şi cele de valoare, adică ilustrate de pictori şi gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distraţi-vă, zice, că mîine o dau îndărăt la ars." "Era interesant acel exemplar?"' "Foarte! Era comic! Ca în Boccaccio. Se epurează şi clădirile", continuă Matilda. "Cum clădirile?!" făcui eu mirat. "Da, clădirile. Cunoşti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sînilor, vor fi dărîmate zilele astea. Tovarăşul Calcan, preşedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea..." "Nu i-a explicat nimeni?" "Ce să-i explice? "Să i se arate albume de oraşe, clădiri antice, temple..." Matilda drept răspuns îşi dădu capul pe spate şi rîse, semn că ori îl cunoştea bine pe acest Calcan şi ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase şi Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. "Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu ştiu de ce a căşunat pe mine, te pomeneşti că i-oi fi plăcut, m-am gîndit, şi i-am spus că o operă de artă eţetera nu se dărîmă, e ceva frumos... Aiurea! Cum frumos, tovarăşă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sîni şi ...rest el nu face nici o deosebire, ca şi cînd nu din sîni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa cînd era în faşă). Executaţi ordinul, zice, şi în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul oraşului." "Şi le-aţi dărîmat?" "Încă nu! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuşi..."
   Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se înscrisese în partid cu un an în urmă şi i se dădeau tot felul de sarcini. Îi plăceau, aşi putea spune chiar că o înveseleau, ca şi cînd ar fi fost vorba de o comedie. Îmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu ştiu de ce era ea veselă, fiindcă eu mă indignam. Auzisem îndată după naţionalizare că nişte comisii de inventariere a bunurilor moşierilor de prin conace socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc paşnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoşii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. Desigur, imaginaţia mea mergea departe, exagera. Cine ştie ce ediţii de valoare pieriseră, poate chiar cărţi foarte vechi, îmi spuneam, hîrtii, documente de preţ... Poate că nu, dar era exclus să-ţi imaginezi că atîtea generaţii care trecuseră prin aceste conace să nu fi moştenit asemenea valori? Locul lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. Auzisem de însuşiri de covoare, mobilier, tablouri, dar şi de arestări în legătură cu aceste însuşiri... Matilda, "analfabetă", cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind. "S-a dat ordin să vopsim zidurile oraşului, continuă ea, zidurile vechii cetăţi. Nu i-au plăcut tovarăşului Calcan, a spus că sînt «urîte», să le vopsim în roşu. Cred că s-au şi apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Aşa că păstrează-ţi bine cărţile, şi te sfătuiesc să nu vorbeşti despre ele." Nu ştia ce spune, n-avea să treacă mult şi... dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin şi mai ales pe Stalin, a cărui figură mă fascina, citeam despre el alte cărţi decît cele oficiale, decît scurta lui biografie, nesărată şi plicticoasă, departe de adevărul vieţii lui atît de spectaculoase şi teribile, şi deşi nu mă distrau aceste semne ca pe Matilda, gîndeam că n-aveau nici o semnificaţie neobişnuită. Într-o revoluţie se întîmplă multe, revoluţia şi le asuma, erau inevitabile, cînd pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare cîteva cărţi, se dărîma o cariatidă, ei şi? Aveam să le retipărim acele ediţii, ceva mai tîrziu, desigur, şi construi alte cariatide, cînd tipi aşa de proaspeţi şi idioţi ca de-alde Calcan vor fi înlăturaţi... Puţin pot totuşi să anticipez. Nu numai Matilda rîdea şi nu numai de Calcan, ci şi de miniştri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic: revoluţia părea să aibă am caracter paşnic; părea, dar curînd rîsul avea să le îngheţe multora pe buze... .
   Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca trupele sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (detaliile acestui fapt senzaţional cu importante, consecinţe pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o zi la el un scriitor notoriu şi stătu cu el de vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după naţionalizare. Scriitorul povesti întîmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre astfel de sfere politice ameţitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a o face le avea; era membru în Comitetul Central al Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare Naţională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă Ministerul Culturii.
   "Mulţi nu ştiu, mă, cît de greu ne-a fost nouă să punem ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strîns cureaua, a înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, intelectualii cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia doborîtă, cum era şi firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai curînd, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condamnaţilor politici şi să nu mai băgăm pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie asociată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gîndi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un duşman, nici un trădător. Bulgarii l-au descoperit şi împuşcat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spînzurat pe Rudolpf Slansky şi odată cu el pe nenumăraţi alţii. Ana Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie mare. Să vezi, m-am hotărît atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. Acolo în hotel am stat nemişcat lîngă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu mă neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curînd. Ce puteam să fac, mă? Asta e soarta unei ţări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, cînd simt că eşti la cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simţi tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu să mă plimb; un şef de stat poate fi expus surprizelor, am aşteptat şi, în sfîrşit, în a patra zi sînt anunţat să mă pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: «Ce e, mă Gheorghe?» Adică ce s-a întîmplat, de ce ai venit? Aşa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Tovarăşe Stalin», i-am răspuns, şi am început să-i spun tot pe şleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomaţie abilă, sînt sigur că agenţii lui, dintre care unul e şi acum adjunct la Interne şi ne urmăreşte pe toţi şi raportează tot. Îi şi raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau în sînul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deşi era important... Am început cu chestiunea economică: ţara n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru subvenţionarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strîng cureaua, ţăranii stăpînesc piaţa alimentară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliţi să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am şi recurs şi ţăranii au şi pus mîna pe ei; inflaţia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naţionalizat industriile, uzinele şi fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii miniştri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi şi ne pîndeşte, rîde de noi, lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice şi militare, foştii demnitari intelectuali; foştii poliţişti sînt în picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, cînd o să revenim la putere. Americanii au bomba, ruşii n-o au. La toamnă începe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toţi ăştia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar cîţiva legionari fanatici s-au refugiat prin munţi, cîţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sînt în curs de lichidare, nu ăştia sînt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părţi din ţărănime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarăşe Stalin?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sînul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, şi-a scos pipa din gură şi m-a întrebat: <Cacaia deviaţia?> Ce deviere?! Nu părea mirat, dar ştiam că era mai mult decît mirat. Ştiam că la auzul cuvîntului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviaţioniştilor din partid de dreapta sau de stînga şi pe care îi zdrobise pe toţi prin anii 26 şi 30 îi împrospăta sufletul lui împietrit şi că acela care cîştiga în faţa lui, cu asemenea problemă, cîştiga totul. Şi i-am spus: Grupul Ana Pauker şi Vasile Luca au deviat spre dreapta în chestiunea ţărănească şi în chestiunea finanţării primului nostru plan cincinal. Ei susţin că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii şi nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar şi a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat: da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da... Şi a rămas mult timp pe gînduri. Pe urmă a ridicat o sprînceană, şi-a pus pipa la loc şi mi-a spus tot aşa ca la început, ca unui frate: «Bine, Gheorghe, o să mă gîndesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel şi îţi dau eu de veste cînd ne revedem...». M-am întors în odaia mea şi am mai aşteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe Stalin şi să nu mă întorc în ţară decît ca să împărtăşesc şi eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk şi a lui Slanski. M-am gîndit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie să rişti cînd interesele maselor o cer... Nu ştiu ce a cîntărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscoviţii Ana Pauker şi Vasile Luca se pare că n-a contat în faţa devierii lor. În asta a stat, mă, înţelepciunea lui, ştia să se orienteze rapid şi să nu ezite să sesizeze ceea ce e nou într-o situaţie dată. M-a primit iar. Am înţeles că partida era clştigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi sugerez eu să faceţi voi. Întîi: chestiunea cu ţăranii care urcă preţurile: fă o nouă reformă monetară şi luaţi-le banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puţin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. Şi mai respiri, pînă te întăreşti. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi: în chestiunea cadrelor burgheze care rîd de voi şi lansează anecdote reuşite (şi aici Stalin avu un gest, îşi netezi rîzînd mustaţa, ca şi cînd le-ar fi auzit şi el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sînt reuşite sau nu şi i-ar fi plăcut şi lui), şi mă luă de braţ şi mă duse în faţa unei mese cu harta Romîniei în relief, executată special pentru această întîlnire. El luă în mînă un băţ, îl puse pe undeva pe lîngă Cernavodă şi apoi de-acolo făcu harşti cu el pînă pe lîngă Constanţa. Pe-aici, zise, faci-un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, şi îi trimiţi acolo să-l sape pe toţi ăştia care rîd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, şi dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, şi deschizi o cale spre mare şi scapi şi de aceşti inşi glumeţi... O să-ţi dau şi unele excavatoare şi echipament electric, să ridici ici colo uzine electrice, şi o să-ţi dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei: în chestiunea devierii: cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi cînd el ar fi fost ceva mai indulgentă decît Lenin şi nu făcuse bine că nu-i urmase învăţătura: era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Li-chidaţi, zise, printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviaţionişti." Eşti mulţumit, Gheorghe?» «Sînt mulţumit, tovarăşe Stalin.» După cum ştii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresîndu-se scriitorului, partidul a acţionat unit în toate aceste trei chestiuni şi a învins. Numai canalul după cîţiva ani a trebuit să-l abandonăm: mergea greu, costa scump şi ar fi durat cine ştie cît şi devenise şi impopular... Dar cîndva tot va trebui făcut... cînd ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin... -Asta e, mă! Aşa se face istoria. Voi, scriitorii, sînteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sînt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem pune la dispoziţie unele documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de îndepărtată..." Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conţinut mie mi s-a părut de îndată senzaţional. În orice caz, acoperea cu o viziune de sus, în linii foarte mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai tîrziu...
   
   
   II
   
   Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne aşezarăm la masă. Soţia mea (căci ne căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeaşi fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viaţa lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese înainte... Aici o întrerupsei: "în politică n-are importanţă situaţia umilă de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în revoluţia proletară asta e un atu." Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale cînd o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credincioşi, habotnică, în discuţiile obişnuite, intratabilă; acum însă pentru ea şi pentru colegii ei era pur şi simplu caraghios ca un fost plăcintar să ajungă primar al oraşului. "Ştii unde ţinea plăcintăria? Chiar în spatele facultăţii noastre, toţi cumpăram de la el seminţe prăjite şi sărate de dovleac şi mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mîncat"? "Nu!" "Atunci nu ştii ce bun era! Şi pe Matilda o pufni iar rîsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a primarului actual. "Numai în ţările înapoiate este de necon-ceput ca un fost vînzător de ziare sau fost miner să ajungă preşedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupaţie e nobilă, dacă prin ea ajungi să cîştigi bani." "Păi da, zise Matilda, cred că plăcintarul cîştiga destul de bine, fiindcă toţi studenţii cumpărau de la el seminţe şi felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decît mine şi aveau, aşa, un tupeu, un nas pe sus şi un dispreţ chiar şi pentru tatăl lor încît ai fi zis că îi reproşau că se născuseră într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau..." "Ei, tocmai, cred că un american le-ar fi gonit de-acasă..." "Nu zici, continuă Matilda fără să ia în seamă generalizările mele, că le ţinea la liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, să le facă cucoane, disperat că învăţau prost..." "Chestie banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu ideea, foarte frecventă în toate ţările fără cultul muncii, unde boieria, adică aspiraţia către boierie, constă tocmai în asta: să nu munceşti! Ce deosebire ar fi- atunci între un muncitor şi un boier, dacă un boier ar munci şi el? N-ar mai avea nici un haz! Noţiunea de reuşită are alt sens la noi în Europa, unde avem o bogată tradiţie feudală, decît la americani... reuşită la ei, a căror tradiţie e de cuceritori ai unui vast pămînt, înseamnă bani care sînt expresia unei activităţi productive, şi nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienţa, investiţia... În acest sens, plăcintarul, văzînd că fetele lui învăţau prost, în loc să le trimită la muncă şi să cîştige şi banii să-i investească în altceva, să ajungă nu boier, ci bogat, şi asta să nu însemne lux, trîndăveală şi risipă, ci..." "Păi singur spui, mă întrerupse Matilda, că n-ar avea nici un haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească..." "Nu asta spun, replicai deodată iritat, una e ce spune plăcintarul tău de dovleci şi alta e ce-ţi spun eu ţie că ar trebui el să gîndească." "Cum o să gîndească el ce vrei tu!? rîse ea batjocoritor. Asta e gîndirea lui, şi dacă el se simte bine aşa, de ce să venim noi să-i impunem gîndirea noastră?" Tresării. Învăţasem să surprind la ea clipa cînd o ispiteau ideile generale. Pericol, gîndii, atenţie mare. Totuşi izbucnii: "Îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turceşti şi cu fetele lui cu tot, spusei totuşi. Unde mă vezi tu pe mine că vin să-i impun gîndirea mea? Eu raţionez, nu mă duc peste el să-l învăţ ce trebuie să facă în viaţă. De altfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui?"' "O vreme a făcut ce-ai spus tu, adică şi-a lărgit-o şi a făcut şi o cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau prăjiturile nevîndute pînă se rîncezeau, nu i le cumpăra nimeni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! făcu Matilda agresivă şi triumfătoare. Aşa că ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit şi lui,dar a dat faliment."
   Dădui şi eu capul pe spate şi izbucnii în hohote. Trăiam cu Matilda marea mea perioadă cînd aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se păreau nespus de vesele şi cînd cedam, o lăsam să triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cît un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atît, nu ştiu ce dracu vroia. În cei doi ani cît durase divorţul, soluţia mea fusese simplă: "Bine, Matilda, îi spuneam, ai dreptate (şi îi dădeam efectiv dreptate în sinea mea chiar), acuma tu trebuie să pleci..." Ne vedeam la mine şi totdeauna seara şi totdeauna spre sfîrşitul întîlnirii şi pe nesimţite cuvintele o împingeau spre mine şi se ciocneau cu ale mele scoţînd nu scîntei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant: nu mai ştiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, abandonam şi ne despărţeam. Rămas singur, începeam să-mi amintesc, dar atunci mai puternică era amintirea îmbrăţişărilor noastre, simţeam că nu merg, ci plutesc şi uitam restul. "Hm! gîndii, acum nu pot să-i mai zic să plece, gata, sîntem soţ şi soţie, ia s-o las să vedem ce vrea de fapt acum de la mine?"
   "Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit şi lui, ei şi? Dar mai întîi cofetăria era în acelaşi local cu dovlecii?" "Bineînţeles!" zise Matilda parcă indignată. "Nu e aşa de bineînţeles. Vadul lui comercial, dacă ne putem pronunţa astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetăria trebuia s-o facă în altă parte, în alt vad, într-un local şic, curat şi atrăgător, cu cele două fete îmbrăcate în alb ca serveoze, fără tupeu însă, fără nas pe sus, zîmbitoare şi şarmante, cu o firmă afară pe care să fi scris eventual: Cofetăria la cele două fete"... "De ce, zise Matilda (şi observai cum vorbea cu palmele strînse), idealul lui era să le facă intelectuale, o aspiraţie nobilă. Ce e greşit aici? Află că le-a şi făcut, sînt amîndouă profesoare de liceu, cum ai fost şi tu..." "Asta nu înseamnă că sînt şi intelectuale, continuai cu să rîd. O meserie ca oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate." "Nici pe tine n-o să te facă, aşa că nu văd deosebirea, cu toate că eşti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta." Tot o meserie ca oricare alta?! Tresării din nou şi rămăsei tăcut. De la dovlecii turceşti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine. Aşadar nu dădea doi bani pe idealul meu de a mă afirma ca filozof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a lui Petrică. Între mine şi fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu ştiam că pentru o femeie aspiraţiile unui bărbat sînt literă moartă atît timp cît nu devin un fapt social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar tot Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideraţia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totuşi mă atinse un vag sentiment de tristeţe. Dorisem, adică implicasem dragostea mea pentru ea în aspiraţiile mele intelectuale intime. Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare. Bineînţeles că nu doream preţuirea unei proaste, care nu înţelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod ridicol, cum se întîmplă cu unele soţii. Matilda însă nu era o proastă, avea gîndirea vie, chiar dacă incertă în manifestări, cu urcuşuri şi coborîşuri spectaculoase, de la prostie la intuiţii şi adîncimi care te uluiau. Mă adîncii în reflecţie şi hotărîi ca niciodată să nu-i dau Matildei să citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în vreo discuţie cu ea acest subiect. A fost o hotărîre cu grave consecinţe, pe care însă nu le întrezăream în acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să clipească. O evitai liniştit. Îmi trăiam dezamăgirea fără să-mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port soţiei mele pică şi în cele din urmă îmi revenii, îi zîmbii şi o întrebai mirat: "Ei, ce e?". Palma ei dreaptă rămăsese cu şervetul în mînă, pe care îl strîngea. Îşi aminti brusc de acest şervet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi răspundă şi dispăru în bucătărie. Cunoşteam aceste îndîrjiri mute: nu-mi erau adresate. În cei doi ani le pusesem pe seama exasperării la care ne supusese Petrică. Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reuşea să obţină termene, atît de îndepărtate încît nu mă miram cînd la întîlniri Matilda pur şi simplu tăcea ore întregi fie nu vroia să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu încercam s-o consolez spunîndu-i că avem viaţa înainte, că iubirea noastră o trăiam de pe acum şi că nu trebuia să ne sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se termine şi ea se va întoarce atunci la el: mi-o spusese el însuşi cînd într-o zi avusesem împreună o discuţie. După acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la cîteva luni după ce ea intentase divorţul. Cînd auzisem că el declarase în faţa instanţei că n-are soţie de lăsat, îl abordasem şi, foarte liniştit, zîmbitor el îmi dezvăluise fără ocol strategia sa: cînd se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sînt un cinic care, cel puţin la această vîrstă, nu ştiam ce înseamnă să iubeşti o femeie), atunci îşi va da acordul, şi divorţul se va pronunţa imediat... "E ridicol, îi spuneam Matildei, îndîrjită şi tăcută, n-o să mă apuc eu acuma să-i fac lui o demonstraţie că te iubesc, ca el să-şi dea acordul." "E dreptul lui", îmi spuse ea pe neaşteptate şi zadarnic încercai timp de cîteva săptămîni să aflu, adică să-mi explice ce vroia să spună cu asta. Tăcea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne aşezam şi o lua înainte fără să-mi spună unde se duce; mă lămuream curînd: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară cînd o găsisem plimbîndu-se pierdută prin faţa porţii mele, şi scena de atunci se repeta, cu o violenţă sporită... Dar iată că într-o zi aflarăm ceva care ne uimi: Petrică îşi găsise şi el o altă femeie, îl văzui eu însumi cu ea plimbîndu-se pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încîntat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă, şi nu se sfia să-şi arate printr-o gravitate supusă şi orgolioasă dragostea ei pentru el, şi în sfîrşit îl auzii că îmi spune: "Chestia aia se va aranja rapid". Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însuşi. Matilda nu se bucură cînd îi povestii, fireşte, nici nu se înfurie, avu doar un surîs îngheţat şi sarcastic: "Ştiam, zise ea, că asta aştepta". Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca şi cînd n-ar fi avut nici acum încredere în el, după ce îşi bătuse joc de noi atîta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gîndisem (şi gîndeam şi acum), după ce eu mă voi muta la ea şi vom începe să trăim, zilnic, împreună, această încordare neştiută poate nici de ea însăşi va ceda şi încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea clipă cînd mă îndrăgostisem eu de ea: cînd fusesem prima oară invitat de ea şi întîrziase şi apăruse la uşa apartamentului... venea agale, trecătoarea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... ca şi cînd ar fi venit de la un mare bairam unde se simţise minunat... se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru orice, dispusă să ierte pe oricine, copleşită ea însăşi de clipa de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei a cărui frumuseţe mă orbea şi-mi spusese: "Dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Buna ziua!" Da, eu eram domnul Petrini şi ea era acum soţia mea... Nu încă, eu o vroiam pe trecătoarea...
   Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire şi mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse cu fata care ţinea în braţe o tavă cu prăjituri şi cafele, şi mă invita, spunînd că sînt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede şi pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i se spălase de îndîrjirea anterioară. Pusei volumul pe măsuţă şi într-adevăr, gustînd din plăcintă, o şi înfulecai, atît era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal şi cu o sticlă de şampanie. Matilda îi spuse să-şi ia şi ea un pahar, dar fata refuză: "Asta dă la mine ameţeală, nu-mi trebe!" "Da vinarsul nu te ameţeşte?" zise Matilda. "Nu, doamnă!"' "Atunci adu-ţi un pahar de vinars!"
   Destupai sticla. Ana, căci aşa o chema pe fată, ne ură să fim fericiţi, ridicarăm cupele şi băurăm. Ana îşi bău vinarsul dintr-o înghiţitură şi se retrase, în timp ce Matilda îi spunea să lase acum totul aşa cum e, să plece şi ea în oraş, şi mîine dimineaţă să se întoarcă să spele vasele; îmi amintii că după masă îmi plăcea să fumez, mă cautai în buzunar, îi oferii şi Matildei, aprinsei şi mă lasai ameţit în fotoliu. "La ce te gîndeai adineauri? zise Matilda cu o veselie care îi sticlea în priviri. Poţi să-mi spui şi mie?" "Mă gîndeam la tine şi mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire!" Şi îi arătai volumul. "No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte!" Ştiam la care adineaure se gîndea, dar ridicai dintr-un umăr mirat: "Cînd?", zisei."Cînd ai rămas aşa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este!" Şi rîse în cascade şi nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau: Ştiu la ce te gîndeai, luai o hotărîre, dar n-o să-ţi meargă cu hotărîri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi înşine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, adică nu-ţi face iluzii zadarnice, o să fim fericiţi sau nefericiţi împreună, înţelegi, împreună, domnul meu... "Mai toarnă-mi, te rog..." Sugestia acestui împreună făcu să crească în mine dorinţa ca un val înverzit şi învineţit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutîndu-i genunchii cu patimă... "Ce hotărîre, care hotărîre", murmuram, iar ea, cu mîinile în părul meu, mă mîngîia şi îmi şoptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant... "Să nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviţi privirea, să nu mă întrebi ei, ce e? ca şi cînd n-ai şti ce e, ca şi cînd mi-ai fi străin, departe de mine, scrutîndu-mă cu ochi nemiloşi... Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubeşti, dacă nu-mi dăruieşti tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili să nu-ţi mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu..."
   Era întîia oară cînd îmi făcea o astfel de declaraţie. Spuneam da, da, da, printre şoaptele, printre suspinele ei, care nu încetau, mă copleşeau. Şi, ce era mai bizar, îmi alungau dorinţa în care se vărsa toată iubirea mea şi începeam să gîndesc că ar trebui să tacă, să-şi dea seama că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea lor ne poate face să ţipăm şi firul vieţii să se desfacă vertiginos de pe ghem ca în acel coşmar al unui copil care în cîteva clipe a devenit moşneag cu barbă. Dar ea nu tăcea, mîngîierile ei nu se opreau. Că eu ştiu? Că eu am înţeles? Că de-atunci, o, de-atunci cînd ne aflam în bibliotecă şi eu o priveam cu duşmănie şi-a dat seama că e pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni pînă atunci şi că... Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios şi că atunci, o, da, atunci, dacă am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gîndii uluit, ce-i trecea, prin cap în acele clipe, şi nu-i mai ascultai şoaptele, trăsei exasperat de ce-avea pe ea şi o violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, realmente, şi fu un viol nesfîrşit înşurubat şi crîncen care o domoli în cele din urmă, şoaptele aprinse încetară, închise ochii şi doar un murmur fără cuvinte, ca un cîntec de fetiţă abandonată în pădure, înspăimîntată, dar inocentă, i se mai auzea parcă direct din adîncul fiinţei... Apoi înţelesei, adică mi se confirmă ceea ce ca nu intuise că i se poate întîmpla: pentru întîia oară de cînd o cunoşteam avea parcă forţele sufleteşti istovite. Îmi spuse că îi era somn, o luai în braţe, o dusei în dormitor, o dezbrăcai, mă dezbrăcai eu însumi şi adormi în braţele mele. Îi ridicai apoi capul, i-l pusei pe pernă şi revenii în hol. Nu uitasem de dorinţa mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care ardea, o recitii de cîteva ori... în privirea ei, cer livid din care se naşte uraganul, 
   
   Dar nu, n-aveam, s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine ştie unde, nu departe, nu prea tîrziu, nu niciodată! Căci dacă chiar împreună nu ştiam unde mergem, nu regretul sfîşietor (dacă ai fi trecut pentru totdeauna pe lîngă mine şi nu te-aşi fi putut iubi, o tu, care ştiai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfătoare şi liniştită.
   
   
   III
   
   A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la manifestaţie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu aceeaşi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudenţă. "Nu văd ce imprudenţă ar fi", i-am răspuns. "Cum, s-a mirat ea, nu ştii?" "Nu!" "Te notează." "Şi ce dacă mă notează? Dar mai întîi cine mă notează?" "Cum cine? N-aveţi acolo o organizaţie de partid? Sau nici asta nu ştii? "Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul facultăţii (fiindcă el e secretarul celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva." "Ai să vezi că o să îndrăznească!"."Bun, şi ce e cu asta?" Matilda se gîndi, apoi îmi spuse: "Nu e bine!". Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens? Ce mi se putea face? "Profesori în vîrstă, unii dintre ei somităţi în medicină, în filologie, în matematici să fie notaţi că nu se vor duce?!" mă mirai eu. "Se vor duce, zise Matilda, şi dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent şi nu e bine", repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau în ele o ameninţare cu atît mai neliniştitoare, cu cît nu preciza nimic: în primul rînd nu era bine aşa în general, şi cine nu va ţine seama de acest general va avea necazuri aşa în particular. "Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, aşi putea avea?"' "Asta ai să vezi tu singur mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, în timp ce toţi ceilalţi vor fi la adăpost de ele şi nimeni nu-ţi va lua apărarea", răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă de ameninţări care să ştirbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărat că nu puţini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stînga, ca şi Parhon, la Bucureşti, marele endocrinolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat.
   Totuşi, din curiozitate, hotărîi să mă duc, mai ales că nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanţi de pe trotuar şi starea mea de spirit fusese contradictorie, întîi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru că nu înţelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau de faţă nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Şi acele pancarte? Dacă toţi aceşti lideri ar fi fost în opoziţie, sensul ar fi fost clar: îi aclamau să audă masele şi să-i ajute să ia puterea, cum se întîmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obţinut? Şi apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toţi erau în stradă, încolonaţi? Să se audă tot ei, pe ei înşişi?! Da, se putea, aşa cum se întîmplă să cîntăm în singurătate, exprimînd o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinţă, de aspiraţie spre ceva, de dor... Desigur! Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi stăpîneau. Întîi că nu strigau toţi, dar aceştia erau mai puţini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pîlnii metalice de rezonanţă, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tîmpă de veselie, al cărei mobil numai ci îl ştiau, rîdeau, făceau o pauză, apoi iar aclamau... Am început însă treptat să văd şi alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimînd o credinţă adevărată, o convingere, o mîndrie, proaspată, spontană... Da, parcă spuneau, am venit la putere noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decît suferinţă şi mizerie... jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilinţele şi cu cei care ni le aduceau distilînd din ele numai pentru ei şi-ai lor mierea şi luxul în care trăiau. Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de şoc, căci chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rîndurile lor, începe, dacă te uiţi mai mult la ele, să mişte ceva adînc în tine, să-ţi nască o emoţie fără nume, o solidaritate neştiută pînă atunci de tine cu ceilalţi, o adeziune fundamentală la mişcarea, trezirea la conştiinţa de sine a tuturor oamenilor. Şi începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu şi mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pămîntul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi şi oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mîini puternice şi eterna speranţă în inimi; le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefăcute, vrînd să spună, nu se ştie cui, că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate astea şi ca dovadă (nu se ştie cui vroiau ei să aducă dovezi) rînjeau ambiguu, căci nici să rîdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se vedeau tăcuţi, gravi, atenţi, oamenii de ordine: ei nu strigau şi nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestanţii să fie disciplinaţi, să ţină bine pancartele, manifestaţia să-şi atingă scopul, coloanele să ajungă în faţa tribunelor, să fluture mîinile, batistele, unii să-şi arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji şi care fluturau şi ei din minutele lor. "Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilinţa, restul, am gîndit, adică realizarea unei lumi fără această umilinţă ruşinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pă-mînt, urmează să se înfăptuiască: depinde de ei să nu accepte o altă formă de suferinţă şi umilire." Şi m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în conştiinţa mea şi care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adîncurile fiinţei mele, o imensă durere, în anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercînd să alung moartea care mă aşteaptă...
   Îmi spuneam atunci că ştiu ce este o manifestaţie de mase, nu simţeam nevoia să mă încolonez şi eu. Totuşi, am hotărît, odată tot trebuie să fiu şi eu printre ei, nu pentru că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa şi nici nu credeam în ameninţări), ci pentru că una e să priveşti mişcarea stînd pe loc şi alta poate fi să faci parte chiar din mişcare.
   Cu gîndul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmînd poziţia în care ne aflăm, o luai spre locul de întîlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învăţămînt. Nu vedeam mişcarea din jur coloane de manifestanţi care şi începuseră să se deplaseze, cînd mă pomenii strigat: "Dom'profesor, dom'profesor, unde mergeţi?" Nu eram profesor, ci doar asistent, dar aşa ni se spunea la toţi la facultate de către personalul administrativ. Mai tîrziu şi chelnerii în restaurante, cînd aveau clienţi al căror grad în învăţămînt nu-1 cunoşteau, dar bănuiau că aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot aşa. Pînă şi Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelaşi fel: Victor e profesor universitar!
   Era caloriferistul facultăţii, secretarul celulei de partid, care mă strigase: "Poftiţi, dom'profesor", zise el arătîndu-mi rîndurile, care deocamdată erau în aşteptare, şi unde recunoscui într-adevăr, aşa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toţi universitarii noştri, amestecaţi cu personalul administrativ. Nu era aşa că dacă nu veneam aşi fi fost singurul care ar fi lipsit. "Petrini, ridică mîna un coleg care ţinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi că nu putem porni din pricina ta?"
   Regăţenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinaţie între humorul pur, dacă există aşa ceva, şi lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naştere unui humor specific, cînd se rîde atît de persoana care vorbeşte cît şi de ceea ce spune această persoană. Regăţeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să rîzi adică şi de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri cînd îşi dă seama că ea însăşi e subiect de comedie, dar nu ştie cum se petrece fenomenul, se irită şi devine caustică, această causticitate sporind însă, şi nu diminuînd hohotele celorlalţi. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting şi altele, spre deosebire de un bucureştean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deşucheat şi plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme şi picioare în..., care adesea i se şi dau, palme şi picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureşteanul arată o figură blazată şi te trimite cu un dispreţ suveran la origine, fără să-ţi poarte pică. Nu sînt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care ţinea un capăt al pancartei şi care mă chemase lîngă el. Apărînd în trăsături îngroşate, fusese totuşi primul pe care îl cunoscusem mai bine şi mai îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul Puloş, fără inocenţa acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o berărie. Dacă şi-ar fi scos pantalonii şi şi-ar fi pus cioareci, ar fi semănat cu un ţăran. Chiar şi era, ajunsese asistent la universitate nu ştiu prin ce mister, fiindcă un student bun ştia mai multă carte decît el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studenţii îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui ţărănesc, ci şi pentru că auziseră că era băiat de viaţă, la un pahar de pildă, pe lîngă alte năzdrăvănii, cînta cu cuţitul în dinţi, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luînd parte la vreo discuţie despre literatură, care totuşi era obiectul pe care îl preda studenţilor. Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea să-şi dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-l pună într-o situaţie neaşteptată şi foarte turbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îşi pierduse încetul cu încetul sensul obişnuit şi căpătase un altul... Se va vedea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înţeles sau această nouă atitudine a noastră faţă de tragic. Revoluţia e şi o purificare morală şi cel lovit de ea... dar mai bine să arăt asta treptat...
   Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubleş (căci aşa îl chema) şi să simţi aproape fără să vrei că în general gravele probleme... hm! nu sînt atît de grave şi că existenţa putea fi abordată şi sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ţi-l sugera întîi înfăţişarea sa. Părul abundent, negru, îi creştea aproape de lîngă sprîncene, privirea vicleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeţi roşii, cu o mustaţă groasă care masca o gură hilară, gata să se întindă în rînjet (căci de rîs cu gura mare nu rîdea aproape niciodată)... Vorbirea îi era mieroasă, exclamaţia şi accentul puternic dialectal, şi în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era cînd persiflator, cînd trădînd un cinism care reducea totul la universul său şi te făcea, în conversaţia cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunţi, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această distracţie, căci nu ştiai sigur dacă, cine ştie din ce pricină şi cu toate că te arătai prietenos cu el, nu va deveni muşcător şi nu-ţi va insinua o măgărie sau chiar ţi-o va formula direct, cu o brutalitate deşănţată de golan sătesc. Acceptai însă să plăteşti, distracţia era mare. Ceea ce avem în noi murdar şi abject, te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi spuneai că decît să rişti ca acest gust pentru ceea ce e urît şi josnic să se manifeste în tine însuţi fără să vrei şi cînd te aşteptai mai puţin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plăteşti preţul, contempli scîrbit, după ce ai rîs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie. "No, Petrini, continuă el, pune mîna şi ţine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filozoful trebuie să-şi verifice sistemul cu practica, praxismul'', adăugă el rînjind şi încercă să-mi vîre în mîini băţul. "Nu, zic, ţi s-a încredinţat, du-ţi sarcina la bun sfîrşit. Dacă ai să cazi în nas de atîta efort, preiau eu..." "Mergem pe urmă la o bere?" îmi şopti. "Mergem! Dar să nu mai inviţi, ca data trecută, cine ştie ce tipesă... îţi dau cu halba în cap şi te las cu ea să-i cazi în genunchi extaziat." Era căsătorit şi avea şi copii, şi era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, fireşte, să aibă tot felul de aventuri deşucheate... Data trecută crezusem că o să rup cu el. Îl găsisem la masă cu o fată a cărei înfăţişare (era drăguţă!) îţi spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după cîte mi-am dat seama, îi făcea reproşuri ea lui şi el le înghiţea tăcut, învins, încercînd zadarnic să plaseze din cînd în cînd cîte-un cuvînt. Individa trona... "Nu ţi-e ruşine aşa un pic?! îi spunea. Nu ţi-e ruşine aşa un pic?... Da' nu ţi-e ruşine? Nu ţi-e ruşine? Ce? Eu sînt minoră? O să vedeţi voi!... Că eu o să mă întorc cu toate acele... Mi se fîlfîie... Cum îţi permiţi? Da' ce-am ajuns eu?... Sînt liberă şi fac ce vreau! Şi maică-mea va deschide singură discuţia asta! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut!) Pleacă! Şi-o să vezi ce-o să iasă! Futu-te'n cur! Laşule!... De-aici înainte muşc în carne vie!... în carne vie!... Să stai în banca ta! Să nu mă dădăceşti pe mine! Sînt liberă şi fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!..." Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc să-mi rîdă şi pantofii şi am izbucnit într-un hohot mare. Nu rîdeam atît de ea, cît de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubleş. Îşi găsise naşul. Era vocabularul lui, dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă!), şi îl ataca cu o violenţă şoptită şi feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc şi îmi spuse: "Ie! Rîzi, ai?... Ai venit la masa mea să rîzi! Rîzi ca un ratat! În curînd or să te dea afară de la universitate şi or să te trimită învăţător la curatul calului, să ţii blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnişoară ca ea!...'" Credeam că glumeşte, dar el îşi ieşise cu adevărat din pepeni. Mai întîi că nu era masa lui, ne dădusem întîlnire, şi acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină şi cînd tăcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atît de hîdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită. "Ce te uiţi? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, dacă nu, cară-te!" "Ascultă, mă paiaţă, i-am şoptit, eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăţi şi de fapt nici nu eşti, nici de învăţător nu eşti bun! Ţăranii au bun-simţ, nici ţăran nu eşti, dar satul are şi el mahalaua lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în mahalaua de unde ai venit, găinarule..." Şi m-am ridicat şi am plecat. Îmi părea rău, aşi fi vrut să mai stau, nu trebuia să rîd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă stăpînesc şi să iau parte la el pînă la capăt... Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, cînd ne întîlnisem pe culoare ridicase braţele în sus de entuziasm şi exclamase cu regret sincer: "Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun după fata aia s-o regulez, şi ea, auzi (şi aici Cubleş se luă cu mîinile de cap şi scoase un fel de muget de furie), cică să divorţez de nevastă-mea şi să mă însor cu ea!..." Şi o înjură de dumnezei şi se drăcui pe sine de tîmpit ce era... Bineînţeles că îl iertai.
   Coloanele se puseră în mişcare. Ne mişcarăm şi noi, dar după o sută de paşi ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate: erau textilişti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane şi unde lucra acum tatăl meu, după o scurtă perioadă de readaptare, cei care construiau vagoane şi cisterne, cei de la utilajul petrolier... "Pînă la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia?" "N-am făcut nimic, zise, rîzînd de el însuşi furios, să vedem după masă."
   În sfîrşit, drumul se eliberă şi urmarăm în pas mai viu pe cei din faţă, de unde se auzeau strigîndu-se lozinci... "Petrini, zise Cubleş la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră?" Dădui din umeri. Îi văzusem şi eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungureşte, desigur, numele universităţii lor şi lozinci,  ştiu ce. Aşa era, fuseseră plasaţi înaintea noastră... "Ce importanţă are, zic, nu e cazul să-ţi manifeşti şovinismul pentru atîta lucru!u "Eu şovin?" protestă el. "Întreaga ta înfăţişare e a unui şovin. Dar nu numai înfăţişarea, mai am un argument, continuai eu văzînd că se enerva. 
   Cînd te duci la un chioşc să-ţi cumperi ţigări şi vînzătoarea e unguroaică vorbeşti cu ea ungureşte." "O singură dată s-a întîmplat, fiindcă unguroaica era drăguţă." "Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anume tip de intelectual ardelean care ştie ungureşte. De ce? Ei, de ce! Aşa! Nu strică! Cine ştie?" Mă aşteptam să se holbeze la mine şi să-mi spună ceva plastic, ţărănesc, dar observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, parcă la pîndă. "Petrini, îmi spuse, ţine tu, te rog, pancarta asta. Mă întorc imediat."
   Şi dispăru, o luă înainte. Se întoarse curînd şi îmi spuse foarte agitat: "Da, aşa este, ăştia strigă lozinci contra noastră." "Cum contra..." dar nu avui timp să mă mir, deodată Cubleş răcni: "Trăiască Ardealul întors la patria mumă". Apoi iar răcni de cîteva ori repetînd... În clipele acelea Cubleş nu mi se mai păru ca are înfăţişarea lui obişnuită, a unui juisor cinic şi egoist, incapabil de a gîndi şi la altă cauză decît a propriei sale persoane. Şi mă pomenii gîndind: "Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă? Era firesc, destul suferiseră romînii ardeleni, populaţie de două ori mai mare decît minoritatea maghiară, atîtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul romînismului, aici înfloriseră statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia lui Cubleş mi se transmisese? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minorităţile noastre, în loc să trăiască paşnic în ţara care era şi a lor, trecuseră la acţiuni care mi se păreau cel puţin bizare? De pildă năvăliseră în număr mare în partid... Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revoluţionar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei in posturile-cheie ale oraşului, în industrie, în comerţ, în administraţie şi chiar în poliţie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu să deschidă gura pe romîneşte (limbă pe care o cunoştea perfect), să-ţi ia comanda şi să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease neliniştitoarea senzaţie că ocupaseră oraşul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist ei era romîn, declaraţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totuşi unele măsuri, dar şovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decît mult mai tîrziu, după zece ani, şi anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după turburările contrarevoluţionare din Ungaria; abia atunci se restabili în oraşul nostru o convieţuire normală şi paşnică între noi şi minoritatea maghiară din oraş, cele două universităţi se uniră, în mod firesc limba romînă reveni în instituţii, comerţ şi administraţie. În acel an însă nu era aşa şi mă pomenii şi eu strigînd împreună cu colegul meu Cubleş: Trăiască Ardealul, pamînt romînesc! Glorie veşnică martirilor noştri, Horia, Cloşca şi Crişan... Din faţă ni se răspundea:  nu ştiu ce... Cubleş îmi traducea: Trăiască Ungaria., trăiască Buda-Pesta... trăiască marele popor maghiar vremelnic despărţit... Şi foarte rar şi anemic:  trăiască Partidul Comunist Romîn. După noi începură să strige indignaţi şi ceilalţi universitari. Nimeni nu observă că între timp tovarăşul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse...
   Deodată auzii un răcnet. Apăruţi parcă din senin doi indivizi intraseră printre rîndurile noastre şi puseră mîna pe Cubleş, îl apucaseră de braţe, unul din dreapta şi altul din stînga, şi îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleş răcnea şi se zbătea. "Ce e asta, striga, ce-aveţi cu mine, nu merg nicăieri, domnilor"', îşi întoarse el capul înapoi către colegii lui care, ca şi mine, priveau stupefiaţi apariţia acestor intruşi, cu înfăţişări de brute, cu raglane pe ei, tăcuţi şi parcă plictisiţi de spaima cu care striga Cubleş. Îi şoptiră ceva. Cubleş urlă: "...da' de ce, nu merg nicăieri, nu nu merg... Trăim în Romînia, nu în Ungaria..." Pe acest ultim răcnet Cubleş fu aproape tîrît dintre rînduri, deşi se zbătea cu energie... paşii totuşi îl duceau spre trotuar... acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti din răsputeri să scape, se svîrcoli, chiar fu gata să-şi elibereze braţele... începu însă să vomite şi unul din indivizi îi primi jetul care ţîşnise din Cubleş drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă şi clăbuci vineţi de fiere... îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul şi în clipa aceea Cubleş ar fi putut fugi, dar i se făcuse rău, se îndoise de spinare şi continua să vomite. Individul murdărit se ştergea repede pe piept cu o batistă pe care o şi aruncă scîrbit, dar impasibil şi cu o mişcare rapidă scoase un pistol de sub raglan şi i-l înfipse lui Cubleş în coastă. "Tovarăşi, strigă atunci caloriferistul care reapăruse ca şi cînd n-ar fi dispărut, nu opriţi coloanele, înaintaţi..."
   Înaintarăm şi nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş nu-l mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse şi în faţă, nu se mai auzi nici un fel de  şi astfel ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribunelor. Surîzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din mîini în timp ce în spatele lor fîlfîiau atinse de curenţi de aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăştiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş? Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe el, aşi fi mers dînd din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi începuserăm. Şi într-adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în Romînia, şi nu sub ocupaţie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, cînd cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau? Nu înţelegeam groaza animalică a colegului meu.
   
   
   IV
   
   Probabil, gîndeam pe drum, că au vrut pur şi simplu să-l scoată pe Cubleş din rînduri, să nu mai facă agitaţie, i-or fi dat drumul mai încolo, deşi pistoalele pe care i le înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă? Pînă la urmă îmi rămase în minte doar momentul cînd colegul meu începuse să vomite şi îl împroşcase pe poliţist pe piept şi pe cravată... Păstram rîsul în mine să-i povestesc şi Matildei, să rîdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia aşteptam s-o văd şi să ne îmbrăţişăm, ca totdeauna în cei doi ani cînd ne revedeam...Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gînd şi sunai... De ce să nu fie tot aşa? Aveam să-i aud paşii pe trepte, uşa deschisă, eu ceremonios: "Vă rog aici stă doamna Matilda?", "Da, domnule, eu sînt, ce doriţi?" Apoi deodată strigăte şoptite: Matilda, Victor... Ne îmbrăţişam foarte tare, eu "cu sete", ea pierdută... Victor, iubitul meu, Matilda, fetiţa mea... şi ne desprindeam cu greu, eu ieşind s-o aştept la un loc ştiut numai de noi, "cei trei copaci" pe o străduţă ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fîntîna lui Cherecheş, sau Berecheş, primele litere al acestui Nemecheş fiind adînc ruginite pe tăbliţa indicatoare. Pînă la divorţ nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei şi am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mînjească cu noroi în faţa instanţei.
   Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întîrzia. Îi auzii apoi paşii. Deschise uşa şi cînd mă văzu... "Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă..." Dar ea nici măcar nu tresări şi nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce ştiam că exista nu mai departe decît cu cîteva zile în urmă: neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniştitor că o vedeam pentru întîia oară). Acum expresia şi privirea ei nu mai arătau nimic, deşi erau aceleaşi. Din acest nimic îi ţîşniră scîntei reci din ochi şi o voce netă: "Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană?"
   Şi îmi întoarse spatele, nu grăbită (şi acest lucru mă surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putînd să justifice această răsturnare), nu, urca agale şi o altă ciudăţenie, după ce deschise uşa şi intră în hol o închise la loc, deşi ştia că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca şi cînd ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou... Da, avui această impresie şi din felul cum urcase, cu acele mişcări greu de descris pe care le are un om care este, se ştie, şi se simte singur... Era îmbrăcată de oraş, probabil că abia sosise şi ea de la manifestaţie...
   ...Nu intrai. Închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest "agale" mă surprinsei că era reflexul unei dorinţe şi anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră şi să fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o fereastră şi gîndii: da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, să nu mai aştepţi niciodată deschiderea nici unei ferestre... Ieşii în stradă. Aşadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană! Bucuria cu care o aşteptam era prin urmare... Cum adică de pomană?! A te gîndi la cea pe care o iubeşti şi a dori să-ţi exprimi bucuria într-un fel ştiut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană? Ce se întîmplase? Amnezie? Şi încă una aşa de clară, fără fisuri?... Atunci acele întîlniri ale noastre în faţa uşii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Braţele ei care mă strîngeau făceau doar un exerciţiu de gimnastică? Chiar aşa, un timp atît de îndelungat? Şi încă mai vroiam să-i povestesc, să rîdem împreună... O să rîzi singură de-aici înainte, gîndii, simţind că încep să mă înfurii. Cum poţi să uiţi ceea ce pînă mai ieri însemna iubirea, dragostea însăşi, expresia ei turburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul? Ce mai rămîne atunci?... Simţii că o luasem razna. Cine ştie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e raţional, trebuie să existe o explicaţie. O fi fost obosită după manifestaţie? Ei şi? Oboseala, stare pasageră, fără adîncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăşi raţiunea pentru care doi inşi stau împreună, trecutul minunat care îi leagă şi căruia nu poţi să-i dai cu piciorul decît dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lîngă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte speranţe, altcineva. Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărît că o luasem razna... O fi păţit ceva în timpul manifestaţiei? Da, asta se poate, şi scena pe care eu vroiam s-o reînviu la uşă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aşi fi reacţionat eu în acest caz: "Victor, iubitul meu, sînt necăjită, am păţit ceva, hai vino sus să-ţi povestesc." Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima deloc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeaşi clipă o senzaţie bizară, pe care n-o avusesem decît cînd eram mic, sub şapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alţi copii, de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi şi să ţopăi, în timp ce călăreţul din urmă ţinea frîul şi din cînd în cînd te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cît timp? M-am pomenit apucat de mînă şi smucit: era mama, furioasă (ea cea atît de stăpînită), care îmi porunci "acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mîna celuilalt, îl croi întîi pe acela o dată (gest de violenţă care mă uimi) şi mă croi apoi şi pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rînd. Am plîns cîteva ore aşteptînd o explicaţie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joacă? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau şi care nu mă bătuse niciodată... Abia după mulţi ani mi-a spus: ..."pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călăreţul şi tu mereu pe calul, şi te croia pe cap şi trăgea de sfoară aşa de tare că îţi ieşise sînge la gură. Trebuia să-l pui şi pe el să fie cal şi să-i tragi şi tu cu nuiaua peste capul lui de rău şi de prost ca şi tat-său..." "Şi de ce nu mi-ai spus atunci?" "Aşa, ca să înţelegi şi singur." Fără a forţa prea mult această amintire, îmi dădui seama ca şi atunci că aşteptam de la Matilda o explicaţie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înţeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi deschidă ea şi să retrăim...
   Îmi prelungii, turburat, plimbarea. Îmi amintii de felul neaşteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicaţie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă şi eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite "interese" pe strada aceea urîtă şi nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sînt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hîrtoape şi hămăituri de cîini, şi am spus nu. Atunci ea, absentă, gînditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerîndu-mi vinovăţia printr-o replică de ţinut minte: "singur ţi-ai dat foc la valiză". Şi a plecat şi de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunţe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele şi comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic şi ea chiar după ruptura cu acela şi reîntoarcerea la mine întîrziase nepermis de mult să-şi întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormînt - dacă avea un mormînt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei ginecologul...
   De cînd o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viaţa ei cu Petrică. De ce, de pildă, divorţul durase atît de mult? A fost o lungă enigmă, care m-a însoţit multă vreme şi s-a dezlegat greu. Matilda n-a ştiut de ea. De cîte ori veneam la o întîlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranţa îmi turbura bucuria de a iubi, punîndu-mă, fără vreun indiciu din afară, în gardă: şi dacă ea, gîndeam, cu aceeaşi aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-şi ascundă dragostea pentru mine (şi asta mi se părea absolut insuportabil), îmi va spune: "...dragul meu, m-am gîndit bine, nu mă pot despărţi de Petrică..." După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea atunci, cînd gîndeam, înainte s-o văd), explicaţiile pe care nu le-aşi fi auzit şi nu le-aşi fi înţeles şi nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întîlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declaraţie, sumbru, îngheţat, mortificat şi treceau multe minute pînă să-mi vin în fire. Ea se învăţase cu înfăţişările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem şi în acea zi în bibliotecă, în ziua cînd venisem prima oară la ea în casă?) şi sub puterea vrajei pe care prezenţa ei mi-o inspira presentimentul meu se retrăgea în adîncuri pentru ca la despărţire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu cîteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, şi din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, şi anume declaraţia ei de neputinţă ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică. Prin repetire însă această nesiguranţă acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea şi inferioritatea de a chinui) şi pînă la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă şi anume că împăcarea cu soţul ei nu mai era posibilă obiectiv: Petrică ştia că trăim împreună şi chiar dacă ar fi vrut amîndoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine şi Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămînea faptul cert că el întîrzia divorţul şi o făcea cu abilitate şi îndîrjire, iar Matilda îmi dădu într-o zi explicaţia, făcîndu-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atît de imensă fu uşurarea pe care o simţii. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea şi mie aşijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aştepta să ne despărţim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un rîs mare. Aşa era. Şi i-am spus: "Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gînd, ne-am fi prefăcut că ne despărţim, că totul adică s-a terminat între noi şi n-ar fi trebuit să aşteptăm atîta, pînă s-a îndrăgostit şi de el alta." Dar ea a clătinat din cap: "Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!" "Ar fi fost?!" "Da, ar fi fost! Nu ştiu pentru cît timp şi cu ce scop, dar nu e sigur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă."
   Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării ei de azi, adică înţelegeam şi mai puţin întîmplarea, dar în acelaşi timp îi micşorară şi importanţa pe care i-o dădusem. Simţeam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o mică eclipsă. Îmi spusei că trebuie să mă prefac că n-am băgat de seamă nimic şi fireşte, să nu mai sun niciodată la uşă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărîre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situaţia de a suferi ca un adolescent care ridică la proporţii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decît, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care eşti legat prin rădăcini care se pierd în adîncul fiinţei tale. Ar fi ca şi cînd un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mişcă, ici-colo, ramurile...
   Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar şi neliniştit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd şi uşa de la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe maşina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai cîtva timp prin vastul apartament care deodată mi se păru străin şi pustiu şi imaginile mele cu copacul şi eclipsa mi se părură ridicole. Îmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărate. Formidabil, chiar atît de curînd, mă întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub acelaşi... hm! acoperămînt, bineînţeles, între aceleaşi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam că o să mă aştepte cu masa pusă! Iată-mă deci în aceeaşi situaţie ca predecesorul! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică? A-ha! Sfaturi ştim să dăm şi în orice caz ,gîndim în sinea noastră că nu ne aflăm noi în situaţia care ni se povesteşte, că am şti noi! e-he! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat şi uitîndu-mă la ceas. În mod curios simţeam în mine o veselie. Dădui din umeri. Primul şoc, pricinuit de primirea la uşă, îl anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. ..În orice caz, Petrică, mă adresai eu aceluia, n-o să se aştearnă peste sufletul meu o neagră mîhnire. Şi n-o să-mi părăsesc eu Lucrările ca să analizez cu o nelinişte universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o să lucrez."
   Şi în clipa aceea simţii o mare poftă de cărţile şi de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, căutai pîine, brînza, unt, îmi făcui un sandviş, băui un pahar cu apă şi mă retrasei în birou. Încă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăştiasem peste tot, pe canapea, pe birou şi chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinţei mele de a citi sistematic, se întîmpla uneori să fiu prins de cîte-o carte cu atîta putere încît o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănînc şi fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjîndu-mi ieri cărţile, pusesem o grămadă cu coperţile în sus, acolo unde mă întrerupsesem, spunîndu-mi că foarte rapid trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gînd asociat în mintea mea cu un sentiment de stabilitate şi de durată, mă căsătorisem, aveam soţia mea, postul meu la universitate, o situaţie materială bună, trebuia să întrerup lecturile care mă pasionau şi să intru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) şi să înving ispita pe care o simţeam, citind unii autori, de a-i expedia. Îmi dădeam seama foarte clar, de pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparaţie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totuşi odată cu foarte mare atenţie: şi încă Xenofon era Xenofon, mare figură, general atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric şi chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fără să mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitînd reluarea scolasticilor, care mă plictisiseră în facultate şi din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunoştinţele noastre şi care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroiam însă să-mi iau doctoratul şi simţeam că trebuie să şi trudesc, nu numai să mă mărginesc la ceea ce mă pasionează.
   N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. Ieşii în hol şi ridicai receptorul. "Alo, Victor, auzii în pîlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo? Nu trebuia să mergem azi la Tasia? Unde ai plecat? Te-am aşteptat aproape o oră..." "Care Tasia'', răspunsei eu mohorît. 
   "Cum care Tasia, nu ştii cine e Tasia? rîse ea foarte veselă, pe un fond de voci care strigau ceva, rîdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul: Nu ştie cine e Tasia... Apoi iar strigăte şi exclamaţii. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, cînd mi-a adus ea un cozonac mare şi am mers într-o excursie. Ţi-aminteşti excursia?!" "Da, ştiu, răspunsei,  "Păi vezi? Ţi-ai adus aminte." "Da, dar cînd a fost vorba să mergem noi azi la ea?" "Nu ţi-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea?! Dragă, oi fi tu filozof, dar uituc n-ai dreptul să fii decît hăt, încolo, pe la bătrîneţe, cînd o să-ţi pui vată în urechi!" Rămăsei stupefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai tîrziu, după ce strîngem ceva bani. "Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim..." Dar ea mă întrerupse: "Ba ţi-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu ştiu ce ţi-a venit..." Am vrut să-i răspund că supărarea văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul? Vroia să spună că ea e mai mulţi? Simţea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur? Dar am tăcut, contemplînd liniştit în mine însumi această stupiditate. "Lasă supărarea, reluă ea între poruncă şi tandreţe, uite, Tasia nici n-a pus masa, te aşteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg..." Aşadar pot s-o fac în viitor, gîndii, să plec fără să-i spun şi ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obişnuit. Dar asta mai înseamnă că şi ea putea să facă acelaşi lucru, după cum îl şi făcuse, cu o vagă scuză că nu ştia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit să ştie! "Nu, zic, am treabă, nu pot să viu..." "Dar tu n-ai mîncat nimic, îmi şopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă făcu să tresar (cine nu-şi aminteşte şoapta iubitei?). Nu stăm mult, mîncăm ceva, bem un pahar şi ne întoarcem." Ultimul cuvînt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, şi vom fi iarăşi împreună, cîte promisiuni într-o inflexiune de voce. "Bine, zisei, dă-mi adresa." 
   
   
   V
   
   Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, deşi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o aşteptam. Ce privire aşteptam? Una singură, în care ameţim o clipă, apoi putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stingherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire? E o mărturisire: te iubesc, nu mai lungă şi nici mai insistentă decît ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, deşi am văzut soţi care îşi mărturiseau unul altuia cît de mult se iubesc chiar ocolindu-şi privirile, fără să mai spun că atunci cînd li se întîlneau ai fi crezut că o lumină, ca să zic aşa, sepia cădea asupra lor şi îi învăluia; o şoaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, totul era atît de intim şi în acelaşi timp detaşat, încît, privindu-i, nu te puteai stăpîni să nu te întrebi: care e de fapt starea normală a oamenilor, a noastră, sau a ăstora? şi să ai o clipă bănuiala că a lor este, şi să te simţi micşorat. Imaginaţia îţi sbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăştia cînd erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrăţişare totală, ce sărutări duioase, fierbinţi şi abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gîndeam eu că o să oferim noi în lume, cu şi Matilda, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfîrşeau prin a fi uşor evitate: partenerii erau vag plicticoşi. Intuiam doar că Matilda, fără a dori să placă şi altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-şi exprime din plin această personalitate şi nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un concept filozofic, aşa era ea, şi se lăsa din plin în voia tuturor impulsurilor care o stăpîneau. Da, intuiam fără vreo experienţă de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitecţilor şi activiştilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie copleşită de iubire, deşi cînd ne iubeam era chiar mai mult, aşi fi zis pînă la dispariţia conştiinţei de sine, ca şi cînd ar fi coborît în alt tărîm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoaştere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e soţul meu pe car îl iubesc şi mă iubeşte şi apoi să continue ritualul gesturilor şi cuvintelor care se fac şi se spun cînd sîntem cu alţii. Şocul fu mai puternic decît cele două anterioare şi nu-mi ajută cu nimic gîndul că ştiam că mă iubeşte, că mă iubeşte foarte tare, că doi ani a fost fericită cu mine şi că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pînă la bătrîneţe şi moarte. Oglinda în care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de cîteva ori, insistent. Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca şi cînd ar fi fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Îl avea, acel soţ, uite-l colo, stătea tăcut şi posomorît, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau împreună fiindcă se luaseră şi fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă: copii, doi sau trei, casă, şi apoi zădărnicia unui divorţ, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta şi tot acolo ajungi...
   Chiar asta şi zicea, răspunzînd în discuţie cuiva care nu înţelegea de ce nu se desparte nu ştiu cine, că aia nu e viaţă pe care o duc ei împreună; discuţie pe care căzusem şi care se reluase după ce eu, fără să dau mîna cu nimeni, nu din nepoliteţe, ci fiindcă nimeni nu se deranjase să se ridice de pe scaun cînd intrasem - vorbesc de bărbaţi -, mă aşezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă nepoliteţe de-a lor, şi începusem să mănînc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte...
   Matilda îşi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o păţită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie şi cu care trăia cu stoicism şi fără speranţă, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins şi fumuseţea ei din acele clipe semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei fiinţă exprima o fericire netrăită, neînfrîntă, dar nerealizabilă. "Matilda, n-ai dreptate, strigă Tasia, din picioare, punînd pe masă farfurii noi, cît trăieşte, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiţi, nu ştie să facă o mîncare, nu e nimic, o să înveţe de nevoie, e proastă, ei şi ce, proştii nu trebuie să trăiască şi ei? frumoasă, hm! parcă el e urît, dar să te mai şi înşele, să nu te iubească, să-ţi întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai ţine lîngă ea?" "Îţi spun eu!", strigă Matilda (şi în clipa aceea închisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atît de victorios încît avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfăţişarea ştiută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine şi îmi şopti: "Ce e, nu sînt de treabă icrele astea?'' Îi zîmbii: "Ba nu, sînt bune". "Bea un pahar de ţuică!... Ia hai noroc", spuse ea dîndu-şi seama că trebuia să se ciocnească şi în cinstea mea şi ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcoşi, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roşcat, care îmi aruncă o privire rapidă şi dispreţuitoare şi tot atît de rapid îl evitai şi eu, mă întinsei peste masă şi doar ridicai mîna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult...
   Băurăm! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunşi de dunga mesei, erau încleştaţi. "Orice-ai zice, Matilda, într-o situaţie ca asta îţi iei boarfele şi te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. Îţi iei boarfele, ca să nu mai ai discuţie într-o zi cînd aia nu e acasă, şi  "Aşa crezi tu? zise Matilda. Şi dacă eu îţi spun că o iubeşte fiindcă nu-l face să sufere?" "Cum să nu-l facă? Atunci de ce se plînge în dreapta şi stîngă? Vine la mine, uite-aici şi începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia..." "Spune şi el aşa ca să nu zicem noi că e un bleg"', răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici ceilalţi n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu înţelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse şi mie. "Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decît voi toţi, reluă Matilda, de-aia ţine la ea, fiindcă n-o iubeşte." "Parcă spuseşi că o iubeşte", zise atunci roşcatul. "Tocmai de-aia, zise Matilda mutînd tacîmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndîrji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere şi o iubeşte tocmai de-aia, fiindcă n-o iubeşte...". Roşcatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte şi reluă: ,....Da, Petea, cum de nu înţelegi?!'' De ce o fi strigînd aşa, mă întrebai, ca şi cînd ar fi fost vorba de viaţă sau de moarte, cînd ceilalţi mîncau liniştiţi şi bine dispuşi, nu le păsa de acel băiat şi de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap. "Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o străină. Totuşi ţine la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, putea să-l facă, ori ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil... Şi atunci el are aşa un sentiment de... chiar o iubeşte pentru imensa cantitate de suferinţă de care ea l-a apărat... E o fată cinstită..." "Cum l-a apărat, cum e cinstită, mugi parcă roşcatul agresiv, f... mama ei dacă în locul lui Artimon nu i-aşi frînge gîtul..." Matilda vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunoştinţă vecină cu iubirea fiindcă ea înşelîndu-l cu alţii îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită de perfidie. Dar roşcatul nu înţelesese sau nu vru să înţeleagă un astfel de lucru care, se vedea cît colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca şi cînd numai el ar fi putut să...
   În clipa aceea sbîrnîi soneria. ...Gata. zise Tasia, tăceţi, ei sînt..." Şi se ridică şi se duse jos să deschidă. Eram şi eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum şi pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria mea privire că înţelesesem ce vroise să spună, i-o întîlnii dar ea şi-o deturnă în aceeaşi fracţiune de secundă, parcă mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, şi cu o astfel de expresie încît îmi sugera că eu aşi fi fost ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adîncimi ale sufletului. Mă uitai şi eu în altă parte, dar mai puţin sumbru, simţind cum urcă în inimă singurătatea între aceşti oameni străini, aceşti basarabeni (căci credeam că toţi sînt basarabeni) pe care îmi propusei liniştit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu ştiu ce intuiţie îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deşi nu le făcusem nimic şi cu toate că le eram rudă, roşcatul de pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă şi îmi amintii că de fapt ştiam că are un frate Petea, dar uitasem), or el mă privise de la început cu o ostilitate neascunsă şi Matilda bineînţeles că observase şi totuşi, ca să zic aşa, puţin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afecţiune. Aceste şocuri, care se înlănţuiau, sfîrşiră prin a mă anestezia, dîndu-mi sentimentul aproape infantil, bizar şi nou pentru mine, că nu ştiu nimic despre oameni şi despre Matilda şi că surprizele abia mă aşteaptă. "Să vie, gîndii, nu putem pretinde ca tot ce se întîmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gîndirii şi simţirii noastre. Viaţa e o perpetuă surpriză."
   Şi mă destinsei, uitai toate şocurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matilda şi rămăsei doar cu o vie curiozitate să-i văd apărînd pe cei doi. Întîi intră el pe uşă, mă aşteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urît (Tasia spusese: da' ce, el e urît?), cînd colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urît aşa cum sînt proştii, adică atît de inexpresiv încît nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. "O fi sensibil, gîndii cu ironie, te pomeneşti."
   După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund o surpriză: era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, mai tăcută şi mai...
   Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era aşternută pe chip ca o lespede, şi nu neapărat pentru că gîndea, ci pentru că chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpînea o mască de bronz. Pe lîngă ea, care îndată ce se aşeză îşi duse mîinile la gură şi într-adevăr nu scoase un cuvînt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în poşetă, în timp ce această Tamară, dacă gîndea ceva, cred că se gîndea nu cum să-şi dea ei însăşi moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cît se poate de eficient să şi-o ia singuri.
   O aşezară lîngă mine şi i se turnă ţuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mîna pe sticlă, îmi turnai şi mie şi ciocnii cu ea. Îmi aruncă o privire. Avea ochi somnolenţi, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, să exprime un dispreţ provocator... obrazul tras, pupilele liniştite, dar atît de apropiate de tine cînd te priveau, încît toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau aceste pupile în tine ca nişte emisari care raportau atît de rapid ce-au văzut, încît ştiai şi tu ce gîndeşte: cine e individul de lîngă mine, ce viaţă duce, ce idioţenii zac în capul lui, şi ce deosebire e între el şi alţi nerozi care populează acest pămînt? Gîndii, ca să-i răspund: "Pot să pun mîna pe tine chiar aici şi să-ţi muşc fatala, vulgara şi ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să faci?" Ea îşi întoarse capul şi clipi lung, acoperindu-şi pupilele. "Nu eşti în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubeşti. Este aceea din capul mesei, care se uită la tine cu furculiţa în mînă..."
   Într-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculiţă în mînă, pe care o ţinea în mod ridicul cu vîrful în sus... Mă pufni rîsul, mă aplecai la urechea vecinei mele şi îi şoptii: "Aveţi un drac care vă serveşte?" Ea nu-mi răspunse, ca şi cînd nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii: "V-a văzut într-o zi la gîrlă, un drac tînăr şi neştiutor, s-a speriat şi a fugit şi i-a spus lui Scaraoschi: întunecimea ta, am văzut la gîrlă un om cu coarne în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la omu-ăla şi îl serveşti trei ani de zile pînă afli că nu e om, ci muiere..." Tamara izbucni în rîs şi îndată se aplecă şi-mi răspunse: "Credeţi că ajung trei ani ca să cunoşti o muiere?" Dar ea nu rîdea de sensul acestei întrebări, ci rîdea de naivitatea micului drăcuşor, care credea că pe lume nu există decît bărbaţi. Rîse iar, cu mare poftă, îşi deschise poşeta, scoase un pachet de ţigări şi începu să fumeze. În clipa aceea roşcatul scoase un urlet: "Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care nu ne ţine minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand... îmi daţi voie? mugi el. Vă rog să-mi daţi voie..."
   Şi se ridică de la locul lui cu paharul în mînă, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi şi care protestă şi îl împinse la loc. "Petea, vezi să nu-ţi răstorn asta în cap..." "De ce Tasia, strigă Matilda, el vrea să spună ceva, dar trebuie să înţelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să..." "Matilda, hai, în loc să..." strigă Tasia. "Dar Tasia, o întrerupse Matilda cu o insistenţă aproape ţipătoare, ce vezi tu rău că Petea..." "Permiteţi, domnilor, strigă Petea, îmi daţi voie, Tasia, o apucă el de mînă, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onorează..." "Dar ciocneşte odată, dragă, că nu e obligat băiatul să ştie că tu eşti marele Petea, care ai rămas repetent de două ori la Chişinău, că nu te ţineai de carte, ştii tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi..." "Tasia, dar aşa e el, ce te supără pe tine? strigă Matilda. Tasia, nu te înţeleg... O, Tasia, cum nu poţi tu să pricepi că Petea..."
   În acest timp Petea ajunsese lîngă mine. N-avea deloc înfăţişarea paşnică, şi faptul că avea aprobarea aşi zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate. Cunoşteam tipul: era dintre cei care după un pahar de ţuică îşi dădeau pe faţă vanitatea smintită şi cereau sau îşi luau singuri satisfacţia jignind fără teamă, la adăpostul bunei-creşteri şi reţineri a celorlalţi, care în afară de faptul de a se lăsa jigniţi de el nu vor reacţiona, considerînd scandalul care s-ar naşte mai penibil decît insulta. Aceşti indivizi speculează ceea ce am cîştigat noi în civilizaţie şi discreţie şi strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decît el şi atunci de ce să nu trăim în largul nostru, aşa cum sîntem? Probabil că de aceea îi purta Matilda atîta afecţiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar daca în perfidia lui acest Petea nu vroia decît să mă provoace prin cine ştie ce gest sau cuvinte dispreţuitoare acoperite. În alte împrejurări l-aşi fi evitat... "Ascultă, îi spusei, cum te cheamă? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce Petea? Eşti rusnac sau romîn? Dacă eşti rusnac să fii sănătos, vorbeşte atunci ruseşte, de ce vorbeşti romîneşte, ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos... Asta înainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Văd că ai un gînd, care se clatină cu... tine cu tot, de la început de cînd m-ai văzut ţi s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe faţă, crezi că e aşa de misterios fiindcă îi dai tu tîrcoale şi nu eşti în stare să-l exprimi? Da, nu ştiu cine eşti şi nici nu mă interesezi, n-am avut timp să mă gîndesc la tine, treci la locul tău şi nu-mi vîrî paharul în nas că n-o să ciocnesc cu tine..."
   Dar mă şi apucase de gît şi mă pupase, lucru care mă scîrbi şi mă înfurie atît de tare că mă ridicai şi îl împinsei cu violenţă. Dar nu-l dărîmai pe el cum aşi fi dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd roşu. Îi înfipsei mîna în cravată, îl împinsei spre perete şi îl făcui să se holbeze în strînsoare, din roşcat se făcu vînăt. Mă retrasei, îmi ridicai scaunul şi spusei: "Nu-mi place să fiu pupat cu sila. Îmi rămîn balele, nu vreun sentiment..." Şi mă ştersei îngreţoşat pe obraz.
   Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deşi se aşternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Cînd îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, deşi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se şi prăbuşise scaunul pe care stăteam şi nu el. Acest scaun mă umilise şi nu Petea şi de aceea mă ridicasem apoi şi-l vîrîsem pe acesta în perete şi îl gîtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacţionat şi ne-am fi bătut, ci psihic, deşi cu astfel de tipi nu se ştie niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te apucă el de gît şi nu te scuipă în ochi. Elev şi chiar student mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întîmplase la şcoala de ofiţeri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mă provoace: îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei şi îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas şi bineînţeles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre rîsetele celorlalţi. Raportai comandantului care îmi rînji dispreţuitor să ne lăsăm de glume de-astea... Într-o zi sări el în locul meu şi luă din mîna ofiţerului de serviciu care împărţea poşta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă şi după ce ofiţerul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu intenţia vădită de a-l citi în auzul tuturor. Mă apropiai şi cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decît mine şi umilinţa mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violenţă din partea mea. În acest timp privirea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită. "Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilinţa mea şi rupînd plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso..." În clipa următoare pusei mîna pe polonic şi îl pocnii între ochi cu atîta furie încît linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de braţ, lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea borş şi i-o vîrîi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la ţurloaie, cu bocancii duri şi nu mă oprii pînă nu-l văzui la pămînt. Ridicai apoi liniştit scrisoarea de pe jos, o vîrîi în buzunar şi revenii la locul meu să-mi mănînc ciorba. Am făcut amîndoi trei nopţi de carceră, cu reproşul sec şi distant al comandantului ,că oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decît simpli soldaţi. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînţeles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce? Că mi s-a rupt şi citit scrisoarea în faţa tuturor? Ce-ar mai fi fost de dres? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă acelaşi lucru, că, adică, să ne lăsăm de glume. În filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exerciţiul cutare, de luptă, la care asista însuşi generalul... E, dacă venise însuşi marele comandant? Asta era esenţa, restul, copilării, glume de cazarmă. În realitate individul, fără să ştiu de ce, mă ura, dar şi eu pe el. Abia după ce am terminat şcoala, la masa de despărţire a venit la mine şi cu o privire întunecată şi-a cerut scuze. Erau nesîncere, dar ne întorceam acasă şi nu e bine, aşa în general, să ai duşmani... Cine ştie? Eram tineri... Viaţa e lungă, pămîntul e mic... Te mai întîlneşti şi...
   Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filozofie de ultimă oră. Şi nu m-am înşelat asupra acestei judecăţi. Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai tîrziu... Erau cam de aceeaşi vîrstă. Petea mai mare cu un an... În adolescenţă, cîndva, într-o noapte, fata îşi trezise speriată părinţii şi le şuşotise: "Petea mă aşteaptă în grădină". Era în vacanţa mare, era zăpuşeală... S-au dus în grădină, l-au găsit acolo pitit printre pomi şi la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine aştepta, a răspuns "pe nimeni" cu atîta groază, încît l-au luat la bătaie şi l-au snopit pînă l-au lăsat lat... Nu i-a trecut însă şi atunci l-au gonit din sat la nişte rude din Chişinău. Dar se întorcea şi de-acolo, tot aşa, noaptea, şi o aştepta tot acolo, în aceeaşi grădină... Matildei i se făces milă de el şi nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora... S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, încît în clipa cînd Matilda îmi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar şi asupra Matildei. În acea zi tocmai asta să fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoaştere, că eram bărbatul ei şi că mă iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuşi un om normal, ere căsătorit şi avea şi două fetiţe? Iar Petea de aceea mă privise de la început cu ostilitate şi mai ales de aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche făcînd-o să rîdă în hohote? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matilda? De aceea scosese el un răcnet...? La ora cînd mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viaţa mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simţeam doar satisfacţie că îl mirosisem şi îl gîtuisem izbindu-l de perete pe roşcovanul de frati-său şi nu încetasem apoi s-o fac să rîdă pe tăcuta Tamara cît timp durase masa şi apoi şi după aceea, cînd se desfăcuse damigeana cu vin.
   
   
   VI
   
   Petea afectă că nu făcusem decît să-i stric cravata şi cu cea mai mare naturaleţe se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse: .....dom' profesor, zise el, bagă de seamă şi nu fii antisovietic (şi clătină din cap îngrijorat pentru mine), noi sîntem în măsură să-ţi spunem că..." .Ce eşti tu în măsură să-i spui? îl întrerupse Tasia. Ia taci din gură! Şi tu, Matilda, de ce îl îndemni! Nu oricine are chef de pupături, ţi-e bărbat, vă cunoaşteţi de doi ani, nu ştii ce fire are bărbatu-tău?" "Dar a vrut să ciocnească, se apără şi îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu că e cam posomorît şi Petea a vrut să-l facă să se simtă bine!" "Mai bine l-ai fi făcut tu!" "Dar Victor nu e un copil," reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică reacţia mea a fost copilărească, înţelesei însă că Tasia şi desigur şi ceilalţi băgaseră de seamă felul cum mă primise Matilda printre ai săi şi că desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvînt cu mine şi mă hotărîi să nu schimb nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sînt atît de fireşti încît mi-au lăsat o excelentă impresie, rămînînd în sinea mea la hotărîrea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată.
   "În orice caz, îşi desveli atunci dinţii unul din zbanghii, Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gîndit să ridice mîna... Profesorul nu pare să fie filozof, deşi predă filozofia! o spun în sensul bun! Hai noroc, dom' profesor! ridică el paharul. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău! Ne cerem scuze; Matilda, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sînt Vasile Lemnaru, cel mai în vîrstă dintre Lemnari, şi sînt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătăţile de-aici, arătă el masa plină cu fripturi de curcan, sînt de la ferma mea). Petrică (aveţi dreptate, ce e aia Petea, sîntem romîni toţi, dar aşa ne-a spus mama cînd eram mici, cu toate că era şi ea romîncă; oamenii nu prea îşi dau seama de semnificaţia unor lucruri), Petrică e contabil la (şi spuse un nume lung de direcţie, aperecea sau aşa ceva pe lîngă Ministerul Minelor şi Petrolului). Tasia, adică Nastasia, continuă el, e soţia mea (Tasia de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ţi spunem toţi, s-a terminat cu Tasia!), de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din cînd în cînd o anunţ: gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mîncăm numai vitamine! Şi atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu gulii, dă-i cu păstîrnac, dă-i cu ţelină, pînă ne umflam de vitamine! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel..."
   Nu ştiu de ce, tot clanul izbucni în rîs. E adevărat că şeful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuşi aerul că el a fost şi a rămas şeful clanului, şi nu numai pentru că era frate cu Matilda, Artimon şi Petea, ci şi pentru calităţile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toţi, simţul humorului. Rămînea de văzut dacă acest humor depăşea graniţele familiei. De pildă eu nu vedeam ce era de rîs în istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era adevărat şi el se supunea la acest regim alternativ între purcel şi păstîrnac, era cam stupid... Îl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea lui Petea şi acum se ocupa de mine. "Cine a mai rămas? căută apoi el parcă în jur, şi iar se rîse. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalţi, adăugă cu un gest neglijent de mare şef, spre doi zbanghii mai tineri ca el şi care îi stăteau în faţă, sînt ajutoarele mele de la fermă, ingineri şi ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de cîmp... Iar doamna e soţia lui Petea, sfîrşi el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urîtă şi de bătrînă, dacă te gîndeai că roşcatul era mai mic decît Matilda, care încă nu împlinise treizeci. Urîta, coafată înalt, păr negru, figură plată şi obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu aşa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lîngă faptul că avea trăsături frumoase şi expresive, avea în felul lui de a fi o mîndrie naturală de mascul dintr-o specie reuşită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă şi provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia mulţi ani mai tîrziu traiectoria vieţii lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă . De fapt nu avea vocaţie pentru viaţa de familie şi crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricînd să te descăsătoreşti şi se pare că, după spusele Matildei, fata asta urîtă şi care nu era nicidecum bătrînă cînd se luaseră şi nici aşa urîtă nu era, naşterile o sluţiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice Matilda prin una din formulările ei lapidare şi patetice, ce era cu Petea... Fapt e că urîta pusese stăpînire pe cele două fetiţe pe care le făcuseră împreună şi le crescu împotriva lui, roasă în acelaşi timp de o gelozie fără vindecare, deşi la data aceea Petea n-o înşela cu nimeni. Dar începu s-o înşele şi atunci îl alungară din casă. De fapt el abia atunci ieşea dintr-o întîrziată adolescenţă, dar tot nu ştiu să-şi găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, schimbă vreo cinci şi toate sub o formă sau alta îl umiliră şi îl dădură afară, luîndu-i lucrurile şi chiar hainele de pe el. Pe-asta din urmă, care îi luă şi hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitaţia lui insistentă, întîlnindu-ne întîmplător pe stradă. Tipesa era gen bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu de dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar şi Matildei îi plăcuse, se părea că în sfîrşit Petea şi-a găsit femeia care să-l iubească şi să se căsătorească cu ea, să-şi întemeieze şi el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l iubească, nu să-l bîrfească în oraş, ba chiar şi mai rău. Petea tînjea după iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe Matilda exprimîndu-se astfel, ai fi putut crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bălăcăream în pasiuni urîte şi mici, el tînjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă? Dar ce dracu se întîmpla între el şi tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-1, aruncîndu-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibeloul, şi hainele de pe el, căci aşa îl dăduse afară în stradă, în pijama, şi încuiase uşa pe dinăuntru şi nu mai deschisese nici la insistenţele Matildei, care veni cu un taxi şi cu un costum de-al meu să-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuşi să-i ia şi lucrurile... Intuiţia mea era că Petea avea un suflet iremediabil turbure şi violent, fără să ştiu ce forme exasperante îmbrăca de stîrnea în partenerele lui aproape una şi aceeaşi reacţie... Pînă la urmă s~a întors acasă, unde, bineînţeles, a început să ducă o viaţă infernală cu urîta şi bătrîna lui soţie pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele însă, cum se întîmplă adesea cu copiii, făcîndu-se mari, începură să ţină îa el şi s-o dezaprobe pe mamă... Nu ştiu dacă bătrîneţea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măritişul fetelor, cei doi aveau să rămînă iar singuri faţă în faţă...
   Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să pună irezistibil stăpînire pe toţi cei de faţă şi că nu va înceta să vorbească pînă nu-l vor durea fălcile, cînd ne vom ridica şi pleca. Ceea ce se şi întîmplă. După ce termină cu prezentările, înfulecînd, mă ignoră, spunînd că de altfel el îl cunoaşte bine pe N.B., şeful meu de catedră, îi trimite din cînd în cînd peşte şi cîte-un purcel, fiindcă e prieten cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăştia fiind fost coleg de liceu cu el la Chişinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Haţeganu, e elevul lui... "Într-o zi lui Haţeganu, înlănţui el dînd pe gît un pahar de vin, cît e el de mare, i-a făcut figura un ţăran, care a venit la el cu plămînul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu şi-a dat seama că ţăranul era acolo, alături pitit în suita lui, şi zice, moare, asta e, domnilor, moare!... După un an se întoarce ţăranul sănătos şi zice: domnu doctor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu şi dumneavoastră multă sănătate şi să trăiţi o sută de ani. Ce e cu tine? zice Haţeganu. Ce e cu ăsta? Şi doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care... ştiţi dumneavoastră, aşa şi-aşa şi cum arată acum radiografia? zice Haţeganu enervat (aşa sînt ăştia, dacă nu mori cînd zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la radiografie, se enervează şi mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? Păi ce-aţi spus dumneavoastră, zice ţăranul, am băut moare! Ce e asta, moare? Zeamă de varză! zice ţăranul. Du-te în p... mă-tii, zice atunci Haţeganu şi-i aruncă radiografia în nas şi se cară, nu-i plăcea să-şi bată cineva joc de el, fiindcă el aşa credea, adică nu-i venea să creadă că... Unul tot aşa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cînd să-l trezească, ăla dăduse ortul popii... La morgă cu el, zice. Anunţă familia să vie să-l ia... Dimineaţa..." Da, bănuiesc, gîndii, dimineaţa ăla care murise înviase, la morgă, şi izbucnii în rîs şi turnai vecinei mele în pahar. Ea tresări, surprinsă. "Ai de gînd să asculţi mai departe vorbăria ăstuia?" îi şoptii. Tăcerea ei deveni atentă: spui tu ceva mai interesant? parcă îmi răspundea. "Bineînţeles, zisei. Cum trăieşti tu cu gringalelul tău?" (ca să nu-i zic pe romîneşte pipernicit - prudenţă cu femeile fatale!) Tăcerea ei se adînci, nu-mi răspunse. Îmi plăcea cum mînca, într-o totală absenţă, deşi poftă avea. Tot aşa îşi goli paharul. Numai cînd îşi aprinse a nu ştiu cîta ţigare, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gîndirea ei insondabilă era la pîndă şi că masca ei cu senzuale buze trase în jos se mişca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascuţite curiozităţi. Ce poate fi? mă întrebai. Bineînţeles, rînjii în sinea mea, cuvîntul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înţeles care nu se desvăluia. Bărbatul ei era un gringalet?! Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reaşeză, pleoapele se lăsară greu peste pupile şi numai fumul ţigării, din care trăgea cu poftă nestăpînită, arăta că voinţa pe care o pusese ca să nu întrebe era uriaşă. Mă înşelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai tîrziu... Continuai: "Într-o circiumă, doi poeţi nu aveau ce bea. Şi atunci văd prin fereastră un tip care scria şi el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rîndul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea? Lasă că bem, zice noul venit şi se duse acasă, veni cu bani, dar şi cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are! zise el deodată . Chelnerul le destupă sticla, le puse în faţă fripturile, salata... N-are! repetă acela, n-are! şi aruncă alături caietul. Proprietarul lui înţelese şi nemaiştiind ce spune strigă necăjit: ce-are, dom`le, de n-are? Aici e aici! făcui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate să ştie?"
   Tamara se întoarse şi îmi aruncă o lungă privire languroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a pălăvrăgi: "...Dar nu e aşa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, în realitate el vroia să caute puţină linişte, ce înseamnă agitaţia asta faţă de dorinţa omului de a fi el însuşi..." Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum vroia acela să fie el însuşi, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, şi să vină el şi să dea totul de rîpă... "Mai mîncam noi aici un curcan, şi mai beam o damigeana de vin, ridică el vocea brutal, dacă ne luam după..." "Dar ce mulţumire avem noi dacă el..." "Matilda, strigă Tasia, du-te, dragă, la el acasă şi..." "Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Şi nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi credeau că aveau... Ei, gringalet-ul tău are sau n-are?" "Dar dumneata ai? spuse ea rar şi-i simţii pupilele pipăindu-mă îndelung; întrebare neaşteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru îndoială, care îi şi licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce rîzi de alţii. "N-ai înţeles, zisei, e vorba de talent, doamnă!"
   Mersesem prea departe cu sugestiile mele şi mă înfundase. Ea izbucni în hohote, îşi dădu capul pe spate. Dinţi laţi, colţi carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută şi totală. Avui, o clipă, o senzaţie de coşmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i spun ceea ce îi spusesem? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atît de vulgar, nu faţă de cineva, ci faţă de mine însumi, fiindcă mi se întîmplase nu o dată să gîndesc: sînt vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intenţia de a insulta, eu nu sînt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deşi eu sînt acela care le rostesc. Nu preţuiesc această persoană şi ca atare nu-i ofer despre mine decît o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar turbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mă apropii! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului şi a compromisului cu cei pe care îi dispreţuiesc. Le dau şansa să mă dispreţuiască şi ei. Ce făcusem însă aici? Simţii că roşesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, şi vrusesem să plac şi eu. Şi, desigur, toată lumea văzuse şi mă dispreţuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă deşi hotărîsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le ofer o astfel de imagine, erau totuşi rudele Matildei, căreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine... Deşi pînă la urmă Tasia şi Vasile se străduiseră să facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda şi Petea încă din primele clipe ale apariţiei mele...
   Mai întîrziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mai acord Tamarei vreo atenţie, apoi mă ridicai de la masă şi mă adresai Matildei grav, ca între soţii care trăiesc de mult împreună şi au învăţat să-şi respecte liber şi fără vreun resentiment obiceiurile: "...dacă tu vrei să mai stai... eu trebuie să plec!" "Nu", tresări ea şi avu pe chip o expresie neaşteptată de supunere, pe care nu i-o cunoşteam şi care o făcu să se ridice de pe scaun. Aşteptai liniştit lîngă uşă să se termine pupăturile şi salamalecurile de despărţire, nu dădui mîna cu nimeni, fiindcă nici ei nu dăduseră cînd venisem, spusei global bună ziua şi ieşirăm. 
   
   
   VII
   
   Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai departe supusă, avea paşi şovăielnici, paşii ei de-atunci, cînd o găsisem plimbîndu-se prin faţa casei mele. Cum ea nu spunea nimic şi nici eu n-aveam de gînd să spun ceva, o lungă tăcere se aşternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea. În cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere: gîndire sigură pe ea, judecată fără apel: ..De ce te-ai purtat aşa de urît cu Petea?" Nu era totuşi chiar un reproş sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afişată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urît cu mine şi nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începînd cu întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicaţie care se putea da de ce o soţie nu schimbă un cuvînt cu soţul ei într-o vizită, nu schimbă o privire, un gest, un surîs, o exclamaţie... Nu era ceva care putea fi înţeles, trebuia doar înghiţit, iar în ceea ce priveşte urmările şi sensul, nu putem forţa nimic de pe acum. Vom vedea mai tîrziu. Vrusei să-i spun: "Niciodată nu mi-aşi fi putut închipui că..." dar mă oprii iarăşi. Practica pitagoricienilor de a tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. Nedînd expresie gîndurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se nelinişti: "Eşti supărat pe mine?"
   Dacă eram supărat pe ea! I-auzi! Vroia să smulgă de la mine ceea ce ar fi trebuit ea să desvăluie. Ei bine, gîndii, dă-i drumul, dacă poţi, spune ceea ce nu poate fi spus, explică ceea ce nu se poate explica! "Te-am aşteptat o oră să te întorci, nu ştiam ce e cu tine..." Nu ştia! Dar de ce sunasem în loc să deschid? Nu ştia, o lovise amnezia... Şi cum urcase scările uitînd că trebuie să vin şi eu şi închisese bine uşa în urma ei? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul. "Bine, zise ea, Petea e un nesimţit, dar în cazul de azi nu vroia decît să..." Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprit? Lasă-l pe Petea, mai e pînă acolo! "De la început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormîntare, m-am mirat şi eu, n-ai dat mîna cu nimeni..." Trece la atac! O fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toţi stăteau ca nişte plăcinţi pe scaune, să arborez o încîntare maximă, să sărut mîna la cucoane... Sînt obişnuit de la părinţi, Matilda; gîndii mai departe, să mă ridic în picioare cînd îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormîntare eu nu aveam cînd am intrat - şi ţi-am căutat chipul şi am aşteptat de la tine un semn de recunoaştere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil...
   Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte puţin), se opri şi se aşeză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte bătrîn. Se însera. O lumină galbenă de noiembrie liniştit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru şi înecînd acest centru în mister, ca şi cînd acolo s~ar fi petrecut cine ştie ce... îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea plimbare după excursia cu Petrică şi mi se făcu dor să mă plimb singur, ca atunci cînd o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Şi astăzi mi se întîmplase acelaşi lucru. Îi aruncai o privire. Stătea nemişcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mîini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strînşi unul lîngă altul, şi privirea mea piezişă întîrzie căutînd frumoasele ei glezne. Ca un val care spală în cîteva clipe o plajă murdară şi îi redă frumuseţea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe cînd o zărisem pe Matilda prin ninsoare şterse această zi din prezent şi o dorinţă vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind şi surîsul înflorindu-i enigmatic în colţul gurii.
   Mă aşezai alături şi îi apucai mîinile. Ea nu şi le desprinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ţinui astfel cîtva timp... Dar n-o puteam ţine la infinit, îi dădui capul pe spate. Îmi arătă un chip devastat; cu ochii pe jumătate închişi, acest chip, care nu era frumos decît printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui şi mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat... Da, gîndii, ce coşmar! Apucă-te să mîngîi şi să săruţi un bărbat... Simţii un val de repulsie şi o lăsai din braţe. "Da, ştiu, zise ea, sînt odioasă. Dar nu mă pot stăpîni... Lumea mă admiră, colegele, toţi care mă cunosc... Matilda, mi se spune în faţă, tu eşti un om şi jumătate! Dar eu ştiu, aproape că striga ea, şi mai ales de cînd te iubesc pe tine, că nu e aşa, că nu sînt un om şi jumătate, fiindcă nu sînt stăpînă pe mine." "De ce ar trebui să fii stăpînă pe tine din moment ce toată lumea te admiră?" rupsei eu tăcerea. Şi nu spusei mai mult. Stăpîn pe sine, gîndii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvîrşim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, pînă ne trezim roşind, cum făcusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmăreşte după cîte înţeleg mai demult, ca un blestem, această alunecare; eşti conştientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume. "Ei, rîsei eu, e uşor să spui că eşti oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă şarpele de coadă..." Şi fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă nici un semn nu arăta că a înţeles ce aşteptam eu de la ea, adăugai cu ironie: "Cum, dar eşti firească, tu care îi înţelegi pe toţi fiindcă aşa sînt ei, nu văd de ce nu te-ai accepta şi pe tine!", tot gîndind: în fond te accepţi, plesneşti de trufie cînd eşti aşa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, aşa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră ieşire în lume! Nu e grav, acum sînt prevenit, pe viitor cînd vom ieşi mă despart de tine pe timpul cît va dura vizita, apoi ne reîntîlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă...
   "Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întîmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiţi pe Marmeladov! Nu te înţeleg, continuai, şi te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să vad pe cineva turburîndu-se şi acuzîndu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concreteţe." "Da, zise ea, dar au consecinţe, o, eu ştiu, simt..." "Păi sigur că au, zisei, dar ce poţi face? Ei, da, e ca şi cînd am avea dreptul să cerem şi să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalţi." (Trebuia atît de puţin, gîndii, ca totul să fie în ordine! şi nici acum nu trebuie mai mult, dar văd că nu-l faci, puţinul acesta, şi continui să-mi arăţi acest chip de bărbat care îmi stîrneşte repulsie!)
   Revenii însă asupra acestei gîndiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru şi anume o transfigurare, să revină Matilda de dinainte de căsătorie! dar cine se poate transfigura cînd asupra lui apasă masa brutală a unei realităţi sufleteşti în stăpînirea căreia este? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne ţine înlănţuiţi şi să elibereze ceea ce zace în noi încătuşat, acea simţire diafană, profundă şi pură care ne face să cădem aproape în perplexitate cînd învăluim cu privirea chipul iubit... Aveam o singură nedumerire: ce se întîmplase de fapt cu Matilda? Fiindcă una erau discuţiile noastre din care ieşeau scîntei (nu mă nelinişteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes să învingi o rezistenţă; în mod normal gîndim că astfel de rezistenţe nici n-ar trebui să existe, dar uite că oamenii le au, şi anume în chestiunile cele mai puerile) şi alta această schimbare care, nu mă înşelam, venea din adîncuri. Din primul şoc rămăsesem însă cu un fir de înţelepciune şi.îmi spusei că Matilda n-are altă treabă decît arhitectura ei şi, desigur, obiceiul de a-şi contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufleteşti. în loc să-mi spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se întîmplă mie, lucrurile astea n-au importanţă faţă de ceea ce ştim noi că simţim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină şi mortificată, cu toate că eu o acoperisem spunîndu-i că de fapt nu s-a întîmplat chiar nimic şi n-avea rost să se complacă în starea aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva? Ce e mai important decît asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. "Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ţi-am spus de la început cînd mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. Şi ţi-o spun şi pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sînt gata oricînd s-o părăsesc ia chemarea ta. Da' tu acum eşti departe de mine şi ai timp de pierdut exagerînd întîmplările unei vizite nereuşite, despre care nici măcar nu vrei să vorbeşti, să-ţi explici ţie, dacă mie nu crezi că mi-eşti datoare vreo explicaţie, ce anume ţi-a făcut rău, ce s-a întîmplat de fapt. Hai să mergem!"
   
   
   VIII
   
   "Numai că această stare n-o părăsi decît după vreo săptămînă, timp în care nu descoperii nimic şi văzui zilnic şi cu nelinişte chipul ei urîţit, de pe care fugise lumina de altădată. Şi dacă rămîne aşa? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar nu era, mînca zdravăn, cu poftă, şi tot aşa făcea şi dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca şi cînd nimic nu se petrecuse cu ea şi mă pomenii că un fior rece îmi strînse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel? Cîteva zile mă simţii ca şi cînd aşi fi avut în stomac un copil mort. Conversaţia cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecţi, şi cînd încercai să fac eu acest lucru relatîndu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, deşi nu era absentă, mă asculta cu atenţie. Nu ieşirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cunoştinţe, cînd nu stătea în bucătărie cu Ana şi pregătea masa. Alteori dădea drumul la radio, lua o carte şi se înfunda în fotoliu să citească, dar renunţa după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simţea obosită, se ducea să se culce.
   Spre sfîrşitul săptămînii o văzui la un moment dat în fotoliu cu oglinda în mînă (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atenţie minuţioasă şi îndelungă, se strîmba, se uita cînd foarte aproape, cînd de la distanţă, punea mîna pe nas, belea ochii... Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate scîrbită şi reflexivă... Cînd aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, şi spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe: "Arăt oribil!" Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis pereţilor şi se ridică din fotoliu, îmi arătă un spate care se îndepărtă leneş spre dormitor şi dispăru lăsînd uşa deschisă. Deci era adevărat, arăta aşa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd... Adică nu eu mă schimbasem... Şi simţii cum din nou fiinţa mea respira liber, fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar rîsul. Felul cum ea se privise în oglindă, aşi zice plictisită că era plictisită, fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca şi cînd ar fi fost o iapă bătrînă care se uită în golul cel mare al cîmpiei şi nu mai vroia nimic...Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii aşezată pe taburetul din faţa oglinzii de toaletă, cu un ruj în mînă. Şi-l dădu peste buze, se contemplă, îşi supse gura... Buzele reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenîndu-şi o gură de vampă... "Cum arată o curvă, zise, tu trebuie să ştii... Ai fost la curve, nu? Să nu minţi, toţi aţi fost..." Izbucnii în rîs. Vorbea tot aşa, tărăgănat, ca şi atunci cînd constatase că arăta oribil şi nu-i păsase, sau prea puţin. Tot aşa şi acum, puţin îi păsa dacă am fost sau nu la... "De ce rîzi?!" mă întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-şi facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o... Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se şteargă cu vată, pe care o înmuie într-o sticluţă, reuşind să se boroşcăiască pe obraz şi pe bărbie, enervîndu-se, o enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de rîs în toate acestea... Rîdeam fiindcă o iubeam, deşi o simţeam departe de mine, dar mi se părea că se trezise totuşi ceva în ea şi cine ştie, poate...
   Într-adevăr aşa se şi întîmplă, a doua zi dimineaţa cînd deschise ochii chipul ei se limpezi şi înflori sub un straniu sentiment de renaştere, uitîndu-se la mine? "Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee..." strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdicţie, apoi de stupoare, la telefon, cînd mă căuta la facultate şi ne auzeam vocile. Mă redescoperea? Vedea că exist? Descoperea că ea însăşi exista şi nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea şi de care era iubită? O uluia acest fapt?...
   Totuşi în săptămînile următoare descoperii că întoarcerea nu era totală, ca şi cînd ceea ce cîştigase înstrăinîndu-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeaşi casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunţe. Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, deşi foarte prudente acum, nu-i aduceau decît o exclamaţie scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pînă cînd într-o zi îmi spuse chiar mirată: "Parcă ai fi un moşneag care trăieşte din amintiri. Sîntem tineri, trăim în prezent... Nu pot să-i înţeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut şi de viitor, nu mai văd clipa de faţă, care singura e viaţă; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ţi-o faci. Şi de trăit cînd trăieşti?" "Sînt trei dimensiuni componente ale conştiinţei umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. Ne naştem şi asfinţim odată cu ele, nu numai bătrînii se gîndesc la trecut, nu numai tinerii la viitor şi nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viaţa noastră ar fi ca şi a lui, mîncare, ham, apă, somn, apoi iar mîncare, ham, apă şi din cînd în cînd bici, dacă l-ar vizita, trăgînd căruţa şi auzind nechezatul unei iepe,- cine ştie ce reverie de pe vremea cînd era armăsar." "Deci armăsarul are conştiinţă?" zise ea izbucnind în rîs cu o satisfacţie stupidă, pe care o au toţi cei Ce nu pot urmări pînă la capăt o idee, şi care cred că 
   te-au prins că a ta e falsă. "Calul şi tot ce există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Reţine numai cuvîntul <jugănit>, care ţi se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează." "Bine că eşti tu armăsar", rîse din nou Matilda şi părăsi brusc şi discuţia şi locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce. Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, şi cînd reuşea să se ferească şi să nu intre în jocul lor şi mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe şl se temea de ceva...
   Bine, îmi spusei, haideţi aşadar să trăim acest prezent. În duminica următoare făcurăm o vizită părinţilor mei, care bineînţeles că se supărară fiindcă nu-i anunţasem din timp să ne primească şi ei cu masa pregătită. De astă dată Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mîna pe mine, ba chiar la un moment dat îşi lăsă capul pe pieptul meu...
   Credea că o să fiu încîntat, eu sau părinţii mei? Puţin lipsi să nu mă scoată din pepeni şi scurtai vizita, crezînd că din pricina asta, că ne aflam la părinţii mei, vroia ca să arate că mă iubeşte aşa tare.
   Dar nu. Asta o ţinu cîteva săptămîni. Încercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, deşi pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îmbrăca şi ieşea la plimbare... dar plimbare îi oferisem şi eu cu o oră înainte. Şi nu zicea vino şi tu, dacă de plimbare era vorba. Ridicai din sprîncene: omul are chef să se plimbe singur, da, singur, şi să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultîndu-i vorbăria. Fireşte că începui să ies şi eu singur, fără să mă obosesc s-o invit. Primeam vizita cîte unui arhitect, cu soţia, fireşte. Matilda rîdea cu gura pînă la urechi de nu ştiu ce, şi după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca şi cînd eu aşi fi silit-o să rîdă astfel de te miri ce idioţenie spusă de musafiri.
   Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, crezînd că în mijlocul naturii o să dorească mai puţin să-mi arate cît mă iubeşte! Nici vorbă! Îi dădea înainte cu libia şi mi se agăţa de braţ împiedicîndu-mă să urc... "Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste! satură-te! Dar nu era aşa, nu era nimic demonstrativ în acest exces şi mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă? Devenii brutal în faţa acestei revărsări de tandreţe, încît după acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dînd cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic aşa extrinsecă... Treptat încetai să-i mai pîndesc reacţiile, ba chiar erau zile cînd nici nu mai ştiam dacă Matilda e veselă sau tristă... nu mai observai şi ce anume stare nouă luase locul celei sufocante, care la rîndul ei să dispară după un timp- şi să vie alta. Se instala, adică, între noi o anume nepăsare variabilă, asemeni zilelor şi anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea vieţui cu cineva în aceeaşi casă, atîţia amar de ani, cît durează o căsnicie activă (bătrîneţea e sfîrşitul ei...)
   Dar asta şi din pricină că la facultate începu să se întîmple ceva, evenimente senzaţionale, care mă surprinseră şi mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, şi nu mai aveam timp să despic firul în patru în relaţiile mele cu Matilda.
   
   
   IX
   
   Predasem pînă atunci liniştiţi, treceam şi noi, ca şi arhitecţii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tîrziu ca aparţinînd perioadei Matilda. Adică?
   Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd. Se referă la perioada de după revoluţia proletară, cînd vechii idoli şi mai ales vechii stăpîni devin obiectul de rîs al maselor, înfăţişaţi ca nişte paiaţe, în artă, filme, teatru, spectacole de circ şi de estradă. A dispărut aura în care erau învăluiţi, puterea, luxul, banul, şi ne apar acum aşa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculi, mărginiţi, caraghioşi. Numai că marii artişti făcuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea puţin, asta vroia să spună Marx, aura persista atît timp cît condiţiile sociale rămîneau neschimbate. Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se rîdea numai de vechii idoli, ci şi de cei noi. Cel puţin ea rîdea, şi la început n-o înţelesesem, pînă într-o zi cînd mă întorsei şi eu acasă în prada unei mari veselii.
   Mă încrucişasem în dimineaţa aceea pe culoarele facultăţii cu dentistul la care mă duceam de obicei cînd aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oraş, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură şi filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său după ce mă plomba, să trecem în revistă noutăţile, cu toate că salonul său era plin de clienţi în suferinţă. Dar ne şi împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărţi... "A, doctore, îl întîmpinai, salut..." În loc de răspuns el îmi zîmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărît şi protector şi mă strînse şi mă bătu uşor pe spinare, grăbit dar atent:
   "Cum merge?" mă întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în şir şi mă pomenisem că nu mai puteam mînca într-o parte. Pierdusem o măsea şi trebuise să-mi îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operaţie extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. "Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg şi sîmburi de măsline." El rîse cu poftă şi dispăru pe uşa pe care scria decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, deşi mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite şi mai ales fără să bată în uşă. "Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub." Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atenţie şi nu ştiu de ce parcă fumau toţi ca nişte turci, deşi nu erau toţi fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul îşi răsfoia nişte notiţe, ceilalţi se plimbau de colo pînă colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu ştiu ce aşteptau de nu-şi vedeau de orarul lor... Secretara deschise uşa şi ne anunţă: "domnul decan vă aşteaptă!" Aha! Asta era deci. Ieşirăm şi ne îndreptarăm spre decanat, intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întîmpinîndu-ne cu un surîs cordial, stătea dentistul Vaintrub.
   Se ridică în picioare şi dădu mîna cu noi toţi. Ni le cam zgudui pe-ale noastre... "Domnilor, ne spuse, sînt, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan... Luaţi loc... Sînt în măsură să vă spun că unele măsuri preced reforma învăţămîntului pe care partidul o pregăteşte. În iunie, cînd s-a produs actul naţionalizării, uzinele şi fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse de comunişti. În învăţămînt, în cadrul revoluţiei culturale, reforma învăţămîntului şi desigur mai ales a învăţămîntului superior trebuie şi ea pregătită în prealabil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filozofie şi combaterea energică a filozofiei idealiste. Pînă nu de mult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referinţă doar pentru curioşi. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează concepţia despre lume materialist-dialectică a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în ştiinţele economice şi sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an şi treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand..."
   Şi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi şi alţii... "Nu notaţi, zise el, deşi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afişate, iar cărţile le veţi găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării..." Şi tăcu. Apoi adăugă: "Domnule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale..."
   Veni şi arătă studenţilor, întrerupîndu-mă din cînd în cînd, că noul decan ştia filozofie. "În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica şi putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Continuaţi."
   Hegel răsturnat! Nu rîdeam cu gura pînă la urechi, cum făcea Matilda, dar rîdeam foarte tare în forul meu interior, văzînd cum un dentist îi amenda pe marii filozofi luînd drept literă de evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesităţi dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dinţii, îi plomba şi în cele din urmă le muta şi fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, şi asta era cu atît mai curios cu cît îl ştiam pasionat de marile sisteme de la Platon şi Aristotel, pînă la ontologia existenţială a lui Martin Heidegger. Această stranie şi rapidă transformare, care îl făcea în primul rînd antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întîmplase? Şi cînd? Cum îşi înăbuşise el ardoarea gîndirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă ideea că undeva în oraşul în care trăim cineva are aceleaşi preocupări ca şi noi, deşi meseria lui e alta şi că oricînd te puteai duce să-l vezi, şi el să te primească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură? Cum de renunţase şi la meseria lui şi la această pasiune şi acceptase să vină la noi şi să... Abia acasă deschisei şi eu fălcile şi rîsei cu gura pînă la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... "Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat?" "Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărţim numai de trecut rîzînd, ci intrăm şi în viitor tot rîzînd... însă de noi înşine..." Şi îi povestii întîlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub şi cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg şi sîmburi de măsline... "Se pregăteşte o reformă a învăţămîntului, continuai în timp ce mîncam flămînd. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă? Elevul şi studentul trebuiau oricum să înveţe? Bineînţeles! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci?!" "Cine ţi-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat? rîse Matilda mai tare parcă decît mine. Şeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?" "Nu, lipseşte de vreo două săptămîni, are o sciatică infecţioasă, care îl ţine la pat." "Hm! Aşa credeţi voi! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întîmpinat într-o zi la poarta universităţii de către... nu-ţi spun cine şi i s-a spus: din clipa asta dumneavoastră n-aveţi ce mai căuta aici." Mă posomorii, avînd într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet şi filozof i se luase catedra? "Chiar e adevărat?!" spusei. "Bineînţeles! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ţi spun."
   Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, deşi el mă susţinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine şi se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoşi, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în faţă fără nici o jenă, ştiau prea puţină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoaşteri limitate de o cenzură transcendentă, precum şi adaptarea la spaţiul romînesc a gîndirii spengleriene conform căreia culturile şi civilizaţiile sînt determinate de spaţiul geografic, dar avusesem grija din politeţă pentru marele poet şi om de cultură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem şi tăcere cînd vreun adept cu privirea sticlind de ignoranţă încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalţi, îmi arunca doar, din cînd în cînd, abia clipind din pleoapele lui palide şi transparente, cîte-o privire rece şi vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, şi nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese şef de catedră înainte de război şi la cursurile căruia învăţasem noi filozofie. Era un umanist blînd şi cu vastă cultură, moderat om de stînga, necompromis de vreo mişcare politică, ar fi fost cît se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămîni, titularul lipsea şi după spusele Matildei nu din motive de boală, şi nu se auzise nimic de o eventuală numire a profesorului N. "Poate că nu e adevărat!" îi spusei Matildei prins de nelinişte şi îndoieli. "Nu-ţi spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară îşi are originea în prelegerea lui de deschidere a cursurilor, cînd vorbind în introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei şi pe cine nu vrei, în afară de Marx şi marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap!" rîse Matilda sugerîndu-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu rîdea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Mă retrasei în biroul meu şi în timp ce îmi beam cafeaua şi Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era şefă evita să citească Scînteia în colectiv şi să comenteze articolul de fond, la orele opt dimineaţa, lăsa pe altcineva s-o facă şi dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o ţigare şi rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (şi încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofia), ci cine ştie ce obscur profesor secundar sau cine ştie ce ziarist gălăgios, cum se întîmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate şi pe deasupra om de ştiinţă agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puţoi care nu se jena să-l ia peste picior şi să-l înveţe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le accidente fără importanţă. "Chestia asta mi poate să rămînă aşa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii şi a învăţămîntului şi dacă nu reacţionăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm." "Ce vrei să faci?" mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, fireşte, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoştea dinainte. "Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze şi că noi îl vom susţine."
   Matilda lăsă ziarele, îşi aprinse şi ea o ţigare şi între noi se aşternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment: "Mai gîndeşte-te!" "M-aşi mai gîndi, îi răspunsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine ştie ce ginecolog sau inginer de poduri şi şosele, o să fie prea tîrziu." "Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începînd chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi." "Ce surpriză?' "De unde să ştiu eu? Tot ce ştiu e că trăim vremea surprizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxismul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie!" Avusese în glas tonalităţi necruţătoare, pe care i le auzeam pentru întîia oară şi tresării. "În cultură, îi răspunsei eU gînditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită opţiuni individuale." "În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (ÎŞÎ amintise cum rostise ea însăşi aceste cuvinte în ziua cînd mă mutasem la ea?), se cer opţiuni individuale. Poţi să faci o casă urîtă sau una frumoasă, asta are o mare importanţă pentru aspectul estetic al unui oraş. De ce e frumos Parisul? Fiindcă bulevardele şi casele lui au fost resistematizate în urma unei opţiuni a baronului Ilaussmann." "Bine, zisei, şi întrucît absenţa lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucureştiul să ia catedra unui vestit poet şi filozof? Era suficient un avertisment." "Şi de unde ştii că nu i s-a dat? Sînt patru luni de-atunci. Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas paşnic, discută cu el..."
   
   
   X
   
   Într-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi deschise el însuşi şi spre surpriza mea mă întîmpină cu un reproş: "în sfîrşit, zise, ai catadicsit şi dumneata să mă onorezi cu o vizită." "N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă deranjez neinvitat", îi răspunsei. "Uite că ai îndrăznit, zise el, şi îmi face mare plăcere. De cînd am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au şi părăsit, de unde pînă atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricît am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gîndirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmaţi Marele Prag, ţi-o spun cu majuscule. În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu nelinişte la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfăţişează împărtăşania sfîntului Jerome. Cei din jur, în special preotul îi întinde agresiv linguriţa cu o expresie neascunsă de satisfacţie că el e viu, gras şi sănătos în timp ce sfîntul va fi în curînd mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea rătăcită... nu mai e sfînt, ci un biet bătrîn muribund, întru totul în ghearele morţii neîndurătoare... Desfrînaţii, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne aşezam în fotolii, sînt mult mai bine pregătiţi, pe ei nu i-a exaltat această viaţă pe care au scuipat de-atîtea ori în toiul petrecerilor lor deşănţate, încît apariţia celei cu coasa şi cu rînjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de rîs descreierat şi un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură..."
   Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune şi mi se păru că niciodată nu-l văzusem atît de senin şi de spiritualizat. Rămaserăm cîtva timp tăcuţi. Aşadar eu eram ultimul care aflam şi foarte tîrziu că i se luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simţeam indignat. Chiar aşa, îl şi părăsiseră? Era adevărat, nu i se dăduse marelui poet şi filozof să bea, dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supliciu, existenţial care şi începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii şi al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrînaţilor? "Sper, dom'profesor, zisei, că nu sînteţi, adică nu vă simţiţi în postura lui Faust, care îşi regretă o tinereţe petrecută în asceză şi studiu (gîndind: v-ati bucurat de glorie, deşi aţi avut şi detractori care însă nu v-au turburat exaltările spiritului, v-aţi bucurat de onoruri, v-aţi căsătorit şi aveţi şi o fată şi după cîte am auzit soţia vă adoră şi acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tînăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfîrşit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poţi spune niciodată clipei: opreşte-te, sînt fericit, atîts timp cît Mefisto stă lîngă tine, să înmoaie braţul adversarului, ca să-l răpui tu cu uşurinţă". "Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri şi a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în acelaşi timp ştia că vremurile se schimbaseră, apăruseri Dumnezeu şi puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urmă." («Înţeleg, am gîndit, felul cum aţi fost dat afară de la catedra unde oficiaţi în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gîndiţi: Dumnezeu e mort! Şi să vedeţi o mare turburare în lume.») "Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, şi de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva şi de bucuriile victoriei. Forţa stă în noi înşine: dumneavoastră aţi şi semnat un pact încă din tinereţe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeţi la ele, să recitiţi acest pact şi să-l respectaţi. Cultura e o făclie care arde! N-o aruncaţi din mîini şi nu invidiaţi desfrînaţii..."
   Marele poet surîse şi o lumină se intensifică pe chipul lui. "Aşa mi-am spus şi eu, zise, o să stau acasă şi o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, şi a trăit încă o dată şi cu ce iluminări şi bucurii, toată viaţa lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizîndu-le. O singură îndoială mă nelinişteşte. Voi suporta izolarea, singurătatea? Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, cînd se simţea mai bine ieşea seara tîrziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la butonieră şi se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea şi ce făcea, fapt e că avea unde se duce şi că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sînt, pesemne, desorientaţi. Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bînd cucuta un bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sînt singur («ce curios, am gîndit, iată, şi el s-a gîndit la Socrate»), semnele pentru mine sînt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros şi esenţial care îl lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viaţa i se va scurge în singurătate, nu mai poate, nu mai are cum să înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă! Dar cum să mi se dea o revistă, cînd mi s-a luat o catedră?" "În paranteză fie spus, dom' profesor, zisei, de ce în prelegerea dumneavoastră la deschiderea cursurilor n-aţi pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discută în oraş despre asta şi nu în favoarea dumneavoastră..."
   Marele poet şi filozof nu răspunse îndată. În biroul în care ne aflam, căptuşit cu rafturi pline cu cărţi, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întîmplă adesea, aceleaşi trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeaţă de statuie îndelung şlefuită de impulsurile luminoase ale vieţii sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanţă, buzele subţiri nu mai exprimau ascuţimea rea a celor cu o astfel de conformaţie a gurii şi bărbiei în timp ce pe chipul fetei, deşi totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decît comunul: o fată oarecare, nici frumoasă, nici urîtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră şi îi transmise şi ei din bogăţia acestei tandreţi, care îi fu întoarsă, şi tatăl şi fiica semănară cu adevărat cîteva clipe, unul cu celălalt. Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de prezentări. Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul de cartofi, cu lapte şi unt, sau numai cu lapte... Şi puţin unt, dacă e proaspăt, aha, bine, dar şniţelul, îl vrea natur, sau cu ou şi parmezan... fără ou şi parmezan, fiindcă a mîncat două ouă dimineaţa..., dar salata de andive, cu puţină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată de andive cu maioneză...
   Fata ieşi, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă aşezai la loc în fotoliu. "Iată deci, continuă marele poet, că şi dumneata te-ai exprimat în aşa fel încît să sporeşti singurătatea mea." Rămăsei surprins. Cum mă exprimasem? Îi pusesem doar o întrebare... A, da, se discută în oraş, şi nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. "Vorbeşti ca şi cînd oraşul... hm! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pentru noi, filozofii... Am citit  demult şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decît ca pe un economist şi doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrinsecă analizei pe care o face societăţii capitaliste decît extrinsecă, pornind de la un concept, existenţa, după el, determină conştiinţa, ceea ce, dacă ne gîndim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină conştiinţa). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revoluţionare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pămînt de unde va izbucni revoluţia proletară, ignorînd, tocmai el, condiţiile istorice şi sociale în care trăieşte proletarul englez, şi anume într-un imperiu, într-o ţară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are nici un chef de revoluţie şi nici nu va avea vreodată, decît dacă o va face ea însăşi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros şi mai evoluat, acolo va izbucni revoluţia, a fost infirmată de revoluţia rusă, unde proletariatul era cel mai puţin numeros şi cel mai puţin evoluat. Ce ne dovedeşte acest lucru? În primul rînd că Rusia avea totuşi nevoie de o revoluţie şi a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revoluţionară mai eficace şi mai utopică pe care ruşii să şi-o însuşească. Şi-au însuşit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele şi le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură: poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu însemne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx şi marxism nu e posibil. Ca să justifice teoretic de ce revoluţia proletară a izbucnit tocmai în Rusia şi nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evoluţiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formînd deocamdată un lanţ puternic de contradicţii şi că revoluţia proletară, în aceste noi condiţii, a izbucnit acolo unde acest lanţ avea veriga cea mai slabă. Să admitem că nu se putea altfel şi că revoluţia a izbucnit acolo unde lanţul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitorului, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi? În noile condiţii de evoluţie spectaculoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micşora, vom trăi într-o lume de tehnicieni şi ingineri cu altă psihologie şi alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale şi economice, concluziile politice istorice şi filozofice vor fi însă altele, conceptul.: existenţa materială determină conştiinţa, va rămîne un adevăr controversabil ca atîtea alte mari adevăruri..." "Dom' profesor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă şi soarele se va răci, va deveni întîi roşietic, apoi galben şi înainte să se producă cu el un accident final în univers, viaţa pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întîmpla cu generaţia dumneavoastră şi a mea pînă să ajungă marxismul o doctrină limitată la sociologie şi economie. Ce facem însă pînă atunci? Sînteţi tînăr, abia aţi trecut de cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceţi la facultate! Nu vă costa nimic dacă stăruiaţi în prelegerea dumneavoastră şi asupra marxismului." "Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut şi altceva şi anume să stărui şi asupra leninismului." "Ei bine, puteaţi să faceţi şi acest lucru!" exclamai eu. "Tot nu era suficient, trebuia să afirm că şi Stalin şi-a adus icontribuţia în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!" "Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şi despre el. Eu l-am citit tot şi paginile în care e vorba de Troţki sînt pasionante. Nu-mi place Troţki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, şi el gîndea ca şi Stalin că toţi cei care aveau alte păreri decît ale lui trebuiesc suprimaţi. Măcar Stalin venea din Georgia şi pentru el dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Troţki colindase occidentul liberal şi Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci cînd să se gîndească ce lume nouă vroia să aducă el în Rusia şi în restul omenirii. Cînd spun «restul» am în vedere mărimea uriaşă a teritoriului în care revoluţia proletară trebuia declanşată şi ce influenţa va avea ea în lume. Nu e prima oară în istoria cînd o mare figură politică e pomenită în biserici şi şcoli. Nimeni nu v-ar fi înţeles greşit dacă o făceaţi." "N-ar fi fost de-ajuns" răspunse, uimindu-mă, marele poet şi filozof. "Nu înţeleg, dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit să faceţi?" "Ar fi trebuit pur şi simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul aceluiaşi referitor la revistele  şi  şi să combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărui conţinut nu-l cunoaşte nimeni..."
   Marele poet se opri şi se uită la mine surîzînd de tăcerea fără ieşire în care mă aruncase această desvăluire.
   "Mi s-au dat cele două broşuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmînat şi, colega, zice, iată obiectul prelegerii cu care veţi deschide cursurile. Vă declar în mod formal şi confidenţial că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. Şi dacă refuz? i-am replicat. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A închis şi ochii în timp ce îşi ridica sprîncenele şi îşi îndepărta braţele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus să semnez că am primit cele două broşuri, încît, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo aşa, de o simplă citare a numelui lui Marx, pe care l-aşi fi omis şi l-am omis dintr-o simplă neatenţie, trebuie să mărturisesc, dar n-avea importanţă, puteam intra în fondul chestiunii, pe larg, în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptînd în sinea mea, fără vreo desbatere de conştiinţă, orice risc. Fireşte că mă aşteptam şi la o sancţiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întîmpinat la poarta universităţii de un individ brutal, care să-mi notifice cu o duşmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i făcusem eu ăstuia? Ce-avea cu mine? Nu-l văzusem în viaţa mea şi nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trîntit de mine, era prea tînăr să fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla într-un mod şi mai brutal decît îmi vorbise acela mie spunînd: du-te în... la mîne-ta! Cine te-a trimis pe tine aici?
   Şi reproducînd această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacţie şi se opri din povestit. Îi plăcuse caloriferistul atît de mult încît ţinuse să-i repete populara noastră trimitere la origine? Era evident, bruta care îl întîmpinase şi îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof! Nu bănuia că acela fusese pus tot de caloriferist să formuleze exact gonirea din Universitate a poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, să protesteze, să ceară explicaţii etc. Dar brutal, la acest nivel al paznicilor şi nu, să zicem, în biroul rectorului neputincios. "Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînţeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul de şef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i aşa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e aşa grav să treci dintr-un post într-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se în-tîmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde îşi face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, a luat această hotărîre, hotărîrea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau şi rectorul primise un ordin de la forurile bucureştene ale învăţămîntului... "Nu ştiu, dom' profesor, mi-am încheiat şi eu vizita posomorît. Trebuie să vă întoarceţi la catedră. Oricum, noi vom reacţiona". "Care noi?" zise marele poet atent, dar fără să mă privească. "O să aflaţi!" "Bine, faceţi ce credeţi, dar dacă e să acţionaţi inutil şi în schimb să înfruntaţi doar riscurile, ar fi mai bine să nu acţionaţi." "E bine să ştim şi noi la ce ne putem aştepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînţeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm."
   
   
   XI
   
   Mă simţeam mult mai inflamat decît arătasem. N-aşi putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă îndemna să nu accept anomalia, căci aşa îmi părea situaţia care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui poet şi filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate şi n-are durată, condiţia să-l facem să dispară e să nu-l acceptăm şi mai ales să nu cedăm tentaţiei de a-l justifica, prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gîndire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi. Era un tînăr de vîrsta mea, numit la facultate odată cu mine şi cu care mă şi împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă... mai tîr-ziu, după moartea şi reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formulă avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări... Idealism? Agnosticism?... Da' de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existenţial. Plin de respect pentru marele poet şi filozof, acest tînăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, avînd darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe şeful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le ştia, deşi nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înţelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de" hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor... La el mă gîndii să mă duc îndată ce marele poet închise uşa în urma mea.
   Îi dădui un telefon, stătea departe de centru şi s-ar fi putut să nu-l găsesc acasă. "No, bădie, acasă eşti?" îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscîndu-i vocea la aparat. "Acasă mi-s, tu eşti, Petrini?" "Da, ce făceai?" "Citeam!" "Pot să te deranjez?" "Pentru un prieten, musai să laşi cititul, căci el este un om viu şi mişcătoriu, în timp ce cartea stă liniştită acolo unde o pui şi nu dă semne de supărare că o părăseşti. Vino! Mintenaş mă îmbrac şi ieşim la o preumblare." Vorbea adesea astfel, persiflîndu-i pe ardeleni, deşi era el însuşi ardelean, încercam şi eu acest limbaj cînd mă întîlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cărturarului neaoş ardelean cum făcea el, imitîndu-i de fapt gîndirea, şi bineînţeles că n-aveam nici un haz. Mai ştiam ceva, că Ion Micu (căci aşa îl chema, şi cînd se prezenta adăuga şi particula Klein iritîndu-i pe unii, căci ei credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocenţiu, şi cînd aflau că nu...) cînd folosea acest jargon era la el un semn că îşi păstra neatinsă şi ascunsă adevărata gîndire, pe care n-o expunea oricui, încît mă bucuram cînd vedeam că îl părăseşte pentru mine şi discută normal: semn de preţuire şi prietenie. Nu ştiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar simţeam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toţi universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-aşi fi pus-o, în acei ani cînd de pretutindeni răsăreau semne de întrebare? El era singurul liniştit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar şi cu cei bătrîni, care, foarte nervoşi, preferau să nu-i dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc... Era membru de partid, fost utecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-şi ia licenţa, fusese totuşi numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară... Lecţiile îi erau încărcate de glume pe care studenţii serioşi nu i le apreciau, în schimb rîdeau ceilalţi... Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Caragea) şi prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile uşoare (ceea ce era riguros exact.) Studenţii serioşi ridicaseră stilourile din caiete. "Să scriem asta?" întrebase unul posomorît, parcă indignat... Într-o zi venise de la Bucureşti în vizită în oraşul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învăţămîntul şi cultura. Că de ce nu ştim încă ruseşte? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toţi în aula universităţii. Ne citase la un moment dat în timpul conversaţiei libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc în ruseşte, apoi văzînd că nimeni nu l-a înţeles, ni-l tradusese în romîneasca lui nu atît stricată, cît marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc şi în acelaşi timp rusesc. "Dar dumneavoastră, cînd aveţi de gînd să învăţaţi romîneşte?" răspunsese atunci Ion Micu, creînd cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci liderul nu avusese în primele clipe replică: apoi se înfuriase. "Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mîndrii de drăcuşorul mic-burghez care zace în ei şi care îşi scoate corniţele ori de cîte ori e vorba de lucruri serioase." Ion Micu îi replicase: "în orice caz văd că şi dumneavoastră, gîndiţi prin sistemul de imagini care face parte din opiumul popoarelor: drăcuşor, corniţe... Or, noi, marxiştii, ştim că nu există draci şi nici fii de-ai lor, drăcuşori..." " Dumneata eşti marxist?"' îl întrerupsese liderul, ca şi cînd ar fi fost convins că are în faţă un impostor. Micu surîsese candid: "Da, ca şi dumneavoastră!"
   Îl găsii gata îmbrăcat să ieşim, totuşi, mai întîrziarăm, nu vroia să plece, se uită de cîte va ori discret la ceas şi nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gîndea la ceva, tăcut, şi pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toţi la un rendez-vous, cînd sîntern puşi să aşteptăm pe cineva care a depăşit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou şi mă întreba cîte ceva, eu îi răspundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit. Întru tîrziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în uşa apartamentului şi apăru Ivona, soţia lui, care intră în birou fără un surîs că îşi vedea soţul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese şi ea utecistă în ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întîmplase cu soţul ei. Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea şi asculta conversaţia fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, dar parcă tot timpul se gîndea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuşi gîndirea. Cînd deschidea gura, o făcea ca să-şi contrazică, în felul ei absent, soţul, sau să-i spună că are nişte telefoane de dat şi o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Cînd era prezentă, întîlnirea mea cu Micu era stricată. "Mi-ai dat telefon că vii, nu că întîrzii", zise Ion liniştit, fără reproş. "Am mai avut treabă", zice ea cu un glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că întîrzie. "Ai avut necazuri?'' "Nu!" "Eu ies cu Petrini să facem o plimbare." Mai tîrziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o iubea mai mult decît se putea bănui, iar ea nu-l mai iubea deloc cînd îl cunoscusem eu şi mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca şi acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atît de tare? O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (întrebarea populară "ce-o fi găsit la ea" ţi se punea îndată ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urîtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi. vocea puţin îngroşată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispreţ fără adresă precisă, o făceau net antipatică: dispreţ de ce? Al unei gîndiri adinci, al unei sensibilităţi deosebite? Nimic! Doar siguranţa de sine, vag stupidă, a omului comun... Şi totuşi, ea avea să-l părăsească în cele din urmă, fireşte pentru un altul, şi Ion să sufere mulţi ani, după aceea, deşi se recăsătorise el însuşi, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca şi el de literatură, de altă rasă decît Ivona, dar... fireşte, a apărut şi un dar, însă ceva mai tîrziu; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea timpului şi că Ion să nu iasă fără să-şi pună la gît un fular gros... într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un peşte... Dar despre istoria cu acest peşte o să mai am, poate, timp să vorbesc...
   Ion era un tip afectuos; în prietenie, cînd ne plimbam, de pildă, mă lua de braţ, lucru care mă jena. "Ioane, îi spusei degajîndu-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l părăsim!" "E prea tîrziu, răspunse el îndată, semn că ştia totul. E prea tîrziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Roşu Decebal, care prin numele lui a lăsat să se înţeleagă unde trebuie că e roşu şi în gîndire, iar cu prenumele că e un neaoş urmaş al marelui rege dac. Naţiunea, ne învaţă Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispărea, încît e nevoie încă de naţionalişti roşii ca domnul Decebal, ce-a înfrînt popoare multe, de jos şi de pe cal..."
   Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, deşi, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gîndirii nu ne duce spre decizii raţionale. Dar înţelesei că aprobase, în sinea lui, hotărîrea. Ai fi zis că, în ciuda ironiei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profesorul Roşu Decebal. Era firesc! Făceau parte din acelaşi partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară... Totuşi continuai: "Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă deranjează. În general, orice numire de acest gen a unor personalităţi politice, dar care au totuşi o cultură, în locul, să zicem, al unor titulari nu prea străluciţi şi mai ales compromişi în vechiul regim, în orice caz reacţionari făţişi, cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare poet şi filozof care are dificultăţi în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal." "Petrini, spuse el atunci sever, observînd pesemne că începusem să ridic vocea, revoluţia, ea însăşi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înălţător, deşi, cei lucizi ştiu că e o maladie, dar nu sîntem noi vinovaţi că am moştenit o societate bolnavă... în mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalităţii vechii societăţi ia cu sine pe toţi cei care nu acceptă să-şi însuşească noile principii. Nu există revoluţie paşnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sîngeroasă." "Există valori absolute, strigai eu, de care nici o revoluţie nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele." "Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi", răspunse el şi nu ştiu de ce, pronunţînd cuvîntul unii rîse. "Dar cum am putea să le cerem să se dezică de ei înşişi, de gîndirea lor liberă, de opera lor şi să pună în locul a toate acestea două broşuri, ale unui oarecare Jdanov? Ţie nu-ţi pasă, predai liniştit limba şi literatura romînă: nu eşti pus să vorbeşti studenţilor în locul lui Eminescu despre împărţirea lumii în două lagăre..." ,.Păun-Fincio", zise el sec. ..Ce e cu Păun-Fincio?" "În locul lui Eminescu. Şi Neculuţă." .,Ce e cu Neculuţă?" "Şi Cezar Bolliac". "Adică?" "Adică toţi ăştia în locul lui Eminescu," "Şi tu ai acceptat?" "N-am acceptat încă." "Dar ai de gînd să accepţi!" "Mda!" "De ce mda? Da sau nu! "Cred că da, dacă n-or să mă dea... afară" "Tocmai pe tine? De ce?  "Şi dacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul diavolului predînd pe Păun-Fincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!" "Am citat greşit: . Le voi preda studenţilor pe Neculuţă, dar prin gîndire îi voi determina să se ducă la Eminescu." "Tot e ridicol! N-ar fi mai bine să pleci?" "În zilele, noastre, rîse el, nimeni nu mai pleacă, eşti dat afară, dar să pleci tu singur, prin propria ta voinţă, nu se acceptă, aşa încît, reluă el după o pauză văzînd că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, că predau liniştit limba şi literatura romînă". Aşadar, gîndii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe! În lumina acestor revelaţii gîndul meu de a acţiona în apărarea marelui poet, pe lîngă că era net riscant, n-avea nici cea mai mică şansă de a ralia pe cineva. Dacă pînă şi acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora... şi mai ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea să protesteze. ..Totuşi, spusei brusc îndîrjit, eu voi protesta." ,.Dacă ai s-o faci, răspunse atunci Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apăra cînd vei fi tu însuti ameninţat." "De ce aşi fi eu însumi ameninţat? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat şi deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două lagăre (oribile cuvinte, cu puţin efort, de gîndire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) şi nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez."
   Se lăsă o tăcere. După cîţiva paşi, Ion Micu exclamă: de! Ca şi cînd poziţia mea ar fi semănat cu a acelui moşier al lui Rebreanu care îşi creează în faţa ţăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocînd acel răspuns dubitativ. Ajunsesem în centru şi paşii proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea oraşului nostru, braseria unde ne mai întîlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - îi plăcea cafea filtru, bea cîte două sau trei la rînd... Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece şi parcă într-adevăr şi ea mai bună decît în alte părţi.
   Ion Micu clipi iritat cînd văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colţ pe o canapea de trei persoane era ocupată. Îmi explicase şi de ce: acolo puteai discuta liniştit, erai păzit de pereţi din două părţi, nu se putea aşeza alături de tine unul cu urechile lungi... Dar ne întîmpină chelnerul care îi cunoştea preferinţele şi ne spuse că masa va fi imediat liberă, clienţii au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gînd s-o bea repede. Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne aşezăm undeva şi îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu înţelesesem, adică nu crezusem pînă atunci că în timp ce clienţi ca noi îşi beau liniştiţi cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea aşeza unul cu urechile lungi. "După ce îi recunoşti?" îl întrebasem pe Ion. "Nu achită nota", îmi răspunsese el. "Bine, dar cum îi recunoşti înainte de a achita nota?" "Au urechile lungi!" "Chiar?" "Da, deformare profesională." Rîsasem, dar aşteptînd să ni se elibereze masa, în timp ce "lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se şi aşezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi şi adusese o cafea, scosese un ziar şi sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi. "Ioane", zisei şi îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină. "Un tîmpit, zise el tare, e aşa de bou încît îşi închipuie că nu-l ia nimeni în seamă şi poate el să tragă cu urechea şi să-şi facă pe urmă liniştit raportul către şefi... N-o să afli nimic, bă, eşti aşa de prost că or să te dea afară, aşează-te şi tu lîngă alţii, eu vă cunosc din ilegalitate, sînteţi aceiaşi idioţi şi fără fler, cu toate că serviţi acum altă cauză... Du-te şi mă spune că ai fost mirosit de unul şi te-a înjurat...
   ...Trecurăm în sfîrşit la masa noastră şi chelnerul ne şi aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în ceşti... "Ar fi prea simplu", zise Ion. "Adică?" "Să te duci să predai copiilor abecedarul." "Şi de ce n-ar fi simplu?' "Lucrurile sînt mai complicate", rosti el sibilinic şi se ridică încet, ai fi zis ca un moşneag cu umerii încovoiaţi de atîta înţelepciune şi se îndepărtă şi dispăru după o perdea. Rămăsei singur cîteva minute şi mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsînd în urma lui ceaşca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă: era sau nu; era cel care o comandase un... Hm! gîndii, Ion exagerează, nu poate un om să-şi bea liniştit o cafea şi să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi că... I se vedea urechea răsucită spre noi, ei şi? Ce să facă la urma urmelor şi el cu urechile, să şi le taie, să bage un mototol de vată în ele, să şi le astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi că nu era un... "Lucrurile nu sînt atît complicate, cît complexe, spune prietenul meii revenind.  spune domnul Sartre şi are dreptate, uitînd însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poţi încă respira şi, cu cît cobori, cu atît aerul e mai împuţit, pentru ca jos de tot, în infern,  să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci şi îţi dai duhul. Or toată chestiunea e să supravieţuieşti!" "Nu te înţeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că  cu cît cobori mai jos, cu atît sînt mai străini de ele. În fond avem un regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i pasă oţelarului cutare că un mare poet şi filozof a fost înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune că filozofia lui are oarecare valoare? După acest oţelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el îşi vede de oţelul lui, participă la şedinţe unde are dreptul la cuvînt, îşi iubeşte nevasta şi copiii şi cînd ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc şi discută despre ale lor. Ştiu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învăţător într-o şcoală oarecare nu mă voi deosebi nici eu de ei şi mă voi simţi perfect."
   Ion sorbi din cafea şi îşi bulbucă ochii într-o parte, semn că gîndirea îi aluneca rapid şi trebuia să facă un efort să-i domine toate nuanţele. "Pentru că, zise el, ne aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atît de bine."
   
   
   XII
   
   Deodată ridicarăm amîndoi privirea şi văzurăm că lîngă masa noastră se oprise un pitic care ţinea un chibrit în mînă şi se uita la noi . Un cerşetor care da tîrcoale pe-aici, îl mai văzusem şi în alte dăţi. De cînd se oprise lîngă noi şi nu-l simţisem? Şi de ce tăcea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem? "Ce vrei, bă?" se răsti Ion , la el. Piticul lăsă să-i iasă din gît un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă şi surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare şi întinsese insistent chibritul înainte. "Nu-ţi dau nimic, cară-te de-aici", zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut îşi spori brusc zumzăitul în semn de protest şi o luă spre alte mese. ..L-am văzut în tramvai într-o dimineaţă, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon şi a înaintat printre pasageri fără mutra cretină pe care şi-o ia aici..." "Crezi că e un..." "Bineînţeles! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (caile oarecum depăşite de consecinţele războiului) o idee foarte interesantă. Masele vor pune stăpînire pe tot, au şi pus mîna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile şi staţiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice... Le mai rămîne, adaug eu, să pună mîna şi pe puterea politică şi marea putere financiară şi economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. Masele sînt sătule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplină şi adevărată, nu le interesează de pildă democraţia parlamentară, cu alegeri şi alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e că dispui de soarta altora. În alegeri vei obţine 99,80 la sută şi vei fi singurul partid care candidează. Liberalii burghezi sînt nişte imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sînt oprimate şi au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu această libertate? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însuşi guvernul îşi face de cap şi că trebuie să părăsească puterea. Ei şi? Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasă lor de agitaţia electorală (coşmarul liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament neputincios, iar majoritatea să propună preşedintelui republicii un guvern şi mai lamentabil, care poate intra în criză la nici trei luni după votul de încredere? Să faci să se încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice de adoraţie şi tu, ca un «părinte», să le dai pe hîrtie legi extrase din viziunile utopice ale umanităţii, şi în realitate să le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selecţionaţi dintre cei mai primitivi, mai cruzi şi mai fanatici şi să terorizezi aceste mase, să vii în întîmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate şi dominaţie, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crîcnire, iar în faţa plutonului de execuţie cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să trăieşti tu, "părintele" lor, care ai bifat în acea zi printre numele celor care trebuie să dispară şi pe al acestor revoluţionari puri, care cît au fost şefi nu pe puţini au trimis şi ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de substanţă a dorinţei lui Faust de a redeveni tînăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esenţial pe această lume, adică puterea, puterea deplină şi totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas însărcinată şi îşi îneacă progenitura într-un rîu. Iubire lamentabilă! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Să-ţi vinzi sufletul pentru atîta lucru denotă neînţelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a apariţiei vieţii pe pămînt în faimosul lanţ de amino-acizi care trebuia să ducă la apariţia bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune condiţii de existenţă, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi ameninţat, libertatea absolută faţă de ceilalţi, adică puterea deplină şi discreţionară asupra lor. Cum vei obţine aceasta? Cu ajutorul tot al lor, propunîndu-le un ţel măreţ, apoi biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat săvîrşind incredibile crime. Perioadele de democraţie sînt, pentru cine studiază bine istoria, nişte accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgîlţîit de furtuni, cuceriri şi tiranie. E drept că mulţi tirani şi cuceritori au sfîrşit pe eşafod, Hitler s-a împuşcat!"
   Se opri şi îşi turnă cafea în ceaşcă. "Sînt contradicţii în ceea ce îmi spui, îi zisei. Întîi o remarcă: adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în faţă. Pur şi simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apucîndu-l de coarne. Idiotul ăla nu ştia. Ei bine, nici unchiul n-a ţinut ca acela să afle, s-a şters liniştit cu şervetul, nu i-a spus nimic ca şi cînd acela nici n-ar fi existat şi a continuat să petreacă liniştit şi vesel. Totuşi se făcuse o tăcere de gheaţă, toţi se aşteptau ca el să reacţioneze şi să-l gîtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepseşte». Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîşnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mîntuirea?" "Da, îmi reluă Micu ideea, şi în timpul calvarului Isus se întunecă şi strigă:  "Un mare şef, continuai eu, primeşte şi el ceva în sensul unei scîntei divine; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului şi singura lui veghe e să nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redăruit-o şi de a îngenunchea pe alţii. Pe aceia într-adevăr îi stîrpeşte fără cruţare. Tiranii moderni, de care vorbeşti tu, nu au în ei această scînteie divină. Dacă e să continuăm analogia şi să ne întrebăm în ce consta totuşi puterea lor eu aşi afirma că sînt de acord cu tine că o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindcă..." "Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu văzînd că ezitam... N-o să spui că au pierdut contactul iniţial cu forţele divinităţii?!" "Ba chiar asta vroiam să spun..." "Că iau apoi contact cu forţele malefice?..." continuă el fără ironie. De aceea ţineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alţii, făcîndu-şi duşmani: nu era ironic cu mine, chiar cînd mă simţeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum se întîmplase acum; rămînea foarte grav şi reflecta profund la ceea ce îi spuneam, cînd ar fi putut atît de uşor să mă persifleze... "Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un coşmar, turbură somnul tiranilor şi chinuie printr-o infernală singurătate... Oricînd nişte oameni îndrăzneţi i-ar putea ucide ca pe nişte mizerabili descreieraţi ce sînt şi ei ştiu acest lucru. Iar masele sînt reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot oricînd revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate şi libertate." "Nu e convingător", zise el ridicîndu-se şi dispărînd iar.
   În timpul unor asemenea întreruperi mă gîndeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atît de des de la masă, sau eu care nu mă ridicam deloc, deşi nu beam mai puţin. Nu eram convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simţeam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, şi a apariţiei stranii a tiranilor totalitari care infirmau orice evoluţie în conştiinţe după două mii de ani de creştinism, două milenii în care martirii umanităţii suferiseră parcă zadarnic. Aveam sentimentul, presimţirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai tîrziu, cînd o apăsătoare experienţă avea să se adune în urma mea, şi după grele ameninţări, avea să ţîşnească gîndul: Era ticăloşilor. În ziua aceea îmi dădea tîrcoale, dar nu reuşeam să exprim decît naivităţi grave şi locuri comune. "Iuliu Cezar a fost un dictator divin?'' mă întrebă prietenul meu chiar înainte de a se reaşeza pe scaun în faţa mea. "Da, a fost!" "Şi totuşi a fost asasinat la idele lui marte. Da, şi eu cred că era atins de scînteia divină cînd se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, şi chiar şi ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocraţi ai senatului, cu toate că la auzul ştirii şi-au exprimat revolta, şi asasinii au trebuit să fugă. Brutus. Şi tu, Brutus?! s-a mirat el văzînd că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla şi Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie şi încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soţie şi chiar pe drum cineva a insistat să citească un mesaj şi să nu se ducă în dimineaţa aceea în senat. Ei şi? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspiraţia nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mişcare cu altă ocazie, deşi imprevizibilul psihologic putea să schimbe totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius şi Brutus au pierit şi ei de mîna lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ţi-au dat-o, fiindcă scînteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sînt libere şi să le ţină sub stare de vigilenţă. Acest lucru îl facem noi, comuniştii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sînt agitaţi de principiile binelui şi răului, care nu apar decît foarte rar în stare pură, nu ştii dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mîine sabia şi nu te va lovi şi, desigur, invers, duşmanul tău înverşunat te va salva cînd te aştepţi mai puţin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de spirit de echilibru şi că odată obţinut nu doreşte această permanenţă..." "Asta în primul rînd, continuai eu (în paranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertăţii, pentru a salva ideea, şi nu invers), să organizezi şi în toiul acestei organizări, ideea să se stingă: şi ce dacă moare cutare şef, lovit, să zicem, de duşmanii revoluţiei? Trebuie să institui teroarea asupra întregii ţări? se prăbuşeşte ideea! în al doilea rînd, nu sînt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez şi chiar de libertate în general, neavînd ce face cu ea, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpînite de porniri obscure de autoritate şi dominaţie. Aşa te-ai exprimat..." "Da, ripostă el deodată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net şi cinic, ştiu ce spun, şi eu fac parte din mase şi am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate şi dominaţie."
   Aici discuţia se opri brusc şi urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ţi-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte şi te întrebai ce mai puteai să faci! Cum să-l urneşti, să-l dai la o parte? El rosti totuşi, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă unul deasupra: "Acum comuniştii nu par necesari, zise el. Dar va veni timpul cînd viaţa fără ei va deveni imposibilă. Atunci vor fi căutaţi, se vor forma cozi interminabile la uşile birourilor lor, vor fi iubiţi şi respectaţi... Cine are urechi de auzit, să audă...
   Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese era foarte clar, mă gîndeam, dar nu înţelegeam nimic, încercai zadarnic să continuu spunîndu-i că şi eu fac parte din mase şi am trăit destul ca să le cunosc, n-am descoperit în psihologia părinţilor şi rudelor mele, a rudelor rudelor mele şi a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominaţie şi autoritate, în afara unor prejudecăţi curente, moştenite prin tradiţie; să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci de rîs, să nu te-arate cu degetul, chiar dacă e în joc ceva care ţie ţi se pare că ar fi fericirea; această fericire să fie în rîndul lumii eţetera, eţctera!... Cît priveşte faptul că n-ar avea ce face cu libertatea, n-am descoperit la nimeni o suferinţă în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjuraţi, huliţi, li s-a dorit pieirea şi s-au bucurat cînd Antonescu i-a scăpat de ei..."
   Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic: "De!" Şi goli paharul de bere, puse mîna pe noul filtru care ni se adusese, îşi turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se frigea), îşi aprinse o ţigare şi dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un rîs fărîmiţat, care nu ştiai cînd se va opri: "Să dea Marx să nu înţelegi prea tîrziu cuvintele mele!"
   
   
   XIII
   
   Am rămas posomorît. Tot nu înţelegeam... A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate şi dominaţie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese în glas un puternic accent de om care ştie multe şi nu vrea să spună... începea, pentru întîia oară, să mă irite... Dacă ştia, de ce nu-mi spunea? Ce să înţeleg eu din această aserţiune referitoare la mase, irelevantă pentru mine? Mama, în blîndeţea ei, folosea şi ea expresii dure cînd nu-i plăcea un om, de pildă cînd cineva făcea pe deşteptul... "Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de autoritate şi dominaţie pe care le transferă..." "Cui le transferă?" spusei. "Ai să afli!" "Şi de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că ştii?" "Am şi spus-o, dar n-ai fost atent." Şi se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuşi, foarte scrutător, dar şi cu simpatie. "Mărturisesc că n-am reţinut..." "Multe nu se reţin", zise el ca un avertisment şi tăcu, bîţîind însă distrat dintr-un picior şi strivind cu scîrbă ţigarea în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fumeze cel puţin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul şi, gînditor, duse o nouă ţigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. "Multe nu se reţin şi un anumit timp încă nu se vor reţine", repetă el şi văzîndu-i piciorul care nu înceta să tremure avui senzaţia netă că şi mintea îi bîzîia, ca un motor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce şoferul dispăruse în mă-sa, nu se ştie unde. "Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbeşti ca şi cînd capul tău a mai fost la un cur de mătuşă." El se gîndi o clipă: ,;Păi a mai fost, zise, în timp ce tu îl studiai liniştit pe Hegel, mătuşa asta mă croia cu gîrbaciul, să spun care sînt legăturile mele superioare, dar şi cele inferioare. Mătuşă a dracului! Dar şi eu, copil încăpăţînat: deşi îmi arătase probele, confruntîndu-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut şi nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunînd că nu ştiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam... In celulă mă gîndeam cîteodată şi la marele poet şi îmi spuneam: ce frumos sună să gîndeşti, cunoaşterea luciferică; splendidă metaforă! Dar cunoaşterea mea ce fel de cunoaştere era? Dar a individului de la Siguranţă? Relaţiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torţionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorît. «Aşi putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întîi la Sărata să faci instrucţie, şi Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curăţa în două săptămîni de furunculoză, cel puţin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întîia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă şi pe linia întîia sînt locuri unde mai ai şanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te ţin însă aici, dar cu o condiţie..» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemţii n-o cîştigaseră, se repliau strategic pe poziţii dinainte stabilite, dar oricît erau ele de stabilite şi anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, şi omul meu se grăbea şi el: ce-o să fie? Dacă nemţii pierd războiul?) A scos o hîrtie bătută la maşină şi mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranţă s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit eţetera! S-o scriu cu mîna mea şi s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile şi schingiuirile. »Bine«, zice. S-a ţinut de cuvînt şi după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat şi să cad în a altuia, care nu-şi punea el problema ce-o să fie si cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăştia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun cu mărturie împotriva lor, au depus alţii... Mătuşile, le-a venit şi lor rîndul s-o încaseze..."
   Mă uitam la el: totuşi scăpase teafăr, şi nu era prea voinic, gînd absurd, ca şi cînd ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat. "Ioane, zic, aşi fi studiat mai puţin liniştit pe Hegel dacă aşi fi ştiut că un student din generaţia mea e torturat în beciurile Siguranţei şi bineînţeles dacă aşi fi aflat şi de ce, dacă, adică, experienţele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atît de grave e pentru mine o enigmă şi nici acum nu te pot urmări. Nu te înţeleg! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troţki, şi Stalin e convingător cînd argumentează că acest menşevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revoluţiei permanente... Pe urmă tu mi-ai dat cărţi ceva mai puţin sumare decît opera lui Stalin şi nu numai că mi-ai temperat începutul de entuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am şi trezit ca dintr-o narcoză şi l-am văzut aşa cum îl vezi tu . Totuşi tu îl admiri, simt acest lucru şi nu-ţi înţeleg avertismentele. Îţi repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi facultatea şi a învăţa pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mîine, dar rămîn la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desfiinţată. În orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov." "Nu e «oarecare»", zise Micu ridicînd un deget. "Da, zic, care sînt operele lui filozofice?"' "Nu mai fi şi tu aşa de naiv! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încît, fără să ştiu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mîhnire pentru mine), sînt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvînt din discursul lui despre filozofie." "Şi tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea?" ridicai glasul indignat. "Nu te supune, dar fii în cunoştinţă de cauză. Ştii ce spune Napoleon:  Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucît ea curge dinspre lup şi nu invers?  Revenind la marele poet... D-aia nu ţin să apăr acum cunoaşterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învaţă că nimic nu e stabil pe această lume, şi că totul se află în continuă mişcare şi transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aştepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acţiona, cînd timpul nu e favorabil acţiunii..." "Da, dar aceste mişcări sînt largi şi durata lor nu se măsoară cu durata existenţei mele pe pamînt. Trebuie să acţionez!" "Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, şi crizele n-au o durată atît de lungă, încît să nu mai ai timp să participi la ele şi să le vezi sfîrşitul. În cincizeci de ani părinţii noştri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea şi căderea lui Hitler şi a Germaniei, dispariţia imperiului britanic, apariţia pe planetă a două uriaşe puteri, Statele Unite ale Americii şi Rusia şi în curînd China comunistă... Ruşii cel puţin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime şi distrugeri), o revoluţie, un război civil şi două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te repezi aşa să te duci să predai abecedarul? Nu e poziţia cea mai potrivită de pe care să înţelegi lumea în care trăieşti.'' "De ce nu? Spinoza a şlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pînă la sfîrşitul vieţii." "Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Şi pe urmă te-ai gîndit, soţia ta e membră de partid, o să fie de acord cu tine?" "Ei na! Nu m-am născut să mă ghidez în viaţă după dorinţele unei muieri!" "Eu nu zic să te ghidezi, dar gîndeşte-te totuşi! Ce te costă dacă te gîndeşti! Şi gîndirea nu înseamnă să-ţi spargi capul reflectînd în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întîmplă în jurul tău..." "Asta e bună, tocmai că sînt foarte atent la ceea ce se întîmplă în jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie însumi..."
   Mă oprii, se apropiase chelnerul. "Domnul Ionică, zise el , nu luaţi o gustare? Avem icre negre!" "Cum icre negre?! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveţi?" "Se mai găsesc! zise chelnerul ca şi cînd chiar se mai găseau. Nu le mănîncă bucureştenii pe toate, ne mai trimite şi nouă din cînd în cînd o cutie, două..." "O cutie, două?!" îl îngînă Ion. "Da, două, trei... nu prea se mănîncă, clientul se sperie de preţ... Nici icrele roşii nu se mănîncă, se usucă în vitrină..." "Şi cît costă?" "Alea roşii zece lei suta de grame..." "Nu, alea negre!" "Alea negre douăzeci şi cinci de lei!" "Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, preţul a patru fripturi.:." "Eu zic să luaţi, zise chelnerul, cît se mai dă la preţu-ăsta. Vă spun eu, cînd le-o simţi poporul gustul, să vedeţi cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi!" mai spuse el filozofic. "De ce să nu se găsească? zise Ion curios. Or să moară nisetrii?" "Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poţi să ştii ce-or să facă ai noştri cu ea cînd or afla ce preţ are la Paris sau la New York? N-aţi văzut cu peştele?" "Ce e cu peştele?" "Păi înainte erau pieţele pline cu peşte proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorîm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă!" "De ce e o problemă?'' "Cred că se vinde, dracu ştie, sînt ţări sărace în peşte, ne dau maşini pe el..." "Bine, dă-ne atunci icre negre", zise Ion.
   Ni se schimbă faţa de masă, murdărită de scrumul ţigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pîinea prăjită, unt şi lămîie. "Doriţi şi cîte-o ţuiculiţă? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers...'" Ne aduse ţuică şi apă minerală şi ne părăsi. "E un tip interesant, zise Ion, ştie multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blîndeţe şi nu pentru că ştie că eu sînt membru de partid. Şi l-a însuşit..."'
   Mîncam, ca să zic aşa, cu respect pentru icre şi cu gîndul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea... "Ce anume şi-a însuşit?" îl întrebai: "...A, domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noştri. Şi îmi place că ne vede la putere şi în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... într-o zi l-am întrebat pe domnu Jenică... Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e înţelegere... S-au înţeles la Yalta, aici e al meu, pînă aici, dincolo e al tău, cu condiţia să existe şi partidele comuniste. Dacă se încalcă înţelegerea, e război. Şi nu poate să fie? zic. Război? În nici un caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef de război? Poate altă generaţie, ehe, mai încolo. Trebuie timp şi pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace şi repede, n-ai auzit că lumea s-a şi împărţit în două lagăre? Ei şi? zice. Astea sînt vorbe! Credeţi că e după ei?... Un om inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decît alţii, care îşi închipuie că dacă au citit o sută de cărţi şi au bibliotecă în casă au monopolizat ei inteligenţa..." ..La cine te referi?"' "La mulţi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groază .Ne omoară, zice, sîntem totalmente descoperiţi. Se referea la americani, care au bombă atomică şi noi n-o avem, adică ruşii n-o au, că noi ăştialalţi..." "Păi avea dreptate, zic chiar aşa şi e, sîntem cu mîinile goale, goi puşcă. Ce mai putem face cu armamentul clasic şi cu o armată chiar puternică, în faţa unei singure bombe atomice?"
   Ion Micu mîncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea după expresia senină a chipului. "Nu numai puterea de care vorbeam, dar şi războiul e de origine divină, zise el aprinzîndu-şi o ţigare. Prin divinitate înţeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atenţie asupra speciei umane. Nu în sensul că şi în nişte întreucideri dintre tribul Bambu şi tribul Mambu vom descoperi voinţa divinităţii, deşi... N-ai observat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă? Nu ştim ce lege, dar îi vedem efectele: de pildă îndată după un război, se nasc mulţi copii de sex masculin; natura vrea să-şi recupereze pierderile. În general statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînţeles că pe un teritoriu mare al unei ţări) 49 de băieţi şi 51 de fete... Două fete deci rămîn nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele şi împart măritişul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsătoriile eşuate sînt şi ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanşeze datorită avantajului pe care una din părţi îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc milioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă." "Adică? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război?" "Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu ştim încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci cînd au făcut-o, la Hiroşima şi Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, americanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele... Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe ruşi şi zeii să le dea dreptate? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat şi n-au nici un chef să urmeze un Hitler-american, care nu există şi acum nici nu e posibil. Bineînţeles că bomba pe care o deţin ar putea să excite pe unii dintre ei, şi să apară în politica lor externă o anumită tendinţă de dominaţie asupra lumii. Asta e altceva... Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere, însă după cîte ştiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de cîţiva savanţi şi mijloace tehnice. Or, ruşii dispun şi de savanţi şi de mijloace tehnice, şi fabricarea bombei e la ei chestie de cîţiva ani, poate chiar mai puţin. Şi atunci folosirea ei de către una dintre părţi devine şi mai improbabilă, în afara cazului cînd forţele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămîne inexplicabile, dispariţia speciei umane de pe Terra. Să rămînă pe ea doar cîţiva troglodiţi de prin pădurile Africii sau Australiei. Dar această viziune catastrofică, apocaliptică, nu poate fi susţinută nici de forţele divine, deoarece specia umană deşi a dat în acest secol semne de degenerare, este încă şi pentru multă vreme o specie dinamică, în plin avînt şi departe de a-şi fi epuizat forţele creatoare. Era atomică abia începe şi cuceririle ştiinţei vor modifica şi politic faţa lumii. În bine, nu în rău. Stalin va muri şi el şi cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispărea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsînd locul unui comunism, pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. Într-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) şi altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale revoluţiei burgheze; africanul va trebui să-şi lepede repede belciugul din nas şi concepţia tribală, dacă poate fi numită concepţie, şi să cucerească ideea de naţiune şi de libertate, iar mulătrimea sud-americană să-şi tempereze carnavalurile şi să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea condiţiilor, care ne ţine astăzi înlănţuiţi (foamea, frigul, lipsa de locuinţe salubre), va slăbi treptat şi va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, e putredă, ea va supravieţui multă vreme, atîta timp cît comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două lumi, resemnîndu-se cu ideea că nici una dintre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia şi vor sfîrşi prin a depune eforturi comune pentru a feri civilizaţia noastră de pericole mult mai mari decît reprezintă pentru una capitalismul şi pentru alta comunismul?! Ăsta e însă secretul furnicarului uman şi după cum nu ştim de ce naşterile se reglează de la sine, tot aşa nu ştim care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinării lor şi cît de fatale sînt aceste legi şi pentru cine." "Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău şi credinţa că forţele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul renew, deşi nu sînt nepăsător faţă de cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, şi nu poate să te lase indiferent în forul tău interior argumentarea lui, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea şi legile sînt pentru toţi. Omul este liber în sine şi pentru sine şi singur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale, în faţa forţelor divine, toţi oamenii trebuie să fie liberi şi egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din naştere dreptul la creaţie spirituală şi la o moarte a efemerei sale vieţi. De ce ar fi ei prin urmare împărţiţi în caste, ca la orientali, oameni liberi şi paria, sau acum, în burghezi şi proletari? Nici una nici alta. Fiinţa umană care e împiedicată să ia cunoştinţă de sine rămîne doar în stadiul existenţei ei, cum rămîne şi un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, deşi se adaptează mediului şi construieşte ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revoluţie trebuie să declare deodată liberi pe toţi oamenii, altfel ce se revoluţionează? Cunoaşterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia cîştigat de conştiinţa noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înţeles că libertatea ar fi necesitatea înţeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept: burghezia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine şi pentru sine, el e determinat de conştiinţa sa de clasă. În general e determinat socialmente şi determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de fiinţe umane, adică burghezii răsturnaţi nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înţeleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sînt liberi chiar dacă o înţeleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimaţi şi nu aşa în general, clasa adică, ci concret, particular: ai fost burghez, la beci, săvîrşindu-se astfel o negare a înseşi idealurilor revoluţiei. Nu sînt naiv să cred că o revoluţie se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naşte ură şi împotrivire. Dar nu răspunzi declarînd ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stîrpind astfel fanatismul troglodiţilor, care îl urăsc pe filozof stăpîniţi de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt! Să admitem această formulare excesivă, şi consecinţele ei, o revoluţie trebuie să-i exproprieze pe expropriatori. Dar, odată actul împlinit, toţi oamenii trebuiesc consideraţi liberi de vechile determinări, chiar dacă în practica vieţii sociale cutare burghezi izolaţi ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a vechilor rînduieli. E necesară pentru asta ideea de dictatură? Ar însemna că ea se va institui nu asupra burghezilor, puţin numeroşi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieşte revoluţia, fiindcă burghezia singură nu poate «unelti»- practic nimic împotriva majorităţii cetăţenilor. Comuna din Paris a putut fi reprimată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al ţăranilor, ca să nu vorbesc de mica burghezie..." "Am înţeles, mă întrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules... Şi totuşi şi în 48 a fost verde, şi deşi paşoptiştii au cam eşuat, ideile au prins viaţă şi s-a născut Romînia modernă." "Da, dar cum? «Monstruoasa coaliţie» s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit..." "Pe spinarea ţăranilor, care în 1907 au arătat cît de necesară a fost coaliţia în chestiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte fără un ţel precis, să fie reprimat sîngeros, în genul Griviţei, să aştepte un moment istoric favorabil, să-şi cîştige restul populaţiei, să-şi definească mai clar ţelul şi abia atunci să facă revoluţie şi să-i pice în gură para mălăiaţă a puterii..." "Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-şi calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertăţile anterioare în loc să le lărgească şi..."
   Mă oprii. Ne enervaserăm amîndoi, simţeam că discuţia va degenera dacă nu încetam. De fapt şi degenerase cum se întîmplă totdeauna cînd într-o discuţie se sare peste idei şi perioade istorice şi un gînd intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu puteam renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om. Alungarea de la catedră a marelui poet însemna mai mult decît alungarea lui, un om care îşi împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opoziţie... Vroiam să înţeleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocaţia (un protest organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucît aşi fi fost ameninţat dacă m-aşi fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunoşti ameninţările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele care te pîndesc pe tine însuţi, în timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tăi şi în ţara ta. Îmi păsa prea puţin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere într-o imensă ţară, fusese numit de către Lenin copilul răsfăţat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare şi pretimpuriu, în ecuaţia luptei pentru putere mulţi ignoră murirea... Sentimentul meu profund era că o inexplicabilă sminteală îi stăpînea pe protagonişti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea începea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care ere această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toţi, zeiţa necruţătoare cu o sprînceană albă şi una neagră, în faţa căreia toţi trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră şi îşi riscaseră viaţa fiind negate de ei înşişi în faţa tribunalelor şi biata lor fulgurantă existenţă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros... Ei bine, care era această idee terifiantă pe care aceşti obsedaţi bizari nu îndrăzniseră s-o privească în faţă şi să-i sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeiţa în numele căreia ci înşişi îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialiştii revoluţionari (S.R.) şi pe menşevici... Asta era istoria, consumată demult, cînd eu, orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea sa se apropie de fiinţa mea intimă şi să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram şi nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troţki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... rîsese spunîndu-mi ceva de neînţeles...
   
   
   XIV
   
   Se făcuse tîrziu şi uitasem că Matilda mă aştepta la masă. Mă scuzai şi o luai spre ieşire; acolo, într-un colţ, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce priveşte grija Matildei pentru casă şi pentru ora mesei. Dimpotrivă, simţeam o furie împotriva ei cînd îndată după masă se ridica şi dracu ştie ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce aşi fi dorit să lase totul baltă şi să mai stăm împreună. Tot aşa mi se părea că suferă de mania curăţeniei. O cămaşă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puţin pînă seara, dacă ieşeam undeva după-masă mi-o arunca la coş şi îmi dădea alta, schimbîndu-mi ea însăşi butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atîta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în fiecare dimineaţă ("eşti profesor universitar, cum poţi să te duci la cursuri cu barba nerasă!") şi cu operaţia inversă a descălţatului şi desbrăcatului şi înfăşurarea într-un halat pe care tot ea mi-l făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cît durase divorţul, plimbări încărcate de farmec care se sfîrşeau acasă la mine în îmbrăţişări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în timpul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca şi adormea cu o carte în mînă după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunoştea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză şi nu suporta nici cea mai uşoară mîngîiere, chiar ideea că aşi putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat şi asta nu pentru că în timpul zilei aşi fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult şi aşi fi vrut să stau cu ea pînă în zori. Era amintirea fiinţei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel? Vroiam să-i regăsesc privirea albită, fascinată de apropierea mea? Sărutările nesfîrşite, spaimele care o cutreierau? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpăţînarea de a le stăpîni, nereuşind decît să le sporească, ochii aceia albiţi începuseră să se închidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi şoptea cutremurată, tu, tu... Eram convins că instinctul ei născocise somnul şi în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gîndeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înţeleg cum reuşise, şi ceea ce mă neliniştea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleaşi, totdeauna rele, dar mereu inventive; îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lîngă ea şi nu ştiu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram şi trupul meu se lipea într-o atracţie irezistibilă de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că şi Petrică îmi povestise că o păţise la fel... încît şovăii înainte de a vîrî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuşi formai numărul, îi auzii însă numaidecît glasul. "Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn?" "Nicidecum!" "M-ai aşteptat? E ceva grav, o să-ţi povestesc..." Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoşteam, era inutil să încerci să i-o urneşti. "Te iubesc, îi şoptii, noapte bună!" Şi închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună şi o invidiam şi în-cercam s-o imit: la tăcere, tăcere şi jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voinţă şi în realitate nici nu tăceam, fiindcă gîndul nu se desprindea de ea şi continuam să mă întreb ce avea, fără să reuşesc să găsesc un răspuns...
    Mă reîntorsei la masă, puţin detaşat de discuţie, aşa cum li se întîmplă tuturor bărbaţilor care în plină petrecere şi în largul lor, ai fi zis cei mai liberi şi fericiţi bărbaţi, cei mai siguri pe sine şi cei mai cinici în ceea ce priveşte femeile, primesc sau dau un telefon şi se întorc atît de schimbaţi încît nu-i mai recunoşti şi devin ţinta glumelor şi ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atît de băţoşi... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine rîdea de alţii, şi nimic nu-i mai descreţea fruntea, atît de pe altă lume arăta; şi nu mai stătea mult şi se căra... Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alţi ochi şi însăşi starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate şi mă domina gîndul: va să zică ea nu dormea, va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion şi să plec; dar alungai acest gînd, n-avea, îmi spusei, decît să mă aştepte, dacă chiar mă aştepta, şi mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, şi nu mîine, ce-o să fie cu mine, azi cînd simt că sînt eroul fiinţei mele conştiente, cînd concep că ceea ce gîndesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, şi nu mîine, cînd s-ar putea s-o iau de la cap, cu "dar dacă", şi "dacă totuşi", şi voinţa mea, cum spune Hamlet, să înceapă din pricina gîndirii de relaţie, de împrejurări, să şovăie şi să devin un laş. Astăzi pot eterniza în mine însumi curajul care m-ar feri de un lanţ de erori, suferinţe şi căderi: nemaiavînd în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare şi distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămîn nici clare, nici distincte), aşi putea fi alterat definitiv şi aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, aşi trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireşte, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chinei, cum am citit mai tîrziu, care din împărat a ajuns simplu cetăţean şi comuniştii, în loc să-l împuşte, l-au ,reeducat", făcîndu-l - credeau ei - să simtă că bucuria simplă de a împleti un coş sau de a confecţiona tălpi de papuci e mai mare decît aceea de a guverna China. Chestia asta o făcea şi Tolstoi, cînd şi cînd îl apuca cheful şi mai făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decît opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei şi-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat şi nu ca simplu cetăţean, fără doar şi poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu ştiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi şi aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arînd. Condiţia de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atît. Aratul lui rămînea un simplu sport, ca şi confecţionarea de ciubote. Ca simplu cetăţean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu socialmente, ci în sine, cînd datorită "reeducării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împleteşti un coş decît să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în libertate, concept pe care după Hegel nu-l găseşti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi rîs dacă noi romînii, lipsindu-l pe Mihai I de tron şi păstrîndu-l în ţară, l-am fi "reeducat" să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare şi distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar ştim că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de voinţă călăuzit de o senină pace interioară, indestructibilă.
   Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între noi risca să ne sugereze la amîndoi o ruptură. Deodată însă el zîmbi: "N-ai reţinut, zise el, fixîndu-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compromisului. Eu aşi zice că după  al lui Malraux vine acum  Ce vream să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în locul unui proces în care ai putea să pierzi." "Ce proces?" "De conştiinţă", răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. "Nu înţeleg, zisei, care ar fi datele procesului şi cine ar putea să cîştige împotriva mea." "Cealaltă parte, zise, a conştiinţei tale scindate." ..Conştiinţa omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compromisul la care recurge adesea în viaţă omul are alte explicaţii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însuşi substanţa aceea fină din care îşi va face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe care nu mi-o poate lua nimeni sînt cărţile. Mai am de citit cîţiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgîndu-mi gogoaşa sub formă de, fluture, şi să depun sămînţă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă şi cu un băţ ordinar gospodina să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vîrtelniţă. Puţin mă interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu..." "Ai greşit doar într-un singur punct, spuse el ridicîndu-se iarăşi. Şi care e esenţialul..."
   Şi rîse din nou în timp ce se îndepărta lăsîndu-mă singur. Braseria începuse să se umple de ceaţa fumului de tutun, dar şi de acea ceaţă care emană parcă din rumoarea vocilor, a rîsetelor, a fluidului existenţei care se intensifică într-un restaurant cînd ora se face tîrzie şi nimeni nu are încă de gînd să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cîntăreţi şi muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuţi ceva important, n-ai fi putut, toba şi talgerele şi solista te-ar fi împiedicat spărgmdu-ţi urechile. Aşadar putea schimba un gînd. Ce anume? Ce fel de gînduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? mă pomenii întrebîndu-mă. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei cărora le plăcea şi aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzaţia netă că citeşti o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie şi de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuşi glasul povestitorului, subliniind cuvîntul scris, sugestia adîncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza şi descripţia... Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiţia însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleş. Puteam distinge apoi şi indivizi infatuaţi care ţin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, deşi astfel nu exprimau decît marea nerozie, şi aceea nesărată, fiindcă există şi nerozii interesante, a întregii lor personalităţi, indivizi avînd de obicei un vocabular inacceptabil, frizînd nepoliteţea, tutuind oameni pe care abia îi cunoşteau, legîndu-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu ştiu ce, agitîndu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai să-i înjuri şi de mamă fără să-i clinteşti (eu însumi procedasem astfel cu unul şi, în loc să se indigneze, afişase o politeţe afectată, spunîndu-mi că buna-creştere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeaşi monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau să schimbe un gînd. Expresiile lor erau neliniştite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniştite în rochiile lor elegante, uitîndu-se doar rar în jur, cu un ochi absorbit şi cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care îşi iubeau bărbaţii şi nu mai vedeau nimic, nici în jur şi nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau şi plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întîrzia? În sfîrşit se întoarse şi îmi spuse că a trecut prin restaurant şi s-a întîlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi şi el cu un nou filtru. "Să vă fac cîte-un şniţel? zise el. Aşa subţire, cît foiţa de ceapă? a la domnul Micu?" "Eu nu mai mănînc nimic", zisei. "Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar aşi lua şniţel, am mîncat şi ieri... Domn Jenică, fă-mi un  ceru el ca şi cînd l-ar fi implorat, dînd din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din faţa lui îl va servi totuşi. "Gata, domnul Ionică, am înţeles, aşa înalt, cum vă place dumneavoastră..." "Într-o zi nu era el şi m-a servit un tîmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta zicea el că e chateaubriand..." ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sînt de-ăştia noi şi nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită şi el... Aşa a învăţat, să-l taie în felii..."
   "Punctul esenţial în care greşeşti, zise Ion Micu rezemîndu-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte şi ţigarea în mînă, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele plecate şi foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îţi aduce frunzele de dud, te ia în mînă grijulie, curăţă sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar şi numai dintr-atît, fiindcă fără curăţenie această simpatică gînganie ar muri) şi îţi pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poţi retrage să-ţi depeni firul. Nu cărţile sînt frunza de dud, cărţile nu-ţi hrănesc decît spiritul, frunza de dud rămîne s-o obţii. Ei, cum s-o obţii? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta pînă la ultimele consecinţe, e societatea, sînt ceilalţi... Ei pot decide că mătasea din gogoşi e un lux, şi, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învăţîndu-i pe ccpii abecedarul. încearcă! În acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l cîştigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul? Ce-ţi va spune conştiinţa ta nescindată? Întîi ai să descoperi că e scindată, şi anume între obiectiv şi subiectiv, şi al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ţi spun mai multe, fiindcă nici eu nu ştiu. Dar nu uita că ştiu totuşi ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ţi dau să citeşti un studiu al meu din care o să înţelegi mai bine ce gîndesc... în timp ce dacă vei rămîne la universitate... De ce te sperii tu aşa de universitate?... Să-ţi spun o anecdotă"...
   Tresării. Deşi ne cunoşteam de puţină vreme, observasem că spre sfîrşitul unei întîlniri Ion Micu încheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lăsînd o discuţie suspendată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa; să zic că nu înţelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înţelegeam eu, că discuţia mă depăşea. "Povesteşte, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă aşa sîntem noi romînii, chiar şi ardelenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discuţii şi o dăm pe anecdote." El rîse: "Căz doară nu e o anecdotă fără aplicăţiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un înţeles practic pentru discuţia noastră . Da, acum se exprima ca Marius Chicoş Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămînd  care tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de carne sîngerîndă, doar perpelită puţin pe deasupra, chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greaţă, şi printre înghiţituri îmi povesti anecdota.
   Îi plăcea mîncarea, era chiar gras pentru vîrsta pe care o avea şi privirea lui căpătă, înfulecînd, o fixitate de înfometat. Mînca fără pîine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul îşi combină hrana, în timp ce o felină sau un cîine era la o distanţă de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiţi, să zicem, cînd din una cînd din alta. Numai raţa ajunsese pe undeva pe aproape, fiindcă îşi vîra ciocul cînd în mîncare, cînd în apă.
   Iţic primeşte ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... Şi îl apucă groaza şi fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor... De ce, Iţic? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareşalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd şi eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenţie, pe urmă îi spune: ,.Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat aşa? Sînt mai multe posibilităţi... Să te trimită pe front, dar să rămîi şi în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie şi de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniţii. Dar hai să zicem că te trimite pe front. Şi aici sînt mai multe posibilităţi... Să te bage chiar pe linia întîia dar să te ţină şi ceva mai în spate. Ostaşul cînd luptă n-are şi el nevoie de mîncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine găteşte, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ţine socoteala cîţi mor, cîţi trăiesc? Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întîia. Şi aici sînt mai multe posibilităţi, ori mori, ori scapi... Cine îţi spune ţie că n-o să scapi? Dar hai să zicem că nu scapi... Şi aici sînt două posibilităţi, i-a mai spus rabi foarte hotărît. Poţi să mori sfîrtecat de o bombă, sau poţi să mori de un glonte şi să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa şi lopata... Aşa că du-te liniştit, nu mai fi aşa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie..."
   Fiindcă nu rîdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătăţit şi rîse el de astă dată cu gura pînă la urechi, cum nu-l mai auzisem, şi se făcu roşu, apoi liliachiu... Era mai degrabă efectul excitaţiei cărnii roşii pe care o trimisese în stomac decît al retrăirii anecdotei pe care o povestise. "Aşa şi tu cu universitatea, reluă apoi liniştit. De ce să pleci? Pînă acum nu s-a întîmplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întîmplat şi o să se întîmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sînt mai multe posibilităţi..." "Da, zisei, şi una finală pe care rabi n-a ignorat-o!" El rîse din nou, mai puţin excitat, dar mai îndelung, ca şi cînd ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aştepta şi pe mine printre atîtea posibilităţi. Ce-o fi fost de rîs aici?!
   Plătirăm şi plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărţi, cîţiva paşi împreună. Tăceam, dar el mă ţinea afectuos de braţ. Gîndeşte-te, parcă îmi spuneau paşii lui care nu se grăbeau şi strîngerea de braţ prietenească, apoi îmi spuse şi prin cuvinte acelaşi lucru, adăugînd: "Facultatea de a gîndi nu e neapărat sursa inacţiunii, nu putem să nu ne gîndim bine înainte de a întreprinde un gest care ne angajează destinul".
   
   
   XV
   
   Ce înseamnă însă a gîndi, adică a te gîndi? În actualul stadiu în care se afla gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea gîndului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerinţă fundamentală a fiinţei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieţii lui, adică fericirii la care năzuieşte. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiţi (şi nici nu sîntem!) fiindcă în legile care guvernează viaţa aceasta noţiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireşte, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simţeam înflorind, un sentiment de forţă, dar nu puteam să afirm că sînt fericit, nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gîndesc bine nu văd de pildă întrucît pierderea Matildei şi pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, deşi nu puteam concepe că aşi putea iubi mai tare pe altcineva sau aşi dori un loc mai bun în ierarhia învăţămîntului. Desigur, concepeam că acest sentiment de forţă, această înflorire a fiinţei mele puteau diminua cu anii, şi ajungînd în "toamna ideilor" n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată  Da, dar mai întîi că pînă atunci mai era, abia ieşeam din primăvară, şi în al doilea rînd mă simţeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere şi furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.
   Astfel că mergînd singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gîndi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuţia cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, "gîndindu-mă", mă simţeam şi mai întărit în ea. Nimeni nu ştie, în afară de noi înşine, de ce facem un anumit lucru. "Ştiu eu de ce, gîndii, mi-ajunge că am conştiinţa că ştiu, nu e nevoie să mai ştie şi alţii, nici măcar Matilda."
   Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea! Intrai în curte şi sunai. Nu ştiu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuşi, îmi spusei, să-mi iasă în întîmpinare şi să refacem clipele minunate ale primelor noastre întîlniri... Era ca şi cînd aşi fi uitat că am chei şi "să n-o fac să coboare de pomană". Îţi arăt eu ţie pomană! N-ai s-o poţi duce! Încearcă să nu deschizi! N-o sfătuiam în gînd pe Matilda să nu deschidă. Sînt momente cînd apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă! Dacă totuşi nu ne fac, înseamnă că sîntem iubiţi şi această certitudine reînnoită ne potoleşte... Dar Matilda nu deschise...
   Sunai a doua şi a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, ştiam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a oraşului şi a casei, întuneric total. Statui cîteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în faţa propriei mele porţi. Scosei cheile, intrai şi începui să urc scările. Intrai în hol. În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca şi cînd casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese şi lumina. Şi dacă, mă întrebai, aşi fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară pînă dimineaţa? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cînd... Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun... Nu se întîmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obişnui, totdeauna resimţeam despărţirea aceasta a ei de mine ca pe-un şoc... încît am regret adînc, care ţinu cel puţin trei clipe, mă ţintui locului, apoi mă smulsei şi intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou şi lumina care inundă suprafaţa lui încărcată de cărţi îmi alungă şocul, şi bucuria serilor mele petrecute în tovărăşia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră acelaşi lucru la lumina opaiţelor, a lumînărilor, a lămpilor cu petrol şi apoi a becului electric, îmi reveni întreagă şi plină, nealterată, mă desbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei uşa după mine şi începui să citesc. Era tîrziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenţilor, ici, colo, licăriri de admiraţie, aveam mai multă vervă, eram mai puţin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă măsurau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colţul gurii întrebîndu-se poate ce mi se întîmplase că astăzi eram mai puţin antipatic ca de obicei.
   Nu citii mult şi băgai mîna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului să scot cheile. Într-un sertar din dreapta îmi ţineam cele trei caiete groase. Într-unui îmi conspectam lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia să preceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar şi fără grabă, din pricina obstacolelor: aveam lacune mari în istoria descoperirilor ştiinţifice din ultima vreme, din fizică, biologie, medicină şi astronomie, îmi lipseau cărţile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mulţumi doar cu referiri despre ele... (La facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi desvălui în vreun fel gîndirea mea proprie, care totuşi începea să prindă contur în caietul meu...)
   Cînd mă aplecai, văzui jos un ciocan şi o şurubelniţă. Le ridicai mirat. Şurubelniţa avea vîrful îndoit... Mă uitai iar în jos: uşa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul şi lustrul din jurul broaştei stricate... Deschisei uşa şi trăsei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeaşi mînă furioasă. Cine făcuse asta? mă întrebai în timp ce simţeam cum urmele furiei celui care o făcuse năşteau în mine furia. Matilda! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo şi spărsese uşa... Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijenţa cu care fuseseră răsfoite, închise şi aruncate. Îi intuii starea de spirit, lipsa de respect, desamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, dispreţul pentru ceea ce găsise. Primul impuls fu să mă ridic şi să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului şi se uita la mine.
   "Nu te înfuria, zise, nu ţi-am distrus <opera>. Cu ironie, care i se lăbărţase peste chip ca o mască hidoasă. Mă holbai la ea cîteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Masca se întinse spre urechi şi-i desfăcu un rînjet care înţepeni sfidător, desfigurînd şi mai tare ceea ce ştiam eu că e Matilda. Sării în picioare şi, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală şi cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume. Începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se aşeză pe canapea şi din nou mă privi, neînţelegînd, cerîndu-mi parcă tot mie ajutor, să fie şters parcă ceea ce se întîmplase, să-i spun că nu era adevărat... în faţa acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atît de total încît avui şi eu sentimentul că altcineva fusese în încăpere, nu Matilda... Dar îndată îmi amintii... uşa sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ţi-am distrus "opera", ironia, dispreţul trivial... "Crezi că eu sînt Petrică? îi spusei liniştit şi sumbru, să-mi răsfoieşti rînjind caietele? Las la o parte spartul uşii, oi fi crezut că păstrez acolo cine ştie ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gîndit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să nu-mi arunci tu Caietele cu dispreţ şi să mai şi vii să... Ai uitat ce mi-ai spus în ziua cînd m-am mutat aici? Răspunde! Ai uitat?! Tot cu dispreţ, că între mine şi fetele lui Calcan nu e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, şi în clipa aceea am decis că nu trebuie să-ţi bagi nasul în lucrările mele şi de aceea le-am şi încuiat. Petrică îţi citea din versurile lui şi tu rîdeai. Ei, eu n-o să-ţi citesc din scrierile mele, ca să-ţi satisfac vulgarul apetit de a-ţi coborî bărbatul... Petrică era un poet bun, l-ai surpat interior cît aţi trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic... Puţin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea ce e comun am simţit-o din prima zi cînd m-am mutat la tine... Eu nu le dispreţuiesc pe fetele lui Calcan şi pot foarte bine să compar lecţiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu ştiai de doi ani de zile că, dincolo de toate astea, urmăream un ţel care nu era străin de ceea ce predam studenţilor, fiind în acelaşi timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul... Cu alte cuvinte, mă părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc şi fără asta, mi-am spus, nu fără desamăgire, fiindcă victoriile în spirit sînt turburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorşi acasă din cetate, unde sîntem sărbătoriţi. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos şi o filozofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor în faţa a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consecvent. Or, ea vine şi-mi sparge biroul şi mai îmi ia în derîdere şi «opera»-, cuvînt pe care îl pune rînjind între ghilimele..."
    Dar, perorînd, îndoiala mi se şi infiltrase în inimă încît tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că nu rînjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fuseseră răsfoite cu dispreţ, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s-o ţină pe obrazul lovit. Îşi plecase fruntea şi din cînd în cînd îşi strîngea genunchii ca şi cînd i-ar fi fost frig, se încheia învelindu-şi gîtul cu reverele pijamalei, ca şi cînd ar fi avut un şal. Şi cu coatele pe genunchi îşi ducea palma şi-şi ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovăţie cînd rostise cuvintele "nu ţi-am distrus opera?" Nu cumva dorind iertare, înţelegere, vrusese "s-o dea" pe glumă? Într-o clipă efracţia săvîrşită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea! Altfel n-ar fi pus mîna să-mi spargă biroul.
   Mă ridicai şi mă aşezai jos lîngă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. "Venisem, îmi şopti, să-ţi spun că sînt însărcinată... Şi răspunsul tău a fost să mă trimiţi jos, la pămînt... Te-am aşteptat toată seara să-ţi spun acest lucru. Astăzi vroiam să ţi-l spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ţi deschid..." "De ce n-ai vrut? De cînd ne-am căsătorit aşi putea să spun că chiar din acea clipă te-ai schimbat." "Nu m-am schimbat, sînt aceeaşi!" "Nu-i adevărat, nu eşti aşa, nu-ţi dai seama?" "Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă..." .,Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situaţie insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simţi acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simţeai pentru el şi pe care el a purtat-o pînă în pînzele albe..." "Singur spui că l-am surpat pe interior cît timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată. Aroganţa lui de sine mă făcea să-l lovesc ,să nu mai fie atat de ....""Ei ,da şi ai făcut-o pînă l-ai împins spre umilinţă .Ar fi trebuit să te bucuri ." "Păi mă bucuram, atunci am ţinut cel mai mult la el!" "Bine! şi ce n-a mers?
   Ea nu răspunse. Nu era prima oară cînd îi puneam această întrebare, şi nu era prima oară cînd răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese: "atunci ai apărut tu ". Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea şi Petrică? Aiurea! Cînd apărusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărîmăturile acelei vieţi? Şi nu cumva divorţul durase atît de mult din pricina indeciziei ei? Dar nu simţeam niciodată nici cea mai mică şovăială în timpul întîlnirilor noastre. Dar ştiu eu ce făcea, ce simţea, cînd rămînea singură? 
   
    
   XVI
   
   "În sfîrşit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importanţă. Să revenim la noi doi... Eşti sigură că ai rămas însărcinată?" (Mă avertizase cu zece zile în urmă că <s-ar putea>). "Da, sînt sigură", spuse foarte posomorîtă. "Bine, zisei eu atunci, ai făcut în aşa fel încît această ştire să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ţi-aşi fi dat-o ai fi inventat altceva decît spargerea biroului şi răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?" "M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine?"
   Începui să măsor încăperea în lung şi în lat. "Ei da, îi răspunsei, venea în contradicţie cu tot ceea ce eşti tu, care nu concepi că un cuvînt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte şi n-ai bănuit că pot avea o consecinţă, mai ales că ştiai bine ce spui. Erai de partea domnişoarelor Calcan, nu a mea. Vreţi toate să vă credeţi atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceţi pe lume copii. Şi în ultima vreme se constată că aduceţi mulţi. Dar multă lume nu înseamnă multă conştiinţă. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuţi sînt mai slabi... Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte-l, să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu trebuie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ţi-l iau, ca Rousseau, şi îl dau la un leagăn... Nu spun că aşi face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat şi l-a dat pe mîna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunoşti urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de nişte păstori, l-a detronat pe tat-său şi a început să trăiască cu maică-sa..."
   Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? Bineînţeles! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înţeles eram atunci departe de a-l bănui, cu atît mai mult cu cît o nobleţe bizară se aşternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atît de fulgerătoare violenţă, "Bine, zisei, şi acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi şi de ce ai stins lumina. Ştiai de ce sunam! Bănuiai ce sentimente mă stăpîneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregătit să ţi-o plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care îşi anunţă sosirea, intră în casă şi se aşează singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine şi e nerăbdător să te vadă, să te ia în braţe şi să te strîngă ca şi cînd te-ar fi regăsit după luni de aşteptare. Chiar aşa şi era. De cînd am venit aici la tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întîmplat cu tine... (şi coborîi în genunchi înaintea ei şi îi căutai privirea, care se întîlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, deşi camera era albă de lumina puternică a plafonierei). Ştii? S-a întîmplat ceva. M-am adaptat uşor, trebuie să recunosc, mi-am spus: aşa o fi, una e cînd trăieşti doar iubirea, şi cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart şi se întorc la casele lor şi dorm singuri, se scoală de dimineaţă singuri, îşi iau micul dejun singuri şi se duc apoi acolo unde muncesc. Şi alta e să trăieşti clipă cu clipă sub acelaşi acoperiş, între aceiaşi pereţi... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineţi de la începutul toamnei, cînd mă urcam la catedră şi în timp ce mă gîndeam la tine îmi începeam cursurile zîmbind enigmatic, aşa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, că am un antipatic surîs enigmatic... Bineînţeles! Fiindcă le vedeam pe toate cît erau de urîte!, şi apoi la orele unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de biroul ei: domnul Petrini, la telefon... crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decît entuziasmul sufletului, bucuria care ţîşneşte din el liberă, fără oprelişti de nici un fel, neînsoţită de nici un gînd reticent, de nici o urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment?... Înainte de orice cuvînt sufletul tău îşi elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în receptor era ca un strigăt... Avea puterea de a pătrunde adînc în suflet, era de încîntare extremă, de surpriză ca în faţa miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da da, exista, era el, îi recunoşteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adînci ale simţirii mele răscolite năvăleau asupra ţipătului şi îl înecau, vroiam să rămîn intact în cutiuţa în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adînc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decît această putere lăuntrică şi abisul, şi îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu ştim de fapt ce e acolo, peste capul şi voinţa mea... Ne vedeam apoi la prînz, şi spre seară îţi deschideam uşa la mine... Nu mai puteam! ne culcam cu faţa unul la celălalt şi tu îmi şopteai: hai să murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de cîte ori ne vedeam şi noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinaţi de noi înşine şi de vecinătatea morţii care, invocată, venea lîngă noi şi ne veghea parcă, prezenţă neputincioasă şi iluzorie, căci nu ne temeam de ea... Cu atît mai însetate ne erau apoi sărutările şi îmbrăţişările... Nu le acceptai decît împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obişnuiam şi nu m-am obişnuit nici pînă azi... implorîndu-mă... strigîndu-mă în şoaptă ca şi cînd aşi fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcînd dealurile să viu spre tine, printre dinozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu ştiu cum au zburat doi ani... Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii şi aşezîndu-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de cînd trăim împreună ca soţ şi soţie şi aşi putea aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atît de greu au trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam să le păstrez şi în acelaşi timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, cînd îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ţi-l voi dezvălui), tu veneai doar cu încîntătoarele tale povestiri din lumea în care te mişti gen Calcan, arhitecţi de toate soiurile şi nuanţele, şeii care de care mai demagogi şi efemeri, şefi noi, ieşiţi din îmbulzeala societăţii noastre care se răsturna şi printre care un om de soi era o mare minune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste povestiri la o parte, o mare tăcere se va aşterne între noi, ne vom culca iarăşi unul cu faţa spre celălalt şi ea îmi va şopti... hai să murim! îmi evitai privirea, ca şi cînd n-ai fi ştiut ce aşteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alţi ochi. Ochii ăştia nu ştiau ce făcuseşi tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeaşi gură care îmi şoptise atîta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai înainte telefon la facultate, să-ţi aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar cînd te-am căutat eu zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol cînd ţi-am imitat glasul... Matilda, ce faci tu? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o şedinţă, aşa că dacă întîrzii nu mă aştepta la masă! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 şi timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineaţa... De fapt era altă iubire, bună şi asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, deşi ai mai fost căsătorită şi eu nu, nu simţi că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeţi aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă şi într-o zi o să te uiţi la mine holbată şi o să te întrebi: cine mai e şi străinul ăsta?"... "Chiar aşa este, zise ea deodată, îmi eşti străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte."
   Rămăsei tăcut. Deci eram în întîrziere, cine ştie de cînd fusesem judecat, poate chiar de mult, şi găsit vinovat. Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă provocase, eu i-o dădusem şi ea căpătase confirmarea că nu se înşelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte! Cum, dar făcusem totul aproape în fiecare secundă a vieţii noastre în doi, în fiecare secundă îi pîndisem fiecare gest, fiecare intonaţie, fiecare înţeles al cuvintelor rostite, gata pregătit să-i răspund... Şi nu trecuse zi fără să schiţez, da, să schiţez, nu să duc pînă la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă. Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur. Încercasem în mod ridicul să întorc cu mîna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poţi întoarce înapoi un rîu al cărui curs ţi-a convenit un timp, clar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu şi curge dracului în altă parte... Cotitura asta o făcuse Matilda fără să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare tîrzia mea confesiune. Ce plăcut e totuşi cînd descoperi un adevăr!
   "Ar fi o prostie, îi spusei, să-ţi reproşez ceva. Fără să ştiu de ce şi de cînd nu mă mai iubeşti. Îţi sînt străin, străin îţi rămîn. Şi cu asta, basta. Consecinţele, ca şi în moarte, vor fi mai spectaculoase decît actul simplu al morţii. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care freamătă cînd cineva moare şi copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne despărţim şi eu o să găsesc alta încă şi mai minunată."
   Îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc. Mă ridicai şi trecui în spatele biroului. "Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum?'"
   În literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situaţia mea are de ales între cuvintele care s-au rostit şi sentimentele care nu-l puteau înşela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experienţă se duc spre ea, fără să-şi dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioşi rămîn pe loc bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea şi am primit lovitura. "Nu te apropia, mi-a strigat, şi te rog să pleci. Pleacă, mi-a şoptit apoi brusc exasperată, nu pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci..." Deodată căzu în genunchi şi izbucni într-un plîns repede reprimat, împreunîndu-şi mîinile... "Mă rog de tine să pleci, ah, o să mi-o plăteşti", şi se ridică şi se aruncă pe canapea ţipînd înăbuşit...
   Cum să plec? Nu pleci cînd eşti alungat. Trebuie să bei tot paharul şi, întărit de otrava lui înghiţită, să nu-ţi mai pese de cine ţi-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gînd să mi-l ofere, acest pahar, să-l înghit pînă la fund. Se ridică, străbătu holul, intră în dormitor şi după o clipă auzii cheia răsucindu-se cu hotărîre. Îşi închipuia (şi era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai şi ieşii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gîndesc, nu era atît de simplu ca plecarea mea de la universitate.
   Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gîndesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubeşte. Dar ideea rămîne, şi pe lîngă ea se furişară altele. Dacă nu mă mai iubeşte şi nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărţim. Bine, dar de ce? Era limpede că nu mă mai iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram acelaşi om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund şi nu eram un ins care nu ştia să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simţea una şi în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, nepăsare, dominaţie stupidă, iritare de stăpîn... Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte! Nu păreau cuvinte spuse la întîmplare. Erau rodul unei gîndiri anterioare acestei seri; cînd avusese ea această revelaţie? Şi din ce se născuse? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac şi nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca şi înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase punţile şi eu apoi zadarnic încercasem să ridic altele. Vrusese să trăiască "în prezent". Dar prezentul... Iată prezentul! Prezentul nu mai era nimic, fiindcă trecutul nostru de căsătoriţi, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să accept ca ea să taie punţile, să resping deci prezentul pe care mi-l oferea? Da, dar forţele ei în a şi-l impune fuseseră mai puternice, aşa este, îmi dau seama, m-a tîrît şi pe mine în această alunecare... Şi îmi veni un gînd liniştit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui. O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei ce devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai prezentul înseamnă viaţă. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăşi exclamase odată: blestemate idei! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde.
   Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei? Cînd vin din fiinţa ta (şi era cazul Matildei), şi nu vin dinafară, au o forţă aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le însoţeşte. Da, dar şi eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.
   Şi simţii bucuria că ea era însărcinată şi că despărţirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mîine şi nici pentru un viitor apropiat: nici o femeie nu deschide un divorţ fiind borţoasă. Copilul acela nu se putea naşte ilegitim... şi Ma-tilda, dacă ţinea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă în burtă, să-i facă o asemenea figură...
   
   
   
   PARTEA A PATRA
   
   
   I
   
   ...Astăzi m-a vizitat, apărătorul meu, fostul judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo? Într-un fel incredibil de simplu (îl chema Ştefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele şi prenumele său).
   Se întîmplă rar astfel de conjuncţii cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie şi nu mai e loc în conştiinţa lor pentru alte bucurii, ori sînt obsedaţi de probleme de existenţă, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce şi-au atins un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrietenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat... Da, neînsemnat azi, dar poţi să ştii ce devine mîine? Cine nu vede că în aceste timpuri neînsemnaţii străbat curbe uluitoare? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calităţi, dar aceste calităţi nu apar decît după ce e proiectat pe spirală, şi nu sînt de fapt calităţi, tot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era necesară pentru o poziţie însemnată. Aceşti doi virtuali prieteni ai mei au crezut că pot da şi ei lovitura petrecînd mii de ore lîngă un astfel de ins... Tocmai ei, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine şi Samain... De la o vreme ori de cîte ori ne dădeam o întîlnire, era prezent şi omul neînsemnat, prezenţă inexplicabilă la început pentru mine... Ce dracu căuta alături de noi? Văzînd că i se dă atîta atenţie, acest ins începu să prindă curaj şi să debiteze astfel de tîmpenii, încît nici măcar nu puteam să rîd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui şcolăreşti la rangul de sistem de gîndire, cu referiri la mari personalităţi şi filozofi, şi asta dura ceasuri întregi, încît după o astfel de întîlnire mă dureau oasele şi îmi pierea somnul, reacţie bizară a organismului chinuit. Într-o zi n-am mai putut înghiţi şi după plecarea individului i-am întrebat: "Ce găsiţi voi la idiotu`ăsta? "De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are multă intuiţie. Idioţenia e o armă, a adăugat cel la care ţineam eu cel mai mult. Şi el ştie s-o folosească... Cum, a reluat celălalt, e în tradiţia poporului romîn, preferă să pară prost, n-are probleme! Dar nu e!... Inteligenţa afişată e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl preţuiam eu cel mai mult şi aşi fi vrut să fim prieteni... Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu ştie că îi e propriu inteligenţei să nu se indigneze pe cel aşa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligenţă. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligenţă nu se expune. Şi şi-au apropiat capetele şi au început să vorbească între ei, ignorîndu-mă. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei înşişi, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cultivau. "Cu voi nu mai sînt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viaţa mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă." Şi m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a plăcut, dar n-au schiţat nici un gest să mă reţină. Abia după ce omul neînsemnat, universitar şi el, a devenit secretar cu agitaţia şi propaganda în comitetul judeţean de partid i-am înţeles, dar n-am înţeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel puţin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat pe amîndoi în plata şedinţelor purificatoare de mentalitate burgheză şi cosmopolitism în care au picat, şi n-a mişcat un deget cînd au fost daţi afară din universitate. Să-i citeşti pe Rimbaud, Verlaine şi Samain şi să afle asta chiar omul complexat că nu se putea delecta cu aceşti poeţi, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie şi nu de inteligenţă, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, ştia şi el că cei trei erau nişte "cosmopoliţi"'. N-ar fi fost mai bine să nu ştie? Mi-a părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de franceză la un liceu.
   Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu ştiam şi nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predînd pe Păun-Pincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu. Esenţial pentru mine era să ştiu-că nu făcea nici în faţa mea şi nici în lipsă elogiul omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întîmpla pe la ei pe la Filologie, eram încîntat şi liniştit că rămăsese acelaşi şi că totul trecea ca şi înainte prin flacăra ironiei lui necruţătoare, reviste de literatură, poeţi, romancieri, critici literari din oraşul nostru, dar şi din capitală. Ne întîlneam tot la acea braserie şi ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca acelaşi chateaubriand şi sorbea acelaşi număr de filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să bîţîie din picior, în ciuda faptului că noua lui soţie i le număra, acele filtre, cu reproş, că a băut nu ştiu cîte şi că îi ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrăşase între timp) şi cînd revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva!
   Pînă într-o zi cînd plimbîndu-mă singur prin oraş, văzui nişte afişe lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria negru pe roşu că în ziua cutare prof, univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferenţia despre (cu litere uriaşe): Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăliţului. Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoşiste elogiind, ameninţîndu-ne parcă, un soi de ţărani primitivi care purtau cu mîndrie tundre sure pe umeri şi cît erau ei de devotaţi partidului şi îi stîrpeau pe contrarevoluţionarii de prin munţi. Bineînţeles că "opera" lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mîinile tale ies roţi de vagoane, te salut, turnătorule, aşa şi pe dincolo, făcîndu-i să rîdă pînă şi pe cei care se temeau de el... O dăduse în bară cu acest elogiu şi trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvînt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de muncitorul care... aşa sînt oamenii, le merge gîndul aiurea...). Individul însuşi îţi amintea o combinaţie stranie între hienă şi porc născută din imaginaţia unui Wells, din Insula doctorului Moreau: nas şi gură într-adevăr porcine, de rîmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. "Asta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toţi cu ciomagul în piaţa oraşului." Cică ar fi ameninţat chiar pe cineva care îndrăsnise să-i spună că, din punct de vedere estetic, versurile lui... "Ah, ce-aş mai frînge eu gîtul la toţi esteticii ăştia... Sînteţi de-s neprincipialitate grasă" (vrusese să spună crasă!). Ei bine, si iată-l pe Ion Micu pe afiş, anunţat că va ţine o conferinţă... Şi ce timidă era formularea, adică nu pur şi simplu despre opera poetică a lui Amăicăliţului, ci doar unele aspecte (nu toate!) ale prelucrării folclorului în opera...
   Ce era cu el? Întîi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gîndit că nu se mai putea face nimic, era anunţat, conferinţa se va ţine. Bun! Şi ce-o să-mi spună el mie după aceea? Cum o să mai putem sta împreună la masă?
   Ne-am întîlnit totuşi şi nu mi-a fost uşor să-l întreb. Nu arăta bine şi avea pe chip o expresie de scîrbă şi plictiseală, dar şi un fel de sfidare posomorîtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intenţia să-i reproşeze ceva. Ei da, dar ce mai puteam să ne spunem? încît nu l-am cruţat. "De ce ai făcut chestia asta?" i-am spus pe neaşteptate: ce te-a făcut să te înjoseşti astfel? A început să clipească des, ca şi cînd i s-ar fi pus un reflector în ochi şi mi-a răspuns:  "Cum să te cred? Ce poate fi mai rău?" "Prefer să nu-ţi răspund. Ştii ce-a fost rău în viaţa mea. Rămîne, dacă mi-eşti prieten, să descoperi singur ce poate fi mai rău."
   Şaradă! Ce-a fost rău în viaţa lui! Desigur, m-am gîndit, faptul că a iubit o femeie şi ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine? Şi el o aştepta? Cu acea tipesă n-aşi fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferînd reveria ne-împlinirii, acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decît o capră sau o măgăriţă. Pentru a da peste cap repulsia, fiinţa umană ar trebui să aibă forţe gigantice. De aceea uneori preferă moartea decît să fie silită să stea în casă cu urîtul... Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întrucît avea asta vreo legătură cu Amăicăliţului?
   Pe urma deodată înţelesei: rău fusese în viaţa lui închisoarea şi mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bineînţeles! Fusese deci silit, ameninţat să ţină acea conferinţă? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la puşcărie dacă refuza? Cum să cred o asemenea năzbîtie? "Înţeleg, îi spusei, ai fost ameninţat că o să fii dat afară din universitate." "Pentru început", zise el. "Da, şi pe urmă?" "Pe urmă ţi se deschid toate posibilităţile, reuşi el să rîdă, dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sînt obligat să fac orice numai să nu fiu arestat şi bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalţi, dar de la ai mei n-aşi putea şi mi-aşi pierde convingerile. Şi fără ele aşi fi un om mort." "Două lucruri nu înţeleg, i-am spus, întîi de ce s-ar considera cineva un ora mort fiindcă şi-a pierdut convingerile? Poţi, pe baza însăşi a experienţei care te-a dus la pierderea lor, să capeţi altele, de pildă, în cazul de faţă să ajungi la convingerea că un comunism care înjoseşte omul silindu-l să ţină o conferinţă scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunismului". "Asta e, că eu aşi înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naşte ură, ca s-o poţi suporta, spiritul dă naştere antidotului care e total, urăşti nu numai pe torţionari, ci întreg sistemul. Nu mai poţi raţiona liniştit cînd ţi se îndoaie gîrbaciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capitalism nu mai pot din acelaşi motiv. Poate că alţii sînt mai tari, eu nu sînt." "Rămîne atunci chestiunea în sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspiraţii de om al cetăţii şi că le ignor pe cele ale concetăţenilor mei, sau n-aşi lua arma în mînă împreună cu alţii dacă libertăţile ei fundamentale ar fi ameninţate. Da, dar odată pericolul trecut, aşi lăsa altora plăcerea sau pasiunea de a face politică... şi cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. Şi mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru asta, se va considera ceva firesc să nu-ţi placă nici un fel de politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea." "Întîi, de convingerile mele politice, sînt legate şi alte convingeri, dacă nu chiar toate, şi aşi fi un om mort fiindcă n-aşi putea fi apolitic, îmi place politica, mă pasionează. Şi ştii ce li se întîmplă unor oameni cînd obiectul pasiunii lor dispare sau sînt respinşi, dacă nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viaţa n-ar mai fi pentru ei vreo scofală mare." "Aşadar, am încheiat eu, accepţi să te umileşti din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, şi tu ştii acest lucru, din moment ce constaţi în conştiinţa ta că nu e indestructibilă, cum să-ţi spun, faptul că poţi fi arestat pe nedrept nu te tulbură? N-ar trebui să raţionezi şi să-ţi pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar să fii arestat? Nu e suficient să ştii că e posibil?" "Întîi că, prin definiţie, răspunse Micu, pasiunile nu sînt obligatoriu nobile. Iubeşti o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ei şi? Poţi şi muri pentru ea. Aşa era, îl înţelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea şi care în mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal îşi pierduse din puritate, ca orice ideal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană şi timpul istoric, în cazul lui, ameninţarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, şi unde Amăicăliţului avea acces. Individul se plînsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) îşi bate joc de poezia revoluţionară, o ia în derîdere... Şi de-acolo de la Bucureşti din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reproşul aceluia că de ce n-am învăţat încă ruseşte întrebîndu-l cînd are de gînd să înveţe şi el romîneşte, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului... Putea fi şi mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol.  în timp ce scrisul rămîne acolo tipărit, spre distracţia generaţiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă cîteodată să te lase doar să ştii că poate veni şi asta, dacă, ei da, dacă îţi vei mai permite să-i dai replici dure, şi încă de faţă cu alţii... 
   
   
   II
   
   Era cam de o vîrstă cu mine, dar nu chiar atît de în vîrstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire şi pe chipul său lat, rotund ca o pîine ţărănească. Mă plimbam prin parc şi l-am văzut de departe, după mers şi apoi şi după surîsul larg care îi lumina chipul, că e un om în primul rînd comunicativ şi cu suflet încăpător, îşi permite să-şi arate bucuria care îl stăpînea, deşi privirea inteligentă dovedea că ştie că oamenii au treburile lor şi poate nu le arde de unul care părea să n-aibă nici una şi să fie extrem de încîntat şi de mulţumit de sine. Nu am decît foarte rar reacţii spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau greş. Mi-am încetinit paşii. El s-a uitat la mine drept şi i-a încetinit şi el. Am surîs. "Sînteţi vesel!, i-am spus. A surîs şi el, confirmînd, şi-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera că atunci cînd omul vorbeşte are nevoie de perspectivă să-şi pună, ca să zic aşa, interlocutorul în peisaj! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gîndea, nu-i ieşeau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) şi mi-a răspuns cu o uimire de sine şi cu o sinceritate în glas, ca şi cînd s-ar fi întîlnit cu un vechi prieten: "Păi dacă am scăpat de belea?" "Se vede, i-am spus, că aţi scăpat prin proprie voinţă." "Este foarte exact ceea ce spuneţi dumneavoastră!" mi-a răspuns ri-dicîndu-şi a uimire sprîncenele groase. "Exact! Prin proprie voinţă! Şi avu apoi un gest cu degetul, arătînd aleea: vă plimbaţi?" "Da." "Permiteţi, sînt, adică nu mai sînt judecătorul Ştefan Pop." "Mă numesc Petrini, i-am răspuns şi sînt adică nu mai sînt asistent universitar la Filozofie." Şi ne-am strîns scurt mîinile.
   Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o prudenţă şi cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amîndoi, în acele clipe, doi bărbaţi liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o situaţie limită care îl silea deodată să răspundă la o întrebare neaşteptată: ce era el, judecător care aplica legea, sau funcţionar subaltern, şi încă dintre cei umili, al unor şefi ai regiunii? Faptul care îl determinase să facă un act de voinţă şi să "scape de belea", cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întîmplă cîteodată cînd trecem cu uşurinţă peste lucruri grave în care sîntem implicaţi direct şi nu reacţionăm şi apoi dintr-odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea. Dimpotrivă, pînă atunci judecătorul Ştefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare şi putuse să aplice legea nestingherit şi senin. Bineînţeles că avusese şi el de judecat chiaburi sabotori şi gestionari hoţi. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, lui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovăţia inculpatului. nu simple susţineri ale autorităţilor locale, preluate papagaliceşte de procuror. Or, faptele arătau că chiaburul cu pricina îşi predase toate cotele, îşi lucrase pămîntul, plătise impozitele... Bineînţeles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere şi el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin însăşi această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea duşmani în sat care vroiau să-l înfunde. Nu ţine! Dovezi, fapte palpabile, martori nepărtinitori! Şi respingea acuzaţia şi îl achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se uita posomorît la judecător şi avea aerul că nu crede că verdictul acestuia va fi respectat şi i se va da drumul să plece acasă; Ştia el ce ştia! Şi dimpotrivă, condamnase un colectivist care furase porumb de pe cîmp şi îl apăra un şmecher de avocat cu Scînteia în buzunar, pe care cînd luase cuvîntul în apărare o tot agita, spunînd nu ştiu ce baliverne că are acolo dovada nevinovăţiei clientului său. Ce dovadă? Că, răspunsese pişicherul, în actul de acuzare se spune că furtul a avut loc pe data de şapte octombrie, or iată ce scrie în Scînteia pe data de întîi, aceeaşi lună, deci cu şapte zile înainte de comiterea infracţiunii în regiunea... (adică regiunea în care locuia inculpatul) strînsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafaţa însămînţată, în toate satele şi comunele. "Cum putuse, onorată instanţă, să fure clientul meu porumb de pe cîmp, argumentase avocatul triumfător, cînd practic demult se încheiase strîngerea lui?" Şi depusese foarte mîndru proba la dosar, Scînteia... "Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu căruţa îl furase, cum declară paznicii care l-au prins şi cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruţa încărcată. Sper că n-o să cereţi să fie adusă aici căruţa asta!" Uneori trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere sustrasă. Ce putea face? În orice caz nu-l condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămîni, fiindcă se mai uita şi la om, nu totdeauna înfăţişarea cuiva e irelevantă... Un unic caz senzaţional îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător, dar cuvîntul senzaţional nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzaţie, să fie adică adus sub toate aspectele la cunoştinţa publicului, ca să-şi merite numele. Or, nu se întîmplase nimic! Victima rămăsese şi victimă şi anonimă fiindcă, dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, apăruse o notiţă în ziarul regional, dar ce notiţă!... Cu asta însă se terminase şi cariera sa de judecător...
   Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvîrşit, auzise şi el de intervenţii brutale în mersul justiţiei, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri şi despre medici, cum îşi omoară pacienţii cu nepăsare, fiindcă bolnavul n-a ştiut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sînt şi adevărate aceste istorii? Sau dacă se găseşte un medic venal care nu-ţi face la timp injecţia salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical? Un locotenent de miliţie a descoperit într-o uzină incredibile matrapazlîcuri, le-a prins firul, a luat declaraţii zdrobitoare, a împins ancheta pînă în pînzele albe şi a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult şi e chemat în acea clădire unde sînt strînse într-o mînă sigură toate firele puterii. Şeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de miliţie, fireşte, cu avizul şefilor săi, maiori şi colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească şi să-l facă inatacabil. "Ascultă, mă boule, îi spuse acest şef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu?" "Da, ăsta e!"
   "Uite ce fac eu cu dosarul tău, mai zisese acel ştab şi începuse să smulgă din el filă cu filă şi să-l rupă astfel în bucăţi, pînă nu mai rămăsese nimic din preţioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minuţios dovedite. Şi acum, încheiase marele ştab, o să ţi se facă şi ţie un dosar..." Şi i se făcuse, fusese trimis în judecată şi condamnat... Cică ieşise după cîţiva ani din închisoare, dar cam sonat... Povestea mereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină. "Basme populare, răspunsese judecătorul cînd i se povestise acest caz... Şi eu lucrez în justiţie, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat... Sau să fie condamnat un ofiţer de miliţie pe baza unui dosar fabricat... Spune-mi judecătorii care s-au ocupat de acest caz şi o să-ţi dovedesc că nu există astfel de judecători fără conştiinţă."
   Ceea ce i se întîmplă însă lui însuşi era atît de simplu, de clar şi de brutal, încît scutură bine din cap ca să-şi vie în fire. Îi pică pe rol un caz banal de prostituţie. O femeie, de altfel măritată şi mama a trei copii, se dusese într-o noapte la miliţie şi declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el şi, deşi ea ţipase, nepăsător, şoferul întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci şi cinci de lei bacşiş. O duseseră undeva într-un bloc şi o violaseră. Răpitorii fură aduşi la miliţie, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forţa, petrecuseră împreună la restaurant, băuseră şi ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara şi responsabilul care de altfel o cunoştea bine pe femeie, era o veche clientă desmăţată a restaurantului. Fu convocat şoferul, care se miră şi el: cum, dar mergeau la braţ, femeia era veselă, glumea cu ei... Chelnerul şi responsabilul dădură şi ei declaraţii scrise că nu fusese vorba de nici o răpire... Anchetatorul întocmi dosarul şi îi dădu curs. Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori? "Condamnaţi-i de urgenţă, daţi-le pedepse grele, să-i mai stîrpim pe aceşti paraziţi care se ţin numai de chestii de-astea şi nu vor să muncească", rosti vocea imperios. "Da, răspunse judecătorul, numai că nu sînt vinovaţi, dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostituţie..." "Nu sînt vinovaţi?" îl întrerupse vocea sarcastic. "Nu, nu sînt!" "Să fie făcuţi vinovaţi!" "Pe ce temei?" "Pentru dumneata, tovarăşe judecător, parazitismul ar trebui încurajat?" "Nicidecum, dar nu pentru parazitism sînt ei trimişi în justiţie!" La care i se trînti telefonul.
   Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost şi ăsta care credea el că aşa se face justiţie în ţara romînească? Nu avu însă timp să fie multă vreme nedumerit. În aceeaşi zi apăru în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o notiţă, intitulată: "Pentru 25 de lei bacşiş. Şi începea astfel: "O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi opreşte. Femeia este împinsă înăuntru, şi în ciuda strigătelor ei, şoferul, impasibil, pentru 25 de lei bacşiş, porneşte maşina şi în loc să oprească la primul post de miliţie, îi ajută pe huligani şi-i duce la destinaţie, unde femeia este tîrîtă şi violată..." Şi încă două-trei fraze care anunţau că huliganii! au fost prinşi şi îşi vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cît mai severă, dar... să se termine şi cu obiceiul care îl poate face pe un şofer să fie părtaş la astfel de fapte odioase, numai să primească el un bacşiş gras...
   Judecătorul tresări; ca om al legii el ştia ce însemna într-un articol de presă cuvîntul părtaş. Era o asmuţire sa fie pedepsit şi şoferul. Şi într-adevăr aşa se şi întîmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica şi nu-l implica nici reclamanta, aceeaşi miliţie viră rapid, îl arestă şi îl puse sub acuzare, pentru complicitate la "viol în grup", deşi dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pîrîţii de bunăvoie, rămînînd ca tribunalul să judece şi să stabilească adevărul. ..Vă arăt eu vouă, gîndi judecătorul, ca să stîrpiţi bacşişul vreţi să condamnaţi un om pentru complicitate la un viol, şi acela inexistent!" Notiţa din ziar era semnată. Se gîndi să-i dea ziaristului un telefon şi să-i atragă atenţia că mersul justiţiei nu trebuie turburat, că după pronunţarea verdictului şi bineînţeles în cunoştinţă de cauză asupra dosarului, se putea scrie şi semnala opiniei publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare şi să se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte! Se răzgîndi însă, individul nu era, bineînţeles, un inocent, sau poate era un tîmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiaşi voci care îi dăduse şi lui un ordin telefonic. Numai că iarăşi nu avu prilejul "să le arate el lor" ce însemna să fii judecător: i se luă procesul şi i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, şapte şi zece celor doi şi cinci şoferului. "Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi de vinovăţie aţi putut să daţi un asemenea verdict?" "Sînt la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreţi, aruncaţi-vă un ochi." Şi-l aruncă; dispăruseră din el declaraţiile chelnerului şi ale responsabilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi şi scoteau din cauză şi pe şofer. Iar documentul anchetatorului de la miliţie fusese schimbat cu un altul. Şi toate acestea foarte rapid, în cîteva săptămîni şi sub starea de arest a acuzaţilor, cărora li se respinse cererea de a fi aduşi în instanţă martorii, chelnerul şi responsabilul.
   Judecătorul, deşi tînăr, înţelese un lucru mai profund, că nu convenea adică nimănui în Romînia să existe o lege care să-i silească pe paraziţi să muncească. Îi silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atîţia ani, o să li se dea drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întîi că procedeul era aberant, ce se întîmpla cu ceilalţi paraziţi care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce alţii, vinovaţi de acelaşi mod de viaţă, îşi văd mai departe de parazitismul lor şi în pedepsirea altora nu învaţă decît cum să se ferească mai bine. Şi pe urmă de ce să recurgi pentru asta la justiţie, al cărei simbol e cumpăna dreaptă şi nepărtinirea ochilor ei legaţi de jurămîntul de a respecta legile scrise? Şi al doilea, ce vină reală avea şoferul? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci şi cinci de lei bacşiş? Ce făcea acum soţia lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat şi acoperită de ruşine? Judecătorul se indignă şi îşi dădu demisia. Şi-o dăduse chiar atunci în ziua cînd îl întîlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea.
   Se înscrise în barou şi începu să practice avocatura. Nu se ştie pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid şi pe căi la fel de uimitoare ca şi una nedemnă), soţia şoferului îl căută şi îi spuse că ştie totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul şi cum în urma verdictului el şi-a dat demisia; îl ruga s-o ajute să-şi scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, într-o şedinţă în care organizaţia n-a votat pentru excludere, totuşi l-au exclus din ordin de sus şi el săracu nici n-a fost chemat să fie de faţă, l-au judecat în lipsă şi că s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaşte, bărbatul ei e un beţiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviţi pentru suma de două sute de lei, pe care aceştia după ce s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă n-aveau şi atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atîta, dar să se şi răzbune pe cei doi şi mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost violată. Violată?! a urlat el. Atunci hai la miliţie!...
   Ştefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obţinu după doi ani de insistenţe decît un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. Totuşi instanţa micşoră şoferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani îi şi făcuse, peste cîteva luni el fu eliberat şi repus în drepturi doar ca şofer, îl vizită de îndată pe fostul judecător, să-şi exprime recunoştinţa. Era un ins voinic, liniştit şi cu o expresie de o cinste ireproşabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poţi fi trăsnit fără să fi făcut nimic şi era acum puternic înarmat împotriva unor astfel de fatalităţi: adică să le consideri de-aici înainte ca făcînd parte din viaţă, aşa cum sînt bolile şi moartea, oamenii jucînd în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învîrteşti cum vrei... avea doar mulţumirea că nu pierduse stima colegilor lui şi că organizaţia de partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, cînd toată lumea ridica mîiniie şi era de acord cu tot felul de abuzuri...
   
   
   III 
   
   După întîlnirea din parc începui să mă văd cu fostul judecător regulat, şi anume sîmbătă seara, şi totdeauna la el acasă, unde în faţa televizorului şi la un pahar de vin precedat de sendviciuri, pe care ni le servea soţia lui, vedeam seriale englezeşti sau americane, ca ne distrau cum nu se mai poate, şi apoi începeam să trecem în revistă viaţa oraşului şi a persoanelor şi personalităţilor care constituie totdeauna pentru oameni - şi constituia şi pentru noi - subiect inepuizabil de uimire, surpriză şi reflecţie... Sînt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu şi serialele. Îmi amintesc de Simon Templar. ..Sfîntul", cum i se spunea, care prin tradiţie englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul şi inteligenţa, de un altul cu o tipesă care ştia carate şi îşi culca cu repeziciune şi fără greş adversarii... Acum nu mai ştiu ce urmează... Şi aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo care scoteau ţipete înalte ori de cîte ori Saimon sau tipesa care ştia carate trimitea nu unul, ci cîte doi-trei "bandiţi" la pămînt. Ei erau încă mici, nu ştiau să citească subtitlurile, dar înţelegeau aşa, în linii mari, că ceea ce se mişca pe ecran era împărţit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie şi prietenul ei şi restul bandiţi.
   Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic şi sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfîrşesc prin a se şterge. Dar apare regretul sfîşietor cînd îi vedem pe alţii trăind în armonie şi sufletul parcă ni se sbate ca într-un sac tolstoian în care e vîrît Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atît de indestructibil legată şi de mama care i-a făcut încît vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gîndul eşecului de care ei îţi amintesc, prin inocenţa lor, mai rău decît prezenţa mamei, însuşi eşecul... Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stîlp de susţinere, ci şi întreaga lor viaţă, şi mai ales atunci cînd această viaţă nu e fadă sau exemplară. Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreaţă femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo şi-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, funcţionar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi s-a stabilit undeva în sudul Franţei. Trăia cu o altă femeie, nu pentru că nu-şi iubise soţia, ci dimpotrivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase şi se scîrbise de refuzurile ei pline de fumuri şi dispreţ şi, 
   în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toţi şi aproape că nu-i mai revăzuse decît în cazuri de boală şi de moarte. Le trimitea doar bani. Îl iubeam pe acest francez pasionat şi dur din a cărui natură ieşiseră şi copii slăbănogi, unul chiar înnebunise (ăsta trebuie să fi semănat cu frigida de maică-sa), dar şi furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea soţiei, căci şi el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrăţişarea şi iubirea care ţîşnesc direct şi pasionat, sensibilă doar la asiduităţile ipocrite, mărunţele, delicate şi plăpînde ale unui Sainte-Beuve, cu care îşi dăduse multă vreme întîlniri la biserică, după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit foarte tare pe poet, care venise cast şi aproape încă adolescent în căsătorie. Ca şi tatăl său însă, găsi şi fu găsit şi el de alta, care îl iubi pînă la moarte... Şi eu am fost găsit de alta, dar...
   
   
   IV
   
   ― Ciceo! strigai cînd îl văzui intrînd în celula mea, ai venit?
   ― Da, zise, şi îţi aduc veşti bune...
   ― Veşti bune, zisei eu dibuind, bineînţeles în limitele destinului meu...
   Ciceo nu răspunse, dar îşi păstră o expresie care parcă vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se aşeză alături de mine pe pat şi îmi puse mîna pe spinare. Îi simţii palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strînse îndelung, în mîna stîngă ţinea o sacoşă.
   ― Ţi-am adus de toate, zise, nevastă-mea îţi urează poftă bună.
   Îi spusei că îi mulţumesc şi scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, şuncă, plăcinte cu brînză încă fierbinţi, din care şi începui să mănînc cu poftă mare, cîrnaţi afumaţi, care n-aveau nevoie să fie prăjiţi şi franzele albe şi moi. Friptura şi şunca erau tăiate în tranşe subţiri, nu puteam să păstrez un cuţit în celulă.
   ― Arăţi bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care şi-au formulat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău.
   ― Adică? îl întrebai fără să tresar şi nu prea curios. Trăiam sub stăpînirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. Nu mă gîndeam şi nu făceam altceva dccît să scriu, bucurie care se prelungea şi cînd mă opream ca să mănînc şi să dorm. Niciodată în viaţă nu mă angajasem într-o acţiune în care spiritul să fie solicitat atît de total. Poate, gîndeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit şi să scriu o carte. De mult conştiinţa colectivă s-a angajat atît de tare în cultură şi creaţie, încît aceste două forme de viaţă au intrat în legile statistice. E tot atît de fatal să scrii o carte cum sînt şi celelalte fenomene ale existenţei, naşterile, morţile, accidentele şi pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunoştinţă de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întîi la vechii greci. Şi adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit înzestrat, a trăit şaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a aşezat la masă, a început să scrie, în trei luni a terminat cartea (admirabilă!) şi îndată după aceea a murit. De ce m-aşi speria eu? Gîndul morţii era înghesuit undeva la periferia conştiinţei şi, cînd mi se întîmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet: dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se grăbea nici el, ştiam de ce, din pricina sentinţei pe care urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element de sugestie este pentru condamnat un element de şoc, cu toate că acest element nu aduce nimic nou.
   ― Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuiţia pe care o au ei, foarte experimentaţi cum sînt, că judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că aşa va fi, şi am întrebat avocaţi foarte diferiţi, care nu se cunosc între ei.
   ― Astfel se formează o opinie de care toată lumea începe să fie sigură, ca să fie desminţită apoi de faptul brutal al legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii. Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuţi să-mi termin cartea.
   ― Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obţine o nouă amînare. O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaşte. Vrei cumva să te bage în spital?
   ― Nu, zisei hotărît, acolo nu e linişte, n-aşi putea să scriu. E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la maşină şi adu-mi-l îndărăt. Îmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... Ştii tu! Un băiat bun, numit Nozinan...
   ― Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu-ţi-l dau!
   ― De ce?! spusei mirat. 
   ― Poate că legea aceea la care te referi tu îţi va fi favorabilă. Şi atunci n-o să mai ai nevoie de el. 
   ― Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întîrzie pînă în ultimul moment să-şi spargă fiola ascunsă în gingie, zicînd că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzînd eşafodul, cu infamul miros de sînge care umplea aerul, începe să vomite şi fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întîmple un astfel de accident, mi-e cu neputinţă să accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă întreba mai mult! E bine să-l am la mine din timp şi îţi promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul.
    Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă nelinişte, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vîrî mîna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. Îi spusei că mă simt perfect liniştit şi echilibrat, dorm bine, nu am coşmaruri, mănînc, după cum a văzut, cu poftă.
   ― Ai încredere, Ciceo!
   ― Bine, se hotărî el.
   Şi îmi întinse flaconul, pe care îl vîrîi sub pătura peticită şi aspră.
   ― Sper să nu mă percheziţioneze, mai spusei, deşi directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită şi s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l confişte, sau cel puţin aşa mi s-a părut, dar a renunţat după ce l-a răsfoit vreun sfert de oră. "Eşti scriitor? m-a întrebat. "Da", i-am răspuns. "Ai mai publicat ceva?" "Bineînţeles" i-am răspuns, ştiind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui? Ciceo, reluai după cîteva clipe, ştii, acum poţi să-mi povesteşti totul despre ea. Ştii la ce mă refer!
   ― Nu, zise el hotărît, altă dată. 
   Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu turburat.
   ― Nu, confirmă el, stai liniştit.
   ― Poate că realitatea să fie mai uşor de suportat decît imaginaţia. Te-ai gîndit?
   ― Da, pînă la un punct realitatea e mai puţin rea decît imaginaiţia . Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire sînt mai rele tocmai pentru că ea e prima ,ceea ce imaginaţia nu poate inventa.
   ― Aşa deci! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire... Nu mă mai iubeşte? Chiar?! Vreau detalii despre acest lucru teribil.
    - Nu, e mai bine să nu ştii. Nu te mai gîndi!
   ― Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba.
   ― Nici măcar, zise Ciceo, aprinzîndu-şi liniştit o ţigare. Tot ce pot să spun e că sînt detalii de viaţă. Le vei amplifica şi n-are rost. Tu trebuie să gîndeşti doar un singur lucru: că o să scapi, că viaţa ta nu se va termina aici...
   ― Bine, Ciceo, hai du-te, ştiu că timpul tău e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gîndesc la mama, dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gîndul că fiul ei e încă tînăr şi o să se descurce el în viaţă.
   Ciceo luă manuscrisul şi îl vîrî în nelipsita servietă a oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce să bea şi el o bere, deschide servieta şi tot nu se lasă pînă nu studiază un caz... Mă cuprinse un regret că rămmeam fără manuscrisul meu. I-l dădui şi oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi continui povestirea.
   
   
   V
   
   Gîndul meu liniştitor că sarcina Matildei mă punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărţire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineaţa, la ceai, se uită la mine cu chipul ci de altădată - şi eu tresării recunoscînd-o, era de o stranie frumuseţe şi tot ceea ce se petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să lase vreo urmă - şi îmi spuse: "Ei, cînd pleci? Nu vei fi tatăl acestui copil. Nu e copilul tău!"
   Într-o fracţiune de secundă se prăbuşi planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde şi de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. În cealaltă fracţiune mintea mi se întunecă, mă aplecai peste masă şi o apucai de fălci şi îi desfăcui gura: "Cum îndrăzneşti? şuierai. Cum îndrăzneşti? spusei iarăşi şi îi dădui drumul înspăimîntat, căci simţeam în mine o astfel de ură şi de violenţă încît instinctul îmi şopti că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpîneam.
   Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa cînd a fost zgîlţîit, moare agăţat acolo fără scăpare. Astfel simţeam eu în acele clipe, că nu sînt în stare să mă uit liniştit la Matilda şi să-i spun: Bine, voi pleca chiar azi! şi să şi plec, fără să mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importanţă avea că era pentru mine inexplicabil? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. În loc de asta, mă pomenii spunînd: "Bagă de seamă, cuvintele pot omorî. La un pahar, un idiot, ca să-şi bată joc de prietenul său, îi spune că fetiţa aceea pe care i-o făcuse nevastă-sa nu era făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus-acasă şi şi-a omorît şi nevasta şi fetiţa băgîndu-le nisip pe gît."
   Mă uitai la ea. Nici o reacţie. Mai bună fusese prima reacţie, violenţa, apoi fusese bine că mă stăpînisem totuşi, ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să rup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în birou, să nu mai dorm cu ea şi să aştept să vad ce se mai întîmplă, pînă cînd voi căpăta convingerea că totul se sfîrşise între noi şi într-adevăr să plec apoi definitiv, îi vorbisem, şi anume îi vorbisem raţional, cînd ceea ce se întîmpla era iraţional.
   Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai vorbi cîteva săptămîni. Iar mie mi se păru că dacă mă prefac că nu acord nici o importanţă scenei care avusese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că nici n-o aveau şi că pînă la urmă totul va reintra în normal. Care normal? În cel anterior istoriei cu spargerea biroului, care de bine, de rău era o existenţă în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat...
   Şi într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea şi viaţa noastră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă şi foarte absorbită îşi dădea pasenţe. Trebuie să spun că în tot acel timp cînd tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, aşi zice chiar mai frumoasă decît în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai credeam. O linişte armonioasă ca scurgerea unei ape i se aşternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip răvăşit, care îmi stîrnise repulsie în acea zi cînd ne întorseserăm de la Tasia şi cînd semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine şi nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu mai existam. Îi eram străin. Dar accepta gîndul că trăia cu un străin, n-o deranja... Aşa credeam, şi începui s-o iubesc aşa cum arăta, părîndu-mi-se că am o revelaţie: trebuie iubită aşa cum e, şi anume aşa cum e în prezent, şi nu cum fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam şi uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cît putea să dureze? 
   Îşi strînse cărţile şi începu o nouă pasenţă. Stăteam alături şi citeam presa literară, cînd o auzii spunînd, în timp ce mîinile ei mari mînuiau, cu ezitări, micile cartoane colorate cu însemne pe ele. "Ei, te-ai mai gîndit?" Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimţii ceva şi inima îmi bătu mai tare. "La ce să mă gîndesc?" "Cum la ce?! Cînd ai de gînd să pleci?" "După ce naşti!" îi răspunsei continuînd să răsfoiesc reviste, întru totul liniştit, ca şi cînd de mult aşi fi luat această hotărîre.
   Fiasco! Nu luasem o asemenea hotărîre şi în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni şi să tac, în orice caz să nu cedez impulsului de a-i răspunde şi să mă gîndesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gîndisem, dîndu-i ei avantajul de a tăcea îndelung şi de a-şi continua pasenţa cu o expresie impenetrabilă. "Mai gîndeşte-te", o auzii într-un tîrziu şi se ridică şi începu să se îmbrace de oraş.
   Să mă gîndesc la ce? Dacă mai era cazul să mai aştept pînă atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci? Enigmă! Totuşi reintrarăm în normal, începurăm să dormim iarăşi împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi cînd mă mutasem la ea. Totuşi asta era parcă un lucru străin de ea, deşi pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea însăşi îndată ce braţele mele o părăseau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca şi cînd ar fi vrut să se spele de ceea ce săvîrşise împotriva voinţei ei. Totuşi după un timp mă întrebă iarăşi: "Va să zică nu vrei să pleci!", "Bineînţeles că nu, răspunsei. Şi scuteşte-mă de prostia asta!" "Bine, zise ea liniştită (era tot la o pasenţă, scena se repeta), atunci o să plec eu." "N-ai decît!", "Sper că n-ai să stai mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ţi-o fac cadou. Să te înzestrez." "Nu, îndată ce pleci, plec şi eu. Şi nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări a mea cu Petrică, fiindcă 
   te poţi trezi că n-o să fac joc de ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi intangibilă fiindcă eşti însărcinată.''
   Avu un surîs misterios care parcă vroia să spună că prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoştea şi, în comparaţie, ale mele erau stupide şi jalnice. Avui intuiţia fundamentală că n-o să realizez nimic în viaţă dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a soţiei mele şi că în viaţa comună asta acapara forţele vitale ale tuturor, o veşnică pîndă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, fiecărui cuvînt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în absenţă, dar şi în prezenţă, în societate, la petreceri şi chiar cînd erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ce ai trîntit uşa, de ce ţi-ai ferit privirile cînd m-ai sărutat, de ce nu mi-ai dat telefon cînd... Nu fusesem în această ridicolă situaţie eu însumi, din chiar primele zile de cînd venisem în casa ei? Şi bineînţeles numai în direcţie unică, fiindcă pînda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pînda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreţ şi, iată, gîndii, de ce Matilda putea să mă dispreţuiască şi să surîdă misterios. De astă dată însă mă gîndii îndelung înainte de a răspunde acestui surîs. Eram de acord să-i spun ceea ce simţeam, asumîndu-mi toate riscurile. Împăturii revistele, mă ridicai şi îndreptîndu-mă spre birou îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reacţia: "Şi mai du-te şi în... cu pasenţele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictiseşti de moarte cu stările tale sufleteşti abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decît dacă ai să mă provoci, trebuie să ştii că eu sînt un om bun şi blînd, dar răspund la provocări, deşi în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare, adăugai eu divagînd ironic, s-a lansat şi lozinca: tovarăşi, nu răspundeţi la provocări. E valabil şi între bărbat şi femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decît viaţa a doi inşi, dar nu-mi pasă, n-o să sufăr decît eu. Nu mă mai iubeşti, n-ai decît să pleci şi să te duci să te spînzuri. O să vină după aceea aici în frumosul tău apartament ori marele Petea, ori o să-şi fîlfîie fustele prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Lua-v-ar dracu pe toţi!"
   Închisei uşa biroului şi mă regăsii printre cărţile şi lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pîndă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simţeam pentru ea. Era un sentiment pur, curăţit de tot, şi de trecut şi de prezent, şi numai viitorul rămînea neatins: cîndva, cine ştie cînd, gîndeam, va trece această criză şi Matilda va renaşte. Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire. O să fie pentru un altul? N-are nici o importanţă, principiul să rămînă, voi iubi şi eu pe alta şi sufletele noastre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăţi. Gîndire naivă de bărbat în înflorire, care nu bănuieşte ce îl aşteaptă...
   
    
   VI
   
   Strania bucurie a acestei gîndiri nu mă părăsi cîteva luni. Şi nu vedeam de ce m-aşi abţine s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întîmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul mediului nostru universitar... Ea tresări şi într-o zi nu se putu abţine şi izbucni în rîs. Reîncepu şi ea să-mi povestească aşa cum făcuse înainte şi descoperii că se putea trăi plăcut şi fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bine, lucram liniştit şi în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mă parcă, gîndul unui eşec al meu cu Matilda, un cuţit care mi se înfigea în inimă: de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă?
   De două ori numai această pace fu turburată. Într-o zi nu veni la masă şi avu chef să nu-mi explice de ce şi îi spusei pe un ton ameninţător că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă şi că dacă are de gînd să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una şi dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-şi facă de cap, depinde de norocul omului... Aşa borţoasă cum era, dacă se mai întîmpla o dată, a doua zi introduc acţiune de divorţ şi m-am cărat. Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau şi sentimentele noastre, sugerîndu-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau moştenite din popor, din generaţie în generaţie şi nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divorţ, şi nu faptul atît de nesigur, instabil şi capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul. 
   Într-o noapte, şi această întîmplare mi-a rămas vie în memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai pe la ea şi o luai în braţe. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de împotrivirile ei obişnuite care-i veneau dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărîm în care o altă Matilda ar fi putut să învingă în viaţa ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare şi nu mai ştia ce-ar deveni, ci o împotrivire totală, însoţită de o forţă fizică neobişnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în mîini şi îi spusei vorbindu-i aproape de gură, copleşit de o dorinţă care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec: "Matilda, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să te îndoieşti de iubirea mea eţetera, eţetera..." şi începui s-o sărut cu patimă şi simţind că nu mai era atît de rigidă îmi făcui din ce în ce mai blînde, mai tandre sărutările şi şoaptele şi astfel o luai fără veste, împins de o violenţă mare şi se şi trezi cu mine în fiinţa ei... "Ahhh!" strigă în prada unei imense surprize şi începu să se zbată, dar era prea tîrziu, zbaterile, ştiam asta, îi topeau voinţa ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedînd la doi demoni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog şi îmbrăţişările mele care o împingeau spre tărîmul abandonului, în care celălalt demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, deşi ştia că devenea odioasă, o lua la goană schelălăind...
   Încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ne uităm unul la altul, să-mi răspundă la mîngîieri şi sărutări, dar nu reuşii... Ce viziuni avea ea în acel tărîm în care intra şi din care nu se putea sau nu vroia să se mai smulgă? De obicei nu revenea din el cel puţin o zi, cînd se întîmpla ca trecînd pe lîngă ea să-şi întoarcă privirea după mine şi să-i întîlnesc minunaţii ei ochi în care licărea ceva fără nume indefinitul, privire pe care i-o descoperisem numai trăind împreună... de fapt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu ştiu ce e, vezi? îţi dai seama? mai ai îndoieli? Să nu uiţi asta niciodată, să mă iubeşti... Pentru ca în clipele următoare, lumina acestei priviri să se schimbe, sub puterea unui ghid contrariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl descoperisem... Crezi că dacă sîntem căsătoriţi nu mai ai nici o grijă? Atenţie, nimic nu e sigur, orice se poate întîmpla, gîndul deja îmi zboară, n-o să ştii niciodată la ce... Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire şi nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înţeleg nici una, nici alta.
   De astă dată însă îşi reveni imediat, se acoperi cu mişcări sigure şi mă întrebă: "Zici că mă iubeşti?" "Bineînţeles!'' răspunsei. "Bineînţeles? Ce mincinos! Spuse cu o indignare resemnată în glas şi sigură pe ea, semn că nu exista răspuns la revelaţia pe care o avusese şi n-avea chef să audă şi de la mine cuvinte. Nici nu le pronunţai. Mă dădui jos din pat şi mă retrasei în biroul meu, neliniştit că nici cînd o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos? Ei bine, gîndii, vom despuia viaţa noastră de orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice altceva. Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare...
   
   
   VII
   
   Veni în sfirşit într-o zi şi aşteptata reformă a învăţămîntului. Catedra de filozofia culturii al cărei şef fusese atîţia ani marele poet şi filozof se desfiinţa şi toţi care predau la ea fură daţi afară. Roşu Decebal fu numit prodecan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist şi Ion Micu, care devenise profesor şi fu numit şef de catedră în locul celui pensionat. La istoria filozofiei rămase şeful catedrei şi cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă împrietenesc şi care cultivaseră pe omul neînsemnat fură daţi şi ei afară, dar, aşa cum am spus, cu cîntec, prin demascare în şedinţă pentru mentalitate burgheză şi cosmopolitism, demascare condusă cu senzaţional apetit inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul catedrei de marxism. Cei doi puşi pe liber erau eminenţi tineri, dar, cum spune Ion Micu despre ei, "ştiau prea multe". Mă trezii rîzînd de această cinică remarcă (rîserăm amîndoi vîrtos şi îndelung, eu făcînd hă, hă, hă, el sgîltîindu-şi burta), fără să-mi dau scama cît de adînc operase în conştiinţa mea marea discuţie pe care o avusesem cu el în acea zi memorabilă: mă bucurai că aceia o păţiseră şi mă bucuram că eu am rămas, uitînd de hotărîrea mea de atunci de a părăsi universitatea şi de a preda copiilor abecedarul... Nu fusese cazul întîi că la catedra noastră se făcea totuşi filozofie, chiar dacă era împărţită în două mari categorii, materialistă şi idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combătută, trebuia luptat împotriva ei. Da, dar pînă să lupţi întîi o învăţai, ceea ce era esenţial. Studentul inteligent putea să-şi dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general şi celei idealiste în special să fie considerată una justă şi alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialişti au putut fi ignoraţi şi chiar interzişi sub presiunea bisericii. Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre şi numai fuga l-a salvat de  Dar şi Socrate a băut cucuta, fără să fie un materialist, deşi a fost acuzat că neagă existenţa zeilor. Giordano Bruno a fost ars pe rug, e adevărat, dar enciclopediştii au dus o viaţă aproape mondenă.
   Cutare tiran grec se irita de un filozof silindu-l să fugă, dar pentru că era tiran şi nu pentru orientarea lui filozofică. Studenţii aflau toate acestea şi puteau judeca - şi aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucînd rolul diavolului între mici materialişti ca Feuerbach şi mari idealişti ca Spinoza. Şi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuşi putea fi predat fără să lupţi împotriva lui. Faptul că trebuia "răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni. Cum era de prevăzut, în locul celor daţi afara fură numiţi inşi fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citiseră decît  (dar nu şi pe Duhring), Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky (dar nu şi pe Kautsky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor cu o experienţă interesantă în psihologia copiilor, dar şi a părinţilor, şi cu care mă împrietenii. Era un marxist conştient de limitele lui, dornic să şi le înlăture şi îl invitam pe la mine şi îi împrumutam cărţi. Discret, încercă să mă determine să intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinţi sînt muncitori să aibă ezitări şi îndoieli; nu aveam nici ezitări şi nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent şi un om curat, pasionat de ideea de revoluţie prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins; în cele din urmă îi răspunsei că nu sînt de acord politiceşte vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea înţeleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămînă ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, şi nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Orice abuz poate fi justificat invocînd această idee. Bineînţeles că există necesitate care trebuie înţeleasă, dar mai întîi trebuie s-o înţelegi în mod liber şi, al doilea, dacă n-o înţeleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea. După părerea mea naţionalizarea fabricilor şi uzinelor, minelor şi petrolului, pădurilor şi a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un ţăran să circule liber cu cîţiva saci de cereale? "Pentru că, zise Ben Alexandru, căci aşa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capitalism, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă..." "Nu fi naiv cu lozincile astea! Şi ce dacă nasc?" "Mulţi vor fugi în direcţia asta, atraşi de un cîştig mai mare decît al unui muncitor sau funcţionar", zise el. "Ei şi? întîi că astăzi cîştigurile pot fi controlate şi echilibrate prin impozite. Pieţele pot avea un mercurial, restaurantele preţuri controlate de stat. Astea sînt fleacuri, inconveniente mici faţă de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activităţi individuale, cînd dispunem de enormele bogăţii produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă, încît, vezi... Şi mai sînt şi altele..."
   Dar nu i le-am mai spus care...
   
   
   VIII
   
   În ziua cînd avură loc schimbările în Universitate mă dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa împreună şi să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă. Eram atît de bucuros că rămăsesem la catedra mea, încît uitai şi să-i dau măcar un telefon.
   Dar cînd venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu puţin interes relatarea mea şi seara puse masa cu grijă. "Sînt bucuroasă, zise, că n-ai păţit nimic. Dar trebuia să mă chemi şi pe mine să iau masa cu tine şi cu prietenul tău. De ce nu mi-l prezinţi? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la noi la masă să-l cunosc şi eu. Văd că ţii la ei", adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică înţelegea să ai un prieten, dar chiar să uiţi din pricina lui că ai şi o nevastă şi să nu-i dai măcar un telefon?
   Aşa deci? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin urmare neglijată? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întimplase mie în ziua aceea, pur şi simplu uitasem de ea şi îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. Îl invitai deci pe Ion Micu şi pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă cîteva clipe înainte de a-mi răspunde, şi zise: "cu plăcere". Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă: de ce n-o făcusem pînă acum? Fiindcă eu fusesem invitat la el după ce se recăsătorise, de cel puţin trei ori. E drept că nu-mi spusese "veniţi", adică eu şi Matilda, ci vino. Dar tot atît de adevărat era şi faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, soţia lui încă studentă. De ce deci nu veneam şi eu cu Matilda sau să-i invit la noi? Şi de ce o făceam tocmai acum?
   Veniră îmbrăcaţi de vizită (deşi Ion Micu era în general neglijent îmbrăcat). Şi cu flori. Matilda deschise ochii mari cînd o văzu pe Clara "Vai, ce duduie drăguţă!" exclamă în toiul unei mari încîntări care nu ştiu cît era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, de mult o duduie. Şi o mîngîie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei puţin deplasat. "Nu e duduie, e nevastă-mea", zise Ion Micu între ironie şi naivitate simulată în timp ce Clara roşea. "Dar ce importanţă are? exclamă Matilda cu o uimire exagerată. Duduie e un cuvînt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, şi care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăguţă şi nu e aşa de tinerică. Nu poţi să-i spui unei cucoane, aşa grasă şi bătrînă, duduie. La noi se mai spune şi domniţă!"
   Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea? Şi cum indecizia era la el rară, mă simţii jenat. Ne aşezarăm în fotolii şi acest sentiment se accentua în cele cîteva minute cît mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească masa: încîntarea, care n-o părăsea (şi care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.
   Ion Micu se ridică şi o luă spre biroul meu, care avea uşile larg deschise; înţelesei: vroia să-mi vadă cărţile. Se uită îndelung cercetînd fiecare raft, se aplecă şi se uită şi la cel de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, şi mă întrebă: "Mi-o împrumuţi şi mie? E în romîneşte, cum de-ai făcut rost de ea? Am avut-o şi eu, e o excelentă traducere dar mi-a pierit din casă, deşi o dădusem la legat... Şi rîse, adăugînd: n-a pierit cît am stat la puşcărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărţile aşa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă şi părinţii mei s-au mutat." "Cunosc şi eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui." "Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu eşti în stare să vîri cu mîna ta un vagon de lemne în pivniţă, nu eşti mare lucru în ochii lor, deşi din cărţile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadixesc să le şteargă de praf din cînd în cînd, trăiesc şi îşi mai cumpără şi rochii". "Ce vorbiţi acolo? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor cînd aud că sînt vorbite de rău (consideră că nu sînt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversaţie). Ei, domnule Micu, cu o soţie atît de fermecătoare eşti aşa misogin?
   Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei şi nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuşi, vedea singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi aşa de misogin la simpla vedere. Cu toata acestea la masă mi se păru că ea avea dreptate: nu se vorbeşte într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politeţe pentru stăpîna casei. Mai tîrziu, cînd relaţiile devin familiare şi dacă gazda are destul spirit să facă la rîndul ei consideraţii nu prea măgulitoare pentru bărbaţi, subiectul poate distra pe toată lumea.
   Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, făcute nu ştiu cum, în orice caz atît de bune încît Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra imediat: ..Cine mai doreşte, să spună", zise ea. "Eu", zisei. "Eu nu", zise Micu cu o lipsă de ostentaţie simulată. "Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească şi să moară", se sesiză Clara sugerînd că bărbatul ei mai are şi alte ciudăţenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. "Dar dumneata mai vrei"? zise Matilda. "Eu mor după ele", răspunse Clara. "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei ", zise Micu. "Nu există moarte neveşnică, zise Matilda, care după felul cum replică se vedea ca nu cunoştea ridicola gîndire a lui Vlahuţă. Pe urmă fiţi liniştit, mai adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimineaţă, am mîncat eu din ele şi n-am murit." "I-am explicat şi eu că există proba furculiţei de argint, zise Clara, dar nu l-am convins." "Cu toată proba furculiţei, zise Micu, mulţi au murit. Cunosc un caz, reluă el cînd Matilda se întoarse, erau doi prieteni şi unul îl invită pe celălalt la masă. După cîteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui şi agonicul, simţind că moare, îi zise «...Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat... Ştii, atunci cînd ţi-a ars casa... eu i-am dat foc... Şi cînd ai primit lovitura aceea la bursă de ai dat faliment şi ai rămas sărac... eu ţi-am dat-o... Şi, ştii... ştii o scumpe prieten, cît de greu mi-e încărcată conştiinţa... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ţi-o, nu te sfii... Da, e să-ţi spun. Şi fetiţa aceea pe care o ai şi o iubeşti atît de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniştit, şi îl bate uşor pe umeri, eu ţi-am servit ciuperci otrăvite la masă...»" Şi Micu nu mai aşteptă să rîdem noi, rîse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai rîdem. Dar cine ştie? Dacă noi n-am fi rîs? "Bravo, domnule Micu, zise Matilda. aşa, va să zică, v-aţi gîndit că o să vă otrăvesc!" "Mai ştii? îşi continuă Micu ideea, terminîndu-şi totuşi ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a întors briciul şi harşti! i-a tăiat ăluia beregata." Aici Matilda izbucni în rîs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiţă nici măcar un surîs. Arăta foarte grav şi chiar sumbru. "Şi în Şeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveşte peşte, dar în timp ce mîncau, stăpîna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă şi începe să-i îndese la peşti pe gît...Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume... Cînd colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la peşti pe beregată pînă l-a omorît. Şi nu era vorba de ucidere ca să-1 jefuiască, călătorul era un biet prăpădit". "Formidabil, zise Matilda şi eu tot peşte am pregătit pentru felul următor. Ia vedeţi, domnule Micu! Fiţi atent!"
   Şi într-adevăr aduse un uriaş crap, rumenit şi cu un sos galben şi garnisit cu ciuperci şi legume. "E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecînd cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, pe care le mesteca preocupat, savurîndu-le de data asta. Ne daţi şi nouă reţeta?" "Reţeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă: crap mare, sos de legume şi untdelemn, legume şi ciuperci şi... la cuptor... Cine vă ţine menajul, mai zise ea, duduia ştie să gătească?" "Ştie şi ea ce ştiu şi eu, zise Micu, un ceai, o omletă... Noroc că şi maică-sa şi mama au ele grijă, o săptămînă una, o săptămînă alta..." spuse cu o calmă simpatie. Înţelesei: nu-i făcea nici un reproş, ai fi zis, dimpotrivă, că ţinea la ea tocmai pentru asta, că nu ştia... O proteja... "O să înveţe, zise Matilda. nimeni nu s-a născut învăţat." "Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniştită aplecat asupra peştelui. Învaţă sanscrita. Or, asta o să dureze pînă la adînci bătrîneţe." "Nu i se pare verosimil să înveţe cineva sanscrita," zise Clara cu un surîs fermecător.
   Şi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreaţă, dar simţii un adînc regret că între mine şi Matilda nu se ţesuseră aceste fire nevăzute, sensibile şi luminoase ca nişte raze, cum se ţesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decît prin cuvinte. Erau firele înţelegerii, care sporesc forţa morală a unui bărbat, şi care între mine şi Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistenţă. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuţie între Matilda şi prietenul meu. "Şi de ce credeţi dumneavoastră, doamnă, zise el, că e aşa de rău să fii misogin?" Matilda nu răspunse îndată, iar eu gîndii: femeile pot fi urîte, dar nu dispreţuite... "Domnule Micu, zise Matilda, bărbaţii n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvînt asemănător." "Ba da ,răspunse Micu, se zice misandră", dar Matilda nu auzi, surzenie care eu ştiam ce înseamnă.: încordare a gîndirii, pentru a domina discuţia! "Fiindcă noi nu ne facem din bărbaţi un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite şi să devenim... ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin misoginism..." "De aceea, zise Micu, aţi devenit feministe?" Matilda iarăşi nu răspunse îndată, ceea ce era uimitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuţie liniştită de idei aproape imposibilă, alunecînd rapid spre ciocnire, îmi plăcu această a doua pauză de gîndire pe care şi-o luă, era semnul că se stăpînea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gînd care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai paralel: fiindcă de-atîtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintîi şi să întreţinem apoi flacăra! Trebuie să devenim cu adevărat egali. "Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate între bărbat şi femeie, cel puţin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei." "Va să zică la nivel de regine şi împărătese?!" se prefăcu Micu mirat. "Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon." "Dar Napoleon, doamnă, dispreţuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael." "Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mînăstire, pe Josephine, deşi ştia că ea îl înşeală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa cînd o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face." "Adică?" zise Micu. ..Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decît un bărbat!" "Aoleo!" se sperie Micu. ..Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privinţa asta, de cînd o femeie poate să-şi cîştige şi singură existenţa, chiar că ultima dependenţă a dispărut." "A dispărut, zic zău lui Dumnezeu", răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoş Rostogan, de unde înţelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. "Şi totuşi, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, şi femeile nu-şi fac, cum pretindeţi? Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoastră,  cum îi spunea Nietszche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sînt măcar clare, din motive biologice, nu poţi să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimentul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele şi să stea cu faţa în sus... Devenim misogini din pricina celor cărora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sînt cele periculoase şi tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteţi să-mi explicaţi cum reuşesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze şi apoi, hop, nu le mai interesează nimic?" "Aşa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are farmec, în timp ce femeia e plină, şi farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le şi joace, iubeşte, să zicem, puţin, dar dă ochii peste cap ca şi cînd ar muri de iubire, şi atunci cînd ea nu mai vrea să joace comedia, gata,  începe să dispreţuiască femeile."
   "Aşa deci, gîndii, cei doi ani cît m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o comedie? Şi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit?" "Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate şansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să conţină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta superioritatea! Noi n-avem farmec, sîntem nişte pari care nu ne însufleţim decît în clipa cînd o femeie, cum aţi spus, dă ochii peste cap şi rămînem năuciţi cînd vă retrageţi armele de seducţie. Dar asta nu se numeşte înşelătorie? În asta ar consta deci superioritatea, că faceţi doar jocul naturii pentru a atrage masculul şi a avea copii? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decît înşelînd să-şi depăşească natura, fie şi pentru simplul motiv că odată copiii făcuţi, viaţa devine cam searbădă, pentru că creşterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec simţ», care poate suplini absenţa copiilor chiar dacă suferinţa de a nu-i avea n-ar lipsi, însă copii poţi vedea la tot pasul şi să-i şi iubeşti, şi suferinţa să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă." "Înşelătoria nu e conştientă", zise deodată Matilda. "Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva conştient?" "Nu, zise Matilda, aşa e ea, o face în mod natural." "Da, şi cînd nu-i mai dă, cînd comedia încetează, tot nu e ceva conştient? Măcar atunci?" "Nu, nici atunci." Piciorul lui Micu începu să bîţîie, stingea ţigare de la ţigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strînge.
   Alarmă!"Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de cafea. Am uitat să-ţi spun, mai fă-i lui una..." "Da, confirmă el, tot aşa, cu foarte puţin zahăr. Vă mulţumesc, sărut mîna." Matilda se ridică brusc contrariată de intervenţia mea, totuşi zise: "Mai vrea cineva?" "Eu, nu", spusei, Clara clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în pahare. "Frumos apartament, zise Clara, cîtă chirie plătiţi?" "Nu plătim, e proprietatea Matildei." "Şi n-a fost naţionalizată casa?" "Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol." "Şi este?" "Cam este!" "Şi nu v-a băgat pe nimeni?" Rîsei: "încă nu! Dar Matilda o să nască peste trei luni şi vom fi trei, sperăm să ne lase în pace." "La noi a trimis spaţiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară şi noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm înghesuiţi, dar cel puţin nu trăim cu cine ştie ce beţiv în casă, ţi-nchipui ce dezastru! "Chiar şi ţie, Ioane, au vrut să-ţi bage pe cineva?"' zisei. "Bineînţeles! Am fost la primul-secretar şi i-am explicat că n-am decît două camere şi un hol şi că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în singurătate; s-a scărpinat la ceafă: înţeleg, zice, dar ce e de făcut? Pînă punem pe picioare o industrie de construcţii de locuinţe, n-avem încotro, trebuie să limităm spaţiul locativ. Dar înainte, zic,! cum de putea lumea trăi cu cît spaţiu vroia? Au năvălit ţăranii, zice. E un fenomen mondial. Şi în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepţie? Ba da, dar ce fac cu ţăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici! De ce l-aţi chemat, zic, acolo la ţară e tot atît de important, dacă n-avem de mîncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar. A început să rîdă. O justă linie între agricultură şi industrie e aşa de greu de urmat? Industria e mai rentabilă, zice, şi la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. Şi, zic, ar cîntări aşa de mult în acest uriaş proces o biată cameră pentru un profesor universitar? Cîţi sîntem noi, ăştia, oamenii de cultură! Cîteva sute. Sînt mai mulţi, zice. Vin pe urmă şi medicii, şi profesorii secundari, şi arhitecţii, şi inginerii... Toţi ăştia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveţi şi dumneavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinţi, zic, atunci, zice, băgaţi părinţii... E tot ce-a putut face pentru mine."
   Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuţia întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situaţie cînd unul singur acaparează atenţia celorlalţi, siliţi la tăcere. Cît lipsise ea putuse şi Clara să spună cîteva fraze. Era o fată odihnitoare, care ştia să asculte şi era plină de farmec cînd te gîndeai că, deşi frumoasă (o frumuseţe îndelung şlefuită şi conştientă că între oameni superiori cochetăria şi credinţa femeii frumoase că ar fi irezistibilă nu ţineau), nici un gest, nici un cuvînt nu trădau că trebuia crezută pe cuvînt sau pe temperament. Asculta, dar gîndea. Şi cînd vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce ştia ea despre bărbatu-său, dar simţeam că un gînd al lui, cînd vorbea, îi era adresat şi ei, neînţeles pentru ceilalţi, ca doi oameni care ştiu mai multe decît cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dînd semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gîndul acela secret pe care el i-l adresa şi modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l desvăluie erau semnul superior unei mîngîieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreţi în voce, unei priviri revelatoare, adesea neştiute de cei ce se iubesc. Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atît întregul cît şi detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrîneţea nu le va strica, ci doar le va da o uşoară patimă. Fiind vie şi nu rece, atît de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o dorinţă pură de a o mîngîia şi era pentru mine o mare bucurie cînd îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decît să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obişnuite, cum făcuse mai înainte.
   Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-şi mascheze brutalitatea dorinţei de a continua discuţia întreruptă, începu deodată să cînte şi cu o tandreţe grea îşi puse mîna pe umărul meu şi îl strînse:  nu ştiu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar şi mîndră că era...  Cu sugestia că iubirea e singura noastră şansă pe pămînt şi ea se afla în posesia acestei şanse ultime.
   Fiasco total! De mult nu mai auzisem acest  care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: cînd ţi ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinţa iubită se învăluie în lumina tandreţii şi surîzi de copilăriile ei. Dar acum mîna ei pe umărul meu şi acest cîntec erau o amintire tîrzie... aşi fi acceptat orbit ridicolul cîntecului dacă această mînă s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu şi cînd eram singuri.
   Clara renunţă la ceea ce ar fi vrut să spună şi expresia chipului ei se instală cu timiditate în aşteptare ca şi cînd ar fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de adaptare. Dar Matilda se opri deodată şi atacă" Şi de ce credeţi dumneavoastră, domnule Micu, că totul e conştient şi că conştientul nu e amestecat cu subconştientul? Chiar aşa, tot ce faceţi dumneavoastră e conştient şi mai ales e mai bine ce faceţi conştient decît ceea ce e dictat de subconştient?" "Doamnă, zise Micu, recunosc ... subconştientul e mai bătrîn şi că îi datorăm marile noastre intuiţii, dar dumneavoastră uitaţi că numai conştientul, mai precis, inteligenţa lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuiţii..." Avîntul Matildei se opri ca în faţa unui obstacol de netrecut. Rămase cîteva clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea reflecţiei), apoi se decise şi, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli "e perfidia inteligenţei, de a-şi atribui un merit, zise ea cu o extremă încîntare. Şi oamenii nu-şi dau seama că inteligenţa, gîndirea lor conştientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viaţă, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostreţe de apărare..." "Ostreţe, reflecta Micu fără mirare. Şi de ce nu, doamnă? Viaţa nu e blînda cu noi! De ce am avea încredere în ea? Ostreţele astea ne îngăduie clipe de răgaz, pînă ce măreaţa viaţa nu vine să ne dea un brînci în mormînt, să facem loc la alţii. Ostreţele astea sînt o mare cucerire a fiinţei umane. "Ba nu, strigă Matilda, aceste ostreţe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pămîntului, oamenii... sufletul oamenilor aşa cum sînt ei cu adevărat, nu speriaţi, ispitiţi de iluzia pe CARE Le-o oferă inteligenţa... Sufletul omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am rîde toţi de ceea ce ne-a făcut odată să fim atît de crispaţi şi atît de laşi..."
   Şi tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeaşi temă, cu UN  din ce în ce în ce mai accentuat şi mai fastidios. Reieşea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de viaţă, un laş, dacă se încredea în valorile inteligenţei. Şi nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufaş şi intolerant.
   Pînă la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi obosit, observă la celălalt că n-avea de gînd să mai răspundă. Între soţ şi soţie circulă atunci gîndul comun şi secret, "Mergem?" zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu ţinea să respecte convenienţele, cînd de la început pînă la sfîrşit fusese rău primită: "Ştii, îi zise hotărîtă, că ai de scris articolul pentru..." Şi spuse numele unei cunoscute reviste literare din Bucureşti. Atunci el stinse ţigarea şi se ridică avînd aerul că, deşi ar mai fi dorit să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va jigni (avea în faţă pe cineva rezistent, superior jignirilor): "Doamnă, zise, ştiţi, ostreţele... N-aveam încotro!"'
   Şi numai rîsul sincer, spontan şi într-adevăr fără urme de resentiment, puternic şi nepăsător al Matildei, mai salvă această despărţire care ar fi putut deveni penibilă...
   
   IX
   
   "Crezi că nu se observă că îţi place bleaga aia?" zise Matilda după ce rămaserăm singuri. "Văd, zisei că nu vrei să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii şi gazdele şi încep să-i bîrfească." "N-ai nici o grijă, şi ei fac la fel, zise ea. Sînt sigură că te căinează şi se întreabă ce-i fi găsit la mine!" "Ai dreptate, şi eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubeşte şi acum." "Şi asta suportă aşa ceva?" "Se înţeleg, zisei, şi cînd cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg." "Discretă deci, înseamnă că eu am fost indiscretă!" "În orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite cînd o să-l mai invit a doua oară pe la noi." "N-are decît! El e un om interesant şi nu mi se pare că greşeşti acordîndu-i atîta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa!" "De ce să-ţi pese, dacă ar fi să fie condamnaţi politicoşii tu ai fi prima care ar scăpa." 
   Rîse în hohote: "E prima oară în viaţă cînd mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă... Eu sînt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la uşă am văzut-o că se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discreţie, politeţe?" "Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred şi eu!" "No, no, asta a fost după." "Există o artă de a cultiva o prietenie, dar ce mă mir, tu nu ştii să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecţi; pentru tine, nu pentru el, fiindcă ţi-e bărbat. Mă chemi la rudele tale şi timp de cîteva ceasuri nu-mi spui un cuvînt, ca şi cînd n-aşi fi fost în viaţa ta decît un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i spui unui scaun? "Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi săruţi mîna... Aşa se obişnuieşte." "Am vrut s-o fac de două ori, o dată cînd am intrat, dar m-am reţinut fiindcă aveai aerul că nici nu mă cunoşti, şi a doua oară cînd ai formulat tu celebra idee că Artimon o iubeşte pe Tamara fiindcă n-o iubeşte. Am vrut să-ţi spun că înţeleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, aşa... parcă ai fi vrut să-mi spui că nu sînt de nasul meu astfel de idei abisale şi pe urmă te-ai uitat aiurea..." "Da, fiindcă după ochii tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, deformîndu-mi spusele şi n-aveam nici un chef să se rîdă de mine." "Interesantă explicaţie! Dar ţi s-a întîmplat vreodată să te ironizez şi să fac pe alţii să rîdă de tine?" "Nu, n-ai avut ocazia." "Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat? Mă confunzi cu ei?" "E o plăcere pentru orice bărbat să-şi ironizeze, şi încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sînt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile şi să se smiorcăie chiar acolo, unde sînt invitaţi. "Da, zic, tu joci tare, bărbatul să fie jignit, şi dacă nu-i place, n-are decît. Astăzi ne-ai jignit pe toţi şi pot să fac supoziţia că ai făcut-o cu încîntare." "Da, fiindcă prietenul tău e cam laş şi nu suport să văd un bărbat laş, iar bărbatul meu să-l admire."
   Aşa deci. Le ştia ea pe toate, avusese această intuiţie, că Ion Micu e cam laş. "Nu ştiu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare şi a fost torturat fără să-şi divulge legăturile poate fi numit un laş." "O fi fost atunci curajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să ţină o conferinţă despre un poet de care se rîde pînă şi la noi, la arhitecţi. Şi totuşi a ţinut-o..." A fost, zisei, o slăbiciune, nu o laşitate." Şi îi explicai cum şi de ce acceptase Ion Micu să ţină acea penibilă conferinţă, relatîndu-i scena care avusese loc în aula universităţii, între el şi acel puternic lider. "Ba, zise Matiida, a vrut să facă pe isteţul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă... Şi pe urmă chestia asta, cu fosta nevastă... Te-ai despărţit de cineva, înţeleg s-o mai iubeşti totuşi şi după, dar după ce te căsătoreşti cu alta trebuie să încetezi. Aşa că vezi... Rezultă că ea l-a păcălit pe el - ei, ce fel de bărbat eşti tu, n-ai puţină mîndrie, puţin orgoliu s-o bagi în aia mă-sii? Înseamnă că nici asta, ««discreta», nu e mai brează, în loc să înveţe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puţin de sentimentele bărbatului ei: "Pentru cealaltă." "Aşa e, zisei cu ironie pe exclamaţie, joci tare! Ca şi cînd n-aşi şti că şi tu mai ţii încă la Petrică. "Lasă-l pe Petrică , zise ea pe gînduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sînt din ce în ce mai dese şi mai rele." Mă uitai la ea nedumerit. "Ce crize?!" o întrebai. Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui Parkinson. O avea demult, chiar de cînd ne-am căsătorit noi, dar crizele erau rare şi benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă şi groaza cînd mă gîndesc." "Cum se manifestă această boală?" "Tremurături ale întregului corp şi o mare încordare nervoasă... Şi boala e incurabilă şi îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutăţeşte. Nu credeam că o să se agraveze atît de curînd, fiindcă se poate trăi cu ea mulţi ani..." "Şi de ce nu mi-ai spus şi mie atunci?" ,.Pentru că, vezi, discreţia aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut?" "Şi acuma de unde ştii că îi e mai rău?" "Nu mai rău, foarte rău. Şi a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea ştiu), totul îl roade şi îl macină între o criză şi alta, totul ia proporţii monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie..." "Păi, zic, asta avea el şi înainte!" "Nu ca acum! Iar pe atunci trebuie să ştii că ţinea foarte mult la tine de a putut să suporte atît de uşor lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori!... "Aşa este , îmi pare rău." "Iar eu, continuă Matilda, îţi tot spuneam că ţine foarte tare la tine şi tu îl înjurai. Ţi-nchipui şi cît de tare ţineam şi eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat." "Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav şi brutalitatea asta ar fi încetat." "Îţi spun, nu era aşa de grav." "Şi eu ţineam la el şi mai ţin şi acum, continuai, dar gîndul la tine mă orbea." "Da, şi orbirea asta mi s-a transmis şi mie, cu toate că ştiam despre mine că stau cu picioarele pe pămînt. Dacă zici că mai ţii şi acum la el, fă-i o vizită. "Tu i-ai făcut?" "Bineînţeles! "Şi cum arată?" "Crispat, îndîrjit, dar nu ştiu împotriva cui." "Are telefon?"Are." "Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la taică-său?" "Nevastă-sa zice că nu." "Îi dau chiar acum un telefon..."
   În felul acesta neaşteptat se termină discuţia noastră, de altfel paşnică, lucru de mirare la Matilda, probabil şi din pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gîndesc acum, dacă aşi fi ştiut atunci că ăsta e un remediu sigur şi eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-aşi mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mă ia fără veste, ci ea s-ar fi neliniştit de-ale mele, gustînd din această papară numită nesiguranţă.
   Cu Petrică nu ieşi nimic. Răspundea sec şi înţepat la întrebările mele, ce mai faci, cum îţi mai merge şi cînd îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare: "Nu pot, sînt ocupat." "Bolnavii incurabili, ca şi nebunii, îi spusei Matildei, sînt departe de a fi simpatici." "Ce zice?" "Numai că nu m-a înjurat." "E explicabil, zise Matilda, să nu poţi suporta sănătatea altuia." "O fi, dar..."
   
   
   X
   
   Matilda îşi reveni însă repede din această stare paşnică. Tocmai îmi spuneam că sarcina şi apoi naşterea care se apropia de termen şi apoi grija pentru noul cetăţean al lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic ţel persoana mea (afectînd în acelaşi timp contrariul) şi, cine ştie, concretul unei noi existenţe în viaţa noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita şi era unica mea speranţă într-o viaţă în care să domnească pacea şi armonia. Îl doream pe acest copil şi mai ales îi doream să-l iubească foarte tare şi să mă neglijeze, nu cum îi spusesem în seara aceea că naşterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-şi vadă de copil ca şi cînd eu nici n-aşi mai exista.
   Într-o zi ieşii brusc din birou s-o văd şi să mai stăm de vorbă. În timp ce lucram, şi mai ales dacă lucram bine, mi se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranţa se restabilea în mine, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre întîlniri şi, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc şi stăpînit de o jubilaţiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul şi îmi dădeam seama că atît ideea cît şi exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine şi Matilda şi să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda cîtuşi de puţin şi că de fiecare dată un cuvînt al ei, o privire erau mai puternice decît euforia mea, care se stingea încetul cu încetul şi mă trezeam iarăşi singur. Cum, mă întrebam, de ce nu ghiceşte că am lucrat bine şi măcar în asemenea clipe să renunţe la ea însăşi, să fie alături de mine şi să nu caşte cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva? Nu ştia deci că nu cunosc plăcerea de a bea? Nu ştie nimic despre mine, gîndeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum şi nici măcar nu se miră. Nu s-aş mira nici dacă ar afla că o înşel, că aşi putea veni seara tîrziu beat acasă şi să fac scandal sau să nu vin decît în zori! Nu astfel sînt bărbaţii? Alteori însă era şi mai rău, îi citeam ia priviri o vie surpriză, cu ochii larg deschişi asupra mea, în care citeam pietrificat că mă vede cu uluire: cine e omul ăsta? Ce e între mine şi el de stă aici în casă? E bărbatul meu? Cum de m-am trezit cu el aici? "Bine, îi spuneam şi eu, abătut, plictisit brusc, ridicîndu-mi privirea peste creştetul ei, undeva departe, spre zarea speranţei, simţind în acelaşi timp cu nelinişte cum se scurge din mine puterea de a iubi, deşi o iubeam... văd că te-am deranjat, te rog sa mă scuzi!" Şi reintram în biroul meu, crezînd că ea va veni după mine să-mi spună că n-am deranjat-o deloc şi să s-o mire ce m-a apucat. Nu venea, şi asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în patru, interpretînd o privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc şi uitam ceea ce simţisem. Nu putem fi tot timpul gata de a primi afecţiunea celuilalt, gîndeam, există şi aceste stări de absenţă sau de oboseală, cînd nu trebuie să aşteptăm nimic de la cineva care ne iubeşte. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi... Dădeam, că surîdea, dar îmi spunea în acelaşi timp: "...Sînt sigură că vrei ceva de la mine! Nici vorbă..." Or, aluzia ei n-avea nici un rost, ştia bine că îmbrăţişările noastre, din fericire, erau singura parte din teritoriul p-a care îl locuiam împreună, care rămînea neatinsă de ambiguitate. Dincolo de orice şi fără să ştim de la cine, apărea dorinţa năprasnică, de la mine care mă trezeam copleşit de ea, de la ea care fără să dea vreun semn fie el şi obscur, după o împotrivire se lăsa învinsă, şi ne trezeam în alt tărîm, în care trăiam cel puţin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină... Alte reacţii erau însă mai salutare, deşi foarte rele. Se uita la mine şi se strîmba:" Nu te mai preface că mă iubeşti, mi-e scîrbă!" "Hai, sictir", îi răspundeam perfect linşitit. Şi chiar mă simţeam perfect liber, fiindcă brutalitatea reacţiei ei înlătura din mine strîngerea de inimă, neliniştea, în timp ce puterea de a iubi nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, nişte vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care nu cunoştea ura, să nu-i vadă în ochi. El era şef de echipă la ecarisaj, un ins gras dar şi umflat, cu privire porcină, beţiv fără scăpare, bătăuş din cauza siguranţei pe care i-o dădea statura lui uriaşă, dar şi laş, fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea milc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de faţă... Trăise cu vreo două care ţinuseră la el, a treia însă îi venise de hac, semăna eu el, şi pe ea o iubea mai mult. Se îmbăta el, se îmbăta şi ea. O înşela el, îl înşela şi ea. Dădea în ea, asta îl pocnea şi ea cu ce nimerea, în moalele capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau nişte holţşuruburi. I-am găsit la masă şi m-a surprins seninătatea de pe chipurile lor, mulţumirea împăcată, aşi fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea nişte struguri, ea stătea alături şi era veselă, căci uriaşul îi povestea ceva cu glasul lui bîlbîit, în care bucuria de a trăi era atît de îmbulzită în gîndurile lui înecate de băutură, încît numai dacă erai foarte atent înţelegeai ce spune. "Bună ziua nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata..." "Te-o fi trimis, zice, stai şi tu jos şi bea un pahar de vin." Eram mirat că îi vedeam pe amîndoi mulţumiţi de ei înşişi, nu puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor şi pacea şi tihnă în care îi găsisem... "Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... Tu, se bîlbîi el, ai f... pînă acum?" Nevastă-sa rîse şi îi spuse să lase copilul în pace. "De ce, zise el nostalgic, ce, e ruşine? "E adevărat, nene Acojocăriţei (demult vroiam să ştiu ce e cu svonul ăsta), că la cutremur, cînd ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de la Bucureşti, dumneata l-ai înjurat?" "Bă, ...muma în... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n... mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu..." "Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăriţei? am spus eu cu superioritatea vîrstei tinere care nu înţelege. Dar el nu mă luă în seamă, se aplecă şi-şi luă cu tandreţe nevasta de gît. Ea se lipi de el şi rămaseră astfel melancolici şi ai fi zis ca doi amanţi uniţi pînă la moarte. "Ia uite, am gîndit, formidabil, cei doi ticăloşi se simt bine unul cu altul, aşi putea zice chiar fericiţi..." Spre o astfel de ticăloşie alunecam şi eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scîrbă de mine şi în loc să plec de îndată şi pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem şi eu cu satisfacţia grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm şi să ne proptim capetele într-o dulce tandreţe.
   De astă dată şi în numai cîteva clipe avui o dublă revelaţie. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică şi şoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca şi cînd ar fi fost ţintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simţi că era privită şi ascultată, mai spuse un cuvînt şi închise imediat. Se întoarse spre mine şi totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă într-o clipă unul de gorgonă... "Ce vrei?" spuse cu sfidare şi cu o furie abia stăpînite. Şi inima îmi bătu iarăşi, simţind că mă întunec. "Cu cine vorbeai la telefon?" o întrebai totuşi flegmatic, ţinîndu-mi bine hăţurile în mîini, căci furia ei de a se fi simţit surprinsă şi nestăpînita ură a acelui "ce vrei" mi se transmiseseră şi mie, îmi venea s-o calc în picioare şi aşa s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. "Nu te priveşte!" zise. Bineînţeles că nu mă priveşte, spusei eu cu dispreţ, şi mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca şi cînd m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgeşti tu la telefon... (în mare şoaptă şi atît de fericită cum ai fost şi cu mine odaia, gîndii eu mai departe, mohorît, restul frazei)... Şi continuai: Sufletul tău nu poate rămîne inactiv, dacă nu mai iubeşti, începi să urăşti! Da, ură iraţională, nu credeam că în nici un an de la căsătorie o să începi să mă urăşti. Da, ura ţi-a ţîşnit din gură şi ţi-a apărut pe chip. Formidabil! Parcă te-aşi fi tăiat."
   Şi tăcui, continuînd să mă plimb, observînd-o fără s-o privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată şi cu chipul urîţit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, duşmănos. O hotărîre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele clipe, dar revelaţia mea ultimă mă puse şi pe mine la adăpost de neliniştile începutului. Bine! Mă urăşte, gîndii, şi acest lucru e atît de evident încît nu mai e nevoie de nici o explicaţie. Astfel de revelaţii sînt suficiente în sine. Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înşel. "Te sfătuiesc, îi mai spusei, să-ţi porţi ura liniştită, să nu crezi că sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului.''
   Şi mă îmbrăcai şi ieşii în oraş. Seara îmi spuse cu un glas neutru: "Poftim la masă", dar cu o nuanţă perceptibilă: n-am chef să te servesc, dar o fac din obligaţie. Fă-o, gîndii, şi eu o să am grijă de tine tot din obligaţie. Ne înviorarăm mîncînd, dar fiecare pe cont propriu. Era bine aşa, gîndii, decît să alunecăm spre ticăloşia şi fericirea celor doi vecini ai părinţilor mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă de respect decît fericirea amestecată cu josnicii. Mă hotărîi (şi avui o clipă impulsul să i-o şi spun, dar mă abţinui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproşabil cu ea, orice mi-ar face.
   Într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui, pe un taburet lîngă fotoliu, şi văzui un fir pe sub uşa dormitorului. Îl luase cu ea, să n-o mai stingheresc în convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atît de transfigurată. Dormeam împreună ca doi duşmani... Ziua se retrăgea lîngă telefon şi nu ştiu dacă vorbea ore întregi, dar nu-şi mai petrecea după-amiezile în hol cu mine... O singură dată intrai peste ea (aveam şi eu nevoie de telefon, dar nu mă gîndii să bat la uşa propriei mele neveste, care ar avea secrete pe care eu nu trebuia să le aud, asta ar fi fost culmea, să-i mai respect şi secretele) şi într-adevăr o găsii întinsă în pat, foarte veselă de astă dată şi nu închise cînd eu intrai. "Vreau telefonul", îi spusei. Ea se făcu că nu aude, dar spuse ceva pe ruseşte,  sau ceva în genul ăsta şi abia după aceea întrerupse. Se stinse şi veselia, odată receptorul aşezat în furcă, dar nu aşa de spectaculos ca prima dată.
   Începui să am îndoieli. Şi dacă în ziua aceea vorbise tot aşa, cu Tasia sau cu Petea, sau cine ştie cu cine şi ceea ce îi citisem eu pe chip era doar proiecţia speranţei mele refulate? Da, dar ura ţîşnise din cuvintele ei şi, pe urmă, dacă ar fi fost Tasia sau Vasia, dracu să-i ia, de ce închisese brusc şi se făcuse ca şi cînd ar fi avut pe cap, în loc de păr, şerpi?
   Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l ţină în dormitor cîteva săptămîni, pînă într-o zi... Dar trebuie să spun că înseninarea ei nu mă făcu să uit, apele despicate nu Se mai împreunau să arunce în uitare scena care se petrecuse în ziua aceea. Pentru întîia oară dorinţa nu ne mai apropie cu forţa ei care ne dădea iluzia, cel puţin cîteva zile de fiecare dată, că luăm viaţa de la început. Mă instalasem confortabil în convingerea că nu mai era nimic de făcut şi o apropiere era imposibilă cît timp ura ei nu înceta. Şi cum putea să înceteze cînd abia cîştigase teren? Această buruiană e mai puternică decît floarea atît de fragilă şi delicată a iubirii... O spun acum, dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorinţelor care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poţi smulge pînă nu creşte, înfloreşte şi piere singură, uneori după ce a reuşit să nimicească în prealabil viaţa unui cuplu. Eram hotarît s-o ignor şi să n-o alimentez, poate că avea viaţă scurtă. Nu vroiam să mă despart de Matilda. Cui îi e uşor să accepte un eşec? Fiindcă legătura mea cu Nineta nu mersese prea departe, iar cu Căprioara n-ar fi mers chiar dacă lepăda copilul şi scăpa. Amintirea legăturii ei cu eminentul chirurg m-ar fi urmărit şi ne-am fi despărţit fără să consider acest lucru un eşec al meu. Cu Matilda însă, da, ar fi fost un grav eşec, greu de consecinţe, mai ales din pricina copilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat că am părăsit o femeie însărcinată, sau cu copil mic? Ce femeie şi-ar mai fi legat viaţa de-a mea, fără o gravă nelinişte şi perpetuă nesiguranţă? Dacă şi ea va fi la rîndul ei părăsită? Trebuie să răspunzi foarte exact şi pe scurt la întrebarea: de ce nu v-aţi înţeles? Şi răspunsul să conţină în el în acelaşi timp şi răspunsul la a doua întrebare inevitabilă: Dacă e aşa, atunci de ce v-aţi mai luat? Ei, că nu ţi-ai dat seama de la început... aia e, basme arabe, trebuie să-ţi dai seama, eşti vinovat, şi cine îmi spune mie că acum îţi dai? Şi femeia fuge, de altfel ca şi bărbatul şi numai dacă apare între tine şi ea o convingere nezdruncinată, aproape mistică, oarbă, că acum va fi bine, poţi să-ţi mai refaci viaţa. Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel de pasăre rară? În zilele noastre astfel de păsări fie că sînt deja înlănţuite în căsătorii nefericite ca şi a ta, fie că nu au răbdare să mai aştepte ca Şolveig, patruzeci de ani, să se întoarcă un Peer Gynt rătăcitor şi se mărita cu primul imbecil care li se pare mai acătării. Timpuri grele pentru iubire în acest secol! Cine spune că psihologia şi mentalitatea asta o au numai femeile se înşeală grosolan. Faptul că bărbatul e mai nepăsător şi mai sigur pe sine nu înseamnă că nu are aceeaşi soartă: singurătatea, care atrage viciile, beţia, petrecerile şi curvăsăriile ruinătoare ale voinţei, gustul bizar al ratării, filozofia adecvată şi ranchiuna nedomolită împotriva celor care realizează ceva. În acest sens noi romînii ştim multe. Geniul e persiflat fiindcă aşa-zisele personalităţi care promiseseră mari creaţii nu mai credeau în nimic... Forţa de a înfrunta singurătatea, renunţare la tot, familie, soţie, copii, prietenia cu alte familii, soţii şi copii, o au puţini, iar eu nu ştiam încă dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (şi simţeam că aşi putea-o avea), nu-mi puteam îngădui să sfidez toate acestea şi înainte de a mă vedea constrîns să renunţ la ele, să mă învălui în trufia unei singurătăţi orgolioase. Fără să ajung să semăn cu Acojocăriţei, trebuia să învăţ să duc un trai dur cu Matilda, pînă la marginea posibilului. Eram însă departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut. La urma urmei, gîndeam, această labilitate a stărilor sufleteşti ale Matildei semăna cu natura şi avea forţa ei: dacă era nor, asta însemna nor, era zadarnic să mai cauţi în astfel de zile soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violenţă, asta însemna furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lovesc (nenorocire, tocmai în ziua cînd vroise să-mi spună că e însărcinată!) şi dacă apăruse în sufletul ei ura, ei bine, ce putea să însemne? Trebuia descifrat...
   Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în sine, îmi dădu însă ea răspunsul. Într-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gînditoare spre uriaşul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate uşile, se întoarse în hol şi reveni şi deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptuşit cu alamă împotriva moliilor şi o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dormitor. Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo. Liniştită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, şi mă gîndii că vrea să plece în concediu fără mine. "N-are decît", gîndii, deşi mă întrebai cum poate ca pleca în concediu aşa singură spre sfîrşitul lunii a opta? Putea sa păţească ceva. Observai însă că îşi vîra în ele prea multe lucruri şi prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lînă, mantouri... Stăteam rezemat de tocul uşii şi mă uitam, încercînd să înţeleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi groşi de iarnă, mănuşi, un costum de schi, feluri de fuste, rochii multicolore... Uneori se apleca şi bîjbîia prin sertare de jos... Batiste, baticuri... Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apei le arunca înapoi. Astfel se zorii cîtva timp cînd scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cismuliţe (astfel le numii în mintea mea, cismuliţe, nu cisme...). Mişcarea aceasta îndelungată a gesturilor ei, pauzele, aplecările, alegerea veştmintelor pe un înţeles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinaţie. Vedeam ce se întîmplă, dar înţelesul nu se ivea. O anumită mişcare, chiar cu înţeles şi nu atît de variată, dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie. "Poate vrea să le dea la curăţat", gîndii scuturînd din cap, dar cum să dai la curăţat cisme, pantofi, rufărie intimă? Astea le spală Ana... Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem şi o-întrebai: "Ce faci tu acolo?" Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel puţin un minut şi fără să mă privească, văzîndu-şi de treabă, îmi răspunse cu gîndul absent: "Plec, ţi-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu!" Auzind-o inima bătu ori un svîcnet care mă făcu, ca odinioară cînd venise prima dată la mine, să simt un fulger prin şale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gîndii. Avui apoi un surîs, reflex bizar şi nefericit al mici gîndiri paşnice, mă apropiai de ea şi îi pusei mîna pe umăr, vrînd să-i spun că asta e o prostie şi să renunţe la ea. Ea sări în lături ca muşcată de şarpe şi îmi şuieră cu o ură sălbatică: "Să nu te atingi de mine", şi cu o astfel de voce încît pe lîngă ură distinsei ameninţarea. Ne privirăm în ochi cîteva clipe, intens, două priviri fără iluzie şi fără împăcare. Nu mă apucasem să-i descifrez ura, şi acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pîndi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intenţia de a-i declara că o iubesc. Ei, ce primejdie? Îndîrjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, avînd aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva dacă mai îmi dă mîna. Mă aplecai atunci şi îmi deslănţuii furia asupra geamantanelor: le răsturnai, lovii cu picioarele în ele, împrăştiai lucrurile prin odaie şi în cele din urmă luai geamantanele şi le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai şi băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor.
   "Aştept să naşti, îi spusei, şi pe urmă te învăţ eu minte. Se urcase în pat şi începuse foarte liniştită să răsfoiască o revistă. Se aşezase cu fundul la uşă. "Iată deci, gîndii, cum gestul care altădată mă făcuse să rîd, cînd fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă faţă de alt bărbat care nu semăna cîtuşi de puţin cu acela. Iar ea nu ştia ce eu ştiu... "Şi felul cum stai tu acuma cînd bărbatu-tău îţi vorbeşte, continuai, o să confirme zicala; capul face, fundul trage!"
   Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel puţin un ceas pînă să redevin senin. Şi totuşi mă hotărîsem mai înainte să mă port cu ea ireproşabil, orice mi-ar face! Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port? Desigur, s-o las să plece! Ar fi plecat oare? Bineînţeles! Violenţa reacţiei ei şi ameninţarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrîngere şi ar fi mers foarte departe... avem ca un plan şi pentru varianta în care lăsînd-o să plece sconta pe venirea mea după ea (şi cred că avea şi un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată pînă ce ar fi trimis emisari prin rudele ei să plec eu, şi încă unul în care dacă n-aşi fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunţe)... Nu mai ştiu ce-ar fi făcut după aceea, dar ştiu ce-aşi fi făcut eu, aşi fi aşteptat-o la ieşire şi aşi fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spinare, dintre care pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi cruţat şi mi-ar fi reproşat-o în eternitate. Cui i-aşi fi putut spune şi cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă? Dacă amintirea lui Acojocăriţei n-ar fi rămas atît de vie în memoria mea, aşi fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în clipele cînd o contemplam făcîndu-şi bagajele, să devin subiect de comedie umană.
   Şi toate acestea nu erau justificate a posteriori, pentru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă aşi fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar intuiţia tuturor acelor variante; simţisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărei consecinţe nu era conştientă în pornirea ei... începea, oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef. Era adevărat, mă umilise, dar cel puţin n-o ştiam decît noi doi, în timp ce altfel ar fi aflat Artimon pricăjitul, gringalet-ul, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în faţa căreia făcusem pe grozavul), fără să mai vorbesc de părinţii mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeaşi consideraţie, ca înainte de a deveni şef de catedră şi decan... Şi încă eu eram oarecum la adăpost, continuai să reacţionez în singurătatea biroului meu, mai tînăr ca ea puteam fi înţeles că nu ştiu încă să mă port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu ştia să se poarte cu un bărbat? Nu se fuge de-acasă în luna a opta...
   Nu bănuiam atunci, simţindu-mă chiar pe deplin liniştit, că o protejasem pe Matilda, că puţin îi păsa ei de toate acestea. Aveam s-o aflu curînd, după două luni de la naşterea copilului, cînd credeam că ameninţările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-şi poarte ura liniştită, dacă acest eveniment biologic, etern şi fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine viaţa unui cuplu, cum e naşterea unui copil, n-o să-i schimbe starea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecinţe decît ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea...
   
   
   XI
   
   Nimic deosebit nu mai apăru între noi pînă la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou in viaţa mea cu Matilda. Trebuie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începînd după scena cu fugitul ei de-acasă şi pînă la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuşi ceva, şi anume apariţia unei stări de calm, de tandreţe şi chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu şi le mai reprima ca înainte, cînd mă bucuram că le avea.
   Ana strînse a doua zi dimineaţa fără să se mire lucrurile împrăştiate prin dormitor, ca şi cînd ar fi fost normal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiţie, care nu trăncănea şi n-avea curiozităţi care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceaşcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuşi o vreme tăcerea se instala între noi, dar nu cînd era vorba de lucruri practice. "Mănîncă şi tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neaşteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naşte. Pînă să se nască geniul, vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca." Iar alteori: "De ce nu-mi spui că ţi-a căzut un nasture de la pantalon? Nu ţi-l cos eu, n-ai nici o grijă, ţi-l coase Ana, care nu se jenează la gîndul că vreo studentă s-o fi gîndit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea." Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuşi, dispreţuitoare şi rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare: "Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te ţin nemîncat." Sau, impenetrabilă, simulînd o gelozie care nu spunea nimic: "Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decît tine!"
   Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandreţea era pentru sine şi pentru cel care se hrănea din sîngele.ei. O vreme am auzit-o rîzînd singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un rîs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă primi cu o tandreţe totală şi firească, aşi fi zis de o extraordinară forţă de sugestie: s-a întîmplat vreodată ceva rău între noi? Dar şi în treacăt, aşa cum merita un lucru atît de neînsemnat faţă de irepresibila veselie care o stăpînea. Îşi duse mîna la gură cu un gest simplu de ţărancă şi chicoti iar. "Vrei să vezi? zise. Şi îşi ridică sus rochia şi îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de aşteptare şi pîndă şi într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se mişca. Matilda îl prinse cu mîna şi trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător şi ea rîse cu gura pînă la urechi. "Ştii ce puternic e? zise. Îi ţin tare de lăbuţa piciorului, dar ştii cum trage? E furios , trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar şi scena se repetă şi ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă îşi aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc şi deveni străină, nu întru totul, dar absentă şi gînditoare, luă în mînă o carte. Ştiam ce e, îşi amintise că nu mă mai iubea şi în orice caz nu meritam scena la care asistasem..; Foarte bine, gîndii, văd că îţi place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniştit de filozofie.
   Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămîni nu se mai găsea carne, sau se găsea puţină, şi pînă să-ţi vie rîndul la coadă, apoi, spunea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, mîn-ce-l în pîntec şi no, întoarce-te, Ana, şi spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare şi cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel da pacoste la viaţa ei, ci la nu ştiu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încît se ocupă Matilda de purcel, care era viu şi amuzant. Ridica rîtul în sus şi făcea: groh, groh, ce crezi că vreau de la tine? Crezi că vreo relaţie de simpatie? Mi-e foame, dă-mi să mănînc!
   Îl ţinurăm aşteptînd-o pe Ana, care nu veni decît după o săptămînă, cînd era prea tîrziu: o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cîrnaţi din carnea pentru cîrnaţi. Stătea pe un scăunel, cu burta mare, şi învîrtea la maşina de tocat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. "Vezi-ţi de treabă", îmi răspunse... Mă chemă totuşi după un ceas şi îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăţi de carne. "Poftim, zise, mănîncă pomana porcului. Şi se întoarse la cîrnaţi, care mai puteau suferi o amînare, pînă venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci şi o prinse acolo miezul nopţii... în sfîrşit se culcă, după ce îmi arătă nişte maţe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cîrnaţi nu semănau. Nu apucasem să adorm, cînd îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina: "Ce este?" "Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros." "Sigur, zisei, stai tu să faci cîrnaţi ore întregi, că o să-ţi fie bine. Toate sînt la dispoziţia ta." Şi stinsei veioza; îndată ea strigă: "Ah, Doamne!"' Aprinsei din nou: "Ce este?" "Doamne-Dumnezeule, şopti, pierd copilul. La şapte luni e mai bine decît la opt luni... Şi iar strigă: O, prostuţule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai liniştit..." Dar eu sării din pat şi pusei mîna pe telefon. "Maternitatea, vă rog, doctorul Salanţiu e de serviciu?" "Da, aşteptaţi un moment." "Doctore, soţia mea are dureri mari" "Cine e la telefon?" "Petrini!" "A, da! Să vie doamna imediat la maternitate." "Îmbracă-te imediat", îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos şi în cîteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm şi intrarăm în el.
   La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit şi supărat. "Ce-aţi făcut? zise. Ce e cu contracţiile astea? "Nu ştiu, doctore, înălţă Matilda din umeri. N-am făcut nimic." "Întindeţi-vă pe canapea cu faţa în jos", spuse acesta deodată calm şi parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă şi o sugea cu seringa. Şi se apropie, îi desveli fesele şi îi înfipse acul, pe care îl scoase, strigînd unei infirmiere: "Rezerva patru şi orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă şi totul o să fie bine. Poftiţi!" "Doctore, îl întrebai, pot să stau şi eu pînă adoarme?" "Bineînţeles". Dar aşteptai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu stăpîni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu şi murise, era bolnavă de inimă şi nu ştia, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca şi la agonici, în alte spitale, înţelesei eu, moartea pîndea pe-aproape naşterile care vroiau s-o sfideze. Neliniştit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperînd s-o găsesc liniştită şi adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deşi tocmai cînd lipeam uşa, ea, cu perna în braţe, se muta de la un capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în aşteptare. Ea nu se simţea bine, luă iar perna în braţe şi se mută la loc, îşi vîrî faţa în ea... Da, adoarme, gîndii, dar în aceeaşi clipă ea îmbrăţişa perna şi se mută iar la celălalt capăt... Mă apropiai... "Matilda, îi şoptii, cum te simţi...?" "O, mi-e somn"', răspunse ea cu un glas chinuit, şi avu un gest, o fluturare a mîinii de îndepărtare, de buimăceală... "Ieşiţi, zise infirmiera, injecţiile astea sînt foarte rele, dar fac bine, potolesc contracţiile înainte de termen... Fiţi liniştit, mîine se întoarce acasă..."
   Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeaşi infirmieră care o asistă la naştere, o lună mai tîrziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă liniştită. Altele cad în nesimţire ca nişte vaci şi se trezesc rîzînd... Da' zdravănă fetiţă! Doamna cînd a auzit, a întors capul: dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, cînd o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcaţi cu alţii... Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu ştiu că le punem un număr de mînuţă, cum să-i încurci?...
   Cînd am adus-o acasă după două săptămîni, în poarta maternităţii, i-a desvelit copilului chipul şi mi-a spus fără vreo tandreţe patetică: "Uite, fi-ta, şi a învelit-o la loc, adăugînd: Sper să-ţi semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viaţa asta, ajunge una."
   Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naştere, totuşi mă uitai din nou la fetiţă, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînţeles că nu se putea şti de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie şi nu ei? Îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Maşina luă viteză. De ce e bronzata? o întrebai. Te pomeneşti că e brunetă?" "Nu, are icter! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toţi au, e o reacţie fără importanţă. Trece în zece zile."
   În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deşi prindeam foarte greu maternitatea, suna veşnic ocupat şi tot din aceeaşi pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor şi nu putea să aştepte în picioare să-i vie rîndul şi nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineaţă pe la orele patru, tot aşa, prinsă brusc de aşa-numitele contracţii. Ştiam că totuşi naşterea parea să vină abia peste cîteva zile, dar e adevărat că putea surveni şi peste cîteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore şi telefonul alături, să mă sune aceeaşi infirmieră, dacă se întîmplă ceva. Mă trezii şi dădui un telefon... Aveţi o fetiţă de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască." "Cînd a născut? "Chiar acum!" "Pot să viu şi eu?" "Interzis!" "Păi data trecută n-a fost interzis." "Era altă situaţie, în alt salon..." "Fetiţa e normală?" "Da, a făcut gălăgie mare, a ţipat de ne-a spart urechile! O să iasă o muieruşcă!..." "Dar mama? "...Mama, staţi puţin că tocmai iese, dar nu vorbiţi mult, că doarme..."
   Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul şi după cîtva timp auzii vocea Matildei, care nu ştia ce vorbeşte, nu-mi auzea glasul.....da, da.... am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn..." Apoi vocea infirmierei: "Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine..." 
   Încît acasă, cîteva zile se distra povestindu-mi tot felul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit şi mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al naşterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viaţă, printr-un orăcăit de surpriză extremă, dar şi de bucurie şi spaimă amestecate, urmaşii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la staţia terminus. Că un ţigan şi-a trimis şi el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit ţiganii! dacă e pe gratis?!) şi că asta, cînd doctorul Salanţiu a vrut să-i desvelească burta, a început să ţipe şi s-a vîrît sub pat. "Ieşi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să naşti dacă nu mă laşi sa te examinez!?" "Nu ies, dom'doctor!" "Dar de ce, eşti nebună, de ce ai mai venit aici? "Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mîna pe mine mă omoară!"' Gelozie primitivă şi cretină, gîndii şi nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfîrşit toată chestia... "Acolo, reîncepu Matilda cu un glas şoptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă îşi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască uşor, să nu se chinuie mult. Îl alege de-acasă, ori, după reputaţia aceluia, ori la recomandarea cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Şi uneia i se recomandă unul tînăr, abia ieşit din facultate. Şi ăsta, cînd a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii şi dă-i, împinge, da' cum!... De, să-şi merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanţiu, n-a aşteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nădejde, pînă ce, odată, sbang, copilul ţîşneşle ca din puşcă din burta femeii şi o face praf..." "Cum adică praf, tresării eu, a murit?" "Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfeniţă toate alea şi a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat şeful, doctorul Salanţiu, care, înecată în sînge cum era femeia, a început s-o coasă. Cînd a terminat, s-a şters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla şi i-a spus numai atît (căci, infirmiera îl informase ce făcuse): «Tîmpitule!»", "Şi copilul?" "Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o ţărancă, mai avea doi acasă... Şi chiar dacă ar fi făcut, Salanţiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios şi pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul..." "De ce?" "Pai îţi spusei, şapte rupturi a avut - dar mari! nu vorbesc de una pînă la anus (o pufni rîsul), i se vedea anusul cînd o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părţile a fost sfişiată... Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort la şase luni şi ceva, nu-l mai putea ţine, am văzut cu ochii mei, îi ieşea capul afară, i se vedea creştetul şi el săracu nu vroia nici el şi, cît da de aer, repede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta şi iar i se vedea creştetul. Pînă la urmă a ieşit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu...
   Abia atunci am înţeles de ce îmi povestea Matilda toate acestea: putea să i se întîmple şi ei una din aceste istorii şi nu i se întîmplase. Se bucura! Dacă numai în două săptămîni cît stătuse acolo aflase atîtea, asta însemna că într-un an se întîmplau zeci de drăcovenii şi nenorociri. Gravida nu era cruţată de ginecologi în momentul naşterii... împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opinteşte-te, că mori şi n-am ce să-ţi fac. Da, da, nu nasc eu, tu naşti, pune mîna şi lucrează, apucă-te cu mîinile de pat, trage-ţi răsuflarea şi adu pe lume un nou deştept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine şi să uite cine s-a chinuit cu el... "Chiar aşa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, ţărancă simplă sau nevastă de ştab! Dar cine îşi mai aducea aminte cînd îl vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, cînd acelaşi medic i-l arăta triumfător, jalnic de îţi venea să plîngi cînd îi vedeai guriţa disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atît de bine. Cît am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... ştii, femeile lasă apă ca şi animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelişul în care trăieşte în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit şi nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelişul? Nu se ştie. Cînd nu se întîmplă chestia asta, moare înăuntru şi după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morţii, un copil mort... (Vezi, sînt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea devreme, alţii nu vor sau nu pot fi alungaţi la termen, şi mor şi ei şi le ameninţă şi pe mame; am impresia că legea asta ne urmăreşte şi în viaţă... prea devreme... prea tîrziu... tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la nişte analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu ştiu ce şi i-a picat paharul din mînă.... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, cerîndu-ne să-i aducem ba nişte peşti de la Bobotează, pe care îi mîncase cine ştie cînd, ba să-i punem războiul de ţesut să-mi facă ea mie nu ştiu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tînăr, dar nu şi vasele din creier care o damblagiseră...) Salanţiu a fost mai reţinut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că eşti cel mai serios universitar de la Filozofie. (Vaintrub, cînd îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos şi mă asigurase să n-am nici o grijă să mă adresez lui Salanţiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să naşteţi uşor, mi-a spus, şi dumneavoastră şi copilul aveţi forţă vitală. De unde ştiţi? Avem noi indiciile noastre. Îl credeam, cu toate că simţeam junghiuri adînci, se opreau totuşi cîteva secunde şi puteam să respir. Cum e cu naşterea fără dureri? l-am întrebat printre ţipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeţi şi singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos şi să nasc poimîine. Chiar am schiţat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum şi ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simţit că mor, dar că şi scap... Cred că am urlat ca o vită... Nu ştiu cît a durat şi pe urmă, oaea, oaea... cu sughiţuri, se îneca... ca un broscoi... Cînd mi-a arătat-o"... Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simţit în clipa aceea. Se posomorî, era secretul ei...
   Şi nu-l desvălui şi începu să se identifice cu acest secret chiar din primele săptămîni, care urmară. Mă dădea la o parte de lîngă pătuţ, se apleca, lua fetiţa în braţe, nu ştiu ce-i făcea, o desbrăca, o îmbrăca, o înfăşura, îşi scotea sînul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca şi cînd ar fi vrut să se ferească de nu ştiu ce forţe malefice şi îi dădea să sugă din sînul ei bogat, în deplină singurătate şi complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine...
   
   
   XII
   
   Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deşi Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicţie. Preotul o vîrî pe Silvia în apă (şi fetiţa se arătă cuminte, spre deosebire de alţii care urlau ca din gură de şarpe), îşi făcu slujba şi ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ţi dovedească religia. Pe vremuri semnătura preotului pe carnetul elevilor în vacanţă era obligatorie alături de a tatălui şi putea influenţa nota la purtare. Mă uitam la preot şi mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormîntări fără el, cu camioane, sinistre apariţii... Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate există (şi nu există? chiar aşa, sîntem părăsiţi în marele cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noastră?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întîmplă. Murise subit o oarecare Mariţa, responsabilă de stradă. A luat cuvîntul în faţa gropii căscate viitorul responsabil, s-o elogieze. "Eroinica ţaţa Mariţa", zicea el, a făcut şi a dres. Eroinica ţaţa Mariţa a activat cu multă cinste, c-o fi c-o păţi... Prezenţa unui preot, om cu carte şi cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrînd neatinsă solemnitatea în faţa morţii. Auzisem că undeva într-o comună, Săpînţa, din nordul provinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viaţa mortului şi care în mod straniu plăceau cetăţenilor acelei comune, iar la noi în oraş se spunea că sînt "geniale". Reţinusem şi eu o însemnare pentru concizia finalului unei existenţe: Aici zace şi se face Nicolae Pîrvu praf...
   Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripţii, dar mult mai rele, pentru cel ce în viaţă fusese iubitor al paharului, care n-avea să mai bea acum decît apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum şi el pe vecina de mormînt, palavragiu sau certăreţ, să se certe de-aici înainte cu viermii, mîncău, acum avea să-l mănînce şi pe el pămîntul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscripţii individul le compunea amatorilor pe cînd aceştia mai trăiau şi rîdeau auzindu-şi viaţa rezumată în patru versuri într-un fel atît de neaşteptat... Şi să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie convenţia prea sofisticată...
   Biserica nu era nici în interior şi nici pe dinafară într-o stare prea bună şi nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm cîteva cuvinte în acest sens şi preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau şi nu se îngrijeau de către stat, ci tot de către credincioşi, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată şi oamenii nu prea mai dădeau bani şi nici biserica nu mai poseda ca altădată moşii, iar preotul avea totuşi un bun salariu, fiindcă el, pe lîngă slujba religioasă, mai preda şi religia în şcoală, însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi cînd odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pierduse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?
    Ne întoarserăm acasă şi pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele şef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez ca şi părinţii mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorîta de nevasta-sa, cîţiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu şi Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, Salanţiu, ginecologul, şi bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deşi eram puţini, vreo douăzeci şi doi, musafirii noştri, înainte să se aşeze la masă, se şi grupară inevitabil: rudele Matildei şi cei doi arhitecţi în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, şi numai mama, tata şi bunicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei. 
   E uimitor să-ţi vezi părinţii încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuţi un bărbat care s-a însurat şi are şi un copil. Bunici încă vînjoşi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere şi n-avea nici un viciu care să-i ruineze mintea şi trupul şi să-l facă să-şi expună cu neruşinare acea muiere cum făceau cei beţivi sau stricaţi, muiere pe care n-o cunoştea nimeni. Se spunea, adică se ştia de existenţa ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adîncul sufletului, căci atunci eram prea tînăr şi în plină înflorire, ca să-i surprind înţelesul. Abia azi iese la suprafaţă. "Eşti tu, maică, fericit? parcă mă întreba, cu intuiţia extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viaţă să mediteze, mai ales ea, care se detaşase de propriul ei bărbat, prin voinţa de a rămîne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase cînd vedea acum cu ochii ei că totul se învîrtea pe această linie în jurul iubirii şi ceea ce înţelegeau oamenii prin asta, posesiune şi nu dăruire? Citea în bucuria mea o adîncă supunere în faţa acestei aşa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gîndul numai la ea?
   Întinse, mîna şi mă mîngîie, iar eu îmi ferii obrazul, avînd în clipa aceea intuiţia dorinţei ei de a mă proteja. Dacă gîndul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund: ..Nu mă cunoşti, mamă? Sînt fericit în nefericirea mea."
   Şi rîsei: "Uite la mama, în loc să-şi mîngîie nepoţica, ea tot pe mine vrea să..." "Maică, zise ea, eşti tu vesel, dar parcă nu mai eşti cum te ştiu eu." "Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrînit" "Munceşti prea mult, zise, mai lasă cartea." "Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la cîini?" "Fii şi tu ca alţii, nu le mai pune pe toate la inimă! Nu-i vezi? Sînt graşi şi frumoşi!" "Vrei să spui că eu sînt slab şi urît?" Şi mă dădui pe spate de rîs. "Nu că eşti urît, dar ai cam slăbit..." "Şi de unde ştii tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?"
   Nu-mi răspunse. Cum să nu ştie? Scapă cineva de intuiţiile mamei, care ştie cum trăieşti fără să fi aflat nimic de la nimeni? Sau prea puţin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată? O femeie trebuie să stea lîngă bărbatul ei şi lîngă părinţii acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea rîsul printre străini şi la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucişară, ea înţelese, se scuză şi veni la noi. Dar veselia i se stinsese, "Mama vrea să-şi vadă nepoţica" îi spusei. Matilda îşi trase mai aproape scaunul. "Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat şi abia a adormit. Cînd se trezeşte, vă spun eu... Apoi către mine: Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu ţuică sau cînd ne aşezăm la masă?" "Dacă mai durează, desigur..." "Mai durează puţin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a aşezat la taclale cu Tamara, că văd că şi ăsteia i s-a descleştat gura şi o ţine de vorbă." De ce nu-i spui? zisei, gîndind: şi tu de ce nu te duci s-o ajuţi pe Ana? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blînd deveni sever şi tata se mişcă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizînd gura.
   Matilda se ridică şi îi auzii glasul invitîndu-le pe Tasia şi Tamara să vină cu ea, şi ele săriră fără codeală. Băurăm ţuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Marele Vasile se strîmbă şi aruncă pe gît puţinătatea aceea de lichid, punînd apoi mîna pe sticlă şi înghiţind alte trei la rînd. "Astea sînt pentru cucoane, zise el cu înţelegere, te pomeneşti că şi la vin o să bem tot din de-astea, niţel mai mari! Eu o să trec drept beţiv." "Apăcă eu ştiu că domnul Vasile nu este la el beţivu", zise Ana. "Ştii tu, dar ce-o să zică lumea asta?" Avea dreptate, şi eu băui unul şi păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. "Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge?" "Cum să meargă, zise el, aşi mai trăi mult dacă n-ar fi bătrîna asta! 
   Adică bunica. "Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aşi fi eu, te-ar mînca cîinii... Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu ştie unde e. Odată i-am zis şi eu: du-te şi ia-1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. Da' unde e un dulap, îl aud că zice şi m-am închinat singură." "Păi în casa asta sînt douăzeci şi patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că şi-a făcut toată viaţa numai dulapuri, era un colţişor liber, chema tîmplarul şi, zice, să-mi faci aicea un dulap..." "Da, parcă ai ştiut tu ce e aia să creşti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziţia ta, şi acum ai rămas singur şi nu ştii unde e un dulap." "Şi tu ce treabă ai? o întrebă el cu un humor înteţit. Ce învîrteşti, ai vrea să te servesc eu pe tine?" "Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-aşi fi eu..." îl prinsese, mă uitai la el să văd ce mai zice. "Păi da, răspunse el de îndată, aşi lua şi eu una mai tînără, nu o hoaşcă ca tine." Pînă şi mama surîse. "Tu să iei una mai tînără?", îl întrebă bunica uitîndu-se la el cu acelaşi humor senin al bătrînilor care au trăit şi s-au înţeles bine- cît au fost în putere şi a căror singură distracţie în doi era acum sa-şi spună unul altuia cît de bătrîni au ajuns încît nu mai fac amîndoi nici cît o ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toţi, cu jubilaţiune, treptele vîrstelor; bunicii bătrîni, părinţii mei, pe lîngă ei, în plină putere matură, eu un copil faţă de toţi (şi mă simţeam chiar astfel), aveam totuşi la rîndul meu o fetiţă, sărisem deci şi eu prima treaptă. Bunicule, zisei, sînt fete care mor după bătrîni! Le place lor, ce să le faci!" "Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă o babă căptuşită."' "Şi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii", mai spuse bunica şi schimbă vorba, începu să spună noutăţi despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el ştia demult că... şi că el le spusese, dar...
   Mă ridicai şi revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea şi tăcu în clipa cînd intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toţi în picioare cu ţuicile în mînă, în afară de Micu şi Clara, care se aşezaseră pe canapea. "Totuşi, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteţi să ne spuneţi de ce ar fi necesară." Vaintrub dădu din umeri: "Nu ştiu absolut nimic". "Dar nişte presupuneri puteţi să faceţi." "Nu mai multe decît le poţi face şi dumneata." Adică", insistă Micu. "Adică, de pildă, să se adopte sistemul sovietic actual, în care să se desfiinţeze vechiul bacalaureat, şi cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de şapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani." "Şi numai atît? clipi Micu des, iritat şi plictisit. O a doua reformă a învăţămîntului, la o distanţă aşa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atît." "Şi eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecţie un individ de la minister şi a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: «Sînteţi cam rupt de viaţă, tovarăşe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale?>> «-Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filozofia...» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie!» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universităţi...» «Dumneata», îl auz că îmi zice... «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, aşa trebuie să te adresezi unui profesor universitar şi decan, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună...» îl văd că se face roşu şi se încordează în gît. «Dumneavoastră, zice, aţi auzit de îmbunătăţirea compoziţiei sociale în cultură şi învăţămînt?» «Da, dar nu cu troglodiţi ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupaţi. O să raportez tovarăşului ministru.» «Ieşi afară! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata şi pe ministru, acolo unde trebuie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoţat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stînga, o nulitate, pur şi simplu îşi bătea joc cu cinism de învăţămînt, dacă aşa înţelesese el să-şi îmbunătăţească compoziţia socială a cadrelor din minister, angajînd astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabinetul tovarăşului I. C. (era acelaşi personaj cu care Ion Micu avusese o altercaţie în aula universităţii şi care apoi îl umilise pe Ion punîndu-l să ţină o conferinţă despre Amăicăliţului). Pe I. C. îl cunosc din 44, cînd mi-a propus să primesc funcţia de secretar al comitetului judeţean de partid. Situaţia era însă complexă, ştiţi de ce, şi i-am spus că mă simt capabil să-i fac faţă în cultură, da, în asemenea funcţie, nu. Şi nu m-a uitat şi cînd mi-a propus catedra şi decanatul, am acceptat. Şi mă ia tare la telefon. <Dumneata vrei să zbori de-acolo?> I-am spus: «N-am cerşit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresaţi poate ministrului învăţămîntului, căruia lui îi e frică să nu zboare? Eu nu zbor, plec imediat dacă mă mai ameninţaţi astfel.» S-a înfuriat. <Da' carnet de partid ai?> «Am!» «Vezi să nu rămîi fără el.» <Sînt medic,> i-am răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacienţii şi fără carnet, n-cm intrat în partid să mă agăţ de un carnet. Pot să am convingeri şi fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni!» -«Ia uite, a rîs el de astă dată, cum îşi scoate corniţele dră-cuşorul mic-burghez!»" "Are şi el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vîntul. Parcă îl vad că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat şi unde n-a citit nimic..." "Aşa este, continuă Vaintrub, cînd a văzut că nu mă sperii, a dat-o pe rîs. Că e adevărat că l-am înjurat pe ministru? <N-am înjurat pe nimeni, i-am, răspuns. A trimis în inspecţie un individ dubios, pe care l-am dat afară> «-Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în problemă, nu să le dăm afară cînd vin în biroul nostru.» «Se poate şi asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci tractorie.» <Aşa a spus?!> «Da, aşa a spus»- «Atunci e un idiot, care nu ştie nici măcar că clasa muncitoare se ghidează după filozofia marxist-dialectică, şi că practica, fără teorie, e oarbă... Dacă e aşa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică.»'' "E un simptom totuşi", zise Ion Micu. "Bineînţeles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e falsă: ce e aia să îmbunătăţeşti compoziţia socială a cadrelor? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai?! Pregăteşte-le şi pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu aşa, gata, să îmbunătăţim compoziţia... Lozinca se aplică, dar nu îmbunătăţeşte nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecinţe incalculabile la nivel naţional. Degeaba- zicea J. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se întîmplă?" "Ce să se întîmple? zise Micu, îl ascultă pe troglodit, zice da, tovarăşe, şi scoate din program cursul despre scolastici." "Ai dreptate, zise Vaintrub cu acelaşi glas ştiinţific. M-a chemat rectorul şi deloc jenat mi-a spus că ar fi bine să-i dăm dracului de scolastici şi să ne mulţumim cu grecii vechi şi cu marxismul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon I. C. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispoziţie. L-am întrebat cînd a vorbit cu el? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic! Asta însemna că I. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, şi asta, ridică ,vocea Vaintrub cu o indignare mai puţin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine şi îi explicasem şi recunoscuse el însuşi că avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispoziţia, care venea chiar de la el, de la I. C. şi care pesemne că era generală. Ce fel de lozincă?" Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-şi dea seama... "Acuma ştiu de ce e necesară o a doua reformă a învăţămîntului!" exclamă atunci Ion Micu şi în mod bizar începu să rîdă în felul său sacadat şi excitat de idei pe care nu vroia să le comunice, rîs de triumf greu de descifrat şi care nu se mai termina... El ghicise şi extrem, de curios şi turburat aşteptam să-şi termine rîsul acela care mi se părea cam neghiob în prelungirea lui exagerată şi să-i întreb, dar intră Matilda si ne invită la masă...
   
   
   XIII
   
   Sufrageria noastră era alături de hol, de care era despărţită nu de uşi sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate şi mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei şi adolescenţei mele erau mai mici luate împreună, decît holul casei Matildei. În sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea veşnic închis. Culorile lui, albastru viu şi roşu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzaţie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spaţiu ale cărui perdele groase de la ferestre îţi aminteau de ceva văzut şi la alţii, în orice caz ceva cu care te obişnuiai repede şi nu-ţi mai spunea nimic, în afară de confortul de a simţi că nu te apasă pereţii. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate şi să capteze atîta lumină misterioasă, în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, şi cînd bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoşi, ciripeau pasările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare şi gîndeam: ia uite, bătrînii meşteri, nişte necunoscuţi, dar atît de apropiaţi de mine, au prins aceste minunate culori şi le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine ştie?
   Musafirii mei simţiră şi ei ceva şi auzii exclamaţii: frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simţi bine... Da, dimpotrivă, eu aşi avea senzaţia, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine nişte fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul... Ba da, şi un palat, dar mic, fără camere multe şi fără etaj, cum e  al lui Petru Cel Mare, de lîngă Leningrad... Aţi fost la Leningrad? Da, într-o delegaţie, să vedem şi noi cum se poate naşte fără dureri... Şi se poate? După părerea mea nu se poate decît prin excepţie, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au rîs în nas, decît să mă trudesc atîta, urlu şi eu cîteva ceasuri şi am scăpat... Rîsete... Vocea Matildei, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lîngă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lîngă fratele ei), domnul Micu, poftiţi aici (în stîngă Tamarei), doamnă Clara (lîngă părinţii mei), Petea (lîngă Ben Alexandru).
   Eu mă trezii în stînga cu bunicii şi în dreapta cu urîta nevastă a lui Petea. Ni se servi întîi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urîta lui Petea şi Vaintrub o mîncară toată parcă hămesiţi amîndoi, părinţii şi bunicii mei se uitau în farfurie ca şi cînd li s-ar fi pus în faţă mîncare pentru pisici... "Bunicule", şoptii, dar el ridică demn şi discret o mînă şi se uită suveran peste toată adunarea, să nu facem adică altfel decît ceilalţi... Eu însumi nu mă aşteptam să văd în faţa mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat... înghiţii totuşi din ea şi de ce mi-era frică se şi întîmplă: dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greaţă. Nu ezitai şi o pusei alături în farfurie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mîncare ai acasă şi cum e cu această poftă cînd eşti invitat: o foame neaşteptată te apucă la alţii, în timp ce acasă, cu musafirii, totul ţi se pare desapetisant. Clara mîncă totul, ca şi ceilalţi, în afară de Micu, care răscoli salata ca şi cînd ar fi căutat ceva în ea şi, în fapt, o lăsă aşa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana şi Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. "Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva ne-vastă-ta?" îmi şopti totuşi bunicul. "Nu ştiu, zisei, cred că nu". Îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, şi în sfîrşit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi şi salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o ştiam eu, iar cînd gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era aţos, bătrîn, nu se lăsa tăiat de măsele. Totuşi musafirii noştri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discuţie cu marele Vasile despre Hotărîrea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la înfiinţarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe ţară. Vorbea cu aceeaşi pasiune intelectuală ca şi despre Platon. "După părerea mea, zise el, sînt premature, dacă nu chiar ideea în sine e greşită." "Ideea în sine nu e greşită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strîns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, pămîntul era tare şi ţăranii au aşteptat o ploaie care n-a venit. Pînă la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi cai sau chiar doi boi? Grîul a ieşit slab cu spicul mic, producţie sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adînc şi am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniştit în pămînt şi cînd a venit ploaia l-a găsit acolo şi a răsărit normal şi des. Rezultatul: patru mii de chile la hectar; acelaşi pămînt, aceeaşi sămînţă, aceleaşi condiţii climaterice. O singură deosebire, tractorul! "E evident că nimeni nu se gîndeşte, aşa cred cel puţin, că ţăranul o să-şi îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizaţie ţărănească şi întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoţit de ideea unei agriculturi colectiviste. E obligatorie această idee?" "E obligatorie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decît pe întinderi mari." "Ei, cît de mari pot fi, într-o ţară cu un relief atît de variat? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, ţări cu întinderi uriaşe de pămînt, dar la noi, pe lîngă faptul că nu avem astfel de întinderi, cel puţin o treime din teritoriu, e compus din dealuri şi munţi. În această treime colectivizarea şi tractorul n-au ce căuta. Rănim cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vîndă ţăranilor tractoare şi să-şi muncească mai departe pămîntul cu ele? Cum e în Franţa şi Olanda? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantităţi considerabile de lapte, brînză şi carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o depresiune şi penurie cronică dacă s-ar colectiviza şi iată de ce: iniţiativa pentru sine cînd trebuie să produci lucruri atît de variate şi care cer atîta grijă, cum ar fi verdeţurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sînt de calitate ne fac viaţa atît de plăcută, în etapa actuală a civilizaţiei noastre, iniţiativa pentru sine e mai productivă decît iniţiativa pentru toţi. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eşecul unei iniţiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eşecul tuturor, dispărînd grija individuală pentru vite de pildă, dar şi pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forţelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcţiona, fiindcă oamenii răspund la chemare şi se unesc doar în faţa primejdiilor, inundaţii (chiar cazul Olandei, care şi-a construit cunoscutele diguri în faţa mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei înşişi şi doresc să trăiască aşa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui cîştig care ar fi măsura efortului depus şi nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenţi, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alţii ar sta şi ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră şi valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sîrguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoşenia lui ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am ieşi din domeniul implacabil al necesităţii, care sileşte un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această ameninţare ar dispărea; rezultatul: sărăcie generalizată, demoralizarea pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutîndu-şi alte rosturi, şi bunurile pămîntului vor zăcea neculese pe cîmp... Nu pot să prevăd mai mult consecinţele care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să cîrpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaşte un eşec şi a se reda oamenilor iniţiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneţi că producţia pe care o dă pămîntul ar ajunge cu timpul la fel de sigură şi automatizată ca şi aceea a unei uzine şi că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiţi în construcţii şi în noi uzine... recunosc, ar fi maximum de progres şi chestiunea ţărănească s-ar închide. Dar pînă atunci cîteva generaţii vor suferi şi cine ne dă dreptul să le facem să sufere, cînd totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?" "Deci recunoaşteţi că ideea e bună, dar aplicarea ei e prematură?!" zise Vasile. "Domnule inginer, răspunse Vaintrub, ţin să vă răspund printr-o comparaţie. Se căsătoresc doi inşi, se culcă împreună şi bărbatul zice nevestei: hai, naşti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni! Şi bărbatul se înfurie: ce nouă luni?. Mie să-mi naşti acuma, n-am timp să aştept .După cum vedeţi şi aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenţia ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agriculturii: ea nu va da roade decît după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forţezi? Procesele sociale se coc şi ele urmînd de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sînt implicaţi în ele oameni vii, cu contradicţiile lor, nu automate pe care le poţi programa şi ele să-ţi dea rezultatul scontat." "Aţi trăit la ţară.?" zise Vasile. "Niciodată! zise Vaintrub. "Fiindcă văd că ştiţi multe despre ţărani!'' reflectă marele Vasile... "Ţăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenţa, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni." "În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele?" "Uneori se pot, reflectă Vaintrub, şi poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră uşoară dădea produse suficiente şi de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanţa o industrie metalurgică şi o industrie grea?"
   Marele Vasile, învăţat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub. "Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e nepoţica? Ia s-o vedem şi noi, şi să bem în cinstea ei un pahar? Matilda!" "Acuşi, zise Matilda şi se ridică, trecu pe lîngă mine şi îmi şopti: toarnă vin în pahare." Îmi lăsă timp să le umplu pe toate şi se întoarse cu copilul în braţe. Ben Alexandru sări de la locul lui şi se apropie. Scoase un clopoţel mic din buzunar şi sună din el uşor sub ochii fetiţei, care avu o zvîcnitură de surpriză şi încîntare: rîdea cu gura ei ştirbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi. Şeful clanului se ridică şi începu să cînte: mulţi ani trăiască! Ne luarăm după el şi ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cîntau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută şi bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totuşi, cînd ne oprirăm din cîntat, i se auzi glasul: "să vă trăiască, maică, să fiţi sănătoşi şi fericiţi şi să vă bucuraţi de ea". Ciocnirăm paharele şi băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrăţişai cu ale mele. "Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci şi un băiat." Ion Micu.: "Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei!" Mama părea copleşită de o tristeţe inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei şi îi şoptii: "Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi mamă, suferi de ceva?" Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei şi făcu un efort să surîdă. "Ce e cu tine, îi şoptii mai departe rîzînd, crezi că sînt fată care s-a măritat fără voia ei? Crezi că m-a silit tata şi îmi plîngi de milă? Ea mă mîngîie drept orice răspuns, şi de astă dată o lăsai şi îi sărutai mîna. "N-arăţi tu, mamă, aşa cum te ştiu eu, repetă ea această idee, cînd veneam la tine acasă şi îţi făceam mîncare. Erai mai vesel, mai copil." "Păi ce să fac, acum sînt tată, am şi eu griji..." "Nu le pune la inimă!" repetă ea iar şi această dorinţă şi această temere, că nu-mi feream inima... Matilda veni şi îşi băgă faţa între noi (avui o clipă de ameţeală, era atît de frumos acest chip pe care îl iubisem atît de tare şi care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă înşel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece şi strălucitoare erau pentru mine). "Ce vorbiţi voi aicea? zise, mamă soacră, n-ai mîncat nimic şi nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place..." "Lasă, mamă, zise mama, am mîncat destul, sîntem şi noi bucuroşi că aveţi un copil, să aveţi grijă de el, că un copil...". Şi tăcu... 
   Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mîncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase rîsul absurd al lui Ion Micu, cînd spusese că acum el înţelegea de ce era nevoie de o a doua reformă a învăţămîntului? Că nu-mi ardea de mîncare şi că toate felurile îmi făceau greaţă? Ion Micu putea rîde de o neghiobie (şi atunci şi rîsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie rîsese? Iar Matilda îl aşezase departe de mine şi nu puteam să-l întreb, să-i cer explicaţii. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor.
   "Dom' profesor, strigă şeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am şi eu o întrebare: ce se petrece în învăţămîntul universitar? Aici la noi, totul e în ordine? "Aici la noi da, fiindcă sîntem o universitate de mare tradiţie, zise Vaintrub, şi nu acceptăm să ne abatem de la ea." "Dar... zise Vasile, şi pronunţă numele marelui poet şi filozof, de ce a fost dat afară?" Avea aerul că abia acum aflase această ştire. Şi deodată toată lumea reacţiona, copleşindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci învinuiri. "Dumneavoastră, care judecaţi foarte bine în problemele ţărăneşti, zise Matilda cu obişnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de aţi acceptat să fie scos din universitate tocmai un atît de mare om? Nu zic de ceilalţi, care poate erau bătrîni reacţionari, foşti membri ai unor partide care..." "El n-a fost membru al nici unui partid politic", zise peremptoriu unul din arhitecţi..." "Cel mai mare filozof romîn", zise şi celălalt arhitect... Cum Vaintrub nu se grăbea să răspundă... "Aţi citit ceva de el?" zise Ion Micu cu un glas inocent, adresîndu-se celor doi. "N-are importanţă, sări Matilda pe care inocenţa lui Micu n-o înşela. Sigur că toată lumea, cel puţin în facultate, a citit cel puţin poeziile lui, care sînt atît de frumoase... Filozofia e mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămîne." "Care fapt?" zise Micu. "Că nimeni n-a sărit să-l apere." "De unde ştiţi? Aţi făcut dumneavoastră vreo anchetă?" Tot cu inocenţă, ceea ce o făcu pe Matilda să rîdă: "Domnule Micu, toată lumea ştie că n-a reacţionat nimeni la darea lui afară." "Dumneavoastră aţi reacţionat cînd marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării?" "Vorbea prea multe! zise Matilda. Şi noi mai vorbim, dar Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, şi a cerut studenţilor să se ridice în picioare şi să păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a păţit-o! Dimpotrivă, a fost chemat şi i s-a explicat cu răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun..." .,Un nebun care a construit ce e mai frumos în oraşul nostru, aşi vrea să avem mulţi astfel de nebuni", zise Micu. "Construieşte şi azi, dar contactul lui cu studenţii nu mai era tolerabil", zise Matilda. "Cine cunoaşte bine are dreptul să judece, dar nu şi ceilalţi, zise Micu. Sînt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveşte pe Gociman." Matilda rămase descumpănită, dar nu convinsă. "Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roşcatul de Petea, care ăsta, era mai mult decît evident că nu citise nimic. El e o valoare naţională, în timp ce ca Gociman mai sînt o sută." "Stimată doamnă, zise Ben Alexandru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în oraşul nostru a introdus... împreună cu alţii, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se înţelegea nimic de la un curs al lui, nu ştia să vorbească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertaţi, un bîlbîit, nici din primele rînduri nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totuşi, i s-a desfiinţat catedra. Prezenţa lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură şi nu trebuia să fie scos, dar ei n-a vrut să facă nici o concesie..." "Ba da, zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie să ştie, cred că Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact." "Nu soţul meu mi-a povestit, ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, ştiu, a deschis cursurile cu aerul că n-a auzit în viaţa lui de un oarecare Marx.""Doamnă, rîse Vaintrub, permiteţi-mi să vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca să poată să se căsătorească, de către părinţii fetei, să renunţe la religia lui. Băiatul s-a gîndit aşa, dacă religia mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. Şi a renunţat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa şi blestemat. Acest blestem numai dacă îl citeşti şi ţi se face frig, dar să-l mai şi auzi fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunităţii în sinagogă. Totuşi băiatul nu s-a speriat şi s-a dus şi i-a spus fetei şi părinţilor ei: sînt un om liber, putem să ne căsătorim. Dar părinţii i-au spus: da, foarte bine, dar acum trebuie să treci la creştinism. Cum o să intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu eşti păgîn? Ascultaţi, le-a răspuns băiatul, eu n-am renunţat la religia mea ca sa trec la alta. Eu am renunţat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răspuns că altfel nu se poate. Şi căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea oraşului, a început să şlefuiască lentile să aibă din ce trăi şi a renunţat şi la gîndul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie şi a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci şi ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce vreau să spun? Că noi, comuniştii, n-am renunţat la religie şi la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt Dumnezeu. Ar fi lamentabil! Marx e pentru noi un simplu filozof ale cărui descoperiri au pentru clasa muncitoare un caracter aproape ştiinţific. Lumea pe care o propune el e realizabilă şi poate fi o lume mai bună, pentru că demonstrează că imensa majoritate a oamenilor este exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune de forţa de muncă a oamenilor şi realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă şi n-are un caracter abstract sau utopic. Din nefericire se întîmplă că dacă numele lui nu e pronunţat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, şi vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie cînd gîndirea unui om, sau cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atîtea secole. Nesupuşii erau spînzuraţi. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice. Ca filozof e clar că se va întîmpla, fiindcă el nu poate să-şi renege ideile. E un idealist. Dar sînt convins că mai tîrziu va reintra firesc în circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agresiv, e strîns legat de viziunea lui de poet, nu serveşte o cauză politică reacţionară."
   Vasile ascultase toate acestea puţin absent, el avea altceva de spus. "Fiindcă, zise el, la Bucureşti situaţia e mult mai gravă în universitate decît aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, şi-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat o dată la curs spunînd încă de la uşă: Să vedem azi dacă Ştefan cel Mare a fost chiar mare şi dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Şi băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce doreşti? l-a întrebat profesorul de la catedra," Vreau să vă atrag atenţia, a zis băiatul, că romînii nu şi-au creat false mituri, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei doi domnitori, ca să fiţi dumneavoastră îndreptăţit să încercaţi să le dărîmaţi!" Profesorul n-a avut replică, dar în aceeaşi zi au apărut în facultate doi securişti care l-au arestat pe băiat şi sînt trei luni de-atunci şi nimeni nu ştie ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera şi cine ştie cîţi ani o să stea la puşcărie. Dar mai rău, continuă şeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria naţională, deocamdată domnul în cauză pregăteşte terenul. Ştefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost şi nu sîntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim..."
   O tăcere de gheaţă se aşternu, pe care o rupse ginecologul: "Eu l-aşi împuşca!" "Reacţia ta e firească! zise Vaintrub. În condiţii de război civil asta ar păţi acest domn şi poate şi tu, Salanţiu, ai păţi la fel dacă te-ar prinde tabăra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate metafizică, iar absenţa lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atît de imbecil; măcar pe cale raţională ar fi trebuit să-şi dea seama că nimeni nu va renunţa la miturile ţării lui de dragul altei ţări. E, probabil, un individ fanatic..." "În ce ar consta fanatismul său, dom' profesor?"' rupsei şi eu tăcerea. "Ne-a dat de înţeles domnul inginer"', zise Vaintrub. "Eu sînt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să acţioneze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sînt ale lui I. C." "Şi ale Anei Pauker", zise Salanţiu. "Da, ale acestui grup, ai dreptate'", zise Vaintrub.
   Micu izbucni în rîsul său sincopat, interminabil, stîrnind nedumerire. "De ce rîdeţi?" zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti să-i spun unde e baia. Între timp se strînsese totul de pe masă şi Ana aduse farfurii pentru tort şi fructe. Nu mîncă nimeni fructe, în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-i imită nimeni, deşi merele şi mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziţi între ele şi tort. "Eu mai vreau o felie", zise Clara. "Şi eu, zise şi soţul ei. E foarte bun! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile; sînt numai pîine, ăsta e chiar tort..." "E extraordinar, zise Clara, ce-aţi pus ca reţetă..." "Nuci, zahăr, cremă de ciocolată", zise Matilda. "Nucile date prin maşină?" "Bineînţeles!" Şi mie mi se păru atît de bun încît făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul de vin alb acrişor pe care îl băurăm după aceea mă uimi: putea deci fi vinul astfel? "N-am decît cîţiva araci
   din ăsta! zise Vasile uitîndu-se la mine pentru întîia oară cu o privire în care simţii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare şi afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel", zise el cu un astfel de glas că toată lumea rîse, iar eu înţelesei că fusesem tot timpul observat: nu arătasem prea vesel şi acum şeful clanului doar îmi recomanda remediul.
   "Tot n-am înţeles de ce-aţi rîs", reluă Matilda întrebarea ei după ce Micu reveni de la baie. "Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine şi nu rîd deloc cînd e bine pentru că ştiu că o să fie rău'', zise Micu şi spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote, "Sînteţi cam sucit! zise nevasta lui Petea. Ei na! A vorbit şi nea Ion că şi el e om! "Totuşi, insistă Matilda, nu înţeleg..." "Dar e foarte clar, interveni soţia unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut şi privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discuţia cu atenţie. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Şi atunci va fi bine. Pînă aici mi se pare logic. Dar nu înţeleg de ce atunci cînd va fi bine n-o să mai rîdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăşi rău." "Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!" "Ce anume?" "Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul şi viţăvercea, îşi aduse el aminte de Marius Chicoş Rostogan. E dialectic! Nu e aşa, doctore?" adăugă el clipind des ca să-şi ascundă ironia, dar Salanţiu înţelese că i se adresa lui şi răspunse: "Aşa este, şi eu mă gîndesc cîteodată cînd scot afară un nou-născut: ia uite-l, a ieşit, îşi începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie aşa de tare, săracu`..." "Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresîndu-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent şi adesea cu rezultate imprevizibile: după rău să fie şi mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului şi binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, şi deloc «preparat», ceea ce noi numim rău... apariţia pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine ştie în ce adîncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a venit Hitler şi a găsit nu numai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizaţia de sînge, era s-o păţim..." "Ar fi trebuit să urmeze binele", zise marele Vasile. "Aveţi dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat! Întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec şi de bine şi de rău, şi viitorul, adică sfîrşitul acestei crize, nu e previzibil."
   Dar Ion Micu nu mersese atît de departe. înţelegeam că gîndul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea şi se bucura şi de aceea rîsese. (Nu ştiu dacă o să mai am timp să revin cronologic şi să spun că această speranţă a lui n-avea să se realizeze: grupul deviatorilor din conducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai tîrziu, dar I. C. avea să scape trădîndu-i pe ceilalţi; abia prin 57 sau 58 avea să fie şi el trimis simplu director într-o tipografie; încît Ion Micu mai avusese de îndurat, rîsese prea devreme.) Dar de ce rîsese mai înainte cînd Vaintrub dăduse din umeri că nu ştie de ce ar fi necesară o a doua reformă a învăţămîntului? După explicaţia lui de acum ar reieşi că... Ei, ce dracu ar reieşi? Ceva bun? Dimpotrivă, rîsul lui mă neliniştise...
   "Cafeaua o servim în hol şi în bibliotecă", zise Matilda şi toată lumea se ridică şi se împrăştie prin apartament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă cîteva sticle ascunse într-un dulap: "Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat.,." ,.Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela? Matilda, strigai eu vesel deschizînd uşa oficiului. Soţia mea tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufleţit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai şi pe el şi ramaserăm toţi trei în oficiu. "Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetiţa e foarte reuşită..." "Da, îmi pare bine, el se pricepe", zisei cu sticla în mînă. Ana aduse pahare şi turnai. Ciocnirăm şi eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos şi n-o mai văzui decît pe Matilda. Îi luai capul în palme şi mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanţi. Şi ea îmi înlănţui grumazul şi ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată şi mă desprinsei turburat. Aşadar ea ştie cum a fost, dar păstrează în ea totul... şi acum... adesea... cîteodată... "Să fiţi foarte atenţi, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu acaparaţi copilul prin poziţia privilegiată pe care o aveţi, că îl alăptaţi şi îl îngrijiţi... Drămuiţi-vă tandreţea, sînteţi doi, altfel o să aveţi mari necazuri şi nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînţeles, cînd el nu face decît să sugă şi să doarmă, dar curînd o să descoperiţi cît de şireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plînsul. Să n-o luaţi în seamă, altfel... Vă spun, e foarte reuşită şi o să vă fie foarte uşor s-o creşteţi dacă o creşteţi împreună. Experienţa mea ştie multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendinţă irezistibilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea şi care se observă chiar şi la mamele aşa-zis mai evoluate." Mă uitai la Matilda şi văzui în privirea ei ironie şi neîncredere. Ea chiar rîse: "Domnule, numai mamele ştiu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sînt pe toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică." "Din păcate, doamnă. Dar noi ştim ce aberaţii se produc şi pe urmă sîntem chemaţi în faţa unei mame devenită neputincioasă şi în culmea exasperării." Matilda rîse iarăşi, ha, ha, ha, cu simpatie, dar şi cu îngăduinţă suverană. Şi intră în bucătărie să se ocupe de cafele. "Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întîmple cu chestia asta? cu o nouă reformă a învăţămîntului?" "Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca!" "De ce?" "Am auzit că psihologia se va suprima din învăţămînt. Catedra mea deci, unde sînt asistent, se va desfiinţa.'' "Şi alte catedre ce soartă vor avea? N-ai auzit nimic?" "Atît am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă!" "Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la şcoala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gîndim logic, ci prin sofisme..." Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. "Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cît cresc succesele noastre, cu atît lupta de clasă se ascute şi mai tare. Îţi dai seama de sofism? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sînt deja învinşi, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge cînd unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins? Sau poate nu trebuie să învingă şi totuşi trebuie? Tu, care eşti partizanul necesităţii înţelese, spune-mi şi mie, ce trebuie să înţeleg ca să devin şi eu liber?" "Că au apărut excesele şi că trebuie să fii prudent ca să nu-ţi pierzi inutil libertatea fizică. Ştii bine că o revoluţie îi poate nimici chiar pe toţi cei care au fost în fruntea ei, cu atît mai mult pe cei care nu-şi păstrează gîndirea logică numai pentru ei înşişi, în clipe cînd logica însăşi e abolită." "Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu."
   Numai că nu reuşii să vorbesc cu el, intrase într-o discuţie interminabilă cu Vaintrub, şi se arătă vag iritat cînd mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înţeles ce vroiam de la el şi se ferea de mine. Clara se lipise de el şi părea şi ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învăţămîntului. Or, tocmai asta mă interesa şi pe mine.
   Fără să ştiu cum şi de ce, pierdusem puterea şi trufia gîndului de a pleca de la universitate şi de a preda undeva într-o şcoală primară abecedarul. De fapt ştiam de ce, avusesem timp să măsor prăpastia, consecinţele unui asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat şi să şlefuiesc lentile! Iubeam o femeie, aveam un copil şi nici o fatalitate socială şi religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice? Femeia romînă n-are intuiţii mari, dacă bărbatul nu-şi desvăluie, fie şi prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl aşteaptă şi pentru realizarea căruia ar merita să te sacrifici. Şi nici măcar atunci... Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mînca toată viaţa. Or această viaţă era a ei, vroia să şi-o trăiască fiindcă nimeni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci cînd învinsese, cînd luase puterea. Da, spusese ea, azi eşti, mîine nu eşti, iar te bagă la puşcărie. Am fost cu tine cît ai fost închis, acum eşti liber, dar eu nu mai am încredere şi m-am săturat. Şi n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie simplă, da, dar cu intuiţii fundamentale. După, ani de nelinişte, vroia puţină linişte. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtăşească soarta, nici în bine, nici în rău. Matilda, simţeam, ar fi gîndit la fel, dar fără să-şi facă datoria în prima etapă, cea a dificultăţilor. Astfel, ajunsesem să gîndesc despre ea ce era mai rău, cu atît mai mult forţa mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atît. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătăţii în care gîndirea ta rămîne activă şi jubilatoare putea să-ţi ajungă, rămîneai fiu al soarelui şi a tot ce există. Dar fusesem adînc implicat... Survenise bucuria de a apărea în faţa studenţilor, în faţa acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gîndirii marilor oameni, floarea de preţ a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam şi, cine ştie dacă nu şi eu însumi puteam descifra pe feţele lor adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida? Nici Platon şi nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenţei lor. Şi cînd spuneam: tovarăşi studenţi! o tăcere absolută se aşternea pînă în ultimele rînduri ale amfiteatrului. Domnii mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, şi cursul său devenise filozofie şi spiritul său fusese stimulat de aceşti tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă şi făceam după notiţele mele capitole la cartea despre gnostici, care creştea de la o zi la alta! Cum să-i părăsesc? Nu mai vroiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (şi eram gata să le fac!) numai să pot apărea în faţa lor şi să comunicăm împreună, chiar micşorînd pînă aproape de stingere lumina opaiţului. Dar de ce rîsese Ion Micu? Ce viziune avusese?
   
   
   XIV
     
    Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După cafele Vaintrub şi Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea şi tăifăsuia cu Tamara şi Tasia, îi sărutară mîna spunînd că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalţi, fără să mai dea sau să sărute alte mîini, îşi luară la revedere şi de la mine şi se îndreptară spre uşă. Îi condusei, dar nu numai pînă în stradă, ci continuai să-i însoţesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză şi o luă grăbit înainte.
   "Ioane, începui fără ocoluri, poţi să-mi spui şi mie: ai zis că înţelegi de ce e necesară o a doua reformă a învătămîntului. Ei, de ce? Şi de ce ai rîs?" "Plec din universitate, zise el, dar nu acum. Aştept belirea lui I.C., ca să intru pe urmă în presa literară şi să-i belesc şi eu pe toţi troglodiţii, în frunte cu Amăicăliţului. Sper să mi se încredinţeze funcţia de redactor-şef la Luceafărul literar. De-aia am rîs, fiindcă nici troglodiţii din Bucureşti oploşiţi sub pulpana lui I.C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei săgeţi cu bătaie lungă cît mai otrăvite, să scoată urlete şi să se întoarcă prin pădurile de unde au ieşit."
   Deci nici lui nu-i pasă, gîndii, ca şi Ben Alexandru şi Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc? "Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.'" "Reforma învătămîntului, zise el mergînd agale şi privind drept înainte, e necesară ca să mai desfiinţeze nişte catedre, başca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învăţămînt după cea sovietică." Era evident că se ferea, nu rîsese de perspectivele căderii Iui I.C. şi de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliţilor care ieşiseră din pădure. Acest gînd îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu rîsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua reformă a învătămîntului îi stîrnise acel straniu rîs. Dar nu mai insistai... "Şi crezi că filozofia va fi atinsă?" Nu-mi răspunse cîţiva paşi. Ai fi zis că se gîndea, dar nu sînt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. "Cred că da, zise. Şi cred că şi decanul nostru va fi schimbat după ce pică I.C." "Nu înţeleg, ce legătură are Vaintrub cu I.C.?" "N-ai fost atent la discuţie. Aşa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins şi cu un caracter ferm, e omul lui I.C. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaşte (dacă nu l-au şi demascat) că nu aplică linia partidului în învăţămînt, că e contra colectivizării agriculturii şi alte erezii contrarevoluţionare." "Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei?" "De!" zise el, repetînd dubitativul rebrenist. "Adică cine? Părinţii mei, nevastă-mea?" "Mai erau şi alţii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la nişte rîme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase şi ai fi zis cu ochii adormiţi. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia şi, cu urechile la pîndă, auzea tot." Începui să rîd... "Fugi de-aici, altele sînt isprăvile ei, nu să toarne." "Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. Şi nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvînt, nu-mi inspiră încredere." "Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că..." "Poţi să mergi oriunde, dar depinde ce vorbeşti..." "Cum adică, ce să vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că suferi de spionită..." "Lasă să sufăr eu de spionită şi fă tu pe viteazul în saloane, şi o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita..." Şi rîse. "Dar n-am scos un cuvînt", protestai... "Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sînt sigur că nu numai la voi şi-a exprimat el ideile sale antipartinice." "Tu glumeşti, sau..." "De! exclamă iarăşi. Să dea Marx să n-am dreptate." "Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub îşi redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară..." "Nu cred, zise el, deşi nu eşti membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e muncitor." "Da, dar dacă se desfiinţează catedra mea?" "Atunci nu mai ştiu, zise. Parcă ziceai că abecedarul..." "Una e să pleci tu, şi alta cînd eşti dat afară..." "Vezi? Ţi-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, eşti dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai ştiu ce să-ţi spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ţi pară rău? Adică ce să-ţi pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totuşi să vi se desfiinţeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiinţarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situaţia marelui filozof, căruia i s-a desfiinţat catedra numai ca să-l dea pe el afară." ..Bine, Ioane, mai spusei şi îmi luai la revedere şi mă întorsei spre casă. Dar revenii după cîţiva paşi: şi totuşi nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învăţămîntului? Îţi spun eu, zise, ne vedem mîine la braserie..."
   "Are dreptate, gîndii în timp ce făceam drumul înapoi, desfiinţarea unei catedre nu înseamnă un blam pentru cei care ţin cursuri la ea, e o măsură generală... Şi apoi nu se ştie dacă se desfiinţează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar şi matematicile şi geometria, care îmi plăcuseră totdeauna şi nu le uitasem, ca şi fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă..." Pe urmă îmi amintii că şi latina fusese scoasă din învăţămînt, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămîne... O adîncă tristeţe însă îmi spunea, gîndind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru şi să predau studenţilor mei pe care începusem sa-i cunosc şi să ţin la ei. Diferenţa de vîrstă între noi era mică, dar inocenţa lor era mai mare. În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoţi - şi asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanţii. "Bătrînul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat, ultima particulă şi ultimul dintre secrete, cît şi marele cosmos) pot să-şi permită să gîndească nu numai pe plan existenţial, ca domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţii cu o alta, nu şi cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea:  Dar unde? Într-un univers determinabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abţinem s-o opunem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul: gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins... Reacţia studenţilor mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări şi cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conştient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conştiinţa cosmică. Ce este o conştiinţă? Şi întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, îşi propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd, înţelegînd că universul sîntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi ştim că într-o zi vom muri totuşi... Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă de sine şi care lasă în întuneric şi fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combinaţie de molecule, de atomi şi electroni? Şi nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .."erezia" mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selecţie, în fruntea organizaţiei lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie puşi cei "vigilenţi", cărora n-avea să le mai scape...nimic...
   
   
   XV
   
   Cînd ajunsei acasă, arhitecţii şi ginecologul Salanţiu plecaseră şi ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere? Da, probabil! Mă aşezai într-un fotoliu şi aşteptai să-şi continue conversaţia, dar clipele treceau şi nimeni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înţelesei: cine era urîta aia? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strîmbat, ca şi cînd ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse şi acum o puternică zgîlţîitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitaţi, ochii ei îşi pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat... Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întîmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara îşi deschisese pleoapele lăsate şi se uita la mine cu o curiozitate lacomă şi neascunsă, aproape sfidătoare. Părinţii şi bunicii mei se uitau şi ei la mine parcă mi-ar fi spus: dă-i afară pe toţi, sînt contra ta şi a noastră. Tasia rupse tăcerea. "Matilda, hai, gata!" Gata ce? "Lasă-mă Tasia", zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia şi de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi; Petea se arătă şi el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităţi... "Vezi că pe urmă tu rămîi aici singură cu el, cu noi..." zise el. "Dar ce s-a întîmplat?!'' murmurai eu nedumerit "Mai întrebi ce s-a întîmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întîmplat? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întîmplat?"' reluă paroxistic. "Da confirmai eu senin, ce s-a întîmplat?" şi vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu` se întîmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fotoliu şi se apropie de mine. "Unde-ai fost? Şi nu aşteptă răspunsul: unde ai fost, strigă şi îşi înfipse mîna în părul meu şi îmi smuci capul de astă dată ţipînd neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune..." într-o fracţiune de secundă gîndii că mîna ei în părul meu e un simplu gest nestăpînit care putea să însemne şi dragoste furioasă şi care se va opri, puteam apoi să rîd, dar ea continuă să mă zgîlţîie cu violenţă şi atunci o plesnii peste faţă şi ea bătu aerul şi căzu pe-o parte, întîi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mîna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri şi în clipa următoare această vază trecu ca un proiectil pe lîngă capul meu şi se sparse în curte prin frumosul vitraliu... Resimţit şocul violenţei neînfrînate, ţipătul geamului spart, apoi bufnitura şi explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă. "Să nu mai îndrăzneşti, gîfîi ea revenind în fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăzneşti..." Şi arăta extrem de satisfăcută de ceea ce făcuse şi de aceea glasul ei era acum perfect liniştit. Iar eu gîndii: Asta e mai rău decît ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacţie de a fi ridicat mîna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ţi cauţi altul. În acelaşi timp simţii cum o picatură de sudoare mi se prelinge pe gît. Mă ştersei, nu era sudoare, ci sînge. Mă ridicai şi mă dusei în baie fiindcă simţeam că mă ustură faţa. Cînd mă uitai în oglindă văzui trei dîre de sînge pe obrazul drept, amestecate cu zdrenţe de piele ruptă. Cînd avusese timp să mă gheruiască astfel? Probabil că fulgerător, în chiar clipa cînd o lovisem şi abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sîngele reveni mai ales în cîteva locuri unde ghearele intraseră adînc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniştii. Din moment ce hotărîrea mea era luată, trebuia să-mi retrag şi furia, nu mai avea nici un rost..".
   ... Mă întorsei în hol şi foarte liniştit le spusei rudelor: "Vă rog să plecaţi." "De ce să plece? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sînt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, Petia, staţi, de ce să plecaţi, fiindcă vrea el?" De altfel, nimeni nu schiţase vreun gest că ar avea de gînd să se ridice, "Bine, zisei, staţi..." gîndind, ce-o să faceţi acuma, o să vă apucaţi să jucaţi leapşa pe furate? Spectacolul s-a încheiat şi odată cu el şi istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar şi o arhitectă, nu mai aveţi ce vedea. Aşa credeam...
   "Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfîrşit după ce triumfase, nu înainte ca pînă acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost? Laşi musafirii singuri şi pleci şi tu, tot ca un musafir. Păi musafir eşti tu în casa asta? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea nici un chef. Da, că să ajute şi el ca alţi bărbaţi, de unde, şi cînd se aşează la masă şi e servit se strîmbă că nu-i place mîncarea şi nici măcar nu se fereşte, scuipă alături. Lasă, nu te mai şterge, o să sufere Clara cîteva zile că n-o mai poţi vedea pînă îţi trece şi pe urmă n-ai decît să pleci cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism şi să vă duceţi amîndoi acolo să lucraţi într-un chibuţ..."
   Asta era formidabil! gîndii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament şi ei ,cum spuseese adineauri, vorbea ca şi cînd în viaţa ei n-ar fi iubit tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun şi să nu rîd sardonic... I-o spuse însă Tasia: "Tu în ce casă stai? Ce era bărbatu-tău care ţi-a făcut-o cadou?"' "Ehe! Era un om cu un cap mai presus decît alţii, să nu te legi tu de el! Inimă de aur!" "O fi fost, zise Tasia, da` tot jidan era! Nu-ţi stă ţie bine să-i vorbeşti de rău!""Oa" nu-i vorbesc de rău, Tasia! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea!" "Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbeşti tu acolo? zise Tasia. Şi îşi iubeşte bărbatul" " Fleacuri! exclamă Matilda, bărbatu-său îşi iubeşte prima nevastă, nici nu se uită la asta... Aşa că... Eu îmi cresc copilul meu! (nu mă mai mărit, mi-ajunge!), iar el poate să plece cu ea şi în Patagonia, dacă în chibuţ n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil! Cînd i-am spus că sînt însărcinată, ştiţi ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie! Aşa fac cei care se iubesc, aveţi un copil, trebuie să vă înţelegeţi, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sînteţi tineri, aveţi sîngele fierbinte, n-aveţi minte deloc... Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu ştiuse Matilda că zace în mine. "Spui dumneata, bunicule, că n-am fost o fetişcană. Ba am fost! strigă Matilda. Pentru că înainte am avut de-a face cu doi bărbaţi care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea să mă lovească. Şi cînd l-am cunoscut pe el, mi-a luat minţile! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întîmpla la noi în casă, nu ne prea înţelegeam, recunosc, dar a venit el şi a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divorţează, desparte-te, îţi ratezi viata, tu eşti poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă şi se uita la mine crunt, distant, rece, stăpîn pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc şi faţă de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Asta bărbat, mi-am zis, şi mi-a sucit capul aşa de tare că am început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din şcoala militară, furios ca şi cînd ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorţul? Ce mai aştept? Şi vorbe urîte la adresa fostului meu soţ, care, oricum îi era prieten şi ţinea foarte tare la el şi nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, vroiam să divorţez, dar nu aşa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el şi cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi ne potrivim. Atît i-a spus! Rămîn în urmă cu el (şi mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) şi îl întreb: ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am aşezat la masă pe iarba verde şi l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o întrebare a unui mare filozof bulgar. Îşi bătea joc de el! Şi ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie şi l-a adus în stare să se urce şi să urle prin copaci!... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit! îşi desfăcu ea braţele înspăimîntată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă şi să te vezi luat peste picior de... un străin, cum să nu-ţi vie să te urci prin copaci şi să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbăteşte, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de cîine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten şi i-ai luat minţile nevesti-sii." Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu şi cu Petrieă să ne batem! gîndii şi eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau şi mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, şi eu, "generos", să nu-i fi răspuns. Poate că aşa aşi fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze şi lui taică-său. 
   "De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băţ şi o să se ducă şi o să-l arunce într-o prăpastie. Întrebaţi-l! E adevărat că aşa mi-ai spus? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. Îndrăzneşte să spui că nu e adevărat! Ai fi în stare să negi! Vedeţi?! Tace, n-are nici curajul să nege şi nici să se apere." "Dar cine eşti tu, fă, să-l judeci? zise bunicul indignat. Se vede că nu te-a bătut la timp!" "Nici o grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua cînd i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E adevărat? Spune-i bunicului, eşti om, încearcă să minţi", mi se adresă iarăşi. "Înseamnă că nu te-a bătut bine", răspunse bunicul care ştia el adevăruri fundamentale, că numai un beţiv şi un stricat îşi bate nevasta degeaba şi n-avea el nevoie să mă audă pe mine negînd ca să se convingă că nu eram dintre aceştia şi că deci n-am bătut-o eu fără motiv.
   Tata nu zicea nimic, îşi plecase fruntea confuz, în mod ciudat mama avea chipul senin. "Cum poţi să spui tu, maică, vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ţi ia copilul şi să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de cînd mama m-a făcut!" "Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. Întîi a zis că o să mi-l ia şi să-l dea la un leagăn, la copii abandonaţi, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. Întrebaţi-l!"' Ceea ce mă uimea mereu era humorul ei, din tonalităţi imposibil de descris! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitaţii să contemple şi alţii ceea ce i-a fost dat ei să-şi audă urechilor... "O fi glumit, v-oţi fi certat", zise Tasia simplu. "O fi băut şi el un pahar mai mult!" zise şi şeful clanului împăciuitor. "Staţi că vă spun, se hotărî atunci Matilda să închidă gura părinţilor şi bunicilor mei. E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt şi o să recunoşti), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată şi a vrut să se însoare cu ea? Auzi, să se însoare cu ea..."
   Sării în picioare, dar în aceeaşi clipă sări şi Matilda şi se adăposti în spatele fratelui ei mai mare. "Te omor, îi spusei în şoaptă cumplită. Mie poţi să-mi spui orice, dar nu mamei! Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strîng de gît pînă o să-ţi dai răsuflarea." ..Îl auziţi, strigă Matilda fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră! A mai omorît el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o însărcinată şi în loc să se însoare cu ea, a dus-a la un doctor, un criminal, că altul n-a mai găsit şi aşa a scăpat de ea. Nici azi nu se şti-e ce-a făcut ăla cu moarta!" "De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare şi pe noi?" "Lasă, că ştiu eu cum s-a purtat şi cu dumneavoastră! De la el ştiu. El mi-a spus, el gura lui: am chinuit-o pe mama! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu vrea să recunoască..." "Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul liniştit, şi el cu humor. Ai avut la dispoziţie doi ani ca să-l cunoşti şi două măritişuri în urmă, nu poţi să spui că ai fost o fetişcană fără minte. Eşti mai bătrînă decît el!" adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vîrstă care merg direct şi fără nuanţe spre realităţile elementare. ,.De unde să ştiu eu ce zace în el", răspunse Matilda, al cărei chip se transfigurase brusc, urîţenia pieri de pe chipul ei şi văzută fără să fie auzită ai fi zis că povesteşte ceva pasionant şi cei din jur o ascultă subjugaţi atît de ceea ce spunea, cît şi de frumuseţea strălucitoare a acelui chip straniu.
   Şi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desigur, forţa ei de mistificare era pentru mine o revelaţie stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, şi rudele, care sînt setoase de spectacol ca toţi oamenii, să nu încerce apoi, văzînd că gluma se îngroaşă, să micşoreze proporţiile catastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întîmplat nimic .
   "Uite-l, rîde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surîs?), lui i se par toate astea ceva, aşa, de rîs, de călcat în picioare. Asta e ceva, aşa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înşelat, domnule! Mî-a venit mintea la cap!" "Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai tîrziu, de cîte ori îmi aduceam aminte rîdeam în hohote singur, chiar şi pe stradă. E bine, repetă el dînd şi dintr-un umăr şi aplecîndu-şi capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenţei. Vă despărţiţi, băiatul e tînăr şi de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă.." "Să vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu ştie să se poarte, de iubit aşa să-i bată şi lui inima pentru o femeie nu e în stare, la rude nu ţine şi asta n-ar fi nimic, că nu ţine, dar le batjocoreşte... îl invită şi pe el Tasia la o petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sînt rudele soţiei tale. Pînă la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe uşă cu o falcă în cer şi una în pămînt, nu dă mîna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viaţa mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, aşa, nemaipomenit! (şi deschise un braţ şi făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică!). Că cică dacă pe Tamara o păzeşte un drac, unul care a văzut odată la gîrlă o muiere goală şi el a zis că e un om cu... alea în piept şi s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească..." "Păi aşa şi e, zise bunicul. Orice muiere are un drac!"
   Bunicul începu să mă irite cu intervenţiile lui: mă uitai la Matilda crunt, simulînd că aşi fi copleşit şi furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc cînd tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci şi în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai tîrziu, şi istoria cu Nineta Romulus şi cu Căprioara; se interesase, făcuse, cum se zice, investigaţii şi trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de cîteva lucruri esenţiale în ceea ce o privea pe Căprioara şi venise şi-i spusese Matildei; o făcuse din proprie iniţiativă? asta era neîndoielnic: o crezusem-femeie fatală, cînd colo era o poamă vanitoasă care ţinea la cinstea bărbatului pe care îl înşela pe toate drumurile , da... dar îl înşela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, şi pe ea în primul rînd, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, acum soţie de brigadier silvic. "Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gînd să asculţi mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta şi ce spune el e vorbărie! Poftim! Şi-i spune Tamarei: Cum trăieşti tu, cu gringalet-ul tău? Tamara nu ştia că e un cuvînt franţuzesc, care înseamnă aşa, pricăjit, prăpădit şi n-a ştiut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ţi baţi joc. Şi-i spune: gringalet-ul tău are sau n-are? Auziţi, dacă se poate imagina o astfel de neruşinare mai desmăţată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara? Formidabil! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoşti şi care e şi rudă a soţiei tale, dacă a ta n-o consideri. Şi măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminînd o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea aşa foarte treaz şi diabolic, şi cînd am auzit asta, cînd mi-a povestit Tamara, mi-a fost ruşine, dragă, de bărbatul meu... Auziţi, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are? Colosal!..." "Ce să aibă, zise bunicul, băţ? Dacă e traistă, e şi băţ." Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare şi rîse şi ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, ţeapănă, ca şi cînd nu ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulată de-atîta vreme şi care izbucnise acum cu violenţă. De ce tocmai acum? Din pricina Clarei? Disproporţie! De unde răsărise această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o convieţuire? Dacă ţintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viaţa... Cît despre Petea şi gringalet-ul însuşi, arătau în mod ciudat foarte bine dispuşi... "Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămîni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis uşa nu ştiu cum, că am fost odioasă, mă urîţisem, îmbătrînisem cu cinci ani de cîte mi-a făcut..."
   Fascinaţia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăşi şi cum sîngele nu mai apăru mă gîndii cu ce să dau să nu se mai vadă dîrele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe faţa unui borfaş, de sus de la colţul arcadei, pînă jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e şi ce-a ieşit, gîndii. Hm! Şi în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar astăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar şi ne sărutaserăm ca altădată. Imposibil să mă duc aşa la cursuri! Îmi veni o idee...să dau cu pudră. Intrai în dormitor şi luai de pe masa ei de toaletă o cutie şi dădui cu perniţa aceea mică. La început mi se păru că ţine, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam şi mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sticluţă şi începui să dau cu lopăţica aceea înşurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunoştea nimic. Puteam să merg şi la cursuri şi să mă întîlnesc după aceea şi cu Ion Micu.
   Revenii în hol foarte vesel şi spusei: "Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reuşit, biletele au fost pe gratis, ieşirea prin Sărindar, cum se spune la Bucureşti, Matilda, tu mai ai ceva de spus?" ,.Da, plec şi eu..." "Da, liber, luaţi-o"', spusei cu nepăsare, aşezîndu-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică şi dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiţei, de unde însă reveni îndată, se aşeză şi-mi spuse: "Iau şi copilul". "Bineînţeles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgîndit. Şi încă un lucru, vreau să-l spun întîi pentru mama, deşi n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaşte viaţa, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le noi, şi pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucureşti cu un maior, pe urmă s-au despărţit şi s-a recăsătorit la Iaşi cu un mare negustor, cu care a avut şi doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sînt stricate (şi mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoştea legătura. Cît despre tot ce-aţi auzit aici recunosc, am greşit fundamental: oamenii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ţi înţeleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decît! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma şi să nu mai gîndesc ce-mi place, bineînţeles însă că o să fiu mai atent la omul din faţa mea."
   Şi tăcui şi începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai şi îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obişnuit şi tot rămînea el frumos. Sigur că eu ştiam ce păţise, dar nu strica un martor în aceasta casă...
   Tasia se ridică prima. "Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă aţi fi mici sau aşa mai la început, aşi şti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbaţi, nu ştiu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: "Să ştii că nu sînt supărat! Aşa m-a făcut mama, cam pricăjit." Cu un humor care mă surprinse. Şi îmi şopti la ureche. "Şi să ştii că oamenii mici au... mari." Izbucni în rîs. Tamara se răsti la ei: "Hai, odată!" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită şi masca i se strica. "Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti: "Nu lua în seamă , Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia şi cineva spunea aşa vreo vorbă despre tine," ..Bine, bine, îi spusei, noapte bună!" "Tasia, strigă Matilda, stai că vin şi eu uite-acum îmi iau fetiţa şi vin...
   Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar şeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce: "Ai înţeles? zise foarte tare, asta e!" Adică să îngrop totul şi să pun cruce.
   Le ascultai paşii pe trotuar. Ai mei erau şi ei în picioare, după ce, ca nişte stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la uşă pe ceilalţi. îşi dăduseră mîna, îşi spuseseră La revedere . La revedere? Hm? Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! "Matilda, strigai, vino şi ia-ţi rămas bun de la mama." ..La revedere", strigă şi ea fără să lasă din dormitor, unde nu ştiu ce făcea. "Mai mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta, Nu-ţi pierde vremea, n-are nici un rost...'" "Hai. mamă, nu-mi spune lucruri pe care le ştiu şi eu, chiar că n-are nici un rost..."
   Matilda ieşi totuşi...în rochie de oraş (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care îşi primise musafirii), îşi luă la revedere şi rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, ceşti de cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zaţ (ăsta era nesimţitul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scrumiere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură şi capul în jos. Intrigat, mă apropiai. Îşi înăbuşea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate şi perversitate în frumoşii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti... "Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot muiere neisprăvită sînt şi eu, ca şi altele şi că pe el nu-l impresionau cuvintele mele..." Mă pomenii cu gîtul înlănţuit. "Nebună mai sînt şi eu, zise ,şi rîse iar; dacă nu te-aşi iubi, aşi fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind mereu, şi te-ai fi plictisit..." Mirosea însă puternic a vin şi corpul ei parcă frigea. Îi pusei mîna la gît. Avea febră mare. "Şi Tasia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, ţinîndu-şi mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poţi să-mi spui tu? "Vino cu mine, îi spusei, vesel şi eu, dar resemnat ca în faţa morţii. Ce zici de vitraliul ăla?" "Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat", zise cu o frăţească sinceritate. "Un meşter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un meşter, oricît de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi!"
   Şi măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anestezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferinţei, simţii totuşi o smulgere, o sfîşiere greu de suportat dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bucătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întîmple după acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. "Dar şi eu vreau", zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla şi numai cu un pahar în mînă. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi ia singură un pahar curat.
   
   
   XVI
   
   "Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul romîn de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii pestriţe şi şefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mişcare de deget a destinului, au trecut pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase demult pe cîmpiile noastre şi părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze." "Te crezi mare han!" rîse ea. "De ce nu? Abia voi împlini, curînd douăzeci şi cinci de ani, totul e in faţă." "Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid." "Nu se ştie", zisei. 
   Ridicai paharul şi ciocnirăm. Îl băui dintr-odată şi îl umplui la loc. Îmi aprinsei o ţigare. Matilda ceru şi ea una pe care i-o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al doilea pahar îmi spori această stare. "Vezi ce bine e? zisei. Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ţi-a povestit?" "Tamara, cine să-mi povestească." "Şi cînd ţi-a povestit? "Chiar azi, în timp ce voi eraţi în bibliotecă." "Tu ai pus-o să scormonească?" "Cum o s-o pun...?" "Şi tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu!? "Nu, aşa a aflat ea!"'' Ciocnirăm, din nou şi îi şoptii: "Vezi ce bine e? Şi ticăloşii se simt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei şi beau vin împreună, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat."'
   Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei. ..Nu? E bine, semănăm cu ei! începutul a fost greu ,pe urmă vine de la sine..."
   Ea tresări. "Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta?" şi curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălţăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în hol apărură trei ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire neliniştită. Rămase acolo la uşă, de care se rezema şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimţiri rele. "Domnul Petrini, nu? spuse unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai puţine însemne pe epoleţi. "Da, eu sînt, ce s-a întîmplat?" "Găina a ouat", zise şeful lor, un căpitan de rangul doi şi mă apucă brutal de braţ şi mă împinse spre perete. "Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus!" "Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus? mă revoltai eu brusc şi revenii să mă aşez in fotoliu. Dacă aveţi ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi faceţi-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteţi?" Ăsta se uita la mine cu un dispreţ plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca sa văd imediat cine sînt. "Eşti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete şi mîinile sus!" Şi cei doi mă apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent unguresc mă sfătui binevoitor: ridică mîinile pentru percheziţie. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziţionară ,îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi carnetul de universitar, şi după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalţi doi începură să se plimbe prin hol...Uite cum stau boierii ăştia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi", rînji căpitanul. La acest subiect începură să şuşotească. ,.Da, da, sigur", dădea militarul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu. Cînd să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se înspăimîntă şi strigă: "NU intraţi acolo, să-mi speriaţi copilul." "Lăsaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelaşi dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au dormitor special." ..Vă pun în vedere că sînt membră de partid şi o să-i spun chiar mîine tovarăşului prim-secretar cum aţi dat busna aici'", relua Matilda păzind uşa... ..Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar'", zise căpitanul şi o dădu la o parte şi deschise uşa, dar nu intră. Îşi aruncă doar o privire circulară şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îţi goleau casa şi transportau totul într-alor şi apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai ales se întîmpla să fii proprietar.
   Intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiţer neliniştit, căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de prelegeri şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în lectură. "Hm! făcea! Ce sînt astea?' îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. "Fă un pachet din toate astea!" se adresă el celuilalt şi se ridică şi începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se mişca într-o parte, în alta, călca pe ele. "Ce nevoie aveţi de caietele mele de cursuri?" zisei, cu un glas din care indignarea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia mortală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aşi teme de ceva. "Se pot pierde pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie... (De ce nu-mi făcusem eu nişte copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?) "La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." "Dar care e acuzaţia care mi se aduce?' "O să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem..."
   Ungurul îmi şopti: "Luaţi-vă palton şi căciulă, şi bani, o să aveţi nevoie..." Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, auzise şi ea. "Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." "Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.'" Se potolise, îşi permitea chiar, grijuliu, să ne spulbere orice iluzie, să ştim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... "Nu te nelinişti, îmi şopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic...
   Ne îmbrăţişarăm, intrai in dormitorul fetiţei, o sărutai şi ieşii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se aşternuse pe chipul Matildei şi care îmi făcea rău... Afară ne aştepta o maşină, ne urcarăm şi în cîteva minute oprirăm în faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.
   În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu şi căpitanul, trecurăm prin numeroase coridoare la fel de strîmte şi aveam senzaţia că clădirea era pustie, în afară de cîţiva miliţieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliţie. Aşadar, o chestie penală... Şi dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei? gîndii. Fusesem scos din cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliţia judiciară, preluînd dosarele fostei poliţii, şi-o fi vîrît nasul în această istorie şi... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe albastre lîngă mine?
   În sfîrşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormăind ceva ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă şi începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd? Căpitanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin precis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea şi aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai dacă dintre iubirii mei studenţi nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naşte. Dar asta fusese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele... Aici puteam să răspund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel... Chinuit de incertitudine şi de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai simţisem niciodată şi revenii de la geam şi începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simţeam o dorinţă să mă întind pe jos şi să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de voinţă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi, în el, în fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul lui şi lucra la lumina lămpii de pe masă.
   Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, aproape frăţesc. "Ce faci, Victore?" zise. Dădui din umeri. Era şi ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar şi să cînţi chiar şi pe romîneşte, dacă eşti cu romîni, şi de ce să nu fii, nu avem o singură ţară?... Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... "Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viaţă, mai filozofică!... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Ştii tu unde te afli acuma?" "Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliţie." "Nu e la miliţie, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate!" "Tot un drac!" răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă corectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană: "Nu e tot un drac!! Pe urmă deodată îşi ridică mîinile în sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!..." "Şi cu geamantanul..." zisei."O, o, o, se vaită el, şi cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă", şi îmi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef şi şi-a lăsat-o pe doamna speriată..." "Ce să spun?" "Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toţi pe care îi cunoşti, că asta ne interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu romîni şi maghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele..." Mă uitai la el neîncrezător. Îşi bătea joc de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost muncitor, sau chelner, sau mic funcţionar? "Dacă spui tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef şi n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... Musai!"'
   Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre nu ştiam mai mult decît ştia toată lumea, citind ziarele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata şi omorînd pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci ruşii văzînd că nu e linişte în spatele frontului preluaseră ei administraţia. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta? Îi spusei că niciodată n-am părăsit oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot să dovedesc acest lucru cu martori şi de la şcoală şi de la gazda mea... "Iar noi putem să-ţi dovedim cu documente scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă Sumanele negre, Victore!" zise el. ..Trebuie să fie o greşeală!" "Nu-i greşeală, dragă, scrie negru pe alb..." "Unde scrie?" "O să afli în instanţă, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (şi bătu cu palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată..." "Acuma dumneavoastră ce vreţi, dacă nu ştiu nimic..." ..Nu vrei, conchise el. Mai gîndeşte-te! Du-te în celulă, dormi, şi mîine dimineaţă o să-ţi aduci aminte de toţi..." ..Totuşi, insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce document e vorba?" ,.Ba cum să nu se poată?!
   Şi deschise dosarul, căuta în el şi îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Îngheţai văzînd semnătura. Era a unui coleg de facultate, care se refugiase în 1940 şi care aflase că tatăl său, învăţător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele romîne trecură graniţa pe pămîntul Ungariei, plecase în sat şi nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător:" îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul." Nu ştiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscrisese la nişte cursuri. Avea o prăpădită de bursă...
   Şi acum, după atîţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reţinută. "Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai rămas aşa pe gînduri?" începui să parcurg rîndurile. Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, că s-a căsătorit tot cu o romîncă, lucrează la Radio, a început să cîştige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea şi ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. Şi se încheia astfel: "Scrie-mi! Eu aştept ordonanţele dumneavoastră". Iustin Comănescu.
   "Am citit, zic, nu văd nimic!" "Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră.'' "Nu ordinele ,am zis, şi am început să rîd, ordonanţele... Tovarăşe colonel, să vă explic. Cînd eram studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am fost şi eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mîna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămîni în şir, eu şi cu Iustin cînd ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi, ca nişte papagali chestia asta cretină: aştept ordonanţele dumneavoastră..." "Dar ştii că a omorît unguri nevinovaţi acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii..." Îmi ştersei sudoarea de pe gît şi de pe frunte. Simţii mişcarea de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei: "De unde să ştiu, tovarăşe colonel? V-am spus tot ce ştiam". "Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniştită convingere: aştept ordinele dumneavoastră!" "Ordonanţele", repetai şi eu liniştit şi ferm. "Tot aia e!" zise. "Nu e tot aia! V-am explicat!" Nu înţelegea! Poate că nu ştia bine romîneşte? "Gîndeşte-te!" "Pot să vorbesc cu un colonel romîn? Nu vă supăraţi!" "Poţi să vorbeşti şi cu un general" zise el, cine crezi că mi-a dat acest document? Un general romîn! "Totuşi!" "Totuşi ce?" ."Insist să mă interogheze un ofiţer romîn." "Se acceptă! Dar nu-ţi fă nici o speranţă! Nu e nimeni tîmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada."
   Şi mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.
   
   
   
   Marin Preda
   Cel mai iubit dintre pămînteni
   
   vol.2
   
   PARTEA A CINCEA
   
   I
   
   Mă trezii fără să fi deschis ochii simţind că am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsă. "Da, gîndii, iată, am adormit lucrînd, nu e bine, trebuie să fac ca Matilda, să mă culc seara la ora nouă şi să mă scol la cinci, şi pînă să plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci ore în poziţia asta." Mă întinsei şi fui mirat că eram totuşi lungit şi nu simţii atingerea familiară a cristalului de pe birou şi a scaunului de sub mine. Deschisei ochii şi atunci sării brusc în picioare.
   Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un bec aprins spînzura în tavan. O uşă de metal, nişte pereţi negri şi o ferăstruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram prizonier, că fusesem ridicat de-acasă şi că fusesem implicat în afacerea Sumanelor negre. Mă uitai la ceas: erau orele patru. Începui să mă plimb. Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel şi noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg mai mare şi vrem totuşi să ne credem unici... acţiune smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care n-ar vrea să mai asculte de corp şi ar lua-o rasna, ar începe să bîţîie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sîngele care îl hrăneşte ar fi numai al lui... Aşadar, să dărîmăm cu gîndul această celulă în care n-am ce să caut şi din care trebuie să ies cît mai curînd, fiindcă sînt nevinovat, şi să practic un exerciţiu preventiv care să mă ferească de surprize şi să pot accepta ce e mai rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forţele sufleteşti, care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie reprimată, credinţele şi convingerile trimise în adîncul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie să întîlnească un corp inert, mă vor bate să spun ceea ce nu ştiu (auzisem de asta), numai să nu mă deterioreze iremediabil, încolo n-aveau decît! Eu nu eram ca Ion Micu, să văd în ei expresia unei lumi pentru care am luptat şi am fost torturat şi convingerile mele să nu reziste. Nu erau ai mei. Aşadar, ce mi s-ar putea întîmpla?
   Mă reaşezai pe masa aceea ruginită şi închisei ochii. Codul existent în "document", "ordonanţe" în loc de "ordine", nu poate să turbure o fiinţă normală. În caz contrariu se interpune un alt cod, care ghidează pe cei care m-au adus aici şi care mă vor scoate nu pentru a mă trimite acasă, ci în direcţii surprinzătoare şi necunoscute. În acest sens căpitanul care m-a arestat ştie mai multe decît colonelul care a încercat cu mine un interogatoriu zadarnic. După el, după căpitan, trebuia să fiu trimis imediat acolo unde arăta codul, fiindcă o cifră m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum. "Ordonanţe" sau "ordine" e acelaşi lucru, din moment ce teroristul fugit îmi scrisese. Era suficient. Tot ce era mai jos n-avea nici o însemnătate. Punct! Ar mai rămîne ca orbul căpitan să fie desminţit. Pentru asta voi lupta din toate puterile. Nu sînt nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat în lupta pentru putere, s-ar putea să fiu condamnat la un an, la doi sau la cinci. Nu va dori nimeni să mă ucidă, nu sînt în mişcare astfel de forţe, nu e război civil, lumea petrece, iese la manifestaţii, localurile sînt pline, eu însumi am petrecut cu prietenii mei în mod paşnic, aşi putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertăţii. Nu simt această disperare. O să scap!... Sînt absolut nevinovat, rudele şi părinţii mei nu sînt nici Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, foşti mari industriaşi, ci oameni simpli... Aceşti domni au fost acuzaţi că au trimis în Elveţia valori stoarse din bunuri naţionale, e foarte posibil să fi trimis, e chiar neverosimil să nu fi trimis, oricum, nu gîndul meu putea fi solidar cu ei care, chiar dacă nu erau vinovaţi de aceste crime, erau vinovaţi de altele (de pildă, de mizeria materială a muncitorilor care au lucrat în industriile lor), solidari cu un regim nu atît de liberal ca să îngăduie o puternică mişcare sindicală, existentă în lumea civilizată, care să-i împiedice să fie stăpîni absoluţi ai efortului uman. Astfel de lucruri se plătesc, mai devreme sau mai tîrziu, sau chiar pe neaşteptate, cum s-a întîmplat la noi... Au ştiut cu abilitate să sugereze oamenilor că sărăcia şi chiar mizeria e o stare naturală cu care trebuie să te obişnuieşti, deşi timpurile se schimbaseră... Au speculat geniul oamenilor simpli de a putea trăi din salarii mici, de a se descurca, numai ei ştiau cum, de la o lună la alta, veşnic îndatoraţi şi traversînd o viaţă fără speranţa unei uşurări de greutatea ei care le apăsa umerii. Mai bine plătit, tatăl meu nu se întorcea niciodată mai vesel acasă cu plicul în buzunar. Îl arunca mamei, tăcut şi posomorît, şi ea totuşi ştiuse chiar din puţin să facă economii şi să mă tină la liceu. Asta fiindcă eram unul, dar dacă am fi fost doi sau trei? Ce-o să zică el acum, tatăl meu, şi mai ales mama, mă pomenii întrebîndu-mă, cînd or să audă că am fost arestat? Asta oferea lumea nouă părinţilor şi bunicilor noştri? Şi îmi amintii de expresiile lor, la manifestaţia pe care o privisem cu doi ani în urmă de pe trotuar şi mă simţisem solidar cu speranţa care li se citea pe chipuri, cu ardoarea credinţei într-o lume mai bună.
   Deodată simţii un sentiment de primejdie. Alarmă! Aceşti securişti nu erau expresia aspiraţiei acelor manifestanţi într-o lume mai dreaptă, apăruseră ca o anomalie stranie, ca un virus nociv într-o societate fără experienţa revoluţiilor, ci mai mult cu aceea a revoltelor repede reprimate în sînge. Şi ce era mai curios erau recrutaţi chiar dintre ei, dintre oamenii simpli, şi se amestecau cu ei prin tramvaie şi autobuze, pe stradă şi în restaurante, cu aerul cel mai firesc, cu capelele şi uniformele lor cu însemne albastre, ca şi cînd numai lucruri inocente ar fi făcut ei prin acele clădiri cu celule jos în beciuri.
   Din nou simţii un sentiment de alarmă. Îmi propusesem să-mi retrag sensibilitatea, să nu raţionez în faţa anomaliei, să-mi păstrez intacte forţele sufleteşti. Făcui un efort suprem şi încetai să mă gîndesc. Atunci, în tăcerea celulei, auzii un zgomot ciudat. Mă uitai în jur. Zgomotul se stinsese. Dar imediat reapăru. Îmi încordai atenţia să-l descopăr. Da, îl descoperii, venea de alături, din umărul meu stîng, şi îmi dădui seama că era bătaia propriei mele inimi şi nu venea din umăr, ci din ureche. Mă înspăimîntai. Inima mă trăda. "Ce-o să fac? mă întrebai. Dacă mă condamnă, n-o să rezist." Una e forţa gîndului şi alta a viscerelor. Acolo, în maţe, zăcea teama şi inima o prelua. Niciodată nu-mi bătuse cu o astfel de putere. Bătaia însă nu era nici precipitată, nici desordonată, şi curînd pulsaţia ei înaltă se mai potoli. Înţelesei că, fără să fi ştiut vreodată (o surpriză greu de suportat), suprimarea libertăţii mele nu avea urmări de conştiinţă, ci în instincte, ca la sticleţi, care îşi bagă gheara în gît dacă îi închizi în colivie. Într-adevăr, deşi reuşii să mă liniştesc în gîndurile mele, îmi dădui seama că mă simt rău în fiinţa mea. Mă ridicai, mă apropiai de uşă şi începui să bat în ea cu pumnul. Curînd auzii paşi rari apropiindu-se. Broasca scrîşni şi gardianul intră în celulă. "De ce baţi?" zise. "Vreau apă!" "Uite-o acolo, n-o vezi sau eşti chior?" Într-adevăr, jos pe ciment, într-un colţ, lîngă o căldare, se vedea ceva care semăna cu o cană. "Dar, zic, celulele astea n-au paturi?" Şi-i arătai masa de tablă ruginită pe care dormisem. "Or să te mute de-aici, n-am avut alta în noaptea asta." Şi-mi întoarse spatele şi ieşi cu o expresie atît de abstrasă, încît ai fi zis că nu vorbise cu un om, ci cu el însuşi.
   Răul pieri aşa cum apăruse şi fără să lase urme. Respirai uşurat. Mă uitai la ceas. Era ora cinci. Au fost clipele de care m-am speriat cel mai tare pe care le-am trăit în celule. Dacă nu mă părăseau? Ce s-ar fi ales de mine? Am înţeles atunci de ce se sinucid unii în închisori. Cred că împinşi pînă la paroxism de acest rău mai puternic decît biata conştiinţă agresionată de revolta generalizată a viscerelor. Răul acela insuportabil nu s-a mai repetat...
   
   
   
   II
   
   Drumul spre o închisoare şi o noapte petrecută în celulă te îndepărtează de viaţa anterioară tot atît de mult ca şi o călătorie de mii de kilometri. Toţi ai mei erau acum departe şi mai neverosimilă mi se părea după-amiaza de ieri şi mai ales orele petrecute de mine cu Matilda şi rudele după plecarea musafirilor. Viitorul meu apropiat nu se turburase, clar acum, în această celulă, mi se lumina deşi raza lui se îndepărta considerabil. Dar anticipez asupra stării mele de spirit. Aceste gînduri şi sentimente şi mai ales această lumină îndepărtată care era viitorul meu îmi apărură abia după ce, aşa cum dorisem şi nu sperasem să se întîmple, un ofiţer superior, nu ştiu dacă era general sau chiar Generalul, şeful Securităţii regionale, mă chemă la el la orele opt. Uniforma şi galoanele sale puteau fi de general, dar înfăţişarea era de plutonier. Poate chiar că asta fusese şi fusese înălţat în grad vertiginos? Oricum, ofiţerii mei superiori, ca să nu mai vorbesc de general, din şcoala militară, arătau altfel.
   "Ai vrut sa vezi un ofiţer romîn, zise el, nici după ce ai fost arestat n-ai renunţat la şovinismul tău? Crezi că noi facem aici discriminări rasiale?" Relele presimţiri, văzîndu-i figura şi auzindu-i cuvintele, mi se confirmară.
   "Aţi pus în pericol Transilvania cu acţiunile voastre smintite, continuă el ridicînd vocea. Şi continuaţi să complotaţi, primiţi şi daţi ordine de peste hotare, împotriva regimului, în timp ce ocupaţi posturi în universităţi, crezînd că n-o să fiţi demascaţi"...
   Se înfuriase, se făcuse roşu, dar ochii săi orbi, holbaţi asupra mea, îmi făcură în mod straniu impresia că, pentru o clipă, implorau dintr-ai mei, care îl măsurau neclintiţi şi cu aviditate, adevărul acestei lumi, care îl urcase atît de sus, sugerîndu-i în acelaşi timp temerea, din practica lucrurilor pe care fusese pus să le comită, că ar putea ajunge şi el la fel de vertiginos, în locul meu. "Te văd, eşti om ca şi mine, spunea acest fulger de privire, dar eu trebuie să te condamn: ştii tu de ce? Eu nu ştiu." Dar asta numai pentru o clipă, în timp ce furia reveni sporind în intensitate. Deşi îmi dădeam seama că n-aveam nimic de sperat 
   din judecata unui om care făcea confuzie între şovinism şi discriminare rasială, mă agăţai totuşi de acea luminiţă de o clipă care lucise în privirea sa înecată în întunericul furiei şi prinsei curaj să-l înfrunt şi să mă salvez. "..de-aia ne-a trimis aici partidul şi poporul, să apărăm cuceririle politice ale clasei muncitoare, încheie el izbind cu pumnul în birou... intelectuali, oameni cu carte, uneltesc să se întoarcă vremurile apuse..."
   Eram concentrat cum să-mi conduc atacul şi nu mai auzisem clar ce spusese mai înainte. În furia lui veni întrebarea mea, care opri valul de fraze moarte în a căror magie vroia să se învăluie; "Acuzatul are dreptul la apărare sau e condamnat dinainte?" "Ce apărare, urlă el scos din sărite, şi mă înjură de mamă şi mîna i se crispa pe tampon, simţind primejdia confruntării cu un om viu şi nu cu nişte idei care îi turmentau judecata lui laşă. Aici scrie clar, dai ordine şi primeşti, trebuie să mărturiseşti ce fel de ordine, dacă nu, te aşteaptă plutonul de execuţie! Ai auzit? Condamnarea la moarte.'' "Totuşi, e un drept absolut al acuzatului să se apere cînd viaţa lui e în joc, spusei deloc speriat, aproape zîmbind, dar fără sfidare, ci cu certitudinea că voi fi ascultat. Numai în caz de dezertare în faţa inamicului soldatul e executat fără judecată, fiindcă nu mai e timp... Or în ţară e linişte, nu e război civil, nu putem împuşca oameni fără să-i ascultăm..." "Noi nu sîntem judecători, spuse el, noi stabilim fapte şi trimitem dosarul în instanţă. Acolo poţi să te aperi, ai dreptul la ultimul cuvînt..."
   Asta suna sinistru. Ai dreptul la ultimul cuvînt după pronunţarea sentinţei, cînd nu mai puteai schimba nimic. Or, el minţea! Am aflat mai tîrziu că procesul era o simplă formalitate, dacă proces exista, sentinţa era dată de ei, în aceste birouri, procurorul o prelua, instanţa, surdă, ameninţa că ea însăşi dacă nu se conforma, o pronunţa. Din instinct am simţit însă atunci că aici se decidea totul, că prada nu era ascultată odată ajunsă în ghearele leului, dacă leu putea fi numit individul din faţa mea.
   "Puteţi accepta ideea că un om arestat de dumneavoastră s-ar putea să fie nevinovat şi că nu e cazul să fie trimis în instanţă? Dumneavoastră decideţi, sînteţi primul judecător şi vă rog să mă ascultaţi..." "Nu arestăm pe nimeni degeaba!" zise el, dar se mai potoli. "Nu spun că n-aţi avut motive, dar nu apar la dumneavoastră şi motive de a pune un om în libertate după ce l-aţi interogat?''
   Asta era, şi nu ştiam atunci că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă acesta îşi proba nevinovăţia. Telefonul sună. Generalul ridică receptorul şi ascultă. Apoi după cîtva timp spuse: "Da, arestaţi-l pe porcu-ăsta imediat şi să se ocupe de el Stănescu. Ceilalţi, dacă v-au scăpat, daţi alarma la Timişoara că trei indivizi vor să treacă Dunărea... Da, da, el să plece... Şi închise. Cum să nu, mi se adresă, îi punem şi în libertate, dar uite ce fac... Şi avui impresia, privindu-l, că face cu mine o excepţie că mă mai ascultă: vorbeşte, zise. Ce e cu chestia asta, cu ordinele astea care se aşteaptă de la tine?"
   Dar cum să vorbeşti cu un om care, deşi se află în faţa ta, un spaţiu dens (viziunea sa globală asupra delictelor) s-a interpus între tine şi el? Apropierea, confuzia fonetică între "ordine" şi "ordonanţe"' era o subtilitate derizorie pentru un om care urmărea fugari periculoşi, bandiţi porci, cum era cel care trebuia chiar acum arestat, şi cine ştie ce alte cazuri de spioni şi sabotori care alimentau şi justificau existenţa acestei clădiri şi a lucrătorilor din ea. Nu-mi folosi la nimic suprema mea încordare cînd începui să-i povestesc ce era cu acea scrisoare şi acele cuvinte. Luminiţa aceea din privire nu mai apăru în ochii lui, deşi mă ascultă uitîndu-se ţintă la mine, fără să mă întrerupă. Gîndul îi sbura pesemne la cei trei care s-ar fi putut să-i scape şi la alţii, desigur, care erau urmăriţi... Se debarasă de mine: "Trebuie să spui tot ce ştii în legătură cu acest Iustin Comănescu, cu care ai fost prieten, şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, eşti liber". Ridicai glasul: "Nu am mai multe de spus decît ceea ce aţi auzit şi alte dovezi nu pot aduce." "Mai gîndeşte-te", îmi răspunse. "N-am la ce să mă gîndesc. Daţi-mi drumul acasă, sînt nevinovat." "O să ţi se dea drumul, murmură el absent şi întunecat, dacă se va dovedi că n-ai nici o legătură cu Sumanele negre, şi o să explici detailat ce este cu aceste ordine... Am văzut noi alţii care se declarau şi mai nevinovaţi decît tine şi în realitate..."
   Ei, ce erau în realitate? Nu mai zise nimic. O tăcere rea se aşternu pentru mine. Înţelesei deci că alţii fuseseră şi mai elocvenţi în apărarea lor decît eram eu, înşelîndu-l însă, şi că discernămîntul lui era atrofiat. Nu mă dădui însă bătut în faţa acestui om care nu avea forţa necesară a inteligenţei şi a instinctului de a tresări înaintea unui om acuzat numai pentru că într-o scrisoare i s-a spus o propoziţie ridiculă. Începui din nou să-i explic, dar el mă întrerupse brutal: "Lasă vorbele! Eşti prieten cu un criminal. Asta urmează să explici. De aceea ai fost arestat." "Dar nu l-am mai văzut din 45. Cum adică, arestaţi un om pentru că a fost prieten cu cineva pe care nu 1-a mai văzut de cinci ani şi care a fugit de-atunci? Asta înseamnă că o să-i arestaţi şi familia şi pe toţi care au fost prieteni cu el?" "Depinde!" "Dar vă declar că eu n-am părăsit oraşul atunci cînd el a plecat în satul lui departe şi am martori profesori şi pe toţi care mă cunosc." "O să-i ascultăm pe aceşti martori şi ai dreptul să-i citezi şi la proces în apărarea ta." Aşadar, gîndii, proces totuşi! Rămăsei tăcut şi încordat."Apărarea mea? strigai. Dar care e acuzaţia? Care ar fi obiectul acestui proces? Să dovedesc eu că sînt nevinovat? Cine vă dă dreptul, ce lege, să puneţi un om într-o astfel de situaţie? Pentru a aresta pe cineva, trebuie o dovadă de vinovăţie - în cazul meu, că am făcut parte din organizaţia Sumanele negre. Or, dumneavoastră n-aveţi nici o dovadă, atunci de ce m-aţi arestat? Credeţi că e o glumă să arestezi un om liber? Singur aţi spus că acea scrisoare nu e o dovadă. Ce rămîne atunci? Faptul că am fost prieten cu un terorist. Dar mai întîi că pe atunci nu era terorist, a devenit pe urmă, şi de ce aşi fi eu vinovat că a devenit? Am luat eu parte la acţiunile lui?"; "Asta urmează să ne dovedeşti, că n-ai luat!" "Eu să vă dovedesc?"- strigai indignat.
   Nu mai aveam nici o reţinere. Aveam intuiţia că nu stătea în puterea acestui om să micşoreze răul care se abătuse asupra mea, era şi incapabil şi orb, nu cunoştea legile care guvernează viaţa oamenilor, nici cele făcute de ei, nici cele divine, dar, credeam eu, nici mai mult rău nu putea să-mi facă decît cel pe care vroia să mi-l facă, adică cel mai mare, să mă arunce în mecanismul unei anchete care nu trebuia să dea greş şi al unui proces pe care ei nu-şi puteau îngădui şi nu îngăduiau să-l piardă... Trebuie să spun că acest adevăr aveam să-l aflăm noi toţi mai tîrziu, ca adevăr clar şi distinct, dar arestarea noastră pune sub stare de alarmă toate instinctele, şi numai cei neavertizaţi, cei naivi, cei care puteau fi uluiţi cînd erau arestaţi şi strigau "dar n-am făcut nimic. Ce-aveţi cu mine?" puteau aştepta liniştiţi în celule să fie eliberaţi cu zîmbete şi scuze. Eu fusesem prevenit nu numai o dată de Ion Micu, şi abia acum, în faţa acestui om, îi înţelegeam spaima: nu auzisem de oameni arestaţi cărora apoi li se dădea drumul, ci numai de: a fost arestat şi atît, adică s-a terminat cu el, a fost condamnat şi a dispărut. Astfel dispăruse Cubleş la acea manifestaţie şi nu mai revenise în facultate, dar nu măsurase nimeni gravitatea şi semnificaţia faptului. Cine ştie ce-o fi făcut, gîndeam, degeaba, nu l-au condamnat ei... Tot astfel avea să mi se întîmple şi mie... În clipa aceea însă mi s-a trezit cu putere dorinţa de a-l smulge pe acest om din mecanismul al cărui instrument era şi a-l face să înţeleagă că poate şi altfel să-şi folosească puterea, şi anume, să judece singur şi pur şi simplu să-mi dea drumul.
   "Şi dacă nu pot să vă dovedesc? am reluat. Dacă toţi cei care mă cunosc, din frică să nu fie ei înşişi arestaţi arbitrar, aşa cum arbitrară e şi arestarea mea, vor spune: da, l-am văzut că e în oraş, dar n-am stat cu ochii pe el, am avut alte griji, nu ştim exact dacă a lipsit sau nu, dacă a stat tot timpul în oraş. Or, veţi decide dumneavoastră în faţa acestor declaraţii evazive, pentru a lua parte la o crimă ajung patruzeci şi opt de ore. Şi cum prietenia mea cu acest Iustin e dovedită de o scrisoare in care e vorba de «ordine» sau «ordonanţe» date şi primite (cine mai stă să distingă că ordine cu ordonanţe nu e acelaşi lucru), veţi ajunge la concluzia că sînt vinovat. Dar fără dovezi! strigai. Nu credeţi totuşi că trebuie să-mi dovediţi vinovăţia?"' "Se va vedea în cursul anchetei", îmi răspunse implacabil. "O să vie o zi, îi spusei atunci cu o încredere aproape sălbatică în viziunea pe care o avusei în clipa aceea, cînd o să fiţi în locul meu, dar nu nevinovat, şi voi depune mărturie împotriva dumneavoastră. Cunosc istoria revoluţiilor şi vă asigur că totdeauna (şi nici revoluţia proletară n-a făcut excepţie) cei care s-au aflat în situaţia dumneavoastră au avut soarta victimelor lor."
   
   
   
   
   III
   
   ...Nu mai pot continua relatarea acestor amintiri, această parte a lor. O greaţă insuportabilă mi se urcă în gît, şi ca o amintire a anilor cînd, după ce am fost iar liber, am aşteptat să se îndeplinească această prezicere. Nu s-a îndeplinit nimic... Această greaţă mă apuca îndată ce vedeam uniformele pe stradă şi chipurile care afectau că sînt şi ele ale unor oameni obişnuiţi... cu neveste şi copii şi bucurii simple ca oricare dintre noi... Dar iar anticipez o experienţă pe care abia ar urma s-o evoc aici... O voi scurta, deşi e o verigă groasă în destinul meu. Ar trebui să scriu despre asta o nouă carte, cea de faţă născîndu-se numai pentru a putea să ajung în aceste zile care mi-au mai rămas, la o scenă, una singură, cînd într-o dimineaţă m-am pomenit cu o floare pe biroul meu... Această scenă mă obsedează şi nu perversităţile acelor timpuri al căror mit primitiv ai barbar deşi s-a prăbuşit semenii mei încă nu se desmeticesc, sînt încă neîncrezători, ca şi cînd s-ar teme să nu-i reînvie cadavrul; vor să-l lase să putrezească total şi abia după aceea să-i arunce cenuşa în vînt.
   "Mă ameninţi? rînji el cu o cruzime care abia atunci i se desvălui. N-o să mai ai ocazia! N-o să te mai întorci de-acolo de unde o să te trimit, contrarevoluţionarule!" "Nu se ştie! îi răspunsei îndîrjit. Vreau să vă pun o întrebare: ce v-au făcut dumneavoastră oamenii de îi arestaţi? Ce suferinţe v-au provocat? Aţi trecut prin vreun război civil în care contrarevoluţionarii v-au ucis familia, prietenii, copiii? Aţi fost torturat la poliţie ca vechi ilegalist? Aţi avea o justificare. Nu, nimic din toate astea nu vi s-a întîmplat, vă cunosc, cei care au trecut pe-acolo arată altfel... Atunci ce-aveţi dumneavoastră cu oamenii de-i arestaţi? N-aţi citit puţină istorie? Nu ştiţi că istoria nu stă pe loc, că după ce apare un val, se sparge, şi un altul vine din urmă?" "Nu, zise el, nu sînt aşa de mare filozof ca tine, eu îndeplinesc sarcina pe care mi-a încredinţat-o partidul, de a stîrpi pe toţi duşmanii poporului, indiferent sub ce mască s-ar ascunde, şi degeaba îmi vii tu cu teorii, chestii istorice şi alte baliverne, n-avem noi acuma timp de asemenea parascovenii. După tine ar trebui să lăsăm burghezia să-şi facă toate mendrele şi noi să ne uităm şi să filozofăm, c-o fi, c-o păţi, pînă ne-am trezi toţi omorîţi de legionari şi criminali de război care au format bande teroriste prin munţi şi atacă satele în haite, ca lupii... Lucrătorii noştri îşi dau viaţa urmărindu-i prin coclauri şi mă mai ameninţi şi tu ca un inconştient, chiar aici în biroul meu...'' "Da, zisei şi eu cu ironie, am şi poziţia cea mai potrivită ca să vă ameninţ!" "Da, dar ia să ai un pistol-mitralieră în mînă şi să mă prinzi în munţi, te-aşi vedea eu că n-ai mai face cu mine teorii istorice şi m-ai ciurui fără discuţie, ca un duşman de clasă înrăit ce eşti!" "De ce aşi fi eu duşman de clasă? Faceţi ipoteze cu pistoale-mitralieră şi munţi şi asupra sentimentelor mele de clasă (deşi ştiţi din dosar că tata e muncitor), numai ca să mă puteţi înfunda. Ce nevoie aveţi? Nu vă ajung duşmanii din munţi?"
   Strania luminiţă de la început reapăru în privirea lui odată cu răcnetele care urmară şi, spre fascinaţia mea, nu se mai stinse tot timpul cît urlă: "Ştiu eu de ce fac astfel de ipoteze cînd rămăşiţele bandelor Sumanelor negre care n-au fost încă stîrpite s-au unit cu legionarii şi criminalii de război care asasinează activişti de partid de la sate, crezînd că n-o să punem noi mîna pe ei şi o să vină anglo-americanii să-i aducă iar la putere! Am spus: ancheta va lămuri ce e cu scrisoarea asta şi cu ordinele care se aşleaptă de la tine şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, ţi se va da drumul. Dacă nu, la canal, să puneţi acolo umărul la o construcţie măreaţă şi să nu mai aveţi cum să primiţi sau să daţi tot felul de ordine sau ordonanţe teroriştilor fugiţi în Occident. Poate vă învăţaţi minte!" O mînă mă bătu pe umeri şi mă ridicai. Apăruse un securist care mă duse în celulă.
   Ar fi trebuit totuşi ca luminiţa aceea să mă salveze. Sau poate m-a salvat doar pe jumătate? Sau poate chiar mi-a salvat viaţa? Fiindcă după un proces care n-a durat mai mult de cincisprezece minute nu m-au trimis la canal, unde pe urmă am auzit că mulţi au murit, ci m-au condamnat la trei ani de închisoare, practic la muncă forţată în minele de plumb de la Baia-Sprie. Mai bine a fost acolo decît cele trei luni petrecute în beciurile Securităţii, unde am fost torturat aproape tot timpul, nu fizic, ci prin agresiune şi violenţă asupra intimităţii simţirii şi gîndirii mele fireşti, pînă la halucinaţie, să spun ce era cu ordinele acelea, ce fel de ordine aşteaptă acel Iustin să-i dau eu de-aici din ţară? Eram smuls din somn în miez de noapte, dus într-un birou unde un ofiţer, totdeauna altul, începea întîi prin a-mi oferi o ţigare chiar din tabacherea lui, pe urmă: numele, prenumele, profesia, părinţii, rudele, prietenii şi povestirea detailată a tot ce-am făcut după 23 August şi pînă în prezent. Aceeaşi povestire, de zeci de ori, uneori doar relatată, alteori scrisă. Apoi începea interogatoriul. Cînd l-am cunoscut pe Iustin? Ce fel de om era? Ce discutam împreună? Ce prieteni comuni mai aveam? Uneori ţinîndu-mă în picioare, alteori pe un scaun fără spetează, ore în şir, şi silit să povestesc neîncetat. Uneori cu lampa de birou în ochi, cu un bec orbitor, alteori silindu-mă să-l urmăresc, ca să-i pot auzi întrebările, plimbarea odihnită de-a lungul şi de-a latul biroului. Ajunsesem să mă gîndesc cu nostalgie la primirea şi interogatoriul colonelului ungur în biroul căruia nimerisem parcă din întîmplare în seara cînd fusesem arestat. Cînd am ieşit după trei ani l-am întîlnit odată pe stradă şi l-am oprit. Nu mai era colonel şi l-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte, aşa şi pe dincolo, de un universitar, într-o seară, la el în birou... "Nu, dragă, mă confunzi, eu sînt ober chelner la restaurantul «Făgetul», de şapte ani lucrez acolo", şi s-a îndepărtat repede, stîrnindu-mi îndoieli. Totuşi, nu mă înşelam, avea aceeaşi mustăcioară blondă şi acelaşi păr uşor patinat şi pieptănat lins. Acelaşi glas, dar bineînţeles nu aceeaşi bună dispoziţie jovială de atunci. Mi-a rămas din acele trei luni petrecute la Securitate, pe lîngă un sentiment insuportabil de mare nelinişte, pe care numai munca istovitoare din mină l-a mai atenuat, şi o nedumerire. De unde învăţaseră acei băieţi, care mai toţi erau cam de aceeaşi vîrstă cu mine şi păreau toţi ori de pe la ţară, ori fii de muncitori, tortura rafinată cu ajutorul unui interogatoriu? Cine le desvăluise astfel de secrete, care nu se coc decît prin practică veche în această meserie şi bineînţeles în servicii la fel de vechi şi cu tradiţie? Nu ştiu cine îi învăţase, dar n-am surprins la nici unul nici cel mai mic semn că ar fi vorba de o tehnică învăţată. Nu, era una însuşită şi care făcea în întregime parte din chiar gîndirea lor intimă. Nu erau automate, cum s-ar putea crede. Simţeau că trăiesc în mod firesc torturîndu-mă pe mine şi aveau surîsuri fine, cînd de fiecare dată protestam: dar am mai făcut aceste declaraţii de sute de ori. Sau: vă cred, şi eu dacă aşi fi în locul dumneavoastră aşi fi nedumerit de această scrisoare şi aşi pune aceleaşi întrebări. Dar vă declar totuşi că nu se ascunde nimic în acele cuvinte că a fost o glumă absurdă, neverosimilă, stupidă, de studenţi. Nici o fibră nu se mişca pe obrazul anchetatorului. Şi continua, plesnind de sănătate, de satisfacţie că era tînăr, ras proaspăt şi pieptănat, cu guler bine călcat de nevastă-sa, care îl primea la întoarcere cu îmbrăţişări şi sărutări, misteriosul plan de demolare a voinţei mele, a rezistenţei mele sufleteşti, pînă ce - mi se sugera - voi renunţa la o apărare zadarnică şi voi face declaraţii complete. Nu le păsa şi nu intra în calculele lor că un om care n-are ce declara seamănă tot atît de mult cu unul care are. Cînd deci să opreşti această tortură şi cînd să continui? Cînd? Nicicînd! Pînă declari sau pînă cînd îţi pierzi controlul şi începi să delirezi. Atunci urma o pauză de o zi şi o noapte şi erai dus din nou sus, cu forţe proaspete, cîte îţi mai rămăseseră. Nici o grijă, e destul timp să le pierzi aceste forţe şi să spui pe urmă şi ce lapte ai supt de la mă-ta. Aveau, desigur, experienţă şi probabil că între ei le scăpau scurte cuvinte numai de ei înţelese. Cum stai? Merge, n-o s-o ducă mult. Tu? A mărturisit, mare pehlivan... Fiindcă mărturisirea, deşi suficientă în sine, antrena apoi producerea probelor, noi arestări de inşi implicaţi, noi declaraţii şi apoi sentinţa. Cum să scape cineva care n-avea nimic de declarat de acest asalt continuu al mai multor voinţe asupra ta, care n-aveai decît una? Scopul justifica smulgerea în acel fel a probelor, după aceea totul intra în legalitate, băieţii erau satisfăcuţi, îşi făceau datoria, uneori erau înaintaţi în grad. Totul era să nu intri în această maşină de produs dovezi, care din punct de vedere moral trăia, bineînţeles, pe realităţi, adică pe cazurile de culpabilitate adevărată, spionii, teroriştii, fugarii prinşi la graniţă, care desigur se apărau şi rezistau ca şi un nevinovat. Ce făceau totuşi cu un nevinovat? Nu-l iertau nici pe acesta, nu-l declarau nevinovat şi să-i dea drumul, dar sentinţa era mai blîndă, cum a fost în cazul meu. Cînd se oprea maşina? Cînd nu mai puteai colabora cu ea. Fiindcă mult timp trăiai cu sentimentul că trebuie să răspunzi la întrebări, că unica ta şansă, să povesteşti, să explici. Anchetatorul era altul, el poate că nu ştia, sau poate era mai inteligent decît ceilalţi şi s-ar putea ca, auzindu-te, să înţeleagă şi să fie ultimul interogatoriu care ţi se mai ia.
   Într-o zi însă am încetat să mai vorbesc, nici nu mai auzeam întrebările, devenisem apatic, absent, nepăsător. Faceţi ce credeţi, spuneam, condamnaţi-mă, împuşcaţi-mă, dar nu mai am nimic de declarat. Nu era o tactică, ci cu adevărat cel mai adînc instinct al meu intrase în alarmă: dacă mai continuam să le răspund puteam muri cu adevărat sau să-mi pierd minţile. Imediat a urmat procesul, pe baza unui articol pe care nu-l cunoşteam, şi am fost condamnat după o simplă formulă pe care nici n-am auzit-o bine, a procurorului, care colabora cu instanţa. "Recunoşti că...'' a zis judecătorul şi a repetat ininteligibila formulă. "Nu recunosc!" am răspuns. "Nu recunoşti, dar probele sînt la dosar." Apărarea? Un individ care cerea, grăbit, circumstanţe atenuante. Martori? Nu fusesem anunţat că îi pot cita. Doar acest individ pe care nu-l cunoşteam şi care a zis: "Onorată instanţă, dat fiind cazul în speţă, cer circumstanţe atenuante". Sala? Cîteva capete necunoscute, nimeni dintr-ai mei. "Trei ani închisoare", a rostit judecătorul şi am respirat adînc, căci tot atît de bine aşi îi putut auzi cinci, şapte sau, cine ştie, şi mai rău, cum am auzit apoi la Baia-Sprie că li s-a întîmplat altora, pentru aparenţe de vinovăţie mai anodine decît a mea.
   Aici însă trebuie făcută o precizare: e vorba de cinismul care se instalează în închisori, cinism menit să-i facă pe toţi egali, să poată trăi fără să-şi piardă sarcasmul, humorul devenit negru şi toată gama de sentimente umane, care îţi dau certitudinea că, deşi închis, nu ţi-ai pierdut judecata şi nu te poate duce nimeni de nas. Îl vezi pe-ăla? O să-ţi spună că e nevinovat. A fost prins după stabilizarea din 47 cu un sac de cocoşei, a stat la pîrnaie cîteva luni, a fost iertat, i-au dat drumul imediat, l-au prins iar cu un sac de cocoşei, plus dolari. Dar pe-ăla de colo, care pare deşelat, care se preface că abia poate să împingă vagonetul? E generalul cutare, care era cît pe-aci să zădărnicească planul regelui de a întoarce armele şi a-l aresta pe Antonescu, jandarm mare peste Capitală! Dacă îl întrebi o să-ţi spună că datorită lui s-a făcut 23 August şi că acum iată răsplata. Mai multe adevăruri, mi s-a şoptit, planează asupra fiecăruia pe care îl vezi aici. Unul e cel pe care îl spune el, altul e cel pe care îl ştie doar el şi nu-l spune, altul pe care îl ştiu alţii despre el, altul pe care îl ştie Securitatea şi mai e un adevăr pe care nu-l ştie nimeni, dar care va apărea prea tîrziu, cînd n-o să mai intereseze pe nimeni. A fost desvăluirea care m-a surprins cel mai tare şi care mi-a rămas. Fiindcă, gîndindu-mă la mine, ştiam şi eu un adevăr pe care nu l-a descoperit nimeni, nici Securitatea: caietele mele, asupra cărora anchetatorii nu m-au interogat, deşi erau la ei şi constituiau o dovadă zdrobitoare a ereziei gîndirii mele filozofice. Mai tîrziu am aflat că numai pentru că ar fi citit cineva astfel de lucruri şi nu scris, şi a luat ani grei de închisoare. N-am fost judecat după ele, probabil că n-au avut un expert să le studieze, sau poate că expertul nu era un idiot şi n-a făcut un referat care să mă acuze. Şi mai era adevărul gîndirii mele intime, pe care o cunoştea doar Ion Micu, adevăr pe care îl formulasem în acea memorabilă discuţie de la braserie, cu care el nu fusese de acord: că o revoluţie trebuie întîi pregătită şi apoi declanşată, ca să poată cu adevărat să ne dea tuturor sentimentul jubilator al unei profunde eliberări...
   
   
   
   IV
   
   Înainte de a fi trimis în Baia-Sprie am stat cîteva luni într-o închisoare unde toată lumea de deţinuţi mi s-a părut născută dintr-un coşmar al comicului. Ce este un individ care a fost odinioară o fiinţă a cărei simplă semnătură putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără dinţi, cu pungi la ochi, hămesit după un castron cu ceva murdar în el, dar care îl făcea hulpav, cum poate nu fusese el niciodată la recepţiile cu icre negre şi cine ştie ce rarităţi, păstrugă, cegă, peşti, nisetri... Mulţi dintre ei au scăpat şi redevenind liberi au putut să se dedice cu strălucire profesiunilor lor iniţiale, de ingineri, chimişti, medici sau matematicieni. Numai foamea şi pierderea libertăţii pot degrada o fiinţă umană. Foşti miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul lor semăna acum cu un sac de cartofi... Fuseseră smulşi din familiile lor unde ar fi putut duce o viaţă demnă, oferindu-şi serviciile noii societăţi, căci Marx nu scrie nicăieri că trebuiesc urmăriţi oamenii, ci desfiinţat doar sistemul, regimul capitalist... Ba chiar el scrie undeva că fostul proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu e vinovat el ca individ, că a acţionat în unicul cadru al unui sistem de producţie considerat atîtea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltării, şi nu al unei conspiraţii individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat şi pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de ale căror însuşiri nu se îndoia. Numai la noi scriitori viciaţi de un entuziasm frenetic au putut să adopte ideea că un individ pierzînd privilegiile clasei sale, care fusese odată la putere, îşi pierde şi calităţile sale proprii, pe care de fapt nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea în închisoare de unul mai abil, ale cărui cărţi erau echivoce: aşa căzuţi cum sînt aceşti foşti şi fără puterea de odinioară, scria el, ei sînt superiori proletarilor... Asta după ce mai întîi încercase să le scrie acestor proletari "biografiile", salivînd de pofta de a parveni... Dar "biografiile"' n-au plăcut şi atunci a fugit în Occident "să depună mărturie". Se povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scînteia să scrie un reportaj de la un proces al unor terorişti care se judeca la Timişoara, oraşul său natal. Şi l-a scris, deşi ştia că acelaşi tribunal avea şi pe rol şi jos în beci pe tatăl său, căruia trebuia să-i vie rîndul. Desigur, nevinovat. Coincidenţa nu i-a provocat acestui scriitor vreo dramă corneliană între dragostea sa pentru taică-său şi datoria lui de reporter al Scînteii.
   Era acolo generalul Macici, militar celebru în... Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic? Cine vroia să se poarte ca şi cînd ar mai fi însemnat ceva era luat în derîdere, şi degeaba ascultam şoaptele unui poet care îi cunoştea pe toţi, rangurile, meritele, mărimile mi se învălmăşeau în minte şi nu reuşeam să le reţin numele, mai ales că n-am stat mult printre ei. "Tinere, se apropia de mine cîte unul umil, n-ai cumva o ţigare?" "Păi de unde, dom' general?!" îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl căutam pe poet, care se întîmpla să mai facă rost, îi ceream una şi mă duceam la general sau ministru ce fusese, şi i-o dădeam. Tresărea, uitase că îmi ceruse, o primea cu mîini care nu erau tremurînde, dar nici liniştite, o aprindea şi îmi spunea: "Îţi mulţumesc, generosul meu tînăr, dar ce cauţi tu aici, băiat în floarea vîrstei? Ce-ai făcut?'' Nu spuneam unul din cele patru adevăruri posibile, ci unul inventat, cel mai simplu şi mai comod: "Cocoşei, dom' general!" "A! Cocoşei! O să-ţi dea drumul să mai declari alţii, aşa că fii atent..." "Da, dom' general, cunosc trucul, dar nu mai am alţii." "Da, dar o să faci tu rost de alţii, or să te prindă iar şi... Aurul e ochiul dracului. Nu rezişti cînd îi vezi culoarea aia frumoasă, parcă îţi spune: Ascunde-mă, nu fi prost, n-o să afle nimeni!" "Aşa e, dom' general, Pe unul l-a prins că mai avea, în felul următor. Cît aţi spus că aţi predat? Douăzeci de cocoşei. Îi predase de bunăvoie, atunci în 47, imediat după stabilizare, cînd, dacă îi predai, nu-ţi făceau nimic. Nu vă supăraţi, i s-a spus, am numărat de două ori, lipseşte un cocoşel, sînt numai nouăsprezece, mergeţi dumneavoastră acasă, căutaţi-l, o fi căzut pe jos, şi aduceţi-l. Ăla s-a dus şi s-a întors cu cocoşelul şi atunci funcţionarul, un poliţist, a rînjit. Nu lipseşte nici un cocoşel, înseamnă că mai aveţi. Şi l-a arestat, i-a făcut percheziţie şi a mai găsit... La zdup cu el!" "Aţi ascuns şi dumneavoastră?" "Nu, o rudă de-a mea!" "Şi a prins-o?" "Cum să n-o prindă??!" "Şi de ce sînteţi aici?" "Mai sînt şi alte delicte, de pildă omisiunea de denunţ... Evident, era adevărul pe care îl spunea el... "Şi cît v-au dat, dom' general?" "Opt ani!" Nu era de mirare. Se începea de la trei pînă spre zece, şaisprezece...
   Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănînd cu o barză, bucureştean, avea parcă tot timpul un surîs sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca şi cînd nu putea uita cafenelele şi viaţa literară din care fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici ţărănişti care îl cultivau. "Aiurea! îmi spuse el, ei sînt liberi şi pe mine m-au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat bancurile lor; le-am spus şi altora şi m-au înhăţat. Marele Ion Barbu i-a înfipt bine în furculiţă şi eu nu l-am luat în seamă. Covrigarii de la Găeşti! Da, sînt nişte covrigari! Dar ce importanţă mai are, eu tot mă curăţ, sînt atacat. Dacă aşi ieşi imediat, aşi scăpa, a apărut penicilina şi un medicament numit Pas, care vindecă, dar nu ca să mi se facă penicilină şi să mi se dea Pas sînt eu aici ! Ce căcat . O să mor şi o să mi se vadă, întins în celulă, un nas ca o trompă, o să vă uitaţi toţi la nasul meu şi o să rîdeţi!" Bineînţeles că nu-l credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, să nu crezi ce ţi se spune şi să nu te miri dacă ceea ce ţi se spune se adevereşte într-o zi că n-a fost minciună sau prefăcătorie.
   Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră şi pe împăratul Chinei la o nouă conştiinţă), pînă într-o zi, cînd se formă o nouă echipă în care intrai şi eu şi ne pomenirăm cu un civil cu un instrument în mînă şi cu un maldăr de nuiele alături. "Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o să învăţăm împreună să facem lucruri foarte utile oamenilor, ţăranilor în special, dar şi altor categorii, şi anume: coşuri! Ce este un coş? Este un obiect de nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de pildă, coşuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruţă direct de pe ogor şi a cărui capacitate, în porumb brut, coincide, după curăţare, cu un dublu-decalitru. În ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, ţăranul îşi împleteşte un coş care îi permite să-şi evalueze fără alte măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică număra cîte coşuri a adus acasă şi ştie cîte duble a făcut, calcul care îi permite să-şi dea seama cît poate să vîndă pe piaţă şi cît să-i rămînă pentru hrana sa zilnică, pentru însămînţat şi pentru orătăniile pe care le are el în curtea sa..."
   Gîtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se străduiască şi să înveţe totuşi. "Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gîndit să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest instrument mai ingenios decît bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El e compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne-o arătă) şi partea fieroasă! Deci, să recapitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune..." "...din două părţi", se auziră deodată vocile ascultătorilor. Încîntat şi surprins, individul surîse în sine. "Partea lemn..." zise el... "...oasă", îl completă auditoriul... şi partea fier..." "...oasă", se ridicară vocile noastre. "Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali."
   Apoi trecu la demonstraţia practică, folosirea acelui cosor la împletirea unui coş. E îndoielnic că împăratul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care să-i desvăluie mai repede secretul producerii revelaţiei unei noi conştiinţe, fiindcă, după cîte am înţeles eu, drumul lui a fost lung... Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii teoretice, dar şi în trecerea la practică. Totuşi, maistrul a privit cu neîncredere fenomenul şi a doua zi s-a înfiinţat din nou. "Să-mi spună cineva, a început el, cine a inventat cosorul lui Moceanu". "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu," a răspuns imediat în cor echipa noastră. "El se compune din două părţi, a reluat individul. Partea..." "...lemn-oasă", am silabisit noi... "Şi partea..." "fie-roasă", am cîntat mai departe. "Domnilor, constat cu bucurie că intelectualul de-aia poartă această denumire, că te scuteşte de explicaţii inutile..."
   Bizar personaj! Îşi bătea cumva joc de noi, fiind stupid el însuşi? Cred că era mai degrabă în întregime stupid, fără să-i lipsească o vagă, dar tot tîmpă maliţie. Nu o dată, după ce am redevenit liber, citindu-i, de pildă, pe Samuel Butler sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioară care mă făcea să întrerup lectura: "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!" Da, îmi spuneam, de ce să-i dai unei maimuţe un sonet de Shakespeare să-l bată la maşină ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să-i dăm mai degrabă această clară şi indiscutabilă axiomă: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. Maimuţa nu va reuşi...
   Nu păstrez astfel de amintiri din minele de la Baia-Sprie, unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo... Se perpelea în dormitorul comun şi cerea mereu ţigări, din care sugea disperat ca dintr-o ultimă plăcere pe care i-o mai putea oferi viata. Dar surîdea mereu sarcastic şi ne spunea, rînjind, că o să crăpăm cu toţii, fiindcă în urma lui n-o să mai rămînă nimic. O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sîngele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor. Sudoarea, deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul lui scofîlcit... îl ştergeam, îl întorceam pe o parte şi pe alta, în timp ce el ţinea ţigarea în gură şi ne înjura. Eram toţi doboriţi de munca dură din mine ca să mai tresărim la spusele lui. Într-o seară totuşi ne uimi, ai fi zis că ne păcălea, se ridicase în capul oaselor şi arăta odihnit şi plin de vervă. "Nici măcar nu puteţi să-mi daţi un pahar de vin? Atunci căraţi-vă! Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţînaţi atîta să n-o pierdeţi? Ei, ce mare brînză aţi face dacă v-ar da drumul? Viermi ai pămîntului, şi tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă eu am asta la mine (şi ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă dizolv în cosmos şi de-acolo scuip pe voi..." Cu plumb în picioare, istoviţi, îl părăsirăm şi ne prăbuşirăm în paturile noastre reci şi murdare. "Petrini, îl auzii, hei, Petrini!... Am un mesaj pe care vreau să ţi-l încredinţez, pentru iubita mea", îmi spuse cînd revenii şi mă aşezai alături. Şi îmi dădu o adresă, pe care n-o ascultai... Memorează răcni el:
   
   "Iubito, mă gîndesc la tine
   Ca un borfaş la ceasul unui lord
   Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
   Şi caii au atac de cord!"
   
   îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sînge care- îi ţîşni pe gură şi care nici măcar nu mă înspăimîntă. Ceilalţi adormiseră. Ieşii afară şi anunţai gardianul că unul din noi a murit. "Bine, zise el, du-te şi te culcă, acum e tîrziu, o să-l luăm mîine dimineaţă." Şi îşi plecă fruntea şi se îndepărtă astfel cu pistolul la şold...
   
   
   
   V
   
   Mă întorsei acasă după o absenţă de trei ani şi trei luni, căci cele trei de prevenţie nu mi se scăzuseră, şi spre bucuria mea o găsii pe Matilda tot în casa ei, nu păţise în acest sens nimic. Avea musafiri cînd sosii, pipernicitul şi fatala Tamara.
   "Victor", strigă ea cînd mă văzu în prag, plimbîndu-şi întîi privirea asupra chipului meu, ca şi cînd nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Sufletul însă îmi era inert, ascuns şi tăcut, încît mă ferii de această privire, mă uitai într-o parte, închisei uşa pe care o băteau rafalele viscolului şi uitai că sosisem acasă, deşi sosisem aievea şi într-o fracţiune de secundă văzusem ochii ei încărcaţi de iubirea de altădată. Dar Matilda nu mă luă în seamă, mă îmbrăţişa, îşi vîrî chipul între obrazul şi gîtul meu şi rămase astfel ca o statuie care mă strîngea să mă sufoce: "Victor... Victoraş, şoptea. Iubitul meu... Ai scăpat?" "Da, îi răspunsei, am scăpat." "De tot?" "Da, de tot!" Vrusei să urc scările, să intru în casă, dar ea mă împiedică agăţîndu-se de mine, îmi aţinu calea, mă înlănţui din nou şi începu să mă sărute. Îi pusei mîna pe gură, îmi sărută palma... Apoi se desprinse, mi-o luă repede înainte şi strigă: "Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a venit Victor!" şi îmi deschise larg uşile înainte.
   Intrai călcînd rar, clătinîndu-mă de oboseală, dar şi de nepăsare. Da, vedeam, mă aşteptase, dar eu nu mă gîndisem la ea, încercasem de cîteva ori, dar gîndul nu putuse ajunge prea departe în adîncul sufletului, unde tot ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese. Deplasarea gîndirii şi amintirilor mele fusese aproape totală, ca să pot să trăiesc mai departe, să rîd, să gîndesc la ceea ce vedeam, să pot să mănînc, să mă culc şi să dorm. Erau şi inşi care nu putuseră face acest lucru şi se stingeau ca o lumînare în a cărei flacără, odată ajunşi acolo, nu ştiuseră să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forţa vitală de a se adapta schimbării. Eu mă pregătisem atît de bine încît, dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi s-ar fi spus că mi-a sosit o nouă condamnare (şi acest lucru nu era absurd, li se întîmplase unora), n-aşi fi fost nici prea surprins, nici prea disperat... Tot astfel, părăsind închisoarea, nu avui decît în primele clipe o bătaie, e drept, violentă de inimă, dar apoi o nelinişte stranie mi se insinua în suflet şi redevenii sumbru. Ce-o să se întîmple acum cu mine? mă întrebai. O să fiu reprimit la facultate? Şi dacă nu, ce-o să fac? Dar cu Matilda cum o să trăiesc? Şi sosi imediat, în amintire, cu o prospeţime extraordinară, scena din după-amiaza aceea a botezului, cînd trăisem profund şi iremediabil despărţirea de ea, din clipa cînd vasul proiectil îmi zburase pe lîngă tîmplă, şi apoi timp de un ceas sub avalanşa defulării spectaculoase a unui sentiment al ei de violenţă şi de înstrăinare totală... A te mai gîndi la cea mai mică urmă de iubire ar fi fost o prostie şi o orbire: n-ajunge că iubeşti tu, iubeşte, aici e totul, căci ea înţelegea să rămînă activă în viaţa cu tine, pînă cînd... Ei, pînă cînd? Pînă cînd n-o s-o mai iubeşti nici tu! Şi pe urmă? Pe urmă vom mai vedea... Ei bine, aveam de gînd să parcurg întreagă această etapă, la sfîrşitul căreia nu mă aştepta nimic bun?  îi spusesem eu Matildei, care ezita să rupă cu Petrică. Ei bine, ce-aveam să fac? Voi urma ceea ce o sfătuisem pe ea, acest 
   Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se retrăseseră în adînc din clipa cînd fusesem arestat, pînă în clipa cînd văzusem iar cerul şi paşii mei ezitanţi simţiseră sub tălpi pămîntul liber... Liber, preferai pînă în pragul casei şi chiar şi după ce intrai în ea, starea de spirit din închisoare, cînd toate aceste întrebări dilematice nu mi se puneau. Luam cunoştinţă în mod lucid de această amorţire a sufletului şi nu vroiam s-o alung... "Vreau să văd fetiţa, spusei, ignorîndu-l şi pe pipernicit şi pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbră în privire pe care o aşterne timpul şi care ne face să uităm orice jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasă de rude. Vreau să văd fetiţa", repetai după ce dădui absent mîna cu el. Amintirea fetiţei fusese singura care îmi însoţea, ca o luminiţă, clipele de dinainte de a cădea într-un somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, căci gîndul la ea mi-ar fi stîrnit durere. Cu fetiţa trăiam în gînd şi în timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era un gînd total, ci doar un gînd că aveam un gînd, şi anume, că înainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminiţă, căreia îi surîdeam: "...cîte luni ai tu acum".? cinci...? şapte...? zece...? paisprezece...? Un an, trei... Şi cu cine semeni? Cu tata...? Cu mama...? Cu amîndoi...? Cu vreun bunic...? Din partea cui...?
   "Scoate-ţi paltonul şi căciula, zise Matilda, se poate speria." Cum să scot paltonul? Sub el costumul meu era rupt, cîrpit şi murdar. Pipernicitul şi Tamara înţeleseră şi se grăbiră să plece. Mă desbrăcai şi vrusei să intru în dormitorul copilului. "Eşti nebărbierit şi nu ai o figură prea blîndă, zise Matilda. Bărbiereşte-te, fă o baie... ai timp s-o vezi... ustensilele tale au rămas acolo aşa cum le-ai lăsat..." "Nu, zisei, las-o să se sperie, vreau s-o văd..." Şi intrai în dormitorul ei călcînd greu cu bocancii mei scorojiţi de ani, numai a bocanci nu mai arătau. Mă întîmpină o tăcere ferită, de sanctuar. Matilda aprinse totuşi hotărîtă lumina. O văzui pe fetiţă în patul ei, cu fundul în sus, pe brînci, într-o poziţie chinuită, dar cu chipul senin, vîrît în pernă. Dormea. "De ce stă aşa?" şoptii. "Nu ştiu! zise Matilda. Degeaba o întorc eu şi o pun să doarmă întinsă, o găsesc cum o vezi."
   Mă aplecai şi o luai în braţe aşa cum era, ea deschise ochii, şi în prima clipă simţii corpul ei micuţ într-o svîrcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în expectativă. "Silvia, e tata", şopti Matilda, şi atunci copilul se încredinţa glasului cunoscut, îşi deturna privirea şi îngînă interogativ: "Tata?! Tata?" "Tata, mamă, a venit acasă să se joace cu tine... Sărută-l pe tata..." Fetiţa se relaxă, corpul ei micuţ se făcu moale, se aplecă, dar n-o lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n-o sperii, o mîngîiai pe părul ei blond, îi sărutai mînuţele. Era ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puţin uimită, cu o ezitare a mişcării de întoarcere a gîtului ca şi cînd între timp i-ar fi mers mintea, s-ar fi gîndit, fără gesturi necontrolate, fără grimase de dorinţe de copil care nu poate sta locului mai mult de cîteva clipe, cum erau alţii. Căldura dulce a corpului ce mi se transmise şi mă turbură şi o pace adîncă se lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se despleti în mine, neliniştea, privind această minune care nu sperasem să arate astfel, mă părăsi. "Fetiţa asta nu e proastă", murmurai răguşit de o emoţie copleşitoare, nemaiştiind ce spun, căci nu ăsta era gîndul meu din acea clipă, ci un altul, pe care nu vroiam să-l exprim, de recunoştinţă pentru cea care o făcuse şi o învăţase în lipsa mea să spună tată, pentru Matilda... "E frumoasă, murmurai mai departe, e atît de frumoasă... Şi e blondă..." "N-o să rămînă aşa, zise Matilda, dar s-ar putea să rămînă..." "Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici cu tine, nici cu mine.""Nu ştiu, zise Matilda, încă nu se ştie, cu toate că unii copii se desvăluiesc din primele săptămîni... Uneori seamănă cu tine... S-ar putea să fie cine ştie ce străbunici... Sau poate o fiinţă cu totul nouă, sau cu prea puţin în ea din ce-a fost înainte..." Privirea fetiţei deveni intensă. "Barba!" zise ea uimită, dar ca pentru sine. "Da, mamă, barba, zise Matilda. Tata are barbă, dar o să şi-o radă, să nu te zgîrie..."
   Şi mi-o luă din braţe, şi o puse jos, şi îndată micuţa făptură începu să meargă, dar cu o direcţie sigură. Matilda se luă după ea, "Hai, zise, aruncă şi tu zdrenţele alea, fă o baie şi să ne aşezăm la masă. Vezi că avem acum un boyler. Am tras gaze, am scăpat de lemne, avem apă caldă cînd vrem. Am făcut şi eu ceva cît ai lipsit, surîse ea, n-am stat degeaba. Vin îndată să-ţi aduc pijamaua şi halatul..."
   Veni să mă întrebe dacă o las să mă spele pe cap. "Trebuie să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, păduchi ai?" "Probabil!" "Am aruncat tot, şi palton, şi bocanci..." "Rău ai făcut, vroiam să le păstrez ca amintire." "Ba trebuie să uiţi tot... O să-ţi povestesc de ce ai luat trei ani..." "Trebuia să iau mai mult?" "Cel puţin şapte, căci aşa am aflat, pentru nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să-ţi răscolească viaţa, şi dacă găsesc ceva, îţi mai dau..." "De caietele mele ai aflat ceva?..." "Sînt ascunse bine. Nu mi-a fost uşor să pun mîna pe ele, ştiam ce conţin şi ai avut noroc că fratele unei colege de-a mea, care ţine foarte mult la mine, e profesor de marxism la Universitatea de partid, şi ea mi-a spus: «Matilda, nu e bine, frate-meu mi-a spus că i s-au dat la referat nişte caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei de puşcărie, dacă el face un referat şi spune ce e în ele». «Păi să nu facă», i-am spus cu acestei colege. «Da, zice, dar îi e frică şi lui. Dacă securitatea dă caietele la un contrareferat?» Aşa s-a şi întîmplat, dar am avut toţi noroc, i le-au dat lui Vaintrub... Mi-a telefonat într-o zi că vrea să mă vadă. «Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut să facă imprudenţa să scrie astfel de lucruri şi să le mai ţină şi în casă? Acuma eu ce să fac? Nu pot să mint, fiindcă»..." Şi mi-a repetat exact ceea ce gîndise şi fratele colegei mele: că Securitatea nu se va mulţumi cu un referat şi va cere altul, şi dacă al doilea va face un referat aşa şi pe dincolo... În ce situaţie o să se trezească el, Vaintrub, că a acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism şi fondator al unei noi religii? «Domnule Vaintrub, i-am spus, mai există un referat, nu vă spun al cui, dar există.» «Şi ce spune în el?» «În concluzie se spune că sînt prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de cărţi filozofice materialiste.» «A riscat aşa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca şi eu. În orice caz, vom fi doi, poate că nu va mai fi un al treilea»... Poate că ar mai fi fost, cine ştie, mai tîrziu, poate că ar fi fost trimise chiar la Bucureşti, dar am intervenit şi eu şi mi le-au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă spăla pe spinare. În orice caz, ori trebuie să le piteşti bine, ori să le arzi..."
   
   
   
   VI
   
   "Bine că n-ai păţit nimic cu casa", îi spusei apoi Matildei la masă. "Crezi tu?! zise ea. A treia zi după arestarea ta au venit să mă evacueze. Chiar căpitanul acela care te-a ridicat venise gata pregătit, cu două camioane, unul deja încărcat cu nişte mobile şi altul gol, să le încarce pe-ale mele. Îi spusesem Anei să nu deschidă la nimeni şi dacă totuşi cineva încearcă să spargă uşa, să-mi telefoneze imediat. Aşa s-a şi întîmplat şi am telefonat şi eu lui Mircea, primul-secretar al judeţenei. Ce se întîmplase? începu Matilda să povestească. Mircea e un fost ilegalist, bucureştean, pe care îl auzisem odată cînd venise pe la noi, pe la arhitecţi, salvîndu-l cu o singură frază pe Gociman, care tocmai fusese dat afară de la catedră şi era ameninţat să fie dat afară în general şi din Arhitectură. «Dar Gociman unde e?» m-a întrebat el gata să iasă din birou. Cum, nu ştia? ne-am mirat noi. De unde am înţeles că ministerul îl dăduse afară direct, trecînd peste organele locale, în orice caz el, Mircea, nu fusese informat. Şi a început să ne asculte... Că aşa şi pe dincolo, că a păstrat un minut de reculegere cu studenţii cînd a fost alungat Mihai I... Atunci el a spus ceva extraordinar, ceva foarte popular, foarte simplu şi am izbucnit cu toţii în rîs: «Şi ce dacă? s-a mirat el. Or fi fost prieteni!» Adică Gociman cu Mihai I. Am rămas uluiţi! Aşa era! Gociman lucrase ceva pentru Mihai I, da, da, aşa era, în timpul războiului... Mircea a continuat: «Lui Marx i-a făcut un prieten o figură, mi se pare că Lassale, i-a tipărit Manifestul cu modificări făcute de el, de Lassale, şi Marx s-a luat cu mîinile de cap. Auzi, să-i modifice ăla Manifestul! Şi-i scria lui Engels, mi se pare: Ar trebui să public un articol şi să-l înjur, dar nu pot s-o fac, fiindcă mi-e prieten. Vedeţi, prietenia înseamnă şi ea ceva, uneori mai mult decît o idee. Şi Lenin a avut un prieten care l-a trădat, ceva grav, dar tot nu s-a supărat pe el... Aşa şi Gociman! Să-i spuneţi să vină la mine.» Bineînţeles că la loc la catedră nu l-a mai pus, fiindcă n-a păstrat minutu-ăla de reculegere singur la el acasă, ci le-a făcut semn şi studenţilor să se ridice... în orice caz l-a apărat unde trebuie, să lucreze mai departe. Asta e un om, am gîndit eu despre Mircea, nu ştiu dacă a învăţat el marxismul în toată litera lui, dar uite că i-au rămas în minte şi alte lucruri pe care le şi aplică. Numai să nu-l schimbe, să-l facă mai mic sau mai mare şi să plece de la noi. Nu, am aflat că Gheorghiu-Dej ţine foarte mult la el, de-aia l-a şi trimis aici, fiindcă are tact şi ştie să ţină în echilibru anumite tendinţe contrarii. Nu le rezolvă prin datul afară... Mă duceam la el cu diferite probleme, nu totdeauna la nivelul funcţiei lui, dar... aşa! Şi cu timpul a început şi el să mă primească mai aşa, mai apropiat, şi uneori cerea cafele şi stătea mai mult de vorbă cu mine. Odată m-a chemat el sub pretextul unor chestiuni de construcţii. Cînd am născut mi-a dat un telefon la maternitate, mi-a trimis flori. Să nu fii gelos pe el, e un om în vîrstă, are copii cît noi!... Şi hop! după o lună te arestează pe tine. Chiar a doua zi i-am cerut audienţă. I-am povestit totul, i-am spus că dacă mai e posibil să credem în oameni, atunci eu l-aşi ruga să mă creadă şi pe mine: bărbatul meu e nevinovat! El s-a posomorît: «Trebuie văzut de ce l-au arestat! O fi făcut vreo prostie!» Ce puteam să-i mai spun? «Înţelegi, tovarăşă Matilda? O să mă interesez şi ei o să-mi spună. Şi dacă e nevinovat, şi eu te cred că dumneata crezi, dar totuşi trebuiesc văzute motivele lor, atunci îţi promit eu că n-o să păţească nimic...» «N-o să mă uitaţi?» «Cum o să uit?! O să mă interesez chiar azi, si mîine dă-mi un telefon!» Atunci i-am spus cu casa, despre ameninţările acelui căpitan. Aici s-a luminat: la faţă: «Pe ăsta trebuie să-l prindem» a zis el, şi mi-a spus ce trebuie să fac. «Tovarăşe Mircea, o să vină înarmat cu un ordin de repartiţie, adică legal.» «Să vedem pentru cine, că dacă vine pentru el, a păţit-o, îl trimit la canal. Mai degrabă vine pentru un şef de-al lui, şi atunci n-am ce să-i fac...» «Adică nu e nimic de făcut, pierd casa?» am spus eu desnădăjduită. «Nu, casa n-o pierzi, dar n-am ce să-i fac ăluia, colonelul sau chiar generalul care l-o fi trimis. O să spună că el nu ştie nimic, că a cerut demult o casă şi că i s-a dat. De unde să ştie el că acea casă e ocupată? Cel mult să-l pedepsesc pe cel care a semnat ordinul de repartiţie, dar ce să-i fac şi nenorocitului ăla care a semnat şi el cu spaima în suflet? Au început să-şi facă de cap, am mai auzit şi de alte cazuri, de-aia vreau să-l prind pe ăsta!» L-a prins şi a păţit-o, l-au dat afară, ordinul de repartiţie era pe numele lui. Nu ştiu dacă l-au trimis sau nu la canal, mai spuse Matilda. În orice caz arăta foarte băţos şi indignat cînd omul trimis imediat de Mircea i-a cerut ordinul de repartiţie. Că nu vrea să-l arate şi că numai prin proces poate fi anulat. «Sînt trimis să văd dacă îl aveţi, altfel telefonez imediat chiar la Securitate să vină să vă aresteze pentru ... «Telefonaţi!» a răspuns căpitanul rînjind. «Bine!» a făcut activistul calm şi i-am deschis şi a telefonat, dar nu unde spusese, ci chiar lui Mircea personal. «Vine tovarăşul Mircea», mi-a şoptit el, şi am ieşit afară, dar între timp căpitanul se răzgîndise şi a scos repartiţia. Activistul a băgat-o în buzunar şi a telefonat din nou: nu mai era nevoie să vină primul secretar. Şi în stradă i-a spus ofiţerului: «Vă prezentaţi dumneavoastră la tovarăşul Mircea şi o să vedeţi ce faceţi cu repartiţia». Ăla a dat din umeri: «N-am iscălit-o eu! Aici mi s-a repartizat, aici am venit..." Era cam nedumerit! Cum, bărbatu-său arestat şi o mai apără cineva? Nu-i venea să creadă! Din prudenţă, el şi oamenii lui veniseră în civil. S-au urcat în maşini şi au întins-o."
   Matilda arăta foarte încîntată de această ispravă, în timp ce sărise în povestirea ei peste acel "a doua zi" cînd trebuia să afle dacă acest minunat Mircea se interesase de arestarea mea. Înţelesei din această omisiune şi din tăcerea ei care urmă că nu, sau că intrase şi el la îndoieli după ce se informase. Or, cu tocmai în acea "a doua zi" începusem să fiu interogat. Totuşi, o întrebai, ştiind dinainte ce avea să i se răspundă. "De arestarea mea ce ţi-a spus «a doua zi»?", adăugai cu o amorţită ironie... "«Tovarăşă Matilda, mi-a spus (eram la el în birou, el m-a chemat după ce i-am dat telefon), e ceva, că ăştia nu arestează ei un om degeaba, e vorba de o scrisoare suspectă pe care a primit-o soţul dumitale de la un fost membru al Sumanelor negre fugit la Paris.» «Dar n-a primit o astfel de scrisoare!» am protestat eu. «N-a primit-o, dar i-a fost trimisă, înţelegi, nu trebuie să-ţi mai precizez, mi-a spus el părinteşte. L-am chemat imediat la mine pe şeful Securităţii cu dosarul şi ăsta s-a cam codit, că ancheta e în curs, că să-i dau răgaz pînă a doua zi... Nu vreau deocamdată să vorbim de anchetă, i-am spus, vreau să văd dosarul, să-mi dau seama de motivul pentru care a fost arestat. Sper că nu l-aţi arestat fără motiv? Nu, zise. Ei, vreau să văd şi eu motivul! Ştiţi, noi trebuie să colaborăm, dar ei primesc ordine de la Bucureşti şi răspund pentru ceea ce fac numai faţă de Ministerul de Interne. Dar nici dacă raportăm noi că nu-şi fac datoria nu e bine. Mai depinde şi cine raportează. Adevărul e că practic au prea multă putere, ar trebui, după părerea mea, subordonaţi total forurilor de partid. Dar ei spun că şi în partid se strecoară duşmani de clasă. Ei, şi? E treaba noastră, a partidului, să-i demascam, ei ar trebui doar să sesizeze şi hotărîrea în ceea ce priveşte vinovăţia unui membru de partid s-o judecăm noi întîi. Soţul dumitale nu e membru de partid!» «Nu.» «De ce?» «A vrut să fie, am minţit eu imediat, dar tocmai atunci, ştiţi, s-au închis porţile şi au început verificările.» «Aşa este, zice, dar de ce nu l-ai atras mai dinainte?» «Nu-l cunoşteam, abia de curînd ne-am căsătorit.» A dat din cap cu reproş. Nu mă credea că nu te cunoşteam cu mult mai înainte, ba chiar e sigur că ştia totul despre mine, nu se împrietenesc ei cu cineva fără să se informeze. Am roşit. «Din fericire, a continuat el, singura piesă la dosar e doar această scrisoare. Are acolo la sfîrşit o frază curioasă: Aştept ordonanţele dumneavoastră. Ce e cu asta? l-am întrebat pe acest şef. Şi mi-a explicat. Individul, un oarecare Iustin Comănescu, e un fel de terorist din fosta bandă zisă a Sumanelor negre. Şi ce e cu aceste ordonanţe? Asta vrem să aflăm şi noi, mi-a răspuns generalul. Păi trebuie întîi să aflaţi şi pe urmă să-l arestaţi. Bine, am zis eu văzînd că tace (avea aerul să-mi sugereze că în acest sens instrucţiunile primite de el sună altfel). Bine, zic, şi ce spune bănuitul, ce răspuns v-a dat cînd l-aţi interogat? Tovarăşe prim, zice, ei totdeauna neagă. Şi ce-aţi vrea dumneavoastră să facă dacă unul e nevinovat? Înseamnă că am greşit noi? Şi de ce nu? Sînteţi sfinţi? Nu porniţi şi de la premiza că ar putea fi nevinovat? Ba da, doar dacă el neagă nu dă nici o explicaţie, nu-l putem considera nevinovat. Ascultaţi, i-am spus, fraza asta trebuie să aibă o explicaţie. Ce spune bănuitul? Că nu ştie nimic! Recunoaşte că a fost şi mai este şi acum prieten cu teroristul, au fost prieteni buni chiar atunci, în 45, dar că... mai multe nu ştie... a răspuns generalul.»"
   În acest punct tresării. Făcui Matildei un semn să se oprească. "Da, spusei cu greaţă, şi secretarul 1-a crezut..." Şi mă ridicai de la masă, intrai în dormitor cu paşi nesiguri şi mă întinsei pe pat. Matilda veni după mine. "Auzi... că mai multe nu ştiu... Am fost interogat imediat, seara... Şi pe urmă dimineaţa... chiar generalul... le-am spus ce era... cu ordonanţele... le-am explicat... N-a vrut să spună adevărul, generalul... înseamnă că s-a temut ca secretarul să nu gîndească la fel ca mine... S-a temut să nu le scap... Şi pe urmă?... Ei, zi-i, şi ce... Dar ce importanţă are?..."
   Şi după cîteva clipe de intensă luciditate, cînd credeam că o s-o pot asculta pe Matilda ore întregi, mă trezii a doua zi pe la orele şase tot cu ea lîngă mine şi cu o ceaşcă de bulion de pasăre în mînă, zicîndu-mi că trebuie să-l înghit... Ea, îmi spuse, dimineaţa mă lăsase să dorm (cică dormeam fără respiraţie), dar că mi se mişcau ochii în cap (şi imită mişcarea ochilor mei, ceva holbat), se dusese la serviciu, se întorsese, pregătise masa. "Scularea, zise, ajung douăzeci şi patru de ore de somn..." Mă uitai la ea fără s-o văd... Gîndul mi se întoarse înapoi, în mod obscur, spre locul de unde ieşisem, văzusem cu ochii minţii siluete încovoiate asupra vagonetelor, bătrîni deşelaţi opintindu-se să le încarce, întuneric subteran opac, pe care lumina vie a felinarelor de carbid îl împrăştia ici-colo... Oameni liberi, zeităţi ale acelor adîncuri, cu căşti pe cap, îşi înfigeau pistoalele în zidurile de minereu şi strigau ceva, nedesluşit... răcnete de oameni victorioşi, stăpîni unici ... "Da, da, murmurai, libertatea e un triumf uman chiar în adîncuri... sînt adîncuri acceptate... pentru semenii lor... în timp ce noi, tot semeni ai noştri, fără să ne întrebe dacă acceptăm..."
   Şi mă svîrcolii în pat, dădui la o parte ceaşca Matildei şi adormii iar. Mă trezii tîrziu noaptea în întuneric. Aprinsei veioza. Ea dormea. Uşa dormitorului era deschisă, ieşii în hol, uşa dormitorului fetiţei era şi ea deschisă, pesemne să audă maică-sa tot ce i s-ar putea întîmpla copilului în timpul nopţii. Intrai în bucătărie, mîncai brînză şi unt, friptură rece, băui două pahare de vin, care mă ameţiră imediat, şi revenii în hol, unde din nou vrui să dorm, dar nu mai aveam somn. Fumai o ţigare în tăcerea deplină a casei. Intrai în bibliotecă. Cărţile îmi defilară prin faţa ochilor de la un raft la altul. Mă aşezai la birou. "Cui mă adresez? mă întrebai. Ce fac studenţii mei?" Făcui un gest de amînare... Ieşii din bibliotecă şi intrai în dormitorul copilului. Nu aprinsei plafoniera, cea din hol lumina de ajuns patul fetiţei. O văzui cum stătea şi, fascinat, mă aplecai peste pătuţul ei. Întoarsă în mod nefiresc, fetiţa mea îşi căutase iarăşi poziţia chinuită în care o găsisem. În genunchi, cu micul ei corp în poziţie de rugăciune absolută şi totală, îşi pusese căpşorul pe pernă şi dormea cum dorm toţi copiii, dar nu întinsă şi pradă somnului cu toată fiinţa ei, ci parcă trudită şi pedepsită să nu aibă parte de odihnă, încă de pe acum... Genunchii îi veneau la gură, fruntea se întîlnea cu ei, spinarea cu fundişorul îi erau parcă în stare de veghe. "Ce e cu tine? am gîndit, ce nu-ţi place ţie, copilul meu. De stai aşa de încordată? Cine te ameninţă pe tine? Prostuţo, nu cumva eşti speriată? Nu cumva asta e poziţia pe care o aveai în burta maică-tii? Nu cumva n-ai vrut să te naşti?" Am luat-o în braţe, am ridicat-o şi am pus-o iar la loc pe minuscula ei saltea şi am învelit-o.
   Îi apăsam uşor fragila ei făptură. "Stai cuminte, îi spuneam, dormi aşa cum te-am pus, nu sta pe brînci şi în genunchi. Nu abandona din faşă! Nu te lăsa de pe acum pedepsită..."
   
   
   
   VII
   
   Bineînţeles că şeful Securităţii l-a dus de nas mai departe pe primul-secretar Mircea, totuşi s-a temut de el şi mi-a dat doar trei ani. Cel mai firesc ar fi fost să ceară, nu să mă vadă, n-aşi fi avut pretenţia asta, dar să ceară pur şi simplu o declaraţie scrisă din partea bănuitului şi s-o citească, această declaraţie o fi cerut-o, dar de unde să i-o dea? În fiecare zi am scris cîte una, uneori şi cîte două, care erau rupte în faţa mea. Altfel de declaraţie trebuia să dau, în care să recunosc că am făcut parte din numita bandă şi să dau numele celor pe care i-am cunoscut acolo în nordul Ardealului, unde am luat parte la acte teroriste. Totuşi, caietele el le-a cerut şi nu le-a mai restituit, le-a ţinut cîteva luni şi apoi le-a înapoiat Matildei, după condamnarea mea. Şi-a dat seama ce e cu ele, căci i-a spus că dacă mă judecau după ele nu luam numai trei ani. "Îţi dai seama, tovarăşă Matilda, că după ce iese nu mai poate să reintre în Universitate? Cel puţin nu acum. Mai tîrziu, dacă îşi schimbă şi el concepţiile, mai vedem." "Dar într-un liceu se poate, nu-i aşa?" a zis Matilda. "Nu nicăieri în învăţămînt. Nu e un băiat cuminte, nu e prudent, şi spre binele lui e necesar să stea deocamdată departe de învăţămînt..." "Dar a fost prudent, vă spun", a încercat Matilda să salveze ceva. "Cum a fost prudent cînd le-a spus studenţilor că poate întemeia o nouă religie? A spus, scrie în caiete, n-are rost să mai insişti." "Dar acum a înţeles şi el..." "Cine poate să ştie dacă a înţeles sau nu? S-ar putea ca nici el să nu ştie dacă l-ai întreba."
   Şi eu eram curios să aflu cum a fost el dus de nas de către general, în afara faptului că vroiam să-l rog să-mi aprobe să lucrez de pildă la vreo bibliotecă, aşa cum se procedase cu marele poet şi filozof. Dar avea el să mă primească? Matilda mă asigură că da şi telefonai la cabinetul lui şi cerui o audienţă. "Cine sînteţi?", mă întrebă secretara. Cine mai eram? mă întrebai şi eu. "Unde lucraţi?", reluă secretara. "Am fost asistent universitar", răspunsei eu atunci. "Telefonul?" Îi dădui numărul de telefon şi îmi spuse că voi fi anunţat cînd să mă prezint în audienţă.
   Mă anunţă după vreo oră şi îmi spuse că era pentru a doua zi dimineaţa. Nu mă primi însă cu bunăvoinţa la care mă aşteptam şi mă ţinu puţin. Era un om care nu-şi arăta vîrsta, părea mult mai tînăr, nici un fir de păr alb, voinic, figură de ins experimentat, cunoscător de oameni, cu gesturi puţine, fizionomie care semăna cu a tatălui meu, reflexiv însă şi greu de presupus că se putea înfuria vreodată. Am început eu. "Tovarăşe prim-secretar, ştiţi că am fost condamnat pe nedrept?", "Nu chiar, răspunse el cu o vagă ostilitate. Nu chiar pe nedrept." "V-aş ruga să-mi acordaţi două minute să vă explic ce era cu fraza aceea din scrisoare, pentru care am fost anchetat timp de trei luni şi apoi trimis la Baia-Sprie." "Lasă scrisoarea, caietele, dacă era numai scrisoarea, n-aşi fi fost de acord cu învinuirea." "Şi totuşi pe baza scrisorii..." "Lasă scrisoarea, mă întrerupse el sever. Nu sînt specialist în istoria filozofiei, dar am putut să-mi dau seama că sub masca studierii altor filozofi ai încercat să abaţi studenţii de la marxism şi să le vorbeşti de o nouă religie. Ştii ce intenţie aveau? Să trimită caietele la Bucureşti, deşi aveau două referate care te absolveau. Le-am cerut să le citesc şi eu, şi i-am lăsat să te judece pentru scrisoare." "Vă mulţumesc, dar ştiţi care era adevărul cu acea frază?" "Nu mă interesează acum, gata, lasă, eşti liber, gîndeşte-te la viitor. Ce era cu fraza aceea?"
   Îi povestii, pîndindu-i reacţia. "O tîmpenie, spuse el scîrbit. Dar dacă insistam să ţi se dea drumul, se agăţau de caiete şi mi-ar fi putut spune că le-au şi trimis la Bucureşti şi chiar le-ar fi şi trimis şi pe urmă le coroborau, aceste două probe şi caietele şi scrisoarea, şi te-ar fi expediat şi pe tine la Bucureşti. N-ai mai fi fost acum aici. Le-ai ars, acele caiete?" "Bineînţeles", minţii eu dînd din umeri că mi se punea o astfel de întrebare. "Sper că ai renunţat sau vei renunţa cît mai curînd la concepţia dumitale reacţionară?! E o condiţie ca să poţi fi, cîndva, reintegrat în învăţămînt, dacă o să mai fiu eu pe-aici, bineînţeles", spuse el fumînd liniştit, dar pe gînduri, iar eu înţelesei: un altul nu va face în acest sens nimic pentru mine... "Dar la o bibliotecă pot lucra pînă atunci?" "Cum să nu, numai să găsim loc." Şi apăsă pe un buton. Intră secretara: "Spune-i lui Vătămanu să se intereseze acum imediat dacă există vreun loc liber de bibliotecar în acest oraş. Să vină pe urmă la mine."
   Telefonul sună. Vrusei să mă ridic şi să aştept dincolo, dar îmi făcu un semn să rămîn. Vorbea cu un director, probabil de uzină, pe care îl chemă la el şi apoi închise. "N-o să-ţi spun, zise, că religia e opiul popoarelor, dar trebuie lăsate popoarele libere să decidă ele singure dacă vor să mai creadă în Dumnezeu sau nu. De aceea noi am interzis propaganda religioasă, am scos-o din şcoli şi am despărţit biserica de stat." "Totuşi, a ţinut omenirea în frîu două mii de ani, zisei. Morala creştină nu ne învaţă nimic rău." "De acord, dar în mod liber, zise el. De ce să sileşti copilul s-o înveţe de mic, e o chestiune de conştiinţă, să decidă singur la maturitate dacă îi e sau nu de folos." Prudent, mă oprii aici. Totuşi, reluai după cîteva clipe: "În caietele mele mă refer la o religie pe bază de ştiinţă". "Da, dar orice religie, chiar deghizată în ştiinţă, e dăunătoare. De ce să nu fie omul liber de orice sentiment religios? Dumneata spui în caiete că totul e spirit. De aici şi pînă la Sfîntul Duh nu mai e decît un singur pas, iar al doilea ne-ar întoarce iar la biserică. Şi orice biserică are nevoie de preoţi etc, tot alaiul..."
   De astă dată tăcui definitiv... Curînd intră acel Vătămanu, care spuse că nu există nici un loc liber la nici o bibliotecă. "Nici în perspectivă?", zise secretarul. "Deocamdată nici în perspectivă, dar ştiţi, poate să apară..." "Tovarăşe secretar, spusei eu atunci, dar să predau, de pildă, abecedarul în vreo şcoală?" "Nu, zise el hotărît. Mai tîrziu."
   Îi spuse acelui Vătămanu să-mi rezolve pe parcurs situaţia mea, adică să-mi găsească totuşi un loc la o bibliotecă şi înţelesei că trebuie să mă ridic şi să plec. "Îmi telefonaţi mie din cînd în cînd, îmi spuse Vătămanu ăsta, şi îndată ce se iveşte un astfel de post..." şi făcu din mîini gesturi de liniştire, adică totul se va aranja, pot să mă bizui pe el, cînd ordinul venea de la tovarăşul prim, personal. "Bine, vă mulţumesc!"
   Şi ieşii nu fără să observ că nici secretarul şi nici activistul nu schiţaseră vreun gest din care să înţeleg că, dacă nu-mi întindeau ei mîna, aşi fi putut s-o întind eu.
   Şi totuşi acest om mă salvase de la ceva mult mai rău, dar de ce era parcă supărat pe mine? Chiar mă considera vinovat în forul său interior? De ce oare? Pentru acele caiete? Îmi spusese că omul trebuie să fie liber de orice religie, dar era el liber de altele, cînd experienţa îi spunea că nu, de pildă să se poată apăra cînd era arestat arbitrar şi pus să se învinuiască singur ca să poată fi condamnat? Sau nu ştia ce se petrece? Nu era posibil să nu ştie, sau dacă era totuşi posibil, credinţa pe care o avea nu era la fel de înceţoşată ca şi a unui credincios care nu-şi pune întrebări? Desigur, el era unul dintre cei buni, dar nu era nici el bun pînă la capăt... Şi trebuie să recunosc, spre justificarea lui deplină, că nici nu putea fi...
   
   
   
   VIII
   
   Încetul cu încetul mă obişnuii cu gîndul că sînt liber şi amintirile şi sentimentul acela bizar de complicitate cu minele în care lucrasem şi cu oamenii de-acolo începură să se retragă şi în acelaşi timp şi apropierea de Matilda, de astă dată sub semnul unei profunde melancolii, începu să-mi reînvie sentimente retrase, speranţe închise.
   Îmi povesti cum, chiar îndată după arestarea mea, canalii al căror nume n-avea să-l afle începuseră pregătiri de judecarea ei în şedinţă publică şi excluderea din partid. Şedinţa avu loc după ce deveni fapt cert condamnarea mea şi cei ce o pîndeau începură să-i pună întrebări. Să ne spună tovarăşa Petrini dacă a avut sau nu cunoştinţă de acţiunile duşmănoase ale soţului ei, arestat de organele noastre de securitate şi condamnat. Şi cînd se spunea "organele noastre de securitate", vocea avea parcă accente lirice, erau "ale noastre", aceste organe, ca şi cînd ar fi fost rude apropiate, copiii noştri dragi, sînge din sîngele nostru. A te îndoi de justeţea acţiunilor lor era ca şi cînd te-ai fi îndoit de tine însuţi. Să ne spună doamna Petrini, fiindcă eu personal n-o mai pot considera tovarăşă, dacă văzînd orientarea reacţionară a soţului ei, a adus acest fapt la cunoştinţa organizaţiei de partid din care face parte. Asta nu mai era întrebare, avansînd, înainte de a aştepta răspunsul, judecata că el n-o mai putea considera tovarăşă, sugera adunării că el ştie că ea n-a făcut acest lucru, adică să-şi denunţe soţul şi deci nu va avea ce să răspundă; era vinovată. Eu, a spus altul, pun întrebarea dacă e întîmplător faptul că şi-a ales un astfel de soţ! Căsătoria a avut loc în 48, cînd de pe atunci era certă orientarea contrarevoluţionară a acestui domn, care reuşise să se strecoare pînă în învăţămîntul superior.
   Numai unul din aceşti trei era arhitect. Cel dintîii, al cărui glas tremurase de încredere pronunţînd numele instituţiei care aresta oameni, era un funcţionar şters şi servil, de la contabilitate, abia de-o cunoştea pe Matilda, sau aşa credea ea. În realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un ins de care toată lumea se ferea, fiindcă îi pîndea pe toţi şi fusese dovedit că era în slujba instituţiei de care pomenise cu atîta lirism. Numai Matilda nu ştia, deşi îl vedea adesea colindînd birourile, totdeauna în mînă cu o fiţuică de sarcini, încredinţate de organizaţie; se încleia la vorbă, insista, revenea, însă cu o mască de umilinţă pe chip, înşelîndu-i doar pe naivi sau imprudenţi. Al doilea, care se şi grăbise să n-o mai considere tovarăşă, o vedea adică deja exclusă, era un muncitor care ai fi zis că e inocent, dar iată ce ieşea din el; pe-ăsta Matilda îl cunoştea bine, credea ea, totdeauna vesel, zîmbăreţ, adică "optimist", ducea o viaţă de familie infernală, îl bătea nevastă-sa, exasperată de optimismul lui stupid, cînd ea se chinuia cu cinci copii încă mici şi muncea ca o roabă spălînd rufele altora, singura sursă de cîştig care se mai adăuga la salariul lui de zidar, nu mai mic decît al altora, clar insuficient să-şi hrănească şi să-şi îmbrace atîţia copii. "De ce-ai făcut şi dumneata cinci, doi nu ţi-ajungeau?" îi spusese odată Matilda, plictisită de văicărelile şi de gura lui zîmbăreaţă, care nu înceta să afişeze în mod enervant "sănătoasa" lui orientare politică chiar cînd se văita. Al treilea era un arhitect, de o urîţenie care nu ascundea decît tot urîţenie; urît era, urît gîndea şi urît acţiona. Era promoţie proaspătă şi nici măcar meserie nu ştia, ca să compenseze cu ceva urîtele-i calităţi. Spusese despre mine că mă "strecurasem" în învăţămîntul superior cînd toată lumea, îmi povesti Matilda, se întreba cum se strecurase el în arhitectură.
   Pe urmă, surpriză, secretarul organizaţiei, un betonist, anunţă o pauză, deşi şedinţa abia începuse. Matilda nu era speriată, înţelesese că o vor exclude şi era hotărîtă să nu facă nici o concesie, să declare că soţul ei e nevinovat şi că timpul va dovedi că s-a greşit cu arestarea şi condamnarea lui, deci n-avea ce să fi anunţat în organizaţie, nu era nici reacţionar, nici contrarevoluţionar şi a ştiut bine cu cine s-a căsătorit. Dacă cineva nu vrea s-o mai considere tovarăşă, îl priveşte. Se pomeni, în acea pauză în care toată lumea afecta că nu se întîmplă nimic în afară de faptul că se prefăceau toţi că nu vor s-o evite, deşi o evitau în mod discret, lăsînd-o singură pe scaunul ei, de unde nu se ridică decît să se uite liniştită pe geam, chemată în camera biroului organizaţiei, unde se retrăseseră doar betonistul şi activistul de la sector, care lua de obicei parte la şedinţe. "Tovarăşă Petrini, îi spuse acest activist, păstraţi-vă calmul..." "Dar sînt foarte calmă, ştiu ce mă aşteaptă, zise Matilda cu desinvoltură, aşa că..." "Noi vă sfătuim să luaţi cuvîntul, o să vi-l dăm imediat şi o să curmăm orice alte întrebări şi, fără să bravaţi, răspundeţi liniştit şi ponderat. Spuneţi că n-aţi ştiut nici dumneavoastră nimic şi... n-o să vi se întîmple nimic.'' "Ba nicidecum, a zis Matilda, am ştiut, de ce să-mi acuz bărbatul sugerînd că, deşi n-am ştiut, el a putut totuşi să se ascundă de mine. Nu s-a ascuns, e nevinovat, îl cunosc." "Şi atunci cum explicaţi dumneavoastră că totuşi..." "Nu-mi explic, asta e! Nu-mi explic şi nu cred..." "Băgaţi de scamă, ne puneţi într-o situaţie fără ieşire, reluase activistul. Dacă întrebările vor continua, şi după răspunsul dumneavoastră vor începe acuzaţiile, se va cere excluderea. Unul din ăştia trei pe care i-aţi auzit o va face, şi dacă adunarea votează pentru excludere?" Hm! Asta se întîmpla cînd vroiau ei! Şi acum vroiau să nu se întîmple, dar nici Matilda să nu braveze. "Ce pot să fac!?" le-a spus ea totuşi. "Vă spunem noi, şi vă asigurăm că nu e numai părerea noastră, alţi tovarăşi au studiat cazul şi s-a ajuns la formula asta. Altfel, să ştiţi, sînt posibile şi surprize şi anume să fiţi analizată şi profesional şi să nu mai puteţi fi arhitectă, cel puţin aici în oraşul nostru!" "Ei şi? N-o să mor de foame, dreptul la muncă ne e asigurat la toţi. Găsesc eu unde să cîştig o pîine!" "Dar nu e păcat, tovarăşă Matilda? a zis betonistul. Aveţi un copil, o să vă fie foarte greu să ajungeţi din arhitectă cine ştie pe unde, funcţionară la poştă sau şi mai rău, femeie de serviciu, să spălaţi coridoarele! Gîndiţi-vă bine, astea nu sînt glume!'' "Şi ce, a zis Matilda, o femeie de serviciu nu e un om? Dacă ţara nu mai are nevoie de arhitecţi, spălăm şi coridoarele şi closetele..." "Vedeţi, a reluat activistul, spuneţi că sînteţi calmă, dar nu sînteţi deloc. Eu zic să vă calmaţi şi să vă gîndiţi.""
   Avea dreptate. Oricît ai crede tu că eşti calm, de fapt nu eşti, mi-a spus Matilda. "Dacă vroiaţi să mă apăraţi, a ridicat ea glasul, atunci de ce aţi mai pus chestiunea asta pe ordinea de zi?" A urmat o tăcere, cei doi nu i-au răspuns îndată la această întrebare logică. "Principalul acum e că vrem să vă ajutăm, i-a răspuns în cele din urmă betonistul. Am primit propuneri scrise din partea unor membri ai organizaţiei, a minţit el apoi, trebuia să vă punem pe ordinea de zi." Or, astfel de propuneri se fac de obicei în plen, cu o dată înainte, şi punctul respectiv se discută şi el dacă să fie pus sau nu pe ordinea de zi. Or, Matilda şi organizaţia se treziseră pe neaşteptate cu acest punct pe ordinea de zi... Matilda s-a gîndit... Cine intervenise pentru ea? Era clar, nu aceiaşi care iniţial vruseseră s-o excludă, ci în mod sigur primul-secretar Mircea. Dar asta însemna că tot el decisese ca ea să nu braveze şi să nu se solidarizeze ostentativ cu soţul condamnat. Ce ciudat, soarta ei depindea de trei cuvinte: n-am ştiut nimic, doar atît să spună şi totul se aranja. Da, dar asta echivala cu o acceptare a insinuărilor şi acuzaţiilor celor trei că soţul ei e un reacţionar, un contrarevoluţionar, care reuşise să se "strecoare"' în învăţămîntul superior. Ce putea să facă? Să acorde ticăloşiei celor trei ceea ce li se cuvenea şi să salveze restul? S-a gîndit că dacă refuza acest compromis, pierdea totul şi pierdea pentru totdeauna şi protecţia primului-secretar, care îi apărase casa şi avea să-l apere şi pe soţul ei după ce el avea să iasă. Altfel cum aveau să mai trăiască ei doi, amîndoi loviţi? Fiindcă ştia, el nu va mai fi reintegrat în învăţămînt, iar ea... dacă va fi primită la poştă, cum bine zisese betonistul. Îşi iubea meseria şi mai ales îşi iubea copilul, cum avea să-l crească spălînd culoarele? Avea să fie întrebată la şcoală: ce sînt părinţii tăi? Mama e femeie de serviciu şi tata, ei, ce putea fi şi tata, dacă ea, deşi nu era vinovată de nimic, ajunsese pe treapta cea mai de jos? Tatăl, probabil, avea să ajungă şi mai rău. Se hotărîse. Cuvintele nu mai aveau valoare, nu mai însemnau nimic, iar ticăloşii, dacă omenirea nu e condamnată, nu vor fi uitaţi. "Bine, se adresase ea celor doi, accept, doar două cuvinte tot o să-i spun colegului meu, acest incapabil care şi-a permis să afirme că soţul meu «s-a strecurat» în Universitate..." Cei doi s-au uitat unul la altul. "Puteţi să-i spuneţi şi trei cuvinte, a zis betonistul zîmbind greu, ăsta ar merita să fie trimis la ţară să construiască şi el coteţe, nu să facă aici pe arhitectul şi să strige la muncitori ca un patron de pe vremuri."
   Şedinţa s-a reluat după această lungă pauză şi i s-a dat cuvîntul Matildei, fără să mai fie întrebată adunarea dacă mai sînt întrebări şi mai ales fără să se mai treacă la discuţii, ca într-un fel de încheiere. "Tovarăşi, a început Matilda, la întrebările puse, declar aici că n-am ştiut nimic de acuzaţiile care i s-au adus soţului meu." Asta a fost toată fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista afirmaţia că n-a ştiut nimic. Numai atît a fost şi apoi şi-a îndreptat şi ea atacul împotriva arhitectului. "Soţul meu, a spus ea, şi-a luat examenele cu strălucire, nu s-a strecurat nicăieri peste meritele lui, cum s-a afirmat aici. Alţii poate s-au strecurat printre arhitecţi, încasînd salariul degeaba ca să vină aici şi să acuze pe alţii, cînd mai bine ar fi să pună mîna şi să înveţe meseria, să nu se facă de rîsul muncitorilor, la care îşi permit să strige. Şi eu pun întrebarea dacă e întîmplător că tocmai un astfel de arhitect incapabil îşi permite să facă pe patronul pe şantier."
   Şi s-a aşezat cu obrajii în flăcări. Betonistul a luat însă imediat cuvîntul, pe deoparte ca să evite continuarea discuţiei la acest punct pe ordinea de zi, dar să şi completeze el ceea ce Matilda se ferise să spună mai răspicat: "Tovarăşi, e clar, din cuvîntul tovarăşei Petrini reiese că ea n-a ştiut nimic de concepţiile reacţioncire ale soţului ei. Aceste concepţii erau de natură filozofică, şi soţia lui e arhitectă, nu specialistă in filozofie. Pentru greşelile lui el îşi va ispăşi pedeapsa şi va trage concluziile respective. Cred că e inutil să mai insistăm asupra acestui caz. Propun să trecem la punctul următor de pe ordinea de zi."
   Reîntîlnirea cu părinţii mă turbură însă şi amorţirea mi se accentuă ca o stranie reacţie de apărare. Mama nu se întrebase dacă sînt sau nu vinovat (copilul ei rămînea nevinovat orice-ar fi făcut), rea era doar nenorocirea, cum ar fi boala şi moartea sau infirmitatea pe viaţă. Or, ea mă vedea întreg şi, uitîndu-se la mine cu mîna la gură (gestul ei) şi uitînd de lacrimile care îi curgeau pe obraji, mă întrebă.: "Eşti sănătos, mamă?" Îi răspunsei, afectînd o veselie, că sînt pe deplin sănătos. Dacă a fost rău acolo unde m-au trimis. "A fost rău, îi răspunsei hotărît, dar a trecut.'" Tata însă nu se putu stăpîni să nu mă lovească. Ştia că n-o să mai fiu profesor (probabil de la Matilda). "Ce-o să faci tu acuma? mă întrebă aproape indignat. Am trudit cu tine să înveţi carte şi acuma or să te trimită pe vreun şantier, să dai cu lopata." Părea sigur de ceea ce spunea, de unde înţelesei că alţii avuseseră grijă să-i smulgă orice iluzie, cu brutalitatea oamenilor simpli, care consideră că prezentul e dat pentru totdeauna şi că, odată căzut, nu te mai ridici, inconştienţi, ca animalele, se cred la adăpost, gîndind: cine vrea să fie mare ajunge tot mic (admiţînd în sinea lor că numai din lumea celor mari ies şi rămîn oameni mari, deşi trăiau acum nişte vremuri cînd tocmai ei, cei mici şi obscuri, erau chemaţi să se considere "conducători", clasa conducătoare; nu credeau deci în această lozincă, pe care o citeau zilnic pe pereţii uzinelor în care munceau?). "Tată, îi spusei, mă aşteptam să-mi spui că a munci cu lopata nu e o ruşine şi că tot ce există s-a făcut cu lopata şi tîrnăcopul şi că nu e vina mea că învăţînd carte n-o să-i mai pot învăţa la rîndul meu pe alţii." Nu-l înduioşai. "Mie să-mi spui ce prostie ai făcut, fiindcă degeaba nu te-au arestat ei", zise cu un glas aproape de furie, nu împotriva mea, dar nici împotriva celor care mă arestaseră, nici el nu ştia împotriva cui, nici măcar împotriva soartei, fiindcă asta ar fi însemnat să aibă o idee despre soartă, cum avea mama, şi să gîndeaseă simplu, bine că a trecut şi n-a fost mai rău. Nu, era rău, şi cel mai aproape de învinuit era tot cel care fusese lovit. Amorţii, gura mi se încleştă, nu-i răspunsei, o sărutai pe mama şi plecai.
   Starea lui de spirit se strecură însă în sufletul meu ca o realitate inexorabilă de care nimeni n-avea de gînd să mă elibereze, căci înţelesei că oamenii cu care muncea el acolo în uzină, chiar şi prietenii, gîndeau astfel, şi el, tatăl meu, nu era deosebit de ei, deşi în cauză era propriul său fiu. Ion Micu avu însă o reacţie atît de spontan stranie, încît o uitai repede pe-a tatălui meu. Îi dădui un telefon, şi nu schimbarăm decît cîteva cuvinte. "Alo, Ioane?", spusei. "Cine e?", zise el. "Petrini!'', îi răspunsei. "Petrini!? se miră. Care Petrini?" "Victor Petrini!" Urmă o tăcere. Repetai că sînt eu, Petrini, prietenul lui, ce, m-a uitat, acest nume nu-i mai spune nimic? "Ba da", zise şi tăcu iar. "Ei, zisei, ce-ţi spune?" Şi avui eu însumi o reacţie pe care începusem să mi-o cunosc, un fel de euforie bruscă, de veselie, cînd aveam revelaţia instantanee a unui adevăr. Ion Micu era mirat... Nu surprins, nu bucuros că îmi auzea glasul, ci mirat... că eram liber. După această mirare a lui ar fi trebuit să fiu încă acolo. Da, încă... în orice caz pentru multă vreme. Cît de multă? Ehe, cine ştie cît... "Ei, repetai, ce-ţi spune în auz numele de Petrini?" "Multe!", zise, de astă dată cu un glas care se prefăcea că nu e rece şi străin. "Aşa, va să zică, rîsei eu din nou, multe?! Bravo, mă Ioane, bine, Ioane, repetai, ca şi cînd aşi fi vrut să-l consolez eu pe el, în orice caz să-i confirm, sau mai degrabă să-i spulber temerea că aşi vrea cumva să-l văd şi să mai mergem ca odinioară la braserie. Adio braserie, eu sînt mai departe la închisoare, bine, bine", şi închisei eu telefonul, tot aşa, cu grijă pentru el să nu se simtă prost că nu mai vroia să se vadă cu mine şi nici telefon să nu-i mai dau...
   Vaintrub însă îşi arătă şi surpriza, şi bucuria. "Petrini?! exclamă el. Ai scăpat?" "Da, zisei, am scăpat." "Şi ce faci acum?" "Ce să fac, stau." "Vino pe la mine!" "Cînd"? "Cum cînd, acum, imediat!..." Mă bătu pe umăr, pe spinare, gata să mă îmbrăţişeze. Eu însă nu-l încurajai, dar ei îşi întîrzie mîna pe braţul meu, pe care mi-l strîngea, contemplîndu-mă să vadă parcă dacă sînt întreg... Avui un surîs... "Ce faceţi, dom' profesor? Cum e cu reforma învăţămîntului?" spusei ironic, aşezîndu-mă într-un fotoliu, ca şi cînd am fi continuat simplu acea discuţie de la botez cînd fusesem atît de neliniştit. Ironia mi-era adresată mie însumi, care ştiam că nu voi mai fi printre ei la facultate să mai am astfel de temeri. Gata, adio facultate! "A fost un svon care nu s-a confirmat, zise el, s-au făcut totuşi unele schimbări în sensul în care discutam atunci, referitor la învăţămîntul elementar şi la licee. În Universitate, aproape nimic, adică nimic esenţial, doar schimbarea unor denumiri de titluri... Doctorat, aspirant, cinci ani în loc de patru, lucruri de acest gen. Şi s-au mai desfiinţat cîteva catedre, de pildă, la noi, estetica, logica şi psihologia." "Logica era mai demult scoasă", zisei. "A, da? Aşa e!".
   De unde dedusei că în mintea lui eu lipsisem de foarte multă vreme, parcă de-un deceniu. Intensitate grozavă în trăirea timpului, de unde senzaţia că trei ani făceau cît zece. "Deci Ben Alexandru nu mai e?" "Ben Alexandru?! A da, nu mai e, a plecat..." "Şi istoria filozofiei?" "S-a mai micşorat, dar catedra a rămas... Şi ce faci tu acuma, unde lucrezi?" "O să lucrez la o bibliotecă..." "Foarte bine, sper să nu abandonezi filozofia... Cîndva, mai tîrziu, o să fii reintegrat, e părerea mea, cînd se va termina acest proces numit luptă de clasă, aţîţată artificial. Eşti băiat tînăr, ai timp să aştepţi... Dar fii prudent, abandonează acum scrisul, fiindcă ai văzut, caietele acelea... Ai risca, oricînd te poţi pomeni cu o percheziţie, şi atunci va fi foarte rău... Ţi-a spus soţia că eu am făcut un referat pozitiv; totuşi n-au ţinut seama de el." Îi spusei că nu din pricina caietelor fusesem în fond condamnat... "Aveţi dreptate", zisei, şi întîlnirea se încheie astfel. "Mai dă-mi un telefon, zise Vaintrub, mai stăm de vorbă..."
   
   
   
   IX
   
   Nu scăpăm însă ele o stranie melancolie, deşi Matilda mă iubea acum ca altădată. Din sentimentul că sînt în plină înflorire rămăsese doar o pură idee: ştiam că sînt tînăr, dar mă simţeam bătrîn, asemeni bunicului, pe care îl vizitai şi îl găsii plictisit şi furios... Nu mă întrebă nimic, nu-l interesa ceea ce mi se întîmplase, nu-l interesa decît ceea ce i se întîmpla lui. "Ce e, bunicule, ce ai? Eşti cumva bolnav?" "Nu, zise el, n-am nimic, da' mă Victore, ce rost o fi avînd viaţa asta pe pămînt?" "Îţi spun eu, bunicule, rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti." "Ei, uite, eu trăiesc, dar nu mai am nici o bucurie." "De ce, zic, ai trăit, ai crescut atîtea fete, le-ai măritat, ai nepoţi şi chiar şi o strănepoată, pe Silvia mea. Ţi-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni şi i-a prins bătrîneţea singuri." "Tu-le muma în cur, zise el enervat, nu-mi pasă mie de ei, îmi pasă de mine..."
   Avea dreptate, şi eu trăiam şi eram tînăr, nu ca el, dar acea vrană, acel cep din care ţîşneau înainte din fiinţa mea, ca dintr-un butoi cu vin, bucuriile, ori fuseseră astupate, ori butoiul era gol. Ar fi trebuit atunci să fiu insensibil şi nepăsător, dar nu eram. Dimineaţa mă sculam cu o senzaţie de chin fără nume, care stîrnea în mine o furie dureroasă, aproape insuportabilă (mă culcam tîrziu, să-mi ţin cît mai mult spiritul treaz, să evit aceste rele dimineţi). Cum deschideam ochii, suferinţa era şi ea prezentă undeva în maţe, nedorită de mine şi a cărei cauză scăpa gîndirii mele. Era regretul adînc că nu mă voi mai urca niciodată la catedră şi să văd aţintiţi asupra mea ochii studenţilor încărcaţi de o superbă curiozitate şi simpatie pentru mine? Nu! îmi părea stinsă această bucurie... Că nu voi mai ajunge în ţara mea să gîndesc liber fără să risc din nou închisoarea? Nu, fiindcă în adîncurile conştiinţei mele eram convins că această anomalie nu va fi acceptată pentru multă vreme de către poporul din care făceam parte. Viaţa mea cu Matilda fusese cumva atît de greu fisurată încît în ciuda faptului că acum ea mă iubea ca la început cînd ne cunoscuserăm, fisura nu se lipea şi îmi dădea această durere adîncă pe care eu vroiam s-o ignor, dar nu mă ignora ea pe mine? Neîncrederea ascunsă, care se insinuase în sufletul meu, că sentimentele ei pentru mine se pot retrage brusc după o acumulare absurdă de aversiune, şi ura să reapară cu violenţă? Da, mă gîndeam la acest lucru, dar eram pregătit, sau mai bine zis resemnat că va fi inevitabil, asta îmi e soarta, şi aveam speranţa că această acumulare să dureze cît mai mult, şi poate, cu anii, să ducă la izbucniri din ce în ce mai rare. Iar dacă nu, despărţirea. Nu eram nici primul şi nici ultimul care eşua în întemeierea unei familii. Poate toate acestea la un loc iradiau în adîncul fiinţei mele şi, înlăturate prin gîndire, se refugiau în maţe şi sileau gîndul să trăiască suferinţa? Desigur... Parcă eram un leu pe care vînătorul îl împuşcase şi el ştia acest lucru pentru că simţea în fiinţa lui puternică o inexorabilă sfîşiere. Se punea cu botul pe labe, îşi întindea burta la pămînt şi îl pîndea cu privirea crăpată pe vînătorul care trăsese în el (şi care îl credea mort), pentru ultimul salt, cînd îl va ucide înainte de a muri el însuşi. Astfel stăteam eu dimineţile în pat, cu ura la pîndă, dar vînătorii mei nu se apropiau şi nici nu ştiam cine sînt şi nici nu mă simţeam atins de moarte. În minele de plumb de la Baia-Sprie omorîsem pe unul, fiindcă îl văzusem la faţă, îi suportasem ura, ne priviserăm ochi în ochi şi gîndul uciderii se născuse în mine cu o forţă copleşitoare; cînd se împlinise, nicicînd nu simţisem un sentiment atît de puternic de libertate, deşi ştiam bine că eram închis într-un lagăr şi silit să cobor în mină şi să muncesc din greu cîte şaisprezece ore pe zi. Munca devenise infinit mai uşoară şi marii bolovani de minereu pe care trebuia să-i împing spre gura prin care cădeau în vagoneţi mi se părea că sînt nu din plumb, ci din pîslă. Chiar moartea în preajma căreia munceam clipă de clipă (căci oricînd se puteau desprinde din bolta minei şi să te strivească, cum se şi desprinseseră şi striviseră pe unii dintre noi, bucăţi mari de pămînt dislocate de pîrîitul perforatoarelor) dădea clipelor o tensiune de înfrăţire cu această boltă, cum probabil se întîmplă în război, cînd se naşte un sentiment straniu de simpatie între bătaia inimii care aude şuieratul bombei şi bomba însăşi: că n-a căzut pe tine şi poate n-o să cadă niciodată. Tremuram de o laşitate desgustătoare, dar după ce îl omorîi pe călăul meu, începui să privesc întunecata boltă cu sfidare. În fiecare zi, înaintînd în galerii după ce artificierii îşi puneau dinamita, scormoneam bolta cu lopeţile pînă dădeam de rocă dură, dar uneori înaintînd în aceste galerii părăsite de pe vremea lui Franz Iosif dădeam de bolte înalte, la care nu puteam ajunge. Erau cele periculoase. Dar nu-mi mai păsa de ele...
   Uneori gîndul la felul cum îmi lichidasem eu torţionarul venea ca un balsam peste suferinţa mea fără nume care îmi chinuia dimineţile. Îmi aminteam scene, cele mai multe comice, de genul celor cu cosorul lui Moceanu, care fusese inventat de Moceanu. La intrarea în galerie, treceam prin faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig, un gardian, căruia trebuia să-i spunem ce număr sîntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). Şi nu ştiam ce îl apuca pe gardian cînd i se spuneau numere care treceau de o mie, de pildă 1.003, cum era al meu, începea să urle, ieşea afară şi începea să ne care la pumni în figură şi lovituri cu bocancul în fluierele picioarelor, cu înjurături de o mare inventivitate. Am înţeles repede, însă, că individul nu ştia să scrie astfel de numere, şi unul dintre noi ne scăpă de furia turbată a acestui semianalfabet, pronunţînd nu o mie trei, ci zece, zero trei. "Păi aşa, futu-vă mama voastră de reacţionari", zise gardianul, şi de-atunci încetară şi accesele lui de violenţă. Deţinutul, după ce începe să-ţi cunoască bine paznicii, se descurcă pe urmă bine cu ei... Nu mi-ar fi trecut prin cap să ghicesc din ce pricină îşi ieşea ăsta din pepeni... Dar unul din noi, mai vechi, avusese inspiraţia... Intrînd în lagărul din apropierea minelor avui surpriza să constat că înăuntru era cald, că la masă pîinea era la discreţie şi că în fiecare zi aveam carne şi lapte, iar paturile aveau saltele şi pături (e drept, păturile erau scorţoase şi vechi, puţeau a sudoare de cal, dar erau totuşi pături). În cel în care fusesem băgat eu şi poetul eram cîteva sute. În altele, mai mulţi. Mi se luase costumul meu civil şi mi se dăduse unul vărgat, şi în locul căciulii, o bonetă. Deşi fusesem prevenit (vezi, mi se spusese, că liftul ăla nu seamănă cu cel dintr-un bloc, e puţin mai rapid), totuşi crezui că leşin cînd deodată se smulse din nemişcare şi mă pomenii în întuneric. Ala fusese un glumeţ cînd se exprimase zicînd că "e puţin mai rapid". Pur şi simplu se prăbuşi în adîncuri cu o viteză de cădere ai fi zis liberă, dar nu era departe de aşa ceva, şi cînd se opri, buf! dacă n-am fi fost înghesuiţi ca sardelele, aşi fi căzut şi eu lat pe jos şi mi-aşi fi spart capul. Astfel de lifturi lăsase moştenire Franz Iosif şi nimeni nu le înlocuise de-atunci. Munca, jos, în subterană, mi se păru suportabilă, numai praful negru începu să mă supere. Îţi intra în ochi, în urechi, îl trăgeai pe nas, îţi năclăia capul ras, îţi intra în haine şi în piele, printre picioare, în găoază... Ca în orice lagăr, din zece deţinuţi unul era turnător... Mi se spuse acest lucru tot aşa, cît sosii... Iar peste ei un şef, care era tot atît de puternic ca şi comandantul lagărului, dacă nu chiar mai puternic, căci într-o zi, cînd veni în inspecţie un colonel de la Bucureşti, cu el stătu de vorbă, în văzul nostru (fu însoţit de el peste tot), şi nu cu comandantul oficial. Ca să-l distreze pe colonel şi să ne arate nouă cît e el de bine văzut, se legă de un deţinut care de la Auschwitz nimerise la Baia-Sprie. "Mă, Grünfeld, ia spune, ce cauţi tu, mă, aici? Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, să nimereşti printre reacţionarii ăştia, aceşti duşmani înrăiţi ai poporului? Cum, mă, printre criminali de război, tocmai tu, care ai fost victima lor?" Grünfeld tăcea, dar ăsta continua să-l ia peste picior în acelaşi stil. "Oliver Grünfeld, mare pacoste a căzut peste tine, în timp ce alţii au pensii şi funcţii de conducere, tu ai aterizat aici, să-ţi rămînă ciolanele prin galerii. Ce-ai făcut, Grünfeld, spune-ne şi nouă, uite, domnul colonel e chiar curios..." Şi deodată Grünfeld izbucni piţigăiat, cu un puternic accent: "Ce-am făcut? Mă întrebi ce-am făcut? Am făcut, acolo la Auschwitz, ce faci tu acuma aici! Asta am făcut!... Tot aşa, am fost şef, capo, turnător ca şi tine şi o să ai soarta mea într-o zi şi tu care îl iei pe Grünfeld peste picior cînd or veni americanii să te judece..." Senzaţie, mare eveniment printre deţinuţi, cineva, chiar dacă Grünfeld, dăduse glas gîndurilor lor secrete, că or să vină ei americanii... Colonelul se cără repede, însoţit de umbra lui, care nu mai avu chef să-i mai spună ceva lui Grunfeld.
   Într-o zi se întîmplă însă în lagăr ceva, şi situaţia noastră de-acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmă. Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privilegiate în lagăr, organizară o evadare care le reuşi: făcură rost de alimente, de arme şi muniţie, de haine civile şi, cu complicitatea unui gardian, fugiră într-o noapte. Se dădu însă imediat alarma şi din dormitoarele noastre începu să se audă un puternic duduit de motoare. Ne uitam pe fereastră să ghicim ce-o fi. Cineva, un fost ministru naiv şi cu imaginaţia bîntuită de fantasmele speranţei, lansă presupunerea care apoi deveni la alţii certitudine, că sînt americanii care au venit să ne elibereze... în recluziune luciditatea şi simţul realităţii pot slăbi în aşa măsură, încît cel mai mic eveniment neobişnuit capătă proporţii nemăsurate... Dar numaidecît surveni desamăgirea: nu erau americanii, ci maşinile lagărului. Evadaţii fură prinşi chiar în noaptea aceea, numai unul scăpă şi ajunse pînă la Bucureşti, dar fu prins acolo... A doua zi toţi fură încărcaţi într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde îi trimitea? Gardenii lansară svonul că au fost toţi împuşcaţi, în realitate, cum aflarăm mai tîrziu, au fost împrăştiaţi prin alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, înaintaţi deci în grad sub ameninţarea reală că dacă nu vor dori să execute ceea ce li se cerea, vor fi executaţi pentru evadarea de la Baia-Sprie.
   Iar la noi, regimul se înrăutăţi, nu ni se mai dădu pîine la discreţie, ci doar un kilogram pe zi, laptele fu suprimat cu totul, iar carnea, doar de două ori pe lună. Gardienii deveniră brutali, începură să ne scoale noaptea din somn şi să ne culce prin curtea lagărului ore întregi. Culcat! Sculat! Culcat, sculat, şi tot astfel pînă venea ora coborîrii în mină, unde urma să munceşti zece şi uneori şaisprezece ore. Pentru cel mai mic murmur, carcera, desculţ şi fără manta. Cîţiva mai bătrîni făcură pneumonii şi muriră. Credeam că e vorba doar de un val de represiune, ca să ne înveţe minte să nu mai evadăm, dar brutalităţile continuau şi chinuit de nesomn şi de aceste culcări care mă trimiteau istovit în mină, într-o noapte rămăsei în picioare, refuzai să mă mai culc... Cîţiva mă imitară. Gardianul se apropie de mine, mi se uită în ochi şi rînji: "Culcat!". Rămăsei în picioare. "Culcat!", urlă, dar nu mă culcai. Era un individ diform, strîmb, urît şi mic de statură. Numai ochii, sub lumina galbenă a becurilor din stîlpi, exprimau parcă o bucurie prin care ai fi putut crede că te poţi întîlni cu un om şi să-i reaminteşti că şi tu eşti unul, chiar dacă, vinovat sau nu, te aflai acolo să ispăşeşti o pedeapsă. El chiar surîse: "La carceră!"
   În carceră fiecare gîndea în felul său. Unii îşi spuneau (cei mai mulţi) că trebuie să se mişte, să nu îngheţe şi să moară. Eu, dimpotrivă, îmi spusei că mişcarea degajă energie şi că după un anumit timp oboseşti tot mişcîndu-te şi abia după aceea organismul nu se mai poate apăra împotriva frigului. Mă făcui deci covrig, îmi strînsei braţele la piept, îmi pusei capul pe genunchi şi adormii lipit de scîndura, care mi se păru caldă, a acestei invenţii menite să elimine pe cei care odată închişi mai vroiau să rămînă oameni şi să reacţioneze ca fiinţe umane. Instinctiv îmi lipeam pe rînd de scîndura carcerei acea parte a corpului care simţea mai tare frigul, cînd umerii, cînd coastele, cînd şalele, dar mai mult spinarea, unde ştiam că sînt plămînii... restul putea să mai îngheţe... picioarele, de pildă, tălpile goale, simţeam că ard după ce mai întîi deveniseră reci ca un sioi. Noroc că nu bătea vîntul, era un sfîrşit de februarie cu zăpadă care se topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise.
   ...Mă trezii avînd senzaţia că o dihanie deschisese uşa şi se uita la mine. În curte era linişte, culcările încetaseră. Cît să fi dormit? Cîteva minute sau cîteva ore? Eram amorţit de frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pe dinafară, şi cîteva clipe mă stăpîni acea stare de frăgezime pe care ţi-o dă odihna după o trudă grea. Mă ridicai în picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului care mă băgase la carceră. Vocea cu care mi se adresă mi se păru duioasă: "Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carceră?" "Nu e bine", îi răspunsei, cu speranţa pe care glasul său mă făcea s-o întrevăd, că de-aia venise la mine, să-mi dea drumul şi să mă duc în dormitor. El ridică atunci ceva negru pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tîmpla mea. Era un vătrai. "Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care o iubeşti, şi mă lovi de cîteva ori în tîmplă, dar uşurel, cu gingăşie, să nu mă doară). Ei, înţelegi? continuă el vîrîndu-mi de astă dată vătraiul sub nas, pe care mi-l puse apoi pe gură. Cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea jarul în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de scîndura carcerei. "Aici, uite aici, ar trebui să te lovesc", repetă el, şi repetă şi figura, ciocănindu-mi iarăşi tîmpla. După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii îndepărtîndu-se.
   Nu mai putui dormi. Mă copleşi întîi o mare mîhnire. Ce-avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stătuse probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stînd cu vătraiul în mînă şi răscolind focul, se gîndise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, pînă ce gîndul i se distilase şi se făcuse esenţă de gînd, rupt, detaşat de vreo pornire turbure, pînă ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, pînă la simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap deci nu al lui şi atunci luase vătraiul în mînă şi venise să-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi corpuri, mîna e mînă, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sînt diferite! Şi de ce să fie?! Îi trezisem simpatia pentru această profundă descoperire pe care existenţa mea i-o pricinuise? Eu nu eram bătrîn, să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stăpîn al acestei lumi. Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult mai tînăr decît el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul. Enigmă?! Ce enigmă? într-al său nu era nici una şi nici într-al altora şi, slavă Domnului, cunoscuse şi el destulă lume. Şi aversiunea lui turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrală pentru astfel de capete devenise clară şi distinctă. Şi glasul lui suav îmi stăruia în auz: "Uite, mă, o mie trei, aici, uite-aici ar trebui să te lovesc!". Mîhnirea mi se îngrămădi în gît. Omul ăsta putea fi prieten cu tatăl meu, putea fi unul dintre cei pe care îi văzusem prima oară la o manifestaţie şi care îmi trezise cu putere sentimentul de solidaritate cu speranţa de pe chipurile lor într-o lume mai bună. Pe urmă unul din acea mulţime fusese făcut gardian, şi o incredibilă ştiinţă de a pedepsi se născuse în el. Altul securist... îmi aminteam acolo în carceră cu cîtă abilitate încercau anchetatorii să mă facă să recunosc ceea ce nu făcusem, cum îşi alternau rolurile, unul era blînd şi cinic ("bine, îmi spunea, nu recunoşti acum, şi se uita la ceas, o să recunoşti mîine dimineaţă la patru, n-o să recunoşti la patru, o să recunoşti la zece, n-o să recunoşti la zece, o să recunoşti peste trei zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne grăbim..."), altul mă înjura în mod ordinar de mamă, mă ţinea în picioare opt ore, în timp ce el mînca sandviciuri, bea cafele, fuma, după ce în prealabil avusese grijă să nu mi se dea să mănînc în ziua aceea, şi rîgîia, se scobea în măsele şi mă asigura că singura mea şansă e să recunosc, să fiu condamnat, să ispăşesc pedeapsa şi să scap... să mă orientez în direcţia asta, fiindcă nu exista alta, şi atunci toate acestea, celulă, interogatoriu, nopţi nedormite, or să înceteze. Altul mi-a spus la un moment dat cu sinceritate: "Mă Petrini, tu oi fi crezînd că noi sîntem nişte tîmpiţi, că nu ştim că tu de fapt n-ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e faptul că ne eşti mai necesar aici decît afară". De unde reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpîneau lumea şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o împărţiseră, această lume şi domneau peste ea în toată voia... Ăsta însă, cu vătraiul lui şi tonalităţile lui gingaşe, nu ştiu de ce, mă prinsese descoperit. El nu trăia într-un joc complicat de smulgere a unei recunoaşteri, ca aceia care mă trimiseseră aici, şi în faţa cărora spiritul meu se putea mobiliza, el era un om simplu, şi iată ce vroia să-mi facă el mie... să mă lovească în cap, da, descoperise locul... Nu, nu pentru că era gardian avusese el această revelaţie... Aşa, ca om, trăind pe acest pămînt şi avînd timp să coboare în el însuşi, se descoperise pe sine prin alţii... Cum mă chircisem iar, vrînd să adorm cu fruntea pe genunchi, mîhnirea împrăştiată în toată fiinţa mea deveni deodată agresivă şi izbucnii în hohote de plîns simţind că mă înec, în timp ce gîndirea îşi torcea mai departe firul, străină parcă de suferinţa mea. Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam şi eu ce pierde în închisoare, aveam de ce mă teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adînci, că lumea mi-e prietenă şi că floarea gîndirii mele ar putea fi de folos cuiva. Ceea ce spusese el în acea mare discuţie de la braserie îmi sunase atunci prea abstract, dar el ştiuse ce spune şi de aceea acceptase o clipă de umilinţă, numai să nu mai trăiască încă o dată ceea ce trăiam şi eu acum... Zguduirea, şocul mîhnirii încetă apoi după asalturi repetate, în care suferinţa atingea creasta înaltă a eliberării, eliminînd, ca pe-un microb periculos, duioşia abjectă a stîrpiturii umane, gardianul care crezusem o clipă că venise să-mi dea drumul să mă duc în dormitor şi să dorm cu ceilalţi. Printre crăpăturile scîndurii zării lumina răsăritului şi curînd auzii goarna care suna deşteptarea. Un gardian veni şi îmi dădu drumul, alergai să mă îmbrac şi să mănînc, apoi coborîrăm în întunericul minei. Seara, mă desbrăcai şi căzui într-un somn asemănător plumbului pe care îl dislocam din galerii, dar o mînă mă zgîlţii şi mă smulse din el: la carceră! Era acelaşi gardian din seara trecută. Încercai să-mi arunc pe umeri mantaua şi să-mi vîr picioarele în bocanci: nu, fără manta şi bocanci! În cămaşă şi desculţ.
   În carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu-mi tîmpla cu vătraiul, că acolo ar trebui să mă lovească. Ar trebui, asta însemna că nu putea, dar mă putea lichida vîrîndu-mă seară de seară între cele patru scînduri ale carcerii, obţinînd acelaşi rezultat. "Ei bine, îmi spusei, cu o hotărîre mai rece decît frigul care mă învălui, n-o să mor, dar în schimb o să te omor eu pe tine. Dacă nu cumva mi-e scris să mor totuşi eu şi tu să trăieşti şi să înfloreşti mai departe. Să vedem!"
   Dimineaţa îmi vîrîi capul în ghişeul bucătăriei şi şoptii: "Boca, vreau să-ţi spun ceva!" Boca ăsta îmi aruncase de cîteva ori priviri de simpatie, scurte, ca nişte fulgerări. "Boca, îi spusei, dă-mi puloverul tău." "De ce?" "Un gardian vrea să mă omoare, mă bagă la carceră noaptea desbrăcat." "Bine", zise. Şi îmi aruncă puloverul de pe el. Îl trăsei pe piele, îmi închisei la gît cămaşa de puşcăriaş să nu se vadă şi seara nu mă mai culcai. Gardianul veni şi timp de cinci zile petrecui nopţile în carceră. Ar fi trebuit să mă curăţ şi m-aşi fi curăţat dacă gardianului i-ar fi trecut prin cap să-mi descheie cămaşa. În a şasea zi îl zării în galerii cu lampa de carbid în mînă. Înţelesei: intra cu noi într-o tură de şapte zile. Îmi fu uşor să-l urmăresc după mersul său crăcănat şi mai ales după coincidenţa stranie dintre intenţiile mele şi mişcările paşilor săi: se plasa unde nu trebuie, în apropierea fîntînilor prin care rostogoleam jos minereul: sigur, el trebuia să supravegheze eficienţa muncii, să aibă satisfacţia trudei noastre crezînd în acelaşi timp că prin acea gaură ţinea contactul cu cei de jos, oameni liberi ca şi el, care duceau mai departe vagoneţii. O pauză. Dispărui dintre sutele de umbre, pe care nimeni nu le mai putea urmări şi rătăcii spre ţinta mea, o lampă de carbid plasată undeva în stînga, care mă aştepta. O lăsasem pe-a mea în urmă, pitită într-un colţ... Trecui prin întuneric şi brusc zării poziţia şoldie de stăpîn a omului meu. Ţinea un picior ridicat pe un bolovan de minereu şi mîna cu lampa în sus, să vadă ce se întîmpla de survenise această pauză, această tăcere de adîncuri în care el nu mai era nimic. Trecui pe lîngă această umbră şi trebăluii dînd scîndurile la o parte; se puneau totdeauna deasupra peste gaură după o rostogolire de minereu, să nu nimerească vreunul din noi în ea, cum nimerise unul şi se făcuse jos zob. Mă retrăsei prin spatele lui şi deodată, cu o lovitură de picior, îi stinsei lampa. "Să nu-ţi fie frică de gardieni, mi se spusese încă de la început, dacă ai vreunul care te ameninţă, pîndeşte-l în mină, stinge-i lampa!" "Ei, ce mai faci? îi şoptii apucîndu-l de gît şi astupîndu-i gura cu palma. Duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?" Şi îi eliberai gura şi îl lăsai să respire. Dar nu cîteva clipe, ci pînă îşi veni în fire. "Ştii cine sînt, îi şoptii mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n-ai avut curajul să-l omori cu vătraiul, ai ales calea legală (ţie îţi plac legile!), carcera, ei, ce vină ai tu? Tu nu i-ai făcut nimic, cîţi nu stau la carcere? Că pe urmă unii mor, parcă tu ai inventat pedeapsa asta? Nu mă dezamăgi, spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că te omor!" Şi el îmi spuse gîfîind, gata să mă dezarmeze, cu un glas de o halucinantă omenie: "Dom' şef, iartă-mă, n-am vrut să-ţi fac nimic..." "Ei da, te cred, îi şoptii şi eu înfiorat, o să am remuşcări", şi îl aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta mea, unde ştiam că se rostogolesc bolovanii de plumb împinşi de braţele noastre.
   Sigur, el nu vrusese să-mi facă nimic, totul fusese un joc al spiritului, nici el nu dormise în seara aceea şi venise să comunice cu mine, să-mi destăinuie un mare secret: şi el gîndea, şi pe el îl vizitase ideea, şi el simţise izolarea celor care se trezesc singuri in univers, aici, acum... gîndesc în lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el... şi venise cu vătraiul în mînă. Acest vătrai îi era străin, ce însemna un vătrai? Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care răscoleşti lemnele să ardă mai bine...
   Nici măcar nu mă grăbii să-mi caut felinarul uitat într-un colţ: ştiam că o să-l găsesc şi îl şi găsii după bîjbîieli care nu mirară pe nimeni. Doar întru tîrziu cineva drăcui că nu s-au pus la loc scîndurile după ultima rostogolire de minereu, un maistru civil, ai cărui ochi se holbară de cîteva ori spre noi auzind jos răcnete... Dar aceste jumătăţi de priviri, prinse în fulgerări scurte de propria-i lampă, erau dinainte resemnate: Te pomeneşti că a căzut cineva... mai bine ar fi fost să se îngroape în ea Franz Iosif, decît să-l trimită pe el dracu să exploateze o asemenea porcărie... Bă, ce e acolo? Dar abia seara aflarăm: căzuse un gardian între vagoneţi... A murit? Tăcere. Nu ni se spuse că n-a murit...
   Numai Boca se aşeză cu coatele pe ghişeul bucătăriei şi mototoli în mînă puloverul pe care i-l înapoiai. "Nu mai ai nevoie de el?" "Nu", îi spusei. "Cum a fost în mină?" Şi se holbă la mine ca şi maistrul civil pe marginea puţului, dar nemişcat, cu mult alb în privire, gînditor, odihnit şi gras. Însă o clipă neliniştit... el făcea şi dădea de mîncare, dar oamenii se omorau aici unii pe alţii... Cînd mă întorsei să mă uit în urmă, în aceeaşi clipă el îşi retrase capul şi ghişeul rămase gol...
   
   
   
   X
   
   Făceam lungi plimbări cu fetiţa în braţe în timp ce Matilda lipsea, şi numai micuţul ei corp fragil lipit de inima mea îmi împrăştia bizara melancolie cu stările ei agresive care îmi sfîşiau maţele. Cărţile pe care le iubisem nu mă mai atrăgeau. Abia aveam puterea să nu-i învinuiesc pe cei care le scriseseră de insignifianţa spiritului şi a filozofiei în faţa istoriei brutale şi nepăsătoare a oamenilor. O nostalgie ascuţită după adîncurile din care mă întorsesem începu să revie în amintirile mele din mină. Acolo spiritul meu nu fusese chinuit decît o dată, de acel gardian, acum, în libertate, simţeam acest chin zilnic şi, ce era mai rău, nu vedeam ce ar trebui să fac să scap de gheara care îmi sfîşia fiinţa. În carceră putusem să plîng, eliberîndu-mi sufletul de tandreţea umană, ca să pot desigur, să-mi apăr apoi viaţa cu sînge rece. Acum inima mi-era îngheţată.
   Într-o zi Matilda se întoarse acasă tîrziu, pe la ora cinci, şi cu un chip întunecat. Rămăsei nepăsător, mă aşteptam să se întîmple curînd şi acest lucru. La masă îmi spuse fără cruţare: "Tu de ce stai toată ziua şi nu faci nimic? Ce e cu postul tău de bibliotecar?" Tăcui. Cu postul de bibliotecar nu făcusem nimic. Din cinci în cinci zile îi telefonam activistului Vătămanu şi de fiecare dată el îmi răspundea extrem de binevoitor şi prietenos: "Încă n-am nimic, tovarăşul Victor (aşa îmi spunea, pe numele meu mic). Trebuie să mai aşteptăm. Mai caută-mă!" Trecuseră astfel trei luni, venise primăvara şi nu se găsise nicăieri un astfel de post liber. "Trebuia să presezi, zise Matilda, dacă nu la o bibliotecă, în altă parte. Acum e prea tîrziu!" "De ce?" "Mircea a plecat, a fost numit secretar al CC. Azi am aflat, l-am căutat la lelefon eu, să-l rog să-ţi găsească un post, nu neapărat bibliotecar, parcă aşi fi avut o presimţire că trebuie să intervin... «Tovarăşul Mircea nu mai lucrează la noi, n-aţi citit ziarele? mi-a răspuns secretara lui, care mă cunoştea. Nu mai e, tovarăşă Matilda...» Am închis şi mi-am aruncat ochii pe
   Scînteia. Acuma cine să ne mai sprijine? Ia dă-i un telefon acestui Vătămatul!"
   Mă ridicai de la masă şi formai numărul. Activistul era la postul lui. "Nimic, tovarăşul Victor", spuse el cu un glas plin de entuziasm, parcă ar fi zis: am găsit! Îi spusei că în acest caz l-aşi ruga să-mi găsească altceva şi, cînd va apărea un post liber la vreo bibliotecă... Urmă o tăcere... "Cam ce aţi dori dumneavoastră?" "Un post de profesor sau de învăţător", riscai eu, crezînd cu naivitate că odată Mircea plecat s-ar putea trece peste interdicţia... "Nu, tovarăşe Victor, nu se poate", spuse el tărăgănat, cu regret. "Păi de ce? continuai eu. Un fost asistent universitar nu poate preda şi el fizica şi matematicile, sau o limbă străină în vreun liceu? Sau cel puţin abecedarul?" "Nu", zise el şi tăcu. Apoi deodată îmi spuse cu un glas de parcă îi părea rău că nu se gîndise mai devreme, un glas plin de optimism pentru mine, o soluţie excelentă: "Tovarăşe Victor, de ce nu vă duceţi dumneavoastră la Braţele de muncă? Acolo ei au tot felul de posturi, pentru toate profesiunile, au o schemă exactă de necesităţi şi vă pot soluţiona foarte rapid. Eu sînt secretar cu propaganda. Am alte sarcini şi nu pot să ştiu bine ce au ei..." Înţelesei că se debarasa de mine şi mi se păru firesc. Nemaiexistînd şeful care îi încredinţase cazul meu, nici el nu mai era obligat să-l rezolve. La Braţele de muncă, gata, o soluţie plină de perspective. "Faceţi aşa, tovarăşe Victor, mai spuse el, şi daţi-mi pe urmă un telefon să-mi spuneţi cum aţi rezolvat.' "Bine, tovarăşe Vătămanu, vă mulţumesc că aţi avut toată bunăvoinţa!" "N-aveţi pentru ce! Vă urez succes!"
   "Ah, strigă Matilda cînd auzi, trebuia să insişti şi să nu te încăpăţînezi la o bibliotecă, trebuia să te fi dus iar ia Mircea şi să-i spui că dacă nu sînt locuri de bibliotecar, să-ţi dea altceva. Acum ce-o să faci? La Braţele de muncă! Ăia or să te trimită să dai cu tîrnăcopul şi cum tu n-o să primeşti, ce-o să faci toată viaţa? "De unde ştii tu că n-o să primesc? Ba o să primesc bucuros, n-o să fie mai rău ca în mină! îi răspunsei cu un glas brutal. Dacă o să fie pentru toată viaţa, mai vedem. Am alte păreri despre viaţă!" "Ce păreri? Ce valoare au părerile tale?", zise ea la fel de brutal. "Am părerea că viaţa mai oferă şi surprize, nu curge numai pe gustul unora, mai curge şi pe-al altora, se mai schimbă..." "Vezi să nu se schimbe! În rău se schimbă, nu în bine!" "Să zicem, dar mie tot n-o să-mi pese! Mai rău decît un tîrnăcop ce-o să fie? Am făcut muşchi de oţel în mină. Chiar mi-e dor să-i pun în mişcare!"
   Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu şervetul în masă, îşi strînse pumnii îndîrjiţi şi rosti: "Carte ai învăţat, din carte să trăieşti, indiferent cum. Cere, protestează, fă ceva, nu te lăuda cu muşchii tăi de oţel, descurcă-te! Bine, ai fost unde ai fost, înţeleg. Ţi-au trebuit cîteva luni să te odihneşti, dar acum e timpul să ieşi din letargie. Nici măcar nu mai citeşti, nu mai scrii nimic, mi-a plăcut mai mult atunci cînd mi-ai tras una că am umblat în caietele tale. Scrie o carte marxistă! Studiază, lucrează... O să zici că n-o să ţi-o publice nimeni, scri-o tu întîi şi să fie foarte bună şi o să vezi atunci dacă ţi-o publică sau nu. Dacă ai încredere că viaţa e aşa cum zici că e, trebuie să fii pregătit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, după ce-o să îmbătrîneşti, să te-apuci să le scrii. Atunci n-o să mai scrii nimic, or să vină alţii mai tineri care or să fie luaţi în seamă. Uite, marele poet şi filozof am auzit că lucrează, traduce, îşi scrie memoriile..." "N-am nici un chef, zisei, să scriu o carte marxistă, încît schelăria construită de tine cade. Marxist a fost, ca să zic aşa, tot Marx şi el a spus tot, şi un adevărat gînditor nu poate accepta să culeagă fărîmiturile de la masa altuia..." "Nici măcar nu e adevărat! zise Matilda furioasă. Nu mă pricep la filozofie, dar atîta lucru ştiu şi eu, că au fost grupuri de filozofi care au tratat cam aceleaşi idei. Spune tu singur un mare filozof şi dacă eşti sincer o să-mi numeri o grămadă care l-au urmat. Poftim, Socrate!" "Da, aşa este, zisei, putem numi socratici o grămadă de filozofi, aşa în general, dar fiecare a întemeiat şcoli proprii de filozofie, nu s-au mulţumit să reia papagaliceşte conceptele lui. Aşa a fost şcoala megarică, şcoala cirenaică, şcoala cinică, fără să mai vorbim de giganţi ai gîndirii filozofice ca Xenofon şi Aristotel. Dar Euclide? Da, socratici, dar, ăhă! gîndirea lor nu se tîra pe burtă în faţa gîndirii lui, cu toate că Euclide, de pildă, în timpul tensiunii dintre Megara şi Atena, părăsea Megara în haine femeieşti şi se furişa în Atena să-l asculte pe Socrate. Ei şi? La rîndul lor au avut şi ei discipoli, care nici ei nu pot fi confundaţi cu maestrul." "Deci am dreptate, zise Matilda, poţi foarte bine să fii marxist! Da, în sensul pe care îl propui tu, n-o să zică nimeni că eşti antimarxist, dacă porneşti de la el." "Ce naivă eşti!", zisei. "Lasă să fiu eu naivă şi tu să scrii! Mai tîrziu o să-mi dai dreptate. Ştiu, tu ai altceva în cap, ţi-am citit caietele, dar ideea ta că totul e spirit şi materia o aparenţă, un înveliş pe care spiritul şi-l creează, întîi că nu e nouă şi al doilea că (şi aici Matilda rîse) asta vine în totala contradicţie cu marxismul, şi chiar că n-o să-ţi publice nimeni niciodată vreo carte bazată pe ideea asta." "Ba da, e nouă, fiindcă are în vedere ceea ce a descoperit ştiinţa în acest veac, şi nu ştiau idealiştii secolelor trecute. Ce este asta, materie? Masa asta la care stăm e un vid insondabil, în care zbîrmie cu viteze halucinante electronii în jurul nucleelor. Şi crezi că asta e tot? Şi crezi
   că asta e materie?" "Este, rîse Matilda, pînă nu se face putregai. Pe urmă nu mai ştiu ce este, dar nu pot să cred că paharul ăsta din care beau apă e spirit..." "O să scriu totuşi cartea mea şi o să-ţi dovedesc că da, dar n-o să fie aşa de simplu de înţeles..." "În schimb o să fie destul de simplu să fii trimis iar de unde-ai venit, zise Matilda cu humor. Unde-ai dus caietele?" "La bunicul, într-un dulap din pivniţă."
   
   
   
   XI
   
   Mă dusei totuşi chiar a doua zi dimineaţa la Braţele de muncă, deşi chipul posomorît al Matildei nu-mi prevestea nimic bun. Mă aşteptam să găsesc acolo, în preajma clădirii, o mulţime de oameni, cum văzusem în filmele străine. Nu era nimeni, eram singurul solicitant. Fui îndrumat într-un birou, unde mi se dădu să completez un formular şi un individ îmi puse cîteva întrebări suplimentare, printre care şi aceea dacă am suferit condamnări. La rubrica "profesiunea'", scrisei fost asistent universitar, iar la aceea "unde aş dori să lucrez" spusei, deşi ştiam că e zadarnic, că la un liceu, şcoală normală, tehnică etc, numai şcoală să fie. "Mai adăugaţi ceva, zise funcţionarul, repartizările în învăţămînt ţin de alte organe, secţia de învăţămînt a sfatului popular, sau cu aprobarea ministerului." Adăugai: sau la o bibliotecă, la o casă de cultură, la un muzeu sau chiar funcţionar în vreo instituţie... "Veţi primi răspunsul acasă, în scris..." 
   Îl primii după trei zile. Începînd de la data... deveneam salariat al Sfatului popular orăşenesc, să mă prezint imediat la serviciul numărul... tovarăşul Istrate, pentru perfectarea formelor de angajare. Mă prezentai de îndată. Istrate ăsta era un tinerel cu o înfăţişare plăcută şi meditativă, dar se uită la mine cu o privire parcă uluită cînd auzi cine am fost şi ce studii am. "Ăştia sînt nebuni, zise el. Am posturi libere la echipa de deratizare a oraşului. Primiţi un asemenea post?! mă întrebă el uluit. Probabil că e o greşeală, ia să vedem..."
   Şi puse mîna pe telefon. Nu, nu era nici o greşeală. Şi începu să formuleze aceleaşi întrebări pe care aşi fi vrut să le formulez eu. Altceva nu mai găsiseră? E vorba de un profesor universitar... Da, a fost, dar oricum. Şi ce dacă a suferit condamnări... Nu i se poate găsi... într-o uzină, dispecer, sau funcţionar, undeva la poştă, la telefoane, la electricitate... Bine, deocamdată nu, dar în perspectivă... Nici în perspectivă!? Mai bine îl trimiteaţi pe un şantier, să se facă zidar, sau într-o uzină, să se califice la un strung!...
   Apoi închise, şi pe simpatica lui figură meditativă se aşternu o tăcere străină de mine. Apoi mă privi cu răceală şi îmi spuse: "Primiţi acest post? Mi s-a spus să vă comunic că, dacă refuzaţi, degeaba vă mai duceţi pe la ei. Cine refuză să primească un post nu mai are dreptul să se adreseze Braţelor de muncă, să se descurce singur..." "Bine, zic, şi ce e asta, concret, deratizare, ce trebuie să fac?" "Mergeţi şi deratizaţi la diferite adrese pe care o să vi le comunicăm noi..." Era plictisit. Dacă tot nu primeam (şi cum aveam să primesc?), ce rost mai avea întrebarea? "Pot să viu mîine eu răspunsul?" "Bineînţeles!"
   Ieşii afară rătăcind spre casă, întîrziai ici-colo să privesc un cuplu de îndrăgostiţi, sau bătrîni cu fălcile tremurînd vegetînd prin scuaruri. Aşadar, gîndii, la deratizare! Şi eram stăpînit de o euforie ciudată, parcă jubilatoare. Surîdeam în sinea mea. Bietul Petrică, de care rîsesem cînd îmi vorbise cu atîta patimă despre l'Avenir de l'intelligence! Viziunea lui şi a lui Maurras era idilică, nu la "coadă" aveam să fim puşi, ci jos de tot, la deratizare. Simţeam un fel de bucurie, era a orgoliului de a dispreţui pînă în adîncul fiinţei mele. Deratizare! O muncă utilă şi care promitea să fie amuzantă. Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam să lucrez! Erau totuşi oameni. Aveam să-i cunosc, simţeam o vie curiozitate. Oricum era mai puţin rău decît ceea ce i se întîmplase celebrului doctor Athanasie Proca, de a cărui soartă nu mă înfiorasem cînd mi se relatase cu ani în urmă. Antonescian, după 23 August fusese arestat şi închis. I se dăduse drumul prin 48. Pasionat de meserie (fusese şef al unui spital construit cu banii lui), ceruse cu umilinţă să fie reprimit în el ca simplu sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea că în închisoare salvase de la moarte un gardian cu un simplu cuţit de bucătărie şi cu sfoară ordinară, operîndu-l de ceva infecţios şi acut, pînă să vină salvarea, care ar fi ajuns prea tîrziu. "Domnilor, măcar felcer, lăsaţi-mă, n-o să fac nici un rău, o să fac numai bine!" Nici vorbă! Îl făcuseră lănţar. Adică? Îl trimiseseră, şi el primise, să nu moară de foame, sau poate din aceeaşi trufie jubilatoare pe care o simţeam şi eu acum, să tragă cu lanţul căldări de căcat din haznalele oraşului. Oricum, aşa ceva n-aşi fi primit, chit că ar fi trebuit să mor. Să ucid şobolani! Şobolanul e un animal urît de Dumnezeu fiindcă e trufaş. Cică ar fi mîncat anafura din biserică. Ştiam acest lucru de la mama. Da, era trufaş, mă atacase odată unul, cînd eram copil, şi nu uitasem îndrăzneala lui, chiţcăitul insolent cu o sugestie de gîndire umană (căci numai oamenii pot fi insolenţi), ochii vii, inteligenţi şi bestiali.
   Mama îi omora, nu cu otravă, miroseau otrava, deşi era lipită de pîine, cu untură, ci cu făină uscată pusă într-o farfurie, amestecată cu gips. Pe-asta o mîncau şi gipsul se usca în ei şi crăpau, îi vedeam pe la colţurile casei morţi, cu burţile în sus. Odată stăteam în verandă şi citeam, cînd zărisem vreo cinci îndreptîndu-se spre fîntînă. Înaintau în ordine, în flanc cîte unul. Ajunseseră lîngă puţ şi începură să bea apă dintr-un vas mare pe care totdeauna mama avea grijă să-l umple pentru orătănii, apoi reveniră în acelaşi şir indian şi dispărură fără grabă; n-aveau frică, se pare că moartea nu-i speria.
   Ce-ar fi totuşi să scriu o carte şi să nu cad atît de jos? Dar ce carte puteam scrie în starea de spirit în care mă aflam? Doar o carte care s-o exprime, această stare de spirit. Schopenhauer se întreabă în Aforisme: ce reprezintă cineva? (un om!) Ce reprezentam eu, dacă acceptam să mă duc la deratizare?...
   Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sil (putere) .Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimîntat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere şi Stavroghin (prinţul Harry), stăpînul Rusiei. Nihilism!
   Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decît în moarte. La ce bun atunci totul? Priviţi chipul unui prunc înfăşat, şi o să vedeţi cum apare pe el suferinţa că i se paralizează astfel mişcările lui libere: trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputinţă. Şi el încă nu ştie nimic, dar mai tîrziu va fi silit să afle, începînd din şcoală, trecînd prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existenţă, că totul îl înlănţuie, ierarhia socială, nedreptăţile oricărei orînduiri, imperfecte de la natură, legile desvoltării economice, condiţiile de existenţă ale ţării sale în relaţie cu alte ţări, care adesea dau naştere la războaie, unde e trimis, el sau copiii lui, să lupte şi să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte, răscoale şi revoluţii, cînd vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman e aspiraţia spre libertate, dar sensul vieţii tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruşi au numit asta "blestemata chestiune insolubilă". Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui  apare  şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi, ca să-şi ascundă înfrîngerea, îl acceptă pe  cu fanatism, lăsîndu-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizînd la rîndul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume. Gogol preconiza, spre sfîr-şitul vieţii, cnutul pentru ţărani şi îndepărtarea de cultură. Da, spiritul i se turburase, era adevărat, se speriase de ceea ce descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar această direcţie? Aşi scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în acest sens, simţeam că o pot face... Dar, gîndii, poate la bătrîneţe s-o scriu, cînd n-o să-mi mai pese de nimic şi s-o las moştenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei dacă o să mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. Deocamdată fusesem împins de  fusesem mai necesar înăuntru decît afară. Acum eram afară şi eram mai "necesar" la deratizare decît în oricare altă parte, şi în nici un caz în învăţămîntul de orice grad.
   Iată aşadar cum deveneam liber prin necesitatea înţeleasă! Desigur, Matilda, care deşi era membră de partid, avea un nivel teoretic foarte scăzut, n-avea să înţeleagă această "necesitate". Nu era, adică, atît de liberă.. Bineînţeles că nu-i voi spune nimic, iar dacă avea să afle, o să vedem atunci ce mai e de făcut.
   Şi a doua zi dimineaţa mă prezentai să-mi iau serviciul în primire.
   
   
   
   XII
   
   Investirea fu simplă, fiindcă tinerelul, care dealtfel era mai bătrîn ca mine cu zece ani, după ce mă prezentă celorlalţi mă investi şef, simplă formulă, nu avea pe schemă post de şef. Vrusese astfel să-şi arate simpatia pentru mine? Desigur! "Bă, le zise, atenţie aicea, v-am angajat un şef, să nu mai lucraţi aşa alandala, voi faceţi treaba şi el vă supraveghează să nu ardeţi gazul, cum mi s-a mai raportat..." "Cine v-a mai raportat, dom'şef?"', protestă cu tristeţe şi cu reproş un zbanghiu de ţigan, al cărui glas era, ai fi zis, topit de desamăgire faţă de aceste învinuiri nedrepte. "Da' alaltăieri unde-ai fost de-ai lipsit?", zise "tinerelul"' rece şi indiferent. "Păi cum, dom'şef, nu v-am raportat că mi s-a îmbolnăvit nevasta?" "S-a îmbolnăvit nevasta, nu te-ai îmbolnăvit tu, care te-ai dus pe urmă la bufetul «Tîmpa».'' "M-aţi văzut dumneavoastră?!"', zise ţiganul cu o simulată voce jalnică. "Hai, bă, ia taci, i-o reteză tinerelul distrat. Ai fi în stare s-o ţii aşa pînă mîine dimineaţă, dă-te dracului, parcă ai fi regele Angliei, aşa te ofensezi." 
   Unul din ei, care avusese la început un aer flegmatic şi vesel, păstră, auzind toate acestea, doar flegma, dar veselia îi pieri. "Ce-avem noi nevoie de şef, dom'şef? Urăsc şefii", zise el cu burta înainte şi cu aerul că el a fost şi vrea să rămînă liber. Semăna cu un paing, aşa cum arăta, cu burta proeminentă şi cu picioarele care i se ghiceau subţiri prin acel joc prea liber al pantalonilor. "Urăşti şefii? zise tinerelul, şi îşi înfipse privirea în ochii celuilalt. Păi şi eu sînt şef! Mă urăşti şi pe mine?" "Ei, nu pe dumneavoastră...'', bolborosi paingul deodată înfuriat. "Păi aşa ai zis: şefii. Unde ţi-e logica? Vrei şi tu să spui ceva, dar nici tu nu ştii ce spui, continuă tinerelul, şi-şi flutură degetele la tîmplă: trebuie să fie aşa, în capul tău, o completă bulibăşeală! Nu degeaba te cheamă Bacaloglu: eşti turc, nu înţelegi un ordin? Echipa are acum un şef, gata, ce mai e de discutat în chestia asta? Sau vrei să dai tu ordine la sfatul popular?"
   Stăteam în curte, eram vreo şapte inşi. "Vedeţi, zise tinerelul, şi spuse un nume de stradă şi un nume de instituţie, iar au apărut acolo şobolani, deşi nu e multă vreme de cînd s-a deratizat. Ori n-aţi deratizat bine, ori e vreo colonie ascunsă, chiar în clădire sau poate prin apropiere, vedeţi ce e şi lichidaţi-i. Se sperie funcţionarele, ţipă pe-a-colo, înseamnă că trebuie să fie de-ăia marii, care atacă.'' "Gata, dom' şef, mergem acolo", zise ţiganul cu un sîrg simulat, în spatele căruia se ghicea nepăsarea lui ancestrală pentru orice activitate care nu era în folosul lui direct. "Daţi-i drumul! Începeţi cu clădirea asta, şi dacă terminaţi vă întoarceţi şi o să plecaţi cu o maşină la uzina de tractoare, s-a semnalat acolo o colonie într-o secţie veche". "Mîine dimineaţă, dom' şef, zise ţiganul. Nu rezistăm." "Bine, daţi-i drumul!"
   Pornirăm. Închisoarea mă învăţase să cunosc repede soiul de oameni dintr-un grup. Bacaloglu călca infatuat, cu capul pe spate, legănîndu-şi corpul, parcă într-adevăr ar fi fost regele, nu al Angliei, fiindcă englezii n-au o morgă de acest gen, şoldie, ci al vreunei ţări din acestea noi, bananiere, care trece în revistă o gardă de onoare străină. Nu se uita şi nu vorbea cu nici unul din ceilalţi, deşi avea un prieten, un uriaş care mergea alături de el şi îi spunea necontenit ceva. Uriaşul, povestind, avea o expresie parcă explozivă, în orice caz ai fi zis că fiinţa lui obscenă, cu un fund ca de muiere, care s-a îngrăşat peste măsură, părea tot timpul sub presiunea unei mari nevoi de a vorbi. Parcă ar fi mîncat zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca, nu alimente, ci cuvinte, un butoi întreg, şi acum le dădea drumul rîgîind, din cînd în cînd behăind... Nu ştiu ce-i spunea paingului, în orice caz acela îşi permitea să surîdă cu gura lui ca o tăietură de buzunar şi din timp în timp să-l ia peste picior cu o voce cîntată, afectînd avertismente neduse pînă la capăt... "...domnuuu Calistrat... Vezi, domne, cum e cu chestia asta... Fii atent, domne, că e cu bubă în cap..." "Aiurea! făcea uriaşul, bîl bab în bîzda mă-sii", şi în loc de cuvinte ţîşneau cîteva clipe gîjîieli de rîs care parcă îndată ce-i ieşeau afară din gîtlej, jjj, hî, jjj, el le aspira înapoi şi se îneca...
   Iar de mine se lipi un individ care părea să fie un famen, cu un ten de adolescent şi păr albit la tîmple, ai fi zis simpatic şi inocent, dacă gura şi ochii nu te-ar fi izbit prin ceva indefinibil murdar şi care, de îndată şi fără introducere, ca şi cînd ne-am fi cunoscut de mulţi ani, începu să-mi facă, vorbind tare, şi cu o pasiune rece şi indiferentă, teoria şobolanului. Aflai astfel în timpul drumului (după ce mai întîi ne oprirăm şi intrarăm într-un fel de garaj şi un ins ne deschise şi ne încărcarăm fiecare cu aparate numite vermorele, cu material de lipit crăpăturile şi încheieturile uşilor şi ferestrelor şi cîteva scări) că şobolănimea nu trăieşte în desordine, că se organizează acolo unde sînt condiţii, adică apă şi mîncare, în colonii şi pe clanuri, fiecare cu familia lui, soţ, soţie şi copii, şi că la maturizarea fetelor (aşa le numea famenul, fete) şeful de clan îşi omoară nevasta şi alege dintre tinerele copile pe cea mai drăguţă şi mai aptă în înmulţire şi reîncepe ciclul de reproducere. Pe urmă, după vreo zece-doisprezece ani şeful albeşte şi este şi el omorît de unul mai tînăr. Au camere de dormit, chiar şi anticamere, şi în stînga (nu în dreapta) fiecărei camere un culoar şi loc unde îşi fac nevoile, şi alt loc, un fel de cămară, unde îşi ţin alimentele. Fetele dorm într-o parte, băieţii în alta. "Atacă, dom' şef. Sar la piept sau la coaie. Au coadă puternică. Nevasta alăptează, stă aşa întinsă, ca o scroafă. Şi un porumb ştiţi cum îl cară? Se pune unul pe spate, ţine ştiuletele pe burtă cu lăbuţele şi alţii îl trag de coadă. Am găsit odată, dom' şef, unul cu dinţii aşa de mari, că ne-am speriat toţi. Mari de tot, uite aşa îşi ţinea gura (şi famenul îşi rînji nişte dinţi laţi şi galbeni, dintre care unul era cenuşiu, şi îşi deschise astfel gura, şi avui strania senzaţie că şi el semăna în clipa aceea cu un şobolan, în orice caz avea în el ceva şobolănesc), n-o mai putea închide din pricina dinţilor, l-am visat noaptea... Aşa sînt ei daţi de la Dumnezeu, să le crească dinţii şi să nu mai poată mînca şi să moară de foame dacă nu rod tot timpul lemn! Dacă nu găsesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu putem cîteodată să scăpăm oamenii de ei. Acum vreo trei săptămîni a trebuit să dărîmăm o măcelărie. Se aciuaseră în pivniţă şi n-am reuşit să le dibuim galeriile. Clădire veche, ce mai! Am închis măcelăria de trei ori, am pulverizat peste tot, am lăsat înăuntru trei căldări cu toxice, nimic. Şi atunci s-a chemat un tanc şi am ras tot... Dracu i-a luat, că altfel nu puteam scăpa de ei. Sînt şi basme, continuă famenul, că îi poţi goni dintr-un loc dacă prinzi unul, îi dai foc cu benzină sau îl jupoi de viu şi îi dai drumul şi ăsta fuge în colonie, şi îi sperie pe toţi şi fug. Dar ce-ai făcut? Îi goneşti dintr-un loc şi se aciuiază în altul, or noi, dom' şef, trebuie să-i stîrpim, nu să-i gonim..."
   "Da, gîndii, iată un om cu conştiinţa lărgită. Nu gonirea, ci stîrpirea!" Am uitat să spun că în timpul povestirii famenul avea un tic bizar. Făcea din cînd în cînd pauze, se uita în jur, cu atenţie, apoi se apleca aproape de urechea mea şi continua cîteva clipe în şoaptă, ca şi cînd mi-ar fi destăinuit mari secrete. De acord, erau secrete, dar după ce se convingea că nu-l aude nimeni, atunci de ce se mai apleca şi îmi vorbea în şoaptă?
   Ceilalţi membri ai echipei nu-mi spuneau nimic. Vermorelul pe care îl duceau în spate sau scările erau parcă semnul etern al destinului, care îi apăsa să ducă tot timpul ceva în spate. Doar scările care puteau simboliza un urcuş dădeau chipurilor lor o nobleţe: sîntem oameni, mergem la muncă, oricare ar fi ea, e necesară, şi după ce o facem, sîntem liberi, avem muieri, copii, îi hrănim, pe urmă mergem cu prietenii la un pahar... bem, ne distrăm... Fără să mai punem la socoteală că şi în timp ce muncim putem să ne distrăm...
   Ceea ce mi se întîmplă şi mie însumi în prima mea zi de vînătoare după şobolani şi apoi şi după aceea, adică după ce terminarăm şi intrarăm într-o cîrciumă. Oamenii sînt inventivi şi îşi sărbătoresc adesea clipele de viaţă jucînd o comedie. Pesemne că în cinstea mea ţinură toţi să-mi arate că munca noastră avea mai mult haz decît a altora, care se credeau, adică nu se credeau, chiar erau mari şefi, dar în fond se plictiseau, fiindcă erau prizonieri într-un aer rarefiat de răspunderi în care viaţa se golea de concret.
   După o plimbare pe străzile oraşului (căci aşa îmi păru, plimbare, nu se grăbea nimeni... Iată secretul longevităţii romînilor; nimeni nu se grăbeşte: "merg lucrurile şi mai încet"', spune un erou al lui Sadoveanu; şi are perfectă dreptate, nu sîntem noi cel mai vechi popor din Europa? Noi, tracii! Dacă ne-am fi grăbit, am fi pierit în ceaţa veacurilor), găsirăm strada noastră şi intrarăm în clădirea care trebuia deratizată. Coborîrăm la subsol. "Vedeţi dom-şef, îmi şopti la ureche famenul, după ce se uită grijuliu în dreapta şi stînga, în timp ce Bacaloglu şi prietenul său Calistrat loveau în ţevi şi se vîrau pe după instalalia de încălzire şi pompare a apei, uitaţi-vă acolo jos, e apă, din neglijenţa instalatorului sau proasta funcţionare a pompei, dacă n-ar fi apa-aia, n-ar fi nici şobolani! Muncim degeaba, după cîteva luni, ne întoarcem... Fără apă în apropiere, şobolanii, ca şi oamenii, nu pot trăi"... Asta mă plictisea cu explicaţiile lui teoretice şi îl evitai. Mă împiedica să-i cunosc pe ceilalţi. Urcarăm şi începu, de sus în jos, operaţia de lipire a uşilor şi ferestrelor.
   Părăsindu-l pe famen, un altul se dădu pe lîngă mine, care, ăsta, începu să-mi spună cine sînt ceilalţi. Era un ins de vreo patruzeci de ani, scurt şi îndesat, cu simţ al humorului şi, cum aveam să aflu chiar în ziua aceea, cu o ştiinţă despre oameni care făcea din el un filozof agreabil şi inteligent. Nu înţelegeam cum de nu învăţase în viaţa lui o meserie şi se mulţumea cu acest serviciu care cerea o atît de puţină calificare. Îmi spuse tot el: ţinuse o tutungerie şi îi fusese luată de curînd, să se dea prioritate invalizilor de război. În tinereţe se ocupase cu micul negoţ alimentar, pînă la stabilizare, cînd fusese prins că face speculă şi închis cîteva luni: nu-i mai trebuia, ăsta, comerţul de stat, nu mai era comerţ alimentar, ci falimentar. Condamnarea îl împiedica să intre şi el gestionar pe undeva, cum făcuseră mulţi. Îl chema Vintilă. Îmi făcu un semn tăcut din cap spre Bacaloglu, care, cu vermorelul în spinare, căuta ceva. "Îl vedeţi pe-ăla? zise el cu dispreţ. Pe-ăsta a vrut tat-său să-l scape de front, să-l facă ofiţer de jandarmi, şi l-a băgat în liceul militar. Era gata să iasă şi l-au dat afară în 44 după 23 August, nu înainte. Ei, de ce credeţi că l-au dat?!" mă întrebă Vintilă cu superioritatea celui care, deşi nu ţi-a oferit nici o cifră a ecuaţiei, pretinde să vadă de la tine că eşti la fel de deştept ca el şi o să ghiceşti...
   Stăteam alături, eu ungeam canaturile cu lipici, el, foarte dibaci, cu cîteva mişcări, aplica fîşiile de hîrtie. "Dumneavoastră sînteţi mai inteligent decît mine, pînă să veniţi, şeful ăsta de la sfat, Istrate, ne-a spus că aţi fost profesor la facultate, de ce nu mai sînteţi, asta vă priveşte pe dumneavoastră, n-am eu treabă, o fi vreo nedreptate, vreo rîcă - şi se opri şi îşi frecă două degete unele de altele şi făcu: e? parcă dumneavoastră o să lăsaţi situaţia aşa? Vă vine bine într-o zi şi o să-l vedem pe-ăla aici, şi cu un deget energic arătă podeaua. Şi acum să-mi spuneţi: de ce credeţi că l-au dat afară? Nu era elev bun? Ba era, că ajunsese pe ultimul an, atît mai avea, un an şi ieşea sublocotenent. Şi ar fi ajuns mare, fiindcă el pe front nu fusese, legionar n-apucase să fie (îl ţinuse tat-său de rău - să vă spun eu după aia cum s-a purtat cu tat-său, care şi-a jertfit viaţa pentru el). Nu ghiciţi?" "De ce l-au dat afară?"" dibuii eu. "Ei, da, de ce? Ia să vedem aşa, după comportările lui - şi cu un dispreţ scîrbit cum nu se mai poate: l-aţi văzut cum s-a legat de dumneavoastră, chiar de la început, nu vă cunoştea, nu nimic, ei, aşa!...'" "De prost!", zisei la întîmplare. "Asta e, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o grasă satisfacţie. Aşa este, de prost! Ce-i făcuserăţi dumneavoastră lui!?" "Nimic!", zisei. "Nimic, dom' profesor!!!, se speti el de silă şi de o scîrbă universală. Aşa i-a făcut şi lui tat-său... Dar să vă spun ce-a fost cu datul lui afară din şcoală. Stăteau şi ei de vorbă despre evenimente, colegi între ei... 23 August, Antonescu cîh (şi Vintilă îşi tăie gîtul cu palma), dom' profesor! ce le păsa lor de soarta lui Antonescu?! Ei? Ai fost, ai făcut şi tu ce-ai putut, ai pierdut războiul, ai dus ţara la dezastru, trebuia să ştii de la început şi să nu te vîri ca prostul pînă în inima Rusiei. Franco s-a vîrît, dom' profesor?" "Nu s-a vîrît!" "Regele Boris al Bulgariei (sau cum îl cheamă) s-a vîrît?" "Nu s-a vîrît!" "Ungurul s-a vîrît?" "S-a cam vîrît!" "Aşa de tare?!" "Nu aşa tare." "Sîrbu s-a vîrît?" "Nu!" "Nici măcar Mussolini, dom' profesor, nu s-a vîrît. Cine ştie ce-o să iasă? Atunci ce te bagi tu ca un nărod în stepele-alea calmuce să omori soldaţii de pomană? Acum or să te împuşte pentru greşelile pe care le-ai făcut şi pentru alea pe care nu le-ai făcut... Cum o să te ierte rusul că ai intrat peste el, şi încă cu cine? Cu smintitu-ăla cu mustaţă ca un rahat de muşte, să mă iertaţi, care a comis crime împotriva umanităţii? Păi te bagă şi pe tine la crimele lui, chit că tu o să zici că nu le-ai făcut... Nu le-ai făcut? Cîh, le-ai făcut! gata cu tine! Cam lucruri de-astea discutau şi elevii ăia între ei, unii spunînd că totuşi el a intrat în război pentru Basarabia, alţii că trebuia să se oprească la Nistru, cum a făcut Manenheim. Parcă Finlanda nu pierduse din teritoriu? Şi acum Manenheim are statuie în mijlocul Capitalei. Erou naţional! A luptat cu ei, a încheiat pace, gata, asta e istoria, rusul avea nevoie de teren să nu stea Leningradul prea aproape de graniţă... nedreptăţi istorice! Finlanda făcuse parte din imperiul ţarist... Şi cînd veni Lenin, gata, le-a zis, sînteţi liberi... Şi cu noi ar fi vrut să reglementeze chestiunea Basarabiei, dar noi, îngîmfaţi şi proşti, n-am vrut să ne ducem la masa de tratative, ne-am dus la Paris, că noi eram prieteni cu francezii, cîrnaţi! Îi credeam mari şi tari, şi boul ăla de Take Ionescu a scăpat ocazia să-şi pună Lenin semnătura că Basarabia e pămînt romînesc! Asta e, dom' profesor! Prostiile se plătesc!... Şi să revin la elevii ăia... Ce credeţi că zice Bacaloglu în toiul discuţiei? Futu-l în cur pe mă-sa pe Mihai I că l-a dat jos pe Antonescu, prieten cu marele Hitler! Asta a găsit el de cuviinţă să spună despre actul de la 23 August, care ne-a salvat ţara de la dezastru total. Şi unul din colegi l-a raportat! Afară din şcoală! Şi s-a terminat! El nici n-a ştiut de ce, dar s-a dus tat-său pe la Ministerul de Interne şi s-a plîns. Şi acolo l-au liniştit, i-au arătat dosarul: Uite ce gîndeşte fiul dumitale, acum cînd noi am întors armele contra lui Hitler şi luptăm alături de Naţiunile Unite! Nu ne trebuiesc astfel de elemente!..."
   
   
   
   XIII
   
   Coborîrăm la etajul următor după ce pulverizarăm toxicul peste tot şi închiserăm uşa principală şi o lipirăm la toate încheieturile cu hîrtie. Vintilă îmi şopti în timp ce reîncepurăm lucrul: "Credeţi dumneavoastră că era el aşa mare hitlerist cum spusese? Şi adăugă cu milă nesfîrşită clătinînd din cap filozofic: nu era, dom' profesor! Cum aţi spus dumneavoastră: din prostie, de-aia a spus vorbelea-alea, cum a spus şi azi-dimineaţă, că el urăşte şefii! N-aţi auzit ce i-a răspuns Istrate: Bă, şi eu sînt şef, şi pe mine mă urăşti? Şi el ce-a zis: ă, că nu pe dumneavoastră... Cîrnaţi! Atunci pe cine? Pe-un om pe care nici nu-l cunoşti!" Bleandă! Ce ţi-a făcut ţie omu-ăsta? E, nimic, aşa! (Şi aici Vintilă mă împunse cu degetul în burtă, să contemplu adică bine specimenul.) Să vedeţi cum s-a purtat cu tat-său! De la mine la ei sînt o sută de metri, tat-său, om bogat, avea cinci prăvălii în oraş şi se ocupa cu comerţul cu cherestea. A pierdut tot cu naţionalizarea şi de inimă rea bătrînul a paralizat. Asta, Costaichie, că aşa îl cheamă pe numele lui mic, după ce trăise ca un fecior de bani gata şi chefuise cu şapte curve pe-un picior fără să facă nimic, acuma, la ananghie, îl lasă pe tat-său la mila trecătorilor... Primea de pomană la poartă tîrîndu-se cum putea cu picioarele lui rablagite. Lumea îi da, muierile, fiindcă din averea lui făcuse o biserică în cartier... Săracul... toţi o să ajungem la fel... Costaichie, adică Bacaloglul tînăr, făcuse el ce făcuse şi ajunsese inspector financiar. Raglan pe el, cămaşă scrobită, pantofi cu talpă dublă, pleca de-acasă şi se întorcea cine ştie cînd. Şi într-o zi de sărbătoarea morţilor, îl vede pe tat-său la poartă... Costaichie, zice, Costaichie, dă-mi şi mie ceva să mănînc, că mor de foame (se sclintise şi ăsta, treceau muierile de la praznic şi avea poala plină cu colaci, dar vorbea şi el aşa, cum se sperie un om bătrîn că o să moară de foame, cad în mania asta). Ce să-ţi dau, zice ăsta, ce-ai făcut în viaţă şi ce-ai dres? N-ai fost în stare de nimic... Cum, zice bătrînul, Costaichie, am făcut o biserică. Ei şi? zice ăsta, dacă ai făcut-o, de ce nu ţi-a ajutat Dumnezeu? Şi se duce în casă, se întoarce cu pîine (că altceva nu putea să-i dea, pîine avea ăla destulă) şi i-o aruncă acolo în braţe. Costaichie, zice tat-său cu glasul lui prăpădit, molfăind din dinţii lui puţini care îi mai rămăseseră, bodaproste, Costaichie. Cum ai spus? zice ăsta. Bodaproste, Costaicuie! Bodaproste, zice Costaichie sarcastic, să fie în c... morţilor... Auziţi şi dumneavoastră ce-i zice fiul tatălui său bătrîn! Auziţi, dom' profesor! Fiul să-i spună tatălui bătrîn măscări! Să profaneze morţii! Moartă era şi mama lui! Uitaţi-vă acuma la el cum pîndeşte şobolanii!" "N-a mai fost, zic, inspector financiar?" "Păi nu l-au prins că n-a spus în autobiografie cîtă avere a avut tat-său?" "Şi?" "Şi l-au dat afară, a intrat într-o uzină de strungărie. Acolo, dom' profesor, ca să vedeţi că se află, lumea află! Cine e, mă, ăsta? se răsti Vintilă imitînd flegma unui muncitor intrigat şi dispreţuitor. Cîrnaţi! Cutare! Da? Păi ia să-l aranjăm! Şi şi-a primit pedeapsa pe care o merita pentru felul cum s-a purtat cu tat-său, i-a băgat cineva un stecher în buzunarul fulgarinului, şi la poarta, o, stai, controlul! Şi l-au dat pe mîna miliţiei, furt din avutul obştesc! Un an! A făcut un an şi acum uite-l aici..." "Ce pîndeşte el acolo?", îl întrebai. "Şobolanii! zise Vintilă, ce să pîndească! Le cunoaşte toate găurile, a ajuns specialist. Bine, măi Costaichie, îi zic într-o zi, tu, băiat cu carte, e? altceva n-ai mai găsit? Lasă, zice, e mai bine aşa, la primăvară vin anglo-americanii şi o să le spun: uite ce-au făcut din mine! Şi, Costaichie, zic, crezi că or să te facă ei şef mare? (Vintilă se ciocăni uşor cu degetul în piept şi susură insinuant): ei pe mine? eu mă fac şef! zice. Pe toţi o să vă belesc! Vedeţi!" mai zise cu o amară ironie în glas, dar şi ca un fel de încheiere asupra acestei hazlii istorii. "Hazlii ziceţi? Ehe, dom' profesor! o să auziţi multe", promise el.
   Adică în cazul în care ar veni anglo-americanii să le povestească Bacaloglu suferinţele lui! "Dom' Bacaloglu, lasă-i dracului că mor şi singuri, zise ţiganul, hai să terminăm repede, să mergem şi noi să bem un şpriţ, face cinste dom' profesor de facultate..." Cunoşteam ironia mieroasă a acestei rase, devenii atent. "E şeful nostru, continuă ţiganul, bagă de seamă, dom' Bacaloglu, gata cu distracţia, acuma trebuie să lipeşti şi dumneata cu noi. Nu şi-a lăsat el facultatea fără vreo misiune! Nu e aşa, dom' şef? Puneţi-l pe dom' Bacaloglu la treabă!" Umil şi acoperit, ţiganul îşi strecura batjocura în auzul celorlalţi, care rînjeau. Vintilă se răsuci să-i răspundă, dar îl oprii: "Lasă-l în pace!".
   În aceeaşi clipă auzii un zgomot ciudat, o plescăitură înfundată, apoi alte două şi îl văzui pe Bacaloglu agitîndu-se în colţul lui, unde stătea lîngă o coloană de scurgere, alături de W.C. El şpriţui în jur şi sări într-o parte. Era asaltat de şobolani, care fugeau de sus, unde era mediu toxic, şi săriseră prin vreo gaură din plafon. Trei intrară în biroul spaţios unde eram noi şi începură să alerge care încotro. Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cît o pisică şi îl şpriţuia acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea nici o bubă pe faţă. Îndrăsneţ, şobolanul îl înfruntă, făcu un salt şi ţîşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu rîtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de cîteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică: "Ei, dom' Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu", şi-i trimise, strîmbîndu-se bestial, un snop de substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare. Înţelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţîşni pe lîngă el şi ieşi peste noi. Corpul îi tremura ca o piftie, era gras şi nu fugea prea tare, şoldurile scabroase i se mişcau leneş. Alerga de la un capăt la altul în încăperea plină de birouri.
   În acelaşi timp, grasul Calistrat ţopăia de repulsie ferindu-se de ceilalţi şobolani, care, căutînd prin toate părţile vreo gaură de scăpare, se urcau pe pereţi, reveneau peste mesele goale, săreau chiţcăind şi într-adevăr unul îl atacă şi el scoase un ţipăt şi smuci din fundul lui mare cu o mişcare abjectă, urlînd către Bacaloglu: "Du-te, mă, în bida mă-tii şi omoară-i odată!" Vintilă se apropie şi el şi îi trase cu sete un şut în fundul lui trivial (şi în clipa aceea avui un surîs de destindere, căci era uimitor cum piciorul scundului Vintilă ajunse atît de sus şi se înfipse adînc în acel fund lăbărţat şi obscen şi îi despică bucile). ",Belitule, îi spuse, pune mîna şi omoară-i, munceşte, f... pe mă-ta de puturos, cîştigă-ţi pîinea, laşule! găinarule!" Asta se înfurie brusc şi năvăli cu pumnii asupra lui Vintilă, care se feri şi puse mîna pe-un scaun pe care îl ridică în aer. "Îţi crăp capul dacă te-apropii, îi spuse Vintilă, beţiv ordinar!" Era însă un joc, căci toţi erau prieteni unii cu alţii, cum aflai mai tîrziu.
   În acest timp Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă şobolanul cu care încercase el un dialog: pe ceilalţi îi ignora. "Copilule, îi spunea cu o ironie tărăgănată şi semeaţă, ai vrut să mă muşti, te-ai dat la mine, a? Păi nu-ţi merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. Îţi plîng de milă, te las aşa să alergi, dar o să oboseşti! Consideraţia, mă băiatule! Ai vrut să mă muşti... Eşti pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul pe dinaintea noastră, să se bucure şi spectatorii... Lasă-i să se bucure şi ei, sînt oameni,  ai auzit tu de lozinca asta? Învaţă şi tu, cultivă-te înainte să te prind, dom' Nae, ridică-mi nivelul, că pe urmă o să ţi-l ridic eu..."
   Şi i-l ridică în clipa următoare cînd şobolanul, exasperat, se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace: Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi jos cu ochii lui negri şi îndrăsneţi şi cu dinţii rînjiţi înfloriţi de stropi de sînge. "Bravo, Bacaloglu, strigă Vintilă, vecine, ai dat o lovitură formidabilă!" Grasul Calistrat urlă, gîjîind: "Patroane, o să te încoronăm împărat al şobolanilor, adică nu, jjj, rîse el, o să te denumim Costaichie Bacaloglu Şobolanicus! N-am ce să-ţi fac, eşti genial, te pup în... azi o să mă îmbăt, o să-mi regulez nevasta, o să-mi bat copiii..." Bacaloglu rînji cu capul pe spate şi burta înainte: ha, he! Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scîrbit: erau elogii, îi plăceau, dar ştia el cîte parale fac...
   Famenul arăta o figură tristă, părea deprimat, complexat de ceva. Poate fiindcă toţi ăştia erau plini de vitalitate şi se distrau, în timp ce el părea golit de sînge? Arăta palid şi nu mai avea obraz de adolescent, îmbătrînise parcă brusc, semăna cu un manechin. "Vă uitaţi la ăsta grasu, Calistrat? reveni Vintilă lîngă mine după ce coborîrăm la parter. Un besmetic! L-a trimis şi pe el instituţia în delegaţie la Bucureşti. Şi acolo a violat o curvă!" Şi Vintilă tăcu mohorît, deodată lipsit de chef, nu-mi mai dădu alte detalii, să-mi explice, de pildă, cum poate fi violată o curvă. "Ce era de meseria lui?" îl întrebai. "Tehnician." "Şi a păţit ceva?" "Cum?! un an de puşcărie!" "Pentru o curvă?" "Asta trebuie să dovedeşti! Pînă atunci e femeie cinstită! Şi l-au dat afară şi din serviciu!" "Şi de-aia e el aşa de vesel?" Vintilă se uită la mine supărat: "Credeţi că e treaz? Ăsta umblă cu băutura în el de la cinci ani!" "Îl cunoşti?" "Păi nu-i dădeam eu alimente pe datorie nevesti-sii, mai ales în timpul inflaţiei? Credeţi că a mai plătit-o? - făcu un semn cu mîna a lehamite - atîta pagubă să fi avut eu în viaţă..."
   Pe la unu terminarăm, ne întoarserăm cu materialul la magazia de unde îl luaserăm şi tot grupul se îndreptă apoi spre un anumit local ştiut de ei. Era o fostă cîrciumă, cea de care pomenise şeful nostru de la sfat, numită "Tîmpa", Bufetierul, ca să ne unească două mese, goni cu brutalitate un bătrîn, care după cît se părea stătea şi el acolo degeaba şi nu consuma nimic. Arăta tare nefericit şi părăsit, venise şi el să vadă oameni. Palton jerpelit, o pălărie soioasă şi în loc de fular un fel de zdreanţă. Gîndul mă duse la tatăl lui Bacaloglu, şi îi spusei lui Vintilă, în timp ce bufetierul pusese pe masă sticle de vin negru şi pahare: "Aşa arăta... ? Dar el nu înţelese cine anume, uitase ce-mi povestise... "Zic de bătrînul ăsta prăpădit..." "Vreo gustare ceva?", ne întrebă bufetierul. "Ce luăm, dom' şef?" zise ţiganul. "Ia ce vrei, îi spusei, nu fac cinste cu mîncare, numai cu vin." "Da' zgîrcit mai eşti, dom' şef! se vaită el, păi să am eu banii tăi de la facultate..."
   Mă făcui că n-am auzit că mă tutuise şi-i spusei bufetierului că eu vreau brînză, unt şi salam de Sibiu. Ţiganul fluieră a pagubă şi se holbă la mine, dar fără respect, parcă ar fi vrut să spună că dacă am chiar atîţia bani să comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai căutam acolo printre ei? Şi se mai aşezase şi lîngă mine şi mă jena cu cotul, ba chiar îmi ocupa cu labele locul din faţa ochilor, silindu-mă să mă dau mereu pe spate pe scaun. Mă gîndii să schimb locul cu Vintilă, care stătea în stîngă mea, dar ţiganul parcă ghici şi îşi retrase cazmalele. Toţi comandară acelaşi lucru, dar parcă nu le era foame. Începură cu vinul. "Hai noroc, dom' şef", hîrîi ţiganul înghesuindu-se iar în mine, gata să-mi verse paharul, "noroc, domne", zise şi Bacaloglu, "hai noroc", ziseră şi ceilalţi şi ciocnirăm.
   Vintilă se trezi că de fapt îi era o foame de lup şi începu să mănînce hulpav cu pîine multă, în timp ce chipul începea să i se lumineze ca la început şi deodată îşi aminti că trebuia să-mi răspundă la o întrebare. "Prăpădit, spuneţi dumneavoastră? ăla, bătrînu-ăla?" "Da", zisei. "Ce vorbiţi, dom' profesor! Ala prăpădit? Păi v-arăt eu prăpădit!" Şi se ridică mestecînd zgomotos şi începu să meargă mărunt, ca melcul, imitînd pe unul care pînă ar face doi-trei metri ar trece un ceas. "Ăsta prăpădit, strigă el la mine, şi cînd ajungi aşa, dom' profesor, cîh, mai bine laţul de gît" (şi îşi încercui grumazul cu un gest de ştrangulare). "Chiar şi-aşa, zisei, trăieşte, are copii, se bucură că îi vede..." "Se bucură?!! (şi făcu gestul său de lehamite şi se reaşeză). Şi ce rezultă de-aici? Cînd vă povestesc eu ce rezultă, mi se usucă gîtul". "Adică?", zisei. "Cînd spuneţi (şi vocea îi coborî şi i se rări insinuînd aceeaşi amară ironie de mai înainte, cînd îmi povestise despre ceilalţi, ironie la adresa întregii umanităţi, dar şi la a mea, care putusem să afirm...) că se bucură că îşi vede copiii!" I se părea ceva jalnic să fie cineva atît de naiv... "Era o mamă (noroc, dom' profesor! şi ciocni cu mine şi bău tot paharul) cu o mulţime de copii, s-au dus toţi care încotro, a rămas cu o fată pe care o iubea ea cel mai mult, cea mai bună fată. Şi cînd au rămas singure fata asta începu s-o pună să vîndă tot ce-avea prin casă, să-i fie ei bine, şi n-a mai rămas maică-sa cu nimic! Inimă de mamă, dom' profesor! Cum să rezişti cînd te ia aşa mieros?! Cînd a văzut că maică-sa nu mai avea nimic de vîndut, s-a terminat! Mamă ai fost, acum eşti o gadină, care mai mult încurci drumul... Şi într-o seară, fata asta, care între timp se măritase, avea musafiri... Şi cu rîsul aşa în gîtlej, pesemne că cineva spusese o glumă, o vorbă aşa mai în doi peri, hi, hi, hi, se apropie de uşă, şi hi, hi, hi, deschise, sunase cineva. Şi hi, hi, cînd o vede, era mă-sa, tu erai, sărăcie? zice. Ce vrei? Păi, maică, uite, am luat şi eu un medicament şi am venit să beau un pahar cu apă, a zis mă-sa. Du-te la bucătărie, zice. Se duce la bucătărie, că ea acolo îşi petrecea viaţa. Îşi amenajase ea, aşa, două scaune fără spetează, două taburete, punea două scînduri peste ele şi îşi întindea oasele, se simţea ea acolo bine, fiindcă îşi crescuse copiii în două camere, patru copii, şi acum cu o singură fată nu-şi mai găsea loc în casă... nu vrea să deranjeze pe nimeni... Şi-acolo dă peste ea gineri-său, care venise după sifoane, să facă şpriţuri, şi ăsta cînd o vede, ce este, ce mai vrei şi tu? Păi, maică, zice bătrîna, nu mi-a fost bine de la stomac şi m-am dus pînă la farmacie şi am luat un medicament... Şi parcă tot mai rău mi-a făcut medicamentu-ăsta... între timp intrase şi fi-sa în bucătărie, şi ginerele, nu că i-ar fi fost lui ceva în inimă pentru ea, dar s-o fi gîndit că tot i-o mai fi rămas nevesti-sii o secvenţă de milă în suflet pentru mă-sa, zice: dă-i, dragă, o ceaşcă de supă, să-i treacă răul care-l simte. Nu, maică, zise bătrîna, că dacă mănînc, iar m-apucă ameţelile, şi fata: unde nu te-ar apuca!... Şi în altă zi trecea pe drum prin faţa Liceului Andrei Şaguna un maior în maşină. Şi ce i se pare lui că vede el pe treptele liceului, o bătrînă, şi-i zice şoferului, ia opreşte! Se dă jos, se uită, tu eşti, mătuşă? zice. Eu sînt, maică! Da' ce cauţi aici? Păi, maică, zice bătrîna (care era sora mamei acestui maior), m-am dus pînă la farmacie şi am luat un medicament şi m-au apucat ameţelile şi m-am aşezat niţel aici să mă odihniesc. Păi bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Fetescului ai venit aici să iei medicamentul şi să te odihneşti? De ce nu te-ai dus acasă? Vedeţi, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da ameţeli, da' tot îl lua! Şi maiorul a înţeles că bătrîna rătăcea şi ea aşa pe unde o duceau paşii, că acasă ce-o aştepta? Şi o urcă în maşină şi o ia cu el... Acolo, bună ziua, tanti, bună ziua, maică, bucuroşi de oaspeţi, zice nevasta maiorului... O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului (şi aici Vintilă îmi vîrî iar un deget în coastă!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s-o ţiu pe-asta mai mult aici, că mie nu-mi miroase bine locul pe unde trece!... Şi au trimis-o îndărăt la fata cea bună, să doarmă în bucătărie... Au găsit-o într-o dimineaţă moartă pe scîndurile-alea... Asta e, dom' profesor!... Că ziceţi că te bucuri că îţi vezi copiii!... Aşa ziceaţi, nu? Ei, uite, aşa se scrie istoria!..."
   
   
   
   XIV
   
   "Tu eşti un mare povestitor, măi Vintilă, zise Bacaloglu cu un glas care afecta semeţia ironică şi detaşată, în aceste timpuri, dacă ai fi avut mai multă ambiţie şi nici o condamnare, ajungeai scriitor, fiindcă ai un patetism bine controlat şi mergi direct la esenţă, nu te încurci în descripţii inutile şi biografii fastidioase. Te băgau la şcoala de scriitori să înveţi ortografia şi acum erai mare, Vintilă, ne scuipai nouă în cap!" Vintilă rîse, gîdilat de acest elogiu, şi întinse paharul spre Bacaloglu: "Costaichie, zise el, crezi că nu mai mi-a spus cineva? La puşcărie, pe un viscol mare, stăm în celulă cu nişte oameni mari, unul fusese general, altul subsecretar de stat, altul ziarist, altul mă-sa pe gheaţă, da' era mai deştept decît toţi ăilalţi... Şi zice ăsta: domnilor, ne plictisim, orizontul de ceară care ne învăluie îmi face impresia că mă goleşte pe dinăuntru de eul meu. Şi cu toate astea, purtăm în noi o lume. Hai să ţinem fiecare cîte-o prelegere. Aşa e, bravo? Şi începe el să ne povestească războaiele lui Iulius Cezar şi mai ales moartea lui, care mi-a plăcut mie cel mai mult... Cum l-a anunţat şi nevastă-sa, şi un om care a vrut să-l oprească din drum să-i spună să nu se ducă în senat şi el, nimic! Ce să mai discutăm, era în ielele din marte şi astea îţi iau minţile, ce mai, l-au măcelărit cu săbiile, şi el, săracu, şi-a acoperit capul cu toga! Nişte bezmetici, au păţit-o pe urmă şi ei, mai ales Brutus ăla, că s-a răsculat populaţia. Au încercat pe urmă şi ceilalţi să povestească, generalul despre bătălia de la Kursk, subsecretarul şi ziaristul bîm-bîm, cîrnaţi! Ia spune, bă şi tu, ceva, îmi zice mie. Şi-mi aduc eu aminte de-un necaz, cum am pierdut eu odată, şi pe urmă l-am găsit, un portofel. Nu vă spun, dom' profesor, mi se adresă el mie, cum m-au ascultat! Tăcuţi, serioşi nu m-a întrerupt nici unul! Şi zice ziaristul: dacă aşi fi în libertate, mă Vintilă, aşi face din tine un povestitor balcanic - şi a pomenit un nume, adică ca ăla aşi fi ajuns..." "Panait Istrati, Vintilă", zise grasul Calistrat, dar Vintilă nu confirmă. "Păi spune-ne şi nouă, Vintilă, zise Bacaloglu, cu semeţia sa flegmatică, şi rînji cu gura lui de babă, în timp ce peste ochi îi coborîră, ca nişte obloane, pleoapele, cum ai pierdut tu şi ai găsit un portofel!"
   Naiv, Vintilă rîse iar şi dădu din umeri cu ceva din orgoliul artiştilor, cărora orice li se întîmplă trebuie să fie interesant: "Păi nu mai ştiu!" "Atunci nu eşti scriitor Vintilă, susură iarăşi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, ţine minte tot, altfel de unde-ar şti să scrie atîtea cărţi? Tu eşti un simplu om din popor, care ai limba deslegată, nu te îngîmfa, Vintilă, că şi tăcerea e de aur! Uite, aşa-zisul nostru şef tace, dar şi cînd o vorbi! Aşa că ia aminte, învaţă să şi taci, fiindcă unii te pot asculta în batjocură, Vintilă, nu cum crezi tu!"
   Adică eu eram acela! Vroia să-l îndepărteze pe Vintilă de mine, abia apărusem printre ei, şi Bacologlu, care era de fapt şeful lor neinvestit, vroia să mă anuleze din capul locului. Mă lăsai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa mea de replică, pe care o dorea, îl irită şi spuse mai departe: "Tu eşti victima uşoară a unui om periculos, Vintilă. Eşti un încrezător şi mă mir că la vîrsta ta apreciabilă te-arunci cu capul înainte şi nu vezi ce te paşte!" "Mă Costaichie, zise Vintilă şi rîse iar în prada unei mari veselii, eu de cînd te cunosc, numai prăpăstii spui! Eşti om cu liceu, dar uită-te la mine; uită-te! Şi în clipa aceea mîna lui Vintilă ţîşni ca o săgeată spre Bacaloglu şi se întoarse îndărăt spre pieptul său: eu nu mă dau pe tine! Eu o să plec de-aici, am şi vorbit cu cine trebuie şi intru în comerţul de stat. Dar tu n-o să pleci, o să stai ani în şir, să te găsească americanii la deratizare şi... şi Vintilă îşi izbi fruntea cu palma şi se văită cu o compătimire copleşită: a! a! Ce om de valoare! Ce minte! Cîte calităţi într-un singur om! Cum au putut bolşevicii să-l înjosească în felul ăsta!"
   Calistrat făcu "jjj. jjj! Batroane, se bîlbîi el, văd agum o băsărică de Joi-mari, gu miros de tămîie de la sărbătoarea morţilor cum se băinăţează be capul tău înfumurat ca un bivol în eleşteu..." "Păi nu e aşa, Calistrate!?" strigă Vintilă triumfător. "Alo, domnu Calistrat, susură Bacaloglu subliniindu-şi printr-o nepăsare parcă adormită înfrîngerea (nu reuşise să-l intimideze pe Vintilă, dimpotrivă, îi stîrnise şi mai mult verva sarcastică), domnul Calistrat, fii atent, domne, nu te lansa, fiindcă s-ar putea să rămîi foarte uşor, deşi eşti aşa de gras..."
   Adică?! Ce putea să-i facă? Rămăsei nedumerit asupra acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu continuă: "...Eu am fişe, domnu Calistrat, şi deocamdată fişa dumitale e albă. (Şi se legănă imperceptibil şi se uită în zare visător.) E albă, domne, dar te observ! Fii atent!..." "Jjj, făcu grasu, du-te-n bida mă-tii cu fişele tale... Mă-tii nu i-ai făcut fişă?" "A murit demult biata doamnă Bacaloglu!", zise Vintilă, deodată atins de amintirea acelei doamne. "Domnu Calistrat, tu eşti băiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! Lansează-te, domne, continuă Bacaloglu, parcă încurajîndu-l, că pe urmă te lansez eu şi o să regreţi... Dar o să fie prea tîrziu! O să-ţi aduci aminte de dictonul latin  Dar aducerile-aminte n-or să mai conteze, nu te baza, domnul Calistrat, pe faptul că ai băut cu mine un pahar de vin la aceeaşi masă..." "Da, ştiu, se bîlbîi grasul rînjind, eşti bapabil de orice ordinărie, dar eu sînt mai bapabil decît tine şi o să ţi-o iau înainte, jjj, jjj, şi o să te fag să baţi din bopită ga un gal răbgiugos înainte să fie belit şi să i se bună pielea bă băţ.. Iar eu o să mă biş pe stîrvul tău...'' "Eşti inconştient, domnul Calistrat, nu observi că aşa-zisul nostru şef rîde de noi, răspunse Bacaloglu cu o grimasă care arăta că nu mai avea replică şi vroia să abată discuţia spre mine. Rîde, domne (nu rîdeam nicidecum!), faci pe clovnul, vrei să-l distrezi... Distrează-l, distrează-l!", "Gine grede că îl distrez să mă bube în gur", răspunse Calistrat turnîndu-şi furios un pahar şi dîndu-l peste cap. "El crede, continuă Bacaloglu din ce în ce mai iritat de tăcerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat. Ar trebui să vezi, să observi..." "Nu mă inde-resează", zise grasul cu o expresie subită de ură, care îi desfigură chipul său buhăit, ură, pesemne, la adresa mea, care aşi fi putut crede (şi dacă n-aşi fi crezut puţin îi păsa) că el făcea pe clovnul să mă distreze pe mine. Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o manevră grosolană, i-l stîrnise făcuse să se aştearnă pe chipul său o expresie de o tîmpenie fără margini. Şi continuă: "Eu gînd vreau să distrez pe gineva, distrez be tata, be mama gare m-a născut, nu be orice ordinar... îl bag în bida mă-sii! Că eu sînt mai ordinar degît toţi, jjj, reveni el la veselia de mai înainte, asta mă briveşte numai be mine... Nu bermit, jjj, nimănui să se lege de salariul meu!..."
   Bacaloglu avu iar o grimasă, care se vroia surîs fin. Nu era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu totul reuşit dacă aceste injurii acoperite mi-ar fi fost adresate direct şi grosolan, cum îi fuseseră adresate lui. Dar cu timpul se va ajunge şi aici. "Mă, Gică, strigă Vintilă adresîndu-i-se lui Calistrat cu un fel de încîntare de sine jubilatoare, te-am urmărit pînă aici şi te-am înţeles. Dar chestia asta cu salariul, strigă el cu o voce casantă în siguranţa de sine a judecăţii lui, n-am înţeles-o! Fii bun şi explică-mi! Cine s-a legat de salariul tău?" Ura reapăru pe chipul grasului. Îmi aruncă o privire turbure, apoi se feri cu o jenă culpabilă, pe care însă o alungă imediat: "Aşa, bolborosi, să nu se lege nimeni de salariul meu." "Nu m-ai înţeles, strigă Vintilă. De acord, să nu se lege nimeni, dar cine s-a legat?" "Vintilă, strigă în clipa aceea famenul, care se înviorase brusc, sînt glasuri, Vintilă, sînt glasuri!" "Ce glasuri, mă gălbejitule, rîse Vintilă cu o satisfacţie egală cu aceea pe care i-o dăduse gustarea, care glasuri? Sau tu auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel în drum spre Emaus!? Strelitule!"
   Mai tîrziu avea să-mi spună că famenul făcea parte dintr-o sectă numită streliţi şi că din pricina asta trecuse şi el cîteva luni pe la puşcărie. Ce era însă cu streliţii ăştia nu ştia nici el şi nici dacă asta le era denumirea, în istoria domniei lui Petru cel Mare, streliţii, un fel de soldaţi din garda imperială, se răsculaseră şi fuseseră toţi spînzuraţi... Pesemne că altfel se numea secta famenului... Chestia cu salariul rămase nelămurită fiindcă interveni şi ţiganul: "Hare dreptate domnul Calistrat, cine se leagă de leafa altuia merită să-l scuipi în gură... Nu e aşa, dom' şef? Tu de ce ai venit la noi? Tot pentru o leafă... că acum nu mai sînt boieri să stea cu burta în sus şi haitii să-i pună lui pe masă să mănînce... Noroc, dom' şef, şi fără şefi nu se poate, pînă şi ţiganii-ăia corturari sau slătari au un bulibaşă al lor..."
   Şi ciocni cu paharul meu, căci nu-l ridicai, dar ciocni prea tare şi mi-l vărsă pe pantaloni. Vrui să mă retrag, dar în aceeaşi clipă ţiganul mă apucă de gît: "Pupa-ţi-aşi creierul-ăla cu facultate, dom' şef", zise el, şi mă pupă pe tîmplă şi pe urechi în timp ce vinul roşu juruia de pe masă pe pantalonii mei. Mă smulsei din îmbrăţişarea lui băloasă şi îl izbii fulgerător în falcă; se răsturnă pe spate cu scaun cu tot şi se prăbuşi cît era de gros pe podea. Îl văzui cum se ridică holbat de furie şi îmi dădui seama într-o clipă că o să sară la mine, şi atunci nu-i lăsai timp, îl mai izbii o dată în aceeaşi falcă. De astă dată nu mai căzu, dar deschise gura ca un peşte şi răcni cuprins de o groază bizară, rămînînd mereu cu gura căscată. Vintilă îi aruncă o privire rapidă şi sări de la locul lui. "Stai aşa, strigă el, nu te mişca, ţi-a mutat fălcile! trage-ţi limba în gură... Trage-ţi, bă, limba în gură, besmeticule", şi îi puse o mînă în cap şi cu cealaltă, cu podul palmei, fără veste, îl izbi sub bărbie de jos în sus de-i clănţăniră dinţii. "Ei?! îi strigă triumfător, e în regulă? Şi se întoarse la locul lui rîzînd înfundat. Nu ţi-a plăcut, ai? îi zise mai departe. Tu de la început ţi-ai căutat-o! Păi cum vorbeşti tu, mă, cu dom' profesor? Îi spui tu, parcă ai fi păzit porcii cu el? Uite că te-a caftit, să-ţi bagi minţile în cap. Şi să-mi zici mersi mie că am văzut imediat ce-ai păţit, altfel te duceai la spital să-ţi pună fălcile la loc. Şi rîse iar şi se aplecă, spre mine: Dom' profesor, ia să văd şi eu ce mîini aveţi? Şi îmi luă o palmă în mînă, o pipăi şi iar rîse: tîrnăcop?" Făcui un semn vag, atent la ţigan, fiindcă ştiam că ei se prefac blînzi şi supuşi după ce îi loveşti, pînă ce deodată pun mîna pe-o sticlă şi te pocnesc în cap pe neaşteptate. "Ce-ai havut cu mine, dom' şef, zise el însă paşnic, fără ranchiună, ce ţi-am făcut eu dumitale?" "Mi-ai vărsat paharul pe pantaloni, îi răspunsei, şi vinul roşu pătează. Eu îţi fac cinste şi tu îmi strici un costum!" "N-am vrut, dom' şef!" "N-oi fi vrut, dar te-ai apucat să mă şi pupi şi m-ai împiedicat să mă feresc şi tot vinul s-a scurs pe mine.'' "N-am vrut." "Ba ai făcut-o expre! Dă-te la o parte de-aici, mută-te pe alt scaun!" Ţiganul se mută şi începu să înjure la un mod impersonal, că el a vrut să arate că ţine la un om şi omu-ăla dă în el să-l omoare... Dacă îl loveam peste ochi, nu-i crăpau ochii?
   Bacaloglu mirosea parcă o idee prin aer şi după cîteva clipe de tăcere îi dădu glas cu o indignare distilată, simulînd o îngrijorare: "Domne, ăsta loveşte oamenii..." "Da, bolborosi şi Calistrat cu privirea turbure, în timp ce îşi umplea paharul gînditor, a venit aici să ne terorizeze..." "Ba a venit să facă cinste, strigă Vintilă, căruia i se făcuse iar foame şi mesteca pîine goală. Şi voi doi aţi început să-l înjuraţi. Ei! Ce v-a făcut vouă omu-ăsta?! Întreb de curiozitate, fiindcă eu am fost foarte atent, nici n-a răspuns la prăpăstiile voastre, şi acuma..." "E un om, domne, susură iar vocea parcă visătoare a lui Bacaloglu, cum să dai în el? Acuma nu mai e permis, domne, să-ţi faci de cap! Caz de miliţie, de condamnare!" "Trece-l pe fişă, zise grasul ironic, jjj, şi-mi aruncă o privire de simpatie, repede reprimată. Du-te, mă Bacaloglule, şi cheamă un miliţian, da' să-i plăteşti înainte bantalonii bătaţi, altfel n-are valoare... Vezi că universitarul nostru are balmă grea şi dacă mai zici multe să n-o încasezi şi tu! Eu voi depune mărturie că tu te-ai legat de el brimul şi m-ai îndemnat ji be mine. Îmi ger scuze, jjj... Asta nu înseamnă că treg de partea lui, nu-l cunosc, nu mă interesează... Fiegare cu masa lui... Dar n-o să merg bînă acolo cu ordinăria să-l mai înjur cînd el face ginste... Mai dîrziu văd eu, dagă se mai leagă de leafa mea îi dau gu vermorelul în gap..." Vintilă rîse şi îmi şuşoti: "...vedeţi, are el ce-are cu ideea asta, că v-aţi legat de leafa lui! Încolo, dacă nu l-ar trăzni aşa cîte-o chestie de-asta complet aiurită, cu care prinde ură pe tine ani de zile, ar fi băiat bun..." Astfel se încheie prima mea zi de lucru la deratizare, o zi bogată, care se repetă nu chiar zilnic şi desigur fără să mă mai stingherească ţiganul, dar totuşi destul de des, în care domina Vintilă, inepuizabil... Dacă n-ar fi fost el, n-aşi mai fi mers cu ei la acel bufet... Nu era cum mă avertizase Ion Micu, atunci la braserie, că voi întîlni jos forţele obscure de autoritate şi dominaţie a maselor, dar ceva tot era, deşi aceşti deratizori nu reprezentau chiar masele: dădusem de forţele tîrîtoare şi într-adevăr obscure care viermuiesc în adîncurile lor şi care nici la un pahar de vin nu-şi puteau ascunde ura, ranchiuna şi abjecţia (gîndul mă ducea şi la desvăluirile lui Vintilă, nu numai la ceea ce auzisem în acel bufet...).
   
   
   
   XV
   
   Chemai chelnerul, plătii toată consumaţia şi plecai. Acasă Malilda strîmbă din nas cînd mă apropiai de ea. "Miroşi urît, zise, unde-ai fost? De unde ai luat mirosu-ăsta? Apoi, cu o privire bănuitoare: şi pantalonii unde i-ai pătat?" "La serviciu", îi răspunsei. "Ce serviciu?" "La deratizare!" "Cum la deratizare?", şopti ea nedumerită. "Nu ştii ce e o deratizare? o întrebai la rîndul meu cu un glas voit abrutizat, intri într-o clădire în care sînt şobolani şi, cu vermorelul în spinare, îi omori!"
   Ea se uită la mine cu o privire apăsătoare şi neclintită. În sfîrşit, înţelegea. Aşadar, acolo ajunsesem. O apăsai şi eu cu privirea: da, acolo! Aşadar, arhitecta Matilda era soţia unui individ numit Petrini, care lucra la serviciul de deratizare al oraşului? Da! Putea intra şi în blocul dumitale să-l vezi cu vermorelul în spate...? Da, ăsta era soţul tău, tatăl fetiţei tale, puteai să te trezeşti cu el în apartamentul unei prietene care să-l contemple îndelung, să povestească apoi şi altora cum arată. Şi mai vrei să trăieşti cu mine, să te mai culci în patul meu şi să mai stai să mănînci cu mine la masă? Nu, nu neapărat, n-o să mă agăţ de nimeni...
   Acest dialog mut fu mai greu de îndurat decît crezusem. Amorţeala mea mă învăluia, dar (o surpriză), inima îmi bătea. Aşadar, nu suportase ştirea, cum undeva, în adîncul fiinţei mele, descoperii că sperasem s-o suporte. Simţii cum urcă în mine ura şi în acea clipă ceva asemănător apăru şi în ochii ei. Stăteam în picioare în hol unul în faţa celuilalt, nemişcaţi şi tăcuţi. Privirile rupseră apoi brusc contactul şi ea dispăru în bucătărie, iar eu în baie, unde îmi lepădai costumul şi făcui un duş. "Aşadar, iată, gîndii, cum se produce o despărţire! În cîteva clipe, în care nu se rosteşte nici un cuvînt. Da, nu poţi niciodată să-ţi imaginezi un astfel de eveniment; nu e cum cred şi nu vine cînd ţi se pare inevitabil! Seamănă cu moartea, cînd simţi că apropierea ei este neîndoielnică şi de astă dată nu te va cruţa: e foarte rău. Nu seamănă cu morţile care pînă atunci îţi reamintiseră doar că ea există şi că trăind nu trebuie să uiţi sfîrşitul. Numai în carceră mai simţisem un astfel de frig interior şi o astfel de singurătate fără scăpare. Tot astfel era cînd îţi legai viaţa de cineva. Te desparţi de mai multe ori pînă te desparţi (cum mi se întîmplase mie pînă atunci), iar cînd e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii, despre care nu bănuiseşi ce întindere are în fiinţa ta şi cît de adînc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care pînă atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic. Nu e o suferinţă, ci o cădere într-un abis insondabil .Cuvintele des rostite de Nimeni: "viaţa nu mai avea pentru mine nici un rost", şi care pînă atunci ţi se păruseră incredibile (cum să nu mai aibă viaţa nici un rost? e suficient să priveşti cerul! Îţi spui fără să bănuieşti în clipa aceea că cerul e invadat de speranţele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin pentru tine o realitate brutală, în care ai vrea, ca şi înainte, să nu crezi, dar îţi dai seama că nu mai sînt gîndite şi rostite de alţii, ci de tine, şi că tot ceea ce vezi (chiar şi corul!) e străin de tine, cum tot ceea ce credeai tu că reprezinţi îţi este străin. Iată boarea primăvăratecă şi altădată dulce care pătrundea peste mine prin fereastra deschisă de la baie, nu-mi mai umfla pieptul şi nu-mi mai invada inima şi nu-mi mai făcea gîndul să zboare fără hotar. Pasăre rănită, care spera să se vindece, inima mea agoniza cu aripile tăiate şi gîndul "ar fi mai bine să mor" veni ca o liniştită salvare. Dar atunci descoperii că mai există o speranţă şi o bucurie care mi-au mai rămas: fetiţa. O să trăiesc pentru ca, îmi spusei, nimeni nu mi-o poate lua. Sînt tatăl ei şi altul nu-i poate fi dat. E o realitate tot atît de indestructibilă pe cît de inexorabilă e despărţirea mea de maică-sa.
   Ieşii în hol şi mă aşezai într-un fotoliu. Ziarele şi revistele de pe măsuţă mi se părură o stupidă vanitate a oamenilor, care credeau că pot comunica între ei prin scris. Le răsfoii cîteva minute fără să citesc nimic, apoi le aruncai. Mă ridicai şi intrai în bibliotecă. Vederea cărţilor îmi aminti de ceva parcă uitat, demult părăsit, cum ar fi copilăria, dar fără nostalgia ei. Mă întinsei pe canapea şi rămăsei cu privirea împrăştiată. Atunci observai mirat cum doza electrică din perete se dublează chiar sub ochii mei, detaşîndu-se încet şi lateral şi se fixează apoi la o distanţă de o palmă una de alta şi amîndouă rămînînd nemişcate. Clipii, dozele se uniră, dar apoi începură iar să se despartă. În acelaşi timp tavanul începu şi el să se clatine. Mă ridicai nedumerit. Chiar atît de mult băusem? Nicidecum, două pahare, asta nu însemna a bea. Mă întinsei la loc. Fenomenul se repetă eu plafoniera, care aşa mare cum era începu şi ea să se dubleze. Dar nu atît de mult ca doza, însă perceptibil. Cine ştie, gîndii, şi închisei ochii fără să-mi pese... Cine ştie ce porcărie o fi pus bufetierul acela în vin, ca să poată turna apă, metabisulfit de dracul să-l pieptene, deşi se zicea că vinul roşu nu poate fi dres, fiindcă i se schimbă culoarea... încă un gînd mă întări prin revelaţia pe care mi-o produse. Sfîşierea pe care o simţisem atîta timp în maţe era premonitorie, căci, iată, acum n-o mai concepeam, dimpotrivă, simţeam un fel de eliberare: era despărţirea, pe care fiinţa mea o percepea cum se apropie, în timp ce gîndirea n-o descoperea, fiindcă n-o accepta. Bine că se terminase. Şi pieptul mi se ridică şi respirai adînc, şi o bucurie stranie, un fel de abandon în voia forţelor divine, mă cuprinse. Cine poate să ştie? Poate că nu totul se terminase pentru mine! Ba era chiar sigur. Şi îmi amintii vorbele bunicului, spuse de el în ziua botezului, după marea scenă de violenţă a Matildei: "băiatul e tînăr şi fete sînt destule, vă despărţiţi, şi gata!" Cine n-are bunici să şi-i cumpere! Pentru ei nimic nu e ireparabil, în afară de bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre inşi care s-au iubit, apoi nu se mai iubesc, apoi se urăsc şi apoi se despart n-au în ele nimic catastrofic, cu condiţia, desigur, să fii tînăr şi s-o poţi lua de la capăt, bineînţeles cu mai multă minte, şi să găseşti una mai bună, să nu cazi, adică, din lac în puţ. Fiindcă uneori poţi să ajungi să regreţi răul în care ai trăit cu precedenta decît binele cu cea de-a doua. Decît aşa, mai bine rămîi burlac! Ei şi? Burlăcia are şi ea hazul ei, mai ales dacă ai apucat să faci un copil! Şi astfel, în mai puţin de o oră, trecui de la o gravă cădere, care mi se părea că nu se va mai opri niciodată, la o euforie bizară, pe care mi-o dăduse tocmai abandonul meu total in suferinţă acceptînd acum fără să mă mai zbat eşecul meu cu Matilda. De aceea cînd ea intră peste mine în bibliotecă şi, arătîndu-mi un chip vesel, expresie parcă a aceleiaşi euforii, şi mă invită la masă, mă pufni rîsul. "De ce rîzi?" mă întrebă fără mirare."Ştii tu!" răspunsei. Ea îşi coborî privirea, semn că ştia, nu zise nimic şi eu mă ridicai şi ne aşezarăm la masă. "A fost o glumă, nu e aşa?" mă întrebă în timp ce se ocupa de fetiţă, care mînca acuma cu noi. "Ce glumă?" "Istoria ta cu deratizarea." "Ba nicidecum! E foarte interesant! Nici nu ştii ce m-am distrat! Cred că oamenii care trăiesc în aerul rarefiat şi abstract al puterii, ba chiar şi cei care trăiesc în cel ideal, al spiritului, invidiază nu o dată pe cei care trăiesc şi se distrează în concretul fascinant al abjecţiei." "Aşa o fi, dar sper că ţi-ajunge, ai să pleci de-acolo!" "Nici nu mă gîndesc", spusei, şi izbucnii din nou în rîs. "Dar ştii, zise şi ca veselă, că în acest caz trebuie să ne despărţim..." "O, da, bineînţeles, îi răspunsei cu mare tandreţe în glas, desigur, despărţirea e inevitabilă..." "Tu ai vrut-o!'' zise. "Dacă îţi face plăcere, răspunsei, poţi să crezi şi acest lucru. Pentru mine n-are nici o importanţă care dintre noi a vrut-o, sau dacă am vrut-o împreună."
   Băurăm cafeaua în hol şi petrecurăm cu fetiţa printre noi cîteva ceasuri plăcute, care se repetară apoi timp de cîteva săptămîni. Iubirea parcă renăscu, ne mîngîiam unul pe altul, ne îmbrăţişam cu patimă, ca la începutul începutului, ba chiar aşi fi zis că în sfîrşit descopeream armonia şi fericirea care ar fi trebuit să domnească tot timpul între noi. Dar eu ştiam că puterea acestor sentimente şi îmbrăţişări pasionate era ultima şi că numai astfel puteam accepta să ne despărţim: nu noi eram vinovaţi, nu noi o doream, iată, ne iubeam, fericirea ar fi fost posibilă... Da, ar fi fost, dar...
   
   
   
   XVI
   
   A doua zi echipa noastră se deplasă la uzina de tractoare. Aici şobolanii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin secţii, mîncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe maşini, speriau dactilografele prin birourile administraţiei. Ni se povesti că o funcţionară îşi scosese pantofii noi care o cam strîngeau şi îşi văzuse de lucrul ei şi cînd la un moment dat îşi căută cu picioarele pantofii sub birou găsi numai unul bun, celălalt fusese ros chiar acolo lîngă ea de un şobolan. Alta avea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se făcuse poftă şi vrusese să ia o linguriţă, deschisese uşa mică a dulapului şi vîrîse mîna. În clipa aceea fusese muşcată de unul care îi sări şi în piept; leşină şi în cîteva minute i se roşi şi i se umflă braţul pînă sus. "Aici nu merge cu vermorelul, zise Bacaloglu specialist. Aici e colonie mare, domnule, trebuie s-o descoperim şi s-o distrugem." Dar nu căutarăm mult, ne-o arătară muncitorii, era lîngă secţia de sculărie, secţie veche, lîngă care se afla şi o pompă cu apă. Ni se dădură tîrnăcoape şi lopeţi şi începurăm săpăturile, după ce astuparăm în prealabil găurile prin care muncitorii îi vedeau intrînd şi ieşind (le astupaseră şi ei, dar şobolanii le perforau şi după cîteva zile ieşeau din nou). Muncirăm zadarnic cîteva zile. Nu găseam nimic. În cele din urmă, dădurăm de un culoar şi săparăm cu grijă urmînd direcţia lui, care ne duse într-adevăr spre colonie.
   Bacaloglu aruncă tîrnăcopul şi puse mîna pe-o lopată. Primul şobolan care scoase rîtul se retrase ca o vedenie, spre dezamăgirea lui Bacaloglu, care se pregătea să-l ardă la mir cu lopata. "Se duce să dea alarma, spuse famenul care le studiase obiceiurile şi comportamentul. Dacă au culoar de salvare, n-o să mai găsim decît puii, bătrînii şi bolnavii." "Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cît de lungă a unui şobolan?" "Merge şi pînă pe la zece, doisprezece ani, dacă are ce roade", răspunse famenul. "Şi cînd te gîndeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gîndit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi rîse în felul său gîjîit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?", "Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, după o gîndire. "Du-te, bă, în bida mă-tii, nu face pe filozoful'', zise Calistrat vesel. "Mă Gică, strigă Vintilă minunîndu-se, el ţi-a dat un răspuns, adresîndu-ţi totodată şi o întrebare. Fii bun şi răspunde la ea. Aşa e: ce foloase aducem noi?" Şi se propti în tîrnăcop cu o expresie de mare încîntare pe chipul său mare şi fălcos şi aşteptă. "Eu mi-adug foloase mie, zise grasul deodată furios şi agresiv. Restul nu mă interesează." "Păi aşa zice şi şobolanul", strigă Vintilă cu un fel de entuziasm pentru sine, pentru inteligenţa sa. "Îl priveşte, zise Calistrat, numai gă dagă eu îl prind, îl omor. Eu nu sînt indian să mă uit cu doleranţă la toate vieţuitoarele şi să le las să-mi mănînge din draistă. Nişte gretini!" Vintilă clătină din cap, avînd aerul că înţelege multe, se minunează şi în acelaşi timp parcă regretă că nu poate da glas la tot ceea ce îi vine în cap. Puse din nou mîna pe tîrnăcop, lovi pămîntul scoţînd bolovani mari, mişcările i se încetiniră şi apoi se opriră: "Mă Gică, da' am auzit că indienii ăştia sînt oameni foarte culţi, degeaba îi înjuri tu. Concepţia lor e să trăiască tot ce există ca vieţuitoare pe pămînt în modul cel mai paşnic cu putinţă. Stai la masă şi mănînci brînză, ca să-ţi dau un exemplu. Vine o cioară, se apropie, se aşează pe marginea străchinii şi ciuguleşte şi ea din brînză. Cetăţeanul nu zice nimic! Pe urmă vine o păsărică, i se aşează pe mînă şi ciuguleşte şi ea chiar din dumicatul pe care vrei tu să-l duci la gură. Eu găsesc asta foarte minunat!" "Găseşti tu, dar eu nu găsesc", zise grasul. "Noi sîntem nişte sălbatici faţă de concepţia lor, nişte besmetici, strigă mai departe Vintilă. Asta aşa, din punct de vedere ca idee. Fiindcă aşa a gîndit Dumnezeu cînd a făcut lumea, aşa era raiul. Şi ştii de ce n-a rămas a,a?" "Ei, de ce?" "Păi ia gîndeşte-te!" "La ora asta nu pot să mă gîndesc la nimic." "Din pricina femeii, mă Gică, strigă Vintilă, ea strică tot, ea e capul la toate rolele de pe această lume..." "Şi vrei să spui gă în India nu mai sînt femei?" zise grasul, şi la această replică Vintilă se poticni, deşi rîdea: "Nu vreau să spun, dar poate n-or fi aşa de rele ca în alte părţi..."
   Trei şobolani care ţîşniră rapid unul după altul şi se îndreptară în goană în trei direcţii diferite, ca şi cînd ar fi meditat înăuntru cum să procedeze ca să scape, întrerupseră această discuţie care promitea multe. Într-adevăr lopata lui Bacaloglu ezitase o clipă în care dintre ei să lovească şi nu mai prinse nici unul. "Lăsaţi, domne, discuţiile, zise el supărat şi cu un fel de regret că din pricina celor doi ratase lovitura. Nu vedeţi, domne, continuă el parcă trist, că şobolanii ăştia s-au sfătuit cum să-şi bată joc de noi? Eu suport orice, numai cînd mă trage cineva pe sfoară îmi ies din pepeni!" Alţi trei şobolani ţîşniră şi procedară la fel, şi de astă dată Bacaloglu îi scăpă din pricina propriei lui tristeţi de care se lăsase dus, ridică iar prea tîrziu lopata. "Cu ăştia trebuie să fii atent, domne, filozofă el, însă îndîrjit, şi într-adevăr a treia serie de trei care ţîşniră curînd îl găsi treaz şi terciui doi dintre ei, care chiţcăiră disperaţi la prima lovitură de lopată.
   După această victorie însă trecu mult timp şi, nu mai ieşi nici un şobolan. "Ăştia au plan fin de evadare, domne, zise Bacaloglu, trebuie să ne aşteptăm la cine ştie ce altă metodă ingenioasă, deşi nu văd." "Chiţcăitul ălora loviţi, zise famenul, era şi-un semnal pentru cei dinăuntru. Adică nu mai merge cu metoda asta, aplicaţi alta." "Ei, s-o vedem!" Urmarea fu că timpul trecea, noi săpam mereu, şi nimic. "Ăştia aplică războiul nervilor, domne, zise Bacaloglu deconcertat. Vor să arate că nu mai e nimeni acolo, ca noi să nu-i mai pîndim şi să ne ia iar prin surprindere." Şi îl şi luă, ieşi unul, şi exact în clipa cînd lopata îl strivea, ieşi altul şi scăpă, apoi ieşi încă unul şi fu terciuit, şi apoi iar altul, care scăpă, şi astfel ieşiră o mulţime timp de aproape un minut. În acelaşi ritm în care se sacrifica unul ca să scape următorul, pînă
   ce puse mîna pe lopată şi Vintilă, dar, atunci, după ce începură să fie omorîţi toţi, scurgerea încetă. "Ar trebui să învăţăm, domne, de la ăştia, cum se scapă dintr-o încercuire", zise Bacaloglu, ştergîndu-se pe frunte de sudoare. "Mă Gică, rîse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!"
   Reluarăm săpatul şi curînd dădurăm de colonie, pe care o nimicirăm. Rămăseseră în ea puţini şobolani, dar era plină de sute de pui mici şi scîrboşi, parcă jupuiţi de piele; la vederea lor grasul Calistrat se dădu mai încolo şi începu să vomite. Teoriile famenului despre felul cum trăiau şobolanii se verificară din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra, că şobolanii, pe lîngă organizarea lor de-acasă, socialmente se organizau pe bresle, zise famenul. "Cum pe bresle, mă strelitule!" zise Vintilă rîzînd. "Da, pe bresle, repetă famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla măcelarilor, breasla cismarilor...'' "Au rămas în urmă, reflectă Vintilă. Ar trebui să se organizeze pe sindicate!" "Asta ar însemna să-şi invendeze ji lupta de glasă, zise Calistrat, şi să iasă la manifesdaţie..." "Şi cine ar fi duşmanul de clasă?" rîse Vintilă. "Treaba lor, zise Calistrat. Exploadatorii dintre ei..."
   După ce terminarăm, ne urcarăm în autobuz şi ne întoarserăm în oraş, dar nu acasă, ci direcţia bufetul "Tîmpa". Toţi eram însă îngreţoşaţi şi nimeni nu mîncă, se bău doar ţuică şi în curînd ne ridicarăm şi plecarăm.
   După amiază tata îmi dădu un telefon să trec pe la el. "E adevărat, zise, că lucrezi la deratizare?" mă întrebă îndată ce sosii (nici nu mă lăsă să mă aşez bine pe pat). A, da, parcă uitasem, chiar la uzina lui fusesem să distrugem colonia. "Da, e adevărat", zisei. "Şi în altă parte nu puteai să te angajezi?" "Nu, acolo am fost repartizat." "Şi chiar ai întrebat dacă nu se putea în altă parte?" "Chiar am fost avertizat că dacă nu primesc, n-am decît să mă descurc singur. Braţele de muncă nu se vor mai ocupa de soarta mea." "Şi aşa, nişte meditaţii, nu puteai să găseşti? Sînt atîtea familii cu copii care au nevoie de meditatori!" Se vedea că se gîndise între timp, din clipa cînd aflase, la o soluţie mai bună pentru mine. "Tu nu-ţi dai seama, continuă el, că te faci de ruşine?" "Nu eu mă fac de ruşine, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea să se termine. Sînt liber, dar de fapt sînt tot închis." "Cînd mi-a spus unul care te cunoaşte, un prieten de-al meu care s-a dus şi el să se uite, Petrini, zice, fi-tău aşa şi pe dincolo, fugi de-aici, zic, l-ai confundat tu, du-te, zice, să-l vezi, dacă nu mă crezi..." "Şi te-ai dus!" "Da", făcu tatăl meu stupefiat. "Cu meditaţiile e acelaşi lucru, zisei, află familia că am fost puşcăriaş şi n-am chef să risc să mi se spună cine ştie ce grosolănie acoperită..." "Da, aşa e", zise el şi începu să înjure, dar fără adresă, aşa, impersonal, doar le, acest le putînd fi toţi sau doar cei de la Braţele de muncă, nu-i scăpa vreo precizare. "Ce să faci tu acuma! Că nici pe capul nevesti-tii nu poţi să stai şi să nu faci nimic, ai fi putut sta un oarecare timp dacă ai fi luat şi tu o fată cu scaun la cap, să înţeleagă că acuma ţi-e şi ţie greu, pînă trece greul, că n-o să ţină aşa cu metodele astea în vecii vecilor, dar muierea ta, ce să mai vorbim, e femeie trufaşă şi, nu te supăra că ţi-o spun, cam nesăbuită, te înţeleg şi pe tine că nu poţi să mănînci liniştit din ciorba aia pe care o să ţi-o pună pe masă fără să-ţi scoată ochii, dar nici acolo, să omori şobolani, nu poţi să rămîi... Du-te şi tu pe la ţară, la ferma lui Vasile ăla!'' "Crezi că o să-i convină să afle toţi pe-acolo cine e cumnatu-său? Crezi că nu m-am gîndit?" "Aşa e!... Ştii ce? Eu le...! Sînt atîtea posturi la noi de dispeceri, de controlori tehnici, la administraţie... Am să vorbesc eu cu inginerul-şef să te angajeze. Trebuie să te angajeze! Nu se poate ca un om învăţat care şi-a tocit atîţia ani coatele de băncile facultăţii să fie trimis la şobolani. Uite, uzina are o bibliotecă, să te angajeze acolo, să te ocupi de ridicarea nivelului cultural al maselor (adăugă el cu ironie), organizezi serbări, recitaluri, poezii, chestii de-astea... ziarul de perete, material sportiv, meciuri, excursii... Tocmai au dat afară pe unul care, la o serbare cu dans şi bufet, a ridicat al dracului preţul la mititei, la sendviciuri, la şpriţuri... Diferenţa o băga în buzunar. Ce zici?" "Ce să zic, nimic, încearcă! Numai că n-or să angajeze ei la ridicarea nivelului cultural al maselor un duşman de clasă. Şi chiar dacă din întîmplare mă angajează - vine altul mai vigilent şi o să mă dea repede afară zicînd că «m-am strecurat» în sînul clasei muncitoare, să fac şi să dreg." "Ce să dregi?" "Acţiuni duşmănoase, chestii de-astea!" "Vorbim cu directorul, e un om cu bun-simţ.'' "Vorbeşte! mai zisei, dar nu uita să-i spui că am fost la ocnă. Altfel vin cadrele şi or să-i dea peste nas. Cunoşti mai bine decît mine ce sarcini au ăştia de la cadre! Pot să te dea si pe mîna Securităţii, inventînd cine ştie ce porcărie! Asta mi-ar mai lipsi! Nu, tată, mai bine stai liniştit, să nu păţeşti şi tu ceva. Nu există post în care să nu sabotezi, să nu unelteşti... Doar la şobolani! rîsei eu. Acolo n-ai cum desfăşura o activitate contrarevoluţionară! Ce face mama?" "Mă-ta e cam bolnavă, spuse el, apoi adăugă, acum e plecată pe la bunicu-tău... şi-ăla nu-ş' ce are..." Adică toţi aveam cîte ceva, eu că lucram unde lucram, novastă-mea că era aşa cum era, mama că era cam bolnavă, bunicul ştiam şi eu că nu mai simţea nici o bucurie de viaţă, iar el, tata, ce să facă el acuma, să mai încerce sau să nu mai încerce să mă aducă la el în uzină? "Eu vorbesc, spuse deodată, îndîrjit. Ai fost condamnat pe nedrept. Aia nu e muncă pentru tine!"
   
   
   
   XVII
   
   Vorbi însă zadarnic, inginerul-şef căruia i se adresă răspunse că asta e o chestiune de cadre, să se adreseze deci şefului acestui important serviciu, fără avizul căruia nimeni nu putea fi angajat. Ăsta însă era un individ pe care toată lumea îl detesta, cu nesfîrşitele lui formulare, în care trebuia să treci şi străbunicii, şi de cînd te-ai născut, şi laptele pe care l-ai supt cînd erai copil de ţîţă: ei, da, laptele ăla, depinde de la cine l-ai supt, ce fel de mamă, ce avere a avut, înainte de 23 August, după 23 August, din ce partide politice a făcut parte, dar părinţii ei, dar surorile, dar fraţii, dar soţiile sau soţii lor şi ce condamnări au suferit şi ce rude au în străinătate... Şi cu toate că sarcina lui era doar asta, să stea ca un cîine călare pe dosarele a mii de oameni, se amesteca şi în viaţa prezentă a tuturor, el apăra şi morala proletarii, şi interesele uzinei, era un personaj activ în şedinţele sindicale şi de partid, conducea tot felul de anchete, unele pe fală, altele în mare secret, şi cînd erai chemat la el, să zicem pentru a doua zi la ora cutare, noaptea aceea nu dormeai bine, fiindcă îţi spuneai, nu te chema el degeaba şi în nici un caz ca să-ţi dea o veste bună. "Nu m-am dus eu la ăsta, 
   continuă tata furios, m-am dus la directorul general. La urma urmei, nu era el şeful întregii uzine? Cum adică, un cuvînt al lui nu putea trece peste capul pătrat al acestui individ? Am făcut bine. Bularca, înainte să ajungă director general, fusese muncitor ca şi noi, aşi fi vrut să-l aud că nu mă ascultă, că mă trimite la ăsta, că refuză să-şi exercite drepturile lui de şef şi se spală pe mîini de răspunderea de a judeca şi singur şi a angaja un băiat tînăr, care a suferit o condamnare pe nedrept. Un băiat cu carte, fost profesor universitar. M-a primit într-o joi. Un om tăcut, dar sincer, se uita la tine drept şi îţi spunea exact care era situaţia, fără pălăvrăgeli, cum făcea directorul adjunct, care te zăpăcea la cap şi nu mai ştiai nici tu de ce ai venit. M-a ascultat cu mîna la tîmplă, pe gînduri. Nici eu nu m-am întins la vorbă, ştiam că are şi alte treburi, îl mai aşteptau şi alţii dincolo, la o şedinţă de conducere, şi alţii dincoace, în biroul secretarei, care mă rugase să nu-l ţin mult. «Tovarăşe Petrini, mi-a spus , pentru mine un om care a ispăşit o pedeapsă pe drept sau pe nedrept e un om absolvit. După mine, ar fi trebuit ca fiul dumirale să fi fost reprimit imediat la postul de la Universitate, fiindcă instanţa nu l-a condamnat şi la pedeapsă privativă de dreptul de a-şi exercita profesiunea pentru care s-a pregătit. Sau măcar să-l fi angajat într-un post compatibil cu însuşirile lui. La noi, de pildă, avem angajată la biblioteca uzinei o fostă curvă, care se ocupă şi cu aspectele culturale, dar se ocupă din păcate şi cu turnătoriile la adresa oamenilor pe care şeful cadrelor le studiază cu grijă, fiindcă el a angajat-o şi eu mi-am dat acordul fără să ştiu ce poamă e. Vezi? Aşi fi putut foarte uşor să-l angajez în locul ei pe fiul dumitale, pe garanţia dumitale, bineînţeles, care eşti muncitor vechi şi pe care te poţi baza. Sîntem de aceeaşi vîrstă şi ştim amîndoi că n-am luat puterea ca să instaurăm între noi astfel de moravuri. Aşteaptă s-o dau afară pe femeia asta, şi chiar şi pe acest şef de cadre pe care îl urăşte toată lumea (am şi eu legăturile mele CU tovarăşi cu răspundere, care or să mă asculte), şi atunci să vină fiul dumitale la mine să stăm de vorbă cu el şi îl angajez. La cantină, să servească muncitorii, acolo e locul acestei bibliotecare isterice, nu la bibliotecă, unde vorbeşte urît cu tineretul avid de carte. Acolo trebuie să domnească o atmosferă aşa spirituală şi caldă, nu de intrigi şi turnătorii. Aşa o să facem!»"
   Tata era, povestind, impresionat de directorul său general, eu mai puţin, ba chiar deloc. Dar nu zisei nimic, să nu-l jignesc. Să aştepţi ca un şef de cadre să fie dat afară, asta putea dura mult şi bine. Nu era exclus să fie dat afară el, acest Bularca sincer şi drept. Dacă tata era atît de naiv şi nu ştia cine e un şef de cadre, cine anume îl susţine, ce instituţie, era greu de crezut că directorul său general nu ştia. În ce mă priveşte, hm! ştiam destul de bine. Practic, nu s-ar fi putut face nimic pentru mine chiar, şi în cazul în care acest Bularca ar fi reuşit să se debaraseze de acel individ. Nu trebuia să vină altul? Iar cel nou ar fi semănat cu cel plecat.
   După vreo lună euforia în care trăiam eu cu Matilda începu să se stingă. Vedeam reapărînd pe chipul ei întrebarea: ei bine, cît o să mai dureze? Şi într-o zi mă întrebă fără ocol: "Tot nu te-ai săturat?" "Nu", îi răspunsei sumbru. "Nu te supăra, domnule, zise ea atunci, nu mai eşti acelaşi om şi nu cred că din pricină că ai fost la închisoare. Au mai fost şi alţii şi n-au abandonat găsind o plăcere secretă în căderea lor. S-au ridicat! Nu pot să-ţi înţeleg căderea şi nici pe cine vrei să sfidezi nedîndu-mi măcar speranţa că asta se va termina într-o zi. Trebuie să ne despărţim! Nu voi divorţa imediat, păstrez eu speranţa că în singurătatea ta o să te gîndeşti şi o să te întorci lîngă mine. Poţi să stai în casă, nu te goneşte nimeni, dar între noi nu mai poate fi nimic." "N-am la ce să mă gîndesc, îi spusei, nu uita că înainte chiar să fiu arestat te-ai despărţit de bărbatul tău în clipa în care ai îndrăznit să ridici mîna asupra lui. Din clipa aceea, continuai eu dînd curs unor meditaţii care nu erau proaspete, mi-ai oferit perspectiva unei vieţi în ticăloşie, după ce îndată ce ne-am căsătorit mi-ai oferit una a unei vieţi moarte, adică fără iubire. Nu pot să accept să renunţ la fericire pe acest pămînt, chiar dacă o să mă complac, cum spui tu, multă vreme în plăcerea secretă a căderii. Nici închisoarea grea nu m-a făcut să uit sau să se micşoreze în sufletul meu proporţiile eşecului nostru. Îţi dai deci seama, sper, din cele ce-ţi spun, cît de mult te-am iubit. Poate că dacă te iubeam mai puţin, mai spusei, cine ştie, trufia ta nu m-ar fi rănit atît de tare şi viaţa mea cu tine ar fi fost, poate, tolerabilă, dacă bineînţeles n-ar fi survenit trădarea de o parte şi de alta. Deşi nu e sigur că n-a şi survenit. Nu pot să-ţi uit telefoanele şi cît de fericită arătai cînd te-am surprins. Ura pe care mi-ai arătat-o după aceea era o dovadă în plus că nu gelozia mea (un sentiment care mi-e complet străin) a făcut să nască în tine ura pe care ţi-o citeam în ochi. Sînt lucruri care nu pot înşela un om care iubeşte şi care, repet, nu e gelos, cum sînt eu, cel puţin cu tine. Cînd iubeşti foarte tare, apare încrederea absolută şi gelozia n-are loc. Dar nici nu poţi ierta cînd încrederea e înşelată". "Nu te-a înşelat nimeni", zise Matilda cu un glas ciudat.
   Tresării. O lungă tăcere se aşternu între noi. Eram pregătit pentru această scenă, dar nu mă gîndisem niciodată că ea m-ar fi înşelat. Totuşi, de ce acum, pe neaşteptate, exprimasem în acest sens o îndoială? Răspunsul ei, negînd, în cuvinte, era afirmativ în modulaţia glasului: "Nu te-a înşelat nimeni" sună "te-am înşelat, ei şi?!" Nu eram pregătit pentru această revelaţie, încît tăcui mai departe. Ea se sculă din fotoliu şi se îndreptă liniştită spre dormitor. "Bineînţeles că nu m-a înşelat, gîndii, dar ce putea să-mi răspundă?" Totuşi, enigma comportării ei din acele clipe rămînea întreagă. Iată, despărţirea de care fusese vorba atunci şi în care eu nu crezusem se dovedise o repetiţie a despărţirii de acum, care era chiar reală, de neînlăturat. De ce m-aşi fi înşelat, aşadar, în rest: încercarea ei de a fugi de-acasă pentru a mă sili pe mine să plec, aversiunea făţişă, izbucnirile de ură iraţionale... de ce iraţionale? Poate chiar mă înşelase, sau vroia să mă înşele, şi o împiedica naivitatea ridicolă a încrederii mele în ea, veşnica mea speranţă a unei reîntoarceri la anii de dinainte de căsătorie.
   Reveni în hol cu un pachet de ţigări în mînă, se reaşeză şi îşi aprinse una. "Asta e, zise foarte liniştită, nu corespund visului tău de fericire. Ce să fac? Să mă prefac că n-am cinci ani mai mult decît tine? Aşi fi ridicolă! Sînt bătrînă, dragă, am trecut de treizeci de ani, şi adio, Matilda, cochetăria cu un bărbat mai tînăr... încă puţin şi mi-ai fi spus-o în faţă: sîngele meu bate altfel decît al tău, ce te miri că m-am îndrăgostit de alta? Ce-aşi fi putut face auzind asta? Aşi fi înghiţit sau ar fi trebuii să tac, să nu te întreb niciodată unde te duci de îţi pui cel mai frumos costum şi cea mai frumoasă cravată la cea mai frumoasă cămaşă, spălată şi apretată de mine, şi unde întîrzii sau îţi petreci nopţile, în timp ce eu te-aşi aştepta încercînd zadarnic să dorm?..."
   Ai fi zis, auzind-o, că îşi desvăluie în sfîrşit secretul comportării ei, dar nu mă lăsai înşelat: "Atunci, îi spusei, de ce te-ai mai măritat cu mine şi mai ales de ce ai păstrat copilul?" "De ce? Ăsta e alt secret, pe care însă nu ţi-l spun şi n-o să-l afli niciodată. Şi încă un lucru: nu te înşela pe tine însuţi crezînd că m-ai iubit foarte tare. Nu m-ai iubit nici măcar atît cît poţi tu să iubeşti, adică aşa, cu toată fiinţa ta, cum s-a întîmplat pe vremea cînd eu îţi dădeam telefoane la facultate... probabil că o s-o faci de-aici înainte, dar nu eu voi fi aia care se va bucura de această iubire. Atunci, da, în anul acela m-ai iubit, cînd ţi-era frică să nu mă pierzi, nu ştiai sigur dacă într-o zi n-o să-ţi spun că renunţ la divorţ şi mă întorc la Petrică, după ce te-ai convins că nu (şi Matilda făcu cu degetele în aer o mişcare de împrăştiere), adio, iubire!"
   Vorbea ca să nu spună nimic sau să-mi turbure sufletul cu false desvăluiri. "Şi încă un lucru, continuă, nu uita că tu ai fost primul care ai îndrăznit să loveşti femeia pe care zici că o iubeai atît de tare. Pe loc, atunci, am crezut şi eu, ca şi tine, că eram vinovată, pe urmă mi-am revenit: Ia uite, mi-am spus, el nu mă iubeşte, altfel cum s-ar fi putut să uite că eram eu, Matilda, care sta în faţa lui şi care venisem să-i spun că îmi pare rău că i-am spart biroul... N-am mai avut timp să-i spun, m-am pomenit pe jos, năucită. Te miri acum că am îndrăsnit şi eu? În orice caz, n-ai dreptul să-mi spui că ţi-am deschis perspectiva unei vieţi ticăloase. Perspectiva asta ai deschis-o tu! În ce priveşte prima perspectivă pe care ţi-aşi fi oferit-o, a unei vieţi moarte, adică fără iubire, pardon, şi eu am avut aceeaşi revelaţie; aceeaşi perspectivă mi-o ofereai şi tu." "Mai demult, zisei, sau începînd din a doua zi după ce m-am mutat la tine?" "Ehe, făcu ca, chiar din clipa cînd te-am cunoscut!" "Da, şi mai ţii minte clipa aceea?" "Cum să nu, asta nu se uită!'" "Oare coincid clipele?! zisei eu cu falsă nostalgie. Ia să vedem, şi eu păstrez în amintire clipa fatală." "Pe stradă, domnule, zise ea cu un glas ca şi cînd ar fi mărturisit o infamie. Ningea, şi tu erai cu Petrică, care pesemne îţi povestea ceva despre mine, mă ponegrea, si tu ascultai rînjind, drama lui era pentru tine un spectacol vesel, pe care el ţi-i dădea căutînd, ca un naiv, înţelegerea unui om pe care nu-l ghicea cît e de brutal şi insensibil. De departe v-am văzut... Pe urmă am ajuns în dreptul vostru, eu cu Petrică nu ne-am oprit, nici nu ne-am salutat, era furios pe mine şi eu am zîmbit, mi-era milă de el, şi atunci m-ai văzut, te-ai uitat la mine ca la o vampă, ca să nu zic ca la o curvă, şi te-ai întors şi am simţit cum ceva îmi arde parcă picioarele... Era privirea ta! Asta e zodia în care ne-am cunoscut dacă ai ţinut să afli. Ti-am dat un termen al ecuaţiei. N-ai decît să ghiceşti restul." "Da, confirmai, asta a fost clipa. I-am zis bine fatală!" "Da, i-ai zis bine. Şi m-ai ţinut înlănţuită, cum bine ai observat tu însuţi, pînă a doua zi după căsătorie, cînd ai intrat în casa lui Vasia străin şi rece şi nici nu te-ai uitat la mine şi te-ai uitat la toţi ca un împărat care a coborit din palatul lui printre muritorii de rînd şi ţi-ai şi ales una, pe care, eventual, ai fi dorit să ţi-o ducă slujitorii, într-un anume loc secret, şi să te desfrînezi cu ea. Era Tamara. Îţi luceau ochii de preacurvie, cum spune Biblia, că dacă le uiţi la o femeie şi o doreşti în gîndul tău ai şi preacurvit cu ea. Dacă Tamara te-ar fi plăcut, sau mai bine zis dacă n-ai fi fost grosolan cu ea, aţi fi şi trecut amîndoi la fapte, fiindcă Tamara o fi ea... dar nu e desmăţată..." "Te pomeneşti că o fi sentimentală?!" murmurai. "Da, zise Matilda cu un glas sfidător, e o femeie demnă. Îmi imaginez cît de murdară a fost prima ta iubire cu acea Ninetă de-ai putut s-o jigneşti astfel chiar pe-o rudă de-a mea apropiată. Nu mă mir că acum te simţi bine acolo unde lucrezi. Spui că sînt nişte indivizi abjecţi. Dar îţi plac!..." "Nu părăsi, zisei, firul primei clipe... E fascinant ceea ce aud." "Fascinant?? Faptul că încă de la început ai văzut în mine o a doua Nineta (nu ştiu cum o fi fost studenta pe care ai omorît-o) găseşti că e fascinant?"
   În realitate nu era deloc fascinant, ci dezastruos. Dragostea mea pentru ea se reflectase deci într-o oglindă strîmbă, în care apăream cu chipul sluţit astfel? Ce-o atrăsese atunci? Poate chiar acest chip, cum spusese, brutal, insensibil, dornic de preacurvie şi în cele din urmă abject? Mă uitai la ea, de astă dată într-adevăr fascinat. Cine era? Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub imperiul unei gelozii derezonabile şi disproporţionate, era liniştită, şi nu mai puteam, ca atunci, să n-o cred. Aveam cîteva fire groase în mînă, de fapt grosolane, ale gîndirii ei ascunse, care îmi scăpaseră timp de atîţia ani, le simţeam, uluit, realitatea. Aşadar, o atrăsese un individ total străin de firea ei, dacă ar fi să admit că, fără să ştiu eu, astfel arătam, asta era imaginea pe care i-o oferisem? Insensibilitate, cinism în sentimente, brutalitate în manifestările zilnice ale vieţii mele cu o femeie, trădare în dragoste, preacurvie, plăcere pentru abjecţie...
   "Deci, nu te-am iubit?" zisei cu o sfîşietoare şi în acelaşi timp simulată părere de rău. "Ai iubit, ţi-am spus, ceea ce ai crezut că sînt eu!" "Şi tu la fel? Sînt extrem de curios să ştiu ce-ai iubit tu, de-ai mers atît de departe!" "Ţi-am spus, n-o să afli niciodată!"
   Se lăsă o tăcere. Fetiţa deschise uşa şi fără ezitare o luă încet spre maică-sa. Matilda se ridică şi dispăru în bucătărie. Copilul veni atunci la mine şi se aşeză, cuminte, în fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveri-seră, cu toate că Matilda se predase cu totul fetiţei. Silvia îşi vedea cuminte de mica ei viaţă şi era aproape în mod egal ataşată de maică-sa şi de mine, deşi Matilda nu se bucura cîtuşi de puţin cînd o vedea că mi se urca veselă în braţe: se predase, dar şi pusese stăpînire pe ea şi nu-şi ascundea iritarea că Silvia descoperise o a doua fiinţă în viaţa ei, căreia îi spunea "tata" şi care o lua aproape zilnic la plimbare în oraş. Încerca s-o oprească, "acum trebuie să te culci", sau "afară e frig n-am chef să te văd că începi să tuşeşti". O lăsam să meargă pe jos, pînă o auzeam că-mi spune foarte curînd că o dor picioarele şi atunci o luam în braţe. Era o şmecherie, nu vedea nimic de jos, n-o dureau picioarele, vroia în braţe, sus, şi atunci ghiceam că era stăpînită de o curiozitate avidă şi tăcută. Cînd luminile unui automobil apăreau în depărtare îl lua în primire şi cînd trecea de noi micuţul trup avea o svîcnire şi se răsucea înapoi cu ochii mari deschişi şi cu pupilele imens dilatate urmărind dihania pînă nu se mai vedea. Vitrinele strălucitoare o atrăgeau ca un magnet şi vigoarea bruscă de opoziţie pe care mi-o transmitea trupul ei cînd vroiam să plec mă făcea să înţeleg că de fapt o vrăjeau şi ar fi vrut să stăm acolo şi să ne uităm un timp nedefinit. Îi spuneam că o să găsim alta şi mai şi, şi abia atunci renunţa şi trupul i se înmuia făcînd din voinţa mea, în mine însumi, o forţă supusă acestor dulci mişcări, care îmi topeau amorţeala sufletului şi îmi goneau adînca singurătate de al cărei rău mă eliberam. Curînd însă toate acestea, maşinile cu farurile şi claxonatul lor, care o înveseleau, tu, tu, puternicele camioane, al căror duduit o făceau să se lipească foarte tare de mine, baia mişcătoare de lumini multicolore din marea piaţă, unde vedea ţîşnind spre cer săgeţi albastre, care brusc se răsuceau spre pămînt, devenind verzi sau roşii, într-un viu şi neîncetat joc de figuri misterioase, o aruncau în vis şi curînd descopeream că adormise. O luam atunci înapoi spre casă şi, ducînd în braţe minunata povară, aveam sentimentul că în realitate sînt un om fericit şi că suferinţa mea e o iluzie, o himeră pe care ar trebui s-o alung; puteam trăi astfel o mie de ani şi muri liniştit. Altceva, o bucurie mai mare nu există pe pămînt, restul e nerozie. Acasă, însă, ne întîmpina mama ei, care mi-o smulgea literalmente din braţe şi punea stăpînire pe ea: că n-am văzut că fetiţa a obosit? Ce, am de gînd s-o omor, aşa cum i-am spus cînd am auzit că e însărcinată cu ea? Cred eu că a uitat sau că o să uite vreodată aceste cuvinte? O să i le spună fetiţei cînd s-o face mare, să ştie şi ea ce fel de tată a avut şi cît de mult a dorit el să vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net că ea ghicea că sînt fericit şi vroia să nu fiu şi avea şi puterea s-o facă. De ce? mă întrebam. Ce rău îi făcusem? Totul se întuneca, nimic nu mai avea înţeles şi valul de singurătate urca iarăşi în mine cu o putere parcă mai mare.
   Da, gîndii, trăgînd-o alături de mine în fotoliu, acum înţeleg de ce dormi tu pe brînci; după cum am auzit că începeţi să visaţi încă din burta mamei (aveţi visuri, ce frumos! cum or fi ele, cînd voi nu ştiţi nimic? de unde vă vin, din ce amintiri insondabile şi ale cui? Poate chiar ale mamei, care visează şi ea şi vi le transmite prin sufletul ei? Sau poate ale tatei, prin ceea ce ai tu de la mine? Sau de undeva din îndepărtări imemoriale?), tot aşa, la aproape patru ani aveţi rele presentimente? O mîngîiai pe părul ei blond; şi aceeaşi pace, ca în ziua cînd venisem de la ocnă şi care apărea dc-atunci totdeauna cînd o luam în braţe, coborî peste sufletul meu şi îl încălzi ca o flacără dulce. Da, gîndii mai departe, fetiţa mea, ai ghicit, nu e bine între tata şi mama, n-o să mă mai vezi de-aici înainte prin casă şi n-o să mai mergem în fiecare zi la plimbare. Iar tata o să trăiască singur şi tu n-o să înţelegi de ce. "Hai, vino încoace să-ţi dau să mănînci", zise Matilda, şi o privii cum se îndepărta încet spre bucătărie şi avui o stranie senzaţie că revelaţiile ei îi înconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu secretul ei care ar fi vrut să-mi pară indescifrabil. Îmi aprinsei o ţigară si începui să mă plimb pe gînduri prin vastul apartament...
   
   
   
   XVIII
   
   Nu e nici un secret, îmi spusei oprindu-mă în dreptul vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. (Matilda chemase un meşter şi îl dresese, nici nu se mai cunoştea, în centrul lui, unde fusese găurit, meşterul pusese un geam alb şi tăiat oval care părea firesc cui nu ştia cum fusese înainte, mie însă nu-mi părea, acest oval alb, insignifiant, prin care nu se vedea nimic şi străin de frumoasele culori în mijlocul cărora fusese pus, mi se părea a fi intruziunea nimicului în creaţie, simbol al urii oarbe şi al violenţei.) Ce secret? Ce zodie? Dacă ea spune că astfel a fost primită privirea mea în clipa cînd ne-am intîlnit, ce secret mai poate fi? Poate fi luată drept zodie gîndirea detracată, în orice caz strîmbă, a minunatei trecătoare? Dar era limpede, dacă ar fi luat-o drept ceea ce era, astăzi n-am mai fi fost împreună. Dacă ar fi înţeles că în acea clipă am fost atins de bagheta magică a tot ceea ce poate să ne uimească pe această lume, speranţa, visul, bucuria că aspiraţiile noastre nu sînt deşarte şi că se împlinesc undeva chiar dacă nu cu noi, adică nu încă? şi că privirea mea nu era dotat expresia unei adînci turburări, a unui cutremurat regret, a unei dureroase melancolii că n-o s-o mai întîlnesc niciodată, ar fi dat din umeri cu nepăsare şi nu s-ar fi îndrăgostit de mine, căci astfel de sentimente i le dăruise din plin Petrică? Nu, ea a simţit doar că privirea mea îi arde picioarele, şi era adevărat că mă uitasem o clipă şi la picioarele ei, cît erau vizibile între haina de blană şi negrul elegantelor ei cisme, şi ca ameţisem privindu-le. Dar cum putuse ea simţi acea arsură, cînd în realitate această a doua privire a mea ea nici măcar n-o văzuse? Cu atît mai puţin s-o interpreteze că fusese aşa cum îmi spunea astăzi? Nu, ea exprima de fapt şi extindea acum asupra întregului nostru trecut idei care nu erau decît ale degradării care urmase, ale degradării rapide a iubirii ei pentru mine şi pe care eu o urmărisem fără s-o înţeleg şi n-o înţelegeam nici astăzi, deşi avusesem destul timp să mă opun, să sufăr pentru ea, să sper că se va opri în cădere şi să meditez îndelung asupra faptului dacă nu cumva eu eram cel vinovat. Pentru că nu era cu putinţă să armonizeze în ea însăşi cei doi ani în care trăise cu mine într-un extaz aproape zilnic (şi în care cuvîntul "înlănţuită" n-avea nici un sens) cu ideea că văzusem încă din prima clipă în ea o a doua Nineta. Dacă fusese cineva înlănţuit în acel timp, eu eram acela, şi nu ea, şi continuasem să fiu şi după aceea, adică după căsătorie. Avînd din prima clipă revelaţia că văd în ea o vampă, o curvă, se putuse îndrăgosti atît de tare de un astfel de om şi această dragoste să dureze doi ani şi să se căsătorească cu el? Aici era secretul!? Nici un secret, singurul care persista era cel al coborîşului şi al degradării brutale, şi anume, pînă acolo, încît să ajungă să nege totul...
   Ceea ce se şi întîmplă, fiindcă, atras cu putere de fiinţa ei şi împins de o curiozitate irezistibilă, începui să pun sub focul negru în care ard cel mai adesea cei care se despart tot ceea ce altădată mă făcuse fericit. Astfel, îmi spuse într-o zi, cînd eu încercai, sau mai bine zis simulai că am uitat că totul se sfîrşise între noi (ştiam şi eu bine acest lucru) şi încercai s-o îmbrăţişez, că se supunea totdeauna cu silă îmbrăţişărilor mele... că simţise de fiecare dată că o violez şi că înfăţişarea mea în acele clipe i se părea bestială, dar nu în sensul cel bun, care poate înfiora, ci în acel rău, de animal, ca şi cînd s-ar fi iubit cu un măgar, sau cu un... (aici îşi puse frîu, ezită). Şi că chiar şi miroseam urît, a paie şi sudoare de cal. "Da, exclamă scîrbită, a armăsar, dar nu armăsarul ăla care îţi place ţie să crezi că e şi el spirit, cu trei coordonate în conştiinţa lui, trecut, prezent şi viitor, în timp ce eu şi alţii ca mine care nu trăim decît în prezent, semănăm cu unul jugănit. Nu, a urină şi sudoare împuţită, reziduurile spiritului de armăsar, dacă vrei să adopt şi eu limbajul tău pretenţios. Fiindcă nici măcar n-aveai bunul-simţ să faci o baie înainte sau să alergi imediat la baie după. Vezi tu, o femeie acordă importanţă acestor lucruri, dar tie cum să-ţi pese?"
   Rîsei în hohote, dîndu-mi capul pe spate şi încălecînd braţul fotoliului cu picioarele, în stil american. Păstram în amintire cuvintele ei din prima noastră noapte de dragoste, cînd mă întrebase cu uimire cu ce fel de parfum dădusem pe mine, sau cu ce fel de săpun mă spălasem? "De ce?", o întrebasem. "Fiindcă trupul tău miroase, iubitul meu, a micşunele de primăvară." Rîsesem şi atunci, flatat de iluzia ei olfactivă, fiindcă nu-mi dădusem cu nici un fel de parfum şi nu folosisem decît săpun ordinar, care mirosea a grăsimea din care fusese el făcut, "Nu, nu, insistase, miroşi a micşunele", începuse să-şi plimbe nasul peste corpul meu. Acum aflam că micşunelele se degradaseră în altceva şi rîsei iar. Nu-i spusei de ce, lucru care n-o derută deloc. Cît priveşte băile, o vreme, după căsătorie, în clipele calme ale vieţii noastre zilnice, mă spăla adesea pe spinare şi se minuna de netezimea pielii mele, şi că i-ar plăcea să fie şi a ei la fel, adică săpunul să facă şi pe ea de la început un clăbuc atît de abundent şi curat. În rest, era adevărat că aproape totdeauna îmi crea şi mie impresia că o violez, dar după ce aşa-zisul viol se producea, trăia a doua zi ca în transă, cu amintirea lui. I-auzi! Ia să vedem ce mai spune! "Poate că ai fost totdeauna o frigidă! zisei. Frigidele, cînd au şi ele parte de-un bărbat, păstrează din îmbrăţişările cu el senzaţiile cele mai scabroase."
   Tresări sub brutala lovitură. Expresia chipului ei, altădată atît de frumos, se alteră, din triumfătoare privirea ei deveni o clipă umilă, parcă ar fi dorit să nu-i fi spus un astfel de lucru, sau să-l neg de îndată. Nu-l negai, ca să înţeleagă şi ea ce înseamnă să aluneci în zone care trebuie să rămînă intangibile. În acelaşi timp îmi spusei: Ea nu e frigidă şi totuşi e şi frigidă sau mai bine zis o frigidă în gîndire, în timp ce viaţa corpului ei mocneşte reprimată. În alte condiţii, de fanatism religios, ar fi ajuns maică stareţă, dar dintre cele care l-ar fi trădat pe Cristos ca să se chinuiască apoi în remuşcări. în această lumină putea fi adevărată afirmaţia ei că o privisem atunci pe stradă ca pe o curvă. Îşi reveni şi se uită la mine cu ură. "Nu există, zise, femei frigide, ci bărbaţi odioşi, care pot scîrbi o femeie pentru toată viaţa. Întreabă un medic şi ai să vezi ce-ţi povesteşte!" "Da, zisei posomorît, chiar mîine mă duc să mă interesez!"
   Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. Simţeam această ură ca pe-un drog care mă făcea melancolic, melancolie detaşată, liniştită, asemănătoare celei care ne cuprinde cînd ne gîndim îndelung la moartea noastră. Ei, da! Va fi şi asta, aşa sîntem făcuţi, să nu trăim la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre. O despărţire e o astfel de repetiţie a morţii cu avantajul enorm că totuşi continuăm să trăim şi să avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simţi seara un fel de uitare de sine şi de a ne părăsi lumii somnului, de a bea un pahar de vin şi mai ales de a ne surprinde că mai putem să rîdem, să mîncăm cu poftă şi chiar să ne culcăm cu o femeie. Unii spun că asta înseamnă a supravieţui, că adică de fapt ai murit o dată şi eşti bun mort şi acum faci doar umbră pămîntului. E adevărat, dar nu întru totul. "E adevărat, îi strigai Matildei, dar mulţi uită că romînul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!" Ea se uită la mine cu dispreţ: "Ai băut ceva?" zise. "Nu, dar e o idee, tresării eu. Ai ceva în dulap?" "Am! Dar se vede după ochii tăi că ai mai băut şi înainte." "Nu mai mult decît tine!" zisei. "Te înşeli! Eu n-am băut nimic. Dar tu ai băut cu omorîtorii de şobolani, altfel n-ai fi putut să-mi spui atîtea murdării." "Da, strigai, mi le asum, deşi nu le-am spus eu. Sînt omul care îşi asumă totul, poţi să te bizui pe mine. Un om ideal, n-o să mai găseşti altul. O să mă regreţi!..."
   Şi mă ridicai, intrai în oficiu şi mă întorsei cu o sticlă de vin roşu, pe care o destupai cu un sentiment sărbătoresc. Posomorîtă, Matilda se duse şi ea în sufragerie şi aduse din vitrină două cupe de cristal violet de Boemia, pe care le umplui de îndată. Ciocnirăm şi băurăm, eu cu sete, Matilda parcă în scîrbă, dar nu pentru vin, ci pentru mine. "Tu, omul ideal?" îmi spuse. "Da, strigai, sînt bărbatul ideal, bine înzestrat, fără cusur, cu singurul defect că nu pot fi isteric, într-o lume atinsă de isteria supunerii şi a fanatismului corupt. Toţi sînteţi corupţi în agresivitatea voastră masochistă, care v-a făcut să uitaţi valorile absolute, credinţa într-un ideal, devotamentul şi prietenia, iubirea şi curajul, gîndirea liberă, creaţia." "Aha! făcu Matilda, şi tu le-ai păstrat!..." "Da, le-am păstrat..." "Şi de-aia mi-ai spus tu mie, cînd ai auzit că sînt însărcinată, că o să-mi pui copilul pe-un băţ şi o să-l arunci într-o prăpastie!" "Nu, n-am spus acest lucru, dar văd cu uluire că nu e vorba de o gîndire exprimată de tine, atunci la botez, într-un moment de furie, ci chiar crezi că e adevărat că am spus acest lucru! Asta înseamnă că în capul tău zace mecanismul imbecilităţii umane, care, pornind de la datele unei idei care are un singur înţeles, transformă sensul iniţial în cu totul altceva, după dorinţă. Ai vrut să înţelegi astfel spusele mele, şi ele au şi devenit pentru tine certitudine." "Aha, deci n-ai spus!" "Ştiu foarte bine ce-am spus, dar ar fi zadarnic să-ţi explic!'' "Încearcă." "Era o declaraţie inocentă de iubire, că venirea copilului nu trebuie să ne scindeze viaţa şi că n-o să fac ca Laios, tatăl lui Oedip, care într-o interpretare modernă ar fi fost gelos pe noul-venit şi l-ar fi aruncat într-o prăpastie. Mitologia spune altfel, dar Freud a interpretat mitul în sensul atracţiei copilului pentru mamă, care persistă şi la maturitate, complexul oedipian."' "Se poate, zise Matilda, şi ca dovadă că nu sînt imbecilă, te cred. Dar că o să-l dai la leagăn, la copiii găsiţi, n-o să zici că n-ai spus. Ai zis aşa, n-o să fac ca tatăl lui Oedip, dar o să fac ca Rousseau." "Glumeam!" zisei, simţind că pierd terenul. "Aha, glumeai!" "Da, exageram, ca să înţelegi ideea." "Exagerai ca să înţeleg ideea, zise deodată Matilda cu un glas răguşit şi gros. După ce mă loviseşi şi mă aruncaseşi pe podea, acum glumeai, exagerai... Ce, ar fi mai bine dacă ai muri? Ţi-aşi pune şi eu pe piept o floricică!" "În orice caz, zisei, sănătoasă la cap nu eşti dacă ai ajuns să-mi doreşti moartea pentru nişte cuvinte al căror sens ţi-a scăpat." "De ce? zise. Glumesc, exagerez, ca să înţelegi mai bine ideea!" "Ce idee?" "Că eşti un ticălos şi că te urăsc..." "Bine înţeleg că mă urăşti, asta o ştiu demult, îi răspunsei senin, turnînd în pahare. Dar eu ticălos nu sînt şi n-are rost să încerci să dai urii tale o justificare. Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea. Las-o aşa, fiindcă îţi purifică sufletul mai bine decît dacă o terfeleşti în acuzaţii abjecte. Gîndeşte-te mai bine la posibilitatea de a înţelege că nu puteam să gîndesc că chiar o să-ţi iau copilul şi să-l dau la leagăn. În ce mă priveşte, o să încerc şi eu să înţeleg, ba chiar înţeleg de pe acum, şi îmi dau seama că după ce un om e lovit, e o pură sminteală să mai crezi că după aceea cuvintele pe care i le mai spui or să-i mai pară inocente şi cu atît mai puţin o expresie a iubirii (deşi după marea ta scenă de la botez, cînd am rămas singuri, te-a pufnit rîsul şi mi-ai spus că nebună mai eşti şi tu şi dacă nu m-ai fi iubit, n-ai fi făcut ce-ai făcut, adică să arunci cu vasul în mine şi să-mi sfîşii obrazul, fără să mai vorbesc de cuvintele care ţi-au ieşit din gură, şi eu te-am crezut, ţi-am spus doar că am căzut amîndoi în ticăloşie, ca vecinul părinţilor mei, Acojocăriţei; şi îţi spun acum că dacă n-aşi fi fost arestat chiar atunci, ne-am fi iubit şi noi în noaptea aceea exact ca acela!). Tu, dimpotrivă, deşi apoi am îngenuncheat lîngă tine, ai continuat să simţi acele nenorocite de cuvinte drept o continuare a violenţei fizice, ai căzut şi tu în genunchi, şi deşi îţi evocasem trecutul nostru şi speranţa mea într-o întoarcere la acel trecut, care nici nu era aşa departe de noi, doar cîteva luni, mi-ai spus, cu o disperare care m-a uimit, să plec chiar în clipa aceea şi, cum nu te înţelegeam, dar nici nu-mi dădeai răgaz să încerc s-o fac, ai strigat împreunîndu-ţi mîinile: Mă rog de tine să pleci! Ah, ai să mi-o plăteşti! Compară înţelegerea mea, după ce am plătit cu vîrf şi îndesat, cu a ta, care nici acum nu uiţi acea scenă de tristă amintire..." "Nici tu nu uiţi, zise Matilda deloc clintită de spusele mele, deloc convinsă că ura poate fi şi curată. Nimic nu se uită", mai zise aruncîndu-mi o privire turbure ca o dovadă, ai fi zis, palpabilă, umană, că ideea mea despre ura aşa-zis curată e o pură speculaţie, că aşa ceva nu există.
   Eu însă simţeam pentru ea o astfel de ură. Nu eram ispitit s-o învinuiesc de nimic, nici s-o înjosesc în sinea mea, deşi mi-ar fi fost atît de uşor s-o fac. Materialul era bogat, de pildă cel mai recent acapararea fetiţei, ferocitatea cu care pusese stăpînire pe mica ei viaţă şi surpriza ei neagră că mă simţeam fericit cu Silvia cînd ieşeam cu ea la plimbare: nu trebuia să fiu fericit, era un fals, o ipocrizie, o înşelătorie cu care vroiam să turbur sufletul copilului, în realitate nu puteam fi capabil de a mă apropia şi înţelege şi mai ales iubi un copil. Parcă mi-ar fi spus că eram un fel de monstru... Asta ar fi fost de ajuns să nască în mine o ură sălbatică, ucigaşă, pentru sufletul ei, care îmi părea diform. Dar îmi aminteam că în cei trei ani cît stătusem închis, totuşi învăţase copilul să-mi spună tati şi nu totdeauna fericirea mea de a-mi iubi fetiţa îi turbura astfel mintea. Nu, o uram (fără s-o învinuiesc) că se supunea orbeşte răului care lovise încă de la început casa noastră. Nu era chiar o fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, şi nu ridica un deget să lupte împotriva acestei fatalităţi. Parcă îi auzeam vocea trufaşă repetînd pînă la saţietate: Aşa e el! Sau: aşa e ea! Sau: dar e firească! Cine ne dă nouă dreptul să cerem... Atunci, în meditaţiile mele, auzind aievea această voce, o uram foarte tare. Ură curată, însă, fiindcă îmi dădeam seama că ea era o jucărie a forţei nestăpînite a daimonului ei, care la vechii greci era şi caracterul cuiva... Simţind că iubirea ei pentru mine slăbeşte, o făcuse să slăbească şi mai tare, de parcă astfel ar fi triumfat. Simţise că eu continuam s-o iubesc ca la început, îmi întorsese spatele la uşă, foarte mîndră că putea s-o facă. Mă prinsese că îi arsesem una chiar în ziua cînd vroia să-mi spună că a rămas însărcinată, ce jubilaţie! Căzuse în genunchi! Pleacă! Nu vroisem să plec? Ia să-i arătăm noi că altul o putea face fericită şi să vorbim cu acest altul la telefon fără nici o jenă, cu soţul în casă, care stă cu nasul în cărţi şi habar n-are! Nu crede că am găsit pe altcineva? Ia să-i dovedim că pot să plec imediat chiar cu copilul în burtă şi să încep să-mi fac bagajele! Credea că e sigur de mine fiindcă ne leagă un copil? Ia să-i spunem că nu va fi tatăl acestui copil, ba chiar că nu e copilul lui! Îşi dăduse seama că aveam un prieten, he! Ia să-l invităm noi şi să-l jignim. Ia să vedem din ce stofă e făcut? Se simţea bărbatul ei bine cu acest cuplu, eee, ia să vedem şi noi la faţă pe bleaga aia, căruia îi plăceau ciupercile, dar nu ştia să le gătească! Se credea bărbatul ei stăpîn pe ea, ia să le arăt eu la toţi că nu eram supusa nimănui, maică-sii, bunicilor, lui Vasile, Tamarei, lui Petea, lui Artimon, care fusese jignit, Tasiei... Apăruse pericolul unei despărţiri? Ia să simulăm că totul se întîmplase fiindcă îl iubeam prea mult!... Şi iat-o deodată vîrîtă în coşmar: arestarea bărbatului, ameninţarea că îi va fi luată casa şi mai tîrziu va fi exclusă din partid. Dar casa nu i s-a luat, s-a zbătut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuiţie de a se împrieteni cu cel mai mare ştab al judeţului, om apreciat în mod deosebit de Gheorghiu-Dej, şi casa nu i s-a luat, şi nici din partid n-a fost exclusă, ba chiar a rămas mai departe şefă acolo printre arhitecţi. Coşmarul trecuse, bărbatul se întorsese, dar se pomenise repede soţia unui ins al cărui viitor era barat... Nu avusese ea tot timpul dreptate? Iată-l acceptînd cu mare deliciu căderea, cu toate că s-a purtat bine cu el după ce s-a întors de-acolo, ca să descopere că n-are nici o voinţă şi vrea el să ne judece pe toţi, că nu mai credem în valorile absolute...
   "Din fericire, strigai, totul se uită. Şi dînd pe gît paharul de vin roşu, care mi se păru că avea un gust insuportabil de motorinolaringologie cum spunea Vintilă, începui să urlu, cîntînd:
   
   Mă vei uita, căci şi uitarea
   E-nscrisă în legile omeneşti...".
   
   Şi mă aplecai spre ea foarte aproape şi îi văzui într-o clipă, cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care îl iubisem atît de mult şi care nu-mi mai spunea nimic... Ea surîse deodată la această apropiere, şi deodată farmecul îi reveni şi începu şi ea să cînte. Nu mai era însă ridicolă, ca atunci cînd îşi fredona acel tibia al ei, dimpotrivă, îmi părea iar minunată, ca odinioară... o dilemă tărăgănată, o indecizie veselă şi în acelaşi timp nostalgică, de o mare puritate şi hrănită de o credinţă că oricum ea tot va fi fericită, chiar dacă, aşa cum spunea cîntecul, nu ştia pe cine să aleagă; se adresa unei păsări:
   
   Spune-mi, puiule de cuc, măi,
   Duuupă care să mă duc...
   M-aşi duce după cel
   
   nu ştiu cum, îmi scăpau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborît de vraja simplă a melodiei, care mi se părea cea mai frumoasă din cîte auzisem. Simţeam însă în acelaşi timp cu nelinişte că atracţia urii e la fel de mare, dacă nu chiar mai puternică şi mai răscolitoare decît iubirea. Căci ne uram în acele clipe amîndoi, nu mai exista nici o speranţă, dar această legătură pe care o descopeream cu uimire că exista mi se părea groasă ca otgonul...
   
   
   
   XIX
   
   Protectorul meu de la sfat, Istrate, mă reţinu într-o dimineaţă şi mă "detaşă" la altă muncă. "Alege-ţi, zise, un om din echipă, pe cine vrei dumneata, şi luaţi-vă în primire sarcina." Ce fel de sarcină? Să dăm cu var, adică să facem un brîu de var la toţi arborii oraşului. Chestie de igienă sau de estetică? Şi una şi alta, ceea ce e necesar e şi estetic. "Pe Vintilă!" zisei. "Auzi, Vintilă! zise Istrate. Eşti de acord?" Mare democrat şi ăsta, el nu dădea ordine, cerea acordul salariatului. "Sînt de acord, dom' şef", zise Vintilă parcă i-ar fi părut rău că trebuia să părăsească echipa. Şi mie parcă îmi părea rău fiindcă mă temeam că, lipsit de oamenii lui, care îi incitau verva, adică de Bacaloglu şi grasul Calistrat, dar şi de strelitul Pantelimonescu (famenul avea acest nume bizar), Vintilă se va plictisi, şi eu cu el. Dar, gîndii, nimeni nu ne putea împiedica să-i găsim, în jurul orelor prînzului, adunaţi la bufetul "Tîmpa".
   Luarăm cu noi din aceeaşi magazie un sac cu var, două găleţi şi bidinele (sacul, bineînţeles, Vintilă, şi eu cele două găleţi şi bidinelele) şi pornirăm. "Faceţi întîi centrul, ne spusese Istrate, pe urmă, treptat, restul oraşului. Da' vedeţi să nu vă apuce iarna!" Nici vorbă, oraşul nu era mic, dar nu toate străzile şi bulevardele aveau arbori. "Dom' profesor, zise Vintilă, aţi auzit, să nu ne-apuce iarna! Dar toamna poate să ne apuce! Pentru mine n-are nici o importanţă, dar pentru dumneavoastră... mai bună munca asta de feşteleală a copacilor decît să trageţi toxic pe nas... Este, dom' profesor? E mai curat!" Aşa că s-o luăm mai încet. Cine poate să ne controleze? E, vii tu după mine, Istrate, să vezi cîţi copaci... şi să-i numeri? Îi numeri, ei şi?! Cîrnaţi!..."
   Şi ca să pună şi în practică această teorie, dispăru într-o curte cu găleţile şi se întoarse după vreo oră cu ele pline cu apă. Ce dracu făcu el acolo atîta timp? "Te pomeneşti, îi spusei rîzînd, că ai tras şi un pui de somn!" "Eu somn!? se miră el. Cum să las aşa o fată simpatică singură acasă?" "...Te pomeneşti, zisei, că..." "Nu, dom' profesor, rîse şi el, întîi o cafeluţă, un pahar cu vin, şi (şi-mi atinse delicat coasta cu degetul), ce drăguţă eşti mata, ce înfăţişare frumoasă ai, pe urmă, alo! (şi iar mă împunse cu degetul lui gros), da' bărbatul unde lucrează? N-am bărbat, zice, şi eu, cînd am auzit aşa (şi se vaită ducîndu-şi palma la cap), aaau! N-are bărbat... Şi, zic, ai camera ta aici? Am! Aaau! Domnişoară, şi pot să viu şi eu diseară aşa pe la orice oră să mă onoraţi cu prezenţa dumneavoastră?! (Aceste cuvinte mi le adresa mie, ca şi cînd eu aşi fi fost acea domnişoară.) Ea că să vedeţi că să nu afle stăpînii, e? Parcă ştie ei, tam-bleam, pe cine primeşti tu în vizită? Da' rude n-ai? Un cumnat, un frate?!..." "Şi?" zisei văzînd că se oprise. "Cum şi? Diseară mă bărbieresc, îmi pun discret un costum de vizită şi, dragă nevastă, nu ţi-am povestit eu de dom' profesor cu care m-am împrietenit? Ba mi-ai vorbit. Ei, are o sărbătoare în familie. Sînt invitat. Eşti invitat? se văită iar Vintilă, aaau, pune-ţi şi tu o cravată mai frumoasă... Ţineţi şi dumneavoastră minte, dom' profesor, ce mi-a spus şi mie un avocat, unul Buzdugă, buun avocat, dar pe toate clientele le... Dom Buzdugă, zic, dar cu doamna ce faceţi? Cu cine, cu nevastă-mea? Mă Vintilă, zice, nevasta nu se părăseşte, nevasta se înşeală şi se păstrează!" "Deci, zisei, diseară..." "Păi cum, se indignă el. Credeţi că o iert? Nu trebuiesc iertate, dom' profesor, sînteţi băiat tînăr, ia să am eu anii dumneavoastră, n-aşi ierta nici una!..."
   Desfăcu sacul şi începu să pună var nestins în căldări. Şi în timp ce apa începu să bolborosească: "Dom' profesor, eu, la vîrsta dumneavoastră, nici pe soacră-mea n-am iertat-o! N-aveam eu ştiinţa de-acuma, da' nici prost nu eram. Să vedeţi! Pînă să-mi facă un copil, mierea lui Dumnezeu. După aia, observ eu la ea tot felul de tendinţe: să-mi numere banii din buzunar, ba chiar să-mi şterpelească aşa, două-trei sute, cinci sute, o mie... Mi-ai luat tu... Eu?!? Ascultă, fă, te smintesc dacă te mai prind. Am convenit ca leafa ta să faci ce vrei cu ea (era vînzătoare la «Dermata», acum e la un chioşc de pîine), banii mei au o socoteală, comerţul are legile lui, nu te băga. Se făcea că n-aude! Da' unde să pun portofelul? Pe urmă mă-sa! Toată ziua-bună ziua se invita la noi la masă! Alo! Eu dacă o mai văd pe-asta pe-aici, te trimit la ea. Eu nu m-am angajat să-ţi întreţin ţie familia! Cum, dar e mama, începe să strige la mine... Da? Şi îi ard una! Atunci o văd că îmi bagă ghearele în gît, uite-aşa nişte dungi mi-a făcut pe grumaz. Atunci m-am desfăcut şi eu la curea şi trage-i pe buci... Ce vorbiţi, dom' profesor!? Păi loviturile astea de curea îi plăceau, scotea nişte ţipete nu de durere, ci de veselie, chiuia, dom'profesor, ca la nuntă, adăugă el cu duioşie şi regret... Arunc eu cureaua şi îi trag un svung de dreapta, nimic! pe urmă altul de stînga, aiurea! pe urmă un upercut! E, aici a căzut jos leşinată. Făcea pe moarta, nu mai mişca! Da? Stai că te trezesc eu, şi mă duc în bucătărie, mă întorc cu o găleată de apă şi harşti, o arunc peste ea. A sărit în sus ţipînd că de ce am inundat-o! Tu-ţi gura mă-tii, i-am spus şi am luat-o iar la bătaie. N-a mai leşinat şi nici nu mai ţipa, îşi ferea faţa cu coatele şi încasa, şi atunci am lăsat-o şi am luat-o la ..." (şi Vintilă spuse numele popular al organului, rîzînd şi acum de acea amintire). "Bine, zisei, şi ce-a ieşit de-aici? S-a potolit?" "Nooo, s-a plîns maică-sii, că am violat-o în timp ce era leşinată. Ascultă, fă, i-am spus acestei soacre (eram numai noi doi în casă), dacă te mai amesteci în chestia asta, te..." "Şi soacra ce-a zis?" "Cu atît mai bine, am auzit-o că zice. Atunci am răsturnat-o în pat!" "Era tînără?" "Tînără, rîse Vintilă, patruzeci şi cinci de ani, aşa grasă, o sută de kilograme, dar..." Şi începu să-mi dea detalii despre şarmurile ei, mai picante, după cum mă asigură el, decît ale unei fete de douăzeci. "Şi în felul ăsta, dom' profesor, le-am pus cu botul pe labe pe-amîndouă." "Şi, zic, nu te-a ameninţat că pleacă de-acasă cu copilul?" "Cu copilul? Ba da, mi-a spus că nu e copilul meu şi că se duce cu el la ăla cu care l-a făcut. Da?! zic. Tu-ţ' gura mă-tii, fă-ţi bagajele şi pleacă!" "Şi a plecat?" "Cum să plece? Păi asta e tactica lor, dom' profesor... Dacă eşti impresionabil, zici: stai, dragă, nu pleca, te iubesc, nu pot trăi fără tine, bîm-bîm, chestii de-astea, şi te-a încălicat! Şi încălicat rămîi!..."
   În acest timp varul se stinsese şi Vintilă dispăru iar în curte şi se întoarse cu o coadă de mătură veche cu care, meşterind în găleţi, făcu un fel de ciorbă albă. "Gata, dom' profesor, putem începe. Luaţi dumneavoastră sacul cu var, că e mai uşor, şi eu duc găleţile." Ne oprirăm la primul copac, puserăm mîna pe bidinele şi îl feştelirăm cam la o înălţime de un metru şi ceva. "Plăcut, nu? zise Vintilă. Agreabil!" "Da, răspunsei. Foarte agreabil!" "Muncă în aer liber, nu ca toxicul ăla. Periculos, dom' profesor!" "Vorbeai de toamnă, zisei, dar pînă atunci nu intri în comerţul de stat?" "Aţi reţinut ideea, zise, dar pînă la realizare mai durează. Te iau, mi-a spus, dar nu imediat, să treacă un oarecare timp de la condamnarea ta, şapte-opt luni."
   Pornirăm spre copacul următor. "Deci, aşa e cu muierile", zisei înmuind bidineaua şi albind cu ea scoarţa bătrînă, crăpată şi înnegrită a castanului. "Da, dom' profesor, aşa este: bătaie şi... altă cale nu există." "Şi de ce-or îi avînd ele tendinţele astea? îl întrebai folosindu-i vocabularul. De ce, de pildă, n-ar dori ele să fie egale cu bărbatul? N-ar fi mai bine?" "Păi credeţi dumneavoastră, dom' profesor, că pot ele renunţa la plăcerea asta, care li se oferă, să te înhaţe în gheare?" Vintilă rîse şi, aşa rîzînd cu găleţile în mînă, o luă înainte şi ne oprirăm la alt castan. "Unele au alt procedeu, observă ele că bărbatul e aşa, mai slab, n-are proprie iniţiativă decît cînd vor ele. Ei, ce poţi să-i faci? S-o iei cu sila? Şi chiar dacă o iei, stă ca un lemn, şi atunci şi tu, bîm, bîm, te-ai dat jos şi îţi rămîne aşa în suflet o tristeţe. Ei, dar cînd începe ea să te sărute şi să te mîngîie şi să-ţi zică puiul meu, Georgică al meu, iubitule, devine Georgică armăsar?!" "Devine!" "Păi devine, dom' profesor, dar s-a zis cu el. Vine o chestiune cînd ea are interes să fie ca ea, şi nu ca el, credeţi că ţipă la el sau îi spune vreun cuvînt urît? Nici vorbă. Se uită doar aşa o dată, într-un anumit fel, îşi schimbă faţa, zice chiar bine, dar el a văzut, dom' profesor, exclamă Vintilă cu imensă milă şi înţelegere, şi s-a terminat: e pe-a ei! N-aţi auzit dumneavoastră cînd se povesteşte cîte-o chestie mai grea... Că el n-a vrut, nu era în interesul lui, e, i-a pus aia atunci p... pe gură şi gata, a tăcut!" Şi era atîta jale şi tristeţe în felul cum spuse Vintilă aceste cuvinte, încît pentru întîia oară uitai cu totul de mine şi izbucnii într-un rîs înalt şi fără reţinere. Căci imaginaţia mea vedea aievea un bărbat vorbind, povestind, dînd din mîini, declarînd indignat că asta nu se poate, ameninţînd chiar... şi deodată îl vedeam cu chestia-aia pe gură: gata, nu mai putea scoate un cuvînt! "Rî-deţi, ai!? zise Vintilă rîzînd el însuşi, dar mai potolit, pe sub mustaţă. Păi nu-i aşa, dom' profesor? Ce poţi să le faci? Ăsta e darul lor, pe care îl au ele de la natură, cum să le convină egalitatea? Credeţi că eu sînt stăpîn pe deplin la mine acasă?" "Nu?!" "Nu e posibil, dom' profesor! Păi numai cînd o văd cum îi sticlesc ochii şi face anumite gesturi, şi, aaau, gata, zic, acum o să înceapă... Te roade cu anii, dom' profesor, şi începe să ţi se facă lehamite! Dai totul de pe tine, şi cămaşa, numai să n-o mai vezi că-ţi face întuneric în casă. Olteanca mea (fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj, sau Gorj, mă-sii, că le încurc mereu judeţele astea) a fost şi e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la ea cînd e ea bine dispusă. O să-mi permit să vă invit odată pe la noi, să bem un pahar şi s-o cunoaşteţi. Văd că vă place să ascultaţi, sînteţi atent cu mine, nu vreau să vă flatez, dar mă bucur aşa în inima mea. Sînteţi un om de calitate. Ei, dom' profesor, într-o zi pe stradă am văzut un african. Era un om, nu un animal, bine, dar de ce capul lui, aşa, pe unde trecea, făcea un fel de întunecime? Ei, uite, aşa face olteanca mea cînd i se năzare ei cine ştie ce. Parcă se face întuneric în casă! Şi mie nu-mi place. Trebuie să cedez? Cedez, dom' profesor, înaintea muierii, voinţa mea e anihilată." "Bine, zic, dar cum i-ai cîştigat încrederea de îţi înnoadă ea singură cravata la gît ca să te duci s-o înşeli? Nu te simte?" "Ba mă simte, dar şi eu ştiu s-o desmint. Numai o dată, reluă el visător, era s-o păţesc..." Nici acuma nu uită olteanca şi mă întreabă cîteodată, aşa posomorîtă, ştiţi cînd?" "Ei, cînd?" "Cînd o iubesc eu, aşa, ataşat. (Nici asta nu e bine, dom' profesor, că o faci să-şi aducă aminte de te miri ce; mai bine e s-o ţii la distanţă!) Mă, zice, ce-a fost cu chestiaia în garaj! Şi chestia aia s-a petrecut acum cincisprezece ani şi ea te întreabă taman cînd o ţii, ca o bleandă îndrăgostită, în braţe! Uiţi ce i-ai spus atunci şi te ia de proaspăt, începi să te bîlbîi! Da' ea n-a uitat şi te surprinde cînd te-aştepţi cel mai puţin. Femeia nu uită nimic, dom' profesor, ea doar se preface că uită, din veselă ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti cu ea în vizită la rude sau la un prieten, odată o trăsneşte gîndul care a stat pitit în mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate clipele fericite pe care ea ţi le-a dăruit..."
   Cuvintele din urmă sunară patetic în gura lui Vîntilă şi începînd să ghicesc în el mai limpede acest amestec de afecţiune şi cinism priapic faţă de femei şi care îmi stîrnea o mare veselie şi în acelaşi timp o împăcare neaşteptată cu lumea, izbucnii iar în hohote şi punîndu-i mîna pe umăr îl împinsei mai încolo cu o neascunsă simpatie. "Rîdeţi, ai? zise, tot aşa, rîzînd el însuşi pe sub mustaţă. Ce vă înveseleşte aşa, dom' profesor?" mă întrebă curios. "Cum, răspunsei, veselia ta!" "Deci mă găsiţi un om vesel?" "Da, foarte vesel, cunoşti femeile." "Cum să nu le cunosc, zice, dacă am avut de-a face cu ele. Şi de fapt tot nu le cunosc..."
   Gospodar, puse mîna pe găleţi şi o luarăm agale spre alt copac. Centrul oraşului nostru parcă aţipea sub soarele de iunie. Era atît de liniştit şi somnolent, încît vrăbiile îţi păreau că fac o gălăgie asurzitoare. Sau poate totul era în mine somnolent şi numai prezenţa şi istorisirile lui Vintilă mă ţineau treaz şi mă făceau, în mod straniu, să simt că oraşul, deşi era dimineaţă şi locuitorii lui demult împrăştiaţi în uzine şi fabrici, prin şcoli şi instituţii, se înţeleseseră între ei să rămînă toţi în paturi? Da, iată universitatea! Pare pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primăriei începu să bată: erau orele unsprezece.
   "Şi cum a fost cu chestia-aia în garaj? îl întrebai pe Vintilă. Cînd ziseşi că era s-o păţeşti?" "Aveam un prieten, un şofer, începu Vintilă. Era o întrecere mai veche între noi să-l fac eu pe el, sau el pe mine, să crape cînd mă vede sau cînd îl văd cu una mai grozavă! Şi într-o zi mă pomenesc cu el că îmi zice: Vintilă, vino diseară pe la restaurantul «Hailaif», pe la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea tîrziu? zic. Eu mîine dimineaţă la ora cinci trebuie să fiu în piaţă. Nu, zice, că n-o să stai mult. M-am mirat eu de vorba asta, că n-o să stau mult, dar fără să înţeleg semnificaţia, staţi să vedeţi. Îi spun nevestei, mă Tanţo, mă invită şi pe mine Petrache să bem o bere la «Hailaif» (de unde bere, că ăsta era un restaurant de lux, nu servea la masă decît vinuri), du-te, zice nevastă-mea, dar nu sta mult, că mîine dimineaţă... Tocmai, zic, n-o să stau mult! Nici n-am stat, dom' profesor. Intru eu acolo şi dau de Petrache, într-un separeu. Mă îmbrăcasem eu elegant, dar ăsta şi mai şi, era aşa (că acum nu mai e, s-a îngrăşat şi a chelit, nu mai dai pe el nici o ceapă degerată) suplu, costum negru cu batistă în buzunarul din stînga, care ieşea uşor afară, aşa discret, cu vîrful ei triunghiular, cravată în culori, şi blond cum era, şi cu ochii albaştri, ziceai că e actoru-ăla Rudolf Valentino, şi cum sta cu ţigarea în colţul gurii! Şi în faţa lui, cu o blană pe umeri dar cu coatele goale şi cu jumătate din sîni desgoliţi, o domnişoară... dar ce domnişoară! Aaaau! Cu păru-ăla lung, brunetă, cu ochii-ăia mari şi cu gura aia fragedă şi cu dinţii ăia ca nişte perle de mărgăritare, am crezut că leşin!..." "Era frumoasă?" zisei. "Frumoasă, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o admiraţie rămasă, după atîţia ani, proaspătă. Asta, Petrache, se uita la mine cu ţigarea în colţul gurii şi nici nu vroia să mă prezinte, simţea ce e în mine. Pardon, domnişoară, zic, n-am venit să stau, eram în trecere pe-aici şi l-am văzut pe prietenul meu, sărut mîna, petrecere frumoasă... La bleanda aia de Petrache nici nu m-am uitat şi m-am cărat scos din sărite! Avusese dreptate că n-o să stau mult." "De ce n-ai stat mult?" "Cum să stau? Eram furios, dom' profesor, aşa fată nu mai văzusem în viaţa mea. Vă amintiţi întrecerea: îl făcusem şi eu de vreo două ori să crape, ei, acum crăpăm eu, dar ştiţi cum? Nici nu mai vedeam pe unde calc..." "Era vreo vampă!" zisei. "Ce vampă, cu gura-aia drăgălaşă şi cum sta ea cu blana pe umeri, prinţesă, dom' profesor, cu mîini fine, cu unghiile tăiate scurt şi nedate cu roşu, cunosc eu vampele astea cu unghiile lungi şi ai zice date cu sînge şi pe buze ruj de două degete..." "Astea sînt vampele vulgare, zisei, există şi vampe de înaltă calitate, care arată altfel." "Se poate, nu vă contrazic, dar astea care ziceţi dumneavoastră caută oameni mari, dom' profesor, care le dau bani, le cumpără garsoniere, apartamente, bijuterii... Or, ăsta ce să-i dea ei, Petrache? Un şofer! O masă, două la "Hailaif" şi pe urmă, cîn, uită-te în portofel, că nu mai ai nici un chior. Or, el a trăit cu ea cîteva luni... Era profesoară de pian, nu cum aţi putea crede, vreo fluşturatică, vreo besmetică... După cîteva luni, Petrache nu prea mai arăta el aşa de mîndru. Rîdeam. S-a terminat, mi-am spus, i-a dat paşaportul... Într-o după-masă trece pe la mine şi, Vintilă, zice, am o stricăciune la motor, trebuie să umblu la el, vii să mă ajuţi? Îmi făcea plăcere, nu era prima oară cînd îl ajutam, fiindcă pe vremea aia vroiam să mă calific mecanic auto. Plecăm noi, ajungem la garaj, ne punem salopetele şi începem să lucrăm. Era duminică, a doua zi lui îi trebuia să fie Fordul gata. Mă, zice, nu pleci pînă nu terminăm... Gata, domne, sînt om de cuvînt, n-o să te las în pană dacă am promis. Cît să fi lucrat noi? Vreun ceas, două? Şi cine intră pe uşa deschisă a garajului? Fata, pianista, dom' profesor! Că nu vă deranjez, zice, stau şi eu şi mă uit... Vă daţi seama, ea venise din proprie iniţiativă, n-avea întîlnire cu Petrache. Şi se aşează pe o bancă de lemn de lîngă perete şi începe să schimbe picioarele. Credeţi că mai ţineam eu minte şuruburile şi mai nimeream bine cu patentul şi cu cheile? Asta, Petrache, începe să se enerveze. Cum eu stăm întins pe spate sub motor, de-acolo de jos beleam ochii pe dedesubt şi cînd vedeam că iar îşi
   ridică un picior şi-l pune peste celălalt, aaau... Nu s-a mai putut face nimic, s-a dus dracu lucru la motor, l-am lăsat aşa cum era, cu piesele brambura şi, rugînd-o pe domnişoara să iasă puţin afară, ne-am îmbrăcat... Petrache îmi şopteşte: Vrei să rămîi cu ea aici? Uite, îţi las cheile, încui garajul şi ne vedem mîine după masă, să continuăm cu motorul. Eu mă uit la el: vorbeşti serios? Foarte serios! zice, şi fără alte vorbe ieşim şi Petrache îi spune fetei, dar adresîndu-se mie: dragă Vintilă, eşti atît de bun să ţii puţină companie domnişoarei, pînă mă întorc eu să aduc o piesă? Cu plăcere, zic, dacă şi domnişoara binevoieşte să stea în compania mea, care mă voi strădui să fie cît mai plăcută. Da, zice ea, de ce nu, dacă zici că nu întîrzi mult... Nuuu, face Rudolf Valentino fără să fie ironic, acuma mă întorc şi te iau şi mergem la plimbare. Rămîn eu singur cu fata, îşi coborî Vintilă vocea făcîndu-mă atent cu degetul în coastă, să-l urmăresc bine. Domnişoară, zic, prietenul dumneavoastră v-a trădat. De ce? zice. Fiindcă nu se mai întoarce, aşa că dacă prezenţa mea vă cauzează o neplăcere, eu vă conduc pînă unde doriţi, sau dacă vreţi nu vă conduc şi puteţi să plecaţi. Păi unde să mă duc, zice, abia am plecat de-acasă! Am înţeles, dom' profesor! Am încuiat garajul pe dinăuntru. Credeţi că i-am zis eu ceva? Singură şi-a aruncat pantofii din picioare şi rochia de pe ea. Aaaau! Pe unde n-am fugărit-o şi n-am prins-o! Unde nu şi-a pus fundul! Pe capota maşinii, în spate pe portbagaj, înăuntru pe banchetă, pe scîndura unde îşi schimba mereu picioarele şi eu simţeam că îmi cade motorul pe mine. Ne-am hîrjonit noi aşa pînă spre seară şi odată o aud că îmi spune! Mi-e frică! să nu dea cineva peste noi. Gata! Eu plec. Nu mă conduce, e mai bine! Şi a rămas să-i dau un telefon şi să ne vedem iar. Dom' profesor, ce instinct au femeile, ea c-a plecat cînd a simţit că trebuie să plece, nevastă-mea că trebuie să vie după mine. În privinţa asta noi sîntem orbi şi surzi, n-auzim şi nu vedem nimic. Nici n-a trecut aşa un sfert de oră pînă m-am îmbrăcat eu şi m-am pieptănat, şi hop olteanca! Ce faci tu aici singur! zice. Cum singur, zic, am lucrat pînă acuma cu Petrache, el s-a dus pînă colea să ia o litră de ţuică să bem şi noi un păhărel şi ne întoarcem acasă. Ia cară-te, ce ţi-a venit? Ba nu mă car deloc, hai acasă. Bine, zic, merg şi-acasă... Şi mă îndrept spre comutator să sting lumina şi să ieşim. Ia stai aşa, o aud că zice. Ce e chestia-aia acolo pe perete? Ce chestie? Vino încoace şi te uită. Mă apropii eu, mă uit, şi ce văd? În dreptul scîndurii, pe perete, două urme foarte bine imprimate de tălpi de picioare de femeie, aşa, cam îndepărtate una de alta, şi îngheţ... Am înţeles imediat. Cînd o pusesem pe scîndura aia, fata se proptise cu picioarele în perete şi cum alergase de colo pînă colo prin garaj, luase ulei pe tălpi şi tălpile ei se desenaseră perfect pe zidul: cu călcîie, secul piciorului, degetele, ce mai, dom' profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc că nici femeile nu-şi duc simţul lor pînă la capăt, altfel n-am mai avea scăpare. Şi ce mă întrebi pe mine ce năzbîtii face Petrache: în garajul lui, i-am spus, şi am început s-o înjur şi am ieşit repede să plecăm. Ce, e garajul meu, treaba lui ce desenează pe pereţi. Aşa sînt şoferii şi marinarii, îşi fac muieri goale pe burtă, pe mîini, dracu să-i pieptene! Asta îşi face pe pereţii garajului! Bine că nu-şi face pe nas! Două lucruri puteau să mă dea de gol, dar olteanca nu le-a exploatat. Să vadă dacă Petrache se întoarce, cum am spus cu o litră de ţuică şi al doilea să se uite mai aproape la tălpile alea şi să le studieze mai cu atenţie amplasamentu! şi vechimea. Amplasamentul arăta că nu de fantezie erau ele aşa de îndepărtate una de alta, şi dacă te uitai mai aproape puteai, dom' profesor, ca la poliţie, cînd se studiază amprentele, să constaţi că sînt proaspete, n-aveai decît să le încerci cu degetul. Ea a simţit că am scos-o repede de-acolo, şi cum vă spusei, au trecut anii şi tot n-a uitat... Că ce-a fost cu chestia aia din garaj! E! cîrnaţi! Prinde acuma orbul după cincisprezece ani şi scoate-i ochii! Dar tot nu uită!" "Şi ce-ai făcut pe urmă cu pianista?" "Pianista? M-a secat, dom' profesor! După trei-patru luni mă făcusem galben ca turta de ceară. Şi eram şi eu băiat tînăr, nici nu împlinisem treizeci de ani. Ce simţiţi dumneavoastră după ce beţi un pahar de apă? strigă deodată Vintilă la mine (întrebare retorică, încît nu-i răspunsei). Că v-a fost sete, nu? Şi că nu vă mai e! Ei, fata asta te făcea să simţi că setea era şi mai mare. Te duce la cimitir, dom' profesor. Da' ţineam la ea, mi-era foarte dragă şi i-am găsit eu un oltean (şi aici Vintilă rîse unui gînd pe care îl ştia numai el), un inginer urît ca dracul, client de-al meu, care cînd aflase că şi nevastă-mea e olteancă, venea numai la mine şi cumpăra... însurat, dom' inginer? Nu! Păi de ce, bărbat în toată puterea... Nu mă plac femeile, mă Vintilă, adică alea care îmi plac mie nu mă plac ele, şi viceversa, alea care mă plac nu-mi plac mie. Vă prezint eu, zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, ştiţi, dom' inginer, privirea ei e aşa de sfioasă, că ţi-o milă să-i spui şi un cuvînt, să n-o jigneşti fără să vrei. E o clientă de-a mea, profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, că s-au luat?" "Chiar?" "Pe cuvînt de onoare!" "Şi s-au înţeles bine?" "Perfect! Au şi-un copil, urît şi el, ca şi tat-său... După ce s-a măritat, venea la piaţă şi, alo! îi şopteam. Aşa, într-o zi, noi doi... Fiindcă mă ardea iar gîndul la ea. Aţi văzut vreodată cum răspunde un surd? Cum să răspundă dacă el n-aude! Gata, mi-am zis, ce-a fost, a fost nimic! Sărut mîna doamnă, salutări domnului inginer, mai poftiţi! Asta e viaţa noastră, dom' profesor. Aşa se scrie istoria!" 
   Ca şi la început, la deratizare, această primă zi în noua mea muncă fu bogată. Tocmai mă gîndeam în tăcere şi pentru întîia oară, ce făcuse Matilda înainte de a se căsători? Evreul ei o luase de fată mare? Cînd o voce familiară mă strigă: "Petrini! Noroc! Ce e cu tine, n-ai mai dat nici un semn de viaţă!"
   Recunoscui glasul, era al lui Ion Micu, dar îmi văzui de copac şi nici nu-i răspunsei, nici nu-mi întorsei privirea. "Am vorbit cu nevastă-ta la telefon şi am întrebat-o, eşti supărat pe mine? continuă el. N-am înţeles! Tocmai vroiam să te invit să mergem într-o zi la braserie şi să mai stăm de vorbă: sînt totuşi aproape patru ani de cînd nu ne-am văzut, şi ea mi-a spus că eşti foarte ocupat. Ocupaţi sîntem toţi, totuşi o prietenie trebuie şi ea alimentată, nu sînt alte valori mai mari ca s-o sacrificăm..." Fără să-l iau în seamă, apucai sacul cu var şi mă îndepărtai fără grabă cu Vintilă după mine. Ion Micu ne însoţi. În raza vederii mele îmi dădui seama că fostul meu prieten se îngrăşase foarte tare şi că, deşi noi mergeam încet, el răsufla greu. Ne oprirăm şi Vintilă puse găleţile jos. Eu înmuiai bidineaua în laptele de var şi începui să albesc cu mişcări calme scoarţa copacului. "Eu nu-mi aduc aminte, reluă Ion Micu reflexiv şi simulînd o candoare senină, să te fi supărat cu ceva. Sper că eşti informat că Vaintrub a făcut un anumit referat sub presiunea mea. I-am demonstrat de ce era necesar să rişte. Şi cred că n-a fost lipsit de consecinţe favorabile..."
   La fiecare idee a sa, în mintea mea se formula un răspuns: hai sictir! Fără vreo ranchiună, fără mare resentiment! Absent şi liniştit, în timp ce mîna mi se mişca cu grijă, să pătrundă bine varul prin scoarţa castanului. "Ştii că am plecat şi eu din Universitate... sînt redactor-şef la Luceafărul literar. Nu e o problemă să intri şi tu în presa literară, n-ai vrea să ne întîlnim şi să discutăm chestia asta? (Nu, hai sictir!) Eu zic să te gîndeşti, dă-mi un telefon... Dar nu întîrzia, fiindcă n-are rost... Lucrez cu tot felul de cretini în timp ce valorile se complac în aventuri care nu sînt neapărat obligatorii... Mai sînt oameni care ştiu să înfrunte...'' Cuvintele lui aveau în ele ceva prea trivial, prin nefirescul şi lipsa lor de sinceritate, ca să vină din inimă. Era adevărat, însă, că nici eu n-aveam chef să tresar la auzul cuvîntului prietenie şi să-l ajut să fie mai convingător. Dimpotrivă, mîna mi se opri deodată si mă auzii întrerupîndu-l cu dispreţ: "Vinitilă, tu îl cunoşti pe acest domn?" Vintilă ghici intenţia mea şi răspunse: "Nu-l cunosc, dom' profesor!"' "Păi nici eu nu-l cunosc, exclamai, deşi el are pretenţia că m-ar cunoaşte!" "E o copilărie, zise Micu, de astă dată cu un glas în care o vagă urmă de umilinţă ar fi trebuit să mă facă să tresar. Dar nu tresării. "Îmi menţin propunerea", mai spuse şi se îndepărtă.
   O lungă tăcere se aşternu apoi între mine şi Vintilă, timp în care feştelirăm vreo zece-cincisprezece copaci. "E o propunere serioasă?" zise el în cele din urmă. "În intenţie"', îi spusei. "Adică?" "Nici el nu ştie ce spune şi ce poate." "Aşa e, dom' profesor! Şi mie mi s-a părut că e un fel de terchea-berchea! Ar vrea el să facă ceva, dar nici el nu e convins că o să reuşească. Dar îi place să credeţi dumneavoastră că nu mai poate de prietenia pe care vi-o poartă. Că vrea să vă invite la braserie! Cîrnaţi! V-a invitat?!" "Nu!" "Ei, păi vedeţi?? I-aţi răspuns bine: îl cunoşti pe individu-ăsta? Nu-l cunosc! Ei! Nici eu! Bravo, dom' profesor!" "Mergem şi noi acasă?" zisei uitîndu-mă la ceas. Vintilă se uită şi el în căldările goale. "Mergem!" zise. Şi rîzînd, apucînd sacul de var şi căldările în care aruncarăm bidinelele, adăugă cu un regret visător şi melancolic: "mai dă-i în''... Şi ne despărţirăm...
   
   
   
   XX
   
   "Deci nevasta se înşeală şi se păstrează", gîndii deodată pe drum, surprins. Era o chestie aici, o soluţie a blestematei chestiuni insolubile: ce faci cînd nu te mai iubeşte nevasta, nici tu n-o mai iubeşti şi e la mijloc un copil? Al dracului Buzdugă! E mai mult ca sigur că la el chestiunea se punea astfel chiar dacă nevasta îi iubea! Ca şi la Vintilă! Ei, da, dar ce te faci dacă nevasta te urăşte! E un sentiment activ, ce zic eu, destructiv, nu mai ai tu margini de manevră prin garaje cu nimfomane cu chipuri drăgălaşe de prinţesă, sau cu cliente care îţi intră în cabinet cu un proces. Fiindcă odată sentimentul de ură instalat între mine şi Matilda, însoţit de certitudinea despărţirii, care mă purtea de această ură şi să mă simt împăcat, mă pomenisem că uitasem tot timpul ele fetiţa mea. Da, plecăm, dar Matilda avea să se remărite (cine o putea împiedica?). Şi mai ales cine putea pretinde că n-avea dreptul s-o facă? Şi în casă avea să vină un individ care nu era tata şi avea să stea la masă cu Silvia; individul, ca s-o cîştige, o să-i spună ghiocelule, sau îngeraşule, sau Silviuţa, mama ei avea să-l iubească pe acest individ, şi seara, după ce avea s-o culce pe Silvia în pătuţul ei, să se retragă apoi cu ei în dormitor şi să adoarmă unul în braţele celuilalt, încleştaţi. Bineînţeles că individul o să dorească şi el un copil al lui, Matilda avea să i-l facă, iar Silvia va fi cea oropsită, fiindcă mama ei va iubi şi pe acest...
   Mintea mi se întuneca şi o ură năpraznică se svîrcolea în sufletul meu amorţit împotriva Matildei, a cărei imaginaţie stearpă nu vedea nimic din toate astea şi da busna cu capul înainte fără să presimtă, să-i adie cîtuşi de puţin aerul otrăvit al unei asemenea vieţi viitoare. Pentru mine începea să fie clar: Silvia avea s-o iubească pe mama ei (cu sufletul împărţit între ea şi bărbat), cu o gelozie care avea să-i rănească de timpuriu mica ei inimă. Desigur, eu aveam s-o văd, dar cît de des? Şi ea nu va întîrzia sa mă întrebe: de ce nu vin acasă? De ce altul trebuia să stea mereu acolo şi să se plimbe prin faţa ei în pijama? Sau şi mai rău, Silvia să aibă un suflet prea fragil şi să înceapă să ţină la acel individ şi, deşi n-avea să uite că are un tată, cei mai curaţi ani ai ei să şi-i trăiască totuşi mai mult cu el, şi nu cu mine? Imaginaţia mea o vedea jucîndu-se şi rîzînd cu acel intrus, care o putea ispiti cu frumoase cadouri, cu mîngîieri şi cuvinte sincere de dragoste şi de ocrotire, în care ea să nu vadă nimic rău. Şi, într-adevăr, ce rău putea fi în toate acestea? Era cu atît mai rău cu cît Silvia îmi semăna total, adică leit, n-avea nimic dinspre partea maică-sii, şi asta în loc să-mi dea certitudinea că orice-ar fi, copilul va rămîne al meu, dimpotrivă, mă neliniştea adînc. Cum adică, mă întrebam, această parte din mine, acest copil care eram eu însumi, să nu trăiască împreună cu mine, să-şi înghită în fiecare zi supa cu ochii la un străin care stătea în faţă pe scaunul tatălui ei, alături de maică-sa, cu expresia ei de triumf pe chip, care n-ar fi simţit nimic din nedumeririle fetiţei, nimic din sciziunea clipelor în gîndirea ei inocentă, sciziune însă care cu timpul avea să devină traumă, umbră peste copilărie şi adolescenţă, scepticism în viaţă, cînd ea însăşi vrea să se mărite? Există ceva curat în iubire? De ce se mai iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce mai fac copii dacă pe urmă îi părăsesc?
   Mă hotărîi să rămîn în oraş, să mă plimb, să văd cerul, să văd poate oameni fericiţi, să scap de tristeţea care cînd rămmeam singur începea să se infiltreze din adîncuri în ritmul totuşi liniştit al inimii mele...
   
   
   
   XXI
   
   Da, gîndii mai departe, iată deci că despărţindu-mă de Matilda nu rămîneam deloc liber. Crezusem că puteam opera prin reducere la o idee: că n-am cunoscut-o niciodată pe Matilda, că n-am iubit-o, că n-am avut nici un copil, că n-am fost închis, ba chiar că nici nu m-am despărţit de ea! Să-mi imaginez, îmi ziceam, că timp de cinci-şase ani am suferit de o amnezie şi am dormit tot timpul, şi poate doar în vis mi s-a părut că am fost profesor la şcoala normală şi am cunoscut pe un oarecare Petrică Nicolau şi pe o anume Matilda, soţia lui, cu care am trăit o istorie turbure. Ei? Ce era rău aici? Era chiar totul? Această ură pe care tinerii mei ani mi-o făcuseră cadou trebuia aruncată peste bord! Trebuia, de îndată ce mi-am dat seama că Matilda nu mai e Matilda, să încetez să mai sper în reîntoarcerea ei, chiar din prima zi, din clipa cînd intrînd la rudele ei, la acea faimoasă petrecere, cînd se făcuse că nu mă cunoaşte, să părăsesc casa ei blestemată şi să plec imediat. Revelaţia mea fusese atunci profundă, dar n-o urmasem. Sîntem uimiţi cînd auzim cum doi inşi se despart îndată ce au început să trăiască împreună, fără să ne dăm seama că unul din ei a auzit la celălalt o notă nebănuită, o notă profundă şi rău prevestitoare, care turbura deodată marele cîntec care pînă atunci îl vrăjise. Nu mai pierduse vremea cu speranţa că această notă discordantă era întîmplătoare şi că putea fi făcută să tacă, fugise. Ba chiar fugise şi din acel oraş, ale cărei străzi îi aminteau de ea, în ale cărui parcuri se plimbaseră împreună, al cărui soare avusese o anumită lumină care le scăldase chipurile într-un anumit fel, printre copaci, colţuri de clădiri, poetice treceri prin linişte şi fermecătoare grădini, poteci de dealuri printre turburătoare păduri! În altă parte! Departe, unde totul e nou şi goneşte amintirea şi aduce uitarea. Revelaţia mea însă nu mă îndemnase la fugă. Deşi adînc turburat, sufletul meu fusese greoi, robit unei puternice reprezentări, cu toate că iubirea mea pentru ea nu era totală, sau poate tocmai de-aceea... încă de la începutul trezirii mele la viaţa afectivă o pornisem greşit, gata să mă căsătoresc cu Nineta, şi apoi reprimind-o pe trădătoarea Căprioară, care cel puţin îşi plătise cu viaţa deruta... N-aveam însă de ce să mă plîng, fiindcă avusesem totuşi la timp revelaţia disarmoniei vieţii în care eram atras. Putea fi şi mai rău, ba chiar răul total, adică să nu am nici o revelaţie, să trăiesc într-o perpetuă nedumerire şi suferinţă şi să mă trezesc prea tîrziu, cînd n-aşi mai fi avut douăzeci şi şapte de ani, ci patruzeci sau şaizeci. Se poate oare muri cu gîndul că viaţa ta a fost un lung şir de eşecuri? Numai dacă ai compensat-o printr-un cinism priapic, ca Vintilă, nexertind nici o femeie care ţi-ar fi ieşit în cale, plus concepţia despre căsătorie a numitului Buzdugă. Poţi atunci arunca în urmă un lung hohot de rîs, viaţa e o comedie! Da, dar pentru asta trebuie să fii un comedian, s-o trăieşti adică doar în suprafaţa ei, care, desigur, e plană, lăsînd să ricoşeze pe deasupra ei orice fel de lovitură: nu te atinge şi la bătrîneţe poţi rîde şi să faci cu ochiul... Ce-ar fi să părăsesc şi eu oraşul? mă întrebai. Dar nu descoperii în mine nici un ecou care să mă facă să tresar şi gîndul să prindă aripi. Am fost, în el, fericit cu Matilda, apoi nefericit. Ce vină au frumoasele lui case tencuite cu medievalele lui nuanţe de roşu stins, de galben-vernil, cu streaşinile lui de ţiglă şi cu turlele lui cu acoperişurile din plăcuţe verzi amestecate cu altele, culoarea aurului? Micile şi întortocheatele lui străzi, totdeauna bine pietruite şi niciodată murdare, pe lîngă trotuarele 
   cărora, cînd ploua, apa susura curată la vale ca nişte mici pîrîiaşe de munte? Minusculele lui prăvălii cu vitrine cu cadre de neon de toate culorile în care găseai doar cîteva lucruri de vînzare, dar de a căror calitate nu se îndoia nimeni? Cu liceul în care mi-am petrecut... cu Universitatea... Da, iat-o, frumoasă clădire... Un doctorat, luat aici, nu era mai prejos, dacă nu mai presus decît... (Ah, da, şi treeerea mea prin Universitate fusese un vis?) Ce vină avea oraşul meu că nimerise în el o femeie turbulentă, străină de tradiţiile lui vechi, în care familiile se desfăceau greu şi cultul copiilor trăia pe deasupra oricăror căderi? Şi ca tocmai cu această străină vrusesem eu să întemeiez una?
   Neîndoielnic. Universitatea existase, fusesem în ea, student, apoi asistent la Filozofie, în ea cunoscusem şi mă împrietenisem cu un coleg numit Ion Micu. Dar acea braserie existase oare? Ia să verificăm... Da, ce bizar, a existat, iat-o... Ia să intrăm, poate chiar o să găsesc în colţul ştiut pe acest fost prieten la care ţinusem atît de mult şi pe micuţa lui damă,  cu trăsături de statuetă veche, care învăţa sanscrita. O fi învăţat-o? O fi făcut progrese?
   Intrai şi dintr-o ochire îi zării acolo, în stînga, aşezaţi pe bancheta roşie, care făcea un colţ cu peretele sub două aplice cu patru lumînări galbene şi văzul de departe pe masa albă sticle de bere şi filtrul lui Ion Micu. Însemna că îşi mîncase halca sa sîngerîndă de carne,  şi ajunsese la filtru. La al cîtelea? Fără ezitare, dar fără vreun interes, o luai într-acolo printre mese şi mă apropiai: "Deranjez? îl întrebai. Tresăriră amîndoi cu putere, de surpriză, chipul mat al Clarei deveni stacojiu, Ion Micu se zbătu să se ridice în picioare, cît pe-aci să răstoarne filtrul, se ridică, îmi întinse mîna: "Petrini, cum să deranjezi, ia loc, de cînd te aşteptăm... Am venit special de la prînz şi tocmai discutam şi cu Clara, vine sau nu vine? Nu mai ştiam sigur dacă ţi-am spus să vii chiar azi, mi s-a părut că ţi-am spus, dar fiindcă m-ai luat tare, m-am zăpăcit şi"...
   Mă aşezai şi rămăsei tăcut. Fără s-o privesc direct, Clara mi se păru insignifiantă, iar mintea, gîndurile ei, în care desigur se amestecau cuvinte din sanscrită, fără noimă. Doar zăpăceala fostului meu prieten, cînd ridicase privirea şi mă văzu, stîrni în mine un vag interes, o îndepărtată întrebare: chiar se bucură că mă vede? S-a întîmplat ceva cu el după acea convorbire telefonică în care surpriza îl făcuse lamentabil? Cînd se arătase mirat că sînt liber? Mirat, adică, fiindcă îmi auzea glasul, ca şi cum ar fi auzit cum o fantomă a cuiva demult dispărut îi vorbea în receptor? Curiozitatea e cea din urmă care ne părăseşte, ba chiar nu ne părăseşte deloc, ne însoţeşte pînă în ultimele clipe ale vieţii, cînd sîntem curioşi să vedem: ei, cum murim...?! Ce ni se întîmplă, ei, ia să vedem, chiar e adevărat, murim?! Da, văzusem acest lucru, înţepeneala, nemişcarea, forma fără viaţă, gura tăcută a poetului care încetase să ne înjure, avînd doar viziunea nasului său mare de care noi aveam să rîdem după moartea sa şi iubita la care se gîndea ca un borfaş la ceasul unui lord, şi cum se ciocneau în carnea lui drezine şi caii aveau atac de cord... "Mai ţi-aduci aminte? zise Ion Micu prins de o intensă dorinţă de a reînvia întîlnirile noastre. Berea cămăşuieşte! Şi ce face atunci filtrul?" "Destupă, zise Clara, şi mi se păru că disting în glasul ei ceva nou, o nădejde proaspătă că apariţia mea, încărcată de grele experienţe, va schimba, poate, viaţa monotonă a bărbatului ei, prinsă între această cămăşuială şi destupare de care nu se săturase, dar ar fi vrut, dacă se putea, s-o schimbe, cu toate că legea ei, dibuită în vechile rostiri sanscrite, îi spunea că schimbările nu sînt în bine. Hai, zise ea, să-l ascultăm pe Victor."
   Micuţa statuetă, care chiar îmi plăcuse odată, vroia acum să-l asculte pe Victor! Destupă! Eu spusesem asta pe-atunci, şi iată, în mod naiv vroia să redevin vesel, să potenţez adică iarăşi prin prezenţa mea afecţiunea ei bleagă pentru bărbatu-său, care, desigur, îi spusese că sînt liber şi totuşi nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să-mi dea un telefon... Avusese dreptate Matilda! Era doar o aparenţă a ceva care putea fi idealizat, nimic mai mult, fiindcă nu găsise în ea nici măcar o cît de vagă putere care s-o îndemne să facă un gest şi să ridice un receptor... Desigur, discutaseră între ei şi probabil că el îi dăduse un consemn, pe care ea nu îndrăznise să-l calce. Ei, ce consemn? Să evite, adică, un ins care la un moment dat dispăruse. Dispărut să rămînă ! Biată aparenţă, vrei acum să-l asculţi pe Victor! S-a întîmplat ceva între timp? Mă uitai la ea direct şi mă mirai că avusesem cîndva visul diafan s-o ţin vreodată în braţe. Ce să ţii în braţe? Mă ispitise gîndul că întreaga ei fiinţă e numai spirit şi că dacă aşi fi iubit-o m-aşi fi spiritualizat şi eu... Izbucnii în rîs la acest gînd şi ei se uitară la mine alarmaţi, derutaţi chiar, chipul bucălat şi alb al lui Ion Micu se făcu liliachiu. De ce rîdeam?!
   "Rîde, zise Clara, cu farmecul ei discret de altădată, cu liniştită autoironie, probabil că am spus ceva ridicol!" "Nu poţi aşa,  să-i ceri unui om să-ţi vorbească despre un lucru a cărui oroare el vrea, poate, s-o uite", confirmă Ion Micu. "Îmi cer scuze, se bîlbîi Clara (şi roşi la rîndul ei), sînt o proastă, dar eu totdeauna am văzut în Victor un om puternic, care ştie să-şi apere ceea ce e mai de preţ în el în faţa torţionarului...", "Epoca noastră, o întrerupse Ion Micu, cu un glas liniştit şi protector, să n-o jignească, a dovedit că perfidia torţionarului e diferită de a brutei de altădată, care, hă: punea aşa mîna pe gîrbaci şi dă-i! Acum el gîndeşte şi asta îi vine dintr-o  că reprezintă şi el ceva, nu numai tu, ba chiar crede că îţi e superior, fiindcă el e cu masele, care nu l-au pus acolo de florile mărului, ci tocmai ca să te stîrpească pe tine... (Domnu Jenică, ceru el chelnerului care se apropiase, mai adu un filtru, o ceaşcă şi bere...) Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în faţa tunurilor. Iar eu spun că nu există idei care să reziste în faţa unui torţionar conştient. Mie nu mi s-a întîmplat, dar s-a întîmplat altora, ai citit... Ai o mamă pe care o iubeşti, sau un copil. Tu rezişti. Dar cînd te ameninţă că o să-ţi împuşte mama sau copilul (şi tu ştii că sînt în stare s-o facă!), ei, ce idee mai poate rezista în faţa unei asemenea viziuni coşmareşti! Tunul poate să strivească o mulţime în agitaţie revoluţionară (cum a făcut Napoleon aşezîndu-le, aceste tunuri, pe acoperişuri), dar nu mor toţi, şi ideea rezistă, e amînată pentru mai tîrziu. Dar cînd tu, marele Buharin, îţi recunoşti singur o vină imaginară în faţa tribunalului, ce se mai alege de ideile tale? Nimic, neantul, mori fără idei..." Şi zicînd acestea se zbătu să-şi tragă picioarele de sub masă, se ridică greoi şi cu o expresie crispată, clipind des, stăpînit de o iritare plictisită, ca totdeauna cînd nu înţelegea sau se prefăcea că nu înţelege ceva, şi o luă încet spre perdeaua roşie din fundul braseriei. "Are dreptate, zise Clara după ce ramaserăm singuri, totuşi... Vreau să spun, reluă ea fără să mă privească, văzînd că tac, nu toţi oamenii sînt nişte buharini... în sensul că nu sînt toţi mari personalităţi politice şi..."
   Şi mai ce? Vroia să spună că oamenii de rînd erau cruţaţi, că în orice caz lor nu li se aplicau astfel de metode radicale? De pildă, mie; mi se aplicaseră?! Tăcui mai departe. "Şi ce mai faci? zise ea, şi privirile ni se întîlniră o clipă, apoi a ei se deturnă. De ce nu ne-ai dat şi nouă un telefon?" "V-am dat", zisei. "Da, ştiu, zise precipitată, dar Ion mi-a spus că i-ai vorbit într-un mod straniu. E explicabil, a zis el, să-l lăsăm să se reînveţe cu ideea că e liber...", "Da, da", îngînai eu, gîndind: statueta a învăţat să mintă. "Trebuie să-ţi fie foarte greu că nu mai poţi preda la Universitate!" "Da, foarte greu!", "Dar probabil că te compensezi lucrînd acasă!" (Deci Ion nu-i spusese unde mă văzuse lucrînd? Sau îi spusese şi statueta trecea discret peste asta? Sau credea că după aceea mă înfundam în vechile mele studii? Desigur, eram un om puternic, care ştia să-şi apere ce avea mai de preţ...) "Da, da, mă compensez acasă", îngînai mai departe. "Ai glasul schimbat", zise, de astă dată cu o umbră de afecţiune. "Nu, zisei, ţi se pare". "Ba nu, insistă, îţi cunosc glasul, e ceva schimbat." "Ce este?" zise Micu, revenind şi zbătîndu-se iarăşi să se aşeze. Era curios de ce îi trebuiau lui atîtea mişcări pînă intra pe banchetă. Nu ştiu ce tot făcea cu picioarele, parcă ar fi găsit sub masă cîini, sau miei, sau purcei, care i se svîrcoleau sub tălpi, şi el ridica genunchii, îi lovea, şi trupul şi mîinile participau svîcnind şi trecea mult pînă ce totul se liniştea... "Zic că Victor are glasul schimbat, îi răspunse Clara. Ţie nu ţi se pare?" "Să mori simţind că odată cu tine îţi mor şi ideile, iată o ruptură între existenţă şi esenţă pe care martirii celor două milenii ale erei noastre n-au cunoscut-o", zise Micu în sfîrşit instalat înaintea filtrului şi a scrumierei sale pline de mucuri şi cenuşă.
   
   
   
   XXII
   
   Gîndirea aceasta îi venise pesemne după ce, sau poate în timp ce scăpa de presiunea vezicii urinare, căci acum era foarte calm, crisparea îi dispăruse, ca şi iritarea plictisită. Arăta aşa cum îmi plăcuse odinioară, cînd avusese un ascendent asupra mea, pe care îl pierduse apoi o dată conferenţiind despre "unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăiiţului" şi apoi pierduse şi ce mai rămăsese din el cînd se arătase "mirat" că ieşisem din închisoare. Gravitatea responsabilă cu care vorbea ca şi la început nu-mi mai spunea însă astăzi nimic, nu mă mai fascina. Fiindcă cel mai uşor pentru un om care are obişnuinţa gîndirii este să aibă dreptate, şi cel mai greu să te facă să simţi că are şi o acoperire sau măcar o nelinişte sau rezervă interioară dictată în cazul lui de conştiinţa fisurării fiinţei sale. Fără să parcurgă cu el o atît de lungă experienţă cum parcursesem eu cu el, Matilda îl intuise de la prima întîlnire, şi provocările ei de atunci, care mi se păruseră şi chiar erau grosolane, nu fuseseră mai puţin eficace, deşi în acele clipe Ion Micu păruse că el o studiază pe Matilda, şi Matilda pe el. Iar Clara fusese pradă uşoară. Mă gîndeam acum cît de fericit aşi îi fost azi să-i pot spune că avusese dreptate, să-i mărturisesc adică un lucru de preţ, că nu numai că o iubeam, dar ea îmi rămăsese şi singurul prieten adevărat. Cît de departe mergea nostalgia mea! Matilda nu-mi fusese niciodată prietenă şi nu-mi va fi, deşi se arătase atunci geloasă că ţineam încă atît de tare la Ion Micu. "Te înşeli, îi spusei, astfel de rupturi între existenţă şi esenţă au existat în toate timpurile şi vor mai exista. Sîntem doar ceva mai mult decît alţii victimele credinţei că există progres în conştiinţe, pentru ca realitatea brutală să ne trezească şi să filozofăm în mod naiv că ceea ce ni se întîmplă nouă nu s-a mai întîmplat niciodată." "Da, cred acest lucru, zise Micu neclintit, fiindcă nimeni nu murea pînă acum simţind în conştiinţa lui care se stingea o ridicare din umeri, nepăsătoare, a neantului. Aşa-zisa vrăjitoare pe care Inchiziţia o ardea pe rug îl avea totuşi pe Dumnezeu în gînd în timp ce o învăluiau flăcările..." "Sau pe Diavol", zise Clara. "E acelaşi lucru, zise Ion Micu, Dumnezeu şi Diavolul sînt în eternitate fraţi." Clara spuse că marele poet şi filozof punea un "şi dacă" dubitativ înaintea acestei idei: "Şi dacă în eternitate Dumnezeu şi Lucifer sînt fraţi?" Atunci eu spusei că bogomilismul e mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile dintre Dumnezeu şi Lucifer şi că în lumea de azi ar fi mai bine dacă oamenii din această parte a pămîntului unde trăim noi, bulgarii şi alţi vecini, ar recunoaşte în mod raţional adevărul acestei vechi erezii. Dumnezeu a avut doi copii, nu unul, pe Satanail şi Mihail. Satanail, revoltîndu-se contra tatălui, a creat pămîntul şi pe om, adică trupul lui, şi nu Dumnezeu, căruia îi datorăm doar sufletul. Sîntem un fel de compromis între răsculatul Satanail şi tatăl său. Cel de-al doilea fiu, Mihail (Cristos) n-a reuşit să-l facă pe om să se lepede de partea sa satanică. Ar fi mai bine să ne recunoaştem satanismul, poate l-am practica mai puţin. "Adică o erezie, din erezie, zise Micu. Nu putem. Compromisul e inextricabil, chiar dacă Cristos a eşuat. Nici Dumnezeu n-a murit, nici Satanail n-a fost aruncat în tartar. Numai Crist a murit de-a binelea. Nu bei o bere?" zise Micu turnîndu-mi în pahar. Băui şi avui sentimentul că totul putea fi ca altădată, dar această iluzie nu dură mai mult de cîteva clipe. "Deci, zisei, acum eşti redactor-şef la Luceafărul literar! Şi l-ai distrus pe Amăicăliţului?" N-o spusei cu ironie, ci cu o împăcată nepăsare şi începui să mă uit peste mesele pline ale frumoasei braserii, cu gîndul la discuţia de neuitat pe care o avusesem cu el în acea zi, cînd vrusesem să plec de la facultate şi el cheltuise o multitudine de argumente să mă împiedice s-o fac. Avusese dreptate, nu din partea aceea mă pîndea hazardul. Indiferent ce-aşi fi făcut, scrisoarea din Paris tot n-aşi fi putut s-o împiedic să vie. E drept că rupînd contactul cu studenţii mei poate n-ar fi apărut "caietele", dacă ar fi să cred că aceste caiete l-au împiedicat pe primul-secretar Mircea să mă apere pînă la capăt. Astăzi nu mai credeam acest lucru dacă mă gîndeam bine, dată fiind puterea pe care acest om dovedise că o avea, iar el ştia că o are. Da, dar vroise să şi-o păstreze intactă; gîndul că generalul ar fi putut trimite caietele la Bucureşti dacă ar fi continuat presiunea asupra lui îl turburase.
   "Lucrurile sînt mai complicate, zise Ion Micu reflectînd. Ai văzut, grupul deviatorilor a fost lichidat, dar I.C. şi adjunctul lui au reuşit să scape. Totuşi, îi are acum în coastă pe LV. şi soţia lui, care a ajuns şefă de secţie în CC. la Direcţia propagandei şi agitaţiei, la litere şi arte. Se pare că scriitorii au prins curaj, ea li-l inspiră, şi tensiunea e în creştere. Se vorbeşte de o mare şedinţă care trebuie să aibă loc la nivelul înalt cu conducerea Uniunii Scriitorilor şi pe care I.C. n-o poate evita: va fi atacat secretarul general al Uniunii, omul pus acolo de I.C, un demagog ordinar, o nulitate notorie. Voi participa şi eu, şi acolo o să-l distrug pe Amăicăliţului prin ricoşeu, lovind tare în acest secretar general, care îl susţine." "Şi cum de a scăpat I.C.? îl întrebai. (Eram curios să aflu, fiindcă I.C. se ocupa în Biroul Politic de cultură şi învăţămînt şi, desigur, de la el veneau toate ordinele, inclusiv interdicţia împotriva celor ca mine de a mai putea preda la vreo catedră.) "Cred că a scăpat trădîndu-i la timp pe ceilalţi!" "Făcea şi el parte din grup?" "Desigur, zise Ion Micu. În acel grup el avea grupul lui... Au scăpat toţi, dar părerea mea e că nu pentru multă vreme fiindcă interesul majorităţii din CC. e să nu se vadă că deviatorii au fost numeroşi." "Şi au fost?" "Au cam fost, zise Micu, şi rîse sincopat şi în lung, cu privirea sticlind de o bizară satisfacţie, ca şi cum ar fi fost bine că acei deviatori fuseseră mai mulţi decît se credea. Lichidarea lor, continuă Micu, se va face un pic mai tîrziu şi sub altă denumire, de pildă, de cosmopoliţi, sau şi mai bine, de împăciuitorişti, depinde ce boală va fi atunci la modă." "Atunci, zisei, tot fără ironie, e bine, vei reuşi să-l distrugi pe Amăicăliţului". "Nu prea, zise Ion Micu reflectînd, fiindcă acest pic de care vorbeam în politică are o dimensiune în timp variabilă. Poate să fie la anu, dar poate să fie şi peste cinci sau şapte ani." "Important e, reluai, că va fi! Contele de Monte Cristo a aşteptat douăzeci de ani." "Da, rîse el iar, dar în acest timp îţi iese părul prin căciulă." "Oricum, insistai, este exclus ca indivizii în cauză să nu ştie ce-i aşteaptă şi ca atare nu mai ţi-e frică de ei." "Asta e adevărat, conveni el, pot pentru ca să spun că unii din subalternii lui I.C. chiar îmi fac curte, şi însuşi I.C. m-a numit mintenaş, după deviere, redactor-şef, ceea ce ar fi de natură să mă determine să uit ce mi-a făcut. Aşi uita, dar nu pot..." "De ce?" "Ştii tu de ce, zise el. Sînt lucruri care nu se uită." "Adică?" stăruii. "Sînt două lucruri pe care mi le-a făcut, nu atît mie, sau nu numai mie, ţi le-am spus atunci, dar nu le-ai reţinut gravitatea ireparabilă. Acum o să le înţelegi mai bine." "Ba am reţinut gravitatea lor ireparabilă", răspunsei. "Nu, ai reţinut doar că eu am căzut, că sînt un laş şi ai încetat să mai ţii la mine ca altădată."
   Trecuse la atac, ca şi cînd s-ar fi dovedit între timp cu prisosinţă că n-a fost un laş şi avea acum resentimente împotriva tuturor celor care îl blamaseră. Îl lăsai să creadă ce vrea, înţelegînd în acelaşi timp de ce nu-i mai era acum frică să stea cu mine de vorbă într-o braserie: situaţia se schimbase, puternicul personaj pe care îl înfruntase odată în aula Universităţii şi care îi făcuse "două lucruri" (eu ştiam numai unul) fusese zgîiţîit, şi destinul său de lider, pecetluit, chiar dacă poza lui va mai continua o vreme să apară purtată de mulţime la manifestaţii şi numele lui să nu lipsească din lista marilor protocoale. Dar n-ar fi fost mai bine, îmi trecu prin minte, ca Ion Micu să-l fi înfruntat în continuare, în loc să se sperie? Nu-i pusei întrebarea, eram curios să aud mai întîi acel "al doilea" lucru pe care i-l făcuse I.C.
   Dar Ion Micu tăcea, iritat şi vindicativ. Nu rupsei tăcerea, îmi dădui seama că încă mai ţineam la el, dacă, în ciuda antipatiei pe care mi-o inspira starea lui de spirit, continuam să beau bere acolo în loc să mă ridic şi să plec. Se ridică el, repetînd însă cu mai puţine mişcări zbaterea ieşirii şi apoi a întoarcerii la masă, timp în care între mine şi Clara nu se rosti nici un cuvînt: era limpede, ţinea la el, pentru ea Ion nu fusese un laş, ai fi zis chiar, văzîndu-i chipul, că şi ca purta ranchiună celor care îl judecaseră fără cruţare, printre care mă numărasem şi eu, deşi îi eram prieten şi ar fi trebuit să-l înţeleg. Iată, gîndeam, sentimente care ne marchează pentru totdeauna, prietenia mea cu ei se rupsese de fapt de-atunci şi mai supravieţuise datorită obişnuinţei... De aceea, poate, arestarea mea nu-i... Aşa se explica "mirarea"? În fond era acelaşi lucru, o laşitate reînnoită sub masca unei prietenii de a cărei pierdere tot eu eram vinovat...
   "Primul lucru pe care mi l-a făcut, de neiertat, începu Micu, a fost să lovească în idealul meu, care nu e numai al meu, că trebuie să schimbăm în adînc natura umană şi să trecem de la relaţiile pe bază de conflict, de luptă între indivizi, la relaţii de colaborare, visul umanităţii. Asta nu înseamnă că vom putea să suprimăm inegalitatea dintre indivizi, unul, de pildă, e idiot din naştere şi dacă spune o prostie care are consecinţe sociale, noi trebuie să ne astupăm urechile. A fost cazul lui I.C., a cărui prostie spusă în aula Universităţii nu era o prostie inocentă, dată fiind funcţia lui înaltă. În loc să înghită şi să se corecteze, uită că avem idealuri comune şi abuzează de puterea pe care o deţine în numele lor, şi mă ameninţă cu închisoarea... Or, eu nu pot să suport să fiu închis de către ai mei dacă n-am călcat legile..." "Da, zisei, văzîndu-l că se oprise, mi-aduc aminte de acest punct de vedere al tău, ţi-ai pierde credinţa pentru care ţi-ai riscat viaţa, dar nu ştiu dacă ţi-am pus o întrebare: chiar te-a ameninţat? Era adică reală pentru tine această primejdie?" "O, da! În închisoare am primit vestea că am fost exclus din partid, în timp ce torţionarul mă croia cu gîibaciul. Am suportat, zicîndu-mi că se făcuse o greşeală şi nu eram liber să mă apăr. Era o dramă a noastră. Înainte de a fi arestat, legătura mea superioară mi-a cerut să-i dau nişte adrese. Asta încălca legile conspirativităţii şi am refuzat. După 23 August am fost reprimit, nu fără să mi se reproşeze că n-am respectat disciplina de partid. Şi a fost rău sau bine că n-am respectat-o? am întrebat. Nu mi s-a răspuns, dar mi s-a dat totuşi carnetul. Cînd se va scrie istoria, o să aflăm multe, nu există prin definiţie istorie fără întîmplări sublime sau tragice. Da, dar asta e altceva, eram închişi, se puteau comite eroii, după luarea puterii erorile trebuiesc însă îndreptate de urgenţă, fiindcă ele au consecinţe pentru întregul popor, nu numai pentru un pumn de oameni, cîţi eram noi în ilegalitate. Şi nu prin ameninţări împotriva celor care le semnalează. Vorbeşte stricat limba acestui popor şi ne îndeamnă pe noi să învăţăm limba rusă. Ne îndeamnă nu e cuvîntul potrivit, dar să zicem că faptul în sine era rezonabil, nu strică să înveţi limba lui Dostoievski, a lui Tolstoi şi a lui Lenin. Da, de acord, dar nu tu trebuie s-o spui. Aşa? Ei, lasă, că te ţin eu minte, şi-a zis, şi m-a ţinut minte." "Totuşi, nu mi-ai răspuns clar din ce ai dedus că te-a ameninţat cu închisoarea?"
   Ion Micu nu-mi răspunse. Pe chipul lui ghicii o gîndire a ceva de neînţeles, care se vroia elocventă: ştia el din ce a dedus şi trebuia crezut fără să i se pună întrebări. Sînt şi lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea. "Putea să mă scoată din Universitate şi din cultură, continuă Ion Micu ca şi cînd întrebarea mea nici n-ar fi fost pusă, ar fi fost un abuz de putere, m-aşi fi descurcat. El a preferat să facă o crimă. A trecut de la ameninţare la fapte: dacă nu execuţi ordinul să ţii o anumită conferinţă, vei fi dat afară din partid pentru indisciplină (ai mai fost dat afară pentru asta, greşeala n-a fost ştearsă din dosarul tău) şi se va cerceta apoi de alte organe dacă e întîmplător faptul că ataci cu violenţă şi iei în deriziune şi cu cinism poezia şi poeţii angajaţi în slujba construirii socialismului. Ţine conferinţa ca să dovedeşti contrariul."
   Îi spuseseră spuse toate acestea sau le gîndise doar el? Era cert că luase în deriziune poezia lui Amăicăliţtului, că acela se plînsese direct lui I.C. şi că acesta din urmă îi ceruse să ţină o astfel de conferinţă, dar restul? Putea fi adevărată şi extensiunea de la un caz particular, un anumit poet, la "poeţii" şi de la o anumită poezie a cuiva la poezia tuturor care... Dar i se formulaseră chiar ameninţările? Putea fi adevărat că nu chiar, dar i se sugeraseră? Ei, şi? Avea să afle el vreodată, de-aici înainte, dacă aceste ameninţări ar fi fost traduse în fapte, în cazul în care nu s-ar fi supus? "Cunoşti vreun precedent?" îl întrebai. "Da, răspunse. Mai multe! O mulţime! Adică mulţimea!" Nu înţelesei această deturnare de sensuri. Vreun paradox? "Spune-mi şi mie unul cunoscut." "Nu e nici unul, zise. Dacă ar fi fost unul singur, eu aşi fi riscat şi aşi fi acceptat să fiu al doilea, fireşte nu alături de un reacţionar. Ar fi urmat al treilea, al patrulea..." "Nu înţeleg!" zisei. "Faptul că nu există nici unul ţine de intuiţia colectivă, care îţi şopteşte că dacă vei fi primul, nu va urma al doilea, al treilea, eţetera, şi vei rămîne singurul. Singur nu se acceptă, fără să mai spun că în cazul meu ar fi apărut şi coloratura tragică despre care ţi-am vorbit. Poate că aşi fi acceptat şi acest risc, pe care înfruntîndu-l ori aşi fi ieşit învingător (puţin probabil, ţi-am explicat data trecută de ce), ori m-aşi fi sinucis. Dar singur? În timp ce «afară» aşi fi fost «demascat»? Nu! Iată deci în ce constă crima lui I.C. Pe un climat de adeziune a maselor la un ideal social revoluţionar, el introduce ameninţarea, care face (plasat între aceste două realităţi, adeziune şi represiune) imposibilă gîndirea ta liberă şi opoziţia faţă de abuzuri."
   Rămăsei stupefiat pomenindu-mă că îi dădeam dreptate, deşi simţeam în forul meu interior că nu avea. "Exces de presupoziţii, spusei în cele din urmă şi amintindu-mi de discuţia lui cu Matilda adăugai: ostreţe! Nu pot să presupun că adeziunea maselor e totală, asta ar fi imposibil, şi nu pot să presupun că eşti singurul care n-ai fi acceptat să fii umilit." "Ascultă, Petrini, schimbă el, parcă deodată şi cu energie, unghiul de atac. Să-ţi povestesc ceva. Cînd ai fost arestat tu, nu s-au cumulat în conştiinţa mea fapte care să-mi dovedească mie însumi că ai fi nevinovat, ci dimpotrivă, că eşti în mod obiectiv vinovat, adică fără voia ta, în sensul că nu în mod conştient ai fi săvîrşit vreo acţiune contrarevoluţionară, fiindcă te cunoşteam că eşti un om cinstit. Dar tu ai un temperament care te domină şi o gîndire formată la şcoala liberalismului burghez, care ne dădea iluzia libertăţii totale de gîndire prin faptul că această orînduire burgheză ne sugera, încă de la apariţia conştiinţei de sine, că e o orînduire naturală şi mai ales eternă. Dacă ai fi aflat, de pildă, în anii studenţiei că un comunist a fost arestat, nu te-ai fi mirat, ţi s-ar fi părut natural. Ei bine, noului-născut de astăzi o să i se pară şi lui natural cînd va auzi în viitor că un anticomunist a fost arestat. Ba chiar anticomunismul lui i se va părea absurd, de neînţeles şi se va întreba dacă nu cumva e nebun. În această perioadă de tranziţie, liberalismul tău, deşi subiectiv, nu a făcut din tine un anticomunist (sînt eu martor în acest sens!), în mod obiectiv te-a plasat în categoria reacţionarilor, fie că ai vrut, fie că n-ai vrut, şi eu ştiu că n-ai vrut, şi dacă aşi fi fost chemat la procesul tău aşi fi depus mărturie, de care, dealtfel, nu s-ar fi ţinut seama, că eşti nevinovat: am şi depus, am fost chemat să dau o declaraţie şi am dat-o exact în acest sens, fiindcă fără să ştiu ce e în dosarul tău eram convins că n-ai făcut nimic. Acest concept, a fi un mod obiectiv vinovat, e o aberaţie, n-are nici o legătură cu legile justiţiei, dar tu ştii că în perioadele de criză toate vechile concepte ori se clatină, ori sînt înlocuite cu altele care exprimă necesităţile de moment ale revoluţiei. În viitor se va renunţa la ele. Am fost foarte afectat, am discutat şi cu Vaintrub, care mi-a spus ce se cerea de la el în legătură cu caietele tale. L-am convins să rişte şi să facă un referat care să nu ţină seama de ce concepţie despre lume reiese din ele. El zice că aşa a făcut şi n-am dubii, e un om îndrăzneţ şi sincer. Totuşi, condamnarea ta m-a pus pe gînduri (nu văd de ce să-ţi ascund acest lucru!). Trei ani! Pctrini o fi făcut totuşi vreo prostie. (Şi aici Ion Micu ridică din umeri vrînd parcă să spună: cum putem şti, dacă omul a dispărut, care e adevărul?) Sînt sigur că la fel ai fi gîndit şi tu, ca toată lumea, că o fi făcut el ceva, degeaba nu l-au arestat. Iată deci ce se gîndeşte afară, în timp ce tu eşti înăuntru. Şi deşi tu ai fost acolo şi afli acum ce se gîndea afară, continui să faci supoziţia că dacă l-aşi fi înfruntat mai departe pe I. C. acţiunea aceasta a mea ar fi avut vreun ecou. Iar I.C. ştia şi el acest lucru şi ştia că voi accepta umilirea. Iată încă o dată în ce constă crima lui..." "Cel puţin tu, Victor, deşi ai suferit (şi poate ai trăit chiar un coşmar!), nu ai fost umilit în tine însuţi", zise Clara.
   Reieşea că fusese mai bine de mine decît de el. Dar nu la acest lucru mă gîndeam, ci la conceptul de a fi în mod obiectiv vinovat, ceva nou, în care Ion Micu, deşi nu credea, găsea că e o lege a perioadei de tranziţie. "Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decît afară. De ce tocmai tu, asta nu e aşa de important, poţi fi tu sau altul, oricine, şi nu neapărat pe baza unei vinovăţii reale poţi nimeri acolo, sau pe baza unei nevinovăţii să rămîi liber. Degeaba sînteţi voi precauţi, dacă va fi să-ţi iasă un număr cîştigător, nici măcar nu se va ţine seama că eşti vinovat. Caietele mele n-au jucat nici un rol in ce rea priveşte, mi-au fost înapoiate. Eu am făcut parte din banda Sumanelor negre, şi nu pentru cine ştie ce mîzgăleli în nişte caiete filozofice am fost condamnat, ci pentru terorism săvîrşit în numita bandă. Voi o să picaţi (dacă o să picaşi!) în cu totul altceva, ce-o fi atunci nu se poate prevedea, surpriza va fi, cînd te vei trezi acolo, totală. Sînteţi nişte nevinovaţi închipuiţi, adică..."
   Dar mă oprii citind pe chipul lui Ion Micu iritarea lui obişnuită cînd nu sesiza un sens şi înţelesei că spusele mele îi păreau a fi ale unuia care crede că dacă a păţit el ceva or să păţească şi ceilalţi, deci o simplă obsesie de om marcat de o anumită experienţă prin care trecuse şi îi ameninţa şi pe alţii că vor păţi la fel. În mod paradoxal nu putea admite în sinea lui o astfel de viziune, deşi întregul eşafodaj pe care şi-l construise în apărarea sa de învinuirea că fusese un laş nu era străin de ceea ce îi spuneam eu. Credea sincer că, dacă ar fi fost arestat, ar fi fost condamnat exact pentru ceea ce făcuse, adică pentru luarea în deriziune a poeziei şi poeţilor care... în timp ce eu eram convins că s-ar fi trezit acuzat de cu totul altceva... "Ceea ce nu înţeleg unii, zise el ca şi cînd n-ar fi auzit ce-i spusesem, e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putinţă şi că, astfel, tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat şi, odată cu ea, noi înşine. Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deşi există."
   Tresării. De unde ştia? Pentru această intuiţie extraordinară, care mie îmi amintea de ceva, încetai să-l mai consider vinovat de laşitate, intuind şi eu că suferea pentru căderea lui, de care, judecîndu-l după aceste cuvinte, era pe deplin conştient. "Ai dreptate, îi spusei, puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei noastre şi acceptînd brutalitatea existenţei să nu renunţe la idealurile lor, dar să fie totuşi preveniţi că aceste idealuri sînt irealizabile... Să vă povestesc un fapt, continuai eu căutînd în amintire. Dar hai să bem..."
   Clara se învioră, Ion Micu, cu chipul alterat de neaşteptata mea renunţare de a mai vedea în faţa ochilor un om culpabil, turnă bere şi se pregăti să mă asculte. "Dispare, deşi există, reflectai. Prin asta eu înţeleg că, neîncetînd să existe, totuşi dispare, nu mai e de găsit, adică nu mai e trăit... Dar cu nici o antenă a sufletului nostru nu-l mai putem readuce, pentru că realmente nu mai există... Formidabil! Într-o zi se îmbolnăveşte printre noi un legionar. Foarte grav, dizenterie, dar una rea... Eram într-o închisoare de tranzit, din mine ne trimiteau la canal, dar plecarea întîrzia. Nu se uita nimeni la el că trăgea să moară, un aşa-zis medic dădu din umeri, nu avea paturi de spital să-l scoată din celulă, îl părăsi acolo, să moară sau să trăiască, - un legionar mai puţin întrucît putea asta să intereseze pe cineva? Bolnavul zăcea cu ochii închişi şi cu fălcile încleştate de inaniţie, fiindcă nu mai putea mînca singur, nu mai putea să ţină lingura în mînă, nu mai putea vorbi. Şi atunci se aşeză lîngă el pe pat un comunist, implicat în grupul Pătrăşcanu, evreu pasionat de folclorul romînesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cîntecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cîntece tragice de despărţire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni niciodată. Visul lui era să fie eliberat şi să fie numit şef la un institut pe care el l-ar crea şi l-ar îmbogăţi cu aceste comori imprimîndu-le pe plăci, căci suferea că o să treacă timpul (clătina mereu din cap şi ofta), nimeni, spunea, n-avea să le imprime şi se vor pierde. Şi puse mîna pe lingură şi pe castron şi începu să-i descleşteze muribundului fălcile şi să-i dea să mănînce. Da, îi dădea, dar ăla pe urmă făcea pe el şi împuţea celula. Folcloristul, ca să nu-i mai împiedicăm să se mai ocupe de el, îl desbrăca, îl spăla, îl ştergea la cur... îi dădea ceaiuri, îi dădea din propria lui raţie, îi ştergea gura, care nu reţinea toată mîncarea, îi spăla singur pantalonii, care în permanenţă erau murdăriţi de diaree... Şi într-o zi muribundul deschise ochii, revenind la viaţă. Dar tot nu putea mînca singur şi nu putea vorbi. Încetul cu încetul, însă, se mai însdrăveni şi la un moment dat înţeleserăm că bolnavul se străduia să mişte buzele, să spună ceva. Ne apropiarăm de patul lui. Folcloristul îi pîndea chipul, să-l audă vorbind, fiindcă asta ar fi însemnat că omul lui scăpase din ghearele morţii, că, adică, mergea hotărît spre vindecare şi că stăruinţele lui nu fuseseră zadarnice. Şi noi, curioşi ce-o să zică. Ei, ce-o să zică? Chipul salvatorului iradia de bucurie, căci bolnavul îşi holbase ochii spre el şi numai la el se uita. Nu el îl salvase? Şi reuşi să bîiguie şi avu un rictus care îi strîmbă buzele palide: du-te în p... mă-tii de jidan! Asta îi spuse şi cu forţa pe care o mai avu scrîşni şi din dinţi. Ne retra-serăm imediat îngreţoşaţi şi îl luarăm de-acolo şi pe bietul folclorist, care se întristă din ziua aceea şi deveni tăcut. Nu ne mai cîntă, încetă să mai sufere de soarta frumoaselor cîntece pe care le ştia, ceva plumburiu i se aşternuse pe chip ca o mască urîtă. Îl încurajarăm: dă-l în mă-sa de stîrpitură, nu-l mai îngriji, lasă-l să moară. Însă el continuă să-i dea să mănînce cu lingura, însă cu o silă pe chip, aşi putea zice cu o desnădejde scîrbită, o tristeţe întunecată, fără lumină, parcă ar fi gîndit: omul este iremediabil. Parcă ar fi raţionat: omul e pierdut şi cum şi eu sînt om, nici eu n-am scăpare."
   "Foarte interesant, zise Clara în tăcerea care se lăsă. Aceste şocuri, presupun, pot fi mai mari decît oricare altele, vreau să spun, cu consecinţe foarte adînci în conştiinţă, dacă cel implicat nu poate, cum am înţeles, trece peste ele... Chiar n-a trecut? Ce s-a mai întîmplat cu
   folcloristul?" "Nu mai ştiu nimic nici de el, nici de cel pe care îl salvase, fiindcă ne-am împrăştiat la canal..." "Sînt anumite lucruri peste care nu poţi trece, zise Ion Micu pe gînduri, după cum sînt altele care văzute dinafară par mai rele, dar nu ne ating..."
   Tăcui mai departe, apoi îmi ridicai privirea, le spusei să mă scuze, dar trebuia să plec, şi mă ridicai. "Victor, zise Ion Micu ridicîndu-se şi el (şi de astă dată nu mi se mai păru grotescă zbaterea lui de a ieşi de la masă), te conduc puţin..." Şi mă conduse cîteva sute de metri pe bulevard, vorbindu-mi simplu şi cu afecţiunea de odinioară de necesitatea de a ne revedea de-aici înainte regulat... "E necesar, zise, o să-ţi explic... Sînt lucruri care se petrec, nu dintre cele mai bune, şi care pot fi prevenite... Părerea mea e că putem acţiona, dar pentru asta trebuie să le cunoaştem..." "Bine, îi spusei, ca să-l împiedic să fie din ce în ce mai afectuos, cum simţeam, bine, Ioane, am acuma nişte treburi, după ce termin cu ele, o să-ţi dau un telefon", gîndind că n-o s-o fac curînd, sau poate, cine ştie, chiar am s-o fac...
   
   
   
   XXIII
   
   Deci totul a existat, gîndii continuîndu-mi plimbarea, a existat şi Matilda, şi mai ales există o fetiţă numită Silvia, pe care va trebui s-o părăsesc, să n-o mai văd decît din cînd în cînd, şi încă asta va depinde de Matilda, care dacă ea va socoti că "am eşuat" n-o voi mai vedea-o deloc şi numele meu nu se va mai pronunţa în faţa ei. Abandonez! Cum să abandonez?! Dar ce pot face? Da, mi se sugerase o soluţie pentru mine: n-ar fi mai bine dacă aşi muri? zisese Matilda, adăugînd că mi-ar pune şi ea pe piept o floricică. Simţii cum tristeţea pe care o alungasem în întîlnirea cu Ion Micu revine şi cum cedează apoi unui nou sentiment necunoscut mie şi pe care nu-l înţelesesem niciodată, dar înţelesei acum că asta trebuie să fie: să nu poţi găsi o soluţie, să te simţi încolţit, să nu poţi accepta (sau mai bine zis să fii împins cu o putere inexorabilă să nu poţi accepta), să abandonezi (purtam în fiinţa mea căldura, tandreţea, braţele încolăcite pe gîtul meu ale unei făpturi minunate, Silvia), dar nici să trăieşti văzînd chipul urii, silindu-mă să-l îndur în veşnicie şi fără scăpare, ca şi cînd aşi fi fost împins pe poarta pe care scrie  Starea mea avea un nume: disperare! Mă aşezai pe o bancă şi îmi luai capul în mîini. Chiar totul e pierdut? mă întrebai. De unde pornisem? Da, îmi aminteam, din ziua cînd acceptasem să lucrez la deratizare, sub imperiul unei adînci căderi, al unui straniu gînd de sfidare, al unei satisfacţii asemănătoare celei pe care ţi-o dă răzbunarea, al unei certitudini că pedepseşti, condamni pe cineva, fiind vizitat de gîndul că toţi vor plăti şi nu se vor putea spăla de dispreţul meu, chiar dacă acum trăiesc ca vitele în păşune şi pasc şi li se pare că sînt liberi şi fericiţi... totul se plăteşte şi vina colectivă nu va face mai uşoară suferinţa individului, care va urma. Iată deci semnificaţia amorţirii sufletului meu, în care zăcuse speranţa că ea, Matilda, va fi alături de mine. Cum să fie dacă eu însumi descoperisem abia acum înţelesul acestei stranii amorţiri?
   Mă ridicai şi pornii spre casă. Simţeam pentru întîia oară suflul rece al singurătăţii iremediabile şi aveam revelaţia că eram departe de a semăna, Matilda şi cu mine, cu Acojocăriţei şi muierea lui, la aceia spectacolul pe care şi-l dădeau lor înşile şi vecinilor era o comedie cu care poate se distrau, în timp ce peste noi, dincolo de cuvintele care se spuneau, oricît de grele, se deschidea tot mai mult, ca în basme, borta vînturilor negre ale nenorocirii. Dacă n-aşi fi iubit copilul, totul ar fi fost chiar firesc, nu eram nici primii şi nici ultimii care nu se înţelegeau şi trebuiau să se despartă. "Văd, îi spusei Matildei, că nu iubeşti acest copil, nu te gîndeşti că va suferi, Silvia e un copil deosebit şi cel puţin pînă se face mare ar trebui ferit de blestemul părinţilor." "Blestemul eşti tu, care ai dorit încă dinainte de a se fi născut s-o arunci într-o prăpastie", repetă ea această obsesie care în aceste clipe mi se păru înspăimîntătoare. "Blestemul e în capul tău, îi răspunsei, dacă eşti în stare, după atîta timp, să-mi atribui sentimente pe care nu le-am avut." "Tocmai de aceea, ca să te uite, trebuie să-ţi iei gîndul de la noi. Sper că n-o să-l imiţi pe Petrică şi să te agăţi de mine doi ani. Te avertizez că nu vei reuşi." "Ba da! strigai. Nu abandonez nimic " "Divorţul se va termina în două săptămîni, te avertizez. Sînt pregătită, am şi vorbit cu cine trebuie!" "Ei, şi? Nu există lege care să mă împiedice să-mi văd copilul!" "Ai să vezi că există!"
   Mă oprii, mirat de seninătatea cu care, actor şi implicarea în acelaşi timp în rol, alimentam şi urmăream ca spectator această ireală dramă. Ce-i făcuse el acestei femei? mă întrebai din sală, în timp ce pe scenă ştiam perfect de bine ce-i făcusem. Cuvintele? Da, din ele venise obsesia neverosimilă. Cuvintele, ele loviseră şi făcuseră o rană care nu se mai vindeca. Îmi amintii de o istorie cu un leu bolnav şi un pădurar. Acesta din urmă îi spusese: "Ei, ce-ai ajuns, prăpăditule? Aşa arată regele animalelor? Leul îi spusese: "Ai o secure în mînă! Loveşte-mă cu ea după ceafă." Pădurarul îl lovise. După un timp se întîlnesc din nou, leul vindecat. "Pune mîna, îi zise el pădurarului, aici la mine după ceafă.'' Pădurarul puse mîna şi dădu de o coajă groasă. "Dă-o jos", zise leul. Pădurarul o dădu jos; "Ai văzut? reluă regele animalelor. Rana pe care mi-ai făcut-o tu cu securea s-a vindecat. Dar rana pe care mi-ai făcut-o cu vorba nu, şi nici n-o să se vindece!" Şi l-a cruţat pe om, pierzîndu-se în adîncul pădurii. Matilda se simţise lovită în trufia ei ca o leoaică, şi cu toate că dorise să uite, nu putuse. Nu avea şi superbia leului de a cruţa, şi vroia să lovească tocmai acum cînd îşi dăduse seama că sînt slab. Chiar se grăbea (divorţul va dura două săptămîni!), nu cumva să-mi revin şi să devin primejdios! Şi totuşi timp de trei ani mă aşteptase. Da, dar puterea unui gînd poate ţine în cleşte sufletul cuiva şi o viaţă întreagă şi nu-l slăbeşte decît în moarte sau odată cu nimicirea celui care i-a prins astfel sufletul. Cuvintele, devenite stranie obsesie: vroia să mă identific cu înţelesul pe care li-l dădea ea, nu era nici o îndoială, înţelesul lor ar fi izbucnit indiferent de ce soartă aşi fi avut parte; spiritul ei destructiv s-ar fi pus în mişcare oricum, chiar dacă aşi fi urcat pe spirala celei mai strălucite cariere. Da, totul era pierdut, trebuia să plătesc.
   A doua zi după prînz mă pomenii cu Tasia în casă, care îmi spuse că Matilda a plecat pentru cîteva zile la Bucureşti şi a rugat-o să aibă grijă de Silvia. "La Bucureşti?! mă mirai. Ce să caute acolo?" "Nu ştiu, zise Tasia în timp ce îmbrăca fetiţa, nu mi-a spus. Şi continuă să vîre într-o plasă lucruri de-ale copilului. "Dar ce faci acolo?'' zisei. "Aşa mi-a spus Matilda, s-o iau pe Silvia la noi cît lipseşte ea." "Nici vorbă, lasă copilul aici, sau crezi că eu şi Ana nu sîntem în stare să avem grijă de ea?" "Am crezut că aşa v-aţi înţeles", zise Tasia mirată. "Cum să ne fi înţeles dacă nici nu mi-a spus că pleacă!"' "Bine, treaba voastră." "Ta-taaa, zise atunci Silvia, ci mergem la plimbare?" "Mergem, dar întîi du-te şi te culcă."
   Intrai în bibliotecă, închisei uşa şi mă aşezai la birou cu capul pe braţe. Glasul Silviei mă picnise, cînd spusese ta-taaa, căci astfel îi ieşea ei acest cuvînt din gură, nu scurt, tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici rîzgîiat ci ca o mică notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era cîntată şi legănată şi învăluită într-o tandreţe celestă. Şi parcă ar fi fost pe deplin conştientă de magia cuvîntului-melodie, fiindcă întîi îl lăsa să fie auzit, făcea o pauză şi abia apoi spunea ce vroia de la tata. Uneori nu vroia nimic! Nu mai urmau alte cuvinte. Cu neputinţă de evitat certitudinea că această melodie nu era doar a glasului ei, ci a fragilei ei simţiri, a micului ei suflet, căci mai auzisem copii spunînd mamă şi tată, dar nici unul ca ea, şi aşi fi putut să i-l disting chiar în înaltul cosmos, dintr-o multitudine de alte glasuri ale tuturor copiilor care s-ar urca în vastul univers. Ce ne ţine în viaţă, altceva? Nu facem totul ca această melodie să nu piară de pe pămînt şi să rămînă mereu în noi ca o armă supremă împotriva soartei?
   Valul trecu, intrai în baie, mă uitai în oglindă, îmi spălai cu apă rece trăsăturile strîmbate şi ochii turburi şi revenii lîngă Tasia. Dar ea ghici ceva şi o lungă tăcere se aşternu. Într-un tîrziu zise: "De, Victore! Bine-ar fi să vă împăcaţi! Zic şi eu aşa, dar cine poate să ştie ce se întîmplă între doi inşi cînd rămîn singuri?"
   Şi se ridică şi plecă.
   
   
   
   XXIV
   
   Iar eu începui să mă plimb încet prin frumosul apartament. Ce-o fi făcînd ea la Bucureşti? mă întrebai. Şi ce fac eu singur pînă se întoarce? Aveam nevoie de ea, să apucăm amîndoi mai departe de otgonul de ură care ne lega si să tragem de el cu toate puterile pînă îl vom rupe. Fiindcă simţeam că altfel n-o pot părăsi, deşi ieri mi se păruse că eram liber. Plecînd, rămîneam înlănţuiţi, iar ea, cu fetiţa alături, ar fi jubilat de ura mea neputincioasă, mai liberă decît mine. Iar dincolo de toate acestea ar fi stăruit în mine, devenind obsesie, întrebarea încăpăţînată: ce era de fapt în inima acestei femei? Fiindcă nu puteam admite - şi întrebarea aceasta mi se punea nealterată, totdeauna cînd rămîneam singur, chiar şi ascultînd istorisirile vesele ale lui Vintilă, chiar şi cînd, crezînd că uit, mi se întîmpla să rîd în hohote - nici una din cauzele pe care le întrezăream stînd de vorbă cu ea. Era fascinant: într-o zi mi-a spus: "eşti pe jumătate mort". Asta mă limpezea, atunci chiar totul devenea simplu şi firesc, şi viaţa mea împreună cu ea, imposibilă. Repede însă, chiar a doua zi cînd n-o mai vedeam, certitudinea aceasta se spulbera. De ce? Nu mai înţelegeam cine îi alimenta ura. Eu?! Prin ce? Ştiam ce înseamnă să nu mai iubeşti, asta mi se păruse totdeauna simplu şi firesc, să-i spui cuiva sau să ţi se spună: nu te mai iubesc. În clipa aceea înstrăinarea celuilalt ţi se transmitea, cum mi se întîmplase mie atunci, în faţa Universităţii, cu Căprioara. Ce dracu poţi să mai faci cu cineva care nu te mai iubeşte! Ia uite! Se şi vede, nu mai e acelaşi chip pe care îl ştiai, care se lumina cînd te vedea, ai cărui ochi străluceau întîlnindu-i pe-ai tăi, a cărui gură avea un contur dulce, un surîs... Nu mai sînt toate acestea. S-a dus! A murit! Ceea ce ştiai tu îţi rămînea în inimă nealterat; ce poţi face cînd cineva nu mai e? Melancolia care năvăleşte asupra ta e blîndă şi învăluitoare, puterea ta de a iubi rămîne neatinsă, întrebările care vin ulterior nu au mare putere, chiar dacă afli că ai fost trădat. Ce înseamnă trădarea? E o formă urîtă de a ţi se spune că nu mai eşti iubit. Ura, desigur, te poate ispiti să te răzbuni, e frumoasă, s-o iubeşti mai departe, chiar dacă ştii că nu va mai fi nimic. Uite însă vine oricum, şi acest lucru îl simţi cu certitudine şi simţi chiar o bucurie că eşti liber de cineva care, desigur, nu te-a iubit prea tare din moment ce a putut să te părăsească. Mai bine! Adio!...  Da, dar ura? Poţi cînta la fel de patetic şi jubilator:  Cum?! Încercaţi! '...
   Deschisei încet uşa camerei unde dormea Silvia, s-o trezesc şi să ieşim. "Ce e cu tine, îi spusei, tu n-ai dormit deloc!" "Ba am dormit, dar nu mult", mărturisi ea, ca să împace şi minciuna şi adevărul: vrusese să doarmă, dar nu putuse. Mă aşezai pe marginea patului şi, prefăcîndu-mă că n-o privesc direct, o contemplai în tăcere, cu pleoapele pe jumătate închise. "Ta-taaa!" zise. Era o chemare, de astă dată am simţit că vrea să spună ceva."Da tată!" murmurai. "Ta-taa, reluă, eu cînd te văd că vii la mine şi te aşezi pe pat, mă uit la tine... şi... şi nu ştiu ce să-ţi mai spun..." De cîtva timp nu mai dormea pe brînci, se făcuse mai vioaie şi abia aştepta să mă întorc acasă şi s-o iau la plimbare. Nu era prea voinică, curînd o dureau "piscioalele" (o dureau sau îi plăcea în braţe?), şi îi plăcea mai ales, cînd se întîmpla să am şi treabă în oraş, să intru în marea librărie din centru, sau să cumpăr ceva din vreun magazin. "Şi ce-ai vrea tu să-mi spui şi nu mai ştii ce?" o întrebai. "Ta-taa, zise, mergem la cişmar? Scînteia gîndirii ei ţîşnise cîteva clipe, dar apoi uitase, poate că nici nu ştiuse că exprimase atît de limpede neputinţa ei de a da glas la ceea ce simţea cînd mă vedea lîngă patul ei. "Mergem, tată, zisei. Bine că mi-ai adus aminte!" Asta se întîmplase acum cîteva zile, dar nu observasem, că i-ar fi plăcut mica dugheană a "cişmarului". Uite că îi plăcuse şi, ca odinioară copilului Creangă, îi plăcea şi ei să-l vadă iar pe acest nou Ciorpec" aşezat pe scăunelul lui, chel ca şi acela, mustăcios şi înconjurat de calapoade şi de rafturi de încălţăminte dată la reparat. "Sus! o îndemnai. Hai să ne îmbrăcăm!" Se ridică şi legănîndu-se ca o răţuşcă mi se lăsă în braţe. Avea şi ea pijama! Dulapul ei, cu rochiţele, şosetele, încălţămintea, toate minuscule, aşezate în ordine pe rafturi. Mă lăsai în genunchi s-a ajut, să se îmbrace, îi scosei aşa-zişii pantaloni ai pijamalei, din care ea îşi trase picioarele, sprijinindu-se cu o mînă de umărul meu, apoi o îmbrăcai cu o rochiţă albă cu buline albastre care îmi plăcea mie şi în care părul ei încă blond se încurcă şi i se încurcară şi braţele încercînd să nimerească singură mînecile (nimerea pe alături şi nu-şi corecta mişcarea pînă nu vedea că braţul îi ieşea tot gol prin aer şi ni se amestecau la amîndoi mîinile din pricina impulsurilor ei foarte neprecise, dar svîcnite, care o făceau ca nici cînd îi îndreptam eu mîna spre golul mlnecii să nimerească iar anapoda), îi încheiai cataramele de la sandale şi crezut că era gata. Nu, că s-o pieptăn! "Unde ţi-e pieptenele?!" "Nu ştiu", zise."Cum nu ştii, fată mare şi nu ştii unde îţi sînt obiectele tale de toaletă?" "Ba da, zise şi se duse şi trase foarte sigură un sertar şi luă de-acolo pieptenele. "Păi vezi? Ziceai că nu ştii? Ia te rog să nu te răsfeţi!" O întorsei cu spatele şi începui s-o pieptăn. "Adu-mi o fundă să-ţi leg părul!" "Nu, că să-i fac codiţe! "E prea complicat, îi spusei, uite ce bine îţi stă aşa cu părul legat la ceafă, te face şi pe tine mai mare."
   Îi privii chipul şi pentru întîia oară, văzînd-o din profil, văzui profilul meu, dar un profil de vis... Rămăsei tăcut, stăpînit de un sentiment de triumf. Dacă seamănă cu mine întru totul, şi în temperamentul ei, va trage spre mine orice s-ar întîmpla, îmi spusei. Am pentru ce trăi şi alţi copii nu voi mai face! Nu va fi o fată isterică şi voi veghea să nu-mi repete eşecurile. Va plăcea şi o voi învăţa să aştepte şi să aleagă, chiar dacă va fi să i se întîmple să fie izolată în adolescenţa ei, cum mi s-a întîmplat mie. O s-o văd zilnic dimineaţa, fie şi doar cîteva minute, cînd o să înceapă să meargă la şcoală. Da, voi face parte dintre acei care, despărţiţi ca şi mine de... "Ta-taaa! La ce te gîndeşti?" Tresării şi mă ridicai. "Mă gîndeam că nu mai ai mult şi te duci şi tu la şcoală", îi spusei. "Cît mai am?" ,"Hm! Vreo trei ani!" "Mi-arăţi şi mie şcoala?" "Cam devreme, reflectai, mai e pînă atunci!" "Păi ziseşi că nu mai e mult!" Izbucnii în rîs! Aşa era! Iat-o sesizînd o contradicţie! Îi răspunsei că nu mai are mult dacă te gîndeşti că avusese şi ea odată două săptămîni, pe urmă o lună, cînd o botezam, pe urmă... Şi tăcui... Pe urmă tatăl ei fusese trimis în minele de plumb...
   "Ta-ta, cînd împlinesc eu patru ani?" mă întrebă apoi după ce ieşirăm din casă. "Peste vreo două luni - aşa!" "Şi ce-mi cumperi?" "Nu-ţi cumpăr nimic, îi răspunsei eu supărat, gîndind: ia te uită, de pe acum ştie că trebuie să i se cumpere... Îţi cumpăr o minge!" îi spusei. "Păi minge am!" "O păpuşă mare!" "Păi am şi păpuşă!... Ta-taaa, ci să-mi cumperi o trotinetă." Surîsei. Cînd punea un ci înaintea cuvintelor era la ea semn de mare tandreţe. "Bine, ci să-ţi cumpăr, îi spusei. Dar unde ai văzut tu o trotinetă?" "În parc, la copii!" Ai fi crezut, auzindu-i felul cum rostise "la copii", că îi vedea pe aceştia cu detaşare, ca şi cînd ea, în orice caz, nu mai era copil. 
   În mod ciudat, singurătatea mea cu ea se accentua, dar era senină şi dulce. Gîndul la maică-sa de asemenea se lumina, brutalitatea răului a cărui apăsare îmi amorţea sufletul se detaşa de Matilda. Acest rău nu mi se mai părea o emanaţie a voinţei ei deliberate - de a trăi în el şi de a mi-l transmite, ci ceva străin, cu care ea nu putea să lupte. Împreună, mi se părea că se confunda cu natura ei intimă şi jubila trăindu-l, aşa cum jubilează cei ce iubesc, cu Silvia mi se părea că maică-sa e nefericită şi că suferea urîndu-şi bărbatul. Asta mă făcea să uit, ca să tresar totdeauna la întoarcere, cînd descopeream că nici vorbă de suferinţă la Matilda, şi nici un caz nefericire. Clipe grele, fiindcă descopeream mereu cum de fiecare dată mi se furişa în inimă, nedorită, speranţa unei apropieri. Cu atît mai violentă şi mai urîtă era ciocnirea care urma. Luam fetiţa în braţe şi o copleşea cu duioşii insistente şi ostentative, o ţinea tot timpul pe lîngă ea, o chema în bucătărie... Eu nu mai existam, încerca, adică, s-o facă să uite cu cine a fost la plimbare, să-i arate deci că numai ea, mama ei, o iubea cu adevărat, ceea ce se şi întîmpla (cel puţin în aparenţă), fiindcă greu mai prindeam după aceea privirea copilului şi pînă a doua zi nu mai auzeam decît rar mica ei melodie, şi atunci doar în şoaptă şi numai cînd maică-sa o mai slăbea... O iubea pe maică-sa? Neîndoielnic, şi Silvia mă uita cu adevărat în prezenţa ei, dar eu ştiam (fiindcă începusem să observ) că atunci cînd o luam la plimbare puternica forţă de atracţie a Matildei înceta, nu-i pomenea niciodată numele, nu zicea "vreau la mama", sau să dorească, fără s-o spună, să se întoarcă mai repede acasă şi s-o vadă, şi mica melodie pe care Silvia o ţinea pentru mine ascunsă în suflet reînvia. Mă purtam însă cu ea fără efuziune, pentru a nu-i scinda de pe acum fragila ei simţire. Mi se strîngea însă inima şi mă întrebam dacă nu se şi scindase cînd vedeam, la întoarcere, cum privirea ei atrasă de prezenţa mamei nu mă mai vedea. Ce se va întîmpla, îmi spuneam, cînd nu voi mai fi zilnic în casă şi cînd (nu mai aveam nici o îndoială) Matilda îi va spune fără urmă de ezitare: tatăl tău te-a părăsit? Copilul va afla ce e minciuna fiindcă eu îi voi spune că n-am părăsit-o şi n-o voi părăsi niciodată... pusă între tată şi mamă, pe cine va crede? Desigur, întîi pe ea, fiindcă avea dovada, da' şi eu eram una... Atît de mică, silită să înţeleagă ceea ce nu putea fi încă înţeles!
   O dusei de astă dată direct în parc, "la copii", spunîndu-i că pe la "cişmar" o să trecem la întoarcere. Ne aşezarăm pe scaune şi deschisei o revistă de filozofie pe care o cumpărasem în trecere, de la un chioşc. O simţii însă de îndată că se ridică şi o văzui îndreptîndu-se spre un băiat care fără s-o cunoască o chema, dar nu-l auzisem rostind vreun cuvînt. Parcul era plin de cărucioare, bunici, părinţi tineri, îngrijitoare plictisite că la această oră nici un soldat nu-şi făcuse apariţia. Se opri la mică distanţă de el şi se uitară unul la altul, ca şi cînd s-ar fi pomenit fiecare în faţa unei oglinzi. Un timp tăcură încremeniţi, cercetîndu-se fără să înţeleagă nimic, dar el veni apoi mai aproape şi îi spuse ceva. Ce anume? Ea îi răspunse şi îl părăsi, băiatul se răsuci într-un picior şi dispăru. Ce mesaj îi transmisese? Secret mare, Silvia se aşeză cuminte lîngă mine şi nu zise cîtva timp nimic. Redeschisei revista. Nu era nici un fel de filozofie în ea, articole despre imperialism, care a ajuns în faza sa ultimă, cînd a început să putrezească, despre primul nostru cincinal şi altele de acest gen... "Ta-taaa, zise Silvia, în partea ailaltă a parcului au dat drumul la căluşei." Aha! Deci ăsta era mesajul! "Bine, tată, mergem", şi mă ridicai şi lăsai revista pe bancă.
   Erau amestecaţi cu trăsuri cu patru locuri, iar ceva mai încolo scaune sburătoare, învîrtite de un motor vechi care pufăia şi trosnea parcă ar fi tăiat lemne. Numai căluşeii, ca pe vremuri, erau puşi în mişcare de un cal, care alerga şi el pe lîngă cei din lemn, dînd foarte des din cap şi sfornăind vesel, ca şi cînd şi-ar fi dat seama că omuleţii pe care îi plimba în cerc nu ştiau ce e un cal adevărat şi vroia să le arate. Cînd cursa se opri, o ridicai pe Silvia în braţe şi o pusei într-o trăsură. Avui de îndată strania senzaţie că o s-o pierd cînd o văzui amestecată cu încă alţi trei, şi calul, punîndu-şi capul în piept şi făcînd o închipuire de săritură, îşi reluă cursa, şi chipul Silviei începu să treacă pe lîngă mine ca o părere. Gata, nu mai era a mea, intrase şi ea în această lume care îţi dădea senzaţia că zbori şi te va duce departe într-o călătorie miraculoasă şi fără sfîrşit, cînd de fapt ea te întorcea în fiecare clipă înapoi în cerc, mereu înapoi în jurul axei lui, stătea pe loc, deşi punea totul în mişcare şi în curînd se va opri! Călătoria s-a terminat, gata, jos, e rîndul altora! Credeam că o să strige de bucurie ca alţii, dar ea stătea tăcută, atît de mică, desigur nu speriată, dar nici veselă că zbura. Şi dacă lanţul trăsurii se rupe? mă pomenii întrebîndu-mă, şi dacă nu se ţine bine şi o să cadă? Şi o strigai, dar nu mă auzi, fiindcă văzusem că chiar nu se ţinea: "Silvia, apucă-te cu mîna de trăsură!"' Mi se părea că nu se mai termină şi că goana calului se înteţeşte, îi auzeam clopoţeii de la gît clinchetind şi sforăitul lui de încîntare, căci era bine hrănit, gras, deşi cam bătrîn, însă mişcarea îi plăcea şi lui. Uneori se prefăcea că vrea să-i muşte pe copii şi îşi pleca lungul lui cap într-o parte, prins în inima lui de cal de o ciudată efuziune pentru mogîldeţele acelea din jur, care de cînd trăia el nu mai creşteau deloc... Altădată, în timp ce alerga, cînta o goarnă, acum goarna încetase, dar lui îi cînta însă pesemne în urechi de era atît de exuberant... Fără să i se spună ceva, începu să-şi înmoaie elanul şi apoi se opri singur. Timpul cursei se înscrisese demult în memoria lui şi ştia, desigur, cînd se termina. Copiii se dădură jos unii încă veseli, alţii fără prea mare chef, în timp ce cei ce aşteptau, înghesuindu-se de nerăbdare, umplură trăsurile şi încălecară căluşeii de lemn. "Ţi-a plăcut, tată?" o întrebai pe Silvia luînd-o în braţe. "Da!", "Mai vrei o dată?" Avu o ezitare... "Mai tîrziu!" zise, înţelesei că nu se omorîse de plăcere şi că doar curiozitatea fusese mare.
   În mijlocul parcului era un havuz, aproape un lac, plin de lebede, iar alături, ridicat puţin pe o coastă de deal, un local care servea bere, gustări, cafele, îngheţată, prăjituri. Mă aşezai cu fiica mea la o masă. "O bere pentru mine, îi cerui chelnerului şi... "Şi pentru domnişoara o îngheţată", mă completă el. "Poate vrei o prăjitură?" o întrebai. Dădu din cap: nu! "Ta-taaa, zise ea, după ce chelnerul se îndepărtă, tu eşti răguşit!" Tresării. Şi mie mi se păruse cînd dădusem comanda, îmi auzisem glasul, ceva străin, puţin spre bas, o clipă. Tuşii. "Şi acum mai sînt răguşit?" "Da..." Tuşii din nou. "Dar acum?" "La fel..." "Cine ştie ce-o fi, zisei, oi fi răcit şi eu nu simt... Mănîncă încet îngheţata, să nu răceşti şi tu..."
   Îmi aprinsei o ţigare cu berea înainte, în timp ce Silvia îşi sorbea parcă îngheţata, făcea elipse mari cu braţele, scotea limba, răsucea linguriţa în aer... Bine, gîndii, dacă într-o zi o să mă întrebe unde lucrez, ce-o să-i spun? Într-o zi, cînd O să înceapă să se ducă la şcoală... Aşa mici, copiii încep să se laude cu părinţii lor. Tata e doctor, tata e inginer, maistru, mama e arhitectă... Dar tatăl? Tatăl tău ce e ? Ei? Ce e?!... Ar putea Ion Micu, la el în redacţie...? "Ta-taaa, la ce te gîndeşti iar?" "Ascultă, mă înfuriai, ce faci tu cu îngheţata aia?" "O mănînc!" "Nu s-ar zice! Ia vino încoace!" Vroiam s-o strîng în braţe, s-o sărut, să-mi lipesc obrazul de al ei, s-o mîngîi... O pusei pe genunchi, înmuiai un şerveţel de hîrtie în paharul cu apă, îi ştersei mînuţele şi bărbia, îi desfăcui părul care n-avea nimic şi îl legai la loc şi abia după aceea îi ţinui micul ei chip aproape de al meu. "Silvia, fetiţa, îi spusei, codiţa, tata te iubeşte..."
   Avea aerul că ştie, fiindcă nici o schimbare de expresie nu se produsese pe chipul ei. Pe drum, la întoarcere, ne întîlnirăm cu un cîine şi ea vru să se apropie de el. Era un cîine vagabond şi o oprii, explicîndu-i că s-ar putea s-o muşte din prostie... Se vedea că e un dulău nerod, care nu reuşise să se lipească şi el de-un stăpîn, pesemne nimeni nu-i găsise vreo calitate şi toată lumea îl gonise, şi atunci se resemnase să trăiască pe străzi, dar avînd aerul că dacă nu e al nimănui e al tuturor... Era un mister cine îi dădea să mănînce, fiindcă nu era ogîrjit. Ia să vedem, mă oprii şi îl chemai. El îşi îndoi trupul spre o formă de covrig, chiar a îndoială, şi lăsă capul în jos parcă spunînd: "Nu e sigur că dacă vin nu-mi dai un picior, aşa că mai bine aştept, dacă vrei vino tu la mine, deşi nici atunci nu ştiu dacă sînt ferit de cine ştie ce surpriză". Încît, apropiindu-ne de el, se îndepărtă, păstră o distanţă şi umilit de propria-i laşitate ne aşteptă, pentru ca din nou să se retragă. Altfel avea o curbură frumoasă a burţii şi picioare înalte de ogar, botul lung... L-aşi fi luat cu mine dacă ar fi intuit că apăruse pentru el o ocazie să se aciuiască pe lîngă o casă. "Crezi că are cineva timp să-ţi descifreze soarta ta de cîine! îi spusei. Ai rasă în tine, dar cine ştie ce apucături! Eşti, oricum, slab sufleteşte, ţi-ai pierdut încrederea în oameni, o să mori călcat de o maşină, ori or să te prindă cei de la ecarisaj şi or să-ţi ia pielea, iar din carnea ta să facă cel mai bun clei!"
   Intrarăm în marea librărie centrală în care nu răsfoii nici o carte, mă uitam doar pe deasupra, în timp ce Silvia, care nu ajungea nici cu capul pînă la ele, se agăţase cu mîinile de marginea mesei, curioasă să vadă ce era acolo sus pe mesele lungi. Ce putea să fie? Cărţi, după formă! Îi cumpărai una care promitea ceva bun, Familia Roademult, şi de la papetărie nişte abţibilduri. Cuvîntul îi plăcu şi îl repetă pe drum insistînd să i le arăt. "Ţi le arăt acasă, cînd o să le învăţ cum să le tai şi să le lipeşti..." Trecurăm apoi pe la "cişmar". Silvia era răpită, nu ştiu ce-i plăcuse ei aici: ciocanul meşterului, sula pe care o înfigea în talpă, faptul că nu se grăbea după ce intrai la el şi abia după ce termina de bătut cuiele de lemn pe care le ţinea în gură îşi ridica privirea şi se uita o clipă la tine? Faptul că avea lîngă el un mic aparat de ebonită care se alimenta dintr-o priză ascunsă printre rafturi şi cînta în surdină? Îmi dădu pantofii, îi plătii şi ieşirăm, dar apoi îmi veni un gînd şi revenii."Domnu Suciu, îi spusei, ai putea să-mi faci o curea pentru fetiţă?" "Ce fel de curea?" "Una subţire, pentru sărit..." "Aşa pentru joacă?" zise cismarul. "Da, cu o buclă la capete, s-o poată ţine şi s-o întoarcă peste cap." "Da' e prea mică ea pentru jocu-ăsta:', zise cismarul. "Nu sînt mică", zise Silvia. "Bine, fata tatii, conveni cismarul, ia să-ţi iau eu măsura. O să-ţi fac una aşa frumoasă împletită în trei." "Să nu fie prea groasă", observai. "Nu, că am eu grijă, zise cismarul măsurînd-o pe fetiţă cu o sfoară. Mîine e gata!"
   Iar acasă ne apucarăm să tăiem abţihilduri. Îi lipii eu primul un iepuraş pe tăblia albă a patului. "Vezi?! îi spusei. E foarte frumos!" Apoi o lăsai să văd ce face cu foarfecă. "Acuma să pui alături de el un ursuleţ." Dar îl strică, îi tăie capul. Forfecuţa n-o asculta. Migălirăm însă amîndoi vreme îndelungată pînă ce în dormitor începu să se lase întunericul."Ta-taaa, zise ea deodată, văzîndu-mă absorbit cu micile figuri. Nu trebuie să terminăm toate accibidlurile într-o singură zi!" Eu sării. O luai în braţe şi de astă dată începui s-o sărut fără nici o reţinere. "Aşa este! îi şoptii, nu trebuie totul consumat într-o singură zi! Nici măcar într-o singură viaţă! gîndii. Şi ce dacă o viaţă nu se împlineşte? Se va împlini alta, după tine."
   Şi gîndul îmi zbură în clipa aceea la uitatele mele caiete. În întuneric stăteau în beciul bunicului, dar şi mai în întuneric stăteau parcă în amintirea mea. Le voi mai scoate vreodată de-acolo? mă întrebai. Vor mai reînvia retezatele mele elanuri? Dar gîndul, ţintuit parcă, nu zbură şi inima nu mi se încălzi.
   
   
   
   XXV
   
   A doua zi se prezentă iar cavalerul ei şi îi spuse nu ştiu ce nou secret. Că, mi-l desvălui Silvia de îndată, s-o las şi pe ea să se ducă şi să se joace cu copiii. Cum s-o las? Dacă se pierdea? "Nu mă pierd, tată!" îmi răspunse cu atîta siguranţă de sine, încît şovăii. "Bine, îi spusei, merg şi eu cu tine. Unde sînt copiii?" Băiatul îmi arătă direcţia havuzului. De astă dată cumpărasem de la un chioşc Luceafărul literar, curios să văd şi eu ce publica Ion Micu. Începui să-l răsfoiesc ridicînd din cînd în cînd privirea neliniştit spre fetiţă cînd n-o zăream de îndată în droaia de copii care se zbenguiau printre copaci.
   Revista condusă de Ion Micu, în afara unor traduceri din lirica germană semnate de marele poet şi filozof şi de note polemice al căror sens îmi scăpa fiindcă autorii şi cărţile la care se refereau îmi erau necunoscuţi, era aproape ilizibilă. Totuşi, mă hotărîi să citesc pînă la capăt o nuvelă, să văd şi eu ce se scrie... Autorul descria un conflict interior al unui ţăran care tocmai se înscrisese în gospodăria agricolă colectivă. Ce se întîmplase? Se înscrisese el, dar în prealabil îşi vînduse boii şi acum avea mustrări de conştiinţă. Nu putea să doarmă: auzi, ei îl primiseră cu braţele deschise şi el îi înşelase! Dar ce era de făcut? Banii primiţi pe boi îl frigeau, cum să înceapă el o viaţă nouă cu o astfel de amintire? Şi după mai multe zile de frămîntări îi veni un gînd; autorul însă nu-l desvălui, ca să-i urmărim eroul cu răsuflarea tăiată şi să-i urmărim şi gîndurile (monolog interior!), ce-o să zică preşedintele cînd o să audă, ce-or să zică ceilalţi, care negreşit se vor adund buluc în curtea gospodăriei cînd o să-i dea drumul... Cui, la ce? Ei, suspense, oricum va fi mare turbureală şi el va putea apoi să umble cu fruntea sus şi să doarmă liniştit. Pînă la urmă aflăm în sfîrşit că vroia să cumpere un motor şi să-l predea, gratis, bineînţeles, gospodăriei. Ce fel de motor? Nu se spunea, de tăiat lemne, de scos apa, cumpărat de la cine, de la un magazin de stat sau de la un particular. Începe apoi o mică odisee a transportului, ba într-o căruţă de ocazie, ba în spinare, gîfîind şi asudînd. Şi iată-l cu el în curtea gospodăriei. Şi aici autorul deveni deodată foarte realist şi în acelaşi timp foarte modern, eroul nu triumfă (eroii moderni acţionează riscînd şi încheind printr-un eşec), numai că prin curtea gospodăriei erau doar cîţiva oameni, preşedintele lipsea, iar motorul, ca să stîrnească turbureală, trebuia întîi de toate să meargă. Ei, nu mergea, pufăia îngrozitor, tuşea, exploda învăluindu-l pe erou într-un fum negru şi înecăcios. Da, viaţa e un fum, dar merită să lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămîi în această luptă cu conştiinţa curată. Asta era sensul pe care îl sugera acest final neaşteptat. Prinsei gust să mai citesc o nuvelă, inventivitatea falsului e şi ea atrăgătoare, şi de astă dată autorul chiar reuşi să-mi descreţească fruntea. Eroul, un ardelean dintr-o bucată, tot un ţăran, intră în biroul preşedintelui sfatului popular, îşi ia căciula din cap, o izbeşte de podea şi strigă: No, preşedinte! Apăcă eu fac reclamaţie la Comitetul Central! No, ce e!! zice şi acela alarmat. No, zice ţăranul, eu vreau să dau mai mult, şi ăla de la baza de recepţie nu vrea să primească. Eu fac reclamaţie, merg pînă sus! No, ce să dai, mă Toadere? Că nu înţeleg! Apoi, no, cote, mă! zice ţăranul. Cotele aferente? întreabă preşedintele. No, lasă-le pe-alea, zice ţăranul neaoş cu o mîndrie vînjoasă, peste alea eu vreau să dau mai mult, mă! Şi începe conflictul între eroul cu înalta sa conştiinţă patriotică (fiindcă predarea cotelor către stat era o datorie patriotică, iar el vroia să predea mai mult!) şi inerţia eternă a birocraţilor, conflict care se rezolvă în favoarea celui dintîi. Era, cumva, în publicarea acestor nuvele, ascunsă, ironia sarcastică a lui Ion Micu? Desigur, fiindcă nu puteam să-mi închipui că i-ar fi plăcut aceşti ilari continuatori ai lui Slavici şi Rebreanu, dar asta numai pentru că eu îl cunoşteam, ce trebuiau să creadă însă cititorii care nu ştiau că redactorul şef al acestei publicaţii e un om atît de subtil încît publica aceste texte ca să-i înveselească? Ce-ar fi trebuit să fac eu acolo dacă m-ar fi angajat în redacţie, cum îmi dăduse de înţeles? Dacă astfel se scria, sau dacă, oricum, numai lucruri din astea puteau apărea, care ar fi fost rolul meu? Să caut, adică, să aleg texte mai bune? Nu mă simţeam calificat şi nici adaptabil, nu aveam "ironia" de a face pe micul diavol, să acţionez adică într-un fel şi în acelaşi timp să fac cu ochiul că trebuie să se înţeleagă altfel. Cum să se înţeleagă? Cititorul e un om serios, şi era, practic, imposibil să-l iniţiezi într-o parodie care nu purta acest titlu... Nu era "om de litere"' pe care să-l inviţi la braserie şi să-i explici că... el era doar cititor, adică un ins care dacă deschidea o revistă căuta în ea contactul cu marile probleme ale lumii în care trăia şi al căror înţeles adînc fie că îi scăpa (lupta lui grea pentru existenţă îi închidea adesea orizontul), fie că, dimpotrivă, intuia acest înţeles şi dorea să-i fie confirmat de spiritele alese care puteau scrie şi publica. Ion Micu, cu sarcasmul şi umorul său denaturat, era, ăhă, departe de determinările eterne ale cititorului de totdeauna, care căuta în artă atît uitarea (căci ficţiunea artistică este, pe un plan desigur superior, un drog), cît şi iniţierea într-un univers superior, care să-i reamintească verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkegaard, cînd viaţa ne pune adesea în genunchi... Nu, nu voi lucra într-o astfel de redacţie... Erau mai interesanţi Vintilă, Bacaloglu, Calistrat... chiar şi famenul de Pantelimonescu, prin plictisul inexplicabil pe care ţi-l inspira de îndată ce deschidea gura... Nu, n-aveam chef să învăţ formele de simulare şi disimulare a gîndirii ca să-mi creez iluzia că rămîneam liber cînd hotăram publicarea unor texte de a căror stupiditate eram conştient. Cel puţin cînd albeam cu var trunchiul unui copac puteam gîndi că sînt grădinar. Dar acolo ce puteam gîndi că sînt? Cel mult un regizor de circ care dădea spectacole într-o arenă goală...
   "Ta-taaa", mă trezi Silvia din aceste reflecţii. Mă uitai la ea cum se aşează pe scaun alături de mine cu aerul că n-are nimic de spus, deşi nu numai glasul, ci şi mişcările ei, mimînd o discretă nepăsare afectată, arătau că părăsise joaca cu un anumit gînd... "Ei, ia zi-i!" "Ta-taaa, hai să căutăm ci nişte flori..." Acest ci era la ea, pe lîngă expresia extremei tandreţi, şi a dominaţiei unei idei pe care o dorea negreşit să fie împlinită. "Da? zic. Bine, hai să vedem pe unde le putem găsi!" Pornirăm în căutarea lor, dar nu se vedeau decît prin ronduri, şi de-acolo n-aveam voie să le culegem. Silvia însă nu era de aceeaşi părere şi nu se arătă deloc convinsă cînd îi spusei că aceste flori nu erau puse să fie rupte. Îmi răspunse printr-o tăcere care avea viziunea unui alt adevăr. "Da' ce vrei tu să faci cu florile?" Se uită la mine cu ochii mari şi îmi şopti:"Ci sînt flori pentru mireasă!" "Mireasă?! Care mireasă?" o întrebai, ghicind că pesemne o făcuseră pe vreo fetiţă mireasă şi porniseră toţi să caute flori. "Ci vin să-ţi arăt", zise, şi îmi apucă mîna, şi mă duse undeva alături de cîrdul de copii, printre care însă nu zării nici o mireasă. "Uite, ta-taaa", îmi spuse. Lîngă un copac văzui un buchet mare de garoafe, dar care nu mai erau foarte proaspete, iar prin preajmă flori de rînd împrăştiate, petunii, trandafiri, cîrciumărese, astea însă rupte de curînd.. "Da, tată, zisei, văd, dar unde e mireasa?" "Vine", zise. "Dar unde e? Care dintre voi?" "Nu e dintre noi!" "A, nu e dintre voi? Dar unde aţi văzut-o?" "Ci, n-am văzut-o!" "Atunci de unde ştiţi că vine?" Nu-mi răspunse. "Şi cine v-a spus vouă că sînt pentru mireasă? Cine le-a adus aici?" Dădu imperceptibil din umerii ei mici. "Ci le-am găsit aici, zise, şi copiii au cules altele, şi eu n-am cules, că mi-a spus un om că nu e voie..." "Păi sigur că nu e voie..." "Da' vreau să pun şi eu, ta-taaa", spuse cu un regret neaşteptat, care îmi aminti că ritualurile pe care le cere un eveniment care se produce în lumea copiilor nu mai sînt simplă joacă, ci reprezintă participarea totală a simţirii lor la misterele existenţei. Ce era o mireasă? Hm! Un fel de zînă care putea fi văzută... "Bine, îi spusei, luăm de la noi din curte trandafiri şi..."
   Credeam că are să uite, dar a doua zi îmi reaminti şi trebui să-i fac un buchet. Îi străluceau ochii şi se duse direct la copac, se aplecă şi le aşeză cu mişcări reculese lîngă garoafele veştejite. Apoi se ridică şi se uită vrăjită la grămada aceea de flori care între timp mai crescuse... "Şi cine a spus, tată, că sînt flori pentru mireasă?" o întrebai. Nu ştia! Bineînţeles unul dintre ei, pe care dacă l-ai fi întrebat s-ar fi arătat şi el nedumerit şi n-ar fi confirmat că el spusese. Mitul miresei care trebuia să vină ţinu cîteva zile şi se stinse în propriile lui flori iniţiale, care se veştejiră atît de tare, încît întreţinerea lor îşi pierdu înţelesul: mireasa aşteptată nu venea... Rămînea însă o enigmă nedeslegată: cine aruncase acolo garoafele?...
   
   
   
   XXVI
   
   Din mitul inocent al copiilor mă smulse Matilda cu o violenţă neînfrînată. Se întorsese parcă de la Bucureşti cu o falcă în cer şi una în pămînt. Ce era cu ea? Nu-i merseseră bine treburile pe-acolo? Că de ce n-am lăsat fetiţa să se ducă la Tasia? Tot nu m-am învăţat cu gîndul că acest copil nu mai e al meu? "Nu, îi spusei cu simplitate, cu atît mai liniştit cu cît era ea mai deslănţuită, nimeni nu se poate învăţa cu gîndul că un copil al tău nu mai e al tău. Şi adăugai: tot nu te-ai învăţat cu acest adevăr indestructibil?''
   Se uită la mine şi avui sentimentul că tot ceea ce e într-o fiinţă umană nedeterminat şi insondabil se urcase la suprafaţă şi fierbea. Mi se transmise net o senzaţie de nelinişte, ca în faţa unei primejdii nedefinite, dar iminente. Nu eram pregătit să-i fac faţă, fusesem fericit în această săptămînă cît lipsise, îmi aminteam că totuşi gîndul la caietele mele, chiar dacă nu resuscitase în conştiinţa mea stinsele elanuri de altădată, o mişcare a inerţiei tot produsese, o vagă curiozitate de a le răsfoi, deşi presimţeam că în clipa cînd aşi face-o o greutate ca de plumb îmi va apăsa mîinile. Ceva îmi spunea însă că a doua oară s-ar putea ca această greutate să fie mai mică. Vroiam să-mi protejez această licărire de speranţă şi evitai ciocnirea cu Matilda. "Nu pleca nicăieri, ridică însă ea glasul, cu o tonalitate parcă de tuci. Stai şi ascultă: fă-ţi toate socotelile, în două săptămîni divorţăm şi eu am părăsit acest oraş. Mircea mă aşteaptă la Bucureşti..." "Care Mircea?" tresării eu după o lungă tăcere. "Mircea, căruia îi duceţi voi pancartele cu portretul lui la 1 Mai şi la 23 August." "Aha! Ţi-a găsit el la Bucureşti un post mai bun..." "Nu, dragă, mă mărit cu el!" preciza ea cu un glas sarcastic. "Aha! Deci la el ai fost săptămîna asta cît ai lipsit?" "Bineînţeles!" Dar parcă era o ironie, ca atunci cînd sugerezi unui naiv exact contrariul a ceea ce afirmi: o absurditate, cum să se mărite cu acel Mircea şi ce să fi căutat la el? Astfel primim ştiri despre noi, drept incredibile, ca să le diminuăm forţa de şoc. "Mda, zisei, deci e chestie veche!" "Aha, zise, destul de veche!" "Şi de ce aţi întîrziat atîta?'' "Mă priveşte!", "Mda! Cam de cînd?" "Vrei să ştii?!"
   Şi se uită la mine cu aerul că nu mă sfătuia să fiu atît de curios. Puteam să am o surpriză. Mă uitai într-o parte şi o lungă tăcere se aşternu între noi. Ştirea nu mă lovi din pricina revelaţiei care îmi cutreieră amintirea ca un şarpe de foc: aşadar, acel telefon cînd o surprinsesem vorbind cu o expresie atît de fericită era exact ceea ce intuisem, cu un bărbat vorbea ea, cu mine în casă, şi nimic nu era înscenat, nici încercarea de a fugi, cînd îşi făcuse bagajele, dacă aşi fi lăsat-o chiar s-ar fi dus. Da, ar fi plecat să nască în casa altuia copilul făcut cu mine. Îl iubea deci de pe atunci pe acest Mircea. Şi atît de străin îi devenisem eu şi atît de repede, în mai puţin de un an de viaţă în doi? Dacă Silvia nu mi-ar fi semănat, astăzi aşi fi crezut că fetiţa nu e a mea. Încercai să-mi amintesc chipul acestui om şi descoperii un gînd care îmi venise atunci cînd intrasem în biroul lui şi care pierise în aceeaşi clipă din lipsă de interes pentru vîrsta sa reală; nu arăta atît de bătrîn pe cît îmi spusese Matilda ("nu fi gelos, are copii cît noi"). "Cum o să aibă? gîndisem. Doar dacă i-a făcut la douăzeci de ani." Da, gîndii acum, iată secrete ale celor de aceeaşi vîrstă. Mircea ăsta trebuie să aibă patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, mai aproape de Matilda decît mine, mai protector decît nepăsătoarea mea tinereţe. Iar copiii lui, dacă există, nu mai au mamă, trebuie să fi murit şi nu pot avea mai mult de cincisprezece ani. Se îndrăgostise deci de Matilda cu toată puterea vîrstei lui mature, sentiment care, amplificat şi de puterea reală pe care o avea în această lume (şi cine ştie dacă nu şi de conştiinţa unui mare destin), plăcuse atît de tare Matildei? Deci de atunci? "Ştiu de cînd, îi spusei, deci arestarea mea v-a prins bine!" "Să nu îndrăzneşti să insinuezi că de aceea nu te-a salvat, fiindcă ar fi avut interes să scape de tine! strigă ea ameninţătoare. Crezi că ar fi avut nevoie un om ca el? Dimpotrivă, a făcut totul să te scape de aceste caiete, a riscat mari bănuieli şi cred că şeful Securităţii n-a întîrziat să-i trimită un raport la Bucureşti, care s-a pus la dosarul lui."
   Abia acum resimţii lovitura şi mă copleşi dorinţa înspăimîntătoare de a i-o înapoia. "Şi tu cum ai îndrăsnit să-l pui pe amantul tău să mă salveze? îi şoptii. Aşi fi preferat să fac zece ani puşcărie decît să păstrez în minte o asemenea amintire. Cum ai îndrăsnit? repetai. Cum ai îndrăsnit să gîndeşti despre mine că pot fi salvat cu acest preţ? Cum ai îndrăsnit să mai trăieşti cu mine în timp ce mă trădai cu copilul în burtă!?" Mă ridicai alene, cu o nesfîrşită lentoare, să n-o sperii şi în acelaşi timp să-mi domin furia care mă zguduia. Mă simţeam bucuros de forţa urii care mă zgîlţîia. Da, iată, sufletul meu nu era inert, şi odată cu focul urii care se mişca în adîncuri îmi simţeam toate puterile revenind, simţeam în mine forţa de a-mi reface viaţa, de a o relua de-acolo de unde fusese întreruptă... Şi o voi face, îmi spusei, şi viziunea unei singurătăţi fertile, trăind într-o odaie în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, îmbogăţit de experienţa totală a timpului în care trăiam, aproape că mă ameţi şi începui să mă plimb visător şi paşnic prin hol. În sfîrşit, muntele de inerţie care mă strivise şi de sub greutatea căruia ea credea că n-o să mă mai eliberez niciodată mă părăsise, se dădea la o parte şi inima îmi bătea iarăşi cu puterea de altădată. În acelaşi timp murmuram ca într-un vis cu o stranie duioşie: "Cum ai îndrăsnit, Matilda?... Cum ai putut îndrăsni?" Aşteptam să-mi răspundă: Am îndrăsnit fiindcă pe atunci nu era nimic între mine şi Mircea. Dar ştiam că n-o să răspundă, fiindcă aşa cum îi cunoştea ea pe oameni ştia că eu n-o voi crede. Totuşi, aşi fi crezut-o! Aici e aici! Aşi fi crezut-o, aşi fi crezut cel puţin în dorinţa ei de a se împăca cu mine, de a scăpa de ură şi pentru acest lucru aşi fi iertat-o. Pentru ea însă, după cum credea ea, asta ar fi însemnat să se umilească, şi de ce ar fi făcut-o?
   Paşii mă duseră ca din întîmplare lîngă fotoliul ei. Repetai: "Matilda, îi şoptii, nu mai ai gură? Răspunde, cum ai îndrăsnit?... Ai îndrăsnit să-mi faci un bine în timp ce mă trădai! Nu te-ai gîndit? Măcar dacă nu mi-ai fi spus-o cînd am revenit de-acolo, dacă nu mi-ai fi povestit totul cu atîta satisfacţie, cu atîta lux de amănunte, n-aşi fi aflat-o niciodată, n-aveam de unde. E genul de adevăruri care nu folosesc la nimic şi cu care nu te poţi împăca. Şi m-ai pus şi sub protecţia lui la ieşire, da, fiindcă eu aveam nevoie să fiu protejat! Şi încă ce protecţie, bine că a simţit el ceva şi nu mi-a «aranjat» nimic. Pentru asta îl respect! Dar pe tine nu! Pînă şi cea mai umilă femeie ar fi spus lasă, măi omule, o să trăim şi noi cum o să putem, nu durează el binele pe lumea asta, dar nici răul! în timp ce tu mă trimiteai la amantul tău să mă ajute! Fiindcă era amantul tău, ai trăit cu el în lipsa mea, ştiu totul, Matilda...".
   Ar fi trebuit să strige: nu e adevărat! Dar nu strigă. Era adevărat? Bineînţeles! Sau nu era adevărat şi accepta riscul urii mele, ca să-şi justifice propria-i ură? Da, aşa era, totdeauna urmărise să-mi întreţină ura, iubirea mea o deruta. Dar asta putea să însemne că mă ura fiindcă era culpabilă? Poate de aceea în cei trei ani cît lipsisem crescuse fetiţa în cultul tatălui? Nu îndrăsnise să-mi facă un rău atît de mare şi să mă dea mort, dispărut şi s-o regăsesc divorţată şi recăsătorită, cum li se întîmpla adesea în acei ani celor închişi? Şovăise? Iar căderea mea la întoarcere i se păruse insuportabilă?
   Tăcea cu o expresie care îmi amintea o scenă veche, cînd tot astfel se aflase sub tirul acuzaţiilor lui Petrică şi asculta cu surîsul celui care nu vrea să spună ce gîndeşte, sugerînd unui al treilea, adică mie, adevăratul mobil al comportării ei, pe care dacă l-ar fi exprimat ar fi riscat să fie ucisă. Acum acest al treilea nu era prezent, totuşi îi surîdea. Eu înţelesesem atunci că Petrică n-o domina pe această femelă ca bărbat, nu sufleteşte, ci cînd se culcau împreună. Tirul lui era departe de ţintă. Mă înşelam. Cum era al meu? La fel de departe, secretul îl deţinea acum acel Mircea şi ea îi surîdea complice, deşi el nu era de faţă! Aha! Care o fi? Poate o virilitate mai potolită, cu care să-şi poată amesteca ea elucubraţiile cu tentă teozofică şi să fie admirată şi în casă, şi în pat, şi nu numai la serviciu şi în societate? Avea şi această expresie, puţin îndîrjită: cel care e absent mă ascultă şi mă respectă pentru ceea ce sînt eu, aşa cum sînt, parcă îmi spunea. Acela e un bărbat, şi nu...
   "Dacă ştii totul, atunci trebuie să ştii şi cum am îndrăsnit", rupse ea tăcerea. "Nu, Matilda, zisei, văzînd că s-a oprit (şi în clipa aceea simţii o intensă dorinţă să-i pun mîna pe cap s-o mîngîi şi apoi s-o strîng de gît), îţi cunosc faptele, dar înţelesul lor îmi scapă. N-o să spui, Matilda, că nu mă cunoşti, sau mai bine zis m-ai cunoscut, dar ai refuzat apoi în sinea ta să crezi că pot fi aşa cum eram. În cei doi ani de dinainte de căsătorie ai avut timp să mă cunoşti... Ce-ai făcut după aceea e un secret al tău, care îmi scapă. Dă-ţi pe faţă secretul tău, Matilda, e ora marilor destăinuiri!..."
   Şi mă lăsai jos pe vine la poalele ei şi o privii fascinat. "A fost o mare dragoste, Matilda, pe care după căsătorie, aşi putea spune că chiar din primele zile cînd am venit la tine în casă, ai început s-o sapi cu îndîrjire la rădăcină şi s-o distrugi. Ce s-a întîmplat, Matilda?" Mă ridicai foarte vesel, atît de vesel, încît izbii ca din întîmplare cu piciorul şi dădui peste cap măsuţa rotundă dintre fotolii, martoră a atîtor încercări ale mele de a smulge secretul care o făcuse pe această femeie să se căsătorească cu mine, deşi dragostea ei tocmai se stinsese. Acum însă nu mă mai interesa, şi nepăsarea îmi dădea o astfel de jubilaţie, încît răsturnai cu o altă lovitură de picior şi fotoliul în care mă aşezasem atîţia ani, martor şi el al atîtor scene din care ieşisem totdeauna micşorat în propriii mei ochi, şi acceptînd mereu şi mereu această micşorare, tot sperînd că visul meu de fericire poate fi apărat. Îi surprinsei privirea urmă-rindu-mă cutreierată de o multitudine de sugestii ale dispreţului şi ale unei jubilaţii proprii, pe care surîsul complice cu cel absent îl accentua. Privire vie, ascuţită, victorioasă, plină de viaţă şi de sfidare, care răscolea în mine vechi tandreţi reprimate, vechi elanuri respinse, zile de fericire neîmplinite... "Bine, Matilda, continuai, văd că nu vrei să vorbeşti, călătorie sprîncenată (şi mă apropiai din nou de ea, îi luai mîna şi i-o sărutai, ea şi-o retrase ca şi cînd i-ar fi atins-o o viperă, căci o bruscă repulsie îi apăruse pe chip), ai grijă de fetiţă şi vezi să nu ajungă acolo în noua ta familie o biată făptură vitregită, fiindcă n-o să fie bine, te avertizez, oricît de mare e ştabul cu care ne-ai trădat, pe mine şi pe ea, încă înainte ca ea să se fi născut..."
   Şi o luai încet spre biroul meu, deschisei uşa, o închisei la loc şi rămăsei singur. Vroiam să verific dacă siguranţa mea de sine, reînvierea mea neaşteptată nu erau o simplă excitaţie, o simplă reacţie de apărare împotriva loviturii pe care o primisem, căci ştiam că foarte adesea singurătatea spulberă certitudini adînci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora sîntem siliţi să bravăm, stăpîniţi de o dorinţă obscură de a stîrni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu mai foloseşte la nimic... Mă aşezai la birou şi-mi pusei picioarele pe cristalul lui, altădată plin de cărţi şi caiete, şi el martor al visului meu de a răsturna filozofia modernă atacînd aşa-zisa conştiinţă tragică pe care ar avea-o omul despre viaţă, născută din boala mortală a dualităţii ei. Da, voi face acest lucru, da, îl voi face, şi repetînd această gîndire. Îl voi face, da, acest lucru trebuie să-l împlinesc, îmi dădui seama că nu mă încurajam pe mine însumi, ci eram încurajat de mine însumi, împotriva suferinţei care trebuia cu adînc dispreţ alungată. Suferisem destul!
   Distanţa incomensurabilă care se crease, cu anii, între noi era atît de mare, încît reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, dovadă a expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de big-bang-ul iniţial. Nu cumva, mă întrebai, asta e şi legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment, a fugii lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-au dat naştere? Mai degrabă sminteala e în adîncuri, în micul şi nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi efect, unde se crede că nu mai există nimic şi totuşi există, unde gîndul încetează ca gînd îndată ce s-a manifestat şi se transformă în stare... Fiindcă Matilda nu era un animal inferior care să nu-şi dea seama că nu are împotriva mea nici o probă de vinovăţie (istoria cu Căprioara nu putea fi o astfel de dovadă), totuşi că avea o stare din care ţîşnise gîndul că, oho! şi încă cum eram vinovat... Strîns cu uşa, acest gînd poate că s-ar îndepărta în sinea ei de persoana mea, dar ar reveni asupra omului în general. Şi aici cum ai putea să nu-i dai dreptate? Rămînea doar că eu ajunsesem pentru ea un om în general, şi nu eu, Victor, bărbatul cu care făcuse un copil, şi Petrini, care fusesem asistent universitar, nume care devenise şi al ei... Bine, sînt un om în general, capabil de toate crimele pe care el le-ar putea săvîrşi şi pe care le şi săvîrşise în acest sinistru secol. Nu omorîsem eu un om în mină? E adevărat că mă apărasem, ei şi? Că mă apărasem o spuneam eu, dar care era adevărul? Nu cumva folosisem doar pretextul care se lipea perfect pe... Cine îmi spusese mie că gardianul chiar vrusese să mă omoare? Faptul că alţii muriseră? Erau bătrîni, slabi, în timp ce eu eram tînăr şi rezistent şi găsisem şi trucul cu puloverul pe sub cămaşă. Era chiar atît de sigur că după încă trei-patru zile gardianul n-ar fi renunţat? Ar fi trebuit să risc să-i acord o şansă, or eu, din dorinţa mea obscură de a ucide, riscasem cu adevărat să fiu prins şi să fiu la rîndul meu omorît. Nu-i auzisem eu glasul limpede de nevinovăţie în clipa cînd îi astupasem gura şi îi şoptisem: duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?... Spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că te omor! Dom' şef, şoptise şi el (deci nu strigase ca un animal prins în capcană!), îmi şoptise cu simplitate şi omenie (adică sîntem oameni, nu mă omorî): dom' şef, n-am vrut să-ţi fac nimic! Care fusese răspunsul meu? Ei, da, te cred! Mă înduioşezi, o să am remuşcări! Şi îl aruncasem în tunelul răsturnat şi negru al morţii. (Cele mai rele supoziţii asupra comportamentului nostru se fac totdeauna cînd sîntem smulşi din universul in care alte determinări decît cele fireşti ne-au împins să acţionăm într-un anumit fel şi sîntem judecaţi după cele normale, opunînduni-se un cod moral şi chiar juridic care acolo unde am săvîrşit o anumită faptă nu mai există; fiindcă în nici un regulament al detenţiilor nu scrie că un gardian are dreptul să bage pe un condamnat la carceră, iarna, desculţ şi în cămaşă; cît despre codul moral, să nu mai vorbim, încît mă trezii rîzînd sălbatic la gîndul că destinul vrusese ca fapta mea să nu fie descoperită; iată codul moral care mă apărase: călăii îşi merită pedeapsa; cît despre o aşa-zisă dorinţă a mea obscură de a ucide, trebuie să spun că în fiecare seară trăiam clipe de groază cînd eram smuls din aşternut şi trimis între cele patru scînduri, în acel sicriu în picioare printre crăpăturile căruia şuiera adesea vîntul: dacă mă prinde că am un pulover pe dedesubt şi mi-l ia? dacă cineva m-a turnat? s-a zis cu mine! Cît despre ultimele lui cuvinte, atît de umane, bineînţeles că ştiam că în acele clipe erau sincere, da, în acele clipe, desigur, îşi adusese aminte că e om, dar pe urmă, dacă l-aşi fi cruţat, ar fi uitat de această fulgerătoare iluminare a conştiinţei lui nici măcar abrutizate, ci rele din naştere, din firea lui infamă, şi nu m-ar fi cruţat el pe mine, cu atît mai mult cu cît n-o făcuse înainte, cînd eu, ca om, nu-i făcusem nici un rău, dar el avusese revelaţia lui acolo, la gura sobei, cu vătraiul în mînă, că tocmai ca om nu trebuie să fiu curăţat...)
   De cîte ori nu încercasem s-o determin pe Matilda să nu mai vadă în mine un om în general, ci omul ei, care o iubise atît de tare şi de soarta căruia nu trebuia să se despartă. Dar şi-o legase vreodată? Nu, era răspunsul ei, nimeni nu-şi poate lega soarta de-a altuia. Ştiinţa despre soartă, despre care gînditori romîni au afirmat că o avem mai mult decît alţii, nu se confirma în comportarea Matildci. Da... Ar fi şi plictisitor să trăieşti cu o astfel de ştiinţă, cînd numai dezordinea te pune în armonie cu murmurul surd, înfundat a ceea ce ne scapă. Fusese mai puternică decît mine, acţionase ca o forţă a naturii, nici un gînd n-o speriase. Mă văzuse rău, n-avusese îndoieli că se putea înşela. Mă iubise doi ani, nu se dăduse îndărăt. Sentimentul începuse să-i fugă: nu numai că nu-l oprise, îl biciuise să fugă mai repede. Fusesem închis, mă aşteptase, deşi trădîndu-mă, deşi poate că nu! dar căzusem, mă părăsea... Şi totuşi, despărţirea aceasta era împotriva mea, o luptă pe care Matilda vroia s-o cîştige. Să cîştige ce? Nu înţelegeam, cînd eu abandonam totul...
   Ce e o despărţire? O simplă separare de corpuri. Interese superioare însă ar trebui să ne împiedice să transformăm un lucru atît de simplu (şi ce e mai simplu şi mai firesc decît să te desparţi de cineva dacă înţelegerea nu mai e posibilă?) într-o ruptură totală şi definitivă luînd în stăpînire o a treia fiinţă, un copil, care s-a născut într-o lume în care acest copil trebuia să aibă în preajma lui pe cei care l-au făcut. Eşecurile noastre în ideea pe care ne-am făcut-o despre fericire trebuie să cadă pe planul doi... Ce zicea însă Matilda? Şi ca şi cînd ar fi auzit de dincolo această întrebare, uşa biroului meu se deschise şi ea intră... 
   
   
   
   XXVII
   
   "Ei, zise, ai reuşit să deslegi «enigma» comportării mele?" Pusese cu sarcasm cuvîntul enigma în ghilimele, vrînd parcă să spună că nu există nici o enigmă şi nu dădea, după cum nu dăduse nici pînă atunci, nici un ban pe gîndirea mea, incapabilă să înţeleagă în mod firesc ceea ce e atît de firesc... Firescul ăsta era ea, vocea ei sfidătoare, ochii ei care străluceau ca un diamant verde, surîsul ei adresat altuia... Se aşeză pe canapea şi îşi acoperi bine genunchii cu rochia ca pentru a-i feri, ca o pudică fată, de nişte priviri concupiscente. Acei genunchi nu mai erau ai mei, altcineva va avea de-aici înainte dseptul să se uite la ei şi să-i mîngîie. Îşi puse bărbia în palmă şi cotul pe picior. "Te-ai gîndit vreodată, continuă fără să mă slăbească din ochi şi fără să clipească, să te uiţi la tine, aşa, ca dinafară, şi să te vezi aşa cum eşti?"
   Înţelesei că tirul blînd şi totodată primejdios al întrebărilor mele dinainte se oprise, sau că nu le mai puteam relua, şi acum începea al ei. Nu trebuia s-o întrerup, încît tăcui, întins cum eram în spatele biroului şi cu picioarele pe cristal, hotărît să rezist ispitei de a-i răspunde. I-auzi! O să spună ea cum sînt, văzut dinafară, ochiul ei fiind al adevărului, eram ferm convinsă. Auzisem? Că în prima clipă a întîlnirii noastre, atunci pe stradă, pe ninsoare, ochii mei i se lipiseră de ceea ce i se mai putea zări din picior sub haina de blana şi deasupra cismei. Că mă uitasem la ea ca la o curvă... Purtarea mea faţă de Petrică, pe care îl făcusem să urle prin copaci, Căprioara pe care o omorîsem, Tamara... şi aşa mai departe...
   "Ai ştiut că mi-a fost scîrbă de tine de la început? Te-ai văzut vreodată cu ochii ăştia? Îţi amintesc eu nişte fapte, continuă Matilda, nimeriseşi odată la noi peste o ceartă de-a mea cu Petrică. Eram insultată şi înjurată. Ce-ai făcut tu? În loc să pleci, cum ar fi făcut orice om normal şi civilizat, te-ai aşezat în fotoliu şi ai început să asculţi cu o plăcere sadică. Şi după ce Petrică m-a umplut bine cu noroi (şi asta a făcut-o la îndemnurile tale diabolice, el singur mi-a povestit mai pe urmă) v-aţi ridicat amîndoi şi m-aţi lăsat singură ca pe-o cîrpă murdară de care ţi-ai şters picioarele. Şi mai pretindeai ulterior şi pretinzi şi acuma că mă iubeai în clipele acelea. Ei! Ce zici de asta? Chiar şi un om care nu iubea n-ar fi tolerat să fiu terfelită, ar fi încercat într-un fel sau altul să-l potolească pe Petrică, să-i împace pe soţi, nu să se bucure de spectacolul degradant pe care îl dădea un om deja atins de o boală gravă. Zadarnic ţi-am aruncat priviri să intervii, ţi-am zîmbit, crezînd că eşti un om întreg, un bărbat nobil, un intelectual cultivat care trebuie să reziste ispitei grosolane de a se delecta de înjosirea altora. Nici bună-ziua nu mi-ai dat la plecare ! Ce ticălos! Mă întreb cum am putut trece vreodată peste asta!"
   "Şi eu mă întreb, gîndii, cu atît mai mult cu cît nu numai că ai trecut, dar te-ai şi îndrăgostit de mine...
   "Ţi-am spus atunci că Petrică a dat de scrisorile tale, ca să te determin să nu-mi mai scrii, continuă ea, mai ţi-aduci aminte? Că a venit acasă în lipsa mea, a scotocit peste tot şi le-a găsit. Ei, află că nu le-a găsit el, eu i le-am dat, dacă vrei să ştii, să le citească şi să vadă ce fel de om eşti, ce fel de prieten avea, că murea după tine de admiraţie. Atunci a deschis şi el ochii. Ce canalie, a spus. Ce tip ignobil, grosolan şi primitiv! I s-a făcut scîrbă şi află că ai pierdut în el pe singurul om din lume care îţi putea purta o afecţiune sinceră şi să te preţuiască cum nu meriţi toată viaţa. De silă i s-a făcut rău, s-a dus la baie şi a vomitat, iar scrisorile, afară de una, le-a rupt şi le-a aruncat la coş..."
   "Disgraziata, gîndii, înveselit, ai vrut să complici intriga tu însăţi şi să asişti cu voluptate la spectacolul înfruntării dintre mine şi Petrică, spectacol care n-ar fi avut loc dacă nu-i dădeai scrisorile. L-ai găsit pe Petrică într-una din fazele lui hiperumaniste şi ai ameţit de dorinţa de a-l chinui cu revelaţiile din scrisorile mele. Da, mi-aduc aminte, el a venit de-acasă în excursia aceea cu scrisoarea în buzunarul vindiacului şi te-ai delectat ascultînd lectura ei cu mine de faţă. Arbitrai! Adică ai încercat s-o faci şi ai fi vrut să ne vezi pe amîndoi ridicîndu-te în slăvi şi noi doi îmbrăţişîndu-ne şi umilindu-ne în faţa măreţiei sufletului tău, pe care nu-l meritam nici unul."
   "M-a întrebat: îl iubeşti? continuă Matilda. Cum o să-l iubesc, i-am spus, dacă l-aşi fi iubit nu-ţi arătam scrisorile. Dacă ne despărţim, Petrică, nu ne despărţim din pricina lui. Şi totuşi îl iubeşti, mi-a răspuns el cu o mare tristeţe, te atrage, nu-ţi dai seama, omul ăsta are în el atracţia abjecţiei, chiar şi acum după ce am văzut la ce se reduce un om, tot nu pot să-l detest... Da, da, aşa este, dacă ar depinde numai de mine, aşi trece peste istoria asta şi i-aşi rămîne mai departe prieten... Şi asta mi se întîmplă mie, că sînt bărbat, dar ce i se poate întîmplă unei femei cu un suflet atît de pur ca al tău..."
   "I-auzi! gîndii, te pomeneşti că asta e greşeala mea, că nu i-am spus niciodată cît e de pură. N-am fost atît de ridicol ca Petrică, ar fi trebuit să încerc. Pesemne de aceea o exaspera primul ei bărbat, care cînd o auzea vorbind astfel îi spunea du-te-n..."
   "Şi acum mă întreb cum am putut suporta atîtea josnicii, continuă ea cu o expresie iluminată (se vedea că nu-şi încăpea în piele de mîndrie că în sfîrşit redevenise ea însăşi), ar fi trebuit să-ţi dau paşaportul chiar de-atunci, cînd în faţa lui Petrică sfîşiat de durere ai încercat să te urci pe mine! Ce mîrşăvie! Te-ai gîndit vreodată cît eşti de abject?"
   "Da, îi răspunsei în sinea mea, chiar de-atunci şi ţi-am şi spus că nu vreau să te mai văd şi o să te dau uitării. Te şi dădusem, dar în aceeaşi seară cînd m-am întors acasă te-am găsit plimbîndu-te rătăcită prin faţa porţii mele! Nu-ţi era ţie gîndul la paşapoarte!" Contemplam, în timp ce ea vorbea, zilele şi anii de singurătate cate mă aşteptau în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, într-o simplă odaie în care, îmi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pură sau impură! O să găsesc eu pînă la urmă să intru undeva, poate chiar în uzina unde lucrează tatăl meu, cu acel director inteligent care gîndea că o ispăşire încetează de îndată ce omul a redevenit liber... Cartea pe care o voi scrie va fi scurtă, cît Manualul lui Epictet, dar viaţa ei va fi lungă şi va deveni de actualitate în chiar timpul vieţii mele. Silvia o va descoperi şi va putea să vadă, ea cea dintîi, cine este tatăl ei... Elanul pe care îl simţeam cum creşte în mine mă smulse parcă din casa asta în care nu mai aveam ce căuta şi închisei ochii..."Nu pot spune, gîndii, că n-am trăit destul pentru a-mi dedica tot restul vieţii numai muncii mele. Cunosc şi faţa şi reversul lucrurilor şi nici o surpriză nu mă mai poate clinti... Doar melancolia poate, boarea tristeţii, mîhnirea (duşmanul meu!), dar voi rezista şi voi găsi eu un drog împotriva lor..."
   "...Aha! exclamă Matilda, nu răspunzi, nu-ţi mai convine, nu eşti capabil să-ţi vezi abjecţia în faţă. Păi cum s-o vezi cînd te contopeşti cu ea? Sigur, în mintea ta are altă denumire, ceva nobil, frumos, filozofic, spirit, ehe, ceva cosmic, cum o să crezi tu despre tine că eşti un zero? Nici nu e uşor, trebuie să recunosc că şi mie mi-au trebuit ani de zile pînă să descopăr pînă unde am căzut trăind cu tine..."
   "De ce m-o fi insultînd femeia asta? exclamai şi eu, de astă dată tare şi uitîndu-mă absent pe deasupra capului ei pe fereastră, care se albăstrea sub înserare. Ce dracu ţi-am făcut, ce-ai cu mine, cotoroanţă isterică? Nu te mai osteni, ştiu totul, nu m-ai iubit, m-ai pîndit, vrei să spui că şi cei doi ani cînd m-ai făcut s-o cred au fost o minciună, că te-am sedus, tînără fecioară!" "Da, strigă ea, au fost doi ani de coşmar, toată lumea era uimită, Matilda, ce e cu tine, trezeşte-te, nu te recunosc, Matilda, nu mai eşti tu! Abia cînd am rămas însărcinată m-am îngrozit: ce mi se întîmplă? De cine m-am legat eu pentru toată viaţa? Ştii ce s-a întîmplat atunci, noaptea tîrziu cînd te-am aşteptat să-ţi spun ce mi-ai făcut şi ce mi-ai zis! Am vrut să mă duc să întrerup sarcina. Ăsta e bărbat, care îmi spune că o să-mi pună copilul pe băţ chiar în clipa cînd soţia lui îl anunţă că va fi tată şi o să-l arunce într-o prăpastie? Trei zile şi trei nopţi am auzit în urechi vorbele astea. Dar m-au oprit toţi, şi Tasia şi Petea şi Vasia şi chiar Tamara, de care ţi-ai bătut joc... Da, da, Tamara, căreia i te crezi superior, s-a dovedit că e cu un cap mai presus decît tine. Ce vină are copilul, a zis ea, că tatăl lui nu e zdravăn la cap? De ce să-l scoţi? Ai destul timp pe urmă să te desparţi de el!"
   Va să zică povestise totul alor ei! Şi eu care crezusem că viaţa noastră în doi e un secret! Te pomeneşti că ştie tot oraşul, poate chiar şi Ion Micu... "Singură spui că n-o să mă apuc eu acuma să cred despre mine ceea ce îmi spui tu. Încît, continuai eu paşnic, e zadarnic să mai insişti! Nici eu n-o să mă apuc să-ţi spun că între mintea ta şi a unei măgăriţe nu e nici o deosebire. Una că nu te-aş putea convinge, al doilea că nu sînt nici eu de fapt convins, deşi am avut multă vreme senzaţia asta netă, care separă un om de un animal, cînd ne aflăm în preajma lui: vezi că are ochi, are gură, cu care mănîncă ca şi un om cu care te înţelegi, se dă la o parte cînd îi spui să se dea, munceşte cînd îl pui la ham şi totuşi simţi tot timpul că între tine şi el e un zid, un gol de netrecut, în ciuda comuniunii cu el a unui sentiment care nu se desminte, că sîntem amîndoi fiinţe vii, care ne ajutăm unul pe altul în această viaţă şi într-o zi vom avea aceeaşi soartă, adică vom muri. Da, am avut de multe ori această stranie senzaţie că acest gol, acest zid invizibil există şi între noi doi, dar n-am încercat niciodată să te insult şi să-ti spun, ba chiar pot să afirm că acest gol şi acest zid m-au fascinat totdeauna, mi-au mobilizat toate forţele sufleteşti să trec prin acest neant şi uneori mi-a reuşit, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Ai avut tu grijă să-mi sugerezi că totul e zadarnic... Şi totuşi nu sînt convins că ai o gîndire de măgăriţă. Eşti o măgăriţă biblică, vorbeşti... Vezi cît de puţin sigur sînt chiar în judecăţile mele rele despre tine, în schimb tu plesneşti de convingere în ale tale. Îţi faci bărbatul nemernic, abject, ticălos, canalie... Pe ce te vei fi bizuind? Îţi spun drept, te invidiez! Joci tare!" "Pe ce mă bizui? ridică ea vocea. Pe ce mă bizui? Ajunge să mă uit la tine şi să-mi apară convingerea că nu mă înşel. Numai felul cum rînjeşti, dacă te-ai vedea... (Nu rînjeam niciodată!) Nu ştiu cum o să scap de greaţa pe care o simt la gîndul că m-am culcat atîţia ani cu tine, că te-am lăsat să te apropii de mine!"
   Izbucnii în hohote. "Totuşi ai o minte de măgăriţă, deşi vorbeşti, îi spusei schimbîndu-mi cu o mare satisfacţie picioarele pe birou, altfel n-ai proiecta acest sentiment asupra trecutului. Cînd nu mai iubeşti, poate să apară şi această repulsie, această greaţă pentru un om care nu-ţi mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna. Există acum, asta da, şi un om curat, un ins care face bravadă de puritate sufletească, nu aruncă ceea ce simte acum peste ceea ce a simţit altă dată. Fiindcă se naşte o îndoială: cum ai putut suporta această repulsie atîţia ani? Cine se înşală atît de grosolan atîta vreme n-are şanse să-i apară convingerea că nu va cădea într-o murdărie şi mai mare. Vrei să-ţi exemplific cu ceva, dacă e vorba să ne luăm după ceea ce ne apare că ar arăta celălalt? Mai înainte, în hol, în timp ce eu îţi puneam o întrebare, cum ai îndrăsnit să te duci la amantul tău să mă salveze el pe mine (întrebare la care n-ai răspuns, ţi-o pun şi acuma), ai avut tot timpul pe chip un surîs murdar. Nu-ţi spun ce-aşi fi putut gîndi eu în clipele acelea, ce-mi sugera acel surîs, pe care îl mai văzusem odată, pe vremuri, fiindcă eu nu mai mă iau după semne de-astea, care ne pot înşela, cum s-a întîmplat atunci, în acea noapte nefericită, cînd te-am lovit... Nu vreau să-mi aduc aminte, dar de-atunci m-am hotărît să nu mai interpretez rînjete, surîsuri, clipiri din ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decît ceea ce îmi pare mie. Tu vroiai să-mi spui că eşti însărcinată şi mie mi s-a părut că exprimai opinia tîmpă a unei soţii care nu crede că e ceva de capul bărbatului ei! Rînjeai spunîndu-mi că nu mi-ai distrus "opera" apropos de spartul biroului şi răsfoirea caietelor mele. Înţelepciunea, Matilda, e un drum pe care tu nu l-ai străbătut şi nici n-o să-l străbaţi vreodată şi în asta constă tăria ta... Te-ai măritat de trei ori, te mai măriţi a patra oară! Ei şi? Poţi să te măriţi şi a cincea oară şi de ce nu şi a şasea? Bine că ai făcut un copil care te salvează de la derută!" "Aha, exclamă ea sarcastică, va să zică pe-asta te-ai bazat tu cînd te purtai cu mine mai rău decît cu o vită (ai şi spus adineauri că simţeai că sînt o vită) că n-o să mai mă despart de tine fiindcă mă mai despărţisem înainte de doi bărbaţi! Te-ai înşelat amarnic!" "Bine, zic, m-am înşelat, se mai întîmplă, îmi pare rău, sînt chiar mîhnit, şi ce mă-ta ai vrea să fac? Ai aerul că ar trebui să fac ceva!" "Să te spînzuri, şuieră ea cu o intensă ură (şi un alt sentiment îi ţîşni, orbind-o, pe sub acest şuierat), ţi-am spus, zise, să nu mă mai înjuri. Îţi crap capul", şi într-o clipă fu în picioare, se apropie de birou, puse mîna pe singurul obiect de pe el, un presse-papiers mare de cristal şi îl ridică în aer: avu doar o clipă de ezitare, apoi mi-l aruncă de-aproape drept în cap. Mă avertizase într-o zi şi se ţinu de cuvînt. Avusei şi eu o secundă de ezitare: să mă feresc sau s-o sfidez? Nu mă ferii decît cînd bolidul ţîşni; izbi în braţele mele care se ridicaseră fulgerător şi îmi acoperiseră fruntea. Totuşi un colţ al presse-papiers-ului pătrunsese printre degete fiindcă de îndată simţii ceva cald cum mi se prelinge pe obraz şi îmi văzui şi dosul palmelor şi apoi parchetul stropit de picături groase de sînge. Foarte groase, roşii şi late, şi cu stropi. Citii pe chipul ei cum arăta al meu, desigur o mască însîngerată care îi inspira groază, dar nicidecum regretul pentru ceea ce făcuse. Dacă aşi fi zărit cea mai mică urmă că s-a trezit din rătăcire, furia mea s-ar fi retras. Atunci sării şi îi tăiai zadarnic drumul spre uşă, fiindcă nici nu se gîndise să fugă. "Să nu te-apropii, zise, fiindcă îţi scot ochii şi n-o să mai vezi lumina zilei." Şi fiindcă mă apropiam, în timp ce se retrăgea încet spre fereastră: "Atenţie, strigă, unul din noi doi nu va mai ieşi viu din această odaie." De ce? mă întrebam... A, da, îmi trecu prin faţa ochilor ca o fantasmă, revelaţia, ceea ce îi spusesem, da, toate cuvintele mele o loviseră adînc şi nu înjurătura. Aha! Nu suportă, în timp ce eu trebuie să suport... Eu trebuie să fiu blînd... Da, aşi fi fost, dar ea vroia să şi fugă la viitorul ei bărbat, să-mi ia şi copilul şi să mă şi spînzur. Şi de ce toate acestea? Desigur, fiindcă am iubit-o foarte tare, de ce altceva? Holbată la chipul meu, nu observase că în acest timp îmi desfăcusem pe nesimţite cureaua de la pantaloni, avui chiar timp să ţin catarama în mînă, nu vroiam să desfigurez halucinantul ei chip, care şi acum cînd o priveam îmi era drag... Reacţia ei fu tîrzie cînd o croii totuşi peste faţă cu atîta violenţă încît în aceeaşi clipă mi se făcu întuneric în cap. Se repezi spre mine şi mă trezii cu ghearele ei în gît; le desfăcui cu greu şi înţelesei că dacă n-o lovesc, o mare incertitudine ar fi planat asupra sfîrşitului acestei încăierări, eu încercînd s-o cruţ, ea nedînd înapoi de la orice-ar fi... "Ah", strigai cu disperare, cu greaţă şi cu mînie, şi îi dădui peste acelaşi obraz una după alta trei palme care o culcară la pămînt. Fuseseră chiar atît de năprasnice? Căzuse cu faţa în sus, cu braţele în lături şi cu un picior în desordine care îi ridicase rochia. Mă ustura gîtul, mă ştersei cu un gest mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de sînge proaspăt. Respirai adînc: bine că se sfîrşise. "Ridică-te, îi spusei, am ajuns departe, un final demn de timpurile moderne." Dar ea nu se trezi, nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. Mă apropiai, mă lungii alături de ea şi îi şoptii în ureche: "Trezeşte-te, Matilda, ei, haide, o să scapi de mine, adio! Te aşteaptă noua ta viaţă, sus, iubito, coşmarul tău a luat sfîrşit! Vei fi regina Angliei, supuşii unui imperiu, deşi emancipaţi, vor privi chipul tău pe bancnote şi în hohotele lor de rîs respectuoase, te vor iubi... Păstorii din Australia, popoarele primitive din deserturi, care trăiesc mîncînd viermi şi lăcuste prăjite, se vor închina reginei mame... Ce idioţenie... Matilda, trezeşte-te!" Şi îmi apropiai gura de a ei şi începui s-o sărut, s-o mîngîi netezindu-i tîmplele... Sărutam o gură întredeschisă, fierbinte, dar străină şi fără respiraţie. Şi o mare tăcere mă înconjura. "Matilda, îi şoptii, iar, luînd-o în braţe, iubita mea, hai, trezeşte-te (şi în clipele următoare o iubii ca totdeauna pregătit să-i aud răcnetul de împotrivire, dar nu fu nici un răcnet). Sînt eu, bărbatul tău, asta n-a însemnat nimic niciodată pentru tine? O, tu, pe care te-am adorat, nefericită fiinţă pe care lumina soarelui te va mai lumina încă, nu mă vezi, nu mă auzi? Matilda! Pe tine te chem! Trezeşte-te!..."
   Şi dacă moare? îmi trecu prin cap. Mă ridicai şi rătăcii prin birou asaltat de gîndul că astfel se petrec nenorochile, şi ucigaş e cel care a lovit cel mai tare, chiar dacă... Da, în faţa morţii orice justificare sporeşte vinovăţia... Şi ce dacă... Trebuia pentru asta... Dar dacă... Aha! Şi dacă aplic varianta Vintilă? Cum, dar o şi aplicasem... Trebuia dusă pînă la capăt...
   Ieşii şi intrai în bucătărie, smulsei de lîngă chiuvetă o găleată, o umplui cu apă şi revenii în birou. Fleoşc! o aruncai peste ea. Sări în sus cu un ţipăt înalt şi putui aprecia cu satisfacţie eficienţa metodei. Era vie, rezistase declaraţiilor mele patetice de dragoste, sărutărilor şi mîn-gîierilor mele, neliniştii paşilor mei... Dar cum? Apa e elementul în care s-a produs şocul primordial al naşterii vieţii, un trăsnet şi lanţul de amino-acizi a început să palpite... "Niciodată n-o să-ţi iert asta. M-ai violat în timp ce eram leşinată!" Şi se ridică împleticindu-se, în timp ce apa îi curgea şiroaie din creştet pînă în tălpi. "De unde ştii, îi zisei, că te-am violat, dacă erai leşinată?" "Nemernicule, o să mi-o plăteşti." "Ba te rog să păstrezi o amintire de neşters a acestor clipe, niciodată nu te-am iubit mai mult..." "O să sap în faţa casei mele o groapă şi o să arunc cu mîinile mele pămîntul peste cosciugul tău." "O să dau cu usturoi pe la pragurile casei mele şi n-o să mai poţi intra niciodată înăuntru..."
   Era o combinaţie între metoda Vintilă şi varianta Acojocăriţei. La care se adăuga ceea ce între cei doi nu se petrecuse: despărţirea. O aşteptam. Între mine şi Matilda cuvintele îşi pierduseră înţelesul. Eram amîndoi muţi, totul fusese spus, tot ceea ce vedeam îmi era străin, urechea ei, da, urechea care îmi fusese atît de dragă îmi părea a fi a unei vampiriţe, paşii pe care îi iubeam în mişcarea lor îmi păreau acum diformi, mîinile mari de care mă ataşasem, dar care ridicaseră asupra mea presse-papiers-ul greu de cristal, labe simieşti bune pentru copaci... Pe această catastrofă nici ea nu îndrăzni să aibă chiar de îndată vreo iniţiativă. Ai fi zis că nimic n-avea să se schimbe...
   
   
   
   XXVIII
   
   Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Sîntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gîndim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfîrşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gîndim, dar această bună zi o să fie cîndva, nu acum, pînă atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
   Astfel gîndeam în timp ce medicul se uita zadarnic şi îndelung în gîtul meu, să vadă ce am. Curînd după întoarcerea Matildei de la Bucureşti şi scena de violentă desgolire care urmase, răguşisem cu totul, abia mai puteam rosti cuvinte. "Nu e răceală, mormăi specialistul, totul e curat, amigdalele, faringele, laringele... Trebuie să fie o infecţie, să facem nişte analize şi atunci, dacă va fi cazul, îi tragem cu penicilină." "Infecţie de la ce?" zisei. "De la nimic, răspunse el dînd din umeri. Chiar cînd nu detectăm un proces inflamator, infecţia poate fi prezentă." Sau cancer, gîndii. El apare astfel, fără dureri şi fără procese inflamatorii. "Aţi avut vreun sifilis?" zise medicul. "Nu!" "Lucraţi în mediul toxic?" "Da, am lucrat." "Unde?" "La Baia Sprie, în minele de plumb, zisei, dar sînt doi ani de-atunci... În ultima vreme am lucrat cîteva luni la deratizare." "N-are importanţă că a fost acum doi ani, zise el trecînd peste precizarea ultimă, iritările astea pot apărea şi după zece ani, de pildă în împrejurarea de care vorbiţi, o reintrare într-un mediu toxic... Cît aţi lucrat în mină?" "Un an..." "N-ar fi o cauză obligatorie, fiindcă ar însemna că majoritatea minerilor, sau în orice caz un procent mare, să... deşi... în sfîrşit, n-am auzit de îmbolnăviri alarmante în astfel de mediu... Vi se dădea lapte?" "La început, da, pe urmă a fost mai rău, dar am plecat..." "Unde?" "La canal..." "În copilărie aţi suferit de gît?" "Da, de amigdale, dar treceau singure..." "Altfel vă simţiţi bine?" "Nu prea, dacă mă uit fix într-un singur punct, cînd stau culcat, obiectul se dublează, îl văd cu ochii mei cum..." "Ar putea fi diplopie, dar mai sigur e o oboseală, o avitaminoză... Cîte ore stăteaţi în mină?" "Şi unsprezece!" "Nu mă pronunţ, o să vă vadă un specialist... Trebuie să vă internaţi..."
   Iată ce simplu e, gîndii apoi ieşind în stradă. O să mă internez şi o să ies cu picioarele înainte. Nu, nu e bine! mă revoltai. Or să mă ducă la morgă şi cum să stau eu acolo, singur, în întuneric? Cine m-a părăsit? Unde e natura mamă? Extincţia vieţii (căci moartea nu există) trebuie să se petreacă simplu, undeva într-o pădure, la marginea unei ape, într-un ultim somn care să te facă să visezi, în timp ce auzi încă foşnetul etern al copacilor şi susurul undelor, şi să doreşti că trebuie să te trezeşti, da, de îndată, să te îmbraci şi... fiindcă te aşteaptă... minunata ei tîmplă desvelită sub pieptănătură, surîsul ei care...despre ce tîmplă şi despre ce surîs era vorba...? A, nu, nu ale Matildei, ale fetei care trecea. Da, iată, sînt în pericol şi fiinţa mea tot nu crede că aşi putea muri, mă uit după fete, chiar întorsesem capul... "Une passante..."
   Dar nu dădui urmare acestor impulsuri, nu părăsii casa şi nu fugii într-o pădure, cu puţinul glas care îmi mai rămăsese îi spusei Matildei: "Mă internez! Am cancer." Ea ascultă fără să tresară această declaraţie, cu o răceală directă şi totală, exprimată printr-o uitătură dintr-o parte, cu pleoapele pe jumătate închise şi eu gura strîmbă, sub un rictus de infinit dispreţ, a cărui urîţenie mă făcu să mă întreb dacă mai văzusem vreodată în viaţa mea o femeie atît de pocită.
   "De ce într-o pădure şi la marginea unei ape? mă mirai apoi după cîteva zile în spital. Trebuie să murim aşa cum trăim. Ne naştem în spital şi murim în spital, cum bine s-a zis." Era spre seară, orele de vizită se terminaseră şi nu simţeam nici o melancolie că pe mine nu mă vizitase nimeni. Deşi trăiam în acelaşi oraş, părinţii mei erau departe şi mai departe era Matilda, cu care trăiam în aceeaşi casă. Dar repede mă familiarizasem cu salonul de muribunzi în care fusesem internat. În stînga mea era un individ palid şi mai lung decît patul în care zăcea şi care mereu se plîngea că nu poate să-şi întindă şi el picioarele măcar acum cînd... "Cînd o să mor ce-o să-mi faci, o să-mi atîrne labele peste pat... Mai bine stăteam acasă..." Sora îi răspundea surîzînd că n-au alte paturi şi el mereu se văita, nu de ulcerul de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu patu-acela. Şi sora de ce surîdea?... În dreapta un ins urît, cu o vie privire, căutînd de la mine o confirmare că nu va muri, deşi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burtă, pe braţe, pe picioare... Numai ochii îi erau curaţi. Pe rîndul celălalt era unul care în timpul nopţii băuse apa din rezervorul de la closet, fiindcă apa din robinete se oprise: un diabetic care intra mereu în comă... Iar eu eram unul care n-avea glas. Nu-mi făcea rău nicidecum faptul că mi se dăduse aci un pat printre aceşti condamnaţi: eram şi eu unul, deşi mi se spusese că era "provizoriu", pînă se va elibera un pat la secţia... Şi pronunţînd cuvîntul "provizoriu" sora avusese o clipire veselă din pleoape, parcă ar fi vrut să spună că totul e aşa, în general, provizoriu, şi binele şi răul, şi sănătatea şi boala, pînă murim, cînd totul devine definitiv. "Aşa mi-a spus şi mie, îmi şopti vopsitul, şi stau aici de trei luni de zile. Mă ţin pentru experienţe, vin cu studenţii şi discută pe pielea mea... îi interesează... într-o zi m-au şi fotografiat. De ce suferiţi?" îi făcusem un semn la gît şi gîjîisem: "n-am 'las..." "A, n-aveţi glas! Asta trece, văd că încolo vă simţiţi bine... Se poate trăi şi fără glas, îmi spuse el cu o intensă privire desnădăjdurtă, eu mi-aşi da şi urechile numai să scap de rîia asta care îmi mănîncă pielea..." Şi îşi desveli pijamaua să văd că nu era vopsit numai pe faţă. Îl întrebai cu o mişcare energică a capului: ce e? El înţelese imediat: "Nimeni nu ştie ce e, zise cu o bizară mîndrie, ca şi cînd asta constituia oricum un soi de compensaţie, nici un doctor..."
   Sosirea unuia nou, am observat adesea, stîrneşte în cei care stau mai demult la un loc un fel de euforie generală. Tot astfel se petrecu în primele ore de la internare, prima mea zi de internare în spital. "Cum să nu ştie? zise palidul izbind furios cu piciorul în tăblia patului. Aşa cum eu ştiu că am fost operat de cancer la stomac şi nu de ulcer, şi că n-o s-o mai duc mult, aşa ştii şi tu ce ai: boală de piele şi că într-o zi o să ţi se urce la ficaţi şi o să te cărăbăneşti de-aici gata mort. De cîţi ani suferi? Ei?" "De vreo şapte ani!" zise vopsitul umil, sperînd parcă într-o revelaţie în favoarea sa din partea celuilalt, deşi furia aceluia nu-i promitea nimic bun. "Şi ce i-ai spus profesorului cînd le-a întrebat?" "Că mă ustură aici", răspunse acela arătînd cu mîna în dreptul corpului. "Ei, acolo sînt ficaţii. Înseamnă că boala a intrat înăuntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafară."
   Dar de ce era el furios? Şi din pricina patului, în care din cînd în cînd izbea cu piciorul, dar şi din altceva, cum aflai de îndată. "Şi tu care credeai că o să te faci bine, că o să ieşi de aici şi o să te bucuri de ceasul meu!"
   Palidul mi se uită în ochi şi îmi povesti cu un glas ca de avertisment, să mă feresc de vopsitu-ăla: "Cu o zi înainte să fiu operat a venit la mine şi mi-a cerut ceasul." Şi trase cutia noptierei şi îmi arătă un fel de ceapă şi la formă şi la culoare, cu un lanţ mare de alamă sau de argint. "Ceasul meu, pe care îl am de la bunicul, merge cu o precizie fixă, nu-l dau eu pe unul de-astea, extraplate, care merg după fabrica de iaurt şi nu durează mai mult de trei ani şi încep s-o ia razna. Ei, şi vine el la mine şi-mi zice: dă-mi mie ceasul să ţi-l ţiu! Să mi-l ţină, aşa a zis, dar s-a gîndit că dacă muream sub cuţit să şi-l păstreze pentru el! Mă vopsitule, eu am să mor peste trei zile, dar nici tu nu apuci toamna."
   Între timp se aşezase lîngă mine pe pat un ţigan sau mai bine zis un om care se vedea că îşi petrecuse începutul verii undeva la mare, fiindcă era foarte frumos bronzat, nu avea trăsături de ţigan. "Şi tu, de ce rîzi? îl luă şi pe el în primire palidul. Tu o să te faci de la o zi la alta şi mai negru şi... tu o să mori în trei săptămîni! îi prooroci el. Ai venit prea tîrziu, boala ta e înaintată." "Ba o să se vindece, la început era şi mai bronzat ca acum şi nici nu putea să umble", "zise vopsitul. "Şi dacă scapă ce viaţă e aia, să-ţi facă cîte trei injecţii pe zi? se răsti cancerosul. O să moară în somn, o să vedeţi." Ăsta ce i-o fi făcut? mă întrebai. "Dumneata, zise vopsitul cu obidă, fiindcă situaţia în care te afli e destul de gravă, ai vrea să murim noi toţi şi singur să te faci bine!" "Nu se face nimeni bine, răspunse palidul mai potolit. Uite, ăla de colo, care bea la apă cu căldarea, într-o zi n-o să mai iasă din comă şi adio viaţă!" "Ba se echilibrează, răspunse acela cu un glas ştiinţific, ca al lui Vaintrub, ca şi cînd ar fi fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglări de-astea şi le-am stopat." "Da?! se miră palidul cu dispreţ. Şi atunci de ce te-au adus aci?" "Provizoriu, din lipsă de paturi!" "O să vedeţi voi provizoriu! continuă operatul cu humor. Singurul care o să scape e domnul care a venit acum. E voinic, e tunar, moartea nu recoltează victime printre tineri decît în mod excepţional. Voi toţi credeţi că sînteţi bolnavi! Trebuie să muriţi, asta e, sînteţi bătrîni, aţi trăit destul, şi nu că... El n-are glas! Ei, n-are, o să înveţe alfabetul-ăla cu degetele şi o să se descurce. O să gîndească mai mult şi o să fie mai inteligent decît alţii neavînd posibilitatea să spună prostii...'" Toţi începură să rîdă, privirile li se eliberară parcă de acea nelinişte care fără ştirea lor le licărea în fracţiuni de secundă în ochi în timpul peroraţiei palidului. Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu ştie cînd vine şi asupra cui. Uneori scapă cel mai grav atins şi dimpotrivă este luat unul care... Cîte nu s-au văzut...
   Şi totuşi, în ceea ce îl privea pe el cel puţin, palidul avusese o stranie previziune. Se făcuse linişte după ce orele de vizită se terminaseră. Bolnavii îşi ronţăiau biscuiţii, aduşi de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de direcţia spitalului, în afară de mîncarea gătită. Cei apropiaţi erau mai împăcaţi, acuma fie ce-o fi, mori tu, dar îţi trăiesc copiii, vorba ăluia cu picioarele lungi, ai îmbătrînit, e rîndul altora... Palidul însă avusese o zi grea, veniseră la el nevasta şi feciorul, un băiat de vreo douăzeci de ani care nu se apropiase de pat de la început... "Nici n-ar fi trebuit să viu", începuse ea aşezîndu-se pe pat. Era grasă, nici ea prea tînără, dar cu o privire în care pofta de viaţă şi bucuria de a trăi aveau ceva animalic şi dur care îţi stîrneau invidia şi neliniştea: pe ea n-o speria nimic, iar propria-i moarte o sfida nu prin vreo gîndire, ci printr-un impuls vital cinic şi nestăpînit. "Nici nu trebuia să vii, îi şopti el cu o silă nemăsurată. Am uitat să spun sorei să te oprească la poartă." "Pe mine să mă opreşti tu la poartă!! zise ea. Mai poţi tu să opreşti pe cineva? Ia încearcă! Nu ţi-a ajuns cît ai trăit, cîte ai făcut, credeai că n-o să vie ceasul să-ţi iei adio de la curve şi beţii cu care ai tocat tot ce-am avut şi m-ai lăsat cu casa goală şi singură cu un copil de crescut. Uite-l colo! Nu tu l-ai făcut mare! Nici nu vrea să te vadă! cum nici tu n-ai vrut!" "Nici eu nu vreau să-l văd, zise palidul. E pe modelul tău!" "A, nu vrei să-l vezi! exclamă ea sarcastică. Ia vino încoace, Puiule, îl chemă ea cu un glas din care se înţelegea că scena fusese gîndită şi bine pregătită dinainte şi calculată şi această ipoteză. Nu vrei să-l vezi, lasă că vrea să te vadă el pe tine."
   Tînărul se apropie şi rămase ţeapăn înaintea omului lung şi bolnav, care n-avea loc în pat şi se pare nici pe lumea aceasta, şi nici măcar gîndul că lăsa în urmă un băiat. "Uită-te la el, porunci mama. Uită-te tu, că el n-a avut timp ! N-a ştiut ce înseamnă să aibă un băiat. Uite, ăsta e taică-tău, care te-a părăsit de la şapte ani!" Vorbea cu o claritate din care puteai să-ţi dai seama că gîndirea ei n-avea şovăieli şi puncte de suspensie, o gîndire distilată şi pură ca un cristal, fără îndoieli că între un muribund şi un om sănătos ar putea exista vreo deosebire şi că vechi adevăruri "ar putea fi cumva uitate. "E galben, nu mai are mult de trăit, continuă ea ca şi cînd ar fi spus: e obosit, să-l lăsăm să se odihnească, a muncit mult. Uită-te! Uite în ce hal a ajuns! Blestemul de copil terţă. Mamă, mi-a spus (ascultă aici!, făcu ea o paranteză
   ameninţătoare), care e boala cea mai grea pentru un om? Cancerul, mamă! Ei, pe tata să-l lovească un cancer! Aşa a zis! Şi uite că aşa s-a şi întîmplat!" De unde o fi ştiut? Pesemne se interesase: sînt soţia lui cutare, ce boală are bărbatu-meu? Şi medicii i-or fi spus, căci familiilor li se spune...
   În clipa aceea palidul îşi duse fulgerător braţul la ochi şi, pînă ce individa plecă, nu şi-l mai luă. Dar putea auzi! "Nu-i nimic, reluă ea, nu vrei să-l vezi, te vede el. O! Oi fi crezînd că îl impresionezi în ultimele clipe? Spune-i, Puiule, să audă ce gîndeşti tu despre el, să culeagă roadele, poate se face bine şi o să-i treacă prin cap să vină să te vadă, să-ţi aducă şi el ţie o jucărie de pomul de Crăciun." "Mamă, zise băiatul cu o voce iritată şi cu o expresie străină atît de maică-sa cît şi de omul lungit în pat, hai să plecăm!" "Auzi, vrea să plece, nu-i pasă de tine, reluă ea fără intenţia de a se ridica şi să-l cruţe. Nici n-are de ce să-i pese." "Ieşiţi afară că vă omor", şopti palidul. "Tu pe noi! exclamă ea parcă reflectînd. Adică n-ajunge cîte ne-ai făcut, vrei acum să ne omori!... Auzi, Puiule!"
   Devenise visătoare. Întinse mîna spre noptieră şi trase încet sertarul. Vru să-l închidă la loc, dar se răzgîndi, luă de-acolo ceasul, îşi desfăcu poşeta şi îl aruncă înăuntru, după care o închise cu o puternică trosnitură. Fiindcă în clipele acelea nu mă gîndeam că Matilda ar fi putut să mă viziteze şi scena îmi devenise insuportabilă, mă ridicai de pe pat şi ieşii în curte. Cînd revenii spre seară, după vreo două ore, palidul era singur şi continua să-şi ţină braţul la ochi. Mă apropiai cu gîndul să-i spun ceva. Îi vorbii, dar nu-mi răspunse. Îl apucai de braţ şi i-l dădui uşor la o parte. Braţul căzu moale cu acea mişcare nefirească din care flexibilitatea controlată a unui braţ viu dispăruse. Ochii pe jumătate deschişi aveau globul alb şi asimetric, iar pupila revulsată. Murise...
   
   
   
   XXIX
   
   A doua zi m-au mutat într-o rezervă de trei paturi şi veni şi medicul cu rezultatul analizelor. Se aşeză alături de mine pe pat şi cu o voce blîndă şi protectoare îmi spuse că n-am nimic, nici un proces infecţios nu s-a depistat în organism. "Chestia aia din gît e o ciudăţenie, poate să treacă în cîteva săptămîni, dar poate să şi dureze, sînt fenomene care ne scapă. Există atrofieri inexplicabile, la un ochi, la o ureche! Te pomeneşti că nu mai auzi şi uneori noi aflăm de ce. Alteori nu. Şi chiar cînd aflăm, se întîmplă să nu putem face nimic. Nu se mai hrăneşte un ţesut şi se usucă, ca la un pom o creangă. Dacă ţesutul e o porţiune de muşchi la un braţ sau la un picior, faptul n-are nici o importanţă (dacă atrofia nu e progresivă). Dacă e la epiglotă, cum e cazul dumneavoastră, chestiunea pare dramatică, dar nu trebuie s-o luaţi în tragic, s-ar putea să aveţi o carenţă a unor vitamine din pricina anilor pe care i-aţi petrecut pe unde aţi fost. Încercăm întîi aşa să vă administrăm puternice doze de vitamina A şi C şi, dacă observăm cea mai mică ameliorare, înseamnă că asta e cauza şi o să vă faceţi bine. Şi mai avem noi şi alte mijloace! Ar trebui să mîncaţi zdravăn... O să vă permitem să vi se aducă de-acasă, fiindcă la noi, din păcate..." ("Nici vorbă, gîndii, o să anunţ la poartă că dacă se va întîmpla să vrea să mă viziteze soţia mea, să nu i se dea voie să intre!")
   Prefăcîndu-mă somnolent şi apatic îl ascultam pe medic cu toate instinctele la pîndă: ştia sau nu ştia ce e în gîtul meu? Aveam sau nu aveam "boala cea mai grea pentru un om!'' cum spusese acel băiat care fusese adus de maică-sa să vadă că blestemul său se împlinise. Era
   cea mai grea pentru că prognosticul era fatal, fiindcă altfel, după cum se ştia, cancerul "nu doare"... Atrofie era singurul cuvînt suspect care îi scăpase. Ce putea să ascundă acest termen din jargonul medical? Îi observam privirea, această fereastră a gîndirii neexprimate, dar nu citii în ea nimic deosebit. Se uita la mine ferm, liniştit, sigur pe el şi doar, ca să zic aşa, vîrful acestei priviri parcă îmi sugera: ştiu la ce te gîndeşti, nu e, poţi să mă întrebi şi am să-ţi dau un răspuns neaşteptat. Şi îl şi întrebai rărind cuvintele, ca să fiu înţeles: "De unde ştiţi că nu e cancer?" "Are alte simptome!" răspunse el firesc. "Care?" "Chiar şi cînd ajunge să se vadă, bolnavul încă poate vorbi normal, în nici un caz nu ia vocea în cîteva zile, cum vi s-a întîmplat dumneavoastră."
   Se putea şi asta, gîndii, nimeni nu putea să ştie dacă pînă să ajungă aici, n-o pornise demult, dar el, desigur, îmi spunea că nu, şi eu n-aveam cum să ştiu cum sînt acele "alte simptome". Un bolnav perfid a smuls adevărul unui medic venind la el cu o radiografie pulmonară a fratelui său. Cancer! a zis medicul. Da, dar radiografia nu era a fratelui, ci chiar a aducătorului ei. Unii nu vor să ştie, preferă speranţa, alţii, dimpotrivă, preferă certitudinea în locul îndoielii, mai chinuitoare pentru ei decît adevărul brutal. Eu făceam parte dintre cei care ar fi vrut să ştie, neiluzionîndu-mă; nemiloasa boală tot îşi va insinua cu încetul prezenţa şi mă va sili să-i acord drepturile ei. O să găsesc eu un truc ca să aflu, îmi spusei, deocamdată să vedem ce efect va avea tratamentul cu sus-numitele vitamine, ultima modă... "Aţi mai avut cazuri ca al meu?", zisei. "Bineînţeles!", făcu medicul. "Şi?" "Unul şi-a pierdut glasul după un pahar de apă cu gheaţă! Asta e!" ridică el din sprîncene, cu humor. "Şi nu şi-a revenit?" Dădu din cap cu sensul: cum şi-a revenit el să nu mai vorbim. "Mai rău decît vorbiţi dumneavoastră acum... Alţii au gîtul mai slab decît poftele şi trage-i pe el, săracu, mahorcă, alcooluri tari, nu-i dau o clipă de răgaz să-şi vină în fire. Ţine cît ţine, pe urmă... cancer! Nu sînteţi fumător!" "Cînd şi cînd", zisei. "Şi nici..." "Nu!" îmi puse mîna pe picior: "Facem aşa, începem cu tratamentul şi trebuie să vă treacă!... Dacă vreţi să vorbiţi la telefon cu doamna Matilda, mai spuse el surîzînd cu simpatie, veniţi la mine în birou. Aripa asta unde ne aflăm a fost construită de ea acum trei ani, adăugă ca şi cînd aşi fi fost mirat că o cunoştea. O personalitate foarte puternică soţia dumneavoastră..." înţelesei cui datoram scoaterea mea din salonul de muribunzi şi solicitudinea specialistului...
   Da, o personalitate foarte puternică! N-o putea împiedica pe ea un portar să vină să mă vadă, deşi lăsasem un bilet la poartă cu numele ei scris de mîna mea, să nu i se dea voie! Şi bineînţeles nu în zilele de vizită cînd putea fi aşteptată (o aşteptasem!), ci cînd vroia ea. În mod curios, intră în rezervă cu aer umil, însă pe chip cu o expresie de o răceală înspăimîntătoare. Mă ridicai şi îi făcui loc pe pat, dar ea parcă nici nu mă văzu, se opri în dreptul ferestrei şi începu să se uite afară. Pe urmă puse mîna pe clanţa uşii-fereastră, o răsuci şi ieşi pe terasă. Înţelesei: vroia să-mi vorbească şi nu dorea să fie auzită de cei doi bolnavi din rezervă. Ieşii după ea şi ne aşezarăm în şezlonguri.
   Dar mă înşelasem, timpul trecea şi gura ei rămînea mută, şi nici nu părea că are de gînd s-o deschidă. De ce venise totuşi? Se uita fără să clipească peste grădina cu alei asfaltate a spitalului şi nu făcea nici un gest, încremenită parcă într-o încordare inumană. Mă uitai la mîinile ei, dar nu erau încleştate, cum mă aşteptam. Era după-amiază şi lumina soarelui care inunda terasa îi inunda şi chipul. Mă uitai la acest chip şi îl văzui îmbătrînit cu zece ani, cu puzderie de riduri în jurul ochilor, cu gura care începea de pe acum să semene cu a unui bărbat, cu bărbia anunţînd viitoarea babă. Şi totuşi o tandreţe adîncă se urcă în mine contemplînd acest chip devastat nu atît de ani, cît de nefericitul ei temperament şi mai ales de aversiunea pe care i-o inspiram. Deodată se uită la mine parcă prinsă de o intensă alarmă. Îmi ghicise tandreţea? Îmi văzuse chipul care o exprima? "Dă-mi cheile de la casă!", zise. Nu înţelesei, avui o clipă de ezitare, vrusei s-o întreb de ce, dar renunţai, mă întorsei în rezervă, luai cheile din sertarul noptierei şi i le adusei. Le vîrî în poşetă, dar nu plecă, aşa cum mă aşteptam. Atunci îi spusei: "De ce îmi iei tu cheile?" Tresări parcă uluită: "De ce?! zise. Tu n-o să mai ai nevoie de chei pe acest pămînt!"
   Şi ochii i se albiră ca odinioară şi încrucişîndu-se ca un fulger cu ai mei nu mai ştiui dacă ură sau iubire ţîşnea din privirea ei parcă sălbăticită. Se ridică şi ieşi fără să se uite înapoi, deşi o însoţii cîtva timp pe lungul culoar cu o mică speranţă că s-ar putea opri şi să aflu... Apoi rămăsei în urmă. Ce mai puteam afla?! Dădui din umeri: vrusese să mă lovească, dar mă simţeam liniştit... Bine, n-o să mai am nevoie de chei pe acest pămînt! Ei şi? "Chiar te bucuri atît de tare? întrebai umbra, fantoma a ceea ce fusese odată Matilda. Bucură-te, dacă alte bucurii nu ţi-au mai rămas!..."
   Şi în timp ce eram încă în spital şi fără glas, Matilda divorţa aşa cum spusese, în două săptămîni, şi părăsi oraşul. Citaţia mi-o aduse mama la trei zile după vizita Matildei, dar nu mă prezentai în instanţă. "Ţi-a trimis lucrurile la noi, zise mama, hainele şi cărţile. Taică-tău s-a bucurat că ai scăpat de muierea asta pe care nimeni n-o înţelege. Ce-o fi vrut de s-a măritat cu tine, dacă n-a vrut să faceţi casă împreună." Dar eu ştiam şi îi spusei mamei: "E bătrînă!... A îmbătrînit foarte repede!" "Nu e ea aşa bătrînă, zise mama, ţi se pare ţie, care eşti mai tînăr, dar la treizeci şi ceva de ani nici o femeie nu e bătrînă..." Aşi fi vrut să-i răspund că Matilda e bătrînă în sufletul ci şi că foarte curînd va îmbătrîni şi la trup şi n-a putut suferi gîndul că tocmai atunci eu voi fi mult prea tînăr pentru ea, dar nu aveam glas să-i pot spune atît de multe cuvinte. "A fost Tasia pe la noi, continuă mama (să ştii că femeia asta ţine la tine), şi ne-a spus un secret. Vrea să nu-ţi pară rău după ea, cică în ăi trei ani cît ai lipsit tu, o vizita unul Mircea, un şef mare care acuma e şi mai mare şi că după divorţ se duce după el la Bucureşti şi se mărită cu el. Că ar trebui să-ţi iei un avocat şi să încerci să obţii fetiţa, dar tot ea spune că nu poţi să te lupţi cu Mircea ăsta, tot n-ai să reuşeşti... Lasă, mamă, adăugă ea ca şi cînd ştirea m-ar fi lovit, o să-ţi faci tu copiii tăi, nu te necăji..."
   Mama se apropie şi mă mîngîie ca pe vremuri. "Te-ai făcut galben, îmi spuse, nu te mai gîndi... gîndeşte-te mai bine să te faci sănătos mai repede... Pe Silvia o să poţi s-o vezi cînd vrei, i-a spus Tasiei că oricînd poţi să te duci la Bucureşti, s-o iei cu tine şi s-o ţii o săptămînă... N-a fost să fie, mamă, mută-ţi şi tu gîndul în altă parte!" Surîsei şi îi sărutai mîna. "Mi l-am mutat demult, îmi pare rău numai de fetiţă, care începuse să se lege de mine", îi spusei, uimit că vocea parcă îmi revenise. "Nici o grijă, zise mama, o să rămînă legată. Nici un copil nu-şi uită părinţii, orice-ar fi..." Şi abia acum îşi aduse aminte că venise la mine cu sacoşa plină, o puse pe pat şi scoase din ea o mulţime de pachete... Pui fripţi, ouă, plăcinte, prăjituri mici făcute de ea, pîine caldă tot din cuptorul ei şi o sticlă de vin roşu. În mod curios mi se făcu foame şi începui să mănînc flămînd, trezit parcă la viaţă, şi ca şi cînd ştirile aduse de ea ar fi trebuit sărbătorite; desfăcui şi sticla de vin pe care o băui toată simţind că aşi mai fi băut una dacă aşi mai fi avut... Mama se uita la mine cu mîna la gură, gest de odinioară cînd suferinţa ei că trebuise să audă cuvintele rele ale băiatului care nu ştia ce spune îi rănise sufletul. Îi apucai mîna şi i-o dădui la o parte: nu, nu era de suferinţă, mama zîmbea, văzuse pesemne ceva pe chipul meu, un lucru pe care îl ştiu numai ele şi nu-l spun, un mare secret simplu: copilul e liniştit, e curat, e liber... îi e foame, nu e atent la ea, gîndul îi zboară la ale lui... da, dar e tot al ei, pentru totdeauna...
   
   
   
   
   PARTEA A ŞASEA
   
   I
   
   Abia după patruzeci de zile de tratament începui să observ o ameliorare a bolii de care sufeream. Dispărură, şi falsele fenomene de diplopie, efect mai degrabă al unei mari oboseli, după cum reconfirmă oculistul, oboseală adîncă, acumulată în cei trei ani de muncă forţată. Oricum, nu aveam cancer şi bucuria că scăpasem, a doua oară în viaţa mea, de moarte (în care crezusem cu întreaga mea fiinţă) mă făcu să uit de Matilda.
   În spital mă vizitară într-o zi Ion Micu şi Clara şi îmi aduseră flori. Evitînd să se uite la mine, dar nu pentru că ar fi crezut că sînt bolnav, fără să excludă însă şi această ipoteză (în acest sens şi el şi Clara s-ar fi putut pomeni fără veste în situaţia mea; ei şi? Puteai face ceva? "Cu-o moarte toţi sîntem datori"', reflectase odată Ion Micu cînd doi scriitori din Bucureşti muriseră, unul după altul, ba chiar rîsese: "La cimitir, parodiase el ritualul unei şedinţe, Cezar Petrescu", pe care tocmai îl îngropau, se pregăteşte Al. Chiriţescu", care tocmai agoniza), Ion Micu încercă să mă distreze povestindu-mi senzaţionala şedinţă care avusese loc la Bucureşti între timp şi pe neaşteptate între scriitori şi I.C.
   Era curios, în acei ani naşterea şi moartea erau evenimente care loveau mai puţin conştiinţa cuiva decît o mare şedinţă; spiritul intra mai uşor în criză în astfel de înfruntări decît în faţa pămîntului căscat în care unul dintre noi trebuia să dispară. Iar o despărţire era un lucru lipsit de interes, o chestie personală fără semnificaţii adînci... Erau evenimente eterne puţin importante. Nou şi pasionant era ceea ce se petrecea într-o şedinţă. Nu vroia să mă impresioneze şi nici nu mă impresiona (avea în glas un soi de modestie simplă şi nesimulată de om înţelept care nu jubila de o mare victorie, deşi se speria în adîncuri de o înfrîngere) cînd îmi spuse că la şedinţă luaseră parte preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele Marii Adunări Naţionale, bătrînul zimbru al prozei romîneşti... Că Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare două soţii de lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutăriţă şi cutăriţă, să observe şi să raporteze... Că văzîndu-le, el, Ion Micu, înţelesese că miza era mare, că soarta lui I.C. era pecetluită, prezenţa acestor două observatoare arătînd că şeful cel mare nu mai avea încredere în sinceritatea lui I.C, în raportul pe care acesta avea să-l dea apoi despre felul cum decursese şedinţa cu scriitorii.
   "Nu toţi cei care luau parte la ea sesizaseră prezenţa discretă a acestor două tovarăşe şi semnificaţia care se degaja de aici, continuă Ion Micu. Bineînţeles, chestia asta îl lăsa rece pe primul ministru, sarcina lui în cultură era minimă, el avea un loc aparte în conducere, funcţie mare dar putere puţină, ca totdeauna, începînd de la 6 martie 45, pînă astăzi. Cît despre bătrînul zimbru se poate spune că ochiul lui vulturesc, «al unei rase necunoscute», nici nu le zărise şi chiar dacă privirea sa se oprise o clipă asupra lor, nici măcar o clipă nu se întrebase cine sînt, cu toate că în timpul unor festivităţi şi recepţii cu protocol restrîns desigur că avusese chiar să schimbe cîteva cuvinte cu ele. Gîndul lui zbura prin păduri şi lacuri, prin desişuri unde se ascundea vînatul, peste vîlcele prin care oştirile Moldovei dăduseră, prin veacuri, atîtea bătălii, unele sfîrşite prin mari victorii, ele îndoielnice sau sîngeroase înfruntîndu-l pe însuşi marele Mahomed Cuceritorul. Nu cuceriseră însă nimic şi asta îi dădea, prin secole, bătrînului zimbru, care le descrisese prin fabuloasa sa imaginaţie, o mîndrie secretă, o lespede de tăcere pe chip şi o viziune de nimicnicie asupra prezentului. Credeam că n-o să ne ajute, nu sperară să vorbească, nici nu vedeam cum ar putea el să se amestece în iţele încurcate ale acestor contemporani ai scrisului de care el fugise încă din anii de ucenicie. Totuşi a spus ceva, o să vezi la urmă, ceva, ca să zic aşa, turcesc, care nu era la ordinea zilei, dar constituia după părerea pe care şi-o făcuse el despre noi (şi poate în secret, şi în parte despre sine) cheia soluţionării tuturor conflictelor omului de cultură cu emisarii tuturor stăpînirilor. Desigur, lui I.C. şi principalului său adjunct, membru supleant în Biroul Politic, prezenţa celor două observatoare le spunea multe... De aceea conduseră şedinţa cu o nervozitate şi iritare care inhibară pe mulţi fără să-i împiedice totuşi să spună cu o îndrăzneală să zicem foarte controlată, că scriitorii nu mai puteau scrie din pricina Secretarului general al Uniunii. Cum, sări I.C. scos din sările, să nu mai poţi scrie din pricina... Iar adjunctul său să bruieze aceste voci timide cu ironii bine plasate... Da? Chiar aşa, scriitorul nu mai scrie in liniştea biroului său fără să fie ajutat de secretarul general al Uniunii? Ar trebui atunci să-l pună să semneze şi pe el pe copertă, numai că ar fi necesari atunci vreo cîteva sute de secretari generali, cîte unul pentru fiecare scriitor. Şi ha, ha, ha, rîse singur, crezînd, cum se întîmplase întotdeauna, că întreaga adunare va rîde cu el în hohote. Dar nu rîse nimeni şi prima serie de vorbitori, intimidaţi astfel, îşi continuară totuşi cuvîntul repctînd toţi unul şi acelaşi lucru: să fie scos din funcţia sa secretarul general. I.C. se resemnă, nu mai întrerupse pe nimeni, începu să scrie în carnetul lui, avînd aerul că el aşteaptă cu răbdare să se termine istoria asta nesărată cu secretarul general care ar împiedica, chipurile, pe scriitori să-şi vadă de treabă, şi să se intre în ordinea de zi, pe care el o anunţase astfel încă de la început: unele probleme de creaţie în lumina sarcinilor trasate de partid. Experimentat în şedinţe, avînd oamenii lui printre noi, el ştia că aceştia nu vor întîrzia să reacţioneze, făcuse o greşeală că încercase "să bage pumnul în gură" vorbitorilor, cînd în mod firesc scriitorii înşişi îşi vor băga pumnul în gură unii altora. Desbinarea lor de totdeauna alimentată de trufia lor firească (fiecare se credea un geniu!) era cunoscută. Totuşi din cînd în cînd ridica fruntea, se întrerupea din scris şi întreba pe cîte unul cu o curiozitate nesimulată: «Cum te împiedică să scrii?» îl simţise după felul cum vorbea că o să-l facă să se bîlbîie, şi că acela va da un răspuns ridicul. Că, nu ştiu ce, tovarăşul secretar general umblă cu lozinci... Lamentabil! Cu lozinci umblau toţi, nici măcar nu-l ironiza, să-i reamintească necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa pentru mobilizarea maselor. Ce era însă cu această formulă. Ce ne împiedică să scriem? Păi nu era bine dacă un scriitor afirma acest lucru, fiindcă mulţi din vechile generaţii se abţineau să publice şi cînd unul dintre ei era cîştigat, victoria nu era mică şi aveau grijă de el... Unul (important) aderase cu condiţia să i se dea lemne şi să i se asigure un kilogram de carne pe lună, ceea ce, desigur, i se asigurase. Lua şi el parte la şedinţă. Încît dacă unul din aceştia se supăra, din te miri ce, de pildă, din pricina unui critic care nu-l lăudase suficient (să aderi şi să te mai şi critice!) sau cine ştie din ce altă pricină, şi spunea: nu mai scriu! se producea mare panică în rîndul activiştilor mărunţi, responsabili de nemulţumirea scriitorului. Şi atunci începea o agitaţie: era chemat criticul şi beştelit, pus să-şi retracteze opinia, erau pedepsiţi cei care îi puseseră scriitorului beţe în roate, pînă ce acesta, îmbunat, declara că va scrie. Şi atunci ştirea zbura sus transmisă cu entuziasm: scrie, scrie! Cată să vezi deci semnificaţia acestei poziţii luată în şedinţă faţă de secretarul general al Uniunii: ne împiedică să scriem! Nu pe unul, pe o mulţime! Foarte grav! Şi încă nu se ştia ce-o să spună prozatorul «tradus în cincizeci de limbi» şi numeroşii lui susţinători printre care mă număram. Tăcea încă. Ce-o să spună vestita poetesă, îndrăgită de I.C., susţinută şi popularizată intens? Se va ridica si ea împotriva secretarului general? Şi nenumăraţi alţii? Întrebări care apăreau la orizontul gîndirii lui I.C. şi la care, scriind, desigur că reflecta... Se luă o pauză de o jumătate de oră, care se prelungi pînă la o oră, timp în care vorbii cu prozatorul tradus în cincizeci de limbi, care mă nelinişti. Îl întrebai dacă a văzut cine asistă la şedinţă şi cu ce scop. Am văzut, cum să nu văd, răspunse el agresiv, am văzut totul, nimic nu mi-a scăpat, mie nu-mi scapă niciodată nimic. Sper că luaţi cuvîntul, îi spusei, e unica şansă să-l gonim pe... şi să veniţi în fruntea noastră la Uniune. Nu e nimic de făcut, îmi răspunse el cu brutalitate, da, nimic, nu l-ai văzut? Stă şi surîde, el ştie rezultatul dinainte, îşi permite să asculte zbaterea noastră cu un surîs ironic... Vorbea de secretarul general, care într-adevăr arborase un astfel de surîs, dar care nu era deloc ironic, părea mai degrabă afectuos, protector... O să-l facem noi, zic, să-i piară acest surîs... Da, da, o să-l facem, o să-l dăm jos, zise maestrul cu ironie amară, şi în locul lui o să vină Ion Amăicăliţului, pentru el luptăm noi, să vie el în fruntea noastră şi să ne omoare pe toţi cu ciomagul, în curtea Uniunii, cum bine te-ai exprimat chiar dumneata despre el. Nu iau cuvîntul! Îl prefer pe acest imbecil care surîde. Ce-aşi avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aşi schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică? Lasă, zic, că nu sînteţi dumneavoastră atît de fricos! Ba sînt! Ce să fac, zice, nu pot eu să lupt cu floreta în mînă, cu unul care ţine o ghioagă. Uită-te în jurul dumitale! Îl vezi? M-am uitat în jur, prin marele hol plin de scriitori, clar nu l-am văzut nicăieri pe Amăicăliţului. Nici n-o să-l vezi, zice maestrul sarcastic, e acolo, înăuntru, cu preşedintele Consiliului de Miniştri, cu I.C. şi cu marele zimbru. L-au chemat acolo! Da, stă nas în nas cu marele povestitor! Care n-a fost tradus în cincizeci de limbi! Eu am fost tradus! Nu în cincizeci, în cincizeci şi una! Dar la ce-mi foloseşte? Spune dumneata, care ai mintea ascuţită, n-ar fi ridicol pentru mine ca să mă zbat să-l aduc pe acest pitecantropus erectus în fruntea scriitorilor? Da, da, te rog să-mi spui, te rog să-mi răspunzi sincer! Ar fi prea schematic, i-am răspuns. Totul e schematic, îl aud că zice, ţi se pare că răstorni un munte şi cînd colo răstorni o pietricică. Păduchi, domnule Micu, duc mîna după ceafă şi găsesc păduchi! Strivesc păduchi... Nu sînt chiar păduchi, zisei, omul nostru e un simbol al puterii abuzive, trebuie alungat. Da, da, zice, şi după aia vine alt simbol al putorii abuzive .Am vrut să-i răspund că individul abuziv va cădea, şi el ştie asta, şi nu va îndrăzni să ne sfideze aducîndu-l în fruntea noastră pe Amăicăliţului, dar mi-am dat seama că nu era necesar, ştia şi el că trogloditul nu era potrivit într-un astfel de post care cerea alte calităţi decît agresivitatea şi violenţa. Era doar atins că nu fusese, şi el invitat acolo!? Făcea sceptice şi amare presupuneri ca să i le spulber eu, să-i alung îndoiala secretă. Nu i-o alungai însă, îl cunoşteam şi ştiam că nu va abandona şi că chiar dacă ar fi fost împins în fruntea noastră Amăicăliţului, va continua apoi împotriva acestuia pînă la victoria finală... Un activist surveni şi îi spuse în şoaptă că era invitat la tovarăşul I.C. Iată deci... O abordai atunci pe populara poetesă şi alte personalităţi care pe lîngă că le elogiasem sistematic în ultimii trei ani în revistă, cu mulţi mă şi împrietenisem în desele mele vizite la Bucureşti. Poetesa izbucni în rîs cînd îi formulai ipoteza cu Amăicăliţului, îmi puse mîna pe braţ şi mă ironiza: Ioane, tu ai fi foarte inteligent dacă n-ai fi prea inteligent. Fii atentă la ce spui, o avertizai, cînd o să iei cuvîntul. Eşti vulnerabilă! Să nu rămîi perplexă! Nu pot, zice. Adică? Nu pot să rămîn perplexă. De ce? Ai uitat ce-ai spus de mine? zice. Am spus multe! Da, zice, dar am reţinut esenţialul. Care? Se aplecă şi îmi şopti la ureche cu un cinism lingvistic care îi aprinsese faţa: Ai spus că gîndesc cu... Şi asta, zic, te ajută să nu fii luată prin surprindere? Da, zice, mă inspiră... Şi într-adevăr, mă ului cînd şedinţa reîncepu şi ceru prima cuvîntul. Trase foarte tare, deşi se ştia că era în relaţii prieteneşti cu secretarul general al Uniunii. Da, preciza ea, dar una e prietenia şi alta sînt principiile. Ea nu poate să susţină că un scriitor poate fi împiedicat de cineva să scrie, dar nici să vadă că un secretar general promovează nulităţi, umple presa cu numele lor şi ni-i dă şi drept exemplu. Înseamnă că nu cunoaşte adevăratele valori şi prin urmare nici n-are ce să caute acolo unde s-a cocoţat. El cărţi n-a scris, nu se pricepe la ele şi nici la ale altora. E o anomalie care trebuie să înceteze, dacă vrem să nu ajungem la o stare de confuzie totală în problemele de literatură. Şi se aşeză cu chipul, ai fi zis, în flăcări, dacă exaltarea ei n-ar fi fost foarte dură şi lucidă. Se auzi o voce: am de pus o
   întrebare. Şi se ridică şi i-o puse. Într-o şedinţă, zise acela, poeta... a fost foarte urît criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele. O întreb, cînd a fost sinceră, atunci sau acum? Şi atunci şi acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte a fiinţei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică impresie, s-a produs rumoare aprobativă dar şi desaprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un dubiu asupra sincerităţii ei. Depinde cu cine e sala. În alt context răspunsul ei ar fi stîrnit rînjete dispreţuitoare pentru o astfel de labilitate în principii, care îţi putea permite să treci fără să clipeşti din ochi de pe o poziţie pe alta. În clipa aceea sugestia ei era că poţi fi un timp naiv, sincer şi credul, dar că la un moment dat îţi cad cojile de pe ochi şi vezi adevărul. Perfect! Şi atunci a luat cuvîntul prozatorul. Începu prin a spune că el, ale cărui cărţi au fost traduse în cincizeci de limbi (aici l-a întrerupt I.C. spunînd că zilele astea i s-a raportat că a mai fost tradus într-o limbă şi anume în pakistaneză). Da, da, şi eu am auzit, da, mi s-a trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat celebrul prozator, i-am primit în plic şi m-am dus la Banca de Stat şi i-am predat... Da, am predat dolarii. Am primit pe ei şase sute de lei, da, şase sute, cît să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, da, ştiu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decît dolarul, i-am cheltuit leii în aceeaşi zi la Capşa cu prietenul meu Ion Micu, şi am predat dolarii, pe toţi i-am predat (şi îmi puse mîna pe umăr şi mi-l strînse ca într-un cleşte: era un semn să nu mă neliniştesc de comedia pe care o juca?). Puteaţi să-i păstraţi, ha, ha, îi zise adjunctul lui I.C. şi să faceţi un voiaj în Pakistan. Am fost în Pakistan, răspunse maestrul, şi în Portugalia lui Salazar, am fost şi în Spania lui Franco, şi la Paris am fost, am văzut raiul capitalist, vă foarte mulţumesc, îmi ajunge... Aţi scris şi nişte articole care au fost foarte apreciate, zise maliţiosul adjunct, ne întrebăm de ce le-aţi întrerupt... Nu numai articolele le-am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă schimbare de ton din care înţelesei că se va lăsa acum dus de marca sa fantezie a recriminării piezişe, pe care doar puţini i-o cunoşteau, că nu va mai vorbi cu limbajul raţiunii şi al logicii, ştiind bine că în anumite împrejurări nimic nu era mai elocvent şi neliniştitor decît s-o iei razna, să devii incontrolabil şi imprevizibil, simulînd în acelaşi timp exasperarea, dealtfel existentă în forul său interior, căci la vîrsta lui şi atît de celebru, după ce aderase prin 46 la P.C.R. părăsind Partidul naţional ţărănesc şi înjurîndu-l îndelung în presă, se pomenise îndepărtat şi izolat, gata să fie exclus din partid, da, nu numai articolele le-am întrerupt, ci şi pagina din noul meu roman a rămas albă, roman dedicat luptei ilegale a comuniştilor... Da, albă, pentru că noi scriitorii nu putem scrie fără o anumită sensibilitate şi cînd sîntem loviţi tocmai în sensibilitatea noastră, punem stiloul jos şi cădem pe gînduri. Da, întocmai ca Ion Lăscan, pe care dumneavoastră ni-l vîrîţi sub nas ca erou exemplar din nuvela Ion Lăscan s-a pus pe gînduri a talentatului Petre Dragoş... Şi eu m-am pus pe gînduri... De ce?... De ce?... De ce numai Ion Lăscan are dreptul să se pună pe gînduri şi noi, scriitorii, n-avem acest drept? Adică ce drepturi avem noi? Să rămînem la Lisabona?... Nu rămînem... Deşi Lisabona e în ţară latină şi se poate lupta şi acolo împotriva regimului fascist al lui Salazar, poţi fi mai util acolo partidului decît aici unde sînt confruntat cu tovarăşul... (şi aici rări şi mări cuvintele ca printr-o fantastică luptă) A-măi-că-li-ţu-lui... Amăicăliţului, repetă cu amara sa ironie, care nu mi-a făcut nimic, îl respect pe tovarăşul Amăicăliţului, nu i-am citit poeziile, o să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, cînd o să am timp îl citesc, acum n-am timp, n-am timpul socialmente necesar, să mă scuze tovarăşul Amăicăliţului, e om tînăr, eu am cincizeci şi patru de ani, el e mai tînăr, să vie la mine să stăm de vorbă, n-o să regrete, are multe de învăţat... Da, mai are multe... multe de învăţat... Delira? Nu chiar. Şi pe acest delir controlat se ridică Amăicăluiţului şi îl întrerupse intempestiv. Tovarăşi, eu n-am nimic de învăţat de la tovarăşul... şi n-am ce să caut la el, deşi mă invită! Şi n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele. Şi se aşeză. Asta făcu foarte proastă impresie. I.C. îşi intensifică truda sa pe carnetul pe care scria, marele zimbru îşi ridică şi mai sus privirea, preşedintele Consiliului de Miniştri spuse şi el o vorbă: dialogul între generaţii e inevitabil şi necesar, trebuie să staţi de vorbă, să discutaţi... Eu l-am invitat pe tovarăşul Amăicăliţului, reluă celebrul scriitor, l-am invitat şi nu l-am întrerupt. Cînd o să ia aici cuvîntul n-o să-i întrerup vorbirea, ci dimpotrivă, o să-l ascult cu mare interes, cum am mai ascultat şi pe alţii... Nu mi-e ruşine să ascult la vîrsta mea un tînăr atît de talentat, dar care mai are ce învăţat, da, mult mai are, cînd o să treacă prin ce-am trecut eu, cînd fasciştii mă pîndeau cu pistoalele în buzunare să mă împuşte (şi din fericire n-o să mai treacă, fiindcă i-am învins pe fascişti), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta partidului nu s-a încheiat, avem de luptat împotriva duşmanului de clasă care unelteşte să întunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze imperialiste şi a rămăşiţelor mic-burgheze, atunci o să-şi aducă aminte de vorbele mele şi o să-mi dea dreptate... Acuma, am gîndit eu atunci, trebuie să pună punct atacului împotriva Amăicăliţului, dacă vrea să nu se întoarcă totul împotriva lui. Sugerase destul, că individul e nestăpînit şi deci nepotrivit pentru a fi împins într-o funcţie unde se cereau calm şi disponibilitate, pentru a colabora cu toată lumea şi cu toate generaţiile, că era infatuat şi inabil (îi întinsese o cursă şi el căzuse în ea, declarînd că n-are de învăţat de la nimeni - nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase că de la alţii da), deşi talentat, da, talentat, dar nu foarte talentat, nu-i citise poeziile, era o lipsa a lui, dar o să i le citească (voir, n-o să i le citească! sugestie: nu poţi să bagi pe gîtul cuiva un poet mediocru, chit că îl popularizezi pînă la exces, dublă sugestie, nu poţi pune în fruntea scriitorilor un poet pe care generaţiile mai în vîrstă nu-l preţuiesc, fără riscul de a-ţi îndepărta aceste generaţii). «N-o să-mi aduc aminte de vorbele dumneavoastră, zise însă Amăicăliţului, de asta dată mai calm, dar minîndu-şi totuşi poziţia deja şubrezită, mă scuzaţi, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că tovarăşul... îşi continuă atacul împotriva mea, deşi declară cu ipocrizie că nu i-am făcut nimic. I-am făcut, dar nu vrea să spună, eu i-am citit cărţile şi am declarat într-un interviu că imaginea pe care o oferă ele în străinătate despre ţara noastră nu e prea măgulitoare. E o părere personală pe care am exprimat-o cu sinceritate, fără vreun gînd ascuns, sau cu invidie pe succesul său, care totuşi irită pe mulţi prin tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar că, în fond, dincolo de anumite dedesubturi şi de părerea mea personală, nu e rău că un scriitor romîn e tradus în limbi străine! Foarte bine! Şi cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce-ar mai spune dînsul aici...» Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era unanim apreciată şi părerea personală despre ea a poetului, chiar sinceră, cum declara el, nu era totuşi mai puţin obtuză, în ultima instanţă chiar nesinceră, fiindcă se ştia că acest argument al imaginii nefavorabile a ţării noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat şi de acesta de la I.C. Era unul din motivele disgraţiei în care căzuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la Partidul naţional ţărănesc şi alte compromisuri... Da, da, reluă el, am auzit, am auzit şi nu m-am supărat, de ce să mă supăr, critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără cînd e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei... Eu mi-am scris cărţile fără dedesubturi, iubind acest popor şi mai ales iubindu-mi părinţii mei ţărani, bunicii mei tot ţărani, străbunicii mei pălmaşi care au suferit jugul exploatării boiereşti, care au suferit împilarea jandarmului şi a vătafului şi i-am descris în cărţile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam să-mi ponegresc neamul, cum am auzit că se scrie acum în Occident, unde e la modă să-ţi urăşti tatăl castrator şi mama freudistă şi să trăieşti în incest cu sora ta bună şi să descrii ocnele cu multă, da, foarte multă poezie, cu mult talent şi să arăţi că un criminal, un ucigaş e un sfînt, că inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sînt şi flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau galbene sau turcheze descriu aceşti scriitori, ci pederaşti, pederaşti activi şi pasivi, colaboraţionişti cu ocupantul fascist, trădători de patrie, care au o singură dorinţă, să ajungă în ocnă, în raiul lor, şi ca să ajungă în el, ucid fetiţe, dar şi oameni bătrîni, şi aceşti scriitori descriu aceste crime cu exaltare şi critica îi laudă, scrie despre ei tomuri întregi, prefeţe, face să curgă rîuri de cerneală. Nu sînt un astfel de scriitor, deşi unii sugerează că aşi fi, nu chiar criminal, deşi a-ţi ponegri neamul e şi asta o crimă, o trădare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e mania noastră a tuturor, pe pămîntul ei am deschis ochii, pe miriştile ei am auzit ciocîrlia, în ogrăzile ei am văzut răsăritul soarelui şi am auzit minunatul fluierat al graurului... Nu sînt un scriitor idilic, viaţa noastră a fost aspră, da, aspră şi în asprime nu toate virtuţile înfloresc, mai înfloresc, născute din sărăcie şi mizerie, violenţa, cruzimea, forme ale disperării şi ale revoltei... Le-am descris şi pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am înjosit eroii... Gata, am gîndit iar în clipa aceea, ajunge, s-a înţeles ceea ce vrei să spui, nu întinde coarda... Dar el o întinse, sau cel puţin aşa mi se părea mie, fiindcă îl cunoşteam de cinci ani, o întinse după o teorie a lui că trebuie s-o întinzi chiar pînă plesneşte şi în clipa cînd plesneşte să-i dai drumul din mînă şi să-i zboare celui pe care îl vizezi pe lîngă urechi, să-i vîjîie pe lîngă tîmple, şi imediat să-ţi alegi altă coardă, să ai mai multe şi s-o iei de la cap... În cazul de faţă cel vizat era I.C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fi... Preşedintele Consiliului de Miniştri, care îl simpatiza şi nu înţelegea nimic din înverşunarea crescîndă a celebrului prozator, îl întrerupse mirat şi vesel: maestre, îi zise, nu vreau să vă întrerup, dar ca să vă pot urmări v-aşi ruga să spuneţi direct la cine vă referiţi... sîntem între noi, putem vorbi deschis, văd că sînteţi foarte îndurerat, spuneţi pe faţă... Da, da, da, zise prozatorul prinzînd din zbor o altă coardă, da, sînt îndurerat şi cum să nu fiu dacă mi se spune, nu pe faţă, nu deschis, nu sincer, că mi-am ponegrit ţara în cărţile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare... Ei, da, îl opri iar primul ministru, dar cine... Se lăsă o tăcere şi se produse o relaxare şi în prezidiu, toţi cu expresii vesele, fals nedumerite şi cu ridicări din umeri: ei, cine să fi spus, unde, cînd... Da, da, am să spun, şopti prozatorul parcă cu o tristeţe metafizică, n-aşi fi vrut să spun, dar trebuie să spun... O să-l numească oare pe I.C.? mă întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de gînd să-şi taie punţile, să joace totul pe-o carte, nu mai putea da înapoi, podurile, în urmă, i se vor prăbuşi... Ce i se mai putea face mai mult decît să fie declarat trădător de ţară? Să-l spînzure? Să-l belească de piele? N-aveau decît, îşi trăise viaţa, se întîmplă, da, se scrie şi în istorie că o viaţă glorioasă are adesea un sfîrşit tragic... Şi-l asuma, de ce să nu şi-l asume?... Da, da, o să-l spun, repetă, de ce să nu-l spun, e aici de faţă şi surîde, eu nu surîd, nu pot să mai surîd... prietenul meu, fiindcă sîntem prieteni, tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj secretar general al Uniunii... scriitorilor (la acest din urmă cuvînt şovăi premeditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, vrînd parcă să spună că iată ce-au ajuns scriitorii, să li se pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai şi surîdea; personajul, auzind, surîse şi mai accentuat ca şi cînd i s-ar fi adus un elogiu...). Cineva dinafară ar fi putut crede că era prea puţin pentru o punere în scenă atît de dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breşă care doar în aparenţă se plasase la nivelul Uniunii, şi avînd un mobil meschin. Îmi revenea mie sarcina s-o plasez în sfera clară şi distinctă a principiilor, dar fără această breşă mi-ar fi fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic literar abia cunoscut, un redactor-şef al unei reviste din provincie, în timp ce el era o puternică personalitate, care avea în urma lui o operă. Iar breşa nu se putea face decît exact în stilul în care o făcuse el. Unii declarară mai tîrziu că felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scîrbă. Erau privilegiaţi ai ierarhiei care se formase de la I.C. în jos, scriitori minori şi demagogi, care aveau deja maşini la scară, dar şi scriitori de valoare care îşi încheiaseră opera şi nu-i mai interesa decît o existenţă comodă, după ce în vechiul regim duseseră o viaţă grea de lipsuri materiale şi plină de compromisuri zadarnice. Cînd luă cuvîntul cel care ceruse să-i fie asigurate lemnele şi un kilogram de carne pe zi, el îl apără pe secretarul general al Uniunii, lucru care mă scîrbi pe mine de astă dată, deşi îl preţuiam, era şi el un mare scriitor, avea într-adevar nevoie de lemne şi de carne, avea şi doi copii, dar..."
   
   
   
   II
   
   Ion Micu tăcu, nu-şi duse ideea pînă la capăt. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se aşternuse pe chip. Vru să-şi aprindă o nouă ţigare, dar renunţă cu un fel de silă... înţelesei: ţigările nu mai aveau gust... "Ascultă Victore, zise, în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea ? Eram pe terasă. Mă ridicai, ieşii pe coridor şi mă dusei în oficiu, unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să-mi aducă o cafea. "Are medicul de gardă, zise, dacă vă dă el, vă facem..." Şi o luarăm amîndoi spre camera de gardă. Medicul se uită la mine surprins, dar fata i-o luă înainte, îl luă la vale, hai, dom' doctor, nu fiţi zgîrcit, doar atît îi spuse şi nu-i mai aşteptă răspunsul, îi luă pur şi simplu cutia dintr-un sertar şi ieşirăm. Cînd o aduse, Ion Micu se uită la fată clipind des. "Aţi pus zahăr în cafea, zise. "No, zise şi fata cu o bruscă ironie, e amară." "Mulţumesc, sărut mîna, de unde aţi ghicit?" "Ei da, mare ghicitoare", răspunse ea cu un dispreţ vesel şi ne întoarse spatele şi îi văzurăm corpul suplu sub veşmîntul alb care parcă mişcîndu-se cu nepăsare ne spunea că ştia ea multe şi îi cunoştea bine pe băutorii ăştia de cafea amară... "Foarte bună, zise Micu după ce gustă din ea, şi nici măcar n-am ciupit-o de cur, m-a luat la mişto..." Clara avu o umbră de surîs: "Internează-te şi tu ca Victor vreo două săptămîni şi o să ai ocazia asta în fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea şi de bere, nu ţi-ar strica o desintoxicare..." "Un om trebuie să moară de ceva", repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe el îl împăca cu soarta: n-avea intenţia să se lipsească de aceste două droguri fără de care nici al treilea, ţigarea, nu mai avea gust şi nici mintea nu-i mai mergea.
   "Nu se poate să acordaţi atîta importanţă unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastră care sînteţi un atît de cunoscut scriitor, zise preşedintele Consiliului de Miniştri naiv. Sau făcînd pe naivul, continuă Ion Micu. Noi nu-i acordăm importanţă, răspunse prozatorul, el ne acordă nouă. Ne acordă şi ne critică în presă, în toată presa, în articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar în milioane de exemplare, şi cititorii noştri află că n-avem nivel ideologic, că nu cunoaştem clasa muncitoare, că n-am auzit de ideile marxist-leniniste despre artă şi literatură, în timp ce el le cunoaşte, foarte bine le cunoaşte, fiindcă s-a născut cu ele din faşă, în timp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea şi idei, pe care însă le-a ţinut bine ascunse pînă la 23 August şi numai după 23 August 1944 le-a dat la iveală, în timp ce noi am avut naivitatea s-o facem şi înainte de 23 August şi să fim ameninţaţi de legionari cu pistolul, să năvălească legionarii în redacţiile de stînga unde lucram şi să fim ciomăgiţi, să ni se devasteze birourile, şi să ne promită că vor reveni dacă nu renunţăm la atacurile noastre împotriva legiunii şi a Căpitanului. Ce făcea pe atunci tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj? Tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj, care mi-e prieten, da, foarte bun prieten... Iritat la extrem, I.C. îl întrerupse cu brutalitate spunîndu-i că partidul cunoştea activitatea politică de dinainte de 23 August a tovarăşului Dumitru Dumitrescu-Dolj, asta e o şedinţă în care scriitorii sînt invitaţi să discute probleme de creaţie şi nu verificări politice. Sînt strîns legate, răspunse prozatorul. Partidul ne-a învăţat că politica şi arta se îmbină într-un tot armonios. Şi cînd sîntem criticaţi că n-avem nivel politic, trebuie să răspundem şi să discutăm chestiuni politice. I.C. tăcu, se făcu că n-a auzit, continuă să scrie în carnetul lui cu înverşunare. Scria repede, umplea filă după filă. Dar şi prozatorul renunţă la atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să încheie. Nu vroia să abuzeze, nu atît a avut de spus, are multe de spus, dar poate că şi alţi scriitori doresc să-şi exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp şi dacă va fi necesar, o să ceară din nou cuvîntul... Atunci m-am ridicat eu. I.C. îmi aruncă o scurtă privire... Ei, parcă mă întrebă, tu ce-ai de spus? Te-am numit redactor-şef, poftim, ai cuvîntul. Da, îi răspunsei printr-o lungă tăcere, m-ai numit, după ce însă m-ai silit să gîndesc că sînt ceea ce nici un om nu doreşte să fie, adică un ins manevrabil pe fondul general de laşitate umană care zace în noi, cînd în joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună. Lenin spune (şi în cuvîntul meu făcui un abuz ostentativ citîndu-l de nenumărate ori, ca să-i sugerez lui I.C. şi nu numai lui că nu mai putem gîndi ca şi cînd Stalin ar mai trăi încă şi ne-ar îndruma mai departe cu mîna lui părintească), Lenin ne învaţă că în chestiuni de literatură şi artă nu se decide nici prin vot şi cu atît mai puţin prin hotărîrea personală a cuiva, care ar deţine o funcţie, să zicem chiar pe merit. Se pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide? Da? sări numaidecît I.C. foarte brutal. Îţi pui întrebări delicate într-o chestiune atît de clară cum e conducerea de către partid a literaturii şi artei? Auziţi ce dileme are tovarăşul Ion Micu, redactor-şef al unei importante reviste din ţară. Înţelesei, deşi de fapt ştiam: eu nu eram marele prozator, să mi se permită dizertaţii libere pe ceea ce îmi putea trece mie prin cap, să-l învăţ eu pe el sau pe alţii ce zice Lenin. Era un avertisment dat şi altora. Nu mă mir, continuă I.C. sarcastic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj atît de scăzut (care e tirajul, se adresă el adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I.C. îşi apucă nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema reorganizării revistei şi în loc să se gîndească la asta tovarăşul Ion Micu vine aici la o şedinţă la Comitetul Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură şi artă... Şi după această ameninţare, mă proteja tot el clătinînd din cap cu infinită răbdare şi simpatie: Nu zic să nu reflectăm la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune că pînă nu smulgem din noi drăcuşorul mic-burghez, avem puţine şanse să înţelegem în mod just marile probleme ale revoluţiei şi rolul care îi revine literaturii şi artei în victoria ei. Şi îmi făcu, patern şi insistent, cu degetul. O clipă mă intimidă. Tirajul revistei noastre era într-adevăr scăzut, trăgeam trei mii şi jumătate din el ne era returnat, chioşcurile refuzau tacit să deschidă pachetele, nu ştiam de ce. Revista nu era bună, dar nu din vina noastră, cele mai interesante materiale ne erau respinse de direcţia locală a presei, cu care aveam zadarnice discuţii, articolele polemice cu scriitorii şi criticii din Bucureşti fiind animate pînă ce obiectul polemicii devenea inactual. Totuşi revista era mai bună decît altele din capitală şi I.C. ştia acest lucru. Evitai însă să mă las atras în explicaţii inutile asupra condiţiilor în care era silită să apară revista lunară, în care aşi fi eşuat fără să pot să spun i ce aveam de spus. Mă făcui de asemenea că n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la drăcuşorul mic-burghez şi continuai: în conducerea de către partid a literaturii şi artei, teză de a cărei justeţe nu se îndoieşte nimeni, se pune totuşi chestiunea delicată a judecăţii de valoare, care revine criticii literare. Or, această critică se exercită de către critici. În acest sens, tradiţia rămîne: nu poate să vină un nechemat şi să decidă care poezie e bună, care e roman prost, care e piesă de teatru revoluţionară şi care nu e. Pentru a fi revoluţionar orice text trebuie să fie întîi realizat artistic, ca să se deosebească de un articol de gazetă pe care poate să-l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru autonomia urîtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care se răsfaţă abuziv. Lenin declara că nu-i place Maiakovski, că lui îi place Puşkin. Dar asta nu l-a determinat să ia măsuri împotriva lui Maiakovski. A lua măsuri împotriva unui scriitor era împotriva concepţiilor lui despre condiţia artistului. Îşi spunea părerea şi dorea să rămînă o simplă părere. La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri
   represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sînt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitînd că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care 1-a stîrnit şi sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atît de neverosimile încît generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie. Coşbuc, am continuat destins şi decis să-mi dau şi eu foc cîtorva punţi, urmînd tactica cunoscutului prozator, Coşbuc are o poezie în care criticul e băgat la puşcărie fiindcă nu-i plăceau poeziile împăratului. Totuşi împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din celulă şi i le citeşte, sperînd într-o apreciere favorabilă. Criticul ascultă, apoi răspunde, adresîndu-se celor care îl înconjurau:
   
   E cheia temniţei la voi
   Hai duceţi-mă înapoi...
   
   Coşbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n-am avut curajul să spun publicului care venise să mă audă la o conferinţă pe care am fost somat s-o ţin că versurile poetului erau proaste. E drept că nici publicul n-a plecat convins că vorbisem despre un poet bun, şi la ieşire unii m-au întîmpinat cu căldură şi ironie condescendentă: nu fiţi deprimat, mi s-a spus, noi îl citim pe Eminescu şi n-o să uităm ce înseamnă poezia. Totuşi am venit cu speranţa să auzim noi stihuri... nu le-am auzit, dar or să vină... Şi am înţeles că la o a doua sau a treia mea conferinţă o să găsesc sala goală. Numele meu, din clipa aceea, şi destinul meu se contopiseră cu ale poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de-aici înainte împreună acelaşi drum. Iar noul Eminescu nu va mai găsi în mine criticul care să-i anunţe apariţia, deşi eram destinat să-i aud primul glasul! Nu, eu aveam să rămîn criticul care elogiase un fals poet şi care nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul versului divin al poetului aşteptat... Numai dacă aveam să mă întrec pe mine însumi... şi voi încerca, am încheiat, să fac acest lucru, cu energia unui revoluţionar de profesie, aşa cum ne învaţă partidul... Lamentabil, am gîndit aşezîndu-mă pe scaun alături de cunoscutul prozator, care îmi strîngea braţul încurajîndu-mă: A fost foarte bine, foarte bine, stai liniştit, parcă îmi spunea. Ce bine? Că mi-am legat soarta de aceea a lui Amăicăliţului? Şi încă aşa cum m-a învăţat partidul? Ca şi cînd partidul ar fi spus că trebuie să... Ştiinţa de a rămîne tu însuţi în împrejurări care ne depăşesc se învaţă. Într-o astfel de şedinţă te pomeneşti că spui ceea ce n-ai dorit să spui şi, dimpotrivă, te apucă o amnezie şi uiţi să vorbeşti despre lucruri care te-au indignat atîta vreme şi plănuiai să le dai la iveală. Experienţa asta se capătă tot în şedinţe şi anume la un nivel cît mai înalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam parte. Întîi că nu trebuia să-mi desvălui gîndirea intimă şi să afirm că am fost somat să ţin acea conferinţă. Al doilea, nu trebuia să spun eu despre mine că m-am compromis acceptînd. Al treilea că nimeni n-a înţeles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea să spun despre mine însumi că sînt revoluţionar de profesie... Fapt e că I.C. arăta destul de mulţumit de avîntul meu, avea această expresie pe chip şi am simţit că roşesc, îmi ardeau urechile. După mine s-a ridicat un cunoscut poet care de la început a introdus în fluxul subteran al şedinţei, cu voce dramatică de bătrîn demagog, o diversiune de o violenţă extremă. Nu striga, dar aveai impresia netă că urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, fiindcă n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totuşi bine în raport cu degringolada în care ajunsese talentul său după 23 August încoace. Sensul diversiunii era următorul. "Mă tovarăşi, ce discutăm noi aici despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, cînd duşmanul de clasă ne pîndeşte şi îşi strecoară ura sa chiar sub ochii noştri, în revistele noastre pe el scrie deasupra titlului, proletari din toate ţările uniţi-vă! Iată ce putem citi într-o revistă de provincie... Şi scoase revista din buzunar (venise cu ea de-acasă!) îndoită nu i se vadă numele, deschisă gata la acel text. Ce ne citi: că un erou dintr-o proză îşi botezase cîinele, Căpitanul. Şi numele acesta se repeta de cîteva ori, iar textul, citi: tendenţios, sugera rînjetul de satisfacţie pe care autorul îl adresa, printre rînduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară aşa ceva? Iată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilenţă, spiritul de gură cască, împăciuitorismul cu elementele dubioase, care atîta aşteaptă, să... eţetera, oţetera. Rumoare de satisfacţie printre partizanii lui Dumitru Dumitrescu-Dolj, reţinere obiectivă în prezidii!, voci: În ce revistă a apărut, cine e autorul? Poetul strigă: n-are importanţă în ce revistă a apărut, putea să apară în orice revistă în care lipsa de vigilenţă slăbeşte. Totuşi, se insistă, unde? În Luceafărul literar zise I.C, dar, cum bine a spus şi cunoscutul nostru poet, putea să apară şi în altă parte. Mă cruţa, nu vroia să mă arunce în gura vigilenţilor, iată deci că ţinea totuşi la mine, cînd putea, acum, atît de uşor, să mă îndepărteze din presa literară. Totuşi această diversiune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară împotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau cîteva fraze despre sporirea vigilenţei, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s-a creat în conducerea Uniunii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu detaşare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobşte cunoscut şi care trebuie remediat. Se povestiră cîteva lucruri elocvente: că D. D.-Dolj era mereu cu partidul în gură şi atribuia greşelile sale partidului. Care erau acele greşeli? În primul rînd modul dispreţuitor cu care îi trata pe scriitori. Felul cum li se inventau concepţii burgheze şi nu numai oral şi în şedinţe, ci şi în presa de mare tiraj. Un exemplu: un scriitor este întrebat de D. D.-Dolj la ce lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s-a răspuns. De ce? Fiindcă s-a documentat în Maramureş şi acolo situaţia minerilor nu e tipică pentru a putea oferi o adevărată imagine a minerilor din ţara noastră şi că el, romancierul, trebuie să se elibereze de acea realitate şi să se ducă în altă regiune. Ce face atunci D. D.-Dolj? Publică un articol în Scînteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, în care se spune: că printre scriitori circulă «teoria» burgheză a eliberării de realitate şi... dă-i şi combate această teorie, dăscăleşte-i pe scriitori pe trei coloane, pe pagina întîi în organul CC. Alt exemplu: într-o şedinţă de partid se ridică un scriitor care vrea să pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a rîs! I-auzi ce i-a trecut prin cap! Nu, tovarăşe, stai liniştit, n-a intervenit nici o pauză, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face însă D. D.-Dolj? Articol de fond în Scînteia de dăscălire a tuturor scriitorilor, în acelaşi stil, că ar circula printre ei ideca că ar fi intervenit o pauză aşa şi pe dincolo. E clar: desigur, Scînteia se interesează de problemele ideologice şi de creaţie ale oamenilor de cultură şi îi cere secretarului general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic şi cultural al tovarăşului D. D.-Dolj e atît de precar încît el nu ştie ce să scrie, adevăratele probleme de creaţie ale scriitorilor îi sînt de fapt străine şi atunci trage şi el cu urechea şi nu se sfieste să informeze greşit Scînteia, cititorii şi chiar partidul, prezentînd false probleme şi oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care îi discreditează. Cînd un tînăr scriitor vine la el cu o adevărată problemă de creaţie (şi vine fiindcă D. D.-Dolj îl cheamă), el ascultă, îl lasă să vorbească şi pe urmă îi spune acelui tînăr frămîntat: iubeşti poporul? Da, bineînţeles, răspunde acela. Ei, dacă iubeşti poporul o să ştii să-ţi rezolvi toate problemele de creaţie. Asta le spune la toţi: iubeşti poporul? Iubeşti poporul? Şi nu e de mirare! D. D.-Dolj e un simplu ziarist, ce caută el în fruntea Uniunii Scriitorilor? Să se ducă la ziarişti! Nu l-a apărat, de fapt, decît poetul în diversiunea lui (dar nici el n-a suflat un cuvînt direct favorabil), iar Amăicăliţului n-a infirmat acuzaţiile, ci doar a subliniat din gros că D. D.-Dolj e un comunist devotat şi noi avem nevoie în fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit totdeauna sprijin la D. D.-Dolj (cred şi eu!), aşa cum a vorbit şi prozatorul de ale cărui lemne şi kilogram zilnic de carne se îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rău, măcar dacă ar fi făcut-o şi pentru alţi scriitori de seamă, oameni bătrîni, ale căror cărţi nu se reeditau, deşi nu aveau în ele nimic contrarevoluţionar şi care toată viaţa trăiseră numai din scris. De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau uitaţi şi chinuiţi de lipsuri. I se dădu apoi cuvîntul lui D. D.-Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mîna, deşi se lăsase o tăcere după Amăicăliţului: nimeni nu mai dorea să vorbească. Devenise evident că era rîndul lui. Dar el, cu acel surîs stupid pe buze, surîs de gips, încremenit, care vroia să exprime optimism, încredere... în realitate părea mai degrabă îndobilocit de loviturile primite, căci abia putu articula cîteva fraze că, zise el, tot ce s-a spus nu o adevărat, nu se poate dovedi... El nu-şi pregătise o apărare, fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil să fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenţi şi într-un mod atît de total, să nu i se mai recunoască nici un fel de merite, să se ceară plecarea lui şi asta chiar în faţa lui I.C. şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri. Îngîmfare extremă, prostie, psihologie de cîine care aştepta să fie apărat de stăpînul său şi el să nu zică nimic? Pesemne asta vroia să sugereze surîsul lui, că o să vă arate el nenea că aţi îndrăznit să vă ridicaţi contra mea... Chiar lamentabil! Abia atunci am căpătat certitudinea că va fi înlăturat... în sfîrşit se ridică bătrînul zimbru. În cuvinte puţine, dar bine cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului şi spuse că toate astea s-ar tempera mult, toate aceste frămîntări adică ar dispărea dacă s-ar îmbunătăţi substanţial legea drepturilor de autor... Multe pricini de-aici pornesc, zise el domol, să se facă lucru aista şi se va vedea cum conflictele se potolesc şi toată obştea scriitoricească va trăi în pace şi armonie. Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Şi se aşeză repetîndu-i în şoaptă lui I.C.: multe discordii de aici vin... O s-o facem şi pe-asta, zise I.C, sec, încetînd să mai scrie şi anunţă o pauză. Mă pomenii chemat la el şi îi găsii acolo şi pe Amăicăliţului, pe cunoscutul prozator şi pe D.D.-Dolj. I.C. îi spunea acestuia, furios: vei lua cuvîntul din nou şi îţi vei face autocritica. E inadmisibil să te comporţi ca un prinţ consort. Cine vrei să te apere? Eu? Eu am făcut greşelile care ţi se atribuie? Apără-te dacă poţi, dacă nu, fă-ţi o severă autocritică. Pune mîna şi fă-ţi un punctaj şi să nu îndrăzneşti să nu te ridici şi să te împaci cu scriitorii. Că ai ştiut să le dovedeşti că mai pot avea încredere în tine. Nu vreau, zise D.D.-Dolj fără să mai surîdă, să-mi pun cenuşă în cap, îmi dau demisia. Nu-ţi dai demisia, zise I.C. sardonic. Vei fi dat afară şi cată să reflectezi la această nuanţă. Vei fi dat afară oricum, dar tot trebuie să-ţi faci o demnă autocritică. N-o să spui că eu te-am îndrumat să ne dezinformezi sistematic şi să scrii ridicole articole de fond despre false probleme. Începe prin a te împăca aici, în faţa mea cu prietenul tău... (şi-i spuse pe nume cunoscutului prozator), cu tovarăşul Ion Micu despre care de asemenea m-ai dezinformat punîndu-l în conflict cu poetul Amăicăliţului, iar pe tovarăşul Ion Micu îl rog să facă acelaşi lucru, să accepte să-i strîngă mîna poetului şi să colaboreze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sînt atîtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de conflicte şi munca să sufere. Bătrînul zimbru, afabil, dădea din cap înţelept, că nu e bine, zise el, să ne sfîşiem între noi, obştea scriitoricească trebuie să rămînă unită... Amăicăliţului, foarte vesel, declară că el întotdeauna l-a stimat pe tovarăşul Ion Micu şi e gata şi acum să-i întindă mîna Şi i-o şi întinse şi tovarăşul Ion Micu i-o strînse cu acelaşi optimism afişat ca şi al poetului, nu fără un gînd, desigur nereciproc, dar poate că reciproc totuşi, că împăcarea n-ar fi imposibilă. D.D.-Dolj nu se împacă cu tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu jubileze, dimpotrivă, părea sincer mîhnit şi afectat. Interveni preşedintele Consiliului de Miniştri, popular, şi, în virtutea vîrstei, le zise: mă, eu sînt bătrîn, voi sînteţi încă tineri, mai aveţi încă timp să vă împăcaţi, că pe urmă n-o să mai aveţi şi nu puteţi să muriţi urîndu-vă unul pe altul. Băgaţi de seamă, o să fiţi chemaţi de tovarăşul Gheorghiu-Dej şi nu e permis să veniţi aşa în faţa lui. Asta îi impresionă pe cei doi şi tradusul prozator zise că în mod sincer el nu are pentru D.D.-Dolj decît sentimente de prietenie, da, numai prietenie şi nicidecum ură. El vrea bucuros ca între ei doi să nu mai fie nimic, el a şi uitat totul... Zadarnic, D.D.-Dolj se încăpăţînă să nu-i vie în întîmpinare, şi atunci I.C. bătu cu palma în masă: bine, reluăm şedinţa! Şi îl ignoră pe D.D.-Dolj ca şi cînd nici nu l-ar mai fi auzit cînd acesta se ridică în plenul adunării şi îşi făcu apoi o ştearsă autocritică formală. Luă cuvîntul în încheiere I.C, care vorbi un ceas, după notele pe care şi le făcuse în carnet. Foarte prudent, deşi foarte aplicat, îşi exprimă nemulţumirea că scriitorii n-au vorbit despre problemele lor de creaţie, poate cu altă ocazie or s-o facă. Apoi trecu la «chestiunile administrative» cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor Uniunii. Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se pregătească în vederea unui congres care să-şi aleagă o nouă conducere. Şi vorbi despre asta îndelung, cerîndu-le ca congresul să afirme idealurile comunismului şi ataşamentul oamenilor de litere la acest ideal. Să se formeze o comisie care să studieze actuala lege a drepturilor de autor şi să se facă propuneri de mărirea tarifelor actuale, care faţă de efortul pozitiv al creatorilor au rămas mult în urmă. Eţetera, eţetera..."
   Ion Micu avea o expresie bizară de candoare cînd se opri. Mă uitai la el cu atenţie. "Mai vrei o cafea?" îl întrebai. Dădu din cap: "...Dacă fata aia şmecheră ne mai dă..." Ne mai dădu, dar prietenul meu rămase şi după aceea tăcut şi mă întrebai ce-o fi cu această expresie de pe chipul lui pe care nu i-o cunoşteam. Candoarea se amesteca şi cu o vagă tristeţe care îi dădea o înfăţişare de copil pedepsit, dar care parcă nu ştia ce-a făcut şi cum de s-au întîmplat toate acestea. "Deci nu l-ai distrus pe Amăicăliţului? îi spusei cu o intensă simpatie. Te-ai împăcat cu el!" "Da, zise, şi am fost amîndoi cooptaţi în conducerea Uniunii. Eu am fost numit unul din secretari. Plecăm la Bucureşti." "Vă mutaţi? strigai cu glasul meu răguşit. Părăsiţi oraşul?" "Da", zise. "Şi revista?" "Revista o preia Amăicăliţului." "Deci tu eşti acum mai mare sau mai mic?!" "E mai mare, zise Clara, observînd tăcerea soţului ei. Parcă ai fi fost insesizabil ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea o declaraţie modestă de dragoste: ştiu acuma că el o să ajungă şi mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic nu l-aşi iubi mai puţin. El se va ocupa acum, adăugă ea, de toate revistele Uniunii din capitală şi provincie." "Petrini, zise Ion Micu, dacă îţi aranjez ceva la Bucureşti, vii şi tu?" De astă dată tăcui eu. Dacă nu-mi organizează ea ceva definitiv aici, gîndii, aşi veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil, fiindcă aranjamentele ei îţi restrîng foarte tare sfera de activitate, între cei patru pereţi de scîndură în care te pune. "Da, desigur, îi spusei, să mă fac sănătos şi.." Dar cu toate că în timpul povestirii avusesem de cîteva ori clipe grele simţind că între mine şi această lume, pe care el mi-o desvăluia, se aşeza foarte des o invizibilă perdea neagră (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanităţi, iar eu dincoace, cu perspectiva morţii) mă pomenii zicînd: "Ioane, acum că I.C. este, după cît se pare, gata oricînd să-ţi satisfacă orice favoare, nu s-ar putea ca adjuncţii lui, care şi ei sînt foarte puternici, să mă reintegreze în învăţămîntul superior? Bineînţeles nu chiar acum imediat, ceva mai tîrziu, să zicem la anu? Şi atunci n-aşi mai pleca, fiindcă mie îmi place universitatea noastră de-aici." "Cred mai degrabă că acolo ai avea mai multe şanse, aici te cunoaşte prea multă lume. Bineînţeles, zise fără şovăire, că o să încerc. Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e să-i sugerez Amăicăliţului să-ţi publice între timp nişte articole sau studii filozofice. Cu ele sub braţ ţi-aşi putea pleda mai uşor cauza şi cu mai multe şanse de reuşită."' "Despre ce-aşi putea scrie?" zisei amintindu-mi despre discuţia mea, pe aceeaşi temă, cu Matilda.
   Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mă ridicai şi eu să-i conduc. "Asta nu e o problemă", zise el şi începu deodată să rîdă, acel rîs al său sacadat şi insistent, şi care se intensifica tocmai cînd credeai, ca să nu te simţi jignit, că trebuie să se oprească. Nu se opri decît tîrziu, dar de astă dată îmi explică tocmai la timp ca să nu-mi iau adio de la ei pentru totdeauna: "De pildă, zise, despre Giordano Bruno! A fost ars pentru ideile lui!"
   Da, aşa era, se putea scrie despre acest italian care combătuse scolastica, dar şi aristotelismul, şi care nu putuse abjura pînă la capăt. Să te tîrăşti în genunchi la propriu şi să-ţi renegi convingerile, cu speranţa că, trăind, le mai poţi încă răspîndi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ţi le arzi astfel tu însuţi. Deşi Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest Giordano, ce era de rîs aici? "Arşii ăştia, continuă Ion Micu, ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forţa cuvîntului filozof ar fi slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultură filozofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă sau să se exprime altfel), cînd l-au împresurat mamelucii; a dat ordin de apărare în formă de aitici, iar la centru, a zis el, să fie puşi savanţii şi măgarii..." Şi rîse iar, dar mai potolit şi mai scurt. "Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poţi scrie şi o carte..." Şi astfel ne despărţirăm...
   
   
   
   III
   
   Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea oraşul cineva de care fusesem strîns legat, şi anume Petrică Nicolau, dar într-un mod zguduitor. Aflai de la medic, care totdeauna întîrzia puţin la patul meu să-mi spună discrete cuvinte de încurajare, dar să şi comenteze evenimente din afara spitalului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual, chiar dacă... Deşi el, ca medic, ştia multe, şocul pe care îl resimţea cînd o fiinţă umană se comporta aidoma pronosticului fatal nu era mai mic decît al tuturor. Un profesor de la şcoala normală, zise el, s-a aruncat de la etajul cinci cu o carte în mînă şi era atît de îndîrjit încît a căzut drept în picioare. I-au intrat bineînţeles picioarele în gît şi a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu ştreangul de gît, de Julius Fucik şi înăuntru o hîrtie pe care scrisese ceva în acest sens: că se sinucide în semn de protest contra nedreptăţilor care există. "Ce similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Ştii cine e? mă întrebă. Fostul soţ al doamnei Malilda! Nu putuse, cică, trăi cu taică-său, se mutase cu soţia într-un bloc. Se spune că această soţie ar fi venit apoi la şcoală şi le-ar fi spus profesorilor în cancelarie: l-aţi mîncat fript... Da, reflectă medicul blînd, nu cred că profesorii aveau vreo vină şi nici taică-său... parkinsoniştii îşi aleg astfel de sinucideri spectaculoase..."
   E clar, gîndii înfiorat, după ce medicul plecă şi rămăsei singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne de ameliorare, o să mor şi eu, am jucat cu Petrică în aceeaşi piesă. Eu, el, nefericitul de taică-său şi Matilda. S-ar putea să murim toţi patru, adică toţi protagoniştii... Cosaşul îndrăcit al lui Van Gogh, gîndii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintînd în lanul de grîu şi făcînd să şuiere spicele sub lama bine ascuţilă a instrumentului său implacabil... Da, viziunea pictorului nu era rodul înfierbîntatei lui imaginaţii... Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor, şi în care, tăcută dar fără slăbire, seceră moartea?
   Mă întrebai dacă n-ar trebui să ies o zi din spital şi să mă duc la înmormîntarea lui, dar găsii în forul meu interior o împotrivire: îi purtam pică pentru refuzul său net şi agresiv de a se împăca cu mine, cînd îi telefonasem, la îndemnul Matildei, şi îl întrebasem dacă n-ar vrea să ne întîlnim ca odinioară şi să redevenim prieteni. Era adevărat că nu-mi era atunci gîndul la el şi desigur, nici telefonul meu nu-i sugerase cine ştie ce afecţiune, dar poate că această afecţiune n-ar fi lipsit dacă aşi fi surprins, în vocea lui o cît de vagă tresărire. Da, gîndii, dar am petrecut totuşi cu el frumoase clipe, ascultîndu-i cu o stranie delectare la începuturile carierei mele în învăţămînt înaltele şi nesfîrşitele lui indignări. Şi nu fusese tot el cel care, printr-o intuiţie, ţinuse pe loc doi ani căsătoria mea cu Matilda? Astăzi aşi putea spune că vrusese astfel să mă ferească de marele eşec care mă aştepta. Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gîndesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină (toate acestea se pot dovedi că au fost doar coaja care acoperea determinări mult mai adînci), ci şi prin interferenţele cu viaţa noastră pe care soarta i-a silit să le trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matilda şi m-a cunoscut pe mine ca să-l ajut să se despartă de ea; l-am ajutat, dar nu vroia s-o iau eu. Nu cumva ţinea atît de tare la mine şi considera o prietenie mai trainică decît o efemeră dragoste al cărei final îl prevedea? Desigur, căci dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănîncă viaţa. Regrete eterne, Petrică! Voi veni la înmormîntarea ta şi îţi voi depune pe mormînt o coroană de flori...
   În ziua cînd ieşii din spital tăria gîndirii mele, care ţîşnise cu putere în ultima mea ciocnire cu Matilda (cînd ne şi încăierasem) şi se micşorase iar sub ameninţarea unei boli în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenînd toate forţele sufletului meu retrase atîta vreme în adîncuri. Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate sentimentele de odinioară topite, supărat doar de declaraţia mea că nu aveam cancer şi că n-o să mor. Avea aerul omului mărginit dar şi sublim, care nu înţelege cum cineva, fiindcă a răguşit, crede că n-o să moară, cu toate că văzuse cum un om, fiul său, deşi nevinovat, trebuise să ispăşească o grea pedeapsă. Dă, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii... Moartea, ehe, e aşa o chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Şi dacă survine totuşi cînd eşti departe de ea, aiurea! e aşa un lucru rar şi tîmpit încît... Se întîmplă, bineînţeles, altora, care nu ne interesează, de ce să te gîndeşti tocmai tu, care ai o viaţă de trăit şi eşti atît de tînăr... "Mai mor şi tinerii, îi spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră «salon», plină acum de cărţile şi lucrurile mele, mor şi copii şi adolescenţi, moartea îşi vede de treabă, tată!" El se uită la mine şi începu să dea din cap indignat. Nu-mi răspunse prin cuvinte, dar avea aerul să-mi spună că nu e zdravăn la minte cel care poartă grija altora, ca şi cînd asta ar putea ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară dacă trebuie, sau să nu fie şchiop dacă aşa s-a născut. Asta mă făcu să înţeleg că nu credea în propria-i moarte şi că dacă totuşi s-ar fi întîmplat, n-ar fi cerut celor vii să creadă în ea, ci să-şi vadă dracului de viaţa lor, în timp ce el şi-ar fi văzut de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat... Deocamdată avea o muiere cu care trăia şi numai la chestii de-astea nu-i era gîndul, că mureau şi tineri şi adolescenţi! "Nu moare de tînăr decît cine nu trebuia să se nască", zise, şi înţelesei că se credea că face parte dintre cei privilegiaţi, sortiţi dacă nu să nu moară niciodată, în orice caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale şi nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu veşnicia a tot ceea ce există... Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. "Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni". "Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scînteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m-aşi întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s-a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sînt ăia care toată viaţa..."
   Dar aici se opri, fiindcă fără voie gîndul lui i se dusese la mama. Nu-l gonise ea din patul ei în puterea vîrstei, silindu-l să-şi găsească altă muiere, care, desigur, o fi avut ea mai multă viaţă în trupul ei, dar pesemne că el începuse să descopere că nu ajungea numai atît...? "Ei, ce-au făcut toată viaţa? zise mama mai degrabă veselă decît atinsă de aluzie. Proştii-ăia! Ai uitat!" exclamă ea mirată, văzîndu-l că tace. "Ce să uit? îşi ridică el privirea din ziar. Mama surîse. Să-i spună sau să nu-i spună? Era pradă uşoară, numai gura era de el. "Ce să uit, fă?" se răsti el, dar nu prea sigur de sine, mai degrabă ar fi dorit să nu i se amintească. Totuşi curiozitatea era mai mare şi mama, cu un glas ca de mare comedie, i-o satisfăcu. "Tu ai rămas certat cu băiatu-ăsta ani de zile, tocmai fiindcă din neştiinţă el îţi spusese ce ne spui tu nouă acuma. Dar el era un copil, în timp ce tu eşti un om în toată firea." "Adică cum?" se holbă tata. "Adică aşa! De ce or fi proşti oamenii care trăiesc curat şi deştepţi ăia care trăiesc în murdărie! Nu văd, continuă mama, de ce porcul care se tăvăleşte în noroi trebuie dat model oamenilor care înţeleg că desfrîul le pierde sufletul. Un om are o singură inimă, nu două!" "Şi? Ce e cu asta?" făcu tata, care n-o putea urmări, cu atît mai consternat cu cît ea nu pomenea nici de Dumnezeu, nici de rai şi nici de iad. Atunci ar fi fost mai clar! Chestia asta cu două inimi îl depăşea. "Hm! făcu ea, dacă ar avea două inimi ar zice: nu-i nimic, murdăresc una, dar îmi rămîne ailaltă curată, cînd o să mă satur de desfrîu, o arunc pe-aia şi trăiesc cu a bună!... Le vezi cum vin la biserică la bătrîneţe şi se mocăie în faţa sfintei fecioare să le ierte pentru viaţa lor cînd nu le păsa că o să vină şi ceasul căinţei. Tot e bine, altele nu vin deloc şi pe-alea le lauzi tu! "Ei, şi la ce le foloseşte căinţa?" zise tata. "Păi nu le mai foloseşte, dar căinţa, dacă vine, cum să scapi de ea? Trebuie să te căieşti, că n-ai încotro." "Şi tu nu te căieşti?" o ispiti tata furios. Mama tăcu. Dacă răspundea că nu, ar fi dat dovadă de trufie, dacă spunea că da, se căieşte, atunci la ce i-a mai folosit o viaţă de smerenie? "Mai mă căiesc şi eu că nu sînt sfîntă, zise, dar nu ca alea!'' Şi nu se ştie de ce o pufni rîsul. Unde îi zbura gîndul? Rîdea de tata? Sau de babele acelea care se mocăiau în faţa sfintei fecioare? Şi de ce nu? N-avea şi ea dreptul la puţină trufie? "Atunci am eu dreptate, zise tata, nu în sensul că l-aşi da ca model pe ăla care îşi face de cap, ci în sensul că nu trebuie să te căieşti, ăsta e tot secretul." "Da, zise şi mama, cîine ai fost, cîine să mori!" "Ei şi? Dacă lui nu-i pasă, ce-ai tu cu el?'' "Am", zise mama şi tăcu. "Ei, ce ai?" "Fiecare să-şi vadă de el, că vine la patul lui de moarte dracul şi îl ia în furcă, sau vine un înger şi-l duce în rai, pentru el e totuna, de murit tot moare, mortul de la groapă nu se mai întoarce!" Răspunsul acesta îmi aminti de al meu de odinioară, cînd îmi venise în minte să gîndesc acelaşi lucru după ce citisem un text de Platon: dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, spunea el, cei mai în cîştig ar ieşi ticăloşii, fiindcă o lespede pe mormînt i-ar strivi şi de trup şi de suflet şi desbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna. Între timp însă aflasem, nu fără să mă turbur, că marele Karma, spiritul universului, nu lasă lucrurile astfel şi că îl sileşte pe ticălos să se reîncarneze. Dacă a fost un ticălos mare, spiritul lui reînvie de pildă într-un dobitoc, un măgar sau într-un bou şi tot astfel prin treceri succesive se purifică, pînă ce esenţa sa se poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea vieţii.
   Îi spusei tatei toată chestia asta simulînd îngîndurarea. "Şi de unde ştii că e aşa? zise el cu dispreţ. A văzut cineva un om reîncarnat?" "Întîi că s-a văzut, au fost cazuri foarte clare, cînd un copil a început să spună că el a mai trăit în satul cutare şi l-au dus acolo savanţi şi oameni de ştiinţă şi el a recunoscut tot, case, uliţe, oameni... Ei?" "Fugi, domnule, de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s şarlatanii, aşa am văzut eu la bîlci una care mi-a citit buletinul legată la ochi, adică buletinul era în mîna altuia şi ăsta a întrebat-o: cum îl cheamă pe domnul? Şi ea a spus tot, şi anul naşterii şi oraşul... Şi tu vrei să cred?..." "Al doilea, continuai eu neturburat, ţie nu ţi s-a întîmplat să te plimbi aşa pe stradă şi să vezi un om pe care să ţi se pară că l-ai mai cunoscut, ăhă, aşa cîndva, în altă viaţă?" "Cîte nu i se par omului, zise tata batjocoritor, dacă s-ar lua după toate prostiile ar ajunge să creadă că ăla care e el, nu e el..." "Aha, zic, ţi s-a întîmplat?" "Mie? Nici vorbă, unuia, stăm la bodegă la un aperitiv şi îi aud că zice chestia asta, că el nu e el. Ascultă, mă, îi zic, tu cîte aperitive ai băut înainte să spui tîmpenia asta?" Şi se întoarse spre mama, de la care aşteptase un răspuns. "Tot nu m-ai făcut să înţeleg ce ai tu cu cutare şi cutare, că trăieşte aşa cum îi place lui?" "Să se ducă în pădure, zise mama. Acolo poate să trăiască cum vrea." "Şi ce te deranjează? insistă tata. Nu înţeleg!" "Ce s-alege de lumea asta dacă toţi ar trăi ca ei? Într-o zi ar scoate fiecare cuţitul şi am începe să ne tăiem toţi unii pe alţii..." "Asta cam aşa e, conveni el, da' n-ai nici o grijă, că nu tu o să-i împiedici. Vine un război, îi mai mătrăşeşte, pe urmă se mai potolesc... Nenorocirea e că în război îi seceră şi pe ăi buni şi pe ăi răi, aşa că sămînţa rămîne..."
   Astfel se încheie discuţia şi tata îşi aprinse o ţigare şi rămase gînditor. "Ia spune, îl întrebai, directorul acela de la voi, Bularca, l-a dat pînă la urmă afară pe şefu-ăla de cadre?" "Nu l-a dat", răspunse el posomorît şi tăcu mai departe. "Ai înţeles de ce te întreb..." "Tocmai că mă gîdeam, ce-ar fi, Victore, să te duci tu personal să-i ceri o audienţă? Una e cînd vezi omul în faţa ta şi îl asculţi şi alta e cînd îţi vorbeşte altul de el. Ce zici?" "Bineînţeles că mă duc, zisei, toată chestia e să-l facă pe şeful Cadrelor să tacă, adică să-şi dea avizul. Fiindcă trebuie s-o dea întîi afară pe individa aia de care mi-ai vorbit şi care e turnătoarea acestui şef de cadre..." Tata se uită în pămînt, reflectînd. "Nu te băga în chestia asta, zise, tu nu ştii nimic, lasă-l pe Bularca să se descurce." "Bine, mai zisei, mă duc chiar mîine, dar cum o să pot să intru în uzină şi să ajung la el?" "Ţi-aranjez eu cu paza, nu e o chestie..."
   Şi tata se ridică şi plecă. Mă apucă pofta să-mi pun cărţile în ordine, deşi nu aveam rafturi, şi să-mi improvizez şi un mic birou şi un scaun la fereastră: aveam chef de lucru. Pe urmă plecai pe la bunicul să-mi iau caietele din subsol... Le recitii apoi febril pînă noaptea tîrziu. În micul meu pat din adolescenţă, mutat de mama din dormitorul lor unde rămăsese tot timpul după plecarea mea de acasă în aşa-zisul salon şi adormii cu gîndul dacă n-ar fi mai bine să le pun pe foc, după ce aşi fi copiat din ele ceea ce nu se putea memora şi aşi fi eliminat tot ceea ce putea constitui pentru mine o acuzaţie... Nu mă simţeam bine cu ele în casă şi nu aveam sentimentul net că reprezentau o valoare în sine, ca să-mi pară rău că trebuia să le distrug...
   
   
   
   IV
   
   Bularca mă primi de îndată şi spre surpriza mea nu mă expedie, mă ţinu la el în birou aproape un ceas. Întîi se scuză că are o cumplită durere de cap şi înghiţi trei pastile dintr-o dată, aşa de supărat era pe acest rău care se vedea că îl vizita din cînd în cînd şi că organismul lui robust nu-l scăpa de el. "Medicul ce zice?" spusei. Făcu un gest, adică medicul nu conta. "Aveţi ori sinuzită, ori spondiloză", reluai văzîndu-l că tăcea cu tîmplele în mîini: cu coatele pe birou. Negă din cap furios şi copleşit. "Atunci aveţi hipertensiune arterială. Aşa-zisele migrene de care sufereau cucoanele pe vremuri au dispărut..." "Sau au trecut la noi", zise el fixînd asupra mea o pereche de ochi mari, pe care durerea îi făcea frumoşi, umani, aproape frăţeşti. În rest chipul lui părea brutal, dur, fără loc de expresie. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe rar, relaxat, cu mîinile în buzunare. Pasul îi era uşor, elastic. Se opri la fereastra, cu spatele la mine şi se uită îndelung afară.
   Soneria telefonului zbîrnîi. Nu se clinti însă de la geam şi atunci intră secretara. "Vă caută ministerul!" îi spuse. "Cine?'" mormăi el. "Tovarăşul ministru!" "Care? zise mohorît, că ăia pe-acolo toţi îşi spun miniştri. El e director-general şi subalternii îi spun ministru." "Chiar tovarăşul ministru Nasture!"' zise secretara. "Spune-i că sînt în uzină, cînd mă întorc îl caut eu."
   Secretara ieşi, iar Bularca reveni în spatele biroului şi formă un număr. "Vasile, zise, uite, ministerul iar se interesează dacă s-a remediat istoria cu rulmenţii ăia nenorociţi." "Ce să facem noi, tovarăşe director-general, se auzi o voce puternică în receptorul pe care Bularca îl îndepărtă de ureche. Cum îi primim, aşa îi montăm... moldovence de la ţară, fete de optsprezece ani... lepădat fustele lor mari şi încreţite... şi... să... ele, rulmenţi.." "Ai fost tu acolo?" "Bineînţeles!" "Şi ce zic?" "Că de la ei pleacă buni... aparate de control mai fine, de import, dar ministerul... cică la anul!..." "Bine, Vasile, mai du-te o dată si spune-le că nu toţi rulmenţii scapă, aşa că nu sînt de vină aparatele de control, fiindcă ori sînt bune, ori nu sînt bune. Nu ne interesează pe noi fustele încreţite ale moldovencelor, n-au ce face tractoriştii cu fetele astea cînd le rămîn tractoarele împotmolite prin noroaie..." "Chiar acum mă duc..." "Au rebuturi mari, mi se adresă apoi Bularca şi, în loc să tragă consecinţele care se impun, dau drumul produsului pe piaţă. La mine acasă mi s-a stricat odată flotorul de la baie, vechi de douăzeci de ani. Am luat unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apă în vreo trei, pînă să găsesc unul bun. Şi directorul acelei fabrici şi inginerul-şef şi toată lumea încasează prime pentru depăşiri de plan, felicitări în presă, promovări, în loc să li se returneze toată marfa şi să fie puşi s-o plătească... Pe capitalist toate astea îl costă, dă dracului faliment şi intră la puşcărie sau îşi trage un glonţ în cap..."
   Înţelesei din aceste confidenţe că acest om mă va angaja, fiindcă nu lăsai pe cineva să asiste la durerea ta de cap şi la preocupările tale de director al unei mari uzine, ca pe urmă să-l laşi să plece aşa cum a venit. "Uite, Petrini, îmi spuse el apoi, după ce îşi aprinse o ţigare şi îmi oferi şi mie una (şi nu mă supără că mă tutuia, o făcea cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbise pesemne şi cu tata), în cazul tău o să procedăm în felul următor: te angajăm bibliotecar, asta e sigur. Dar! E un dar aici peste care o să trecem nu prea greu. Nu te angajez direct, ca să evit o anumită complicaţie, ci te promovez după ce o să faci o foarte bună impresie în uzină. Dar ca să te pot promova, va trebui mai întîi să lucrezi într-o secţie, să zicem ca dispecer sau la un strung, unde preferi, e la fel de uşor pentru tine să te califici rapid şi să te faci remarcat. Cum, o să vezi singur şi pe urmă nimeni n-o să se mai mire că ai ajuns bibliotecar. Eu ţi-aşi da un sfat, continuă el cu o admirabilă căldură umană care făcu să urce în mine pentru el un puternic val de simpatie, şi anume sfatul meu e să te angajezi strungar. Face o mai bună impresie, poţi mai uşor să-ţi arăţi calităţile şi să fii simpatizat şi să ai prieteni şi pe deasupra foarte curînd o să cîştigi şi ceva mai mulţi bani! În plus, şi cred că asta e şi mai important pentru viitorul tău decît postul de bibliotecar, una e să poţi afirma, în clipa cînd se va pune chestiunea reîntoarcerii tale la Universitate (şi se va pune, sînt convins!), am lucrat ca strungar într-o uzină, am trăit adică în mijlocul clasei muncitoare, şi alta e să spui am fost dispecer. Ce zici?" "Zic că raţionamentul dumneavoastră izvorăşte dintr-o foarte bună cunoaştere a lumii în care trăim!" "Înţelegi, Petrini? Cînd o să fiu eu atunci, că o să rămîn mai departe în această uzină, că o să fiu promovat mai sus sau o să mă întorc în secţia de unde am plecat ca simplu inginer (fiindcă îmi termin şi eu liceul anul ăsta şi o să mă înscriu la Electrotehnică), o să pot oricînd să afirm şi eu că te-ai integrat perfect în sînul clasei muncitoare, că gîndeşti ca un muncitor înaintat şi ai fost tot timpul activ şi disciplinat şi n-ai avut conflicte cu nimeni. Lasă la secretara mea o cerere. O să primeşti pe urmă acasă adresa de angajare..." Mă întorsei acasă stăpînit de entuziasm. Tatăl meu însă primi ştirea posomorît. Întîi începu să-l înjure pe Bularca zicînd că e un şmecher cum nu s-a mai văzut (prin şmecheria asta a lui a reuşit el să-i ducă şi îi duce şi acum pe toţi de nas), nu-ţi rezolvă niciodată nimic şi pe deasupra te şi prosteşte şi te face să-l lauzi în loc să-l bagi în aia mă-sii! "Pînă şi pe tine văd că te-a dus cu preşul că o să te promoveze la pastele cailor şi taci că ştie el că o să fii reprimit la Universitate. Ce ţi-a făcut!? strigă tata la mine furios. Asta putea s-o facă orice maistru, fiindcă tu nu ştii că e un ordin că la un strung poate fi angajat orice om din ţara asta, orice-ar fi făcut el, are dreptul la muncă, e literă de lege în Constituţie." "Da, zisei şi eu, dar şi la deratizare e muncă, litera asta de lege nu prevede alte detalii pe baza ei aşi fi putut fi reprimit şi în învăţamînt şi uite că nici măcar un şef cum a fost acel Mircea n-a vrut s-o interpreteze în favoarea mea. Cel puţin Bularca mi-a promis şi nu văd de ce ar fi făcut-o, de ce n-a făcut şi el ca alţii, adică să-mi spună simplu: la strung! şi să nu-şi mai răcească gura cu promisiuni!" "Păi da, fiindcă i s-a dus vestea că ehe! Bularca are grijă faţă de om! O lozincă! în realitate o să-ţi spun eu cîtă grijă are. Tu să stai la strung, om cu carte, şi la bibliotecă o curvă turnătoare! Fiindcă n-are el curajul s-o dea afară. Mă rog, ce act de eroism ar fi fost dacă făcea invers, pe-aia la strung şi pe tine la bibliotecă?" "Nu e aşa de simplu, singur mi-ai povestit data trecută cum e cu tipesa aia!" Tata începu să dea din cap de la stînga la dreapta, cu o adîncă nepăsare, care devenea şi mai adîncă şi mai plictisită pe măsură ce capul lui ajungea prin clătinări de decepţie de la umărul stîng, la cel drept, şi apoi încolo spre lume, în general, în sus spre univers... Se uita chiar în zare, nu mai ascultă restul explicaţiilor mele, adică faptul că trebuia să trec prin trepte succesive... să trăiesc în sînul clasei muncitoare pentru ca... la momentul cînd... să pot spune că... "Ce mai, încheie el, aşa e cum spun eu, nu e prost, n-ajungea el director-general dacă ar fi fost un neghiob. Nu te mira să-l vezi mîine poimîine pe-aproape de ăi mari..." Şi îl înjură de mamă fără admiraţie şi poate pentru întîia oară cu invidie că nu l-a înzestrat şi pe el natura cu astfel de calităţi care smulg simpatia proştilor şi te fac mai mare peste ei...
   Oricum, avui sentimentul net că spunîndu-mi toate acestea creştea în propriii lui ochi, iar eu scădeam; desigur, deocamdată, pentru că intram în uzină atît de prost înarmat, iar mai apoi fiindcă aveam să rămîn în ea atît de mult timp, poate pentru totdeauna: nici o mirare, după el surprizele în această lume nu puteau veni pentru un om decît în rău, deşi, aşa în general, toate lozincile de pe zidurile uzinei spun că o să mergem spre bine. "Ei, care bine? mă întreba el ca şi cînd eu aşi fi scris acolo lozinci. Eu eram înainte maistru monteur de avioane, eram un domn. Aviaţia romînă a fost în frunte!. Acum sînt maistru peste zece raboteze, ca să scoatem toţi, cinci mii de oameni, un nenorocit de tractor în care intră mai mult fier decît într-un tanc, în timp ce străinii scot tractoare mici, de trei ori mai ieftine şi mai puternice. Crezi că nu le-am văzut?" Şi încheie dînd din cap în felul acela al lui care îţi sugera prin fiecare mişcare, spre dreapta, tot mai sus, că ştie el mai bine cum stau lucrurile şi nu e nimic de făcut, ce mai! o întreagă filozofie care comunica în cele din urmă cu cosmosul... "Dacă vrei să mergi înainte cu toţi proştii, n-ajungi nicăieri! Dacă americanii, îmi aruncă el o privire dispreţuitoare, ca şi cînd eu aşi fi susţinut teza pe care urma el s-o combată, ar fi zis stai să-i aşteptăm şi pe ceilalţi de pe glob să progreseze odată cu noi, nici ei n-ar fi ajuns unde sînt astăzi şi nici globul nu s-ar fi din mizeria în care zace..."
   Vîrsta îl făcuse mai agresiv în gîndire şi îmi plăcea acum mai mult de el decît pe vremea adolescenţei mele, cînd fusese pe punctul de a declina ca bărbat dacă eu (şi îmi plăcea să cred acest lucru) nu i-aşi fi biciuit mîndria cu necruţarea mea de atunci...
   
   
   
   V
   
   Bularca avusese însă dreptate, calificarea mea la strung nu dură mai mult de-o lună, dar avusese şi tata, fiindcă îndată ce mi se dădu un strung în primire descoperii că lucrurile nu merg deloc pe roze cu un om care abia a intrat în secţie şi are pretenţia să primească un salariu egal cu al celor care au trudit mult ca să ajungă aici, ehe, nenică, învaţă, înghite! o fi pentru dumneata treabă de cîteva ore să pricepi ce e o fişă tehnologică şi să faci o piesă, dar ca să cîştigi şi dreptul de a fi egal cu noi e un secret pe care trebuie să-l descifrezi. Or, poate nu vrei să fii chiar strungar? Doar aşa, să se cheme că ai trecut pe-aici şi pe urmă să poţi să ocupi funcţii mai înalte...? Trebuie să te decizi: vrei să fii strungar? Te ajutăm! Nu? E mai bine atunci să nu-ţi pierzi vremea...
   Ce se întîmplase? Mi se dădu în primire un strung la care trebuia să execut în opt ore douăsprezece bucşe, asta era norma. Dacă făceam mai multe, creştea şi cîştigul, dacă rebutam o piesă eram penalizat. Fixai bucşa (o bucată de metal care mai păstra încă urme fine din miezul de pămînt în care fusese turnat), strînsei bine cuţitul în suportul lui (altfel puteam avea surpriza să-mi sară în faţă şi să mă accidentez) şi luai apoi fişa tehnologică şi o studiai; în afară de faptul că trebuia s-o filetez, bucşa asta pe dinafară şi pe dinăuntru, pînă rămînea de dimensiunea indicată în fişă, la sfîrşit trebuia s-o subţiez la unul din capete atîţia milimetri. Asta era tot. Apăsai pe butonul pornire şi motorul începu să cînte. Apăsai pe alt buton şi bucşa începu să se învîrte. Manevrai dispozitivul de apropierea ei de cuţit, şi cuţitul muşcă din suprafaţa brună a metalului. Filetul se formă şi şpanul începu să curgă în spirale albastre, şi în piesă apăru carnea strălucitoare a metalului. De aici înainte n-aveam de făcut decît să înlătur din cînd în cînd panglicile de şpan care se înfăşurau în jurul cuţitului şi să aştept ca toată suprafaţa piesei să fie filetată. Era plăcut şi uşor, toată grija venea spre finisare, cînd trebuia măsurată piesa cu atenţie, grosimea ei şi distanţa în interior. Şi bineînţeles supravegheat tot timpul strungul, şi lămpile lui de semnalizare, să nu apară defecţiuni de ungere, de avans sau de avarii pe subansamblurile electrice, toate se aflau pe un panou. Mi-aruncai ochii şi rămăsei mirat: panoul era el acolo, dar căpăcelele colorate şi beculeţele dinăuntru lipseau; maşina era deci chioară, adică nu chioară, oarbă de-a binelea. Le ştiam culorile acelea de la strungul la care învăţasem, roşu pentru avans, albastru pentru ungere, pornire, oprire eţetera... Dădui din umeri nedumerit. Dacă avansul se deregla, nu se întîmpla nimic, dar dacă ungerea era defectuoasă, strungul se putea gripa. Cînd prima operaţie se termină, îl oprii şi îl anunţai pe maistru, un ins neprietenos, cam posomorît şi cocîrjat, care veni, se uită, începu să înjure şi se îndepărtă fără un cuvînt. Crezui că se duce să facă rost de nişte beculeţe; nu! îşi văzu de treabă liniştit, apoi dispăru şi reapăru după vreo două ore, dar tot fără să-mi acorde vreo atenţie.
   Între timp mă dusesem la strungarul care mă învăţase şi îi spusei că... "Merge strungul?" mă întrerupse el cu un soi de flegmă a la... "Merge"! îi răspunsei. "Păi atunci dacă merge, ce stai şi te uiţi?" "Dar, dacă..." îngăimai eu. "I-ai spus maistrului?" "I-am spus!" Totuşi îşi opri maşina şi veni la mine, se uită şi el şi începu, ca şi acela, să înjure. "Beculeţele astea, zise el furios, nu merg la radio, la reţeaua normală, sînt de douăzeci şi patru de volţi şi nu se fabrică în ţară. Ce p... mă-sii or fi făcînd cu ele? Nu merg la nimic, nu se potrivesc, doar să-şi facă pom de Crăciun, crăciunul mamei lor... Lucrează aşa şi fii atent la zgomotul motorului, trage cu urechea şi cînd auzi ceva suspect, cheamă mecanicul..."
   Şi plecă. Uşor de zis, dar de unde să ştiu eu cînd devine suspect zgomotul unui motor? Îi dădui drumul şi cîteva minute rămăsei lîngă el cu urechea la pîndă, să-i memorez mersul lui normal. Nu se putea însă din pricina murmurului general al celorlalte, doar dacă m-aşi fi lăsat pe vine cu fruntea lîngă el. Nu trebuia însă să lucrez? Reluai filetatul bucşei, apoi căutai şublerul pe mica măsuţă de scule de alături s-o măsor, dar şublerul dispăruse. Mă dusei iar la omul meu, care fără să-mi spună nimic îmi făcu semn din cap să-l iau pe-al lui. Ce se întîmplase totuşi cu al meu? Îmi fusese furat? Curînd uitai că aveam un strung chior, adică nu, orb, şi un gînd, unul singur se armoniza cu cele cinci ore care îmi mai rămăseseră pînă la trei: să-mi fac norma, să termin adică toate bucşele care aşteptau stivuite lîngă măsuţă. După aceea eram liber, abia atunci puteam să dau curs vieţii tuturor gîndurilor mele: să mă duc sau să nu mă duc la revista Luceafărul literar şi să-i propun lui Amăicăliţului o colaborare? Să scriu sau să nu scriu o carte despre Giordano Bruno? Mă irita dificultatea de a explica cum- din aversiune pentru scolastici, filozoful martir prinsese aversiune şi pentru aristotelism, în fapt, mai degrabă, lacunele mele în materie de tomism şi scolastică, dar şi indecizia propriei mele orientări faţă de teza aristotelică: făcea într-adevăr materia un efort gigantic pentru a ajunge la gîndire şi inteligenţă sau mai degrabă spiritul, ca dat primordial al lumii, făcea din materie un înveliş al său? Cum să susţin acest lucru, cînd devenise o dogmă teza că spiritul e materia care gîndeşte? În clipa aceea mă pomenii cum cineva, pe la spate, mă ciocănea in cap cu ceva ascuţit şi, înainte ca eu să mă întorc să văd cine e, o mînă aruncă pe măsuţă un şubler şi nu-i văzui individului decît spatele îndepărtîndu-se: se instală la strungul vecin şi începu foarte rapid să-şi înşurubeze în el o nouă piesă: aha: deci ăsta mi-l luase, acum aveam două şi nu mă grăbii să duc unul înapoi omului meu.
   Şi pe urmă? mă întrebai apoi la ora trei pierdut în valul de oameni care ieşeau din schimb, ce urma să demonstreze cartea mea despre Giordano Bruno? Lăsai această întrebare fără răspuns. Stăpînit de mulţumirea pe care o simţeam atunci, în prezent: nu numai că îmi făcusem norma, deşi pierdusem aproape două ore aşteptînd să vină maistrul să-mi spună dacă puteam sau nu să lucrez la o maşină oarbă, dar îmi rămăsese chiar liberă o oră, timp pe care îl petrecusem lîngă strungul celui care mă calificase, cu care discutai dacă nu s-ar putea monta în panoul meu alte beculeţe decît cele originale de 25 de waţi. "Dacă sistemul e montat pe 25 de waţi, cum o să-i pui beculeţe de 10?" zise el."Tocmai, să schimbăm sistemul." "Trebuie vorbit cu electricianul, zise el, după ce tăcu multă vreme, dus pe gînduri. E un strung cehoslovac, cu o schemă care dracu ştie unde e, de pe vremea războiului, şi deşteptu-ăsta... mai bine îţi faci reparaţia singur decît să te duci după el..." Se arătase mirat că mi-am terminat lucrul. Mă trimise la controlul tehnic să predau piesele. "Sînt sigur, zise el, sceptic, că le-ai rebutat pe toate, dar nu te necăji, aşa e la început."
   Nu rebutasem nici una...
   Cartea despre Giordano Bruno, îmi amintii ea, urma să se ducă Ion Micu cu ea sub braţ la unul din şefii lui din Bucureşti şi să ceară pentru mine să fiu reprimit în învăţămîntul superior. Măcar dacă, sigur că ar obţine! Şi apoi o carte nu se scrie pentru astfel de lucruri! Ca să-mi placă şi mie şi cititorilor, ar trebui... Ar trebui să fie cu adevărat o carte de filozofie, o carte şi despre mine, nu numai despre Giordano Bruno! Şi de ce aşi face eu acum acest amestec? Îmi simţeam puterile limitate şi îmi amintii de frumoasa imagine a lui Titu Maiorescu, care compară forţa creatoare a unui popor cu un bloc de marmoră care îi e dat, unul singur, dacă faci din el o statuie mediocră altă marmură nu ţi se mai dă. De ce mi-aşi risipi eu astfel puterea gîndului scriind un op care să nu mă reprezinte? Şi dacă m-ar reprezenta de ce aşi alege această cale deturnată? În ipoteza că n-aşi pierde prea mult timp şi m-aşi decide să nu mă abat de la subiect, ce interes ar stîrni? Nici unul! Poate ar ieşi chiar o carte proastă, care ar fi refuzată de editură...
   Mă îngrămădii şi eu spre unul din autobuzele din faţa uzinei care erau luate cu asalt de muncitori. Un individ se postase la intrare şi striga la noi ţîfnos. Da, chiar acest lucru, să nu ne îngrămădim (cine era? cine îl pusese acolo?), dar de ce? Că îl călcăm pe bocanci! Şi ni-i arăta indignat, erau nou-nouţi şi nu se sfia să-i îmbrîncească pe cei care ar fi voit să nu le pese de încălţămintea lui. O luai pe jos... Pînă în oraş erau zece kilometri. Ce oameni 
   nedisciplinaţi... şi în acelaşi timp disciplinaţi, gîndii... se îngrămădeau buluc (se grăbeau, dar de ce aşa tare? mă întrebasem eu la început: astăzi chiar primisem un cot în ochi şi mîna mi se desfăcuse de pe bară (renunţasem să mai urc), dar aveau grijă totuşi să nu-l calce pe acel individ pe bocanci. Aflasem apoi pricina grabei tuturor, dacă scăpai primele autobuze trebuia să aştepţi o oră pînă să vină altele şi apoi riscai încă o oră dacă îţi permiteai luxul să nu înfrunţi busculada. De ce nu protestau ei împotriva celor de la transporturi? Ştia Bularca, directorul nostru general, de felul cum plecau oamenii acasă, după opt ore de muncă? Nu, altfel ar fi intervenit. El avea, desigur, o maşină şi un şofer, foarte bine, dar ar fi trebuit totuşi să se ocupe puţin şi de autobuzele noastre, gîndii eu pe drum cînd simţii ca sînt obosit şi că mi-e foame... N-o să pot să merg pe jos de pildă la iarnă şi atunci... Cu sentimentul că astăzi, în prima mea zi cînd produsesem pentru uzină douăsprezece piese, sînt egal în drepturi cu orice muncitor, îmi spusei că la prima ocazie eu îi voi pune lui Bularca această întrebare: e atît de greu să se aducă suficiente autobuze în faţa uzinei ca să nu simţim la plecare că ne îndobitocim? Fiindcă asta era imaginea care îmi apărea adesea sub ochi seara înainte de a adormi, deşi nici o lună nu trecuse de cînd intrasem în uzină: figuri umane care nu mai aveau decît o expresie de panică rigidă şi violenţă, să urce sus - şi pentru asta dăm frîu unei nepăsări totale, strivim o ureche, aruncăm ochelarii unuia de pe nas, smulgem servieta altcuiva, îţi sar propriii nasturi de la haină, izbeşti cu cotul în sînii unei femei... parcă mai ţine cineva seama că mai există şi femei, dă-le dracului, nu sînt egale cu noi?
   "Ei, cum a fost?" mă întrebă tata acasă (sosise înaintea mea, simţisem încă de la început, dimineaţa la plecare, că nu vrea să facem drumul împreună; nu era prezenţa mea alături de el o veşnic nedorită, dar iritantă întrebare: cum ajunsesem eu, după ce cheltuise cu mine doisprezece ani, din universitar eminent, simplu muncitor?). "Mi-am îndeplinit norma perfect, îi răspunsei sec, mîine o să cer să mi se dea mai multe piese." "Vezi să nu-ţi dea", zise el cu acea ironie şi superioritate care se vedea că în ochii lui marcau între noi dacă nu o prăpastie, cel puţin un hotar pe care eu n-aveam să-l trec: el era maistru, eu... Şi începu să dea din cap proiectînd căderea mea în cosmos: eu eram ceva mai mult decît nimic... Dacă mai face chestia asta o dată, gîndii, la primul salariu mă mut... Simţeam că nu sînt în forul meu interior cu totul invulnerabil. Trebuia să fac un efort de cel puţin cîteva clipe şi să-mi spun că e normal ca el să gîndească astfel, că adică, avea dreptate, în lumea simplă nu se judecă niciodată cauzele, sau în orice caz nu se ţine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care eşti supus trebuie s-o accepţi ca pe-un stimulent şi nu ca pe-o umilire. Mai tîrziu, dacă vei reuşi să reintri pe spirala pe care n-ai ştiut să te menţii, trebuie să mulţumeşti acestei lumi simple că n-ai fost cruţat. Numai că eu n-aveam nevoie nici să fiu cruţat şi nici de biciuire. Nu erau singurele alternative. Trebuia chiar să constat de fiecare dată în astfel de situaţii că tata e un simplu cutare, cînd în realitate era tatăl meu şi nu un simplu străin de care ar trebui să nu-mi pese? De ce mă silea să gîndesc astfel cînd din entitatea lui şi a mamei mă născusem eu, fenomen magic, misterios, care nu se încheiase? Chiar judecat dinafară, văzut strict prin schema ierarhiilor sociale, cine îi spunea lui că într-o zi, cîndva, n-o să ajung director-general în uzina la care el lucra? Ei, cine? N-aveam cincizeci de ani, ca el, ci doar treizeci şi cine îi spunea lui că lumea asta evoluează spre rău? Ei? Cine? Întrebarea asta îmi cerea mai mult decît cîteva clipe ca s-o alung. Cine să-i spună ? Dracu! Veşnica reacţie de apărare a unei buruieni care n-are altă grijă decît să se înfigă cît mai adînc în pămînt şi să rămînă buruiană, neputînd deveni floare. Şi de ce să mă silească el să gîndesc astfel despre el?
   "Tata, îi spusei, cu o adîncă afecţiune, un om e doar ceea ce cred alţii despre el că este. Ba chiar, cîteodată, e cu totul altceva." Şi tăcui. Aşi fi vrut să continui spunîndu-i că de pildă el era tatăl meu, adică faţă de cosmosul spre care îşi ridica el capul, ceva infinit mai mult decît ceea ce credeau alţii că ar fi. Şi dacă şi el ar trăi cu acest gînd, puţin i-ar păsa dacă fi-său e strungar sau universitar. Dar cum să risc să-l aud spunîndu-mi, în cel mai bun caz, ceva dur, în cel mai rău, o stupiditate? Mama sesiză că sub glasul meu afectuos se ascundea o hotărîre de a pleca iar din casa părintească şi nu-l lăsă să-mi răspundă: "Nu te supăra pe el, îmi zise, îi pare şi lui rău că..." Şi se opri şi ea. Era greu de spus de ce îi părea lui rău, adică de dat la iveală neputinţa lui de a înghiţi astfel de subtilităţi, că poţi fi altceva decît ceea ce vede toată lumea că eşti. A fi? Se poate ascunde? "Vrei să spui, zise tata dînd la o parte ceaşca de cafea ca şi cînd s-ar fi scîrbit de conţinutul ei pe care îl băuse, că poţi tu, pentru tine, aşa, să te crezi altcineva decît eşti? Cine crezi, deveni el deodată agresiv, că nu se crede altcineva decît e? Nu cunosc om care să nu se creadă mai deştept decît e, oho! după ei fiecare crede că dacă ar fi el şeful statului, cîte n-ar face şi n-ar drege! Daaa! Întîi i-ar pune cu botul pe labe pe toţi care l-au înjurat. N-ar scăpa unul!..."
   În agresivitatea lui ghicii că vroia să se apere de lucruri pe care le ştia numai el, ironii nedigerate, sarcasme usturătoare care i se adresaseră... Vroia să mi le transmită şi mie". De la cine? Cum de la cine? De la oameni ca şi el, de la rude, bineînţeles şi de la prieteni, fiindcă de la cei cu care n-avem de-a face nu ne pasă. Începui să rîd şi sorbind din supa de văcuţă cu găluşti îi răspunsei cu un glas care imita flegma lui Vintilă: "...mai dă-i în... Dacă şi tu asculţi ce ţi se spune!","Ce poţi să faci? Să-ţi astupi urechile?"' se irită tata. "În nici un caz să li le însuşeşti şi să vii să mi le spui şi mie. Nu mă interesează! Şi deodată ridicai vocea şi trîntii lingura pe masă: nu mă interesează! Dacă încă o dată mai vii cu chestii de-astea, la primul salariu am plecat! E intolerabil ca tatăl meu să se facă ecoul tuturor imbecililor cu care are de-a face şi să vie pe urmă să-mi spună mie că au dreptate. Am fost profesor universitar! Voi fi iar! Pînă atunci o să ajung director-general în uzină! Vă belesc pe toţi. Primul pe care o să-l dau afară o să fii tu, dacă te mai văd că dai din cap cu dispreţ cînd te uiţi la mine. Ai uitat din ce pricină nu mai sînt? Laşilor! Nu sînteţi în stare să-i spuneţi lui Bularca în ce condiţii plecaţi zilnic de la uzină şi mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi cînd eu aşi fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă gîndesc să rămîn toată viaţa strungar, ei şi? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar altul, făcînd pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sînge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod..."
   Ştiam că o luasem razna, dar îmi rămăsese în minte stilul acelui prozator despre care îmi povestise Ion Micu şi mă distra să văd efectul de stupoare al tatălui meu, pe care nu-l puteam zdruncina în prejudecăţile lui cu argumente raţionale sau cît de cît coerente. Trebuia să-l desvăţ să mai vină şi să mă turbure cu insignifianţa ideilor lui prea de tot terestre şi continuai revenind ilogic la ideea că o să ajung director-general şi n-o să uit pe nimeni care a îndrăznit să mă... "Vă arăt eu vouă ! Adică cum? După ce mă arestaţi, nu mă lăsaţi nici să muncesc? Are dreptate partidul să vă ţină în mînă, fiindcă sînteţi incapabili să distingeţi binele de rău, ca nişte căţei orbi care pot fi oricînd luaţi de stăpîn şi aruncaţi în gîrlă..."
   Nu era chiar aşa, că imitam pe acel prozator care intra într-un delir controlat, în fond nu prea controlat, adică nu întru totul. Cînd îi spusesem Matildei că o să-i iau copilul şi o să i-l arunc într-o prăpastie, nu imitam pe nimeni. Nu-i spusesem chiar acest lucru, dar ea asta reţinuse, încît mă oprii. Jocul acesta, beţia cuvintelor care ascunde în realitate o simplă recriminare, ascunde oare doar alît? Tatăl meu putea reţine cine ştie ce aberaţie, poate chiar că nu sînt sănătos la cap, că vreau să duc pe cine ştie cine la eşafod, să arunc în aer dracu ştie ce. Speram să nu aibă o memorie bună şi o întrebai pe mama dacă n-avea în casă ceva de băut. Vin, prăştină, gaz, oţet, benzină... Nu? Chiar nimic? Mama îşi puse mîna la gură şi rîse. Mă înţelesese. Tata nu: "...Dacă ţi-ai terminat prima ta zi de lucru la o cîrciumă ai început-o bine, Victore! zise el edificat. O să ajungi tu director-general cînd o să-mi văd eu ceafa fără oglindă. Numai că chiar trebuie să te muţi! N-am chef să se spună că ai căzut în darul beţiei în casă alături de tac-tău."
   Era clar! Mă credea chiar pierdut! Dar şi eu gîndii că acest om, dacă mai stăteam lîngă el, ar fi fost o veşnică buturugă neagră de care m-aşi fi împiedicat cu surprindere - ori de cîte ori aşi fi intrat în casă. Fiindcă în platitudinea gîndirii lor comune, oamenii nu sînt mai puţini imprevizibili. Ar fi găsit el tata ce să-mi spună, în zilele grele care mă aşteptau, ca să-mi slăbească forţa mea morală. "Aşa e că n-ai băut nimic?" zise mama după ce el plecă. "Puteam să beau", îi răspunsei liniştit. "Bine, să-ţi dau acum un pahar de vin, te-am văzut, eşti şi tu ostenit... N-ai nici o grijă, o să vin eu să-ţi gătesc, ca pe vremuri, şi să stai liniştit să citeşti..."
   Şi deodată ridică o mînă în sus, care întîrzie mult în aer şi furia mea că a doua oară tatăl meu mă dădea afară din casă se potoli şi apoi se topi ca şi cînd n-ar fi fost. Şi pentru întîia oară mama îmi vorbi şi îşi desvălui pe neaşteptate o parte din secretul existenţei ei pe acest pămînt. "Aşa sînt oamenii, îmi spuse fără şovăire şi fără a-i învinui, dar cu un îndemn pentru mine să încerc să nu fiu ca ei, fără a deveni trufaş. O să moară mîine-poimîine şi n-o să ştie de ce a trăit!" Şi mîna îi coborî şi se uni cu cealaltă sub formă de cruce şi nedumerire. "Nu te mai chinui să afli de ce sînt aşa cum sînt! Vezi-ţi de tinereţea ta! Nu se termină pămîntul cu nimeni, dar e păcat că suferi cînd te ştii în inima ta curat. L-am ghicit de la început... Cu mine în casă se lua de păr şi se pupa cu cumnată-sa! Cum mai poţi să ţii la el? Trăieşti, îl speli, îi găteşti, îţi faci datoria, vezi că nu e un om rău, munceşte, îşi ţine casa, nu bea, nu fură, lumea îl vorbeşte de bine, e sănătos, arată voinic, tînăr, prost nu e, dar cum se poate ca în faţa ta să pună mîna pe obrazul ăleia şi s-o mîngîie şi pe-al tău să nu pună niciodată! A vrut el pe urmă, dar nu l-am mai lăsat eu! Am ştiut ce-o să facă, dar nu mi-a păsat şi nici nu-mi pasă! E pedeapsa lui! Nu ştie şi nici n-o să-i spun! Şi nici tu să nu-i spui! Ăsta e păcatul meu, că n-am putut să-l iert, că tu ai ghicit că sînt nevinovată şi de ce sufăr eu, mă întrebai ce păcat am săvîrşit, oi fi uitat..." "N-am uitat, mamă, dar te întreb acum, atît de tare ai ţinut la el?" strigai eu ca şi cînd mi-aşi fi adus aminte de un vis care peste ani reînvia cu putere."Da, îmi răspunse, am ţinut, am crezut, cînd a intrat la noi în casă, că m-a ales dintre surorile mele pe mine..." "Ah, mamă, strigai eu iar, dar surorile tale s-au înţeles între ele să te mărite pe tine întîi. Cum de nu ţi-ai dat seama? Chiar nu ţi-ai dat?" "Uite că nu mi-am dat! Dar nici el nu şi-a dat! M-a plăcut! Ca pe urmă să mă trezesc că îi plăcea mai mult de soră-mea mai mică! Dacă i-a plăcut de ce n-a divorţat? Iar dacă n-a vrut să divorţeze de ce o lăsa să-l apuce de păr şi să se pupe cu ea în faţa mea?" "Şi tu de ce n-ai divorţat cînd ai văzut că îţi face figura asta?" Mama nu răspunse şi îi respectai tăcerea. Ştiam, că totuşi se despărţise de el în acea noapte cînd îl gonise din pat, poate mai demult, şi îmi păru rău că o lăsasem să vorbească. Tăcui şi eu, bănuind că n-a fost numai atît, că tatăl meu a mers mai departe cu trădarea lui neglijentă, cu superbia stupidă a masculului tînăr care îşi închipuie că trăieşte încă în grotă şi poate să dea fără grijă iama printre femele. N-o întrebai: cînd m-a făcut pe mine, înainte sau după? Să rămînă acest lucru nelămurit! îmi spusei, deşi nu puteam evita gîndul că, desigur, trădarea, se petrecuse înainte, altfel numai pentru nişte pupături, chiar şi în faţa ei, care puteau fi mascate de legătura de rudenie, nu se putuse ea hotărî să nu-l mai primească în pat în plină tinereţe. Totuşi nu se putuse decide să-l părăsească. Era clar: mama mă vroia întîi pe mine... Eram rodul înaltei ei simţiri instinctive despre rostul femeii pe pămînt... Restul nu era decît aspiraţie şi suferinţă. Aspiraţia nu se împlinise, nu fusese iubită, nu scrie nicăieri că trebuie negreşit să te iubească cineva, dar avea un băiat şi suferinţa şi-o sublimase, îşi iubea acest băiat şi trăia pentru el. Celălalt, bărbatul cu care îl făcuse, vai de capul lui, n-avea să descopere niciodată lumina dragostei şi avea să moară în întuneric, fără să ştie că a avut lîngă el o femeie prin care s-ar fi putut înălţa. Îi luai mîna şi i-o sărutai; ne privirăm în ochi. Ce tînără era mama! Ce curaţi îi erau ochii! "Bine, zisei, am înţeles ce vrei să-mi spui, n-o să mă mai chinuiesc să aflu de ce oamenii sînt aşa cum sînt, o să-mi văd de tinereţea mea fără să te uit pe tine, măicuţa mea, pe care te-am făcut să suferi fără să bănuiesc că nu mai aveai altă speranţă decît pe mine." "Nu fi prost, zise ea ferindu-se cu o tandreţe care acum, în celula mea, îmi apasă inima, dacă vrei să ştii, atunci te iubeam cel mai mult, fiindcă simţeam că eşti plin de viaţă şi simţeam că n-o să sufăr de grijă că n-o să te descurci..." Chiar dacă n-o să trăieşti decît pentru cărţile tale, ai o fetiţă, n-o uita! (Şi îmi mîngîie îndelung tîmplele şi cedă, îşi plecă fruntea şi izbucni în plîns.) Îmi place fetiţa asta, reluă cu un surîs divin care mă făcu să uit că am o fetiţă, atît de minunat era chipul ei din care veştejeala anilor pierise, seamănă cu tine, ai grijă de ea, fă tot ce poţi să nu uite că are un tată care o iubeşte... O să treci prin toate şi o să fii fericit. Dar n-o uita pe Silvia... Oricît de cîini ar fi oamenii, nu se pot pune între un tată şi fetiţa lui..." "Mamă, strigai, îţi promit! Gata!" Şi nu-i promiteam nimic în gîndul meu. (Cum puteam s-o regăsesc pe Silvia şi s-o fac să ştie că o iubesc? cînd ea avea să-şi petreacă de-aici înainte copilăria fără tatăl ei? Dar îmi dădeam seama că, orice-ar fi, trebuia să încerc şi s-o aduc din cînd în cînd în faţa mamei...)
   
   
   
   VI
   
   Uzina nu poate deveni catedrală. Într-o catedrală gîndul ni se îndreaptă spre intemporal, loc de reculegere şi meditaţie, în timp ce într-o uzină gîndul e ţintuit pe filetul piesei pe care trebuie s-o execuţi, sau, chiar în viitor, pe panourile fluxurilor tehnologice care nu pot rămîne nesupravegheate. Şi măcar dacă totul ar merge de la sine cu un strung! Nu mi se mări norma sub pretextul că... stocurile supranormative... Nu înţelesei ce era cu aceste stocuri 
   supranormative, dar nici nu mi se explică de ce, de pildă, pentru vecinul meu din spate, care executa aceleaşi piese, chestiunea aceasta a stocurilor supranormative nu se punea, îl întrebai şi pe el, dar tăcu, parcă nici nu mă auzi. Abia mai tîrziu aflai că s-a rîs de mine: ăsta abia a venit şi vrea să... Şi cînd se observă că nu rebutez piesele şi că două sau trei ore din cele opt nu mai aveam ce face, maistrul deveni foarte prietenos cu mine, dar veni şi cu o fişă tehnologică nouă în mînă, întrebîndu-mă dacă o înţeleg: şi îmi arătă şi piesa, una singură. Bineînţeles! Şi din ziua aceea venea mereu, oprindu-mă de astă dată în plin lucru, adică să las bucşele şi să execut urgent... Şi mă pomenii într-o zi că tot lucrînd la astfel de piese izolate nu-mi mai puteam termina norma mea... Îmi spuneam însă că faptul n-avea importanţă, tot lucru era, bucşe sau piese de tot felul, pînă ce după vreo două luni aflai că nu eram plătit pentru ele...
   Asta mă scoase din sărite! Eu încasam o mie de lei pe lună şi vecinul meu din spate de trei ori mai mult! Fără să mai adaug că într-o bună zi strungul meu se gripă şi pînă îl reparară nu avui de lucru aproape o săptămînă. Tot mai tîrziu aveam să aflu că electricianul şi instalatorul n-aveau cum să lucreze în acord şi să cîştige şi ei ceva bani peste salariul de bază, cum cîştigau aproape toţi strungarii, dar îi pîndeau pe cei fruntaşi care încasau de regulă între patru şi opt mii lei, fireşte, cu sprijinul nu atît al secretarului O.B. (cum se scria în presă), cît al celor de care depindea aprovizionarea, care aveau grijă ca fruntaşului să nu-i lipsească nimic, scule, cuţite noi, să nu piardă minute preţioase la polizor să le ascută şi la care uneori trebuia să stai la coadă, repararea de îndată a defecţiunilor, şi ştiau să-i facă să aştepte cînd era nevoie de ei, dacă nu le ieşea şi lor ceva, electricianului şi mecanicului, adică, aşa cum, desigur, le ieşea şi celor de la aprovizionare. Era o exploatare în comun a producţiei, bine aranjată, toată lumea era mulţumită, directorul Bularca, conducerea de partid a uzinei şi cea a oraşului, radio-ul şi presa, jurnalele de actualităţi: există întrecere în uzine? Da, exista! Existau şi fruntaşi? Oho! Veniţi să-i vedeţi! La un moment dat unul dintre ei cîştigă într-o lună paisprezece mii de lei; veni un reporter de la presa centrală, îl fotografie, îi luă un interviu şi poza lui apăru pe prima pagină a acelui mare cotidian din Bucureşti. La următoarele alegeri fu propus şi ales deputat în Marea Adunare Naţională.
   Eram în acea perioadă de entuziasm zgomotos al întrecerilor şi a fruntaşilor, dar cînd se afla că producţia uzinelor în ansamblu lăsa de dorit, se măriră normele şi încetul cu încetul acest fenomen iniţiat odinioară de Stahanov se domoli şi deveni mai realist şi mai firesc. Trebuie să spun că la canal descifrasem enigma acestui miner din Donbas care exprima într-adevăr un straniu avînt al ambiţiei umane, un fel de beţie a performanţei, căreia însă i se dăduse alt nume: eroism în muncă, născut dintr-o înaltă conştiinţă revoluţionară. Poale că Alexei Stahanov fusese un om animat de astfel de virtuţi. Dar dacă semăna cu un ins din echipa noastră de săpători de la canal? Iniţial norma noastră era de doi metri cubi săpaţi, încărcaţi în roabă si duşi mai încolo la o distanţă apreciabilă. Era o normă suportabilă pentru mine şi pentru alţii, pe care însă cîţiva imbecili o depăşiră, desigur în speranţa că vor fi mai bine trataţi, sau în orice caz mai puţin rău trataţi, de pildă dacă te îmbolnăveai să fii primit la infirmerie de către medici, ei înşişi deţinuţi, şi care de frică să nu fie trimisi şi ei la tîrnăcop se purtau nu sever, ci deosebit de scîrbos cu cei care le solicitau asistenţă, sau să li se dea un supliment de mîncare, sau să fie feriţi de brutalitatea paznicilor. Nu avură parte de aceste favoruri. În schimb norma atinsă de ei, trei metri, se generaliză, ni se impuse şi nouă. Trei metri? gîndi atunci un ins şi începu să sape ca un smintit şi în cîteva săptămîni ajunse la performanţa absurdă, neverosimilă, inexplicabilă în ecuaţia ei (energie umană plus gînd, imbold al conştiinţei): nu mai puţin de treizeci de metri zilnic. În faza ascendentă a acestui record fantastic sărirăm pe el şi încercarăm să-i explicăm că n-avea nici un rost ceea ce făcea. Drept răspuns se duse şi ne turnă şi mă alesei cu grele lovituri de baston de cauciuc în cap şi nopţi de carceră (noroc că era vară!). În schimb, insul, după ce se menţinu cîtva timp pe piscul performanţei sale, într-o zi se prăbuşi. Se duse la infirmerie, unde, însă, bineînţeles, medicul îl înjură şi îl dădu afară. Se plînse şefului nostru, un ofiţer de miliţie, că uite aşa şi pe dincolo, eu, care... treizeci de metri cubi pe zi... Ăsta dădu din umeri cu dispreţ şi îi întoarse spatele. Individul se topi pe picioare cîtva timp, apoi într-o dimineaţă îl găsirăm mort... Nu-l căina nimeni, nu era timp acolo să-ţi aminteşti că murise un om şi că dacă te abrutizai pînă într-atît încît nu numai că nu-ţi mai păsa cînd unul pierise, dar chiar te bucurai că ai scăpat de el şi de avîntul lui scabros, nici viaţa ta de om viu nu mai valora mare lucru! Nu era chiar aşa! Asta era o idee pur literară, să rămîi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare. Nu, desigur (asta era adevărat ) n-aveai scăpare dacă supravieţuiai prin abjecţie, dar nici nu mai aveai prin cine să-ţi mai transmiţi mesajul tău umanist, dacă mureai datorită unui individ bizar care proba că se putea munci de zece ori mai mult. Timpurile s-au înăsprit, nu merge nimeni cu tine în legendă, ca să faci, prin sacrificiul tău pe altarul valorilor absolute, să lăcrimeze generaţiile următoare citind demnele tale de milă suferinţe. Am decăzut cu toţii un pic? întreaga umanitate? Da, şi cine ştie cît de adîncă e depresiunea care ne ameninţă, cît ne va trebui şi cît de tare trebuie să ne încordăm puterile spiritului spre a atinge iarăşi acele culmi în care un simplu ocnaş preferă întunericul minelor de sare, adică moartea sa lentă, decît să revină la lumină făcînd pe călăul. Istoria e adevărată şi o povesteşte Kogălniceanu! (Lipsă de călău în Valahia.) Căderea mea o povestesc eu aici în umbra acestei celule, în care încerc să descifrez întîi pentru mine, şi dacă acest manuscris se va păstra şi va apărea şi pentru alţii, un şir nesfîrşit de determinări şi să aflu, să răspund la întrebarea dacă au legătură cu fiinţa mea adîncă, intimă, cu esenţa fiinţei mele şi cu viaţa gîndirii mele, cît de mult, şi să nu-mi pară rău că va trebui să mor...
   Revenind la firul acelor zile cînd lucram în uzină, trebuie să spun că pentru a mă muta iar din casa părintească aveam nevoie de bani. Da, şi eu aşi fi putut cîştiga patru mii de lei, dar mă poticnisem de enigma stocurilor supranormative şi apoi căzuse peste mine simpatia maistrului care mă punea să execut peste normă, dar fără plată, tot felul de drăcovenii necesare cine ştie căror secţii sau comenzi din afară.
   Naiv, mă simţeam măgulit, pînă mă trezii într-o zi, la o chenzină, cu trei sute de lei în mînă. Să mă plîng? Nu, îmi spusei, Bularca îmi recomandase să fac o bună impresie. Da, de acord, dar nici nu puteam trăi cu şase sute sau o mie de lei pe lună. "Da, îi spusei maistrului în acea zi, execut aceste piese, dar numai după ce îmi fac norma, fiindcă dumneavoastră nu ştiţi că pentru piesele pe care mi le aduceţi nu sînt plătit cu nimic şi fiindcă nu-mi fac norma sînt penalizat." "E urgent!" zise. "Mai daţi şi altora!" Ceea ce şi făcu şi, spre uimirea mea, nu-şi retrase simpatia pentru mine, o simpatie de astă dată fără piese.
   Gîndul cîştigului însă, fără de care nu puteam fi, pentru mine însumi, mai mult decît un simplu strungar, începu să mă obsedeze. Cum să pătrund secretul stocurilor supranormative? Fiindcă un om care gîndeşte şi care simte impulsul de a se exprima are nevoie să fie singur cu sine, neînsoţit de realităţi brutale cum ar fi mîncarea pe care o mănîncă, veştmintele pe care le poartă şi casa în care stă. Nu ştiu ce făcea Diogene într-un butoi, sau Socrate într-o aşezare cam mizeră, un fel de sat mai răsărit cum era Atena, dacă filozofau desculţi şi cu rufăria împuţită pe ei sau dacă Xantipa îl spăla sau nu pe soţul ei hulit. Oricum, eu nu cunoşteam secretul de a fi liber faţă de cămaşa mea, de ciorapii din picioare, de căciula şi paltonul care trebuiau să mă apere de rigorile iernii. Cred că chiar Epictet era mai liber decît mine de aceste griji dacă a putut să nu lase cugetările lui de stoic, chiar dacă (să credem) n-au fost scrise în timp ce era sclav. Cu cine să vorbesc? Cerui o audienţă lui Bularca. Fu evaziv. După el eu trebuia să urmez drumul schemei în care fusesem încadrat. Toţi ne grăbim să devenim incomozi şi e sîcîitoare această presiune pe care o facem mereu asupra ierarhicii, vreau cutare, sînt nedreptăţit, aşa şi pe dincolo, nu pot trăi cu o mie de lei, cutare face aceeaşi muncă şi încasează dublu sau triplu... stai dracului acolo şi vezi-ţi de treabă, pînă îţi vine timpul unei promovări. Crezi că eu sînt tac-tău să te protejez ca pe fiul meu? Descurcă-te şi n-o să mă opun dacă o să văd că uzina trebuie să-ţi plătească nu o mie de lei, ci douăzeci. Mă resemnai, dar acasă, după opt ore de muncă, iritarea că nu puteam fi singur se transforma în somnolenţă.
   Desigur, somnolenţa spiritului nu naşte chiar monştri, dar îl face abordabil pentru tot soiul de demoni meschini, cum mi se întîmplase la deratizare cu Bacaloglu şi grasul Calistrat şi n-aşi putea să spun că existenţa lor, care mă distra, n-avea nici o legătură cu gîndul Matildei că eram definitiv pierdut. Avusesem totuşi noroc cu Vintilă, a cărui vervă mă ajutase să-i exorcizez, nu întru totul, căci şi acum mi-e dor de ei, dar am bănuiala că fără Vintilă peregrinările mele prin lumea şobolanilor n-ar fi durat cine ştie cît... Dar n-ar fi fost oare mai bine? Cine ştie dacă schimbîndu-se ordinea clipelor destinul meu n-ar fi intrat pe o-altă spirală, şi astăzi... Mi se pare cert, fiindcă nu văd cum aşi mai fi putut-o întîlni pe ea, şi acea zi fatală, cînd aveam să descopăr pe biroul meu o floare, ar fi fost departe de mine...
   Într-o zi fui anunţat să mă prezint la tovarăşul Olaru. Asta era vestitul şef de cadre pe care nici directorul Bularca nu putea sau nu-i era comod să-l înfrunte. S-a terminat, gîndii! Ce vroia ăsta de la mine? În nici un caz nu mă chema să mă felicite. Vrea să mă dea afară? Totuşi fără avizul lui n-aşi fi putut fi angajat. Ei da, ca şi, cînd asta ar fi avut vreo importanţă, parcă nu se putea ca verificînd un dosar să găseşti în el cine ştie ce chestie ,nu prea clară şi... Mă îndîrjii şi îmi amintii de cuvintele unui strungar care nu ştiu ce făcuse sau nu făcuse că se certase foarte brutal atît cu maistrul, cît şi cu inginerul-sef al secţiei. Stătea călare pe uriaşul lui strung orizontal şi striga la ei cît îl ţinea gura. Fusese ameninţat şi atunci el le spusese: "...Da, mi se rupe în paişpe! O să mă daţi afară din republică." Avea dreptate: ce putea să-mi facă şi mie acest Olaru? Exista lege (cum îmi spusese tata) că aveam dreptul să lucrez într-o uzină, asta sau alta, mi-era egal, încit intrai în biroul lui hotărît să mă port (desigur fără ostentaţie) ca acel strungar, oricum cu nepăsare şi cu fruntea sus. Da, însă cînd îl zării, fruntea îmi rămase ea sus, şi nepăsarea nu se stinse, dar după cîteva clipe cînd ne privirăm în ochi simţii cum spinarea, fără voia mea şi în ciuda nepăsării, e săgetată de un fulger rece care mi-o înţepeni ca odinioară la mine în odaie cînd mă vizitase prima oară Matilda şi mă fascinase.
   ...Sau mai cumplit, o senzaţie de coşmar... în adolescenţa mea toţi cunoşteam o familie umilă din cartierul nostru, doi bătrîni (şi dacă vreţi puteţi foarte bine să-i comparaţi, ca în basme, cu un împărat şi o împărăteasă, fiindcă bătrîneţea, declinul, e acelaşi la cei mari ca şi la cei mici), aveau o mîndreţe de fată al cărei chip semăna cu luna sau cu soarele. Suferinţa lor era că, în ciuda frumuseţii ei, fata nu se mărita. Bătrînii ei părinţi lăcrimau exact ca în basme fiindcă nu puteau să-i reproşeze fetei nimic. Frumoasă, era! Corpul ei ai fi zis că se mlădia după suflarea vîntului, după curbura luminii, creaţie a marelui cosmos, în care razele de lumină, în apropierea astrelor, deviază de la linia dreaptă. Privirea ei, un ochi al Sfintei
   Fecioare, ai fi fost un ticălos dacă sufletul nu ţi-era senin în ziua cînd o întîlneai. Odată mi-a surîs, altădată mi-a spus un cuvînt, într-o zi mi-a aruncat o privire nostalgică şi neliniştită. Era bătrînă pentru mine. Aveau o căsuţă şi trăiau din pensia tatălui, ofiţer inferior, invalid din primul război mondial. Fata era de vîrsta mea, dar pînă la douăzeci de ani fetele de vîrsta noastră sînt inaccesibile, nu minunata ei făptură mi-a turburat adolescenţa, ci Nineta Romulus, prostituata sacră... în zilele cînd cred eu că am conceput-o cu Matilda pe Silvia am avut un coşmar. Ara visat un copil, un monstru... Senzaţia de coşmar ne aparţine, reprezentarea lui în vis nu se poate descrie... Limba scoasă afară, capul mare, gîtul subţire, privirea vicleană şi matură pe chipul unui copil care nu e copil... te trezeşti, puterea raţiunii alungă viziunea tenebroasă şi uiţi în cîteva clipe rătăcirile gîndului neodihnit care nu au nici un sens. În primele mele nopţi însă după ce cădeam istovit de munca din minele de plumb pînă să se instaleze gîndul şi imaginea miraculoasă a Silviei, acest coşmar mi-a revenit de mai multe ori. Acelaşi monstru de prunc cu urdori în loc de ochi, cu gură de broască în loc de gură de copil, cu sugestii din strîmbături cleioase ale unei limbi enorme care ar fi vrut să mă lingă, că infamia mi se adresa spunîndu-mi: nu eşti ce crezi, un suflet de om cu aspiraţii spre ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic vrea să scape de ceea ce e etern infam sau scabros. E infernul, gîndeam în vis şi deschideam apoi ochii în întunericul dormitorului nostru de deţinuţi, care mi se părea blînd şi odihnitor în raţionalitatea lui, chiar dacă ne ţinea prizonieri în apropierea morţii: eram intangibili, puteam fi distruşi, dar nu înspăimîntaţi. 
   După ce am ieşit, în zilele cînd perspectiva vieţii mele cu Matilda se întuneca, am întrebat-o la un moment dat pe mama: ce era, ce se mai întîmplase cu Sibila, frumoasa fată din cartierul nostru, tot nu s-a măritat? "Ba da, mi-a răspuns mama, dar cu cine, vai de sufletul ei! Cu un nenorocit, şi bătrîn şi ticălos. Altul n-a găsit. O bate, o umileşte, o înjură, o ţine desbrăcată, nici cînd mănîncă n-o lasă să înghită liniştită. S-a veştejit şi ea, dacă o vezi... Şi de cîteva luni a mai născut şi un copil..." În clipa aceea am văzut cum ne intra pe poartă o arătare cu ceva în braţe. "Ea e, a zis mama. N-are pace cu acest copil, vine la mine să mă întrebe ce să-i facă." A intrat în casă şi cînd m-am uitat la ea, n-am recunoscut-o: veştejită, da, şi mama era, dar frumuseţea sufletului îi întinerea chipul, în timp ce Sibila... luminile ochilor păreau stinse, adusă de spate, cu mîini lungi şi labe mari care nu ştiu cum se deformaseră astfel, cu o umilă ardoare pe chipul altfel dus de pe această lume pentru copilul pe care îl ţinea în braţe... Cînd m-am uitat la copil, senzaţia de realitate, atît de puternică în noi chiar cînd privim un mort şi ne cutremurăm, dar nu ne pierdem firea gîndind că acel mort e un om şi deci şi noi o să zăcem astfel într-o zi fără viaţă, această divină senzaţie că sîntem vii şi că restul nu se priveşte s-a turburat în mine atît de tare, încît înspăimîntat am ieşit imediat afară şi am plecat: copilul Sibilei era acel monstru de coşmar pe care îl credeam o emanaţie a fiinţei mele, a creierului meu rătăcit în tenebrele somnului. În realitate eu îl văzusem în vis cu mult înainte ca el să se nască. Spun visului realitate fiindcă eram în acea zi foarte lucid şi foarte liniştit şi ştiam cu certitudine că nu proiectasem un coşmar de mult uitat, asupra unui copil real: semăna aievea cu cel din vis...
   
   
   
   VII
   
   ...Tot astfel mă simţeam acum în faţa individului care mă fixa de după biroul său cu o puternică privire care nu clipea, privire insistentă, batjocoritoare, penetrantă, meschină, dar triumfătoare, pe un chip care rînjea, un chip de aceeaşi vîrstă cu a mea, aşi fi zis mai frumos ca al meu, mai senin şi mai vesel, însă cu o infamă expresie: te cunosc, ticălosule, parcă îmi spunea, nu eşti ceea ce crezi şi n-o să te poţi ascunde de mine cît o să trăieşti, orice-ai încerca tu să faci. Ieri ai fost universitar, şi te-am dibuit şi te-am trimis unde trebuie, acum eşti aici şi ai vrea să-ţi pierzi urma, ai crezut ca tot ceea ce ţi s-a întîmplat a fost un vis urît din care în sfîrşit te-ai trezit şi un viitor strălucit îţi stă iar în faţă. Un viitor strălucit îţi stă...Aaiîîaaa..
   Chiar aşa făcu, aşa mă întîmpină în timp ce eu, aşezîndu-mă pe scaun în faţa lui, îmi coborîi privirea: "Aaîîîaaa!" Crezui că eram descheiat la pantaloni, în orice caz îmi dădui seama că gravitatea mea, capul meu pe sus îi stîrnise pesemne exclamaţia aceasta batjocoritoare. Intensa familiaritate persiflantă şi rece a glasului său mă făcu să simt o clipă de senzaţie netă că pe acest om l-am cunoscut înainte ca atît eu cît şi el să ne fi născut. Senzaţie stranie şi violentă de coşmar metafizic, sau mai bine zis de metampsihoză, cînd ai revelaţia, cum o avusesem eu cu necunoscutul copil al Sibilei, că sînt urmărit din adîncimi imemoriale de timp (care e reversibil da, s-a făcut demonstraţia prin calcule matematice!) de puterea malefică a universului, nu a celui vizibil, care e minunat, grandios şi călăuzit de legi, ci a celui invizibil, ce piere îndată ce-şi semnalează prezenţa sau se comportă precum halucinantul electron care trece, în aparatul de experienţă, fără să se divizeze, prin două orificii deodată...
   Şi individul din faţa mea părea astfel dotat, să treacă, adică, în acelaşi timp rămînînd întreg, şi prin adevăr şi prin neadevăr, şi prin coşmarul meu şi prin realitatea cea mai plată. Observai că un ochi părea să-i cadă în gură, iar de la mîna dreaptă îi lipseau ultimele două degete. Infamia expresiei era însoţită de bunăvoinţă, cînd mă luă la întrebări: "Ascultă, mă Petrini, începu el, tu ai fost universitar, mă?!" "Da", îi răspunsei. "Şi chiar aşa, continuă el degradîndu-şi bunăvoinţa printr-o fină batjocură, ai fost pe catedră şi ai predat filozofia?" "Da", răspunsei. "Şi studenţii te ascultau?" "Bineînţeles!" "Bineînţeles? repetă el tărăgănat şi pleoapele i se închiseră şi din gîtlej îi ieşi aceeaşi exclamaţie indescriptibilă: Aîîîaaa!"
   Ai fi zis că glumea asemeni golanilor, dacă pleoapele nu i s-ar fi ridicat brusc şi nu mi-ar fi aruncat o privire de gheaţă. Apoi continuă: "Şi la Baia Sprie ce făceai tu acolo?"' "Lucram în mină". "Chiar lucrai?!!!" Mă gîndii să-i răspund că nu, mă plimbam, dar îmi spusei că individul nu trebuia înfruntat, mai ales că senzaţia mea de coşmar, sub acest dialog miştocăresc, se spulberă şi nu mai crezui că eram ameninţat să fiu dat afară; poate vroia doar pur şi simplu să mă cunoască, să mă vadă la faţă? "Am impresia, îi spusei totuşi, că ştiţi foarte bine ce făceam acolo!" "Şi ce-ai zis tu, mă Petrini, aşa ca filozof, cînd te-ai văzut cu roaba în mînă?" îşi continuă el, ca şi cînd n-ar fi auzit ce-i spusesem, interogatoriul său incredibil (mă tutuia ca şi cînd am fi fost vechi prieteni, sau el ar fi fost un foarte mare ştab care nu mai poate concepe că un subaltern atît de mititel s-ar putea simţi ofensat şi să-i răspundă). "Un universitar la filozofie, îi răspunsei, nu e neapărat un filozof." "Nu e? Dar ce e?" "Un simplu profesor!" "Un simplu profesor", îmi reluă el intonaţia modestă şi asupra acestei modestii a mele făcu iar: "aaîîîaaa!" Şi se uită dracului într-o parte, scîrbit parcă de spectacolul puţinătăţii umane. Da, nici măcar nu puteai zice că rîde de tine, atît de sus se simţea. Acrit de lipsa de variaţie a comportării oamenilor, îngăduitor că ne credeam şi noi cineva şi aveam, trăiam adică învăluiţi în micul abur al iluziilor noastre. "Şi cît zici că ai stat acolo, mă Petrini?" reluă. "Un an!" "Şi mai ştii ceva filozofie? sau ai uitat tot?" "N-am uitat nimic." "N-ai uitat nimic... Aî... dar se opri, ca şi cînd n-ar fi acumulat, din spusele mele, destul dispreţ... Ei, spune-mi şi mie două idei!" "Ce fel de idei?' "Păi zici că ai predat filozofia şi n-ai uitat nimic!" "Da!" "Ei, două idei filozofice!" Stupefiat, nu-i răspunsei îndată. De ce tocmai două şi nu una? Şi cum să-i spun acestui demon meschin de care depindea rămînerea mea în uzină două idei filozofice? "Cuget, deci exist!" îi răspunsei. "Asta ce e?" mîrîi el distrat şi mîna cu două degete lipsa i se puse pe maşina mică de scris de alături şi execută o arie ca pe o claviatură de pian. "E o idee filozofică!" Îşi retrase mîna: "Şi ce înseamnă? E o idee a ta sau a altuia?" "Nu e a mea!" "A cui e?" "A unui mare filozof francez." "Şi ce înseamnă?" "Că e foarte sigur că exist, din moment ce gîndesc." "Şi ce mare brînză e asta?" "E un lucru sigur! O idee filozofică!" "Un lucru sigur! O idee filozofică! Aaîîîaaa! Şi dacă cineva nu gîndeşte, reluă el cu un ton alb care în mod absurd îmi impuse respect, înseamnă că nu există?" Rămăsei siderat şi un fulger de simpatie abjectă trecu prin maţele mele faţă de el .Avea dreptate. Adică nu dreptate, dar întrebarea lui putea fi pusă! Se putea pune! Fusese pusă! Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu rîdă iar atît de mine cît şi de marele filozof? "Spune, mă Petrini, reluă el văzînd că tac, uite, maşina asta de scris, sau să zicem un cal sau un măgar: nu gîndesc, înseamnă că nu există?" "Nu putem să spunem că nu există, zisei, dar cel mai sigur e că exist eu, fiindcă gîndesc!" "Hm!" făcu, dar puterea lui speculativă se opri aici, avînd aerul că şi-aşa gîndise prea mult. Îi plăcea însă jocul: "Ei, zise, mai spune una!" Adică încă o idee filozofică, mare drăcovenie. Îi făcui pe plac: "Totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile", zisei. "Asta e lozincă! mîrîi el cu dispreţ. Trebuie să fie din Marx!" "Poate să fie!" "Şi una de-a ta nu poţi să-mi spui?" "Nu!" "De ce?" "Pentru că nu am." "Dar să te ţii de intrigi, ai! Îţi spun eu una, deşi nu sînt mare filozof: Omul e un intrigant. Ei? Ce zici?" "Da, sînt şi oameni care se ţin de intrigi. Eu îmi văd de treabă!" îi răspunsei posomorît. "Da? Şi dacă eu îţi dovedesc că nu te ţii, ce-o să zici? Ce să-ţi fac? Vei fi de acord, aşa filozofic vorbind, să te dăm afară? Şi să-ţi vîrîm o hîrtiuţă la dosar, nu de-altceva, dar ca să afle şi alţii, dacă o să vrei să te angajezi în altă uzină, ce hram porţi!?" Tăcui! Părea foarte sigur de el! Totuşi, gîndii, de-aia m-a chemat, să mă dea afară! Mă indignai: "Repet că n-am făcut altceva decît să-mi văd de treabă. Dacă dumneavoastră ştiţi altceva, asta e o intrigă a altora împotriva mea. Nu înţeleg să suport eu consecinţele!" "Ascultă, mă Petrini, tu ai tată, mă?" reluă el de astă dată cu suficient dispreţ acumulat anterior pentru tatăl meu şi desigur şi pentru mine, ca să lase, după ce eu voi confirma ca nu sînt orfan, să-i iasă din gînd stupida exclamaţie. "Da, zisei, am!" Dar nu exclamă nimic, se uită la mine parcă sastisit şi continuă: "Şi ţii la el?" "Chiar dacă n-aşi ţine, răspunsei eu iritat, nu dumitale o să-ţi fac confidenţe." "Da' cui?" "Mă priveşte!" "Te priveşte?! Aaaaîîîaaa." De astă dată parcă zbieră de atîta lehamite. "Află, mă Petrini, că dacă tu nu-mi faci confidenţe, în schimb taică-tău le face. Nu mie, ce e drept, dar le face pe-acolo, prin secţie. Că fi-său, adică tu, n-a venit el să stea la strung, ci doar aşa cîtva timp pînă o dă Bularca afară pe curva aia de la bibliotecă. Şi mai zici că nu te ţii de intrigi. Că îţi vezi de treabă. Asta numeşti tu să-ţi vezi de treabă?! Aaaîîa..." Acum parcă era, într-un fel al său, scîrbit, vesel. Nu părea să ataşeze mare importanţă acestei desvăluiri şi n-ai fi zis că chiar vroia să mă dea afară. "Mă Petrini, dacă bibliotecara noastră află că, faţă cu alţi oameni, taică-tău a făcut-o curvă, poate să-l dea în judecată. Spune-i chestia asta din partea mea. Pe urmă află şi tu un lucru care poate ar fi trebuit să fie primul lucru pe care trebuia să-l afli, deşi eu ştiu că filozofii sînt curioşi şi ştiu totul despre lume, altfel de ce dracu s-ar mai lăuda că sînt filozofi... Aici la noi, şi nu numai aici, în toată republica, directorul, secretarul comitetului de partid şi cadrele sînt cei trei pivoţi de conducere şi nu face unul ceva care să nu ştie şi să nu fie de acord şi ceilalţi doi. Altfel ne schimbă partidul, care e forţa conducătoare, da, da, ne schimbă şi ne trimite la munca de jos, nu sîntem bătuţi în cuie pe scaunele noastre. Sîntem noi mari, dar foarte repede putem redeveni mici, dacă lucrăm sectar şi de capul nostru. Tu bibliotecar nu poţi să fii şi n-o să-mi spui tu mie că directorul ţi-a promis chestia asta. Ştiu exact ce ţi-a promis, că dacă vei reuşi să faci o bună impresie, o să te promovăm, da, dar asta, ehei! mai tîrziu încolo şi în nici un caz la bibliotecă." "N-am spus că mi s-ar fi promis acest post, şi dealtfel nici nu mă interesează, spusei foarte hotărît. Tata a vorbit în numele lui, orice tată îşi doreşte ca fiul său să ocupe un post mai bun, intenţia mea, şi v-o spun fiindcă văd că aţi fost sincer cu mine, este să mă întorc, cînd se va considera că e nevoie de mine, la universitate, pentru care am fost pregătit. Şi să vă mai spun ceva, deşi poate nu intră în atribuţiile dumneavoastră, singura mea dorinţă e să muncesc bine şi să cîştig şi eu ceva bani peste normă, cum cîştigă şi alţii în secţia unde lucrez. Mai rău e că mi se refuză depăşirea normei: ba chiar sînt împiedicat să mi-o îndeplinesc şi pe aia. Nu sînt plătit pentru tot ceea ce muncesc. Am fost la tovarăşul director şi a dat din umeri, mi-a spus să mă descurc. Dar cum să mă descurc? Aşa că vedeţi că nu putea să-mi promită cine ştie ce, cînd el nici măcar nu intervine să am aceleaşi drepturi ca orice muncitor." "Da?! mîrîi el. Şi ce să faci tu cu banii, mă Petrini?! Aveţi două salarii în casă. Nu vă ajung?!" "Vreau să mă mut de-acasă!" "De ce, nu vă înţelegeţi?", "Ba da, dar vreau să am casa mea!" "Aha, vrei să ai casa ta să poţi să aduci dame!" "Nu e vorba de dame!"' zisei eu mirat, avînd senzaţia că această întrebare mi-o punea nu un om tînăr, de vîrsta mea, ci unul de mult trecut... O fi chiar atît de bătrîn? gîndii scrutîndu-l cu atenţie şi aici el îşi feri privirea. Nu, nici vorbă, părea chiar mai tînăr decît mine. "Atunci de ce e vorba?" insistă el. Tăcui. "Sau vrei să spui că nu-ţi plac damele? Voi ăştia, filozofii, n-aveţi..." "Ba avem..." "Aveţi? Aaaîîîaaa..."
   De astă dată însă surprinsei în ochii lui într-adevăr ca la lumina unui fulger o stranie invidie, o otrăvită ranchiună; exclamaţia lui pe care o vroise ca de obicei anestetizantă nu reuşi s-o acopere. Aveam sau n-aveam noi, filozofii, ceea ce întrebase el, puteam să avem, unii da, alţii nu, unii mai puţin, alţii mai mult, ca toţi oamenii, dar în mod aproape sigur el nu se prea putea lăuda că are din plin. Altfel de ce l-ar fi dus gîndul tocmai acolo, că de aceea vroiam eu să mă mut şi să rămîn singur şi de aceea aveam atîta nevoie de bani, nu ca să chefuiesc cu damele? Adică un lucru pe care el nu prea îl putea face? "La un chef, aşa, îl auzii că zice, invită-mă şi pe mine, mă Petrini! Serios! Sau crezi că noi ăştia, şefii de cadre, nu ştim să ne distrăm? Nici măcar n-o să-ţi cer să faci din chestia asta un secret. Ţi-ar conveni, ai? rînji el sarcastic. Ce te-ai mai lăuda tu prin secţie şi m-ai şantaja, ba cu una, ba cu alta... Ei şi? De ce nu te-aşi proteja? Ei, ce zici?'' "Aşi fi bucuros, zisei, dacă m-aţi sprijini în drepturile mele." "În drepturile tale, murmură el cu un glas de parcă era mirat că aveam şi eu drepturi, aaaîîîaaa..."
   În timp ce eu mă şi ridicasem, o luasem spre uşă şi abia închizînd-o rupsei coada acestei exclamaţii care fusese cea mai lungă şi mai batjocoritoare dintre toate, ca şi cînd drepturile mele ar fi fost lucrul cel mai de rîs din tot ceea ce dispreţul lui acumulase de la mine... Totuşi, indefinita şi scabroasa simpatie, care ţîşnise o clipă din maţele mele pentru el, reveni, în timp ce coboram treptele clădirii, şi nu numai pentru o clipă. Dar şi senzaţia de coşmar reveni, că ne cunoscusem, noi doi, cu mult înainte de a ne naşte şi că el fusese, în acel vis al neantului, omul care mă dominase totdeauna. Singurul om, adică nu om, singura entitate. Da, mă pomenii gîndind, omul ăsta o să mă ajute, iar eu o să-l invit la mine să chefuim cu dame (cum o să-l invit?!} şi bineînţeles că n-o să divulg nimănui acest secret (care nu va fi!) şi nici n-o să-l şantajez. Oricum, reflectai cu o siguranţă de sine plină de recriminări la adresa directorului Bularca, cinismul acestui bizar individ îmi va fi poate mai util decît umanismul ineficient al celuilalt.
   
   
   
   VIII
   
   Se dovedi astfel, enigma stocurilor supranormative se deplasă spre alţii şi acelaşi maistru care făcea pe surdul cînd îi spuneam că aşi vrea să-mi depăşesc norma, da, zise la cîteva zile după întrevederea mea cu şeful cadrelor, bineînţeles, de ce nu mi-ai spus că... Mă prefăcui şi eu că nu-mi exprimasem niciodată această dorinţă şi nu-i reproşai nimic. În cîteva luni cîştigai suficient ca să mă pot muta de-acasă şi îmi şi căutai cu grijă două camere liniştite şi nu prea departe de casa părintească, să nu-i fie greu mamei să vie la mine ca altădată. Le găsii, aceste două camere, îmi fură atribuite de Spaţiul locativ, instituţie care demult începuse să determine într-un fel decisiv conştiinţa oamenilor, după cum spunea Marx (condiţia materială determină conştiinţa). Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decît dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Cînd însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pămîntului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gîndirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mîine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi. Bineînţeles că va suferi şi anume în durata ei în istorie şi chiar în cosmos: existenţa e unică, vreau să spun irepetabilă, eşecul unei entităţi nu asigură victoria unei entităţi viitoare, ceea ce este pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Sînt însă departe de a sprijini frenezia afirmării. Nu regretam vastul apartament al Matildei, dar nici nu mă împăcăm cu refugiul meu într-un subsol. Cele două camere le găsii la o familie care se temea să nu fie repartizat în ele cine ştie ce beţiv în locul fetei care se mărita. "Sînteţi liber, îmi spuse titularul apartamentului, un inginer din vechea generaţie, dar într-o zi poate vă căsătoriţi, înţelegem, menaj tînăr..." Şi îşi exprimă printr-o mişcare largă a braţelor o veche credinţă că în faza aceasta idila e lungă şi vor putea trăi şi ei cîtva timp sub umbrela aceasta a celor care au iluzii. "După cîte îmi dau seama, sînteţi un intelectual, zise. Unde lucraţi?" Îi spusei unde, fără să precizez ce făceam în uzină, dar omul vroia totuşi să ştie cine îi intra în casă. "Credeam că v-a spus domnul Vaintrub", zisei. "Da, mi-a spus: un prieten care se află într-o situaţie «foarte grea»." Atunci mă simţii obligat să-i spun cine sînt. "Pentru noi contează, zise el după ce mă ascultă, că aţi fost universitar. Restul, ca să zic aşa, nu ne priveşte, în sensul că nu ne deranjează." "Vă mulţumesc", spusei. "Un singur pericol există, reluă el, ca Spaţiul locativ să ne trimită totuşi pe altcineva. Aşa că străduiţi-vă să obţineţi repede repartiţia." "Nu sînteţi proprietarul apartamentului?" "Ba da, dar n-are importanţă. Există o dispoziţie care ne dă dreptul să ne alegem chiriaşul, dar nu e o lege şi cei de-acolo, cînd vor ei, o încalcă." "O voi obţine", zisei. "Atunci facem aşa: rămîneţi aici, vă instalaţi, vă aduceţi lucrurile şi n-or să poată să vă evacueze, vreau să spun că nu o vor face, deşi legea le dă dreptul. Dar şi dumneavoastră aveţi dreptul la o locuinţă şi e complicat pentru ei să înfrunte un scandal, au încercat la început, dar pe urmă au primit ordin să evite astfel de evacuări. Noi o să facem un contract, calculăm chiria legală pe care ne-o plătiţi nouă şi, cu timpul, dacă doriţi, cumpăraţi mobila pe care a lăsat-o aici fata noastră. Nouă ne-ar conveni, fiindcă ar mai veni şi ea pe-aici şi i-ar plăcea să-şi vadă odăile mobilate aşa cum le-a lăsat, e un copil care se ataşează de lucruri şi ar fi bine să-i satisfacem această dorinţă... La acest birou a stat ea ani de zile şi a învăţat pînă a ajuns arhitectă (tresării!) şi în acel pat a dormit de pe la vîrsta de opt ani... Dacă totul reuşeşte, avem şi noi o pretenţie. Camera de alături să ne rămînă practic tot nouă, oficial o trecem însă în contract pe numele dumneavoastră. Dacă vă căsătoriţi, v-o cedăm. Fireşte, aveţi acces la baie şi la bucătărie. În privinţa altor detalii, vă înţelegeţi cu soţia mea..." "Poate să vină de cîteva ori pe săptămînă mama să-mi gătească?" mai spusei. "Desigur!" mai zise şi inginerul şi îmi dădu cheile de la intrare.
   Rămas singur cercetai odaia. Biroul în sine era micuţ, dar fata pusese pe el o planşetă albă de lemn şi era foarte comod să lucrezi pe planşeta aceea, nu ţi se loveau genunchii de nimic. Patul era de fier, asemeni celor din spital, de fapt o simplă somieră, dar peste ea avea o saltea de lînă şi o cuvertură dintr-un material simplu de in, cu mari dungi de culoare verde care dădea încăperii un aer tineresc, foarte aerisit, parcă sportiv. De-a lungul lui, în loc de noptieră avea un fel de bancă din stejar lustruit pe care zăceau cărţi şi alături de pernă o veioză şi un aparat de radio vechi, marca Phillips, care însă avea o sonoritate mai bună decît a unuia nou. Un fotoliu la picioarele patului. Un şifonier tot din stejar, mare, încăpător, plasat la peretele în colţul căruia era aşezat patul. Un covor gros, culoarea grîului, acoperea toată suprafaţa odăii, iar pe pereţii liberi, rafturi pline cu cărţi. Şi abia după aceea văzui ferestrele. Erau două, imense, cu storuri, practic întreg peretele era geam. Iar de jos, din stradă, urcau cu vîrfurile pînă în dreptul lor doi plopi... Deschisei... Un vis! Se vedea de la această înălţime care nu era mai mare de trei etaje, dar acest cartier era aşezat pe un mic deal, panorama oraşului, cu acoperişurile lui roşii şi cu piaţa lui cu turnuri medievale. Ce copilărie şi adolescenţă fericită o fi avut fata asta! gîndii. De ce o fi plecat de aici? Putea foarte bine să stea cu soţul ci în aceste două odăi! Probabil soţul avea o casă mult mai mare? Desigur. Dar şi ea ştia ce frumos e aici şi ar fi vrut să vie să-şi mai vadă odaia. Bineînţeles că voi cumpăra tot ce a lăsat, deşi n-o să-mi fie prea uşor să le plătesc. Revenii de la geam parcă ameţit de bucuria că voi locui într-o odaie aşa de frumoasă şi începui să-i cercetez biblioteca. Ce citea această fericită fată? Literatură. Clasicii francezi, dar şi pe moderni, ediţii vechi scoase de , pe la sfîrşitul secolului, coperţi galbene pentru autorii străini, poeţii blestemaţi, Villon, Baudelaire, Rimbaud, două volume Nietzsche şi nici un autor romîn. Hm! Dacă domnişoara ar fi fost de meserie om de cultură, ar fi fost acuzată de ploconire faţă de Occident, dacă nu chiar de cosmopolitism!
   Practic nu-mi adusei în această cameră decît cărţile, cu toate că biroul meu era mai bun, dar îmi plăcuse de la început tot ce era, inclusiv biroul ei de arhitectă cu planşeta aceea mare; o umplui cu cărţi de-ale mele şi cu caietele pe care tot nu mă hotărîsem să le distrug, nu atît ceea ce era scris în ele mă atrăgea, ci propriul meu scris, care exercita asupra gîndirii mele o influenţă magică: întreaga mea fervoare de odinioară renăştea îndată ce le răsfoiam şi în spatele fiecărui rînd citeam cu o claritate uimitoare o bogăţie de idei pe care îmi aminteam că le avusesem şi pe care anii grei prin care trecusem nu mi le şterseseră din memorie. Dar numai frazele stîngace, vioiciunea lor care atingea esenţele, febrilitatea scrisului, spontaneitatea şi superbia cu care treceam peste obstacole în favoarea reflexiei originale, pasiunea imprimată în scriitură puteau să-mi reînvie în spirit forţa de a reînnoda, trecînd peste abis, îndrăsneala inocentă de atunci cu reflecţia matură de acum. Fără ele intuiam că aşi fi avut multă vreme senzaţia chinuitoare a unei amnezii. Ce gîndisem? Ce vrusesem să realizez? Împreună cu gîndul că o aveam pe Silvia, aceste caiete erau singura dovadă, singura certitudine că viaţa mea nu era, pînă la această vîrstă, un eşec. Eşuasem în speranţa de a fi fericit cu o femeie, dar nu eşuasem nici în spirit; şi nici biologic. Cum să le distrug? Nici măcar nu le ascunsei, ci, dimpotrivă, le pusei alături pe alba planşetă, la stînga mea, ca pe un ghid, ca pe un talisman miraculos care ascundea secretul inspiraţiei liniştite şi de durată şi entuziasmul fără de care voinţa nu aduce decît chin.
   Avui, în acest sens, o bizară confirmare. Nu mă gîndisem niciodată că, în afară de Vaintrub şi celălalt referent al Securităţii, nimeni nu citise de fapt caietele mele, Matilda care căutase altceva în sertarul biroului spărgîndu-l, desigur, le răsfoise în acea seară rău inspirată. Aflate apoi în posesia ei, nu le citise, oricum, nu-mi spusese niciodată nimic bun despre conţinutul lor!
   Într-o zi, caietele mele dispărură. Iată, gîndii, luîndu-mi în mîini capul, copleşit de un sentiment catastrofic, actele veşnicei imprudenţe a omului. Ştie bine că un anumit lucru e primejdios pentru el şi totuşi nu ia cea mai elementară măsură de apărare, excitat de o trufie smintită, că poate el să înfrunte forţe mai puternice şi nu-i pasă de urmări. Da, au venit oameni ai Securităţii, au pus mîna pe aceste caiete şi acum urmează o nouă acuzare şi alţi ani de ocnă în minele de plumb. Avem însă dreptate să nu credem mereu în rău, cu toate că uneori vine mereu răul. "Unde sînt caietele mele", spusei intrînd în vasta cameră a proprietarului meu, inginerul, care stătea în pat în şort şi maieu şi răsfoia nu ştiu ce revistă. "Domnule Petrini, zise, le-a luat fiica mea, poimîine le aduce, vă roagă s-o scuzaţi, a fost curioasă, mai mult, are o impresie pe care vrea să v-o comunice personal, cînd ei vin la noi; vă invităm la masă." 
   Deci, domnişoara, adică nu, doamna cosmopolită, nu ştia pe ce lume trăieşte. Fără mari probleme, lua cu ea acasă nişte caiete... Cine dracu credea că sînt eu? Nu i se spusese? "Aşi dori ca de îndată să mi se aducă înapoi caietele mele, îi spusei inginerului. Atît eu cît şi fiica dumneavoastră sîntem demult oameni maturi şi nu elevi sau studenţi protejaţi de vîrsta noastră tînără, cînd credeam că nimeni n-ar avea curajul să ne pedepsească sever pentru rătăcirile noastre. Aceste caiete... dar nu vreau să vă spun mai mult, o rog pe fiica dumneavoastră să mi le restituie chiar acum." "Da, se poate, vai, zise inginerul, fata mea n-a ştiut ce importanţă ataşaţi acestor însemnări. Altfel nu şi-ar fi permis să le ia, îi dau un telefon şi într-o jumătate de oră vi le aduce..."
   Îi dădu acel telefon chiar în faţa mea, dar nu schimbă cu ea decît cîteva cuvinte şi închise. "Nu vrea să vi le dea", spuse el cu humorul jovial şi resemnat al părintelui care numai are autoritate asupra fiicei sale, în general al bărbatului care trebuie să cedeze în faţa capriciilor femeii. Avea aerul să spună că şi eu trebuia să cedez. Ca să mă pufnească apoi un rîs colosal a treia zi cînd ne întîlnirăm la masă şi aflai despre ce era vorba.
   Ce eram eu? Un Feuerbach modern. Cum? De ce? Muncitor ca şi acela, zise ea cu o extremă sfială în glas, ajunsesem să-mi formez o concepţie despre lume şi prin cultură să parvin spre sferele gîndirii filozofice. Rămăsei o clipă tăcut, ca să înţeleg. "Doamnă, zisei apoi, Feuerbach n-a fost muncitor, îl confundaţi cu Dietzgen, într-adevăr un muncitor filozof, tot german, care a descoperit dialectica materialistă, independent de Marx şi Engels şi chiar independent de Hegel... Şi nici eu nu sînt..."' şi mă întrerupsei izbucnind în rîs. Tatăl ei, cu humorul adesea strîmb şi ascuns al intelectualilor specialişti, nu-i spusese că am fost universitar, ci un simplu strungar, ceea ce pe fată o uluise. Micuţă, delicată şi tăcută, tînăra doamnă se făcu liliachie auzind hohotele mele, în timp ce inginerul, surîzînd cu o satisfacţie ironică, îi spunea abia acum că domnul Petrini a predat cîtăva vreme la catedra de filozofie, alături de marele poet şi filozof, şi că împrejurări nefericite, care nu erau legate de pregătirea sa, îl determinaseră să ajungă într-o uzină. Soţul tinerei doamne observă la soţia lui ceva care nu se observa, se ridică de pe scaun, veni lîngă ea şi îi şopti la ureche. "Nu fi copil, te rog, e o glumă de-a lui, doar îl cunoşti, n-a vrut să te jignească." "Dar nu mă simt jignită", răspunse ea atît de jignită încît se făcu palidă şi o mare tristeţe i se aşternu pe chipul ei care exprima o atît de vie sensibilitate încît cerea parcă o protecţie perpetuă pe care într-un mod la fel de perpetuu o respingea, lucru care îi imprimase nu numai în privire, ci şi în mişcări o veşnică suferinţă şi timiditate. Mai curios era că părinţii rămaseră indiferenţi cînd ca drept orice răspuns la şoaptele soţului (un tînăr domn cu un chip ferm şi atrăgător), dădu tacîmurile la o parte din faţa ei, ca şi cînd ar fi împiedicat-o să se ridice, se ridică şi fără un cuvînt părăsi încăperea. "Ştii că pe urmă face migrenă care o ţine trei zile la rînd", zise doamna inginer, cu un glas uscat, fără vreo căldură pentru fiica ei."Trebuie să iasă odată din copilărie, zise inginerul înfulecînd cu atîta poftă încît mereu îi rămînea mîncare pe la colţurile gurii. Peste şase luni naşte şi cum poate un copil să crească alt copil? De pildă acum, n-a mîncat nimic şi o gravidă trebuie să mănînce." "Da' de ce nu i-ai spus despre ce e vorba, să nu se facă ridicolă?" "Ca să înveţe să nu fie", zise inginerul cu o ironie aplicată.
   Reieşea că dată fiind pregătirea mea de fost universitar, nu mai eram un Feuerbach modern, ba chiar, dacă fiica lui ar fi ştiut, nu i s-ar mai fi părut demne de vreun interes însemnările mele şi desigur nici nu le-ar mai fi luat cu ea acasă, în orice caz nu şi-ar fi permis, în timp ce fiind vorba de un simplu muncitor neglijase bunele maniere. Mă înşelam însă. După cafele mă retrasei şi îi găsii pe tinerii soţi la mine în odaie. Stăteau de vorbă liniştiţi. "Doamnă, zisei, mă scuzaţi că am rîs într-un fel atît de stupid, dar am avut o desamăgire, îmi făcusem iluzii faţă de interesul dumneavoastră pentru caietele mele. Mi s-a părut că v-au fascinat, mai ales cînd aţi refuzat să mi le înapoiaţi de îndată."Realmente m-au fascinat, zise ea gînditoare, şi într-adevăr rîsul dumneavoastră m-a jignit. E adevărat că şi eu am greşit că le-am luat fără să vi le cer." "În mod sincer îmi pare rău. Aşi fi vrut să discut cu dumneavoastră mai pe larg. N-am publicat nimic din aceste însemnări şi nu le-am dat nimănui pînă acum să le citească. Acum sînteţi necăjită şi n-aşi vrea să abuzez de ocazia pe care mi-aţi oferit-o citindu-le, să vă pun cîleva întrebări.''
   Soţii se priviră. "Cum, zise el, dar oricînd..." Adică nu acuma. Şi se ridicară. "Dacă vă jenează planşeta mea, spuse sensibila doamnă, am putea s-o luăm..." "Aşi fi bucuros dacă mi-aţi lăsa-o, zisei, e atît de plăcut să lucrezi pe ea! E foarte comod..."
   Nu mai avusei însă ocazia să discut cu ea despre caietele mele. Dar, oricum, aveam o confirmare, e adevărat nu întreagă, cu o umbră de incertitudine izvorîtă din chiar întîmplarea, dacă cu adevărat i s-ar mai fi părut fascinante însemnările mele ştiind că sînt scrise de un fost universitar, că universitar sau muncitor autorul tot a captat totuşi interesul viu al unei cititoare.
   
   
   
   IX
   
   Nu trecu însă mult şi trebui să părăsesc uzina. Spun "părăsesc" fiindcă nu fusei concediat, ci pus în situaţia s-o fac tocmai pentru a nu fi dat afară.
   Într-o zi, la o adunare generală sindicală a secţiei îl auzii pe preşedinte rostind: "Are cuvîntul tovarăşul Chelbaşu, se pregăteşte tovarăşa Nineta Boiangiu." Hm! exclamai în sinea mea, săraca Nineta Romulus, pe unde-o fi! Întorsei totuşi capul cînd Ninetei de aici i se dădu cuvîntul. Mă holbai: era chiar ea, numele de Boiangiu fiind desigur al bărbatului ei. De la distanţa aceea mi se păru neschimbată Nineta, dar lucru incredibil era felul cum vorbea, glasul nu mai semăna cu cel de odinioară nici în timbrul lui, nici ca mijloc de a exprima vechile ei gînduri, filozofia ei (filozofia tubului cu pilule ucigătoare clin geantă, care pot fi luate  Nu, acum Nineta îşi însuşise stilul sec al dărilor de seamă, al criticii şi desigur şi al autocriticii, vorbea despre realizările care îi stăteau în sarcină, biblioteca şi manifestările culturale şi ale echipelor artistice (sfinte Dumnezeule, aşadar ea era bibliotecara în chestiune?) şi chiar aşa şi făcea, critica într-un fel voalat şi abil pe tinerii care îşi neglijează nivelul cultural şi sînt absenţi din fişele ei, "dar e şi vina mea că n-am găsit suficiente mijloace de convingere, fiindcă nu neg importanţa sportului, minte sănătoasă în corp sănătos, cum spuneau cei vechi, şi sportul are această menire, dar nici fără cultură nu sîntem în deplină formă, nu sînt partizana zicalei care spune decît filozof ofticos mai bine măgar sănătos... Nu e obligatoriu să rămîi doar măgar sănătos..." "Trebuie să fii măgar filozof!" zise de la prezidiu preşedintele şi se produse rumoare veselă în marea sală de şedinţe a clubului uzinei. "Am vrut să spun, reluă Nineta fără timiditate, că nu asta e alternativa. Se poate face şi sport şi cultură!"
   Bravo, Nineta. Avea, cum se zice, papagal. Şi descoperii după aceea, cînd şedinţa se termină, că nu-i pierise totuşi spontaneitatea de altădată. "Nineta!" o strigai. Ea se întoarse şi făcu ochii mari. "Petrini!" exclamă şi ea şi într-o clipă chipul, sub presiunea amintirii şi a surprizei, redeveni cel ce fusese atunci, cînd o cunoscusem eu la "Mama răniţilor", inocent, neatins de amorurile ei timpurii şi frenetice.
   "Cum ai ajuns tu aici, o întrebai, şi încă bibliotecară!" "Dar tu aici? Ce eşti?" "Strungar". "Numai atît? Nu ţi-ai terminat studiile? Te pomeneşti că ai fost eliminat din cauza mea şi ţi-ai ratat cariera. Vroiai să ajungi filozof, profesor... M-ar amuza să fie adevărat!"' şi izbucni într-un rîs de un cinism vesel, ca şi cînd ar fi fost o glumă reuşită să mai adauge la victimele pe care le făcuse în viaţa ei aventuroasă încă una, iar pentru mine şi mai distractiv că am putut să-mi ratez cariera din pricina unei... "Nu, îi răspunsei, n-am ratat nimic, dacă considerăm că ratarea ne vine din interior." "Poţi să ştii?'"' zise ea pe gînduri şi ne urcarăm în autobuz. Ai fi zis că reflectase şi ea la acest subiect şi nu reuşise să afle din ce parte îi venise ratarea. Dar chiar îi venise? Ce putuse rata Nineta? O, dacă ar fi să-l credem pe filozoful romîn, numai raţa nu ratează, un om, adică, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să ştie precis ce anume, i-o spun alţii la urmă cînd nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu ştie. Au acest obicei scumpii noştri semeni, să înregistreze cum arătai tu odinioară, să ghicească, să intuiască acel lucru pe care ai dori să-l realizezi, să-l ţină minte peste ani şi într-o bună zi să-ţi spună cu dispreţ: ratatule! Eşti un ratat! Chiar un ideal cu totul mărunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtătorului lui o mică aură şi cînd această aură piere, adică o anumită licărire a privirii, o anumită tinereţe a chipului, atunci se observă (fiindcă la cei ce reuşesc le rămîne parcă veşnic pe chip tinereţea cînd au avut idealuri) şi rataţii sînt pierduţi; chiar cei dragi nu se pot abţine să nu spună soţului, fratelui sau prietenului: eşti un om de nimic. Îi scapă într-o zi soţiei, care a acumulat multe nemulţumiri împotriva ta de-a lungul anilor, chiar dacă ai fost an soţ model şi ai muncit din greu să-i ţii pe toţi... Sau: n-a fost nimic de capul tău, alţii au făcut şi au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă adesea cu nereuşita, care poate foarte bine să ţină perfect în picioare un om fără noroc, care să nu se considere adică ,un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina lui! Mai apropiată cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, cînd alte tentaţii decît acelea de a-ţi fi urmat drumul pe care ţi-era dat să-l urmezi te-au învins fără vina nimănui.
   Ce aflai de la Nineta? Că ratase lovitura cu tubul: îl aruncase după ce născuse doi copii. Fusese ispitită să devină mamă, să fie ca alte femei, să aibă bărbatul şi casa ei, să fie bine văzută în oraşul în care se măritase cu acel negustor bogat. Dar negustorul începu să afle, deşi nu dorea, fiindcă faptele chiar dacă nu venim noi spre ele, vin ele spre noi, că trecutul Ninetei, aşa şi pe dincolo, o istorie care durează de totdeauna şi va dura, adică lipsa de linie dreaptă în viaţa majorităţii oamenilor, cu alte cuvinte căderi, erori prelungite, schimbarea bruscă de bară care naşte nesiguranţa, imprevizibilul, neliniştea... Negustorul deveni gelos: dar dacă soţia lui nu s-a schimbat? Şi dacă maiorul acela din Bucureşti o gonise pentru rele purtări? El şi aşa era mai bătrîn decît ea şi în curînd va deveni şi mai bătrîn, în timp ce ea nu dădea deloc semne că o să îmbătrînească foarte curînd, arăta tot aşa ca înainte, deşi îndurase două sarcini. Un bărbat mai bătrîn, dar liniştit şi înţelept, poate rămîne multă vreme un om care putea fi iubit. Dar un bătrîn smintit, care cedează ispitei de a fi gelos, e desgustător. "Nu ştiu cum se făcea, mărturisi Nineta, că în clipele acelea îl vedeam şi eu cît e de bătrîn, cu toate că nu era, era bine făcut, subţirel şi svelt şi cînd se îmbrăca bine (şi ştia să se îmbrace) chiar întinerea parcă, nu-şi arăta vîrsta, nu de cincizeci şi ceva cît avea, ci de patruzeci" . Am divorţat de comun acord şi mi-am abandonat în mod iresponsabil copiii." "Şi Boiangiu? Te-ai recăsătorit?" "Nu, a fost de acord să-i păstrez numele, să semene cu al copiilor... Scuza mea de atunci, continuă Nineta, era că tatăl lor, om bogat, îi va creşte mai bine decît mine... Şi acum mă chinuie dorul de ei, de anii cînd i-am făcut şi alăptat, cei mai frumoşi din viaţa mea..." "Bine, îi zisei, dar cine te împiedică să te duci să-i vezi?" Cine o împiedica! Nineta avea aerul ca îşi punea ea însăşi această întrebare pentru întîia oară. Vorbind despre copii, chipul ei îmbătrînise, ca să zic aşa, sub ochii mei, se dăduse jos din pat şi începuse să se îmbrace. O invitasem la mine, după ce luasem masa împreună la restaurantul care se numea înainte "High-Life" (Hailaiful unde se dusese şi Vintilă odată să-şi vadă amicul cu o formidabilă tipesă, care avea apoi să-şi lase urmele tălpilor pe peretele garajului unde se zbenguise apoi şi el cu ea) şi Nineta mă urmă firesc, ca şi cînd invitaţia mea nici nu trebuia făcută, se înţelegea de la sine că o să încheiem seara la unul din noi."Frumoasă odaie, zise intrînd, dar fără să se uite la mobilă, cum ai găsit-o ?" "De ce, zisei, nu stai bine? Ce s-a ales de vechea ta casă de lîngă «Mama răniţilor»?" "S-a dus, zise, s-a dărîmat cu întreg cartierul, s-au construit blocuri." "Şi bunica?" "A murit demult!" "Şi «Mama răniţilor»?" "Totul!...Nu stau bine, zise Nineta, mi s-a repartizat o cameră tocmai la marginea oraşului, în cartierul acela nou, parcă e un orfelinat, cînd mă apropii de el chiar îmi aduc aminte că nu mai am pe nimeni pe lume." "De, zisei, dacă n-ai vrut să te măriţi cu mine? Dar nu e timpul trecut, Nineta", îi şoptii, gîndind că dacă o lăsam prea mult pe panta lamentărilor, nu se va mai apropia de acel timp de odinioară, singurul în care ne puteam refugia şi iubi, ci, dimpotrivă, se va îndepărta tot mai mult şi de acel timp şi de mine. Da, după, va putea să se lamenteze în voie, mai gîndii şi începui s-o mîngîi pe chipul ei în care privirea îi juca rătăcită, ca şi cînd ar fi fost surprinsă, uluită, că după atîţia ani şi după ce eu însumi trecusem prin atîtea, n-o uitasem şi mai aveam pentru ea atîta tandreţe, deşi experienţa ar fi trebuit să-i spună că semănăm în acele clipe cu flăcăul de la ţară care copleşit de dorinţă îi spune fetei că o s-o ia de nevastă, numai s-o înduplece, sau în orice caz s-o ameţească şi să-i înmoaie genunchii prea strînşi. "Prea tîrziu, Petrini, zise ea cu melancolie, tu aşi putea spune că ai rămas acelaşi, cu toate că ai suferit şi în viaţă şi ca bărbat îndrăgostit şi de mine pe vremuri, şi pe urmă şi de nevastă-ta care te-a părăsit, dar nu poţi spune despre mine că sînt aceeaşi." "Pentru mine, zisei în şoaptă înăbuşită, tot Nineta de atunci." "Ai să vezi că nu mai sînt," surîse ea cu ironie senină şi începu foarte încet să se dezbrace. Mişcările ei îmi păreau sacre, atît erau de sigure şi de armonioase. Începui să fac la fel şi cînd ritualul se termină, o luai în braţe, o dusei în patul meu auster în care dormise atîţia ani o fată (prima mea cititoare!) şi, urmărit de scena de odinioară cînd ne iubisem întîia oară noi doi şi întîia oară eu cu o fată, o retrăii cu putere această magică iniţiere şi nici o clipă nu mă gîndii şi nu simţii că Nineta nu mai era aceeaşi. Scena se repeta aievea şi pentru ea. Îmi dădeam seama, se uita la mine cu mii de sticliri de speranţă nebună în privirea ei mistuită realmente de focul ei interior, parcă nestins, nestins de vînturile şi furtunile care suflaseră atîta vreme în el. De ce nu? gîndeam cu o adîncă convingere pe care mi-o insufla trupul ei minunat, de ce n-am putea noi doi s-o luăm de la capăt? Cine ne-ar putea opri? începui s-o sărut cu patimă şi multă vreme continuarăm apoi să rămînem înlănţuiţi. "Ei, zise ea într-un tîrziu, tot mai vrei să mă iei de nevasta?" "Da, zisei, ar fi atît de bine! Tu ai copii, am şi eu o fetiţă şi viaţa noastră s-ar împlini prin iubirea care ne-a lipsit." "Da, murmură şi ea, ar fi atît de bine... Pentru că, să ştii, şi eu te-am iubit pe tine şi te mai iubesc şi acum, nu-mi vine să cred că nu te-am putut uita, dar să ştii că te-am părăsit tocmai fiindcă simţeam că ne pîndeşte o mare primejdie dacă nu ne despărţim, ne-am fi legat prea tare şi tu n-ai fi putut să-ţi mai termini studiile şi din ce am fi trăit?" "Da, zisei, povestea care se repetă, temerea de totdeauna care rupe vraja, şi o rupe cînd el, cînd ea, cine iubeşte mai puţin..." "Nu e adevărat, te iubeam tot atît de mult ca şi tine, dar cu toate că nu păream atît de grijulie cu mine sau cu alţii, m-a speriat gîndul traiului rău, în sărăcie şi chiar în mizerie. Adevărurile astea sînt verificate, sărăcia roade orice ideal, puţini rezistă." "Eu aşi fi rezistat!" (gîndind: şi poate că schimbîndu-se astfel ordinea clipelor mele, nici restul, închisoarea, eşecul cu Matilda, n-ar mai fi urmat). "Cum poţi să ştii dinainte? zise Nineta. Sărăcia e un cancer. Cît timp te-aşi fi putut iubi spălîndu-ţi rufele, gătindu-ţi, frecînd podelele şi îmbrăcînd o singură rochie pe care aşi fi spălat-o pînă la izineală? Şi ţie călcîndu-ţi pînă la luciu acelaşi costum de student sărac?" "Da, zic, şi tu cum puteai şti dinainte că va fi chiar aşa?" Ea tăcu o vreme, apoi zise: "Busola, Petrini, îţi arată cu acul punctele cardinale. Ţi-ai fixat o direcţie, mergi pe ea şi ştii dinainte peste ce obstacole o să treci, prin ce păduri negre sau pustiuri fără apă. Ca să treci prin ele şi să-ţi atingi ţinta nu trebuie să iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Or, noi n-aveam nimic. Lupii te mănîncă chiar dacă eşti îndrăgostit lulea, şi dacă mai ai cu tine şi copii, îi mănîncă şi pe copii." "Oricum, zisei, n-ar fi fost aşa de rău, fiindcă văd că ai predispoziţie spre filozofie. M-ai fi ajutat!" şi rîsei. "Da, rîse şi ea, te-aşi fi ajutat, dar tu pe mine?" Tăcui. "Ei, aia e! spuse ea cu un senin sarcasm. Pînă ai fi reuşit tu, te-ai fi trezit lîngă tine cu o babă şi m-ai fi părăsit. O femeie, de la cea idioată şi urîtă, pînă la cea inteligentă şi frumoasă, se naşte încă din burta maică-sii cu ştiinţa asta şi numai o mică parte din ele, sufletistele, fac excepţie şi îndură calvarul care urmează după ce sînt părăsite, deşi cunosc şi ele adevărul de care îţi spuneam. Vai de ele! Decad pe urmă, încep să bea sau se mărită cu un ticălos care le supune la un nou calvar, dar fără nici o compensaţie... A propos de băutură, n-ai nimic aici?" "N-am, dar pot să mă duc să iau de la restaurant. E unul pe-aproape." "Mai bine nu! zise ea. Mă simt atît de bine! Eu beau ceva numai cînd am gînduri negre..."
   Dar nu cumva le şi avea, aceste gînduri, fără să-i survină încă? Tocmai vrusesem s-o întreb, dar mă oprisem la timp, întrucît steaua ei fusese mai benefică părăsindu-mă pe mine? Pe o cale insesizabilă reflexiile ei ulterioare o duseră însă tot spre această întrebare nepusă. În fond orice întrebare pui cuiva care se află sub semnul unei întrebări unice şi capitale, tot spre ea trage sau se produce o turburare întocmai ca în apropierea unei mari mase magnetice ascunse, cînd toate oscilografele tresar în mod misterios. Tot aşa parcă tresări Nineta cînd îi spusei: "Şi tu de cînd te-ai întors în oraşul natal?" Tăcere, ca şi cînd cîteva clipe ar fi suferit de o amnezie. Apoi răspunsul: "Nu de mult. De anul trecut." "Şi de unde ai venit?" Alarmă bizară: "Ce importanţă are asta pentru tine?" "Nici una, o simplă curiozitate." Dar ghicise că această curiozitate va persista şi alte întrebări vor veni. Totuşi rezistă, nu mai adăugă nimic după ce răspunse: "Din Bucureşti." "Şi ce făceai acolo? spusei aproape spontan. Trebuia să se decidă dacă vroia sau nu să-mi povestească. De fapt vroiam să ştiu dacă era adevărat ceea ce auzisem eu despre ea de la teologul Asanache şi ceea ce aflasem eu însumi cînd o căutasem la acea revistă literară, unde fusese angajată să "îmbunătăţească compoziţia socială a redacţiei", cum îmi răspunsese cu un surîs cinic un tip de-acolo, şi că nu mai lucra la acea revistă. Nu-l uitasem pe acel tip. De ce surîsese el astfel? Şi îi povestii Ninetei şi o întrebai de ce rînjise el astfel, fiindcă surîsul cinic devenise rînjit. "E o poveste lungă, zise Nineta. Tipu-acela nu era un jidan? N-avea părul roşcat?" "Ba chiar!" "Şi-a bătut joc de mine. Întîi el, pe urmă toţi, în frunte cu directorul revistei. Numai asta te interesează?" "Mă interesează tot ceea ce poţi tu povesti."
   Şi Nineta se întoarse înapoi şi obsedată, uită de istoria de la acea revistă şi îmbătrîni, cum am spus, sub ochii mei, cînd începu să-mi povestească de copii. "Cine mă împiedică să mă duc să-i văd? Nimeni nu mă împiedică, ei şi? La ce îmi ajută că îi văd? Mai rău îmi face! Sînt aşa de frumoşi şi m-aşi pune în patru labe în faţa tatălui lor să mă întorc acasă şi să trăiesc cu ei, să am grijă de ei, şi să fac să se şteargă şi din mintea lor şi din a mea anii cînd i-am părăsit... Dar el nu vrea... Nu s-a recăsătorit... Naţionalizarea i-a luat magazinul şi abia a putut să ajungă şi el simplu vînzător undeva în alt magazin, li s-a luat şi casa, trăiesc greu, el şi o soră rămasă nemăritată (ea i-a crescut pe copii), dar nu s-ar zice că nu se descurcă sau că se plîng. Copiii nu simt sărăcia, se joacă, rîd, se bat, se duc la şcoală, iar la mine se uită nu ca la o străină, dar nici ca la o mamă. Am ajuns să doresc ca tatăl lor să moară, s-o gonesc pe sora lui şi să-i aduc aici... Dar n-are de gînd să moară, arată bine, deşi are acum şaizeci de ani, ba chiar, al dracului, ai zice că a întinerit; copiii îi dau forţa asta, îl pun la muncă, aleargă, se sbate, se bagă în tot felul de combinaţii să cîştige ceva bani, fiindcă cu leafa lui de vînzător n-ar putea cum să-i ţină."
   Nineta se îmbrăcase, dar nu pleca, stătea în fotoliu şi continua astfel despre copii şi povestirea ei nu mai înainta, să aflu şi eu ce făcuse atîţia ani după ce îi părăsise, nu puţini ani, poate chiar zece... Şi fără motiv aparent izbucni deodată într-un plîns interminabil, asemeni unei Fantine ai cărei copii se aflau sub puterea unui Thenardier mizerabil, numai că nu era nici bolnavă ca aceea, nu-şi vînduse dinţii şi parul ca să le trimită bani, iar tatăl copiilor era departe de a fi un Thenardier... Cu atît mai vinovată deci şi fără scăpare cu cît, în afară de faptul că îi născuse, nu făcuse nimic pentru ei. Acest adevăr brutal o împiedica să deschidă un proces şi să cîştige pentru ea măcar unul. N-ar fi putut îndura să-i audă pe copii în instanţa optînd pentru tatăl lor. "I-am întrebat eu, zise Nineta înseninîndu-se ca în faţa unei fatalităţi, şi nu mi-au spus chiar nu, a fost mai rău, au tăcut, nu mi-au răspuns nimic, semn că pentru ei hotăra tatăl, deşi cînd le-am pus întrebarea el nu era de faţă. Numai cel mic, care îmi e cel mai drag, cînd am rămas numai cu el m-a întrebat inocent, semn că fostul meu bărbat nu mă ponegrise în faţa lor: mamă, de ce nu vii tu acasă? De ce nu viu? Nu ştia nimic, săracul, credea că eu aşi putea veni şi nu vroiam..."
   Începui să mă plictisesc, iar dorinţa mea dinainte, de a mă căsători cu Nineta, mi se păru ridicolă: chiar dacă, prin absurd, şi-ar fi recăpătat copiii, ar fi trăit nu pentru mine, ci, ca să zic aşa, pentru cîştigarea inimilor lor. În timp ce eu nici măcar prin absurd (poate doar moartea Matildei) n-aşi fi putut s-o am cu mine pe Silvia. Era clar: Nineta nu îndrăsnise să înghită acel tub salvator pe care îl purta odinioară în poşetă şi care îi dădea pe atunci atîta siguranţă de sine; mai bine n-ar fi avut niciodată această idee smintită, care îi împinsese viaţa spre o prea înaltă frenezie; acum era silită să sufere, o suferinţă ca o boală mortală, dar care nu-şi găsea soluţia nici în moarte.
   Încercarăm în săptămînile următoare să reînviem vechea noastră dragoste, dar se dovedi că ea avusese dreptate cînd îmi spusese că nu mai era aceeaşi. Chiar nu mai era, îi vedeam privirea absentă, pierdută în trecutul ei vinovat care o îmbătrînea, şi înţelesei că trebuie să încetăm. Încetarăm, dar într-o zi veni la mine acasă fără veste şi îmi spuse că trebuie să plec din uzină. "De ce?" "A aflat", zise cu o expresie turbure. "Cine a aflat?" "Olaru!" "Care Olaru? A, da, şeful cadrelor. Ei şi?" "Nu ţi-am spus, zise, e îndrăgostit de mine!" "Îndrăgostit sau trăiţi împreună?" "Da, trăim împreună! Nu ştie nimic sigur, dar a aflat că am fost cu tine în seara aceea la «High-Life»! Dacă vrei să nu te dea afară, mai bine pleacă singur. E mai bine?" Aşa deci, gîndii, deşi ştii că omul e căsătorit, ai acceptat să trăieşti cu el! Nu m-ar mira să aflu, Nineta, că şi turnătoriile care ţi se pun în cîrcă sînt adevărate şi că, dacă Olaru este, prin funcţia lui, ca orice şef de cadre, foarte strîns legat de serviciul Securităţii statului, eşti şi tu... "Bine, Nineta, îi răspunsei, o să plec. Şi acum ieşi afară!"
   Eram furios, îmi dădea a doua lovitură. Şi cînd aflai că Nineta era exact ceea ce gîndisem fără să fiu sigur, nu mă mirai. Ba chiar, gîndii, o fi şi mai mare în grad ca acel Olaru, e sigur, altfel individul s-ar fi răzbunat pe mine, m-ar fi dat pur şi simplu afară fără menajamente şi încă vîrîndu-mi în dosar o piesă bine ticluită. Or, nu fu astfel, plecai cu el curat şi cu menţiunea de transfer, adică aveam dreptul să nu părăsesc uzina pînă nu găseam ceva în altă parte.
   ...Şi găsii destul de repede, mă calificai contabil. Nu atît de rapid cum mă calificasem strungar, dar nici nu fui silit să urmez cine ştie ce cursuri de durată. Era mai bine!
   
   
   
   
   PARTEA A ŞAPTEA
   
   I
   
   Nu era mai bine! Această într-adevăr fatală Nineta (fiindcă Tamara avea doar aerul, nu fusese fatală nimănui), această securistă care îşi plîngea ca o Raşelă copiii pierduţi, mă împinse în conul de umbră al unei organizaţii regionale de achiziţionare a cărnii (ORACA) din care aveam să eşuez în această celulă, ca să sfîrşesc în moarte (nu voi şovăi să mi-o dau!), Nineta îmi trecuse mie ideea cu tubul, adică ideea pe care ea nu avusese curajul s-o pună în practică. Eu o voi pune însă, chiar în noaptea de după pronunţarea sentinţei. Dacă ea ar fi folosit acel tub n-aşi mai fi reîntîlnit-o şi, desigur, n-ar mai fi trebuit si părăsesc uzina unde începusem să mă simt bine şi, era clar, ordinea clipelor vieţii mele ar fi fost alta, viaţa mea nu s-ar fi frînt.
   Dar poate că ar trebui să alung această obsesie a ordinei clipelor, fiindcă, iată, dacă la Oraca, într-o dimineaţă, aşi fi luat din vasul lui inocentul fir de floare care apăruse pe biroul meu şi pur şi simplu l-aşi fi aruncat (am avut acest impuls, dar mi s-a părut fără sens, de ce să arunc o floare, ce rău poate să-mi facă un boboc roşu de trandafir; acum îmi spun că puteam să-l păstrez şi să alung doar sugestia lui poetică, vinovata intruziune a mîinii care îl pusese acolo), atunci însă s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor existenţei mele. Într-adevăr, doar atunci! Fiindcă mai tîrziu, zilele, orele, clipele se înlănţuiră strîns, şi nicăieri nu mai apăru pentru mine verigă desfăcută sau mai slabă care putea fi ruptă şi liberul meu arbitru, libertatea mea să reapară şi să ies din jocul hazardului. Aşa simţeam atunci, că nu mai era posibil! Dar să vedem...
   Da, aşa este, aceea a fost clipa, fiindcă pînă atunci, timp de cîţiva ani n-a mai apărut în viaţa mea nimic decisiv, despre care să pot spune că i-ar fi putut schimba cursul. Nu am făcut nimic cu Amăicăliţului, deşi am încercat, am scris un articol despre Giordano Bruno şi m-am dus la el să mi-l publice, mi l-a publicat, dar pe urmă cînd am vrut să continui colaborarea, insul m-a primit rece şi mi-a spus că au fost criticaţi pentru el, din pricina viziunii mele sumbre asupra filozofului. "Bine, i-am spus, dar a fost ars pe rug, cum am putea avea o viziune luminoasă despre un final atît de tragic?" "Aţi apăsat prea tare şi într-un fel prea ambiguu pe aspectele abjurărilor lui." "Aşa vi s-a spus?" "Exact!" "E adevărat, i-am răspuns, aşa pare, că aşi fi apăsat eu, dar în realitate a apăsat Papa; nu i-a suportat denegările care îi anulau abjuraţia şi l-a ars pe rug. Am cîntărit faptele fără să-mi permit vreo ambiguitate."
   A urmat o tăcere. Amăicăliţului nu arăta chiar aşa cum mi-l descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine sincer şi corect, fără vreo agresivitate, deşi fusese criticat din pricina mea. "Şi nu pot colabora mai departe?" l-am întrebat. "Nu!" Foarte clar! Şi fără urma vreunui regret. "Mă scuzaţi că vă mai întreb ceva: nu cumva n-aveam dreptul să public, din pricina condamnării mele?" "Nu mi s-a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte şi atunci, bineînţeles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastră a apărut, aşa că..." "Şi nu mai pot colabora, chiar dacă aşi trata teme care să nu se preteze la nici un fel de ambiguităţi?" "Da. dar ceva mai tîrziu..." "Adică? Cît de tîrziu?" "Mai tîrziu! repetă el cu o sugestie în glas, adică într-un tîrziu nedefinibil, mai încolo, cînd o să se uite articolul apărut... Se mai schimbă optica, surîse el, mai sînt schimbaţi oamenii..."
   Or, atît oamenii cît şi optica se schimbă greu, sau dacă se schimbă mai repede nu e sigur că se schimbă şi pentru mine! Şi nu încercai nici să-i reamintesc lui Micu promisiunea pe care mi-o făcuse că dacă publicam o carte ar fi putut să mă ajute să reintru în învăţămîntul superior la Bucureşti. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv. Aşadar pîrtia aceasta pe cursul vieţii mele nu putuse fi urmată, chiar dacă m-aşi fi încăpăţînat să insist. Şi în nici un caz n-aşi fi pucut părăsi Oraca mai curînd de cîţiva ani. Or, tocmai de acolo avea să ţîşnească...
   Dar tocmai în următorii ani veni pentru mine o perioadă în care începui să lucrez cu o pasiune liniştită şi adîncă asupra temei mele despre o nouă gnoză, pe care o terminai. Cum am spus, caietele mă ghidau. Departe însă de a mă simţi epuizat, după terminarea acestui studiu, despre care prietenul meu, Ciceo, spuse după lectură că l-a citit pe nerăsuflate şi că dacă ar putea să apară ar avea un succes-bombă, adică ar fi un best-seller filozofic care ar stîrni mare vîlvă, dorinţa mea de a scrie mai departe crescu cu o putere extraordinară. Şi nu trebui să treacă mult şi în reveriile plimbărilor mele solitare pe potecile şi drumurile înguste din afara oraşului avui la întrebarea ce mi se punea cu o dulce beţie, ce să scriu, revelaţia simplă
   dar nu mai puţin copleşitoare: ce altceva decît despre ceea ce îmi spunea mie timpul pe care îl trăiam? Bineînţeles, nu un roman şi nici o povestire fie ea şi directă a vieţii mele, ci tot filozofie, adică esenţă despre viaţa mea şi a semenilor mei, aşa cum îmi apăruse ea mie, dar şi altora, viaţă de cobai ai divinităţii, care experimenta pe noi (şi nu se ştia dacă şi pentru noi sau doar pentru altă lume, la asta urma să răspund) legi bizare, insondabile, ameninţări misterioase, transformări rapide care aruncau în aer vechi credinţe şi structuri naturale, alături de mituri barbare şi primitive care învolburau oceanul uman, ocean pînă în acest secol atît de liniştit.
   Tema intră în mintea mea în ebuliţie şi după cîtva timp îmi dădui seama că era prea vastă, nu fiindcă n-aşi fi putut-o stăpîni, ci pentru că, aşa cum spune Nietzsche, mi-ar fi cerut o mare încordare a spiritului, care s-ar fi transmis şi cititorului şi l-ar fi obosit. Trebuia să-mi aleg pentru început, să extrag adică din ea una mai modestă. După aceea aşi fi extras alta, dacă forţa gîndirii mele n-ar fi slăbit. Mi se păru firesc să consider că oamenii, deşi erau oameni care gîndeau ca şi mine, nu erau conştienţi că, de mii de ori mai mult ca în trecut, sînt cobai... Se cred totuşi stăpîni pe destinul lor şi sînt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate că pentru întîia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de credinţa în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se supuneau fiindcă ştiinţa nu sfîşiase încă vălurile divine care le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simţeau din ce în ce mai în largul lor şi domnia care li se aşternea înainte, care li se prepara sub ochii noştri, nu era însoţită de nici un fel de ameninţare şi formele de ticăloşie începeau să apară pe pămînt drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decît cea a conştiinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rînjeşte: ei bine, aşa este, recunoaştem, sînteţi puri, aveţi revelaţiile voastre sublime, dar rezistă ele gîndului că pînă la urmă o să muriţi într-un mod tot atît de scandalos ca şi noi şi lespedea mormîntului va închide odată cu trupurile voastre şi idealurile care v-au animat şi ideile generoase pentru care aţi luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic!  în timp ce noi sfidăm moartea, ne batem joc de ea... Era ticăloşilor, astfel îmi veni în minte titlul noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.
   Sînt eu oare atît de sceptic, sau poate atît de înspăimîntător? mă întrebai după ce această veche idee ce îmi încolţise în minte încă din adolescenţă, citindu-l pe Platon, se cristaliza îmbogăţită de propria mea viaţă. Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior care ne ajutase să trăim totuşi pe planeta noastră cel puţin un milion de ani. Natura umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toţi marii filozofi şi artişti. Se produseseră în ea astfel de mutaţii catastrofale? Ajunsese ea chiar atît de fundamental diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuşi. Omenirea va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? Iată întrebarea. Neliniştea trebuia să se insinueze în spiritul cititorului. Totuşi, cei virtuoşi nu aveau chiar nici o şansă să domine, să evite, să scruteze această domnie, această frenetică eră a ticăloşilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori... Teama de moarte cred că e cu atît mai mare, gîndeam, cu cît sîntem, de pildă, mai puţin legaţi de viaţă. Se zice contrariu despre bătrîni, care, chipurile, "se desprind" de ea, se liniştesc. Nu se liniştesc, dorinţele rămîn, cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce? Dincolo de viaţă e neantul, nimicul, spun ticăloşii. Ce să contempli? (Se ia drept contemplare nemişcarea bătrînilor.) Adîncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorbă, bătrînul contemplă tot viaţa, a lui şi a altora, e mîndru că a atins o asemenea vîrstă şi şi-a trăit bine viaţa, sau e deprimat dacă nu şi-a înţeles-o... Aici e aici! Lumină nu e decît pe pămînt, universul e de catran. Spiritul bîjbîie încercînd să pătrundă negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am putea să nu ne speriem de sfîrşitul nostru? Nu ne speriem fiindcă ne naştem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se alimentează din noi înşine şi ne pune în mişcare să ne dovedim că sîntem. Aţi observat? Cît de înţelepţi devenim în orele cînd muncim! Moartea nu mai există decît ca o pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mînă, sau la arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată fiinţa şi am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atît de împăcaţi ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil şi ne-am scufunda euforic, ca şi cînd am fi drogaţi (şi nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă de la începuturi fiinţei monocelulare din care am devenit apoi conştiinţe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul şi îl apără de groaza morţii. De aceea după o credinţă populară mor greu ticăloşii, adică cei care n-au trăit decît pentru ei, sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în acele clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu numai marii sceleraţi au coşmarul sfîrşitului, ci şi egoiştii de toate nuanţele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, pînă la cei care n-au iubit pe nimeni. Cît de apropiată, de familiară e moartea, cît de amestecată e ea printre treburile noastre şi cu cît humor simplu stăm de vorbă cu ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atîtea ori clapa. N-o să trăiesc cît lumea şi n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gînd de om, legat de viaţa plină, singura care există şi care continuă şi după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atît de groază să rămînă singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gîndul, n-o să mai pot înfuleca şi bea la nesfîrşite petreceri, n-o să mai pot să ţes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viaţă, nu "şi-o trăieşte", cum e el ferm încredinţat, căci viaţa înseamnă şi moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deşi o sfidează tot timpul gălăgios şi cinic... Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adînc şi liniştit şi că puţin îi pasă de îndrăsneţele lui fărădelegi comise peste zi. Cine n-are conştiinţă n-are nici turburările ei. N-aşi crede! Conştiinţă are orice om, în sensul propriu al ticălosului, zace în întuneric. Ei şi? Nimeni nu-i garantează că o mică întîmplare, un fapt neînsemnat, un gînd viclean care i se şopteşte la ureche de către un alt ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi cînd îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar ticălosul se poate şi îndrăgosti şi poate fi şi respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat şi poate fi strîns fără milă în cleştele implacabil al suferinţei îndelungi cu sfîrşit doar în moarte. Ni se poate răspunde că şi virtuosul poate avea aceeaşi soartă şi dragostea lui poate fi respinsă, şi copilul lui poate muri şi că microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar conştiinţa lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută că e respins în dragoste, îşi va iubi copilul şi în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viaţă, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice şi morale). 
   Cît despre propria lui suferinţă în boală şi în ghearele morţii nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaşte demult pe aceşti inamici implacabili, în timp ce ticălosul se crede nemuritor şi îl va apuca în acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virtuoşi chinuindu-se pe patul morţii şi ticăloşi murind fericiţi în braţele unei femei sau în toiul unui chiolhan... E adevărat, există şi virtuoşi chinuiţi şi ticăloşi care jubilează o viaţă întreagă şi mor fără chinuri în cîteva secunde. Dar cine îţi garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conştiinţei şi să închizi ochii pentru totdeauna strîngînd în braţe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe şanse sînt să dai, nepregătit, de belea... Şi pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strîngi în braţe o muiere şi să nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte... El inspiră o veselie de care amintindu-ţi te apucă întîi o vagă nelinişte, apoi o insuportabilă greaţă...
   
   
   
   II
   
   Nu e greaţa de a exista şi nici nu e vorba, cum cred unii, de un cît de mic deficit al forţei noastre vitale. Nu, greaţa survine dintr-o pornire cu care sîntem dăruiţi de a respinge amestecul în care am fost ispitiţi să intrăm, aşa cum un ficat sănătos aruncă bila în sînge cînd îi trimiţi, prin stomacul care primeşte orice, o fleică grasă şi rîncedă. Pentru că nici măcar nu putem să spunem contemplînd o ceată de ticăloşi în toiul unui chef, asemeni poetului în faţa stîrvului asaltat de viermi, că păstrăm totuşi în noi esenţa divină a solidarităţii noastre descompuse. (Celor care au revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb, sau la un canal, şi fără posibilitatea de a se retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămînă liberi şi să descopere foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute, sau să piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens!) Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se colorează în negru, sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune se retrag şi ura acerbă, ura tenace şi totală, însoţită de surorile ei bune, ranchiuna nedomolită şi invidia infernală, îşi fac apariţia. Esenţa unei solidarităţi, chiar descompuse, se topeşte, şi gîndul eliminărilor reciproce, chiar prin crimă, încolţeşte, şi chiar dacă rar devine fapt împlinit, răcoreşte sufletul devastat. Şi cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prieteneşti, ale unei tandreţi infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiţă nu-ţi promite nimic care nu există în tine însuţi)...
   ...Totuşi, pe lîngă impulsul de a începe noua mea carte, simţeam nevoia să mă destind, şi nu oricum... Doream eu însumi o petrecere, un chiolhan, o distracţie violentă. Dar cu cine? Cu Ciceo şi cu nevastă-sa? Nici vorbă! Şi atunci îmi amintii de Vintilă şi foştii mei colegi de la deratizare... Da! Vintilă, cel cu verva lui inepuizabilă, rubicondul care păstra în conştiinţa lui ca un blazon, ca un trofeu, gîndul că o frumoasă doamnă din oraşul nostru trecuse, înainte de a se mărita (şi măritişul îl aranjase tot el!) prin garajul său unde se hîrjoniseră împreună lă-sîndu-i pe zid urmele tălpilor ei goale. Îmi amintii şi de Bacaloglu, cel care ne ţinea fişe la toţi, cu sugestia că, la venirea anglo-americanilor, acele fişe îşi vor spune cuvîntul... Alo, atenţie, domnul Calistrat... Da şi pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcină şi cu filozofia lui că îi băga în bida mă-sii pe toţi care se legau de salariul lui (deşi nimeni nu se lega şi n-avea această intenţie), de Pantelimonescu, "strelitul" care mă iniţiase în tainele vieţii şobolăneşti... Un surîs interior însoţea amintirea petrecerii care urmase în chiar ziua în care fusesem angajat... Erau urmele fascinaţiei... Aşi fi vrut ca acel chef să se repete... După atîtea abstracţiuni, simţeam nevoia unor înjurături birjăreşti.
   Şi într-o zi îi dădui un telefon lui Vintilă şi într-adevăr cheful se repetă, dorinţa mea coincisese cu un eveniment pe care ei tocmai vroiau să-l sărbătorească. Curiozitatea mi se ascuţi. După atîţia ani grasul Calistrat, care fusese condamnat la un an închisoare fiindcă violase în deplasare o curvă, îmi apărea acum drept un inocent, Bacaloglu un ranchiunos mai degrabă comic, iar faptul că îşi lăsase tatăl să cerşească afară în faţa porţii, după ce îi mîncase averea, îmi apărea drept una din acele istorii pe care le poţi auzi într-o anumită lume, ca o parabolă, foarte adesea o invenţie populară menită să apere codul moral de dezordinea de care se simt adesea ispitite unele vlăstare rele din naştere. Istorie veche, maniheistă, fiul cel bun... fiul cel rău... Iar "strelitul"' Pantelimonescu - un naiv, adept al unei secte ale cărei precepte religioase nu puteau fi decît o frînă pentru firea lui complexată (aflasem că citise mult şi desigur că nu-i uşor să învingă în el resentimentul împotriva oamenilor care îl dăduseră afară de la o şcoală primară unde era învăţător şi îl trimiseseră la închisoare, apoi la deratizare). Aveam să aflu mai multe. Vintilă mă pregăti. În drum spre cunoscutul "Bufet" intrarăm într-o bodegă. 
   "Calistrat, îmi povesti el, care vă amintiţi, dom' profesor, fusese tehnician înainte de istoria lui din deplasare, făcuse un memoriu şi reuşise să redeschidă procesul lui de viol, fiindcă nu luase un an, un an făcuse, dar de condamnat îl condamnaseră la şapte. Avocatul făcuse recurs, care se respinsese, dar totuşi după un an îi dăduseră drumul. Aşa, fără a i se admite oficial probele, înţelegeţi că condamnarea îi rămăsese acolo la dosar, şi cum să mai fii primit în meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Şapte ani! Că te-apuci tu să explici că ai fost graţiat, iertat, că nu eşti vinovat, cîrnaţi: ce scrie aici? Şapte ani? Ei? Cine stă să te-asculte? Nimeni, dom' profesor, şi atunci avocatul a făcut recurs extraordinar şi a dovedit cu probe că individa era demult prietenă a clientului lui, adică gagică, şi a cîştigat, i s-a anulat sentinţa şi a fost reprimit în uzină. Cînd aţi fost primit şi dumneavoastră în uzină, a fost reprimit şi el, cu toate drepturile, ba chiar i s-a plătit din urmă şi ceva din salariu. Ei, să vedeţi cum s-a cuminţit Calistrat, a lăsat-o mai moale cu beţiile, s-a înscris la studii fără frecvenţă şi şi-a luat diploma de sub-inginer, desenator tehnic." "Te pomeneşti, zisei, că şi Bacaloglu a obţinut cine ştie ce succese..." "Daaa, făcu Vintilă fără vreo admiraţie, dar cu o sensibilă consideraţie faţă de prietenul său de cartier din copilărie. Ce vină avusese el, dom' profesor? Că i se făcuse în uzină o figură? Figura cu ştecărul pe care i-l vîrîse în fulgarin cine ştie ce besmetic, ca să rîdă de el? Nu vă spun că individul a fost el prins vrînd să scoată pe poartă un electromotor? A mărturisit, dom' profesor, şi istoria cu ştecărul, nu ştiu cum, fiindcă sînt specialişti la anchetă care te fac să spui şi ce n-ai făcut, darmite ce-ai făcut. Şi s-a revizuit şi condamnarea lui Bacaloglu!" "Şi ce e el acum?" "Şef, dom' profesor!" "Mare?" "Ei nu mare, dar e şef! Ştiţi unde ?" "Ei, unde?" "Tot la deratizare, ştiţi, în locul ăluia micu, de la Sfat, care ne trimitea pe noi pe teren... Dar nu vă spun, dom' profesor, adevăratul motiv pentru care dă Calistrat o masă. A primit Premiul de Stat pentru un strung făcut de ei, un colectiv de subingineri din care făcea şi el parte!" "Nu mai spune!" "Pe cuvînt de onoare!" "O să-mi spui acum că şi Pantelimonescu e director pe undeva, sau poate chiar profesor universitar, zisei gîndindu-mă că şi eu fusesem promovat şef-contabil, iar Vintilă era el însuşi şeful unui Aprozar. Şi-o fi luat, te pomeneşti, chiar doctoratul în psihologia şobolanilor. Am avut un prieten care şi-a luat doctoratul în psihologia peştilor. De ce nu şi în a şobolanilor, care sînt mult mai interesanţi decît peştii?"
   Mă uitai la el cu coada ochiului, să văd dacă mai era acelaşi, în stare să sesizeze din zbor o ironie şi s-o amplifice. Nu chiar! Devenise respectuos pentru alţii, pentru curba pe care o parcurseseră şi fireşte şi pentru el însuşi. Nu prea mai avea haz! Dacă şi ceilalţi suferiseră aceeaşi transformare aveam să mă plictisesc în mod sigur. "Da, zise, într-adevăr cu multă consideraţie, şi Pantelimonescu a fost reprimit în învăţămînt..." "Dar nu e şef !" "Nu e, dar e bine, dom' profesor!" răspunse el cu o admiraţie care îmi sugera că strelitul de care rîdeam noi, e! e!? învăţător! e un domn, nu un besmetic oarecare!
   Era şi el, Vintilă, un asemenea domn, în costumul său bine croit, care dădea prestanţă mersului său de minge pe două picioare, căci în aceşti ani Vintilă se îngrăşase considerabil, semăna în acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parcă nu mai avea în mişcările lui aceeaşi vioiciune de altădată. "Totuşi, zisei, am impresia că Bacaloglu n-a progresat prea mult, chiar dacă e şef, tot printre şobolani a rămas." Vintilă se înduioşa. "Hm! făcu, bietul Bacaloglu, săracul Costaichie, a păţit-o cu nevastă-sa!" "Păi parcă nu era însurat!" "S-a însurat între timp. A găsit o fată, dom' profesor, dumnezeiţă, şi şi fata îl plăcea era măritată şi a desmăritat-o bietul Costaichie." "De ce? De ce îi zici bietul?" "O să vedeţi! Pînă să divorţeze, fata..." "De ce îi zici fată dacă era măritată?" "Păi pentru că nu arăta, dom' profesor, avea ea aşa o aliură de fetişcană... Ei, şi fetişcana ce-şi zice ea: da, îmi las eu bărbatul, asta nu e greu, da' ia să văd dacă mă iubeşte tot atît de tare ca şi el, ca să te pun la probe..."
   Şi lui Vintilă deodată îi reveni verva, îşi izbi uluit fruntea cu palma şi se vaită indignat. "...Ah, cît de prost poate să ajungă un bărbat cînd îi cade aşa, în mod unilateral, cu tronc, după o muieruşcă. Se plimbau aşa pe marginea rîului. Zici că mă iubeşti? mormăi el cu dispreţ, arătînd cu capul încolo, spre o albie fictivă de rîu. Ei, aruncă-te în apă! Că hîr, că mîr, Bacaloglu nu ştia să înoate, dar îi era ruşine să spună. Nu te-arunci?" susură el imitînd-o pe fetişcană ca şi cînd ar fi avut o limbă de şarpe şi apoi tăcu posomorît. "Ei, zisei, şi ce-a făcut Costaichie?" "S-a aruncat, dom' profesor, aşa cum era, îmbrăcat şi încălţat, era să se înece. Şi aia se uita la el cum se zbate şi hi-hi-hi, ha-ha-ha, rîdea, închipuiţi-vă, dom' profesor, uite-aşa, ha-ha, cu gura pînă la urechi. (Tui gura mă-sii dacă n-o apucam de picior şi o ţineam cu capul în apă pînă începea să scoată bolboci!) A, dar n-ajunge !"
   Se opri din povestit şi exclamă cu multă milă pentru noi doi, uitîndu-se la halbele goale dinaintea noastră: "Şi nu mai putem să bem şi noi cîte una?" "Ba da", zisei... Apoi: "Noroc, dom' profesor!" şi continuă: "Se face iarnă. Mă duc, zice fetişcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, tu ştii să schiezi? Hai cu mine! Dacă ştii e-n regulă, dacă nu, cumpără-ţi schiuri şi te învăţ eu. Nu! Şi ăsta, nătărău, gelos (dar gelos pe cine?), merg şi eu, zice. Şi pornesc ei spre Tîmpa şi gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung ei sus (era într-o duminică), iau masa la cabană şi după-masă începe ea nişte piruete aşa, nişte cristianisme şi el se uită şi stă pe-aproape de ea să-i admire silueta sveltă. Ei, şi după un timp se satură ea de figurile pe care le făcea şi hai să ne întoarcem. Şi a luat-o spre coborîre, pe serpentinele alea, dar nu, zice; cobor un pic şi te-aştept, i-a dat drumul în viteză, adio, Bacaloglu,  Besmeticul însă a luat-o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau serpentinele alea, ea îl vede, aşa, de jos în sus, i se face milă de el şi se oprea să-l aştepte. Milă? Să-l aştepte, credeţi? Nici nu apuca ăla să se apropie, să stea şi el puţin şi să-şi tragă sufletul şi gagica întorcea schiurile, se proptea în beţele alea, i-arăta curul şi hîîîrşti, valencia! Credeţi că Costaichie a tras vreo concluzie negativă de-aici? A luat-o în continuare la goană după ea şi-aşa s-a repetat figura pînă jos, zece kilometri. Cînd au ajuns pe teren neted Bacaloglu gîfîia să-şi dea sufletul, cu limba scoasă de-un cot şi fata zice, alo, nu aşa înţeleg să-mi arăţi că mă iubeşti, da' cum, zice ăsta. Nu ştiu, zice ea şi aici Vintilă rîse domol şi admirativ, de astă dată ca şi cînd i s-ar fi impus şi lui superioritatea tipesei. Pe urmă l-a răsplătit, dom' profesor. Atîta solicitudine din partea lui, merita şi el un gest frumos. De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sînt încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe la ora zece, cumperi o sticlă de şampanie, iei un taxi şi vii la mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, ciocnim şi o bem pentru un an nou, fericit, cînd o să ne căsătorim şi o să fiu numai a ta. Aşa au făcut, dom' profesor şi pe toamnă s-au luat. Numai că repede Costaichie a descoperit o discrepanţă între spusele ei şi realitate. A avut el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal... Dar asta era, că de prins n-o prindea. Ai zis că te duci la coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea şi atunci... Şi spunea o minciună oarecare, greu de controlat, chiar dacă trebuia să acopere o după-amiază întreagă. Trece anul şi vine iar Revelionul. Eram la el, mă invitase. Fix la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, ştii că pantofu-ăla cu toc înalt s-a rupt cuiul chiar după-masă şi l-am rugat pe cismar să facă tot posibilul să mi-l dreagă chiar în scara asta. Mă reped să-l iau. Eram lîngă Costaichie. Du-te, zice, dar ce drac de cismar ţine el deschisă dughiana în seara de Revelion? Ţine, ţine, ciripeşte ea şi o întinde. Costaichie se posomorăşte. Amuţeşte. Şi pe urmă odată îi cade fisa! Revelion, ora zece, parcă şi lui i se întîmplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la cismar, care dracu cismar, întreb, îl ştiu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cismar, cîrnati, cismarul, care avea două odăi deasupra dughenei, a dat din umeri, începuseră să-i vină şi lui musafiri: doamna n-are nici un pantof la mine, zice, e adevărat că o servesc oricînd, dar nu mi-a adus nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. Ştiu eu unde e ea acum, într-un taxi, bea şampanie! Şi îmi povesteşte tot ce v-am spus eu acum... Şi aşa s-a sfîrşit iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat-o afară din casă chiar atunci, de faţă cu invitaţii, i-a scos rufele, hainele, bulendrele. Gagica, băţoasă, foarte bine, zice, fiindcă poimîine tot aşi fi plecat eu! Impotentule!" "Şi? zisei. Ce-a mai făcut pe urmă dumnezeiţa, după al doilea divorţ?"' "Păi s-a măritat chiar cu tipul la care ieşise în taxi să bea şampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vîrstă, cu păr, aşa, grizonat, dar distins ca bărbat, foarte serios, i-am întîlnit odată pe stradă şi am stat de vorbă. Au şi-un copil." "Şi Bacaloglu?" "Hm! Bacaloglu, o să-l vedeţi! Nu mai mă însor, Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!" "Ce doagă?" "Nu vă spun! rîse el, ca şi cînd mi-ar fi sugerat că ţinea atît de mult la mine, încît nu vroia să mă lipsească de plăcerea de a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeţi!" repetă.
   
   
   
   III
   
   "Bufetul" însă nu mai exista, fusese dărîmat şi în locul lui se construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant cu braserie. "Veniţi după mine", zise Vintilă intrînd şi trecu printre mese şi mă duse într-o încăpere, un separeu, acolo li se rezervase masa. Sosiseră toţi, lipsea, bineînţeles, ţiganul, ăsta, pesemne, nu progresase deloc.
   Erau îmbrăcaţi bine, costume de comandă, stofă englezească, pantofi de 289 lei, craveţi de mătase la gulere bine apretate. Erau la ţuici şi nu se aşezaseră încă pe scaune. Mai aşteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea din farfurii cîte-o măslină, cîte-o felie de salam de Sibiu şi arăta atît de mulţumit de sine încît nici nu observă venirea mea şi a lui Vintilă, ca şi cînd ar fi uitat că el mă invitase la masă. Şi mai ales era treaz. Îmi plăcu de el, era grav, liniştit, chiar modest, faţă de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Mă aşteptasem să-l găsesc deja afumat şi plesnind de veselie. Mă apropiai de el, îl felicitai, dar se făcu sau chiar nu auzi ce-i spusei şi mă lăsă cu mîna întinsă continuînd ciuguleala. Gîndii că trebuie să mă car imediat, dar interveni Vintilă: "Mă besmeticule, dă mîna cu dom' profesor", şi atunci Calistrat tresări şi îşi fixă privirea sa porcină asupra mea şi bolborosi: "Dumneata cine eşti?" Ca să-mi dau seama că nu era nici treaz, cum crezusem, şi nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ţinea atît de bine pe picioare? "A, zise, dumneata erai? Scuză-mă, n-am memorie vizuală şi sînt atîţia ani de cînd nu ne-am văzut..." În schimb Bacaloglu era mult mai semeţ şi mai infatuat decît pe vremea cînd se ocupa cu uciderea directă a şobolanilor. Era normal: acum îi ucidea prin interpuşi şi ai fi zis că nu era un simplu şef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al întregului oraş; el era preşedintele! Îmi întinse o mînă fleşcăită pe care şi-o retrase în chiar secunda cînd i-o strîngeam. Flegmă mare, mă mirai că nu-mi întinse doar un deget, cum se spune că făcea Carol I cu miniştrii săi. Ca şi în prima zi cînd ne cunoscusem, la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapara vorbindu-mi ca şi atunci în şoaptă şi uitîndu-se din cînd în cînd într-o parte să vadă dacă nu-l auzea cineva, deşi nu-mi spunea nimic secret... Se bucura, în mod sincer, zise, că scăpasem de uzină şi ajunsesem şef-contabil, oricum, pînă la reintegrarea mea în învăţămînt o soluţie mai bună decît să... Aici îşi acoperi chiar gura cu palma, deşi, uitîndu-se într-o parte, se convinsese că nu-l aude nimeni străin şi-mi şopti: "Sînt convins că n-o să aştepţi mult, mă ghidez după cazul meu, care n-a fost atît de grav ca al dumitale, n-am făcut decît vreo şase luni, dar oricum nu mai speram să fiu reprimit să-i învăţ iar carte pe copii... Mai ales dacă scăpăm de erorile noastre. Eu am fost sub influenţa unei femei, grozave din toate punctele de vedere şi din pricina ei am făcut şi închisoare şi nici nu m-am putut însura. Dom' profesor, toate celelalte mi se păreau nişte oiţe stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un vid absolutamente total,  cum spun francezii, păsărici vorbăreţe şi zăpăcite. Femeia asta însă avea ceva în cap, o idee universală şi formidabilisimă... Pot să v-o spun, sînteţi profesor de filozofie, o s-o înţelegeţi şi o să mă înţelegeţi şi pe mine." În acest timp urmăream contorsiunile gurii lui, care nu ştiu de ce îmi sugera, ca şi în primele clipe cînd îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdărie, şi o dorinţă de a mă desprinde de el, cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să mă acapareze. Îl întrerupsei: "Dar de ce nu ne aşezăm la masă?" Nu auzi.
   Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandviş cu icre, îl mîncai, dădui peste cap un păhărel de ţuică şi revenii lîngă strelit cu un alt sandviş în mînă. "Ei, zisei, care era ideea aceea universală şi formidabilă?" Strelitul se uită neîncrezător şi în dreapta şi în stînga. Dar deodată renunţă la orice fel de precauţii şi vorbi liber, ca orice om. "Dom' profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm (sublinie acest cuvînt) împotriva unor rele, dar cine ne spune că relele acelea nu sînt spre binele nostru şi aşa-zisele victorii, în tehnică, în stîrpirea gîngăniilor, chiar a şobolanilor, a ciorilor şi lupilor şi mai ales în medicină împotriva microbilor şi viruşilor, aşa-zisele vaccinuri, n-o să ne izoleze din ce în ce mai mult de natură şi o să ne periclităm propria noastră natură? Iată, să luăm de pildă vînatul, s-a moleşit nemaiavînd lupul pe urma lui, cine ne spune că n-o să ne moleşim şi noi distrugîndu-ne toţi duşmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecinţele acţiunilor noastre?"
   Era clar, strelitul înghiţise şi el cîteva ţuici. "Fii mai concret, zisei, revino la ideea universală şi formidabilisimă a acelei tipese." "Dom' profesor, v-o spun, orice fiinţă umană dacă trebuie să moară, trebuie s-o lăsăm să moară, indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla existenţă în plus a unei fiinţe pe care natura a decis s-o înlăture, pentru ca marele furnicar uman să nu aibă de suferit. Altfel creşte furnicarul şi atunci chiar natura lui intrinsecă decide să moară altcineva, sau alţii, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de state împotriva altor state! Ce ziceţi?!!" "Da, zisei, chiar formidabilisimă tipesă. Bănuiesc că era şefa dumitale!" "Exact!" "Ce meseria avea?" "Tot învăţătoare. Era directoarea şcolii. A refuzat vaccinarea copiilor, le-a spus să nu vie în ziua respectivă la şcoală şi atunci ne-a arestat pe amîndoi." "Ar fi fost interesant, zisei, dacă i s-ar fi îmbolnăvit propriul ei copil, ce-ar fi făcut..." "N-are copii, dar s-a îmbolnăvit ea odată, era să moară, a refuzat orice medicamente... Dar eu vroiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Ştiţi cînd mi-am dat seama că ideea asta e complet greşită?" "Ei, cînd?" "În instanţă! Am avut noroc cu un judecător inteligent care i-a pus ei o întrebare. Pe mine m-a dat peste cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstraţie, a zis el, că natura se echilibrează singură după legile ei secrete. Că noi nu ştim de ce face natura anumite lucruri. Aveţi în faţă un copil sănătos şi frumos şi deodată într-o zi rămîne paralitic. Nu moare, rămîne schilod. Boala se numeşte poliomielită. Putem noi accepta să nu-l vaccinăm? Cui foloseşte un infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată juca, să nu poată alerga şi el ca alţi copii şi să stea tot timpul în cărucior? Ştiţi ce i-a răspuns ea? El ar întruchipa cantitatea de suferinţă pe care oamenii o merită şi de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult... Natura e perfectă şi n-avem noi ce să ne amestecăm cînd ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă băgăm la închisoare şi o să întruchipaţi personal cantitatea de suferinţă de care oamenii fug. Dacă o să constatăm, după ce veţi fi liberă, că nu vă ajunge, o să ne mai vedem şi în orice caz nu veţi mai putea să-i învăţaţi pe copii, un model de prostie cum sînteţi. Poate vă vindecaţi?! Aveţi dreptul să mă condamnaţi, a zis ea atunci, dar nu să mă insultaţi. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru care vă condamnăm. În lege are altă denumire, pentru prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepseşte sectele dăunătoare. O variantă a celei din care faceţi parte se ridică împotriva instrucţiunii copiilor, să rămînă adică analfabeţi, am depistat cazuri de astfel de părinţi bigoţi care interziceau copiilor să se ducă la şcoală. Şi dumneata? mi s-a adresat el mie. Susţii aceleaşi idei ca ale doamnei? Oricum, a rîs el ironic, eşti bărbat, poate gîndeşti, hm! conform virtuţilor pentru care purtăm noi pantaloni şi căciulă. Aici, în sală, s-a rîs, formidabil tip judecătorul ăsta, un om de vîrsta mea, se vedea că e de treabă şi ar fi vrut să nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. «Dom' judecător, i-am spus, recunosc că am nutrit şi eu acele idei...» «Acum, acum în prezent, a zis el, le mai nutreşti?» «Nu pot să scap de ele dintr-odată», i-am răspuns şi în sală s-a produs iar veselia mare. Judecătorul rîdea şi el. «Ei, zice, cît îţi trebuie să renunţi la ele? A? Şase luni e prea mult? Ei, hai, să-ţi dăm şase luni şi dacă în închisoare o să faci o declaraţie că eşti complet restabilit,
   ţi se va da drumul imediat. Nu poţi s-o faci chiar acum, această declaraţie? Te duci acasă!» N-am putut s-o fac, dacă ea n-ar fi fost de faţă, aşi fi făcut-o. Dar dacă n-ar fi fost de faţă n-aşi fi putut să-i aud răspunsul la întrebarea cu copilul şi nu mi-aşi fi dat seama de ceea ce înseamnă eroare. Cred că era cam ţicnită şi mă ţicnisem şi eu trăind cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zăpăci la cap!" mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu era in afara acestei primejdii, adică de a se ţicni din nou. Nu neapărat în vechea direcţie, dar în alta, sînt destule idei care circulă libere în aer, aşa cum circulă microbii şi virusurile. "Şi ce face ea acum?" îl întrebai. "Şi-a terminat condamnarea, e funcţionară la un C.E.C.". "Şi tot formidabilisimă a rămas?" "Absolutamente, răspunse el, înghiţind o nouă ţuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne condamne din nou." "Dar tot o iubeşti!" "Da, nu pot s-o uit, sau mai bine spus nu găsesc alta care s-o eclipseze!" Iată deci că ţicneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia îl vrăjise pentru toată viaţa?...
   Ţuicăreala continuase în acest timp şi antreurile dispăruseră din farfurii. Nu înţelegeam însă de ce stăteam mereu în picioare "Ce facem, domne?" zise Bacaloglu iritat şi plictisit, adresîndu-se gazdei, laureatul Calistrat. "Eu zic să ne-aşezăm la masă, le bag în bida mă-sii, nu le mai aştept şi dacă mai îndîrgie, cînd vin, le dăm pe ujă afară", zise Calistrat a cărui voce se alterase în sfîrşit şi îmi suna în urechi cum i-o cunoscusem odinioară. Aşa deci! Aşteptau, ceremonioşi, nişte doamne, desigur nu soţiile lor, altfel ar fi venit împreună, cine avea, bineînţeles, adică doar Vintilă şi laureatul, fiindcă Bacaloglu divorţase şi nu mai vroia să se însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi povestise de ce nu putea s-o mai facă.
   Ne aşezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în faţa lor, cu Vintilă şi strelitul la dreapta şi la stînga. Dar uşa se deschise şi toţi se ridicară imediat dînd scaunele înapoi. Mă răsucii şi văzui patru doamne care intrară cu o expresie comună de veselie şi siguranţă că mai puteau întîrzia un ceas şi nimeni din cei de fată n-ar fi îndrăznit să le facă vreun reproş. Stăpîne pe situaţie, nu numai aici, ci aşa în general şi oriunde. Avui un şoc şi mai rămăsei pe scaun cîtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci nişte tîrîturi, una mai respingătoare decît alta. Nici măcar tinere! Curve în pragul ofilirii şi desfigurării totale, cînd zbîrciturile şi vineţeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioară fragedă, obrazul altădată mat şi fără pori abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros şi rujul sidefiu (nu violent roşu, nu mai era la modă).
   Ceremonial... Sărutări de mîini respectuoase (într-adevăr, nici un reproş că întîrziaseră mai mult de-o oră, deci nici scuze), scaune trase, Olimpia, jjj, stai lîngă mine, te'n bida mă-tii, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc şi te iert, doamnă Laura (Vintilă), faceţi cunoştinţă cu dom' profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor şi atunci din greşeală, tajbă, besmeticule, vezi că eşti gazdă şi tu l-ai invitat pe dom' profesor, n-a venit el aici fără invitaţia ta specială, gare invitaţie specială, poa'să plece dacă nu-i convine, nu mă inderesează, ba aşa mi-ai spus, transmite-i filozofului invitaţia mea specială, mi-e dor de el, dar acum vrei să faci pe grozavul faţă de doamna Laura, nu ţi-ajunge doamna Olimpia... Măgduţa, stai, domne, lîngă mine să mai mi-alungi melanholia, te-am aşteptat ca pe o amantă, cu toate că eu nu mai cred în femei, sînteţi toate nişte curve, şi ar fi mai bine, domne, să declaraţi asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinţi, dom' profesor (şoaptă), v-am avertizat, chestia cu doaga, urmăriţi cu atenţie! Claudia, dă-l în bida mă-sii pe zdrelit, ăsta i-a legat diavoliţa chestia şi a devenit imbotent, o tragedie care ne aşteaptă şi pe noi, dar jjj, mai tîrziu, nu foarte tîrziu, după chilele pe care le bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil şi eu o să-l salvez de individa aia şi o să mă mărit cu el, o să vedeţi... Ce face, domne, chelneru ăsta, stăm cu farfuriile goale, mie mi-e foame...
   Şi gura lui ca un buzunar se pleoşti în semn de dispreţ, nimic nu era bun, dacă stătea el acolo părăsit şi îi era foame. Nici urmă din melanholia declarată, dar parcă şi apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece şi să clefăie fără chef cînd chelnerul ne aduse păstrăvi la grătar, apoi turnedo Rossini...
   
   
   
   IV
   
   Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi o luciditate prea mare. Stropind din belşug cu vin roşu acest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase cîndva Rossini, descoperii că nici Olimpia, nici Laura, nici Claudia, şi nici Măgduţa nu erau ceea ce spiritul meu, saturat de aerul rarefiat şi abstract al preceptelor filozofice în care trăisem cel puţin un an, văzuse în ele, în clipa cînd intraseră în separeu, adică nişte tîrfe în pragul decăderii. Întîi aflai, în timpul conversaţiei care nu lîncezi, că Olimpia, care se aşezase lîngă grasul Calistrat, era văduva unui cunoscut compozitor dirijor din oraşul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puţine) de mari maeştri romîni ai penelului şi discuri cu interpretări rarisime strînse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru, pe care îi aducea soţul doamnei Olimpia, acum aci de faţă şi văduvă veselă. Fusese veselă şi cînd nu era văduvă? Se pare că da. În orice caz de băut începuse să-i placă dinainte şi anume după ce soţul ei se trudise din greu s-o înveţe. Avea oroare de beţiile lui din pricină că mare parte din nopţi şi le petrecea singură. Copii n-aveau şi totuşi într-o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divorţeze. Muzicianul căzu pe gînduri. "Bine, îi zise, diseară vii cu mine." Şi o duse la restaurant. Mîncară, el bău cu moderaţie şi pe la unsprezece ei i se făcu somn. "Fănică, îi zise, acum mergem acasă." "Ai văzut, îi spuse şi el, n-am băut nimic!" "Ce vrei să spui?" "Păi acum mergem şi noi undeva unde e deschis pînă la trei şi unde sînt amici şi bem şi noi cu ei un pahar." Amici? Era curioasă, deşi îi era somn. "Bine", zise resemnată. Da, amicii ăştia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn. "Fănică, mergem..." Nu, cum să meargă, protestară toţi, acuma se vor deplasa la gară, acolo e deschis pînă la şapte. "Pînă la
   şapte? N-o să stăm pînă la şapte", zise ea îngrozită. Nuuu! o asigurară ei, nici vorbă, or să bea cîte o cafea şi gata... Cafea? Da, băură, dar abia după aia veniră nişte sticle speciale, pline de păianjeni şi de praf, le păstrase pentru ei un chelner care îl cunoştea pe muzician. "Fănică, mi-e somn, hai acasă!" "Nu, stai să vezi şi tu cum e, zise Fănică. Crezi că e uşor? Să-ţi dai şi tu seama şi să nu te mai gîndeşti să divorţezi..." "Bine, nu mai divorţez, dar acum hai acasă, e şapte..." "E şapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot..." Adică tocmai acum să meargă acasă? O luau de la cap...
   Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră şi senină, ai fi zis că soţul ei n-a murit şi va pica şi el aici curînd... "Ce-şi poate dori mai mult un zoţ mort? zise Calistrat. O nevastă aşa ga tine! Gred că noaptea vine şi de trage de picior să bei un bahar gu el! Era zimpatic! Ca fost beţiv de prima clasă, de Dumnezeu va fi ierdat..." "în timp ce pe tine Dumnezeu n-o să te ierte, că eşti beţiv de-a doua clasă", zise doamna Olimpia. "De ce gonzideri?" "Fiindcă treci repede peste treptele cele mai frumoase cînd bei, ca să ajungi la ultima în care să te complaci." "Şi gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepte..." "Bărbatu-meu spunea: la prima sticlă te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care îţi place..." "De bag în bida mă-tii gu bărbatu-tău, gu tot, eu nu l-am văzut niciodată bă dreapta îndîia j' adoua, gă doar de la gine am învăţat, dagă nu de la el şi de la tata... E drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodată de dreapta îndîia, eşti un înger şi de-aia de iubesc, un borc ji un înger, jjj..." Şi aici Calistrat părăsi furculiţa şi cuţitul, se dădu pe spate şi rîse la noi într-adevăr cu opulenţa unui porc pe care vinul l-ar fi transformat prin miracol în om...
   Era bine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea cînd vroia în străinătate, pomenea des nume de personalităţi din capitală, oameni de cultură, dar şi din sferele responsabile, care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută şi să plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? Numai în Orient şi în Extremul Orient femeile erau înlăturate de la treizeci de ani şi bărbatul îşi aducea în casă o floare de lotus de şaisprezece, care se ofilea şi ea curînd şi îi urma o a treia. Dar ce ştie o astfel de floare de lotus faţă de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani văduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gînd, această comparaţie? Învăluită printr-o anumită ştiinţă de a fuma într-un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel surîs şi acea privire care îţi sugerează că deşi cineva te vede pentru întîia oară, te cunoaşte de mult şi ce bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la tine, cu o cafeluţă alături, lîngă o veioză potolită, care să te facă să n-o vezi că nu mai e, desigur, o fetiţă, dar nici atît de bătrînă cum ar face-o o luminăţie  sub care uneori şi tinerii arată ridaţi, şi să depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandreţea sufletului, topesc asperităţile, nasc dorinţa unei intensităţi prezente a clipei, mai încărcată de voluptăţi decît îmbrăţişările tinerilor care nu au un trecut şi nu-i cunosc valoarea...
   Dar în loc să-i răspund la privire începui să mă ocup de vecina mea, cea care îşi pusese în gînd să-l scape pe strelit de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile păleau în ochii lui. Aici însă eşuai total ,se uită la mine atît de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, îşi făcea iluzia că ar putea să-i placă), încît mă apucă un rîs disproporţionat în hohotele lui faţă de lipsa unui motiv aparent... Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă nişte sîni ce îţi intrau absolutamente sub nas şi din pricina lor revenii la atac... "Cioară, îi şoptii, cioară dragă, ai nişte sîni minunaţi, ei, de ce te uiţi aşa urît la mine, da, arăţi ca o cioară, nu fiindcă eşti brunetă, că ai fi ţigancă, ci fiindcă mie îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr-o baligă, sau păduchii din coama unui cal pe care se aşează. Vezi cît de modeste sînt? Şi mai au şi darul premoniţiei. Cînd cîrîie ele într-un anumit fel, spun ceva, dacă ştii să le asculţi... Fii cioară drăguţă şi o să te fac să le simţi porumbiţă... N-ai nici o şansă cu strelitul, poţi să-i arăţi şi un autobuz şi el tot pe tipesa lui o vede... În timp ce tu îmi placi mie, băiat tînăr, de..."
   "...Alo, alo, filozofule, nu de da la fedele noastre, nu zînt de nazul tău, ai destule fede în mahala dagă cu nevastă-ta, o distinsă doamnă, n-ai fost bapabil să te împaci... Ce te legi tu de el, mă, besmeticule, ca şi cînd tu nu te-ai născut tot în mahala... ha, ha... Exizdă ji o mahala aristogratică... Atîda îi spun, să nu se lege de fedele noastre... Dar ce, bă, toate sînt ale tale, ha, ha, vezi că... dom' profesor, dom' profesor, ce v-am spus... Atenţie! Am iubit-o ca nimeni pe lume, am spălat-o pe cap, nu era femeie, era un copil şi stătea cu capul aplecat în baie şi i-am luat capul şi am dat cu săpun, i-am frecat părul ei mătăsos şi i-am simţit în palme năsucul, gura care se deschidea sub şuvoiul duşului de mînă şi spatele încovoiat cu inelele spinării dulci şi fragede, să-ţi dai viaţa pentru ea... 
   Hî, hî! Hîîî... Clipe nemuritoare... Simţeam şi eu că am pentru ce trăi... Şi într-o zi m-a doborît... îmi lăsa bileţele... desene caraghioase cu mine şi ea... şi dedesubt, iscălit cu scrisul ei lat şi bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu era al ei, mititica ta fetiţă... Aşa zicea. Vrea mereu surprize... Azi nu mi-ai făcut nici-o surpriză, mieuna ea... Alergam, căutam... Ce surprize puteam să-i fac?... Mărgele, gablonţzuri, perle artificiale... Mă Costaichie, dar aşa o surpriză bine sculată, să mă scuze doamnele, îi făceai tu? Du-te, mă, în bida mă-tii, tu crezi gă asta e totul? Scuză-mă, Costaichie, răspunde la întrebare... Să mă ierte doamnele, doamnă Olimpia, nu vă supăraţi, doamnă Măgduţa, stimată doamnă Laura, he, he, permiteţi-mi, am avut o şedinţă, nu fac vreo aluzie la persoanele de faţă, dar discutam şi noi lipsurile şi scăderile noastre în comerţul de stat şi unul că e bine, altul că e foarte bine, altul că e satisfăcător cu lipsuri şi ia cuvîntul un tip din prezidiu şi ne mustră, tovarăşi, zice, să nu ne culcăm pe Laura... Doamnă Laura, savuraţi confuzia, ha, ha, nu vă supăraţi, a auzit şi el... dar nu asta am vrut să spun. Costaichie, tu te plîngi că n-aveai ce surprize să-i faci... Ţi-am pus o întrebare! Fii bun şi răspunde la ea! Spune-mi ce mi-ai spus mie... Alde lucruri zînt în fond mai importante degît exberienţa ta de armăzar buduros... Ştiţi ce mi-a spus mie, dom' profesor? L-am întrebat: mă, o...? Da, zice, dar se desf... repede! Cum repede, mă besmeticule? Repede, zice, imediat... Aoleo, Costaichie, i-am spus, grizonantu-ăla cu care te-a schimbat avea el secretele lui, nu-ţi rămîne decît să te faci pederast, altceva nu ţi-a mai rămas... He, he, he... Şşşş! Fiţi atent! Acum o să dea iar în plîns... Da, cu lacrimi, să vedeţi cum o să-i curgă şiroaie, ca la o babă... Nu pot să spun că nu m-a iubit, altfel nu mă chema ea s-o spăl pe cap, mititica mea fetiţă... Dar ar trebui, doamne, să ne purtăm cu ele ca în evul mediu, să le punem o ştampilă de foc pe spinare, cu litera T să vadă şi cel care s-ar mai îndrăgosti de ea cine e şi să nu-şi facă iluzii T sau C, curvă, fiindcă trădătoare poa' să nu spună mare lucru, flecara credem că l-a trădat pe altul, dar pe mine nu... Sadică, domne, chiar aşa, în acelaşi fel, de Revelion, într-un taxi, cu o sticlă de şampanie... Domne, dar omul mai trăieşte şi sub o dimensiune metafizică... Ho-paaa! Mă Costaichie, ascultă aici la mine, n-are valoare decît o singură dimensiune. Unde e credinţa, domne, chiar aşa, toate sînt curve? Ce poţi să mai faci decît să-ţi iei lumea în cap? Dar unde dracu să te duci, fiindcă oriunde te-ai afla, tot de ele dai... Şi eu sînt un om bun, domne, la toţi am vrut să fac bine şi am fost primit cu pietre, hî, hî.. hîîî... Bă, imbegilule, nu mai plînge aici ca o oaie gufurită, rîde filozoful de noi, gare nu ştiu gum a bigat aici. Îl invid să se care bînă nu-mi ies din bepeni... Mă Costaichie, scuză-mă, spui că eşti un om bun şi că ai vrut să fac bine la toţi. Nu te supăra, dar ce bine i-ai făcut tu propriului părinte care te-a adus pe lume şi a muncit pentru tine? I-ai aruncat o buca' de pîine cînd l-ai văzut cerşetor la poarta lui şi în loc să te apropii şi tu cu o vorbă bună şi să-i spui tăicuţule, hai în casă, nu mai sta tu aici că se uită lumea la noi şi să chemi o femeie să-l desbrace şi să spele şi să-i faci şi lui o supă grasă şi fierbinte să-şi mai vie în fire, tu i-ai zis, cînd el a spus, bogdaproste, Costaichie, bogdaproste, i-ai răspuns tu, să fie în c... morţilor Nu te supăra, cum armonizezi tu fapta asta cu ideea pe care ţi-ai făcut-o că eşti un om bun? (Fiţi atent, dom' profesor!) Asta aşi vrea să ştiu de la tine şi altceva, pe cuvîntul meu dacă mai am să-ţi reproşez ceva...
   În clipa aceea, Calistrat puse mîna pe o felie groasă de pîine şi i-o trimise lui Vintilă drept în obraz. "Poţi să-i reproşezi orice, mîrîi el, fără să se mai bîlbîie, cu condiţia să-l dai afară pe filozof pe care nu l-a invitat nimeni." "Ba da, strigai, tu m-ai invitat, probabil cu intenţia ca pe urmă să mă jigneşti." Şi în clipa următoare strînsei paharul în mînă foarte calm şi i-l aruncai în cap. Nu-l nimerii, se sparse cu zgomot sec în perete, apucai un altul, care i se făcu ţăndări în frunte şi îi deschise imediat o şuviţă de sînge ca o rîmă roşie şi ezitantă, nu ştia încotro s-o ia, spre nas sau spre sprîncene. El nu simţi această gîdilătură, dar simţi agresiunea şi sări în picioare. Rămăsei liniştit la locul meu, aşi fi vrut s-o încasez, ca pe urmă să pot să-i mut fălcile. Ceea ce se şi petrecu, mă pomenii cu o ploaie de pumni în cap, nişte măciuci moi, care mă năuciră. Săriră toţi şi ne despărţiră, nu înainte să ne apucăm de gulere şi să ni le rupem, cu cravate cu tot. Dar în timp ce eu mă reaşezam gîfîind la masă, individul părea să fi uitat cu totul de sine, se vedea că nu mai ştie ce i se întîmplă, atît de beat era. "Ce e asta, dragă, zise doamna Olimpia scandalizată fără să se mire, l-ai invitat sau nu l-ai invitat?" "Du-te în bida mă-tii, zise Calistrat cu o seninătate nefirească, toarnă-mi şi mie un bahar de vin." "Da' ce sînt eu, maică-ta?! Toarnă-ţi singur, iar eu am plecat." "Da, agum îţi blac filozofii, duţ gura mă-tii, toarnă-mi tu un bahar de vin, zdrelitule..." "Domnilor, zisei ridicîndu-mă, vă urez în continuare petrecere plăcută, a fost o neînţelegere, n-am fost invitat direct, ci prin Vintilă, lucru pe care nu trebuia să-l accept, o invitaţie nu se primeşte prin intermediari decît între prieteni..."
   În clipa aceea cioara mă apucă de mînă şi mă trase jos. Avea o mînă moale şi fierbinte, care mă convinse mai mult dccît protestele celorlalţi... Că stai, domne, zicea Bacaloglu cu dispreţ că făceam tot eu pe sifonatul, după ce primul aruncasem cu pahare, şterge-te, domne, pe obraz, nu simţi că eşti plin de sînge? "N-are nimic, numai gine n-are sînge nu-i gurge", zise Calistrat care văzînd că nimeni nu vrea să-i toarne în pahar pusese mîna pe-o sticlă şi îşi turnă singur, aparent sigur pe mişcările lui, dar vărsă paharul şi vinul roşu se întinse ca o băltoacă pe faţa albă de masă. "Şi, de ce-ai dat tu, mă Calistrat, cu pîine în mine? rîdea Vintilă. Fiindcă te-am ţinut o vară întreagă cu pîine, pe care nu mi-ai plătit-o nici acuma, cînd ai luat Premiul de Stat! Vai de premiul tău, v-aţi apucat şi voi acolo, nişte şmecheri, aţi demontat piesă cu piesă un strung nemţesc, l-aţi desenat, i-aţi adus ici-colo cîteva modificări neesenţiale şi după ce l-aţi botezat prototipul M.U.-Universalgenev, cîrnaţi, ha, gata, mari inventatori... Să nu negi, fiindcă tu mi-ai spus, ha ha..." "Aşa se face brogresul, zise Calistrat ameninţînd să toarne iar în pahar, brima roată dinţată s-a făcut din lemn şi fiegare a copiat pe aldul bînă în zilele noastre..."
   În sfîrşit reuşi să umple paharul fără să-l verse. "Bine, mă Calistrat, aşa e cum spui, dar de ce nu recunoşti tu că l-ai invitat pe dom' profesor şi erai treaz cînd mi-ai spus că ţi-e dor de el şi te-apuci acuma să-l jigneşti? Asta e purtare la tine, de om civilizat?" "Nu ştiu, nu mă inderesează, dar să nu se lege de fedele noastre." "Eşti cam tralala, aşa ţi s-a năzărit şi prima dată cînd am băut noi toţi împreună la deratizare, că dom' profesor se leagă de salariul tău... Hi, hi! Recunoşti că eşti cam tralala! Să-ţi spun de ce: ăsta e un pretext, fiindcă de la început, pînă să vie fetele, te-ai purtat urît... Şi acum e bine? Dacă rămîi cu o stea în frunte? Fiindcă rănile în frunte nu se vindecă fără urme şi de cîte ori o să te bărbiereşti o să-ţi vezi în oglindă semnul de bărbat chipeş cum eşti, o să te înfurii şi o să spargi oglinda, ha, ha..."
   Începeam să mă plictisesc... Nu petrecerile aranjate sînt cele mai reuşite. Bacaloglu, a cărui ranchiună, prin ridicarea lui la rangul de şef al ecarisajului, se topise, n-avea nici un haz cu desamăgirea lui în amor şi cu dorinţa care i-ar fi sărat inima lui bleagă, să ştampilăm femeile cu T sau C. Strelitul, nu ştiu de ce, tăcea, şi băutura îî învineţise parcă, ai fi zis că vinul alunga viaţa din el, în loc s-o biciuie. Iar "fetele" tăcute, foarte atente, stăteau parcă în aşteptarea a ceva. Poate eu îi împiedicam pe toţi să intre în universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui Calistrat îi deranjase? Fiindcă el nu făcuse decît să spună cuvinte, care în anumite împrejurări nu mai au nici o importanţă, mai ales dacă omul e beat, în timp ce eu asvîrlisem cu paharul şi "fetele" văzuseră sînge... Era sigur, se speriaseră, fiindcă ridicîndu-mă de pe scaun şi spunînd sec bună-seara, nici una nu-mi aruncă vreo privire şi nici Vintilă nu spuse ceva să mă reţină. Mă conduse însă pînă afară. "Dom' profesor, zise, şi acuma ce faceţi? Vă duceţi acasă?" "Da, zisei, o iau pe jos şi mă duc acasă. Nu prea m-am distrat." El rîse: "Nu-i nimic, lăsaţi..."
   Parcă mi-ar fi promis el o altă distracţie mai grozavă, de care însă nu era sigur ca să se angajeze... Pornii prin noaptea răcoroasă de sfîrşit de septembrie. De fapt mă distram, deşi ciocnirea mea cu Calistrat, lipsită de un fond de conflict real, avea în ea ceva gratuit, vag abstract. Paharul care i se făcuse ţăndări în frunte era însă foarte concret, un ciob i-ar fi putut nimeri într-un ochi şi la gîndul că s-ar fi putut să rămînă individul chior, mă înviorai şi nevoia mea de violenţă şi vulgaritate se potoli.
   
   
   
   V
   
   Cum se împacă însă ideea armoniei conştiinţei noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariţiei erei ticăloşilor din a doua, în care descriam o mutaţie catastrofică în conştiinţa actuală a omului? Nu se împăcau, dar nu mă neliniştii. Îmi spuneam că Gnoza va fi probabil actuală în clipa cînd dominaţia ticăloşilor va determina o reacţie a partizanilor vechilor valori şi noua religie sugerată de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu eram smintit să cred că şi eu aşi fi un astfel de geniu!), se va răspîndi şi va intra în conflict cu partizanii lui Belial (aşa au fost numiţi de un vizionar american cei care au determinat odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-şi facă apariţia, fiindcă terenul este pregătit)...
   "Cum ai putut, îmi spuse Ciceo uimit după ce termină de citit Era, să proiectezi o astfel de viziune minuţioasă şi realistă asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic în ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma că e o viziune practică, gospodărească, însă grea de un presentiment care te apasă la urmă ca o piatră de moară. Să ştii că nu eşti original, cineva mi-a vorbit de o astfel de carte apărută în America Latină, n-am reţinut autorul, dar titlul e Istoria universală a infamiei." "Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gîndi acelaşi lucru fără să se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forţă de expresie şi le-a scris într-o limbă de mare circulaţie. Nu m-aşi mira să aud într-o zi că nici Gnoza nu e originală. Lacunele mele de informaţie, în ceea ce priveşte rezultatul ultimelor cercetări în toate ştiinţele, vor fi decisive pentru destinul acestei cărţi. Îmi rămîne orgoliul de a fi scris-o totuşi cel dintîi. Istoria aceasta universală a infamiei ce este, un tratat?" "Nu, cică, sînt nişte povestiri!" "Iată, deci, a mea e totuşi altceva, se referă la viitor şi e un tratat..." "Ce ciudat, zise Ciceo, ai scris o astfel de carte neagră şi totuşi nimic nu îmi pare în tine negru". "Nu e nimic ciudat, s-a spus şi despre Schopenhauer, cu ironie, că în viaţa lui intimă nu era deloc pesimist şi că s-a bucurat de ea cît a putut..." "Şi ce vrei să scrii acum?" "Acelaşi lucru, despre conştiinţă, dar întorcîndu-mă acum spre infinitul mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se naşte tot ceea ce prinde formă. Lumea subcuantică, pornind de la aceeaşi teză: conştiinţa este esenţa universului, nu numai a fiinţei vii, ci şi a lumii fizice. În fond e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris timp de două mii de ani pînă s-a ajuns la eşecul actual al filozofiei care a îmbrăţişat disperarea şi absurdul. Fizicienii însă şi-au văzut de treabă, ignorînd neputinţa filozofilor. Vreau să spun că ne aşteaptă o nouă aventură în căutarea esenţei noastre, deschisă de fizică prin descoperirea tranziţiei cuantice, aşa-numitul colaps, fenomen fundamental al întregului univers fizic. Nu e un fenomen bun pentru logica noastră, fiindcă deşi au trecut aproape patruzeci de ani de cînd se cunoaşte comportarea stranie a luminii, numai unda ei există, atîta timp cît n-o priveşti, dar îndată ce un aparat de experienţă îi semnalează prezenţa, adică o «priveşte», ea dispare şi cum dăm de corpuscul (cele două entităţi ale luminii, fiind, după cum ştie orice elev, unda şi fotonul, care e o particulă), el nu mai există şi apare iarăşi unda, eveniment misterios şi ilogic, care a fost numit tranziţie cuantică, sau colaps, pus sub ecuaţie de Schrodinger, după atîta timp deci tot nu se ştie mai mult despre acest fenomen acauzal. Acauzat? Şi totuşi universul mare cauzal, şi călăuzit de legi, se sprijină pe el. Deja de la Aristotel, prin Fizica, aflăm că Anaximandru afirma acelaşi lucru, pe care instrumentele noastre de experienţă l-au descoperit: nici apa şi nici un alt element nu stă la baza lucrurilor, ci ceva diferit care e fără margini şi din care nasc, spre a exista, şi cerurile şi toate lumile din ele. Apeiron-ul ceea ce grecii numeau nelimitatul, acauzal în esenţa sa şi spiritual, conştient şi volitiv, reapare după două mii de ani lăsîndu-ne semne bizare în aparatele noastre de experienţă. De ce dispare fotonul îndată ce dăm de el şi apare unda? Şi apoi reapare fotonul? Ai zice că e o joacă de-a v-aţi ascunselea. Putem noi să evităm să gîndim, ieşind din fizică (pentru că fizicianul nu poate explica ceea ce aparatele sale nu arată), şi numai astfel mai putem raţiona, că între noi şi evenimentul numit tranziţie cuantică nu s-a produs o atingere de care atît experimentatorul cît şi fotonul sînt conştienţi? Lumina refuză să se lase "văzută" aşa cum există ea în univers, ca realitate complementară (undă-foton), formînd un singur fenomen. Poţi să ai un frison! Noi care considerăm că doar viaţa vie poate avea astfel de reacţii, că lucrurile "moarte" sînt moarte de-a binelea, poţi să te uiţi la o piatră cît vrei şi nimic nu se întîmplă între tine şi ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva să spună, adică acest joc de-a v-aţi ascunselea al luminii, că nimic nu se petrece în natură fără ca cineva «să ştie»? Sau mai precis, fără intervenţia unei conştiinţe? Pînă acum am considerat lumina drept dulcea undă venită din soare să ne încălzească chipurile şi să germineze pămîntul. Şi deodată aflăm... Ţi se pare enorm ceea ce îţi spun?" 
   Ciceo nu vroia să arate că e aiurit de ceea ce auzea. Părea gînditor. "Chiar s-a demonstrat chestia asta?" zise el cu acea bănuială a omului obişnuit că multe drăcovenii se pot spune, dar nici una nu rezistă gîndirii practice şi obişnuite care, ca să înţeleagă ceva, porneşte totdeauna de la cauză la efect. "Adică cum să crezi, surîse el, că uitîndu-te la o piatră, piatra ştie şi ea de chestia asta? Auzi, dragă, se adresă el nevesti-sii care tocmai ne aducea un platou cu sandvişuri, ce zice Petrini, că sandvişurile astea la care ne uităm noi acum şi o să le mîncăm ştiu şi ele de noi..." Izbucnirăm toţi trei în rîs. Ciceo chiar se aiurise, multă vreme după aceea, deşi schimbasem subiectul, o lumină de stupoare îi stăruia în priviri şi vedeam clar că dacă aşi fi continuat pe aceeaşi temă l-ar fi apucat neliniştea... Curioasă însă, doamna Pop, care îşi cunoştea bine bărbatul, observă, desigur, că soţul ei nu mai gîndea cu toată mintea şi reveni: "Ce era cu sandvişiirile acelea?" "Să le lăsăm, confirmă el supoziţia mea, altfel nu mai dorm la noapte." "Ba vreau să ştiu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!" "Chiar bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinia, zise Ciceo, e vorba de o nouă dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dar demonstrată prin comportarea fără logică a elementelor." "Dumnezeu e ilogic acum? zise doamna Lavinia. Nu mai e bunul părinte care să ne bage în rai sau în iad după faptele noastre?"
   Soţia lui Ciceo era juristă. Se cunoscuseră ca "adversari"... Ea apăra interesele unei uzine faţă de un salariat care cîştigase în instanţă să i se plătească salariul din urmă pe timp de un an cît timp fusese concediat pe nedrept; uzina refuza totuşi să execute hotărîrea judecătorească; salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase conflictul de muncă, întrebîndu-l foarte nedumerit ce valoare are un verdict în justiţie, dacă practic, totuşi, o uzină nu ţine seama de el? Şi atunci se întîlniseră ei doi, Ştefan Pop, judecător, şi Lavinia Mureşianu, şefa serviciului juridic al acelei uzine. "Consideraţi că hotărîrea noastră a încălcat legislaţia muncii?" o întrebase el. "Nu tocmai!" răspunsese ea. "Aveţi dubii? Atunci de ce n-aţi făcut recurs?" "Avem dubii asupra orientării politice a salariatului." "Plătiţi-i salariul din urmă conform hotărîrii noastre şi lăsaţi alte organe să-l dea în judecată pentru orientarea lui politică." "Ar însemna să-l băgăm la zdup, lucru pe care nu-l dorim, răspunsese jurista. E un vestit maistru oţelar, dar face pe tiranul la cuptorul S.M., nu ţine seama de nimeni, nu formează cadre, păstrează «secretul» numai pentru el şi face «grevă» cînd nu i se plăteşte cît cere."' "Ei, cît cere?" "Mult! De patru-cinci ori salariul tarifar." "Înseamnă că l-aţi mai plătit..." "Da, în speranţa că ne va forma cadre noi."' "Totuşi oţelarii lui au depus favorabil." "Da, dar nu vă întrebaţi de ce a aşteptat un an de zile pînă să ne dea în judecată, după ce l-am concediat?" "Nu, de ce?" "A aşteptat să-l chemăm înapoi, să ne ploconim în faţa lui, cum se mai întîmplase." "Deci v-aţi mai ploconit?" "N-am avut încotro." "Şi ce s-a întîmplat de nu l-aţi mai rechemat?" "Am cerut Reşiţei să ne detaşeze temporar un maistru oţelar şi ne-a trimis unul care nu e chiar «regele oţelului», ca maiestatea-sa Truţan Gheorghe, dar care a acceptat totuşi să-şi desvăluie secretele băieţilor de pe platou şi să ne formeze cadre. E un maistru mai tînăr, căruia nu-i umblă gura toată ziua lăudîndu-şi vechii patroni şi partidul socialist în frunte cu Titel Petrescu, pe care noi, comuniştii, cică, l-am fi curăţat." "Aşa deci! Totuşi nu pentru acest diferend politic l-aţi dat afară.'" "Şi pentru! Toate la un loc." "Facem disjungerea necesară, dintre conflictul de muncă şi opiniile publice, îi plătiţi salariul din urmă şi în ceea ce priveşte reprimirea lui în uzină faceţi recurs şi invocaţi motivele politice, nu atît de grave încît să facă obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o reangajare." "Aşa deci! exclamase tînăra juristă, credeţi că nu ne-am gîndit? Dacă invocăm motivele astea, el va fi de faţă şi nu numai că nu le va nega, ci şi le va susţine ridicînd glasul cu vehemenţă. Aşa e el, un astfel de tip! Nu-l interesează ce s-a schimbat în jurul lui. Oţelul, altceva nu ştie, şi Titel Petrescu! Vă închipuiţi că procurorul nu e pus acolo să facă pe filozoful, să-şi dea seama că bătrînul oţelar e de fapt un om simpatic şi inocent în iluziile lui social-democrate." "Fir-ar să fie! exclamase şi tînărul judecător. Ce e de făcut? Totuşi, ce vă împiedică să-i plătiţi salariul din urmă?" "Nu atît salariul vrea el, fiindcă e un om cu stare, are casa lui, băieţi profesori care cîştigă, şi mai ales (aici e buba!) nu ştiu cîte iugăre de pămînt la ţară, multe, pe care le cultivă nevastă-sa; e ameninţat să fie trecut la chiaburi dacă se află că nu mai e oţelar. Am vorbit cu el! Ar renunţa la salariul din urmă dacă l-am reprimi." "Reprimiţi-l!" "Nu vrea directorul! Nu mai are încredere în el, l-am mai reprimit, cum v-am spus, de cîteva ori! Are dreptate, bătrînul nu-şi mai poate schimba mentalitatea, am avea numai necazuri cu el şi pînă la urmă tot aici am ajunge." "Bine, colega, dar atunci de ce v-aţi prezentat atît de nepregătiţi la proces?" Aici tînăra juristă tăcuse un timp, apoi exclamase: "Nu vă amintiţi? Martorii noştri au trecut de partea lui şi erau aceiaşi băieţi care veneau la direcţie şi se plîngeau că maistrul Truţan nu-i învaţă şi pe ei nimic, îi înjură de mamă şi le trage mereu şuturi..." "Cît e de bătrîn?" "Cincizeci de ani! Arată mai bătrîn, din pricina mîncării şi a băuturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care nu l-a văzut nimeni rîzînd..." "Aţi văzut piesa? Cum e, domnişoară, mă refer la interpreţi, bineînţeles!" "Încă n-am văzut-o, dar am recitit-o. Aşa fac totdeauna înaintea unui spectacol cu piese mari, nu pot urmări debitul actorilor, care au tendinţa să înghită pe nerăsuflate textul, ca să-şi pună jocul lor în valoare şi nu sensurile adînci ale piesei. Mă şi enervez cînd îi văd cum nu gîndesc deloc la ceea ce le iese din gură şi atunci recitesc piesa dinainte, mai ales cînd e vorba de Shakespeare..." "Şi mai aveţi curiozitatea desnodămîntului?" "Bineînţeles! Mă încîntă mereu surpriza replicilor şi poezia care curge din ele... Dar dacă actorii sînt chiar proşti, sau rău distribuiţi în roluri, mi se întîmplă să şi ies din sală. Se spune însă că spectacolul ăsta ar fi chiar bun." "Domnişoară, îmi permiteţi să vă invit eu la acest spectacol?" 
   Domnişoara acceptase şi după un an se căsătoreau. Băuseră la nuntă vin trimis de "regele oţelului", din pivniţele lui de la ţară... Pînă la urmă fusese reprimit la cuptoarele S.M., dar fără prerogativele de altădată şi mai ales după ce judecătorul îl avertizase că un nou conflict cu uzina, justiţia nu-l va mai soluţiona în favoarea lui.
   Îmi povestiseră toate acestea cu mult mai multe amănunte şi cu acea undă secretă de emoţie în glas cu care învăluim adesea tot ceea ce s-a întîmplat cu noi cînd am întîlnit fiinţa iubită. Ceea ce mi se părea însă incredibil mie, care eşuasem cu atîtea fiinţe iubite, era faptul că eroii acestei reuşite erau aci de faţă şi nici un gest, nici o umbră în priviri, nici o pîndă a unui gînd neexprimat nu sugerau că peste această poveste în care un judecător şi o juristă se îndrăgostiseră unul de altul, cu chipurile aplecate într-un dosar (care conţinea o semnificativă existenţă întîrziată într-o lume la care nu se putea adapta), nu trecuse nici o furtună, nici un nor greu care să le zgîlţîie sau să le întunece senina lor iubire (deşi ceva trecuse, cînd el îşi dăduse demisia ca judecător şi începuse să practice avocatura: s-ar fi putut să n-o practice, să fie adică respins ele barou şi el ştiuse că o astfel de primejdie fusese reală), îi pîndisem ani în şir în timpul vizitelor mele: era cu putinţă, îmi spuneam, să nu se ascundă în spatele acestei armonii le bourdonnement sourd du desordre fatal care zace în orice fiinţă umană, aşa cum descoperisem eu întîi la Nineta Romulus, apoi la Căprioara, după aceea la Petrică, şi total, din plin, copleşitor, la Matilda? Pînă şi mama fusese silită, ca să-şi recapete liniştea, să o rupă în floarea vîrstei, fără să se despartă, cu tatăl meu. (O chinuia gîndul că omul de care ea se îndrăgostise o mîngîia şi o săruta de faţă cu ea pe sora ei mai mică şi nimic n-o putea face să creadă că se mulţumiseră amîndoi doar cu aceste sărutări a căror vinovăţie era rău mascată de rudenie; şi pe ea o sărutase astfel, cu aceeaşi privire aprinsă, cu aceeaşi jubilaţiune oarbă a instinctului triumfător; nu acceptase să i se turbure pentru toată viaţa sufletul! mai bine nu! mai bine fără el, decît să pună stăpînire pe clipele ei viermele scîrbos al geloziei... de ce nu putuse redeveni senină acceptîndu-l aşa cum era? pentru că presimţise ce era în ea, murmurul, rumoarea din adîncuri a desordinei, o auzise în acele clipe de trădare şi, desigur, se speriase...)
   Nimic însă nu răzbătea în afară din viaţa acestui cuplu, în afară de o continuă plenitudine în înţelegere. Desigur, flacăra nu era spectaculoasă, dar le lumina, cum am spus, din plin, micul lor destin. Era frumoasă Lavinia? La început mi se păruse că nu, dar nici o femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urîtă pînă n-o cunoşti. Căprioara nu fusese frumoasă cînd o întîlnisem? Cînd mă părăsise însă descopeream cît e de urîtă. Există, cum ştim de fapt foarte bine toţi, frumuseţi ascunse. Dar şi urîţenii la fel de bine ascunse, aparenţele, cum se zice cu îndreptăţire, sînt înşelătoare. O pură anatomie nu ne poate spune mare lucru, deşi prima noastră reacţie se produce comiţînd o dublă eroare, datorită iluziilor pe care le investim brusc într-un chip zis frumos, şi repulsiei la fel de instantanee întîlnind un chip urît. Dar cine poate nega că un chip poate fi frumos pentru că e urît? Şi altul urît tocmai fiindcă e atît de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pildă, o urîtă găseşte un superb bărbat şi una frumoasă uimeşte pe toată lumea acceptînd unul şi bătrîn şi idiot şi beţiv şi infidel. Frumuseţea şi urîţenia fizică se metamorfozează şi se retrag în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă. Lavinia, după ce am cunoscut-o mai bine, era deosebit de frumoasă. N-o pot descrie, o brunetă gravă şi liniştită, fără vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de căldură umană şi devotament care îţi spunea din prima clipă, dar fără emfaza bigotă a unor soţii, ci cu prietenie: sînt dăruită bărbatului şi copiilor mei; dacă vrei să ţii la noi toţi împreună, te vom iubi şi noi. Ceea ce se şi întîmplase. Casa lor, orele de sîmbătă seara pe care le petreceam împreună erau pentru mine, cum am mai notat aici, locul de refugiu, oaza în care reveneam să mă odihnesc şi să uit de nisipul deşertului vieţii mele afective. Asta nu însemna că nu încercam să-i turbur, cum făcusem acum relatîndu-i lui Ciceo strania comportare a luminii în aparatele de experienţă, fără să fiu însă iniţiat, ca un fizician, în acest fenomen. Speculaţiile îmi aparţineau.
   
   
   
   VI
   
   "Da, Lavinia. zisei. Dumnezeu e ilogic şi acauzal. S-a spus asta timp de două mii de ani (avem dovezi destule, de pildă, aşa-zisa lui dreptate, sau flagrantele lui nedreptaţi; Abraham căruia îi cere să-şi jertfească fiul ca să-i dovedească credinţa e o istorie naivă, de adormit popoarele, în realitate n-a venit nici un înger care să oprească mîna fanaticului, copilul a fost înjunghiat şi nu numai o dată în timpul erei noastre şi fără ca această jertfă să folosească cuiva), dar l-am şi interogat adesea şi aceia dintre noi, care se credeau cuprinşi de starea de graţie, ne-au răspuns totdeauna că nu putem, cu mintea noastră, să pătrundem ceea ce e de nepătruns. Dar acum am început să dăm de urmele lui şi ce credeţi că a făcut cînd i-am forţat cîteva secrete? A fost silit (ăsta e cuvîntul!) să se arate. Cum? Să-ţi povestesc, Lavinia..." Şi reluai speculaţia fantezistă despre jocul de-a v-aţi ascunselea al luminii. Copiii ascultau şi ei curioşi acest basm modern din care nu se întruchipa însă nimic care să-i fascineze, că lumina ba apărea, ba dispărea, nici o minune, asta puteau face şi ei cu o lanternă... Lavinia, ca şi soţul ei, arăta incredulă, dar nu anxioasă. La urma urmei, părea ea să spună, totul poate fi adevărat, dar întrucît ne-ar schimba chestia asta destinul? Tot vom muri! Şi atunci? "Vă amintiţi vîlva pe care a produs-o descoperirea radiumului? reluai eu. A fost după aceea studiat şi ce s-a aflat în legătură cu radioactivitatea sa intensă? Întîi că atomii săi se dezintegrează într-o manieră foarte ciudată, deşi nucleele sînt absolut identice, unele explodează, altele nu. Conform cărei determinări? Am putea fi tentaţi să emitem ipoteza că între cele două nuclee ar exista o deosebire pe care noi n-o observăm, dar alte cercetări au silit pe fizicieni să admită ipoteza indeterminării, manifestată şi în alte fenomene, cum ar fi cel al tranziţiei cuantice. Dar nu asta e atît de frapant în comportarea radiumului radioactiv. I s-a descoperit periodicitatea desintegrării, care, după cum o să vedeţi, ne dă de gîndit. Avem în faţă o astfel de pietricică radioactivă să zicem de două grame. S-a calculat atît de exact timpul desintegrării ei încît s-a înscris cifra 1590 de ani, cînd din două grame mai rămîne unul, pietricica se reduce adică la jumătate. După alţi 1590 de ani, se reduce iar la jumătate. Şi aşa mai departe, după fiecare perioadă, din jumătatea care a mai rămas, se reduce jumătate. Da, dar asta e mereu, pînă la sfîrşitul lumii. Rămîne totdeauna o jumătate care se reduce la jumătate, timp de mii de miliarde de ani înapoi spre haosul infinitului mic. Cercetaţi, cercetaţi, parcă ne-ar spune «cineva» cu ironie, că o să vă lămuriţi buştean." "Adică acest «cineva» cine ar fi?" zise Lavinia. "Hm! Cineva care «ştie»." "Mă îndoiesc, zise Ciceo deodată decis să nu accepte inacceptabilul. De «ştiut» nu ştim decît noi. Astea sînt fenomene din mecanica universului, care oricît de misterioase ar fi, tot fenomene mecanice rămîn. Universul n-a dat pînă acum ceva mai bun decît omul. Restul e un joc orb al energiei, cauzal sau acauzal, din care, e adevărat, am ieşit noi. Cum am ieşit, e interesant de aflat, recunosc, dar parcă..." Şi tăcu. "Dar parcă, ridică el glasul, tot mai mare chef am să beau un pahar de vin decît să-mi sparg capul cu... apeironul!"
   Şi îl şi bău, cu sete, acel pahar, demonstrativ. Copiii, care ştiu cînd tatăl are humor, rîdeau. "Aşadar, Ciceo, zisei, nu vrei să mergi mai departe." "Nu!" răspunse el cu acelaşi glas prin ale cărui modulaţiuni copiii discerneau ceva nespus de vesel, încăpăţînare infantilă, asemănătoare cu a lor, furie instinctivă împotriva agresiunii acestui apeiron. "Nu, repetă el, fiindcă şi aşa, în ceea ce mă priveşte, sînt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit cînd credeam că e fără limite, decît eram cînd ştiu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că sîntem prizonieri într-un ocean de gaze. Parcă mă şi sufoc cînd mă gîndesc, în timp ce înainte mintea îmi zbura fără hotar şi cerul era lăcaşul minunilor." "Eşti un om de tip medieval, zisei, refuzi să accepţi că pămîntul se mişcă." "Da, ştiu, Galilei,  pînă la urmă o să-mi spui, Petrini, că vreau să ne retragem prin păduri, să bem lapte de iapă şi să ne radem cu o bucată de coasă. Vreau doar să spun un lucru simplu, că aflînd că cerul care mi-a încîntat copilăria nu mai e acelaşi, nici eu n-am mai rămas acelaşi, în timp ce bunica stătea şi se uita la el ceasuri întregi în şezlongul ei, fericită. Iar eu gîndesc, chiar cînd e albastru ca peruzeaua: e frumos, dar dincolo de el e un întuneric de smoală. Iadul!" "De ce, zisei, e firmamentul. Orion, o catedrală de lumină, Calea Lactee..." "Da, galaxiile, nişte melci, despre care ni se spune acum că fug unele de altele cu mare viteză... Încotro dracu fug? Cică universul e în expansiune." "Ai vrea să fie fix?" "Bineînţeles! Adică să fie în mişcare fixă, cum e soarele şi planetele. Asta mai merge! Sau cum sînt norii, care se mişcă, dar nu dispar, nu sînt în «expansiune». Cred că savanţii ăştia s-au ţicnit la cap. Am auzit de unul care a vrut să pună Totul într-o ecuaţie. Să arate că un măr din care tai felii e cît pămîntul. Un polonez! Pînă la urmă a înnebunit! Ăştia totdeauna au vrut să arate că sînt mai grozavi decît alţii, au format o dietă în care orice deputat putea avea drept de veto asupra majorităţii. Şi atunci inamicul a găsit un trădător care a zis veto şi le-a invadat ţara. "Da, zise Lavinia, lui nu-i plac chestiile astea! Într-o zi am găsit la Consignaţia un binoclu mare de cîmp, nu vroiam să-l cumpăr, dar m-am uitat prin el şi l-am luat. Îţi aducea o casă de la un kilometru chiar sub nas, vedeai prin fereastră ce fac oamenii în ea ca şi cînd ai fi fost cu ei în odaie. Şi într-o seară m-am uitat cu el la lună şi l-am strigat: Ştefane, vino să vezi luna de-aproape, e extraordinar. Dar el: nu vreau să văd luna de-aproape. Dar de ce? Aşa! Las-o acolo, unde e... să stea acolo unde-o ştiu eu! Şi n-a vrut, dar copiii mureau de curiozitate..." "Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai e acelaşi după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate nelinişti: dacă nu mai e acelaşi, e în bine sau în rău? Înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu mijloacele ştiinţei şi nu prin pură speculaţie filozofică, cine e, ca să poată şti ce-o să devină. Dar deja această aventură ne costă, - o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compensează, fiindcă marile puteri au pus mîna pe acele descoperiri ale savanţilor, cu ajutorul cărora îşi pot nimici adversarul în cîteva minute. Cu această perspectivă, e clar că nu mai putem contempla, fermecaţi, Orionul. Dar nu mai putem da înapoi, e prea tîrziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu mai poate da înapoi roata istoriei, incluzînd în asta şi progresul ştiinţelor, o binefacere! Da, dar şi o nelinişte mai mare. Cum o să ieşim din această aventură fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va şti să înlăture ameninţarea bombei cu hidrogen? Vreau să spun, în afara pasiunii de a cerceta, ce ne mai place să facem? Fiindcă tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, pe care individul o ţinea cu aerul cel mai firesc din lume că spune ceva util şi raţional: cum să ne organizăm timpul liber! Fără să-şi dea seama că farmecul timpului liber tocmai în asta constă, să nu-l organizezi, fiindcă din clipa aceea a încetat să mai fie liber. Timp liber înseamnă să faci ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentaţii, fără sentimentul de culpabilitate că în felul acesta îl pierzi, acel timp. Sigur că în timpul tău liber poţi organiza, să zicem, o excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să iei în seamă asemenea prostie, dar sînt şi oameni care după orele de muncă nu simt bucuria disponibilităţii, ci un fel de vid, cu atracţie spre ceea ce <«organizează» alţii, aranjamente, întîlniri undeva, şi tocmai lor li se adresa individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere singuri ceea ce i-ar încînta să facă. Ideea din subtext era, desigur, grijulie, nu cumva omul fără timp liber organizat să facă vreo prostie, să agaţe vreo fată pe stradă, să se îmbete sau să facă scandal. Aici e temerea: perfecta organizare a vieţii omului de mîine, cu diminuarea puterii imaginative şi dispariţia artelor. De pe acum muzica simfonică a părăsit armonia şi excelează în disarmonie, producînd asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ. Chagall, Picasso, Chirico, Dali sînt ultimii mari pictori, iar sculptura s-a abstractizat şi ea, în căutarea «esenţelor». Desigur, esenţa formelor poate ispiti, dar în practică ele se confundă, un cap de femeie reprezentat printr-un ou ne duce cu gîndul şi la un ou, reprezentat printr-o femeie. N-ar fi rău dacă am gîndi: femeia e un ou, dar o găină e mai degrabă un ou decît o femeie şi încă acest arbitrar al esenţelor ne-ar deranja cel mai puţin dacă n-am gîndi: prostia asta poate s-o facă şi un copil! - ceea ce a şi dus la admiraţia mîzgăliturilor copiilor şi a artei primitive." "Ba să spun drept, mie îmi place arta primitivă, zise Lavinia. Mă amuză, dimpotrivă, are multă imaginaţie." "Drept să-ţi spun, zisei, nu ştiu ce să-ţi răspund, dar dacă mă pui la ambiţie îţi fac şi eu, din lemn, un vrăjitor african de care poţi să te şi sperii, nu numai să te amuzi. Dar dacă mă pui chiar să imit, cu modelul alături, un Moise de Michelangelo, îţi declar că nu pot oricît m-aşi strădui, după cum nici o frază mozartiană, în timp ce o simfonie modernă m-ar ispiti, fiindcă sunetele ei nu exprimă nici un mister, adică nici o coerenţă..." "Poate că n-o sesizăm noi?! zise Lavinia. Pe primăvară eram la Bucureşti într-o sîmbătă şi ne-a invitat o cunoştinţă la un concert în care se cînta pentru întîia oară la noi ceva de Enescu."  zise Ciceo. "Da, ceva cu suflători, dar parcă nu erau nici flaute, nici clarinete, un fel de beţe. Dar nu erau nici fluiere, fiindcă se sufla în ele dintr-o parte. Dirija Silvestri. Ti-ti, ti, fî, fî, fî, su-şu-sum fi, fi, fi, n-am înţeles nimic, da' nu numai eu, nici n-a durat cîteva minute şi totul s-a terminat. Sala, gheaţă! Nici un fel de aplauze, o tăcere neobişnuită la noi, unde se aplaudă atît de uşor. N-aveai ce să înţelegi, fiindcă îndată ce suflătorii ai fi zis că voiau să închege o melodie, cum spui tu, cît de cît coerentă, dirijorul o reteza brusc şi iar o luau de la cap cu şi-su-su şi fi-fî-fi! Şi atunci se întoarce Silvestri spre sală, era la Ateneu, şi zice: domnilor, e o piesă grea, deosebit de bogată şi dificilă, permiteţi-mi s-o mai cîntăm o dată. Şi a cîntat-o! Acelaşi lucru, oricît ai fi fost de atent şi tot nu puteai să distingi vreo temă melodică. S-a aplaudat ici-colo. În pauză, puţină jenă printre melomani. Văd că vine spre noi cunoştinţa care ne invitase, era cu nevasta, aveau locuri în altă parte. «Ei, zice el asudat, roşu la faţă. V-a plăcut?» «Nu», zic eu. «Nu v-a plăcut, sau n-aţi înţeles?» «Am înţeles perfect, zice Ştefan, dar nu ne-a plăcut!» «Da?! spune cunoştinţa noastră. Mie şi-acum îmi bate inima!» Şi îşi făcea vînt cu batista, atît de turburat era. Aşa că vezi!" "Lavinia, am o bănuială, zisei surîzînd. Nu cumva cunoştinţa voastră era compozitor?" "Nu ştiu, era compozitor, Ştefane?" "Da, zise Ciceo, un tînăr compozitor." "E normal! zisei. Între ei, compozitori, pictori şi chiar romancieri, se înţeleg perfect. Nu mai fac artă pentru marele public, ci numai pentru ei înşişi." "Totuşi Enescu e mare, zise Lavinia, şi nu numai în Rapsodii. Şi poate că într-o zi o să ne placă şi  "Nu zic că şi mie îmi place Pasărea de foc a lui Stravinski, dar n-aşi lua-o cu mine într-o insulă, pe un disc, dintre cele zece care m-ar constrînge ipoteza unui exil", răspunsei.
   "Apropos, zise Ciceo, ai mai fost pe la Bucureşti? Şi fiindcă nu răspunsei îndată, copii, zise, gata, la culcare." Nu întîrziară să se ridice decît atît cît să arate că nu se supun ei numai la un singur îndemn. Trebuia să vie un al doilea, apoi o ameninţare, apoi întîrziatul în sărutări care trebuiau să fie atît de tandre şi insistente încît Ciceo, dar mai ales Lavinia să-şi iasă uşor din pepeni: haide, dragă, ajunge odată, şi le smulgea braţele strîns încolăcite de gîtul ei şi le ardea una la fund, chiar scoasă de-a binelea din sărite. Fetiţa şi băiatul o ştergeau chicotind...
   
   
   
   VII
   
   Erau excedaţi de dragostea copiilor în timp ce eu trebuia să îndur în fiecare seară arsura unui gînd care mă făcea să-mi imaginez pînă la halucinaţie o scenă ale cărei detalii îmi alungau somnul şi îmi făceau sufletul prizonier fără scăpare: Silvia mea stătea la masă cu un străin şi trebuia să vadă apoi cum e dusă la culcare şi mama ei se retrăgea în dormitor cu acel străin. Astfel, singurică, fetiţa mea trebuia să adoarmă de fiecare dată cu o nedumerire în sufletul ei inocent: unde e tata? Şi mama, ce face ea acolo cu omul ăla şi nu doarme cu mine? Cum se apăra ea de această nedumerire? Putea ea apoi, în timpul zilei, să mai fie veselă şi încrezătoare? Mai putea ea surîde? Tandreţea ei spontană mai putea ţîşni? Şi să se adreseze cui? Tatăl nu era aproape şi venea s-o vadă doar duminica, iar pe mama trebuia s-o vadă cum îi servea acelui om ceaiul, dimineaţa, cum se gătea apoi să plece de-acasă şi pleca împreună cu el cu maşina, pentru ca la întoarcere să-i pună supă în farfurie, să stea de vorbă cu el, nu mai terminau de vorbit! "Da, îmi mărturisea ea, ci vorbesc, ci nu mai termină, ci cu atîta vorbă!" şi alteori seara să se gătească "se găteşte mama, se uită în oglindă, ci nu mai termină ci, ci cu atîta gătit" şi s-o lase singură. să se ducă la "o recepţie". "Des?" "Nu prea des, ta-taaa, dar..." "Dar ce?" Nu mai ştia ce vrusese să spună cu acel dar..." "Dar mama te iubeşte, se poartă frumos cu tine!" "Da, dar..." "Ei, ce mai e?" "Se ceartă cu Mircea..." Va să zică aşa îi spunea ea acelui Mircea, pe nume! Adevărat, cum i-ar fi putut spune: tată în nici un caz, domnul nu, dar nici nenea! "Ei şi? Se întîmplă să se mai şi certe lumea..." "Da, ta-taaa, dar, ci nu mai termină cu atîta certat..." "Chiar?" Nu răspundea. Era clar, nu se certau des, nu se duceau des la recepţii, dar atunci cînd se certau şi se duceau la recepţii erau împreună şi pe ea o uitau.
   În acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei. Şi nu mai era a ei nici cînd o duceau la culcare şi ei doi rămîneau singuri. "Tata se gîndeşte la tine tot timpul, îi spuneam, şi cînd o să te faci mai mare o să poţi veni la mine şi să stăm tot timpul împreună." Atît, nu riscam să-i spun să vie de pe acum, s-ar fi putut să n-o mai văd niciodată, căci timpul cînd ea ar fi ajuns la vîrsta să opteze era incomensurabil, şi ruptă de mine atîţia ani s-ar fi înstrăinat de mine şi opţiunea ar fi fost cu totul nesigură. "Să nu-i spui mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai noi doi, tata nu se mai însoară." "Ta-taaa, dar de ce nu vii şi tu mai des?" "Eu stau departe, mi-e greu să viu." "Păi ia trenul!" "Iau eu trenul, dar am serviciu şi nu pot lipsi decît duminica."
   Ne plimbam prin oraş, ca mai înainte, dar un alt oraş, cu mari bulevarde şi cu o nesfîrşită mulţime de oameni pe străzi. Trecuse mult timp pînă să mă liniştesc, pînă să-mi dau seama că nu mai era nimic de făcut, sufletul Silviei era deja scindat, tata rămăsese el ta-taaa, dar cu mama se întîmplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci şi pe Mircea, care şi el se purta frumos cu ea, dar... Ascundea multe acest dar, însă am înţeles că mica ei fiinţă se apăra bine, era veselă, mînca şi dormea bine şi încetul cu încetul se blindase împotriva a ceea ce la început o nedumerise, ca nu mai putea să se încreadă în întregime în dragostea mamei, se îndepărta de ea, încolţeau în inima ei singurătatea şi independenţa, sentimente premature, dar nu apăsătoare, ba chiar îi plăceau, începuse să fie obraznică şi încăpăţînată, îşi retrăgea şi ea afecţiunea pentru mama exact în măsura în care mama şi-o retrăgea pentru a i-o dărui lui Mircea, exasperînd-o pe Matilda, iar acel minus din viaţa ei zilnică, tata, n-o făcea să sufere, dimpotrivă, ai fi zis că îi părea bine, iar împrejurarea că erau trei care se ocupau de ea îi sporea sentimentul de independenţă şi libertate. Totul era în faza inocenţei. Dar ce-o să se întîmple mai tîrziu? Şi iar mi se strîngea inima: dacă în sufletul acestui copil, silit să afle de timpuriu prea multe, nu va apărea ceva dur împotriva oamenilor, cinismul, ironia necruţătoare, neîncrederea în fidelitate şi răceala în iubire?! Şi mă străduii multă vreme s-o vorbesc de bine pe mama ei, s-o asigur că numai pe ea o iubeşte, că şi Mircea e un om bun. "Ci, ci tata, Mircea are doi băieţi mari, ci sînt studenţi în Anglia... Ci dacă şi eu o să învăţ bine, ci mă trimite şi pe mine în Anglia!" "I-auzi! Mai e pînă atunci. Pînă atunci ori moare măgarul, ori piere samarul." "Ci nu înţeleg!"' "Ci mi-e greu să-ţi explic!" Vrusesem să-i spun că pînă atunci ori nu va mai fi în situaţia s-o poată trimite şi pe ea în Anglia, ori se va despărţi mama ei de el şi-o să fim iarăşi împreună.
   Gîndisem cîtva timp acest lucru, fără să mă bizui la început pe vreo certitudine, în afara faptului că surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei. Odată despărţiţi, ura ei împotriva mea se stinsese şi urmase o tăcere asemeni unei vetre în cîmp care a devenit deodată cenuşă şi asupra căruia s-au lăsat, misterioase, dar nu moarte, marile tăceri ale haosului, lumea străină de efemerele noastre patimi, cerul înstelat, noaptea vie cu adierile ei de vînt foşnind prin ierburi, în mijlocul cărora numai omul poate fi împăcat, gîndind: să uiţi totul, să nu uiţi nimic şi să nu-ţi pese. El singur poate purta în suflet pacea, conflictul, nepăsarea, liniştea, sbîrlirea, pieirea, dispariţia cu obrazul lipit de mama lui, pămîntul, pe suprafaţa căruia strîngînd în mîini bulgării, poate muri rînjind cu sfidare sau cu dragoste care să-l facă din ticălos, frate al tuturor extincţiilor. Matilda se pomenise silită să se gîndească singură (adică fără mine) la ceea ce făcuse. Chiar la prima mea vizită, după şase luni (fiindcă îmi era insuportabil gîndul să-i mai văd vreodată chipul), o găsisem veselă şi cu priviri care se fixau asupra mea ca odinioară, fără să se sinchisească de bărbatul ei care era de faţă, ca într-un joc ce reedita parcă în mod straniu situaţia în care ne aflam noi doi cînd ea era măritată cu Petrică.
   Pînă ce într-o zi îmi dădui seama că nu mă iluzionam. Mă primi ca altădată în orele ei de mare expansiune a sufletului şi chiar reedita într-un anume fel scena de pe vîrful dealului cu Petrică. Desigur, soţul ei nu se urcă în vreun copac, ci îşi păstra o impenetrabilă şi calmă figură. "Tu ai luat masa undeva?" mă întrebă. "Nu", zisei, deşi mîncasem. "Nici noi. Mircea abia a venit" (de unde venise? Era duminică, a, da, ştabii ăştia sînt adesea chemaţi nu numai duminica, ci şi la miezul nopţii!). Mă invită deci la masă şi acceptai.
   Silvia însă avu o comportare neliniştitoare, în timpul mesei începu să se joace cu lingura în supă, să se fîţîie pe scaun, să clefăie interminabil carnea în gură şi să arate o surzenie totală faţă de ameninţările mamei. Surprinsă, scoasă din sărite, pînă la urmă, Matilda o plesni, dar Silvia nu se turbură cîtuşi de puţin, vărsă paharul cu apă pe masă şi expresia de impertinenţă de pe chipul ei nu se şterse. "Ce e cu fata asta? exclamă Matilda uluită, e din zi în zi mai obraznică. Victor, ia urecheaz-o tu niţel, o fi crezînd că dacă eşti tu cu ea, o să-i iei apărarea." "Silvia, zisei, ce e prostia asta? Ai şase ani, nu mai ai patru, eşti fată mare!" Şi o luai în braţe de pe scaun şi o pusei pe genunchi, dar corpul ei era ţeapăn, expresia de înstrăinare, nu-şi mai lipi cu tandreţe capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu totul inocent, era clar că simţise nefirescul invitaţiei maică-sii şi nu-şi putuse exprima prin cuvinte desacordul: îl exprimase însă în felul ei. "Bine atunci, eu am plecat, zisei, dacă nu-ţi place să stai cu mine la masă". Nu era un reproş, şi nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca să-i sugerez vreo mîhnire din parte-mi, scontînd un regret din partea ei. Încă de la această vîrstă apar în noi stări psihice foarte coerente şi de mare inerţie, nu pot fi deplasate nici prin vorbe, nici prin ameninţări şi nici prin pedepse. Mîhnire însă simţeam şi într-adevăr trebuia să plec dacă nu vroiam să-i fac ei şi mai mare rău. Avea dreptate, locul meu nu era acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca şi cînd, cunoscînd-o bine pe maică-sa cu antenele instinctului, ar fi intuit eroarea în care ne-ar fi atras pe toţi într-un joc în care ea refuza să intre.
   "Mergi cu mine la plimbare?" o întrebai ridicîndu-mă. Dădu din cap scurt cu privirea imobilă: nu! Nici nu trebuia s-o întreb, era clar că nu putea atunci să mă ierte pentru că acceptasem să iau masa cu maică-sa şi cu Mircea. "Victor, zise Matilda, merg eu la plimbare, am să-ţi spun ceva!" Silvia se însenină cînd auzi şi deodată îmi surîse: "Pa, tata, ci cînd mai vii?" O luai iar în braţe, o 
   sărutai, spusei bună ziua lui Mircea şi o aşteptai apoi pe Matilda în stradă.
   Ştiam că n-avea nimic să-mi spună şi dacă avea nu acum îmi va spune, vroia doar să-şi dea seama pentru început dacă mai puteam comunica. Nu greşeam, ne plimbarăm vreo două ore şi într-adevăr nu-mi destăinui nimic. Schimbaserăm însă mii de cuvinte, aproape în şoaptă, cuvinte incolore, ca nişte etichete pe sticle goale, care nu se mai ciocneau între ele, nu mai scoteau scîntei ca altădată, ci ne picurau doar o mare linişte în inimă, o mare destindere şi o vagă, o nedefinită şi lipsită de temei speranţă. Dacă o mai iubesc. Desigur, îi spusei. Ca şi la început. Da, şi ea simţea acelaşi lucru. Se mira cum de-am ajuns noi aici. "O fi vreun blestem", zisei. "Şi eu m-am gîndit, zise. Să-ţi spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea." "Ştiu că nu-l iubeşti!" "Dar mă iubeşte el ca un nebun!" "Da, ştiu că te iubeşte ca un nebun!" "Lucru pe care nu l-am simţit la tine decît la început." "Nu l-ai simţit nici la început, ţi s-a părut." "Nu-nu! Altfel nu-l lăsam pe Petrică." "Da, ai greşit că l-ai lăsat! Mi-ai spus-o de atîtea ori." "Nu, vroiam un copil şi am avut bănuiala că Petrică, cu boala lui, nu putea să mi-l dea." "Mai bine, putea ieşi un copil cu ereditate încărcată." "Nu, m-am interesat, boala asta nu e ereditară." "Parcă poate cineva să ştie cu precizie totală ce e ereditar şi ce nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu premeditare, ca să faci un copil." "Şi eu! Te-am iubit, dar n-a lipsit şi premeditarea." "Nu, nu m-ai iubit deloc şi asta s-a văzut îndată ce ne-am căsătorit." "Să-ţi spun un secret!" "Încă unul?" "Da, eu nu pot să iubesc!" "Ştiu că nu poţi să iubeşti. Dar îţi ieşi din fire cînd celălalt încetează şi el să te mai iubească." "Da, îmi ies din fire, nu pot să trăiesc fără să fiu iubită!" "Mare descoperire! Cine poate trăi fără să fie iubit?" "Tu, de pildă, n-ai nevoie şi tu ştii asta şi am început să te urăsc cînd am descoperit acest lucru." "Da, fiindcă am rămas la părerea că rolul femeii e să iubească şi să întreţină flacăra iubirii, de-aia i-a dat natura frumuseţe şi farmec." "Şi al bărbatului? El ce rol are?" "S-o ocrotească! De-aia e înzestrat cu forţă şi echilibru." "Da, vezi, nu ne-am înţeles!" "Nu există înţelegere!" "Nu?" "Nu!" "Atunci ce există?" "Există iubire, acolo unde ea se naşte, există şi înţelegere. Sînt legate. Desigur, nu lua asta în sens absolut, nu totdeauna unde există iubire există şi înţelegere. Spun doar că e greu de conceput că doi oameni care nu se iubesc se pot înţelege. Tolstoi se întreba: ce-i ţine pe oameni în viaţă? Răspunsul cred că e al lui, nu al meu: iubirea. Asta în mod absolut şi nu neapărat doar în sens creştinesc şi nu exclusiv între sexe. Poţi, de pildă, iubi omenirea, sau natura, sau doar copiii, sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva am redeveni fiare. Sau şi mai rău, am ajunge să ne iubim doar pe noi înşine, devenind monştri. Nu e adevărat că tu nu poţi iubi, fiindcă altfel n-ai mai da naştere la iubire în altul. Ar însemna că te iubeşti mult pe tine, lucru respingător, care nu poate atrage decît tot pe un ins respingător. Or nici primul tău bărbat, nici Petrică, nici eu şi nici acest Mircea nu sîntem inşi respingători." "Toţi ceilalţi da, nu sînt, dar tu eşti." "Da, se poate ca tu să nu fi văzut în mine decît ceea ce am respingător. Toţi avem în noi ceva care stîrneşte repulsia, dar nu uita că şi virtutea (vorbesc de cea adevărată) poate fi respingătoare pentru un ticălos." "Deci eu sînt o ticăloasă!" "Da, cam eşti!" "Şi totuşi mi-ai spus că mă iubeşti încă! Iubeşti o ticăloasă?" "Iubeşti un ins respingător?' "Da, cu speranţa să-l schimb!" "Nu s-ar zice că ai avut vreodată în suflet speranţa! Sau mai bine zis ai vrut să mă schimbi prin distrugere, prin anihilare!" "Ha-ha! Ai văzut tu destul în tine un om a cărui trufie nemăsurată pretindea să i se ridice în fiecare zi cîte o statuie." "V-aţi emancipat şi iată ce iese din voi!" "Da, nu mai vrem să vă gîdilăm la tălpi." "Călătorie sprîncenată spre ţinta voastră, visul uitat al matriarhatului. Oamenii de ştiinţă au descoperit că sînteţi mai vitale decît noi şi o luaţi în serios. Vitale, da, dar nu în spirit, unde produceţi numai dezordine." "Şi voi nu produceţi. Războaiele le facem noi!" "Războaiele le face Dumnezeu şi se clocesc şi în ura dintre bărbat şi femeie."
   Matilda căscă îndelung şi cu mare voioşie. "Mă dor picioarele, zise, hai să intrăm undeva şi să bem o cafea, continuăm acolo!... Orice aşi fi crezut, zise ea apoi după ce intrarăm într-un mic bar şi ne aşezarăm, că poţi să ajungi, afară de contabil." "N-am ajuns, zisei, fiindcă n-o să rămîn contabil  "Tot mai speri?" "Nu sper, sînt sigur!" "Dacă ai accepta ca Mircea să se ocupe de cazul tău, ar fi atît de simplu şi. n-ai mai sta în acest post nici măcar o săptămînă. Situaţia nu mai e aceeaşi ca acum cinci ani!" "Hai sictir!" "Asta e o prostie! Între oameni civilizaţi lucrurile astea se aranjează. Oricît am vrea noi să credem că sîntem despărţiţi, în realitate nu sîntem şi nu putem fi total despărţiţi. Chiar dacă n-ar exista Silvia. Fosta soţie îşi ajută fostul soţ, fostul soţ o ajută şi el pe ea, actualul soţ îl ajută şi el pe fostul soţ... E normal! Iubesc amîndoi aceeaşi femeie... (Mi-ai spus că mă iubeşti ca la început!) Dar cînd mai există şi un copil?!" "Aha, de-aia m-ai invitat tu la masă! Formăm aceeaşi familie?" "Nu fi prost! Vreau să spun că avem interese comune! Nu ţi-ar plăcea ca Silvia să ştie că tatăl ei e profesor universitar?" "Ba da, dar Silvia va afla şi cui datorez eu această favoare, lucru care mi se pare scabros! Prefer să ştie că voi fi iar universitar prin propriile mele sforţări!" "Dar Silvia nu va şti niciodată!" "Întîi că va şti, fiindcă îţi ghicesc gîndul: pace şi armonie între noi trei, lucru imposibil, fiindcă nu se poate uita că acest ştab mi-a luat copilul, în timp ce ştia că el mai avea doi. Şi pe urmă chiar dacă Silvia nu va şti că Mircca m-a ajutat, o să ştiu eu, şi asta îmi face scîrbă! Mai bine şi-ar fi făcut altă dată datoria şi nu m-ar fi lăsat să fiu condamnat. M-a lăsat! Şi în timp ce eu eram la ocnă, pregătea terenul să-mi ia copilul." "Nu el ţi l-a luat, ci eu!" "Şi asta crezi că se poate uita?" "Am să repar această greşeală cum o să pot. O să ţi-o trimit pe Silvia în vacanţe de cîte ori o să vrei, şi cînd o să se facă mare nu va mai fi problema că fetiţa ţi-a fost luată. Pe urmă tu o să te căsătoreşti şi o să ai copiii tăi, eşti în plină tinereţe, n-o să-mi spui că o să te resemnezi şi n-o să-ţi refaci viaţa!" Aşadar, asta era explicaţia stării ei de spirit, totuşi vrusese într-adevăr să-mi spună ceva ieşind cu mine la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simţise că o ameninţă? Nu era o enigmă, Silvia se îndepărta de ea, fie că îşi descoperea tatăl, deşi se spune că asta vine mai tîrziu, fie că o făcea de pe acum să plătească, ghicindu-i în mod obscur vinovăţia de a fi adus între noi un străin. Deci nici întrebările dacă o mai iubesc nu fuseseră atît de goale. O ispitii: "Consider viaţa mea refăcută, nu mă interesează să mai trăiesc de-aici înainte cu o femeie în aceeaşi casă. Dar cu ea? Acest lucru nu-l afirmai. Îşi aprinse o ţigare şi gîndii că mîinile îi tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai degrabă o anume disarmonie în mişcările degetelor. Ce bizar, credeam că m-am despărţit de ea definitiv şi iată că a fost suficient ca Matilda să se apropie iar de mine, chiar în acest fel care nu mă îndreptăţea cu nimic să-mi fac iluzii, ca să uit tot ceea ce îmi făcuse şi să-i sugerez, prin declaraţia mea, că voi trăi singur, că oricînd se poate întoarce. Chiar doream această întoarcere? Desigur, însă în condiţii ideale: să revină la starea ei de dinaintea căsătoriei noastre, lucru care nu mi se părea imposibil, atît de încredinţat eram că mă iubise cu adevărat, în cei doi ani, că eu rămăsesem acelaşi şi că schimbarea ei ulterioară era inexplicabilă, străină de ea, nefirească, asemeni unei maladii misterioase de care, după divorţul nostru, se vindecase.
   "Bine, îmi spuse, o să trăieşti singur în casă, deşi eu nu cred fiindcă nu te-ai desprins de tot de mine şi nu poţi iubi pe cineva cu rămăşiţele alteia în suflet, dar ce te împiedică să accepţi propunerea mea? Crezi că e un rău mai mare să te laşi ajutat, decît să aduni cifre şi să faci bilanţuri contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorinţa de a avea iarăşi în faţă studenţi, şi să le vorbeşti despre ceea ce te pasionează? Lasă vanitatea deoparte, fă o separaţie între trecut şi viitor şi raţionează: de fapt cine m-a dat pe mine afară din Universitate? În ultima instanţă factorul politic, reprezentat printr-un anume Mircea, care din laşitate, aşa şi pe dincolo, poţi să-i spui cum vrei, a închis ochii cînd trebuia să-i deschidă... Repet, eşti îndreptăţit să-l judeci cum vrei, fiindcă oricum ai dreptate!... Ei bine, acum, acelaşi om vrea să-şi îndrepte greşeala, atît cît se poate, fiindcă anii de puşcărie nu mai poate nimeni să ţi-i dea înapoi, înţelegi? Nu te ajută, îndreaptă o greşeală." "Ai vorbit tu cu el!", "Nu, zise Matilda hotărîtă, dar sînt sigură că poate şi vrea s-o facă." "Deci, zisei, să-i ofer eu lui şi ţie o mai liniştită conştiinţă." "Nu fi naiv, crezi că atît el cît şi alţii se perpelesc în somn fiindcă ar avea ceva pe conştiinţă? Politica abstractizează faptele şi le înlănţuie de la cauză la efect, asta s-a întîmplat pentru că altceva s-a întîmplat mai înainte şi o să se mai întîmple cît timp oamenii vor trăi pe pămînt: toţi sîntem vinovaţi, nimeni nu e vinovat. Pînă va apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea altor erori şi asta la altele!... Ajungem departe! Şi cine ar garanta că nu se vor produce astfel reacţii imprevizibile, care ar stîrni nenorociri şi mai mari, pe o scară chiar catastrofală." "Aşa gîndeşte el?" Da, aşa gîndeşte. Şi tu reacţionezi ca şi cînd n-am trăi într-o lume dată (nu cea mai bună, acum, dintre lumi, totuşi dată, cu realităţile şi legile ei brutale), tu gîndeşti mereu că există chiar acum posibilitatea unei lumi ideale şi îi judeci pe oameni după această viziune a ta utopică." "Da, aşa este, aşa reacţionez, dar instinctiv şi nu raţional, fiindcă aşa simte fiinţa mea că poate exista în armonie cu ea însăşi. Raţional ai, adică acest Mircea, are dreptate, fiindcă altfel ar trebui să nu mai fie ceea ce este, asta e soarta lui, pe care şi-a asumat-o şi chiar dacă, să zicem, ar fi judecat şi condamnat, el n-ar recunoaşte că a trăit în eroare. Nu erau erorile lui! Sau aceste erori s-au născut din altele, mai mari, consecinţe ale determinărilor politice, geografice şi istorice, cu rădăcini extinse şi adînci şi foarte îndepărtate. Iar aspiraţia lui, a acestui Mircea, este să ne însuşim şi noi ca indivizi ceea ce şi-a însuşit el şi alţii ca exponenţi. Da, se face, poporul e înţelegător în totalitatea lui, el are o filozofie pe care o exprimă şi cel mai umil individ anonim: asta e situaţia! Filozofia acceptării prin înţelegere. Chiar îl auzi pe cîte unul: ce era să fac, dragă, asta e situaţia! Aşa gîndesc şi eu raţional. Şi totuşi nu înţeleg, adică nu pot să-mi asum greşelile altuia, deşi le înţeleg sau mai bine zis mi le explic. Mi-ar fi uşor s-o fac, dar instinctiv mă dau înapoi, fiindcă ar însemna, prin înţelegerea mea, să-mi dau girul pentru noi erori. Cine îmi garantează, ce forţă, ce mecanism social constituit şi eficace, că odată ce îmi dau girul (odată! într-o situaţie grea, excepţională) nu vom face apoi noi abuzuri de puterea şi situaţia în care sîntem puşi chiar şi fără situaţii unice, dificile, date? Nu-mi garantează nimeni, fiindcă legea nu e încă zeiţă, în această inevitabilă şi dureroasă perioadă de tranziţie. Singură ai spus că nu e oportun să judecăm chiar toate erorile. O să-mi răspunzi că asta nu e ceva nou în lume, de acord, sînt tot atît de filozof ca şi acest Mircea, dar eu îmi asum alt destin şi nu pot fi (nu din virtute, ci din neputinţă) complicele lui sau al oricărui altuia!" "Ce să zic, exclamă Matilda cu ironie, i-ai pedepsit de i-ai omorît!" "Da, ştiu, Petrică m-a învăţat ceva pe vremuri în ale profeţiei, nu va trece mult şi victime şi călăi se vor întîlni la acelaşi banchet, vor ciocni unii cu alţii paharul, vor petrece şi se vor strînge reciproc de umeri cu emoţia sinceră în suflet că sîntem toţi oameni şi erorile, de fapt, nu sînt ale noastre, sau sînt ale tuturor. M-aşi alătura şi eu, sincer vorbesc, la petrecerea aceasta a uitării generale, dacă, hm! Mi-e greu să-ţi spun, o să mă mai gîndesc şi dacă vă interesează (adică pe tine şi pe Mircea) o să vă spun..." "Deci nu vrei!" zise Matilda. "Acum în nici un caz!" "De ce? Lasă teoriile şi spune aşa, omeneşte, ce te împiedică!" "A, da! exclamai şi eu parcă aducîndu-mi aminte de ceva ca şi cînd aşi fi fost de acord că pînă atunci mă ţinusem de teorii, străine de fapt de adevăratul motiv al reacţiei mele. În primul rînd, continuai, pentru că lucrez, şi lucrez bine, al doilea, sînt informat ce se predă acum la Universitate în materie de filozofie, nu mă interesează. Am spus acum fiindcă sînt convins că lucrurile se vor schimba. Atunci aşi putea chiar să accept ca domnul Mircea să îndrepte ceva din eroarea pe care n-a putut să n-o comită faţă de mine! Vezi ce înţelegător sînt! Nu sînt absurd!" Şi izbucnii în rîs!
   Mă credeam, ca altădată, soţul ei, puteam rîde şi jubila stăpîn, aşa-zicînd, pe situaţie. Reacţia ei însă fu de o brutalitate totală şi absolută. Atunci, pe loc, nu zise nimic, urmă o tăcere îngheţată şi străină, ne ridicarăm de la masă şi ne despărţirăm. Aparent goală de sens sau dătătoare de linişte, pace adîncă între două inimi înstrăinate, dar care s-au iubit odată, discuţia mă lăsă cu un sentiment turbure că eram ameninţat fără scăpare. Această întîlnire fusese de mult pregătită, mi se propusese ceva şi eu respinsesem orgolios această propunere. Acum mi se păreau ridicole replicile mele, ca şi întrebările ei dacă o mai iubeam.
   Dădui în cele din urmă din umeri. Dar duminica următoare găsii uşa închisă. Ieşi doar, întru tîrziu, servitoarea, care îmi spuse că nu e nimeni acasă, au plecat undeva într-o excursie. Şi cîteva duminici primii acelaşi răspuns. Înţelesei: n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia. Încercai zadarnic cîteva luni, cei puţin s-o prind la telefon. Cine e acolo? auzeam glasul cînd al Matildei, cînd al acelui Mircea, cînd al servitoarei. Matilda şi soţul ei îmi închideau telefonul fără un cuvînt, iar servitoarea avea placa ei: nu sînt acasă, sînt plecaţi. Încercai nu duminica, ci în zilele lucrătoare, şi anume dimineaţa, cînd ştiam că ei sînt chiar plecaţi. Dar servitoarea dădea din cap repetînd aceeaşi placă. Dar fetiţa? Unde e fetiţa? Şi ea era plecată. Unde? Nu ştia.
   
   
   
   VIII
   
   "Tot n-ai reuşit s-o vezi? zise Lavinia după ce rămaserăm singuri. La urma urmei de ce nu accepţi să te ajute şi să te întorci la Universitate? Gîndeşte-te la copil, zău aşa, ce poţi să faci? Asta e situaţia!" "Şi mie mi s-a întîmplat de multe ori în viaţă, zisei, să întîlnesc oameni care erau la un pas de izbăvire şi mi se părea de neînţeles de ce nu fac pasul acela. Îmi vine în minte o comparaţie sau mai degrabă o întrebare: resorturile adînci ale fiinţei noastre pot fi ele întoarse la infinit? Învîrtim pe-ale ceasului pînă ce simţim că apare o rezistenţă. Atunci ne oprim. Prima mea bătaie zdravănă am primit-o cînd am întors ceasul lui tata pînă am obţinut o mişcare infinită; da, dar ceasul a mai mers doar cîteva ore şi pe urmă s-a oprit. 
   Astfel fac şi unii oameni (sau li se face!), nu simt, nu-şi dau seama de clipa cînd apare în ei o rezistenţă: forţează, mai au apoi un timp oarecare iluzia că trăiesc, mănîncă, dorm, chiar rîd, dar de fapt sînt morţi. N-aşi putea să spun cu certitudine că chiar aşi muri sufleteşte dacă aşi accepta să-i fac pe plac Matildei şi acestui Mircea, căruia i se pare că a întemeiat o dinastie şi n-ar vrea să figureze în arborele ei genealogic numele unui oarecare individ, contabil de meserie, fost soţ al alteţei-sale Matilda şi tată bun al principesei Silvia. Adică cum? Ai divorţat-o pe alteţa-sa Matilda de un contabil? Chiar aşa? A fost măritată şi a făcut copil cu un contabil de la Oraca? Hm! Hm! Hm! Nu e bine! A, profesor universitar?! Da! Uitînd că atunci cînd faptul era posibil, cînd am ieşit afară şi eu am cerut acest lucru, m-a dat afară din birou. Nu spun deci că s-ar putea întîmpla ca resorturile mele adînci să fie ameninţate acceptînd să colaborez cu aceşti snobi bizari care au şi început să se creadă eterni, dar spun că rezistenţa pe care o simt e reală şi profundă. De ce să risc eu s-o forţez? O să-mi spuneţi că nu sînt concesiv, că nu poate fi vorba de ceva grav. Şi eu m-am gîndit şi am fost la un moment dat gata să le trimit o scrisoare. Da, dar cînd m-am aşezat la masă s-o scriu, m-a apucat furia. Ştii, hîrtia pe care trebuie să-ţi aşterni gîndurile... În fine, problema nici măcar nu mai are un caracter acut, fiindcă am reuşit duminica trecută s-o văd pe Silvia şi să stau de vorbă cu ea vreo jumătate de ceas," "Ei, tresări Ciceo. Îmi pare bine! Cum ai reuşit?"
   Şi turnă vin în pahare, cu adevărat bucuros că putusem în sfîrşit să-mi văd copilul. "De acest Mircea nu mă mir, nu e copilul lui, continuă el, deşi e de mirare ca un om în toată firea să se preteze la un astfel de joc (Ciceo avea aerul că n-a reţinut ideea mea cu snobismul acestui şef), dar Matilda, cum poate ea să-şi pună problema că Silvia s-ar simţi înjosită dacă ar spune la şcoală că tatăl ei este contabil? Parcă aşa ne-ai povestit că ţi-ar fi spus!". "Nu, nu ea direct, zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea." "Aha, data trecută n-ai precizat. Ia hai să bem, Lavinia..." "Da", zise Lavinia, şi se duse să ne pregătească un nou rînd de cafele.
   "Snobismul acesta e real? vreau să spun e răspîndit? şi nu ţi se pare neverosimil să fi apărut atît de rapid în..." zise totuşi Ciceo, semn că reflectase asupra supoziţiei mele. "Răspîndit sub forma asta nu e în nici un caz, zisei, dar există, sîntem aproape toţi snobi sub forme atenuate, acceptabile. Avem copii! Crezi că am accepta cu uşurinţă să-i vedem căsătoriţi cu persoane mult inferioare lor socialmente, chiar dacă dragostea ar fi prezentă?" "Ai dreptate, conveni Ciceo, fiindcă nici n-ar fi bine. Un simplu muncitor, bărbat admirabil, dar fără cultură, s-ar simţi prost în anturajul unei soţii care ar fi o intelectuală. Dar nu despre asta e vorba, mă refer la snobismul unei categorii prin specificul ei instabilă în ceea ce priveşte soarta fiecărui membru al ei luat în parte. Cum să te crezi diferit de ceilalţi, cînd într-un fel nu prea uşor previzibil poţi fi trimis oricînd la munca de jos? Ce prostie!" "Nu chiar, zisei, oamenii au avut totdeauna tendinţa de a se constitui în caste. Numai în Statele Uniie o anumită cantitate de dolari, indiferent cine eşti şi cum i-ai obţinut, vreau să spun indiferent prin ce soi de afacere, te aruncă imediat în casta celor bogaţi, care datorită pragmatismului ei e lipsită de prejudecăţi stupide. Un băiat destoinic şi plin de calităţi e uşor primit în rîndul celor bogaţi, fiindcă se ghiceşte în el o forţă potenţială, adică un priceput viitor om de afaceri şi numai rar asta poate să provoace o tragedie americană, nu prea specifică." "Te referi la romanul lui Dreiser?" "Cum e cartea asta?", zise Lavinia intrînd cu cafelele. "E bună, zice Ciceo, americanii au simţul epicului, pe care europenii l-au cam fărîmiţat." "Da, rîse Lavinia, ştiu la ce te gîndeşti, mi-a adus mie o prietenă Ulysse de James Joyce, eu nu l-am citit, îl ţin de şase luni pe noptieră şi n-am trecut de pagina o sută." "E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu gîndul la titlul pe care i l-a dat, Ulysse, de ce i-a spus el aşa, cînd în cartea lui nu se întîmplă nimic." "Cică se întîmplă, zise Lavinia, cutare scenă din Homer e descrisă şi aici, dar altfel!"" Ei, altfelul ăsta, zise Ciceo, mă scoate din sărite, descrie pe pagini întregi cum eroul ia dimineaţa un purgativ, se duce la toaletă şi simte cum se uşurează... La ce corespunde asta din Homer?" "De ce te încăpăţînezi s-o citeşti?" rîse iar Lavinia. "Se spune adesea: vreau să-mi dau seama care din noi doi e un idiot, în cazul de faţă eu sau irlandezul ăsta?" "Deosebirea ar fi că el e celebru şi tu nu eşti", zise Lavinia."Da, conveni Ciceo, ştiu, există idioţi celebri şi oameni cu bun-simţ anonimi, înseamnă că idioţii anonimi au reuşit şi ei să dea un exponent glorios." "În cazul ăsta ar însemna că Ulysse e foarte accesibil idioţilor." "Logica femeilor, răspunse Ciceo sarcastic, se poate învîrti în gol la infinit... E vorba de un anumit gen de idioţi dintre cei capabili să citească şi nu de idioţii care n-au luat niciodată o carte în mînă: culţii pervertiţi, sătui de vechile valori." "A! făcu Lavinia, dar să ştii că ăştia nu sînt idioţi." "Bine, nu sînt. Cum să le spun atunci?" "Păi ai zis bine, sătui de vechile valori. Dar să ştii că nu sînt nici pervertiţi. Uite, de pildă, eu sînt sătulă de oraş, mi-ar plăcea să trăiesc la ţară, îmi plac animalele şi natura, înseamnă că sînt o orăşeancă pervertită?" "Bineînţeles, altfel te-ai fi măritat cu un ţăran şi te-ai fi ocupat de găini." "Nu sînt numai găini!" "Da, mai sînt şi curci, gîşte, raţe..." "Bine, rîse Lavinia, admit simplificarea, să revenim la Ulysse. Cum tu n-o să admiţi niciodată că eşti idiot, zi că e el şi întoarce-te la Balzac şi Tolstoi." "I-am citit, zise Ciceo, vreau ceva nou, modern." "Nu eşti consecvent, zise Lavinia, în ştiinţă vrei să lăsăm luna acolo unde e, în artă vrei ceva modern. Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?" "Păi nu mă las pînă nu-l citesc pe pisălogu-ăsta", zise Ciceo cu o iritare care i-ar fi distrat mult pe copiii lui; ştiau ei de ce nu vroiau să se ducă la culcare ca de obicei. "Nu e pisălog, intervenii (citisem Ulysse încă de pe vremea studenţiei), Joyce fărămiţează personajele şi lucrurile şi asta poate să enerveze, el nu mai poate să descrie bătălia de la Austerliz ca Tolstoi, în schimb, să mă scuze Lavinia, prinde, de pildă, femeia în timpul ciclului ei lunar şi ne arată alt cîmp de bătălie, nu mai puţin senzaţional decît ceea ce vede savantul cînd pune materia vie sub microscop. E o altă Odisee... aşa că n-o să facă nimic, Ciceo, n-o să-ţi placă oricît te-ai strădui. Bărbieritul, de pildă, e o chestie, nu mai e un simplu bărbierit... Micul dejun cu rinichi şi alte momite durează cît aventura lui Ulisse pe insula Circei, unde oamenii lui sînt transformaţi în porci..."
   Deşi Ciceo era relativ sobru în limbaj, de astă dată auzind toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, înjurătura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la origine... "la mîne-sa, să se întoarcă de-acolo mai bun..." în clipa aceea Lavinia se ridică brusc şi se îndreptă decisă spre dormitorul copiilor de unde auzirăm de îndată zdupăituri şi chicoteli. "Vă arăt eu vouă", strigă ea şi într-adevăr auzirăm apoi palme date şi ţipete mult exagerate de durere nesinceră, fiindcă oricît ar fi fost de îndesate, palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun efect... "Ascultă la uşă, zise Lavinia revenind, du-te tu, dragă, şi potoleşte-i..." "Sînt şi ei curioşi, zise Ciceo, ce poţi să le faci, aşa eram şi noi..." "Nu, că numai sîmbătă seara îi apucă, zise Lavinia, şi numai cînd vii tu pe la noi, mi se adresa, încolo îşi văd de-ale lor, ba chiar fac şi treabă după ce îşi termină lecţiile, îi trimit la piaţă, spală vasele..." "Silvia nu e încă la şcoală?" zise Ciceo. "Tocmai, spusei, a început şi ea în anu-ăsta şi aşa am reuşit s-o văd..." "Da, te-apucasei să spui, - ne luarăm cu vorba..." zise Ciceo turnînd iar în pahare. "Doi inşi începuseră să mă cunoască în vizitele mele, soldatul din gheretă care făcea de pază la casa ştabului şi, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era totdeauna acelaşi, dar servitoarea da. O fată stilată, cum se spunea pe vremuri, foarte tînără însă, ai fi zis că avea paisprezece ani. Nu avea chiar paisprezece, ci optsprezece neîmpliniţi, mă corectă ea cînd o întrebai. «Şi aşa frumoasă, îi făcui eu curte, şi te-ai hotărît să rămîi la meseria asta?» «Parcă eu m-am hotărît?» zise ea mohorîtă. Nu se dădea dusă din faţa porţii, de unde înţelesei că într-adevăr ei nu erau acasă şi că aşi fi putut s-o fac să mă ajute să-mi văd fetiţa, îi mărturisii acest lucru. Ea se uită în cu totul altă parte decît la mine, în timp ce îmi şopti să plec şi s-o aştept mai încolo, după colţ, să n-o vadă soldatul. Se întoarse după o jumătate de oră şi ne îndepărtarăm mult de casă pînă ce începu să vorbească. De ce, o întrebasem, se hotărîse să se angajeze aici? A silit-o cineva? «Ba nu m-a silit, a venit cineva de la Sfatul Popular şi m-a întrebat dacă nu vreau să urmez o şcoală. Ce şcoală? De menaj, mi-a spus. Nu prea aveam chef, că nu prea am fost bună la şcoală, dar, fetiţo, zice ăla, nu e vorba de carte, dar de ce e vorba, menaj, zise, să înveţi să găteşti, ştiu să gătesc, zic, n-am nevoie de şcoală specială, m-a învăţat mama, nu ouă prăjite, zice, şi nici cum să faci mămăligă, alte chestii mai complicate, n-o să-ţi strice, ai să vezi. M-am gîndit eu: şi cît ţine? Nu mult. Şi pentru ce? Ai să vezi, dacă nu-ţi place, te întorci la sapă. Ai mei, zice, du-te, Florico.» Au luat-o cu o maşină şi au dus-o la Bucureşti la acea şcoală. Nu era singură, erau vreo sută, toate ca şi ea, frumoase de picau şi tinerele, toate fecioare, au fost întrebate, examinate medical, dacă n-aveau şi vreo boală, ele sau părinţii lor, dinţi stricaţi sau auzul şi vederea slăbite din cine ştie ce pricini ereditare. După cursuri au fost repartizate pe la bufeturi închise, la mari instituţii, trimise la recepţii să-i ajute pe chelneri, la mare în timpul concediilor prin diferite vile şi în cele din urmă pe ea au repartizat-o aici la tovarăşul... Nu ştia cum să plece, adică de plecat nu putea, ce să facă s-o dea afară... Nu se purtau urît cu ea, de gătit gătea doamna, că îi place să gătească, ea doar o ajuta, avea grijă de toaleta ei, făcea curăţenie, ajuta la descărcatul camionetei care le aducea de toate, avea grijă de Silvia, dormea alături de ea într-o odaie şi... că de ce a răcit fetiţa? De unde să ştie ea de ce a răcit? Din pricina ta, ai lăsat-o să se desvelească noaptea, ai scos-o în frig şi nu i-ai înnodat bine fularul la gît... Te bag la puşcărie! Şi uite-aşa, de la o vreme, din te miri ce, te bag la puşcărie... Dar de ce să mă bage ea la puşcărie? Am furat ceva, ce crimă am făcut? Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lăsat acasă cu fetiţa, care făcuse cu o lună înainte hepatită şi medicii au spus că analizele nu sînt încă bune şi Silviuţa n-are voie anul ăsta să meargă la mare. Au plecat, cum ar fi, dimineaţa, cu maşina. După-masă, aşa, se întoarce şoferul, l-a trimis doamna îndărăt să-i aducă nu ştiu ce bijuterie pe care o uitase din pricina idioatei ăleia, aşa mi-a zis, pe care cînd s-o întoarce o s-o trimită neapărat drept la puşcărie. Adică pe mine! Da' de ce sînt idioată, îi spun şi eu şoferului, de bijuterii nu mi-a spus nimic, singură şi le-a ales şi a plecat cu ele. Grija ta era să-i aduci aminte, zise şoferul, acuma eu trebuie să mă întorc iar la mare, că le vrea neapărat în seara asta şi pe urmă iar să fac un drum îndărăt, că nu vrea să mă cazeze pînă mîine dimineaţă, asta înseamnă că trebuie să alerg cu viteză o mie de kilometri din pricina ta! O să dai de zbenga, ai să vezi!... Da' ce sînt eu?! Dacă nu-i place de mine n-are decît să mă bage la puşcărie, n-o să stau acolo toată viaţa şi pe urmă găsesc eu un restaurant unde să rriă angajez ca picoliţă, eu idioată nu sînt şi nu m-a făcut mama să n-am voie să cunosc şi eu un băiat şi să mă distrez... Că dacă mă prinde că nu mai sînt fecioară, mă trimite înapoi la sapă! Nu mai pot! parcă nu m-am născut cu sapa în mînă... Ei, na! Cum oi fi eu, dar n-o să ajung vreodată să-mi las bărbatul şi să-i iau copilul şi să nu-l las să-l mai vadă. Aşa căţea n-aşi fi, să-l las să stea la poarta mea, chiar dacă aşi ajunge împărăteasă şi el un nenorocit. De ce? Nu l-ai făcut cu el? Cînd l-ai făcut nu ştiai cine e? Acuma nu-ţi mai place, ai ajuns sus? Şi fetiţa-aia ce zice? Cînd s-o face mare crezi că n-o să afle şi n-o să-ţi întoarcă curul? La noi, te-ai măritat, ai luat un bărbat, ăla e, trebuie să te înţelegi cu el, să-l asculţi, că de-aia e bărbat şi să nu dai dosu dacă vine şi el odată acasă cu chef şi îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba... Dacă ţine la tine mai treci eu vederea, mai înghiţi că nici tu nu eşti sfîntă... Eu în locul dumneavoastră n-aşi mai da pe-aici şi fetiţa, n-aveţi grijă, o să-şi aducă ea aminte şi n-o să vă uite... Vă spun eu cum puteţi s-o vedeţi, zilele astea a început şcoala, o pîndiţi la ieşire şi gata. Numai să nu scape vreo vorbă că aţi văzut-o! Ei şi dacă scapă, ce? N-o să trimită miliţia să vă împiedice. Poate mă face vinovată tot pe mine şi mă dă afară? Unde n-ar fi! Hai să vă arăt unde e că tovarăşul a discutat cu doamna că e mai bine s-o dea la şcoala din raion şi nu la şcoala lor specială, e bine să cunoască fetiţa copii obişnuiţi fiindcă acolo lui nu-i place, a auzit că nu prea se ţin de carte şi au prins fel de fel de fumuri... El e un om care niciodată nu mi-a zis nimic, ba, cînd mă prinde cîteodată că nu pot să mă stăpînesc şi răspund, las-o în pace, zice, las-o în pace, dacă zici că nu se pricepe... (În chestia asta cu şcoala ştabul nu se dovedea că ar fi snob şi dacă şi-a trimis copiii la Oxford asta a făcut-o poate pentru că într-adevăr acolo se învaţă carte şi chiar şi fiul primului ministru al Marii Britanii poate s-o încaseze dacă face pe nebunul cu profesorii, cine ar îndrăsni aici să facă astfel? care profesor?) Aşa că m-am învoit de la Oraca să lipsesc lunea trecută şi pe la ora douăsprezece eram la Bucureşti pîndind ieşirea copiilor într-un gang-poartă plin de părinţi. Florica era şi ea acolo, tăcută, cu braţele la piept, posomorîtă. Ai fi zis că după destăinuirea ei se vidase interior, sau că îmi dădea de înţeles că nu mai avea nimic să-mi spună şi nici să încerc s-o întreb. Zidul pe care pot să-l pună aceste fele de la ţară între ele în lume, cînd lumea asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de netrecut, menit să le apere de orice intruziune care ar putea să le ia sufletul, avînd o foarte coerentă conştiinţă de sine că acest suflet e singura lor avere, în timp ce alţii îşi bat joc de-al lor şi de-al altora, într-un desmăţ neruşinat. Stătea absolut nemişcată cu braţele la piept avînd parcă, foarte liniştită, convingerea că pe ea se sprijină lumea, pe picioarele ei voinice, pe umerii ei zdraveni, pe ceafa ei de cariatidă, pe umerii ei îndoiţi, dar nu încovoiaţi, ca să-şi acopere cu braţele sînii (altă avere care nu trebuia expusă), în timp ce noi ăştia, neliniştiţi, implicaţi în drame care ne desbinau şi care ne plimbam încoace şi încolo sub impulsul unor gînduri şi sentimente fără rost, eram cei care pieream, care ne destrămam ca fulgii de păpădie pe care îi vedea ea pe cîmp zburînd la cea mai mică suflare a vintului. O imitai şi mă oprii şi eu din mers şi rămăsei nemişcat şi nu prea aproape de ea, ca şi cînd, desigur, nici n-aşi fi cunoscut-o, în acest timp în curtea şcolii izbucniră deodată copiii, dar fără rumoarea de altădată, după cum mi-aminteam eu că făceam cînd goleam clasele, cu strigăte şi ţipete ascuţite al căror vacarm se auzea departe în cartier. Nu, erau copii liniştiţi aceşti bucureşteni şi aproape toţi bine îmbrăcaţi, unii chiar prea bine şi parcă prea maturi cu mica lor trufie liniştită pe chipuri, cu acea expresie deloc reconfortantă pentru un om mare, că noi nu mai contăm şi dacă mai aveam vreun rost acela nu era altul decît să-i slujim pe ci, să le cumpărăm aceste costume elegante şi bine călcate, aceste rochiţe şi guleraşe bine apretate, serviete şi ghiozdane moi de piele... Nici unul dintre părinţi nu arăta ca mine atît de smerit şi cu neliniştea în mine... clandestin... în neregulă cu propriul său copil... Costel, hai, mamă! (treacă-meargă, Costel, deja năsos ca maică-sa, nu promitea nimic înălţător), Lenuş (o! Lenuş, se vedea cît colo că nimic nu i se refuză). Da, Bobo şi cu Irinel sînt prieteni cu Gigel... Vulturaş (ei da!) cum? din moment ce părinţii lui erau nişte vulturi şi el era un vulturaş! Şi tatăl infatuat, un pitic care amintea mai degrabă de un cîrciog, o cîrtiţă, decît de şoim, îl luă sub protecţie să-l ducă repede spre cuibul din care avea să zboare mai tîrziu un nou pretendent la cucerirea lumii... Dar unde e Silvia? Silvia nu venea, deşi grosul copiilor care se scurgeau pe dinaintea mea prin gang începuse să se subţieze... S-o fi rătăcit? O fi aflat ceva Matilda şi o fi venit s-o ia mai înainte? Dar deodată o zării în depărtare. Da, ea era la coadă... Nimeni nu mai era în urma ei... Venea, ca să zic aşa, cu sîrg, avea şi ea o ţintă, dar mergea ca o răţuşcă, fără spor (cînd căpătase ea mersul ăsta?) şi parcă nu mai crescuse de cînd maică-sa n-o mai lăsase s-o întîlnesc sau poate aceste spaţii mari în care eu n-o văzusem niciodată de la distanţă mă făceau să descopăr cît era ea de micuţă pe această lume în care i se dăduse drumul? Ei, Silvia, gîndii, ce cavaler o să ştie să preţuiască acest mers al tău cînd o să ajungi domnişoară? O să fii desagreabilă la plimbarea în doi, cu acest legănat al tău care mie mi se părea atît de dulce şi care cere atîta protecţie! Ei, cine o să te protejeze? Aşa era, fularul îi atîrna şi el într-o parte, ghiozdanul îl ţinea prea aproape de pămînt ca într-o relaxare după o grea trudă, sau ca şi cînd ar fi gîndit că totul îi era egal, o sanda avea cureaua desfăcută, mică lălîie care se opri în faţa mea şi strigă cu o tristă oboseală şi surpriză nedefinită: «taaa-ta!» Parcă mi-ar fi spus: unde-ai fost pînă acuma, adică ştiu, dar iată-te, şi se lăsă luată în braţe în timp ce ea nici nu se lipi de mine, nici nu-şi încolăci braţele pe după gîtul meu, închise doar ochii pe jumătate şi se făcu moale, o părere, nu un corp, atît era de imponderabilă. În acest timp, Florica se apropiase, îi încheie sandaua tîrşîită (se vedea că multă vreme mersese cu ea astfel), îi aranja rochiţa la gît al cărei guleraş era şi el cam strîmb şi îi drese părul sub panglica bleu care nu-i mai trecea chiar pe deasupra capului. «Te-ai bătut, ce-ai făcut? » îi zise. «Ci nu m-am bătut!» «Ba te-ai bătut, ai dat cu sandala. Iar ţi-a furat Angela creionul.».
   Nu răspunse. Era obosită? Vag înstrăinată? N-am stat mult cu ea, să poată Florica să răspundă dacă fetiţa va povesti Matildei că m-a văzut, că ea n-avea cum să mă împiedice s-o aştept la poarta şcolii. Dar că, bineînţeles, nu i-a dat Silviei drumul din mînă. Chiar aşa, un tablou sfîşietor, tatăl ei mergînd alături, nu prea aproape, ba chiar în urmă, fără să-i vorbească, fără să mă lase s-o iau în braţe şi s-o sărut. "Şi data viitoare! zise Lavinia. Cum ai s-o mai poţi vedea? Dacă Florica asta o să facă chiar aşa cum ai spus? Sau cine ştie ce-or să inventeze să te împiedice s-o vezi?" "Ceva îmi spune că Silvia o să păstreze secretul, zisei. Oricum, o să văd eu!"
   
   
   
   IX
   
   Bineînţeles că Silvia povesti, dar Matilda reacţiona indignată. "Cum, zise ea, eşti nebun? Ţi-a interzis cineva vreodată s-o vezi? Cum aşi putea eu să-mi permit să împiedic copilul să-şi vadă tatăl?" Şi-mi făcu un semn fluturîndu-şi degetele la tîmplă, adică eram cam tralala! Şi-mi întoarse spatele şi intră în casă arătîndu-mi ca odinioară lui Petrică un fund dispreţuitor în care îi coborîseră parcă din cap ideile: drept cine o luasem s-o cred capabilă de o asemenea infamie? Poate eu aşi fi fost în stare să mă port astfel dacă soarta ar fi făcut să-mi fie încredinţată fetiţa! Şi mai întîrzie cîteva clipe cu mîna pe clanţă adăugînd cu glas tare, dar tot fără să se întoarcă: "Te pomeneşti că ai de gînd s-o răpeşti şi cauţi motive! Dar ia-o, dragă, şi du-te cu ea şi pe-acasă, ţine-o cît vrei, nu e şi copilul tău? Adică nu cît vrei, că nu poate lipsi mult de la şcoală, dar ia-o totuşi într-o vineri şi ad-o îndărăt marţi, îţi dau şi o maşină cu un şofer care să vă ducă şi să vină pe urmă s-o ia. Îşi aduce aminte de bunică-sa, du-o la ea să stea acolo, că la tine nu te pricepi tu să ai grijă de un copil, nu poţi s-o laşi singură cînd te duci la serviciu. Du-o şi pe la Vasia... aşi veni şi eu, dar n-am timp..."
   Îşi făcu totuşi timp şi vinerea următoare plecarăm împreună cu maşina. "Hai, răţuşcă", îi spusei şi o luai în braţe şi mă aşezai cu ea lîngă şofer. "Să ştii, îmi zise după vreo oră de mers în tăcere, chestia aia, cînd te decizi, se poate aranja foarte repede." "Da, zisei, ştiu că se poate aranja foarte repede." Şi tăcerea se aşternu iar peste noi, pe care o rupse tot ea, uimindu-se în franţuzeşte, să nu înţeleagă şoferul cum de poate să stea Silvia cu mine atît de multă vreme liniştită, fără să sporovăiască tot timpul cum face acasă. Te pomeneşti că îi impuneam respect, pe ea n-o mai ascultă.  îi răspunsei cu afectare, te judecă în sinea ei şi să nu te aştepţi să fie altfel." "Da, ştiu, dar cu servitoarea de ce e obraznică !" "A, servitoarea, rîsei eu, păi dacă te aude pe tine că îi zici: te bag la puşcărie?" "Ţi-a spus asta? exclamă Matilda sincer surprinsă. Dar ce mă mir: e o mitomană. Am mai prins-o acuzîndu-mă de tot felul de tîmpenii. Mircea zice că la toate le lipseşte cîte o doagă, pe lîngă că sînt şi hoaţe şi puturoase, cînd nu sînt şi beţive, mai ales alea mai bătrîne. Te uiţi la ea, ai zice că e normală şi sănătoasă, ca să descoperi pe urmă foarte repede că în mintea ei zace o ţicneală. Cum să-i spun eu aşa ceva? Doamne iartă-mă! se închină Matilda. Poate o fi auzit de la alta, că se întîlnesc între ele şi discută..." "Dar istoria cu bijuteriile?" o întrebai. "Ce istorie?!" Îi povestii. "Formidabil, zise Matilda, e nebună, o dau afară." "Păi asta şi vrea, zisei, cică n-o lăsaţi!" "N-o lăsăm?!! E de-o prezumţie stupidă, nu ne-a spus niciodată că ar vrea să plece. Acum îmi dau seama, fată ca Ana n-o să mai găsesc. Îmi pare rău că n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. Te pomeneşti că istoria cu interdicţia mea să n-o mai vezi pe Silvia e tot opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut să crezi... Nici tu nu eşti zdravăn..."
   Mama era grav bolnavă, aproape pe moarte, dar nu-i spusei nimic Matildei, vroiam s-o ţin pe Silvia la mine şi nu la Tasia unde ea ar fi putut-o trimite. Îmi spusese că ea se întoarce în aceeaşi zi. Se duse cu ea acolo, eu refuzai, dar plecă a doua zi dimineaţa. O luai pe Silvia şi trecui pe la mama. Nu se îmbolnăvise dintr-odată, începuse prin a se înstrăina de mine, în acel fel atît de neliniştitor al inimilor simple de retragere din viaţă cînd nimic din ceea ce au iubit nu le mai face să tresară. Într-o zi, cînd ştiam că trebuie să vină la mine, nu venise. Mă dusei eu la ea. N-avea nimic, spăla ceva, dar nu-mi răspunse cînd o întrebai: "Ce, e mamă, ce s-a întîmplat?" Nici nu întoarse capul. "Ce e cu tine, repetai, te-ai supărat de ceva?" Îşi văzu de treabă ca şi cînd nimeni nu era lîngă ea. Stoarse însă cu vigoare rufa, o scutură şi o puse alături de altele, apoi îşi vîrî iar braţele în clăbuci. "Ce e cu mama, ce i-ai făcut?" îl luai la rost pe tata. Pentru întîia oară el rămase în faţa mea cu ochii larg deschişi, de vinovăţie fără vină şi se sperie de duritatea vocii mele. "Ce e cu ea, ce porcărie i-ai făcut, repetai, nu cumva ai dat în ea?" El făcu un efort parcă neomenesc, să înţeleagă şi îmi răspunse: "Nu vorbeşte! Nu i-am făcut nimic!" Şi mă lăsă să înţeleg că aşi putea să-l calc în picioare dacă eu, descoperindu-i vreo vină spusă de ea, aşi fi ispitit să-l pedepsesc; îşi desfăcu braţele cu sensul că era gata să ispăşească. Revenii lîngă albia unde ea spăla rufe. "Mamă, îi spusei, să ştii că eu mă descurc, dacă eşti obosită nu mai veni." Dar ea veni, însă fără să mă aştepte, lucru care mă alarmă. "Hai s-o ducem la doctor, îi spusei tatălui meu, are ea ceva." "Nu, spuse mama, la doctor vă duceţi voi, eu îl am pe cel de sus!" Totuşi se umili să vadă cum dropicoase şi tinere laborante îi luară sînge şi se expuse şi unui examen ginecologic la care nimeni nu se gîndise. Eu auzii sentinţa: operaţie, îmi spuse avizatul medic şi îmi arătă un foarte mic punct pe o neagră hîrtie. Se supuse şi acestei măcelăriri, se simţi bine o vreme, după care însă se făcu covrig şi nu se mai ridică din pat. Avea dureri mari, pe care şi le potolea cu morfină, venea o soră şi îi făcea injecţii. Refuză să se interneze.
   "Mamă, îi spusei, a venit Silvia." Se întoarse şi se uită la ea îndelung. N-o mîngîie. Egoismul ei în moarte nu se zdruncina nici la vederea unei inocente fetiţe, propria ei nepoată. Totuşi spuse ceva, o constatare: "S-a făcut bălană! Ştiam că e brunetă!" Era tocmai pe dos. Silvia nu fusese brunetă, ci blondă, şi acum era şatenă. "Silvia, zisei, sărut-o pe bunica." Dar copiii simt cînd nu sînt iubiţi şi fetiţa nu se mişcă. "Bunica, Silvia, apropie-te", insistai. Dar mama ne întoarse spatele şi fetiţa ieşi afară înaintea mea şi, cînd ieşii şi eu, îmi apucă mîna şi, redevenind veselă, făcu o săritură într-un picior.
   Marţea care urmă, Matilda veni s-o ia, ne găsi acasă şi se arătă încîntată de camera mea şi nu se miră cînd îi spusei că Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar şi la birou, unde a stîrnit admiraţia funcţionarilor. "N-o răsfăţa, îmi spuse, fiindcă o să devină şi mai impertinentă decît e..." "Hai, răţuşcă, la revedere... Auzi ce zice mama!" "Ci nu sînt o impertinentă!" protestă ea cu atîta forţă şi negaţie încît dacă n-aşi fi văzut-o eu însumi cît putea fi de impertinentă, aşi fi crezut-o, ba chiar aşi fi fost indignat că iată cum e năpăstuit un copil. "Nu ţi-am spus că era să moară..." zise Matilda. "Chiar?!" "Acum cîteva luni am schimbat becul din bucătărie, am pus unul mare de 200, nu ştiam ce mă enerva seara cînd vroiam să prepar ceva, n-aveam destulă lumină. Dar a trebuit să schimb şi globul, a venit un electrician cu unul mai mare, s-a urcat pe scară, a meşterit acolo şi s-a cărat... A doua sau a treia zi găteam ceva şi odată aud pooc! şi cînd mă uit o văd pe Silvia la pămînt, leşinată, îi căzuse globul drept în frunte... Ţi-nchipui, de la înălţimea aia! Şi-a revenit ea, am dus-o la Urgenţă, i s-a făcut o radiografie, avea o mică fisură." Se închide repede, nu vă alarmaţi, zise doctorul. Cum să nu te alarmezi? L-am chemat în aceeaşi seară pe electrician şi i-am spus: ce-ai făcut, tîmpitule? Îţi dai seama că aşi putea să te bag la puşcărie? (ăstuia chiar i-am zis-o!) Nu eşti capabil măcar să strîngi nişte şuruburi, atunci ce fel de electrician eşti? Dacă murea fetiţa? Du-te dracului din faţa mea, ieftin n-o să scapi, îţi promit. Uite-aşa, mai spuse Matilda, te chinuieşti să creşti un copil şi vine un idiot, făcut repede electrician, şi ţi-l omoară! El crede că ce importanţă au acolo nişte şuruburi! Le strîngi, nu le strîngi, pentru moment stă el agăţat globul? Ei, dacă stă, e în regulă, încasează ciubucul sau leafa şi îşi vede de treabă! Întîrziat mintal! Dă vina pe obiect, că aşa sînt făcute! Dacă aşa sînt făcute de ce nu spui dinainte?... Ei, Silvia, gata, mergem! Că şi tu te-ai găsit să treci pe sub bec tocmai în clipa cînd cădea globul. Şi exact peste capul tău! adăugă Matilda. Ţi se pare absurd ce-ţi spun, ai? Află că nu e chiar atît de absurd! Nu trebuie să fii acolo unde, o cărămidă se pregăteşte să cadă de pe un acoperiş." "Ci-ci, mama, protestă Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vină am avut eu?"
   Amîndoi, Matilda şi cu mine, ne uitarăm în altă parte, să nu se vadă pe chipul nostru surîsul, tandreţea infinită pe care ne-o stîrnea inocenţa absolută a protestului ei.
   Clipe de fericire! Şi simţii o sfîşiere la gîndul că s-ar fi putut ca aceste clipe să se repete pentru mine zilnic, dacă am fi rămas toţi trei împreună... Desigur, Matilda era astfel fericită, fiindcă un copil, pînă la o anumită vîrstă, e o veşnică surpriză. Iar soarta făcea ca surprizele Silviei să fie aproape toate miraculoase, şi doar puţine rele. Matilda intui starea mea de spirit. "Dacă te-ai hotărî, îmi spuse în franţuzeşte, ai fi la Bucureşti şi n-ar fi o problemă s-o vezi pe Silvia oricînd ai vrea. Dacă n-aşi fi avut-o, îţi spun sincer, cred că mă sinucideam. Eu mă plîng de ea numai aşa, de fason, dar e un copil extraordinar de bun, o minune. Numai la asta mă gîndesc cînd zic să accepţi numirea, să fii aproape de ea şi, de ce să nu-ţi mărturisesc, şi ea de tine!" "Mai vedem! spusei, nu pentru că aveam vreo îndoială, ci ca să n-o contrazic, să se poată repeta venirea Silviei la mine, aceste trei zile... Mai vedem, repetai de astă dată cu mai multă hotărîre, mai am ceva de scris, să termin şi atunci o să iau o hotărîre."
   
   
   
   X
   
   Oraca îmi dădu zece zile din concediul meu pe anul viitor s-o veghez pe mama. Egoismul ei în moarte deveni înspăimîntător şi afirmaţia mea ar putea fi considerată de asemeni cumplită. Aşadar, tu stai pe scaun în faţa ei, eşti în plină tinereţe şi putere, ochiul tău vede lumea şi percepe în adîncurile ei toate miracolele, te scalzi în lumină, pluteşti fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fără să ştii de noi speranţe de fericire şi gîndeşti, mai poţi gîndi, mai există în tine loc să gîndeşti că tot ea, mama ta, căreia îi datorezi totul şi care va trebui să moară încă tînără (şi nu cîndva, ci chiar acum sub ochii tăi), ar fi egoistă în singurul lucru care îi mai aparţinea, dispariţia ei iminentă? (Şi nu învăluită într-o aureolă, aşa cum a fost tot timpul cît a trăit, ci chinuită, împiedicată de dureri atroce să se împace cu lumea şi cu sine şi să moară aşa cum trăise, ca într-un vis). Să-ţi ieşi din fire şi să simţi tot tu desamăgire, ranchiună chiar, un încăpăţînat sentiment de frustrare? Ranchiună împotriva propriei tale mame pe patul morţii?
   Speriat, tata fugi, plecă de-acasă şi mă lăsă singur cu ea, după ce toate puterile lui îl părăsiră şi care se dovediră atît de mici faţă de cele ale mamei, parcă deslănţuite, ţinute sub obroc atîţia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o nesfîrşită dragoste pentru băiatul ei. Da, dar acum nu mai eram nici eu băiatul ei, după cum încă demult tata încetase să-i mai fie soţ.
   Era de-o luciditate inumană. "Nemernicule, îi spuse ea într-o zi (şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcu prima injecţie cu morfină şi se ridică în capul oaselor triumfătoare, ca şi cînd durerile, care îi ţinuseră sufletul în chingi, pierind, credinţă că se va face bine renăştea năvalnic), ei, lasă, îi zise, că mă dau eu jos din pat şi o să-ţi plătesc pentru toate, de-o să zici, mamă, de ce m-ai făcut." Blînd, cu ochii umezi (plînsese mai înainte lîngă patul ei, - fiindcă şi el ştia adevărul, că ea n-avea scăpare - impresionat de gemetele ei, credea poate că chiar atunci îşi va da duhul), tata intră în dialog cu ea, întîi generos, apoi din ce în ce mai iritat. "Să te faci bine, că n-o să plîng eu de ce-o să-mi plăteşti tu!" "Aha, crezi c-o să mai muncesc ca o roabă, să-ţi fac de mîncare, să-ţi ţin casa curată şi să-ţi spăl rufele tale murdare, murdărite în patul curvei în care te-ai bălăcit o viaţă întreagă. Nici măcar atîta simţ n-ai avut în tine să nu mi le dai tot mie să ţi le spăl". "De ce le-ai spălat dacă ştiai ?" îşi retrase tata deodată toată duioşia de mai înainte. "De ce le-am spălat? zise mama. Ca să te las să înţelegi cît eşti de nemernic! Eşti, ai fost şi o să rămîi. Un nemernic, fără scăpare. Un animal de cocină! Şi încă animalul ăla îl tai şi îl mănînci, fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu, tu n-o să fii de folos decît viermilor, fiindcă o să mori şi tu, n-o să trăieşti cît lumea!" "Da?! murmură tata lovit pentru întîia oară de violenţa unui dispreţ atît de total şi neaşteptat. Va să zică n-am fost de folos nimănui!" zise el cu milă pentru el însuşi, ca şi cînd pentru întîia oară ar fi avut revelaţia că munca, strădaniile lui de a-şi ţine familia ar fi fost în van. Dar nu era acum timpul să i se recunoască vreun merit, nu înţelegea că nu despre asta era vorba, ci de trădarea lui iniţială, cu propria lui cumnată, a doua trădare n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult bărbatul ei şi de aceea îi spălase rufele cu aceeaşi necesitate cu care curăţa coteţul păsărilor şi al porcului. Oare el nu ştia că ea ştia? "Şi boul munceşte, şuieră mama, şi pentru asta ţăranul are grijă de el, îl ţesală, îi rîneşte grajdul de băligi de sub el şi îi dă să mănînce." Băligi de sub el, îi dă să mănînce! Asta suna pentru tata murdăria de sub el, şi-i dăduse să mănînce ca unei vite! Se făcu roşu de adînca jignire, dar tăcu copleşit. "Nici măcar cu propriul tău fiu n-ai ştiut să te porţi ca un om, continuă mama necruţătoare. Nu zic înainte, cînd era mic şi el a greşit, dar măcar atunci cînd a fost la ananghie. L-ai dat afară din casă, cînd poate simţea şi el nevoia unui sprijin, că n-avea un alt tată la care să se ducă. Ţi s-a părut că nu era de nasul tău să-l vezi simplu muncitor în uzina în care tu erai mare maistru. Ce să zic, foarte mare! mai mare decît un rahat cu moţ!"'
   Iată deci ce violenţe ascundea mama în tăcerile ei premonitoare bolii. Mă trecu un fior: nu mă va cruţa nici pe mine, astfel de furii nu mai sînt părtinitoare, fiindcă revolta care le susţine e totală şi nu mai lasă loc nici unei îngăduinţe. Tata vru să-i răspundă, dar îi pusei o mînă grea pe umăr, mă ridicai şi ieşii afară. El înţelese şi mă urmă. "Las-o să spună, zisei. E bolnavă şi ştii şi tu că o să moară. A făcut metastază." "Da, dar n-auzi ce spune? îmi răspunse el aprins la faţă. Înseamnă că aşa a gîndit ea despre mine o viaţă întreagă!" "N-a gîndit sau au fost nişte gînduri pe care ea le-a alungat totdeauna, dovadă că nu ţi le-a spus niciodată. Şi nu ţi le-a spus fiindcă ştia şi ea că sînt nedrepte. Ai să vezi că o să mi le spună şi mie, dar trebuie să ne stăpînim. Ea n-o să mai fie", mai adăugai şi izbucnii în hohote. Îmi trecui palma peste faţă şi îmi reprimai plînsul care mă turburase în adîncuri, simţind instinctiv în măruntaiele fiinţei mele că dacă i-aşi fi dat drumul nu mă aştepta o eliberare, ci un chin fără soluţie. Tata însă nu se lăsă impresionat: "Degeaba zici tu, aşa a gîndit o viaţă întreagă! Cînd mor, oamenii iartă pe toată lumea. Asta n-o să mă ierte nici în clipa cînd o s-o ia Dumnezeu."'' "Nu vorbi aşa, îi spusei posomorît. Ştii bine că eşti vinovat !" "Eu? De ce?!" "Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia! Şi nici măcar nu v-aţi ferit. Vă sărutaţi sub ochii ei." "Cum, se indignă el, dar era soră-sa, cum puteam eu s-o împiedic să-mi sară de gît ca o smintită? Cînd mi-am dat seama i-am spus să-şi vadă de treabă." "Hai, tată, e mult de-atunci, n-are rost să mai desgropăm morţii, Cecilia e acum şi ea o babă, mama e pe moarte, ai face mai bine să-i ceri iertare..." "Pentru ce?" "N-o să te apuci să-i mai spui şi pentru ce, s-o întăriţi şi mai mult, îţi ceri iertare că n-ai putut s-o faci fericită, iată, şi nu te mai simţi tot tu jignit..." "E o prostie mai mare şi decît tine şi decît ea, să credeţi că aşi fi înşelat-o înainte să mă părăsească întîi ea pe mine." "Bine, aşa trebuie să spui, eu te cred, dar uite că ea de aceea te-a părăsit... îţi dai seama cît a ţinut la tine dacă chiar şi pentru nişte sărutări, cum spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca femeie. A fost jignită! Şi de tine şi de soră-sa! Nu toţi putem să trecem peste astfel de lucruri!" "Şi a trăit cu ideea asta în cap atîta amar de vreme?!" exclamă el sincer uluit. "Nu, tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext. Aşa s-a simţit ea bine, după ce m-a născut, să-şi încheie ciclul... Pot să-ţi spun că a ţinut la tine tot timpul, altfel ar fi divorţat şi chiar s-ar fi şi recăsătorit... Gîndeşte-te!"
   Dar el nu părea dispus să se gîndească. Poate era cu adevărat vinovat? Poate chiar trăise cu smintita Cecilia, dar crezuse că mama nu ştia? Stătea nemişcat, în picioare, lîngă stîlpul verandei, cu ceva dur pe chip, o îndîrjire vanitoasă de mascul care nu regreta nimic şi se uita, fără să vadă, peste norii de toamnă blîndă pe care un vînt puternic, care nu se simţea aici, îi alerga din urmă, despletindu-i şi făcînd să apară şi să dispară soarele care îşi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, incandescent. Să-şi ceară iertare? Nici vorbă! Pentru ce? Aşa, degeaba? Nu plînsese el mai înainte, asta nu era un fel de a cere iertare? Şi cum îi răspunsese ea? Da, o să moară, toţi o să murim şi ce putem face? "Nu te mai gîndi, îi spusei, că nu te gîndeşti bine... du-te şi bea ceva!" Se smulse din loc şi cu paşi hotărîţi, dar cu capul în pămînt: da, aşa avea să facă!
   Mă întorsei lîngă mama uitînd de presentimentul că nici pe mine nu mă va cruţa, sau poate atras de o curiozitate din adîncuri: ce-ar fi putut să-mi spună? Că o jignisem în adolescenţă lovind-o peste mîna cu care mă închina seara înainte de a adormi? Că trăisem (..."copil curat" cum eram) cu o fată care nu avea nume bun? Pentru asta se despărţise ea de tata şi îşi oprise ochii numai asupra mea, ca la singura divinitate de pe această lume pentru care merita să mai trăieşti? Dar mama mă lovi pe neaşteptate în viaţa mea mai apropiată şi într-un fel incredibil. Nu pentru că mă însurasem cu Matilda şi ieşise rău, ci pentru că suferisem pentru ea cum nu suferisem vreodată pentru mama care mă făcuse. Şi pe lîngă toate o mai lăsasem să-mi ia şi copilul. "Ce puteam să fac, zisei, contra hotărîrii tribunalului?" "Da? spuse ea sarcastică, şi ce putea să facă tribunalul contra unui tată care ia cu forţa copilul din mîinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu martori că nu e sănătoasă la cap? Pentru că nu e, zise mama cu o tonalitate joasă, care mă în-fioră. Şi tu suferi şi acum pentru ea, bărbat ca bradul, cînd te văd că mergi cu ceafa aşa, îndoită, îmi vine să te iau la bătaie." "Întîi că nu sufăr, zisei, al doilea nu merg cu ceafa îndoită." "Nu suferi? aproape că strigă mama. Atunci de ce nu te-ai însurat pînă acum? O aştepţi să se întoarcă, aşteaptă, ca un neghiob, pînă o să-ţi treacă tinereţea şi o să iei şi tu pe la cincizeci de ani (că n-o să îmbătrîneşti singur ca un cîine!) o babă ca şi tine, vai de viaţa ta!"
   Rostite fără dispreţ, aceste cuvinte puteau părea tandre! o mamă supărată care îşi dăscăleşte, din gelozie, fiul care se topeşte după alta. Dar răceala şi dispreţul ei fără nuanţe, răceală de gheaţă, dispreţ fără speranţă, aşa este cum îmi spunea şi altfel nu va fi, îmi păstrai însă firea şi tăcui, cu atît mai mult cu cît recunoşteam în sinea mea că dacă Matilda s-ar fi întors aşi fi primit-o. Numai pe mine m-aşi fi putut convinge că o făceam pentru Silvia. Tăcui. Nu pe mama aşi fi convins-o, acum cînd gîndurile ei tăiau ca un cuţit. Tăcui, totuşi mă pomenii vorbind. "Ce să fac, mamă, îţi semăn: şi tu te-ai despărţit de tata, dar n-ai fugit din casa lui, cu toate că mai tîrziu ai aflat că trăia cu aia." "Dacă aşi fi găsit un bărbat curat, n-ai tu grijă că aşi fi fugit! Măcar ăsta a muncit pentru noi, altul..." Dar nu mai spuse ce i-ar fi putut face altul. "Ei, exclamai, nici eu n-am găsit o «femeie curată», că dacă aşi fi găsit-o n-avea nici tu grijă că aşi fi luat-o!" "Pentru că eşti orb, se întoarse ea deodată spre mine (pînă atunci îmi vorbise cu spatele). Ai văzut tu vreodată o fată mai frumoasă şi mai bună ca Sibi? (Sibila, asta era fata subofiţerului pensionar, care se măritase tîrziu cu un bătrîn desfrînat şi adusese pe lume acel copil de coşmar care mi se arătase mie în vis cu mult înainte ca el să se fi născut.) De ce n-ai luat-o pe ea? "Mamă, dar era cu cinci ani mai mare decît mine?" "Şi Matilda nu era?" "Da, dar..." "Dar ce? Nu era arhitectă? N-avea vilă în centrul oraşului? Te boieriseşi! Ei, unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, şi unde e vila, unde fi-o copilul? (Deci şi mama crezuse ca şi Petrică odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o tristeţe adîncă mă răscoli...) Numai eu ştiu cît a ţinut fata asta la tine (şi mai ţine şi acum!) şi cum era să se omoare cînd a auzit că te însori .Uite-aici lîngă mine a plîns să-şi dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles eu ce era cu ea. Şi parcă acuma, dacă ştii, o să înţelegi ce e de făcut? Pentru că deşi eşti copilul meu, eşti orb ca şi ăla, trufaş, vai de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi, nu ştiţi pe cine luaţi, nu ştiţi cine vă mănîncă zilele..." "Cum, mamă, dar am văzut-o acum cîţiva ani, e o sperietoare şi copilul ăla al ei e un monstru!..." "Nu, şi-a venit în fire! A divorţat şi arată iar ca la douăzeci de ani. Iar copilul a murit! Du-te s-o vezi... Şi dacă vrei o să-ţi spun şi de ce a înălţat ea fruntea: a aflat că ai divorţat! Atunci a divorţat şi ea. Nu puteam eu să mă înşel! Mai întîi ce căuta ea mereu pe la mine? Rude nu sîntem, cu ai ei nu sînt prietenă, n-am vorbit niciodată... Dar n-o să te duci, bine că o să mor, să nu mai văd ce-o să se aleagă şi de capul tău! Şi se întoarse iar cu spatele. Acuma lasă-mă să dorm şi nu mai veni! dacă e să mor, cu voi sau fără voi, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors nimeni..."
   
   
   
   XI
   
   Tata fugi cu adevărat de acasă, atît de tare se speriase, sau mai degrabă atît de tare îl stăpînea ranchiuna împotriva celei care niciodată nu-i spusese şi nu-i dăduse de înţeles că îi era în vreun fel potrivnică. Mă lăsă singur s-o văd chinuindu-se şi biciuindu-mă... Sub morfină gemetele ei încetau şi mă fixa cu o privire teribilă: "Ai fost, mă întreba, s-o vezi pe Sibi?" "Nu." "De ce? Ce puteam să-i răspund? Că nu cred în reînvierea nimănui, că o văzusem bine pe Sibi acum cîţiva ani, chipul ei odată frumos, ofilit acum şi brăzdat de cute adînci şi amare? Se putea îndrepta o spinare încovoiată? înflori un obraz decolorat? Prinde roşeaţă o gură veştedă? "Nătărăule, du-te şi chiar dacă nu-ţi place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai văd pe lumea asta, tu ia-o pe urmele lui tac-tău şi să nu veniţi la înmormîntarea mea. O să mă rog tatălui ceresc să vă pedepsească pentru vieţile voastre neroade." "De ce neroade, mamă?" "Pentru cine am muncit eu, din zi pînă în noapte! Nu zic de el, care a luat umilinţa mea drept prostie şi în loc să înţeleagă, să sufere şi să se întoarcă la mine, a aşteptat ce-a aşteptat şi pe urmă s-a înhăitat cu alta. Nu era zi de la Dumnezeu să nu mă gîndesc ce îl împiedica să-şi plece şi el fruntea odată şi să vină lîngă patul meu să-mi spună doar atît: am greşit, iartă-mă! L-aşi fi iertat, fiindcă eram şi eu tînără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea decît cînd era beat. Atunci prindea curaj şi credea că o să-l iert ca şi cînd sufletul meu ar fi fost de ceară să se topească numai pentru că mi-era şi mie dor de el. Mi-era! dar ca să poţi ierta pe cineva trebuie să ai pe cine, să fie alt om, care să nu mai facă ce-a făcut, să-şi plece el fruntea!
   Crezi că n-am înţeles că nu putea? Fiindcă un bărbat pleacă decît cînd îl prinde în laţ o afurisită - ei, uite de ce îmi pare rău, că n-am putut să fiu şi eu din cînd în cînd afurisită. N-am putut, nu că n-am vrut! Nici măcar n-am încercat, cred că m-ar fi bătut! Eu nu eram ca asta din spate, să mă las tîrnuită, să dau şi eu şi să mai cred că ăsta era trai. Da, ştiu că nu putea, dar nici măcar nu i-a trecut vreodată prin cap că aşa ar fi trebuit să facă, să-şi plece şi el puţin fruntea şi eu să înţeleg că îşi cere iertare, nu să-l aud că zice! Ţi-ai găsit! Nu era el împăratul? Aşa că nu de el zic, de tine! Am muncit, am avut grijă să ajungi un om care să nu fie slab ca mine, dar nici semeţ ca taică-tău! Semeţ în prostie. Cum era mai rău! De mic n-a mai găsit şi el o fată, decît o curvă. Care şi aia şi-a bătut joc de el, băiat pe care îl credeam mîndru şi i-a dat un pantof în fund în plină stradă, ca la cel din urmă nenorocit. Nu e nimic, te-am apărat, săracu băiat, mi-am spus, cine ştie, nu l-or fi plăcînd fetele (cu toate că Sibi se uita lung după tine!), e neştiutor. Altora li s-a întîmplat mai rău, să-şi toace averile cu cîte-o căţea de-asta cu fundul aprins... Bine că nu l-a umplut de boli lumeşti... Şi cînd credeam şi eu..."
   Mama se opri cu o expresie de uimire extremă pe faţă... Apoi scoase un ţipăt ca şi cînd ar fi fost înjunghiată, înţelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari, din fericire încă de scurtă durată. Fusesem avertizat de medic... Îşi trase răsuflarea... "Da, slab ca mine, continuă ea, dar nu semeţ ca taică-tău, am greşit cînd am spus că eşti semeţ... Fiindcă el n-ar fi răbdat să-i bage muierea mîna în păr şi să-l gheruie pe faţă. Ar fi călcat-o în picioare şi valencia, şi-ar fi pus căciula pe-o ureche şi pe-aici ţi-e drumul. (Ce bizar suna în gura mamei acest cuvînt din jargonul puştesc, valencia!) Ai răbdat, cum am răbdat şi eu. Ai înghiţit ca şi mine! O! exclamă ea parcă înspăimîntată, cît ai mai suferit! Te pomeneşti că i-ai cerut şi iertare, ţi-oi fi plecat şi fruntea lîngă patul ei...", "Nu, mamă, fii liniştită, nu mi-am plecat nici o frunte, zisei foarte degajat, aproape vesel. Aşi fi făcut-o, dacă ar fi folosit la ceva!" "O! cît ai suferit, nătărăule, de cîte ori veneai p-aici îţi vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nici cînd plecai de-acasă nu erai în 
   stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te întorceai lîngă ea. Pînă şi tac-tău băga de seamă şi mă întreba de ce n-o lasă el pe cotoroanţa-aia? Te apăram: o fi ţinînd la ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o bătaie s-o facă să zacă pe-o vangă o lună de zile? Şi la ce-ar ajunge? îi spuneam. Ce deosebire ar mai fi între el şi ăştia din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca să-mi dau seama, acuma, pe patul morţii, că ai fost, adică nu că ai fost, eşti şi acum, fiindcă şi acuma suspini după ea, eşti mai rău decît un gunoier, fiindcă tot n-o uiţi..."
   Sării în sus, copleşit de teribila ei înstrăinare de mine, mă aşezai lîngă ea pe pat, îi apucai mîinile care se smuciră într-un violent spasm să se degajeze, îi căutai privirea atît de dragă în care lucise totdeauna pentru mine extrema devoţiune şi îi şoptii: "Mamă opreşte-te, nimic nu e adevărat din tot ce spui, te-am iubit tot atît de mult ca şi tine şi te asigur că niciodată sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! Aşa părea, dar nu era adevărat! Te-ai înşelat, sînt liniştit, sînt fericit, nu sînt nici atît de slab ca să semăn cu tine, nici atît de orb ca tata ca să nu-mi dau seama de cine mă iubeşte şi să fiu trufaş cînd nu trebuie..."
   Abstract, prea abstract! Ea se zbătea să-şi elibereze mîinile şi nu mă auzea. O fiinţă străină, o entitate invizibilă şi duşmănoasă încerca, şi reuşea, s-o facă repulsivă, trezind în ea o forţă fizică împinsă prea mult dincolo de putinţa unei comunicări în gîndire. Nu mai puteam s-o fac să mă audă. Pierdusem acest drept pentru totdeauna, după ce atîta vreme nu-l folosisem. Îi dădui drumul. Aruncă la o parte cuvertura, părăsi patul, ieşi în curte şi se întoarse după un timp cu mişcări sigure şi se înveli. "Te duci, zise, s-o aduci pe Sibi?" "Vrei să mă însori, mamă? spusei cu un glas absent, ca şi cînd aşi fi citit, în acest timp, o carte. Bine, mă duc chiar acum..."
   Şi mă ridicai.
   Nici nu mă gîndeam, dar simţeam că nu mai am putere s-o ascult. Istoria ei cu Sibi mi se părea o simplă invenţie, o fixaţie. Desigur, se gîndise la acest lucru mai înainte, simplu gînd fără adîncime, altfel mi l-ar fi spus. Mă plimbam prin curte, încercînd să înţeleg şi să mă liniştesc. De ce vroia ea, cu atîta îndîrjire, să sfarme icoana pe care i-o purtam în suflet? Ca şi tatei, firul rece al unei bănuieli îmi da tîrcoale: şi dacă gîndise aşa despre mine tot timpul? Dacă fusese de fapt străină de mine sau aproape şi ceea ce arătase ea lumii şi propriului ei fiu era doar o blîndă mască a devoţiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, să se identifice? Mă întorceam lîngă patul ei cu speranţa că în cele din urmă o voi regăsi şi în acelaşi timp ştiind că acest lucru nu se va întîmpla, prins însă în acest joc al morţii şi al distrugerii, care mă fascina.
   Nesfîrşite îi erau recriminările care mă înjoseau în propriii mei ochi, golindu-mi sufletul de puterile mele pe care mi le ştiam atît de blindate. Ce mai puteam gîndi? Era adevărat că la căsătoria mea cu Matilda n-o chemasem şi pe mama. Cum să-i spun astăzi că nu chemasem pe nimeni, cînd descopeream că ea crezuse tot timpul că am petrecut şi am chefuit numai cu rudele ei? Şi la urma urmei de ce mă ferisem eu să sărbătoresc însurătoarea mea? Pentru că ştiam că Matilda o mai făcuse ele două ori în viaţa ei, prima dată cu evreul, a doua oară cu Petrică. Nu chemăm pe nimeni, îi spusesem Matildei. Nu, n-are nici un rost, răspunsese şi ea, fără să-mi dau seama că rudele ei sărbătoriseră de două ori evenimentul, în timp ce mama îl aşteptase şi n-o chemase nimeni şi nici măcar n-avusesem grijă s-o avertizez şi să-i explic. Ce bucurii îi adusesem eu în viaţă? Doar atît, că existam şi că mă iubea, fiind atît de smintit să gîndesc că îi făceam o favoare lăsîndu-mă iubit şi îngrijit. Îi făcusem vreodată un cadou, îi adusesem măcar flori de ziua ei? Nici măcar nu ştiam care erau ziua şi anul ei de naştere. Considerasem sufletul ei bogat în absolut, dincolo de timp şi de spaţiu, unde cadourile şi florile trăiesc în spirit iar sufletul e etern, mama era ea însăşi această eternitate, ea n-avea zi de naştere şi nici nu va muri vreodată..."Da, mamă, da, mamă, murmuram, sîntem nişte sălbatici, sîntem vinovaţi faţă de tine! Dar şi tu eşti, fiindcă ne-ai lăsat să credem că nu ai tu nevoie de toate astea!" "N-am avut şi nici acum n-am, florile mele o să crească singure pe mormînt", îmi răspunsese ea cu un glas răguşit de astă dată de ceva care era şi ură şi disperare neagră şi singurătate care n-o consola, în timp ce eu gîndeam că mica noastră grădină era totdeauna plină de flori şi de aceea nu-mi trecuse prin cap vreodată să mă duc la florărie şi să-i aduc un buchet de ziua ei... Dar cînd s-a născut Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosită în această răscolire a vieţii mele. Petrecere de ţigani! Pînă şi ăştia din spate erau "mai va" decît mine şi decît "intelectuala" cu care mă înhăitasem! Dacă nu venea nenorocirea să fiu arestat şi trimis la ocnă aşi fi ajuns să merg în patru labe în faţa ei! Aşa, a dat Dumnezeu şi m-am trezit, greu şi după aia, dar mi s-a mai luminat mintea şi m-am despărţit de ea. Dar tot n-o uit! "Am uitat-o, am uitat-o, îi răspundeam. Am uitat-o, mamă!" "Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe Sibi? Ai zis că te duci. De ce nu te duci?!" 
   Repeta asta pe toate tonurile, spunînd că o chinuiesc şi n-o las să moară, fiindcă n-o să moară pînă nu mă duc, dar niciodată cu un glas din care să înţeleg ce rost avea acest dus. Era rece, dispreţuitoare, plină de ranchiună (care mi se transmitea şi mie), vanitoasă, plină de trufie, toată gama de sentimente care pot hărţui pe cineva, fără ieşire, şi pe care niciodată cît trăise nu le exprimase ca soţie (să-l facă pe bărbat să ridice braţele şi să-şi ia lumea în cap) şi nici ca mamă să stîrnească în copii aceeaşi reacţie exasperată. O făcea acum, ca şi cînd ar fi vrut să recupereze ceea ce reprimase în ea toată viaţa. Corpul îi era bolnav, dar puterea, impulsurile vitale şi ale gîndului păreau neatinse.
   Mă dusei s-o văd pe Sibi. Ca altădată, întîmplarea făcu s-o întîlnesc chiar la cişmea, cu căldarea de apă în mînă. Se făcu palidă. "Ce s-a întîmplat'?" zise. Îi e rău mamei?" "Da, foarte rău!" "Bine, mă întorc îndată!" Şi se îndreptă, schimbă din mers găleata în cealaltă mînă şi fără să-şi arate faţa se corectă, vine îndată, să ia ceva pe ea, s-o aştept acasă. întîrzie şi cînd o văzui intrînd pe poartă, rămăsei uluit: aşa era, cum spusese mama, cu acelaşi mers mlădios de odinioară, fără spinare adusă cum mi se păruse că avea cînd o văzusem ultima dată, chipul cu aceeaşi melancolie senină de fată visătoare şi liniştită căruia acum absenţa speranţei îi dădea parcă o bucurie adîncă a eliberării de o povară. Urcă sprintenă scara verandei şi trecu pe lîngă mine fără să-mi arunce vreo privire. Se îmbrăcase într-un taior negru, bine croit, şi îşi făcuse un coc sever, care în loc s-o îmbătrînească, dădea chipului ei o atît de firească distincţie încît tresării cu putere cînd o văzui de-aproape, ca, totdeauna în faţa unei femei cu coc cu o frumoasă figură, venită parcă de pe altă lume. înţelesei: monstrul pe care îl născuse vrusese s-o devore. Nu era un copil, ci un vîrcolac, cu faţa de brumă şi părul mucezit. Bine că murise! Dar oare era adevărată şi a doua afirmaţie a mamei, că fata asta fusese disperată cînd eu mă căsătorisem? Şi că divorţase cînd divorţasem şi eu? Nu cumva îşi omorîse şi copilul? Nu trebuia pentru asta să-l arunce într-o copcă pe un rîu îngheţat, ca Margareta din Faust, ci era suficient să-i facă o baie şi să-l uite pe nişte cîrpe ude, cum făcuse una din cartier. A răcit, a făcut pneumonie, se întîmplă, mai răcesc copiii, mai mor... Bineînţeles că pruncucigaşa nu păţise nimic şi nici nu înnebunise...
   Îmi venii în fire şi vrusei să intru înăuntru, dar Sibi tocmai ieşea şi îmi şopti: "Mergeţi acasă şi vă culcaţi, mi-a spus că n-aţi dormit deloc toată săptămîna. Veniţi mîine!" "Aşa a spus?" tresării. "Da, aşa mi-a spus, să veniţi mîine !" "Mă goneşte!?" "Nu vă goneşte, dar e bine de-aici înainte să stea lîngă ea o femeie şi nu un barbat." "De ce?" "Plecaţi chiar acum", repetă ea ca o poruncă, fără să-mi explice mai mult.
   Credeam că mama mai avea încă de trăit cel puţin luni. Muri a treia zi, vegheată de Sibi. O găsii întinsă în patul ei, luminată de lumînări. Rubedeniile pe care ea nu vrusese să le vadă ("plecaţi de-aici, n-am nimic, o să-mi treacă!") umpleau acum odaia şi veranda. Mama nu mai era frumoasă fără viaţă, moartea n-o transfigurase, arăta mai bătrînă cu zece ani, şi aşa-zisa linişte şi împăcare nu apăruseră pe chipul ei. Tot ceea ce avusese ea în spirit pierise, moartea fusese victorioasă asupra ei, silindu-mă şi pe mine să contemplu îngrozit un chip chinuit şi întunecat... Căzui în genunchi lîngă fruntea ei şi izbucnii într-un hohot de revoltă disperata care mă zgudui cu o violenţă nimicitoare. Mama... Mamaaa... Şi atunci mîini decise şi puternice mă smulseră de-acolo şi şoapte care protestau energic mă înconjurară. "Ce e asta?... Ţine-ţi firea... Bine că nu s-a chinuit mult... Alţii zac ani de zile şi nu se îndură Dumnezeu de ei... A ţinut la tine, dar acuma tu trebuie să trăieşti şi să-ţi vezi de viaţă... Tac-tău e mai liniştit, cu toată că şi ce-o fi în sufletul lui, săracu... Om încă tînăr, a rămas singur... Pentru cine o mai muncească şi el... fiindcă tu o să ai rostul tău, dar el..." Mă scoaseră afară din fumul lumînărilor, dar lumina soarelui viu de octombrie mă sfîşie parcă mai rău decît plînsul. Un domn, pe care abia îl recunoscui (era medicul din cartier), stătea lîngă mine. "Să nu vă mai uitaţi la mama dumneavoastră, zise el. I-am văzut ultimele analize: avea uremie..." "N-a avut cancer?" "Ba da, dar a murit, de uremie..." Vorbea, şi el ca să nu tacă. Dar intuise că chipul mamei, care nu mai arăta cum îl ştiam toţi şi trebuise să îndure chiar ea această sluţire, mă înspăimîntase... "De cancer propriu-zis, continuă el, adică unele forme, care nu ating decît tîrziu un organ vital, bolnavul se chinuie, mult... Doamna Petrini, mama dumneavoastă, a murit de fapt de tristeţe... Cancerul e boala tristeţii... Am fost colegi la liceu, pe urmă ea a abandonat... Totdeauna a fost ea aşa mai retrasă, i se spunea călugăriţa, ştiţi, caracterizări din astea naive ale fetelor care le e gîndul mai degrabă la dans şi la serate, decît la ceva mai înalt... Ce mai faceţi? schimba el vorba după o tăcere. Am auzit că o să reintraţi în învăţămîntul superior... V-am citit studiul despre Giordano Bruno, probabil e un fragment?!" "Nu, răspunsei, e un accident..." "Era foarte interesant!" continuă el gînditor, desigur ca să mă abată de la clipa de faţă... Mă chinuia mai ales gîndul că nu fusesem lîngă ea în ultimele clipe şi că nu reuşisem să-i spun cît de mult însemnase ea pentru mine şi că nu se trudise zadarnic să facă din băiatul ei un om...
   Şi totuşi, printre chinurile ei îmi trimisese o rază din vechea lumină: cînd venise Sibi îi spusese să mă duc să mă culc, fiindcă nu dormisem de-o săptămînă. Dormisem, dar lîngă ea în fotoliu. Şi desigur nu m-ar fi alungat dacă pudoarea n-ar fi împiedicat-o să mă ştie alături cînd puterile o părăsiseră şi n-o mai ţineau picioarele să se dea jos din pat. În ziua cînd murise încă mai era lucidă. De la birou venisem direct la ea. Arăta neschimbată, ba chiar Sibi îmi spuse că se simţea mai bine. Credeam că doarme. Se răsucise spre noi şi deschisese larg ochii. "Da, spusese, mult mai bine. Ba chiar încep să simt că mi-ar părea rău să mă despart de moarte. N-am de ce mai trăi! Ştiu eu, n-o să mor, mai am de pătimit! Dar nu de lumea asta mi-e mai dor, ci de cealaltă!"
   Mă întorsesem la birou, fiindcă fusesem cu o zi înainte căutat acasă şi ameninţat să dau drumul la bilanţul întrerupt acum zece zile, dacă nu vroiam să mi se desfacă contractul de muncă. Spre seară revenisem, mama însă nu mai era. La al doilea praznic, după cîteva săptămîni, Sibi îmi povesti că îndată după plecarea mea spusese că îi e sete de-un pahar de vin, îl băuse, într-adevăr cu mare sete, se uitase apoi la el gol, îndelung, i-l înapoiase, apoi se întorsese foarte hotărîtă cu spatele şi exclamase tare, parcă în glumă, făcînd aşa un gest în urmă, dar insistent de îndepărtare, adică să nu se ţină nimeni după ea, şi îndelung: "Mor! Adio, viaţă!" "Altceva n-a mai spus?" "Nu, atît a spus, dar eu am crezut că nu era nimic, ba chiar, Doamne iartă-mă, mi-a venit să rîd, fiindcă aşa era glasul ei atunci, parcă vesel, parcă ne-ar fi spus aşa cu mîna fluturînd că nu dă pe nimeni nici o ceapă degerată. Spun asta fiindcă şi mai înainte cu o zi stăm noi de vorbă şi zice, Sibi, bărbaţii nu fac nici cît o ceapă degerată şi cu gestul ăsta al mîinii, aşa, ştiţi, de silă. Am ieşit puţin să mă duc acasă să-i aduc nişte supă, am venit şi zic, doamnă Petrini, hai, luaţi puţină supă (fiindcă pînă atunci mai luase). Sibi, zice, nu mai mănînc nimic. Păi de ce, doamnă Petrini, vă face bine. Nu mi-a răspuns! Numai cîteva înghiţituri, am insistat. Sibi, zice, şi la început n-am ştiut la cine s-a referit, ai grijă de băiatu-ăla! Am crezut că se referă la băiatul meu mort, că uitase că murise demult... Care băiat, doamnă Petrini? Băiatul meu! zice, adică dumneavoastră! M-am mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum... Acum, o aud că zice, lasă-mă să mor liniştită! Ceva m-a speriat din glasul ei, m-am zăpăcit, nu ştiam ce să mai fac, pe urmă mi-am zis eu să alerg să vină rudele. Au venit imediat, am trimis un copil de pe stradă care a luat-o la goană... Eu m-am întors acasă şi am aprins o lumînare. Cînd m-am aplecat peste ea i-am văzut ochii deschişi, dar daţi aşa în părţi. Am înţeles. Dar ai fi zis că dormea. Chiar aşa murise, liniştită..."
   În timp ce povestea, de lîngă Sibi se uita la mine un ins mai degrabă tînăr cu trăsături aspre, dar cu privirea blîndă, protectoare, care îmi plăcu şi bănuii că trebuie să fie o rudă de-a ei... "A, zise Sibi, nu vă cunoaşteţi, soţul meu..." Se căsătoriseră, zise ea, de curînd, el era un nou-venit în cartier, un învăţător care reuşise să se detaşeze aici la noi dintr-un sat din apropiere... Şi abia atunci, la lumina crudă a zilei şi dincolo de starea de şoc în care mă aflam fără să ştiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se echilibră în ochii mei. Nu mai era aşa cum mi se păruse cînd urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe cum arătase ea acum cîţiva ani cu hidoşenia ei de copii în braţe...
   
   
   
   XII
   
   Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda şi murise cu gîndul că crescuse zadarnic un copil care se dovedise la fel de slab ca şi ea? Cedase deci ideii comune despre slăbiciune şi putere? Cred că nu, mi-ar fi spus-o, fusese doar geloasă că o iubisem atît de tare pe Matilda, sau mai bine zis, că Matilda mă iubise mai puţin şi mai ales că după despărţire întîrziam să mă recăsătoresc (de aici gîndul că nu încetam s-o mai iubesc încă şi nu mă despărţeam în sufletul meu de ea, cum nu se despărţise ea de tata, dar analogiile, deşi ne ispitesc totdeauna cel mai tare şi ne chinuie cel mai mult, sînt şi cele mai false dintre toate ispitele care ne fascinează spiritul). Mama cedase doar pe patul morţii, cînd îndoiala e mai puternică decît certitudinea care ne-a călăuzit existenţa. La urma urmei nu vom şti niciodată dacă Nazarineanul, cînd a strigat pe cruce: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit, a mai avut putere să-şi aducă aminte de sensul divin al existenţei şi sfîrşitului său.... fiindcă ultimele lui cuvinte, părinte, în mîinile tale îmi dau duhul, sînt mai degrabă expresia unei resemnări, decît a unei certitudini. S-ar putea spune însă că îndoiala e a trupului care piere şi nu va mai renaşte niciodată, spaima, revolta şi regretul lui că n-a fost, cît a trăit, decît sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale şi frenetice... El, însă, spiritul, nu se îndoieşte de sine şi dacă tace în faţa acestei revolte finale a celui în care s-a întrupat nu înseamnă că el nu ştie că nu e niciodată mort. E luat prin surprindere? Sau a şi părăsit trupul ştiind că în curînd acest trup se va întoarce în ţărînă, această informă plămadă a haosului?
   Curînd gîndurile mele deveniră senine, chipul mamei redeveni icoană şi înrămai o fotografie de-a ei şi o pusei pe biroul meu. Ploile toamnei care urmară unor lungi şi frumoase zile, apoi ninsorile iernii cu vînturile ei reci nu reuşiră să mă smulgă parcă din intemporal. În mod straniu mă făceau să mă simt etern nu numai în ghidul meu, ci în însăşi fiinţa mea vie şi intimă... Această stare era tot atît de puternică şi totală, cum e aceea a celor care se simt tot timpul muritori, şi nu uită de acest lucru nici cînd mănîncă, nici cînd beau, nici cînd petrec şi nici cînd ţin în braţe femeia iubită; contemplă ochii ei minunaţi şi gîndesc: aceşti ochi într-o zi se vor închide pentru totdeauna.
   Nu mai scriam nimic, citeam foarte puţin şi, fără să am silă de cuvîntul scris, dorinţa comunicării cu cel care îmi vorbea prin aceste semne ale cărţilor se evapora parcă într-o lumină celestă... închideam ochii şi uitam totul şi ceea ce acumulasem atîţia ani cu pasiune mi se părea atît de puţin faţă de copleşitoarea bogăţie a acestei lumini care îmi inunda sufletul. Nu atît de neînsemnat, fiindcă nu uitam bucuria cu care eu însumi îmi scrisesem cele două cărţi (şi ştiam că într-o zi o să revin să scriu altele) şi îmi imaginam, intuiam cît de mare trebuie să fi fost a celor ale căror semne stăteau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, care aveau puterea să reînvie în noi propriile lor iluminări ca să comunicăm cu ei prin veacuri, dar acum această iluminare venea numai din mine şi mi se părea unică, nedeterminată şi eternă. Închideam cartea uitată în mîini tresărind cu putere, mă îmbrăcam şi ieşeam afară. (Multe dintre ele mă făceau să mă gîndesc cum de nu-mi dădusem seama pînă atunci că aceste cărţi nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puţin decît să le acord zile, ani din viata mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoştinţe; acum le deschideam şi după cîteva minute mă adresam autorului de pe copertă: tu vrei să-ţi dedic zile din viaţa mea; nici nu ştii cît eşti de pretenţios; te-ai gîndit bine cînd te-ai aşezat la masă şi ai strîns între coperţi atîtea mii de pagini? Te-ai gîndit că rişti să te pun la loc în raft? ca şi cînd ai vrea să vorbeşti cuiva şi eşti dat pe uşă afară? te-ai gîndit cît e de desagreabil? Da, ştiu, eşti un mare savant, dar eşti savant prin acumulare a ceea ce au gîndit sau trăit alţii... tu, de la tine, ce aduci? Ce-ai trăit? ce experienţă capitală te-a sguduit care m-ar putea cutremura şi pe mine?)...
   Afară descopeream că totul era orbitoare lumină, chiar dacă cerul era plumburiu şi pe jos înaintam prin lapoviţă. Iar cînd fulgii de zăpadă spulberaţi de vînt mă prindeau în hora lor şi mi se topeau pe obraz îmi aminteam că am cunoscut cîndva, în altă viaţă parcă, o femeie pe care o chema Matilda, pe care o iubisem şi suferisem pentru ea şi un gînd mititel, vesel şi jucăuş mă 
   întreba de ce nu ne putusem noi înţelege, cînd e atît de uşor şi de simplu să te înţelegi cu cineva. Neînţelegerea e ca dansul mirific al acestor fulgi, o bucurie şi nu o suferinţă, dacă totul se petrece dincolo de spaţiu şi de timp... Aici e eroarea, coborîm în temporal... temporalul e infernul... Cine ne împiedică să trăim prin intemporalul din noi? mă întrebam stăpînit de o totală neputinţă de a înţelege neînţelegerea. Neînţelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe cu atît mai... cu cît tot ceea ce e viu în noi participă... din ochi ţîşnesc fulgere, din gură potop de cuvinte a căror violenţă smulge şi lucrurile din inerţia lor, scaunele se prăbuşesc, candelabrul se clatină, obiectele zboară prin geamuri, trupurile se încleştează, capetele ating pămîntul... jos... mai în jos... spre el, să se deschidă şi să-i înghită pe amîndoi... Ce doresc unul de la altul? Ce vrea să smulgă unul din celălalt? Nimic altceva decît ceea ce e celălalt, ceva indefinit, neclarificabil, dar care îl împiedică pe el să fie definit, clarificabil... Dar îl împiedică? O, da, tinde chiar să-l reducă în fiece clipă a neant, pe măsură ce clipă de clipă celălalt încearcă să se constituie, să ia cunoştinţă de propria sa identitate...
   Ceva limitat, fragmentar, temporal... Şi după victorie?
   Reîncep în alt spaţiu epic al luptei pentru fericire, încărcaţi de experienţă, nu mai multă viclenie, cu mai multă răbdare, şi cu arme mai puţin vizibile şi spectaculoase, dar mai otrăvite, mai bine ascuţite şi care rănesc mai adine şi mai nevindecabil... Dar nu e oare asta fericirea însăşi?
   Această iluzie după care gonim pe vastitatea unei cîmpii pe care lăsăm, moarte, bucăţi din sufletul nostru, pînă cînd ne pierdem, istoviţi, dincolo de orizont?... Săraca mama, ar fi vrut să deschid şi eu pentru mine un nou spaţiu epic, crezîndu-mă încătuşat în celălalt, ca şi cînd astfel aşi fi putut chiar găsi fericirea. Da, ea de ce nu-şi deschisese pentru sine unul nou? Nu găsise cu cine, dar oare căutase? Pentru a găsi, lumea nu e niciodată prea mică, nici măcar uliţa în care trăieşti. Sibi îl găsise pe învăţătorul ei chiar la şcoală, unde reuşise să fie, după cum aflai, numită suplinitoare. Preda de un an, pînă ce veni titularul, care de-acolo din satul lui fugise nu de şcoală, ci de o femeie de care tocmai divorţase. Era încă proaspăt în suferinţa lui şi spre a se elibera îi povesti totul suplinitoarei, a cărei blîndă renunţare deveni speranţă. (Dar parcă mama n-ar fi putut întîlni unul care să aibă ce-i povesti şi ea să înţeleagă că un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui cu vîrf şi îndesat? Multă vreme, şi de ce nu niciodată? şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia ororii în care fusese aruncat mai înainte? să nu reînceapă să n-o păţească iar? Dar mama nu-l putuse lăsa pe-al ei, ea sperase, crezuse că nu se poate ca un bărbat, altfel bun, să nu fie în stare să pronunţe doar un singur cuvînt, unul singur care ar fi egat-o de implacabila ei hotărîre...)
   Nu-mi dădeam seama atunci (dar acum văd totul dar) că neputinţa mea de a înţelege neînţelegerea şi care îmi picura în suflet o veselă, luminoasă, stranie şi dulce melancolie, deschidea încet şi pe nesimţite uşa secretă în care stătea ascunsă întreaga mea putere de a fi fericit în singurătate. Încerc astăzi să înţeleg de ce pentru mine răul îşi pierduse sensul, de ce atît de total în această euforie stăruitoare, deloc efemeră care se instalase în mine parcă definitiv şi care mă făcea să văd totul scăldat într-o eternă lumină? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea mamei mi-o lăsase în suflet? Poate! Fiindcă adesea rămîneam ore întregi în faţa chipului ei, cu coatele pe masă, contemplînd stăruitor trăsăturile dragi, pînă ce un singur amănunt (care îmi amintea gesturile ei rituale) se detaşa şi devenea viaţă, privea tăcută şi încărcată de uimită dragoste cînd mă vedea că intru pe poartă, ea şi cînd nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor că existam şi eram al ei, mîinile întinse cu sfială de-a lungul rochiei, într-o clipă, la fotograf, să-i prindă într-o imagine fiinţa efemeră, dar atunci vie, menită să-i supravieţuiască, veşnica ei prezenţă în curte, veşnicii ei umeri aplecaţi asupra rufei, veşnicele ei braţe ridicate în sus să le întindă pe frînghie, rufe curate prin care uitîndu-mă de lîngă coapsa ei vedeam soarele în irizări albastre şi aurii... această cută pură a obrazului care cu anii se adîncise fără să devie amară, acest păr castaniu niciodată coafat, strîns pe lîngă tîmple într-un coc savant pe care nu-l văzusem niciodată desfăcut (cînd o surprindeam că şi-l spală mă gonea cu o imperioasă voce), aceşti ochi mari, negri, de o strălucire opacă, în care parcă lumea nu se reflecta, asemeni unei fintîni în care nu se zărea cerul răsturnat, ochi care erau şi ai mei, ai fi zis duşmănoşi dacă larg deschişi n-ar fi sugerat inocenţa... Şi deodată toate acestea mă cutremurau... Acum ea e în pămînt, gîndeam, şi cerul melancoliei mele se sfîşia şi izbucneam în hohote şoptindu-i numele, chemînd-o, întrebînd-o unde e ea acum... Şi atunci vedeam parcă aievea rana urîtă a mormîntului săpat care o aştepta cînd cortegiul a intrat în cimitir... încă la noi în casă, deşi era întinsă pe pat şi cu chipul de ceară, era totuşi mama, murise dar era aici, casa în care mă crescuse era încă plină de prezenţa ei, acum urma să nu mai fie deloc, groapa era gata şi alături oameni ca şi ea, însă vii, voinici şi hotărîţi, cu lopeţile în mîini, şi care n-aveau să ezite s-o îngroape... Atunci am simţit pentru întîia oară că pămîntul e hidos, că în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pămîntul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decît moartea... O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mîncat şi am băut...? o întrebam altădată ca şi cînd tot ea trebuia să-mi redea izbăvirea. Şi mi-o dădea... Nu mă mai plînge, parcă îmi spunea, eşti bărbat, trăieşte-ţi viaţa şi adu-ţi aminte de mine numai cînd eşti fericit... Atunci voi simţi că n-am murit nici eu... Ai uitat ce ţi-am spus cînd ai stat lîngă mine bolnavă? Am fost rea ca să nu-ţi topesc puterea cu moartea mea, am vrut să vă îndîrjesc pe amîndoi, şi pe tine şi pe taică-tău, şi bine am făcut şi bine aţi făcut cînd v-aţi întors acasă, că aţi putut să mîncaţi şi să beţi... Să faceţi la fel şi la şase şi la nouă luni...
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Arătam eu îndurerat cînd într-o dimineaţă găsii pe biroul meu de la Oraca o floare? Nu, dar îmi smulse un surîs. Cine mi-o pusese? Poate femeia de serviciu... Ea avusese un gest cu mîna la gură (care semăna cu al mamei) în ziua cînd venisem cu semnul de doliu la haină. "Mama dumneavoastră? exclamase. Era bătrînă?" "Nu, nu era bătrînă!" "O, săraca, te pomeneşti că o fi chinuit-o vreo boală... S-a chinuit mult?" mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sînt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricîte rele am fi făcut pe acest pămînt...? (Se vedea că deşi în vîrstă, nu cunoştea şi n-ar fi crezut dacă i s-ar fi spus măcar unul dintre marile rele de pe pămînt comise de oameni şi care ne aduc o suferinţă pe care o merităm.) "Nu, i-am răspuns, nu s-a chinuit mult!" "Mama e tot ce avem mai scump...", mai spusese această fiinţă umană care răspundea la numele de... Nu, nu ca îmi pusese pe birou acea floare! Trecuseră de atunci şapte luni... Cine putea fi?
   
   
   
   Marin Preda
   Cel mai iubit dintre pămînteni
   
   vol.3
   
   PARTEA A OPTA
   
   
   I
   
   Rămăsei o clipă parcă suspendat, trecînd în revistă toate femeile care lucrau cu mine la Oraca: nişte grăsane vorbăreţe şi simpatice, încă tinere, dar departe de a-mi fi aruncat vreodată una din acele priviri care sugerează disponibilitatea afectivă chiar fără intenţie de finalizare într-o aventură sau măcar simpla prietenie colegială, puţină curte, acea multitudine de gesturi şi cuvinte care nu au altă menire decît să potenţeze afecţiunea fundamentală pe care o avem pentru alţii, de care sîntem cu adevărat legaţi şi îi iubim... verificări dacă mai plăcem şi altora... siguranţa că nu ne-a pălit farmecul, seducţia... verva pe care ne-o inspiră această certitudine, pe care o transmitem acasă celor care se simt prea siguri de noi... puţină nelinişte, puţină gelozie, pentru a ni se preţui apoi dulcea supunere, abandonul de sub plapumă... Nu citisem în privirile lor nici măcar atît, avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoaştem, parcă îmi spuneau, şi nici nu avem chef s-o facem, să te invităm la petrecerile noastre unde vin inşi chiar mai puţin cunoscuţi decît tine, şi nici nu încerca să ne inviţi tu pe noi, fiindcă o să te refuzăm politicos... Una era subalterna mea, alta era calculatoarea, alta (o tinerică frumoasă şi balaoacheşă, pesemne ţigancă, totdeauna bine îmbrăcată şi coafată, stîrnind invidia pentru bluzele ei un colorit care arăta că nu le cumpăra din magazinele noastre, ca şi fustele cu croială străină, cismuliţele elegante, jerseurile fine) secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de îndurat gelozia nevestei pentru această secretară cu care cam semăna... dar cine suportă alături de bărbatul ei pe o alta, chiar dacă la birou şi chiar dacă ştie că îi e credincios?... Credincios, credincios, dar asta nu-l poate împiedica să... Directorul chiar îşi persecuta subalterna, doar-doar se va găsi cineva să-i spună nevestei că între el şi secretară, vezi, nu e nimic... Nu se găsea nimeni şi, chiar dacă s-ar fi găsit, nu asta dorea geloasa, ci "s-o dea afară pe tîrfa aia"... Om corect, şeful nostru făcea să i se audă răcnetele prin uşă cînd soţia îi intra valvîrtej în birou şi îi făcea scandal... "...da' ce crezi tu, că asta e instituţia mea personală să dau afară pe cineva numai fiindcă eşti tu smintită? Dar nu am dreptul, atîta timp cît îşi vede de treaba ei!..." Secretara însă chiar ţinea la el şi, dîndu-şi seama că omul n-avea linişte în casă din pricina ei, vrusese să plece, cu toate că îi părea rău. "Un şef aşa de bun nu găseşti oriunde", dar se vede treaba că răul ştia el ceva, în locul ei ar fi venit alta, şi numai dacă ar fi fost o babă ştirbă istoria n-ar mai fi continuat... "deşi... mormăise el furios, am avut odată şi o astfel de babă, nu chiar ştirbă, dar cică mi-ar fi plăcut de ea că făcea pe mămica cu mine" şi i-a aruncat tava cu sandviciuri şi cafele în faţă, cînd a văzut-o că intră în birou... Ce nevoie, cică, am eu să mănînc sandviciuri şi să beau eu cafea făcută mîinile acestei... să mănînc şi să beau acasă şi să nu mă las lins pe gît ca un viţel de această vacă răscrăcărată... ce, adică, vreau să spun că acasă n-are nimeni grijă de mine şi trebuie s-o las pe cotoroanţa aia să-mi pună unt pe pîine... şi o feliuţă de şuncă... şi o feliuţă de roşie... şi o cafeluţă... şi o franzeluţă... (şi aici directorul îşi subţiase vocea şi îşi imita nevasta scos din pepeni). "Îţi arăt eu ţie, zice, cafeluţă. O să-ţi fac una de-o să-ţi stea în gît, să te frigi cu ea, să te îneci cu caimacul..." "Aşa că nu pleci nicăieri, dacă din pricina asta vrei să pleci", îi mai spusese el fetei... "Tovarăşe director, cică se smiorcăise ea, măcar dacă am fi vinovaţi de ceva..." "Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la şoareci şi ieşi afară... Auzi, măcar dacă... Asta îmi scoate sufletul şi pentru laptele supt de la mama, dar să mai fim şi vinovaţi de ceva... Mi l-a şi scos, sufletul adică, şi mi l-a băgat pe-al ei în loc şi ăsta m-ar vinde înainte chiar să încerc eu să fiu vinovat de ceva. M-ar pune să-i mărturisesc totul dinainte." "Da, ştiu, continuase însă fata să se smiorcăie, e geloasă, şi e gelos şi prietenul meu cu care o să mă căsătoresc, vine cîteodată pe-aici şi stă pe capul meu să vă vadă, şi după ce vă vede se cară, şi ce-mi face pe urmă... De-aia vreau să plec, deşi n-aşi vrea..." "Atunci cară-te, ori spune-i individului că dacă îl mai prind pe-aici chem şoferul şi îl pun să-l dea afară cu paisprezece lovituri de pompă în cur..." povestise fata, însă de astă dată pufnind în rîs. Noroc că directorul străbătea aproape tot timpul regiunea în căutare de carne... Nu mai ştiam în ce stadiu se afla istoria...
   Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casieriţa... Doamna Munteanu... Care doamnă Munteanu?! Plecase... Predase casa şi... Mă ridicai, deschisei uşa de alături, unde se afla casieria, şi mă uitai îndelung la noua casieră, o figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de părul care îi acoperea curgînd pe umeri obrazul... din pricina părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, părea să aibă un chip alungit... Stătea la birou şi lucra... Venise la noi de vreo două săptămîni, dar luminozitatea lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă să dispară umbrele cînd mă uitam în jurul meu şi vedeam lucruri şi oameni, animale şi străzi forfotind de mişcarea neîncetată a vieţii... Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem fără s-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că nimic din ea nu-mi atrăsese atenţia, nu era nici frumoasă, nici urîtă, nu era nici diformă, nici statuară, mîinile ei, care îmi întindeau pe masă hîrtii la control, nu erau nici butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici şoptită... debitul doar îmi păruse vag excesiv ("de ce o fi vorbind asta prea mult?" gîndisem fără să fiu prea sigur că nu mă înşelam). Nu părea nici doamnă, nici domnişoară, oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu fusese divorţată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, mai mult de ghicit decît de văzut, fiindcă rochia pe ea era prea largă, parcă şi-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie şi cu umflături la subsuori... fără decolteu... Picioarele... da, picioarele erau frumoase, cel puţin atît cît lăsau să se vadă poalele prea lungi, ale rochiei... Ochi negri, parcă prea mari, gură care, vorbindu-mi de cifre, încasări şi plăţi, rămînea adesea întredeschisă, ca şi cînd privindu-mă s-ar fi simţit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase perplexităţi... "înţelegeţi?", zicea revenindu-şi, şi vocea îmi părea că vine tot din lumea nedefinitului, era aproape şi totuşi departe, mi se adresa, şi totuşi nu simţeam impulsul natural de a-i răspunde, avînd în mod bizar senzaţia unei halucinaţii auditive... Mă uitam pe geam, ea continua cu explicaţiile, reveneam, iscăleam documentele, hîrtiile foşneau, stiloul scîrţîia... Apoi linişte... apoi în această linişte începea să toace zgomotul rece, abstract, al maşinii de calculat...
   "Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?" Ea tresări. Se ridică în picioare. "Vai de mine, zise, v-am deranjat?" Mă posomorîi. Timbrul vocii ei nu mai era incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, nu era însă verosimil şi nici cu putinţă să fie aşa cum era. Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în glas, încît sării, ca să spun aşa, înapoi în mine însumi. Nu prea departe însă, doar atît cît tresărim cînd, neatenţi, ne izbim de cineva şi spunem pardon, fără să ne uităm măcar la persoana cu care ne-am atins. "Nu, doamnă, mormăii parcă visător, dimpotrivă, vă mulţumesc pentru atenţie." "Îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe biroul ei o vază plină) şi îmi imaginez că la toată lumea plac..." "În orice caz, adăugai şi eu, nu displac. E greu de conceput!"
   Şi mă retrasei în biroul meu. (Nu mai am timp să povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămînile următoare, Ciceo mi-a făcut o vizită şi m-a anunţat că nu mai poate amîna procesul meu decît o dată; o lună, două, nu mai mult, îmi spuse el.) Atîta doar că pacea plină de lumină cobora parcă şi mai adînc în fiinţa mea şi în plimbările mele nesfîrşite prin oraş şi pe dealurile lui trăiam contemplînd parcă în mine însumi un gînd larg şi senin: "Sînt fericit, sînt liber... Sînt fericit, sînt absolut liber..." Am citit toate cărţile, şi nu sînt trist, şi nu trebuie să spun ca Faust: "clipă, opreşte-te!". Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decît din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decît o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?
   Cînd într-o zi avui un surîs, un surîs interior în jurul căruia clipele mele roiră asemeni albinelor şi îl alungară victorioase, purtîndu-mă apoi din nou prin poieni, unde adesea mă culcam cu faţa în sus şi adormeam contemplînd cerul, norii, "minunaţii nori", şi mă trezea asfinţitul. "Ia uite, gîndeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost aşa de bine dacă din somnul meu fericit aşi fi trecut în celălalt 
   marele somn, cel etern..." Nu era un gînd de moarte, nu simţeam că mă sorb "chemării de dispariţie"; ci un dulce regret că, învingînd în spirit marile spaime pe care ni le declanşează gîndul nefiinţei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, acum cînd era tînăr, cînd moartea lui ar fi fost frumoasă şi cînd eu m-aş fi contopit cu marele Tot fără să mă strîmb şi fără să horcăi... O luam apoi spre casă şi îmi părea totuşi bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia, de cărţile mele scrise sau de cele pe care vroiam să le mai scriu, bucurîndu-mă că le-am scris şi o să mai scriu altele, că am văzut-o săptămîna trecută pe Silvia şi o s-o mai văd ani nesfîrşiţi, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea taină, gîndind că o voi păstra cu mine mereu şi mă va ajuta să văd justa măsură a lucrurilor, zădărnicia pasiunilor, sminteala conflictelor în care trăim încleştaţi, iluzia că am putea fi fericiţi prin cineva.
   
   ...Şi toată viaţa mea se va schimba
   La un cuvînt al tău...
   
   Auzi! Nu! Aveam "lentilele mele" ca şi Spinoza (mai puţin praful din şlefuirea lor care îi adusese moartea în plină maturitate), cifrele şi registrele de contabilitate care n-aveau în ele nimic nociv, aveam, ca şi Rousseau, notele mele muzicale de copiat, rău plătite, ca şi ale aceluia, dar nu mai puţin decît erau plătiţi alţi umanoizi. Şi aveam oraşul meu, cu frumoasele lui dealuri şi ameţitoarele păduri... Simţeam, realmente, rătăcind pe potecile lor, o ameţeală... mirosurile de răşină, de urme de jivine, susurul pîraielor, tăcerea copacilor, înalta lor semeţie, foşnetul paşilor mei călcînd peste straturi de frunze şi crengi moarte, îmi pricinuiau o intensă beţie lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri şi nici nu mă simţeam văzut de ea cu priviri familiare. Nici o "corespondenţă", deşi îi simţeam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile şi sunetele...  Mă străduisem cîtva timp să obţin această corespondenţă, puneam mîna cu afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi vorbeam, turburam tăcerea printr-un strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curînd că nici gorunul nu simţea mîna mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la chemare... Marea taină era prezentă în mine şi prin ea înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne naştem cu acest miraculos sentiment, trăim veşnic cu el credem cu putere în realitatea lui şi în clipe de disperare ne adresăm munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor şi apelor şi pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiţie naivă!), sufletul nostru intact şi pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni şi de noi înşine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îţi întoarce doar propriu-ţi glas, propria-ţi desnădejde...
   De aici venea libertatea mea: descoperind moartea şi trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor lor, mă eliberam de iluzia vreunei fraternităţi cu natura, refugiul sufletelor rănite... Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decît un frumos mormînt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea de ea, nu văzuse marea decît o dată, ca soldat...) Ce mă atrăgea atunci? Viaţa spiritului, dar şi a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mîna, cum intangibilă era şi tenebroasa pădure, chiar dacă nu mîna aşi fi pus-o pe copac, ci securea, şi chiar dacă mii de securi ar fi doborît şi întreaga pădure... Te simţi, nici vorbă, copac, cum se simte călăreţul cal sau cum ne simţim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolta cerească... Altă iluzie! Socrate însă privise doar în el însuşi şi s-a simţit intangibil chiar şi atunci cînd a fost silit să bea cucută... Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înşine... Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea şi începem să urlăm, încredinţaţi că asta e viaţa, şi nu urlete scoatem, ci cîntece de triumf... Iar pentru divertisment năvălim şi prin păduri...
   
   
   
   II
   
   ...Într-o zi, pe la prînz, telefonul de pe biroul meu sună prelung, aşa cum îl auzim în ureche cînd sîntem chemaţi de către operatoare chiar şi după ce am ridicat receptorul: vocea centralistei îmi repetă numărul. "Da", zisei. "Vorbiţi cu Mangalia!" "Alo, domnul Petrini?" auzii din mari depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei. "Da." "Vă urez la mulţi ani!" "Dar cine e acolo?" zisei, nici mirat, dar nici nepăsător. (Îmi amintii în clipa aceea că azi era ziua mea de naştere, pesemne vreo rudă, vreo mătuşă sau verişoară, se gîndise la mine să-mi ureze la mulţi ani, deşi niciodată...) "...Ştiţi, continuă vocea, am reuşit să obţin o repartiţie la mare. Peste o săptămînă mă întorc..." "Da' cine e?" repetai, de astă dată curios, mai ales că mi se dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecţiune detalii asupra întoarcerii, ca şi cînd asta m-ar fi privit cît de cît... Îşi spuse numele. Era casiera. "Mulţumesc, domnişoară, zisei, vă urez şi eu vacanţă plăcută."
   Şi mă pregătii să închid. Dar ea continuă: "Parcă sînteţi supărat de ziua dumneavoastră." "Da, zisei, sînt cam supărat..." "S-a întîmplat ceva?" "Asta n-are treabă", gîndii, totuşi îi spusei ceea ce n-aşi fi vrut să spun, din inerţie, oricum ca un răspuns la un semn colegial, că se gîndise să mă felicite. "Da, mi s-a întîmplat, azi-dimineaţă am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea continuase din ziua aceea să-mi pună din cînd în cînd cîte-un fir), ştiţi, se uscase... adică, după ce aţi plecat... şi cînd am golit-o, s-a spart în mîinile mele în opt bucăţele, fără să fi lovit-o de ceva..." "Ei şi?" "Semn rău, strigai fără nelinişte, dacă se spărgea în două n-avea nici o importanţă, dar în opt!..." "Ei, ce e cu opt? Ce importanţă are?" "Ştiţi, opt culcat e semnul infinitului... moarte, doamnă!" "Aveţi pe cineva bolnav?" "Nu, dar bunicul e foarte bătrîn!" "Da, zise ea, dar fiţi liniştit, n-o să se întîmple nimic, cîte semne de-astea n-am avut eu şi nici unul nu s-a adeverit..." "Oricum, vă mulţumesc de urare..." "Vă spun, n-o să i se întîmple nimic bunicului..." Şi repetă apoi, înainte de a-mi spune la revedere, data întoarcerii, cu aceeaşi vagă sugestie de afecţiune ca şi cînd eu aşi fi aşteptat-o dacă nu cu nerăbdare, oricum cu acelaşi interes cu care ea se gîndise la mine şi îmi telefonase.
   Şi atunci avui acel surîs interior. Se interesase, deci, de data naşterii mele sau o aflase din întîmplare... O reţinuse, însă... Plecase, aşadar, de pe plajă sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda... Aşteptase pînă i se dăduse... Atîta timp cu ghidul la cineva care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i spun istoria cu vaza? Cu adevărat rămăsesem surprins cînd, răsturnînd-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă pomenisem cu ea bucăţele în mîinile mele... Şi era adevărat că mă gîndisem la bunicu... Dar de ce să-i fac tocmai ei astfel de confidenţe? Fiindcă din dimineaţa aceea nu mai schimbasem nici un cuvînt cu ea. În afară de cele referitoare la sumele încasate şi plătite de Oraca, iar în ceea ce priveşte repetarea gestului cu floarea... hm! observam doar cînd nu mai era, cînd se veştejea în vază şi o aruncam pe geam cu apă cu tot... şi stătea goală cîteva zile pînă să reapară, proaspătă şi strălucind parcă de încîntare în culorile ei, fără să mă incinte însă şi pe mine... dar, după cum îi spusesem, fără să-mi displacă... Ar fi fost într-adevăr greu de conceput...
   Dar cui îi displace o reacţie de supunere? Avusese, vorbind la telefon, aceeaşi voce ca în dimineaţa cînd o întrebasem dacă ea îmi pusese floarea pe birou şi înaintea oricărei reflecţii se ridicase în picioare... O fi fost persecutată acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus! Zîmbii iarăşi, şi amintirea ei se topi în lumina care mă inundă şi dinafară, contemplînd îndelung prin fereastră bogata zi de august... Îmi strînsei hîrtiile mele contabile fără să mai aştept ora trei, cu gîndul să mă duc totuşi să-l văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-l văzusem de aproape o lună şi putea fi totuşi bolnav. La vîrsta lui şi un guturai poate fi... Îi cumpărai un pachet de ţigări şi ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez mai des, mai ales după ce observai într-o zi, privindu-l cu atenţie, că ochii şi sprîncenele lui semănau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de bătrîneţe ca să mai pot descoperi şi alte asemănări. Nu uitam cum reuşise el s-o intimideze pe Matilda, în acea seară cînd sărbătorisem cu întîrziere naşterea şi botezul Silviei. Ghicisem atunci în el bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde în sinea lui femeii un locşor cît de mic, oricîte viclenii, ură sau iubire i-ar fi asaltat din partea vreuneia cît fusese tînăr, sau din partea bunicii, după ce se însurase şi îi făcuse atîtea fete. Şi asta în mod firesc, natural. Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar încă de mic să aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici nepăsare, ca la tata, şi nici lipsă de afecţiune, fiindcă ţinuse totdeauna la bunica şi nu călcase, cum se zice, niciodată pe de lături. Îl aflase mama acest secret, îl moştenise...
   În ultima vreme se simţea umilit că îi căzuseră toţi dinţii din faţă şi cei de jos nu mai întîlneau nimic sus, decît gingiile. Asta îi deforma gura, pe lîngă faptul că nu mai putea muşca pîinea... "Bunicule, îi spusesem, pune-ţi o placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri, păţesc chestia asta." "Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliţi în jurul pămîntului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar toţi dinţii din gură, la asta nu ne pricepem." "Ba cum să nu, am auzit că americanii ţi-i scot pe toţi din gură, chiar de mic, şi îţi pun alţii în falcă, cu holşuruburi. Cică mai buni, nu se cariază. Actriţele astea ale lor cu dantură frumoasă, crezi că e dantura lor naturală?" "Îi bag în mă-sa cu holşuruburile lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe vremuri, cînd spărgeam cu ele şi sîmburi de măsline", răspunsese el furios. Totuşi acceptase să-l duc la un dentist, dar se plîngea pe urmă că nu putea mînca liniştit cu porcăria aia din gură, îi sîngerau gingiile... Pînă la urmă se învăţase...
   Îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (şi adusei şi acum una) fiindcă o chema şi pe bunica, şi îi sticleau ochii de plăcere cînd o vedea cum se chercheleşte după o jumătate de pahar şi începe să îndruge verzi şi uscate..."Ce-i fi mai aşteptînd tu de la viaţă?!" îi spunea ea încercînd să se răzbune prea tîrziu că îl servise atîta amar de vreme, că nu ştia nici acum să-şi ia un pahar singur, iar el îi răspundea cu veşnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, cerute de ea înadins ca nimeni să nu se poată descurca în ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre ele!?). Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut şi el niciodată în viaţă un cadou. "Păi dacă ţi-l făceai singură?! răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros că îşi amintea şi el tot atît de bine cum devenea chestia, vream eu să-ţi cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de tine! Atunci de ce să-ţi mai fi cumpărat eu alta?" "Aşa, de schepsis", zicea şi bunica. "De schepsis o luasei tu, să nu zic eu că ţi-am făcut un cadou, să spui acum, cînd nu mai ai şi tu ce spune, că nu ţi-am făcut şi nu ţi-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis dacă îţi luam?..." "Aşi mai fi avut!" "Ei, ce-ai mai fi avut?" "Să pui şi tu mîna şi să ai grijă de fetele alea." "Şi tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) Sau credeai că de-aia te-am luat eu, să stai, să tai frunză la cîini?" "Taci că te-ai momorît tu cu treaba!" (Bunica începea să se cherchelească, stîlcea cuvintele.) "Aşa cum m-am «momorît» eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, şi tu ce-ai făcut?" "N-am făcut nimic... hîc!" "Mai bea ce mai ai în pahar, ne mai distrăm şi noi pe-aici..." "Nu mai bau, că nu sînt beţivă ca tine, mă duc să mă culc, că eu m-am sculat de dimineaţă, nu ca tine care stai şi gogeşti în pat şi tragi la băşini de s-aude pînă în vecini..." "Şi ce vezi tu rău în asta?... Nemţii, de pildă, nu poţi să zici că nu sînt un popor civilizat, dar cînd îi vine unuia să tragă o..." "Mai taci din gură, îţi merge gura tranca-fleanca..." "mere acre!" rîdea bunicul.
   Nu era adevărat că gogea în pat. Îl găsii trebăluind prin mica lui grădină, unde avea cîţiva stupi. Era puţin agitat şi îmi spuse că am căzut la ţanc, de dimineaţă a descoperit în salcîmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, şi că să-l ajut să-l prindă... A încercat el, dar de, nu-l mai ţin picioarele să stea pe scară. Începui să rîd. "Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După cîte ştiu, te-ai apucat de albinărit fiindcă ţi-a nimerit într-o zi, tot aşa, un roi ca ăsta în salcîm..." "Cum nu? zise bunicul. Nu costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie să fii prost cînd ai o grădină şi poieni în jur şi să nu te ocupi de albinărit. Ce e mai bun ca mierea?" "Aşa e, bunicule, vechii greci o băgau şi în vin..." "În vin? se miră el. Şi nu-i apuca cufureala?" "Cine ştie, poate că tocmai de-aia îl amestecau aşa, să poată pe urmă să mănînce iar. Le plăcea să stea mult la masă şi să discute, stăteau aşa într-o rînă, la o masă sub formă de potcoavă." "Şi ce discutau?" mai zise bunicul bîjbîind în noul stup, pregătindu-l să primească roiul sălbatic, vîrînd în el faguri cu miere, să aibă noile-venite, pentru început, ce să mănînce. "Discutau despre tot ce există", zisei. "N-aveau treabă!" mormăi el cu afectare, el care avea şi ai fi zis că găsea în asta un mare rost, uitînd că în viaţa lui, în afară de faptul că de la ghişeul lui elibera atît noilor-născuţi, cît şi morţilor, unora certificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. Nu-şi mai aducea pesemne aminte că pierduse atîţia amari de ani uitîndu-se la alţii cum jucau biliard şi table. El nici măcar nu juca, se uita doar... - e drept, era un chibiţ de prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el alături (exclama el ridicînd un deget în sus cu mîndrie, ca şi cînd a chibiţa era şi ăsta un secret, nu orice nătărău avea darul să influenţeze astfel hazardul). Cîştigătorul făcea apoi cinste... Aşa se explica, poate, cum reuşise el să-şi cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băuturi! Bunica ştia bine, leafa i-o dădea ei întreagă şi nu-i mai cerea apoi nici un leu îndărăt pînă la următoarea. Iar bunica îi punea bine! Desigur, o socoteală cu creionul în mînă putea fi, în acest sens, revelatoare, ca şi în cazul acelor fumători care nu cumpără ţigări: au alţii, şi cine te poate refuza cînd, cu candoare sau în treacăt, sau prietenos, sau necăjit, zici: "dă-mi o ţigare" '? Sînt atîtea feluri de a-ţi păstra intacţi banii din buzunar, după cum nu mai puţine de a te pomeni fără ei... ca să te miri apoi după ani cum dracu au reuşit unii să-şi facă şi să-şi dreagă un rost mai bun decît al tău, şi asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decît a ta... "Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!" "Ce chestie!?" se miră el. "Să faci rost de ceva fără să te coste nimic! Acum o să ai un nou stup." "Păi cum! Nu albinele costă, se înmulţesc repede, regina... Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia şi i-au trimis-o cu avionul, aşa într-o cutiuţă specială... Stătea şi ea, săraca, în cutiuţa aceea. Noi o să prindem acum una din salcîm..."
   Şi bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol de cîrpe pe care îl agită să scoată fum, îl legă de vîrful unei prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită şi îmi dădu toată chestia asta să mă urc cu ea pe scară. Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se întîlneau trei crăci groase ale salcîmului, şi albinele sburau în jurul lui în largi spirale... În lumina soarelui păreau ele însele parcă rupturi de raze materializate... cam nervoase, chiar agresive... cîntecul pe care ţi-l sugera acest zumzăit al lor părea mai puţin paşnic şi monoton decît al celor de jos ale bunicului, şi nimic, parcă, nu te asigura că nu vor năvăli peste tine dacă vei încerca să le turburi sau să te apropii prea mult. "Bunicule, strigai, astea sînt mai rele, dacă mă înţeapă?" "Nu fi bleg, zise el, ai să vezi cum or să pice toate una cîte una în căciulă, ca nişte proaste..." "Şi regina?" "Cu regină cu tot, cît e ea de regină!"
   Ridicai prăjina încet pînă plasai căciula de sită sub roi şi începui să aştept, curios să văd şi eu ce-o să se întîmple. Fumul însă se ridica în sus şi roiul nu reacţiona. 
   "Bunicule, strigai, cît trebuie să stau aşa?" "Stai acolo, că nu te doare mîna", răspunse el supărat... Parcă ar fi sancţionat un copil care nu înţelegea aşteptarea. O boare de vînt făcu să freamăte salcîmul. Se lăsă o tăcere! "Dă-te jos!" strigă bunicul neglijent şi dispreţuitor. Coborîi, totuşi, cu grijă, şi nu mă mirai, cum nu se miră nici el, cînd văzui căciula de sită plină de albine. Erau numeroase şi cuminţi (şi văzui şi regina de trei, patru ori mai mare decît o albină), ca şi cînd ar fi ştiut că fuseseră găsite tocmai de cei pe care îi aşteptau, aceşti uriaşi care ştiau mai multe despre vînt, ploaie, zăpezi şi îngheţuri (decît mica şi captiva lor regină) şi le pregăteau ei aşa nişte căsuţe unde să petreacă iarna, iar vara să-şi caute florile şi să-şi depună mierea, în timp ce regina, după ce avea să sboare în azur cu trîntorii după ea, să umple apoi stupul cu albiniţe. "Vezi, zise bunicul după ce le vîrî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămîne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, cînd trîntorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi..." "Păi cum să afli, bunicule, care dintre noi e trîntor? La ele e simplu, trîntorul nu face miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli... Şi pe urmă să-ţi spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!" "De ce?" "Păi gîndeşte-te! Sînt nişte sclave! Alte gîze se zbenguiesc, se înmulţesc singure, la albine numai regina are acest drept..." "Aşa le-a făcut pe ele natura! filozofă bunicul. Du-te mai bine şi adu nişte pahare să bem sticla aia aici..." "S-o chem şi pe bunica?" "Cheam-o! zise. Mai rîdem p-acilea, hi-hi!"
   Dar nu apucarăm să rîdem de ceea ce aşteptam, o ciudăţenie! bunica ţinu la băutură cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii că zice: "Şi tu de ce ai adus numai o sticlă? (Şi arătă sticla goală cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea." Pe mine mă apucă un rîs care nu se mai termina, în schimb bunicul se enervă: "Încearcă tu, îi zise, să te ridici de pe scăunelul ăla. O să vezi cum o să te pomeneşti cu nasu drept în stupu ăla, să te mănînce albinele..." "Hi-hi, făcu bunica, şi se ridică şi o luă spre casă călcînd nu foarte drept, ci absolut normal. Încearcă tu să te ridici, zise, dar pregăteşte-te să te sprijini de Victor... Mă duc să aduc eu o sticlă... Am eu una pe care am pus-o bine..." "Ce-o fi cu ea?", zisei izbucnind iar în rîs. Dar bunicul n-avea destul humor să înţeleagă că se poate întîmpla şi asta, cine ştie, o fi mîncat bunica bine, o fi dormit straşnic, o fi băut vreo cafea...
   Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mîncat sardele?!), friptură rece de vacă, măsline, brînză, castraveţi muraţi... Numai sărături. Puse tava jos în iarbă, cu tacîmuri pe ea, şi se întoarse să aducă sticla aceea... "E vin negru, zise ea, puterea ursului..." îmi trecu prin cap, auzind cît de firesc pronunţase ea calificativul acesta din jargonul băutorilor, că de fapt pînă atunci se prefăcuse doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-şi bată joc de bunicul. Mă stăpînii din răsputeri să-mi reprim veselia. Bătrînul ar fi putut să se irite foarte tare şi petrecerea noastră să se strice. "Bunico, zisei, fii atentă, vinul e înşelător, îţi lasă impresia că poţi să-l bei fără grijă şi pe urmă odată te pomeneşti că se învîrteşte pămîntul cu tine!" "Ei şi! zise. Te duci şi te culci, şi cînd te scoli nu mai ai absolut nimic..."
   Adică făcuse chestia asta de nenumărate ori!? "Aha, zise bunicul sarcastic, eşti versată! Bei în secret!" "Da, că mi-e frică de tine. Hai noroc, Victore, lasă-l pe asta, care în viaţa lui n-a ciocnit şi el un pahar acasă!"
   Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, şi parcă ar fi vrut să nu-i torn şi lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios nu se atinse de pahar. "Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică-ta, că s-a dus, săraca! O să ne ducem şi noi, nu tu, care eşti tînăr şi ai viaţa înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră pămîntului, crede că a realizat scofală mare în tinereţe..." "Bunico, dar ce-ai fi vrut să realizeze?" zisei prins de un interes extraordinar să aflu deodată de la ea ce e tinereţea, ce e viaţa şi ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem pînă tîrziu umbră pămîntului. Atacase sardelele, deci nu mîncase. O lăsai să înghită, apoi, în timp ce înfulecam eu însumi: "Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin roşu!)." "Astea sînt prostii, zise ea, am auzit că japonezii mănîncă dulcele înainte de masă, încep cu prăjiturile şi pe urmă mănîncă orezul ăla al lor cu beţigaşele alea (cum or fi putînd!). Unii mănîncă pisici, cîini, dracu să-i pieptene!" "Nu mi-ai răspuns la întrebare'", zisei. "Ce întrebare?" "Ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem umbră pămîntului?" "Ce-ar trebui?!" "Ei da!"
   
   
   
   III
   
   Şi aşteptai să aud răspunsul, chintesenţa unei vieţi trăită de o femeie care născuse de trei ori şi care venise în întîmpinarea bărbatului fericită că scapă dintr-o familie în care sărăcia era parcă o zeiţă protectoare: era invocată cu mîndrie! Noi, ăştia săracii... Eşti sărac, nu fi şi fudul... Sărăcia? Munciţi dacă vreţi s-aveţi! Şi săraci şi proşti, cum e mai rău! Filozoful ăsta, care şi cînd punea un copil să-i tragă pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii săi la toaleta de seară ("şi cînd îşi scotea pantalonii lui rupţi în fund se uita la noi ca un împărat", povestise bunica odată), era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, mama bunicii, ar fi ştiut să răspundă străbunicului ce-a făcut ea cu banii. Arăta atît de zăpăcită, încît el se resemna în faţa acestui mister după atîţia ani de încercări să afle ce era cu banii... Banii obişnuiţi, banii pe care instalatorul i-i dădea să facă piaţa şi să hrănească o numeroasă familie... Şi dacă străbunicul ar fi fost în stare sau dacă ar fi vrut s-o ia din scurt şi s-o întrebe, ar fi aflat, desigur, cînd îşi cumpărase ea scurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o întinerea şi o făcea atît de frumoasă... "Păi dar! spunea bunica, închidea ochii şi pe noi ne ţinea cu curul gol... Lăuda sărăcia, că toţi oamenii mari s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăştia mari, părinţii lor adică, au pus mînă de la mînă să-şi dea copiii la carte, în timp ce pe noi..." Fugiseră toţi de-acasă, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la Bucureşti, altul subofiţer în armată, o soră se măritase cu un mecanic de locomotivă... Ce mai, toţi oameni mari, atît de mari că uitaseră de unde au plecat, nici cînd le-au murit părinţii n-au dat pe-acasă, dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un acoperiş dărăpănat, la nişte ţăruşi care sprijineau o nenorocită de vie care ajunsese să facă doar un fel de aguridă cu bobul pe jumătate uscat... Iar ea, bunica, reuşise să ajungă dactilografă la aceeaşi primărie unde bunicul era funcţionar la starea civilă. Ce reuşiseră împreună? Să ţină mulţi ani piept, în casa părinţilor ei, frizerului, subofiţerului şi mecanicului de locomotivă, pînă ce "lichidaseră" moştenirea şi cumpăraseră mai întîi un teren şi îşi făcuseră apoi casa lor. "Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!", gîndii în timp ce îi aşteptam răspunsul care ştiam dinainte că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesenţa unei vieţi. 
   Crescîndu-şi fetele ei, spălîndu-le la fund, ţipînd tot timpul la ele, devenise roabă, o involuţie, devenise analfabetă, fiindcă anii de şcoală ai fetelor nu însemnaseră pentru ea decît tot rufe spălate, veşnice rufe murdare, veşnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veşnicul cazan de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie veşnicul borş cu carne care strîmba veşnic nasul domnişoarelor: "Tot borş, mamă?". Şi nici o revelaţie: ceva, aşa, deosebit, aşa, un semn că una dintre ele o să ajungă împărăteasă... "Nişte natantoale", se înseninase bunica întru tîrziu... "Făăă, le spunea după ce se făcuseră mari, cu acel limbaj popular şi crud care i se impusese fiindcă un altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeţi voi căcat de bărbat în curtea voastră cînd o să-mi crească mie floare în ureche. Şi nici atunci!" Adică nici după moartea ei! Nu se adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Şi fiindcă descoperisem că bunicul semăna cu mama, încercam să-l protejez, intuind că ranchiuna bătrînilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoţi, nu e mai puţin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, mai bătrîn.
   "Să nu faci iconomie!", zise bunica semeaţă. Bunicul se uită la mine. Eu la el. Apoi amîndoi la ea. "Adică cum?" zise el cu o condescendenţă stupefiată. "Aşa, în viaţă!" "În viaţă, ce, fă?", reluă el ca şi cînd ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totuşi cu grijă, cum vorbim cu cei arieraţi mintal, să nu păţim ceva. "Aşa, să nu faci iconomie!" "Adică?!" insistă el răbdător, dar la marginea răbdării. "Am înţeles, bunicule, intervenii cu gravitate (puteam să înţeleg mai repede, era normal! eram mai tînăr!). În viaţă adică, aşa, cît trăieşti, să nu faci economie!" "Economie la ce?" "La una, la alta, la bani, la orice. Nu aşa, bunico?" "Şi la minte!" adăugă ea. Asta chiar n-o înţelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o înţelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte. "Să nu te menajezi, adică, zise el, să-ţi pui mintea la contribuţie? Asta vrei să spui, fă?"' Ea negă cu degetul foarte energic: "Am spus eu bine aşa cum am spus", zise ea cu o trufie cam neroadă, pe care o au toţi cei cărora le scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de faţă. "Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un humor filozofic, şi să ne rezumăm la bani. Ai zis şi de bani, nu?" "N-am zis nimic de bani. Victor a spus, eu n-am spus." Vroia să rămînă cît mai mult în domeniul indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi: "Ba ai spus, degeaba îţi iei vorba îndărăt, la bani te-ai gîndit, că aşi fi făcut eu prea multă «iconomie» (o ironiză el), nu te-am lăsat să-ţi umpli dulapurile cu bulendre, ca taică-tu pe maică-ta. Asta e ceva nou, pînă acum ai zis că rău au făcut..."
   Foarte blînd era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica se enervă: "Poţi să zici orice! N-am spus nimic de bani!" "Aha! reluă el, au fost buni!" Niciodată, pesemne, nu reuşise ea să-i dea replica în acest punct, deşi ideea ei cu "iconomia" ar fi putut fi mortală: să faci o viaţă întreagă pe chibiţul şi pe urmă să îmbătrîneşti, chiar că nu mai avea rost să faci umbră pămîntului, dar bunicul era atît de plin de sine încît această suliţă svîrlită în el nimerea într-o platoşă groasă. Nu făcuse şi ea "iconomie"? Degeaba insinua că regreta că nu trăise şi ea ca maică-sa, o cochetă, care stîrnise invidia cartierului, păstrase dragostea şi supunerea bărbatului, iar căsătoria şi copiii n-o împiedicaseră multă vreme să se ducă şi să danseze mai departe pe la baluri şi serate, ca şi cînd (şi fără să-i stea rău) ar fi rămas tot domnişoară. Pînă tîrziu, dimineaţa întîi se dregea şi se sulemenea şi apoi se apuca de treabă. Ce treabă?! 
   
   Femeia care iubeşte
   Spală noapte şi cîrpeşte
   Se scoală de dimineaţă
   Şi-şi dă buza la roşeaţă
   Sprîncenele la albeaţă.
   
   De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, să spele şi să gătească, încît mîinile lor erau veşnic înroşite, în timp ce pe ale ei şi le păstra albe şi catifelate. Iar "împăratul" cu pantalonii rupţi în fund le făcea teoria sărăciei. "Trăieşte-ţi viaţa, Victore, şi nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. Copiii!? Ce sînt copiii? Numai ponoase!" "Da, bunico, zisei, asta cînd îi ai! Dar ia să nu-i ai?" "Păi parcă ea ştie ce spune? zise bunicul. Ascultă-mă pe mine, asta dacă ar fi niţel mai tînără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de model pe madam Letiţia, soţia farmacistului, bunică şi ea, dar ştii ce-a făcut ?" "Nu ştiu!" "Ştii, sau nu ştii? A luat Gerovital, da' a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, şi ăla nerod, şi au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul şi a fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam jigărit, dar mult mai tînăr decît ea... Nu vrei, i se adresă el bunicii, să iei şi tu Gerovital? Ce mi-e şaptezeci de ani? O nimica toată, te face de cincizeci şi te-ai aranjat..." Bunica chicoti: "Hi-hi! De ce nu iei tu!"
   "Ne primiţi şi pe noi?" se auzi atunci, de după gardul care despărţea cele două grădini, glasul vecinului. "Da, cu plăcere, dom' Chiriţă poftiţi", răspunse bunicul. "În cazul ăsta, permiteţi să venim şi noi cu o sticlă", zice dom' Chiriţă şi se întoarse şi intră apoi prin curte. Împreună cu madam Chiriţă, o doamnă încă tînără, cu chipul arămiu, puţin , şi din pricina asta fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o distinsă cucoană... Bărbatul, maistru electrician, avea şi el tîmplele brumate, dar nici un pic de distincţie, arăta alături de ea ca un căruţaş, fără acea tentă de asprime virilă a celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi şi vînturi reci... Bunica spunea că pe vremuri, cînd era şi el mai tînăr, fusese odată "bicarbonizat" pe un stîlp cu secerile acelea la picioare... Zăcuse prin spital... "Trăim încă bine, noi ăştia de la marginea oraşului, zise dom' Chiriţă aşezîndu-se voios pe pămînt, ca un ţăran, în timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Pînă or să ajungă la noi blocurile (că aşa am auzit, că or să ne dărîme) mai durează, nu e chiar pentru mine, mai putem şi noi să bem un pahar la iarbă verde." "Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am şi eu apă caldă şi baie.'' "Da, zise dom' Chiriţă, e un avantaj, numai că în momentul cînd o să faci baie, aude şi vecinul şi îţi bate cu ceva în calorifer. Trebuie să faci baie la oră fixă!" "De ce?" "Madam Văsăliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat." "Gustaţi puţină miere!'' zise bunica. "Nu, sărut mîna, poate nevastă-mea." "Da, zise madam Chiriţă, dar nu vă deranjaţi..."
   Şi se ridică şi se duse cu ea în casă, s-o ajute... Nu era miere simplă, ci bucăţi de faguri, o minune, îţi venea să înghiţi şi ceara lor parfumată odată cu mierea, care păstra în ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreieraseră albinele bunicului. Din cînd în cînd cîte una, întîrziată, ne dădea tîrcoale înainte de a se întoarce în stup (soarele coborîse printre aceste grădini mărginaşe, se apropia înserarea) şi eu ştiam, mă învăţasem să nu mă feresc de ele chiar dacă mi s-ar fi aşezat pe nas. Cineva strigă la noi, un alt vecin al bunicului, a cărui casă însă era cam prăpădită, în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te făcea să n-o observi, ceva şters, învăluită parcă într-un aer de umilinţă: "Ce faceţi acolo?". Parcă ne lua la rost, nu semăna cu casa, părea neprietenos şi agresiv. "Vino, Toadere, să bem un pahar de vin", zise însă bunicul protector. "Nu vin, că mă înţeapă albinele", zise acela venind. "Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii!?" Era, pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta nu răspunse nimic, se aşeză şi el jos, ca şi cînd n-ar fi auzit, şi puse mîna pe sticlă. "Hai noroc", spuse el deodată cu o intensă tandreţe bărbătească, şi numaidecît îl ascultarăm şi puserăm toţi mîna pe pahare şi ciocnirăm... Noroc, sănătate, viaţă lungă, succes, domnule Petrini, să ne îngropi pe toţi, bunicule... să te văd bunic, bolîndule, asta ar fi o performanţă pentru tine, care te-ai însurat tîrziu şi ai făcut o fetiţă la spartul tîrgului... Se zice că copiii făcuţi tîrziu ies mai deştepţi dacă sînt făcuţi cu o muiere tînără... da, dar ce faci pe urmă... Depinde de vîrstă... Nu contează vîrsta, dacă nu eşti rece... Aşa e, degeaba eşti tînăr, dacă... Dar şi dacă... Hai noroc... Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu mîna goală să bei vinul oamenilor...
   Tînăra nevastă se apropie cu două sticle în mînă şi parcă tot grupul nostru se lumină de prezenţa ei... Era blondă, plină de viaţă şi de faţă cu noi zbanghiul o luă în braţe, o trase lîngă el şi îi lipi capul de obrazul lui atît de strîns şi rămase astfel recules atît de multă vreme şi nemişcat, încît bunicul continuă conversaţia arătîndu-l cu capul... "Nu e rece, dar e prost, nu ştie că muierea atît aşteaptă..." "Domnule Văsăliu, zise rîzînd arămia şi distinsa doamnă Chiriţă, eşti demodat, dar nu pentru că eşti bunic..." "Sînt străbunic, nu bunic..." "Aşa eşti de cînd te ştiu..." "N-am avut probleme!", zise bunicul. "N-ai avut fiindcă ai avut noroc cu doamna Văsăliu... Ia să fii acuma tînăr, să vezi ce te-ar mai pune pe jăratic..." "De ce? Aşi lua alta!" "Şi alta ţi-ar face la fel!" "Ba mie îmi place bunicul, zise blonda nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub îmbrăţişarea zbanghiului. Cînd un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară şi după alta. Aşa, nu moare după mine, dar ştiu că nici alta n-o să-i sucească capul." "Şi dacă?!" zise doamna Chiriţă. "Ăla nu e bărbat, zise atunci blonda, e un muieratic... Îl miroşi dinainte..." "Şi dacă îl miroşi?" "Nu-l iei!" "Eu mă duc să mă întind, niţel", zise bunica şi se ridică sprintenă şi nu ştiu de ce vru să ia şi taburetul cu ea, dar în loc să-l ia se aşeză încet lîngă el şi se întinse moale în iarbă. Păru însă mulţumită că găsise această soluţie mai comodă şi îşi trase picioarele sub poalele halatului, îşi puse tîmpla pe braţ şi adormi instantaneu. O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrînei. "Cum, ce e?"' mai tresări ea ridicînd capul, apoi înţelese şi îl lăsă la loc: "A, Fărcăşan!... Dă-l înghiraţilor... Hi-hi... Ce-am mai rîs la nunta lu Ionelu..."
   Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut în viaţa ei: a rîs la nunta lui Ionelu, iată! Numai că acest Fărcăşan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat de vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci. Se apropie de noi cîntînd năpraznic, chinuind acordeonul spre tonalităţi paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre başi, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înţelegea ce-i spunea bunicul, să nu mai cînte, fiindcă sperie albinele, îi dădea înainte cu ochii pierduţi, în transă, ca toţi maniacii acestui instrument de clămpănit, de ţipat şi de horcăit, crezînd că, aşa cum se simţea el, vrăjit, ne vrăjea şi pe noi... Pînă la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mîna bunicului încleştată pe braţul lui: "Mai încet, mai bine cîntă-ne ceva din gură, lasă dracului burduful ăla!" Da, dar nu înainte să bea şi el un pahar, şi nu se deshămă de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniindu-se în şoaptă... Cînta cu o voce patetică şi fără introduceri mulţime de şlagăre vechi, care-l făceau pe bunicul să ridice o mînă spre cer... Sub razele asfinţitului mîna lui arăta ca o cracă încremenită în timp... Mîna, mîna umană, mîna care poate, înaintea cuvîntului, pipăise lucrurile, le adusese sub ochi, minunaţii ochi care le contemplaseră şi care, violentaţi, le trimiseseră sub nas, nasul le mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mînă, instrumentul spiritului şi... "cîţi au muuurit pentru tine, frumoasă Zaaaraaaza, şi cîţi te-aaau iubit..." Începurăm să cîntăm toţi (timp în care blonda nevastă dispăruse şi se întorsese cu noi sticle) la Yafa şi la Beyrut, mai sunt femei arabe...  urlai şi eu cu o melancolie sfîşietoare, avînd lîngă mine o blondă şi o arămie care luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriţă îmi puse mîna pe braţ şi mă chestiona cu o simpatie severă şi trează: "De ce nu te însori? Ce-ai de gînd?" "Foaie verde mere-pere, nu te mai-nsura, măi vereee, atacă Fărcăşan, că muierea multe-ţi cere, cere rochie de mătase, ce la mă-sa nu purtaaase..."
   Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe nesimţite de cea a unei luni pline, care curînd umplu grădinile cu razele ei albe şi reci. "Fecioara" însă potoli curînd apetitul nostru pentru beţie, ne chiorîrăm la ea şi uitarăm un timp de pahare. "Cum dracu să ajungă cineva pînă acolo? zise zbanghiul furios, care, deşi era doar mecanic auto, se culturalizase şi el în acei ani (nu scăpase!) şi avea noţiunea distanţelor astronomice, dar nu şi pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează la chestia asta! O tîmpenie! Păi acolo pe lună nu e aer! Ori motoarele nu lucrează fără aer!" Şi se foi dînd din umeri şi se agită atît de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încît blonda lui nevastă rîse şi strigă la el: "Ho, nu te mai zbuciuma aşa, să nu se rupă ceva în tine". "Dă-i în... mă-sii! mai zise el totuşi, indignat, se vede, că puteau să-l prostească ei pe el cu asemenea gogoşi. Da, alte realizări, nimic de zis, cu toate că am auzit că acolo mîncarea n-are gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are gălbenuş, pasărea n-are grăsime, porcul mănîncă praf de peşte, vita mănîncă pesticide, şi atunci ce valoare au alte realizări? Aleargă cu maşinile încoace şi-ncolo? Ei şi?" "Mă, tete, zise bunicul, dacă ai auzi că alţii spun de noi tot felul de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citeşti tot felul de prostii prin ziare şi le crezi!'' "Nu, bunicule, sînt oameni care au fost şi povestesc!" "Şi crezi că nu mint?" "S-ar putea să mintă, dracu să-i pieptene... Hai mai bine să bem!"
   Băurăm. Dar unde dispăruse bunica? Şi mai era un loc gol: dispăruse şi domnul Chiriţă, parcă îmi aminteam că îi zărisem umbra tăcută îndepărtîndu-se undeva de unde nu mai revenise. Era tîrziu şi Fărcăşan mai încercă să trezească clapele acordeonului, dar renunţă aproape imediat şi se deshămă. Fără să spună ceva, bună seara sau la revedere, bunicul se ridică şi plecă cu aerul că se va întoarce; dar nu se mai întoarse, şi blonda mi se adresă: "...Hai să strîngem paharele şi tacîmurile şi să le ducem în casă. Gata, zise, cu o voce ascuţită, imitînd ceva, o chelneriţă sau o bucătăreasă, nu se mai serveşte nimic, s-a închis tot, şi bucătăria şi bufetul."
   Dar mai era vin, păstrarăm cîteva pahare şi revenirăm. Doamna Chiriţă nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul şi soţia lui plecară şi ei, dînd bună seara foarte ceremonioşi. "Însoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrînă decît la lumina zilei. Ce aştepţi? Vremea trece! şi nu se mai întoarce." "Da, desigur, zisei, şi cine se scoală de dimineaţă departe ajunge! (Observînd că deşi îmi vorbise mie stătea foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă lui i se adresase, înţelesei că ei doi mă goneau, vroiau să rămînă singuri; să rămînă!) Doamna Chiriţă, luaţi dumneavoastră paharele şi i le daţi bunicii mîine dimineaţă, eu vă urez noapte bună!" "Noapte bună, domnule Petrini", răspunse ea cu un glas afectuos.
   El, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea oră albă a nopţii, de acea tăcere a grădinilor adormite, de acel minut de încremenire a propriei lui fiinţe, încordat ca un arc, încordare care îi luase glasul... Desigur, abia aştepta să se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de năvala dorinţei ca un adolescent şi să-i cerşească graţia, pe care şi ea abia aştepta să i-o acorde... Mă îndepărtai ca un bătrîn înţelept aflat pe alte hotare. Senzaţie minunată de echilibru... să te ştii tînăr şi în acelaşi timp să simţi că trăieşti de o mie de ani!
   Păstrez vie în amintire această improvizată şi modestă petrecere şi mai ales acest final în care am trăit atît de intens înţelepciunea, sentiment care nu mă părăsi după aceea multă vreme. Mă culcai mulţumit că în timpul mersului pe jos pînă acasă nu cedasem ispitei de a deveni incoerent. Mă trezii liniştit, mă ocrotii în orele contabile operînd o separaţie (o uitare!) şi, liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor, gîndii: "Bătrîne, îi spusei într-o zi aceluiaşi gorun pe care îl interogasem odată, Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i se va face într-o zi sicriul. Înseninarea lui îi venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea şi marea şi cum îl plictisea, desigur, şi Xantipa, ale cărei ocări l-au silit să-şi petreacă zilele în cetate şi să cultive înţelepciunea... Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!..."
   
   
   
   IV
   
   Singurătatea, liniştirea, tăcerea din noi înşine (a nu comunica nimănui ceea ce gîndim şi simţim) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice şi în nici un caz neutre, cum am dori? Într-o zi ea intră în biroul meu şi îmi spuse că economista noastră îşi serba ziua de naştere şi ne invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mă uitai la ea fără să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi repetîndu-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, această ciudăţenie: de ce mă felicitase şi de ce ţinuse să ştiu ziua cînd... Iar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i stătea bine, îi dădea un aer întunecat de... "Hm! murmurai cînd se prezentă la mine cu hîrtii, la Jaffa şi Beyrut mai sînt femei arabe..." Nu se miră de această remarcă, ca şi cînd ar fi găsit-o firească, îşi amestecă în tăcere mîinile cu ale mele, mîini, şi ele, bronzate, cu unghii date cu sidef şi singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu paşi parcă încetiniţi de o curioasă melancolie, ducînd cu ea mapa parcă ar fi avut între coperţile acesteia o sentinţă, nu neapărat gravă, dar care sporea în fiinţa ei o incertitudine, o şovăială, o vagă nehotărîre...
   "Veniţi. Îmi spuse, ne-a invitat pe toţi... Dacă nu veniţi o să creadă că aveţi ceva cu ea..." Ia uite! Mă proteja! Îmi dădea sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, cînd era gata să uit, urcai şi eu sus. Se şi abţiguiseră, picai pe o veselie generală. Dădui pe gît infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără să mai plece, sub o formă de greaţă persistentă, şi începui să mă uit enervat şi involuntar spre uşă: vroiam să mă car cît mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se comunica nicidecum şi nu trecea nici între ei, de la unul la altul, disarmonie care te incita mai degrabă să le spui ceva neplăcut decît să participi. Da, parcă şi ei aveau chef să-şi spună nişte adevăruri nu prea agreabile, dar se stăpîneau aşteptînd s-o facă unul din ei, mimînd deocamdată voioşia.
   Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) de ce nu mă recăsătoresc... Cu aceeaşi filozofie ascunsă în glas ca şi a distinsei doamne Chiriţă şi cu exclamaţii de ironie simulat afectuoasă, ei, ce aşteptam, adică, ei, ia să vedem, ei, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în femei?), chiar aşa, de la prima încercare, alţii sînt la a treia şi tot nu renunţă... Asta aduce, aşa, pe undeva, cumva, a laşitate... Taci, dragă, dacă o iubeşte omul şi acum, ce vrei tu să-i bagi pe gît... Ei şi? Parcă eu cînd m-am despărţit de primul meu bărbat nu-l iubeam? Şi el mă iubea pe mine, dar dacă nu se mai poate n-o să stai şi să... Cînd am ieşit de la tribunal eram veseli amîndoi, rîdeam, mi-a sărutat mîna... Şi acuma mă iubeşte, dar s-a însurat omul, o duce bine şi nici eu... Atunci de ce v-aţi mai despărţit, dacă... N-a văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te iubea... Aşa, n-a văzut, ca şi domnul Petrini... Poţi să iubeşti şi să nu vezi nimic în femeie... De unde ştii tu că nu vede?... Începui să răspund în acelaşi ton; dacă e sa mă iau după exemplarele aici de faţă, chiar că nu văd... Rîsete generale... Chiar aşa, domnule Petrini? După toate?... Nu, media statistică... Ei, aşa mai merge... Şi continuînd astfel, simţii că eram pe punctul de a fi considerat un tip care eşuase pentru totdeauna în căsnicie şi că în ceea ce le privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine şi-ar fi ridicat ochii şi în orice caz bărbaţii lor erau mai presus decît inşi de genul meu, care au fost odată ceva şi au eşuat şi în direcţia asta (un fel de mîndrie, de priviri de sus, îmi sugerau gîndirea lor neexprimată), cînd auzii o şoaptă lîngă umăr: "Nu le mai răspundeţi". Şi ea tăcu mai departe, fiindcă ea era, tăcuta, acum, casieră şi o văzui cum se îndreaptă încet spre uşă, cu aceiaşi paşi ciudaţi care reeditau "evenimentul" întoarcerii ei de la mare, cînd se retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ţinea strîns la subsuoară...
   Plăcută şoaptă, gîndii după ce ea ieşi, caldă complicitate, discretă detaşare... Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea ce arăta... Nu părea, oricum, să fie casieriţă de meserie... S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ţinut isonul. Şi nu părea deloc să fi fost o persecutată acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, să plece cînd veselia era în toi, cînd prudenţa i-ar fi cerut să simuleze măcar adaptarea: dacă era o inadaptabilă păţită... Nu-mi spusese ea însăşi că trebuie să mă duc, să nu se creadă că aşi avea ceva cu economista? Şi totuşi se retrăsese apoi prea devreme, înfruntînd acest risc... Curios, întîrziai, să văd, o bîrfea cineva, ştia cineva cine e? Nu; n-o luase în seamă nimeni, nu-i auzii numele pronunţat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de deslegate ca s-o facă, în bine sau în rău, sau în treacăt... Pesemne că nu ştiau deloc cine e, adică nici măcar atît cît era necesar trezirii simplei curiozităţi...
   Coborîi şi eu în biroul meu şi deschisei uşa spre al ei, să văd dacă plecase. Tocmai vroia să plece, stătea în picioare şi încuia Fichetul. Vîrî cheile în geantă. Dar vocea cu care mi se adresă era alta decît cea şoptită sus, ca şi cînd nu ea îmi sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic aşa, era al doilea "eveniment" după întoarcerea ei de la mare. "S-a terminat?" zise. "Nu... Credeaţi, zisei cu ironie, că..." "A! Nu, mă întrerupse, dar n-aţi observat că săriseră toate ca nişte gaiţe?... Eu am o sensibilitate la indiscreţie, prefer să bat «în retragere», nu pot să suport, chiar dacă nu sînt vizată direct..." "Aşa, deci!" "Ştiu că aşa se trăieşte, continuă, dar în mine au alt ecou..."'
   Începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc pe potecile mele, la care mă ducea gîndul îndată ce terminam orele contabile... "Ecoul ăsta e natural sau e cîştigat?" zisei oprindu-mă o clipă şi contemplînd prin geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această parte a clădirii. "E cîştigat", zise încuindu-şi acuma fără zgomot sertarele. "În cazul ăsta aţi putea scăpa de el..." "Mă străduiesc..." "Cu succes?" "Hm! (şi făcu un gest cu palma) aşa şi-aşa! Ştiu, de pildă, cum v-am spus, că e mai bine să mă retrag." "Nu e o laşitate, cum spunea una din gaiţe?" "Ba da, dar dacă aşi fi «vitează» înfrîngerea ar fi mai dureroasă decît gîndul că sînt laşă. Ştiu că nu sînt... Fiindcă, deşi nu sînt slabă, nu pot să rezist coaliţiei... Nu rezistă nimeni..." "Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. Coaliţiile astea sînt întîmplătoare şi fără o coerenţă de durată. E suficient să te împrieteneşti cu indiferent care dintre ei şi ceea ce ţi se părea tragic şi insolubil devine deodată comic şi neglijabil..." "Ştiu şi asta şi chiar aşa şi fac... De aceea v-am şi spus că e bine să..."
   ...Se întrerupse. Adică să se ducă sus şi să mă duc şi eu...? Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar. Mă răsucii de la geam şi mă uitai la ea. Îmi displăcu: nu-i puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi acoperea de o parte şi de alta tîmplele şi jumătate din obraji. Părea anonimă şi insignifiantă. Pesemne de aceea nu stîrnise încă interesul celor de sus? (Jos, în afara contabilităţii şi casieriei, mai era doar cabinetul directorului şi al secretarei acestuia.) "Da, zisei, mi-aţi spus, dar în cazul de faţă, de pildă, coaliţia nici măcar nu există. Sîntem prea puţini aici ca să poată vreunul dintre noi să pună la cale un spectacol caracteristic..." Se holbă literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, străini de restul chipului şi mai ales de gură, care rămase uşor deschisă într-o bizară perplexitate: "...Credeţi", zise. "Vă temeţi?" replicai. Se înstrăină, aşi zice, fulgerător, îşi reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans şi retragere, asemănător celui al racului, care înaintînd, dă îndărăt: "Da... Nu..." murmură luînd-o spre uşă.
   Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărîtă în îndoială: "...Nu ştiu!" "Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărîrea cu care aţi zis nu ştiu..." "Credeţi?" "Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama..."
   Păru să nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia îl sesizasem: paşii îi înaintau, dar mi se părea că o să rămînă în urmă, deşi nu rămînea. "Mergeţi în direcţia asta ? o întrebai. "Da, merg spre centru!" "Vă însoţesc pînă în centru." "Numai dacă nu vă deranjează... Ştiţi, reluă apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv... Spuneţi că sîntem aici prea puţini, la organizaţia asta comercială, ca să poată vreunul din noi să pună la cale un spectacol caracteristic... Cum să nu? Un soţ şi o soţie sînt doi (nu douăzeci cîţi sîntem la Oraca asta) şi putem afirma că nu-şi pot pune la cale un spectacol caracteristic?" "Adică cei doi soţi?", zisei zîmbind. "Bineînţeles!" (O fi fost măritată? mă întrebai sau poate se gîndea la cei doi părinţi ai ei?... uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii părinţilor lor, cum fusese bietul Petrică.) "Aveţi dreptate, zisei, ca să-i fac plăcere, păstrînd însă în rezervă adevăratul răspuns pe care aveam să i-l dau după aceea. Da, repetai, şi încă de ce anvergură! (Mă bucuram că gîndea, demult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversaţie, ci delicata plăcere a comunicării.) însă lucrurile sînt deosebite, continuai, spectacolul pe care şi-l pun la cale doi soţi este, ca sa zic aşa, etern, în timp ce cel pe care şi-l montează oamenii care sînt siliţi să muncească împreună, de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, şi mai ales e de natură efemeră, se schimbă odată cu împrejurările sociale care l-au determinat..." "Pînă să se schimbe, zise, murim noi!" "De ce? Am impresia că e în scădere."
   Iar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să se uite la o casă şi începu să-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam abstract, de ce era atît de frumoasă casa aceea, care era într-adevăr frumoasă, cum erau în oraşul nostru la tot pasul, şi de ce i-ar plăcea să locuiască în ea şi în ce cameră. (O fi avînd o locuinţă rea?) O întrebai. Nu, zise, stăteau destul de bine, ea şi cei doi părinţi, dar... aşa, îi plăceau ei în mod deosebit casele frumoase... casele care par învăluite într-o poezie misterioasă... casele tăcute ("vedeţi cît de tăcută e? pare uitată aici de demult!"), casele lugubre... a, nu, astea nu-i plăceau... casele care aveau sus de tot o odaie izolată, ca o hulubărie... "Hai să ne oprim puţin, nu vă stricaţi programul?"' "Nu..." "Unde luaţi masa?..." "Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu un bun prieten cînd eram asistent... O vreme, cît a trăit mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva necomplicat... Vă invit la braseria asta..."
   Vorbăria îi slăbea atenţia? Simula neatenţia? Literalmente parcă nici nu auzi că o invitam la masă. Urcasem un dîmb plin de brazi, ca să se uite ea mai aproape la acea casă care avea cocoţată sus acea odaie ca o hulubărie. "Cine o fi acolo? Se rezemă de gard şi rămase minute lungi cu ochii ei mari zgîiţi în sus. Te pomeneşti că nu stă nimeni! Şi, vedeţi geamurile cum veghează ele aşa mititele... Cum s-o fi urcînd în ea, prin ce parte? Ah, uitaţi, are o scară exterioară, vedeţi? în stînga, în fund..."
   Nişte cîini flocoşi ţîşniră de undeva din acea curte şi luară cu asalt gardul de care ea se rezemase, lătrînd cu glasuri furioase, răguşite, ca la stînă. Dacă n-aşi fi fost atent ar fi muşcat-o de mîini; o trăsei cam brutal şi mă uimi inerţia greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îţi lasă adesea această senzaţie unele fete (Căprioara era astfel). Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot aşa, parcă abstract, mai întoarse capul de vreo două ori pînă ne îndepărtarăm.
   Mă înşelasem, mi se păruse că gîndea. Plăcerea ei pentru case, prea insistentă şi neconvingătoare, nu numai că nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă pe care ea mi-o inspirase gîndind cîteva minute împreună cu mine.
   În centru mă oprii. Mă uitai în dreapta şi stînga, eu o luam, adică într-o parte, şi ea în alta. Abia atunci parcă se trezi şi deveni conştientă de o inconsistenţă provocată de ea însăşi şi se uită la mine cu buzele uşor întredeschise (perplexitate pe care începusem s-o cunosc) şi zise cu un stins regret "Şi cum, nu putem şi noi să ne plimbăm puţin!?"
   Ca şi cum nu ne-am fi plimbat! Ca şi cînd n-aşi fi invitat-o să luăm masa împreună! Era îmbrăcată într-un taior de toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde şi care îi preciza o oarecare siluetă... O contemplai cum se îndepărta, fără să se uite înapoi, cu paşi fermi, dar totuşi parcă în acelaşi timp ezitanţi, după ce la întrebarea ei care mă lua fără veste (şi întrebarea şi stinsul regret) îi răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise... O pală puternică de vînt făcu să freamăte castanii şi apoi să sboare din ei în vîrtej frunze smulse care căzură după aceea la pămînt, se îngrămădiră unele în altele şi o luară într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata casieriţă cu goluri de memorie în conversaţie şi cu pasiuni subite şi incolore, anoste, pentru clădirile oraşului ei... Nici nu ştiam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabilă... S. Calala, sau Culala, Elala...
   Tresării, parcă alarmat... Da, avui brusc un sentiment de alarmă... E toamnă, frunze împrăştiate... Nu era pe deplin toamnă, dar paşii ei şi palele încă verzi... Da, încă verzi, dar curînd vor fi galbene şi... fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare... cădere şi în aceeaşi clipă desghiocare, eliberare pentru o nouă viaţă, vin nou ciclu... Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, paşii ei se îndepărtau tot mai mult... Aveam o halucinaţie? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult... De cine mai mă despărţisem astfel?... Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret?... "Trandafirii tăi, cîntă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..." Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită şi aproape dulce sfîşiere? Nimeni, poate în altă viaţă?
   Mă urnii brusc din loc şi o luai spre Braseria... Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis ci Braseria prieteniei pur şi simplu... Se stinsese prin voinţa amîndurora şi această prietenie, nici el nu-mi mai dăduse nici un semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-l mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi promisese... Nici nu-l mai urmărisem să-i citesc articolele prin presa literară...
   
   
   
   V
   
   ...Nici chelnerii nu mai erau aceiaşi (unde-o fi cel care ne servea în acei ani, chelnerul filozof?), şi cu toate că nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, cei de acum mi se păreau total necunoscuţi, oricum străini de mine, neinteresanţi, insignifianţi şi fără biografie... Inşi din a căror alcătuire a fiinţei lor ascunse ai fi zis că fusese smuls ceva sau se adăugase ceva care îi făcea să arate loviţi parcă de o amnezie... Avuseseră ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam să mai citesc pe chipurile lor un răspuns. Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat care la douăzeci de ani mă făcea să-i ştiu pe oameni ca pe mine însumi, să ştiu cine sînt fără să stau de vorbă cu ei, ultima mea amintire, şi cea mai puternică, fiind marea manifestaţie pe care o privisem dinafară şi cînd toate expresiile lor îmi erau spontan şi firesc familiare şi descifrabile? (La a doua, cînd eram şi eu printre rînduri, acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi şi îl văzusem cum se proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în coaste şi începuse să vomite... sau poate din pricina Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea marea iubire pentru o singură fiinţă ne înstrăinează de prezenţa restului?) Aşa se explica atracţia mea pentru Vintilă, pentru strelitul Pantelimonescu, şi chiar şi pentru grasul şi stupidul Calistrat, ca şi pentru rizibilul Bacaloglu? Încercam să-i readuc pe oameni în mine unul cîte unul, chiar şi pe abjecţi? Nu-mi plăcuse mie şi Olaru, cel de la cadre, cu exclamaţia lui indescriptibilă de superioritate scîrbită (aaîaaa!) şi nu fusesem eu emoţionat de directorul Bularca (patern şi suferind în faţa mea de o cumplită migrenă)?
   "Ce serviţi?" mă trezi un chelner, şi cînd mă uitai la el făcui ochii mari. Era cel de pe atunci, domnu Jenică, cel care cu argumente filozofice nu credea într-un nou război, argumente pe care şi le însuşise Ion Micu, dîndu-le anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natură divină al popoarelor. Nu se face război cînd vrea Stalin sau Truman. "Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici." "Păi n-am făcut prostia?" "Ce prostie?" "Am acceptat să fiu director al direcţiei alimentaţiei publice..." "Şi?" "Am dat chix!" "Nu te pricepeai?" "Ba mă pricepeam, că nu era mare lucru, dar..." Şi îşi frecă degetul gros cu buricele celorlalte. "Adică?" "Adică nu cîştigam nimic, ar fi trebuit să închid ochii la furturi şi să-mi încasez şi eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în partid în ilegalitate şi am făcut puşcărie?" "În timp ce aici..." îl completai... "Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i vîr mîna în buzunar, dă el şi sîntem amîndoi mulţumiţi..." "Şi ai fost multă vreme director?" "Am fost, fiindcă m-am înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!" "Şi?" "V-am spus, am dat chix!" "Te-au dat afară?" "Nu, că eram tare la dosar, dar eram sabotat... Chiar de..." Şi arătă cu degetul în sus. "Adică de ştabi mai mari?" "Exact! Nu eram de acord să... Ce serviţi?" Şi nu aşteptă să-i spun eu, îmi făcu el meniul. "Ce-o mai fi făcînd, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui soţie? V-aţi reîntors la universitate?" "Nu", zisei. "O să vă reîntoarceţi", zise el cu optimismul său filozofic.
   Renunţai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să zic aşa, ale cobraserienilor mei de pe la mese şi rămăsei cu privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriaşe şi ţineau, din două părţi, loc de ziduri. Grele draperii, roşii, le acopereau pe jumătate. Trecătorii pe care îi zăream pe aici nu erau niciodată grăbiţi... loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării şi bijuterii scînteietoare la preţuri atît de mari, încît te linişteai pe deplin contemplîndu-le: e perfect, îţi spuneai, n-o să ai niciodată atîţia bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, şi chiar dacă nu gîndeai ca Socrate ("ce de lucruri de care n-am nici o trebuinţă") sentimentul de detaşare era acelaşi... Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera noastră... La primul colţ... Reapăru în faţă... Hm! Cum să semene, e chiar ea, taiorul ei verde... Nu se dusese deci acasă?... Dispăru... Uşa batantă a braseriei se puse apoi în mişcare... o mişcare lentă, parcă a unui copil care n-avea destulă putere s-o împingă mai energic... Era ea... Se opri lîngă uşă şi ceea ce gîndii eu se citea şi pe chipul ei: ce-o fi căutînd?... Ce-oi fi căutînd?!... O luă încet printre rînduri şi în mijlocul braseriei se opri... Se uita nicăieri şi se vedea că încă două trei clipe şi, cu aceeaşi şovăială cu care intrase, va pleca... Atunci mă ridicai şi pornii spre ea... Dar nu mă apropiai bine şi nu apucai să-i adresez un cuvînt, că se feri parcă de ceva ridicînd uşor palmele: "Nu, nu... Vă rog!... Nu, nu..."
   Şi se întoarse şi ieşi, dar fără grabă, mişcîndu-şi uşor pletele într-o uitătură circulară şi timidă înainte de a se angaja iar în uşa batantă. O urmai. "Ar fi pentru mine o mare bucurie dacă aţi accepta să luăm masa împreună", îi spusei în şoaptă în lumina deasă de afară Şi atunci ea, ferindu-se să mă privească, uitîndu-se alături în trotuar, rosti de astă dată foarte decisă: "Bine!"
   ...Şi o condusei spre colţul pluşat, unde altădată se rostiseră atîtea cuvinte mari în beţia anilor moi foarte tineri, unde un prieten băuse atîtea filtre, un număr impresionant de sticle de bere şi înghiţise atîtea halci de carne crudă, cum îi plăcuse lui Chateaubriand...
   "Cel mai interesant tip din oraşul nostru, un fel de copil teribil al Ardealului", continuai eu, tuşind din cînd în cînd, să-mi reprim emoţia care îmi altera respiraţia... Emoţie nedorită, străină de voinţa mea, dar nu şi de bătăile înalte ale inimii... Deci nu vrusese să se ducă acasă, îşi amintise pe drum că o invitasem, şi ea, prinsă de o vorbărie agitată despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totuşi nimerise... Vrusese doar să ne plimbăm şi noi doi puţin?
   Dar nici acum nu mă auzea bine, era prinsă şi ea de o emoţie? "Unde vreţi să staţi?" o întrebasem. Se aşezase fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, îşi trăsese scaunul cu o mişcare fermă şi pusese mîna pe listă fără timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, şi ea se uită la el în sus şi îi spuse că nu vrea decît păstrăvi prăjiţi şi spaghete milaneze. "Nu vă recomand păstrăvi, zise el, sînt prea mici şi n-au nici un gust... Nu rămîn din ei decît cîteva oscioare şi capul..." "Tocmai oscioarele alea îmi plac mie." "Bine, domniţă", zise chelnerul desfăcînd berea şi turnînd în pahare. Eu cerusem brînză albă şi roşii natur pe care mi le şi adusese, şi felul doi un  dar nu sîngerînd, ci bine pătruns. Ea se uită ţintă la roşiile mele, spuse "ce roşii mari şi frumoase", şi luă una şi o tăie în farfuria ei... Pulpa era brumată, vedeam şi eu, ştiusem ce cerusem... "Vreţi şi puţină brînză?" zisei. "Daa, zise foarte bucuroasă, mulţumesc." Avea un apetit curat, dar mînca prea rapid, asemeni tuturor celor care uită că mîncarea e o plăcere şi o descoperă totdeauna după primele înghiţituri. "Domnişoară, zisei, punînd mîna pe pahar,  Ea nu înţelese în prima clipă, apoi tresări, ciocnirăm,  zise şi ea. Se vedea că nu-i place, îşi înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, protestă, nu, nu... Şi începui, după ce mi se aduse chateaubriand-ul să-i vorbesc despre fostul meu prieten...
   "De ce nu mă ascultă?", mă întrebai. "Da, mă întrerupse deodată, aşi zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost profesor... Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini, şi cunosc şi braseria asta, unde vă întîlneaţi şi discutaţi... Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi şi mai ales pe micuţa cadînă de porţelan care avea privilegiul nu numai să asiste, dar să fie şi admirată de dumneavoastră... O admiraţi, nu?... V-am văzut... Da, o admiraţi, n-o iubeaţi, se vedea clar... Dar o admiraţi foarte tare..."
   Simţii cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele mele prezente şi dădea parcă la o parte tot ceea ce trăisem după ce fusesem rupt de universitate. "Pe cine, zisei, eraţi mai geloasă, pe Ion Micu, care era soţul cadînei, sau pe mine, care eram liber?" "Nu eraţi liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră, pe care le primeaţi şi le daţi unei arhitecte şi pe care nu le-aţi mai primit şi nu le-aţi mai dat după ce v-aţi căsătorit." "I-auzi! Şi ce mai era cunoscut?"' "Totul!" "Adică?!" Nu-mi răspunse tot aşa, parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atît, avea o expresie de o singurătate totală, ca şi cînd n-aşi fi fost de faţă şi nu mi-ar fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declaraţie de şoc. "Să înţeleg că îl admiraţi pe Ion Micu?" zisei întru tîrziu. Tăcu mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără sugestia că după aceea desvăluirile vor urma. Paşii care o aduseseră aici erau anulaţi (nu ea venise, nu eu o invitasem şi erau anulate şi "evenimentele" de la Oraca). Trecutul îndepărtat care năvălise cîteva minute în clipele mele de faţă se retrase de asemeni aşa cum năvălise. Îşi puse tacîmurile pe farfurie şi începu să se uite în sine, dar nu cu o privire întoarsă, micşorată, ci dimpotrivă răsucită spre tavan. "O cafea, un filtru, un tort Richard, un  fructe ceva, dom' profesor?" mă întrebă chelnerul. "Da, zisei, fructe, un filtru." "Domniţa nu ia nimic?" Vroia să plece? O privii insistent şi nu-i pusei întrebarea. Nu, nu vroia să plece, dar nici aşa, stînd şi tăcînd, n-aşi fi putut zice că se simţea în apele ei. "Ba, da, zise, o oranjadă..." Şi supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată mi-o întinse: "E foarte bună!", zise cu o mare convingere. Îmi dădea deci să sug cu paiul ei! "Ce, zise surîzînd deodată cu un farmec neaşteptat, ca şi cînd ar fi fost surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?" "E foarte bună, mulţumesc!" Şi îi retrimisei paharul pe care îl luă în stăpînire cu o încîntare de fetiţă pe care nişte părinţi săraci, dar generoşi, o scoseseră la cofetărie. "Pe urmă, zise, ne plimbăm şi noi puţin?" Era ceva cu plimbatul ăsta! Pesemne că vroia să-mi arate noi case?!
   Chiar aşa se şi întîmplă, dar nu-mi arătă decît una singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că avea o ţintă; după ce tăcuse atîta timp asupra a ceea ce aşi fi vrut să aflu, acum sporovăia. Între ce ani fusese studentă? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese anturajul ei în acei ani cînd eu şi Ion Micu frecventam braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Şi în ce sens era geloasă pe noi doi? Îmi reteza, ca să zic aşa, din faşă dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o capacitate de a vorbi şi a nu spune nimic enormă prin cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret... Ce? parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! Întîmplări de la mare... O istorie cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia putuse să se debaraseze de el, dură atît de mult încît devenii curios să văd cît o să ţină şi mă uitai fără discreţie la ceas....întîmplări din tren, întîmplări de acasă, incolore şi idilice, cu caracter universal (cît de mult ţineau părinţii la ea! da, desigur,  de Edmondo de Amicis, De la Apenini la Anzi... de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudîndu-i, o tandreţe înfofolită şi interminabilă...)
   
   
   
   VI
   
   Abia devenii atent cînd o văzui că se opreşte în faţa unei porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă şi duce să-i cunosc pe aceşti înduioşători părinţi... Chiar aşa, locuiau într-o astfel de casă? Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care văzui şerpuind o alee lată cu pietriş, pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise. "Se poate? zise casiera. E cineva?" "Da, poftiţi, spuse femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni." Şi parcă adăugă: şi chiar dacă ar fi, n-ar fi mare scofală! Şi o luă înainte şi merserăm îndelung uneori urcînd pînă ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil proporţiile, începînd cu peronul din care aleea cu pietriş îşi continua şerpuitul undeva printre brazi, în spate, trecînd pe lîngă o piscină naturală... "Sînt peşti, păstrăvi, zise casiera, vreţi să vedeţi?" (În timp ce femeia care ne primise dispăruse undeva, zise ea, să aducă cheile.) Da, erau peşti, se vedeau înotînd în adîncurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurînd printre micuţe stînci un pîrîu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, ca să iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, pe sub un pod de astă dată de beton, ţîşnind de sub el cu o oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea imagina una mare. Piscina avea bordură naturală, din mari pietre albite în afară şi înverzite în adîncurile apei. "Da! Frumos acvariu!", zisei, contemplînd păstrăvii care ţîşneau încoace şi încolo pe fundul bazinului. "Nu e acvariu, zise ea, se fac mari, se pescuiesc şi îi arunci direct pe jăratec, aşa vii..." "Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar svîcnirea vieţii şi o mănînci..."
   Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surîsul ei fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i rămînă apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel de părelnică, protestînd cu o brutalitate spontană, repede şi ea reprimată: "Da' de ce să nu-i mănînci, dacă bagi cuţitul în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care mănîncă miei tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el să dea de mîncare mulţimii. Apostolii nu şi i-a ales dintre pescari?!" "Rafinaţi?!" zisei fără ironie. Surîsul reapăru, de astă dată însoţit de acelaşi secret humor: "Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănînc aşa şi sînt foarte buni..."
   Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin aceeaşi nepăsare, stînd pe peron şi contemplînd valea, oraşul care se întindea în depărtare la picioarele noastre. Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată cînd ne oprirăm lîngă ea... Deschise apoi uşa, mică în comparaţie 
   cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir... Dădurăm într-un antreu cu dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre şi fără ziduri, ai fi zis un uriaş dulap din acelaşi lemn de lămîi sau de trandafir, şi ne oprirăm lîngă altă uşă, adică femeia se opri, şi în semiîntuneric dibui cu mîna într-un loc ştiut de ea. Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un hol... Hol să fi fost?!... Era imens şi puternic luminat. Rămăsei cîteva clipe lîngă uşă să mă uit... Nu se putea bănui de afară această întindere, acest plafon în care fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie geometrică simplă şi delicată, zeci de becuri albe mate şi uşor turtite, o multitudine... Feerie de lumină... Abia aici văzui cît de mari erau şi ferestrele, pe jumătate acoperite de draperii albastre, şi cît de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai sus cu cîteva trepte, se vedea în prelungire o altă încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care brazii intrau parcă înăuntru. Peste parchetul strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi mare şi covorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă în apartamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, prin cîteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior... Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe plafon încrucişări stelare de lumini, femeia stinse în urma noastră becurile, închise uşa şi rămaserăm singuri. Sala căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frînte de umbrele brazilor. "N-am înţeles pînă acum, zisei în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uriaşul geam prin care se zăreau crestele împădurite ale dealurilor, n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un palat." "Dar nu e un palat, zise ea, e o simplă casă de locuit ceva mai spaţioasă." "Să zicem, deşi nu văd cum poate fi mai frumos un palat..." "Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în el."
   Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de persoane. În dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucătărie. "Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul mesei, duminica, să mă vadă toţi musafirii. În celălalt capăt stătea el cu mama. Dar numai duminica. În timpul săptămînii mîncam în altă sufragerie, numai noi trei (o sufragerie mai mică, o s-o v-o arăt)..."
   Coborîrăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice ca la intrare. Intrarăm într-un fel de budoar, dacă budoar era, sau garderobă, era plină pînă sus de dulapuri şi de oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau liberi, erau tapisaţi în gri, ca şi tavanul. De aici ea deschise o uşă şi dădurăm într-un dormitor somptuos, cu un singur geam, dar şi mai mare decît cel din sufragerie. Ea deschise o uşă din stînga şi, fără să se oprească, văzui în treacăt baia (nu mă mai mirai cît era de mare, abia observai chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins) apoi ieşirăm pe un alt coridor... Ea chicoti... "Camera mea e ceva mai încolo şi în dreapta aveam şi baie, dar cînd eram mică mă făceam că uit şi intram în a părinţilor şi o prindeam pe mama stînd pe veceu. Scotea un ţipat şi o lua la fugă spre dormitor, încercînd disperată să-şi tragă mai repede pantalonul pijamalei... Mă amuza că în loc să mă dea afară fugea ea... «Suzy, afurisita!», striga, şi în dormitor se plîngea tatei că iar a intrat neruşinata aia mică peste ea. Tata rîdea: «De ce nu închizi uşa în partea aia?» Nici ea nu ştia de ce, uita, sau se gîndea poate că dacă mi se face frică noaptea, să pot să intru la ei, să nu ocolesc prin întuneric pe partea ailaltă, prin budoar..." "Şi două la fund nu-ţi dădea?" zisei. "Cine, se miră ea, mama?! Niciodată!"... Trecurăm pe lîngă scara principală de coborîre (spirală din dalii albe şi fier negru cu fine înflorituri) şi ea intră într-o nouă încăpere, cu un mic coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase oglinzi...
   Această încăpere nu era cu mult mai mare decît a mea... Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gîndul şi visul sboară liniştit, mărind, dilatînd clipele, sporind adică în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aşi putea trăi ani nesfîrşiţi fără să mai doresc nimic, aşi putea munci fericit zi de zi şi aşi putea muri pe deplin împăcat şi departe de... Întîi acel coridor lateral, acele oglinzi discrete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a doua uşă care da în odaie, ei da, o simplă uşă, dar clanţa de aramă strălucitoare cu ornamentul în care intra cheia, cu o figurină cizelată în cap, schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decît orice uşă, culoarea purităţii, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit cu o pătură tot albă, de cămilă, cu ţesătură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pînză, rezemată de speteaza palului, spetează simplă însă, de culoarea minunată a paltinului lustruit... Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în afară prin răsucire, şi prin fereastră vîrfuri de brazi, şi în odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de  de tinereţe şi putere, de revenire la idealuri pe care le credeai îmbătrînite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi cînd de întîmplare, de surpriză şi de miracol trebuie să... "Splendid, zisei cu accent şi flegmă englezească, splendid, repetai, şi mă aşezai în unicul scaun fotoliu de lîngă un mic birou din faţa geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, unde se întinse şi se făcu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastră de fată?" "Da, asta e! răspunse. În fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonaş, birou, cameră de serviciu, bucătărie, baie... Dă spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în el, am apucat să spun că acolo o să stau cînd o să mă mărit... Dar n-am mai apucat..." "Ce, să te măriţi?" "Nici, nici!" "Adică?" "Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a naţionalizat casa." "Şi acum cine stă aici?" "E casa de oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucureşti..." "Şi vă mai dă voie să veniţi aici?'' "Nu, nici vorbă, dar îngrijitoarea are o fată care a fost colegă cu mine şi mă lasă din cînd în cînd, chiar şi peste noapte. Zice că sînt o nepoată de-a ei, care o ajută!" "Cui zice?" "Ar zice dacă ar întreba-o cineva." "Splendidă casă, reluai iarăşi, ca şi cînd aşi fi avut o pipă englezească în gură. Splendid hol! Ai copilărit în el?" "Da, am copilărit..." "Deci părinţii erau bogaţi înainte de a vă fi născut..." "Da, înainte!" "Ce erau?" "Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastră cînd eraţi elev? Ce nume?" "Ce nume?  "Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară." "Hm! exclamai şi eu gutural, splendid!... Dar Culala e un nume ţărănesc. A fost ţăran?" "Nu, bunicul a avut un tată Culala, ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, tata l-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la început, pe urmă a extins-o, fiindcă a făcut concurenţă lui  şi lui Castel, producînd mult mai ieftin, pentru elevii săraci, dar mai numeroşi..." "Da! mormăii, secretul producţiei autohtone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar mulţi!" "Da, confirmă ea, copii pentru ai căror părinţi cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, însemna o pîine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni." "Absolutamente exact, zisei, s-ar putea spune că moştenindu-l pe tatăl dumneavoastră aţi fi ştiut să conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză." "Da, confirmă, eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii clienţi."
   Izbucnii în rîs. "De ce rîdeţi? zise şi surîse iarăşi fermecător, ştiind de ce rîd. Imaginea patronului care îşi exploatează crîncen clienţii este infirmată, cum bine aţi spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cît mai ieftin, şi dacă n-ar şti cît de mică e punga săracului, ar da repede faliment, fiindcă un altul, care ar şti mai multe despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cît ai zice peşte..."
   Şi pronunţînd ultimele cuvinte surîse iarăşi, dar ca pentru sine, dar şi parcă ar fi intuit că o să rîd din nou, ceea ce se şi întîmplă. Ea însă nu rîse. "Patronul îşi iubeşte clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce pentru ei, şi clienţii iubesc şi ei pe producătorul care produce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc şi au încredere că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să ştiţi!" "Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa unei evidenţe pe care numai scrînteala timpurilor o contestă. Încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi miere." "Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de surîs ironic. Ce?! mă interogă cu o catifelată şi neconvinsă
   brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedormite tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?"
   Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea epuizată, fiindcă nu mai zise după aceea nimic şi nici nu părea că ar mai avea ce să zică. În mod straniu mi se păru nu ştiu de ce ea era adaptată prin ignoranţă tuturor fatalităţilor. Îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar era puţin lucru în aceste timpuri cînd multe "progenituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate burgheză şi mic burgheză! şi reuşiseră să-şi croiască un drum în noua societate. Cît timp?, căci erau mereu demascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine putea să ştie?) şi nu reuşise, ajungînd în cele din urmă, ca şi mine, la Oraca? Unii cică făceau acest lucru în deplin acord cu părinţii, să poată să se menţină prin facultăţi, să înveţe şi să-şi facă un rost... "Au fost închişi?" o întrebai. "Bineînţeles!" zise. "Amîndoi?" "Da!" "Pentru cocoşei!". "Da, zise, de unde ştiţi?"
   Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus... Îşi dădu cu un gest hotărît la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru întîia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingurate de fată tînără, pe care anii nu le îngălbeniseră şi nu-i năpîrlise puful de sub păr... Tîmplele desgolite desvăluiau totodată o maiestate a chipului pînă atunci ascunsă, aşi zice chiar trucată, ca şi cînd o convenţie, sau o interdicţie bizară i-ar fi impus să poarte în afara casei un voal de insignifianţă sub forma unei pieptănături neglijente. "Am o bănuială!" şoptii şi mă uitai pe fereastră, stăpînit cu putere de o clipă imperioasă. "Ce bănuială?" zise. Mă ridicai încet, mă apropiai de pat şi mă aşezai alături. "Vreau să văd!", murmurai. "Ce anume?" Mut, parcă ignorînd-o, îi pusei mîna pe şold şi i-l mîngîiai îndelung, fără s-o privesc. Apoi mîna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un sentiment parcă de tristeţe, de mîhnire, cei doi nasturi ai jachetei şi apoi ai fustei. "Ce bănuială? repetă ea cu o vagă nelinişte. Ce vreţi să vedeţi?" Vroia să fie înştiinţată, era surprinsă, vroia să ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, dar vroia să şi-l asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importanţă, numai să nu se întîmple ceva ireparabil !... Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normalul, firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice? "O să-ţi spun, şoptii accentuînd acea tristeţe şi mîhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în capul oaselor şi îi scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zîmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o bănuială că ascunzi un corp minunat... cum ţi-ai ascuns pînă acum şi maiestuosul tău profil... Vreau să-l văd..."
   Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta doream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decît s-o admir, şi nici n-aşi fi îndrăznit, şi nici nu se putea decît atît) şi se lăsă dezbrăcată cu un surîs inocent într-o pîndă vag ironică, parcă şi-ar fi spus că e şi ăsta un truc să dezbraci o fată, afişînd o mare tristeţe şi mîhnire... O contemplai mut cîteva clipe... "Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N-am văzut niciodată un trup mai frumos!..." şi mă aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, şi rămăsei iarăşi nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera că avea în capul ei, în mod uimitor, spiritul, ca să zic aşa, al picioarelor ci, bogate în forme, al pîntecului pe care goliciunea îl făcea misterios, al sînilor mici şi chiar al gurii ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dată părăsită, respirînd uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu ochii care mă priveau parcă fără să mă vadă... Sărutai această gură cu un gînd diafan, dar sărutul se încleştă brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mîhnire şi pe ea din perplexitate, sărut fierbinte, de zvîrcolire, de agresiune imprevizibilă, de abandon uluit şi total...
   
   
   
   VII
   
   ...Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întîia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adînci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi... Găsisem nu numai fireşti şi proprii fiinţei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare şi durată, singura care scoate fiinţa noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieţii din noi şi a scurgerii armonioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugăreşte, o prinde, o posedă flămînd, apoi, fără gîndul că o părăseşte, o părăseşte totuşi, cum părăsim fără gînd ceea ce nu ne aparţine... Întîlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voinţa divinităţii şi ceea ce ne aparţine e doar libertatea noastră, un sentiment atît de firesc şi de total, încît nici gîndul, nici impulsul inconştient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Sîntem toţi zeităţi ale acestui pămînt...
   Dar cum să părăseşti o astfel de creatură cînd simţi în tine, după ce ţi-a dăruit o oră plină de farmec din viaţa ei, certitudinea unei depline detaşări? Iată capcana. Desigur, încă o oră, apoi ne vom despărţi şi, cum se spune, după aceea fiecare va merge pe drumul său. Ora trecu însă şi nu plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încărcăturii celor două, în timp ce sentimentul detaşării, în loc să se diminueze, sporea, se lărgea, diminuîndu-se însă pe nesimţite impulsul iniţial, de a o părăsi, căruia omul din pădure îi dădea curs fără şovăire, fiindcă el nu gîndea; ce e rău dacă rămîn? Totul e interesant, de ce n-aşi cunoaşte o fiinţă umană ale cărei secrete sînt pasionante, ba chiar găsesc în tine un ecou nebănuit care te fac să simţi că nu eşti singurul care ai parcurs o odisee şi ceea ce auzi face să scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezirea copleşitoare a unei solidarităţi uitate? Dacă o căutaseşi chiar şi printre indivizi degradaţi, de ce ai fugi cînd o găseşti, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată făptură?
   Zice femeia din pădure, după ce întîlnirea s-a produs, rămîi lîngă mine? Ea însă îmi şopti fără umilinţă, dar vrînd parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în braţe şi să dormim astfel o oră... Şi se răsuci cu spatele ducîndu-şi genunchii la gură. Nu credeam că am să pot dormi (vroiam să plec! ce rost mai avea să întîrzii? putea să doarmă şi singură!), totuşi corpul ei îmi transmise parcă bogate emanaţii hipnotice, şi aşi zice şi fantastice viziuni hipnagogice, căci adormii, şi înainte de a nu mai gîndi că nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore explodînd în cascade de lumini, văi ameţitoare cu ape uriaşe, valuri oceanice încremenite într-un îngheţ cosmic, îmi apăru apoi silueta mamei scuturînd şi întinzînd rufe pe sîrmă, viziune familiară şi dulce, liniştită, eternizată parcă într-o lume în care nimeni nu moaie... Dar deja visam de mult şi mă chinuia o sfîşietoare, totuşi senină dorinţă, nu-i puteam vedea chipul şi ea nu vroia să se întoarcă. O strigam: mamă! mamă! strigăt fără glas, aşa cum se petrece totdeauna în vis, dar sentimentul realităţii era atît de puternic, încît suferinţa mea o trăiam aievea şi o trăii şi după ce brusc mă trezii din somn...
   Patul era gol, dar lumina era aprinsă şi hainele ei erau acolo. O văzui revenind pe o uşă de lîngă fereastră, pe care n-o observasem, pesemne o toaletă. "Bună seara, domnule! zise cu un glas imitînd o mică domnişoară care a fost trimisă să facă o reverenţă ceremonioasă celor mari. Apoi se vîrî sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o făcu să se înfioare. Vrei să vezi ceva?" zise şi stinse lumina. Ca să-mi arate în întuneric scînteile minuscule, ca nişte păreri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu cearceaful. Reaprinse. "Ştii cît e ceasul?", zise prevenindu-mă astfel că o să am o surpriză. "Opt, nouă?" "Ba e miezul nopţii! Am dormit şase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici direct la serviciu..." "Foame nu mi-e, zisei, dar aşi bea un pahar de vin..." "Chiar, zise, stai aşa! Mă duc pînă jos şi o întreb pe Minodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva de băut..."
   Şi sări jos şi se îmbrăcă. Mă îmbrăcai şi eu, gîndind că după aceea voi pleca totuşi... Eram încă sub stăpînirea visului şi vroiam să rămîn singur. Mama era încă neîmpăcată, aşa cum murise? Mi se mai întîmplase s-o visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi arate faţa şi nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că în singurătatea ei nu mă auzea, în singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Şi dacă şi în viaţă trăise la fel de singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, şi mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevărată, adică expresia unei singurătăţi totale şi absolute în care, cît trăise, nimeni nu ştiuse să intre? Nici măcar eu şi nici măcar cînd eram copil? Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, pînă ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de timpuriu, din clipa cînd o lovisem peste mîna care mă închina. Apoi, desigur, după căderea mea cu Nineta şi apoi, fără speranţe, după căsătoria cu Matilda... "Doamne Dumnezeule, gîndii, de ce numai prin moarte ajungem la înţelegere, cînd e iremediabil tîrziu? N-ar fi făcut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci cînd am lovit-o peste mînă! Să fi pus mîna pe bici..."
   N-o auzii cînd se întoarse, dar îi simţii prezenţa şi mă uitai la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, şi o privii. Avea o tavă în mînă şi pe chip o expresie de îngrijorare intensivă. Lăsă tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe lîngă sticla de vin, şi cu alte bunătăţi, şi îmi spuse cu acelaşi glas pe care îl avusese cînd o întrebasem dacă ca îmi pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor de iubire şi de somn pe care le trăiserăm împreună). "Vrei să pleci, înţeleg, te-am reţinut, iartă-mă!" (Mai tîrziu mi-a povestit că aveam o privire verde, rea, de gheaţă, care o speriase.) "Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau."
   
   
   
   VIII
   
   Ne aşezarăm la masă (adusese salam de Sibiu, unt şi caşcaval) şi starea mea de spirit se schimbă după primul pahar de vin negru. Ei însă îi era chiar foame şi mîncă într-o uitare de sine asemănătoare unui animal care se dedă acestei îndeletniciri parcă cu singura conştiinţă pe care o are, dar care e foarte curată, nu e "animalică", aşa cum se zice, fiindcă nu bulimia îl face să înghită, ci instinctul pur. "Bine, domnişoară, îi spusei cînd pofta ei se potoli, aşadar afişezi cea mai inocentă sinceritate spunîndu-mi o minciună. Uiţi că eu am fost la puşcărie şi ştiu perfect cîte adevăruri se pot spune despre un om care a fost condamnat." Auzindu-mă, aproape se înecă cînd vroia să înghită. "Eu minciună?! zise mimînd uluirea (dar deja un mic surîs echivoc îi apăruse în colţul gurii), ce minciună?!" "Un adevăr"... continuai, şi îi spusei cîte adevăruri însoţesc un om care e condamnat. "Cel mai frecvent invocat de oameni, ca părinţii tăi, sînt cocoşeii! De, aurul! Cui nu-i place?! Nu e o ruşine că ai vrut să-l păstrezi, fie că ai fost bogat sau, şi cu atît mai mult, dacă eşti sărac.  Spune-mi adevărul pe care îl ştiu părinţii tăi." "Nici ei nu-l ştiu", zise. "Atunci spune-mi-l pe cel care s-a invocat cînd s-a dat sentinţa." "Au fost mai multe. Întîi sabotaj, dar s-a încercat pe urmă să-l scoată criminal de război." "Deci nu cocoşei?!" "Nu!" "Dar aţi avut!" "Da, am avut, dar i-am predat la stabilizarea din 47." "Pe toţi?" "Bineînţeles!" "Şi n-au fost nici sabotori, nici criminali de război?" "Cine, părinţii mei?!" "De! făcui, exclamaţia asta poate să fie doar expresia adevărului pe care îl ştii tu!" "E purul adevăr, zise, adevărul cel adevărat, părinţii mei n-au făcut nimic." "Şi cîţi ani li s-a dat?" "Trei ani!" "Corect, zisei, într-adevăr pentru nimic se dă trei ani... Totuşi..." "Vrei să-ţi povestesc?", îmi ghici ea gîndul. "Da, aşa, cîteva fraze... Bănuiesc, zisei, că ai mai povestit asta de nenumărate ori, prin autobiografii sau şi mai rău, sub anchete, şi că nu-ţi face nici o plăcere să-ţi reaminteşti." "Ai dreptate, zise, aşa s-a întîmplat... Am
   fost pusă să povestesc şi să repovestesc... Din pricina inflaţiei, cu mult înainte de naţionalizare, tata a cerut un credit de la Banca Naţională, nu ştiu cîte sute de miliarde, ştiu însă că un salariu mediu ajunsese un milion de lei lunar... Avea nevoie pentru materia primă care se scumpise, aur pentru stilouri, substanţe chimice pentru cerneluri, creioane... I s-a acordat împrumutul, girat de instalaţiile fabricii, care erau în bună stare de funcţionare, şi a băgat toată materia primă în magazii. E de la sine înţeles că după această achiziţionare tata n-a riscat să-şi epuizeze stocurile livrînd papetăriilor produsul finit la un preţ care chiar a doua zi ar fi şi crescut, risca falimentul, a aşteptat o reglementare a situaţiei, fiindcă între timp un salariu mediu ajunsese patru milioane lei lunar. Drumul între produs şi papetării era drumul spre lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou împrumut, să-şi plătească măcar salariaţii, dar se gîndea dacă în ritmul ăsta ar mai fi putut să-l acopere prin producţie. Sigur, putea să lichideze, dar atunci ar fi rămas doar cu nişte hîrtii în mînă, hîrtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea acel milion? Ce să facă cu astfel de miliarde? Pe de altă parte. În presă se vorbea mereu de sabotaj şi ţin minte că a apărut în acest sens şi o lege care încerca să facă ordine în producţie. Legea era bună, dar l-a speriat pe tata. Un cocoşel ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de altă parte, cine să cumpere în această situaţie o fabrică şi, cum ţi-am spus, cine s-o vîndă pe astfel de hîrtii? Vînzările şi cumpărările pe bază de aur erau ilicite, cu toate că Banca Naţională lansase din fondurile ei, care nu erau mici, cocoşeii pe piaţă, în mod oficial, bineînţeles. Dar asta o făcuse imediat după război, şi era în favoarea celor bogaţi, fiindcă numai ei puteau să-i cumpere şi să se pună astfel la adăpost de inflaţia care se anunţa. Acum tranzacţiile pe bază de aur erau interzise prin lege. În această situaţie, cum ţi-am spus, foarte grea în care se găsea tata, a venit într-o zi la el în birou un individ care i-a pus sub nas un document de închidere a fabricii. Tata l-a semnat, aşi zice, uşurat, cu toate că nu s-a făcut nici un inventar şi nici nu i s-a dat voie să mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit să-l predea. Nu se spunea în hîrtia aceea nimic care să reglementeze viitorul relaţiei patronului cu fabrica lui, nici confiscare, nici rechiziţionare, nici donaţie, doar atît: închidere. Peste un an a venit decretul general de naţionalizare. Deci asta era, a înţeles tata, şi s-a liniştit pe deplin. Statul preluase treptat unele întreprinderi cu mult înainte de decret, pentru a-i împiedica pe patroni să înstrăineze unele valori, acţiuni, valută străină, pînă ce condiţiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al naţionalizării. Mai tîrziu am aflat cu toţii, din procesul Malaxa-Pop-Bujoiu, că unele mari întreprinderi metalurgice şi siderurgice reuşiseră totuşi să înstrăineze astfel de valori... Tata îi înjura, fiindcă pe lîngă aceşti magnaţi el era un biet fabricant de mărunţişuri. Nu fiindcă ar fi considerat bună naţionalizarea în general şi mai ales a micilor întreprinderi în special (din contră, pretindea că Marx nu preconiza chiar naţionalizarea a tot ce există, ci doar a acelor întreprinderi de interes naţional, mine, petrol, siderurgii, dar nu şi a unei biete făbricuţe de creioane sau de nasturi, unde iniţiativa particulară ar fi eficientă, bineînţeles, zicea el, tot sub controlul statului, cum a rămas, de pildă, Guban din Timişoara - dar de ce numai Guban?), nu, el îi înjura pentru că realmente aceşti magnaţi realizaseră veniturile lor cu capital uman de-aici din ţară, şi nu aveau dreptul să scoată din ţară aceste venituri şi mai ales aceste acţiuni, valoarea adică a înseşi întreprinderilor, pe care, zicea tata, statul romîn va trebui într-o zi să le răscumpere, fiindcă legea naţionalizării nu era valabilă şi pentru posesorii acestor acţiuni înstrăinate, iar comerţul nostru cu lumea capitalistă va deveni curînd obligatoriu, comerţul are legile lui, da, îţi cumpăr, dar îţi plătesc cu valori romîneşti aflate în posesia mea... Că nu vezi, am naţionalizat... Ai naţionalizat dumneata, să fii sănătos, dar datoriile externe anterioare sînt obligatorii, dacă vrei să fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta părea o erezie, dar uite că acum am auzit că plătim din greu... El ştia dinainte şi considera că nimeni n-avea dreptul să se sustragă legilor ţării sale, chiar dacă nu era de acord cu ele. Nu era el de acord, dar marea majoritate a conaţionalilor lui era,  Că el considera drept o gravă greşeală că nu l-au lăsat să conducă mai departe fabrica, nu neapărat ca director-general, şi bineînţeles nici ca om de serviciu, ci ca specialist în producţia respectivă, asta era o naivitate a lui... Înlăturarea definitivă a patronului el n-o înţelegea ca o înlăturare a unui mit (trebuia să se realizeze lozinca: producem fără patroni, mai bine decît ei şi împotriva lor - adică împotriva mitului eficienţei particulare) şi mai ales nu înţelegea că înlăturarea lui, chiar fizică, însemna înlăturarea unui simbol, cel al exploatării omului de către om: patronul, el era acel simbol! Asta înseamnă, zicea el, continuarea în politică şi economie a utopiei filozofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, socialismul însă e un vis vechi al oamenilor, care e, dacă stăm să ne gîndim bine, un vis al concordiei... Lupta de clasă trebuie să înceteze, şi nu cum zice Stalin, că trebuie să fie «ascuţită». Avea dreptate, aşa gîndeam şi eu şi nu numai eu - asta pe atunci, fiindcă ce s-a întîmplat pe urmă... Fiindcă nu numai că i s-a oferit un post de om de serviciu (şi bineînţeles că nu la el în fabrică, ci aiurea), dar... Te interesează, se opri ca însufleţită, ceea ce aşi vrea să-ţi spun acuma n-am mai spus-o la nimeni..." 
   Se ridică, strînse masa, ciocnirăm, apoi după ce bău se duse în pat şi îşi continuă povestirea cu genunchii la gură cu bărbia pe ei, privindu-mă intens, cu acea încredinţare eternă a oricărui povestitor că o desvăluire modifică totdeauna ceva, în sine sau în celălalt... "Tata nu rămase senin şi nici atît de idilic în idei şi generos în aprecieri cum ţi-ai putut da seama din cele ce ţi-am spus pînă acum. Era la început... Dar a început atmosfera de aţîţare. Întîmplător el era un om deosebit, cum am încercat să-ţi sugerez, absolvise Academia de studii comerciale, nu-şi petrecuse adolescenţa ca un  cum nu m-a lăsat nici pe mine să mi-o petrec. Spun asta ca să-l detaşez de fauna marilor rechini îmbogăţiţi fără muncă, sau chiar şi prin muncă, dar a căror comportare era sfidătoare şi nu o dată neruşinată... Lux, petreceri, etalarea bogăţiei, lipsa de grijă faţă de cei pe care îi angajau în uzinele şi fabricile lor, şi pe care într-adevăr îi exploatau, profitînd de lipsa unei legislaţii democratice a dreptului la grevă şi mai ales profitînd din plin de relativa noastră înapoiere care se exprima prin realitatea unui surplus de braţe de muncă - nu-ţi convine acest salariu, slavă Domnului, aşteaptă la poarta uzinei o grămadă ca tine să se repeadă, flămînzi, să-ţi ia locul... Era senin, da, era un cap, dar nu era un filozof, ci un om dotat cu sensibilitate şi din ce în ce mai des se irita sub presiunea atmosferei încărcată de fulgere artificiale şi ridicole, de care rîdeam, dar care, începînd să facă victime, nu le mai consideră nimeni artificiale, deşi continuau să rămînă în ochii lor tot ridicole: victimele îşi păstrau la anchete ţinuta, erau superior ironici, fără să înţeleagă că totul era fără ecou, fiindcă, povestind acasă, soţia, mama, bunica, copiii îl priveau înstrăinaţi şi neliniştiţi: făcuse rău, nu se purtase bine... Şi aveau dreptate?! Aveau şi nu aveau. De fapt nu aveau, căci astfel nu făceau decît să-l desarmeze, chiar dacă ceea ce urmă părea să confirme teama lor iraţională de animale care simţeau că aveau să fie hăituite... Aşa era, ca o nouă temă beethoveniană a destinului, bubuiturile în uşă ale securiştilor făcură în curînd ca rîsul să înceteze şi ironia să îngheţe. Scuză-mă, sînt patetică, dar am pentru întîia oară sentimentul că pot comunica din plin cu cineva... Ţi s-a părut că nu te aud fiindcă nu ţi-am răspuns, nu m-am angajat în adîncime în ideea că sîntem prea puţini ca să aibă loc la noi la Oraca un spectacol caracteristic... Cînd ai spus că astfel de spectacole sînt în scădere... Atenţie! Experienţa noastră proprie, epuizată, nu înseamnă epuizarea Experienţei, cu e mare. Aşa a crezut şi tata. Nu mai era patron demult, trăia, ca şi alţii, din ceea ce reuşise să păstreze; închiderea fabricii fusese pentru el un avertisment că în curînd îi vor lua şi casa, şi o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, bijuterii, argintării, covoare, mobilă stil (nu-i fusese dibuit încă garajul, unde păstra uri, candelabre de Murano, Grigoreşti, Luchieni), pe care nu le vindea ieftin, cu frenezia smintită a unora care credeau că în curînd vor veni anglo-americanii şi vor recupera ei pe urmă totul cu vîrf şi îndesat... Eram totdeauna alături de el cînd se înfiinţa un nou îmbogăţit, dramaturg de succes fiindcă stigmatiza idilic birocraţia, compozitor care satiriza melodic pe Marinică zis codaşul, emisar al ştabului care, prin insinuări că putea să-ţi confişte totul, îţi oferea generos un preţ... derizoriu... Înainte să-şi desvăluie preţiosul garaj, tata, sfătuit de mine, îl primea pe cumpărător nu acolo, ci acasă, în modestul nostru apartament, unde eu, figură ştearsă, asistam la discuţie, răsfoind absentă un album... Cînd eram foarte atentă, tata înţelegea că individul trebuia expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de doi ani a fost cumpărătorul foarte tăcut, nu prea bogat, dar perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a achiziţionat treptat... Un om influent, prieten cu regele Greciei (el însuşi victima, la un moment dat, a cupidităţii soţiei, prinsă că făcea trafic de valută, a scăpat datorită hazardului, tocmai atunci regele Greciei făcea o vizită în Romînia şi a vrut să-l vadă pe marele compozitor şi pe simpatica lui soţie; «simpatica» însă era la beci, bineînţeles că a fost scoasă imediat şi s-a trecut cu buretele peste...)." "N-a murit, zisei, acest mare compozitor... şi dirijor...?" "Ba da, tresări ea, ca şi cînd moartea, un incident oarecare, abia putea fi pomenită, soţia lui însă duce mai departe viaţa în care el o iniţiase, printre beţivi adică, fără ca ea să bea, mai ales printre cei tineri, al căror limbaj deşucheat,  distrînd-o, îi dă iluzia că n-a îmbătrînit şi e şi ea nonconformistă, la cot cu elementele nonconformiste ale tinerei generaţii." "Aşa trece grasul Calistrat, drept neconformist?" o întrerupsei iar. (Dacă îl cunoaşte, gîndii cu răceală, înseamnă că s-a culcat cu el.) "Da, zise, aşa trece. N-a făcut el puşcărie?!" "Îl cunoşti?" zisei fără mirare. "Da, mi-a fost prezentat odată la o colegă unde eram invitată. Un împuţit!" ("Nu s-a culcat cu el", gîndii.) "Ştii de ce a făcut puşcărie?" "Nu, dar pesemne că la vreo beţie o fi spus ceva şi o fi fost turnat", zise ea naivă. "Nu, spusei cu melancolie, a violat o curvă." "Cum?!!" "Da, repetai, a violat o curvă şi a fost condamnat la şapte ani, dar avocatul a făcut recurs şi s-a redus pedeapsa la un an. Pe urmă, după ce a ieşit, acelaşi avocat a reuşit să redeschidă procesul, sau cam aşa ceva, şi i s-a şters complet din dosar orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat..."
   Se uita la mine stupefiată şi se vedea cum patetismul o părăseşte şi i se anunţă pe chip rîsul, pînă ce izbucni, întîi înalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecător ca şi surîsul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiată, ca să izbucnească iar. Avea un rîs cu o coloratură bogată, e tot ce pot spune. Era o surpriză, ca şi surîsul, ceva profund ataşant, de o tandreţe turburătoare. "De ce rîzi? o întrebai cu aceeaşi melancolie. Ce ţi se pare caraghios, faptul că a violat o curvă?! Mie, dimpotrivă, mi se pare tragic!" "Nu! izbucni ea din nou. Glasul tău! Poţi să mai spui o dată?" Mă arătai mîhnit. "Eu îţi vorbesc serios şi tu rîzi!" Sări din pat şi îngenunche lîngă fotoliul meu, uitîndu-se în sus la mine cu o gravitate cercetătoare şi pasionată:  îmi şopti. Seamănă cu al tatei! Cîţi ani ai?" "Cîţi am? Patruzeci?!" o întrebai tot pe ea. "Imposibil. Cînd erai asistent n-aveai mai mult de douăzeci şi cinci. Acum trebuie să ai vîrsta lui Dante cînd a intrat în infern,  pe vremea aceea asta însemna nu cu mult peste treizeci..." "Da, confirmai, şi chipul ei mă atrase irezistibil, privirea mea părăsi geamul. Asta e vîrsta pe care o am, dar de la Dante încoace acest  s-a mutat spre patruzeci..." "Înţeleg, zise, e vîrsta pe care o simţi... Şi eu mă simt de treizeci..." "Dar ai douăzeci şi cinci!" "Cam aşa!" şi surîse cu o vagă ironie enigmatică. Avea mai mult? Sau mai puţin?...
   
   
   
   IX
   
   O temere obscură mă făcuse să mă uit pe geam, dar foarte persistentă. Ce mi se întîmpla? Eram unde trebuie? O senzaţie stranie îmi cutreiera întreaga fiinţă; fata asta, în ciuda impresiei de supunere pe care mi-o inspira, era mai puternică şi mai liberă decît mine. Se desvăluia şi părea slabă şi umilă, dar era? Multe ştiam despre mine, dar nu că  Cine descoperă mai multe decît ştii tu însuţi despre tine îţi e superior... Sau nu?! Sau ce? Îmi revenii însă. Întrucît nu eram eu total liber? Nu acest gînd era expresia temerii, se substituia sensului ei adevărat, care îmi scăpa. Iar mai puternică nu era, ci doar mai tînără... Se retrăsese în pat şi mă întreba din priviri dacă ştiu unde pierduse firul şi dacă mai doream, ca şi înainte, să-mi povestească. "Spuneai de tatăl tău, zisei, că începuse să se irite..." "Da, reluă, îşi pierdea seninătatea şi gîndirea fermă şi liniştită. Se simţea din ce în ce mai jignit de aceste aţîţări la ură, mai ales cînd auzea la radio şi citea şi în presă că această ură ar fi fost sfîntă... «Bine, mă întreba cu ochii lărgiţi de indignare, dar se poate crea o lume nouă pe o astfel de morală?» «Tată, încercam să-l liniştesc, astea sînt vorbe, lumea nu se creează pe ceea ce e nefiresc, se creează prin voinţa noastră a tuturor şi urmînd numai legile pe care ea le ştie din instinct că nu-i pun în primejdie viitorul. E o perioadă de tranziţie, cum dealtfel se şi spune foarte bine.» «Da, înţeleg, dar Stalin a murit, de ce atunci parcă e şi mai rău ca acum trei ani, cînd el se ocupa foarte încîntat de sine de chestiuni paşnice, cum ar fi limba, limbajul şi îi învăţa pe proşti că limba nu are caracter de clasă...?» Îl pasionau pe tata astfel de probleme, le lua în serios, cînd pentru mine ele erau futilităţi, să nu dai pe ele nici o ceapă degerată. Nu credeam că Stalin singur era responsabil de astfel de idioţenii, ci imbecilitatea umană care îşi trăia şi ea o scurtă domnie. A o înfrunta era inutil şi chiar primejdios, îmi dădeam seama. El nu-şi dădea! Vroia să înţeleagă cum de se produce acest abandon total al vechilor valori, care, credea el, se prăbuşeau, fără să-şi dea seama că de fapt doar se retrăgeau lăsînd pitecantropul să ocupe şi el scena o dată, să-l vedem dansînd cu frenezie şi să învăţăm, să ne pierdem adică iluziile şi complexele de vinovăţie că nu i s-a acordat şi lui şansa de a evolua... Nu mă miram de înţelepciunea mea. Platon ne arată că pînă şi un sclav ştia ceea ce nu se credea că poate şti, era de-ajuns să i se pună întrebări. Mie mi le punea tata... Pînă în ziua cînd ni se bătu în uşă şi fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au ce să-i facă. Urmă un proces în care fu acuzat că a luat, ca patron, un împrumut de la Banca Naţională, pe care şi l-a însuşit şi fu condamnat cu blîndeţe să-l restituie în rate lunare de cîte cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, fostul lui avocat de pe vremuri, trecu de partea acuzării, cerînd doar circumstanţe atenuante pentru clientul său, care sabotase fără să cunoască legile, cînd el avea la dosar probele că acel împrumut fusese folosit pentru achiziţionarea de materie primă, care în momentul închiderii fabricii se afla în magazie. «Care magazie?», a întrebat sarcastic procurorul. Avocatul, în loc să fi citat martorii, muncitorii care ştiau toţi de felul cum se închisese fabrica şi de existenţa acelei materii prime, care fusese folosită în continuare, fiindcă în realitate fabrica nu se închisese, s-a bîlbîit ca un idiot, dar cu o bîlbîială ticăloasă, intenţionată, împiedicîndu-l pe tata să vorbească, luîndu-l prin surprindere. A venit pe urmă la noi transpirat, cu o stupidă satisfacţie pe figură, că «domnule Culala, a ieşit bine, extraordinar de satisfăcător, dacă vorbeaţi i-aţi fi îndîrjit şi acum n-aţi mai fi fost în libertate, credeţi-mă pe mine, care ştiu multe, martorii n-ar fi depus în favoarea dumneavoastră, am stat de vorbă cu ei, n-am vrut să vă avertizez, ca să nu faceţi vreo prostie la proces, să le spuneţi vreun cuvînt urît... Asta ar mai fi lipsit, să insultaţi dumneavoastră, fostul patron, pe muncitori...» «N-aveam de gînd să-i insult şi nu cred că oameni pe care eu îi cunosc bine ar fi putut să mintă, i-a răspuns tata, ieşi afară, netrebnicule, nu te-am angajat să gîndeşti pentru mine, ci să-ţi faci datoria şi să prezinţi justiţiei probele de la dosar. Fă recurs, dacă vrei să-mi dovedeşti că nu eşti un laş.» Atunci avocatul şi-a venit parcă în fire şi a început să ne spună să nu facem recurs. «Vă rog eu, ascultaţi-mă, cinci sute de lei pe lună îi achit eu fără să ştiţi, cîştig destul, un recurs poate avea consecinţe imprevizibile, nici nu bănuiţi, nu sînt la primul recurs de acest gen şi cunosc urmarea..." M-am gîndit atunci la mine, eram studentă în anul trei... Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultăţii, care stătuseră pînă atunci relativ liniştite, dar începuse să circule un svon că se vor redeschide toate dosarele şi eram vag neliniştită... «Aveţi dreptate, i-am spus avocatului, nu vom face recurs.» «Înţelegeţi, domniţă, a gîfîit el ştergîndu-şi necontenit gîtul de sudoare, în faţa probelor se va da cîştig de cauză, adică nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei "sesizări" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat, care la întrebarea dacă aţi fost văzut stînd de vorbă cu un neamţ în timpul războiului, o să răspundă: cum să nu, erau legaţi, domnul Culala lucra direct cu I. G. Farben, atîta lucru ştia şi el de pe plicurile cu vopsele pe care le folosea muierea înainte să-i croşeteze flanelele din lînă de oi ţurcană, cu toate că asta n-avea nici o legătură cu creioanele chimice, mă scuzaţi, domniţă, sărut mîna, văd că dumneavoastră sînteţi foarte realistă... foarte... foarte realistă...» Vorbea ca şi cînd ar fi şi cunoscut unul care putea să declare o astfel de inepţie, şi la întrebarea mea răspunse gîfîind că nu numai că îl cunoaşte, dar sesizarea exista în dosarul domnului Culala... «Cine e lepădătura asta?» zise tata scîrbit şi obosit. «V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-aţi dat afară pentru beţie.» «Da, confirmă tata, ştiu cine e, dovadă că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic.» «Aveţi grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întîmplă ceva din pricina acestei sesizări, dumneavoastră vă puteţi apăra (eu nu!) spunînd că l-aţi dat afară fiindcă făcea agitaţie legionară în fabrică. Citaţi-l pe maistrul Berlogea, care vă e favorabil şi ştie mai multe despre acest...» Apoi se ridică şi plecă. Peste cîteva săptămîni îmi dădu un telefon şi îmi fixă o întîlnire. Avea ceva să-mi spună... Mă gîndii: ce vroia să-mi spună? Nu cumva vroia să-i devin amantă, cum i se întîmplase unei cunoştinţe, fata fostului proprietar al fabricii Tricotajul, pe care o şantajase un avocat ameninţînd-o că numai el putea să-l apere pe taică-său de puşcărie şi că, dacă nu-i cedează... Îi cedase, dar nu-l putuse salva pe taică-său, şi după ce fusese închis toanta tot n-o rupsese cu el, o ducea de nas că o să facă el recurs extraordinar şi alte baliverne. Nu, omul meu se purtă corect, dar mă avertiză să nu mă sperii de ce-o să-mi spună. Pe căi pe care numai avocaţii, tot întîlnindu-se între ei prin culoarele justiţiei, le cunosc (îşi fac servicii reciproce, şoptindu-şi în treacăt informaţii preţioase), a aflat că dosarul tatei a fost ridicat de Securitate şi că el ştie bine ce înseamnă asta: un nou proces şi, înainte de asta, arestarea iminentă. «Nu e nevoie, zise el, să vă fac atentă că dacă spuneţi cuiva că eu v-am prevenit, risc puşcăria. Domniţă, zise, tatăl dumneavoastră trebuie să dispară de-acasă astăzi, pe lumină, fiindcă s-ar putea ca chiar la noapte să vie să-l ridice. Să dispară în regat, unde nu-l cunoaşte nimeni, să se ducă undeva pe un şantier ca simplu muncitor. Pe şantierele astea cu mii de oameni cadrele sînt mai puţin active, în sensul că un dosar cu numele de Culala nu le spune nimic, afară de faptul dacă tatăl dumneavoastră, dintr-un anumit exces, n-o să se apuce să declare că a fost patron. Asta da, atrage atenţia, dar practic nu poţi bănui mii de oameni că au dat autobiografii false. În genere, sînt verificate cadrele de conducere, un simplu muncitor e lăsat în pace, doar dacă nu face prostia să se laude primului venit cu ce-a fost el altădată. Pe urmă mai vedem. Dacă domnul Culala nu este căutat acasă timp de cîteva luni, înseamnă că pericolul a trecut, poate să se întoarcă...» Astfel grăit-a avocatul şi spusele lui se adeveriră, nu chiar în noaptea aceea, dar după vreo zece zile veniră să-l ridice pe tata. Numai că pasărea nu mai era în cuib. Nu-mi fusese greu să-l conving să plece, deşi, zise el, «dacă o fi să fie, tot mă găsesc ei...» «Poate nu te găsesc, ai o şansă, zisei, în timp ce altfel...» Mă bucuram de un singur lucru, că aceste evenimente, procesul şi acum fuga făcuseră să-i dispară iritarea aceea care îi tocea nervii. Se liniştise, nu-l mai obseda gîndul că asta sau aia veneau în contradicţie cu nu ştiu ce valori absolute la care, vezi dragă Doamne, nu trebuie să renunţăm. Acum avea, ca să zic aşa, alte pisici de biciuit... Îşi recăpătase şi humorul şi părea chiar amuzat că la cincizeci şi cinci de ani lua viaţa de la cap, se va specializa într-o nouă meserie. Era încă voinic, îmi spuneam că o să se descurce. Ne-am înţeles să nu ne scrie scrisori, să nu telefoneze, să nu ne spună unde e... «şi să nu te însori p-acolo, glumi şi mama. Eşti la vîrsta periculoasă!...»"
   
   
   
   X
   
   "Asta se întîmplase într-o duminică. Vinerea următoare, tocmai cînd vroiam să mă întorc acasă, o colegă (plecam totdeauna împreună) îmi strînse braţul şi îmi şopti speriată: «Suzy, ia uite ce scrie acolo!» Mă uitai. Pe perete, lîngă afişier, văzui o lozincă cu litere de-o şchioapă scrise cu tuş pe o bandă de hîrtie de-un metru, lipită la capete, citii:  Din prima reacţie mă opri această colegă: «Ce faci?» «Ce să fac, mă duc acasă.» «Dar te-a chemat, du-te acum şi vezi ce e.» «Şi mîine nu pot să mă duc?» «Du-te imediat, Mîţă ăsta cine ştie ce poate să-ţi facă.» «Cine e Mîţă?» «Chiar nu ştii? E noul şef de cadre, cît a fost numit a şi anunţat că o să reactualizeze toate dosarele.» «Da, zic, şi ce e sistemul ăsta să mă anunţe astfel, ca şi cînd n-aşi fi într-o universitate, ci într-o instituţie de delincvenţi minori... Şi chiar şi acolo...» Şi, înfuriată, rupsei afişul şi îl călcai în picioare. «Da, zise şi colega mea, l-a pus aici să-l citească toţi, ca şi cînd te cheamă la el la interogatoriu... Vrea să bage groaza în noi...» Mă dusei... Mă întîmpină un individ galben ca o molie, şi cît mă văzu aprinse lampa de pe birou şi mi-o puse în ochi: «De ce n-ai declarat, ticăloaso, că tatăl tău e un criminal de război?!...» Astfel mă izbi, fără nici-o introducere, crezînd că o să-mi ia piuitul. «Tata nu e criminal de război», îi răspunsei cu un dispreţ sec. «Daaa?! ţipă molia isterică. Atunci de ce a fugit de-acasă?!» «S-a despărţit de mama, răspunsei, vrea să divorţeze» (tot astfel răspunsesem şi securiştilor cînd fusesem întrebate unde e). «Spune unde e, ţipă molia. Aşează-te şi dă o declaraţie.» «Nu ştiu unde e, nu ne-a spus», zisei. «Dacă nu spui, mă ameninţă molia cu un glas de molie (dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva!), te exmatriculăm! Mai gîndeşte-te! Şi n-o să te exmatriculăm cum crezi tu, ci îţi pregătim un tacîm. O să te îneci cu el! o să vezi. Mai bine spune!» «Nu vă permit să mă ameninţaţi. Nu ştiu unde e tatăl meu, şi chiar dacă aşi şti, faptul că e acuzat că ar fi criminal de război m-ar împiedica să-i divulg adresa. Vă repet, tata a fost patron, dar n-a făcut niciodată politică.» «Deci ştii unde se ascunde şi nu vrei să spui, zise el fără să se mire (singurul semn că molia, în felul ei lînos, gîndea, înţelegea, aşadar, că era firesc ca o fată să-şi apere tatăl). Nici nu ştii ce te aşteaptă, continuă, o să vrei să spui şi n-o să-ţi mai folosească la nimic. Mai bine spune de pe-acuma.» «Nu ştiu unde e, repetai. Şi nu mi-e frică de ameninţările dumitale...» Chiar nu-mi era. O să mă exmatriculeze, ei şi? O să văd eu ce-o să fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam timp s-o fac atunci cînd exmatricularea se va produce, n-avea nici un rost să-i dau şi ei un aconto. Vinerea următoare afişul reapăru la fel de lăbărţat şi obraznic şi scena cu molia se repetă: «Intri, declari sau nu, ticăloaso, că tatăl tău e criminal de război? Apoi doi: spui sau nu spui unde se ascunde?» Şi cu aceeaşi lampă pusă în ochi. Iar eu îi dădui aceleaşi răspunsuri. Şi tot aşa, din vineri în vineri, afişul reapărea, dar observai că miercuri şi joi Adriana S. şi Virginia D. (alte colege de facultate) erau chemate şi ele la molia care purta nume de pisică. Erau mai mici ca mine, amîndouă din anul întîi, fete de şaptesprezece ani, cum aveam să-mi dau seama mai tîrziu, nişte bănăţene... Una blondă cu ochi albaştri, cealaltă o şatenă orgolioasă, dacă pot s-o caracterizez astfel, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat... Nu te superi dacă te rog să-mi mai torni şi mie puţin vin?" zise cu alt glas, în felul ei exterior, ca şi cînd ne-am fi aflat la noi la Oraca în timpul orelor mele contabile şi mi-ar fi vorbit cu extrema ei politeţe puţin precipitată şi umilă.
   Mă ridicai şi îi întinsei paharul gol şi apoi îi turnai. Îl bău fără întrerupere cu o lăcomie crescîndă, apoi mi-l înapoie exclamînd: "Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu ştiam de ce mi s-a uscat gura!". "Mai vrei?" "Nu, fiindcă mie vinul negru îmi dă somn şi vreau să termin povestea începută, ştiu că te-am făcut curios şi mîine, poate, n-aşi mai putea spune nimic... sau cine ştie cînd... Nu sînt imprevizibilă, cred eu, aşa cred mereu, dar mă cunosc, sînt născută în zodia Racului, dau îndărăt... Şi asta e ceva imprevizibil chiar şi pentru mine însămi... Dar îmi revin, însă ştii cum e asta, totdeauna pierd ceva... adică nu ştiu..." "Hm! făcui. N-aşi fi crezut! Am gîndit şi eu asta despre tine!"' "Chiar?!" "Da, e ceva în felul tău de a fi care sugerează darea înapoi. Asta nu înseamnă că e din pricina zodiei!" "Ba da, protestă cu o imensă convingere. Aşa este! E din pricina zodiei."  rîsei eu. Ar însemna ca multitudinea de fiinţe umane care s-au născut în această zodie, milioane, să-şi semene. Ceea ce e absurd!" "Ce înseamnă  "Nu este aşa! nu este aşa! În sanscrită!" "Cunoşti sanscrita!?" "Nu, dar cadîna pe care zici că erai geloasă ştia!" Se uită iar la mine să-i reamintesc unde rămăsese... "Nu te mai chema numai pe tine la cadre", zisei. "Nu, nu acolo... se întrerupse. Ba da, de fapt acolo, dar vroiam să mă întorc puţin înapoi, să-ţi explic cît erau de naive aceste două bănăţene şi nu ştiau ceea ce toată facultatea ştia. Din comitetul U.T.M. făceau parte doi inşi, mari specialişti în reuniuni tovărăşeşti... Cine nu se duce acolo unde poate auzi muzică şi poate dansa? Cei de o vîrstă. Nu-ţi pasă dacă la un moment dat observi că un oarecare Ghiţă sau Costică devin onctuoşi şi insistenţi, arătîndu-ţi foarte mîndri dinţii lor laţi de mămăligă. Organizatorii... Asta ar fi prea de tot, ei şi-au dat osteneala, au organizat totul, şi chiar pe ei să-i refuzi cînd te invită la dans? Mai ales că dincolo de înfăţişarea lor şoldie erau perfect politicoşi. Unul din el a încercat discret să mă apropie de el mai mult decît se cuvine şi la fel de discret m-am făcut că nu înţeleg... M-am oprit: «Dansăm?», i-am spus foarte fermă. Şi-a dezvelit frumuseţea de dantură, s-a înclinat cu capul într-o parte şi s-a retras. Aiurea! parcă nu erau acolo o mulţime de fete drăguţe care să le accepte stilul, părea el să-mi spună ironic. «Mă scuzaţi, alteţă!» Ceea ce şi făceau amîndoi, adică le alegeau, şi într-o zi le dădeau de ştire: «Ileana B. şi Victoria N. duminică după masă sînt convocate la tovarăşul Ghiţă, acţiune U.T.M.» «Acţiunea» se petrecea la ei acasă, înţelegi în ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care începuse să se insinueze că nu era bine să te pui rău cu ăştia. Puteau fi acuzate, chiar dacă originea lor era sănătoasă, de pildă, de cosmopolitism! Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc... Dar cele două bănăţene nu numai că nu s-au lăsat prinse în acest joc, dar chiar s-au plîns rectorului, şi nu numai oral, ci şi în scris. Ai crede din asta că erau curajoase. Naive oricum erau, fiindcă ele habar n-aveau cine conducea de fapt în universitate: tipii ăştia care au băgat chiar la puşcărie pe ultimul universitar de modă veche care ne mai rămăsese, un profesor admirabil (ca profesor, fiindcă şi ăsta era un fustangiu, cam păgubos însă; nu ştiu dacă chiar a fost închis şi cît timp, cred că puţin, pe urmă s-a pomenit repartizat la un strung... după vreun an a fost reprimit...). Bineînţeles că Ghiţă şi Costică n-au păţit nimic, în schimb s-au înfuriat cumplit şi, desigur, nu îndată, ci ceva mai tîrziu, s-au răzbunat. Ce se află în legătură cu chematul la cadre al celor două bănăţene? Chemare care a coincis cu instalarea moliei pe acest post şi cu acţiunea de reactualizare a dosarelor în universităţi. Că Adriana S., blonda cu ochii albaştri, ascunsese că tatăl ei avusese pe vremuri un joagăr, iar Virginia D., şatena orgolioasă, că tatăl ei avusese o moară. Ce puteam să mai zic eu, cu tata, care lucrase mînă în mînă cu I. G. Farben?! Dar chemările astea încetară şi nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a trecut... Într-o zi se anunţă o adunare generală a tuturor studenţilor şi studentelor universităţii, în sala mare de festivităţi. Ce-o fi? ne întrebam. Era într-o după-amiază de mai. Aproape o mie de băieţi şi fete stam pe scaune şi aşteptam, prezidiul era gol, timpul trecea şi nu apărea nimeni. Unii vroiau să plece, dar fură opriţi de studenţii de ordine, nişte găligani care păzeau intrarea - noi credeam că erau puşi acolo să pîndească doar sosirea celor care ne convocaseră. Pe urmă se află: se aştepta sosirea primului-secretar orăşenesc, un oarecare Şuta. Tensiunea crescu: ce căuta ştabul ăsta la noi? În sfîrşit sosiră, ocupară podiumul, şi un alt tip de la orăşenesc ne anunţă că vigilenţa faţă de influenţele burgheze a slăbit atît de mult în universitatea noastră, încît discutarea unor aspecte reprobabile care au fost depistate printre studenţi a devenit inevitabilă. «Are cuvîntul tovarăşul Ghiţă N., care va vorbi despre aceste chestiuni, după care vor urma discuţii.» Mă aşezasem chiar în faţă, din întîmplare sau din curiozitate, să văd mai bine. Ghiţă se ridică şi începu întîi să-şi debiteze lozincile introductive. Glasul îi era deocamdată moderat. Vorbea liber şi mi se păru chiar că are de gînd să se dea de partea studenţilor, ale căror succese în învăţătură şi în activitatea politică sînt din ce în ce mai marcante, datorită unei bune îndrumări a organizaţiei U.T.M. şi a conducerii de partid, a tovarăşului Mircea personal şi a altor tovarăşi (îi enumeră). «Din păcate, aceste succese ar fi riscat să fie umbrite, dacă am fi lăsat mai departe să se lăfăie în voie printre noi concepţiile şi comportările străine de universitatea noastră şi pe care noi, aici, trebuie să le curmăm din rădăcină.» Vocea se înăspri, deveni metalică, tonul începu să urce. Tovarăşul Şuta fuma gînditor, chiar posomorît, cu tîmplele în palme. Desigur, gîndeam, prezenţa în mijlocul nostru a acestui ins liniştit, despre care auzisem că ar fi un om drept, nu va admite să se producă aici cine ştie ce excese. Eram sigură, adică ştiam (adică am ghicit din felul în care vorbitorul se transforma treptat în procuror) că nu pentru a se face acelor elemente pomenite de el o critică blîndă, «cu floricele», cum se spune cînd cineva e menajat, fusese provocată această adunare. Da, am gîndit la un moment dat, sîntem vizate, eu în mod sigur, şi cele două bănăţene mai mult ca sigur. Şi m-am liniştit, din clipa aceea acuzaţiile care începuseră să ia în discursul vorbitorului proporţii de crime de război au început să treacă pe undeva pe deasupra capului meu, iar tipul a început să mi se pară o paiaţă, o marionetă fără simţire şi fără nimic de om în el. Da, o să fiu exmatriculată, n-o să pot termina facultatea, dar bine că am absolvit trei ani, o s-o termin eu cîndva... Dacă o fi să fie! Încît nu tresării cînd îmi auzii numele, urmat de al celor două bănăţene, calificat, al meu, de «duşman strecurat» în universitate, care îşi ascunde tatăl, nu vrea să declare pe unde îşi continuă el acum uneltirile de duşman de clasă inveterat...» Dar parcă asupra mea se opri mai puţin, nu fusese preluată acuzaţia moliei că tatăl meu e căutat pentm crime de război. Era poate pentru faptul că eram o studentă strălucită?! N-aşi putea să spun. Meritele astea nu cîntăreau prea greu în astfel de situaţii. Mai degrabă poate pentru că nu fusesem niciodată convocată în vreo duminică la o «acţiune U.T.M.», la care bineînţeles că nici nu m-aşi fi dus, nu eram atît de naivă precum cele două bănăţene, să nu ştiu pe înseamnă o acţiune U.T.M. de acest gen. În schimb, joagărul şi moara celor două, adică nedeclararea lor, căpătară în spusele vorbitorului proporţiile a ceva în genul spionajului în slujba unei puteri imperialiste! Şi acum mă felicit că mi-am reprimat rîsul auzind această inepţie. Dar dacă toţi ar fi făcut acelaşi lucru, şi în loc să asculte într-o tăcere încremenită, adunarea ar fi izbucnit în hohote? Eu oricum aveam motive să mă stăpînesc, dar ceilalţi? Nu puteau să-i exmatriculeze pe toţi. Totuşi au tăcut. Întîi că sentimentele mele nu erau unanime, acuzaţii fuseseră numiţi, deci fiecare student luat în parte (afară de trei dintre ei!) se simţea în siguranţă, în al doilea rînd eram deja divizaţi, jumătate dintre noi, dacă nu chiar mai mulţi, aveau aşa-zisa «origine sănătoasă» şi jumătate dintre aceştia erau nuli ca studenţi şi îşi treceau examenele fără să ştie nimic. Mulţi dintre ei se plasaseră undeva în fund, masă compactă, ai să vezi de ce. Ei dădură tonul ropotului de aplauze care urmară după ce vorbitorul, triumfător, se aşeză. Aici avui o tresărire, o grea presimţire. Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar ce mai contau cîteva zeci de abţineri?) erau rele, nejustificate şi în mod sinistru premature. Nu trebuiau întîi ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarăşi mă felicit şi astăzi că după ce ele încetară îmi frînai cu putere impulsul de a sări imediat în picioare să le spun: «Nu înţeleg aceste aplauze! Ele seamănă a verdict care se dă înainte să se aştepte răspunsul celor trei colege ale noastre învinuite.» Eram şi eu naivă, nu înţelegeam că verdictul era ca şi dat şi că scopul celor de la prezidiu nu era să ne facă să auzim desvinuiri care ar fi putut influenţa adunarea, ba chiar impresiona pe mulţi (or asta trebuia cu orice preţ evitat). Ce vroiau atunci? Ai să vezi! Am spus cu orice preţ! Ei bine! Acest preţ s-a plătit fără clipire, ba chiar aşi putea spune că pe nimeni din prezidiu nu interesa în acele ore la cît s-ar ridica eventual acest preţ! Sau dacă se gîndea, ăsta era un gînd excitant şi nu inhibitoriu. De ce era aşa, nu ştiu, e o enigmă pe care n-am putut-o descifra nici pînă azi. Poate de aceea îţi povestesc, să-mi spui tu, care ştii multe?!... După aplauze, aproape îndată un nou şoc. Cei plasaţi în fund, masa compactă, au început să scandeze: «Jos chiaburii, duşmanii poporului». Şi abia atunci am avut revelaţia că eram toate trei fără scăpare. Iarăşi mi-am stăpînit un impuls. Bine, am gîndit furioasă, jos, atunci ce rost mai are să mai stau? Fiindcă am gîndit imediat că putea fi şi mai rău decît o exmatriculare, plecarea mea fără doar şi poate ar fi însemnat o sfidare, ba poate pentru unii naivi chiar o recunoaştere a învinuirilor aduse, din moment ce nu avusesem curajul să mă ridic şi să mă apăr... Şi poate totuşi nu mă exmatriculau dacă mă apăram corect şi hotărît, fără să sfidez pe nimeni? «Ia s-o vedem noi acum la faţă pe Adriana S.», a zis după aceea tipul de la orăşenesc cu o voce sarcastică. Ce sens avea acest sarcasm? Adică după ce o s-o vedem, o să ne lămurim mai bine în ceea ce o privea, să contemplăm adică în carne şi oase făptura hîdă a unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar aşa a adăugat acest tip după ce fata, trecînd cu chin printre scaune şi bănci, s-a apropiat de masa prezidiului. «Întoarce-te, zise, să te vadă toată lumea.» Fata, ca şi mine la început, credea că o să se poată desvinovăţi, fiindcă arăta destul de liniştită şi încrezătoare. Se uita peste sală direct, cu ochii mari, parcă ar fi vrut să spună: ştiu că am duşmani şi că unii nu mă vor înţelege, dar voi, ceilalţi, o să mă apăraţi, fiindcă n-am făcut nimic rău. Na numai că nu arăta hîdă, ci semăna cu o mică cosînzeană cu părul ei blond şi ochii albaştri şi cu expresia ei de certitudine că nu se poate ca Făt-Frumos să nu fie pe undeva pe-aproape şi s-o scape din ghearele acelor căpcăuni din fund, care începură iar să scandeze: «chiabu-rul, ochiul dracu-lui, duşman al poporu-lui», jalnice epitete, stupidă imaginaţie de şcolari arieraţi! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila făptură din faţa lor nu vedeau că n-are mai mult de şaptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la prezidiu, bărbaţi, ai fi zis, cu simţul răspunderii faţă de bărbăţia lor? Şuta ăsta, poate că avea chiar o fată de vîrsta ei? Sau credea că a lui era născută undeva în ceruri, nu era tot fată şi nu era tot el tatăl ei, cum era şi chiaburul al fetei din faţa lui? Fiindcă ea spuse foarte clar şi cu uimire: «Tata nu e duşman al poporului, e ţăran din Banat». Declaraţia asta naivă stîrni rumoare şi ilaritate, dar nu de simpatie, se veseleau ca şi cînd a te simţi atît de departe de ceea ce ţi se spune că e tatăl tău înseamnă că vrei să prosteşti pe alţii cu perfidia ta care simulează inocenţa. «Ia spune tu, puişor de chiabur, cum ai ticluit să ne ascunzi că taică-tău avea un joagăr, cu care exploataţi pe ţărani cerînd preţuri neruşinate? a reluat tipul de la orăşenesc. Ia vino încoace... Aşa... Mai aproape! Mai, mai! Ia arată mîna cu care ţi-ai scris autobiografia... Aşa, asta e, deci cu mîna asta ai scris ca să te strecori în facultate. Mîna de năpîrcă! Ia arat-o şi adunării... Aşa, ai curajul, mai ai şi curajul... Ia răspunde-ne aici, a zis Şuta, tu te-ai gîndit că prin viclenia ta ai reuşit să ocupi locul altuia, element sănătos, care în trecut n-a avut acces la învăţămînt datorită condiţiilor grele de exploatare? Tot voi veniţi acum, cei înstăriţi, care aţi făcut averi pe căi necinstite? - orice avere e necinstită, e un furt, filozofă ştabul fără să se uite însă la nimeni, foarte posomorît, ba chiar îndîrjit, furios - şi noi sîntem hotărîţi să curmăm fără cruţare aceste consecinţe nefaste ale trecutului. Cum învaţă?» mai întrebă el. «Foarte prost», strigă cineva din sală «Poftim!» mai reflectă Şuta, ca şi cînd întrebarea s-ar fi pus, dacă nu s-ar fi cunoscut dinainte acest răspuns. Despre mine n-o să întrebe, gîndii. Şuta ăsta vorbea însă acum zadarnic, fiindcă fata, pe el, nu-l mai auzise. Se făcuse brusc albă la faţă în clipa cînd individul de la orăşenesc, după ce o manipulase în fel şi chip punînd-o să se sucească şi să se răsucească încoace şi încolo cu mîna ridicată, îi spusese năpîrcă. Masa compactă a celor din fund începu iar să scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozincă. Somnambulă parcă, fata o luă încet spre uşă. Bineînţeles că fu oprită cu rîsete sarcastice. Şuta îşi scoase haina şi îşi slăbi gulerul şi cravata. Se încălzise? Îi plăcea? Savura execuţia asta publică? Fiindcă asta era, nu discuţie şi nici condamnare, îmi dădeam seama (cum ţi-am spus, condamnarea fusese hotărîtă dinainte), asta vroiau, execuţie publică şi ea abia începuse. Se dădu cuvîntul celor care începură să ridice mîna, şi cei din fund o copleşiră cu întrebări provocatoare, care conţineau în ele şi răspunsul, care nu putea fi, după ei, altul cînd o vor lăsa să vorbească. N-o vor lăsa să dea alt răspuns, decît că a uneltit, a răspîndit în facultate, printre colegi şi colege, idei chiabureşti, afirmînd că la ea în sat cei săraci erau drojdia satului, fiindcă nu le plăcea să muncească, şi ajungeau beţivi şi hoţi... Murmure de indignare, strigăte pline de ură şi ranchiună, ai spus sau n-ai spus, mironosiţă cu gheare chiabureşti. Mă întrebam şi eu, o fi spus sau n-o fi spus bleaga asta astfel de cuvinte care îi aduceau acum pieirea?... Da, pentru că după ce adunarea s-a amînat, urmînd să fie reluată a doua zi cînd avea să-mi vină rîndul şi mie şi şatenei orgolioase, blonda bănăţeană s-a dus la cămin, s-a închis în baie şi s-a spînzurat cu cordonul de la capot. Şatena n-a mai aşteptat nici ea ziua următoare, a părăsit căminul şi a dispărut din oraş. Nu mai ştiu ce s-a ales de ea... Astfel am scăpat eu... Nu mai vroiau să se plătească un nou preţ? Descoperiseră ceva ce nu prevăzuseră? Cuvintele pot ucide? Chiar?! Fapt e că şedinţa nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisică n-a mai pus să se lipească afişe care anunţau chemarea la cadre a Culala S. sau a altcuiva. Asta pînă în toamnă, cînd am fost totuşi exmatriculată. Dar fără şedinţă. Tovarăşul Mîţă mi-a dat o speranţă. Fiindcă eram un element dotat, puteam fi reprimită după un an dacă mă duceam undeva pe şantier să lucrez acolo ca simplă zidăriţă. Bineînţeles că m-am dus, dar între timp ambii mei părinţi au fost arestaţi... Tata s-a întors acasă sperînd că dacă nu scăpa astfel de învinuirea că nu vreau să declar unde e ascuns voi fi reprimită în facultate. Abia că n-am fost reprimită, deşi am lucrat un an întreg pe un şantier de construcţii de locuinţe. Atunci am părăsit şantierul şi am turnat, ca şi tine, nişte cursuri de contabilitate simplă unde am fost primită datorită muzicianului care a intervenit şi a spus că garantează pentru mine. Fiindcă ştii bine, în chestiuni de bani şi contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar şi o origine socială ca a mea..." "Eu am un dosar chiar încărcat, zisei, dar am fost totuşi primit." "Da, dar tatăl tău n-a fost patron!"
   
   
   
   XI
   
   "Bine, zisei, şi ce nu înţelegi din toate astea? Care e enigma?" "Păi, pentru că am fost foarte atentă şi multă vreme am crezut că «toate acestea» nu angajează pe nimeni, nici cei care fac pe procurorii în aceste adunări, nici cei care sînt puşi la zid nu se simt cîtuşi de puţin implicaţi, fiindcă adevărul e în altă parte şi toată lumea îl cunoaşte, nu moare nimeni din nişte cuvinte, cel mult e dat afara şi trebuie să meargă pe un şantier. Bun! Şi pe şantier lucrează tot oameni! Ei şi?! Nu strică nimănui să înveţe să pună o cărămidă, înveţi, cu această ocazie, să preţuieşti mai bine clădirile şi te desveţi pentru totdeauna să te mai plictiseşti în ele. Dacă aşi avea bani mi-aşi face eu una singură cu mîinile mele, un vis! Nu aşa mare ca asta, nu se vor mai face multă vreme astfel de case, dar aşi şti eu cum s-o concep în aşa fel încît să stau eu în ea aşa singurică şi fericită..."
   Şi prinsă de lirism se uită iar la mine: Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de la oameni şi de la viaţă? Nu, dar cine nu doreşte acelaşi lucru, mai puţin singurătatea? "Ştiu eu, surîse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întîmpla niciodată!" Adică i se întîmplase odată, la părinţii ei, dar cu asta gata, şansa ei trecuse. "Să nu crezi, continuă, că mă simt ca un înger căzut, pe şantier rîdeam, glumeam cu alte zidăriţe, îmi plăcea nepăsarea lor veselă, robusteţea lor îndoielnică (nu toate erau prea sănătoase cum păreau, dar am învăţat de la ele să nu mă plîng, să nu-mi fie adică milă de mine). Noaptea dormeam buştean, iar mîncarea de la cantină mi se părea excelentă... Am plecat de-acolo fiindcă mi se făcuse dor de cărţi, înţelegi, de oboseală nu mai puteam citi nimic..." "Şi facultatea?" zisei. "Ce facultate?" "Ai spus că molia ţi-a promis că după un an de şantier te reprimeşte să-ţi termini studiile!" "A, da! Dar crezi că o să mă reprimească? Am auzit că termenul e de doi ani, nu un an, cum mi-a spus Mîţă ăsta." "Ar trebui să încerci! Şi la rigoare să recurgi iar la muzicianu acela, prieten cu regele Greciei!" Ea izbucni în rîs: "Credeam că numai eu sînt uitucă! Cum să recurg dacă a murit?!" "A!" făcui şi începui şi eu să rîd de acest lucru într-adevăr vesel, că poţi muri, şi cei care trăiesc să uite sau să nu uite, cînd da, cînd ba, dacă mai eşti sau nu în viaţă, chiar dacă nu eşti un om de rînd...
   "Dar unde am rămas?" Nu vrusei să-i mai spun, mă apropiai şi îi luai capul în mîini. Ea se uită la mine surprinsă: de ce o ţineam astfel? Tresări: da, da, te pomeneşti că o plăceam! Şi ca un fulger surîsul ei minunat apăru şi se stinse, cu un secret humor. "De ce rîzi?" zise. Nu rîsesem, ştia şi ea. "Mi-eşti dragă", îi şoptii. Ea acceptă: "Aşa!" zise şi mă dădu la o parte cu un gest în egală măsură ezitant şi ferm, asemeni copiilor, care nu prea înţeleg afecţiunea care li se arată. Mă ridicai şi mă oprii lîngă geam. Se făcuse dimineaţă. Raze oblice de aur săgetau printre brazi împrejurimile, iar în depărtare acoperişurile roşietice ale oraşului. Nu mai aveam nici o temere, eram chiar mirat că o avusesem. Şi deodată mă pomenii retrăind cu ea ceea ce îmi povestise şi enigma propusă care îmi apăruse simplă se turbură, şi tot ceea ce ştiam eu despre oameni şi despre mine însumi, din cîte trăisem, se înceţoşă. Eu avusesem despre "toate acestea" idei clare şi distincte, dar cît erau ele de clare şi mai ales cît de distincte? O fată, o fiinţă umană, îşi luase viaţa fiindcă nu suportase nişte cuvinte... De ce nu le suportase? Ce univers de idei şi sentimente se prăbuşise în ea? "Şi nu e aşa cum spui?" zisei fără să mă întorc. "Nu înţeleg!" "Nu e aşa cum spui, că nimeni nu se simte implicat?" "Aşa mi se părea mie, iar în şedinţa aceea o vreme am fost încredinţată că vorbitorul era vinovat, fiindcă se răzbuna că fusese respins. Dar lovitura n-o dăduse el. Acuzaţiile lui, oricît de inepte, intrau în acest consens: eu spun nişte aiureli, tu o să pleci din facultate, din care şi-aşa n-ai fi ieşit cine ştie ce, o profesoară ca oricare alta, ba chiar cam văcuţă, iar eu o să fac carieră, dar cu un semn de întrebare dacă o să ajung prea departe, fiindcă au apărut mulţi ca mine şi nu se ştie dacă n-o să ajung şi eu tot un profesor pe undeva, un mic cinic supus în intimitate unei zgripţuroaice, care, fără să-mi ştie bine trecutul, mi-ar pune copiii în braţe şi m-ar înlănţui să-i împărtăşesc soarta, robia gineceului. Nu individul de la orăşenesc cu regia şi isteria lui plină de imaginaţie provocase dezastrul. El nici nu ne cunoştea! De ce ne ura? Poţi urî ceea ce nu cunoşti? Da, poţi urî o categorie de oameni, in abstracto, datorită unor acumulări imponderabile şi îndelungate, dar şi ura ta va fi abstractă şi plată cum a fost a lui Hitler contra evreilor... Numai executanţii, vezi, au fost ingenioşi şi imaginativi... Am citit că unii nu dormeau nopţi întregi ca să caute soluţiile cele mai eficace de ucidere... Gazările să fie rapide, victimele să n-aibă bănuieli... Sigur, mergem la baie, uite duşurile în plafon... Înţeleg, tipul ăsta de la orăşenesc o fi fost umilit vreodată de chiaburi, dar el nu era deloc abstract cînd s-a aflat în faţa unei fetiţe concrete, vinovată doar că nu declarase că tatăl ei avusese un joagăr..." "Înţeleg ce vrei să spui, o întrerupsei, consensul a fost încălcat..." "Da, zise, şi s-au supus toţi. De ce?!" "Hm! exclamai. Din lipsă de imaginaţie, cum bine ai spus, avea el destulă pentru toţi!" "Scuză-mă, zise, nu te pot urmări! Puternicul Şuta, cu tîmplele în mîini, nu se sfia să arate că era inspiratorul subalternului lui de la orăşenesc. Dar era?" "Cine dracului poate să ştie?!" murmurai. "Vezi? zise cerînd parcă protecţie. Vezi?" repetă şi întrebarea ei se formulă ca un timid şi fermecător reproş, ca şi cînd eu aşi fi susţinut contrariul, că aceste enigme puteau fi descifrate, vîrîte într-o simplă formulă, cum ar fi lipsa de imaginaţie a unor creiere joase în stare să se lase tîrîte de primul isteric care i-ar biciui să devină sadici. Rămînea cazul lui Şuta! "Oare Mircea, zise ea, primul-secretar al regiunii, un om despre care şi noi ştiam că este un drept, aprobase această acţiune în universitate?!" "Ei, zisei, o aprobase?" "Mă întreb şi eu... unii naivi spun că o aprobase, dar nu în stilul în care a fost făcută, că s-a înfuriat cînd i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a înfuriat şi furia lui a mai putut învia o moartă?! Mai bine ar fi făcut dacă venea la adunare, să împiedice..."
   Îi spusei că îl cunosc pe Mircea şi îi povestii ce rol jucase în viaţa mea. Probabil, încheiai, că nu prevăzuse nici el urmările, dar mai mult ca sigur că el era acela care dăduse ordin să se organizeze în universitate o asemenea şedinţă. Dar n-a fost ideea lui. "Chiar vrei să spui că n-a fost ideea lui?" mă întrebă ea uluită. "Da! îi răspunsei ferm. N-a fost ideea lui!" "Atunci a fost a tipului de la orăşenesc?" "Cu atît mai puţin! Asta era mai mic decît el!'' "Atunci a fost ideea lui Ghiţă N. sau Costică S.?" "Nu, zisei, în nici un caz." "Atunci a cui? Te pomeneşti, exclamă ea cu adevărat stupefiată, că ideea a venit din aer!" "Da, desigur, bineînţeles, îi răspunsei, tu nu ştii că ideile plutesc în aer? Ar fi prea comod să urcăm sus, pe ierarhie, şi să i le atribuim lui ics, mics, drics... De-acolo nu vin decît, cum spui tu, abstracţiuni, formule lipsite de viaţă, literă moartă! care pot suna cam aşa (în cazul nostru): «reactualizaţi dosarele în universităţi, curăţiţi facultăţile de elementele chiabureşti şi ale fostelor clase dominante». E drept, cuvîntul «curăţiţi» nu e chiar întru totul abstract, dar implică şi el o multitudine de sensuri, în cazul vostru curăţirea a fost totală! În alte părţi lucrurile se vor fi petrecut într-un fel mai uman. S-or fi petrecut?! Cine ştie?!" "Da, aproape că strigă ea, ai dreptate, abia jos prind viaţă aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, toţi care au organizat şi condus acea şedinţă sînt vinovaţi, inclusiv masa de studenţi care n-a reacţionat sau s-a lăsat manevrată! Pînă la urmă ajungem inevitabil tot la adevărurile simple, la oameni vii, şi nu la idei." "Da, aşa este, dar ce poţi să le faci? Se pare că a fost voinţa voastră, a tuturor, mărturisită sau pasivă, să împingeţi o colegă de-a voastră la sinucidere. Cu tine cred că n-ar fi reuşit nimic, deşi tipul de la orăşenesc ar fi inventat formule şi mai rele decît «năpîrcă chiaburească»." "Sînt convinsă, dar eram prevenită, răspunse ea cu o siguranţă de sine supusă totuşi îndoielii. Auzisem deja, mă puteau face depravată, curvă, element descompus, îmi puteau cere să îngenunchez, să mă tîrăsc... Nu mă puteau însă face decît să leşin şi nu pot spune că aşi fi fost atît de tare încît să rezist să nu fiu împinsă pînă la marginea disperării... şi că n-aşi fi zăcut după aia zile în şir... Am imaginaţie... Am simţit cît e de cumplit să-ţi facă oamenii astfel de lucruri. Eşti ameninţat să se rupă ceva în tine să nu mai poţi după aceea să mai crezi în ei, să ajungi adică să te simţi alungat chiar din carapacea în care ţi s-a refugiat spiritul, conştiinţa în care te retrăgeai să rămîi liber. Nu era posibil! Fiindcă tot acolo e cuibărită şi ideea că nu poţi trăi singur, şi atunci cum i-ai mai fi putut privi pe stradă fără să-ţi spui că sînt (şi EU făcut şi din tine) nişte handicapaţi şi că, oricît te-ai fi străduit, ai fi revenit printre ei şi ai fi ajuns, printr-o ciudată mişcare psihică a aceloraşi oameni, să fii iarăşi simpatizată şi, printr-un consens tacit, oblojită de căldura laşităţii lor generale şi comune?! Puteai rîde din nou cu aceiaşi, pleca în excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericită, acea fericire strîmbă şi neverosimilă a tuturor handicapaţilor, care îşi beau cafeaua eu piciorul sau se deplasează în cîrje sau în cărucior, sau în patru labe... Ciuntirile, mutilările nu se vedeau, erau ale conştiinţei, puteai să te hlizeşti fără să te sperii că chipurile tuturor căpătau în acele clipe înfăţişarea tragi-comică şi fantastă a unei măşti, prin fixitatea interioară a infirmităţii care răzbătea, neştiută, în afară, ca un straniu reflex... Aşa mi-au părut că arătau toţi colegii, chiar şi cei mai buni, în săptămînile care au urmat după acea sinistră şedinţă... Nu mă ocoleau, dimpotrivă (fireşte, unii mă ocoleau), dar eram foarte neliniştită la gîndul că dacă şedinţa s-ar relua (cu mine sau cu alţii) ei tot n-ar ieşi din pasivitate, de teama riscului că puteau fi la rigoare exmatriculaţi toţi şi viaţa lor ar fi luat un cu totul alt curs decît cel dorit de ei... Îi speria atît de tare acest alt drum? Între a fi profesor undeva şi a fi zidar se căsca chiar aşa un hău înspăimîntător încît a fi de partea cealaltă însemna chiar cea mai mare dintre nenorociri, mai rea decît aceea de a-ţi pierde sufletul? Fiindcă e o iluzie să te mai consideri acelaşi de mai înainte după ce cu acordul tău s-a comis o mi-şelie. Te ascunzi în masă, ei şi? Crezi că dacă stai acolo pitulat şi ridici doar mîna, această jalnică mînă nu-ţi aparţine? Şi la ce îţi mai foloseşte? Să mîngîi cu ea părul iubitei? Adio! Eşti condamnat de-aici înainte să te abţii de la acest gest, n-o mai ai această mînă, fiindcă singura fiinţă umană care te putea ierta şi să fii izbăvit, acea blondă bănăţeancă, nu mai era... Era moartă... Eu n-am ridicat mîna să aprob fiindcă eram implicată, dar dacă n-aşi fi fost? Mă şi sperii să mă gîndesc. M-aşi fi abţinut să aplaud, de-asta sînt sigură, dar cînd, după ce tipul de la orăşenesc a încetat s-o mai tortureze pe fată cu întrebările şi insultele lui şi a spus: «e clar, punem la vot propunerea care s-a făcut din sală (se făcuse o astfel de propunere), cine e pentru exmatricularea Adrianei S. din facultate?», şi cînd în tăcerea apăsătoare care s-a lăsat mîinile tuturor au foşnit în sus, am avut un fior simţind că numai eu şi cele două bănăţene n-am ridicat mîna. Atunci m-a cuprins un fel de panică la gîndul că dacă n-aşi fi fost implicată, o forţă nevăzută şi iraţională mi-ar fi violentat poate conştiinţa şi aşi fi făcut ca şi ceilalţi, gîndind fără să vreau că nu e chiar aşa o mare tragedie dacă n-o să mai fie o oarecare Adriana S. profesoară undeva într-un sat. O să fie o bună soţie, mamă de copii şi gospodină, şi cu asta basta!  Şi aşi fi ajuns şi eu iremediabil o infirmă... N-am ajuns fiindcă a plătit ea... Uite, vezi, gîndul ăsta mi-e insuportabil!".
   Şi se opri şi se uită la mine cu o expresie de astă dată de derută totală, ca şi cînd acea fată i-ar fi fost soră şi nu făcuse nimic pentru ea s-o împiedice de la funestul gest... Şi pînă să scot eu un cuvînt, din ochii ei mari şi brusc înstrăinaţi de tot ce există, un potop de lacrimi îi curse pe faţă. Abia după aceea izbucni în hohote, şi prin torentul de lacrimi se amestecă torentul de cuvinte: "...cum s-o fi dus ea săraca în baie singurică şi părăsită de toţi şi şi-o fi pus şnurul de la halat de gît... cînd au spart uşa au găsit-o, ziceau ei, în picioare, aşa credeau, fiindcă numai un centimetru mai era între degetele ei şi fundul căzii... Îţi dai seama cît de tare a vrut să moară dacă nu s-a apucat ea cu mîinile de duş sau să-şi proptească tălpile de marginea căzii şi să scape... Fiindcă aşa se spune, în clipa cînd sinucigaşul îşi dă seama că chiar o să moară, ceea ce l-a împins la acest gest îi apare neînsemnat faţă de pierderea vieţii şi încearcă să scape, dă înapoi, dacă mai are cum... Ea mai avea, dar n-a vrut... Cum să ştie ea ce e aceea viaţă, ca s-o preţuiască şi să nu renunţe la ea numai fiindcă fusese umilită? Săraca, nici măcar nu bănuia că de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpîrcă, ei şi? Ea nu ştia că nu e năpîrcă?! Năpîrcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blîndeţe şi iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu ştiuse să-i spună că printre oameni sînt şi năpîrci?... Poate dacă ieşeam în ziua aceea împreună nu s-ar fi întîmplat nimic?! Dar nu eram prietene şi mai ales mi-am pierdut şi eu capul, mă gîndeam la mine, la ceea ce mă aştepta a doua zi, aceeaşi execuţie publică..."
   Se dădu jos din pat şi intră în mica toaletă de lîngă fereastră. Se întoarse senină şi cu lacrimile şterse. "N-am plîns atunci, cînd am auzit cum a murit, am plîns acum, zise. Pe mine m-a impresionat unicul protest care i-a scăpat, adică pe care au lăsat-o să-l rostească: «Părinţii mei,
   a zis, nu sînt duşmani ai poporului, sînt ţărani din Banat» Vezi? mă interogă urcîndu-se iarăşi la locul ei, regiune şi indicaţie precisă, ţărani din Banat!, titlu de nobleţe, duşmani ai poporului, dacă sînt, sînt în altă parte, nu pot fi ţărani ca tatăl ei!" "Da, zisei, am întîlnit şi eu ţărani pe canal care mureau, dar se ţineau foarte bine, nu se degradau ca alţii pentru un polonic în plus..."
   Dar ea, vădit, nu auzi acest răspuns al meu. Tăcu şi nu-şi mai îndreptă ca pînă atunci privirea spre mine, să mă întrebe unde pierduse şirul. Nu mai era nici un şir, începu să se uite preocupată pe pereţi. Preocupată şi, aşi zice, distrată. Ca într-un proces misterios, nici gîndirea şi nici sentimentele ei nu puteau merge mai departe. Ai fi zis că dăruise doar ceea ce nu-i aparţinea cu adevărat. O povară adică. Chiar i se decoloră şi chipul, pe care apăruseră pete galbene şi vinete. Acum arăta că avea nu douăzeci şi cinci, ci treizeci şi cinci de ani. Se uita într-o parte, înstrăinată. Nu ştiu de ce, mă ridicai în picioare. Ea mă prinse atunci în tot focarul ochilor ei mari şi deodată rosti: "Domnule Petrini, poţi să mă învoieşti astăzi să nu vin la serviciu?".
   Aceste cuvinte, deşi îmi părură nefireşti (redevenise brusc casieriţă?), fuseseră rostite cu un timbru afectuos... Da, gîndii, are dreptate, numele meu, Victor, poate că îi rămăsese străin, după cum nici mie nu mi-ar fi fost la îndemînă să-i spun Suzy... "Da, doamnă Culala, îi răspunsei, bineînţeles că puteţi lipsi... Nu e un cap de ţară", mai adăugai, acceptînd dinainte o posibilă sugestie de retragere care se putea ascunde în cuvintele ei. Şi o luai spre uşă. Mă conduse şi, înainte să ies, deodată mă îmbrăţişă. Asta nu spune nimic! Mă înlănţui de-a binelea, mă strînse, îşi înfipse bărbia în omoplatul meu şi mi se păru că nu mai vroia să mă lase să plec. Deloc! Braţe voinice (chiar de zidăriţă), reconfortante, liniştitoare şi dulci, acaparatoare şi sigure, mă reţinură îndelung... Avui timp să-i simt prin ele puternica voinţă de a decide în deplină libertate, de a... dar anticipez asupra firii ei, în clipele acelea în realitate aşi fi vrut să mai rămîn, după ce la început vru-sesem să plec... Dar îmbrăţişarea ei era şi o promisiune şi îmi smulgea şi un acord mut: "ne vom mai întîlni, parcă îmi spunea, nu uita această noapte"...
   
   
   
   XII
   
   Ce i se întîmplase în timpul destăinuirii, de renunţase să plecăm împreună, cum spusese după ce ne treziserăm din somn? Era limpede, se înstrăinase şi luase hotărîrea să oprească aici aventura, ori pur şi simplu forţele ei sufleteşti obosiseră foarte tare şi simţise nevoia să rămînă singură... mai degrabă prima presupunere era adevărată, fiindcă felul cum mi se adresase (domnule Petrini putea fi evitat, iar dorinţa de a nu veni la serviciu putea fi formulată altfel) arăta clar că decisese să redevenim ceea ce fusesem mai înainte. Dar îmbrăţişarea finală? Gîndisem eu că ar fi putut fi o promisiune, dar dacă era altceva? Un fel de scuză pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitînd de omul care o mîngîiase şi îi spusese că îi era dragă. Da, spusesem eu! dar ea se arătase mirată...
   Îmi ridicai privirea peste bolta imensă şi, rece în gîndire, începui să cobor aleea cu pietriş printre brazii inundaţi de soarele dimineţii... Nu bănuiam, în acele clipe, că se lua în mine o anume hotărîre, să zicem aceea de a rămine suveran, în fapt de a nu mai dori să cunosc nici un fel de adevăr despre nici un fel de femeie. Ştiam destule, mi-ajungeau... Că trăisem o minunată aventură, sau că nu fusese doar atît, ci ceva mult mai mult, mi-era egal... da, roata se poate mişca, dar osia, deşi dusă tot acolo unde gonesc spiţele, nu rămîne ea nemişcată? Soarta lor nu e chiar comună, şi de ce ar fi? Spiţele mele fuseseră odată sfărîmate şi cu greu făcusem rost de altele. Nu vor alerga la voinţa acestei fete şi a nici uneia alteia, asta nu înseamnă că nu poate să-mi rămînă dragă, că nu poale să se nască între noi o tandră prietenie...
   Totuşi în după-amiaza aceea, după orele mele contabile, pierdui gustul plimbărilor mele solitare prin pădure, îmi adusei aminte că nu mai citisem de mult nimic fundamental şi mi se insinuă o acută senzaţie de vacuitate a gîndirii, acum cînd simţirea mea (îmi dădeam bine seama) nu mai era sub vraja vecinătăţii morţii, pe care marile tăceri vegetale ale pădurii mi-o sugerau (vegetalul nu e el perisabil, chiar dacă un copac trăieşte mai mult decît un om? în timp ce iată, chiar această gîndire, nu este ea eternă?).
   Era încă timp frumos şi mă gîndii să-mi iau concediul meu legal şi să mi-l petrec printre filozofi, din rîndul cărora mi se păru că dezertasem. Ceea ce şi făcui, descoperind cu uimire că trebuie să gîndeşti şi să scrii mult ca să poţi lăsa în urmă dîra unei lumini. Ceea ce făcusem eu era extrem de puţin. O gîndire e o lume completă; dacă se bizuie doar pe ceea ce se ştie în timpul în care ai trăit, şi din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanităţii din acea parte a pămîntului în care ai trăit... Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape inuman... "Da, îl voi face, gîndeam, pentru asta m-am născut... Restul e nerozie..."
   Dar săptămînile trecură vertiginos... Şi întîmplarea mă luă prin surprindere. Tocmai cînd, pierdut în reverie, meditam asupra afirmaţiei fizicianului L. H. Domash, care, plecînd de la tradiţia orientală, dar sprijinindu-se pe revelaţiile fizicii modeme, gîndise: conştiinţa pură este acum considerată ca ultima esenţă a universului, chiar şi a universului fizic, mă pomenii cu intruziunea ei nedorită şi fatală. Seara adormisem cu un gînd care mi se formulă cu simplitatea sentimentului care mă stăpînea: sîntem în univers aceiaşi şi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb... totul e perisabil, afară de această gîndire... Mă trezii ca şi cînd n-aşi fi dormit şi mă uitai la ceas. Nu-l pusesem să sune? Ba da, arcul era moale. Nu-l întorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem unsprezece ore. Sării din pat şi ridicai storurile. Vremea se stricase, ploua mărunt, aburi fabuloşi, de o albeaţă strălucitoare, coborîseră prin depresiunile dealurilor. "Nu mă duc nici eu la Oraca, îmi spusei, deşi concediul meu expira tocmai atunci, e prea tîrziu, pot foarte bine să fiu şl eu bolnav o dată, merg lucrurile o zi şi fără mine... Vorba lui Sadoveanu: merg lucrurile şi mai încet..."
   Mă întorsei în pat, aşi fi vrut să mai dorm, cînd o bătaie în uşă mă trezi din somnolenţă. "Da, doamnă, intraţi", zisei şi într-adevăr intră gazda mea, titulara apartamentului. Deşi niciodată nu luasem în seamă minuţioasele ei socoteli (un bec de 60 w. În antreu, 20 de w. partea dumneavoastră, 0,50 lei, un bec idem în baie, 0,50, curăţenie Maria, 20 lei săptămînal, partea dv. 6,80 lei, gaze lei... curăţenie pe scări, lei... căldură, telefon, apă, curăţatul zăpezii în faţa blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a, stricat arzătorul din bucătărie, reparaţie lei 5 partea dv... 1,25 lei, spălat rufe Maria, lei 20 pe zi, două zile şi călcat, lei 40 total, vă revine în exclusivitate - deşi Maria mi s-a plîns că în acest timp doamna o punea la treburi murdare, de pildă să-i facă clisme lui Foxy, un sîrmos care se constipa chiar în ziua cînd trebuia să spele pentru mine -, bacşiş lei 25 Costică - veşnic ne lasă in frig şi fără apă caldă -, îmi scria în paranteze această femeie care nu era o timidă ca fiică-sa, să nu-mi poată spune toate acestea prin viu grai, dacă nu-i dăm toţi cîte ceva să se îmbete, continua ea, n-avem nici o şansă să-l convingem să se ţină de treabă, partea dv. 2 lei, cu toate că ar fi trebuit demult dat afară acest Costică, gîndeam eu, fiindcă bacşişul nu ajuta la nimic, ba mai rău, abia atunci ne lăsa în frig şi fără apă caldă), ea continua să mi le bage pe sub uşă, aceste socoteli, uneori bătute chiar la maşină, alteori scrise cu mîna şi cu largi paranteze, cu detalii de cronică umoristică, dar involuntară (căci ei numai de humor nu-i ardea) a vieţii noastre zilnice într-un bloc mic de trei nivele. "Ce am de plătit?" o întrebai marcîndu-mi buna dispoziţie printr-o simpatie directă faţă de ea (oricum, avea grijă de mine, mai ales după moartea mamei). "Nimic, deocamdată, zise fără humor, dar te caută o simpatică persoană, poate să intre? Mi-a spus, adăugă ea tocmai în clipa cînd eu vrusei să-i răspund (avea acest tic, care adesea mă irita, de a pune întrebări şi de a te împiedica să-i răspunzi), mi-a spus că o cheamă Suzy Culala..." "Da, doamnă, spuneţi-i să..." "E chiar din familia Culala?" mă întrerupse ea apăsat. "Da! ridicai şi eu vocea, s-o împiedic să mai pună noi întrebări. Spuneţi-i să poftească!" Dar ea şi intrase şi aşteptă mută ca bătrîna doamnă să închidă uşa (nu numai că n-o luă în seamă, dar avea aerul că o astfel de persoană indiscretă nici nu există)... Pînă atunci nu se uită nici la mine. Era îmbrăcată cu o mantilă neagră cu capuşon, de sub care abia i se vedea chipul. Nu se deslipi de lîngă uşă decît după ce gazda mea dispăru, " zise cu timiditate, de  Mă ridicai în pat în capul oaselor şi mă posomorîi.  mormăii şi sării apoi şi o întîmpinai. Capuşonul şi umerii îi erau uzi de ploaie. Fără să mă înseninez, ca în faţa fetiţei mele care ar fi făcut o poznă, îi descheiai şiretul şi nasturii; aici ea îşi ridică bărbia cu eternul gest reflex de tandreţe şi abandon al tuturor copiilor care se ştiu protejaţi, şi îşi puse mîna pe umărul meu cînd îşi scoase unul după altul pantofii, şi ei uzi... "Aşa de tare a plouat?! o luai la rost (adică de ce iese afară cînd e vremea rea! în subtext pentru mine: dacă ploua aşa de tare de ce tocmai pe o astfel de vreme ţi-ai găsit să vii la mine?), gîndind, în timp ce, fără să mă uit, îi vedeam chipul pătat de culori roşii-galbene şi vineţii, buzele uşor întredeschise, şiragul dinţilor, ochii mari, străini parcă de ea, de inocenţa întregului ei chip: adorabilă creatură! Apoi tare, scoţîndu-şi mantila: Nici vorbă că nu eşti o mică cerşetoare franciscană.  se miră ea senină, după care, cu aceeaşi seninătate, se desbrăcă de tot, alunecă sub pled şi îşi trase cearceaful peste cap... O luai în braţe, dar nu se destinse, rămase întoarsă cu spatele şi repetă, în şoaptă:  şi abia apoi, tresărind cu putere, se răsuci şi îmi arătă o expresie uluită. Îi şoptii: "Am gîndit: adorabilă creatură!".
   Răsuflarea ei, auzind aceste cuvinte, se înteţi şi văzui pe chipul ei cum înţelegerea îi urca încet spre gîndire, dar nu micşorîndu-i, ci sporindu-i perplexitatea. "Da, repetai, desvelindu-i tîmplele cu amîndouă mîinile şi apropiindu-mi foarte tare chipul de-al ei, adorabilă făptură, ne cunoaştem de totdeauna şi ne vom întîlni mereu..." "Da, tresări ea din nou, te-am întîlnit la Ninive!" şi surîse fulgerător şi tot aşa surîsul îi pieri, ca un miracol care nu trebuia contemplat mai mult de o milionime de clipă.
   Şi i se stinse şi atenţia şi parcă i se micşoră şi prezenţa, şi rămase parcă inertă cu tîmplele în palmele mele, care îi desveleau un chip temător şi însingurat, cu privirea răsucită în sus, ca şi cînd în aşteptare ar fi fugit de sine. Dar se svîrcoli scurt şi mă acapară în clipa cînd îi atinsei buzele... Sărutul îi era prezent şi flămînd, acelaşi ca întîia oară, cînd nu dorisem decît o atingere diafană... Nici acum nu dorisem mai mult, prins, contemplînd-o, de beatitudine... Fulgerul surîsului ei mă arsese, de acest surîs mi-era dor şi aşi fi vrut să reapară şi să rămînă. Dar nu reapăru... Îi şoptii: "Te iubesc!". "Da, zise, cu ochii acum închişi, te aud..." Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu mai putui să invoc nimic din ceea ce îmi răscolea întreaga fiinţă, că nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată floare, că nu se gîndise la mine te miri cine, ci o întruchipare a unei enigme a pămîntului pe care odinioară şi zeii o rîvniseră...
   "Da, îmi spusei apoi după ce ea, ca şi prima oară, adormi şi îi priveam chipul destins şi trupul care, fără ştirea ei, tindea, ca să zic aşa, instinctiv, spre al meu, după ce abia se desprinsese de el (şi asta mă bucură, jubilam chiar), da, nu trebuie spus ceea ce n-ai gîndit mai înainte că poţi face. O iubesc? Bineînţeles că nu... Sau mai bine zis, nu încă?... Da, poate!" Şi un gînd îmi flutură parcă dinainte ca o fantasmă, o bănuială, dar care nu-mi turbură senzaţia de plenitudine care mă stăpînea; o întrebare: dar dacă aceste zile la care adăugăm şi pe aceea de început, cînd găsisem pe biroul meu o floare, şi pe aceea cînd îmi telefonase de la mare şi "evenimentele" care urmaseră după întoarcerea ei, dacă toate aceste zile vor rămîne în amintirea mea cele mai frumoase, tocmai fiindcă n-o iubeam şi nici ea pe mine? Da, se poate, îmi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc prelungite şi dacă o să stea în puterile mele să determin acest încă fatidic să dureze indefinit... Simţeam teama, apropierea primejdiei? Da, trecutul reînvia şi mă întrebam dacă un om poate fi în viaţa lui de două ori fericit... Vreau să spun dacă se poate lăsa de două sau de mai multe ori dus de puterea iluziei. Spinoza ar răspunde că numai dacă noua fiinţă care ne repune în mişcare forţele sufleteşti e contrarie celei precedente şi mai puternică decît ea, şi desigur şi noile puteri ale sufletului reînvie din alte surse neatinse încă ale fiinţei noastre. Desigur, fiindcă s-a dovedit că forţa unui om da a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi dacă noi resurse de speranţă, care nasc în sufletul uman ca un val îndată ce valurile precedente s-au sfărîmat de ţărm, n-ar ţîşni din adîncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici. Ar rămîne de ştiut dacă experienţa fericirii nu e mai nimicitoare decît a suferinţei. Fiindcă adesea, aici, eşuarea poate să semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinţă, din care s-ar naşte o nouă speranţă, ci de singurătate pustie şi moarte...
   "La ce te gîndeşti?" Tresării. Parcă era glasul Silviei. Pesemne că deschisese ochii şi, rămînînd nemişcată, se uitase la mine cine ştie cît. "Bună ziua, domnule! reluă. Nu se uită ceea ce e prezent", îi răspunsei. Ea rîse cu ironie şi sări din pat, începu să se îmbrace. "Asta înseamnă, zise ea, că o consideri pe Solveig incredibilă?'' "Ba nu, zisei, e o emanaţie a poeziei nordului... Noi considerăm că ochii care nu se văd se uită..." "Mie îmi place Solveig, zise. Să aştepţi pe cineva patruzeci de ani, exclamă ea cu o admiraţie care însă se diminua în chiar cursul exprimării ei, e frumos!" "Da, convenii şi eu, cu un scepticism obtuz, e o performanţă!" Se uită la mine simulînd o încremenire: "Performanţă! Aşa numeşti tu acest simbol al iubirii răbdătoare şi statornice?!"
   Printre cuvinte îi apăru minunatul ei surîs, cu tandra lui ironie. "Aşa o fi cu toată lumea?" mă întrebai, în timp ce mă îmbrăcam cu însumi, gîndindu-mă desigur la cei care îi sînt apropiaţi, părinţi, rude, prieteni... Şi mi se aprinse un gînd să aflu asta neîntîrziat. Nu mă mai uitai la ea şi mă posomorîi, să nu-mi ghicească intensa bucurie pe care o simţeam observîndu-i cu priviri piezişe mişcările rapide şi feline... şi tăcui să nu-i mai aud glasul, în care, oricît aşi fi fost de rece, nu descopeream nici o stridenţă care să mă ajute să rămîn detaşat... "Unde mergem?" zise. "Vedem noi!" îi răspunsei cu un glas gros şi sec, ţinîndu-i mantila ei neagră. 
   
   
   
   XIII
   
   Dar nu se grăbi să plece, începu să-mi examineze odaia cu priviri circulare. "Ce frumos e la tine! zise. Şi cum ai aranjat tu radioul, daaa, şi bancheta asta... şi biroul cu planşetă de arhitect... De ce ţi-ai ales un birou aşa mic şi ai pus pe el o astfel de planşetă?" îi răspunsei că aşa am găsit odaia, a stat aici o fată, o arhitectă, fiica gazdei, care s-a măritat, şi că eu am cumpărat tot ce se vede, fiindcă mi-a plăcut... O luă spre geam, pe care îl deschise, şi rămase nemişcată, contemplînd panorama oraşului... "Daaa, continuă, şi doi plooopi cu vîrfurile sub fereastră! Cum stau ei aici aşa, ca doi fraţi (imita parcă gîndirea plopilor) şi cresc împreună, şi unul nu e mai mare decît altul... daaa, exclamă auzindu-le, în chiar acea clipă, frunzele prin care trecuse o adiere, foşnesc, freamătă... şi primesc vizitele vrăbiilor..."
   Mă apropiai şi rămăsei la distanţă. Dar era ca şi cînd fiinţa ei ar fi fost eu însumi, atît de puternic şi în acelaşi timp atît de delicat şi diafan era transferul acesta misterios către mine al identificării simţirii ei cu sufletul plopilor, cu tresărirea frunzelor lor şi cu zborul cîrdului de vrăbii care tocmai ţîşnise auzindu-i glasul... Îi apucai mîna şi degetele noastre se strînseră. "Daaa, şi acolo jos e o cîrciumioară (şi continuă acum imitînd cîrciumioara), unde puteţi veni să mîncaţi, avem grătar şi salată din aia mare şi fragedă cu oţet şi untdelemn şi  din care puteţi să beţi şi o sticlă întreagă, fără să vă ameţiţi... Şi pe urmă ploaia o să stea şi o să apară iar soarele peste oraş şi vă invit la o plimbare pe străzile mele ude, o întoarse ea vorbind acum în numele oraşului, pe care o să rătăciţi pînă ce o să vă intre picioarele în gît, iar seara o să vedeţi un film care o să vă amuze oricum, oricît de tîmpit ar fi... Mergem?" tresări cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca şi cînd viziunea orelor care vor urma i-ar fi apărut mirifică şi nimic pe lume n-o să ne împiedice s-o trăim...
   Da, nimic pe lume! afară de pasiunea ei pentru case şi conversaţia despre ele, care punea parcă între noi un perete. Crezusem prima dată că e o simplă toană. Excursia în sufletul unei femei, de care vorbeşte un scriitor romîn zicînd că e mai pasionantă decît un voiaj, de pildă, la Istanbul, se dovedea în cazul ei inoperantă. Da, excursia e posibilă şi poate fi pasionantă, dar numai dacă şi ea doreşte să-i intri pe cărările sufletului, dacă nu te împiedică chiar s-o faci, în cazul în care ai încerca să-i forţezi barierele ei naturale. Matilda se expunea fără grijă unor astfel de excursii... Suzy pălăvrăgea necontenit despre case, iar în cîrciumioară despre tot ceea ce vedea în jur, despre cei doi cîrciumari, doi fraţi care, îmi spunea ea, ca şi cînd asta ar fi fost negreşit interesant, nu semănau deloc cu cîrciumarii de altădată, erau nişte domni, dacă i-ai fi întîlnit pe stradă ai fi zis că sînt nişte gentlemeni, nici tu mustăcioşii tradiţionali şi nici burtoşii de pe vremuri, cu mînecile suflecate în spatele tejghelii, ci doi tipi eleganţi, politicoşi, plini de curtenie, da, domniţă, vă putem servi pentru început nişte ficăţei de pasăre cu ciuperci, sau melci, specialitatea casei, sau pui de baltă pane (adică broaşte), păstrăvi şi apoi, ce fripturi bune, ce vin excelent, nu? Nu-i aşa?! Da, o grozăvie, ce să mai vorbim! Aşa e? "Uite, aici să venim mereu, la Braserie e prea scump..." Şi ochii îi jucau în cap să nu-i pot întîlni...
   Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, la început pe tema schimbării timpului ("ai văzut?! ai văzut că a ieşit iar soarele?"), apoi pe aceea a caselor, e drept, de astă dată reuşind să mă antreneze şi pe mine, fiindcă într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu străin de un gînd mai adînc, care putea să însemne o retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea ce începuse să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă fragilă, care trebuia protejată... Dacă era să fie mai mult, să nu grăbim nimic, ba chiar să încetinim cît putem creşterea simţirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu avusesem eu un prim gînd de gelozie cînd mă întrebasem dacă surîsul ei îmi era numai mie adresat?) şi am începe, astfel, iubindu-ne, să suferim...
   Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... Iar dacă nu va fi nimic, cu atît mai bine, despărţindu-ne, tot ceea ce a fost va rămîne curat, pur, o amintire de neşters. Da, de acord, îmi spusei, mai ales că această intuiţie a stării ei de spirit coincidea în mod ciudat cu ceea ce gîndisem eu însumi mai înainte.
   Ce doream eu de fapt de la ea? Bineînţeles, să ne cunoaştem, adică să începem împreună fascinanta excursie pe care apoi s-o transformăm în ceva mai grav. În expediţie, în căutarea... O, da, în eterna căutare a ceea ce e ascuns în noi înşine, acel lucru miraculos care ne face să visăm, spre care aspirăm încă de mici, mereu cu speranţa că îl vom dobîndi: la început o mare împlinire pe acest pămînt, o mare descoperire, o mare victorie care să uimească această lume, apoi un vis de iubire care să învingă în noi ceea ce este greoi şi efemer... Nu, parcă îmi spunea ea, acaparînd clipa prezentă şi scufundînd-o în insignifiant, fără excursii şi fără expediţii. Atunci ce? gîndeam încercînd să înlătur un sentiment care mi se insinua, că fata asta începea să mă plictisească cu vorbăria ei. Nimic! Uită-te la mine şi atîta tot. Nu ajunge? Nu! gîndeam Şi atunci îmi oferea cu acel secret şi tandru humor, ca şi cînd mi-ar fi ghicit gîndurile, un fulger din acel surîs al ei fascinant, repede însă retras, şi care pierea în inepuizabila ei vervă incoloră şi fastidioasă.
   "Nu sînt interesantă? se întrerupse de astă dată şi nu mă lăsă să-i răspund, ştiu că nu sînt, am aflat asta demult, cînd m-am îndrăgostit de primul băiat, care m-a părăsit repede. Am fost curioasă să aflu de ce şi am rugat o prietenă să-l tragă de limbă."
   Ei, asta da, putea fi pasionant! Dar aici se opri în dreptul unei vitrine de galanterie, şi după ce se uită cîtva timp la ceva, intră înăuntru şi ceru să vadă nişte pulovere foarte viu colorate. "Da, zise, nu sînt urîte, dar credeam că sînt de lînă". Şi ieşirăm. "Sînt din nylon", zise. "Totuşi, zisei, lumea moare după ţesăturile astea." "Păi pentru că sînt ieftine şi păstrează aparenţa că ar fi naturale, fiindcă nimeni nu te pipăie să vadă din ce sînt făcute." "Bine, zisei, şi ce plăcere secretă simţi tu dacă sînt de lînă?" "Nu ştiu, zise, lîna e lînă, mi-ajunge să ştiu eu că e de pe oile alea pe care le păzesc ciobanii pe munte!" "Bun, şi nylonul e din nisipu-ăla pe care îl topesc muncitorii sau din petrolul pe care îl scot sondorii din adîncul pămîntului şi alţi specialişti îl fac fire, nu văd de ce aceeaşi simpatie adresată ciobanilor trebuie retrasă celorlalţi..." "Dacă ai vrea să-mi faci vreodată cadou nişte perle artificiale să nu te gîndeşti cumva că nu e nici o deosebire între ele şi cele pe care le face apa mării din trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii...! N-am să le primesc!" Şi se uită la mine cu expresia ei de uitucă, în timp ce privirea ei mă întreba: vrusesem să-ţi spun ceva mai înainte... Unde am rămas? Ce-ar fi să nu-i spun? gîndii. E chiar uitucă sau ideile îi zboară din cap fiindcă nu le acordă nici un interes? Ia să vedem ce e pentru ea demn de memorat? Eu, de pildă, însemn ceva pentru ea în clipa de faţă? Eram hotărît să întrerup plimbarea dacă nu şi-ar fi amintit ce vrusese să-mi spună cînd pomenise de prima ei dragoste. Se lăsă o tăcere care se prelungi şi pe care n-o rupsei. "De ce eşti indiferent?" zise ea indiferentă. "Nu sînt indiferent! Te ascult!", zisei cu o enervare mascată. "Aşa, zise, şi surîse pentru sine, un alt surîs, de satisfacţie că eram iritat (asta părea chiar s-o înveselească) şi am aflat. «Ce s-a întîmplat, dragă, de te-ai supărat pe Suzy? Ce ţi-a făcut?» l-a întrebat prietena asta a mea. «Nu mi-a făcut nimic, zice, dar vorbeşte prea mult!»
   Şi aici izbucni în rîs, luînd o notă foarte înaltă şi juvenilă, semn că tot astfel rîsese şi atunci cînd aflase că primul băiat de care se îndrăgostise ea o părăsise fiindcă vorbea prea mult! Îmi reprimai răspunsul care îmi veni: chiar de pe atunci sufereai de limbariţă? Mi-l intui însă şi, privindu-mă dintr-o parte, rîse din nou, de astă dată de mine: "Da, zise, aşa era, îmi mergea gura fiindcă el era un mutălău, prost şi drăguţ, care nu mai ştia ce să mai facă dacă eu tăceam..." "Poate că îl intimidai!? zisei. Ai o puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie." Se opri din mers şi îmi oferi o privire care cerea de la mine o desminţire: nu e aşa că nu? Nu e aşa că sînt o femeie
   ca oricare alta? "Ce drăguţă eşti, zisei, mi-eşti foarte dragă, aşa vorbăreaţă cum eşti !"
   O încurajam deci să persiste în ceea ce îmi displăcea? Da, îi sugeram că putea fi cu mine pe deplin liberă, şi asta nu pentru a o amăgi, pentru ca apoi, cînd va fi prinsă în laţ, s-o închid într-o colivie. Pe deplin liberă? Da, absolut, era o garanţie a propriei mele libertăţi. Nu există în nimeni virtuţi în stare pură şi nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un om îi aparţine şi nu putem să-l punem, ca Arhimede, în apă, ca să aflăm prin calcul cît bine şi cît rău e în fiinţa lui, care sînt, în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar. Nu putem decît să ne bucurăm de partea de aur şi să nu ne chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută şi sîntem condamnaţi să fim nişte regi care ştiu că ceea ce pun pe cap nu e clin aur pur. Surîsul ei? Cum aşi fi putut gîndi dacă aflam că îl va avea cu toată lumea? De ce aşi dori să cred că mi-era adresat numai mie? Şi dacă nu, mi-ar fi fost mai puţin dragă? Bineînţeles că nu, clar înainte să-mi dau pe deplin seama de cît de dragă mi-era, ar fi apărut decepţia, primul fior de suferinţă. "Lasă asta, zise ea (adică declaraţia mea că îmi era dragă), răspunde la întrebare!" "Probabil, zisei, eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce doreşti atît de tare acest lucru. Îţi ajunge că eşti conştientă de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te fereşti să nu fii. Asta nu înseamnă că nu-l intimidai pe băiatu-acela, care sînt sigur că nu era, cum zici, un mutălău." "Ba era, ba era, se împotrivi. Să nu crezi că nu cunoaştem şi valoarea tăcerii. Am şi tăcut, dar n-a folosit la nimic, şi rîse iar, ai fi zis cu încîntare. Dacă aşi fi tăcut mereu, reluă, ar fi zis el despre mine că nu ştiu să leg două vorbe." "Da, convenii, chestiune insolubilă la vîrsta aceea, cînd dialogul e încă un secret apăsător." "Totuşi mi-ai creat două complexe, spuse ea, cu o voce şoptită şi cu o ironie de astă dată de tandru alint. Puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie, contemplă ea pentru sine aceste cuvinte. Vorbăreaţă! Eu nu sînt vorbăreaţă! Şi nu mi-a spus nimeni pînă acum că aşi avea o puternică personalitate! Mi-ai creat două complexe!"', repetă cu un reproş de întristată înstrăinare. "Aşa de repede? zisei rîzînd la rîndul meu de subtilul ei humor. Înseamnă că la fel de repede pot să ţi le şi alung!" "Nu mai poţi, gata!" îmi răspunse ea intratabilă. (Abia mai tîrziu aveam să aflu că era chiar intratabilă şi că speculaţiile pe seama caracterului ei nu-i păreau superflue, oricît de neînsemnate şi oricît de fireşti apăreau ele într-o conversaţie lipsită de orice gravitate; în acest punct semăna cu Matilda, fără însă să le memoreze, aceste speculaţii, pentru totdeauna, şi să le acorde o importanţă atît de catastrofică, totuşi pe loc o şocau şi nu mai vroia să audă nici un fel de explicaţii.)
   Veselia ei se stinse, chiar şi vorbăria încetă. Îi luai mîna şi i-o sărutai. Ea se uită la mine cu un infinit reproş şi deodată îmi surîse. "Mergem la cinema", zise. "Mergem!" Iar în sală trecu multă vreme pînă să bag de seamă cum stătea ea în scaun: genunchii îi erau îndreptaţi spre mine şi îi ţinu astfel pînă ce se termină filmul (o peliculă senzaţională despre felul cum fusese asasinat Kirov, "marele cetăţean"; palpitant, patetic, bine jucat şi mascat; ficţional, Kirov se numea Şatov şi cădea sub gloanţele asasinului nu la sediul comitetului de partid din Leningrad, cum ştiam, ci într-o sală de festivităţi...)
   În partea a doua, în care se instală plictisitor o istorie cu un şantier şi cu un fiu de chiabur care fusese însărcinat de conspiratori să-l ucidă pe erou la o vînătoare, cu un glonţ de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului şi îi mărturiseşte totul, erou care nu se alarmează pentru atît, dat fiind optimismul său debordant, mă relaxai şi mă mişcai în scaun cu intenţia să schimb poziţia genunchilor partenerei mele. "Îţi place?" o întrebai la ureche. "Fiul ăsta de chiabur e cam neverosimil, zise, dacă ar fi spus că îl apucase frica să omoare un astfel de ştab ar fi fost mult mai bine", şi îşi plecă faţa şi îi văzui ochii mari lîngă fruntea mea aplecată, în timp ce îşi reaşeza genunchii şi mai aproape de ai mei. Trăgeam cu ochii spre ea în clipele cînd lumina pe care pelicula puternică o arunca din cînd în cînd asupra sălii şi îi vedeam aceşti genunchi tot acolo, rotunzi şi frumoşi, strîns alăturaţi, fideli şi frăţeşti, îndreptaţi spre mine, în timp ce expresia chipului ei părea alterată şi absentă, parcă adormită de istoria de pe pînză, al cărei sens îi scăpa, deşi vroia să-l descifreze, intimidată de tăcerea sălii arhipline şi de vitalitatea încrezătoare, energică, tumultuoasă, a eroului... Părea buimăcită, avea gura uşor întredeschisă, şi ochii ei mari, cu gene negre, clipeau rar, somnolenţi, împotrivindu-se parcă unei hipnoze pe care o respingea instinctiv, fiindcă nu accepta un truc atît de copleşitor, cu atîtea necunoscute. Ce era acolo? Ce vroia să i se spună? Din ce planetă îi venea o astfel de istorie?
   "Istoria e reală şi s-a petrecut aievea, îi spusei afară, ca un erou shakespearian (Hamlet, care pune în scenă o crimă imaginară ca să descopere o alta, adevărată, printre spectatori), abia existam noi cînd s-au întîmplat toate acestea... Se găsesc totdeauna amatori care să dea un sens superior, chiar metafizic, crimelor demenţiale, numai pentru că sînt comise de personalităţi istorice. Marii autori, ca Shakespeare, n-o fac... În timp ce la noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stîrpească răul din ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Pînă şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne... Numai că pretexte pentru a ucide se găsesc la tot pasul şi e riscant să atribui unui domnitor idealuri de bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie care poate nu era leneşă (legenda spune că într-adevăr ar fi tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat nu avea cămaşa spălată, adică pentru lenevie), ci poate că era doar bolnavă, şi chiar dacă ar fi fost leneşă, nu era şi nu va fi niciodată singura şi e stupid să glosezi pe tema îndreptării acestui viciu prin violenţă; ar trebui atunci să tragi în ţeapă cel puţin un sfert dintre femei, şi chiar dacă, să zicem, ai arăta la televizor un spectacol ca ăsta, n-ai putea îndrepta natura umană, fiindcă la originea lenei, la femei ca şi la bărbaţi, stă plăcerea contemplaţiei, un sentiment superior, pe care numai cei bogaţi îşi pot permite să-l aibă în voie: ceilalţi trebuie să trudească din greu... Şi dacă unii dintre ei se satură de trudit? Aşa! Se satură şi nu le mai pasă de nimic. Soluţia pentru ei ar fi revolta, pe care însă domnitorii o îneacă în sînge... Legenda cu adunarea unei mari mulţimi de cerşetori într-o magazie, unde li s-a dat o masă şi apoi li s-a dat foc, nu poate decît să ilustreze şi mai bine cruzimea demenţială a domnitorului, altfel viteaz în luptă, încercarea lui de a pătrunde numai cu o mînă de oameni spre cortul sultanului spre a-l ucide, şi puţin a lipsit să-i reuşească, arată pe lîngă un curaj sublim şi o admirabilă consecvenţă de gîndire antiotomană, despre care avem şi alte dovezi. Fiindcă cerşetoria, ca şi lenea, dealtfel, nu e un viciu în sine, care poate fi stîrpit prin exterminarea celor care îl practică. Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa..."
   Se lăsa, desigur, condusă spre casa ei, fiindcă se înserase şi părăsisem demult centrul oraşului. Avea, de astă dată, pasul decis şi părea obosită, fiindcă tăcea, nu părea să fi ascultat peroraţia mea. Mă aşteptam să mă întrebe ce legătură aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai îl văzusem, semn că discuţia pe astfel de teme o interesa. Dar nu mă întrebă. Se opri la poarta unui bloc mic, de două etaje (poarta era alături şi dincolo de ea o închipuire de curte). Scoase nişte chei şi, fără să se întoarcă, mă invită să intru, să bem un ceai. "Nu deranjez pe nimeni?" zisei. "Nu, dimpotrivă, părinţii mei se culcă tîrziu, o să le facă plăcere să te cunoască." Din curte urcarăm nişte scări de ciment negru foarte curate şi intrarăm într-un hol care avea lăţimea casei, destul de mare, gîndii, cînd ea aprinse lumina. În dreapta, o masă de sufragerie, stil nu ştiu care, frumoasă, cu motive intarsiate, scaune de piele cu spetează curbată, asemănătoare cu cele pe care le văzusem în spaţioasa vilă, fotolii joase şi masă de hol spre fereastra care da în stradă, iar alături, în stînga, o dormeză cu noptieră mare, plină de cărţi. Plafoniera era aceeaşi din camera ei de fată, lacrimi şi frunze de cristal, iar parchetul, denivelat, era totuşi galben ca lămîia. Mă mirai, în timp ce ea dispăruse pe o mică uşă de lîngă dormeză, că în acest spaţiu mai avea loc în stînga o pianină pe care fusese aşezată o fotografie cu suport de carton.
   Era ea, cu o expresie nostalgică, ca şi cînd ar fi murit la acea vîrstă timpurie, şaisprezece ani, inocentă, dar cu decolteul larg, privire languroasă şi opacă spre viaţa pe care trebuise în mod tragic s-o părăsească... Moartă fotografie retuşată care încerca să facă dintr-o fetiţă o femeie... O lăsai din mînă cînd ea reapăru. "De ce ţii chestia asta aici?" o întrebai. "Da, ştiu, e oribilă, dar îi place mamei, am făcut-o cînd mi-am luat bacalaureatul..." "E funebră, zisei, arunc-o pe foc, aşa arată tot ceea ce e excesiv şi falsificat...''
   Se posomorî auzind această judecată ea însăşi excesivă (chiar aşa, mama ei era atît de străină de înfăţişarea adevărată a fiicei?), dar nu mai avu timp să-mi răspundă, părinţii ei apărură şi repetă ceea ce le spusese, pesemne, în odaia lor: "...am fost la cinema, mamă, cu un coleg, putem şi noi să bem un ceai?" Şi se uită la ea cu o falsă interogaţie, dar fără surîsul care ar fi trebuit s-o însoţească. Mă înclinai şi îi sărutai doamnei încheietura dosului palmei, răspunsei cu aceeaşi vigoare strîngerii de mînă a soţului ei "...Victor Petrini, Culala, şeful meu, mamă, fost asistent universitar la filozofie..." "Încîntaţi... Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastră, luaţi loc...''
   
   
   
   XIV
   
   Fata semăna cu tatăl ei (un ardelean spătos) şi deloc cu mama. "Şi ce film aţi văzut?", zise ea. Avea un glas de o blîndeţe extremă şi mi se adresă ca şi cînd m-ar fi cunoscut de totdeauna. "A, da, exclamă Suzy, Marele cetăţean, spune-i tatei, domnule Petrini, discută cu el..." Şi se ridică, pesemne să se ducă la bucătărie, să prepare ceaiul. "Suzy, zise doamna Culala, puteai să dai un telefon, avem icre proaspete de crap, le făceam dacă aşi fi ştiut..." "Nu e nimic, mamă, zise Suzy din uşă, le prepar eu." Doamna Culala se uită la mine cu o expresie de complicitate, invitîndu-mă parcă să simt şi eu aceeaşi duioşie faţă de ceea ce spusese fiica ei. "Le prepară ea! exclamă surîzînd. Da, întări, straşnic!" şi se ridică, chipurile, cu gîndul să se ducă după ea, să vadă minunea şi s-o admire. "Aţi văzut filmul?" îl întrebai pe domnul Culala. "Da, zise, de două ori!" "Chiar?! Aşa de mult v-a plăcut?" "Nu chiar. După ce l-am văzut prima oară am discutat cu un prieten subiectul şi de la el am aflat unele detalii despre asasinarea lui Kirov. Nicolaev, mi-a spus el, a intrat prima dată în sediul comitetului regional din Leningrad cu un pistol asupra lui. La percheziţie, la poartă, a fost prins cu el. În mod normal ar fi trebuit arestat şi împuşcat. Nu, n-a fost nici măcar arestat, i-au dat drumul, şi cînd a venit a doua oară, peste cîteva săptămîni, nimeni de la poartă nu l-a mai oprit, şi în sediu toţi gardienii dispăruseră, chiar şi cel însărcinat cu paza directă a lui Kirov. Nicolaev a pîndit liniştit pe culoar ieşirea acestuia din birou şi a tras. O enigmă! Complotiştii, după cum vedeţi, reuşiseră să anihileze nu numai paza sediului, dar îşi aveau oamenii lor şi în sînul securităţii regiunii, fiindcă e imposibil să nu se fi ştiut de prima tentativă a lui Nicolaev, cînd fusese prins cu o armă asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit să se soldeze cu anihilarea individului. Prietenul ăsta al meu, care citise cîndva o carte despre această senzaţională crimă politică a secolului, a emis ipoteza că atentatorul a fost lăsat liber să se poată depista întreaga reţea de complotişti, manevră clasică în astfel de istorii... Dar nu mai înţelegea nici el de ce a doua oară i se netezise perfect drumul ca să nu mai dea greş. M-am dus să revăd filmul. Nici o fisură, totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este prins şi arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troţki, desigur, strecurat atît de sus. Luat ca atare, ca o ficţiune, filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nici o valoare, fiindcă nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunoştea nominal grupul opoziţionist din Leningrad, cu toate ramificaţiile lui, să nu fi putut pune mîna pe complotişti. În dorinţa lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit nimic. De pildă, în ce scop trebuia eliminat Kirov? După cum se ştie, ca urmare a acestui asasinat, un val de represiune s-a abătut asupra Rusiei. Sînt enigme politice de nepătruns ale unei revoluţii, şi aşa încărcată de atîtea enigme. Dumneata, care eşti un om tînăr, poate că o să asişti cîndva la desvăluirea lor." "Eu tocmai îi spuneam fiicei dumneavoastră că lui Stalin i-o fi plăcut mult acest film, din moment ce i-a dat drumul."
   Domnul Culala parcă nici nu auzi aceste cuvinte şi recunoscui în tăcerea lui absentă pe cea a fiicei lui cînd părea prinsă de o bruscă amnezie asupra unei chestiuni care tocmai se discuta. Nu-l interesau acest gen de supoziţii? "Nu cred, zise, că filmul a fost realizat pe vremea cînd trăia Stalin." "Adevărat, nu m-am gîndit la asta", spusei mai mult pentru mine, fiindcă domnul Culala avusese în glas aceeaşi absenţă, care ar fi continuat chiar dacă eu i-aşi fi infirmat ipoteza că filmul ar fi fost realizat recent. O tăcere se instală, căzu parcă jos, ca şi cînd universul ne-ar fi apăsat, apoi presiunea slăbi şi domnul Culala mă privi întrebîndu-mă mut dacă prezenţa mea însemna ceva în această clipă pentru fata lui. Nu mai mult decît însemna existenţa ei pentru mine, îi răspunsei tot fără cuvinte, ridicîndu-mă şi uitîndu-mă distrat pe pereţii încărcaţi de tablouri întunecate şi desigur de valoare, fiindcă, gîndii, nu era verosimil ca el şi fata lui să fi vîndut din garajul lui secret Luchieni şi Grigoreşti şi să fi păstrat acasă vulgare pînze de gang cu nuduri de ţigănci pietroase, sau strălucitoare compoziţii pompieristice cu cerbi pe fond de pădure înzăpezită, cu mesteceni... Domnul Culala se sculă şi aprinse luminile aplicelor şi îmi spuse că mai păstrau, iată, un nud pe iarbă... e o schiţă de Tonitza, se văd, prin ulei, trăsăturile desenului... Paladi, da... iată un Pe-traşcu... ăsta e un Ghiaţă, un bun cunoscător al ţăranilor ardeleni... modest, foarte modest, părea să-mi spună domnul Culala, deşi eu ştiam că numai o singură pînză de pe pereţii lui valora cît salariul fiicei lui pe un an...
   Ne aşezarăm la masă şi Suzy servi ceaiul. Părinţii ne asistară. "Auzi, mamă, zise ea, şi domnul Petrini spune că fotografia mea de pe pianină e oribilă. Mai rău, cică e funebră!" "Vai de mine, cum se poate!" exclamă doamna Culala, surprinsă şi derutată, şi se uită la mine aşteptînd cu nelinişte o desminţire. "Nu, zisei cu tărie, am spus că tot ceea ce e falsificat nu are viaţă, fotografia a fost prea retuşată, la vîrsta aceea fata dumneavoastră sînt sigur că arăta mult mai frumoasă..." "Ba nu arăta deloc", zise doamna Culala deîndată supărată, realistă şi practică, şi se ridică, zise să-mi aducă un album şi să mă conving... Nu mai spuse ca să mă conving de contrariu, dar înţelesei că dintre toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianină era cea mai... Suzy avu o jumătate din surîsul ei minunat, aşteptînd să văd şi eu albumul. Îşi mînca sandviciurile cu icre cu acest surîs şi îşi bău ceaiul accentuîndu-l cu secreta ei ironie... "Ai să vezi, zise, ai să te convingi..." Să mă conving în ce sens? Că aveam eu dreptate, sau maică-sa? Ei ce i-ar fi convenit? Stătea lîngă mine şi mă uitai îndelung şi posomorît spre peretele din faţă: genunchii îi erau, ca şi în sala de cinematograf, lipiţi unul de altul şi îndreptaţi spre mine. "Uitaţi-vă", zise doamna Culala cu un glas parcă îndurerat vindicativ, desfăcînd albumul.
   Şi capetele noastre, al ei peste masă, al fiicei de alături şi al meu peste serviciul de ceai, se întîlniră să vadă o fată care nu-mi lăsa nici o nădejde că în paginile următoare ale albumului ar fi putut fi alta. Urîţenia ce este? Greu de descris, ca şi frumuseţea. Ai fi zis că era rău pieptănată aici, fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară, vrînd să arate veselă, şi o mişcare a picioarelor rău prinsă, vrînd să arate graţioasă? În poza următoare acelaşi chip apărea din alte unghiuri... precocitate de fetiţă neînzestrată cu inocenţa vîrstei, focar plin şi din faţă, fără putinţă de iluzie: sprîncene groase, frunte incertă (dar nu incertitudinea miraculoasă a îmbobocirii), oval asimetric, dar care nu te asigura că acest oval n-ar putea deveni pătrat, sau cabalin, pentru ca apoi în paginile următoare ale albumului să apară surpriza, dar nu era cea aşteptată: ovalul devenea hexagon, strîmb însă într-o parte, cu un zadarnic surîs care nu se vroia, dar nici... nu era serafic. Adolescenta avea fie o paletă de tenis în mînă pe un teren de tenis în costumul respectiv, fie beţe de schi pe o pîrtie de zăpadă cu o ridiculă căciuliţă pe cap, fie rame de barcă, pe fond de lac cu putrezi copaci împrăştiaţi ici-colo pe suprafaţa apei. "Ăsta e Lacul roşu, strigai, Ghilcoşul, nu?!", ca şi cînd dacă era aşa, parcă vroiam eu să spun, mama fetei avea dreptate, dar îi scăpa totuşi ceva... "Da, zise, e Ghilcoşul!" "Păi vedeţi?!" strigai triumfător. "Da, mă îngînă, sărăcuţa, ce s-a supărat ea atunci!"
   Şi mama şi fiica se priviră. "Spune!", zise Suzy. "Taică-său a vrut să schimbe filmul şi nu ştiu cum a făcut că i-a căzut aparatul în apă." "Şi pe urmă?", zise fata cu un glas care o invita pe maică-sa să povestească totul cu tot dinadinsul. "S-a aplecat să-l prindă şi era să ne înecăm toţi." "Da, şi?" "Nu ne-am înecat!" "Da, şi ce-am mai făcut?", continuă Suzy ca şi cînd ar fi ascultat o placă.
   Urmă o tăcere care parcă o ghemui pe doamna Culala în scaun: înţelesei din acel "era să ne înecăm toţi'' că mai era cineva de faţă, un al patrulea, care îi ajutase desigur să nu se înece. În mod sigur: în poza de pe lac apăreau toţi trei, tatăl, mama şi fiica. Nu apărea cel ce o făcuse. "Noapte bună", zise doamna Culala cu o afectuoasă privire rătăcită, de la mine la fiica ei, şi se ridică, iar soţul ei făcu la fel. "Noapte bună, mamă, te sărut", zise Suzy, dar fără să se uite la ea, întorcînd distrată paginile albumului, în timp ce genunchii i se răsuciseră cu totul spre mine. "Aici ce e?" o oprii. Se uită şi ea curioasă. Fotografie de grup pe fond de mare cu plajă... o fată singură în centru cu şapte, opt bărbaţi împrejur, toţi cu capetele îndreptate spre ea. "Cine e?", zisei, scrutînd atent un chip necunoscut cu păr ridicat într-o claie miţoasă. "Eu", zise. Mă uitai mai aproape. Nu era ea. "Şi cine sînt ceilalţi?" "De la şantier, zise. Eram într-o excursie", şi, firesc, întoarse fila. Firesc?!
   Mă ridicai şi tot atît de firesc îmi ridicai braţele în sus şi îmi întinsei oasele înţepenite de atîta şedere. O luai apoi, adică nu, mă repezii, dar fără grabă, spre ieşire. Mă însoţi pînă jos la poartă. "Sărut mîna", îi spusei, însă nu putui să-i ating degetele, mă agăţai instinctiv de grilaj, căutînd un adăpost. Dar ca şi cînd prin fierul porţii ar fi trecut un curent electric de înaltă tensiune, mă zgribulii. "Ah! strigai, străbătut de un fior rece care venea din chiar adîncul fiinţei mele, dincolo de care nu mai avem scăpare, de unde nu mai putem da înapoi să găsim căldura secretă care ne ţine în viaţă. Mi-e frig!" "Victor, îi auzii glasul, ce e cu tine, nu e frig deloc!" Şi îi văzui în întuneric privirea extrem de neliniştită şi chipul, sub al meu, cercetător, părăsit, predat, şi gura şoptindu-mi ca unei singure fiinţe umane de care ar fi dorit să fie crezută. "Victor, dragul meu, ce ţi se întîmplă?" "Nimic, zisei, clănţănind, nimic!", şi fugii, o luai literalmente la goană, să scap de frigul interior care urca tot mai mult din adîncuri şi ameninţa să mă îngheţe, spunîndu-mi liniştit că dacă fugeam, căldura nu pierise din mine... Mă oprii apoi gîfîind, dar mă îndoii ca sub crivăţ, tremuram din toate mădularele. Desigur, îmi spuneam, acolo lîngă geam unde stătusem mă trăsese tot timpul un curent şi cu nu-l simţisem... Găsii un taxi şi acasă mă vîrîi îmbrăcat sub două pături. Apoi, frigul, treptat, mă părăsi. Mă ridicai să mă desbrac clănţănind, cînd gazda mea intră cu telefonul în mînă. "Sînteţi căutat, îmi spuse aluziv, cu o gelozie epurată. Primiţi?" "Da", strigai. "Victor, ţi-e bine? auzii glasul ei în receptor. Te rog să mă ierţi, m-am zăpăcit, nu trebuia să te las să pleci, cred că ai prins o gripă, trebuia să te întorci să mai bei un ceai şi să-ţi dau o aspirină! Ai acolo o aspirină? Cere-i gazdei aceleia indiscrete şi pune-o să-ţi facă un ceai de tei!" "Nu, zisei, acum mă simt bine. Cred că m-a tras un curent acolo lîngă geamul acela al vostru." "Da, acolo totdeauna e frig, chiar şi vara, e prea răcoare, şi tata a prins odată un guturai... Probabil că după ploaia rece de azi... trebuia să-mi fi dat seama..." "Da, zisei, am stat eu la carcere, iarna, afară şi numai în cămaşă, nopţi întregi, dar n-am simţit vreodată că mă zgîlţîie o asemenea drăcovenie... Te pomeneşti că am îmbătrînit, rîsei, iată un semnal..." "Asta e o prostie, te rog să bei imediat un ceai de tei şi să iei o aspirină. Ai un termometru acolo?" "N-am!" "Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie să aibă!..." "Bine, bine, noapte bună!"
   După care mă vîrîi în pat cu o stranie şi plăcută senzaţie de convalescenţă. Adormii imediat...
   
   
   
   XV
   
   "Ce mă interesa pe mine atît de tare o simplă fotografie a unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa oglinzii în timp ce mă bărbieream. Că se culcase cu toţi cei opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?" Mă oprii din bărbierit şi mă apropiai de oglindă, să-mi văd de foarte aproape ochii. "Chiar? mă întrebai. Ai putut crede o clipă în această vedenie?" Da, gîndul că o fată nu se poate poza singură în mijlocul unor hăndrălăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără ca între ei şi acea fată să nu fi fost nimic, se repezise vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Că erau de la şantier, într-o excursie. "Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, acelaşi lucru." Îmi retrăsei faţa şi continuai să mă rad. "Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei fete, dar şi din a părinţilor, o... Numai dacă toţi cei opt i-ar fi fost rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în album, putea adică goni primul gînd al privitorului străin, cum eram eu, gînd care ne vine în minte cu aceeaşi precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvîntul roşu într-un test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, mai departe gîndul devenea greoi, galben, albastru, violet, că erau nişte colegi, foarte buni prieteni... camarazi de şantier care... da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în nici un caz pentru mine...
   Dar ce se întîmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adînc îmi spunea că ar trebui să mă opresc aici, că nu puteam trece peste această istorie cu fotografia, că adică totul trebuia retras, şi tandreţea şi prietenia. Cum să treci peste o asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi... Nu, deloc, cu nici un chip, nici o fată nu putea să justifice cum ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sînt cel puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de bărbaţi... Dar una singură cu opt...
   Încremenii cu aparatul de ras în mînă. Cum o fi fost? Au plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o... Şi ea a acceptat... Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din Transilvania pînă pe litoral... Deci au fost împreună un număr de zile, şi nu numai o clipă, cînd au pozat... Şi deodată înţelesei: unul din ei îi era prieten, se iubeau, cum de n-am înţeles dintr-odată un lucru atît de simplu?
   Dar şi aici era ceva care nu rima... nu era deloc atît de simplu... De obicei cei ce se iubesc evită grupurile... Bineînţeles, vor să rămînă singuri... Îmi amintii excursia lor comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre ea... şi nici unul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o expresie cît de cît de intimitate mai mare (şi dealtfel nici ea nu avea), adică aveau toţi o expresie, ca să zic aşa, de inexpresivitale străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea pe unul dintre ei şi era iubită de acela mi se păru inconsistentă, şi fotografia rămase mai departe în mintea mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi neverosimilă, stupidă, inacceptabilă... La urma urmei, o privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. Nu e treaba mea! Şi această gîndire făcu să scadă şi apoi să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentări. O pusese în albumul de familie, s-o păstreze acolo în eternitate. Era, desigur, ceva de preţ şi ţinuse să n-o uite... Să-şi amintească de ea atît timp cît va avea memorie, ea şi urmaşii ei... cît timp va ţine albumul, cît timp cineva va mai recunoaşte în chipurile din el o mamă, o bunică sau o străbunică... Pînă cînd hîrtia se va îngălbeni, se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o mînă din alt secol, va arunca totul în foc...
   Dar nu acelaşi lucru îl spusei cînd ne văzurăm apoi la birou. Intră fără indecizia pe care i-o cunoşteam, dar rămase cîteva clipe lîngă uşă ca s-o văd. Tresării. Pieptănătura îi desvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi apăruse prima oară în fosta ei odaie de fată. Îmbrăcase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine,  dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi. Se apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făcea să semene cu o tînără regină... Mă ridicai în picioare... Dar tînăra regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei de zidăriţă într-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei perplexitate şi cu o desarmantă şi timidă îngrijorare. "Ai văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!" Şi avea aerul că o să se clatine. Da, vedeam... Vedeam pentru întîia oară un astfel de spectacol divin şi nicicînd nu mi-aşi fi închipuit că într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de o atît de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe... Îi trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa!, adică se bucură că am văzut şi am ameţit şi am ghicit chiar că se va clătina şi a fost din partea mea un gest... că i-am tras la timp acel scaun... Apoi expresia i se schimbă: parcă ar fi vrut să spună că nu putem trăi tot timpul clătinîndu-ne amîndoi. "Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai băut un ceai de tei?" "Nu, îi răspunsei, demonul care m-a zgîlţîit atît de tare a plecat singur..."
   Dar nu mă auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în treacăt: "Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din album şi s-o pui pe foc". "Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu cînd am văzut-o acolo. După ce ai plecat tu ne-am şi certat... Ăştia erau un grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am acceptat fiindcă mi-au spus că mă plătesc bine. Tocmai părăsisem şantierul şi m-au rugat să merg cu ei în excursie pe litoral..." "Da?! spusei amorţit. Cu opt..." "Da, ce-ţi închipui, erau cu soţiile..." "Care nu apar în fotografie", spusei visător. "Nu apar, au insistat să aibă o «amintire» de la «profesoara» lor... Hai să nu mai vorbim despre asta, e o prostie... Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se apucase să povestească fără nici un rost istoria cu aparatul de fotografiat căzut în apă... Şi asta totdeauna cînd avem musafiri... Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit... Sînt sigură că în lipsa mea, cînd m-am dus să prepar icrele, ţi-a făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mă amuză, dar alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată am ars eu un crap, şi de-atunci... E drept că era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era seară şi nu mai aveam nimic în cămară, am rămas nemîncaţi... Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost Cănuţă om sucit, care se desparte de nevastă-sa din pricina unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea chestii mult mai... Aşa e şi mama, cîte nu-i fac eu, rabdă de mă face să am remuşcări, şi cînd colo e şi mirată că îi cer scuze. Şi pe urmă deodată i se năzare din te miri ce, şi degeaba fac mea culpa, nu uită, şi abia aşteaptă un musafir să mă ponegrească..." Mă înveselii. "Nu?! zise. Nu e aşa că ţi-a făcut cu ochiul?" Izbucnii în rîs. "Nu chiar!" zisei. "Ba da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie să se uite... Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar... Cînd am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. «Lasă, Suzy, mi-a zis, o să spăl şi rufe pentru tine, dacă o să fie nevoie...»" "Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic nefiresc."
   Se uită în altă parte şi tăcu, dînd din cap, adică nu e aşa, ştie ea ce spune... "Puţin a lipsit în istoria cu aparatul să nu înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decît pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea un telefon..." "Chiar?" "Daaa, mă iubeşte, o să te roage să mă protejezi, sau cine ştie ce parascovenie... E foarte ataşantă, după ce-ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, «mă şi mir, zice, că se uită la tine un om aşa de serios»! Ca şi cînd cine s-a uitat pînă acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus ceva (şi se uită la mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?" "Nu, zisei, nu bănuiesc!" "Că eşti chipeş!" "A! exclamai, frumos! Şi serios, şi chipeş! Combinaţie rară!" "Dar tot aşa, ca şi cînd fostul meu logodnic ar fi fost o stîrpitură!" "Şi bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat că te-ai fi putut logodi cu un strîmb!" "Soţia ta cum era?" răsuci ea deodată, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară intensitate stăpînită. "Normală!" "Lasă tu asta, cum era, blondă, brunetă?" "Şatenă!" "Înaltă sau scundă?" "Foarte voinică." "Bun, şi era frumoasă sau urîtă?" "Şi una şi alta!" "Am înţeles, şi cînd era frumoasă cum era?" "Hm! Se vedea la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei voinţi încăpăţînate şi indestructibile.'' " Bun, şi ce ciorapi purta?" Mă pufni rîsul. "Purta ciorapi cu dungă sau fără?" preciză ea. "Fără! Ce semnificaţie au ciorapii?" Nu-mi răspunse, se uită într-o parte în felul ei, ca şi cînd n-ar fi auzit întrebarea. 
   Expresia i se schimbă, părea mulţumită de sumarul interogatoriu. "După-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi puţin?" "Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin pădure. Te invit la cîrciumioara din cartierul meu. Îţi convine? Sau ai vrea să mănînci acasă?" "Daaa, zise, la cîrciumioara! Îmi convine perfectamente. Plecăm împreună de-aici, nu?" "Bineînţeles, dacă nu te deranjează că o să fim văzuţi de gaiţele de sus!" "Daaa, se nelinişti deodată, dar mai mult simulînd, nu e bine să fim văzuţi, chiar plec în biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi."'
   
   
   
   
   PARTEA A NOUA
   
   
   
   
   I
   
   Începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deşi cînd rămîneam singur aveam foarte net sentimentul că de-ar fi să nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în clipa aceea chiar o doream. Cîtva timp mă iritai de ceva, pînă aflai despre ce era vorba şi cedai. Nu de faptul că era vorbăreaţă, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încînte, fiindcă foarte adesea ţîşnea din vorbăria ei o astfel de surpriză încît stîrnea în spiritul meu o mare veselie, aşa cum se întîmplase în dimineaţa aceea în birou cînd se interesase de ce fel de ciorapi purta Matilda. Aveam senzaţia că mă împiedica să-i spun ceva esenţial. Asta mă irita. Chiar şi atunci cînd tăcea (şi cu timpul impresia că era vorbăreaţă într-un fel calculat mi se confirmă) mă trezeam cu gîndirea blocată.
   Încercam să-i vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă urmărea doar pînă la un punct şi deodată... (mă făcea să schimb vorba...), fie că mă apuca de braţ şi mimînd uimirea, îmi spunea că asta e ceva extraordinar, contrariindu-mă, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea ce îi spusesem. Singurătatea mea lîngă ea mă făcu să ies de sub farmecul iniţial al primei noastre zile în care parcă prea repede... şi îmi păruse o adorabilă creatură. Da' era, mă întrebai, era în realitate? Ce se întîmplase cu minunatul ei surîs? Se stinsese pentru totdeauna? Începui, în timpul interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la "cîrciumioară", în timpul îmbrăţişărilor la mine în odaie sau al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenţie. Unde îi sboară gîndul? mă întrebam. Chiar credea că mi se păreau pasionante desvăluirile ei...? Amintirile ei din copilărie... cînd fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea cu săniuţa şi o prinsese rapida coborîre a serii şi se rătăcise în oraş, şi ce păţise acasă... El da, se rătăcise, şi ce era cu asta?! Bun! Şi ce păţise? Că o certaseră... Mă uitam pe cer, să-mi sboare gîndul, să iau martori norii că nu pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească singură. Îl înţelegeam în schimb pe primul ei iubit, de ce o părăsise. Te pomeneşti, îmi spuneam, că o fi crezînd şi despre mine că sînt un mutălău. Da, stai să vezi, şi mă apuca o clipă de mînă, să stau, ca şi cînd, cine ştie, mi-ar fi trecut prin cap s-o iau la fugă - (surîdea ironic de această intenţie a mea) ce mai păţise odată cînd nu se ştie de unde făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) de o seringă da, da, o seringă adevărată, şi ea le făcea injecţii în braţ, cu cerneală roşie... stăteau la rînd cu braţele suflecate şi ea cu seringa în mînă potrivea acul în piele şi hîrşti! rîsete generale, rîdea fetiţa de-atunci, rîdea fata de lîngă mine, rîdeam eu fals, dar nu rîdeau şi copiii? Nuuu! Cum o să rîdă, plîngeau! (şi iar rîsete generale) plîngeau, săracii, dar nici unul nu fugea, hi, hi, era la injecţie, cum o să fugă, toată lumea trebuia să stea la rînd, pînă într-o zi cînd unul din ei făcu o bubă la braţ şi se află cine era cu isprava şi treci încoace, Suzy, afurisito (a luat-o mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă şi a fugit din hol, dar a rămas tata), ei, atunci a mîncat şi ea bătaie, a desvelit-o la fund şi jaaap... hi, hi!... Nu (pe acest hi-hi apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surîs), nu, nu se stinsese pentru totdeauna acest surîs complice supus, stăpînit şi tăcut al fiinţei ei lăuntrice... Cum, nu ne sărutăm şi noi doi puţin?! Daaa, nici vorbă...
   "Lasă-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi scăpau şi frînturi de idei), tu nu eşti o problemă, ştiu că eşti superior, cu mine e ce e... ştiu că ţii la mine, nu prea mult, nu poţi încă să mă iubeşti, acum mai degrabă iubeşti iubirea, ai vrea să iubeşti, chiar foarte tare, dar eşti încă prea independent... şi aşa e foarte bine, rămîi aşa... cu mine lucrurile sînt mai complicate, nu căuta să afli mai mult dincolo decît ceea ce par, aşa sînt chiar, o aparenţă...", totul sugerat sau exprimat printr-un joc de expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, modulaţia glasului, sărutări, dulci şi lacome, încremeniri uluite uitîndu-se ţintă la mine, neliniştită că descoperea un necunoscut, "şi ce-o să se întîmple cu noi doi, chiar o să ne îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gîndim la asta!"
   Să nu ne mai gîndim! Începui să surîd, bine, să nu ne mai gîndim!... să nu ne mai gîndim chiar deloc, să renunţăm la acest obicei prost, care nu ne aduce decît ponoase. Astfel cedai, nu mai gîndeam, senzaţie bizară de pierdere a identităţii (asta exprimat pretenţios), popular prostire. Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se ştie că atunci cînd taci, priveşti mai mult... nu cumva asta era şi intenţia ei secretă?), începu să mă obsedeze. Avea gura nespus de frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat şi pur, fără nici o sugestie de senzualitate, rîsul inocent şi cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urîta adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea care venise (tot nu ştiam cîţi ani are, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte?) Urechile îi erau puţin mai libere decît ar fi trebuit, dar foarte puţin, aşi zice atît cît era necesar, printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de transilvăneancă (există un alb al chipului de Transilvania, păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de cel de cîmpie, din Bărăgan, mai închis, mai amestecat, ars de verile lui toridă).
   Nu simţeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mă îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu aşa cum ştiam eu că mi se poate întîmpla, ci parcă aşa cum i s-ar putea întîmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei... Eu (fiinţa mea lăuntrică) aşi fi zis că rămăsesem rece, insensibil şi pe deplin independent... Straniu transfer!
   Îi spusei acest lucru şi rîse cu neîncredere, cu ironie, în cascade (roşind însă, cum să creadă aşa ceva?). "Şi cum e? zise cu maliţie, să mă simt flatată sau jignită?" Dar oricum sentimentul ei era în altă parte, vroia totuşi să-i explic ca să se distreze. Bună ocazie să-i vorbesc, să-i spun ceea ce mi se întîmplă după ce ne despărţim, şi-i spusei cum aprind adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o şoaptă misterioasă, glasul ei care mă chema. "M-ai chemat?!" "Bineînţeles", îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest sens, îndoieli. Cum tresar cu putere pe străzi văzînd-o întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate produce prin trimiterea în lume a fiinţei noastre de către o forţă misterioasă şi pe care cei care ne-au văzut simultan în două locuri diferite pot s-o confirme... Dar nu mă lăsă nici măcar să-i răspund la întrebare. "Sigur, zise, toată lumea vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce i se pare lui straniu! Zi mai bine că nu mă iubeşti şi lasă tu teoria transferurilor misterioase." "Oare?! reflectai. Stai să mă gîndesc!" "Gîndeşte-te!" spuse cu o astfel de intonaţie încît înţelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp.
   Stăteam pe un dîmb lîngă un mic afluent al rîului care înconjura oraşul. Pădurea, în zare, pe marele deal veşnic prezent, îşi arăta strălucirea de aramă, de galben şi de verde, uriaş covor care cădea prin văi adînci şi se ridica pe creste sub un soare încă blînd, în acea toamnă de vis (cum mi-a rămas în amintire). Tăcui. Gîndurile mele îmi părură mici... Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna să se îndrăgostească întîi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o să fie. Dacă se îndrăgosteşte şi dacă ne place (fiindcă s-ar putea abia atunci să nu ne mai placă) venim şi noi din urmă cu aerul că sîntem la unison - şi dacă nu, bine am făcut că nu ne-am înşelat. "Şi totuşi, îi spusei, am această certitudine bizară că m-am îndrăgostit în locul tău!" "Bine, şi tu, tu ce simţi? Lasă-mă pe mine! Un semn bun, continuă ea precipitat, ar fi că ai început să spui lucruri ridicole şi sofisticate. Eu ţin foarte tare la tine, mi-eşti foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu! şi rîse de-a dreptul batjocoritor, fără nici o precauţie. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră zi, cînd mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ţi-aminteşti, ţi-aminteşti?" "Daaa", ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsînd să apară în glasul meu intonaţia glasului ei cînd exprima ceea ce gîndesc lucrurile... "Păi vezi? mă blocă. Păi vezi?!" repetă de astă dată ca şi cînd m-ar fi pus faţă în faţă cu mine însumi, cu un reproş că de fapt mă ascundeam de ea, cînd mult mai simplu ar fi fost să...
   
   
   
   II
   
   Cît de rare şi de puţine erau aceste scene directe cînd vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-aşi fi pierdut repede capul. Se vroia simplă, dar farmecul fiinţei ei era atît de ferit, încît orice destăinuire smulsă mă făcea să simt un straniu regret. Vroiam să-i descopăr repetirile, fiindcă orice se repetă, începînd cu răsăritul şi apusul soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele cardinale ale caracterului ei. Simţeam că, fără s-o iubesc, mă subjugă. Frumuseţea unei flori e cifrată în sămînţă, dar adesea sămînţa asta poate fi halucinogenă... Nu era ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, şi aveam senzaţia că chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aşi fi putut să văd lumea cu ochii ei, pînă la sursa gîndirii şi a sentimentelor, n-aşi fi descoperit nimic peste ceea ce exprima ea prin cuvinte şi gesturi, surîs şi ocheade, tăceri sau cascade de veselie. Vălurile care acopăr sufletul şi pe care, dîndu-le la o parte (cum spune Tolstoi că procedează artiştii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea. Însemna cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. Din povestirea ei de fostă studentă reieşea că nu, dimpotrivă, era bine apărată. Aveam copleşitoarea impresie că alchimia fiinţei ei era permanent dată pe faţă, că nu se cenzurează nimic din ceea ce e acolo şi că în fiecare clipă spectacolul interior se proiectează în afară şi timpul trăirii ei curge asemeni unui rîu... Rîul are însă o albie, cu maluri rîpoase sau pline de ierburi şi un cadru uriaş, o cîmpie sau nişte dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea hotarele obişnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi calitatea inteligenţei (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de ceea ce numim noi astfel), fermitatea, de pildă, a prejudecăţilor (cine nu le are şi cine nu ştie cît sînt de rele?), gîndul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce fată nu se gîndeşte la măritişul ei, la întemeierea unei familii, la un loc bun în societate şi în profesiune?). Ei bine, Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un fatalism senin: "dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc şi-aşa, îmi răspunsese o dată cu o seninătate agresivă, ba chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, să dau peste un prost care o să vrea - e bărbat, nu? - să-i spăl ciorapii, sau şi mai rău, să vrea să mi-i spele el pe ai mei" (rîs batjocoritor şi vesel, ca în faţa unei mari comicării). Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor noastre nu pot trece decît rar, cînd îl inundă (sau poate niciodată), şi care ne defineşte şi ne urmăreşte pînă la contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor inexistent. Mi-era imposibil să cred că era atît de ascuns încît nu-l descifram eu, sau că nu era încă format. Cînd se zice despre cineva că n-are caracter se subînţelege că e liber pentru toate relele. Nu cumva?!... Cine poate să ştie? Caracterul fiind daimonul nostru, cum spuneau cei vechi, la unii poate fi absent, lăsînd conturul unui caracter... Dar cel adevărat poate într-o zi să apară pe neaşteptate şi să... Nu, Suzy ştia tot ce trebuie să ştie o fiinţă umană, nu avea, să zicem, ezitări în faţa unui fapt care se petrece sau în care se pomenea implicată, era adică o fată matură şi cu un ferm cod moral, cum se dovedise în timpul tragicului eveniment din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele şi răul, şi fără să fie laşă, să simtă frica, să se sperie chiar şi retrospectiv, încercînd să înţeleagă ceea ce e nefiresc.
   Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, "zugrăveşte", e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...
   Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă  de cîteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saëns. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rînjind, dansînd şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atît de tare auzul, încît am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel. Încîntată să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cîntăreţi de altădată. Într-o zi mă şocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atît de curioasă în înlănţuirea ei sonoră, încît o pusei de zece ori, să-i pot descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. Îndată ce se termina nu-mi mai rămînea în urechi decît o chemare, un extaz, un strigăt parcă din junglă al unui negru, în care se amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adoraţia şi superstiţia. Totul concentrat într-o armonie atît de strînsă. Încît arunca parcă în aer ca o dinamită geometria cîntecelor noastre europene atît de leneşe. O puneam din nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare şi cu neputinţă de memorat. O pusei atunci pe o turaţie lentă de 45. Vocea însă se îngroşă şi nu se mai auzi decît un behăit, un fel de muget de bivol bolnav. Luai placa şi într-o vizită la Ciceo i-o pusei şi lui. "Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înţeleg nimic, dar e extraordinar! Lasă-mi-o pînă sîmbăta următoare." Iar cînd ne revăzurăm îmi spuse că a pus-o la mai mulţi inşi, printre care şi un profesionist, şi că a fost distracţie mare. Nimeni nu reuşea, încercînd s-o redea, decît să emită un soi de răcnete caraghioase şi atît de groteşti încît îi apuca pe toţi un rîs nebun. Nu poţi prinde secretul unei rase necunoscute chiar dacă îl ai la îndemînă zgîriat cu fidelitate pe o placă.
   Tot astfel era şi ea. O vedeam zilnic, prezenţa ei îmi încînta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poţi cînta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atît mai puţin vei reuşi să descoperi sufletul cuiva care nu doreşte (sau nu poate) să ţi-l desvăluie. În mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ea în locul ei. Degeaba, îndată ce rămîneam singur, mi se făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întîlni acest dor al meu investit. De obicei chiar aşa li se întîmplă aproape tuturor. A doua zi întîlneam o fiinţă aproape necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem memora fraza aceea comprimată şi indescifrabilă. Nerăbdarea cu care aşteptam să treacă orele, să treacă noaptea, să mă trezesc dimineaţa, să-i văd iar chipul şi poate şi surîsul, să-i ascult vocea ei voalată, ai cărei debit altădată mă iritase iar acum îmi suna ca o melodie plină de vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar...
   Dar nimic din ce simţeam eu şi trimeteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogăţită, după încredinţarea tuturor îndrăgostiţilor, care simt, şi li se confirmă cînd se revăd, că amîndoi au aşteptat cu aceeaşi febrilitate trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, dor, visări, şoapte spuse în intimitate, minunata plutire în mers, senzaţia de zbor, sentimentul indescriptibil de împlinire, de ataşament şi părăsire, o îmbrăţişare pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, continuă şi amplificată de încredere, entuziasm, golire a întregii noastre fiinţe de sentimentul ascuns al tragicului, contopire pe care o numim fericire... Dar nu puteam să spun nici că eram contrariat. Da, aşi fi spus fără vreun sentiment abisal că eu o iubesc şi ea nu, şi aşi fi aşteptat liniştit ca totul să-mi treacă şi ruptura să vină într-o zi de la sine. Mi se întîmpla chiar să contemplu senin această perspectivă. Dar... Iarăşi dar! Era suficient doar să gîndesc acest lucru în prezenţa ei, ca să tresară cu putere şi o suferinţă acută, însoţită de panică, să i se aştearnă pe chip. "Ce e cu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, repetînd cu o şoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mă auzi, ce e cu tine?!" Şi atunci tresăream eu însumi ca trezit dintr-un somn şi alungam gîndul despărţirii ca pe o fantasmă...
   Într-o zi însă nu-l mai alungai, fiindcă nu mai era în puterea voinţei mele...
   
   
   
   III
   
   Eram la mine acasă, pe o vreme atît de urîtă încît nici cele două mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult aer în odaie, nu mai reuşeau să mă facă să simt că pe lume există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbuşit şi pierdut în negură sugerau sfîrşitul lumii, care ar fi putut semăna cu această pîclă geologică, reapărută după cine ştie cîte milioane de ani de cînd soarele o alungase de pe pămînt. "Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu şi-a anunţat astfel sosirea..." "Lasă tu vremea, îmi spuse, nu vremea e de vină că arăţi tu aşa de independent." I-auzi! gîndii. Deci a fi independent e o culpă. Tăcui însă mai departe, căci tonul ei spunea mai mult decît sensul vulnerabil al cuvintelor, iar eu învăţasem (sau mă învăţase) să n-o judec după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă. Cum să rezist? "Niciodată, continuă, n-ai fost tu afectat de vremea rea sau bună. Dimpotrivă, prima oară cînd am venit la tine erai fericit că eram udă de ploaie."
   Nu ştiu de ce mă pufni rîsul. Adevărurile ei erau totdeauna însoţite de un evantai de sugestii, protest infantil (să nu devii brutal şi să jigneşti o fetiţă!), reproş voit exagerat şi în acelaşi timp parcă imediat retras, să nu-ţi închipui că chiar îţi fac această favoare, dar totuşi să ştii că eşti vinovat... "De ce rîzi?", zise surîzînd ea însăşi cu ironie, a cărui tandreţe întoarsă în interior, spre siguranţa de sine că se ştia iubită, mă oprea totdeauna să duc cu ea pînă la capăt o discuţie mai gravă. De astă dată însă rezistai, rămăsei mai departe ţeapăn întins în pat lîngă ea, cu mîinile sub ceafă şi cu adevărat turburat de întunericul care începuse să se lase peste o zi aşa de întunecată.
   Aprinsei veioza şi urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s-o văd cum arată. Vroiam să se uite ea la mine şi să mă vadă. "Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie să fie tîrziu, plec!" Şi sări sprintenă peste mine şi începu să se îmbrace. Aşa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord să ne despărţim, gîndul meu neexprimat n-o mai turbură, îi e frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nici nu ştiam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezenţa ei nu-mi mai apărea încărcată de vrajă. Aşa era, a simţit că vreau să-i spun ceva şi, cu toate că sîmbetele şi duminicile le petreceam la mine, acum vroia să plece. Oare? Da, de-a binelea, îşi trăsese botinele şi acum îşi căuta mantoul, dacă nu cumva vroia s-o opresc. "Stai, zisei, unde vrei să pleci?", fără să adaug că nu înţelegeam de ce se abătea de la... "Bine, mai stau, zise cu vocea ei voalată şi impersonală (cînd voia să-şi păstreze deplina ei voinţă de a decide), dar trebuie să plec!" Nu-i spusei că nu mă anunţase dinainte că voi petrece acest week-end singur... Mă ridicai şi mă îmbrăcai şi eu în tăcere. Bine, gîndii aşezîndu-mă în fotoliu în faţa ei, nu vroia să mai stea, nu vroia să mă asculte. Foarte bine! "Vreau să-ţi spun ceva", zisei totuşi. "Da, te ascult!", răspunse ea docilă. Îmi luai capul în mani. Cum să-i spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe şi cum aşi fi putut să-i vorbesc aşa cum stătea, fără să pară, pe picior de plecare? "Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărţim!" Se uită la mine cu chipul, dar nu cu ochii, şi îmi spuse fără umbră de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: "Nu vorbi aşa, zise, mîine o să-ţi pară rău de ceea ce ai spus!". Bine, gîndii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă. Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mă hotărîi, am să încetez s-o mai văd, fără declaraţii de despărţire, care nu sînt crezute: ştia ea mai bine că pe urmă o să regret... "Dar nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?" Era clar: mă avea în mînă. Îmi ghicea, fără greş, gîndurile. În curînd, din lipsă de mister, aceste gînduri ale mele or să înceapă s-o plictisească. "Dealtfel nici nu ştiu ce vrei să-mi spui, de te porţi cu mine aşa de brutal", reluă de astă dată cu o intonaţie necunoscută, oricum pentru întîia oară fără vreun evantai interior de sugestii contrarii şi pline de farmec: direct, sigură pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai mi-o atribuise. (Deci nu fi tu brutal, ca să fiu eu!) "Am plecat", zise, şi se ridică şi o luă spre uşă. Îi privii paşii ei şovăielnici, care ai fi zis că mergeau înapoi (demult nu-i mai avusese: racule! gîndii, zodie bizară, chiar o să pleci?). Aşteptai să pună mîna pe clanţă şi să se întoarcă spre mine... Aşa şi făcu: "La revedere", spuse umilă ca la început cînd intrase după concediu, în biroul meu şi ieşise cu mapa sub braţ, în care ai fi zis că nu ducea hîrtii contabile, ci stranii documente în care erau înscrise cu semne cabalistice rele prevestiri care îi apăsau soarta. Sării şi într-o clipă fui lîngă ea şi îi desfăcui mîna de pe clanţă. Nu se opuse, dar rămase decisă: "Trebuie să plec!", zise ferindu-se să mă privească. "Nu!", zisei. "Ba da, te rog să mă laşi să plec!". "Nu!", repetai şi îi pusei pe braţ mîna pe care mi-o retrăsei în clipa următoare, simţind din uşoara ei tresărire că era, fizic, intangibilă. Se resemnă şi începu să se uite pe fereastră. "Te rog să mă laşi să plec", spuse iar şi în aceeaşi clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. "Nu, răspunsei, nu înţeleg de ce trebuie să pleci, şi dacă te las, pleci pentru totdeauna!".
   Nu auzea si deodată izbucni în hohote. Îşi împreună mîinile şi se uită la mine în sus cu chipul înecat de neverosimile lacrimi: "Te rog, lasă-mă să plec!". Era o halucinaţie? Se repeta o scenă cu Matilda? în care însă nu mie mi se spunea să plec... Dar nu avui timp să-mi viu în fire. Mă ocoli cu o dibăcie de felină şi n-o mai văzui. Plecă. Sau, mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici paşi precipitaţi şi nici uşi deschise sau trîntite. Mă întorsei însă imediat pe urmele ei, ieşii pe palierul pustiu, coborîi în goană în stradă să-i văd măcar silueta îndepărtîndu-se. Nu era, dispăruse, ai fi zis că zeii întunericului şi ai ceţii o răpiseră îndată ce ieşise. Revenii în odaie, stinsei lumina şi mă aşezai liniştit la geam. Ei, mă întrebai. Ce-ai aflat? E în disproporţie mare ceea ce s-a întîmplat cu puţinul lucru care ţi s-a desvăluit despre ea. Ce ţi s-a desvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare... Nu e rău, gîndii. Nu s-a terminat rău. Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i făcusem chiar nimic, absolut, nici măcar nu-mi descopeream o intenţie cît de vagă şi obscură de a-i pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atît, că dorisem să nu plece, se îngrozise atît de tare, ce s-ar întîmpla dacă răul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă asupra mea? Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa pornirilor iraţionale, a stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu sîntem iubiţi, că sîntem trădaţi, înşelaţi sau pur şi simplu duşi de nas - cine suportă să fie dus de nas? Nu, nu se terminase rău, dar păcat, îmi spuneam, mi-era aşa de dragă, o să-mi fie greu să-mi iau gîndul de la ea. Să-mi iau gîndul! Dar cine mă silea? Nimeni, putea să-mi rămînă dragă chiar dacă s-ar fi măritat şi aşi fi întîlnit-o pe stradă cu bărbatul de braţ. Nu era nici o îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea să fie ca mine, deci ca să-i placă, şi ea trebuia să fie alta... niciodată un adevăr nu putea fi mai evident!). Şi atunci de ce mi-ar păsa? Chiar! Iată, ne despărţiserăm şi mă simţeam perfect liniştit şi detaşat...
   
   
   
   IV
   
   Ca şi cînd n-aşi fi ştiut că nu liniştea şi detaşarea sînt semnul despărţirii. Ba nu! Ăsta era semnul, astfel se petrecuse cu Nineta şi Căprioara. Dar nu cu Matilda! Oricum, adormii cu sentimentul că nu se întîmplase nimic. Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep să urle din senin (aşa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă o fi să aflu, dacă nu cumva această reacţie nu era chiar semnul că evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să ne detaşăm pe imensa elipsă pe care fuseserăm proiectaţi la naştere, pentru a nu ne mai întîlni niciodată.
   Bineînţeles că nu se întîmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagră şi mai lungă), avea totdeauna acest aer, această expresie de reproş sfios... Că a fost bruscată, ea care... Ei! Ea care, ce?! "Cum, şoptea, aşa? Nu mă mai iubeşti? Am ştiut eu!..." Şi într-adevăr coala cu semne complicate şi indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăşi albă şi sentimentul că ieri nu s-a întîmplat nimic copleşea, în faţa unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care se acumulaseră, îndoielile adînci care îmi dăduseră tîrcoale.
   Intră în biroul meu şi se opri lîngă uşă: era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eşuase în strădania ei încăpăţînată de a-i dovedi fostului ofiţer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos; smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe fereastră). Bineînţeles, nici eu nu eram acel cămătar! "E voie?!" îmi şopti ea dintr-o parte, cu aerul că eu aşi putea să zic nu (şi cu tandra ei ironie că asta n-o să se întîmple decît dacă aşi putea să rezist ochilor ei mari şi frumoşi, glasului ei catifelat şi colorat, de o dulce uimire, gurii care în astfel de clipe se frăgezea şi se făcea mai pură decît a unei inocente fetiţe) sub imperiul unei intense dorinţi ca fiinţa ei să fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată, în voia ei, ea care... Ei, ea care ce? Ce anume din fiinţa ei putea fi prins şi să zici: este!? Chiar nu se întîmplase nimic ieri şi în general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău?... 
   Surîse, ghicindu-mi aceste întrebări şi acest surîs şterse ca un suflu de generozitate năvalnica hotărîre de a mă despărţi de fiinţa aceasta care îmi aştepta, umilă, învăluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură. Mă ridicai de la birou şi mă apropiai de ea. "Te iubesc!" îi şoptii. "Da?! îmi şopti la rîndul ei. Atunci cere-ţi iertare pentru purtarea ta de ieri!"
   Ei, aia e! Izbucnii în rîs. "Da, strigai plimbîndu-mă cu paşi mari de la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, realmente înveselit, bineînţeles că îmi cer, dar nu ştiu pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ţi-am făcut?! Ar fi o mare victorie pentru mine dacă aşi afla!" Ea avu de astă dată un surîs interior: "Lasă că ştii tu! zise. Ai fost brutal!" Fui gata să-i răspund că oricît s-ar părea de ciudat, brutală a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas practic şi hotărît: "Hai să nu mai vorbim despre asta! Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, e o vreme infectă, mergem la tine şi-i spui tu lui nenea ăla de la cîrciumioară să ne aducă totul sus şi o sticlă din vinu-acela alb, ştii care... Aşi putea să beau, din el, ăhă, chiar şi-o sticlă întreagă, numai eu singură!" Părea încîntată că e în stare de o asemenea ispravă. Mă oprii lîngă uşă, pusei mîna pe clanţă să simt din vreme dacă cineva, vreun funcţionar, ar vrea să intre şi îi spusei: "Bine, acum du-te în biroul tău, te aştept la mine acasă." Dar nu-i deschisei uşa. "Suzy, îi şoptii, te iubesc!" Îşi apropie chipul de-al meu şi îi văzui o expresie gravă, voit rătăcită. Îmi repetă spusele ca si cînd era întîia oară cînd le auzea: "Mă iubeşti? Victoraş, mă iubeşti?". "O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te iubesc atît de tare, că vor să sune la salvare!" "Asta ce mai e?" "Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a muri să i le transmit iubitei lui; ascultă:
   
   Iubito, mă gîndesc la tine
   Ca un borfaş la ceasul unui lord
   Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
   Şi caii au atac de cord ."
   
   "Cum?!! strigă, îndepărtîndu-se de uşă (nu vroia să plece!), mai spune o dată'' (şi se uită vrînd parcă să ia martori nişte inşi că n-a mai auzit pînă acum o astfel de gravă năzdrăvănie). Lăsai clanţa şi începui iarăşi să mă plimb... "Frumoase versuri zisei, şi abia acum îmi dau seama că nu i-am îndeplinit poetului dorinţa şi n-am căutat-o pe iubita lui să i le transmit." "De ce?" "Pentru că nu credeam că o să moară şi n-am memorat adresa ei pe care el totuşi mi-o dăduse... Credeam, pe atunci, că e un farseur, îşi bătea joc de noi, şi numai la iubita lui nu ne era nouă gîndul... Depărtarea şi moartea umplu acum de viaţă, în amintirea mea, caricatura fiinţei lui... Ascultă iar cum sună..." Şi repetai strofa. Ea fluieră şi ieşind avu un gest pornind de la tîmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, admiraţie? Formidabil, sau... Da, formidabil, sau... Ei?
   I se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu ştie nimic despre mine şi vrea să ştie...? Eram un necunoscut interesant. În posesia unor astfel de lucruri tragice şi fascinante? Niciodată nu renunţase la verdictul ei pe care îi dăduse la prima noastră întîlnire la Braserie: "Ştiu, domnule Petnni! Totul se ştie."
   O vreme gîndisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înşela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu minţim? Plecînd de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare. Totuşi, gîndisem mai tîrziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atît de mult, încît fără asta nu ştiu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atît de dragă, şi mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică desvăluire. Îi părea rău că o făcuse? Vroia s-o retragă, ca pe-o greşeală? Posibil, chiar sigur, fiindcă îmi spusese: "Nu ştiu dacă mîine sau mai tîrziu aşi mai putea să-ţi povestesc!" Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pe care o să ţi-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeaşi din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puţin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai păţise şi după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deşi explicaţiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gîndeam, şi un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, cînd rămîneam singur. Gîndul impur mă ducea la garajul lui Vintilă şi trăiam pentru întîia oară o adîncă nelinişte. Dacă, îmi spuneam, întîmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viaţa noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens? M-aşi putea oare despărţi de ea? Şi atunci descopeream cît de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă... Hotărît, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubeşte... Sau mă iubeşte într-un fel atît de ciudat, încît eu nu înţeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Şi de ce şi-ar da atît de total pe faţă întregul ei arsenal de seducţie? Nu cumva se credea urîtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eşec? Nu tresărise ea cu putere cînd îi spusesem că femeile superioare sînt ocolite de bărbaţi şi ţinuse s-o asigur că ea era o femeie obişnuită? Că fusese ocolită şi că trăise eşecuri, cum ar fi putut să mi le povestească? Şi bineînţeles că nici ale mele n-o interesau...
   Astfel mă linişteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. De ce, de pildă, despre noi înşine (care eram prezentul) se ferea cu atîta dibăcie să vorbească şi să se angajeze într-o comunicare mai gravă? Te pomeneşti că...
   Dar iat-o că vine spre mine... Ba nu, m-a văzut şi nu vine, aleargă... Şi ne îmbrăţişam în plină stradă şi îi simţeam, lipit de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, şi mă îmbăta mirosul părului ei, şi îmi părea fierbinte răceala urechilor si freamătul întregii ei fiinţe... o imensă tăcere voluptuoasă... O pace adîncă îmi inunda sufletul...
   
   
   
   V
   
   Abia în preajma Anului nou ploile şi vîntul se transformară în viscol şi oraşul fu acoperit de zăpadă. Şi ca şi cînd dorinţele noastre atît de diferite, devenite dorinţă unică, ar fi putut determina prin unda spiritului condensări fantastice în norii care parcă nu mai vroiau să părăsească regiunea noastră, în chiar ajunul Anului nou viscolul încetă şi apăru pe cer soarele, parcă rîzînd de noi că îi uitasem existenţa şi strălucirea... Vreţi să petreceţi, parcă ne spunea, să uitaţi anul care a trecut... da, iată-mă, eu nu sînt simbolul speranţei, sînt chiar speranţa, cît timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi... Haide, lăsaţi zăpada, amînaţi curăţatul, troienele au farmecul lor, daţi-i drumul prin magazine, lăsaţi telefoanele să zbîrnîie, cumpăraţi vin dacă încă n-aţi făcut-o pînă acum, schimbaţi-vă programul dacă vremea rea v-a făcut apatici şi combinaţiile voastre au fost aranjate fără entuziasm.
   Astfel îmi spusese şi Suzy cîteva zile mai înainte: "Pe o vreme ca asta n-am chef de nici un Revelion, îl facem în doi, la tine, unde să mergem?" (îi propusesem Braseria, care de Anul nou se unea cu restaurantul şi organizau în ambele săli revelioane la care nu oricine putea obţine un loc: mie îmi putea reţine o masă domnul Jenică). Dar ea nu-şi schimbă starea de spirit, care în ultima vreme era curioasă, devenise foarte tăcută, fără să fie melancolică sau preocupată de ceva, sau cît de cît neliniştită, cum e a oricărui om care tace zile întregi. Nu era apatică şi nici neatentă, pur şi simplu tăcea, şi aşi putea spune că o făcea cu mare poftă (dacă mă pot pronunţa astfel!), tot aşa cum mai înainte îi plăcuse să sporovăiască, şi această tăcere era la fel de obstruantă pentru a comunica cu ea... Cred că nu sînt exact afirmînd că nu era preocupată, se vedea că avea un gînd care era prezent în tăceri, dar impenetrabil. Ai fi zis însă că acest bizar gînd era copilăresc, ca şi gesturile. Lua, de pildă, un pahar gol în mînă şi mi-l întindea. "Ce să-ţi aduc în el? o întrebam. Vrei apă sau vin?" Şi vocea mea era puţin ridicată, ca şi cînd iubita mea ar fi fost mută, şi îi cercetam atent şi amuzat chipul, ca să-i descifrez dorinţa, fiindcă părea şi surdă. Făcea cu degetele răschirate un gest, insistent şi nedefinit, în timp ce se răsucea în pat, se întorcea cu spatele la mine şi îşi trăgea pledul pe cap. Îi aduceam apă şi o băteam pe umăr. Se ridica în capul oaselor, apuca paharul cu o expresie puerilă de satisfacţie, îl bea pe jumătate, parcă foarte grijulie cu setea ei, dar şi cu apa, apoi deodată se îndoia ca pisica, deschizînd simplu ochii şi la fel de simplu readormea. Se schimbase la faţă, frumoasa ei gură se subţiase şi căpătase o vagă culoare vineţie. Părea foarte
   mulţumită că mă învîrteam cu grijă în jurul ei şi îi respectam tăcerea.
   Într-o zi mă aşezai la birou şi începui să-mi răsfoiesc hîrtiile. Era mare linişte în odaie în timp ce afară plopii mei adolescenţi, lipsiţi acum de frunze, se aplecau uneori foarte tare, chinuiţi de rafalele vîntului. Îmi simţeam sufletul plin de această linişte şi de prezenţa ei în patul meu. Din cînd în cînd mă întorceam să văd ce face şi privirea mi se oprea îndelung pe lucrurile ei, ceasul aşezat pe lunga noptieră încărcată cu cărţi, cismele lăsate alături, cu căputele îndoite şi cu vîrfurile îndreptate cuminte spre pat, blana întinsă în fotoliu... şi gîndeam: "De ce n-ar rămîne această fată la mine pentru totdeauna? E atît de dulce prezenţa ei! Aşi putea lucra chiar dacă ar fi trează şi ar roboti ca orice soţie în micul ei cuib." La un moment dat simţii că mă privea. Mă răsucii şi o văzui cum stătea liniştită rezemată în perne şi îşi smulgea gînditoare, cu mişcări încetinite ca şi cînd ar fi depănat ceva, fire de păr din creştetul capului (îi descoperisem acest obicei asemănător cu al celor care îşi rod unghiile). "Ai să rămîi cheală", îi spusesem. "Nu, îmi răspunsese, creşte la loc." Înainte de a-l arunca, trecea firul prin dinţi şi îl crănţănea. Era în astfel de clipe într-o stare de absenţă, ca să zic aşa, lucidă, stare de vid, pe care îl contempla fără gînduri şi aşi fi zis fără vreun sentiment.
   Mă ridicai de la birou şi mă aşezai lîngă picioarele ei, pe care începui să i le mîngîi. "Te iubesc, Suzy! îi şoptii. Nu e aşa, continuai, că te simţi bine la mine? Eu n-aşi vrea să mai pleci. Rămîi la mine, şi dacă tu vrei, ne căsătorim. Iată, te cer de nevastă!" Mă privi cu intensitate în timp ce, ca şi cînd ar fi avut ceva în gură, înghiţi şi apoi îşi linse buzele cu vîrful limbii foarte satisfăcută, dar nu de cererea mea în căsătorie, ci parcă de o senzaţie unică de confort, de un  pe care i-l aducea clipa de faţă, lungimea ei şi conştiinţa că pînă la sfîrşitul vieţii era atît de mult timp încît se putea spune că, practic, sîntem de fapt nemuritori: iată ce noapte lungă o să urmeze, şi nu e decît una din nenumăratele care vor veni... va trece şi iarna asta, va veni primăvara, apoi vara, apoi toamna... ehe! şi asta doar într-un an... Îşi duse mîna la gură şi căscă îndelung, într-adevăr cu mare poftă de a se vîrî iar sub pled şi să doarmă mai departe. Mă ridicai şi izbucnii în hohote. "Eu o cer în căsătorie, zisei, şi ea îmi răspunde printr-un imens căscat! Bravo, Suzy, aşa ceva n-am mai auzit să i se fi întîmplat vreunui pretendent!"
   Dar nu se culcă, se dădu jos din pat cu un gest foarte decis, intră în baie, auzii robinetul şuroind, apoi se întoarse cu şervetul în mînă ştergîndu-se pe faţă foarte aplicat, cu gesturi grăbite de şcolăriţă înainte de a pleca la şcoală, îl aruncă pe aparatul de radio, se vîrî la loc în pat şi luă o carte pe care o începuse şi se întoarse, ca de obicei în ultima vreme, cu spatele la mine. (Întorsul acesta al lor cu spatele se pare că e universal, cel puţin pe bietul Petrică îl arunca pe cele mai înalte culmi ale indignării neputincioase.) Mă apropiai, stinsei plafoniera şi îi aprinsei veioza.
   Nu era bolnavă, venea la birou ca de obicei şi la întrebarea mea îngrijorată îmi răspunsese printr-o tăcere pe care o făcu elocventă de astă dată cu o mişcare definită a degetelor, de respingere a unei asemenea ipoteze. Totuşi, într-o zi refuză să mai ia masa cu mine, adică mă asistă, dar nu ceru nimic. Nu mă alarmai, dar se alarmară părinţii, mama ei îmi dădu un telefon. "Ba da, zise ea, e bolnavă..." şi ezită să-mi dea lămuriri, dar repetă că să am grijă de ea, s-o protejez, să n-o necăjesc... O să-i treacă... Peste o săptămînă o să văd că o să-i treacă, o să-şi
   revină. Totuşi nu slăbi prea tare şi cînd îi spusei că ar fi bine s-o duc la un doctor făcu un gest curios cu palma: da, dar nu acum, şi apoi unul aproape nedefinit care putea să însemne că să părăsesc acest subiect... pentru moment, o să-mi spună ea cînd. Chiar zise, ieşind foarte firesc din tăcere: "te anunţ eu!". Şi într-adevăr peste o săptămînă îmi spuse că are puţină treabă undeva, dacă vroiam s-o însoţesc...
   Era la un spital. Intrarăm într-o sală de aşteptare plină numai de fete, multe ţărănci tinere, unele chiar în jurul a şaisprezece ani. Suzy plăti la un ghişeu o taxă de 30 de lei şi apoi ne aşezarăm pe bănci. Nu aşteptarăm mult, la un moment dat ieşi dintr-o încăpere de alături un tînăr şi păros medic (cu favoriţi pînă la falcă) şi rosti: "Cine e la rînd?", dar o văzu pe Suzy şi o chemă: "Poftiţi, doamnă Culala! Poftiţi şi dumneavoastră, mi se adresă, să-i daţi puţin curaj." (Într-adevăr, o văzui pe Suzy şovăind cu privirea agăţată de cea a medicului, implorîndu-l parcă tocmai pe el, la care venise, să-i alunge spaima). Intrarăm în cabinet şi medicul sparse o fiolă şi îi supse conţinutul cu o seringă. Cu ea în sus se întoarse spre Suzy şi îi spuse să-şi desvelească fesa. "Haide nu vă speriaţi de-o înţepătură. Restul, n-o să mai simţiţi nimic!" Şi se apropie şi o împinse cu blîndeţe să se aşeze cu faţa în sus pe canapeaua de piele. Suzy se supuse, aproape pierdută, şi medicul o dezveli şi mă şi mirai că îndată se şi îndepărtă, atît de rapid îi înfipsese seringa, sau atît de nedumerit eram încît clipele se comprimaseră pentru percepţia mea. "Gata, zise părosul, acum puteţi să ieşiţi. Dumneavoastră, mi se adresă, doamna mai rămîne un sfert de oră."
   Nu chiar un sfert de oră, poate chiar o oră întreagă, atît de lungă mi se păru aşteptarea. Fetele, deşi nu se cunoşteau între ele, aveau o expresie comună: ştiau ce se petrece înăuntru (vor intra şi ele), şi nu se temeau nicidecum. "Te adoarme?", zise una. "Da' de unde!", i se răspunse. "Şi nu zaci pe urmă?" "Da' ce, crezi că doctorul e babă, să-ţi bage fusul? Îţi face o injecţie şi nu simţi nimic..." În sfîrşit uşa sa deschise. Suzy ieşi. Era, nu palidă, ci albă ca creta. "Cine e la rînd?", întrebă medicul, şi o altă fată se ridică şi dispăru în cabinet. "Suzy, îi şoptii, ţi-e rău?" "Nu, murmură, mi-e foame! Caută un taxi şi du-mă la cîrciumioară. Vezi că se găsesc la ieşirea din spital, să tragă aici."
   Pînă la cîrciumă n-o mai întrebai nimic (fiindcă înţelesesem) şi nici acolo, unde începu să mănînce tot ce putu să i se aducă pînă ce i se pregăti mititei şi un muşchi de vacă ("să fie mare, zise ea, şi multă salată verde"). În schimb, eu nu mîncai nimic. După friptură, mai ceru un mic. "Unul singur?", întrebă cîrciumarul mirat: "Da, numai unul şi încă un ardei iute". Îl mîncă foarte aferată şi se uita la mine într-un fel care se vroia elocvent, asemeni unui copil care s-ar fi lăudat altuia că iată ce mănîncă el şi celălalt n-are. "La urmă de tot, îmi explică, se simte gustul micului!" Şi încîntarea ei puerilă mă convinse că era ferm încredinţată. Oricum, culorile îi reveniră şi îmi spuse în treacăt, după ce bău pe nerăsuflate un pahar întreg de vin roşu, că a făcut o întrerupere de sarcină, care la ea e totdeauna atît de toxică, încît pînă n-o scoate nu poate mînca nimic. "Ştii, zise cu o uimire pe care o contemplă ea însăşi cu o mare curiozitate, eu n-o să pot să fiu niciodată mamă, sau cel puţin pînă nu se descoperă un medicament care să..."
   Aşadar părosul o sfîrtecase acolo în cabinet, unde lucra oficial şi pe bandă rulantă, în schimbul taxei de 30 de lei. Atît cerea statul pentru a suprima o viaţă în embrion. "Şi fetele acelea, zisei, tot pentru asta veniseră?" "Da". "Aşa deci! exclamai indignat. Şi probabil că asta se petrece zilnic?!" "Probabil, sau poate o dată pe săptămînă..." "Şi tărăncile acelea..." "Da, şi ţărăncile, zise Suzy. Unele stau la zeci de kilometri de spital, se întorc acasă pe jos..." "Şi acasă o iau de la cap", spusei posomorît, descoperind deodată în mine o îngrijorare sumbră în faţa speciei care se mutila cu bună-ştiinţă şi chiar cu veselie (acum mi se părea că toate fetele acelea, aşteptînd să le vie rîndul, erau de fapt foarte vesele, deşi nu erau). "Bineînţeles că acolo în satul lor o iau de la cap, zise Suzy. Nu costă mult!" "Da, am văzut!... şi te pomeneşti, reluai cu ironie, că sarcina toxică îţi ia şi graiul?!" "Nu, zise, n-are nici o legătură." "Dar, după cîte ştiu eu, sarcinile toxice se pot trata. Ai încercat?" "Nu, nici n-avea rost..." "De ce nu mi-ai spus?" (Mai tîrziu am aflat că într-adevăr se putea trata cu şanse de succes, "dacă femeia are o mare dorinţă de a naşte", mi se precizase.) Îmi amintii de Căprioara: nici ea nu vrusese să păstreze sarcina, decît dacă spintecătorul de dovleci cu care concepuse s-ar fi întors la ea. Iar Matilda mă părăsise în sinea ei chiar îndată ce se asigurase că nu era o femeie stearpă: nu vroia să trăiască cu mine. "Sarcina ta toxică e un pretext", îi spusei. "Ai ţigări la tine? răspunse Suzy cu o bună-dispoziţie de zile mari. Te rog frumos să-mi dai o ţigare!" Îi întinsei pachetul, care stătea în buzunarul meu zile întregi, nu fumam decît în scurte şi rare clipe; îndată ce trăgeam cîteva fumuri o aruncam, ameţeala pe care o simţeam nu-mi făcea nici o plăcere. Îi aprinsei bricheta, şi în timp ce îşi vîra ţigarea în flacără, îmi apucă mîna, simţindu-i strînsoarea ei dulce şi fierbinte. Turburat, tăcui. Deşi proaspătă, imaginea chipului ei alb ca creta, cînd ieşise din cabinetul medicului şi mă căutase cu privirea, mă turbură adînc, ca la o amintire dureroasă şi îndepărtată. Oricît aşi fi dorit să ocolesc brutalitatea gîndului că dragostea mea pentru ea nu avea viitor, nu mă putui stăpîni să nu-i spun în clipa aceea chiar acest lucru: "Suzy, ce-ai făcut? Cum ai putut să te laşi astfel măcelărită? O, Dumnezeule, şoptii, cine îţi spune ţie că n-ai omorît, poate, unicul tău copil?"
   Dar ea nu se turbură în prima clipă, şi abia după ce se lăsă între noi o tăcere grea ţigarea îi căzu dintre degete. "Mă scuzi un moment?" zise.
   Şi se ridică şi porni undeva cu paşii ei care mergeau parcă îndărăt (acum mai mult ca oricînd), lăsîndu-mă parcă cu bună-ştiinţă să-i contemplu mersul, s-o înţeleg fie şi numai dintr-atît, că nici o întrebare n-are rost, că gestul de faţă, clipa prezentă, sentimentul trăit de ea dăruit mie erau tot ceea ce e mai de preţ pe această lume. Restul nu e nerozie, dar nu găsea în ea nici un ecou. "Cum, dar ţi-am spus!", zise după ce se întoarse. O contemplasem venind, ca pe o străină. Era voinică, o redescoperisem, bine clădită, imaginea însăşi a fertilităţii, rănită acum de implacabile instrumente care curăţiseră cu hotărîre din alcătuirea ei intimă reţeaua fină de sînge matern... "Da, îmi spusese: sarcină toxică." Da, auzisem de astfel de sarcini. Îmi turnai şi băui cu sete două pahare de vin, unul după altul. Brusc, devenii vesel. "Ai un şasiu formidabil", îi spusei. Numai o clipă îi trebui ca să înţeleagă. Şasiul era corpul, scheletul ei bine alcătuit. "De ce vorbeşti aşa? se rugă. Te rog, nu-mi vorbi aşa!" "De acord, dar aşi vrea să ştiu care şofer porneşte la un drum lung cu un şasiu despre care ştie că e grav fisurat..." Nu mă puteam stăpîni să nu revin asupra subiectului. "Nu ştiu ce vrei să spui, zise, dar te rog frumos să te porţi bine cu mine." Ca şi cînd pînă atunci nu m-aşi fi purtat bine cu ea! Într-adevăr, nu era momentul, dar fusese vreodată? "Nu, zisei, ai rămas însărcinată cu mine şi te-ai dus şi ai scos copilul. Sarcină toxică. Nu cred în sarcinile toxice! De ce nu mi-ai spus?" "Nu ţi-a spus mama?" "Nu! Maică-ta ţi-e complice, de ce nu mi-ai spus tu?!" "Pentru că tu niciodată..." "Eu, niciodată, ce?" Luă martori, cu o privire circulară, tot ceea ce se vedea în jur: mesele cu puţini clienţi, bîrnele negre ale încăperii, lumina agonizantă a acelui decembrie care se stingea în ferestre, dar nu mărturisi nimic, ca şi cînd în cele din urmă ar fi vrut să spună că era zadarnic... "Ei! o îndemnai, te ascult!" "Iubitul meu, îmi spuse cu simplitate, ai văzut singur că nu puteam să mai mănînc!" "De ce nu mi-ai spus?" "Pentru că ştiam ce gîndeşti, iar eu ştiam că nu se poate!" "Ai încercat!?" "Bineînţeles!" "Trebuie să încerci de fiecare dată, îi spusei îmblînzit, fiindcă natura ta e bună din moment ce prinzi copilul, dar ceva din tine îl respinge, ar putea să fie gîndirea ta, voinţa inconştientă de a nu dori să naşti. Această reacţie, adusă în conştiinţă, poate fi învinsă, fiindcă nu e firesc ca o femeie să rămînă însărcinată şi să nu poată reţine sarcina. Formula sarcină toxică nu răspunde la întrebarea de unde vine această aşa-zisă toxicitate... Bănuiesc că trebuie să fie o reacţie imunologică, de respingere, dar foarte nenaturală, şi deci remediabilă, fiindcă embrionul nu ţi-e străin, e din fiinţa ta, şi n-am auzit de pildă că un om se poate otrăvi (ba am auzit!) cu propriile lui secreţii interne."
   Ea rîse sesizînd din zbor cum singur îmi dărîmam toată schelăria argumentaţiei. Rîsei cu însumi. "Suzy, îi spusei cu o seninătate turbure, de ce nu vrei să te măriţi cu mine?" Înţelese că nu va scăpa ca de obicei. Singurul truc pe care îl folosi hotărîndu-se să gîndească împreună cu mine fu să mă facă tot pe mine responsabil de răspunsul pe care îl va da... Rămase cu gura uşor întredeschisă, uitîndu-se în pămînt... Se vedea că face un efort considerabil să exprime exact ceea ce era în ea, fără să mă înşele pe mine şi nici pe sine... "Să ne căsătorim, murmură... Cum, pentru toată viaţa?!!"
   Şi brusc se uită la mine cu o candoare derutată, să-i confirm eu adevărul sentimentului care o stăpînea. "Nuuu! exclamai sarcastic, cum să fie pentru toată viaţa? Facem o căsătorie pe termen redus, îi spunem oficiantului de la starea civilă... Pe cît? o să ne întrebe. Ei! ce zici, Suzy? Un an? cinci?" Atunci ea răspunse cu o obidă căreia nu-i mai rezistai: "...pune, domne, trei ani!" Şi ne înjură apoi aşa global (învăţase de la mine!) "...vă... muma în... la toţi!"
   Nu era prima oară cînd eram expediaţi astfel, eu şi cei care îi mai avea ea în cap, nenumiţi. Fu efortul cel mai insistent pe care îl făcui să-i captez gîndirea, reuşind să aflu ce? Că îi era imposibil să se vadă clar rămmînd toată viaţa cu mine... Cu mine sau cu oricare altul? Cum puteam să ştiu cînd cu adevărat nici ea nu ştia? Şi înţelesei, şi din clipa aceea renunţai, se produse adică în obiceiul meu de a gîndi, pornind de la cauză la efect, o deplasare silită... Sufletul acestei fete îmi apărea ca o "corolă de minuni a egoismului", pe care încercînd s-o descifrezi, ai fi scos bine la iveală acest egoism, dar ai fi sfărîmat în acelaşi timp cu însuşi instrumentul cercetării, grosolan prin definiţie, şi farmecul cu care se învăluia inextricabil. Ce era de preferat? Să insişti în dorinţa (cum am spus, grosolană prin definiţie) de a obţine certitudine în iubire şi în durata ei, sau să renunţi? Cum, pentru toată viaţa? Chiar? Cu acelaşi om?! Hm! adevărat, era neliniştitor, cum să zici da?
   
   
   
   VI
   
   "Uite, îi spusei deci în ajunul Anului nou, s-a făcut frumos, nu vrei totuşi să facem Revelionul la Braserie? Avem masă reţinută, am şi plătit-o, dar n-are importanţă. Domnul Jenică mi-a spus că dacă nu venim, îmi dă banii îndărăt." "Nu, zise, facem Revelionul la noi."
   Tăcui. La noi, adică unde? La părinţii ei? De la întreruperea sarcinii nu se mai întorsese acasă, fără să-mi spună însă că rămînea definitiv cu mine. Nu mă bucuram totuşi mai puţin, deşi aveam o bănuială, sau mai bine zis o explicaţie. În ziua aceea se simţise bine, mîncase iarăşi seara cu acelaşi apetit, dormise neîntrerupt pînă a doua zi (îl anunţasem eu pe director de ce lipsea - casiera noastră era bolnavă), o găsii la ora trei şi jumătate în pat, căscînd ca de obicei cu mare poftă şi... flămîndă, o ghicii după ochi, după privirea insistentă şi elocventă cu care mă primi. "Ţi-e foame!" zisei. Confirmă cu o bătaie a pleoapelor. (Continua să fie mută, nu total, dar se pare că descoperise farmecul comunicării prin semne şi mai ales farmecul tăcerii în doi; numai de-ar ţine-o aşa şi să nu-şi mai revie, gîndisem, parcă mi-era mai aproape sufletul ei fără perdeaua de cuvinte pe care o pusese înainte între noi.) "Mergem jos la cîrciumioară, îi spusei, îmbracă-te." Mă privi fix, fără să clipească. Se întoarse în pat şi continuă să se uite la mine în tăcere. Înţelesesem greşit bătaia pleoapelor? Nu-i era foame? Se răsuci şi îmi întoarse spatele. "Eşti obosită? Nu poţi să cobori?" Nu-mi răspunse. "Să-ţi aduc ceva din oraş? N-avem nimic în casă!" Tăcere. Nu-i ghiceam gîndul. "Oricum, îi zisei, să-mi răspunzi numai prin tăcere e imposibil să aflu ce doreşti, pe lîngă faptul că ar putea să-mi fie greu să acord acestui gen original de a conversa o înaltă semnificaţie." Urmă o agitaţie scurtă de nemulţumire a degetelor. "Bine, zisei, s-o luăm de la cap: ţi-e foame, asta e clar!" Confirmă cu o vagă mişcare a capului. "Nu vrei să cobori!" Ea confirmă, "În casă n-avem nimic de mîncare!" Era clar. "Să-ţi aduc ceva din oraş, nu vrei!" Aşa era! Mă uitai halucinat la ea şi deodată zărind chipul mamei mele pe birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în această postură. Nu apucai să-mi răspund, ca un fulger gîndul meu trecu la Suzy, care brusc svîrli pledul de pe ea, se ridică în capul oaselor, se uită la mine cu o privire rătăcită, apoi îşi lăsă picioarele în jos şi îşi luă obrajii în palme.
   Alarmat sării din fotoliu şi mă aplecai lîngă chipul ei: "Ce e cu tine? Ce s-a întîmplat? Te doare ceva?". Se uită la mine, apoi începu să dea din cap în semn de desnădejde, în semn că da, i s-a întîmplat şi nu mai e nimic de făcut... "Ei, ce este, dar te rog să vorbeşti, lasă acuma glumele, te simţi rău, să chem un medic?" "Victoraş... Victoraş... murmură ea încercînd deja să se resemneze, vorbindu-mi nu mie, ci parcă ferestrelor, prin care se vedea viscolul chinuind neîncetat vîrfurile celor doi plopi... Victoraş, ne-am procopsit..." Şi în clipa cînd contemplă inevitabilul care s-a produs, care nu trebuia să se producă, şi acuma ce să-i mai faci decît să cauţi în tine însuţi compătimire şi să încerci să nu te dispreţuieşti: "Aoleo!", exclamă cu humor. Mă liniştii, dar nu ieşii din uimire. "De ce aoleo? zisei. În ce sens ne-am procopsit?" "Ne-am procopsit, repetă de astă dată mai ferm, dînd mereu din cap. Te iubesc! Aoleo!"
   Mă ridicai şi începui să dau şi eu din cap. Da, ce să zic, aoleo! O astfel de declaraţie de dragoste mi-ar fi fost cu neputinţă să mi-o imaginez vreodată. Era prima oară cînd o făcea. Era însă pentru mine cu atît mai convingătoare cu cît ea o însoţise cu acel văietat popular, care însemna detaşare, luciditate, că adică chiar ne-am procopsit... Se ferise cît putuse, ba chiar crezuse pînă mai ieri că încă nu era nimic, putuse chiar să-şi întrerupă o sarcină... Şi deodată... Deodată ce? I se întîmplase ceva de ieri pînă azi? Ce anume? Dar întrebările acestea mi le pusei ceva mai tîrziu. În clipele acelea mă simţeam fericit, aşa cum ni se întîmplă cînd trăim fără veste o imensă eliberare... "De ce rîzi?", zise ea cu acel humor care îmi sugera totdeauna că ştie de ce rîd (sau de ce nu rîd sau de ce sînt trist, sau de ce sînt înstrăinat...). "Crezi că n-am de ce rîde? zisei. Cînd m-am îndrăgostit eu de tine şi tu ştiai şi ţi s-a părut firesc să sufăr pentru tine, nici prin cap nu ţi-a trecut să mă compătimeşti, şi acuma..." "Ia lasă tu teoriile, mă întrerupse cu brutalitatea ei catifelată, du-te jos la cîrciumioară şi spune-i lui nenea ăla să ne-aducă aici fripturile şi ce mai au ei acolo bun..." "Te simţi obosită?" "Da, te rog frumos! Scuză-mă!" "Să nu se răcească pe viscolul ăsta pînă urcă." "Nu-i învăţa tu pe ei cum să facă, îşi cunosc meseria..."
   Fraţii Berea (aşa îi chema pe cei doi mici cîrciumari), cînd auziră, imediat se puseră în mişcare, ba chiar s-a fi putut spune că tocmai astfel de comenzi le lipseau ca să li se confirme menirea lor pe această lume. "Da, da, dom' profesor, avem ficăţei de pasăre, sau un ficat de gîscă (la grătar!) o minune, măduvioare, ceva proaspăt: fudulii  momiţe cu ţelină, extraordinar..." Se citea pe faţa mea că n-aşi fi fost în stare să frînez ceea ce insinua această exuberanţă: că adică tipul care venise de-atîtea ori în această cîrciumă nu arătase niciodată atît de sigur de sine? Să-l servim deci cu ce avem mai bun, să arătăm că nici noi nu sîntem simpli cîrciumari, ştim şi ceva franţuzeşte, dacă nu cumva sîntem băieţi de familie bună, siliţi de împrejurări să... Nici nu mai aşteptară să le răspund ce anume doream să aleg din atîtea lucruri atît de preţioase. 
   Le aduse un băiat pe o tavă mare în vase acoperite, băgate în alte vase... "Mmm!", făcu Suzy, cînd văzu ţelina, gogonelele, morcovii muraţi, pepenele roşu, tot murat, în care îşi înfipse dinţii înainte de orice... În lipsa mea îşi făcuse părul cozi. Se vroia iarăşi fată, după ce în mod deliberat refuzase să fie mamă? Ca o fantasmă trecu pe lîngă mine acest gînd, în timp ce parcă n-aşi fi zis că mînca din tot ceea ce îi etalasem pe pat, ci păştea ca o viţică: de ici, din ficatul de gîscă, de colo, din macaroanele groase (măduvioarele), de dincoace, muşcînd din păstăile lungi, pe care le sugea îndelung... Avu apoi o atenţie la pîndă, după ce termină. Frumoşii ei ochi rămăseseră nemişcaţi într-o parte: "...Şi acum, zise, vă..." Şi ne înjură iar pe toţi, de astă dată cu blîndeţe şi ranchiună şi îşi împinse picioarele răsturnînd totul pe jos şi se refugie repede sub pled, pe care îl trase peste cap... "Hei strigai, ce faci, acum se bea un pahar de vin!'' Îmi părea rău, aşi zice, că nu avea ca mine, în clipa aceea, dorinţa de a goli în întregime o sticlă de vin, chiar mă miram că după atîtea bunătăţi... O golii singur şi ameţii...
   Se trezi după două ore şi începu să se uite prin odaie ca şi cînd n-ar fi ştiut unde se află. Apoi deodată îşi dădu seama, descoperi unde se afia acel lucru neliniştitor; dădu pledul la o parte, îşi duse palmele sub pîntec şi încremeni astfel la pîndă: da, acolo, era! Dar se linişti: "Tu ai mîncat?", zise. "Da!" "Toarnă-mi un pahar, te rog frumos." Dar nu putu să-l bea, îşi muşcă buzele, puse paharul pe noptieră şi se zvîrcoli, se făcu covrig. În clipa următoare însă se desdoi şi pe chip îi apăru o expresie de chin pe care îl suporta încă în tăcere, cu încrederea pe care o avem totdeauna că o suferinţă atît de brutală şi neaşteptată nu va dura şi nu va fi mai mare decît atît. Mă aşezai lîngă ea şi îi ştersei fruntea plină de broboane mari de sudoare. "Victoraş" zise, nu sînt fricoasă, dar am dureri înspăimîntătoare." "Ce ţi se întîmplă?" "Sarcina, zise, imbecilul ăla păros nu ştiu ce mi-a făcut, dar cred că o să mor!" Spusese aceste cuvinte parcă ar fi avut o revelaţie: astfel, deci, se moare?
   Se agăţă cu amîndouă mîinile de marginea de fier a somierei şi începu să geamă în timp ce acum şi gîtul şi pieptul şi subsuorile i se umpluseră de transpiraţie rece. "Victoraş, iartă-mă, mai bine aşi fi născut, n-aşi fi suferit mai mult... sînt pedepsită..." Gura i se învineţise, sdrobită de muşcătura dinţilor, iar degetele i se albiseră încleştate de pat. Ce putea să aibă? mă întrebai. Desigur, fusese rănită, putea să aibă o inflamaţie, chiar o infecţie... Într-adevăr, viaţa îi era în pericol. "Ai numărul de telefon al acelui medic?", o întrebai. "Da, zise, caută în poşetă agenda mea, doctorul Mazăre." "Şi un medic mai de Doamne-ajută n-ai găsit, decît pe acest doctor Fasole? spusei posomorît. Bineînţeles, pentru 30 de lei, pe care nici măcar nu-i ia el...", "I-am dat cinci sute, zise, şi nu l-am ales la întîmplare!"
   Ieşii şi mă întorsei cu telefonul. Îl vîrîi în priză şi făcui numărul. Medicul era acasă şi îi relatai că domnişoara Culala, operată ieri, are dureri mari. "Are hemoragie?", mă întrebă el cu calmul clinicianului care ştie ce poate fi mai rău. "Nu, adică nu ştiu..." "Daţi-mi-o la telefon." Ridicai aparatul de pe birou şi îi întinsei iubitei mele receptorul. "Nu, zise ea, gîfîind, n-am hemoragie, dar mă simt ca înjunghiată... Bine, vă aştept..." Şi îi dădu medicului adresa.
   Care se scuză cînd veni după două ore, "din pricina vremii n-am putut găsi un taxi... Am venit pe jos... V-am spus să veniţi cu penicilină, acum n-aţi mai fi avut aceste neplăceri... Pentru 30 de lei spitalul nu ne dă şi penicilină..." "N-am găsit"', zise ea fără convingere. "Nici n-aţi căutat! Eu cum am găsit chiar acum în prima farmacie în care am intrat?..." "M-am ghidat după faptul că...", începu Suzy, dar nu mai spuse după ce anume se ghidase, dar eu înţelesei: nu era la prima întrerupere de sarcină şi totdeauna totul trecuse cu bine. "Nu vă speriaţi, zise el pregătindu-şi seringa, se aranjează... Dacă n-aţi avut pînă acum hemoragie (şi nici atunci să nu intraţi în panică, îmi telefonaţi) s-ar putea ca o zi sau două să mai aveţi ceva dureri, care însă or să treacă", mai spuse el după ce îi făcu injecţia.
   Ceva dureri era însă un fel de a vorbi, le avu, la fel de rele ca la început, toată noaptea. A doua zi însă îi trecură cu totul. Ea rămase însă mai departe la mine şi nu ştiam dacă din pricina stării ei, sau fiindcă... Bineînţeles că nu încercai s-o determin să-mi confirme ceea ce îi scăpase în timpul durerilor, că mai bine ar fi născut, n-ar fi suferit mai mult... Ştiam dinainte! Mă bucuram că nu toxicitatea sarcinii o determinase să se ducă la medic, că adică "şasiul" ei era fertil, chiar dacă nu într-un fel prea normal... Că nu vroise cu mine, asta mi se părea neînsemnat... Nu vroise deocamdată..
   
   
   
   VII
   
   "Bine, zisei, îl facem la noi, şi ca să fiu sincer, îmi pare bine că nu te-apucă şi pe tine, ca pe toată lumea, o mare excitaţie în preajma Revelionului. Bine, o să am eu totuşi grijă să nu ne rămînă în amintire, ca o decepţie, primul nostru Revelion." "Ei da! zise. Ca şi cînd asta s-ar putea aranja dinainte! O decepţie reuşită e mai bună decît o petrecere simulată. Îţi trebuie multă vreme ca s-o uiţi!" "Ai dreptate, zisei, ce-ar fi să ajunăm?" Ea nu rîse. "Şi ce, crezi c-ar fi rău?" Dar avea un glas senin, o stare de spirit echilibrată, retrasă în sine, era adevărat, dar fără nimic împotriva cuiva sau a mea. O mare curiozitate, mai intensă ca oricînd, mă încerca: să vedem, ce-o să facă Suzy de Revelion, într-adevăr o să ajuneze? Chiar? Aveam, cum se zice, retragerea acoperită: fraţii Berea, adică ei doi, cu familiile şi rubedeniile lor, făceau Revelionul în propria lor cîrciumioară, bineînţeles cu obloanele trase. "Dacă doriţi, dom' profesor, poftiţi cu doamna, sînteţi invitaţii noştri, o să ne facă plăcere", îmi spuseseră la o întrebare de-a mea, dacă închideau de ajunul Anului nou. "Pesemne e mai comod..." "Nu e vorba că ar fi mai comod, dom' profesor, dar cum să petreci şi să te distrezi într-o odaie de patru pe trei?" "Cum, doar atîta aveţi?!" "Da, aveţi dreptate, am avut noi casele noastre de la părinţi, dar într-una s-a făcut acum un dispensar pentru copii şi în alta s-a instalat un post de miliţie. Nici măcar mobila n-am putut să ne-o recuperăm: s-au naţionalizat aşa cum erau cu veselă cu tot. Era necesar, adăugă unul din ei fără ironie, într-a mea s-au instalat paturi suprapuse şi au fost aduşi la început ucenici care au folosit-o, vesela adică, farfurii de Limoges, pînă au spart-o complet, şi li s-a adus pe urmă farfurii de tablă, rezistente, strigă el de astă dată cu humor, puteau să-şi dea şi în cap cu ele, ţineau la tăvăleală..." "Şi mobila?", îl întrebasem. "Mobila nu conta, nu era de valoare, urma să ne comandăm, bine că nu ne-am grăbit... În casa părintească s-au instalat nişte fete, studente de-ale dumneavoastră, cînd le-au scos după cîţiva ani să le bage într-un cămin nou construit a fost un tărăboi, nu vroiau să plece, fete, fete, dar au adus colegi şi au distrus tot ce se putea vinde, clanţele de la uşi (erau frumoase, de!), feroneria de la ferestre, galeriile din lemn de nuc, ha, ha, ba chiar şi uşi întregi, au fost scoase din ţîţîni şi au fost declarate inexistente, cică «n-au fost de la început». Pe dosul celor de la şifoniere sau ale dulapurilor în perete îşi înscriseseră fetele programul de la cursuri, cu creion chimic, pe furnirul alb de paltin. Luni: de la opt la zece, economie politică şi marxism, marţi, de la cinci la opt, teoria literaturii, miercuri, teoria chibritului... Ştiu asta de la bătrînul, care a fost chemat să spună el ce stricăciuni s-au mai făcut, să se dreagă casa şi grădina din jur, cu havuzul astupat, cu dependinţele de vară în paragină, pline de murdării. S-a reparat tot, a stat acolo o vreme un ştab, unul Mircea, pe urmă ăsta a plecat şi în locul lui s-a instalat Miliţia, care ăştia au schimbat-o după necesităţi: dependinţele le-au transformat în camere obscure, pentru amprente digitale şi alte fotografii, beciul în beci, şi la poartă au construit şi ei o chichineaţă cu ghişeu, pe unde scotea capul un miliţian, dacă vroiai să intri să-ţi schimbi buletinul sau să dai cine ştie ce declaraţie... Ni s-a repartizat şi nouă cîte-o odaie, vă ajunge, zice, sînteţi necăsătoriţi, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem şi copii, dar tot în ele am rămas... Aşa că, vedeţi, de-aia ne-am hotărît să facem Revelionul aici... poftiţi şi dumneavoastră dom' profesor, sîntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere", mai adăugă el puţin absent şi cu un entuziasm mai moderat ca şi cînd eu aşi fi cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat...
   "Oricum, zise Suzy, trebuie să trecem şi pe la ai mei. Trecem acuma, luăm masa împreună, ciocnim un pahar şi pe urmă ne întoarcem acasă." Acasă deci, tresării, casa mea o consideră aşadar şi a ei. "Şi n-or să se supere că îi laşi singuri diseară?" "Nu, nu vor fi singuri, zise Suzy, ba chiar s-ar putea supăra că n-o să petrecem Revelionul cu cei de vîrsta noastră, dacă rămînem cu ei... I-am putea jena cu lipsa mea de chef, dacă s-ar întîmpla ca lipsa mea de apetit să persiste. Pe tine n-o să te deranjeze, nu-i aşa, iubitul meu?!" Şi îmi aruncă o privire pe sub gulerul blănii şi un surîs de un farmec ucigător, în timp ce pleoapele ei mari bătură cu o veselă viclenie, aluzie nedefinită la tot ceea ce gîndeam şi simţeam eu; cum adică să mă deranjeze pe mine vreodată orice-ar veni de la ea?
   Ieşiserăm de la birou mai devreme, ca toată lumea. Soarele strălucea orbitor peste bulevardele înzăpezite care forfoteau de oameni. Era o binefacere că nu mai treceau pe ele în viteză, zăngănind din toată fierăria grelele camioane. Ici, colo doar se vedeau oprite în faţa magazinelor alimentare dube mai mici din care se descărcau cîrnaţi, jumătăţi roşii de porci, lăzi cu băuturi specialităţi de vită, ficat, fructe, portocale, mandarine, banane... Alături, pe patru rînduri, cozi lungi în aşteptare. "Stăm şi noi?", zisei. "Ce vrei să luăm?" "Fructe zisei. Banane! Dacă o fi să ne treacă cheful de a mai ajuna, cu nişte vin şi banane ne descurcăm." "Bine, hai să stăm! Dar să alegem o coadă mai mică."
   Nu găsirăm! Ne întoarserăm înapoi la primul magazin unde însă între timp coada sporise. Suzy se aşeză fără ezitări. O expresie ciudată i se aşternu pe chip, care, însă, observai, nu era numai a ei. Dacă omul este, cel mai adesea, în manifestările lui, expresia trufiei, la o coadă lungă se poate spune că este întruchiparea însăşi a răbdării şi supunerii. Nici măcar nu mai gîndeşte, îţi face impresia că totul se retrage în fiinţa lui şi nu mai rămîne decît aşteptarea, pînda, să vadă dacă se înaintează, dacă individul acela cu căciula, din faţă, care stă ca un imbecil de o jumătate de oră şi nu se mişcă deloc, o să se decidă în sfîrşit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai clinteşte de lîngă cîntar şi tot încarcă (o să ia toate fructele în imensele ei sacoşe!) o să termine vreodată şi o să se care în cele din urmă? În acest timp vînzătorii mai dispar, ba unul, ba altul, chemaţi înăuntru nu se ştie de cine şi nu se întorc chiar cu una, cu două... "Nu sîntem un popor rău guvernabil", îi spusei iubitei mele la ureche după vreun ceas de aşteptare, timp în care tăcuserăm amîndoi, prinşi de tăcerea tuturor. Ea se uită la mine cu o expresie în care răbdarea se decolorase şi drept răspuns se sgribuli. "Ţi-e frig, zisei, hai să renunţăm!" "Nu, zise, de ce să renunţăm după ce am aşteptat atîta!?" Avea dreptate: totdeauna ne reţine regretul timpului pierdut. "Ai putea să răceşti, insistai, şi la urma urmei nu e nevoie să stăm amîndoi la coadă, du-te acasă şi viu şi eu pe urmă". "Bine, zise şi deschise poşeta şi scoase din ea o părere de plasă (pe care toate femeile aveau grijă s-o poarte cu ele împreună cu rujul, pudriera şi creionul, nu se ştie unde "se dă" ceva şi erau totdeauna pregătite.) Să ştii că se întinde, nu te uita la ea că e aşa minusculă, adăugă. Şi e foarte rezistentă, ţine şi trei kilograme!" "Nu mai spune", zisei, şi abia atunci se trezi, înţelese că nu amorţisem, că o iubeam şi că aşteptarea nu mă îndobitocise; rîse discret, hi, hi, "te sărut, îmi şopti, te aştept la mama, nu întîrzia mult..."
   "Auzi ce mi-a spus Victor cînd stăm la coadă, că nu sîntem un popor rău guvernabil", zise Suzy la masă, adresîndu-se, desigur, tatălui ei, fiindcă doamna Culala, ca orice soţie de modă veche, avea interesul tocit pentru discuţiile zise de idei şi nu se înviora decît cînd era vorba de mici întîmplări din universul ei casnic, în general legat de bucătărie (cum i-a reuşit, sau nu i-a reuşit un anumit fel de mîncare sau prăjitură, fiindcă a avut, sau n-a avut, cutare condiment, sau a uitat că trebuia întîi să treacă zarzavaturile prin sită, sau să bată întîi foarte insistent albuşul şi abia după aceea să adauge gălbenuşul). "Şi ce e cu asta?", zise domnul Culala. "Cum?! făcu Suzy. Păi îmi spunea chestia asta la ureche! În prima clipă am crezut că îmi face o declaraţie." "Aveai nevoie?", zise domnul Culala fără mirare. "Aveam, începusem să îngheţ." " Nu e aşa frig afară!", se miră el ştiind totuşi că... "Chiar şi cînd nu e frig, tot îngheţi, stînd ore întregi nemişcat"... zise doamna Culala ghicindu-i comodul gînd de bărbat pe care soţia îl scutea de cozi. "Numai la asta nu mi-era mie gîndul, dacă sîntem sau nu sîntem rău guvernabili", reluă Suzy uitîndu-se la mine dintr-o parte ("totuşi am simţit că mă iubeşti, parcă îmi spunea, dar în loc să mi-o spui ţi-ai permis să te gîndeşti la altceva: crezi că ţi-ai cîştigat acest drept, să mă iubeşti şi să nu mi-o mai spui?"). Domnul Culala mă apără: "Nu există grad de inteligenţă la femei cînd e vorba să-l împiedice pe un bărbat să gîndească". "Zău!" făcu Suzy. "Da, afirmă hotărît domnul Culala, şi dacă vreuna reuşeşte să-l împiedice începe să-l admire pe un altul, care a rezistat." Suzy rîse; aşa ceva! "Dar dacă ne gîndim că la ora actuală nu lipsa alimentelor sau obiectelor stă la originea cozilor, aşi zice că sîntem un popor prea uşor guvernabil. Înainte, continuă domnul Culala, cînd intrai într-un magazin, erai, cel puţin cîteva minute, singurul cumpărător. Acum stai la coadă şi la pantofi, cu toate că producţia de pantofi e mai mare ca în vechiul regim. Nimeni nu se gîndeşte că a cumpăra ceva este, pentru orice om, un eveniment, oricum pentru cei cu pungile mici, o mare plăcere. Acum a devenit doar o necesitate, trebuie să cumperi,- n-ai încotro, dar parcă ţi se face silă să vezi iar mutra unul vînzător care îşi iese repede din pepeni dacă îi ceri să mai vezi şi alte modele: are dreptate, cred că visează şi el noaptea mutrele iritate ale clienţilor, prea numeroşi şi pretenţioşi ca să-l determine să mai fie şi agreabil şi serviabil..."
   Nu eram atent la el, ci la fiica lui: nu stătea drept la masă, ci cu genunchii întorşi spre mine. Îmi amintii cum la început vrusesem să verific dacă făcea la fel cu oricine îi era familiar. Uitasem acest gînd, dar acum eram sigur că nu, şi nu mă putui stăpîni şi îi mîngîiai uşor frumoasa ei tîmplă, în timp ce îi răspundeam domnului Culala. "Aveţi dreptate, nu ne dăm seama că viaţa noastră tinde să se sărăcească de astfel de evenimente, care nu sînt deloc atît de neînsemnate, cum par la prima vedere, şi cum cred unii. De pildă această invenţie, radioul, făcut să ne transmită ştiri, muzică şi alte lucruri agreabile. Dar ce înseamnă o ştire? Oricum nu ceva care ştim deja, sau presupunem. Ştiu, sau presupun că peste tot se munceşte. Or, ştirile pe care le auzim la radio le ştim sau le presupunem: că la ţară oamenii se pregătesc să însămînţeze sau să culeagă recolta, că la furnalul cutare norma a fost (sau n-a fost!) depăşită, şi aşa mai departe. Cine ascultă toate astea? Sau că în lume au loc tot felul de cutremure, inundaţii, avalanşe, secetă, uragane... Dar, adaugă reporterul (am auzit cu însumi chestia asta), cică la Praga liliacul a înflorit a doua oară." "Bineînţeles, zise domnul Culala, la noi e o linişte de paradis, unui regim drept, pînă şi natura îi face ochi dulci." "N-aveţi dreptate, îl întrerupse doamna Culala, uite la radio Erevan se transmit totdeauna lucruri interesante!" "Da, mamă, zise Suzy, ia spune-ne tu ultima!" "Cică s-a pus o întrebare: e adevărat că în comunism fiecare om o să aibă avionul lui? Răspuns: e adevărat! Întrebare: şi ce-o să facă cu el? Răspuns: cum, de pildă, află că se dă brînză la Kamciatka, se urcă repede în avion şi zboară acolo!" Nu rîse nimeni. Eu pentru că eram încă turburat de reacţia ei (cînd o mîngîiasem îşi întorsese chipul spre mine şi mă învăluise cu o privire lungă, tăcută, supusă şi gravă pe care nu i-o cunoşteam), domnul Culala pentru că era un ardelean serios care reacţiona greu la o anecdotă. "Vedeţi, reflectă el după un timp, în comerţ expresia se dă, dacă ar analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă anomalie: nu se vinde ci se dă (se dă brînză la Kamciatka!). În ce situaţie se află atunci cumpărătorul? De cerşetor, nu? din moment ce nu i se vinde, ci i se dă! Asta înseamnă că oricînd se poate să nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă el soţiei, că la o coadă a izbucnit un scandal şi vînzătoarea (era o vînzătoare după cîte mi-aduc aminte) a spus: face rău că v-aduce! Iată, după ea, comerţul se amestecă cu morala (face bine, face rău), dar mai ales se identifică total cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă sau să nu se aducă. Or, după cîte ştiu eu, interesul de a se vinde mărfuri n-a dispărut în socialism, pentru simplul fapt că activitatea oamenilor în producţie ar deveni fără sens. De fapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înşine? Atunci ce caută în acest proces cuvintele se dă?"
   Domnul Culala era vizibil indignat. Dar fiica lui rîse: "Tată, cuvintele acestea sînt o născocire a oamenilor, aşa gîndesc ei, dar nu reiese de-aici că tot aşa gîndesc şi şefii comerţului". "Tot ce gîndesc oamenii reflectă o realitate", zise domnul Culala mai puţin indignat. "Da, admise Suzy, sigur că reflectă o realitate, dar nu pe-aceea argumentată de tine." "Dar care?" "Ei, asta nu ştiu!", dădu ea din umeri şi parcă mă luă pe mine drept dovadă, îşi înfipse mîna în umărul meu şi începu să mi-l strîngă prin dulci spasme, ca şi cînd ar fi vrut să-mi sugereze o semnificaţie, înţelesei: să nu-i mai răspund tatălui ei, să schimb subiectul. "Spuneţi-mi, îl întrebai, dacă vi s-ar încredinţa astăzi o mică fabrică aţi mai putea s-o conduceţi?" (Eram chiar curios să aflu.) "Cred că nu, răspunse domnul Culala, şi pot să spun şi de ce: pentru că nu mi s-ar da voie să am liberă iniţiativă, într-o economie atît de centralizată." Suzy îmi strînse iar umărul şi atunci mă uitai la ea şi îmi dădui seama că nu asta vroia: se lipi de mine şi începu să-mi mîngîie ceafa. "Eşti obosită, ţi-e somn! zisei ca să maschez acest abandon al ei care îmi strecura în inimă o intensă bucurie. Mergem?" "Da", zise, dar nu se grăbi să se ridice, ar fi vrut parcă să adoarmă acolo, în faţa părinţilor, cu capul pe umărul meu. "Credeţi atunci, zisei, că experienţa iugoslavă se află pe un drum mai bun?" "Nu, mai rău, zise domnul Culala. O economie ori e liberă total, ori e centralizată. Mai degrabă cred că auto-conducerea ar folosi într-o economie capitalistă, unde ar micşora în bine, pentru producţie, voinţa negativă a patronului. Un patron slab ar putea, astfel, prin participarea salariaţilor la treburile întreprinderii, să evite de pildă falimentul, care nu-l ameninţă numai pe el, ci şi pe salariaţi, care devin şomeri. Cointeresarea e o forţă care încă nu şi-a spus cuvîntul." "Bine, şi atunci de ce nu s-ar potrivi şi economiei socialiste?" "Pentru că nu poţi avea o economie liberă sau liberală într-un stat centralizat." "Nu înţeleg!", zisei. "Să vă dau un exemplu", zise domnul Culala turnînd în pahare.
   Ciocnirăm. Doamna Culala ne ură, mie şi fetei ei, numai bine şi realizarea tuturor dorinţelor în noul an, Suzy să reintre la facultate, domnul Petrini să se întoarcă şi el acolo ca profesor şi soţului ei sănătate şi să intre şi el într-un serviciu. "Degeaba zice el că nu, dar dacă i s-ar încredinţa nu o uzină, ci chiar un simplu magazin, ce bine i-ar părea! Să ştiţi că e la curent cu totul şi suferă şi el
   că stă şi nu face nimic..." Doamna Culala se ameţise puţin de paharul băut înainte de aceste urări şi divulga acum, despre soţul ei, cum divulgase în prima mea vizită despre Suzy, secrete pe care nu le putea păstra numai pentru ea. Iar eu îi urai să rămînă mereu veselă şi optimistă, în timp ce mama şi fiica se îmbrăţişau şi se sărutau. Pentru domnul Culala nu găsii nici o urare, dar nici el pentru mine. Aşteptam amîndoi să se termine efuziunile femeilor şi să continuăm discuţia. Ciocnirăm totuşi a doua oară, şi înainte de a goli paharele ne adresarăm un sobru "la mulţi ani". "Mai jos, spre Sibiu, continuă el, crescătorii de vite din satele muntoase nesocializate au oferit statului, oficial, spre vînzare, de nu ştiu cîte ori mai multe vite decît ceea ce se contractase. La început toată lumea era încîntată, dar pe urmă, ia stai! Ce e asta? Ce e cu casele astea noi şi somptuoase, ce e cu ţăranii ăştia care îşi cumpără automobile şi au sute de mii de lei la C.E.C.? Asta e o inegalitate socială, o sfidare, un cumul de capital. Nu! Chestia asta trebuie să înceteze! Bine, nu, dar ce să le facem? Ce să le facem altceva decît să le interzicem să mai crească atîtea vite. Ceea ce s-a şi făcut! Li s-a interzis. În timp ce producţia de carne e la ordinea zilei, într-o Europă care a descoperit că nu carnea de porc sau de pasăre e cea mai gustoasă, ci cea de vită, steak-ul, muşchiul la grătar... Poate nu ştii că înainte de război carnea de porc era mai scumpă la piaţă decît carnea de vită... Care ar fi situaţia unei uzine dacă transferăm cazul în industrie? Fie datorită unor condiţii mai bune, fie mai ales datorită calităţii oamenilor (oamenii nu sînt toţi şi mai ales peste tot la fel!), cutare întreprindere cîştigă mai mult decît altele de acelaşi profil, şi atunci ce faci? Le laşi cîştigurile? Nu ar apărea grave perturbări în psihologia salariaţilor, plecări, părăsiri ale locului de muncă, o fluctuaţie nesănătoasă a forţei de muncă în sectoare chiar vitale?... Nu, e mai bine cum e acum, cînd poţi acoperi cu realizările dintr-un sector pierderile din altul, unde statul centralizat nu e interesat să dea cineva faliment. Nu ştiu cum se descurcă sîrbii, n-am datele necesare să-mi dau seama ce înseamnă la ei, practic, autogestiunea. Am auzit, de pildă, că o firmă contractează să cumpere, să zicem, cupru, sau altceva, de undeva, de pe o piaţă străină, unde plăteşte cu valută forte, în timp ce o altă firmă din ţară are aceeaşi materie primă în stoc, la un preţ plătibil în monedă naţională. Nu văd aici unde ar fi cîştigul! Ce iei pe mere dai pe pere. Cel puţin la noi apare acest avantaj, care e foarte sigur, şi ne dă un sentiment de stabilitate absolut incontestabil: merge sau nu merge uzina, avem salariul asigurat. Creşte sau nu creşte productivitatea muncii, noi, şefii, ne încasăm primele noastre regulat..." "Glumiţi", zisei. (Toate acestea nu mă pasionau cîtuşi de puţin, deşi eu îl incitasem pe domnul Culala să-şi expună teoriile despre comerţ şi economie, care nu puteau fi decît amuzante şi uşor ridicole, ca ale oricărui ins care priveşte fenomenele neimplicat în ele ca să le descopere cu adevărat legea care le guverna; fusese patron şi presupuneam că alt subiect de discuţie ar fi fost pentru el plicticos.) "Nu glumesc deloc! exclamă însă domnul Culala cu o ironie împrăştiată. Nici el nu ştia dacă era cazul să-şi adîncească sau nu ironia. Un salariu sigur şi nişte prime nemeritate nu sînt ele nişte stimulente asemănătoare cu avantajele autoconducerii? continuă el. Hai bă, zice romînul, care în general e un om cu simţul datoriei, în sensul că îi displace să rămînă dator, are, în acest sens, o veche nobleţe, puneţi mîna şi munciţi, că de-aia vă plăteşte statul. Şi muncesc, ba chiar, în momente grele, fac acte de eroism la care numai conştiinţa îi obligă. Popor admirabil şi, cum bine ai spus dumneata, uşor de guvernat... Ne încurcă regăţenii, exclamă deodată domnul Culala dîndu-se pe spate, forţînd la limită echilibrul dintre el şi scaun, picior peste picior, şi cu o privire dură de şef ardelean care nu ştie de glumă. Dădu paharul pe gît. Cum a putut un cărturar aşa de mare ca Iorga să spună că vrem Ardealul fără ardeleni!?" "Nu cred să fi spus Iorga un astfel de lucru! Poate altcineva!" zisei. "Tată, murmură Suzy somnolentă, cu capul pe umărul meu, asta e o istorie veche!" "Nu atît de veche, ne-au lăsat pînă acum cîţiva ani pe seama ungurilor, au creat chiar o regiune «Mureş-autonomă maghiară». Aici, unde e leagănul romînismului... Ne-au adus moldoveni... ne murdăresc parcurile, îşi fac nevoile pe lîngă zidurile Bisericii negre, veche zidire care..." "Da, tată, îl întrerupse Suzy, şi tu nu ştii cine e Eminescu, care era moldovean şi a mers pe jos prin Ardealul nostru, ca un sfînt pe un pămînt minunat. De ce nu recunoşti că n-ai citit niciodată un vers de-al lui?" "Mie îmi place Goga..." "Da, ţie îţi place Goga, de ce m-aţi dus de lîngă boi, de ce m-aţi dus de-acasă, deşi eşti la a treia generaţie care a părăsit boul, tot la coarnele lui te gîndeşti, ca la o zeitate, boul Apis, şi cucuruzul, în care n-ai intrat niciodată, hai, tată, pa, te sărut, eu am plecat", zise ea obidită, şi se ridică şi îşi îmbrăţişă iar mama, parcă ostentativ, adică ea, mama, n-avea idei (şi în general ce bine e să nu ai idei), dar îl îmbrăţişă şi pe el,  care ţinea atît de mult la Ardealul lui, încît... Eeee! Nimeni nu se gîndea că e şi ea o fetiţă care... ei da! se simţea fericită şi atît tatălui, cît şi iubitului ei le ardea să...
   
   
   
   VIII
   
   Aşi fi zis că pica de somn şi luarăm un taxi. Dar acasă îşi reveni şi mai ales reveni la tăcerile ei care se pare că după întreruperea sarcinii îi intraseră în fire, alungind cu totul pe vorbăreaţa dinainte. Se desbrăcă şi se aruncă în pat cu o săritură elastică (rămînînd chiar o clipă în patru labe, şi cu capul în jos) savurînd parcă bucuria jocului pur al unei căpriţe, care nu cunoştea vidul sufletesc al oamenilor, clipa lipsită de sens, pe care trebuie s-o alunge cu plăceri grosolane, împerecheri în afara sorocului sau băutură şi mîncare dincolo de saţietate. Continuă jocul dispărînd precipitat sub pled şi sugerîndu-mi cu o privire de interdicţie să nu cumva să mă apropii de ea. Apoi întinse mîna şi dădu drumul la radio, însă încet, şi nu se deslipi de el aproape o jumătate de oră, tot căutînd, încercînd toate posturile. Nu-i plăcea însă nimic şi îl stinse, îmi întoarse apoi spatele şi îşi trase repede pledul peste cap, ca şi cînd ar fi văzut ceva şi nu mai vroia să-l vadă; totuşi aproape în aceeaşi clipă pledul svîcni şi se uită la mine peste umăr: "Ai înţeles?" zise. "Am înţeles!"
   Se lăsă tăcerea. Mă aşezai la birou cu o mare poftă de lucru şi după o vreme, timp în care mă oprii îndelung la un pasaj din caietele mele, începui să scriu. Nepreţuite caiete în care zăceau ca nişte iceberguri reflexiile mele din mirifica perioadă a cursurilor universitare! Numai eu ştiam ce ascund dedesubt, inspiraţia înaripată a unei stări de spirit în expansiune, inspiraţie bogată, fertilă, în timp ce, paralel, Matilda dărîma ceea ce credeam eu că este împlinire în viaţa vie, iubire şi armonie... iar paralel cu ca o mare prietenie, cu un om din generaţia mea, puternică personalitate obsedată de puţină putere pe această lume, plătind un preţ... Da, reuşise, mă uitase, nici ăsta nu-mi mai dăduse nici un semn din ziua cînd rîzînd pe culoarele spitalului de cei "arşi" (Giordano Bruno) ne despărţisem... Ce-o fi făcînd? mă întrebai oprindu-mă o clipă din scris. Ce local şi-o fi ales unde să poată comanda un genie du christianisme însîngerat pe care să-l stropească cu bere şi să-şi destupe apoi cămăşuiala de pe creier cu nenumărate filtre? Mi-era dor de el! Mă duc, îmi spusei, să-l văd! O să-i dau să citească cele două cărţi ale mele. Trebuie neapărat să i le dau. În fond, în afară de Ciceo, nimeni nu le-a citit, iar Ciceo... entuziast ca orice prieten... Da, imediat după Anul nou, după ce trec s-o văd pe Silvia, îi dau un telefon şi îi fac o vizită...
   O bătaie discretă în uşă îmi întrerupse firul... "Da, doamnă", îi şoptii, să n-o trezesc pe Suzy. Gazda mea înţelese şi îmi făcu semn să ies. Mă întrebă apoi dacă ne ducem undeva în seara asta. "Cred că nu", îi răspunsei. "Dacă totuşi nu vă duceţi nicăieri, vă invităm la noi. Vin şi copiii şi o să ne facă plăcere să..." "Domnule Petrini, spuse inginerul din cealaltă încăpere, poftiţi cîteva clipe... Luaţi loc... Realmente, adăugă el, ne-ar face mare plăcere să... Dacă bineînţeles n-aveţi altă combinaţie! O să ascultăm muzică bună, bem un pahar de şampanie şi la rigoare se poate şi dansa... Ce mai faceţi?" "Bine, răspunsei, ca să nu zic excelent..." "V-a căutat o doamnă la telefon." "Cine era?" "A spus că o să revină!" "Din Bucureşti?" "Nu, n-am avut impresia... A propos de telefon. Puteţi să-l luaţi în cameră o oră, două şi să felicitaţi pe cine doriţi." "Nu, zisei... ba da, aşi vrea să dau un telefon unui prieten din Bucureşti..." "Poftiţi, zise, şi cînd nu mai aveţi nevoie mi-l înapoiaţi." Şi se ridică, trase aparatul din priză şi mi-l puse în braţe. Bineînţeles, gîndii, pe urmă, doamna inginer, cînd o veni nota de plată, o să-mi adauge într-o scrisoare bătută la maşină, cu multe detalii, costul convorbirii. Normal!
   Revenii în odaie şi o găsii pe Suzy la biroul meu. Îmi umbla prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două lucrări ale mele, dactilografiate, şi le pusese alături, ţinea cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele. "Ce faci tu aici?", o întrebai. Îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place. "Sînt lucrări de specialitate, continuai vîrînd telefonul în priză. Ai de felicitat pe cineva?" Respinse cu palma întrebarea. Apoi se ridică, mai cercetă o dată sertarele trase, dacă mai era ceva pe-acolo (nu mai era!), îmi aruncă o privire care parcă nu mă vedea, luă cele două lucrări bine capsate de mine (aveau şi coperţi) şi făcu iar o săritură în pat, de astă dată însă mai sobră, cu o expresie preocupată: "acum, parcă îmi spunea, am găsit două jucării...", adică s-o las în pace să-şi vîre şi ea nasul în ele; n-o să le strice, de asta puteam fi sigur... Aprinse veioza, întîrzie învîrtind butoanele radioului, le opri pe o emisiune străină cu văitături îndepărtate din cine ştie ce ţară arabă sau bananieră, apoi deschise una din lucrări şi se înfundă în lectură. Mă uitai la ea cu atenţie: chiar citea, nu răsfoia. După o vreme observai cum mîna ei dreaptă începe să întîrzie în creştetul capului, să smulgă rar, în neştire, cîte-un fir...
   Cerui Bucureştiul. Nu ştiam numărul lui Micu, dar îi ştiam adresa, primisem odată de la el trei rînduri pe o ilustrată în care îmi spunea unde stă şi unde puteam să-i scriu. Operatoarea mă anunţă, după ce îmi găsi numărul, că linia cu Bucureştiul e aglomerată şi că va trebui să aştept. "Cît?" "O oră, două..." "Da, aştept!" îi răspunsei.
   Mă întorsei la planşeta mea albă şi lucrai, cît să fi trecut? O oră jumătate? În acest timp auzeam din spate foşnetul filei întoarse, îmi aduceam aminte că Suzy citea, mă răsuceam mirat, da, chiar citea, cu cotul înfipt în perne, cu o expresie bizară pe chip, impenetrabilă, străină de clipa de faţă, puţin decolorată, de fetiţă care se joacă, puţin îmbătrînită, în timp ce mîna liberă arunca firul de păr rupt între dinţi şi întorcea cu o mişcare vie fila manuscrisului. Telefonul sună: "Aveţi legătura cu Bucureştiul''. Suna ocupat. "Aşteptaţi, nu închideţi." "Ioane, strigai, apoi recunoscînd glasul prietenului meu la telefon, aici e Petrini! La mulţi ani!" "Dragă, zise el prompt cu astfel de surprize, ca şi cînd ne-am fi văzut ieri, cu anii ăştia e o chestie!... Sînt ani care durează de ţi se face lehamite şi sînt ani care nici nu ştii cînd dracu ţi-au fugit pe sub nas. Anul ăsta care s-a scurs m-a scos din sărite, cred că mi-a stricat şi pe cel care vine." Vrui să-l întreb de ce, dar mă întrerupse rîsul său sincopat şi prelungit dincolo de semnificaţia care ai fi crezut că ţi-e la îndemînă. Îl aşteptai să termine. "De ce?", zisei. "E complicat să-ţi spun la telefon, vino şi tu odată pe la mine, să mai stăm de vorbă!'' "Negreşit, zisei, şi eu am multe să-ţi spun!'' "Dă-mi un telefon înainte, să-mi fac timp, să mă debarasez de treburi..." "Bine, Ioane, e în regulă... Pot să-ţi aduc ceva să citeşti?" Urmă o tăcere. Nu lungă, dar nici scurtă. "Adu, zise el, şi dacă e ceva bun, putem să şi publicăm. A mai citit cineva? Ce-ai scris? E lucrarea despre Giordano Bruno?" "Nu, altceva!"' "Adu! Ştii că mă interesează tot ce gîndeşti tu." "Transmite-i Clarei cele mai bune urări." "Transmite-i-le tu, uite-o, e aici lîngă mine." "Petrini, ce e, dragă, cu tine?" zise Clara în receptor, tot aşa, imitîndu-şi soţul prin sugestia că nu era deloc surprinsă de gîndul că nu ne-am mai văzut de trei ani şi că le venea acum de la mine un semn. Ei şi? Ar fi putut tot atît de bine să fie şi zece! Viaţa e scurtă, nu şi prietenia! În sanscrită se pot găsi texte în care se spune că nici după moarte nu se stinge o prietenie, o intemporală, ne puteam regăsi în cine ştie ce parte a lumii şi după reîncarnare... "Ziceai că te muţi şi tu la Bucureşti..." "De! exclamai. Multe zice omul!" (şi ei doi ziseseră). "Nu mai sta acolo, am auzit că faci pe contabilul! Serios, nu te da la fund, vino la Bucureşti."' "Nu fac pe contabilul, chiar sînt..." "Eşti, dar vezi să nu împrumuţi spiritul contabilului..." "Ei şi? Poate că într-o viaţă anterioară oi fi fost un mare risipitor şi a trebuit să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre şi să le cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care pretinde că spiritul lui Agamemnon, scîrbit de ucigaşa Clitemnestra, s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de genul ăsta..." "Da, zise Clara, dar după Bardo Tödol reîncarnarea spiritelor superioare urmează o scară ascendentă şi numai brutele, care nu suportă starea de bardo, se reped în primul animal pe care îl zăresc... Or, tu, încă din viaţă, ai trecut, ca să zic aşa, prin starea de bardo şi ai suportat-o bine. Aşi fi mirată să eşuezi într-un contabil... Serios, vino la Bucureşti. Ai fi şi mai aproape de fetiţă, continuă ea (era deci informată!) şi ai avea cu totul altfel de perspective şi în chestia catedrei..." (O groază, mai mult de-o grămadă!) "Bine, Clara, o să mă gîndesc, văd eu ce fac!...'"
   Astfel se încheie convorbirea, ca şi cînd nici n-ar fi avut loc, din pricina fostului meu prieten, care lăsase să se aştearnă o tăcere lungă între noi cînd auzise că vreau să-i aduc ceva să citească. Dacă nu i-aşi fi cunoscut bine aceste tăceri, m-aşi fi bănuit de suspiciune. Bună era pentru el o lucrare dacă era şi publicabilă. Or, eu ştiam că ale mele nu erau. Lectura lui, în acest caz, ar mai fi fost pentru mine folositoare? Ar putea el risca o opinie hotărîtă, plin de atîtea frîne, cum îl ştiam că este? O astfel de frînă ar fi fost aceea că ar fi descoperit în lucrările mele ideile din caiete pentru care, vorba nevesti-sii, intrasem în starea de bardo; ar fi fost el încîntat să-mi spună că aveau valoare? Dacă eram din nou arestat şi s-ar fi descoperit că el le citise? (fii fără grijă, Ioane, o să trec să te văd, dar fără lucrări!)
   "În nici un caz!" exclamă Suzy în clipa aceea. Tresării. Ce era asta? Gîndurile se aud? "În nici un caz ce?" o întrebai. Parcă nici nu mă auzi. Îmi răspunse totuşi cu o mişcare a mîinii, cu degetele fluturînd a respingere, să-mi văd adică de treabă, iar dacă n-am una, să-mi caut. Ceea ce şi făcui, intrai în baie spunîndu-i că vom merge, spre ora Revelionului, ori la gazdele noastre, ori la fraţii Berea, şi trebuia să fiu ras proaspăt... Începui deci să mă bărbieresc, operaţie pe care o făcui în stil joyceian, adică întîrziind îndelung şi gîndind... Oare sînt eu pe deplin conştient în clipa de faţă? mă întrebai, apropiindu-mi chipul de oglindă. Sînt bucuros, iubita mea mă citeşte, şi e clar că îi place, altfel n-ar fi stat ea aplecată asupra manuscrisului de mai bine de patru ore. Dealtfel mai are puţin... Începuse cu Era... care n-avea decît două sute de pagini. Ce vrusese să spună prin acel în nici un caz? Era clar, ascultase convorbirea şi avea părerea că în nici un caz să nu-i dau lui Ion Micu să-mi citească lucrările. De ce? O să discutăm, gîndii, deşi puteam ghici: ...ceea ce citea ea nu era bine să mai citească şi alţii... Chiar dacă e vorba de un prieten? Parcă o vedeam fluturînd degetele: chiar! Totuşi, îmi spusei, cineva trebuie să le citească, vreau să spun un om specializat în filozofie, fiindcă nici Ciceo şi nici ea, Suzy... Ba nu!... Ba da... Reacţia ei nu va fi de complezenţă, s-ar putea să fie chiar brutală... O să aflu chiar în seara asta şi s-ar putea să am surpriza ca... Ei, ce putea fi altceva decît... şi dacă opinia ei ar fi... Da, clar, net, puteam avea surpriza unei reacţii catastrofice... Nu pentru că n-aşi avea încredere în ceea ce am făcut, ci pentru că asta ar veni nu de la Ion Micu, pe care l-aşi fi înţeles, sau să zicem de la Vaintrub, care era un marxist cu vederi largi, dar locuind pe o altă planetă (e adevărat, o planetă foarte apropiată de a mea, dar totuşi alta) sau de la marele poet şi filozof (presupunînd că ar accepta să mă citească, lucru puţin probabil, auzisem că devenise extrem de mefient) care desigur că demult se învăluise în propriul său sistem filozofic şi ar fi strîmbat din nas în faţa incursiunii mele, spunîndu-mi de pildă că... ei, ce? că viziunea mea despre lume seamănă cu a unui Procopius din Cezareea (fără grasele desvăluiri ale aceluia din Istoria secretă), un fel de pamflet negru şi irelevant din punct de vedere filozofic... În clipele mele de îndoială gîndisem eu însumi astfel... Dar n-aşi fi surprins, fiindcă odată aceste clipe trecînd, îmi reciteam lucrarea şi n-o găseam străină de mine însumi, dimpotrivă, redescopeream identificarea mea cu ceea ce scrisesem şi retrăisem aproape total jubilaţiunea interioară care mă stăpînise după terminarea ei. Iar Ciceo era un naiv, lui putuse să-i placă, mi se păruse chiar că era de la sine înţeles... Dar Suzy! nu era! Ea era, desigur, cititorul, un cititor dintre cei care, deşi se puteau lăsa atraşi, în curiozitatea lor avidă, asta nu însemna că odată terminată ultima filă, nu s-ar fi trezit şi nu ţi-ar fi aruncat o privire neîncrezătoare şi ironică: ei, ce-ai vrut să spui? Pe cine ai vrut să păcăleşti? Fără ca neapărat să-ţi exprime toate acestea şi cu voce tare, cu alte cuvinte să-ţi opună propria lui viziune despre lume, diferită şi mai ales incompatibilă, antagonică cu a ta, ceea ce pe terenul ideilor n-ar însemna propriu-zis o judecată care să te nege. Nu, ţi-ar răspunde evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititorul îşi trăieşte concepţia despre lume, dar nu şi-o poate exprima sintetic, ci fragmentar, prin chiar actele existenţei lui. Iar la Suzy, pe deasupra, asta s-ar agrava atît de mult, încît opinia ei n-ar fi departe de a Matildei, adică expresia unei neîncrederi înainte chiar de a citi, atîta timp cît lucrarea nu e publicată şi alţii n-ar veni să-i ateste valoarea. Era însă o deosebire: Suzy, vedeam bine, mă citea cu pasiune... Şi dacă, după ultimele rînduri, din pasiunea ei ar rămîne ceva? Hm! O să vedem! Ar fi într-adevăr o catastrofă să nu-i rămînă chiar nimic... Interesant totuşi! Ar fi de descoperit cu ce ochi m-ar vedea după. Ce-ar mai simţi îndată ce această excursie în fiinţa mea ascunsă s-ar termina. Aşa deci eram eu? Era o surpriză? Şi de ce natură? Poate că, îmi spusei, cu un întîrziat scepticism, n-ar fi trebuit s-o las să citească. Fiindcă o surpriză rea n-ar fi avut numai ea, ci şi eu. Platon, care gîndea şi simţea ca un poet, avea totuşi aversiune pentru poeţi. Tolstoi, un mare spirit, nu-şi înţelegea soţia, un spirit comun, care îl iubea şi era foarte geloasă pe toată existenţa lui, deşi în joc nu fusese niciodată o altă femeie şi ea fusese aceea care îi copiase o viaţă întreagă manuscrisele, ba chiar i le şi corectase, şi nu numai stilistic. Joyceianul meu bărbierit se apropia de sfîrşit, dădui drumul robinetului şi mă privii iar de aproape în oglindă. Ei, mă întrebai iar, la ce concluzie ai ajuns? Eşti pe deplin conştient în clipa de faţă? Dădui din umeri... Nu, îmi răspunsei, sînt doar prevenit, ceea ce, recunosc, nu e mare lucru... orice-aşi gîndi, am o încredere senină că Suzy n-o să-mi facă o surpriză rea. Şi dacă totuşi? O să vedem, fiindcă o surpriză totală şi rea, adică tăcerea, nu pot să concep. Mă spălai îndelung şi apa fierbinte (iată, cine spunea că de Revelion caloriferistul nostru o să se îmbete şi o să ne lase fără căldură şi apă caldă? trebuie să-i dăm şi lui un bacşiş mai gras!), apa fierbinte, ca să zic aşa, mă răcori, simţind că alături de seninătatea mea încrezătoare apăruse şi o nepăsare senină. Important e, gîndii, că îmi place mie (ce-am scris) şi de această gîndire sînt pe deplin conştient că nu mă iluzionez, restul e aventura ei (a lucrării), care urmează, şi nu a mea...
   
   
   
   IX
   
   Deodată auzii dincolo un hohot de rîs. Ce era asta? Cititoarea mea rîdea. Exista oare în eseul meu vreun pasaj comic? Rîsul încetă. Mă ştersei bine şi apăsat cu prosopul, ca şi cînd aşi fi vrut să-mi şterg şi din mine vreo rea prevestire, apoi intrai în odaie. "De ce rîzi?" o întrebai cu blîndeţe (să-i zicem, în realitate cu o dorinţă vie să-şi justifice bine veselia). Dădu o filă înapoi şi reciti un pasaj. Izbucni în rîs. "Ţi-am spus de la început, zise că  Da, aşa era, dăduse peste un text încărcat de un sumbru sarcasm. Hm! Se putea şi rîde! Dacă ceea ce a citit pînă acum ar fi făcut-o să acumuleze un complex de impresii defavorabile, gîndii, pasajul acesta nu s-ar fi putut rupe din context ca s-o înveselească atît de tare. "Mai ai mult?", o întrebai cu grijă (să-i zicem, în realitate cu îngrijorare sa nu întrerupă chiar acum lectura, cînd îi mai rămăseseră de citit doar cîteva file). Făcu un semn liniştitor din degete. Întoarse ultima filă, puse manuscrisul deoparte şi apoi se destinse, se răsuci în pat de cîteva ori, în prada, aşi fi zis, a unei pline încîntări. Îşi întinse braţele şi iar se răsuci şi izbucni iar în rîs. "Iubitul meu, zise, ai scris o carte pasionantă, ai găsit ceva care o salvează; înjuri omenirea cu un humor furios... da, aşa este, oamenii sînt..." Şi aici se opri deodată, îşi dădu parcă seama că era pe punctul să spună cum sînt oamenii, lucru care n-o mai încînta, sau n-avea chef, sau spusesem eu în ceea ce citise şi ar fi însemnat să mă rezume, ceea ce iarăşi i-ar fi stricat plăcerea pe care o resimţise... "Ajunge, zisei, văzînd cum întinde mîna spre celălalt manuscris, e ora unsprezece, o minţii, era abia zece, ai citit destul... Avem două invitaţii: una aici, la gazdele noastre, şi alta jos, la fraţii Berea... Unde ţi-ar plăcea?"' Se ridică în genunchi şi rămase cîteva clipe cu capul în jos, reflectînd, apoi se uită la mine îndelung cu un joc de expresie indescriptibil: admiraţie ironică, protecţie maternă (sau filială!?), nelinişte (era chiar bună cartea mea?!), ar fi vrut să dea înapoi, dar... apoi deodată o fermă detaşare (probabil că era bună, altfel...). Sări jos şi reveni la realitate: "Ce să căutăm noi la fraţii Berea?", zise. "Atunci rămînem aici? o întrebai, fiindcă nu precizase dacă mergem alături... Ştiu că nu-ţi place de gazda noastră, e cam pisăloagă!" "Şi ce dacă e pisăloagă? îi venim noi de hac!" Şi spuse asta cu mare chef de a-i veni de hac "indiscretei" doamne care, de cînd Suzy se mutase la mine, încetase să mai fie indiscretă (doar o singură dată mă întrebase cînd mă căsătoresc, conform observaţiei lui Goethe, care spune că oamenii cînd îşi dau seama că doi inşi s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriţi, iar după aceea îi pîndesc să vadă cînd se despart; noi, romînii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, cînd văd că o pereche întîrzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiţi de ce nu vă luaţi? Şi odată luaţi: dacă nu se înţeleg, niciodată nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorinţa secretă de a-i vedea îndurînd si ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru că spectacolul suferinţei altora li se pare mai atractiv decît cel al căutării fericirii).
   Gazda mea, domnul inginer Cucu, afectă o surpriză cînd ne văzu, ca şi cînd n-ar fi ştiut că Suzy locuia cu mine, deşi, cînd făcu prezentările, zise: "...şi domnişoara Culala, dacă numele vă spune ceva, e chiar cel cunoscut de noi toţi..." Nu veniseră la ei numai "copiii", casa era plină de lume, toţi de vîrsta domnului şi doamnei Cucu. Ni se dădu cîte-un pahar de vermut, şi cu el în mînă căutarăm unde să şedem... Nu aveam unde, toate scaunele erau ocupate, şi inginerul Cucu ori se prefăcea că nu observă, ori chiar era cam mitocan şi uitase ce-mi spusese mie mai înainte, că i-ar face o reală plăcere să...
   Oricum, se putea deduce că nu prea fuseserăm aşteptaţi. Mă gîndii să simulez că de fapt nu venisem să rămînem, plecăm în altă parte, dorisem doar să le urăm în trecere la mulţi ani şi... Mă uitai la Suzy să-i sugerez retragerea, dar observai pe chipul ei că nici n-avea de gînd, dimpotrivă, o ţintuia cu o privire ucigaşă, aşi zice carnasieră, pe doamna Cucu, care clămpănea din gură şi avea aerul că nici nu ne cunoştea... Niciodată n-o surprinsesem pe Suzy stăpînită de o astfel de furie rece şi orgolioasă...
   Atunci văzui cum timida şi micuţa fiică a doamnei Cucu, care mă luase drept muncitor-filozof (şi care între timp născuse un băieţel, trebuia să aibă acum trei ani), îi şopteşte ceva soţului ei. Acesta dădu din cap, se ridică, intră în odaia tampon dintre a mea şi cea a gazdei şi se întoarse cu două taburete, pe care ne invită să luăm loc. Absent şi în acelaşi timp atent, de fapt nici absent dar nici atent, domnul Cucu spărgea alune, mesteca necontenit şi părea că ascultă, mai degrabă că suportă clămpăneala soţiei lui fără să se irite, conversaţia era generală, nu?!, deşi nu era!, că totul era agreabil şi că în curînd... În curînd se va produce ceva iminent, îi va spune într-un mod foarte grosolan soţiei lui că... "Nu, zise însă foarte prevenitor, cînd doamna Cucu se opri o clipă, asta nu s-a întîmplat atunci, ci prin 1938, cînd Carol al doilea, venind de la Londra, de la o ceremonie funebră, s-a oprit la Berlin şi a încercat o înţelegere cu Hitler... Armand Călinescu..." "Nu mai vorbi prostii, îl întrerupse doamna Cucu, ştiu precis de la doctorul Stănescu, care era prietenul lui... Prin 35, nu prin 38 şi-a zdrobit el cariera. Deşi, dacă mă gîndesc, tot rău ar fi fost dacă s-ar fi hotărît să devină ginerele lui I.G.Farben... Cine ştie ce-ar fi păţit după război..." "Dacă zici că ai auzit c-a fost arestat...", îi acoperi el cu falsă blîndeţe glasul ei casant. "Nimeni nu l-a îndemnat, îi acoperi şi ea glasul, să se apuce tocmai acum, după cincisprezece ani de la război, să dea bani la legionari..." "Asta înseamnă că a fost silit, zise un domn scund, vîrtos, chel şi cu groşi ochelari pe nas, care îl făceau să semene cu un dur chirurg. Îl aveau cu ceva la mînă!"
   În acest timp observai cum chipul micuţei doamne începea să capete o expresie vie de suferinţă. Soţul ei se îngrijoră şi începură să-şi şoptească unul altuia ceva la ureche. "Da", zise ea şi se mai însenină şi începu să se uite la noi cu capul uşor plecat, cu un fel de interogaţie chinuită şi resemnată: nu e aşa că o să fiţi de acord? parcă ni se adresa. El se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti: "Poate să se odihnească puţin soţia mea în camera dumneavoastră?" "Bineînţeles!" "Avem o propunere, continuă el, să ne retragem pe urmă şi noi acolo..." "De acord, Suzy, eşti de acord?" Ea îşi plecă urechea şi dădu din cap şi se şi ridică, chiar ostentativ, fapt care n-o împiedică însă pe doamna Cucu să taie mai departe aerul cu cuvintele ei. Se pare că Suzy îşi dăduse seama că, dacă ar fi rămas, i-ar fi fost imposibil să-i vie de hac bătrînei pisăloage. "Ooo! făcu ea apoi în odaie uitîndu-se la mine cu ochii dilataţi, pe-asta nici dacă o omori nu-i închizi gura... " "Ţi-am spus eu, rîsei, cu mine e mai ponderată, dar ai văzut, pe fata ei o duce la exasperare... de-aia bănuiesc că după ce s-a măritat a părăsit casa părintească." "Hi, hi, făcu Suzy, dar ce mîncăm, mi-e foame..." "Parcă ziceai că vrei să ajunezi." "Ştii ce, zise, coborîm toţi patru la fraţii Berea..."
   Dar intră tînăra pereche şi el ne spuse că a vorbit cu bucătăreasa să ne aducă mîncarea aici... Nu scăparăm însă aşa de uşor, intră după noi doamna Cucu şi ne spuse cu "înţelegere" că ar fi trebuit să se gîndească, tinerilor le place să petreacă între ei... Titi e de vină (adică soţul ei), o scoate din pepeni cu iniţiativele lui, pe care le ţine secrete pînă în ultimul moment, ...a fost vorba să vină numai "copiii", şi el, fără să-i spună, a invitat o grămadă de lume... Noroc că a găsit un purcel de lapte, şi a avut parcă o presimţire şi a pus-o pe Sultana să cumpere destul vin şi cozonac de la o cofetărie, "unde se face foarte bine...". "Bine, mamă, bine", o întrerupse fiică-sa, pentru că doamna Cucu ameninţa să nu se mai oprească şi nici să plece. "O să vă aduc eu totul aici, insistă ea fără să se sinchisească, numai şampania cred că n-o să ajungă, beţi şi voi vin, fiindcă decît aşa şampanie, mai bine lipsă, e un fel de sirop greţos care n-are decît meritul că face spumă..." "Mamă, n-avem nevoie de şampanie, şi nu ne aduce nimic, ne descurcăm noi", zise iar fiica ei de astă dată cu buzele tremurînde. "Eşti nervoasă", constată doamna Cucu sec şi cu glas parcă abstract, cum pot oamenii fi atît de nervoşi, parcă spunea, şi se cără în sfîrşit, însă cu o încetineală care nu spunea nimic bun, se putea întoarce oricînd.
   Petrecerea noastră fu reţinută din pricina micuţei şi suferindei doamne Valer (aşa îl chema pe ginerele doamnei Cucu), care nu se linişti nici după ce se convinse că mama ei n-o să mai revină (chiar nu mai reveni!), nu putu să mănînce nimic şi numai din politeţe pentru noi nu ceru soţului ei s-o ducă acasă. Soţul ei însă mîncă vîrtos. Cînd afară începură să se audă împuşcăturile de rachete care îngropau anul care trecuse şi ale căror artificii strălucitoare ne inundară odaia, stinsei lumina şi deschisei amîndouă ferestrele. 
   Suzy veni lîngă mine şi contemplarăm în tăcere oraşul iluminat şi sfîşiat de zgomotul petardelor, care parcă spuneau anului care trecuse, bun sau rău, pleacă, bătrîne, o să te ţinem minte, sau o să te uităm, adio oricum, lasă loc unor noi sforţări şi speranţe... Ceea ce s-a împlinit cu tine să continue, ceea ce a fost eşec să iei cu tine în neant, şi o nouă rotaţie în jurul soarelui, a pămîntului nostru plin de albastre şi imense întinderi de ape, să fie benefică oceanului uman în totalitatea lui şi fiecăruia dintre noi în parte... Să nu moară nimeni în anul care vine (se poate, nu?) şi să nu nască decît mamele fericite! Nu-ţi port pică, gîndii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape toate lunile tale, mi-ai adus în viaţă o fiinţă pe care o iubesc şi mi-ai confirmat că truda gîndirii mele a fost fructuoasă: Spune-i micuţului an nou, care ne întîmpină, să ne ajute, înainte de a îmbătrîni şi el, să ne îndeplinim măcar o parte din dorinţele noastre nemăsurate... Simţii în euforia acelor clipe o mînă care mă apucă de ceafă şi începu să mă mîngîie insistent şi dulce... Un îndemn, o sugestie, o trezise din tăcerea mea însingurată... Ochii ni se întîlniră în întunericul în care scăpărau scîntei albastre şi roşii, alungate violent de orbitoare explozii albe şi verzi. Un chip îngrijorat mi se alătură: "Ce faci tu, sufletul meu?! La ce te gîndeşti?" Ne îmbrăţişarăm, ne chinuirăm obrajii, urechile, gurile într-o mută contopire. Ea mă strîngea foarte tare, ca atunci la despărţire în frumoasa casă unde ea copilărise şi ne apucaseră zorile după prima noastră noapte de dragoste... Braţele ei dulci, puternice, de zidăriţă, care ştiau să apuce... "Suzy, te iubesc..." "Da, Victoraş, ne-am procopsit..." "Dacă ai şti ce bine îmi pare că ţi-a plăcut cartea mea..." "Da, hi, hi, ce păcat că nu poate să apară acum... Dar o să apară ea cîndva... Să nu i-o dai lui Ion Micu s-o citească..." "Bineînţeles..." "Cealaltă cum e?" "Nu cred că o să-ţi mai placă. E filozofie pură, n-o să mai găseşti în ea nimic care să te facă să rîzi..." "Crezi? Hi, hi..." "Da, nu mai e o imprecaţie, ci o carte liniştită şi foarte abstractă..." "Cînd ai avut timp să le scrii?" Din glasul ei înţelesei însă că nu era vorba de timpul fizic, de durată, ci de disponibilitatea mea afectivă... după ce trecusem printr-atîtea... şi încă mai treceam... "Tocmai, spusei, n-aşi fi avut timp dacă n-aşi fi scris-o pe prima..." "Mai vorbim, hai să aprindem."
   Revenii în odaie şi răsucii comutatorul. Musafirii noştri stătuseră ca şi noi la cealaltă fereastră, şoptindu-şi desigur lucruri tot atît de... Se întoarseră şi închiserăm geamurile. Suferinda doamnă părea mai liniştită, dar cînd umplurăm paharele, nu se atinse de al ei. "Stimată doamnă, ridicai eu glasul, lăsaţi, beţi un pahar şi o să vedeţi că totul o să vi se pară altfel... Daaa, continuai, dîndu-l pe-al meu cu sete peste cap şi cuprins îndată de o stranie exuberanţă, sînt lucruri mult mai importante, beţi paharul şi o să le descoperiţi... Paharul trebuie băut, filozofai eu mai departe surprinzînd o uimire pe chipul iubitei mele şi o posomorîtă neîncredere pe cel al soţului prea sensibilei doamne (da, parcă spunea el, eu îl beau, am dat peste o fiinţă pe care o iubesc foarte tare, dar am început să am bănuieli, şi asta mă întristează, că iubirea mea nu-i ajută la nimic). Nu foloseşte la nimic, reluai eu ca un ecou al propriei mele gîndiri, dacă eviţi paharul. Socrate s-a gîndit el bine cînd a acceptat cucuta..." "În schimb tu ai băut unul în plus", zise Suzy, şi toţi patru izbucnirăm atunci în hohote, chiar şi plăpînda. Prinsei momentul şi îi întinsei paharul cu mîinile mele: "Beţi, doamnă! Vă rog să beţi, n-o să vi se întîmple nimic desagreabil!"
   Bău, dar nici ceva agreabil nu i se întîmplă. Doar o curioasă schimbare de expresie: "sînt rezistentă, parcă spunea, nu sînt atît de plăpîndă pe cît par...". Dar rezistentă la ce? Probabil la orice i-ar fi putut face plăcere ei, şi prin ricoşeu şi bărbatului... Era şi ăsta un fel instinctiv de a-l ţine... "Hi, hi, făcu Suzy după ce închise uşa în urma lor... Daaa, ţi-a plăcut prăpădita asta! Ai fi vrut s-o protejezi... Ei da, lasă că te-am văzut eu... Oiţă! exclamă cu o voce înaltă, imitîndu-mă în strigăte, ai vrut să faci pe berbecul!" Sări în pat, unde se aşeză turceşte şi netezi cuvertura în faţa ei, ca şi cînd m-ar fi invitat să jucăm împreună pietre sau să-şi dea în cărţi, să-mi ghicească norocul... "Hi hi, bem şi noi acuma ceva, iubitul meu?... Şi parcă auzisem şi eu de fructe, banane, «smochine», puse ea, nu ştiu de ce, acest cuvînt între ghilimele, daaa, şi alte minunate fructe ale pămîntului..."
   
   
   
   X
   
   Astfel se încheie anul şi ne trezirăm în cel nou ca o grosolană surpriză, pe care ne-o făcu domnul inginer Cucu a doua zi spre prînz. Prin somn auzii o bătaie grăbită în uşă, o bătaie mai mult de formă, fiindcă uşa se deschise în acelaşi timp şi cineva intră în odaie (senzaţia mea fu mai degrabă că "năvăli", prin siguranţa paşilor şi parcă a unui fel de gălăgie pe care o fac cei care ne sînt familiari şi nu se sinchisesc dacă ne surprind, să zicem, goi în pat, sau chiar în baie). "Eeei, nu se doarme de Anul nou, trezeşte-te, domnule, o să ai destul timp să leneveşti pînă la celălalt... Aşa îţi primeşti tu musafirii?... Ei, haide, acuma nu te jena, dă-te jos şi aprinde lumina... Unde o fi comutatorul ăsta?"
   Era Matilda, veselă nevoie mare, îi recunoscusem din prima clipă, şi venind parcă dintr-un vis îndepărtat, glasul ei de altădată, din clipele de euforie exaltată... Lumina se aprinse. Sării în capul oaselor, buimăcit. Matilda nu era singură... "Silvia, murmurai răguşit de o furie năvalnică. Ce cauţi tu aici, fără să te anunţi? mă adresai Matildei, trăim într-o lume civilizată, avem telefoane, adrese, poştă şi telegraf, copii şi prieteni pe care trebuie să evităm să-i punem în situaţii delicate..."' "Ei ho! că nu s-a întîmplat nimic, rîse Matilda, nu e o catastrofă că te-am surprins în pijama..."
   Nu vedea că nu eram singur, se aşeză într-un fotoliu pusă parcă pe taclale şi continuă: "...Ce e asta, ţi-am telefonat ieri şi am vorbit cu gazda ta, inginerul Cucu, nu erai acasă, şi i-am spus că trec astăzi pe la prînz să ţi-o aduc pe Silvia... Şi acum cînd am sunat mi-a deschis acelaşi domn Cucu şi «poftiţi!», mi-a zis, cu aerul cel mai natural din lume - aşa, ca între oameni «civilizaţi», adăugă cu o nuanţă sarcastică în glas, observînd în sfîrşit că în patul meu era o femeie... Am crezut că ne aştepţi, şuieră de astă dată furioasă, dar mereu stăpînită de aceeaşi euforie exaltată, deşi te înţeleg, adăugă cu înţelegere, dar trebuia să ne spui..." "Ce să spun, strigai, nu m-a anunţat nimeni că ai să vii!" "Nu ţi-a spus gazda ta?" "Mi-a spus că m-a căutat o doamnă care o să revie." "Nu ţi-a spus că o să trec azi cu Silvia să te văd?" "Nu! Şi de ce n-ai revenit cu telefonul?" "Fiindcă domnul Cucu m-a avertizat că nu eşti acasă la această oră şi că probabil n-o să fii nici mai tîrziu, faci Revelionul cine ştie unde, fiindcă i-a spus nevastă-sa că n-ai pregătit nimic acasă..." "Futu-l în cur pe mă-sa pe domnul Cucu al tău, te-ai apucat să pălăvrăgeşti cu el despre lucruri care nu-l privesc, cînd puteai foarte bine să revii cu un telefon... Te costa mult dacă..."
   În clipa aceea Suzy se ridică şi ea în capul oaselor, îşi drese cu o mişcare fermă părul şi mă întrerupse: "De ce strigi, zise cu un mic reproş senin, nu vezi că e o neînţelegere? Treceţi în odaia cealaltă şi discutaţi." În care odaie? Acolo stătea mama inginerului, bătrîna doamnă Cucu. "A! nu ştii, zise Suzy, e plecată de sărbători, mi-a spus mie..." Mă dădui jos din pat, deschisei şifonierul, trăsei halatul pe mine şi trecurăm dincolo. "Dealtfel, după o astfel de primire, nici n-avem ce să discutăm", zise Matilda după ce ne aşezarăm pe scaune. Dacă vrei să mai stai cu Silvia..." "O clipă", o oprii şi mă ridicai şi trîntii cu putere uşa întredeschisă care da în odaia grobianului farseur, domnul inginer Cucu, şi a nevesti-sii, pentru care simţii în secunda aceea simpatie, bine făcea că îi toca cu clămpănitul ei casant nervii lui prea groşi... era ea pisăloagă, dar, vorba lui Caragiale, nu era groabă, ca bărbatu-său.
   Silvia simţi pesemne că uşa trîntită şi expresia mea furioasă nu îi erau adresate ei, ci maică-sii, şi avu un surîs divin: tata o înveselea. "Ah, zisei, ia vino tu încoace!" Şi o luai în braţe şi clipe lungi durară pînă mă desprinsei de roua ochilor ei inocenţi. "Tataaa, îmi şopti, nu prea copleşită de mîngîierile mele, vreau să-ţi spun ceva." Aoleo, gîndii, ce-o fi vrînd să-mi spună? Nu mai ştiam bine cînd mă iubea şi cînd nu, acel ci de altădată, semnul tandreţei ei infantile şi totale, se topise din pronunţia ei pentru mine? Dar nu, surpriza veni... "Ci, ci, o auzii spunînd, la mulţi ani, ta-taaa!" "De ce nu-i răspunzi fetiţei?", zise Matilda observîndu-mă cu un ochi cercetător care sticlea de supoziţii şi presupoziţii alergîndu-i foarte sprintene şi viclene prin minte (desigur, n-o mai iubeam pe Silvia, acum cînd iubeam pe altcineva, a ştiut ea totdeauna că...). "Dacă i-aşi răspunde, zisei, tu de ce ai mai avea să te miri?" "Nu mă miră, îmi răspunse foarte rece (euforia îi pierise), în orice caz, dacă vrei să mai stai de vorbă cu ea (şi simţii că nu din proprie voinţă mai concepea un asemenea lucru, mai avea şi Silvia ceva de spus), în casa asta n-o las, ne găseşti la Tasia, unde o să stăm vreo săptămînă. "De ce, mamă?", zise Silvia, cu un glas în care ea sugera că replica mamei nu va fi auzită. Nu era o întrebare, de ce, mamă, ci o afirmaţie, ba da, mamă. "În nici un caz, îi spuse Matilda crîncenă, tu n-ai văzut că tata nu e singur?" "Ci, ci ce dacă? zise Silvia. Nici tu nu eşti, ci singură, ci cînd tata vine pe la noi!"
   O tăcere ca după o sentinţă se lăsă în urma acestor cuvinte neaşteptate. "Trebuie să recunoşti, mă adresai în sfîrşit Matildei, că Silvia gîndeşte logic. O să stea cu mine pînă plecaţi." O bătaie discretă în uşă o împiedică pe Matilda să răspundă. "Da", zisei, şi Suzy intră. Se vedea că luase o hotărîre, se îmbrăcase, îşi pusese blana, vroia, desigur, să plece. Dar nu se grăbea, se aşeză cuminte pe un scaun. Se pieptănase lins şi îşi strînsese părul la ceafă în coadă de cal, cum era moda printre fete. "De ce nu mi-o prezinţi pe soţia ta?", zise Matilda. "Suzy Culala mă cheamă, doamnă! răspunse ea prompt. Aveţi o fetiţă extraordinară", continuă cu un surîs ca un brici şi cu un glas în care răzbătea un orgoliu retras şi rece, îndepărtat de noi toţi şi de clipa de faţă: "aveţi" adică eu şi Matilda, ea n-avea ce căuta acolo. Surîsul ei mă îngheţă. Nu negase că n-ar fi soţia mea, totuşi îşi spusese numele de fată. "Îmi daţi voie, doamnă, să-i spun ceva fetiţei dumneavoastră?" Şi surîsul glacial se accentuă atît de tare. Încît deveni parcă de gips, însă un gips viu, ca al tinerei necunoscute care se înecase în Sena, mai frumos şi mai misterios ca al Giocondei, fiindcă undele care o învăluiseră nu-i alteraseră expresia de beatitudine şi încredere cu care se încredinţase apelor. Matilda tăcu, ştiind parcă dinainte că Silvia n-o să-i aştepte răspunsul, ceea ce fetiţa şi făcu, se apropie de necunoscută şi îşi lipi urechea şi ascultă fără să se mire de şoaptele care urmară. Îmi încordai auzul, dar şuşoteala era ininteligibilă. Ce-i spunea Suzy, ce secret atît de rapid i se născuse în minte? "Da? se detaşă ea, ai înţeles? Vino încoace!" Şi iar îi şopti ceva, pesemne îi repetă, fiindcă după aceea (a înţeles sau nu, fetiţa) se ridică în picioare: "Am plecat, mi se adresă, vorbim la telefon..."
   Numai cei încleiaţi în propriul lor trecut au, adesea, senzaţia că prezentul e vertiginos. Nu reacţionează la el. Rămăsei inert. Da, gîndii, o să vorbim la telefon. Aici erau nişte socoteli de reglat. "Cam isterică soţia ta", zise Matilda. "Mai puţin isterică decît tine", îi replicai. "Da, reluă Matilda, o să vorbesc cu ea şi o să-i spun că o s-o nenoroceşti ca şi pe mine." "Nu mai spune! Eşti nenorocită?", o întrebai cu o prospeţime jubilatoare în glas. "Ai vrea tu!" "Eu nu vreau de la tine nimic, las-o pe Silvia aici şi..."
   Mă redresai, simţind că trebuie să mă smulg imediat din capcana imenselor noastre ciocniri de odinioară. La ce bun? Tot ceea ce mai aveam să ne spunem nu mai rima cu nimic. Prezentul devenea vertiginos. Intrai în odaia mea şi deschisei liniştit şifonierul. Se golise, nu mai atîrnau în el decît costumele mele. Intrai în baie, dar nu mai regăsii sub oglindă obiectele ei de toaletă. Revenii: cercetai mai atent odaia, să descopăr un semn. Dar ştiam că nu va fi. Da, nu mai aveam ce să mai văd, operase, fata asta, cu o rapiditate uimitoare. Îşi luase tot ce era al ei, nu mai lăsase nimic în urmă... Ba nu: "Vorbim la telefon"... Asta putea să nu mai însemne mare lucru... Mă lungii în pat, cu mîinile sub ceafă. În timp ce auzeam uşa de la intrare trîntindu-se. Nu tresării, ştiam că Matilda plecase şi o luase şi pe Silvia cu ea...
   Astfel începu pentru mine noul an, da, chiar anul de-acum, cînd scriu toate acestea; cel fatal...
   
   
   
   PARTEA A ZECEA
   
   
   
   I
   
   Închisei cu o mişcare furioasă şifonierul căscat, din care Suzy "sburase ca o laşă" (cum s-ar fi exprimat despre noi Caragiale, luîndu-ne peste picior), şi îi trăsei cu însumi dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă aşa era, Suzy părăsise vertiginos cuibul nostru ca şi cînd ar fi simţit apropierea hultanului. N-aşi fi putut zice însă că fugise speriată, dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbindu-i Silviei la ureche, arătase mai degrabă siguranţă de sine şi parcă o stranie jubilaţiune. Acum vedeam clar ce era: bucuria unei înstrăinări rapide şi bine întemeiate, asemeni celor care descoperă brusc cum întîmplarea îi serveşte miraculos, de o mie de ori mai eficace dccît oricare alt efort al unei hotărîri deliberate. "Ei! zisei, întinzîndu-mă pe pat cu mîinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o să... În clipa cînd... Nici vorbă despre o asemenea poetică învăluire, asta se simte doar gîndind la despărţire, şi nu cînd ea se produce." În clipa aceea uşile şifonierului scîrţîiră parcă ironic. Mă ridicai să le închid bine, dar fără voia mea mîinile le deschiseră larg şi contemplai îndelung... hm! da, golul!
   Asta îmi aminti de întîmplarea unui grec, dintre cei pe care înfrîngerea generalului Marcos în 43 îi aduseseră pe meleagurile noastre. Era un scriitor şi gazetar cu relaţii, călătorea des în Occident şi se întorcea totdeauna cu geamantanele pline cu cadouri pentru gagicele lui nestatornice (parca le alegea anume din specia celor care părăsesc partenerul repede şi fără motiv aparent). "Cobor la gară, cică ar fi relatat grecul însuşi, şi mă repej la telefon s-o anunci pe iubita mea că am şoşit. Telefonul cîrrr, cîrrr... nu răspunde! Mă urc ia taeşi... Aduşeşem pentru ea ciorapi de mătasea, rochice, pantofi cu tocul ascuţit, ruj Christian Dior, şi alte lucruri drăguce... Şun la uşa... Nimic... Şcot cheia, intru în apartament, nu era, şi atunci am avut un preşentiment şi am deschis şifonierul: golul! Beştia fugise!"
   Surîsei în forul meu interior şi închisei, de astă dată cu blîndeţe uşile. Trebuie să desprindem o filozofie tonică din întîmplările celor părăsiţi şi îmi veni atunci în minte şi felul cum îl cucerise şi apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul de şampanie în taxi, la ora zece în seara Revelionului, tur-retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza să punem un T cu fierul înroşit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta era sinistru, grecul avea mai mult humor.
   Mă îmbrăcai şi plecai la Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. Găsii petrecere generală, ca odinioară cînd îi vizitasem pentru întîia oară, a doua zi după căsătoria mea cu Matilda. Dar nu ca atunci mă întîmpină fosta mea soţie, ca şi cînd n-ar fi ştiut cine era bărbatul care intrase pe uşă, ci ca şi cînd acum eu eram bărbatul ei de totdeauna şi nimic nu se întîmplase vreodată între noi... "Aaa! Victor, făcu ea îndată ce mă văzu (şi se ridică în picioare), hai, dragă, la mulţi ani şi nu mai umbla şi tu cu o falcă în cer şi una în pămînt, o singură viaţă are omul şi..." Se ridicară toţi, pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, ca şi cînd ar fi descoperit şi el în clipa aceea că o singură viaţă are omul, şi asta l-ar fi entuziasmat, şi ciocnirăm cu expresii semnificative: dacă o singură viaţă avem, atunci ce mai andarbrambura, să bem şi să chefuim. "Aşa este, strigă marele Vasile, şeful clanului, neschimbat se pare, cu regimul lui alternat între carne şi vitamine, o viaţă are omul şi un trai nenorocit."
   Nu s-ar fi zis. În ceea ce îl privea, sau cine ştie? Dintre ei toţi numai Tasia îmbătrînise. Tamara îşi pierduse orice fatalitate amîndouă, nu se ştie de ce, aveau trăsăturile adîncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu un ochi străin? Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăţia de culori a unui amurg fastuos. Îmi aruncai privirea circular, să redescopăr subalternii marelui Vasile. Erau alţii şi nu avui nici o curiozitate să-i cunosc. În acelaşi timp, la vederea acestor fiinţe care obosiseră se pare, în ritualul vieţii lor anonime, ştiam că dacă am să rămîn să beau cu ei depresiunea mea s-ar fi retras şi i-aşi fi văzut cine ştie, poate în culori de epopee. În care nu triumfam decît eu şi Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie turburătoare de singurătate şi nepăsare: ştiu multe, parcă voia să spună, dar eu nu vreau să ştiu nimic, deşi m-aţi silit să aflu, viaţa mea nu este atinsă de zgomotul, cuvintele, rumoarea şi paharele voastre. Uite-l colo pe tata, nu ştiu cine e, nici măcar nu mai ţin minte că ne-am plimbat de-atîtea ori împreună, că am pus într-o zi flori pentru mireasă, că m-am dat în căluşei, şi el mă pîndea pe de lături să nu mă piardă, că m-a ţinut în braţe şi mi-a arătat oraşul, m-a dus la cişmar...
   Nu aşteptai să reînceapă conversaţia înnoitoare. Dădui paharul pe gît şi o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu ştiam că o să ezite. "Silvia, zise Matilda cu o falsă uimire, te cheamă tata." Atunci ea se ridică şi veni la mine, floare vie care nu ştie cine o rupe şi o duce la nas, dar care ştie că asta o poate face însă şi tata şi mama şi toţi cei legaţi de naşterea şi de mica ei existenţă. O acută durere mă înstrăină cîteva clipe de ignoranţa vieţii ei crude, după care îmi revenii, şoptindu-i zadarnic: "Vrei să vii cu mine? Nu te uita la mama, continuai, deşi nu se uita la maică-sa, ei, ce zici?" "Tataaa, zise, ci tu nu mănînci nimic?" " Sigur, îi răspunsei, intri şi tu în concretul clipei şi eviţi să răspunzi. Tata a mîncat, îţi spun la revedere, trebuie să plec". "Tataaa, zise, ci nu rămîi cu noi?" În loc să zică "merg şi eu cu tine". Depresiunea mea i se transmisese. Dacă aşi fi fost vesel şi hotărît bineînţeles că ar fi venit. Îi spusei că astăzi şi mîine o mai las, să se bucure şi tanti Tasia de sosirea ei, iar poimîine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi făcuse odată o săritoare din piele. Mai ţinea minte? Nu! "La cişmar", zisei. Surîse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se îndepărtase lent de la patru spre nouă ani şi sufleteşte înflorise parcă doar în adîncime, fizic era tot atît de suavă şi fragilă ca o crenguţă. "Bine, zisei, dacă tu vrei să mănînc, gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău."
   "Da, zise Tasia. Îţi face hatîrul, pe noi nu ne onorează." Cînd cineva îţi vorbeşte urît fără să se jeneze înseamnă că în realitate zace în el o mare furie, abia stăpînită. Nu mai era aceeaşi Tasia, plină de atenţie faţă de mine şi ţinîndu-mi partea. Cum mi-era foame, mă hotărîi să mănînc şi devenii curios să aflu şi ce avea cu mine. "Mi s-a părut că v-am deranjat", zisei simulînd o nepăsătoare absenţă. "De deranjat ne-ai deranjat, îmi răspunse punîndu-mi în farfurie nişte cîrnaţi şi o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, măria-voastră, că aţi ajuns mare şi poate puneţi şi pentru noi, undeva, o vorbă bună." "Cu mare plăcere, zisei, oricînd..." "Da, şi acum ia spune, de ce ai fugit tu de-acasă şi ţi-ai lăsat fetiţa pe mîini străine?"
   Aşa deci! Asta era furia ascunsă! Înţelesei că asta se discutase mai înainte, sau în orice caz, doar între ea şi Matilda, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi aducă învinuirea şi în auzul celorlalţi şi mai ales al Silviei. Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase Matilda versiunea aceasta a fugii mele, ca s-o ascundă pe-a ei? Toţi credeau acest lucru? Desigur, cine îşi asumă deschis ruptura unei familii? Sau era ceva nou? Mi-ar fi plăcut să aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost indecent în faţa Silviei. "A fost odată un botez, pe vremuri. Ai uitat, Tasia?" mormăii înghiţind cu mare poftă din cîrnaţii pipăraţi. "Ne întoarcem acuma la botez!", exclamă ea sarcastică. "Da, zisei, de ce nu?" "Şi ce-a fost la botez?" "Mmmm! făcui cu gura plină. A fost o mare distracţie! La care ai luat parte! Şi încă la altele!" "Ce vrei să spui? Cînd v-aţi luat, n-aţi deschis ochii? Şi mai ales cînd v-aţi hotărît să aduceţi pe lume un copil? Ce e ea vinovată?..." Vrusese să spună fetiţa asta...
   Dar o oprii izbind cu violenţă tacîmurile în farfurie. "Amnezie? spusei, însă cu blîndeţe. Nu mai avem memorie?"' "Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate Victor." "Şi tu de colo, zise Tasia cu dispreţ, are dreptate, vai de capul vostru!" Nu, gîndii, nu e ceva vechi, e ceva proaspăt, microbii urii sînt vioi sub lumina microscopului, cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, dar nu acum! "Hai să conchidem discuţia asta, zise atunci pricăjitul tranşant, hai să bem!" "Am spus eu, mugi şi marele Vasile, o viaţă are omul, şi un trai neno..." "Ba nu e deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, omul are o singură viaţă şi trebuie să şi-o trăiască aşa cum e! Iubeşte, urăşte, iar iubeşte, iar urăşte, ce rost au tot felul de... de..." "De ostreţe!", o ajutai laconic. "Ba nu, se înverşuna, nu e vorba de ostreţe! Se lăsă o tăcere, dar Matilda nu reuşi să-şi materializeze gîndirea. Tot despre ostreţe era vorba!... "Hă, hă, hă... făcu marele Vasile. Şi iar, hă, hă, hă..."
   Mă întorsei acasă reconfortat.
   Zăpada îngheţase şi trosnea sub picioare. O lună de o albeaţă halucinantă lumina dinspre dealuri străzile oraşului tăcut. Aerul rece şi proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie rară şi secretă, iar eu ştiam ce e: deliciul vicios al singurătăţii! Aveam să ajung în odaia mea, să mă aşez la planşeta albă şi să lucrez relaxat pînă în zori. Eram liber, bogat, fără datorii, cu hambarele pline, iar marile scadenţe, suferinţa fără speranţă, moartea violentă, cum o sufereau în chiar acele clipe populaţii haotice de pe pămînt, erau departe de mine. Iată, îmi spuneam ascultînd visător ecoul paşilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sînt totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante. Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, şi atunci suferinţa în dragoste aduce din adîncuri bucurii stranii şi necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului. Îndoiala ne trezeşte cugetul, producînd în spiritul nostru certitudinea că existăm, gîndire suverană şi divină care ne supraveghează urîtul, ne alungă ranchiuna, lasă altora izbînzile şi acceptă pentru sine înfrîngerea.
   Frumoasă noapte! Frumos oraş curat zăcînd liniştit între uriaşele troiene şi păduri verzi care îl înconjurau...
   Frumoasă fetiţă! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai turburat cumva pe mama ta? Desigur, tu eşti cauza, enigma ignorată, inocenţa neglijată, dar mai puternică decît pasiunile mature şi neînfrînate. Dar n-o să-ţi aduc niciodată în conştiinţă marile noastre vinovaţii, să-ţi împovărez viaţa cu un destin grav, presimţit de tine încă de pe vremea cînd te-am găsit dormind prosternată, ca şi cînd ai fi vrut să ne spui că n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine dintre noi a fost întrebat? iar mari fiind, care dintre noi ar dori să nu mai existe?
   Acasă mă aşezai bine la planşeta mea, cînd intră doamna Cucu cu telefonul în mînă... "Sînteţi căutat, zise fără grabă. E aceeaşi persoană care a mai sunat acum vreo oră... Vreau să vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca şi cînd după aceea ştia şi ea că n-ar mai fi avut timp să mă piseze cu cine ştie ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, zice că nu şi-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră soţie n-a luat totuşi contact cu dumneavoastră şi aţi ajuns la un aranjament pentru vizita de a doua zi... Şi atunci a lăsat-o să intre... Îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură... Oricum, adăugă tot ea, acum e prea tîrziu să mai dreagă ceva, însă..." Îi luai eu însumi aparatul din mînă şi abia atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, dar cu o aluzie la lipsa de aluzii...
   "Alo", auzii apoi o voce lungă şi voalată, foarte ezitantă, undeva în tainica noapte electromagnetică. "Da", zisei. "Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pămînteni?!" Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, şi cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleşi, această supremă declaraţie? "Suzy, tu eşti?!" strigai. "Da, eu sînt! Ai fost la fetiţa ta? Sau ai oprit-o cu tine?" "Da, am fost, poimîine o iau la mine!" "Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetită deosebită, dacă eşti de acord o să viu s-o văd şi eu." "Cum să nu fiu, dar de ce-ai plecat?" "Ei lasă, e mai bine aşa." Nu ştiam de ce era mai bine aşa, dar mă invada o convingere absolută că ea gîndise bine, deşi întrebarea dacă se va mai întoarce la mine stătea alături de sentimentul copleşitor pe care mi-l stîrnise declaraţia ei. "Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?" "Tu!" "De cine?" "Cum de cine! De mine, de fetiţa ta... N-ajunge?!"
   Rămăsei tăcut şi o vreme nu ni se mai auzi decît răsuflarea amestecată cu şoaptele de pe fir ale umanoizilor care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră cu un milion de ani în urmă, secretul propagării şi recepţionării misterioaselor unde. "Vorbim mîine la telefon, reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?" "Da, mă pregăteam!'" "Bine, noapte bună. Şi nu te culca tîrziu... Am eu însă o idee, reluă, ca şi cînd mi-ar fi făcut o promisiune. Nu-mi iese din cap... O să te întreb, fiindcă, ştii,  "Ce idee?!" "O să afli, dacă n-o să descopăr şi singură... Bine, acuma hai să ne culcăm, mîine îţi dau eu un telefon." Îmi ură noapte bună şi închise, ca şi cînd ar fi vrut să evite întrebarea mea care plutea în aer: Cînd se va întoarce?
   Dar nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se împrăştiase. Avui net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o voi mai scrie... Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de... În schimb căpătam certitudinea ameţitoare că Suzy mă iubea foarte tare şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara acestui lucru. Şi întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se păru mică: la mine sau nu, în alt oraş sau în lună, toate acestea mi se păreau acum neînsemnate.
   
   
   
   II
   
   A doua zi mă vizita Tasia dar fără Silvia, şi îmi povesti o istorie incredibilă. "Ai crezut ieri că vorbesc în vînt", începu ea, într-adevăr cu acelaşi ton de ieri, care mă enervă din capul locului, amintindu-mi cum mă învinuise pe mine de distrugerea acestei familii, că adică eu aşi fi fost cel care a fugit, şi nu Matilda. "Bineînţeles că vorbeşti în vînt, cînd ştii bine cum s-au petrecut lucrurile şi oricum nu înţeleg ce rost mai are acum să desgropăm morţii." "Cum adică, nu te interesează ce se petrece cu fetiţa ta, o consideri moartă?" "Nu-mi place să mă răstălmăceşti, zisei, vorbeşti în vînt, vorbeşti aiurea... Ce e cu fetita, treci la subiect!"
   Dar ea nu consideră că aveam dreptul să n-o ascult. "Tu eşti vinovat", zise. Mă hotărîi să nu-i mai răspund, adică s-o aprob. "Bine, zisei relaxîndu-mă în fotoliu, sînt, şi pe urmă?" "Nu trebuia s-o laşi să divorţeze, trebuia să te opui!" "Da, aşa ar fi trebuit..." "Era un copil la mijloc, nu te-ai gîndit ce-o să se întîmple cu Silvia dacă voi vă despărţiţi? Alergaţi, dracului, toţi, după fericire şi călcaţi în picioare sufletele copiilor, care n-au nici o vină că voi nu vă înţelegeţi. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi pînă te căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta ţi-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne. Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai ştiut asta dinainte?!" "Am ştiut, mormăii, dar n-a ştiut-o şi Grivei." "Care Grivei? Îţi vine să rîzi." "Nu rîd deloc, am învăţat încă din şcoala primară că un adevăr considerat evident pentru toată lumea nu e evident şi pentru cineva din altă planetă. Noi zicem de un cîine care latră că nu te muşcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o ştiu chiar toţi cîinii." "Vrei să spui că e vinovată Matilda că e din altă planetă! Tu nu eşti vinovat!", reflectă ea cu o bucurie sarcastică şi anticipată, ghicindu-mi răspunsul. "Ba da, zisei, sînt vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei." "Atunci de ce dracului v-aţi mai luat?" "Ce să-ţi spun, Tasia, murmurai cu blîndeţe, să-ţi spun ceva simplu ca să terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forţa nu poţi să ţii să trăiască între patru ziduri doi oameni care, vorba ţăranilor, unul trage hăis şi altul trage cea. E frumos să crezi că o căsătorie vine de la Dumnezeu şi că şi jugul vine tot de la el şi trebuie să-l înduri, dar cum ţi-am spus, măcar în acest punct cei doi ar trebui să gîndească la fel, nu unul să dea bir cu fugiţii şi celălalt să încerce să-l oprească, umilindu-se zadarnic..." "Daaa, făcu Tasia, cum să vă umiliţi voi, bărbaţii... Vă cade coroana." "Da, zisei, şi coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nici o femeie n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriţi, cum spunea mama. Şi totuşi eu am lăsat să-mi pice coroana, tocmai pentru că m-am gîndit la soarta Silviei. N-a folosit la nimic..." "Ei, dacă e aşa şi zici că nu ţii la această coroană, du-te la Matilda, vorbeşte cu ea, îndeamn-o să divorţeze şi întorceţi-vă acasă."
   Mă ridicai alene din fotoliu, liniştit ca un lac încremenit, şi ieşii să-i cer domnului Cucu o sticlă de vin, dacă mai avea. "Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încîntat că nu-i purtam pică pentru stupidele lui farse. Şi două dacă doriţi. Mai avem, ne-au rămas..." "Ce s-a întîmplat, Tasia, povesteşte, zisei apoi în odaie, turnînd în pahare. La mulţi ani! E o părere a ta, sau vorbeşti ca o ambasadoare a Matildei?" "Nu e vorba de nici o ambasadoare, e vorba de Silvia", zise Tasia fără să se atingă de pahar. "Ce e cu Silvia?" "Le mănîncă sufletul, şi ei şi lui Mircea." "Adică!" "Adică! adică! Nu pricepi? Că nu vorbesc turceşte. Nu se mai pot înţelege cu ea, stă tot timpul strîmb, Matilda îi spune să se culce, ea nu se culcă, îi spune să-şi facă lecţiile, nu şi le face, e chemată la masă, la masă sparge, cică din greşeală, ba un pahar, ba o farfurie, ba o ceaşcă de ceai, iar Matildei îi e frică s-o mai pedepsească, e şi mai rea după ce o pedepseşte. I se face ordine în odaie, peste o oră umple odaia cu hîrtii rupte, pătează totul cu cerneală, mese, cearceafuri, pînă şi pereţii... Rupe creioanele, strică stilourile (un stilou ţine la ea o singură zi!)... "Dar ce e cu ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic?", zisei nedumerit. "Nu e agitată deloc, au chemat şi un pediatru care a examinat-o şi le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea face lucrurile astea Dumnezeu ştie de ce, fiindcă ea nu ştie. Matilda plînge, o ia în braţe, doarme cu ea, o întreabă. Pur şi simplu nu răspunde, nu ştie ce face." "Fleacuri, zisei, copiii trec prin crize de-aatea, unii fac mai rău, se trîntesc pe jos, ţipă şi dau din picioare, se urcă pe casă şi în general fac exact ceea ce li se spune să nu facă. Cineva mi-a povestit că şi-a prins copilul cerşind, cu toate că părinţii îi cumpărau tot ce dorea. Înţeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut că un copil e un instrument al voinţei ei şi e scandalizată că Silvia are de pe acum o voinţă a ei proprie. Chiar mă bucur! E un copil cu personalitate puternică." "Să stai şi tu cu personalitatea asta puternică, să te vedem! zise Tasia crezînd că o să mă sperii. E uşor să zici în teorie vorbe goale... Sau poate că te vrea pe tine, reflectă ea ca şi cînd ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!" "Am înţeles, zisei, a venit să mi-o lase." "Să nu crezi, mă preveni Tasia, că Silvia te iubeşte. Dacă vrei să ştii, habar n-are de tine. A îndemnat-o maică-sa să-ţi dea telefon! Crezi că a vrut? «Nu vrei la tata!», i-a spus. Nu, s-a strîmbat, a dat din umeri. La început a crezut că tu o pui la cale, dar în ultima vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de două ori." "N-am maşină la scară, zisei, şi nici indemnizaţie specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru drumuri pe lună, asta se simte, ştii şi tu bine!" "Va să zică nu vrei", reveni ea la atac. "Ce să vreau? zisei. Crezi că aici e vorba de voinţă? Nu-i mai merge Matildei cu ştabul ei şi acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubeşti, urăşti, iar iubeşti, iar urăşti! Mersi! Nu sînt genul! Şi nici nu sînt bătrîn să mă resemnez!" "Cauţi fericirea!", mă ironiză Tasia, ca şi cînd căutatul ăsta ar fi fost ceva de rîs. "Da, zisei, de ce nu?" "Vezi să n-o găseşti!" "Oricum, n-o să fiu ultimul care o face, şi nici primul care a eşuat. Altfel, vorba ta, de ce dracu mai trăim." "Fă-o pentru fetiţă, dacă pretinzi că ai suferit pentru ea şi o iubeşti." "Aşi face-o, Tasia, dacă nu mi-aşi da seama că un nou eşec ar distruge nu numai o familie, fapt care s-a şi întîmplat şi sînt puţine speranţe că s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge şi pe noi, pe fiecare în parte, iar Silvia ar rămîne chiar orfană! Aşa, chiar despărţiţi, ştie că are o mamă, un tată... acolo. Tu nu ştii ce s-a petrecut la noi în casă înainte ca eu să mă internez, şi ce vizită mi-a făcut ea la spital cînd nu se ştia dacă am sau nu cancer." "Da, văd că ţi-e foarte milă de tine, de cîte ai pătimit! Află că Matilda a vorbii înainte cu doctorul şi dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar fi spus. Nu spun bolnavului, dar familiei sînt chiar datori să-i spună. «N-are nimic grav, doamnă», aşa i-a spus." "Da, ridicai glasul, dar eu nu ştiam şi presupuneam şi eu că doctorul nu mi-ar fi spus, iar Matilda ştia că eu trăiesc cu temerea asta în mine. A venit să-mi ceară cheile, ca şi cînd aşi fi fost un om despre care ştii că n-o să iasă din spital decît cu picioarele înainte, şi nu mai are nevoie de ele. Chiar aşa mi-a şi spus: «tu nu mai ai nevoie de chei pe acest pămînt». "Ştia că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicînd ca şi mine vocea, a vrut şi ea să se răzbune pe tine pentru că n-ai iubit-o şi ai silit-o să se despartă." "Vezi, coborîi eu tonul, cît e de complicat?! Ar trebui să ne iubim iar foarte tare ca să putem crede că toate astea n-au importanţă. Dar... Hm! Doi inşi, tot aşa, se despărţeau şi bărbatul se duce la rivalul său şi-i spune să-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?" Dar Tasia n-avea chef de istoriile altora. "Să-ţi spun răspunsul, care a fost scurt şi retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Aşa a zis! Ei! reluai filozofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!" "Ei na! pufni Tasia. De ce să nu putem? Sînt sigură că tipul tău n-a dus-o el prea bine furînd nevasta altuia, cînd ăla o iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărţit-o pe Matilda de Petrică, a plătit şi Mircea, cît e el de ştab, şi tu o să mai plăteşti o dată dacă nu-i întinzi Matildei mîna, s-o ajuţi să-şi repare greşeala. Să ştii de la mine, să dea Dumnezeu să nu fie aşa, că nu-ţi doresc răul, sîntem rude oricum ar fi, şi m-aşi simţi nu ştiu cum să... dar tare mă tem că... Mi-ar fi lesne să spun «treaba voastră!», dar uite că nu pot nici eu să-mi comand sentimentelor!" "Dar eu să pot, nu? Tasia!" "Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentenţiozitate fără emfază şi fără vreo prostie bigotă în credinţa ei fermă. În cazul tău, ţi-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, dacă n-aţi fi avut un copil." "Bine, am înţeles ce vrei să spui, o să mă gîndesc, zisei, gîndind că n-am la ce să mă gîndesc. Acuma spune-mi ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul său? Ce, nu se mai înţeleg?" "Nu!" "Adică?" "Adică-adică! Asta e! Trăiesc rău!" 
   Mă interesa în ce sens, dar nu mai insistai. Probabil că nici Tasia nu ştia prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (şi tonul cu care o spusese mă ajuta să înţeleg), însemna rău pe toate planurile şi desigur iremediabil, fiindcă traiul amestecat e suportabil şi n-are parte de el toată lumea. Soneria zbîrnîi. Şi în clipele următoare uşa se deschise şi intră Suzy. Tasia se ridică şi ieşi afară fără să dea bună ziua.
   
   
   
   III
   
   "Mi-a fost dor de tine şi nu ţi-am mai dat telefon, zise Suzy şi mă îmbrăţişă şi nu se deslipi, continuînd să-mi murmure la ureche: cum ai dormit fără mine? Te-ai şi redresat! Vezi?... vezi?... m-ai primit foarte rece... da, ştiam eu... primeşti femei în lipsa mea... cine era?... o rudă de-a ei... eram sigură, am înţeles după felul cum a intrat ea ieri că vrea ceva de la tine... A intrat ca la ea acasă şi tu ai acceptat să mă dea pe mine afară... ce e, dragă, nu-i merge bine?" zise cu o voce schimbată, cam brutală şi fără urmă de tandreţe, părăsindu-mă şi deschizînd fereastra, unde uită că îmi pusese atîtea întrebări şi rostise atîtea neadevăruri: se învioră trecînd la altă stare, fiindcă nu mă ascultă cînd încercai să-i răspund, "hai să nu mai vorbim despre asta, zise, deşi ah! nu-mi vine să cred că... Nu! mă enervez, vroiam să te întreb aseară, dar o să aflu şi singură... Mai bine îmbracă-te şi hai să ne plimbăm şi noi doi puţin!".
   Ieşirăm în pădure, dar trecu mult pînă ce alungă din gînd ideea aceea a ei despre care zisese că o tapa  Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce putea fi vorba, ba chiar eram hotărît s-o împiedic s-o formuleze. Cum ar trebui să fie soţia de care te-ai despărţit ca să placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în mod falal şi asta ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e frumoasă stîrneşte gelozia, iar dacă e urîtă dispreţul: cum ai putut să trăieşti cu ea? Ca şi cînd logodnicul ei o fi fost vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el? "Da, văd eu, zise rupînd tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient să-ţi apară în faţă ca să te turbure în halul ăsta..."
   Nu eram turburat în nici un hal, dar nu încercai s-o conving, fiindcă afirmaţiile ei nu cereau niciodată desminţiri. E drept că nici ea nu credea în ele, încît o lăsai să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reuşit lucru dintre noi. "A venit să ducă tratative? Vorbeşte, dragă, sau ţi-e frică să spui? Aoleo, Victoraş! Am ştiut eu!..." În clipa aceea alunecă şi căzu în zăpadă. O apucai de braţ s-o ajut. "Te rog să nu mă atingi! zise. Du-te şi ridic-o pe ea, că o fi avînd nevoie de tine. Cum se poate, dragă, aproape că strigă, ridicîndu-se cu o furie controlată, ascultîndu-se parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putinţă să te domine şi acum, după atîţia ani de cînd v-aţi despărţit? Are un tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu altul, să-ţi ia copilul şi tu să stai pe margine, să te învîrteşti în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am ascultat la uşă şi am auzit cum îţi vorbea! Sînt sigură că în alte vieţi această Matilda a fost bărbat şi a avut un harem. Nu e aşa că ţi-a spus mereu cînd trăiaţi împreună că îi regretă pe cei doi cu care a fost măritată înainte?" Aici se opri şi rîse triumfător. N-avea nevoie de răspunsul meu. Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriaşa elipsă de brazi care înconjura de pe înălţimi oraşul nostru. Mă aşezai jos pe un copac doborît. Soarele strălucea pe cer, îndepărtat de pe traiectul lui de vară. Încălzea totuşi zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din cînd în cînd, ca şi cînd ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu zgomot de puf. Feeria îmi ascuţi o senzaţie vie de irealitate, de fericire şi suferinţă amestecate şi care repede deveni nelinişte. O căutai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu faţa în sus şi deodată simţind că o caut se răsuci şi strigă la mine: "De ce mă laşi să spun atîtea prostii?" Începui să rîd. "Pentru că sînt adevărate! Ai intuit exact!" "Chiar?", sări ea în genunchi. "Nu chiar, doar unele dintre ele. Cele despre mine bineînţeles că sînt ca întotdeauna alăturea cu drumul, femeile sînt încîntate să creadă că ne cunosc toate reacţiile. Da, aşa este, trăieşte rău cu bărbatu-său, se pare din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe durata vacanţei, în speranţa, probabil că fetiţa tocmai asta doreşte, şi se va potoli." "Şi cotoroanţa aia ce căuta la tine?" "Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atît de inteligentă să ghicească semnificaţia pornirii inconştiente spre rău a Silviei, dar am înţeles eu că, în egoismul ei sublim, fetiţa vrea ca mama şi tata să trăiască împreună. Pînă acum a fost prea mică să dea urmare acestui instinct, dar pe urmă o fi descoperit că poate, dacă nu să ne împace, cel puţin să ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, şi pe mine. Această Tasia spune că Silvia nu mă iubeşte, şi cred că are dreptate, sînt aproape sigur că dacă o opresc o să am nişte surprize..." "Şi soluţia?", zise Suzy. "Soluţia? Soluţia e suferinţa şi eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să şi-o asume pe-a ei...'' "Aşa deci, consideri că împăcarea nu e posibilă!", zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă şi stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, gîndii nevroind să accept prima impresie). "Tot atît de imposibilă, zisei, ca şi vindecarea traumei pe care a suferit-o fetiţa. Cum poate ea să uite că a fost smulsă de lîngă tatăl ei şi a văzut-o pe maică-sa cum în fiecare seară o lăsa singură şi se ducea să se culce în altă cameră cu un străin? Împăcarea ar fi o nouă traumă, un fel de murdărie în care s-ar complăcea de astă dată tatăl ei." "Ai dreptate, zise Suzy, dacă instalezi copilul pe un soclu al inocenţei. Dar pot fi ei, copiii, atît de inocenţi de la natură şi atît de implicaţi în viaţa părinţilor?"' "Da, părinţii sînt cele două zeităţi protectoare, şi le pot determina destinul mai mult decît conjuraţia astrelor cînd se nasc." "Da, dar uneori vinovăţia părinţilor potenţează puternice personalităţi, care altfel ar fi rămas şterse. Fetiţa ta nu pare un copil slab..." "Nu pare! Dar cine poate să ştie? Compensaţia unei personalităţi de mică anvergură e fericirea la care are dreptul pe acest pămînt. Ceilalţi se pot lipsi de ea. Părinţi vinovaţi aduc pe lume fiinţe pe care le aruncă în... Nu, nici nu vreau să mă gîndesc, o să fac tot ce-o să pot ca Silvia să uite, să înţeleagă măcar pe unul din noi doi, cu desnădejdea că n-o s-o pot împiedica totuşi să intre în viaţă cu gîndul crud că înţelegerea între două fiinţe umane e o iluzie. Poate are noroc, şi altcineva decît părinţii o s-o facă să... O mare iubire... Un puternic devotament..." "Sigur, zise Suzy. De ce să fii atît de pesimist! Ţine-o pe fetiţă la tine şi ai să vezi că n-o să-ţi facă nici o surpriză rea."
   Îmi făcu însă chiar de la început, dar n-o descoperii decît a doua zi dimineaţa, cînd vrui să-mi întorc ceasul: avea arcul rupt, remontorul mergea în gol. Dacă Tasia nu m-ar fi prevenit aşi fi putut crede că s-a stricat de la sine. Mă gîndii mult cum să procedez, să aflu dacă o făcuse din greşeală, din răutate, adică cu intenţie, sau din obiceiul pe care îl căpătase. Putea să nege.
   Dormea încă şi o contemplai îndelung, turburat de trăsăturile chipului ei, care cu anii se accentuaseră şi semănau chiar prea mult cu ale mele, ameninţînd să capete o insesizabilă boare, nu chiar de urîţenie, ci de ceva tern, fiindcă era mereu frumoasă, însă nu mai avea parcă pe chip toată acea dulce lumină de odinioară, cînd ne plimbam noi doi singuri prin oraş şi îmi adormea în braţe. Mă dusei la bucătărie, pregătii un ceai cu brînză albă şi unt, dădui la o parte de pe planşetă hîrtii şi cărţi şi o trezii. "Sus, domnişoară, tata are treabă, se duce la birou, treci la masă." Se duse la baie, îşi făcu toaleta şi se întoarse. Bineînţeles eram supărat că nu găseam nici un truc s-o determin să-mi mărturisească şi mai ales să regrete şi să promită că n-o să-mi facă şi mie ceea ce îi făcea maică-sii; nu-i arătai nici o tandreţe.
   "Fă-te că nu observi, îmi spuse Suzy la birou. Arată-te doar supărat." "Ce să arăt, chiar sînt, se confirmă că nu ţine la mine." "Las-o în pace, nu-i acorda atenţie. Prefă-te că nu observi nimic. Şi eu îi făceam mamei tot felul de figuri fiindcă îmi plăcea s-o văd cum îşi iese din pepeni. Asta nu însemna că nu ţineam la ea. În schimb nu-i făceam nimic tatei fiindcă nu mă băga în seamă."
   Dar eu nu putui. Cînd mă întorsei acasă găsii alba mea planşetă pătată cu cerneală, dar nu aşa, o pată neglijabilă, ci toată planşeta era murdărită. Ceasul îl puteam da la reparat, dar cerneala din lemn nu se mai putea scoate. "Ai făcut-o cu intenţie, îi spusei. Dacă nu-ţi place să stai la mine, atunci de ce ai mai venit?" Intră tot atunci doamna Cucu şi îmi spuse că fetiţa a stricat arzătorul de la sobă. Mă răsucii şi văzui consternat cioburi de şamotă împrăştiate pe covor. Doamna Cucu îmi dăduse o mică sobă care mergea cu gaze (să suplinesc caloriferele cînd erau reci), flăcările se urcau printr-un soi de fluiere cu găuri mari, aşezate deasupra arzătorului. Încălzeau soba, dar şi aerul, fiindcă instalaţia era făcută nu înăuntru, ci pe dinafară, ca un soi de şemineu. "Necazul e că astfel de  nu se găsesc nicăieri, zise doamna Cucu mîngîind-o rece pe Silvia. Puteai să te joci cu ele fără să le spargi. De planşetă să nu vă faceţi sînge rău, mi se adresă, se poate găsi alta, sau pur şi simplu să vă cumpăraţi un birou mai mare. Sau să vă cumpăraţi o faţă de masă şi s-o puneţi pe deasupra, dacă ţineţi cu tot dinadinsul la planşeta asta, dacă n-aveţi pentru moment destui bani pentru un birou mai spaţios... Hai, iart-o acuma, ca văd că îi pare rău, continuă ea să mă piseze, deşi nu se vedea deloc că Silviei i-ar fi părut rău. Aşa sînt copiii, e preferabil să strice decît să fie molateci, nepoţelul nostru stă ca un bleg ceasuri întregi acolo unde îl pui, şi ce bucuroşi ar fi părinţii să-l vadă că sparge şi el o farfurie sau un pahar... Şi acuma, la trei ani, face caca pe el, dar cu timpul revin toţi la normal... fiica mea e de vină. Îi trece totul prin sită, carne, zarzavaturi, chiar şi cartofii, să nu se ostenească, săracul, să mestece şi să digere şi el ca toată lumea."
   De astă dată pisălogeala ei îmi făcea bine, îmi alunga supărarea şi decepţia şi mai ales mă împiedica să iau lucrurile în grav. Tasia îmi adusese un curcan şi servitoarea doamnei Cucu ne servi o supă cu tăieţei şi friptură cu piure de cartofi. Apoi o îmbrăcai pe Silvia şi o scosei ca altădată la plimbare. Ca şi pe-atunci, nu merse mult şi îmi spuse că o dor picioarele. O luai în braţe şi toată mîhnirea mi se topi cînd îi simţii braţul încolăcit pe după gîtul meu. "Bineînţeles că mă iubeşte, gîndii, acum nu mai e mică s-o doară atît de repede picioarele. A vrut s-o iau în braţe ca pe vremuri, deşi copiii nu au amintiri."
   Pînă se termină vacanţa Silvia nu-mi mai făcu nici o stricăciune, semn că fusese sensibilă la mîhnirea mea sau că mă găsea în sinea ei oarecum mai puţin vinovat decît maică-sa. Era liniştită, stătea alături lîngă mine la birou şi capacitatea ei de a răbda era uimitoare. În timp ce eu lucram ea colora desene şi mă făcu şi pe mine în diverse variante, aplecat asupra hîrtiei, uitîndu-mă pe fereastră sau stînd întins pe pat cu mîinile sub ceafă. "Am auzit că o necăjeşti pe mama'', îi spusei într-o zi, în treacăt, văzîndu-mi de manuscris. Nu-mi răspunse. "Să iau tăcerea ta drept o confirmare? continuai monologînd. Ce plăcere îţi face s-o chinuieşti? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit că nu, şi nici nu te pedepseşte pentru cîte îi faci. Trebuie să te gîndeşti că nu poţi avea altă mamă, şi nici alt tată, ăştia sînt, gata, nu-i alegem de la tîrg, şi nici noi nu te-am luat pe tine de la magazin... nici noi nu putem avea altă fiică..." "Ci tu dacă te însori, ci o să ai altă fiică!", îmi răspunse pe neaşteptate. "Cine ţi-a spus prostia asta? Mama?!" "Ci nu e o prostie!", zise foarte fermă, în timp ce îşi înmuia preocupată pensula în culori. "În general, nu e o prostie, se întîmplă, dar în cazul de faţă este, tata nu se mai însoară." "Ci te întorci acasă, ci la noi?"
   Rămăsei tăcut. Conversaţia cu un copil nu e lipsită de riscuri. "Da, zisei pe gînduri, preocupat şi eu de manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întîmplă şi chestii de-astea! Dar se întîmplă şi să nu se poată!" "Ta-taaa, ci ceasul ţi l-am stricat, ci ca să văd cum te superi pe mine. Ci de cînd te ştiu, nu te-am văzut niciodată ci supărat..." "Ar fi trebuit să-ţi dau vreo două ci la fund, o imitai. Puţin a lipsit!" "Ci de ce nu mi-ai dat?" "Mai fă tu o dată şi ai să vezi! Dacă vrei să ştii m-am supărat foarte tare." "Ci nu s-a văzut!" "Da?! Ia vino tu încoace, vino-vino..." Nu prea veni, se uita la mine cu un mic surîs viclean şi în privire cu un fel de zeflemea, vrînd parcă să-mi sugereze că ştie că n-o să-i fac nimic, deşi... "Cine, îi spusei lăsînd-o să se aplece peste planşetă şi să se zgîiască în hîrtii, uitînd sau prefăcîndu-se că nu ia în seamă de ce o chemasem, ar trebui să cred că îţi merge mintea, dar mă întreb dacă maică-ta n-a greşit că nu ţi-a croit la timp şi cîteva la spate cu o cureluşă..." "Păi, mi-a croit!", zise cu simplitate. "Da?! Vrei să spui că eşti soi rău?" "Ci ce e soi?" "Cel care nu învaţă nimic şi face numai rele, chiar dacă îl pedepseşti. N-are ruşine!'' "Ci nu înţeleg!" "Să zicem că mi-ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mă supăr, ştiind că n-o să păţeşti nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, care dacă ar persista ar fi un semn că n-o să le fie prea agreabil celor care or să te iubească mai tîrziu, cînd o să te faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai murdărit şi mi-ai spart ţevile de la arzător, ce mai e?"... "Ci ta-taaa, cîntă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac." "Mai încearcă, mormăii, şi-ai să vezi!"'
   Se aşteptase, cînd o chemasem, că am s-o iau în braţe şi am s-o mîngîi. Văzînd că n-o fac, se uită la mine pe sub cot cu o privire în care se vedea că ştie că inocenţa e o irezistibilă seducţie. Îi arsei una la fund destul de tare. "Au, ta-taaa!", mă imploră deodată uluită de durere şi surpriză şi se redresă şi lacrimile începură să-i curgă în şiroaie pe obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepţie mare. Foarte bine gîndii, şi eu am fost decepţionat, dar n-am avut cui să strig, cum ai tu acuma, şi nici să vărs lacrimi, în aşteptarea unei mîngîieri. "Cum ai putut să te porţi atît de urît cu tata? o întrebai cu o blîndeţe împrăştiată. Tu nu ştii cît ţin eu la tine? Poţi să-mi răspunzi?" "Ci ştiu!" "Şi atunci?" N-o întrebam ca să-mi răspundă, ştiam că nu poate, la urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem pe mama? Şi nu la vîrsta ei, ci adolescent fiind, cînd simţul moral, ruşinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi trebuit să fie prezente. "Te-ai plictisit? o întrebai absent. Îmbracă-te, azi mergem la cinema."
   
   
   
   IV
   
   Totuşi nu înţelegeam, sau mai bine zis continuai să mi se pară nelalocul lui demersul Tasiei. Şi mai ales pornirea, chiar furia ei împotriva mea. De unde şi pînă unde această reactualizare, această punere pe tapet foarte brutală a vinovăţiei mele faţă de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n-am oprit-o! Ca şi cînd nu asta aşi fi făcut atîta vreme, aşi putea chiar zice încă din primele zile după ce ne căsătoriserăm şi apoi aproape pînă la extrema limită a răbdării după ce ieşisem iarăşi afară. Îmi aminteam foarte bine că o făcusem părtaşă a tuturor etapelor pe care le trăisem pînă ce Matilda divorţase. Nu-mi aminteam însă să fi auzit-o pe Tasia că ar fi încercat vreodată s-o domolească pe cumnata ei. Era fatal: în ultimă instanţă rudele se apără între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă sfătuiseră atunci, cînd cu botezul Silviei, s-o las pe "smintita aia"?
   Adică ce, era acum furioasă Tasia că Matilda trăia rău cu Mircea al ei? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? Şi ce, aşa era el, era firesc... Matilda nu se mai considera şi ea "firească"? Şi eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la deratizare, şi ce era cu asta? Era, ca să zic aşa, o probă supremă de fireştenie, ce spun, ultra! Fără ostreţe! Şi acum scoteau copilul în faţă.
   Spre sfîrşitul vacanţei primii un telefon de la Matilda, "Sînt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia." "Plecaţi?", o întrebai ca să zic ceva (fireşte că plecau!). Urmă însă o tăcere, înainte să-mi răspundă: "Da, plecăm!" Mă reţinu la o cafea. "Nu plecăm", zise cînd ne regăsirăm iarăşi faţă în faţă, ca odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens. Acum mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai mare (cînd revedem locurile unde am trăit găsim totdeauna spaţiul micşorat, probabil din pricină că în amintire dimensiunile cresc). Nu înţelesei bine, spusese "nu plecăm" cu un glas ciudat. "Da, dragă, preciză, nu mai plecăm deloc." "Cum adică?" "Nu ţi-a spus Tasia?" "Tasia mi-a spus nişte baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?" "Bineînţeles că nu, dar nu poţi împiedica pe cineva să vorbească", zise ea cu o vioiciune şi o veselie tristă, aşa cum par unii oameni care vor să afecteze că nu li s-a întîmplat nimic ieşit din comun, deşi li s-a întîmplat ceva foarte grav. Rămăsei tăcut. O fi picat Mircea şi acum se întorc în oraşul nostru? La acest gînd simţii o simpatie bizară pentru el şi chiar şi pentru Matilda. "Tasia mi-a spus că trăiţi rău, e adevărat?" "Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, fiindcă ne-am despărţit. Da, dragă, preciză ea iarăşi, am divorţat..." "De ce!?" "Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e situaţia." "Tasia mi-a spus şi acum înţeleg că trebuie să fie din pricina Silviei." "Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat că Silvia, reluă cu alt glas, e încăpăţînată şi stricătoare, dar care copil n-are un cusur? O s-o desvăţăm, te rog să mă ajuţi. Cu tine cum s-a purtat?" "La început rău (şi îi povestii), dar pe urmă a fost foarte cuminte, foarte dulce. Nu-mi place că e cam şmecheră, altfel credeam eu că o să evolueze." "Are destul timp să ajungă şi cum ai dori tu. E un copil educabil." "Deci nu din pricina ei trăiaţi rău." "Nici vorbă!... Silvia, se adresă fetiţei care se apropiase şi vroia să stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata şi citeşte sau desenează ceva acolo." "Deci voi aţi venit de tot acasă, ţi-ai adus şi lucrurile..." "Da, mi-au fost expediate...într-o singură zi, odată cu certificatul de divorţ... Am plecat din Londra la ora zece cu avionul şi cînd am ajuns acasă un tip mi-a spus din poartă: «Nu mai locuiţi aici, întoarceţi-vă la casa dumneavoastră din Ardeal». Înseamnă că el dăduse ordin încă din timpul nopţii, imediat ce drama se consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient şi fără explicaţii zadarnice. Fiindcă trebuie să ştii că nu mi-a spus nimic. Doar atît, dimineaţa: «Trebuie să te întorci în ţară! O să ţi se aducă biletul de avion.» Avea aerul să-mi spună, cum se mai întîmplase şi în alte ocazii, că nu el a hotărît, a primit un ordin. Cît sînt ei de mari, din cînd în cînd primesc astfel de ordine, care trebuiesc executate fără codeală... Ştiu că îţi plăcea să bei ceva cînd stăteam de vorbă. Bei un pahar?" "Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub imperiul surprizei, Formidabil! Şi de mult trăiaţi rău?" "Hm! Destul de demult!", zise ea cu un glas care nu mai afecta nimic, liniştit şi detaşat, aşa cum vorbisem despre lucruri care nu ne privesc direct.
   Se ridică şi se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roşu şi două pahare. "Şi fetiţa asta, zisei, a ştiut şi a fost în stare atîtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit. I-ai interzis tu?" "Nu, dar a învăţat să nu se bage. Adică nu ştiu dacă «a învăţat», fapt e că n-o interesează... Atît ar mai fi lipsit, să sufere şi ea de ce-am suferit noi! Sînt lucruri care nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferinţa sau moartea..." "Aşa vezi tu lucrurile?" "Da, aşa le văd!" "Ar însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?" "Nu cine ştie ce." "Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc acasă, dar nu eram prea atent..." "Da, conveni Matilda, din cînd în cînd pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor că nu aşteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu înţeleg mare lucru. E şi firesc să fie aşa." "Da, zisei, şi e şi firesc ca şi noi, cei vinovaţi, să ne găsim astfel de scuze." "Pot să te asigur, zise atunci Matilda foarte sigură pe ea, că eu aşi fi ultima mamă din lume care ar căuta o astfel de scuză, după cum nu sînt nici prima şi nici ultima care a făcut ce-am făcut." "Sîntem foarte vicleni în astfel de consideraţii, continuai fără să am sentimentul că eu m-aşi crede mai puţin vinovat decît ca. Avem o singură şansă, ca Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept tristă. Iar dacă nu, repetai eu această gîndire a mea, am mai avea o şansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va ierta!" "Exagerezi, zise Matilda. Copilul ne iubeşte." "Da, fiindcă n-are încotro!... Să nu fii sigură de această iubire cînd o să înceapă să se desprindă de noi şi să ne judece." "O să aibă nevoie de noi şi la treizeci de ani! exclamă Matilda cu un rîs care sfida cu o inconştienţă răvăşită orice ameninţare pe care încercam să i-o sugerez. Tu eşti filozof, ai o gîndire speculativă, care operează cu concepte ideale şi abstracte! Eu sînt o mamă concretă, de care Silvia o să aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită sau nefericită. Viaţa e grea şi nesigură, nimeni nu-şi mai poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care şi el le face. Dacă îmi permiţi să fiu şi eu filozoafă: cînd timpurile sînt aşa cum sînt, conflictele eterne se atenuează, oamenii încheie între ei un armistiţiu, devin mai toleranţi." Da, gîndii, în felul acesta ţi-ai permis tu să-mi faci mie cel mai mare rău, crezînd că e un rău atenuat... "Vrei să spui, zisei, că oamenii cad de acord să trăiască într-un fel de promiscuitate?!" "Da, confirmă ea, nimeni nu mai e atît de independent ca altădată, adică iluzia asta se destramă printre cele dinţii... Mă uitam la Mircea... Oamenii îşi închipuiesc că un astfel de şef duce o viaţă grandioasă, are maşină la scară, vilă somptuoasă, nu stă la coadă la carne, face ce vrea... Da, e adevărat, nu trăieşte în lipsuri, dar nu face ce vrea, e mai puţin liber decît unul care, după ce iese de la muncă şi după ce stă la coadă, ia un chil de vin şi se distrează în voie cu cîţiva prieteni, pe urmă se culcă şi doarme zdravăn. Nu-l smulge nimeni dintre prieteni cînd îi e lumea mai dragă (primeşte un telefon!) si nici din pat cînd e somnul mai dulce." "Săracul! exclamai, trebuie să fie tare chinuit!" "Nu e chinuit, zise Matilda mohorîtă, simţul datoriei împlinite îl răsplăteşte din plin, dar cîţi or fi în stare să se înhame ca el şi să nu-şi dea în petic?" "Aşa este, zisei cu ironie, fiecare cu soarta lui. Am însă îndoieli în ceea ce priveşte îndeplinirea datoriei. Ei s-a pregătit pentru asta şi îşi exercită profesiunea cu toate riscurile inerente... Hm! exclamai indignat, între altele datoria lui constă să-i împiedice pe alţii să facă la fel, adică să-şi exercite profesiunea pentru care s-au pregătit... El da, alţii nu!" "Nu depinde de el", zise şi Matilda posomorîtă. "Şi mă rog, de cine depinde?" Nu-mi răspunse. Dar îmi plăcea că îl apăra. Însemna că despărţirea lor nu fusese urîtă. Mă întinsei în fotoliu cu vagă ironie adresată mie însumi că, iată, aşa contabil cum eram eu (şi nu universitar), tot eram mai liber şi mai fericit decît bietul Mircea. "Şi mă rog, zisei, ce s-a întîmplat la Londra, dacă nu sînt indiscret?" "Nu, nu e nici o indiscreţie, pot să-ţi spun, zise Matilda cu simplitate. Acolo eu am fost de vină... Pînă acolo, hm! Mi-e greu să-ţi povestesc... Aşa şi aşa! Mă punea să mă îmbrac urît la recepţiile oficiale... Nu înţelegeam de ce mă scotea din sărite cu muţenia lui, nu vroia să-mi explice. «Bine, dragă, atunci nu mai merg,» strigam, «nu, că trebuie să mergi», ridica şi el glasul, nu era după mine... Nici măcar să mă pieptăn după gustul meu nu mă lăsa, mai rău, acasă începea să urle... «Ce e cu tine, îl întrebam, ai înnebunit? Ce-am mai făcut?» Îşi lăsa capul în jos şi tăcea zile în şir. A trebuit să treacă multă vreme pînă să înţeleg: îmi atrăgeam, cică, prea multe simpatii cu felul meu de a fi, cu toate că nu făceam nimic deosebit, îmi dădeam şi eu seama că o recepţie cu protocol înalt nu e o petrecere ca acasă, unde nu te vede nimeni. M-am hotărît atunci să-mi reprim voioşia mea din fire şi să plec imediat dintr-un grup prea numeros care se făcea în jurul meu. Tot nu era mulţumit... «Faci tot timpul numai gafe», îmi spunea şi arăta atît de turburat încît am căzut la bănuieli. «Uite ce e, i-am spus, eu la astfel de ceremonii nu mai merg. Spui că sînt bolnavă, sau că Silvia e bolnavă şi cu asta să încheiem. M-am săturat de misterele astea cu care mă umileşti, n-are nici un rost...» Între timp m-am interesat şi eu de ce putea fi, dar mi s-a răspuns printr-o tăcere jenată. M-am înfuriat, adică cum, faptul de a fi aşa cum eşti..."
   Matilda se opri şi începu să-şi dreagă rochia pe genunchi, care n-avea nimic, şi să respire greu, ca sub imperiul unei mari furii. Degetele îi tremurau vizibil. Îmi dădeam seama că nu vroia să-mi spună totul. Era clar: cu "firescul" ei pesemne că producea la aceste recepţii cine ştie ce încălcări nescrise de protocol şi că asta nu era o glumă pentru bărbatul ei. Se calmă şi începu să-mi spună că încă de la început a trebuit să accepte un lucru... În sfîrşit a înţeles... nu putea să strice acel "colţ roşu" din cabinetul lui, unde stătea pe o măsuţă specială fotografia fostei soţii, care murise de cancer cu mulţi ani în urmă. Bun, i-a zis, şi dacă aduce şi ea fotografia fostului ei soţ care a murit, cel de-al doilea... Îi convine să facă din casa lor un fel de mauzoleu? "Dacă l-ai iubit atît de tare, de ce nu?", a zis el. Declaraţie rece, indirectă, solemnă, că el o iubise pe fosta lui soţie foarte tare şi de pierderea ei nu se ferea să sugereze că era neconsolat. Pe loc, dar şi mai tîrziu, ea s-a simţit emoţionată, şi atunci el, încetul cu încetul, a început să-i povestească despre Stela. Cum s-au cunoscut ca studenţi (deci nu era adevărat că el nu avea studii), cum a intrat apoi în mişcarea ilegală, ca membru în P.C.R., cum a atras-o şi pe ea, închisorile lor, suferinţele îndurate şi apoi 23 August, care i-a prins cu doi copii mari, pe care ea îi născuse înainte de a fi arestaţi... Multă vreme nu Matilda a fost prezentă în casă, ci amintirea Stelei. În fotografie ea arăta în floarea vîrstei, femeie frumoasă cu privirea dură şi gură senzuală, dar el îi arătase un album unde ca avea un spendid păr albit de ani, privirea mai puţin dură şi gura cu un surîs încărcat de maliţie, dacă nu chiar de dispreţ superior. Se pare că după 23 August ea devenise cunoscută pentru durităţile ei, dar de limbaj, altfel era afectuoasă, bună prietenă şi înzestrată cu un cinism politic salutar, în acei ani cînd fanatismul începea să devină ameninţător. Pe ea însă cei fanatici o incitau nu numai la durităţi de limbaj, ci şi la cruzimi, cînd prindea cîte unul în casa lor "îl făcea terci", oricine ar fi fost. Sufletul ei încercat şi afectuos o făcea să nu fie temută, era însă (încă!) invulnerabilă sau mai bine spus ţinută puţin deoparte în funcţii de anvergură mijlocie, unde putea fi ea însăşi fără prejudicii pentru marii lideri... Ei?! Cum s-o înlocuiască Matilda pe această femeie deosebită? Îi devenise şi ei dragă şi simţea că dacă ar fi trăit şi ar fi cunoscut-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, dar asta nu se mai termina!... Idila cu dispăruta începu să se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparaţii deplasate între ea şi Matilda, totuşi Matilda simţea că astfel de comparaţii i se impuneau în forul lui interior, prin tăceri prea lungi cînd ea îl îmbrăţişa, prin visări învăluite în tristeţe cînd se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, "firescul" ei parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal că ea, Matilda, exista, era vie şi cu un mare apetit existenţial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decît o simplă fotografie... Şi atunci a început să se retragă din ce în ce mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine! Avea dreptate, îşi iubise foarte tare soţia, nu mai avea loc alta în inima lui, bine, dar atunci de ce ţinuse să se recăsătorească? Nu există fiinţă care să ţină loc altei fiinţe fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil... La început, da, cît timp şi ea, Matilda, o iubise pe Stela alături de el, fuseseră fericiţi. "Dar era oare firească această fericire?'' mă întrebă.
   "De ce nu? zisei turnînd în pahare. Nu te costa nimic." Matilda se indignă. "Nu e vorba aci de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă." "A, izbucnii eu în rîs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu ştiai că a fost însurat şi a făcut şi doi copii?" "Ei şi? Doi oameni care suferă se pot înţelege între ei..." "Da, da, murmurai, doi oameni care... Aşa este, ai dreptate... Şi?! El ce zicea?" "Ce să zică, tăcea!" "Aha! Şi tu ce ziceai?" "Cc ziceam! ce puteam să mai zic!? Şi se uită la mine cu o privire albită de furie, ca altădată de fascinaţie, şi mă reprimă, simţind ironia mea ascunsă: Dacă mă asculţi ca să-ţi baţi joc, chiar că n-am să-ţi mai spun." "Scuză-mă, îi spusei cu simpatie sinceră, povesteşti prea încet pentru curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum nimic, am înţeles... Spune-mi numai ce s-a întîmplat la Londra. Ce-aţi căutat acolo?"
   "El a fost trimis în fruntea unei delegaţii comerciale şi m-a luat şi pe mine. Nu s-a întîmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi-am ieşit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, şi eram şi eu dornică să văd oraşul, îţi dai seama... Fiindcă îmi interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură... Nu era prudent, cică. Să mergi pentru întîia oară la Londra sau la Paris şi să stai închis într-un hotel, asta poate să scoată din sărite pe cel mai răbdător... «Azi putem merge? l-am întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat.» «Azi nu!», mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Stătea foarte posomorît, nu mînca nimic. La prînz n-a coborît, s-a sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a aşezat într-un fotoliu şi a rămas acolo ca o stană, ore întregi. «Nu înţeleg, i-am spus, de ce azi nu? Ce e azi?» S-a uitat la mine fix şi nu mi-a răspuns. Ce-o fi azi? m-am întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, de trebuie să nu iasă din casă şi să postească? Şi deodată mi-am dat seama: Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, ştiam anul, asta trebuia să fie! M-am stăpînit să nu-i mai spun nimic, dar spre seară am început să-i vorbesc. «Crezi, i-am zis, că tu ai putea trăi cu mine dacă şi eu ţi-aşi face la fel? Ştiu ce aniversezi şi am pretenţia să nu fi uitat că încă de la început am fost alături de tine şi ţi-am respectat sentimentele. Mai mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atît de drag frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are sensibilitate pentru cineva are şi pentru altcineva... Dacă ai iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat să cred la început... Nu există sensibilitate cu sens unic, sau dacă există e suspectă de nesimţire. Ce e asta? De ce taci? De ce măcar nu mi-ai spus!? Nu cumva crezi că nici nu mai merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, după ce atîta vreme ţi-am respectat totul şi n-am avut parte decît de jigniri? Ce sînt eu aici, manta de vreme rea? Dacă aşi fi bănuit că poţi fi atît de mic încît să intri în panică fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezenţa mea la anumite recepţii fii sigur că nu mi-aşi fi lăsat bărbatul ca să vin după tine. Săraca Stela! a murit la timp, altfel ar fi avut parte de mari surprize cu recepţiile tale. Vrei să faci acum mare paradă de fidelitate dincolo de mormînt, cu toate că lîngă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită. Află că Stela (cel puţin aşa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un gardian de treabă, a mîngîiat-o, a uns-o cu alifii, şi... aia e! Înţelegi ce vreau să-ţi spun!» «Înţeleg că de-aici înainte ai să mănînci paie prăjite», îl aud atunci că îmi zice. «Nu mai spune?! i-am zis şi eu, crezi că mi-e fiică de ameninţările tale? Ai fi în stare, pedepsiţi şi voi pe cei mai mici, în timp ce...» "Ai să mănînci paie prăjite", mă întrerupse el sec. «Vezi să nu mănînci tu înaintea mea, ca director la o gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi că nu am informaţiile mele. Află că nu stai prea bine, ai şovăit în 52 cînd au fost înlăturaţi deviatorii. Asta nu se uită. Faptul că ai rămas tot supleant nu-ţi spune nimic? E pe-aproape căderea ta şi a lui... (şi aici Matilda pronunţă numele lui I.C.). Eşti prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un ştab m-am recăsătorit eu, ci cu un bărbat, şi poţi să fii sigur că dacă se va întîmpla să nu mai fii ceea ce eşti, o să ţin mai mult la tine... Ţi-o spun numai ca să-ţi dai seama că nu e cazul să mă ameninţi... Eu paie prăjite n-am mîncat şi nici n-o să mănînc, am o meserie... E drept că era s-o pierd şi-am avut noroc că erai tu acolo şi ai putut să-i împiedici să comită... dar erau alte timpuri!» Asta e!"
   Matilda tăcu perfect detaşată de ceea ce povestise. Nu eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, parcă nu justificau gestul hotărît al celuilalt de a o retrimite imediat în ţară, unde o aştepta un ins care nu-i mai dăduse voie să intre în casă. Fusese mai violentă? Cred că da şi nu atît de îndrăzneaţă în limbaj, deşi... "Cînd s-au petrecut toate astea?", o mai întrebai. "Acum două săptămîni!" "Şi de-atunci tu stai în oraş?" "Da, de ce te miri?!", se miră ea. "Nu mă mir! mă mirai şi eu. Şi cum stai cu paiele prăjite?" "Asta a spus-o şi el la furie. I-a părut rău, mi-a telefonat... şi-a cerut scuze şi m-a asigurat că o să primesc vechiul meu post. Cît despre divorţ, m-a întrebat dacă sînt de acord... Dacă nu sînt şi eu de părere că ne-am înşelat amîndoi şi că nu mai are rost să ducem împreună o viaţă grea... «Aşa este», i-am răspuns şi i-am cerut şi eu să mă ierte pentru ieşirea mea... «Da, bineînţeles», mi-a spus, şi că oricînd, dacă o să am vreo problemă, cu sau ai mei, rude sau prieteni, să nu ezit şi să-l caut... Sîntem oameni şi nu putem trece cu buretele peste anii cînd am trăit clipe de fericire simplă", mai spuse Matilda şi nu înţelesei dacă aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau acum de ea, încercînd o nobilă consolare aureolată.
   Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic aşa, plină de vid, pe care nici eu, nici străina din faţa mea nu ne grăbirăm s-o umplem. În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită fiinţa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinţei, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim şi prin iubire să fim fericiţi. Suferinţa care urmează n-o considerăm obligatorie şi cu atît mai puţin drept consecinţă a fericirii. Vidul din mine începu să se umple cu un şfîşietor sentiment, amintindu-mi că Suzy mă iubeşte. Mă ridicai şi Matilda mă conduse. "Înţelegi acum, îmi spuse ea la uşă, că poţi s-o vezi pe Silvia cînd vrei, la tine sau aici, unde îţi convine şi oricînd. Şi nu lua în seamă ce ţi-a spus Tasia, care între noi fie vorba, rîse ea, e cam neroadă. Aşa crede ea că trebuie să se întîmple acum între noi, şi e convinsă că tot aşa gîndesc şi eu. Chipurile ne vrea binele, ca şi cînd binele ăsta, mai spuse Matilda cu o voioşie amară, ar depinde de voinţa unuia sau altuia..."
   
   
   
   V
   
   ...Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut să nu se întoarcă, adică faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, faţă de sentimentul înalt şi statornic că nimic şi nimeni nu ne mai putea despărţi, sentiment care se instalase în fiinţa mea la începutul acestui nou an. Nu ştiu dacă eram cel mai iubit dintre pămînteni, dar eram unul dintre ei, simţeam că plutesc...
   Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la uşă rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i iau din mînă geamantanul pe care însă nu mi-l dădu şi încercai să-i descleştez cu sila degetele de pe mîner învineţite de frig. "Nu, zise, nu!" Atunci ce? Şi înţelesei că nu ăsta era primul gest pe care îl aştepta de la mine. O îmbrăţişai şi abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea obrazul fierbinte şi gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul al cărui parfum mă îmbăta. "Nu, nu!", protestă iarăşi cînd simţi că vreau să mă desprind din strînsoarea braţelor ei şi să ridic geamantanul. Îmi arătă uşa cu privirea; era neagră, căscată. "Ce ne aşteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi ridicînd geamantanul, m-am obişnuit să-mi duc singură poverile. Se pare că în altă viaţă am fost regină şi oi fi împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce faci tu, iubitul meu?", zise apoi în odaie descălţîndu-şi cismele şi aruncîndu-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în acelaşi loc. Aruncatul însă era acelaşi. Se desbrăcă şi se vîrî sub pled, lăsînd geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a obişnuit să-şi ducă singură poverile, erau o pură idee: îl deschisei şi îi vîrîi eu conţinutul în dulap. Mă urmărea cu privirea imobilă, cu pledul tras pînă sub bărbie. "Ei, zisei, ce mai este?" "Ninge", murmură. "Da, am văzut..." "Da, dar ninge foarte tare!" "Bine, şi ce e cu asta?" "Dacă nu se mai opreşte? Mamă, mamă, cîntă ea deodată, o stranie melodie, care venea în vocea ei parcă de la depărtări incomensurabile, cresc nămeţii şi pierim... Fără ţară, fără glie, velerim..."
   Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri. "Numai atîta ştii? Ce e cu melodia asta?" "E cîntecul luptătorului căzut prizonier, zise; tata îl ştie, a fost compus acolo în prizonierat..." "Mai cîntă-l..." "Nu pot, trebuie să-l auzi pe el... A avut un văr care nu s-a mai întors... A venit într-o seară la noi cineva care a scăpat, un învăţător. Ştii, se cîntă cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forţa unui cor, în timp ce textul spune că a trecut un înger peste fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în ajunul Naşterii, şi şi-au adus aminte de patria pierdută..." "Sau de libertatea pierdută", zisei... "Înţeleg, zise Suzy, îţi aduce şi ţie aminte de ceva." "Da, nu vrei să mai repeţi? zisei pe deplin liniştit, deşi simţeam cum creşte în mine un tumult... Încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ şi se aude foarte distinct melodia." Ea repetă şi continuă tot textul. În acest timp, prudent, mă aşezai la birou şi îmi ascunsei faţa între braţe. Nu fiindcă m-aşi fi temut să fiu văzut plîngînd, ci pentru că presimteam o rupere catastrofică de zăgaz, urmată de o pustiire... Cînd sîntem singuri, cum eram eu în acele nopţi de carcere, înecul fiinţei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i ne încredinţăm, dar cînd îl invoci în faţa iubitei (şi cine se poate înşela asupra disperării de care sîntem cuprinşi?), ea poate deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plîngi, dar poate fi cuprinsă şi de un nedorit sentiment de bicisnicie: forţe prea puternice ne copleşesc, nu sîntem nimic, statura noastră nu e măreaţă, ne-am înjosit, noi înşine, pe noi şi nu mai avem scăpare. Rareori o femeie evită extremele, deşi se zice că ea seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar cînd e bîntuită de furtuni... Suzy reluă refrenul:
   
   Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim 
   Fără ţară, fără glie, velerim, velerim...
   
   Sub braţele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitînd deodată totul: trecutul meu, fetiţa, gîndirea mea impetuoasă de la douăzeci şi cinci de ani, care vroia să se afirme, eşecul în căsătorie, minele de plumb, mama mea care mă părăsise încă tînără... şi chiar iubita de acum, care rămînea undeva foarte departe şi foarte în urmă. Toate acestea îşi micşorau dimensiunile, se topeau în act astă mare a destinului nostru tragic, care ne înghiţise şi pesic care crescuseră apoi nămeţii... În acelaşi timp o mînă fermă şi dulce îmi mîngîia ceafa... Mă smulsei de sub hăul închipuirii şi sării în picioare. "Vii şi tu cu cîntece din astea..." bolborosii. "Victoraş, iartă-mă, m-am speriat de ce e afară... Uite, cad fulgi cît pumnul meu de mari. Mama zice: "stai, Suzy, cum pleci aşa singură pe vremea asta? Am zis şi eu ca tine: ce poate să fie? Şi am ieşit. Cum îmi venea zăpada pînă la şold, mi-am spus şi eu: nu le opri, Suzy, că nu e timp de oprit..."
   Imita pe cineva ridicînd imperios tonul şi eu îl recunoscui: era al meu. "Un taxi cu lanţuri m-a adus pînă aproape şi zice «doamnă! mai departe eu nu merg! (şi îl imită pe taximetrisl cu o veselie extremă, retezînd cu mîinile orice posibilitate de contrazicere), chiar dacă vă daţi jos şi nu-mi plătiţi cursa!» Înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, că nu e timp de oprit..." O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era bucuroasă şi concretul cuvintelor ei anodine nu putea ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare şi că nu mai putuse trăi fără mine... "Şi de ce, zisei, nu mi-ai spus la birou că ai intenţia să le întorci?" "Hi, hi! Fiindcă n-aveam intenţia." "E de groază, zisei. Puteai să-mi dai de-acasă un telefon...'' "Un telefon?! se miră, Da, uite, nu m-am gîndit..."
   Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea nu săptămîni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei... Am încercat să descriu scena reîntoarcerii ei... Sub alte înfăţişări şi pretexte decît neliniştea gîndului că puteam pieri sub nămeţi, se repeta zilnic... Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce ar face-o? Prin caiet nu înţeleg Război şi pace, ci jurnalul lui Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se sfîrşeşte rău. A mea nu face excepţie, ar trebui să se termine aici... Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenţei mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală şi să dispar lăsînd în urmă imaginea unei vieţi de fapt împlinite. Singură această dispariţie ar rămîne misterioasă. Ei şi? Moartea nu e un mister? Nu văd întrucît degradarea treptată merită truda. Într-o grandioasă peliculă, numită  a lui Fellini, un tip care cînta la orgă Marea fugă a lui Bach (semn că individul avea graniţă cu măreţia creaţiei) trăia în mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toţii sub ameninţarea nonumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest om se sinucide la un moment dat după ce îşi omoară întîi copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar dispreţuitor faţă de alte interpretări. Dar putem fi chiar atît de siguri?... Da, mă ispiteşte gîndul să-mi închei aici povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în viaţa mea, totul s-a înlănţuit încă din adolescenţă, şi pînă aici n-a fost rău. Nu eu am fost cel mai lovit din epoca mea, dacă am avut timp să fiu şi fericit şi să-mi realizez (sau cel puţin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte... Cert este că viaţa mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, plină, ca să zic aşa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare... Nu cînd vroiam eu era gravă şi patetică, nu cînd eram eu trist avea ea disponibilităţi pentru ecleziastice reflecţii, nu cînd o doream înţelegea ea că e dorită, nu cînd eram eu obosit era şi ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era şi pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în acelaşi timp şi pentru ea o vibraţie a spiritului ("Lasă cititul, Victoraş, că nu e timp de citit..." N-o întrebam de ce n-ar fi, mi-ajungea s-o privesc şi să-i văd surîsul... "Mai lasă de citit şi generaţiilor viitoare", adăuga cu ironia şi tandreţea ei ucigătoare).
   
   
   
   VI
   
   Pe la sfirşitul lui ianuarie într-o zi se indignă. "Cum adică, mi se adresă, trece iarna şi nu ne ducem şi noi doi la Sinaia să schiem puţin?... Da, la Sinaia, aici e plicticos, pînă urci îţi iese sufletul, acolo e teleferic, iar la cota 2 000 sînt telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vîrful pîrtiei... o minune, poţi să schiezi ore întregi... Pregăteşte-te, mergem să-ţi cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci şi să nu te prind că îţi cumperi şi o ridiculă căciulită cu moţ, ai frizura deasă, n-o să răceşti, bizuie-te pe mine... Gata, sîmbătă la prînz plecăm..."
   Am spus mai înainte că sînt ispitit să-mi închid caietul. Nu! De ce? Îl voi continua pînă la consumarea nenorocirii pe care am întîlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi opri cînd, odată cu condeiul, va cădea, cum spune poetul, şi mîna care a scris.
   ...Învăţasem să schiez încă de la zece ani, dar mai tîrziu sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales cînd trebuia să urc, vaga senzaţie că îmi pierd timpul. Cum am mai spus la începutul acestor caiete, la acea vîrstă gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, grupurile astea aveau un şef, şi nu eu eram acela. Nu că aş fi dorit să fiu eu, dar şeful acesta era mai totdeauna un tip atît de comun şi de nesărat în ifosele lui, încît oricît aş fi dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud necontenit, timp de o zi întreagă, trăncăneala infatuată şi glumele nesărate care făceau fetele să izbucnească în stupide hohote sincere, cu gurile pînă la urechi... "Da, îi spusei iubitei mele, cînd mă informă că vom merge cu un grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba să intrăm în vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzîndu-i 
   contrarierea, nu pot să suport grupurile". Şi în clipa aceea mă trăsni gîndul că ei îi plăceau, se şi fotografiase cu unul la mare, pe plajă... "Dar de ce? zise. Cînd mai sînt şi alţii poţi să te ajuţi cu ei, ţi se întîmplă ceva, faci o entorsă, sau şi mai rău, să-ţi rupi un picior, poţi să mă aduci tu singur pînă jos de la 2 000 de metri înălţime?... Şi pe urmă cînd eşti în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi doi, poţi tu avea curajul să pui la punct un grup de derbedei?... fiindcă ăştia sînt şi ei peste tot... O pereche a păţit-o o dată, lui i-au tras cu un alpănştoc în cap şi pe ea au violat-o în faţa lui.  Mă posomorîi: avea dreptate. Cine ar putea suporta aşa ceva?  Ar urma despărţirea şi suferinţa iremediabilă, pentru toată viaţa. "Şi pe urmă, continuă ea cu însufleţire, nimeni nu ne obligă să stăm cu ei la taclale şi să ne pilim în cabană rîzînd de orice prostie debitată de unul din ei..., dar să ştim că sîntem împreună şi că putem să-i chemăm dacă e cazul..." "Deci cunoşti tu un astfel de grup? zisei. Inşi pe care îi cunoşti bine?" "Bineînţeles!... Oameni serioşi, cu soţiile sau prietenele lor... Victoraş, rîse ea, trebuie să ieşim şi noi doi puţin, n-o să trăim toată viaţa nas în nas, pînă la urmă o să ajungi la concluzia că nasul meu nu mai e chiar atît de frumos şi o să începi, cu mine la braţ, să întorci capul după alte nasuri..."
   Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund că... Ei bine, ce anume? Ieşirea în lume pentru doi îndrăgostiţi poate să nu însemne nimic, dar alteori... Ei, alteori ce? Alteori faptul că unul vrea s-o ia pe o stradă şi celălalt pe alta poate să însemne pentru cel care e legat mai mult că îşi dă singur foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta cînd mă părăsise. Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire prima mea ieşire "în lume" cu Matilda, a doua zi după căsătorie, şi încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur şi simplu Maiilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea să reacţioneze Suzy? Iată temerea! Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întîmple odată, şi dacă e să nu fie bine, ce poţi face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cîndva în acest sens unei vecine, care se mira că după atîta muncă ea tot odihnită şi senină arăta; dacă tot trebuie să munceşti, zisese ea, fă-o cu plăcere). Aşadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.
   Ieşirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deşi ştiam, nu eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni oareşicare. Era ca şi cînd aşi fi pretins ca un grup al meu, în care aşi fi invitat-o pe Nineta, pe Căprioara post-mortem (existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de dovleci de pildă, care nimerind întîmplător în grupul meu i-ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversităţi, de astă dată imaginare şi imposibile, să fie deci acest grup considerat de Suzy cu totul anodin, adică toţi să se poarte cu ea foarte delicat şi prevenitor, vai, dumneavoastră sînteţi prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare om, despre care se va vorbi cîndva. El a fost, da, ei! nedreptăţit! dar are viitorul înainte! mulţi au fost reprimiţi în vechile lor funcţii! Va fi şi el reprimit la Universitate... Nu eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sînt amorfe şi într-adevăr nu urmăresc dccît să se distreze, să danseze dacă zăpada şi schiul nu le-au stors toate forţele, şi apoi să se culce în cabană şi să se acupleze în neştire într-un dormitor comun şi sordid; iar a doua zi, cu forţe proaspete, să asalteze trenurile cu schiurile lor incomode în spate şi să se întoarcă la timp în oraşele lor, să atace o nouă săptămînă de existenţă şi de muncă. Da, înainte ca şocul să se fi dus, eu îl presimţeam, alegînd, pentru seninătatea mea, varianta obişnuitului.
   
   
   
   VII
   
   Nu-mi cumpărai schiuri noi fiindcă n-aveam bani, şi nici bocanci, îi făcui o vizită tatei şi mă urcai în pod să văd în ce stare erau cele vechi. Erau destul de bune, nu se strîmbaseră prea tare, bocancii la fel, avusesem prudenţa săracului: cînd îi cumpărasem cu cincisprezece ani în urmă, îi luasem mai mari. O flanelă, ciorapi groşi şi un hanorac mi le aduse Suzy, n-o întrebai de unde, doar pantalonii şi mănuşile trebuii să le cumpăr de la un magazin sportiv.
   Grupul nu era amorf, dar nici nu se străduia vreunul din ei să-i înveselească pe ceilalţi cu orice preţ. Vezi? parcă îmi spunea Suzy urmărindu-mă cu privirea, în timp ce trenul cobora cu viteză podişul nostru transilvan, sînt oameni serioşi, ce-ai crezut? Aşa era! Cînd unul vroia să spună o anecdotă, nu întrerupea pe un altul, iar dacă cineva era vesel, nu ţinea cu tot dinadinsul să-şi exprime gălăgios starea aceasta de spirit, era atent să vadă dacă lumea e dispusă să-l asculte, în lipsa unuia mai inteligent. Şi era o plăcere să descoperi apoi că era realmente vesel şi avea un humor modest (care face totdeauna plăcere) şi o gîndire curgătoare, fără paraziţii care apar adesea chiar la oamenii superiori: vulgaritate şi libertinaj în vocabular, subînţelesuri triviale, erudiţie de anecdote politice de o penibilă lipsă de gust... Eram vreo opt, însă vreo trei mai în vîrstă, fără neveste, care, desigur, nu-şi mai puteau însoţi în astfel de excursii grizonanţii dar sportivii lor bărbaţi...
   Există o ştiinţă de a fi prezent şi cu ceilalţi şi cu fiinţa iubită. Nu toată lumea o are. Matilda n-o avea. În general se trece de partea celorlalţi, ca şi cînd ai vrea să dovedeşti, fără să ţi se poată reproşa ceva, că nu-l iubeşti cine ştie ce pe cel cu care eşti, şi, la rigoare... Această disponibilitate reală, adică inconştientă sau intenţionată, a căpătat denumirea aproape scuzabilă de cochetărie... (la bărbaţi n-are un singur nume). Ce drăguţă era Suzy! Cînd spunea cîte ceva avea aerul că o spune împreună cu mine şi de aceea cînd se întîmpla ca unul dintre ei să i se adreseze, parcă ni se adresa la amîndoi, fără acele încercări ale celor prost-crescuţi de a comunica cu iubita sau cu soţia ta prin fir, să zic aşa, direct, tentativă care a căpătat denumirea de flirt. Era oare grupul acesta format numai din oameni bine-crescuţi sau foarte prieteni? Nici vorbă, greu de crezul, dar... Bineînţeles că Suzy era la fel de departe de a sugera grupului calitatea şi adîncimea sentimentelor care ne ţineau împreuna (cealaltă extremă, a neştiinţei de a fi cu ceilalţi, să arăţi cît de mult eşti iubit!). Asta nu privea pe nimeni.
   Cu vremea aveam noroc, cerul era total senin. "Să vedem, zise unul dintre ei, dacă o să avem noroc şi cu celelalte"... "Să sperăm, i se răspunse, dacă nu, urcăm la cabană." "Şi dacă nici la cabană nu găsim locuri?" reluă altul ridicînd din sprîncene, parcă ar fi vrut să adauge: ei, să te vad, ce-o să facem atunci? Şi ne privi circular, surîzînd cu ironie subţire, cu siguranţa celui care ştie că astfel toate soluţiile sînt epuizate şi numai el mai posedă una, foarte sigură. Toţi surîdeau: cunoşteau acea soluţie; numai acela n-o cunoştea... "Imposibil să nu găsim, zise el, nu putem avea ghinion în ambele părţi." "Am văzut eu ghinioane din en părţi", îi răspunse deţinătorul secretului cu un astfel de glas încît toată lumea deveni veselă, dar cu discreţie, să nu i se dea aceluia de bănuit că grupul nu-i comunicase şi lui programul.
   Se făcu din asta un inocent şi spontan complot, cum se întîmplă adesea în toate grupurile: trebuie să te distrezi pe seama cuiva, bineînţeles fără să-l jigneşti prea tare; asta depinde de calitatea grupului, ai cărui membri, după astfel de farse, se destramă certaţi, dar riscul trebuie asumat, altfel ce să faci cu mintea? Te plictiseşti şi în grup!
   Într-adevăr, nu găsirăm locuri la nici un hotel, fiindcă plecaserăm din oraşul nostru sîmbăta după-amiază, în timp ce descurcăreţii plecaseră dimineaţa, dacă nu chiar de vineri după-amiază, obţinînd învoiri de la şefi îngăduitori. "Ei!", făcu şeful grupului nostru (care devenise şef în mod natural, în virtutea faptului că era posesorul soluţiei)... "Mergem la cabană", spuserăm noi ieşind din holul ultimului hotel în care intraserăm. Unul dintre noi însă, care întîrziase înăuntru (întîrziere premeditată), "ca să mergem, zise, am stat de vorbă cu schiori care tocmai s-au întors de-acolo: peste tot e plin pînă la refuz" (aiurea, nu vorbise cu nimeni!). "Chiar şi la Poiana Stînei?", se miră atunci victima noastră, un inginer mai mititel decît schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în avantajul său, ai fi zis că tot timpul îl stăpînea un rîs molipsitor de ghinionist; inspira simpatie. "La Poiana Stînei e plin în permanenţă, darmite sîmbăta şi duminica", i se răspunse. "Ce e de făcut?", zise altcineva. "Ce să facem, reflectă şeful resemnat. Ne întoarcem acasă!" "Eu nu sînt convins că nu găsim locuri la cabană, răspunse atunci micul domn cu o expresie rea, o să încerc singur, vă urez întoarcere sprîncenată." Şi se rupse din grup şi o luă la vale spre teleferic. Între noi se lăsă o tăcere. "Te pomeneşti că găseşte, zise şeful, şi ne întîlnim mîine pe pîrtie. O să creadă că am vrut să scăpăm de el... Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, domnule Petrini, eşti bun să-l aduci înapoi?" "Şi ce să-i spun?" "Că am găsit locuri la Postăvaru."
   Era să se termine prost gluma noastră, în realitate şeful (era chiar şef al celui mai mare spital din oraşul nostru) obţinea locuri prin telefon. Pentru plăcerea farsei însă ne tîrîse pe toţi pe la toate hotelurile, ultimul fiind Postăvarul, cel mai luxos, unde continuase să joace cu recepţionerul bonoma lui glumă. După o săptămînă petrecută printre bolnavi, vindecînd sau iscălind certificate de deces, marele diagnostician (căci era vestit prin asta, veneau la el bolnavi şi de prin ţările vecine) se distra în felul acesta inocent, care ar fi părut, desigur, "neserios" neliniştiţilor lui pacienţi. Era prieten vechi cu domnul Culala. Micul inginer fusese protectorul de pe şantier al iubitei mele, ea îl invitase. Ceilalţi erau toţi medici la spitalul pe care îl conducea internisul. Iată deci grupul de care mă temusem!
   Intrarăm în hotel şi recepţionerul se scuză că n-a înţeles bine cui fuseseră rezervate camerele (instruit să mascheze farsa); ne înmînă cheile şi urcarăm. "Suzy, Petrini, ne zise şeful, făceţi-vă comozi şi coborîţi la masă. Astăzi sînteţi invitaţii mei!" "Vă mulţumim, zise Suzy, sînteţi foarte drăguţ... Cred şi eu, îmi şopti apoi pe scări, e uşor să fii drăguţ cînd nu mai ştii ce să faci cu banii... Aşa bonom cum îl vezi... Îţi spun eu mai tîrziu..."
   Camerele noastre erau alăturate, dădeau spre munte, acel masiv opus parcă lanţului Carpaţilor, de un verde dens, cu prăpăstii albe de zăpadă. Cînd intrai mă întîmpinară, venind dintr-un hău, reverberaţiile violente ale trecerii unui tren. Deschisei geamul şi tropotul acesta prăpăstios şi nesfîrşit de fiare lovite mă şocă. Un aer rece mirosind puternic a răşină (nu discret, ca la noi) parcă mă drogă şi rămăsei minute lungi contemplînd crestele acestui masiv care îmi sta parcă pe inimă, atît de străin şi neprietenos mi se părea. Închisei geamul. În cameră totul era curat, mirosea plăcut şi odihnitor a calorifer încălzit şi a rufe proaspăt călcate. Mă desbrăcai, făcui un duş şi schimbai costumul.
   Mă pregăteam să ies şi să bat la uşa ei, cînd sună telefonul. "Ce faci, vecine? îi auzii glasul. Hi, hi! Te mai moşmondeşti mult?" "Cum mult? Eşti gata?" "Păi nu sînt!" "Păi ce aştepţi?" "Păi aştept să fii tu gata şi abia pe urmă încep eu să mă moşmondesc! Hi, hi! Mă mir că nu ştii pînă acum că asta e una din plăcerile unei femei... Mai ales în voiaj! Dar şi în alte ocazii." "Da?! Şi în ce constă?" "Hm! Matilda nu te făcea s-o aştepţi?" "Nu!" "Foarte bine! exclamă ea cu o grasă satisfacţie. Nici nu merita s-o aştepţi tu pe ea."
   Rămăsei tăcut şi un gînd îmi veni în minte cu simplitate însoţit de o vagă şi bizară nostalgie: Suzy a fost măritată!  Sau a mai fost în acest hotel cu un individ cu care a vorbit la telefon în felul acesta. Normal! "Ei! se alarmă ea. Ce e cu tine?" "Nimic!" "De ce-ai tăcut aşa brusc?" "N-am tăcut aşa brusc! Am tăcut treptat, adăugai şi izbucnii într-un rîs scurt şi eliberator. Am tăcut în mod «firesc», continuai, cuvîntul ăsta are la mine o semnificaţie aparte..." "Lasă tu semnificaţiile aparte şi vino încoace, dacă zici că eşti gata", mai spuse cu felul ei inimitabil şi irezistibil de a-mi da ordine. Aici avea sensul că nu semnificaţiile mele, fie ele şi aparte, aveau vreo importanţă, ci, mai încape vorbă?, ale ei!
   O găsii însă gata, aşezată cuminte pe pat şi contemplînd cu tristeţe vizibilă giganticul bolovan verde care îi ameninţa parcă fereastra. Avea, şi nu rar, asemeni răsturnări de umoare, pe care însă şi le învingea singură, dacă nu încercam, chiar cu afecţiunea intensă care mă stăpînea cînd o vedeam astfel, s-o ajut să iasă din ele. "Am fost foarte bucuroasă cînd m-am gîndit să venim aici şi să schiem, zise după cîteva clipe lungi de tăcere (şi privirea ei se răsuci şi rămase parcă hipnotizată spre greoiul masiv sălbatic care nu sugera prin nimic că ar fi fost vreodată călcat de cineva)... dar acum..." Nu zisei, ci gîndii: dar acum, ce? Nu mai vroia? Ce i se întîmpla? Se îmbrăcase modest, aproape mohorît, un pulovăr maron, un pantalon albastru-închis, pantofi negri, iar pieptănătura liberă, ca altădată, îi acoperea jumătate din obraji, al căror ten parcă fără sînge se alterase şi parcă îmbătrînise. I se mai întîmpla acest lucru, dar nu totdeauna avea şi o stare de spirit care să însoţească sau să determine depresia fizică. În aceste clipe dragostea mea pentru ea se făcea dureroasă, aproape insuportabilă, şi înţelegeam bine expresia atît de comună a celor care iubesc, cînd spun: aşi fi făcut orice ca s-o vad fericită. Îmi şopti: "Du-te tu singur, iubitul meu, nu mi-e foame şi n-aşi vrea să te indispun nici pe tine şi nici pe ceilalţi cu..."
   Mă întristai eu însumi: mai bine mi-ar fi spus să stau cu ea, sau în orice caz să nu mă duc nici eu, sau să coborîm mai tîrziu amîndoi... era devreme, orele şapte, pînă la unsprezece, cînd se închidea restaurantul, putea să-i treacă... "Bine!", zisei şi mă ridicai. "Stai! tresări, aşa de repede eşti gata să mă părăseşti?" "Bine, stau", îi răspunsei şi mă reaşezai pe pat. Se uita la mine lung, dar cu privirea într-o parte. Mi-era greu să-mi dau seama dacă era sub puterea unei obsesii, dacă gîndea cu intensitate, sau pur şi simplu nu gîndea nimic, ci era doar prizoniera unei apăsate inerţii psihice. Mă îngrijorai: nici o stare de spirit nu seamănă cu alta în felul de a se manifesta, cum nici o frunză dintr-un arbore nu se mişcă la fel sub influenţa vîntului, care nici ea nu e la fel, de la simpla adiere la furtună. Astfel de stagnări ale sufletului mai cunoscusem la Suzy, cea de-acum era însă cea mai mare. Parcă împietrise, aşi fi zis chiar că nu mai respira: un om viu, dar oprit în adîncurile fiinţei... Observasem însă că dacă în astfel de clipe mîngîierile mele sau dorinţa de a afla CE era cu ea cădeau în gol, în schimb un cuvînt sau o iniţiativă mai brutală o făceau să tresară ca sub un şoc şi încetul cu încetul îşi revenea. Da, dar acel cuvînt sau acea iniţiativă, dacă nu erau sincere, adică adevărate, nu aveau nici un efect. Dar cum puteai inventa cu uşurinţă aşa ceva? Simulai nepăsarea. "Bine, repetai, atunci plec!" (la restaurant) şi mă ridicai şi o luai spre uşă. "Stai! tresări iarăşi, şi iarăşi repetă: aşa de repede eşti gata să mă părăseşti?" "Bine, stau", îi răspunsei şi mă reaşezai pe pat. Parcă se trezi, expresia i se schimbă într-un fel, aşi zice, spectaculos, cu buzele întredeschise trase îndelung aer în piept şi expiră parcă uluită: cum putuse să stea atîtea minute sub o presiune şi nu murise? "Dacă ar fi să mă sinucid, zise, cred că aşi putea s-o fac oprindu-mi respiraţia. Ştii, continuă ea cu mare însufleţire, negrii care erau vînaţi şi duşi în sclavie se sinucideau în felul ăsta în corabie, cînd îşi dădeau seama că niciodată nu vor mai fi oameni liberi. Nu oricine, probabil şefii războinici, care nu cunoscuseră pînă atunci ce înseamnă să fii captiv." Are sau n-are legătură ceea ce spune ea acum cu starea din care tocmai a ieşit? "La telefon erai veselă", zisei. "Da, şi tu erai prea vesel şi ţi-ai permis să taci, m-ai lăsat suspendată în vid. Ai văzut? Ai văzut, iubitul meu?! Nu mai aveam aer!"
   Îi verificasem însă explicaţiile, n-aveau legătură cu mine, oricum, cu nimic din clipele anterioare. E drept că nici ea nu afirma clar acest lucru, îmi sugera numai, ca să mă descurajeze s-o "pisez", cum îmi reproşase la un moment dat, fără însă ca eu să fi făcut-o vreodată. Înseamnă că un altul o făcuse înaintea mea, şi atît de tare, încît căpătase convingerea că ăsta era un chin la care orice bărbat avea s-o supună toată viaţa. Era în firea oricărui bărbat această trăsătură, sau ea avea în firea ei ceva care îi determina s-o facă? Oricum, faptul că eu nici măcar nu încercasem nu însemna că într-o bună zi n-aveam să încep... Un blestem... Cert este că, evitînd această primejdie, Suzy nu vedea că în afară de ceea ce îmi povestise ea în prima noastră noapte de dragoste eu nu ştiam aproape nimic din viaţa ei, în timp ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri, smulse cu simulată indiferenţă. ...este imposibil să-ţi închizi trecutul ca pe-un robinet, ţi-l deschide ea distrăgîndu-ţi atenţia, simulînd cea mai curată dintre curiozităţi... Ar fi trebuit deci să respecte ceea ce îmi impusese mie, dar nu respecta, de pildă prinsese o distilată aversiune pentru Matilda. "Da, da, îmi spunea adesea cu un net dispreţ, lasă că ştiu eu, şi acum o mai iubeşti..." Sau: "...lasă tu asta, Silvia e un pretext, nu la fetiţă ţii..." Sau şi mai rău din senin, foarte enervată: "Aşa! lasă-mă în pace! du-te la Nineta, securista aia, ar putea, cu «relaţiile» ei, să te ajute să te întorci la Universitate... Îţi spun din experienţă, prima dragoste nu se uită", îmi lipea cu ocazia asta şi o scamă pe suflet, să cred că nici ea n-a încetat să-l iubească pe primul bărbat pe care îl iubise... Totdeauna însă, la sfîrşit, surîsul ei, ironie şi tandreţe, care nu înceta să mă fascineze, anula sarcasmul acestor ieşiri şi aproape că începusem să doresc să se producă cît mai des... postura ei vulgară era de natură pur intelectuală, mima gelozia de acest tip, deşi acest sentiment nu era absent, însă pe acela compus din alte elemente nu vroia să-l exprime...
   La masă mîncarăm şi băurăm zdravăn. La cafea medicii povestiră anecdote, tot despre medici, care se plasau cu un an în urmă, cînd li se desfiinţaseră cabinetele particulare. Raţiunea cică ar fi fost următoarea: în zilele noastre nu se mai poate pune un diagnostic fără analize prealabile de laborator. Or cine avea laboratoare? Spitalele. Deci bolnavul era dirijat tot acolo, şi le obţinea gratuit. Atunci de ce să ia medicul particular bani bolnavului? Să-l îngrijească în spital, unde salariatul avea asistenţă gratuită. Reacţia medicilor: de furie, dar nu împotriva legiuitorului, ci a bolnavilor, ca şi cînd ei ar fi venit cu decretul. În ce fel? expedierea lor rapidă de la consultaţii, în următorul stil: urma anecdota... Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... Medicul: cîţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strîmb, ce fac eu cînd o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici... Medicul (ridicînd glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rînd? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănînc aia fac... Medicul: adică, vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănînc fasole, fasole fac, dacă mănînc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac şi eu normal. Medicul (expeditiv): mănîncă căcat! Altul la rînd... Şeful grupului nostru de schiori, vestitul diagnostician, pretindea că n-a auzit pînă acum această anecdotă, probabil, zise el, că s-a născut la Bucureşti, dar pînă a ajuns la noi în Ardeal... Rîdea literalmente cu gura pînă la urechi şi, încurajaţi, colegii lui mai tineri îi mai spuseră şi altele, chiar mai reuşite, dar lui asta îi plăcuse, repeta finalul, şi din senin se dădea cu scaunul pe spate şi hohotea cu o poftă formidabilă, paharele băute avînd şi ele un oarecare rol... Spre surpriza mea, Suzy anunţă că ştie şi ea una, tot despre medici... Cine nu e îngrijorat cînd o aude pentru prima oară pe iubita lui povestind ceva într-un anturaj? Dacă anecdota nu va fi reuşită? Dacă va povesti-o rău? "La un medic vin trei pensionari bolnavi, începu ea. Medicul era specializat în pensionari, hi, hi dacă există aşa ceva", chicoti Suzy cu un farmec care credeam că numai mie mi-era adresat, dar în felul acesta ea îi făcu pe toţi să zîmbească, succesul îi era asigurat dinainte... "Există", zise şeful rîzînd şi el dinainte, probabil însă cu gîndul tot la acea anecdotă... "Pensionarii, continuă Suzy, vroiau să li se prescrie un regim... Intră primul. Da, zice medicul cercetîndu-i fişa, bine, să-ţi prescriu un regim... Ce pensie ai dumneata? Cinci mii de lei, zice pensionarul. Perfect, zice medicul: carne, fripturi înăbuşite, purcel de lapte, vin fără restricţie, ouă umplute, vînat gătit cu sos picant, urmaţi regimul ăsta pe răspunderea mea, fără grijă, o să vă simţiţi absolutamente în cea mai bună formă. Hi, hi, continuă Suzy, vine al doilea pensionar. Medicul: dumneata ce pensie ai? O mie cinci sute de lei, îi răspunse pensionarul. Medicul: macaroane, griş cu lapte, supe de zarzavat, peşte rasol, ceaiuri, multe ceaiuri... Pleacă ăsta, vine al treilea. Dumneata ce pensie ai? Şapte sute cincizeci de lei. Medicul: plimbări; aer! mult aer!... Aici Suzy ridicase glasul şi diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca şi cînd ar fi vrut să ne sugereze că sincer vorbind se săturase de rîs, şi anecdota asta îl silea acum să scoată doar ţipete...
   ...La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ţinea drept pe picioare şi nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deşi erau coerente... Erau însă înmuiate de o duioşie, de o delicateţă şi de un abandon atît de adormit şi total, încît o luai în braţe şi urcai astfel cu ea scările, dar fără să mă grăbesc... Era pentru mine o ocazie unică s-o aud spunîndu-mi ceea ce trează nu vroia să desvăluie. "Iubitul meu, îmi şoptea, sînt fericită... Prostule... o, cît de prost eşti!... Hercule! O să-ţi dau o furcă şi un caier... Eşti mai mare decît Aristotel, dar să nu te prind că faci filosofie cu mine... Ai crezut că... Suzy a ta... O, cît eşti de drept şi de curat... Ce copil eşti... De fapt eşti... De fapt eşti un... Scuză-mă, nu ştiu ce spun, m-am troşcăit..." "Da, zisei, destul de tare, ca să mă pui mai presus de Aristotel, dar nu atît de tare ca să mă jigneşti, deşi un gînd te-a ispitit. De fapt ce sînt?" "Hercule, cu tine simt că trăiesc..." "Şi fără mine ce simţi?" Ei, fără mine ce simţea? Nu-mi răspunse, chiar şi în această stare de somnolenţă a spiritului, din care dealtfel se trezi după ce deschisei uşa şi o lăsai în pat, nu căzu în cursă. Îi scosei pantofii, pulovărul, pantalonii, dulcea bluză de mătase... O acoperii cu pledul, îi stinsei veioza şi deschisei uşa să plec. "Ei, strigă deodată, foarte trează, unde te duci?"' "Dormi", îi şoptii. "Stai aici, băiete, că nu e timp de dormit...'' "Stai cuminte, mă întorc îndată." Intrai la mine, unde nu întîrziai mai mult de cîteva minute, dar cînd revenii o găsii în capul oaselor, reaprinsese veioza şi se uita la mine cu un imens reproş, ca şi cînd aşi fi lipsit ceasuri întregi. O luai în braţe şi ea îşi lipi fruntea de a mea, oferindu-mi doi ochi deschişi şi nemişcaţi, asemenea unor oglinzi divine-, în care marea enigmă putea fi contemplată, dar nu desvăluită. "Te iubesc atît de tare că vor să cheme la Salvare", şoptiră buzele ei. "O, iubita mea, îi răspunsei, dragostea mea pentru tine arde macii pe coline." "Da? Da?! mă interogă mereu eu fruntea lipită de a mea, da, iubitul meu? Da!?"
   Dimineaţa mă trezii primul şi o descoperii îndreptată cu tot trupul spre mine, şi cu pumnii încleştaţi. De obicei somnul la ea era izolare, retragere... Acum era o prelungire a dulcelui abandon din timpul serii, cînd urcasem scările eu ea în braţe. Îi luai pumnii şi începui să-i sărut. Se trezi dintr-o dată, cu un surîs viclean, ca şi cînd ar fî vrut să-mi spună că totul era trucat şi nu trebuia s-o cred. Şi drept dovadă se răsuci şi îmi întoarse spatele şi îşi trase şi pledul peste cap, acompaniind hohotele mele nereţinute de triumf cu mişcări furioasă...
   
   
   
   VIII
   
   Coborîrăm la micul dejun stăpîniţi toţi de acea stare de prospeţime a senzaţiilor care parcă singură dă farmec tuturor excursiilor: uşoară exaltare, cînd totul ni se pare curat şi sărbătoresc, vagă beţie a spiritului, eliberat de orice preocupări practice care îl ţin prizonier. Văzut din afară, excursionistul pare ridicol, prin veselia lui puţin zgomotoasă şi puerilă, omului care nu cunoaşte sau nu are timp să trăiască bucuria gratuită a mişcării... Eu eram unul din aceşti oameni... Acum însă descopeream că e minunat să laşi totul acasă, să te gîndeşti cu o plăcere simplă, elementară, că vei urca munţii fără senzaţia obsesivă că îţi pierzi timpul căutînd o bucurie previzibilă.
   Soarele inunda staţiunea! Iar hăul de sub teleferic pe deasupra căruia lunecam suspendaţi îmi dădea o senzaţie aproape violentă şi în acelaşi timp diafană de eliberare de tirania atracţiei terestre. Să vezi brazii defilînd sub tine, brazii pe care atîţia ani îi priviseşi de jos în sus, te făcea să simţi că odinioară, cu milioane de ani în urmă, cînd nu existai nici măcar ca specie, existai totuşi ca pasăre, şi planai ca acum peste singurătatea văilor adînci, cu sentimentul divin că ai fost aici totdeauna şi vei fi... Jos, asta e o pură idee. Aici era o idee trăită, sau mai bine zis o senzaţie de plenitudine din care ţîşnea ideea, după cum altădată prăbuşindu-mă zilnic cu liftul în adîncul pămîntului putusem s-o trăiesc pe aceea a închircirii şi a încătuşării...
   Tăcerea domnea asupra întinderilor de zăpadă! Pîrtia peste care dădurăm la cota 2000 era ameţitoare. De pe creasta muntelui cobora tot în munte, într-o vale adîncă însoţită mai încolo de un cablu de care erau agăţate scaunele de întoarcere, care urcau neîncetat cu o mişcare lină şi sigură: în peisajul sălbatic şi pustiu, îţi dădeau certitudinea că în nici un fel, orice s-ar întîmpla, nu vei rămîne părăsit în aceste singurătăţi. Unul după altul se topiră la vale membrii grupului nostru. Suzy şi cu mine întîrziam: ea mă ajuta să-mi desmorţesc picioarele şi să-mi reamintesc cum poţi frîna o alunecare prea vertiginoasă, plugul, o oprire, cristiana, echilibrul în viteză mare, flexiunea genunchilor, corpul înainte, căderea fără pericol... Trepida de nerăbdare, îmi dădea tîrcoale stîrnind pulberea fină a zăpezii, cu chipul îmbujorat, cu privirea strălucind, stăpînită de o bucurie apropiată de violenţă, strigîndu-mi, din cînd în cînd, "aoleo, Victoraş... fricos mai eşti... pînă faci tu o cristiană ne-apucă prînzul..." Pînă la urmă ii spusei: "Nu înţeleg de ce stai tu lîngă mine şi mă dădăceşti. Ia-o înainte şi pînă te întorci tu..."
   Asta şi vroia şi rămăsei mirat cînd o văzui cum îşi dădu drumul. Nu aluneca pur şi simplu la vale, în voia schiurilor, cum îi văzusem pe ceilalţi, ci îşi sporea viteza în genul patinatorilor, folosind în acelaşi timp şi beţele şi lăsînd în urma ei trîmbe de zăpadă în care se învălui şi pieri ca într-un vîrtej. "Da, gîndii, surîzînd, iată, ea care trăieşte cu o multitudine de frîne interioare şi contradictorii şi al căror farmec neştiut nici de ea m-a făcut s-o iubesc atît de tare, acum nu mai are nici una...
   s-a dus... m-a părăsit..." Adevărul era că pîrtia mi se părea prăpăstioasă şi n-aşi fi vrut să schiez alături de ea făcînd prea des plugul. "Asta trebuie s-o fac singur, îmi spusei, şi de atîtea ori pînă o să-mi redescopăr perfect echilibrul într-o alunecare nu prea grozavă, dar nici ridiculă în comparaţie cu sborul ei..."
   Pornii deci şi schiurile începură să mi-o ia înainte cu o viteză cu mult prea mare decît mă aşteptasem. "Cum se cade fără pericol?", mă întrebai. Dar nu mai avui timp să-mi amintesc şi mă lăsai într-o parte la voia întîmplării. Nu căzui prea bine, ridicai bocancul, mă sprijinii în cot. "Trebuia să pornesc direct făcînd plugul, îmi spusei, şi nu trebuia să cad, ci să mă aplec pe piciorul stîng şi să fac cristiana. De acord, îmi spusei cu voce tare, conştient că vorbesc singur în mijlocul naturii şi (ceea ce stîrni în mine o mare veselie) cu certitudinea că învăţasem totuşi ceva, înainte, brav soldat!..." Căzui de cel puţin trei ori pînă ce reînvăţai fiecare figură, pe care, ştiind-o în teorie, o uitam îndată ce schiurile începeau să-mi trepideze sub tălpi. Dar unde dispăruse Suzy? Între timp pîrtia începuse să se populeze de noi schiori şi observai că nu eram singurul care cădea. Mă urcai într-un scaun şi revenii sus. Abia urcînd îmi dădui seama că pîrtia era interminabilă, kilometri întregi. Era foarte agreabil să simţi cum după fiecare coborîre fiinţa ta fizică învăţa din ce în ce mai bine să stea relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescîndă pe imensa pîrtie care devenise orbitoare sub soarele care se ridica. O cristiană deveni curînd pentru corpul meu o mişcare aproape la fel de însuşită ca mişcarea simplă pe pămînt ferm. Însă obosisem... Înainte de a-mi da iarăşi drumul scosei mănuşile şi mă ştersei de sudoare... În aceeaşi clipă mîini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adîncă pace mă invada. O fericire! Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeaşi, o altă lumină, destinată nu privirii, ci fiinţei mele smulsă din temporal, o lumină a adîncurilor lumii faţă de care cea mare, a noastră, e un amurg cenuşiu... Prelungii nedefinit clipa întoarcerii şi a recunoaşterii: "Ei! auzii o şoaptă îndepărtată, cine e?" Şi mîinile străine se desfăcură de pe ochi şi clipii cu o stranie dezamăgire: da, lumina reală era ştearsă şi albicioasă, fără intensitate şi fără fiorul cu care mă invadase cealaltă, aurie, supranaturală. Avui un surîs strîmb: "Suzy, ce e cu tine, unde ai dispărut?". "N-am dispărut, după cum vezi, am venit să te iau, mergem la cabană să mîncăm şi să ne odihnim puţin, pe urmă ne întoarcem... Ei, cum a fost? Aşa e că nu-ţi pare rău că am venit? După masă schiem împreună, te-am văzut cum mergi, e foarte bine!"
   
   
   
   IX
   
   ...Se îmblînzise. Acum îi era foame şi aştepta cu un soi de ciudată melancolie să ni se aducă borşul. Era tăcută, se uita într-o parte şi surîdea retrasă în sine, destinsă şi vrăjită de ambianţa cabanei... glasurile schiorilor, rîsetele, agitaţia chelnerilor... Părea, ai fi zis, resemnată, dar de ce anume? "Nu!", zise întru tîrziu. "A, da?", tresării. Se redresă şi deschise ochii mari, care îmi făceau impresia că fără să mişte capul vedeau enorm, în trei părţi, panoramic. O întrebasem dacă nu se simte obosită. Se aplecă spre mine şi începu să-mi şoptească, uitîndu-se însă în altă parte şi surîzînd: "...am vrut să-ţi spun aseară de doctorul Sălăjan (spre el se uita, şi văzut de departe şeful grupului nostru, celebrul diagnostician, arăta roşu ca un rac, îl fripsese soarele, şi din pricina asta părea parcă indignat, dar desigur alta era pricina, în gălăgia asta nu se mai puteau spune anecdote decît urlînd), a venit la el în inspecţie un şef mare de la Bucureşti. «De ce, zice, ai luat dumneata unui bolnav 30 000 de lei?» "Treizeci de mii?», tresării... "Da, continuă ea, aşa face, pe unii îi vindecă pe gratis, pe alţii îi jupoaie. «Bolnavul dumneavoastră, a zis el, e un ştab. Are de unde plăti. L-am prevenit, nu l-am tratat cu sila. De ce nu s-a dus la alt medic?» «Ce e asta, a strigat şeful acela la el, foarte brutal, faci pe haiducul în spitalul statului?» «Da? i-a răspuns Sălăjan, daţi-mă afară! Mă descurc eu, o să-mi tratez bolnavii ambulatoriu la domiciliul lor, n-aveţi ce-mi face, nu mă puteţi împiedica să merg şi eu în simple vizite la prieteni.» «Dumneata, zice, n-ai conştiinţă? Trădezi jurămîntul lui Hipocrate.» «Ba da, zice Sălăjan, ştiu cine sînt şi ca să vindec un bolnav, să nu trădez jurămîntul lui Hipocrate, trebuie să fiu sănătos, să pot inspira bolnavului optimism, încredere. Ce impresie face bolnavului un medic palid, iritat de grijile existenţei? Vrei să-l vindeci pe bolnav de ficat şi tu eşti bolnav de ficat.» «Ce-ar fi, a zis atunci şeful ăla, dacă toţi medicii ar face ca dumneata? V-ar linşa populaţia!» «Mai întîi, i-a răspuns Sălăjan "populaţia" eu o tratez pe gratis, conform legislaţiei, al doilea, nu toţi medicii pot să mă imite, să vă spun de ce... Dumneavoastră, zice, aveţi exact psihologia unui individ de prin preajma Atenei, din antichitate, care ieşea la drum, momea cîte-un trecător, îl invita la masă şi pe urmă îl întindea pe-un pat. Acolo îl măsura, patul era făcut pe măsura acestui bizar personaj. Dacă individul era mai lung decît patul, mai tăia din el, îi mai scurta din picioare, dacă era mai scurt, îl mai întindea. Asta era ţîcneala lui, să facă oamenii egali cu el. Aşa procedaţi şi dumneavoastră, pretindeţi să faceţi medicii egali între ei. Da, dar nu sînt, fiindcă unul poate să omoare un bolnav cu zile, altul dimpotrivă, prin talentul lui îl smulge din ghearele morţii. Asta se plăteşte. Cum adică, să plece ştabul de la mine sănătos şi fluierînd şi să se urce în Mercedes, iar eu să mă urc într-un autobuz hodorogit şi supraîncărcat? Fiţi atent, zice, şi nu vă îmbolnăviţi, că veniţi la mine şi...» «N-o să viu la dumneata, zice ăla, mai sînt medici buni în ţara asta cu alt nivel de conştiinţă.» «În ce priveşte nivelul, da, mai sînt, zice Sălăjan, n-aveţi (hi, hi, chicoti Suzy) decît să vă adresaţi cui vreţi... Cu nivelul lor înalt pot să vă trimită fără mustrări de conştiinţă pe lumea ailaltă...»"
   Chelnerul ne adusese între timp ciorbele. Sălăjan abia acum ne văzu şi ne făcu semn cu mîna, strigînd ceva... "Da, da, urlai şi eu, mersi, asemenea." Ne ura poftă bună...
   Cabana începuse să se golească. Cînd ieşirăm şi ne puserăm din nou schiurile, Suzy se reînsufleţi, dar ghicii după expresia ei că era hotărîtă să rămînă pînă la sfîrşit numai cu mine. "Cînd plecăm?", o întrebai. "Cînd vrem! Nu eşti tu şeful meu? Ne învoieşti pe amîndoi şi mai rămînem o zi." "Ei pleacă?" "Da, au tren la ora zece!" "N-ar fi mai bine să plecăm şi noi? Şi sîmbăta viitoare venim din nou!" "Cum crezi, dar sîmbăta viitoare s-ar putea să nu mai avem parte de vremea asta splendidă."
   Vroia să mai rămînă! Nu era o problemă, practic la Oraca directorul ştia că atunci cînd era cazul lucram împreună şi după-amiezile şi uneori şi duminica. "Ai casa făcută?", o întrebai. "Bineînţeles!" "Plăţi?" "Marţi mă duc la bancă şi miercuri lichidez ultimele achiziţii pe luna asta." "Ascultă, Suzy, o întrebai în timp ce schiurile mele începură să alunece la vale cu moderaţie, fiindcă preferam să fac des plugul decît să mă pomenesc aiurea cu picioarele răsucite în aer (lipsa de performanţă e de preferat ridicolului), era vorba ca astă-toamnă să reintri la facultate! O imensă eclipsă a conştiinţei m-a făcut să uit lucrul ăsta atît de important pentru tine!" Ea rîse cu o veselie mare: "Ei! eclipsa asta de conştiinţă am avut-o şi eu! Cînd mi-am adus aminte era prea tîrziu!" "Adică?" "Adică am uitat că molia (ştii cine, şeful cadrelor) mi-a lăsat un dosar intact, şi cînd am revenit, am fost sfătuită să fac un memoriu, şi memoriul, ehe! pînă să primesc răspuns la el, adio şi anul ăsta! "Şi l-ai făcut acest memoriu?"
   Dar ea îşi luase vînt, sbură la vale cîteva sute de metri, apoi făcu o cristiană în trombă şi mă aşteptă... O imitai... "Nu, zise, am timp, pînă la toamnă aranjez eu şi chestia asta." Pînă la vale merse alături de mine, dar tot aşa, luînd-o adesea înainte şi schiind ca la un concurs, trecînd printre beţe imaginare şi foarte apropiate unele de altele, ceea ce o silea să facă răsuciri bruşte de la dreapta la stînga. Jos ne oprirăm să ne odihnim cîteva minute, în timp ce valea se umplea de schiori. Unii aterizau spectaculos, alţii însă (şi aceştia erau cei mai caraghioşi) se pomeneau surprinşi de ceva şi se vedea clar ce-o să li se întîmple: schiurile o luau vizibil înaintea picioarelor în timp ce schiorul încerca disperat să se redreseze; cădea aiurea, alunecînd apoi pe pîrtie pînă hăt departe. Surpriza era un dîmb care te sălta brusc în aer, mă trîntise şi pe mine de cîteva ori. Cei experimentaţi, ca Suzy îl treceau rămînînd cîteva clipe în sbor de pasăre, cu trupul înaintea schiorilor, care apoi, la atingerea pîrtîei erau răsucite de schior într-o ameţitoare cristiană. Un mic sentiment de admiraţie şi invidie mă stăpînea privindu-i cum se adunau în vale unul după altul şi se îndreptau apoi spre telescaune, cu acea mişcare de eleganţa pe care mersul pe schi ţi-o impune chiar dacă pe pămînt ferm n-o ai (schiorii pasionaţi o capătă cu timpul şi în mersul obişnuit). Revenirăm în deal. "Cum era înainte fără telescaune?" o întrebai pe Suzy. "Era istovitor, zise. Făceai cel puţin o oră pînă sus. Eu mă opream la jumătatea pîrtiei, fiindcă urcuşul e mult mai greu în a doua jumătate. Alţii însă mergeau pînă jos, mai hoinăreau pe acolo, se întorceau pe urmă gîfîind şi mai coborau o dată, cel mult de două ori, mai mult nu făcea nimeni. E adevărat, rîse ea, că ăla era adevăratul schi, fără întoarceri mecanizate, unii, cum ţi-am spus, rătăceau aiurea prin cotloanele muntelui, se mai prăbuşeau prin gropi, îşi mai rupeau cîte-un picior, îi mai mîncau lupii..." "Chiar?" "Daaa! făcu Suzy mereu veselă, muntele e mai primejdios decît marea, poţi să te rătăceşti, te poate prinde din senin o furtună... Pe mine m-a prins o dată una la Poiana Stînei, uite-aşa, dragă, mă trăsnea în cap, vedeam cu ochii mei unda fulgerului cum mi se încolăcea printre picioare ca un şarpe de foc... Dar nu m-am speriat. Gata, Suzy! rîdeam, s-a zis cu tine... Un grup, continuă ea în timp ce schiurile ne fîşîiau uşor la vale, s-a rătăcit tot aşa, din pricina furtunii... I-a atacat o haită hămesită (aşa sînt ei, atacă numai în haite şi numai cînd sînt foarte flămînzi)... I-au mîncat, afară de unul, care a reuşit să se urce într-un copac... Nevastă-sa era cu el, dar rămăsese jos, şi el a văzut şi a auzit de-acolo din copac totul. L-au găsit forestierii a doua zi dimineaţa, albit complet şi cu ochii holbaţi... Înnebunise! Şi ce era acolo, continuă Suzy mirată, un loc obişnuit de munte, o simplă potecă, la vreo cincizeci de metri de drumul de coborîre normal de care se rătăciseră, şi-i apucase seara bîjbîind după el sub ploaie şi ceaţă. Ştii, aicea sus nu e ca la noi, cînd vine furtuna cu viscol sau cu ploaie nu se mai vede nimic, fiindcă norii se prăbuşesc... De-aia şi fulgerele ţi se încolăcesc pe deasupra capului, hi hi..."
   
   
   
   X
   
   Cu acest chicotit vesel în urechi întorsei capul spre cer ca să fac brusc descoperirea că poţi trăi adesea instantaneu exact ceea ce ţi se povesteşte că li s-a întîmplat altora cîndva. "Suzy, zisei, ia uită-te!" Eram în vale, în a treia tură, şi soarele era orbitor. Dar de dincolo de munţi începuse să urce spre el cu viteză, trimiţînd înainte coloane parcă înnebunite de nori albi, o masă neagră, înfricoşătoare. Ai fi zis că era chiar muntele împins din adîncuri spre cer de o enormă erupţie. "O! făcu Suzy cu ochii holbaţi de încîntare, aşa ceva n-am mai văzut..."
   Palele albicioase acoperiră soarele şi cerul deveni mat. Apoi undeva sus se întunecă, lăsînd jos parcă prizonieră lumina care acoperise toată ziua muntele. "E sus de tot, zise Suzy contemplînd bivolul geologic care ne uluise şi care într-adevăr continua să urce, putem să mai schiem... vezi, zise, aşa se strică vremea aici sus, nici nu bagi de seamă, dar nu trebuie să te sperii, aşa fac ei pe grozavii, norii-ăştia..."
   Avea dreptate, nimeni nu se grăbea să prindă telescaunele, iar de sus schiorii continuau să vie în vîrtej ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Urcarăm şi noi printre ultimii... Cînd ajunserăm la cotă cerul era acum aşa cum trebuia să fie, plumburiu, de iarnă. Aerul însă cel dinainte, liniştit, puţin albicios, reflexul zăpezii... "Victoraş, ultimul tur", zise Suzy. O urmai, dar pe la jumătatea pîrtiei simţii cum ace fine de gheaţă încep să-mi înţepe obrajii. Suzy schia înaintea mea, ca în primele clipe de dimineaţă cînd o văzusem luîndu-şi viteză împingînd schiurile lateral. O strigai. "Ei!", îmi răspunse. "Ne întoarcem, a început să bată vîntul." "Ei şi? E plăcut, nu-ţi fie frică, ne întoarcem..." Coborînd însă în vale, avui net senzaţia că am dat amîndoi peste borta vîntului. Sufla foarte tare şi acele de gheată se transformară în fulgi mari, care mă orbeau. Se făcu întuneric de seară şi la doi paşi silueta iubitei mele îmi părea fantomatică. Auzii un chicotit pe care furtuna mi-l aduse în urechi ca o părere. Apoi glasul ei: "Victoraş, încotro o iei?" "Spre scaune'', strigai. "Nu într-acolo, vino mai aproape, ţine-te după mine."
   Da, dar după părerea mea încotro mergea ea era complet anapoda, încît protestai. "Stai pe loc, opreşte-te odată, vrei să ne rătăcim?" Ea se opri şi ne apropiarăm chipurile biciuite de violenta ninsoare. "Nu ne rătăcim, zise, avem timp destul, urcăm mereu si ajungem sus în mod sigur. Nu trebuie să coborîm şi nici să mergem de-a lungul pantei." "Dar nu luăm scaunele?", zisei. "Bineînţeles, dacă le găsim, dar nu mai ştiu nici eu acum încotro sînt, m-ai derutat cu strigătele tale. Stai aşa, nu mai vorbi!" Apoi deodată: "Ţin-te după mine, dar în tăcere şi nu mi-o lua înainte, că iar mă derutezi". Aluneca nesigură pe schiuri şi în sinea mea eram eu sigur că ne-am rătăcit. Apoi mişcările ei deveniră deodată foarte sigure şi în aceeaşi clipă se opri. Se întoarse spre mine. "Victoraş, zise, acum pot să-ţi spun: nu mai ştiu încotro s-o luăm. Uite ce spun eu. Grupul nostru o să observe că nu ne întoarcem şi or să trimită după noi Salvamontul. Dacă stăm pe loc, ne vor găsi imediat... Şi dacă nu ne vor găsi, nu-i nimic, iubitul meu, murim amîndoi îmbrăţişaţi... Ei, hi, hi! Ce zici de chestia asta?" "E o idee! strigai. Am auzit că e o moarte foarte dulce." "Nu-ţi pare rău?" "Ba îmi pare, dar nu de mine, ci de tine." "Să nu-ţi pară rău, am fost fericită cu tine, şi uneori, ştii, am trăit ceea ce se zice..." "Ei, ce se zice?", o întrebai văzînd-o că tace. "Că aşa ceva nu poate să dureze." "Ba poate, dar cei care reuşesc nu au poveste decît, ştii tu, în imaginaţia populară, în basme.
   În realitate cei fericiţi nu mai sînt băgaţi în seamă." "Nu, iubitul meu, te înşeli, noi vom trăi ca în poveste, ani mulţi şi fericiţi, şi asta se va şti... Hai acum să căutăm un loc unde să ne scoatem schiurile şi să ne aşezăm. Le punem în formă de piramidă şi noi ne culcăm şi ne lăsăm acoperiţi de zăpadă. Dacă e ca furtuna să se oprească Salvamontul o să observe vîrfurile schiurilor şi o să ne desgroape corpurile..."
   O ascultai, deşi în capul meu, fără ridicula căciuliţă de schior şi biciuit de furtună (ce bună ar fi fost acum acta căciuliţă, nu-mi mai simţeam urechile), nu se armonizau deloc spusele ei că noi doi vom trăi ca în poveste, cu ideea de a renunţa la orice sforţare de a găsi scaunele şi a ne lăsa singuri îngropaţi în nămeţi. Ea se aşeză şi se întinse. Mă întinsei alături şi ne îmbrăţişarăm. Ea începu să mă sărute, şi nu mai înceta, dar sărutările ei nu aveau în ele nimic dramatic, erau fierbinţi şi neînfrînate... "Hm! gîndii hotărît să nu prelungesc mult acest abandon, n-are imaginaţie, nu cunoaşte moartea..." În acest timp vîntul fluiera şi mai întărîtat în văzduh şi fulgii grei de zăpadă ne izbeau neîncetat sărutările, topindu-se de buzele noastre, care ardeau. Deodată înţelesei, sau, cum se spune, îmi pică fisa: Suzy văzuse scaunele, nu era în firea ei să pună în scenă pentru noi doi o moarte atît de romantică şi fără vlagă. Sării in picioare: "Gata, strigai, hai acum să urcăm!". Şi în clipa aceea zării şi eu, la doi paşi, printre rafalele furtunii, umbrele mişcătoare şi impasibile ale telescaunelor. Adevărul era că, deşi furtuna nu se potolea, negura nu mai era atît de deasă.
   Ea se sculă parcă cu regret... Ne luarăm schiurile în spinare şi ne urcarăm nu fără dificultate, fiindcă scaunele nu erau chiar impasibile şi sîrma care le trăgea se curba, şi întregul şir se bălăbănea sub izbiturile brutale ale aripilor grele ale furtunii. Abia atunci îmi dădui seama că proporţiile aventurii noastre nu fuseseră mici, fiindcă respirai adînc, despovărat de o reală dar amorţită nelinişte. Urcam de cîteva minute şi negura se împrăştia vizibil. Dansa în valuri, în salturi, dar se rarefia spectaculos. Avui un fior uitîndu-mă în urmă: întuneric total! Deodată zării soarele în amurg, tipsie de aur pe înălţimea cotei îndepărtate... Şi tot atunci scaunele se opriră şi în aceeaşi clipă şi soarele fu acoperit... Rămăsei nemişcat, aşteptînd ca mecanismul care se oprise să-şi reia mersul. Nu şi-l reluă, deşi minutele se scurgeau. Ea mă strigă: "Să ne dăm jos şi să ne continuăm drumul, nu mai e mult. Dacă se pun din nou în mişcare, ne urcăm iar."
   Numai că de-a lungul lor zăpada nu era tasată ca pe pîrtie, intram în ea pînă la brîu, şi ne îndepărtarăm convenind să observăm momentul cînd defecţiunea va fi remediată şi să revenim... dar să nu pierdem timpul în cazul în care... "Probabil, zise Suzy, că au oprit telescaunele crezînd că nu mai e nimeni, şi să nu se rupă cumva cablul dacă îl lasă să meargă aiurea pe furtuna asta..."
   Într-adevăr, furtuna era mai rea decît crezusem eu că e în apogeul ei. Deşi zăream cota, aveam, cum au toţi naufragiaţii, iluzia că ţinta noastră se îndepărtează şi nu se apropie de noi. Dacă se lasă întunericul şi n-o mai vedem, numai senzaţia că urcăm ne mai poate ghida, gîndeam. Dar şi atunci ne putem trezi într-o prăpastie... "Tu eşti de vină, răcnii după ce într-adevăr nimerii într-o groapă din care abia mă smulsei, asemeni baronului Münchausen din mlaştină, trăgîndu-mă de propriile mele schiuri... Dacă n-ai fi simulat rătăcirea, acum am fi fost sus..." "Da! strigă şi ea furioasă, te pregăteşti sufleteşte să mă mănînci de vie la noapte, ca să nu mori tu de foame... Uite, nu mai merg!" şi ţipă cuvintele uite nu mai merg fără pauzele misterioase ale limbajului: ca şi cînd ar fi vrut să fie fulgere, nu cuvinte... Şi se lăsă moale într-o parte. Avui intuiţia că dacă scăpăm şi vom trăi "ani lungi fericiţi" va povesti tuturor şi nepoţilor, cît de fricos am fost eu în această aventură. Adevărul era că eram, începuse să se întunece cu adevărat, înserarea cosmică şi nu jocul înşelător al elementelor. Natura nu-mi era prietenă, deşi mă refugiasem atîta vreme în ea, o interogasem prea mult (formă de respingere) şi nu eram dispus să pier în sînul ei, chiar dacă o aveam alături pe cea mai dragă fiinţă dintre pămîntene. Îi şoptii la ureche alungindu-mă iar lîngă ea în zăpadă: "Sîntem în siguranţă, şi tu ştii asta! Dar există un «imprevizibil în noi şi deasupra noastră» pe care eu îl simt şi tu îl ignori. Pentru natură, în caz de nenorocire, asta e o surîzătoare mişcare de ironie a umerilor: cîte nu se întîmplă cu copiii ei iubiţi, pe care farmecul ei îi subjugă..."
   Îmi înfundai faţa în troiene. Cred că aţipisem, mă trezii zgîlţîit. "Trezeşte-te, Victoraş, nu dormi, că nu e timp de dormit!" Foarte energică, Suzy, cu schiurile în spinare, înfrunta un amurg iarăşi înroşit de a doua tentativă a soarelui de a asfinţi... Pe creastă zării un individ nemişcat, cu picioarele desfăcute, care parcă ne aştepta...
   
   
   
   XI
   
   Nu parcă, chiar ne aştepta. Silueta lui arogantă, în felul cum îşi ţinea picioarele, era elocventă: avea ceva cu noi. "Trebuie să fie vreun tip din ăştia de la Salvamont, zise Suzy. E printre ei cîte unul care, sub pretextul că are sarcina să-ţi salveze viaţa, îţi vorbeşte foarte brutal, ba chiar te înjură. Trebuie să te faci că nu-l auzi..." "Se vede cum ştie el să-ţi salveze viaţa. Mai bine ar fi observat că s-au oprit telescaunele şi să se fi dus acolo la staţie, nu să ne aştepte proţăpit pe creastă, cu picioarele răscrăcărate, zisei. Îi mai lipseşte pistolul de-a curmezişul pieptului, ca să semene cu tipii ăia din S.S." "Ei da, zise Suzy batjocoritoare, acuma să nu mai stea nimeni cu picioarele îndepărtate că seamănă cu un S.S.-ist!" "Bineînţeles, îi răspunsei. Ori imită un S.S.-ist, ori are în firea lui acelaşi imbold pe care ţi-l dă conştiinţa că eşti atotputernic. Uite-l, stă mereu nemişcat şi ne aşteaptă! Pe ăsta îl ating!" "Ba te rog să te stăpîneşti, zise Suzy, sînt mai mulţi şi n-are rost să rişti..."
   În sfîrşit individul se mişcă, foarte calm, ai fi zis că era un curios care acum se săturase să se uite şi o să plece. Dar după cîţiva paşi reveni, ca să plece din nou. Devenise gînditor, nu mai era arogant, îşi ţinea capul în jos, reflecta la ceva sau era în prada unei anumite stări de spirit, legată, desigur, de noi doi, fiindcă din cînd în cînd se oprea şi ne contempla îndelung. "Sînteţi de la Salva-mont?", îl întrebai cînd ajunserăm sus şi ne oprirăm să ne odihnim. Abia acum tipsia de aur a soarelui muşcă cu partea ei de jos îndepărtatele creste şi începu să piară dincolo de hăuri. Cerul se luminase şi din furtună nu mai rămăsese nimic, ca şi cînd nici n-ar fi fost. Individul mormăi ceva ininteligibil, dar apoi confirmă că era de la Salvamont: "Mai e cineva jos?", zise. "Nu, spusei. Dar de ce s-au oprit scaunele?''
   Nu-mi răspunse. Văzui în treacăt că era un zdrahon. N-avea schiuri şi nici costum de munte, nici măcar bocanci (ce fel de salvamontist o fi şi ăsta?), purta o canadiană gri cu guler alb de oaie, n-avea nimic pe cap şi nici mănuşi în enormele lui labe, care contrastau violent cu chipul, care, deşi era tot mare, era însă bine tăiat, cu trăsături fine, şlefuite parcă de o daltă grijulie, ca să-i dea o expresie vie de tinereţe şi candoare. Parcă avea ochi de fată, mari şi migdalaţi, de un albastru spălăcit, care se întindeau spre nişte tîmple blonde asemeni acelor eroi îndrăzneli de  "Mergem!", zise Suzy brusc, deşi abia acum se vedea cît era de obosită. Nu era palidă, ci mohorîtă, decolorată. După ce toată ziua pulsaţiile sîngelui ei îi ţinuseră obrajii şi întreaga ei fiinţă parcă în flăcări, acum aveam impresia că se clatină... "Stai puţin jos, îi zisei, şi odihneşte-te." "Nu, spuse foarte hotărîtă, să mergem!" "Dă-mi atunci mie schiurile."
   I le luai şi o apucai şi de braţ, dar se feri cu o uimire bizară, abia stăpînită, ca şi cînd ar fi vrut să spună: cînd am mai apucat-o eu vreodată de braţ în felul ăsta? Abia atunci îmi dădui seama că salvamontistul ne urma la mică distanţă. "Ce e cu ăsta? zisei. Îl cunoşti?" Ea nu raspunse. Avui o fulgerare de gînd: îl cunoaşte şi fuge de el, în acelaşi timp nu vrea să fie văzută că o ţin de braţ. Bine! Şi mă îndepărtai de ea cu o ostentaţie furioasă, care încerca zadarnic să alunge din sufletul meu neliniştea bănuielii: "Iată deci, gîndii, că ieşirea noastră în lume a şi adus în preajma ei un individ în faţa căruia ea nu are curajul să arate că sîntem împreună. Iată deci că temerile mele se arătaseră a fi naive, faţă de acest hop care era cu mult mai grav decît îmi putusem închipui că ar avea loc unul. Fiindcă nu o precauţie meschină punea la încercare voinţa iubitei mele. Nu era la mijloc ceva insignifiat. Nu oboseala îi alertase trăsăturile. Nu o convenienţă derizorie o făcea să accepte (ba chiar să nici nu observe!) detaşarea mea de ea, singurătatea noastră, care îmi cădea în suflet mai grea decit norul înfricoşător care ne surprinsese în vale într-o aventură în care vrusese să afle dacă, chiar în glumă, acceptam să mor cu ea sub nămeţi. Ci prezenţa acestui al treilea aducea cu sine o ameninţare mai puternică decît teama ei că purtîndu-se cu mine astfel, risca despărţirea. Cine era acest ins? Desigur, o veche legătură care nu se rupsese de tot, sau cel puţin nu se rupsese el de ea. Indivizi primejdioşi, violenţi şi imprevizibili, care, deşi nu mai sperau nimic, nu se puteau îndepărta de fiinţa iubită, asemeni acelor morţi care, deşi morţi, nu se pot depărta de casă şi hohotesc pe la uşi sau prin cotloane speriind lumea, pînă ce e adus un medium care le explică în ce constă noua lor stare. Dar cine să-i explice unui părăsit că n-are nici un rost să mai dea tîrcoale celei care nu-l mai iubea?''
   Uimitor era cum aflase el că ea este aici şi venise s-o aştepte pe crestele cotei, cu picioarele îndepărtate, sigur de el, şi, desigur, ameninţător. Iar ea nu-mi cerea sprijinul, venind astfel fără să-şi dea seama în întîmpinarea individului. În lungul drum spre cabina telefericului, încercai astfel să aflu dacă eram părăsit. Nu de Suzy (nu puteam accepta nici eu acest gînd), ci de complicitatea împrejurărilor. Înţelesei că gîndirea mea nu putea merge în adîncime, dar îmi dădui seama că instinctele mi se trezeau din amorţeala fericirii. Iubita mea era în impas. Înaintam toţi trei în tăcere, la distanţă mare unii de alţii, singuri acum pe povîrnişurile pline de zăpadă. Ea se poticnea şi îşi smulgea cu greu picioarele din micile gropi, dar avea mişcări chibzuite şi aplicate şi înainta cu o anume siguranţă a desorientării, care mă înduioşa.
   Cînd ajunserăm la cota 1 400, unde era cabina, înserarea se terminase. Ea trase uşa telefericului şi intrarăm în cabina luminată de un bec puternic. Era goală. Probabil că era ultima coborîre. Rezemai schiurile într-un colţ şi îmi scuturai bocancii de zăpadă. Nimeni nu-mi imită acest gest firesc. Suzy însă rosti deodată, cu un glas nefiresc: "Faceţi cunoştinţă: domnul Petrini, domnul Pencea..." Falsul salvamontist nu schiţă însă nici un gest care să dea de înţeles că trebuie să ne strîngem mîinile. "Doamna, zise el atunci, a uitat să mai adauge ceva." "Soţul meu!'', zise doamna. 
   Care soţ?! Pe această clipă cabina se puse în mişcare şi şocul plecării nu-mi mai lăsă nici o îndoială: nu eu eram soţul. Individul se apropie de Suzy şi o lovi năprasnic; ea căzu cu un astfel de strigăt încît înlemnii. Nu era un strigăt chiar proaspăt, ci de groază veche şi disperare, sfîşietor, zăceau în el nenumărate altele şi fără speranţă, nimeni n-o putea salva. O viclenie liniştită stăpîni în clipa aceea instinctele mele alarmate încă din timpul mersului. Mă repezii cu o lipsă de vlagă simulată, să-i aflu individului forţa reală, şi mă angajai într-o încăierare neconvinsă. El mă plesni îndesat şi mă aruncă în celălalt colţ al cabinei, în care mă prăbuşii şi de unde, gîndind că zdrahonul, a cărui putere era de temut, trebuia înşelat, nu mă mai ridicai... El o ridică în schimb pe Suzy apucînd-o de guler şi îi scrîşni: "Închină-te, ţi-a sunat ceasul! Dumnezeu e de partea mea, am toate semnele...'" ("E bigot, gîndii, vrea s-o omoare cu aprobarea lui Dumnezeu!") În acest timp cabina aluneca încet peste prăpăstii şi simţeam căderea ei lină în stomac, ca un leşin...
   Nici ameninţarea lui nu-mi părea proaspătă, încît continuai să rămîn întins, să urmăresc scena. El îi explica foarte liniştit că totul i-a venit fără să dorească, a fost anunţat de plecarea ei la Sinaia cu un tip cu care trăieşte de mult ("nu ştiam că trăieşti de mult cu un tip, poate dacă mi-o spuneai tu singură de la început m-aşi fi resemnat, dar cînd am auzit că o să te duci cu el la cota 2000, unde ai fost de-atîtea ori cu mine, şi o să tragi la acelaşi hotel şi o să chicoteşti pe pîrtie cum ai chicotit şi cu mine"...). Atunci şi-a dat seama că astea sînt semne... Nu era sigur, dar asta, faptul că ne-a prins pe amîndoi în flagrant delict, nu e un semn? Şi ne-a prins aici în cabină, fără martori... O să ne arunce pe amîndoi în prăpastie... În clipa aceea un uruit şi o pală de aer îngheţat năvăli în cabină. Ea scoase un ţipăt, de astă dată adevărat: "Victoraş, vrea să mă omoare." Atunci sării. Suzy era pe marginea deschisă şi trăgea, ai fi zis, de sine cu disperarea morţii. Încă puţin şi ar fi fost aruncată... Îl lovii la gît, unde orice putere cedează, fulgerător, de trei ori la rînd şi într-adevăr se înmuie (poate şi pentru că mă ignorase, luase drept bună nevolnicia mea) şi o lăsă pe Suzy din marile lui labe. Se îneca. Horcăi: "Bine, o să te arunc pe tine întîi..." Trecui pe lîngă aceleaşi clipe rele ca şi Suzy, mă copleşea cu masa grea o corpului şi mă aduse şi pe mine pînă aproape de buza cabinei, unde însă întreaga mea fiinţă se revoltă (dacă ar fi reuşit, izbindu-mă de stînci şi murind, n-aşi fi simţit nimic, atît de tare incendiase această revoltă atomii cei mai leneşi şi mai inactivi ai fiinţei mele) ...reuşii să mă smulg şi mă repezii eu în el.
   Se clălină, dar abia se clinti. Mă repezii iarăşi, dar îl lovii, nu-l mai împinsei, tot în gît, în acelaşi loc, şi abia după aceea îl rostogolii în noaptea muntelui, cu speranţa care îmi licări chiar atunci în conştiinţă că o să se agaţe într-un brad şi n-o să moară, sau o să cadă adînc în zăpadă şi să scape astfel... Iar dacă o să-l mănînce lupii, cu atît mat bine, pe mulţi turişti îi mănîncă din cine ştie ce pricini, lupii, mai gîndii eu cu stranie veselie, ca de o glumă atît de reuşită, încît nu-mi dădui seama cît îmi era de rău...
   Mă întinsei lat pe podea. Gîfîiam foarte tare, inima îmi intra parcă în gît, mă sufocam... Dar nu plesnii, cum credeam, îmi revenii şi sării în picioare. Era şi timpul, cabina ajunsese la staţia ei, jos în oraş... Suzy nu mergea prea drept, dar o apucasem strîns de umeri... "Ah! strigai după ce ieşirăm din cabină, schiurile... am uitat schiurile..." "Lasă-le!", şopti ea şi fui gata s-o ascult, ca totdeauna cînd ea spunea cu hotărîre ceva. "Nu, zisei, nici vorbă!" Şi mă întorsei apoi din drum: "Frumoasă ieşire în lume! Foarte sportivă! Da, foarte bine organizată, continuai sarcastic, cu un grup care a avut grijă de noi nevoie mare... De ce, repetai ca şi cînd aşi mai fi exprimat această idee, de ce nu mi-ai spus că eşti măritată?" "De frică!" "Frică de ce?" "Ai fi vrut să afli amănunte, să mă ajuţi, şi el ar fi aflat că sîntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci aiurea, cu aceleaşi consecinţe, cînd mă îndrăgostisem de tine şi nu voiam să te pierd..."
   Oraşul mişuna de lume, şi cerul înstelat, fără lună, adusese ger puternic, zăpada scîrţîia sub tălpi. Mă liniştisem cu totul, violenţa întîmplării fatale era încă departe de mine. Răspunsul ei era complet şi total, încifrat însă într-o enigmă, pe care nu simţeam dorinţa s-o desleg. Romeo, după ce ucide, spune doar atît: "Sînt jucăria soartei"... "Nu, gîndeam cu tărie, nu voi fi jucăria soartei. N-am fost ales nominal, o să mă sustrag... Soarta avea înscris de către zeiţa ei Statistica pe tăbliţa acestei zile, printre altele, naşteri, accidente şi morţi, un omor în munţi şi un om care va trebui să-şi piardă libertatea pentru tot restul zilelor. Nu, zeiţă, omul tău a fost în legitimă apărare, ameninţat să fie, el şi iubita lui, cei din prăpastie, ei bine, ai omul tău in prăpastie, pentru pierderea libertaţii alege-ţi mîine un altul, el şi-a mai pierdut-o o dată, nu-l face să creadă că eşti oarbă, fiindcă, deşi pari, el ştie că nu eşti!...".
   
   
   
   XII
   
   "Totuşi, deşi căsătorită, te numeşti Culala", zisei în timp ce ne schimbam costumele la hotel, să coborîm la masă. "Da, mi-am păstrat numele de fată", zise Suzy. "Din trufie!" "Poate!"
   Vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... Era foarte calmă şi toate întrebările pe care ea mi le blocase de la începutul începutului şi pină astăzi năvăliră asupra mea... De ce? şi de ce?... Şi atunci de ce!... ca un răpăit de tobe în clipele cînd se trage asupra condamnatului, care nici atunci nu înţelege de ce trebuie să moară.
   Alungai cu o voinţă supremă această imagine violentă de care, cu un adînc fior, înţelegeam că nu eram străin... Scuturai din cap şi îmi revenii... Nu! Şi nu! Era prea tîrziu să mai pot deslega enigma. I-a fost frică! Aşi fi vrut să aflu amănunte, s-o ajut, şi el ar fi aflat că sîntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci cînd ea se îndrăgostise de mine şi nu vroia să mă piardă. Ce mai puteam întreba? Stătea pe marginea patului şi contempla în sine ceva, cu privirile într-o parte, şi mută şi rece şi străină... Blocaj total şi definitiv. Se gîndea... Contempla ceva în sine, tăcută şi liniştită. "Bine că am scăpat cu viaţă!", zise deodată. "Ar fi trebuit, zisei, dacă ştiai de ce e în stare, să nu ne urcăm în cabină." "A fost perfid, îmi răspunse, n-ai observat că în apropierea cabinei a dispărut, am crezut că renunţă, că îşi dă seama că n-are nici un rost... În realitate s-a dus să ia bilete, a intrat cu ele în mînă, tu n-ai băgat de seamă că am aşteptat cîteva minute pînă a revenit, tu te scuturai de zăpadă, aranjai schiurile într-un colţ...'" "Nu era prea tîrziu să fugim din cabină... M-aşi fi bătut cu el afară, dar nu murea nimeni". "Mă omora pe mine. Nu atunci, altă dată! Mă prindea el singură într-o zi!" "Dacă era aşa, de violent, cum de te-ai măritat cu el? ce meserie avea?" "Inginer! Ne-am cunoscut pe şantier, cînd eram eu zidăriţă... Dacă îţi aminteşti... Fotografia aceea a mea cu un grup, pe plajă... stătea lîngă mine! Ne căsătorisem şi am făcut o excursie la mare cu prietenii lui. Voiaj de nuntă! Nu, nu era violent! Era chiar fricos, toţi ştiau, numai eu nu ştiam că era violent din fire şi fricos. Ulterior am aflat că odată, prietenii lui, în toiul unei petreceri, i-au aranjat acasă în garsonieră un om mort în pat... O aiureala, nu era nici un mort, au pus şi ei acolo un costum de-al lui în care au băgat o pătură şi în loc de cap o mască de carnaval şi o pălărie. El a venit acasă beat, s-a trîntit pe pat şi a adormit... Cînd s-a trezit şi a văzut, s-a aruncat pe fereastră... Noroc că era la parter şi n-a păţit nimic... Mai bine ar fi murit atunci... N-am divorţat, de frică. Mă ameninţa..." "Totuşi, zisei, dacă mi-ai fi spus de la început..." "Nu, fiindcă după ce am fugit de la el, s-a mai liniştit... Mi-am spus că cu cît trece mai mult timp, e cu atît mai bine, se învaţă cu gîndul. Nu m-a căutat niciodată. N-avea rost să-l zgîndăresc..." "De ce natură era violenţa lui?" "De natură alcoolică. Era dipsoman! Cîteva luni avea chiar aversiune pentru băutură şi atunci era fermecător. Pe urmă începea deodată să bea într-un mod înspăimîntător şi devenea violent, dar numai cu mine!" "Astăzi crezi că era beat?" "Daaa, şi în faza asta îi dispare complet simţul primejdiei, în toate sensurile, şi pe cît de slab şi de blînd e în faza de repulsie faţă de băutură (slab în adevăratul sens al cuvîntului, fizic şi moral), pe atît de agresiv şi rezistent devine în timpul crizelor alcoolice. Nu e adevărat că era violent numai cu mine. Odată s-a bătut pe stradă cu şapte inşi (mi s-a povestit) şi i-a stîlcit pe toţi, dar a venit şi el acasă cu o ureche lipsă, cu capul umflat ca un butoi şi cu toţi dinţii din faţă sfărîmaţi... L-am îngrijit să se facă bine, am aşteptat să-i treacă criza şi l-am părăsit aşa cum l-am luat, adică în cele trei luni cînd era şi el om..," "Şi de cînd sînteţi despărţiţi?" "De-un an!..." "Şi cîţi ani aţi trăit împreună?" "Doi, trei... (şi ghicindu-mi întrebarea Suzy continuă): Mă iubea foarte tare şi la început dipsomania lui nu era aşa de gravă. Se îmbăta tun şi atîta tot. Pe urmă " făcu ea un gest elocvent, se îmbăta tun, dar perioadele erau scurte, şi, şi! adică nu-l ţinea mult beţia, dar nici pauza nu mai era de luni, ci de săptămîni... Devenea rigid, şi distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-l ştiam ca să-l potolesc... "Atunci te lovea?!" "De fapt nu mă lovea decît foarte rar, dar mă ameninţa şi nu ştiam niciodată dacă într-o bună zi n-o să mă desfigureze sau chiar o să mă omoare!" "Şi nu există remediu la acest gen de beţie?" "Nu! Pînă acum nu există! Nimic nu-l poate opri pe dipsoman să bea cînd îi vine impulsul... Cel puţin aşa mi-au spus doctorii din oraşul nostru..." "Are familie?'', o mai întrebai. "Are o soră pe la Bucureşti, care e vinovată de tot ce s-a întîmplat. E doctoriţă de copii. Ea ştia că fratele ei mai încercase de două ori să se însoare, dar respectivele, mai prudente şi mai puţin sentimentale decît mine, deschiseseră bine ochii înainte de a face pasul... Era el inginer, băiat frumos şi blînd ca un mieluşel, dar aflaseră ce cusur avea şi nu se grăbiseră să se mărite... Eu, pe atunci, eram panicată, îmi intrase în cap ideea că, indiferent de părerea sublimă pe care o aveam despre mine, o să rămîn nemăritată... Şi tu mi-ai spus ceva în acest sens: femeile superioare nu sînt atractive. Adaugă la asta că perspectiva de a rămîne zidăriţă nu putea fi înfruntată chiar de una singură, iar un băiat mai de calitate care să nu fie arivist şi să nu-i pese de ce fel de soţie îi intra în dosar era o  Mi s-a părut că el era o astfel de pasăre rară, băiat de ceferist, taică-său a fost mecanic de locomotivă... Ei bine, sora asta a lui ştia că încă de pe la douăzeci de ani, încă de pe cînd era student, că fratele ei bea. Dar n-o pot învinui. Care soră vine la iubita fratelui ei (pe care l-a ţinut la facultate din modestul ei salariu de puericultoare, ea însăşi mamă a doi copii) şi îi spune: nu-l lua, are cusurul cutare, e marcat... Mai ales că periodicitatea crizelor alcoolice, numită dipsomanie, nu apărea ca o fatalitate la nivelul ei modest de doctoriţă de copii. Nu? Nu există printre copii predispoziţii la alcoolism! Şi apoi cu forma asta de alcoolism se poate trăi, hăt! mulţi ani! fiindcă nu toţi sînt violenţi..."
   Telefonul sbîrnîi şi amîndoi tresărirăm cu putere. Ea ridică receptorul şi auzii şi eu ce i se spunea: "Suzy, nu coborîţi? Vedeţi că la zece avem tren." "Acum cît e ceasul?", zise ea. "E şapte, dar mai bem şi noi cîte-un pahar!" "Şi ce sărbătoriţi? zise Suzy. Faptul că ne-aţi părăsit în furtună şi aţi fugit ca nişte laşi?" "Care furtună? Aţi păţit ceva?" "N-am păţit dar puteam să păţim. S-au oprit telescaunele şi ne-a prins vijelia în vale, în fundul pîrtiei." "Dragă, noi am crezut că aţi luat-o înainte, fiindcă în momentul cînd s-a stricat vremea nu v-am mai văzut pe vîrful cotei. Toată lumea a plecat cînd a apărut noru-ăla!" "Las-o moartă, dom' doctor, aşa şef mai bine lipsă. Probabil că în momentele acelea îţi spunea cineva o anecdotă şi ai uitat că porţi răspunderea grupului nostru... Bine... Bine... Bine, venim, dar să ştiţi că noi mai rămînem şi mîine..."
   Suzy închise şi reintră, uitîndu-se alături de sine, în postura ei anterioară acestor destăinuiri; zise: "Tu, doritorul de comunicare şi de desvăluiri, ce mai poţi zice? Ar fi fost mai bine sau mai rău, sau ar fi fost acelaşi lucru dacă ai fi ştiut toate acestea înainte? Cel puţin am avut timp să fim fericiţi! Nici un nor negru nu ne-a turburat zilele noastre minunate. În timp ce, dacă ai fi aflat, cine ştie dacă am mai fi putut să ne legăm pe viaţă ca acum! Fiindcă sîntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întîmpla." Se uită iar la sine şi această retragere avea în ea aceeaşi vrajă care mă îndemna ca totdeauna să nu mai încerc s-o descifrez. "Iubirea, parcă îmi spunea ea, e lovită după fiecare tentativă de a pătrunde în trecutul fiinţei dragi." "Totuşi, mă trezii spunînd, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus din vreme despre această dragoste a ta, zolistă, pentru un dipsoman!" Se uită la mine doar cu o mişcare a corpului; privirea i se retrăgea şi mai mult într-o parte. "Şi dacă ar fi fost mai rău?", zise. "Mai rău decît să fi omorît un om?", reluai. "Da, o, da... Da, şi deodată izbucni în plîns, se rostogoli, se zvîrcoli pe o parte şi pe alta şi, ca să se ajute, ca să se agaţe de ceva, îşi înfipse mîinile în cuvertura patului... O, nu noi l-am omorît, el s-a sinucis, săracul, am simţit, cînd am strigat «Victoraş, vrea să mă omoare», mi-a dat drumul, în clipa aceea putea să mă arunce... Şi-a dat seama că nu e nici-o speranţă pentru el, iubeam pe altul."
   Îngheţai!
   "Şi ce speranţă mai era pentru el dacă te arunca în prăpastie?", strigai. "Să moară împreună cu mine. S-ar fi aruncat după mine."
   O lăsai să se chinuie că nu-i îndeplinise această dorinţă. Multă vreme. Deschisei fereastra să contemplu întunericul şi imensul munte opus înaltelor creste ale Carpaţilor. Aşi fi vrut să fiu acolo, să urc pe acea cărare, care se vedea săpată în el, numită "drumul cîinelui", cum am aflat că se numea şi care era singura care ducea undeva spre o veche şi nefrecventată, neprietenoasă cabană. Mă ispiti cu adevărat gîndul: ce-ar fi să fugim în acest munte? Noi doi, şi să nu mai revenim niciodată în această lume plină de dipsomani, parchinsonişti şi torţionari. (Nu bolile sînt rele, ci ceea ce ele potenţează în om: violenţa neînfrînată de care, încercînd să ne apărăm, devenim jucăria soartei)... Ştiam însă că acum nu mai existau nicăieri pe pămînt cotloane care să nu fi fost sau să nu fie cercetate. Un pustnic ar fi mai puţin singur în peştera sa (ar afla de el toţi excursioniştii) decît într-un apartament aşezat pe o stradă aglomerată, unde s-ar feri mai bine de cuziozitatea lacomă a semenilor lui...
   Revenii în odaie. Suzy era acum din nou liniştită şi nu se mai uita în sine, ci direct în ochii mei şi cu o intensă lumină care cerea protecţie. Şi atunci ea repetă ceea ce îmi spusese mai înainte: "Iubitul meu, sîntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întîmpla...".
   Coborîrăm la masă şi puturăm fi senini în mijlocul veseliei generale. Suzy chiar putu să surîdă de cîteva ori, cînd înţelegea, vag, că s-a spus o anecdotă reuşită. Fiindcă nici ea, nici eu nu înţelegeam nimic din ceea ce se spunea. Auzeam cuvintele, dar sensul aluneca pe lîngă noi, deveneam, fără să ne dăm seama, intangibili. Gîndul la fapta noastră începea să formeze în noi marea inerţie a tuturor culpabililor şi să ne izoleze de ceea ce era real. Lumea nu mai era pentru noi firească. Noi săvîrşiserăm, cu complicitatea ei naivă (ce era altceva fuga grupului decît gîndirea generoasă că îndrăgostiţii trebuiesc lăsaţi singuri?), un act de curăţire, eliminasem un dipsoman desagreabil pentru o colectivitate care nu putea trăi cu gîndul că viciul, maladia incurabilă, agresivitatea o pot ameninţa fără consecinţa naturală: moartea într-o încăierare a celui marcat, sau într-o căsătorie în care soţia fuge şi e omorîtă, şi dipsomanul e închis, sau e omorît dipsomanul, şi soţia, cu complicele ei ispăşesc...
   
   
   
   XIII
   
   ...N-a avut puterea să retrăiască decît ceea ce l-a făcut să fie fericit... "Ciceo, mi-a spus, povesteşte tu restul... Gîndirea ta de avocat şi de fost judecător, în acest final, e mai potrivită."
   Într-adevăr, cînd am aflat în ce dificultate intrase prietenul meu mi-am dat imediat seama că îl paşte o mare primejdie: cum să dovedeşti, într-o ucidere, că ai fost, fără martori, în legitimă apărare? Pentru un avocat (şi cu această gîndire a mea într-adevăr de avocat orice speculaţie se încheie) individul, deşi s-a născut liber, cum spune Rousseau, n-aşi zice că în secolul nostru pretutindeni e în lanţuri, dar este permanent în legitimă apărare... Chiar şi cel agresiv, aşi zice mai ales... De cîte ori nu i-am văzut apărîndu-se cu vehemenţă, învinuind pe celălalt (şi nu totdeauna fără îndreptăţire) că i-a determinat să comită violenţa?! Cea pedepsită de lege, îndeobşte cea fizică, fiindcă violenţa pe care o produce inteligenţa, şi nu neapărat doar cea orgolioasă şi care stîrneşte ura nevindecabilă, nu se pedepseşte de lege. Dar de ce? protestează el cu indignare în instanţă şi începe să spună o istorie încîlcită, cu detalii pentru el decisive, şi rămîne cu gura căscată de uluire cînd judecătorul i-o taie: bine, bine, şi pentru asta trebuia să-i dai cu ciomagul în cap? Bineînţeles, gîndeşte el, făcui şi dregui, mai bine i-aşi fi scos un ochi, să rămînă chior... pe mă-sa şi pe tat-său! Nu cred că e lipsită de tîlc istorisirea unui mare reporter de pe vremuri, care, ros de curiozitate, s-a dus la Galaţi să stea de vorbă cu unul Berilă, care omorîse şapte oameni cu un sifon, într-o brutărie... "Mă, Berilă, i-a zis el după ce gardianul l-a introdus în celula aceluia, eu nu sînt nici de la poliţie, nici judecător şi nici ruda vreunuia din cei pe care tu i-ai omorît. Eu sînt un ziarist, dar nu pentru ca să scriu îţi pun întrebarea... Pentru mine, aşa ca om, vreau să ştiu: ce-ai avut cu ei, mă Berilă?! Presa zice că eraţi toţi prieteni, aţi venit la brutar, care şi el vă era prieten, a scos omul covrigi calzi din cuptor, aţi stat de vorbă, aţi băut şi voi un pahar de vin şi pe urmă aţi adormit, că era tîrziu. Atunci i-ai omorît pe toţi cu un sifon, loviturile, zic reporterii, fiind date la cap, buf! ca în dovleci, şi fiind toate de «o mare violenţă», afirmă reporterii ăştia, mă Berilă, adică lasă să se înţeleagă că ai avut cu ei de soluţionat vechi şi crunte răfuieli. E adevărat?!" "Nu e adevărat", a zis Berilă. "Bine, s-a mirat reporterul, atunci ce-ai avut cu ei? Poţi să-mi spui? Fiindcă în instanţă ai declarat că ei au sărit la tine să te omoare. N-ai convins pe nimeni, fiindcă oricît ar fi cineva de puternic nu poate omorî singur şapte oameni cu un sifon... Cu un şiş da, dar cu un sifon, mă Berilă?!" Atunci Berilă şi-a întors faţa într-o parte ca şi cînd n-ar fi vrut să mai vadă acea privelişte şi i-a dat reporterului, cu un imens dispreţ, următorul răspuns: "Dă-i în p... mă-sii că erau beţi!..." Da, or fi fost ei beţi, dar cît de tare şi în ce chip de l-au supărat atît de mult pe maiestatea-sa Berilă întîiul? L-au scîrbit gurile lor căscate, membrele lor în dezordine? L-au plictisit!? L-au înfuriat sforăiturile lor, pofta lor animalică de somn, pe el care era, poate, un insomniac? Sau se săturase Berilă de atîta libertate şi lumină cîtă este pe pămînt şi simţise o mare ispită a ocnei? Asta ar fi o speculaţie abisală. Cel mai sigur o tot răspunsul lui Berilă: erau beţi! şi trebuie să traducem asta prin: erau agresivi! Beţia şi somnul lor nu erau suportabile, Berilă era şi el în legitimă apărare.
   Un ultim detaliu. N-am ştiut că medicamentul numit Nozinan e atît de puternic, încît cîteva pastile pot provoca moartea, cînd Petrini mi-a cerut să-i fac rost de un tub, mi s-a părut că mi-a spus că el suferă de ficat... Ca să aflu abia pe urmă în ce scop avea nevoie să-l aibă asupra lui. "Dacă sînt condamnat pe viaţă, mi-a spus el ulterior, îl voi folosi". Cum nici eu nu puteam şti la cît va fi condamnat, cu cîteva zile înainte de ultima şedinţă, am alarmat pe directorul închisorii, care a ordonat imediat o percheziţie şi i-a confiscat prietenului meu acel flacon... Am gîndit astfel: chiar dacă el va fi condamnat pe viaţă, nu pot să accept gîndul că toate şansele lui de a reveni cîndva afară sînt chiar total epuizate. De obicei verdictele pe viaţă înseamnă, practic, douăzeci de ani, după care apar şi pentru astfel de condamnaţi unele amnistii. Or, acum Petrini are treizeci şi cinci de ani, la cincizeci şi cinci va fi liber, dacă nu cumva mult mai curînd. Şi viaţa nu e deloc de dispreţuit la această vîrstă, ca să nu mai spun că nici la optzeci nu e, şi nici chiar la nouăzeci. Această puternică personalitate, cum sînt convins că este prietenul meu, va rezista, se va întoarce sănătos şi se va împlini nu numai ca om, adică să poată să fie iarăşi fericit, ci şi socialmente, să-şi scrie adică mai departe lucrările lui şi să lupte ca ele să vadă lumina tiparului.
   
   
   
   XIV
   
   "Cam din perioada de cînd o cunoscuse pe doamna Culala nu mai venise Petrini pe la noi, sîmbetele, cum avea obiceiul. Şi iată că într-o luni seara mă pomenesc că îmi dă un telefon. "Vreau să-ţi spun ceva, zice, eşti ocupat?" "Sînt, dar o să las totul pe mîine: presupun că e vorba de ceva urgent." Nu mi-a confirmat că ar fi vorba despre aşa ceva, a închis brusc şi peste o oră suna la poartă. "Merg la tine în birou'', mi-a şoptit fără să mă privească. La mine în birou aveam altă stare de spirit decît în hol, în faţa televizorului, redeveneam adică avocat. Intram firesc în lumea Justiţiei asemeni preotului care intră în altar, unde apoi, împreună cu credincioşii, încearcă să ia contact cu Divinitatea. Aici pot să fac şi eu o mărturisire. Devenit avocat după ce fusesem judecător, un gînd m-a călăuzit: puteam foarte bine să găsesc un post de jurist la o mare întreprindere, sau altceva asemănător, dar nu mi-am dat demisia fiindcă nu mi-a mai plăcut să judec şi să aplic legea, dimpotrivă, mi-am spus, o voi face mai departe, fără puterea de a mai da verdicte, dar de a le determina cu toată forţa gîndirii şi cunoştinţelor mele şi în toată libertatea. Acest raţionament mi-a impus însă ideea, ca o consecinţă, că nu voi prelua niciodată un proces în care să apăr pe cei care au încălcat-o (legea!). Asta nu înseamnă că aruncam vreun blam asupra altor colegi ai mei, care nu făceau această disjuncţie. Era doar o hotărîre a mea secretă. O fi fost ea secretă, dar nu ştiu cum se făcu că în scurtă vreme începură să intre în biroul meu numai clienţi care parcă ştiau că refuzasem încă de la început cauzele de încăleare flagrantă a legii. Asta nu însemna că toate cauzele mele erau atît de clare şi de simple cum suna de clar şi de simplu conceptul care mă călăuzea. Şi de asemeni, nu vreau să se înţeleagă că porneam spre tribunal din capul locului cu prezumţia că instanţa ar putea să nu-mi absolve clientul sau să nu-i facă dreptate. Instanţa însă e compusă din oameni şi conştiinţa unui om are diferite nivele, nu numai de cultură, dar mai ales de înţelegere, în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt. Clasica situaţie: condamni ferm la închisoare un om care a furat o sticlă de bere şi scoţi de sub acuzaţie un şnapan care a adus mari pagube societăţii, pentru că acest şnapan... Şi aici oricare dintre noi putem da din cap edificaţi şi neputincioşi: da, aşa e, ştim, şnapanul are mulţi bani, şi cu bani cîte nu se pot face?! În paranteză fie spus, pot să afirm, nu fără mîndrie, că pe vremea cînd eram judecător am reuşit să determin legiuitorul să elimine din instanţe istoria aceasta a condamnării unui om la pedeapsă privativă de libertate pentru o sticlă de bere; merită s-o relatez, deoarece în secolul trecut justiţia franceză a condamnat astfel un om la ocnă pentru furt prin efracţiune şi anume spargerea geamului unei brutării şi însuşirea unei pîini... Din această insignifiantă întîmplare, un geniu a dat naştere unei epopei grandioase, în care lipsa de înţelegere e pusă la zid, iar fanatismul rigid şi implacabil al apărătorului legii sancţionat (Javert se sinucide). Ei bine, într-o zi un miliţian (un Javert derizoriu) îmi aduce şi mie în instanţă un Jean Valjean neînfometat, dar care n-a ştiut ce să-i spună cînd a fost întrebat de unde are pîinea pe care o ţinea sub braţ. S-a bîlbîit! Bineînţeles că l-am achitat fără măcar să doresc să aflu de unde luase pîinea. "Nu puteai, i-am spus, să declari că ţi-a dat-o un prieten la gară?" "Nu, fiindcă m-ar fi întrebat cum îl cheamă." "Pe dracu, un prieten din Bucureşti, camarad de arme, i-ai uitat numele." N-avea atîta imaginaţie! "De fapt de unde-ai furat-o?!" "N-am furat-o, mi-a dat-o o fată de la cantină. Dacă îi spuneam asta, aşi fi băgat-o pe ea la apă." A doua zi scandal mare prin firele telefonice. Am achitat un hoţ, fără să-l judec, voi fi destituit imediat dacă nu reiau procesul. Nu vroiam să fiu destituit, vroiam să plec eu, şi nu pentru atîta lucru. L-am rechemat pe învinuit şi l-am condamnat. Băiatul însă, aşa umil cum arăta avea pe la Bucureşti nu ştiu ce fel de rude sau prieteni, destul că un zbîrnîit violent pe interurban mă invita a treia zi să mă prezint imediat la Ministerul Justiţiei, chiar la cabinetul titularului. Strigăte: "Cum ai putut să condamni la închisoare un om pentru o pîine?". "Credeţi că e primul? i-am răspuns eu liniştit. Şi credeţi că e ultimul? Aşa scrie legea. Am încercat să n-o aplic, la prima înfăţişare l-am achitat, dar au sărit alţii şi m-au ameninţat cu destituirea." "Legea asta e greşită, a zis atunci titularul, văd că sînteţi un judecător experimentat. Unde e greşeala?'' "Furtul e furt, i-am răspuns, trebuie pedepsit, dar depinde de pagubă, de prejudiciul adus societăţii sau individului, nu rămîne o cantină fără pîine dacă o fată e drăguţă cu un băiat şi-i dă pe furiş o franzelă." "Aşa este, ce propuneţi?" "Să schimbaţi legea! i-am spus. Nuanţări, dealtfel, există şi acum pentru tot soiul de delicte: de la o lună pînă la un an de închisoare. Puneţi amenzi de la o sută pînă la nu ştiu cîte mii de lei, sau alte forme care să nu încurajeze furtul, dar nici să dea cu uşurinţă prilej unui miliţian ranchiunos să-i facă «figura» unui duşman personal şi să-l trimită la răcoare pentru astfel de delicte minore." "Bine!", mi-a spus titularul şi a propus foarte rapid aceste modificări care au micşorat apreciabil numărul de "delincvenţi" adevăraţi sau "aranjaţi'" din societatea noastră. Nu e nevoie de o epopee ca Mizerabilii ca să ne atragă atenţia asupra unor deficienţe ale legislaţiilor. Dar poetul a vizat mult mai sus, cum am încercat să explic; să facă să înflorească în noi înţelegerea, fără de care nici o legislaţie, oricît de bună, nu-şi atinge în întregime marele ei scop...
   Am povestit toate acestea ca să explic de ce auzindu-l pe prietenul meu că doreşte să intrăm la mine în birou am înţeles de îndată că nu e bine cu el şi am mai înţeles că dacă ar fi fost vinovat, nu la mine ar fi venit, care ştia ce fel de cauze apăr. Avea nevoie de înţelegerea mea ca să-l susţin ca om şi de priceperea mea de avocat ca să-l apăr de o grea lovitură care se săvîrşise sau care îi plutea pe deasupra capului. Arăta însă palid şi străin atît de sine, cît şi de mine. Îmi aruncă o privire intensă, care îmi cerea de urgenţă să-l scot din această înstrăinare, de care, deşi era conştient, voinţa lui avea nevoie de sprijin înainte chiar ca el să se destăinuiască.
   
   
   
   XV
   
   Experienţa unui om care vede colectivitatea umană, ca să zic aşa, din spate, adică pe cei care rămîn în urmă împleticindu-se şi aşteaptă să fie "înhăţaţi", fără să fie atît de bogată ca a unui preot care vedea omul şi orăcăind ca un broscoi în cristelniţă, la botez, şi agonizant şi dus apoi la groapă, e totuşi destul de mare şi îi conferă o anume forţă a spiritului, fie chiar şi prin simplul fapt că îi vede pe semenii lui în înfrîngere, în timp ce el, avocatul, stă în deplină siguranţă în fotoliul său (un om în nenorocire ne întăreşte pe noi, cei la adăpost, oricît ar părea de neverosimilă această afirmaţie, tocmai asta însă ne dă puterea necesară să-l ajutăm). "Petrini, îi strigai prietenului meu, îţi dai seama că nu mă pot înşela cînd mă uit la omul care intră în acest birou, oricine ar fi el! Cu atît mai mult cînd omul mi-e prieten, mi-e mai uşor să-mi dau seama dacă e vinovat sau nu. Nu eşti vinovat!" "Nu, îmi şopti el (dar observai că simplele mele cuvinte produseseră asupra stării lui de spirit un efect de şoc, parcă s-ar fi trezit dintr-o narcoză), nu, repetă, nu sînt vinovat, dar sînt jucăria soartei." "O putem determina să dea drumul prăzii, nu numai noi sîntem jucăria soartei! Soarta nu e ceva absolut (cum să nu fie? gîndii paralel), din moment ce şi noi, cei vii, facem parte din ea." (Dialectică naivă, îmi dădeam seama, dar credeam în ce spun şi asta avu asupra lui Petrini acelaşi efect de şoc ca înainte: sentimentul realităţii simple reveni în el atît de concret, încît îl văzui cum surîde, un surîs eliberator!) "Eram atît de fericit, murmură el, atît de tare fericit, încît devenisem umil, să nu sfidez cine ştie ce zeu sau zeiţă geloasă. Şi sînt şi acum, dar cu această coloratură tragică, am omorît un om şi voi fi închis iar, deşi am fost în legitimă apărare. Şi iubita mea mă va părăsi.'' "Convingerea asta fatalistă, îi spusei, nu trebuie s-o ai chiar dacă faptele ţi-o sugerează. Dimpotrivă, trebuie să gîndeşti că nimic nu e pierdut, atîta timp cît lucrul fundamental, nevinovăţia ta, nu ţi se şterge, Doamne fereşte, din memorie şi să doreşti să ispăşeşti prin căinţă. Atunci nimeni nu te mai poate ajuta, nici măcar eu, fiindcă o să te apuci să desminţi ceea ce eu o să afirm."' "Nu mă căiesc! zise el cu o voce dură. Dar gîndul că acest omor o s-o determine pe fiinţa pe care o iubesc să mă părăsească îmi sfîşie sufletul." "Deocamdată, îi mai spusei, e doar un gînd şi o ipoteză. Nu te mai gîndi! Dar ia spune, tu ai mîncat ceva? Nu arăţi prea bine, trebuie să mănînci orice ar fi... Hai să trecem în hol, să luăm ceva şi, de ce nu, să bem şi-un pahar..."
   Nu mă grăbeam să aflu ce se întîmplasc ca să-l determin să-şi vină bine în fire: mîncăm, mai vorbim... şi abia pe urmă o să vedem ce e şi cît de grave sînt circumstanţele, fiindcă cel mai tare sperie pe un om, cît de puternic, abisul ce i se cască la picioare. Îi şoptii nevesti-mii în bucătărie să ne lase singuri şi nici copiii să nu ne deranjeze...
   Revenirăm apoi în birou şi Petrini începu să-mi povestească într-adevăr cu toate puterile speranţei reînviate istoria dragostei lui pentru doamna Culala, fără detaliile din acest manuscris, esenţa ei, dar şi surpriza pe care o avusese cînd aflase pe munte că ea îi ascunsese faptul acesta brutal că era căsătorită şi nici măcar nu se afla în proces de divorţ cu bărbatul... Şi cu lux de amănunte scena din teleferic şi apoi criza ei după ce reveniseră la hotel, care nu s-a mai repetat, a avut chiar puterea să zîmbească la masă şi să asculte anecdote. Au dormit bine şi a doua zi au plecat. Ea era liniştită, au călătorit o vreme în tăcere, pînă ce la amîndoi s-a cristalizat întrebarea: şi acum ce era de făcut? "Nimic, a spus el. Nu ne-a văzut nimeni. Pe munte a fost o furtună, s-o fi rătăcit şi a murit îngheţat - dacă rudele lui se vor alarma şi vor încerca să învinuie cine ştie pe cine." "Victoraş, nu rudele vor încerca să învinuiască pe cineva, ci miliţia judiciară." "Numai dacă au vreun motiv", i-a răspuns el. Stăteau la geam şi şuşoteau. Pe acest răspuns ea a tăcut multă vreme preocupată...Apoi i-a răspuns: "E meseria lor să elucideze dispariţia unui om. Crezi că o să le fie greu să afle că a plecat la Sinaia? Am citit destulă literatură poliţistă bună ca să aflu că prima lor mişcare va fi s-o ancheteze pe soţia lui. Oficial, eu sînt soţia lui, nu? Ştii cum procedează: unde aţi fost în ziua de duminică, data cutare şi cum v-aţi petrecut această zi şi noapte care a urmat? Ce pot eu să răspund? Că n-am fost la Sinaia, că n-am fost cu tine... Atunci unde am fost? Am stat acasă şi n-am ieşit nicăieri? Şi un simplu anchetator mărunt îmi poate foarte repede dovedi că mint. O să depună părinţii mei mărturie că am stat la ei? Ar depune dacă nu şi-ar da şi ei seama că e zadarnic. Dar să zicem că ar depune, sînt fata lor, ce li se poate reproşa? Dar ştim noi dacă portăreasa blocului unde stă el n-a aflat că «domnul inginer» pleacă la Sinaia? Sau oricare din anturajul lui? Eu îl cunosc, nu putea trăi singur fără să-i facă pe toţi să afle tot ceea ce i se întîmplă. Ai uitat de individul din grupul nostru, invitat de mine? Sînt absolut convinsă că de la el a aflat fostul meu bărbat că plec la Sinaia. Ţinea la noi amîndoi, ne-a ajutat şi o inspiraţie nefastă m-a împins să-l invit... Un blestem... Nimic nu s-ar fi întîmplat dacă o stupidă dorinţă să-i arăt că sînt fericită nu m-ar fi determinat să-i telefonez să vie cu noi... Şi cretinul l-a anunţat pe el. Sperînd să mă găsească singură, el s-a decis să vie după mine, fie şi pentru motivul că am fost odinioară de nenumărate ori la cota 2.000 şi asta i-a stîrnit amintiri, sentimente, speranţe smintite..."
   Petrini a înţeles din aceste zise că iubita lui avea în orice caz capul limpede şi că trebuie să se predea. Nu numai el, amîndoi. Şi că dacă n-o fac, tot vor fi prinşi, şi faptul că au ascuns crima ar fi o dovadă că sînt vinovaţi. "Nu e cine ştie ce, îl întrerupsei eu pe Petrini. E cunoscută frica oamenilor de mărturisiri, chiar dacă sînt absolut nevinovaţi. Toate instanţele din lume cunosc această reacţie şi nu prea ţin seama de ea. Dar continuă!'"
   "Eu acum trebuie să plec de la tine, i-a spus la un moment dat doamna Culala în tren. Înţelegi de ce! Şi după ce totul va trece, fiindcă nu concep să fim condamnaţi că mi-am apărat viaţa, atunci mă întorc şi după un timp ne căsătorim." "Şi cine poate să ne acuze dacă noi declarăm un singur lucru, că nu l-am văzut pe munte pe fostul tău soţ? Nu l-am văzut şi nu l-am văzut, a zis el îndîrjit. Să se ducă să-l caute cine poate la cota 2.000 sau pe traseul telefericului printre prăpăstiile stîncoase, pline de nămeţi." Atunci ea i-a dat un răspuns neliniştitor: "Şi dacă n-a murit? Dacă se întoarce şi, chiar grav rănit, declară că l-am aruncat din teleferic ca să scăpăm de el?" "Da, îi spusei lui Petrini, tentativă de ucidere a soţului de către amant, cu complicitatea soţiei. Grav! Şi mai ales foarte clar, dacă nu i-o luaţi înainte."
   
   
   
   XVI
   
   Aşi fi vrut să reflectez cel puţin pînă a doua zi ce sfat să dau acestei perechi lovită de nenorocire. Începui să mă plimb prin birou, în timp ce Petrini stătea tăcut în fotoliu cu capul în muni. Într-adevăr. Învinuirea de tentativă de ucidere pentru a elimina un rival ar fi fost imposibil de răsturnat dacă nu mărturiseau de îndată ce se întîmplase. Acest risc nu trebuia înfruntat. Şi apoi, dacă individul era mort, cum se putea dovedi legitima apărare? Fiindcă Petrini era naiv, mult mai realistă era prietena lui: avea dreptate, aveau să fie prinşi!
   Mă reaşezai la birou şi deschisei un nou dosar: Petrini. Şi îl chinuii pe prietenul meu cîteva ore ca la o anchetă, ca şi cînd m-aşi fi aflat în instanţă, în roba neagră, dar nu ca avocat, ci ca judecător şi în acelaşi timp ca procuror. Totul vroiam să ştiu! (Şi astfel aflai, cu detalii, despre moartea Căprioarei, istorie pe care o ştiam, dar nu şi făptul că individul care o însoţise la medicul asasin era chiar el, prietenul meu de azi! Atenţie! pericol! trebuia să fiu pregătit să răspund în cazul în care procurorului fi desgropat, ca antecedent agravant pentru clientul meu, această istorie a lui de studenţie.) Şi tot astfel aflai că Matilda se despărţise de bărbatul ei, acel Mircea, dar în termeni buni, că adică îi spusese acel şef: "Oricînd, dacă tu sau ai tăi aveţi nevoie de un sprijin, nu ezita să recurgi... sîntem oameni, nu?" Perfect! Acest lider va avea ocazia să arate că n-a exprimat o simplă gîndire circumstanţială şi generoasă, menită doar să lase în urmă un bun sentiment uman, ci o gîndire conştientă şi profundă că pe deasupra legilor, care pot strivi, un om plasat sus poate sfărîma cătuşe implacabile printr-un singur cuvînt rostit cu fermitate. Totul mi-era necesar, simpatia vecinilor, a colegilor de birou, a prietenului său acum bucureştean, Ion Micu, a bizarei prietene din copilărie care născuse un monstru, pe care Petrini îl visase astfel înainte ca acest monstru să se nască, a Ninetei Romulus, a grasului Vintilă (nu şi a abjectului Bacaloglu), şi nu trebuia ignorată nici mărturia chelnerului de la Braserie, om ireproşabil şi membru de partid... Eliminai, bineînţeles, ca martori ai apărării pe fatala Tamara, imprevizibilă, pe universitarul Vaintrub, care mai depusese o dată mărturie în favoarea lui Petrini, fiindcă, fără să-l ignor în strategia şi tactica mea, episodul condamnării clientului este elucidat, el şi-a executat pedeapsa şi rog instanţa să nu admită revenirea lui cu circumstanţe agravante în speţa pe care o judecă, de natură pasională etern umană şi nu politică. Ce vroiam să demonstrez cu această armată de martori? Că omul judecat acum nu putea săvîrşi actul de care e acuzat. Era un om normal, care a acţionat ca atare. Căci, onorată instanţă, cine n-ar sări să-şi apere femeia iubită ameninţată cu moartea? Şi cine s-ar lăsa el însuşi omorît de teamă că un paragraf din codul penal l-ar acuza de omor cu premeditare? Spun asta nu pentru a apăra pe adevăraţii criminali care se ascund în spatele legii invocînd aceeaşi justificare a legitimei apărări, ci pentru a se evita o eroare judiciară, în cazul unui om în a cărui viaţă nu se poate descoperi nimic care să ateste îndoiala, dubiul, incertitudinea...
   Terminîndu-mi însemnările, rosteam toate acestea cu glas tare, să audă şi Petrini şi să capete ccrtitudinea că nu va fi condamnat, dar în acelaşi timp să-şi dea seama că nu putea evita un proces. Abia după ce terminai observai că se făcuse foarte palid. Cunoşteam şi această reacţie: mai mult cîştigă teren în conştiinţa unui om care se ştie nevinovat certitudinea că va fi condamnat decît în aceea a unui om culpabil, care consideră lumea coruptibilă în eternitate, cu justiţia, procurorii şi judecătorii ei (aceştia se apără mai bine). Petrini credea în reaua soartă, atotputernică chiar şi peste un avocat lucid şi bine înarmat şi o instanţa clementă, dar nepăsătoare ca şi destinul. O clipă de neatenţie, ca o fulguraţie misterioasă a forţelor malefice, şi un detaliu neînsemnat apasă inexorabil balanţa...
   "Ascultă, Ciceo, murmură cu un glas foarte turbure. Nu mă predau! Nu-l cunosc pe acest individ, nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, şi nu înţeleg ceea ce mi se spune." "Ascultă, Petrini, ridicai eu glasul, poţi trăi cu gîndui că l-ai aruncat pe acela în prăpastie?" "Pot trăi pînă la adînci bătrîneţe. Am mai aruncat o dată unul şi în afară de pure idei de vinovăţie, născute dintr-un exces de culpabilitate a conştiinţei că am omorît un om, niciodată n-am simţit remuşcări adevărate. Mi-a rămas în conştiinţă, mai puternic decît vinovăţia, sentimentul că individul vroia el să mă omoare pe mine şi nu aveam nici o îndoială în acest sens..."
   O noutate! Îi cerui să mi-o povestească "Da, îi spusei apoi, în ocnă, da, ar fi fost tragic să te autodenunţi, afară ar fi tragic să n-o faci " "De ce?!" "Pentru că acolo deţinuţii n-au colaborat cu cei care vă păzeau. Sînt convins (şi ar fi neverosimil să nu cred acest lucru) că a avut loc fi acolo o anchetă şi că mulţi au ştiut ce-ai făcut, dar nu le-a fost greu să dea din umeri. Ce li se putea face mai mult decît ceea ce li se făcea? Afară, într-o lume normală, reacţiile nu vor fi aceleaşi." "Nimeni nu ştie nimic!", mi-a repezit el încăpăţînat. "Ştie prietena ta, care trebuie întrebată brutal dacă poate trăi cu tine fără să fiţi absolviţi de vinovăţie." "S-o întrebăm!" "Bine, dă-i un telefon şi invit-o aici. Semeni cu un italian dintr-un film, un cioban care se ascunde cu oile în cotloanele munţilor de teamă să nu fie prins şi acuzat de un omor pe care nu el îl săvîrşise. Era cu un băiat, un frate mai mic, care nu înţelegea de ce fugeau din moment ce nu erau vinovaţi. Şi ciobanul îi dă, dus pe gînduri, următorul răspuns.: «dacă te prinde, îţi face proces!»" "Da, strigă Petrini, aşa este, semăn cu acest cioban. Proces înseamnă condamnare..."
   O gîndire disperată! Bineînţeles că nu-i spusei acest lucru şi nici că nu pierdusem pînă atunci nici un proces şi că, dimpotrivă, pentru mine proces înseamnă judecare şi eliberare de sub acuzaţie, şi numai dacă... Aici pînă şi gîndul meu se frînse, fiindcă foarte adesea oamenii spun despre cineva: a pierdut procesul! Se referă nu la cei vinovaţi! Despre aceştia se spune altfel: a fost înfundat! Sau: nu i-a mers, a mierlit-o "
   
   
   
   XVII
   
   Cînd doamna Culala intră, nu avui timp s-o văd bine cum arată, asistai la o scenă bizară. "Unde e?", spuse ea din uşă? O luai înainte şi o condusei. Cînd se întîlniră, iar eu mă aşezai la birou, el se ridică în picioare şi un abur misterios îi învălui de îndată... Sau poate vederea mea se subţiase de tensiunea orelor de interogatoriu? Sau culpabilitatea le înscria pe chipuri această aură de iubire tragică şi din altă lume? Doamna Culala nu era frumoasă decît pe clipe de revelaţie, intermitente şi inexplicabile (fiindcă atunci cînd eu o priveam stătea nemişcată), într-o secundă vedeam un chip puţin masculinizat, pentru ca imediat să se suprapună pe el un altul, cu tîmple dulci de fetiţă de o nobleţe izbitoare şi o gură de o puritate de madonă, apoi această viziune să dispară şi ea, şi să contemplu un obraz şters cu tenul pătat, arătînd o vîrstă incertă şi o frunte prea bombată. Acest joc de expresie era atît de atractiv, încît te făcea de îndată să doreşti să-i fii prieten, să-i fii util, fără nici un gînd de reciprocitate. Cînd o privii pentru ultima oară, abia atunci îi văzui ochii, privirea mare care nu se mai putea desprinde de a lui, fascinantă şi fascinată, cerînd protecţie şi în acelaşi timp dominînd... Iar Petrini, în faţa ei, posomorît dar parcă renăscînd, oferindu-i fără şovăială acea protecţie şi în acelaşi timp plecîndu-se în faţa ei umil, nu umilit de ea, ci parcă de conştiinţa că, aşa cum îmi spusese mie mai înainte, puterile acestei lumi îl pot pedepsi dacă, asemeni îndepărtatei Niobea, regina Frigiei, ar jubila că nimeni printre pămînteni n-a mai fost atît de iubit ca el.
   "Ah, Petrini, gîndii în clipa aceea, este sigur că ai jubilat totuşi şi ai sfidat, poate nu în dragoste, ci în trufia gîndirii, şi anume că poţi smulge fericirea chiar dacă nu ţi-e dată. Fiindcă, iată, nu pierderea libertăţii ar fi chinul tău, ci pierderea acestei fiinţe de care nu te poţi rupe fără să sîngerezi apoi necontenit... Fiinţă cu care n-am nevoie să stau de vorbă ca să aflu că hotărîrea ei e luată, nu poate trăi cu tine dacă vrei să te ascunzi: trebuie să te predai!"
   Îi lăsai singuri o vreme şi mă întorsei cu o sticlă de vin, gustări şi cafele. Nu ştiu dacă lor le era foame, dar mie îmi tremurau mîinile. Îi invitai insistent să bea, să-i readuc pe pămînt, să fac să dispară aburul misterios care îi învăluia încă în privirile mele. Nu puteam sta de vorbă cu doi inşi paralizaţi parcă de dragostea lor neţărmurită unul pentru altul. "Doamnă Culala, îi spusei foarte ferm şi cu solemnitate, un mort trebuie dus la groapă creştineşte, înconjurat de fiinţele care i-au fost apropiate şi dragi şi ca să-l plîngă şi să-i păstreze în amintire regrete eterne şi mai ales să nu urască şi să nu învinuiască pe nimeni de moartea lui. Pentru asta e nevoie ca medicul legist să elibereze certificatul că a murit de moarte naturală, în cazul de faţă un accident de excursie. Acest certificat, în cazul dumneavoastră, este premers de un verdict pe care îl dă o instanţă de judecată. Vă întreb: aţi putea fi fericită (ştiţi, fericirea aceea zilnică şi calmă) cu soţul dumneavoastră, şi prietenul meu de azi, cu care ştiu că o să vă căsătoriţi? Bineînţeles asta în ipoteza că nu se întîmplă nimic, că, adică, miliţia judiciară nu găseşte pe cel dispărut şi ajunge la concluzia că a pierit pe munte în timpul furtunii, rătăcindu-se. Şi închide dosarul pentru totdeauna.'' "Nu, n-aşi putea!", zise doamna Culala. "Şi de ce nu?, reluai. Sînteţi nevinovaţi!" "Nu ştiu de ce, sînt slabă! Şi mă simt vinovată." "Asta să n-o mai spuneţi niciodată, nici mie şi chiar nici să n-o mai gîndiţi. E pericol, doamnă. Dacă vreţi cumva să ispăşiţi o vină secretă, mergeţi la o mînăstire şi faceţi acolo penitenţă, dar să nu mai declaraţi niciodată vreunui anchetator că vă simţiţi nu ştiu cum, fiindcă el n-o să vadă în asta expresia unei nevoi de destăinuire şi a unei remuşcări, ci o probă care vă poate vîrî într-un paragraf al codului penal. Şi acum să vă mai pun o întrebare: în ipoteza că Petrini refuză să se predea, ce faceţi, îl veţi denunţa şi vă veţi autodenunţa? Sau veţi tăcea?" "Voi tăcea, răspunse ea de îndată, semn că îşi pusese şi singură această întrebare, dar atunci va trebui să ne despărţim şi nu vom putea să ne mai revedem vreodată!" "Nu înţeleg, zisei, puteţi face asta? Petrini îşi poate trăi nevinovăţia fără cea mai mică remuşcare." "El poate, e mai tare, v-am spus, nu ştiu de ce n-aşi mai fi fericită cu el, dar simt că n-aşi mai fi! Sînt slabă." "Şi întrucît un proces care v-ar achita pe amîndoi v-ar elibera? îmi continuai cu interogatoriul. Doar ştiţi şi fără asta că sînteţi nevinovată." "Pot să vă răspund, procesul nu ar fi al meu şi al lui Victor, ci al lui, al fostului meu bărbat, care zace acum în nămeţi, pe o stîncă, mort sau în agonie, stîncă pe care ar fi vrut să ne arunce el pe noi doi. Mort sau viu, are dreptul la un proces. Să nu creadă că l-am condamnat noi, să scăpăm de el, ci s-a condamnat singur, iar pe noi oamenii nu ne vor învinui... Ar fi trist ca vinovat să fie mortul, adăugă ea cu un neaşteptat humor tragic, dar asta e! Asta i-a fost soarta. N-o să intru eu la mînăstire că aşa a vrut el. În acest sens vreau să spun că m-aşi simţi eu vinovată şi n-aşi mai putea fi fericită cu Victor." "E şi convingerea mea, doamnă, îi răspunsei. Petrini însă e croit din alt aluat." "Nu atît că e croit din alt aluat, zise ea, dar el are socoteli de încheiat cu oamenii, care l-au mai condamnat o dată fără să fie vinovat. Îl înţeleg, a trăit în fundul pămîntului şi a învăţat acolo lucruri care nu se pot învăţa în altă parte. El e puţin înstrăinat de codul nostru moral, sau în orice caz pe-al lui, care a semănat iniţial cu al nostru, au apărut grave modificări." "Sînteţi extraordinar de elocventă, doamnă, dar vă contraziceţi, nu sînteţi slabă, sînteţi doar profund morală, în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt", îi spusei. "Nu chiar, domnule avocat, ci doar foarte scrupuloasă, îmi cunosc limitele. Nu pot să mă adaptez cu ceea ce e nefiresc, deşi am încercat, nu mi-am părăsit soţul decît după ce am ajuns la capătul răbdării. Extraordinar de moral ar fi fost să nu-l părăsesc niciodată, orice s-ar fi întîmplat. Doar îl iubeam şi eram iubită de el, nu? Am preferat să fug, ca să-l arunc pe urmă într-o prăpastie. O fericire cu acest preţ ar fi otrăvită, dacă nu chiar infernală, în timp ce un proces m-ar despovăra. Vedeţi cît sînt de scrupuloasă!"
   "Nu e de mirare, gîndii, că voinţa acestei femei l-a putut subjuga atît de tare pe Petrini, care numai de lipsă de voinţă nu poate fi învinuit. Extraordinară coliziune de sentimente, el va ceda, dacă n-a şi cedat". Mă prefăcui că el s-a şi exprimat în acest sens şi îl ignorai, continuînd cu întrebările, părăsind scest teritoriu al determinărilor psihologice şi trecînd la practică: "Doamnă puteţi, aduce martori ai vieţii dumneavoastră conjugale cu fostul soţ?" "În ce sens?" "Era dipsoman!" "Da, era!" "Puteţi aduce martori în acest sens?" "Da!" "Şi acum, doamnă: puteţi aduce martori că aţi fugit fiindcă v-aţi simţit viaţa în pericol? Era doar un dipsoman violent, nu?" "Da, era!" "Fiţi atentă, procesul se judecă acum, în acest birou, la această oră tîrzie din noapte. Eu am fost judecător şi voi juca şi rolul procurorului. Puteţi deci aduce martori?" "Ce fel de martori?" "Că de nenumărate ori viaţa dumneavoastră a fost în pericol!" "Nu, nu am asemenea martori, zise, dar tresări cu putere simţind primejdia şi repetă: ce fel de martori?" "Că nişte vecini, dacă nu interveneau, alarmaţi de ţipetele dumneavoastră, v-ar fi tăiat cu cuţitul, sau v-ar fi sugrumat..."
   Chipul i se decoloră. Începu să se uite într-o parte fără să-şi dea seama că aşteptam un răspuns. "Treziţi-vă, doamnă, îi strigai. Să vă mai aduc o cafea?" "Da, vă rog frumos", spuse ea umilă şi asta mă impresionă, simţii în clipa aceea că va trebui să recurg la orice mijloace, chiar repudiabile, numai să salvez acest cuplu. N-avea martori că fostul ei soţ a vrut s-o strîngă de gît sau să-i crape capul cu satirul. Or, mie tocmai astfel de martori îmi trebuiau, să depună mărturii grosolane şi să forţez astfel achitarea. Dar ea nu putea să înjosească în sinea ei memoria fostului ei bărbat cu martori mincinoşi. Ar fi însemnat să nege că fusese cu el şi fericită şi că acum, ca să scape şi să fie fericită cu un altul (după ce, cu chibzuială şi scrupulozitate, îl părăsise şi fără să vrea îl omorîse), trecea cu cinism peste cadavrul lui, fiindcă eu, ca s-o salvez, şi care cunoşteam bine justiţia, i-o ceream implacabil. "Da, doamnă, îi confirmai, revenind cu cafelele, aceste gînduri pe care i le presupuneam, să nu vă închipuiţi că judecata Inchiziţiei se mulţumea cu probe mai subtile. Vinovata, cînd nu era făcută vrăjitoare şi arsă pe rug, era închisă într-o celulă fără lumină, uşa era smulsă şi apăreau zidarii cu cărămizi şi mortar şi ştergeau de pe zid orice urme că acolo a fost închisă vreodată o fiinţă vie..." "Nu, repetă sec, n-am astfel de martori"' "Şi nici nu vreţi să ştiţi, parafrazai eu aiurea pe fabulist, să diminuez iarăşi tensiunea clipei. Nu consideraţi, reluai, că ăsta e adevărul, cu martori sau fără, că l-aţi părăsit fiindcă viaţa vă era ameninţată? Tu ce zici, Petrini? Martor mincinos e doar cel care e pus să debiteze neadevăruri. Nu? Faptul că unul spune adevărul, chiar dacă n-a fost de faţă, e suficient să-i anuleze, în conştiinţa noastră scrupuloasă, că e un martor mincinos. Pentru instanţă depoziţia lui e decisivă. Trebuie să mă ajutaţi, doamnă, să colaboraţi cu mine, dacă vreţi să nu riscaţi amîndoi o condamnare!" "Bine, parcă se rugă, strivită de aceste durităţi fatale care nu îngăduie o apărare pură, colaborez, ce trebuie să fac?" "Să găsiţi doi martori care să depună că v-au scăpat de la moarte din mîinile lui." "Doi?" "Da, doi, nu trei, ajung doi!" "Bine, profesorul..." şi rosti numele unui vestit diagnostician din oraşul nostru... "Şi al doilea?" Al doilea era al unui bătrîn avocat al familiei Culala, acum pensionar uitat de noile cadre ale justiţiei. Foarte bine! Tipul ăsta o să ştie să vorbească în faţa instanţei, cu obiectivitatea perfect detaşată a unui martor imparţial. "Şi circumstanţele, doamnă? reluai. Aveţi puţină imaginaţie să le inventaţi?" "Cum să nu? zise ea deodată şi se răsuci spre Petrini. Victoraş, îi zise, nu e cazul să auzi ce-o să spun!" "Bine!", zise el şi se ridică şi ieşi în hol. "Doctorul, continuă ea, a fost chemat de mine acasă să-mi dea îngrijiri după ce fusesem schilodită... În faţa lui fostul meu soţ a încercat să mă omoare, urlînd că l-am chemat pe fostul meu amant să mă apere şi să-l internez pe el la spitalul de nebuni..." "Ah, exclamai, extrem de verosimil, chiar halucinant de verosimil!"
   În clipa aceea, foarte calm, Petrini reveni, dar ca şi cînd ar fi ascultat la uşă şi ar fi auzit totul, şi începu să se plimbe simulînd nepăsarea şi întîrziind mult la fereastra întunecată a biroului meu. "Victoraş, dacă crezi că am ceva de ascuns, stai, zise ea. Dar n-am vrut să auzi ceea ce a fost foarte urît în viaţa mea înainte să te cunosc." Şi îi relată ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Sumbru şi cu o mişcare de o lentoare care concura aparatele cinematografice de încetinire se reaşeză în fotoliu şi îşi reluă capul în mîini. "Şi cu avocatul, doamnă, ce putem inventa?" zisei accentuînd ultimul cuvînt, ca să-i sugerez prietenului meu că şi ceea ce se spusese înainte fusese tot invenţie. "Avocatul, zise doamna Culala, a fost chemat de mine acasă să-mi facă actul de divorţ, în timp ce stăteam în pat cu ochiul umflat şi cu obrazul sfîşiat de o rană adîncă. Poate să depună mărturie că a fost el însuşi bătut măr şi aruncat pe fereastră, la propriu, nu la figurat, iar portăreasa poate să declare ceea ce a văzut, geamurile sparte şi sosirea sectoristului şi scandalul care a avut loc... Sectoristul a fost chemat do vecini, dar i-a dat dreptate lui, care urla că şi ăsta ar fi fost amantul meu... pe vremuri... adică avocatul... Judecaţi singur dacă această stupiditate va fi considerată ca atare, adică pură stupiditate a unui dipsoman care nu mai ştia ce face..." "Extrem de verosimil, stimată doamnă, îi răspunsei, totul concură să justifice fuga dumneavoastră de acasă, totul arată că scena din teleferic v-a pus pe amîndoi în legitimă apărare. De urgenţă veţi lua mîine dis-de-dimineaţă contact cu aceşti doi martori ai dumneavoastră. De urgenţă, apoi aşteptaţi liniştită, şi cînd or să vă cheme la miliţie veţi da următoarea declaraţie... Stimată doamnă, strigai, veţi fi interogată, nu vă abateţi de la ceea ce mi-aţi declarat acum, fiindcă atunci totul se încurcă! Nu ascultaţi întrebările, nu daţi răspunsurile care vi se insinuează, chiar cele mai simple. Nu intraţi în detalii. Reveniţi neîncetat la ceea ce este înscris în declaraţia pe care o să vi-o dictez. Nu vă desvăluiţi sufletul. V-am atras atenţia, asta nu se poate face decît la o mînăstire, şi în zilele noastre nici acolo, vă avertizez..."' "Ciceo, zise atunci Petrini, nu crezi că eşti şi tu obosit şi nu mai vezi clar lucrurile? şi se ridică şi începu iarăşi să se plimbe cu paşi foarte rari şi foarte lenţi prin birou. Răspunde-mi încă o dată la întrebarea mea: ce se întîmplă dacă noi nu mărturisim nimic? Nu ne-a văzut nimeni, iar cel dispărut nu poate fi găsit. N-o să mă convingi că o să se deplaseze la cota 2.000 o divizie de miliţieni ca să caute un om care a pierit în cine ştie ce văgăună inaccesibilă." "Acuma nu, îi răspunsei, dar cînd se va topi zăpada da, şi fără să fie nevoie de o divizie de miliţieni, ci de un simplu cioban, sau tăietor de lemne, sau unul din acei excursionişti cărora tocmai asta le place, să cotrobăiască prin toate cotloanele munţilor. Şi pe urmă, te întreb şi eu: accepţi să..." "Da, ştiu ce vrei să întrebi. Doamna Culala are remuşcări şi, zice ca, n-ar mai putea fi fericită cu mine. Probabil că tot îl mai iubea pe fostul ei bărbat şi are nevoie de un proces ca să-i dovedească post-mortem că e nevinovată, chiar şi cu riscul de a mă trimite pe mine la închisoare pe viaţă. Nu se întreabă că în caz de achitare acest proces mi-ar otrăvi de astă dată mie fericirea şi că despărţirea ar avea loc tot atît de neînlăturat cum o să aibă loc dacă eu refuz să mărturisesc. Deci, oricum ar fi, despărţirea se va produce. Nu văd atunci de ce m-aşi duce să mă predau!" "Pentru că, îi răspunsei, în cazul în care cel dispărut va fi găsit (şi îţi repet, rar se întîmplă ca o fiinţă umană care a pierit să nu dea peste ea altă fiinţă umană, chiar şi după ce trec ani)... doamna va fi învinuită de complicitate, în timp ce altfel nu va fi. Şi mai e ceva, trebuie să ţi-o spun cu toată brutalitatea. Nu tu vei fi primul anchetat, ci ea, şi deşi doamna declară că nu va mărturisi dacă tu nu vrei, am mari îndoieli că va rezista presiunilor psihologice şi metodelor, care nu dau greş, ale anchetatorilor. Există trucuri incredibil de simple cu care se smulg mărturisirile, fiindcă mai e nevoie să-ţi spun? bănuitul e singur, iar în faţa lui se află o întreagă ştiinţă acumulată de secole la îndemîna unui profesionist în materie de descoperirea delictelor, mari sau mici. Nu risca să fii prins! şansele că dispărutul nu va fi găsit sînt atît de mici încît... Doar dacă fugiţi din ţară! Dar cum să fugi? Merită să-ţi spun o întîmplare a unui paznic de cimitir." (Dar renunţai s-o mai spun, ar fi fost convingătoare, dar îmi dădui seama că era lugubră şi numai de astfel de întîmplări nu aveau ei nevoie... acest paznic suferea, cum să-i spun acestei manii? îi plăceau craniile! avea la el în casă pe poliţe, de toate soiurile, mai mari, mai mici, le aduna cînd, după ani, se desgropau vechi morminte, să facă loc altora... şi într-o zi individul se bărbierea în oglindă şi prin oglindă văzu deodată cum un craniu începe să se mişte pe poliţa din perete, aşa, de la dreapta la stînga... paznicul crezu în prima clipă că avusese o halucinaţie, dar craniul iar se mişcă, aşa ca şi cînd şi-ar fi bătut joc de el, cum rînjea în spatele lui... atunci individul s-a întors brusc!... s-a apropiat şi l-a luat în mină. De sub el ţîşni un şoricel... Omul reveni să-şi vadă de ras, dar se întrebă: pe unde a intrat şoricelul? Se întoarce să vadă dacă scîndura n-avea vreun nod scos. Nu, n-avea. Atunci craniul avea vreo găurică? da, o găsi, era chiar în moalele a ceea ce fusese odată un cap, dar nu mare, însă se ştie că şoriceii au trupul moale şi pătrund cu uşurinţă prin orificii foarte mici; paznicul se întoarse să-şi reia bărbieritul, dar se întrebă iar: de ce are craniul ăsta o găurică? el ştia: nu era naturală, în pămînt nu există vietate care să atace astfel un craniu; şi-a terminat bărbieritul, s-a îmbrăcat şi s-a dus cu el la poliţie; cum el ştia cine şi în ce an fusese îngropat acolo, nici trei zile nu i-au trebuit judiciarului să descopere o crimă sătească: un, ţăran văduv, foarte bogat şi destul de bătrîn, se recăsătorise cu o muiere, care, să pună mîna pe averea lui, îl omorîse într-o noapte în somn cu o andrea pe care i-o înfipse într-un loc bine studiat, unde osul e mai moale, nu curge sînge şi semnul se acoperă de la sine; şi trecuseră de la isprava ei zece ani)... Asta aşi fi vrut să-i spun lui Petrini, că trecerea anilor nu acoperă o crimă, ba chiar se zice că sufletul celui mort nu-şi găseşte pace pe lumea ailaltă pînă nu e răzbunat, şi apare în visurile celor care l-au cunoscut şi le spune cine i-a luat lui viata. Oamenii se trezesc, nu-şi mai aduc aminte ce-au visat, dar secretul s-a înscris în conştiinţa lor şi acţionează după el, se duc, adică, acolo unde s-a comis fapta şi descoperă lucruri ciudate care stîrnesc bănuiala... Or, bănuiala se transmite şi făptuitorul află de ea. Numai viaţă nu se mai poate numi ceea ce are el pe urmă de îndurat. De ce să ajungă să trăiască astfel de zile prietenul meu, chiar dacă el se credea un dur, afirmînd că nu i-ar păsa?
   Dar se pare că nu aceste argumente pe care le reluai cu glas tare, vorbindu-i de bănuiala oamenilor, care nu i-ar fi dat pace, îl convinseră să cedeze, ci faptul că îşi dădea şi el seama că prietena lui nu va putea să reziste la anchetă. "Da, zise, ai dreptate, Ciceo. E greu să rezişti, sau numai atunci poţi să rezişti cînd nu ai nimic de ascuns. Însă eu ţi-o spun dinainte, Ciceo, şi ţi-o spun şi ţie, i se adresă el doamnei. Culala, că ne vor condamna. Avocaţii sînt foarte naivi, sau mai bine zis le place să creadă, îi incintă să creadă în puterea ştiinţei lor de a convinge o instanţă. Eu văd foarte clar: noi n-avem dovezi că am fost în legitimă apărare, instanţa are dovada că un om a dispărut şi noi declarăm că ne asumăm faptul. Armata ta de martori nu poate decît să facă instanţa să şovăie în pronunţarea verdictului: pe viaţă sau pe zece, cincisprezece ani? Asta în ceea ce mă priveşte. Pe ea ar trebui s-o cheme la proces doar ea martoră, dar crezi că aşa vor face?" "Trebuie, Petrini, mai spusei eu cu toată convingerea, şi nu cum spusese el, cu o convingere naivă care îmi plăcea mie, să mă încînte, ci una simplă şi gravă. Sînteţi nevinovaţi, trebuie să vă scoată de sub orice culpă..."
   
   
   
   XVIII
   
   A avut însă dreptate el, armata mea de martori n-a făcut într-adevăr decît să sugereze instanţei că legitima apărare nu trebuia exclusă. Dar n-a reuşit să înlăture acuzarea, care susţinea că aruncarea în prăpastie nu era singura alternativă a inculpatului. Din moment ce a reuşit s-o facă, înseamnă că era mai puternic decît aşa-zisul agresor. Putea să-l ţină la respect într-o încăierare care n-ar fi durat mult, deoarece telefericul nu face decît cinci, şase minute pînă ajunge jos. Fără succes a fost obiecţia mea bazată pe depoziţia martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decît victima, care era un zdrahon în stare să doboare şapte inşi, cum a făcut-o odată... Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă era aşa de puternic, cum a reuşit acuzatul să-l învingă, şi nu într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte? Ce puteam să mai adaug? Că Petrini nu a folosit numai forţa, care era mai mică decît a zdrahonului, ci şi viclenia, în disperare, simţind că nu era de glumit, viaţa sa şi a prietenei lui erau în primejdie? Cum să dovedeşti asta?
   Un proces în care m-am zbătut, cheltuind o energie considerabilă, să obţin amînări lungi, să aduc noi martori (fiindcă nu i-am adus pe toţi deodată), sugerînd instanţei că graba în justiţie duce la erori judiciare. În acelaşi timp scontam pe presiunea de imponderabile. Timpul poate înmuia şi şterge convingerea pe care procurorul o inculcase instanţei, că cei doi s-au înţeles între ei să scape de un ins care îi împiedica să trăiască împreună. Şi s-o accepte, încetul cu încetul, pe a mea. Reuşisem, instanţa era binevoitoare cu Petrini, lungile amînări îmi erau acordate chiar şi cînd motivele invocate de mine nu erau prea convingătoare (de pildă starea sănătăţii acuzatului, cînd reuşii să-l ţin pe Petrini trei luni în spital). Dar nu ştiam că reuşisem doar parţial, în sensul că verdictul fusese considerat de judecător drept moderat, după cum îmi declară ulterior, clientul meu riscînd, zise el, să ia douăzeci de ani. "Şi nu uitaţi, îmi mai spuse, că antecedentele acestui Petrini sînt departe de a înclina balanţa justiţiei în favoarea lui, fără ele ar fi putut fi achitat sau să scape cu doi, trei ani..." "N-au fost invocate", i-am răspuns: "N-au fost, dar i se cunoşteau! Cum vă explicaţi înverşunarea procurorului? Iar noi a trebuit să ţinem seama de asta."
   Aşa deci! Reaua soartă îl urmărea pe prietenul meu, de aceea fusese el atît de sigur că n-o să scape. Cu un total eşec s-a soldat ideea mea că Matilda, fosta soţie a lui Petrini, va reuşi să-l convingă pe Mircea, acel mare şef care la despărţire o încurajase să nu ezite să-i ceară, la nevoie, sprijinul. "Doamnă, îi spusei cînd o vizitai, e vorba de tatăl fiicei dumneavoastră." "Nu e nevoie să mi-o spuneţi, zise ea. Sper să-l salvez, deşi am mari îndoieli, Mircea l-a mai salvat o dată."
   Îmi ascunsei uimirea contemplînd această femeie pe care o iubise foarte tare Petrini. Ştiam că e mai în vîrstă decît el, dar nu într-atît: părea să aibă cincizeci de ani... Se îngrăşase (prietenul meu nu-mi spusese niciodată că ea avea această predispoziţie) şi îi îmbătrîniseră mai ales ochii, care aveau imense cearcăne împrejur. Era însă plină de viaţă, ceea ce, trebuie s-o spun, nu-i stătea bine deloc... Probabil această poftă de viaţă îi rămăsese intactă ca odinioară, cînd o cunoscuse Petrini, dar corpul i-o luase înainte şi se ruinase. De aceea, poate, îl părăsise pe Petrini pentru un bărbat mai în vîrstă, presimţind că o bătrîneţe pretimpurie o va face demnă de milă lîngă un soţ în plină putere şi care în mod sigur o va trăda? Înţelesei apoi, văzînd-o pe Silvia, de ce Petrini suferise atît de mult cînd această femeie îl părăsise: într-adevăr fetiţa îmi apărea ca o mică divinitate, faţă de care nu puteai avea decît un cult, cu totul altfel decît cel pe care îl are orice om pentru copiii lui. Semăna cu Petrini, dar puţin şi cu maică-sa, cu deosebirea că ea avea în plus, peste chipul ei expresiv, inocenţa, însă, aşi zice, o inocenţă care ştia, lucru rar, căci îţi sugera că micile suferinţi mărunte care rod de obicei marile elanuri şi idealuri pe ea n-o vor atinge, orice i s-ar întîmpla în viaţă. N-aşi putea să aduc acest elogiu şi copiilor mei, deşi sînt şi ei foarte reuşiţi.
   "Mi-a promis, îmi spuse Matilda după ce se întoarse de la Bucureşti. «Îl voi feri şi de astă dată, a zis, să nu cadă victima unei justiţii excesive. Petrini e un tip tare şi orgolios. Foarte adesea cei tari sînt mai puţini fericiţi în viaţă decît cei slabi şi mai umili», a mai zis el."
   L-a ferit? mă întreb eu acum. Eu zic că nu! Sau poate că totuşi l-a ferit?!... Şase ani cît i se dădu lui Petrini, iar doamnei Culala un an, nu erau o condamnare excesivă...
   
   
   
   XIX
   
   Dacă m-a ferit Mircea de o justiţie excesivă?... Da, m-a ferit, dar nu direct, ci prin legea de atunci care reglementa nu în ani, ci în norme de muncă, durata unei condamnări, lege la care poate că o fi contribuit şi el... Dacă făceai două norme pe zi, asta însemna o reducere la jumătate a pedepsei. Eu am făcut trei, fiindcă aceste norme nu erau mai mari decît ale unui muncitor liber, iar eu aveam experienţa de la Baia Sprie şi experienţa din uzină şi nu spun că mi-a fost uşor, dar nici imposibil să fac un efort suprem şi să-mi recîştig libertatea. Mi s-a dat un strung într-un atelier mecanic la care lucram de dimineaţă pînă seara tîrziu. Chestiune de adaptare, un om poate face multe dacă reuşeşte să nu uite nici o clipă pentru ce o face, dacă merită. Dar eu am pornit-o de la început cu un gînd foarte clar că merita, două fiinţe pe care le iubeam mă aşteptau afară: fetiţa mea şi Suzy... Încît după doi ani condamnarea mea lua sfîrşit...
   ....A gîndi puţin nu înseamnă totdeauna o deficienţă. Alte forţe ale sufletului, ţinute pînă atunci sub obroc de trufia gîndirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l doreşti. În cazul meu nu vroiam să ştiu de ce Suzy îmi ascunsese că era căsătorită şi fugită de la bărbat. Mi se fixase în minte ca în bronz răspunsul pe care ea mi-l dăduse la Sinaia cînd o întrebasem... "Mi-a fost frică! Ai fi vrut amănunte, să mă ajuţi, şi el ar fi aflat că sîntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, cînd eu mă îndrăgostisem de tine şi nu vroiam să te pierd."
   ...Dar şi bronzul poate fi atacat de acizi puternici. Nu gîndirea a început deci să topească treptat litera care părea neclintită pe această placă. Dimpotrivă, gîndirea rezista. Da, îmi spuneam, Suzy a greşit, ei şi? Nu asta e important, ci ceea ce îmi spusese tot ea, în acele grele clipe: "Sîntem legaţi pe viaţă, orice s-ar întîmpla". Da, gîndeam, iubire vinovată, dar iubire! Nu ura ne-a despărţit pe mine şi Matilda, ci faptul că iubirea ei de la început dispăruse total. Da, îmi şoptea gîndul, iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană? Şi îmi apăreau în minte altfel cuvintele Matildei, despre iubirea pricăjitului Artimon pentru fatala Tamara, cuvinte care îmi păruseră atunci ridicole şi rîsese de ele toată lumea, că o iubeşte pentru că n-o iubeşte. Pentru ce, pentru nece, fapt e că o iubea, restul nu mai avea nici o importanţă. Şi nici Acojocăriţei şi muierea lui nu-mi mai păreau abjecţi. Ar fi fost dacă n-ar fi ţinut unul la altul, dar eu ştiam că ţineau, aveau clipele lor de pace simplă, aşa cum îmi aminteam că îi surprinsesem cînd mă trimisese tata să-i cer vecinului nostru o tezlă. Era adevărat că spectacolele pe care le dădeau ei în curte, fără să le pese de lume, erau abjecte, dar apoi ei se întîlneau pe un teren mai curat: Tot ei erau, şi totuşi...
   ...Aceste gînduri mă ţinură în putere timp de un an de zile, care valora, cum am spus, cît trei. Ele nu explorau adîncimea fiinţei mele, cînd însă, intrînd în al doilea an, adică ultimul, descoperii că într-un fel subteran viaţa mea lăuntrică nu stătuse pe loc la punctul pe care eu i-l fixasem. Se deplasase spre o direcţie a necunoscutului şi mă apucă neliniştea cînd observai că nu mai ţinea seama (dacă ţinuse vreodată) de aforismele mele confortabile. În loc să mă bucur că în curînd aveam să fiu liber, perspectiva aceasta fu primită în fiinţa mea intimă cu o depresiune inexplicabilă şi persistentă, care nu avea în gîndirea mea nici un sprijin. La început îmi spusei că trebuie sa fie din pricina încordării; oboseala fizică dincolo de o anumită limită atinge sufletul, care se apără astfel, printr-o depresiune, de primejdia unei istoviri. Cîteva săptămîni mă odihnii realizînd doar norma obligatorie, dar această stare de spirit pe care o numim depresie, adică un amestec de regret dureros, de milă faţă de noi înşine şi de reproş nedefinit, adresat întregii lumi, nu numai că nu mă părăsi, ci se accentuă, atingînd vag fibrele tristeţii active şi fără remedii!. Şi atunci gîndirea mea protectoare slăbi, şi placa de bronz începu să fie atacată de acizii îndoielii. "Cine îţi spune ţie, mă pomenii gîndind, că la ieşire o să te aştepte Suzy cu flori? Ea acum trebuie să fie liberă, de ce nu ţi-a făcut o vizită? În general eşti oare sigur că tot ceea ce ai gîndit şi simţit tu pînă acum, a gîndit şi simţit şi ea la fel? Scrisorile ei nu răspund la această întrebare; are o scuză, o scrisoare de-acolo de unde e ea nu poate să exprime sentimente înalte, care ar fi citite, înainte să ajungă la mine, şi de alţii... Şi totuşi, cei ce se iubesc seamănă cu acei şamani care pot vorbi fără să fie înţeleşi, fără ca secretul fiinţei lor să poată fi surprins şi de cei neiniţiaţi. Eu îi scrisesem la început astfel de scrisori, dar îmi răspunsese la ele ca şi cînd nu le-ar fi descifrat codul. Nici o aluzie măcar! Îmi spusesem pe atunci că nu le-o fi primit, dar acum le recitii şi descoperii că îmi scria limpede: am primit scrisoarea ta. Atît. Şi vorbea apoi despre altceva... Şi apoi pentru întîia oară şi cu o mare virulenţă ţîşni spre gîndirea mea întrebarea: de ce o fi fost nesinceră femeia asta cu mine? I-a fost frică? suna prima inscripţie de pe bronz. Da, dar asta cînd s-a îndrăgostit, adică foarte tîrziu! De ce nu mi-a spus de la început că era căsătorită, sau ceva mai tîrziu, dar cu mult înainte să înceapă să se teamă că, dacă şi-ar destăinui secretul, s-ar putea să mă piardă...? Era clar, nu-mi spusese fiindcă nu-i păsase de mine, nu credea că legătura noastră va dura prea mult - şi atunci ce rost mai aveau complicaţiile? Şi cu toate acestea nu mă descurajase cînd văzuse că încep s-o iubesc. Dimpotrivă, îmi reproşa că sînt prea independent! Nu înţelegeam şi mîhnirea mă purta ca pe-un automat în faţa surghiunului asupra căruia mă aplecam acum nu cu lumina în suflet, ci cu o adîncă nelinişte că mă grăbeam prea mult să ies afară într-o lume cu perspective turburi 
   pentru mine şi în care locul meu începea să fie din ce în ce mai, puţin precizat. Ce voi face? mă întrebam cu o spaimă pe care n-o simţisem niciodată în cursul vieţii mele. Voi redeveni iarăşi contabil? Întrebarea asta îmi alungă somnul, fiindcă nu perspectiva de a redeveni contabil mă înspăimînta, ci singurătatea mea în lume... Îmi dădeam seama că n-o să mai pot să comunic cu nimeni, nici prin scris, fiindcă aveam sentimentul că, dacă nu mă puteam adresa contemporanilor mei, cu speranţa să fiu citit de ei cîndva (şi această speranţă mă trezeam că n-o mai aveam), gîndul la o posteritate abstractă la care de fapt nu mă gîndisem niciodată nu-mi dădea puterea să alung din mine izolarea în care mă aflam în mijlocul lumii mele, lume în care mă născusem, descoperisem miracolul existenţei, suferisem şi fusesem fericit... Numai prin această lume prezentă mă puteam adresa posterităţii... Şi nici nu mai vedeam cum o să pot ajunge, după această a doua condamnare, spre inima fetiţei mele. Această a doua condamnare avea să turbure în mod fatal în conştiinţa ei sensurile clare de nevinovăţie ale cele dintîi; iar despre Suzy descopeream cu un gol imens în întreaga mea fiinţă că mi-e de fapt străină. Într-adevăr, mă întrebam, cine era de fapt? Şi îmi dădeam seama că nu ştiu nimic despre ea. Era o invenţie de-a mea, o inventasem tot timpul din chiar clipa cînd o cunoscusem, iar ea nu numai că nu se desvăluise, dar se lăsase inventată, o invenţie paradisiacă... Eterna poveste! Iar cînd împrejurarea o silise să se arate aşa cum era, apăruse deodată alături de mine o femeie total neinspirată. Neinspirată măritîndu-se cu un dipsoman la care încă mai ţinea (scena din biroul lui Ciceo era în acest sens revelatoare), neinspirată ascunzîndu-mi acest măritiş, neinspirată cînd mă dusese la Sinaia pe pîrtia unde fusese şi cu dipsomanul ei (ca să nu mai vorbim de cît fusese ca de inspirată invitînd şi un prieten al soţului, care de îndată bătuse toba!). Apărea acum mai clar că dipsomanul vrusese s-o omoare tocmai pentru că se dusese la Sinaia cu un altul, şi anume tocmai prin locurile unde fusese şi cu el. O întîlnire în locuri neutre e mai mult ca sigur că nu l-ar fi incitat decît cel mult la o încăierare cu mine, pe stradă sau la un restaurant oarecare. Dovadă era faptul că de cînd fugise de-acasă el n-o căutase, oricum nu se interesase de existenţa ei şi nici n-o urmărise; dacă ar fi făcut-o i-ar fi fost uşor să afle că un alt bărbat intrase în viaţa ei. Era suficient s-o pîndească la Oraca şi să vadă cu cine iese. Mai mult: niciodată nu-i surprinsesem, cînd ne plimbam pe străzi, vreo tresărire, vreo temere că ar putea fi urmărită. Deci aserţiunea ei că îi fusese frică era şi asta o minciună. Da, şi atunci ea îl incitase. Atîta linişte din partea lui, după ce o chinuise atîta vreme? Cum, chiar aşa? S-a resemnat atît de uşor? Atît de puţin a iubit-o?!... Şi a lansat mesajul: Plec la Sinaia! Astfel se confirma vechea mea teorie despre Căprioara că numai sufletele terne sînt atrase de o viaţă violentă, desigur o atracţie instinctivă, viscerală, nu s-o provoace direct, ca Matilda, ci s-o îndure de la altul, cu groază reală, sinceră, cu oroare. Da, dar groaza aceea reală şi sinceră, oroarea aceea, colorează violent şi fascinant o lumea prea cenuşie şi monotonă. Suzy semăna cu Căprioara, cu deosebirea că ea avea darul să te incite s-o inventezi pe gustul tău; în acest sens nu era ternă, dimpotrivă, era înzestrată eu o imaginaţie inepuizabilă în a descoperi noi mijloace de seducţie.
   ...Şi nici măcar nu ceruse divorţul! Ar fi putut s-o facă îndată ce descoperise că mă iubea! De ce n-o făcuse? Dar mă iubea oare? Nu cumva vroia de fapt să se împace cu bărbatul ei, să se întoarcă la el? Ipoteza asta căzu asupra mea ca un trăznet de lumină. Adică nu resimţii nici o durere, ci doar o intensă lumină care mă invadă şi şterse, aruncînd în neant total acest episod fulgurant al existenţei mele. Şi atunci mă bucurai că am fost condamnat. Liber, cu ea, n-aşi fi avut, poate, niciodată această revelaţie şi n-aşi fi putut ieşi niciodată din paradisul meu, din care însă aşi fi fost gonit neîncetat prin mici revelaţii, iar cu m-aşi fi opus neîntrerupt şi pînă la sfîrşitul zilelor mele, în lipsa unei revelaţii unice şi totale. Da, îmi spuneam şi simţeam cum treptat sentimentul meu de singurătate şi de necomunicare cu lumea îşi diminuează prezenţa şi sensul vieţii mele îşi recapătă încetul cu încetul echilibrul anterior întilnirii cu Suzy. Într-adevăr, gîndeam, să presupunem că dipsomanul n-ar fi venit acolo, pe creasta muntelui. Ce s-ar fi întîmplat cu noi doi? Pînă la urmă tot ar fi trebuit să-mi spună că e măritată şi atunci aşi fi descoperit de ce refuzase ea să poarte sarcina, adică aşi fi înţeles exact cuvintele ei care vroiau să-mi sugereze că nu poate concepe să trăiască împreună cu un om "toată viaţa" (cînd o cerusem în căsătorie). Pe atunci gîndisem că există şi fiinţe umane care se sperie la gîndul că îşi leagă viaţa pentru totdeauna de un singur om. Ulterior aşi fi aflat că ea era legată chiar pe toată viaţa şi că ar fi vrut să se întoarcă acolo de unde încercase să evadeze. Lovitura pe care aş fi primit-o ar fi fost mai greu de suportat decît doi ani de puşcărie...
   ...Dar să presupunem, îmi spuneam iarăşi şi iarăşi, că ipoteza aceasta a damnării ei (neputinţa de a-l părăsi pe dipsoman), cu tot corolarul ispititor al oricărei ipoteze de a închide o existenţă într-o idee, este falsă în întregime. Şi că doar a greşit, iubirea există, restul, dezamăgirea mea că n-a fost sinceră, chiar dezvăluirea ulterioară şi directă că încă îl mai iubeşte, îndoiala ei dacă mă iubeşte pe mine mai mult sau nu, aşteptările chinuitoare ale unui divorţ, stările ei rele de catalepsie psihică (aşa cum avusese una în camera de hotel de la Sinaia, premoniţie a nenorocirii care avea să ne lovească a doua zi, sau poate şi mai verosimil expresie a unei vinovăţii paroxistice, tocmai pentru că se gîndea la el şi descoperea că îl iubeşte) toate acestea n-aveau să aibă, să zicem, o importanţă decisivă, le-aşi fi îndurat şi aşi fi ieşit învingător. Bun, dar dacă ea n-ar fi fost decît atît? Adică numai toate acestea la un loc şi dincolo de ele un vid? Adică odată cu dispariţia lor să dispară şi dragostea ei pentru mine, care era născută şi legată de totalitatea acestor fenomene tensionate? M-aşi fi trezit (mă şi trezeam în clipele cînd gîndeam toate acestea) în faţa unei femei necunoscute despre care abia urma să aflu cine e, oricum alta decît cea pe care o inventasem, şi aşi mai fi putut cu oare s-o iubesc pe această alta? Nu trăisem această experienţă cu Matilda? Trebuia s-o repet?!
   
   
   
   XX
   
   ...E foarte plăcut acum în biroul meu, fostul dormitor al părinţilor... Tata, cu care m-am împăcat, s-a aranjat în aşa-zisul salon. Cînd am ieşit şi s-a trezit cu mine acasă, a făcut ochii sferici. "Te-au amnistiat? m-a întrebat. Parcă luaseşi şase ani!" I-am povestit cum am reuşit să-i reduc la doi, nu s-a mirat, dar continua să fie totuşi mirat. "Şi ai muncit tu în halul ăsta?" Avea aerul că îl minţeam. "Da, ce te miri?" "Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să..." Acest compliment a fost, ca să zic aşa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în rîs şi l-am bătut pe spinare protector. "Şi tu arăţi bine, i-am întors complimentul, te-ai recăsătorit cumva? Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de întrebări) nelalocul ei...
   Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (şi nu la noi în casă) cu muierea aceea a lui pe care nimeni n-o ştia cum arată. Menajul, cum se zice, i-l făceau pe rînd nişte nepoate. Dar adevărata împăcare se stabili între noi abia după cîteva luni cînd îi spusei că am fost numit profesor de franceză într-o comună apropiată, nu prea departe, zece sau cincisprezece kilometri, o navetă suportabilă. Chipul i se spălă de obscurele lui temeri. Uite, parcă îmi spunea, că totul se aranjează pînă la urmă. Dar nu-mi sugerase această idee, că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, cînd fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea pierdut pentru mediocra şi comuna lui mîndrie. 
   Valurile existenţei mele s-au potolit şi zeitatea care domneşte acum în viaţa mea este Silvia, care mă vizitează aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea mea criză de singurătate din închisoare, cînd gîndisem că în conştiinţa fetiţei sensul de nevinovăţie al condamnărilor mele avea să se turbure, se dovedi neîntemeiată: nici măcar o clipă nu-i descoperii pe chip sau în cuvinte că afecţiunea ei pentru mine se alterase cu ceva. Desigur, inspirată, Matilda o ferise, sau mai bine zis avusese grijă să nu i se strecoare în micul ei suflet îndoiala că tata n-ar fi nevinovat. Acum încerc să descifrez mai departe şi fără grabă înţelesul revelaţiilor mele despre Suzy, pe care n-am încetat să le am chiar şi după ce crezusem că şirul lor se sfîrşise...
   Parcă ar fi ghicit, acolo unde se afla, că sufletul meu se înstrăina de ea (totdeauna cît trăisem împreună ghicea asta cu o precizie extraordinară şi lua imediat măsuri energice), că mă şi pomenii cu ea la vorbitor, chiar în acea perioadă de criză cînd gîndeam că n-o cunosc şi că nu mai pot repeta experienţa cu Malilda; că iubesc adică o femeie care nu mai există. Cum să nu mai existe? Văzînd-o, şocul pe care îl resimţii coborî foarte adînc în fiinţa mea şi aproape că mă paraliză, ca odinioară cînd Matilda îmi făcuse prima ei vizită. Era veselă, fericită şi avea aerul să spună că nu păţiserăm amîndoi nimic. Parcă înflorise între timp, chipul îi iradia intens de bucuria de a trăi şi mai ales de a iubi şi de a se şti iubită. Mă îmbrăţişă ca în prima noastră noapte de dragoste cu braţele ei puternice de zidăriţă şi nu-mi dădu drumul atît de mult timp pînă nu-i ghicii şi primii mesajul: "Ai văzut? îmi şoptea. Nu a fost mai bine că am făcut cum am spus eu? Eu sînt acum liberă, şi sînt aceeaşi, şi te iubesc atît de tare încît pot să te aştept nu cîteva luni cîte mai ai de făcut, ci, ăhă, ani întregi... Nu ţi-am spus, iubitul meu?! Sîntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întîmpla! Vezi? Vezi?!"
   Dar ea nu putea să-mi vadă faţa mohorîtă! N-avea de unde să ştie că gîndeam: vremea acestor sugestii turburătoare. Suzy, a trecut; trăind numai prin ele am ajuns să omorîm un om şi apoi să ispăşim. Trebuie să-ţi desvălui sufletul şi să vedem dacă într-adevăr sîntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întîmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe acest "orice s-ar întîmpla". Cine ştie ce dracu ni se mai poate întîmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, şi în loc să trăim bucuria sincerităţii să trăim pe infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun...
   "Ce e cu tine? zise ea apoi. Înţeleg, ţi-e greu, dar mi-a spus avocatul că în curînd o să fii liber. Mai rabdă şi tu, că nu mai e mult..." Ne aşezarăm pe banca de lemn. Totuşi, Mircea o fi făcut el ceva pentru mine, fiindcă directorul penitenciarului mă ferise de aproape tot ceea ce e dur într-o detenţie, şi tocmai el fusese acela care mă susţinuse în acele comisii care decid dacă trebuie să se reducă pedeapsa unui condamnat. Nu e suficientă norma de muncă, contează tot atît de mult buna comportare, garanţia că, odată liber, fostul deţinut va deveni un cetăţean complet reeducat. Acuma, de pildă, dăduse ordin să-mi primesc musafira într-o odăiţă goală şi să stau cu ea oricît. "Ce uitucă mai sînt şi eu, zise Suzy, ţi-am adus o mulţime de bunătăţi!" Şi îmi întinse o plasă în care se vedea ghemuit un pachet uriaş. "Nu mi-e foame acum, zisei, doar dacă ai adus o sticlă de vin!" "Bineînţeles, cum puteam să uit o sticlă de vin?" "Ei, atunci scoate-o şi hai s-o bem. " "M-am gîndit la asta, răspunse, am adus şi-un pahar, dar..." Şi se uită cu teamă la uşă.
   Îi explicai că puteam sta liniştiţi multe ore, n-o să ne deranjeze nimeni. "De cît timp eşti tu liberă?" o întrebai apoi cu o bănuială disimulată, în timp ce desfăcusem totuşi pachetul şi începusem să înghit cu un apetit de lup din puiul rumen. "De vreo cinci-şase luni." Timpul de cînd ai ieşit dintr-un penitenciar nu e aproximativ, gîndii visător. De ce o fi minţind? E clar, a ieşit mult mai devreme şi vrea să diminueze, printr-o minciună sau prin sugestia unei date aproximative a ieşirii, gravitatea faptului că a lăsat să treacă atîta timp să se decidă să mă vadă. Să vină să mă vadă atît de tîrziu, asta constituie un non-sens: de ce dracu a mai venit? "Ai fost iar zidăriţă trei luni?" o întrebai cu o plată bucurie că experienţa ei de şantier îi prinsese bine. "Da, zise, şi toată lumea mă simpatiza acolo, vreau să spun cei liberi. Datorită mie au cîştigat şi ei de trei ori mai mult!" "Şi tu te-ai întors acasă!" "Nu-ţi pare bine!?" încercă ea, ca altădată, să mă culpabilizeze. "Cum să nu!" "Vai de mine, exclamă, am uitat totuşi să aduc un tirbuşon." "Lasă, zisei, că o desfac eu!" "Cu ce? Şi atunci îi spusei cu ce, pronunţînd absent şi leneş numele popular al organului nostru procreativ. "Sper, zise, atunci, foarte decisă să nu se abată de la prerogativele pe care armele ei de seducţie le cuceriseră pentru ea, că nu ţi-ai însuşit şi nu te complaci într-o psihologie şi un vocabular de puşcăriaş ordinar.'' "Speră, zisei. Ştii care e salvarea celor învinşi?" (Parcă Vintilă, sau Bacaloglu, sau grasul Calistrat lansaseră aforismul pe care îl aveam în cap!) "Nu ştiu, zise Suzy, dar bănuiesc că îmi pregăteşti o nouă grosolănie. Nu sînt o învinsă, să-ţi fie clar..."
   Apucai sticla, o înfăşurai în fularul meu şi o izbii de cîteva ori de perete. Dopul ţîşni. "Chiar, zisei, turnînd în pahar, nu eşti curioasă să afli care e salvarea celor învinşi?" "Ţi-am spus, nu sînt curioasă fiindcă nu sînt învinsă." "O să mori, zisei eu atunci, fără să afli vreodată cate e salvarea celor învinşi." "Bine, zise, nu vreau să mor pînă nu aflu care ar fi rodul reflexiilor tare adînci din închisoare."
   Se posomorîse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de acea catalepsie psihică a ei din care nu ştiam niciodată cum s-o scot altfel, decît prin mijloace violente şi sincere. "Salvarea celor învinşi, zisei: nici o speranţă! Şi continuai violent, în timp ce umpleam iarăşi paharul. Şi acolo pe şantier ai găsit un nou dipsoman care s-a îndrăgostit de tine? Daaa! Şi imitai glasul ei cînd încerca să vorbească în numele plopilor şi al cîrciumioarei care populaseră la început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa zidăriţă, biata de ea, nu e liberă, au condamnat-o pe nedrept, dar iat-o cum munceşte cît trei ca să scape... Şi atunci ne vom căsători şi o s-o fac fericită, eu nu sînt dipsoman, sînt capsoman, dar asta n-o ştie nimeni. De-aia, după ce ai redevenit liberă, continuai cu modulaţiile naturale ale vocii mele, au trebuit să treacă cinci-şase luni (de fapt nouă!) ca să-ţi aminteşti de mine"" "Dacă nu încetezi, ieşi ea brusc din catalepsie, plec imediat!"
   E neschimbată, gîndii şi în mod sigur intuiţia mea e exactă: a găsit pe altcineva, sau, şi mai bine spus, se gîndeşte la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. Nu există încă! Dacă continui, va pleca, şi desigur definitiv. Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin nesinceritatea ei şi-a trimis iubitul la puşcărie, nu înţelege că numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos între noi şi să putem astfel să ne construim un viitor, înseamnă că ea va continua să-şi ascundă sufletul în care nu vrea să intru şi să dorească să-i inventez eu altul mai departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, desigur nu atît de catastrofice ca pierderea civică a libertăţii, dar pierderea afectivă a libertăţii mele ca bărbat, născut nu doar pentru a o inventa pe ea la nesfîrşit. Continuai deci, şi exprimai şi cu glas tare aceste gînduri, într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigînd. "Bineînţeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mă vezi atît de tîrziu şi o să-mi spui ceva tot atît de verosimil cît a fost de verosimilă explicaţia pe care mi-ai dat-o a doua zi la Oraca după ce descoperisem cu o seară înainte în albumul acela chipul tău înconjurat de şapte hăndrălăi. Te-am crezut fiindcă te iubeam foarte tare. Te iubesc şi acum la fel de tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, dar nu te mai cred. Şi nu înţelegi cît de grav e acest lucru şi că după cele întîmplate trebuie să ne apropiem atît de tare unul de altul încît să devenim transparenţi şi tu să vezi prin mine şi eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, cînd cu încerc să mă apropii de tine, în chiar clipa aceea tu te retragi. Aşa ai făcut tot timpul de cînd te-am cunoscut şi aşa vrei să faci şi de-aici înainte." Atunci ea rosti ca o sentinţă: "Aşa sînt."
   Dar nu se ridică să plece, cum spusese.
   
   
   
   XXI
   
   Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce sîntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu sîntem şi că nici o aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viaţă, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toţi sîntem, prin ceva din noi înşine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.
   Aşa era! "Da, zic, aşa eşti! Nu vrei să bei un pahar ca să nu te rătăceşti şi alături de mine în speranţe care nu se pot împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? exprimai rînjind această gîndire anterioară. Omul e o speranţă care nu se poate împlini! aşa gîndeşti. Crezi că te pot urma în această gîndire de care nici măcar nu eşti conştientă, dar te călăuzeşte?" "Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înţeleg şi cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Eşti surescitat şi înţeleg că îmi porţi pică de ceva (nu ,gîndii, simţi, că te-am judecat în lipsă şi te retragi fără curiozitate şi dorinţă să afli de ce te-am judecat şi să te aperi...), în timp ce eu m-am pregătit zăpăcită pentru clipa asta cînd aveam şă te revăd..." "O, da, exclamai, ce lungi sînt pregătirile tale!" "Sînt, îmi răspunse. Ce îţi puteam oferi dacă veneam mai devreme?" "Nimic, zisei, chipul tău, fiinţa ta, privirea ta, surîsul, glasul tău minunat de altădată, toate acestea n-au însemnat niciodată nimic!"
   Se posomorî iarăşi, se uită într-o parte. "Da, îmi spuse, n-au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, cu cu ce m-am ales din partea ta?! Ai contemplat vreodată această întrebare?" "E adevărat, nu! strigai. Aiurea, am fost obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ţi ofer comori ale fiinţei mele fabuloase. Comori fabuloase aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste indecisă, pe cine să iubeşti mai mult, pe un dipsoman foarte apropat de sufletul tău, dar foarte desagreabil prin violenţele lui, sau pe un individ scos din circulaţie, fost universitar şi eşuat la o oarecare Oraca, în funcţia de contabil... N-am dreptate în nimic din ceea ce îţi spun? continuai să strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorţul după ce ţi-ai dat seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai procopsit?"
   Nu-mi răspunse. Se uita iarăşi într-o parte, de astă dată senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo, adică chiar plecase, aşa cum spusese, şi numai pentru că era uitucă nu plecase şi fizic. Avui şi eu net senzaţia că vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se păru de o naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care era adevărul. Aşi fi vrut să nu fie aşa? Desigur, aşteptam de la ea o desvăluire, uitînd că ea desvăluiri nu făcea decît ca să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din studenţia ei, în prima noastră noapte de dragoste, dar asta pentru că îi eram străin; generaţie bizară de fete care s-au golit de viaţă interioară, n-au secrete faţă de necunoscuţi), cînd i-am devenit apropiat a apucat-o regretul că s-a "procopsit", că, adică s-a pomenit că iubeşte. Dar nu atît de tare încît să se desvăluie şi să-mi spună în sfîrşit că nu e liberă şi să ceară chiar a doua zi divorţul. Dimpotrivă, i-a trimis dipsomanului un mesaj, să vină adică s-o ia, de ce altceva?
   Deodată întoarse capul şi mă fixă îndelung şi avui net senzaţia că îmi ghicise gîndurile. "O să-ţi pară rău de tot ce mi-ai spus şi gîndeşti", îmi şopti cu vechea ei umilinţă şi în aceeaşi clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care şi-i şterse imediat cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că prin aceste lacrimi eu aşi fi putut ghici o desvăluire. Chiar şi ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se aşteptase ca nici eu să n-o mai iubesc. Îi apăruse poate în suflet vechea şi secreta ei panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaseră eşecul în căsătorie şi apoi o noua iubire care eşuase în puşcărie? Acum era liberă şi venise să-şi vadă iubitul şi iată cum o primise el!
   "Bineînţeles, zisei, de astă dată aproape în şoaptă şi avui o bruscă tandreţe care mă copleşi, o să-mi pară rău. Bineînţeles, repetai, te iubesc şi sînt şi eu disperat că..." Nu-i spusei de ce sînt disperat, dar gîndul mi se formulă totuşi în minte... că am devenit străini. Într-o iubire, gîndii eu mai departe, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulînd abandonul, dar într-o zi se întîmplă cera, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întîmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, îşi părăseşte copiii... "Te iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei părăsi fără şovăire cînd din întîmplare te vei îndrăgosti simplu, fără efort, spontan şi tumultuos de un ins faţă de care nu mai trebuie să joci nici o comedie. Asta e consecinţa nesincerităţii: neîncrederea! Şi din neîncredere se naşte temerea că nu fericirea te aşteaptă în viitor, ci lovitura: o vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc lovituri." "Îţi repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred că e bine să iei hotărîri de unul singur." "Ai dreptate, murmurai surprins, şi valul de tandreţe pentru ea reveni. Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărîri de unul singur."
   Se ridică şi se pregăti de plecare. Îi ţinui mantoul şi ea se răsuci apoi şi mă îmbrăţişă şi clipe lungi ne chinuirăm chipurile, lipite strîns, ca şi cînd am fi vrut amîndoi să devenim o singură entitate şi sufletele să ni se contopească, cum se întîmplase cu adevărat în acea seară da revelion. Dar nu ne sărutarăm. Nu de sărutări duseserăm lipsă cît timp trăiserăm împreună.
   
   
   
   XXII
   
   Da, avusese dreptate, fusesem necruţător: nu trebuia să iau hotărîri de unul singur. Încît, după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult şi curînd ne despărţirăm definitiv. Am spus ca înainte, dar nu se mai putu ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiaşi. Vraja, cum se zice, se spulberase, deşi noi încercarăm la început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că nu fusese, zădărnici acea reînviere şi mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera aceea, care mă fermeca, şi nu pe sincera asta fără vocaţie: nu mai ştia să fie fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate ameţi mult mai tare decît falsul mister al minciunii, dar exerciţiul seducţiei ei nu se făcuse pe sinceritate şi era prea tîrziu, adică era prea bătrînă acum ca să se schimbe. Iar să continui eu ca mai înainte nu se mai putea, nu mai aveam în faţa mea o ingenuă ca atunci cînd o cunoscusem, ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea... Întîlnirile noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
   Într-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să obţină un paşaport, să plece în Italia, unde au chemat-o nişte rude. Rudele, adică, au reuşit să obţină acel paşaport. "Te mai întorci?", o întrebai. "Bineînţeles că mă întorc", protestă ea. Bineînţeles că minţea. Nu se mai întoarse...
   Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că astfel m-aşi fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gîndit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, ai acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pămîntul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atîta timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...
   FINE