
 

CASA AMINTIRII 
1906 – 1910


 
Poezii 
CASA AMINTIRII 
E casa amintirii o casă cu pridvor,
Cu brîne şi chilimuri pe încăperi zidite,
În drumul către dînsa ţin strajă dreaptă plopii,
Şi în pereţi icoane de morţi bătrîni veghează:
Strămoşi din altă vreme de cari, uitînd de jocuri,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială
La feţele lor şterse de sfinţi în mănăstiri.
În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată,
Şi clipa netrăită a îngheţat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură
Miresmele cosite cu florile de fîn
Păstrate sub răcoarea pînzetului de in.
Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi
Tot mai pogoară cîntec şi zumzănit de strună
Ca de pe alăuta plăpîndelor visări,
Cînd, în apus de soare şi răsărit de lună,
Simţim zădărnicia întîilor uitări.
Rămîn aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.
Stafie, trece gîndul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut...
Şi închizînd în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atîţia morţi în mine.


 
Casa amintirii 
9 
ÎNTOARCERE 
Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete,
Pătrunde pe podele, pe pat şi pe perete,
Aşa cum altădată încet s-a aşternut
Cînd odihneam aicea sub albul aşternut.
Iatacul e acelaşi şi-n tihna lui adie,
În bîzîit de muşte, bătrîna melodie,
Şi ornicul rosteşte clipita de demult –
Da, toate sunt aceleaşi: le văd şi le ascult.
Şi zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă
Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă,
Cu ochii mei, cu ochii dintîi – şi simt pe piept
Cum giulgiul amintirii se lasă – şi, deştept,
Privesc cum îl atîrnă drept coviltir pe toate.
Pe zid mai e hîrtia cu flori încondeiate,
Şi puşca ruginită mi-o văd pe un dulap.
I-e frică iar. o clipă – copilului, de-un cap
De cerb cu ochi de sticlă şi coarne rămurate...
Adorm în paza unor descîntece curate.
SFÎRŞIT DE TOAMNĂ 
Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge,
Nu mai visa zadarnic: e prea tîrziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sînge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge.


 
10 Poezii 
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blîndă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.
LANTERNA MAGICĂ 
Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd şi-a deschis pupila ei bălaie
Lanterna magică, privind pieziş,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste –
Şi glasuri de copii în luminiş
De rîs curat, ţîşniră fără veste.
Acolo unde-a fost doar scrumul şters,
Răsare-o lume veche şi ciudată.
Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.
Spre casa albă şi cu nalbă-n prag
În care o aşteaptă blînd bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.
Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie...
Prin vremi Scufiţa Roşie a plecat
Şi lupul sur mai stă pe cărăruie.

Visări păgîne 
VISĂRI PAGÎNE 
1910-1912



12 Poezii 
VISAI DE O CETATE 
Visai de o cetate pe margine de mări...
Trec peste ea cocorii zburînd spre alte ţări.
Pe cer pier nori tîrîndu-şi penumbra de pămînt...
Fug legănînd corăbii catargele în vînt.
Intrai tăcut într-însa, umblai în lung şi-n lat...
Se înălţa doar murmur de ape, depărtat.
Urcai pe scări de piatră în turle pînă-n nori...
Se auzea doar freamăt de aripi de cocori.
Dormea pe veci cetatea: un straniu mauzoleu...
Şi, cum priveam, simţit-am că mortul eram eu.
DIN RUBAIYATUL LUI YUSSUF 
Din orişice iubire dorinţe vechi răsar:
În zori de zi amurgul revine parcă iar.
Paharnice, ne toarnă în primăvara nouă
Străvechiul vin al toamnei ce scînteie-n pahar.
*
Din paltinul în frunză curg picături de lună,
Departe clopoţeii cămilelor răsună,
Miros de iasomie ne vine prins în vînt,
Iar eu visez povestea ce-n ochii tăi se-adună.


 
Visări păgîne 
13 
Legîndu-mi, doritoare, colan de braţe moi, 
Mă-ntrebi: „E luna nouă alunecînd prin foi?” 
– Iubito, nu e luna, ci chipul tău îmi creşte 
Pe ceruri, în oglinda răsfrîntă peste noi. 
* 
Miros de fîn cosit curînd în plete negre are, 
Chiar trandafirii la Şiraz ca buzele-i nu sunt. 
Poţi călări un an întreg din Ispahan la mare 
Şi parcă tot în ochii ei luceafărul răsare. 
* 
Cu caravana mîine plecînd din nou prin lume, 
Nisipul şi pustiul pe drum or sa mă-ndrume, 
Dar azi ce-mi pasă mie, strîngîndu-te, de-aud 
Cum muezinul Morţii mă cheamă lung pe nume. 
DIN SAMISEN 
Munte Fuji, munte Fuji,
Peste tine zboară norii –
Berze albe, berze negre,
Cu aripile întinse.
Mi se cerne lin iubirea
Pe cărări la Kumamoto.
La Kitzumo rînduri-rînduri,
Vîntu-mi ninge tot trecutul.
– Samisen cu două coarde,
Tremurînd te-ating şi tremuri:
Strună veche, suflet tînăr,
Laolaltă ni se frîng.


 
14 Poezii 
CENTAURII 
I 
VIS ŞI CENTAURI 
Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani, 
Ziduri vechi de piatră-n pietre dărîmate ani cu ani, 
Iederă de ele prinsă şi de-a lungul lor de strajă 
Brazi înalţi. 
Pe iarba deasă stam culcat atins de vrajă, 
Ascultînd povestea apei săltăreţe de pe prund. 
Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braţ rotund. 
„De-un trecut ce nu-i al nostru îţi aduci aminte oare?” 
Te-ntrebai – şi plete, plete ca un rîu stropit cu soare, 
Am simţit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vînt... 
Şi spre seară cînd pe pajişti e o pace de mormînt, 
Urmărind poteca strîmtă ce se pierde prin livadă, 
Cerbi în cîrd veniţi din codri s-au oprit miraţi si vadă 
Sub salcîmul nins de floare doi străini în ţara lor, 
Şi cînd luna de pe dealuri, ca un arc de vînător, 
S-a-ndoit pe cer, şi ceaţa se lăsă prin crîng fîşii – 
Se ivi ieşind din umbră şi din vremile pustii, 
Alb, mai alb ca spuma mării, cu copitele de aur, 
Izvorînd din întuneric, rînd pe rînd, cîte-un centaur! 
II 
CENTAURUL 
Trei zile-n nemişcare privise stana. Gîndul 
Nu cuprinsese forma ce pribegea prin haos. 
A patra zi deodată simţi că un centaur 


 
Visări păgîne 
15 
Încătuşat în piatră îl aştepta să vie.
Trei zile visătorul îşi făuri visarea:
Cînd mîngîia cu mîna, cînd, crud, lovea cu dalta,
Şi tresărea lung piatra atinsă cum tresare
Femeia ce ascunde în sînu-i viitorul.
A şaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Şi, falnic, semizeul, mai alb ca spuma mării,
De noapte se desprinse cînd lună fu-n văzduhuri.
Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură
Şi, muritor, măsoară o clipă nemurirea.
Dar iată că se mişcă centaurul, grăieşte:
– „De ce din somnul pietrei m-ai deşteptat, stăpîne?
De ce mi-e strîmtă haina-ţi, de ce mă strînge lutul?
Sunt zeu şi sunt fiinţă deodată. O! durere
De-a şti ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea,
De-a şti că nu-i iubire cînd îmi trăiesc dorinţa.
Ce nu putură zeii sa facă, ai făcut-o:
Îngemănarea stranie. Fii blestemat, părinte,
De cel dintîi centaur!” Dar glasul i se frînse,
Şi, nechezînd sălbatic, porni în larg de lume.
BLESTEMUL 
Scandat pe drumul vremii copita lui răsună,
Umplură tot pămîntul fugarii semizei...
Dar noaptea cîteodată, în nopţile cu lună,
Cînd fiecare rază e ploaie de scîntei,
Îndrăgostiţi poeţii, atunci cînd îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,


 
16 Poezii 
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună 
Năvala de centauri strîngînd la piept femei. 
Şi blestemul de veacuri pe neamul lor apasă, 
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar, 
De-a pururea dori-va femeea ca mireasă. 
Deşi n-avem potcoava răsunătoare de-aur, 
Gonim, o, Zevs, prin lume frumosul în zadar: 
În pieptul meu se zbate năprasnic un centaur! 
RENAŞTERE 
În zgomot de potcoavă şi freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrăţesc cu ele cărărilor pustii:
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbuşit şi rar.
Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfînt,
Pribegi prin ţări de umbră şi goluri de lumină.
Pe valuri de verdeaţă se-nalţă luna plină;
Văpaia ei urmează sălbaticul avînt.
Deodată mă simt slobod. Gîndirea mea străină
O leapăd, mă cutremur ca un copac în vînt.
Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ţie, Zeus, al veşniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sînge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor –


 
Visări păgîne 
17 
Iar noaptea, pe sub bolta de stele şi de laur, 
Pornim fără mişcare cu rîul mişcător. 
FUGĂ DE CENTAURI 
Coboară povîrnişul, cu coamele în vînt,
Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună
De zgomotul copitei lovite de pămînt.
Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună –
Îşi potoleşte goana pe ţărmul nalt şi frînt,
Privind la valul mării rostogolit pe dună.
Poseidon doar mai este pe mări nemuritor,
Din nai de mult nu cîntă satirul pe cîmpie
Şi nimfa n-o mai afli în ape de izvor.
Se risipiră zeii. Dar groaznic azi învie
În cele două piepturi al morţii crud fior,
Şi spaima-i biciuieşte prin liniştea pustie.
Pe stînca goală vine un tropot neînfrînt,
Cu umbra se întinde şi-l creşte înserarea...
Nebuni îşi încordează puternicul avînt
Centaurii. – Se-nalţă, ieşind din lună-n zarea
Apusului, vestindu-l şi veşnicul mormînt,
Un armăsar, întîiul, tăindu-le cărarea.


 
18 Poezii 
VI 
CEL DIN URMĂ CENTAUR 
Visasem cel din urmă centaur că eram...
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Şi, seara, cînd în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoava mea de aur îmi scăpăra scînteea
Pe care,-n drumul nopţii, sonor o cadenţam.
Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătam poporul stăpîn ieri pe cîmpie:
Fugeau orbiţi de spaimă cîrlanii-n herghelie
Cînd mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau cînd, purtat de sete, mă coboram la vad.
Sirena cea din urmă visasem că erai...
Îmi nechezam dorinţa pe ţărmul nalt al mării,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării
Privind prin valuri roşii în sîngele-nserării
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ţi-l dai.
VII 
RUGĂ PĂGÎNĂ 
Îndură-te, părinte, şi dă-ne alt idol! 
Frămîntă iarăşi lutul şi fă-te iarăşi faur! 
Din nou pe noi domnească încununat cu laur 
Prin codri fără margini sălbaticul centaur 
Şi mîndrul neam colinde planeta pînã la Pol. 
Iar dacă semizeul din ţarină nu-nvie 
Şi herghelii fugare din moarte nu se rup, 


 
Visări păgîne 
19 
Îmbracă-ne dorinţa, stăpîne, cu alt trup. 
Mai bine prăzi de vultur, vînat gonit de lup – 
Dar scapă-ne pămîntul de-a omului urgie. 
Tiranul şchiop, copilul maimuţelor, să piară. 
Sa vie urşii haită prin rariştea de brad, 
Încet să-şi mîne zimbrul cirezile la vad, 
Şi, stoluri, pe deasupra gheţarilor ce scad, 
Condorii să rotească, ţinînd în a lor gheară 
Mînjit şi plin de sînge pe cel din urmă om. 
Tăcerea să sporească pe şesuri ca o mare, 
Cetăţile zidite să se cufunde-n zare, 
Şi singur cîte-un raget de fiară-n înserare 
Să urce ca o rugă spre-al cerurilor dom... 
VEDENIE 
Ca ieri izvorul curge în amfora de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prăbuşe-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoaba şi-o dezbrăcă pe templul decăzut.
Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sunt anii
Cînd satirul, glumeţul, şi faunul tăcut,
Veneau să-şi cînte-n trestii un dor necunoscut
Şi urmă de copită în crîng lăsau silvanii?
Poteca e pustie şi vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare –
Dar noaptea cel din urmă centaur, cîteodată,


 
20 Poezii 
Din codri plini de freamăt ieşind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mişcător.
ARTEMIS 
Un val de umbră creşte pe şesuri cenuşii.
Sub grindina de tropot se culcă iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mînate ca de viscol de-a patimii răscoale.
Spre ceruri se înalţă cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.
Îşi clatină tulpina pădurile de fag
Şi-n vînturi îşi resfiră pletoasa frunzătură.
Frontonul îşi sfărîmă înaltul sarcofag:
Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrînd, din arc de fildeş porneşte o săgeată
Şi, ca o rază-n umbră, se-nfige-n neagra ceată.
Înfrîngerea îşi urlă poporul legendar.
Se macină pămîntul sub grelele copite,
Şi pe lunara faţă a cîmpului de var
Se-mprăştie o goană de umbre prelungite...
Pe cînd ivit din ramuri ce vîntul despreună,
Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de lună.
BARBARUL 
E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii 
Mai albi ca spuma-nvoaltă, zvîrlită-n vînt de mare, 


 
Visări păgîne 
21 
Mai albi decît e coama Licornei legendare;
Sunt alţii, fără pată, mai negri ca tăciunii.
Toţi încordaţi aşteaptă şi rînchezînd, nebunii,
Bugeacurile vremii să le despic călare.
M-aştern cu ei cîmpiei, dar prăbuşit în zare
Mă ridic iar; mai aprig sub nepăsarea lunii
M-arunc stăpîn pe altul; mă-ntunec în pustie...
Şi voi urla năprasnic în liniştea tîrzie,
Cînd calul cel din urmă va necheza spre stele:
Tovarăşe, cu mine în moarte o să sari,
Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele!
– E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.
UNOR MORI DE VÎNT 
O, straşini cu-aripi negre pe discul alb al lumii,
Care-şi aduc aminte, aşa bătrîne sunt,
De Don Quihote-n luptă cu morile de vînt
Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii!
Sub şiţa învechită îşi întocmesc lăstunii
În primăvară cuiburi de paie şi pămînt,
Şi fiecare toamnă vă sapă un mormînt
În stîncă, pe ţărînă, sau prin nisipul dunii.
Deşi vă paşte moartea cumplită an de an,
Tot mai păstraţi trufie de nobil castilian;
Subţire, braţul vostru înalţă parcă-o spadă...

22 Poezii 
Şi cum staţi nemişcate – pricep: pîndiţi grămadă
Sa vie-n licărire de zale ce răsunã
Hidalgo de la Mancha şi visul lui nebun.


 
Eternităţi de-o clipă 
23 
ETERNITĂŢI DE-O CLIPĂ 
1912-1914 
Culege înţeleptul pe drumu-i orice floare, 
Şi floarea-n vîntul serii se scutură-n risipă, 
Dar el zîmbind le lasă ca fluturii să zboare... 
Căci, trecător, visează eternităţi de-o clipă. 


 
24 Poezii 
OCEAN POLAR 
Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare
Vin gheţarii cete-ncete pribegind din Polul Nord.
Nu-i fior prin valuri clare şi în zare nu-i fiord,
Doar pe ape, limpezite cataracte selenare.
Şi pe unde, unde stele de argint mărite-apar,
Firmamentul în oglindă îşi restrînge-n cerc ovalul.
Calea Robilor lactee ninge cu lumină valul,
Legănată de legende, promoroacă pe cleştar.
Noapte albă. Gheaţă naltă iconită ca o friză
De zăpadă împietrită cu sclipire de oţel,
Îşi arată amăgirea unor aripi fără ţel.
Fulgerare boreală, enigmatica banchiză.


 
Eternităţi de-o clipă 25 
NICI UN CATARG 
Nici un catarg. 
Valuri se sparg 
Pe dună. 
Pe-al mării larg 
Nici un catarg. 
Pe-al zării gol 
Pescarii-n stol 
Răsară. 
Să dea ocol 
Pe-al zării gol. 
Ţipînd mereu, 
Cu zborul greu 
Să piară... 
Prin somnul meu 
Ţipînd mereu. 
Să văd în vis 
Pe cer deschis 
Prin gene 
– Tainic trimis – 
Să văd în vis 
Steaua Hesper 
Urcînd pe cer 
Alene. 
Pe-adîncul cer 
Steaua Hesper. 


 
26 Poezii 
ECOURI MARINE 
I 
CORUL LOPĂTARILOR 
Luceferi ard pe mare şi nu mai sunt sirene! 
Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene,
Cu trupul lor de spumă şi coadă de delfin,
Prin valuri legănate să le vedem cum vin.
Nebuni, în van cerca-vom să desluşim chemarea
Tritonilor ce suflă în scoici marine. – Marea
Mugind ne va răspunde că zeii ei sunt morţi...
Dar tu, ce-n al tău suflet trecutul tot îl porţi,
O, călător de-o clipă pe apa călătoare,
Ridică-ţi fruntea tristă! Pe coarda sunătoare
A lirei, ce aşteaptă vibrînd, loveşte rar.
Atunci sub nimbul lunii şi farmecul stelar,
Purtînd în păru-i alge şi albe flori marine,
Sirena va renaşte din valuri pentru tine.
II 
O VOCE PE PRORA TRIREMEI 
Din lira pentacordă cu strunele de-aramă
Eu voi cînta la noapte sub cer fosforescent
În murmur de talazuri şi în bătăi de ramă,
Pe cînd trirema spuma în urma ei destramă
Şi sparge valul neted vîslind spre Occident.


 
Eternităţi de-o clipă 
27 
Din lira pentacordă chema-voi să revie 
Poporul ce trăieşte în fund stîncos de mări... 
Tritonii să-şi urmeze uitata pribegie 
Suflînd prin scoici sonore prelung melancolie 
În suflete deprinse cu vechile visări. 
Apoi voi bate struna mai tare, tot mai tare, 
Poseidon iar să-şi mîne fugarii lui marini, 
Necheze sub copite de-acum întreaga mare, 
Şi armăsarii umezi în herghelii barbare 
Să treacă albi de spume ca turme de delfini. 
Şi voi atinge dulce cu dreapta coarda lirii 
Căci poate din talazuri tîrziu se va ivi 
Sirena, întruparea eternă a iubirii... 
Şi ca să nu mai piară în umbra amintirii 
O, lopătari – pe proră eu lira voi lovi! 
GLASUL SIRENEI 
Cînd sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subţiri
Nopţi întregi... şi marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.
Nu aud cîntarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru fraged mîngîiat din val în val,
Pentru dînşii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu ştie azi vîslaşul marea toată că e vie.

28 Poezii 
Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală, 
Tu, ce cînţi şi chemi trecutul peste vremuri domnitor 
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător 
Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală. 
Şi sirena ce ascunde o femeie şi o zeie 
Într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pămînt, 
Goală va ieşi din valuri, din al mării larg vestmînt 
Ca femeia de frumoasă şi eternă ca o zeie. 


 
Eternităţi de-o clipă 
29 
SCOICILE TRITONILOR ÎN DEPĂRTARE 
Prin care unde
Înoţi, sirenă?
Răspunde: unde,
Sub ce carenă?
Din scoica mării
Dorinţa vie,
Pustiul zării
În van învie!
Din stîncă-n stîncă
Lovindu-şi plînsul,
Răsună încă
Pierind cu dînsul...
Îşi strigă marea
Pierduta fată;
N-auzi chemarea
Înfricoşată?
Răspunde: unde,
Sub ce carenă,
Prin care unde
Înoţi, sirenă?


 
30 Poezii 
V 
GLASUL SIRENEI DIN NOU 
Mă strigă valul mării şi dorul tău mă leagă:
Am sînul de femeie şi trupul de delfin.
Trirema-naintează şi ape noi dezleagă,
Iar cornul lunii palid se-apleacă în declin.
Mă strigă valul mării şi Echo trist răspunde,
Şi scoicile sonore din zări în zări se frîng...
Aruncă-ţi iar, străine, cîntarea ta pe unde,
Sa nu aud talazul şi apele ce plîng.
Mai cîntă, ca sirena sa fie iar femeie!
Căci iată se înalţă cu murmur milenar
Lung marea să-şi recheme puternic a ei zeie...
O, tu, ce stai pe proră, ridică glasul iar!
VI 
VOCEA DE PE PRORĂ 
Am auzit cîntarea sirenelor pe mare...
Trecut-au nopţi şi zile de-atunci, şi-acum dispare
Iar soarele... şi struna din urmă mi s-a frînt.
Sirena nu mai cîntă şi singur stau pe proră
Şi mîine ca şi astăzi aceeaşi auroră,
Dar marea va fi goală, şi moartă, şi pustie.
Zadarnic aştepta-voi sirenele să vie
– Mai trist de-a le cunoaşte, de-a le dori mai trist –
Cînd steaua dimineţii pe valul de-ametist
Aprinde opalină lumina ce scînteie.
O, lopătar, o, frate, prin visu-ţi ce femeie,


 
Eternităţi de-o clipă 
31 
Mireasă sau nevastă torcînd fuior de lînă,
Aşteaptă pe pribeagul plecat de la cămin?
Pe cînd cu lira spartă şi inima păgînă
Tot mai ascult chemarea ecoului marin.
MURMUR CRESCÎND DE VALURI 
Trirema se şterge prin asfinţit,
Cu dînsa suspine deşarte...
Ecouri fugare au amuţit,
Departe se-aud... mai departe.
Trec plîngeri de oameni pe apele mari
Cu valul spumos şi cu vîntul.
Nimic nu rămîne din patime mari
Şi piere pe mare cuvîntul.
E-al nostru acuma întinsul stelar,
A noastră e noaptea pustie!
Din frînte talazuri un muget barbar
Se-nalţă, descreşte, învie.
A noastră-i sirena cu păr de argint
Ce-noată în rază de lună!
Uitate acuma sunt doruri ce mint!...
Ea simte iubirea străbună
A mării; iar valul o fură, o ia,
O strînge – sa-i fie stăpînă!
Alunecă albă pe cerul de nea
Spre ziuă Diana păgînă.


 
32 Poezii 
JARDIN DU LUXEMBOURG 
Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxemburg;
Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg...
Zburară porumbieii din paltini. În surdină
Şoptea tînguitoare Fîntîna Medicis. –
În cea mai minunată şi clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,
Cînd zgomotul cetăţii, vuind prelung, ca marea
Ce-şi urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniştit obraz...
Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii.
De ce, pe cînd o lună de gheaţă ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai aibă ca o nalbă prin fluturii de nea?
Şi cum treceam alături de recile regine,
De ce simţii în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic cînd nu ştii de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?...

Amăgiri 33 
AMĂGIRI 
1914-1916


 
34 Poezii 
PE CLAIE 
Întinşi pe floarea fînului, pe claie
Visăm în miezul nopţilor de vară...
Prin ramuri răsturnate vîntul trece
Cu glas de val rostogolit departe...
Sub noi e cerul limpede, ca marea
Zărită pe-nnoptate printre ramuri,
Cu stelele, fanaluri de corăbii,
Aprinse-n port de mîna înserării.
Spre alt liman pluteşte fiecare:
Din mersul ei urzind eternă lege,
Şi dintr-un glob de lacrimi şi de tină,
Creînd pe cer deplina frumuseţe.
Ce-mi pasă dacă-n ele tragedia
Pămîntului, tăcut se desfăşoară.
De stele sus, ce-mi pasă – cînd e steaua
În ochii tăi şi pe tării lumină.
PESCARUL 
Sub stele, ce străbat cleştarul nopţii 
Şi-nvie luciul apei, iazul este 
Un cer visat de sălcii credincioase, 
Îngenuncheate pentru rugăciune. 
O lotcă se desprinde-ncet. Lopata 
Ei cade cadenţînd singurătatea. 
– Pescare, ce îndrumi din vîslă luntrea 
Pe-un iaz cu stele sau pe-un cer cu nuferi 


 
Amăgiri 35 
Şi stai încovoiat ca sub o cruce,
Ridică-te-n picioare! Fii profetul
Semeţ, ce-azvîrle tuturor cuvîntul
Şi pescuieşte-n suflete vecia.
Năvodul tău desface-l – îl aruncă!
Ai prins luceafărul din cer! Scînteie
Cu solzi de-argint, tremurător în plasă.
Şi stea cu stea în juru-i, înstelarea:
În bură şi-n ninsoare de lumină,
În picături de ploaie sclipitoare,
În grindină tăcută de luceferi,
Prin plasa ta, pescare, se adună.
Revine lotca-n ţărm. În zori lopata
Ei cade întristînd singurătatea.
E zi. Pe iaz s-a resfirat cununa
De nuferi albi, bătută-n stele de-aur...
La mal un om îşi trage plasa goală,
Şi stă încovoiat ca pentru rugă.
TREI CĂLĂRI 
Cînd pe turlele cetăţii medievale
Flori de umbră, liniştite, s-au lăsat,
Sună tropot şi răsună-n vale
Ca un cîntec bătrînesc şi măsurat.
Trec sub porţile boltite din cetate,
Pe-un cal negru, pe-un cal alb şi pe-un cal murg,
Trei călări cu suflete ciudate
Şi cu umbrele lungite de amurg.


 
36 Poezii 
Au pornit cu noaptea largă înainte: 
Cîntă unul ca şi soarele în zori, 
Altul ca-nserarea pe morminte 
Părăsite de iubire şi de flori. 
Dar al treilea cuvinte de lumină 
Şi de umbră nu rosteşte, ci, tăcut, 
Îşi ascultă inima lui plină 
De nădejdea şi durerea din trecut. 
CLOPOT 
Ne va lăsa iubirea mea, iubirea ta...
O, clopot trist, profetizînd cu glas de Christ.
Mă doare-un gînd: nu pe-al meu rug va fi plăpînd
Al tău trup sfînt, pecetluit şi neînfrînt.
Iubita mea, cu anii noi ne vom uita...
Acuma vii, iluzii s-or mai veşteji.
Domol, ce val sentimental te va juca,
Cînd prin uitări şi înnoptări voi ancora?...
THULE 
Prin cleştarul apei limpezi, cînd amurgul o desfide,
Cresc din adîncimea umbrei turle nalte de mărgean.
Un oraş-nălucă doarme ancorat în ocean
Pe limanul madreporic al apusei Atlantide.


 
Amăgiri 37 
Sub eflorescenţa algei cu mişcare de reptil,
Reapare amăgirea unui Thule singuratic:
Thule, unde visul nordic adumbrise visul atic,
Cînd Tristan visa alături de Endimion copil.
Ce pescuitor de doruri scufundate şi de scule,
Renăscut din spuma mării printre jocuri de delfin,
Suflete, îţi va aduce din vînatul lui marin,
Irizată de talazuri, cupa regelui din Thule?...
NAUFRAGIATUL 
Drumul lui trezind spirale în repaosul profund, 
Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereţii 
De calcare unde,-n umbră, alipiţi de veci, bureţii 
Îşi mişcau pădurea vie pe abise fără fund. 
Se-afunda încet, cu calmul putrezitelor carene, 
Care-şi duc în voie marfă, căpitani şi mateloţi, 
Pribegind în oceane, fără cîrme şi piloţi... 
Cobora lipsit de braţul aşteptatelor sirene. 
Şi pe cînd treceau deasupra, sus, în goana unui port 
– Ca un zbor uşor de umbre peste cîmpuri elizee – 
Caravelele-mpînzite în suflări de alizee... 
Se-afunda prin întuneric nepăsarea unui mort. 
CIOCÎRLIA 
Palpită lămpi, spre ziuă stingîndu-se. La geam 
Priveşti nemărginirea oraşului, din care 

38 Poezii 
Ce ieri se naşte astăzi în uruit de care...
Oraşul unde-n vremuri alăturea plîngeam
În gama monotonă de fabrici şi de uliţi,
Ce zilnic răspîndeşte şi iar absoarbe-n ea
Aceeaşi omenească silinţă ce nu vrea
Să frîngă pentru vise biruitoare suliţi.
Afară străduinţa noroadelor se-mbată
Lovind pe nicovală metalul dur şi clar –
Şi pulsul surd al muncii începe iar să bată
În piepturi şi-n motoare: nostalgic, ritmic, rar.
Dar sus, sus prin spirale de fum, spre răsărit
Se-nalţă-un zbor şi suie pe scări de armonie.
Cetatea-n trepidare de fier n-a bănuit
Că, slobod, sparge cerul un viers de ciocîrlie.
Cînd singur, pururi singur, te-ncerci în zori de zile
Să prinzi scîntei de versuri cu griji de alchimist:
Presari cenuşă numai, pe înnegrite file...
O, aripi spre lumină! O, lut masiv şi trist!


 
Amăgiri 39 
RODUL MĂRII 
Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă,
Unde-şi moaie doar aripa zborul unui elcovan,
Să-ţi aduc din fundul mării, ca pescarul năzdrăvan,
O minune să desfete nostalgia ta bolnavă.
Şi prin valuri translucide cu vibraţii de fosfor,
Unde tremură sargasul şi se-nalţă goemonii,
Lîngă stelele de mare cu-nflorirea anemonii,
Scufundat-am în adîncuri dorul meu lampadofor.
Cu lumina într-o mînă şi într-alta cu tridentul,
Gol, purtînd în ochi iubirea şi năvodul între dinţi,
Dar purtat de amăgirea unei veşnice credinţi,
A lăsat să-l năpădească şi să-l tragă-n fund curentul.
Pescui ursine rare, mărgărint cu luci de stea,
Pe nisipuri fabuloase ca grădinile Golcundei,
Cînd, cu soarele, din zare vine cavalcada undei
Cu penaşuri de lumină şi cu coamele de nea...
Şi culese flori de nufăr – ce pe ţărm erau meduze –
Scoici trandafirii ursite s-aibă farmec feminin,
Cînd în adumbrirea zilei valul mării e senin
Şi în limpeziri de vise formele devin confuze.
Lumină smaraldul arctic sub gheţarul triumfal,
Duse plasa în azurul însoritelor escale
Şi din apa nemişcată pînă-n ape tropicale
Toate mările cuprinse le aprinse val cu val.
Răscolind prin oceane irizatele vitrine


 
40 Poezii 
Cu crengi roşii de coraliu şi cu alb mărgăritar,
Dorul meu şi-a tras năvodul din talaze pentru tine –
Dar în el găsit-ai numai sarea lacrimei ca dar.
FEREASTRA PE MARE 
Fereastra ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...
Pe mare trec trei păsări mari şi ţipă...
În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
Cu vînt se umflă larga lor aripă.
Te du cu noi! – Nădejdea mea îmi ţipă.
Şi Vis şi Dor îmi strigă-n cor: „Porneşte!
Întinde-n vînturi pene de zăpadă.
Te du prin ţara norilor de spume.
Înalţă-te spre ultima Pleiadă
Şi cupa ta trupească o sfărîmă
De ţărmul şters al ultimului Thule.
Pluteşte-n larguri singur tu cu zborul,
De dragul lui şi-al vîntului din aripi!”
Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte...
Iubito, lîngă mine stai şi marea
Îţi cîntă-ncet, şi tace trist, şi-n şoapte
Se plînge iar, şi tace iar, şi cîntă...
Fereastra ta deschisă e pe mare...


 
Amăgiri 41 
PORNIRE 
Se-nalţă soarele din mare 
Nebiruit. 
Gheţarii se aprind în zare 
Şi ard ca flăcări de serbare, 
Spre răsărit. 
Înalte valuri se destramă 
Pe ţărm săpat. 
Năieri, luaţi barda ce sfaramă! 
Vă puneţi coiful de aramă, 
Înaripat. 
Pe bărci cu cai sculptaţi în proră, 
Cabrînd în vînt 
Noi vom porni prin auroră, 
Cînd marea rîde şi e soră 
Cu larg avînt. 
În ritmul vîslei mînuite 
De lopătari, 
Visa-vom ape nesfîrşite 
Cu insule necucerite 
De alţi barbari... 


 
42 Poezii 
PĂRĂSIRE 
Lungi stoluri grăbite ţin calea spre Nord;
Trist ele ţipă.
Departe, amurgul azvîrle-n fiord
Aur, o clipă.
Pătate de umbră dorm apele verzi,
Moarte pe mare.
Cu ochii nostalgici de-a pururea pierzi
Ţărmul din zare.
De zile lăsat-am valul nomad
Tot să ne ducă –
Azi de zăpada umbrită de brad,
Dor ne apucă,
Şi buciumul nostru şi-aruncă păgîn
Glasul pe unde...
Doar ţipăt de păsări, pe noapte stăpîn,
Jalnic răspunde.


 
Amăgiri 43 
DIN BRETANIA 
Căsuţele cetăţilor bretone,
Cu spate-adus şi şoapte guturale,
Se-nclină-n umbra naltei catedrale.
În zori de zi se împînzeşte marea.
Prin neguri zăbrelite de lumină,
Bat clopote, blajine, în surdină.
Nevestele pescarilor ce pleacă
Nu se bocesc, nu flutură batiste,
Simţind prelung cum se goleşte zarea.
Şi în amurg, purtînd copilu-n braţe,
Mai stau pe ţărmul mărilor bretone,
Ca pe vitralii ştersele Madone.
DEPARTE 
Departe, undeva, sunt porturi ce aşteaptă... 
Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă. 
Pe ţărmuri, undeva, se-nalţă palmierii... 
Se-naripează pînza în vîntul primăverii. 
La poluri, undeva, gheţari sunt şi morene... 
Ce vise cheamă zborul corsarelor carene? 
Ning aur, undeva, pădurile mimozii... 
În galbena-nnoptare mai stau visînd matrozii. 

44 Poezii 
Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii...
Pe punte tot veghează sub lună, căpitanii.
O, ţara, undeva, a basmelor arabe!...
Îmbătrînesc piloţii cătînd în astrolabe.
Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele...
E greu în inimi dorul şi ancorele-s grele.
Răsare, undeva, Ofirul – ce departe...
Sunt morţi conquistadorii, galerele sunt sparte.


 
Grădina între ziduri 
45 
GRĂDINA ÎNTRE ZIDURI 
1916-1918 
Ştiu bine, cei de-afară văd ziduri cenuşii, 
Nebănuind grădina în care m-am închis – 
Dar pentru tine singur, ce nu poţi să nu vii, 
Copacii mei din suflet spre ceruri i-am trimis. 


 
46 Poezii 
SOLIA CĂPRIOAREI 
...Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domniţa-nlănţuită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioara sosită ca herald.
– „Cuprinde-mă, domniţă, cu braţul mic şi cald,
Şi să pornim... Nuntaşii au poposit în vale.
Viaţa te aşteaptă cu surle şi chimvale,
Şi vreau în ea şi visul, şi ochii să ţi-i scald.”
Domniţa îi răspunde: „Le spune, dulce crainic:
„Domniţa mulţumeşte străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
Nedepăşind sfielnic grădina intre ziduri
Cu pajiştea mai moale ca lîna din covor,
Mai verde decît fierea pe smălţuite bliduri.”
BALTA 
Coclindu-şi putregaiul şi apele amare,
Zărirăm în arşiţa cumplită, de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz:
Opală moartă prinsă într-un inel de sare.
Ti-am spus pe ţărmu-i; – „Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Şi sub povara sură şi grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.


 
Grădina între ziduri 
47 
Nici salcia pe maluri frunzişul nu şi-l plînge,
Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieţii zadarnicul lor puf,
Pe apă ca un blestem pustiul se răsfrînge...”
Lumina serii însă se răspîndi pe iaz,
Şi se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire şi pete de lumină
Zambile, şi lalele, şi roze de Şiraz.
Şi cînd albastrul nopţii ne-aduse micşunele
Pe pajiştile apei şi lin le-a răsfirat,
Cînd cerul, pentru clipa de taină, şi-a lăsat
Pe-aleile lichide prundişul alb de stele,
Noi în genunchi căzurăm... Petale cu petale,
Din balta cea mai tristă grădină ai făcut.
O, Doamne, înfloreşte şi bietul nostru lut
Cu raza pogorîtă din darurile tale.
TREI ÎNGERI 
Trei îngeri zboară-n asfinţit. 
Doi tac şi unul a grăit: 
– „E liniştea atît de mare... 
Aud cum se deschide-o floare.” 
Trei îngeri zboară-n asfinţit. 
Doi tac şi unul a şoptit: 
– „E liniştea atît de sfîntă... 
Aud cum stelele îşi cîntă.” 


 
48 Poezii 
Trei îngeri zboară-n asfinţit. 
Toţi tac şi unul s-a gîndit: 
„Ce zgomote înfricoşate... 
Aud o inimă cum bate.” 
PĂSĂRI PE MARE 
Privirea ta deschisă e pe mare, 
Visarea mea pe ape se deschide... 
Pe mare trec trei păsări mari şi ţipă. 
În pene albe poartă fremătarea 
Furtunii prin catarge împînzite. 
În vînt se umflă larga lor aripă. 
Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte. 
Privirea ta deschisă e pe mare... 
FURNICA 
În liniştea de aur a serii, omul ară... 
Şi plugul greu, şi boii, şi el par jucării 
De lemn pe şahul negru şi verde din cîmpii: 
Deasupra lor domneşte un cer de primăvară. 
În brazda răsturnată, din care germinară 
Atîtea azimi albe – dar pentru alţi copii, 
Adînc înfige fierul, şi-n gînduri cenuşii 
Se-opreşte, frînt în două de truda seculară. 


 
Grădina între ziduri 
49 
Dar n-a văzut alături, tovarăşă mai mică,
Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.
Şi-acum cînd noaptea şterge furnică, om şi zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dînşii, întinsa înstelare.
OBLONUL 
Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar, 
Cînd lampa din odaia copilului ieşise, 
Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise, 
Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar, 
Cînd, singur pe al nopţii necunoscut hotar, 
Simţeam – cu ce durere! – că tot mă părăsise 
Şi adormeam departe de ce avusem, mi se 
Umpleau de lacrimi ochii şi pieptul de amar. 
Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineaţă, 
Căci, deschizînd oblonul, părinţii mei c-un semn 
Îmi dăruiau o lume de-azur şi de verdeaţă. 
Azi mă gîndesc la noaptea coşciugului de lemn, 
La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie 
Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie. 


 
50 Poezii 
PLOPUL 
Născut din ţarină spre cer se-avîntă 
Ca un izvor de ramuri şi de foi... 
Şi doru-l mînă, norilor, spre voi, 
Dar lutul rădăcina-i înmormîntă. 
Vioară e – şi-n vîntul serii cîntă. 
Ce suflet plînge în buştean greoi? 
Ce gînd de aur piere prin noroi, 
Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă? 
Cînd va suna a morţii grea secure, 
Atuncea doar, din lemnul de pădure, 
Din flăcări fumul alb o să învie 
Plutind senin pe-al cerurilor larg... 
Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie 
Întins spre infinit ca un catarg. 
SEARĂ LA MIORCANI 
Ieşi din satul alb şi vino să vedem ca de pe plajă
Cum, lăţindu-şi unduirea, urcă unduind pămîntul,
Largul ocean pacific ce-şi încremeni avîntul.
Suflete, priveşte bine şi de-acuma ţine strajă,
Căci coboară înserarea şi ne bate-n faţă vîntul.
Ritmic, lanuri nesfîrşite mişcînd valul lor de spice,
Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat;
Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit şi îndesat;

Grădina între ziduri 
Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice,
Şi-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.
Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-şi ridică.
Clopotul de seară-i paznic veşnic trist şi veşnic treaz...
O cireadă răzleţită la păşune pe islaz,
Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică
În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.
De praf alb umflîndu-şi pînza pe albastrul depărtării
Navighează şarabane: repezi luntri de pescar,
Şi în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var
Peste valuri, spre coşare potmolite-n largul ţării,
Ca vapoare părăsite de demult de marinar.
Şi păreaţi în miezul serii, ce conturul vă-necase,
Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, şi voi,
Flori de cîmp neadunate şi culcate în trifoi:
Alge verzi şi anemone palide şi lungi sargase,
Înşirate pe nisipuri de-al refluxului şivoi.
Dar ţărani, cu grebla-n mînă, adunară goemonul,
Lîng-o mare de fîneţe, pe un ţărm închipuit.
Şi un clopot, de departe, de vecernii a vuit,
Şi din port în port pluteşte şi se înmulţeşte zvonul,
Şi treptat, din undă-n undă cîntecul s-a mîntuit.
Se-nnoptează... şi cîmpia îşi ascunde oceanul...
Suflete, ce-n scoica nopţii eşti bolnavul mărgărit,
Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit,
Dar priveşte cu nesaţiu, de o dată, la limanul
Oceanului ce-acuma transparenţa şi-a mărit.

52 Poezii 
Fără valuri, fără maluri şi cu luciu de fosfor,
Peste tine îşi bolteşte limpezimea ideală
Marea cea adevărată, nălucită şi reală,
Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor,
Unde inima nu minte, unde dorul nu înşeală.
Linişte desăvîrşită... Cu lumina ei verzuie
Pîlpîie în farul umbrei, pe un ţărm divin, o stea
Şi desfăşurîndu-şi pînza, norul, nemaivrînd să stea,
În chip falnic de galeră spre tării încet se suie...
Dar galera se scufundă şi rămîne numai ea.
Suflete, te pregăteşte, vîntul serii bate încă...
Ce corăbii ne vor duce, vis şi trup, la Dumnezeu?
Clopotul de seară sună de plecare şi mereu
Faruri noi se-aprind în stele pe un ţărm de crez şi stîncă,
Pe un ţărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.


 
Grădina între ziduri 
53 
CĂLĂTORUL 
Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole
Şi ai iubit creola şi verzii papagai,
Şi inima, din mare în mare, ţi-o legai
Cînd înfloreau catarge cu pînzele: corole.
Ce mi-e călătoria şi-al mărilor amar
Şi insula rodită cu palme şi banane –
Mă vezi pornit de-acuma pe alte oceane
Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar.
Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă
Spre ţărmul ce nu poartă un nume în atlas.
Corăbiilor tale, mereu gonind, le las
Zadarnica strădanie în nicăieri s-ajungă.
Dar de te joci de-a mingea cu globul – pasu-mi ştie,
EI singur, sa lărgească ogorul strămoşesc,
Şi cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc
De-mi ancorează-n zare Carpaţii pe moşie.


 
54 Poezii 
SOLDAŢI DE PLUMB... 
Soldaţi de plumb... o, toată copilăria, cînd
Cu blonde plete, hatmani, desfăşuram grămadă
Eroii fără moarte, uitaţi în cîte-o ladă,
Vitejii fără teamă în nemişcatul rînd.
Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă
Purtînd ca steag ştergare în soare fluturînd.
Ce trîntă, ce bătaie sub duzii din livadă!
Şi după bătălie cîţi morţi fugeau rîzînd...
O, unde ţi-e războiul, nevinovată vreme!
Acuma lupta urlă şi rana ruptă geme
Şi morţii mor aievea iubirilor din ţară.
Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării
Şi seara, răsturnîndu-i în negrele cutii,
Îngroapă în tranşee păpuşile de ceară?

Pe Argeş în sus 
PE ARGEŞ ÎN SUS 
1918-1923


 
56 Poezii 
CTITORII 
Acolo unde-n Argeş se varsă Rîul Doamnei
Şi murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecînd venea,
Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar
De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă.
Acolo,-n pacea nopţii, pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Cînd şopoteşte valea de cîntecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Şi tot visînd la vremea cînd înfloriră teii,
Pe cînd îmbracă ţara al iernii alb suman,
Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunîndu-şi clopoţeii.
Să stau, pe cînd afară se stinge orice şoaptă,
Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum
Şi să aud deodată, cu-nfiorare, cum
Trosneşte amintirea ca o castană coaptă.


 
Pe Argeş în sus 
57 
ÎNCHINARE 
Privelişte menită să-mi fie o psaltire,
Întîia mea credinţă şi ultimul meu scut,
Moşie aurită de-amurg şi de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor şi de trecut.
Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primeşte iar la sînu-ţi copilul ce eram.
Aleea mi-o deschide cu braţele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfînta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor şi rău.
Am rătăcit pe piatra cetăţilor haine
Şi m-am jucat cu anii cum alţii zvîrlă mingi...
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poţi cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.
Fii pentru regăsitul o mînăstire vie
În care amintirea aprinde lumînări
Şi unde, pe o tîmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuţi, luceferi ieşind din înnoptări...
Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinereţe şi păr frumos de nea,
Cum trece spre mormîntul bunicului, bunica,
Ţinînd ca ieri de mînă copilăria mea?


 
58 Poezii 
N-auzi, atît de-aproape, dar parcă-n altă ţară, 
Şi rîsul meu zburdalnic şi glasul ei blajin? 
Nu simţi sporind dorinţa şi dulce, şi amară 
De-a reveni mai iute la cel dintîi cămin?... 
Cu ochi de altădată cu degetul pe buze 
– Aşa cum se cuvine în preajmă de mormînt – 
Vă voi urma, curate şi albe călăuze, 
Spre cel mai drag, mai trainic şi sufletesc pămînt. 
FLORICA 
Aici îşi îngropară bunicii mei copila, 
În loc ferit de-arşiţă, de viscol şi de vînt. 
Colinei închinară iubitul ei mormînt, 
Legînd de dealul rodnic şi numele şi-argila. 
Şi vremea prea fugară şi fragedul destin 
Al celei ce fusese – abia o zi – Florica... 
Azi, de fetiţa moartă noi nu mai ştim nimica; 
Dar cînd acum Florica, în soare aprilin, 
Etern reînfloreşte, ceva în piept mă doare, 
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir 
O faşă de bobocul plăpînd de trandafir 
Şi-un zîmbet de lumină de fiecare floare. 
Un zîmbet ce odată trăia pe buza ei... 
Şi mă-nfior la gîndul păgîn şi la credinţa 
Că trebuie naturii să-i altoieşti fiinţa 
Pămîntul să palpite ca inima, de vrei. 


 
Pe Argeş în sus 
59 
MORMÎNTUL 
De n-ar fi muşchiul crucii, vedeam un pat de flori
Gătit sub bolta verde şi vie a pădurii.
Ai adormit în raiul din slovele scripturii,
Tu, ce-odihneşti la umbră de codri şoptitori.
Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriţei,
Păstorule de oameni, bunicule! Acum
Eşti zumzet de albine şi-mprăştiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viţei.
Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însufleţit
Şi l-a pătruns iubirea-ţi de ţară, ca seminţa.
Stejarilor prieteni le-ai dăruit fiinţa
Şi sîngele, ce curge cu seva înfrăţit.
Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte,
Cu cea din urmă iarbă de mult am legămînt.
De dincolo de oameni, de timp şi de mormînt,
Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.
VÎRFUL DEALULUI 
Cu-o singură sforţare-ncordînd vînjosu-i umăr 
– Un uriaş urcîndu-şi poverile ce-l strîng – 
Pletosul deal, din vale sui cu vii şi crîng 
Ca să-şi revadă ţara cu sate fără număr, 
Cu casele: mioare, şi turlele: păstori, 
Ce-au coborît pe verdea cîmpie argeşană, 


 
60 Poezii 
Cu drumul ce-nsoţeşte înceata caravană
De sălcii plîngătoare şi plopi pribegitori;
Ţinutul unde seara din lunci şi din zăvoaie,
Ca şi argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Şi unde clarul cîntec de clopot creştinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.
O, vîrf de deal! O, capăt liniştitor de drum!
Opresc aicea pasul şi îmi dezleg privirea,
Cînd prin amurg se-nalţă, visînd nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.
ÎN VIE 
Tot mai miroase via a tămîios şi coarnă,
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc...
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,
Şi soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Tîrîş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.
Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar.
O ghionoaie toacă într-un agud şi, rar,
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...
S-a dus. Şi iarăşi sună... şi tace. Dar aud
– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –


 
Pe Argeş în sus 
61 
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată 
Lovind în amintire ca pasărea-n agud. 
CASTANUL CEL MARE 
Se zbate Strîmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn. 
Cu braţe noduroase şi cu atletic trunchi 
Înţelenit în vie, deşi pînã la genunchi 
I s-a urcat, cu-ncetul, pămîntul gras şi reavăn, 
Dar toamna, sub rodire încununat cu spini, 
Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele, 
Ca grindina sloboade castanele lui grele 
Şi,-nseninat, primeşte pe creştetu-i lumini. 
Castanul între struguri şi-a înţeles menirea: 
Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stînd pe loc, 
Şi, adîncind pămîntul aceluiaşi noroc, 
Cu zeci de ramuri ţine în braţe fericirea. 
Mă simt, Florică, -n preajmă-i atîta de sărac! 
De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină, 
Şi să rămîn al viei ca pomul pe colină, 
Şi să mă strîng de tine ca viţa de arac... 
RĂDĂCINI 
Nod de năpîrci, şerpi vajnici cît braţul şi cît cotul,
Trunchi negru de balaur încolăcit şi rupt,
Ciorchine de şopîrle – pămîntul dedesupt
Surpîndu-se, în taină se dezvelesc cu totul.


 
62 Poezii 
Dar vraci vicleni cu barbă de iască şi de muşch,
În nopţi cu lună nouă plesnindu-i cu nuiele,
I-au înlemnit deodată umflaţi aşa în piele
De le-au rămas sub coajă întărîtaţii muşchi.
Frunzarele deasupra, îmbelşugînd colina,
Îşi leagănă seninul cu vîntul în văzduh –
Cum să cunoască iadul în care trup şi duh
Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina?
Stau şi privesc la şerpii ce scormone-n pămînt
Şi la pămîntul care le fuge de sub pîntec...
Copaci, moşie, vreme – neîndurat descîntec...
Şi eu, cu tot frunzişul şi rădăcina-n vînt.
CIREŞUL 
Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la cărioară
El, ce priveşte toate cu ochi de înţelept –
Şi voi urma poteca de mult, suişul drept
Prin via verde,-n tactul copitei ce-o măsoară.
Şi luînd prăjina lungă şi coşul împletit,
O fată-n vîlnic roşu va merge înainte,
Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte
Sub un cireş, de roade şi de ani mulţi boltit.
Cireşul va fi roşu, ca şi-n copilărie,
Cireşele pe ramuri vor atîrna cercei,
Cu braţe goale, fata va prinde-n şorţul ei,
La fiece prăjină o sută şi o mie.


 
Pe Argeş în sus 
63 
Şi cînd, tîrziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Cînd gol va fi cireşul iar cerul plin de stele,
Bunicei i-aş aduce acasă coşuri grele...
De-aş mai avea bunică şi sufletul de-atunci!
SPRE IZVORANI 
Las povîrnişul viei să cadă-n praf de soare,
Şi-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund.
Atît de dreaptă fuge cărarea pînă-n fund
Că văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare,
Căsuţele răzleţe din satul Izvorani
– Mici capre căţărate pe-o rîpă de lumină
Prin nuci proptiţi ca-n bîtă strîmba lor tulpină,
Sub sarică frunzoasă de gîrboviţi ciobani –
Şi – arătări din ţară, în stampe japoneze –
Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou,
O fată cum zoreşte, greu de urnit, un bou,
Nemaiputînd pe coastă cireada s-o urmeze.
Pe cînd din zarea serii ca namile, cu rost
Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunţii,
Pe rînd: albaştri, vineţi, de aur verde – munţii
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.
PĂDUREA DIN VALEA MARE 
O simţi deodată toată, cu o cutremurare, 
Cum stăpîneşte peste micimea ta de om, 


 
64 Poezii 
Cu mii de trunchiuri albe şi cu un singur dom
Fremătător – pădurea de fagi din Valea Mare.
Aicea omenirea te lasă pic cu pic:
Începi de traiu-ţi silnic şi strîmt să te desferici,
Înveţi, uimit, să intri în codri ca-n biserici
Şi că mai sfînt pe lume nu poate fi nimic
Decît această pace în razele-nserării,
Cînd se tîrăsc, alături de netede tulpini,
Din arborii aievea alţi arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării,
Şi cînd, legîndu-ţi paşii de cale, te-ai oprit
Sub fagii nalţi, în templul adevărat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii,
La jgheabul care curge cu şipot potolit.
CUCUL DIN VALEA POPII 
În zori, ca poteraşii, din văi şirag ies plopii. 
Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc 
Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc 
S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii. 
Pe flori, ca pe-o velinţă, stau de la cîntători, 
Pîndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen 
Cum soarele soseşte rotund, ca un egumen, 
Şi numără pe ceruri mătănii de cocori. 
Pe cînd în calea-i lungă se roagă la toţi sfinţii, 
Eu îl dezbrac de raze sub frasin şi anin. 


 
Pe Argeş în sus 
65 
În luminosul cîntec de cuc, mă însenin 
Pe valea-ntineririi şi a făgăduinţii. 
Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea. 
– Cu-cu! aci în vale... Cu-cu! sub dealuri zboară... 
– Cu-cu! şi iar îmi scapă în zări o primăvară... 
– Cu-cu! şi mai departe, copilăria mea... 
LA ZĂVOI 
Mă-ntorc ta tine, Argeş, o, rîu de-odinioară,
Pe drumul de fîneţe ce fuge printre clăi,
Dar unde mai sunt astăzi, să ţie-aceleaşi căi,
Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară?
Şi unde-i scăldătoarea în care ca un vrac
– Zăvoi cu păr de sălcii şi ochi de apă vie –
Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie
A razei pogorîte pe cerul porumbac.
De două ori acelaşi nu m-oi scălda în ape,
Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg,
Şi vacile bălţate de soare în amurg
Nu beau acelaşi Argeş cînd vin să se adape.
În cipciit, în clopot şi-n şopot nencetat,
Alt rîu, din clipă-n clipă, te-a zămislit izvorul;
Nebănuit ca dînsul mă naşe viitorul –
Dar tu te chemi tot: Argeş, cu tot: Ion Pillat.


 
66 Poezii 
ÎN LUNCĂ 
Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii
Ducînd la cîmp şindrilă sau sus la munte grîu,
Te-abate-n lunca veche şi mînă pinã la rîu.
Amurgu-n văi se lasă cu cîrduri de prigorii,
Cu-apusul luna albă căzu în heleşteu:
Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-aşază brotăceii,
Şi cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii,
Cu zile descîntate m-ar urmări mereu.
De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune
Lung clopotele-ncete ce vin de la zăvoi,
Dar vacile în noaptea albastrului trifoi
Treptat se depărtează prin vis şi prin păşune...
Opreşte-mă la Argeş, pe plaja care-o ştiu,
Să-i ţin în mîini nisipul, în cupe efemere,
Şi să visez – cum fuge prin degete şi piere –
Trecutul, şi talanga, şi soarele tîrziu.
PARCUL GOLEŞTILOR 
Am aşteptat amurgul ca zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre Goleşti să-nşire albastra lor stafie.
Am stat bătînd la poartă prelung – şi s-a deschis;
Şi iată casa-n iederi şi parcul în paragini,
Şi iată-mă ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.


 
Pe Argeş în sus 
67 
Aleile – e toamnă – duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii şi-n urzici...
Şi, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici:
Va trebui odată Florica ta să poarte
În ea pustietatea de care mai boleşti...
Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrăţite aã fraţilor Goleşti.
LUMINA, IARNA 
A nins. În soare codrul cu trunchiuri de cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt,
Şi mă visez la geamuri cu anii îndărăt:
Văd dealul alb, tîrlia şi vremurile bune.
Ies, scîrţîie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Şi, atîrnînd marame subţiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine şi pentru Dumnezeu.
Apoi îşi dă pe spate tot părul de beteală
Şi sare învîrtindu-şi al razelor hanger,
Şi unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală.
Crra!... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb.
A stat din joc lumina, pe brînci se face mică...
Crra!... stolu-ntreg – şi-n umbră rămîn privind cu frică
Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.


 
68 Poezii 
BISERICA LUI HORIA 
Mai stai visînd la munţii ce şoimi şi aur poartă?
Pe vale, Arieşul şoptind îl mai auzi?
Pribeagă lîngă Argeş, vădană printre duzi,
Biserică pustie şi fără brazi la poartă.
Cioplită din puterea molidului şi din
Credinţa strămoşească legat-n bîrna dură,
Ce meşter vechi, de ţară, cu greaua lui secură
Ţi-a hotărît altarul lui Horia, destin?
În jurul tău cresc duzii cu fragedă verdeaţă
Şi iarba crudă-ntinde la soare plase verzi
Să prindă rîndunele de umbră. Tu îţi pierzi
Deasupra lor, în frunze, clopotniţa-ndrăzneaţă.
Pe morţii tăi zadarnic îi mai aştepţi, şi nici
Un preot nu-ţi mai cîntă, bătrîn, din psaltichie...
Dar azi, cu primăvara, cerească şi pustie,
Slujeşti botez la granguri şi nuntă la furnici.
CĂSUŢA DIN COPAC 
Se leagănă şi astăzi, cînd vîntul suflă-n frunză,
Sus pe stejar-nălţată, căsuţa din copac.
Cu gazda mea bătrînă ce bine mă împac!
Îi duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,
Un suflet ce să uite trecutul nu putu
Şi care jalnic bate mereu la altă poartă,
Un suflet ce iubirea nehotărît îşi poartă
Din loc în loc, zadarnic... O, vindecă-mi-l tu!


 
Pe Argeş în sus 
69 
Tu, sora cea mai bună cu aripa şi ramul,
Primeşte-l la fereastra de cer cu ciocîrlii.
Tu, nelegată încă prin grele temelii
De ţarina prăfoasă, dă-i să-şi serbeze hramul
Pădurea, şi văzduhul, şi vîntul, la un loc –
Şi ruptă din pîrjolul apusului de soare,
Făcînd din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare:
O veveriţă roşie cu coada ei de foc.
CASA DIN DEAL 
Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă
Ca o bunică bună la nepoţelul mic.
Pe-atunci ştiam că-i vie; azi nu mai ştiu nimic:
Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă.
Sub coperişul, care îi sta ca un bonet,
Glicina ei pe tîmple cădea ca o şuviţă.
Şi, mirosind a floare de tei, a lămîiţă,
A cantalup, a lisă de chitră, a şerbet,
În fiece odaie dezvăluiam cu frică
Alt gînd din vechiul suflet curat şi romînesc...
Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi îmbătrînesc,
Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.
Pendulele bătrîne mai bat acelaşi ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniştea sonoră,
Dar timpul intră-n casă trîntindu-i altă oră,
Şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.


 
70 Poezii 
CĂMARA DE FRUCTE 
Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.
Mă prinde amintirea în vînătul ei fum,
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,
Arzînd în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.
Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie şi una nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Şi tămîioşii galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
ODAIA BUNICULUI 
Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,
Şi ceasul lui pe masă şi-a mai păstrat tic-tacul.
Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,
Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă
Pe cînd era el Junker – demult – sub Ghica-vodă,
Cînd mai mergeau boierii în butcă la Braşov.


 
Pe Argeş în sus 
71 
Şi lîngă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scîrţîit o uşă... un pas... şi-aştept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai pînă-n vie.
Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?
Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii...
Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi.
OCHELARII BUNICII 
Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremeneşte anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei şi-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă în faţă, mi-a zîmbit
În jilţul ei – ca-n vremea cînd eram mic – bunica.
La geam foşneşte plopul sau paşii au foşnit?
Prin uşa zăvorîtă „ei” intră în odaie.
E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniştit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai ştiu...
Nu vreau să-l ştiu... nu pot să-l ştiu... E prea tîrziu!
De omul chel şi rău, rămîn legat pe moarte.


 
72 Poezii 
CAPELA 
De ce te-au dus, bunico, intr-o chilie rece
Şi te-au lăsat cu toţii sub lespezi de cavou?
Cînd lunca e un cîntec şi dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,
Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Şi cînd lumina călcă prin aurite ganguri
În crîngul plin de cintezi, de mierle şi de granguri...
Te-aşteaptă iasomia şi-albastrul heliotrop,
Albi, trandafirii-n floare întreabă toţi de tine.
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatou-n mîni?
Grădina te doreşte de-atîtea săptămîni!
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... şi noaptea vine.
O pulbere de lună albeşte pe livezi –
Şi iar se face iarnă ca-n ziua îngropării,
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.
ODIHNA TATII 
Bunicul meu aicea se odihnea odată.
Pe banca de lemn rustic aşază-te şi tu,
Fetiţa mea, pe locul în care-n vremi stătu
Şi mama – o fetiţă ca tine – cu-al ei tată.
Priveşte dealul unde trăirăm în trecut,
Şi capul drag pe braţu-mi proptit, aşa, ţi-l lasă.


 
Pe Argeş în sus 
73 
Încape toată via şi vechea noastră casă
În sufletul tău tînăr din alte vremi făcut.
Departe pe zăvoaie un tren îşi pierde fumul
Ca o năframă care se schimbă-n porumbei...
Nu fumul, viaţa piere – şi paşii mei mai grei,
Ecou de-acum, urmează pe-ai tăi uşori pe drumul
Pe care şi bunicul cu mamă-mea venea.
N-auzi cum sună paşii lor de odinioară?...
Pe sub castanul mare, în seara ce coboară,
Să-i aşteptăm să vie cu noi, fetiţa mea.
STRĂINUL 
Pe bancă, sub castanul din vie, te aşează,
Străine, ce venit-ai priveliştea s-o vezi –
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Şi peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.
Cîmpia e albastră şi-n zare norii ard.
Sclipeşte Rîul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge; puţul cu lanţ şi roată ţipă;
Şi vrr!... un zbor de vrăbii zbucneşte dintr-un gard...
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Şi crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor tîrziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Rîul Doamnei –


 
74 Poezii 
N-ai auzit, deodată rupînd tăcerea toamnei, 
Vrr!... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult. 
COPIL DE-ODINIOARĂ 
Prin iarnă din cămara zăvorită
Se furişează cald miros de mere,
Readucînd în vremea viscolită
Iar toamna cu trecută mîngîiere,
Cînd sufletul împovărat venise,
Cu tîrna lui de poame şi de vise.
În casa amintirilor închise.
Şi-n inimi amorţite de-a lor strajă.
Străbat adînc, îmbălsămînd gîndirea,
Cu seva lor fierbînd din nou sub coajă,
Copilărescul dor şi amăgirea.
Şi-n inimi, viu ca şi întîia oară,
Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară,
Din somnul tău, copil de-odinioară.
SEPTEMVRIE 
Din bulgării vin care cu vinete şi verze.
Se-afundă-n zări, departe, un unghi obtuz de berze.
Am întîlnit o fată cu tufănele-n braţe.
Un vînător la iazuri a tras cu puşca-n raţe.
Aud prin porumbişte chelălăind ogarul.
Loveşte rar şi ritmic butoiul gol, dogarul.


 
Pe Argeş în sus 
75 
Azi n-a lăsat postaşul ziarele din tîrg; 
Dar mere poleite ca-n basme dau în pîrg. 
Pesemne-n coşul nopţii vrea soarele să cadă; 
Au început de-o vreme şi zilele să scadă. 
La lampă, şi cînd ziua cu totul s-o umbri, 
Voi reciti Pasteluri de V. Alecsandri. 
TOAMNĂ 
Au vuit prelung ca vîntul păsările migratoare
Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,
În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.
Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porţi cheia
Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.
Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia
Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.
Precum seara, pe cîmpie cînd fîşii se prinde ceaţa,
Tot auzi sunînd vecernii şi nu ştii de unde vin,
Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viaţa,
Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.
Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe,
Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat...
Toamnă, lasă-mă să mîngîi părul tău de frunze moarte,
Părul tău de aur roşu şi de soare întrupat.


 
76 Poezii 
JUCĂRII 
Dar ce m-a pus în seara tihnită de Crăciun,
Sa iau în mînă lampa, să dau în lături uşa?
În faţa mea stă calul de lemn şi stă păpuşa
Cu suflet de tărîţe, nevinovat şi bun.
Stă micul tren mecanic în gara lui prea mică,
Stă, cîmp de luptă, masa soldaţilor de plumb
Şi, galbene ghiulele, stau boabe de porumb,
Stricînd orînduiala oştirii fără frică,
Şi tot închis de-atuncea albumul de imagini,
Ce deschisese ţara de fantasmagorii.
Azi chipurile şterse sunt numai mărturii,
Că ochiul nu revede la fel aceleaşi pagini.
Căci unde-i trenul fulger pentru-nconjurul lumii?
Armatele pornite spre stăpînirea ei?
Păpuşile sfioase în rochii de femei,
Primindu-ne iubirea sau îndrăzneala glumii?
Cu primul dor de ducă ce-n mine izvorît-a,
Azi unde-i calul Vinteş să sufle foc pe nări?
Aceste biete lucruri, ce fură îmbătări,
Sa fie mai reale cînd moarte-s intr-atîta!...
În faţă am doar calul de lemn, am doar păpuşa
Cu suflet de tărîţe, nevinovat şi bun...
Şi mă gîndesc în seara pioasă de Crăciun,
În care-mbătrînirea şi-a strecurat cenuşa,

Pe Argeş în sus 
Că va sosi şi ziua cînd fără ochi şi mînă
Voi reveni – de ce nu? – în vechiul meu iatac,
Spre a simţi cu milă cum toate se prefac
În jucării menite străine să-mi rămînă.
Ca-ntotdeauna sta-vor şi tocul, şi caietul,
Şi fila încărcată cu colb de poezii.
Intr-un pahar mixandre uitate-or putrezi,
Şi cucul din ceasornic îşi va urma tabietul.
Şi versurile mele îmi vor cerşi oprirea.
O, strofele pe care, ani lungi, ca un zaraf
Le-am strîns cu sîrg în suflet, le-am cîntărit în vraf
Gîndind cu vorbe de-aur să cumpăr nemurirea.
Dar sfintele silabe cu rimă şi cezură,
Ce-mi sunt acuma: cîntec, icoană şi parfum,
Nu vor pătrunde pînă în visul meu postum
Descătuşat din steiul de pămîntească zgură.
Voi recunoaşte totuşi, pe poliţa unică,
Doar cărţile ce-ncuie perfecte amăgiri...
Şi fata mlădioasă cu coapsele subţiri,
Ce-n patu-mi doarme goală, în ghem ca o pisică.
Le-oi recunoaşte toate, nepricepînd nimic
Din cîte astăzi omul cel nou iubeşte-n ele,
Şi le-oi privi cu-aceeaşi mirare ca pe-acele
Relicve moştenite de la copilul mic.


 
78 Poezii 
DRUM DE NOAPTE 
Caleaşcă, drum de noapte, păduri adînci de fag
Şi prin frunzişe lună cernută-n ceaţă fină,
Poiene necosite de mult şi miros vag
De flori de fîn în floare, de fragi şi de sulfină...
În pace sufletească topindu-se, te-alină
Realitatea vremii pe al naturii prag,
Prin ce metempsicoză revăd obrazul drag
Al fetei de-altădată în albă crinolină?
Aceiaşi ochi sălbatici, acelaşi zîmbet trist,
Din care făurisem a dorului povară,
Şi eu acelaşi tînăr şi palid bonjurist...
Cînd ea înfăşurată în vălul de percal
Îmbălsămat de vîntul pădurilor, în vară,
Visa la iarnă baluri la consulul muscal.


 
Pe Argeş în sus 
79 
ACI SOSI PE VREMURI 
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, 
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. 
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc 
De cînd luptară-n codru şi poteri, şi haiduc. 
În drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii. 
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. 
Nerăbdător bunicul pîndise de la scară 
Berlina legănată prin lanuri de secară. 
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină 
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină. 
Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac, 
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac. 
Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad, 
Îi spuse Sburătorul de-un tînăr Eliad. 
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea... 
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea. 
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, 
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. 
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămînă... 
De mult e mort bunicul, bunica e bătrînă... 

80 Poezii 
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dînsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zîmbindu-mi, că prea naiv eram
Cînd ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gînduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
– Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.


 
Pe Argeş în sus 
81 
ACUARELĂ 
Nu cuvintele purtate ca arginţii
Vînturaţi din mînă-n mînă pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minţii,
Rîu muntean, cu limpezimi de acuarele.
Cum să dau eu slove negre şi tocite,
Jocul fraged: numai apă, numai soare,
Şi frunzişul: spumă verde pe răchite,
Şi lumina: aur sprinten sub picioare;
Naltul cer primăvăratic care mînă
Sus la munte, pe ulmet şi pe arinişti,
Norii albi şi le adapă turma pînă
Vine seara cu-ale umbrelor nelinişti;
Ridicîndu-se în noapte: vajnic taur,
Dealul care paşte cer de stînjenei;
Şi zvîcnindu-şi bobul mic spre cloşca de-aur,
Stelele zvîrlite-n zare – pumn de mei;
Casele cu prispă scundî, stînd pe labe,
Suri zăvozi legaţi de drumurile-funii;
Toate morile-n genunchi, ca nişte babe
Ce albesc pe prundul gîrlei pînza luni...
Cît aş vrea să uit de tot abecedarul.
Din tăceri să pot urzi păienjenişuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminişuri.

82 Poezii 
Şi, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză:
Ceru-n aripi care cîntă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vîntu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca şi inima pădurii.

Satul meu 
SATUL MEU 
1923


 
84 Poezii 
HARTA 
Sunt satul strîns în punct pe o hîrtie:
Paing în drumuri negre, ca-ntr-o plasă.
Privindu-mă şcolarul o să ştie
Ce nume port, în ce judeţ şi plasă.
Atîta tot; căci oameni, vetre, locuri
Şi cîmp, şi crîng, şi brazdă, şi livadă,
Şi cerul minunat cu mii de jocuri
De raze şi de umbre – n-o să vadă.
LUMINA 
Te întîlnesc şi-aici. Ce drag mi-e ceasul!
M-am aurit acuma de chindii.
Îţi măresc umbra, sufletul şi pasul
Spre satul unde trebuiai să vii.
Te duc pe tălpi de soare pînă-n noapte
Şi vei păşi-n condurii lunei noi,
Cînd răsărind din lanurile coapte
Bătrînii nuci vor întreba de noi.
PROPRIETARUL 
Am fost, cîndva, stăpînul de pe lanuri...
Azi stăpînesc un parc – nu mi-e destul.
Am dat cu drag terestre oceanuri
De pămînt gras şi negru, prea sătul.


 
Satul meu 
85 
Ţăranii azi îmi stau pe arătură... 
Eu îi socot de buni, ei mă cred rău, 
Ne înşelăm, mă-ntreb, în ce măsură? 
Sa fii stăpîn pe inimi e mai greu. 
VLAD PLUGARUL 
Sunt un plugar, mă cheamă Vlad Nicoară;
Am faţa aspră şi tăiată-n lemn,
De satul meu mă leagă strîns o sfoară
De ţarină şi sapa mea de lemn.
Eu nu cunosc sub cer decît pămîntul
Mai negru ca o pîine de secară.
Dă-mi, Doamne, să-mi călească legămîntul
Un plug, doi boi şi braţul care ară.
ILIE BACIU 
Proptit în bîtă stă cu trei picioare
În sarica lăţoasă cît un urs –
Aicea, de cînd ţara e sub soare,
În juru-i oi şi veacuri i s-au scurs.
Şi l-a pălit un gînd în noaptea lungă:
E poate şi acolo un oier
Ce-şi mulge toate stelele în strungă,
De curge Calea Laptelui pe cer.


 
86 Poezii 
BABA VIŞA 
Sunt manca morţilor din sat – mă cheamă
Doar ei să le spăl trupul, n-am copii.
De faţa lor adevărată nu mi-e teamă –
Cu mîna mea pe rînd îi primenii.
Le fac coliva şi-i veghez la noapte
Cînd primul somn le e aşa stîngaci...
Vezi – să n-o spui – ei tot mă strigă-n şoapte,
Cu sila îi adorm ca pe sugaci.
COPACII DIN SAT 
De ce-ai sădit în satul nostru case
Şi garduri vii, căruţe şi plugari,
Cînd singuri stăm – răzeşi cu crengi pletoase –
Şi-l străjuim de vînturile tari?
Şi omului de ce i-ai dat fiinţă?
Azi e aici şi mîine în vecini,
Cînd noi suntem un loc şi o credinţă,
Ai satului – din frunză-n rădăcini.
CIMITIRUL 
Sunt satul cel adevărat, cel unde
N-au casele nici poartă, nici fereşti,
Mă calci – şi pasu-ţi dă să se cufunde,
Şi timpul sună-a gol, cînd mă găseşti.
Salcîmii mei îi văd prin rădăcine –
Nu-i mai cunoşti de cer şi vînturi goi?


 
Satul meu 
87 
Nici fraţii tăi n-o să-i cunoşti în mine 
Cînd trupul ca o haină îl despoi. 
HORA 
Mă nasc la han o dată-n săptămînă,
Mi-e pîntec cobza, fluierul mi-e os.
Nu pot trăi de nu mă ţin de mînă
Flăcăii dîrz sau fetele sfios.
Ce chiot dau cînd ies prin bătătură!
Tot calc şi bat în tact şi-alerg pe loc...
Spre seară ameţesc de băutură,
Dar nu mă las – că mor de nu mai joc.
STÎLPII DE TELEGRAF 
Am pironit în cuie nalte drumul 
Să n-o pornească razna-n porumbişti – 
Catarge ancorate cu duiumul, 
Ce toate fug cînd numai tu te mişti. 
Întindem rămurişuri de reţele 
Şi în amurg rodim cu soare-aprins... 
În toamnă înfrunzim cu rîndunele: 
Un fel de frunze negre cu piept nins. 
BROTACUL 
O frunză verde a sărit din iarbă 
În apă – sperie stelele din lac 


 
88 Poezii 
Ce tot clipesc din ochi şi se întreabă 
De dă iar toamna-n foi... E un brotac. 
Un brotăcel cam beat de-atîta vară, 
De-atît parfum de flori cam uluit, 
Ce se tot saltă pe a lunii scară. 
Şi vrea s-ajungă-n ceruri negreşit. 
TĂCEREA 
Cobor pe cîmp o dată cu-nnoptarea,
Sunt pretutindeni şi nu-s nicăieri,
Mă prinde pitulată nemişcarea;
Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.
Mă sfîşie cucoşii, cîini mă latră,
La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
În jurul lămpii aţipesc pe vatră,
Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.
IARNĂ 
Ţi-aduc omătul liniştit ce-apasă,
Cu fulg uşure, ca o piatră grea
Pe ţarină, pe suflet şi pe casă –
Şi-l las pe geamuri preschimbat în stea.
De-acum cîmpia va fi foaia nouă
Pe care sînii-nseamnă stranii dungi,
Şi-n tine, călătorule, -o să plouă
Cu zurgălăi, cu amintiri, cu doruri lungi...

Biserică de altădată 
BISERICĂ DE ALTĂDATĂ 
1923-1926


 
90 Poezii 
SPRE SCHIT 
Mesteacănii, în vînt, pe dealuri bat mătănii
La troiţa cu nori de aur învechit –
Poteca i-a lăsat pe marginea poenii
Şi împletind lumini dă fuga pînã la schit.
Egumenul bătrîn de pe pridvor priveşte
La apele din stînci scăpînd argintul viu,
La turma, sus pe plai, ce iarba-n flăcări paşte,
La omul, în amurg, pornit la drum tîrziu.
Clopotniţa de lemn pîndeşte peste curpeni
Şi clopotele vechi înalţă glasuri mari
Să cheme prin păduri, cu sufletul în cumpeni,
Pe călătorul stînd la crucea din hotar...
Dar drumul povîrnit, la vale duce umbră
Cînd, pîlcuri, mieii albi pe culmi mai duc zăpezi –
De-acum e foşnet lung ce-a fost sclipiri de undă,
De-acum tu simţi adînc ce nu mai poţi să vezi.
MÎNĂSTIRE 
Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti, 
Ţesute-n flori şi pasări de-amurgire, 
Pe culmi te înălţai, să împlineşti 
Logodna cerului cu ţara – mînăstire. 
Şi valea ca o carte s-a deschis, 
Şi-ntîia stea citi în ea prea bine, 


 
Biserică de altădată 
91 
Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis, 
Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine. 
Şi-n mine, şi-n poiană, şi pe drum 
Deodată s-a întins atîta pace 
Că Dumnezeu plutea ca un parfum 
De fîn cosit, cînd claia se desface... 
Şi-aş fi crezut că totu-i zugrăvit 
Şi că privesc, copil, o stampă veche, 
De nu-mi venea – cînd şters, cînd desluşit – 
Un zvon adînc de clopot la ureche. 
TOACA 
Pe curtea mînăstirii îmi deschid,
Ca peste visul sufletului, geamul.
Tăcerea e de piatră: un molid
Şi-a-ncremenit în luna plină ramul.
Biserica de bîrne s-a-nchinat
La steaua cea dintîi, ca la icoană.
Un înger ca un nor îndepărtat,
Proptit de munţi se roagă alb în strană.
Ce-i om s-a stins – ce-i sunet a murit...
Trăieşte numai schitul şi copacul.
Tăcerea cerului a ţintuit
Cu stele grele de oţel capacul...
Dar clar o picătură a căzut,
Spărgînd oglinda timpului în două –


 
92 Poezii 
Şi-ascult în piept şi-aud în schitul mut
Mărgăritarele cum plouă.
E toaca ta! A început să bată
Sub cer, prelung, cu inima deodată.
MONAHUL LA CAPRE 
A fluierat un tren departe,-n vale –
De-aci la el ce multe veacuri sunt!
Sub munte, unde schitul se prăvale,
O toacă sună şi-a tăcut în vînt.
Atîta tot – pe cerul nalt ereţii
Cunună torc din zborul nemişcat
Poienii ce atîrnă pe pereţii
De stînci tăiate-n piscul detunat.
Monahul roş la capre stă de pază,
Sălbăticit, slăbit de-aşa pustiu –
Singurătatea singură-l veghează,
Dihăniile din codru de-l mai ştiu...
Şi-acum cînd umbre pe furiş, în taină,
Lungesc pe jos copac lîngă copac,
Vin caprele, se freacă de-a lui haină
Ca de-un gorun cu coajă de şiac.
Prin sfeşnice domneşti de flori de naibă
Zăreşte satul, casa cu livezi,
Şi fata albă ca o iadă albă,
Şi ochii-i verzi ca firul ierbii verzi...


 
Biserică de altădată 
93 
Şi mîna aspră mîngîie alene 
Blăniţa iedei şi se pierde-n ea – 
Şi parcă muiereşte ard sub gene 
Priviri viclene ca ispita grea. 
Dar ţapul negru şi bărbos, deoparte, 
Chiorîş aprinde galben ochi de drac – 
Pe cînd mesteacăni albi, ca într-o carte 
De basme, din penumbră se desfac, 
Rîsar – arhangheli mari – prin amurgire 
Cu aripă şi sabie de foc, 
Pe cînd monahul cel ieşit din fire 
Ca la icoană bîjbîie pe loc. 
BISERICĂ DE ALTĂDATĂ 
Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale
Cu zarzării din curtea veche năpădită de urzici,
Sub coperiş lăsat pe-o rînă, la margine de mahalale,
Sub turnul mîngîiat în aripi de raze şi de rîndunici...
Cu chipul şters în zugrăveală: Matei şi Marcu, Ion şi Luca,
Evangheliştii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu –
Amurgul doar şi toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca
Grădinii Domnului, pe care azi credincioşii n-o mai ştiu...
Biserică de altădată, din nou primeşte să-ţi calc pragul
Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriţi pe cer.
În somnul veşnic bunu-ţi preot de mult şi-a lepădat toiagul
Şi întru Domnul odihneşte bătrînul său paracliser.


 
94 Poezii 
Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi 
multe – 
Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala, 
Nu-i nimeni sa se roage-n tindă, şi taina nimeni s-o asculte 
Şi la icoane să aprindă sfînt lîngă sfînt, stea lîngă stea. 
POVESTEA MAICII DOMNULUI 
RUGĂ CA SĂ ÎNCEP 
Vreau, Maică Preacurată, 
Povestea ta să fie 
În grai cinstit lucrată, 
Ca lîna dintr-o iie. 
Şi ca să-ţi ţes chilimul 
Mă ţine tu de mîni. 
Mă-nveţe heruvimul 
Colinda din bătrîni. 
Fă-mi graiul bun ca oul 
Încondeiat de Paşte, 
Blagoslovit ca boul 
Cînd Domnul meu se naşte. 
Strălucitor cuvîntul 
Mi-l fă cum e la noi 
Lumina pe pămîntul 
Cu plopi şi dealuri moi. 


 
Biserică de altădată 
95 
Înalţă-mi vorba bine:
Troiţă la răscruce –
Drumeţul să se-nchine
De vine ori se duce;
O limpezeşte-n rîul
Ce rîde sub arini,
O-ncinge strîns cu brîul
Durerii de creştin.
Dă-mi, mie, păcătosul,
Un suflet de băteală,
Să-ţi dea şi el prinosul
Lui sfînt în zugrăveală –
Să fiu ca iconarul,
De nimeni, cunoscut.
Nu-mi trebuie slavă. Harul
Ţi-l cer: Am început.
NAŞTEREA 
N-au fost măslini, nici dafini, nici smochini... 
Pămîntul sfînt nu e al Galileii – 
La noi e Nazaretul. Ioachim 
De pe pridvor priveşte Rîul Doamnei, 
Stă moşul alb în portul de la ţară, 
Dar sufletul într-însul e catran, 
Căci Domnul n-a voit copii sa aibă 
Şi oamenii cu rîs l-au judecat. 


 
96 Poezii 
Stă Ioachim şi-n sufletu-i se roagă
Ca-ntr-un pustiu de piatră şi nisip.
Închină Domnului viaţă dreaptă,
Jertfeşte ce-a arat şi ce-a sădit.
Cu furca-n brîu mergi, Ano, în livadă
Să-ţi pască pomişorii albi din mîni
Ca miei priori născuţi în primăvară,
Plîngînd că nu eşti mamă, să-i mîngîi.
Sub un mălin în floare te aşază –
Un cuib de granguri cîntă pe un ram.
Te roagă, Ano, Domnului, căci iată
De-o floare pomu-n rai s-a scuturat.
Prin nori de-argint petala se pogoară;
Cu umbra-n cruce cade un lăstun –
Şi casa ta, Ioachime, e albă
De binecuvîntarea unui prunc.
COPILĂRIA 
Cine sa ghicească taina? Cinã sa creadă
Că-n fetiţa cu opinci şi cu opreg,
Maica Domnului se va ivi odată...
Nici părinţii ei, privind-o, nu-nţeleg.
Mieii tatălui îi paşte pe toloacă,
Duhul sfînt ca un porumb îi stă pe mîni,
Şi pe cînd copiii satului se joacă,
Clopote îi sună seara în fîntîni.


 
Biserică de altădată 
97 
Îngerii o ţin cu basme lîngă vatră, 
Beau cu dînsa spuma laptelui din blid. 
Aripi zboară de se mişcă-n prag o piatră 
Sau argaţii poarta mare de-o deschid. 
Spun vecinii: – „Ioachime, fii de pază, 
Că-ţi boleşte fata mică de-un deochi.... 
Dar un orb în faţa ei îngenunchează 
Şi se roagă şi pricepe fără ochi. 
JURUIREA 
Şi dacă-a fost Sfîntă-Măria cea mică, 
Să meargă la hram cu toţi se ridică. 
Şi dacă-a fost ziua de toamnă senină, 
Cînd urcă Negoiul pe zări de lumină, 
Pe la drumul cu plopii foşnind frunza rară, 
Părinţii Mariei porniră în ţară. 
Fetiţa-n căruţă şedea între ei– 
Ca apa de şipot erau ochii ei. 
Trecură o vale, şi două, şi şapte... 
E noapte, şi cerul e calea de lapte 
Pe care se duce car mare şi-oier – 
Ioachime, schitul nu e nicăieri. 
Zadarnic ceri drumul pierdut, la o stînă. 
Fetiţa adoarme cu capul pe mînă, 


 
98 Poezii 
Şi maică-sa ţolul îl trage pe ea – 
Maria acolo sfînt vis că visa. 
Şi, iată, prin frasini răsare lin luna... 
Argintul din vis se lasă ca bruma. 
Un schit se vesteşte, nou-nouţ, din pămînt, 
Ca Sîntă-Măria să-i fie hram sfînt... 
Şi cum calcă fata cu frica-n altar, 
În cer sună buciume peste hotar. 
Şi cum se închină smerit la icoane, 
Toţi îngerii Domnului cîntă în strane. 
BUNAVESTIRE 
Ţesea cuminte ca întotdeauna
Maria borangicul la război,
Şi cum prin seară cădeau umbre moi,
I s-a părut întîi ca intră luna,
Atît de alb venea. Dar nici o rază
Nu calcă mai uşor pe tălpi de vis –
Şi s-a mirat ea: cine a deschis
Larg poarta? – Cînd s-a ridicat să vază,
I-a nălucit acum că porumbelul
Ei alb bătea din aripi lîngă ea.
Şi cum, sfioasă, fata-l mîngîia,
Arhanghelul dezvăluindu-şi felul,


 
Biserică de altădată 
99 
Nu s-a temut, nu s-a ferit de dînsul 
– Cu îngerii se sfătuia de mult -
S-a bucurat spunîndu-i: – „Te ascult.. 
Arhanghelul tăcu, închis într-însul. 
Atunci s-a speriat, căci nici un sunet 
Nu-i pogora în suflet solul sfînt. 
Dar a picat ca moartă la pămînt 
Cînd îngerul cu trăsnet şi cu tunet 
A fulgerat, neaşteptat, Bunavestire... 
IOSIF TESLARUL 
Ea îl privea cum mînuia rindeaua 
Pe blăni de brad. Cioplit şi el în lemn, 
Nu bănuia teslarul că în greaua 
Penumbră-a candelii cu untdelemn, 
Maria sta păzind întruchiparea 
Lui Dumnezeu în trupul ei curat. 
Dar cum, mărită, flacăra în para 
Luminii-i da obrazu-adevărat, 
Iosif, ştergînd năuc sudoarea frunţii, 
A ridicat în blestem pumni semeţi – 
Cînd, iată, cu un pas ce mişcă munţii, 
Lăsînd icoana goală pe pereţi, 
Un înger coborî: acelaşi – din Vestire, 
Maria însă nu-l mai cunoscu. 


 
100 Poezii 
Văzîndu-l, omul îşi veni în fire 
Şi se sfii şi parcă pricepu. 
NAŞTEREA DOMNULUI 
– După legenda poporană – 
Jos sub poarta raiului,
Pe sub Piatra Craiului,
Unde-ncep muscelele,
Apele şi stelele,
Vezi, albind ca pe chilim,
Tîrg pre nume Vifleim.
Tîrg străvechi în bogăţii,
Tot în minte să mi-l ţii.
Turle scăpărînd argint
Cu brîu falnic îl încing
Şi-l îmbracă-n poleială
De-aur, raza de beteală
Ce alunecă de sus
Peste casa lui Isus.
Dar pe drumul cel cu plopi,
Rău de pietre şi de gropi,
Cine-mi vine-n car cu, boi,
Nu plăvani ca pe la noi,
Ci munciţi şi oropsiţi,
De trei zile nehrăniţi?
Cine-mi sunt drumarii doi
Nemîncaţi, bătuţi de ploi?
Cine-mi plînge, sub maramă,

Biserică de altădată 
De dureri că va fi mamă?
Cine-mi umblă lîngă vite
Tot cu vorbe necăjite?
Maica Domnului plîngea,
Iosif boii suduia,
Maica Domnului spunea:
– „Omule, nu sudui.
Ce e scris s-o împlini.”
În mijlocul drumului,
La tulpina plopului,
Stă Maria s-odihnească
Şi pre fiul sfînt să nască.
Dar, vezi, plopu-i copac rău,
Copac rău şi nătărău,
Îşi dă frunza într-o dungă,
Să foşnească vreme lungă,
Linişte să n-o ajungă.
Îşi dă creanga într-o parte,
Nici de umbră s-aibă parte.
Maica sfîntă a oftat,
A oftat, s-a supărat
Şi din gură-a blestemat:
– „Plopule, lemn urgisit
Sa te zbaţi neodihnit,
Nici în lin, nici în senin
Creanga ta să n-aibă stare,
N-aibă umbră, nici răcoare.
Frunza-n tine să nu stea,
Nici ziua şi nici noaptea.
Şi cu vînt,
Şi fără vînt
Să te clatini pe pămînt!”

102 Poezii 
Maria s-a ridicat,
Drumul lor şi l-au urmat.
Şi au mers, măre, au mers
Urmele de li s-au şters,
Tot prin ţarini aurite,
De oameni nepomenite,
Tot prin stele argintate,
De oameni nesămănate...
Şi-au ajuns în drumul lor
La focul păstorilor.
Colo-n stîna oilor,
Stă Maria s-odihnească
Şi pre fiul sfînt sa nască.
Şezu jos şi nu şezu,
S-odihnească nu putu
De zbieratul oilor,
De săritul mieilor.
Maica sfîntă a oftat,
A oftat, s-a supărat,
Oile le-a blestemat:
."Oi, de orice rîu veţi da,
Voi să nu puteţi zbiera,
Pe voi lîna să nu steie,
În tot anul să v-o ieie
Mielul de sub voi să pieie!”
Maria s-a ridicat,
Drumul lor şi l-a urmat.
Şi au mers, măre, au mers
Urmele de li s-au şters,
Şi prin cer şi prin poiene,
Şi prin stele buruiene...
Şi-au ajuns în drumul lor

Biserică de altădată 
La ocolul cailor.
Şi Maria grajd aflînd,
Intră-ntr-însul tot plîngînd.
Dureri mari o cuprindea.
Să mai meargă nu putea,
Stătu jos, se odihni.
Caii prind a tropăi,
Mînjii vesel a zburda,
Iepele a rîncheza.
Maria îi dojenea:
– "Staţi pe loc, nu tropăiţi,
Căci durerea mi-o măriţi....
Caii răi n-au încetat,
Maica sfîntă a oftat,
A oftat, s-a supărat
Şi din gură-a cuvîntat:
– "Fire-aţi, cai, voi, blestemaţi
Să goniţi fără răgaz,
Tot anul sa n-aveţi saţ
Pînă-n ziua de Ispas,
Dar şi-atuncea doar un ceas!”
Maria s-a ridicat,
Drumul lor şi l-au urmat.
Si au mers, măre, au mers
Urmele de li s-au şters
Peste iarba plaiului,
Prin pometul raiului.
Tot mergînd şi obosind
Şi cu Dumnezeu vorbind,
Floarea soarelui păli,
Floarea lunii veşteji,

104 Poezii 
Numai steaua înflori...
Şi au dat în drumul lor
De ocolul boilor,
Boilor, blajinilor.
În cea iesle-a vitelor,
Vitelor, săracelor,
Maica sfîntă cum intra
Pe fîn moale se culca.
Boii prind a rumega,
Maica sfîntă-a suspina
Şi din gură-a cuvînta:
– „Staţi pe loc, nu rumegaţi,
Liniştea nu-mi turburaţi....
Boii blînzi o asculta,
Maica-i binecuvînta:
– „Bouleni, fiţi alduiţi
Şi de mine fericiţi,
De mine, de Dumnezeu
Şi de sfînt fiuţul meu.
Voi oricînd să aveţi saţ,
Un ceas, două să lucraţi,
Şi pe urmă să-ncetaţi.
Un ceas, două să lucraţi,
Şi unul să rumegaţi.
Bouleni, să fiţi sătui
Tot în brazda plugului!”
Dureri mari o apuca,
Boii blînzi o aburea.
Şi cînd fu la miez de noapte,
Muncile-i trecură toate.
Pe fîn verde şi uscat
A născut un împărat.


 
Biserică de altădată 
105 
Şi cum fiul s-a născut,
Ieslea-n rai s-a prefăcut,
Şi să vezi
Şi să nu crezi:
Fînu-n soare
Era floare,
Albăstrele
Erau stele,
Şi-n senin
Luna – un crin.
Maria se veselea,
Pruncu-n braţe-l cuprindea
Şi pe frunte-l săruta,
Că el lumea va scăpa.
Astăzi s-a născut Christos
Să ne fie spre folos.
Suflă vîntul lin şi lin,
Mi-l leagănă chitelin,
Legănuţ
De păltinuţ,
Ploaie caldă
Tot îl scaldă!
STEAUA 
Jneapăn verde cum trosneşte din răşină 
Şi în foc se prăbuşte-n vîlvătăi, 
Vezi, în para-i, toţi ciobanii de la stînă 
Stînd în bîtă, sus, pe golul dintre văi. 


 
106 Poezii 
Spune baciul: – "Măi fîrtaţilor, să fie
Semn curat sau piază rea – nu le-nţelegi.
Aşa stea n-am pomenit eu pe tărie,
Hăt! de cînd îmi paşte turma pe Bucegi....
Tac fîrtaţii, tace baciul, latră cîinii.
Steaua creşte aşa tare că e zi,
Ea coboară de-o poţi prinde-n palma mîinii...
Mă ciobane de la oi, nu te sfii,
Căci pe ieslea unde Maica Preacurată
A născut între un bou şi un asin,
Steaua albă se opreşte tremurată,
Călăuză pentru craii care vin.
ÎNCHINAREA MAGILOR 
Fîlfîie steaua sus aripi de foc, 
Stă peste ieslea cu sfîntul noroc, 
Intră în iesle craii grămadă, 
Robii lor poartă pe braţe o ladă. 
Cum craii-n aur erau îmbrăcaţi, 
Boul şi-asinul se uită miraţi. 
Şi Maicii Domnului, vezi, îi fu frică: 
Feţe-aşa mari ea de cînd era mică 
Nu mai văzuse şi s-a ruşinat. 
Isus cămilei cu gît legănat 


 
Biserică de altădată 
107 
Cald i-a zîmbit. Trei crai lui Isus
Smirnă, tămîie şi mirt i-au adus.
Alb era unul; ca o momîie
Altul, sfrijit, cu obraz de-alămîie;
Cel de pe urmă, buzat şi arap,
Behăia cînd vorbea, dînd din cap ca un ţap.
Micul Isus tot rîdea făcînd haz –
Iute îi trase Maria marama pe-obraz,
Pruncul să nu i-l deoache cel crai Baltazar,
Pe cînd cu ochi lacomi Iosif cîntărea orice dar.
MAICA ŞI PRUNCUL 
În odaia scundă moare focu-n vatră,
Colo pe firidă pîlpîie opaiţ.
Pe un drum de ţară, cîini zadarnic latră...
Nici un sfînt la noapte n-o să stea pe laviţi.
Singură cu pruncul, singură cu focul,
Ce-şi desface-n umbră coada de păun,
Maica se gîndeşte, cumpănind norocul
Pruncului ce-ntinde mîna la ceaun.
Ochii lui albaştri cum e inu-n floare,
Maica îi sărută, mîngîie, bălai,
Parul ca mătasea de porumb, şi-o doare
Sufletul deodată năpădit de scai...


 
108 Poezii 
Lacrimi şterg în gene braţele cămeşii:
A venit ţiganca de i-a dat cu ghiocu –
Şi pe drum de munte au plecat lăieşii...
Dar Isus zîmbeşte blînd, urmîndu-şi jocul.
BEJENIA 
N-auzi pe vale scîrţîit de cîră?
Nu vezi în zare peste sate fumul?
Intrară, bade, turcii iar în ţară,
La munte fug rumînii cu duiumul.
Pîrjol şi foc aduc cu ei păgînii,
Omoară mamele şi taie pruncii...
Dar la răscruci, de laşi poteca luncii
Şi-o iei pieptiş drept la poiana stînii,
Sub norul care piere ca o plută,
Prin fagii ce-şi opresc aci hotarul,
La şipotul cu apă nencepută
Au poposit. – Despriponit, măgarul,
Blegind urechea blîndă, se apleacă
Spre maica alăptîndu-şi pruncul sfînt –
Dar, necăjit, cu gîndul la pămînt,
Iosif întinde mămăliga seacă.
Ce greu, ce lung e drumul de bejenie!
Vrea Domnul sa le mîntuie aleanul:
Le-a hotărît ca o blagoslovenie
Nu ţara din Eghipet, ci Ardealul.


 
Biserică de altădată 
109 
DESPĂRŢIREA 
Luase de pe masă şi oalele şi blidul,
Maria-ngrijorată că nu mînca Isus,
Şi la lumina serii se zugrăvea pe zidul
Cel alb, în negru, crucea ferestrei din apus.
Încununat sta fiul de cea din urmă rază
A soarelui, şi fruntea îi sîngera ca-n spini,
Tăcea... tăcea şi maica lui, care nu cutează
– Ţărancă – să-l întrebe şi-i varsă numai vin.
Vin rubiniu cu sînge curat umplu paharul...
Şi pită aurită îi scoate din cuptor –
Dar fiul, trist zîmbindu-i, ştiindu-le amarul,
Cu mîna le dă-n lături şi spune: – „Mîine-n zori,
Măicuţă, să ceri popii asina cea mai slabă –
La tatăl meu din ceruri mă duc, tu să mă laşi..
Şi maica – o ţărancă – oftînd din greu,
se-ntreabă 
De ce şi-a dat copilul cu domnii la oraş. 
RUSALII 
Tîrg de munte risipit printre livezi, 
Cu cerdacuri văruite de-unde vezi 
Piatra Craiului albastră de departe: 
Iată tot Ierusalimul tău din carte... 
Şi, călare pe-o asină cu mers lin, 
Isus vine şi apostolii lui vin 


 
110 Poezii 
Pe drumeagul care duce spre muşcele
Pe sub bolta unui schit cu rîndunele.
Ţărani albi, sosiţi de ziuă pentru hram,
Rup din sălcii înverzite cîte-un rîm,
Domnul nostru să-l sfinţească. – Pe asină,
Pe cînd el blagosloveşte în lumină,
Şi stă-n umbră un egumen rîu la gînd –
O ţărancă îi aşterne la pămînt,
Cu smerenie, marama-nzăpezită,
Sufletul să-i calce fiul, sub copită
JALEA 
Stă pe prispă maica sfîntă,
Singură la casa ei,
Singură cu grija ei...
Gînduri sure o-nvestmîntă.
Trece-n zbor o rîndunică,
Cruce neagră pe sub tei.
– „Rîndunică, soră mică,
Rătăcită prin grădină,
Unde-i fiul meu iubit?”
– „Maică, neagră se ridică,
Subţirică-n luna plină,
Cruce grea de lemn cioplit,
Şi pe cruce, prins în cuie,
Fără grai, fără suflare,
Stă Isus cu doi tîlhari....

Biserică de altădată 
Maicii Sfinte bine nu-i e,
Se-mpietreşte chinul mare
Pe obrazul ei de var.
– „Rîndunică, stai o clipă,
Lasă norii, sus, ca neaua,
Fruntea mea şi fruntea lui,
Mîngîie-le din aripă....
Dar se duce rînduneaua
În adîncul cerului.
Maica stă cu jalea-n casă.
Bate biata la mătănii
Sfinţilor şi mari, şi mici,
Cînd o frunză i se lasă,
Vie, peste floarea mînii,
Dintr-o tufă de aglici.
– „Soră mică, broască verde,
Ce-avui drag, azi mi se pierde.
Lasă-mă necazului,
Du-te iar în iarba verde,
Du-te, soră, de îţi vede
De brotacii iazului!”
– „Biată maică-ndurerată,
Tot cu lacrime pe gene,
Fiul tău nu-l mai jeli.
Nouă fii avui odată,
Huzureau toţi prin poiene,
Roată mare cînd veni.
Roată grea, hodorogită,
Ferecată, forfecată,


 
112 Poezii 
Rupse trupul lor pe drum.
Şi din nouă, numai unul
Mi-l lăsă – şchiopîndu-l – drumul,
Unul îmi trăieşte-acum.
Vino, Tomo, Tominoace,
Viaã la mama, sa te-nfaşe,
Vinã frumosul meu, încoace!....
Şi din ierbi, din busuioace,
Iese un broscoi urît –
Dar zărindu-i felul hîd,
Ochilor holbat de broască,
Maica le zîmbi, şi, iacă,
A-nflorit în rîs o cracă
De măr alb cu promoroacă –
Doar la umbra spinului
Plînge floarea inului.
BOCETUL 
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Haide, maică, sa vorbim
La poartă de ţintirim,
Căci de-acum nu mai vorbim!
Tu eşti, ori e vîntu-n spini? 
Bate vînt de miazănoapte,
Dragul mamei, zi-mi în şoapte.
Bate vînt de miazăzi,
Zi-i, măicuţă, pîn-e zi.
Zi-i ca-n vremuri, zi-i mereu,
Fiul meu, copilul meu!

Biserică de altădată 
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Ce drum negru ţi-ai ales,
Nici pe deal, şi nici pe şes,
Căci, vezi, maică, te-au trimes,
Fără şea şi fără cal,
Pe sub şes şi pe sub deal!
Pe şuierul vîntului,
În fundul pămîntului,
Şi sub paza Sfîntului –
Somnul greu să-l dormi mereu,
Fiul meu, copilul meu!
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Moartea, moartea rea mai este,
Vine hoaţa iepureşte,
Pune mîna jos pe masă
Şi ne face larg prin casă,
Pune mîna sus pe grindă
Şi ne face larg prin tindă,
Pune mîna şi pe scară
Şi ne face larg pe-afară –
Goale sunt poienele,
Împînzite genele,.
Sub pămînt e somnul greu,
Fiul meu, copilul meu!
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Nici o moarte nu-i amară
Ca moartea de primăvară,
Pe-nfrunzitul codrului,


 
114 Poezii 
Pe cîntatul cucului,
Pe ieşitul plugului
Cînd vin berze albe-n ţară
Cu senin de primăvară
Şi cînd rîndunele zboară!...
Scoală-te din somnul greu.
Fiul meu, copilul meu!
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Roagă-te la săpători,
Groapa să ţi-o facă-n flori,
Uşa groapei de mătasă,
Ca să vii şi pe acasă,
Căci te duci pe altă lume
Unde-i satul fără nume,
Unde nu cunoşti pe nime!
Dragul mamei să vezi bine,
Căci ţi-e drumul lung şi greu,
Ca şi somnul tău de greu,
Fiul meu, copilul meu!
ADORMIREA 
Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi şi peste şure, 
A ieşit cu luna plină heruvimul din pădure. 
S-au speriat copii cu vite şi-au ţipat de spaima lui 
Liniştit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului. 
Au foşnit ca de furtună, fără vînt în frunză, plopii. 
Luna tremură, devale roate mari în iazul popii. 


 
Biserică de altădată 
115 
S-a oprit la casa veche unde drumu-şi face cruce, 
Creştineşte la răspîntie şi-ntîrzie pînã se duce. 
A bătut în lemnul porţii de stejar, de-două ori: 
Singură se trase poarta şi primi pe călător. 
Cîinele urlă o dată lung, apoi doar mîrîi – 
Heruvimul pentru-atîta însă pasul nu-şi grăbi. 
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastră. 
O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră. 
Strînse iia începută, toate grijile le strînse, 
Strînse zilele trăite, cu şirag de lacrimi plînse. 
La icoane ea aprinse cuvios o lumînare. 
Pînă-n temelii de suflet o cuprinse pace mare. 
Se-nchină lui Sîn Nicoară, lui Sîn Ion, ei cel mai drag, 
Se gîndi la fiu-n ceruri şi la cîinele din prag, 
Îşi udă ca totdeauna toate glastrele de nalbă, 
Se găti ca pentru noapte cu cămaşa cea mai albă, 
Netezi cearceaful bine, să nu facă nici o cută 
Pînza inului curată ca şi viaţa ei trecută, 
Se culcă sfioasă-n patu-i strîmt, ca pe o năsălie, 
Şi-adormi rugînd pe Domnul lîngă fiul ei să fie. 
ÎNĂLŢAREA 
Pe mirişti, cer de toamnă a năvălit în vară. 
Lumina lasă aur pe coarnele de plug, 


 
116 Poezii 
Pe boii suri ca praful, pe fierul de pe jug,
Pe brazdele de umbră, din care, albă, zboară
O barză plutitoare, purtînd amurg în cioc
Cătunelor pitite sub dealuri de sineală...
Plugarul stă cu talpa înfiptă-n îndoială:
Comoară e? Căci vede o limbă ca de foc
Sporindu-şi jărăgaiul pe ţarini şi, albastră,
Suind precum se suie din hornuri, iarna, fum.
Cădelniţară crinii căţuie de parfum
Şi s-a deschis în ceruri, prin nori de-argint, fereastră
Şi, zugrăviţi ca-n lemnul din vechi troiţe, iată,
Pe duhul sfînt, pe tatăl, pe fiul – cîte trei,
Şi iată pe Maria urcîndu-se la ei
Pe scara unei raze ca dînsa de curată.
Ţăranu-şi face cruce cu dreapta şi se-nchină
Smerit cum se cuvine icoanelor. Apoi
Porneşte brazdă dreaptă c-un plug cu patru boi,
Pe cînd uşor se pierde Maria în lumină.
MREAJA 
Vezi, raiul e o casă din Muşcel, 
Tot prin livezi de stele sui la el. 
O casă albă cu ferestre mici, 
În care îngerii sunt rîndunici 
Şi sufletele stau în cuibul lor, 
Ca pui golaşi sub straşină de nor. 

Biserică de altădată 
Din cînd în cînd o rîndunică-i ia 
Să-nveţe zborul cerului cu ea, 
Şi Maica Domnului stă în pridvor, 
Se bucură de cel mai simplu zbor. 
Stă în pridvor, lucrează un năvod 
Cu care o să mîntuie norod, 
Iar Dumnezeu, şi duhul sfînt, şi fiul ei, 
În casă stau la masă cîte trei. 
Vorbesc de muncile de pe pămînt, 
Ca gospodari chivernisiţi ce sunt. 
Vorbesc de rodul viei, de-anul bun 
De prin podgorii cu livezi de prun. 
Pe Maica Domnului o doare inima, 
Căci mreaja mîntuirii se gătea. 
Se-apropie înfricoşat judeţ: 
Acolo doar pe suflet să pui preţ. 
Lung trîmbiţa din urmă a sunat 
Pe ceruri ca un tunet depărtat. 
Şi drepţii vin acuma cîte doi, 
În straie albe ca în sat la noi 
Cînd merg flăcăii-n tîrg să tragă sorţi. 
Moş Pătru strajă stă la patru porţi – 
Cu zgomot surd se-nchide poarta grea, 
Afară gloata răilor gemea. 

118 Poezii 
La Scaraoschi arde în cuptor
Foc blestemat, pîrjol dogorîtor.
Le face necuratul doar un semn,
Ca pîini îi ia lopata lui de lemn.
Cu furca dracii mai mărunţi împung –
Iar vaietele lor la rai ajung.
Aude maica plînsul tuturor;
Se-apleacă blînd prin stîlpii din pridvor,
Desfăşură năvodul şi îl lasă
Să cadă printre stele ca o plasă.
Alunecă pe Calea Robilor,
De zodii s-a ferit tremurător.
Mătasa lui e-argint curat la lună,
E aur cînd dă soarele s-apună.
Şi ca scobari şi mrene de pe Olt,
A pescuit în mreajă iadul tot.
Cine-a rămas în plasă, e scăpat –
Cine-a scăpat din ea, e blestemat...
Mario, care scapi păgîni şi hoţi,
Azvîrle iar năvodul dacă poţi!
Mario, mreaja ţi-o aştept de ani,
Eu, robul tău Ion de la Miorcani.

Limpezimi 119 
LIMPEZIMI 
1923 – 1927


 
120 Poezii 
HANUL CU RÎNDUNICI 
Colo-n umbra nucului 
Stă din vremea turcului, 
Leagănul urzicilor, 
Hanul rîndunicilor. 
Han vestit la drum de ţară, han cu straşina afară,
Vechi de cînd e lumea – spun
Cărăuşii cu chervanul cari pe vremi îşi lăsau banul
Pe-o bărdacă de vin bun.
Stai de-acum cu muşchi pe şiţă, cu pridvorul prins de viţă,
Cu păianjeni în gîrlici.
Intră slobod, ies pe uşă, ca o rază jucăuşă,
Miile de rîndunici.
Te-a uitat de-o viaţă drumul, nu mai suie seara fumul
Hornului pe-ntins hotar,
Carele n-o să le cearnă, cum vin grele din povarnă,
Primitorul tău umbrar.
Surugiii de-a călare n-o să-ţi bea în drumul mare
Ţuica de-aur şi nicicînd
Pe haiducii laţi în spete, lăutari pe îndelete,
N-o să-i mai auzi cîntînd.
Han uitat la drum de ţară, han cu straşina afară,
Han pustiu şl părăsit,
Dacă nimeni nu coboară, în cerdacul de-odinioară –
Eu la tine am venit
Ca să-mi fii, han vechi, tovarăş, ca s-adorm la vatră iarăşi,
Să mă scol în zori aici...


 
Limpezimi 121 
Soare, pretutindeni soare: nici un om, dar prind să zboare 
Pînă-n suflet rîndunici. 
CĂLUŞARII 
Potop se revarsă pe luncă seninul.
Să frigem iar mielul hoţeşte, pelinul
Sa-l bem sub umbrare de frunze prin care
Lumină de soare se cerne-n pahare.
Iubito, îmi adă urciorul cu vin –
Din vremuri bătrîne ca basmul sabin,
Să-mi chemi în poiană la umbră de-arţari,
Cu regele mut, cei cinci căluşari.
Se-nşiră cu steagul; cu toţi de o dată
Pornesc, stînd pe loc, o fugă ciudată.
Piciorul lor, iute cum e căprioara,
Nu-l prinde nici naiul, nici dibla, nici vioara.
În alb, cinci mesteacăni se leagănă-n vînt.
Stă mortul lor rege întins pe pămînt,
Şi-n juru-i se strîng şi iar se desfac
Cinci aripe albe de lebezi pe lac.
Acuma, spre seară, e jocul mai lesne.
Cu pene de soare din creştet la glezne,
Cinci flăcări lumina o scad şi o suie,
În umbră stingînd-o pe vreo cărăruie.
E goală poiana, e gol şi paharul.
Azvîrle iar noaptea cu stelele zarul.


 
122 Poezii 
M-oi duce, m-oi pierde, ca jocul latin – 
Iubto, îmi adă urciorul cu vin. 
AMURG ÎN DELTĂ 
Cît vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vîntul serii, foşnitor.
Din cînd în cînd şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfîşietor de trist scîncind,
Sau cai tătari, dînd roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împînzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Cînd cele cinci coline cresc în zare,
De aur vînăt cum e pruna.
FÎNTÎNA CU PLATANI 
Fîntîna cu platani de lîngă ţărmul mării 
La care ne-am oprit cu umbra în amurg 
În cîntecul domol, ce nu-l pot da uitării, 
De valuri ce se sparg, de ape care curg. 


 
Limpezimi 123 
Fîntîna unde vin cu vasele de-aramă
Cadînele să-şi ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e – ţi-o spun – şi dorul meu – ia seamă –
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corăbii în amurg... Şi piere zi şi an;
Dar aplecat uşor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl văd în umbră de platan.
Sunt zile sau sunt ani de cînd pe ţărmul mării,
În limpezimi adînci fîntîna l-a închis?
Platanii tot foşnesc, şi nu pot da uitării
Murmurul de pîrîu rostogolit prin vis...
LUMINA LUNII 
Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toţi înecaţii nopţii şi-nalţă în oglinzi
Ca-n ape faţa albă şi iar la fund o lasă
Cînd, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.
Şi iat-o şi mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin fereşti,
Sărută lung şi ochii închişi şi gura mică,
Şi cea mai tăinuită iubire n-o fereşti.
Dar, părăsind oraşul, răzbate pe cîmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai văz,
Măsoară iepureşte păduri, livezi, moşie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.


 
124 Poezii 
PRIMĂVARĂ 
Din tren, în zori, văd cerul ca o apă
Prea limpede cu scoica lunii-n fund.
Plopi-nalţi la luminişuri dau să-ncapă:
Iscoade sunt şi zările pătrund.
Spre răsărit ard coifuri parcă-n pară,
Cu jar de aur suliţi se aprind;
De-acuma gloata umbrei o să piară.
Arcaşii tainici arcurile-şi prind.
Dar meri, şi peri, şi pruni de pe coline
Răspund şi ei, trăgînd cu praf de flori,
Şi-n bîzîit de gloanţe de albine,
Desfăşură un lanţ de trăgători.
Podgoria-i toată nouri de şrapnele
Încremenite-n aer de Prier.
De raze fugărite rîndunele
În escadrile răzleţite pier.
E soarele biruitor. Cireşii
Au ridicat, învinşi, steag alb în vînt.
Livezile îşi numără plăieşii.
Un cuc dictează pacea pe pămînt...
Lumină pretutindeni! Primăvară
Şi verde proaspăt ca un suflet nou,
Şi mieii albi ca merii albi din ţară,
Şi pace-n gînduri vechi şi-n grîul nou.
Şi sus, pe zarea vremii, ca o dungă
De mări albastre cu sclipiri de nea,


 
Limpezimi 125 
Bucegii neclintiţi, pe cînd se-alungă 
Şi tren, şi primăveri, şi viaţa mea. 
DRUM DE SEARĂ 
Ţi-aduci aminte seara de sub munte
În ţara ce priveşte către Jiu?
Catapeteasma culmilor cărunte
Purta chenar de aur stacojiu.
Mestecenii cei albi veneau în pîlcuri
De lumînări cu sfeşnice de-argint;
Soborul stelelor citea cu tîlcuri
Adînci, în Stranele de mărgărint.
Şi cum treceam pribegi cu toamna-n ţară,
Ardeau mestecenii frunzişul rar
Şi-l dăruiau în lacrime de ceară
Topite-n pacea mare de altar;
Pleşuvii munţi îngenuncheau în zare
Trudiţi de mers ca peregrini bătrîni.
Mătăniile de oi coborîtoare
Se deşirau în drumul de la stîni.
Bisericile vechi, purtînd potcapul
Monahilor pe turla lor de lemn,
Blagosloveau; troiţele cu capul
Atîtor sfinţi uitaţi ne făceau semn.
Dar noi, nebuni, nu ne-am oprit trăsura,
Ne-am dus – păgîni grăbiţi – spre


 
126 Poezii 
Polovraci: 
De pretutindeni ne-arăta pădurea 
Copaci schimonosiţi ca nişte – draci. 
IMAGINI, TOAMNA 
Se clatină galbene păsări 
uşor pe părul din vie. 
Nu, toamna îşi pregăteşte 
iar stolul de frunze pribegi. 
E aerul limpede astăzi, 
ca apa-n pîrîul de munte, 
Şi singur un nor mai sclipeşte 
pe ceruri – un păstrăv de-argint. 
CIŞMIGIU DE TOAMNĂ 
Verde nou al primăverii, roş al florilor de vară,
Toamnă, galbenul din frunza ta tîrzie mi-e mai drag,
Fie că-n velinţi tăcute inimi de-aur le presară,
Fie că foşneşte-n taina mătăsosului tău steag.
Zi senină, zi rodită ca o poamă de lumină,
Cîtă floare prea devreme scuturată te-a dorit,
Să te pot culege astăzi – cer, şi suflet, şi grădină –
Cişmigiule de toamnă, de-amintire biruit.
De pe podul ce oglindă arcu-ntins al pietrei sale
Peste apa unde lebezi dorm pe teiul tremurat,
Cine m-a chemat pe nume, cine m-a oprit în cale?
Umbra ta de altădată şi un rîm îngîndurat.


 
Limpezimi 127 
Verde dor al primăverii, foc al dragostei din vară, 
Toamnă, părul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag 
Cînd strivesc şi ani, şi zile ce covorul tău presară 
Şi-mi foşneşti a moarte-n suflet, mătăsos şi galben steag. 
INTERIOR 
Pe scrinul scund, pe masa de mahon,
Cleştarul cupei picură amurg.
Pe liniştea lăutei fără zvon,
Pieziş petale de lumină curg.
Atinsă, struna tainic a sunat...
Şi Sîn-Nicoară din icoane vechi
Rămîne mut cu deget ridicat
Şi cîntecul tăcerii în urechi.
Se cern garoafele de Luchian
Şi sîngerate cad din rama lor,
Prin florile unui chilim oltean
Sperioase păsări se înalţă-n zbor.
Pe-o strachină un cerb a tresărit...
Şi, de pe raft, din fiece volum,
Poeţii ies s-asculte liniştit
Un cîntec risipit ca un parfum.
CĂPRIOARA DE PORŢELAN 
Pe masa mea un pui de căprioară 
Prietenos deschide ochii puri. 


 
128 Poezii 
Şi dacă în poiană o să moară 
De glonţ rănit un frate din păduri, 
Şi dacă la izvoare o să plîngă 
Cu botul ud de sîngele prelins, 
Ştiu bine: nici o moarte n-o să frîngă 
Căpriţa liniştită cu trup nins. 
Ce clar priveşte! Parcă înţelege 
Că umblu să-i fur taina într-un vers. 
Dar care vers veni-va să mi-o lege 
Cum stă oprită-n suflet şi în mers? 
Cu capul mic şl fin lăsat de-o parte, 
Ciulind uşor urechile-i de ciută, 
Pîndeşte cum pîndesc după o carte 
Făptura ei necunoscută... 
Şi zile fug, şi trece an de an... 
Îmbătrînesc... şi-un pui de căprioară 
Deschide mari doi ochi de porţelan 
Din lumea unde moartea nu omoară. 
MINIATURĂ PERSANĂ 
Albastrul şters al cerului de seară. 
Coboară ca să-nalţe chiparizi 
Întunecaţi, din cari pieziş zburară 
Colunii albi. Lungi gene să deschizi, 
Să vezi într-o grădină cercuită 
De piatra zidului în trandafiri, 


 
Limpezimi 129 
Cu ochi prea mari şi degete subţiri,
Fecior de împărat cu-a lui iubită,
În rochi de fir şi de mătase verde
Şi cu şalvari de borangic prin cari,
Ca luna plină printre nori fugari,
În joc molatic, trupul gol se pierde,
Pe cînd o căprioară fără teamă
De mîngîieri, le-ntinde botul sfînt –
Şi se privesc tustrei şi nu-şi dau seamă
Că veacul lor s-a dus de pe pămînt.
PEŞTII ROŞII 
Amurgul suflă aur verde-n geam –
Un pom cu foi de foc e un mărgean,
Sub pavăza tomnaticului ram
Se-aprinde somnul apei din borcan.
În cercul luminosului cleştar,
Trei peşti de aur roşu s-au lăsat
Închipuind pe-al zărilor hotar
Trei păsări într-un zbor îndepărtat.
La nesfîrşit de sticlă se lovesc,
În străveziul aer ca-ntr-un zid,
Şi raza evantaiului ceresc,
Stropind luciri, o-nchid şi o deschid.
Şi-n geamul de penumbră fumuriu,
Cînd apa înnoptează pînă-n fund,


 
130 Poezii 
Trei raze, logodind argintul viu, 
În colb muiat de lună, se ascund. 
LALELE 
De pe podele urcă valuri moi 
De umbră şi pe masă se întind. 
Oglinda-şi limpezeşte iazul mort 
Într-un izvor cu seara cristalin. 
Lumina zboară vie peste geam. 
Amurgul din afară le-a uitat 
Lalelele ce galbene mai ard 
În sfeşnicul subţirelui pahar. 
Potirul nou al florilor e pumn 
Închis uşor pe cîte-un licurici, 
Potirul lor de porţelan acum 
Îşi strînge-n umbre focul licărit. 
Lalele stinse din odaie fug, 
Oglinda-n apa morţilor le ia, 
Năluca lor, în vis, rămîne fum. 
Aşa doresc şi sufletu-mi să stea. 
CÎNTEC DE LEAGĂN 
Dormi, dormi, să te-adorm ţi-am adus 
Fluturii, frunzele, florile 
Şi norii tiviţi de apus 
Ce zboară pe sus, 

Limpezimi 131 
Serile, stelele, zorile,
Să dormi ţi-am adus,
Ţi-am adus.
Dormi, dormi, să te-adorm ţi-au şoptit
Grîul, pîrîul şi rîul
Şi moara cu glas adumbrit
De vînt potolit,
Grangurii, graurii, greierii,
Să dormi ţi-au şoptit,
Ţi-au şoptit.
Dormi, dormi, să te-adorm ţi-au atins
Umărul umbrele, undele...
Sărutul lor ochii ţi-a stins,
Pe pernă au nins
Visele, vrerile, verile...
Şi somnul te-a prins,
Mi te-a prins.


 
132 Poezii 
ARTĂ POETICĂ 
Mi-am urzit din sunet şi coloare,
Din cuvinte dure, zi de zi,
Turnul versului înalt în care
Îmi adorm durerea de-a trăi.
Zi de zi şi lună după lună,
Izvorăsc din mine ca din mări
Insule de gînduri, ce adună
Cînturi fremătînd peste uitări.
Ani de ani şi clipă după clipă
Vierme de mătase m-am făcut,
Fluturul simţindu-l, ce-n aripă
O să-mi schimbe braţele de lut...
Dar cum stau cu lampa lîngă mine
Şi cum scriu: un singur ţipăt greu
Din odaia-ţi de bolnavă vine –
Şi ce mic, ce gol e visul meu!


 
Limpezimi 133 
PRIMĂVARĂ 
Sub umbrarul foilor
Duce drumul oilor
Şi se duce, şi se pierde
Tot pe plai cu iarbă verde,
Şi se duce, şi se curmă
Tot la stînă lîngă turmă,
Şi îi ştie seama lui,
Seama lui, şi-a dorului.
Grijile mocanului,
Inima ciobanului...
Primăvară! primăvară! crapă mugurii la baltă,
Sălciile verzi le-ndoaie vîntul cu suflare caldă,
Pe poteci sfios se-ntinde umbra nouă-a foilor –
Primăvară, mama noastră, dă-ne drumul oilor,
Drumul cel pierdut pe care îl mai ştiu, din sat, bătrînii!...
Doru-n mine înfrunzeşte: dorul turmii, dorul stînii.
În zadar mă-nchid în casă şi m-ascund pe după cărţi,
Dor de ducă mă ajunge, dor hain din zece părţi:
Buchiile le zăpăceşte, gîndurile le încurcă.
Văd un gol de munte-n soare şi văd turmele cum urcă;
Tot aud cum latră cîinii, cum tălăngile răspund,
Cînd adînc ca vîntu-n frunză, cînd ca ape vii pe prund,
După cum coteşte drumul mai departe, mai aproape,
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleţi încape...
Turme vechi ca munţii ţării, cu cîrlan şi cu mioară,
Suie plaiul şi-l coboară, pentru-a cîtea miia oară?
Duc cu ele de departe dorul nostru, tot aleanul
Fărã de zare, ca Buceagul, nesfîrşit, ca Bărăganul.
Duc cu ele dorul brazdei, dorul frunzelor de nuc,
Dorul satului şi-al ţării, dorul dorului îl duc...
Vin cu cîntecele toate de la Nistru pînã la Jii,


 
134 Poezii 
Şi se urcă din poveste sau aievea, nu mai ştii –
Ungureanul şi Vrînceanul din baladă iată-i iarăşi.
Mioriţă bucălaie, unde eşti să-mi fii tovarăş,
Să paşti iarbă neumblată, pe sub brazi, pe la izvoare?
Şi cu sarica pe umeri tot aşteaptă baciul mare
În lumina primăverii singur, ca un zeu păgîn.
Primăvară! primăvară! stau cu dorul de mă-ngîn.
Crape mugurii la baltă, iasă plugurile-n ţară,
Codrii vechi să înfrunzească, iarba nouă să răsară –
Dar dă-mi drumul care-l ştie şi ciobanul, şi cioporul,
Drumul oilor mi-l află, el, ce mînă drept, ca dorul,
Sus la munţi, cu fulgerare de-aur viu în soare-apune...
Mioriţă, mioriţă, dorul turmei mă răpune!
TOAMNĂ LA FLORICA 
De aur vechi s-a făcut frunzarul;
Zările-s stinse cum e cenuşa.
Deschide uşa.
Toamna ne cheamă.
Am împuşcat în zăvoi sitarul
Din urmă: zburase să plece.
Vîntul e rece.
Toamna ne cheamă.
Via pe deal de mult e-ngropată;
Stolul pe cer s-a dus: o nălucă.
Dor mă apucă
De altădată.


 
Limpezimi 135 
Unde eşti, unde, casă uitată? 
Unde, azi, sunteţi, zilele mele – 
Voi, rîndunele 
De altădată! 
VREMEA 
Am oprit în luncă apa curgătoare
La un scoc de moară printre verzi arini;
Am oprit pe ape lin-tremurătoare
Zilele de vară, razele de soare,
Nopţile senine, stelele şi luna
Pentru totdeauna –
Vremea care curge n-am putut s-o ţin.
Am închis în palmă pui de rîndunele,
Le-am simţit bătaia inimii în chin;
Am oprit în braţe dragostele mele...
Pasăre de-o toamnă, dragoste cu jele,
Le-am cules ca frunza moartă cînd dă bruma
Pentru totdeauna –
Vremea care zboară n-am putut s-o ţin.
Am păstrat în suflet gînduri, vorbe, glume,
Zîmbetul ce iartă, plînsetul hain;
Am păstrat în minte feţe fără nume
Întîlnite-n cale şi pierdute-n lume,
Le-am cuprins în mine una cîte una
Pentru totdeauna –
Vremea, vremea însă, n-am putut s-o ţin.


 
136 Poezii 
MARINARUL 
Pe povîrnişe dealul alunecă abrupt
Ca să-şi oprească botul de vie tocma-n vale –
Dar sub boltirea viţei oprindu-mă în cale,
Privesc cîmpia care adoarme dedesupt.
În abureala serii schimbîndu-se în mare,
La nesfîrşit îşi duce un tremurat hotar.
Am ancorat. Acuma sunt bunul marinar
Rentors din pribegie la vatra primitoare.
Se-nalţă paşnic fumul pe gînd şi pe cămin,
Se coace tămîioasa sfîrşitului de vară –
Dar frunza se apleacă de-o tainică povară
Atinsă, cînd o plouă îmbelşugat senin.
Ci sufletul, ce-n vremuri gemu în larg de mare,
Deodată se trezeşte, ca vîntul în catarg,
Cînd pînze de corăbii albastrul mort îl sparg
Cu aripile albe de berze călătoare.
TOAMNĂ LA MIORCANI 
Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate şi cu spice, şi cu vis...
Şi pe ceruri liniştite şi în suflet şi-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vînt nostalgic-nalţă aripile călătoare
Şi se lasă în durere să zdrobească grîul nou.
Paşii tinereţii mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vîntrele?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.


 
Limpezimi 137 
O bătrînă-mi toarce firul zilelor de pe fuior;
Prima lacrimă se-noadă trainic lîngă cea din urmă...
Şi păstori, ieşiţi din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca şi norii unui cer îngîndurat.
Cine m-a legat de mine, de moşie şi de sat?
Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nţelege,
Pentru cine ştie gîndul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă şi coaptă ca un rod cules de vînt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pămînt,
Şi sub foaia veştejită pregăteşti o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ţi milă de făptura mea de om, şi fă să fiu
– Pe sub nuci, lîngă femeie, lîngă fată, lîngă fiu,
În grădina aurită de lumină şi de frunză –
Rodu-n care o dulceaţă înţeleaptă să se-ascunză.
Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă cîte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară – cine ştie – mai puţin amară sarea
Lacrimelor sale-n drumul de dureri şi dor ascuns...
Binecuvîntarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.
S-AU PIERDUT 
Unde-s frunzele-pădurii? S-au pierdut.
Unde-s norii, călătorii? S-au pierdut.
Unde-i rîul ce ne-a dus copilăria
Pe oglinda lui de gheaţă? S-a pierdut.
Unde-i rîsul, unde-i plînsul, unde-i dorul,
Şi iubirea, şi durerea? S-au pierdut.


 
138 Poezii 
Unde-s ochii dragi odată ca lumina? 
Umbra genelor plăpînde? S-au pierdut. 
Unde-i omul ce am fost şi eu odată? 
Viers şi suflet, ca un foşnet s-a pierdut. 
DE VOI MURI 
De voi muri – departe de cetăţi 
În brazda neagră-a plugului, la noi, 
Să mă lăsaţi culcat pe spate, gol, 
În mînă cu o ghindă de stejar. 
Şi chipul meu de lut, ce n-a ştiut 
Să fie sufletului un locaş, 
Îşi va topi netrebnicul său rost 
În valul primitorului pămînt. 
Dar ghinda va-ncolţi. An după an 
Vor creşte rădăcini în adîncime 
Şi va ieşi din mine un copac 
Cu ramurile tinere, spre soare. 
Ce n-am ajuns cu mii de versuri – iată 
O împlineşte din belşug o creangă 
Întinsă, tremurîndu-şi umbra peste 
Odihna turmelor, ce vor să vie. 

Caietul verde 139 
CAIETUL VERDE 
1927-1936


 
140 Poezii 
SCRISOARE 
Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani,
Şi zgomotul pe care l-am auzit de ani,
Cu pulberea luminii ajunge pînã la mine:
E mugetul cirezii ce-ncet, cu seara, vine.
Sunt scîrţîiri de care pe drumul greu de rod.
E tunetul căruţei ce trece peste pod.
Sunt chiote de oameni... Ce stranie prelungire
Le face să se piardă deodată-n amintire.
O toacă bate tainic. Un clopot sună lung.
Sîntă Măria Mică e mîine. Să te-ajung
Nu pot decît cu slova, cu gîndul şi cu dorul.
Pe chipul tău, pe timpul ce fuge, trag zăvorul
Să mi te prind aicea, tu, cea de ieri, de azi,
Tu, pururea aceeaşi la cuget, la obraz.
În parcul vechi şi unde nimica nu se schimbă,
Ci numai anotimpul cu pas pustiu se plimbă,
Cum vrei să măsur ziua cu bietul nostru ceas.
De ce apuc condeiul să-ţi scriu, cînd mi-ai rămas!
Întîia frunză cade, întîia barză pleacă.
Vor da alţi muguri mîine şi păsări noi pe cracă
S-or legăna. Tu însă vei sta cînd s-or fi dus.
In juru-mi înserarea pe ţarini a apus,
Cenuşa înnoptării pe mîna mea se lasă.
O lampă cu-o privire a luminat în casă
Ca sufletul tău darnic, deschis şi liniştit.
În drumul vieţii mele Miorcanii m-au oprit.
A înnoptat: oraşul şi-aprinde cafeneaua.
Aici la cîmp sting lampa să se apropie steaua


 
Caietul verde 141 
Ce-a licărit stingheră la margine de sat.
Pe-aleea nevăzută se-aude apăsat
Unitul pas al tatii şi-al mamii mele, pasul
Ce-l auzeam pe vremuri, copil, cînd suna ceasul
Culcării, aşteptîndu-i să mă sărute-n pat.
O rază albă ramul din geam l-a dezgropat:
Din umbră mii de ramuri misterios se lasă
Cu crengi catifelate pe pajişti de mătasă,
Şi bolţi de întunerec se farmă şi se frîng.
Ce-a fost adînc în noapte se face mai adînc
Sub arcuri nesfîrşite ce tremură-n lumină,
Cînd se revarsă luna ca o fîntînă plină.
Deschid fereastra: pace, părere şi pustiu.
Doar inima mi-o roade ceva ca un burghiu
Şi o fărîmiţează cu fiecare clipă.
Pe iarbă cade-o poamă, prin frunză o aripă.
Şi mă gîndesc departe, la tine, la copii,
La moartea tuturora ce vine cînd nu ştii,
La viaţa care curge cu murmure de apă...
ADORMIND 
Ti-ai dezbrăcat de haine ca de-o coajă 
Migdala trupului cu gust amar, 
Şi patul jos ca valul de pe plajă 
Primeşte alb nepreţuitul dar. 
Răcoarea inului îţi dă o tremurare 
Uşoară, ca o boare peste iaz. 
Pleoapele se lasă. Cu mirare 
Îţi recunosc un alt al tău obraz. 


 
142 Poezii 
O clipă tai cu mîna moartă valul
Imaginar la ţărmul rătăcit,
Înotătoare părăsindu-ţi malul
Cu puf uşor de perini vătuit.
Dar ape moi în juru-ţi parcă sună
În zvonul surd cu legănări de somn.
Alunecă... Ascultă... Te adună
Pe alt tărîm, supusă altui Domn.
Tot trupul mlădios te părăseşte
Şi mîinile legate pînă-n zori.
Ce singură îmi stai, copilăreşte,
Din vîrf de frunte pînă la picior!
Înlănţuito, ce priveşti? Şi unde
Liane, vise, o păstraţi de-acum?
Zadarnic. Mîine n-o să-mi poţi răspunde,
Statuie, răsărind din ţări de fum.
ODAIA EI 
Cînd am intrat tîrziu în casă, totul
Păstrase clipa ultimei vederi.
Pe canapea rochiţa rămăsese
Sculptînd molatec trupul tău de ieri.
Deschisă cartea. Nici o mînă nouă
Nu întorsese pagina de-atunci.
Pe ornicul oprit aceeaşi oră,
Prin storul tras aceleaşi raze lungi.


 
Caietul verde 143 
Pe masă încă stăruiau alături
Tacîm de-argint şi cupă de cleştar.
Doar perele păreau acum de piatră,
Doar strugurii stăteau de chihlimbar.
De porţelan albastru pudriera
Tot mai ningea parfumul tău pe-scrin.
Am tresărit că n-a uitat mînuşa
Nici braţul gol, nici degetul tău fin.
Tu singură lipseai. Ascunsă unde?
Cînd totul după ani e neclintit.
Ori poate colo,-n umbrele oglinzii,
Obrazul tău, plăpîndul, mi-a zîmbit.
RECUERDO 
Grădină, unde tînăr am învăţat iubirea, 
Copaci înalţi, pe care şi vara, şi-amintirea 
Îţi ţes în taină mreaja de gînduri şi de foi, 
Şi tu, fîntînă: undă şi nimfă, umeri goi 
De nori în dezvelire, oglinzi întunecate... 
Ce darabană seara spre porţi închise bate? 
Reginele de piatră rămîn, dar noi, dar noi? 
Colunul de-altădată oprit din zbor greoi, 
Şi rîsul tău, copilă iubind întîia oară, 
Şi apa care plînge şi pasărea ce zboară. 
Jardin du Luxembourg, Paris 


 
144 Poezii 
SÎNGE STRĂBUN 
Cînd noaptea mi se lasă pe pleoapă,
Ursita zilei de-astăzi de-a apus,
Vuind mă fură vremea ca o apă
Şi-o iau pe firul sîngelui în sus.
Mijesc din umbră stepe nesfîrşte...
Nechează-n vîntul zorilor un mînz.
Scad focuri. Corturi cad. Se zbat copite.
Deodată soarele pe suliţi, dîrz!
Deodată-n mine tot vîrtejul stepii,
Tot dorul meu în vîntul ei răpit!
Vultanul, cînd l-au deşteptat sirepii,
Din ierburi cu-aripi aprigi a zbucnit.
Strunindu-mi murgu-n loc, rămas cu palma
Deasupra ochilor; îi văd urcînd
În soare aripa de foc, de-a valma
Cu sufletu-mi năvalnic şi nenfrînt.
Şi-n urma lor, cînd i-am pierdut în zare,
Un chiot am zvîrlit aşa păgîn,
Că peste ţări şi veacuri tot îmi pare
Că îmi aud năprasnicul stăpîn.
SCITUL 
Cînd pînă-n zări e cîmpul numai iarbă 
În jocuri de lumină şi de vînt, 

Caietul verde 145 
Cînd herghelia se repede oarbă 
Şi-l vîntură cu coama la pămînt, 
De-mi sună-n cer întîiul tunet goarna 
Şi bubuie din depărtări în depărtări, 
În sînge mi se dezmorţeşte iarna 
Şi ce-a fost mort învie din uitări. 
Pe roib călare o pornesc cu zorii. 
Oprit cu ochii roată pe gorgan, 
Adulmec vîntul şi aud cocorii 
Vestind din cer sămînţa altui an. 
Atunci, înfricoşat, descalec iute 
Lipind urechea de pămîntul viu. 
Şi din afund de lumi răspund pierdute 
Popoare răscolite din pustiu. 
Aud prin vreme scîrţîit de care. 
Galop adînc vuind spre răsărit. 
Şi inima îmi bate tot mai tare 
Chemîndu-mă cu sîngele meu scit. 
VRĂJITORUL DE ŞERPI 
Herencheu,
Berendeu,
Grozăvior, stai pe loc!
Sub soarele-n amiază e lacul de platină 
Şi joardele luminii îl bat cu vergi de foc. 
Stă lopătarul oacheş tăiat într-o tulpină 
Străveche, cum e lotca greu pironită-n loc. 


 
146 Poezii 
Pe luciul apei, negru, un sfîrc de bici în plăsnet
Străfulgeră topirea... Pescarul l-a simţit.
Se-apleacă, mormăieşte descîntecul: de trăsnet
Atins, un şarpe-şi lasă inelul despletit.
S-a răsturnat, şi ţeapăn pluteşte, buturugă.
Dar omul mişcă buza, şi vorba veche iar
Se duce, ca jivina deplin să-i fie slugă.
Din ape se ridică un cap triunghiular,
Alunecă în luntre năpîrca blestemată,
Pe braţe e brăţară şi măr rotund în sîn,
Şi omul giugiulind-o ca pe-un copil, i-arată
Şerpoaicele bătrîne cu şuierul păgîn,
Ce-şi cheamă seminţia ieşind la gol de baltă.
Din milă iar şopteşte cuvinte de hrisov:
Şi şarpele, deodată desmeticit, tresaltă
Şi scapă ca săgeata pe lacul din Snagov.
CĂLĂTORIRE 
Un călător grăbit cum se deşteaptă 
Nedumerit, pe-a visurilor treaptă, 
De care ţara astăzi are parte; 
Şi stă buimac, şi nu mai ştie unde 
A mai zărit odaie, jîlţ şi masă; 
Şi, dureros, chiniutor l-apasă 
Străinul ce-n oglinda lui pătrunde. 
Aude-n gară trenurile grele, 
Şi tot se-ntreabă cine o să plece. 
Se pipăie, şi mîna lui e rece, 


 
Caietul verde 147 
Şi calendaru-n zid îşi uită anul... 
Şi tot mai dorm în miezul vieţii mele. 
COCORII 
Pe şesul peste care seara cade
Cenuşa şi pustiul se întind.
Tot mai luceşte-n zare apă albă
De toamnă fumurie, cînd, foşnind
Din aripi ridicate, se coboară
Cocorii cerului. Întregul stol
Se strînge să-şi ia masul pentru noapte
Şi, umbre din trecut, pe cîmpul gol
Nostalgicul lor cînt şi-opreşte goana.
Dar călăuza veche,-ntr-un picior
Veghează, somnul morţii să nu-i prindă.
Spre stele ţipă ea sfîşietor,
Şi cîrdul, speriat de glasul mare,
Cu freamăt lung de zbor se pierde-n neguri.
Tăcerea urcă. Se deschide-n zare,
Mijind a zori de zi, o apă albă.
ŢARA 
Cînd una după alta iubirile de tină
Şi-or desfoia obrazul în somnul meu de veci,
Cînd trupurile calde de dor şi de lumină
Din braţe mi s-or smulge lăsîndu-mi-le reci,
În marea părăsire din mine şi din groapă,
Sub lacătele morţii eu tot voi auzi


 
148 Poezii 
Un freamăt lin de frunză, un murmur lung de apă,
Tălăngi suind la munte ca şi în vechea zi.
Răzleţe m-or ajunge ca şi odinioară
Un drum în pacea serii cu plopii lui subţiri,
Sub sălciile boltite o straşină de moară
Şi munţii de zăpadă în toamna cu rodiri.
O troiţă uitată, un piersic plin de floare,
Un schit tăcut, poiana cu turmele de miei
Şi pe cîmpie taina apusului de soare,
Icoana ţării mele din suflet nu mi-o iei.
DE-O FI SĂ FIE RAIUL 
De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi
Cu sălciile-n muguri şi ierburile moi,
Cu miei priori – tot îngeri albi, plăpînzi şi goi –
Şi apa pe sub ramuri să cînte ca un roi
De-albine nevăzute ce cată miere-n flori.
De-o şi să fie raiul, să fie-un lan de grîu,
În vîntul dimineţii să mişte ca un rîu,
În soarele de-amiază să ardă aur greu,
Să intre-n el arhangheli cu secera în brîu
Şi umbra lor albastră să dăinuie tîrziu.
De-o fi să fie ralul, să fie-un deal cu vii,
Cu prune cum e bruma şi mere arămii.
De-asupra lui să zboare cu frunza cea dintîi
Un stol de păsări albe vîslind prin zări pustii,
Ţipînd a toamnă lungă ca dorul meu să-l ştii.


 
Caietul verde 149 
De-o fi să fie raiul, să fie-un cîmp de nea, 
Să scînteie zăpada aprinsă stea cu stea 
Şi zurgălăi de sănii să sune-cum suna 
În ţara mea pe vremuri copilăria mea 
Cînd toată tinereţea, iubire, te-aştepta. 
OCTOMVRIE 
Rodit se-ndoaie ramul şi mîna se ridică
Deschisă ca o cupă sfinţită pentru har.
Căci vine iarăşi vremea cînd frunza cea mai mică
Primeşte de la Domnul al aripelor dar.
Se leagănă prin aer ce-a fost sortit ţărînă,
Ce-a fost pe sus lumină se lasă la pămînt.
De-acuma sună ceasul să mergem mînă-n mînă
Şi ce privim să fie blagoslovit şi sfînt.
Şi aerul, şi-amurgul sunt numai amintire.
E vinul de-altădată al anilor din noi.
Mă leagă raza toamnei de tine cu dulci fire
Atît de vechi că-n umbra privirii le cred noi.
Dar pasărea căzută pe iarbă ca o frunză
Sub paşii tăi se-nalţă în tremur lung de zbor,
Şi frunza de pe vînturi coboară să se-ascunză
Cu foşnet surd sub pasu-mi îngreuiat de dor.
ICOANĂ PE STICLĂ 
Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz, 
Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz. 


 
150 Poezii 
Voi strînge jos: zăpadă, pîrîuri de cleştar,
Copaci de promoroacă şi pîrtii de hotar.
Voi zugrăvi în zare, albi, munţii. Pe un dîmb
Păstorii plini de spaimă şi steaua cu zbor strîmb.
În colţul dimpotrivă voi însemna – să-i ştii –
Trei crai pe trei cămile, ca umbre albăstrii.
În inima icoanei un staul voi picta
Şi-ntr-însul preacurata pe prunc s-o apleca:
O salcie prin ape cu frunzele pe-o stea.
De-o parte şi de alta un bou şi un asin
Vor aştepta la iesle minunile ce vin,
Şi voi lăsa să pice pe-acoperiş de stuh
Porumbul alb ce-aduce în aripi sfîntul duh.
DANSATOAREA 
Pe plaja unde valurile joacă,
Intr-un vîrtej de soare cum a stat,
Ca o coloană vie îşi îmbracă
În raze trupul încordat.
Apoi c-un singur gest lăsînd să cadă
Lumina ca un val uluitor
Din împietrirea coapsei de zăpadă
La degetul de la picior,
Desfăşurîndu-şi şarpele, mişcarea
Deodată o cuprinse pînã la gît.
Dar ochii ei, păstrîndu-şi nepăsarea,
Străini de joc, n-au coborît.


 
Caietul verde 151 
ELEGIE ÎN FAŢA MĂRII 
În faţa mării iată-mă, în faţa
Desăvîrşirii cerului pe ape
Fără sfîrşit... Dezgrăniţarea iat-o,
Şi sufletul cu aripă de spumă
Pe valuri vii, vestind vuirea verde-a
Furtunilor, sub norul de cerneală,
Venind din zări. În faţa mării stau ca
Un stîlp de lut. Pe tălpi purtînd ţărîna
Ogorului, pe frunte praful holdei,
În sînge neamul morţilor ducîndu-l,
Aici, pe ţărmul vechi de unde-ncepe
Sămînţa vîntului pe brazda apei,
Şi jocul norilor, şi zbor de stoluri
În unghi deschis cu vremea şi cu visul.
Ce-mi poate-aicea secera, şi sapa,
Şi plugul tras de opintirea vitei?
Aici ce-mi folosesc grîu şi secară?
Stau şi privesc, ajuns la căpătîiul
Pămîntului din mine. Singur, fără
Moştenitor ca să-mi adune sarea
Durerii de pe apele amare.
Stau şi socot, înfipt cu rădăcina
Piciorului în humă grea, cu frunza
Mea slobodă pe vînturi. Pescăruşii
Furtunilor se duc ţipînd. Stau stîncă
În murmur lung de valuri prăbuşite
Şi tot ascult, pe ţărmul cel din urmă,
La glasul morţii şi la glasul mării.


 
152 Poezii 
A DOUA ELEGIE 
În faţa mea, la masă, băiatul meu citeşte
Cu fruntea încreţită puţin de încordarea
Ce-l face să urmeze povestea. Raza lămpii
Uşure îl atinge pe păr bălai şi geana
Lui lungă dă o umbră. E fiul meu. Deasupra-i
Mă văd copil, de-o vîrstă, în cadrul de-altădată.
Citesc şi eu la lampă. Mi-e fruntea încreţită
Puţin de încordarea povestei începute.
Am păr bălai. Am gene prea lungi, umbrind privirea.
În ape limpezi ramul mai bine nu-şi răspunde
De cum viaţa nouă oglindă poza veche.
Sunt eu acel din faţă? E el cel din perete?
Cum? Glasul meu de-atuncea îmi spune astăzi: tată.
Dar vremea? Unde-i vremea? O caut, şi e lipsă.
Sunt ca un om ce urcă pe munte şi se-opreşte
Sub zid de stînci să strige ecoului un nume,
Şi-nfricoşat aude ecoul că-i aruncă
Alt nume. Unde-i vremea? Unde s-a dus? Să vie.
Cenuşa să i-o scurgă clepsidra. Calendarul
Să-şi lase-n vîntul toamnei iar foile foşnite
În drumul ei. Tictacul ceasornicului bată
Cu inima-i de-a valma în pieptul meu. În sînge
Vuiască valu-i vajnic. Dar unde e? Să vie.
Cu păr bălai în faţa-mi, copil, citesc sub lampă.
În poza din perete, cu păr bălai, citeşte
De-atîţia ani băiatul meu mic. Să vie vremea!
Să izvorască tainic şi turbure să curgă
Între copilul de-astăzi şi cel de ieri. Ce singur,
Ce nesfîrşit de singur, aştept aici. Ştiu: totul
M-a părăsit. Sunt singur în trupul meu, cum singur
Sta Robinson Crusoe într-un ostrov pe mare.


 
Caietul verde 153 
Chiar fiul meu cu ochii-mi nu poate să-mi zărească
În vîrful de prăjină semnalul-nalt, de pînză,
Cum flutură, cum cheamă. În zare, nimeni. Vremea
Cu fumul ei de-o clipă pe cerul veşnic. Marea
Şi marea, iarăşi marea, şi marea pretutindeni.
Zadarnic. Nici o punte. Dă-mi mîna. Ce departe
Mai tremuri. Ţine-mi mîna. E mîna mea. Sunt singur.
A TREIA ELEGIE 
Deodată, seara. Poarta, deschisă: cîmpul, cerul
Şi-n umbră, colo, steaua de-amurg. Deodată, seara
Albastră, cum e apa albastră din acvarium,
Umplînd odaia. Curge pe mobile, pe umăr,
Pe mînă. Valu-i mişcă în unduiri prin gînduri,
Se sparge-n zid, revine, se sparge iar, nălucă,
Departe, pretutindeni. Rămîne în oglindă
Prin apă fruntea albă alunecînd. Se-nchide
Pleoapa, se deschide, recade iar. Pesemne
S-a înecat acolo un om tăcut. Departe
Cu inima în mine mai bate surd. Să intre.
Eşti tu? Sunt eu. Ia-mi trupul. E mut. E o păpuşă
De pîslă părăsită pe un divan. Sunt rupte
Doar sforile. Primeşte-l de-acuma pentru noapte.
Ţi-l dau să faci cu dînsul ce vrei. Eşti regizorul.
Pe vremea de-altădată, copil, am zărit visul.
Era la panorama dintîi, mi-aduc aminte,
Un măscărici uşure ca un balon ce suie
Şi cade iar să sară mai sus şi-n ceruri scapă.
Purta pe faţa-i albă de clovn o mască toată
De aur. Era luna? Nu ştiu. Era de sticlă

154 Poezii 
Şi strălucea ca luna de sfînt şi era vară 
Cu greieri mulţi. Comete încălecau pe noapte. 
Şi el juca pe-o rază. De sîrmă? Nu. Pe-o rază 
De aur în lumină încolăcit. Ştiu bine: 
Întîiul vis, 
Stai. Nu vreau astfel. Vreau altfel, altfel. 
Aceasta nu-i măsura de-atunci, nici jocul nu e, 
Nici cîntecul. E tactul cel trist de cînd e lumea 
Al inimii, al morţii. Ascultă-mă, nu-i visul. 
În haina ta de piele, ce vrei, burghez cuminte,
Cu gestul frînt din leagăn şi calcule tocite
De veacuri ca prundişul de ape repezi? Spune.
Nu mai zîmbi în valsul grotesc; cu mulţumire
Nu mă privi ca dintr-o fotografie ştearsă.
În lături! Dar rînjeşte. În lături Dar rămîne.
Se-nchină şi se-nclină, se strînge şi se plînge,
Salută şi sărută, iubeşte şi boleşte,
Şi dă din cap ca mine, şi dă din mîni ca mine,
În pantomima oarbă.
Destul, Destul! Opreşte! 
Cîndva la panoramă, copil, am zărit visul. 
Purta pe faţa-i albă... lumina lunii... albe... 
Deodată, ziua. Poarta, deschisă: cîmpul, cerul,
Şi-n umbră, colo, gîndul dintîi atins de-o rază
Fulgerător deodată. Un zbor de ciocîrlie
Din praştia luminei în suflet săgetînd.


 
Caietul verde 155 
A PATRA ELEGIE 
Pe drumul vechi pe care se lasă toamna: fumul 
Sătucului din vale urcînd la dreapta, fumul 
La stînga mea pe ceruri al unui stol, departe. 
Şi eu aici, în golul vieţii. Singur între 
Pămîntul ce rămîne şi zilele ce zboară 
În anotimpul tainic. Cu greul meu, cu pasul 
Ce sună surd de parcă mă urmăreşte pulsul 
Străvechiului meu sînge foşnind a veşnicie, 
Gonindu-mă din astăzi spre nicăieri. Cu gîndul 
Cules de mult, cum este cules tot cîmpu-n toamna 
Tîrzie unde stărui. Aud prin ceaţa serii, 
Din sat, lătratul jalnic al cîinelui în lanţuri, 
Din cer, tot mai în zare, sfîşietorul ţipăt 
Al păsării pornite spre pribegie. Unde 
Să merg de-acum? Pe cine să mai aştept? În iarnă 
La staul se întoarce asin şi bou s-aştepte 
Pre Domnu-n scutec. Singur pe pragul îndoielii, 
Pe pragul veşniciei şi-al vremilor mai singur, 
M-opresc să-mi aflu calea adevărată: fumul 
Sătucului din vale pierind la dreapta, fumul 
Topindu-se la stînga cu stolul meu în zare. 
Şi eu aici. Dar umbra se-ntinde, ziua scade. 
ŢĂRM SUDIC 
Nisipul cald oprise luntrea. Valul 
Se trase înapoi şi legănatul 
Adormitor pieri treptat pe plajă. 
Din ţărm la piscu-n nouri, sub frunzişul 
Pădurilor de palme, nesfîrşite 
Tăceri pîndeau. Şi, coborînd cu frică, 

156 Poezii 
Străinii au îmbrăţişat pămîntul.
Şi, răsturnînd din luntre împletitul
Şirag de flori trandafirii şi fructe
De purpură cu miezul de migdală,
Au ridicat un rug pe ţărmul mării
Cu lemnul bun mirositor din insuli.
Şi, rînduind ce au adus, pe frunze,
S-au aşezat cu faţa către apă,
Privind cum fumul jertfei îşi înalţă
Palmierul încărcat de mirodenii,
Să-i ştie zeul. Seara se pogoară:
Şi, rînduind ce au adus, pe frunze,
Un văl de foc aşterne peste mare.
Tot aurul topit pe ape arde,
Se stinge în cenuşa înnoptării.
Dar ei ca umbre stau să vie zeul.
Au tresărit. O nucă grea de cocos,
Căzînd din foi, s-a descojit cu zgomot.
Tăcerea creşte iar. Stau iar ca idoli
Străvechi, adînc înfăşuraţi în taină,
Cu golul larg al liniştei în suflet.
Plutirea unei aripi se aude
Abia. Luna se revarsă albă,
Şi fără vînt o adiere trece.
Se mişcă straniu umbra unei palme.

Ţărm pierdut 157 
ŢĂRM PIERDUT 
1927-1941


 
158 Poezii 
HELLADĂ 
Stă marea ca o treaptă de senin
Pe care urcă insula-n lumină,
Şi templul din pădurea de măslin
Se-nalţă gol şi viu ca o tulpină.
Coloane, trupuri netede de zei
În care sîngele s-a făcut soare,
Colunii lîngă ele îmi sunt grei:
Nu pasărea, ci piatra o să zboare.
Lăsaţi-mă să vin iar la părinţi.
Doar clipa mea se cerne cenuşie,
Doar lutul meu se surpă-n suferinţi.
Aici lumina dăruie vecie
Pe friza vieţii unde în alai
Fecioare vin cu vas rotund pe umăr,
Şi călăreţi semeţi strunează cai,
Şi dansatoare saltă-n tact şi număr,
Pe stela morţii unde un bătrîn
Senin întinde dreapta împăcată
Flăcăului răpus rîzînd păgîn –
Pe marea ca o liră încordată.
DAFNI 
Mînăstire ancorată pe pămîntul lui Apollo,
Dafni, sfinte cărămizi,
Cine va reda vreodată sufletului meu de-acolo
Umbrele de chiparizi,

Ţărm pierdut 159 
Cerul dimineţii clasic conturat cum e o cupă
De lumină cu argint,
Şi în inimi călătoare dorul primăverii după
Eleusis şi Corint!
Cine va suna talanga turmelor de pe coline
Ca-ntr-un viers de Theocrit,
Şi în curte printre dafini va lega – o, Dafni! – cine
Maci de sînge pe granit?
Mai trăiesc ca altădată zeii veşnici, mînăstire,
Şi zadarnic ai cuprins,
Ca s-o răstigneşti sub cruce, o coloană. Stă subţire,
Pururi vie, cu trup nins,
Cu trup neted, cu trup tînăr în divină nepăsare
Ca pe vremea cînd purta
Peste frunte o metopă şi o friză pe spinare –
Dă-mi, coloană, pacea ta!
Şi-nflorită printre pietre, floarea morţii, asfodelă,
Mă învaţă cum să fiu
Ca să seamăn după moarte cu sculptaţii pe o stelă
Din Cheramicul pustiu.
Iar tu zeu al poeziei, o, Apollo, mă îndrumă
Ca să scap biruitor,
Căci în naos, ce patetic, cu durerea-i mă sugrumă
Tragicul Pantocrator.


 
160 Poezii 
ACROCORINT 
Clopoţeii caprelor sunau răcoare
De ape vii printre măslini şi eucalipţi,
Pe cînd pe golf ardeau ca portocale
În legănare pînzele fierbinţi...
Patriarhal platanul pentru oaspe
Chema în frunze umbra la ospăţ.
Pe foi de brustur: brînză, în blid: lapte,
Ne-au dat păstori străvechi cu port semeţ.
Băiatul oacheş lua de coarne ţapul negru –
Se arcuiau pe zarea altui veac.
Trosnea uscat din ace pin şi cedru
Sau zvon de greier sub frunziş sărac.
Din coaja inimii rănite da răşină,
Prelinsă vreme, lacrimă de chihlimbar...
O singură coloană în lumină
Purta pe cap amiaza ca un dar.
EPIDAUR 
– Teatrul antic –
Pe cer se perindă lin nourii şi
Azurul adînc, spălat de lumină.
Pe trepte se-aşează tăcute, pe rînd,
Cînd umbra, cînd raza senină.


 
Ţărm pierdut 161 
Pădurea în juru-mi şi-adună şi ea
Un fraged obraz de ramură verde.
Şi trunchiul, şi muşchiul, şi frunza privesc,
Doar veacul privirea îşi pierde.
Eschile, Sofocle, aici nu s-au stins
Şi glasul le tremură-n aer –
Şi mierlele fluieră coruri de mult
Şi vîntul, străvechiul lor vaier.
Teatrul pustiu e umplut azi de zei
Cu trup străveziu de vecie.
În piatră, în plantă şi-n pieptu-mi la fel
Fierbintele suflu adie.
OLIMPIA 
Albe coloane, zei reci,
Trupuri fără de pată,
Frunză cu freamăt de veci,
Vreme nedezlegată.
Ram de măslin milenar,
Umbre plăpînde şi azi,
Ape şoptind în cleştar,
Nu v-aţi schimbat la obraz.
Stai ca o stană şi tu –
Lepezi om şi viaţă,
Totul cînd straniu stătu
Tînăr, plin de verdeaţă.


 
162 Poezii 
Mieii priori i-au păscut 
Fluiere fără de moarte. 
Albe coloane sunt scut 
Celor ce vin de departe. 
DELFI 
În spate zid de stîncă arde-n cer
Pe care torc cununi vulturii.
În faţă, prăvălită-n golful clar,
Umbrirea verde stinsă a pădurii.
Sfinţită de oracol şi altar,
Pieziş o rază taie înserarea.
Şi cum coboară caprele şi pier,
Cresc clopoţei din vreme, ca izvoare.
Lumina peste marmure dă maci,
Dar grabnic înnoptarea le culege
Ş trupuri de coloane stau ca magi 
Să-nfrunte visul, veacul să-l dezlege. 
E umbra timpului, pe care şed
Sub Fedriadele nemuritoare.
Teatru, stadiu, temple – nu-i mai văd:
Apollo sună-n mine viers de soare.
ASFODELA 
Pe culme trei coloane de porfir, 
Şi printre ele cerul pînă-n zarea 


 
Ţărm pierdut 163 
Întinsă de lumină ca un fir,
Şi – ca o lespede – departe, marea.
Încremeniţi, toţi munţii violeţi.
Nici un copac şi văi pustii de apă.
Iubită şi de morţi, şi de poeţi,
O asfodelă printre stînci ce crapă.
O asfodelă singură stă scut
Şi tainei, şi credinţelor surpate.
Cu rădăcina prinsă în trecut,
Ea înfloreşte în eternitate.
Barbar, venit aicea să mă-nchin,
Din tot ce-a fost am mai găsit o floare.
O las sa înflorească. Şi senin
Reiau toiagul vremii călătoare.
INSULA 
Amurgul lăsase pe ape lungi plete de aur şi umbră
Cînd îi zărirăm măslinii şi munţii albaştri pe cer,
Cînd adieri cu mireasma răşinei şi algei uscate,
Vestind egeica stîncă, vrăjiră născare de zei.
În zborul ei luntrea cu pînză legase ca pescăruşul
O aripă albă de pacea cleştarului neţărmurit –
Şi iată şi plaja, pîrîul sărind de pe prunduri la vale
Cu murmur umbrit de milenii pierind în imense tăceri.
Şi fete în alb spălau lîna în apă curată de munte,
Şi una, bălaie ca luna, mai mîndră ca toate, zîmbi,
Şi glasul melodic îmi spuse: – „De eşti preavicleanul
Ulise 


 
164 Poezii 
Sosit din Troada, la mine, străine, fii bine venit.. 
Şi glasul tăcu ca prin farmec, de parcă nicicînd nu 
sunase. 
Dar unde e nimfa Calipso? dar unde, fecioarele ei?... 
Pasc linişti nemaivisate pe ţărmul zărilor clare 
Din care vinete piscuri brumate de visuri răsar. 
Un nor cu pene de flăcări mai fîlfîie foc pînă cade 
Departe, ca pasărea stinsă de dor, istovită de drum. 
Pe cînd izvorînd din legende mai vechi decît vremea, 
Tăcutele stele se duc cu paşi de lumină pe mări. 
PĂSTOR IONIAN 
Pe plaja-n arc de soare, unde marea 
Cu val rotund de mii de ani a stat, 
Îi văd, lungit pe-o rînă, doar spinarea 
Şi trupul gol în bronz turnat. 
Din naiul dus la gură, apriline 
Chemări se pierd cu sunet de izvor. 
Pasc capre pe uscatele coline 
De piatră sub azur dogoritor. 
Şi vremea a încremenit sculptată, 
Dar trunchiul unui pin a tresărit, 
Sub coajă dezvelind un piept de fată 
Şi un suspin cu plîns înăbuşit. 
Pe cînd în marea limpede, în care 
Prin scoici şi alge peştii fug şi vin, 
Misterios din umbre vii răsare 
Un zeu tăcut, ca un delfin. 


 
Ţărm pierdut 165 
ŢĂRM PIERDUT 
Mai suflă-n scoici prelung tritonii mării,
Sirena îşi mai stoarce păr de alge,
Zei goi şi mai frumoşi ca muritorii
Adastă încă pe un ţărm cu soare.
Dionisos tot mai culege viţa, tainic
Mai duce Pan o trestie la gură
Şi tot mai cade binecuvîntarea
Lor grea de rod pe floare şi pe turmă.
Ce a legat o dată pururi leagă –
Şi cîntecul ce l-au pornit pe aripi
De vînturi nu-l opreşte nici o vrajă...
Stau munţi cu chiparoşi pe cer, pe mare.
Păstorii de milenii zic din fluier.
Fecioare la fîntînă tot aşteaptă,
De mii de ani, urciorul să se umple.
De mii de ani pescarii mai ridică
Pe luntre pînza lor triunghiulară...
Şi valul vechi nu cade niciodată,
Dar alb de spume murmură într-una.
Nechează caii soarelui pe mare:
Întinereşte lumea şi lumina –
Şi limpezită linişte se lasă,
Cînd ei tăcuţi se pierd sub cerul zării
În umbre potcovite cu lumină.
Şi pretutindeni fumul se ridică
Crescînd în tremur paşnic de tulpine
Din ruguri pentru jertfa hotărîtă.
Dar trei flăcăi ţinîndu-se de mînă,
Pe cînd deoparte unul cîntă-n frunză,
În armonia zilei şi a umbrei,


 
166 Poezii 
Pios ritmează pasul fericirii,
Şi altul dintr-un laur rupînd ramuri,
Stă singur şi senin se încunună,
Privind cu ochi eterni la cer, la mare,
La jocul fără seamăn al luminii
Pe dimineaţa nencepută-a lumii.
Şi zei cuminţi păzesc la stăvilare
Ca vremea potolită să rămînă,
Cu val curat purtînd pămînt şi ceruri;
Veghează zei puternici să nu scape
Fugara şi nebună să nu-nfrîngă
Eterne legi, surpînd în haos totul.
OVIDIU 
Întîia stea clipi în zare. Vîntul
Porni prin stuf cu aripă de păsări,
Apoi stătu. Se auzi deodată
Rostogolirea valului, departe,
Urcînd mereu din partea dinspre mare –
Cînd l-am zărit venind încet şi singur,
Cu capul aplecat puţin ca unul
Ce stă de mult de vorbă cu pustiul.
Prin bălţi, în care triste păpurişuri
Oftează lung cu şoaptă omenească,
Vînasem toată ziua şi cu puşca
Pe umăr mă-ntorceam în spre cetatea
Ce-a fost odată Tomis şi-azi e alta.
Pe cîmpul ars de toamnă al Dobrogei,
Ştiam că va veni multaşteptatul
Poet, ce-ţi plînge peste morţi durerea.
Dar ochii lui, bătrîni de zeci de veacuri,


 
Ţărm pierdut 167 
Nu m-au văzut. Sub albele lor gene
Priveau adînc spre ţărmul unde-n noapte
Se desluşea neptunic glasul mării.
Atunci, din stuful ghiolului o albă
Aripă şi-a-nălţat, străină, zborul,
Şi lebăda sălbatică, în taina
Acestui cer, prin stelele de toamnă,
S-a legănat o clipă, ca ţinută
De tremurate fire de-ntuneric;
Apoi s-a dus ţipînd atît de jalnic
Că vîntul speriat s-a strîns în baltă,
Şi sufletul în mine, cînd pe zare
A lunecat cu aripe întinse
În noapte, spre o ţară de lumină
Cu soare cald sub care cresc coloane
Ce-şi înfloresc zăpada cu acantă.
Pierise zborul alb în umbră. Pasul
Meu singur stînjenea singurătatea.
Un far clipi departe. Dinspre mare
Sirena unui vas mugi să plece.
În gara din Palas locomotive
Rar pufăiau. Un tren trecu în goană.
Pe stepa înnoptată uruirea
Vagoanelor se stinse. Numai marea
Rămase să-şi ridice glasul antic,
Sub zodiile toamnei, numai marea.
PĂSTORUL ŞI FAUNUL 
Păstorul tînăr sta pe piatra albă 
Pe care dăltuit se mai vedea 

168 Poezii 
Un chip de faun tînăr; capre albe
Păşteau printre coloane iarba rea.
Pe nai, stîngaci se tot trudea să spună
Şi dorul lui, şi marea dimprejur,
Dar trestiile sub buze nu mai sună,
Zadarnic cearcă vechile măsuri.
Tăcut acuma stă atît de singur!
Lin soarele alungă umbre lungi
Pe templul risipit prin stînci şi crînguri,
Pe vremi la cari cu mintea nu ajungi.
Amurg sau somn îi picură prin gene?
Pe-aproape o făptură s-a mişcat.
Un faun calcă tînăr pe poiene,
La fel cu cel în marmură săpat.
Alături de băiat mi se aşează;
De faun teamă n-a simţit –
Privea uimit doar cum o rază
S-a prins în cornul ascuţit.
Erau de-o seamă – îşi aflară graiul...
S-au înţeles deodată amîndoi!
Şi faunul i-a luat în mînă naiul,
Şi cum la gură i l-a dus: un roi
De-albine zumzăiră surd, şi marea
Vuind pe-un ţărm pustiu se auzi.
În freamăt de păduri pierea chemarea
Şi renvia în viers de ciocîrlii...


 
Ţărm pierdut 169 
Cît timp au stat să cînte, cinã să ştie?
Sub luna plină parcă i-a văzut –
Cînd s-a trezit flăcăul – faţa vie,
Dar în penumbra lunii s-a pierdut...
Din nai spunea păstorul pe o piatră
Pe care dăltuit se mai vedea
Un chip de faun trist cu cap de capră –
Amurgul vînăt peste ei cădea.
SIRENA 
Pescare, stai, nu-ţi arunca năvodul,
Mai lasă-mă talazului de-azur!
Nu-mi strînge în reţele braţul pur
Şi sînului meu nou nu-i strivi rodul.
De-mi scînteiază-n ape solzi solari,
Nu-s peşte, şi în razele difuze
Nu-i legănare moale de meduze,
Ci adumbrit se-ncheagă în cleştar
Profilul frumuseţii fără moarte.
Ascultă-mi tinereţea din străvechi –
Deschide-ţi asurzitele urechi
Şi ochii plini de amăgeli departe.
Pescare fără suflet, ce făcuşi!
M-ai prins. Răstorni în barcă prada rară.
Scoici sidefii, subţire algi, amară
Şi irizată spumă sunt acuşi...


 
170 Poezii 
ALESUL 
Mi-am dezlegat sandala ca o frunză
Ce cade moartă la piciorul meu,
Mi-am limpezit făptura să n-ascunză
Nimic din ce nu duce pînã la zeu.
Pe ţărmul mării mă înalţ: o urnă
În care doar lumină am turnat.
Nu plîng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă.
Stau singur, pentru jertfă împăcat.
Din pietre albe i-am durat altarul,
Din lemne scumpe flăcări i-am ivit –
Şi cerul-nalt cum îmi primeşte darul,
Urc rugul împlinirii, fericit.

Scutul Minervei 
SCUTUL MINERVEI 
1933


 
172 Poezii 
I 
Ajuns acum pe culmea vieţii, înainte
De a descreşte-n umbra ţinutului tăcut,
Zeiţă înarmată ca lancie şi scut,
Stăpîn deplin pe cuget, înalţ o rugăminte.
De ani destui Diana cu raza ei mă minte
Şi, falsă ca şi valul din care s-a născut,
Cithereenei pradă destui ani am zăcut
Plătindu-i vamă chinul şi lacrima fierbinte.
Cu mai păzită grijă îmi voi păstra odorul.
Spun crinului şi rozei un veşnic bun-rămas:
Măslinul şi un dafin să-mi străjuie ogorul.
Nu-ţi dau, de patimi arsă, o inimă pustie,
Dar gînditorul suflet ce singur mi-a rămas,
Tu încunună-l, dreapto, cu verde poezie.
II 
Deoarece, senino, mireasă mi-eşti şi soră
Şi călăuză-naltă pe valul ce-am urcat,
Cuminte şi-ndrăzneaţă, cu capul ridicat
Să-mi stai, spintecătoare de veşnicii, la proră.
Iar eu din întuneric intrînd în auroră,
Şi limpezit cu totul de patimi şi păcat,
Voi cerceta cu ochii părerea de uscat
Pe umăr de talazuri, albind ca o amforă.


 
Scutul Minervei 
173 
Strălucitoare-n suflet e ţara ta, zeiţă! 
Bachantele în faţa-i prin noapte se ascund, 
Fug speriaţi Silenii încununaţi cu viţă. 
Apollo însă tainic pe fruntea-ţi cum răsare, 
În razele răsfrînte de scutul tău rotund, 
Îmi naşte nouă muze măreţe la picioare. 
III 
Acelaşi zeu profetic cutremură stejarii
Dodonii, şi la Delos înaltul palmier
Rămîne mărturie legînd pămînt şi cer,
Dar au tăcut de-atuncea Homerii şi Pindarii,
În temple profanate au năvălit barbarii,
Şi viersul lor răsună strident şi adulter,
Dar n-au să se ridice pe piscul auster,
Nicicînd, al poeziei cu strictele fruntarii.
De lauda, de ura lor oarbă azi nu-mi pasă.
M-am depărtat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe altă frunte-ngustă mai veştejit se lasă.
Căci tu îmi creşti în suflet – la fel cum altădată
Din creştetul lui Joe destinul te trezi –
Senina fericire puţin îngîndurată.
IV 
Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte 
La umbra unui dafin ce n-are veştejiri, 


 
174 Poezii 
De gloria lumească, de secile vrăjiri
Aã vremii-nşelătoare totuna de departe,
Adun pămînt, şi plante, şi oameni într-o carte
Înaltă în simţire, bogată-n zugrăviri.
Din vechile otrăvuri facut-am izbăviri,
Din turbure viaţă, armonioase arte.
Dar sarcofagul poartă îngemănate roade:
În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,
Năuntru zace mortul ca viermele ce-l roade.
Nu-i nimeni deznădejdea din gînd să mi-o ghicească.
Doar tu, zeiţă clară ca flacăra, îmi dai
Puterea să-mi torn chinul ea marmura cerească.
Precum prin crîng, în umbră, o pasăre aţipă
Din zborul ei rănită de vechiul vînător
Şi te ajunge glasu-i sunînd sfîşietor
Cînd vrea şi nu mai poate să-nalţe o aripă,
În sîngele-mi departe se tînguie şi ţipă
Iubirea încolţită de rănile-i ce-o dor;
Sleită se mai zbate cînd nu e ajutor
Să-i dea o vlagă nouă în neguroasa clipă.
De prin afund de mine aud cum se prelinge
În liniştea de astăzi neliniştea de ier..
Zeiţă prinsă-n zaua luminii ce învinge,


 
Scutul Minervei 
175 
În sufletu-mi noptatic în arme te coboară.
Străpunge-o fără milă cu suliţă de fier,
Dă-i moarte bietei inimi ce n-a putut să moară.
VI 
Neptun pe mări în spume şi-a aşezat domnia; 
Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vînt. 
Cibela-mpărăţeşte pe rodnicul pămînt, 
Şi Ceres leagă spicul, şi Bacchus creşte via. 
Şi-mpart nemuritorii: văzduhul, apa, glia, 
Şi tot ce-a fost pe lume, şi toate cîte sunt. 
Un zeu ne duce-n leagăn, şi altul în mormînt; 
Ei ne trimet păcatul şi nevinovăţia. 
Veghează zei, zeiţe pe orişice făptură – 
În arbore: Driada; la vatră: zeul Lar, 
Suntem ca fire prinse în vasta ţesătură. 
Nu pot să lupt cu zeul: el dă şi el culege; 
De el nebunu-ncearcă să fugă în zadar. 
Eu mă supun, cuminte, la nendurata lege. 
VII 
Cu armonie simplă de linii şi lumină 
Trezindu-ne comoara gîndurilor adînci, 
În tragică splendoare prin dezolate stînci, 
Se profilează templul tău vechi pe o colină. 


 
176 Poezii 
Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă-n vremea ce-o surpă stînd pe brînci;
Şi-n ţara pustiită de barbari: turci şi frînci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.
Cînd vremile şi omul, Minerva mea, te lasă,
Cînd slava ta n-o ţine granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ţi-oi făuri o casă.
Dar dă-mi, zeiţă, harul şi legile-nţelepte,
Sonetul meu să suie în veşnicul azur
O vrajă de pilaştri şi de proporţii drepte.
Sub rod se-ndoaie pomul cînd seva îl pătrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunţi,
Şi rîul fără-astîmpăr ce spumega prin munţi,
La vale poartă paşnic corăbiile pe unde.
Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Şi, iată-i, rari pe tîmplă, întîii peri cărunţi,
Cînd patimi împlinite s-au arcuit în punţi
Şi fecundate doruri s-au liniştit profunde.
Ca şarpele de-acuma îmi schimb noroc şi piele,
Căci soarta nu-mi apleacă viaţa în zadar
Cu versuri care-atîrnă din ce în ce mai grele.
În toamna unde darul se pîrguie-n tăcere
Aştept să vii şi, rece, cu dreptul tău cîntar,
Să-mi hotăreşti măsura de-amaruri şi de miere.


 
Scutul Minervei 
177 
IX 
La Roma, cînd Horaţiu prindea nemuritoare 
Cadenţa ta în odă, cînd verbul suveran 
Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan, 
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare. 
Dar să-ţi înalţ primeşte sonetul la picioare, 
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian – 
Cînd simt sub mînă lira, pe fiecare an 
Mai pură, mai pioasă şi mai învingătoare. 
Din lutul ţării mele mi-am ridicat spre tine 
Un suflet ca un codru adînc şi nepătruns; 
I-ai dat desăvîrşirea coloanelor eline. 
Nici azi nu-l va pricepe ilotul, şi nici mîne, 
Dar versul meu în slujba-ţi purificat, şi uns, 
Şi logodit în taină cu muzele, rămîne. 
X 
Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vîntul
În pînze chibzuite nu-şi frînge vlaga lui,
Şi drumului s-aşterne în goana gîndului
Fugarul, doar cînd frîul i-a stăpînit avîntul.
Din liră ca să-nvie, deplin şi proaspăt, cîntul
Pe coarde numărate eşti nevoit să-l sui,
Şi nu se schimbă piatra informă în statui
De n-o loveşti cu dalta. La fel e şi cuvîntul.
Năuci, să creadă sciţii că bîlciul e-un spectacol,
Că-n lire nestrunite dorm melodii adînci,
Că vorbe nenţelese adună un oracol.


 
178 Poezii 
Adevărata artă de alte minţi se-alege:
Nu pîlpîie în noaptea desişului, pe stînci
În soarele Minervei, scînteie alba-i lege.
XI 
Abia sosi Prierul cu-ntîia rîndunică
Şi-l strînse galben vara la pieptu-i însorit,
Şi iată peste dealuri lumina şi-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.
Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Şi-n amintire suie cu fumu-i albăstrit
Iubirea cea mai mare, dorinţa cea mai mică.
Cu trecerea rotundă a lunilor roteşte,
Schimbat pe bolta nopţii, străvechiul zodier
Şi steaua ca şi visul în zori se veştejeşte.
Nimic nu se rentoarce la fel a doua oară:
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer...
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.
XII 
Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbuşit Apollo pe-al mărilor podmol.
Şi pe Acteon care-i pîndise trupul gol,
Prin cîinii lui Diana l-a osîndit sa piară.
Chiar Prometeu, cînd slăvii a smuls un foc în pară,
El ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,


 
Scutul Minervei 
179 
Pe stînci legat de Joe cu vulturii ocol,
Hrăni flămînde ciocuri din fierea lui amară.
Şi totuşi nu mi-e teamă, în-nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet cînd eroii Helladei îmi învie.
De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minţii tiparele de-azur,
Cînd focul fără moarte îl ţine răpitorul.
Din toate, numai roza ce-n moarte mai încheagă
O inimă de flăcări pe palidul stufiş,
Prin seara prelungită de soarele pieziş
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă.
Şi numai tămîioasa ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiş,
Acuma cînd scînteie de brumă prin frunziş,
Mai tare mă închină şi locului mă leagă.
Mi-e dor de ce-nfloreşte sub semnul despărţirii
Şi braţele ce albe de gîtul meu s-au prins
Mă ţin cînd ştiu că mîne s-or şterge iar privirii.
Minerva-mi spune: – „Uită ce-n pulbere se cerne.
Ciorchini de stele setea ţi-o sting şi am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”


 
180 Poezii 
XIV 
Nespovedită mie ce grijă îţi apleacă
Profilul pur pe braţul în lance răzimat?
Ce chin tăcut, zeiţă, în marmură săpat,
Îţi adumbri pleoapa de lacrimi pururi seacă?
Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frămîntă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu duşman ţi-a dat?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.
Mi-a spus nemuritoarea: – „Grăieşti ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte şi nu cunoaşte zorii.
Ce m-a durut odată, mă doare pe vecie...
Dar din senina pace şi chinul otrăvit,
Mi-a învăţat cuvîntul înalta-i simetrie.”
XV 
Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurînd altarul cu pasul lor pios.
În număr şi-n cadenţă suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.
Vin cîte trele Graţii în cîntec de cobuze:
Un singur vînt le umflă vestmîntul unduios
Din care, pentru tine crescînd misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.
Orfeu te părăseşte pe veci, Euridice!
El lira şi-o consacră Minervei ca un dar,
Şi imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.


 
Scutul Minervei 
181 
Chiar Egipanul tainic, ducînd la colţul gurii,
Un nai de trestii, lasă cînd repede, cînd rar,
Lung lauda să sune în liniştea pădurii.
În căutarea prăzii de aur a cîntării,
Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scăpai din valuri teafăr şi de urgia mării.
Iar astăzi cînd din neguri răsar pe clina zării
Şi dafinul, şi templul tău alb, ce liniştit
Îmi trag la ţărm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie în raza inserării.
Acum veniţi, tovarăşi! Juncanul nou la coarne,
Juncana fără pată să-i ducem la altar –
Ca jertfa lor norocul spre noi să ni-l întoarne.
Şi tu, zeiţă, lasă din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, să smulg măcar
Pe liră o fărîmă din lîna lui de aur.
XVII 
Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră. 
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat 
Şi-n ochiul rău şi verde, pe care l-am urmat 
Atît de mult pe vremuri, ivirea mea tot speră. 
De nimeni dezlegată şi astăzi îmi oferă 
Enigma-i dureroasă un sfinx neîndurat 


 
182 Poezii 
Şi sufletul ce-n gheare atît i-a tremurat,
Mai tremură privindu-l şi-acum din altă sferă.
Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte ca zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă şi vraja ei adîncă.
Iar glasul de sirenă tot mai suav îmi sună
În cîntecele morţii, amăgitor şi vast,
Ca marea care-şi mişcă argintul viu sub lună.
XVIII 
Te-am regăsit de mintea-mi cu-atîta mai aproape
Cu cît credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunoscut
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.
Cum am putut să-ţi caut pe cer, pe cîmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, cînd trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puţin, să fi văzut
Înalta strălucire ce-n lume nu încape.
Te-am regăsit aceeaşi de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare şi gînd nemuritor.
Ce laudă mai sfîntă să născocească struna?
Şi-acum, cînd ştiu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Şi-n albia lui cîntă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate şi lira mea să tacă.

Balcic 183 
BALCIC 
1929-1939


 
184 Poezii 
ÎMPLINIRE 
Copilăria mea privea pe rîul
Rodit cu cerul toamnei argeşene,
Copilăria mea privea pe grîul
De aur greu din lanuri moldovene.
Acum privesc la marea ce rodeşte,
În umbră şi lumină, doar cu spume,
La pescăruşi, la pînza ce albeşte
Pe ţărmul vrăjii regăsit în lume.
Copilăria mea era lăstunul
Din cuibul prins sub streşini de colină,
Copilăria mea era cătunul
De pe cîmpii cu unduire lină.
Acum sunt valul nesfîrşit ce tună,
Purtînd pe spate ceruri schimbătoare,
Sunt pasărea ce ţipă prin furtună
Cu aripi arcuite peste mare.
BALCIC 
Balcic, nostalgic cum e luna,
Albind pereţii rîpelor pustii,
Podind pe valuri licărite bruma,
Veghind cu basme moarte vremuri vii.
Balcic, încins cu ziduri de cenuşă.
Balcic, cuprins cu murmur de fîntîni,


 
Balcic 185 
Încununat cu ceruri de brînduşă,
Împodobit cu semne din păgîni,
Cu dealurile surelor cămile,
Cu case vechi: încremenite oi,
Balcic, păstorule din alte zile,
Cobori pe ţărmul biblic pînã la noi.
Cetate mai bătrînă decît morţii,
Loc sfînt, ca tinereţea de senin:
Migdalii să-nflorească pragul porţii
Cînd în lumina ta mă-nchin.
CINĂ CU PEŞTI 
În sfeşnice lumini de ceară
Cum tremurau cu roşii dungi,
Pe mare luna-ntinse iară
Năvod de-argint cu fire lungi.
Ne-aduse-n talgere pe masă,
Cu ochi brumînd talaz străbun,
Veniţi din verdea lui mătasă:
Lufar, guvidii şi barbun.
Priveam uimiţi cum odihneşte
Lumina sfîntă peste ei,
Cum lumii noastre îi răpeşte,
De taina mării tot mai grei.


 
186 Poezii 
STELLA MARIS 
La plaja liniştită cînd stelele înnumeri
Coboară pe poteca pustie sub smochin
Colina, cumpănindu-şi izvoarele pe umeri,
Ca o fecioară greacă purtînd urciorul plin.
Pîraie în şoptire ascund prin seara sură
Străvechile tulpine cu tinere mişcări;
Treptat mai şters amurgul în ritmică-măsură
Sandala de lumină o joacă peste mări.
Oglinzi se sparg cu zgomot şi se refac puzderii,
Colina se ridică pe cerul tot mai clar,
Cînd le aştern pe piatră poverile durerii,
Privind cum creşte steaua pe valul solitar.
LUNĂ PE MARE 
Taci – totul nu e decît 
O slabă cutremurare. 
Taci – suie numaidecît 
Păunii lunii din mare. 
Îşi lasă cozile lungi 
Pe înflorirea de valuri 
Şi tot mai adînci, mai prelungi 
Se-ncheagă albe portaluri. 
Şi stelele, boabe de-argint, 
Cad lin din fluier de lună, 
Şi sufletul tău în argint 
Departe pe ape mai sună. 


 
Balcic 187 
Dar tot mai adînc lunecînd, 
Se surpă albe portaluri, 
Şi floarea penelor blînd 
Se ofileşte pe valuri. 
Taci – duşi sunt numaidecît 
Păunii lunii în mare. 
Taci – totul nu e decît 
O slabă cutremurare... 
FLOAREA DIN FEREASTRĂ 
Pe geamul înserării văd o floare,
Tulpina ei e prinsă în pahar.
Stă legănată între cer şi mare,
Păstrînd minunii tainicul lor har.
Amurgul o atinge de departe:
Plăpîndul chip adînc a tremurat...
De ce să-l plîng? S-a mîntuit de moarte,
Cu două veşnicii îngemănat.
SEARĂ LA ŢĂRM 
Cişmele cîntă, marea le răspunde. 
Amurgu-şi strînge pînzele în port. 
De ce ecoul umbrelor pe unde, 
În mine cînd lumina o mai port? 
Un singur paltin stă de strajă mării, 
Un singur dor şi singură o stea. 


 
188 Poezii 
Mă-mbată vinul negru al uitării
Cînd toate pier în umbra tot mai grea.
De-acuma ochii stelelor păgîne
Răsar cu înecate licăriri,
De-acuma trec în valuri de cadîne,
Prin pacea înnoptării, amintiri.
PLAJĂ PUSTIE 
Şi val, şi barcă au atins nisipul
Deodată şi deodată mi l-au dat
Umbritul ţărm şi-n depărtare chipul
Balcicului de-amurguri înălţat.
Izvorul, alergînd cu unde repezi,
Pe sub finapi m-a prins; pe povîrniş
A smuls din soare horbote pe lespezi
Sărind, păgîn şi gol, în vînturiş.
Pe mări ţesute-n firele luminii,
Nori vişinii mi-au înflorit şi, duşi
De aur viu, s-au arcuit delfinii,
Şi-n peruzeaua zării, pescăruşi.
Iar eu, tăcut, am aşteptat pe plajă
Hotărîtoare zodii pe tării,
Căci scrie-n cartea lor să stau de strajă:
Corăbii cu minune vor veni!


 
Balcic 189 
PE ŢĂRM 
Pe ţărmul Mării Negre, cînd în toamnă
Şi în amurg se pîrguieşte rodul
Luminii pentru tine, suflet, aprig
Spălat de vreme şi rotund ca piatra
Rostogolită lung. Pe plajă singur,
Privind în larg, ce cauţi? Pentru care
Serbări sosit în ceasul cel din urmă?
Tu, păstrător de strămoşeşti privelişti,
Tu, paznic credincios al altor datini,
Tu, preot la altarele uitate.
Oprit aici, pe un nisip cu spumă
Amarelor milenii şi cu vîntul
Din veacuri nencepute peste dînsul.
Oprit aici: în spate purtînd ţara
Cu vai pustii, şi stepe, şi gorgane,
Cu pietre-n slove şi mai vechi săpate,
Cu vulturi mari, gheboşi de-atîta strajă,
Pleşuvi de-atît surghiun pe ţărmul lumii.
Oprit aici: în faţă cu lumina
Amurgului şi-a toamnei peste ape
Întărîtate îmblînzind sălbatic
Năvalnica lor haită. Singur numai
Cu tine, suflet, urnă de argilă.
În golul tău mai tremură cenuşa
De zei păgîni cînd valul ce se sparge
Pe ţărm pierdut îmi strigă lung: Thalassa!
ÎNSERARE 
Stau privind şi azi cum ţărmul 
Braţ rotund încet aduce 


 
190 Poezii 
Ca pe el amurg şi mare
Frunte-n frunte să se culce.
Tot mă uit de pe terasă
Cum răsar în soare-apune
Pe rîpi sterpe maci de flăcări,
Pe talazuri micşunele.
Urmăresc, pe cînd Balcicul
De pe cap dezleagă-alene
Vînătul turban al serii,
Păsări negre peste mare.
Cu aripile întinse
Cad pe ape înnoptate –
Greu coboară gînduri negre,
Gînduri negre, umbra vieţii.
PRINOS 
Ţi-aduc migdale verzi ca ochii tăi,
Ca inima smochine pîrguite
De patimile verii: să le iei
Plocon în palma mîinilor lipite.
Ia strugurele galben de gînd greu
Din fagurii amurgului de miere
Şi rodii sîngerînd ca dorul meu:
Le soarbe răcoroasa lor durere.
Le bea lumina vie ca un vin,
Le stoarce sucul anilor pe plajă.


 
Balcic 191 
Şi-au îndulcit amarul lor deplin
Să guşti, învolburato, zi de vrajă.
Nu vreau în schimb şoptiri, nici legămînt.
Puţină spumă doar să-mi dai simbrie:
Din cer o duse valul pe pămînt,
Îmi lasă-n mîni comoara ei pustie.
PIATRĂ 
Mai albă ca braţul ales,
Brăzdată de-o vînă viorie,
Pe plajă în zori am cules
O piatră rotundă şi vie.
De unde adusă nu ştiu
De val, din ce peşteri străine,
De poartă un smalţ străveziu
De vis dezgolit pentru tine.
De unde venită, de simt
În juru-i ostroave cu palme
Şi zări cu amurguri de-argint
Pe apele calde şi calme.
Din ea voi ciopli idol sfînt,
Zeu tînăr ce creşte din mare,
Lovind-o cu daltă de vînt,
Spălînd-o cu spume amare.
Priveşte-mi copilul din flori,
Născut din credinţă şi sînge:


 
192 Poezii 
Ard ochii ca marea în zori 
Şi părul în valuri se frînge. 
Ţi-l dau! Nu te-atinge de el 
Cu mînă semeaţă, că scapă 
Topit într-o piatră la fel 
Cu cele uitate de apă. 
CIMITIR TĂTĂRESC 
Printre rîpi trandafirii în zori de zi,
De mărgean şi de-argint vînăt în apus,
De jar alb la focul zilei, pe deal sus,
Pietre sure pe mormintele pustii.
Printre ele, cenuşii ca iarba rea,
Cu urechile pleoştite, măgăruşi.
Peste ele, sinilie marea ca
O velinţă cu chenar de pescăruşi.
Din colibe de lut ars şi dat cu var,
Tigăncuşe cu basma şi în şalvari
Vişinii, portocalii, de-un roşu mat,
Joacă-n pîntec pe un viers tărăgănat
Şi aleargă şi se bat pentr-o para.
Trec prin praf în harabale turci bătrîni,
Pe cînd seara s-a făcut de peruzea
Pentru somnul cimitirului păgîn.
Măgăruşi şi ţigăncuşe nu mai sunt.
Cortul nopţii urcă-n stepe pînă-n cer.


 
Balcic 193 
Un mînz negru rătăceşte şi stingher 
Lung nechează la tătarii din pămînt. 
SEARĂ PE APE 
Murmurul apei tot mai
Moale s-a stins împrejur.
Seara şi-a tras aur pur
Sub bărci de pescar.
Păsări se duc în lumină.
Turma de fluier legată
Leneş cu-amurg se adapă.
Insulă, pace deplină.
Cîntecul suie stingher
Pe braţe fluide la cer.
Linia ţărmului ca un tăiş:
Sus, ostrov de humă,
Jos, ostrov de vis.
Intre mine şi sufletul meu
Cumpăna stelei pe ape mereu.
M-aplec pe oglinda fără hotar,
Cu paşii luminii m-afund şi dispar.


 
194 Poezii 
INSULĂ, TOAMNA 
Insulă, toamnă şi iar
Apa cuprinsă de şoapte.
Marea, molatic cleştar,
Mierla şi viile coapte.
Seara cu stelele mari,
Cerul plin de primejdii,
Alge cu miros amar,
Vinul străvechi al nădejdii.
Insulă, toamnă şi iar
Marea îşi joacă delfinii.
Suflete, veşnic hotar –
Fluierul mierlei cîntă luminii.
Valul cu umerii goi,
Pasăre, poamă şi frunză,
Totul se trage-napoi,
Pe alt tărîm să se-ascunză.
SCOICA 
Trandafirii petale,
Cristal plăpînd şi dur,
Zori încă siderale
Prin zarea de azur.
Perfectă simetrie,
Desăvîrşit contur,
Păzind, fără să ştie,
Poemul cel mai pur.


 
Balcic 195 
S-o smulgă mării mînă
De om n-a cutezat.
Din raza spumei, zînă,
Ea singură s-a dat.
Nisipul ce o poartă
Privirii mi-a propus,
În vasul fără toartă,
Un vis fără apus.
Misterioasă doică
A veşnicului cînt,
Urechea mea pe scoică
Îi cere val şi vînt.
Şi marea părăsit-a
Seninul, straniul sol,
Să-mi cheme iar ursita
Adîncului ei gol.
PESCĂRUŞUL 
Zbucnită spumă de val 
Cu pene pîlpîitoare: 
Zbor alb pe verde cristal, 
Zbor negru în soare. 
Pe mări de cazi îndrăzneţ, 
Eşti zarul nemărginirii. 
În seara curată dai preţ 
Şi taină gîndirii. 

196 Poezii 
Plăpînd ca floarea de prun
Pe zări şi totuşi în stare
Să-nfrunţi talazul nebun
Cu aripă tare.
Poet al cerului pur,
Lumina ta suie şi sună
Cu ţipăt profetic, prea dur
Ca omul să-l spună.
Hulubul iubirii nu eşti,
Nici buba înţelepciunii,
Ci solul cumplitelor veşti
Prin ţările spumii.
Cum treci pe furtuni voievod,
Dezlegi a destinului carte,
Şi sufletul, peşte nărod,
Îl furi sus în moarte.

Poeme într-un vers 
POEME ÎNTR-UN VERS 
1935-1936


 
198 Poezii 
POEMUL ÎNTR-UN VERS 
Un singur nai, dar cîte ecouri în păduri. 
PĂSTORUL MĂRII 
Copilul gol mai cîntă din fluier la delfini. 
ÎMBRĂŢIŞARE 
Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos. 
PAN 
Prin frunza rară ţapul priveşte, faun trist. 
ZVON 
E roiul de albine sau numai amintiri? 
STELĂ FUNERARĂ 
O umbră joacă ramul pe piatra unei umbre. 
STELĂ DE MIM 
Cu plîns şi rîs de mască în mîini, nepăsător. 


 
Poeme într-un vers 
199 
GROAPĂ NOUĂ 
Păşeşte lin, drumeţe, pe moartă să n-o scoli. 
STELĂ DE DANSATOARE 
Cu vălul tras pe faţă se depărtează stînd. 
TRUP DE FATĂ 
O salcie mlădie cum e tulpina ei. 
DORINŢĂ 
Iubire nu fii veşnic al inimii tăun. 
COLORI 
Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta. 
ÎNTÎLNIRI 
O piersică pufoasă şi fraged un obraz. 
VEGHE 
La gura sobei gîndul, tovarăş călător. 


 
200 Poezii 
PASĂREA DIN BASM 
Zburau fazani de aur în focul din cămin. 
IARNĂ 
În zare zurgălăii de sănii... Suflet nins. 
ARTĂ POETICĂ 
Nu vorbele, tăcerea dă cîntecului glas. 
AMURG 
Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi. 
MELANCOLIE 
Foşniră împuşcate lungi aripi. Dor tîrziu. 
LOGODNA 
Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea. 
PASĂREA MĂRII 
Un nor de taină zboară pe-o insulă-n amurg. 


 
Poeme într-un vers 
201 
CALEA NOPŢII 
Prelungul drum al lunii pe mare pînă-n zori. 
MARE SUDICĂ 
Pe mări de micşunele ning pescăruşii fulgi. 
INSULA DE MIRODENII 
Mireasma ei pe valuri venea, ca niciodată. 
NAVIGATORII 
Pe zări amurgul singur cu dorul lor pustiu. 
MARINARUL 
Din larg zăream pămîntul, pe ţărm privesc în larg. 
TRECUTUL 
În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni. 
PLAJA 
Nisip, talazuri, spume şi scoici – tu, nicăieri... 


 
202 Poezii 
TINEREŢE 
Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei. 
APĂ NEÎNCEPUTĂ 
Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor. 
DEZAMĂGIRE 
Ai spart oglinda: chipul din ţăndări nu-l culegi. 
SEARA LA VORONEŢ 
La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea. 
VECERNIE 
Ca stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtună. 
HERACLIT 
Priveam cum fuge ziua pe apele ce curg. 
TIPAR 
Nisipul poartă încă plăpîndă urma ta. 


 
Poeme într-un vers 
203 
ARTĂ POETICĂ 
Iubiri, dureri, amurguri, un vers în scrum de ani. 
PORTRET 
Durere cu ochi negri sub parul azi mai alb. 
FLOAREA VREMII 
Pe pajişti stînjeneii, în suflet toamna iar. 
STOL COBORÎT 
Cad frunzele, pămîntul e plin de rîndunele. 
MURMUR ETERN 
În golul scoicii marea; în suflet nemuriri. 
DARUL 
Dă-mi pacea înserării pe care-o ţii în mîini. 
POETUL TRĂDAT 
Un vers cu plîns de ape, cînd îl credeai cleştar. 


 
204 Poezii 
VASUL LOVIT 
Urciorul crapă, suflet rănit, de plînset gol. 
BELŞUG 
Am întîlnit azi toamna venind în car cu boi. 
CASTANA 
Din ghimpii amintirii Trecutul l-am cules. 
DRUM DE NOAPTE 
Ne învelise luna în colb de amintiri. 
NOCTURNĂ 
Mai ştii în noapte plopul cu luna, galben cuib? 
CASA COPILĂRIEI 
Sub lună casa albă; o piatră de mormînt. 
MENIRE 
Un clopot peste lanuri şi vremuri te chema. 


 
Poeme într-un vers 
205 
REÎNTOARCERE 
Am pribegit cu zeii, la oameni sa mă-ntorc. 
ASEMĂNĂRI 
Viaţa-i fum – şi fumul căminului ţi-e drag. 
PĂRERI 
Brotacul: frunză verde; sitarul: frunziş mort. 
AMURG IN CRÎNG 
Albinele luminii prin frunze se jucau. 
CASĂ LA BALCIC 
Şi sufletul şi casa mi le-am deschis pe mări. 
FATĂ LA FÎNTÎNĂ 
Coboară legănată din frizele greceşti. 
TURC BĂTRÎN 
Îşi numără mătănii de-o mie şi-una nopţi. 


 
206 Poezii 
MĂGĂRUŞUL 
Stă cu urechi pleoştite, jupitul înţelept. 
CIMITIR TĂTĂRESC 
Prin pietre ceruri albe şi marea-n zări, argint. 
GOLFUL 
A strîns albastru-n braţe şi-l leagănă mereu. 
CAMEE 
Prin piatra străvezie ca un talaz: sirena. 
DRIADA 
De trunchi lipeşti urechea s-auzi cum plîng şi azi. 
MARE PĂMÎNTEANĂ 
Desfăşurarea verde a grîului în zări. 
CIOCÎRLIA 
Din praştia cîmpiei lumina cîntă sus. 


 
Poeme într-un vers 
207 
NORII 
Albastru clătinate, aeriane culmi. 
POPOR NOMAD 
Cu norii şi cu vîntul porneam, pămîntul sta. 
POPOR NOMAD 
Foc stins, cort strîns, pustiul şi pulberea plecării. 
SCLAVE 
Femei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins. 
POPAS 
Proptiţi în lănci, cu hăţul pe braţ, la focuri mari. 
DESCĂLECĂTORII 
Întîiul fum de sate şi-n vale glas de cîini. 
CRĂCIUN 
Se-oprise steaua, fînul în staul strălucea. 


 
208 Poezii 
ARTĂ POETICĂ 
Din teascurile vremii plîng lacrimă de vers. 
ZILE ŞI NOPŢI 
Trecură ciute albe şi-ntunecaţi ogari. 
HANUL VECHI 
Cu zeghea amintirii la foc de cărăuşi. 
PREVESTIRE 
În codrul numai muguri, un sunet de topor. 
COPILĂRIE 
O jucărie spartă găsită într-un pod. 
TOAMNA COPILĂRIEI 
Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrîn. 
PĂRĂSIRE 
Pe orice cărăruie dau iarbă amintiri. 


 
Poeme într-un vers 
209 
CONAC DE ALTĂDATĂ 
La scări părăginite de suflet, surugii. 
SINGUR 
Prin pulberea de aur cu toamna în zăvoaie. 
VEVERIŢĂ, TOAMNA 
O frunză roşie suie pe ramuri, alte cad. 
POETUL 
Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod. 
VÎNĂTOARE 
În zori prin ceaţa roză un sunet surd de moarte. 
INIMA 
O viaţă-ntreagă bate la poarta liniştirii. 
TEMPLUL ANTIC 
Încremeniră patru coloane, cerul marea. 


 
210 Poezii 
MARMURĂ GREACĂ 
Sub cota caldă-a pietrii simţi trupul unui zeu. 
FRIZĂ 
Strunindu-şi calul, sare prin veacuri nemişcat. 
FRIZĂ 
De cînd îţi legi sandala, s-au dezlegat milenii. 
FRIZĂ 
Pe piatră stau eroii, în ea dorm zei ascunşi. 
PĂSTORUL 
Cu fluierul la gură cum tace, codrul cîntă. 
SAN FRANCESCO DEL DESERTO 
Din cerul apei moarte cresc seara chiparoşi. 
AMINTIREA 
La cuib, o rîndunică prin suflet zboară lung. 


 
Poeme într-un vers 
211 
GORGANE PE BĂRĂGAN 
Cămile-ngenuncheate venite din Altai. 
SFÎRŞIT DE IARNĂ 
Cocorii ţipă. Gheaţa din suflet mi se sparge. 
PRIMĂVARĂ PASTORALĂ 
Din zare munţi albaştri trezesc pe văi tălăngi. 
PRIMĂVARĂ 
Livezi în floare, cucul, munţi ninşi, alt cuc, departe. 
CETATEA DIN MARE 
Prin valuri limpezi, toamna, vezi temple licărind. 
STĂPÎNUL MĂRII 
În plasa lor pescarii au prins un zeu străin. 
CĂŢELUL PĂMÎNTULUI 
Auzi-l cum te latră de pe un alt tărîm. 


 
212 Poezii 
ŢARA 
Balauri, munţii vineţi, păzeau cetăţi de-argint. 
LACRIMI 
De plîngi, o primăvară s-o scutura de flori. 
LUNTRAŞUL 
Spre moarte mă tot duce, lin, inima vîslind. 
FLOARE TÎRZIE 
A nins pe munţi. O roză a tremurat în parc. 
CER RASTURNAT 
În apele strălimpezi zvîrl undiţa, prind umbre. 
NEMURIRI PLĂPÎNDE 
Migdalul meu în floare şi tu zîmbind sub el. 
CLOPOT DE TAINĂ 
La pasul tău îmi sună vecernii inima. 


 
Poeme într-un vers 
213 
ÎNTOARCERE 
În toamna desfrunzită m-am întîlnit, copil. 
CIMITIR TĂTĂRESC 
Pasc moartea capre straniu încremenind pe rîpă. 
CIMITIR TURCESC 
Prin pietre părăsite, cireşul: înger alb. 
ÎNTÎILE MICŞUNELE 
Copilul primăverii deschide ochi albaştri. 
BUJORI SĂLBATICI 
Pe ruguri verzi ard flăcări în inima pădurii. 
LALELE 
Oştirea cu turbane stă şiruri în grădină. 
PRIER 
Oprit în drum, migdalul ne-ntinde flori sfios. 


 
214 Poezii 
PESCĂRUŞI 
Din valuri spume albe au început să zboare. 
ÎNSERARE 
Pe-oglinda legănată a sufletului: norii. 
ZARZĂR LA MARE 
Prin ramuri înflorite bărci tremură petale. 
DESPĂDURIRI 
Se duc pe rîul vremii toţi anii mei, buşteni. 
SÎNGELE VIEŢII 
Ca vremea nu se-opreşte, ca moartea nu-l aud. 

Versuri regăsite 
VERSURI REGĂSITE 
1927-1941


 
216 Poezii 
VÎNĂTORUL DE HIMERE 
Sub lampa de faianţă cu verde abat-jour 
Visez tihnit în iarna ce viscoleşte-n jur. 
E-n zori: trag cu băgare de seamă de cucoşi – 
În brazi, de ziuă cîntă sălbaticii cucoşi. 
Aştept cu puşca-n mînă să iasă găinuşa 
Pe cerul care-n zare îşi schimbă-n jar cenuşa. 
Larg îmi deschide poarta din cap de sat, jitarul: 
Acum ochesc în zboru-i înşelător sitarul. 
Pe bărăgan, cu Geantă şi Vlad cu păr cărunt, 
M-opreşte Odobescu de-amiazi la Dor-Mărunt – 
În car cu rogojină, cînd cîmpu-şi strînge snopii, 
Să dau, în dulce leagăn, cu carabina-n dropii. 
Şi vînători nostalgici, cu Iermalai prin lunci, 
Turgheniev ne tot mînă să doborîm ierunci. 
Pe creasta Ciornahorei, pe Stogul şi pe Sturul, 
Cu Dragoş-voievodul am urmărit bourul, 
Şi-n plaiul Bucovinei, îmbălsămat cu cimbru, 
Cu suliţă de moarte răpunem mîndrul zimbru. 
Cu Freiherr von Munchhausen, sosit din Ţara Baltă, 
Trag broasca-n vîrf de codru şi iepurele-n baltă. 


 
Versuri regăsite 
217 
Cu Tartarin la-ntreceri în ţara lui Ovid, 
Vînez pantera neagră şi crudul leu numid. 
Gonind prin stînci, nălucă, din Cerna-n Vatra Dornii, 
Mi-am repezit ogarii pe urmele Licornii. 
Lăsînd să-mpuşte alţii prin munţii noştri linxul. 
Ucis-am, pe nisipul Egipetului, Sfinxul – 
Şi printr-un fără seamăn şi minunat noroc, 
Cu Simbad marinarul am prins vulturul Roc... 
– Trezeşte-te! Hai, scoală! Vînatul e pe masă: 
Pilaful tău de vrăbii şi-un iepure de casă. 
POTECA ÎN PĂDURE 
Sub bolţi de ramuri goale, singur, peste 
Cărarea desfundată unde care 
Cu boi în toamnă coborîră lemne, 
Urc greu priporul printre trunchiuri negre 
Ce-aşteaptă încă mugurii zadarnic. 
Sub paşii mei uscat foşneşte frunza 
Din alte veri şi tot aud departe 
Cum bate în trunchi mort cioc surd de păsări. 
Sus printre crengi cer înnorat bolteşte 
Tot plumb, şi-n mine plumb pustiu adună. 
Merg singur, apăsat, pe drumul umed 
În care urma pasului rămîne. 
Şi trist mi se întipăreşte-n minte 
Obrazul tău mereu, aşa cum dorul 
Nealinat mi l-a păstrat în suflet. 
O clipă-l văd şi iarăşi mi se şterge 

218 Poezii 
Cu forma pasului lăsată-n urmă. 
De-acuma piere şi cărarea, numai 
Poteca din pădure mă îmbie 
Spre genele poienii. Fără vrere 
M-opresc uimit. Eşti tu în alb, aievea? 
Ba nu, un prun sălbatic stă în floare 
Şi peste groapa iernilor mai cheamă 
Plăpîndul chip al tinereţii tale. 

Umbra timpului 
UMBRA TIMPULUI 
1934-1939


 
220 Poezii 
ZODIER 
Trec vulpile toamnei furiş prin păduri,
Roşcate, gălbuie şi sure.
Înalţă poclitul grăbit pe trăsuri
Şi pocnet de bici să ne fure.
Aleargă la dreapta şi stînga cîmpii,
Lungi lanuri arate şi mirişti.
Mai iute aleargă Brumarul, nu-l ţii,
Nici iarna cu albele linişti.
Copitele scapără-n noapte scîntei,
Gonesc telegarii nălucă –
Şi soarele verii se-arată prin tei
Şi viţa în floare pe-ulucă.
Şi iar vulpea toamnei prin codri şi iar
De roţi repezite vuire,
Din an vechi în an nou, din hotar în hotar,
Prin zodii în lină rotire.
UMBRE PE IAZ 
Toamna urcase pe cer
Fum lung de zboruri deşarte.
lazul sub sălcii stingher,
Seara mai ştearsă pe zări şi tot mai departe.


 
Umbra timpului 
221 
Ce căutam noi aici?
Anii pierduţi sau obrazul
Nostru de-atunci? Licurici,
Stele sclipind pe oglinzi uitate cu iazul.
Fugi, nu privi în adînc
Vrajă de vremuri cernute.
Timpul de-l prinzi de oblînc,
Faţa lui albă te vrea din apele mute.
Stai, nu cîta ochii morţi:
Ard amintiri pe sub geană.
Trec prin tremur de porţi
Zilele tale mai stins ca umbre de mreană.
CÎNTEC DE VREMELNICIE 
Suflet: cer întins pe-o seară 
Tristă ca un zvon de-argint, 
Prin ce magic labirint 
Păsările-n tine zboară? 
Zile cu obraz de moarte 
Şi cu zîmbetul fugar, 
Vreme, fumuriu ogar! 
Ce aproape, ce departe... 
Dau să scap – de tine nu pot. 
De-nflorire şi de spini 
Stau legat cu rădăcini 
Trainic ca de cer, un clopot. 


 
222 Poezii 
Scriu – şi litera îngheaţă.
Cînt – şi sunetele pier.
În cenuşă doruri cer
Veşnicie şi viaţă.
Cresc prin foile uscate
Viorele, flori adînci.
Primăvara să n-o plîngi,
Nici iubirile brumate.
Suflete, prin tine zboară
Toamne, frunze, amintiri...
Au fost vis şi ispitiri:
Fă-le aripa, uşoară.
CÎNTEC 
Timpul care piere n-o să-l prind.
Dragostea ta mare cum s-o ţiu?
Vremea ce ne poartă n-are grind,
Drumul ce ne duce nu-l mai ştiu.
Mîna ta întinsă ca un dar,
Glasul tău în seară ca un cînt.
Faţa ta întoarsă e de var,
Ochii tăi, închişii, nu mai sunt.
Raza se întunecă în crîng,
Viţa-şi lasă, umbrele în noi.
Dragostea ta mare cum s-o frîng?
Moartea ne pîndeşte pe-amîndoi.


 
Umbra timpului 
223 
CRA-RO-RA-RA 
Păşteau ciulinii turmele la şes,
Fierbea-n podgorii mustu-n zăcători,
Îşi întinsese codrul covor des
Şi munţii albi se arătau prin nori.
De nu ştiu unde straniu o pasăre ţipa
Sub frunza moartă-a inimii: cra-ro-ra-ra.
Era de cînd e lumea, de mult, de nu ştiu cînd:
Se lumina de ziuă... cu ţara cot la cot,
Se depărta chervanul din clopote sunînd,
Ne tot purta pe drumuri ce le-am uitat de tot,
Pierdute pe vecie... Dar pasărea ţipa
Ca glasul ei de toamnă tîrzie: cra-ro-ra-ra.
Cădeau fulgi mari şi albi din cerul sur,
Priveam tăcut la jarul din cămin
Şi însera albastru în parcul dimprejur
Ţesînd pe geamuri ceaţă, pe gînd zăbranic fin,
Uitare peste toate... Şi tot mai trist ţipa
Lung pasărea din suflet: cra-ro-ra-ra.
DIN RAMELE IATACULUI VECHI 
Ornicul alb de pe comoda bătrînă
Sună subţire şi straniu ceasul străin...
Picură timpul adînc din plină fîntînă
Peste iatacul străbun cu divan şi cu scrin.
Şi cine uşa deschide cu teamă, nu ştie
Că fata în crinolină din ramele vechi


 
224 Poezii 
Şi-aşteaptă sfioasă şi astăzi iubitul să vie: 
Romantic, cu barbă şi plete, joben pe urechi. 
Şi cine uşa o crapă, cum o să creadă 
Că jupîniţa din ramă cu ochiul viclean 
Tot mai pîndeşte la scară să vadă 
Calpacul blănit cu samur al marelui-ban. 
AN MORT 
Casa veche cu coloane albe, 
Parcul şi mai vechi ca ea; 
Cerul vînăt peste care salbe 
Pier cocorii-n seara grea. 
Nucii negri, pajiştea deşartă 
Şi pustie, ca şi parc şi nuci, 
Amintirea care-mi bate-n poartă 
Lung, în sufletul de tuci. 
Miros jilav de trecut şi ploaie – 
Şi mai putred şi mai stins 
Calendarul veşted ce-n odaie 
Stîrvul timpului l-a strîns. 


 
Umbra timpului 
225 
ELEGIE 
Pe aleea-naltă de castani
Taina, toamna, timpul mi se joacă.
Simt: m-ajung din urmă vechii ani,
Zurgălăii lor o să mă-ntreacă,
Sună pe aleea de castani.
Vii de unde? din ce veac? din ce mormînt?
În berlina foşnind surd pe frunza moartă.
Nimănuia ori a mea? pe vecie ori nicicînd?
Timpul, toamna, taina mi te poartă
Blînd în zori, greu în amiaz, lin în mormînt.
Pe aleea veche nici un om,
Nici o frunză pe castanii de cărbune,
Doar trecutul: cucuvaie într-un pom.
Undã ti-e rîsul? unde plînsul? să mai sune
Pe ale în surdină ca prin somn.
Albă casă, neagră frunză, putred parc:
Roata timpului îşi pierde uruirea.
Taina vremii mînă umbrele în ţarc.
Numai toamna mi-a rămas şi amintirea
Albă-n zare, sură-n casă, neagră-n parc.


 
226 Poezii 
PÎNDĂ 
Cade umbra timpului pe lan. 
Unde-s arăturile de an? 
Grîul creşte des cu spic crestat 
Unde floarea soarelui ne-a mîngîiat. 
Stolul de hulubi cu zborul lin, 
El să fie cel de an, de la vecin? 
Braţul morilor de vînt ori mîna ta 
Azi sau ieri semn de adio flutura? 
În amurgul adumbrit de linişti mari 
Caut pasărea căzută în zadar. 
Pe colina iazului ceresc 
Faşa mea de an n-o mai găsesc. 
PANTA RHEI 
Spumă, fulg, vînt, val, nisip şi ploaie,
Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile şi ani –
Totul se scurge, totul mă lasă, fuge şi moare
În necuprinsul, în nesfîrşitul tău ocean.
Cum s-opresc faşa mea în oglindă?
Seara brumată, apa viorie, mi-o fură din ochi.
Vremea nălucă mă prinde în tindă,
Doruri uscate foşnesc prin vechile rochi.

Umbra timpului 
Braţul iubitei, zîmbetu-i, păru-i,
Mîna le-atinge şi trece prin fum.
Visul subţire în care mai stărui,
Vraja de astăzi, zorii, amurgul: flăcări şi scrum.
Versul acesta îl vrei pe piatra veciei –
Ştearsă, tocită, nu ţine nici vorbă, nici pas;
Ard numai ochii sfinţi ai Mariei
Tainic pe-ai lumilor iconostas.


 
228 Poezii 
SOARTĂ 
Decît să fiu cu gîndul piatră grea,
Mai bine aripa fiinţei pure.
Şi-n loc de jocul sterp cu vorbe sure,
Logodna faptei vii aş vrea.
Din uscăciunea pielei moarte lin
Un şarpe nou alunecă spre soare
Şi peste-a gheţii aspră renunţare
Foşneşte-al mărilor destin.
AMURG PE PRUT 
Cum coboram spre apa limpezită
De soarele tot mai pieziş pe Prut,
Am regăsit frunzarele mai rare
Şi liniştea poienii de demult.
Lumina verii se lăsa spre toamnă,
Lumina după-amiezii da-n amurg.
Sta crîngul verde şi pătat de aur,
Poiana se-ncheia cu umbre lungi.
Pe ţărmul dimpotrivă unde satul
Alb prin livezi se odihnea şi el,
Sta pînza la ghilit pe prund întinsă.
Cînd nori subţiri se-nvăpăiau pe cer.
Nu se clintea o frunză în pădure,
În sat nu se mişca un om.
Cu roata molcum strălucind la soare,
Bătea o moară apele domol.


 
Umbra timpului 
229 
Pe firul apei se ducea o plută, 
Pe apa cerului aluneca un nor: 
Era de-argint ca sunetul tăcerii 
Şi-i tremura lumina peste tot. 
Stam jos la rădăcina unei sălcii, 
În jurul meu priveliştile vechi. 
Priveam înmărmurit, cum într-o carte 
Copil privisem ţara din poveşti. 
Amurgul îmi intrase în poiană. 
Priveliştea, tot stînd, mi s-a părut 
Că-o fură-n zări un stol de rîndunele 
Ce, tot mai mic, în ceruri se pierdu. 
ÎNSERARE 
În vîrful carului cu snopi 
Amurgul cum se-ntoarce, 
Îşi vîră cerul noru-n plopi 
Şi fir de stele toarce. 
Văzduhul se-adînceşte clar 
De parcă-i lună plină; 
Priveşti zburînd spre porumbar 
Hulubii de lumină. 
Şi-n tine, suflet, schit de-argint, 
Pe aripi de tăcere 
Se-ntorc arhangheli, prelungind 
Un ceas de mir şi miere. 


 
230 Poezii 
Şi cum uşoare umbre-n dungi 
De sunet surd le măsuri, 
Lin evantaiul aripi lungi 
Şi-l strîng, foşnind mătăsuri. 
SCAMATORUL 
Doamnelor, domnilor, de-mi daţi voie, 
Cu un femur v-arăt pe Tata Noe. 
C-un ochi de sticlă prinsă de ochean, 
V-aduc din ceruri pe Aldebaran. 
Pe fir şi fără fir, din sud şi nord, 
Ce glas voiţi să sune, vi-l acord. 
Caruso mort va mai cînta pe disc, 
Vorbeşte faraonul pe-obelisc. 
C-un hîrb de vas rotund, c-un ciob cu 
toartă, 
Vă-nalţ din altădată Theba moartă. 
– Cu ele ce să-ncep, bătrîne vrac? 
Cu oase şi-oale sparte ce să fac! 
Ia-mi trandafirul ăsta veştejit 
Şi dacă poţi redă-mi-l înflorit. 
Ia-mi inima brumată fără timp, 
Redă-mi-o proaspătă, de poţi s-o schimbi. 
Şi dă-mi din apa vremii doar un strop, 
Să-mi vină tinereţea în galop. 


 
Umbra timpului 
231 
FRAŢII 
De fraţii mei creştini m-am săturat,
De răutatea lor cea bună,
De tîrg, de casă şi de sat,
De adevărul lor minciună.
De sora mea păgînă m-am scîrbit,
De sărutarea ei ce muşcă,
De patul ca mormîntul adîncit,
De dragostea-i îngustă cuşcă.
Vreau să mă duc la fraţi adevăraţi,
M-aşteaptă-n munţi părinţi de totdeauna.
Din leagăn de copil îmi stau visaţi
Ca soarele de dragi, frumoşi ca luna.
În funduri de păduri şi de coclauri
Şi peste vremi, ca om să nu străbată,
Păzită de poveste şi balauri
Stă seminţia lor curată.
TĂCERE 
Cîntecul păsării sus, 
Cîntecul apelor jos 
Şi eu ca un trunchi de stejar 
Prins între ele: 
– „Pasăre dă-mi 
Trilul tău, clar. 
Murmurul tău, 
Apă, mi-l dă!” 

232 Poezii 
– “ Aripă n-ai 
Să desfăşori 
Aerian 
Rîsul solar.” 
– „Nu eşti cristal 
Pribegitor, 
Neturburat 
Plînsul să-mi furi.” 
– „Aripi şi val 
Dacă-mi lipsesc, 
Tainic îmi duc 
Zeii senini.” 
Cîntecul păsării sus, 
Cîntecul apelor jos 
Şi eu ca o grea 
Stană-ntre ele. 

Împlinire 233 
ÎMPLINIRE 
1939-1940


 
234 Poezii 
PASTORALĂ 
Pe sunet de fluier în sus 
Prin veac izvorît din vecie 
Se intră în ţara pustie 
A mitului ce ni l-a dus. 
Cu luna, cu stelele sus 
Înalta lui cununie 
Păstorul se leagă să fie 
De-o turmă de zodii sedus. 
Şi jos pe-o gură de rai 
Trei baci în Prier reiau drumul 
Povestei spre verdele plai. 
Mioara mai plînge şi azi 
Cînd toamna fîşii lasă fumul 
Să cadă pe fagi şi pe brazi. 
HOKUSAI 
Lăptos şi roz un cer de dimineaţă, 
Sub care – inundate – abia vezi 
Pătratele plantaţii de orez 
Cu sate mici în pîlcuri de verdeaţă, 
Şi-aprinde luminoasele dovezi 
Şi, săgetat pieziş de-un zbor de raţă, 
Rupînd închipuirile de ceaţă, 
Îţi suie-n minte piscul ce-l visezi. 


 
Împlinire 235 
Furnici, pe cap cu mari ciuperci de paie. 
Îţi pare-n zări un şir de peregrini – 
Dar tu chemînd priveliştea-n odaie, 
Şi la măsura ta lărgindu-i rama, 
Cu-o trăsătură de penel senin 
Culegi din nori eternul Fuji-Yama. 
NATURĂ MOARTĂ 
Lin trandafirul din pahar 
Lăsînd petala lui să cadă 
Sărută roza de zăpadă 
Din apa cu albastru har. 
La doi păstori de porţelan 
De Saxa: mică şi pudrată, 
Marchiza-n Sevres îşi arată 
În alb dispreţul suveran. 
Şi pe un scrin din vremea-n care 
Trăia şi Goethe şi Voltaire: 
În lungi bătăi crepusculare 
Străvechiul ornic sună rar 
Prin timpul cu brumat cleştar 
Vecia ceasului ce moare. 


 
236 Poezii 
HELLAS 
Măslini străvechi, munţi numai stînci şi 
colo 
Culcată: marea ca un cer mai clar. 
Orice atingi e rugă ori e dar, 
Şi pini în vînt sunt lira lui Apollo. 
Sau, de preferi, coloanele acele 
Dormind la umbra crîngului sfinţit, 
Bucolica talangă-n asfinţit 
Şi mieii păşunînd prin asfodele. 
Vrei sarcofagul alb în foc de maci 
Sau stela-n drum a dansatoarei moarte 
Ş vîntul viu în marmură încins? 
Dar mie dă-mi, deplin să mă împaci, 
În rama de-argint fluid, departe, 
O insulă de-azur pe valul stins. 
ENDIMION 
Plîngi, nimfă, ziua stinsă în izvoare...
Pier oile luminii pe prundiş.
Păstorul gol ţi-ascunde sub frunziş,
În somn destins, un trup rodit de soare.
Dar peste linişti pururi călătoare
Chemînd talazuri noi la luminiş,
Imensul dor al lunii, drum pieziş
Întinde scînteind ca o ninsoare.


 
Împlinire 237 
Pătrunde-n guri de peşteri gol de munte, 
Aprinde ape-n tăinuite chei 
Şi prin păduri adînci durează punte. 
Cu ochi de rază crengile desface 
Şi lacrimi prind în arzător polei 
Tot visul celui adormit în pace. 
FAUNUL 
Ivit cu luna intră în livezi,
Cînd răsuflînd în magica tăcere,
Din crengi pe selenarele zăpezi
În troieniri de vis cad grele mere.
Stă împietrit de taină, ca-n obezi,
Pîndit de nemuriri şi de mistere.
În pîrguirea sevei parcă vezi
Cum creşte-n el pămîntul în putere.
Un nor. Iar luna. Şi din umbră sare
Răpind la piept plăpînda înnodare
De nimfe – lebezi albe sau păreri.
Se sparg pe căi lactee rodii coapte
Şi, îmbătat de trupul lor de lapte,
Un faun soarbe luminosul cer.


 
238 Poezii 
CENTAURUL 
Vuiră stînci căzînd în rostogol 
Şi pietre scăpărară sub copită, 
Cînd răsări cu umbra lui, lungită 
De-amurg, centaurul pe vîrful gol. 
Cu bust de zeu şi trup vînjos de vită, 
Se înălţa trufaş şi trist: simbol 
Credinţelor uitate, aspru sol 
Gonind sălbatic inima-i rănită. 
I se-arcuise fruntea, grea de gînd, 
Ca bolta cerului purtînd tăria 
Şi cu tăceri solemne munţi umplînd. 
Privirea lui de stea păstra vecia – 
Doar nechezat de iepe-n văi vibrînd 
Cu surd ecou îi turbura stihia. 
NARCIS 
Îţi pleci pe linişti de iaz 
Prin umbre profunde 
Nostalgica sete şi azi, 
Amurg de-o pătrunde. 
Te chemi. Luminos ca-n pervaz 
În taină răspunde 
Misteriosul obraz 
Ascuns pe sub unde. 


 
Împlinire 239 
Cu mîna încerci să-l atingi
Din vis cum răsare,
Dar chipul pe ape îl stingi.
Grumazul şi faţa îţi pier
Şi raze, şi stele, şi cer,
Cu o tremurare...
PREVESTIRE 
M-aplec pe tine ca pe arătură
Plugarul însetat de verde grîu –
Va creşte spicul galben pînã la brîu,
Cînd totul m-amageşte şi mă fură?
Ce n-am putut eu spune, prins în frîu
De zile grele, oare altă gură,
Destăinuind un suflet de răsură,
Va limpezi-o-n glas curat de rîu?
Mi-eşti, fiule, un clopot sfînt în care
Aştept să sune ceasul meu deplin
Cînd voi porni spre umbră şi uitare.
Cum stă legat de cer un peregrin,
M-aşez şi eu cu sufletul în zare,
Chemîndu-ţi limba grea ca un destin.


 
240 Poezii 
ÎNGER RĂMAS 
Dăduse iarna-n primăvară iar 
Şi sub un piersic scuturat de floare 
Lăsase nea de scoici ca un brumar 
Şi mic un înger îngheţat la soare. 
Părea, o rîndunică de cleştar 
Uitată jos de toamna migratoare – 
Cu aripile-n cruce, tainic dar 
Căzut din cer şi care-n suflet doare. 
Avea doi ochi ca boabe de mărgean, 
Pe cap purta un cerc de albă lună. 
Ca o icoană dintr-un schit muntean. 
Fetiţa cea mai mică l-a văzut, 
Plîngînd fugi în casă să le spună – 
Şi toţi au rîs şi nimeni n-a crezut. 
SPECTRUL ROZEI 
Roza pe masă sta 
Ruptă tulpinii – 
Albă ca mîna ta 
Piere grădinii. 
Moartea o prinde ca 
Zborul albinii. 
Vîntul floarea îi ia – 
Umbrele, spinii. 


 
Împlinire 241 
Feţele ei de acum
Numai cenuşe,
Albă părere de fum –
Tremur prin tremur de zori,
Fără cătuşe
Aripi, arhanghel de flori.
VÎNĂTOARE 
Ogarii tăi, o, Doamne,-mi dau de urmă,
I-aud chefnind nenduplecat prin zări.
Zadarnic fug în mine şi-n uitări
Adînc m-ascund de apriga lor turmă.
Bătaia lor cumplită nu se curmă.
Îngenunchează – ciută-n tremurări –
Tu, inimă,-ncolţită de-ntrebări
La ape vii cînd colţii buni te scurmă.
Pe apele curate îţi apleacă
Şi setea pătimaşă, şi fiorul
Iubirii care-n veci de veci nu seacă.
Ogarii tăi, o, Doamne, mi-au rupt lutul –
Acuma poţi, părinte, să-mi fii scutul
Şi, pradă, îmi prind singur vînătorul.


 
242 Poezii 
PRIVEGHI 
La căpătîi i-au pus o lumînare.
O viaţă împietreşte, şi o ceară
Cînd umbra cade paşnică în seară,
Învie steaua ei pîlpîitoare.
Din mugur flacăra s-a făcut floare;
Obrazul e de zgură. De afară
Prin geam deschis albine glonţ zburară
Şi rîset de copii jucînd la soare.
Gîndesc la tine, ceară de altar,
La florile de unde te-au ales
Albine-n stupi de lut şi de şovar,
Să te prefaci lumină de eres –
Şi mă gîndesc la moartea ce-ai cules,
Tu, omule, cu masca ta de var.
CALENDAR 
O foaie cade, zboară-o zi 
Pe albe aripi de hîrtie – 
Nu încerca s-o mai reţii 
Viaţa ta ce se subţie. 
Copil rîdeai cînd fîlfîi 
Întîiul vînt ce-n gol adie, 
Acum începi a te sfii 
De-a calendarului stafie. 


 
Împlinire 243 
Pa apa timpului nu poţi 
Urca-napoi cu nici o luntre. 
Şi inima – un ceas cu roţi – 
Cum dă vecia s-o înfrunte, 
Lăsîndu-ţi tîmplele cărunte, 
Ne culcă în sicriu pe toţi. 
TIMPUL 
În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip 
Ce curge lin şi sec aceeaşi oră. 
Nu-i în apus şi nici în auroră 
Şi urma-i pe pămînt nu are chip. 
Dar îl aud tîrziu, la foc de sobă, 
Cum pasu-i apăsat îşi face drum 
Venind din ţara umbrelor şi cum 
În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă. 
Recheamă tot ce-a fost şi o să fie; 
Toţi anii mei cu clipa lor învie 
Din totdeauna, fără ieri şi azi. 
Simt mîna-i cum m-atinge ca o moarte – 
Şi în oglindă stă un alt obraz 
Îngălbenind ca fila dintr-o carte. 


 
244 Poezii 
ETERNITĂŢI, VREMELNICII 
Eternităţi, vremelnicii –
Le ţine moartea în balanţă.
Zadarnic te trudeşti să ştii
De eşti de bronz sau de faianţă.
Suflaţi cu fulgi de păpădii,
Părtaşi cu munţii în constanţă,
Din fruntea noastră la tării
Sau la schelet nu-i vreo distanţă.
Tot ce sculptăm, tot ce clădim,
Le-nghit veciile ce curg
Pe-ai veacurilor ţintirim.
Şi pe un cer proteic norii,
Topindu-şi zborul în amurg,
Rămîn – doar ei – nemuritorii.
STELE 
Lumini pe limpezimi de veşnicie 
Stînd pironite-n loc ori călătoare, 
Închipuiţi deplina geometrie 
Sau zar scăpat din mîni nemuritoare? 
De mii de veacuri pentru cine oare 
Deschideţi cale vremii ce-o să vie? 
Cristal plăpînd pe ceruri de ninsoare, 
Fiinţe de foc alb şi armonie. 


 
Împlinire 245 
Perfecte ca un cerc închis şi totuşi
Nostalgice ca florile de lotuşi
Pe-oglinzi în tremur, aţi rămas fecioare –
Legînd de valuri văluri argintate,
Pe mări urcaţi, şi, reci scînteietoare,
V-aprindeţi taina în singurătate.
HAR 
Ce-ţi veni de sus, nu-l lăsa să cadă,
Ţine-ţi-l adînc în pămîntul bun.
Ţi-a blagoslovit grîul un străbun,
Crezul îngropat tainic sub zăpadă.
Lasă-te ca-n somn zodiilor pradă,
Va veni Prier înverzind păşuni,
Sufletul va fi zboruri de lăstuni,
Vei uita umbriri, nori cumpliţi şi sfadă.
Ce-i născut întreg, moartea nu-l sfărîmă,
Veşnicia-i stă sîmbure în dar
Şi din nalte vrăji duce o fărîmă.
Lasă-l aruncat pămîntescul zar –
Cerul, el ne dă stele bune, rele,
Cîntecul deplin, gîndurile grele.
SAADI 
Cădea-n Şiraz o seară de safir, 
Urcau cipreşi, havuzuri, minarete... 


 
246 Poezii 
Columbe albe se lăsau încete. 
Saadi ţinea în mîni un trandafir. 
Plutea rotind, poemul: un erete – 
Petală de petală, fir cu fir, 
Al rozei har şi al luminii mir 
Înaripau un vers pe îndelete. 
Sus, pe Şiraz, ardea un cer de aur... 
Dar la hotar, pe stepe da pîrjol: 
Tătari veneau cu mugete de taur. 
Pe cînd într-o grădină, tainic sol, 
Păzind pe lume singurul tezaur, 
Saadi privea o floare şi un stol. 
NAVIGATORUL 
În geam îşi desfăşoară pînza clar
Pe ape înnoptate bricul lumii,
Lăsînd să-i joace stelele prin funii –
Pe punte sufletul veghează iar.
Deschide stranii hărţi cu vechi chenar,
Pe care zugrăviră şters străbunii:
Sirenele, Tritonii şi Neptunii
Pe continentul încă legendar.
Să-şi suie alţii turma-n transatlantic,
Debarce liniştit sub zgîrie-nor
Pe ţărmuri fără zei şi vis baccantic.


 
Împlinire 247 
Prin globuri străvezii ca porţelanuri, 
La antipod te văd, nou Christofor 
Columb, ivindu-te din oceanuri. 
DON QUICHOTTE 
Fantastic deşirîdu-şi lung umbra din perete,
Se înălţa din perne şi boală Don Quichotte.
Ardeau ca jarul ochii bătrînului netot,
Dur se-arcuia profilul său aprig de erete.
În cuşca îmbîcsită în care, cot la cot
Cu Sancho, cu mojicii, sfîrşea pe îndelete,
El – ce slăvita luptă cu morile o dete –
Spre-amurgul din fereastră se întinsese tot.
Căci dorul său din urmă îi arăta prin zare,
Strălucitor de tînăr în zale sunătoare
Alt Don Quichotte, mai mîndru, de-acelaşi vis atras,
Ce, părăsind pămîntul, şi răii toţi, şi bunii,
Schimbîndu-şi Rosinanta pe-naripat Pegas,
Cu lancea poeziei lovea în scutul lunii.
REGĂSIRE 
Ating cu anii toamna şi, precum 
Pădurea mea din suflet îşi aşterne 
Frunziş brumat pe veştedele perne, 
Tot ce mi-a fost străin s-a stins în drum. 


 
248 Poezii 
Pieri coloarea verii: foc şi fum – 
Răsar arhitecturile eterne. 
Din rămurişul alungat de ierne 
Rămîn coloane trainice de-acum. 
M-am despoiat de lume şi de mine, 
Ca să-mi găsesc prin jertfă bogăţia 
În marmora cu-nfiorări senine. 
Deasupra turmei ce grăbeşte-n moarte 
Primind cununi de-o zi, eu am tăria 
Să-mi hotărăsc nemuritoarea parte. 
PATINOR 
Din suflet îngheţat în nemurire
Ca lacul sub sclipirile de ger,
Un patinor, despoleind tăceri,
Înscrie-n zodii semnul său subţire.
În sticla siderală taie spire
Şi linii albe ninse de mister,
Şi sub călcîi înaripat îi pier
Năluci – duşmane vremuri în neştire.
Nu-l văd din ţara lor încununaţii
Acestui timp haotic şi barbar,
Cum suie-n simetrii de constelaţii –
Cum creşte jar lucid pe alba cale,
Dezvăluind tăinuitor de clar
Deschisul cerc al patinării sale.

Cumpăna dreaptă 
CUMPĂNA DREAPTĂ 
1941-1944


 
250 Poezii 
MENIRE 
Au spus că-i rece, şi n-au bănuit
Ce patimă îi clocotea în vine,
Au spus, că nu-i adînc, şi n-au simţit
Genunile ce dorm sub limpezime.
Un răsfăţat al soartei l-au ţinut
Cînd încordat şi dur şi-a dus destinul,
Stăpîn pe fericire l-au crezut
Cînd pe furtuni şi-a aşezat seninul.
E doar un om, şi-a suferit şi el,
Dar n-a vrut plîns şi bocet de muiere,
Să fii sortit desăvîrşirii-i greu:
O cumpănă în zile de durere.
TRANSHUMANŢĂ 
Suie cu iarba pe plaiuri străvechi
Turmele. Plouă lumină pe ele.
Ape de munte le cîntă-n urechi,
Sună amurgul fluier de stele.
De ziua de azi, de jalea de azi,
De zbuciumul lumii lor ce le pasă!
Suie în pacea poienii sub brazi,
Stau cu potopul ce crîncen m-apasă.
Păsul meu, păsul vremii de lut,
Pasul lor, pasul zodiilor clare.
Ceasul meu, ceas în nisip desfăcut,
Veacul lor, veac cu vecii în izvoare.


 
Cumpăna dreaptă 
251 
Turme coboară din plaiuri străvechi.
Galbenii toamnei plouă pe ele.
Foşnet de frunză le-adoarme-n urechi,
Sună sub fluier brumă de stele.
CEAS TAINIC 
Ceas tainic, bătăile tale egale 
Ca vîsle lovite pe mări 
Mă duc din uitări în uitări 
Spre mine, agale. 
Copilul revine în casele sale, 
Şi vremea cu vechi îmbătări 
Îmi cheamă trecutul în ţări 
De-acuma natale. 
Ceas tainic, mi-aşez sub umbrarele tale 
Şi zile trăite, şi zări – 
Redă-mi din schimbări în schimbări 
Un suflet de zale. 
TOAMNĂ 
Sclipea pe zid şopîrla de smarald,
Se aplecau deasupra tămîioşii,
Aramă tremura în aer cald
Pe nucii galbeni şi pe viţe roşii.
Ca într-un port sub viile-n terase,
Cu soare-n pînze anul ne uitase.


 
252 Poezii 
Reînflorea pe dealuri liliacul,
Şi piersica prin foi se rumenea
Şi vara iar îşi deschisese sacul
Belşugului, şi rodul nu pălea,
Şi-n suflet zilele de jar ca-n sită
Suflau o fericire aurită
Mai stăruiau pe ceruri rîndunele,
Mai guruiau hulubii prin păduri,
Privighetori spărgeau cleştar de stele,
Dar cu zăbranic de tăceri în jur,
Cu melodii sunînd a altădată,
Şi vorba ta şi-a mea sta descîntată.
Ce-a dat de-a dezlegat ce se legase?
Cum s-a făcut că vremea ne-a venit?
Că păsări, pomi ca pînze de mătase
Umflate-n vîntul iernii au pornit,
Că a brumat, şi nu cum ninge luna,
Că toamna ni s-a dus pe totdeauna.
OGLINDIRI 
Amiaza verii doarme în odaie
Şi ceasul a tăcut.
Cu umbra lui fereastra iar o taie
Un ram, de ani nemaivăzut.
M-am deşteptat, sau somnul tot mă ţine?
Odaia n-o mai ştiu.
Din apele oglinzii îmi revine,
Uitat, acest iatac pustiu.


 
Cumpăna dreaptă 
253 
Invers şi clar trecutul în oglindă
Sfidează omul de-azi,
Şi în cleştar vrînd viaţa lui s-o prindă
Răspunde mut cu alt obraz.
Tu, ce-n oglindă ai rămas aieve
Cînd dibuiesc prin vis,
Nu mă privi sub ramul fără seve,
În limpezi nemuriri închis.
Nu mă privi nostalgic – fără veste
M-oi şterge ca-n oglinzi
De ape, norul dacă trece peste
Străinul chip ce nu-l cuprinzi.
SOLIE 
Pe ceardacul meu foşni sfios
Lung o aripă în tremur –
Rîndunea din stol picată jos,
Ori un înger cu îndemnuri?
Bate-n lemnul porţilor uşor,
Sau în inima din mine?
Stau cu mîna pe zăvor –
Azi din ceruri cine-mi vine?
E doar zborul unei frunze seci...
A suit cu seara-n tindă,
Şi-n tăceri de umbre tot mai reci
Se afundă în oglindă,
Turburîndu-mi sufletul pe veci.


 
254 Poezii 
ZEU MARIN 
La lumina lunii vreau la noapte
Să-ţi arunci năvodul de pe ţărmul
Insulei, de unde marea poartă
Argint-viu pe tava peste care
Licăresc în jocuri de sidefuri
Solzii apelor ca o mătase
Unduindu-şi moale foşnitura.
Şi de tragi de plasa grea, s-aducă
Pe nisipul ud de spuma lunii,
Străveziu de vis, un straniu peşte,
Zeu marin născut din îndrăgirea
Valului cu raza într-o scoică
Ce-şi deschide miezul roz pe prundul
De mărgean al peşterilor mării.
Cu ochi turburi încă de vedenii
Şi smuls lor, la tine să se-uite
Ca prin ceaţa altor lumi – cu ochii
Încleiţi de sarea nemuririi.
Tu să-l ierţi de moarte, dîndu-i drumul...
Şi de-atunci în fiecare noapte,
De e lună, să cobori pe plajă,
Şi scoţînd din sîn nostalgic fluier,
Să-l rechemi la ţărm – şi El să vină.
Desfăcîndu-se de ape, să răsară
Chipu-i proaspăt rupt din veşnicie,
Ochii turburi încă de vedenii,
Şi să stea sub scînteierea lunii
Împietrit de viersu-ţi pînă-n zori.


 
Cumpăna dreaptă 
255 
NECUNOSCUTEI (ÎII) 
Cînd zorii tăi se-aprind în dimineaţă,
Îmbrac, tăcut, o noapte tot mai grea.
Şi văl de stele dacă tragi pe faţă,
Un soare sec şi sterp e soarta mea.
La antipod ne-a rînduit destinul:
De-mbătrînesc, întinereşti în schimb;
Plăcerea ţi-e părtaşă, mie, – chinul,
Adormi zîmbind cînd otrăvit mă plimb.
Ce-mi pasă! Către tine, ca Apollo
Pe Dafne fugărind-o pas cu pas,
M-azvîrl, îmi scapi, te prind, cînd, iată,
colo, 
În verde dafin, veşnic mi-ai rămas. 
Dar dacă pieri, iubire neatinsă,
La ce bun fruntea mea de lauri prinsă!
PREZENŢĂ 
Între oglinzi şi umăr lîngă umăr
Cu mine, mă privesc la infinit:
Multiplicat ecou ce m-a orbit,
Sau adevăr, pe-acelaşi cînd îl număr.
În transparenţe reci de teoreme
Oglinzile opuse îmi deschid
Pe oceane legănate-n vid
O geometrie vie de poeme.


 
256 Poezii 
O, timp invers! O, clar afund de ape
Lovite-n digul sufletului dur!
O, val lăuntric, sare şi azur,
În care numai lacrima încape!
Cu gemenii din mine pribegiţi,
Oglinzi pustii, de ce să mai minţiţi?
SINGUR 
Limpede suflet, turbure sînge al meu
Cum puteţi oare trăi împreună?
Gemeni din naştere, duşmani mereu,
Duhul şi lutul pieziş vi se-adună.
Cum puteţi vajnic pe moarte-ncleştaţi
Ţine această strîngere stranie?
Taci şi te miră – poate sunt fraţi!
Înfricoşată taină şi danie.
Turbure sînge, unde mă duci?
Valuri de neguri, blestem, otravă!
Limpede suflet: cîntec de cuci,
Rîs de copil, lumină suava!
Veşnică navă, vamă de-o zi,
La ţărm peste vreme cine v-aşteaptă?
Sînge şi suflet, cine-o primi
Strîmba osîndă, cumpăna dreaptă?


 
Cumpăna dreaptă 
257 
DESTIN 
Timp îngheţat şi lacăt fără cheie
La poarta universului,
Ovalul tău, oglindă, vreau să-mi steie
Simbolul pur al versului.
Cu stranii limpezimi de-nfiorare,
Ca apele văzduhului
Adîncul ţi-l sporeşti din zare-n zare
În necuprinsul duhului.
Răsfrîngi din foc de patimi numai rază
Senină cum e soarele.
Se frîng de farul tău, de mai cutează,
Şi vîntul, şi vîltoarele.
Orb veacul stă sub negura ce-l leagă,
Să-ţi suie-n slăvi clipitele,
Dar tu pe veci te şlefuieşti întreagă,
Cum te-au menit ursitele.
TERŢINE 
Cu păru-n ochi şi soarele în păr, 
Era ca un pîrîu într-o pădure 
De mladă nouă: taină şi-adevăr. 
Şi aplecat pe trupu-i, să mă fure 
Şuvoiul timpului, lăsam setos 
Tot sîngele ei tînăr să murmure. 



În jocul nebunatic şi sfios
Cu doi fălcoi vînai sărind călare,
Pe strîmte căi, prin crîng de abanos,
O roză porumbiţă în pierzare,
Şi sîngele-i cu focuri de rubin
Pătă un pat de nori deschis în zare
Cînd steaua Venerii se-aprinse lin.
POST-MORTEM 
M-a părăsit azi lumea, ca şi haina
Uitată colo,-n cui,
Şi singur stau împărtăşit cu taina
Ce n-o pot spune nimănui.
Îmi las toiagul, praful şi sandala:
Nici umbră nu mai sunt.
Din alt tărîm privesc în zări petala
Luminii ce mi-a fost pămînt.