CONCERT DIN MUZICA DE BACH
 (1927)
 Acest roman s-a citit pe măsură ce a
 fost scris, şi a fost lucrat pe măsură ce
 s-a citit în şedinţele literare ale cercului
 „Sburătorul" din anii! 1923-
 
 
 Se auzi soneria ia uşa din faţă. Ursuză ca de obicei, Sia se întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cîrpea pledul agăţat cine ştie cum.
 — Tanti! . . . Sună! zise leneş Sia. 
 Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la profesor. Doctorul Rim, nemişcat pe fotoliu! do la birou, nu spuse nimic, surise numai gardianei, cu intenţia de a fi graţios şi, fireşte, mai slut cînd surîdea.
 Rim aştepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe picioare. Nu era frig în miez de septembrie — poate chiar se făcuse un foc prematur în soba de porţelan nouă şi majestoasă — nu-1 durea pentru moment nimic, dar lua precauţiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi întreţinea sănătatea şi egoismul din ideea că 1-a durut cîndva, că poate îl va mai durea, şi între aceste două planuri ale suferinţii, se menţinea într-un confort plăcut. Această beatitudine nu era contrariată de sonerie. Intervenirea unei vizite, ca distracţie suplimentară, nu-1 supăra.
 Sia, în schimb, se gîndi. că o să vie ea şi ziua cînd n-o să mai sune unii şi alţii la orice moment, că o să vie ea ziua cînd n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gîndurile astea frumoase, repetă mai aspru:
 — Tanti, sună!
 în adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, soneria.
 — Deschide, fată, deschide! Ce laşi să aştepte! zise Lina tihnit. La uşă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine asupra
 adresei celei noi a prietenilor Rim şi căutase puţin pînă să descopere tăbliţa strălucitoare a Linei: ,,Dr. Lina Rim — Mamo   Mini atinsese cu precauţiuni portiţa grilajului vopsit proaspăt şi urcase scara necunoscută cu acea emoţie pe care o poate da o scară urcată pentru întîia oară. Se oprise în faţa uşei mari cu geamuri galbene, creţe ca o foaie de celuloid gofrat, şi care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în faţa unei uşi cu geamuri galbene,
 134
 îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutaţi. Aştepta acum cu o uşoară spaimă ce vibra în ea ca şi soneria. Dar doctorul Rim nu cunoştea vibraţiile decît la vioară. Doctoriţa Lina, bondoaca lui soţie, era afonă şi Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gînduri puţine, dosnice, încăpăţînate. Negreşit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casă neîncercată încă; nici raporturile dintre un domiciliu şi locatarii lui noi, mai ales cînd e chiar vorba de o casă proprie, unde şi locuinţa şi locatarii îşi dezvoltă reciproc toate defectele posesiei.
 Agitaţia lui Mini nu sp linişti cînd se găsi în faţa unei necunoscute ursuze, cu un şorţ mare, alb, de şcoală sau de spital, şi care o întrebă fără bunăvoinţă:
 — Ce poftiţi?
 Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna şi, ca totdeauna, primitoare:
 — Dumneaei ... nu ştie . . . Tu, Mini! Ce plăcere! . . . E nouă în casă . . . Îmi ajută să îngrijesc de Rim . . . X-ai idee ce rău a fost bolnav! ... Ce bine îmi pare că te văd! . . . E nepoata mea, adaogă abia la urmă, şi poate numai fiindcă nepoata luase un aer dîrz.
 ,,Ce fel ele nepoată!" gîndi Mini, nu încă îndestul de liniştită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curăţenie. Uşi înalte, uleiate cu roz şi cu dungi aurii supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde intrară.
 In birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate şi ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini acelaşi, din fericire pentru adaptarea ei şi din nefericire pentru eventualul lor portretist.
 După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu ştiu unde să se aşeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina tîrî mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să ştie amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îi putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise graţios:
 
 Cum străina nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din calificativ: „Nu pleacă gardista asta!" îşi zise. Sia. făcînd tocmai o mişcare mai vioaie ca de obicei, care cutremură scaunul lui Rim, şi cerînd voie profesorului: — Pot lipsi puţin? — ieşi grăbită cu ochii pe fereastră. Mini se uită maşinal prin geam şi văzu pe trotuarul
 135
 din faţă un tînăr cu pălărie de paie, care se înălţa în vîrful picioarelor.
 „A!" îşi zise. Apoi, cu o mică sforţare de memorie, recunoscu pe vărul Lică, pe Lică Trubadurul. încetă de a mai înţelege. Pricepu numai o uşoară fluieri tură şi distinse că Lică făcea semne cu ochii, sfărîmîndu-şi degetele în formă de castaniete. Lică era aceiaşi şi semnalele lui erau neîndoios pentru infirmieră. Mini se uită lung la Lina, apoi întoarse o privire de profil spre Rim, care surîdea satisfăcut — surîs palid întins pe buze . Lina ridică de jos mosorul imnenitent, roşie-vînătă, şi explică foarte inexpiicit:
 — E Lică!
 Era Lică fără de greş! Acum trecea sprinten strada, aruncind ochii împrejur. Se auzi apoi lîngă zid un murmur vag de voci, şi pe urmă nimic.
 Mai protocolar, doctorul Rim făcu prezintările in lipsă:
 — Domnişoara Sia Petrescu — zise, mîngîind cuvintele — nepoata noastră! . . . fiica unică a simpaticului văr Lică!
 Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică, totodată umil şi obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică pe care îl zăreai dispărînd discret pe după vreo uşă şi care ţinea în salon ghetele aliniate şi sucea pălăria moale în mîini, cînd se afla în prezenţa severă a doctorului Rim. Era, totuşi, după toate datele, aceiaşi Lică, căruia Rim îi dăruia acum epitetul de simpatic.
 Negreşit Lieă nu era deloc antipatic, dar schimbările apăreau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comentă deloc acele noutăţi, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoaie! . . . Lică avea un copii! . . . Acel băieţandru care fluiera a rendez-vous, făcea, aşadar, o vizită paternă. Erau noţiuni neacceptabile, chiar dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-şi povesti amănunţit suferinţele trecute, apoi puse lui Mini întrebări asupra petrecerii ei de vacanţă. Mini îl felicită pentru casă, şi se interesă de prietenii lor comuni, ca şi cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regăsi intimitatea.
 — Duduia Nory, apriga noastră feministă, s-a făcut de un timp îare preţioasă! spuse doctorul.
 — Are şi ea necazuri! o scuză Lina. Ştii, Mini, cît iubeşte Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă şi, cînd e vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar îşi neglijează dispensariul. I-am trimis nişte dolofani de copii, trecuţi prin mîinile mele, şi aud că s-au perpelit acolo, la dumnealor. Am să mă cert zdravăn cu ea ... Bieţii mititeii mamei:
 Doctorul Rim sughiţă un rîs indulgent. Lui Mini, care nu-1 mai auzise parcă rîzînd alteori, rîsul i se păru straniu.
 136
 — Lina e o cloşcă! zise Rim, îngăduitor pentru întîia oară cu slăbiciunile bunei Lina. O cloşcă! Strînge sub aripi toţi puii altora ... Cum, de exemplu, şi pe domnişoara Sia.
 Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei înţelegeri. Şi de ce oare Rim o tot chema cu gura plină: „domnişoara!".
 — Cît despre Drăgăneşti — trecu Lina mai departe — sunt veşnic ocupaţi cu îmbunătăţiri la ţară, la oraş, cu fabricile lor! Elena e cu inovaţiile. Drăgănescu singur nu ar fi cutezat aşa întreprinderi mari şi curajoase ... Şi toate le reuşesc ... îi văd rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multă ... şi eu nu sunt bună de aşa ceva.
 Mini îşi aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în sus, apoi de stăpîna de casă, cu frumuseţea mai accentuată, ca şi caracterul.
 Acum Rim părea, deodată, mai puţin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, deşi lui Mini i se părea perfect sănătos.
 — Nu vrei să te aşez pe chaise-longue? Profesorul făcu un gest de refuz.
 — Atunci, cînd s-o întoarce Sia! . . . Mă duc să arăt lui Mini casa . . . Nu ţi-e urît singur? încercă Lina.
 — Nu purta grija mea! . . . Doamnă Mini, să-ţi dai părerea sincer! . . .
 Hotărît, lui Rim îi folosise boala. Era cu mult mai conciliant.
 Dar nu mai era bolnav.
 Lina porni; ghemuită cum era, bucuroasă să-şi arate palatul. Se mai îngrăşase încă şi gîtul scurt avea două cute mari de carne. Mini admiră un salonaş zugrăvit şi decorat cam convenţional, cu mobile cam "presărate dar frumoase, cumpărate se vede de la o casă bună, dar fără adaosul nici unui obiect mai personal. Odăile de culcare, acum separate, erau de o parte şi de alta a camerei de baie. cabinetul de consultaţie, foarte spaţios, era prevăzut cu tot confortul. Se opriră aci mai mult. Cristalul meselor şi dulapurilor, uneltele variate străluceau; erau acolo canapele felurite cu resorturi complicate. Lina manevră una din ele, care se înălţă şi se întinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o mişcare de spaimă în faţa acestui laboratoriu al celor mai intime dureri. Lina, dimpotrivă, se guşă de mîndrie:
 — Asta plăteşte tot necazul meu! Mai toată clientela vine acum. aici. Nu mai am nevoie să alerg atît.
 Vorbea de acele suferinţi cu mulţumire. Mini admiră luxul şi ordinea.
 — Fac şi analize prime şi prime clişee radiologice. Am şi o mică farmacie Am vărsat aci 600.000, dar nu-mi pare rău. Clientela
 137
 parcă s-a înmulţit odată cu instalaţia mea. Cam puţine sunt femeile cari nu trec pe la noi! Mă temeam ca mutarea să nu le risipească. Aş! Cînd ai nevoie! . . . Mai ales astfel de nevoi! . . .
 — Mai fericite, totuşi, cele care nu trec pe la tine, rîse Mini, cu frica şi curajul unei sănătăţi perfecte.
 Pe o scurtă cotitură a casei, mai era o cameră unde Mini recunoscu mobilierul iatacului prim.
 — De musafiri! ... — explică Lina. Dar acum stă Sia. Aşadar, locuia chiar la ei! ... Apoi venea bucătăria, micuţă
 dar cu acea strălucire de laboratoriu nou-nouţ. Lina cumpărase bateria cratiţelor de aluminiu cu aceeaşi îngrijire ca forcepsele.
 — Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de cărămidă şi hrubă boltită. Răcitorul şi cămara în perete sunt duşmanii ei. Se cam in furcă cu fata asta cam îndrăcită. Mă fac că nu bag de seamă . . . Am nevoie de ea. Mi-ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa nouă cere întreţinere . . . M-am dat gata muncind . . . Mă scol la 5 ca să pot pleca la 8 la spital şi după dejun nu mă aşez jos pînă la consultaţii. . . Acum, pe seară, doar niţel. . .
 Mini deschise gura să întrebe dacă nu o ajută nepoata, dar Lina o preveni:
 — Bine cel puţin că grija doctorului o are Sia!
 — Ii rămîne, cred, timp. Doctorul pare destul de bine! opina Mini.
 — Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de gută a avut! Nu mai era de trăit! De-o săptămînă parcă i-a luat cu mina. Norocul Siei! Are mai puţin de lucru.
 — E de mult nepoata la voi?
 — Numai de vreo cincisprezece zile.
 Se opriră în salonaş. Mini se aşeză pe o margine de canapea, fără să-şi găsească bine locul. Lina trase un scaun de fantezie, mult prea fragil pentru ea, şi păru dispusă la confidenţe, dar intimitatea lipsea încă.
 — Aşa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul şi m-a sărăcit. A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice preţ să fie proprietar. Eu una aveam groază de mutare. Fireşte că nu ne-am bătut capul cu planuri şi meşteri. Ne-a vîndut-o un arhitect, care o făcuse pentru el şi i-a părut prea mică. Opt sute de mii de roşu, şi nici nu mai spui cît, pînă s-o termine. Tot ce am agonisit o viaţă, plus o moştenire a lui Rim şi datorii cît vrei! Drăgănescu ne-a înlesnit bani cu dobînzi cuviincioase.
 — Şi casa ... a cui e?
 — Pe numele amîndoura indiviz... şi poliţele tot aşa! rîse Lina. Nu mai e primejdie să ne despărţim acum, la bătrîneţe. Rim
 138
 s-a făcut mai de înţeles . . . N-ai idee! . . . N-aş fi crezut niciodată să primească aşa de lesne pe Sia . . .
 Şi Lina, după afirmaţia asta, se opri brusc ca şi cum se împiedicase de un obstacol.
 — Nu te-am auzit niciodată vorbind de fata asta!
 — Da! ... N-o prea vedeam . . . Era pe la Mogoşoaia, pe-aco-lo! . . . E fata lui Lică, cum ţi-am spus ... De mult mă ruga el să-i găsesc un loc. Era greu, fiindcă e cam stîngace . . . Ştiu eu ce învaţă ele acolo, pe la şcoala lor? . . . Sau aşa e felul ei! ... Tot lui Lică i-a venit ideea să o iau pentru Rim. S-a gîndit bietul băiat şi la mine . . . mă oboseam prea mult. . . Dar Rim! . . . Rim a fost cuminte şi a primit. Are pe cineva lîngă el cînd lipsesc . . . Cînd e vorba de îngrijiri mai serioase, tot eu duc, fireşte, greul . . . Dar e mai bine acum, mult mai bine!
 — Aşa de bine, îneît eu credeam că-şi reia ocupaţiile. Se deschide facultatea!
 — Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de boală de trei luni şi a pus locţiitor. Vrea să lucreze . . . Are o carte . . .
 — Totuşi, chiar în concediu s-ar putea scula, ar putea ieşi. I-ar folosi. Se anemiază stînd permanent pe un scaun de bolnav!
 — Lasă! . . . Lasă! . . . E bine aşa! E mulţumit! Lasă-1 cum vrea el. Nu-i spune nimic!
 Caracterul urîcios al doctorului Rim putea scuza oricît acel egoism al bunei Lina, care, în dauna preceptelor sanitare, vrea linişte. Acel Rim însă, ce se complăcea în rolul de bolnav, părea ciudat. Mini credea că recunoaşte la el simptomele „bolnavului închipuit", ce se amăgeşte şi pe sine şi pe alţii. îşi prelungea parcă boala cu un supliment de pseudoîngrijiri şi cu o infirmieră nefolositoare.
 Mini credea că această manie de pacient nu trebuie întreţinută de cei din jur! I se părea că e acolo un caz de conştiinţă! Cine ştie la ce forme supărătoare ajunge Rim, făcînd pe bolnavul cu dinadinsul! Totuşi, nu ar fi cutezat să insiste pentru a nu turbura liniştea Linei.
 Era numai o impresie, e drept, pe cînd mulţumirea bunei Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai o imaginaţie a ei! Se auzi parcă scîrţîind poarta.
 — Se întoarce Sia, zise Lina.
 — Plec şi eu! declară Mini şi trecu din nou în birou, unde Rim, tot singur, fără să doarmă, ţinea ochii strînşi, ca cineva care vrea să consume un timp inutil. Nu păru a le remarca întoarcerea.
 139
 — Se întoarce Sia! Ce vorbă lungă şi fata asta! zise Lina cu intenţie de mustrare.
 — Nu-i spune nimic! Copila a stat cu tatăl ei! Numai optsprezece ani!
 O nespusă indulgenţă către acele sentimente filiale unse glasul de obicei strepezit al doctorului.
 Fu un moment de pauză, în care probabil ar fi trebuit să intre Sia, pentru că Linei i se păruse că vine; ar fi trebuit să intre, pentru că Lina ar fi dorit să audă Sia şi mustrarea ei şi bunăvoinţa lui Rim; sau pentru că vorbele schimbate acolo păreau a-i fi făcut loc să intre; pentru că bolnavul îşi alimentase şi răbdarea şi indulgenţa din nădejdea acelei întoarceri, pentru că absenţa ei durase destul, dacă nu prea mult. Dar nu veni şi minutul rămase suspendat . . .
 — Şi dacă vezi pe Nory — repetă Lina fără legătură — spu-ne-i eă sunt supărată. Am să mă răi'uiese cu ea. Nu-mi îngrijeşte copiii!
 — Sugacii! Sugacii noştri! supse silabele Rim.
 Hotărît, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine ca aşa?
 In fund, undeva, o uşă nouă se trînti masiv. Era prilejul ca Mini să plece. Dete mîna cam în grabă profesorului şi ieşi urmată de Lina. Tot grăbită, greşi uşile. Era încă neorientată în domiciliul nou al Rimilor şi cîtă diferenţă de trecut, cînd Lina nu o lăsa să plece! O întorcea de trei ori de la uşă şi ea rămînea bucuros. Mini primea deosebirea fără regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era tot un fel de acord.
 In verandă buna Lina deveni mai vorbăreaţă:
 — Ştii! Verişoara Lenora s-a cununat cu Walter şi o duc foarte bine. Sunt foarte drăguţi! Au venit să vadă pe Rim. Şi Lina arătă o glastră cu flori ce se vestejeau: De casă nouă! Walterii ţin cu ei pe Goca-Aimee. Parcă de cînd lumea numai atîta copil a avut Lenora, pe @oca. N-ai văzut-o? . . . E cea mai frumoasă fată din Bucureştii — şi Lina aduse un carton imens cu fotografia lui Coca-Aimee Era o adevărată „poză": ochii mari, probabil albaştri, ochi de păpuşă: o gură mică, prea mică; părul blond, buclat, răsfirat scurt pînă la umeri, ca la copii
 — Are 16 ... ba 17 . . ba 18 ani, hotărî Lina. Dar pare abia [de] 14, cum vezi. Walter se poartă perfect cu amîndouă . . Nu uita. Mini, cind vezi pe Nory, spune-i că no. 14, un dolofan de băiat, a murit şi o bombonică de fetiţă, pe care am trimis-o cu mă-sa ca să nu schimbe laptele, piere de enterită. Şi băiatul Elenei Drăgănescu e tot cam gălbegit . . Bietu Doru — eu tot văr îl socotesc — s-a
 240
 înfundat la moşia lui socru-su al doilea... A luat-o de-a capu!... Bine că n-are şi alţi copii ... Cu gemenii, ce-i trage sufletul! . .
 înăbuşite, încurcate, îngrămădite, noutăţile de familie năpădeau abia acum glasul întretăiat de suflul astmatic al Linei. Cu familia, buna Lina rămăsese aceeaşi. Adăogase numai pe domnişoara Sia, despre care însă vorbea puţin.
 — Vezi! Trepte de. marmoră afară. Arhitecţii ăştia! Risipă! . .. Să mai vii, Mini! Ai văzut ce bine i-a părut lui Rim.
 Plăcerea Linei pentru vizitele ei era condiţionată acum de dispoziţia doctorului. înainte cerea prezenţa prietenelor anume pentru a se văita de necazurile conjugale. Acum subordona tot confortului ei cel nou. Cu atît mai bine dacă era mulţumită! Mini, subt impresia dezorientării, pe care i-o pricinuise casa străină cu oamenii cunoscuţi şi oamenii schimbaţi în decorurile noi, plecă fără gînduri de revenire apropiată. De la început se simţise acolo pe planuri parcă inverse şi mobile, care o ameţeau ca un trotuar rulant. Un uşor mal de mer stăruia încă în vidul pieptului. în stradă se legănă un minut, ca cel coborît abia de pe o punte de vas, pînă cînd ia contact cu statornicia solului. De altfel, strada nu o lămuri îndată. în sus sau în jos era bulevardul dincotro venise? Recunoştea clădirile pe lîngă care trecuse ca într-o fotografie obtuză. Un tramvai la distanţă o descurcă. Se duse de-a dreptul într-acolo şi ieşi la liman. Se opri puţin în loc ca să lase aiurelei timp să se astîmpere. Ceva, ca vinul turburat într-o cupă, se clătină în ea, apoi se linişti.
 II
 Cînd Lică îi dase semnal, Sia fericită — atît cit ştia să fie — luase din fugă un şal şi alergase la poartă. Se aşezase întîi amîndoi în dreptul ferestrelor, apoi se trăsese mai la o parte, lingă perete. Şi unul şi altul se simţeau mai bine afară. Lică era un plein-airist nărăvit. Nu putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.
 De pe cînd de mic fugea de-acasă, îi rămăsese ca tuturor vagabonzilor dragostea de a trăi pe drumuri. Mai tîrziu, meseriile variate pe care le cercase le alesese tot drumeţe. Dar mai de preferinţa stase totdeauna în vacanţă de orice ocupaţie: hai-hui şi rentier, deoarece nu se lăsa niciodată fără 5 lei în buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil ! cheltui tot prisosu! Viaţa asta 
 141
 îi punea în obraz acea culoare roză pe sub pîrleala pieliţei, totuşi neînăsprite. Toate întîlnirile de afaceri sau de amor, Lică şi le avea în plin aer, ca şi cele de familie. Sia apucase doar de copilă a cunoaşte cu el toate barierele.
 Se simţeau amîndoi la îndemînă, aşa rezemaţi într-un şold de perete, vorbind încet dintr-un obicei de a se feri, cu ochii în lături de pindă, avînd totdeauna multe a-şi spune şi rîzînd din nimicuri, pe înfundate. Nu semănau totuşi defel, Sia cu părul mai castaniu, strîns într-un conci mare la ceafă, cu faţa lată, cu obraji graşi, plini de o pastă fără culoare, căci dacă recreaţiile le avusese în plin aer, apoi restul timpului stase închisă prin locuinţe insalubre, pînă cînd să ajungă în casa nouă a Rimilor. Sia avea ochi negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puţin în jos la colţuri ca pentru o silă permanentă. înaltă cit şi ci, trunehioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu mîni şi picioare mari de caro se jena, nici nu părea tînără, deşi avea numai 19 ani.
 Alături de ea, Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă mare pe frunte, cu mîinile şi picioarele mici şi subţiri şi dinţii albi mărunţi, avea aerul unui ţingău.
 Venea pe la Sia în fiecare seară cam pe la aceeaşi oră, cînd ştia că e mai liberă. De altfel, fata luase de la început bunul obicei să nu ajute pe Lina la menaj. Leneşă de felul ei, hotărîse pe Lică că „tanti" nu trebuia învăţată rău. De lucrat nu lucra, ţinea în mînă aceeaşi cîrpă de olandă înnegrită, în care înfigea acul cînd Lina se cam încrunta. Se plictisea acolo cu patronii. Aştepta toată ziua vizita lui Lică. La început făcuse chiar mofturi ca să primească, dar, cînd văzuse că Lică vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. După ce totul se aranjase, Lică îi spuse abia „cum stau lucrurile". Prinsese îndată situaţia. Nu era vioaie, dar avea ceva şiretenie. îndărătnică în rolul de infirmieră, lucra însă cu pricepere la meseria cealaltă, de a înfiinţa o bancă co-acţionată Rim-Lică, care să-1 scutească pe Trubadur de orice altă profesiune. Lică era, de altfel, băiat bun. Primea şi cele mai mici dobînzi. Cînd trebuia să plece, intra cu Sia în bucătărie unde baba era încă stăpînă. Sia aducea din odaia ei un pachet învelit frumos şi legat cu panglicuţă.
 — E pachetul meu, madam! spunea Sia obraznic babei. Te-aş ruga să serveşti ceva de băut domnului Lică.
 Baba se uita la ea lung pe subt ochi şi aducea un pahar mare de vin rece. Lică gusta întîi, apoi da drumul. Sia sta atentă, pînă cînd Lică lua paharul de la gură şi răsufla şoptind: ,,Mişto", cu coada ochiului spre baba, cam de felul ei ţigancă.
 142
 Sia, mulţumită. îl întreba: „încă unul?" şi Lică refuza. Era temperat şi nimeni nu-1 văzuse vreodată beat, necum fata. Apoi Sia îi spunea ce conţine pachetul.
 Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strînsul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectînd, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise: — Nu te duci să pîrăşti? Vinul e pe mîna dumitale! — ca şi cum baba era cea care da de băut domnişorului, nu satana de fată.
 Baba tăcea, şi de ce tăcea nu ştia singură. Numai doamna Vcra — odăi cu pelargonii la fereastră şi brise-bise cu dantelă cu igliţă, model greu — doamna Vera, soacra băcanului — casă corp cu „Coloniale-delicatese-băuturi", peste drum de casa Rim — doamna Vera, necunoscînd genealogia vecinilor, judeca după aparenţe înşelătoare.
 — Uite-i iar! . . . Uite-i subt geamul boierilor şi subt ochii noştri! . . . Se pupă în stradă! Ptiiu! şi, efectiv, doamna Vera, azvîr-lea pe seînduri, nu pe scoarţă, dezgustul ei astfel coagulat într-o spută amăruie, care, desigur, îi uşura organismul de prisosurile unui dispreţ care, neconcretizat, i-ar fi putut face, Doamne fereşte, vreun rău. Totuşi, dispreţul doamnei Vera se refăcea tot mai veninos. Nu ar fi fost de mirare să aibă ceva din partea ficatului.
 în urma lui Mini, Lina rămăsese pe loc fixînd treptele de marmoră cu un aer prostănac. Acolo, în acele trepte, i se părea ei închisă toată problema acelei case noi, cu mulţumirile şi necazurile ei.
 Rim, ameninţat dincolo de un proces de evacuare şi în veci-nice discuţii cu proprietarul, îşi manifesta supărarea în formă de descărcări nervoase din ce în ce mai dese. Dezarmat faţă de lege şi de proprietar nu găsise altă soluţiune decît cumpărarea unei case. Astfel se născuse ideea. Avea însă rădăcini mai adînci. In clădirea fiinţei sunt multe etaje şi subsoluri ale conştiinţei. Acolo, în profunzimi, acea idee se altoise pe alta mai esenţială: Lina avea o mulţime de bani cîştigaţi, pe care îi ţinea neplasaţi. Neglijentă si risipitoare cum era, nu avea să se aleagă de acei bani nimic. Pe cinci, întrebuinţaţi la cumpărarea unui imobil. . . Scoborînd mai adînc în gîndurile ascunse, doctorul Rim credea că acei bani ai femeii ar fi trebuit să-i aparţină lui. O luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste. îi suporta de atîţia ani prezenţa. Avea s-o aibă pe cap toată viaţa. Toate astea degeaba. Ar fi trebuit ca ea singură să aibă bunul-simt să încredinţeze acei bani bărbatului ei! ... Şi nici nu puteai şti ce gînduri îi puteau veni ... cu mania ei pentru „familie!". Toţi acei veri şi verişoare, pentru care era în stare să se dea peste cap. Unii mai pricopsiţi, e drept, alţii calici, cum era acei
 143
 Lică aşa de desconsiderat de Rim pe timpul cînd nu-i cunoştea meritul de a fi tatăl Siei... O haimana acel Lică, pentru care Lina avea slăbiciune! Doctorul Rim credea chiar că pe vremuri urîta de Lina o fi făcut ochi dulci verişorului care, desigur, nu-şi bătuse capul cu ea, dar o găsea şi acum bună de jumulit.
 — O serenată! O serenată! rînjea Rim batjocoritor, în lăcaşuri adăpostite din el.
 O serenată, pe care însă şi el, Rim, o persoană aşa de importantă, consimţise să o cînte, fie cît de strident, luînd pe Lina în căsătorie. Pe cucoana Lina! — îi spuneau glasuri mai intime încă — care, lipsită de tact, găsise de cuviinţă înainte de logodnă să bîl-bîie o mărturisire necerută de nimeni... „Ştii! .. La facultate... cu băieţii! . . ."
 Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina! . . . Cu demnitate se făcuse a nu fi auzit, necerîndu-i nici o explicaţie. Ce-i păsa lui de acea greşală! Dar o înregistrase şi o speculase la ocazie. Secretul acela, „imprudent mărturisit", recunoştea Rim, făcînd haz cu bunul său amic, „el însuşi", făcuse din Lina roaba lui benevolă. Cu acel secret o ţinea subt teroare fără osteneală. La ce bun să-1 aprofundeze! Totuşi femeia asta nu avea recunoştinţa să recompenseze pe soţul generos şi discret. Era în dreptul lui să ia singur ceea ce i se cuvenea. Mai anevoie era de găsit formula. Achiziţia unei case era o bună ocazie. Rim era, deci, sîrguitor la acea idee. Zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o şicanase în afecţiunea ei pentru Lenora Hallipa, ce se zbătea într-o mare criză conjugală, şi strigase împotriva lichelei de Lică, ce trăia pe spinarea lor şi pe care-1 ameninţa că-1 va da afară ca pe un cerşetor, fiindcă nu se putea şti dacă într-o zi nu va fura! Lina, asurzită de refrenul permanent a! „casei", zbătută între pretenţiile lui Rim şi între pretenţiile lui Lică, deprins să fie alimentat, adoptase, în sfîrşit, proiectul cumpărării. In fond ea se temea de acea achiziţie; econoamă şi fricoasă, nu cuteza să rişte tot ce avea, dai- consimţise pentru a da lui Rim satisfacţie. Doctorul colecţiona anunţuri de la mica publicitate şi avusese chiar corespondenţă cu un arhitect, iniţiative foarte mari pentru felui lui de a fi De îndată ce Lina consimţise, grăbise tratativele, lăsîndu-le totuşi pe seama Linei, cu privilegiul lui de bolnav. Avea să se risipească astfel ceva bani, dar nu-i părea oneros, erau banii femeiei şi—1 cruţau pe el de corvezi, mai ales ca nu ştia încă cum va putea face ca acea casă să-i aparţină
 In adevăr, Lina fusese intimidată de arhitect şi convenise pe un preţ cam mare Nu sfîrşise însă nimic înainte ca Rim să vadă imobilul Lui Rim îi plăcuse mult stilul pretenţios al exteriorului
 144
 Trecuse peste unele lipsuri şi defecte de amenajare cu atît mai lesne, cu cît, din adînc, un sfetnic vigilent îl îndemna să profite de împrejurare aşa cum venea. Păstrase ultimul argument pentru sfîrşit. Modestul vameş din Ungheni, tatăl lui, lăsase o moştenire de 200.000 lei, cifră medio între corectitudinea profesională şi beneficiile meseriei. La început Rim declarase că va lăsa aceşti bani mamei sărace şi văduve. Era o revanşă, pe care vrea să o dea Linei pentru incorigibilul ei sentimentalism familial, deşi, în afară de ciupiturile-lui Lică, acea predilecţie era gratuită.
 Rim însă, care nu profesa, deci nu producea în afară de leafă, avea multă aviditate pentru cîştigul Linei. Credea că, dacă ar fi fost mai destoinică, ar fi putut stoarce ceva ele la acele rude bogate, în loc să facă pe generoasa în dauna lui, cu toate că el, Rim, era o victimă permanentă a acelei căsătorii. O făcuse numai în vedere de profituri: în adevăr, aşa cum calculase, căpătase catedra, dar pentru sacrificiul lui înţelegea să aibă încă alte beneficii. Era vorba de el „adică de o fiinţă prin excelenţă demnă" de tot binele, în propria lui opinie.
 Pentru femeia prin care îşi putuse satisface unele prevederi avea, din demnitate, o mică ură; un dispreţ pentru acea unealtă, de care era silit să se servească! Din astfel de sentimente decurgea acea rea voinţă ce stăruia in traiul lui cu Lina. O agravau şi alte oricini: după stadiul ambiţiei, care-i înlocuise tinereţea absentă, doctorul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea. Un alt sacrificiu al cărui erou şi victimă se socotea: lumea era plină de femei plăcute şi el nu avea decît peghemuita de Lina, care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl lipsea de plăceri. Făcea studentelor teoria insidioasă a amorului fizic. încerca glume echivoce cu feminista Nary, fată cu replica îndrăzneaţă. Erau numai luxuri de cuvinte. Un simţ prevzător îl făcea prudent. Aceeaşi prudenţă îl silea să ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verişoară Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului doctor. Amorul ei nesăţios pentru primul ei bărbat îi păruse forma ideală a fericirii la domiciliu. Adulmecase în jurul acelei Lenore cu admiraţie şi invidie.
 Şi alte femei drăguţe aparţineau pe rînd altor bărbaţi, la care Rim se gîndea cu respectuoasă complezenţă pentru acele beneficii intime. Toate acele plăceri străine îl ofensau şi îl lipsau pe el, care nu avea decît pe Lina. Ştia că buna Lina nu-i aduce nici un obstacol; mai ştia că acele bunuri şi fără de ea nu ar fi fost ale lui; in adîncul adîncului va fi fost chiar şi conştiinţa că Rimul deşirat şi spălăcit, cu gesturi de manechin şi vorba pedantă, prin persoana iu: însăşi era un obstacol acelor aspiraţii. Era mizeria omului cu
 145
 
 sine, pe care o cunoaşte şi n-o recunoaşte. Toate celelalte caturi ale conştiinţei lucrau însă pentru reabilitarea acelui scump dezmoştenit. Lina era deci ele vină şi mica lui ură, hrănită de revendicări pasionale, creştea. Vrea despăgubiri. Ba bine că nu, era să fie a lui casa! Totuşi, la suprafaţă, cuviinţa, solemnitatea, masca aderentă a tuturor virtuţilor nu putea părăsi pe doctorul Rim. De aceea, cu o ţinută de zile mari, anunţase pe Lina că „tot el" a găsit o soluţie financiară a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama bătrînă era sacrificată. Va trăi din mica pensie şi o vor ajuta. Poliţele le va semna şi el şi casa va fi a lor amîndorura, ca şi traiul! Nu cutezase mai mult deodată. în laboratorii tainice se pregăteau alte proiecte în vedere-a testamentului reciproc între soţi, fără descendenţi direcţi.
 Acel discurs generss pronunţat de Rim nu putuse face bunei Lina altă impresie clecît aceea că ilustrul ei soţ îi făcea o favoare neaşteptată. Aportul moştenirii, acel ,,noi", aluzia la viaţa comună, erau probele unui devotament nebănuit, ee o copleşea pe buna Lina, înecată de recunoştinţă. Aşadar, acel trai nesuferit era numai manifestarea unui caracter dificil.
 Lipsită de mîndrie, în genere, faţă de mărinimia lui Rim, Lina devenise un otrep. Ajutorul bătrînei soacre şi lichidarea datoriilor îi reveneau de la sine. Ordonat în toate, Rim, rupînd foaia calendarului, îi spunea:
 __ Azi e întîi a lunei, trimitem mandatul pentru mama!
 Mandatul sta pregătit de însăşi caligrafia lui Rim şi Lina întindea grăbit mîini slujitoare şi trimetea banii.
 __ Azi avem o scadenţă! — şi din sertare ticluite, apărea o prelungă foaie timbrată.
 — Putem preschimba! — hotăra doctorul cu sagacitate, sau:
 __ Trebuie achitat! — emitea corect. Lina apuca poliţa cu mîini
 ceva cam febrile, încreţea fruntea îngustă sub părul cărunt, dezordonat, si se trudea, căutînd mijloace de a plăti. Alerga la Drăgănescu, reclama vreun onorariu întîrziat, cunoştea cîteva ore de grijă şi plătea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origină gestul nobil al lui Rim, intrau în uzul vieţei ei robotnice. Nu-i da în minte să revizuiască acea stare de lucruri, nici să se irite împotriva nimănui. Dimpotrivă, despre toate astea obişnuia a spune respectuos:
 — Rim se ocupă de-aproape ele afacerile noastre!
 Dar năduful ei de femeie grasă şi scurtă în gît evolua spre o emfizemă clasică.
 Erau acum oroprietari şi greutăţile băneşti erau compensate de schimbările fericite pe care acest eveniment le adusese în caracterul lui Rim. Lina avea acum remuşcări că se plînsese cîndva de el. Sta
 146
 subt noul regim, temătoare ca de o minune si cu un fel de jenă, efectul nou al mulţumirii. Prezenţa Siei era pentru Lina un motiv permanent de stupoare şi satisfacţie. Bunăvoinţa lui Rim pentru vărul Lică era un fenomen, ce răspînclea în toate simţurile un fel de paralizie similară cu ceea ce ar fi pentru alţii fericirea.
 Un fel de mister lăuntric aşternea pe faţa ei urîtă un surîs de rebus, ce-i făcea un cap de sfinx hilar şi comic, a cărui enigmă era, desigur, mulţumirea. Era natural ca între grijile băneşti şi bucuria casnică Lina să nu mai aibă mult loc pentru prietene. Profesorul îi infiltra şi el orgoliul de proprietar. Această satisfacţie împreună cu desfătările boalei fără dureri predominau acuma în casa. Rim. El prospera între cele două achiziţii: casa şi infirmiera.
 ,,S-a întors şi Mini! O să petrecem frumos la iarnă!" se gîndi bunii Lină, care încă mai avea altruism. Se mai uită o dată la treptele de marmoră din cap. Era îngîmfată de marmora aceea şi convinsă că acolo stau toate încurcăturile ei băneşti. Plecă spre bucătărie să supravegheze regimul alimentar al lui Rim, care îşi făcea din ,,menir' o distracţie adesea schimbată în tragedie. O tragedie mută în prezenţa domnişoarei Sia, dar care costa pe Lina, sîrgui-toare să fie pe placul unui bărbat aşa de bun ca al ei.
 Sia se întorsese şi sta acum afundată greoi în fotoliul ei obicinuit, gîndindu-se la Lică. Rim rămăsese tot la birou, cu picioarele împleticite în pledul lunecat. La oarecari întrebări Sia îi răspunsese monosilabic. întrebări cari meritau o menţiune specială pentru progresele doctorului.
 Dacă vărul Lică era sănătos? . . . Ge mai spunea vărul Lică? . . .. De ce nu intrase vărul Lică să-i vadă?
 Da, Lică era sănătos . . . Vorbise de-ale lor ... Nu intrase fiindcă era grăbit! . . . Pretext invariabil. Lică de cînd avea ambasador, se lipsea bucuros să vadă pe Rim, deşi cînd se hotăra să apară era sărbătorit.
 După acele scurte informaţii, Sia tăcuse odhnindu-se de o oboseală nemotivată şi permanentă. Cu picioarele ei groase, rău încălţate, proptite cam răsfirat în covor şi formînd astfel un leagăn larg în poala şorţului de pînză albă, cu mîinile boccii — asprite de ceea ce va fi lucrat pe-acolo de unde venise — prinse zdravăn de nimerele fotoliului — domnişoara Sia nu era deloc graţioasă în repaos. Totuşi, doctorul era mişcat de ceea ce numea: „sacrificiul acelei fete tinere şi frumoase, care în loc de plăcerile vîrstei ei se devota pentru el". Sacrificiul Siei consta în schimbarea odăiţei murdare a internatului şcoalei de infirmiere, cu casa luxoasă a Rimilor. E drept că acel confort nu era pentru ea o necesitate şi-casa Rim îi părea o puşcărie. Distracţiile, la care renunţase, erau
 147
 vorbăria vulgară a camaradelor, bolnavii care formau clientela, evenimentele uliţei văzute peste poarta şi plimbările cu Lică.
 Nesimţitoare către ticăloşia boalelor de prin spitale şi aziluri, Sia avea repulsie pentru puţinele îngrijiri ce cla lui Rim.
 Rim, totuşi, îi suprima cît mai mult corvezile şi căuta să fie un convalescent plăcut; ceea ce Lina numea: „a-i ţine doctorului de urît" era numai prezenţa lenevoasă a infirmierei.
 Cum însă tăcerea celor doi era plină de calcule şi de proiecte, nu se mai putea chema tăcere, şi, pe drept, buna Lina, cînd intră năduşită şi cu ceva abur de friptură pe ea, găsi că totul e în cea mai bună ordine.
 — Tanti miroase bine! spuse Rim domnişoarei Sia.
 — N-ai vrea să mănînci în sufragerie? întrebă Lina, însufleţită de spusele lui Mini.
 — E o idee! admise Rim, calculînd că Sia, care îi servea masa în birou, va fi astfel cruţată. E drept că acele prînzuri pe tavă fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria evoluează şi Rim întrevedea alte inovări plăcute.
 — Să mîncăm toţi trei în sufragerie, fiindcă zici! spuse Linei ascultător. Se sculă apoi singur, oprind cu un gest pe Lina, care vrea să-1 ajute. Sia, la început bosumflată că nu mai mănîncă singură la voia ei, se însenină la gîndui progreselor ce va avea de povestit lui Lică. în mai puţin de-o lună, era aşezată la masa de familie! Zise cît ştia ea mai plăcut:
 — Tanti! Ce frumos umblă domnul profesor! Rim surise măgulit, cu un mic gol în coaste, neprevăzut de anatomie. Se gîndi la ziua întîi, cînd el decretase ca noua-venită să zică Linei în loc ele doamnă „tanti", după cum erau legăturile de rudenie. El însă evitase să fie ,,unghiu" clin cochetărie. în surdină Sia îl chema „neamţu" şi „moşu".
 La uşă Rim, amintindu-si că e încă bolnav şi pentru a doza progresele, se rezemă de braţul infirmierei. Liiaa dase fuga să completeze tacîmurile. Nu se aşteptase la acel succes imediat. Şi cum cuvintele, bietele, fac toate slujbele: ,,S-a făcut un înger Rim! Un înger!" îşi zise. Intrarea în sufragerie, cu Rim de braţ, aduse probabil în mintea Sici imagini vesele: Dacă i-ar fi văzut Lică! Pufni în rîs fără rost. Lina se încruntă şi gîndi: „Ce oaie! ce oaie!
 Aşezîndu-se cu ezitări, cu mici balansări, ca un om care îşi face primii paşi, Rim explică cum rîsul fără de motiv are de cauză un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscută e „explozia tinereţei"; Sia, care se astupase la gură şi era gata să blesteme masa în comun, înţelese că moşul nu s-a supărat şi dete drumul altui sughiţ de rîs. La acei prînz Lina găsi momentul potrivit să comunice
 14H
 lui Rim că Elena Drăgănescu va da în toamnă o mare serbare muzicală, care se pregătea din timp. Elena spera că Rim va fi destul de restabilit pentru a-şi da concursul. Trimisese anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mîna ei. în adevăr, Elena întrebuinţa mai obişnuit telegraful, telefonul sau secretara.
 — Dumnealui cîntă? întrebă Sia, din fericire fără poftă de rîs, mai mult uimită de acel talent.
 — Să vedem! Să vedem! spuse Rim Linei, cu aere pretenţioase. Pînă atunci ce nu se poate întîmpla! . . . E drept că doamna Elena e îneîntătoare şi audiţiile ei preţioase . . . absolut preţioase . . . Făcînd să sclipească în faţa Siei strălucirea propriilor sale merite cît şi a doamnelor de care era căutat, Rim întrerupse curăţirea unui măr, pentru a ridica paharul cu vin:
 — Prosit! . . . Azi e zi de sărbătoare! declară sorbind. Cele două femei rămase nedumerite. Sia se gîndi prosteşte la calendar şi Lina îşi repetă: „Un înger Rim!", fără să înţeleagă. Profesorul Rim voise să consacre, astfel, acel prim prînz de însănătoşire şi de concordie familială.
 Rămasă singură în faţa cafelei negre, doctoriţa Lina piroti puţin, pe drept somnoroasă după ziua de robotă. De cînd îşi aducea aminte nu fusese mai mulţumită ca acum. Cine ar fi priceput! . . . Rim . . . Sia . . . Lică . . , Un înger Rim!! . . .
 III
 După plecarea lui Lică, doamna Vera se ostenise în zadar de după perdele să vadă dacă întorc capul unul după altul. Lică nu întorsese capul şi doamna Vera trăsese concluzia banală că bărbaţii îşi bat joc de femei şi că fetele sunt nişte ahtiate. Sia nu întorsese capul, fiindcă îi atîrna greu, dar rămăsese un timp în poartă fi părea rău că a plecat Lică şi îi era silă să se întoarcă în casă. Lică venea destul de des să o vadă, dar plimbările erau acum mult mai rare ca înainte. Mîndria de a fi de folos şi rangul nou la care o ridica funcţia de infirmieră în casa Rim se luptau, în mintea ei înceată, cu regretul vieţii bune de altădată. Lică nu întorsese capul, fiindcă, odată plecat de la un loc, nu se mai gîndea înapoi La vizita de azi constatase numai, cu mulţumire, că lucrurile merg strună Nu-i trecuse prin gind să măsoare timpul parcurs sau >ă-şi oroieete-ze filmul trecutului.
 149
 îi'i adevăr, cum oare îi căzuse pe cap acea fată trunchioasă lui Lică, un băiat atît de subţirel, de talie mijlocie, cu o mustaţă mică, neagră, pe un botişor simpatic, fluierîncl mereu între dinţii mărunţi albi, tari, pe care îi strîngea de obicei şi la plăcere şi la necaz. Acea jăvruţă de fată îi căzuse lesne pe braţe şi nu i le-încurcase prea tare. Tocmai o proastă şi o urîtă îi făcuse acei dar. Cînd i se întîmplase buclucul, urîta şi proasta se văitase şi bocise.. Cum nu putea suferi să vadă strîmbîndu-se o urîtă, într-un moment de iritare, Lică spusese: ,,Ad-o alunei încoace!". Era grozav de tînăr. dar chiar gesturile necugetate nu reuşeau rău lui Lică. Fusese un incident ce nu-i împiedicase existenţa să se desfăşoare liberă si Lică era mulţumit de existenţa lui. Lăsase pe sluta în patul gazdei, aruncase copilul într-o birjă şi-l dusese la o moşicăţ, pe care o cunoştea el bine. Duduia Mari hrănise cîteva zile fetiţa cu un biberon de cîrpă muiat în lapte cu apă şi cu zahăr, apoi găsise la bariera Filipeşti o femeie căreia îi murise copilul de trei zile numai. Moşica îi întorsese laptele şi îi cumpărare o mătură nouă ca să ţie curat. Cum din cele două odăiţe pe care le avea, una era liberă, duduia Mari găzduise un timp pe Lică la ea. îl scăpase, astfel de plictiseli cu altă gazdă a Iui, care începuse să fie sîcîitoare şi să vorbească de divorţ si de căsătorie.
 Duduia Mari era frumuşică şi delicată la trup ca o păsărică şi n-avea habar de ce poate însemna căsătoria. Cînd, după un timp, duduia Mari spusese lui Lică că a găsit pentru odaie un chiriaş serios, el tocmai se gîndea să-şi caute loc aiurea, cam lihnit de regimul lactat pe care îl ducea. Deprinsă să mănînce ia cliente, moşica nu putea suferi să gătească bucate şi, cînd era liberă la ea acasă, lingea numai o ceaşcă de lapte, ca o pisicuţă . . . Lică., deoarece avea mare predilecţie pentru duduia Mari, venea încă des pe acolo, primit mereu cu triluri de plăcere. Moşica nu încetase să supravegheze fetiţa şi se duceau amîndoi s-o vadă ca o pereche drăguţă.
 La botez, duduia Mari, care fusese naşă, întrebase rîzînd pe Lică cum o chema pe mama fetei, pentru a-i da numele ei. Lică, din respect pentru ceremonie, mestecase în gît înjurătura destinată mamei misterioase. Cum era ziua Sfîntului Athanasie, preotul îi zi-- 
 Cin i apucase a vorbi, fata zise duduiei Mari:  fără să lege de acel cuvînt nici o idee precisă. Pentru a-i încîlci noţiunile, mai era pe lume şi „mă-la doica" — cam bruscă dar de treabă, femeie de dulgher - apoi mai erau vecinele, care după toane o chemau: „Vino la mama' sau o goneau cu ocări pentru o mumă necunoscută.
 150
 Pe doică, duduia Mari o speria la nevoie cu Lică, pufnind la ideea cît de puţin ,,teribil" era Lică. Ea îl cunoştea numai ca pe un fluturaş uşor, care iubeşte drăguţ. Lică, zvînturatui. se zbîriea totuşi la nevoie la doică, ce se temea de dînsul. Lică avea şi un alt fel de a fi, neobservat de duduia Mari. Totuşi moşica avea dreptate. Ar fi fost greu să găseşti în toată armata un plutonier mai fin ca Lică. Nu bătea soldaţii; o singură dată pălmuise o femeie, ce nu-şi luase palma degeaba, şi tot numai o dată sucise cam nervos gîtul unuia ce se amestecase unde nu-i era locul. Cum insă Lică plecase repede de acolo, aflase în urmă că victima şi-a regăsit răsuflarea. Lică avea oroare de brutalitate, dar era cam iute. Deşi nu era cazarmagiu, ii plăceau tunica, galoanele şi slujba lui. El nu vroise să fie sublocotenent. Ar fi trebuit să treacă un examen şi, cu toate asigurările şefilor ce-1 împingeau, avea groază ele tipăritură şi scriitură. Condicele chiar îl impresionau rău şi le lăsa în seama furierului. Dinaintea unui registru era mai strîmtorat ca într-o odaie cu o singură uşă, pe care nu poţi şti ce om periculos poate intra. Apoi, pentru concepţia şi mediul lui. „sublocotenent" era mai puţin ca plutonier-major. Era- un post fără ,,situaţie''. La Hanul-cu-Tei, cînd intra vreunul, de era necunoscut, circula o singură ochire bănuitoare, şi, de era cunoscut, era primit cu nepăsare. Chiar Lică îl saluta cu neglijenţă. Nici erîşmaru!, nici nevasta, nici domnişoara crîşmarului nu ar fi stat de vorbă cu un astfel de pitpalac. Aşadar, nici amor, nici afaceri de furaj, nici onoruri. Cînd avea vreo plictiseală cu armata, Lică se gîndea mai lesne la civilitate. De ar fi fost vorba să nu mai poarte vreodată tunică, i-ar fi plăcut mult cravatele roşii.
 După ce plecase de la duduia Mari, Lică se întorsese la gazda veche, ce se dase iar pe brazdă. Cu bărbatul ei chiar tratase atunci o mică afacere. Cu cîştigul Lică era cam nepăsător cînd avea ţigări, totuşi nimic nu-i plăcea mai mult ca banul dobmdit lesne şi prin şiretlic. Pensiunea doicei fusese pentru Lică o surpriză neplăcută, dar o rezolvase repede prin ceva mai mult zel în tranzacţiile pe care le obişnuia. Nu făcea niciodată încercări prea mari. Nu puien suferi riscurile, nici abuzurile desluşite, dar nimic nu l-ar fi împiedicat, cînd avea nevoie de parale, să si le procure. Afacerile lui erau mai adesea farse vesele, jucate furnizorilor în beneficiul armatei şi din care îi pica şi lui ceva în buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat şefilor, fără răspundere directă. O singură dată încercase o lovitură mai mare; nu fusese supărat de nimic, dar se speriase de el singur. Era şi îndrăzneţ şi fricos. Gin-dul că afacerile lui erau scrise acolo în registru îl neliniştea, şi ceea ce cunoştea din formalităţile justiţiei militare îi da o spaimă
 151
 nesuferită. Consiliul de război îl făcea să se gîndească cu jind ia cravatele roşii pe care le poartă civilii. La timpul acela, chiar se concediase, dar se reangajase curînd iarăşi. Fata o strămutase de la doică abia cînd era de sase ani. O ţinea acum o precupeaţă. Lică nu putea s-o ia cu el. Nu ştia niciodată bine unde se culcă si unde mănîncă.
 Cu începere de la precupeaţă, Sia cunoscuse viaţa nomadă: strămutată din gazdă în gazdă, după împrejurări, sau încredinţată numeroaselor prietene ale lui Lică, cînd Trubadurul nu mai avea bani. Acele prietene admirau o dată mai mult pe Lică în formă de tată. îl găseau şi mai drăguţ pe ştrengarul tînăr, aşa de bun cu un copil pe care i-1 făcuse o nemernică — fiindcă Lică avea totdeauna gata la ocazie un cuvînt de ocară pentru mama Siei.
 Unele, mai puţin deştepte, crezînd că îi plac odraslele, îşi arătau dorinţa de a-i dărui si ele, dar Lică strîngea dinţii cu răutate şi îşi pricepeau greşeala. Cele mai multe îl înţelegeau mai bine şi Sia avea colecţie de cămăşuţe naţionale do toate mărimile,  de frumuşelele lui Lică.
 Numărul mamelor benevole creştea mereu. De cealaltă, de cea adevărată, nu se pomenea. Lică nu era confidenţial şi, de altfel, lucrul nu i se părea de un interes deosebit. întorsese spatele urîtei şi atîta tot. De cum umblase fata bine în picioare, Lică se distrase tirînd-o de mînă după el. Aşa cum zbura el peste lot, era totuşi singuratec. Deşi apropiat, nu era prietenos. Cu bărbaţii făcea afaceri şi nu se putea lega prea mult. Femeile îi erau devotate, dar el nu le lua în serios şi nu avea încredere în ele decît pentru treburile femeieşti: pentru cîrpit, cusut, spălat, călcat şi pentru dădăcit fata. Discret şi prudent din fire şi prin ocupaţii, avea şi un fel de sfială pentru traiul lui mahalagesc. Lică era oarecum ambiţios şi foarte curat. Totdeauna spălat, pomădat, spilcuit, îşi curăţa şi moralul de oarecare mici murdării inevitabile. Avea, e drept, o situaţie aparte. Certat cu familia fiindcă nu învăţase carte, avea neamuri pricopsite, de pildă soră-sa Lenora, care, de cînd se măritase cu moşierul Hallipa, îl trata ca pe dinii bărbatului ei Aşa fiind, fata aceea, picată din întîmplare în traiul lui, devenise un mic pivot al traiului lui.
 Lică şi-ar fi bătut joc, pe drept, de cine i-ar fi spus că e un tată bun. Acelaşi capriciu dicta toate apucăturile lui lipsite de orice precepte. Tîra cu el fata de mînă, fiindcă băgase de seamă la prima încercare că trecătorii de ambele sexe se uită după el şi că .,gradele", aşa de numeroase în armată, nu-1 mai opresc pe fiece motiv; sau pentru că fata îi servea de pretext ca să scape de o
 152
 întîlnire ce nu-i convenea; sau fiindcă nu avea în ziua aceea nimic ■mai bun de făcui.
 Sia era o prezenţă inofensivă ce-i convenea. îşi putea face gustul să pălăvrăgească ca şi singur, fără de precauţiunile ce trebuie să iei cu oamenii. Cmd începuse a vorbi şi înţelege, îi da cîte o replică monosilabică şi Lică trecuse tot nesupărat de la forma de monolog la cea de dialog. Cam grea, ce e drept, de limbă ca şi de picioare, alături de Lică, aşa de sprinten, Sia se tîra ca să nu ră-mînă înapoi. Mîinile subţiri a!e lui Lică ii zdrobeau fără voie pumnul trăgînd-o. De la pumnul lui nervos, încleştat pe al ei, învăţase sentimentul de comandă, mai mult decît din bătăile pe care le lua de la crescătoarele ci. Tot de la Lică învăţase şi spaima. Nu-i era teamă nici în întunericul odăilor sau ogrăzilor, nici noaptea în magazii sau beciuri. Pe stradă însă, cu trăsuri şi oameni, cînd Lică îi scăpa mîna şi se pierdea de el, sau cînd o lăsa la vreun colţ uitată ca să vorbească cu cineva, cunoscuse frica şi totodată sentimentul protecţiei întrupat în Lică. El se juca cu spaimele ei după dispoziţia în care era. Sau se ascundea înadins ca să facă haz vă-zînd-o buimăcită, sau se bucura răutăcios de frica ei, sau îi apărea brusc dinainte, jucîndu-se de-a ,,bau-, sau îi da o palmă usturoasă pentru că avea un aer idiot şi nu ştia să se descurce. Lică era mereu acelaşi băiat vesel şi puţin cam crud şi cu o pedagogie sumară. Tot sumar, Sia învăţa că el e stăpînul binelui şi al răului.
 Aspectele superioare ale lumii tot de la el le învăţase. Lică era guraliv, comenta tot ce vedea în jur: oameni, privelişti. Prea leneşă pentru a se osteni singură cu acele descoperiri, Sia îşi lua astfel toate noţiunile de-a gata şi le refuza de aiurea. Noţiunile rrv> rale tot de la Lică le avea. El povestea liber tot ce-i trecea prin minte, pe o parte convins că nu înţelege, pe alta mulţumit că are cine să-1 audă. Era destul de delicat de felul lui, dar avea totuşi un vocabular picant şi istorioare la fel. îşi aducea uneori aminte să se abţină, dar alteori ecoul ce pornea din Sia îl distra. Dacă însă la vreo vorbă prea slobodă izbucnea în vreun ris gros şi stupid, o palmă o aducea la cuviinţă.
 Lică era şi marele dispensator de bucurii felurite. îi plăceau grădinile, aşa că duminica toate umbrarele şi bolţile îl cunoşteau. Deprinse să vadă atîtea feluri de perechi, priveau totuşi cu mirare pe tînărul acela zvînturat cu copila aceea stîngace şi, mai apoi, fata aceea trunchioasă cu tovarăşul acela sprinţar bînd o singură halbă la o fleică unică, fiindcă Lică era sobru şi econom pe punga lui. Ducea adesea pe Sia pe la prietenele lui. Erau petrecerile de iarnă. Cînd fata era mică ele tot, acele îndrăgostite care mai de care o răsfăţau, în hatîrul lui Lică. Posacă cum era, copila simţea totuşi
 153
 pentru dezmierdările lor un fel de tors ca al pisicii cînd umflă gîtul subt alintări şi-şi ascunde ghearele. Mai măricică, înţelesese de gustul mîncărilor bune şi al cadourilor. Apoi venise vremea să fie trimisă afară să se joace; devenise curioasă şi urîse femeile pentru care era depărtată. Se întîmpla însă s-o uite acolo, la petrecerea lor, şi atunci femeile ce rîdeau în hohot şi pentru rare Liră n-o mai băga în seamă i se păreau nesuferite şi fericite. Cînd încerca să-şi arate încăpăţînaiea, Lică, arzîndu-i o cravaşa, zicea dispreţuitor: ,,E cam toantă!" Dar, în genere, trăiau bine. Afacerile, Lică le făcea de preferinţă cu bărbaţii femeilor drăguţe, care interveneau în favoarea Trubadurului. Bani de Ia femei nu lua, nici nu ie da. Uneori uneia o floare pe care i-o dase cealaltă. O singură dată, o altă proastă îi strecurase bani în buzunarul hainei. întorsese buzunarul pe dos cu o îmbinare din sprîncene, care nu era a bine. Femeia adunase banii de pe jos şi zisese cu umilinţă: ,,Ce atîta supărare!" cu o justă mirare pentru astfel de principii. Lică nu avea principii, avea gusturi. Nu-i plăcuse procedarea.
 Le obicei însă femeile se purtau cu el aşa cum îi plăcea lui.. Dacă îi trebuia un mic împrumut, îl găsea, şi totdeauna găsea un ospăţ fin, fără de care amorul nu ar fi fost complet. Lică nu avea numai tacîmul pus, ci şi patul aşternut pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate aceste peregrinări, rezultă că anume stradă era legată pentru el de un anume fel de ospătare si culcuş. Acest trai aventuros căpătase totuşi, prin repeţire, un fel de ordine.
 Sia avea vreo zece ani cînd Lică, într-o zi, văzuse pe o casă o firmă ce-i adusese din nou dinainte pe verişoara Lina din Tecuci. Descoperirea ii făcuse să scrîşnească dinţii mărunţi. Băgase de seamă duminica trecută că Sia, prost îmbrăcată, îl făcea de rîs.. Era gata să nu mai iasă cu ea nicăieri. Acum găsise un alt leac. Hotărise că Lina va îngriji de aci înainte de trusoul fetei. Cu toată decizia lui, avusese şovăiri asupra procedării. Ştia pe Lina măritată cu un doctor neamţ, şi îi era pe dos să intre. Luase întîi informaţii. Neamţul era profesor la Iaşi şi Lina era mai tot timpul singură. Alesese ora cînd primea vizitele medicale. Acest client neaşteptat făcuse Linei mare efect. Rămăsese lipită de dulapul cu medicamente, in impresie era multă mirare, destulă grijă şi ceva mulţumire. Lică, din primul moment, apucase să fie cu ea brusc şi tăios la vorbă. Nu-şi pregătise atitudinea: o găsise în sentimentele lui. Acea bruscheţă haină avea s-o păstreze mereu şi Lina mereu avea să simtă la vizitele lui aceeaşi spaimă amestecată cu ceva plăcere. Lina nu opusese nici o rezistenţă cererilor lui Lică. Nu avea haine de copil, dar şi le va procura. Nu uitase însă existenţa lui Rirn si, de la prima revedere, prezentase lui Lică pe
 154
 doctor subt un aspect de teroare, datorit propriei ei îngrijorări. Lică îşi făcuse socoteala că doctorul era deocamdată departe şi rămăsese la ideea că verişoara Lina trebuia să dea. Cum nu-şi discuta opiniile, îşi spusese lămurit punctul de vedere. Fără energie, fără pavăza efectivă a lui Rim, buna Lina luase calea servitudinii. Nemulţumirea ei se răsfrîngea asupra fetei, pretextul neobosit al pretenţiilor lui Lică. La fiecare vizită se întreba cu ciudă ce nevoi mai are, ce s-a mai întîmplat copilei. Ea, care iubea toţi copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. Nu dorea, nu cerea să o vadă, întreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a necazurilor, li satisfăcea pretenţiile, cu atît mai iute cu cît ar fi sperat ca Lică să treacă la alt subiect de vorbă. Interesul pe care Lică îl purta fetei o satisfăcea, dar ar fi dorit ca numele Siei să lipsească măcar o dată de la dijmuială, deşi Sia era motivul dijmei. Lică, dimpotrivă, uita pe Sia orişicînd, dar îşi aducea regulat aminte de ea cînd avea nevoie să viziteze pe „cucoana Lina".
 Cu toate că descoperise sursa asta de subsidii, Lică avea şi oarecari ocupaţii. Primise o propunere de agent-voiajor pentru stofe. Poseda calităţile cerute: era prezentabil, insinuant, glumeţ, abil să laude marfa, şi, după o noapte trecută în tren, era tot firesc şi bine dispus. Îşi mărise astfel eîmpul de activitate cu provincia, dar nu era capabil să persevereze. Lucra numai pe poftă şi la răstimpuri. Un cunoscut îl insinuase apoi pe la Poliţia Capitalei. Era un bun detectiv civil pentru anume treburi subţiri, cari cereau mai multă şiretenie decît intervenţie. Un spionaj fin, o capcană chiar bine întinsă, unde în ultimul moment lăsa loc altora mai temeinici ia pumn. Căci Lică era totuşi un ,,delicat". Nu-i lipsea forţa, dar erau la el mai mult impulsii repezi decît adevărată rezistenţă. La, dresaj, chiar în cazarmă, era căutat pentru îndrăzneala şi ..maniera" lui mai mult decît pentru muncă. La producţii el era artistul, fiindcă avea tupeu, siluetă, îndemînare şi, la nevoie, o tensiune de voinţă ce susţinea muşchii, dar nu ducea Ia greu.
 Ceea ce ii determinase să lase de-a binolea miiităria fusese, în afară de noile rente procurate de Lina, în afară de beneficiile ce picau de ici şi de colo. în afară de dragostea pentru cravate roşii, un alt motiv mai subtil: domnişoara directoare de la şcoala primară, unde dase destul de tîrziu pe Sia, îi spusese cu glas foarte drăguţ, ce-i făcuse impresie: .,Ce păcat că eşti militar!". Ce-o fi vrut să zică?! Domnişoara nu era, desigur, antimilitaristă, dar avea prejudecăţi împotriva gradelor inferioare, pesemne. Directoarea avea 30 de ani, ochi verzi, bustul frumos şi purta două coade mari pe cap, ceea ce-i da un aer de icoană. Fără să se gîndească prea departe, lui Lică i se făcuse urît de cazarmă. în seria lungă a afacerilor
 155
 lui sentimentale, domnişoara directoare ocupa un ioc platonic unic. Lista de cărţi, notele trimestriale, lenea Siei erau ocaziuni de care Lică profita si domnişoara — mai ales de cînd era civil — nu găsea că vizitele o deranjează deloc de la treburi. Domnişoara era naivă şi avea probabil unele gînduri serioase în privinţa lui Lică, de care poate fluşturaticul Lică nu s-ar fi lepădat. Dar intervenise războiul. Lică, chemat la regiment, reluase tunica şi se risipise cu treburi zorite de aprovizionări prin Ilfov. în felul ăsta ajunsese la Prundeni, la moşia cumnatului Hallipa.
 în timpuri normale Lică ocolea familia ce-1 ocolea. Vagabonda-iul l"i îi lăsase faţă d" ci o inferioritate supărătoare. Dar pe timpurile acelea de agitaţie, lucrurile se schimbase: Hallipa se arătase politicos si „şerpoaica frumoasă" — cum o chema Lică pe soră-sa — nu-1 putuse goni, învestit cu misiuni militare oficiale.
 La Prundeni, Lică găsise pe buna Lina instalată şi îi pusese chestiunea Siei, cu care nu ştia ce să facă. Lina însă trebuise să apeleze la Lenora Hallipa, ce refuzase net. Mînia lui Lică, fireşte, căzuse asupra Linei, care, neputincioasă, îşi vîrîse capul între umeri. Lică îşi spusese atunci păsul domnişoarei directoare, care propusese să oprească pe Sia pe lîngă ea. Cum timpurile se anunţau grele, fata îi va ţine de urit şi o va ajuta. Oferta era făcută delicat şi avea ceva romantic. Lică primise cu «sărutări de mîini repetate şi domnişoara, de rîndul ăsta, îi admirase uniforma.
 La Prundeni, Lică spusese Linei răstit:
 — Am găsit pentru fată! O domnişoară frumoasă şi învăţată şi care mă iubeşte!
 Numai urîta de Lina putea provoca un astfel de sumar brutal al sentimentelor alese dintre el şi directoare.
 — Să trimiţi acolo de toate! adăogase Lică.
 Asta da! Asta era în putinţa Linei să facă. Ideea că trebuise să-1 refuze, că ,,bietul Lică" pleacă pe front, dase Linei o strîm-bătură sentimentală comică. Ai fi zis că vrea să plîngă. Totuşi Lică nu pleca încă. Rămăsese printre cei din urmă. Aşa orînduise şefii şi el le sprijinea bucuros dispoziţiile. Pe la Prundeni venea din ce in ce mai des, dar JIU la conacul boieresc, unde femeile vorbeau prea mult de război, ci la cel logofeţesc. Pe Hallipa însă îl vedea şi-i era mereu binevoitor. Hallipa era foarte îngrijorat de plecarea succesivă a tuturor oamenilor de serviciu. Fireşte, se duceau la datoria lor, iar Lică întîrzia, fiindcă asta îi era datoria. Dar Hallipa se întreba ce va face el singur şi i se părea că prezenţa lui Lică ar putea dura la infinit. Cam acelaşi gînd avea şi tînărul, că va rămîne mereu pe loc, gînd absurd, dar stăruitor. Poate că era numai
 256
 o presimţire, o anticipaţie asupra faptelor sau o sugestie, cumva!
 Lică nu era laş, dar nu simţea necesitatea patriotică a plecării lui. Totuşi avea să plece, cînd îi va veni rindul, cu ultimele coloane de arriere-train! Hallipa era şi el, din tot sufletul pentru acţiune şi victorie, dar răspunderile, pe care i le crea acest entuziasm către averea şi familia lui, îi îngmdurau, iar eroismul nu-1 asocia defel cu tunica cumnatului Lică. în acele drumuri prin sate, ce depăşeau obiceiurile lui de muncă, Lică se îmbolnăvise de o febră puternică. Fusese internat într-un spiţa;. Doctorii ezitau între o tifoidă şi o recurentă. Evacuarea avusese loc cînd intra abia. pe cale;; vindecării, dar fără de el. N-ar fi putut spune cum se făcuse că n-a plecat cu trenurile sanitare. îşi terminase deci convalescenţa subt nemţi şi ieşise din spital cu o mulţime de hîrtiuţe doveditoare, pe care le păstrase cu grije. Urîte timpuri! Era la dispoziţia inamicului şi, lucru curios, inamicul îl întrebuinţa tot pe lîngă serviciul de aprovizionare. Lică nu putea suferi capitala subt ocupaţie si credea că e mai bine să nu fie zărit pe acolo. Plecase fără să vadă pe Sia. l-ar fi fost greu să dea ochi cu domnişoara directoare. Nu-şi cercetase nici celelalte prietene. Femeile, deşi nu se înţelegeau rău cu nemţii, de nevoie, aveau însă, cînd era vorba de bătălie, un fel de ţicneală pentru eroi, şi pentru ele romînii nu erau decît cei de dincolo. Lică nu se înţelegea cu nemţii decît tot de nevoie. Naţiile străine îi fuseseră totdeauna urîte, cu atît mai mult cele asupritoare. Aprovizionarea forţată îi adusese iar la Prundeni. Lică se arătase desperat după regimentul lui şi pentru că Hallipa îl întrebase cum de a rămas, cu oarecare severitate, Lică, iritat cie bănuială, îşi făcuse dovezile. Pe la conac insă nu se ducea decit rar. Frumoasa moşiereasă ţipa că-i trădător şi dezertor, şi Lică îngălbenea la gîndul pedepselor ce-i pîndesc pe dezertori. Acolo, la logo-feţie îsă, Lică ţinea bine locul lui Ştefan, primul vechil. Hallipa făcuse cu conştiinţa lui o tranzacţie: ,,De-i vinovat, se va răfui la timp cu cei în drept". Pînă atunci obţinuse de la comandament să-i fie lăsat la dispoziţie. Lică fusese deci nevoit să descopere farmecul satelor. Printre săteni nu se prea ştiau bine rosturile lui. clar, de vreme ce era ocrotit de „boierii", nimeni nu-1 bănuia.
 Cînd totul se sfîrşise, odată cu întoarcerea celor dintîi, Lică părăsise Prundenii fără ziua bună. Se dusese întîi la domnişoara să cerceteze pe Sia. întrevedere fără simpatie. Lică se temea de întrebări şi domnişoara era rău dispusă din cauză că fusese nemulţumită f-ie purtatea Siei. Fata nici ea nu ierta protectoarei că a pus-o să muncească. Cînd în aceeaşi seară Lică venise să ia pe Sia de-a binelea, domnişoara nu era acasă, asa că plecarea semănase a fugă.
 157
 Despărţirea asta punea sfîrşit romanului platonic dintre Lică şi directoare. Pe Sia, Lică o regăsise cu mirare: crescută mult, clar urîtă şi stîngace. Tîra parcă un picior. O arătase unui doctor ce-i spusese că n-are nimic alt decît că stîngul e mai leneş. Lică o zguduise cu atîta dispreţ, că fata începuse a călca mai vioi. Din toate gazdele de mai înainte, Lică se gîndise la duduia Mari. Moşica, în adevăr, nu plecase în Moldova si o dusese destul de bine cu mosafirii, cum zicea ea, şi chiar făcuse afaceri bune. Primise pe Lică şi pe Sia cu plăcere şi se arătase aşa ele drăguţă, îneît numai ei singure Lică îi povestise toată pătimirea lui, fără ca duduia Mari să arate vreo mirare sau nemulţumire.
 La înapoierea regimentului, Lică, deşi era neliniştit, se dusese la sediu şi ceruse reangajarea provizorie. Frica îl trimetea în chiar vizuina lupului, dar şi prudenţa. Acolo, în preajma pericolului, se putea ocroti mai bine. In dezordinea fericită a reîntoarcerii, cînd se făceau liberări, se dau concedii şi se simţeau viduri mari, cererea lui fusese binevenită. Pe camarazi Lică îi evita. Amintirile lor proaspete de eroism îl supărau. Conversaţiile care nu aveau alt subiect îl puteau atrage în cursa unor detalii asupra propriei lui petreceri. Şefilor însă ştia să le fie iar folositor. Trimis din nou cu misiuni de aprovizionare şi cuarteruire, indulgenţa acelor vremuri de binefacere şi destindere îl ferea de suspiciuni. Era totodată în plină lumină şi la adăpost, cum bine socotise. La cea clintii alarmă, nici vorbă, ar fi fugit. Era un sentiment ce nu suferea analiză. Lică nu putea înfrunta greutăţi. Era, de altfel, vinovat sau nu era? Fusese bolnav! Nu atîta cît să nu poată plecai De ce nu plecase? Tot timpul acela avusese regrete şi un fel de grijă ce se putea chema remuşcare. Urîse duşmanul cu dinţii strînşi, clar neputincioşi. Fireşte că din alte mobile ca cei de dincolo, clin acţiune, şi o altfel de ură ca cea de pe cîmpul de luptă! Nimeni nu dorise mai mult ca el pacea şi victoria. Pentru că ele aveau să-i asigure din nou liniştea ce-1 mulţumea! Dar cine poate căuta într-o aspiraţie virtuoasă toate micile ei viţii! Acum simţea o gelozie mare pe cei ce se bătuse. Îşi închipuia că ar fi putut si el face isprăvi. De ce nu? Era impulsiv şi prudent, şiret şi nepăsător. Avea atribute de erou. Flu-ierînd, ar fi putut comite cine ştie ce fapte mari! — afară de aceea de a muri! T-ar fi plăcut să aibe decoraţii ... cu panglică roşie . . . Cu nemţii nu avusese alte raporturi decît cele nevoite. Prin bunele lui tratative, moşia cumnatului fusese cruţată. Din fericire, coloanele nemţeşti nesuferite erau acum departe. Lică se credea bun patriot, dar nu avea destulă încredere în hîrtiuţele nemţeşti.
 De aceea, după un timp, cînd regimentul trebuise să plece în Ardeal. Lică, deşi nesupărat de nimeni, se decisese să treacă pentru
 153
 totdeauna la viaţa civilă. O împrejurare îl făcuse să plece pe un timp din Bucureşti. Duduia Mari se măritase cu negustorul îmbogăţit, ea, care nu crezuse niciodată în necesitatea căsătoriei şi tocmai atunci, cînd comunismul amorului era în toi! O simplă întîmplare! Negustorul îşi făcuse socoteală să deschidă un depou la Galaţi: se temea, poate, ele ceva cercetări asupra originii averilor, sau credea, poate. Galaţii un loc mai bun pentru noi traficuri! Acolo îi sta mai bine să fie familist şi, cum tot lua cu ei pe duduia Mari, hotărîse să treacă pe la biserică şi primărie. Fusese o nuntă frumoasă, la care Lică petrecuse minunat. Moşica, tot drăguţă şi delicată, părea o fetiţă în rochie albă şi voal. Ea propusese lui Lică să-1 asocieze ca voiajor pentru afacerile de vinuri. Pe Sia, care nu era bună de nimic în şcoala profesională unde o înscrisese Lina, şi care fugise din orfelinatul unde era internată, o dusese tot la Galaţi, în şcoala de infirmiere. Lică nu găsise deloc nepotrivit să schimbe puţin aerul. De altfel, se ducea, venea! Pe Lina din nou o vizita regulat. Nu se mai ostenea să pomenească de Sia, si Lina era mulţumită că o ştia departe. Nu se putuse deprinde niciodată cu existenta ei. Mai ales acum cînt se întorsese Rim!
 La prima întîlnire cu vărul Lică, doctorul se arătase demn, dar politicos. Mutarea lui la Bucureşti, prin stăruinţa Linei, era încă lucru proaspăt. Primise prima cerere de împrumut destul de bine. Apoi, treptat, se arătase mai anevoios; luase obiceiul nesuferit al predicilor, apoi ajunsese la refuz şi la mojicie. Rim maltrata pe Lina din cauza lui Lică, care tot pe Lina o maltrata; ea nu se putea apăra, de nici unul. Dezgustat repede de orice ocupaţie, Lică neglijase curmei comisionul de la Galaţi. Cum nu se putuse deprinde cu regimul conjugal, duduia Mari se întorsese la clientelă, şi şcoala de infirmiere se strămutase la Mogoşoaia. Pentru Lina vecinătatea Siei — deşi n-o vedea — se dovedea apăsătoare. Era timpul cînd menajul Rim ajunsese la mizeria unor certuri acute. Viaţa pentru buna Lina devenise nesuferită. Profesorul se răzbuna ele dureri reale şi imaginare, persecutînd-o. Lică, tratat cu dispreţ de doctor, îşi fierbea necazul scrîşnind dinţii mici şi fluierînd a rău. Rim îl făcea „escroc" — cuvînt impropriu, ca şi cel de dezertor.
 Mini avea despre dînsul o impresie mai justă, deşi cam cu prea multă imaginaţie. Cînd îl vedea, apărînd şi dispărînd de după o uşă, ia Rirni, ii da o tresărire, ca şi cum se strecura acolo un apaş, ce avea în buzunarul vestonului scurt chei pentru orice sertare, dar ÎÎLI se servea de ele, ci invita gazda să le deschidă singură. Cînd îi intîlnea neaşteptat la colţ de stradă, ii părea un haiduc modern a cărui pădure e oraşul. Lică se încadra destul ele bine într-o astfel de concepţie. Prietenele devotate, răspîndite pretutindeni, reprezentau
 159
 bine organizarea simplă a uaor gazde de hoţi; silueta zveltă, juvenilă, simpatică şi suspectă a lui Lică nu dezminţea aceleaşi asemănări. Vagabondul inofensiv, cu mîinilc veşnic în buzunar, le-ar fi putut ţine acolo strînse pe un revolver sau pe teaca unui cuţit. Arme care n-au nevoie să slujească cît timp îşi dezarma victima cu surîsul ascuţit şi crud, sub mustaţa mică, cu privirea din coada ochiului, cu cererea precisă, iar, după ispravă, cu mişcarea dispreţuitoare a umerilor întorşi spre o mişcare nepăsătoare. Totuşi Lică avea bilanţul foarte zdruncinat şi din pricina asta o cruzime haină, pe care Lina mai ales o simţea. Erau timpuri in care se cî.ştigau uşor bani mulţi, dar Lică nu prinsese încă mecanismul vieţii noi. Căuta să reia firul întrerupt al vechilor deprinderi şi nu se mai înnoda. Felul lui nepăsător îl făcea să simtă, desigur, mai puţin schimbările mari din jur, dar şi mai puţin putea profita de ele. De altfel, mai toate afacerile noi se făceau în amestec cu străinii şi Lică nu putea suferi „liftele". Prin toată apucătura lui — bună ca si rea — era un indigen. Cam fiămînd, strîmtorat, îşi ascuiea dinţii fără să cuteze să muşte.
 Sia se dezvoltase acum ca o femeie. Era tot aşa de amorţită însă şi de ursuză. Cînd se lega vreunul de ea, nu se alegea cu nimic. Fata nici nu se speria, nici nu cocheta. Era tembelă şi se temea de Lică — asta îi era toată virtutea şi apărarea. Din mîjnile unui intendent grobian scăpase în ultimul moment, cu pumni şi cu ameninţarea numelui lui Lică. încă din căsuţa doicei era deprinsă să vadă bărbaţii la un loc cu femeile. Dar ei nu-i plăceau oamenii, nici bărbaţi, nici femei; pentru lenea ei erau obositori. Trebuia să te ocupi de dînşii, să le vorbeşti! Apoi era fata lui Lică, nus e putea potrivi cu oricine. Toate camaradele cunoşteau pe Lică: în mijlocul a treizeci de şorţuri albe, el glumea cu fetele, laolaltă cu a lui, tot aşa de nepăsător ca de obicei.
 lipsită de imaginaţie, Sia avea totuşi acea nevoie poporană de a mări şi denatura lucrurile. Aventurile lui Lică, ocupaţiile lui, nobleţă familiei erau povestite de Sia, nu conform adevărului strict, ci conform importanţei pe care o avea pentru ea tot ce privea pe Lică. Sia era o făptură supusă orbeşte unui bărbat căruia se deprinsese a-i zice tată. Către afaceri fata arătase totdeauna aplecare. Pertractările băneşti ale lui Lică o interesau de mică. Cînd se în-tîmpla să fie de faţă, deschidea ochii şi urechile, ceva mai vioaie ca altă dată, şi urmărea aprig tranzacţia, dorind cu îndîrjire eîşti-gul pentru Lică. El îi da uneori cîte o monedă din acel dever, dar, spre marea lui mirare, i-o înapoia.
 — Ţine-o tu! Ca să fie mai multe!
 Mai tirziu, arătase aceeaşi aviditate pentru bani şi aceeaşi
 161
 dezinteresare. Cînd Lică, ajuns la sfîrşitul răbdării, găsise ideea bună de a instala pe Sia la Lina, nici el chiar nu-şi închipuise ce bune rezultate are să dea.
 Sia era mîndră şi bucuroasă că e întrebuinţată la o combinaţie financiară. Leafa ei, fireşte, mergea la Lică, ca un drept al lui. Ea era acolo numai o interpusă pentru a-şi scoate dobînzile unui capital de ură veche şi de datorii neiertate, pe care le avea de socotit cu vara Lina şi cu neamţul.
 Pînă atunci Sia cunoscuse pe Lina, aşa cum cunoştea, din spusele lui Lică, toată galeria lui de rude şi prieteni. O cunoscuse în forma silnică şi batjocoritoare în care i-o prezintase. Cînd însă Sia trebuise să ocupe acel post de încredere, Lică îi dase toate fişele necesare. Amîndoi acum, vorbind de Lina, pronunţau cu un haz complice acel ,,tanti". Sia se arătase dibace în noua ei meserie, şi Lică socotea acum plasarea ei ca o glumă bună şi rentabilă. Nu era serios decît în ziua cînd avea de cerut sau de primit bani. Cu Lina era acum mînios numai din obicei. Doctorul se arăta mult îmblîn-zit de cînd Lică era învestit ca tată al infirmierei. Lică, şi el, semăna din ce în ce mai puţin [a] haiduc şi îşi schimba obiceiurile. Programul Siei era şi el schimbat. Nu mai avea atîta libertate, iar plimbările cu Lică erau acum la cofetărie şi cinematograf. Culmea distracţiilor selecte în tovărăşia acelui cavaler fercheş! Totuşi ea regreta lucrurile de mai înainte, dar Lică hotărîse că nu se mai poate merge acolo. In schimb, îi povestea amănunţit tot ce făcea, ca unui camarad. Sia nu purta necaz femeilor pe care Lică i le vindea în detaliu şi pricepea pasiunea lor pentru dînsul. Viaţa nu avea pentru ea nici mister, nici sfială.
 Lică era în timpul din urmă primul intim la un căpitan de intendenţă demisionat, însurat cu o femeie drăguţă de tot, care cînta din gură şi la pian, şi era, fireşte, nebună după Lică. Dar Lică devenise acum mai circumspect în alegere de prieteni. Nu vrea ca Rimii să fie amestecaţi cu oricine; îi ţinea la adăpost de curioşi şi de cine ştie ce contact periculos cu fostele lui relaţii mahalageşti. în traiul lui erau unele lipsuri atunci cînd întîlnise pe prinţesa Ada.
 IV
 Plecînd în ziua aceea de la Sia, Lică tăia cu bastonaşul vîrful crăcilor de castan fluierînd uşor ca un om care n-are nimic de lucru. Traversînd cu pas zvelt bulevardul Lascăr Catargiu, larg şi
 161
 11 Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns
 pustiu, se gîndea încotro să apuce. Nu era, totuşi, distrat şi văzuse bine un dog-cart frumos şi înhămat cu un murg minunat, ce venea în trap mare. Caii erau marea lui dragoste, mai mare poate ca femeile, sau deopotrivă. Deci, nu din vina lui era cît p-aci să se întîmple un accident. Lică calculase foarte bine direcţia dog-cart-ului, dar calul, rău condus, deviase mersul şi roatele rosese de-aproape genunchii lui Lică.
 — Prends garde, imbecile! strigă un glas ascuţit de femeie. Trubadurul ridică obraznic mustaţa în sus, spre capra înaltă,
 strîngîndu-şi ochii strălucitori subt pleoape, pe cînd mîna lui mică, ca de femeie, se propti viguros în grumazul murgului ce cabra, oprit brusc.
 Lică nu înţelesese apostrofa. Limbile străine îl uimeau si îi erau nesuferite. Nici n-avea cum să le înţeleagă, deoarece se învăţau în cărţi tot nesuferite. De la unguroaicele, nemţoaicele cu care uneori avusese legături, nu deprinsese nimic; mai lesne prindeau ele vorbe de la dînsul. Ca limbi străine, Lică ştia numai cîteva cuvinte ţigăneşti, pe care le spunea femeilor, dar care pe buzele lui subţiri şi flecare îşi pierdeau grosimea şi deveneau glumeţe. Le mestecă acum între dinţi, fără glumă.
 — Prends donc garde! se oţeri a doua oară cuconiţa, de rîndul ăsta către domnul de lîngă ea, care conducea.
 Se uită la Lică drept în ochi, cu ochii ei neruşinaţi. Lică îi întoarse privirea, apoi cată cu milă spre cellalt. Era, în adevăr, un biet coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu ochii pătaţi. Purta o bărbiţă blondă, ascuţită, cu fire veştede. Ea era o ţigăncuşă uscată ca un drac, cu buze roşii ca sîngele închegat şi cu o pereche de ochi aprinşi subt boneta de piele ce o împodobea, ascuţindu-i mai tare bărbia ascuţită. Pe mîini negre, cu degete fuiorate, avea inele cu pietre cît un nasture de tunică.
 După ce o privi bine în faţă, Lică lăsă mîna să lunece pe pulpa murgului. Calul, care tremura în zăbală, se domoli subt dezmierdare. Sărind uşor în lături, Lică fluieră subt bărbiţa domnului cel galben, puse un deget la pălărie ca la chipiu şi, zvelt, trecu strada. Dog-cart-ul, slobozit, porni dezordonat. Lică se gîndi la mîinile slă-bănoage ale domnului ce ţinea hăţurile, apoi la cuconiţa oacheşă, uscată ca un tipar, ce-şi avea toată carnea în ochi. Cu aşa cal zvăpăiat, cu aşa bărbat lingav, dog-cart-ul se putea lesne trezi într-un şanţ, numai că o femeiuşcă pipărată ca aceea chiar de se răsturna nu era primejdie să-şi facă vreun rău. ,,Ce gaşperiţă!" îşi zise Lică, oprit pe trotuar, uitîndu-se după dog-cart. Ridică apoi ochii în sus şi băgă de seamă că cerul e albastru, văzu un castan prăfuit, ce i se păru totuşi verde şi frumos, şi, trăgînd în jos o
 162
 cracă, apucă a castană sălbatecă şi, apleeîndu-se ca la proaşcă, o azvîrli departe cu o traiectorie sigură. Nu trecea nimeni. Lică fluieră iar. Un alt fel de fluierat. Exprima astfel o gamă întreagă de sentimente. Nu degeaba feminista Nory îl botezase „mierloiu". înălţă apoi din umeri cu o mişcare pe care o avea uneori şi trase pe corp vestonul ajustat şi prea subţire pentru sezon. Atunci cînd Lică clezmierda un pom, băga de seamă că cerul e albastru şi se păunea în vestonul său subţire, resimţea invariabil una din acele porniri amoroase pe care obicinuia a le rezolva repede şi care, astfel, nu turburau cu nimic buna lui stare fizică şi morală. Azi totuşi Lică nu putea urmări dog-cdrt-nl cu ţigăncuşă. Acest lucru adusese oarecari perturbări în igiena lui. Vru să pornească spre duduia Mari, dar după cîţiva paşi se întoarse. Soluţia asta foarte bună nu-1 satisfăcea. Erau semne îngrijorătoare ale unei predispoziţii spre complicaţii sentimentale. Cea dintîi complicaţie era că tînărul, ce nu-şi obosea de obicei gîndul, acum se ocupa de femeia din dog-cart cîteva minute după ce trecuse. Apoi, de rîndul acesta, îi păruse că o femeie nu poate înlocui pe alta — un 'semn de stimă, fie pentru cuconiţa oacheşă, fie pentru duduia Mari — dar un semn nou, mai complicat încă. Lică încercă să se mintă pe sine, el, care nu practica decît minciuna din principiu, către alţii: îşi zise că duduia Mari locuieşte prea departe —■ ceea ce era numai un pretext, Lică fiind un mare hoinar. Trase concluzia, totuşi justă, că se făcuse mare schimbare în domiciliul tuturor cunoscuţilor lui. Era procesul nou de locaţiune ce azvîrlea epave, dizloca blocuri, premenea nisipul mărunt al chiriaşilor, pornea melcii cu scoica lor în spinare, în aparenţă la voia unor valuri capricioase, în realitate după legi noi ale aluviunilor. în felul acesta toţi intimii lui Lică, mahalagii din trupul oraşului, fusese izgoniţi spre periferie. Lică se simţi stingherit în obiceiurile lui şi neocupat. S-ar fi întors Ia Sia să-i povestească întîmplarea, dar abia plecase de acolo. Simţi foarte limpede un gol în traiul lui bine însăilat. Făcu cîţiva paşi pe bulevard, apoi cu o voltă pe călcîie, ca pe timpul cînd avea pinteni, se întoarse. Volta aceea era o cotitură mare în existenţa lui: ţinînd ochiul stîng aproape de tot închis, ca şi cum clipea unui gînd mulţumitor, Lică acum surîdea. Porni spre „Cafe de la Paix". La ora aceea va găsi acolo un băiat pe care-1 cunoscuse în timpul din urmă pe la berărie. Era un agent de bursă ce ştia o mulţime de lucruri interesante despre cum fac banii pui, deşi explicaţiile lui erau cam neînţelese. în materie de finanţe încă era tradiţionalist, nu avea încredere decît în sistemul pe care apucase să-1 practice: acela de a cheltui banii pe care îi avea, apoi de a căuta alţii. Banii de cheltuială nu înţelegea să-i lipsească, dar de prisos nu dorise
 163
 pînă atunci, totuşi priceperea acelui tînăr, ce-ţi dovedea alb pe negru cîştigul ca şi paguba şi se lăuda că lucrează numai cu metode sigure şi prudente, făcuse lui Lică impresie. Nu-1 prea ispitise jocul acela necunoscut fiindcă cerea unele osteneli contrarii preceptelor de igienă ale lui Lică. Mai ştia că la Bursă e mare înghesuială şi zgomot şi citise în jurnale despre sinucideri. El nu putea suferi scandalul şi nici aglomeraţia în loc închis. îi trebuia aer şi libertate, aer de oraş, dar din belşug. Dar azi îi venise gust să stea de vorbă cu agentul curtier.
 — Pe seară mă găseşti în orice caz la „Cafe de la Paix" pentru afaceri, spusese tipul.
 Trubadurul avea o poftă mare să înzecească leafa Siei, pe care o purta în buzunar, mai ales dacă operaţia era lesnicioasă. Lică noi s-ar fi putut, de altfel, lipsi de pofte în aceeaşi zi, de aceea, uitîndu-se la praful pe care-1 stîrnise dog-cart-ul, pentru bani şi amor, sau pentru amîndouă la un loc, apucă spre Calea Victoriei.
 Mişcarea bruscă cu care murgul azvîrlise echipagiul lui Ma-xenţiu înainte zguduise pe debilul prinţ, tras şi el înainte de hăţuri.
 — Ge?! Nu eşti în stare să ţii un cal! se ascuţise Ada şi-i luase din mîini curelele lustruite fin şi prinse în cătărămi nichelate.
 — Am să schimb calul ăsta! N-are trap bun! poticneşte!
 — N-ai să schimbi nimic! zise cu dispreţ Ada şi se uită la el. „S-a ramolit de tot! gîndi. Ce sunt ochii ăia galbeni? Stîrpitură de viţă mare. Nobil am vrut, nobil am."
 Ea, aşa costelivă, era foarte trainică. Campioană la tenis, braţul slab azvîrlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subţire, un os cu piele oacheşă şi păroasă, manevra pînă în ziuă pasul sacadat al chimmy-ului. Faţa negricioasă şi ochii aprinşi nu arătau, după nopţi nedormite, nici o oboseală. Acum, mîinile slabe, negre, cu inele mari, printre care acel safir uriaş, pe care Lică îşi oprise ochii, ţineau hăţurile ferm. Prinţesa Maxenţiu conducea admirabil. Strunit, murgul îşi reluă pasul lung, elegant.
 — Să schimbi un astfel de cal! pufni Ada. Te-ai putea schimba pe dumneata . . . arăţi rău! Ar trebui să vezi un doctor. Poate ai gălbinare.
 îşi aduse aminte de privirea de compătimire a tînărului îndrăzneţ. Se uitase la ea cu înţeles. O prevenise să nu 'lase atelajul pe mîinile bietului Maxenţiu. Cum de o fi avut acel tînăr zvelt atîta forţă! Ce ciudat botişor avea subt urma aceea de mustaţă neagră. Botişorul lui scuza portul mustăţii. Adei nu i-ar fi displăcut
 164
 mustăţile, dar snobismul o silea să nu admită decît oameni raşi. E drept că snobismul ei era cam înapoiat, deoarece ultima noutate importată din Franţa era reluarea unei mici mustăţi, pe care tinerii reacţionari ai modei, obosiţi să semene între dînşii şi cu toată lumea, o găsise pe portretele bunicilor. Mai e drept că snobismul venea pentru Ada în al doilea rang după bunul ei gust.
 Lui Maxenţiu nu putuse să-i taie bărbuţa. Un prinţ se poate purta cum îi place şi nici nu avea poftă să plimbe cu ea un spectru. Căci de plimbat, plimba încă cu dînsa pe soţul ei de bună familie. I se părea mai decorativ să-1 aibă alături. Din toate obiectele de preţ pe care le putuse achiziţiona era singurul pe care-1 putea transporta cu ea pretutindeni.
 Cu ce pumn domolise tînărul acela pe murg! Ada era destul de cunoscătoare la cai ca să înţeleagă că Lică avea multă pricepere. Dar cum şi ce fel? Nu părea „om de lume" . . . dar Adei îi era peste cap de oamenii de lume. Şi cu ce meşteşug dezmierdase calul! ... Ce mînă pricepută îi plimbase pe crupă! Ada era senzuală şi capricioasă. Ar fi vrut să aibă un amant, dar nu vroia să se compromită. Reputaţia ei era prea proaspătă. Un necunoscut ca acela ar fi fost poate mai comod. Dar unde Dumnezeu mai văzuse mutra asta? Desigur că nu la dancing! Izbucni în rîs la ideea Iui Lică la dancing! Maxenţiu strepezi buzele galbene pe dinţii slabi. Nu putea să sufere rîsul. El era trist şi zgomotul rîsului îi scrijelea nervii stridenţi. . . Nici la tennis nu-1 văzuse. Unde oare? La curse... Pe stradă? . . . Vrea să-şi aducă aminte şi nu reuşi. Un Cadillac atinse cu botul motorului aripile lăcuite ale dog-cart-ului. Ada era gata să scape o ocară în „argot", dar se întrerupse. In auto era frumoasa doamnă Elena Hallipa-Drăgănescu, ex-logod-nica lui Maxenţiu.
 — Nostimă femeie! Ce noroc a avut că a scăpat de dumneata! zise bărbatului ei, amabil. . . . Nu-ţi mai aduci aminte? Cînd s-au licitat Plăiesele... a concurat şi Hallipa, tatăl Drăgăneascăi . . . Parcă era acolo şi tînărul de adineaoră.
 — Care tînăr?
 — Auzi! . . . Care tînăr! Prea multă apatie! Bărbatul ăsta nostim pe care erai să-1 omori cu dog-cart-ul.
 — Să-1 omor! ... Ce exagerată eşti, ma chere amie!
 — Bine, bine! Fireşte că-ţi vine greu să recunoşti! Cînd cineva e aşa de stîngaci ca dumneata!
 Eram prea preocupat la licitarea Plăieselor ca să remarc orice individ.
 — Preocupat? Aş putea auzi de ce? Ştiai doar bine că răs-cumperi hodoroaga de palat şi moşia lucie cu făina mea!
 165
 — Era totuşi un patrimoniu de familie scos într-o vînzare publică. Lucru dureros pentru un om ca mine.
 — Credeam că mama dumitale tot la licitaţie a luat Plăiesele! Maxenţiu se roşi violent. Peste paloarea lui culorile combinară
 un fel de violet, tot livid. Mama, la care făcea aluzie fără cruţare Ada, era o binecunoscută cîntăreaţă franceză de variete, vestita Zaza, ce avea domeniul ca dar de la un prinţ bătrîn si decavat, dar destul de autentic şi tată prezumtiv al lui Maxenţiu, pe care, de altfel, îl recunoscuse in extremis, deşi nu avusese timp să se cunune cu Zaza, cum dorea.
 Această neregularitate în forme costa pe Maxenţiu, cu toate că pe nedrept. Dacă un ofiţer al stării civile şi un arhiereu ar fi consacrat acea combinaţie, Maxenţiu negreşit că n-ar fi fost mai puţin slăbănog, mai puţin fiul frumoasei Zaza, nici n-ar fi fost mai mult fiul prinţului decavat şi nici Plăiesele mai puţin sau mai mult ipotecate. E drept însă că ceea ce asigurase răscumpărarea Plăieselor fusese tocmai intervenirea episcopului şi primarului între Maxenţiu şi bruna Ada- Razu, unica moştenitoare a celei mai mari fabrici de făină. Dacă după doi ani de căsătorie Adu plimba încă pe Maxenţiu, era fiindcă nu credea societatea destul de deprinsă cu noul său rang; de nu înlătura figurantul de pe înălţimea unor echipagii de formă excentrică, era fiindcă, automobilul fiind banalizat, nu se putea face remarcată. îşi alesese pasiunea mai rară a cailor de rasă. Călărea admirabil, dar nu putea obliga la cavalcade prea dese pe Maxenţiu, bolnăvicios, de aceea prefera să conducă. Proiecta să organizeze un grajd de curse. Era marea ei ambiţie. Niciodată însă dorinţa asta nu-i păru mai vie ca în ziua aceea. Ada uni la moment, într-unui singur, cele două capricii: caii şi pe Li că.
 Renunţă să-şi mai amintească unde 1-a mai văzut, dar fu sigură că-1 va regăsi. Va face cercetări în direcţia în care credea că are indicii şi hazardul o va servi şi el. Cam pe unde putea umbla Lică? Se decise să iasă mai des singură.
 La prima întîlnire îl va opri de-a dreptul. Deocamdată spuse lui Maxenţiu:
 — Ai face bine să mă pui în raporturi cu doamna Hallipa-Dră-gănescu. Nu vreau cînd o întîlnesc să avem aerul stupid de a ne evita; sunt mutre bune pentru femei sentimentale. Nici ea, nici eu nu suntem de aşa fel. E foarte probabil că ne vom înţelege. Dumneata vei servi de trăit-d'union, găsesc chiar chic să ne împrietenim. Să faci aşa ca să fiu invitată la recepţiile lor.
 Maxenţiu voi să-i spună ceva dezagreabil, dar îl înecă puţin tuşea. Dete numai din umeri. Ştia că dacă Ada îşi pusese în cap
 166
 cu dinadinsul, nu va putea scăpa de corvadă. Femeile? Sau dau bătălii de întrecere între ele, sau caută să se asocieze cu rivalele . . . Ce-1 interesa pe el duelurile lor! Avea sub coastă o durere încăpăţînată şi nu cuteza să facă dovada ei. Cînd se rupsese mariajul cu acea Elenă cuminte, care îl iubea, pare-se, pe cînd el căuta numai căsătoria de rezon, îi păruse rău. Apoi, în viaţa de certuri pe care o ducea cu Ada, îşi închipuise că ar fi tfost mai fericit cu cealaltă. Dar era măgulit că Ada îl cumpărase cu bani mulţi şi că acea Elenă îl iubise, măgulit în ambiţia lui anemică. El avea o situaţie solidă cu făinăreasa, Elena Drăgănescu o situaţie admirabilă. Totuşi era bine, dar nu vrea să o mai întîlnească. Acum Elena sau Ada, femeile îi erau duşmane. Mai mult chiar decît zilele de toamnă, vecinătatea lor îl obosea. Conversaţia Adei îi aduse aminte de fetiţa aceea pervers^, sora fostei lui logodnice, care fusese pricina rupturii căsătoriei. Se trudi puţin să-şi amintească numele ei ciudat: Mika-Le. Ii plăcu răul pe care-1 pricinuise surorii ei numai din viţiu sufletesc, fără amor pentru el. Răutatea era singura simţire ce-1 mai bucura. Nu putea suferi să fie iubit. îi părea că e tentativă de asasinat. Amintirea fetei îi străbătu creierul cu o mică voluptate. Avea un flacon cu picături tonice acre şi amare, ce-i da aceeaşi cutremurare şi un minut de căldură la cap. Numai la cap circula parcă încă sîn-gele, sleit. Cînd Ada va reuşi să pătrundă la Hallipii-Drăgănesti, va afla poate ce a devenit acea cantaridă. Cu capul plecat pe umărul stîng, Maxenţiu se uită pe sub viziera de lac la Ada, care urmărea atent pasul elastic al murgului, se uită cu o privire louche, ca şi cum se dedase la un viţiu ascuns. Părea o mască sarbădă de carnaval, pe care un beţiv nocturn şi-a atîrnat ironic cascheta şi care, ]a lumina caldă a zilei, semăna sinistru cu un om.
 în traiul totdeauna sobru al prinţului Maxenţiu, căsătoria cu bruna Ada Razu adusese o scurtă criză de senzualitate. Criză funestă pentru organismul lui pînă acum econom din prudenţă şi din sărăcie. Sănătatea lui Maxenţiu fusese totdeauna delicată, dar pre-cauţiunile pe care le lua îi îngăduise să se creadă numai debil, fără să-şi ducă gîndul mai departe. După şase luni de regim conjugal însă, pe terenul slab, boala prosperase. Dintr-un sarbăd exemplar monden, Maxenţiu devenise un specimen bun de studiat în ce priveşte ravagiile repezi ale tuberculozei. De acel studiu se ocupa el însuşi cu aviditate.
 167
 Ada, în schimb, cunoscuse sportul căsătoriei ca şi pe celelalte sporturi, fără să obosească. Descoperise însă curînd că-i convine moda aristocratică a camerelor separate, din saţiu, desigur, mai mult decît din snobism.
 Singur în patul său, Maxenţiu, cu egoismul de bolnav, era mulţumit — dar cu acelaşi egoism îi era frică de singurătate. Frică do un spectru pe care oglinda i-1 desprindea în fiecare zi mai desluşit din propria lui imagină.
 De cîtva timp, noaptea avea febră şi somnul îi era sufocant. Palmele arzătoare şi le răcorea pe cearceafurile proaspete de olandă fină, îndantelate bogat şi uneori uşor pătate de buzele fierbinţi. Cînd descoperise întîi urmele acelor sărutări rozate, Maxenţiu trăise cele mai intense ore de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. în insomniile lungi simţea în palmele calde o cadenţă care treptat creştea, îl invada tot pînă cînd îi umplea urechile cu un vîjîit asemenea unei cascade.
 Intre perine înalte, cu iniţiala brodată fin subt o coroană mică, şedea, ascultînd spre uşă ca nu cumva să vie Ada, şi totodată asculta încordat cu speranţa ca cineva să vie să-i curme spaima.
 Femeia aceea, care avea dreptul să intre oricînd la el să-i vadă nemernicia şi, astfel, să i-o mărească, îi era duşmană — dar pentru că nu venea, pentru că poate îi ghicise boala şi se temea, îi era mai duşmană încă.
 Aşa era tortura nopţilor febrile. Dimineaţa întreagă era consacrată unei toalete minuţioase, ce reconstituia pe prinţul Maxenţiu aşa cum fusese mai înainte. Acelaşi tip borgian, în care otrava era difuzată însă de un bacii mic, de o virgulă sinistră văzută adesea de Maxenţiu în vis, proiectată pe un ciudat fond albastru, ca safirul uriaş, geamăn cu al Adei pe care-1 purta pe index, safirul de logodnă. în aceleaşi visuri, vedea pe aşternutul imaculat desenul roşu al unor frunze de palm cu fibre dureroase, ce-şi mutau locul pe măsură ce-şi mişca mîinile agitate.
 După ce-şi termina o toaletă complicată cu grima unui actor, începea să joace comedia tragică a vieţii de toate zilele, cu un program barbar de osteneli mărunte şi zadarnice.
 Era dejunul cu oaspeţi sau ca oaspe, la ore tîrzii şi cu meniuri ucigătoare. Dar nemulţumirea lui n-avea voie să se manifeste în afară, ci se resorbea mereu în aceeaşi cupă mizeră a fiinţei lui. Ada îl tîra la toate şedinţele sportive de antrenament, găsind că e mai chic decît să asiste la meciurile oficiale. De altfel, ei îi plăceau busturile goale asudate, muşchii întinşi, viaţa brutală şi în plin aer. Pe cînd ceilalţi îşi cheltuiau acolo energiile sau îşi consumau lenea, Maxenţiu trăia ceasurile unui efort tragic pentru ca resorturile
 168
 lui, toate, să stea la postul lor de funcţionare; ca nu cumva sărmanul corp, tot mai deznodat, să se desfacă din toate niturile aşa cum avea senzaţia permanentă.
 Prinţul Maxenţiu se plimba pe pistă corect sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilataţi, cu privirea ştearsă, manechin îmbrăcat în ţinuta de sportsman, fără o greşală de eleganţă, pe cînd toată atenţia lui sta întoarsă înăuntru, cu grija ca nu cumva genunchiul să se încovoaie brusc din neglijenţa unui ligament, ca nu cumva umerii să scapete şi toată păpuşa de panoptic să se prăvale undeva pe loc de repaos, pe care sensibilitatea lui istovită ar fi dorit, totuşi, să se poată întinde în căutarea odihnei. Maxenţiu călărea cu o tensiune halucinantă ca nu cumva să se rupă armonia dintre el şi cal şi, astfel, prin cea mai mică zvîcnire, să se rupă şi înăuntru ceva, într-un plămîn vecinie ulcerat pe care-1 simţea în toracele lui pretutindeni, parcă, şi la orice mişcare. Se uită cu ură la Ada, alături de el, şi la ceilalţi călăreţi lipsiţi fără altă grijă decît de a încăleca frumos, aşa cum o avusese şi el odinioară. Fără acea femeie nu ar fi călărit un superb cal englezesc şi fără de ea n-ar fi fost o biată păpuşă nemernică, înţepenită pe spatele unui cal de rasă. In fiecare zi prinţul conducea dog-cart-ul înhămat cu un demi-sang, acel murg faimos. Conducea la aceeaşi oră, cînd începeau afară răcoarea şi seara şi în el începea o uşoară încropeală premergătoare febrei. Sta sus pe capra înaltă, arcuit de mijlocul dureros, în care junghiul îşi avea bătut un cui permanent de rezonanţă. Sta trudit de sforţarea ce-i punea de-a lungul braţelor alice mici, mobile, care păreau a exploda în vîrful degetelor. Era ameţit de trăsuri, de pietoni, de tot ce mişuna în jur, printre care se strecura ca prin mijlocul unui carrousel infernal, din cauza unei migrene permanente, ce-i punea sub ţeastă o reţea subţire metalică, difuzînd lumina şi aiurind în sunete. Strîngea atunci din maxile, pe care le simţea putrede, dinţii ce căpătau între ei tot mai multe spaţii. Comesenii, prietenii, Ada, toţi cei de aproape erau ca nişte bolide de care se loveau fibrele lui apte durerii, aşa cum e nervul unei măsele bolnave.
 Oamenii aceia, Ada mai ales, cereau să asculţi şi să înţelegi o mulţime de lucruri, care pentru dînsul n-aveau nici o importanţă, fiindcă priveau pe cei sănătoşi. Oamenii aceia puneau întrebări şi cereau răspunsuri. La el, fenomenul vorbirii se forma undeva într-un loc usturos şi, după un parcurs sufocant ca cel al unui cheag embolie, vorbele gîlgîiau în gîtlej într-o salivă sărată, aşa că permanent cuvintele îi păreau coagule scăpate de pe buze.
 169
 . . . Ada, în adevăr, aşa cum bine socotise, întîlnise pe Lică Trubadurul. Fusese destul să se coboare din automobil şi să se amestece la anumite ore în viaţa uliţei. Era aproape cu neputinţă să treci cîteva zile în şir pe faimoasa Calea Victoriei fără să întîl-neşti pe oricine ai fi vrut sau n-ai fi vrut. Bucureştiul rezolvă problema de a fi oraş mare şi mic deodată, proTincie şi capitală. Atribute duble, combinate în proporţii dozate machiavelic, ce-i compun caracterul distinctiv. Progresul chiar al oraşului respectă aceeaşi lege, se desfăşoară pe orice distanţă şi în orice direcţie, fără a-şi pierde mişcarea în jurul nucleului. Firele, cît de lungi, se deapănă în jurul acelui miez viu, care, astfel, nu se deplasează din nici o schimbare. Tot ce e nou se intercalează în spaţiile libere, sau se substituie fără a rupe ritmul special al urbei, şi oamenii, asemeni prin toate prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo, în inima strimtă a oraşului, ca şi cum viaţa le-ar fi o permanentă recreare. Cînd Ada zărise şi Lică, traversase drept spre el, sigură că o va recunoaşte, cum şi ea îl recunoscuse. Fără a căuta atitudini zadarnice pentru amîndoi şi fără să-şi caute nici cuvintele, în zgomot şi înghesuială, îi spusese, cît mai sumar şi mai clar, să vie în dimineaţa următoare la locuinţa lor, a cărei adresă i-o notase pe o foaie de carnet; avea să fie vorba de un post în vederea grajdurilor de curse pe care le proiectau. Lică pusese hîrtiuţa în buzunar fluierînd şi se uitase de aproape cu ochii lui de trubadur de mahala în ochii tot aprinşi ai negricioasei.
 înţelesese de ce „post" anume era vorba şi era dispus să-1 ocupe. Atît! Bruna Ada intrase apoi într-un magazin de covoare. De ar fi stat împreună un minut mai mult, poate s-ar fi înţeles mai puţin. Lică hotărîse că se va duce a doua zi, aşa cum îi spusese drăcoaica. Era antrenat.
 ... In dimineaţa aceea, pe la unsprezece, feciorul veni cu paşi uşori să spună lui Maxenţiu că doamna prinţesă doreşte să-i vorbească. Maxenţiu se gîndi din nou cît e de obositor traiul lui parazitar. Ce va fi vrut Ada de la el? Vreo nouă şedinţă sportivă? Vreo vizită nouă? Dacă Maxenţiu azvîrlea la tennis o minge, mişcarea era dublată de cea care trebuia să amortizeze efortul şi tot aşa mereu. Apoi orice conversaţie, orice gînd se suprapunea gîndurilor ce avea despre boala lui, monologului nesfîrşit cu sine. De i se vorbea pe cînd el recapitula ceea ce simte în acel moment, îi trebuia o dublă încordare; de i se cerea să privească ceva, atunci cînd el supraveghea mişcări lăuntrice, era turburat. Acel lăuntric îi da mereu de lucru, prin nesfîrşite senzaţii ce se înmulţeau pe măsură ce boala progresa. Maxenţiu era un bolnav prea adevărat, dar, cu grija
 170
 de a-şi ascunde boala, adăoga suferinţei şi ipocondria. Avea, negreşit, de ce se teme, dar teama preceda mereu şi înmulţea răul.
 Azi, ea şi în toate zilele, Maxenţiu rupsese fila de calendar cu regularitatea unui om de afaceri înainte de a începe munca sa laborioasă. Intîi igiena exterioară: baia, masajul. . . toate cu precauţiuni şi dozate după zile şi anotimpuri, pînă cînd îşi recompunea chipul descompus cu care se scula. Apoi cealaltă igienă în interiorul aceluiaşi trup. Pentru el interiorul era accesibil. Nu-1 vedea aşa cum vede hirurgul un trup deschis, îl vedea cu un fel de facultate tactilă, ca şi cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea îi dezvolta mii de ochi întorşi înăuntru. Chiar în somn urmărea ceea ce se petrece acolo ca o veghe răzbind prin întuneric. Doctorul, credea Maxenţiu, ştia puţin lucru, nu cunoştea decît procesele mari, evidente, ale boalei. El însă ştia orice tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va duce rezonanţa spre alte centre şi de acolo la sfînta sfintelor — plămînul — acolo unde totul converge pentru rău şi pentru bine. Orice vibraţie avea acolo ecouri mici, iar uneori gîlgîieli de ape ce puteau deveni Cataracte. Erau acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri pe care doctorul le reducea sumar la:
 — Azi avem în stînga un suflu cam cavernos!
 Erau, în adevăr, acolo caverne şi abisuri, şi precipitări de ape roşii şi scocuri şi vaduri, pe care Maxenţiu, ca un turist tragic, le vizita cu de-amănuntul, în fiecare zi pe alte climate. Pe acalmii înşelătoare sau pe tempeste înăbuşite, le străbătea cu precauţiune, păşind uşor, vîslind cu rame noi, pentru a-şi cîrmi printre ele viaţa.
 Dar grija mare era ca totul să rămînă acolo, în subsoluri, ca nimic să nu evadeze. Febra ar fi vroit s-o împiedice de a trece la termometru; un acces de tuse mai tare putea fi o primejdie vădită oricui. Mai ales să nu i se urce în gîtlej gustul acela de sînge: un firicel sau un coagul mic, pe care să trebuiască să-1 înapoieze penibil la surse, sau să-1 păstreze chinuitor în valvula silnică a gurei, sau, mai teribil încă, să-1 strecoare în batista fină de olandă, cumplit de albă, cu o coroană brodată în colţ. Acel firicel, acel coagul puteau aduce după ele marea surpare, năruirea apelor şi rostogolirea rocelor de sînge, primejdie ce se aţinea gata şi pe care Maxenţiu o purta eroic în el.
 Doctorii! Ce ştiau! Ce puteau! La început nu vroise să întrebe pe nici unul, apoi mersese la ei ca un client oarecare necunoscut şi i se spusese cu indiferenţă adevărul. Acum consulta profesorii mari, ce-i respectau dorinţa de discreţie, li spuneau adevărul cu precauţiuni, îi dau sfaturile cu menajamente; nu-1 puteau nici vindeca, nici sili. îl menţineau în minciuna lui către alţii, la care
 171
 ţinea aşa de mult. Nimic nu-1 putea hotărî să accepte sanatoriul, însemna pentru el a-şi pune eticheta infamiei. îi era o ruşine nespusă să se încorporeze mizeriei, să o accepte făţiş. Ştia că Ada îl cumpărase pentru prestigiul social pe care-1 avea, mult-puţin, şi nu vrea să abdice de la el. Nu vrea să fie un obiect de milă, un declasat, o medalie demonetizată.
 Cît era el de ocupat în dimineaţa aceea cînd Ada îl deranja? De cum fu gata, totuşi, trecu în biroul mare, unde i se părea totdeauna cam frig, oricare ar fi fost temperatura. Pendula — un mapamond nobil ţinut de o statuă înaripată de bronz — ocupa mijlocul bibliotecei ce cuprindea aproape tot peretele. Se apropia unsprezece şi el începea să simtă acum apropierea unei mici crize. Toate semnalele erau date: fiorii cunoscuţi pornise din mîini, din picioare, din coaste spre piept şi acum Maxenţiu aştepta să vadă pe unde vor apuca, cum se vor strecura, ce vor dărîma în drum. îşi făcea calculul pentru a da fiorilor o direcţie cît mai blajină, şi, iacă, Ada trebuia din minut în minut să vie! ... O ura! ... Ce vrea vrăjitoar.ea aceea, al cărei filtru amoros îi grăbise ruina sănătăţii şi al cărei filtru amoros nu-i mai putea da nici o înviorare?! . .. Vrăjitoarea pe care îi era urît să o vadă alături şi lîngă care era silit să trăiască mereu, fără nici o scăpare! Din pricina ei devenise un rob, ce nu putea fugi să se ascundă acolo, în acele sanatorii, pe ale cărora nume magice doctorii i le plimbau pe dinainte ca pe nişte lanterne fabuloase! El era bărbatul prinţesei Ada şi nu putea lipsi de la postul lui! Era o firmă pe care femeia o cumpărase scump şi nu-şi putea mărturisi falimentul! La gîndurile acestea, un fior nou i se strecură din ceafă în sus, un fior ce se tîra acum ca o reptilă spre munţii focoşi ai creierului şi îl înturna de la baza bazinului sacru al plămînului. Era tocmai pe cale să obţie acea imobilitate perfectă, capabilă să stăvilească junghiul, cînd Ada intră zgomotos, urmată de Lică, pentru a face propunerea plănuită. Maxenţiu cumpărase de la desfacerea grajdului Simonian cei mai buni cai. Le trebuia un maître-dresseur, un fel de chambellan d'ecuries. Ada îl aducea. La vederea lor, Maxenţiu simţi o durere ascuţită prin occipital, pe cînd o greutate îl apăsa pe splină; o greutate mobilă, care un minut se aşeza mai bine şi îi lăsa respiraţia liberă, şi alt minut împiedica aerul să treacă prin sifoanele parcă îngustate ale pieptului, încît respiraţia nu-şi putea ridica supapele. Aşadar, femeia alergase încălzită prin tot oraşul şi-şi găsise în uliţă amantul ales tot de pe uliţi! Văzîndu-i înaintînd spre el, i se turbură sîngele. N-o iubea pe Ada; nu era gelos! Era, pesemne, urma acelei mişcări atavice de indignare masculină în astfel de împrejurări; era apoi mînia de a se fi turburat şi grija de a-şi opri turburarea.
 172
 Lăţi pe dinţii rari buzele violete, şi ochii cu pete galbene îi închise ca să se apere de vederea lor supărătoare . . . Mizerabila! De ce nu-1 păstrase ascuns ca să nu-1 vadă, ca să se poată face că nu ştie! . . . Poate că vrea înadins să-1 omoare şi să rămînă cu cel-alt, de aceea da lovituri de teatru! . . . Intra aşa, deodată, la el cu ţingăul, ca să provoace vreo catastrofă!
 Ada, în taior clasic ca un costum de călărie, de n-ar fi lipsit culoţii şi jupa n-ar fi fost scurtă pînă la genunchi, cu gambele subţiri încălţate cu cei mai fini ciorapi, prin care părul se vedea ca şi pe piciorul gol, cu un feutru alb pe părul negru, tuns scurt, băieţeşte, cu ceafa rasă şi cercei lungi de perle, ce jucau suspect pe gulerul bărbătesc de pichet alb, înainta cu un pas agil, ce suna distinct cum sună castanietele, pe parchet, un pas sigur, ce exaspera pe Maxenţiu, ale cărui tălpi în pantofi albi fără tocuri — pantofi de sport — păreau tălpile unor patine ce se înfundau şi lunecau totodată pe nisipul fierbinte şi mobil al covorului.
 Zvelt, în spatele Adei, şi aşa de aproape că umărul lui atingea ceafa ei vînătă de tunsoare, Lică surîdea, cu pliscul deschis, gata de fluierat.
 Văzîndu-i aşa de aproape, Maxenţiu avu un imbold să ridice mîna şi să lovească obrazul arămiu al femeiei, obrazul proaspăt al haimanalei.
 Rezemă atunci pe lemnul rece, lucios, al biroului, o palmă fierbinte, care parcă se lipea. Lică se uita mereu la Maxenţiu cu ochi strînşi, cel stîng mai mult. Nu-1 sfida, dar îşi reamintea scena întîlnirii pe bulevard. Lui Maxenţiu i se păru că Lică gîndeşte: „Iată-mă! Eu sînt locţiitorul, amantul şi vin să mă aşez confortabil în culcuşul tău de cadavru viu, căruia îi vom face în curînd un sicriu."
 „Cine e nemernicul ăsta şi ce voiţi aci?" spuse în minte, cu glas violent, Adei.
 — Ce doreşti, Ada? articula cît mai moale ca să nu se zdruncine.
 Ada făcu scurt prezintarea.
 — îmi pare bine, domnule! zise Maxenţiu cu precauţiune, în-tinzîndu-i o mînă transparentă.
 ,,E dus pe copcă ! gîndea sumar Lică.
 Ada băgă de seamă ce rău arăta bărbatu-su.
 „Ce Dumnezeu are?" se întrebă. Dar n-avea timp de pierdut. Profită chiar de acea indispoziţie şi spuse dintr-o dată tot ce avea de spus, cu glasul ei strident, în fraze scurte şi repezi, ce se prindeau
 173
 una într-alta ca inele de oţel şi făceau un lanţ ce gîtuia pe Maxenţiu.
 Minciunile, nepregătite dinainte şi pe care nu se sfia să le improvizeze în faţa lui Lică, se succedau precise. Lică le prindea din treacăt cu îndemînare pentru a fi puse la punct şi admira ca un cunoscător talentul cuconiţei.
 — Lina, care ştia că avem nevoie pentru grajdurile noi de o persoană de încredere, ne-a recomandat pe domnul Petrescu. Domnul Petrescu e mare cunoscător de cai şi fost ofiţer de cavalerie . . . Domnul Petrescu consimte să ia direcţia, dar îşi rezervă alegerea orelor de antrenament... De altfel, deocamdată, e vorba numai de, instalat şi de organizat. . . Lina a fost foarte drăguţă că n-a uitat, înainte de a pleca la Paris ... şi domnul Petrescu a fost foarte amabil că n-a uitat nici el... De altfel, pe domnul Petrescu nu-1 cunoaştem acum întîia oară . . . Ţi-aduci aminte? ... în ce priveşte caii, n-are nevoie de nici o recomandaţie!
 Aşadar, neruşinata pomenea de acel incident; Maxenţiu se simţi cuprins de furie. Vestigiu al demnităţii, dar mai ales ofensă dureroasă adusă slăbiciunii lui fizice. Cum braţul liber şi—1 simţea greu, îl crezu puternic. Ar fi vrut să ridice cu el un obiect masiv şi să-1 arunce în cei doi. întinse braţul şi lovi capacul călimării imense, ce ţăcăni. Ruşinat de stîngăcia gestului, pipăi cu o mînă tremurătoare de orb biroul, şi se rezemă şi cu palma aceasta. Cealaltă, pe care o ţinuse pînă atunci prea apăsată, îi furnica. Avea astfel o atitudine ce-i păru lui Lică foarte distinsă.
 A.da vorbea încă! . . . Ce mai vrea? . . . Maxenţiu nu mai auzea şi ar fi trebuit să audă. O pînză subţire ca de păianjen i se aşezase pe urechi şi ar fi vrut s-o ridice de acolo delicat, ca pe o portieră diafană. Prin ţesutul ei transparent sunetele se difuzase şi rar cîte un cuvînt se prindea în mreaja auzului. Trebuia să-şi strîngă vinele subt frunte, să le întindă apoi. . . vinele sinilii, ce stau acolo la suprafaţă, vizibile, aşa de rău apărate de epidermă. Nu răspunse aimic. Păru tăcerea afirmativă a unui personagiu sobru şi corect, extrem de corect în pijamaua de duvetină marron, încheiată sus peste cămaşa de mătase, cu gîtul înfăşurat artistic în fularul de mătase alb, cu încălţămintea şi pantalonii de tenis — o jumătate de toaletă elegantă de dimineaţă. Peste umărul Adei, Lică îl privea cu un fel de respect. Acea stimă a bărbaţilor pentru omul pe care-1 vor înşela. Ciudată simţire masculină, care face ca la un anume moment necazul lor în loc să cadă pe soţ, pe rival, pe tiran, loveşte femeia ce riscă şi se expune pentru ei. Fie că Ada băgă de seamă unda de furie a lui Maxenţiu, fie că simţi laşitatea celuilalt, fie
 174
 că-şL văzu numai de meşteşugul ei femeiesc, avu o bruscă întoarceri':
 — De altfel, domnul Petrescu nu va face nimic fără să te consulte: zise.
 Maxenţiu se înclină. Audienţa era terminată. Cu mişcarea lui obicinuită, Lică se întoarse pe călcîie pentru a ieşi înapoia Adei. Deşi întrevederea fusese scurtă, era bucuros că s-a sfîrşit. Negreşit, şi Ada şi el erau hotărîţi ca raporturile cu prinţul să fie cît mai rare. Pe Maxenţiu însă îl amăgise cuvintele Adei: „Te va consulta!". Maxenţiu avea şi el singura dorinţă să nu mai aibă în faţa ochilor pe acel ţingău sprinten, sănătos, şi era trudit acum de ide-ea că va avea mereu de-a face cu el. Un nou canon se isca în biata lui viaţă. Dar nu avu timp să-şi mestece amărăciunea. Răul lui acum nu mai era acolo unde-1 putea urmări şi păzi. Tot trupul îi era amorţit: o anestezie anume pe care o cunoştea, de altfel. Numai fruntea îl durea ca o bubă. Ştia ce urmează: durerea cea mare, cea ca junghiul unui furuncul copt, subt coastă, în stînga, la bazinul vieţii, care pentru el nu era inima, ci plămînul. Prin plămîni omul era sau nu era fericit... Şi doctorul ce spunea: „Nimic nou! Avem acelaşi suflu cavernos sus în stînga şi opacitate la vîrf. Precauţiuni mari! . . . Aer . . . Sobrietate . . . supraalimentaţie şi... Leysins . . . Leysins!"
 Atîta spunea doctorul despre chinul lui cel mare. Maxenţiu se propti şi mai tare în mîini. Picioarele păreau a patina pe nisipul lunecos al covorului şi biblioteca, în faţa lui, era un orizont nestabil. Ameţea. Se lăsă uşor într-un fotoliu. Nu se mai gîndea nici la Ada, nici la Lică. Aştepta să vadă dacă prinţul Maxenţiu va mai fi a doua zi în viaţă . . . Prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu ofticosul îl iubea mult. . . Maxenţiu bolnavul, singura fiinţă pe care-o iubea prinţul!
 ... De va mai trăi, sau de-1 va îneca un val mare, ce-i va umple pieptul, gîtul, gura şi—1 va sufoca, pe cînd pete ruşinoase vor necinsti covorul scump, parchetul strălucit, ori pantofii imaculaţi şi pantalonul ca un crin . . .
 ... De ce oare subordonase Ada, brusc, pe noul ei favorit soţului uricios?! Văzuse un minut ridieîndu-se răzbunătorul înapoia snobului bolnav şi corect. Ada nu era fricoasă, totuşi stafia proiectată de fiinţa lui Maxenţiu era aşa de urîtă că se putuse speria. Nu! Ada lucrase simplu, după temperamentul ei. După ce obţinuse toate avantagiile pentru Lică, înfruntînd pe Maxenţiu, vroise să corecteze acel afront, nu pentru el, ci pentru propria ei îngîmfare. Ca nu cumva tînărul aspirant să uite că e servul ei şi să ia un prea mare avînt. Vrea să-1 predomine aşa cum vrea să predomine tot,
 175
 să-1 aibă ca unealtă mlădioasă, să poată la nevoie speria pe Lică cu prinţul, cum sfida pe Maxenţiu cu cellalt. Avea nevoie de bărbaţi, dar nu putea suferi stăpînirea lor. Se vedea stînd la mijloc pe scîn-dura unei „bascule", la capetele căreia se ridicau şi se lăsau cei doi după voia ei. Se mai gîndea şi la leafa ce trebuia fixată lui Lică. Nu o vrea prea mare ca să nu scandalizeze pe Maxenţiu, ca să nu dea prea mare independenţă lui Lică, şi pentru că făinăreasaf' era avară. Se mai gîndea la caii ce vor costa foarte scump, la premiile pe care le va cîştiga grajdul ei, la cursele pe care le va alerga ea singură; aşa că mergea foarte încet de-a lungul hall-ului alătur: de Lică, fără să-i vorbească. Ada nu era defel lirică. Gîndurile e: practice erau totuşi, în felul lor, gînduri amoroase pentru Lică.
 In dreptul scării se opriră:
 — Nu pot primi postul! spuse Lică scurt, cu piciorul pus pe întîia treaptă.
 li sărută mîna grăbit şi cu pasul lui sprinten scoborî scara în fugă.
 Ce însemna refuzul lui? Ada se roşi de mînie şi de părere de rău. Abia prins, mierloiul scăpa. De ce?
 In adevăr, de ce? Simţise Lică că e vorba de robie, ceea ce nu putea suferi? Avusese cumva vreun scrupul? Nu! Băgase de seamă că nu e vorba de un chilipir fără osteneală, aşa cum dorea el? Sau poate mediul acela nou, înainte de a-1 cuceri, îl speria?
 Acolo, în faţa omului galben, femeia negricioasă nu-l mai aprinsese cu ochii ei ca deunăzi şi toată parada aceea de vorbe late: organizare, grajduri ... îl plictisea. îi plăceau lucrurile de-a gata. Nu calculase nimic, dar avusese intuiţia unor piedici. Gum însă era bine făcut pentru slujba vieţii şi avea mişcările spontane bine adaptate, gestul lui îl slujise. Ada nu era femeia să se lase bătută. Văzuse că trebuiesc slăbite frînele cu Lică. Astfel chilipirul dorit i se pregătea Trubadurului. Deocamdată Lică fugise numai pentru că era capricios şi pentru că-i era grabă să se vadă în aer liber. Nu-i plăceau încă palatele. Ce avea să mai fie, avea să se vadă. Ajuns pe trotuar,, şuieră lung, înviorat. Se uită în sus unde era albastru, în jos unde se aplecă să ridice o crizantemă pierdută de cineva. îşi aminti cu plăcere de norocul ce dase peste el, ca şi cum n-ar fi stricat totul cu refuzul lui. Cu sfîrleze mici potrivi firele lîncede ale crizantemei şi porni să povestească. Siei aventura şi să-i dea floarea. „Biata fată!" îşi zicea în gînd, ca şi cum i-ar fi făcut vreun neajuns, de care vrea s-o consoleze. „Biata fată!", şi, înfundîndu-şi pe ochi feutrul, dezmierdă cu umărul vestonul unei cuconiţe nostime, care aderă!
 176
 VI
 Mini nu uitase comisionul pe care Lina i-1 dase pentru amica Nory în ce privea pe micii sugari. Ba chiar ideea acelui comision o urmărea şi vroia să-1 îndeplinească. Ceea ce mai ales vroia era să întrebe pe Nory ce crede despre Rimi şi despre casa lor cea nouă; despre viaţa şi nepoata lor cea nouă.
 Să-i vorbească şi despre simptomele de bolnav închipuit, pe care le atribuia doctorului Rim. N-ar fi putut spune de ce boala asta imaginară părea primejdioasă pentru menajul Rimilor mai mult decît o boală efectivă şi nici n-ar fi putut spune de ce nepoata cea nouă i se părea atîta de nesuferită. Nu purta deocamdată Rimilor un interes prea viu. Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarmă auzită într-un pericol ce nu te ameninţă direct, dar îţi creează datorii către ceilalţi sinistraţi. Nu putea face dovada temerii, dar nici nu putea sta nepăsătoare. N-o mira graţiile pe care le făcea Rim infirmierei — năravuri vechi, năravurile cele noi, adică armonia conjugală, erau desigur satisfăcătoare . . . Totuşi ... Ar fi vrut să vadă pe Nory şi, subt pretextul comisionului Linei, să-i dea alt comision: acela de a preveni pe Lina . . . Despre ce? . . . Nu avea nici o idee precisă. Presimţire? . . . Ridicol argument! Cine se conduce după presimţiri, deşi sunt semnale superioare? Nu era rolul ei să se amestece în treburile casnice ale Rimilor pentru a le turbura liniştea, care pentru moment era o realitate precisă. Totuşi Mini nu se putea astîmpăra. Fu bine servită de împrejurări. La coafor, într-o dimineaţă, auzi un glas strident care o striga: pentru a curma zgomotul acelei voci, Mini se grăbi într-acolo. Prin oglinzi, Nory, ce-şi potrivea tunsoarea, o zărise. O boxă de coafor era un loc puţin potrivit pentru confidenţe. Totuşi, printre exclamările de bună revedere ale lui Nory, îi strecură că Lina Rim vrea să o vadă cît mai curînd. Găsise formula. In loc de a spune ea însăşi lui Nory mesagiul Linei, o trimitea la faţa locului. Nu însă fără oarecare informaţii şi întrebări tendenţioase.
 — Ai văzut cum s-a îngrăşat doctorul Rim de cînd e bolnav? ... Ai văzut casa lor cea nouă? ... şi pe nepoata care zic că e fata lui Lică? . . .
 Nory rîse cu o gură pînă la urechi. îi intrară pe nas şi gît fire de păr, se înecă, strănută şi porni ocări asupra nemţişorului ce se ocupa de frezura ei băieţească.
 — Văzut! ... Ţi se pare curios ca mierloiul să fi făcut aşa văcuţă! . . . Văzut! . . . Bună casă! Proastă nepoată! ... Şi Rimii
 177
 12 — Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns
 noştri în luna de miere! Acum e timpul lor! Adam şi Eva în rai! . . . Nepoata e mărul şi Lică şarpele!
 Rîse iar, apoi, fără tranziţie, întrebă pe Mini ce auzise vorbin-du-se la Rimi despre festivalul muzical pregătit de Elena Drăgă-nescu. Cum Mini nu ştia nimic despre asta, Nory se enervă.
 — Mă duc! Mă duc la ei cît de curînd! Mult o să se mai dea în laţ domnul doctor cu boala lui? Cu boala asta se poate ţine omul în sus! O mai poartă şi alţii pe picioare!
 Mini nu înţelegea bine ce vrea să spună Nory. Ce'măr?... Ce şarpe? ... Ce paradis? Prezintarea biblică a lucrurilor o încurca  mai tare. Totuşi obţinea rezultatul dorit. Pusese pe Nory în mişcare. I
 — Chiar mîine mă duc la Lina şi domnul doctor are să cînte Bach, vrea nu vrea. Amorul nu ologeşte. îi rămîne destul timp ca să joace tontoroiul, după cum cîntă hoţomanul de Lică năstăşicăi lui de fată!
 Aşadar, asta era ceea ce vrea Nory să spună.
 . . . Pentru ca să poată sta cu Mini de vorbă, Nory bruscă pe nemţişor, care, cunoscînd clientela, nu se grăbi măcar cu o foarfecă. Nici nu era nevoie de grabă. Mini intrase ea însăşi subt îngrijirile domnişoarei Lia, manichiuristă îndemînatică, ce-i vorbea cu competenţă de legea chiriilor, pe cînd mîinile îi zburau în jurul degetelor ca porumbeii pe o floare. Nory şi Mini plecară amîndouă la magazinul Stuart. Amica Nory povesti perfecţionările aduse de Elena salonului de muzică. îşi aduse aminte de pianul din hall-ul casei de la Prundeni, pe vremuri. Elena, ca un fiu prim-născut, răscumpărase moşia vîndută de tatăl ei. Moşia era subt gubernia mătuşei Gramatula, ce fusese pentru Elena a doua mamă. Rămăsese pentru agricultură cît permisese exproprierea, si pe restul proprietăţii, achiziţionat de ţărani, se ridicase un colan de fabrici clădite cu banii lui Drăgănescu. Fireşte, el era acţionarul principal şi directorul general, aşa că se putea socoti stăpîn pe întregul domeniu. Realizase un centru de prosperitate şi îşi asigurase o situaţie politică. El însă era om de treabă ce asculta de dînsa şi recunoştea că e al doilea în rang fără să se supere. Avea calităţi şi caracter.
 în fundul magazinului de muzică, patronul însuşi lua cu mare atenţie ultimele instrucţii ale lui Nory din partea doamnei Drăgă-nescu-Hallipa.
 Elena era o clientă deosebită şi casa Stuart avea un compt curent la Banca Drăgănescu. Serviciile aduse erau felurite: comandă de note sau tratative cu artiştii; furnituri de instrumente sau vreun acordor vienez special. Doamna Drăgănescu-Hallipa nu punea semnătura ei pe invitaţiile amabile ce le făcea artiştilor de
 278
 profesie decît după ce totul fusese convenit în amănunt prin agenţia Stuart; dacă diva X ştia dinainte ce bucată va cînta şi la ce parte a programului se va retrage, primirea ce i se făcea nu avea nici o greşală; de era informată că va fi reţinută la o gustare, toaleta cu care se prezintă era corectă. Producţiile, aparent aşa de spontane, erau riguros organizate, de aceea chiar reuşeau aşa de bine şi decurgeau aşa de agreabil, în casa Hallipa.
 Magazinul de muzică, umbros şi răcoros acolo, în fund, subt scara ce urca la etaj, era aglomerat şi zgomotos spre intrare şi la ghişeuri. în toamna aceea opera ţinea recordul cererilor, aşa cum altădată simfonicele.
 ■— Nu s-a văzut în Bucureşti concert ca al Elenei, zise Nory. Tu spui, Mini, că Rim nu e bolnav şi că se face! Perfect! Olog nu l-am fi putut aduce, dar mofturi cu Elena nu se trec. Avem nevoie de el. Elena era chiar îngrijorată că nu vine răspunsul Linei. Vrea să trimită pe moaca cea mică . . .
 — Pe cine?
 — Pe Mika-Le! . . . Cine vrei să fie moaca mică?
 — Să trimită Elena ... pe ... Mika-Le?
 — Da' de unde vii? Nu ştii că Elena a pripăşit de astă-vară la ea pe soră-sa?
 în adevăr, Mini venea de departe. Ştia că între Elena şi soră-sa era o vrajbă mare. Că surorile nu se puteau suferi de cînd Mika-Le stricase logodna Elenei cu Maxenţiu.
 — Dar ... de ce a luat-o la ea? întrebă Mini stîngaci.
 Ar fi pus o întrebare mai bine formulată şi ar fi arătat o mirare încă mai mare dacă un trombon, o pianolă şi un gramofon nu s-ar fi produs deodată din trei puncte ale magazinului. Nory îşi astupă urechile şi începu a ţipa în neştire:
 — Ştii că Mika-Le trăia cu unul! Tipul s-a însurat şi ea a vrut să-1 omoare. Purta un briceag în poşetă, dar nu 1-a ucis. în schimb, a chelălăit, a făcut scandal. . . Atelierul lui Greg era teatrul. . . Greg, cum ştii, avea slăbiciune pentru mumia mică şi tolera tot în speranţă că va lua succesiunea actoraşului, care nu i se părea umilitoare. Bărbaţii n-au ambiţie! Aber ich auch, cum zicea von M. . . . Ce, nu ştii? . . .
 Şi Nory se rătăci în anecdota generalului von M., Aber ich auch!...
 — Sublim, ma chere! . . . Socoteala bărbaţilor care închid ochii; a celorlalţi cari ciup de pe unde găsesc! Cine a vorbit de demnitatea^ bărbaţilor? Calomnie! . . . Cine i-a ponegrit? Care demnitate? Drăguţii de ei! Ce s-ar face fără de greşelile femeilor? Ar rămîne
 179
 păcăliţi... Şi nici ifos n-ar mai avea: ,,Dă, Doamne, să greşească, ca să am ce ierta!■'. Generoşi ca bunul Dumnezeu.
 Mini, pe care mania feministă a lui Nory o plictisea, căută să o întoarcă la subiectul ce o interesa:
 — Aşadar, crezi, Nory că doctorul Rim va cînta? Ar fi o ocazie bună ca să se scuture de dureri închipuite şi să mai schimbe mediul.
 — De cîntat cîntă! Iţi spui eu! Cît despre mediu, vezi-ţi de treabă, draga mea! Lasă oamenii să trăiască! Aber ich auch! Casă au! Bine se simt! . . . Cît a trebuit să sufere Lina pînă să-şi afle liniştea şi nepoata! ... Şi Rim? . . . cum s-ar fi putut procopsi mai bine ca aşa? Doar nu era să-1 giugiulim tu şi eu! . . . Ţi-am spus de mult că lui Rim îi trebuie o fată. Linei, pesemne, tot asta îi trebuia! . . . Le-a picat din cer. Cu ea la mijloc se înţeleg de minune . . . Bată-1 norocul pe Lică cu fata lui! ... De unde o fi luat-o? N-a găsit-o să-i semene, dar a găsit-o lată şi proastă cum se cuvenea pentru aşa ispravă.
 — Cum? ... Nu e fata lui Lică? Mini era aiurită. Nory rîse:
 — O fi! N-o fi! Totuna e! Lică e băiat destul de vrednic ca să fi făcut una, cît şi s-o fi găsit gata pe piaţă . .. Dacă Lina noastră zice că e a lui, a lui e! O ştii pe Lina. . . cu familia, are slăbiciune!
 Zgomotul instrumentelor tăcuse şi acum era stînjenită de ţim-balele răsunătoare ale vocii lui Nory. Prezenţa lui Mika-Le la Elena rămăsese încă neexplicată, cînd Nory exclamă:
 — Uite-i!
 La uşa magazinului se opri o trăsură de casă. Statura masivă a lui Drăgănescu masca o doamnă mică şi slabă, cu rochie de culoare închisă.
 — S-o vezi cu rochiile Elenei! rîse Nory. Le scurtează jumătate şi tot îi bat gleznele. Mai bine decît cu genunchii goi ca înainte! . . .
 în adevăr, era chiar Mika-Le, în formă de soră-secretară cu aere pose şi cu o mapă mare pe genunchi.
 Nory porni spre ei.
 Despărţindu-se de dînsa, Mini se întrebă un moment asupra acelei schimbări, apoi îşi întoarse iar gîndul la Rimi. Nory decisese că Rim va fi sănătos şi va cînta. Aşadar, intuiţia ei despre o boală imaginară devenea un fapt. . . Dar primejdia? Cele ce se vedeau nu păreau chiar primejdioase, şi Nory formulase bine situaţia. Totuşi impresia subzista. In jurul acelui pericol închipuit, Mini se simţea chiar devenind activă, ceea ce era o abatere de la firea
 180
 ei. Pînă atunci, Mini se mulţumise cu un maximum de armonii personale, şi acum iat-o chemată să dea tribut cine ştie căror treburi, pentru cine ştie ce socoteli! Deoarece nu se putea sustrage comandei, vrea s-o execute cît mai curînd. Concertul din Bach o va ajuta ... La ce lucru? Mini era un agent secret al unei uneltiri pe care n-o cunoştea. Singură cu gîndul ei, coti pe strada Doamnei. Nory avea dreptate cînd spunea că Drăgănescu sta tupilat şi mulţumit în umbra nevestei lui. Pe cînd însă tovărăşia lor prospera, soţul scădea mereu şi scădea din propria lui voinţă. Elena nu avea prilej să se acuze că nu-şi iubeşte bărbatul, nici să-şi impună datoria de a-1 iubi, deoarece Drăgănescu se da singur la o parte. Prestigiul lui social creştea mereu, dar în intimitate rămînea timid şi îşi ascundea sentimentul sub forma unui devotament tăcut. Sfiiciunea lui devenise o pudoare în care se complăcea. Se mulţumea să iubească pe Elena ca pe o divinitate inviolabilă şi contrariul l-ar fi stînjenit. Cum Elena nu ducea nici o lipsă din acea rezervă, traiul lor era firesc şi satisfăcut. Acestea erau resorturile vieţii intime, altfel ca aspecte.
 Drăgănescu se prezintă ca un domn serios, corect, ce nu vorbea nici prea mult, nici prea puţin, ce nu făcea gesturi, sobru, plin de bun-simţ şi destul de inteligent, dar cu scrupulul lăudabil că nu e destul. Preşedinte în numeroase consilii de administraţie, director al unei bănci solide, politicienii îl căutau. Renunţase la un scaun de deputat în favoarea unui protejat al guvernului şi dobîn-dise, astfel, recunoştinţa şefului de partid, care, la prima ocazie, îi oferise loc în Cameră. In ultimul timp, la fiecare criză de cabinet, numele lui era pronunţat pentru remaniere, ceea ce făcea pe nemulţumiţi să se împace, dar candidatura lui, care nu era un zvon tendenţios, îl făcea ministeriabil în chip serios. In politică, de altfel, ca şi în afaceri, îşi consulta nevasta, ce se interesa activ de tot ce-1 privea. Avea, astfel, impresia că e iubit. In orice caz, realizau for-multa bună a unei asociaţii cinstite. Unirea lor decurgea aşa cum fusese contractată, fără abateri de la punctul ei iniţial. Prin uz, negreşit că Drăgănescu ar fi putut lua ceva precădere şi Elena ar fi putut pierde din prestigiu. El însă pornise de la început cu ideea că nu e iubit, ci numai acceptat; Elena se măritase cu abdicarea amorului după o primă logodnă nefericită. Cu un altul, care după mariaj ar fi căutat să-şi afirme privilegiile, Elena ar fi ajuns, desigur, la o dramă a nepotrivirii. Drăgănescu însă ar fi fost nenorocit dacă cineva l-ar fi împins la revendicări; de acea trăiau în armonie. Era în amîndoi un instinct ce menţinea distanţele. Ei totuşi se socoteau fericiţi. Renunţarea lui Drăgănescu nu era însoţită de nici o gelozie: ştia că nimeni nu are ceea ce-i aparţine, ştia că ceea ce
 281
 nu e al lui nu e al nimănui. Stare de lucruri limpede, fără nici linul din acele accidente ce aduc răscoală în sentimente şi le amestecă, urcă la cap pe cele de la inimă, coboară la inimă pe cele din minte şi dezlănţuie peste tot simţurile turburate. Elena, obicinuită de foarte tînără să ţie loc de gazdă în casa părintească, îşi alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul ei o făcea să aleagă ce era mai bun şi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă firească. Cum nu aveau pentru ea decît singura calitate de oaspeţi, îi supunea unui regim egal şi predomina fără nici o sforţare. Drăgănescu, prin căsătorie, făcuse un salt social. Ştia că lumea în care intrase era mai presus de educaţia şi de neamul lui, dar avea conştiinţa că-i este egal prin muncă şi cinste. Ţinuta lui era modestă, dar fără umilinţă, cordială, deşi fără supleţe; îşi păstra prestigiul şi Elena i-1 susţinea; formau astfel o pereche unită şi constituiau o forţă socială. De altfel, la recepţiile ei nu se vorbea nici politică, nici afaceri. Era salonul-tip, unde fiecare căuta să aducă sub forma cea mai distinsă ultimul reportaj. O emulaţie de limbagiu şi idei, în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului şi cu ţinuta perfectă a gazdelor. Pasiunea nu era admisă decît asupra unui singur subiect: muzica. Predilecţia de elevă silitoare, pe care Elena o avusese pentru sonate, se transformase într-un snobism artistic — snobism care, concentrat asupra unui astfel de obiect, devenise repede profesie de credinţă. Nory nu exagera vorbind de confortul sălei de muzică: un Bechestein derni-queue, un Bosendorfer grande-queue glorificau pianul, în afară de un Erard mic, bijuterie oferită de Drăgănescu Elenei, ce se afla în salonaşul ei intim. O vioară de valoare, violoncelul de fabricaţie superioară, harpă, flaute şi alte instrumente complimentare asigurau ansamblurile. Fireşte, executanţii veneau, de obicei, cu instrumentele şi partiţiile lor, dar la nevoie nu se putea invoca nici o lipsă. Biblioteca muzicală era orînduită şi ea pe compozitori şi instrumente şi era completă de la clasici la moderni. Cele mai îngrijite preocupări erau acordate acusticei şi sala de muzică îşi avea arhitecţii ei asidui ca şi executanţii.
 Încercările de muzică de cameră reuşise aşa de bine încît Elena fusese împinsă către manifestări mai mari şi decisese două concerte anuale. Joile muzicale urmau regulat, mai intime. Elena ţinea adesea, ea singură, acompaniamentul la pian, dar niciodată atunci cînd putea fi înlocuită mai bine. Acest bun-simţ îi crease o mică reputaţie de virtuoză. De obicei, o vedetă muzicailă se producea în fiecare joi, dînd relief programului. Şedinţa fixă, de o oră şi jumătate, era dedicată muzicii ca liturghia bisericei: nici o şoaptă, nici o întrerupere. După program urma o destindere. Elena, protocolară şi rigidă de felul ei, ştia însă să se facă primitoare. Nu-şi consuma nici spiritul, nici graţiile, dar obliga pe musafiri să fie spirituali şi gra-ţiosi. Aceiaşi oameni nu mai erau aiurea deopotrivă de plăcuţi, în cadrul acela simţeau nevoia să-şi cînte cea mai bună partitură, nu numai muzicală, ci şi omenească. Ca şi sextetele, conversaţiile mergeau în tactul şi tonul cerut. Elena avea negreşit mult merit pentru aceste armonizări, dar pe drumul lui adevărat e lesne ca omul să meargă bine şi Elena avea norocul de a trăi după înclinările ei.
 VII
 Prinţul Maxenţiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din răceală; era o izbucnire mai violentă a boalei lui cronice. Doctorul Răut chemat, cunoscînd însă consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, şi ea acceptase versiunea, deşi nu se mai îndoia acum asupra adevărului. Maxenţiu ar fi vroit să nu mai fie mister, să strige Adei ca o sfidare:
 — Sunt ofticos!
 Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în sfîrşit, în voie. Dura însă mai departe minciuna, minciuna a toţi trei; dar acum îi era cel puţin îngăduit să zacă în voie. Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atîta timp îi fusese refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De s-ar fi putut repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum, acolo, în somierele moi, aşa de des. Mama lui nu băga niciodată de seamă cînd era mai palid sau uşor prins de răceală, ca să-1 odinească. îl scula pentru joc, pentru gimnastică, pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada pentru a figura alături de ea pretutindeni. Cruzimea femeilor îl urmărea.
 Cum şi-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea, care era aşa de voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sîn celebru. Sînul, mai mult decît talentul şi decît vocea subţiratecă, o făcuse stea de variate. Antreprenorii o plăteau scump. Zadarnic defilau pe scenă cîte trei, şase sau douăsprezece femei aproape goale. Cînd apărea Zaza, cu rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar decoltată jos, lăsînd sînii afară, publicul avea un singur ochi concentrat acolo, ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu ştia cupletul cîntat, nici nu băga de seamă că Zaza nu e frumoasă şi că are piciorul
 182
 183
 chiar urît. Sinului îi datora Zaza în subsolul Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea durabilă a bătrînului prinţ, pasiune ce sfîrşise aproape legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament. Testamentul urmărit de moştenitorii frustraţi prin procese nesfîrşite, în timpul cărora mama lui Maxenţiu îndatorase tot ce avea ca să cîştige printr-o sentinţă tîrzie.
 Nu! Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deşi el fusese un copil pornit spre jocuri pacinice. îl purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri, pretutindeni unde o ducea situaţia ei semioficială de metresă. E drept că deprinsese astfel acea ţinută mondenă, e drept că dobîndise oarecare educaţie de la guvernanta engleză, o puritană care, probabil, credea că, devotîndu-se copilului curtezanei, face operă de răscumpărare. Dar de ce nu-1 lăsa liniştit cu un album de poze, cu cîinii, cu jocurile de fise colorate, lîngă bătrîna Miss, şi-1 tîra după ea fără milă, din dragoste, din obicei — copil, adolescent, mereu? Poate că trebuia ţinut prezent ca un argument subt ochii prinţului bătrîn, apoi ca o dovadă subt cei ai moştenitorilor, iar pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu sine decît un cîine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de companie. Totuşi pe mama lui o iubise mult. Dar ea, ca şi Ada, îl avusese numai drept măsură bancară. Jucase amîndouă, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-1 iubeau, dar nu-1 lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost ruşine de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune.
 Bătrînul prinţ, cunoscut pentru robusteţa lui, murise de un atac de paralizie. Ea, Zaza, murise glorios de un cancer superb, dezvoltat în larg pe sînul odinioară celebru, acum voluminos. Pe aceste îngrăşăminte ciupercile maligne crescuse prospere. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu răsad rău fusese extirpate. Nu mai putuse trăi tocmai pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc îşi aşază omul cultul, e respectabil să moară apărîn-du-1. Sînul pentru Zaza era o patrie. O patrie cu care te alinţi şi pe care îşi fac cuib ciupercile rele! Dar tăindu-le, mori deodată cu ele.
 Respectuos, recules, Maxenţiu văzuse trecînd într-un lighean sîngerat acele simboluri şi rămăsese orfan. Probabil că Maxenţiu făcuse pe picioare multe pleurite infantile pînă cînd ajunsese la congestia de acum. De aceea simţea atîta fericire să zacă. li era numai grijă ca acel confort să nu înceteze cumva; îi părea suspectă atîta odihnă. De cîte ori înainte, chinuit de indispoziţie şi trebuind să stea mult în picioare sau să umble, nu simţise nevoia unei scufundări într-un neant şi nu zisese: „Aş vrea să dorm", aşa cum zici: ,,Aş vrea să mor!". Acum, avea acea amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi era fericit să doarmă. N-avusese temperaturi prea mari, nici crize acute, doar o stare morbidă ce făcea pe doctor şi pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se desfăşura normal şi fără riscul unui deznodămînt rău, dar, orişicînd, plămînul putea lua, iniţiativa uneia din acele hemoptizii aşa de obsedante altădată pentru Maxenţiu. De aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în ce mai desluşit asupra boalei. Ada şi doctorul nu mai simulau unul către altul; cel mult, Ada dorea ca boala lui Maxenţiu să nu devie publică, dar acolo, în casă, o denunţa. Apartamentul fusese transformat, trei camere în şir, fără perdele, cu geamuri mobile, permanent deschise, cu mobilier puţin şi lăcuit, cu prea mult porţelan, la fel cu sălile de sanatoriu; înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adăpostul înapoia căruia mai înainte se ascundea prinţul Maxenţiu, cînd isprăvea corvezile mondene.
 Cînd Maxenţiu ieşise din toropeala primelor zile de boală, găsise şi primise situaţia asta nouă. Aer şi lumină în loc de umbră şi taină, şi în locul toaletei lui minuţioase, acum neisprăvitele experimente medicale. Totul era exteriorizat; totul era oferit indiscreţiei analizelor şi razelor. înainte trăia un mister trist cu un tovarăş scump — cu el; acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada, toţi erau dovezi ale mizeriei mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-1 mai interesa. Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atîta constrîngere era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. îşi descărca cu bucurie ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag aşa; îi părea că-1 simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic. Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în tuse pînă la înec, nu se ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii muşchi, să tragă din bietele fibre, să-şi zdrobească plămînii putrezi ca să ducă la maximum acea convulsie. Credea că va curăţa astfel locul unde stau zgîrieturile şi sputele, dar avea nădejdea că tuşea va reîncepe pentru ca prin dovada ei să i se manifeste iarăşi o viaţă, care, în pauze, părea că-1 lasă vid, prea uscat, burete iescos, oase sunînd a gol. îi trebuia suc.
 Doctorul era nevoit să intervină cu severitate. Ada cu brus-cheţă, pentru a-1 opri de a-şi agrava şi provoca cu încăpăţînare tuşea, pe care vrea să şi-o tuşească, cum zicea, „pînă la sfîrşit" . . . Şi toate lucrurile exterioare îl preocupau: săpunul, chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile în pahare repective, kefirul pe care-1 bea din ceas în ceas, gălbenuşurile pe care le înghiţea lacom, pătîndu-şi
 184
 185
 cămaşa fiindcă mîna îi tremura. Ceea ce-i plăcea mult era nădu-şeala. Ascundea momentul transpiraţiei înadins ca să rămînă în izul ei; numai cînd începea tremurul cerea speriat să fie premenit, dar nu lăsa să-i ia cămaşa de tot. O mai ţinea pe pat aşa udă, probabil aberaţii ale febricitaţii, deoarece şi gargara, limonada le ţinea în gură mult, ceea ce-i umfla obrajii şi—1 făcea hidos; le ţinea acolo mult „pînă se încălzesc", zicea, şi uneori cobora fără voie din pat, aşa, în cămaşă, aproape gol, oribil, uitîndu-se în oglindă, plăcîndu-i vedenia trupului nemernic. îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu ruşine.
 Epoca de criză trecuse. Urma convalescenţa foarte lungă şi serioasă din cauza accidentelor mereu posibile. Maxenţiu nu mai avea acum micile voluptăţi vulgare ale boalei şi căuta alte distracţii, tot exterioare. Părăsise de tot călătoriile în interior. In acel interior nu mai erau peisagiile turmentate de altădată cărora, în nesiguranţă, să le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei clasică şi harta plămînilor fotografiată sta precisă subt ochii lui Maxenţiu, resemnat. Căuta acum ocupaţii mărunte şi răutăcioase, îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă subliniau prezenţa ftiziei. Era hărţăgos cu ea ca şi cum ar fi şicanat, astfel, boala aceea odioasă. Totuşi îi primea îngrijirile cu aviditate. în timpul boalei, Ada venea foarte des în camera lui. Conferenţia cu doctorul şi supraveghea totul. O apucase teama ca nu cumva prinţul să moară, ceea ce nu socotea oportun. De aceea, nu se opusese cu nimic revoluţiei pe care boala o făcuse în casă.
 La început, lui Maxenţiu îi era frică să nu moară pentru a nu face bucuria Adei, dar pe urmă înţelesese că ea nu-i dorea moartea şi-i părea rău că nu i-a făcut farsa sinistră. Fireşte că nu-i da morţei înţelesul adevărat; nu credea nici un moment în chip sincer că el, Maxenţiu, ar putea muri. Nu era conştient de gravitate. Era un ofticos, dar un ofticos destinat să trăiască, cu ruşinea lui, interminabil!
 Şicanînd personalul cu răutăţi despre lucruri concrete, înrăirea lui morală avea de obiect numai pe Ada. Ii imputa acum ostentaţia mizeriei lui fizice, aşa cum altădată îi reproşa taina nevoită a aceleiaşi mizerii. Toată preocuparea lui era s-o plictisească şi, de-a lungul zilelor lungi, gîndul se ostenea cu planuri de persecuţie. Găsise două sisteme pe care le specula: boala lui şi pe Lică, ce-i revenise în minte cu dorinţe de revanşă. Răutăţile erau picături ce-i puneau sîngele în mişcare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca şi copiii răi, lovea pe ascuns, cu teama de a fi lovit. Cum Ada îşi rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunînd că se simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulţumire că a putut să o sperie
 şi, de la uşă, îi punea vreo întrebare despre cai şi grajduri — vreo întrebare ce se răsfrîngea asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeii erau pentru el o desfătare. Le pîndea, se bucura de încurcătură, inventa dificultăţi; emitea pretenţii, cuteza ameninţări deghizate, înainta în strategia lui, perfid şi fricos totodată, si visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare ineît s-o turbure cumplit, s-o . . . omoare! Căuta febril care ar putea fi acea întrebare, apoi se temea: ea odată moartă, ce devenea el? Şi tot porţelanul din jur, sanatoriul acela improvizat îl emoţionau ca şi cum ar fi trebuit să le părăsească pentru un scop crud şi măreţ. Profita de faptul că Ada, luată prin surprindere, nu-1 înfruntase de la început. Nu-1 înfruntase din precauţiune pentru sănătatea lui de care avea interes şi, mai ales, pentru că nu era incă cu Lică într-un acord destul de clar. De aceea ea, deşi ar fi putut dejuca aşa de lesne manoperele copilăreşti ale lui Maxenţiu, nu lua o atitudine precisă. Pe Trubadur şi—1 regăsise şi primise postul de şambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, nu era complicele cu care să faci front inamicului comun. Capricios şi instabil, vrea şi nu vrea, părea că-şi ia rolul în serios, apoi deodată vorbea iar de plecare. în amor aveau aceleaşi raporturi. Un fel de tachinerie ambiţioasă. Trecerea lui Lică de la un mediu la altul se făcea cu oarecare zbateri. Cu toată favoarea făţişă a prinţesei, i se mai părea că e prins într-un laţ şi independenţa femeiei îl plictisea. Era deprins cu prietene mai servile. Dacă Ada ar fi fost prea departe prin fire de acele femei, nici nu s-ar fi apropiat de dînsa. N-avea aspiraţii rafinate; văzuse însă bine că ţigăncuşa era de înţeles. între dînsa şi celelalte amante nu era o deosebire de castă, ci numai de clasă. De la înălţimea dogr-cart-ului cu toate safirele de pe degete, cu tot luxul, o recunoscuse ca fiind ,,d-a iui". Pînă la urmă şi el era băiat de perceptor şi avea rude bune. Pe Lică îl stînjeneau la Ada numai lucrurile concrete ce făceau diferenţa de mediu: casa, trăsurile, rochiile elegante, deşi cam ştia ce acopăr. Ada pricepea obstacolele şi le-ar fi înlăturat dintr-o dată, de nu s-ar fi complicat cu capriciile de bolnav ale lui Maxenţiu. Duelîndu-se acum cu Lică, şi Maxenţiu amesteeîndu-se, Ada trebuia să facă diplomaţie pentru ca ordinele prinţului să nu irite la grajduri pe domnul maestru de călărie. Toată intriga asta plăcea, de altfel, Adei. Odată ce lucrurile nu se desfăşurase cu repeziciune şi simplicitate, şiretlicurile o distrau. Fantoşa prinţului n-avea nici o putere efectivă, dar putea muri, şi dincolo, cel viu era mereu reticent şi dubios. Ceea ce însă convenea minunat Adei era că putea să mintă în voie. Toate întrebările lui Maxenţiu cereau şi dobîndeau minciuni. El ştia, dar îi plăcea că e silită să-1
 186
 187
 mintă, că se teme şi că se fereşte. Era o victorie asupra atîtor înfruntări din trecut, şi era singura lui ocupaţie. In timpul acesta se apropiau ultimele curse de toamnă şi Ada voia să-şi lanseze caii. Să facă cel puţin un început în aşteptarea loviturilor mai mari, pregătite abia pentru primăvara viitoare. Era destul de neliniştită în privinţa asta, din pricina lui Lică. Avea şi ambiţia şi nevoia să-1 prezinte bine în public.
 Lică simţea şi el unele accese noi de ambiţie, urmate de nepăsarea lui obicinuită. „Ei ş-apoi! ... Să iasă ce o ieşi! . . ." şi fluiera a ducă, punîndu-şi mîinile în buzunare, tocmai cînd Ada era mai în fierbere.
 Dacă Lică, la grajduri, nu era de mare folos, nici nu era de prisos. Caii erau, e drept, de mîna întîia, achiziţionaţi cu jocheii lor cu tot, dar Lică avea calitatea de a fi simpatic personalului. Nu venise cu nici o pretenţie, din contra, se interesa cu o sinceră şi naivă curiozitate de la neamţ, jocheul-şef, ca de la cineva mai competent; în schimb, cînd pusese mîna pe cai, o pusese bine şi neamţul văzuse că domnişorul cunoaşte afacerea, aşa încît se înţelegeau împreună şi tot aşa şi cu cei mai mici.
 Lică era destul de aproape de ei ca să le ştie vorbi în plac:
 — Dă-o dracului de treabă! zicea cînd ceva nu mergea. Dar vedea defectul; avea pentru cai „ochiul". Hotărît să „n-o ia în serios", nu se surmena şi nici nu înteţea pe alţii cu lucrul; dar prinţesa se ţinea după el, ceea ce silea pe toată lumea — afară de dîn-sul — să muncească.
 Neamţul, cu nume de englez, fireşte, mister Whip, nu putea suferi pe Ada, fiindcă ţipa cînd vorbea. Aşa că Lică slujea de amortisment între ei, ţinînd făţiş partea jocheului, fiindcă de femeie era mai sigur şi o putea împăca. Mister Whip era uimit de curajul lui Lică de a contrazice pe patroană fără să provoace ţipete. In schimb, cînd veneau ordine de la Maxenţiu, Lică se trăgea la o parte, ca unul care se spală pe mîini. Mister Whip atunci, ca revanşă, îi lua apărarea. Aşa cum era situaţia, Lică se simţea mulţumit să trăiască între cai şi grăjdari; se gîndea, negreşit, la Ada, cu oarecare nerăbdare, dar dovedea că a început să fie şi răbdător. In aşteptare făcuse unele demersuri pentru un raglan cald în rate la croitorul lui mister Whip, deci un raglan cu croială englezească . . .
 . . . Maxenţiu părăsise patul, circula prin cele trei camere, deocamdată, dezorientat de noutatea însănătoşirii. Cu apucăturile ei brusce, Ada decisese că era timpul să se considere restabilit. Re-cunoscînd un tratament conjugal îndelung practicat, Maxenţiu uitase că e un mare inchizitor şi se supusese. Ada nu admitea ca
 cursele de toamnă să aibă loc fără ca prinţul să o însoţească. Lică pe pistă şi Maxenţiu în tribună: asta îi era deocamdată socoteala. Intrase într-o dimineaţă la vizita doctorului, cu zgomotul acela de uşi trîntite care răscolea mînia lui Maxenţiu şi spusese profesorului Răut, cu nesinchiseala ei, că, stînd mereu în casă, are să slăbească prea mult. Va avea mină rea la curse cînd toţi ochii vor fi pe el. Trebuia, deci, să se deprindă cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare program.
 Se întîmplase între timp o schimbare ce permitea o astfel de politică. Intre Ada şi Lică Trubadurul exista acum o complicitate efectivă. Era decisă, deci, să apară cu Maxenţiu în public, în cei mai armonioşi termeni conjugali, mai „prinţesă Maxenţiu" ca ori-cînd, mai ales în ziua aceea de paradă sportivă, cînd va oferi publicului prezenţa nouă a lui Lică, pe care societatea trebuia să-1 înghită lin. Prinţul vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la înde-mînă să reacţioneze. Contactul cu aerul, cu lumea, îl zăpăceau ca vaporul pe un pasager novice. Nu ştia deloc de se simte rău sau bine; nu ştia dacă trupul lui rezistă sau riscă ceva din regimul acela nou. Astfel că Ada îşi reluase repede supremaţia şi profita de ea în tot felul. Cu prima ocazie intrase la el dimineaţa, cu zgomot, ţinînd în mîini registrele albastre ale intendenţei casei, care erau pentru Maxenţiu chinuitoare ca nişte lipitori şi îi spusese fără nici un scrupul:
 — S-a cheltuit enorm cu boala! Ar fi bine să fii mai sănătos!
 Urare, desigur, plăcută, dar ameninţare pozitivă. Cum! In loc să se teamă ca mai deunăzi — credea el — să se teamă că prinţul Maxenţiu o va lăsa, va divorţa într-un proces de scandal ce-i va lua titlul şi o va acoperi de ruşine; în loc să se teamă mereu că Maxenţiu bolnav ar putea muri — tragedie negreşit grozavă! —■ în loc de asta avea îndrăzneala să-i spună că pe dînsul, pe bărbatul ei, nobil şi bolnav, îl va lipsi de îngrijirile cuvenite! Un Maxenţiu părăsit... fără bani...! Mizerabila! îl teroriza perspectiva tristă că în viitor — un viitor pe care-1 purta prezent în el — i s-ar putea lua patul, doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate şi tot ce s-ar mai fi cerut pentru ca scumpul bolnav Maxenţiu, ce simţea că va mai zace, să fie iar vindecat, vindecat mereu . . . mereu! Smuls de la năravurile boalei, de la tovărăşia fiolelor şi chiuvetelor, Maxenţiu se vedea acum fără ocupaţii, zadarnic, pustiu. Iar la moral, epopeea aceea de persecuţii mărunte, gîndurile perfide şi ucigaşe, existenţa aceea savuroasă, de om rău, de tiran, măreţia crudă a bietului creier, se risipise la întîia poruncă a femeiei, ca baloanele de săpun pe care cîte o jumătate de oră le făcea la spălat.
 188
 189
 . . . Raglanul englezesc hotărîse noua stare de lucruri. Croitorul, pe garanţia lui Whip, liberase haina pe un simplu acompt şi Lică o înnoise în prima zi mai zbîrlită. li şedea şnapanului foarte bine şi primise complimente de la tot personalul inferior, la care răspunsese făcînd cu ochiul şi căutîndu-se de formă în buzunare cu un gest de bune intenţii.
 Pe cînd fuma o ţigară de foi oferită de saftea ele mister Whip, deşi strict interzisă în incinta grajdurilor, se trezise, pe la spate, cu Ada, prin surprindere. De la poarta mare, Ada văzuse un străin „bine- şi, cum avea obsesii de proprietară de cai, se temuse de vreo vizită clandestină, de vreun spion de curse. Se apropiase nesimţită şi gata pe scandal. Abia ajunsă în spatele lui, recunoscuse că e Lică al clomniei-sale, în contravenţie de fumat, dar foarte nostim. I se învîrtise în trup un fel de violenţă, pe care nu o mai simţise în ultimul timp. Impresiile contradictorii combinate îi dau o stare mînioasă de un anume fel. Cînd Lică, surprins, se întoarse, aruncase fumul de havană în ochii foarte aprinşi ai doamnei prinţese. Prins în delict de către stăpînă, se iritase, gata pe arţag. Ada propusese scurt o inspecţie la grajduri şi pornise cu Lică, urmată la distanţă respectuoasă şi prudentă de mister Whip, ce credea că de rîndul ăsta n-are să-i meargă bine nici lui Lică.
 Ada se uita pieziş la tînărul domn ce fuma comod havana cu riscul să dea foc la cîteva milioane instalaţie şi înnoia haine de modă înainte de a-şi fi îndeplinit datoriile amoroase. Cu aroganţa ei cea mai de soi -dete cu un deget jos ţigara ţinută de Lică încă slab în colţul gurii. Se făcu că nu aude vorba pe care Lică o mestecase pe buze fără înconjur. O vorbă pe şleau, pe care Ada o auzise bine şi şi-o prelingea pe buzele ei roşii. Şi unul şi altul s-ar fi pălmuit bucuros.
 „Ce canalie!" gîndi Ada ca un compliment.
 Mereu i se părea că e un tip străin şi nostim, din cauza raglanului, şi mereu îl regăsea cu acelaşi necaz: huzureşte şi n-a „plătit".
 în grajd luă caii la rînd. Whip sta deoparte. La fiecare boxă Ada se oprea hotărîtă să găsească un cusur, orişicare, chiar împotriva evidenţei, numai ca să facă celuilalt în necaz. Cu coada biciuştei, păstrată încă în mînă — venise în dog-cart — lovea o crupă sau o coamă, adresîndu-se lui Lică cu mojicie. Whip, băgînd de seamă că inspecţia nu-1 privea, se eclipsă, plin de presimţiri rele. Cu tot raglanul neplătit, Lică simţea că furia i se urcă; accese pe care uşuraticul Trubadur le avea uneori. Pricinile căutate de Ada erau tot mai absurde, mai provocatoare. Lică se conţinea abia,
 190
 furios şi decis: „O las să isprăvească şi ies pe uşă fără să mă uit la ea, şi pentru totdeauna".
 Un fel de bucurie îi venea la gîndul libertăţii de altădată, regăsită. Era ultimul cal. Strălucea! Acel pe care trebuia să-1 alerge chiar Lică în cursă de stăpîn. Ada avu un rîs ascuţit, isteric:
 — Ăsta e cal de regiment, nu de curse . . .
 Nu isprăvi cuvîntul şi ţipă cu toată gura. Printr-o mişcare brutală, neprecugetată, Lică o plesnise peste mîini cu cravaşa. Dunga albă lăsată de curea se desena pe braţul înroşit.
 „Tot era să plec aşa şi aşa!" se gîndi Lică sumar. Dar de ce tăcea muierea?
 Muşcîndu-şi buzele înroşite, Ada de usturime abia îşi ţinea lacrimile. Dunga loviturii, acum învineţită, bobotea, şi mina avea un tremur tetanic.
 — Ceva... să nu mai usture . . . zise Ada cu un gemet, cu gemetul unui cîine biciuit.
 Lică îşi aminti de mica farmacie instalată în odăiţa de lîngă grajd, care slujea de cancelarie. Cu dinţii de sus înfipţi în buza de jos nu-i spuse nimic, nici n-ar fi ştiut ce să spună, şi o apucă tocmai de braţul dureros, ca să o ducă acolo. Ada deschise gura să ţipe iar, dar nu ţipă. Impingînd uşa cu piciorul, Lică intră în odăiţa de cancelarie, trăgînd pe Ada după el. Aruncă raglanul pe un scaun şi se uită nepriceput la dulapul cu borcănaşe şi sticluţe. Ada se apropie şi-i arătă un borcan cu vaselină. Stîngaci, Lică înfipse degetele în unsoare şi le plimbă pe braţul păros şi bobotit. Femeia sta pasivă . . . apoi deodată îl muşcă pe gură . . .
 . . . Lică, cu mîinile subţiri şi tari o apucă pînă ce braţele slabe şi falangele îi pîrîiră pe oase . . . Muşca, lupoaica! . . . Apoi simţi muchea mesei de lemn că-i taie şalele ... o împinse de perete . . . Ada auzi hîrşîitul bluzei de zidul văros, şi tencuiala, glodind-o, intra prin haine şi carne cu fiecare bobită de grunz . . .
 ,,Ţigancă" . . . gîndi Lică . . . „Ţigancă", mestecă iar în gura care apucă arţăgos ca a unui cîine tînăr. . . „pe seînduri ... ţigancă!"
 Apoi se gîndi că uşa grajdului a rămas deschisă . . . grija ca să nu scape cumva un cal îi reveni limpede. De ezitări, de toane, de furie, de amor, Trubadurul se descărcase . . .
 — Nu e aici nici o oglindă! şuieră melodic, ca un şarpe dresat, Ada.
 In odăiţă era o masă şi un scaun de lemn, dulapul, o etajeră cu registre şi hăţuri în cui. Sumar! Lucruri concrete ce nu puteau stînjeni pe Lică!
 191
 Whip rămăsese afară, la o distanţă nici mare, nici mică de grajduri, ca un strateg — şi grav, gîndea că trebuie să se petreacă acolo lucruri rele!
 Ceea ce era discutabil.
 VIU
 Ada nu mai avea deci nevoie de ocoluri pentru a întîlni pe Lică, aşa cum se petrecuse la început, cînd îl găsise şi—1 rătăcise din nou în mijlocul oraşului. Strada i-1 redase definitiv. Lucruri la care nu se gîndea din punctul de vedere al destinului, încă mai puţin din cel poetic, şi nici nu i se părea ciudat să se lege cu un om întîlnit pe uliţă, cum nici lui Lică nu i se părea nici ciudată, nici romantică aventura lui de pieton cu boierii de dog-cart. Unul ca şi altul cînd se gîndeau la acel moment predestinat erau numai mulţumiţi şi preocupaţi de consecinţele lui practice. Ada nu mai avea deci nevoie ca deunăzi de frumoasa doamnă Elena Drăgă-nescu-Hallipa pentru a descoperi pe Lică, dar avea încă mare nevoie de ea pentru a-i da altă situaţie decît aceea de haimana, cum îl chema Maxenţiu, cu un ultim act de autoritate. Cercetînd pe Lică, Ada aflase cu bucurie că era unchiul înfumuratei doamne Hallipa-Drăgănescu. Comunicase noutatea lui Maxenţiu, ce opinase că fiecare familie are haimanaua ei. Dacă Lică ar fi avut însă raporturi de familie cu Drăgăneştii, lucrul s-ar fi schimbat. Ada ştia că în curînd lumea va vorbi de ea şi de stahlmaistrul ei. Mai ştia că o prinţesă autentică ar fi putut să-şi permită şoferul sau jocheul, dar că ei, care era prinţesă numai prin alianţă şi încă de mîna stîngă, nu i s-ar fi trecut cu vederea. Abia strecurată în societatea înaltă, ar fi fost pusă la index. Avea deci două păreri precise: ţinea la opinia publică, pentru că era ambiţioasă, dar, cînd era vorba să-şi facă gustul, n-avea habar ce vor zice oamenii. Soluţia era clară: să silească lumea să accepte pe Lică. O mai bună recomandaţie ca înrudirea cu doamna Drăgănescu-Hallipa nici nu se putea. Dar cum să o proclame? Pe Elena n-o frecventa, aproape nici nu se recunoşteau, deşi camarade de şcoală. Lică, la primul cuvînt spus în privinţa asta, refuzase net, luîndu-şi cu gestul lui obicinuit pălăria, gata să plece.
 — Eu pe-acolo nu calc! zisese cu încăpăţînare.
 192
 Ar fi trebuit ca numele lui Lică şi al Drăgăneştilor să fie alăturate fără ştirea şi fără voia lor. Pentru asta era destul ca Ada să pătrundă la recepţiile Elenei. Pe Maxenţiu însă, înrăit cum era, nu se putea bizui şi nici nu era lesne ca tocmai Maxenţiu să reia raporturile cu Elena, fără vreo împrejurare. Ada nu găsea încă mijlocul, dar căuta stăruitor şi, în aşteptare, făcea o propagandă activă pentru concertul Elenei. Pe oricine-1 întîlnea, îl întîmpina cu vestea audiţiei din Bach:
 — Eu nu ies nicăieri în iarna asta, spunea; am pe bărbatul meu bolnav, dar ce minunată iniţiativă! Ideta de a lărgi coreul e admirabilă. Sunt partizana fanatică a lui Bach!
 Şi Ada, cu ajutorul primului dicţionar muzical, vorbea cu competenţă despre Bach. Nici chiar Elena nu lucra mai mult la răs-pîndirea evenimentului artistic ca prinţesa Ada. Dacă doamna Elena Drăgănescu ar fi ştiut de acea reclamă gratuită, care risca să-i complice lista invitaţiilor, s-ar fi nemulţumit. Prin concursul inopinat al Adei, concertul ei devenea un fel de mare premieră de ia care ar fi fost ruşine să lipseşti. Ada spera, nu fără dreptate, că acest panegiric va ajunge la urechile Elenei, ce va fi probabil mirată, dar şi măgulită. Totuşi de-acolo pînă la o invitaţie mai era încă drum. Dacă nimic nou nu survenea în apropierea concertului, ce trebuia să aibă loc la finele lui noiembrie, Ada era decisă să caute pe Nory Baldovin şi să-i ceară categoric obţinerea unei invitaţii. Se bizuia pe surprinderea produsă de o aşa cerere pentru c,~: refuzul să fie greu.
 Ca scuză avea pe Bach. Pasiunea ei pentru Bach îi îngăduia procedări absurde. Ada nu avea nici o urmă de fire de artist şi nici informaţii suficiente asupra acestui fel de temperament, dar ştia că ?rta are legi aparte şi că în numele ei se comit multe lucruri pe de lăturea uzului comun. Subt pretextul că nu poate ieşi din casă din cauza boalei lui Maxenţiu, prinţesa Ada primea acum mult. Luase din acea boală prilej bun pentru a-şi organiza recepţiile, pînă atunci cam şovăielnice. Pe motivul sănătăţii, vizitarea casei Maxenţiu devenea o datorie, şi biletele de scuză, cam numeroase înainte, erau din ce în ce mai rare. Tot din cauza boalei, recepţiile erau simple, mai adesea prînzuri în număr redus, dar la care Ada reuşea să strecoare cît mai mult lux, fără să se bage în seamă, dar în aşa fel ca oaspeţii să-i simtă mulţumirea. Subiectul principal al conversaţiei era, fireşte, prinţul şi sănătatea lui aelicată. Subiect asupra căruia Ada era aşa de abundentă, că . drept foarte devotată. Unii din musafiri pătrundeau pînă la Maxenţiu, care nu lua parte, dimpotrivă, se ascundea, oamenii fiindu-i acum urîţi. Cu prilejul vizitării apartamentului sanitar al lui
 193
 Maxenţiu, se vizita tot palatul minunat orînduit. Se producea acea cordialitate pe care o stabileşte averea. Chiar cei mai rezervaţi pînă atunci faţă de Ada emiteau acum proiecte mari, pentru timpul cînd prinţul va fi însănătoşit.
 Printre multe alte se vorbea des şi de concertul din muzică de Bach. Unii din musafiri erau chiar din cercul Elenei, alţii aflau abia atunci, dar pe toţi, profani sau diletanţi, îi impresiona solemnitatea acelui nume de muzicant, izolat astfel în gloria lui printr-o ceremonie pioasă. Titlul de audiţie exclusivă din muzică de Bach avea efect asupra tuturor. Astfel stau lucrurile cînd Ada ci vi în ziarele, pe care le parcurgea regulat ca un politician, c-a so.-.it în ţară Victor Marcian. Fu o revelaţie.
 îşi găsise calea şi omul. Marcian era văr bun cu Maxenţiu. Era fiul unei surori a frumoasei Zaza, soră venită ca guvernantă într-un pension şi măritată regulat cu un onest funcţionar. Marcian, deşi artist, era foarte ordonat în sentimentele lui familiale. Devotamentul lui pentru tatăl său era legendar. Chiar pe mătuşica Zaza o tratase ca pe o rudă respectabilă. Copilărise cu Maxenţiu, căruia îi trimetea regulat cărţi poştale ilustrate de pe parcursul lui de voiajor glorios. Nimic, deci, mai probabil ca vizita lui Marcian. Era destul să fie informat că prinţul e la Bucureşti şi încă bolnav.
 în adevăr, într-o zi, pe la patru — oră burgheză — Marcian veni cu o birjă oarecare la casa de marmoră. Ordinile erau precise: domnul Marcian să fie primit orieînd. Spre norocul ei, Ada era acasă. în interior nu prea era elegantă şi Marcian o găsi cu
 0 rochiţă de casă foarte simplă. Era un bun debut, deoarece verişorul celebru avea idei şi apucături modeste, pe care gloria nu
 1 le schimbase. Boala lui Maxenţiu pusese de la început conversaţia pe un ton familiar. Ada nu ascunsese lui Marcian grija ce-i da prinţul. Ştia să fie cordială; era, de altfel, uimită sincer do renu-mele vărului şi, mai ales, avea nevoie de el. Bunul-simţ îi dicta să nu fie nici cochetă, nici linguşitoare, artistul avînd spaimă de amîn-două procedeele. Ii arătă şi lui, fără pretenţii, din treacăt, casa, cu aerul de a cere o apreciere şi, ca din întîmplare, îi mai arătă într-o casetă şi cărţile lui poştale, colectate cu grijă si prevedere. Marcian se simţi mulţumit de mariajul vărului Maxenţiu. Apei Ada conduse prinţului oaspele, ca pe o surpriză de preţ.
 Maxenţiu avea multă afecţiune pentru Marcian. Fu bucuros că-1 revede. Rămaşi singuri, muzicantul făcu însă elogiul Adei. Atunci prinţul nu mai cuteză să-şi arate doleanţele casnice.
 De-acolo înainte totul decurse bine. Marcian îşi avea tacimul pus, întrucît, între mesele la birt şi dineurile mondene, îi convenea
 194
 să se poată repauza cu bucătărie de familie. Maxenţiu lua parte numai ca spectator. Mesele lui speciale, din trei în trei ore, permiteau serviciul separat şi izolarea. Deşi cam nepăsătoare cu microbii, Ada avea totuşi oarecari temeri şi se ferea. Maxenţiu însă era stînjenit mult de el singur. Fără a fi chemată pe nume,  lui era ştiută de toţi oaspeţii.
 Cnui din cei mai zeloşi propagatori era acum însuşi doctorul . Nu i se putea reproşa că nu ţinuse secretul la timp. Acum creară că e vremea să-şi publice succesele în boala aceea tăinuită, să-şi prepare drum spre un sanatoriu propriu, ceea ce era visul lui. Unui astfel de luptător contra tuberculozei şi cu un exemplu aşa de patent pentru reclamă ca Maxenţiu, nu i se puteau refuza fondurile. Vedea în închipuire clădirea albă într-un parc vast de brazi. Deocamdată, palatul Razu îi părea a avea minunate calităţi de sanatoriu, începînd de la marmora albă a exteriorului. Credea că ;';r fi fost păcat să rămînă un imobil particular. Fără iluzii asupra vindecării prinţului, iluziile lui prevedeau vreun testament sau vreo donaţie. într-o meserie de realităţi, era utopist şi nici nu ;.vea destulă informaţie: nu cunoştea pe Lică Trubadurul.
 Din reclama asta Maxenţiu nu ştia nimic, dar o simţea sub forma unei separaţii tot mai mari între el şi lume. Ii era tot mai ruşine de trupul lui- slăbănog şi de respiraţia lui primejdioasă. Simţirea asta îi stînjenea toate apucăturile. Tăcerea lui penibilă, lipsa de cordialitate erau puse pe seama boalei şi scuzate. Era mulţumit cînd se putea sustrage de lume, ceea ce nu-i era posibil decît cu voia Adei. Izolat de toţi, aveau totuşi o mare ocupaţie: revolta împotriva Adei, care refuza să-1 trimită la Leysins, care, deci, îl asasina. Avea acum o cauză sacră, nu de răutăţi, nici de ură, si în pustiul din el şi din jurul lui îşi dezvolta în voie indignarea, în loc de cuvinte ingenioase, care să omoare pe Ada, acuma, de sus, de ia înălţimea unei revendicări uriaşe, de pe munţii piscoşi care adăposteau Leysins, Maxenţiu privea cu durere şi revoltă procesii felurite, toate variantele morţii lui proprii, pricinuită de femeia avară, adulteră şi criminală. Prin mintea lui, abandonată vedeniilor, treceau suferinţele, solemne ca şi ritul îngropăciunii lui, orînduită de el singur. Era o durere nobilă, o revoltă măreaţă, care, deodată obosită, se umilea din nou. Maxenţiu, cu o gură scîlciată de plîns, aşa cum sta urît, netrebnic, acolo pe o margine de canapea, scobora mereu mai mult în mizerie. Scobora aşa de mult în umilinţă pînă la gîndul de a întîlni pe Lică şi a-1 face aliatul plecării lui la Leysins. Pe Lică, nu pe Marcian. De vărul lui se jena: cu Lică nu mai avea acum nici o ruşine. Prin ocaziile frecvente de a se vedea, prin obligaţiile pe care Marcian le contractase
 195
 astfel către ea, Ada parvenise cu răbdare şi cu diplomaţie să atragă atenţia muzicantului asupra concertului din Bach. Nici un agent electoral nu ar fi putut face mai bine elogiul candidatului decît făcea Ada pe al Elenei. Scopul urmărit o silea să lase deoparte orice invidie. Era o impresurare abilă, o adevărată operă de sugestie. Marcian aflase, astfel, că Elena Hallipa-Drăgănescu era o mare admiratoare a lui, dar nu era dintre femeile care caută să acapareze un artist. Aflase că acolo era singura casă din Bucureşti care merită să fie frecventată de un muzicant de talia lui. între Ada şi Elena, deşi erau camarade de şcoală, situaţia fusese un moment delicată prin faptul că existase un proiect de logodnă cu Maxenţiu. Dar ce însemna asta? Destinul oamenilor nu se statorniceşte totdeauna dintr-o dată, şi cea mai bună probă erau cele două perechi aşa de bine potrivite acum. Prin astfel de mărturisiri, Marcian era convins că există raporturi cordiale intre cele două familii şi întrevedea putinţa de a lua el însuşi contact cu acel adăpost de seamă al muzicei. Marcian era deci sufleteşte pregătit. Cu toate că Ada aşezase admirabil pionii jocului ei, rămînea de dat o lovitură anevoioasă şi decisivă. In ziua cînd Marcian va consimţi formal, cum avea Ada să-1 introducă în casa Drăgăneştilor şi pe ea deodată cu el? Era încă nesigură.
 Prinţesa lucra astfel harnic pentru Lică Trubadurul, care avea capricii din ce în ce mai rare şi era mulţumit de amorul ţigăncuşei, deşi era un amor cu obstacole. Recepţiile, prezenţa lui Marcian, nevoia de a menaja pe Maxenţiu, tot planul de campanie dus de Ada aducea incomodităţi noului amor. Era o iubire mereu pe apucate, pe furiş, o iubire de lachei prin colţuri, care Adei îi era plăcută, dar şi displăcută şi o îndruma spre dorinţa unei libertăţi mai prielnice. Uneori, în vreun acces de pasiune pentru Lică, gîndea despre prinţ: „De ce Dumnezeu n-a murit mai bine!" dar se întorcea repede la socoteli mai cuminţi, li ştia încă necesar; avea nevoie de el viu şi, de ar fi fost posibil, chiar şi sănătos. Maxenţiu avea însă mereu un aer sinistru, care uneori o impresiona. Citeo-dată lupta dintre ei devenea mai acută. In toamna aceea doctorul socotise de datoria lui să insiste mai mult asupra plecării la Leysins. Gînd Răut vorbise prinţesei, nu-i răspunsese. Aşa că Maxenţiu avea ideea fixă a plecării şi Ada rezista în tăcere. într-o zi, la dejun, cînd prinţul îşi exprimase dorinţa mai direct şi tăcerea ei fusese deci mai îndărătnică, Maxenţiu pierduse răbdarea şi pusese chestiunea formal. Ada lăsase şervetul şi ieşise din sala de mîncare. Maxenţiu, furios, avusese un acces de tuse urmat de sufocări. Ce vroia nemernica? De ce-1 ţinea lîngă ea? Xu prefera să fie liberă? Ce însemna rezistenţa ei? Poate că nu vrea să audă
 vorbind de o localitate ponosită. îi era ruşine că el e nevoit să meargă la Leysins! Se temea de comentariul lumii! Cum şi lui îi era ruşine de acea localitate, detesta pe Ada pentru aceleaşi sim-ţiminte. Ştia doar acuma bine că era tuberculos. Vroia să aibă încă aerul că nu ^,tie şi, pentru că nimic nu-i era mai dureros şi ofensator decît cunoaşterea mizeriei lui, o ura pentru prefăcătoria ei. Pierduse tot: avantagiile disimulării, mîngîierile zăcerii, n-avea nici cel puţin bucuria de a vorbi cuiva de suferinţa lui. Vrea să se vindece. De fapt, Ada era avară. nu vrea cheltuieli noi şi, nai ales, nu vrea să rămînă singură în situaţia vulgară a unei femei oarecari cu un amant neînsemnat. Nu se gîndea intenţionat să-i facă rău sau să-1 lipsească de îngrijiri, dar nu înţelegea necesitatea absolută a plecării. îşi dădea ei singure argumente potrivite cu interesul ei: Pe drum singur! . . . între străini? . . . Cînd acasă avea la îndemînă tot confortul! . . .
 Maxenţiu însă, care se credea asasinat cu premeditare, trecuse acum la lupta făţişă. Nu mai avea prudenţă, nici stăpînire de sine. Pusese chestiunea din nou cu violenţă; rostise injurii pentru Lică, amestecîndu-1 în chip periculos discuţiei. Acla, înrăită de acuzaţii desluşite, refuzase hotărît, aşa cum Maxenţiu nu credea că va avea curajul. îşi închisese deci singur drumul. Acum, cînd îi era interzis, Leysins îi părea tot mai mult singura lui salvare. Nu mai era locul necesar dar ponosit, ci un paradis pierdut. Era însă neputincios.
 Ada, orfană şi majoră, se măritase cu avere proprie şi, din delicateţă, Maxenţiu nu ceruse act dotai. Fără delicateţă, Acla deschisese la început credit larg prinţului, ştiind că 1-a luat ca să-1 plătească. Averea o administra însă ea, cu străşnicie. Atît timp cît fusese trecut la rubrica luxului necesar, totul mersese bine, dar la primul conflict Maxenţiu se vedea constrîns. Cunoscu acum noi tragedii: avu gînduri de furt, proiecte absurde de a-şi procura bani. Un Maxenţiu imaginar, escroc şi tîlhar, se zbătu cu cel nevolnic şi cinstit. Sfîrşi prin a demasca doctorului Răut mizeriile lui de soţ-eonsorte. Doctorul, prudent, socoti că, deoarece bolnavul nu poate pleca, ce] mai bun lucru e să dureze cît mai mult pe loc. Cercă deci să-1 convingă că Leysins se putea amîna fără riscuri. Căută sa temporizeze. îşi aplică tratamentul mai intensiv, transformă încă mai mult apartamentul în laboratoriu. Adesea, scoborînd scara de marmoră, făcea planuri de amenajare a întregului palat, se lăsa tirîţ spre anticipări. Nu i se părea exclus ca frumoasa casă Razu să devie cu adevărat un sanatoriu, şi dimensiunile mici ale grădinii ii supărau. Maxenţiu, în acea temniţă, trăia vegetativ şi monoton,
 196
 197
 pe cînd în minte, pe rînd, erou şi criminal, acuzator şi vinovat, se zbuciuma fără spor.
 Lică, plictisit de odăiţa lui proastă şi prea depărtată, şi nemai-găzduind pe la prieteni din prudenţă, dormea foarte adesea în camera lui mister Whip, ce i se părea culmea confortului. Palatul de marmoră cu omul cadaveric îi era urît, îi amintea capelele funerare cu criptă, văzute în unele duminici din trecut, cînd se plimba !CÎ Bellu pe vremea liliacului, pe atunci cînd duduia Mari locuia prin partea locului. Ada, în schimb, cunoştea bine camera, adesea complezentă fără ştirea lui, a lui mister Whip. Uitase de vreo două ori acolo batiste fine şi, cum era foarte ordonată, le ceruse lui Lică, care n-avea habar. în schimb, mister Whip găsise acel corp delict, ce-1 făcuse să creadă că totul e cu putinţă de la o femeie nesuferită, care ţipă. Socotea însă că nu e de demnitatea unui jocheu-şof să se amestece în astfel de bănuieli supărătoare.
 Pentru Victor Marţian menajul lui Maxenţiu era foarte satisfăcător, îşi freca cu mulţumire mîinile bine îngrijite şi frumoase, zieindu-şi că bietul Maxenţiu avusese bună prevedere cu acea căsătorie. Femeia se arăta simpatică şi plină de bun-simţ şi sănătatea lui avea nevoie de bani. Cît despre ideea concertului Bach, cu în-ceiul se strecurase şi se aşezase la loc bun în mintea lui Marcian.
 — Frumos! . . . Minunat! . . . Lucru rar să vezi la noi în ţară o astfel de iniţiativă.
 Marcian trăia în aerul de sus al fumului de tămîie şi, în atmosfera ideală a muzicii, cunoştea din oameni ceea ce venea pînă la dînsul, ceea ce îi aduceau din ei. Lui, pentru arta lui minunată, îi aduceau numai ceea ce — mult, puţin — aveau mai bun. Acţiunea mizeriei trezea ecourile muzicale ale traiului. Crea ce ştia din realităţile mai josnice omeneşti forma pentru el ceva separat, ca două straturi distincte despărţite de atmosfera de filtrare a muzicii. Bine îndrumat de Ada, Marcian se întreba de nu era de datoria lui să-si manifeste aprobarea pentru concertul Bacii, poate chiar să-şi ofere concursul efectiv. Timid însă, nu vedea modalitatea. Bine pregătit pentru a servi scopurile Adei, nu lipsea decît ocazia. Aprobarea lui rămînea încă tacită. Vorbea puţin, în genere, şi pălă-vreala neobosită a Adei ajuta mult cordialitatea dejunurilor ele familie. Foarte deşteaptă, cu oarecare instrucţie, Ada, care nu cunoştea meditarca şi reculegerea, conversa permanent. Conversa banal, fără pretenţii, aşa că nu era obositoare. Puteai răspunde sumar sau puteai să nu-i răspunzi. Era ca un ziar cotidian din cele bune pentru lector: fără opinii si fără stil, dar informat şi lesne do parcurs. într-una clin zile, pe cînd Ada, bine informată de la Fedor. povestea in ce stadiu se găseau pregătirile, Marcian se exprimă în termeni  de călduroşi, că prinţesa, care nu lăsa să-i scape momentul, îl rugă pe loc să-i dea voie să comunice doamnei Hailipa vestea glorioasă că maestrul va asista, dacă nu chiar va participa la audiţie. Astfel provocat, Marcian îngăimă că era pentru el o mare bucurie să cinstească un festival Bach, dar că ... Ada nu-i permisese să se rătăcească în dificultăţi şi reticenţe. îi mulţumise cu entuziasm pentru ea, pentru amica ei Elena, pentru muzică . Din partea lui Bacii chiar! Expansivitate care intimidase pe Marcian, dar îl implicase fără de scăpare.
 Odată obţinut ca Marcian să cînte la faimoasa audiţie, Ada, înarmată cu un aşa de preţios passe-partout, trebuia, orice s-ar fi întîmplat şi prin orice mijloace, să pătrundă deodată cu Marcian la Hallipii-Drăgăneşti. în tot acel timp, tocmai fiindcă lucra aşa de mult la amorul ei pentru Lică şi la cariera lui socială, era nevoită să-1 neglijeze, evitînd întîlnirile riscante, mai ales că raporturile cu Maxenţiu erau tot încordate. Pe Trubadur Ada nu-1 putea pune la curent cu politica pe care o ducea, fiindcă ştia că nu vrea să audă cu nici un chip de Drăgăneşti şi ar fi fost în stare să strice tot. Lică nu avea intenţii, nici prevederi şi era nedumerit de răceala, ei. Gesturile de fugă nu le mai avea acum decît din obicei, nu din convingere. Trecuse pragul despărţitor al celor două medii aociaie şi prinsese gust să rămînă dincoace, unde îi condusese destinul lui de parvenitism, de care destin începea să aibă conştiinţă. Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decît trata pe mahalagioaicele lui; felul ăsta avea pentru ea savoare, un gust uşor de usturoi, ce-i plăcea făinăresei. El se purta cu ea aşa pentru că avea firea prea formată ca să şi-o schimbe şi pentru că temperamentul lui îl slujea bine acum ca şi totdeauna: nu fusese niciodată refuzat de femei pentru a avea îndoieli. Acum însă ţinea la „postul" lui de lingă Ada, nu numai pentru că era o drăcoaică oacheşă, ci pentru toate acele profiluri de situaţie şi confort cc-1 prindeau treptat în mreaja lor, îl converteau de la haiducie, îl ispiteau cu o aventură mult mai valoroasă ca cele din trecut. Fluierînd, dar fluierînd acum cu o nuanţă schimbată, rămînea tot uşuratec şi indiferent, mai avea capricii şi salturi de cal nărăvaş, dar se dase îa coardă. De aceea sta uneori în drumul Adei dinadins şi se întreba ce înseamnă răceala ei. Băgase de seamă că numai în public era aşa ţanţoşă şi-1 liniştea atitudinea ei atunci cînd se întîlneau singuri. Era tot aprinsă şi tot decisă să ducă planurile la căpătîi bun. Lică se gîndea că trebuie să fie vreo chichiţă, dar nu se obosea în cercetări. Bine construit pentru plutire, se lăsa purtat de apă, în firul ei. Lăsa să lupte pentru el cine trebuia şi cariera lui se făcea fără osteneală.
 198
 199
 Ca să se distreze, Lică făcea vizite de fiorului lui Whip. Se încurcase acum eu două rînduri de  „Neplătite n-o să rămînă ele!" îşi zicea cu o înjurătură. Ocupaţia asta era foarte bine inspirată. Lucra pentru scopurile prinţesei Ada. Îşi lucra viitoarea siluetă socială, care siluetă, de cea mai mare importanţă pentru o carieră de acest fel, nu se putea obţine decît din frecventarea familiară a unui croitor bun. Lică sta adesea la cafea şi ţigară ca un musafir, în atelierul domnului Paul, pe pragul dintre calitatea de client şi cea de prieten. Lipsa lui de grandomanie îl slujea bine. Asista în mod familiar la confecţia acelor „cap de opere"; lua parte în intimitate la acele elegante; văzute astfel în stare de geneză, hainele de lux îi păreau accesibile, nu-1 mai speriau. Băieţi buni şi simpli în cămaşă de zefir, domnul Paul însuşi în vestă, confecţionau acel chic aşa de impunător. Astfel privit din atelier, prin uşa de comunicare, însuşi snobul nesuferit Trubadurului, care trebuia să poarte acel veston perfect, înceta de a pare arogant cum era pe pistă, la curse, sau pe scara de marmoră a palatului Maxenţiu.
 Po-acolo, prin dos, Lică intrase la început cu mister Whip. Domnul Paul lucra croitorie cu două intrări separate, pentru două feluri de clienţi: jocheul cu punga groasă şi sportsman-ul care îi făcea reclamă. Acelaşi preţ era şoptit stăpînului, ca o graţie, şi jocheului ca o concesie amicală. Mai îmbrăca cu preţuri mai mari pe oricine putea plăti bine firma, dar marea diplomaţie a domnului Paul era că ştia să refuze. ,.Nu pot nici cu 10.000. Am clientela mea!" Victimele refuzului erau selectate uneori după aspect si alteori după toanele domnului Paul şi ale premierului iniţiat. Prin-tr-o întîmplare, premierul era tecucean. Duioasă concetăţenie cu Lică. Cunoştea pe Braim croitorul, cafeneaua Jigal şi grădina publică. Uneori Lică îsi scotea vestonul şi încerca vreunul abia terminat, croit după ultima modă. Băiat bine făcut, îi sta bine, deşi îl schimba mult. Deprins cu aspectul lui sprinten, desenul nou al trupului i se părea curios acolo, în oglinzile mobile. Ca şi Ada deunăzi, admira acolo pe domnul acela grav, care de profil îi părea străin si îsi recunoştea cu plăcere, din faţă, capul cu micn freză pe frunte. Făcea astfel repetiţii folositoare, dar nu cuteza încă să-şi înlocuiască vestonul secret ce-i făcea crupă, cu buzunarele puse sus ca să-şi afunde în ele mîinile fără lucru. Se lăsase însă ispitit să comande un rînd de călărie şi unul de oraş, tot sportiv, la fel cu al lui mister Whip, cu diferenţa că jocheul era urît ca o maimuţă si Lică era băiat nostim. Nu grăbea lucrul, ceea ce era explicabil, dar 'acea vizite dese şi se deprinsese cu magazinul de lux. Atunci cînd, mat tîrziu, avea să intre prin uşa principală în
 200
 laboratoriul elegantelor domnului Paul, atitudinea lui familiară avea să pară celorlalţi clienţi distinsă şi băieţii aveau să fie recunoscători unuia care, cu toate că a ajuns aşa de bine, a rămas tot drăguţ cu ei.
 Pentru ziua curselor Lică inaugurase costumul ele călărie. Domnul Paul, informat de Whip asupra stării de lucruri, făcea mereu credit. Inaugurarea avusese succes. Whip cîştigase o cursă importantă, şi în alergare proprie Lică sosise al doilea. Mai pariase cu cîştig pe un cal necotat, după recomandaţia lui Whip, şi încasase bani frumuşei, apei, ceea ce nu era de lepădat, fusese remarcat de publicul feminin. Surprinsese vreo cîteva cuconiţe care cercetau pe Ada despre ei. Ada, dintr-un dublu interes, nu-1 recomandase nimănui. Nu vroia să-1 împartă cu altele şi nici nu se mai mulţumea pentru el ou situaţia actuală. Odată ce Lică putea fi unchiul oficial al doamnei Hallipa, la ce să se mai  că prinţesa Ada trăieşte cu un dresor. în ziua curselor era rece şi vînt, Lică, totuşi, ingrat cu raglanul, îşi arătase pînă la sfîrşit hainele noi, care aveau factura perfectă a lui Paul, in plus acei ceva mai lăliu, cu care Trubadurul, prin felul de a purta, corecta răceala englezească a croielei. Tocmai fiindcă era rece şi vînt, prinţul Maxenţht cu demi-palton şi caclie-nez de lînă era foarte indispus. Ada, în aşteptarea rezultatului, era aşa de nervoasă, incit succesul îi calmase numai grija, dar nu-î dase toată plăcerea aşteptată. Aşa că perechea Maxenţiu, deşi triumfătoare, primise fără destul entuziasm felicitările. Pentru Ada, scopul de a lansa acolo pe Lică fiind părăsit, acel succes nu mai avea rolul de căpetenie. Mavnţiu, felicitat mult şi asupra bunei lui înfăţişări — era îmbuibat de arsenic — se enervase; aşadar, era tratat în public ca un bolnav care merită complimente cînd arată mai bine! Acei imbecili dau astfel argument nou Adei pentru avariţia ei! Tot necazui lui, fireşte, cădea pe Ada.
 Ce nevoie de cai de curse! . . . Ca să aibă maître d'eturies? . . . Ca să-şi scoată la lumină haimanaua? . . . Risipă de bani din vanitate şi desfrîu, pe cînd el era nevoit să înghită praf şi vînt şi să asculte cum se miră lumea că nu e încă mort.
 Din atîtea pricini menajul nu era bine dispus. Ada nu putuse face lui Lică elogii publice, nici particulare. Cam descumpănit, Lică vîrîse pumnii adine în buzunarele stilizate, cu gîndui la toanele femelei şi la contul lui Paul. Cum ziua curselor, cu tot succesul, nu fusese reuşită în ce privea amorul, în loc de chef cu mister Whip şi în lipsă de altă petrecere cu Ada. pe care o va fi sperat, Lică hotărîse să se ducă la Sia, amintindu-şi brusc de ea după o uitare cam lungă. Dincolo, Ada, care îşi închipuise şi ea altfel urmările
 201
 acelei zile, era arţăgoasă. Din întîmplare nu aveau pe nimeni în seara aceea la masă. Marcian se scuzase, ceea ce făcea pe Ada să se gîndească la cine ştie ce plecare bruscă a artistului cu vreun angajament neprevăzut, tocmai acum cînd îi era aşa de necesar. Starea asta de spirit nourată adusese o furtună. Abia ajunşi acasă, cu pălăria încă pe cap, Maxenţiu reîncepuse atacul împotriva haimanalei şi pentru Leysins. N-avea pulsul momentului. Ada, care ştia să-şi lucreze afacerile cu atîta răbdare, avea însă şi mînii repezi. Dete lui Maxenţiu replica pe un ton ridicat si curmă brusc discuţia cu una din acele hotărîri imediate:
 — Ca să se isprăvească, zise, domnul Petrescu va fi concediat. De mult insista să plece. Nu-i convine postul, e prea mie. Vrea să lucreze pe seama lui ca profesor de echitaţie ... Şi leafa pe care o avea domnul Petrescu desigur că îţi va fi de ajuns ca să pleci unde vrei şi cînd vrei.
 în timpul din urmă Maxenţiu trecea cu boala iui printr-o fază de stagnare pe care o putea confunda cu binele. Artificiile medicale îi dădeau o potolire. în faţa acelor declaraţii neaşteptate şi obraznice fu atîta de surprins, îneît îşi uită egoismul salutar şi se simţi gata să se repeadă, gata însă să cadă. Se lipi de perete, prop-tindu-se pe picioare anevoie. Simţea în piept un gol mare ca o bolboacă deschisă în el. Fu numai un moment, îşi reveni, se miră de a se simţi teafăr ca de un rău nou şi neliniştitor.
 Ada trîntise uşa şi ieşise. Aşadar, duşmanul asupra căruia îşi exercita persecuţia, subiectul revoltei lui, obiectul ocupaţiei lui dispărea. Haimanaua n-avea nevoie de slujba prinţului Maxenţiu, nu era destul de înaltă pentru domnia-sa. Nu el, Maxenţiu, era cel care, demn, indignat, îl gonise, ci domnişorul întorcea spatele cînd îi plăcea! . . . Lăsa caii, periclita totul, îşi bătea joc!
 Un interes subit pentru serviciile lui Lică cuprinsese pe Maxenţiu. Se credea ofensat direct de această demitere, se credea păgubit. Era păgubit numai de acele răutăţi ce-1 ţineau încordat, cu care îmbuiba necazul şi părăsirea lui. Pe cine să mai spioneze? De ce să se mai plîngă? ... Şi ce folos, avea acum? . . . Dar ce putea însemna acea comedie? Se săturase femeia şi—1 zvîrlea?. . . Era să-i aducă acum pe altul! Să aibă alte încercări, alte turburări! Se deprinsese cu starea de lucruri. Sau poate căutau să scape complet de subt supravegherea lui? . . . Poate că femeia, ca şi banii ei, vor merge tot acolo, dar fără de controlul lui, răpindu-i voluptatea şi alimentul curiozităţii. Vroiau să-1 prade şi să-1 lase pustiu între chiuvete şi fiole! ... Şi obrăznicia mitocancei! îi oferise leafa grăjdarului. . . Cei cinci mii de lei nemeritaţi, neaşteptaţi pentru acea haimana de uliţă, lui, prinţului Maxenţiu, pentru
 202
 sănătatea iui scumpă, pentru plămînii lui preţioşi! . . . Profesor de echitaţie? . . . Suna bine, şi elevii, desigur, si-i va procura servin-du-so de numele şi de prestigiul lui Maxenţiu, iar banii pentru Leysins, banii cei mulţi, dacă elevii nu plătesc bine, vor merge la profesorul de echitaţie.
 Văzuse hainele noi ale haimanalei. Se învîrtise doar ca o sfir-lează subt ochii lui şi ai lumii, în talie, zvelt şi sănătos ... Se învîrtise fără ruşine pe dinaintea ochilor iui galbeni şi nu mai părea un vagabond. . . Maxenţiu băgase de seamă că avea aerul unui domn, aproape a unui om de lume! Canalia! ... Să plece după ce se înţolise... şi pe el să-1 omoare. . . Chiar adinioarea era să moară! . . . Ada nu-1 mai reţinea. îl gonise chiar: să plece cînd şi unde vrea! Nu-i mai trebuia alături de ea o fantoşă. Nici de a-4 a măcar nu mai era bun! . . . Nu mai era bun de nimic.
 Maxenţiu învins, fără apărare, ar fi vrut o protecţie, fuste de femeie lingă care să se adăpostească. Nu se gîndi la mama lui, la frumoasa Zaza, cu sînii ca două globuri. O iubise prea mult, dar o cunoscuse prea bine ca s-o deranjeze fie chiar în amintire. Se gîndi la Elena, acea logodnică severă care-1 alesese şi-l respinsese.
 I se păru că alături de ea ar fi fost apărat, sănătos, fericit. Se scuză că n-a ştiut să-şi cultive norocul. îşi închipui că viaţa de acvJm a frumoasei doamne Hallipa-Drăgănescu ar fi fost a lui: casa măreaţă de pe bulevardul Catargiu, averea trainică, reputaţia acelei familii, totul al lui! ... El ar fi prezidat concertele din Bach, deoarece lui altădată fata modestă a moşierului Hallipa îi cînta la pian în serile de toamnă. Astfel întoarse, gîndurile prinţului slujeau de minune planurile Adei, planurile care, prin concertul Bach, trebuiau să asigure viitorul lui Lică . . .
 ... Cu vîrful ghetelor roşii, voite mai strimte totuşi decît cerea moda — lui Lică îl plăcuse totdeauna gheata strmsă pe picior — Lică împrăştia în drum spre casa Rimilor mormane de foi uscate; unele cîntau ca o ghitară cînd le zdrobea, altele putrede ca un covor de Smirna şi toate vopsite la fel cu rochiile femeilor, care nu mai vroiau să poarte decît culori de aur textil, proaspăt ori vechi, şi culori de rugină.
 IX
 Cînd doamna Vera, de după brise-bise, pîndise cîteva zile în şir la toate orele şi mereu zadarnic venirea lui Lică, trecuse prin numeroase faze ale curiozităţii şi decepţiei.
 203
 „N-a venit azi! . . . Nici azi n-a venit! . . . Ce-o fi avînd de nu vine? . . . Lipseşte, pesemne' ... Să ştii că s-au certat! . . . Se vede că 1-a luat dracu! . . ."
 Gam acestea erau etapele nerăbdării pe care le petrecuse doamna Vera. Băgînd însă de seamă că brise-bise-le, tot săltîndu-le, făcuse dungi, le potrivise cu grijă la loc, şi se retrăsese în mijlocul odăiei la masa de nuc, unde făcea pasienţe. în interesul cucoanei Vera, Lică ocupa un loc însemnat. Era viaţa privită din observatorul fix al unei camere bine scuturate, fără de oaspeţi, fără de întîmplări, şi cu lumina primită pe o singură fereastră. Doamna Vera, în urma unui atac, trăgea un picior şi nu ieşea niciodată din casă.
 „Fata ceea, firmeriţa de la doctor, ieşise şi ea mereu la poartă, dar degeaba. Parcă un bărbat ca el avea să-şi bată capul mult cu una ca ea! ... Se cunoştea de atunci! îl îndopa ea cu bunătăţi în pachete! ..."
 Dar cucoana Vera văzuse cum o dată aruncase porţia pe maidan, îi trebuia lui cadouri de la ea! ... Nu găsea oriunde! . . . Era drept că de ia Dănuleţ din Piaţa Mare pînă la moşica Mari, de la căpitanul de intendenţă cu nevasta uşurică, pînă la casa de marmoră a făinarului Razu, Lică nu ducea lipsă de aprovizionare.
 Sia văzuse ultima oară pe Lică în ziua cînd venise să-i povestească întîlnirea lui cu domnul gălbejit, care conducea un dog-cart, înhămat cu un murg straşnic şi, alături de demnul galben, şedea o cuconiţă oacheşă ce-1 mîncase cu ochii ei aprinşi. Sia ascultase întîmplarea cu un fel de pică pentru cunoştinţi şi aventuri aşa de însemnate şi care păreau a ispiti aşa de mult pe Lică. Aşteptase însă cu nerăbdare vizita următoare ca să afle ce-a mai fost. Zilele treceau şi Lică nu mai venea. Pe măsură ce întîrzia, Siei îi creştea paraponul asupra acelor străini, ca şi cum numai ei puteau pricinui lipsa lui Lică. Se pregătea să-1 primească cu bosumflări şi cu răutăţi despre acei „boieri mari". Chiar pe ploaie Sia, de altfel impermeabilă, ieşise din nou în poartă pînă tîrziu. Îşi zisese cu părere de rău: „Uite că nu vine!" apoi cu vulgaritate: ,,Să-l aştepte cine 1-a mai aşteptat". Dar tot ea îl mai aşteptase, şi tot zadarnic. Conchisese la fel cu doamna Vera: „Să-1 ia dracu!" Nu se gîndea la lipsa lui cu vreo altă îngrijorare. Nu-i atribuia alte motive. Credea că numai o aventură 1-a putut reţine: se întreba care şi de ce lipseşte mai mult ca altă dată. Necazul ei venei! din dragoste pentru Lică şi se exprima prin înrăire şi prin mojicie. Lina era prima ei victimă. Sia, care era cu Lina de obicei îndărătnică, acum făcea dinadins tot ce putea ca s-o supere. Lina avea un suflet miezos şi puhav ca pîinea moale, dar avea şi micile ei manii inofensive: un ghem de lînă pe care nu-1 suferea să i-1 deşire nimeni; cabinetul medical ce sticlea şi unde nu vrea să se amestece nimeni; 0 boccea unde aduna resturi şi era bănuitoare cînd îi lipsea un şiret sau o panglică şi, mai ales, şifonierul unde nu umbla decît ea.
 Sia umbla acum vraişte prin camera de consultaţie, răvăşise bocceaua, şi de aci pornise mari conflicte cu Lina. Nu se purta mai bine însă nici cu doctorul Rim; uşi trîntite, nici o vorbă de omenie, nici o îngrijire preţioasei sănătăţi, de cînd lipsa lui Lică îi da toane.
 Doctorul Rim, suferitor, cînta înainte, pe diferite tonuri acel: Oyral care dezlănţuise ironia amicei Nory. Melodia îşi avea indexul ei pe buzele uscate şi ilustre ale lui Rim, era o cheie instrumentală, un diapazon al stărilor lui sufleteşti. în ce priveşte originile acelui Oyral în obsesia doctorului Rim, ele erau mai depărtate. Pe timpuri, Rim obişnuia să facă muzică de cameră o dată pe săptămînă la familia Schmidt. Era un quartet valoros, unde domnul Schmidt, farmacist, ţinea contrabasul, profesorul Rim vioara sau flautul, domnul Tuchte de la Kunstverein din Viena — acum patronul unei lăptarii model — profesa violoncelul, şi doamna Schmidt pianul. Adunare virtuoasă şi virtuoză! Colţ de lume tihnit şi nebănuit în zgomotul oraşului.
 într-una din acele zile blînde, în pauza danturilor de Brahms, doamna Schmidt, ca glumă, pusese o placă la gramofonul nou al tînărului Schmidt, o haimana de licean, francofil aprig, şi care proclama că neamţul Schmidt e pur alsacian. Placa era vestitul Oyral Melodie purtată prin toată Europa de turneul revistei Tour du Monde. Oyral nu era numai o canţonetă care a prins, era însuşi afişul muzical al acelei reviste, afiş ce-şi înfigea persuasiunea în mintea spectatorului, pe calea auzului. Canţoneta conţinea toate duhurile rele care circulau printre cei cinci sute de figuranţi; conţinea atmosfera încărcată de pudră, fard şi parfum, de decolteuri, de poleială, de lac nou, de pijamale închise, de fuste învoalate, de maiouri lipite, de dans şi contorsiune. Oyral era un fel de sugestie de la scenă la sală. Deştepta în spectator multiple senzaţii care zăceau în el latent. Orchestra făcea să tresalte tot jazz-ul pe care-1 poartă oamenii în muşchii şalelor şi, astfel, melodia le da, complezent, înapoi ceea ce anume împrumutase de la ei.
 La auzul lui Oyral quartetul Schmidt fusese cuprins de o veselie frenetică. Singură, imună, doamna Schmidt privea cu indulgenţă cum aceşti oameni serioşi erau deodată cam „şui", cum ar fi zis Lina în moldoveneasca ei singuratică. Acces trecător, de altfel, cum bine credea doamna Schmidt. Şi iată că, după atîta timp, cînd quartetul Schmidt era de mult dizolvat, Oyral reapărea pentru a
 204
 205
 consemna starea lirică a doctorului Rim, care, desigur, şi uitase cînd şi cum căpătase în el acel ritm dezordonat.
 Oyral Oyra! Aşa primise într-o zi Rim pe Nory, plin de bună dispoziţie. Şi acum încă fredona Oyral Fire delicată, Rim îşi da seama de motivele filiale care enervau pe Si a şi căuta cu discreţie şi răbdare s-o împace. Dar răbdarea lui ca si lipsa iui Lică, ci şi ursuzlucul fetei erau cam de mult. Cum Sia lipsea acum des de la postul ei, Rim se văzuse nevoit să renunţe la bucuriile convalescenţei, să se ţie singur pe picioare şi să se gîndească cu înduioşare la cursul lui de anatomie, făcînd în secretul cugetării aprecieri asupra „fecioarelor înăsprite" şi cerînd cu ifos şi enervare bunei Lina, „linişte", pentru a putea relua studiul vioarei, probabil în raport cu concertul Elenei Drăgănescu. Linişte nu prea era, deoarece Lina, cu toată bunătatea ei, nu putea îndura obrăzniciile Siei. Într-o zi, scoasă probabil din fire, dase fetei o palmă. Scandalul totuşi nu ajunsese pînă la Rim, fie că nu auzise, fie că nu vrea să facă dreptate între femei, fie că voia să lase pedepsită puţin pe fecioara învrăjbită.
 Sia suportase palma mai bine decît era de aşteptat. Nu ra.jjr-tase, nu protestase, dar nici nu se corectase. împinsese cutezanţa pînă la şifonierul sacru. Acolo, Lina, în afară de rufe şi bani, ţitiea o casetă din trusoul ei de fată, încuiată şi interzisă ca şi camera nevestelor din Barbe-Bleue. Intr-o zi, Lina, întoarsă din oraş pe neaşteptate, găsise pe Sia la şifonier cu caseta în mîini, neviolată încă. Lina nu se asfixiase complet, dar trebuise ca însuşi doctorul Rim, cuprins de panica unei văduvii neaşteptate, să ajute babei s-o aducă în fire.
 Sia dispăruse şi se întorsese abia seara, tîrziu, pe furiş iar. Cînd a doua zi Lina cercase să zbiere la ea, nu avusese putere şi nici nu vrea să moară pentru o „strigoaică", cum îi zicea acum. îi spusese numai să plece din casa ei, uitînd chiar pe Lică. Intervenise însă Rim ca pacificator, cu demne cuvinte de milă pentru fata orfană, „părăsită de un tată vagabond şi de o mamă necunoscută". Argumente care făcuse Linei impresie. Sum Sia, faţă de riscul de a fi izgonită, părea mai cuminţită, o linişte cuprinsese casa ispăşitoare a Rimilor, cînd, într-o zi — ar fi fost poate imprudent să i se zică bună — Trubadurul Lică reapăru, schimbat, ca un om întors dintr-o lungă călătorie. Nici doamna Vera, ce-şi luase cu totul nădejdea, nu-1 văzuse sosind şi nici Sia, care tot mai pîa-dea din cînd în cînd strada. Era, e drept, ora cam întîrziată; după terminarea curselor, Lică nu putuse rezista ispitei de a-şi arăta hainele noi, de a vorbi subt nasul profesorului de mister Whip,. de Bell I şi Bell II, cîştigătorii zilei, şi de noile lui funcţiuni, ce-i
 \
 păreau deopotrivă cu orice onoruri universitare. Lică sunase deci  dreptul din faţă şi îi deschisese cu ceva întîrziere chiar Sia.
 — Ei aş! zisese în primul moment de surprindere.
 — Sunt acasă? întrebase Lică indispus de primirea necioplită.
 — Cine . . . acasă? . . . Da, sunt!
 — Cu atît mai bine! răspusese Lică uluind-o şi mai mult.
 El, de fapt, venise ca totdeauna să pălăvrească cu Sia, dar pnea să fie văzut şi de boierii Rim; Sia însă, cu mutra ei ursuză şi cu vorba ei mojică, de care se dezvăţase, îi stricase cheful şi-1 jignise în ceva proaspăt lustruit şi subţiat din persoana şi manierele lui. Intră deci la Rimi primit de Lina cu ovaţii ca fiul risipitor. „Biata Lina!" gîndi Lică condescendent. Rim fu vădit impresionat de hainele domnului Paul şi de termenii tehnici ai curselor. Trata pe Lică ca pe un musafir de elită. Lică, cu gestul rotund şi fraza şlefuită, fără să-şi dea seama, imita pe cei de-acolo din tribune, îşi repeta rolul verbal, aşa cum îşi repeta „ţinuta" în atelierul lui Paul. Buimăcită, Sia rămăsese într-un colţ. Ghicea că L:că e acum un tată pe care 1-a pierdut şi mîhnirea străbătea crupul ei masiv ca un fel de crampă. Nu intervenea cu nici un cuvînt ca să curme aiurările lui Lică. Zăpăcită, nu putea nici să nudă bine, necum să înţeleagă acea limbă nouă şi acele grozăvii pe care le povestea. De prin toate locurile pe unde, fără alegere, o purtase Lică, prinţii şi poveştile de cai Ii păreau „murdării". Lina, incîntată, îşi supsese parcă guşa şi comandase fetei să aducă bomboane şi apă. Nebăgată în seamă nici chiar de dobitocul de moş, Sia adusese tava. Bomboanele nu avea să le uite, nici să le ierte niciodată nici unuia. Sta acum ca o stîncă care se străduie să cadă ucigător peste alţii şi, în truda ei, se sfărîmă. Abia spre nouă, ca unul care ştie la ce oră se prînzeşte în lumea bună, Lică plecă, lăsînd o impresie excelentă soţilor Rim, care schimbase între ei priviri si cuvinte aprobative. Lina nu mai putea acum fi ruşinată de vărul ei de-aproape şi Rim ar fi dorit să ştie adresa croitorului şi gîndea că revenirea lui Lică însemna şi revenirea bunei dispoziţii a Siei. Menajul Rim condusese pe Lică pînă la uşă, pe cînd Sia rămăsese încă pe loc înmărmurită. Apoi se urnise brusc şi, izbind cu coatele pe cei doi, ajunsese pe Lică la poartă.
 — Ai fi putut să-ţi mai schimbi apucăturile, stînd cu oamenii ăştia distinşi, unde am avut grija să te aşez! îi spusese Lică cu vocea rece şi modestă a unei mustrări cuviincioase.
 Sia deschisese la el ochii prostiţi.
 Ce, era nebun? Erau 19 ani de cînd îl auzea vorbind şi acum nu-1 mai recunoştea. în zidirea ei compactă, clătinarea ideilor puţine, înfipte adine, făcea să se cearnă un moloz ce-i zăpăcea orice
 206
 207
 înţelegere. Ieşise după el pentru ca, în sfîrşit, să-1 vadă, căci -icolo în birou nu-1 văzuse, să-1 audă, căci nu-1 auzise, şi să-i vorbească, cum aveau ei deprinderea să vorbească. Vrea să-i facă mutre şi el s-o izbească, şi pe urmă iar, învoiţi, să i se plîngă, să-i spună cum a fost bătută de cucoana Lina, pe cînd el, musiu Lică, se plimba cu prinţii. Să-şi răsufle tot necazul cu drepturile cîştigate şi să-1 anunţe că ea acolo nu mai stă, sperînd că Lică acum nu mai are nevoie de leafa ei şi dorind iar viaţa de altădată. Şi Lică o trimitea să înveţe purtare de la Rim şi Lina ... şi cum? . . . vorbindu-i ca la teatru! Sia, cînd se întîmpla să cadă, se scula de jos anevoie, cînd şedea pe o parte, greu se întorcea pe cealaltă. Nu găsise nici un răspuns. Lică pusese mîinile în buzunar, le scosese cu grabă şi dusese un deget la pălărie . . .
 Pleca! . . .
 Sia se trezi alergînd pe trotuar după el şi spunîndu-i — nici ea nu ştia cum îi veneau cuvintele aşa de la locul lor:
 — Nu mai ştii de fie-ta. Mă laşi ăstora . . . Te-ai dat cu prinţesele! ... Să ştii că am să mă iubesc cu moşul! . . .
 Ca să n-o plesnească în stradă, într-o zi de derby, Lică, cu o stăpînire admirabilă, şuierase între dinţi: „Moaşă-ta!" deşi modica Mari nu avea nici o vină.
 Totul lucra pentru idealul lui Rim! Doctorul Rim era pe cale să-şi ajungă idealul!
 Sia înţelesese bine adevărul; adevărul, adică pe Ada, cum şi tot ce o lovea pe ea în măruntaiele iubirii pentru tată-său. De ncvea chiar spusese cuvinte de ruptoare. Căci era ruptoare între Lică şi fata lui, pînă atunci aşa de legaţi în felul lor. Lică nu avusese talente paterne şi nici nu auzise cumva vocea sîngelui. O luase copilăreşte într-un moment de necaz şi o păstrase aşa cum ştiuse el, pentru că lucrul se arătase a nu fi prea greu şi pentru că era băiat bun şi nepăsător. De cîte ori nu plecase şi altă dată, lăsînd-o speriată şi ursuză. Drumul lui însă atunci se întorcea mereu pe acelaşi circuit. Acum apucase înainte pe un cîmp de alergare cu obstacole, cu şanţuri, cu garduri duble, cu handicap şi potou de sosire. Poate că hainele domnului Paul îi travestise firea ca şi înfăţişarea.
 Sia se întorsese în casă, după plecarea lui, cu gîndul să-şi păstreze, de nevoie cel puţin, locul la Rimi. Nu ştia încă ce va face. Sta tupilată în ea însăşi. Buna Lina o credea însă pocăită şi, cum Lică fusese sever, se simţi dispusă spre indulgenţă. Avea înduioşări: Biata fată! Srescută prin străini! Lică făcuse tot ce putuse, dar el
 avea acum alte obligaţii.. . Noroc că Rim era de zahăr, şi Sia se putea fără grijă ocroti la ei! ... Cine ştie cum vine timpul! Poate găseşte s-o mărite, şi Rim consimte să-i dea acolo o mică zestre.
 Seara, în birou, pe cînd Rim tălmăcea încet deoparte cine ştie ce vorbe cu fata, Lina făcea astfel de visuri, blînde ca lîna de pe ghem.
 Rim studia acum regulat vioara şi părea din nou satisfăcut de preludiile interioare. Reîncepuse facultatea şi survenise vizita foarte interesantă a gemenilor Hallipa, întorşi de curînd din Germania, r u diplome curioase chiar pentru doctorul Rim, admirator al şcoa-lelor de-acolo.
 Băieţii, plecaţi din clasa Vil-a, fiindcă nu puteau scoate liceul la căpătîi, aveau, după cinci ani numai, diplome do farmacişti, în rare se vorbea şi de bacteriologic. Ei se chemau de-a binelea doctori şi bacterologi. O foarte variată repartizare pe specialităţi şi o organizare foarte diversă a studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate foarte cinstit, erau anevoie de echivalat în ţară si erau speculate de ei necinstit.
 — Trebuie să fi spălat scîndurile la vreun laborator! spunea Nory necruţătoare despre cei doi tîmpiţi.
 Gemenii Hallipa, fără să fie deloc tîmpiţi, consecvent însă cu naşterea lor în dublu exemplar, trebuiau să se mulţumească cu jumătate din orice fel de valoare. Se completau însă de minune într-un singur individ, care nu era deloc banal. Scunzi de tot, slăbănogi, cu urechi largi, transparente, cu frunţi înguste şi ochi mici, şireţi, erau urîţi, dar aşa de îndatoritori şi vorbăreţi, că erai nevoit să-i primeşti de buni. Abia sosiţi, întreprinsese împotriva lui Doru Hallipa, tatăl lor, un proces mare pentru deturnare de avere, proces în care aveau o atitudine solidară, aşa de repulsivă, că erau infam cotaţi la Palatul de Justiţie, unde totuşi exista deprinderea de a privi infamia. îşi urmăreau procesul şi în viaţa particulară printr-o propagandă activă de calomnii; împînzeau cu doleanţele lor pe toţi cunoscuţii şi rudele. La auzul calomniei lor, Nory sărise, gata să-i bată, şi Mini se recuzase indignată. Acum devenise asidui în casa Rim şi prosternîndu-se în faţa profesorului şi linguşind pe buna Lina, către care calomniile se schimbau în lamentări de victime. Cum păreau aşa de îndatoritori şi cum nu se atingeau de Lonora, Lina zicea de ei: „Bieţii băieţi" şi îi poftea la masă.
 Rim era acum din nou maleabil şi bine dispus, şi traiul familial iarăşi plăcut. Linei îi venise ideea că poate unul din cei doi ge-nieni ar putea lua în căsătorie pe Sia. Doctorul — mai ştii? — îi luase poate dinadins sub protecţia lui. Totul părea a merge bine. Buna Lina se înşela, în orice caz, asupra unui punct; zicea: „Unul
 208
 209
 14 — Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns
 din băieţii ăştia" — însă ei erau inseparabili în orice fel. în adevăr, nu erau numai gemeni, erau chiar — caz mai rar — doi prunci aderenţi, astfel conformaţi, că separarea lor fusese lesne de operat. Păstrase însă o comunitate de funcţionare morală şi chiar fizică. De-o asemănare perfectă, pronunţau cuvinte laolaltă, aveau gesturi simultane şi idei similare. Uimitori atunci cînd erau la un loc, de-i întîlneai separat, gîndurile şi reacţiile lor erau comune, chiar fără înţelegere. Sau te găseai în faţa unei duble eprubete, în care circula acelaşi lichid toxic, sau ţineai unul din cei doi poli ai unui aceluiaşi fir. Nory spunea că degeaba ocărăşte pe cîte unul, unde îl vede, simte că jumătatea i-a scăpat, şi lui Mini i se părea, cînd unul îi sta în faţă, că cellalt o pîndeşte dinapoi. Ii era frică de ei. Pe lîngă Rim se pripăşise temeinic. Părea că doctorului îi lipsise înainte de ei elementul plăcut al linguşirii. Băieţi de încredere, care ghiceau lesne şi erau discreţi. Aveau o curioasă inteligenţă: mediocră şi perseverentă, obtuză şi sfredelitoare. Rim făcuse demersuri şi obţinuse ca cei doi să funcţioneze ca laboranţi provizorii pe lîngă cursul lui, pînă la crearea unui laborator analitic. Cu toate că nu era vorba tocmai de treburile din diplome, gemenii se încumetau să iasă din încurcătură, iar Rim credea că la facultate, ca şi la el acasă, doi ucenici de felul acela îi puteau fi de folos.
 Ei se mulţumeau deocamdată, drept laborator, cu o odaie din subsolul facultăţii, de unde intendentul fusese deplasat. Viermuşi subterani, se simţeau bine la întuneric. De altfel, aveau comunicaţie liberă cu sălile suverane unde trona Rim. Acest „liber parcurs" le dobîndise curînd influenţă printre studenţi, care făceau apel la ei pentru cereri de favoruri la profesor. Refuzau ostentativ orice intervenţie, dar serveau lăturalnic pe cine le convenea.
 Buna Lina ceruse un mic concediu de la spital şi dimineaţa îşi îngăduia bucuriile gospodăriei. Baba îmbătrînea şi se impunea o revizie. Luase în primire casa, din pod pînă în pivniţă. Crezuse ocazia bună pentru a forma pe Sia. De nevoie, fata deocamdată se supuse, muncind însă cît mai puţin şi mai prost, aşa că Lina pierduse nădejdea să scoată ceva din ea. După-amiezile, fosta infirmieră sta tot în birou, unde acum era poreclită secretară. E drept că deschidea cu scrupuluozitate corespondenţa, din nărav rău şi din speranţa de a găsi ceva de la Lică. Rim părea mereu radios şi tainic şi fredona mereu pe alt ton: Oyral Ieşise din faza auto-intoxicaţiei şi a nostalgiei sentimentale şi apucase calea îndatoririlor. Sia, plictisită de „cocoana Lina", haină pe Lică trădătorul, fără nuanţe în firea ei primitivă, neglijînd tranziţia, tocmai se arătase accesibilă. Rim, mai rafinat, savura aceste promisiuni, totuşi nu pînă la măsura unor întîrzieri exagerate. Nu mai era acum
 210
 sclavul fericit sau chinuit; era stăpînul unei situaţii. Avea totuşi (U sine încă unele probleme de rezolvat: nu-şi închipuia care va fi procedarea. Cum nu era vorba de elanuri irezistibile, cerceta metoda. Vulcanic în imaginaţie — credea el — avea un temperament precaut şi împodmolit. Faptele cereau mai mult o pregătire .matematică decît se puteau bizui pe o desfăşurare neprevăzută. Rim nu găsise încă formula. Dar, stăruitor se gîndea la ea, şi cu o rafinată răbdare. într-una din seri, o discuţie mai poetică ca de obicei îl făcuse să caute în bibliotecă un tom al lui Don Juan, pe care-1 cumpărase pentru preţioase ilustraţii vechi. De data asta insă făcea apel la text şi, cu ochelarii frumos aşezaţi, pe cînd „doamnele" — cum zicea — lucrau în ordinea familială a biroului, Rim tu iîn surîs protector, rugind pe Sia să dea trei lumini, parcursese pe Don Juan fără să fi găsit însă informaţia dorită. îşi zicea că lucrarea nu e îndeajuns de bine dezvoltată şi cam lipsită de precizi-unile cuvenite. Avea negreşit şi impresia că circumstanţele — oare-cît — diferă; că Don Juan, care totuşi era „prototipul'' şi deci si patronul lui, ar fi avut o personalitate întrucîtva deosebită. Cu papuci şi pijama de flanelă scoţiană maron, doctorul Rim repusese cu grijă textul la locul lui, nedumerit şi conchizînd foarte judicios că: în cadrele vieţii de acum impulsiile se văd împiedecate de curenţi contrarii şi mişcările inimii sunt oprite de obstacole mărunte. Dimpotrivă, socotea că breviarul lui Don Juan îşi desfăşura faptele în decorul, chiar pentru acel timp, unor posibilităţi numai imaginare şi al unor obstacole închipuite! Se cerea deci plan, metodă si chibzuinţă proprie. în aceeaşi inspirată seară, Rim luase vioara şi, neschimbînd tema, cîntase Don Juan-ul lui Mozart. Cum de mult nu se auzea decît severul Bach, doamnele fusese plăcut surprinse şi desfătate de neaşteptata melodie ce se răsfira din degetele crenelate ale profesorului Rim. Circula un fluid — greoi, dar circula; se făcuse aproape douăsprezece — adevărată orgie pentru casa Rim. Sia căsca indecent şi Lina nu se mai putea urni din fotoliu.
 — Ai băgat de seamă, Lina, pasagiul în soli zise Rim, făcînd pe buna Lina părtaşă emoţiilor artistice.
 îi venise o idee! „Tot eu singur", îşi zicea cu ingratitudine însă, deoarece, indirect, tomul lui Don Juan îl îndrumase spre sugestia muzicei şi ideea tot pe calea aceea o găsise. Nu era deloc o idee melodică, dar era o idee practică: aceea de a renunţa la orice metodă; de a intra direct în materie la prima ocazie potrivită. Ideea lui găsise o încurajare imediată. La ieşirea din birou, Sia, care bloca uşa, nu se ferise pentru a face loc lui Rim. Fusese o ciocnire. Un surîs satisfăcut pe buzele uscate însoţise pe Rim la culcare.
 211
 Avea iluzia şi remuşcarea că a fost brutal, ceea ce se transforma în: „a fi brută", deci un element invincibil al naturii victorioase. In noaptea aceea doctorul Rim veghease tîrziu. Ca un hol, pe vîr-ful şosetelor de lînă — din cauza gutei — se dusese din nou în birou şi scosese dintr-un sertar un preţios şi autentic exemplar de Cor-dova, cu gravuri prohibite chiar subt regenţă. Doctorul Rim, muzicant şi colecţionar, era răsplătit de pasiunea lui pentru artă.
 O aventură amoroasă, urmată de încercare de sinucidere, dusese pe Mika-Le într-un spital. Acolo descoperise că infirmiera Sia era vara ei bună şi profitase de împrejurare. Ursuza de Sia se arătase bucuroasă de verişoara linguşitoare care vorbea de „frumosul nenea Lică"! Sia rugase pe Lică să ajute pe nepoata nevoiaşă, şi Lică, din cine ştie ce toane bune, intervenise la doctoriţa Lina, biroul lui obişnuit de binefacere.
 — Spune soră-si s-o ajute! decisese Lică, apucat de interes pentru nepoata vagabondă şi prinzînd ocazia să facă un „pont" nepoatei celei înfumurate.
 La porunca lui Lică, buna Lina se pusese în mişcare, nu fără năduf, ştiind că Elena în chestie de familie are idei'hotărîte, mai ales că lucrul era aşa de delicat între Elena şi Mika-Le. Nu îndrăznise, de altfel, să ceară nimic; expusese numai Elenei care era situaţia gîngăniei mici.
 Elena primise ştirea cu gravitate, ca o castelană medievală, care are puteri judiciare şi executive asupra feodalităţii familiale în lipsă de şef bărbătesc. Ceruse Linei să-i dea timp de gîndit, mulţumindu-i pentru un demers pe care-1 credea salutar pentru onoarea Hallipilor. Bine aşezată în scaunul stăpînirii, Elena privea acum lucrurile altfel ca atunci cînd refuzase net intervenirea bărbatului ei în favoarea aceleiaşi Mika-Le. Nu vroise să primească atunci aproape de ea acel element rău. Acum însă nimic nu-1 mai putea atinge dictatura; sta numai să cumpănească argumentele. Era vorba de salvarea unei rude apropiate. Nici un element sentimental nu intra în judecata ei.
 Elena telefonase deci Linei Rim că a decis să ia pe Mika-Le la ea, în condiţii însă pe care numai ea le va decide. Mika-Le trebuia prevenită că va fi pusă subt o tutelă severă. Despre Lică, buna
 Lina, pentru atîtea motive, nu pomenise. Mika-Le, care nu avea de ales, primise orice condiţii. Pentru moment nimic n-o interesa decît bunăstare materială. Temperată în sentimente amoroase de gustul încă recent al otrăvii, cunoscuse cîteva zile de mizerie aşa de mare că nu rîvnea decît să mănînce şi să doarmă fără grijă.
 Adusă de însăşi buna Lina, care avea specialitatea corvezilor, sosirea fetei nu făcuse nici o senzaţie. Elena sunase şi servitoarea condusese pe Mika-Le într-o cameră dinainte hotărîtă. Cameră modestă şi comodă totdeodată, aşa cum cerea rangul hărăzit fetei de binefăcătoare. Elena rămăsese de vorbă cu Lina despre proiectele ei muzicale, despre sănătatea doctorului şi grijile de proprietari ale Rimilor. Nimeni nu ştia să vorbească lucruri serioase cu mai mult interes ca Elena.
 Mika-Le, în primul moment, neştiind ce să facă, rămăsese in cameră. Era tocmai ceea ce trebuia şi acel prim moment era hotărîtor. Scoborîse cînd fusese chemată, adică după plecarea Linei.
 — Am să-ţi zic Noriea, de la numele dumitale de botez. Le-nora. Mika-Le sună cam ridicol şi pare o poreclă neserioasă. Toată îurnea, deci, aci te va chema Noriea. Doresc ca odată cu numele să-ţi schimbi şi felul de purtare.
 Mika-Le primise botezul Elenei fără obiecţie.
 — Cum trebuie să munceşti, ai să fii secretara noastră pentru anumite lucrări. Orele am să ţi le spun mîine. Vei avea o mic^. leafă ca bani de buzunar. Pentru tot restul, fireşte, n-ai de purtat nici o grijă. Vei lucra în biroul de jos al bărbatului meu, la o masă deosebită de ceilalţi secretari. Aci vii numai cînd eşti chemată.
 Era limpede şi suprima stînjenirea instalării. Mika-Le ascultă inftrucţiile cu atenţie. Perspectiva lefei şi a bunului trai îi părea o pomană, şi pomenile îi plăceau.
 Se gîndi la muncă — era leneşă — dar nu putea fi cine ştie ce greutate.
 Cu toate că n-o văzuse de atîta timp, Elena abia înainte de a o concedia examina scrutător pe domnişoara Noriea.
 Ieşită de curînd din spital, Mika-Le era cam jigărită, purta un bn.-ton lăsat jos pe ochii galbeni, vestiţi pentru enigma lor suspectă. Acum ochii Noricăi, cam blegi, nu exprimau dc-ît o mare atenţie către comenzile scurte ale Elenei. Vîlvoiul părului arăpesc era strîns la spate cu două ace, lăsat probabil să crească din desperare, domolit astfel în vederea confruntării cu sora ei. Clipi puţin -ubt privirea riguroasă. La un gest al Elenei spre frunte — gest vag, de altfel — îşi dete părul puţin la o parte de pe ochi.
 — Cînd doreşti ceva, ceri să mă vezi! spuse Elena ca încheiere.
 212
 213
 De copilă Mika-Lci urîse pe Elena pentru că era mîndră şi frumoasă şi acum simţea o aplecare să o admire pentru că era frumoasă şi mîndră. Hi ne strunită, Norica uita perversităţile lui Mika-Le. Deocamdată, nevindecată bine de usturimile amorului şi ale „apei tari". Mika-Le nu era vătămătoare şi tot deocamdată sora ei era invulnerabilă.
 Mika-Le alături de sora ei apărea cam degenerată, cu cap mare pe umerii pătraţi «ii unui corp mic, dar nemodelat. Lipsită de relief se pierdea în umbră. Stîngaco în maniere şi rustică Ia croială, decorul de lux o punea în inferioritate.
 Prezintarea ei siînjenise puţin pe Elena! „ spunea cînd era nevoie. Mai adesea o trecea subt ta; ere, ca pe o prezenţă neînsemnată.
 Participarea sau lipsa ei de la plimbări şi recepţii era orînduită la fel cu tot restul şi nu da loc la Uirburări.
 Cu o memorie matematică, Elena îşi amintea de ca la intervale proporţionate. Trimitea să întrebe dacă domnişoara Norica vrea să iasă cu guvernanta şi copilul, sau trimitea să o anunţe pe domnişoara Norica că trebuie să iasă. O prevenea de ora cînd avea să însoţească, pentru comisioane, pe Elena însăşi sau pi Drăgănescu, sau îi indica rochia cu care avea să ia pane la vreo reuniune de mai mică importanţă.
 La recepţii, Mika-Le sta cu un suflet de copil sărac admis între boieri şi cu aspecte de mică parvenită în rochia de mătase.
 Nu se putea corecta de apucături naive şi plebeianc. Avea un gest al ei cu care îşi punea mina peste gură.
 Cînd Elena spusese lui Drăgănescu că Mika-Le va fi oaspeteie lor, se roşise încă mai mult peste faţa lui cam congestionată de-blond-sanguin. Îşi amintise că altădată cutezase ei --ă facă propunerea asta, şi chiar se supărase că a fost refuzat. Supunerea lui făcuse progrese şi îşi simţea acum greşeala de atunci. Iată dar că Elena singură iertase pe Mika-Le, cînd crezuse ea de cuviinţă. Nu era căderea lui ci a ei, ea fusese cea ofensată. Elena, aşa de mia-dră, îşi cunoştea datoria către bărbatul ei şi către fostul logodnic vinovat. Elena era infailibilă, şi el, Drăgănescu, ruşinat acum de mişcarea de gelozie ce-şi permisese atunci.
 Cum era un om de treabă, primea anevoie dovezile răului. Ca o fată pipernicită şi sfiicioasă cum părea Mika-Le să fi comis faptele ce se spuneau despre ea, era lucru ce se înregistra cu regret şi nu putea convinge deplin buna lui credinţă. O primise milostiv şi se pregătea s-o ocrotească. O credea dezmoştenită: ochii ei miraţi, părul arăpesc, păpuşa de lemn a trupului nu puteau încape în gustul lui onest. Ii făcea plăcere că Elena e frumoasă
 214
 prin diferenţă şi era mîndru că e soţul surorei celei regale. Către Mika-Le se simţea superior, nu-1 paraliza admiraţia şi era totuşi o soră, o parcelă care nu-1 înmărmurea din marmura superbă a acelei soţii. Simţindu-se în largul lui către Mika-Le, i se părea poate că nu e strîmtorat nici cu Elena.
 Fu cel dinţii care îi spuse Norica, şi se deprinse să o vadă în birou, de unde Mika-Le nu lipsea de teamă să nu vie vreo listă de furnizori sau de invitaţi trimisă de Elena. De altfel, aşa cum bine îşi închipuise, nu era prea mult de muncă. Adăpostul si hrana odată asigurate, poate că avea răgazuri acum pentru alte măiestrii, dar nu era prilej. Secretarii nu erau „esteţi" şi cumnatul nu da ,,ecou"' decît la numele Elenei. Totuşi domnişoara Norica se acomodase, în afară de Adolf, ea niciodată nu lucrase erotica decît in vedere de beneficii. Se putea deci lipsi de ea. Nu i se ura încă, si in ce privea beneficiile, metoda îi era indiferentă. Peste confortul programului, era rost de mici avantagii suplimentare, cultivînd pasiunea conjugală a lui Drăgănescu. O cultiva! Nu o costa nimic. N-avea nici scrupule, nici ambiţii de prisos. Drăgănescu putea comenta toate faptele mari ale Elenei; putea descrie un dlner la care Norica nu asistase şi unde Elena strălucise între oameni de înalt merit; putea arăta temeri pentru succesul planurilor ei muzicale si admiraţia pentru reuşita lor, putea chiar risca o timidă dezaprobare pentru severitatea cu care era crescut băieţelul. Mika-Le era un ecou fidel. Faţă de ea putea emite păreri şi da ordine, pe care >ă le revoace, cînd veneau sentinţele Elenei, deoarece Mika-Le nu reacţiona faţă ele acele contradicţii. Drăgănescu, care în lume avea o ţinută neschimbată, cordială, corectă în permanenta lui redingotă cu rozeta de ofiţer al coroanei, putea faţă de cumnata Norica arăta fără grijă omul fără redingotă.
 Olimpica Elena cunoştea şi ea unele emoţiuni. I le da singura fi pasiune: muzica. Pentru tot ce privea audiţiile avea ezitări, timidităţi, temeri, griji, nerăbdări, toată gama. Chiar după ce totul era pus pe rost, nu lipseau necazurile: dacă virtuozul X, în trecere prin Bucureşti, va accepta să cînte la ea, înainte de concertul lui public; dacă muzica lui St. Saens va fi executată mai bine ca la Ateneu; dacă partiţia procurată din Debussy era chiar cea executată în sala Erarcl; dacă flautistul care trebuia să înlocuiască pe Rim, bolnav, va putea fi pus la punct. Rim, chiar pe un instrument de rangul al doilea, era un element important.
 Pentru marele concert Bach, grijile Elenei erau încă mai mari. Avea nevoie de Rim, şi Rim făcea pe bolnavul. După un autograf al Elenei, domnişoara Norica trăsese la maşină cîteva anteproiecte ele program, din care se trimesese unul lui Rim, ca argument convingător.
 215
 Tot aşa de bun violonist, Rim era şi organist rutinat. urma să se arate capricios şi nesuferit, va fi lăsat să vie 
 Lina telefonase că Rim vrea, că Rim e foarte drăguţ, că speră, dar că încă nu poate ieşi din casă. La Elena se făcea totuşi un început de repetiţii, incomplete, laborioase, în liniştea sălei de muzică. Doctorul Rim era aşa de bun cunoscător, aşa de familiarizat cu partiţiile, încît întîrzierea lui era un rău mai mic decît refuzul lui. Bach cerea o solemnitate pe care Rim o poseda. Prezenţa doctorului părea Elenei din ce în ce mai necesară. Excelent tehnician, poate fără prea multă expresie, era întotdeauna la înălţimea unei bune execuţii. Apoi, trebuia cineva care să dea tonul, să facă atmosferă pentru „stilul Bach", să nu lase să se piardă nici un moment ritmul acela, asprimea meticuloasă, clar şi seninătatea olimpică a geniului muzical bachist. Aşadar, Rim va veni. Nu se va periclita din cauza lui un concert încă depărtat, e drept, dar pentru care se luase atîtea osteneli de pe acum.
  Dacă i:im
  p ş e mai tîrziu,
 cînd totul va începe a se înfiripa. în schimb, după concertul Bach, Elena îl va înlocui cu discreţie pentru dîrzenia lui nepoliticoasă. Ea însăşi de o corectitudine minuţioasă, nu admitea ca Rim să se alinte în bunul lui plac.
 Elena, care nu putea suferi abaterile de la un program serios de lucru, se văzuse nevoită să trimită după un timp pe Nory să vadă ce este cu doctorul Rim, ce lipsea de ia convocări. Era mirată de inexactitatea doctorului, pe care-1 socotea totuşi om serios. Nu avea altă informaţie decît un telefon mai demult al Linei, anunţînci că Rim studiază pe Bach. Nory zdruncinase şi ea întîi de cîteva ori telefonul pentru a se informa şi primise, la toate orele, numai răspunsul ursuz al domnişoarei de companie, că domnul doctor lipseşte şi doamna doctoriţă lipseşte. Bănuise că Sia din ursuzlue minte şi se hotărîse să pice într-o zi la ora dejunului. Sosirea el făcuse efect. De multă surprindere, probabil, nimeni nu-şi manifesta bucuria. Lui Nory i se păru că Lina e grozav de vînătă la faţă, poate fiindcă n-o văzuse de mult. Rim sta ţeapăn, şi cei doi gemeni, prezenţi, cînd o văzuse, făcuse laolaltă o singură  Nory observă că Sia se uită saşiu. Înainte aproape de a da bună ziua, întrebă:
 — Dar ce a păţit dumneaei la ochi?
 Rim puse ochii lui miopi şi admirativi asupra ochilor mici şi cafenii ai fetei, care, în adevăr, momentan avea privirea niţel încrucişată, din sforţarea de a se ascunde şi preface în faţa musafirei nedorite. Rim, fireşte, constată că ochii erau frumoşi şi Nory invidioasă. Baba aduse un tacîm şi Nory se aşezase între Rim şi Lina.
 21V>
 La masă erau perişoare cu smîntînă. Lina şi baba păstrau în menu-ul lor mîncări tradiţionale.
 „De ce se încrucişează azi fata asta? se întreba Nory, care totdeauna se lega de cîte un amănunt. în sforţarea de a-şi repune acum privirea la loc, ochii Siei se mişcau, în adevăr, tot pieziş.
 Nory îşi descarcă sufletul de la început de comisionul Elenei:
 — Ce e cu ilustrul profesor de a dezertat?
 — O! nimic! Foarte ocupat! Şi gemenii în cor:
 — Foarte ocupat!
 —■ Trebuia să spui de la început că eşti ocupat! tăie Nory după obiceiul ei. Toată lumea e ocupată, dar îşi cunoaşte şi timpul liber-N-a fost înţeles că vii cînd pofteşti, ci cînd trebuie. Crezi dumneata că muzica de Bach se face după capricii?
 Rim surise fin, deşi cam acid.
 —■ Domnişoara Nory uită că şi noi avem ceva idee de muzica iui Bach! ... Să mă scuzi, te rog, către doamna Elena. Voi veni joi exact. . . sper, şi Rim se uită spre domnişoara Sia.
 Apoi jubilînd fără motiv aparent, surise ironic către Nory, pentru a sfîrşi printr-un mic rîs între fălci, adresat gemenilor, care, cu o jumătate de surîs de fiecare, completau unul singur de complicitate prudentă.
 — P'oarte ocupat! ziseră din nou, pe rînd Rim tamburina pe faţa de masă: Oyral Oyral
 — Mi se pare că de cînd cînţi Oyral te-ai stricat cu Bacii! declară Nory. Dar de ce nu sunteţi acasă la nici o oră? V-am chemat de o sută de ori la telefon degeaba!
 Rim ridică sprîncenele cu mirare şi Lina deschise gura să spună ceva, dar cum Sia se încruntă, doctorul Rim se uită fulgerător 'a Lina care tăcu. Văzînd pe Nory enervată, Lina o mai reţinu s-o îmbuneze. Bunei Lina îi plăcea nespus de mult pacea şi concordia. Nory îşi răsuflă indignarea:
 — De ce nu dai pe uşă afară pe fata asta acum cînd s-a făcut Rim sănătos? N-am să mai viu pe la tine dacă îmi iese mereu ursuza asta înainte.
 — Sssst! îi făcu Lina semn şi o duse la ea în odaie.
 Acolo scoase din şifonier caseta misterioasă şi-i arătă conţinutul: cărţi poştale cu  de la Rim, o şuviţă de păr  cu o panglică într-o ramă de carton, de unde fotografia fusese scoasă. Era bucla lui Lică ştrengarul, care de-atunci crescuse la ioc. îi arătă la urmă o hîrtie galbenă cu ştampile. Actul de naştere ai unui „prunc de sex feminin din mamă: Domnişoara Elena Gugiu şi tată necunoscut". Cum Nory se uită la ea tîmpită:
 217
 — Asta e fata mea şi a lui Lică! ... şi îi explică cum Lică ţinuse fata pe la gazde şi şcoli şi acum i-o adusese, plocon, aşa mare cum se vedea.
 Vorbea de Sia ca de cineva în afară de interesul ci. Se bucura însă că Rim a consimţit s-o primească şi că Lică e aşa de mulţumit. Recomandă lui Nory secretul:
 — Nimeni nu ştie, nici nu bănuieşte, şi mai ales Rim!
 XI
 în birou] de pe dependinţele casei unde Drăgănescu primea oamenii lui de afaceri, Mika-Le. se ocupa de corespondenţa destul de numeroasă a invitaţiilor, mulţumirilor, scuzelor, felicitărilor etc. . . .
 Admiraţia ei pentru Elena dura mai departe. Elena binefăcătoarea găsise în Mika-Le o umilă slujitoare. Luxul, mîndria, succesul, toate atributele acelea de „damă maro" ale Elenei uimeau pe domnişoara Norica, care, necutezînd să~şi exprime laudele în faţa sorei ei, împreuna mîini extatice către Drăgănescu, profitînd, fireşte, cît mai mult de buna dispoziţie a cumnatului, măgulit în idolatria lui neclintită. Elena, conform programului fixat, nu-şi amintea prezenţa fetei decît atunci cînd avea să-i dea vreun ordin personal, cînd avea să-i facă un dar sau cînd vreo împrejurare nouă cerea să ia vreo decizie de protocol cu privire la ea. La repetiţiile audiţiei Mika-Le nu asista, dar concertul avea ecouri mari în birou şi Mika-Le cădea în extaz cînd se vorbea de muzică, cu atît mai transportată cu cît nu înţelegea nimic. Tot ce ieşea din putinţele ei o prosterna în admiraţie. Drăgănescu era şi el în nesiguranţa dacă trebuie sau nu să fie prezent la repetiţii. Elena nu-i precizase nimic în privinţa asta şi asista uneori de teamă ca nu cumva contrariul să fie o greşală, dar, odată acolo, era chinuit de ideea că poate n-ar fi trebuit să vie. Se prezintă cu simplicitatea cu care se adapta oricărei situaţii; nu cerca să se amestece cu oameni şi lucruri ce nu i se potriveau, dar îi se alătura fără stîngacie. Toată stîngăcia lui era sufletească. Pe cînd sta acolo cordial şi discret, era turburat de grija de a nu fi displăcut Elenei, prea atenţionată către el pentru a-1 lăsa să ghicească dacă a nemulţumit-o. Elena îl primea cu o mişcare din cap de bună-venire şi Drăgănescu se aşeza deoparte, ca o gazdă care vrea să lase oaspeţilor
 218
 libertate deplină, pe cînd cu mare greutate i se potoleau palpitaţiile precipitate. Averea, cinstea, mulţumirea îi dau o încredere exterioară; un suflet debil se strivea mereu de pereţii trupului robust. Cînd intra, la fiecare dată, avea acelaşi gol în piept, totuşi n-ar fi întrebat pe Elena despre un lucru pe care ea îl credea desigur de la . >im înţeles, într-un fel sau altul. Elena, în adevăr, nu avea nici o obiecţie şi prezenţa lui ca şi absenţa îi păreau fireşti. Domnişoara Xorica pîndea pe coridoare, lipita de pereţi ca un mic ţînţar negru, cu aerul de a nu vrea să fie văzută, dar cu nădejdea că va fi; spe-rînd zadarnic că Drăgănescu o va invita să intre. într-o zi totuşi oînd lăsase din mîinile lui nervoase şi nesigure uşa puţin întredeschisă, Elena intervenise încă pe cînd era în prag, mărindu-i palpitaţia cu vocea ei neaşteptată:
 — Eşti bun! Spune Noricăi să intre să ia ceaiul cu noi. Drăgănescu făcuse semn fetei, ce se strecurase în spatele iui,
 ascunzîndu-se stupid şi dispărînd îndată după o canapea, pe cînd Elena, cu o uşoară încruntare de sprincene, aşteptă pentru a redeveni olimpică să se termine cu intrarea ridicolă a acelei mici imbe-rile, incapabilă să se deprindă cu manierele de lume. In ziua aceea Drăgănescu simţise mai puternice acele lovituri în piept, cu o amorţeală în braţe şi o îngreunare a respiraţiei, pe care se silea să o potolească, cu buze strînse, din cauza muzicei pe care i se părea că ar putea-o turbura cu răsuflarea lui agitată. Elena fusese vădit nemulţumită de prezenţa sorei ei şi credea, desigur, că el a adus-o acolo pe mica nesocotită. De atunci înainte fu conştient de emoţia iui, ceea ce nu putea decît contribui să o întreţină şi să o mărească. Acum nu numai la repetiţii, ci în orice fel, prezenţa Elenei ii da bătăi de inimă în chip absolut, dar printr-un resort logic .şi succesiv de zguduiri nervoase. îşi zicea glumeţ că e amorezat de Elena, idee ce-1 mulţumea naiv, idee de altfel închisă ermetic în gînduri timide, ca şi corpul strîns cu nasturii stricţi ai redingotei. Tocmai în ziua aceea, după ce muzica se terminase şi cind ceaiul era pe sfîrşite, Nory intră ca un vîrtej. Era singura căreia îi era permis să calce protocolul şi care aducea o notă de înviorare in atmosfera cam rece a casei. Pentru Nory chiar şi Elena se dezgheţa.
 — S-a făcut! declară din prag, gata să dea drumul unei veşti 3c- ordin intim.
 Rîse apoi cu hohot de gresala pe care n-o făcuse, revoluţiona biscuiţii, căutînd pe cei care-i plăceau, vroi ceai, apoi nu mai vroi. . . apoi vroi iar ... şi cum domnişoara Norica se grăbea s-o servească, Nory se uită lung la ea, comandă un ceai tare, apoi făcu
 219
 în spatele fetei o strîmbătură, aşa ca s-o vadă Elena, dar neobservată de ceilalţi.
 Elena rîse indulgentă. Tachina pe Nory, pentru antipatia ei fără graţiere faţă de lăcustă.
 Cum Nory nu avea motive proaspete şi cum cele vechi erau epuizate, declară că nu poate suferi pe Mika-Le îmbrăcată cu rochiile Elenei, ce stau pe ea ca pe o mătură şi că e furioasă că i-a furat numele.
 — Auzi! „Norica"! Avea destul de bun nume înainte, şi nu avea nume destul de bun ca să ia pe al meu!
 Nory pornea aprecieri fără cruţare, chiar cînd Mika-Le era pe-aproape. Fata nu auzea ce nu trebuia să audă şi surîdea îndatoritor la Nory, a cărei antipatie o simţea, antipatie ce era însă singurul vestigiu din toată faima ei de altădată.
 Cum executanţii tocmai se retrăgeau, Nory, ocupată cu ceaiul cu gura plină de un eclair, le făcu gesturi de adio, opri însă pe Mini cu semne desperate.
 — Tu rămîi! zise.
 Gînd fură singure ele trei:
 ■— Acum să povestesc ce am păţit cu tîmpiţii. . .
 — Nory a întîlnit deunăzi pe fraţii mei, explică Elena. Eu nu i-am văzut încă şi nici nu vreau. E lucru trist cînd ţii aşa de mult la familie să fii astfel lovit de pretutindeni de ai tăi . . . Băieţii au spus lui Nory că vor să vie să mă vadă şi eu i-am dat comisionul delicat să-i facă să renunţe la ideea asta. Să vedem ce a făcut cu ambasada ei.
 Elena rezuma, astfel, atenuînd-o, acea tragedie de familie, pe care o suporta cu demnitate. Familia, care fusese idolul ei, i se sfărîmase în jur. Catastrofa nu atingea figura ei corneliană, dar suferea totuşi sub stoicism. Nory fabrica tacticos un sandwich cu anehois, întinse apoi tava lui Mika-Le, căreia Elena îi făcu un semn de concediere.
 — Să vezi! ... Să vedeţi! . . . M-am dus drept la Facultatea de medicină după cei doi neghiobi. . . f>umos prin partea locului . . . Ge casă! ... Ce grădină! . . . Tenis . . . Acolo să avem noi dispensar iul! . . .
 — De ce nu la Cotroceni, Nory! o tachina Mini.
 —• Băieţii erau singuri cu spiţereala lor. Ţara lui Papuc! Auzi' preparatori pe lîngă cursul de anatomie! . . . M-au primit cu ova-ţiuni. „A! O! A! Ce onoare! Ce plăcere!" Amîndoi deodată, fireşte. Numai ei ştiu care e Dorin şi care Codin! . . . Tot colectiv le-am vorbit şi eu! Avusesem treabă la secretariat şi am intrat să-i văd: „A! O!" într-un ison... Mi-au înlesnit singuri comisionul... Nu
 doar că mi-era greu! „Ce face Elena?" m-au întrebat într-un glas. ,,Elena face numai bine şi chiar am din partea ei un răspuns să vă aduc. Se bucură că doriţi s-o vedeţi; dar cum e supărată cu tatăl vostru şi cum voi sunteţi măgari cu tatăl vostru, nu vă poate primi. S-ar face părtaşă la mişelia voastră. Regretă şi vă doreşte multă minte." ,, ... A! ... O!" mi-au rînjit amîndoi, ca să nu aibă aerul că vor să mă muşte . . . Am adus-o bine? —■ Cum să nu fie bine! rîse Elena.
 — Să mai vedeţi: mai e ceva! „Domnişoara Sia nu e aici . . . I-ar fi făcut plăcere să vă vadă", mi-au spus din senin. ,,Păcat mare! . . . Da' de ce să fie aici?!" zic eu ... <2e aflu? ... Că neruşinatul de Rim a corcolit-o şi pe aia pe-acolo. „Mătură, am zis . . . parol c-am zis! Ori fierbe oalele la vrăjitorie?" Fierbea, zău, vă spun, măruntaie de om în nişte castroane, şi în alte drăcii de sticle adunau zeamă de oase de mort. Supa lui Belzebuth pentru prînzul lui Rim . . . „Da!" mi-au zîmbit sluţii la un loc. „Da! ne dă concurs la preparaţii. Nu e azi la post, pentru că a chemat-o tatăl dumneaei şi domnul profesor a permis." „Aşadar, nu e profesorul Rim tatăl domnişoarei Sia?" le torn eu, aşa de gust. „O! ... A! ... O! ..."
 — Nory! Nory! o mustră Elena.
 — „Profesorul e protectorul dumisale şi al nostru", mi-au răspuns cu ifos. „Să vă trăiască, şi să-i trăiţi!" „ . . . Tanti Lina e bolnavă în pat! N-o vizitaţi?" au spus, abia la urmă, croncănii. . . Lina e bolnavă, fetelor! Ca să se aşeze ea în pat, trebuie să fie pe moarte. Să mergem s-o vedem. Biata femeie, singură, cu conspiratorii! O fi otrăvit-o Rim cu duloaica şi cu gemenii.
 — Poate că e mîhnită de ce vede prin casă! spuse serioasă Elena.
 — Nu, nu cred eu să se sinchisească de sughiţurile sentimentale ale lui Rim, şi, de mîhnire, Lina noastră nu se bolnăveşte. Mini, tu eşti întîia căreia i-a mirosit pe-acolo a şofran. Meriţi să ştii şi tu secretul. Vezi să nu cazi jos! ... Te ştiu sensibilă şi delicată . . . Află, Mini, că buna noastră Lina ... e o fecioară despletită!
 Şi Nory rîse în cascade.
 — Nu holba aşa ochii că mă intimidezi! Da! . . . Lina şi cu Lică, iţi spui pe departe, să nu fii choquee, au făcut pe Sia! . . . Se zici? Frumoasă treabă! . . . Dar ce putea ieşi din aşa pereche! . . .
 Nory rîse iar zgomotos.
 — De altfel, Lică are scuza că avea pe atunci vreo 19 ani şi era de vreo cinci în clasa patra de gimnaziu . . . Iar Lina noastră era studentină . . . Halal, Lică . . . Halal, Lina! . . .
 Dacă Mini căscase cu adevărat ochii, apoi gura i se încleştase. Vroia totuşi să scoată exclamări, dar nu treceau prin gîtlej.
 220
 221
 Amîndoi, la un do rîs, nici de
 zicea
 cînd
 — Da' nu ne dai afară. Elena? . . . Ce-o să zică soră-mea, Dia! Iar viu ca o haimana după 9 la masă . . . Aide, Mini, că te dezmeticeşti tu pe drum . . . Nostimă afacere ... să te tăvăleşti! . . . Cînd să găsească Rim o fecioară! Ha! ha! ha! . . .
 — Ştie? articula Mini, regăsind, pe stradă abia, un fii- de glas.
 — Cine?
 — Rim . . . ştie?
 — Fugi de-acolo! Nu ştie . . . adică, aşa cred . . . Ce, n-a avut altă grijă Lina, decît să-i spuie? . . . Prost de n-a ghicit! . . . Atîta slăbiciune a Linei pentru Lică! ... şi nepoata! . . . Sărea în ochi! . . . Adică sar în ochi după ce ştii! ... De ce ar fi ghicit Rim ce nu ne-a dat la nimeni în cap? . . . Mare şmecher Rim! ... şi dobitocii ăştia de gemeni! Nu se mai mişcă Rim fără de ei! ... Nu m-aş mira să facă o dată una bună. Unul din ei zicea că a făcut o descoperire . . . „Nu! i-am spus, nu! . . . Singur nu descoperi nimic
 loc, faceţi parale." Au rîs şi ei.
 Dar Mini era nervoasă, nu avea poftă nici nimic.
 — Cum? Crezi că ... Rim ai- fi putut ghici? De ce glumeşti Nory cu lucruri care nu sunt de glumă? Tu singură
 ai fost acolo deunăzi. . .
 — Că-mi venea să-i plesnesc pe toţi! brusc la amintirea acelui dejun.
 — Vezi ... Ai fi putut atunci, şi chiar mai demult, să împiedici . . .
 — Eu! Asta e bună! Mă scoţi acum
 fi făcut eu? Ştii cît era de mulţumită Lina ceea . . .
 sufere! . . . Lina, de teama unei pri-. . Dar tu puteai. . .
 — Iar eu! . . . Am aflat abia în urmă, mă înţelegi? Nici Elena nu ştia. Biata Lina, cînd e vorba de Lică, a rămas cam caraghioasă . . . Nu zic. Doamne fereşte, altceva . . . Doamne fereşte şi fereşte, Doamne! . . . Dar e cam caraghioasă!
 -— Da, Lina se bucură că Rim a primit pe Sia şi ascunde ele el secretul, şi tocmai asta încurcă tot ... Puteai insinua tu. dacă la Rimi ai fi avut mai multă grijă şi indignare, numai prin atitudine ai fi putut schimba unele lucruri... Tu te ţii de glume!
 — Mai încet acum cu vinovăţia mea! Dacă crezi că mutra mea i-ar fi împiedicat! ... Si pe urmă eu nu ştiu să mă indignez în tăcere. Eu ştiu numai să torn vorbele reci sau fierte. Mi se părea
 222
 si Norv se înfurie
 pe mine vinovată că Rim sufere pe
  Ce să
  fata
 — O sufere! ... O pre? mejdii, nu vedea pe cealaltă
 aşa de amuzant Rimul cu „fecioara" lui! Şi Nory, un moment serioasă, rîse iar. „Fecioara" încoace, „fecioara" încolo! . . .
 „Fecioara din Orleans", îi spuneam eu ... Cînd povesteam vreo anecdotă mai uşoară, Rimul meu îmi făcea cu ochiul semn spre duloaică; şi mă învita la aparte: „Urechi de fecioară!" zicea. „Adică, pardon! mă ofensam eu de formă. La urechi de fecioară, vorbe de fecioară. Ost Kij Kif! . . ." Sau cînd infirmiera se obrăznicea cu Lina şi eu eram de faţă: „Fecioară tare!" zicea doctorul pătruns . . . Chiar că tare! Cînd te loveai de ea parcă era un bolovan. O distracţie, zău, cu ei! ...
 Nory deveni, deodată, serioasă:
 — Lua-l-ar dracu cu fecioara lui... Nu-mi dau seama dacă ştie ori nu ştie! . . . Dar de ce dai tu, Mini, lucrului ăsta atîta importanţă? . . . Nu e tot acolo! Ce e, dacă ştie?!
 Mini se revoltă.
 — E mult! Zici că nici Linei nu-i vine a crede că e fata ei, dar fiindcă ştie nu are încotro şi îşi face datoria! Ideea, nu sentimentul îi dictează purtarea. Crima lui Rim . . .
 — Ei, şi tu cu crimele!
 — Crima lui Rim începe mai ales de-acolo de unde cunoaşte adevărul. De unde a început şi pentru noi revolta, începe pentru el morala. Dacă Rim ştia şi era onest, şi-ar fi putut schimba atitudinea. Ar fi renunţat la schimonoselile lui din ideea că e fata nevestei. Gîndul că e un fel de tată l-ar fi dezgustat de el sau de ea . . .
 — Numai să nu-1 excite tocmai ideea asta.
 — Atunci e un Rim monstru . . .
 — O mostră tot e el! ... şi un maimuţoi! O gorilă care fredonează Oyral . . . Fatalitate, dragă! Să pice cu pacostea tocmai pe dolofancă . . . Uite, vezi! . . . Dacă aş fi vrut să-1 iubesc eu! . . .
 Rîzind, Nory se despărţi de Mini. Rămasă singură, nu mai fu atît de veselă. I se cam înnoura. Bătea dinspre casa Rim — vedea şi ea — vînt rău. „îşi face Mini spaimă!" se gîndea, dar nu era liniştită. Făcu socoteala: „Miercuri nu pot... nici joi... abia vineri mă duc să văd pe Lina şi ce tontoroi se mai joacă pe acolo!"'.
 Mini, acum cînd aflase ce aflase, se deprindea cu ideea aşa cum te desprinzi cu orice. Nu-şi zicea triumfător că teama ei a fost justificată, deoarece avea încă aceeaşi frică. O altă frică ... de altceva, în jurul aceloraşi lucruri. Impresia ei era inexplicabilă şi nerezolvată.
 stîng.
 Buna Lina căzuse pe scara beciului şi avea o luxaţie ia piciorul
 223
 — Am căzut cu stîngul, glumea cu gura ei lată, crispată de durere.
 Era singură în fundul patului, cînd venise Elena Drăgănescu s-o vadă. Declarase că ar fi mulţumită de puţină odihnă de n-ar fi junghiurile. Altfel, zicea că e bine îngrijită. Venea zilnic secundul de la Filantropia, simpaticul Romulus. Venea şi maseuza tot de-acolo. Apoi baba cu leacurile ei, de care buna Lina se slujea fără scrupule . . . Mai era şi fata aceea ... şi Rim zicea că nu e nimic grav. Parcă ce putea fi o luxaţie!
 Tocmai în ziua aceea baba era iar cu toane, de aceea Elena
 0 găsise singură. De un timp baba era de nesuferit. Vrea chiar să plece, şi pînă la urmă mai bine să se lipsească de ea decît să o vadă aşa ursuză. Chiar din pricina ei şi căzuse; ca să o lase in pace coborîse singură după vin . . . Dacă Elena ştia vreo femeie bună, să i-o trimită.
 Elena, fireşte, se puse la dispoziţia Linei. Credea că face foai'te bine să ia femeie nouă în serviciu, dar era de părere să păstreze şi pe babă într-un colţ ca pe cineva de încredere.
 Lina repetase că baba s-a făcut nesuferită. Ii abătuse, aşa fără nici un Dumnezeu, şi nu putea deloc trăi cu Sia . . . ba se burzulise şi la Rim. Nu mai mergea! . . . Dacă ar fi fost vorba numai de ea, du-te-vino!
 Elena fusese de părere că Sia ar fi trebuit să fie mai conciliantă; cît despre doctor, era un om prea serios ca să se supere pe unele libertăţi luate de o servitoare aşa de veche. Baba nu trebuia să plece.
 Fata aceea — explicase Lina ca s-o scuze — o şi ea, de cîteva zile, răcită. Aşa mare cum se vede, e totuşi lingavă. Tot ea trebuie să-i facă ceaiuri, deoarece baba refuză . . . din gelozie, pesemne . . .
 1 se părea că i s-a luat din drepturi de cînd a venit. . . Rim, după atîta concediu, e nevoit să lipsească mult de acasă. Are comisii, cursuri şi cercetează nişte lucrări, pare-se interesante, ale băieţilor Hallipa.
 Elena nu se oprise deloc asupra meritelor fraţilor ei, nici nu vorbise Linei de ceea ce aflase de la Nory că se petrece pe la facultate.
 După o vizită destul de lungă, plecase promiţînd o aprovizionare de Bordeaux. La ieşire, pentru a deschide vorba babei, întrebase la întîmpu.re dacă doctorul s-a întors.
 — întors . . . Devreme, ca în toate zilele . . . da' în vîrful picioarelor ca să nu intre la duduca . . . să-şi facă numai plăcu dumnea- : lui. 
 9 94
 Elena se simţise stînjenită, totuşi adăugase că dacă baba iubea pe duduia, trebuia să iubească şi pe cei din jurul dumneaei.
 — Iacătă ... că ... nu-i aşa! răcnise bătrîna ţigancă, ridicînd mîinile în sus.
 Sia, în adevăr, se aşezase în pat ca să nu fie nevoită să îngrijească pe Lina. Cit despre afacerile sentimentale ale lui Rim, ele nu erau în acel moment chiar pe placul lui, cum zicea baba. Rim cunoştea o fază nouă de necazuri şi nedumeriri. Docilitatea domnişoarei Sia se transformase iar brusc în toane rele. O enigmă erau ,.fecioarele"! De poezie nici nu fusese vorba, ceea ce oricît dezamăgise pe Rim, de metode, nici o nevoie, aşa că aproape se descumpănise el. „Dumneata să fii sănătos!" spuse Sia cînd vroise . . . să o pună pe cale.
 Apucase, de altfel, calea răzbunării pe care o promisese lui Lică: „Am să mă iubesc cu moşul", cînd un bileţel al Trubadurului perturbase acest program frumos şi, de bine, de rău, destul de înaintat.
 Trubadurul, care se instalase la el acasă, poftea pe Sia să vie să-1 vadă. E drept că un post-scriptum îi spunea să-1 aştepte să vină el s-o ia. Sia înţelesese că Lică acum se aşezase, că se lăsase de prinţi şi de prinţese şi că o lua cu el.
 îi aştepta; îşi făcuse chiar într-ascuns bagajul, mărit cu ceea ce adunase de ia Lina. Nu o luase Lică altădată tot aşa, pe furiş, de ia directoare? ... I se părea că a ajuns culmea norocului. Sta închisă în odaie, dospindu-şi mulţumirea. Din greoaie ce era, devenise acum inertă în aşteptare. Cum se vor fi făcut visele în mintea ei strimtă, dar era sigur că, de pe cînd Lică o tîra de mînă pe uliţi, trebuie să fi avut visul ăsta. Tocmelile necurate cu Rim, ca şi cum n-ar fi fost! . . . Parcă ştia Lică! . . . Gîndurile ei se îngustau mai tare în jurul acelei veşti. Aşteptînd pe Lică, devenise mai grosolană, ţipa ia babă, se răstea la Lina şi cu Rim nu vorbea. Era felul ei de a se dezbăra de tot şi de toţi. Rim trecea prin acel purgatoriu şi se consola, foiletînd în birou pe Dante, ediţie florentină rară. „Fecioară ciudată!" îşi zicea. Gum nu cunoştea existenţa scrisorii lui Lică, nu bănuia ce primejdie îl ameninţă. Dacă ar fi citit-o, ar fi explicat Siei că el o invită pentru o simplă vizită, ca să se iaca admirat în noua lui prosperitate de Trubadur întreţinut de doamne nobile. Rim era, la nevoie, maliţios. Lică avea, de fapt, un mic apartament compus dintr-o cameră, o baie şi un vestibul într-o casă nouă de raport pe bulevardul Pake. Mobilierul era nou şi modem şi putea acum învîrti în oglinzi proprii şi într-adevăr bune
 225
 
 vestoanele domnului Paul. O tăbliţă de bronz anunţa cu litere discrete lecţiile de echitaţie ale domnului L. Petrescu. Acele lecţii nu erau chiar numai o etichetă de formă pe uşa unei camere de rendez-vous. Lică avea doi-trei elevi recrutaţi la curse printre tinerii ce se pregăteau pentru viaţa elegantă, studiind puţină carte, dar ocupîndu-se de sporturi. Lică, de altfel, nu-şi părăsise nici leafa„ nici ocupaţiile la grajdurile Maxenţiu. Fusese numai o formulă găsită de Ada.
 După ce, într-un moment de entuziasm, Lică trimisese Siei bileţelul, se răzgîndise. Odată fata adusă acolo, va vroi să mai vie.. O va opri, dar uneori avea încăpăţînări şi nu se ştia ce farsă îi putea face. Lică, de un timp, era preocupat în privinţa Siei. Nu pentru devenirile ei, pe care credea că le-a rezolvit, instalînd-o la Rimi, ci pentru rolul ei în viaţa lui nouă. Problemele traiului civilizat începeau să turbure pe Trubadur.
 Într-o zi Ada îl zărise pe stradă de vorbă cu Sia. Ei lăsase pe fată în drum, furioasă, fireşte. Abia după cîteva zile Ada îi spusese:
 — Vorbeai deunăzi cu o femeie urîtă şi de rînd.
 Atît! ... Ce va fi crezut Ada despre Sia? Nu părea geloasă, darii dispreţuia.
 O femeie urîtă şi de rînd! ... Şi dacă l-ar mai fi întîlnit a doua sau a treia oară ce şi-ar fi putut închipui?! . . . Să-i spună că e o rudă!... Poate că nu admite rude... Să-i spună adevărul?... Mai nepotrivit.
 In oglinda domnului Paul, Lică avea un ochi excelent ca să vadă defectul unei haine. Domnul Paul îi spunea îneîntat:
 — De n-aţi fi profesor, aţi fi un minunat premier!
 Lică intra, în urmă, prin uşa din faţă în atelier şi făcîndu-i încă complimente familiare. Domnul Paul, care avea tupeu, îi zicea acum: „aţi" şi „domnule profesor".
 Lică urca parcursul parvenitismului, şi pe acest parcurs simţea că nu e de bun-gust, că nu se ajustează bine să aibă o fată ca Sia.
 Totuşi mai făcuse o încercare în favoarea ei. într-o zi întrebase cam din senin pe prinţesă ce-ar zice dacă aceea cu care 1-a întîlnit o dată ar fi fata lui. Ada răspunsese rîzînd nepăsătoare:
 — Era o fată . . . săraca! Şi după o pauză: Nu vorbi prostii! Acel „săraca" nimicise pe Sia . . . Aşdar, nu era cu putinţă să
 aibă o fată ca ea, era o „prostie". O prostie din cele care nu plăceau prinţesei. Fusese supremul gest de paternitate al lui Lică. Tot trecutul, chiar pe moşica Mari, îl lichida acum fără ezitare; de aceea Sia nu mai primise nici o veste. Lică, după scrisoarea lui de
 226
 chemare, avea de ghid să se ducă el singur o dată, pe-acolo dar am în a din zi în zi.
 Norocul surîdea din nou profesorului Rim.
 XII
 Elena Drăgănescu rămase deprimată de atmosfera tristă în care găsise pe Lina Rim şi uitase să-i spună evenimentul recent al vizitei prinţesei Maxenţiu. Plecase totuşi de acasă cu ideea de a-i povesti acel incident neaşteptat. Vlădici, colportorul monden, fusese acel care la una din repetiţii sosise cu mesagiul senzaţional. Conform datinelor casei, aşteptase ca repetiţia să fie terminată, ■ceea ce era o virtute, cînd purta în portofoliu un astfel de curier diplomatic. Vlădici avea răbdare tocmai pentru că afecta în tot ţinuta unui diplomat.
 Era chiar cariera căreia i se destina, dar pînă la 35 de ani nu putuse încă fi nici ataşat de legaţie, din cauza ortografiei franceze ce-i rămînea ostilă, lucru pe care-1 explica prin persecuţii politice. Scrisoarea Adei către Elena, al căreia purtător era, avea stil clar şi concis şi ortografie bună.
 „Cherc Madame, je n'ai pas pu refuser de prendre sur moi ce message. Notre cousin Victor Marcian, son nova n'a pas besoin d'autre presentation, enthousiasme de votre culte potir Bach ei de l'audition projetee, se metrait volontiers ă votre disposition pour honorer ce grand maltre. J'ai cru qu-il etait de mon devoir de vous transmettre son offre.
 J'y etais d'ailleurs encouragee par Ies sentiments d'admiration que mon mari vous porte de longue date, aînsi que par notre bonne camaraderie.
 Ada Razu, princesse Maxenţiu"
 Nici un cuvînt de prisos. Un cerc închis din care nu puteai scăpa. Toată obrăznicia prinţesei Maxenţiu, pentru a vorbi făţiş de raporturile Elenei cu Maxenţiu, şi tot şiretlicul Adei Razu pentru a invoca camaraderia de pension. In plus, norocul să aibă un atout ca Marcian. Cine ar fi putut refuza pe Marcian? Elena avea un caracter perfect echilibrat: totuşi, cu scrisoarea în mînă, se uitase ca cineva orbit de-un fulger spre Vlădici, surîzător şi mîndru.
 227
 — Prinţesa Maxenţiu a binevoit să-mi comunice în două cuvinte conţinutul scrisorii, altfel mi-ar fi fost penibil să aduc un mesagiu necontrolat.
 — Prinţesa Maxenţiu şi-a ales foarte bine ambasadorul şi. . . ambasada . . . e foarte . . . foarte . .. Era o excepţie ca Elena să nu găsească cuvîntul: . . . e o ambasadă foarte strălucită . . Şi cum ceilalţi stau deoparte: Vă anunţ un eveniment mare pentru audiţia noastră. Victor Marcian va lua parte!
 Fusese o mică revoluţie în grupul muzicanţilor. Toţi venise împrejurul Elenei şi a lui Vlădici:
 — Marcian? . . . Cînd? . . . Cum? ... Ia parte activă? . . . Asistă? ... Cîntă? . . . Vioară? . . . Pian? . . . Poate conduce? . . .
 Entuziasmul şi grija erau la culme. Liniştea în care decurgeau repetiţiile era cu totul turburată.
 — Nu ştiu mai mult decît atît; doreşte să ia parte şi, negreşit, va lua, aşa fel cum va vroi. Asta o să ne aducă mari avantagii, dar şi mari schimbări.
 Abia atunci Elena, pe care numele lui Marcian o ipnotizase, văzu că-i rămîne de rezolvat chestii destul de grele: Ce era de făcut cu prinţul şi prinţesa Maxenţiu? In primul moment, socotise problema anevoioasă. Ada însă îi uşurase situaţia. Era cu neputinţă să nu-i răspundă şi era cu neputinţă să n-o invite, cînd graţie ei dobîndise pe Marcian pentru concert. Consultase ca de obicei pe Drăgănescu şi bărbatul ei aprobase cu atît mai mult zel, cu cit avea ocazie să repare unele rezerve pe care le arătase cîndva asupra lui Maxenţiu. Elena, cu o etichetă cordială, adresase Adei mulţumirile lui Bach pentru participarea maestrului Marcian şi invitase pe camarada ei, împreună cu prinţul Maxenţiu, la joile muzicale. Era un bilet de intrare care încă nu purta viza, dar care depăşea speranţele Adei. Pe de altă parte, printr-o cartă oficioasă, doamna si domnul Drăgănescu făceau un demers graţios pe lîngă maestrul Marcian, în numele lui Bach, cerîndu-i prezenţa şi concursul. Astfel amorul-propriu al lui Marcian, care făcuse primul pas, era satisfăcut. Fapt era că Maxenţiu, negreşit inofensiv, reintra în viaţa Elenei şi cu el odată făinăreasa, care n-ar fi putut în nici un alt fel viola rezerva frumoasei Elene. Toate aceste resorturi erau puse în mişcare pentru Trubadurul Lică la care nimeni, afară de Ada, nu se gîndea şi care nu se gîndea deloc la concertul din Bach.
 Ada, fireşte, profitase fără întîrziere şi depusese deocamdată cărţi de vizită la casa Brăgănescu, ce-i fusese întoarse în termen.
 Victor Marcian, deşi deprins să intre orişiunde cu prerogativele lui, era stînjenit de felul cum decursese lucrurile şi consultase pe Ada asupra primului demers pe care trebuia să-1 facă.
 228
 Practică, Ada propusese să dea chiar atunci un coup de tele-phone Elenei, cu aerul acela de intimitate pe care-1 lua către doamna PJallipa, faţă de Marcian. Odată chemată Elena la telefon, trecuse receptorul lui Marcian, nevoit să-şi decline prezenţa şi să întrebe cînd era binevenit.
 Emoţionată, Elena nu băgase de seamă emoţia lui Marcian. şi, cu glas puţin alterat, îi spusese că era dorit în orice joie cu nerăbdare.
 Modestia doamnei Drăgănescu, a cărei reputaţie de mîndrie îl speria, îneîntase pe Marcian. Se putea deci devota lui Bach, fără neplăceri.
 Prima vizită, pentru care şi Elena şi Marcian aveau temeri, se petrecuse foarte bine. Preocupată de muzică şi măgulită în pasiunea ei, Elena nu pusese nici o rezervă în primirea făcută artistului. Mîndria şi răceala ei abdicase. Ca şi la telefon, fusese simplă şi emoţionată.
 Găsindu-se în atmosferă prielnică şi obicinuită, Marcian luase şi el atitudinea iui obicinuită: predominase. Raporturile se desenase limpede şi plăcut de la început. Cu ceilalţi participanţi ai concertului, Marcian se arătase cordial ca om, iar, în ce priveşte muzica, cu acea autoritate pe care o lua fără voie, profesional. în grupul ce înconjura pe Elena, snobii îl primise cu solicitudine, muzicanţii cu respect şi toţi cu disciplina care emana de 3a Elena.
 Deşi impresionată de prezenţa lui Marcian, Elena păstrase felul ei metodic de procedare şi începuse revizuirea chiar de la programul concertului. Cu patru-cinci linii de creion şi cîteva însemnări pe margine, Marcian adusese programului modificările necesare. Se simţea la îndemînă şi proceda liber. Cu aceeaşi libertate îşi determinase locul de dirijor. Dar cum muzica de cameră nu comportă dirijare propriu-zisă, Marcian îşi rezervase vioara, orga sau chiar pianul, după partiţii, aşa cum mai bine putea îndruma ansamblul. După un astfel de criteriu nu puteau exista vexaţii şi audiţii cu un relief enorm.
 Acolo unde pianul ar fi trebuit să fie făcut de ea, Elena îşi substituise pe Franco, care, după un semn imperios al stăpînei, nu mai încercase luptă de galanterie. Intimidată de Marcian, Elena renunţă la o participare muzicală efectivă. Franco, deşi diletant, avea studii solide şi talent recunoscut.
 Profesorul Rim fusese înlocuit în lipsă printr-un solo de vioară, Şi la orgă, într-un recital, de însuşi Marcian.
 Elena îşi făcuse socoteala că va avea poate o mică dificultate de aplanat cu Rim, dar o tranşase fără şovăire în defavoarea doctorului, care, după ce se lăsase atît de mult rugat, lipsea mereu.
 229
 La nevoie îl va sacrifica complet. Prezenţa lui nu mai era o necesitate.
 In afară de imperativul muzical, Marcian era un oaspe afabil şi plin de bună dispoziţie. Elena n-avea pe nimeni, în relaţiile ei, cu care să simtă o aşa de simplă legătură de la egal la egal. î» salonaşul unde se lua ceaiul, maestrul îşi găsise un loc favorit pe canapeluţă lîngă micul Erard şi se familiarizase lesne. în ce privea muzica, la prima repetiţie aprobase tot pentru ca la a doua să schimbe tot. Elena îl ajuta, lua adesea înaintea dorinţelor lui şi, cum recunoscuse că totul trebuie reînceput, decisese animarea concertului. Deşi data era fixată numai în principiu, orice modificare cerea demersuri numeroase, resimţite de la agenţia Stuart pînă la secretara Norica ce bombănea pe noui-venit. Fără voie, Marcian revoluţionase tot mecanismul.
 Drăgănescu, convocat de Elena anume, nu lipsise de la prima vizită a maestrului. Ca de obicei, venise cam spre sfîrşit. Cei doi timizi, ce se temeau reciproc de momentul întîlnirii, se simţise de îndată plini de simpatie şi înţelegere. In afară de transfigurarea pe care arta o da chiar exteriorului, erau între Marcian şi Drăgănescu multe puncte de asemănare: origina salubră şi obscură, firea pacinică şi sfioasă, gusturile simple şi oneste. Chiar la fizic aveau aceeaşi croială. Pe Marcian însă îi prelucrase muzica, adăogîndu-i ceva mai rafinat în înfăţişare şi în caracterul categoric, imperativ, ce lipsea voinţii sobre a lui Drăgănescu. Pe un acelaşi model prim existau, astfel, şi contraste mari între ei.
 Răbdătoare, prinţesa Ada abia după un număr de şedinţe şi după ce Elena se crezuse obligată să reamintească de două ori lui Marcian despre vara lui, însoţise o dată, singură, pe artist, scu-zînd pe Maxenţiu bolnav. Se prezintase ca o cunoştinţă veche, discretă şi emisese fără pretenţie unele idei cuminţi în legătură cu audiţia. De-acolo înainte putea veni oricînd credea de folos. Despre Lică, fireşte, nici un cuvînt. Din acele raporturi situaţia lui se aşeza de la sine.
 XIII
 Repetiţiile urmau harnic şi spornic, Rim însuşi venea acum regulat. La început, prezenţa iui Marcian i se păruse neplăcută. Probabil că se socotise pînă atunci factor principal si era contrariat
 230
 de intervenirea unui superior. Totuşi Marcian era un şef de care nu te puteai atinge şi, cum Rim respecta pe cei de care nu se putea atinge, nu stărui în gelozia lui.
 Marcian, care aflase de la Elena cine era Rim şi ce aderenţe personale şi muzicale avea cu audiţia, se arătase foarte prevenitor.
 într-una din joi, repetiţia fusese mai deosebită prin cîţiva asistenţi suplimentari: prinţul şi prinţesa Maxenţiu însoţise pe Marcian. De mai multe ori Elena, ca recunoştinţă pentru cei cărora le datora pe maestru, insistase ca Maxenţiu să ia parte. Ghicea că e nevoie de stăruinţă pentru a-i decide la acea vizită.
 Maxenţiu era acum o biată făptură străvezie, un steag palid cu blazon, ce se clătina la orice suflu.
 Marele eveniment, pentru care se pregătea de atîta timp, cu atîta spaimă, se petrecuse: hemoptizia. Se petrecuse într-o dimineaţă, cu simplicitate şi fără nici un simptom precursor. Era singur cu feciorul. Simţise valul abia cînd era ajuns în gură. Făcuse un semn spre apartamentul Adei şi se aplecase în cuvetă. Alb ca pînza, privise fără oroare sîngele. Se culcase încet pe pat, nemişcat. Cînd Ada intrase, îl găsise cu o batistă pe gură. Ridicase un deget subţire şi-i arătase ligheanul. Nu mai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine. Totul era acum încetinit, palid, fără sînge. Avusese apoi mici aiureli de care doctorul' spunea „că nu e nimic" şi că provin din anemie. Se credea un înger şi vorbea numai de zbor. îşi revenea îndată şi sta mut, neclătinat, cu faţa în sus. în faţa sîngeîui, Ada se încruntase. Nu mai era de glumă cu bietul om. Bruscă în decizii, ca de obicei, propuse doctorului plecarea imediată a prinţului la Leysins. Dar bolnavul cerea acum îngăduire. Nu avea curajul să se "depărteze de patul pe care se afla întins, diafan, înaripat, cu somnul lin, cu o mare uşurare în braţe, în picioare, cu un vid în tot pieptul, ce-i lăsa o respiraţie uşoară.
 Doctorul, sora, toţi erau acolo în apropiere şi Ada da uşile de perete de zece ori pe zi, vorbindu-i mereu de Leysins, ceea ce îi făcea plăcere, deşi nu vrea încă să plece.
 Se simţea bine între cele două apărări: cea de aici şi cea din sanatoriul acum îngăduit, între două legănări, fiindcă totul i se legăna acuma dinainte, între odihna de-acasă şi minunea de-acolo, de departe. Nu se putea totuşi decide. Ideea distanţei îl speria; ideea mişcării îl speria. Erau mai tari ca ideea vindecării. Doctorul zadarnic îi spunea că hemoptizia e un accident prevăzut, cai e nu cere imobilitate permanentă. Maxenţiu continua să se creadă un înger plutitor pe norul imaculat al patului. Unele viziuni îi rămăsese în memorie ca realităţi; avea acum un surîs misterios, ce-l separa
 231
 de ceilalţi, se arăta însă generos cu neînţelegerea lor. După un timp, Ada, sfătuită de doctor, forţase pe Maxenţiu să se îmbrace, să umble, să fie iar un om, nu un înger. Nu cutezase să-1 expedieze încă cu sila la Leysins, amintindu-şi cu multă scîrbă, dar şi cu multă milă, de ligheanul cu sînge. Rugase pe Marcian să intervină. Marcian nu vorbise niciodată limpede cu doctorul lui de boală, nici chiar în faza cînd Maxenţiu făcea cu ostentaţie pe ofticosul.
 Se jucase de copii împreună, erau rude de aproape, şi lui Mar-cian îi tremura ceva în pieptul sănătos, pentru sărmanul băiat. În accepţia lui era şi egoism. Nu se temea de ceva consanguin, dar îşi zicea: dacă, din doi, ar fi fost el bolnavul! Totuşi, împreună cu Ada, preaslăvise confortul şi poziţia frumoasă de la Leysins unde — zicea el — concertase cîndva. Maxenţiu, blînd, umil, îi privea pe amîndoi cu implorare şi răspundea:
 — Am să merg şi eu la primăvară.
 Nu vrea să plece. Se deprinsese acum din nou să fie om cu haine negre, nu un înger alb de flanelă. îi plăcea din nou, ca un fel de sport, să stea în sus, să umble. Se bucura do mişcările lui uşoare, de acel vid căscat sub plastronul cămăşii, care îi ventila aşa de bine răsuflarea.
 La invitările lui Marcian de a merge ia repetiţii, nu obiectase,,, nimic, nici nu acceptase.
 îi era teamă să nemulţumească pe Elena sau pe Ada. Se simţea acum conciliant cu acele duşmane . . . femeile! . . . Surîdea serafic. O slăbiciune fără apărare îl dezarma total. Nici urmă de răutate sau de pasiune. Pe atunci, un cheag roşu mocnea în el răul care acum se rupsese. Văzuse în sîngele propriu, din lighean, şi mici coagule negricioase. Era stricăciunea ce se eliminase pentru binele lui, credea. Şovăirea în privinţa vizitei luase sfîrşit în ziua cînd Ada socotise că e timpul ca Maxenţiu să se prezinte la Drăgăneşti. Prelungise termenul pentru ca prinţul să prindă ceva faţă. Avea ambiţia de a nu duce Elenei o umbră, dar ar fi trebuit să aştepte prea mult. Nu era vinovată că e ofticos, era mai mult victimă. Căută să-şi speculeze în minte avantagiile stării de lucruri. Un astfel de bărbat era o scuză, pleda în favoarea legăturii ei cu Lică, mai ales acum cînd Lică nu mai avea nici o inferioritate. In ce privea familia, Elena, fără de voia şi ştirea ei, răspundea pentru unchiul Lică faţă de cele cîteva sute de persoane care o admirau şi stimau. Dacă Ada se ferise a pronunţa numele lui faţă de Elena, apoi in afară de casa Drăgănescu nu pierdea prilejul de a proclama rudenia:
 232
 — Unchiul doamnei Hallipa mi-a spus! .. .
 Şi fiecare întreba cine e acel unchi. Lică nu mai avea nici o inferioritate de situaţie de cînd era profesor. Bătrînul Vardali, aristocrat autentic şi fost ministru, un moşulică, de altfel, ce se ţinea după femei şi era galvanizat de ochii brunei Ada, spusese prinţesei:
 — Dar e un tînăr charmant şi tout ă jait du tnonde, domnul Petresco.
 .— Fără îndoială! răspunse arogant Ada.
 In fond era încîntată de brevetul dat lui Lică de Vardali.
 — Scumpă doamnă, eu l-am apreciat totdeauna. Nu mă împăcăm cu ocupaţia lui, deşi armele şi caii au fost totdeauna profesii nobile.
 — Domnul Petrescu a fost căpitan de cavalerie! Ada îl înainta în fiecare lună.
 — Cela expliqne tout! Cela expliquc tout! declarase căzătura, prelingîndu-şi buzele muiate pe braţul Adei.
 în camera mereu mai confortabilă a lui Lică, întîlnirile urmau liniştite. După voluptatea furioasă şi pe apucate, fusese voluptatea scabroasă a camerei discrete şi sigure, apoi senzualitatea lacomă şi lîncedă, şi acum intrase în faza obiceiului tiranic.
 Era încă „marele amor", pe înţelesul lor. Lică avea ore fixe cînd primea elevii. Tot restul timpului era liber şi fără griji, grajdurile erau în sezo2i mort, şi Trubadurul îşi plimba hainele frumoase cînd Ada îl lăsa liber. Se ferea însă de cartierele de altădată şi de legăturile vechi ca şi de aventuri noi. Lică nu fusese niciodată cheltuitor de sine, numai risipitor. Se risipeşte prisosul şi se cheltuieşte fondul. Acum prisosul trecuse la capitalul plasat într-o afacere solidă şi activă. In ce priveşte pe Sia, nici nu-şi putea închipui cum avusese gîndul s-o aducă la el. Se temea acum ca nu cumva nebuna de fată să-i afle adresa şi să-i cadă plocon într-o zi. Ar fi dat-o de-a dura pe scară, dar prefera să nu fie nevoie. Sia îi cunoştea şi indulgenţa şi cravaşa. De s-ar fi agăţat de el, ar fi trebuit s-o bruscheze, şi nu vroia. Să-i scrie îi era lene. Slova îi_ era încă nesuferită şi suspectă. Nu-i plăceau documentele. Se bizuia pe împrejurări. Lică avea mare încredere în regia norocului. Prevenise însă pe gazdă, dîndu-i semnalmentul Siei şi ordin să n-o primească. Cît despre împrejurări, doctorul Rim lucra pentru a cruţa pe Lică de neplăceri. Lucra astfel încît niciodată Sia nu avea să mai revadă pe tatăl fără de care nu concepea viaţa.
 în ziua repetiţiei, la care trebuia să ia parte şi Maxenţiu, Ada Şi Marcian crezuse că e bine ca ei trei să meargă mai devreme. Puteau astfel conversa înainte de sosirea muzicanţilor. în realitate
 233
 se gîndise la intrarea penibilă a prinţului într-un public străin proa numeros.
 Elena îi primise cordial. Nu arătase nimic din uimirea ei pentru schimbarea nenorocitului Maxenţiu. In afară de impresia pe care i-o făcuse decrepitudinea, prezenţa lui nu-i pricinuise nici o emoţie. Ieşise cu totul din ciclul de existenţă care cuprindea pe Maxenţiu; intrase in ciclul muzicei de Bach. Maxenţiu, dimpotrivă, fusese de îndată năpădit într-o formă poetică de trecut. Episodul fostei logodne proiectat prin transparenţa lui actuală şi purificat ele elemente ostile se confundă cu dulceaţa ce se desprindea din vecinătatea Elenei. Casa frumoasă, luxul domol, ordinea odihnitoare şi profilul neted al Elenei — toate i se păreau destinate lui. Era un rai regăsit. Cum nu mai avea emoţii fizice •—■ odată cu hemoptizia îşi pierduse ultimul vestigiu de umanitate •— se simţea acum un amant mistic. Cu ascultare socotea chiar şi boala lui binevenită pentru acest rol. I se părea că nu se poate ca Elena să nu aibă şi ea pentru dînsul un astfel de sentiment ideal, fără nici un regret pentru trecut. Elenei îi era milă, mila oamenilor sănătoşi şi fericiţi. Nu era poate aceeaşi milă austeră pe care ar fi avut-o cu o lună înainte, tot aşa cum nu mai avea nici aceeaşi noţiune de viaţă şi bucurie. O noţiune acum mai puţin aspră, mai fragedă. Ada, cu autoritatea ei, curmase visul lui Maxenţiu, plecînd înainte de începutul execuţiei. Ii era teamă ca o vizită prelungită să nu aducă vreo criză tocmai acolo. Maxenţiu presupusese că Ada e geloasă. Nu protestase, se supusese cu un surîs enigmatic. Se simţea legănat între datorie şi plăcere. Se încărca cu remuşcări ce-i îngăduiau să se complacă în ceea ce chema „zbuciumul Adei" şi totodată se delecta din simpatia lui pentru Elena. Crea probleme în afară de realitate şi le trăia cu ascultare.
 De Mika-Le nu-şi amintise. Era de pe vremea cînd prinţul Maxenţiu, lipsit de muşchi, mai avea încă nervi ce vibrau uneori pervers. Acum Maxenţiu era diafan şi avea eclipse de memorie.
 Tocmai în ziua aceea, la sfîrşitul repetiţiei, în umbra jachetei lui Drăgănescu, Mika-Le se strecurase într-un colţ. ;
 Se ascundea mai mult însă ca altă dată de frica Elenei, fiindcă îşi schimbase pieptănătura. Se tunsese iar, dar printr-o greşală a coaforului stuful cîrlionţilor fusese masacrat. Mika-Le ceruse singură, e drept, ă la gargonne, fără să-şi dea seama că-i rămîne un; fel de puf creţ, negru pe un cap băieţesc, ca după tifos. Lipsa acelei umbre pe frunte lua ochilor galbeni orice lumină. Stau mari, goi, căscaţi spre Elena pentru a-i putea vedea impresia în caz de primejdie. Totuşi intrase pentru că vrea cu orice preţ să vadă pe Marcian, de care îi vorbise Drăgănescu cu admiraţie. Marcian,
 234
 ce se dusese spre bibliotecă să caute o partitură, dase peste acea arătare ascunsă acolo de o ruşine necunoscută. Mika-Le, surprinsă, pusese mîna peste gură cu gestul ei prostesc. Mirarea lui Marcian fu aşa de mare că Elena, care probabil îl urmase cu privirea, descoperise pe vinovată. Deşi se uitase la Mika-Le încordat şi cu expresia feţei înăsprită, Elena nu băgase de seamă schimbarea de coafură. Marcian ridicase capul întrebător cu un surîs. Apariţia îi păruse nespus de comică. Spre a preveni aprecierile, Elena venise spre el şi făcuse cu grabă prezintăriîe — în absenţă, de altfel —■ Mika-Le fiind nimicită, ca şi dispărută, după mobila elegantă de acajou a bibliotecei.
 — Un fel de soră a mea! zisese absurd.
 Surîsul lui Marcian devenise un rîs, bun, sincer, exploziv:
 — „Un fel"?!
 — Ma demi-soeur, corectase Elena, rîzînd şi ea. Apoi păruse că aşteaptă.
 Marcian băgase de seamă că-i cere opinia critică. Avea în fire o francheţă ce ar fi fost brutală de n-ar fi corectat-o voioşia. De altfel, Marcian nu credea că familia „angajează": vedea lumea în exemplare şi în simfonii, dar nu conglomerate.
 — Antimuzicală, zisese, transpunîndu-şi cu fineţă aprecierea în domeniul armoniei.
 — Cu totul! confirmase Elena, referindu-se la inepţia gîngă-niei pentru orice fel de melodie sau instrument, dar cu o satisfacţie inexplicabilă pentru sentinţa lui Marcian.
 Apoi o roşeaţă subită îi invadase faţa şi gîtul de obicei mate: din jena că Mika-Le era dezarmonică în cadrul pus acolo subt ochii lui Marcian? sau din satisfacţia inconştientă că el o găsise nearmo-nioasă? . . . Era întîia oară, de mult timp, că atentatul de-odinioară al lui Mika-Le la fericirea Elenei revenea subt altă formă în sensibilitatea ei.
 Marcian băgase numai de seamă că rumeneala prindea foarte bine pe Elena. O privea cu surîsul din ce în ce mai plăcut. Se depărtase de bibliotecă neglijînd cu totul pe Mika-Le, el vorbind de partitură, din buze numai, ea ascultîndu-1 distrat, dar amîndoi simţind o neobicinuită mulţumire. Abia peste cîteva zile, Elena povestise lui Drăgănescu impresia lui Marcian despre Mika-Le şi cum nu era cu putinţă ca fata ceea să fie la locul ei.
 — O s-o trecem dincolo, la biurouri! zisese Drăgănescu, luînd iniţiativa exilării domnişoarei Norica.
 Elena nu obiectase. Biurourile celelalte, din Dealul Spirei, erau o instalaţie mare a Centralei de spirtoase, unde locuiau surorile lui Drăgănescu. Mika-Le primise decizia de strămutare cu supunere.
 285
 Îşi făcuse totuşi o socoteală că pierde astfel unele distracţii şi cadouri. Nu mai iubise pe Elena, dar nici nu o urîse. Exilul era plin de confort. Erau şi acolo trăsuri şi automobile şi era mai multă libertate. Virtutea începuse a o cam plictisi şi întrevedea putinţa de a-şi revedea actoraşul, pe care se simţea dispusă să-1 ierte. La cea din urmă masă de seară, Mika-Le fusese singură cu Drăgănescu. Feciorul venise să anunţe că doamna nu prînzeşte. Era o zi de repetiţie. Domnul Drăgănescu, neliniştit de ideea că Elena nu se simte bine sau că prînzul a fost servit prea grăbit, pusese întrebări servitorului.
 — Doamna e bine şi nu a rămas în salonaş decît domnul Mar-cian, explicase feciorul.
 Mika-Le dusese mîna la gură dintr-un rău obicei, apoi crezuse de cuviinţă să-şi exprime bunele sentimente:
 — Ce păcat că doamna Elena lipseşte!
 Adesea chema pe sora ei „doamna Elena", aşa cum o numeau
 secretarii.
 — Dumneata nu te amesteca! îi zisese răstit Drăgănescu, aşa de moderat totdeauna.
 Cumnata Norica tăcuse, luînd aerul inert de păpuşă oblă.
 Plin de instinct ca un dog, Drăgănescu nu îngăduise solicitudinea maliţioasă a fetei. Pentru lipsa Elenei nu avea nici o obiecţie. Foarte adesea se întîmpla să decidă că ea va mînca singură, înainte sau pe urmă, pentru un scop sau altul. Alteori îi indica lui că are a dejuna din vreme pentru cine ştie ce interes. Acele dispoziţii îl mulţumeau ca nişte dezmierdări. Dovedeau atenţia vigilentă a Elenei pentru interesele lor, ceea ce era echivalent cu sentimentele lor. Absenţa ei din seara aceea era, desigur, tot atît de justificată. îl mîhnise puţin numai fiindcă era neprevăzută şi nu-i cunoştea cauza. Despărţiţi mai tot timpul prin programul lor de viaţă, îi plăcea cu deosebire ora meselor în serile fără oaspeţi, singur cu Elena şi Norica, cum şi dejunurile intime cu Elena, guvernanta şi copilul. Se simţea atunci posesorul femeiei şi al băieţelului.
 Lipsa Elenei din seara aceea venea din împrejurarea că Mar-cian, rămas cel din urmă, uitase ceasul discutînd muzică. Elena, de cind cunoscuse pe Marcian, renunţase cu totul la pian. Era un sacrificiu care arăta progresul gustului ei muzical, nu se mai mulţumea acum cu acea executare mediocră. In schimb, Marcian stăruise pe lîngă ea să studieze acompaniamentul, care, zicea el, e o artă aparte, şi pentru care o asigura că are destulă pregătire tehnică şi aptitudini.
 236
 într-o joi, cînd muzicanţii, reţinuţi de un concert în oraş, în-t;n;iau, cum în aşteptare stau singuri şi cam fără subiect de vorbă, ceea ce da loc la pauze şi suspensiuni — muzicale, de altfel —■ Marcian, cu una din acele mişcări spontane pe care le avea uneori, se repezise la vraful de note şi, deschizînd pianina, aşezase zorit pe Elena, apoi alergase în hali după faimoasa lui vioară, de care era nedespărţit, şi o silise să-1 acompanieze. Pentru a o recompensa, îi acordase la urmă Papillon, acea jucărie minunată din Grieg, asupra căreia se exercită şi virtuozii şi diletanţii, şi pentru care Elena avea predilecţie. Subt mîinile lui Marcian, melodia dispărea, se reconstituia însuşi zborul fin de aripi; erau fluturi de vară fără trup. numai cu azur pe fibre de mătasă; apoi se dizolvau şi plutea numai ideea abstractă. O minune, în adevăr! Marcian dase apoi Elenei mai serios de lucru. Se arăta un profesor răbdător, dar şi autoritar, cum era totdeauna cînd era vorba de muzică. Astfel readusese pe Elena în cadrele active ale muzicei, dar la un loc unde nu putea fi jignită de nici o imperfecţie. Un mic incident însemnase una din acele şedinţe. Cum Elena la un St.-Saens buclucaş nu prindea deloc o pauză — cam grea, ce e drept — o pauză de semiton pentru a intra deodată cu acordul, Marcian, accentuînd ritmul cu arcuşul, o lovise peste umăr din greşală.
 Elena, palidă, crezuse că a făcut acolo la pian o greşală care merită enervarea, şi Marcian se socotise — deşi nevinovat — cel mai mare bădăran. Scurt moment dramatic, soluţionat de gestul lui Marcian de a săruta acolo, pe clape, mîinele Elenei, cerînd graţiere.
 în seara aceea Marcian uitase ceasul şi Elena nu i-1 adusese aminte. Ar fi servit un aperitiv, dar se temea să nu-1 facă atent asupra întîrzierii indiscrete. L-ar fi oprit la prînz, dar un rest de snobism o îndemna încă faţă de el la aparatul fastuos al dineurilor de gală. Spre zece, tot distrat, tot inocent, dar flămînd, plecase. Abia la şedinţa următoare se scuzase şi făcuse haz de incurabila distracţie artistică, cerînd să i se spună ceasul sau să i se dea de mîncare la o viitoare ocazie.
 Primul zvon public anunţase concertul din Bach pentru noiembrie. Amînat pentru decembrie, intervenirea lui Marcian trimisese clata mai departe. Lăsînd să treacă epoca neserioasă a sărbătorilor, rămăsese pentru ianuarie. Un adevărat eveniment de plin sezon. Acum se discuta din prudenţă chiar ziua în comitet intim, dar nu se preciza. Trebuia respectată cifra neprevăzutului. Neprevăzutul se arătă grăbit să intervină. Muri subit ţaţa Gramatula, acea mătuşe, soră mai mare a lui Doru Hallipa, tatăl Elenei, care fusese pentru Elena un fel de mamă adoptivă.
 237
 Moartea ţaţei Gramatula nu era un incident de ordin secundar Poate că în alte familii, fie din lipsă de mijloace, fie din antipatie pentru tristeţi suplimentare, ar fi fost trecută cu vederea; aci însă în casa Drăgănescu, doliul îşi desfăşura toată pompa. Gramatula lăsase, de altfel, un testament, important chiar pentru o avere ca a Drăgăneştilor. Instituise pe Elena unica moştenitoare şi executoare a unor dispoziţiuni cu privire la uvrieri.
 Era firesc ca festivalul să fie amînat din nou şi nu numai pentru timpul strict al demersurilor, dar pentru un doliu protocolar. Din pricina concertului, Elena reduse protocolul la minimum. Totuşi trei luni de doliu strict, deci trei luni de amînare. Audiţia era astfel azvîrlită în primăvară.
 Elena fusese sincer îndurerată de moartea Gramatulei. Plecase de îndată la Prundeni cu bărbatul ei şi cu Mika-Le, de care avea nevoie pentru secretariatul doliului. In schimb, Mika-Le căpătase o întreagă zestre de pe urma acelei mătuşi, care totuşi, în viaţă, nu putuse suferi pe fata din flori. Faţă de acea pricopseală, domnişoara Norica, cu sufletul ei de mică cerşetoare, îşi amînase fără termen ura împotriva Elenei.
 Locuinţa Gramatulei nu era la conacul frumos din Prundeni, unde copilărise Elena, ci era aşezată între coşuri de fabrici, în miez de uzine. Cu sînge grecesc curat, mătuşa iubea mai mult negoţul decît pămîntul, şi zgomotul o încînta. Trebuise cîteva săp-tămîni pentru ca totul să fie terminat acolo la ţară. Monumentul binefăcătoarei se ridicase repede, solid şi simplu. Moştenirea, care creştea cu mult averea personală a Elenei şi îi mărea independenţa materială, o mulţumea mult mai mult acum decît ar fi mulţumit-o altădată. Pînă deunăzi era absorbită cu totul în comunitate. Rece, metodic, lucra numai pentru binele general al familiei. I se dezvoltase acum în urmă un sentiment de personalitate. O stare mai mult sufletească, probabil, deoarece averea lui Drăgănescu era cu totul la dispoziţia ei. Pe acea avere n-o confunda însă cu moştenirea de acum, căreia, fără să ştie de ce, îi făcea loc aparte.
 Pe cînd Mika-Le scria nenumărate adrese îndoliate şi convocări de advocaţi, Elena găsea timp să trimită pe elegantele ei cărţi de corespondenţă un cuvînt de amintire tuturor interpreţilor, în-cepînd, fireşte, cu Marcian, care, prin cîteva telegrame călduroase, se arătase tot atît de bun amic, cît de mare artist. Elena rămăsese în ultimul timp cam singură acolo, deoarece expediase pe Mika-Le, iar bărbatul ei, cerut de afaceri, lipsea des la Bucureşti.
 într-unui din acele drumuri, Drăgănescu, la întoarcere, scobo-rîse din automobil pe Marcian ca pe o surpriză de preţ.
 238
 Artistul, cam dezorientat de această răpire, nu putea totuşi refuza invitarea stăruitoare a lui Drăgănescu, care gîndea că Elenei trebuie să-i lipsească mult cercul ei muzical şi, în dorinţa de a-i face plăcere, găsise curajul acelei iniţiative. Elena, e drept, nu se aşteptase defel la vizita lui, aşa încît fusese un prim moment de şovăire, urmat de mulţumire reciprocă.
 Curiozitatea lui Marcian fusese curînd deşteptată de atîtea lucruri noi. Elena ar fi voit să împiedice şuieratul sirenelor şi vîjîitul maşinelor, dar Marcian găsea în ele nu numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucărie, dar şi anume armonii noi, foarte interesante pentru urechea lui de compozitor.
 Nu simfonia motorului, speculată îndestul de muzica modernă, ci unele elemente de sonorităţi, unele combinaţii de sunete, unele ecouri şi rezonanţe ce-1 pasionau în chip particular.
 Trecînd în revizie întreaga instalaţie pentru a o arăta oaspeţilor, ziua aceea fusese o adevărată luare în posesie pentru Elena. Ţaţa Gramatula, bătrîna fecioară bărbătească, îşi aducea astfel contribuţia concertului din Bach. Vizita lui Marcian, tot prin îngrijirea simpatică a lui Drăgănescu, se reînnoise de două-trei ori.
 La Bucureşti, joile fusese reluate pentru primire de condoleanţe întîi, apoi pentru reunirea muzicanţilor risipiţi. La început, fără absolut nici un fel de muzică.
 Curînd însă instrumentele mute păruse Elenei triste şi ea cea dinţii deschisese o pagină de acompaniament într-un ceas cînd era singură cu Marcian. De atunci, înapoia storurilor dese şi uşilor ermetice, în umbra îndoliată care făcea apartamentul mai tainic, se auzeau sunete de orgă sau plîngeri de arcuş discrete, reculese.
 Acele ecouri surprinsese plăcut pe Drăgănescu, care nu vroia monotonie şi mîhnire în jurul Elenei şi ar fi dorit bucuros ca şi negrul mat al hainelor ei să fie suprimat, dacă eticheta ar fi îngăduit-o. Marcian era mereu preocupat de sonorităţile auzite la Prundeni. Făcea Elenei lungi dizertări asupra misterelor armonice. Era obsedat de un ritm nou. Scria adesea pe margine de caiete muzicale micile semne cabalistice ale unei „bucolice". Firul melodic agrest trebuia să răzbată prin ţesutul complex al unor multiple filoane de ansamblu, după altă concepţie însă, ca cea reconstitutivă a lui Strauss. O evocare măestrită. Căuta să arate Elenei care e elementul sentimental şi care cel mecanic în acelaşi sunet, apoi care sunt sunetele pur materiale şi care cele emotive ale aceluiaşi acord. Le denunţa succesiunea sau le disocia prezenţa simultană. Exem-plificînd din Strauss şi din propriile lui compoziţii, semnala diferenţa
 239
 între muzica reconstitutivă şi cea evocativă, ce-1 preocupa Elena asculta fără să înţeleagă tot, dar cu o atenţie ce-i stimula verva şi cercetarea. îi mai arăta apoi gradaţiile infinite cuprinse de o singură notă muzicală, cum şi ecourile desprinse din ea şi valorificarea lor pentru sunetele următoare. Surprinderea ei pentru acele minuni îl încînta. Era o şcoală muzicală cu totul diferită de lecţiile banale de pian luate de Elena prin pensioane. Era şi 0 recompensă de un gen nou a pasiunei ei pentru muzică. Prezenţa lui Nory şi Mini era acolo asemeni corului antic, simpatică si necesară.
 Ada şi Maxenţiu se arătau şi ei foarte mîhniţi cu prilejul doliului. Se socoteau ca un fel de rude, e drept că în numele unor argumente foarte delicate: ex-logodna lui Maxenţiu şi veria lui \i Marcian. Rezulta însă o nuanţă foarte cuviincioasă de raporturi. Elena primise chiar o misiune de caritate, pe care o împlinea cu zel în amintirea Gramatulei, căreia, de altfel, nu-i lipsea nici grîul fiert de pe moşie, nici azima morilor, nici un fel de datini. După rugămintea Adei, Elena îşi luase asupră-şi să decidă pe -J Maxenţiu pentru plecarea la Leysins. Prinţul însă refuza ca îndărătnicie blîndă.
 Marcian era şi el mişcat de starea lui Maxenţiu care se stingea pe fiecare zi. Elena şi Marcian inventase pentru acel scop existenţa unei prietene, ce s-ar fi aflat la Leysins şi trimitea de-acolo referinţe îneîntătoare, începînd de la călătoria lesnicioasă, la orice alte detalii de peisagiu şi tratament. Povestea era alimentată cu date precise luate de Ada la sanatoriul din localitate, aşa îneît numai învelişul era romantic.
 Povestea fictivă era acum o bună camaradă a Elenei şi a lui Marcian, care combinau împreună ultimele ei noutăţi în forme cît mai poetice, deoarece Maxenţiu era mereu în faza lui serafică. Ada susţinea complotul din toate puterile, speriată de scăderea prinţului şi nemaiavînd nevoie de prezenţa lui acum, cînd Elena şi Marcian erau o platformă solidă de onorabilitate. Marcian urma să creadă pe Ada o femeie foarte de treabă. N-o putea vedea decît parţial şi aşa cum voise ea să i se înfăţişeze. Partea vulgară şi vi-ţioasă a firii ei scăpa de sub observaţia lui naivă şi optimistă.
 Elena nu ştia nici ea nimic pozitiv rău de Ada, dar în şcoală, ca şi în societate, o socotise pînă atunci ca fiind de altă speţă cu ea. Acum se simţea dispusă spre concesii. O găsea, de altfel, foarte corectă în ţinută şi foarte sinceră în solicitudinea ei pentru Maxenţiu.
 La propaganda de plecare Maxenţiu opusese la început Elenei o tăcere misterioasă sau replicase misterios că se simte foarte bine.
 240 '
 Av convingerea suavă că Elena numai din interes sentimental dorea plecarea lui, credinţă pe rare o purta ca pe un talisman în sensibilitatea lui maladivă şi care-1 întărea în decizia de a rămîne aproape de ea. în afară de teama hemoptiziei, teamă acum resemnată, nu-şi da seama de starea lui. Febra la ore fixe era acum înlocuită cu un fel de morfinizare a organismului, care la termometru corespundea cu două-trei linii permanente de temperatură. Sfîrşi însă prin a se convinge că „ea" cu dinadinsul vrea ca „el" să plece. Decise eroic că o va asculta, dar trebuia prudenţă pentru a nu pune în evidenţă sentimentele şi pentru a evita comentariile. De aceea, prinţul lua un aer din ce în ce mai secret si mai exaltat. După multe ezitări şi calcule, într-una din zile, luptînd cu scrupule si obstacole imaginare, Maxenţiu combinase timpul şi spaţiul şi găsise momentul de a fi singur cu Elena. Elena, ce nu-şi da seama de acel calcul, se bucurase că Maxenţiu are să-i spună ceva, probabil tocmai în chestia Leysins. Aşa de aproape însă de fantoma ce se apleca spre ea şi de pe buzele căreia ieşea o răsuflare slabă şi deasă, Elena simţise că ameţeşte. Marcian, atent, se săltase spre dînsa, oprit însă cu un mic semn de Elena. în aiurarea lui, Maxenţiu interpretase emoţia Elenei favorabil, iar intervenţia lui Marcian drept indiscreţie. Spusese Elenei grăbit şi confidenţial că a decis să plece, ca pe o replică la dorinţa ei secretă şi, subt un pretext stîngaci, se sculase de lîngă dînsa ca să n-o compromită. Faţă de rezultatul bun, Elena, prin aprobare, se făcuse complice cu dulcele secret şi cu drama imaginară a prinţului.
 Maxenţiu plecase apoi pe loc, luînd arbitrar pe Ada nedumerită şi refuzînd întrebările lui Marcian. Era turburat de o închipuită mare scenă, agitat de tot felul de simţiri exaltate şi diafane totuşi şi mereu misterios. în felul acesta poetic se decisese plecarea, aşa de vulgar disputată cîndva, a lui Maxenţiu. Fusese însoţit pînă la frontieră de Ada, care convinsese pe Lică să facă un turneu în Ardeal subt cuvînt că la Temişoara vor găsi cai frumoşi ungureşti; mai departe, Maxenţiu era însoţit de doctorandul ce-1 îngrijise şi acasă, cu misiune de a-1 instala. Un bolnav fragil, un client întîr-ziat, acel blond livid ce pornea la Leysins, de unde, fireşte, amica fictivă a Elenei plecase de curînd vindecată. Sperau oare cei ce-1 trimeteau în vindecarea lui? Sau un egoism inconştient îi îndruma să înlăture din decorul lor acea efigie melancolică, care, fără nici o rezonanţă acum către înconjur, se putea mai lesne dizolva în izolare? Moartea fiind operaţie repugnantă, era salutar gestul lor de a transporta pe condamnat într-un azil anume pregătit.
 Elena comentase cu Marcian ciudăţenia procedărilor lui Maxenţiu. Marcian surîsese indulgent şi semnificativ, şi Elena înţelesese
 241
 16
 
 abia atunci aluzia absurdă a bietului exilat. Incidentul lăsase în urma lui un parfum frumos de amor şi de spaimă. îl respirau reculeşi. Aşa cum parfumul florilor acumulate proaspăt pe un mormînt străin face pe cei sensibili să se simtă cu o plăcere dureroasă încă mai vii.
 XIV
 Pe măsură ce repetiţiile se înmulţeau şi răspunderea se desemna, Marcian devenea mai autocrat, şi executanţii mai subjugaţi. Se întîmpla acum ca observaţii destul de severe să pornească de ia maestru către unul sau altul. Mai nervos, cu cît era mai interesat de buna reuşită, Marcian trecea peste convenţiile mondene, aşa cum ar fi făcut-o pentru un concert public. Elena îl susţinea tacit. în marele public participarea lui Marcian făcuse impresie, propagată pe două căi: agenţia Stuart şi colportajul de salon, Invitaţiile, foarte căutate şi înainte, acum îşi urcau valoarea vertiginos. Se emisese chiar ideea să se facă invitaţii plătite cu beneficiul destinat unor societăţi de binefacere, şi propunerile abundau. Versiunea asta nemulţumise pe Elena, care ar fi curmat-o, dar nu ştia dacă Marcian nu era cumva partizanul, dacă nu chiar promotorul ei. Cu multă precauţiune îşi manifestase dorinţa ca audiţia să rămînă o recepţie particulară.
 Marcian se arătase cam susceptibil şi se apărase ca un culpabil de o vină, pe care în realitate n-o avea. Se isca între ei un mic malentendii aşa cum se întîmpla în faza dintîi a celor mai bune raporturi. Plutea o melancolie, deşi nimic nu se schimbase. Cum şi Elena şi Marcian se simţeau vinovaţi, deşi fără de vină, era un prilej pentru o adordare deplină, care nu întîrziase. Totul fusese curînd luminat şi proiectul absurd era acum subiect de glumă. Tocmai putinţa asta de limpezime era una din calităţile cele mai simpatice ale muzicantului. Prin lipsa de „funduri suprapuse" ai fi zis că nu e artist, aşa cum prin firea dubioasă permanent şi chiar sieşi, Greg, pictorul, era şi artist şi clerical. în schimb, Elena era tot mai iritată împotriva doctorului Rim. Lipsea mereu, şi Marcian, foarte nemulţumit, nu protesta din politeţă. Franco suplinea pe Rim cum putea, dar atrăsese atenţia Elenei că era tot timpul ca titularul să fie prezent. Elena, prea ocupată, nu se putea duce la
 Rim şi prefera chiar să nu meargă pentru a nu mîhni pe Lina, dînd doctorului lecţia meritată.
 Decisese să trimită un ultimatum, dar amîna din grijă pentru Lina. Comisionul căzu asupra lui Mini, care tocmai avea intenţia s£ se ducă pe-acolo. De altfel, mesagiul Elenei avea forma unei scrisori categorice, pe al cărei conţinut Mini nu era obligată să-1 cunoască.
 Rim lipsea de la repetiţii ocupat cu chestii grave. Avea şi ei drama lui. Mîhniri şi bucurii succesive îl oprise de la muzică. Alte vibraţiuni puneau în mişcare pe domnul profesor. Atunci cinci Sia crezuse că e chemată de Lică, în aşteptarea ei nerăbdătoare, se arătase tirană şi maltratase pe Rim cu vorbe necugetate şi cu atitudini dispreţuitoare. Rim înălţase psalmi de pătimire. în dreapta lui cuminţie socotea' pe Sia drept oaie rătăcită. Avea însă lungi socotinţe cu sine despre ce era de făcut. Aflase despre scrisoarea trimisă de Lică fetei. Era, oare, bine să încerce un demers pe lîngă acel tată aşa de scump pentru a-1 readuce sau trebuia să caute a slăbi dragostea filială a Siei, acum, mai ales, cînd el îi oferea o altă dragoste, ce putea înlocui cu atît avantagiu pe cealaltă? în pantomime interioare, fără de oglinzi inoportune şi cu o gustoasă cercetare de sine, Rim se desfăta la ideea bucuriilor pe care le putea da Siei.
 Scoborînd astfel în subteranele conştiinţii, găsise gîndul mîn-tuitor de a se sluji de minciună. €u mîini lungi, întinse ca o suplică spre Sia, Rim îi povestise că a întîlnit pe Lică, ce 1-a însărcinat să-i spună că nu o mai poate chema la dînsul nici chiar pentru o vizită din „anumite pricini". Lică 1-a împuternicit pe el, Rim, să aibă grijă de odorul de care-1 despărţeau acum ,,unele împrejurări".
 Rim predica astfel fetei într-un stil care nu era deloc cel al lui Lică, riscînd minciuni foarte bine înrudite însă cu adevărul. Sia nu ştia să facă distincţii. Aşteptase pe Lică şi nu venise. De la nădejde trecuse, brusc, la parapon. Nu se îndoise de cele spuse de Rim. înţelesese bine două lucruri: că Lică avea acum alte socoteli şi că pe ea o lăsa moşului. Mîhnirea şi necazul cotrobăiau prin sufletul ei opac. O mare iluzie se sfărîma în blocul acela. Ura acum deopotrivă şi pe Lică şi pe Rim.  pe toată lumea. Drept exprimare acelor simţiri fruste, la discursul călduros al lui Rim, îi răspunsese numai:
 — Marş!
 Rim se retrăsese cu demnitate şi cu speranţă. Avea un surîs enigmatic de maliţie şi indulgenţă. Sia, cam îngrijată că a ocărit Pe cel de care avea nevoie, nu avusese totuşi nici un cuvînt de
 242
 243
 revenire. „Fecioară tare!" suspinase Rim, dar cu încredere în viitor. Se simţea înţelept ca un Solomon-rege, pe care l-ar fi sfidat 0 sclavă favorită. Chiar făptura lui şi-o simţea cu înfăţişarea solemnă si biblică şi, retrăgîndu-se prudent după apostrofa Siei, paşii lui îi păreau a suna august pe mozaicul coridorului ca pe lespezi de poifiră. Rim era un luxurios al închipuirii. Palma fecioarei pe obrazul lui slab ar fi luat apucături de voluptate brutală. Rimul cu dinţii galbeni, lungi şi rari, miop şi prognatic, era numai o mască pusă în glumă „scumpului eu" al lui Rim „frumosului". Domnişoara Sia nu se putea să nu-1 vadă pînă la urmă aşa cum el se închipuia. „Fecioară capricioasă!" se biciuia Rim cu delectare. Minciuna lui îl mulţumea însă aşa de mult, atît era de convins că Sia se va întoarce spre el, îneît îşi amintise de repetiţiile audiţiei Bach cu oarecare remuşcare.
 Mini se pregătea să-şi îndeplinească dubla ei misiune: aceea de a da Linei alarma pe care nu i-o dau ceilalţi şi de a duce lui Rim scrisoarea Elenei cu privire la concert. La dezordinea de idei pe care i-o pricinuise marele secret de familie: Lică-tată, Lică-mamă, Sia, fiica lor, se adăoga ceea ce Mini numea incestul lui Rim. Predomina însă spaima ei nelămurită.
 Circumstanţa că Rim şi Sia nu cunoscuse secretul Linei îi părea în adevăr atenuantă. Ce va fi însă atunci cînd vor afla, afară numai dacă Lina, mereu sclavă, nu va avea gestul biblic de a-şi conduce fata în cortul patriarhului! Altfel, jocul celor doi era primejdios! Mini îşi zicea că poate vede ea lucrurile prea tragic şi totodată se simţea zorită spre sfîrşitul tragediei. Era neastîmpărul furtunii pe care o simţi că vine, care te apasă şi pe care ai vrea s-o vezi trecută, fie chiar cu ravagiile ei.
 Pe drum spre Rimi, Mini se bucură că are pretextul scrisorii şi totodată luase decizia că nu va vorbi nimic imprudent. Cel mult va lua atitudinea pe care o sfătuia lui Nory, atitudinea care pune întrebări, deschide paranteze, naşte indicii şi dă bănuieli. Se bizuia pe cuvintele ce vor cădea fără voie. Avea dorinţa de a fi Linei de ajutor, dar cu speranţa că o vor ajuta împrejurările. La început concursul ele împrejurări păru a fi puţin amabil şi gata să o întoarcă de la uşă. La soneria ei timidă întîi, apoi întărită, nu răspundea nimeni. Stărui prin partea bucătăriei, dar şi acolo era pustiu. Pe la ferestre nu se ivea nici un cap. Lipseau, oare, toţi, la trei abia după dejun? Ideea de a pleca fără să-i vadă păru deodată a-i conveni. Va lăsa scrisoarea în cutia de poştă. Demersul ei i se părea acum suficient. Îşi mări în minte dimensiunile bunelor ei intenţiuni neîndeplinite. Vestitul shampooing al lui Pilat îi liberă conştiinţa. Se spălă deci pe mîini de toate misiunile. Totuşi, tocmai
 244
 pentru că era decisă să plece, mai întîrzie un minut. Era în curte, în dreptul culoarului odăilor din fund, legat cu sala mică a bucătăriei. . . Parcă desluşea pe cineva prin perdele. Storurile, trase pe inele, lăsau între ele spaţii mici. I se păru că e baba, dar care, în loc să vie spre ea, se îndrepta spre odăi. . . Poate vroia să-i deschidă prin faţă! Vru să pornească şi ea într-acolo, dar umbra mişca acum din nou înapoi . . . Tot pe la bucătărie venea! ... Nu se arăta însă nimeni şi aceeaşi umbră se agita neorînduit, cînd oprită pe loc, cînd pitulată, cînd lunecînd repede. Cine ştie ce luptă a babei cu vreun şoricel sau păianjen. în orice caz, nu părea a se ocupa de ea. Mini avea acolo, în plină zi, o ciudată impresie de mister. jocul acela de umbre era încă mai bizar în plină lumină.
 Prin storuri, umbra se vedea acum nemişcată. Mini se duse şi sună iar, din faţă, apoi imediat trecu şi bătu la uşa din dos. Erau ultimele demersuri făcute în pripă, înainte de plecare. In sfîrşit, umbra mişcă spre uşa de serviciu. Tot baba fusese; Mini o zări desluşit prin ultimul geam.
 O altă umbră însă se strecura repede pe coridor spre interiorul casei. Acum apăreau toţi deodată! Se auzi din faţă şi glasul bunei Lina, dar silueta proiectată pe umbra perdelelor, după plecarea babei, nu fusese a ei.
 Buna Lina rezemată într-un baston se căina din prag. O durea mereu piciorul şi aţipise puţin. .. Dar necazul cela de babă, ce păzea!
 Baba ieşise şi ea în uşa din dos cu un cap holbat. Bine zicea Lina că nu mai era în firea ei. Lina pofti pe Mini în odaia de culcare. Cînd intrară în vestibul ieşi din biroul lui însuşi doctorul Rim. Aşadar, toată lumea era acasă!
 — Am o scrisoare pentru dumneata! îi spuse Mini scurt.
 Acea afacere i-1 făcea nesuferit. Avea unele scrupule. Fie că Rim nu era consanguinul Siei, erau însă în judecata lui Mini unele căi, grozav de intime, pe care soţul şi fiica Linei se întîineau în vinovăţia lor. O dezgustase.
 Desigur era destul de deprinsă cu astfel de cazuri din zvonul public: X e amantul cumnatei, Y trăieşte cu fata nevestei etc. • ■ ■ Fapte diverse destul de frecvente şi banalizate de scepticismul public. Cînd eşti însă confruntat cu ele îţi fac altă impresie şi scepticismul public nu împiedică ca X, Y,' Z, să trăiască într-o tragedie.
 Rimii, ce e drept, nu erau din aluat tragic. Pe buna Lina o puteai Jesne închipui tolerantă, Sia cea rudimentară nu-ţi dezvolta indignări, iar Rim îţi da nemulţumire mai mult prin persoana lui. Animal de o speţă intermediară între genul feroce şi cel domestic,
 245
 avînd dinţii unora şi esofagul celorlalte dobitoace, fără un instinct pronunţat al viţiului, fără curaj în imoralitate, dar repulsiv şi răutăcios.
 Totuşi doctorul Rim nu cunoştea secretul Linei. Nory asigurase pe Mini de acest lucru . . . Doctorul Rim nu ştia, deci continua ... Şi dacă ar fi ştiut? Lui Mini îi era mereu frică, o frică, lucidă ca şi misterul umbrelor chinezeşti la lumina zilei.
 Buna Lina povesti lui Mini de Ia capăt păţania ei cu piciorul. Confuză în vorbă, ca de obicei, amesteca durerile fizice cu necazurile celelalte, toate răzbătute de plîngeri împotriva babei care se ramolise de tot. Trebuise ca ea, din somn, să audă soneria înainte ca baba să se urnească. Mini lăsa să-i scape ocazia asta bună de a face oarecari insinuări.
 Apoi Lina amestecă darea de seamă a unor depuneri de familie, la care luase parte şi gemenii Hallipa, cu alte doleanţe. Acest amalgam era chiar starea de spirit a bunei Lina, care primea toate lucrurile fără a le coordona şi povestea laolaltă proiectele ei materne de a mărita pe Sia cu unul din gemeni, cu mizeriile îndurate de la obraznica ceea de fată, pe care Rim o încuraja. Deşi foarte suferitoare, se vedea că Lina era obosită de necazuri. Mini o privea cum suflă greu şi îşi zicea că toată viaţa va sufla aşa din ce în ce mai greu ... şi atît! Renunţarea Linei o cuprindea şi pe ea; faptul că Lina o să moară într-o zi de astmă n-o speria. Mai teamă i-ar fi fost acum să vorbească.
 — Nebuna asta de fată stă bufnoasă fiindcă Lică nu se poate ţine de ea! îi e destul de bine aici. . . Rim o menajează chiar peste măsură . . . Dar dumneaei îi tună şi toţi suntem întorşi pe dos . . . Abia s-a aşezat şi Lică . . . Acum e profesor şi prieten bun cu familia prinţului Maxenţiu.
 Lina avea astfel de expresii fericite şi un fel de a înfăţişa totul care curma orice comentariu. Mini se simţea dezarmată. Orice intervenţie apărea de prisos. Se interesă de profesoratul lui Lică. Nu şi-1 putea închipui . . . Dar Lina declară că Lică era tot băiat bun şi drăguţ ca înainte, cu toată situaţia lui aşa de frumoasă . .. Cam ridicolă buna Lină, în adevăr! . . . Aşadar, Lică se schimbase fără să se schimbe. Era acelaşi care fluiera de mult pe lîngă garduri, care deunăzi fluiera pe Sia subt fereastra Rimilor, care fluiera uşor pe buze în atelierul domnului Paul şi între dinţi în urechea prinţesei Ada. Cît despre pasiunea fetei greoaie pentru tatăl sprinţar, ea era o stare de fapt fără comentariu. Cu ideea lui Lică profesor, Mini nu părea a se identifica; nu mai puse însă nici o întrebare, li era deodată foarte lene şi uitase aproape preocupările cu care venise. Tocmai atunci baba, fără ca să i se fi
 246
 auzit paşii în meşii de postav, vîrî capul prin uşă şi răguşită şopti:
 — Să pofteşti din faţă că a venit intendentul.
 Mini fu de părere ca Lina să cheme pe intendent, ca să nu se mai ostenească, dar Lina se şi sculase. Baba rămăsese după uşă. j se vedea laba zbîrcită şi neagră a mîinii şi vîrful broboadei. Ai fi zis că stă acolo gata să lovească pe Lina cu ceva în cap . . . Cu ce s-o lovească? ... în ce fel era Lina vinovată faţă de babă? . . . Impresii! sau unele idei neînchegate bine, leneşe încă, dinapoia gîndului. Acum papucii babei se auzeau tîrîş pe coridor. Plecase . . . Ba nu! ... Iar se întorsese. Mini, ridicînd ochii, o văzu grebănată si uitîndu-se la ea lung. Ce vrea? . .. Ştia că a văzut-o adineaurea prin geamuri şi vroia s-o ucidă pentru că dovedise crimele din casa lor blestemată . . .
 Baba înfăţişa acum tot basmul rău întrevăzut de Mini. Stînd în mijlocul odăici, baba se uita mereu ţintă la ea. Apoi se apropie de masă şi luă călimara, pe care o duse Linei în vestibul. Atît! . . . O aduse însă la loc şi se opri în faţa scaunului lui Mini, uitîndu-se acum la ea de-aproape. Nu spunea nimica, aştepta! . . . Mini se trezi că-i spune ea, din senin, babei:
 — Dumneata ai slujit pe cucoana Lina şi acum îngrijeşti şi de domnişoara Sia, fata dumneaei.
 Nu se gîndise cu răutate la astfel de cuvinte. Le pronunţase maşinal. . . pentru că baba aştepta acolo în faţa ei, fără rost. . . sau pentru că venise pregătită să vorbească şi nu cutezase să spună Linei nimic . . . sau pentru ca să afle dacă baba ştie . . . sau numai răspunsese întrebării mute pe care i-o făcea baba!
 Baba întîi rămăsese tîmpă. Apoi îşi plesnise tare palma aspră peste obrazul zbîrcit şi ieşise în brînci ca o turbată, mică, cocoşată; cu un petic de şal zdrenţuit, cu rochia tîrîş, alerga pe coridor. Mini se sculase şi din uşă se uita după ea. Părea că patinează: „un picior luneca mult înainte şi cellalt sărea după el. Ca o vrăjitoare pe o mătură sau o mumie pe un schi şchiop.
 Aşadar, baba nu ştia! Rămăsese turlacă! Dar baba ştia altceva ... şi cele două lucruri la un loc o făcuse să fie apucată de rele. Ce va face acum baba? . . . Va amuţi din spaimă . . . sau va vorbi? . , . Socoteli mintale repezi deoarece Lina se întorcea.
 — Te-am făcut să aştepţi! se scuză, picînd pe un fotoliu, apoi se sculă iar să închidă uşa, mereu robotnică.
 Mini se uită după ea cu ochi pe care îi simţea cum sclipesc ii de forme, culori şi lumini, ca un buchet de artificii. Apoi tot de iute privirea i se stinse. Auzi pe Lina cum îi spune:
 — Acolo pe coridor e odaia fetei ceea!
 247
 „Da! gîndi Mini. Tocmai unde pîndise baba." Placid, Mini re-constituia faptele.
 — Pe babă o ai de mult... de la Tecuci?
 — Nu! . . . Mai dincoace! . . . Dar tot mi-e destul!
 — Are să intereseze pe Nory noutatea că domnul Lică dă lecţii, zise Mini la întîmplare.
 — Lecţii de echitaţie. Ştii! El e de ia cavalerie! completă Lina îngîmfat şi iar se sculă şi se duse alături în cabinetul medical, de unde aduse o fotografie a lui Lică în uniformă de cavalerie. Dacă o vedea fata ceea, mi-o lua!
 Lina o credea pe Mini la curent cu aventura ei sau nu? îi vorbea ca unei iniţiate, sau cum?
 — Ştii, Lina, că am adus doctorului o scrisoare de la Elena, îl roagă să vie la repetiţii sau să o anunţe într-un fel. Acum cînd are pe Marcian va fi un concert strălucit.
 —• Rim are de gînd să se ducă acum regulat.
 Lina părea oarecum geloasă de precăderea muzicală a lui Marcian şi ofensată că Rim era controlat.
 Peste puţin Mini se sculă să plece. In poartă îşi zise: „E o prostie să vrei să faci oamenilor bine!" Apoi: „Am nemerit oare un flagrant-delict? . . . Mai bine că n-am spus nimic Linei şi m-a slujit împrejurarea!" Se gîndea că acum baba o va înlocui şi Lina va fi informată. „N-am să viu mult timp pe la Lina."
 . . . Trecu apoi la alte gînduri ale ei, ca şi cum interesul pentru acele fapte i se topise şi teama i se irosise.
 XV
 Pe cînd la Drăgăneşti dura repaosul, melodios, toate furiile dezlănţuite bîntuiau casa Rim. Baba, care nu murise subt spaima blestemului căzut acolo, spusese Linei ceea ce ştia şi aşa cum ştia ea să spună. întîia grijă a Linei fusese: ce-o să zică Lică, ce-; încredinţase fata? Abia pe urmă se văicărise asupra faptei: cum dusese păcatul pe Rim? ^
 Indignarea nu-şi făcea loc decît anevoie, din lipsa de gelozie şi dragoste, din firea ei pasivă şi din acea vină a ei iniţială, păcatul de tinereţe, de care se împiedicase toată viaţa, păcat speculat de Rim, dar mai ales întreţinut de ea singură. Nici ea nu era basma
 248
 curată! ... Ea doar adusese în casă pe fata lui Lică! ... In felul ăsta buna Lina sosea dezarmată la locul delictului.
 Dar ce era acum de făcut? Căci ceea ce i se părea desluşit era că trebuie făcut ceva . . . Cum să trimită fata de acolo fără ştirea lui Lică? . . . Cum să spună lui Rim să se astîmpere?
 Ici-colo o apucau şi toiuri de indignare! Ce neobrăzare pe nemernica de Sia! Ce neruşinare pe păcătosul de Rim! In casa lor! ... O fată ocrotită de ei! ... a lui Lică! . . . Căci era bine înţeles că nici Rim, nici Sia nu ştiau despre maternitatea ei.
 puţina ei dragoste pentru Sia şi purtarea de totdeauna a fetei cu ea făceau ca reacţiile materne să-i lipsească conflictului. Drama era astfel mult simplificată, dar totuşi exista. Lina avea o noţiune precisă a greşelilor fiecăruia separat; amestecate însă la un loc o încurcau. Dacă Lică ar fi venit acum să-i spună că Sia e o străină ar fi răsuflat, desigur, uşurată, dar nu i s-ar fi schimbat prea mult supărarea.
 Prima ei fază, deci, după descoperire fusese de toropeală. O îndelungă oboseală o copleşi. Mai apoi abia o apucase un fel ele necaz cicălitor către cei care stricau toată treaba şi-i dau urît de lucru. Cînd e aşa de greu pînă să te vezi liniştit! ... Ce le trebuia lor acum un astfel de zdruncin! ... Şi baba aceea nesuferită cu pînda ei! ... Se amesteca în treburile stăpînilor! . . . Acum pîndea, desigur, iarăşi să vadă ce are să se petreacă! . . . Aştepta cine ştie ce'.' . . . Parcă Lina ştia singură ce are să facă! Fibrele ce simt şi dor, Lina nu le avea, iar cu mizeriile omeneşti era deprinsă, apoi era o fire grămădită ce se înăbuşea: de aceea imboldul dintîi al mîniei care spulberă nu-1 avusese.
 înăbuşindu-se, scotea însă aburi. întîi turtită de cele ce aflase, acum începuse din ce în ce a pufni şi a căuta pricină tuturor, chiar şi Iui Rim. Atitudinea ei păruse celor doi suspectă. Profesorul se uita cu ochii lui de chinez la Sia, care căta pe subt pleoape. Era cev,.'.! . . . Dar ce? . . . Nu ştiau! De aceea nu cutezau să ia atitudine, aşa că — lucru neobicinuit —■ pufnelile Linei se treceau şi se întreceau în voie. Lina îşi răsufla insă necazul fără explicaţii; iar în gîndurile ei trudite se socotea mereu ce ar fi fost oare bine să facă! N-avea încredere •—• şi pe bună dreptate — în energia ei. Furtuna, care face vîrtej pe locul necurat, nu se dezlănţuise, aşa că răul mocnea pe loc. Nory, chemată pentru a fi consultată şi pusa încă de la poartă în curent de babă, intrase cu: „Să-ţi trăiască'" şi rămăsese la: „Dă-o afară!'' Refuzase însă să se amestece: -Eu cu mojica aia nu vorbesc!"
 Aşa că buna Lina urmase a-şi rumega înainte gîndurile necă-V-1?, pe cînd ceilalţi doi se enervau în nesiguranţă. Nu se mai
 249
 auzea vioara doctorului şi distracţiile de orice fel erau suspendate Voia bună fiind singura ei graţie, Lina căpătase o mutră încă i uricioasă: pămîntie, cu ochii tumefiaţi fără de plîns, îmbătrînită. Era circulaţia rea a sîngelui, autointoxicarea!
 Odată ce apucase să vorbească răstit, părea că aşa-i fusese vorba de cînd lumea; arţagul era hrana pătimirii ei. N-o părăsea însă grija că trebuie să facă ceva! Se chibzuise să cheme într-o zi fata şi să-i spună marele secret al naşterii ei. Atunci va pleca ea singură de-acolo, ceea ce Lina prefera din cauza lui Lică. îi era însă silă de convorbire: „Te pomeneşti că plînge, măgăriţa!" La ideea asta Lina ezita. îşi amintea din nou traiul îngeresc de deunăzi, fără a-i cerceta pricinile: „Dacă se astîmpăra, măgăriţa, ce bine era! Au pe dracu în ele! Să nu lase lumea în pace!'' Lina' arunca toată vina pe Sia. Se gîndea la măritişul fetei cu unul din gemeni, deşi proiectul era numai în închipuirea ei ,.O mai vrea acum să o ia? Bine credeam eu s-o mărit mai iute." In acelaşi timp, un fel de indulgenţă de fată greşită, care a trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugală şi amîndouă se încurcau iarăşi de noţiunea maternităţii. Atunci buna Lina nu mai ştia ce vrea: „Numai să nu plîngă!" îşi zicea la urmă cu o silă mare pentru iacrămL
 Ar fi vrut mereu ca Rim să nu afle secretul: Pentru ea, ce se temea de păcatul pe care-1 purta în spinare, şi pentru el, păcătosul, ca să nu-i vină greu. Credea că în felul ăsta totul s-ar putea încă îndrepta. Nenorocita Lina trebuia să-şi dea ei singure toate argumentele conciliante pe care de obicei le aduc alţii. Cu baba nu vorbea. Baba intrase după cuptor şi acolo făcea în cenuşă tot felul de vrăjitorii pentru blestemul cel mare, dar nu era cuptorul cu hrubă, de aceea, pesemne, nu prindea vraja. De cum vedea pe Lina, ridica mîinile în sus într-un gest de iad şi pieire. Părea că stă acolo pe jăratec, sfîrîindu-şi pielea neagră pentru că fusese martoră la pierzare.
 Baba avea tot tragicul care lipsea bunei Lina, ajunsă, în schimb, de o cicăleală nesuferită şi gata să obosească prudenţa celor doi şi să provoace vreo scenă din care să iasă ea vinovată sau să iasă cel mult o victimă înecată de-a binelea în mocirlă. Lina, simţind că Rim e gata s-o provoace, se decisese şi chemase fata. @a să fie vorbă scurtă scosese caseta preţioasă:
 — Uite ce vreai să furi! îi zisese cu bruscheţă. Poftim citeşte! Sia se repezise şi învîrtea în mîini cele cîteva fotografii ale
 lui Lică, a căror vedere îi răscolea mînia şi dragostea.
 — Citeşte! . . . Tu eşti ceea de acolo!
 Aruncîndu-şi ochii pe act: „Din tată necunoscut!" Sia avusese un ţipăt:
 250
 — Nu e Lică tatăl meu?!
 Acest efect, care nu era cel aşteptat, nu fusese pe placul Linei.
 — Cine vrei să fie tată-tu? Lică e! . . . E vorba de mamă-ta . . . £u sunt, neruşinato ... eu! ... Eu care te ţiu, te ocrotesc şi vreau să te mărit!
 Cuvinte grele, cu un înţeles lămurit şi care puteau face pe Sia să intre subt pămînt.
 .__ Să-ţi fie de bine! Da' asta e poveste veche! zisese grosolana fată.
 Lina înţelesese atunci că Lică i-a vorbit Siei de ea batjocoritor şi se ofensase de moarte. Nu-şi mai alesese cuvintele, pierduse orice cumpătare şi grămădise ocările şi pumnii.
 Baba, pe coridor, se aşezase pe vine cu mîinile peste urechi, aşteptînd să se facă pămîntul praf, iar Rim, prevenit de întrevedere, lipit cu urechea de uşa biroului, nu putuse rămîne neutru.
 Intrase în plin pugilat şi, luînd partea celei slabe şi fără apărare, scosese pe Sia din mîiniîe materne.
 __Treci în camera dumitale! zisese fetei cu glasul unei blînde
 autorităţi. Am de vorbit cu dumneaei!
 Urmase o scenă care ar fi trebuit să fie culminantă şi care nu fusese decît o încîlcire de cuvinte haine, un schimb de injurii mult timp mestecate şi acum scuipate în obraz. Rim se arătase superior prin calm si batjocoră. Lina, cu faţa umflată ca de brîncă, zvîcnea anevoie vorbele îmbîcsite între fălcile contractate. Văzînd că pierde teren, Lina dase lovitura cea mare, pe care e drept că nici Rim n-o aştepta.
 Era baricada de după care el îşi apărase o viaţă întreagă demnitatea şi avantagiile. O răsturna acum nebuna de femeie cu o singură vorbă.
 Gu o explozie de plîns sau de tuse Lina spusese:
 — Măgăriţa asta e fata mea! şi aşteptase ca din cumpăna greşelilor reciproce să iasă izbăvire.
 Să fie iertare şi uitare şi totul să se isprăvească la primărie şi la biserică cu o nuntă la care ei să fie naşi.
 Rim, astfel a lacăt, şovăise, apoi, luîndu-şi cel mai măreţ ifos, zisese sacadat, deci sarcastic:
 — Dumneata, madam, ai crezut că trăieşti cu proştii! apoi ieşise.
 Nu era decît o atitudine de circumstanţă. De fapt, Rim nu ştiuse. închipuise poate, în rîs, o romanţă de juneţă a Linei cu Lică, iar dacă cumva se întrebase vreodată a cui e Sia, nici un moment nu-i venise în minte că Lina ar fi putut avea curajul să o aducă în casă. . .
 Lui Rim îi trebuia numai o fecioară binevoitoare şi nu ar fi ales-o dinadins să-i fie fată vitregă. Acum chiar, cînd ştia, căuta să uite nota asta caracteristică. Nu putea schimba împrejurările ce-i procurase ocazia fericită şi, ca un om cu spirit larg, ştiinţific primea împrejurarea aşa cum venise.
 Cit despre Sia, nu simţea nici o legătură de „cucoana", şi în bărbatul unei mame, pe care n-o identifica bine, nu vedea decît pe ,,moşu" ca unealtă de beneficii şi de răzbunări.
 Flirtul, din care se prelinge elixirul incestuos, tonicul pentru organisme degenerate, nu avea aci mare rol şi nici iadul cu blestemele lui. Profesorul Rim flirtase la domiciliu, glumă îngroşată din imaginaţia lui libertină şi din bădărănia Siei. Glumă agravată nu de rafinării şi complicaţii psihologice, ci de împrejurări.
 Lina rămăsese însă buimăcită şi cu ideea că Rim şi Sia . . . ştiuse: aşadar, marele secret nu exista. Era un lucru pe care nu şi-1 închipuise niciodată, care zăpăcea tot trecutul şi făcea în ea întuneric beznă.
 Deocamdată, totuşi, nimic nu se schimba. Ştiau toţi şi totul urma înainte. Baba aştepta mereu sfîrşitul pămîntului şi Lina aştepta ca Rim să hotărască ceva. Să ia o măsură, orişicare. Poate se vor despărţi! . . . Din pricina ei... sau a lui... sau a vorbelor . . . sau poate că totul se va îndrepta încă . . . Lina credea deci totul amînat; în aşteptare se învenina tot mai tare.
 Rim, socotind totul lichidat, sta mai mult pe la facultate, plictisit că bunul mers al lucrurilor a fost turburat şi plin de o prudenţă înţeleaptă. După două . . . cinci. . . opt zile ... în care fiecare ieşea, intra, mînca separat, cu demersuri ascunse, Lina apucase pe Sia în sufragerie şi, lovind cu pumnul în masă, îi poruncise să plece. Fata dase din umeri şi spusese că nu pleacă decît atunci cînd o va lua de acolo Lică, ce-o adusese. Lina, înfuriată, răcnise răguşit, dar cu puteri nebănuite: Are s-o azvîrle în drum! Ameninţat în interese, Rim apăruse în uşă, cerînd linişte şi declarînd că el porunceşte în casă. Alte zile neschimbate urmase.
 Lina acum îşi redusese lupta la un obiect unic: să plece Sia! Era gîndul ce-i venise încă de la început ca cel mai firesc. Atitudinea însă de sfinx a lui Rim şi nesimţirea Siei erau obstacole neprevăzute. în mintea Linei rămînea înfiptă ideea plecării. Cauzele se ştergeau aproape, era acum o ambiţie şi un scop în sine. Lina era supărată şi pe Nory că n-a vrut să se amestece; credea, poate, că prin intermediar lucrurile s-ar fi aranjat mai bine, de aceea nu mai consulta pe nimeni şi, cînd întîlnea prietenele, se arăta cu ele uricioasă, ceea ce le depărta.
 252
 în fiecare zi Lina credea că Rim va zice sau va face ceva şi în fiecare seară sta prostită de impasibilitatea lui. Sfîrşi prin a crede că Rim nu a înţeles destul de bine ... Ce n-a înţeles n-ar fi putut spune. Dar numai aşa se putea explica. Că n-a înţeles secretul naşterii Siei! . . . deşi spus desluşit... Că poate n-a înţeles că Lina ştie ce e între el şi fată! . . . Că, în sfîrşit, e ceva neînţeles! . . .
 îi mai venea ideea că Rim a fost ofensat, ca soţ, de mărturisire si că o făcea pe ea responsabilă de tot. Idei ale slăbiciunii care o dau înapoi şi care, confuze, absurde, i se învîrteau în capul năuc.
 Cu un fel de teamă, dispusă la scuză, cum şi la iertare, con-fundînd cele două vinovăţii, a ei şi a lor, şi atenuîndu-!c una din alta, se decisese să vorbească din nou lui Rim, calm de rîndul ăsta şi serios. Rim, probabil înfruntat de violenţa ei, nu se înjosea la nici o procedare. Rim aştepta ca ea să vorbească rezonabil, pentru a face apoi cele rezonabile ... şi Lina, reculeasă, pătrunsă, plină de conştiinţa faptelor, de răspunderea lor şi de grija consecinţelor, se dusese în biroul lui Rim, care n-o aştepta deloc. Doctorul se ridicase de pe scaunul lui văzînd-o, surprins, nemulţumit, cu aerul unui om turburat în ocupaţii grave, şi, solemn, cu ochii pe buvard, aşteptase mut. în prevederile Linei probabil, intrase ca Rim să-i pună vreo întrebare. Cum n-o întreba nimic, ceva se întorsese în ea pe dos, de la început, dar stăruise în aceeaşi cuminţie.
 — Am venit să vorbim! . . . Tăcere din partea lui Rim.
 — Să vorbim în chestia asta cu fata . . . acum cînd ştim cu toţii. . . toate cum sunt. . .
 Ochii lui Rim coborau tot mai jos, dar limba era înţelenită. —- Dumneata să iei hotărîrea ... şi să-i spui să plece. O să-i dăm de veste lui tată-su . .. O mică sugrumare a Linei.
 — O să-i dăm şi de cheltuială ... O s-o primească la scoală de mică hirurgie unde am vorbit. ..
 Un gest din mînă, nervos, al lui Rim şi atît! . . . Lina, care sfîrşise, reîncepu:
 — Noi suntem oameni maturi şi tihniţi . . . care ţinem la reputaţia noastră . . .
 O strîmbătură sau un surîs pe faţa aplecată a doctorului . . . O strîmbătură, probabil... şi iar tăcere . . . Tăcere acum la amîndoi.
 Lina începuse a da înapoi în bunele ei nădejdi. Aşteptase vorbe bune sau rele şi acum se întreba ce însemna tăcerea? însemna rău sau bine? . . . Sau poate Rim nu cuteza . . . sau poate nu credea de cuviinţă să răspundă.
 253
 — Dumneata ce zici? Aceeaşi tăcere.
 Lina, rămasă de la început lipită de uşă, acum da mereu înapoi în sufletul necăjit.
 — Ce zici? . . . Atunci a rămas aşa . . . Aşa ... să plece fata
 — Nu!
 — Cum . . . nu? . . . Adică nu-i zici dumneata? . . . Să-i spui tot eu din partea dumitale? . . .
 La ocazii mari Lina spunea lui Rim ,,dumneata". Acum însă „dumneata" se aglomera.
 I se păru că pe desenul înclinat al feţei lui Rim era un su-rîs . . . Negreşit, părere!
 — Aşa atunci! . . . zise descumpănită, cu ideile împinse încoace şi încolo, stîngace de trupul ei inutil, acolo lîngă uşă.
 — Nu! . . . Nu va pleca! silabisi Rim desluşit.
 Ridicase puţin capul şi Lina văzu bine surîsul. . . Un surîs proiectat dinăuntru în afară, din dispreţul lui de ea şi dinafară înăuntru, din maliţia planurilor lui, din triumful calculat în sine şi ou sine, din nepăsare de altceva şi altcineva decît gustul lui... O umbră de surîsuri. Deşi Lina auzise vorbele lui clare şi bine conturate, nu o izbi înţelesul lor provocator, o izbi surîsul... îşi bătea joc de ea ... rîdea... Şi el ca şi Lică! . . .
 Fu operaţia inversă a tuturor intenţiilor cu care venise: gravitate, pocăinţă, indulgenţă, precauţie, bunătate, laşitate, toate se întorceau pe dos.
 In demersul ei era, pesemne, cuprins şi ceea ce avea să se petreacă între ei. Lucruri serioase şi triste: mustrări, iertare, împăcare . . . poate chiar şi înduioşare, acum că Lică o umilise şi era pierdut. Cine ştie dacă nu şi vreun gest de tandreţă tîrzie, stîngace, neînvăţată, de tandreţă ridicolă.
 Lina se întorcea deci de foarte departe la tăcerea, la refuzul, la surîsul lui Rim. Vinovăţia ei se şterse şi se înfipse în ea vinovăţia lui, fără gelozie, fără durere, dar îmboldită de batjocoră şi de necuviinţă. îi urî acum deopotrivă pe amîndoi, fără vorbe, fără să mai desprindă fălcile înţepenite, cu ochi stupizi fixaţi pe Rim, cu muşchii învrăjbiţi, cu respiraţia făcută cheag, cu limba groasă ca de venin. Nu i se făcu rău, după cum nici babei nu-i venise damblaua, dar cu trupul mai ghebos încă, cu faţa zbîrcită de necaz parcă era chiar baba de urîtă. Rim, demn, cu ochii ascunşi în lături, cu surîsul acela hidos acum tras înapoi, trecu mut pe lîngă ea, ieşi şi o lăsă acolo caraghioasă. Abia după ce auzi zgomotul uşei mari din faţă, Lina se urni din loc, trecu şi ea prin
 uşi rămase toate deschise pînă în vestibul; Rim plecase! . . . Era adevărat că plecase! ... La treburi, la plimbare . . . plecase!
 Buna Lina, printr-o grozavă surpare de valori, deveni rea. Răutatea celor buni, proaspătă, neobosită, nesocotită, mereu susceptibilă, mereu agresivă. Ca cineva închis într-o casă necunoscută, încercînd pe la uşi şi ferestre bănuitor, cu ochi de asasin, oîndind de după colţuri gata să lovească, cu mişcări zăpăcite, ne-cumpătate, dibuind în întuneric şi duşmănie — aşa era răutatea Linei.
 Baba, acum pitic, domolită, cu ochii în broboadă, stînd pe ladă, nu mai zicea că pleacă, nu mai zicea nimic. Aştepta cu frica cuiva care a azvîrlit cu gaz şi vede că a luat foc. Rim aştepta şi el. Ieşea de zece ori pe zi şi se întorcea repede, aşa fel ca să nu fie şi să fie mereu acasă. Deprins cu iobăgia nesfîrşită a Linei nu se aşteptase să ia lucrurile în felul ăsta. Se temea acum de ea. Lina nu se descleşta, nu vorbea, nu răspundea, învrăjbită, cu mutra cuiva care vrea să dea o lovitură urîtă.
 Lică, fără presimţiri, îşi terminase plimbarea în Ardeal cu prinţesa Ada, iar cucoana Vera, dimineaţa, cînd deschidea geamul admira casa din faţă:
 — Halal casă! . . . Asta casă! ... O dată casă!
 în adevăr, cu arhitectura ei pompoasă, vopsită proaspăt, cu ipsosurile intacte, la colţ de două strade, cu porţile de fier poleite din belşug, greoaie ca un mausoleu de lux, casa iadului aştepta, liniştită, în margine de trotuar, un fulger ce nu-i cădea asupra.
 — Oameni cu stare! Oameni de treabă! spunea cucoana Vera pentru a se consola că Sia şi Lică nu-i mai procurau distracţia de după-amiază.
 XVI
 La Elena Drăgănescu, într-o zi de moină prin februarie, Nory intră cu aerul că e purtătoare de mari noutăţi. Elena arăta tocmai lui Mini cărţi poştale cu vederi poetice trimise de Maxenţiu. Prinţul luase deprinderea regulată a acelui „memento" şi colecţia cu cer albastru şi munţi albi creştea mereu. Nici Marcian nu era uitat de vărul generos, al cărui suflet se purifica tot mai mult şi care, îngăduitor cu micile slăbiciuni omeneşti, trecea peste unele susceptibilităţi, de altfel imaginare. Salutul scris al lui Maxenţiu avea cam
 255
 _____ vi „uiuuiaea iui dinainte de plecare. Ecouri masonice parcă ale unor stări sufleteşti misterioase. Nory declară că nu înţelege nimic dintr-o frază alăturată unui chalet ascuns în brazi: „De la un cer la altul! Respectul meu n-are margini! Amiciţia mă reînvie! Plutesc! Vă puteţi bucura!"
 Era, ce e drept, un stil cam confuz. Altele erau şi mai alegorice şi mai obscure.
 Drăgănescu, căruia amabilul bolnav îi inspira o nespusă milă, neputînd înţelege, lua de tălmaci pe Marcian, care citea proza aiurită a verişorului cu un profil grav şi cu cellalt maliţios. Pasiunea bietului Maxenţiu pentru Elena îi procura ocazia unei permanente şi inofensive tachinării. Interpreta frazele obscure şi se prefăcea a fi un amic, desigur mai recent, dar foarte gelos pe acele privilegii. Ameninţă cu plecarea şi cerea dreptul de a scrie. Deşi cordial şi glumeţ, subiectul tachinării lor era nou şi gingaş, de aceea rămîneau adesea şovăitori şi gînditori în comentariul lor. Atunci, de comun acord şi cu o reculegere sinceră, plîngeau pe bietul condamnat. Buletinele pe care le primea Ada de la sanatoriu erau tot mai pesimiste: „Facem ce se poate! Sperăm într-o prelungire! . .. Starea înaintată! . . . Nimic exclus! ..."
 Un consiliu de familie reunise pe cei trei care se ocupau de prinţ: Ada, Elena, Marcian, spre a delibera dacă nu cumva era potrivit să fie adus înapoi. Totul pleda însă contra: riscul unui nou voiaj, impresia pe care i-ar fi făcut-o întoarcerea simptomatică şi exaltarea tot mai mare a prinţului pentru localitate şi vindecare. Sentimentele lui pentru Elena nu aveau nevoie de imboldul prezenţei. Existenţa efectivă a lui şi a Elenei era un obstacol pentru avinturile lui imateriale, înlăturate acum de distanţă. De aceea cuvintele lui exaltate nu exprimau dorinţa unei revederi imediate. „Mă simt un om nou, un copil! Sunt beat de aer curat, voi fi în curînd sănătos şi fericit!" Sau:
 „Zbor! Sunt o pasăre! Sunt lîngă Dumneavoastră, dar am răbdare. Totul e luminos . . ." Altă clată scria:
 „Doctorii sunt tirani, m-au oprit de la concursul de schi şi de ia raidul aerian. Eu, totuşi, am lunecat pînă la picioarele concertului Bach."
 Marcian, aducînd această cartă, o prosternase întîi la pantofii de satin ai Elenei, căreia negrul mat al doliului îi făcea faţa mai albă încă.
 Bietul Maxenţiu! Poetic şi inconştient de starea lui! Surîsul lor glumeţ devenise o umbră blinda în care învăluiau pe sărmanul
 256
 absent. Maxenţiu îi ţinea, astfel, permanent, într-o stare de emoţie si de înfiorare în jurul iubirii şi a morţii.
 Ce ar fi cîştigat aducîndu-1? O agonie tristă pentru toţi. Prinţul nu mai trăia decît din artificiul medical, din graţia climatului generos şi din noua substanţă a misticismului de care era cuprins, în adevăr, lui Maxenţiu i se părea acum că în el se purifică greşelile Adei şi sacrificiul din trecut al Elenei. Era altarul unor sărbători iluzorii. Nemaiputîndu-se agăţa de viaţă cu nimic din trupul lui, îşi întorcea desăvîrşit preocuparea de la acel trup, îl desfiinţa ca să-1 păstreze încă. în schimb, sufletul îi întindea fringhii diafane, cu care să dureze viaţa dincolo de energiile materiei. Pentru a înşela boala şi moartea, Maxenţiu inventase izbăvirea şi reuşea să mai trăiască timpul necesar ca misticismul să se consume şi el.
 Veştile cu care venise Nory erau cu mult mai brutale. Elena, de la uşă, îi impusese tăcere cu degetul pe buze. De alături, din sala de muzică, se auzea un murmur de pian. Marcian lucra la noua sa compoziţie concepută la Prundeni. Decorul casei Drăgănescu îi ajuta bine munca. Nory, umblînd în vîrful pantofilor, se aşeză între ele două şi şopoti. Venea de la Rimi după ce, de trei ori în şir, nu găsise acasă pe nimeni. O dată se plimbase prin toată casa. Vraişte! Cine ştie în ce crîşmă era baba, Lina poate la clienţi, doctorul la dracu în praznic, şi Sia ...
 Azi, în sfîrşit, găsise pe Lina complet singură: revizuia rufăria;
 — Ei: S-a făcut! Am dat-o în uliţă! Mi-a furat o mulţime de lurruri! ii spusese de la uşă cu glasul bine dres şi cu satisfacţie.
 Nu, zău că Lina era nesăbuită! Cînd prea bleaga, cînd prea rea. Lui Mini aprecierea lui Nory, care era de obicei aşa de tăioasă cînd era vorba de Sia, îi păru curioasă.
 — Bine, dar e firesc ca Lina să fie supărată.
 — Nu e supărată. Iţi spun eu că e rea!
 Buna Lina era acuma rea! Numai Nory putea inventa aşa ceva.
 — Cum o să fie bună în aşa împrejurări? susţinu Elena.
 — E rea peste cît are areptul să fie! E nesuferită! Dacă n-ar fi vorba de neprocopsitul de Rim şi matahala de fată a lui Lică, i-ar face simpatici, atîta e de rea! Dar ăştia doi sunt prea deocheaţi! se încăpăţîna Nory.
 Mini nu-şi putea închipui pe Lina cu semnele unei astfel de
 răutăţi.
 — Spune mai bine ce e cu ei! se enervă Elena.
 — Mă rog! Scurt de spus! A păcălit-o că o cheamă Lică, i-a Pus bagajul în trăsură şi a expediat-o. „Du-o, băiete, de unde a
 17
 257
 le desplîtile, Concert din nm.ică de Bdch. Drumul ascuns
 venit!" aşa vorbeşte Lina noastră. N-am avut de plasat nici sfaturi, nici consolaţii. Nu mai are nimeni nevoie. Ei! Vă place cît e de rea? Bine a făcut ce-a făcut! . . . Dar să spună cu atîta nesimţire: ,,Să se ducă de unde a venit! . . ." Cam uită cucoana Lina de unde a venit! ... Şi cu mine, doctoriţa noastră s-a arătat foarte rece. Parcă am eu vreo vină! . .. Cît despre voi, nici n-a întrebat măcar!
 Nory ar fi vrut, probabil, oarecare zbucium şi i se luase acest spectacol. Lina nu respectase, uzanţele dramatice. Ar fi vrut amica Nory să ofere serviciile ei de consolatoare şi găsise toată lumea consolată. Era decepţionată. Deşi răutatea Linei era opera celorlalţi, Nory nu concepea victima decît înfrîntă. Atitudinile celui care are dreptate sunt totdeauna anevoioase şi uneori chiar antipatice. Chiar pe Mini acea simplă expulzare ca la mahala, cu bocceaua peste gard, o decepţiona. Stratagema de vodevil nu era conformă cu spaimele ei tragice.
 Lucrurile se petrecuse întocmai cum povestise Nory. într-o zi, pe cînd Rim era la curs, Lina adusese o birjă, care să ia pe Sia ca din partea lui Lică. Aflase întîi unde e cuibarul nou al Trubadurului. O jumătate de ceas Sia nu vroise să mişte. Nici Lina nu mişcase din cabinetul ei. Baba spusese de vreo trei ori fetei că birja pleacă şi pe urmă o lăsase în pace. In sfîrşit, Sia se urnise.
 De cum o văzuse ieşită în trotuar, baba pusese lanţul pe poartă şi-i aruncase pachetul peste grilaj. Sia nu făcuse scandal. Fie şi cu astfel de mijloace, primea să se (ducă la Lică.
 Rim la întoarcere nu întrebase nimic şi Lina nu-i spusese nimic.
 . . . Sia cunoscuse nu ruşinea de a fi aruncată în stradă cu o boccea, cunoscuse calvarul unei vizite la locuinţa lui Lică.
 — Domnul şi doamna prinţesă, spusese un fel de picolo cu fes, sunt în străinătate.
 Sia crezuse că-i vorbeşte de altcineva şi se dusese printr-un fund de curte la o bucătărie. Acolo aflase în forme mai puţin solemne ce era cu profesorul de echitaţie.
 — Dumneata eşti, se vede, vreuna pe care a înşelat-o? ... Oi fi grea? . . .
 Sia era aşa de informă! Ea, care venise să-şi proclame drepturile filiale, nu suflase o vorbă.
 —■ Nu! ... Eu sunt croitoreasă! zisese, fiindu-i pentru întîia oară ruşine.
 — Ei, atunci vino peste o săptămînă!
 Zăpăcită de acea vizită, nu-i venise în minte să se întoarcă la Rimi cu acelaşi procedeu de vodevil cu care fusese gonită. Demoralizată, 
 258
 uluită, pornise pe singurul drum cunoscut, la facultate. Rim nu era acolo, dar găsise pe gemenii, ginerii Linei.
 Printre creieri de morţi, pregătiţi pentru analize, printre fiole şi castroane sinistre, fusese un conciliabul de sabat. Cei doi, vîrîţi cu botul unul în altul, se consultau, trecîndu-şi gîndurile ascunse, ca prestidigitatorii cărţile.
 Spre seară, încuind cu grijă laboratoriul vrăjitoriilor, cu pardesiul pe umeri, prin sălile pustii, fraţii Hallipa condusese pe Sia la aceeaşi trăsură. Cu coşul ridicat, birja îi dusese pe toţi trei la locuinţa gemenilor din strada Minervei.
 . . . Rimii durau amîndoi înainte, cu baba la mijloc, acelaşi război surd şi mut. . . Lina nu ştia ce a devenit Sia, nici ce a aflat Rim de ea şi ce gînduri are. Aşa cum deunăzi aşteptase să fie între ei acuzări şi iertare, aşa acum aştepta ca Rim să-i spună că nu mai au ce căuta la un loc şi ea să-i răspundă că crede la fel. Era nerăbdătoare să vie momentul cînd va putea pronunţa cuvîntul ,,divorţ", la care nu s-ar fi gîndit niciodată. Vrea să desfacă căsnicia de omul care surîsese în batjocură. Nu-1 iubise, nici nu era ge-loas J., dar acum îl ura. Ideea că Rim ştiuse secretul, care pe ea o chinuise toată viaţa, i-1 făcea odios. Ani întregi se ferise de el ca o vinovată şi îi suferise despotismul numai ca să ascundă vina. Şi el ştia! Ştia atunci cînd îşi bătea joc de Lică! Ştia cînd se împăcase cu Lică şi se legase de Sia! Ştia pe vremea cînd trăiau amîndoi în certuri, ca atunci cînd trăise în mulţumire! Gîndul ăsta învrăjbea pe Lina, gînd greşit, dar statornic.
 Rim nu ştiuse propriu-zis şi nu-şi hrănise aventura din ideea asta. Nici acum acea maternitate nu conta în cumpăna sentimentelor lui. Pentru Lina însă secretul lui Lică fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau să se despartă, n-aveau ce mai căuta la un ioc.
 Se preocupa de casă, care era a amîndoura şi care se cuvenea să fie numai a ei.
 Să-i azvîrle cele 200.000 pe care-i pusese la cumpărare şi să se ducă unde vrea.
 Ea alergase, ea se trudise, ea plătise şi plătea mereu. Acum Lina trecea orele libere în demersuri pe la advocaţi pentru a vedea ce era de făcut în privinţa casei. Avea să fie proces. 36 fie! îl va purta toată viaţa pentru ca să rămînă ea stăpînă. Ar fi dorit ca Rim să provoace ceartă şi să plece de pe acuma. Dar Rim tăcea nepătruns.
 Baba adusese veşti noi. Trecuse într-o zi din întîmplare pe Minervei şi văzuse sus, la o fereastră, un obraz cunoscut. Femeia
 259
 se trăsese repede de la geam şi lăsase perdeaua, dar putea jura că era Sia.
 Rim se ducea, venea, ca de obicei, la ore aproape neschimbate. Gemenii veneau încă mai des ca de-obicei. Erau între ci trei conciliabule nesfîrşite în biroul lui Rim, de unde nu răzbeau afară şoaptele suspecte.
 Lina inspectase strada Minervei şi recunoscuse o casă mare, frumoasă, cu etaj, care fusese proprietatea lui Doru Hallipa. Casa intactă prezintă o particularitate: pe lărgimea unui singur geam, o felie din casă fusese separată printr-un grilaj nou de lemn, care astfel izola o cameră de antresol, una de etaj şi o mansardă, cu o bucată de curte de vreo zece metri lungime şi patru lăţime. Cum în partea aceea care avea zidul orb, o uşă fusese deschisă primitiv cu trei trepte pentru a da intrare.
 în dreptul străzii mărginea grilajul de fier al proprietăţii, care însă pe porţiunea aceea fusese şi el căptuşit cu tăblii de lemn. Chiar dacă treceai indiferent, erai izbit de aspectul ciudat al lo-cuinţii.
 Lina îşi amintise de procesele neisprăvite ale gemenilor, în care fusese vorba şi de o revendicare de imobil. îi auzise lăudîn-du-se că sunt şi ei proprietari. Prin ce ciudăţenie a tranzacţiilor se făcuse o astfel de adjudecare?
 A doua zi Lina trimisese pe babă să bată la uşa biuroului, spunînd că cucoana pofteşte pe domnişori să rămînă la dejun.
 După ce se consultase asupra invitării suspecte, gemenii cu Rim apăruse în sufragerie cu aere piezişe. La desert Lina îi întrebase dacă s-au instalat în strada Minervei şi cum şi-au aranjat casa. Surprinşi, cu toată îndemînarea lor, se încurcase în explicaţii.
 Acum, Lina, de la vizitele medicale, se întorcea cu înconjur pe strada Minervei şi vedea mereu incinta ermetică şi pustie, cu transperantele lăsate în jos la cele trei ochiuri suprapuse ale geamului parcă unic. într-o zi oprise şi se cobc%îse cercînd să intre, închis şi nici o sonerie! Un căţel mic şi rău se năpustise. I se păruse că mişcase sus o perdea. După ceva aşteptare trebuise să plece. Ce căuta acolo? Gonise pe Sia. Nu o preocupa dacă Rim o vede sau nu! Vroia însă ca Rim să plece din casă şi căuta pricini. Era o idee a ei^îndărătnică.
 într-o zi de audiţie se dusese devreme de tot la Elena şi-i vorbise despre citadela din strada Minervei. Elena crezuse că exagerează şi-i spusese vorbe împăciuitoare, care nu aveau nici un ecou. Poate că Lina aştepta vreo intervenire a Elenei pe lîngă fraţii ei, dar pentru nimerii şi nimic în lume Elena n-ar fi consimţit să aibă
 260
 de-a face cu gemenii. Totuşi ceea ce aflase de la Lina făcea pe Elena curioasă din cauza casei, pe care o locuise în copilărie. Ce putea fi acea despărţire bizară?
 Trecînd prin apropiere, Elena cotise, într-o zi, automobilul. In poarta caselor părinteşti sta o femeie. O chemase şi îi spusese numele chiriaşului — un inginer. — Acolo, în cucurigul acela stau doi tineri stricaţi, care trăiau amîndoi cu o fată pe care o ţineau închisă.
 Nory intîmpinase vestea cu explozii de haz! Iacă! S-a măritat aşa cum dorea Lina! . . . Dar cu amîndoi, fireşte! ... Ce idee pe Lina să-i despartă!
 — Poate că nu era adevărat şi o ţineau acolo de hatîrul lui Rim! credea Elena.
 — Aşa e! . . . Bine zici! Şi mai şi! ... Trei, nu doi! . . .
 Mini socotea şi ea la fel cu Elena că Sia era adăpostită de gemeni pentru Rim. Să-i mai spună versiunea cu trei crai sau nu? Cum era mai bine! Casa Rim devenise urîtă prietenelor. întîmplă-rile de acolo aruncau umbră şi asupra victimei ... Şti cine era victimă? . . . Cine era călău? . . .
 XVII
 La Elena repetiţiile, mereu mai active, ocupau şi preocupau pe toţi. Se apropia acum data definitivă a concertului. Mijea a primăvară. Maxenţiu trimitea mereu cuvinte tainice şi înflorite, şi doctorii buletine pesimiste. Vindecarea era exclusă, fireşte, şi prelungirea chiar devenea problematică. Accidentele funeste erau destul de previzibile. Caşexia generalizată precipita deznodămîntul. Deşi starea fizică a bolnavului era aparent blajină şi cea morală excelentă, familia trebuia să se aştepte la orice.
 Printre unduierile muzicei de Bach tristeţea se strecura Elena era în timpul din urmă cam nervoasă, probabil clin cauza concertului apropiat; o surmenare sau numai o stare de excitras din grija şi plăcerea audiţiei faimoase.
 în chiar ziua cînd Drăgănescu, ce întîlnise pe Ada, adusese ultimele veşti rele de la Leysins, Elena se simţise rău.
 Luau gustarea după repetiţie în cerc intern, cînd feciorul, lăsînd brusc jos o tavă, avusese numai timpul să se repeadă spre stăpînă pe care o văzuse pălind şi o susţinuse pînă la canapea, unde Elena avusese o scurtă sincopă. Revenindu-si surîsese lui Drăgănescu 
 261
 care, speriat, îi ţinea mina şi întinsese mina liberă lui Marcian, foarte alarmat, sub aparenţe calme:
 — M-am prostit de tot, declarase Elena.
 Nu vroise însă să consulte un doctor. Drăgănescu, din iniţiativă proprie, cercetase un ilustru practician.
 — Cauzele! Fără cauze şi fără pacientă nu pot opina nimic.
 — Presupune, doctore, că pacienta însăşi nu ştie cauzele! . .. Ge sfaturi ai putea da?
 Doctorul clătinase din cap şi prescrisese linişte şi mulţumire, ceea ce nu lipsea Elenei.
 Drăgănescu, în îngrijorarea lui, se gîndea că poate boala lui Maxenţiu o impresiona. Considera posibilitatea asta fără nici un resentiment, dimpotrivă, ca pe o nouă manifestare a virtuţilor sufleteşti ale Elenei.
 Cu aceste mici devieri, concertul îşi urma drumul spre realizare.
 Rim lua parte şi el cu mare regularitate la repetiţii. în situaţia anormală din menajul lui, Rim se conducea normal. Probabil numai fericirea îl făcuse inexact. Negreşit, duelul dus ru Lina şi transferarea sentimentelor în strada Minervei îi turburau programul fericirii oarecît.
 In schimb, programul Linei era acum mereu acelaşi. Casa să fie a ei şi Rim să plece unde ştie! între ei nici un schimb nou de vorbe. Aceeaşi mocnire a răului.
 într-o după-amiază, cînd gemenii ieşeau de la Rim, Lina, cu trăsura gata la poartă, îi oprise cerînd un op medical pe care ştia
 bine că-1 au.
 •— Merg cu vai pe acasă, să mi-1 daţi!
 Cei doi primise. înţelegerea lor piezişă nici nu se simţise. Citadela lor era bine organizată şi prevedea surprinderile. Coborîse împreună şi intrase în camera de jos, care era un fel de brăcuială de fiole, de cărţi, eprubete: biroul! Lina obţinuse volumul cerut.
 în restul casei nu se simţea nimic.
 — Să văd şi eu cucurigu! vostru! zisese Lina şi urcase la odaia gemenă de culcare, orînduită curat.
 Nici acolo vreo urmă! O uşă de lemn alb comanda scăricica de la mansardă.
 Acolo avem pod! zisese gemenii laolaltă.
 Lina nu ceru să vadă podul, dar avea să aibă curînd veşti de el şi chiar prea multe.
 într-o zi, Rim, schimbat la faţă şi cu mîini care tremurau nervos, spusese Linei că Sia e grav bolnavă şi are nevoie de îngrijirea ei.
 262
 — Eu, nu! ... Să vadă de ea cine vrea! spusese întunecat Lina.
 A doua zi, Rim, care nu avea încotro, revenise cu cererea lui. Pentru a putea convinge pe Lina mărise confidenţa. Era vorba de ceva delicat si primejdios. Fata trebuia dusă la spital şi operată. Avea nevoie de un mamoş şi de o 'mamă! Lina îşi ghemuise muşchii feţei si refuzase.
 — La mine la spital, nu! ... S-o ducă amantul unde o şti.
 — Ştii. . . băieţi tineri! opinase Rim smerit, şi la plural, despre coi doi gemeni, gazdele Siei.
 Ştia că Lina cunoştea acum ascunzătoarea.
 — Tineri . . . bătrîni... îi priveşte.
 — Dar n-o s-o lăsăm să moară! milogise Rim a treia zi, tot zadarnic.
 — Nu mi se cade mie! răspunse Lina mai violent, cu ochii umectaţi de acea sforţare, dacă nu de lacrămi.
 —■ Dar nu e ce crezi! . . . Nimic care să te ofenseze! declarase Rim cu elan.
 Totuşi, nici acele asigurări, nici venirea în toi de noapte a gemenilor spăimîntaţi nu o putuse întoarce de la formula ei de refuz bine împuternicită:
 — Nu mi se cade mie!
 Aşa înţelegea ea lucrul ca mamă şi ca medic, şi de prisos ar fi înţeles cineva contrariul.
 Gemenii şi Rim, alarmaţi de starea rea a nenorocitei de Sia, trebuiau să lase deoparte prudenţa şi apelase acum care încotro. Rim, care în adevăr nu se socotea vinovat, întrebase pe Sia asupra cazului supărător, cu atîta reproş cît se poate face la 40° temperatură.
 — Să mă slăbeşti! răspunsese grosolan. Apoi tot ea ameninţase:
 — Să nu cumva să-ţi vie în gînd să spui lui Lică ... Să nu afle Lică. M-auzi?! ... Să nu cumva!
 Totuşi, gemenii, care nu ştiau ce să mai facă, telefonase lui Lică, care nu se arătase, dar care de la distanţă soluţionase chestia spitalului.
 Rim, renunţînd la discreţie, solicitase şi el pe profesorul G., care, ca o datorie colegială, primise să opereze. Operaţia tardivă, deşi artistică, nu putuse salva situaţia desperată. Gemenii telefonau Linei mersul boalei, dar ea nu se clintea.
 — Al cui o fi fost! se întrebase faţă de babă, ce-şi făcuse cruce.
 263
 — S-o îngroape, maică, cine a omorît-o! fusese oraţiunea anticipată a babei.
 Sia, după ce băuse zadarnic unele ceaiuri, se dusese din capul ei la o moaşă ordinară, pe care nu voise pînă la urmă să o denunţe. Abia după ce infecţia se declarase prin febră mare şi pete suspecte, aflase gemenii. Atunci începuse dansul demersurilor aşa de sinistre prin refuzul Linei, prin misterul triplu, multiplu, al situaţiei ei şi prin pericol.
 Rim aflase de concurenţa deloială si fructuoasă odată cu febra de 40°. Grija, indignarea, mila, prudenţa se precumpăneau. Refuzul Linei îl aruncase pe primul plan, silindu-1 la demersuri penibile pentru demnitatea lui abia ocrotită de paravanul gemenilor, de care era silit să se folosească. Sia suferea dureri cumplite fără să se îmblînzeaseă, cu dinţii strînşi şi vorbe urîte, gata de scrîşnit. Se uita cîinos la gemeni, la R'im şi chiar la biata duduia Mari. Moşica Mari nu era autoarea avortului funest şi servea de familie. O uşă deschisă o făcea să tresară şi printre gemete căta într-acolo cu o privire sălbăticită de dureri şi de spaimă.
 „Vreau sau nu vreau să vie Lică?" căci asta era ideea ei fixă.
 Moşica Mari, cu vocea ei de rîndunică, pomenise tuturor de Lică şi chiar Siei.
 — Cum să nu fie anunţat? Cum să nu vie?
 Ceilalţi se uitau unul la altul, iar Sia scuturase capul cu furie:
 — Nu! Nu!
 Nu-1 vroia. Spaima ei era deci să nu vie.
 Probabil însă că teama şi împotrivirea ei vor fi conţinut şi speranţa de a-1 vedea totuşi.
 Lică avea ştiri la telefon. Nu era chemat şi nici nu dorea să vie. Sta deoparte din prudenţă şi din supărare. Nemernica aceea avusese purtări proaste, dar cel puţin să nu afle prinţesa. Ada, e drept, nu ştia nimic şi Lică nu se gîndea la vreo catastrofă. De cîteva zile nu i se mai comunicase nimic şi credea chiar că lucrurile s-au ameliorat. Erau tocmai zilele culminante, cînd cei implicaţi nu mai ştiau încotro să apuce. Sia interzicea mereu ca Lică să fie chemat cu tot atîta desperare cu cît îl dorea.
 Profesorul G., faţă de cazul grav, nu operase decît cu con-simţămîntul lui Rim. Era o încercare, dacă nu chiar un experiment. Sia dură încă prin minune trei zile după operaţie. Era aşa de robustă! Profesorul era mişcat de cazul ei nenorocit şi chinuitor, şi—i era milă de acea fiinţă brută în ghearele de brută ale naturii. Se interesase de circumstanţe.
 264
 O fată din serviciul lor, nenorocită, nu se ştia de cine, fiindcă nu vrea să spună, explicau gemenii cu frică şi cutezanţă.
 E drept că Sia nu scotea un cuvînt despre nimic şi nimeni. Moşica Mari, singurul element sentimental acolo, vorbise profesorului G. despre Lică. Aşadar, există un tată! Poate, totuşi, dorea să-1 vadă. Cu blîndeţe şi autoritate chirurgul îi pusese chiar el întrebarea. Lumina de suferinţă şi refuz din ochii muribundei îl impresionase.
 — Nu! Nu!
 —- Vedeţi! Nu vrea deloc! sughiţase moşica Mari, pe cînd Sia cu mîini tumefiate ghemuia cearceafurile.
 Cum la Drăgăneşti în ultima săptămînă nu se mai aflase nimic despre Sia, se credea şi acolo că merge mai bine, mai ales că Rim venea regulat, deşi cu un cap mai bizar ca de obicei.
 Repetiţia generală trebuia să fie luni, şi joi 16 aprilie marele concert. Pentru repetiţie Elena invitase un număr de intimi pentru a avea impresia publicului, iar distanţa între repetiţie şi concert o voise Marcian ca o experienţă rafinată.
 Cu tot spaţiul şi cu toată ordinea, casa Drăgănescu suferea u mare perturbare. Telefonul nu înceta, nici furnizorii feluriţi. Marcian da Elenei un mare ajutor moral, ba se amestecase chiar şi la amenajarea sălei de muzică, căreia îi hotărîse un dispozitiv bazat pe acustică, pe care nici Elena, nici servanţii ei obicinuiţi nu l-ar fi putut orîndui. O mai ajuta şi prin aceea că o înturna arbitrar de la ocupaţii şi de la preocupare. Lua vioara şi o silea să se aşeze la pian.
 — Şi aşa şi almintrelea tot o să fim gata! glumea. Ne pregătim de trei luni pentru trei ceasuri, care au să treacă aşa de iute!
 în acea filozofie era mult regret. In aceeaşi ordine de gînduri, Elena făcea proiecte de audiţii viitoare pentru a nu rupe firul. Marcian simţea cu drag intenţia simpatică a planurilor; ceea ce nu cunoştea era felul de a fi ai Elenei de mai înainte, calmul ei pe atunci inalterabil şi aspru către oameni şi lucruri, acum turburat.
 Timpul era minunat de frumos. Un aprilie precoce şi strălucit.
 — Ne face concurenţă! se plîngea Marcian. Jumătate din efectul muzical e furat de simfonia primăverii. Cu toată dorinţa de a fi atent a publicului, o parte din fiecare auditor va scăpa din sugestia muzicei, care va fugi de subt stăpînirea arcuşurilor noastre, chemat afară de arcuşurile aerului fin. Şi tot aşa va fi şi cu fiecare executant. Aş vrea pentru joi o ploaie bună.
 Duminica, în ajunul generalei, fusese cu deosebire de obositoare. Marcian voise să desfacă iar din nituri fiecare bucată muzicală
 265
 pentru a controla calitatea şi defectul amănuntului. Apoi se trecuse de două ori ansamblul.
 Marcian descoperea abia acum greşeli şi, cu acel imperativ al lui, azvîrlise nemilos acuzările în dreapta şi în stînga. Elena, cre-zîndu-1 foarte necăjit, era încremenită. Se însenină abia cînd îl văzu strîngînd mîini în dreapta şi în stînga. îl întrebă aproape cu gingăşie: Ce crede? . . . Ce-a fost? ...
 Mergea admirabil! Observaţiile erau de la „bine" înainte spre perfecţie. încîntată, ar fi vroit să-i spună cuvinte de recunoştinţă, dar îi apăreau banale, nepotrivite. Primise şi trebuia parcă să dea mai mult decît atît. Din acele cuvinte începute şi întrerupte şi din acea simţire, Elena sta acum atîrnată, cu buze întredeschise, cu mîini nedumerite.
 Marcian, cu o gravitate care contrasta cu voioşia lui obişnuită, aplecase capul spre vioara pe care o ţinea încă în mîini. Ca şi cum s-ar fi ridicat anevoie dintr-o îngenunchere, Elena căuta să reintre în normal.
 — Şi coralul de care îmi spuneai! . . . Cum o să fie? . .. Fără
 repetiţii? întrebă.
 Marcian regăsi un surîs vesel, aproape şiret.
 — Da! ... îl vei auzi mîine, la generală.
 Intr-una din şedinţele lor de acompaniament şi conversaţie, Elena îşi amintise de un recital minunat din Bach auzit pe timpuri la Varşovia. Fireşte că Marcian cunoştea bucata. Elenei i se păruse că erau instrumente minunate şi noi. Marcian o asigura că erau numai voci, cu sau fără orgă, care dau acea impresie.
 într-o seară, la el acasă, Marcian socotise durata exactă a concertului Bach. Se întrebase de era destul de lung pentru importanţa de care era înconjurat. Fusese decis ca intrarea peste oră în sala de muzică să fie exclusă, ca la concertele publice; ca lumea să circule numai în pauze în restul apartamentului, şi bufetul somptuos, aşezat în sala mare de biliard, care era şi seră de iarnă, să fie deschis numai la sfîrşit.
 Faţă de astfel de măsuri, programul trebuia să fie foarte plin şi Marcian calculase în vid. îi venise în minte coralul şi îndată gîndul însufleţit de a face o surpriză plăcută Elenei. Cum n-ar fi putut totuşi să nu-i spună defel, intercalase coralul, dar fără lămuriri şi nici Elena nu i le ceruse.
 Recrutase el singur vocile şi le pregătise în afara repetiţiilor, dîndu-şi astfel un supliment de osteneală pe cînd oferte felurite de angajamente în străinătate aşteptau cam de mult buna plăcere a maestrului.
 266
 Vocile nu le alesese dintre vedetele de operă, ci din corişti de muzică religioasă; voci juste şi maleabile, pe care să le mînuiască ca pe taste, care să fie sclavele artei lui de animator şi cu care să obţie perfecţia. Coralul era un omagiu direct adresat Elenei şi cîntat parcă de el singur pentru ea.
 Anunţînd Elenei coralul pentru a doua zi, Marcian se simţi mulţumit şi sorbi cu plăcere dintr-un pahar cu Bordeaux. Elena nu-1 chestionase nici acum. Ea singură întreţinea astfel secretul plăcut şi îşi pregătea impresiile.
 Se auzi telefonul lingă care Nory veghease pentru ca muzica să nu fie turburată. Nory luă receptorul şi făcu Elenei un semn de alarmă. Apoi ţipă cu vocea ei ascuţită:
 — Altă zi nu găsea!
 Marcian înţelese că era vorba de ceva important. Iar vreun obstacol! Nory explica Elenei că Lina anunţa moartea Siei şi în-mormîntarea pentru miercuri.
 Erau lucruri destul de supărătoare. Pentru cine cunoştea tragicomedia, cu sfîrşit aşa de tragic, moartea Siei avea unele elemente de emoţie. Evenimentul mai era şi neprevăzut deoarece credeau că boala s-a sfîrşit cu bine. Apoi înmormîntarea în ajun de concert era o stîngăcie vrednică de Sia.
 Elena, turburată de acea veste, pălise cu mîini moi şi reci care tremurau. Cum Drăgănescu tocmai intra, înt-un elan neobicinuit şi nemotivat, Elena se repezise spre el cu gest de braţe întinse. Neînţelegînd, descumpănit, Drăgănescu îşi închipuise o nenorocire, nu ştiuse care, şi rămăsese cu mîinile în jos, sarbăd, pe cînd îl săgeta o arsură în piept şi simţea bătăile inimii îndesite, apoi oprite parcă.
 Elena, fără contenenţă, neştiind ea singură ce a vrut, se întorsese lîngă pian, de care Marcian sta rezemat, urmărind-o din ochi îngrijorat. Marcian era la curent cu aderenţele pe care moartea Siei le avea cu concertul Bach, ştia că ele sunt neoficiale, laterale. Disproporţia dintre cauze şi starea emotivă a Elenei era vădită. Simţise un fel de val cald ce-1 năpădise plăcut.
 — Bun! zisese, deşi cuvîntul nu era de doliu. Bun! Mîine facem generala liniştiţi, marţi avem timp pentru condoleanţe şi miercuri toţi la înmormîntare . .. iar joi, marele concert!
 Orînduia astfel totul cu voioşie, soluţionînd descumpănirea gazdelor. Vroia, mai ales, să liniştească pe Elena, făcînd din concert un bloc de apărare în jurul ei.
 — E bine aşa! zisese Elena, regăsindu-şi cumpătul şi cu o supunere de copil. '
 267
 Rămas în mijlocul odăiei, cu urechi care pocneau, Drăgănescu avea un aer rătăcit, ncştiind dacă Elena, în adevăr, îi întinsese lui mîinile şi dacă ar fi trebuit să le ia. Nory se apropie de el şi îi spuse noutatea. Rim plecase neobservat. Probabil cunoştea evenimentul dinainte şi venise numai pentru a face faţă. în ultimul timp reîncepuse a purta enorm de grijă opiniei publice şi demni-tăţei lui. Nory pleca şi ea pentru a seconda pe Lina acum, cind problema Siei era rezolvată, dar cu intenţia de a se mai reîntoarce cu amănunte.
 Moşica Mari anunţase din primul moment pe Lică; nu mai avea cine zice: nu. Lică venise la spital îndată, acum cînd Sia nu-1 mai putea împiedica şi cînd el nu mai putea sta la îndoială. Lică fusese plutonier în cavalerie şi văzuse multe, dar confruntarea cu Sia moartă nu fusese o întrevedere lesnicioasă; cadavrul proaspăt al nenorocitei era „teribil". Venise totuşi la timp. După el nimeni nu mai putuse privi „hoitul", cum ziceau oamenii de serviciu, fumînd, ca să-şi pună inima la loc. Profesorul G. propusese o autopsie refuzată de Lică. Se făcuse o injecţie cu formol pentru o problematică conservare. După vizită, Lică, la 11 noaptea, dase Linei un telefon ce-o urnise în sfîrşit. Ca şi cum acum abia găsise un debuşeu activităţii sale materne, Lina alerga pentru ceremonie. Prietenele alarmate şi care o năpădeau cu consolări făţişe creau Linei obligaţii, în loc s-o uşureze. Solicitudinea tuturor da importanţă înmormîntării şi Lina se străduia nu numai pentru cele strict necesare, ci ca să fie totul ,,bine". Cum prietenele veneau s-o asiste în acea împrejurare, Lina hotărîse ca Sia să fie transportată la o biserică centrală, unde va fi mai lesne tuturor să vie, fără obligaţia de a merge la cimitir.
 Rim şi gemenii dispăruse din scenă şi, după acel comunicat probabil energic dat Linei, Lică nu mai da nici el semn de viaţă.
 Prinţesa Ada aflase că Lică a avut o copilă care a murit. Atît! Aventură de tinereţe.
 — întîmplare tristă! decisese. Nu-şi amintise de întîlnirea cu fata vulgară, nici de vorbele de-atunci ale lui Lică: „Ce-ai zice de-ar fi fata mea?" aşa că nu identifică pe Sia.
 Cînd Ada aflase că Drăgăneştii cu suita vor asista la înmormîn-tare îşi zise că rudenia lui Lică cu Elena se va proclama în mod public. Nesigură de se cuvenea sau nu să ia şi ea parte, decisese în ultimul moment, şi cu avizul lui Marcian, că va merge, şi oferise lui Lică automobilele pentru nevoile doliului şi o jerbă.
 Lică primise în tăcere. Poate că Ada va afla acolo adevărul
 265
 asupra Siei. „Fie!" Se simţea iar rebel şi agresiv cu prinţesa şi vizita lui ultimă la Sia îl întorsese spre trecut într-un fel nou şi neaşteptat. Sia, dispărînd, nu-1 despărţea de Ada, dar îl emancipa.
 XVIII
 Sosise ziua repetiţiei generale pusă la cale de atîta timp de doamna Elena Drăgănescu-Hallipa cu pasiune şi metodă. îndelung pregătită cu zel sistematic, apoi aşteptată cu răbdare şi socotinţă, iar în ultimele zile cu o enervare neprevăzută.
 în ajun, Elena simţise o sălbiciune trupească şi sufletească de convalescent şi de la acea slăbiciune trecuse lesne la un somn adine. Se sculase în dimineaţa „generalei" odihnită de somn liniştit şi rămăsese învăluită de o beatitudine în care orice preciziuni se topeau.
 Ideea invitaţilor, a muzicei de după-amiază erau idei blajine şi distrate. Vroi să orînduiască cîte ceva, dar ezită, lăsă mai bine să dispună atunci chiar pe loc, de acord cu Marcian. Fie că era lene, fie că neîncredere în sine, simptomele, evident, erau noi.
 Dete numai ordinele pentru ultima revizuire a apartamentului şi, în loc de a supraveghea singură operaţia de la înălţime, cum ar fi făcut altădată, îi veni gustul să se plimbe şi comandă automobilul.
 Bărbatul ei, care se deşteptase plin de grijă, rămase îneîntat de dispoziţia în care o vedea. Cu întîrziere, Elena sosi la dejun cînd Drăgănescu începuse a se teme de vreun accident. Apucase drumul Prundenilor, gata să se ducă pînă acolo, cu dorinţa subită de a vizita mormîntul mătuşei Gramatula, şi renunţase cu regret numai văzînd ora înaintată.
 Plinul aer şi plimbarea îi schimbase încă mai mult direcţia ideilor de la programul zilei, totuşi nu o abătuse de la drumul drept al gîndurilor ei mai profunde. Pelerinagiul sentimental spre Gramatula nu era străin de concertul Bach. Printr-o filtrare a elementelor care compuneau acel concert, se alesese din ele esenţialul şi o îndrumase într-acolo. Elena nici acum nu <=va fără busolă, dar acul de direcţie desena un unghi nou. Ceea ce se clarifica din tot rostul concertului era prezenţa lui Marcian deunăzi la Prundeni, pe proprietatea ei personală, în izolarea unui doliu personal; prezenţa lui în intimitatea ei afectivă care era o lume nouă.
 2S9
 După dejun, Elena dormi puţin şi puse un timp mai lung ca de obicei pentru toaleta ei totuşi simplă. Sosirea oaspeţilor se făcu aproape în afară de controlul ei, prin mişcări favorabile, ce-i aşeza prielnic. Printre dînşii Elena sta ca o simplă auditoare. Simţi emoţia viorilor ce se acordau numai ca pregătirea unei desfătări ce se oferă, fără de conştiinţa responsabilităţilor.
 Amănuntul material şi ordinea sistematică a lucrurilor îi scăpa cu totul. Prezenţa unor figuri noi de femei şi bărbaţi profilaţi pe estrada joasă înapoia concertanţilor o făcu să plece capul tare în jos, fixînd rombul strălucitor al parchetului. Erau cîntăreţii coralului, pe care abia azi avea să-1 audă întîi: coralul promis şi dăruit de Marcian.
 Elena asista la repetiţia generală a concertului Bach ca o elevă silitoare la o distribuţie de premii. Nu-şi dete seama de succesiunea precisă a numerelor din program, nici de atitudinea asistenţilor în pauze. O rumoare de mătase şi delectare o cuprindea în semnificaţia ei satisfăcătoare. Era palpitul uşor al doamnelor repercutat de rochiile de 
 Numai zgomotul aplauzelor, deşi asurzit de morfinizarea ei, ca trecut printr-un frunziş de pădure, îi da o nelinişte care o făcea să-şi ascundă capul parcă în broboade, pentru a-1 feri de vuietul uniform, dar iruptiv. Aplauzele îi mai dau impresia asemănătoare cu lama unui val de mare, ce se formează undeva neaşteptat şi se sparge de umerii tăi încovoiaţi subt ameninţarea bucuriei.
 în schimb, îndată ce începea execuţia, muzica o liniştea, îî da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza fericită.
 Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.
 Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia de „sol" căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pînză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d'eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.
 Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.
 Se Înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri nălţate de un suflet victorios, dar fără
 210
 je fast şi vanitate, trecînd peste obstacole învinse de măiestria sufletească.
 Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzi-cei una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Aşa asculta azi Elena defilînd Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.
 Nu-şi dete seama de momentul cînd coralul se substiui instrumentelor. Recunoscu bucata auzită cîndva la Varşovia ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o clapă unică, pe care Marcian netezea unitatea vocilor.
 Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena se uită în jur, mirată că şi ceilalţi se bucură. Ştia că n-a răsturnat nimic din cochiliile în care se acumula melodia numai pentru ea singură.
 Marcian în ziua aceea nu părăsea nici un moment pe executanţi, sta cu ei laolaltă. Deşi nepremeditată, procedarea marelui artist crea muzicei o stare de fapt excelentă şi una morală la fel muzicanţilor. Solidaritatea cu animatorul determina o interpretare desăvîrşită.
 In realitate, Marcian se adăpostise acolo dintr-un sentiment de teamă pricinuit de coralul pe care i se părea acum că-1 oferă Elenei ca pe un buchet de flori, rare, e drept, dar cu manşetă de hîrtie, la o aniversare de familie. Sentiment de ridicol şi de emoţie destul de caracteristic.
 După ce întreg concertul i se strecurase pe dinainte ca un vas fantomă melodios, Elena nu ştiu cînd şi cum s-a terminat şi au trecut cu toţii în confortul hall-ului mare. Văzu ca printr-o oglindă grupuri ce se legau şi se dezlegau plăcut, pe cînd Marcian şi Dră-gănescu făceau onorurile, unul, cele artistice, cellalt, cele de amfitrion. Ea strînse, cu mîini moi, mîini amabile de oameni recunoscători, recunoscătoare ea singură, ca şi cum ar fi fost oaspele fericit şi măgulit al unei sărbători mişcătoare.
 Auzi ca de departe pe Marcian spunîndu-i aproape intimidat că a trecut şi repetiţia. Nu făcu ecou acelui regret. Uită chiar să-i mulţumească de coral, aşa de pătrunsă de bucurie vădită că n-avea nevoie de cuvinte. Ei nu i se părea că repetiţia a trecut. Avea sentimentul unei zile ce a încheiat un timp fericit, după care concertul nu va fi nici el o culme şi un punct „terminus", ci un început — ceva ca ultimă filă din calendarul unui an bun, pe care o rupi pentru a privi ziua dintîi a altuia, de la care aştepţi mai bine încă.
 In seara aceea, după ce Marcian cercase să corecteze tăcerile expresive, vorbind cu Drăgănescu, plecase mai devreme ca de
 271
 obicei, lăsînd pe Elena tot aşa de molcomă şi distrată, li da impre-sia contagioasă a unei fiinţe cuprinsă în semisomn de un vis plăcut. Marcian nu se întreba care vis. Ea, neobicinuită cu fenomenele sensibilităţii, le suporta inocent şi, vizibil, fără de controlul conştiinţei de sine. Iar Drăgănescu abia cuteza să creadă că ziua aceea se petrecuse aşa de bine. Numai şaizeci de ore despărţeau de marele concert din Bach.
 . . . Biserica Amzei părea în sărbătoare. încă de pe la trei lumea începuse a sosi, şi la patru — ora ceremoniei — strada era aglomerată de trăsuri şi automobile. Slujea un arhimandrit. Aducîndu-şi aminte că aşa se obicinuia la Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militară, sosită din vreme, ce se odihnea acum, înapoia bisericei. După consultări cu Elena şi Nory, care amîndouă opinase pentru serviciul însoţit de cor, convenise şi cu „Gîntarea", ce se alăturase corului permanent al bisericei. Un zel postum des-cleştat de cuvîntul, probabil energic, al lui Lică, urma îndărătniciei. Era poate şi sentimentul compensaţiei după legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie. Vecinii umpleau curtea verde. Mortul nefiind din cartier nu se ştia bine de cine e vorba. Unii spuneau că a murit o actriţă de la Operă, alţii un deputat. Circula însă stăruitor şi versiunea că era o fată mare adusă de la spital, zvon răspîndit de cei ce din ajun văzuse instalarea catafalcului. Unii adăogau că „era de boală molipsitoare". Sicriul era acoperit. Erau aprinse toate candelabrele şi florile se grămădeau treptat, aduse de doamne elegante în rochii negre. Erau acolo şi mulţi bărbaţi în ţinută corectă de doliu. O zi minunată de aprilie, caldă, poleită. Mulţi rămăsese pe scară sau în amvon şi, păstrînd cuviinţa locului, vorbeau discret între ei. Din cauza zilei frumoase, glasul lor şoptit era vesel şi feţele toate luminoase. De altfel, era o ceremonie indiferentă. Mai toţi erau aduşi acolo de consideraţii indirecte. Erau intimii numeroşi ai Drăgăneştilor şi tot concertul Bach în fiinţă, printr-o atenţie exagerată către Elena, înlesnită de timpul frumos. Era o zi cînd vreai să faci o plimbare, fie şi la o înmormîn-tare. Pe un timp ploios poate că lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Erau venite şi multe cliente ale Linei, informate în ultimele zile de pierderea unei rude de-aproape, mai erau colegii de la Filantropia, studenţi prea zeloşi sau numai curioşi ai lui Rim, şi alte legături ale unuia sau altuia din „rolurile" principale. Moşica Mari,' cu ceva contingenţe, se aşezase în fund de tot subt balconul corului şi tot acolo fostele colege ale Siei de la şcoala de infirmiere, care aflase şi nu lipseau, deşi acum parada neaşteptată le intimida. Aveau pălării de culori vii şi unele chiar cu flori roşii, aşa că se
 272
 ascundeau înapoia unui rînd des de haine negre. Unele din fete recunoşteau cîte un „tip":
 — Vezi ăla de colo, înalt cu păr negru? E cutare! Se ţine după mine pe stradă! ... La stînga, al doilea, unul bine de tot, îl cunosc . . •
 Pictorul Greg, care purta admirabil sortie-ul pe umeri, avea succes mare. Lumea acum se îndesa şi se simţea un freamăt uşor de oameni ce stau coastă în coastă. Uneori, freamătul era străbătut de o unduire de parfum violent al zambilelor dintr-o jerbă sau de o revărsare suavă de violete coapte dintr-un mănuchi simplu şi aristocratic.
 Rumoarea funebră se simţea şi ea apropiindu-se, dar toată acea vibrare ora în surdină. Se auzea acum bine, venind din fund, glasul de tenor modern al diaconului. Se făcu o mişcare de ordonare. Asistenţa se grupă felurit şi cu unele spaţii. Un cerc mai larg spre mijlocul bisericii făcea gol în jurul catafalcului. Lina, în capul unui rînd de străini, era cea mai apropiată. Persoanele mai străine se întrebau ce rudă e Lina cu fata aceea, fără a se descurca sau încureîndu-se. Din ceilalţi nimeni nu-şi punea întrebare asupra ciudatei etichete de raporturi ce-i reunise acolo. Rim, ţeapăn, cu un plastron de cămaşă prea scrobos, sta lîngă tronul episcopal, s-ar fi zis că se reazămă chiar puţin de el, ca un om care nu-şi are destul de bun aplombul pe picioare. Aghiotanţi fideli, cei doi gemeni Hallipa stau dosiţi înapoia lui cu nişte figuri înmărmurite, ca scoborîţi în ultimul moment de pe scaunul electric de execuţie si neputînd crede în graţiere. Se întrebase mult dacă trebuie, sau nu să asiste şi sfîrşise ca criminalii prin a veni la locul crimei. Chiar în rîndul întîi se afla doamna Eliza Hallipa, a doua nevastă a lui Doru Hallipa, grăsuţă, frumuşică, cu rochie neagră de mătasă. Prezenţa ei era explicată prin raporturile amicale pe care şi ea şi Doru le păstrase cu Lina. Vederea ei ar fi înveninat pe gemeni în orice altă zi. Azi însă stau în faţa catafalcului ca în faţa eşafodului. Se mai întrebau, în dubla lor preocupare, dacă ei» în adevăr, au omorît pe Sia şi de vor fi traşi la răspundere.
 Rim. ce-i simţea înapoia lui supărători, ştia că nu el a omo-rit-o şi gîndul acesta îl întuneca ca fiindu-i ofensator. Elena, cu chipul ei grav şi senin, sta lîngă Lina. Era acolo şi Mini pe-aproape, pe care o ipnotiza reflexul vioriu al unui vitraliu. Nory, tot ne-astîmpărată, circula şi aci şi, cum nu putea tăcea, şoptea cu internul Romulus de la Filantropia. Sia zăcuse la Maternitate, dar Ro-mulus ştia amănunte.
 Un caz greu şi rar! Altfel profesorul G. n-ar fi dat greş . . . Conformaţie falsă ... o dublă cale vaginală. Un plasament rău, totul
 273
 
 complicat cu o infecţie şi tratat tîrziu. Cînd o adusese la spital, septicemia era avansată. 
 — Nu te uiţi ce sicriu! în adevăr, aşa de înalt şi larg că părea scurt aproape, deşi destul de mare şi în lungime. Un sicriu diform.
 — Creşte mereu, zise Nory sceptic.
 Apoi pufni înăbuşit în mînuşi: „Aşadar, era conformată anume pentru dublu emploi . . . nu pentru trei". Se uită spre Rim . . . „S-a isprăvit rău!"
 Sia nu-i inspira nici o compătimire, fie chiar postumă. Grozav de singură, de altfel, acolo, în acea biserică de gală, ursuza de Sia, şi fără nici o afecţiune aproape de ea. Deşi era în totul decenţă şi reculegere, lipsea tristeţa. Lina avea o figură congestionată de gînduri, ce păreau însă absente de la ceremonie, iar Rim, pe măsură ce serviciul devenea mai lugubru, căpăta o expresie de neplăcere vădită. Se simţea acum nevoie de aer. Vitrajul vioriu al lui Mini se deschise şi pătrunse dungi de lumină şi dîră de răcoare. Toţi respirară. Pe Mini acum o ipnotiza colţul acela de cer. Prohodul surprinse neplăcut toată asistenţa înturnată de la beatitudinea zilei de primăvară. Isonul pomenirii făcuse pe Rim să tresară; găsea că Sia fusese rău inspirată, procurîndu-i astfel de sărbătoare. Se strîmbă.
 — Fecioară nefericită, suspină către Drăgănescu, ce se ostenea să găsească un cuvînt potrivit de consolare.
 Se auzi un mic sughiţ, dar nu de durere. Frumoasa Lenora, mama Elenei, sensibilă ca totdeauna, se enervase. Era venită acolo cu bărbatul ei din a doua căsătorie, doctorul Walter, fără suava ei fată Coca-Aimee. Inseparabili de obicei, se simţeau stînjeniţi de a nu fi în trei şi cam izolaţi. Venise pentru că Lina era tot legată cu verişoara Lenora. Prinţesa Ada, intrînd, schimbase reflecţii cu unul şi cu altul despre nenorocire:
 -— O copilă!
 Mirată însă în faţa catafalcului, o crescuse în vîrstă puţin:
 — Numai 17 ani, zicea.
 Ada se oprise chiar în mijlocul bisericei şi avea lîngă ea pe Marcian, care se simţea astfel protejat împotriva lui însuşi, de a se arăta acolo fără un motiv destul de plauzibil, deşi concertul Bach era complet. Artiştii rămăsese grupaţi în fund. spre stînga, acolo unde era şi personalul medical inferior. Singură moşica Mari storcea batista pe ascuns. Cum Lina se aplecase să-i spună ceva, în raport cu ceremonia, Elena se strecură încet lîngă Drăgănescu, care plecă să facă comisionul. Elena rămase lîngă Vlădici, ce se juca
 274
 tot timpul cu monoclul, drept contenenţă, singurele reuniuni mondene ce-1 plictiseau fiind cele funebre.
 Cercul din jurul catafalcului se lărgea din ce în ce, pe cînd aerul se îngreuia cu tot ermetismul cosciugului şi parfumul florilor. Două ochiuri prelungi mai fură deschise dintr-o dată. Invada un nou curent cristalin şi un susur uşor de păsări. O spirală vînătă de fum şerpui din cădelniţe, se urcă şi dispăru pe fereastră, lăsînd o risipă plăcută de mirodenii.
 Soarele căzuse probabil mai jos. Mini, care nu mai vedea nici reflexul vioriu, nici făşia mătăsoasă de cer, fu trasă de aurul ce trăgea contururi capricioase pe icoane în zona de umbră a bisericii; contururi care radiau aşa de preţios, că lumina venită prin ogive, electricitatea candelabrelor, flacăra luminărilor groase păreau sarbede. Era aici o tiară, dincolo numai o bandeletă, o stea undeva, sau curba armonioasă, ca un fluviu, care împresura o hlamidă de sfînt. La Sia, la tragedia Rimilor, Mini nu se gîndea defeL. Erau pentru ea lucruri izbăvite.
 — Ce frumos e aurul! zise încet lui Nory.
 — Ba bine că nu!
 Tocmai atunci, curmînd isonul popesc, se auzi un zvon nou.. Lui Mini îi păru că vine din catapeteasmă, unde licărea cu nobleţe conturul de aur al unor crini.
 Cutremurarea uşoară pornea, în adevăr, de la amvonul din fund. Ca şi cum acolo, deasupra corului, se clătinau gonguri de aur şi vestmintele de mătase vechi ale icoanelor foşneau. Corul intona un fragment de oratoriu. Pe scăriţa în spirală unul cîte unul ba-chiştii coralului se adăogase camarazilor. Elena îşi simţi ochii deodată umezi şi îi şterse fără sfială cu batista fină, tivită cu negru. Ar fi voit să se uite spre locul unde văzuse stînd pe Marcian, dar nu cuteza să întoarcă capul. Nici nu observase că e lîngă Ada Ma-xenţiu, de lîngă care Marcian dispăruse.
 Vocile păreau a porni o şoaptă, îndată, stinsă în văzduh, un ■fel de suspin cules de cer, pe cînd acelaşi vuiet slab, pornit ca din gonguri de aur, răzbătea cu preludiul lui.
 Fraza asta întreruptă şi repetată şi încercarea vocilor de a-şi vorbi durerea lor una alteia trecea fiori prelungi peste trupul acum uniform al asistenţei. Sub acel efluviu, toată lumea se încovoia ca sub o cădelniţă. De vreo trei-patru ori, aripile vocilor împreunate bătură în surdina unui sunet unic, combinat în delicateţa lui istovită din atîtea sunete suprapuse şi acoperite încă de acompaniamentul ca de un zăbranic moale . . . Apoi porniră încet, de departe, clopote de glas ce se apropiau. Crescură pînă răsunară peste toată zidirea, făcînd să tremure zimţii candelabrelor. Puterea sunetelor
 era acum uniformă şi cu intensitatea crescendului, mereu ni fiată, dar părea totuşi a trece printr-un nor ce-i netezea orice stridenţe. Lui Mini i se păru că vede parcă intrînd de afară o procesiune numeroasă. Erau privirile acelor din amvon acum înclinaţi spre interiorul bisericii şi care îşi pornise într-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens, ascensiunea vocilor fu curmată... se auzi o chemare ascuţită ca un tăiş de lamă subţire, un sopran special, un glas fără sex, ca de arhanghel, urcînd zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăsnet. . . Apoi se aşeză un ecou permanent, pe care-1 slujeau toate vocile scoborîte în mezzo.
 . .. Ici-colo o invocare debilă se urca de la tenor sau soprană şi printre toţi începu a trece panglica wneîntreruptă a unei melodii ce părea desfăşurată dintr-un ghem fără capăt, ce-şi întorcea volutele de mătase asupra lor înseşi în sute de unduiri. Aşa neîntreruptă, melodia îţi da intermitenţe de puls şi firul ci înnodat ca ochiuri în jurul gîtului îţi făcea o împletitură sufocantă prin care respiraţia se strecura ca un suspin de plîns. Toţi ochii se mu-iase uşor . . . Armonia uneori se umfla ca de un ferment, creştea cum creşte un aluat, şi alteori se destrăma ca un putregai . . . Voci îngemănate succesiv, apoi întreite, începură a aclama osanale . . . Atunci, din gongurile de aur ale acompaniamentului de bas porniră acorduri regulate, egale, care se urmăreau unele pe altele metodic, mereu mai pline, mai sonore . . . Erau fraze aprigi, care întrebau neantul. . . Acordurile se înteţeau, goneau unele după altele, cohorte sistematice, dar frămîntate de însuşi mersul lor succesiv, aproape simultan. Se repetau mereu mai frecvente, deşi în cadenţă, obsedau, cuprindeau în spaţiul lor auzul ca într-un haos prins între munţi. Dure, inexorabile, durerile împietrite în marmora acordurilor vocale urcau în legiuni grele, pline de jale, pe suişul lor neisprăvit spre Eternitate. Părea că pasul lor nu se va mai isprăvi niciodată acolo sus, în infinit, pasul lor aci, jos, înfipt în camera convulsionată de un acelaşi spasm, în trupul unic al celor ce erau vii acolo în biserică . . .
 Corul tăcuse şi ecoul lui venea încă. Nory apăsă mîinile pe urechi ca să şi le desfacă din tremurul rezonanţelor.
 — Ieri! . . . murmură Elena.
 — Admirabil! îi răspunse prinţesa Ada.
 Elena se uită surprinsă de prezenţa ei, acolo unde ea se simţea aşa de singură, si de sigură cu gîndul ei, de altfel necunoscut Adei. în ajun coralul din Bach emoţionase po Elena pînă la intimidare şi aiureală. Corul de azi o purtase spre un fel de bucurie interioară, fără de energii fizice. Din toţi, ea singură îl ascultase ca pe un imn de slavă, nu de jale; ea şi cu Mini, căreia i se păruse că aurul
 276
 rină. Ceilalţi se gîndeau, pesemne, la Dumnezeu, fiindcă mîini parcă nedezlegate bine încercau semnul crucei cu mănuşi negre sau cenuşii- Moşica Mari se închina cu mătănii şi Lenora făcea crucea plină. Elena avu şi ea un gest al mîinilor din care îşi trăsese mănuşile lungi. Un gest de adorare vagă. Şi ea recunoscuse dumnezeirea armoniei. Aşadar, Marcian se urcase şi el... în unitatea aceea perfectă se recunoştea stăpînirea mîinilor lui de animator ... Se urcase acolo, într-un amvon de biserică cu nişte corişti. . . pentru . . . pentru că! ... Elena ridică in sus capul pe care iar ar fi vrut să-1 întoarcă. Linia precisă a nasului şi bărbiei se desena perfectă. Pictorul Greg observă că în poza aceea e foarte frumoasă, dar, prigonit de melodia sacră, îşi beatifică cugetarea.
 Cum nimeni nu se mişca pentru supremul adio, arhimandritul spuse ceva celor mai de-aproape. O ezitare ţintuia slujba pe loc. Se făcu o mică mişcare înainte. Lina, în pripă, se apropie de catafalc, îşi ridică voalul, îl lăsă iar şi se retrase. Rim oscila nehotă-rît. Trebuia sau nu să se apropie? Sta astfel, bălăbănind capul şi braţele ca o pendulă. Preotul, plictisit de încetineală, îi făcu un gest de invitare. Livid, Rim se apropie şi aplecă de formă capul peste coroane. Printre flori picurau încet stropi greoi, ce se prelingeau din sicriul asudat. Lui Rim acum îi zbîrnîiau picioarele ca nişte coarde slabe. Se gîndi la gută şi o grimasă mare de nemulţumire îl urîţi încă; părea lecuit de sărutări virginale: „Fecioară nesocotită!" îşi zise cu severitate. în spatele lui, gemenii se adăposteau ca fugăriţi. Muzica le căzuse ca un rechizitoriu. Se întrebau mereu laolaltă în gînduri suspecte: Ei sunt care au ucis-o? şi la orice mişcare a lui Rim se strămutau în umbra lui, complici nedezlipiţi şi spectri ai nenorocirii. Aşa ascunşi, scăpară de ceremonia rămasului bun de la Sia. De altfel, nimeni acum afară de preoţi nu se mai ocupa de salutul de pe urmă. Odată ipnoza muzicei risipită, toţi se strecurau lin spre ieşire. îşi reluau cu grabă bucuria zilei minunate. Indiferenţi către ceremonie, o uitau repede şi porneau ca o ceată molcomă spre primăvară. Automobilele aşteptau lenoase. Nici un bufnet de motor, nici o claxonare nu turbura liniştea. Afară din biserică asistenţii se opreau în curtea verde în grupuri domoale, care vorbeau de soare, de căldură, de muzică. Ieşind printre cei din urmă, Mini apucă pe Nory de mînă:
 — Cine e domnul acela ... de după stîlp? Nory, mioapă, strînse ochii înspre acolo:
 — E un domn bine! zise. Un străin... şi parcă totuşi l-aş cunoaşte!
 film!
 — Bine, rău, dar cine să fie? . . . Poate l-am văzut în vreun
 277
 — Asta-i acum, au venit şi stelele de cinema la înmormîn-. tarea Siei! "*
 — Probabil seamănă cu un artist de filme, altfel n-am de-unde-1 şti!
 — Ei! De pe stradă, de undeva? . . . Cap de expresie! . . . Dar ce expresie? Spune tu că te pricepi mai bine! zise Nory.
 — Banditul gentilom! rîse încet Mini, înveselită de aerul de-afară
 Domnul cel bine văzut din profil, acolo după stîlp, avea faţa rasă cu efigie mică, dar cu accent în liniile regulate. Ochiul ascuns subt pleoapă, o dungă mică săpată în obraz ca de o voinţă permanentă un colţ de gură amar şi agresiv şi ţinuta perfect nemişcată a unui gentleman în haine negre. In urma lui Mini şi Nory, ieşi Rim sinistru, cu suita celor doi gemeni, tîrîndu-i ca pe nişte aderenţe maligne, fără nici un schimb de vorbă sau privire. Nu ştia la ce moment se rupsese între ei înţelegerea şi se aşezase duşmănia. Rim se opri lingă coloana de a'iară a bisericii, nedumerit şi izo'lat. Atunci gemenii, ca două omizi desprinse, lunecară undeva spre trăsuri, spre-salvare. Buna Lina rămăsese înănntru singură cu preoţii şi dricarii. Plîngînd acum în voie, moşica Mari se apropie de ea, fără' să cuteze a-i vorbi. Lina n-o vedea. Cu glas asurzit, dar cîrîitor, găsise ceva de cicălit cu personalul serviciului mortuar.
 Cosciugul, căruia i se mai pusese o cutie, fu scos, în sfîrşit, anevoie. Se auziră clopote, dar numai de două-trei ori şi amorţit. Se auzi o lovitură de ţimbale.
 Nory, cotind înapoia bisericei, făcu un semn negativ muzicei militare, ce vroia să intoneze marşul. Elena o aprobă de ia distanţă. Fanfară după acel cor! Automobilele începură a se urni în bună ordine, încet, unul după altul, fără zgomot parcă. La dric se lucra anevoie îmbarcarea Siei. Moşica Mari ieşise să plîngă lingă carul funebru.
 Lina achitase preoţii şi-i lăsase să plece spre trăsuri. Se pregătea să iasă şi ea cea din urmă. Deodată se sperie! Inima i se opri în gît. De după un stîlp îi ieşise cineva în faţă. Se uita cu ochii bolborosiţi, fără să înţeleagă întîi, fără să vadă. Apoi, se făcu vî-nătă cu gît cu tot, vînătă-neagră, ca şi rochia. Era Lică! în obraz îi şuieră, printre dinţi:
 — Căţea! şi ieşi.
 Lina îşi şterse cu voalul obrazul, ca şi cum ar fi fost stropită de acel vifor al dispreţului. Faţa crispată i se făcuse acum palidă.
 —• Aşa! zise. Aşa! . . .
 Era ultima ei bunătate care murea! Cînd Lina, ajutată temeinic ca şi cum un plumb ar fi fost turnat în ea deodată, fu urcată în cupeu, moşica Mari îi şopti:
 — Ţi-e rău?
 — Nu! sunt sănătoasă! Am să trăiesc o sută de ani! răspunse apăsat, răguşit, uitîndu-se urît la ea, fără s-o cunoască, şi lăsînd în jos peste faţa urîtă crepul funebru, pe care se chibzuise că se cuvine să-1 poarte.
 Moşica Mari se dete la o parte. Nu înţelegea. Dar doctorul Rim, care sta acolo fără rost, fără să ştie ce are de făcut, înţelesese. Cuvintele Linei, pe care le credea că-i sunt destinate, picase peste el ca nişte pietre. Unde erau bucuriile de proprietar? Unde liniştea casnică? Unde muzica, gravura şi amorul? Fu scuturat ca de friguri! „Fecioară netrebnică!" îşi zise, pe cînd un domn îl împingea înăuntrul cupeului. Uşa cutiei negre a trăsurei se închise peste cei doi ocnaşi: Rim şi Lina.
 In curtea bisericii, Nory dete un cot puternic lui Mini:
 — Uite-1!
 Amîndouă priviră într-acolo, apoi una la alta şi, fiecare căutînd a lăsa pe cealaltă să se pronunţe, murmurară laolaltă:
 — Lică! . . . Ras! . . .
 — Bravo, Lică! adaogă Nory, revenindu-şi repede din uimire.
 Aşadar, domnul de la cinematograf, domnul cu profil interesant, cu rictus în colţul gurii, era Lică! Lică, fără de mustaţă mică, cu desenul gurii liber de umbră, cu gropiţa pe care o dezmierda vîrful castaniu al mustăţii schimbată în dungă. Lică, fără bucla pe frunte, tuns scurt; Lică, prelucrat treptat de progres, de frizer, şi de atîta suferinţă cit putea încape în el. In biserică, după stîlp, Lică, deşi niciodată nu-şi aducea aminte, îşi amintise: copilul luat în birjă ca un pachet, doicile la mahala, fata tîrîtă apoi pretutindeni de mînă, legată de traiul lui vagabond ... Şi mai pe urmă acea Sie grosolană, care creştea şi-i ofensa gustul de Trubadur mahalagiu şi de plutonier subţire: camarada credincioasă şi arţăgoasă ca uri cîine-lup . .. Apoi, ruda proastă care făcea de rîs pe profesorul de echitaţie, şi fata aceea asasinată într-o aventură neomenoasă, care refuzase să-1 vadă pentru că-1 iubea şi-1 temea, şi pe care nu vroise s-o mai vadă ... Şi moarta aceea, aşa cum o văzuse, cinci minute, el singur cu ea ... abia ieşită din chinurile brutale . . . sluţit şi trist, oribil de trist şi de sluţit... In sfîrşit, acum acolo, catafalcul, biserica, corul, laolaltă, pe cînd în el se petrecea ceva neobicinuit. Un fel de fermentare şi de dizolvare. Toate imaginile — el, Sia, ceilalţi — compuse şi descompuse şi toată simţirea amalgamată, întoarsă la un rudiment aşa cum fusese a Siei pentru el, fără preciziune: tată, fiică, frate, soră, rudă, ce? Totuna! O legătură
 278
 279
 prin trup, fără trup, indiferent pe ce cale. O legătură prin suflet, fără ca Lică să fi ştiut ce e sufletul. O legătură nedesluşită ce se rupea acum din unele rădăcini, cu o smulsoare care poate că. era durere. Ceva care ţinea de el, aşa într-un fel nu prea puternic dar care nu mai putea fi întors, nici să nu fi fost, nici să mai fie," nu putea fi ceva inform, ee se umfla şi se dezagrega în inconştientul lui mohorît, ca Sia în coşciug. Şi pentru prima oară în viaţă„ un ceas trecut într-un loc aşa de trist, zgomote triste, un mort trist... el trist! Atîta cît viaţa şi moartea puteau prelucra la fizic şi la moral pe Lică, îl prelucrase. Ieşise acel „domn bine" ca la cinematograf.
 Mini se ostenea să facă lui Nory teoria fizionomiei şi a sistemului de a stabili ,,tipul" cuiva.
 — Pentru a te putea identifica în ultimă cercetare asupra cuiva, îi schimbi aspectul figurii. Ii pui sau îi razi mustaţa. Ii tai sau îi pui barbă de diferite forme, culori şi mărimi. îi schimbi pieptănătura de la plete la zero! Nu se poate să nu obţii, astfel, posibilitatea de a-1 clasa într-una din marile categorii ale „tipului" sau în vreo subdiviziune: asasin, bancher, escroc, scamator, aventurier etc . ..
 Nory, cu obrăznicia ei obişnuită, completa această listă cu unele categorii mai îndrăzneţe şi plastic enunţate.
 Băgă de seamă tocmai atunci că familia ei o aşteaptă. Lîngă un Lincoln minunat, Elena sta nedecisă vorbind cu Marcian. Făcu uia semn de chemare lui Nory, care, desperată, arăta spre ai ei, pe care nu-i putea lăsa. De departe, Drăgănescu, ce venise împreună cu nevastă-sa, se uita acum spre ea, aşteptînd să vadă cu cine vrea să plece, pentru a şti ce face şi el.
 Mika-Le, cu rochie nouă neagră, mergea lîngă el pentru a nu rămîne fără loc în trăsuri. Pictorul Greg se apropiase şi vorbea lui Drăgănescu de prinţul Maxenţiu! Un adevărat studiu, în ivoriu» bietul prinţ, înainte de plecare. Amintea o plachetă pe care o văzuse în muzeul din Fribourg: Tete de martyr sans nona! De Mika-Le* pictorul nu se ocupa. De altfel, niciodată nu se ocupase de ea în plin aer, ci numai în penumbra atelierului. Acum se dezinteresase complet, dar era din acei ce-şi tîrăsc după ei resturile, în felul în care sfinţii răsfoiesc breviarul unor păcate pocăite pentru a nu se înstrăina de prezenţa conştiinţei lor impure.
 Drăgănescu nu asculta bine ce-i spunea pictorul, îngrijorat să vadă pe Elena instalată. I se păru că se uită spre el, mări pasul,
 280
 deşi se simţea în ziua aceea foarte ostenit, călca parcă mai greu 5i_i apăsa ceva între umeri.
 Elena, care nu ştia cum să organizeze plecarea, se uitase, in adevăr, spre Drăgănescu şi spre însoţitorii lui, apoi văzînd pe Mini mai aproape o invitase cu vioiciune să meargă cu ea şi Marcian. Mini se întorsese spre Nory:
 ■— Pe buna Lina o lăsăm singură? zisese.
 — Nu-i purta de grijă! Suportă bine ... şi numai bună nu ?!
 — Cine a fost bun şi se schimbă din răutatea oamenilor e tot bun.
 — Amin! tăie Nory.
 Drama Rimilor se rezumă în cuvintele astea aproape ostile Mini se grăbi spre Elena, care aştepta perplexă, şi Norv spre sora si, Dia.
 Drăgănescu, văzîncl totul orînduit, făcu semne cu mîna de concediere, satisfăcut. îndelete, acum aştepta rîndul vreunui alt echi-pagiu al casei.
 — Doamna Elena a plecat! zise Mika-Le. Drăgănescu se uită la ea neştiind ce vrea.
 — Mergi cu mine? îi spuse, crezînd că e ceea ce o interesează.
 Vorbind cu Vardali, prinţesa Ada se oprea la fiecare pas. nu părea deloc grăbită şi întorcea mereu capul înapoi. Pentru întîia oară încurcată, nu ştia de trebuie să se apropie de Lică sau nu. Lică nu se gîndise la ea în ziua aceea. Cu muşchii strînşi, cu nervii întinşi, cu mînia abia înfrînată, scoborî scara bisericii cu un pas încordat. Nu comisese acolo nici o greşeală publică de emoţie sau de violenţă, dar nu era dispus la nici o concesie. Trecea pe lîngă toţi, fără să vadă parcă pe nimeni şi toţi se uitau lung după domnul acela ,,bine". Vardali, simţind pe Ada neliniştită, se oferise galant să o servească! — Si la princesşe avait quelque chose ă dire au pere eprouve!
 Ada fu recunoscătoare. Numai moşnegii ştiau să mai facă curte aşa de generos. — Da! Ar fi vrut să ştie dacă cortegiul are cumva nevoie de automobilul ei!
 De fapt, Ada vrea să afle dacă Lică se ducea sau nu la cimitir. Lică tocmai îşi punea aceeaşi întrebare, nehotărît. Găsea de prisos Şi totuşi parcă ar fi vrut să meargă după Sia. Amintindu-şi acuma de Ada, se gîndea ce ar fi preferat ea, deşi era într-o fază de răzvrătire şi emancipare.
 Vardali, emisar fin, aduse Adei pe Lică.
 281
 — Te duci pînă acolo? îl întrebă încet şi cam timid. Toată afacerea asta o descumpănise puţin.
 — Da! răspunse grav, deşi pînă în secunda aceea nu ştia sigur că se va duce.
 — Iei automobilul cel mic şi pe urmă vii la palat?!
 Lică aprobă prin tăcere. Ada făcu cu el cîţiva paşi şi-i spuse că-i stă bine ras şi pieptănat aşa! Lică, ce se temuse de vreo gălăgie pe chestia asta, fu mulţumit, dar n-o manifestă.
 — Ţi-a trecut eczema aceea? îl întrebă Ada tot cam sfioasă impresionată de moda nouă a acelei tăceri.
 — Da! binevoi Lică, mereu preţios la cuvinte, din cauza învrăjbirii ce avea.
 Eczema de care vorbea Ada era o bubuliţă ce apăruse deasupra buzei, tocmai după vizita făcută la spital Siei, moartă. Lică, speriat, întrebase un farmacist, ce-1 sfătuise, pentru a se putea trata mai bine, să-şi radă mustaţa. Coaforul conformase şi pieptănătura. De aici noul aspect fizic al lui Lică; combinat cu cel moral, cu acea vrajbă ce-i ţinea loc de suferinţă, apăruse un om nou. Lui Lică i se pregătea însă şi un nume nou şi o soartă nouă.
 Vardali culesese din nou pe prinţesa Ada, rămasă singură. Avea o idee destul de urgentă şi de serioasă pentru ca să i-o comunice chiar în acel loc şi împrejurări. Partidul lui — era fruntaş al unei fracţiuni conservatoare flotante cu veleităţi de modernizare şi refacere — partidul lui îl însărcinase cu revizuirea şi completarea cadrelor militante. Căpetenii aveau mai multe decît toţi ceilalţi la un loc şi nici masele nu le-ar fi lipsit mai ales în caz de venire la putere. Glumea. Ceea ce le trebuia era un „leader" al „maselor", ieşit din chiar . . . lumea nouă ... şi în care generaţia să se recunoască. Vardali dubla pe s şi rostogolea pe r, cu cel mai pur accent francez. De mult studia pe domnul Basile Petresco şi decisese că era omul de care avea nevoie. Vardali cerea concursul prinţesei pentru a-1 converti, cum şi pentru a le da ea însăşi sfaturi politice, de care o credea foarte capabilă. Apreciase totdeauna calităţile ei de inteligenţă şi iniţiativă care. . . Deocamdată, era vorba şi de o carteiare ce le întărea mult situaţia. El avea mînă îiberă să propună un candidat pentru un loc vacant la Bihor. Propus nu înseamnă şi ales, clar candidatul avea ocazie superbă să debuteze ca elector şi să se facă util. Vardali avea cea mai mare încredere că a făcut o achiziţie excelentă în domnul Basile Petresco.
 Ada asculta atent, fără să-şi arate surprinderea.
 — Bihor? Ar merge! zise.
 282
 îşi amintea că Lică cumpărase de la Bihor o pereche de cai!
 — Am să propun domnului Petrescu. . . dar e o fire foarte independentă!
 — Perfect! Tocmai ce ne trebuie! afirmă Vardali.
 De fapt, le trebuia un candidat cu parale şi fără trecut. De mult pusese ochii pe Lică. Bani avea prinţesa destui, slavă Domnului. Lică, slavă Domnului, nici un trecut!
 „Pas de blason sauf l'ecusson d'ecuries!" surîdea în el maliţios Vardali, aristocrat ireductibil.
 Ajunsă la palat, deşi poarta mare era, printr-o neglijenţă, închisă, Ada coborî pe trotuar fără să observe, fără să facă gălăgie. Înainte de a deschide portiţa grilajului luxos, se întoarse spre şofer şi-i spuse preocupată:
 — Du-te înapoi după domnul!
 După o secundă de ezitare, înţelegînd de cine era vorba, obiectă timid că cellalt auto era dus cu domnul.
 — Totuşi, du-te! porunci Ada.
 Rămase niţel în loc gînditoare. Aspectul nou al lui Lică şi vorbele lui Vardali i se gravase în minte. Figura aceea voluntară, gura cu desenul crud îi da o vîlvă nouă de senzualitate şi totodată era prinsă de gravitatea proiectelor politice. Cariera ei amoroasă şi cariera lui publică îşi amestecau preocuparea, dîndu-i o stare îngrijorată, cu care nu era deprinsă.
 „Ar putea ajunge ministru!" gîndi şi nu ştia de se bucură sau îi pare rău. Nu credea că ipoteza era o nebunie, credea pe Lică omul în stare de orice şi se gîndea serios la noul plan de luptă deschis. Ambiţiile ei pentru Lică erau acum depăşite.
 Acţiunea şi intriga îi plăceau. Se întreba însă dacă Lică va rămîne atunci tot amantul supus de acum. Pe Maxenţiu îl suprima total, era ca şi suprimat, de altfel. Oare Lică o va lua în căsătorie? Ea, prinţesa Ada, îşi punea o astfel de întrebare cu îndoială? Gîn-durile aspre şi noi ale politicei şi amorului o îmbătrîneau. Uită că are 33 de ani şi Lică 39, deşi tocmai în ziua aceea vîrsta era mai bine gravată pe faţa lui accentuată de asprimea expresiei şi lipsită de umbra juvenilă a musteţii.
 Ada simţi un fel de desperare anticipată de femeie matură şi voluptuoasă. Urcă pe scara a doua a palatului. Un fecior era acolo pe săli:
 — De vine domnul să mă anunţi îndată! zise.
 Mai vioi, înţelese repede şi se înclină. Pentru servitori acum Maxenţiu, acolo, departe, era ca şi mort, şi Lică stăpîn. Sus, Ada se opri în biroul apartamentului ei. Cu două degete începu să bată
 283
 un tact pe masa de scris, poate că o măsură clin De profundis Observă o boare uşoară de praf şi, cu degetul arătător, pe care purta safirul uriaş, scrise pe praful subţire: Doamna Ada Basile Petrescu, apoi, maşinal, şterse.
 Cum o uşă se deschidea în ecoul palatului de marmoră, se duse repede în faţa unei oglinzi să-şi potrivească părul, cu urechea întinsă. Nu putea fi Lică.
 Se uita în oglindă atent, fără complezenţă. Abia acum observa că s-a îngrăşat simţitor. Tot femeie slabă la aspect, dar cu braţele mai rotunjite ceva, cu gîtul lung, mai plin, cu osul şoldului acoperit. Ridică sus foile strimte ale taiorului negru: avea pulpă, numai fluierul gambei era tot aşa de uscat. Carnea aceea trebuia s-o lase acolo sau s-o suprime? îşi potrivi rochia la loc. Decise să lase carnea unde se aşezase .cu rosturile ei. Surise. Bărbia era mai puţin ascuţită şi pielea întinsă mai puţin neagră.
 — Intră!
 Un fecior îi întindea pe o tavă o telegramă.
 — Bine! . . . Nu uita îndată ce o veni domnul! . . .
 Era de la sanatoriu. Se sfîrşise: nu-1 va aduce în ţară, cel puţin deocamdată.
 ,,Aşadar, la Bihor? . . ." Surise iar. „Tocmai la Bihor! . . . Bună noapte în otelul de la Bihor."
 Ca goniţi, gemenii plecase pe jos, apucînd, fără să-şi vorbească, aceleaşi străzi, mereu mai laterale, mereu schimbate, într-un fel de cursă parcă în care urma să le fie pierdută. Ajunşi pe drumul ăsta întortocheat în faţa feliei bizare de casă ce le era proprietate, se opriră printr-o aceeaşi mişcare, uitîndu-se în sus spre camera sechestratei, apoi unul la altul.
 — Nu mai trebuie femeie! mormăi încet unul sau cellalt, pentru amîndoi.
 Apoi intrară în cucurigul ciudat al locuinţei să-şi plănuiască mai departe riturile bizare ale îngemănării lor respingătoare.
 Lică aşteptase plecarea tuturor pentru a porni şi el după cortegiu, pe care-1 zărise curînd de la distanţă, înaintînd încet pe şosea; era dricul şi trei trăsuri, cea cu preoţii, cupeul Rimilor şi o birjă cu moşica Mari, în care se încărcase vreo patru colege ale Siei. Atît din tot fastul de adinioarea.
 28-1
 Pe măsură ce distanţa dintre automobil şi convoi se micşora Lică se întreba mai stăruitor de-i nevoie să meargă la cimitir şi ajungea la concluzia că nu e necesar. Porunci întîi şoferului să încetinească; astfel spaţiul, pe care treptat îl cîştigase, creştea din nou, despărţindu-1 de cortegiu.
 Ce să fi căutat la cimitir? ... Ce fusese de făcut se făcuse! .. . Cu Sia se isprăvise! Un fel de plumb toipt îi îngreuna încă trupul la gîndul Siei. . . Cu Rimii avea să vadă. Ură şi ameninţare permanentă! . . . Iar cu Ada! ... Şi cu Ada avea de văzut! Nu ştia bine ce! Era o stare a lui agresivă către tot. O stare ele spirit bună pentru a porni lupta socială pregătită de Vardali şi de Ada şi de care n-avea habar.
 îşi aminti de Maxenţiu. Ca şi mort! Era o uşurare şi o pierdere. Prezenţa lui Maxenţiu între el şi Ada fusese totdeauna un stimulent. Prinţul îi inspira admiraţie, teamă, milă, invidie, necaz, emulaţie, umilinţă, ambiţie. Odată el dispărut, toate simţurile astea erau păgubite şi ar fi vroit parcă să le ia de aiurea. Prinţul mai fusese pentru el şi un parapet de care îşi rezema lenea şi nepăsarea şi acum trebuia să se proptească singur, să se repeadă cu capul înainte înspre coarnele de taur ale vieţii.
 Da! Cu Ada avea de socotit! Locul prinţului mai întîi, şi lui Lică i se părea că şi titlul îi revine deodată cu locul . . . Apoi slugile obraznice şi disciplinate . . . Casa aceea cu parchet prea lune-oos şi cu scări în care te încurcai ... şi patul prinţului! Lică nu credea în microbi! Astfel se isca un zel, un neastîmpăr nou Trubadurului, pe cînd zdruncinul carului funebru descompunea ultimele agregări ale trupului Siei.
 Ce fusese Sia? O energie derivată din Lică şi încremenită acolo, în fata trupeşă, şi care acum revenea la obîrşia ei. Un mare amor de sine, derivat de .la sine şi imobilizat în pasiunea fetei pentru el, şi care acum era restituit egoismului lui Lică.
 — La palat! zise, şi cuvîntul nu sună ridicol.
 Iar tonul sec, aprig, dete şoferului o mişcare de încovoiere supusă peste volanul maşinii.
 După ce depusese în drum pe pictorul Greg, Drăgănescu, ajuns acasă, coborîse anevoie, mereu apăsat de acea durere în stînga, pe care n-o putea nesocoti, deşi n-ar fi vrut să ţină socoteală de ea. Mika-Le coborîse şi ea. Intrară în biroul principal al casei. Elena nu se întorsese. Cu gîndul la sănătatea ei acum aşa de debilă,
 285
 Drăgănescu fu îngrijorat. Se linişti, cînd feciorul îi spuse că automobilul cu doamna şi cu domnul Marcian a trecut pe dinaintea casei. Drăgănescu era foarte ostenit şi fata ceea, acolo, îl plictisea De ce va fi venit cu el? ... Se sperie, avu o izbitură la inimă, simţind ceva pe mîna lui. Era gheruţa lui Mika-Le ... Ce vrea? Iar vreo cerere de favoruri sau bani.
 — Elena nu s-a întors. Poate că întîrzie mai mult. . . Vream să-ţi spun că aş putea veni din nou să stau aici. . . dacă crezi si dumneata . . . ţi-aş ţine de urît!
 Drăgănescu se uită la ea lung. Avea idei moderate, dar decise. Nu crezuse niciodată răul tot ce se spunea de dînsa şi acum îl credea deplin. Scutură mîna de pe care lăbuţa neagră se desprinsese.
 — De nu vrei să mergi cu tramvaiul, pleacă îndată cu automobilul, înainte de a fi dus la garaj.
 Tonul, era aspru şi nu lăsa nici o îndoială. Fără să aştepte altă Invitare, Mika-Le plecă. Feciorul, omul vechi de casă, se apropia cu precauţiune de Drăgănescu:
 — O telegramă pentru doamna!
 Cu ochii congestionaţi în ziua aceea, Drăgănescu îl fulgeră, apostrof îndu-1:
 — Nu ştii unde trebuie pusă corespondenţa doamnei?
 — Din Elveţia! cuteză cellalt.
 în adevăr, Maxenţiu îşi declarase la Leysins două domicilii, prin una din acele fantezii exaltate, corectată de menţiunea tristă şi prevăzătoare „în caz de accident". La vreun accident de bob-sleigh se va fi gîndit sărmanul, sau totuşi ştia că moare?
 —• A! ... Aşa! ... se potoli Drăgănescu, dar începură ciocăneli noi subt coastă.
 Era acum şi el îndoit. Să-i dea Elenei telegrama tocmai în ajun de concert şi după înmormîntare! O luă în mînă, o întoarse, o răsuci. Cumpăni sentimentele şi disciplina lor. Vroia să facă ceea ce ar fi fost mai plăcut Elenei. O înapoie nedeschisă.
 — Du-o în salonaşul doamnei. De se întoarce cu domnul Marcian are s-o găsească!
 In automobil, Elena şedea între Mini şi Marcian, liniştită că plecarea, a cărei grijă o turburase un minut, fusese orînduită. Frumuseţea zilei şi ecourile plutitoare ale muzicii de adineaurea o acopereau cu învelişuri calde, de subt care nu simţea nimic din tristeţea convoiului mortuar.
 Moleşită, vorbea puţin şi cu glas tărăgănat despre Maxenţiu, fără ca să lege amintirea lui, venită în memorie pe alte căi, de
 ceremonia funebră. Vorbea calm de sfîrşitul lui apropiat si ae iluzia lui statornică. Vorbele ei erau blajine şi cam misterioase, cum era şi starea sufletească a lui Maxenţiu către dînsa, deşi nu din aceleaşi pricini.
 Comenta ultima lui cartă, un peisagiu alb de Alpi, însoţită de cuvintele: „Iată minunea pe care o privesc din camera unde mă odihnesc de cîteva zile, din prudenţă. Sărut mîinile frumoase şi darnice."
 Buletinul doctorului, sumar şi categoric, de la aceeaşi dată, suna: „Stare extremă. In orice moment poale fi sfîrşitul. Avizaţi."
 Nu avizase nimeni. Cine ar fi fost destul de stîngaci ca să turbure cu demersuri omeneşti vulgare o agonie aşa de senină în drum spre divinitate?
 Elena acum tăcea. Mini, pe care vocea de azi a doamnei Drăgănescu o importuna pentru ceva schimbat, alintat parcă, tăcea şi ea cu gîndul la vitraliul vioriu şi la ora întîrziată. Marcian spunea rar cîte un cuvînt:
 — Doctorul Rim a fost ieri la repetiţie şi va veni, cred, şi mîine! zise la un moment cu un ton între întrebare şi afirmare.
 Nu-i răspunse nimeni.
 Automobilul Drăgăneştilor era un Lincoln minunat. Mini simţi voluptatea lunecării uşoare şi consimţi să recunoască rinele privilegii ale averii. în dreptul străzii Regale ceru să se coboare. Elena se întoarse spre Marcian, ca şi cum ar fi putut avea ceva de obiectat din faptul că rămîneau singuri, apoi, prin micul telefon a cărui pîinie nichelată atîrna în faţa cristalului pare-brise, clete ordin să oorească. Nesimţit, fără ca şoferul să aibă o mişcare, trăsura stopa.
 După ce ajută lui Mini să se coboare, reamintindu-i ora fixă a concertului, Marcian rămase puţin îîngă scara autoului, apoi urcă din nou. Elena comandă:
 —- Pe bulevard înainte! şi, toropită, se rezemă cu capul lipitele pichetajul moale al perinilor.
 Ţinea ochii închişi pe jumătate. In lunecatul, pe care-1 combina într-o armonie moale cu lenea ei, i se păru o încetinire la urc moment. întredeschise ochii. Lunecarea era iar regulată. Erau pe Lascăr Catargiu, dar trecuţi de casa Drăgănescu. In dreptul casei probabil şoferul mcetinise, apoi, neavînd ordin de oprire, reluase pulsul mersului. Elena se uită spre Marcian cu o privire precaută. Distrat, nu băgase de seamă. La sfîrşiiul bulevardului ezitarea ma-Şinii fu ceva mai simţită. Marcian se uită prin geam, apoi la Elena„ care, iar cu ochii închişi, nu mişca.
 286
 287
 Din iniţiativă proprie şoferul coti pe şosea şi reluă mersul ritmic mai neted încă, pentru că era ceva mai accelerat. Impresia de scufundare dată de viteză Elena o simţea cu corpul ei mereu mai părăsit pe perine. Subt acea lîncezime ceva se precipita în ea undeva, într-un adine.
 Marcian sta drept, rigid, cu capul înainte, cu ochii pe vidul distanţei. Elena mişcă puţin picioarele încurcate în pledul lunecat. Marcian se aplecă şi i-1 ridică maşinal. Fără să-şi dea seama, mina îi rămase peste pled pe genunchiul ei. Ochii Elenei luminară calzi la adăpostul pleoapelor.
 Lincolnul, lansat, fugea peste şosea ca purtat prin aer, pe drumul fără obstacol, drept, interminabil. în mişcarea uşoară a trăsurii Elena se lăsă strămutată nesimţit spre Marcian. Pe cînd un spaţiu gol rămînca pe perinile de căprioară, ea era mereu mai alăturată de el. în „capa" de blană subţire, aşternută în automobil ca să o acopere la nevoie, sta acum refugiată într-un fald călduţ, care apăsa umărul lui Marcian, neclintit.
 Pe şosea fu vidul unei văi mici, ca o uncia; apoi respiraţia verticală, scurtă, a unei eline. Elena, în voia acelor mişcări, fu acum aplecată peste umărul lui Marcian. Involuntar mîna lui se strînse prin pled, pe ovalul genunchiului, căutînd parcă un sprijin. Acum nici vale, nici clină de deal, un patinaj uniform! Cu o clipire nouă de lumină în ochi, Elena îşi apropie încet capul de al tovarăşului ei: gest acum voluntar. Un spaţiu mic, ca şi inexistent, separa obrazul palid al femeiei de profilul rigid al muzicantului. Era senzaţia nesigură a unei atingeri sau certitudinea ei emoţionantă. Marcian crispa cu nervozitate pumnul pe genunchiul docil. La murmurul vag al mersului se amestecă un mic gemet de durere şi consimţire al Elenei. Atunci Marcian, tot nemişcat, dar acum nemişcat printr-o încordare desperată, ca să nu i se strămute cumva povara, simţindu-şi obrazul fibros din efortul de a nu se dezlipi de cellalt, fixă, cu ochi de asasin, umerii lemnoşi ai şoferului.
 Pe tot parcursul, omul acela nu clintise .. . dacă tocmai atunci s-ar fi întors spre dînşii! ... Cu privirea înfiptă ca un junghi în spatele de manechin, Marcian căută a-1 pironi pe loc, pe cînd ritmic mîna i se închidea şi deschidea pe dezmierdarea genunchiului viu.
 Acum, viteza nu se mai precipita în Elena. Din adîncul ei voinţa urca fermă, sigură de ea însăşi.
 în Marcian era un vid, un abis al voinţei, în care se azvîrlea cu îmboldirea puterilor toate. A doua zi, recules în noua armonie a vieţii ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpînitor concertul din muzică de Bach.