  
  LA REGENERAREA ROMANII 
  Romînie ! Romînie !  
  Dulce ţară, glorioasă 
  Pasă plină de mîndrie  
  Într’o cale luminoasă !...  
  

  Lîngă sora ta iubită 
  Un tron falnic vi s’aşează 
  Cu Moldavia unită 
  Gloriea vă încoronează 
  
  A Moldovii famă mare  
  Ş-a le tale bravuri sumă 
  V-a făcut nemuritoare :  
  Două surori dintr’o mumă !  
  
  Iată, Vălul se redică,  
  Ochi-ţi vădu viitoru mare ;  
  Nuorul innoranţei pică,  
  Pentru a ta regenerare !..  
  
  Veţi avea aceleaşi nume :  
  Romînia strelucită !..  
  
  Precum Roma fu în lume  
  De toţi popolii mărită !  
  
  A eroilor virtute,  
  Faptele vă vor fi spuse  
  De cînd lanţuri vă fu rupte,  
  Şi pe cap cununi vă puse !  
  
  Atunci bravii combătură 
  Secolii cei de peire !...  
  Prin resboae ţe avură 
  Ţi-a dat suflet la mărire !...  
  
  Stefan, Mircea, Mihai Vodă 
  Mari eroi lumea ‘i declară,  
  Radu, Ţepeş, - Negru Vodă,  
  Dragoşi ce ‘ntîi vă fondară !..  
  
  Al luminei dulce soare,  
  Şi prea sfîntă Providenţă,  
  V’a suris în destinare,  
  Cunoscîndu-vă credinţa  
  
  Fii tăi consfinţind Dreptul,  
  Au trecut la nemurire !..  
  Ei luptîndu-se cu peptul  
  Ţi au fost scut de mîntuire !  
  
  Drepturi, legi care te ţine  
  Cu trectul te măreşte ;  
  Sînge vărsîndu pentru tine,  
  Autonoamă te numeşte !..  
  
  Vedeţi dar p’a Romei fiie,  
  Jună şi prea glorioasă,  
  Subt o rază d’aurie  
  Ce pe fruntea ei se lasă !..  
  
  Dulce, fericită ţară !..  
  De la Traian ce te cheamă 
  Ca să regeneresi iară 
  Ai fost demnă d’a ta mamă !  
  Amîndouă, împreună,  
  Progresaţi !... şi, prin unire,  
  Din Cer angelul cunună  
  Vă va da spre fericire !!.  
  
  
  Prin dragoste, unire acestea fac puterea 
  Cetăţile se sfarmă subt braţul lor de fer, 
  La cei căzuţi acestea întreamă’n veci durerea, 
  Unirea dă la neamuri ce o cer !..." 
  
  
  BATALIEA de la CALUGARENI . 
  Sunat-a falnic tromba din munţi către cîmpie,  
  Din patru părţi s’adune romîna seminţie,  
  De trei ori ast resunet, atît de vitejesc,  
  Fu vocea răsbunării ce chiamă mic şi mare 
  A merge’n foc năvală spre a ţării apărare,  
  Spre a ţării libertate !.. unu sfînt drept creştinesc !.  
  
  II 
  Căci trista Romînie gemea, vai ! ‘năbuşită 
  Ca omul în peire, de soartă osîndită !... 
  Gemeau şi fiu şi tată cu muma de insult,  
  Pre turnuri sfînta cruce era depărtată,  
  În locu-i semiluna pe steaguri îngîmfată,  
  Ameninţa peire, fanaticul ei cult.  
  
  III 
  Iar Saracinul mîndru, făcut să verse sînge,  
  Credea în semnu acela, etern că va învinge ;  
  Abia’l împăca jaful şi moartea ce’nspira ;  
  Cu Alah !... şi iataganul, servia pe împăratul, 
  Rîzîndu-şi de ghiaurul ce’n faţă-i tremura.  
  
  IV 
  Ce soartă amărîtă ! ce mare agonie, Domni pe viaţă ţară în timpi de varvarie ! Streinii sporind foarte în sînu-i ne’ncetat, Puţin le păsa parcă de Ţara Romînească… Dar însă numai Cerul din multe o a scăpat !.. 
  V 
  Chiar mîna creatoare ce lumi a dat viaţă, Ce’ajută tot orfanul, ce ‘i dă a sa speranţă, Acel ce’n om şi simpatie a pus, Făcutu-l-a un rege pre alte fiinţi toate, 
  D’a ţine legi şi pacea, şi sfînta libertate  
  Fu darul ce ‘i se dete de Creator de sus 
  
  VI 
  Fu liber născut omul, mai liber prin gîndire 
  El caută libertate, dorind o fericire. 
  Un frate cu alt frate, c’o lege un stăpîn,  
  Se scoală, se uneşte, îşi apără pămîntul,  
  Morminte, altare, templuri ; voios află mormîntul,  
  De cît să poarte jugul al altui neam strein.  
  
  VII 
  Afrontul, împilarea ce’atît  îl apăsase, Slăbi de tot Romînul de mult timp îşi uitase De gloriea străbună, de numele Roman ; Uitase că fu Roma, stăpîn’a lumi odată De ce oari strănepoţii se nimicir’ ast-dată Să sufere sclaviea şi jugul musulman ? 
  VIII 
  De silă, de nevoie, ce crudă ursitoare ! Legă pe fii Romei de mîini şi de picioare, Să vază cum streinii pre dînşi vin Acei ce vreau să sfarme creştinele altare, 
  A neamului, a legei, a tot c’era divin ? 
  IX 
  Veniau să smulgă ţării a sa toat’ avuţie,  
  Din fii-i vîntoare a face spre sclavie,  
  Şi cîte şi mai cîte nedrepturi de cei răi,  
  De care gemea ţara, de care pîngea omul, 
  Îngenuchind cu lacrămi spre ceruri către Domnul, 
  Ş’apoi intra în focuri să mîntue p’ai săi !...  
  
  X 
  Atunci se’nfurie tigrul cînd puii se răpeşte, Sau cînd el  răpitorii îi zăreşte Că vine către dînsul din nuou a’l mai lovi ; Turbează de mînie, scînteie din ochi lasă, S’asvîrle pre vrăjmaşu-i ; dar sîngele ce’l varsă E acela ce ‘l uraşte şi ‘l place a’l sorbi. 
  XI 
  Aşa multa ‘mpilare restoarnă tiraniea, 
  Aşa cînd vede omul că ‘l ‘neacă agoniea, 
  Că soarta e ‘n peire, turbat, înfuriat,  
  Mai rău de cît o feară s’asvîrle pre vrăjmaşu-i,  
  De gîtu-i cu el moare, sugrumă ucigaşu-i 
  
  6
  Ce vine a-i răpi viaţa şi fructul adunat
  
  XII
  Aşa Romînii nostri atît timp se luptară,  
  În contra multor ginte ce năvăliră ‘n ţară,  
  Subt Mircea şi subt Radul, subt marele Mihai (2) 
  Subt prinţ acesta mare, eroul Romîniei,  
  Amantul libertăţii, cununa nemurirei 
  Ce dete ţării sale pe cînd şovăia mai.  
  
  XIII 
  
  Căci desele răsboae Romînul obosise, Lovindu-se în pepturi cu cei ce ‘l năvălise La malurile ţării, în munţi şi prin cîmpii, Acol’ unde tufanu-i servia aspre înarmare, Şi rîpele stîncoase adesea spre scăpare, Să ‘şi mîntuie avutul, soţiea şi copii. 
  XIV 
  
  Acol' unde bărbaţii, d’a lor credinţă, Chiema pre Dumnezeul Puternica fiinţă Curagiul să le ţie cu al său sfînt agiutor; Prin văile rîpoase, pe cîmpuri sîngerate, Ori unde ‘i chema corpul din locuri depărtate, 
  
  7 
  Cu lănci, săcure, coase, călărişi pe picior. 
  XV 
  Cînd mumele adesea îmbărbătau puterea, 
  Cu pruncii loru de braţe prin focu, uitînd durerea,  
  Urmau bărbaţi ‘n luptă, jeleau pre celu căzutu,  
  Rănitului da reazămu în cîmpul bătăliei,  
  Murindului da apă în ghiara agoniei,  
  Şi’n marea disperare chiar frontul’l au ţinutu.  
  
  XVI 
  Cu aceste nevoi grele luptatu-s’a Romînul !  
  Abia da în văratecu ş’i era călcat tărîmul 
  De armii dînd năvală ce Dunărea trecea ;  
  Nevoiea ‘l silea iară s’alerge spre apărare; 
  Mai da ‘napoi vrăjmaşul, trecea Dunărea mare,  
  Şi peste Balcanu încă pe Turci ţi’i mai bătea. 
  
  XVII 
  Sultanul în mînie făcut-a hotărîre 
  D’a ‘nvinge lumea toată, s’o aibă ‘n stăpînire, 
  Întîi pe acestu popolu numit ce este Vlah ;  
  Trimite chiar viziru-i al său credinciosu, care  
  Purtase biruinţe în contr’altor popoare  
  
  8 
  Mai de temut ‘acesta ce nu ştie d’Alah!... 
  XVIII 
  Se mîngîie’n părerea-işi’ndată porunceşte  
  S’adune a sa armată de unde se găseşte,  
  În statu-i risipită, în Orientu şi Crîmu,  
  Adună pe toţi hanii, depretutindeni paşii,  
  Delii ianicerii, sredarii, toţi armaşii,  
  Pre toţi în cîţi credinţă avea al loru stăpînu.  
  
  XIX 
  Turcia în picioare a fost pusă mai toată, Sultanul porunceşte să ‘ntoarcă’a sa armată Ce’atunci era la Unguri, cu care se lupta ; Vestitul Sinan Paşa, al cărui trufaşu nume, Şi Ungurii, Georgia, de el toţi tremura! 
  XX 
  El a învins Arabii, Tunisul, ş’asta dată Sultanul ’n el se ‘nchină ca ‘n mîna sa cea dreaptă Comanda ‘i credinţează, viziru’l a şi numit, Cu laude ‘l încarcă şi ‘i zice să porniască Să bată Romîniea, s’o ia , s’o biruiască Şi paşalîcul dintrînsa a face-i hotărît. 
  9 
  XXI 
  Sinan, Paş ’atunci giură, pe capul său se leagă 
  Raiaoa a supune şi ‘ndată el şi pleacă.  
  Aşa unu torentu mare pornind din munte ’naltu 
  Cu urlete departe de valuri prăvălite,  
  Cînd sloiurule iernei în martie ‘s topite, 
  Revars ‘a sale unde atît de speriatu;  
  
  XXII 
  Cîmpie acoperi-va şi rîpele stîncoase, 
  Ar răsturna copacii, pădurile umbroase,  
  Cu furii îmulţite pămîntu ar inunda,  
  Secînd chiar rădăcina la orişi ce răsare ;  
  Smulgînd şi sdrobind totul a apelor turbare, 
  Rostogolind vîrtegiuri ce ochiu ar spăimînta;  
  
  XXIII 
  Turbarea ‘nsufleţită din nuou prin alte valuri,  
  Ar trece peste rîpe, departe p’alte maluri,  
  Voind ca să înece cîmpii ce n’au pătrunsu,  
  Aşa sporia turcimea, armata ce pornise, 
  La nordu păşind cu grabă spre Dunăre în susu.  
  
  
  10 
  XXIV 
  Speranţă 'n scelătoare ! Născută din trufie 
  Acelui popolu care stăpînu voia să fie  
  Pe chiar întreaga lumea ş’ Europ’ ameninţat !  
  Speranţa îi fu stearpă ca tot pe nedreptate,  
  C’acelui ce răpeşte avutul de la frate,  
  Şi vine să ucigă pre celu nevinovatu 
  
  XXV 
  Eternu triumfă dreptul în contra împilării !  
  Aşa voeşte Cerul ; el nu a dat uitării 
  Nici vermele subt peatră aicia pre pămîntu,  
  Şi faptele omenirei eternu le observează ;  
  A celu ce ţine totul şi totul îndreptează ;  
  Din ‘nalta-i privighiere din tronul său celu sfîntu 
  
  XXVI 
  Acelu Dumnezeu care toţi popoli ’ l măreşte, 
  Bunu, dreptu, a tot potente ce lumea cîrmuieşte, 
  Şi numele său mare e ‘ntregul universu 
  Pe care pruncu’n faşă, cămila în pustie, 
  O muscă, o insectă prin el totul învie  
  Şi pasărea în crînguri îi ‘nalţă al ei versu !  
  
  
  11 
   XXVII 
  Dreptatea la picioarei ;-la vocea-i s’aripează,  
  Ori unde‘i e voinţa ea pasu’şi îndreptează,  
  Să judece popoare, să ‘nsemnĕ osînda loru ;  
  Iar celor c’o credinţă, c’o lege ş’o dreptate,  
  Ce nu ştiu desbinarea, uniţi frate cu frate,  
  Dreptatea l’e tărie şi ceru 'ntragiutoru.  
  
  XXVIII 
  Aşa în Romînia pe’unu Prinţu însufleteşte,  
  În visu-i se arată…în ochii străluceşte,  
  Îl mîngîie, ‘i arată pe Crist mîntuitoru:  
  Acelu ce rădicat-a pe omu spre mîntuire,  
  Şi lumea din’tunericu o adus la fericire,  
  -- Îi zice : “Te deşteaptă !...îţi sîntu apărătoru !...  
  
  XXIX 
  Atunci se scoală Domnul acelu viteazu prea mare,  
  Cu grije pentru ţara-i aleargă sprĕ apărare,  
  Armează pîn la unul Romînii resculaţi ;  
  Trimite prin ţinuturi s’adune toată ţara  
  Căci este în peire, să scuture povara 
  Ce pîn’atunci purtase greu împilaţi.  
  
  
  12 
  XXX 
  Aleargă micu şi mare la arme vitejeşte,  
  Din marginile ţării la alta se vesteşte, 
  Curagiul este unul, pe toţi ‘i a însufleţitu.. 
  Romînul steagu se ‘nalţă de vîntu se desfăşoară,  
  Cu acuila cu crucea ce peste voinici sboară,  
  Ìnsufleţind Romînii d’unu simţimîntu sfinţitu.  
  
  XXXI 
  Mihai păşeşte ‘n frunte cu spada sa în mînă,  
  Cu scudu şi zale ; arme ce ca unu trăsnetu 
  Subt dînsu cursierul ninchează şi’n spumatu 
  Pămîntul greu loveşte, ca fulgerul de iute,  
  Din nări fumegă focul, scînteie sîntu văzute  
  Din ochii săi cei ageri d’unu sînge 'nflăcăratu 
  
   XXXII 
  Eroul este falnicu şi vocea ‘i este tare,  
  Conduse el Romînii cu multă 'n bîrbătare  
  În lupte ce norocul le fu spre triumfări ;  
  Luptatu-s’a cu mintea mai cu seamă,  
  Şi tot cu norocire s’a 'ncununat cu famă,  
  Şi numele său mare sună chiar peste mări !  
  
  13 
  XXXIII 
  
  Cu Unguri făcu pacea, tractaturi şi prin care (3) 
  Îndatoraţi să fie la ori ce ‘mpregiurare  
  Să ţie toţi într’una şi agiutoru a da,  
  La timpi de trebuinţă, nevoea cînd va cere,  
  S’alerge unii l’alţii ; de l’astă ‘mperechere  
  Romînii de la Unguri unu reazemu aştepta  
  
  XXXIV 
  Şi cu Transilvania, şi cu alte ţări streine, Precum şi Moldavia, cu toate 'ntr’una ţine, Căci fost-a interesul scăparea tuturor ; Această ‘mpregiurare pre toţi îngrijeşte, Aleargă ‘n Romînia căci Turci o copleşeşte, D’aici daca vor trece Europa i prada loru. 
  
  XXXV 
  Străinelĕ adjutoare tot încă nu sosise...  
  Mihai primeşte ştire că Turci acoperise 
  Tot malul despre dreapta ş’a trece se gătescu;  
  Aruncu ei podu pe apă, voru Dunărea a trece… 
  Mihai la ce aude grăbeşte ca să plece,  
  Pre capii săi adună, comande le’mpărţescu !... 
  
  14 
   XXXVI 
  O parte a armatei trimis să păziască În susu pe malul ţării, ca armiea turciască Nu dînd pri alte locuri să viĕ a ‘i cotropi : Se face sfatu într’una, părerea îşi dă ori care Romînu care în lupte făcu isbîndă mare ; Acu cu iscusinţă catu toţi a se gîndi. 
   XXXVII 
  Cu inimă, cu cugetu, c’o singură credinţă,  
  E siguru fie care d’o plină biruinţă !...  
  Aşa giurau Romînii, cu toţii ‘mflăcăraţi :  
  Pămîntul ş’a loru ţară să apere cu sînge, 
  De cît să poarte jugul, de cît creştinu a plînge,  
  De cît a da tributul la nişte concheranţi !...  
  
  XXXVIII 
  Astă-dată re’noi-va străbunul său renume, Romînul se va face recunoscutu în lume, Că braţu-i apărat-a tot neamul creştinescu : Căci Turci ’n Romînia s’au stăvilitu d’a trece, D’ajunge mai departe, Europa ca s’o 'nnece, A jefui ş’a face unu totu coprinsu turcescu... 
  
  15 
   XXXIX 
  Aceste ştiri ajunse şi pînă la ‘mpăratul Austrii Rodolfo, ce’a consfinţit tratatul Cu ţerile creştine, prin car’ er’aliatu : Iar după obiceiul celu vechiu Transilvaniei Doi oameni armaţi bine, cu focul bărbăţiei Chemau poporul l’arme :--ţinuturi s’au sculatu 
  XL 
  Într’una se sculară aceste ţeri vecine !... 
  Prinţului Sigismundu de loc nu ‘i veni bine  
  Aceste ştiri solii de la Mihai ‘i adus ;  
  Cînd Domnul Romîniei trimise Buzescu  
  Cu daruri către dînsul şi pe Calomfirescu, 
  De să ‘l salute şi cîte ‘i a mai spus !... 
  
  XLI 
  Căci prinţul Transilvanii serba căsătoriea  
  Cu Maria Cristina, ducesa d’Austria 
  L’a căror serbătoare Mihai a fost pohtit  
  Şi nuoua năvălire a turcilor în ţară 
  Opritu-l-a d’a merge..Trimise n’ai săi dară,  
  Şi solii către principu acesta au vorbitu :  
  
  16 
  XLI "Cu multă ‘nchinăciune, trimişi de la un confrate, "Mărirei tale zicemu prea multă sănătate, "Şi Cerul fericirea să facă ca s’o ai ! "Căci Domnul Romîniei Mihai, ce vă iubeşte, "Trimite voă daruri prin care vă pohteşte, "Cu ‘nalta-vă unire, viaţă şi bunu trai !.. 
  XLIII "Iar ţara e’n peire, ş’apoiţara Voastră !... "Căci oştile otomane sosescu în ţara noastră ; "Voru trece mai departe cu jafuri pustiiri ; “După tratatu vă ceremu a Voastre adjutoare,  “Să ‘nvingemu inemicii ce trecu peste hotare… "Creştinii mîntui-vomu de mari nenorociri !... 
  XLIV Respectă Sigismundu odoarele trimise Cu solii ce le aduse şi cele ce’auzise, Şi ‘ngrab cu adjutoare grăbeşte a porni; Lasă regeasca nuntă şi falnice ospeţe S’adune toţi ostaşii…districtele măreţe Le puse în picioare, cu Unguri a veni… 
  17 
  XLV Mihai nevoitu însă la cîte îl aşteaptă, Cu ai săi se chibsuieşte şi totul pune ‘n faptă.. Familiea sa, Doamna o porneşte la Sibii ; Prin bine cuvîntare, Eroul şi părinte, Prin sărutări şi lacrimi, cu a sale dulci cuvinte, El mîngîie princesa, o asigură cu fii !... 
  XLVI Atuncia Doamna Floarea, pre nobila princesă, De ducă se găteşte şi ochii lacrimi varsă ; În inimă ‘i e dorul şi chinurile ‘i crescu, Căci lasă ţara-i, soţul, o ! Doamne, prea mult sfinte ! De bună sănătate, se rogu foarte ferbinte ; Se ‘mbraţă, se sărută, ş’apoi se despărţescu !.. 
  XLVII Mihai Vodă şi Doamna aşa se despărţiră, Grăbia timpul a trece şi ei se părăsiră În voea Providenţei, speranţa celor vii, Iar nobila soţie a sa Doamna Florica, Rugîndu-se de soţu-i mai toată ziulica, I arată a sa durere ce’o simte mai întîi : 
  18 
  XLVII Îl roagă s’aibă grije de ţara sa iubită, D’acestu poporu de care era atît mărită ; Căci prinţii unu părinte, pre popoli se numescu Căci ei sîntu capii ţări şi loru li se supune Ţăranul, cetăţeanul credinţa ‘n Domnu ‘ş’o pune, Să ‘i apere pămîntul şi dreptul strămoşescu. 
  XLIX Căci Domnul ţine cîrma, se ‘nchină ‘n el poporul Ferice de acela ce face viitorul Mai mare şi mai falnicu, poporul fericitu, Al său nume rămîne cu glorie, mărire, Trăeşte peste secoli c’o sfîntă nemurire, Din fii în fii eterne cununi i sa’mpletit ! 
  L 
  Acestea îi vorbeşte Princesa generoasă,  
  În braţe-i tot îl strînge, genuchi ‘i ‘mbrăţişează 
  Şi lacrime din ochii curgu neîncetatu,  
  Eroul o sărută, o ajută, o linişteşte,  
  De ‘ntreagă mîntuire a ţării îi vorbeşte  
  Şi pînă timpul iată gelosu s’apropieatu.  
  
  19 
  LI 
  Unu sărutatu din urmă şi ei se despărţiră, Plînseră toţi aceia ce faţă îi priviră L’această scenă tristă ilustrilor amanţi O inimă ‘nsă mare puţinu e mlădieată Ea încă se susţine, căci ea fiind creată Spre glorii, nu se ‘nvinge precum a celor-l-alţi ! 
  LII 
  Eroul se desparte d’a sa prea multu iubită,  
  Pre ai săi îi are ‘n laturi şi armiea’i gătită ;  
  Pre Raciu, Manta, Voicul şi Udrea bunu ostaşu,  
  Spătarul Preda, Stoica, şi din Calomfireştii,  
  Mihalcea Banul mare, Dan, Murgea, şi Buzeştii,  
  Acelu Stolnicu Radu ş’acelu faimosu Farcaş 
  
  LIII 
  Şi alţi mazîli ce’n lupte, în cîmpuri sîngeroase, 
  Sdrobiau ca lei de iute prin armii numeroase,  
  Erau şi dorobanţii, fustaşii căpitani,  
  Erau unii călare iar alţii pedestrime,  
  Olteanul cu a sa chică ce’i spaima în turcime,  
  Şi alţii de la munte o sumă de catani.  
  
  20 
  LIV 
  Era în miezul verii, ardea soare fierbinte  
  Ce’adesea ori urmează cînd dau ploi mai ‘nainte ;  
  Unu falnicu întinsu verde cîmpiĕ acoperea ; 
  Pădurile stufoase cu lungi livezi plăcute,  
  Cît ochiu abia le vede, şi rîuri foarte multe,  
  Cu văi răcoritoare drumeţului zîmbia  
  
  LV 
  Spre nordu s’arată munţii, zăriţi din ori ce parte, 
  La vale ‘n josu cîmpiea întinsă mult departe, 
  Şi dealuri lănţuite cotindu pe ‘ntinsul şesu ;  
  Tufanul şi cătina ce crescu nesemănate, 
  Cu fel de fel de arbori, de viţă înţesate 
  La feare adăposturi, formează codrul desu.  
  
  LVI 
  Pe’ntinsa Romînie se vădu acestea toate, 
  Pe cîmpuri ici şi colo stau locurile arate  
  Ce naşte secerişul ş’aîtea avuţii…  
  De ce e însă cîmpul ast-dată făr de muncă ?  
  De ce oari plugul zace şi brasda nu o culcă ?  
  Secerătorul fuge ca vîntul prin pustii ?...  
  
  21 
  LVII 
  De ce oari părăstă e vita prin pădure ?  
  Prea lesne vine hoţul dibaciu ca să o fure,  
  Că’n sate nu se vede măcar nici unu unchiaşu.. 
  De ce oari către munte se tragu lăcuitorii ?  
  Se spargu oraşe, sate..5 din cîmpuri muncitorii 
  Şau părăsitu sudoarea,…nu e nici lăcaşu ?  
  
  LVIII 
  Priviţi şi Bucureşti, cea nuouă capitală.  
  În care s’aşedu domnii cei întronaţi cu fală,  
  Trgoviştea ‘nainte măreaţă mult era!  
  Ea numără în sine atîţi Domni ce stătură 
  Şi ţara cîrmuiră,…dar faptele loru fură 
  Chiar spaima omenirei, ce nu se vor uita !  
  
  LXIX La numele lui Ţepeşi, 6 sfîrşescu, se încheiu toate!.. Căzu însă tiranul ce da c’ospeţe moarte, Şi ţepile ‘i fu steaguri subt care se ‘ngîmfa. Căzut-a şi cetatea-i în care desbinarea Clocia în multe capuri ci’aduseră ruinarea, Şi armiile streine ei însu-şi le chema ! 7 
  22 
  LX 
  Aşa făceau boerii !...c’o ură, desunire, Vindeau prin auru ţara ne avînd compătimire, Cătau interesu ‘m parte, mîndriea îi orbia, 8 Şi d’asti nemernici, c’a ‘n iadu pentru păcate În chinuri era ţara :---avea Ţepeşi dreptate Cînd tot desbinătorul de viu ţi’l jupuia !... 
  LXI 
  Atunci şi în tot timpul Romînu ‘şi apărase 
  A sale prin minune ce drepturi îi rămase, 
  Din multele răscoale şi lupte cu barbari :  
  În tocmai ca de vînturi bătută o piramidă,  
  Ce ‘nfruntă ani, asprimea de vijelii pornită,  
  Şi ‘şi ‘nalţă încă fruntea, coloanele-i sîntu tari !  
  
  LXII 
  Sîntu tariş’a loru tărie Mihai o prenoieşte ;  
  Cu al său nume pe arme, unu templu pregăteşte, 
  Fu templul libertăţii pe care ‘l a sfinţit.. 
  În nuoua capitală Mihai domni pre ţară,  
  Aici a giurat Prinţul cu ai să’i ca ori să moară 
  Ori ţării mîntuire să ‘i dea pînă’n sfîrşit.  
  
  23 
  LXIII 
  Ostirea la ce număru era spre răsboire,  
  Făceau optu mii toţii romînii spre lovire,  
  Voinici să ‘nfrunte armii şi trupe cîtu mari ;  
  Porunca li se dete spre Giurgiu să porniască 
  Ca nu mai înainte în ţara Romînească 
  Turcimea a pătrunde cu prădăciuni amari 
  
  LXIV 
  Sîntu grele aste ‘ntreprinderi, gîndire trebui mare ! 
  Spre Giurgiu iau avîntul cu multă ‘nbărbătare,  
  Mihai cu toţi Romînii ce prea voioşi urmau 
  Subt cîte căpetenii ostaşii se ‘mulţiră ;  
  Din Bucureşti în zioă pornind seara sosiră 
  La satul Măgurelea, şi mult drumu mai aveau.  
  
  LXV 
  A doua zi asemeni la drumu pîşiau mai iute,  
  Trecură peste şesuri, pădurile ştiute  
  De mai tot călătorul p’aci care a venit ;  
  Mulţimi de văi şi dealuri, iar Argeşu în cale  
  Mult repede se ‘ntinde, lăsînd spumele sale  
  Zoritele lui unde pe malul său lăţit  
  
  24 
  LXVI 
  Sporiau la pasu Romînii şi Dunărea zăriră.. 
  Puţinu spre răsuflare ostaşii se opriră 
  La cotul unor dealuri ce fruntea înălţau ;  
  Opriră călărimea şi piota ‘i soseşte ; 
  Cu toţii tăbărîră, ş’un lagăru se’ntăreşte  
  Cu streji şi cu vedete şi steaguri fîlfîiau !  
  
  LXVII 
  Unu dulce zefiru pre frunţile plăviţe  
  De bucle unduioase ce se desfacu în viţe  
  Lungu părul pe grumazii voincului Romînu,  
  Acelu ce caută punctual spre care arma’ntinse,  
  Cercînd cum taie oţelul peste brîu’l încinse,  
  Cu care o s’aib’a face în luptă cu păgînu.  
  
  LXVIII 
  Sîntu dulci aceste visuri a inimei cei june, 
  Mult lesne crezătoare, ce ‘n minte-i totu îşi pune  
  Isbîndă, triumfu, moarte, gîndind l’amanta sa ; 
  Bătrînul tras d’oparte cu fruntea sa cea creaţă,  
  Cunoaşte nevoi grele ce’a petrecut în viaţă,  
  Tot una pentru dînsul ce soarta îi va da! 
  
  25 
  LXIX 
  Ostaşul truditu foarte pe maldăre s’aşează,  
  În tabăra cea ‘ntinsă pe cîmpu ş’adormitează ;  
  A sale păreri însă încununate sîntu 
  D’o sigură isbîndă, de care se găteşte,  
  Unu dulce surisu buza-i ce roua ‘l primeneşte,  
  I acoper’ a sa frunte întinsă pre pămîntu.  
  
  LXX 
  Şi glodorosu pămîntul îi pare mult mai moale  
  De cît de pufuri perne sau finele sofale  
  Pe care odihneşte unu paşă îngînfatu,  
  La capu-i armăsarul păşunea verde paşte,  
  Iar frîul este ‘n mîna acelui ce mijaşte ;  
  La ori şi ce micu sunetu îndată ‘i deşteptat.  
  
  LXXI 
  De mult apuse zioa noaptea ‘n loc soseşte,  
  O noapte ca acelea în care se zăreşte  
  Prin desul întunericu abia stele pe ceru.  
  Mihai se află’n cortu-i şi streajea sa veghiază 
  Departe, mult departe, cît ochii potu să vază;  
  Gătiţi sîntu toţi ostaşii de cîte li se ceru !  
  
  26 
  LXXII 
  Mult linişte şi pace e ‘n tabăra romînă,  
  Ce are să se lupte cu armiea streină.  
  În care numai Cerul o poate adjuta. 
  A cui va fi isbînda astă mare luptă ?...  
  Deplina mîntuire şi lauda cea multă ?...  
  Stăpîne prea Potinte, sîntu toate ‘nvoea ta !  
  
  LXXIII 
  Bătrînul Viziru Paşa ce la Rusciuc sosise, 
  Cu armiea sa mare, tot malu acoperise  
  Lăsînd strîmtoarea’n urmă ce ‘i zicu : Cialicavac,  
  Avînd cu sine steagul celu sfîntu spre biruinţă,  
  Căci sfîntul steagu să cază nu este prin putinţă;  
  Ne ‘nvinşi sîntu musulmanii în cîmpu unde’l desfacu.  
  
  LXXIV 
  E verde steagu acesta ş’ararea ori se scoate  
  Din sacrele mochee, în care stau păstrate,  
  Vestmintele, coranul Profetului sfinţitu;  
  Şi steagu acesta însă cînd din cetate afară 
  Îl scotu e trebuinţă, e causă prea rară,  
  Îl iau numa ‘n răsboaie fiind nebiruitu 
  
  27 
  LXXV 
  Cu sine avea Paşa alţi doi-spre-ce paşale :  
  Selimi, Caraimani, Hasan şi mari agale, 
  O grea artilerie, mulţimi de lucrători,  
  Cu care puse ‘n lucru unu podu peste apa lată 
  A trece cu ‘nlesnire teribila armată,  
  Căci are să robiască raia răsvrătitori 
  
  LXXVI 
  Pre cei ce a ‘nfrîntu armii ş’atîţi paşi prăpădiră,  
  Pre Mustafa vestitul, pe Hanu‘l biruiră,  
  Ceabia scăpă cu viaţă, perzînd delii tătari ;  
  P’acesti ghiauri de spaimă ce Dunărea trecură 
  Cu jafuri, pustiire, peste Balcan bătură,  
  Ş’au arsu cetăţi atîtea, făcînd stricăciuni mari.  
  
  LXXVII Acei ce’au luat Brăila şi Diiul pustiiră, 8 Nicopolea o arse şi cîte prăpădiră Cetăţi mult mare oraşe cu acestu vestitu Rusciucu; Ghiaurii facu revoltă, tributuri, copii, fete, Nu dau ca mai ‘nainte, scultu-sau încete, Ne ar lua şi ‘mpărăţiea, ne ar pune ei subt jugu. 
  28 
  LXXVIII 
  Acestea zicea Paşa ; pe barba sa se giură 
  A nu ‘i zice pe nume, să nu ia pîine’n gură 
  De nu va pune l’astia unu frîu, şi pe Mihal,  
  De viu că o să’l prinză, legatu şi că’l va duce  
  În feare la Sultanul, şi ţara lui Saturge  
  Spre paşalîcu va da-o, al Porţii fiind vasalu 
  
  LXXIX Precum şi Moldavia ce Hanu o va bate 9 Cu armii numeroase pe und se abate, Din partea către mare, lovind-o va robi ; Cu toţii vomu culege o’naltă biruinţă, Vomu smulge auru, miere, pre cît va fi’n putinţă, Pămîntu, ghiauri noroade, cu totul vomu turci… 
  LXXX 
  În dunăre d’a stînga e vechea cetăţue  
  Zidită dupre timpuri ce pînă în malu se suie ;  
  Acilea apucu Turcii prin flota ce’aşteptau 
  De josu din marea Neagră, cu amuniţii plină,  
  Şi ‘n Dunăre soseşte. Cetatea cea vecină,  
  Prin flotă fu luată, şi Turci o ocupau. 10 
  
  29 
  Această fortereaţă ce pîn’acum se ţine,  
  Cu valurile ‘n luptă, abia nişte ruine, 
  D’alăturea cu Giurgiu se vădu şi ‘n viitoru;  
  Ea spune despre timpuri, de turburări mulţime,  
  Nevoile pre ţară, a cărora iuţime  
  A’nvins-o bărbăţiea, -- Romînu’nfruntătoru !  
  
  LXXXII 
  Aci în fortereaţă turcimea izbutise Pe vase a întinde puntea, pe care o lungise Din malu în malu; la dînsa cu mare micu lucra. Îndarnu Mihai voeşte să ‘mpiedice lucrarea Din malul Romînii. Cu toată ‘n demînarea, Sinan, sporia ‘nainte şi puntea se sfîrşia. 
  LXXXIII 
  S’arată dimineaţa în manta seninoasă,  
  Şi razele aurorii c’o zi de tot frumoasă 
  Roşeşte orientul, pre munţi, peste cîmpii,  
  Iar valurile apei lumina ei resfrînge,  
  Ca şi’n oglindă cerul în purpură de sînge : 
  Ivirea sa aduce viaţa celor vii !  
  
  30 
  LXXXIV 
  Salută firmamentul cu multă bucurie,  
  Deşteaptă vînătorul în codru ca să vie, 
  Natura ‘n sufleteşte începu toţi la lucratu,  
  Să are muncitorul, pescarul pescuieşte,  
  Pe mare călătorul direcţiea ‘şi găseşte, 
  Soldatul e ‘n picioare, trîndavul zace ‘n patu 
  
  LXXXV 
  Oari cine nu gîndeşte la timpu să nu ‘ntîrzie ? Molatecul celu care cu multă trîndăvie Mai doarme după zioă şi soartei de blestemu, Ş’acela astă dată de soarta-i se ‘ngrijeşte… Mihai nu ‘nchise ochiul !... Nuoi planuri el croeşte, Că’n noaptea următoare va da al luptei semnu. 
  LXXXVI 
  E zioa ‘naintată şi vîntul răcoreşte  
  Arşiţa sau căldura de care se pîrleşte  
  Verdeaţa de pe cîmpuri ş’al florilor surisu,  
  Întunecă cîmpiea unu nuoru ce trece să ude ; 
  Ca cum ar da o ploae pămîntul ca să ude;  
  Se ‘joacă cu dorinţa ca fericirea ‘n visu !  
  
  31 
  LXXXVII 
  De multu ‘n picioare oştirea romînească ;  
  Primeşte ordini date îngrab c’o să sosiască 
  Minutul cînd Romînii de focu se vor lupta, 
  De loc nici o murmură nu e de ‘mpotrivire ?  
  Oari cine astă dată Romînu nu s’ar chema ?  
  
  LXXXVIII 
  Colo nu mult departe de armiile romîne,  
  E Dunărea hotarul al ţărilor creştine, 
  Acolo cu toţi fraţii d’odat’ or năvăli…  
  Vedea-vomu ca ce poate a patriei iubire !  
  Colo, entusiasmul spre viaţă, sau peire, 
  Streinii, armii, focul nu ‘l domoli !...  
  
  LXXXIX 
  O mîn’ abia de oameni, vedea-vomu ca ce poate, Cînd au în capu eroul ce ‘n lupte necurmate Uimirea răspîndit-a şi spaima ‘ntre vrăjmaşi, Ce însu-şi în persoană, cu sabiea în mînă A pus pe goană armii, şi armiea romînă Fu tot triumfătoare subt astu mare ostaşu. 
  32 
  Al doile Alecsandru, ca şi Cesar fu mare ;  
  Pompeu în multe fapte avu asemănare…  
  Unu Omir poate numai să cînte gloria sa ! 11 
  Eu nu cutez din viaţa-i să cînt o parte, 
  O singură scîntee din viaţa-i făr de moarte,  
  Prin care tot Romînul din groapă s’ardica !  
  
  LXLI 
  În groapă săpătorii căzură făr de ştire, 
  Unu trăsnetu ca din ceruri veni spre a loru peire !  
  Dreptatea triumfează în contr’ apăsători.  
  Tiranii, ‘mpilătorii ce ‘njugă omenirea, 
  Ce vor conchiste a face şi cautu a da lovirea  
  Acea mai de pe urmă,-- sîntu loru ucigători !... 
  
  LXLII 
  Mihai a fost chiar mîna de Dumnezeu aleasă 
  Să ‘nalţe fiica Romii, a face-o glorioasă,  
  De secoli cea căzută, de multe năvăliri 
  Cu timpi ce trecut-au, ş’acea mai de pre urmă 
  Fu o aspr’ ameninţare !..dreptatea însă curmă 
  Ori căruia speranţa d’atîtea cotropiri !  
  
  33 
  În acele mai dulci visuri de negre fapte ascunse Tiranii, cînd se crede prin găuri nepătrunse Departe d’ochii lumei că potu ei a lucra, D’odată o fantasmă aţint’ a loru lucrare ! Tiranul d’a sa umbră e spăimîntat mai tare: Amicu sau frate, reazemo nu află a’l scăpa. 
  LXLIV 
  Ş’acela ce i se supune de silă îi serveşte :  
  Vicleanul cade însu-şi în cursa ce o urseşte  
  Despotul afl’ unu gîde în celu ce ‘i e supusu ;  
  Căci tot ia răsplătire de cînd lumea se ştie ; 
  Tiranul ia pedeapsă de l’altă tiranie  
  Mai mare ce ‘l sugrumă cu chinuri de ajuns. 
  
  LXLV 
  Aşa lucra armata acea neîngrijiată 
  De armiea romînă în faţă-i concentrată.  
  Potrivnicul e tare !...dar cine vrea a’l şti ?  
  Bagagiuri, ostaşi, arme, pe punte abia sfîrşită.  
  Grăbiau a trece turcii. – Sinan cu a lui suită 
  Şi mare artilerie credea lume a îngrozi.  
  
  34 
  De odată făr de ştire lovitu se vede ‘n faţă !  
  Mihai comandă trupa de lei care ‘l învaţă 
  Să ştie să respecte pre celu despreţuit. 
  Sinan cu sînge rece a sa barbă resfiră,  
  De lucru său îşi vede c’ai săi puntea sfîrşiră,  
  Ş’acele mici atacuri nimicu le a socotit. 
  
  LXLVII 
  Cu a sa îndemînare, el ştie să porniască 
  Din susu a trece apa o aripă turciască,  
  Strategii cunoscute de fie ce ostaşu,  
  Să ‘nchiză, s’ocolească, a ‘nfrînge adversarul, 
  Ş’atunci cum îi va place să ‘şi joace armăsarul,  
  Silind să i se ‘nchine teribilul vrăjmaşu.  
  
  LXLVIII 
  Mihai văzînd că ‘i surda ori care năvălire,  
  Văzînd că nu se poate cu nici o ‘mprotivire  
  Să turbure avanţul a turci sute de mii,  
  Consiliu ‘ngrab adună, atacurile opreşte, 
  Ci’or zice căpitanii şi el se învoieşte, 
  Acei care cunoaşte isbînda ‘n bătălii.  
  
  35 
  Dar Turcii roiau foarte, şi toată siluirea Era atunci d’a surda. Mihai luă şi ştirea Că d’alţi turci de la spate se afl’ameninţatu Văzînd că nu e treabă, silitu fu d’a se trage, Ştiind ca în ce locuri pre paşă să îl bage Cu toat’a sa armată, -- precum s’a şi ‘ntîmplatu !.. 
  C 
  Mihai luîndu-şi seama cu ai săi viteji se trase, 
  Păzindu-se de cursa ce turci îi dresase ; 
  El alta vrĕ a le ‘ntinde, mai sigură a sa.  
  Spre Bucureşi luă calea şi tabăra înfige 
  În valea cea din drumu-i Călugăreni ce ‘i zice,  
  Vestită de bătaiea ce s’a trecut în ea !...  
  
  CI 
  Opresc aci gîndirea-mi să mai revăz odată  
  Aceste antici locuri, pe unde adunată 
  Oştirea Romînească cu fală a păşit !  
  Opresc aci gîndirea-mişi lacrăme ‘neacă,  
  Sărut ţărîna sfîntă ce de atîţi se calcă,  
  Pămîntul ce străbunii cu sînge ‘l a sfinţit !  
  
  36 
  CII 
  Aci spre libertate, strămoşii se luptară,  
  Şi pîn la picătură al loru sînge vărsară,  
  De care aburează pămîntul pîn acum;  
  Pe ceru măreţul soare şi luna ‘ntunecoasă,  
  Văzutu-i-a în taberi şi ‘n lupta sîngeroasă,  
  P’ntre vrăjmaşi în droae făcîndu-şi liberu drumu.  
  
  CIII 
  Împovăraţi de arme, sub tunuri trăsnitoare,  
  Cu braţu ‘n fruntînd moartea ţineau lupta cea mare,  
  Aşa pe timpu acela fu bravu acestu poporu !  
  Se răsboia Romînul în luptă voiniceşte, 
  Îţi mai lua vrăjmaşul, colea, ştii, romîneşte, 
  Şi ţi’l făcea să cheme p’Alah !... într’adjutoru 
  
  CIV 
  Căci sîngele turbează romînlui în luptă,  
  Cu zece ca cu unul pămîntul par că svîntă,  
  Şi trăsnetul loveşte subt pumnul său de feru ;  
  Vrăjmaşul împregiurul-i cu cîtu se îmulţeşte, 
  Cu atîta mai îndată mormîntul îşi găseşte,  
  Ca şi nisipul mării cum vinu aşa şi peru !  
  
  37 
  CV 
  Mihai, el mai cu seamă, cu braţul triumfează,  
  Ca şi unu leu în taberi vrăjmaşu ‘n spăimîntează,  
  Ne dîndu-i pasu cu fuga măcar de a scăpa ;  
  Pe goană puse armii prin armiea Romînă !  
  De el s’a ‘nlemnit gîdea cu paloşul în mînă !..12 
  Fu mare Prinţu acesta în totul ce lucra!  
  
  CVI 
  Fatala însă soartă, geloasă p’ori ce bine 
  Pe’ntreagă mîntuirea acestei ţări creştine,  
  Ce după lungi necazuri abia se bucura,  
  Cînd el hrăni speranţa să scuture povara, 
  Ţăranul uşurîndul de cîte gemea ţara, 
  Făcu a i se stinge dorită steaoa sa !... 
  
  CVII 
  Căci iacă desbinarea a iadului mînie, 
  Aţîţă ‘n inimi ura de mîndrie, 
  Invidia fatală pe locu le des-uni. 
  Desbină aliaţii… nu vor obştescul bine,  
  Ci numai fie care în parte pentru sine,  
  Şi felu de felu de curse începu a upleti..  
  
  38 
  CVIII 
  Eroul pîn la sînge se luptă să ‘i împace, 
  Păzind unu echilibru, prin piedici multe face  
  Sprĕ a ţării mîntuire şi neamu-i gloriosu.  
  De ce oari cadu eroii ce secoli ’i iveşte ?  
  Abia se ivescu prinţii ce lumii trebueşte,  
  Abia păşescu spre ţintă iată-i din tronu josu ?..  
  
  CIX 
  Invidiea otravă vărsă cu a sa mînie, 
  Aprinse răutatea în cei ce vreau robie,  
  Contrarii la cunune Mihai ce’a cîştigat  
  Ca ţara-i să ‘ncunune şi nemu-i cu mărirea ; 
  Mîndriea se revoltă să smulgă nemurirea  
  Din mîna cestui Principu ce fu d’aliaţi trădatu 
  
  CX 
  El fu mărirea ţării în care se născuse,  
  Romînului fu reazemu şi lacrăma-i ce curse  
  D’atîtea ’mpilări aspre acum o alina,  
  Mînîndu-l prin dreptate l’al Romei nume mare, 
  Mînîndu-l ca să calce streina apăsare, 
  De care atîţi secoli creştinu ’n chinu ţipa. 
  
  39 
  CXI 
  Şi ochiul ce nu doarme al’naltei zeităţii 
  Vegiea pre Romîniea, şi razele dreptăţii 
  Vărsatu-s’au d’asupra la plîngerile ei;  
  Unu Tat’a tot Puternicu, ce totul luminează,  
  Din ’nalta-i lăcuinţă ce totul privegiază,  
  Dreptatea nu lăsat-a călcat’ a fi de ăi răi !  
  
  CXII 
  Romînul înviat-a.....păstrat-a o Romînie ! Şi drepturile ei toate în secoli ca să ţie Din fii în fii prin Domnul, Romînul neclintitu ; Credinţa sa la culme păstrînd-o, să răsune A sa voce la ginte şi 'ntruna să răsune Ca oile perdute ce 'n turmă s’au unitu !... 
  CXIII 
  Aici dar a fost locul Mihai unde sosise,  
  Cu ai săi părăsind Giurgiu, şi tabăra 'ntărise ;  
  Potu spune aste locuri de cîte a fost atunci !  
  Potu spune aste dealuri, potu spune aste cîmpuri,  
  Cum au trecut Romînii prin văi şi peste crînguri,  
  Ş’o muche ei ales-au să ia la strîmtu pe turci.... 
  
  40 
  CXIV 
  D’oparte şi de alta se 'nalţă două dealuri,  
  Unu crîngu se 'ntinde 'n mijlocu, ca printre două maluri,  
  P’aici Neazlovul curge cu pasu-i mocirlosu ;  
  Stufoase şi mari lacuri de timpuri vechi vărsate ;  
  O punte peste ape, din malu în malu străbate ; 
  E drumul către Giurgiu ce scoate 'n susu şi josu.  
  
  CXV 
  Aici Mihai, Romînii d’a stînga tăbărîră,  
  D’a 'nvinge sau să peară aici se hotărîră ;  
  Iar armiea turcească ce Dunărea a trecut,  
  Acum înaintase cu a sale avangarde  
  În susu pînă la Neazlovu.—Romînii d’altă parte, 
  Stau gata să 'i loviască în ori ce minutu 
  
  CXVI 
  Infam’ ar fi 'ndoiala celui ce se luptă 
  Spre a sa neatîrnare ; speranţa ne strămută 
  Pe aripe de flacări ce dă dorinţei sboru ;  
  Nenorocire atîta pre omu îl întăreşte,  
  Şi 'n marginile rîpei, mai rău cînd se găseşte, 
  Aşteaptă 'ntr’al său sufletu unu ce mîngîitoru.  
  
  41 
  CXVII 
  O lungă suferinţă odată sfîrşitu are, 
  E 'ncredinţatu de siguru acela ce 'n răbdare  
  Pămîntul aburit-a prin lacrăme ferbinţi ;  
  Odată suferinţa obezile sdrobeşte, 
  Odată se deşteaptă acelu ce 'n chinu trăeşte... 
  Odată dă la dracu şi jugu şi suferinţi !... 
  
  CXVIII 
  Atunci vrăjmaşul vie !..atunci sosească feara !  
  Credinţa în unire va 'nvinge toată ţara, 
  Romînul, după trude, lovirea îi va da ; 
  Din urma sa lovire, din suferniţi răbdare ;  
  Pe el nu 'l spăimîntează unu număru d’armii mare,  
  Se luptă cu căldură prilegiu a nu 'l scăpa. 
  
  CXIX 
  Cu multă bucurie şi trupele vecine,  
  Sosescu din Moldavia, şi Ungurii ce vine  
  Subt bravu Albert Kirali, ilustrul generalu.  
  Romînii cu adjutoare ce-va-şi se îmulţiră,  
  La şaisprece mii iată-i, subt arme se gătiră,  
  Cu toţi unul şi unul adastă la semnalu...  
  
  42 
  CXX 
  Sinan de altă parte de rîpe pe cîmpie, 
  Privia cum potu Romînii cu atîta semeţie  
  S’aştepte a da peptul cu dînsul, cu armiea sa,  
  Cera la două-sute de mii ostirea toată,  
  Măreaţ’ artilerie de bombe încărcată ;  
  Romînii cum nu tremuru ?...ci lupta o aştepta ?... 
  
  CXXI 
  Apune sfînta zioă în care s’animase  
  Creştinii ce d’a stînga de apă s’aşezase. 
  Trimitu pe la ferposturi cu streji a le ‘ntări.  
  Turcimea d’altă parte, ianicerii de frunte, 
  Păzescu ca nu romînii în noapte peste punte 
  Să treacă făr’ de veste mormîntu a le ursi…  
  
  CXXII 
  Ici, colo, se vădu focuri în tabăra creştină,  
  Pe ceruri trece luna c’o jalnică lumină,  
  Pe care o aţintu turcii ca semnu favoritoru ;  
  În grabă unu nuouru ce trece 'i ascunde discu 'n ceaţă 
  Ea nu va fi în zioă la ‘nchinători povaţă ?  
  Ea nu va privi lupta d’ucideri, de omoru ?...  
  
  
  43 
  CXXIII 
  Frumoasă stea ce’adesea în inime păscut-ai 
  Amorul, bucuriea ! ast-dată oari văzut-ai 
  Cum armiea romînă în tabără pîndea ?... 
  Văzut-ai oari stindardul celu mîndru destins foarte,  
  Peste mulţimi de arme în şiruri aşezate,  
  Şi pasul sentinelii mereu cum le ocolea ?...  
  
  CXXIV 
  Văzut-ai oari gătirea acea mult bărbătească, 
  La care unu capu siguru căta să se gîndească 
  Ş’acesta fu eroul, Mihai nemuritoru ? 
  Cum noaptea petrecut-a ?..ce gînduri peste gînduri 
  Trec subt mîndra frunte cu care ‘n multe rînduri 
  Învinse inemicul, afost triumfătoru ? 
  CXXV 
  O ! soartă, ş’astă dată fii voitoare !  
  Ascultă aste inimi ce batu cu înfocare,  
  Şi lasă unu cursu liberu speranţei pe deplin,  
  Precum la amoresul ce’aşteaptă ca să bată 
  Momentul revederii cu a sa adorată,  
  Deplina fericire urmată după chinu.  
  
  44 
  CXXVI 
  Şi doi vrăjmaşi tot ast-fel momentul ce ‘i desparte Puterea să măsoare din două părţi cu moarte, Momentul după urmă e lungu, nesuferitu ; Momentele din urmă sîntu ani de aşteptare, Dorinţa bate ‘n pepturi c’o grea nĕastîmpărare, Trudeşte adăstătorii ce caută unu sfîrşitu !... 
  CXXVII 
  Aşa e tot osteanul cu armele în mînă,  
  Ce’aşteaptă vocea trombei ce’n tabără răsună,  
  Şi bomba trăsnitoare a şurea cu focu,  
  A’şi îndoi oţelul în mîna cea vînoasă,  
  Şi moartea a trimite din ţeava fulgeroasă,  
  Să ‘nfrîne cursîeru-i ce nu ‘şi găseşte loc... 
  
  CXXVIII 
  Aşa erau Romînii în cei timpi de bravură,  
  O noapte de veghiere unu secolu le părură,  
  Atunci cînd micu şi mare cu toţi zioa aşteptau !  
  Dar însă vai d’acela ce’ar cugeta vînzare,  
  C’adesea inemicii prin bani, prin desbinare, 
  Căutau a ‘ntinde curse la care alergau. 
  
  45 
  CXXIX 
  Acela ce ar vinde pre patriotu şi ţară,  
  Cînd ţintele creştine într’una s’adunară 
  Ca jugul să răstoarne barbarilor cel greu,  
  Să libere pămîntul d’invasii, de robie, 
  D’a sa re’mpopolare prin altă colonie...  
  El însu-şi robu se face, robindu-şi neamul său !  
  
  CXXX 
  Căci cine şti cum poate Romînu era s’ajungă !  
  Cărîndu-l peste mare cu agonie lungă,  
  Sau cine ştie unde gonitu, împrăştiatu,  
  Ca şi murindu ’n lume ce ochiul său deschide  
  Lumina să mai vază ş’etern apoi ‘l închide, 
  La capu-i goane, paloşu du’n firu ‘i er’ atîrnatu !...  
  
  CXXXI 
  Aceasta nu s’ar face de cît din vre o vînzare,  
  Acelu trădătoru iudă ce ‘ntîi dă sărutare,  
  În urmă vinde totul şi frate şi stăpînu ;  
  Acela stăd’oparte şi planurile ochieşte,  
  Cu fruntea blestemată conspiră, se gîndeşte,  
  Prin auru se ‘nfrăţeşte cu al său vrăjmaşu păgînu 
  
  46 
  CXXXII 
  Sinan spre isbutire, prin intrigi ce le vîră,  
  Aleargă la aceia ce patriea vîndură ;  
  Grăbeşte a da auru cu pumni măgulitori.  
  Iar iuda ca unu iudă se prinde totu a face, 
  A’ şi vinde părinţi, ţară, căci patriea nu ‘i place; 
  Ar vrea să ‘şi vază neamul subt grei apăsători !...  
  
  CXXXIII 
  Acesta a fost Mihnea şi Dan fu Vistierul ; 
  Fu Mihnea lepădatul ce’amăgit cerul. 
  Trecînd din una ‘ntr’alta spre a vinde ţara sa ;  
  La turci aflase reazemu să scape de urgie, 
  Sultanului jurat-a eternă slugărie ;  
  Sinan căta prin Mihnea cu auru lucra 
  
  CXXXIV 
  Trimite lui Dan auru şi Dan întinse curse,  
  Să ‘n sufle îndoială silinţele îşi puse, 
  Descoragind ostaşii veniţi într’ajutoru,  
  Zicînd că este surda a lui Mihai lucrare, 
  Că nu va sfîrşi bine cu o putere mare, 
  Şi murmura ‘n mulţime luă fatall sboru,  
  
  47 
  CXXXV 
  Iar doi generali unguri cu alţii în unire, 
  Din cîţi erau în lagăru, îşi tragu a loru ostire  
  Căci ei se cumpărară de vistierul Dan.  
  Acesta ‘n înţelegeri cu Mihnea lepădatul, 
  Căta la desbinare s’aducă tot soldatul, 
  Puţinu mai rămăsese fatalului său planu 
  
  CXXXVI 
  A da în capu Romînii, ostirea adunată, Mihai să dea în laţuri cu toat’ a sa armată ; Prin Mihnea astea toate Sinan cu bani lucra. Dar cerul voi alt-fel : ca pre titani dreptatea Trăsnitu-i-a din ceruri, le ‘nfrînse răutatea... Căzut-au trădătorii îm cursa ce’o ‘ntindea ! 
  CXXXVII 
  Nu mult trecu şi zioa pe ceruri se arată !  
  La pasul aurorii lumina sîngerată 
  Goneşte pre luceafăru din urmă ce s’a stins, 
  Cu el şi noaptea fuge, pe care o blesteamă 
  Oştirea Romînească, ce numai zioa cheamă...  
  Acei ce credu în Prinţul de ‘ntusiasmu aprinsu !  
  
  48 
  CXXXVIII 
  Acei ce nu se schimbă… şi sîntu tot într’o stare; Ce nu cadu în partida lui Dan celu cu vînzare, Ce credu în Dumnezeul Hristos mîntuitoru, Emblema libertăţii, pe steaguri sfînta cruce O aţintă cu durere, ce ‘n tabără ‘i aduce Spre care ruga ‘n dreaptă şi lacrămile loru 
  CXXXIX 
  Mihai cu ai săi în laturi genuchi săi îşi pleacă 
  În zioă rugăciunea spre Domnul ca să facă,  
  Cu toat’ a sa ostire, cu toţi ai săi armaţi.  
  În urm’au ei s’asculte ce Prinţul le vorbeşte, 
  Cînd paşa d’altă parte bătaiea rînduieşte ;  
  Nimicu îi par ghiaurii în tabăr’ adunaţi.  
  
  CXL 
  Sfîrşind dar rugăciunea, Mihai p’ai săi îi cheamă 
  Mari, mici toţi generalii, soldaţii mai cu seamă,  
  Ş’acestea le vorbeşte c’unu tonu prea bărbătescu 
  ,,Aduceţi-v’aminte băeţi de ţara noastră,  
  ,,De vitejii trecute, de tristă soartă,  
  ,,Căci prea mult sufrit-a poporul romînescu.. 
  
  49 
  CXLI 
  ,,Aduceţi-v’aminte d’ai vostri părinţi care 
  ,,N’au suferitu sclavie, purtară nume mare,  
  ,,Vestiţi în toată lumea ce ei au stăpănitu !  
  ,,Acum voi, strănepoţii Romanilor cu fală,  
  ,,Să înghiţii ruşinea…să n’aveţi îndrăsneală 
  ,,D’a ‘nvinge răpitorii ce ţar’ au cotropitu !  
  
  CXLII 
  ,,Gîndiţi-vă c’ast dată prilegiul este mare !  
  ,,Gîndiţi-vă că turcii în marea ‘nverşunare, 
  ,,De moarte pedepsi-vor creştinii resculaţi,  
  ,,Gîndiţi-vă mai încă că Turcii ce perdură 
  ,,Oraşe, cetăţi, armii Romînii ce bătură,  
  ,,Atîta ei slăviră, sîntu chiar descurageaţi 
  
  CXLIII 
  ,, Din cîţi capi ei avură vrăjmaşi pe ţări creştine, 
  ,,Mai au numai p’acesta ce ‘n ţara noastră vine  
  ,,P’acesta curăţa-‘l-vomu şi sîntemu mîntuţi.  
  ,,Turcimei arăta-vomu că daca altă dată 
  ,,Robiseră ei ţara, o aflase desbinată,  
  ,,Acum uniţi Romînii se facu nebiruiţi !  
  
  50 
  CXLIV 
  ,,Aveţi inimă mare c’astu dată vomu învinge ! 
  ,,Să nu vă spăimînteze turcimea ce se strînge  
  ,,În număru ca acesta ce’acum s’au adunatu;  
  ,,Sinan p’ai săi de frunte lăsatu-i a spre pază,  
  ,,El nu are cu sine ostaşi de spăimîntat.  
  
  CXLV 
  ,,Sîntu num’ adunătură, strînsoare de prin lume, ,,Cu focuri înmiite noi da-le-vomu unu nume, ,,Lĕ om da acele visuri ce’atît’ ş’ închipuiescu ; ,,Lĕ omu da deplin veninul de care se ‘mbuibează, ,,Vrăjmaşului de sînge setosu ‘i omu da să vază ,,Romînul ca ce poate, tot neamul creştinescu. 
  CXLVI 
  ,,Şi d’a strîmtoare ‘ncolo de mări ce stăpîniră,  
  ,,I omu face să se ducă de unde ‘ntîi veniră,  
  ,,Europa mîntui-vomu, invasii vomu opri...  
  ,,Cînd ţările unite ca fraţii ne adjută,  
  ,,Ne trebue dar inimi ast-dată pentru luptă,  
  ,, Ş’etern prin cununare Romînul bravu va fi !...  
  
  51 
  Oari cine poate spune răspunsul ce ostaşii 
  Îl deteră la Prinţul :--Învinge-vomu vrăjmaşii !... 
  Mihai să ne trăiască ! şi tot biruitoru !... 
  Aideţi !..aideţi cu toţii !..la moarte orişi unde !!!.  
  Romîni ‘n multe cete trecură peste punte, 
  Avînd toţi generalii Mihai în fruntea loru.  
  
  CXLVIII 
  Vă ‘nchipuiţi unu tigru înfuriatu prea tare, 
  Ca trăsnetul cum cade, făcînd unu urletu mare, 
  Din ochii lăsînd sînge, ferosu prada a ‘nhăţa,  
  Sau leul în mîndriea-i primid o grea lovire  
  Ce’ar da-o vînătorii d’odată făr de ştire,  
  În inimă lăsîndu-i o rană foarte grea.  
  
  CXLIX 
  Şi chiar parcă desertul mugind de agonie,  
  Ar geme cu pămîntul ca şi ‘ntr’o vijelie, 
  Mai rău ca uraganul ce vine nisiposu,  
  A fearei mare luptă, lovind-o vînătorii,  
  E ‘ntocmai ca aceea precum s’ar bate nuorii 
  Ce scapără în munte unu trăsnetu viforosu.  
  
  CL
  52 
  Aşa primi turcimea lovirea romînească.. 
  Din patru părţi cu focuri, bătaiea cea cerească 
  Cădea parcă pre dînşi, afrontul a ‘şi spăla !  
  Romînii dînd năvală cu peptu ‘naintează,  
  Şi moartea semănîd-o, vrăjmaşu ‘nspăimîntează,  
  Lăsîndu-l în uimire la ce nu s’aştepta. 
  
  CLI 
  Dar cine e eroul acelu ce comandează ?..  
  Cu atîta înfocare Romînii inimează 
  Şi strigă :--Înainte !..’nainte daţi băeţi !  
  A sa voce ca tunetu s’aude prin mulţime. 
  Îndarn detună bomba trimisă de turcime, 
  Ea cade ruşinată subt paşii îndrăsneţi.  
  
  CLII 
  Tîrziu dar adversarii, treziţi din ameţială,  
  Văzînd cu ce iuţime Romînii dau năvală,  
  Bătaiea o dirige ce-va mai în favoru,  
  S’acaţă dintr’o parte şi d’alta voiniceşte 
  Albert Chirali, Unguru, cu ai săi mult voiniceşte  
  O aripă sfăramă de turci cu paşa loru.  
  
  CLIII 
  53 
  Sinan, Haideri, Saturgi, Hasan, paşi generali  
  Mhmet, Husein capiişi Mustafa, agali,  
  Oprescu dar năvălirea cea furioasă ’ntîi.  
  Romînii dau ‘nainte în armiea cea mare ;  
  La ‘ntîia ‘nsă lovire, ce’a fost atît de tare,  
  Perdură turci o sumă din cei vestiţi delii.  
  
  CLIV 
  Apoi năvălescu turcii cu a loru artilerie, 
  Sfăramă şi sdrobeşte romîna semeţie, 
  Ş’aşa ei se luptară mai pînă la nimezi ;  
  D’oparte şi de alta nu se cunosu ostaşii,  
  Subt trăsnete se vîră, vrăjmaşi între vrăjmaşii 
  Cu portul se cunoaşte, cu steagul prin grămezi 
  
  CLV 
  Cînd două elemente se luptu cu înfocare,  
  În apă căzînd focul, o mare ‘ntr’altă mare, 
  Cu vîjiiri de spaimă şi’n spumă fumegînd,  
  Cu nuorii fiind una, de nu s’ar mai cunoaşte  
  De este omu’n viaţă sau iadul îl tîraşte 
  În negrele abisuri, ca ‘ntr’unu poptosu mormîntu,  
  
  54 
  Ş’ar crede că ‘i momentul al lumei dupe urmă 
  Trecînd de viaţa ceea de unu păstoru ş’o turmă,  
  Cînd neamurile toate într’una s’or uni, 
  Din urmă cînd veni-va a lumei sguduire,  
  Pămîntu, ceru, universul isbite ‘ntr’o lovire,  
  De rîpe ar da cu toate şi ‘n haosu ar peri... 
  
  CLIVII 
  Aş’ ar fi crezut poate acela ce văzut-a Cea crîncenă bătaie în care mulţi căzut-a În sîngele ce curse acelu răsbunătoru De partie, de lege, de tot ce‘i sfîntu în lume. O ! dac’ar fi vre unul dintrînşii pentru a spune, De sîngele ce curse, d’acelu grozavu omoru !... 
  CLIVIII 
  Sau cînd ar fi vre unul ce s’ar gîndi mai bine 
  Din patrioţi ţării... şi dĕ ar simţi în sine,  
  Că patriea prin sînge de rele a scăpat, 
  Că ţara văzu, muma, eroii ce căzură,  
  Ca şi o mumă fii pe care îi perdură 
  Spre viaţa ei eternă sau legi ce a păsatrat ! 
  
  CLIX 
  55 
  Aduceţi-v’aminte Romîni de Romîniea,  
  Iubita voastră ţară !...vînzarea, agoniea, 
  Goniţi-o de la  sînul celu dulce prinţescu ;  
  De vremile trecute aduce-ţi-v’aminte !  
  De cei ce se luptară şi umbra-le ‘n morminte  
  Vorbeşte pînă astă-zi de dreptul romînescu !... 
  
  CLX 
  Din nuou detună tunul, din nuou se sparge bomba,  
  Ninchează cursierii, şi unde audu tromba  
  Aleargă saracii cu sutele de mii...  
  Buzescu e la mijlocu, loveşte din putere, 
  Şi Manta generalul un altu cursieru cere 
  Să sboare peste taberi, perzînd pe celu dintîi.  
  
  CLXI 
  Ostaşii bătrîni, tineri, încarcu, descarcu arma... 
  Asaltul dau prea iute; cu sgomotul, cu larma  
  Comanda nu aşteaptă, ca leii năvălescu.  
  Vrăjmaşu ‘n mare la mijlocu cînd îi are, 
  Ei ştiu a se şi trage, cu multă ‘ndemînare, 
  Şi focuri înmiite vrăjmaşului pornescu.  
  
  CLXII 
  Aşa pînă subt seară, Romînii se bătură.  
  Învinşi, şi învinseră, o sumă josu căzură,  
  Slăbiră mai pe urmă dar tot nebiruiţi,  
  Perdură dintre fraţii acea mai mare parte,  
  Perdură multe tunuri,- răniţi alţii de moarte,  
  Formară d’a se trage unu unghiu înrînduiţi.  
  
  CLXIII 
  Dar focul nu ‘ncetează, din unghiu se înmieşte; 
  Vrăjmaşul nu ia seama Romînul că slăbeşte, 
  Căci tot cu bărbăţie el ştiĕ a sĕ apăra,  
  Aşa unu şarpe ‘n peatră silitu se ‘napoază,  
  Dar însă tot mai muşcă cu limbi ce ‘nveninează,  
  Şi tremură desertul de şuerarea sa !  
  
  CLXIV 
  Amară disperare d’ar perde biruinţa  
  Romîni ‘n care ‘şi puse a loru toată credinţa !  
  În cumpănă sta soarta spre moarte ş’a trăi. 
  Abia înc’o speranţă puţinu mai licureşte... 
  Oari corpul ce s’aşteapă *)...la vreme oari soseşte?  
  Trimise după dînsul Mihai pentru a sosi ?.. 
  
  CLXV 
  57 
  Apune sfîntul soare ! e ora rugăciunii !..  
  Se tragu cev ’adversari i...se traseră Romînii.. 
  Stăpîne Prea Puternicu !...ia...vinu cei adăstaţi !... 
  Romînii iau putere ; ostaşii răsuflară ;  
  Mihai aţintă bine mişcări de din afară...  
  Mai vor turci o lovire, din nuou înverşunaţi !..  
  
  CLXVI 
  Mihai lĕ observă toate, cu ai săi se pregăteşte  
  În contra stratagemii ce turci o ‘ntocmeşte !  
  Pe dĕ altă parte Mihnea, Hasan catu pe Mihai 
  Să ‘l ia dupe la spate ; cu Dan se ‘nţeleseră,  
  Acelu ce spionase de toate cum merseră...  
  Cătau a pune mîna măcar pe Prinţu’n cai...  
  
  * Mihai aşteaptă două roate de cazaci, ce nu era departe de lagărul său. 
  CLXVII 
  S’aude o murmură prin cei ce bagu de seamă 
  Că Dan e vînzătorul de carĕ au să se teamă 
  Romînii, toată ţara...”El trebui a muri !...”  
  Răspunde un june foarte isteţu şi cu îndrăsneală,  
  Ce sta tot lîngă Prinţul, şi ori în ce năvală 
  Era spre adjutoru-i, de curse a ‘l păzi. 
  
  58 
  CLXVIII 
  Romînii nu perdu timpu...d’a ‘nvinge au să vază... 
  Mihai se hotăraşte, cu a zilei încă rază, 
  Să dea iar o lovire cu preţu de viaţa sa... 
  Albert Kirali atuncia, ce două tunuri le luase 
  Din tabără inimică, p’o muche lĕ aşezase,- 
  Sta gata ca să facă trăsnirea a sbura. 
  CLXIX 
  Sinan în fruntea armii ce încă ‘i rămasese, 
  Voia să treacă puntea la care ajunsese 
  Cu ai săi în număru mare avînd şi steagul sfîntu, 
  Ei punu acum silinţa a da o hotărîre 
  Bătăii astei zile ; făceau ei chibsuire 
  Slăbiţi că sîntu Romînii ş’ai spulbera în vîntu 
  CLXX 
  O ! Doamne a tot Potinte ! voinţa ta s’aşteaptă !... 
  Mihai fu astă dată eroul mare ‘n faptă, 
  El vru a merge ‘n frunte, p’ai săi a inima !... 
  Se repezi !...securea unui osteanu o smulse, 
  Pe punte adversarii precum unu roiu ajunse, 
  Mihai căzu ca fulgeru ce trăsnetu ar lăsa !... 
  
  59 
  CLXXI 
  Ca şi unu leu pre feare, sau oi cînd le sfîşie... Ca tigru ‘n răsbunare, ca tot ce ‘n mînie, Ai săi năvălescu iarăşi, şi tunurile trăsnescu; E totul moarte, sînge !...Mihai în turci loveşte; Nici unul nu mai scapă acela ce ‘ndrăsneşte În faţă s’arate cu Prinţul Romînescu 
  CLXXII 
  
  De spaimă adversarulu rămîne în uimire,  
  El crede că Profetul trimisu-i-a peire, 
  Peire pretutindenişi stingeri cu amaru,  
  Îi pare a fi pedeapsa acea nepomenită,  
  Din urmă ora lumei pe punte afurisită...  
  Subt care iadu ‘ntinde blestemul din tartaru !  
  
  CLXXIII 
  Aşa fu adversarul măcelăritu în spaimă,  
  Mihai îl îmbrînceşte sdrobindu-l fără seamă :  
  Căzură inemicii în apa ce curgea !  
  Mihai cu a sa mînă pe Caraiman îl taie, 
  Lovindu-l cînd da paşa în Neazlovu ca să saie 
  Să scape de urgie cu steagu ‘n mîna sa !... 
  
  60 
  CLXXIV 
  Mihai îi smulge steagul celu sfîntu de biruinţă, 
  Pre care inemicii ‘şau pusu a loru credinţă, 
  Şi n’aşteptau ca steagul vre odat’ a fi răpusu. 
  El calcă înainte, către Sinan pîşeşte, 
  Cînd celu căzutu se vaită, se sbuciumă, scrîşneşte, 
  Şi balta ‘i e mormîntul, strigînd : Alah !... în susu. 
  CLXXV 
  Sinan la astea toate, mai mortu de ‘ngălbenială, 
  Fu răsturnatu în apă d’a ostilor năvală. 
  Dar ce mai rămăsese de asti grei adversari ?... 
  Respinşi, bătuţi din faţă, înpinşi şi de la spate, 
  Atuncia, vai ! perdură speranţele mai toate, 
  Puţini abia scăpară cu viaţă din cei mari. 
  CLXXVI 
  Subt dînşi cursierii, spumanţi, scăldaţi în sînge, 
  Scoteau acea mugire ce aerul respinge, 
  Şi apa se roşise de morţi şi de cei vii. 
  Scăpă abia cu viaţă Sinan prin întîmplare, 
  Scoţîndu-l oare cine din balta cobitoare, 
  Mormîntul de peire atîtor osmanlîi 
  61
  CLXXVII 
  Hasan şi Mihnea vodă o luară şi ei la fugă, 
  Ş’ascunseră ruşinea în crînguri, intr’o luncă, 
  De unde tîrziu ese cu ai săi a se uni. 
  Mihai triumfătorul şi fala Romîniei, 
  Învinse pînă noaptea, amaru dînd agoniei 
  Armata inemică cu care se lovi !!. 
  CLXXVIII 
  Cu noaptea încetează şi lupta sîngeroasă, 
  În care vitejiea a lui Mihai faimoasă 
  Rămase monumentul celu falnicu preste ani, 
  Cu care Romîniea făli-se-va ‘ntre ginte, 
  Scînteea cea divină Romînului v’aprinde 
  Virtuţile ş’amorul străbunilor Romani. 
  CLXXIX 
  Ce jugu nu suferiră, cu glorii triumfară, 
  Pămîntu, ‘ntreagă lumea, pre ei îi respectară; 
  Ast-dată dar Romînii cu Prinţul loru urma 
  Virtutea şi mărirea acea nemuritoare, 
  Şi patriei cu lauri 
  îi dau încoronare : 
  Romînul a ‘i fi fală Romînu a se chema !... 
  
  62 
  CLXXX 
  Aşa sfîrşi bătaiea ‘n Călugăreni urmată, 13 
  Vestită în anale ca cea mai sîngerată 
  Din cîte avu Romînii cu Turcii încleştaţi, 
  Aici au perdutu turcii unu număru foarte mare 
  Şi ‘n urmă dup’ aceasta, Sinan în disperare 
  Fu alungat din ţară cu ai săi puţini scăpaţi. 
  CLXXXI 
  Tîrziu, pe cînd romînii de turci mai răsuflară, 
  Scoţîndu-i din oraşe ce ei le ocupară, 
  Gonindu-i pîn la Giurgiu şi dincol’ i au trecut, 
  Plecînd şi aliaţii, oştirile streine, 
  Romînii ‘n capitală intrîndu mîndri de sine, 
  Pe Prinţu felicitară de cîte le a făcut. 
  CLXXXII 
  Veni şi Vistierul l’această veselie 
  S’arate remuşcare, mai mult ipocrisie, 
  Că credinciosu el este măreţului stăpînu... 
  În mulţi murmura mişcă, de trădătoru îl ştie... 
  Ş’acuma îndrăsneşte la Prinţul ca să vie, 
  Să ‘şi spele neagra pată pre sînge de romînu ? 
  
  63 
  CLXXXIII 
  Pîşaşte pîn la Prinţul c’o umilă tîrîre.. 
  Mihai ‘ş’aruncă ochii ş’a sa despreţuire 
  Ajunge ‘n fiorarea acestui apostatu.  
  Mihai nimicu nu ‘i zice, în sfatu că se găseşte :  
  A pedepsi o vină prin lege el voieşte ; 
  Voia întîi de fapta-i să fie încredinţatu.  
  
  CLXXXIV 
  Romîni o sărbătoare obştească prînzuiră,  
  D’a ţării înălţare pe care o mîntuiră :  
  Ostaşi, poporul, clerul spre Domnul mulţumiau 
  În templuri rugăciunea se tămîiea p’altare. -  
  Mihai l’ai săi de frunte le dete unu ospăţu mare, 
  Ş’atuncia toţi boerii către palatu veniau.  
  
  CLXXXV 
  Ospăţul se ‘ncheiese, în sala cea domniască, Cu pompă conmesenii veniră să prînzească. -,, Venit-a Vistierul ?..,, Mihai spre ei a zis. El vrea a da ertare...Nici unul nu răspunde : 
  -,, E mort Dan Vistierul, de sine s’a ucis !.. 
  CLXXXVI 
  
  64 
  Se ‘nfioară conmesenii, Mihai, toat’ adunarea.. 
  Unu jupe ‘ncetu vorbeşte :-,, Ş’a pedepsit vînzarea !..” 
  Unu sgomotu dup’ aceea s’aţîţă ‘ntre boeri. 
  Căci Dan înţelesese a Prinţului mînie, 
  S’a otrăvit el însu-şi să scape de urgie. 
  -,, Mişelul !---toţi ziseră,---fu iuda pînă eri !...” 
  CLXXXVII 
  Puţină turburare la oaspeţi el aduse. 
  Buzescu şi cu Manta nimica nu răspunse ; 
  Farcaş sta în picioare, cu cupa închina : 
  - ,, Mihai să ne trăiască ca să învingemu iară ! 
    ,, Trăiască ţara noastră ! iar vînzătorii peară !.. 
  --,, Amin !”...zise adunarea, şi vivatu !!! toţi urma. 
  FINE 
  
  
  
  NOTE 
  LA 
  BĂTĂLIEA DE LA CĂLUGĂRENI
  
  - 69 - 
  1. Dacă soarta n’ncetat în atîtea rînduri  d’a împovăra Romîniea cu atîtea calamităţi, aceea de subt domnirea lui Alecsandru al III-lea, înaintea lui Mihai Viteazul, o putemu numi cu dreptul cuvîntu cea mai miserabilă stare din cîte a suferit. Toată ţara se afla în jafu şi prădăciune.- Streinii şi speculatorii veniau din toate părţile spre a’ şi scoate după placu-le  din spinarea lăcuitorilor dobînzile cele grele pentru banii cu care împrumutau pe domni ca să-şi facă dresurile pe la Constantinopol şi ‘ntr’alte părţi. Creştinul numai era siguru de pămîntul în care lăcuia, de avere, de fii, familie precum şi chiar de viaţa sa. Tremura dinaintea ori cărui beşleagă crudu şi înverşunatu, care intra în ţară 
  - 70 - întovărăşitu de toţi parasiţii lumi pentru jafuri, şi 
  Domnul tolera toate aceste nedreptăţiri pentru ca să se ţie pe tronu: într’acestu chinu disperaţiea crescu pînă la culmea cea mai înaltă şi, cu toată beţiea spurcatelor orgii care se urmau din partea acelora ce nu găsiau nici unu frîu, şi cu toată furiea şi nesaţiul barbariei, ţara întreagă şi familiile toate gemeau de multe şi multe care ‘i apasau, ne avînd în  cotro să arate păsu-le şi plîngerea de cît lui Dumnezeu !.. Însfîrşitu, Pronia Cerească trimise pe marele bărbatu, nemuritorul şi‘ntru tot bine cuvîntatul Mihai Viteazul, celu ce, ca angelul răsbunării ş’al independinţei, puse cu armele în mînă unu terminu la toate acele cruzimi şi nelegiuiri făr de seamă... 
  2. Mihai Viteazul, fiu lui Pătraşcu celu bunu şi frate cu Petre Cercel, a luat în căsătorie pe doamna Florica, fiica Vistierului Ioan, celu ce se afla la Poartă logofătu din partea ţării. El fu mai întiiu Banu al Craiovi, în timpul domnirei lui Alecsandru al III-lea. Talentele şi geniul său militaru, îl puseră în rîndul celor mai celebri generali şi celor mai mari stăpănitori. Cursul faptelor sale e plinu de cele mai înalte bravuri şi numele său va rămînea pentru tot-d’auna încununatu de victoriî şi succese ce a repurtat 
  în contra tutulor naţiunilor cu care a avut d’afacere. 
  - 71 - El rădică naţiunearomînă la o culme de glorie şi făcu să reînvie în mijlocul ei simţimîntele acele măreţe şi bravura străbunilor Romanii. Pe cei căzuţi în întunericul apăsăriiş’al uitării, luaţi în picioare de atîţi alţi popoli care năvăliră peste dînşi, cei descurageaţi şi degeneraţi, cei ce n’aveau o patrie asigurată şi o mînă protectoare, Mihai îi adună subt scudul său şi îmbărbătîndu-i îi făcu să scuture jugul pe care atît timpu îl purtaseră. Numele de Romînu ajunse a fi respectatu de toţi, şi colosul acelu ruinatu de secoli şi întru risipire, începu a se reconstrui subt o aquilă şi aceleaşi legi ; soarele Romîniei ş’al Romînilor, se arată mare şi strălucitoru la orisontu, şi, de şi nu fu pentru tot-d’auna neîntunecatu de nuorii nenorocirei, totu-şi Romîniea avu a se făli de o zi ferice pentru dînsa : o zi mare şi memoriabilă în analele istorii, şi prin care va putea lua tot-d’auna parte din drepturile gintelor.
  În cursu de şapte ani ai domnirei sale, Mihai Viteazul, după ce curăţi toată ţara şi cetăţile Romîniei 
  de gunoiul şi spinii care împiedicau răsuflarea şi progresul independinţei romîne, într’unu timpu ş’o curgere de atîtea nenumărate răsboae, petrecute în contra inemicilor, atît înăuntru ţării cît şi peste hotare, dinaintea a le cărui arme ş’a numelui său, cetăţile îşi plecau creştetul murilor şi barierele cele mai neînvinse îi 
  - 72 - deschideau locu, munţii cei înalţi şi apele cele mai profunde neputîndu-i a’i opri pasii, şi numărul celu mare de ostiri inemice nefăcîndu-l să se teamă sau a se trage înapoi, el, ajunse a fi chiar spaima şi cu desăvîrşire descuragearea unora, pe cînd alţii se mîndriau şi se socotiau norociţi d’ai putea cîştiga amiciea ş’a găsi în alianţă cu dînsul. Dintre toţi pare că împăratul Rodolfo a ştiut să preţuiască mai mult meritele şi bravura acestui prinţu mare, atît de trbuinciosu şi folositoru causei creştine de atunci, iar alţii, ca nişte trădători, închinaţi interesului propriu, au căutatu tot-d’auna să ‘l amăgiască ; cînd îl vedeau mai mult încurcat în răsboaele cu Turcii, rupeau alianţa ce o încheeaseră între dînşi, vroiau a’i dicta condiţii de pace şi ce le la te !... În cîte rînduri, Sigismund 
  Batori, cu masca amicieiş’al interesului comunu, nu căută să aibă pe Romîni supuşi, iar marele Mihai cu o mînă la timpu de nevoie întinzîndu-i capitulaţiea, cu ceelalti îi înfăţişa sabiea, ţiindu-l prin aceasta în respectu; de şi pînă în cele din urmă Batori i a făcut tot răul putinciosu !... Domnul Moldovi, Ieremia Mogilă, ne iubind causa comună a tuturor Romînilor, se opuse din toate puterile marelui bărbatu ca să nu înfiinţeze proiectul ce’l avea d’a uni pe toţi Romîni subt o aquilă, ba încă, s’a şi aruncat în braţele Polonii, inimica generală p’atunci a cualiţii creştine. 
  - 73 - 
  Generalu Basta, infamu trădătoru, în gelosiea sa cea mare, neputînd a mai privi dinaintea sa pe unu Romînu cel ce’i era superioru prin calităţile şi bravura militară, conspiră în umbră moartea prinţului erou, aşa toţi creştini şi Romînii perdură pe celu mai înfocatu răsboitoru pentru sfînta loru causă. 
   El muri la 18 augustu 1601, în etate de 43 de ani, în floarea vieţii, în epoca cînd purta resbelu în contra lui Sigismund Batori, înturnîndu-se de la Praga, după 
  întrevederea ce o a fost avut cu împăratul Rodolfo, avînd cu dînsul pe Romîni pe generalul Basta ca să coprinză Transilvania, iar ucigaşii, profitînd într’o dimineaţă cînd el se afla departe de ostirea sa, pe care tocmai o pornise către Făgăraş ca să libere pe doamna Florica, ce se afla acolo, năvăliră prin trădare şi cu laşitate asupra lui şi aşa el muri în cîmpul de la Torda, apărîndu-se cu sabiea în mînă ăn momentul celu din urmă. Corpul său fu înmormîntatu la Bîlgrad în biserica cea zidită de dînsul, iar capul său fu adus de soru-sa Chiasna şi s’a îngropat la mînăstirea dealului la Tîrgovişte. Familiea sa, nenorocita princeasă, după ce a fost ţinută la Făgăraşu prissonieră, de către Sigismund Batori, acesta bătut în cele din urmă de armele lui Mihai ş’a le împăratului Rodolfo, fugi la amicul său Ieremia Mogilă, de la care cerînd 
  - 74 - 
  adjutoru precum şi de la Hanul tătărescu, îi trimise spre robie pe familia lui Mihai care se perd acolo. Sacra însă memorie a numeluiş’a faptelor acestui prinţu va rămînea neştearsă din inimile tuturor Romînilor ; ea va 
  trăi şi se va înălţa pentru tot-d’auna ca unu celu mai mare monumentu întru şi gloriea naţiunei Romîne !...
   3. La 1594,5 noembrie, se ţinu unu congresu în Bucureşti între trimişi plenipotenţiari din partea prinţului Sigismund, din Transilvania, şi de la prinţul Moldovi Aaron, cei ce încheiaseră o alianţă şi se legaseră prin giurămîntu cu Mihai, strîmtoratu pe de oparte de armiile Otomane ce năvăliră în ţară şi pe de alta de ameninţările ce îi făcea Batori, că va rupe relaţiile de pace cu dînsul, priimi o învoire pentru care trimise la Făgăraş un număru de boeri ca să trateze : acestia Încheeară cîte-va articole dictate de Sigismund Batori pe care mai tîrziu le rupse Mihai, cînd intră triumfătoru în Transilvania şi făcu pretutindeni a fi victorioase pe unde trecură fîlfîind cu mîndrie stindardele sale, precum şi a răsuna cu nemărginită fală numele armiilor sale. 
   75 - 
  4. Sigismund Batori tocmai sărbătoria căsătoriea sa cu Maria Cristina ducesa de Austria, unde fusese şi Mihai Viteazul poftit, însă arătarea armii celii mari a lui Sinan, 
  celu ce ameninţa toate statele creştine din acea opocă. îl făcu să ‘şi trimiţă mireasa sa la Samoş-Uivar şi el în fruntea armii sale veni în Romîniea unde, împreună cu armiea romînească cu cea din Moldova şi cu unguri săi, se repurtă acea strălucită victorie în contra lui Sinan care’l îmbrînci peste Dunăre pe la Giurgiu, unde se petrecu cea mai sîngeroasă luptă, luîndu-se cu asaltu cetatea Giurgiul, şi Ali Paşa de la Tîrgovişte din preună cu Mehmet Beg şi cu alţii o sumă căzuseră prisonieri. 
  5. Se poate lesne înţelege că în acei timpi de necurmate răsboaie şi acelu vandalismu din partea streinilor ce năvăliau pre satele şi cele mai prinţipale oraşe din Romîniea, lăcuitorii stau mai mult gata cu averile şi cu vitele loru, unindu-se într’unu număru de familii, ca să se tragă în munţi, căutînd unu refugiu, şi ‘ntr’acestea vetrile loru, sate şi oraşe întregi rămîneau Pustii, nelăcuite de nimeni. 
  6. Vlad IV. Ţepeş sau Ţepeluş, a domnit de la 1456 pînă la 1462 şi ‘n a doua domnie, de la 1477 pînă la 1479. 
  
  - 76 - 
  Istoriea ne înfăţişează pe acestu omu ca celu mai tiranu. 
  Creşterea şi petrecerea lui cu turcii mai mult timpu şi greutăţile ce ‘l a întovărăşit şi pe care le a întîmpinat el pînă se văzu prinţu, ‘i a stricat inima, ‘i schimbat fisionomiea şi făcură din el celu mai crudu, posomorîtu şi vărsătoru de sîngele inemicilor săi. Ţepile erau uneltele lui cele iubite prin care îi plăcea cu deosebire a ucide pe culpabili şi pe cei ce erau în contra sa. El prin chinul Acesta întroduse unirea şi ‘şi asigură tronul. Cu o guardie a sa, compusă din cei mai cruzi oameni, înfiora prin numele său pe boerii care conspirară în contra lui ş’a sistemului său de a domni. Ţepeş află despre acestea toate. Dete unu ospăţu în zioa de paşti, unde chemă toată boerimea la dînsul şi mai cu seamă pe cei ce ‘i cunoştea de capi ai conspiraţii. Acei ce au apucat de au venitu, o parte căzură victime răsbunării sale, perzîndu-le viaţa, iar cei-l-alţi fură trimişi în nume de salahori ca să zidească cetatea Poenari: esistă şi pînă astă-zi drumul unde merseră ei, care se chiamă Calea-Boierilor. Atît inemici săi din năuntru ţării precum şi prisonierii de răsboiu cercau aceeaşi soartă din mîinile lui. În mai multe rînduri ‘ş’a 
  
  pus chiar masa şi mînca cu cea mai mare nepăsare în locuri unde se afla ocolitu de ţepe, în mijocul văităturilor şi a ţipetelor spăimitătoare a le celor traşi n’în ţepe... 
  - 77 - 
  7. Cercetaţi istoriea şi veţi vedea cîte nenorocirişi greutăţi causară ţării acei ce în tot-d’auna nemulţumiţi se aruncau în braţele streinilor ca să răstoarne pe domnu, întrecîndu-se care de care prin intrigişi cu bani a poseda tronul ţării şi a’şi putea îndestula pasiunea cea de răsbunare şi de stăpînire !... 
  8.Nicopoli, Diiul, Rusciucu, Hîrsova, Brăila, Silistra precum şi altele au fostu coprinse în multe rînduri de la turci. Fama şi cutremurarea ce înspira urmele armii romîneşti în locurile pe unde trecea, vor putea spune Dunărea, Carpaţi şi Tisa ; cele mai însemnate fortereţe a le loru îşi plecară capul şi porţile loru fură deschise dinaintea lui Mircea cel mare, Radul de la Afumaţi şi Mihai Viteazul... 
  9. În această împregiurare, Hanul tătărescu după ce mai ‘nainte fu bătut de Mihai, trebuind iarăşi să intre în Moldova şi d’acolo să treacă în Ţara Romînească ca să se 
  uniască cu armiea lui Sinan, fu opritu din causa pentru că Cazacişi Ruşii intraseră în pămîntul său. 
   10.Giurgiu fu întăritu de turci după ce Sinan trecu 
  -78-Dunărea şi înaintă pînă în susu de Tîrgovişte. Mînăstirea Radul Vodă din Bucureşti fu asemenea transformată într’o fărtereaţă, şi după aceea Tîrgoviştea toată fu fortificată, unde se închise Ali Paşa şi Mehmes-Beg cu garnisoana  turcească, care se predete în urmă, după ce o încongiurară armiile creştine. Sinan cu armiea cea mare se trase către Giurgiu, minînd fortereaţa Radu Vodă, care se şi arse în urmă, iar Giurgiu fu teatrul celii mai crîncene şi sîngeroase bătălii. 
   11.Daca în secolii trecuţi Romîniea s’a putut făli cu numele atîtor generali ilustri, astă-zi cînd eroismul secolului stă în papă, Romînii au văzut eşind din sînul loru bărbaţi remarcabili ! – Fără a mai numi atîtea nume cunoscute de către toţi romînii cei adevăraţi precum ş’atîtea scrieri ce desvoltară gustul şi ideile, cele două cînturi din Mihaida le putemu numi capitele unei  adevărate epopei, ca ş’acelea care au cîntatu 
  nenorocirile Ilionului, secolul celu mare al lui Cesar, sîngele ce’l vărsară prinţi şi cavalerii creştini pentru mormîntul lui Crist.
  12.Pe cînd se găsia Mihai Banu al Craiovii, fiind persecutatu de Alecsandru al III-lea celu ce pusese nişte ucigători să ‘l  omoare, prin îndemnul socru-său, Vistierul Ioan, care se afla pe lîngă Înalta poartă unu bărbatu 
  - 79 - 
  foarte creditatu, porni spre Constantinopolu dar Alecsandru, simţind despre plecarea lui Mihai, trimise după dînsul oameni ca să-l întoarcă înapoi. După ce îl prinseră şi’l aduseră la Bucreşti, îl închise în puşcărie din ordinul lui Alecsandru III, acesta temîndu-se de murmura popolui, cel ce era foarte apăsatu de către dînsul şi ‘l ura prea multu, puse să ‘i taie cît mai îndată capul. În mijlocul popolului adunatu de osîndirea lui Mihai, gîdea, celu adus a’l tăia, înfricoşîndu-se de teribila căutătură ce o avea precum şi de corpul său celu morţialu, aruncă satîrul din mînă şi strigă fugind prin Mulţime că el nu îndrăsneşte şi n’are curagiu ca să omoare unu omu ca Mihail... 
  13. Citămu istoriea despre ceea ce se atinge de Împrejiurările acestei lupte la Călugăreni. ,, - În vremea în care de toate părţile se făceau pregătirile cuviincioase,  avangarda turciască a şi trecut Dunărea şi a înaintat prin ţară pînă la satul Călugăreni. Mihai neaşteptînd adjutoarele streine, îşi trimise nevastă-sa Florica şi toată familiea sa dinpreună cu toată averea la Sibii, asemenea trecură în Transilvania şi alţi boeri pe carii bătrîneţile nu ‘i erta să intre în lupta aceasta pentru patriea loru. După aceasta, trimiţînd o parte din armiea sa ca să ţie în frîu avangarda turciască care 
  - 80 - 
  înfipse lagărul la Călugăreni, el cu 8,000 oamenî, apucă drumul Giurgiului la locul unde Sinan lucra la podul pe vase ca să şă şi treacă armiea sa cea mare. Dete năvală asupra meşterilor şi lucrătorilor, şi o lună întreagă opri săvîrşirea poduluişi trecerea peste Dunăre dincoaci. Dar cu o mînă de oameni Mihai nu putea să străjuiască toţi ţărmurii. Pe la unu locu două zile departe de Giurgiu trecură nişte trupe turceşti în ţara Romînească; 
  asemenea mai trecură cu luntrele şi alte trupe. Acestea fără veste loviră pe Mihai de la spate. Atunci el fiind silit a se trage îndărătu, Sinan isprăvi podul şi îşi trecu toată armiea. Mihai se trase în dosul Călugărenilor unde îşi aşeză lagărul ; Sinan merse după dînsul pînă la Călugăreni. Lagărul lui Sinan se deosibia de al lui Mihai printr’unu crîngu mocirlosu ; prin mijlocul crîngului era unu şanu de pămîntu şi de lemne, şi în tot locul acesta nu încăpea mai mult de 12,000 oameni. Îi veni lui Mihai oare care adjutoare din Transilvania de la Sigismund Batori şi din Moldova de la Ştefan Răsvan, şi toată armiea lui crescu la 16,000 soldaţi. Lagărul lui Sinan era aşezat într’o posiţie înaltă şi mai bună, şi se afla întrînsul peste 200,000 turci înarmaţi. De şi vedea Mihai că numărul vrăjmaşilor este de două-spre-zece ori mai mare de cît al armiei sale ; avînd însă nădejde în 
  - 81 - 
  Dumnezeu şi credinţa şi vitejiea a lor săi nu se sfii nimicu a începe el bătăliea. La 13 augustu, 1595, odată cu făcutul zilei, puind toate în orînduială, îmbărbătă armiea sa prin cuvinte potrivite cu împregiurarea şi vrednice de unu 
  generalu mare ca dînsul. Încuraje pe romînii săi aducîndu-le aminte de isprăvile cele viteze a le strămoşilor loru ce le au săvîrşitu sub Mircea celu bătrînu, sub Vlad Ţepeş şi Radul de la Afumaţi, împotriva unei asemenea mulţimi de vrăjmaşi ; inimă pe Unguri să se arate vrednici de faptele cele mari a le naţii ungureşti ; şi după ce îi îndemnă pe toţi să’l urmeze pe dînsul ; trecu şanţul şi isbi armiea cea numeroasă a lui Sinan. Îndrăsneala aceasta mare a lui Mihai înspăimîntă pe Turci Fiind că de amîndouă părţile se luptau bărbăteşte, nădejdea biruinţei nu se ştiea despre care parte va rămînea. Mihai aruncîndu-se asupra Turcilor îi împingea adesea ori pînă la lagăru făcînd mare omoru ; turcii culegîndu-şi puterile se siliau a sprijini năvala, şi cîte odată căzînd cu mulţimea acea numeroasă asupra lui, îl silia să se tragă îndărîtu. Într’acestu chipu a ţinut bătăliea de la răsăritul soarelui pînă despre seară. Aproape de sfinţitul soarelui, viindu-i nişte trupe pedestraşe ce era departe de lagăru şi pe care el le chemase acum, venirea acestora însufleţi puterea cea ostenită a armii romîneşti. 
  – 82 – 
  Atunci Mihai înaintea armii sale întovărăşitu de vre o cîţiva de ai săi se aruncă în mijlocul turcilor doborînd la pămîntu ceea ce întîmpina în drumul său ; tăie singuru cu mîna sa pe Caraiman Paşa şi pe alţi generali şi ofiţeri turci şi cu semne de biruinţă se întoarse la ai săi. Această faptă eroică îmbărbătă pe toată armiea sa şi îi dete putere nuouă, încît opri în locu armiea turcească. Pe cînd armiea romînească ţinea bătaie în locu cu vrăjmaşii, Mihai porunci ca cu două tunuri ce le scăpase din mîinile turcilor şi care se aşezase de o parte, să se facă focu asupra mulţimei vrăjmăşeşti. Tunurile acestea au adusu mare slujbă prin focul loru celu iute şi bine îndreptatu. Făcîndu-se drumu deschisu şi largu p’între turci, Mihai porunci unui căpitanu de cazaci ca cu o parte din trpele romîneşti să pătrunză în mijlocul vrăjmaşilor. 
    În vremea în care acesta aduse mare turburare între turci, Mihai căzu cu toată puterea sa asupra loru, mişcă armiea turciască din locu şi o întoarse îndărătu spre fugă. În învălmăşala aceasta Sinan fu luat în picioare de către chiar oamenii săi şi fu aruncat josu dupe unu podu în rîul Niazlov cu atîta repeziciune, încît îi sări vre o cîţiva 
  Dinţi din gură, şi abia putu scăpa cu viaţă. Mihai se făcud Stăpînu peste lagărul turcescu, dobîndi îndărătu toate tunurile sale ce i le a fost luat mai ‘nainte turcii ; coprinse 
  – 83 – 
  mai multe steaguri turcesti, pînă şi chiar steagul verde Şi sfîntu al proorocului Mahomet despre care turcii credeau că nu se poate perde; asemenea făcu şi alte prăzi şi jeafuri mari. Bătăliea aceasta a ţinut de dimineaţa pînă seara, a fost atît de grozavă, şi atîta sînge s’a vărsat, încît s’a roşit rîul Niazlovul ; şi numai întunericul nopţii a oprit de nu s’a biruinţa mai departe. 
  Istoriea ţării. Tomul al II 
  1 
  
  LUMINA 
  
  I Eşti tu aceea ce’odinioară Veghiea în templuri făcliea ta ? De unde atîtea ginte luară Învăţătura ş’o cultivară, Prin ea să vază, prin ea să ţie, Prin ea şi pacea şi resboirea, Şi viitorul să ’l poată ştie, Şi geniul însu-şi supusu’ţi fie, Natura lege din tine a’mi face ; A ta ivire cui nu îi place ? Cine nu ştie a te adora ?... 
  II În peptu făcliea cea de iubire, Mă arde,’mi spune de soarta ta ! Toate ‘n natură de au simţire, Crinul şi rosa cu deosebire Şi tot parfumul ce esalează Apa ce curge ş’uşoru spumează Toate ‘n natură c’îte au nume, Ochi-mi căutară ca să le vază.. Dar, tu, ce viaţa aduci în lume, Totul prin tine sufletu v’avea ! 
  III Fruntea-ţi în raze, focu sau speranţă Ce nume oare trebui a’ţi da ? Daca cîmpiea are verdeaţă, Daca zefirul are dulceaţă, Eco ‘n pustie, resuvenirea, Cu anii nostri vîrsta ce trece D’are plăcere copilăriea 
  2 
  
  Chiar bătrîneţea cu ochiul rece Moartea tot omul de nu voeşte Eşti aceea ce o doreşte ; Toate prin tine sborul îşi ia ! 
  IV 
  O, tu ! aceea ce’odinioară Ai dat la popoli deviza ta ! Prometeu celu ce’ncogioară, Şi neştiinţa oarbă s’ascunde Religiĕa sacră domneştĕ ori unde Curatu tot omul deviza-ţi vede… Cine mărirea la atîţi secoli A dat ş’unu la nume la acei popoli Care în tine se închină ? 
  V 
  Cui nu îi place la frumuseţe  
  Deschizînd ochii a se uita ?  
  Ast-fel fecioara cu tinereţe  
  Culege rosa de mîndre feţe,  
  Sau de’o stea lînă strălucitoare  
  În vălul nopţii ce scînteiază 
  Cărui dorinţa este mai mare,  
  De cît ca orbul ce’ar vrea s’o vază ;  
  Ce n’ar da oare beatu de plăcere,  
  Să’mbraţe lumea ce n’o vedea ?  
  
  VI 
  Oh ! daca mîna ce te conduce, Scumpă lumină, lumina mea ! Poartă şi’n ceruri focul ce luce,  S’aducă zioa cînd noaptea fuge, D’atîtea rele, noaptea nuoruasă S’o înoiască întru sfinţire, 
  3 
  Îngeru de bine ce luminează Munţii şi cîmpii cu o zîmbire, Cînd redici vălul de ‘ntunecare, Oari, fericirea altă soru are Daca în tine nu va avea ? 
  IMN
  1854 Iulie
  Dulcĕ a patriei iubire 
  Fii tăi cu înfocare, 
  Prin o voce de simţire, 
  Cîntă şi-ţi dau sărutare ! 
  Din a zeei îndurare, 
  Prin lumină şi cultură, 
  Soarta spre înaintare, 
  Te protege cu căldură 
  Salutare lină rază 
  De l’a soarelui mărire 
  Zeul ce te ‘ncununează 
  Ne trimiţă fericire 
  C’aste inimi prea ‘nfocate 
  Cu stîlpări de nemurire 
  De al păcii imnu legate 
  Cîntu a patriei iubire !.. 
  
  1 
  
  Emanciparea sclavilor în Romania 
  Ertatu-s-a sclaviea !  
  Căzut-a ale feare !  
  Biciu, jugul tiraniea, 
  Unelte ‘nfiorătoare, 
  Ca cum n’au fostu vrĕ odată 
  De cînd lumea esistă,  
  Periră astă dată !  
  Fecioara numai e tristă,  
  A ei mumă nu plînge 
  Ca ‘n secoli de durere, 
  Căci fearele nu strînge  
  Pe nimeni prin putere..  
  Iubirea şi frăţie  
  E azi o sfîntă lege ; 
  Dreptatea pe toţi ţie,  
  Dreptatea să protege  
  Tot omul pre pămîntu ! «  
  
  II ,,Doamne ! grea fu robiea ,,Ce atît o suferirămu ! ,,Dulce ĕ azi veseliea ,,Zilei care o dorirămu ! Zice ţiganul care Cu păru albitu de trude Bătrînu în apăsare Şi veselu de cĕ aude : ,,- Fiică, fătule bune, ,, O fericire voă ! ,, E a cerului minune, ,, S’aveţi o viaţă nuouă ,, Toţi, mume, frate, soră ,, Robiea numai este ,, Întoarceţi mare horă ! ,, Copii ! bărbaţi ! neveste ! ,, Robiea s’a ertat !!! 
  III Cine nu va cunoaşte ? Cine oari nu va zice ? Astu orisontu ce naşte Că’i soarele ferice 
  2 
  
  Ce tuturor răsare 
  A sa lumină lină,  
  De bine făcătoare, 
  În care toţi se ‘nchină ;  
  Ce aprinde după secoli  
  Credinţa prin căldură,  
  Ş’aduce între popoli 
  Reforma şi cultură ?... 
  Creştinul liberu fie,  
  Ea’l face să nu cază ;  
  Să zică : Doamne ţie !  
  În ceru cel ce viază,  
  Oh ! lăudatu-ţi cîntămu !! 
  
  IV O ! tu celu ce iubirea Principiul legii tale Nĕ ai datu spre mîntuirea Durerilor mortale Condune întru toate La tot ce este bine, Fă dacă se poate Zile mult mai senine Mai dulci p’a noastră ţară Din sînul zeităţii Eternul ca să răsară ; Iubirea’nfrăţitoare Cununa libertăţii S’o poarte fie care, Şi tot timpul a zice: Romîne, fii ferice ! Să fii tot generosu
  V Aşa cu mărinimie În zi de serbătoare, Unu popolu reînvie L’a cerului favoare ! Serbeză ‘ntr’o unire O zi foarte măreaţă, O zi de fericire Ce templu îi înalţă !... Şi laure, cunune, Prin sunete, famfare, Pe frunte şi le pune, 
  3
  Purtînd unu nume mare ! 
  Simtu toţi cea mulţumire, 
  La zioa de ‘nviere ! 
  O zi de fericire 
  A sclavului ce cere 
  Lanţul a ‘i sfărîma !!! 
  
  UMBRE PREA MULTU FERICITE 
  Umbre prea multu fericite,  
  Cu verzi lauri imortale,  
  Ce din strămoşeşti morminte  
  Răsaru  vii faptele loru !  
  Vinu la noi, ne vizitează,  
  Inima ne ‘nflăcărează,  
  Ne suride ca unu soare  
  Unui măreţu viitoru !  
  
  Braţul celu nervosu si tare, 
  Peste secoli de gîndire 
  La a soartei cununare, 
  Va culege sfinte flori,  
  Generaţii în uimire, 
  La de ochiu o aruncătură, 
  Vor simţi acea căldură,  
  De eroi nemuritori !... 
  Umbrele mai vinu odată 
  În nuoru de lumini ce poartă 
  Coifuri, zale, armătură,  
  Numele scrise cu focu !... 
  Braţul celu nervosu şi tare, 
  A suna scudul cel mare, 
  În al armelor norocu!  
  
  Mare pompă grămădită,  
  P’oceanu luciu se iveşte ! 
  Romania ‘mpodobită 
  Şi feceoare mîdre saltu !  
  Speranţa le ocoleşte !  
  Ea surîde multu voiasă,  
  
  Ca o tînără mireasă,  
  Ce’are dorul înfocatu !  
  
  Sunetul de bucurie  
  Feţile înseninează,  
  June inime sburdează 
  D’al ei viitoru doritu !...  
  Vestea sa de bine fie,  
  Cu cununa ce’o aşteaptă,  
  Mare a secolului faptă.. 
  Şi totu omul fericitu !  
  C’o credinţă adevărată,  
  Templul cel ce ne învaţă,  
  Desbinarea alungată,  
  Cugitele a uni,  
  Din scînteia strămoşească,  
  Totu Romînul în viaţă 
  Afle ce felu să trăiască,  
  Mare cum trebui a fi!  
  
  Soarele din nuoru răsare, 
  Raze de focu imortale,  
  La Romîni, razele sale, 
  Fu lumina ‘ntr’a loru sînu !...  
  Marea cea turburătoare, 
  Numai fie viscoloasă,  
  Curgă unda seninoasă,  
  Şi zefirul sufle linu 
  
  Sufle aura uşoară,  
  Pe ceru soarele luciască,  
  Crească florile de vară,  
  
  Pacea ramuri a ‘nverzi; 
  Romănia ‘nainteze,  
  Arpele să s’acordeze,  
  Cîmpul patriei rodiască,  
  Cu eroi a se făli !... 
  Umbre prea multu fericite,  
  Cu verzi lauri imortale,  
  Răsaru vii faptele loru !  
  Vinu la noi, ne vizitează,  
  Inima ne ‘nflăcărează,  
  Ne suride ca unu soare  
  Unui măreţu viitoru !...  
  
  
  FRUMOASA DIMINEAŢA 
  Frumoasă dimineaţă, Lumini nenumărate, ‘N a primăverii viaţă, Mă uit şi le văz toate. Ah adoară, le iubeşte ! Dar, vai ! inima mea, Pornită spre iubire, D’a lumei fericire, Cutează a ‘ntreba. 
  Dorita primăvară Cîmpiea însmăltează Şi soarele de vară Simţirea înviază ; Surîsu ori cării floare Prea dulce parfumu are ! Dar vai ! inima mea, Cînd ochiul meu priveşte Şi’n susu josu rătăceşte, Se’ntrab’oari este ea ?.. 
  Spectacolu de mărire, Frumoasă dimineaţă, C’o rumenă privire În orizontu se ‘nalţă A zilei dulce soră, Mîndra jun’auroră ! Dar, vai ! inima mea, Cît ochiul se încîntă De frumuseţe multă Întreab’ oari este ea ? 
  2 
  Munţii se vădu departe, 
  Acoperiti sub ceaţă,  
  Domneşte de o parte  
  Dumbrave şi verdeaţă 
  Ţărmi unei ape, maluri,  
  Reflete rîpe ‘n valuri 
  Însă inima mea, 
  Cînd ochi-mi, astea toate, 
  Le vede, de şi bate, 
  Se’ntreabari este ea ?  
  
  Cînd ape mişcătoare,  
  Undele-i liniştite,  
  La aurei suflare,  
  Cercuie, curgu încreţite  
  Cu al trestii uşoru fremătu 
  Sub maluri lăsîndu gemătu,  
  Ş’atunci inima mea,  
  D’atîta astasu mută,  
  Unu eco ce ascultă,  
  Întreab’oari este ea ?  
  
  Cînd cerul e cu stele,  
  Lumini foarte iubite,  
  Luna merge ‘ntre ele, 
  Cosiţele-i pălite,  
  Simţiri misterioase  
  Protegĕ a le ei raze ! 
  Ş’atunci inima mea,  
  Gîndirea ‘ntunecată,  
  În care-i cufundată,  
  
  3 
  
  Întreab’ oari este ea ? 
  
  Frumoasă dimineaţă !  
  Soarele cu mărire,  
  Cerul, lumina, viaţă,  
  Amoru ş’ori ce simţire,  
  Florile variate !  
  Admiră ochi-mi toate !  
  Însă inima mea, 
  Fie ’n ce cugetare, 
  Viaţa preţu daca are,  
  Întreab’ oari este ea ? 
  
  Priviţi pe ‘navuţitul,  
  Cu lucsu cu pompă mare,  
  Săracul ş’ umilitul 
  Ce pîine la prunci n’are ; 
  Pe unul şi pe altul,  
  Coliba şi palatul !..  
  Vedeţi daca ‘i aşa !  
  Vre unul mulţumire  
  Sau are fericire ?  
  Se ‘ntreabă’ inima mea.  
  
  Frumoasă dimineaţă,  
  Lumini nenumărate,  
  ‘N a primăverii viaţă,  
  Mă uit, le admir toate !  
  Ah ! ochi-mi le priveşte,  
  Lĕ admiră, le iubeşte. 
  Dar, vai ! inima mea,  
  Cunoaşte că nu ĕ ea !...  
  
  
  CARPAŢI 
  N’alţi, n’alţi pîn la ceruri munţii Romaniei  
  Sufletele noastre cu ei se mîndreascu 
  Spunu par’că trecutul loru viitorimei 
  Templul de uimire celor ce ‘i privescu 
  
  Dealuri, văi stînci, rîpe, şerpuind isvoare, 
  Brazi, păduri antice, creasta loru granitu 
  Soarele l’apusu-i cu o salutare 
  Îi încoronează cu al său focu sfinţitu 
  
  Mărirea pe dînşii par-că triumfează 
  Ochi mei cu fală’i a putut privi :  
  Geniul Romaniei în ei dominează 
  Mare şi puternicu cum îi placĕ a fi! 
  
  Subt a le loru poale se vădu smănate,  
  Sume tîrguri, sate, mănăstiri, ruini  
  Şesuri cu arăture, şi turmĕ adunate, 
  Rîuri înunduase, livezi, vii, grădini 
  
  Iarna s’audu vînturi şi cadu ninsori grele  
  Ghieţuri, achilonii, troieni grămădiţi,  
  Se luptă asprimea în ei cu putere ;  
  Brazi săi d’asupra stau tot înverziţi.  
  
  Şi cînd primăvara gheţile topeşte  
  C’unu surisu de rosă soarele lucind. 
  Sufletul natureu par’că ‘ntinereşte ; 
  Vine dulcea vară, zefiru adiind.  
  
  Nuorii cînd s’adună şi torente varsă,  
  Tunetul şi ploea, trăsnetul lovind, 
  Totu aici resună, de înfiorează 
  Pînă’n vizunie fearăle fugind.  
  
  Cîtă frumuseţe precum şi teroare,  
  Timpul variabilu cu sinĕ aducînd  
  Naşte robusti fii, rumene feceoare, 
  Pasări, flori iubite, amorul serînd.  
  
  Ş’aquila trufaşă cu şoimu’mpreună 
  Dupe prăzi lăsate ce plană’n azuru 
  C’unu reguşitu ţipătu face de răsună 
  Aspre ca natura stîncele ‘npregiuru.  
  
  Mare, gigantească au înfăţişare,  
  Vinete, pleşuve, vîrfurile ’nuoru;  
  Se zărescu departe, foarte `ndepărtare  
  Ş’arată cu mîndrie coloanele loru !  
  
  Colo al meu sufletu cu ei se mîndreşte,  
  Cată’n suvenire fapte mari d’eroi ;  
  În a loru privire, ochiul meu citeşte  
  Trecutul…şi cîte se atingu de noi!...  
  
  Carpaţi ! falnicu munte, prin o salutare,  
  Ochi-mi te zăriră, ş’inima-mi bătînd, 
  Admir înălţimea-ţi cînd măreţul soare  
  Răsare ş’apune, fruntea-ţi cununînd !  
  
  LANCERUL ROMANU 
  Celu  romînaşu neaoşu! voinicu ca şi el,  
  Cine oari va zice c’altul a mai stat?  
  Să’l vedeţi călare pe unu căluşelu,  
  Ca un smeu, şi fulgeru, iute, înfocatu !  
  
  Sabiea sa lancea-i, cu a flinta sa,  
  Peptul par’că-i creşte sub zale lucind,  
  Par’că cu o lume el s’ar tot lupta,  
  Ochi săi ca focul inima-i vădind !  
  
  Ah ! ce frumosu este celu voinicu viteazu !  
  E frumosu şi cine nu îl ar iubi, 
  Cînd îşi lasă calul a merge la pasu,  
  Sau cînd îi dă pinteni ca vîntu a fugi !  
  
  Dar să’l vedeţi iarăşi de războiu gătitu,  
  Mîndru, ageru, iute, viteazul osteanu !  
  El merge în frunte unde e menitu ;  
  Sboară, şi loveşte gonind pre duşmanu !  
  
  Să’l mai vedeţi oameni pentru bătălii,  
  Să’l vedeţi ce mîndru e d’a isbîndi ;  
  Apărîndu-şi steagul s’ar lupta cu mii,  
  Romănaşul neaoşu, voinicu ştie a fi !...  
  
  Cînd soarele apune, să’l vedeţi viind,  
  Ori pe lună noaptea cum e de voiosu 
  Din a foie verde dorul său spuind,  
  Cu unu prea dulce foarte amorosu !  
  
  Ast-fel romînaşul, voinicul lănceru,  
  
  Inimă întrînsul are ca de focu,  
  Tare ca unu munte, braţu’i e de feru 
  Lancea sa în mînă e numi un jocu 
  
  O ! să’l vedeţi el şi crede ca un bravu ostaşu 
  Falnicu că iubeşte, şi în giurămîntu 
  Ţine el şi crede ca un bravu ostaşu,  
  Fetele pe dînsul ochii loru avîndu !  
  
  Să’l mai vedeţi oameni pentru bătălii ;  
  Să’l mai vedeţi ce mîndru e d’a isbîndi ; 
  Apărîndu-şi steagul s’ar lupta cu mii,  
  Romînaşul neaoşu, voinicu ştie a fi !..  
  
  1 
  
  
  MOARTEA ŞI VIAŢA 
  Haosaul greu mugind, Sună’n bolta d’aramă Cu urlete, cu larmă Din patru părţi plesnind. 
  Infernul întărtatu, Negură lipicioasă Făcea mereu să cază Ş’un eco disperatu, 
  Satanu din focu grinţa, Ceata cea ‘npovăroasă. Cu focu şi cu pucioasă, Peire în totu urla. 
  Totu spiritul rău, Creatu întru osîndă, Din marea cea arzîndă, Îmi da blasfemul său ! 
  Din nuori ce’ngreuiau Pămîntu în tiranie, Setoşi de anarşie. Demoni se revoltau. 
  Peire !..aşa striga Gura de focu, peire, Infernul, suferire, Nenorocire grea ! 
  2 
  
  Unu trăsnetu bubuind,  
  Face Titanu să cază,  
  Peirea’l înfiorează,  
  Tronul său sguduind.  
  
  Din centru celor morţi,  
  Al morţii scheletu scoase,  
  Cu rînjituri hidoase, 
  Pre ea jurară toţi,  
  
  Ş’acestea s’au iubitu 
  În unul dintre puncturi,  
  Cu ameninţări, tributuri,  
  Ce nu’s de suferitu.  
  
  Să’năbuşiască vrea 
  A lumei resuflare :  
  Plîngeri, grea apăsare  
  În totu unghiul creştea.  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  
  Ce fulgere din nuoru ?  
  Ce mînă creatoare ?  
  Din ceru mîngăitoare,  
  Veni spre agiutoru ?  
  
  Din nuou iarăşi resunu 
  Bolţile de aramă,  
  Infernul se într’armă :  
  Arme’n mişcare punu !  
  
  3 
  
  Fulgerul scăpărînd, 
  Trăsnetul şerpueşte, 
  Strebate neantul, coteşte,  
  Cade focul arzînd !  
  
  Cerul este deschisu..  
  Îngerul de lumină,  
  Vine c’o aripă lină,  
  Al Domnului e trimisu !  
  
  Pacea a trîmbiţa,  
  Celor credincioşi, pace !...  
  Urletul’n josu se trage,  
  Moartea cade şi ea !  
  
  Îngerul pace a zis :  
  Veniţi cei drepţi cu bine  
  Căci, iată, Domnul vine,  
  Infernul este ‘nvinsu !  
  
  Şi cei ce’au suferitu,  
  Avea-voru bucurie ; 
  Pace în eternu fie,  
  Pace pînă’n sfîrşitu !  
  
  Lumea atunci scăpînd  
  Din munci şi de durere,  
  Valea plîngerii pere, 
  Chinul de pre pămîntu 
  
  4 
  
  Moartea ce secera  
  C’o ghiară destructuare,  
  Undă ameninţătoare,  
  Feare o’ngreuia  
  
  Teribilă grinţînd,  
  Urlete de turbare,  
  Gemet e’nfiorătoare, 
  Scotea’n lanţuri sberînd  
  
  E Domnul celu de susu !...  
  Crist, legea, viaţa,  
  Credinţa şi speranţa, 
  Amorul celu mai presusu 
  
  Crist celu totu potentu,  
  Deschide Orientul,  
  Sguduie firmamentul,  
  Vorba sa unu torentu….  
  
  Acelu ce către ai săi,  
  Face a sa voinţă 
  Ne a zis ! "aveţi credinţă !  
  Domnul este cu voi !...  
  
  Apostoli mei fraţi,  
  Scris e să se’mplinească 
  Voiea Dumnezeească :  
  Credeţi nestrămutaţi !..  
  
  5 
  
  Vorbele-i se audu, Şi soarele luceşte În clipă ocoleşte Lumea care a crezut, 
  Fulgere se’ndesescu Lumina loru străbate Locuri multu depărtate, Toţi ochii o privescu 
  Noaptea’n clipă perind Întunericul fuge, Josu în infrenu se duce Umbră ne mai lăsînd. 
  Omul dar liberatu, Trece din neştiinţă : Sufletu-i la credinţă Cade, stă’n genuchiatu. 
  Frunţile se’nclinu, Carul înaintează, Lumina sa derază, Darului toţi se’nchinu ! 
  Moartea’n osîndă grea, Crist ’i a dat sfărîmare Sufletul moarte n’are, Lumina e viaţa sa ! 
  6 
  Haosul curăţitu,  
  Îngeru’naintează,  
  Crist, legea-i triumfează 
  Lumea s’a mîntuit !...  
  
  AMICIA SI TIMPUL 
  Cînd făcu lumea să curgă, 
  Din începutu celu Prea-Naltu, 
  A zis timpului să fugă : 
  - "Te du, sbori neîncetatu, 
  Fapta mea supusă-ţi fie, 
  Peste totu rege te am pus ! 
  Timpul cu a sa lăcomie, 
  Întîiul pe omu’l a supus. 
  Şi făcut mereu a merge, 
  Bătrînu, coasa’n mîini ţinid 
  Din’ainte-i totul sterge, 
  Îmdărătu ne mai privind. 
  Dar coprinsă de sburdare, 
  Juniea ‘n cale ‘i eşi, 
  Frumuseţea rîzătoare, 
  Sănătatea le’nsoţi; 
  Aste graţii multu iubite, 
  Trele daruri cum se spunu 
  Vrură într’una unite 
  Să desarme pe bătrînu, 
  Dar Saturn făr’de răbdare, 
  Coasa-i în susu redică, 
  C’o lovire omorîtoare, 
  Frumuseţe ameninţă. 
  Dup’aceea şi juneţea, 
  Cu plăcerile la rîndu, 
  Acea soartă cu inocenţă 
  Suferiră, vrînd, ne vrîndu. 
  
  Prea puternica Fortuna, 
  Apoi mai veni şi ea, 
  Cu amorul dîndu-şi mîna, 
  Cu flori calea’şi semăna ; 
  Celu cu fruntea’n coronată, 
  Mai presusu zeu adoratu, 
  Cărui lumea e ‘nchinată 
  Ca la un sfîntu adevăratu ! 
  Lîngă dînsul confienţa 
  Inimei celor iubiţi, 
  Re’nturnarea şi credinţa 
  L’amoresii despărţiţi ; 
  Fericirea lăudată, 
  Visul celi auritu, 
  Ce nu ştimu daca vr’odată 
  Omu ‘n viaţă ’a dobîndit. 
  Ş’a le lumii griji o mie, 
  Ţiind isoni cam p’aci, 
  Fără care, cine ştie, 
  Viaţa monotonă ar fi. 
  Mai uitămu şi interesul 
  Vai ! Corupţiea ‘n moralu, 
  Ce grăbiau cu toate mersul 
  Ca să intre ‘n tribunalu.. 
  Simţămîntul amiciei, 
  Legînd inimi c’unu focu viu, 
  D’începutul omenirei 
  A venit tot mai tîrziu ! 
  
  Necăjitu bătrînul, iute,  
  Cu grea coasa-i le a lovit,  
  Precum frunzele căzute  
  Pe locu toate au peritu.  
  
  Cînd lăsă coasa îndată,  
  Ca să vază ce’a scăpat  
  A m i c i e a d e v ă r a t ă 
  Pe Timpu’l a fost desarmat.  
  Şi d’atuncia, dintre toate,  
  Partea luîndu-şi di Ceru,  
  Singură e făr’de moarte.  
  Cele-l-alte toate peru !..  
  
  
  ROMANŢA 
  Cînd seara pe braţu-mi,  
  C’unu tonu îngerescu,  
  Reverşi armoiea  
  Ce’atît o iubesc  
  
  Cît simtĕ al meu sufletu 
  Cunoşti oarĕ atunci ?  
  Frumoasele-mi zile  
  Le gust foarte dulci!  
  
  Ah! cîntă, iubito!  
  Ah! cîntă, mereu!  
  Ah! cîntă, frumoaso,  
  Ca unu Dumnezeu!  
  
  * Cînd rîzi, cu a ta buză D’amoru înzeitu, Ş’ascunzi gelosiea Ce ‘n ochi ţi-am zărit, 
  Atunci lăngă peptu-mi,  
  Te strîng şi trăesc,  
  În ceru par’că sîntemu 
  Ş’aşa îţi vorbesc :  
  
  Iubeşte, copilă !  
  Iubeşte, mereu !  
  Iubeşte, frumoaso,  
  Ca unu Dumnezeu 
  
   * Cînd tu eşti voioasă 
  Şi ’mi zici, te iubesc  
  Atunci ca p’unu angelu  
  Te ascult, te privesc  
  
  Ah ! pentru iubirea-ţi,  
  Viaţa’mi aş da  
  Tu eşti a mea soartă !  
  Tu eşti steaoa mea !  
  
  Mai zi-mi-o, iubită !  
  Mai zi-o mereu !  
  Mai zi-mi-o, frumoaso,  
  Ca unu Dumnezeu !  
  
  
  HORA MITOCANILOR 
  Susu în Dealul-Spiri, beau, mănîncă, joacă, Tot băeţi de frunte, -- punga mulţi îşi seacă, 
  D’ ei care iubescu ! Cu plosca în mînă, hora încongioară, Altul zice, strigă : ,,leica să nu moară ! 
  Cît am să trăesc !... 
  Susu mai susu, băete, şi mai susu, fetiţă, Te uită la neică şi îi dă guriţă !...’’
  Ea fuge nu vrea. D’ aci se piteşte, mai colea s’arată, Se ia după dînsa, junele îndată
  Celu cu fermenea.  
  Bătrînii din timpuri multe spunu d’o parte, Sgomotul de lume s’aude departe, 
  Danţu cu lăutari ; Junii ocoleşte de brîu hora mare, 
  3 
  Chiuiescu, resună : tropu !... în depărtare ; 
  Săru ca armăsari. Oh, ce mai viaţă ! şi ce veselie, Cîţi în Dealul-Spiri n’a vrut ca să vie,
  Viaţa n’a gustat. Pîinea şi cuţitul şi guriţa, Se unescu acilea, fota şi rochiţa 
  Şi ce n’ai visat ! Mîndră e fecioara, cu cercei paftale, Cu rochiţa albă, pe capu cu parale
  Şi cu de tîrgu flori, Cu negre cosiţe, la gîtu cu mărgele, Cu peptu ca zăpada, cu ochi căprui şi gene, 
  Strălucind ca sori ! 
  Dintre toţi voinicii, mai mult fătul Nae, Cînd o vede ‘n horă îi vine să saie, 
  Umblă ca nebunu. Ana mîndră danţă cu ochii la vale, Ne luînd seama cine ‘i ese în cale 
  Şi glume ce ‘î spunu. 
  4 
  
  Cu rîsul pe buse, de ochi furişare, 
  Ce vre o dat’ aruncă, ea, pe toţi îi are  
  
  Juni ‘n lanţul ei. Inimile fură la hori, şezătoare ;--- Vedeţi că ‘î minune ‘n zi de serbătoare,
  Ana cu cercei ! Fătul Nae însă cu a sa căciuliţă La pantofi cu tocuri, îl vezi neiculiţă
  Chiar unu mitocanu Veselu fătul Nae, ‘n tocu lovind pămîntul, Ca o undă saltă ca şi gîndul,
  De gîtu cu nea Stan. 
  Ana ce place ‘n dragoste a ‘i respunde, Pe la multe babe s’a dus orişi unde, 
  Pentru a o sfătui. La cîte biserici liturgii nu dase Şi la hori adesea ea se arătase, 
  Doi a se ‘ntălni ! 
  5 
  
  ? Ce minune însă ‘n dumineca mare,... Consinţind amorul dulcea-i serbătoare,
  Mult sgomotu !... Biet, părinţii fata o căuta prin horă, Fie care jună a perdut o soră : 
  Mult timpu n’o văzu. 
  S’auzit prin lume că popa Tanase, 
  Pe doi juni în templu ‘i bine cuvîntase,----  
  
  Ş’ei giurar’ amoru !... Cum dup’o tempestă seninul s’arată, Cum dup’o ‘ntristare, bucuriea ‘ndată
  Îşi ia dulce sboru, 
  Ast-fel şi pe fruntea cea de griji bătută, Ochiul care plînse fiica cea perdută, 
  Vesel o zări : Căci, acea fiinţă mult încîntătoare, Ca o rază dulce d’o stea lucitoare, 
  Iarăşi se ivi ! 
  6 
  
  A suris în faţa celor care o plînse,
  Cu ochi lăcrămîndu. 
  S’aduceţi viţelul !...părinţii strigară ; 
  Şi la nunta Anei, junele dănţară, 
  Vesele sbătîndu 
  Aideţi fraţi la horă ‘n zi de serbătoare, 
  Aideţi şi voi fete,,---juni ‘nchinu pahare,--- 
  Pentru cel voinicu. 
  Fătul Nae este, fidelu în iubire, 
  El ne a spus că ‘n lume făr’o dulce unire, 
  Viaţa nu e nimicu !.. 
  Vă feriţi la horă mumelor şi fete, 
  Căci la horă, uite, ochii multe vede, 
  Sîntu şi sburători. 
  Fetele visează ;---cîte ‘n somnu s’arată, 
  Toate vinu din horă !-----lumea e ciudată, 
  Juni amăgitori ! 
  
  
  Înturnarea în patrie 
  Ceru frumosu al ţerei mele. 
  Eu sub care m’am născut, 
  Într’o simplă lăcuinţă,  
  Numai visuri de dorinţă,  
  Ce ‘n pruncie le am păscut  
  
  O ! tu, soare plin de graţii,  
  Ce renaşti comori întinse, 
  Pe pămînturişi ‘ntre naţii,  
  La lumina ta coprinse !  
  
  ? Ca ce stea fericită 
  Îmi este favorită 
  S’ajung cu porocire 
  În ţeara mea iubită ?  
  
  Întors cu mulţumire, 
  Să văz pe toţi ai mei,  
  Ca şi ‘n copilărie, 
  Să fiu iar între ei ?  
  
  O comună rătăcire,  
  Ce la oameni e din fire,  
  M’a făcut ca să visez 
  Fericirea ce’ adorez ;  
  Am lăsat ce’am scump în lume,  
  La lucirea unui nume 
  Ce de locu dobîndit.  
  
  De odată mă deştept, 
  
  Viu în sine-mi, judec drept, 
  Şi împins de remuşcare,  
  Privesc singuru p’amea cale, 
  Cu un ochiu mai umilit, 
  Locul ce ‘l am părăsit, 
  Ş’o fiinţă ce’am iubit.  
  
  Ca floarea cea streină,  
  Pe slaba ei tulpină,  
  În clima cea recită,  
  Ş’o vezi căzînd pălită,  
  Aşa eu mă sfîrşiam,  
  Departe d’ori ce bine,  
  În cele ţeri streine ;  
  Departe d’a mea ţeară,  
  Ce’ acu o revăz iară,  
  Ş’atîta o doriam !.. 
  
  Simţ inima-mi învinsă,  
  Subt aurorei fală,  
  Sorbind a ei dulceaţă,  
  În ţeara mea natală,  
  Ca’n raiul pămîntescu,  
  Doriam ş’a mea viaţă,  
  Doriam ca să trăesc !  
  
  Suriză-mi dar senină,  
  Tot veselă şi lină,  
  Sublima ei cunună,  
  Ca gloriea strebună ;  
  Suriză-mi tot măreaţă,  
  Cu ea să mă fălesc,  
  
  Căci d’unde ‘mi am viaţă.. 
  Şi vream să o sfîrşesc !..