Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război


1. Cartea întîia

1.1. La piatra craiului, în munte

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu
pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranşee
şi apărau un front de vreo zece kilometri.
În faţa lor, cîteva dreptunghiuri de reţele şi “gropi de lup” erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la
cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de
pe valea Prahovei, cu reţele de sîrmă şi cu “gropi de lup” cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cît cele pe care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut cîte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.)
După socotelile Marelui stat-major romîn din 1916 - adică
din timpul bătăliei de la Verdun - duşmanul care venea la
atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi
şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre
“valea fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara:
Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi
văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu
circulau decît cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia,
pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10
mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de
un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra
Dîmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi
fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: cîteva sute de metri de
tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice
ale armatei romîne de neînvins. Frontul de acoperire al
batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece
kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar
spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra
Craiului. Noi “fortificasem” însă, cu trei sute de metri de
tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura
de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi
căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că
dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci “să vadă”
întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca
un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană
mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de
jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd ne
împărţeam în romîni şi turci, şi năvăleam urlînd unii întralţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că “suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de
neutralitate “armamentul a fost pus la punct”, iar anumite
persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata
“pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuş”, iar cu
ştiinţa luptei pînă la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar
fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni
cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prînzurile şi cinele
luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit,
între mîncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre
amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune
sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite
să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă,
despre partidele politice ale ţării, cînd cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.
Pentru mine însă această concentrare era o lungă
deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un
singur cuvînt ca să trezească răscoliri şi să întărîte dureri
amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să
pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din
zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret,
una singură deschide spre interior. În asemenea
împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.
La drept vorbind însă, în astă-seară nu atît discuţia,
care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul
acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie
atît de otrăvitoare, cît încercarea neizbutită, pe lîngă
comandantul batalionului, de a obţine o permisie la
Cîmpulung.
“Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică,
sătească, mai sus decît toate satele romîneşti din munte.
E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi
înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum
ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de “gaz” dă o
lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din
paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad,
ca la cîrciumile de drum mare şi acoperită cu pînză
ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacîmul lui de acasă,
ales cu dinadins de proastă calitate, “că se pierde”, avem
dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare,
adunate parcă de prin bîlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai
batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în
aşteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se
sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută
o dată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.
Întîmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu
toate discuţiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, “îşi spun părerea lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică
cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.
Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a
sfîrşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din
aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi
a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de
flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa
bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai
mare însă, aproba fără codire hotărîrea juraţilor...
- Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă.
Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri,
munceşti ca un cîine şi ea să-şi facă de cap?... Ei, asta nu...
Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.
Căpitanul Dimiu e un conformist. Întîrziat mult în grad,
om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la
vîrsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă
căpitanii tineri, ci a rămas la modelul “Regele Carol I”,
înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.
Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută
de căpitanul Corabu, tînăr şi crunt ofiţer, cu şcoală
germană, justiţiar neînduplecabil, “spaima regimentului”.
Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte,
dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le
bănuise nimeni, niciodată.
- Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? Nai decît să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.
Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondăşters, îmbătrînită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.
- Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei?
Dreptul la dragoste e sfînt, domnule... Da, da... şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi “a”.
Îţi spun eu... oricînd... unei femei trebuie să-i fie îngăduit
să-şi caute fericirea.
Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrîiori, lăsînd ca discuţia
să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel,
de aceeaşi părere.
Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul
convins al acestei discuţii mă făcea să surîd nervos, căci se
suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar
fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam
fraza, cîte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărîre şi
pasiune înainte.
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru
era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele
aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît “dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau noi
şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri
prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele
din lume un tînăr francez, ale cărui eroine “poetice”,
elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de
lux şi muzică, îşi căutau “fericirea” trecînd peste orice,
tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau,
înduioşate pînă la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor
brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a
iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia
să dea “iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi
colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului
şi a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta
din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al
mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată
nivelare între autori şi spectatori:
- Nu ştiu, domnule - filozofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stînd mare, dar cuminte ca o fată, la masă - mie mi se
pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi
obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul
împăturit cu grijă şi chibzuială. Surîd călduţ căpitanului, şi
pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de
bunăvoinţa lui. Pîndesc cu suflet de slugă momentul să-i
cer o favoare.
- Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai
nou în grad decît comandantul de batalion - admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie
care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
- Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a
omorît nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi
copiii.
Am surîs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cît plictiseau
pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau
bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele.
Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe
care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam
face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra
numai într-un surîs, înseriat vieţii milităreşti.
Am crezut acum că e momentul propice şi - în şoaptă
bîlbîită, jucîndu-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez
emoţia de moarte care mă gîtuia - i-am repetat cererea din
ajun.
- Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la
Cîmpulung... Trebuie să fiu mîine seară acolo. Ştiţi, azi
am aranjat cu serviciul...
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hîrtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucîndu-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:
- Domnule sublocotenent - cu un “domnule” trîntit - ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate,
şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid şi am surîs ca un cîine lovit, cerînd
parcă scuze că înghit puneri la punct atît de grave.
Dar peste cîteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă
împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit
insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe
tot corpul. Nu aşteptam decît să izbucnesc... Pîndeam un
prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o
aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în
stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca
un jucător la ruletă, care, încercînd să se refacă, mizează
mereu în contratimp: de două-trei ori pe rînd roşu şi trece
apoi pe negru, tocmai cînd acesta nu mai iese, revine, şi
aşa la nesfîrşit, cu îndîrjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un
sînge rece neobişnuit, chiar întîmplărilor extraordinare,
pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe,
din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt
aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea
împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele,
necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povîrniş prăpăstios.
- Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea
cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i
aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare
iniţială, dar nu mi-a întîlnit decît privirea tăioasă - în
sfîrşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună
“alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să
faci şi pe delicatu! “Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.”
- Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu
mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb
încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila?
Dacă o femeie zice “nu-mi mai placi... să ne despărţim”...
Poţi dumneata să spui: “nu... eşti condamnată pe toată
viaţa, n-ai drept să divorţezi...” Da?
- Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e
altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia
care-şi înşală bărbatul.
Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atît de viu şi
ca mimică, încît toţi s-au întors spre mine.
- Nu, nici atunci.
Şi am reluat mai scăzut, demascîndu-mi premeditarea,
acum cînd toţi mă priveau uimiţi.
- Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu
cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.
Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încît toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atît de puţin
milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărîtat, dar
stăpînindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică
solemnitate acră de magistrat.
- Cum, domnule, dacă o femeie zice: “nu mai vreau”,
dumneata zici: “ba da, să vrei?” Hăi?
- Dacă e vorba de o simplă împreunare, da... are drept să
zică: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi
ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi
vîndute cu toptanul: “aşa am auzit... aşa vînd” să
dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi
privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă
pricepeţi.
Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de
nedumerire, ca şi cînd din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi
căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra
încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei,
vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau
obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine
trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos
ca dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi
groaznică, vocea căpitanului Corabu:
- Sublocotenent Gheorghidiu...
Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacîmuri,
căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.
Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gîndit: sunt
pierdut... liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar
constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer.
M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un
pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în
picioare şi mult mai voinic decît mine, mă aştepta, a
înlemnit cu mîna ridicată cînd a văzut pumnul meu
crispat, gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în
aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în
întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni.
Căpitanul mi-a întîlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred
că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărît să răspund şi apoi să mă
omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş
putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori
poate, în viaţa mea, pînă în acest prag. Ba, copil chiar, era
să fiu sfîşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea,
dar i-am întîlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit
pe loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată
simt că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred
mai curînd că această privire e ca o punte supremă de la
suflet la suflet, de la element la element.
Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă.
În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care
scoteau tacîmurile...
- Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră
dă trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa.
- Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi
lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care
numai la gîndul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă
vinele gîtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu
ştiu ce să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gîndul să
plec totuşi la Cîmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş
zădărnici poate totul, printr-o greşeală de impulsiv.
Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de
aproape:
- Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?
Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.
- Nimic.
- Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireşte, cînd, abia reţinîndu-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaşte în întîmplare.
- M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o
discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri
nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente...
Dogme banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare.
- Dar... şi rămîne în gol, căci simte, acum abia, că
lămuririle sunt din altă “clasă” decît i se păruse izbucnirea
insolentă de adineauri.
Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o
parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni
sunt acolo, cît de mult această izbucnire a mea e un
istovitor şi amar “pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar.
- Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe
picioare la uşă... a nu-şi înşela bărbatul... aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială
încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de
uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o
rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decît cu
suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au
împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o
căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos,
fireşte, să protestezi atunci cînd e dizolvată. Dar cum să
primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea
sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care cînd se
desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte
de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un
litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare;
amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă,
fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O femeie îşi dă
sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să
ia înapoi exact cît a dat.
Fără să vreau, înfierbîntat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strîng furios braţul lui
Orişan, care la început a încercat nedumerit să mă
întrerupă şi care acum, înţelegînd, ca la lumina unei torţe,
că e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelungă
vreme, tace, ascultîndu-mă, pe poteca luminată de lună,
sub cerul înalt, aci, între culmi de munţi.
- O iubire mare e mai curînd un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la
început, să-ţi placă femeia fără care mai tîrziu nu mai poţi
trăi. Iubeşti întîi din milă, din îndatorire, din duioşie,
iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e
loial s-o jigneşti, să înşeli atîta încredere. Pe urmă te
obişnuieşti cu surîsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu
un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică.
Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri.
Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi
preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surîsul ei. Psihologia
arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză.
Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.
Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe
care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea.
Toate planurile tale de viitor pînă la moarte sunt făcute
pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit
îngrijorat să nu i se întîmple ceva... te străpunge ca un
stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire cînd,
după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i
faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o
zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să
înceteze pînă mîine la ora 11,35, cînd pleacă la gară.
Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu
se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză
sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai
partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un
doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi
uniţi, căci le-ar ucide pe amîndouă. Cînd e cu adevărat
vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă
imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întîi poate ucide. De altminteri aşa e
şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că
acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul
asupra celuilalt.
Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în
întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea
înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din
delicateţe... Abia tîrziu mă întreabă cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?
Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase.
Muşchii feţei îmi sunt contractaţi.
Mă duce apoi pînă acasă. În prag, nu mă mai pot
stăpîni.
- Dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile,
dezertez.
Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strîngerea de
mînă o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.


1.2. Diagonalele unui testament

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt,
întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între
Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de
apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu
pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranşee
şi apărau un front de vreo zece kilometri.
În faţa lor, cîteva dreptunghiuri de reţele şi “gropi de
lup” erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate
capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind
şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la
cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de
pe valea Prahovei, cu reţele de sîrmă şi cu “gropi de lup”
cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cît cele pe
care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau
bătut cîte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.)
După socotelile Marelui stat-major romîn din 1916 - adică
din timpul bătăliei de la Verdun - duşmanul care venea la
atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi
şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre
“valea fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara:
Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi
văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu
circulau decît cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia,
pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10
mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de
un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra
Dîmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi
fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: cîteva sute de metri de
tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice
ale armatei romîne de neînvins. Frontul de acoperire al
batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece
kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar
spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra
Craiului. Noi “fortificasem” însă, cu trei sute de metri de
tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura
de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi
căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că
dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci “să vadă”
întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca
un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană
mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de
jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd ne
împărţeam în romîni şi turci, şi năvăleam urlînd unii întralţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că “suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de
neutralitate “armamentul a fost pus la punct”, iar anumite
persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata
“pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuş”, iar cu
ştiinţa luptei pînă la cucerirea oricărei poziţii, fie ea
socotită ca inexpugnabilă.
Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar
fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni
cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prînzurile şi cinele
luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit,
între mîncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre
amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune
sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite
să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă,
despre partidele politice ale ţării, cînd cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin
comunicări inedite.
Pentru mine însă această concentrare era o lungă
deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un
singur cuvînt ca să trezească răscoliri şi să întărîte dureri
amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să
pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din
zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret,
una singură deschide spre interior. În asemenea
împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.
La drept vorbind însă, în astă-seară nu atît discuţia,
care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul
acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie
atît de otrăvitoare, cît încercarea neizbutită, pe lîngă
comandantul batalionului, de a obţine o permisie la
Cîmpulung.
“Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică,
sătească, mai sus decît toate satele romîneşti din munte.
E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi
înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum
ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de “gaz” dă o
lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din
paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad,
ca la cîrciumile de drum mare şi acoperită cu pînză
ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacîmul lui de acasă,
ales cu dinadins de proastă calitate, “că se pierde”, avem
dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare,
adunate parcă de prin bîlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai
batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în
aşteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se
sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută
o dată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.
Întîmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu
toate discuţiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, “îşi spun
părerea lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică
cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.
Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a
sfîrşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din
aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi
a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de
flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa
bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai
mare însă, aproba fără codire hotărîrea juraţilor...
- Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă.
Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri,
munceşti ca un cîine şi ea să-şi facă de cap?... Ei, asta nu...
Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.
Căpitanul Dimiu e un conformist. Întîrziat mult în grad,
om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la
vîrsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă
căpitanii tineri, ci a rămas la modelul “Regele Carol I”,
înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.
Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută
de căpitanul Corabu, tînăr şi crunt ofiţer, cu şcoală
germană, justiţiar neînduplecabil, “spaima regimentului”.
Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte,
dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le
bănuise nimeni, niciodată.
- Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? Nai decît să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă
sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.
Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondăşters, îmbătrînită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.
- Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei?
Dreptul la dragoste e sfînt, domnule... Da, da... şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi “a”.
Îţi spun eu... oricînd... unei femei trebuie să-i fie îngăduit
să-şi caute fericirea.
Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrîiori, lăsînd ca discuţia
să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel,
de aceeaşi părere.
Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul
convins al acestei discuţii mă făcea să surîd nervos, căci se
suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar
fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam
fraza, cîte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărîre şi
pasiune înainte.
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru
era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele
aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît “dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau noi
şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri
prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele
din lume un tînăr francez, ale cărui eroine “poetice”,
elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de
lux şi muzică, îşi căutau “fericirea” trecînd peste orice,
tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau,
înduioşate pînă la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor
brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a
iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia
să dea “iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi
colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului
şi a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta
din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al
mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată
nivelare între autori şi spectatori:
- Nu ştiu, domnule - filozofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stînd mare, dar cuminte ca o fată, la masă - mie mi se
pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi
obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul
împăturit cu grijă şi chibzuială. Surîd călduţ căpitanului, şi
pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de
bunăvoinţa lui. Pîndesc cu suflet de slugă momentul să-i
cer o favoare.
- Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai
nou în grad decît comandantul de batalion - admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie
care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
- Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a
omorît nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi
copiii.
Am surîs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cît plictiseau
pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau
bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele.
Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe
care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam
face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra
numai într-un surîs, înseriat vieţii milităreşti.
Am crezut acum că e momentul propice şi - în şoaptă
bîlbîită, jucîndu-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez
emoţia de moarte care mă gîtuia - i-am repetat cererea din
ajun.
- Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la
Cîmpulung... Trebuie să fiu mîine seară acolo. Ştiţi, azi
am aranjat cu serviciul...
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hîrtie albă, pe care le aruncă, prin cameră,
copiii, jucîndu-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi
plictisită:
- Domnule sublocotenent - cu un “domnule” trîntit - ţiam spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate,
şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid şi am surîs ca un cîine lovit, cerînd
parcă scuze că înghit puneri la punct atît de grave.
Dar peste cîteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă
împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit
insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe
tot corpul. Nu aşteptam decît să izbucnesc... Pîndeam un
prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o
aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în
stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca
un jucător la ruletă, care, încercînd să se refacă, mizează
mereu în contratimp: de două-trei ori pe rînd roşu şi trece
apoi pe negru, tocmai cînd acesta nu mai iese, revine, şi
aşa la nesfîrşit, cu îndîrjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un
sînge rece neobişnuit, chiar întîmplărilor extraordinare,
pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe,
din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt
aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea
împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele,
necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povîrniş prăpăstios.
- Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea
cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i
aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare
iniţială, dar nu mi-a întîlnit decît privirea tăioasă - în
sfîrşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună
“alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să
faci şi pe delicatu! “Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.”
- Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu
mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb
încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila?
Dacă o femeie zice “nu-mi mai placi... să ne despărţim”...
Poţi dumneata să spui: “nu... eşti condamnată pe toată
viaţa, n-ai drept să divorţezi...” Da?
- Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e
altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia
care-şi înşală bărbatul.
Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atît de viu şi
ca mimică, încît toţi s-au întors spre mine.
- Nu, nici atunci.
Şi am reluat mai scăzut, demascîndu-mi premeditarea,
acum cînd toţi mă priveau uimiţi.
- Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu
cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.
Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încît toţi m-au
privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atît de puţin
milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărîtat, dar
stăpînindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică
solemnitate acră de magistrat.
- Cum, domnule, dacă o femeie zice: “nu mai vreau”,
dumneata zici: “ba da, să vrei?” Hăi?
- Dacă e vorba de o simplă împreunare, da... are drept să
zică: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi
ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi
vîndute cu toptanul: “aşa am auzit... aşa vînd” să
dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi
privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă
pricepeţi.
Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de
nedumerire, ca şi cînd din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi
căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobră
încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei,
vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau
obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine
trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos
ca dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi
groaznică, vocea căpitanului Corabu:
- Sublocotenent Gheorghidiu...
Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacîmuri,
căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.
Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gîndit: sunt
pierdut... liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar
constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer.
M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un
pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în
picioare şi mult mai voinic decît mine, mă aştepta, a
înlemnit cu mîna ridicată cînd a văzut pumnul meu
crispat, gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în
aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în
întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni.
Căpitanul mi-a întîlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred
că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărît să răspund şi apoi să mă
omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş
putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori
poate, în viaţa mea, pînă în acest prag. Ba, copil chiar, era
să fiu sfîşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea,
dar i-am întîlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit
pe loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată
simt că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred
mai curînd că această privire e ca o punte supremă de la
suflet la suflet, de la element la element.
Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă.
În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care
scoteau tacîmurile...
- Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră
dă trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa.
- Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi
lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care
numai la gîndul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă
vinele gîtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu
ştiu ce să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gîndul să
plec totuşi la Cîmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş
zădărnici poate totul, printr-o greşeală de impulsiv.
Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de
aproape:
- Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?
Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.
- Nimic.
- Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireşte, cînd, abia reţinîndu-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau
pentru cel ce nu se recunoaşte în întîmplare.
- M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o
discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri
nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente...
Dogme banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare.
- Dar... şi rămîne în gol, căci simte, acum abia, că
lămuririle sunt din altă “clasă” decît i se păruse izbucnirea
insolentă de adineauri.
Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o
parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni
sunt acolo, cît de mult această izbucnire a mea e un
istovitor şi amar “pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă
măcar.
- Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe
picioare la uşă... a nu-şi înşela bărbatul... aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială
încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de
uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o
rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decît cu
suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au
împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o
căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos,
fireşte, să protestezi atunci cînd e dizolvată. Dar cum să
primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea
sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care cînd se
desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte
de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un
litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare;
amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă,
fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O femeie îşi dă
sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să
ia înapoi exact cît a dat.
Fără să vreau, înfierbîntat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strîng furios braţul lui
Orişan, care la început a încercat nedumerit să mă
întrerupă şi care acum, înţelegînd, ca la lumina unei torţe,
că e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelungă
vreme, tace, ascultîndu-mă, pe poteca luminată de lună,
sub cerul înalt, aci, între culmi de munţi.
- O iubire mare e mai curînd un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la
început, să-ţi placă femeia fără care mai tîrziu nu mai poţi
trăi. Iubeşti întîi din milă, din îndatorire, din duioşie,
iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e
loial s-o jigneşti, să înşeli atîta încredere. Pe urmă te
obişnuieşti cu surîsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu
un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică.
Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri.
Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi
preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surîsul ei. Psihologia
arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză.
Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.
Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe
care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea.
Toate planurile tale de viitor pînă la moarte sunt făcute
pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit
îngrijorat să nu i se întîmple ceva... Te străpunge ca un
stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire cînd,
după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i
faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o
zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să
înceteze pînă mîine la ora 11,35, cînd pleacă la gară.
Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu
se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză
sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai
partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un
doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi
uniţi, căci le-ar ucide pe amîndouă. Cînd e cu adevărat
vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă
imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întîi poate ucide. De altminteri aşa e
şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că
acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul
asupra celuilalt.
Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în
întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea
înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din
delicateţe... Abia tîrziu mă întreabă cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?
Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase.
Muşchii feţei îmi sunt contractaţi.
Mă duce apoi pînă acasă. În prag, nu mă mai pot
stăpîni.
- Dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile,
dezertez.
Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strîngerea de
mînă o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.


1.3. E tot filozofie...

Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simţeam în mîna
celor doi oameni, care luau necontenit aere grave şi atitudini importante, ca în mîna unui medic, care-ţi aplică aparate şi face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea,
pretinzîndu-ţi, destul de nejustificat, absolută încredere.
Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu
obligaţia să calc exact în urmele lui.
Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate
mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din
viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o
lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre
Critica raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte
pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care
expunea lucrarea, iar el trecea în rîndul auditorilor, în
prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi
colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o
oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decît o pagină
cu note.
Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică,
prezintă mult mai puţine greutăţi decît aceea a raţiunii
pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinînd seama mai
mult de sală decît de profesor, căutasem să ocolesc cît mai
mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost pînă
seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor
cu atîta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe
catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi
cîteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă
facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat
de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfîrşitul
orei lîngă catedră, o intimidaseră.
S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngîndurată. Aveam
de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb
oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura dupămasă la Şosea, pînă dincolo de vila Minovici. A vorbit în
timpul plimbării puţin şi părea mereu preocupată. Numai
cînd a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe,
după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: “Uf...
şi filozofia asta!” Spunea “uf, şi filozofia asta!” cu un fel de
ciudă, cum ar fi spus: “uf, rochia asta!” sau “uf, pantoful
ăsta!” care o strînge.
- Dar ce-ţi face filozofia, fată dragă?
- Nu pricep nimic... nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri,
încruntaţi de necaz.
- Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri
de filozofie, constaţi că nu pricepi nimic?
- Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce
naiba vor toţi filozofii aceştia?
- Şi-i iubeşti tu... cred că nimic mai mult... Aşa o fată
slută ca tine...
- Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...
- Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce
vor filozofii?
Lumina lămpii, strînsă şi răsfrîntă de abajur, îi poleia
rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari,
pătrate, de olandă parcă scrobită.
- Ascultă, ţi-a trecut vînătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, cînd te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am
ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.
Şi-a tras-o nervoasă la loc.
- Lasă asta şi răspunde la ce te întreb.
- Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filozofii?
- Da... şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea
de aur...
- Nu ştiu...
- Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?
- Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa...
- Dar lumea de ce spune că ştii?
- Spune cineva enormitatea asta?
- Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul
ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrînt a
ciudă.
Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o
cadînă.
- Fată dragă... zău dacă ştiu.
- Spune ce ştii... Ce-ai vrut să spui azi cînd ai spus
“nelinişte metafizică”?
M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o
ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în
muzeu.
- Nelinişte metafizică? şi o priveam adînc în ochi...
Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari.
- Ei, nu...
- ... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atît de
mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea
nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să
fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zîmbeşti
cînd vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.
Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa
albăstrie dintre ele.
- Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate
realiza? şi ascultînd în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are
pete şi e trecătoare?
- Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată,
niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar
frumuseţea are pete şi e trecătoare... Aşa, ca pata asta, de
deasupra genunchiului tău...
- Ei, eşti revoltător, mîrîia, păcălită în aşteptarea ei.
- Iar acum două săptămîni ai avut şi un guturai de nu
avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi
roşu... Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte... ai
putea fi bolnavă de stomac, de pildă...
- Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...
- Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i
spui “să tacă” şi filozofiei. Voi femeile...
- Te rog... nici un “voi femeile”... eu sunt eu... eu nu sunt
“femeile”.
Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... şi
pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.
- Stai întîi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în
lumină... Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii.
Îmi dă “neliniştea metafizică”, şi întorcînd lampa cu
abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină.
Cu formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii.
- Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, şi trase
de urechile de dantelă puişorul de puf.
- Dragă, filozofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la început
“cine a făcut lumea?”.
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a
făcut, tăticule?
- !?... se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se întîmplă cu
omul după moarte... Dacă există suflet... şi dacă sufletul e
muritor. Au văzut însă curînd că aici dezlegare nu poate să
fie şi, modeşti, dîndu-şi seama că nu pot cunoaşte nimic
de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreşit, mai toţi au făcut
şi metafizică religioasă, dar cei mai mulţi, şi în principalul
operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? şi era mirată că filozofii şi-au pus o întrebare
atît de simplă.
- Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns?
- !?
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici
întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de
ani - şi, poate, mai demult - gînditorii caută dezlegare: Ce
este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au
încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul
răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul
filozofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motru, de pildă,
e profesor de logică şi de teoria cunoaşterii.
Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămăşuţa
albă pe umerii rotunzi şi cruzi.
- Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă
ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii?
E mirată, aşa cum se miră profanii că filozofia se ocupă
de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu
pare mai simplu decît o axiomă. Aşa cum elevii, care
urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să
demonstreze că 3x7=7x3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... Dealtfel, cei mai mulţi
filozofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în
afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: geometria,
mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte nimic sigur. “Sigur”, înţelegi?
- Şi cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în
cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a
făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică
pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai
măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămîni
pînă să te pot săruta ca lumea...
- Ah! şi-mi dă mînioasă cu puişorul de puf în cap.
- A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei
nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai
ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoţiene. A
recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu
grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă
vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă
a combătut-o, a recomandat medicaţia intensă ca să revie
pe urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele
trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e
mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare
organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că
unii medici sunt şi împotriva aeraţiei camerei de dormit,
pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi
odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care
dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: “digerăm cu
picioarele mai mult decît cu stomacul” şi acum unii
recomandă siesta liniştită, după pilda animalelor care se
odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu
pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit
cu sutele şi miile acolo, au fost coborîţi, ceilalţi, mai jos.
Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă
dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu cîştigăm
nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte
mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că
populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi
mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori.
Asta ca să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate... De istorie ce
să mai vorbesc? Ai văzut cum îşi bate joc Anatole France
de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gîndeau numai la
medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem
cunoaşte nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea?
- Prin simţuri...
- Foarte bine... dar simţurile sunt înşelătoare:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală...
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru...
Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi
daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă de
atîtea ori, dealtfel, de halucinaţie... urechea de asemeni...
“mi s-a părut că m-a strigat cineva”, pipăitul înşală, simţul
inferior înşală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă
încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au
nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, nai văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis
tocmai ca în viaţă. Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa
rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîştigi saci cu bani de aur. Ba
chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, te
pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor
adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere
în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas
de Cyrano pe lîngă o cîrnă adevărată.
- Ascultă... şi iar îşi arată ameninţătoare dinţii albi,
dintre care doi din faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai
laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de
cireş.
- Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu
ajutorul ceaiului...? Pe toţi îi înşală.
- Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine, arătîndu-mi şuviţe de păr auriu din creştet:
Uite... uite.
- Dragă, mă laşi sau nu să fac filozofie?
- Dacă spui infamii?
- Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai
liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit puţin: Îmi spui uneori că mă iubeşti. Şi eu trebuie să
cred asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine ştie...?
Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.
- Ai spus că faci acum numai filozofie...
- Dar ce? Crezi că asta nu-i filozofie? Să ştiu dacă mă
iubeşti sau nu? (Cînd îmi dau seama acum cît de puţin
bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această
afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără
soluţie avea să-mi puie, cît aveam să-mi repet întrebarea
la nesfîrşit, îmi vine să surîd melancolic de seninătatea cu
care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei
al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine
dimpotrivă.)
- Nu te iubesc deloc... continuă.
- Dar sub aparenţă, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a
propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii
filozofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple.
Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că
esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate
lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu
vedea decît mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa,
absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi,
crezuseră că e pămîntul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau
prin aceste “principii” ceea ce ştiinţa modernă înţelege
prin “energie”, care, transformîndu-se în orice, creează
lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar
credea că numărul e singura realitate în lume. Căci
aparenţele ar fi înşelînd, dar numărul nu înşală niciodată,
3+4 fac oricînd şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută.
Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste
aceşti primi filozofi, căci toţi au dreptate, dar toţi
exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surîzînd: Un filozof
nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii
toţi se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum vrei să-i
înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută
desconsiderare.
E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.
- Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem
frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de
istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe
rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste
sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă
le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e
declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt
cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el
e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă
ca să fie mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să
devie sonor, şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiştii, care au împins îndoiala pînă la
ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se
poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă
“omul e măsura lucrurilor” şi, oricît s-ar trudi, nu
descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău
favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se
poate susţine, că adevărul nu poate fi aflat şi că singurul
lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul şi
agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă
sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu
toate că nu împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai
sînii atît de urîţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că
are puţină dreptate.
S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare pînă sub
bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.
- Foarte bine, spune mai departe.
- Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
- Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadînă.
- Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O
privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopţii,
în tot cuprinsul pămîntului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
- Ce-are a face că-i tîrziu...? spune.
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puţin
însemnaţi, timp de aproape două mii de ani, o serie de
mari filozofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci
aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au
căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat
adevărul. Şi au găsit că raţiunea e un bun instrument şi că
ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute.
Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la
concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se
naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămîne
undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămîne
sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe
perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că
sigură e îndoiala, deci cugetarea - şi de aci deducea
existenţa sigură a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist decît
ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, adică
Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decît moduri şi forme
ale substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în
literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate:
floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz, tot pe calea
raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi
făcută lumea. Aceştia au fost raţionaliştii principali, căci iam lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin
din Alexandria, pe filozofii şi sfinţii creştini: sfîntul Augustin, sfîntul Anselm, sfîntul Bernard, sfîntul Toma
d’A􀁍uino şi alţii. Dormi cu ochii deschişi sau asculţi?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol.
Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor
au căutat, îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească
sprijin în raţiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit
însă şcoala filozofică englezească, ştii că englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decît tot
prin simţuri. Raţiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul
dintre aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Francis
Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la
natură şi să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei
sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filozofat, s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului
raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susţinuse două
mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e
de cunoscut, prin experienţă. Înainte de experienţă sufletul
e “tabula rasa”. Totul vine prin simţuri. Episcopul Berkeley
trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e
cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu
există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de
spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi
trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o
formă nouă, la vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu
există în realitate. Totul e numai relativ la noi şi se reduce
la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic
nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu
are nici o valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă
bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această
filozofie a iluziei, spunînd, între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. “Mă întîlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte
amărît. “Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?”
“Sunt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare”...
“Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?” “Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă.
Fireşte că am găsit o masă bogată şi, emoţionat, l-am
întrebat ce a învăţat acolo la Universitate...” “Multe, tată,
şi lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă,
că nimic nu există, că totul e o creaţie a simţurilor mele,
masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e şi ea creaţie a
simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a
simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a
simţurilor mele”... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău.
M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, cuprins de
mînie: “Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi
creaţia simţurilor tale... poate... nu ştiu. Dar să-mi spui
mie că eu sunt o creaţie a simţurilor tale, cînd ştiu bine că
eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieşi afară din
casa mea şi du-te la filozofii tăi”.”
Rîde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu.
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost
de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit...
Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toţi.
El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism - adică
de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu
empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea
singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur.
Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt moarte.
Lumea cea adevărată, care ne stîrneşte impresiile, n-o
cunoaştem. El i-a zis lumii aceleia “lucru în sine”, numen.
Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de
simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră.
Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre,
el trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace
un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile.
Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de
zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa
celor dinăuntru. Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care
o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se
formează după anumite reguli, nu aşa la întîmplare, după
regulile “casei” adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale
raţiunii.
Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca
s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine...
S-a întărîtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.
- Iar începi?
- Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.
- Ascultă, să nu mă scoţi din sărite... Spune-mi mai bine
acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui
om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii
visează după aceleaşi reguli?
O privesc cu o nemaipomenită mirare.
- Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mîna ca să mi-o muşte.
- Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o “conştiinţă în genere”. Dar, se vede că e prea puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filozofiei nu...
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu
amîndouă pernele de puf şi dantelă în cap.
- Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine...
Dacă-ţi spun...
Mă întrerupe poruncitor...
- Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.
- Da?
- Cine era o fată blondă şi uscată?...
- Care?
- Una urîtă... după lucrare, cînd tu vorbeai cu profesorul, cîţiva băieţi şi vreo două fete discutau despre tine.
Asta se lăuda că te cunoaşte... Un băiat spunea şi el că aţi
făcut liceul împreună.
- Cine, frate?
- Ei, cum cine? Una... blondă şi urîtă. Era în capul
băncii a cincea.
Nu ştiu nimic, dar spun la întîmplare:
- Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia
cu gura frumoasă...?
Strîmbă din buze.
- Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai
convinsă:
- A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea...
Mă priveşte o clipă uimită, cu sprîncene circomflexe.
- Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.
- A, da... frumoasă fată... ce gură avea...
M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a
trebuit să cobor.
- Dragă, avea o gură caldă şi lacomă...
Strigă la mine mînioasă:
- Taci... n-auzi, taci...
Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
- Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine.
Aruncă acum cu pernele în mine, strigînd în genunchi,
în mijlocul patului:
- Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.
- Cînd te strîngea în braţe... nişte braţe, cu adevărat
colaci de salvare...
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar
mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. I-am fixat
umerii în olanda albă a aşternutului, petrecîndu-i mîna
stîngă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sînii mici.
Îi prinsesem amîndouă mîinile, căci cu cotul îi apăsam
braţul stîng, iar cu degetele îi încleştasem braţul celălalt
aproape de umăr. Corpul îi era de sub sîni în jos liber şi
gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda
ei de zvîrlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci
stam în genunchi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. No sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi
aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutînd să mă
lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase
spre gît. O întrebam ironic:
- Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia atingîndu-le cu gura, buzele moi şi cărnoase,
iar cînd înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia
caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam uşor
de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vînzolea opintinduse în călcîie, făcînd ca o punte arcuită din trupul ei oferit
tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase
palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.
- Mai eşti afurisită?
Nu vrea să vorbească şi, amărîtă, avea aerul să spuie că
scapă ea din strînsoare şi are să-mi arate mie.
Era vînjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie
de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al
felinelor. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate
liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din
ocoluri. Sînii robuşti, din cauza mîinii mele petrecute pe
sub talie, prelungeau graţios, ca nişte fructe oferite, coşul
pieptului, ca sub ei, spre pîntec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru cînd erau
alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca şi
cînd feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat
gura de a ei, dar cînd am simţit-o moale şi bună, ca un
miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit
în mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe.
S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi
clipă mi-a zburat în cap cartea... şi de abia am avut timp să
mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a
zburat şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de
flori cu tot, făcîndu-se cioburi.
Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întîmpla. M-ar fi
desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un
paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc
aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atît de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să mă
omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n-am
întîlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te
juca pasionat cu o panteră întărîtată. Am prins-o din nou
în braţe, şi cînd mi-a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a
ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cîrpă, şi-a trecut
braţul după gîtul meu şi a rămas atîrnată de gura mea.
Scăpat din strînsoarea sărutului ei, mi-am plimbat
buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit
urechea şi obrazul de pîntecele neted şi catifelat, ca o
petală de trandafir galben, ascultînd înăuntru viaţa femeii,
în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul
celui pe care îl examinează. A prins să se frămînte iarăşi,
se frîngea ca o pîine a iubirii trupului tînăr, era lînced
albă, şi cu ochii închişi peste durerea dospită din ea, oferind între dinţi, întinsă, garoafa însîngerată a buzelor. Eu
priveam ochii îndoliaţi, care vegheaseră nopţi de-a rîndul
deasupra patului prietenei bolnave, mîna palidă care
scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente
murdare schimbate, aceeaşi mînă palidă care copia zeci şi
zeci de pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prinţesă dornică sufletul, floarea gîndului şi
a loialităţii. Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca
sacadele unui spasm. Îmi gîngurea numai, deodată
învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche,
vorbe fără şir: “Dacă nu... Viaţa mea... dacă nu...”
Pînă la minunea din urmă a îmbrăţişării.
Nu mult după lucrarea de seminar, am întîlnit, într-o
după-amiază, la Şosea, pe cînd eu şi nevastă-mea ne
plimbam pe jos, pe Anişoara, o verişoară de-a mea,
măritată cu un proprietar de moşie de pe lîngă Ciulniţa.
Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici
de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre.
Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopîrle... Aleile erau
zvîntate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în
toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul
doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe
mlădioasă, brună.
Pe vremea cînd eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verişoară, care era foarte “mondenă”, trăia
larg de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una
dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la
teatru, toată lumea întreba numaidecît cine e. Avea obraji
cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte
clasice migdale, sprîncenele drese, subţiri şi uşor ridicate
spre tîmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea
printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi
sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate
trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un
grain de beaut􀁒 totuşi, în stînga, deasupra gurii înroşite
închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de
tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o
frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea
crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă.
Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: “Zău, e
încîntătoare... Ia uite ce drăguţă... Ei nu, zău...” Nevastămea era fericită şi surîdea ca o şcolăriţă, gîdilată în orgoliul ei că place unei femei atît de pretenţioase. Ele între
ele, femeile, sunt foarte simţitoare la aceste preferinţe. A
urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă nu ne-am
mai despărţit aproape nici o zi, mai ales cînd a venit, după
ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, Iorgu. A fost
o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe cîmp. Am
devenit şi mondeni. Sărbători în familii de cunoscuţi,
invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi
grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene.
Au fost, în luna mai, cîteva “grandioase” bătăi de flori la
Şosea, între rondul întîi şi hipodrom, la care am luat,
bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac,
trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus unui
tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta
îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa
cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai
ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le
exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă
cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel
sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru
nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din
vitrina farmaciilor, în care o mînă extrem de fină e
alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după
întrebuinţarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că
n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în
care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile materiale. Cînd mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota
totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste
despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor.
Cînd se ridică gradul de altitudine, unii rămîn fatal jos,
indiferent de sentimente.
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început
să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la
Universitate trec printre studenţii “bine”. Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decît cîte un
costum de haine, pe care-l purtam pînă se uza şi pe urmă
îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta
numai cînd cea de la gît era mototolită de-a binelea.
Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cît timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire,
cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam
nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a
mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine
nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai
fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat
trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de
olandă. O stînjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte.
E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara.
Întîia dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune
şi a treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele prea largi şi cu
colţurile sucite în afară, pe cînd “dansatorul” pe care-l
priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau
mîinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe cînd ghetele mele
aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau
întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute,
pieptănat lins. Părea nesfîrşit mai curat şi mai îngrijit ca
mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile
nevastă-mea, cu oarecare stînjenire, mi-a dat un sfat
căruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine să-ţi comanzi, azi sau mîine, două costume
noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rîndul, se păstrează mai
bine... zău, Ştefane... Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în
buzunarele hainei.
- Fată dragă, o să am de lucru cu probele...
- N-are a face, şi, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ţi
comanzi trei cămăşi de soie-􀁒crue? Ba poate n-ar fi rău
dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar...
Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care
nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din
cauza asta.
Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o
găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau
un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi
femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei,
de mine.
Viaţa mi-a devenit curînd o tortură continuă. Ştiam că
nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii
mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să
ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu
urechea, nervos, să prind crîmpeie din convorbirile pe
care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de
ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă
încă, adresată unui domn la Bîrlad. Am desfăcut-o cu
grabă şi cu silă de mine însumi: “Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă şi, după sfatul deputatului,
m-am adresat unui contencios. Trebuie să aştepţi însă şi
nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia
pe prima lună. Te pun în frigare şi pe d-ta şi pe coana
Sofica, dacă nu mi-i înapoiaţi cînd luaţi pensia etc.”...
În casa Anişoarei, obişnuit acolo, cunoscusem un vag
avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăţa,
chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la
modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atît de
frumoase şi calde, bune de îmbrăţişat, executau în braţele
lui mişcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de
zece ori un pas, ca şi autoritatea plictisită cu care le făcea
observaţii. Venise şi el de prin cabaretele Parisului, adus
de război, şi forma, cu noi şi alte vreo trei-patru perechi
tinere, “banda noastră”, cum spuneau, cu oarecare orgoliu,
femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur
această suferinţă, dacă nu cumva, prin excepţie, oricine
vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să
evite să vorbească în numele celorlalţi - ba cred că
niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a
treia - pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu
corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de
acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi
nesfîrşit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mîna vecinului, pe cînd altul
ia asta drept o nuanţă fără importanţă, încît oricine
iubeşte e ca un călător, singur în speţa lui pe lume, şi nu
are drept decît doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi la
alţii, cîtă vreme nu corespunde cu ei decît prin mijloace
atît de imperfecte de comunicare, cum e cuvîntul. Îmi
ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De
pildă, cu una dintre acele formule simpliste şi stupide, mi
se spune de către cei din jurul meu că sufăr atîta numai
din cauză că “sunt gelos”. Vor să spună că fără nici un
motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă
sufletească, neconformă cu normalul şi realitatea. E încă
una din formulele acelei enormităţi care e concepţia
metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate
nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită
acum cîteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic şi
totuşi era folosită cu furie: “Natura are oroare de vid”.
Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atîta
din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întîie zi cînd a început neliniştea
mea, din cauza lui G. ... Anişoara, care într-un fel avea
mania excursiilor “în bandă”, a căror promiscuitate mie
îmi făcea silă, a hotărît ca de
Sfîntul Constantin şi Elena (cădea acum într-o sîmbătă,
iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei
zile la vie, la nişte prieteni comuni, la Odobeşti, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în
cele trei maşini şi de două-trei ori ne-au schimbat, căci era
cineva important care nu se simţea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbaţii care
le interesau, iar cînd nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea
dezagreabilă era că urcam şi coboram fără să ştim de ce,
iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi
iniţiaţi sumar.
- Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?
Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor
care se aranjaseră bine şi acum se temeau să nu li se strice
socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastămea însăşi, foarte ascultată din cauza frumuseţii ei, şi a
cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată
lumea, ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G.,
dansatorul abia cunoscut cu două săptămîni înainte. Eram
obişnuiţi, de doi ani de zile de cînd ne iubeam, să
considerăm cu indiferenţă tot restul lumii, să ne simţim
bine oriunde suntem împreună şi mai ales singuri, în mult
prelungite convorbiri, sfîrşite adeseori în voluptate. Un
drum, o expoziţie de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă
ne puteam comunica şi verifica reciproc impresiile. Cînd
eram în lume şi nu puteam vorbi unul cu altul, simple
surîsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situaţia, caracterizau momente, ca în baza unei înţelegeri atît de statornicite despre lume şi a unei obişnuinţe de a comunica atît
de perfecte, încît vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că şi această excursie va fi o voluptuoasă incursie
în viaţa celorlalţi, în folosul nostru, al amîndurora, şi iată
că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un
dezagreabil intrus. Aşa credeam numai, în prima clipă, dar
am înţeles mai tîrziu, mai mult mort, că intrusul, în
patima apropierii lor, eram eu.
Din întîia clipă, fireşte, preferinţa ei neocolită,
neascunsă şi lacomă, a pus între mine şi acest domn, venit
pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzaţie de
stînjenire. El ştia ce vrea ea, eu ştiam de asemeni, şi mai
ales amîndoi ştiam unul despre altul că ştiam (şi probabil
şi ea la fel) şi nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul
să facă. Am exagerat, evident, politeţea, în exces de
vorbărie, ca să mă arăt cu prisosinţă binecrescut.
- Dar nu... dar nu... poftiţi... de ce nu...? Stau foarte
bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun
atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc
între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte
frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea
cald, nici prea răcoare... Cînd ajungem? Da? Tocmai la
unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decît prezenţa lui. Toate
comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o
voce uşor emoţionată - la început am crezut că din cauza
soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al cîmpului - şi
releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu
exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cîrd de gîşte, ea
scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea
însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu
totul altceva decît spunea. Dacă era o casă cu pridvor
frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta
maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir
de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de
nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile
de dril, nu pusesem nici coifurile de cîrpă şi nici ochelarii.
Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună
primăvăratică. Braţul stîng îi era petrecut peste braţul
meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot pînă sus la
încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată
talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte
seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe
şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lîngă alta,
luîndu-se din cînd în cînd, la întrecere, şi atunci preaplinul de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în
interjecţii biruitoare, în saluturi cu mîinile şi batistele.
După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o
pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpînii şi
conducătorii să repare răul în grabă. Am întîrziat totuşi
aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintrun măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar
el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amîndoi şi ea şi-a umplut
braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o
icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste
faptul crud de a sluţi un pom. S-a lăsat fotografiată apoi,
căci el era “asortat” cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la
curse, şi, fireşte, “aparatul” nu lipsea.
N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram,
plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, cînd au
urcat rîpa iar, pînă în şosea, după ce maşina a fost
reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora
mesei la Odobeşti şi ne-am hotărît să prînzim la
Rîmnicu-Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii,
nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă,
aşezată mai în fundul grădinii. Şi ne-am sculat toată
lumea, ca să ne mutăm lîngă ea, căci din pricină că
întîrziase puţin să se spele pe mîini şi să se pudreze, locul
lîngă G. i-l luase alta. Fireşte că eu îi rezervasem locul
lîngă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalţi. Acum erau
amîndoi alături, iar eu, cam la colţ, între un domn bătrîn
şi o doamnă urîtă. Fiecare credem că femeia care ne
iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de
mîngîiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un
anume înţeles şi ne e o suferinţă crîncenă să vedem că le
are şi pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din
felul lui de mîncare cu poftă - şi ea ştia ce vie plăcere îmi
face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mîncare chiar
dacă eram bolnav - m-a abătut cu totul. Am surîs în
dreapta şi în stînga însă, făcînd dureroase sforţări, ca să
nu se bage de seamă că dau importanţă unor asemenea
nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile tuturor.
Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai atunci
cînd observă că şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai
“drama” o interesează.
La sfîrşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest,
făcut în comun, era la ei atît tendinţa de a se distinge ca
adevărată pereche, cît mai ales un soi de educaţie a
simţurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în
toate gesturile unor amanţi care se apropie e un fel de
intenţie de corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca
o convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi
dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea
alta la fel la piept).
Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, căci
masa s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o
problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi
toţi musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp
prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar
cît mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să
locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, cînd, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn şi mă gîndeam
ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prînz, ridicată încă,
la o potenţă înzecită, a doua zi, după o astfel de
întîmplare. Sunt clipe cînd ura şi dezgustul meu pentru
femei devin atît de absolute, că socotesc că de la oricare
dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie,
s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea
infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani
nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, cînd
iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi
imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care
cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au
nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat
totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de “neruşinare” şi de “infamie”, altminteri totul rămîne un amuzant desen, o
“fermecătoare aventură” bună de tratat cu indulgenţă şi
şarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria
unui căţeluş de rasă pe covor.
În cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi
descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri
cînd experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături,
descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare
pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică,
originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, erau şi
cei care îşi impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toţi,
iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau
aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată
lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci
situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întîrzierea
lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau amîndoi
ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a
deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în
dreapta ei... Era un fel de oficializare a situaţiei, care îmi
înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de
această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe
care mă suia... Cînd au venit (ea foarte afectată şi
surîzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată
lumea, a ţinut să mă mîngîie pe obraji. Nu ştiu dacă a
făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei
nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu
mîngîierile pe care le distribuise.
Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat,
bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei,
cînd el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod
convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stînga mea.
Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent,
căci eu ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un
joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald
şi luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram
deci trist, cu toată truda de a surîde. Orchestra, angajată
de gazda noastră pentru tot timpul cît vom sta acolo, a
cîntat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele
modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el
l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni,
cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere
intensă a lor) şi că îl vor face un fel de “memento” al
acestei iubiri în viitor. Un cîntec din acela pe care, chiar
cînd dragostea s-a sfîrşit, amanţii nu-l pot asculta fără să
simtă că pojghiţa de pe cicatricea sufletului se rupe încet.
Eram, se vede, atît de palid, că o vecină din faţa mea m-a
întrebat, surîzînd şters: “Eşti gelos?” Am răspuns cu alt
surîs grăbit: “A, de ce? aşa glumesc femeile”... ca să arăt că
nu sufăr, căci am înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în
situaţia mea, ba aproape toţi, dar nici unul nu suferea, şi
din cauza asta nu erau ridiculi, pe cînd eu singur făceam
sforţări nereuşite ca să arăt că nu dau importanţă
neplăcutei întîmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par
vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna şi ochii
îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi dacă aş fi putut să mă
stăpînesc în clipa asta, aş fi izbutit poate să întorc situaţia.
Vecina mea din stînga era, dacă nu mai frumoasă, cel
puţin tot atît de interesantă ca nevasta mea, şi încă şi mai
tînără. Dacă nu “dicta” ca aceasta, era că, fiind, cel puţin
în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-şi
impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum făcea femeia
mea. În schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de amintirea
atîtor nopţi înalte şi mai ales a atîtor tristeţi trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar toate acestea
nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stînga. Mă întrebam numai dacă nevastămea nu-şi dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile,
sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, oricît ar fi
sîngerat ruptura, oricît ar fi fost de grea părerea de rău, aş
fi plecat imediat şi în cîteva săptămîni aş fi divorţat.
Între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasionată,
de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am
căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni
tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele
automobilelor franţuzeşti şi cele americane. Mi-am adus
aminte de vremea cînd audia la fel matematici complicate,
pentru mine.
Către sfîrşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă
întîmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru
se făcuse grup. Cîţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii
de trestie şi se depănau banalităţi curente. Îndeosebi, o femeie urîţică şi nu tocmai tînără provoca naiv pe G., care
nu o băga în seamă decît atît cît îi trebuia ca să fie interesant faţă de nevasta mea. Şi cînd această urîţică i-a
cerut un pahar de vin, îngîmfat şi cu voinţă prostcrescut, a
refuzat să întindă mîna şi să toarne din carafa de pe masă.
A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A
intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
- Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram
absent - s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut.
Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi
timp şi un indiciu că ea, simţindu-se preferată şi stăpînă,
putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se
umilească, aşa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerşetori pe picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivniţele “celebre”
ale Odobeştilor, de sute de paşi sub pămînt, cu butoaie
mari cît rezervoarele de petrol parcă. Am gustat
nenumărate soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor,
toţi meridionali şi flecari, cînd e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa
de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întîrziind de
data asta cu o brună mică şi neastîmpărată, în timp ce toţi
ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lîngă mine. Un
fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea,
probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din
dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a
avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi
eram aşezaţi cu spatele la intrare - luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele - la fiecare
două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă
vine. De la o vreme nu se mai putea stăpîni. Imenşii ochi
albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată,
deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mînca nimic,
căci de data asta cei întîrziaţi n-au mai fost aşteptaţi şi se
adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat
de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atîta vreme că
eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să
plîngă pentru altul, că suferea şi ea, plăpîndă, ceea ce eu
înduram ros în adînc, de două zile, dar ea pentru un om
care mie mi se părea cel dintîi venit. Erau aceiaşi ochi
înlăcrimaţi din vremea care a precedat căsătoria noastră,
cînd eu n-o iubeam şi cînd o lăsam uşuratic să aştepte
jumătăţi de oră şi mai bine, întîrziind la rendez-vous-uri,
cînd ea îmi făcea reproşuri înlăcrimate şi sfîşietor resemnate, care mă tulburau adînc, mă revoltau împotriva mea
însumi, şi care au sfîrşit prin a mă lega de ea cum se leagă
o ruptură organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea
aceea, pe o colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea
suferea şi nu ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci
nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E şi una
din cauzele pentru care eu acum îndur atîta, căci ea, nesuferind de acest exhibiţionism sentimental, crede,
neştiind cît de greu mă stăpînesc, că nici eu nu sufăr. Mai
ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza
spectacolului pe care-l dă ea, fiind atît de ridiculă că
suferă. Căci asta făcea situaţia mea şi mai jalnică, deoarece
păream şi mai mult de prisos, dureri şi bucurii se
întîmplau fără mine, tocmai cînd ea atrăgea luareaaminte a tuturor.
După ce ea şi-a tot sucit gîtul, uitîndu-se înapoi, a venit
şi el, într-adevăr, cu femeiuşca vie şi neastîmpărată; şi li sa făcut numaidecît, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de
favoare oarecum, căci alţi întîrziaţi trebuiau să se
mulţumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat
să-şi învăluie vecina în griji mîngîietoare şi “tandre”, iar
spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu
putea mînca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă
întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atît de mult?
Cum e cu putinţă atîta insensibilitate? Vecina fără lucru de
vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă
“suferă”, şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o
insultă mai mare decît să fie întrebată nevastă-mea, faţă
de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gîndit să las
furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntîrziat, mînios, de la
masă, plecînd apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta
dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei.
Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decît se
judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai
simplă decît între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie
numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea
frămîntării ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută
şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca
nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic
şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest
adevăr că omul - cu conştiinţă - fiind pentru el creatorul
lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare
neîndoielnic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă,
pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi
moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui
mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure
elaborări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt
predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii,
uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în
această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre
cele mai frumoase imagini create de gîndirea omenească.
Nu-i vorba aici despre “jurăminţile amanţilor”, căci şi eu
avusesem amante care-mi “juraseră dragoste eternă” şi pe
care nu le luasem în serios, iar după “partide” mai mult
sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate
lacrimile lor, la cele dintîi cochetării cu alţi bărbaţi... S-a
ajuns, în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la
concepţia pleziristă a căsătoriei, cînd omul, în loc să se
ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe
care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă
formalitate decît, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gîndit în vremea cînd, după ce atîta suferinţă
din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie
nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o
voi lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surîs palid şi dumnezeiesc: “Orice s-ar întîmpla cu mine, vreau ca tu să mă
faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei
simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de
mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai
primeşti niciodată în casa ta.” Fireşte, cuvintele ei erau
nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese
întîi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste
cîtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici
una dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră
creştea şi se adîncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi
de întîiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gînduri
pentru femeia de lîngă mine? Absolut nimic. Şi eu mă
simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca
un predestinat “coarnelor”, ca să fi gîndit atît de mult despre o femeie, care, punînd în cumpănă tot acest aparat
maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără
grijă, lacom, strîngerea în braţe a unui necunoscut pînă
acum cîteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atît mai
grea, cu cît mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească:
încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în
ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor
naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo
consecinţă. Cîteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată
greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi “pun chestia de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se
prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e
drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu
găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate
consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lîngă
această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier
şi rece am - una dintre amante, care, în naivitatea ei
vulgară, încercase să mă convingă pentru un tîrg conjugal,
îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zîmbesc, căci
zîmbetul meu plutea cu o indiferenţă de moarte, de
neînvins - şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul pînă cînd voi fi singur cu ea, ca să am
un cuvînt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi
făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă - oricît de
îndîrjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, voi avea
cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărîme în mine
organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de
asemeni, că încă nu s-a întîmplat nimic şi că voi putea
readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat
pe obraji. M-am păstrat mai departe în “ipotezele”, pe care
desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre
sufleteşti, interpretîndu-le cum interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor,
ca pe nişte rîme care urcă tîrîndu-se umed pe mine.
Acum era lîngă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri,
jucîndu-se nervoasă cu furculiţa şi cuţitul, privind palidă
cu ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins
parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea
de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea,
fireşte, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă şi pe
mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lîngă această mică
dramă amoroasă, ridicul şi deplasat, ca un talger cu
mămăligă lîngă un compot.
Mă trudeam totuşi să-mi creez un alibi moral. Am fost
bucuros cînd, după-masă, s-au organizat partide de joc de
cărţi. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre
pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în care se dansa
acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet
înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare,
pînă la fise şi cărţi noi, aşa cum se obişnuieşte în provincie, unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Pînă după miezul nopţii, am pierdut suma cu
care poate aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram
decît cu ochii pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat
de şerpi vii ascunşi sub cămaşă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndîrjirea mea. Schimbam mereu greşit,
nu observam cîte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag
de seamă că aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta
mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea
sistem de joc, pe urmă, cînd văzuseră că pierd şi că oarecum am de unde pierde, se gîndiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi pînă la piept greu şi cald
lipită de el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce-i
spune şi, fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum
amicul ocupa, cînd terminau dansul, locul liber de lîngă
ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi
durerile nevestei mele nu pot veni decît prin mine şi din
cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă
în dragoste nu e atît să fii lipsit de o voluptate, cît să
constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur
poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era
adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.
Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea
mea. Cînd era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul
din partenerii groşi, care credea că-şi poate permite glume,
îmi aruncă aşa, cu jumătate voce: “Ciudat... şi totuşi
pierzi”. M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, cînd ceilalţi,
simţind respiraţia mea oprită, au avut surîsuri amicale de
destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată
scurt, cerînd carte ne-a certat cu bonomie:
- Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atîta
importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea
face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc
pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu
pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent şi important: “Plus potul!” Au rîs cu toţii, convenind, şi au continuat plusurile.
Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile
ca femei “se distrau” la fel, cu aceeaşi intenţie de publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era justificată:
nesigure de puterea lor de seducţie, încercau nevoia să-şi
verifice, din cînd în cînd, armele şi ţineau să se ştie că au,
sau într-unele cazuri mai au încă, “succes”. Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de frumuseţea ei, nu o
verificare căuta acum, ci mergea cu toate simţurile,
indiferentă la tot ce se întîmplă, nu numai în jurul ei, dar
în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluenţat de
mine, ca pe un drum nou la nesfîrşit.
Îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, după
ce m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă
într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin
încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu
mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care
devin imune faţă de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi,
acceptînd o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi
mai găsi deloc tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să
văd că, mergînd aşa înainte, pe nesimţite - cum poţi să
ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simţi
deosebirea - aş fi putut constitui un tip de acelea de
încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluţie,
să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru
cîteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am
văzut. Am înţeles că o parte din perechi nu mai dansau şi
se plimbau prin grădina din jurul vastei locuinţe, poate
chiar - de ce nu? - şi prin via imensă, în care se aflau şi
casă şi grădină, de care nu era despărţită decît printr-un
gard de sîrmă, şi care desigur avea destule portiţe.
Gîndul că nevastă-mea s-ar putea “da” aşa, în timpul
unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi
aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea
reveni apoi sus, în pridvor, lîngă mine, cu trupul poluat de
această îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-a făcut,
rece, să mă clatin. Ca ea - pe care mi se părea că o jigneşte
orice aluzie, încît dacă eram alături, înjurăturile atît de
obişnuite şi de plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau
să caut un fel de refugiu - să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale pînă la jumătatea corpului ca o tîrfă groasă
şi grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de
neînchipuit. Dar înţelegeam încă o dată că femeia care
iubeşte are toate neruşinările, cu o inconştienţă care pare
magnifică tuturor poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu
însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile
scriitoare a exclamat cu groază: “Drepturi femeilor? Să
facem din ele, de pildă, magistraţi? Să încredinţăm viaţa,
libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile pe lună, cel puţin, sunt nişte animale suferinde, inconştiente şi turbate?” Mă gîndeam şi
eu ce tristă experienţă e să-ţi condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un
îndemn de moarte, să pornesc să-i caut şi să-i găsesc în vie.
Nu coborîseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi
la capătul pridvorului, pe parmalîc, şi, apropiaţi, stăteau
de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă
emoţie. Mă aşteptam la atîta rău, încît acum aveam
porniri de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, totuşi, n-a mers pînă la capăt în infamie. M-am
întors cu o stranie linişte la jocul de cărţi...
Petrecerea s-a sfîrşit în zorii zilei. Cea mai mare parte
dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră cîţiva dintre
jucătorii de cărţi, care, pierzînd toată noaptea, căutau,
acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o
lovitură, dar mai rău pierdeau, încît, din plăcere, jocul
avea, tîrziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau cărţile de
masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le
schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor
şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la
banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite,
aşteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroşite din nou,
soţiile celor care încă mai jucau, gazdele, cîteva perechi
tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum
urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur
verdele albicios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o
impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale,
gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui
totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o
explicaţie îndîrjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea numi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă
de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atît? ce aveau de “discutat”?
cu ce fraze? la ce întîmplări au făcut aluzie? ce aveau să-şi
spună amîndoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe
nevastă-mea vorbind decît cu mine). A trebuit să coborîm
apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat
pînă nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un
leac paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi
greu ca untdelemnul, care, luat lîngă butoi, avea să ne
limpezească desăvîrşit mintea...
Era soarele sus cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg şi
scăzut, cu perdele de pînză de casă şi borangic, cu fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase acolo
unde se oprise atenţia altora - şi cu sticle de parfum şi apă
de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată,
începute de alte mîini.
N-am putut sfîrşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să
discut cu ea “academic”, i-am spus cu o voce de mort:
- Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu
voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi.
M-a privit cu ochii mari albaştri.
- Nu înţeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mînă, am rîs ca un
cadavru.
- Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun?
Şi ea, afectat:
- Absolut sincer...
Tremuram, aprins şi indignat de atîta crasă
prefăcătorie.
- Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai
simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti începem
numaidecît, cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămîi cu
amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi
mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri pînă azi,
te rog totuşi un lucru. Acum, cînd ai certitudinea că vei
rămîne toată viaţa cu el, să evităm spectacolul şi să nu ne
oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atît de obosit şi
de mirat.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai
întrebi despre ce e vorba.
Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
- Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat şi revoltat de atîta îndrăzneală, am întors capul
cu dinţii încleştaţi.
- Nimic.
Simţindu-se tare, stăruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atîta, că simţeam că orice vorbă aş fi spus, ar
fi căzut alături.
- Nimic... Vreau să ne despărţim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o
privesc, a început din nou.
- Ştefane, te văd aşa supărat... şi-ţi jur că nu înţeleg de
ce?
Am început să fierb de mînie.
- Îmi juri?
- Îţi jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebîndu-mă dacă nu
cumva greşesc, şi m-am hotărît să-i explic ceea ce se
prefăcea că nu pricepe. Dar cînd să caut, cu uimire, văd că
nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum
a stat lipită de mine şi de el? Că s-au coborît să culeagă
flori? Că s-a sprijinit de braţul lui? Că au făcut un mic grup
aparte?
- Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat
aproape numai cu el.
A rîs indulgentă (ea).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci cînd vii cu
cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au
făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi
familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu
unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din
lume dansează, cred.
- Da... însă nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a
privit.
- Ce scandal? Ţi s-a părut ţie. Nu ai văzut că - ţi-am spus
- toate femeile fac la fel? Aşa sunt petrecerile astea. O dată
acasă, nici una nu se mai gîndeşte apoi la cunoştinţele şi
întîmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te
recunoşti cu toată lumea de aci... Eşti de o sensibilitate
imposibilă.
M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi
eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat
nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu
mersese, cu trup şi suflet, într-o aventură. Aveam însă
acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectînd
cu sfinţenie litera legii, îşi permit orice, chiar cele mai
veroase afaceri. Cuvîntul e oricînd un mijloc imperfect de
comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut
real scapă, printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin
ţevile plesnite.
Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis.
- Aseară, credeam că ţi-ai sucit gîtul, tot întorcîndu-te
să vezi dacă vine la masă.
- A, mi-am sucit gîtul, ce idee...! mi-am sucit gîtul...! şi
încerca să bagatelizeze.
Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici
nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată:
- A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă
ţi-aş spune ai vedea că...
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate... madam Slugeru şi madam
Georgescu.
Ajunsesem şi la “secretul de familie” din Boubouroche...
Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu
tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci
cînd vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Cînd
ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de
e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de
înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi...
Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu
ciocanul în el, parcă tot gîtul plin de cîlţi.
Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea
numaidecît, de a trebuit să schimb mereu căpătîiul, dar
fără să pot dormi şi n-am mai scos o vorbă pînă tîrziu
după-amiază. Ea a dormit, a năduşit sănătos, s-a
împrospătat în obraz şi în privire, reintegrată vieţii, numai
eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate
cărţile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate,
am coborît către ora cinci în grădină. Se sfîrşise parcă o
sărbătoare, o întîmplare frumoasă în lume, care niciodată
n-avea cum să se mai repete şi eu supravieţuiam singur,
dar cum dăinuieşte o coajă de lămîie stoarsă, aruncată
după-masă. Soarele mi se părea leşios şi cînd am trecut pe
lîngă bucătărie am simţit mirosul de mîncăruri trezite. Au
dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se
înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul
ministru plîngea şi ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat,
umplîndu-mă de bale şi vărsîndu-mi vin pe haine. Avea
sentimentalismul gălăgios şi plîngăreţ al moldovenilor la
beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii
şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi
revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică
spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi
legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin
în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el,
ca la ducere. N-am vorbit decît, rezervat şi politicos,
numai cu el tot timpul, refuzînd, cu silă, toate încercările
ei de a-mi capta bunăvoinţa, prefăcîndu-se, dealtfel, că ia
lucrurile în glumă. Mai tîrziu a adormit, sau s-a prefăcut
că doarme, rezemîndu-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce
însă nu mi se părea decît un pretext ca să-i abandoneze lui
cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decît această
aşezare a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi
fost soţul naiv pe care-l voia ea, aş fi crezut că un subit şi
sincer acces de preferinţă o face să se agaţe duioasă de
gîtul meu, cînd ea nu făcea asta decît tocmai pentru că
aşa îşi putea culca picioarele şi şoldurile, aproape în
braţele celuilalt. Dealtfel, şi mai general socotit, nu era
oare cu un înţeles deosebit această împărţire a ei însăşi, pe
care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrînt şi fugărit, promis degradării şi exilului, care
compară resturile înspăimîntătoare, cu armata frumoasă
şi strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii
împreună, de perechi tinere, cînd femeile sunt frumoase,
devin mai totdeauna lupte “amicale”, tot aşa cum amicale
erau acele “tournoi” medievale, numai că atunci cînd totul
trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite şi
explicaţii amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri,
de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi
şi tărgi acasă. Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga “bandă” la
deschiderea unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant
de la Şosea. Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aici. De abia miam mai stăpînit indignarea, indiferent la comentarii. O
doamnă, poate încă tînără, faimoasă frumuseţe
aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întîmplările din viaţă, căci în noua cochetărie pe care
şi-o permitea, de a se îmbătrîni cu intenţie mai devreme,
era parcă din eleganţa unui general tînăr, retras voluntar
la pensie, a încercat să mă împace.
- De ce atîta enervare?
I-am arătat, surîzînd trist, pe nevastă-mea şi mi-a spus,
glumind frumos şi cu emoţie, încît nu mă puteam supăra:
- Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia
înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte
pur şi simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că
nu crede că e vorba de altceva decît de un “flirt”.
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
- E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu
corespunde nici unei realităţi, decît dacă e vorba de o fată
care vrea să petreacă, dar, în sfîrşit, să-şi păstreze totuşi
fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau
de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică
ovarita de care suferă. Mai are sens acest “flirt”, atunci
cînd o femeie urmăreşte vreun interes şi, ca să-l realizeze,
face toate “avansurile”, dar după ce a obţinut ce ţintea, se
refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste
nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre
aceste situaţii şi pentru ea un “flirt” e o aberaţie.
- Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă
firele de păr în mîncare.
- Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în
mîncare?
- Nu, atîta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi
închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat
partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi
dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi cînd ai asista la un
spectacol străin...
- Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea
dumneavoastră - numai - e falsă. Atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel,
atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei
care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi.
- Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această continuă
nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o
portocală. Avea o eleganţă de marchiză.
- Deci... nu m-ai fi părăsit?
- Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată viaţa. Suntem atît de toante cînd suntem tinere.
Surîdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu... şi eu
o admiram atît de pasionat, că toată lumea părea intrigată
ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia
aceasta de lîngă mine? şi ce înţeles adînc ar fi avut
lucrurile... va fi fost această femeie la fel ca nevasta mea? şi
- imposibilă întrebare - vor mai fi altele acum? şi - încă mai
fără sens întrebare - de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani
mai tîrziu, trupul cald, cu zîmbetul bun şi melancolic al
acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne şi
mătase devin prea tîrziu, şi de prisos, bune.


1.4. Asta-i rochia albastră

Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămînă.
Am mîncat singur în birou. Peste cîteva zile, la masă la
prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens,
şi am stăruit toată seara pe lîngă o femeie frumoasă,
aproape tot atît de înaltă ca mine. Cînd spun “am stăruit”
e un fel de a vorbi. După un uşor început, ea, dezlănţuită,
m-a copleşit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la
ţară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum
de faţă. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o
nuanţă de glumă lucrurilor. A declarat că dăruieşte pe
bărbatu-său nevestei mele, că mă iubeşte, a făcut scandal
cînd mi-a luat cineva locul de lîngă ea. Am vorbit despre
femeile grase şi slabe şi, ca să-mi arate că ea e numai
înşelător slabă, în faţa tuturor, mi-a luat mîna şi mi-a puso, apăsat, pe şoldul ei plinuţ... Strînge!... Eu, uluit, aveam
aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un
moment liber fugeam, dar mă căuta şi mă aducea înapoi.
Sîcîită, dezorganizată, nevastă-mea era vînătă, glumea
galben, iar de cîte ori îmi aduceam aminte de ea şi o
priveam, îi întîlneam ochii mari şi îndureraţi asupra mea.
Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deşi
dansam prost. Pe urmă m-a luat de mînă şi m-a dus întrun salonaş cu divanuri: “Hai, să fim singuri”.
Eram stînjenit de parcă numai în străchini călcam. Neam rezemat, lungiţi unul lîngă altul şi m-a întrebat tot
soiul de prăpăstii. Cînd s-a abătut din întîmplare cineva
pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc şi
hîrtie, a scris un afiş: “Intrarea oprită... pereche
amoroasă!” Cei care veneau, citeau, rîzînd ca de o glumă
bună, şi plecau, cerîndu-şi scuze ipocrit. Glumea, fireşte,
dar asta n-a împiedicat-o să-şi frămînte sînii de coastele
mele şi să mă sărute, cînd i se părea că nu vine nimeni.
I-am spus că trebuie să fim cuminţi, m-am smucit şi am
plecat. Mi-era ruşine de rolul grotesc, de siluit de o femeie,
şi mă gîndeam la situaţia delicată în care soţia asta vulgară
- cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai
precisă - îşi punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă
scuza că e vinovat că nu ştie să-şi stăpînească nevasta şi
nici nu mi se părea că “trenurile nu trebuie lăsate să
treacă” sau că trupurile “şarmante”, care se doresc şi se
întind, sunt deasupra oricărei “ridicole filozofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci
un cadril de naivităţi. Femeile, ca să poată realiza toată
aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în
acelaşi timp bărbatul serios “care nu ştie să profite” e acuzat, el, de “naivitate”.
La ele însă naivitatea, prefăcută şi cu scop precis, e
dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, “făcînd pe proştii” în faţa unui judecător de
instrucţie, declarînd că au încasat cecul fals la bancă, în
glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar
judecătorul, ştiutor, cu privirea rece, pune zîmbind
lucrurile la punct.
Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea
se trîntise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni. Noua
mea amică a venit după mine: “Eşti un caraghios”, şi mi-a
fixat o întîlnire în oraş.
Cealaltă era geloasă şi suferea. Simţeam acum că e o
jucărie în mîna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să
sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun:
uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?
Acasă, furioasă şi îndurerată, mi-a spus:
- Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicaţii mie.
I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decît ea la
Odobeşti.
- Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit
cu el, nu m-am înfundat, cu anunţuri obraznice, într-o
cameră cu divanuri.
E adevărat că pînă acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin
adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă.
A ţinut să-mi plătească însă, cu vîrf şi îndesat, întîia
dată cînd ne-am găsit iar în “bandă” cu el. A stat mereu,
aproape în braţele lui. Îmi spuneam că nu e decît o
pedeapsă şi că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că
nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă
iubea. Cu toate astea, fizic ... spectacolul mi-era de
neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aş fi spus, cum
femeia pe care o iubesc e ţinută în braţe de un bărbat, şi iam spus-o vecinei mele de rîndul trecut şi de data asta,
care mă urmărea zîmbind.
- Dar dacă ai iubi o actriţă, care, pe scenă, ar trebui să-şi
îmbrăţişeze pătimaş partenerul, să-l sărute lacom pe gură?
I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:
- Cred că niciodată n-aş putea iubi o actriţă.
M-am apropiat de divanul din colţ unde se găsea
nevastă-mea şi i-am spus că plecăm acasă.
- A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămînem.
- Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mîine.
- Nu... asta nu se poate... nu... mai stăm... se supără oamenii dacă plecăm aşa de repede. E nepoliticos. Scosese
oglinjoara din poşetă şi-şi pudra obrajii.
- Cu neputinţă.
Şi totuşi am mai aşteptat un sfert de oră. Era în mine ca
o spaimă viu grăită.
- Dragă, nu mai pot rămîne nici un minut.
- Ei nu... trebuie să mai rămînem... vreau să mai stăm
puţin, şi-şi desena acum cu roş buzele.
- Eu plec.
- Pleci fără mine.
Am privit-o, acum liniştit, ca un mort.
- Ela, îţi dai tu seama de ce spui?
- Te rog... vreau să mai stăm.
- Nu se poate... sub nici un cuvînt, nu se poate să mai
stăm.
Avea ochi mari, şterşi şi o cută între sprîncene.
- Ei bine, nu merg.
- Ela, te întreb încă o dată...?... Gîndeşte-te bine ce faci.
Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un
drum de pe care nu ne mai putem abate.
Gîndul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii
zilei, acasă, mi se părea o monstruozitate rece.
Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei
sentinţe, şi am plecat. Am aşteptat în stradă zece minute şi
n-a venit. Cunoşteam la unul dintre hotelurile mici o
cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. Iam spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă,
am pus-o să scoată tot de pe ea şi am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor şi lacrimilor iubirii mele.
Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu ştiu dacă
servitoarea i-a spus totul, dar cînd a înţeles, s-a îngrozit, şi
nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a
înfuriat apoi şi a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu
prea avea de ce să se teamă.
- În patul meu, o adunătură de pe stradă?
Şi cealaltă, cu o imensă şi trivială doză de bun-simţ:
- N-ai decît să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea
teleleică.
Vedeam, uimit şi cu sufletul gol, unde ajunsesem.
I-am explicat că dacă face scandal şi se află despre
întîmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei
are să se rîdă ca de o paparudă. A plecat trîntind uşa, cu o
energie pe care nu i-o bănuiam.
Am frămîntat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o
furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă
una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să
suferi atît de mistuitor, pentru atît de puţin lucru. Şi
parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile,
dospind de mînie, nu mi-a fost greu să îndur absenţa
nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în
toate sensurile, ca să văd ce gîndeşte şi ce simte acum.
Cum ştiam că iubeşte pe altul, nu-mi închipuiam că îndură
prea greu purtarea mea şi-mi recunoşteam dreptul, şi mă
felicitam chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul
cuvînt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne
vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute,
aşa cum, cînd te deştepţi după un vis atroce, reiei viaţa ta
întreruptă seara. Şi simţeam că nu, adică nu mai aveam
reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot
închipui azi în ce fel aş putea deveni preşedinte de
republică în America Centrală.
După o săptămînă am simţit neapărat nevoia s-o văd,
dar mi-am refuzat cu încăpăţînare orice prilej. Am căutat
însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gîndeşte, ce
face, dacă întîmplările acestea de răsturnare şi eveniment
egal cu mişcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea
vreo importanţă. Nu mi-a fost cu putinţă să aflu ceva.
Fiindcă pe stradă n-o întîlneam ca să-i cunosc noul surîs,
am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă
din stradă, cu examinări uşoare a tuturor femeilor la
început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi
înşelat din cauza pălăriilor mari şi cu o tristeţe de moarte,
cu impresia că totul e gol, cînd trebuia să constat că ea nu
e acolo. Aş fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă,
blond, cu ochii albaştri, cum e acum în formă nouă, să văd
dacă mă priveşte cu ură, cu indiferenţă. Printr-o fatalitate
de neînţeles n-am întîlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile
cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca sămi dea ştiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea,
totuşi, de teamă că “nu se ştie cum se întorc lucrurile”, numi spuneau o vorbă, evitau orice discuţie, iar detaliile pe
care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci
altfel n-aş fi avut nici o şansă să le am, mi-erau totuşi,
firesc parcă, refuzate. Am căutat să ştie că petrec, că mă
simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca
nişte scrisori încredinţate unei poşte lamentabile. Nu
ştiam nici dacă le-a primit şi mai puţin puteam şti ceea ce
gîndeşte aceea care le-a primit.
Să mă duc acasă la mătuşa ei, nu putea fi vorba. Nu miaş fi iertat niciodată slăbiciunea asta şi nici n-ar fi fost posibil, atît eram de definitiv în gîndul meu. Am început să
caut invitaţii în casele în care ştiam că ar putea să meargă,
dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea,
comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului
organism, înăuntru. N-am mai putut mînca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un
pietroi în stomac şi un nod în gît. Slăbisem şi-mi era
teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb
ca un om fără globule roşii. Am sporit petrecerile, ca să
afle, să creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra
săptămînă, un prieten doctor şi un profesor consultant au
fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Şi
n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pămînt.
Am întîlnit-o totuşi, în penultima zi de curse. Era
zăpuşeală, lume multă, şi un suflu de oboseală năduşită
lîncezea în atmosfera prăfuroasă şi încinsă. Am văzut-o
înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbîntat
brusc, am căutat numaidecît una dintre acele nenumărate
femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerînd
bărbaţilor să le ia bilete pe cai, fireşte fără să dea bani, şi
am trecut vesel, radios şi absent, pe lîngă nevastă-mea.
Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual.
Cînd am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca şi cînd
era frîntă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndureraţi. Îndura
parcă o suferinţă peste puterile ei. Nu mai voia, se vede,
nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o
bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai
văzut-o acolo nemişcată, tristă, pînă aproape de sfîrşit. Şi
pentru întîia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă
comună m-a întrebat cum pot fi atît de lipsit de inimă... Şi
eu, care m-aş fi dus s-o îmbrăţişez, s-o întreb cu o
nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea?
am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a
răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surîs, fără nici o
mişcare a muşchilor feţei, ca o căprioară blondă,
înjunghiată.
Peste cîteva zile am întîlnit-o în faţa chioşcului de ziare
de la Independenţa. Ceruse o revistă de mode şi tocmai o
plătea, cînd a dat cu ochii de mine şi a înţeles că o
aşteptam, oprit mai sus, la cîţiva paşi. A avut o clipă de
plăcere, nu de bucurie. Şi-a muşcat, cu o satisfacţie
vulgară, buza de jos, ca şi cînd ar fi spus, cîştigînd
prinsoarea: “A, domnule, în sfîrşit!” Altfel întrevederea a
fost frumoasă, cu lunecuşuri de ironie voit banală şi
superficială, ca să pară tandră şi indiferentă: “Speram că ai
să te faci mai urîtă, departe de mine.” “A... da... am avut eu
azi-dimineaţă o presimţire bună”. “Ţi-ai oxigenat părul?
Sau, nu, e din pricina soarelui.” “După cît ştiu, nu. Se vede
că e tot soarele”. “A reapărut şi el numai din cauza dumitale.” “Ce vrei, cînd întîlnim încăpăţînaţi care vor să
reziste, căutăm şi noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot
ea vrea să ştie: “Ai mai sedus pe cineva?” şi îi tremura
vocea de parcă era o actriţă la întîiul pas pe scenă... “Vreau
să iau o trăsură”. Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei
sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul
Universităţii, la staţia de trăsuri, am fost bucuros că nu era
nici una. Mi-a spus că are de gînd să se înscrie din nou
pentru licenţă la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la
bunica ei, trei săptămîni. Prin faţa Ministerului de
Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o
trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. “Asta-i rochia
albastră? dar parcă era mai puţin vie?” “Vai, mi-ai uitat
rochiile?” Şi sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor,
în ezitări, fîlfîiri, fixări, şi iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe
drum. La Rosetti, despărţirea era inevitabilă. Era staţie
mare de trăsuri şi automobile. S-a oprit pe trotuar... şi în
mine totul s-a oprit... dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a
strigat prea încet alta şi pe urmă a întors capul să-mi spuie
ceva. Am ajuns, poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei...
dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte,
apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută
două de paşi ne-am întors, şi pe urmă iar, pînă la ceasul
trei şi ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar
fi cerut însă celuilalt să mai rămîie. Eram aşa de grăbiţi şi
ne vedeam în treacăt numai.
- Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, şi era
profund adevărat, dar o spuneam cu un surîs, ca să pară
abia ceva mai mult decît o glumă indiferentă... sărut
mîinile.
- Vai! o să mă ocărască mătuşa-mea. Dar puţin îmi pasă.
Îşi trecea limba peste buzele arse parcă, şi surîdea cu ochii
albaştri, plini de suflet ca de rouă.
Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura
uscată, chinuit de foame, adîncindu-mă ca în cauciuc în
asfaltul încins, privind caii obosiţi ai trăsurilor, storurile
trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o
tristeţe uşoară şi plăcută. Simţeam că femeia aceasta era a
mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne
întîlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile,
amîndoi, şi aveam să pierim la fel amîndoi.
Eram ca într-o zi imensă şi întîmplările acestea mici,
amănunţite pînă în fracţii de impresie, erau printre cele
mai importante în viaţa mea. Astăzi, cînd le scriu pe
hîrtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are
importanţă decît pentru mine, că nici nu are sens să fie
povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decît o singură
dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decît
războaiele pentru cucerirea Chinei, decît şirurile de
dinastii egiptene, decît ciocnirile de aştri în necuprins,
căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai
vie şi mai reală decît stelele distrugător de uriaşe, al căror
nume nu-l ştiu.
Ne-am împăcat peste o lună, cînd a venit cu braţele
pline de crini tîrzii, ca o amantă, şi am fost împreună toată
luna august la Constanţa. Locuinţă tihnită, plimbări seara
pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piaţa
Ovidiu, înţesată de lume, şi uneori, în glumă, joc la bulă,
cînd pierdeam regulat. Bineînţeles, în dimineaţa însorită
eram şi noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale şi haine albe uşoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă,
ea era încă extrem de frumoasă, mai ales cînd tot corpul i
se făcuse ca grîul copt. Aproape înaltă, cu talia subţire şi
şoldurile vînjoase, cu sînii răzbind ghiciţi ca merele prin
maioul negru (strîns pe ea cum e un şarpe în pielea lui),
aduna toate privirile. Puţin prea înalt pentru subţirimea
braţelor şi coapselor, făceam totuşi, cred, o pereche
potrivită cu ea. Cînd, legată la cap cu un tulpan albăstrui,
cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor şi-i
limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel
de pelerină, uşoară de tot, poroasă şi albastră, tare ca
vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalţ, cu faţa aurie.
În septembrie, întorşi în Bucureşti, am avut o ceartă din
cauza copilului aşteptat. N-a vrut să-l aibă şi a trebuit să
stea în sanatoriu vreo două săptămîni. S-a făcut bine abia
pe la Sfîntul Dumitru.
A fost un timp destul de liniştit şi am putut să fac vreo
două drumuri la o pădure, care făcea parte din moştenire,
pe lîngă Curtea-de-Argeş. Era un sfîrşit de toamnă de o
frumuseţe largă şi potolită, şi priveam de la fereastra
vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea
felurime de colorit care arată creşterile. Dacă vara e greu
de osebit toate apele şi asemuirile de verde, acum gama
veştejitului cuprinde toate culorile tari. Cîtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alţii au frunzele, pe negrul crăcilor,
galbene ca nişte caise străvezii. Unele frunzişuri sunt roşii
sîngerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e
imens, şi departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un
fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în
culoare şi potolită în căldură, îi dă o linişte melancolică.
Nu pot sta liniştit pentru că în compartimentul de
alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de
rîs, comentarii, aprobări călduroase. Sîcîit, renunţ să mai
privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe,
şi trec şi eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani,
cu gîtul în piele moale şi roşie, ca al curcanului, cu ochii vii
şi mustaţa mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce
trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul ţării romîneşti, cînd afacerile şi
plăcerile lăsau timp liber.
E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătînd
aerul cu amîndouă mîinile. Esenţialul, dealtfel, în replicile
lui tumultuoase, sunt interjecţiile.
- Ee! ee...! Păi vezi! Cînd spun eu? şi se scoală iar de pe
fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să
reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? şi arată
Orşova, iar aici alta? şi arată la Sibiu, aici încă una? acum
la Braşov.
Dar cineva obiectează:
- Bine, domnule Predescu... tocmai acum cînd nemţii au
terminat cu ruşii, de au ajuns în inima Rusiei?
- Păi tocmai d-aia - răspunse domnul Predescu
deznădăjduit şi scrijelat - tocmai d-aia... Dumneata nu vezi
cum vine planul? Eu încep aşa - şi începu să urce pe harta
care indica staţiile, deasupra canapelei - şi hai-hai, şi haihai... A?... merge? şi-aşa mereu... şi-aşa mereu (în timpul
acesta legănînd urca şi ocolea cu mîinile pe hartă, de la
Arad spre Cluj, păscînd parcă din urmă)... Ei, aşa-i că i-am
luat ca din oală?
- Domnule Predescu, dar Mackensen ăla şi Hindenburg
pretind că ei o să cîştige războiul, adaose unul, nu pentru
că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, şi aşa, ca să-l
întărîte pe domnul Predescu.
- Daa? şi îşi potriveşte ţigara răsucită, în ţigaretul de
trestie... O să cîştige asta - iar aici face un gest foarte explicit, vîrînd degetul mare, printre arătător şi mijlociu auzi? O să cîştige asta. Eu fac “pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale - şi-şi lăţeşte buzele - daa, să vie el la
mine... fac “pari” cu el... că mănîncă bătaie... pe oricît...
Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel o să-l
facem după război. Ceilalţi aveau aerul că se miră de
îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi şi cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpîni
privindu-l şi privindu-se parcă:
- Domnule, romînii e deştepţi... Ţi-o spun eu...
- Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm?
Că eu nu cred ce susţin unii, că nu suntem pregătiţi...
- Ce pregătire, domnule? - şi ridică ochii disperat în
tavan - ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai
pregăteşti?
- N-avem tunuri... cine ştie?
Domnul Predescu rîde acum indulgent şi cu pielea de
curcan a gîtului gîlgîind:
- N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, şi-ţi dă
franţuzul cîte tunuri vrei: vrei o mie? îţi dă o mie... vrei
zece mii, îţi dă zece mii. Şi ridică braţele, apoi le lăsă să
cadă, uimit şi dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce
nevoie ai de tunuri, domnule? şi întorcîndu-se surîzător
spre ceilalţi, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise şi şeful de tren, mustaţa ciupită): Auzi, tunuri? Bine,
domnule, de asta are nevoie neamţul şi franţuzul ăla, că
sunt crescuţi în puf - şi, brusc furibund: Dumneata ştii
cum e romînul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înţelegi dumneata?... Că o vîră pînă în
prăsele... şi dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-aşa...
uite-aşa - şi lovea îndîrjit şi imaginar, înspre toate
colţurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl
urmăreau, ferindu-se încîntaţi.
- Zi, baioneta şi patul armei, domnule Predescu?
- Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma
romînului... Aş vrea să văd eu pe neamţul ăla care să stea
la baionetă... şi se întoarce triumfător şi dîrz în dreapta şi
în stînga. Domnule, cînd or intra ai noştri cu patul armei
printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noştri numai la
scăfîrlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici
cîrciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe
şeful de tren.
- Nu-l cunoşti pe domnul Predescu? se mira ceferistul
meu şi avea dreptate, căci pe liniile astea secundare
călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienţii aceleiaşi
cafenele. Domnul Predescu e de la Piteşti, avocat... a fost şi
deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeş că are o chestie
acolo; şi resemnat de admiraţie: Deştept om, domnule. Eu
îl ştiu de pe linie. Cînd ţi-o explica el ceva... Nu zic, mai e
şi domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai
deştept.
M-am plictisit şi m-am întors la locul meu, ca să privesc
mai departe întinderile de porumbişte uscată, satele pe sub
dealuri şi surîsul melancolic al cerului înalt de toamnă în
asfinţit.
Dealtfel, şi la Cameră chiar, după cîte reieşea din ziare,
discuţiile nu depăşeau mult adîncimea celor din tren. Se
anunţase o mare şedinţă de răfuială, între cei care cereau
“intrarea în acţiune” şi partizanii “neutralităţii espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre şedinţele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înţesate de
public, căci se ştia că guvernul va fi luat între două focuri.
Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca
ministerială “pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar,
cînd nemţii sunt dincolo de Varşovia şi aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanţii
curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim
să salvăm pe cei învinşi?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de
club prin verdele fotoliilor şi al draperiilor, de catedrală
prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul
imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la
început numai pe jumătate plină. Unii deputaţi îşi citeau
gazetele, abia apărute de după-amiază, alţii făceau cerc,
discutînd în faţa vreunui personaj important. Pe banca
ministerială numai doi miniştri care scriau absorbiţi. Din
cînd în cînd, cîte un deputat venea în dreptul celui care
scria şi îi şoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Preşedintele, suit ca pe o scenă
sau catedră, a bătut din ciocan şi un domn a citit, probabil,
sumarul zilei. Anişoara a descoperit cea dintîi, cu un fel de
bucurie, că poate stabili o legătură între ea şi această
incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, aşezat pe
băncile opoziţiei (aşa, din cochetărie politică), obosit şi
preocupat.
Interpretarea deputatului “nemţofil”, făcută, de altfel, cu
un fel de servilitate intelectuală şi intenţie de reacţiune
mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursul celui care cerea intrarea
imediată în război. Pronunţată rar, cu vocea înfiorată,
fraza: “Şi veţi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să
fie zdrobit, fără să faceţi să cadă în balanţă paloşul
romînesc, hotărîtor, în această mare, în această
neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă,
încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de
opt sau zece deputaţi, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub
tribuna prezidenţială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenţionist a interpelat guvernul pe
chestia înarmării. A declarat că ştie că atelierele militare
nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea
armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa
de carton. Şi el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-aţi făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului
prin faţa primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era
cunoscut ca om de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a
oprit şi privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a
declarat cu o falsă gravitate:
- Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din
cauză că ne lipseşte artileria grea e puţin exagerată. Cred
că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe
onoratul nostru coleg de la Romanaţi, domnul Cotîrcea, ca
să reducem toate tunurile nemţeşti la tăcere. Şi la vorbele
astea, arătă cu degetul înspre capătul rîndului din dreapta,
iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia
încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu
mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost o ilaritate imensă. A rîs şi banca ministerială, a
rîs şi oratorul însuşi. Tribunele înţesate - în cele rezervate
doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte,
nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaţilor unii se sufocau, atîrnaţi chiar de stîlpi - au răsunat şi ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat şi de opoziţie pentru spiritul lui şi pentru “lărgimea de vederi” care îl caracteriza,
pentru aerul lui “frondeur”, revoltat parcă, deşi militant
liberal, era foarte apreciat pentru “destinderile” pe care le
provoca între guvern şi opoziţie. Azi, de pildă, partida era
ca şi cîştigată pentru guvern, numai prin această simplă
glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre
membrii importanţi ai guvernului.
S-a sculat grav şi cu ochii puţin contractaţi, de pe banca
ministerială şi s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer
tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişă, ca de poet,
ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute,
mustaţă de fante îmbătrînit. Acum, după un timp, îşi
plimbă ochii, privind şi inspectînd parcă incinta. Ţine
mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos
al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte uşor, domnilor, dacă aş alerga după succese facile, să relev inconsecvenţa acestei opoziţii, care pe
de o parte ne reproşează că nu intrăm în acţiune, iar pe de
alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar ţin să răspund
fiecăruia dintre onoraţii oratori care m-au precedat, în
parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede.
Pe urmă:
- Domnilor, daţi-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă
această lipsă de încredere în guvernul ţării? Aţi monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeţi dumneavoastră
că pe aceste bănci nu bate o inimă romînească? şi arăta
acum, emoţionat şi solemn, banca ministerială şi băncile
majorităţii. Credeţi dumneavoastră că viitorul acestui
neam numai dumneavoastră vă provoacă nopţi de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă
cutremuraţi la gîndul că ceasul sfînt al realizării naţionale
ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie
să ne găsim? şi fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată,
cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu
arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afişe, e urmată
de aclamaţii şi aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al
dumneavoastră a declarat săptămîna trecută aci că dacă ar
avea doisprezece copii, pe toţi i-ar trimite să lupte pentru
ţară. Ei bine, domnilor - şi ridică tonul - eu declar că dacă
aş avea douăzeci şi patru de copii, n-aş ţine nici pe cel mai
mic lîngă sînul mamei lui acasă... pe toţi i-aş trimite în
foc, în prima linie.
Şi trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al
opoziţiei, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, aţi discutat şi despre pregătirea militară a
ţării (şi scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greşeală.
(Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuţie, şi mai ales
în discuţie publică, pregătirea armatei romîneşti (aplauze
furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că suntem
gata. Şi aci rămîne îndelung nemişcat... (Adunarea
aplaudă în picioare, aplaudă şi tribunele.) A continuat pe
acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma,
atît de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, şi (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant şi
intens, şi scandă fraza cu mîna îndoită paralel cu pieptul,
cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară)
lăsînd deoparte această acţiune condamnabilă de a
strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oştenilor noştri,
îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte
de bravo), vă întreb, de unde această preţuire exagerată,
dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a
rolului jucat de armament în război, cînd e ştiut că marile
victorii se cîştigă numai prin moral? (aplauze). O armată
care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere şi fără
cartuşe (aplauze furtunoase). Şi eu vă spun că armata
noastră vrea să învingă şi va învinge! (aplauze entuziaste).
Întrebaţi pe aceşti conducători ai oştirii, în care nu aveţi
totuşi încredere (şi aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi,
ca şi cînd comandanţii ar fi cam în lături şi la spatele lui)
şi ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldaţii noştri se
vor lupta cu baioneta - şi nu e tun care să reziste baionetei
romîneşti - împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii...
(aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul
mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), şimi iau, împreună cu colegii mei, aşa cum v-am spus de
atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a aşezat jos, parcă fără să observe aclamaţiile delirante.
Deşi în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al
guvernului, succesul i-a fost imens şi s-a vorbit de el zile
întregi.
În maşina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp
ce claxonul îşi cerea drum printre vehicule şi pietoni, cele
două femei fierbeau de admiraţie.
Le era, fireşte, mai aproape succesul unchiului.
Niciodată n-am avut o prea bună părere despre aşa-zişii
oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent
gîndirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi
vioi. Căci “spiritul” presupune lipsă de sensibilitate şi un
profund dispreţ pentru oameni, cel puţin în clipa aceea.
Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France,
spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să
mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decît o
formă de lichelism, căci nu “făcea spirite” decît pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care
avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să
mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca
oricînd, să ţin sub înrîurirea mea sufletul şi convingerile
nevestei mele, şi pentru că această protestare retorică nu e
suficientă (”dragă, orice ai spune, e deştept”), am oprit
maşina şi am intrat, invitîndu-le stăruitor, în librărie. Am
cerut un dicţionar medical străin şi, la pagina ştiută, am citit, subliniind cu vocea:
“IMBECILITATE (fig. 1 100). - Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin
tulburări intelectuale şi morale. Inteligenţa lui e mărginită,
totuşi are calităţi de memorie, de imitaţie şi oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simţul moral îi e atins... Revoltat,
nedisciplinat, mincinos şi lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară
pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e
totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori
pederaşti, sau nu se înţeleg decît ca să puie la cale infamii.
Chiar prinşi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor.
Numărul imbecililor internaţi e infim, în comparaţie cu
acela al imbecililor care circulă liberi şi care trăiesc ca vagabonzi, hoţi şi pezevenghi.”
... Sau “oameni politici” în Romînia, ar fi putut să
adauge acest dicţionar. Dacă “vivacitatea de spirit”, memoria şi capacitatea “de imitaţie” sunt calităţile esenţiale
ale deşteptăciunii, atunci trebuie să recunoaştem, le-am
spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicaţiile clinice
ale dicţionarului şi că Nae Gheorghidiu e într-adevăr
deştept, “pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu
naţional.
Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe
nevastă-mea acum mai puţin decît pe cealaltă.
- Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anişoara,
privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane
de metal şi de agende.
Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anişoara că e de
altă părere decît ea:
- Aşa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către
mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.
- Un filozof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o,
surîzînd, bruna mea verişoară, cu oval desăvîrşit de
Elviră romantică, dar cu simţ practic şi apropiat
actualităţii, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea “filozof” căci ştia că asta mi-e dezagreabil şi ea o voia chiar ca
insultă.
- Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară
numai în actul judecăţii, cere adică să nu ai interese contrare şi să iei toate măsurile de precauţie intelectuală. Dar
astea sunt de domeniul inteligenţei şi al onestităţii, nu al
indiferenţei sufleteşti. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de “obiectivitate”. Şi, în
orice caz, după ce, judecînd calm, ai ajuns la o opinie, eşti
dator s-o susţii cu hotărîre şi îndîrjire, cît mai expresiv.
Chiar oamenii de ştiinţă, după ce, pasionaţi şi cu grija
adevărului - căci nimic nu se poate face fără pasiune - au
ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susţin cu
tenacitate şi cu dorinţa de a face să triumfe, chiar dacă ar fi
ameninţaţi cu rugul sau cu ocna. Entomologul îşi apără
gîndacii lui cu patimă. Nu se poate susţine stupiditatea că
nu există cauze şi adevăruri care să merite să te pasionezi
pentru ele, că totul e relativ şi indiferent, în raport cu...
eternitatea. Totdeauna indiferenţa asta ideologică şi
amabilă, prezentată sub unghiul veşniciei, ascunde mici
aranjamente făcute sec, sub unghiul actualităţii şi cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent şi
amuzat al lumii aceştia plină de infamie şi de prostie e să
faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, avînd aerul
că-i eşti deasupra.
- Obiectivitate înseamnă să recunoşti că şi adversarul
are dreptate, uneori cel puţin, îmi replică ironic şi suficient, din nou Anişoara, ducînd, mioapă, cu graţie,
aproape de lornion şi de punctul negru de frumuseţe, din
obraz, o agendă dintre cele de dinainte.
- Altă aberaţie... Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori,
atunci renunţ eu la opinia mea - şi pentru asta încă îţi trebuie curaj - şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi
hotărîre. Indiferenţă nu poate fi în nici un caz, căci există
o pasiune a adevărului însuşi.
Au zîmbit şi una şi alta, cu îngăduinţă, şi am înţeles,
melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anişoara
trimisese maşina, şi s-au depărtat amîndouă, pe jos, prin
mulţimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu
nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe
care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător
strînsă în ciorapul de mătase, cizmuliţele de antilopă ale
modei.
Se îmbrăcau de o vreme amîndouă la fel, ca să-şi
sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi
sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie.
Am dat apoi examenul, amînat în iunie, de anul III. Cu
G. ne întîlneam destul de rar şi avea o atitudine mai
curînd rezervată. Nu-şi vorbeau decît foarte puţin. Totuşi,
în decembrie, cînd am plecat pentru două săptămîni la
ţară, la Anişoara - pentru vînătoare şi plimbări cu sania - a
venit şi el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat
nici un semn de nemulţumire. Ciudat a fost că ea s-a
supărat pe Anişoara, a scurtat cu o săptămînă această
vacanţă cu mese copioase şi nici nu şi-au mai vorbit. Şi mai
tîrziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos
multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu
urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale
nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume
tocmai pentru că acum se văd cînd doresc, în vreo
garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu pînă la
capăt nefericit.


1.5. Între oglinzi paralele

În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea,
în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie pînă la Predeal. Eu eram concentrat de două
săptămîni la Azuga, ne-am întîlnit în restaurant şi m-a luat cu el. Cînd am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre,
perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau
întunericul gol, iar mutrele zăpăcite şi somnoroase ale servitoarei m-au neliniştit. Era acum o realitate care nu-mi
încăpea în simţuri: casa era goală ca un mormînt gol, fără
nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu
de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde
mi-e femeia: la teatru... la mătuşa ei... lucruri vagi şi imposibile pentru 1 jumătate cît era cînd sosisem eu. Nu
ştiam ce se va mai întîmpla cu mine pînă dimineaţa. Îmi
repetam necontenit, ca idiotizat: N-aş fi crezut-o niciodată
în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp,
trîntit într-un fotoliu, ca azvîrlit dintr-un furgon. Ştiam că
acum totul e sfîrşit pentru totdeauna, că e sfîrşit într-un
mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aş fi
crezut o femeie atît de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atîta rău. Pînă a doua zi, care mi se părea la capătul
unui lung, interminabil tunel, simţeam că voi înnebuni.
Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că
sfîrşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care,
după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart
elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de
rău că totul a durat atît de puţin, iar sfîrşitul acesta de
metresă-servitoare, cu atît dispreţ faţă de o sensibilitate
care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e
cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut,
haosul de gînduri pe care le-am confruntat, întreagă
această noapte cumplită, cum nu mai întîlnisem alta pînă
atunci, şi poate nici n-am întîlnit de atunci încoace. Ars tot
trecutul, arsă casa, murdărit şi dizolvat ca personalitate,
iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.
Aş fi vrut să fie vis, ca să fie deşteptare posibilă, dar nu
era decît încrustată realitate. După ce am fost în stare să
mă ridic din fotoliu, am alergat aşa, în necunoscut şi, probabil, pe la casele rudelor ei. La “tanti Lucica” nu era, la surorile mele nu era, şi n-aş fi dorit nici celui mai cumplit
duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum
sufeream eu, întrebînd dacă nevastă-mea, plecată de
acasă: “... e la domnia-voastră cumva?”
Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric,
speranţa stupidă că e acolo şi că totul, dacă n-a fost vis, a
trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebaţi şi impresia că,
faţă de cei cu viaţă sigură în casa lor, eşti un lepros care
merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice
caz, un accident, o întîmplare neprevăzută nu mi se
păreau de presupus.
Pe urmă, am înţeles că totul e pierdut, că trebuie s-o
părăsesc cu totul nopţii şi aventurii ei, întorcîndu-mă
acasă. Aş fi vrut să alerg, să strîng sticlă spartă în pumni,
să încerc orice, numai să pot fărîmiţa din noaptea care mă
despărţea de zorii zilei. Cînd eram mic, în ajunul unei
călătorii, nu puteam dormi şi mi-era teamă, singur în
noapte, că “a doua zi”, în mod excepţional, nu va mai veni.
Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum,
după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur şi simplu, decît
cele de pînă acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în
faţa acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi
înnebuni pînă în zori. Aveam impresia că nu mai sunt
stăpîn pe destinele mele, ca şi cînd aş fi fost într-o trăsură
ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi aleargă, neînduplecabil,
cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui cîmp. Dacă
adunam toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez
pe cea de azi, care-mi părea şi de o natură diferită. Mă
lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji,
aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili
să mai judece, cu ochii speriaţi, se chircesc şi aşteaptă...
Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui
procedeu care mă murdărea de prisos... cînd fusesem atît
de loial?...
A venit a doua zi abia, pe la opt dimineaţa. N-aş putea
spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intenţiile
de gesturi şi explicaţii, pentru că eram aşa de sfîrşit, atît
de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de
procedeele unei prea lungi operaţii fără anestezie, nu
aşteptam decît să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de
venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfîrşit,
pentru ca să închid ochii numai.
I-am şoptit, făcînd, înjumătăţit, o sforţare:
- N-aş mai vrea să te văd niciodată...
M-a privit cu o ură ştearsă, de rînd.
- Atunci, mă goneşti?
- Nu ştiu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinţei mele...
- Aşadar, mă goneşti?
- Nu pot să-mi dau seama de nimic, şi nu pot alege din
mine nimic... Înţelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de
lămurit...
A fost din nou un stîlp de ură, toată, înţelegînd că lupta
e mult mai grea decît o bănuise ea.
- N-am nimic de lămurit...
- Nu, n-ai să poţi lămuri nimic. Poţi să mai rămîi puţin
dacă doreşti... dar dacă vrei să ştii, sincer, sentimentele
mele, atunci pleacă neîntîrziat, şi-ţi voi trimite eu absolut
tot ce e de trimis.
Iar m-a privit cu alţi ochi, răi, apăruţi de din dosul
ochilor ei ştiuţi.
- Aşadar, mă goneşti?
Peste vreo cîteva zile, i-am scris neted şi convenabil,
întrebînd-o dacă nu preferă să divorţăm fără formalităţi,
fără explicaţii multe, şi a acceptat.
Am suferit din nou mistuitor. Ziua şi noaptea
(literalmente), nu puteam gîndi decît la ea. Toate
explicaţiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam
acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un
judecător de instrucţie maniac, bolnav.
Să renunţ la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de
neînlăturat şi atroce.
Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de
ecuaţii întregi sufleteşti.
Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decît cel cu care
eram obişnuit, iar una dintre cele mai dureroase operaţii
erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea
ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam
tot ce a fost la Odobeşti, la ţară, şi acum simţeam că acolo
am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei
aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o
plăcere. Era ca un doliu adînc şi dureros. Dacă vedeam o
pereche sărutîndu-se, eram ca acele mame care au pierdut
un copil şi văd, jucîndu-se în drum, frumoşi copii străini.
Piesele de teatru şi filmele cu dragostea, care îndură orice
şi pînă la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată şi
stupidă melancolie.
Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o
găseam, plecam numaidecît, cu un cuţit înfipt şi rămas în
piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza
unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea
mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferinţa
asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care
se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe. Bineînţeles că
marile “scene” clasice ieşeau din cîmpul sensibilităţii
mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea
măritoare. Cînd sufeream atît din cauza unei priviri, nici
nu-mi puteam închipui între mine şi ea vreuna dintre
aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu
puteam vedea între noi o discuţie ca în piesele de bulevard,
cu implorări, cu explicaţii, cu stăruinţe de a se împăca.
Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta
îşi umileşte îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul,
părăsindu-şi copiii, el o caută în toate părţile, o imploră să
vie, se duce după ea într-o staţie de băi mondială, iar cînd
ea e părăsită de amant, îşi dă seama că numai pe el, pe
bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) şi vine din nou acasă lîngă
copii. Şi amîndoi cred că ceea ce n-a fost cu putinţă pentru
trecut va fi cu putinţă pentru viitor, că seriile lor sufleteşti
s-au încheiat, cînd, pentru mine, o singură absenţă,
noaptea, de acasă, era cît tot cerul de mare, şi cînd odată
ajunşi şi împăcaţi, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama
trecutului. Cum mi-aş fi închipuit, de pildă, între noi, o
scenă în care eu să urlu zvîrlind banii în faţa femeii, ca în
Dama cu camelii? Crescînd la scara sensibilităţii mele,
scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul
dublării boabelor de grîu pentru fiecare pătrăţel al tablei
de şah.
“Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna
cu faţa tînără şi păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca
să vadă ceilalţi de ce sufăr, ca un reumatic care simte
ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru
cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oamenii desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se
pot spăla pe dinţi, sau că n-au o carte, sau că nu pot face
cuiva un serviciu.
Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care
mă primeşte, sub pretexte de aglomeraţie, grăbit ca pe un
soi de creditor. Am crezut că am sfîrşit cu el pentru toată
viaţa. Totuşi, peste vreo două zile, cînd ne-am întîlnit, a
venit la mine, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Părea
sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp),
absolut sincer. Dezolat chiar.
- Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ţi-am
spus, cam răstit poate, “lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce
era pe capul meu?... că trebuia să introduc atîta lume la
ministru?
Înţelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel
de răspuns şi că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid şi care ştiam că,
nici în clipele cînd aş fi fost dus la eşafod, n-aş fi spus unui
prieten - fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai aşa, din
cauză că-s prea ocupat - răstit: “Lasă-mă în pace acum!” iam spus că aş fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.
Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri,
căci durerile ulceroase - acum cînd nu mai puteam mînca
aproape deloc - deveniseră de nesuportat. Slăbisem întrun mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că
sufăr din cauza femeii, şi oricît aş fi vrut să ascund cu
surîsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din
cauza asta.
Mă gîndeam zi şi noapte, în afară de puţinele ore de
somn - cînd dealtfel de cele mai multe ori visam neîntrerupt la ea, ca şi cînd mi se lichefiase creierul şi nu
mai era în stare să schimbe “motivul”, ca un pian automat,
stricat, cîntecul.
Într-un timp m-am hotărît ca, de vreme ce nu puteam
să nu mă gîndesc la ea în restul zilei, cel puţin în anumite
ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Şi în
nădejdea că voi influenţa restul zilei, era important ca
aceste două ore hotărîte să înceapă de dimineaţă. Cum mă
deşteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voinţă, era
ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat,
prezent gîndul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest
exerciţiu impus cînd mă aflam în baie. Căutam să mă
gîndesc la altceva, iar cînd imaginea ei se asocia şi încerca
să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă,
totuşi, nu izbuteam, schimbam numaidecît obiectul
gîndului. Cînd, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să
număr, cu încăpăţînare, cu nădejdea că niciodată vreun
om nu va bănui un atît de copleşitor grotesc. Mi-era
ruşine, în adîncul intimităţii mele, ca şi cînd aş fi suferit
de o boală ruşinoasă şi penibilă... Uneori, cînd intervenea
ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de
uitare, aşa ca un bolnav după schimbarea pansamentului,
sau cînd, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra
înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar
cădeam. Am înţeles, mai mult ca oricînd, legătura dintre
moral şi trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca
să declanşeze suferinţa fizică, fiindcă tot pieptul îmi era
gata, supus, pentru asta. Zăceam aşa, vreme după vreme,
ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram
şi mizeria şi urîciunea fiziologică a tifosului, dar încolo
fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbaţi care,
aproape cu ostentaţie, arătau că suferă din cauza femeilor,
am citit versuri în care poeţii se vaită cu vorbe mari că au
fost înşelaţi, şi toţi aproape îşi făceau un orgoliu din
această suferinţă din dragoste... Mie mi-era o silă imensă
de mine, de parcă aş fi avut păduchi, şi orice aluzie la
această suferinţă mi se părea o infamie.
De aceea, întîia mea grijă a fost să se ştie că mă
preocupă altă femeie... Am înţeles atunci chinul acesta, pe
care pe urmă l-am văzut mult mai răspîndit decît s-ar
părea, al oamenilor care se simt osîndiţi să se arate cu
multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa
uneia.
Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care
îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întîlnim
printr-un prilej direct, dar altfel aş fi vrut oricînd s-o
întîlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de
seară sau la vreun teatru, fără ca eu să ştiu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei şi înţelegătoarei
prietene, cînd o dată a subliniat, cu familiaritate, această
paloare a mea) şi mi se părea că am lipsit de la o întîlnire
vitală pentru rostul existenţei mele.
Ne-am întîlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci
înaintea mea. Am salutat, cînd am trecut prin dreptul ei,
căutînd să am un aer cît mai degajat şi am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu
atît mai uşor, cu cît prezenţa ei, singură, era un fel de
izbîndă pentru mine. Eram încă mulţumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu
intenţie. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă
de vreo cîteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi
întîlnească privirea şi exageram încă veselia mea altoită.
Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i
făcea braţele lungi încă mai albe, mai calde, plinuţe, voluptuos încheiate în umeri. Gîtul îi creştea uşor, cu linii suav
răsucite din grumazul gol şi alb, spre rădăcina părului, căci
muşchii ascunşi urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea
fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.
Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre
capătul băncii, sta oarecum în profil faţă de mine. Fiindcă
înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era
luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte
pură dar nu piezişă, nas acvilin, bărbie uşoară) pe un fond
de lumină, ca o aureolă, aşa cum provoacă intenţionat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era
într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau
tari, căci, prin albeaţa lor palidă, adunau lumina, aşa cum
o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de
obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul
era în sală, nu pe scenă, aşa ca la spectacolele revuistice.
Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în
apa vieţii. Am plecat de la teatru însănătoşit, pentru cîteva
zile, cel puţin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi
făcea bine.
Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat şi, cum ştiam că
trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă şi înmuiată recunoştinţă pentru acest
fapt, deşi eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai
cu femei.
Altă dată, ne-am întîlnit într-un restaurant de noapte,
după ieşirea de la spectacol. Era într-o mare tovărăşie de
domni şi doamne serioşi, frumoasă, şi părea destul de
veselă.
Eu privisem mai întîi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru
şi să nu fiu deci surprins de prezenţa ei (aşa făceam la
orice restaurant şi teatru), ca să nu-i dau pe faţă tulburarea
mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Şi să o
descopăr, cu indiferenţă abilă şi plicticoasă, abia mai
tîrziu. Eram întovărăşit de o tînără actriţă, renumită mai
mult pentru frumuseţea (caligrafică şi mediocră, de altfel)
decît pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea
vorbăreaţă, a devenit lividă şi s-a întrerupt brusc. Pe urmă
n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-şi
mascheze suferinţa, a rămas aproape necontenit cu
privirea asupra noastră, examinîndu-mi mereu, apăsat,
tovarăşa de masă. Cînd o vedeam cît suferă, simţeam că
în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit
luni şi ani), aşa, în cîteva minute, cum cresc plantele sub
privirea magică a fachirilor.
După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămîn la
ea, mă plictisea oarecum. Simţeam asta după oboseala
anticipată, la gîndul că va trebui să mă îmbrac apoi şi să
cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineaţa acasă). Mi se
părea că o îmbrăţişare a amicei mele nu merită atîta
oboseală. Căci, în afară de clipa cînd azvîrleau întîia oară
cămaşa de pe ele şi cînd aveam impresia oricum, oricînd,
a unei neimaginate minuni pentru simţuri, aceste femei nu
mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frămînt
în braţe manechine de lînă.
Mai ales această actriţă, pe care lumea o găsea frumoasă,
mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era
o bălăbăneală plată şi vorbea întruna, într-un jargon de
culise, probabil:
- Nu-mi dă mie să joc, că le-aş trînti o creaţie, aşa... Şi la
acest “aşa”, făcea cu mîna arcuită un gest, scurt, zvîcnit,
cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Niţeasca?...
Crede că dacă şi-a luat maşină acum...
Mă gîndeam cu necaz că, întîrziind, pierd tot mai mult
timp din noaptea care mi se părea preţioasă. Avea un corp
nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sînii ca nişte
mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă
ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac
economie de cerneală.
Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, cînd nu
ţi-e foame, un fel de mîncare care nu-ţi prea place, farfuria
e puţin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.
Pe urmă ne-am trezit totuşi îmbrăţişaţi, aşa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge pînă la capăt. Mia venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream
atîta.
Am înţeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o
profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o
îmbrăţişare, odată cu trupul frămîntat, şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Şi cu atît mai aprigă e voluptatea acestei pîngăriri, cu cît mai plină de nobleţe e
icoana răsturnată. Cauţi, crescînd în exasperata, în
smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecute,
frumuseţea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuieşti devotamente de înger lînced şi gingăşii înduioşătoare, jocuri de
inteligenţă neasemănate şi melancolii zîmbitoare. E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate - prin tine femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă,
şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.
De aici nevoia atîtor amante şi atîtor amanţi de a striga,
în clipele ultime, orori, vorbe deşuchiate, ca nişte măşti
smulse, care să facă şi mai aprig simţul, actul profanării.
Dar eu, ce să profanez în inteligenţa şi în sensibilitatea de
cocotă ortografică a femeii de lîngă mine?
Mă desfac plictisit, şi, ca de obicei, mă las în voia mea
interioară.
Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate.
De aci curiozitatea, ascunsă şi vagă, despre anatomia
sexuală a personalităţilor de nobleţe şi loialitate celebră.
Au fost atîţi obsedaţi de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei
Desmoulins.
Într-o zi, la ora prînzului, prin aprilie, m-am întîlnit cu
nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea
făcuse să i se împacheteze tot soiul de tîrguieli şi, deşi viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în
mine, am salutat-o surîzînd.
- Sigur, cumperi atîtea bunătăţi şi pe mine nu mă inviţi?
Spuneam asta în glumă, fireşte, dar dacă m-ar fi invitat
cu adevărat, nu ştiu, zău, ce aş fi făcut. Mi-a întins, cu voie
bună, mîna subţire şi moale, pătrunsă de 􀁖uel􀁍ues fleurs,
pe atunci parfum rar.
- Nu... Nu te invit, că nu eşti cuminte...
I-am răspuns, cu dorinţă evidentă de a nu aprofunda
nimic:
- Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea
comanda, celui ce o servea, pît􀁒 de foie gras.
- Asta e pentru domnul...
Şi rîzînd prietenos, cu o lumină jucăuşă în ochi, s-a dus
la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul
cenuşiu.
Ce departe erau timpurile cînd, neastîmpărată, avea
grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între
tîrguielile de la băcănie. Şi acum, totuşi, intrusiunea
glumeaţă a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual
şi sprinten, care m-a înveselit.
N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămîni. Am făcut,
întrebîndu-mă mereu, fel de fel de ipoteze.
Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten şi cu
mine şi cu ea pe vremuri, boem şi ziarist acum, îmi spunea
cu nedumerire şi cu oarecare intenţie de acreală:
- Dragul meu, nevastă-ta e puţin cam ingrată. Am
întîlnit azi, la Muntele de Pietate - am eu chestiile mele
acolo - pe mătuşa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite
că a crescut în casa acestei mătuşi.
Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.
M-am interesat, puţin mai de aproape, şi am aflat că, de
două săptămîni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut
un pachet de cărţi, din librărie, am ales un braţ de flori şi i
le-am trimis cu cîteva rînduri, fără titlu.
“Am aflat că eşti bolnavă... Îmi pare nespus de rău
(exageram tonul, ca să-l creadă convenţional). Ai aci
cîteva cărţi, de Anatole France şi Wilde, autorii d-tale
favoriţi, ca să-ţi treacă mai uşor timpul. Ţi-aş fi
recunoscător dacă, avînd nevoie de ceva, mi-ai comunica
prin comisionarul care-ţi aduce rîndurile acestea.
Cu prietenie şi urări de sănătate, Ş.”
Am aşteptat răspunsul, ros de zeci şi zeci de superstiţii,
cum de altfel îl şi trimisesem: unui anume comisionar
bătrîn negricios, cu mustaţa mare, care totdeauna izbutea,
i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul
acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă
răspunsul acasă, căci aveam superstiţia că momentul
găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot
realiza şi nici nu-l pot primi din mîna servitoarei, pentru
că nu prea mi-o închipuiam spunîndu-mi: “A venit un
comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuşi
plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui
de aşteptare. Nu a venit decît peste două ore. Am citit
plicul, desfăcut cu nervozitate, stînd rezemat de bara de
alamă a unei vitrine cu pălării şi cravate scăldate-n lumină.
Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.
“Într-adevăr, sunt de vreo două săptămîni în pat, dar
cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îţi
mulţumesc foarte mult, dar florile şi cărţile mi-au făcut o
nespusă plăcere. Toţi prietenii mi-au trimis, de mi-e casa
plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decît oricare
altă floare.
Cu multe mulţumiri,
E.”
Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a
bătut la o fereastră deschisă (casa mătuşii e sistem
“vagon”, are ferestrele joase în curte) şi pe urmă a venit la
geam o cucoană bătrînă. Doamna tînără era în pat: a
sprijinit hîrtia pe o carte ca să-mi scrie. Şi după cîtva
timp, cu nevoia de a-şi cere iertare:
- Domnule, mi-a dat bacşiş un napoleon de aur. Am spus
că mi-aţi plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase pînă nam primit. Vă spun, ca să nu socotiţi că eu primesc bani,
lăsînd să creadă acolo că nu m-aţi plătit. Mă cunoaşteţi.
- Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?
- Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar,
pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două
tablouri, un domn ofiţer şi o doamnă.
- Mai avea flori... multe în cameră?
- Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca
să aibă timp să se gîndească.
Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorinţe
pe care mi-o atribuia, aşa de la el.
- Cum, omule, nu erau flori?
- Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost...
- Ah, afurisită femeie, dragul meu.
M-am gîndit, pînă seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc
eu şi să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus
că nimic nu mă îndreptăţeşte la asta, că, de altfel, n-am
nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar
primi o împăcare. Iar cînd mi-am adus aminte de noaptea
de februarie, mi s-a înnegrit sufletul şi am înţeles că e
sfîrşit pînă la sfîrşit.
Am trimis peste cîteva zile pe una dintre surorile mele,
cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă
ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a
făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu
însă, cu stăruinţă, că nu are nevoie de nimic, speră să
meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie şi
indiferenţă, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe
urmă, că aşteaptă să se termine divorţul, ca să se mărite
din nou. A găsit acolo şi pe Anişoara, cu care deci se
împăcase.
S-a făcut bine şi, peste vreo săptămînă, ne-am întîlnit
către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei
Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu
Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns
zîmbind şi cînd, după zece paşi, am întors capul, am
văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei,
urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă,
înjunghiată.
Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau
mult cu părerile de rău... Suferă atît... poate că... în
sfîrşit... e atît de greu de fixat vina în dragoste.
Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunţat la nădejdea că aş mai putea-o găsi şi
am rămas în tovărăşia cîtorva prieteni, într-un soi de
cîrciumă cu parc (adică grilaj de şipci vopsite cu verde,
doi-trei leandri, grătar şi lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care
merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit
despre cele mai recente aventuri şi amănunte din plin au
fost date despre felul deosebit al cîtorva femei cunoscute
de noi toţi de “a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai
proaspătă.
Într-una din zilele trecute, un funcţionar superior de tot,
din minister - cel care povestea dădea nume precise - se
trezise chemat la telefon pe la ora şase de către nevastă-sa,
care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează,
că e singură acasă şi nu mai poate de dorul lui, că “să-l mai
dea naibii de minister”. Directorul nostru general leşina de
plăcere şi o certa, cu o sigură de sine afecţiune şi
îngîmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul
amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cît i-a
telefonat bărbatului, îşi lăsa trupul pătruns şi frămîntat de
vigurosul ei tovarăş de aventură. Şi cînd la urmă bărbatul
a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decît sfîrşitul
firesc al acestei întîmplări, care reedita în formă
ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La
început ascultam cu respiraţia rărită, frămîntînd nodul
cravatei, mutînd paharul şi furculiţa din loc. Pe urmă nam mai putut respira şi eram livid ca un operat. Peste cinci
minute am dat un bacşiş ispititor unui chelner, să alerge
pînă la hotelul vecin şi să caute, în carte, dacă G. are telefon. Mă chemase şi nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu
femei, cînd se dădeau nume autentice - nu în simplă
anecdotă - mă înnebuneau. Se zice că studenţii în
medicină, cînd citesc întîia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred şi ei bolnavi de aceste maladii. Aşa
cum mulţi dintre ei care aud pe altcineva dînd lămuriri despre boala de care suferă simt şi ei dureri, sau se sperie
mulţi dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Cînd se
povesteau întîmplări despre bărbaţii înşelaţi, aveam impresia că şi mie mi s-a întîmplat la fel. N-am fost liniştit
nici cînd chelnerul mi-a spus că G. nu are telefon şi nici nu
m-am gîndit decît cu oroare şi dezgust la nevastă-mea şi
la toate femeile întreaga săptămînă care a urmat.
Pe urmă, am început să uit îndestul.
În ziua de Sfîntul Constantin şi Elena, era la curse, tot
cu Anişoara şi bărbatu-său.
După luni de zile, am vorbit amîndoi mai îndelung,
plimbîndu-ne prin faţa femeilor în rochii văratice,
sprintene şi luminoase ca nişte afişe colorate, care stau
urcate pe grilajul alb, prelungit de la foişorul de sosire, pe
dinaintea tribunei înalte, elegante şi albe ca o lebădă, pînă
la capătul pajiştii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie şi comentarii despre lumea de la
curse.
Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.
- Mi se pare că ai pierdut la primele curse?
- Da... se vede că din cauză că mă iubeşti dumneata.
- Sunt tentată, atunci, să joc şi eu.
- Vrei să ştii cu adevărat dacă te iubeşte? Şi îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănîndu-se, căţărată pe o ramură
prea subţire. Căci mă gîndeam şi la mine şi la amantul ei şi nu ştiam cum i se angrenează gîndurile.
- Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună
decît adevărul, şi surîdea, răsfrînt în ea.
Mă gîndeam ce bine i se potriveşte, cît de a ei e această
gîndire.
Cîtă lipsă de sensibilitate şi ce acomodare grosolană îţi
trebuie ca să accepţi o minciună! Şi de ce? Ce voluptate
poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care şi restul se valorifică? Această mulţumire a ei cu surogate, care
nu pot satisface decît poftele mediocre, m-a făcut să încerc
o undă de superioritate... Şi totuşi:
- Dar cu certitudinea din dumneata însăţi, cum te
împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială.
M-a privit surîzînd şi s-a ferit ca şi cînd aş fi privit în
cărţile ei, la joc.
- Nu ştii niciodată... nu ştim niciodată nimic.
A venit voinică, frumoasă şi cu tot părul alb, tînără încă,
prietenoasa mea protectoare.
- Am să-ţi mărturisesc o slăbiciune.
- În sfîrşit...
- A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să
cîştig bani. Fie şi la curse... dar nu-mi place să mă
înghesui acolo, strivită în mulţimea de la ghişeu.
Înghesuiala, pentru o femeie tînără, mai merge, dar o
babă ca mine ar face “gen operetă”. Eşti drăguţ să-mi iei
nişte bilete? şi îmi întinse numaidecît cîteva hîrtii, ca să
nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am
să ţi-o păzesc eu în timpul acesta.
- Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită
de cum am păzit-o eu singur.
Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele
pentru doamna argintie pe alţi cai decît mi-a cerut,
hotărît, dacă vor cîştiga caii ceruţi de ea, să-i plătesc de la
mine, puţin dealtfel, căci erau favoriţi.
Pe aleea de lîngă paddoc, femeile, stînd pe bănci şi
arătîndu-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe
cele ce treceau întovărăşite, care parcă defilau într-o
grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriţă, foarte inteligentă, fermecător
dezmăţată şi bună camaradă, căuta să ia notă de starea
cailor, plimbaţi în acest ţarc cu nume englezesc, înainte de
a li se pune şeile.
- Observi - mă întrebă zîmbind (îi spun de multe ori, în
glumă, că e o reclamă de pastă de dinţi, căci mereu rîde şi
arată două şiruri mici de dinţi desăvîrşiţi) - cîtă nobleţe
au caii aceştia?... Cîtă eleganţă neafişată?
Observaţia ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mîrţoage slabe. Li se văd prea mult coastele
şi scheletul, merg obişnuit cu capul în jos, iar cînd nu sunt
întărîtaţi, par nişte indivizi foarte cumsecade.
- Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind
pămîntul - şi-mi arată un cal slab, dar cu muşchii atît de
tari şi de lămuriţi că păreau şi ei oase - n-a fost bătut
niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decît stăpînul lui
(era un fost postăvar îmbogăţit din samsarlîcuri) care,
dealtminteri, îl şi speculează fără milă. Da... n-a fost bătut
niciodată. Cîţi, între el şi gloabele arătoase, care trag cu
mofturi şi figuri la trăsuri, ar şti să aleagă?
Şi rîdea mereu, arătînd cele două rînduri de dinţi
regulaţi şi albi, ca lucraţi de mînă.
- Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la
Capşa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte
frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întîia dată, şi visa de
mult să vie, dar era pur şi simplu intimidată de eleganţa
chelnerilor în frac, deşi erau acolo în sală, fără ca ea să
bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societăţii
romîneşti, plus faimosul grup de băieţi care conduc toate
cotilioanele Bucureştilor. Căci tocmai acela era soiul ei
ideal de eleganţă, după cum pentru provinciali, tapeusele
marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganţă.
- Dacă vrei să-ţi completez justa dumitale observaţie, dămi voie să constat şi eu că arhivarii singuri mai poartă
mustăţi războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în
armată fac infinit mai multă impresie de militari decît
ofiţerii de stat-major, că singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt
profesorii secundari din ţările balcanice, pe cînd, oriunde,
adevăraţii savanţi nu sunt decît nişte simpli oameni de
treabă, care nici o clipă nu s-au gîndit să îmbrace uniforma intelectualităţii... Pentru că toţi cei pe care i-am
enumerat noi amîndoi, obsedaţi de o idee, se mulţumesc
cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă
a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul
fracului negru; arhivarul, ignorînd că Napoleon n-avea
mustăţi, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenţii
majori şi, cum ţi-am spus, tot aşa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de ştiinţă. E şi adevărat
însă că ei toţi ştiu că au de-a face numai cu semeni care
judecă după uniformă.
- Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată
s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să ştii că ai
dreptate. Dar apropo - ea spune apropo tocmai pentru că
simt că nu e nici o legătură şi încearcă nevoia să creeze
una, fie absurdă - te-am văzut adineauri cum făceai
suferinţă cu fosta dumitale nevastă.
Mi-a încremenit un zîmbet pe buze.
E un barbarism monstruos care ar scoate din mormînt
pe toţi luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru,
din franţuzeşte, mai întîi într-o locuţiune rămasă culiselor
cu exclusivitate: “a face foame”. Cînd actriţa, tînără şi
frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tînăr şi frumos şi el,
care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuinţă:
“Eşti nebun? vrei să facem foame amîndoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simţ al grotescului.
M-am crispat ca o meduză, dar rîdea atît de frumos, cu
toţi dinţii, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit
într-o întrebare:
- E atît de grotesc să suferi din dragoste?
- Nu...
- Vorbeşti sincer?
- Te asigur! şi rîdea mereu.
Mi-am adus aminte că are un băieţaş de vreo cinci ani,
pe care-l iubeşte ca o nebună, fără să ştie sigur nici măcar
cine i-a fost tată, aşa încît uneori glumeşte: “În modul
acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decît pe
mine”.
- Ascultă, ai vrea ca, atunci cînd va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte
preocupări exclusive?
Mi-a răspuns neted, fără ezitare:
- Nu...
- Ai vrea să fie iubit?
- Oh... da...
- Şi să iubească?
- Mai ales...
- Să iubească, chiar de nu va fi iubit?
- Da... da... neapărat.
- Bagă de seamă, dumneata, care eşti femeie, care ai fost
şi eşti iubită, care ai înşelat poate...
- Nu “poate”... sigur.
- Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile,
chiar dacă ar fi să fie înşelat? Ai vrea să sufere din dragoste? Şi, cu toată dorinţa de amărăciune din mine, jucînd
ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate
măsurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă...!
A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.
- Ţi-o spun din toată inima că aş vrea ca fiul meu să fie
iubit de femei, şi cred că va fi, dar îţi jur că aş vrea să le
iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înşelat de ele. Şi
acum spune-mi pe ce cal să joc...
I-am zîmbit cu o neroadă recunoştinţă, i-am spus că eu
joc anapoda, i-am dorit cîştig şi am plecat să dau biletele
cumpărate.
Caii pe care dorise să joace “venerabila prietenă” au
rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci
aveam nevoie de succese în faţa nevesti-mi, ori de care
naiba ar fi fost ele. A ieşit un cal aproape nejucat.
- Vai, am aşteptat anume să îmbătrînesc, ca să pot juca
la curse... Şi tot pierd... Acum cînd nu mai pot spera nimic.
- Sunt dezolat, şi nu ştiu ce sfat să vă dau... Cred, în orice
caz însă că superstiţia e neîntemeiată... Căci bănuiesc că aţi
cîştigat... Ia vedeţi biletele din poşetă.
- Calul numărul şapte? Ei nu!? De ce vă miraţi? Acum
priviţi în faţa tribunei tăbliţa indicatoare pe foişorul de la
sosire... Şapte? Nu?
Rîde, gîdilată, uimită, rîde şi nevastă-mea, atrasă în
jocul acesta al întîmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie,
justificînd dorinţa mea de a avea un succes. Se revarsă şi
trece de noi lumea tribunei şi a grilajului, aspirată spre
paddoc şi aleea umbrită.
- Trei bilete pe numărul şapte? Dar mi se pare că nimeni
n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Cîştig o avere.
Tînărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e preţioasă femeilor... cu dumneata, chiar cînd
pierd, cîştigă.
- Chiar cînd cîştigă... pierd, o corectează nevastă-mea,
îngreuind cu înţeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul şi
ca să-i dea o anumită adîncime.
Pe lîngă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva
de făcut decît să ne examineze. Şi făceau asta cu o lipsă de
discreţie uimitoare. Bărbaţi şi femei ne măsurau, ca pe
nişte manechine care poartă confecţiunile unor case de
mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele,
dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decît
cînd noi eram obiectul lui. Tot aşa, de pildă, nevastă-mea,
uneori, şi astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu şi cu o
strălucire pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru
mine are această privire (cînd sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi şi în obraji). Bănuiam totuşi că priveşte
la fel şi pe unii bărbaţi străini, dar văzută din profil figura
ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă
găsesc şi eu pe direcţia privirii ei, ca să pot judeca. Dar,
bineînţeles, asta era imposibil şi a trebuit să adaug încă un
fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.
Acum toată lumea se revărsa spre paddoc şi aleea de
castani de lîngă el, desprinzîndu-se de grilajul alb,
coborînd din tribuna albă, pe scările înguste, aspiraţi toţi
uşor, parcă de o pompă nevăzută.
Eram mulţumit de această după-amiază şi-mi era teamă
să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer
care a bătut cîteva puncte şi se codeşte să meargă mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de
momentul despărţirii, pe care nu-l puteam închipui, căci
mi-era greu s-o văd pe ea plecînd, lăsîndu-mă în loc. Aş fi
avut reprezentarea fizică a părăsirii şi aş fi suferit ca întîia
oară. Mi-am adunat rezervele de voinţă şi i-am luat prin
surprindere mîna, spunîndu-i destul de gîngăvit şi scurt:
- Sărut mîinile.
Zîmbind mirată, cu ochii mari albaştri, sculpta nervoasă
grilajul alb cu umbreluţa.
- Pleci?
- Nu mai stau şi la ultima cursă.
- “Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” şi surîdea,
şoptind această aluzie la marşul cîntat la toate mitingurile
la care se cerea trecerea Carpaţilor.
- Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă “am recucerit
tot ce-am avut de recucerit”.
- Ah?
- ...şi atunci ţi-aş fi răspuns că...
- !? Mă priveşte lung.
- ...nu. Spune, ce pot să răspund?
- Nu se ştie - şi surîde mai nervos, mai viu, mai ironic nu se ştie niciodată.
Doamna argintie venea cu braţele pline de bancnote, pe
care le ţinea la piept, ca pe nişte flori, stîrnind surîsuri de
prietenie şi de admiraţie în urma ei.
- Scumpă doamnă, n-am ce-ţi face, dar soţul dumitale,
după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile...
Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil.
Iar ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surîdeau
fără să creadă.
Am privit-o precis.
- Pe cuvîntul meu, doamnă, că da...
A fixat-o cald pe nevastă-mea:
- Care din noi două să considerăm asta drept o
impertinenţă? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am
ajuns la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură
situaţiile cele mai limpezi şi zăpăceşte pe toată lumea.
Treceau pe lîngă noi, plimbîndu-se prin faţa meselor de
la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii
deschise ca pastelurile, cu braţele goale, şi domni în
jachetă, cu pălăria tare şi binoclu atîrnat de gît, această
alee cu pietriş constituind între cîntar, restaurant şi
intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei
mondenităţi, cîtă vreme marea mulţime se înghesuia la
paddoc, la ghişeuri şi pe aleea castanilor. Am stăruit să
plec.
Afară, în faţa porţii, tot cîmpul viran, care slujea drept
piaţă, era plin de trăsuri şi automobile. Altele începuseră
clasicul circuit dintre rondul al doilea şi casa doctor
Minovici, în lumina vie, oblică şi fără putere a asfinţitului.
N-am găsit trăsură şi am pornit-o pe jos. Venea dinspre
oraş, în trapul maiestuos al unor armăsari negri şi mari, o
trăsură nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile
groase cît cele de automobil, cu pernele reliefate ca nişte
romburi bleumarin, fixate aşa ca să se poată rezema
clienţii de ele, lăsînd picioarele să fie mîngîiate de blana
roşie, aşternută jos. Integrîndu-se arcuirilor largi de lac şi
stofă, o femeie tînără şi palidă, a cărei linie incomparabil
elegantă relua parcă motivul unduit al aripilor trăsurii,
părea o “Damă cu camelii” visătoare şi istovită, absentă cu
totul la celelalte şiruri de automobile şi trăsuri, din care
zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai
o banală şi lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu
cunoştea Dama cu camelii nici măcar din traducerea
apărută în “Biblioteca pentru toţi”, dar care, cu uşurinţa levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă,
neasemănat machiată, imita la perfecţie modelele ajunse
aci din a treia, a patra mînă (cînd sensul şi conţinutul se
evaporează şi cînd imitatorul nu mai ştie măcar pe cine
imită).
Cu cît mă apropiam de oraş, aleile umbroase erau tot
mai pline de lume, pînă am ajuns în centrul furnicarului
popular şi festiv de la “Bufet”.
Săptămînile următoare m-am simţit din ce în ce mai
mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă
făceau să suport nesfîrşit mai uşor ruptura şi eram foarte
mulţumit de bunul gînd pe care-l avusesem, provocîndule. Depărtarea nu mai era o dramă unică şi distrugătoare
de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un
sistem de acomodări.
Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui
detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice
condiţii logice şi, indiferent dacă aveam noi motive de
nemulţumire ca fapte şi gînduri, eu tot îi simţeam binefacerea. O săptămînă după ce o vedeam, eram totdeauna
mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.
Dar după aceea, ca şi cînd s-ar fi strîns tot dorul de ea
în mine, ca răul tot dintr-un abces, simţeam neapărat nevoia s-o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistenţe, izbuteam pentru cîtăva vreme, dar căderea era mai puternică.
Rezistam totuşi, pînă în clipa cînd conveneam că trebuia
s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca şi cînd un zăvor sar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întîrzia
cît de puţin, dar eram cuprins de un adevărat iureş accelerat de nebunie, cînd nu mai puteam judeca nimic şi cînd,
orice s-ar fi întîmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam
anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la
prietene şi, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o
în ambele rînduri cînd am căutat-o la mătuşa ei, printr-un
noroc la care nu mă aşteptam, singură acasă, putînd deci
să mă primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese
şi indiferente, căci altfel nu ştiu ce s-ar fi întîmplat cu
mine. Aveam totuşi, limpede, impresia unei probabilităţi
de vindecare în viitor, fireşte fără să pot preciza cît de
îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai
mulţi.
Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un
soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea.
Niciodată nu ajunsesem la o atît de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, şi
cîteva zile am avut impresia că am găsit o explicaţie
menită să revoluţioneze filozofia. Era în mine un luminiş
egal, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe
care-l dă morfina.
Ajunsesem la concluzia că era o greşeală aceea pe care o
făcea Kant, deducînd caracterul de universalitate şi necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum
metafizic. Dimpotrivă, rămîneam în lumea experienţei şi
găseam mai mult decît suficientă explicaţie a
universalităţii şi necesităţii matematicilor în originea lor
de ordin convenţional. O bună parte din filozofia kantiană
mi se părea prăbuşită prin această descoperire.
Atunci am înţeles, am simţit înfiorat, că poate exista o
lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai
calm şi mult mai luminos în acelaşi timp. Gîndeam
neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul şi de la o descoperire la alta nouă.
De ce linia dreaptă e oricînd şi oriunde drumul cel mai
scurt între două puncte? Pentru că aşa am convenit să-l
numim şi, dacă nu ar fi aşa, nu l-am numi aşa. Universalitatea şi necesitatea sunt ale limbajului.
Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenţia
răsfrîntă înăuntru. Nu ştiam nici pe ce străzi merg, nu
auzeam nimic în jurul meu şi cîteodată, traversînd, dam
buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată şi lumea conştiinţei deveneau independente una de alta şi îşi continuau seriile
diferit. Mi s-au întîmplat şi necazuri penibile, alteori
numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria
automată, nu s-o şi controlez mai departe. Dădeam, de
pildă, douăzeci de lei la chioşc să iau ziarul, dar nu mai
luam restul şi uneori nici ziarul. Nu ţineam minte nimic
din ceea ce făceam. Era să am din cauza asta un duel. Am
fost oprit pe bulevard de un domn şi o doamnă, fostă
prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent,
să-i sărut mîna ei şi pe urmă, continuînd, i-am sărutat-o
şi domnului. A devenit palid, şi-a tras mîna brusc şi m-a
dezmeticit şi pe mine. Abia mai tîrziu lucrurile s-au
lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea şi
că revederea asta tîrzie m-a emoţionat atît de mult, că mam zăpăcit de tot. Cînd adevărul era că eu de abia luam
notă, cu mijloacele de cunoaştere periferică, de această
întîlnire.
Mai avusesem cîndva un fel de reverii, care aduceau cu
acest soi de adîncă şi intensă interiorizare. Dar atunci
aveau drept obiect motive fără noimă: cum aş cheltui un
miliard, sau cum aş organiza o călătorie la Polul Nord, sau,
cînd eram în primele clase de liceu, realizam un fel de
Romînie-Mare în harta geografică refăcută după mine,
cînd nici nu bănuiam războiul care va veni.
Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol
în care Giovanni Papini expunea exact aceeaşi opinie despre apriorism ca şi mine. A urmat iar prăbuşirea
sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era
nici măcar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat şi
fantezist.
Într-o zi, căutam să refac ceva din prezenţa femeii,
scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în
odăiţa ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară,
lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu
scoarţe, cîteva acuarele, etajera de cărţi şi biroul ei mic.
Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge şi nu
avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, fireşte răspunsuri la concursurile cu premii ale
magazinelor ilustrate şi tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel,
toate cărţile îi erau pline de note şi scrisori uitate printre
pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărţi şi iată
că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l descoperisem în numeroasele scotociri de pînă acum... Am
avut un fior, ca şi cînd aş fi pus mîna pe cifrul dorit al unei
taine.
“Fetiţo, diseară Iorgu pleacă la ţară, că e 15 februarie şi
trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urît de
moarte singură acasă. Vino să mîncăm amîndouă. Am şi
croitoreasa la mine, poate că-ţi tai şi tu taiorul... Seara
dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.”
Era scrisul Anişoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data cînd am venit de la Azuga.
Simt că ameţesc; că mi se deschide o perspectivă
uluitoare, deşi dorită, ca putinţa de a merge a paraliticului,
culcat în faţa altarului pentru maslu. Caut să fiu cît mai
liniştit, ca să pot înţelege bine. Aşadar a jucat o comedie,
ca să mă pedepsească, aşadar sunt cu adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice întîmplare, iar ea e femeia unică - şi totul se poate şterge ca un vis îngrozitor.
Îmi dau lacrimile şi plîng încet de bucurie. Va să zică era
totuşi o soluţie, cînd eu nu vedeam nici una...
Pe urmă a început bănuiala că aş putea fi victima unei
abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de
curînd acolo? Ea era certată, cel puţin aşa ştiam eu atunci,
cu Anişoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă,
data e prea săritoare în ochi, prea cu intenţie: 15 februarie.
Şi de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu
mi-a lăsat un bilet? Rămîn îndelungată vreme ros de
îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei.
Probabil se împăcase cu Anişoara şi eu nu ştiam. Ca să
aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari
complicităţi şi nici nu avea certitudinea că aş fi găsit-o. De
asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să
ţie să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Cînd mi-a refuzat
primirea oricărui ajutor material şi cînd eu sunt cel care
mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubeşte e explicabil
demersul ei, dar atunci apare mai curînd verosimilă
întîmplarea însăşi. Dealtfel şi suferinţa ei, în tot timpul
acesta, suferinţă care acum îmi pare absolut certă,
confirmă această părere.
Mă îmbrac repede şi pornesc spre Anişoara. Pe drum,
am însă o nouă îndoială. Dacă totuşi scrisoarea e
întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divorţeze,
căci ar pierde o bună situaţie materială, iar faptul că mi-a
refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu
înseamnă că e dezinteresată. Încep să judec şi atitudinea
ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine şi
ea. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă
vadă. Însă că suferea vizibil, poate fi şi din cauză că suferea
sincer la gîndul că pierde o situaţie materială. Ca aspect,
suferinţa sufletească şi cea cu mobil material nu diferă şi e
greu să ştii dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la
rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar
dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă,
pentru ce atunci nu avea orgoliul să ascundă şi că suferă,
în stradă sau la restaurant? Şi dacă această suferinţă era
atît de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne
împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost
oare o dovadă pentru mine că ţine la o situaţie materială?
Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea şi un cointreau,
lăsîndu-mă mai departe pradă frămîntării din mine.
Cînd mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are
casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-şi
putea închipui că are să fie demascată de comisionar).
Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci
pe toate. Dar dacă şi-ar fi făcut din comisionar un complice, dîndu-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce
comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani şi că i-a primit,
de vreme ce era complice cu ea şi ştia că n-o să-l trădeze?
Pe urmă, nu i-ar fi ei frică să n-o trădeze mai tîrziu
Anişoara? Dar dacă amîndouă au fost complice şi ea o are
pe vară-mea “la mînă”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă
parte, să mă interesez ca să ştiu cu preciziune dacă Iorgu a
fost într-adevăr la ţară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el
a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant
a arătat cîndva că se poate demonstra, deopotrivă, şi că
spaţiul şi timpul sunt infinite, şi că sunt finite. Tot o astfel
de antinomie e şi faptul de a şti dacă o femeie te iubeşte
sau nu, căci îţi poţi demonstra cu uşurinţă, pornind de la
aceleaşi fapte, şi că te iubeşte cu istovitoare pasiune, şi că
te înşală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiţi că
amîndouă ipotezele sunt adevărate, şi, ca teză şi antiteză,
se contopesc, ca să rămînem în filozofie, în sinteza
hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuşi,
convingătoare: că ea n-a evitat divorţul şi, oricît aş crede
în întîmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei
vreun bărbat, chiar cînd am căutat-o prin surprindere.
I-am telefonat Anişoarei că iau seara masa la ei.
Deşi mai sunt numeroşi musafiri la masă, n-am
răbdarea să plece şi tot timpul aducînd vorba de
agricultură, despre momentul cînd se încep muncile, fără
să întreb însă de-a dreptul, căci ştiam perspicacitatea cu
care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri
asupra situaţiei lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese
într-adevăr la ţară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic.
Erau cîţiva oameni politici, femei din cercurile care
vînează cancanuri şi întîmplări mondene. Unul dintre
comeseni, aflînd că sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a
considerat cu oarecare admiraţie şi am avut impresia că şi
ceilalţi împărtăşesc aceleaşi sentimente. Un deputat s-a
oferit să spuie “una bună” de-a unchiului.
- O ştiţi pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? şi - la
întrebările întrebătoare: care? cum? - începe să
povestească: Acum vreo cîtva timp, eram vreo cinci-şase
inşi la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea
asta, cînd Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică
Săvulescu de la Brăila, îl ştiţi pe Săvulescu cum e totdeauna, lînos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu
genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără
banii: “Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te şi tu la
baie, mă”. Da Vasilică, de colo: “Zău, mă Nae, fac baie în
fiecare zi”. Şi serios, acesta: “Ascultă, Vasilică, atunci
schimbă apa...”
Rîd toţi cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă ştim ce
i-a făcut unui alegător al lui.
- Vine - spune povestitorul - un tip care-i cerea de doi
ani să-l numească în vreo slujbă: “Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau
eu locul lui!” “Vrei locul lui, mă Vasiliule?” “Da, coane
Nae!” “Bine, mă, uite-ţi dau o scrisoare pentru primar.” Şi
scrise primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să
ia măsura lui Ghiţă Vasiliu şi, dacă i se potriveşte
coşciugul, să-i dea lui locul mortului.
Alte hohote de rîs, alte exclamaţii de admiraţie pentru
Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu
Lumînăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniţii
pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că
niciodată n-au să mai plece oamenii aceştia. Anişoara ţine
acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu.
Fireşte că toţi acceptă şi Iorgu povesteşte:
- În prag, la Capşa, Nae se întîlneşte cu un vag cunoscut,
un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. “Ce
mai faci, Nae?” “Bine, dar tu?” “Păi să vezi, că am fost la
Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut
acolo un consult... că a trebuit să las pe soacră-mea la
moşie tocmai acum cînd e lucrul în toi, că am luat în
arendă şi o moşioară a lui frate-meu”, şi dă-i, şi dă-i... Nae,
de colo, îl priveşte lung, aşteaptă şi, pe urmă, mirat:
“Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea?
Eu te-am întrebat ce mai faci, aşa cum se întreabă. Ce, tu
ai luat-o în serios?”
Alte rîsete. Un tînăr povesteşte că Nae Gheorghidiu are
aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e
drept, numai interimar la Finanţe, o petiţie, pentru două
vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu
preţul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulţi nu le
vine să creadă, dar tînărul îşi dă cuvîntul că a văzut petiţia
şi că Nae obţine de la acest ministru acum ce vrea, numai
să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam
febră de nerăbdare.
Abia după-masă, tîrziu, cînd lumea plecase, aducînd
iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la ţară la 15 februarie.
Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anişoara:
- Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?
Mi-a răspuns rece, calculat:
- Nu ştiu.
- Te rog, Anişoară, spune-mi... te rog mult.
Şi făcînd pe stînjenita:
- Nu ştiu... nu pot... sunt patru luni din februarie pînă
acum, ce vrei!...
- Totuşi...
- Ştef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.
Iar Iorgu, gros, cu faţa mare, ştergîndu-şi de vin
mustaţa groasă şi scurtă, nemaiputîndu-se stăpîni:
- A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam de
două-trei ori, de cîte ori plecam eu la moşie... o chema
Anişoara, că-i era urît singură.
E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.
- Şi de ce nu mi-aţi spus pînă acum?
- De unde ştiam noi de ce v-aţi certat? Şi pe urmă, naiba
să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă
nimeni. Şi-a ales o scobitoare, a pus-o între dinţi şi apoi a
măsurat liniştit farfuria cu brînzeturi.
O săptămînă întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri
amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum
clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei,
acum nestăpînită.
Am mai rămas două săptămîni în Bucureşti, pe urmă
am fost concentrat şi asta mi s-a părut o calamitate, dar
am aranjat aşa ca ea să petreacă vara la Cîmpulung.
Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaş, găsisem la o
familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu
sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la Bucureşti. Era destul de
aproape de mine, căci de la Dîmbovicioara la Cîmpulung
să tot fie treizeci şi ceva de kilometri şi avea deci mereu
ameninţarea venirilor mele neprevăzute, asemeni unui
rond de noapte pasional.
La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniştit.
Îmi scria că se simte mulţumită, că aerul limpede şi cu
miros de brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a făcut nici o cunoştinţă nouă, că e “încîntată”,
că nici una din vechile noastre cunoştinţe nu e în
Cîmpulung.
Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această
staţiune de vară. Să citească dimineaţa cîte o carte, pe
bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu
bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brînzeturi,
zmeură şi mere, să doarmă leneşă după-masă; la şase, să ia
dulceaţa şi cafeaua cu coana Atena, gazda şi vechea
prietenă. Că seara, uneori, făcea plimbări cu Tanţi şi Zoica,
nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica.
Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam cîte-o
scrisoare, cam cu acelaşi cuprins, care mă liniştea ca o
binefăcătoare promisiune.


1.6. Ultima noapte de dragoste

Dar ultima scrisoare mă chema “negreşit” la Cîmpulung,
pentru sîmbătă, sau cel mai tîrziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniştea. Încercasem în toate
chipurile să obţin o permisie de două zile, fără să izbutesc.
Pîndisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de
batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care
îmi conduceam plutonul şi izbutisem. Arătos şi cumsecade
oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînţeles cînd era
vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă,
căpitanul Corabu trimisese, rugat de toţi, ordonanţa să-i
aducă flautul şi ne-a cîntat cîteva bucăţi nemţeşti, de un
sentimentalism luminos şi catifelat, cu totul în contrast cu
firea cruntă şi iute a acestui om, care îngrozea pînă şi pe
superiorii lui. La Viena, cînd era ofiţer în regimentul 5
vînători, luase şi lecţii la conservator şi era preţuit ca un
adevărat artist de camarazii lui nemţi. Îi făcuseră cadou, la
plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră
de preţ, plată, cu o potcovioară într-un colţ, cu iniţialele lui
împletite, de aur, într-alt colţ, cu semnăturile tuturor
săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu
mîinile puţin cam scurte, încrucişate peste talia care nu
mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui
epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zîmbit decît cînd
căpitanul Floroiu, care, cu mustaţa bătrînicioasă şi
blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a
rugat pe Corabu să cînte doina, a cărei execuţie e
tradiţională la flaut, ca ouăle roşii la Paşti. Căpitanul s-a
executat şi a cîntat-o cu un simţ al melancoliei, al dorului,
aici, între pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de
ne-a copleşit pe toţi.
Mi-am lungit gîtul după Dimiu şi, încet:
- Domnule căpitan, v-aş ruga să-mi daţi voie sîmbătă şi
duminică la Cîmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în
şoaptă miloagă, aproape.
Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:
- Nu se poate, şi a ascultat mai departe flautul.
A doua zi l-am pîndit cînd a apărut pe platoul de
instrucţie, trecînd de la companie la companie, cu mustaţa
cuminte şi groasă, ca un harnic arendaş de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme
de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: “Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, spre deosebire
de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o temă, şi de
căpitanul Corabu, care îşi pedepsise compania, cu ofiţeri
cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povîrniş
apropiat şi deci era alături, atent, cu încruntare, să vadă
dacă i se execută ordinul.
La ora raportului, cînd am venit în odăiţa care slujea de
cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu,
cu vreo doi sergenţi de la popotă. De o săptămînă, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt.
Sîmbăta trecută, regimentul avusese inspecţia generalului
comandant de divizie şi batalionul nostru primise ordin să
pregătească, jos în tabără, o masă după cuviinţă. Oamenii
clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii
primiseră vestoane noi. Vreo trei-patru, reputaţi ca
vînători, fuseseră trimişi în munte să aducă vreo capră
neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile şi piscurile
Pietrei Craiului ar fi cîteva capre negre. În realitate,
vînătorii n-au adus decît o căprioară şi, sub supravegherea unui comandant ofiţer, care trecea drept mare
meşter, s-a servit spinarea de căprioară cu sos şi cu ciuperci. Multă bătăie de cap i-au dat meşterului camarad
însă păstrăvii. Bucătarul nostru era prea neşlefuit ca să
poată găti o masă atît de subţire ca păstrăvii fripţi în pesmet. Nu mai spun că şi vînatul lor a fost o problemă foarte
complicată. Pentru noi, mai vînam şi cu granatele Savopol,
că tot nu erau bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca
să nu se sfărîme carnea fină, trebuiau prinşi cu mîna, pe
sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele
Dîmbovicioarei, dar prinşi chiar în zorii zilei de sîmbătă,
pentru că: “Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e
de mîncat decît viu... nici cîteva ceasuri nu ţine. Dacă vrei
să mănînci păstrăv după cinstea lui... Şi pe urmă, dacă nu
l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e
păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar ştie s-o potrivească
după dichisul ei, că dacă-i prost, îl usucă, dar la mijloc îl
lasă crud de-ţi dă greaţă.”
Explicaţii care dădeau răcori celor cu răspundere: “Vasiliule, frate, să nu ne laşi”. Doi inşi aveau să îngrijească de ale
băuturii: nişte braghină vestită de pe lîngă Goleşti, ţuică
de Cîmpulung, “dacă n-o găsi de Văleni”, şi zece sticle de
şampanie, Mumm Very Dry, “căci numai de asta bea”.
Caşcavalul proaspăt de Cîmpulung, zarzavaturi şi legume,
alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obişnuit. Dar
ceea ce a dat mai multă emoţie căpitanilor noştri
(generalul venea să facă o inspecţie în vederea înaintărilor
la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se
dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, “dar
dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se
renunţe”! Cîtă bătaie de cap pe bieţii oameni, că au dat în
grija unei ordonanţe anume supravegherea unui cuibar şi
tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură,
încît ordonanţa să dea dintre cele mai puţin proaspete...
Dar, în sfîrşit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese întradevăr proaspete, iar diferitele bunătăţi îngurgitate, digerate cu laude.
Acum toate cheltuielile prînzului era îndemn să fie
scoase din “economii”, exact de la “ordinar”, adică de la
masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale.
Raţiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la
cazan şi ceva mai puţin zahăr la ceai, toate cumpănite cu
chibzuinţă, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul.
Am aşteptat zadarnic să se termine adunările de cifre şi
cercetarea tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am
înţeles că nu pot obţine, întrerupînd o asemenea discuţie,
ceea ce nu obţinusem cînd se cînta doina.
După-masă ne-a chemat să ne împartă nişte broşuri
trimise de la regiment. Erau cîteva cărţulii subţiri, tipărite
prost, pe hîrtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca
“legea chiriaşilor”, de pildă. Noi învăţăminte de pe frontul
occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul
actual. În sfîrşit, o a treia: Notele unui căpitan din armata
germană. Cîte un căpitan sau maior, din birourile statuluimajor, traducea şi tipărea astfel de broşuri, fie că-l interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu
le dădea nici o importanţă, şi, trimise la corpurile de trupă,
zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broşuri patriotice prin pivniţele prefecturilor. Din cînd în cînd, “ca să se
descarce”, aghiotanţii de regimente le distribuiau la ofiţeri.
La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali şi state-majore, căci era vorba de învăţăminte pentru
conducere, la început, iar eu şi cu Orişan eram convinşi şi
chiar uimiţi de seriozitatea cu care se documentează
ofiţerimea noastră superioară - căci aceste cărţulii erau cu
adevărat extrem de interesante - dar mai tîrziu am înţeles
că supraevaluasem anumite inteligenţe. Deci, în timp ce
luam bucuros broşurile:
- Domnule căpitan, vream să vă rog, ca şi-aseară, pentru
o permisie de două zile la Cîmpulung... Am acolo...
- Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ţi fac?
- Domnule căpitan, nici nu vă închipuiţi ce serviciu miaţi face...
- Cum să nu ştiu... ştiu... dar nu se poate...
Aseară, la popotă, în sfîrşit, a fost a treia încercare, mai
nefericită decît toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în
cap, căci simţeam că nu voi putea fi la Cîmpulung decît
dezertînd şi, prevăzînd toată nenorocirea, eram totuşi
hotărît să dezertez. Toată noaptea m-am frămîntat mistuitor.
Iată, au început să se albească ferestrele, în casă
întunericul se răreşte ca un praf şi eu n-am închis încă
ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ştearsă.
- Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu... a
venit după dumneavoastră Nistor Oancea.
Căpitanul Dimiu e în cămaşă de noapte ţărănească şi în
papuci.
- Domnule... vrei să pleci la Cîmpulung?... Ai treabă
acolo?
- Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreşit...
Tace îndelung, pe gînduri, ca şi cînd m-ar fi chemat
doar aşa, ca să-mi puie o întrebare acolo, şi numai după un
timp:
- Deh! domnule...
- Domnule căpitan...
Acum soldatul îi aduce pe masa ţărănească, acoperită cu
pînză de casă, o dulceaţă şi o cafea neagră.
- Mai adu o dulceaţă, Gligore, şi o cafea pentru domnul
sublocotenent. Şi, întorcîndu-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineaţă şi asta e “cafeaua mea cu
lapte”.
Mă măsoară din cap pînă în picioare şi iar tace. Îl măsor
şi eu încercînd să ghicesc ce gînduri are, ba sunt ispitit săi dau brînci, înspre cel bun.
- De, domnule... ştiu eu ce să fac?... Deh... i-am spus-o şi
lui Orişan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească
nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care ştie
să te ducă pe deasupra, să ocoleşti Dîmbovicioara, dai
drept în şoseaua mare, ca să nu întîlneşti pe nimeni de la
regiment. Dar şi dacă te întîlneşte cineva, să spui că te-am
trimis să faci o recunoaştere spre Rucăr.
Am crezut că irumpe totul în mine de atîta frenezie.
- Domnule căpitan, n-aveţi nici o grijă.
Aş fi vrut să trec pe la Orişan să-i mulţumesc, dar mi-era
să nu întîrzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu
toţii întîmplarea, datorită lui.
Am luat un soldat care ştia drumul peste culme şi am
pornit-o aşa cum mă găseam.
Mai întîi spre Giuvala, urcînd încet, pe urmă am ocolit,
vîslind peste păşuni şi fîneţuri, pînă deasupra şoselei
mari. Era un soare viu, ca de cristal apos şi cu raze evidente, care dădea reverberaţii umede culmilor stîncoase şi
făcea proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai
dăinuia cît să ne ude încălţămintea. Munţii cei mari,
priviţi cum veneau ameninţători spre noi, de sus, creşteau,
desfiinţînd depărtarea. În stînga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lîngă ea, Sfînta
Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povîrnişurile de sute de metri, drepte ca
nişte CARTEA ÎNT􀁘IApereţi din care însă creşte o
vegetaţie de stînci, ici-colo amestecată cu cea de brazi.
Aceste povîrnişuri sunt atît de apropiate de cele ale
munţilor vecini, numai cîţiva metri uneori, că fundul
prăpăstiilor, cu pîraiele lor, n-au văzut de cînd e lumea,
niciodată, soarele... ici-colo, nici lumina lunii.
Povîrnişurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au
făcut un adevărat cuib de urşi.
La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu
aspectul ei de dom gotic, de stîncă dantelată; iar în fund,
alergînd puternic şi acoperitor spre noi, umplînd
jumătate din vedere, Păpuşa, unul dintre munţii mari ai
ţării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul
impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte şi lungi
biserici romîneşti. În valea dintre aceşti munţi e
Dîmboviţa cu pîraiele ei, luptînd cu stîncile ca să răzbată,
bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, mai ales lîngă podul alb de piatră, asemeni totuşi celor
din Bucureşti. Prăbuşite în adîncul larg, dîmburi
împădurite, coline şi plaiuri cu fîneţe (ca acela unde ne
găsim acum), ici-colo căsuţe şi, în sfîrşit, şarpele alb al
şoselei dau conţinut văii. Fîneţele sunt împărţite prin mari
poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după
proprietarii lor. În mijloc, închise în ţarcuri, ca nişte oi
prea mari, căpiţele de fîn de la al doilea cosit. Aerul e rar,
miresmat de răşina de brad, de fîn copt, de fragi trecuţi la
vremea asta, şi ameţeşte, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar
din cale, sprintene ca şi dimineaţa asta întreagă.
Să fii acum aici, fată dragă, lungită lîngă mine, pe o
căpiţă de fîn aşternută jos, să priveşti cerul înalt şi
proaspăt, departe de “bandă” şi de meschinăriile
saloanelor, să respirăm aci adînc şi să-ţi încălzească trupul
plin soarele, să-l încingă pînă în miezul zilei, aşa cum
încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliştea de aici.
Dacă nu rămîn, e că trebuie să ajung mai curînd - fie şi
acolo - să-ţi prind mijlocul viu între braţele mele cu coatele
lipite de şolduri.
Am început, fireşte, iar, să merg întins, căci dacă suferisem pînă să obţin învoirea, acum păream scăpat ca dintro praştie şi nebunia revederii creştea în mine ca un spasm,
pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri pînă la istovirea lui.
Un muntean în iţari şi cămaşă, cu pălărie “ungurească”
pe cap, se opreşte din plimbarea coasei, ca să ne arate un
drum mai scurt. Lîngă el, o femeie voinică, tînără, cu picioarele în iarba umedă, goale pînă sub genunchi, cu
carnea pietroasă, cu aceeaşi pălărie de pîslă neagră
bărbătească pe cap, ne priveşte mirată. Are şoldurile
puternice şi sînii ca puii închişi în cămaşa învîrstată cu
negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite şi multe ca
zarzărele, au spînzurat o desagă cu merinde.
Mărioară dintre munţi... măi
Şi-ai fost drăguţă la mulţi... măi
Mi-ai fost drăguţă şi mie... măi...
Pînă la Sfînta Mărie... măi...
Aşa trebuie să i se fi cîntat femeii acesteia vînjoase,
făcută pentru luptat cu ea - mamei ei, bunicei ei. Pînă la
Sfîntă Marie... Pînă poimîine...
Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cît
ne apropiem de sat, de o parte şi de alta a şoselei, sunt
acum gardurile de uluc ascuţite ca săgeţile, toate la fel şi
care închid livezile de pruni. Gîtroşi şi codobature isterice
zboară de ici-colo peste pietre de rîu, peste pomi.
Ajuns încă dimineaţa în piaţa Rucărului, simţeam că mi
se dilată inima, căutînd o trăsură pentru Cîmpulung.
Neveste cu coşuleţe ca nişte căldăruşe de răchită, pline cu
zmeură culeasă din coclauri stîncoşi, pe unde întîrzia, nu
bănuiau ce nelinişte făcea să-mi ardă privirea. Munteni
frumoşi şi muntence umblau forfota tîrguind, aşa de curat
proaspeţi în portul alb-negru, că păreau figuranţi de teatru
dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi
sau stîncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată,
albastră, a cerului şi aurul luminii de dimineaţă. Simţeam
în mine acea vagă importanţă, pe care, indiferent de alte
sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se
supuie unei operaţii, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara
de fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc
de limpede, făcută anume pentru creşterea şi bucuria
păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam
uruitul ferăstraielor care tăiau în lung buşteni şi zîmbeam
gîndind la trupul gol şi auriu al nevesti-mi, în aşternutul
alb, pe sofaua de la Cîmpulung. Pentru ce viaţa, pentru ce
nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atît
de fireşti? şi pe care le dorim atît de mult?...
Treceam uruind podul de lemn, lung de tot şi negru cu
picioarele lui multe, ca un gîndac nesfîrşit peste
Dîmboviţa, desfăcută în şuvoaie, încărcată de buşteni
cojiţi, bolovani şi pietriş. După Dragoslavele, alături de
carele lungi de 8-10 metri, cu buşteni (căci au osiile
desfăcute de leagăn şi roţile mutate la un capăt şi la celălalt
al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întîlnim
adesea femei călare pe cai mici, cu şei mari de lemn,
acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuţe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altiţe şi cu şabace, în
opinci scorţoase.
Spre Mateiaş, şoseaua pietruită văros urcă întortocheat,
pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca,
trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri şi sate acolo, în fundul larg al ei.
Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în
grădină, ni se aşeza masa, dar pînă la ora prînzului am
ieşit în oraş şi ne-am plimbat pe bulevard. Am fost
înduioşat de bucurie cînd am văzut că pe nevastă-mea n-o
salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui
exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decît vag,
după frumuseţea femeii, fără să ştie amara voluptate a
vieţii noastre sufleteşti. Era în această plimbare de amanţi
prin marea mulţime ceva din plimbarea unor ofiţeri superiori, îmbrăcaţi civil, pe care soldaţii, dacă ar fi ştiut cine
sunt, i-ar fi salutat înlemniţi.
Amiaza era învolată şi lumina fierbea, ca în cupă
şampania rece.
Prin faţa grădinii publice, mulţimea vilegiaturiştilor în
haine şi rochii deschise ca de Paşti se îmbulzea
primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiţă, în faţa unei
fîntîni ţîşnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant
localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piaţa
cu grămezi de mere, pere şi prune, coşuleţe cu zmeură şi
mure, aşezate pe tarabe aliniate ca soldaţii. Untul era adus
în putineiul cît o donicioară în care a fost bătut. De acolo,
ne-am dus spre parcul băilor, prin oraşul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de
rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu şi
neastîmpărat. Pe aleile cu brazi şi molifţi, cu copii care
alergau şi bătrîni care jucau table, aşteptîndu-şi rîndul la
baie, ne-am plimbat şi noi, pînă în albia nesfîrşit
revărsată, cu prundişuri şi şuvoaie împletite, a Rîului
Tîrgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru
mine decît femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu
braţele goale, lungi şi plinuţe, pe care în fiecare clipă eram
isptit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podeţul de lemn,
care e la intrarea în parc, peste pîrîiaş, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică şi scocul ei de lemn, cu muşchi
verde. O priveam eu, şi o privea toată lumea, pe femeia
asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată
parcă dădea încă răcoare priveliştii rustice. Cînd a întors
ochii albaştri, erau tot aşa de limpezi ca apa care gonea
peste podeala cu muşchi verde. Masa ne aştepta în
chioşcul din fundul grădinii, proaspătă şi ademenitoare, cu
supă de pasăre, pui fripţi, brînzeturi şi zmeură, cu vizita oprită în prag şi curioasă - a doamnei Atena, care vrea să
afle ce facem pe graniţă. Pe urmă am fost singuri.
Simţeam un val de recunoştinţă umilită pentru femeia
aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze
de ceilalţi oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei... şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de
altădată. Simţeam voluptatea unei posesiuni depline a trupului şi a sufletului ei.
Siesta, în orăşelul obosit de aerul tare al dimineţii şi cu
perdeluţele trase pretutindeni, a fost pentru noi o dupăamiază de istoviri exasperate şi de bucurii, care, deşi
aşteptate, erau cu atît mai preţuite. Negreşit, trupul albauriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitînd să aibă un
copil ca să nu-şi diformeze corpul, din cauza brutalităţii
tratamentului ajunsese la rezultat opus. Cînd eram furios
şi sufeream din pricina ei, simţeam un fel de drojdie de
satisfacţie că sînii, nici chiar atunci cînd era culcată pe
spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că
acum, cînd se măriseră, alunecau uşor, fireşte prea puţin,
înspre coaste fără să mai afirme neastîmpărata mură, ca
un sigiliu al voluptăţii, din vîrful lor. Plinul şoldurilor nu
mai avea liniile de liră de la început şi era ciudată
corespondenţa între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor şi înflorirea molatică a sînilor. Muşchii
coapselor, care erau, în zilele dintîi, întinşi, semeţ, de la
genunchi pînă la şold, acum se relaxau, mai catifelaţi, mai
dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor.
Dar atît de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că
acum, cînd o simţeam înduioşat alături, tocmai aceste
scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi
plăceau, parcă mai mult ca oricînd, aceşti sîni molatici şi
ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă,
palmele, luîndu-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă
bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de
petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.
Vorbisem puţin de tot, întreaga după-amiază, căci
simţeam că vorbele, faţă de gesturi şi prezenţă, erau de
prisos, ca hîrtiile monetă în ţările cu acoperire totală în
aur. Cîndva însă, nevastă-mea duse mîna la căpătîi, luă
din tabacheră o ţigară, o puse în vîrful unei ţigarete şi o
aprinse gînditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o
eleganţă, acum naturală, dar la început trebuie să fi fost
socotit de ea, cu convingere, ca un semn de “distincţie”.
Acum nu era, mai aproape vorbind, decît un gest de
acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar
fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.
Aş fi vrut să nu mi se întunece figura şi nu puteam
rezista.
În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea navea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată.
Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trîntea
cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi
caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud
în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-şi dădea
seama. Ca să ia o ţigară ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul,
sau ar fi întins amîndouă braţele, sau ar fi făcut orice altă
mişcare, dar gestul acesta “distins” mă îmbolnăvea prin
sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar
aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care ea
nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu
ştiam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, pînă la
raidurile noastre mondene, inferioară mie şi asta se simţea
din modul în care se purta în faţa mea şi faţă de mine. Mai
tîrziu, pare-se, a descoperit că neştiinţa mea la dans e o inferioritate, că neglijenţa (relativă, foarte relativă) în
îmbrăcăminte e un fel de dovadă de “lipsă de rasă”, cînd
comparaţia se impunea cu cei pe care ea şi prietenele ei îi
numeau între ele “tir􀁒s a 􀁍uatre 􀁒pingles”. Acum, în
acreala blazată a gestului ei, în poza independentă cu care
aprindea, cu degetele întîrziat resfirate, chibritul, vedeam
o nouă întărire a bănuielii că sunt înşelat. În lumea ei, asemenea atitudini trebuie să fie foarte preţuite...
- Ascultă, Ştef, voi ce faceţi acolo, pe graniţă? Vă
pregătiţi de război?
I-am răspuns, sărutîndu-i pentru mine umărul rotund,
că nu facem nici o pregătire şi că, de altfel, sunt sigur că nu
vom intra în război.
- De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mîine e
consiliu de coroană, şi se înveli iar într-o rotocoală
importantă de fum...
I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e
nici un pericol.
- Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată
povestea asta... Nu ţi-e frică să mergi la război?
Eu mă gîndeam că aş fi înnebunit de teamă s-o las pe ea
cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată faţa
mi s-a crispat, întunecat de gîndul acesta.
A băgat de seamă şi m-a întrebat numaidecît:
- Ţi-e frică într-adevăr?
În clipa asta am simţit că voi dezerta pentru trei zile,
orice s-ar întîmpla cu mine, ca să viu prin surprindere să
văd ce face. I-am răspuns că nu ştiu, că nu m-am gîndit la
asta. Adevărul e însă că mă gîndisem. De multe ori imaginam cîte o bătălie şi mă vedeam conducîndu-mi plutonul
cu o bravură atît de extraordinară, încît toţi şefii mei să se
entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot cîmpul
cu oameni culcaţi. Să pot fi văzut de departe cu binoclul,
iar acasă, peste cîteva zile, toată lumea să fie uimită de
isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să
protesteze uşor şi orgolios, cînd toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în război.
- A, nu-l ştiţi?... E un nebun şi jumătate... I-am spus să
se astîmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.
Şi totuşi, cînd visam noaptea că iau parte la lupte, eram
ca paralizat de groază.
Cu mîna sub sînul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gîndeşte.
- Ascultă, Ştef, tu ştii că dacă, Doamne fereşte, mori în
război, situaţia mea e foarte nelămurită?
Am început să zîmbesc, pe jumătate ironic, dar pe
jumătate mirat de preocupările ei - şi i-am şoptit în ureche
ca un secret cald:
- Dacă n-ai vrut să ai copii...
- Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?
Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de uşurinţa cu
care, adevărată femeie, trecea peste logică.
Am sărutat-o pe colţul gurii.
- De ce eşti îngrijorată? Tu ştii că voi face un testament.
- Chiar cu testament. Va trebui, cine ştie, să mă judec cu
mama ta, cu rudele tale.
Eram mirat:
- Atunci, ce vrei?
Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă şi m-a privit
de aproape.
- Ascultă, Ştef, trece o parte din lirele englezeşti de la
Banca Generală pe numele meu.
Am înţeles, mort, tot tîlcul acestei zile infame. În timpul
războiului, în ziarele franţuzeşti, la mica publicitate,
apăreau anunţurile spionilor germani în limbaj convenit.
Şi anunţul următor:
“De închiriat apartament mare, şapte odăi, din cauza
plecării. Adresaţi ziar 235”.
însemna în realitate:
“Ieri au trecut spre gara Amiens şapte regimente cu
destinaţie necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul
H33.”
Aşa îmi apărea mie, avînd cu totul alt înţeles, această zi
de dragoste prea arătoasă.
Am tăcut îndelung, cu încăpăţînare, şi cînd ea a stăruit,
a izbucnit cearta. Mi-a reproşat egoismul meu, mi-a arătat
că m-a iubit şi cînd eram sărac şi că acum mă îngrijorează
atît de puţin soarta ei. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista, cu mînie şi dispreţ, abia stăpînit,
să-i fac donaţia.
Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă,
în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pîndă,
gata să previu orice pericol.
Am înţeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără
îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.
M-a cuprins o furie abia stăpînită. Priveam cu ură şi
dispreţ corpul acesta ameninţat de îmbătrînire timpurie,
care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a
simţit asta, căci imediat a tras cearşaful pe ea, şi-a sprijinit
capul pe braţ şi a început, sau a încercat, să plîngă:
- Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu
tratată astfel. Şi de către cine? De către acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.
Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam
aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.
Ba chiar, mi-am dat seama că încă aş putea să-l gîndesc
cu alt înţeles. “Să sufăr eu atît din cauza unui bou, care
nici nu ştie să danseze şi cînd e alături de mine, la restaurant, mă plictiseşte cu mutrele lui tîmpite...” Sau către
amant: “Dragă, am să-ncerc totul, dar nu ştii ce
încăpăţînat e dobitocul ăla? Parcă eu nu aş vrea să fim
amîndoi, singuri în străinătate?”
Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate din
trecut, jignirile ei, a făcut profeţii în ceea ce priveşte purtarea familiei mele, şi, în tot ce spunea, eu nu vedeam
decît furia de animal care nu izbuteşte să obţină ceea ce îi
vor simţurile.
Bătăi în uşă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a
unui spirit.
- Ei, somnoroşilor, îmbrăcaţi-vă, că a început lumea să
iasă la plimbare pe bulevard.
Era coana Atena, care “frola” în modul acesta prezenţa
mea în casa ei şi ne sublinia calitatea de amanţi.
M-am îmbrăcat, tăcînd cu ostilitate, şi am lăsat-o
mînioasă şi îmbufnată pe aşternutul sofalei.
Lumina soarelui îşi pierduse tăria, avea acum prelungi
clinuri gălbenii, de asfinţit. Pe strada întortocheată şi
pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturişti
coborau spre parc şi bulevard. Erau fete şi femei tinere, în
rochii albe, uşoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiţeri,
liceeni, fete de şcoală (backfischuri pe vremea aceea), care
coborau din toate direcţiile spre centrul oraşului, ca spre
un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toţi,
defilînd unii prin faţa altora, remarcîndu-se sau nu,
provocînd sau prelungind mici discuţii cu surîsuri şi
priviri.
La colţ, m-am lovit faţă în faţă cu un grup, care, în alb şi
cu pantofi fără toc (şi cei doi băieţi şi cele două fete brune),
mergeau fiecare, purtîndu-şi rachetele ca o solie, la tenis.
M-am oprit la o masă, pe trotuarul din faţa cofetăriei, şi
am cerut un lichior, privind fără interes mulţimea care se
grămădea pînă şi printre mese, cînd, am îngheţat: pe
partea cealaltă a bulevardului trecea G. într-un costum de
culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roşie, în capul
gol. Cu mustaţa mică neagră, cu obrazul ras proaspăt şi
pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor.
Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci
sigur amant. Poate că împreună hotărîseră chemarea mea
de pe graniţă, pentru actul de donaţie.
Parcă din tot corpul s-a scurs sîngele din mine, prin picioare, în pămînt. Aveam impresia că am devenit ud,
neputincios şi bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou,
ca ajungerea trenului într-o staţie de ocnă.
Stăteam aşa, părăsit, paralizat, fără să pot gîndi nimic.
Totul era amorţit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie
să-i omor.
M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd şi să aud
nimic din jurul meu, fără să ştiu nici în amintire, acum, ce
era în străzile pline de lume străină, ca o figuraţie. Ea era
încă acasă. I-am spus că m-am întîlnit cu colonelul, care
mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea
nedumerită, suspectînd această bruscă hotărîre.
- Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit
Dîmbovicioara, ca să nu-l întîlneşti pe colonel. Ce să caute
aici?
A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ţinere de
minte a ei:
- E aici în Cîmpulung. Era cu încă un ofiţer de la divizie... M-a chemat şi mi-a spus că neapărat, astă-seară încă,
să fiu la regiment.
Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar,
am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a
mea, care era a morţii. Am privit-o cu indiferenţa cu care
priveşti un tablou. Şi frumuseţea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără
viaţă, aşa cum e diferenţa între culoarea uleioasă şi grea a
tabloului original şi între luciul banal al cromolitografiei.
Îmi spuneam, în gînd, cu simplitate: voi fi dus în faţa
juraţilor. Totdeauna am avut obsesia lor şi acum mă
vedeam ajuns acolo, ca şi cînd, încă de cînd eram mic,
primisem un bilet cu destinaţia asta. Nici un moment însă
nu m-am gîndit să mă sinucid şi eu. Femeia aceasta, omul
acesta mă minţiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră
al cărei sfîrşit nu putea fi decît pedeapsa lor.
Şi, cu acelaşi automatism de om purtat de o idee fixă, am
pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.
Pe bulevard, cred, mă opreşte o voce scurtă şi tăioasă:
- Domnule sublocotenent...
Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.
- Dumneata eşti din ** ? şi-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amîndoi. Ce cauţi
aici?
M-am gîndit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion şi am mărturisit că, fiind trimis la
Rucăr, m-am abătut pînă aici.
- Am dat ordin să nu-şi părăsească nimeni unitatea. Ai
să pleci imediat la Dîmbovicioara.
Cît timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie şi
nici o întîmplare nu mă mai putea mira. Această întîlnire
cu colonelul, pe care o minţisem cu un sfert de oră mai
înainte, nu făcea decît să-mi întărească şi mai mult convingerea amorţită că tot ce e de întîmplat trebuie să se
întîmple.
M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului
bulevard şi cum clădirea, veche, era latură curmezişă la
capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în faţă,
mulţimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat
cîteva clipe şi pe urmă m-am lungit pe patul destul de
murdar, cu cuvertura ieftină şi perna prea mică.
Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La
ora zece mă voi ascunde pe o uliţă vecină, de unde pot
supraveghea intrarea şi ieşirea din casă. Dacă ea pleacă deacasă, o voi urmări pînă la locuinţa lui. Dacă vine el la ea,
voi bate întîi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi
sparge uşa şi pe urmă ce va fi voi vedea.
Dacă pînă la miezul nopţii nu va fi nici una, nici alta, voi
merge acasă şi trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că
se culcă devreme şi deci minciuna e un indiciu de
vinovăţie. Înseamnă, nu-i aşa? că e la amant. Dar cum să
găsesc locuinţa lui? M-am gîndit să trimit pe cineva să afle
adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am
certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în uşă a coanei
Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, aşa ca un soi
de exces de zel cu înţeles.
Beam un pahar gros de apă verde şi vroiam să pun revolverul pe măsuţa de noapte, cînd aud bătăi sfioase în
uşă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecît
jos. Nu pricep nimic şi cobor.
E colonelul.
- Haide, domnule, la regiment. Ce mai întîrzii? E ordinul grupului de acoperire ca mîine absolut toată lumea să
fie prezentă la unităţi. N-ai să ai trăsură. Te duc pînă la
Dîmbovicioara şi de-acolo o iei pe jos. Mîine în zori eşti la
companie.
Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, şi
de abia mă stăpînesc.
- Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai
lăsaţi-mă... Voi veni la noapte.
- Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.
Mă cuprinde o agitaţie cumplită. Simt că înnebunesc la
gîndul că aş putea pleca fără să lichidez drama căsniciei
mele.
Poate că ochii mi-au ieşit din orbite, buzele mi le simt
arse, tremur tot.
- Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsaţi-mă.
Vorbeşte hotărît şi calm, de parcă ar fi la celălalt capăt
al telefonului, unde se aude bine şi numai eu mă zbucium
aici, unde totul e neangrenat.
- Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului,
damele alea. Vasile, du-te sus şi adu bagajul domnului sublocotenent. Şi îndoind toată trăsura, cînd pune piciorul pe
scară: “Hai, vino sus”.
- Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră şi viu.
Simt că sunt între viaţă şi moarte. Dacă mă arestează
colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul şi niciodată nu voi putea afla adevărul.
Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în
mlaştină şi cu cît mă voi zbate, cu atît voi coborî mai
adînc.
Mă gîndesc la o ultimă soluţie. Îi spun colonelului că am
bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu
este exclus ca amantul femeii să fi şi venit, crezîndu-mă
plecat... Şi atunci totul găseşte dezlegare. Dacă nu-l găsesc
acolo, cel puţin să-i urlu ei că ştiu tot, că, dacă îşi închipuie
că îşi bat joc de mine, se înşeală, să-i spun că poate să
plece, că adineauri am refuzat donaţia pentru că ştiam totul. S-o strîng de gît şi să-i răcnesc cît voi putea de îndîrjit
şi exasperat: “Ştiam totul... ştiu absolut totul”.
Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gîndul că
ei socot că nu ştiu nimic.
Ca un resort împins, strîns la maximum, trebuie să
izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilinţă,
nelinişte şi furie.
Colonelul convine să treacă pe la mine şi eu strîng,
crispat, revolverul în buzunar.
Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele
nu numai pe trotuarul strîmt, ci pînă în mijlocul străzii
înguste. Doi domni joacă table şi cu ei nu se întîmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca şi cu toată mulţimea în
culori de bîlci, care forfoteşte. O luăm pe la primărie în
sus, trecem pe lîngă o farmacie, ocolim colţul, unde, în
pragul prăvăliei cu opinci, lumînări, pălării şi arnici, îşi
aşteaptă muşteriii negustorul în iţari şi cămaşă. Cu nimeni
nu se întîmplă nimic.
La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La
fereastra de la camera ei, coana Atena priveşte rezemată
lumea de pe stradă. “Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” “Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la
noi?” Cunoaşte pe toată lumea.
Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în
sînge. Bat în uşa, care e închisă, şi dinăuntru vocea ei
întreabă obosit: “Cine e?” Iar cînd deschid, şi ea în
cămăşuţă, şi sofaua, cu aşternutul mototolit, sunt tot cum
le-am lăsat.
E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am
explicat că am pierdut un ordin al regimentului şi că socot
că l-am uitat acasă. Caută puţin şi, în loc de ordin, îmi dă o
scrisoare cu scris mare şi aplecat spre dreapta:
“Doamnă, sunt de azi, de la prînz, la Cîmpulung ca sămi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţimi cînd pot veni să depun omagiile mele la picioarele dvoastră.”
Şi iscăleşte G.
Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au
intrat într-un făgaş normal. Momentul de criză e trecut.
Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl
iau şi după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag şi
obosit, o îmbrăţişez automat şi cobor. Apare din nou la
fereastră, pe umeri cu o hăinuţă de mătase albă şi puf, şimi trimite un surîs ca un sărut de madonă rănită. E o
frumuseţe dolentă, descurajată şi loială. Are părul auriu şi
albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricînd pare pictată pe
smalţ.
Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de
frumuseţea femeii şi nu ştie ce atitudine să ia. S-o considere soldăţeşte ca pe o cocotă, căci frumuseţea ei are ceva
de cocotă, sau să ia un fel de “drepţi” sufletesc în faţa unei
femei din lumea bună şi a unei scene de dragoste
înduioşătoare.
Abia cînd ieşim pe şoseaua albă, care, departe, ocoleşte
Mateiaşul la mijlocul înălţimii lui ca o balustradă, îmi
spune cu o timiditate de mustăcios strîns în veston militar:
- De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă?
Îi explic că e nevastă-mea şi rămîne uimit. Pe urmă, ca
să cîştige timp să gîndească, strigă către vizitiu:
- Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; şi mai
încolo, cînd s-a hotărît: Păi bine, domnule, atunci ce
căutai la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi... Din cauza
ăleia de la Splendid?
Ce i-aş putea explica? Îi spun aşa, într-o doară, uitînd că
era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să
rămîn, iar la hotel nu căutam decît nişte cunoscuţi.
- Frumoasă femeie! drept să spun.
Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă
scot din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorinţă
confuză. Alături de fiecare cuvînt e prezent ca umbra lui
un sens nemărturisit, dar care e ştiut de toţi acelaşi, iar
orice ocol nu face decît să-l sublinieze şi orice intenţie de
explicaţie să-l agraveze. Dar acum suntem departe şi - e
poate şi o infinitezimală doză de lichelism ierarhic - o clipă
sunt vag măgulit că şefului meu îi place nevastă-mea.
Rămînem amîndoi îndelung pe gînduri.
În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte şi de
alta ultimele case ale Cîmpulungului. Coboară mai toate
pînă în prundişul rîului cu şivoaie împletite. Unele par cu
etaj, căci au pivniţi ca un subsol înălţat, iar deasupra lor
pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: “Pneu Michelin” sau “Vermouth Cinzano”.
Soarele coboară după culmile Iezerului şi Păpuşii, văzute
acum din partea astălaltă, şi încoace, sub ele, e turla schitului Nămăeşti. S-a înserat de-a binelea şi pe coasta goală a
Mateiaşului au început să ardă varniţele. De departe par
nişte vulcani în plină erupţie, dar, pe măsură ce trăsura se
apropie de ele, îşi scad mărimea şi forma, devin numai
nişte clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care
luminează seara cerul ca nişte proiectoare. Care de munte
cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, şi ca să ne facă loc
oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt porniţi la
drum lung. E un larg fior spaţial care precede întunecarea
adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din
vîrful Mateiaşului, ni se pare că ard nemărginit pădurile,
pe care nu le vedem, dar le ştim bogate, pe povîrnişuri de
munţi. Cînd ocolim însă pe şoseaua pietruită tot cu var,
încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt decît
varniţele de pe povîrnişul celălalt, aceleaşi clăi mari de
piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de paşi
de şosea.
Mersul în trăsură, mult mai mult decît cel în maşină, a
fost şi e încă una din voluptăţile alese, pentru mine.
Legănarea arcurilor e cel mai bun şi îmbolditor ison ritmic
al gîndurilor. Aşezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e
dintre cele mai tihnite. Şi mai ales e faptul osebit de
preţios că, fiind condus de alţii, nu ai nevoie să fii atent la
incidentele drumului. E un “abandon” total, ca într-o
îmbrăţişare a întregului suflet.
Pe stînga şi pe dreapta, la înălţimea capului, nu sunt, şi
de o parte şi de alta, decît două paliere de întuneric vag şi
forme nelămurite, care se deşiră după un sul abstract. Mă
gîndesc cu bucurie că m-am înşelat. Că e probabil că femeia mă iubeşte. Bucuria ei azi, cînd m-a văzut, de ce aş
suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că
e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să
cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de
cunoştinţe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an
încoace, n-aş fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel,
numai a mea. Şi iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufleteşti îmi e cu atît mai
intensă, cu cît vine după disperarea care mă împingea la
asasinat. Şi graba firească şi indiferentă cu care mi-a arătat
scrisoarea... De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut motive
să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.
- Dormi, domnule?
- Nu, domnule colonel, mă mai gîndeam... aşa. Eram
acum tot învăluit în amintirea surîsului îndurerat şi a
ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gîndeam, cu
recunoştinţă, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din
lume. Ce ar fi fost viaţa mea fără ea? Şi ce nebunie îmi ardea sufletul?
Merita ziua de azi sfîrşitul pe care i l-am dat eu?
Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o
prelungă şi inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiţi captivi celor dimpotriva noastră, alunecăm treptat. Colonelul
tace cu ochii deschişi şi mă surprinde atîta preocupare la
un militar. Dar se şi explică, fără să fie întrebat.
- Domnule, asta nu e viaţă. Iată doi ani de cînd sunt aici
pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite,
acum vine toamna, mai sunt două săptămîni pînă-mi
merg copiii la şcoală.
- Aveţi copii mici, domnule colonel?
- Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona
Dudu, la Craiova, şi un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce
mai ştiu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm aşa, în
satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munţilor. Mai bine
am intra odată în război, să se termine.
- Credeţi că mai intrăm? Eu socot că vom rămîne neutri
pînă la sfîrşit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiţi?
Îşi aprinde ţigara şi, firesc, fără importanţă:
- De bătut n-au cum să se bată, că şi ei sunt pe sfîrşite.
N-au picior de soldat în Transilvania şi au ajuns să
mănînce pînă şi mortăciuni. Moare lumea de foame la
Budapesta, nu se mai dă decît cu condicuţă pîine. Dar n-ai
manta, văd că ţi-e frig? Eşti cam subţire îmbrăcat. Vasile,
dă pătura de sub tine.
Era într-adevăr, răcoare. De peste vîrfurile de brazi
venea un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu
aveam decît o bluză de şeviot verde, de vară, pe mine şi
pantaloni de raitcort, subţiri ca pînza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.
Casele din Dragoslavele, înşirate pe stînga şi pe dreapta
şoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o
crîşmă de drum mare.
- Hai să ne dăm şi noi jos... Mai luăm un pahar cu vin,
pînă răsuflă puţin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să şi
îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.
Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt
cîteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă.
Lîngă ceteraş, singur un voinic cu privirea închisă, cu
mustaţa mare. E beat. Ştie că îl privim toţi, dar pare plecat
într-o lume, a lui. Pe masă, are şi patru pahare pentru
cîntăreţi. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat
de scînduri pe bulumaci subţiri), îi strigă un vecin:
- Mă Nistore, iar se ţin copiii după tine prin sat...
Surîde, mustaţa îi măreşte parcă surîsul.
- Se ţin după mine puii de lele... simt, afurisiţii! şi surîde
unei vedenii din el.
- Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sîmbătă, dar
sunt două sărbători la rînd, că luni e Sînta Maria, nu se
lucrează la Dîrste, opreşte bani ca să poţi bea şi mîine
seară.
- Bine... bine... am să beau pînă poimîine seară. Şi voi
ce aţi stat, mă?
Lăutarii nu sunt ţigani, ci săteni din munte. E un cobzar,
un viorist, altul cu nai şi un ţambalagiu. Cîntecul le e trist,
cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat
din bojoci, ţigăneşte. E adevărat că fiecare cîntec aproape
are versurile dublate de cîte două-trei ofuri sau măi... măi,
dar nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui
care le cîntă), ci sunt răsfrînte înăuntru. Glasul celui care
le zice, din gură, urcă fără sforţare şi e acoperit de un simţ
de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sunt departe de cîntecele “armonizate” fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul
poleit de perete, cu cei adevăraţi. Pe cînd cucoanele izmenite naţional, la oraş, cîntă Du-te dor la badea-n sîn,
Mîndruliţă de la munte, sau doina, devenită odioasă la
toate “festivalurile artistice”, cîntecele celor de aici au un
gust adevărat şi amar de piatră, de scoarţă de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste şi de păreri de rău. Dragostea
nu e “idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba,
mai totdeauna, de bărbaţi care au iubit mistuitor, de femei
care au iubit mai mulţi bărbaţi. E o beţie de păcat în
cîntecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu
toată necredinţa ei (şi e ciudată întîlnirea aici, dintre cea
mai rafinată poezie baudelaireiană şi verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi şi
necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea
mai scump, mai dureros preţuit, prin toţi cei care l-au
frămîntat în braţe, şi ei deznădăjduiţi şi înfrînţi, ca şi cel
ce cîntă. E un fel de sfinţenie şi de voluptate prin păcat.
Dragostea e, cele mai adeseori, frăţietate în amar. Dar şi
cîntăreţul de astă-seară e cum n-am întîlnit alţii pînă
acum.
A cîntat şi cîntecul prea de multe ori ştiut:
Frunză verde ca măraru,
De trei ori potcovii calul,
Potcoave cît icusaru,
Ca să urc la Stanca dealul Şi nu-i vina calului,
Nici a potcovarului,
Şi nici vina Stancii mele
C-a pus casa-n coaste grele,
Ci e vina tot a mea
Că mă duc prea des la ea.
Cuvintele sunt legate amar, cu un surîs adînc, şi, totuşi,
totul pare şoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat
în tristeţe e cîntecul oltenesc:
Sub fereastra casei mele
Trece-un stol de rîndunele,
Nu e stol de rîndunele,
Ci sunt dragostele mele
Care m-am iubit cu ele.
Iubirea mea vine aci şi ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut şi ceva de luat în gură cu vinul, şi întîrzie,
prins de frumuseţea dintîi a cîntecului. E în mine o
fîlfîire uşoară de aripi, o duioşie de prisos. Aci, la
răspîntia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o
rană. E o întîlnire cu cîntecul pămîntului, şi stranie
transpunere între chinurile iubirii mele de oraş şi chinurile
adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de răspîntie.
Cel care-şi frămîntă mustaţa şi bea şi ascultă de unul singur, cu mîna la tîmplă, se întoarce spre cîntăreţ: “Zi-l
iar”. Şi ascult cel mai amar cîntec de dragoste, de blestem,
de păcat, al acestor văi de munte:
O... foaie verde firul ierbii
Of, of, of, Leano,
Mă suii pe dealul Cernii,
Unde paşte puiul cerbii,
Of, of, of, Leano,
La puica cu ochii negri...
Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc şi plin
ca o invocare, apoi “foaie verde firul ierbii” e spus ca un
tîrît viu de şarpe, pentru ca prima silabă din “ierbii” să se
adîncească întins, ca o arcuire de durere, tămîioasă. Pe
urmă, în chemare, acel “Leano” e nemeşteşugit şi de-a
dreptul ca un piept sfîşiat, dar numaidecît totul e readus
înăuntru cu bărbăţie, ca să se încheie într-un joc cu
surîsuri şi încercări de şăgalnic, pe cînd ţambalul picură
lacrimi. Totul cade adînc în piept, lungind prima silabă
din “negri” într-o volută de jale. Şi tot cîntecul e din
simţiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să
se înalţe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mîndrie şi
amărăciune gîtuite şi răsfrînte în largi învăluiri de jale, ca
o încercare de zîmbet rezolvat în strîmbături de durere.
Amestecă acel rar “puiul cerbii” cu reflexul puhav al
oraşului:
O, m-a mîncat, mînca-o-ar dracii.
Mi-a mîncat polii şi francii.
Şi deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de
dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a
evada, de a învia într-o formă sau alta:
O, hai, mîndro, să trecem Oltul,
Să schimbăm vorba şi portul.
Fată dragă şi zăpăcită, dacă am putea şi noi fugi... şi noi,
dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu
mai poate dura aşa?
O, hai, mîndro, să trecem apa,
Să schimbăm vorba şi fapta.
Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra
meschinăriilor, să uităm îndoielile şi furiile şi
deznădejdile... să fie ca în ceasul dintîi.
O cruce de voinic s-a frînt înăuntru, ca ros de o boală
fără leac, eu am golit nu mai ştiu al cîtelea pahar, fiorul
nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm uşor şi,
plutind greu în noi înşine, am plecat.
De la Rucăr încolo suntem opriţi la toate posturile de
santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se
mai circulă de multă vreme decît cu o învoire specială.
Întunericul s-a mai rărit, şi în stînga şi în dreapta
întîlnim din cînd în cînd şi luminişuri, în care siluetele
copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav
după o criză acută şi, deşi nu e nici o adiere, simt venind
din stînci ca un fluid răcoros şi mîngîietor, care-mi dă o
senzaţie de prezenţă a întregului meu corp.
E mereu o mireasmă de brad şi de fîn copt, care
împrospătează simţurile.
Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.
- Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la
Cîmpulung, dar mă duc aşa, duminica, să mai văd lume,
să mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urît la stîna
noastră de la Dîmbovicioara numai cu soldaţi...
- Bine, dar azi e sîmbătă! De ce n-aţi rămas pentru
mîine acolo?
- Generalul, azi pe la patru, cînd am ajuns, că ştia că viu,
mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei ştiu, toată lumea,
obiceiul meu acolo, cînd viu. Las caii să se odihnească la
Splendid, mă scutur puţin şi o pornesc la cafenea pe
bulevard. Acolo ne găsim toţi. Ne uităm la lume şi mai
povestim ce ştim, mîncînd brînzoaice de zmeură şi ciocnind şpriţuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, şi iar la cafea, la
Tudose. Azi, cum îţi spun, generalul parcă mă aştepta, că
mă şi cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mîine
dimineaţă să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecţie.
Aşa că am lăsat caii să se odihnească puţin. Pînă atunci
cerusem un şpriţ rece lui Cyrano la o masă afară, cînd
tocmai te-am văzut pe dumneata trecînd şi pe urmă
intrînd la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce
caută aici? Şi am trimis să te aducă. Nu ştiam că eşti cu
nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ţi dădeam.
Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu
războiul, cine ştie?!
- Credeţi că vom intra în vara asta?
- Noo... nu cred... Dacă n-am intrat pînă acum... Dar
poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din
Bucureşti că mîine va fi un consiliu de coroană. Că la
cafenea, ce naiba să faci între două şi patru, pînă iese
lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tînărul ăsta...
- Ce ziarist? din Bucureşti?
- Da, din Bucureşti; pare să aibă legături sus, acolo... Că
ştia al naibii o mulţime de lucruri. Mi-a dat numele unui
deputat care a obţinut un permis pentru zece vagoane de
untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de
milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca
disperaţii. Hai, Vasile, mai pişcă roibul ăla că se lasă greu...
Ieri, îmi spunea, le-a şi trecut prin vamă, la Predeal. Dar
parcă deputatul ăsta e singurul? Toţi, domnule s-au
îmbogăţit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu
lasă petiţia aprobată nici un moment din mînă, pînă nu
au hîrtia de permis lucrată gata...
- Credeţi asta?
- Da cîte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în
Cîmpulung şi cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie
voie... Că pe urmă am trecut amîndoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături... Dumneata nu eşti din
Bucureşti? Ei, atunci trebuie să-l cunoşti... Stai, că-ţi spun
numele acum... aşa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.
Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz.
Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul
n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut
trăgînd din ţigară, în para roşiatică, aşa ca şi cînd în clipa
asta nu se întîmplase una dintre cele mai mari catastrofe
cu putinţă... Am întîrziat răspunsul, căci nu puteam scoate
o vorbă. Şi pe urmă, ca un animal sfîrşit:
- Un domn tînăr? de vreo treizeci de ani? nu?
- Da... cam aşa.
Şi, lipsit de respiraţie, clătinîndu-mi-se tot sufletul:
- Cu ochii mari, mustaţa mică, neagră?
- Ei, ăla e... Îmi închipuiam eu că-l cunoşti.
Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu
voi avea calmul desăvîrşit, nu voi putea afla nimic din ceea
ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi
dea satisfacţia monstruoasă a certitudinii. Am făcut o
sforţare dîrză să mă înfrîng şi, cu o notă mai sus poate,
mi-am cîntat totuşi rolul:
- Îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la
Cîmpulung?
Colonelul era mereu tihnit şi familiar, ca şi cînd n-ar fi
observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum,
avea acum alături un strigoi.
- Nu ştiu... dar... l-am mai întîlnit şi altă dată.
Am întrebat în continuare, cu buze arse:
- Stă atunci toată vara la Cîmpulung?
- Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa
cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut şi altă
dată. Vine aşa, cîte două-trei zile, şi pleacă.
“Spune... spune tot! îmi ziceam în gînd. Dă-mi pe gît tot
paharul de otravă pînă la fund, pînă la drojdie, îl şi simt în
sînge.”
- După cîte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la
mijloc.
Eram singur, în gol, atîrnat ca şi cînd îmi căzuse o scară
de sub picioare.
- Da... asta cred şi eu.
- El - şi apăsă pe “el” - mi-a spus că mîine, la consiliul de
coroană, e chestie mare...
După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Cîmpulung. Pe jos, alergînd îi puteam face în trei
ore. I-aş fi găsit pe amîndoi în zorii zilei, în pat.
- Spune că Take Ionescu, înţeles cu Filipescu, dar eu
cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om
năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că
el l-a făcut... zic, s-au înţeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.
Răsărise luna şi şoseaua albă părea catifelată şi umedă,
ca şi poienile de iarbă, ca şi grupurile negre de brazi din
vîlceluşile pe lîngă care treceam.
- Domnule colonel, nu vă supăraţi, mai aveţi vreo ţigară?
- Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spus că
fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta,
că e lung al dracului.
Nu fumam de obicei şi nu ştiu de ce am vrut să fumez
acum. Am înţeles că bonomia colonelului meu e pricinuită
de plictiseala drumului şi că asta l-a făcut, mai ales, să mă
ia cu el. Aş putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună
la întîmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag
numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă
privesc. Aduc, cu încăpăţînare în martiraj, iar vorba:
- E băiat de viaţă, Grigoriade ăsta... Îmi pare rău că nu lam întîlnit şi eu. Cît spunea că stă la Cîmpulung?
- Zicea că de data asta stă pînă luni... marţi... poate... Să
vadă ce se mai întîmplă.
Ţigara îmi amărîse şi ea gura.
- Cu siguranţă că pentru o femeie a venit...
- Aşa cred şi eu... Ce să-i faci...? Nu le-ai văzut pe toate,
că la şase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota... gătite şi
sulemenite toate... fără bărbaţi?
Asta era şi nevasta mea... Aşadar acesta e datul... realitatea.
O clipă surprins, ca şi cînd ar fi trecut un automobil cu
viteză numai la o jumătate de pas de mine, mi-a fost teamă
să nu-şi dea seama, subit, colonelul, că sunt şi eu printre
aceşti bărbaţi.
Dar trebuia neapărat să ştiu amănunte. Trebuia să joc
teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi
va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru
e să-l las să spuie tot ce-i trece prin cap şi eu, dintr-o defilare, să reţin ceea ce mă priveşte.
- A... şi Grigoriade ăla... e un tacîm...
Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surîd:
- Da... cum să nu-l ştiu, are o trecere nebună la femei.
- Da parcă numai la femei se pricepe? În toate... E dat
dracului... Uite, la table... De două săptămîni de cînd e
aici, i-a smintit pe toţi... le-a luat o mulţime de parale. Şi
sunt printre ei scule isteţe... care de patruzeci de ani freacă
zarurile.
Simt un nou fior care mă dizolvă. “De două săptămîni” e
aici? Dar adineauri colonelul vorbea de cîteva zile... Nu
cumva ştie ceva...? nu cumva e un soi de complice şi acum
l-a luat gura pe dinainte? Şi gîndul îmi aleargă ca o
suveică, în urzeala posibilităţilor.
- Ascultă una bună de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i
tace. Zice că la Paris, după ce şi-a tocat averea, rămăsese
fără sfanţ. N-avea ce mînca. Şi atunci, ascultă ce pune la
cale cu un amic, tot aşa de curăţat ca el. Angajează pe
Caruso pentru un concert şi semnează, dar cu condiţia că asta era cu trei luni înainte - are drept, cu o lună înainte, să
renunţe la concert, plătind o sumă oarecare, nu prea mare,
dealtfel. Tipăreşte afişe, anunţă la gazetă şi pune în
vînzare biletele - dar aici să vezi abilitate - cu un preţ abia
dublu decît la orice concert obişnuit. Nu pune însă în
vînzare decît vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează
pe sub mînă, cu preţuri de şase-şapte ori mai mari. Şi,
bineînţeles, se vînd toate. Cu o lună înainte însă, anunţă
pe Caruso că renunţă la concert, plăteşte despăgubirea şi
dă de ştire la gazetă că nemaiavînd loc concertul din ziua
cutare, persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să
se prezinte la agenţie să li se restituie banii. Adică atît cît
era scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici
justiţia n-a avut nimic de zis. Zice că un an a trăit larg la
Paris din ce-a cîştigat din afacerea asta. Cînd îţi spun că e
un tip...
Colonelul e foarte amuzat şi eu fac mult haz ca să-l antrenez.
- Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu?
Că mi-a spus-o şi pe asta. Era încîntat cînd a auzit că Dinculescu mi-e văr. Într-o zi, iar îi crăpa buza de cîţiva
franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că
împrumutase de la toţi. Barem de la Dinculescu luase de
zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braţ şi
cu o mutră deznădăjduită: “Dragă domnule Dinculescu,
mi-ai făcut multe servicii şi-mi pare rău, căci nu vreau să
crezi că abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a
întîmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o
telegramă - şi vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză - că mia murit tata... Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau şi eu
o telegramă şi să trimit să cumpere un buchet de flori
acolo...” Bietul Dinculescu, speriat, înduioşat, a scos imediat un bilet de o sută şi a început să ceară detalii... să
întrebe ce vîrstă avea bătrînul... de cînd nu l-a văzut, dacă
a fost cumva bolnav.
Dar după ce pleacă Grigoriade, găseşte telegrama
“uitată” pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru,
cînd privirea îi cade pe text... şi ce citeşte? Un singur rînd:
“Dacă n-ar fi proşti, deştepţii ar muri de foame”.
Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dinculescu va
“marşa”, ba că era sigur că va refuza să citească telegrama
ticluită.
Rîd aşa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.
- Domnule, al dracului... straşnic tip. Ştiam şi eu cîteva
de-ale lui, cu femeile...
- Ascultă şi cu femeile una bună... Cunoscuse, spunea el,
la o recepţie la legaţie, o femeie splendidă. Şi cum o cucerise e o poveste. Nu ştiu cum făcuse rost de invitaţie la
legaţie, se vede că era cunoscut din vremea cînd avea
parale, dar acum n-avea cămaşă la frac. Ei bine, spunea că
şi-a făcut un plastron din carton, pe care a lipit hîrtie albă
de lux. Şi aşa, era printre cei mai bine. Îi trece prin cap să
facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce
farsă. Îi spune în şoaptă, în treacăt, în timpul dansului:
“Încheie-te la pantaloni”. Bietul om să-i vie rău. Ştii... Ştii
cum e fracul desfăcut în faţă, nici vorbă să ducă mîna.
Făcea feţe-feţe şi-l treceau sudorile. După dans, cînd a
văzut că şi-a bătut doar joc de el, a vrut să facă scandal, dar
s-a terminat cu bine şi a rîs toată lumea. Ei bine, domnule,
îţi vine să crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din
cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de
legaţie cu nume mare, foarte bogat.
Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult
pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăveşte de
minune tipul meu, care îşi făcea un ideal din asemenea
ispravă, şi erau toate din bagajul admiraţiei lui sincere. Mă
gîndesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. Colonelul se
amuza şi el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam să vie
la lucruri mai apropiate de mine.
- A, eu ştiu o întîmplare a lui cu o femeie din Bucureşti.
- Stai-stai, că şi asta e interesantă. Într-o zi, cînd femeia
era la el în garsonieră, şi-l credea pe bărbatu-său plecat
pentru trei zile la o conferinţă diplomatică, nu ştiu unde,
ea se hotărăşte să rămînă toată noaptea la Grigoriade, dar,
pentru orice întîmplare, trimite acasă un plic desfăcut, ca
din partea celei mai bune prietene - Madeleine o chema,
zice el - prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-i e
urît singură, căci bărbatul ei e plecat. Şi, sigură de această
prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar.
Trimite biletul cu indicaţia printr-un comisionar, să spuie
cameristei să-l puie chiar pe măsuţa din dormitorul ei.
Catastrofă. Bărbatul vine de dimineaţă de tot, îi face un
scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar
cu “cea mai bună prietenă” a nevesti-si... Femeia, uluită,
prinsă aşa în cursă, se stăpîneşte, nu spune o vorbă şi
pleacă. Dar cum tipul vrea să divorţeze, ea îşi aduce aminte
că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea
şi pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea şi, după
destule peripeţii, izbutesc să-l convingă şi pe bărbat de
acest lucru, că voia nebunul să strice casa.
Tot sufletul mi-a devenit alb ca pieliţa pe care o atinge
termocauterul. Îmi închipui seria de complicităţi care s-au
contractat pe socoteala mea. Cu Anişoara, cu bărbatu-său,
cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemînă).
Toţi ştiau... şi eu mă împăcasem convins şi fericit.
Colonelul a mai povestit şi alte isprăvi, dar eu n-am mai
ascultat nimic. A trecut, nu ştiu cînd, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroană, despre armament şi altele.
Nu auzeam decît tonul lui, urcînd şi coborînd, ca şi liniile
de întuneric de pe lături, fără să înţeleg nimic. Ca să nu
prindă de veste, îi parodiam finalurile de frază.
- ...rege... răspicat... tată-său... “mie-mi trebuie un liceu
militar”.
- (scăzut) liceu militar... sigur...
- săptămîni... Anglia... alb... patru sute de mii... îţi vine
să crezi?
- (absent şi mirat, cu vocea uscată) Extraordinar!
Simţeam că nu voi mai apuca ziua de mîine. Dacă aş
putea să mă întorc, şi simţeam, material, că drumul vieţii
mele o ia acum pe o perspectivă de judecăţi, ecouri de
gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă
nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase
o viaţă exasperată, ca şi cînd un virus puternic rupsese
ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sîngele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese
fericire, culoare şi lumină înduioşată în trecutul iubirii
mele, acum deveneau motive de furie. Gîndul că am
“marşat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult
sîngele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje
şi momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene,
cînd eram nebun de fericire şi încredere. Avusesem
îndoieli, care erau urmate şi anulate de scene verificatoare
oarecum. De atîtea ori în trecut avusesem bănuiala că
eram înşelat, interpretînd o serie de gesturi şi momente
într-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare,
seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb şi negru. O
foaie era împărţită în romburi alăturate, albe şi negre. Uneori, cînd priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu
muchiile spre tine, dar alteori, aceleaşi romburi erau goluri
cu muchii adîncite. Lucruri pe care le interpretasem întrun fel, le înţelegeam acum altfel. Cînd n-a vrut să plece la
ţară, cînd a vrut mai ales să vie de la ţară, deşi el era acolo
(eu am crezut atunci că o plictiseau toţi şi că vrea să fim
noi amîndoi, acasă; iar acum înţeleg că probabil era
geloasă şi că se certase cu el), cînd mergeam la teatru,
cînd nu şi-a mai vorbit cu Anişoara, cînd mi se dădea şi
cînd nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aş fi vrut
acum o explicaţie care să răsucească totul, o răfuială
înnebunitoare.
Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dîmbovicioarei, în
spărtura cărora era întuneric răcoros şi deplin, căci luna
nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai
sus de tot, ameţitor, stîncile şi muchiile de creastă cu brazi
singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întîlnit nici
un trecător şi iată acum în defileu cîţiva inşi într-o căruţă
par diavoli, de neaşteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dînduse la o parte, pînă în şivoiul urlător, de parcă ne pîndesc.
Din cauza apei nu mai putem vorbi şi tovarăşul meu de
drum tace şi el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce
mă despart de colonel, ca să mă întorc la Cîmpulung. Voi
promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecît cu
mine, pînă întîlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor,
dezertor. Pînă cînd nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să
se hotărască, să se sfîrşească totul. Restul pe lumea
aceasta nu are nici o importanţă. Colonelul şi-aprinde iar
ţigara şi, la lumina roşiatică a chibritului, mă priveşte lung.
- Ce ai? Nu ţi-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta.
Sau ia-ţi cu dumneata şi un veston mai gros.
Îmi aduc aminte că dimineaţa trecusem pe acelaşi drum,
uluit de soarele şi de mirosul dimineţii de munte, fierbînd
de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu
negreşit şi gîndeam că suferă fără mine. Ieri credinţa asta
că “suferă fără mine” îmi dădea o beţie înduioşătoare, iar
azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greaţă, de mi
se strîmbă buzele. Şi, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atît mai tari erau zvîcnirile de silă, cu cît mai vii
fuseseră bucuriile.
Ah, mascarada cînd sărbătorisem doi ani de la căsătoria
noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai
căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni,
perechi tinere, care duceau viaţă “mondenă”, de asemeni şi
cîţiva colegi şi fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un
copil. I-am făcut ei dar un inel de preţ, masa era încărcată
de flori şi cristaluri, s-a băut şampanie pînă în zorii zilei.
Toţi mă priveau cu duioşie şi oarecare invidie. Ah, aş vrea
să cadă o stîncă din peretele ăsta al defileului, să mă
strivească, pentru că înţeleg că privirile erau mai mult de
ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul
nevesti-mi, pentru că, radios şi înduioşat, jucam un rol
nesfîrşit ridicul. Va trebui să alerg în noapte pînă or
plesni caii, dar să-i găsesc culcaţi, alături pe sofa şi să mă
răfuiesc cu ei.
Îmi amintesc şi de începutul toamnei, cînd era
însărcinată şi nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de
bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mîinile, o rugam să
nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrăţişarea
noastră.
Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese
voinţa ei îndîrjită, sărutam pe umeri, pe braţele albe, pe
sîni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu,
smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea şi eu ţineam,
făcînd un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era al meu... Aş vrea să fiu biciuit pînă la sînge, să
fiu călcat în picioare. Cînd ea vrea să mă cruţe... căci al lui
era desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu
mine? pentru că o legătură cu un amant presupune
imprudenţe, acum înţeleg). Probabil că au început de cînd
s-au cunoscut. Cu strîngeri de mînă prelungite, cu pipăiri
pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni...
- Gheorghidiule, uite că am ajuns... Ştii ce zic eu? Caii
sunt obosiţi rău, că au călcat azi peste şaizeci de kilometri,
iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la
biserică, dar e greu, pieziş, şerpuieşte pe coastă numai.
Rămîi pînă mîine la Dîmbovicioara. Găseşti un pat, fie la
batalion, fie la aprovizionare. Vorbeşti cu ofiţerul de serviciu. Poate rămîi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e
pericol şi de dihănii.
- Domnule colonel, v-aş ruga... aş vrea să fiu încă în
noaptea asta...
- Băiete, sunt prăpădiţi rău caii... Ce zici, Vasile?
- Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem...
Trăsura s-a oprit în faţa unei prăvălii şi coborîm
amîndoi.
- Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă
mîine, că-mi miroase a inspecţie... Nu ştiu ce vor cei de la
corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimîine să vii să-ţi
dau o permisie de trei zile, ca să-ţi vezi nevasta la
Cîmpulung.
Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o
curte, în care a intrat, uruind de pietre, trăsura.
- Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci
acum cu trăsura la Cîmpulung.
- Domnule sublocotenent...
- Pînă la Rucăr, Vasile.
- Domnule sublocotenent, nu merg caii...
- Schimbă-i... ia alţii...
- Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n puşcărie...
- Vasile, îţi dau douăzeci de napoleoni... Poţi cumpăra o
pereche de cai de trăsură.
- Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă
nenorociţi. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la domnul ofiţer de serviciu.
- Lasă-mă în pace.
Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur
împrejur, culmi cu creste de piatră, înălţate drept,
încălecate, cît poţi întinde pe pămînt gîndul. Rupturi de
stînci, şivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veşnicie. Şi, la
peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo,
pe un aşternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi şi al
amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt
două ore din noaptea asta, atît de eternă şi calmă în afară,
şi cu atîtea viziuni de sînge şi întuneric în mine. M-am
oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de
trupă ca să înfrumuseţeze cantonamentul. Înţeleg că nu
voi mai putea fi la Cîmpulung pînă în zori. Îmi spun că
trebuie, acum, cînd ştiu totul, să am tăria să aleg alt prilej.
Dar nici pe loc nu pot sta pînă la ziuă. Trebuie să mă mişc.
E în mine o fierbere de şerpi înnebuniţi. Plec pe drumul
din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici
cruci albe, neîngrădit parcă, aşa pe coastă, las bisericuţa cu
turla galbenă sub lună (de unde atîţia morţi aci?) şi urc
drumul lucrat de soldaţi, care se deosebeşte greu. De la o
vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să ştiu
dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deşi să
răzbată pînă la mine. Urc mereu, repede, gîfîind şi iar
oprindu-mă. Cînd scap de întunericul pădurii, şi
întunericul dinafară a devenit apos parcă... E mai şters, se
pregătesc zorile. Căsuţa Ioanei, unde stau, e retrasă spre
stînga, la vreo douăzeci de paşi de frontieră. Dealtfel nu
sunt zece case, toate cu prispă, împrăştiate pe dîmburile
acestea mici, acoperite cu păşune, şi sunt mai curînd legate de casele de dincolo decît cu cele din ţara romînească.
Acum e în jurul meu o ceaţă viorie, aproape violetă, ca în
cel mai modernist tablou. Pe urmă, în stînga, aproape de
cătun, Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna - dominatoare cum e şi singură - o imensă catedrală de piatră
violetă, începe să-şi lumineze cu aur creasta cu şapte
turnuri în linie.
Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuş, m-a istovit şi
mi-a făcut bine. Mă trîntesc pe patul acoperit cu pături,
îmbrăcat, cu faţa înfundată în pernă. Trupul, de la gît în
jos, mi-e din pietroaie.
A doua zi e numai soare alb şi verdeaţă vie pretutindeni.
Ceasul cu brăţară, de campanie, îmi arăta 11 şi jumătate.
Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiţi, ochii bombaţi în
pleoape. Ocolesc cu gîndul ce a fost ieri, cum aş ocoli o
locuinţă contaminată. Dumitru, lung şi zănatic lucrat, îmi
toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol pînă la
brîu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecţii, masaje; acum mă simt mai bine, dar cred că orice gîndire
precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau
o mişcare greşită. Trec peste comicăria de tranşee care îmi
înconjoară casa ca o potcoavă şi cobor în vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.
- Don sublocotenent...
- Ce e, mă ţigane?
- Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu... faceţi ceva şi
cu mine...
- De... mă!
- Daţi-mi drumul de aci...
- De, mă Vărarule, ştiu eu? n-ai văzut ce a spus domnul
căpitan? Să vedem ce mai zice şi azi.
Văraru, ţigan ca de patruzeci de ani, pletos şi cu mustaţa
ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în
glumă. L-o fi întîlnit vreun ofiţer, l-a întrebat dacă a făcut
armata şi l-a adus la regiment. Nimeni nu prea ştie cum a
ajuns la compania noastră.
- Don sublocotenent, să trăiţi, am trei copilaşi, n-au ce
să mănînce. Aşa sunt, şi arată cu palma de la pămînt.
- Să-mi spui cînd o fi domnul căpitan.
Sublocotenenţii Haranoiu şi Mitică Rădulescu sunt
miraţi cînd mă văd.
- Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...?
Le spun că m-a întors colonelul şi că se aşteaptă o
inspecţie.
Au amîndoi “alpenstockuri” frumos lucrate de către
ordonanţe şi acum sunt cam la plimbare în dimineaţa asta
însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte şi ne invită pe
toţi la singular:
- Domnule sublocotenent, poftiţi şi dumneavoastră.
- Unde, Neagule?
- La compania a 12-a. Au prins soldaţii nişte iepuri azinoapte şi am făcut şi noi o mică petrecere... Mîine e ziua
lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiţi să luaţi
o gustare.
Sub un umbrar de crăci şi frunze, e o adevărată
cîrciumă. Au un violonist şi un diblar, care cîntă şi din
gură. Mai întîlnim şi alţi ofiţeri, care gustă cu
condescendenţă de pe farfurioarele cu friptură şi din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se
apropie de mine.
- Domnule sublocotenent, ce ziceţi? cînd om pleca de
aici?
- De, mă Vasile, ştiu eu... Văd că nu e rău nici aici, şi arăt
cu privirea cîrciuma.
- Domnule sublocotenent, avem şi noi neveste şi copii.
O durere amorţită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii
cîntă mereu. Cînd, dau iar cu ochii de Văraru.
- Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... Îl mai
ţinem?
Văraru a priceput şi se apropie, spre bucuria ofiţerilor,
pe care-i amuză nesfîrşit cu răspunsurile lui nemilităreşti.
- Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tînăr şi voinic eşti?
- Nu sunt, domn căpitan, să trăiţi... Sunt bătut de Dumnezeu, şi e gata să ne arate o hernie, în hohotele de rîs ale
tuturor.
- Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l parodieze... Cînd te-oi duce acasă, se sperie ţiganii tăi.
- Mă faceţi... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie...
nu ştiu nimic.
- Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?
Văraru nu poate pronunţa niciodată “Ferdinand” şi
acum refuză, izmenindu-se ca o fată:
- Da lăsaţi-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar...
Ofiţerul se înfurie:
- Ia ascultă, mă ţigane, ce? noi glumim aici?... ei, al
dracului: “drepţi”!
La strigătul crispat al ofiţerului, omul îngheaţă, luînd o
poziţie aproape soldăţească, pe urmă comanda tună: Culcat... drepţi, culcat... drepţi. Şi Văraru se trînteşte şi se
ridică de la pămînt în măsura comandei, ca o broască
automată.
- Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele?
Prăpădit rău, răspunde din suflet şi fără să privească pe
nimeni:
- Să trăiţi, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru.
E un hohot general de rîs. Cel mai frumos nume i se
pare lui Văraru acesta de Lisandru şi-l dă bucuros regelui,
cînd nu poate şti numele adevărat.
- Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi de planton.
- Îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă “don colonel
Lupaşcu...” strigă disperat Văraru de frica serviciului.
E singurul nume oficial pe care l-a putut reţine şi-l dă în
extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel
mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că ştie
că nu e chiar al regelui.
- Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el?
- Eu ştiu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel de
act... nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani...
Îl ţinem să-l facem lăutar.
Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surîzînd:
- Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani
bătuţi. Şi nici nu ştie să cînte, că e lăieţ pădurar.
Căpitanul ne asigură că mîine-poimîine îi dăm drumul.
- Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toţi camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofiţerul ungur, care comandă compania de acoperire a vămii.
Mă invită, ca de obicei duminica şi sărbătoarea, pentru
după-masă, către ora patru, la o partidă de popice şi de
halbe de bere, cu vameşul lor, cu vameşul nostru, cu
poliţaiul de frontieră şi cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu rîs mult, cu glume straşnice. Căpitanul mă
sfătuieşte, cu o autoritate potolită, să renunţ azi la această
petrecere. “Să treacă inspecţia asta.”
Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau
liniştit. Fraza “să treacă inspecţia asta” răsună iar cu
ecouri, în golul gîndurilor mele. Dacă “mîine” e trecut?...
Simt un fel de creştere dureroasă în mine, de parcă m-aş
ridica în vîrful picioarelor.
După masa de la popotă, pe potecă, peste tranşee, mă
duc să mă culc acasă. Dar cum rămîn singur între pereţi,
se redeşteaptă în mine gîndurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineaţa, nu voi mai putea avea niciodată
acea certitudine, care singură ar pune capăt - într-un fel
sau altul - iadului sufletesc în care mă zbucium. Gîndul
plecării, cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un
foc. Îngrozit, mă scol din pat şi hotărăsc să mă duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenţi, care locuiesc amîndoi într-o
odaie mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat
de vestoane, şi-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul
şi jubilează zgomotos. Intru şi eu al treilea. Fac sforţări disperate să mă angrenez jocului şi dispoziţiei camarazilor
mei. Haranoiu îşi aşează plăcile.
- Să ştiţi că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Miaprobă colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu.
Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului.
Are o figură de inchizitor tînăr, cu faţa osoasă, cu mustaţa
tunsă scurt, neagră. Şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu
severitatea lui, chiar comandantul “cel mare” al regimentului, speriat de atîta disciplină, a scris că socoate că
primul glonţ al companiei a II-a va fi pentru comandantul
ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade şi necăjiţi,
cum ne erau toţi ofiţerii, de păreau mai curînd nişte
dascăli provinciali cu ticuri şi nevoi, Corabu era militar cu
studii severe la Viena.
- Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi
cîştiga, la sfîrşitul lunii ne schimbă de pe frontieră...
Mergem la R..., dansăm la iarnă şi ne revedem damele,
fraţilor.
Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicaţii în
această lume? Eu ce să doresc, ce să izbîndesc eu, dacă voi
termina cel dintîi plăcile albe, cu jumătăţi şi puncte negre?
Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care
luă speriat drepţi:
- Trăiţi, domnule sublocotenent... Poftiţi jos în tabără.
- Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?
- Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii şi să ridicăm
posturile de pe frontieră.
Încremenim cu toţii.
- Să ridicăm posturile, băiete?
- Aşa e ordin... pînă într-un ceas să fim gata. Au şi
început să se adune domnii ofiţeri jos.
Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în
aşternutul patului:
- La R..., fraţilor... ne revedem damele.
Chiuie şi urlă, Haranoiu nu-şi găseşte, de zorit ce e,
bocancii.
- Mă băieţi, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor.
- Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit
ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau
dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete... Mergem la R...
Coborîm în vîlcea, peste garduri şi fîneţuri, ca nebunii.
Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mişcare. Ofiţerii
de la celelalte companii sunt nedumeriţi. Aflăm un lucru
nou: e ordin să se împartă muniţia de război pe oameni.
- Ce-are a face, explică unul. E mai uşor de transportat
aşa, împărţită.
E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care
pare şi el mai curînd la plimbare decît la lucru.
Orişan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o faţă, cu
litere negre enorme. E o ediţie specială: Mîine la ora cinci
după-amiază e convocat un consiliu de coroană.
Răsuflăm uşuraţi... vom pleca de aci.
În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.
- Să ştiţi că s-a hotărît neutralitatea definitivă... Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.
Pe potecă, greoaie şi masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaş tihnit.
- Hai să vedem ce e, că vine de la regiment.
Şi-l întîmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un
cioban pe coastă.
Scoate chipiul, se şterge de năduşeală şi pe mustaţa
plină, blondă, şi apoi, cu mai multă spaimă decît solemnitate:
- Domnilor, e război... şi m-a făcut maior. Ne arată pe
umeri galonul lat. Acum staţi jos, aici pe iarbă, să vă dictez
ordinul de luptă, şi iar, mînios, către un soldat care ascultă
încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici...
Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce neam aşezat:
- Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de
război... nu de manevre, ca altădată.
Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am
înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet şi
dictează:
- “La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în
tabără.
La ora 5 1/2 se împart efectele de mobilizare.
La ora 5 3/4 se împart, de fiecare om, două sute de
cartuşe de război.
La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marş cu
direcţia satul Dîmbovicioara, spre regiment.
XX se încolonează pe şoseaua Vama Giuvala, în ordinea
următoare:
Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12.
Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8.
Compania 9 constituie avangarda regimentului.
Compania 11 la dispoziţia brigăzii.
La ora 8 p.m. regimentul se pune în mişcare cu direcţia
Vama Giuvala.”
Scriu, lungit în iarbă, acest întîi ordin de luptă al
armatei romîne în războiul cel mare, pe o carte poştală, cu
colţurile răsucite, luată cu cine ştie ce gînd, singurul petic
de hîrtie pe care-l am. Mă gîndesc cui să o trimit mai
tîrziu şi mi se face în suflet un gol cît lumea, neaşteptat.
Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare şi de soare viu.
Maiorul face un efort de concentrare:
- Cine comandă plotonul I de la a 9-a?
Cineva dă numele meu şi mi se pare că nu mai e al meu.
- Gheorghidiule, ai să fii diseară vîrful avangardei; ştii
să te desfăşori? Să-ţi alegi oameni zdraveni de patrulă.
Domnilor, alegeţi din vreme patrulele de siguranţă pe flancuri. Şi acum, vă rog, treceţi la executare... Dumnezeu să ne ajute.


2. Cartea a doua

2.1. Întîia noapte de război

Timp de o oră e în tabără o învălmăşeală de neînchipuit.
Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo pînă
colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în braţele
oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au
aliniat pe companii în faţa bordeielor şi primesc, răcniţi pe
nume de gradaţi, bocanci. Unii încearcă o veselie
străpezită, la care alţii surîd ca nişte bolnavi. Gîndul că la
ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuşi vor
trece, aşa cum au trecut de atîtea ori în viaţa mea, cum au
trecut cînd aşteptam într-o gară, cînd aşteptam la birou,
cum aştepţi după-amiaza o vizită, mă sfîrşeşte ca o febră
uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărţile de citire,
împotriva unor tranşee înţesate de armată duşmană, că voi
fi sub baraje de artilerie, mă uluieşte, pare scris de o mînă
nevăzută.
De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărţile de citire
s-au oprit la pagina de la 77 şi acum eu deschid focul. Mi se
pare asta una dintre acele coincidenţe ciudate, mari cît un
orizont.
Ofiţerii sunt toţi mult mai tăcuţi decît trupa. Căpitanul
Floroiu, mic, blond, cu faţa lui îmbătrînită înainte de
vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor şi
să-mi fac bagajele.
Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.
Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după
primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viaţă?
- Nu se ştie, cine are zile scapă.
- Domnule căpitan, voi scăpa la opt şi cinci, la nouă, voi
trăi poate pînă la ora zece diseară...Dar crezi că vom mai
vedea noi soarele de mîine?
Tace înfiorat de gînduri şi, pe urmă:
- Scrie vreo scrisoare, şi îşi urmează aţa gîndului din el.
Cui să scriu? Toţi ai mei s-au depărtat în clipa asta,
efectiv, la zecile şi sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi
mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului,
ai Sidneyului, despre care ştiu că există totuşi.
Îmi arde întreg corpul, e un neastîmpăr al trupului care
contrastează cu liniştea şi egalitatea imensă a gîndurilor
mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom
putea fi gata. Mă voi duce şi-acasă, în odăiţa mea, căci,
deşi sunt înfrigurat şi grăbit, n-am ce face.
În faţa casei, Ioana cu cei doi copilaşi ai ei s-au rînduit
ca la intrarea în biserică, iar micuţii îmi strigă cu mînuţele
căzute jos, cu glas înlăcrimat:
- Să trăiţi, domnule...
Încremenesc: “Să trăiesc?” Ce sens de început de veac
are vorba asta acum...?
Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin
lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau
bani şi ei îmi sărută mîna, aci în munte, în asfinţitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de
respect şi prietenie. M-au jignit, dar acum îi strîng la piept
pe copiii aceştia, ca pe nişte pui de pasăre.
- Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de
seamă!
- Am şi încărcat lada, don sublocotenent.
S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia
înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de paşi, dincolo, la
ei nici un semn. E tot duminică şi după-amiază goală şi
leneşă care stă în loc.
- ... dar au mai rămas lucruri...Ce facem cu ele?
- Lasă-le Ioanei aici.
- Nu puneţi bocancii? Cum o să rămîneţi aşa?
Sunt îmbrăcat în aceeaşi bluză uşoară, pantaloni de raitcort şi ghete de şevro subţire, cu moletiere.
Cum am fost ieri la Cîmpulung.
- Nu, Dumitre, rămîn aşa. Pînă la ora zece e destul şi
aşa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Cîmpulung,
să am o explicaţie cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu
împuşcat... Tot voi muri la noapte...
Ce să-mi explice? Ce importanţă mai au pentru mine
lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă
numai văzut şi înţeles de mine, nu şi simţit, aşa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operaţia, să simţi izbitura
şi tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii şi deznădejdi, cu permise şi aniversări, care era şi lumea mea, m-am desprins
odată cu camarazii mei - ca pe un vas nevăzut. De cîteva
zeci de minute, o parte dintre noi suntem morţi, efectiv în
starea unor condamnaţi cărora li s-a respins cererea de
graţiere, în ajun.
Acum oamenii de aici, blestemaţii în uniformă, îmi sunt
singurii aproape şi sunt mai aproape de ei decît de mama
şi de surorile mele.
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, şi o altă
problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aş vrea să
existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o
voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din
întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au
fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar
constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite
atîtea gesturi pînă acum, pentru că aveam un motiv şi o
scuză: căutam o verificare şi o identificare a eului meu. Cu
un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere,
nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici
o putinţă de realizare sufletească. O asemenea carenţă, de
nereparat, ar fi fost şi o descalificare. Conştiinţa mea îmi
permitea aseară să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam să-mi reproşez, în sistemul meu sufletesc,
nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite laşitatea de a
evita un pericol, pe care soldaţii cei mulţi nu-l puteau
evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără
să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza - şi am
încercat-o - decît într-o dragoste absolută. M-am înşelat o
dată, aş mai putea încă încerca, din nou, de aceea nu vreau
să fiu scăzut, de la început chiar, faţă de femei, prin nici o
lipsă în organismul sufletesc.
Mă grăbesc spre magazia de armament să număr
cartuşele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară
de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de
panică. Alerg fără rost în toate părţile, în bîlciul ăsta de
oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe
care era s-o joc doar eu aseară.
Doi soldaţi de la aprovizionare umblă, de colo pînă colo,
pe cărăruie, cu cîte un sfert de bou pe umeri.
- Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?
Rîd galben.
- Cine mai vrea să mănînce, mă?... Cine o să aibă chef de
mîncare mîine, chiar dintre cei ce vor mai trăi?
- Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea?
- Aruncaţi-o.
Se întunecă înfiripat şi timpul trece fără ca nimeni şi
nimic să-l poată opri. Îmi ard buzele.
În odăiţa popotei, comandantul companiei, cu ceilalţi
doi ofiţeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite
(gătite, în gîndul celui ce le-a frămîntat acum o oră, pentru altfel de oameni şi altă seară) şi cîte un pahar de vin.
- Ia şi dumneata ceva...mai prindem niţică inimă. Şi...
cine ştie ce se mai întîmplă diseară.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorinţă, şi orice încercare,
fie şi de a mînca numai, ar strica plinul unui cerc.
- Cît e ceasul?
Şi întrebarea halucinantă, acum, parcă picură în suflet.
- Şase fără cinci. Mai sunt cinci minute.
- La companie.
Încep şuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de
bidoane, arme şi lopeţi. Încă mai sunt strigăte: “Niculae
Fira...Niculae Fira...vino de ia mantaua lui domn plotonier
major”. Înserarea abate şi pe cei care mai făceau glume.
Coborîm şchiopătînd pe alt drum, un drum de bolovani,
decît cel străbătut de mine aseară. Nimeni nu mai scoate o
vorbă. Jos ne aşteaptă celălalt batalion, gata încolonat.
Sunt peste toată valea, în înserare, numai grămezi şi
siluete mute de soldaţi, ca o turmă cenuşie.
Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al
regimentului. Caută să-şi stăpînească dezarticularea, prin
formule reglementare. Sunt de faţă şi cea mai mare parte
din ofiţeri.
- Va să zică eşti vîrful avangărzii? Auz că te cunoşti cu
comandantul companiei din vamă. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta.
- ... Trimiţi doi oameni ca să se apropie de bara vărgată...
grănicerul nostru va cere foc finanţului ungur. În clipa
aceea, cei doi oameni sar la el şi îi pun baionetele în dreptul gîtului, strigîndu-i să tacă. Dacă ţipă, îl străpung.
- Dar dacă...
- Taci. Locotenentul locuieşte la vamă? nu? Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, şi-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. Ceilalţi
oameni năvălesc în cazarmă, apoi. Şi, către căpitanul
Floroiu: Dumneata, fireşte, vii imediat după el şi înconjuri
cazarma.
Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung
în şoseaua cea mare, cu regimentul după mine, şi mă
opresc. Un ofiţer de legătură îmi spune că s-a contramandat ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de
brigadă.
Încerc să pun orînduială între oamenii care se
grămădesc unii într-alţii.
- Cum te cheamă, băiete?
Mormăie ceva zdruncinat, de neînţeles.
- Dar tu cine eşti...? în ce grupă eşti?
- Nu... nu... eu... să...
Au trupuri de găini, moi. Îi mişc cu mîna din loc în loc şi
rămîn unde îi pun, sleiţi. Dealtminteri şi vocile ofiţerilor
parcă şchioapătă. În jurul nostru, dincolo de cei cinci paşi
pînă unde vedem, cine ştie ce prăpăstii de moarte, ce
scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atît de neagră
că nu se poate deosebi nici o siluetă măcar. N-or fi început
alţii lupta? Dac-au pornit în acelaşi timp cu noi, şi ei, din
întuneric?
Sunt fericit că nu mai atac cel dintîi şi mă trîntesc jos în
iarba caldă încă de soare.
Mă gîndesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute.
Cranii sfărîmate de paturi de armă, trupuri străpunse şi
prăbuşite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle şi
urlete. Explozii de obuze care să doboare rînduri întregi.
Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic
rana care-mi va sfîşia trupul. Şi un gînd stăruie, plutind
peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi?
glonţ... baionetă sau explozie de obuz?
“XX înainte...!” E o poruncă venită din om în om. Ridic
oamenii ca pe bolnavi şi pornim pe şoseaua care nu se mai
vede albă. Singura apărare în noapte îmi sunt tovarăşii,
suntem ca nişte călători atacaţi de lupi şi trebuie să ne
apărăm spate în spate, căci oriunde, de jur împrejur, e
moartea de fier şi gloanţe. În clipa asta încă, putem fi
surprinşi. Regulamentul cere patrule la cîteva sute de
metri pe dreapta şi pe stînga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg şi îi zgudui, trimiţîndu-i în
noapte, dar nu se duc, sleiţi, decît trei paşi şi continuă să
meargă apoi tîrît, alături de noi. Renunţ...Fie ce-o fi.
Într-un tablou străin, în golul minţii, văd în clipa asta
limpede şi departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei,
dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca să privesc. Bucuriile şi minciunile lor sunt puerile faţă de oamenii
aceştia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece
minute, alţii mîine, poimîine, săptămîna viitoare. Dintr-o
dată, din noaptea dinaintea noastră, unde e viaţă şi
mişcare cu oameni, din care noi nu vedem şi nu ştim nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odăi întunecate,
s-aude o răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în
tot cuprinsul lumii. E originară ca întîiul om pe pămînt şi
nu o voi uita pînă la sfîrşitul vieţii, niciodată. Parcă o
morişcă mare, de Moşi, s-a învîrtit repede, dar sunetul,
mă întreb, la ce corespunde în noapte, acolo, cine a tras,
cine a căzut?
Zarurile au fost aruncate.
Compania şi, bănuiesc, tot regimentul s-a întors răsucit
în loc, de spaimă, şi oamenii sunt gata de fugă. Urlu scos
din minţi la gîndul goanei nebune, care ar fi mai rea ca
moartea: “Pe loc, staţi pe loc!”
Se opresc toţi, sfîrşiţi, căci nu au voinţa să fugă şi după
cîteva clipe reluăm marşul, tîrît ca după mort.
Identific, după dîmb şi după ocolul şoselei, locul unde
suntem. Fac socoteala aproximativă şi găsesc că avangarda
regimentului XR a trecut sigur dincolo de vamă. Aşadar,
evenimentul s-a consumat. Întîmplarea de vorbe şi cărţi a
devenit piatră, stofă, aramă, o noapte anume. Am trecut
dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece
ani în şcoală.
- Uitaţi... uitaţi...
Dinainte vine între două santinele, cu armele îndreptate
spre el, un prizonier (nu mai încape îndoială). E
plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de
dril alb.
Iată deci întîiul prizonier în acest război la care iau
parte. Oamenii şi-au mai revenit puţin. Seara de cenuşă
oarbă a devenit întuneric străveziu. Trecem şi noi prin
vamă. Bara e ruptă, jos lîngă ea e un mort. Un rănit e
sprijinit pe genunchi de către un soldat.
- Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt.
- O luptă scurtă... domnul colonel P.B. e rănit de moarte.
Uite-l.
Aflu ceva mai tîrziu că, în momentul cînd a fost somată,
santinela ungurească a ţipat, locotenentul Sigismund Lajos
a ieşit în prag, a tras cu revolverul în direcţia grupului, aşa,
în noapte, şi glonţul lui a nimerit în cap pe colonel, care
venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de
focuri, ungurii au fugit cu toţii. Asta exista adineauri în
noaptea neagră şi noi nu vedeam nimic, ca şi cînd n-ar fi
fost aşa: cum nu văd nimic, de pildă, vizitatorii într-un
simplu parc comunal. Mi se comunică din urmă că regimentul XR a luat-o la dreapta, că nu mai am pe nimeni
înaintea mea, de parcă s-ar fi dat la o parte o perdea, şi
deci să mă desfăşor în avangardă. E o imposibilitate. Iau o
distanţă la o sută, două de metri înaintea companiei, dar
patrulele nu se duc la mai mult de zece paşi de mine.
Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în
faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea
plutind în toate.
Avem de la începutul serii toţi baionetele la armă şi
formaţia de luptă.
Ordinul e să cercetăm tot ce întîlnim în cale. Mergem
destul de încet, dibuit, şi cei din faţa mea sunt ca umbre
închegate din întuneric. Ne aşteptăm la un atac scurt, prin
surprindere.
Întîlnim după un timp o casă pe stînga... are curte, cu
gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin
oamenilor din faţă să sară peste gardul înalt, dar nu se
mişcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcîndu-mă în sabie, şi
atunci vin şi ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta
şi în stînga, sunt aprinse zeci de lumînări ca la mort şi o
romîncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-şase copii
stau lungiţi pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt,
iau trei-patru lumînări în buzunar şi pornim mai departe.
Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.
Iată altă casă. E moartă şi ghemuită în întuneric toată.
Batem în poartă. O femeie ne lămureşte că au fost ungurii
chiar la ei, dar au fugit, lăsînd în grabă, în bătătură, tot ceau avut.
Pe prispă e o arătare de om.
- E bărbatul dumitale?
- Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.
- Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.
E cu pantaloni albi, cu cămaşă aspră, ţăran de ai noştri,
şi opunerea lui deznădăjduită nici nu ne întîrzie măcar. Îl
luăm şi pornim înainte.
Întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e
aproape zece seara. Aşadar, au trecut cele două ore - aşa au
fost - şi suprapuse imaginii mele dinainte sunt
surprinzătoare prin golul lor.
Un pod, despre care ştim că e minat. Ne oprim. Ordin
din urmă iar, să treacă o grupă neapărat şi fără întîrziere.
Oamenii şovăie, fireşte...
- Bine, atunci trec eu.
- Trec şi eu, dom sublocotenent.
E ordonanţa mea...
- Şi eu.
E caporalul Nicolae Zamfir.
Trecem toţi şi nu se întîmplă nimic (tocmai a doua zi a
sărit, sub o căruţă).
O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte şi de alta a
drumului, ne dă un soi de atenţie crispată, dar după ce trecem de ea şi ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele
înfipte în întuneric, priveliştea se deschide larg de tot,
imensă, fantastică, de parcă suntem în pragul altei lumi.
Totul coboară ca înspre o vale dulce şi vederea e înlesnită
de zecile de focuri uriaşe care ard pretutindeni. Cît ajungi
cu ochii, case ard cu vîlvătăi care luminează ca nişte înalte
torţe. Ţinutul Branului întreg, înconjurat de munţi, apare
astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci
care nu pot fugi de îmbrăţişarea focului. Sublocotenentul
Orişan vine din urmă să privească şi el ridicarea şi căderea
flăcărilor, care înalţă şi coboară cerul. Ard şi numeroase
şire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor - celor
ascunşi în întuneric, aşezaţi cine ştie cum - venirea
noastră. Voi pricepe mai tîrziu că întunericul e de
neîndurat în război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai
dezgheţat. Frumuseţea priveliştii şi gîndul că, oricum,
moartea nu vine din întuneric, de la doi paşi, ca ăl necurat,
că duşmanul e abia jos în vale, că nu e o chestie de
secunde, iar clipa nu e definitivă, ne mai linişteşte puţin.
Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe şoseaua
de acum albă.
Dar cînd ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că
înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaş de foc,
pe care nu-l poţi privi, ca pe discul soarelui. Batalionul
întreg s-a trîntit îngrozit în şanţurile şoselei şi aşteaptă
sfîrşitul lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment
nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trîntit în
şanţ a fost mişcarea cea mai indicată.
Începe o răpăială de focuri care creşte şi descreşte, ca şi
cînd ar fi pe un portativ în spaţiu.
Înaintăm iar, cînd iată că pe şosea apar în lămurirea focului siluete omeneşti. În asemenea împrejurări toate
siluetele sunt de duşmani. Ne apropiem şi vedem totuşi că
sunt soldaţi din regimentul XR, care a pătruns în Bran
ocolind şi dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua,
chiar în marginea tîrgului. Sunt atît de prins de belşugul
de vederi şi de senzaţii dinafară, că nu am timp să-mi mai
simt sufletul. Acum ştiu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul
nopţii. Răpăiala de focuri amuţeşte din cînd în cînd, pe
urmă creşte, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă şi
scade capricios ca ţîşnirea şi jocul apei din avuzul în soare.
Trage cineva din noapte în noi şi aud primele gloanţe
trecîndu-mi pe la ureche. Sunt ei, întîia dată de faţă. Voi
şti mai tîrziu că toate gloanţele, mieunînd, trec pe la
ureche. Oamenii se aruncă disperaţi în şanţurile şoselei.
Vîră numai capetele sub podeţele din dreptul caselor,
lăsînd trupurile afară, ca nişte struţi. Îi strig pe nume pe
cîţiva din ei, dar e de prisos. Rămîn în picioare pe şosea ca
să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinţii din doctorie, ca
să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate şi fac o
sforţare, căptuşită. Gloanţele, e drept, vin rare, şi lovesc
rupînd din copaci, în praful din şosea, în gardul caselor
vechi care plesneşte rupîndu-se zgomotos.
Din urmă vine pe lîngă oameni căpitanul. Îl văd parcă
acum din nou. E mic ca o fetiţă, cu mustaţa plină tunsă
scurt, îmbătrînit de timpuriu.
- Ce facem?
- Aşteptăm ordine noi, de la brigadier.
Coboară spre noi pe şosea, din tîrg, un grup. Gloanţe
puţine, numărînd parcă rar şi piuit, vin înspre noi,
muşcînd scurt din gard şi din praful şoselei. Ştiu atît de
bine că voi muri în noaptea asta, încît mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc
mai dezagreabilă moartea aci, decît în flăcări.
Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu
în raport cu erupţia de lumină şi fărîmături negre, pe care
o produce.
- Au aruncat podul, cu ai noştri, în aer, Gheorghidiule.
Mă duc înapoi să văd se facem.
Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vîrîte sub podeţe. Cînd, în sfîrşit, au văzut cît de
greu nimeresc gloanţele, şi-au mai venit în fire.
Din tîrg, se aude acum un tropot ca de escadroane în
galop pe şosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit şanţul
şoselei şi întorcîndu-se ca într-o arie, au început fuga. Sar
în mijlocul lor, strig pe nume pe gradaţi, pe cei pe care-i
am în faţă şi, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc.
Coboară iar în şanţ, cu baionetele întinse alături.
Rămîn singur în picioare şi aştept să văd ce vine.
Ştiu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa
definitivă.
Coboară spre noi, alergînd, zeci şi zeci de oameni, cît e
de largă şoseaua. Lumina flăcărilor e atît de albă, încît îi
recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noştri.
Întind braţele ca o barieră.
- Staţi... ce e cu voi?
Gîfîie zbuciumat, vorbesc fără să privească:
- Ne-au prăpădit... ordin de retragere.
Am îngheţat... e întîiul moment de groază acută pe carel am şi răspund sîcîit, uscat, grăbit:
- Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit:
Plutonul întîi ocupă şoseaua.
Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul şoselei.
Şi către grămada de zeci de fugari:
- Intraţi în curtea asta.
Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exerciţiu siluitor.
Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel,
sunt adăpostiţi de casă.
Alt tropot pe şosea... alt grup, mai mare încă, vine din
tîrg.
Oamenii mei strigă acum singuri, încălziţi, cînd văd că
sunt alţii mai slabi de înger ca ei:
- În curte...în curte, pe dreapta.
Al treilea grup, o companie întreagă cu ofiţerii ei, vine
fugind îngrozită:
- Loc, faceţi loc!
Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:
- Staţi!
Dar nu vor să asculte, zbiară numai:
- E retragere... suntem cu domnul căpitan.
Şi s-au oprit în aşteptare, cum pîndeşte un om care vrea
să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.
- Domnule căpitan, unde plecaţi?
- E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Şi îmi spune
cu ce companie e.
Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl
lămuresc scurt:
- Nu e nici un ordin de retragere...intraţi în curtea asta,
şi le arăt o curte pe stînga.
- Trebuie să trec.
Urlu către ai mei:
- Niculae Marin, băgaţi baioneta în cine vrea să treacă de
voi.
Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după
casă.
Iar se face linişte. Din urmă nici un ordin, dar vine
căpitanul meu, căruia îi explic situaţia regimentului vecin.
- Noi nu intervenim?
- Mi se pare că nu.
Simt o bucurie de scurt zbor, ca şi cînd nu mai sunt scos
la lecţie cînd nu ştiu nimic, de un profesor rău:
- Aşteptăm aci?
- Ce vrei să facem?
Vine din urmă şi sublocotenentul Orişan, ca să vadă ce e.
Gloanţele s-au rărit acum şi mai mult, răpăiala de focuri a
devenit scăzută ca o cicăleală.
Orişan are obsesii tactice:
- De ce nu intervenim?
- Nu ştiu.
- Domnule căpitan, văd că şi artileria noastră e inactivă
ca şi a lor.
- E luptă de stradă... Ce să caute artileria?
- Să tragă în rezerve... în noi.
- Las-o mai bine aşa.
- Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în tîrg, să vedem ce e.
Hai pînă la pod.
- Haide...
Căpitanul ne întreabă, nemulţumit:
- Ce să căutaţi acolo?
- Să vedem ce e.
Apăsarea asta, de a nu cunoaşte ceea ce se întîmplă
înainte, ştiu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat,
aşa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă
sunt înşelat sau nu.
Casele cu curţi mari sunt înspre marginea asta, mai
aproape de felul romînesc, dar au în faţă garduri înalte.
Am luat călăuza cu noi şi mergem înainte. Mai vin din sus
răniţi şi oameni care au părăsit lupta, iscînd, în lumina focului, forme dedublate.
Dintr-o curte suntem chemaţi.
- Cine sunteţi?
- Din XX... dar dumneavoastră?
- Comandantul lui XR... Care-i situaţia?
- XX e încolonat pe şosea... două companii ale
dumneavoastră sunt înapoi într-o curte.
- Faceţi-le rezerve, întăreşte Orişan.
Suntem acum de-a binelea în tîrg şi lumina a coborît.
La o mică răspîntie, în faţa unei brutării, pare-se cu
masa goală de pîine în afară, cîteva umbre... Încremenim
pe loc.
- Cine-i? Stai!
Nici un răspuns, umbrele au dispărut.
- Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am
nici un cartuş.
Revolverul meu... Îmi vine în minte toată întîmplarea de
la Cîmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat.
Caut în buzunar şi nu găsesc nimic.
- Nu-l am, cred că l-am pierdut.
Şi ne întoarcem la ai noştri.
Au scăzut focurile mari şi impresia e poate din cauză că
şi lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofiţeri din
XX, veniţi dinapoi. Sunt toţi cu sufletele îndoite.
- Cine ar fi crezut? aruncă unul şi toţi tac gîndind la fel
abătut.
Mai discutaserăm între noi la popotă şi eu fusesem în
discuţie ceea ce se numea pe atunci un
“antiintervenţionist”. Pesimismul meu e şi mai greu acum,
iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi
dă un fel de obiectivitate, parcă ştiinţifică, atunci cînd
spun:
- Am impresia că mîine vom lupta în jurul Rucărului.
Căpitanul micuţ şi prea gînditor întreabă cu teamă:
- Crezi că ne vor ataca?
- Socot că da... Azi au fost surprinşi, dar dacă primesc
întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.
Ofiţerii mă aprobă cu privirile grele şi obosite, cu
gîndurile aiurea.
Noaptea scurtă de vară e pe sfîrşite. Focurile s-au stins
tîrziu, ca după o serbare de noapte, şi acum întunericul se
strînge, fără să se facă opac.
- Cum vom putea sta mîine aşa pe şosea? Ce facem?
- Hai la compănii şi om vedea.
Oamenii mă întreabă şi ei ce facem. Suntem neliniştiţi,
căci dacă ne apucă ziua, aşa încolonaţi pe şoseaua albă,
suntem pradă sigură mitralierelor. În tîrg e aproape linişte
şi liniştea asta, cînd ştim că toţi ochii sunt deschişi ca ai
şerpilor în umbră, că şi ceilalţi aşteaptă poate, ca şi noi, e
mai grozavă ca lupta.
Începe să se alburească întunericul care-şi pierduse
toată puterea. Acum oamenii, cenuşii şi ei, nu se mai disting deloc.
Soseşte din urmă colonelul, greoi şi masiv.
- Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.
Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se
prăbuşeşte sub greutatea lui. O iau la fugă după el, şi oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie şi de
morcovi. Ghetele subţiri de şevro se încalţă cu pămînt ca
nişte galoşi. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu
paşii mari, care fac să sară pămîntul fărîmiţos în dreapta
şi în stînga. Mă întreb în fugă, dacă toţi oamenii au baionetele puse. Toată priveliştea cu linii subţiri, desenate ca în
estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înţeleg
că vom înconjura tîrgul ca să dăm un “atac de flanc”.
Călcăm prin albia unui pîrîu pînă la genunchi, dar nu
simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele
arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă şi după ce am
alergat prin ea, începem urcuşul unei coaste. Înţeleg şi mă
îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de
metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la
asaltul ei, mereu în fugă, tîrînd după noi coloana care şi-a
pierdut, peste garduri şi pîrîu, forma.
Ne-au văzut şi începe miorlăitul lung al gloanţelor. Aud
în urmă vaiete: primii căzuţi... Mă emoţionează abstract ca
un număr etichetat de muzeu. “Primii răniţi în acest
război.”
Gîfîi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, şi culeg din
merele scuturate, cine ştie, trîntite de gloanţele care lovesc
în trunchi.
Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele şi balustradele
unui castel medieval, dar alergăm mereu urcînd spre ei,
toţi după colonel, de parcă ne-am ţine de mînă.
Ajungem într-o parte unde peretele e atît de drept şi
înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: “Regimentul se adună în unghiul mort”.
Iată-ne pe toţi, mai mult îngrămădiţi, ca într-un repaos
tihnit în livadă. A răsărit soarele peste cîmpul de luptă.
Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stîncile lui, dar
înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou
istoric vin din ţară, paralele, coloane de soldaţi. Pe şosea şi
peste livezi. Vine şi artilerie, vin şi căruţe. Acum trage pe
deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două
tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, şi lovesc
pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mîna, acest
braţ nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre,
care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un
pumn.
Ziua aceasta, pe care n-o mai aşteptam, e altfel pentru
mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie
să simtă morţii cînd străbat livezile şi plaiurile văzduhului.
E parcă mai uşoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu
toţii. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur
moartea. Acum înţeleg de ce întotdeauna condamnaţii au
avut preferinţe între cap tăiat, spînzurătoare, împuşcare.
Am şi eu acum preferinţe. Vreau să provoc admiraţia
sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru
mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Aşa cum cei
care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere,
să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili
sunt şi voi continua. Mă gîndesc în treacăt că mîine seară
cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, aşa cum mă gîndeam uneori înainte de război (vis de
băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, şi
admiraţia, şi ura lor îmi sunt şterse, indiferente.
Declasaţii în societate, sau chiar numai cei ocoliţi întrun salon, încep să aibă un orgoliu de izolaţi, de
nedreptăţiţi, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtăşesc destinul meu şi a trebuit
un neînchipuit concurs de întîmplări ca să fim toţi aci,
care suntem, adunaţi pe fire deosebite, în clipa
hotărîtoare.
Stăm aproape două ore aşa. E răcoritor ce sentiment de
încredere îţi dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să
fie cînd ataci şi nu cînd fugi. Cred că senzaţia aceasta
împacă un sentiment fundamental: atacînd, îţi alegi tu,
parcă, moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă,
moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întîiul caz, un
sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele
celui asasinat.
V-aţi întrebat, dealtfel, ce s-ar întîmpla cu un om care
are intenţia să se sinucidă, dacă în aceeaşi clipă cineva ar
voi să-l asasineze?
Acum cînd văd batalioanele noastre venind peste plaiuri
şi dealuri, mă gîndesc îndeosebi la sentimentele pe care le
încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm.
Sublocotenentul Popescu, camarad de companie,
mănîncă mere.
- Gheorghidiule, cum o fi ţara asta, cînd nu e război?
Ar fi simplu să ţi-o imaginezi fără soldaţi, dar ei fac azi
esenţa acestui peisaj, încît nu-l poţi gîndi fără ei, cum nu
poţi gîndi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum
deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure
negre, golurile de topaz ale păşunilor şi, ici-colo, vile verzi
cu acoperişurile roşii de ţiglă, care-ţi dau impresia că eşti
în străinătate.
Colonelul, care îşi ştersese timp de două ceasuri chipiul
şi fruntea de năduşeală, stînd în iarba măruntă ca la o
partidă de odihnă, şi în jurul căruia eram ca o turmă,
hotărăşte plecarea.
- Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecaţi întîi voi,
Dolescule.
Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară
speriat peretele.
- Nu pe aici, bre omule, luaţi-o mai la stînga, că e
povîrnişul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lîngă peretele
ăsta, unul după altul, şi pe măsură ce ieşiţi în bătaia focurilor, vă desfăşuraţi.
Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne
arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o
privelişte pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o
strîngere de lumină şi, cu toate că am mîncat cîteva mere,
buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas,
colonelul se scoală şi comanda n-are nimic militar în ea.
- Haideţi.
Pornim după el. După vreo cîteva sute de metri, la
dreapta, povîrnişul e atît de dulce, că poţi urca alergînd.
Comanda se dă iar apropiat, ca o aşezare la masă.
- În trăgători şi ocolire la dreapta.
Risipiţi pe urmă, începem urcuşul.
Îi văd pe cei porniţi înaintea noastră, adăpostiţi după
sfărîmături de stînci, trăgînd mereu focuri, fără să
ochească şi fără să înţeleg, acum, în cine trag.
Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanţele vin
destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearşaf sfîşiat în lung.
Colonelul aleargă acum lîngă mine.
- Hai repede, înainte, repede.
Alerg mai iute şi reiau urlînd:
- Înainte. Sunt la zece paşi înaintea tuturor, strigînd
necontenit “înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi
văd, sunt căţăraţi pe crestături de stîncă, aşa ca vulturii
într-o imitaţie de munte, în cuşcă. Ajung în dreptul unui
soldat cu faţa culcată pe braţul drept, cu piciorul drept
îndoit uşor de la genunchi. Şi ca mine, toţi oamenii îl
privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu cîţiva oameni, între copăcei subţiri. Mi-aduc aminte că am citit
într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofiţer german
că oamenii, ca să evite atacul, se prefăceau răniţi, morţi, şi
că se ascundeau cîte cinci-şase în dosul cîte unui arbust,
care n-ar fi putut adăposti nici unul măcar. Ocolesc în
fugă, pe la ei.
- Ce e cu voi, aici?
Gem toţi “suntem răniţi”. Şi sunt plini de sînge.
Oamenii mei mă ajung şi se lungesc jos.
Colonelul a obosit, se înăbuşă, cu obrazul văpaie.
- Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcuşul
ăsta... Lăsaţi-ne pe noi.
Gros şi înalt, cu ochii albaştri şi cu mustaţa plină, bălaie,
i s-a înmuiat parcă şi gura de năduşeală. Îşi rupe copcile de
la guler:
- Mergeţi înainte că vin şi eu.
Urlu mereu: “înainte”. Ştiu bine că nu voi avea tăria să
vîr sabia mea şubredă în nimeni, dar poate ajuns la
baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca
într-o viziune. Voi pieri ca pe eşafod. Unii dintre oameni se
lasă în genunchi, alţii se culcă.
Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe care vor să
stea:
- Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!
Cei strigaţi încep şi ei să urle: “înainte, înainte!” Merg
aşa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasă, la şapte paşi înaintea
oamenilor, ca un şef de muzică militară la defilare. Ca o
paranteză clipită, gîndesc că asta nu e chiar “ploaie de
gloanţe” şi constat că din cauză că oamenii sunt unii
culcaţi, alţii în genunchi, ca şi atîţi în picioare, nu-ţi poţi
da seama de pierderi.
Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră.
Au rămas pe loc, prinşi pe colţuri de stîncă şi de blocuri
prăbuşite.
Toată lumea urlă mereu: “înainte!” şi am ajuns la
douăzeci de paşi de creastă, dar sunt mai mult cu spatele
întors, chemînd oamenii pe nume. Spre norocul meu de
ultim prag. Căci văd deodată inşi mulţi privindu-mă
speriaţi, urlîndu-mi:
- Culcat, culcat...
Mă întorc cu faţa spre creasta sură, de care eram acum
la şapte-opt paşi, şi văd în acelaşi timp parte din unguri
coborînd dincolo de coastă, dar şi o ţeavă de armă întinsă
arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbuşit, şi mă
nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cît o căldare de
mare. Glonţul izbeşte în piatră ca în fruntea mea, cineva a
ţipat în urmă. Cobor acum după cei fugiţi, dar simt că zgomotul rămîne în urma mea, şi, întors, nu mai văd pe nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofiţer îmi sare de gît, îmi
pune mîna în guler.
- Prizonier, prizonier.
Cînd lucrurile se lămuresc, ne pufneşte pe toţi un rîs ca
de morţi.
Cadavrele şi cei rămaşi sunt înconjuraţi de soldaţi, care
parcă s-au trezit şi privesc. E mai ales cercetat ungurul
care trăsese în mine şi care, o clipă în urmă, fu străbătut de
cinci-şase gloanţe. E cu mustaţa mică, aspră, blondă, gura
groasă, ochii mici şi umerii obrajilor rotunji, ieşiţi. Oamenii i-au luat mantaua, raniţa. În buzunarul vestonului
are scrisori şi două mere. Iau merele, mort de sete cum
sunt, şi le mănînc. Din scrisori nu înţeleg nici un cuvînt.
Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngîndurată, de cel
mort şi scăldat în lumina amiezei.
- Straşnic soldat, domnule. Să rămîie singur, în faţa a o
mie de oameni.
- Bun trăgător, adaugă un altul.
Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.
- Un bun trăgător nu ocheşte atît de lung la şapte paşi,
ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care
era cu spatele la el, să se culce.
- Da, dar ai văzut că în aceeaşi fracţiune de clipă a
coborît arma şi a tras precis, în plin... şi de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe “lista pierderilor”, crede-mă.
Peste cîteva minute, dintr-o stînă pe care o lăsasem în
urmă la vreo două sute de paşi, apar şapte sau opt oameni
în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri.
Suntem morţi de foame şi de sete. Trimitem ordonanţele
să culeagă mere şi ne aşezăm la odihnă şi taifas, toţi
ofiţerii, pe surpături de stînci ca pe taburele. Suntem sus
pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină şi moarte.
Căpitanul meu, micuţ şi cu faţa blondă, de patruzeci de
ani, care a alergat şcolăreşte la atac, mă ia la rost:
- Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe
Măgura, nu la Rucăr.
- Dar ce, asta a fost luptă?
E o protestare uimită. Orişan e însă de părerea mea.
Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, şi, prin
subţirimea sprîncenelor şi lipsa mustăţii, în jos, e gravă.
- N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două
batalioane, e luptă?
- Dar poziţia e cam a dracului... hei? nu?
- Ce-are a face? Şi pe urmă ce rezistenţă e asta? Nu vezi revin eu - abia zece-unsprezece căzuţi de la ei, douăzeci,
douăzeci şi cinci de la noi.
Orişan reia tacticos (acesta e cuvîntul):
- Că n-a fost serios o arată şi faptul că noi ne-am mişcat
ca o turmă. N-a fost cîmp de luptă... Un cîmp de luptă
modernă face impresia că e deşert. Nu se merge aşa cu
sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele
ameninţate de sute de mitraliere şi mii de tunuri, ca noi
adineauri.
- Şi atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia,
neliniştit de ceea ce e în jurul nostru.
- Probabil că mîine va fi luptă, uite pe dealurile de colo,
ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Tohanul-Vechi. Ei, mîine
deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.
- Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.
Priveliştea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou
mural, mare cît un judeţ.
Un triunghi cu baza la noi, largă de şapte-opt kilometri,
înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de
dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele
aşa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt cînd te
găseşti în ele, cu cale ferată, cu şosele ca liniile, fîntîni,
grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului şi mai
viu colorată în verde, alb, negru, roşu, e acum Ţara Bîrsei,
dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.
Colonelul s-a odihnit, îşi pune chipiul.
- Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curăţim toată
Măgura Branului.
- Credeţi că mai sunt trupe acum aici?
- Nu vedeţi că în tîrg se luptă încă mereu?
Peste un ceas, desfăşuraţi, am luat Măgura în lung, fără
să întîlnim pe nimeni. Dar priveliştea e neasemănată
acum. În fund, spre ţara romînească, Bucegii, cu Omul şi
Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de
stîncă, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere
deci din toate părţile, ca nişte turnuri, aşa cum e Măgura
asta a Branului, care şi în cifre e jumătate din Piatra
Craiului, oferă sferturi întregi de ţară ca privelişte.
Ca înălţime absolută, suntem de cîteva ori mai sus ca în
turnul Eiffel şi chiar faţă de tîrgul Branului de la picioare,
înălţaţi la cîteva sute de metri.
Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mişcare, cîrduri
de gîşte, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldaţi de ai noştri. Ciudat e însă
că la marginea tîrgului se aud trompetele romîneşti
sunînd atacul şi lanţul de trăgători înaintează strigînd un
“ura” care ajunge pînă la noi.
Ne privim muţi, strînşi pe iarbă ca la cafenea.
- N-au cucerit încă satul ai noştri?
Căpitanul nu crede. Orişan nu crede nici el.
- Nu vedeţi, bre, că acum dau asaltul?
- Îl dau ei aşa... ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.
- Ce facem noi?... Da ia... ia staţi... ia uite. Şi căpitanul
rămîne privind nedumerit.
Privim şi noi, toţi. Un grup de vreo douăzeci de soldaţi
părăseşte tîrgul, merg spre nord, pe şosea, pe sub Măgura
noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.
- Sunt de-ai lor care se retrag.
- Aş... sunt ai noştri care înaintează, uite mitraliera pe
cai.
- Domnilor, tragem...
- Domnilor, nu tragem.
Şi îi lăsăm să treacă.
Acum e alt grup de soldaţi pitici, cenuşii, şi curînd ne
convingem că sunt unguri.
- Ce facem? Le tăiem retragerea?
- Ce să mai coborîm noi? E ordin să ţinem ocupată
Măgura. Opriţi-i cu focuri de armă de aci de sus, e de
părere colonelul. Acum suntem noi în turn şi ei sunt jos.
Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă.
Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăştie ca pe găini, vin
alţii din urmă, îi împrăştiem şi pe aceştia. Nimeni nu mai
are curajul să treacă şoseaua. Îi pîndim şi în curţile din
margine. E o pasiune de vînător şi regretăm sincer că nu
vedem căzînd net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei
de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de
plumb. Nu le văd faţa. Un autor de drept spunea că dacă
juraţii ar fi să ucidă cu propria lor mînă, n-ar condamna
niciodată; preşedinţii de republică ar graţia întotdeauna.
Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a conţinutului
omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar
rareori văzîndu-i în carne şi oase pe oamenii care poartă
acele nume.
În timpul cînd noi facem, de la 800 de metri înălţime,
poliţia şoselei, în sat trompetele continuă să sune “atacul”
şi ajung la noi urale. Oamenii sar garduri şi trec peste
livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai
umblă gîşte şi, din cînd în cînd, trece drumul cîte-o femeie. Aflăm, mai tîrziu abia, că în această glumă privită de
sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte şi de alta,
între care, de la noi, şi doi ofiţeri. Cauza poate fi şi în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înţeleg că e bine că azi-noapte
nu s-a stăruit pentru cucerirea tîrgului. E o mare
imprudenţă tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puţini.
Cu atît mai mult cînd e vorba de o luptă de stradă, care
cere nervi încercaţi. Ce să mai spunem despre uluitoarea
greşeală de a duce o armată, care de patruzeci de ani n-a
mai avut război, în cîteva ore, în luptele de noapte şi de
stradă totdeodată.
Mai tîrziu ordonanţele şi oameni de la aprovizionare au
coborît în tîrg după de-ale mîncării. M-am lungit pe
spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.
Colonelul dă un sfat plin de înţelepciune:
- Hai, domnilor, să dormin acum, cu toţii, chiar şi trupa,
că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de
santinelă, toată noaptea.
Pun mîinile sub căpătîi, dar încă nu am liniştea să pot
dormi. De ieri de la şase seara mi se pare o veşnicie. Sunt
eu soldatul acesta cu faţa, cu viaţa spre nord? Eu, care ieri,
civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino
cu tot sufletul spre miazăzi?
Cu ghetele acestea subţiri de şevro negru, cu vestonul
acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la
Cîmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără
soluţie. Atît de mare e depărtarea de cele întîmplate ieri,
că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decît mine
cel de azi, aşa cum se micşorează distanţele satului tău de
cătunele vecine, cînd eşti departe de tot în oraşul străin,
cu altă lume. De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul
de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întîmplare
din copilărie. Şi atunci sufeream de lucruri care azi mi se
par fără înţeles. Diseară sau mîine voi muri. Lungit pe
spate, la şase sute de metri în văzduh, deasupra ţării, cu
conştiinţa şi cu faţa la cer, sunt parcă într-un punct de pe
traiectoria unui proiectil în spaţiul interplanetar. Totuşi,
trupul întîrzie pe pămînt, încă soldat, ca morţii care în
primele ceasuri sunt în jurul casei şi văd pe ai lor, care nu
mai sunt ai lor. Mai aproape acum decît sufletul femeii
mele mi-e trupul ei, căci senzaţiile încă le mai trăiesc. Am
regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală
neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la
douăzeci şi trei de ani. Trec pe cer nori mici albicioşi, îmi
simt obrajii traşi şi barba crescută, de bolnav. Găsesc în
buzunarul vestonului două ţigări aproape uscate, o foaie de
hîrtie cu adrese, cartea poştală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, şi închid ochii de
teamă că va veni lîngă mine şi nu voi mai putea fi singur.
Orişan vine şi el însă, şi nu se lasă pînă nu mă
deşteaptă.
- Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo, dar e
întrerupt de intervenţia maiorului Dimiu:
- Nu părăseşte nimeni poziţia, dormiţi mai bine, că la
noapte cine ştie ce se întîmplă. Mai rugaţi-vă şi voi la
Dumnezeu!
Să mă rog lui Dumnezeu?... Surîd cu buzele arse şi-mi
simt ochii înmuiaţi. N-am crezut şi iată, nici acum, cînd
mă scald în moarte, nu cred. Cînd am văzut aseară oamenii închinîndu-se, mi-a venit să zîmbesc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceştia, convoi cu mine,
camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru
mine, şi orice gest al lor mă înduioşează ca gesturile unui
copil drag.
Mă gîndesc că voi lăsa, azi-mîine, trupul ăsta de o
sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă
devotată. Douăzeci şi trei de ani niciodată bolnav, chiar
atunci cînd în liceu îmbrăţişam aceleaşi femei care-i
îmbolnăveau pe colegii mei. Şi totuşi ce prost m-am slujit
de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrăţişări calpe, fără duioşie. Am
privit după atîtea femei frumoase în viaţa mea şi nici una,
pînă la capăt, nu m-a înţeles. Altele n-au avut tăria să
biruie împrejurările... Una singură mi-a dat nesfîrşite
nopţi de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate.
Aş fi murit azi fără să ştiu ce e îmbrăţişarea unui trup magnific de femeie sinceră şi frumoasă, dacă n-aş fi avut lîngă
mine, ca să-l frămînt, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de
fruct şi animal tînăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.
Dar m-a iubit? Surîd pentru mine singur... De ce s-ar fi
dat unui student sărac? O partidă, un viitor soţ? Atunci de
ce n-au făcut-o şi altele înaintea ei? În orice caz, e singura
femeie care a făcut sacrificii pentru mine, cînd mama a
fost gata să pornească proces pentru moştenire, cu noi,
copiii. I se cuvine să recunosc că nu m-a înşelat decît cînd
am devenit bogat.
Îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de
neajuns.
Mă ridic într-o rînă şi privesc în jurul meu. Cîţiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toţi palizi; dar cei mai
mulţi sunt treji aşa în grămadă, ca o turmă. Colonelul şi-a
aşternut jos mantaua şi gîndeşte, lungit. Cred că nimeni,
dintre ofiţerii şi soldaţii mei de frunte, nu poate dormi, ca
şi mine acum, deşi, eu îndeosebi, n-am dormit decît cîteva
ore, tocmai de joi seara, cînd aşteptam răscolitor să plec la
Cîmpulung. Mă scol nervos şi mă duc lîngă colonel.
- Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?
- Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poţi face un testament, dacă vrei.
- Dar o donaţie? O scrisoare de bancă?
- Nu ştiu. Cred că da... Întreabă pe vreun avocat dintre
băieţi.
Şi rămînem amîndoi pe gînduri ca pe o apă.
Maiorul vorbeşte pentru noi , dar parcă ar vorbi, parcă
ar ofta în vis.
- Sfînta Marie azi, ziua nevesti-mi şi a fetiţei.
Căpitanul S. de la a zecea adaugă şi el îngîndurat:
- Da, şi ziua nevesti-mi...
Pe urmă nu mai vorbeşte nimeni. Parcă toţi suferă de
lingoare...
Tîrziu îmi aduc aminte de Văraru şi-l caut pe căpitan.
- Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?
Îmi răspunde pătruns şi îngîndurat:
- De aici nu mai pleacă nimeni.
Înţeleg că suntem ca nişte leproşi, cine a venit între noi e
iremediabil pierdut.
Pe înserate vin din tîrg, cu legături în spinare,
ordonanţele.
Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:
- Hai, domnule sublocotenent, că am adus şi pentru noi.
A adus doi pui fripţi, pîine albă mare, stafide, brînză, o
sticlă cu vin, o cămaşă nouă şi o pereche de ghete noi, tot
de şevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.
- Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea...
Am un moment de ezitare, de superstiţie, dacă să îmbrac
o cămaşă de la jaf acum, în plină baie a morţii, dar sunt
murdar şi cine poate şti cînd ne vom vedea bagajele. Pe
urmă, în învălmăşeala asta, faţă de sacrificiile pe care le
facem noi, şi întîmplarea, şi stafiile răzbunării trebuie să
fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se
scîlciaseră şi se strîmbaseră de-mi face o adevărată
plăcere să le pot arunca.
- Dumitre, cheamă pe gradaţi şi dă-le să mănînce
bunătăţile de aici.
- Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus
şi pentru domnul plotonier.
- Dă-le lor... Şi, mai pe urmă, doi inşi să plece pe jos, să
aducă tot ce le trebuie la oameni.
Aş devasta un muzeu, aş jefui o biserică pentru cei pe
care-i văd, cu ochii lor frumoşi şi credincioşi de cîini
osîndiţi, lîngă mine.
- Adu-mi un toc şi hîrtie pentru mine, Dumitre, dacă
găseşti.
Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donaţie...
Poate că la noapte ungurii primesc întăriri şi, cine ştie,
vom fi atacaţi. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd
cum aş scăpa.
Dealtfel, împotriva indicaţiilor reglementare, nu se trimit decît cîteva plutoane în pădure, între care şi eu, la cel
mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe
culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta,
la miezul nopţii, ne face să tresărim, drepţi, înfioraţi. Din
neştiut, vag uimit că în urmă, în liniştea lor, sunt oameni
care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul
să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de
aci.
Sunt şi incidente comice. Rădulescu şi-a adunat plutonul
şi le ţine oamenilor un discurs despre Patrie. Toţi credem
că e o parodie amuzantă şi cînd colo aflăm cu surprindere,
de la el însuşi, că a vorbit serios.
Cei patru kilometri dintîi îi străbatem în fugă peste
livezi cu pruni şi meri, prin curţile oamenilor, căci,
neştiind ce forţe avem în faţă, ne e frică să nu fim
surprinşi. Aş vrea să ştiu ce se petrece în sufletul ţăranilor
şi nevestelor care-şi continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul
adevărat. Va veni şi acela. Pentru atacul satului şi al dealului din spate, suntem patru batalioane. Fireşte că nu ştim
absolut nimic despre ce avem în faţă, căci statul nostru
major se informează, pare-se numai de la oamenii noştri
de la aprovizionare, cînd se duc înapoi după ceai şi fasole.
Deşi noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăşi în linia
întîia. Cîteva lucruri tot aş putea spune despre Tohanul-Vechi.
Că oamenii din plutonul meu s-au pornit aşa de rău, că
nu s-au mai oprit pînă au ajuns dincolo de sat singuri, cu
toate înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe
Văraru, care mînca varză, împuşca drept în sus şi nu vrea
să se oprească) şi, mai ales, cu toate ordinele primite din
urmă: să nu înaintez prea repede că voi compromite
legătura trupelor care dau atacul.
Că m-a înspăimîntat violenţa şi precizia focului nostru
de artilerie împotriva tranşeelor inamice.
Apoi, că întîia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un
glonţ. Veneau rare, fîsîind, rupînd, din cînd în cînd,
cearşafuri de şifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o
palmă de capul meu, căci aşteptam culcat, plescăind
îndesat şi metalic în pămîntul afînat al miriştii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat,
impresia sleitoare că acelaşi plesnet înfundat l-ar fi avut şi
în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecît altele, dar să
mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, nici unul.
Al treilea - l-am ştiut mai tîrziu - a fost că luarea acestui
sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul
Voicu (cel ce mă înhăţase de gît ca prizonier), a figurat în
comunicatul oficial de a treia zi, dîndu-mi acea senzaţie
că: despre mine e vorba, deşi nu ştie nimeni. Seara, iar
masă îmbelşugată, cu fripturi haiduceşti şi bunătăţi de tot
soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu
încetul, la faptul că XX a luat, cel dintîi dintre regimentele
de infanterie, “Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărît că
nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofiţerii lui XX au făcut un război de oameni
necăjiţi şi meşteşugari trudnici.
Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru
masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani
de război, bogate în vite grase, de soi şi alte frupturi
gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi
de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu
socoteală. Suntem toţi indignaţi şi, dacă ar fi după noi, iam împuşca neîntîrziat.
Îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui “brigada Corabu”, cum o poreclim, căci a fost intercalată, la
trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră şi
brigada bucureşteană care a luptat la Predeal, a atacat cu
atîta hotărîre în această noapte dintîi, încît a ajuns pînă
la Rîşnov, în spatele frontului inamic, şi a trebuit să fie
chemată înapoi. Soldaţii, nu numai că nu l-au împuşcat pe
cel care-i comandă, şi care e acum încă şi mai aspru, dar îl
iubesc cu mîndrie că au un asemenea şef şi sunt foarte
simţitori, ca şi sublocotenentul lor, la şoaptele care îi arată
drept cea mai bună companie din regiment, în afară de
faptul că sunt şi unitatea cea mai bine hrănită şi cea mai
tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor
ce îl aprovizionează şi posturilor de veghe.


2.2. Fata cu obraz verde, la Vulcan

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă
ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au
venit femei, romînce de-ale noastre, să se plîngă bocind
că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost
jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două
bătrîne mă întovărăşesc pînă acolo, ca să fac o percheziţie
severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar
din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. În faţa
cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit
toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimîntată să ajungem la
ea. Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o
clipă întreruptă, a morţii. Sunt hotărît să procedez exemplar.
- De ce-aţi jefuit satul?
Mă întîmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi,
mîini uscate de bătrîni, ca de mumii. N-au furat ei, nu sau atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i
înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie,
înţelegînd din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt
dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de
trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa
rămasă în făgaşul roţilor. Sunt frumoşi ca îngerii din
Madona Sixtină a lui Rafael.
- Şi-acum, cu ei toţi...
Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are
obrazul desăvîrşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui,
iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de
la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor
fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă
uimeşte de rămîn o clipă încremenit. Sugestia picturală nu
mă părăseşte şi surîd gîndind la Mona Vana. Pe urmă,
scurt, milităreşte:
- De ce ai furat?
Întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din
umerii taliei mici, săltate:
- N-am furat.
Mi s-a uscat gura şi devin nervos:
- Cum n-ai furat?
Rîde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemănată
mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o
mînă în şold.
Mă duc mînios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru
de Gretchen, pe care-l are peste rochie.
- Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaşte cît de colo că e
furat? Şi umbreluţa asta roşie?
Ţine în mînă şi o poartă izmenit, asemeni cochetelor de
operetă, o umbreluţă de mătase vişinie.
- Dacă plouă? şi-şi suceşte mijlocul subţirel de are acum
talia toată întoarsă în lături.
- Dacă plouă, trebuie să fugi, ai? şi scurt: Am să te
împuşc.
Face cu piciorul gol şi măsliniu, pînă la genunchi, mic
de pus în vitrină de farmacie, urme ca de şarpe în noroi şi
răspunde, fără să se uite la nimeni:
- De ce să mă împuşti?
Sunt furios.
- Pentru că furi... înţelegi? pentru că furi... pentru că eşti
“hoaţă”.
Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mîinile a
rugăciune, cum au fost poate învăţaţi, şi restul ţigănimii
priveşte pierdută de spaimă.
- Unde stai? şi o pironesc cu privirea.
Îmi arată cu mîna vag şi surîde semeţ, cu buzele roşii şi
îmbietoare ca vinul negru.
E în mine o nehotărîre, parcă aproape de panică.
- Hai acolo, hai la ea!
Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuţe vechi
şi strîmbe, boite gălăgios cu roşu, albastru sau galben tare.
Soldaţii scotocesc prin casă, nu mai ştiu nici eu dacă
găsesc sau nu “corpuri delicte”.
Sunt enervat, e în mine o răscolire de cuşcă întărîtată.
- Ajunge, venim mîine să facem percheziţie din nou.
Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat. Pe
asta - şi o arăt soldaţilor cu dispreţ - o luăm cu noi, hoţia ei
e dovedită.
Încep să se văicărească toţi bătrînii să le lăsăm fata.
Ochi speriaţi, feţe de ceară şi mîini negre care se întind
spre noi...
- Lăsaţi-o, nu a furat!... Mă prind tîrît de veston: nu a
furat.
- O să vedem, la judecată.
O aşez între santinele şi pornim spre sat. S-a înserat,
aerul e aburit... şi începe iar să se cearnă, răcoros. Merge
cu picioarele goale, lăsînd urme ca mîngîierile în noroi,
sucind mereu umbreluţa roşie. Cînd, ca să treacă vreun
şivoi, întoarce talia în lături, sînii mici, strînşi de şorţul
strîmt, par înveliţi ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută
pentru păstrarea lor, ca pumnii strînşi în mănuşi.
Coborîm mereu spre sat, cînd din senin începe o
răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stînga, regimentul,
alarmat, se formează pe unităţi. Sunt mereu sub obsesia
regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde
se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc
nedumeriţi, neştiind ce să facă. Rămîn un timp nervos, pe
gînduri.
- Daţi-i drumu... şi mi-e privirea grea de frămîntare.
Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluţa roşie
şi, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu
ochii acum verzi, adînci şi copilăroşi:
- Eu ce fac?
O privesc încruntat, mînios:
- Ce faci? Te duci acasă... hoaţo.
Pune mîna micuţă şi mîngîioasă, ca o pasăre, pe mîna
mea.. şi încet, în şoaptă caldă şi bună:
- Rămîi şi dumneata.
Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în
ochii verzi şi limpezi ca apa umbrită de salcie.
- Lasă-mă-n pace!
Şi pe mîna mea, mîna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sîn mic.
- Vino la noapte, vin eu în sat...
Aş vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi
azvîrl numai mîna de pe mîna mea.
- Nu se poate... Rămîn aici.
Plec copleşit de o prăbuşire de tristeţe şi simt toată
umezeala serii în mine. Cînd după vreo zece paşi întorc
capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în şorţul albastru de Gretchen, în jurul capului oval şi măsliniu cu
umbreluţa ca o aură roşie, de sfîntă a păcatului.
Şi, cînd, după ce am străbătut marginea satului, întorc
capul, văd mereu silueta rămasă pe loc şi umbreluţa roşie.
Pînă s-ajung la regiment, situaţia se şi lămureşte. Era o
recunoaştere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăşi, fără
să vreau, o constatare penibilă pentru inteligenţa mea. De
cîte ori, înainte de luptă, pun mănuşile de piele brună, totul se rezolvă uşor. Ştiu că e stupid, dar este peste puterile
mele ca să nu constat coincidenţa asta.
Adorm cu gîndul la obrazul atît de limpede măsliniu, şi
la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toţi, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aş vrea să
trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să
mai întîlnesc din nou pe fata asta cu trup de şerpoaică.
Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleţi, m-a făcut să
deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, cînd
hainele mi-erau înscorţoşate de apă, de prisos o foaie de
cort în cap.
Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm
Codlea. E o “cotă” uluitoare, ca o căciulă de cîteva sute de
metri, de jur împrejur neavînd decît cîmpie sau movile
mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atîta impresie
de înălţime. Domină cîmpia netedă pînă la Tîmpa
Braşovului.
Simţim toţi că aici va fi întîia luptă grea. Orişan şi cu
mine, ca strategi şi tehnicieni ai batalionului, suntem
consultaţi cu îngrijorare de către camarazii ceilalţi, care ne
cred, pare-se, şi chiromanţi.
- Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălţimea, e
de părere Orişan, cu jumătate privirea spre oamenii care se
încolonează, cocoşaţi de raniţele încă ude de azi-noapte.
Trebuie înconjurată.
- Şi-aşa va fi greu. E un punct de observaţie, care va fi
apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se
închină, iar eu îmi pun mănuşile. E un refugiu de laşitate
atît de intimă, că niciodată nu l-aş spune nimănui. Nici lui
Orişan, nici lui Tudor Popescu.
La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Ţînţar. Într-o
seară numai, cînd divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a
fost o mică încurcătură. Deşi noi luptasem tot timpul spre
vest, a trebuit să executăm, oricît am fost de uluiţi, ordinul
diviziei şi ne-am aşezat în avanposturi cu faţa la nord-est,
deci cu spatele la duşman, pur şi simplu. Pe la miezul
nopţii, o recunoaştere de husari, care n-a dat peste nici o
santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofiţerilor. Ne-am
speriat noi, dar s-au speriat şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe
urmă am întors posturile şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă
am întors posturile cu “faţa la spate”. Mai tîrziu, iar o
scurtă şi vehementă încăierare, şi ajungem pe malul Oltului.
Acum ştim precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal,
deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe cînd
malul dinspre noi formează un adevărat şes. Nu vom
rămîne în această cîmpie bătută de focurile inamicului.
Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o rîpă de lut galben, adîncă. Acolo ne vom ascunde aşteptînd ziua de atac.


2.3. Întîmplări pe apa Oltului

Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo
reţele de sîrmă, creneluri de tranşee. Mă întreb cum vom
trece apa adîncă şi vijelioasă a Oltului, sub focul
mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvîrlite în aer.
Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.
Cunoaştem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin
rare. Sunt şi aici întîmplări comice. Stăm adesea cîte doitrei ofiţeri prieteni, deasupra rîpei, pe mal, la taifas şi
măsurăm, cercetăm malul celălalt (cînd împădurit, cînd
rîpos, mîncat de ploi şi tranşee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.
Aşa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliţi peste cap, ca nişte berbeci, în fundul rîpei.
Obuzul lovise la cîţiva metri depărtare, rupsese malul şi-l
prăbuşise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea
să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, cînd
o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă,
am avut, pentru întîia oară, priveliştea unui duel de
artilerie. Peste zece minute, cea romînească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere.
Două tunuri erau sfărîmate complet. Era o înjunghiere în
orgoliu, ca înfrîngerea şampionului romîn la circ.
Niciodată în cărţile de citire, sau în luptele copilăriei dintre
noi şi turci, nu biruiau turcii. Pentru întîia oară aveam, de
asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea
în ţintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar cînd
focul e intens şi eşti sub traiectorie, le vezi ca nişte mici
comete de fum şi oţel la punctul de cădere. Fără îndoială
că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai tîrziu, o
lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria,
artileria inamică şi-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu
mînie şi vădite intenţii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.
Începînd de a doua zi, poziţia devine statornică. Suntem
destul de bine adăpostiţi şi mi se par suportabile loviturile.
Admirabila conducere a focului ne pune pe gînduri şi
încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.
Totuşi în fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei şi privim
dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un
condamnat ar privi pe fereastră cum i se construieşte
eşafodul în curtea închisorii. Întîrziem mereu, căci ştim că
se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de
căderea Turtucaiei şi o socotim ca pe o cădere oarecare a
Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o
putem admite.
Într-una din nopţi, pe cînd eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte
pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneţia, neocupat
de noi. Pe cîmpia mare şi netedă ca un lac, înaintează spre
noi un lanţ de trăgători, căruia în întunericul vag negricios
le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca nişte
spirite ale nopţii. Mi-e frică şi mi-e frig. Pornim cu compania desfăşurată înaintea lor pe muteşte. Tremur atît de
tare, îmi clănţăne dinţii în aşa fel, că mi-e teamă să nu
simtă cei de lîngă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la
o întrebare şoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte
hotărît şi foarte liniştit. Nu pot să ştiu precis de ce tremur
atît de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat uşor,
ca în seara cînd am plecat). Îmi simt muşchii de deasupra
genunchilor tremurînd, fără nici o senzaţie de oboseală.
După un timp lanţul lor se opreşte şi se opreşte şi al nostru. Stau aşa ca vreun ceas, iar cînd se încenuşează
noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunţă că s-au
retras.
A doua zi, jos, în rîpa cu maluri crăpate şi cu fundul de
pîrîiaş uscat, unde avem cîteva corturi, vine un ţăran,
mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic:
- Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...
- Ce? spune...
Vorbeşte încet, rar, cu braţele încrucişate, acoperindu-şi
cu mîna mustaţa şi gura.
- Sunt în sat două fete spioane.
Tresărim toţi speriaţi. E ca şi cînd o stafie ar fi
semnalată real.
- Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine şi cu
ofiţerii unguri, că sunt frumuşele, iar acum le trimit mereu
ştiri dincolo.
Colonelul îşi ciupeşte mustaţa “kaiseriană”.
- Cum le trimit ele ştirile?
- Păi acum, drept să vă spun, eu nu ştiu... Da le trimit... o
fi la telefon... o fi trecînd noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu ştiu.
- Ce fel de fete sunt astea?
- Frumuşele, drept să vă spun... că de-aia se şi uită
ofiţerii la ele... Şi cu untărofiţeri de ai dumneavoastră petrec mereu.
Nimeni nu ştie nimic.
- Gheorghidiule, ia patru oameni şi vezi ce e acolo.
Omul mă duce pînă aproape de poarta casei lor, înaltă,
amintind de porţile săseşti, şi pe urmă se dă mai în lături,
să nu fie văzut.
- Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria şi Ana
Mănciulea.
Înăuntru e chef cu strigăte şi cîntece. La bătăile noastre
în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă,
să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa
rotundă de ţărăncuţă sănătoasă.
- Ce-i cu dumneavoastră aci?
- Petrecem, domnule ofiţer... petrecem şi noi de bucurie
că au venit romînii noştri... Poftiţi şi dumneavoastră, că
avem pui fript şi vin bun...
Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu ştiu cum să-ncep.
După înfăţişare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte
strîmtorat.
- Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceţi spionaj.
Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani.
- Vai, domnule ofiţer, cum se poate să spuneţi asta?
Auzi?! Să spuneţi că suntem spioane? Şi noi, care nu mai
puteam de bucurie cînd am văzut că vin romînii noştri...
Mă întorc şi las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios cînd află că n-am găsit nimic care să
se potrivească temerilor noastre.
- Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic
atunci cînd vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă
percheziţie, arestează-le şi lasă acolo un post pînă mîine.
Mă întorc, fac o nouă percheziţie la lumina lumînărilor,
căci acu e noapte, şi, negăsind nimic, le spun totuşi că sunt
arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de
santinelă. Femeile sunt sfîrşite de groază. Din tot cheful de
după-amiază a ieşit un mormînt.
După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge
şiroaie prin pînza corturilor joase, dar mai ales vin şiroaie
de dedesubt de ne udă culcuşurile. Nu mai poate dormi nimeni. Cînd, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala
devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decît întrebînd
necontenit unii de alţii, nu se pot desface repede corturile,
nu e loc de încolonare în rîpa îngustă.
- Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac
cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul
de la batalionul al II-lea şi cu aghiotanul lui o hartă mică,
fără să găsească punctele căutate.
- Domnule colonel...
- Ce-i, domnule? şi de-abia ridică, sîcîit, ochii de pe
hartă, pe care se plimbă, căutînd, degetul gros al maiorului.
- Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?
E uimit:
- Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie
acum?... Ei, păcatele mele...
Reiau înfiripat:
- Domnule colonel... am un post acolo...
E furios.
- Lasă-mă, domnule, înţelege odată...
Totuşi, abătut, nu ştiu ce voi face, şi stărui:
- Ce să fac cu ele?
- Ce să faci? Împuşcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasămă în pace... Împuşcă-le...
Mi se face gol în cap. Plec aiurit.
- Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce
fac cu fetele alea?
- Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale.
Ei, gata a noua?
- Domnule maior, mă scîncesc enervat.
- Du-te, domnule, la colonel şi-ntreabă-l.
- Am fost.
- Ei, şi? Ce ţi-a spus?
Nu prea îmi vine să mărturisesc.
- Mi-a spus să-l las în pace... Să le împuşc şi să-l las în
pace.
- Floroiule, ţi-ai strîns oamenii?... Corabule, gata?
Vedeţi să nu facă nimeni zgomot în timpul marşului... să
puie bidoanele în buzunare, să nu atîrne.
- Domnule maior, ce fac?
- Lasă-mă, domnule, în pace... Împuşcă-le dacă ţi-a spus
colonelul şi termină, fugi la pluton.
Mă hotărăsc să las şi eu pe caporal, să facă aşa cum i-o
trăsni prin cap, ca la joc de noroc.
Pornim oarecum înapoi, depărtîndu-ne de Olt. E un
drum de care, anevoios, şi plouă mereu. Oamenii alunecă,
se lovesc unii de alţii şi înjură amărîţi. Se amestecă mereu
rîndurile.
Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o
umbră.
- Dom sublocotenent...
- Ce e, mă? Cine eşti?
Şi, mereu în şoaptă, răsuflînd greu:
- Eu. Niculae Zamfir, caporalul...
- Ei, ce?
- Am adus femeile alea cu noi.
- Mă, eşti nebun?
- Uitaţi-le...
Amîndouă, în cămăşi, cu picioarele goale, cu cîte o
brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin
ploaie.
Las lucrurile aşa.
În zori poposim într-altă rîpă.
- Domnule maior!
- Ce e?
- Caporalul a venit cu femeile...
Cît e de gros, maiorul se cruceşte.
- Aici?
- Aici.
- Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai
scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.
Ceea ce şi fac, bineînţeles.
A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma.
Agonia se apropie de sfîrşit... Luăm o poziţie de plecare
într-un luminiş de pădure şi ne pregătim sufletele cum se
pregătesc coşciugele şi hainele morţilor. Formele şi culorile devin iar ireale.
Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toţi
ofiţerii în cerc. Totul e palid.
- Colonele... va să zică ne-am înţeles?...
Ascultăm abătuţi explicaţiile care nu spun absolut nimic.
Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.
Unul spune, cu glas umbrit, gîndul tuturor:
- Domnule general... dar e apa adîncă... poate de doitrei metri. Şi curentul e iute...
Brigadierul rămîne nedumerit.
- De, ştiu eu?... Să puneţi pe cei mai înalţi la dreapta... Să
se ţină oamenii unii de alţii... Ce vreţi să faceţi?
Orişan surîde şi mă priveşte consternat.
Altul spune, nesigur, parcă la întîmplare:
- Şi pe urmă, în vad, sunt sîrme întinse dedesubt în apă,
ca să ne încurcăm în ele...
Brigadierul nostru parcă întîia oară se gîndeşte la asta.
Îşi apropie sprîncenele stufoase.
- De, ştiu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure
crăci... să faceţi nişte căngi ca să smulgeţi sîrmele din apă.
Acum îşi întinde mustaţa mare, căruntă.
Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse
la abator. Pentru asta am stat o săptămînă în loc?
Colonelul gîfîie emoţionat, palid, neliniştit.
- Da... sigur... vedeţi... domnule general... o să fie greu...
Ei au posturile de mitraliere cu ţevile aţintite de cu ziuă...
- Or fi, da ce vreţi să facem?
Corabu, negricios şi îndesat, se apropie şi arată apoi,
dincolo, pe malul celălalt, un moţ stîncos:
- Domnule general, trebuie ocupat întîi gurguiul ăla, că
pe urmă cade toată poziţia.
Zîmbim vag cu toţi, ca în faţa unei imposibilităţi, şi generalul întreabă dispreţuitor:
- Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?
Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofiţer reglementar, răspunde scurt:
- Îl iau eu, cu compania.
Generalul îl priveşte şi mai dispreţuitor, sincer dezgustat
de atîta fanfaronadă, şi găseşte că nu merită nici un
răspuns.
- Aşa, colonele... Şi uitam să-ţi spun... Nu iei decît două
batalioane. Unul îmi rămîne mie ca rezervă a brigăzii.
După un scurt schimb de vederi între comandanţii de
batalioane, se găseşte că e rîndul nostru să fim trecuţi la
rezervă...
Nu ştiu, răsuflu uşurat. Încă două-trei ore cîştigate faţă
de ceilalţi.
Asta preţuieşte ca o amînare de operaţie, cu cîteva
minute.
De cu seară ne punem în mişcare şi pe la miezul nopţii,
după ce străbatem, în linişte de mormînt, distanţa de vreo
doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de
stafii, ne oprim lîngă terasamentul înalt al unei căi ferate.
Noi vom rămîne adăpostiţi acolo. Se ştie că inamicul are
posturile de pază dincoace, spre noi, în cîmpie.
Trebuie ca, pînă nu prind ele de veste, oamenii dinainte
să se strecoare, unul cîte unul, în spatele lor, să se adune
acolo pe compănii şi pe urmă să pornească atacul... Dacă
se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, şi numai în urmă
să deschidă focul.
Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, ştim că pe tot
frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de
întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu
două zile înainte a fost însă respins, ştim şi asta, cu pierderi.
Cei care au plecat în faţă ni se par plecaţi în noapte, pe
lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele
astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viaţă... şi
semnul de viaţă e o întîie răpăială pripită de focuri, care
sfîşie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău
metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocînd bandă
după bandă ca un nai, lătrînd viu de tot, sperios, ca un
motor de motocicletă.
Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu
să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii celor de acolo. Mă
simt prea subţire, dar parcă mănuşile pe care le-am pus de
la început ţin de cald. Sabia am dat-o la căruţa de bagaje,
iar armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că,
de aproape, nu voi putea ucide niciodată.
Stăm îngrămădiţi în dosul terasamentului şi aşteptăm
mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care
nu vedem nimic. E un alt tărîm, la poarta căruia suntem.
Pe urmă încep să-i vină generalului veşti, ca nişte
sentinţe, din toate părţile... Batalionul I din XN respins,
batalionul III din acelaşi, respins. Patrulele de legătură
aduc şi ele veştile care deschid morminte, de pe tot lungul
malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.
Numai în faţă, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o ştire. Din cînd în cînd, doar cîte o impresie
de oboseală, de scădere de înverşunare, dar pe urmă
răpăielile revin cu şi mai mare furie. Nu ajung vaiete
omeneşti, dar trebuie să fie.
Se încenuşează din ce în ce noaptea şi se alburesc
luminişurile.
Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalt - cu
copaci, păşuni, case - care păzeşte vadul şi care se creează
acum din nou, din neantul nopţii şi al necunoscutului.
Cînd zorii devin încă şi mai albicioşi, vedem pe culme
siluete de soldaţi inamici, iar pe dreapta pîlcul unei
mitraliere. Două mici tunuri, “puşcoace” de cincizeci şi
trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în
bătaie. Intervin Corabu şi Orişan, care după aceea şi
ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu ştiu care dintre noi,
sparge pîlcul mitralierei, care amuţeşte, lăsînd doar pe
celelalte să continue. Sunt pur şi simplu uluit de această
precizie. Lanţurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire şi cu
răsuflet oprit că ai noştri au trecut (şi sunt în pericol să fie
daţi înapoi).
“Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în
gură, şi la lumina dimineţii pornim într-o goană de crosscountry. Sar prin băltoace, peste şanţuri de scurgere, alunec într-o fîneaţă, iar mă ridic şi trec mai departe.
Priveliştea apărută din evaporarea nopţii e nouă ca la
facerea lumii. O moară... lîngă ea cîteva căpiţe de fîn şi pe
urmă apa tulbure, cu şivoaie puternice, a Oltului
blestemat. Mantale, raniţe şi ici-colo cadavre şi răniţi. Pe o
căpiţă, cu căciula fumurie şi ţuguiată, un ofiţer ne
întîmpină rîzînd şi ne face semn de salutare cu mîna.
Aflăm, din fugă, că are maţele scoase afară.
Şi neîntîrziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile
împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gît. Dincolo,
în luncă, acelaşi spectacol. Mantale omeneşti... raniţe...
cîţiva răniţi, cîteva cadavre... Mai la stînga, lîngă două
sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite şi mîinile
întinse lîngă el, pe pămînt ca pe catafalc, în manta neagră
cu şireturi roşii, cu gulerul ridicat şi chipiul roşu în cap, un
mort.
Colonelul...
În fugă mă abat trei paşi, cu arma în mînă, cu baioneta
pusă, şi întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un
genunchi, alături:
- Domnu colonel?...
Mi se umflă pieptul de emoţie, dar alerg mai departe,
alături de oamenii mei. Inamicul se răzgîndeşte şi o ia la
fugă înapoi.
Bilanţul nopţii... Trupele noastre au făcut opt sute de
prizonieri şi au luat tot malul. Colonelul trecuse apa
noaptea, cu întîia companie, fără să fie simţiţi. Compania
a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate,
deoarece postul lor a prins apoi veste şi a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un
moment de groază şi urlete. Colonelul a fost omorît în
zorii zilei, cu cîteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la
rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea
lăptoasă a dimineţii.
Cînd, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc
hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanţa îmi aduce,
uimit o veste neaşteptată.
- Dom sublocotenent...
- Eh?
- ... ştiţi, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri
noapte?
- Ei, spune, mă...
- Am întîlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei şi o pereche de bocanci... A trecut Oltul în
fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.
Aveam s-o întîlnesc şi eu peste vreo două săptămîni,
alergînd bucuroasă spre mine şi certîndu-mă prietenos:
- Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuşti... şi
eu am trecut Oltul cu soldaţii noştri.
Rănit, în Bucureşti, aveam să-i văd, în vitrină la “Julieta”, fotografia alături de regina şi doamnele de onoare de
la palat. Aveam să aflu ca are “Virtutea militară” de aur şi
să citesc în gazete întîmplarea ei, fără complicaţia cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iaşi aveam s-o văd din
nou, căutîndu-mă bucuroasă în grădina Copoului şi
arătîndu-mi că a fost înzestrată şi luată la un spital de sub
îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e şi în cărţile de
citire.
Seara, la masă, ne întîlnim într-o casă gospodărească
împăcaţi, şi că putem mînca întîia oară cu “masa pusă”, şi
că putem dormi, întîia oară de la intrarea în război, întrun aşternut. Schimbăm impresii.
- Orişan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi?
- Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.
Şi totuşi, moartea colonelului dă o impresie de tîrît şi
înlăcrimat mulţumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei
scăpaţi, în viaţă.


2.4. Post înaintat la Cohalm

Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri
peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orăşel cu
străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise
şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc - poate
pentru bîlci, duminica. E aşezat la întîlnirea a două văi,
din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce,
bălţat ici şi colo de pete negre - petice risipite de pădure.
În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.

- , răspunde vecina mea, săsoaică
tînără şi frumoasă ca o vacă elveţiană.
 Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul
vecin, sergent în trupa care ocupă satul.

N-am început să moi felia lată de pîine în cafea, că
începe o răpăială de focuri şi soldatul năvăleşte pe uşă:
- Ne atacă, domnule sublocotenent.
Iau arma din mîna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi,
pun mănuşile şi ies în fugă pe uşă.
Aproape de prînz mă întorc obosit şi flămînd.

 şi aduce iar cafeaua.

Adesea ne plimbăm după-amiază pe uliţele pustii ale
tîrgului, pe care nu întîlnim decît soldaţi de ai noştri şi
curieri de la regiment.
În ziua aceasta tomnatică şi luminoasă de septembrie cum venim spre popotă - tîrgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porţi zăvorîte şi nici un trecător. E
ascunsă toată lumea dincolo de porţile grele de stejar, ca în
nişte temniţe.
Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu ştiutul şorţ albastru, a
ieşit dintr-o curte pe furiş, cu o mişcare de şoarece curajos,
şi dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică şi tremură stînd
pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.
La popotă aflăm veşti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjeşte
faptul că nu suntem, încă schimbaţi. Ne e dor de linişte şi
aci zilnic suntem sîcîiţi de patrulele ungureşti din Fischer
şi Stena. Dimineaţa şi seara suntem regulat alarmaţi de
răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e
dor de o noapte, două, de somn fără grijă.
Se mănîncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am
înghesuit cu toţii, sub protecţia platelor şi insuportabilelor
maxime brodate, pe pînze atîrnate de pereţi: “Dein Vaterland sollest du...” etc.
Vine soldatul popotar al regimentului şi este primit cu
strigăte vesele. Ne aduce vin.
- Să trăiţi, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin
numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne
veniţi dumneavoastră la noi la rezervă, de mîine.
Dacă zice domnul sergent Florea, aşa trebuie să fie.
Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se
ciocnesc paharele de probă, aşa.
La poartă s-a oprit însă din goană un călăreţ şi, în timp
ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniştite, în odaie a
şi intrat un flăcău îmbrăcat ţărăneşte, asudat şi de abia
răsuflînd.
- Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpaţi-ne!
Comandantul batalionului îl măsoară liniştit cu ochii
mici verzui, cu mustaţa întrebătoare:
- De unde eşti?
- Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit.
Au venit acuma o mulţime de tunari şi adună vitele oamenilor. Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma.
- Sunt mulţi?
Dar băieţandrul se încurcă. Se vede cît de colo că
întrebările acestea nu pătrund în gîndul lui, răscolit şi
frămîntat de cele de acasă.
- Sunt mulţi, domnule comandant. Şi parcă fiindu-i
teamă că n-o să mai mergem: Adică nu - să tot fie la cincizeci-şaizeci. Au descălecat la primărie.
Căpitanul Floroiu - căci maiorul Dimiu acum comandă
regimentul şi e în rezervă la divizie - stă pe gînduri cîteva
clipe; pe urmă îşi schimbă privirea liniştit, pe fiecare pe
rînd, şi se opreşte asupra mea. Ca toţi novicii la comandă,
căpitanul dă ordine complete şi cu voce importantă:
- Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ţi plutonul şi vezi ce
este. Dacă poţi, intră în sat şi strînge armele locuitorilor.
Ai grijă să nu fii surprins. (Se ştie că o parte din populaţia
sasă ne e înverşunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul
cît faci percheziţiile.
Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămîne în
farfurie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . .
Prin ambele şanţuri pline de buruieni ale şoselei
aşternute cu praf de munte, înşiraţi unul după altul,
alergăm aproape, pînă la Stena, care este după o muche de
deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbîntat,
îngrijorat.
Pentru întîia dată am răspunderea unei acţiuni. În mic
sau în mare - în faţa morţii - evident că lucrurile se petrec
la fel. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie “în stil
mare”. Voi împărţi deci plutonul în linie de trăgători şi în
rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din pluton.
Deci nu... Dar oamenii aleargă - timpul trece, material de
iute, şi eu nu sunt în stare să iau o hotărîre. Dacă mă
apropii de micul şanţ al şoselei, e limpede că voi fi văzut.
Dacă aş lua-o prin tarlalele de porumb roşiatic din dreapta
sau din stînga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom
vedea dintr-o dată satul cu acoperişurile lui roşii de ţiglă,
cu biserica săsească, ascuţită, cu un tăiş înfipt în albastrul
cerului.
Şi timpul fuge parcă mînat de picioarele mele sau
mînîndu-le.
Dar, la cotitura şoselei albe, apare un călăreţ cenuşiu.
În porumb! Ne trîntim toţi pe brînci în şanţ sau după
muşuroaiele de pămînt afînat şi uscat de la rădăcina cocenilor.
- Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageţi nimeni, băieţi... nu trageţi, nu trageţi! Soldaţii mei îşi dau ordine singuri. Nu trageţi nimeni!
Călăreţul se apropie tot mai mult, legănat în şea, săltînd
în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de paşi în urma lui,
apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, şi pe urmă încă
unul.
În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a
lungul şoselei albe, ei sunt singura mişcare.
O “recunoaştere”. Oamenii sunt încălziţi. “Nu trageţi,
măi, nimeni”. Ordonanţa de lîngă mine are şi ea curaj acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.
- Facem rost de cal şi de pături, domnule sublocotenent.
Privesc înfrigurat: un călăreţ se apropie legănat, pe
şoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe
sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste cîteva clipe, dacă nu se va
opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate şi cel dintîi
care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă
frămîntă, opreşte totul în mine ca un zbor întins. Cum are
să fie?
Se apropie tot mai mult... E la o sută de paşi. Îi văd faţa,
ochii, puncte negre. Vine săltînd în trapul calului. Priveşte
peste dealuri şi nu ştie că în porumb cincizeci de arme sunt
întoarse spre el, îl aşteaptă. Priveşte spre cer. “Să nu tragă
nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se
luptă înăbuşit, nevăzuţi, soldaţii.
Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de paşi. E
un flăcăiaş cu ochii ca măslinele, cu faţa pătrată, umerii
obrajilor prea ieşiţi, cu mustaţa mică, neagră, tunsă. Mişcă
buzele. Acum se aude. Cîntă. Îmi tremură mîinile pe
armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară
dintr-o dată înainte şi să-l prindă, fără să-l omoare, dar
răspunderea mi s-a părut prea mare şi, mai ales, ar fi dat
impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea şi eu o armă în mînă, şi acum
mă întorc să dau ordin celor din şanţ cu mine, să sărim cu
baionetele întinse la el. Toţi tremură, cred, de nerăbdare,
cu mîna pe armă, congestionaţi, cu ochii imobilizaţi,
hipnotizaţi parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de
execuţie...
Cîntecul se aude acum lămurit. Aş putea să-i vorbesc,
obişnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a
spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călăreţul se
opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului. Toată
înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung
apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia
unor tuburi prea mult încărcate.
Fără să-şi dea seama de unde vin focurile, căci ar fi
încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în
loc şi s-a aşternut pămîntului în fugă. Ploaia de gloanţe
ridică praful şoselei, cum ridică ploile de vară băşici pe
rîu. A dispărut după colţ.
N-a lăsat în urmă decît o dîră de sînge. Şi mă gîndesc
la glonţul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se
înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atît?
Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de
focuri.
Ştiam că are să fie aşa.
Culc oamenii în porumb... şi nu mai ştiu ce să fac.
Raţionez înfrigurat şi disperat de serios.
Ştiu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cînd
batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele
satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de
front cu un pluton, cînd nu ştii precis ce ai în faţă...
Dar cineva a strigat la dreapta: “Să-i luăm pe flanc”, şi
toată lumea urlă: “Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toţi.
Pînă să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la
aripa dreaptă au luat-o la goană doborînd cocenii,
răscolind pămîntul cu bocancii, ca să înconjure satul.
Din faţă focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi,
deasupra capului). Husarii au căpătat curaj şi au ocupat la
marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri
de ei, încerc să opresc lanţul de trăgători, dar nu am lîngă
mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu ştie pe unde or fi,
prin porumb.
Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat,
spre noi. Un vîjîit pătrunzător şi o bubuitură groaznică, în
timp ce ne învăluie fum şi praf.
Artileria lor a intrat în acţiune.
Dar loviturile vin rare şi alături...
Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine
unde nu te aştepţi. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile,
chiar în locul în care te afli.
În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul
spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început
tragem toţi, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în
dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii
ţîşnesc îngroziţi, de după garduri, cu mişcări întinse de iepuri negri, căci sunt luaţi din spate. Cei de aici îi urmărim
cu focuri.
Ţipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecînd mai mult pe
povîrniş, cu ghetele încărcate de ţărînă, mă trezesc în mijlocul şoselei, în marginea rîndului de case.
Un grup de ţigănuşi îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stînga. Aşadar, nu vom prinde nici
unul.
Dar “am cucerit” satul. Coborîm acum pe uliţa
principală, largă cît două bulevarde din Bucureşti, cu
plantaţii îngrădite prin mijloc. Copii ne întîmpină din
toate părţile şi pe la toate ferestrele apar capete curioase,
ascunse de după perdele colorate. Doar romîncele noastre
rumene şi pline au ieşit cu poalele pline de mere şi pere, cu
oala de lapte în prag. Nu mai am pe lîngă mine, în scurtă
vreme, decît pe sergentul Voicu şi vreo doi-trei soldaţi.
Ceilalţi s-au risipit, ademeniţi de merele rumene, de ulcelele cu lapte şi de obrajii tot aşa de rumeni şi de albi, care
îi chemau rîzători. Ce percheziţie să mai fac? Dar un grup
întreg de saşi vin convoi spre mine. Plîng toţi.
- Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, fireşte.
Vorbesc toţi deodată. Unul slab şi înalt, cu mustăţi prea
groase, altul mărunt, cu o jumătate mustaţă. O săsoaică
osoasă şi prelungă, copii mici şi mari.
- Ne-a nenorocit, ne omorîm. Dumnezeule! plîng şi se
vaietă, unii în romîneşte, alţii în nemţeşte.
Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei:
- Ce-i cu dumneavoastră?
Atunci sasul cel înalt şi slab îmi povesteşte scîncit,
nenorocit:
- Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor,
întreg: Ne-a luat fata... fata noastră!
Săsoaica îmi întinde şi o fotografie mare pe carton
cenuşiu de lux:
- Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!
Într-adevăr, e tare frumoasă.
- Cum, cine v-a luat-o?
- Soldatul... soldatul.
Tresar, cu totul nedumerit:
- Un soldat de-al meu?
Şi iar toţi în cor:
- Nu, soldatul care păzeşte satul... Soldatul călare.
Nu mai pricep nimic.
- Cum? Cine păzeşte satul, ce soldat?
Un romîn de ai noştri îmi explică în chip firesc:
- Domnule ofiţer, soldatul care păzeşte satul, soldatul
dumneavoastră, pe care l-aţi lăsat aici, care păzeşte satul...
a zis că e şpioană.
Cad din cer.
- E vreun soldat care păzeşte satul?
- Păi cum? E un soldat care rămîne în sat zi şi noapte.
Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb şi aleargă toată
ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el
aici, credeţi că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.
Asta-i curată poveste.
- Unde-i soldatul acela?
Saşii plîng toţi în cor:
- Nu ştim, nu ştim.
- Cînd a plecat?
- Azi dimineaţă, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata.
Am priceput cum stau lucrurile şi sunt hotărît să-l prind
şi să termin. Mi-e milă de bieţii saşi.
Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.
- Ce ne facem noi? şi plîng, femeile se trag de păr. Ce ne
facem, domnule ofiţer?
Îi liniştesc cum pot. După mine se ţin alai acum, prin
satul larg şi frumos, saşi şi romîni. Pe strada scăldată lung
de ultimele raze piezişe ale soarelui, care arde parcă la
capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol.
Nici nu s-a apropiat bine.
- Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!
A ajuns la mine gîfîind, după el vin femei, copii speriaţi.
- Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe şosea şi pe
culmea dealului.
Simt că-mi vîjîie urechile. Unde-mi sunt oamenii?
O bătrînă mă ia de mînă şi bîjbîie, mormăie cocoşată:
- Ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe unguri.
Vrea să mă ducă spre inamic, şi eu neliniştit i-aş da
brînci să mă lase în pace, dar mi-e ruşine. Nu am nici
măcar liniştea să iau o hotărîre, o hotărîre care nu poate
să întîrzie nici cîteva clipe măcar. Moare în mine încă o
iluzie: aceea că aş fi putut fi un bun comandant.
Răpăială de focuri. O iau şi eu, în sfîrşit, spre deal. Ce-o
fi, o fi. Urc gîfîind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fîntîni, alerg cu
sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în
ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.
Mi se pare că nu se mai sfîrşeşte uliţa.
În timp de luptă, noaptea şi oraşele - simt din nou - sunt
cele mai neplăcute lucruri în război.
Printre ultimele două case, priveliştea se deschide larg,
peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de
tarlaua de porumb. Şi o uluitoare surpriză. Plutonul meu e
în lanţ de trăgători, acolo la marginea satului, la interval
aproape reglementar, şi trage furios. Din cînd în cînd,
cîte unul scoate cîte un măr din buzunar şi muşcă lacom.
Coloanele inamice s-au risipit şi ele în trăgători la marginea porumbului. Îşi fac şanţuri. Au de gînd să se
statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a şi luat în
primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.
Opresc focurile, trimit o patrulă înainte şi ne punem toţi
pe fumat, cu faţa la cer. Acum e linişte şi fac politică tihnit,
cu un romîn straşnic, de vreo cincizeci-şaizeci de ani, cu
mustaţa puternică şi încă neagră, care şi-a tîrît pieptul şi
umerii laţi pînă la mine, ca să afle rosturile din ţară. Peste
dealurile îndepărtate şi împădurite, pline de taină, peste
dealurile “duşmane”, coboară soarele, turnînd o trombă
de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de păşune
al culmilor. Subţiat şi treptat se întunecă. Rînd pe rînd,
oamenii mei se coboară la fîntîna din sat, la locul de
adunare. Cînd suntem toţi, netulburaţi de nimeni, pornim
la drum înapoi acasă. În capul satului întîlnesc o fată, de-a
dreptul elegantă, într-o rochie vişinie de vară. Alături de
ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului şi simt o adevărată
bucurie. Salut şi mă apropii încruntat de soldat.
- De unde vii?
Stăpîn pe el, în poziţie militărească, răspunde vorbind
rar:
- Să trăiţi, domnule sublocotenent! Am dus pe
domnişoara la brigadă, în urma unui denunţ că ar şti unde
sunt ascunse armele.
- Ei şi?
- Acolo n-au găsit-o vinovată şi i-au dat drumul.
- Atîta tot?
- Da, să trăiţi, domnule sublocotenent!
Întreb pe fată, în nemţeşte, dacă are să se plîngă de ceva
şi-mi răspunde că nu, zîmbind.
M-am descruntat şi eu, dar nedumerirea nu-mi scade.
Mă întorc iar către soldat.
- Dar cu tine, ce-i?
- Eu păzesc satul.
- Cum păzeşti satul? Cine ţi-a dat sarcina asta?
- Domnul sublocotenent Florescu.
- Din ce regiment eşti?
- XR.
- Bine, dar regimentul XR a plecat.
E nedumerit şi cu totul surprins.
- Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . .
Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această
întîmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, cînd
comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare şi de furculiţe se opreşte, ca şi gălăgia punctelor de
exclamare.
- Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis
pentru că te ştiam băiat inteligent.
- ?!
Şi pe urmă, cu un dispreţ uscat:
- Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion?
Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate.
Toţi se privesc aproape adînc neliniştiţi.
- Pleacă imediat şi adu-l aci.
Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Şi la bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras
vreo două şi comandantul.
Peste o săptămînă, cînd regimentele erau din nou
întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un
caporal, pe uliţă.
- Vedeţi, domnule sublocotenent? ziceaţi că sunt spion.
La brigadă, m-a făcut caporal.
O recunoaştere făcută de aghiotantul batalionului în
acelaşi timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că şi
celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria
recunoaşterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au
curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar cînd
ajung pînă la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) şi care
acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm
plimbările şi discuţiile.
Popescu şi ceilalţi camarazi au devenit gînditori.
Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă şi ne
apropiem. Doi soldaţi întind de un sas bătrîn, negricios, cu
faţa uscată şi mustăţi stufoase. Vor să-l aducă la regiment.
La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuşte pe un
romîn, care e, dealtfel, şi el de faţă.
În romîneşte, sasul îşi apără dreptul, hotărît.
- A vrut să-mi fure maşina de cusut, domnule ofiţer,
uite, de-abia i-am smuls-o.
Maşina e, într-adevăr, corp delict, între ei.
- A scos revolverul să mă împuşte, domnule comandant.
Sasul lămureşte că numai aşa i-a lăsat maşina pe care
voia să i-o ia.
Judecata ofiţerului e scurtă.
- De ce porţi revolver, de ce n-ai predat revolverul?
Duceţi-l la divizie.
Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se
strîngă armele şi discuţia veche e reluată pasionat, căci
Popescu pare obsedat.
- Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem,
bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră?
Orişan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e
aprinsă numai privirea.
- Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate,
sau pentru gazetele şi lumea de-acasă, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...
Reiau şi eu antrenat:
- Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei,
care am intervenit în urmă şi am avut numai cinci-şase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost
surprinsă de mitralieră în apă şi înjumătăţită din cîteva
pîrîituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie
angajată la Verdun. Închipuieşte-ţi răniţii, luptînd cu
valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forţă
superioară şi e bombardată precis cu un singur tun luptă
tot atît de greu ca pe Somme...
Întăresc cu amintiri din descrieri.
- Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă
în faptul că doi-trei oameni, izolaţi într-o groapă de obuz,
trebuie să lupte neştiuţi de nimeni cîte-o noapte întreagă.
Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.
Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignaţi
că au fost pe cale să admită o absurditate.
- Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o
bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuţia continuă şi
acolo. Popescu ne denunţă căpitanului, care s-a aşezat la
masă, că susţinem o absurditate. Orişan reia energic.
Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o
părere cu el. Viziunea de sînge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încîlcite lupte corp
la corp, ape înroşite, nu le-am întîlnit pînă acum.
- Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se
numeşte retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit
de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decît ariergarda, cîteva regimente acolo.
- Nici n-au mai multe... S-a sfîrşit cu războiul, ascultămă pe mine, stăruie din nou Popescu.
Nu ştiu de unde vine impresia de plimbare duminicală,
poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne
aşteaptă o masă bună, cu vin bun.
Orişan, cu mîinile la spate şi faţa lungă de englez, intervine cu bun-simţ:
- Eu nu vă înţeleg. De ce daţi importanţă unei lupte,
numai după proporţiile ei? Înţeleg să facă asta cei deacasă, dar s-o facem noi?...
Popescu e nedumerit.
- Nu înţeleg unde vrei să ajungi...
- Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim
într-o luptă cu mii de obuze şi cu mii de mii de cadavre,
sau nimeriţi cînd stăm la masă de un singur obuz?
- Ei, cum o să fie totuna?
Intervin şi eu, surprins de justeţea observaţiei:
- Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există
“luptă uriaşă” sau “luptă neînsemnată”.
Mai intervin şi alţi camarazi, care sunt pasionaţi de
aparenţa paradoxală a afirmaţiei.
- Pentru cei din ţară, bineînţeles că nu e acelaşi lucru,
dar pentru noi e altceva, reia Orişan.
- Ei, asta-i!
- Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ţi dau un exemplu. Cînd noi citeam în gazetă despre “accidentul” din
gara cutare, că un frînar a fost omorît, iar altuia i s-au
retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele cîteva
rînduri care relatau întîmplarea. Dar cînd citeam pe o
pagină întreagă “catastrofa de cale ferată de la Cîmpurile”,
atunci eram îngroziţi, citeam fără oprire detalii
senzaţionale.
Şi Orişan reia argumentarea mai cu pasiune:
- Pentru frînarul mort şi pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atîtea zeci. Ei
aceleaşi senzaţii le-au încercat. Şi dacă ar fi fost sfîrşitul
lumii, cu planetele ciocnite, acelaşi lucru ar fi fost pentru
ei.
- Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat
într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la
Verdun, sau de o luptă cu efective mici?
- Cum o să fie totuna? Şi căpitanul desface carnea de pe
piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna?
Riscurile sunt cu mult mai mari.
- Orişan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiţi că riscurile sunt mai
mari?
- Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, şi la
Bran o sută sau două.
- Ei şi?
- Cum “ei şi”?
E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de
vin, de tacîmuri.
- Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă
puţin, Orişan. Cînd un american merge la bal, el nu riscă
nimic, sau aproape, nu-i aşa?
- Mmda...
- Dacă se ceartă cu alt american şi se provoacă la duel:
“Cel ce va scoate semnul negru, să se împuşte pînă a doua
zi”, atunci, nu-i aşa? riscă 50 la sută să fie mort pînă a
doua zi. E sau nu e?
- Mmda... asta e.
- Cînd a nimerit semnul negru, în cazul cînd e om de
onoare, el are, nu-i aşa, un risc de sută la sută? La fel cu
noi.
- Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică?
- Divizia hotărăşte să cucerească un sat cu o companie, şi
aşez pe masă cu un gest secundar furculiţa, cuţitul, solniţa,
ca şi cînd aş vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe
cea din gînd.
- Ei da...
- Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută,
avînd în vedere că divizia are patruzeci şi opt de companii... şi, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura.
Cînd se decide că brigada noastră va da acea companie,
riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăşte că XX va
da compania, iată-ne ajunşi la opt la sută, căci regimentul
are douăsprezece companii. Cînd, în sfîrşit, se decide că
batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci şi
cinci la sută şi cînd s-a dat ordin companiei a noua să
ocupe satul, se poate spune că a cîştigat lotul cel mare.
- Atunci cam are dreptate, hotărăşte căpitanul. Vasile, dă
vin. Iar, către ordonanţe: Nu vă mai certaţi acolo... Ia uitei, domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanţele se ceartă
cu popotarul pentru ofiţerii lor.
Popescu şi ai lui protestează din nou. Iar locotenentul
Redelea e de părerea lor:
- Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu
angajează decît o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt
mai mici.
- Sigur - întăreşte altul - dovadă că batalionul nostru n-a
fost angajat în tîrg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost
rezervă.
Se porneşte iar o larmă cu clinchet de veselie şi strigăte.
E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care
participă cei opt-nouă inşi care nu sunt în avanposturi. Şi
totuşi e în această veselie cu mîncăruri bune ceva uscat, o
lipsă de consecinţe, ca un lux de eunuc.
Protestez şi eu.
- A, să ne înţelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat şi anume de fronturile străine, unde trupele se
schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ
un lucru... Că de la intrarea în acţiune suntem încontinuu
în linie înaintată. E, sau nu e?
Cîţiva convin.
- Şi pe urmă e altceva, intervine Orişan din nou. Faptul
că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că
am atacat atît de repede, că nu am dat timp inamicului să
reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios.
Să fi luptat noi aşa la Măgura Branului, pierdeam jumătate
din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Şi chiar la Olt. A intervenit rezerva atît de repede, că ungurii, care porniseră la
contraatac, s-au oprit şi au luat-o la fugă.
E o nouă bucurie de izbîndă, căci ei cred că l-au prins în
flagrant delict de logică.
- A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susţineţi că n-am
întîlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiţi că nau fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte
pentru că n-a vrut inamicul.
- Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orişan... Noi nu
am susţinut decît un singur lucru. Că pentru cel care ia
parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanţă dacă
moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule.
Eu susţin că noi, care suntem în avangardă şi vom mai
lupta neîntrerupt, Dumnezeu ştie cît de aci înainte, suntem în război pur şi simplu. Pentru ţară, pentru cei ce se
plimbă acum la Bucureşti pe stradă şi aşteaptă, după cafea,
comunicate; pentru armata romînă întreagă, sigur că e
totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în
care se vor angaja toate unităţile.
Noi putem fi atacaţi diseară, în noapte... poate în cinci
minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca şi
început.
- Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?
- Cred şi eu. Sub unghiul speciei nu eşti interesant decît
dacă eşti ucis cu alţi zece mii o dată. Dacă un scriitor va
descrie numai lupte de patrule, cred şi eu că nu i se va
vinde cartea.
Popescu se întoarce uşor spre dreapta, ca şi cînd s-ar
feri de ceva nevăzut şi pe urmă ridică umărul.
- Dacă-i prost! N-are decît să puie stînjeni de cadavre,
uragane de obuze, rîuri de sînge. Ceva aşa... să facă o
senzaţie nebună...
Şi nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povîrnişuri (cu pădure mică şi
păşune) ale văii, în fundul căreia e şoseaua albă, înaintează
un lanţ puternic de trăgători, din care nu vedem însă decît
grupuri care fac salturi înainte şi se culcă repede. O baterie
de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e
popota, pe care o părăsim în fugă.
Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam
sub deal, gata să ne desfăşurăm. “Brigada lui Corabu” e departe, pe stînga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au
retras trăgînd focuri.
Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deşi sunt foarte
nervos. Sunt destul de puţin numeroase. Căpitanul are un
cap de om necăjit, care nu ştie ce are să facă, aşa ca mine
ieri. Probabil că vom pune baioneta şi vom năvăli ca la
Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar
camarazilor sîcîiţi că artileria ungurească e inofensivă şi
iau în braţe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă.
Toată lumea strigă speriată la mine:
- Astîmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...?
Căpitanul se încruntă mînios, ridică poruncitor mîna.
- Lasă, domnule, proiectilul jos.
Din fanfaronadă mereu, înmănuşat, vin cu el în braţe,
cum aş duce un copil înfăşat spre grupul lor. Sunt furioşi,
se dau în lături şi răcnesc la mine:
- Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit.
Cu o mutră ipocrită, de fată şireată:
- Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.
- Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspîndiţi.
Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă...
şi îngheţ şi azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbinduse, proiectilul putea face explozie.
Cînd mă întorc la camarazii mei înţeleg toată
nedelicateţea gestului meu. Ştiu bine că sunt un grup de
oameni care şi-au făcut mai mult decît datoria şi, acum
cînd scriu, ştiu că în afară de două-trei excepţii, au fost
poate cei mai de ispravă ofiţeri ai războiului romînesc. Dar
o expunere copilărească şi inutilă le repugna , iar gestul
meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreţie penibilă.
Peste vreun ceas, lanţul de trăgători inamic părea
încremenit în loc şi asta mă neliniştea mai mult, ca o clipă
de suspensie care-ţi permite să asculţi, în golul înaltului,
ecouri şi ameninţări...
- Înconjoară satul şi ne taie retragerea! izbucneşte
hotărît căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să
ocupăm culmea şi cetatea, înaintea lor.
Trecem deci în goană prin tîrg. Saşii şi săsoaicele cred
că ne retragem şi au apărut (de unde atît de mulţi?) la
porţi şi la ferestre, ameninţîndu-ne. E şi săsoaica mea, cu
bucile rumene şi sînii mari, care ne huiduieşte cu ură. Un
soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moşneag, care,
repezindu-se la noi, ca un cîine la trăsură, ameninţa şi
înjura.
Sus pe deal am impresia că sunt despărţit de toată
lumea.
Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărît, aleargă pe dinaintea rîndului de oameni aşezaţi cu baioneta la armă, cu faţa
la pădurea din dreapta şi aşteaptă în marginea tarlalei de
porumb pipernicit.
E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă,
cald şi bogat în reflexe tari, şi totuşi atît de întins aştept,
încît aproape am halucinaţii. Mi se pare că inamicul a şi
apărut, la zece paşi după trunchiurile rare şi groase de copaci, care s-au însufleţit şi-au devenit duşmane. Dar nu
vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniştit, căci nu
mai putem aştepta cu atîta încordare, cum nu poţi sta prea
mult cu braţul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau
doi oameni şi mă duc, pe brînci mai mult, departe,
înaintea companiei, spre stînga, paralel cu pădurea, ca să
am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram
adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la
vreo sută de metri în stînga cetatea, care e un
binecuvîntat paratrăsnet pentru noi, căci, semeaţă, atrage,
deşi neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la
două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu
arma culcată lîngă el, scrutează rotunjimile de deal,
cercetează valea şi pădurea de dincolo, privind intens de
parcă ar avea binoclu.
- Niculae Zamfir, ce e cu tine?
Am venit în observaţie, domnule sublocotenent... Vreau
să văd ce-i la ei...
Aşadar, şi la soldaţi, nu numai la mine şi la Orişan,
această neputinţă de a îndura necunoscutul, nevoia
mortală de a şti ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curînd un derivat al fricii.
Socot că, într-un anumit sens, de frică ţineam să fim atît
de înainte, căci, din cauza imaginaţiei prea libere, teama de
necunoscut era de neîndurat. Dar negreşit, asta numai la
cei hotărîţi să nu dea, în nici un caz, înapoi.
Lupta a început la stînga, violent, cu aceleaşi plesnituri
care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi
compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar “brigada” sa oprit chiar în margine, unde s-a întîlnit cu Orişan, care a
rămas de capul lui acolo şi acum au deschis împreună un
foc aprig, care zădărniceşte orice încercare de a intra în
oraş.
Între timp o baterie a noastră trage şi ea, spre bucuria
soldaţilor, şi am din nou, şi pentru ultima oară, spectacolul
uluitoarei preciziuni a artileriei romîneşti, sau mai curînd
al întîmplării. Ca şi la Olt, ca şi la Bran, chiar primul obuz
face să se împrăştie departe, la doi kilometri de noi, un
grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldaţi,
ca pe nişte gîndaci cenuşii, îi vezi numai cînd, speriaţi,
aleargă în toate părţile.
Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraş, inamicul s-a retras. Se hotărăşte, de
teama unei reveniri în timpul nopţii, revenire pe care mulţi
o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, pînă aproape de ei. Se decide, de asemeni,
ca postul să fie format de plutonul meu.
Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiţi şi
încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă.
- Lasă că azi “făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o
ironie rece, căpitanul meu micuţ şi simt că expresia mă
încondeiază puţin ridicul, în surîsurile tuturor.
Mai tîrziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă
lămureşte de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o
anume:
- Trebuie un post sigur, să nu fim surprinşi la noapte... la
doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai...
Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule deale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.
Trec o rîpă adîncă, unde ştiu că se vor opri la noapte
toate patrulele menite să mă caute şi, după vreun ceas de
bîjbîit în tăcere, printre copaci şi tufişuri, mă opresc întro poiană. Luna n-a răsărit încă şi socot în noaptea asta totul duşmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic,
întunericul, pădurea toată, nesfîrşirea pînă la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.
Parcă aş fi coborît cu oamenii mei, cu un ascensor, întro mină blestemată şi cu forma abia ghicită în noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu
baionetele la armă, alăturaţi şi atenţi ca nişte vînători în
aşteptare. Suntem toţi numai urechi, căci acesta e singurul
mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post
de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre şosea,
ca să supravegheze şi acolo necunoscutul negru.
M-am trîntit pe iarbă şi încep să tremur. Îmi aduc
aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză uşoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pînză de casă şi ghete
subţiri de şevro. Multă vreme senzaţia de teamă şi cea de
frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul
lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului şi vreau să fac doi-trei paşi în cuprinsul poienii, dar
Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai
poate asculta. Mă opresc din nou şi mă trîntesc pe iarbă.
Bluza croită strîns pe talie îmi ţine încă puţin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în muşchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheaţă. Îmi
trîntesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o
asemuire de uşurare, dar pe urmă simt iar colţi reci înfipţi
în coapsă. Mai tîrziu încep să mă doară şi braţele. Lungit
pe spate, îmi mişc membrele încet ca un gîndac în agonie.
Parcă e o clipă de amorţeală, dar după aceea, gheara de
gheaţă se înfige din nou, ascuţit, în muşchii care tremură,
aşa, singuri. Nu mă mai pot gîndi la nimic. Las totul în
grija oamenilor şi, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de
muşchii dureroşi. Pe urmă, nu mai pot, mă scol şi încep să
umblu puţin zănatic.
- Mă băieţi, aveţi vreo manta cu voi?
Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate
sunt de azi-dimineaţă în cantonament. Ei, în schimb, au
vestoane şi pantaloni de stofă groasă.
E noapte tîrziu, dar cît va mai fi pînă mîine dimineaţă?
O veşnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele
au ceva zgrunţuros şi zdruncinat în ele.
De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă
trîntesc iar jos. Acum încep să simt şi un soi de gol sub
stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înţepenesc.
E peste puterile mele atîta suferinţă. Era atît de cald
azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ţinut
socoteală de zile, cînd pentru noi, care trăim după calendarul veşniciei, n-aveau nici o importanţă. Găsesc totuşi că
e cu putinţă să fie milităreşte 12/25 septembrie.
Pentru o zonă de platouri şi munte, aci în Ardeal, nopţile
astea îngheţate trebuie să fie obişnuite. Mă întorc de
prisos, cînd pe o parte, cînd pe alta, şi încleştez dinţii. Nici
mănuşile nu-mi mai ţin nimic. O durere nouă se adaugă,
un fel de umilinţă, pe care numai eu o ştiu în noaptea asta:
îmi curg lacrimile şiroaie, fără să le pot stăpîni, parcă
sporind, la fiecare sforţare pe care o fac de a le opri. De nar vedea, de n-ar ghici oamenii.
Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luareaminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se
apropie zorile, dar nimic. Simt că pînă mîine voi înnebuni
de frig...
De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de
lîngă ei.
- Domnule sublocotenent, sunteţi bolnav.
După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt
abătuţi că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de
frig mă descompune.
Într-un tîrziu, cînd simt că trec prin mine cuţite, mi se
pare mîntuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, şi doi oameni se culcă peste mine. Era şi
timpul. Mi se încleştaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi
aproape. Oamenii sunt calzi ca nişte perne grele şi totuşi
îmi pare că sunt prea uşori. Acum, cînd coapsele se
încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua
care îmi strînge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleştat. Noaptea asta
nu se va mai sfîrşi niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai
pot închipui sfîrşită. Cînd îmi dau seama că mi-e atenţia
îngheţată, împăiată parcă, de nu pot gîndi la nimic, şi cînd
ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar cîteva minute are nevoie de gîndire şi absenţă de la realitate, înţeleg că
niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor.
De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată
noaptea nici o patrulă. Duşmanul n-a dat însă nici un
semn de viaţă, iar cînd această noapte, de febră rece,
totuşi trecu, poiana şi pădurea înfăţişară un aspect nou. A
căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu,
peste tot. Zîmbesc ca un bolnav după delir şi oamenii îmi
privesc buzele arse, faţa trasă, şi zîmbesc şi ei.
- Grozavă noapte, dom sublocotenent.
Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta pînă
acum.
- Şi vouă v-a fost frig?
- Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul şi ceilalţi
clatină cu amărăciune din cap.
La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu
ordinul să ridicăm postul, şi încă peste o jumătate de oră,
batalionul schimbat, e în marş spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase şi privesc cu ochi
mari lunca largă, cu răchiţi strîmbe şi tufişuri. De la
moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru.
Imaginez mereu în lunca lui cu prundiş şi răchită atacuri,
tranşee care rezistă, fierberea de moarte a nopţii.
E o mişcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.
Trupe, căruţe, militari care umblă forfota, în vreme ce
alţii se plimbă liniştiţi ca şi cînd mişcarea nu-i priveşte. E
parcă un fel de Calea Victoriei militară.
Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat
mărimile, într-o sală mare de şcoală. E mîncare de birt
mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de
afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri
slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toţi, căci,
desprinse de voinţa noastră, trupurile au încremeniri
sperioase, nejudecate, la orice zgomot care aminteşte de
luptă. Un locotenent de la cartier ne lămureşte rostul focurilor aci, continuîndu-şi masa:
- Nu-i nimic... L-au împuşcat pe sasul ăla pe care l-aţi
trimis voi ieri.
Tresărirea a trecut ca o undă, dar gîndim acum şi parcă
scade ceva în atmosferă, mîinile s-au muiat pe furculiţe şi
ochii ni se întîlnesc în aceeaşi plutire vagă, de vedere
desprinsă. Orişan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu îşi prinde capul în mîini, şi căpitanul, mic şi feminin,
caută stînjenit un subiect de vorbă.
Maiorul, deşi ştie, întreabă cu dispreţ acru cine l-a trimis
pe sas la divizie, şi întoarce apoi capul.
Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză,
sunt bolnav de intestine. Trei zile şi trei nopţi o duc într-o
continuă nelinişte. O sete de moarte şi o adevărată
incontinenţă a stomacului. Sunt supt ca un cadavru şi demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărît să mă trimită
în ţară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gîndul ăsta
mă îngrozeşte. Să mă duc bolnav de stomac în ţară? Să
plec de pe front din cauză că am “scaune” dese?
- Domnule, înţelege, vrei să te duci în ţară?
- Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?
Mi se pare că ar fi ceva, aşa, mortal ridicul, ca un general
care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Ţiganiada,
care cer lui Ţepeş soldaţi să-i apere de hoţi.
- Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în
ţară?... Nu vezi ce prăpădit şi jigărit eşti?... Vrei, sau nu
vrei?
- Vreau... dar nu vreau să ştie lumea acolo... că din cauza
stomacului... mi-am părăsit camarazii.
- Dar vrei să ştie că ai plecat să faci brînză mare şi ai
murit ca un erou... de stomac?
Ştiu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează,
dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orişan,
Popescu şi ceilalţi cînd m-ar şti plecat de pe front, din
cauza stomacului?
Băieţii vin să mă vadă toţi şi aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în
locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea
colonelului. E tot un maior - se zice valoros - dar toţi erau
obişnuiţi cu Dimiu, care se dovedise capabil şi bun camarad.
Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc pînă peste cap şi a patra zi, cînd aflu că
regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje şi,
fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat şi eu.


2.5. Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu

Ordin să mărşăluim, cu cea mai mare iuţeală, neobosit,
spre Sibiu, respingînd orice forţe inamice vom întîlni în
cale. Ştiam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două,
una la dreapta, alta la stînga. Pesemne că la Sibiu s-a
întîmplat ceva...
Nu întîlnim în patru zile decît o perdea de husari, care
face mereu, luptînd admirabil, împingeri de recunoaştere
ofensivă. Ne ţin însă prea mult în loc, după opinia lui
Orişan, care găseşte că ne oprim în mod nepermis de mult
o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanţă.
Ceilalţi ripostează că avem în faţă trupe numeroase. Cert
pare numai că inamicul n-are cu el decît o baterie, deci şi
forţele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz,
desfăşurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedeşte că avem un mediocru serviciu de
recunoaştere.
Şi mai dovedeşte incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esenţial al războiului:
niciodată nu trebuie să desfăşori, în cîmpul tactic, mai
multe trupe decît inamicul. Sub nici un cuvînt. Care, şi el,
nu e decît o consecinţă a principiului fundamental: cîştigă
războiul armata care a angajat mai puţine din forţele ei în
bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decît atîta timp cît au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine
cunoaşte cu adevărat psihologia războiului.
În şanţul cu buruieni al şoselei, aşteptăm ca batalionul
din faţă să-şi deschidă drum.
- Ei, înaintăm? ne întreabă surîzînd căpitanul Floroiu,
pe noi, cei doi “pesimişti” ai regimentului.
Orişan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez
cu fruntea cheală şi surîsul condescendent, nu se prea
trădează. E mai pasionat ca un ofiţer activ.
- Asta e înaintare? Nu vedeţi că e cîmpul plin de
batalioane romîneşti, ca la manevre? Fără legătură... fără
conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în
propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice
lungimea tirului?
Intervin, întrerupîndu-l, ca să întăresc cele spuse de el.
- Şi pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informaţi despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul,
oricît de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm?
Dealtfel, nici nu ştim sigur unde ne găsim. Regimentul
nostru şi cel de artilerie n-au decît un petic de hartă
împreună, şi e ceartă, pentru că artileriştii vor s-o păstreze
pentru regularea tirului.
Un camarad e sigur că luptăm cu “divizia de la
Sighişoara”.
Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiţeri
răsturnaţi pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent şi
dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orişan la
masă, o dată sau de două ori - cum am auzit că se face în
armatele străine - cîte lucruri ar fi azi poate altfel!
În ultima seară, pe cînd ne tălăzuim încolonaţi pe şosea
(pentru un marş de noapte) auzim în faţa noastră, în
întuneric, nu ştim unde, o răpăială scurtă şi violentă.
Coloana se opreşte în loc şi călăreţi alarmaţi încep să ducă
şi să aducă ordine.
- Regimentul XX... unde e comanda brigăzii?
Se repetă, transmis:
- Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?
- Aici, comanda brigăzii.
- Domnul general Y? domnul general Y?
Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care
întreabă şi fraza e luată şi trecută ca o foaie, fără să i se mai
ştie locul de început.
- Aici domnul general Y... aici domnul general Y...
Gîndul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frămîntă, cu sîcîitoare grijă şi nelinişte, problema
dormitului în frig, în zorii zilei.
Peste o jumătate de oră reluăm marşul. După vreo cinci
sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în
şanţul şoselei, morţi încurcaţi printre roţi. Coloana merge
încet şi am timp să mă abat, în treacăt, şi să întreb. O
recunoaştere inamică, tare cam de un escadron, a aşteptat
ascunsă într-o pădurice, chiar lîngă şosea, şi a lăsat infanteria să treacă; iar cînd a auzit uruind artileria, a pus
mitraliera să tragă.
Orişan reflectează pentru toţi:
- Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un
batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe
mine mă minunează însă că ofiţerul răspunzător din
frunte, cine o fi fost, nu şi-a pierdut totuşi capul, a putut
să-şi dea seama de unde vin focurile, ce puţin numeros e
inamicul... a detaşat, mi se spune, numai un pluton
(uimitor de justă apreciere a situaţiei) şi a curăţat cu el, aşa
în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atîta
încredere, că uiţi amărăciunea gîndului că nu se iau suficiente măsuri de siguranţă. Numai acelui ofiţer hotărît i se datoreşte faptul că panica provocată în artilerie nu s-a
transmis trupei întregi.
Mergem pînă aproape în zorii zilei. Sunt semne că a
doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră
în avanposturi pe la trei dimineaţa, cînd ne oprim pe
poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post,
mult înaintat în faţa diviziei. Peste o rîpă adîncă şi
mocirloasă, dincolo, pe dealul din faţă. (Aşa ni se spune, că
întunericul ascunde un deal, în faţă). Dar patrula se
întoarce şi ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui
ofiţer, s-a culcat întreg, la o sută de paşi de noi, fără să execute deci ordinul. Ofiţerii companiei ţinem consfătuiri,
dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofiţer laş al regimentului şi, lucru surprinzător, e privit cu îngăduinţă, de
parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine,
cuminte, cu această considerare. În realitate, aşa ca Iuda
pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le
dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita
mulţumire sufletească de a se şti superior.
Eu singur sunt indignat, căci se hotărăşte să trec pe
lîngă plutonul ascuns, să-l trimit la companie şi apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranţă. Şi acuma
începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea,
dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinaţie de foc şi
de trăsnete.
*
Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norişorii de
la răsărit iluminaţi din dos şi tiviţi cu aur. Trecem rîpa, cu
un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua
înaintare, iar cînd urcăm povîrnişul din faţă, întîlnim
două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de
inamic. Le cercetăm surprinşi şi descoperim că sunt pline
de bunătăţi. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de
ciocolată şi dulceţuri, descopăr scrisori pe care le iau şi ziare nemţeşti. Oamenii iau şi ei, iubitori, cu chibzuială de
săţios, două putini de brînză. Ordonanţa găseşte, în
sfîrşit, mult căutata pătură.
După un sfert de oră, urcăm pînă la muchia dealului.
Sus, ne găsim în marginea unui platou, uşor adîncit în
mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În
faţă, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la
stînga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nui hotar lămurit, căci sunt numai creşteri şi îmbinări capricioase de muchii şi rîpi.
Pentru că era ziuă, desfăşur oamenii pe un rînd, lungiţi
la doi paşi unul de altul, pun să se desfacă putinile cu
brînză, le împart, prefac una goală în scaun şi, mîncînd
ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineţii 
“Scene de groază la Turtucaia - Douăzeci şi cinci de mii
de prizonieri - Bucureştii ameninţaţi - Armata noastră
trece ca un tăvălug de fier - Telegrame către  sunt titlurile textului de pe o
pagină întreagă.
Totul e nou pentru mine. Acest podiş larg din faţa mea,
lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor şi
văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de
artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul şi alte
capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta
neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea
cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiş, imaginea pe
care mi-o fac despre cei din Bucureştii “ameninţaţi”. Dar
mai puternică decît orice, lumina înrourată şi
binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în faţa mea şi nu
e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a
podişului. Trimit un bilet lui Orişan:
“Am două căruţe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite
“saci” să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte
hanovrez, că una mi-o laşi mie. Spune căpitanului că
aştept ordine”.
Iar pe dosul bileţelului, după ce îi trimit un ziar, căci
uitasem:
“Am şi alte ziare nemţeşti f.f. interesante.  un articol de maiorul Mohrat. Nu
spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe
urmă le dăm lor tot.”
Podişul din faţa mea e ca o bucată de plai, atît de dulce e
scobirea din mijloc şi atît de frumos începe, în stînga,
pădurea din iarbă. Să tot faci “1 Maiul” pe o asemenea
pajişte.
După un timp, dincolo, pe dîmbul scund din faţă, apare
un călăreţ. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul
surprinde oamenii, care continuă să mănînce însă brînză,
cu o tihnă ţărănească. E, între noi şi el, ca la trei-patru sute
de metri. După ce se uită liniştit la noi, îşi îndeamnă calul
şi coboară vreo treizeci de paşi, spre destul de înghiţita
noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce şi urcă la pas pe
dîmb, se lasă în golul de dincolo, care duce pînă la Viena.
Numaidecît vin doi infanterişti. Se opresc şi ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se
profilează pe cerul tare şi gol, ca nişte ciobani pe o culme.
Coboară treizeci de paşi, se întorc apoi, şi intră şi ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal
patru, fac întocmai aceeaşi mişcare, coboară aceiaşi
treizeci de paşi, se întorc şi se afundă înapoi, dincolo de
margine.
Revin acum şaisprezece inşi. Se opresc toţi aliniaţi, se
desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi.
“Sfatul” eroilor mei, care mănîncă brînză, e de părere
să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest
sfat e foarte influent în pluton, şi eu, deşi nu-l întreb
niciodată nimic, ratific hotărîrile lui. Dar nu, iată şi cei
şaisprezece s-au oprit după treizeci de paşi, şi în loc să
deschidă focul, stau şi se uită la noi. Ne uităm unii la alţii,
cum se uită vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum.
Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
- Ascultă, Zamfire, ia doi oameni şi tîrăşte-te prin
pădure pînă spre ei într-acolo. Vezi ce mai e şi asta.
E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea spune
că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să deschidă
cei de vizavi focul, pentru ca să cad - aşa cum stăm
neadăpostiţi - la prima salvă. Totuşi nu caut să ne
adăpostim. E ceva de sport în încăpăţînarea de a rămîne.
Caporalul s-a întors cu urechi lungi:
- Domnule sublocotenent, nu ştiu, dar mie mi se pare că
pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.
Între timp, cei şaisprezece oameni, după ce au mers cu
spatele la noi, au ajuns iar pe muchie şi, la o comandă,
neauzită de noi, se opresc, se strîng unii lîngă alţii aliniaţi,
fac stînga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marş de
defilare. Un superior loveşte în ei, din cînd în cînd, cu un
baston sau cu o cravaşă. Probabil că vor să se socoată în
curtea cazărmii.
Pe urmă, într-adevăr, acest “superior”, spre neîntrerupta
noastră nedumerire, stînd cu spatele la noi, primeşte defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare şi mai
automată cu pasul ei întins. La sfîrşit, se opresc în picioare, pe dîmbul care mărgineşte podişul, aliniaţi, cu faţa
la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stînga şi în
dreapta rîndului, din golul nesfîrşit de dincolo (care ar
putea cuprinde orice posibilităţi) apar sus şi se aliniază,
unul cîte unul, alţi soldaţi.
Pe un petic de hîrtie, trimis căpitanului, cer să intervină
artileria:
“Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie
a inamicului.”
Aştept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de
amintirea tirului atît de precis al artileriei noastre. Pe
coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul
văii compănii şi batalioane cenuşii. Îmi zic că se fac
regrupări, probabil, în vederea atacului.
- Domnule sublocotenent, ce soldaţi sunt ăia, care
coboară pe vîlceluşă, înspre sat?
- Ai noştri, cine să fie?
- Aşa e, că bine ziceţi, da de ce s-o fi ducînd aşa înapoi?
- Manevre, Zamfir... manevrează.
Cei din faţă, din marginea cealaltă a pajiştei, nu mai
coboară, stau nemişcaţi în picioare, împlîntaţi în muchie,
ca nişte uriaşi soldaţi de plumb, prinşi pe aceeaşi lamă de
cositor.
- O sută cincizeci şi doi.
- O sută cincizeci şi şase, o sută cincizeci şi opt, o sută
şaizeci.
Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat şi sunt nevoiţi
s-o ia de la capăt.
Orişan a venit el însuşi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi
de cort. Nu glumeşte. A şi intrat sub coviltire, să încarce
bagaje. Mă gîndesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din faţa
mea sporesc necontenit şi mi-e cu neputinţă să înţeleg ce
vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea,
dedusă din regulamentul serviciului în companie, care
spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decît
dacă sunt atacate. Îmi dau seama şi care ar fi pericolul: aş
începe înainte de oră lupta, înainte ca mişcările de
manevră să fie sfîrşite, aş angaja astfel trupele noastre, pe
jumătate la locul lor numai.
- Cîţi sunt, mă Dumitre?
- Două sute şaizeci, domnule sublocotenent.
Ilie Orzaru îl îndreaptă amărît şi păgubos:
- De unde? Două sute cincizeci şi şase... acum, uite, sunt
două sute cincizeci şi opt, şi acum abia două sute şaizeci.
Se corectează unii pe alţii cei care numără.
O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturînd în
faţa ei, în cîteva secunde, două sute şaizeci de morţi.
Suntem grupaţi, ca două echipe de fotbal, la distanţă
faţă-n faţă, dar parcă am şi mai bine impresia că nu suntem decît, cîteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, faţă-n faţă. Cu
deosebirea că martori, medici, “spectatori”, toţi sunt aici
combatanţi, că distanţa e de patru sute de metri poate şi,
mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate,
lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, pînă la exterminare,
cu intervenţia artileriei şi a tuturor surprizelor posibile - şi
mai ales cu sentimentul că şi cei care vor scăpa după zece
ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mîine,
poimîine, săptămîna viitoare, cine ştie cînd. Cel puţin
războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei.
Dar artileria noastră nici nu se gîndeşte să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de
hîrtie:
“Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi dta vei asigura retragerea batalionului şi după aceea te vei
retrage şi d-ta”.
Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Şi ce
noimă are această protejare, cînd nici nu suntem atacaţi?
Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întîi vreau
să ştiu ce am în faţă.
- Cîţi sunt, mă?
- Vreo trei sute şi ceva, dar s-au oprit acum.
Soldaţii de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată,
a pajiştei, proiectaţi pe cerul gol din spatele lor, aşteaptă
ţepeni, ce?
Tîrăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos
înspre rîpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul,
într-adevăr, se şi încolonase pe drumul alb. În clipa asta
am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un
zgomot de iad, şi am văzut cele două căruţe crescute întrun munte de fum. Orişan trebuie să fi fost făcut praf, cu
oamenii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urlînd aprig peste capetele
noastre, se prăbuşeşte în mijlocul drumului, departe, în
spatele meu, în plină coloană, ridicînd, ca nişte brazi,
pămînt negru. Oamenii fug în toate părţile, ca o adunare
în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta,
pîrîul mocirlos are un mal mai rîpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulţi acolo. A doua salvă de
trăsnete, spintecînd năprasnic pe sus aerul, cade tot în
drum şi face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc
decît cîţiva întîrziaţi şi pe aghiotantul regimentului, care
fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează
batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergînd, s-a
încăpăţînat să-l vîneze şi (poate crezîndu-l ofiţer superior) trage toate salvele după el. Are totuşi noroc să ajungă la
timp, după un dîmb, unde îi pierd urma. Şoseaua crapă în
explozii cumplite.
Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldaţii
se culcă toţi pe unde găsesc, cînd vin obuzele. După ce
trombele de pămînt negru şi fum se risipesc îi vezi cenuşii,
lungiţi ici şi colo, fără să ştii care sunt morţi şi care sunt
numai culcaţi ca să se ferească de spărturi.
Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al rîpii,
învîrtind braţul deasupra capului, semnalul de retragere.
Întîrziasem puţin, căci soldaţii de plumb au deschis focul
şi numaidecît, în urmă, au pornit spre noi... Focurile
noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe
muchia rîpii şi tragem mereu, senin, fără să ştim ce ne
aşteaptă. E un schimb viu de răpăieli şi fîsîituri, cînd dau
şi eu, agitînd mîna, semnul retragerii. Acum pornesc iar
spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă
conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se
prăbuşesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele
rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi
alergăm, coborîm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim cîţi
mai suntem, mai ales acoperiţi de pămînt şi fum cum
arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca şi cînd ar fi
căzut tîmpla cerului şi jumătate din privelişti s-ar fi răsucit
ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată
întoarsă.
O întîrziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne
prăbuşim odată cu ele. Nervii plesnesc, pămîntul şi cerul
se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca
să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim
obrazul de pămînt.
Faţă de cele austriece, obuzele acestea, pe care le
bănuiesc nemţeşti, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de
105 sau 150, jumătate fuzante şi jumătate percutante. Sunt
trase prea de aproape şi urechea înnebunită nu le aude
vîjîitura nepămîntească decît aproape, odată cu prima
explozie, cea fuzantă, la trei metri de pămînt, după care
vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în
văzduh o trîmbă de humă şi fum gros, ca o fîntînă
arteziană neagră. Şuierăturile groaznice au ceva de şarpe
de fier, de venire întinsă, de “direct ameninţător” - atît cît
ai timp să auzi din ele - căci plesnesc în detunături
metalice, care sunt ca nişte rupturi deasupra omenescului,
răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers.
Ca un zăvor căzut mortal, prăbuşirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele
clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului.
La început caut, cu cei cîţiva oameni care se ţin după
mine cu ochii scoşi din orbite, albi de groază, vreun
adăpost, cît de mic. Dar povîrnişul acesta uşor, pe care
coborîm după o costişă mai abruptă, deşi scade neregulat,
nu oferă nicăieri adîncituri mai mari decît un culcuş de
cîine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de
căpătîi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem aşa, sub cerul
vast, şi pămîntul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin
mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu
încleştare ochii.
Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie
neliniştiţi de către artileria sau focurile noastre, iar de sus,
de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui
obuz şi deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la cîţiva
paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul
tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se
încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un
bolnav de tetanos. Un vîjîit scurt, pe care urechea îl
prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mîna
îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi
aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii
împrăştiat. Deasupra ta, întîia explozie îţi sparge urechile,
te năuceşte, a doua te acoperă de pămînt. Dar prin faptul
că le-ai auzit pe amîndouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se strîng unii lîngă alţii, iar cel de la picioarele mele
are capul plin de sînge. Nu mai e nimic omenesc în noi.
- Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit...
- E rău, Zamfire.
Oamenii se închină neîntrerupt. “Doamne, Maica Domnului, măiculiţă”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a şti dacă te opreşti lîngă un smoc de iarbă, sau
lîngă un muşuroi de pămînt, e ca de la începutul lumii.
Fugim deci la întîmplare, nădăjduind ajungem la rîpă.
Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită.
Dacă stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele, pîndind; în clipa
în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbuşind tot,
vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu
sentimente de vînători, cum trăgeam noi la Bran, de sus
pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndîrjeşte
(sau, cine ştie, numai “îi plictiseşte”).
Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gîtlejul de atît
înghiţit în sec:
- Niculae, unde sunt ceilalţi oameni?
- Nu...
N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de
munţi şi fum. Am sucit gîtul ca un pui bolnav, resemnat,
ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pămîntul
fărîmiţat, ţîşnit în sus, cade acum, cu întîrziere, în ploaie
pe noi.
Îmi pun, înspăimîntat şi cu mintea umilită, mănuşile.
Mă gîndeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl
încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia
acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnaţi cu
fiecare lovitură şi după fiecare, parcă, graţiaţi. Chiar cînd
merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind
curent şi vîjîind metalic, cum te tîrăşte un expres cînd te
afli aproape de linie.
Un nou salt, dar vîjîitura ne-a luat înainte, explozia e
acolo unde vream noi să ne oprim, şi cînd sosim cădem în
groapa de obuz.
Mă trîntesc jos, cu oamenii care se ţin după mine. Parcă
aş suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbuşiri
de locomotive înroşite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri
de baros, cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării.
S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de
aproape.
Ştiu că nu mai pot face nimic.
- Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om,
sfîrşit, ca un bolnav de tifos.
E un fel de nepăsare parcă, mai curînd un soi de
nesimţire. Toată voinţa mi s-a consumat în convulsiuni.
Vin fîsîituri de gloanţe şi, aşa, amestecate cu exploziile de
obuz, mi se par ridicule şi parcă departe de simţurile mele.
Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuşi satul.
Iar vîjîituri, explozii şi înaintea noastră ţîşnesc puţuri de
păcură.
E acuma parcă o clipă de întrerupere. Şoptesc istovit:
- Niculae, hai s-o luăm la stînga. Ăştia trag anume la
zece paşi înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie.
Dar în aceeaşi clipă vin, năprasnic, vîjîiturile, căci în
afară de tunurile care trag cînd suntem culcaţi, altele,
ochite gata, pare-se, pîndesc clipa cînd ne ridicăm. Desigur, profitînd de acest prilej, cei de sus fac exerciţii de tir,
aşa cum adineauri făceau exerciţii de defilare.
Încercăm, sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo
obuzele ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzînd, ca
vînătorii de porumbei. Nu pot gîndi nimic. Creierul parcă
mi s-a zemuit, nervii, de atîta încordare, s-au rupt ca nişte
sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiaşi, dacă au căzut, şi
cîţi. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe
Marea Caspică furtunile sunt aşa de groaznice, iar unii oameni şi femei suferă atît de mult de răul de mare, încît
totul le devine indiferent şi nu fac nici un gest de
împotrivire, chiar dacă sunt ridicaţi şi aruncaţi în mare.
Aşa, descheiat de toate, mă simt şi eu acum. Nu mai îmi
dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pămînt
sau de funingine. Abia mai înţeleg bocetul, ca o litanie, ca
un blestem apocaliptic, din adîncul adîncurilor parcă.
- Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu.
Omul cu faţa stinsă, cu mustaţa căzută şi colţurile gurii
înspumate, nu poate spune decît atît, şi o spune aproape
neîntrerupt. E acum o clipă de linişte. Trag, într-adevăr,
peste deal, departe, şi obuzele trec pe sus de tot, ca o
uruială de vagonete, căutînd pe cine ştie cine. La vreo
douăzeci de paşi de noi e un pîrîiaş stătut ca o mocirlă. Ne
privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse şi
pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare.
Cînd am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu
noi, au lovit numai în dîmbul dinainte, l-au săltat parcă
zvîcnit şi l-au înnegrit de pămînt şi fum. Urechile vîjîie
înnebunite şi fără întrerupere, chiar acum, cînd obuzele
nu vin în noi.
Dar iată, sunt furioşi de parcă ar fi fost păcaliţi. Ei
răriseră puţin loviturile, pentru că, acum înţelegem bine,
ne credeau morţi pe toţi. Trag iar, în mocirlă, după noi.
Nădăjduim că, acolo cel puţin, obuzele lovind în moale nu
vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică
trîmbe de noroi, altele termină îngropîndu-se fleşcăit. Îmi
dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă
cauză decît a exploziilor. Obuzele înseşi, pe care le ştim cît
nişte donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă
în noi, căutîndu-ne ca nişte gloanţe. Şi le simţim mari faţă
de gloanţe, aşa cum călătorii europeni trebuie să fi simţit
cînd au fost atacaţi, dacă vor fi existat, de muştele veninoase, mari cît vulturii, din alte continente. Lovesc în
jurul nostru ca nişte săbii care n-ar izbuti dintr-o singură
izbitură să ne reteze capetele şi ar lovi apoi, curioase,
vîjîind, în dreapta şi în stînga, înainte şi înapoi, zăpăcit şi
orb, căzînd şi rupînd totul. Ne trîntim pînă în gît în
mocirlă, dar nu putem afunda (oricît de mare e groaza) şi
capetele, căci ar fi să murim înăbuşiţi. Fugim, cu tîmplele
lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi şi humă ridicate în faţă, înainte, la cîte cinci-şase paşi una de alta.
Acum pîrîiaşul face o cotitură, iar malul din dreapta,
mîncat de şuvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puţin nu putem
fi văzuţi şi e neasemănat lucru această rupere din vederea
morţii. Din apă şi noroi nu avem afară decît capetele. Suntem şapte inşi cu feţele paralizate ca nişte bolnavi în agonie.
Ceilalţi trag acum cu o înverşunare arzătoare, de oameni
cărora nu le-a reuşit, din vina victimelor, o demonstraţie.
Ştiu că dacă ar lovi chiar în muchia rîpii, dacă pot spune
aşa, obuzul ar veni tot în noi şi ne-ar face praf, dar nu-mi
pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atît de groaznic,
căci ar fi între noi şi el, nu ştiu, în prima fracţiune de
secundă, o pernă de pămînt, n-ar fi venirea proiectilului
drept şi plin, în craniu.
Trăiesc, plîngînd în mine, gîndul că Achile cel incomparabil şi viteaz era invulnerabil faţă de săgeţi şi săbii - şi
poate că tocmai de aceea era atît de viteaz - în afară de
călcîi. Eu aş vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar
craniul.
Patru tunuri trag în faţa noastră, la zece paşi, ca prin baraj să ne taie drumul şi patru încearcă să dărîme malul
(cît un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt
cutremur.
După vreo jumătate de ceas, plictisiţi, dezgustaţi, parcă
s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfîrşeală.
Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alţii,
înghesuiţi într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un
pat, unde ne-am tîrît cu toţi. Doar, cu mustaţa una cu
gura, de spumă, Marin Tuchei boceşte întruna, silabisind
tărăgănat, ca un blestem, de la început:
- Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu...
Niculae Zamfir îşi ia cu mîinile mîlul cleios de pe obraji.
Îl întreb cu un zîmbet de recent operat:
- Ai scăpat, Zamfire?
- Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ţinem de
dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu
dumneavoastră o fi şi cu noi.
Vreo doi şi-au aruncat armele, ca să poată fugi mai uşor.
- Unde vă sunt armele, mă Marine?
Clatină din cap cu tristeţe...
- Armele noastre...
Niculae Zamfir îşi priveşte arma cu magazia încărcată de
noroi.
- Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt
destule aruncate pe aici? Ia uite.
- Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?
Zamfir ridică încet capul deasupra şi pe urmă parcă
uimit, parcă resemnat:
- Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem cîteva focuri să-i mai mirăm puţin şi să fugim.
Scot mănuşile murdare, iau arma unui om, Zamfir face
la fel, încă doi oameni se ridică şi ei.
- Trageţi pe neochite, repede...
La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la
plimbare, fără grijă, se trîntesc la pămînt.
- Eu nu-i pricep, de ce se mişcă aşa de încet?... pînă
acum, mulţi cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din
oală, întreabă unul.
- Neamţul e om cu socoteală - lămureşte Zamfir - de ce
să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?
Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou
avem otravă în sînge. Ştiam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strîng înspăimîntat mănuşile.
Pe urmă superstiţia mă descompune cu desăvîrşire. Arunc
pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar putea să fie legătura
între acele scrisori furate şi insesizabilul joc al întîmplării,
care aduce un obuz la o jumătate de metru la stînga sau la
dreapta. Arunc şi aparatul fotografic, dar mantaua de
cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez... atît de mare mi-e
groaza de frig.
Obuzele care lovesc în mlaştină ne acoperă din nou
obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se
apropie şi se depărtează. Fiecare explozie ne năuceşte
bătîndu-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi, şi
vuieşte groaznic de metalic, ca şi cum vagoane de tablă ar
cădea de la etaj pe bazalt.
O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar
putea suporta şase-şapte sute de ciocniri de tren într-o
singură zi?
Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiaţi, doi
dintre oameni sunt loviţi de rupturi, dar n-am timp să văd,
căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleştează în
convulsie epileptică.
- Ascultă, Dumitre, azvîrle mantaua aia, ca să poţi fugi
mai uşor! şi mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un
mormînt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pîrîului, ca a
aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puţin
mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă
cotitură rîpoasă. Ajungem acolo trei inşi, după ce am fost
despărţiţi unii de alţii prin fîntîni ţîşnitoare, cît un turn,
de pămînt şi fum.
Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul
meu, care aşteaptă un moment prielnic să fugă.
Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu
mine. Cînd ajung, mai mult se prăbuşesc decît se culcă, pe
urmă caută cu privirea iscoditor.
- Petru Gărlici?
Iar celălalt cercetează.
- Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Mariei...
Şi pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim
abia o clipă în urmă, aşa că veneau cam după noi; atunci
au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei...
- ... şi fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule
sublocotenent.
- A mers ca la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a
îngenuncheat şi a căzut.
Oamenii se închină:”... mamă... ma...” Dacă nu cumva a
fost vreo halucinaţie a lor, sabia vîjîitoare a nimerit totuşi.
Şi cel care povestea reia, ca să-şi întărească pentru el.
- A Mariei a fost.
Acum suntem toţi vreo doisprezece.
- Haideţi, că aci e capcana morţii.
- Ne omoară fără luptă.
Dar nu avem totuşi curajul să trecem prin focul de baraj.
Dacă artileria inamică ar fi bătînd o zonă fixă, nevăzută de
cei care conduc focul, calculată doar pe hîrtie, parcă
hotărîrea ar fi mai uşoară.... Ar fi ca un fel de loterie, la
care chiar dacă nu ai decît o şansă infimă, trebuie să
încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne
urmăresc ca pe nişte gîngănii. Gîndul nu ezită, mîna nu le
tremură, ochiul alege liniştit ţinta, căci sunt netulburaţi de
artileria noastră, ca nişte mecanici de cale ferată obişnuiţi
cu rotiţele şi manivelele lor.
Totuşi, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o nouă
dezlănţuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cît timp nu
se vede nimeni, ci tunul aşteaptă ochit gata, pînă cînd
suntem în fugă).
Ajungem totuşi în sat, după ce mai întîlnim pe drum alţi
cîţiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la
prînz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănţuit al
artileriei.
În sat e ca o arătare de stafii militare.
Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot.
- Omule, de cînd te aştept...
Sunt încremenit de nedumerire. Cînd e o fugă generală,
el aşteaptă sub traiectoria artileriei şi a morţii.
- Cum era să te las singur pe aici? Asta-i.... Ăia de la regiment sunt nişte cîini... Nu părăseşti un om, aşa, cu
patruzeci de inşi, în faţa inamicului care a pornit la atac.
Nu-l iau în braţe, nu-i strîng mîna, ci surîd idiotizat.
La o fîntînă, mă spăl pe faţă. Oamenii îşi iau mîlul
funinginos de pe faţă cu dosul palmelor.
- Regimentul, batalionul? Unde sunt?...
- Regimentul? Dracu ştie... trebuie să fie la trei ore de
marş de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania?
o fi şi ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă
păcătoşilor... Ieşiţi şi ăia din pivniţă.
Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspîntie
vagă.
- O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?
- Ce drum, băiatule? acolo sunt nemţii.
- Şi-ncolo?
- Şi-acolo sunt nemţii. O luăm la deal în sus, într-acolo-i
regimentul.
Am senzaţia că ne-a cuprins o apă.
Urcăm, deci, pe povîrnişul dimpotrivă, tot pe o
vîlceluşă rîpoasă, măruntă şi cu lăstari.
Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe
iarăşi. Acum situaţia e însă alta.
Vîlceluşa face ocoluri. Cînd suie în pieptul dealului,
nemţii văd pînă în fundul ei şi acolo nimic nu ne poate
adăposti... Dar cînd o ia la stînga sau la dreapta, malul e
paralel cu ei şi ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decît vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le
supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem şi aceşti doi
kilometri jucînd, cînd e nevoie, ca la un nebunesc joc de
noroc al morţii. De două ori întîlnim despărţiţi de văi şi nu
ştim încotro s-o luăm. Găsim spînzurat în cîte un beţigaş,
însă, cîte un bileţel: “La dreapta, Orişan”. (L-am întrebat
mai tîrziu, cu o inexplicabilă neînţelegere de ce a şi semnat
bileţelele şi mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu
credeţi că e vreo cursă a nemţilor.) Deasupra e un mare
platou cu şoseaua şi alte sate. Adică, exact, e ţara
obişnuită, că Săsăuşul era căzut în albia rîpoasă.
Acolo dăm peste Orişan... Constituise din oamenii
rămaşi în urmă o ariergardă şi ne aştepta.
Vine lîngă mine cu figura lui, lungă şi rasă, înflorită.
- Ai scăpat, măi?
- Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruţe...
- Mai scapă omul... m-am ales şi cu cizmele. Zîmbeşte
palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemţească?
- A fost.
Mă trîntesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază.
E cald, soarele şi lumina albicioasă. Oamenii se adună
grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai şaisprezece, cu
cei eventual rătăciţi, cu tot. Acest “numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut şi la risipa de
obuze a nemţilor.
- Dumitre, e ceva de mîncare?
- Avem, dom sublocotenent... ouă şi ciucalată de la
căruţele alea.
Şi le caută tihnit în sacul de pînză.
- N-ai aruncat mantaua?...
- Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum
încep ploile... Aşa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e
lung, urecheat, buzat şi practic.
Cad sleit şi nemîngîiat. Interminabilul bombardament
a sfărîmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar şi numai
cînd e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid şi cînd
îmi trec mîna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca
de mort.
Mă întreb întîi, lungit în şanţul şoselei, dacă nu am fost
prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare
care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă
chinuie mai stăruitor ca oricînd: Altul, în locul meu, s-ar fi
purtat mai demn?
Dacă nemţii înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci
e neîndoios că n-aş fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lîngă
mine decît şapte oameni. E o problemă, care şi în cealaltă
viaţă (care nu e decît paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior
celorlalţi de vîrsta mea? În aceleaşi împrejurări, alţii cum
s-ar fi comportat?
Tudor Popescu fumează un chiştoc gălbui, ţinîndu-l
iscusit între arătător şi degetul cel gros, cu ochi absenţi,
căci e gînditor şi el, aci în şanţul cu smocuri de iarbă al
şoselei. El de ce a rămas să mă aştepte? Ştiu că din cauza
cîtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admiraţie
pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prieteneşti, o
dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc
atît soldaţii, n-am stat să adun răniţii căzuţi pe coastă? E
adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul
meu, dar eu nu ştiam asta şi nici acum n-o ştiu precis. În
sat nu trăgea artileria, şi Popescu nu trecea prin încercările
prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit
totuşi să stau să adun din răniţi... Şi unde să-i duc?... cum
să-i transport?... cînd trupele noastre sunt tocmai la zece
kilometri.
Şi încă altă obsesie, cu rădăcini şi mai adînci.
Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost
la Verdun, sau dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze
unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de
rasă?
Ei nu sunt din carne şi nervi ca noi? Ce suflet au, de pot
avea tăria să îndure atîta?
Există, pe drept cuvînt, vreo rasă aleasă, care poate
suporta ceea ce noi nu putem suporta? şi atunci trebuie să
trag consecinţele fireşti pentru toată activitatea neamului
meu, pentru raporturile viitoare, pentru gîndurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.
Nu credeam în nimic... nici măcar în Dumnezeu... şi
această zi, arătîndu-mi limitele voinţei şi ale personalităţii
în comparaţie cu alţii, mă dovedea într-o inferioritate de
epavă. A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii.
Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau... o
companie întreagă strînsă prin grija lui Orişan, toată a
noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca
o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real
orgoliu şi aproape că doream să rămînem în urmă.
Încolonăm frumos aceşti o sută şi ceva de oameni, făcuţi
dar ţării, lăsăm o ariergardă mică în urmă şi pornim.




Abia cînd dăm peste un pod care arde mocnit, cînd vedem
pustiul pe care-l întîlnim, sate după sate, alt pod care arde, înţelegem despre ce e vorba în realitate. Orişan
zîmbeşte trist, cu înţeles amar, cînd ocolim prin vad:
- Nu mai am speranţe de întoarcere.
După aproape treizeci de kilometri de marş istovitor,
care mă idiotizează, cu urechile şi capetele mereu întoarse
înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea NagyVarosului, batalionul, care ne dăruieşte cu indiferenţă de
mecanism o seacă surpriză. Vom rămîne în avanposturi.
Sunt atît de obosit, sunt atît de sleit de voinţă, încît cu
greu mă stăpînesc să nu urlu furios.
Căpitanul, îngăduitor şi feminin, mă potoleşte cu prietenie, uimit (ca un ţăran care a vrut să rătăcească prin oraş
un cîine şi îl găseşte, aproape de casă, sub dricul carului),
dar sincer bucuros cînd mă vede întors din valea unde mă
lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea,
bătută de artilerie, se împrăştiase, se rătăcise şi încă nu se
ştia nimic de ea.
- Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul
maior să explice comandantului că e trupa obosită.
Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei şi mergem să
cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată
poate, peste o divizie cel puţin, în cea mai mare
învălmăşeală cu putinţă.
După ce, cu chiu cu vai, găsim cîteva grajduri şi două
odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemaţi la regiment
pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de
acte. Mi se dau întîile scrisori venite din ţară. Pe un plic e
scrisul mare, puţin aplecat, al nevestei mele. O pun ca şi pe
cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întîlnim,
după atîta vreme, întîia oară, serviciile regimentului şi
toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele şi e musai să le
luăm, semnînd stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe
două adrese cunoscute, la întîmplare aproape. Dumitru
mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a
stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decît ce e
pe noi.
Venim pe drum spre cantonament; Orişan îmi şopteşte
cu gînd îngenuncheat:

- Ce vrei să spui?
- Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.
- Şi ce putem face?
- Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
- Dacă generalii noştri nu ştiu un principiu de tactică,
elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci
provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitică Rădulescu e indignat.
- Adică voi credeţi prostiile alea despre Turtucaia? E
congestionat de mînie. Credeţi toate prostiile nemţeşti?...
Şi pleacă aproape întorcîndu-ne spatele.
Orişan se uită lung după el şi pe urmă mă ia de braţ:
- Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, cîţi or fi, ştiu
cum e condus războiul romînesc? Îşi dau seama că nemţii
vor ajunge la Bucureşti?
- Poate că da... poate că nu.
Mă priveşte apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii
drepte.
- Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate
amîndoi, trebuie să plece la Bucureşti... Trebuie să găsim
acolo oameni care să ne asculte, cît mai e timp.
- Cum o să pleci de aci?
Se apropie strîns de mine:
- Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare.
E vorba să se trimită un ofiţer, ca să aducă un transport de
la partea sedentară.
Surîd cu milă.
- Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
- Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.
- Orişan, ce crezi tu că putem face acolo?
- Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le
deschidă ochii tuturor.
Am rupt o ramură de copac şi-i număr frunzele.
- Ascultă Orişan, dacă mergem acolo, nu-i decît un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm...
Eşti în stare?
A rămas îngîndurat.
- E prea complicat...
- Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt.
După-masă dorm vreo două ceasuri şi cînd mă deştept
îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt
toţi bine şi: “Ştefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în
fiecare seară, că el ne e singura nădejde... şi vezi, fii
cuminte... fă şi tu cum fac alţii”. Biata mamă, cum crede ea
că “fac alţii”? Nevastă-mea, pe hîrtie lungă mov, îmi
mulţumeşte pentru donaţie: “A fost o surpriză, m-a uimit...
Să te gîndeşti acolo, în război, atît de mult la mine.. Îţi
mulţumesc încă o dată că ai fost atît de drăguţ în chestia
lirelor, şi-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am
despărţit puţin cam rece. După plecarea ta am fost tristă şi
a treia zi am plecat din Cîmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poţi, şi cît poţi mai mult. Scriemi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... că sunt singură toată ziua...
Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintaţi
mereu? aici e o mare bucurie.”
Cheia de la birou, actele, am fost drăguţ (?). Ce pot să fie
pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe “mîine”. Ce ştiu
ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuş?
Propoziţiunea “că sunt singură toată ziua” mă face să
zîmbesc, nu pentru că o recunosc tipică şi atît de maşinal
mincinoasă, cît pentru că îmi aduc aminte cît am suferit
din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărîm, iar între
noi abia dacă e firul de aţă al gîndului întîmplător.
O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum
o fi lumea asta, care ştie că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aş
da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineaţă, să citesc, dedublat, cu ce literă?
cu ce titluri? veştile războiului romînesc.
- Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul
celălalt Tudor.
- Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasă...
- Hai să vedem caii lui Corabu.
E un adevărat loc de rendez-vous ofiţeresc grajdul vecin,
unde căpitanul Corabu ţine patru cai, prada lui de război.
- Ăsta-i din grajdurile lui Esterh􀁠zy, arăta cu mîndrie
noul proprietar un roib pintenog, subţire şi nervos ca un
cal de curse. I l-am luat unui conte.
Corabu, ca să-şi poată face colecţie de cai, a întins cele
mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a
capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întîlnită şi la plătit, faţă de martori aduşi anume, cu bani buni şi foarte
cinstit socotiţi la preţ. Admirăm cele patru animale subţiri,
şi vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi
privit pictate.
- Şi ce faceţi cu ei, domnule căpitan?
E sincer uimit.
- Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă
va costa solda pe un an, domnule.
- Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează
gîndul, crezînd că glumeşte, un locotenent de
administraţie...
Dar căpitanul e destul de acru:
- Maiori ajungeţi voi, hoţii ăştia de la intendenţă... eu am
să fac însă un grajd de cai de curse...
- De ce hoţi, domnule căpitan, de ce ne faceţi hoţi?
- Uită-te la el, ni-l arată cu dispreţ căpitanul, netezind
mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne
trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba şi atunci cînd ne-o
trimit, o iau cu japca de prin curţile oamenilor şi o trec
apoi gras la socoteală.
Rîdem toţi, rîde galben şi locotenentul, dar pînă la noi
a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis - siguri cum
sunt că scapă - cîte-o adevărată zestre acasă.
Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea ţigări şi vin bun, înfundat.
Pe drum discut cu Orişan şi Tudor Popescu:
- Pe locotenent îl înţeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?
- Da, e ciudat... încrederea asta...
Corabu îmi dă o spaimă liniştită, ca un bolnav care, spre
deosebire de toţi cei din jurul lui, nu ştie că impresia de
mulţumire şi bunăstare pe care o are e semnul agoniei
apropiate şi face planuri unde să-şi petreacă vara.
Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală
de regat militar, e o mişcare de trăsuri, furgoane şi automobile chiar, chesoane şi tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gînd de ordine.
Curţile sunt toate pline, cum sunt pline de care şi trăsuri
curţile hanurilor în zilele de tîrg, iar oamenii forfotesc în
toate părţile.
Vinul şi gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.
- O săptămînă, două, cît mai stăm aici, Vasiliule, suntem muşteriii tăi. Îţi facem vad.
Un locotenent scurt, cu mustaţa blondă, întreabă mirat:
- Credeţi că stăm aici două săptămîni?
- !?
- Trei zile, o săptămînă cel mult.
- Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?
Ne vizităm cantonamentele şi hotărîm ca seara să luăm
masa împreună cu toţi amicii, Tudor Popescu, Orişan,
Mitică Rădulescu şi cu mine.
Dar se vede că ordonanţele au vorbit despre banchetul
nostru, că se mai invită şi alţii.
- Tu ce aduci? A nu, pui fripţi avem... Şi sardele avem.
- Da?... eu am ardei umpluţi...
Ne prăpădim de rîs o clipă... ardei umpluţi?... ce idee,
aşa seara?...
- Dar, ardei umpluţi... că a găsit maşină de gătit.
Pe jumătate suntem convinşi... Orişan chiar face
reflecţia rezonabilă:
- Dragă, ardeii umpluţi sunt o mîncare adevărată, de oameni aşezaţi... cu pat şi masă... nu pui fripţi, de oameni
veşnic pe drum.
Fireşte că suntem de acord, dar acum, amicul nostru
primeşte cu greutate.
- De, nu ştiu... dacă o să ajungă... n-am decît o tavă.
Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri
“pitoreşti” de care e atît de plină literatura. Toţi cei care
sunt “pitoreşti” o vor - şi sunt conştienţi de asta - aşa cum
vor să-şi facă un “cap” cei care-şi lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un
chefliu cu ticuri pitoreşti îl scuturi şi îi vorbeşti grav şi serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul
e mai ales sinceritate, aproape de pămînt şi piatră. Nu e
teatru, chiar cînd e glumă. Nu există deci tipuri pitoreşti
decît la popote, la intendenţă şi la etape. Acolo, cînd sunt
uneori, şi cei de pe front se lasă ispitiţi. Acum suntem
numai veseli.
Pe înserate a început să burniţeze. În odaia mea, patul
cu cearşafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decît
trei-patru ore pe apucate) şi masa e întinsă cum se cuvine
pentru şase “persoane”, nu inşi. E un soi de veselie, chiar
cînd masa e încărcată şi paharul plin, cam la fel cu veselia
uscată a figuranţilor de teatru, care sunt veseli, strigă şi
beau din cupe goale.
Dar cînd aduce castronul cu aburi de supă delicioasă unde l-o fi găsit? - ordonanţa e oarecum grijulie:
- Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine.
- Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.
- Nu, XY a primit ordin de echipare...
Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături
în supă.
- Ia vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia
duceţi-vă să vedeţi ce e...
Nu mai mănîncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din
dezgust şi istovire. Suntem brigadă cu XY.
Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.
- Numai XY... la noi nu e nimic.
Dar atît nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de
mîncare. Nici nu vorbim măcar... Tudor Popescu s-a dus
să se trîntească pe unul din paturi, în aşteptare.
Ţignale prelungite şi, în stradă, comenzi scurte,
corectate. XY se formează pentru plecare în seară.
- Să vedeţi, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o
presimţire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu
mănînc fără grijă...
Noi ceilalţi ne mulţumim să fumăm fără să spunem o
vorbă.
La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi
pe o ploaie rece şi pătrunzătoare de toamnă.
- Vedeţi, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc...
- Bravo, Dumitre, eşti o ordonanţă clasică...
- Da, dom sublocotenent...
- Ce da, mă?
- Sunt aşa... cum spuneţi dumneavoastră.
- Eşti un prost.
Sunt îmbrăcat tot în costumul ofiţeresc subţire (căci abia
mai tîrziu ofiţerii se vor îmbrăca cu aceleaşi haine, vag
ajustate, ca şi trupa) cu care am plecat în ajunul Sfîntă
Măriei.
Toţi îmi admiră cu invidie mantaua... Orişan are
perechea de cizme de husar lungi, roşii, dar se codeşte să le
puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea
vizibile.
Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un
dric. Nu se vede nimic şi, după ce ieşim din sat, drumul,
din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaştină.
Credem că nu intrăm chiar azi sau mîine în luptă; ba încă
ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric
beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne
ţinem unii de alţii şi ajungem cu toţi în şanţul din marginea drumului.
- Atenţie... pod sfărîmat... se transmite, venind din om
în om, înştiinţarea. Dar cum întunericul e prea de
nepătruns, cădem toţi, rînd pe rînd, în mocirlă. Ne
scoatem, tîrîndu-ne, unii pe alţii. Mai fiecare pas e făcut
din trei paşi: unul alunecat spre dreapta, altul
îngenuncheat la stînga şi în sfîrşit cel bun înainte.
Mi-e imposibil să ştiu în ce direcţie mergem.
- Atenţie... atenţie... cheson împotmolit.
Ocolim aşa ca să ne conformăm indicaţiei, deşi ne
întrebăm dacă nu cumva acum greşim. Trecem probabil pe
lîngă un tun, dar nu ştim unde e...
Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi...
Ghetele de şevro mi-au devenit ca nişte bandaje de noroi
rece în jurul picioarelor...
Mi le smulg cu greutate, ca şi cînd pămîntul mi le-ar
suge.
Plouă mereu şi întunericul e atît de mare de parcă suntem rătăciţi într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de
lumină măcar. Între o pîlpîire de ţigară şi soarele tot, e
mai mică deosebire, fără îndoială, decît între o lucire de
zid alb şi întunericul absolut.
Cînd uneori drumul ocoleşte, întunericul devine şi el
mai lichid şi ne spală obrajii.
Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Şi e fără noimă, căci o lumină
nu poate indica o poziţie, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bîjbîim mai departe prin întuneric.
- Zamfir... Niculae Zamfir... Nu răspunde nimeni. Zamfir!... Pun mîna pe cel din stînga mea: Tu eşti Zamfir?
- Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne - şi aci
îmi trînteşte o porcărie soldăţească.
- Mă, cine eşti tu, mă... n-auzi? şi îl iau de gît...
Cineva îmi recunoaşte vocea:
- Mă, e don sublocotenent de la a noua.
- Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a şaptea.
- A şaptea? apuc de raniţă pe cel dinaintea mea... Cine
eşti? Din ce companie eşti?
- Vasile Tonitu dintr-a şaptea.
- Mă, aici sunteţi dintr-a şaptea?
- Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o
dată.
- Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua...
- Aici, don sublocotenent, răspunde unul şi parcă îi e
vocea fosforescentă, atît de mult o simt.
- Unde sunteţi, de aici: înainte... înapoi?
- Păi nu ştim unde sunteţi dumneavoastră...
- Mă, care are o izmană... o cămaşă albă... Puneţi-le pe
spate, ca să ne mai lămurim puţin.
În sfîrşit, ne regăsirăm... Compania era în urmă.
Să tot fie miezul nopţii...mergem parcă de o veşnicie. De
repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate
aşeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfîrşit.
Suntem parcă la sute de metri, îngropaţi în păcură.
Frigul nu-l simt încă decît la picioare... cînd stăm în
loc... dar mă gîndesc ca la un vis nebun, că aş putea să fiu
într-altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în
pat... sau într-un bordei uscat... că există oameni care se
odihnesc într-un grajd, fie şi pe băligar cald.
- Loc... loc... loc!
Artileria...! Vine din urmă artileria.
Ştiu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă
lovesc de cei din dreapta şi stînga mea... mă lovesc de
boturi de cai şi roate de tun. Oare artileria merge tot aşa de
încet ca noi? Oare caii văd mai bine?
După un timp, tunurile se împotmolesc şi se descoperă
că infanteriştii se aşezaseră pe lanţurile care leagă antetrenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier şi de roţi iar; şi,
trimise parcă nu se ştie de unde pe deasupra, strigăte
îngrijorate de “tăcere!”.
De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De
trei zile şi trei nopţi n-am dormit decît aseară, în şanţul
şoselei două ore şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care
alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aş vrea
să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor,
copitele cailor.
Măcar dacă aş fi aghiotant de batalion, să merg călare.
Mi se pare atît de puţin ceea ce cer. Sute de artilerişti
călare, ofiţerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul
călare, fireşte şi ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările şi la
toate birourile, la toate misiunile şi la toate depozitele,
atîţi alţi ofiţeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aş
vrea decît un cal, pe care să merg alături de camarazii mei,
mai robuşti, pare-mi-se.
Mergem toată noaptea şi acum am pierdut absolut
măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzaţie de
veşnicie, de existenţă inumană.
De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un
timp.
Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem faţa) şi voinic
mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea
că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde ştie
asta.
- Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar
ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.
Într-adevăr, peste cîtva timp întunericul începe să se
încenuşeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra
mării, aşa încît, deşi au început să se zărească ramuri
negre de copaci, oamenii nu se văd încă decît ca prin
ceaţă, căci au şi ei uniformele tot cenuşii.
Ploaia a devenit vie. Vîntul ne repede din cînd în cînd
în faţă pînze de apă rece. Suflăm greu şi mergem înainte.
Cînd s-a luminat de ziuă, parcă am ieşit dintr-un tunel.
Ploaia şi vîntul de toamnă reped în copaci şi tufişuri, verzi
încă, palele de nori albi care se tîrăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tînără de carpen şi
stejăriş. Ne căutăm oamenii şi din mers ne reconstituim
unităţile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe
altceva tot aşa de grozav ca oboseala: frigul care ne
amorţeşte... După ce ne-am odihnit ca nişte cai, cînd pe un
picior, cînd pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi.
Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi,
ghetele de şevro mi s-au spart azi-noapte şi acum, cu
ciorapi noroioşi şi boturile atîrnînd, e mai rău decît dacă
aş fi desculţ. E un frig care ajunge pînă la oase... Dealtfel,
de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecînd ca melci
reci, şiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe
care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie
deznădăjduită şi îngheţată de toamnă.
Pe la nouă dimineaţa abia, maiorul o ia la stînga pe o
vîlceluşă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de
frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început
acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie.
Cîte vîlceluşe ca astea am văzut eu, cîndva, în altă viaţă,
de la fereastra vagonului-restaurant, între Piteşti şi Slatina!
Ajungem într-o vale mai largă puţin, prin fundul căreia
trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pîrăiaş. Departe, la cîţiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă
largă, urcă, atacînd pare-se, batalioane de ale noastre. Noi
credem că inamicul ocupă aci dealul mic şi păduros din
faţă, al cărui povîrniş e bătut şi de artileria lor şi de a
noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de
vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cît se pare,
că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.
- În trăgători... în trăgători.
Maiorul porneşte împotriva dealului împădurit din faţă,
şi cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un
adevărat asalt. A fost, poate, şi s-a retras, nu-mi dau
seama, dar cînd pătrundem în pădure urlînd: înainte...
înainte!... nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăştie focul artileriei noastre, care loveşte în plin.
- Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea.
Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte: de partea
cealaltă a dealului priveliştea e foarte cuprinzătoare. E un
fel de uriaşă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu
mici culmi, bune de păşune, pe toate marginile, cu pădure
pe stînga. Prin mijloc, pîrîiaşe mici cu tufişuri mărunte,
îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine şi
artileria lor - căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri - ridică
trombe de păcură şi fum înaintea noastră, trăsnind şi
rupînd fier.
- Înainte, şi fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul
Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj.
Şi cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi
arată cu mîna, şi apoi spre stînga:
- Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi?
... înainte...
Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul
zvîcneşte cînd e lovit în coastă. Cratere negre cît nişte roţi
mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.
Loviturile sunt întrerupte şi oamenii se opresc îngroziţi.
Situaţia e însă mult mai uşoară ca alaltăieri. Barajul e fix şi
orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne
găsim acum, la douăzeci de paşi de el, nu cade nici un
obuz, iar dacă traversăm patruzeci de paşi printre
trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului închişi, în picioare, strig pe nume
cîţiva dintre oameni... “Zamfir Niculae... Ciorbagiu...
haide”. Dar după cîţiva paşi oamenii se opresc, şi în carnea
şi nervii mei e un consimţămînt.
Înaintea noastră sunt culcaţi alţi trăgători. Barajul e ca
să împiedice sosirea noastră, a rezervei, şi nu avem puterea
să ne repezim să trecem prin el. Pămîntul tot se zguduie.
Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cît un munte,
dar nevăzut acum, rîcîie şi azvîrle pe o zonă anume
pămîntul, ca un cîine sau ca o fiară care cu picioarele şi
ghearele îşi face groapă.
Cu un genunchi pe pămînt, fără armă şi după ce am dat
şi mantaua ca să mă simt mai uşor, caut cu privirea un loc
de trecut. Pare-se că spre stînga obuzele cad mai ritmic,
aşa încît s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fîsîituri
şuierate, de şarpe întărîtat, şi aliniate ca din nai, trec pe
lîngă mine.
- Mitraliera... trage mitraliera... culcaţi!
- Suntem pierduţi, căci culcaţi... neculcaţi... aşa fără
adăpost, bătuţi de mitralieră, e moarte sigură.
- Zamfir... Grigoriţă...
Şi mă năpustesc înainte în baraj.
Năruite lîngă mine, obuzele sunt parcă prăbuşiri de
trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ţi
plesnească geamurile. Şi trăsnetul nu e nimic pe lîngă
această dezlănţuire, căci e unul singur şi, odată căzut, te
găseşte scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, ştii
că mai vin şi altele.
Cînd în plin baraj vine vîjîitura, cad sau cădem poate,
căci nu văd nimic, cu anticipaţie... “Nelovit” e constatarea
de un sfert de clipă.
Din nou o goană înnebunită...
Sunt dincolo... în plină bătaie, pentru atacul de
baionetă... Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gîndesc
la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă
pînă la cer... a morţii... a lumii celeilalte, dintre spaţiile
reci.
Totul dă impresia de nou... originar...
În faţă, am ajuns din urmă, într-o mică vîlceluşă, un
lanţ de trăgători, culcaţi în tufiş şi printre smocurile de
copăcei... La dreapta, la cîteva sute de metri, un lanţ de
trăgători, al nostru, se abate înapoi - văd bine, căci sunt şi
ei pe păşunea largă - ca un gard prăbuşit întîi la un capăt...
pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decît
foarte departe la stînga în fund, pe un dîmb, un şir de oameni culcaţi ca nişte mogîldeţe, exact ca ţintele culcate pe
cîmpul de tir de la regiment.
Mă scol în picioare şi strig şi ofiţerului pe care l-am
ajuns din urmă:
- Domnule căpitan, hai înainte.
Toată lumea îmi urlă ca la teatru, cînd ăi din urmă nu
văd: “Jos! jos!”
- Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire...
Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe
flanc.
Se aud la stînga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: “Înainte... înainte...”, deci rămînerea pe
loc mi se pare o dezertare.
Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate, în clipele
acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea “ploaie” de
gloanţe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din
cînd în cînd cîte un strop de piuituri, ca vîntul toamna pe
cîmpie, cînd gloanţele trec mai pe sus... fîsîituri şuierate,
de şarpe, cînd sunt aproape. Pe deasupra trecu anunţate
năprasnic, mereu, cum se anunţă uruind trenurile,
obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dîmbul din spate, cu un
fel de titanică nerozie, transformînd doar pădurea în ruine
şi fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au
să-l poată dărîma, oricît l-ar zgudui.
“Degeaba” chiar, nu e... Înţeleg că aşa, bătînd haotic în
dîmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere - căci nu mai trage nici un tun romînesc pe
aci - ei fac un fel de demonstraţie gratuită ca toate
demonstraţiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a
armatei întregi e pecetluită. Cîtă vreme ei pot dezlănţui în
linişte un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate
trece neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrîngerea.

Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care
se înfig printre noi în pămînt ca ghearele şi provoacă un
urlet de bîlci.
- Păziţi... trag ai noştri în noi... păziţi!
Un lanţ care a apărut sus pe coastă, neştiind unde se
găseşte inamicul, cum n-am ştiut nici noi, crezînd că tot ce
e după culme e duşman, trage în noi...
Fugim urlînd şi ne adăpostim, încocîrjaţi, în şivoiul
vîlceluşei.
- Nu mai trageţi... se strigă înapoi... nu mai trageţi!
Acum văd că sunt cîţiva morţi... cu capul culcat pe braţ,
cu faţa în sus, toţi cam în aceeaşi atitudine. Parte sunt
desigur loviţi din spate...
S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului.
E în mine o tristeţe mînjită, ca de moarte. Mult la
dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriţi cu focuri?
nu e luptă acolo?) pîlcuri-pîlcuri dintr-ai noştri. E ceva de
înmormîntare în amurg sărac.
Cărţi de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt
goale ca nişte sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea...
Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a
morţii, măcelul şi foamea, cît această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care
cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.
Rămîn aşa în vîlceluşă, cu lanţul întreg de oameni plouat pînă la piele, ros de tristeţe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. “O să ne ia pe
flanc.” Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se
vede picior de inamic.
Ai noştri trag în mod stupid, în sus, orbeşte - dealtfel,
nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare.
Iată însă că în stînga, în pădure, reîncep iar urletele
batalioanelor noastre: “Înainte, înainte...”
Nu mai pot sta locului.
- Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la
stînga...
Într-un anumit sens, nu-ţi trebuie prea mult curaj ca să
alergi înainte; de vreme ce cîmpul e gol, dă, cît de cît, o
impresie de manevre.
Căpitanul îmi arată cu mîna că în pădure, înapoi, se
întîmplă ceva...
Cu mustăţi mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine...
Cînd azi tot vom muri - căci azi e ziua, nu mai încape
nici o îndoială - ce cîştig e să fii plesnit de gloanţe aci, în
loc să mergi înainte?
Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet:
“Înainte... înainte...” Căpitanul cu oamenii se ridică şi
pornim tot lanţul înainte, urlînd mereu. Mergem ca la trei
sute de metri, în salturi succesive.
Acum gloanţele care veneau rare miaună des... O
mitralieră toacă, departe, dar loveşte prea scurt. Ridică
pămînt şi iarbă, la vreo cincizeci de metri în faţa mea. În
pădure strigătele romîneşti au rămas în urmă. Inamicul
lucrează tăcut şi automat ca o maşină de precizie.
Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, ţin
faţă batalionului nostru. Protestez cu îndîrjire, căci am
certitudinea că tragem într-ai noştri. Dar nu mai pot face
nimic, focul s-a dezlănţuit.
Mai departe, nu mai mergem.
- Lasă, domnule, să aşteptăm aici, să-i ia pe flanc prin
pădure.
Înţeleg acum că gîndul oricărei manevre, în afară de
înaintare, pe cîmpul de tragere, e moartea şi înfrîngerea.
Reiau mereu, urlînd: “Înainte... înainte” şi urletul însuşi
e un stimulent formidabil şi un narcotic în acelaşti timp, ca
un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gît. Alegerea încinge şi
ameţeşte.
- Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai.
M-am ridicat în picioare... snopul de gloanţe vine
aproape, însă nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine
înainte.
Ne oprim după zece paşi, dar ne ridicăm numaidecît: în
faţa noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm
lunecînd pe iarba plouată şi ne înghesuim cîte patru-cinci
într-o groapă. Dar acum e o înverşunare groaznică
împotriva noastră, căci s-a întîmplat un lucru neaşteptat.
Cît timp eram culcaţi în iarbă, nu eram văzuţi. Ridicîndune însă ne-am demascat... şi acum, în haine verzi pe negrul
groapei de obuz, suntem bine lămuriţi. Fîsîiturile sunt
dese, dar pe sus. Vin şi din faţă şi din spate, de la cei
rămaşi în vîlceluşă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne
caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia
distanţa exact, căci trage la zece paşi înainte, scormonind
iarba şi pămîntul cu snopul ei de gloanţe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părîndu-i-se că s-a
înşelat, iar îşi repede turbat şi metalic snopul la alţi
douăzeci de metri. Cei îngrămădiţi cu mine trag ca
descreieraţii, fără să scoată capul din groapa de obuz. Şi
din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i “ploaie
de gloanţe” şi snopul mitralierei e destul de nesigur, dar
unul singur dintre gloanţele astea care vin ar fi tot atît
pentru oricare dintre noi, cît un naufragiu pe ocean, cît un
cutremur catastrofal, cît sfîrşitul lumii. O simplă izbitură,
scurtă ca de cravaşă, în frunte.
Armele celor ghemuiţi înapoia mea în groapă se
descarcă lîngă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice.
Unul şi-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o
dau la o parte cu mîna furios, căci îmi sparge urechile. Aş
vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan cînd porneşte motorul...
Trebuie să ieşim din groapa asta, căci e moarte stupidă.
În faţă e o nouă cută de teren. Dar mai întîi nu ştiu cum să
fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în
marginea gropii, jucînd toată cartea, căci pericolul e mai
mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile
către cei din vîlceluşă, ca să putem înainta fără să cădem
loviţi din urmă. Dau iar la o parte, cu mîna, arma celui din
groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.
În sfîrşit, fac semn cu mîna stîngă înapoi,
îngenuncheat şi sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva
îmi dă cu o vargă peste mînă şi imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit...
- Ce e, mă?
- Sunteţi rănit... mîna stîngă.
Toată mănuşa-i plină de sînge... Un deget atîrnă,
îmbrăcat şi el în mănuşa lui, în jos, prins parcă numai întro aţă, dar nu simt nici o durere.
Lîngă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu,
dar nu pricep din cauza larmei şi mai ales pentru că ei
încearcă să-mi spuie nu ştiu de ce în şoapte şi cu un aer
tainic ceea ce vor. Pe urmă, înţeleg. Omul şi-a sucit în loc
gîtul moale, din gulerul scorţos al mantalei şi are acum
obrazul stîng lipit de palmă, întors înapoi, ca şi cînd n-ar
mai vrea să vadă înainte.
Din colţul buzei, i se scurge pe bărbie un firişor de
sînge. Ochii sticloşi parcă ar vrea totuşi să evite pămîntul.
- Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din
spate, îşi spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea.
Şi pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.
- Nu. Ieşise şi el cu domnul sublocotenent şi a întors
capul înapoi, cînd a făcut dumnealui semn cu mîna, să
vadă dacă opresc ăiă, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din
faţă...
Parcă suntem acum într-un mormînt.
Gloanţele nu sunt prea dese, dar în fund, mogîldeţe se
ridică... şi trec mereu în fugă, la stînga, spre pădure,
trăgători inamici. Nu îi vedem bine decît cînd se strecoară
unul după altul, ca şi cînd ar traversa un drum, ca să
dispară iar.
În spate, artileria nemţească a devenit turbată şi pare că
a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care
saltă trunchiuri întregi şi aşchii, fumegînd; iar unele obuze
trec scurt peste deal, căci bat, se vede, şi vîlceaua pe unde
am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noştri înspre
dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de
ecou, devine hău groaznic.
Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi
vorba. Nădăjduiesc că ai noştri vor împinge linia inamică
atît de mult înapoi, încît să pot aştepta sfîrşitul luptei în
groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înţeleg cu groază că ai noştri dau înapoi,
sau suntem treptat înconjuraţi.
La gîndul că aş putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde
rece, ploioasă. Înfrîngerea asta, înserarea care cade, mîna
pe care o ţin mereu ferită, ca un cîine laba zdrobită de
automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat
niciodată.
Atunci, ca un gînd fierbinte, ca o descheiere de moarte,
imediată, hotărăsc că voi pleca neîntîrziat. Oamenii
îngroziţi vor să mă reţie. Dealtminteri, nici nervii nu mai
pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în
groapă, în urechi, mă năucesc şi mă înfurie.
Pornesc înapoi, în picioare, drept peste cîmpul verde,
singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă
uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stînga, nu
am decît un singur gînd, că dacă străbat aceşti cinci-şase
sute de metri, aş putea să fiu scăpat. Ştiu bine că numai
“dacă” îi străbat şi numai “aş putea” pentru că trebuie să
trec din nou prin focul de baraj şi prin pădurea bătută. Pot
să cad în fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... În mine
pulsează gîndul acesta al salvării cum gîlgîie sîngele în
gîtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata
neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat.
Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin.
Simplifică.
Dacă prin absurd nu se întîmplă nimic, şi dacă merg
întins, aşa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în
tot largul cîmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar
întîmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie
să mă opresc sub nici un cuvînt, şi nici să fiu atent la ce e
în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul şi să nu ameţesc, ca
un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Şi trec întradevăr încet, fugind numai prin barajul automat.
Totuşi întîrziere e. Nu pot să urc dîmbul de cinci-şase
metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mîna stîngă şi iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd
gloanţele care vin, căci le văd înfigîndu-se în pămînt. Sunt
mai numeroase decît le credeam. Aproape să ameţesc
cînd mă gîndesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în
minte amintirea husarului în care noi am tras peste două
sute de focuri. Mă prind cu mîna dreaptă de iarbă, înfig
călcîile pieziş şi tot ajung sus. Dau în pădure peste
ordonanţă. Scot mănuşa - şi de pe degetul rupt - şi înfăşur
mîna plină de sînge, şi pe care o cred sfîşiată, în batistă.
Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stînga. Dacă va
veni şi aici, s-a isprăvit.
Peste un sfert de oră încă, am ieşit din pădure, am traversat vîlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o şosea
mare.
O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o
altă lume, sau poate e aceeaşi, pe care o trec invers.
Ambulanţa ne duce pînă la jumătatea drumului, unde e
un post de ajutor şi de unde vom fi luaţi de ambulanţaautomobil a diviziei. Găsesc printre răniţi, pe jos, şi un
grup de nemţi, culeşi în urma noastră cînd urlam
nebuneşte.
Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Cînd
eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii şi eu nu
văzusem nici una. Luptam mereu cu nemţii şi acum îi
vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc şi
suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fîsîit de
glonţ şi umbre, departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene,
al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aş da să ştiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură
dată, pe care s-o găsesc şi în dicţionarul experienţei mele,
şi apoi, pe baza ei, confruntînd, eu mi-aş da seama de
valoarea tehnică şi sufletească a întregii campanii, stabilind “linia” aşa cum fac iubitorii de curse de cai, care,
prin întrecerea dintre un cal al lor şi altul străin, se pot
fixa, ca situaţie, faţă de toate ţările cu cai de curse.
Un timp cu faţa lungă şi dură ca o mască stă puţin cam
într-o rînă. Are ochelari de sîrmă şi de bună seamă e
gradat, dacă nu ofiţer. Sunt, aliniaţi mai mult sau mai
puţin, ca noi toţi, pe marginea şoselei, în şanţ, ca la un bazar de răni de tot soiul...
Simte că îl privesc şi întoarce capul. Aş vrea să intru în
vorbă cu el, normal, şi n-am un pretext. Sunt stîngaci ca şi
cînd aş vrea să acostez o femeie, şi la fel, el, cu morgă,
evită să lege “cunoştinţă”. N-am ţigări, căci i-aş oferi. Aş
vrea să vorbim ca doi profesori.
În timpul acesta, vine şi pleacă - făcînd naveta ambulanţa-automobil a diviziei. Pînă la noi mai are.
Neîndemînatic, un sanitar îmi bandajează mîna.
În sfîrşit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe
neamţ în franţuzeşte dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă
şi pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franţuzeşte:
- N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt că vorbeşte de la popor la popor, nu de la om la om,
cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul
bucureştean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă
să-l lovesc, aşa rănit cum e el. Îl simt voit şi acest joc de
“faţă-n faţă” trezeşte în mine o mînie larvară. Nici unul
dintre motivele invocate obişnuit în campaniile de aţîţare
a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură şi cu
dorinţa de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine
un soi de act de prezenţă moralmente necesar şi numai
atît. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă
cu cea de stat în tendinţele de cucerire economică, pentru
că n-am orgoliul fierului şi tăbăcăriei romîneşti, dar nici
ideea de administraţie germană, care nu pare chiar aşa de
rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, cînd mi l-am confirmat, de furie. Pretenţia inamicului de a-mi porunci mie
ca romîn în virtutea unei globale superiorităţi de rasă.
Afirmaţia asta apărea incertă, în literatura de propagandă,
şi nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în
partea a doua a campaniei, cînd eram uneori apostrofaţi
din tranşeele apropiate şi atunci am tras cîteva focuri cu
ura şi cu satisfacţia cu care eşti ispitit să apeşi pe trăgaciul
unui browning, mic şi gingaş, ca să dobori un atlet obraznic şi grosolan (aşa, ca o demonstraţie). De cîte ori un fapt
dinafară ajungea pînă la acest substrat sensibilizat
naţional al conştiinţei mele, trezea în mine aceeaşi pornire
de furie.
Acum mă stăpînesc, totuşi, şi îl privesc stăruitor, ca să-l
fac să se întoarcă spre mine, ascultînd ca de o poruncă,
fără să vrea.
- Dumneavoastră, soldaţii germani, aveţi pretenţia de a
fi şi curajoşi şi proşti în acelaşi timp. Dumneata văd că nu
faci excepţie, nici de la una, nici de la alta.
Ridică mantaua de pe pîntece şi-mi arată, fără o vorbă,
un amestec de sînge şi rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel,
pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit
e totdeauna un favorizat, faţă de cel ce rămîne.
- Soldaţii... dumneavoastră.
Îi arăt, întărîtat, şi eu pe răniţii noştri...
- Cum vrei să fie la război? Cînd vrei să cucereşti
lumea...
Zîmbeşte amar:
- Cu glonţul trecut prin pîntece, m-au silit să merg
douăzeci de paşi.
Îmi dă un fior de oroare. Înţeleg pe urmă că soldaţi de-ai
noştri, dintre cei sosiţi în urma liniei de atac, neştiind că e
grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă pînă la targa
cu care l-au adus aci şi în care stă acum lungit... Rog pe un
medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în
ambulanţe, să vie, şi acesta, plictisit şi fără nici o vorbă, îi
face o injecţie.
- Cînd ai fost rănit, şi pe la ce oră?
- Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure şi am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.
Aşadar, căpitanul mustăcios şi încleştat de pămînt a
avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins şi ridicul... şi
de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... aşa ca
de obicei.
Neamţul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a
fost şi la Verdun. Vreau să ştiu cum i se pare lupta de azi...
- Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe
aici, iar din alte părţi am scăpat.
E o logică pe care o plătesc cu un surîs mieros.
- Dar în comparaţie cu alte lupte?
- Nu e comparaţie.
Întîi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e
comparaţie între un leu şi un cîine. Simt că nu voi putea
înţelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi
ajute să înţeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili “linia”.
Stărui surîzînd:
- Totuşi?
Acum cred că el nu e atît de inteligent să poată stabili
raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere şi o mai justă
înţelegere a detaliilor caracteristice. Ficţiunile nu se pot
compara şi el nu poate crea realităţi.
- E altceva... ăsta nu-i război adevărat, şi întorcîndu-se
spre vecinul lui, tot neamţ, ce fuma: So dumme Leute...
durch ein solches Trommelfeuer...
- Aşadar, găseşti că a fost un bombardament puternic...
neobişnuit: am un punct comun în vocabularul logic.
E uimit că înţeleg nemţeşte.
- Puternic? hm... şi surîde... Ce-am văzut noi la Verdun
şi pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgînd...
Azi au tras toate, cine ştie, optzeci, nouăzeci de tunuri.
- Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarăşului dumitale
ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a
noastră?
Se strîmbă de durere, îşi pipăie burta cu dezgust. Ca toţi
cei atinşi de peritonită, are mintea extrem de lucidă.
Injecţia l-a făcut vorbăreţ chiar.
- Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ţi spun eu
dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul.
Noi prusacii, mai ales, avem toţi tăieturi... Uite, aici, şi-mi
arată în faţa urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel
de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se
bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă
dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu
azi aci, ţinîndu-mi maţele în braţe.
Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranţei noastre.
- Credeţi că vom cîştiga războiul din cauza lipsei noastre
de experienţă?
- Să cîştigaţi războiul?... Nu ştiu zău dacă peste cîteva
ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum.
Ştiu că voi muri, altfel am certitudinea că în două
săptămîni aş fi fost eliberat de ai noştri, la Bucureşti.
Şi acum ştiu că nu glumeşte.
- Dar ce ai vrut totuşi să spui cu acel “Trommelfeuer?”
- Uite ce, domnule... Are şi războiul regulile lui... ca şi
duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore cînd nu trăgeam
un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum
crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar...
Dacă tu stai şi inamicul porneşte la atac, artileria ta trage...
Atunci inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui
mai puternic... atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să
vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, şi el trebuie să plece
lăsînd morţii şi răniţii care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea,
vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întîmplă ca
mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de
baraj.
- Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu
bombardamentul de la Verdun şi Somme.
- Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adînc
sub pămînt.
- Bine, dar cînd porneaţi la atac, afară, deasupra, pe
pămînt?...
- Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsînd jumătate morţi
afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul
artileriei care n-a pregătit atacul.
- Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un
act de bravură?...
Are un surîs de sinceră ironie.
- Crezi dumneata serios că dumneavoastră romînii
sunteţi mai bravi decît noi, sau decît francezii?
- Atunci?
Tace ascultînd lung durerea în el, ca un gînd. Şi pe
urmă, după ce s-a strîmbat puţin:
- Atunci înseamnă că daţi tot concursul armatei germane
să ajungă mai repede la Bucureşti...
- !?
- Ce nevoie aveaţi să treceţi, azi, prin baraj? Ca să salvaţi
pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot
erau pierduţi. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsaţi
să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, şi-i încredinţam
artileriei, să-i facă înţelegători. Atunci de ce aţi mai venit
grămadă, dumneavoastră din urmă? Aţi călcat regula
războiului, iar ai noştri s-au retras, nu din laşitate - cred că
ştii şi dumneata că germanii nu sunt laşi - încă o dată, ci
din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... şi
că, din cauza acestei neaşteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniţii... Dar ce pierderi aţi avut din pricina asta? Unde mai pui că puţini se vor întoarce dintre cei
prinşi dincolo de baraj.
- Comandanţii noştri preţuiesc foarte mult atacul la
baionetă.
- Tocmai de aceea ai noştri vor ajunge la Bucureşti aşa
de curînd... Pentru că nu găsesc interesante luptele la
baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu
chibzuială, rece.
- Ştii dumneata, la romani, Horaţiu s-a prefăcut că fuge
ca să-i silească pe curiaţi să se împrăştie pe teren... Ai
noştri simulează în faţa batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniţi mai bine în cîmpul de tragere al
artileriei. Şi dumneavoastră aveţi iluzia că biruiţi.
- Ne mai păcălim cîteodată... Ţi-am spus eu proverbul
nostru, că nu e bine să te baţi cu cel care nu cunoaşte duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpaţi aveţi
tranşee fortificate?
Evident că mint cu grabă.
- A, în Carpaţi e altceva... Avem tranşee dinainte
pregătite, organizate gata.
- Adăposturi bune?
- Da, bordeie cu două straturi de buşteni şi un metru de
pămînt deasupra.
- Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu
rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de
cele de 150... Şi pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de
prisos, dacă n-aveţi artilerie de 150, sau mai mare, şi
dumneavoastră.
- !?
- Sigur, vom trage pînă vom distruge tranşeele şi bordeiele cu tot ce e viaţă în ele... Dacă bordeiele vor rezista
totuşi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să
iasă. Şi atunci, dacă aveţi artilerie ca francezii, faceţi şi
dumneavoastră ca francezii... trageţi în ocupanţi...
ocupanţii pleacă şi trag apoi cu tunurile, şi aşa “da capo al
fine”... cum aţi citit tot timpul verii despre cota
Morthomme.
Surîd cu o tristeţe de moarte în suflet... Întăriturile
noastre din Carpaţi? Şantierele şi bordeiele care, adunate
ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor rîturi de porci
ţigăneşti...
- Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt
mai pricepuţi decît generalii dumneavoastră... Dar mi se
pare că pentru mine e de prisos... Aş fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt
copiilor şi nevestei în ce fel de peisaj am fost omorît...
Pentru albumul familiei.
Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gîndindu-mă la
moartea tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, după o
zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorîtă şi
apăsătoare ca o înmormîntare... Pădurea de stejar şi tufele
mici începuseră să se topească în întuneric.
În ambulanţa-automobil, am luat cu autoritate alături pe
prizonierul neamţ... Am cerut chiar şoferului să meargă
mai încet la şanţuri. Mi-a explicat că e ordin să care toţi
răniţii pînă la miezul nopţii.
Mi se face injecţia împotriva tetanosului, sunt culcat
într-un pat curat. Tîrziu de tot, vine alt grup de răniţi din
regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru
e înjumătăţit. Sunt patru ofiţeri morţi, cîţiva răniţi, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toţi ofiţerii. Tudor
Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Pînă în zorii zilei
spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la
pansamente.


2.7. Comunicat apocrif

Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toţi - aproape
două sute de răniţi - mi s-a părut ca un fel de călătorie în
străinătate, cînd după restaurantul gării judeci şi despre
oraşul corespunzător, cînd cantonul se desprinde din seria
lui (cîmp, singurătate, ploaie, sărăcie) şi devine element
din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna
elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, aşa cum unui bolnav,
care iese întîia oară din casă după luni de zile, oraşul i se
pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Braşovului împodobită, cu frunze şi steaguri
naţionale, rămase, mi-a dat, despre oraşul pe care nu-l
cunoşteam, o idee de carte poştală şi decor de zece mai. La
Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane
frumoase, cu mîini tot atît de albe şi fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un
fel de hiperfuncţiune. În schimb toţi cei pe care-i văd au
parcă un aer fantomatic, pînă şi în voce şi în privire, în
ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal şi Buşteni, văzusem în
jurul cantoanelor gropile de lup şi tranşeele copilăreşti,
făcute acolo lîngă şosea, cînd munţii şi pădurile erau
libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundaţie
catastrofală, care ameninţă întreg ţinutul, o primărie
neserioasă ar face şănţuleţe de scurgere de-a lungul drumului. Cînd puhoiul vine însă, tîrăşte nu numai ce-i pe
şosea, dar şi casele înalte, şi chiar primăria cu domnul
primar.
Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.
La Bucureşti ni se spune că mergem direct în gara Obor,
unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, aşa mi s-a părut
cel puţin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane
şi imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofiţeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce
preferinţe avem. Cei mai mulţi au optat pentru cîteva mari
spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi de
frumoase doamne din societatea romînească. Era
adevărat. Dar ceea ce deosebeşte o societate de civilizaţie
de una de cultură e că lumea ei imită şi practică pasionat şi
cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă
însă stăruinţa de a duce lucrurile pînă la un capăt şi nici
curajul de a suporta toate consecinţele. Cîtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi şi decor inedit, ele
au umplut cu surîsuri şi alba lor prezenţă sălile cu răniţi.
Atît. Dar am văzut, cîteva doar, mai tîrziu, curăţind în
spitalurile de la Iaşi, în după-amiezi pustii de iulie, răni
puturoase.
M-am gîndit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în
Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi că voi fi obligat - acum
cînd eram atît de obosit - să joc un fel de teatru de dragoste şi bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX.
Trebuia să aştept cîteva ore şi între timp, vestită de un
cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară
mama.
A plîns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis
să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă
de colonia, o învelitoare - “căci nu se ştie dacă la spital vei
avea ce-ţi trebuie”.
Şi totuşi durerea ei îmi era străină. Cînd a murit unchiumeu şi ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început
pătimaşa discuţie în ce priveşte împărţeala, nu ştiu dacă
aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul
acela ca o străină, s-a crezut “parte” a vorbit cu voce albă,
m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas.
Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de
duioşie, dar ireparabilul se săvîrşise. Ştiam pînă unde
merge afecţiunea mamei. Mai tîrziu, am căutat zadarnic
să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuţiile de
interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, şi
că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era
de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecţiunea mamei,
care de atunci avea pentru mine şi mai multă atenţie
drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare,
păstram, fără să vreau, un aer de protecţie, de indulgenţă
amabilă, îndepărtată, de surîs limitat şi limitativ. Asupra
evoluţiei vieţii mele ea era acum ca un astru răcit, fără
influenţă.
Îi sărutam zîmbind mîinile, primeam daruri cu
demonstraţii tandre şi absente, dar aşteptînd, cum aştepţi
într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situaţia
dintre tine şi cei care te-au petrecut începe să se
prelungească stînjenitor.
Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea şi am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitînd o întrebare
inoportună.
Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat şi amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt
complet vindecat şi bun de întors înapoi pe front. Asta a
întunecat-o oarecum.
La spitalul judeţean din R. sunt într-o rezervă cu un camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărţi de citit, dar
rumoarea tăcută, de efluvii, a oraşului nu-mi dă linişte.
După o săptămînă de dureri mari, pot ieşi. Sunt foarte
înconjurat, căci ofiţerii regimentului sunt într-un complex
de rudenii, care îmbrăţişează toată urbea. Neliniştea e
mare şi comunicatul oficial e aşteptat la ora patru cu
întinsă măcinare. Oraşul, din cauza militarizării (poliţaiul
a devenit maior, cu “stele” în loc de grade, dar oricum
maior, şeful de poştă a fost asimilat şi el, în sfîrşit, afară de
pensionarii cafenelelor din “centru” toată lumea a trecut la
partea sedentară a războiului şi e deci foarte activă),
trăieşte în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul
plin de prăvălii, o viaţă deosebită. Camioanele care trec,
furgoanele, detaşamentele sunt cercetate cu atenţie şi interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpaţi, la optzeci de
kilometri depărtare.
Războiul e, dealtfel, o ocupaţie nouă şi provoacă
animaţie chiar în ţinuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrîni ies la ora patru la
plimbare, renunţînd la somnul de după-amiază deci,
eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afişat pe
geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. “Lupte vii, bombardament intens”,
“atacuri puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvînt
despre înfrîngere sau retragere. Cei care ţin minte ştiu că
numai comparînd două comunicate poţi afla ceva.
“Pe înălţimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice,
cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.
Iar a doua zi, între alte puncte:
“Inamicul a atacat puternic poziţiile noastre de la sud de
Dragoslavele”.
Dacă ştii că între Rucăr şi sud de Dragoslavele sunt
şapte-opt kilometri, atunci ştii şi cu cît s-au retras trupele
noastre, de ieri pînă azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a
întîmplat nimic.
După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales
prin prezenţa femeilor, care ies la plimbare. Ofiţerii de la
diverse depozite şi comandamente (e aci cartierul corpului
de armată) îşi lasă şi ei serviciul, ca nişte funcţionari
conştiincioşi, către orele şase. Eşti tentat să crezi că şi pe
front, la această oră, ofiţerii încuie sertarele, se spală pe
mîini, îşi potrivesc figura şi ies din tranşee în oraş, fie
invitaţi la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate,
constat şi acum aceeaşi neputinţă a imaginaţiei de a realiza
în abstract. Nu există decît o singură lume, aceea a
reprezentărilor.
Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decît ora şi
locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false,
convenţionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o
simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri deodată.
Eu ştiam, cînd suportam bombardamentul de la Săsăuş,
că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să
petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar
nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă,
sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag
musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară
de noţiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orişan
suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar
este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice
emoţie, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei
reprezentări, de irevocabilul întîmplării reale.
Sunt privit - aşa cum umblu cu alţi camarazi, cu mîna
bandajată - cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzaţia
reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gîdilătură, de
îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă.
- Rămîi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine generalul A.
- De unde ştii?
- Vine cu automobilul... Ştiu de la prefectură. Uite pe
fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrîn... toţi îl
aşteaptă... Primarul, un medic excelent, care are darul de a
fi în tot locul, e acum şi el lîngă grădina publică, aşteptînd
cu toată lumea miracolul. S-a răspîndit vestea că “generalul” va trece spre front.
- Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii
nemţi, printr-o ordonanţă cumpărată, otravă în cafea?
Surîdeam amîndoi, căci cunoşteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. a oprit cîtva timp
în loc înaintarea inamicului. Şi e atîta sete de idolatrie,
sunt atîtea disponibilităţi de nădejde în poporul acesta,
care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei,
încît figura generalului a şi devenit legendară.
Eu ştiu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Şi cu
toate astea, cînd pe strada principală apare lîngă grădina
publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi,
peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelaşi fior ca
toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în
mantaua cenuşie care nu indică nici o distincţie, cu capul
lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care
nu se opreşte asupra nimănui. Ştiu ce-ar vrea toată
lumea... şi cu ea, însumi eu... Cu mintea lui, încăpută acolo
sub chipiu, să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea
curaj soldaţilor, să răstoarne situaţia ca o prezenţă
supranaturală. Comunicatul de mîine seară să anunţe, de
pildă:
“În regiunea Dragoslavele, lupta îndîrjită s-a terminat
prin înfrîngerea duşmanului. Un regiment de infanterie a
căzut în spatele inamicului ocupînd Cheile
Dîmbovicioarei şi şoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de
prizonieri, am luat patru tunuri de cîmp şi un bogat material de război. Urmărirea inamicului continuă şi diverse
unităţi mici care au căutat să-şi facă loc prin munţi, peste
vechea frontieră, sunt treptat capturate.”
Nădejdea, cu atît mai emoţionantă, cu cît toţi au
conştiinţa miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe
trotuar, iar ofiţerii fac front ca unui prinţ. Mulţimea asta
nu vrea decît să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, să puie mîine seară drapele tricolore la balcoane şi să
se agaţe de roţile automobilului, urlîndu-şi frenezia de
recunoştinţă pentru salvator.
Maşina s-a oprit o clipă, ofiţerul cu mustaţa mică, de
lîngă şofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă
(întrebare la care au răspuns laolaltă, cu bunăvoinţă
grabnică, cinci-şase inşi, care se găseau acolo), dar în tot
timpul generalul a avut o absenţă preocupată, de medic
chemat, în sfîrşit, de familia disperată, la căpătîiul bolnavului a cărui operaţie încercată de alţii n-a reuşit.
A venit şi Orişan, rănit la mîna dreaptă de o schijă de
obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în
familie şi acum sunt cîteva zile cu Orişan. Între noi e o prietenie definitivă ca viaţa şi moartea. Şi totuşi încerc un
sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare
despre viaţa lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut
nici mama lui - căci numai acolo, în faţa morţii şi a cerului
înalt, poţi cunoaşte oamenii - dar nu ştiu absolut nimic despre el. Şi nici despre nici un alt camarad al meu. Acum
îmi dau seama cît de puţin am vorbit eu şi camarazii mei
de front despre viaţa noastră anterioară. Parcă suntem în
“Legiunea străină”. În fiecare noapte îl aud însă pe Orişan,
culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se
desprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte
în marşuri), urlînd în somn de groază, deznădăjduit ca un
cîine: “Mamă!... mamă!...”
Peste cîteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o floare
de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcînd
prizonieri, capturînd mitraliere şi material. Ştiam că pe
acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orişan
bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea
ispravă. El surîde, cu îndoială. Peste alte cîteva zile însă,
un rănit, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să
se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de
general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri,
inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă
comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele
Roşu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi
căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului
nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A
doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum
căpitanul Corabu a primit... ordin să-l cucerească iarăşi.
Mă întreb, cu gîndul prelungit, melancolic, ce ar însemna
pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă
mai importantă.
Cînd Orişan e mai bine, ieşim să mîncăm la un birt din
oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase
şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să
evităm pe unchiul lor, un domn bătrîn cu nas aprig şi
mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stînd de
vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele şi plecăm
repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus
Niculae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu,
bărbatul Anişoarei, care e “voluntar” la corpul de armată.
Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai
să puie un automobil la dispoziţia cartierului, iar ei, ataşaţi
pe lîngă automobil, capătă numele de “voluntari”.) Pentru
ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de
rămînere trebuie să fie alta, sau altele.
Spitalul tip “Regele Carol I” e în marginea şoselei şi are
în faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni care-i vindecă pe
toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din
mijlocul cîmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb,
cu capul bandajat şi acoperit cu pătura pînă la gît. Nu-i
vine să creadă parcă, văzîndu-ne, şi, deşi trebuie să aibă
febră, zîmbeşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma
ţigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin
înfundate vor rămîne multă vreme nedestupate, dar îşi
plimbă privirea după gesturile noastre şi surîde cu ochii,
cinstit şi sfios ca un cîine al pămîntului.
- Eşti rănit rău la cap, Zamfire?
Clatină din cap negînd şi pe urmă ridică uşor cuvertura
şi ne arată picioarele bandajate ca nişte copii înfăşaţi. Unul
e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei.
Zîmbeşte cald.
Cred că am devenit palid ca un mort şi mă clatin. Orişan
a încremenit şi el. Niculae Zamfir, cu pătura ridicată,
surîde mereu, absent şi bun, ca o icoană care nu ştie cît a
fost de sluţită de suliţe.
N-aveam ce mai spune... Tăcem aşa îndelung şi pe urmă
plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim.
Pe drum Orişan mă întreabă cu gînd inspirat:
- Te mai gîndeşti la revoluţie?
- Nu, ca stareţul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, şi
eu, în faţa “nenorocirii care va veni”.

Plecarea mea la Bucureşti este inevitabilă. Parcă se
apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că
sîmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în
cîmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica
zepelinurilor... Iar cînd vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par
acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenuşie.
Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e
copleşitoare.
M-a aşteptat cu o serie de demonstraţii care altădată mar fi înnebunit de emoţie şi plăcere. Casa e toată luminată
(cu storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară)
ca pentru sărbătoarea de Paşti, masa e albă, sclipitoare de
cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca
într-o “cameră separată” de restaurant de petreceri. Îmi e
imposibil să nu fac socoteala că aş putea avea toate acestea
numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a
surîde.
Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac,
îmi scoate ea însăşi mantaua...
Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci... şi poate mi-ar
fi iluminat indiferenţa. Patul mare alb, camera de baie cu
majolică albă şi oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar şi
pătruns de frig, după un marş ca acel de la Bărcut, ar fi în
mine o dospire de recunoştinţă şi voie bună, care s-ar
revărsa poate şi asupra acestei femei. Dar la spital făceam
baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată.
- Mama (nu spunea niciodată: mama, pur şi simplu) nu
mi-a spus nimic că eşti rănit (e grav? ah... Dumnezeule!).
Vezi, asta nu înţeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar
chiar dacă nu vorbim... putea să-mi trimită vorbă prin
cineva... Te-a durut rău?... Mă întreb, fără să-mi pot reţine
surîsul dinăuntru, ironic: “Ar fi murit de durere femeia
asta, dacă aş fi fost ucis?”
Parcă nu ştie ce poteci de moarte am în suflet, şi tăcerea
mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu
mai poate încheia, şi se avîntă inutil, după asociaţia
întîmplătoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi,
friptura în farfurie. Şi cum se cunoaşte că a îmbătrînit. Nu
simte că, aşa, destul de trupeşă cum a devenit, nu mai
prind anumite graţii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor
e parcă demodat şi nefolositor, ca acele tranşee puerile din
munţii graniţei.
Evit cît mai mult dormitorul, deşi albul de olandă al
cearşafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului ei
molatic lîngă al meu îmi toropeşte trupul şi îmi activează
gîndurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea.
A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată
infam să asiste la frămîntarea trupurilor lor, cînd eu eram
la Cohalm?...
Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare...
Dar dacă nu e adevărat că mă înşală? dacă din nou am acceptat o serie greşită de asociaţii?
Dacă e o simplă coincidenţă, ca, de pildă, atunci cînd
am întîlnit pe colonel, ca atîtea în viaţă?
Dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e
nevinovată.
Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are
inspiraţia nefericită să facă singură demersurile
îmbrăţişării... Prin cămăşuţa fină, aşa cum stă în genunchi,
aplecată deasupra mea, sînii îi atîrnă ca două pungi şi
pîntecul a început parcă să se îngroaşe. Chiar după ce m-am însurat, prietenii mă îmbiau la petreceri cu cocote, dar
şi cînd izbuteau să mă convingă, şi oricît erau de frumoase, aveam impresia că mă culc cu manechine de cîrpă,
fără acea căldură tainică animală, care, cînd ţi-e scumpă,
te înduioşează şi te deznădăjduieşte în nebunia unei totale
îmbrăţişări. Nevasta mea e albă şi cu preziceri de grăsime,
iar eu aş vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi
mici ca merele şi să descopăr colţuri noi într-un trup de
ţigăncuşă subţire şi cu muşchi nervoşi. Aş putea-o avea cu
alte zece monede de aur şi fără obositoare obligaţii de a
minţi tandru.

A doua zi a fost năvală de cunoscuţi... Fraze goale de
conţinut, stupidităţi fără legături de rudenie cu realitatea.
În corespondenţă am dat şi peste o scrisoare anonimă...
“Domnule, pe cînd d-ta lupţi pentru patrie (?) nevasta
d-tale te înşală ca o tîrfă cu un individ Grigoriade, care e la
cenzură, vezi bine.
Îi poţi găsi oricînd între 6-9 în strada Rozelor opt bis,
unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea neruşinarea
să-l aducă tot la d-ta acasă.”
Ce n-aş fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că
mă înşală. Cum aşteptam la pîndă, cu fruntea arsă şi pumnii crispaţi!
Acum, cînd vine, îi arăt scrisoarea zîmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată şi
bănuitoare, însă cînd mă vede liniştit, socoate că nu cred.
- E o murdărie... Ştii că toţi ne invidiază. Ah, lumea asta
rea... Uite ce calomnii mai născoceşte. Dacă ar fi să te iei
după toţi... Poftim, să fii fost tu mai bănuitor acum... Ah,
mi-e o silă de oameni... Nu mai poţi ieşi... Fireşte, am fost
de cîteva ori în oraş, nu singură: cu Anişoara, cu Iorgu, şi a
venit cu noi şi Grigoriade. Am fost la teatru şi pe urmă la
restaurant. Ah, şi dintr-atîta...
Vorbeşte mult, platitudini încălecate, asociate la
întîmplare, şi zîmbetul meu binevoitor o încurajează...
- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?
Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două. Altă avalanşă de
întrebări gemute, de protestări scîncite.
Mă gîndesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia
asta... că aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă:
- “Vezi, aia blondă de colo...? nu... ailaltă mai grasă
puţin, de la masa cu cei doi domni şi două doamne...
- Ei?
- E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ţi mai aduci aminte...?
- A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?” A doua zi m-am
mutat la hotel pentru săptămîna pe care aveam s-o mai
petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca
aceea cerută de ea la Cîmpulung şi m-am interesat să văd
cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am
scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la
cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.