   
  DESPRE CUSURURI SAU URÎCIUNI
  
  Aideţi să vorbim degeabă, Că tot n-avem nici o treabă. 
  Fiindcă Gura nu cere chirie, Poate vorbi orice fie. 
  De multe ori însă Vorba, din vorbă în vorbă Au ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn) 
  Ş-atunci vine proverbul: Vorba pe unde a ieşit Mai bine să fi tuşit. 
  De aceea Cînd vei să vorbeşti, la gură Să aibi lacăt şi măsură. 
  Adică: Vezi bîrna din ochiul tău Şi nu vorbi p-alt’ de rău. 
  Spre pildă: Cînd vei vorbi de mucos, Nici tu să fii urduros. 
  Că nu e mai urît cînd cineva Face pe frumos că e ponevos Şi pe cel urît că e aurit. 
  Altul iar Trînteşte cuvîntul tronc, Ca cloşca cînd face clonc. 
  Şi se pomeneşte vorbind: Frumoasă nor dobîndişi, Dar se uită cam piaziş. 
  Şi că După ce e neagră, o cheamă şi Neagă; După ce e mută, apoi e şi slută. 
  Sau Urît meşter a croit-o, Rău ciocan a ciocînit-o. 
  Sau Bun ciocan te-a ciocănit, Că frumos te-a potrivit. 
  Şi Urît tată a avut, Să-i semene l-a făcut. 
  Sau Fă-mă, tată, ca să-ţi seamăn Ca frate cu frate geamăn. 
  Dar însă A semănat crastaveţi Şi au răsărit scăieţi. 
  Sau că Tata avea armăsar, Dar el a ieşit măgar. 
  Şi aşa, Cu vorbe îmbolditoare Îl atinge unde-l doare. 
  De aceea niciodată Chelului despre chilie Să nu-i spui vro istorie. 
  Şi Cu pleşuvul cînd vorbeşti Tigvă să nu pomeneşti 
  
  
  Şi nici Să nu rîzi de măgar cumva, Că poate îl încaleci cîndva. 
  Totdauna Gura care e-mpuţită Altui e nesuferită, 
  Că dacă Mie-mi miroasă a floare, Dar altuia a putoare. 
  Şi în scurt, Noi rîdem de unul-doi Şi patruzeci rîd de noi. 
  Pentru că Nu este răsur să n-aibă cusur. 
    
  Primăvară,-ntîia oară roazele cînd înfloresc,
  C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
  Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
  Totodată fără veste la un deget l-a-nţepat
  Şi întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
  I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
  Cum şi către grădinarul zise:  –  Iacă un cusur
  Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;
  Tu cam te pricepi la multe meserii grădinăreşti,
  Ş-asta roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?
   –  Ba să poate, împărate,  –  grădinarul a răspuns  – 
  Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.
   –  Nu ştiu,  –  împăratul zise  –  asta este treaba ta,
  Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei capăta.
  Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
  Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;
  
  În sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
  Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;
  Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut
  C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
  Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:
   –  Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
  Grădinarul îi răspunse: – Împărate, să trăieşti,
  Orice lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti
  Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,
  Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,
  Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,
  Ori nici un miros să n-aibă şi să fie neghimpos.
  
  Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.
  Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.
  Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.
  Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos,
  
  d-ar fi cît de urîcios. 
  Şi
  Ce e frumos poartă şi ponos.
  Fiecare trage spuză pe turta lui.
  Lesne a judeca pe altul.
  
  Că
  Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.
  
  Şi că
  Cu ce dascăl lăcuieşte
  Aşa carte-alcătuieşte.
  
  Aşa e lumea asta: 
  Rîde om de om şi dracu de toţi. Dracu rîde de porumbe negre şi pe sine nu se vede. Gura lumii numai pămîntul o astupă. Fiecare să leagă unde îl doare. 
   
    
    
  Spun c-a fost odată un crai oarecare
  Ce avea din fire un nas foarte mare;
  El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
  Dar tot gîndea cum că poate i să pare.
  Supuşii şi alţii, carii întrebase,
  Că îi şade bine îl încredinţase.
  Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
  Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
  Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
  Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
  Ce o amăgise lingăii să crează
  Că ea e în lume cea dintîe rază,
  Cu poezii, versuri o încorunase
  Ş-a se ţinea zînă o înfumurase.
  Aceasta se duse la craiul odată,
  Cu alt oarecine avînd judecată,
  Şi văzînd că craiul hatîr ei nu-i face
  Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
  Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare:
   –  Va - a - ai de mine, ce nas ai mare!
  Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
  Dar deocamdată nimic nu răspunse.
  Ea însă părîndu-i că nu auzise
  Între alte vorbe iară îi mai zise.
  Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
  Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
  Şi mai zise iarăşi:  –  Ce ciudat îmi pare!
  N-am mai văzut încă asfel de nas mare!
  Se înăspri craiul şi zise:  –  Cocoană!
  Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
  
   
    
  Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
  Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
  Şi judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
  Plecînd ea să meargă şi ieşind în tindă,
  Zise craiul iară, privind în oglindă:
  „Nu a fost minciună ce a zis neştine
  Că greu se cunoaşte cineva pe sine!“
  
  
  
  DESPRE PEDANŢI SAU COPILĂROŞI 
  Pomul se cunoaşte din roadă Şi omul din mintea neroadă. 
  Că el Nici în cap ce nu-ţi pocneşte A vorbi se pomeneşte 
  Şi trînteşte vorba, Hodorog-tronc! Ca o roată De la o moară stricată. 
  Şi Tot înşiri la gogoşi, Spuind despre moşi păroşi. 
  Şi Vorbeşte neisprăvite, La-nşiră-te, mărgărite. 
  Adică: Să ni se arate va Că ar fi ştiind ceva. 
  Dar se cunoaşte Omul prost din vorbuliţă Şi nuca din uşurinţă. 
  Pentru că Judecata-i e oloagă, Că-i lipseşte-n cap o doagă. 
  Om în trup destul de mare 
  Şi minte de copil are. Ştie vorbe să îndruge Parcă tot la ţiţă suge. 
  Ştie ca calul prost 
  Să ia hamul de rost. E bătut la cap Tocma ca un ţap. 
  Ştie sfătuiri să dea 
  Cît ştie şi baba mea. Ar vrea să facă şi el, Dar nu ştie în ce fel. 
  Şi el rosti de să plăti. 
  Povestea ăluia: Zile înşirate, fire încurcate, Pînză rău ţesută şi vreme pierdută. 
  S-o lovi, nu s-o lovi, Na-ţ-o frîntă că ţ-am dres-o. Unde chiorăste şi unde loveşte. 
  Cel copilăros totdeauna Gîndeşte-n mintea-i adîncă Numai el pîine mănîncă, Şi alţii mănîncă paie Ca vitele din copaie. 
  Dar însă Vorba-n colţuri şi rotundă Fără cercuri se înfundă. 
   
    
    
  Doi precupeţi tineri se-ntovărăşiră
  Şi după negoţu-şi prin ţară ieşiră.
  Colindînd prin sate în lunga lor cale,
  Odată-nserară la un sat p-o vale,
  Şi să mîie noapte au tras împreună
  La o casă care le-au părut mai bună,
  Unde-n bătătură le ieşi-nainte
  Un bătrîn de treabă şi foarte de cinste.
  Îi priimi bine, îi băgă în casă,
  Şi ei îi cerură întîi ş-ntîi masă,
  Zicîndu-i:  –  Tătuţă! suntem flămînzi tare,
  Fă bine,-ngrijeşte de ceva mîncare.
  Bătrînul le zise:  –  Şedeţi, fiţi în pace,
  Că despre mîncare vom face ce-om face.
  Pînă cînd dar masa moşul să le puie,
  De vro veste nouă întrebă să-i spuie.
  Vorbind una-alta cu toţii-mpreună,
  Ca şi unii-alţii cîndva cînd s-adună,
  Ieşind din ei unul afară la treabă,
  Moşul găsind vreme pe cellalt întreabă,
  Zicîndu-i:  –  Jupîne! voi fraţi sunteţi poate,
  Că vă văz prea bine semănînd la toate?
  Tovarăşu-i zise cu scîrbă într-însul:
   –  Aş! n-aş mai vrea frate să am şi ca dînsul,
  Că atît doar are, chip şi trup ca omul,
  Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul.
  Vorbind ei, soseşte cel ieşit afară
  Şi îndată vorba între ei schimbară.
  Puţin dacă trece şi acestlalt iese,
  Moşul iarăşi, care curios fusese,
  Asemeni ş-acestui face întrebare:
  
   –  Jupîne!  –  zicîndu-i  –  fraţi sunteţi îmi pare?
  Că semănaţi, uite, la chip, cu-ntregime,
  Potriviţi întocma şi la înălţime.
  Ş-acest iar răspunse:  –  Ai greşală, tată,
  Să-mi fie el frate n-aş vrea niciodată,
  Că e măgar mare, care nu mai simte,
  Să-i pui să mănînce tărîţe-nainte.
  
  Auzind bătrînul aceste cuvinte,
  Către unul-altul nedîndu-şi ei cinste,
  Se scoală îndată, caută copaie,
  Merge şi o umple pînă sus cu paie,
  Mai ia încă ună, se duce cu dînsa,
  Apucă şi pune tărîţe într-însa,
  Şi cu amîndouă intrînd el în casă
  Le puse-nainte pe pat fără masă.
  Ei, văzînd aceasta, îl întreb deodată:
   –  De ce ne pui aste înainte, tată?
   –  Poftiţi,  –  el răspunse  –  că va dau eu încă,
  Boul şi măgarul de aste mănîncă.
  Iar ei începură-n ochi să se privească
  Şi unul de altul faţa să-şi roşască.
  
  Bătrînul atuncea gura-şi întremează,
  Şi învăţătura astfel îşi urmează,
  Zicînd:  –  Copii tineri! Rău să nu vă pară
  De această glumă ce-o fac astă-seară,
  Că, cît are omul în lume viaţă,
  Tot mereu învaţă şi nu se învaţă;
  Şi voi de aceasta aveţi trebuinţă,
  Numai d-aţi lua-o cu bunăvoinţă.
  Deşi nu-s atîtă înţelept, cuminte,
  
   
    
  Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.
  De sunteţi tovaroşi or fraţi, eu n-am treabă,
  Cum vreţi puteţi zice la cine vă-ntreabă.
  Decît zic, e bine că omul vrodată
  P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,
  Şi mai mult p-acela care-l însoţeşte
  Sau altfel cu dînsu-mpreună trăieşte.
  Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,
  Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.
  Cine îşi defaimă contovaroşia
  Îşi arată însuşi necuvioşia.
  Că fieştecare cu cin’ se-nsoţeşte,
  Ca el prin urmare lumea-l preţuieşte.
  A umbla pe sine mai bun să se facă,
  Defăimînd pe altul nu poate să placă.
  Că e o zicală mai de toţi vorbită:
  „Omul la om trage şi vita la vită“.
  Atunci luînd moşul copăile date,
  Le puse-nainte pîine şi bucate
  Şi îi cinsti bine după cuviinţă,
  Făcîndu-i el asfel greşala să-şi simţă.
  Carii cît trăiră tot îl pomeniră
  Şi aceasta înşişi ei o povestiră.
  
  
  
  DESPRE VORBIRE 
  Îmbucătura mare să-nghiţi Şi vorba mare să nu o zici. Deşi Îmbucătura cea mare 
  Se înghite cu-necare. 
  Căci Vorbele celor mari sunt ca zmochinele de dulci, Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci. 
  Zice un înţelept: Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea! 
  Şi Dacă vei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci. Vorba-şi are şi ea vremea ei, Iar nu să o trînteşti cînd vei. 
  După proverbul turcesc: Sioileiesem soiz olur, sioilemeisem dert olur, Adică: De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face. 
  Şi cum zice romînul: Limba vacii este lungă, Dar la coada-şi tot n-ajungă. 
  Şi iarăşi, Sarea-i bună la hiertură, Însă nu peste măsură. 
  Că Unde este vorbă multă, Acolo e treabă scurtă (puţină). 
  Totdauna Cine are limbuţia, E mai rea decît beţia. 
  Unul ca acela Parcă se pune la cioarbă Una-ntr-altă tot să soarbă, Asfel nu-ţi dă pas de vorbă. 
  Pînă-şi găseşte să-i zică: Stăi, că nu ţ-e gura chioară, 
   
    
  Ţine rîndul ca la moară.
  Aici la rîşniţă nu e,
  Care cînd o vrea să puie.
  Limbutul
  N-are cine să-l asculte
  Şi el spune,-ndrugă multe.
  
   Şi Silă de vorbă îşi face, Tot să troncănească-i place.
   Parcă A mîncat picioare de găină. Ş-îl tot răcăie la inimă.
   De aceea Săracul n-are nici haină, Nici la inimă vro taină.
   Totdauna Vorbele cele ferite În piaţ ş-în moară-s vorbite. 
   POVESTEA ĂLUIA 
  Într-un oraş oarecare,
  Ca şi Bucureştiul de mare,
  Unde lumea în piaţ iese
  Şi-ncoaci-încolo să ţese,
  Pintre cei ce vînd producte
  Şi fel de feluri de fructe,
  Unde răsună haznale
  Trîntindu-se pe tablale,
  Unde unii iau, dau, număr,
  Alţii încarc braţ, mîini, umăr,
  Unde glasuri şi guri multe
  
  Nu stau să se mai asculte,
  Vorbind orice-n gură mare,
  Altul de ei habar n-are,
  Unde mulţi casc guri degeabă
  Şi de sănătăţi să-ntreabă,
  Aici şi-eu ca lumea toată,
  Într-o zi umblînd prin gloată,
  Ş-ascultînd cum vorbea unii
  Cu glasuri mari, ca nebunii,
  Văzui doi inşi se-ntîlniră
  Şi cu zîmbet se opriră,
  Căciulile îşi luară
  Şi asfel se salutară:
   –  Bună ziua, măi neavere!
   – Îţi mulţămesc, dragă vere!
   – Ce mai faci, cum îţi mai pasă,
  Sunt toţi sănătoşi p-acasă?
   – Tari, mari, neavere, ca piatră,
  Mănînc cenuşe pe vatră.
   – Dar tu, mare, dragă vere
  Ai de mîncare, de bere?
  Cum o duci cu sărăcia?
  Ce-ţi mai face calicia?
   – Sănătos, voinic sunt, vere,
  Şi trăiesc după putere,
  De sărăcie nu-mi pasă,
  Că şade supt pat acasă,
  Au ouat ş-acum cloceşte,
  Ce-o vrea Dumnezeu sporeşte.
  Şi de multă datorie,
  Umblu beat de bucurie.
   –  Ba ca să zici, măi neavere.
  
  Vesel eşti, or am părere?
   –  Dar or nu vezi? Ce pustie!
  Tu o să mori în prostie.
  Apoi, te uită la faţă
  Şi mă-ntreabă de viaţă.
   –  Ba te văz cu faţa vie
  Şi, de deochi să nu-ţi fie,
  Eşti la piele ca curcanul,
  Galben de gras ca şofranul.
  Dar ce mănînci de ţi-e bine
  Şi eşti numai os şi vine?
  Ce bucată îţi prieşte,
  Aşa de te-ngălbeneşte?
   –  Şi asta mă întrebi încă,
  Nu ştii omul ce mănîncă?
   –  Negreşit, nici fîn, nici paie,
  Nici bea apă din copaie,
  Ci mămăligă cu ceapă
  Şi un căuş, doi, cu apă.
   –  Ba, ba, vere, mă cam iartă,
  Că nu ţ-e fasolea hiartă,
  Eu am mîncat, ce să cheamă,
  Un mezelic de pastramă
  Cu un dumicat de pîine,
  De sunt patru zile mîine,
  Şi uite pe loc mă dete
  La o pustie de sete;
  Nu faci tu vrun fleac de cinste,
  Ca să-mi ud măcar un dinte?
   –  Bucuros, cu voie bună,
  Dar în buzunări nu sună,
  Că croitorul, ovreiul,
  
  Mi le-a cusut cu temeiul,
  S-au spart păn’ la săptămîna,
  Făr’ să bag într-înşii mîna;
  Punga, care n-o am iară,
  S-a bolnăvit d-astă-vară
  Ş-au ajuns într-o slăbire,
  De nu-şi poate veni-n fire.
  Şi dintr-asta, cum să vede,
  Îţi spui dreptul, de m-ai crede,
  De cînd n-am văzut paraua,
  I-am uitat cum e turaua.
   –  Tpiu! la dracu, pentr-o pungă
  Ţinuşi un ceas vorbă lungă,
  Aci în mijloc de cale;
  Nu intrarăm colea-ncaile
  La aceea ospătărie,
  Unde pe perete scrie:
  „Azi bem şi mîncăm bucate
  Pe parale peşin date,
  Şi mîine, fără cîrteală,
  Ospătăm pe cicăleală?”
  Asfel zicînd, se-mbiară
  Ş-a se ospăta intrară.
  Mă făcui şi eu cu treabă
  Şi-ntrai după ei în grabă,
  Să văz ce-o să se urmeze
  Şi cum o să ospeteze.
  Şezînd dar eu de o parte
  Şi ascultînd de departe,
  Văz, ei după ce cerură
  Mîncare şi băutură
  Şi se săturară bine
  
  De toate, cum se cuvine,
  Au venit să-i socotească,
  Ospăţul ca să-şi plătească.
  Neaverea se scoală-ndată
  Şi pe perete arată,
  Zicînd:  –  Domnule, azi scrie
  Ca să bem pe datorie,
  Fiindcă ieri fuse anul
  De cînd trîntii colea banul,
  De-ţi plătii cum se cuvine
  Şi te-ai mulţămit de mine.
   –  Domnule,  –  birtaşul zise  – 
  N-ai înţeles cele scrise;
  Ia mai citeşte o dată
  Şi vezi, zice ş-azi cu plată
  Şi iar ca ieri mai la vale
  Că mîine fără parale?
   –  Jupîne,  –  zise neaverea  – 
  Zi orcum ţ-o fi plăcerea
  Şi sporeşte cît de multe
  Cui o vrea să te asculte.
  Nu trebuia să-mi scrii mie
  Vorbe cu iconomie,
  Că fiecare cap n-are
  C-al dumitale de mare,
  Să judece cele scrise,
  Că sunt după cum zici zise,
  Ci pe şleau le înţelege,
  Fără să le mai deslege.
  Iacă eu unul sunt care
  N-am înţeles ce tîlc are,
  De aceea nici n-am vină,
  
  Dumneata eşti de pricină,
  De venii făr’ de parale
  După scrisurile tale.
  Că-mi este urît, nu-mi vine
  Să port parale la mine,
  Ba nici acasă în ladă
  Nu-mi plac bani să văz grămadă,
  Ca şi acum, bunăoară,
  Nu e în ea para chioară;
  Dar cîntecul dumitale,
  Fiindcă cere parale,
  Şi eu iar, deocamdată,
  Ţ-oi cînta ceva drept plată.
   –  Ce spui?  –  birtaşul îi zise,
  Strigînd (cum se necăjise)  – 
  Să-mi cînţi cîntece pe plată?
  Bani, că te-ncaier îndată!
  Eu am dat bani pe bucate,
  Nimeni nu-mi dă pe cîntate;
  Haide, zic, parale scoate,
  De nu, te despoi de toate.
  Neaverea sfecli de frică,
  Gîndi, hai, îl ia de chică;
  Şi-ncepu cu binişorul
  Să moaie pe negustorul,
  Zicînd:  –  Jupîne, mă iartă,
  Aici nu încape ceartă,
  N-am plecat pe uş-afară,
  Ca să mă iei la ocară;
  Stăi, aici e învoială,
  Noi să facem o tocmeală,
  Să-ţi cînt şi, dacă nu-ţi place,
  
  Atunci fă-mi orce-mi vei face,
  Iar de-ţi va fi pe plăcere,
  Atunci n-ai nimic a-mi cere;
  Am un cîntec, s-auzi numa,
  E nou, făcut chiar acuma,
  Ia să încep şi ascultă,
  Că nu e cu vorbă multă.
  Aşa el tuşi dodată
  Ş-începu să cînte-ndată:
  
  „Toată vara fără treabă,
  O pierdui ca un nerod,
  Cîţi umbla-nhaitaţi degeabă,
  Eu eram cu ei pe pod.
  
  Dacă mi să făcea foame, 
  Eu la masă mă duceam, 
  De la supă păn’ la poame 
  Închinam şi chef făceam. Cîte basme firoscoşii, Undeva spunea-n vileag, Şi eu ca năbădăioşii Alergam s-ascult cu drag. 
  Dacă mi să făcea foame, 
  Eu la masă mă duceam, 
  De la supă păn’ la poame 
  Închinam şi chef făceam. Îmi plăcea la cîntecele Să ascult; cînd auzeam Frunză verde trei lalele, Alţi cînta, eu chiuiam. 
  Dacă mi să făcea foame, 
  Eu la masă mă duceam, 
  De la supă păn’ la poame 
  Închinam şi chef făceam. Nu-mi venea să şez în casă, Nici de lucru să m-apuc, Lumea unde sta mai deasă, Mă grăbeam iar să mă duc. 
  Dacă mi să făcea foame, 
  Eu la masă mă duceam, 
  De la supă pan’ la poame 
  Închinam şi chef făceam. Cîţiva bani ce-aveam în ladă, Să-i păstrez nu mai gîndeam; Tot luam des din grămadă, Cheltuiam, galant eram. 
  Carne cumpărăm şi poame 
  Şi acasă le duceam, 
  Dacă mi să facea foame, 
  Beam, mîncam şi chef făceam. Vreme bună pe cît fuse, Eu la iarnă n-am gîndit; Cînd din pungă tot să duse, Iacă şi ea a sosit. 
  Dacă mi să face foame, 
  Privesc masa cînd mă duc, 
  Nu e supă, nu e poame, 
  N-am o dată să îmbuc. Ies pe poduri, viu acasă, Văz ca şi afară frig, Nu e pîine, nu e masă, N-am ce să fierb, ce să frig. Nevasta acum îmi strigă: «Bărbate, lemne, mălai», 
  Pruncii: «pîine, mămăligă»,
  Îmi zbier toţi şi-mi fac alai“.
   
  Sfîrşind cîntecul, neaverea
  Întreabă să-şi dea părerea
  De i-a plăcut cîntecelul,
  Iar de nu, să-i schimbe felul.
  Birtaşul îi zise iară:
   –  Bani, bani, şi curînd afară!
  De cîntec nu-mi pasă mie,
  Plăteşte-mi cu omenie,
  Iar de nu, ieşi cu necinste!
  Ai înţeles de cuvinte?
  Scoate colea punguliţa,
  Fă-o să-şi caşte guriţa,
  Să verse din gît dulci glasuri,
  Soprani, secunde şi basuri,
  Să vezi cum mă-mpaci cu ele,
  Iar nu cu seci cîntecele.
  Neaverea nu zăboveşte,
  Ia punga ş-o descreţeşte
  Binişor cu două deşte,
  Cîntînd vorbele aceste:
   –  Deschide-te, punguliţă,
  Cască draga ta guriţă,
  Răsună frumos din corde
  Ale tale dulci acorde
  Şi scoate acele glasuri,
  Soprani, secunde şi basuri,
  Birtaşului cum îi place,
  Ca cu mine să se-mpace.
  El încă nu îsprăvise,
  Dar birtaşul sărind zise:
  
   
    
   –  Ha, vezi, ast cîntec îmi place,
  Asta pentru mine face,
  Dar nu d-alde pierde-vară,
  Fire-ai cu el de ocară!
  La aste vorbe, neaverea
  Sare îndată cu verea
  Ş-apucă pe uş-afară,
  Zicînd:  –  Ne plătirăm dară.
  
  Este o zicală:
  Boul se leagă de coarne şi omul de limbă.
  
  
  
  DESPRE VORBIRE IARĂŞI 
  Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide,
  Din vorbă în vorbă iese adevărul.
  Din vorbă se face fapta şi din faptă vorba.
  Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul,
  
  nici cu ogarul. De multe ori limba taie mai mult decît sabia. Limba oase n-are şi oase sfăramă. 
  De aceea Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă 
  Căci Gardul are ochi şi zidul urechi. Vorba rea să duce ca glonţul. Ce să naşte p-întunerec trebuie să se vază la lumină. Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească. 
  De aceea Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă. Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate. 
   
    
  Ca să nu-ţi zică cineva: Vorbe bune dar nesărate. Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug
   a o potrivi din sare. Limba îndulceşte, limba amăreşte. Cu rîmă mică se prinde peştele mare. Vorba dulce mult aduce. 
    
  Doi călători într-o vreme merindele isprăvind
  Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind,
  Zise unul:  –  Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,
  Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încăi,
  Că d-alde alte bucate crez că aici nu găsim,
  Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.
  Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ
  Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;
  Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,
  Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.
  Călătorul, de la uşă această scenă privind,
  Între multa lui mirare zise muierii grăind:
   –  Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)
  Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!
  Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?
  Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?
   –  Tocma d-aceea  –  ea zise  –  de-mi voi bate capul eu,
  Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vra cu capul meu:
  De-l voi lovi de perete ori de vreun bolovan,
  La această n-are treabă să mă judece Nan, Bran;
  Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,
  C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.
  
   –  Am venit  –  el îi răspunse  –  ca să te rog de ceva,
  Să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,
  Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,
  Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn acum.
   –  Piei d-aci!  –  zise muierea  –  dacă ai fost cerşetor,
  Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?
  Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,
  Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;
  Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,
  Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.
  Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,
  Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;
  Iar tovaroşul său rîse ş-îi zise:  –  Geaba trăieşti!
  Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;
  Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,
  Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.
  După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd
  Găşi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.
  Stînd el şi privind din uşă, zise:  –  Ba prea bine, zău!
  Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;
  Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,
  Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pînă nu mai scoate glas,
  Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît
  Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.
  Cum îl auzi muierea, lasă acel făcăleţ
  Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,
  Dînd şi strigînd către dînsul:  –  Dar nu taci, mă, n-auzi tu?
   –  Nu tac, fă, nu,  –  el răspunse către ceea ce-l bătu  – 
  Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,
  Bate-mă orcît îţi place, că asta eu tot o zic.
   –  Iartă-l,  –  îi zise streinul  –  e sărmanul nătărău!
  Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!
  
  Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi
  Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.
  Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd
  Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:
   –  Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?
  Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?
  De ce nu avusei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,
  Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?
  Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,
  Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit
  Ş-îi zise:  –  Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva
  Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,
  Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,
  Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.
   –  Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,
  Ii dete totdeodată şi friptura după foc.
   –  De vei  –  urmă ea a-i zice  –  aici să şezi să prînzeşti,
  Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.
   –  Ba, ba destul  –  el îi zise  –  şi îţi foarte mulţămesc,
  Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.
  Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd
  Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,
   –  Iacă, prietine,  –  zise  –  dacă ştii cum să te porţi,
  Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.
  
  De aceea zice: Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet. Nu te amesteca nepoftit în vorba altora. Că Nepoftitul scaun n-are. 
   
    
  De multe ori gluma înjură muma. 
  Şi Gura aduce ura. Nu vorbi pe dintregul ca baba chioara. 
  Că să găseşte vreunul de Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege. Şi Pin’ la împăratul, rabzi încăieratul. 
  Ş-apoi Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată. Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce. Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, 
  capul îşi ridică şi te pişcă. Însă Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om. Dar Toată paserea pe limba ei piere. 
    
  O slugă flecară pe unde slujise
  Toţi tot îl bătuse şi tot îl gonise,
  Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese,
  Hainele pe dînsul toate să rupsese.
  Un negustor asfel portul prost văzîndu-i,
  Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i:
   –  Ce o fi pricina de nu-ţi merge bine?
  Că eu te ştiu încă de copil pe tine,
  Beţiv, curvar nu eşti, cărţi nu joci, îmi pare,
  Cum putuşi ajunge-n aşa proastă stare?
  De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă
  Şi tot umbli razna pe drumuri degeabă?
  
   –  Jupîne,  –  el zise  –  nu-mi e altă vina
  Decît căci spui dreptul e toată pricina.
  Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul.
  D-aceea oriunde mă pisez ca mărul
  Şi mă dau îndată pe poartă afară,
  De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară.
  Îi zise lui omul, auzind aceste:
   –  Că spui adevărul nici un rău nu este,
  Aşa slugă mie chiar îmi trebuieşte
  Si de vei, d-acuma vin’ de te tocmeşte.
  Să tocmiră-ndată şi se învoiră,
  În două-trei vorbe zapisu-ntăriră.
  Deci îl luă omul ca să-l procopsească
  Şi plecă cu dînsu-n piaţ să tîrguiască.
  Cumpără, îi dete un codru slănină
  Şi într-o hîrtie puţină făină,
  Zicîndu-i:  –  Na, du-le acestea acasă
  Şi zi să gătească ceva pentru masă.
  El, dacă se duse la a sa stăpînă,
  Se uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă,
  Şi văzînd că cată cam piezis din fire,
  Începu să-i zică ei şi să se mire:
   –  Aolio! cum cauţi chiar ca o găină,
  C-un ochi la făină şi alt la slănină!
  Ea cum îl aude, luînd furca, sare
  Ş-îl încarcă bine cu ea pe spinare,
  Strigînd:  –  Auzi vorbă! auzi fleac odată!
  Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată!
  Afară! afară! Slugă blestemată,
  Să nu-mi calci în curte, că-ţi sparg capu-ndată.
  El fugind pe poartă în drum se opreşte,
  Iaca şi stăpînul său îl întîlneşte.
  
   
    
  Îl întreabă:  –  Ce e? Că l-a gonit zise.
  Scărpinîndu-şi locul unde îl lovise.
   –  Dar de ce pricină?  –  stăpînul întreabă  – 
  Pe bună dreptate, or aşa, degeabă?
   –  Văz eu,  –  el răspunse  –  e cum se vorbeşte:
  Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte.
  Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul,
  Începu să zică asfel către dînsul:
   –  Ba nu-ţi e, sărmane, nimenea de vină,
  Ci gura-ţi, flecară, este de pricină;
  Să spui adevărul altă se-nţelege,
  Nu de unul ş-altul omul să se lege;
  Gura ta te bate ş-o să te mai bată
  Dacă ea îţi este flecară odată.
  
  
  
  DESPRE MINCIUNI ŞI FLECĂRII 
  Omul care e flecar Troncăneşte ca un car. 
  Îl auzi numai: Hodorog-tronc! vorba îndată, Ca moara cînd e stricată. 
  El Pentr-un şoarece se-nnoadă Şi jură că n-are coadă. 
  Şi Încornorează ţînţarul De ţi-l face cît magarul. 
  Sau Vei, nu vei, el cu d-a sila 
   
    
  Face musca cît camila. 
  Şi
  Purecile cînd îi place
  Cît un elefant îl face.
  
  Da însă Cu minciuna or prînzeşti, or cinezi, Pe amîndouă nu le închelbezi. 
  Căci
  Vremea cu încetul poate
  Să le descopere toate.
  
  Şi mai vîrtos Minciuna are şi ea pe unde să trece. 
  Povestea ăluia: Umblă la grădinar crastraveţi să vînză, Şi lui de dînşii îi este acră rînza. Minciuna ca glonţul în apă se afundă Şi îndată ca frunza iese în undă. 
  Şi
  Suliţa orişiunde
  Nu să poate ascunde.
  
  Dar însă Mincinos pe mincinos nu poate înşela. 
    
  Un mincinos stînd odată zise altui mincinos:
   –  Prietene, vezi tu turnul acel nalt şi luminos?
   –  Da, acesta îi răspunse; şi iar îl întrebă el:
   –  Dar vezi tu tocma în vîrfu-i cum umblă un şoricel?
   –  Ce mai minciună cu coarne,  –  zise prietinul său  – 
  Că eu abia zăresc turnul, necum şorecelul tău;
  Însă îl auz prea bine cum umblă-n tropot, încît
  Parc-ar bubui o toabă ş-ar avea clopot la gît.
  
   
    
   –  Te crez, acel îi răspunse, văzîndu-se înfundat, Fiindcă nu-şi găsi omul cu minciuni de înşelat. 
  După proverbul ce zice: A umblat cît a umblat, Dar acum i s-a-nfundat. 
    
  Un împărat mare către răsărit,
  Care în vechime a fost prea vestit,
  Avînd moştenire de la moşi-strămoşi
  Un inel în deget din cei mai preţoşi,
  A căruia piatră făcea la minuni,
  Tămăduia boale, vindeca nebuni;
  D-aceea-mpăratul purtîndu-l cu drag
  Şi fiind în toartă puţintel cam larg.
  Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu
  Cine ştie unde, şi el nu văzu;
  După ce-n palatu-i cătînd obosi
  Şi nu fu putinţă deloc a-l găsi,
  Puse om îndată cu un trîmbiţaş
  Ca să publiceze strigînd prin oraş
  Cum că împăratul, pe uliţi umblînd,
  A pierdut inelul, din deget căzînd;
  Şi acela care îl va fi găsit
  Cu-mpărăteşti daruri va fi dăruit,
  Îi va da şi aur oricît va voi
  Şi c-un palat mare îl va dărui.
  
  Acestea pristavul pe cînd le striga
  Şi lumea s-auză spre el alerga,
  Un cîrpaci de cizme prea sărac fiind,
  Care aci-n piaţă sta-ntr-un colţ cîrpind
  
  Şi copii o spuză împrejuru-i stînd,
  Precum şi nevasta-i cu dînşii şezînd,
  Aşteptau să vie niscai vechituri
  Şi să ia parale după cîrpituri,
  Ca să nu mai ţipe, să cumpere pîini,
  Pre toţi să-i împace, dîndu-le prin mîini;
  Auzănd atuncea pre pristav strigînd,
  Ş-împrejur copiii de foame plîngînd,
  Le dete o gură să tacă din plîns,
  Să-nţeleagă lumea pentru ce s-a strîns,
  Ş-în urechi sunîndu-i că publicuiesc
  De inel şi darul cel împărătesc,
  Începu să strige:  –  Nu mai publicaţi,
  Eu îl ştiu inelul, nu-l mai căutaţi.
  
  Ei cum aud gura-i, cu toţi îl apuc
  Şi la împăratul îndată îl duc.
  Iubita-i nevastă-n urma lor să ia,
  Să roagă să-l lase, zicînd, vai de ea:
   –  N-ascultaţi la gura-i, nu credeţi de el,
  Că nimic nu ştie de acel inel.
  Ei însă la vorba-i nici n-au ascultat,
  Ci la împăratul l-au înfăţişat,
  Zicînd că acesta a mîrturisit
  Precum ca inelul el l-ar fi găsit.
  Iar cîrpaciul care era cu aceşti,
   –  Împărate!  –  zise  –  mulţi ani să trăieşti,
  Nu că-l ştiu inelul, nici l-am găsit eu,
  Ci-l poci ghici numai cu zodiacul meu:
  Să ţi-l spui anume cine l-a găsit
  Din minutu-n care din deşti ţ-a lipsit;
  Decît nu să poate să-ţi ghicesc pe loc,
  
  Ci patruzeci zile cer să-mi dai soroc
  Şi pe toată ziua să-mi dai şi tain (mertic),
  Adică pe lîngă pîine, rachiu, vin,
  Ş-un gîscan cu varză, gras, fript la coptor,
  Atît docamdată îţi cei ajutor;
  Ş-în sorocul care îl orînduiesc
  Cu încredinţare hoţul ţi-l ghicesc.
  
  Acestea dar cereri care le-a propus
  Porunci-mpăratul ş-în faptă s-au pus;
  Rîndui pe unul regul-a păzi
  Să-i ducă merticu-n fiecare zi.
  Şi mergînd cîrpaciul la bordeiul său,
  Începu nevasta să-l ţie de rău,
  Zicînd:  –  Vai de tine! Ce-ţi veni să laşi
  Să ţipe de foame bieţii copilaşi,
  Să sari ca nebunii, în nevoi să-ncapi,
  Să-ţi răpui viaţa şi mormînt să-ţi sapi?
  Că-n urma veniră muşterii vro trei,
  Avînd să-şi cîrpească, parale să iei.
  El curmîndu-i vorba:  –  Ci ia taci,  –  i-a zis  – 
  „Cine ce-o să tragă, la cap îi e scris“;
  Taci de cîrpacia cu al ei venit,
  Sunt sătul de dînsa, ea m-a-mbătrînit;
  De azi înainte nu-mi suna-n urechi
  Ca să-mi cîştig pîinea din cîrpituri vechi;
  Cîrpaci nu-mi mai zice, ci zi-mi ghicitor,
  C-o să mănînci gîşte fripte la cuptor;
  Că-n toată viaţa am muncit mereu
  Ş-un gîscan cu varză n-am mîncat şi eu,
  Dar cum zisei astăzi că ştiu să ghicesc,
  Cîştigai merticul cel împărătesc;
  
  Patruzeci de zile soroc am cerut
  Să ghicesc inelul care l-a pierdut.
  Îi tăie ea vorba:  –  Dar ce, nebun eşti?
  Şi de unde naiba ştii tu să ghiceşti?
  Tocma pe-mpăratul s-amăgeşti te pui,
  N-ai gîndit că viaţa o să ţ-o răpui?
  
   –  Tocma chiar d-aceea  –  îi răspunse el  – 
  Voi să-mi fie moartea prin acel inel,
  Că ce-mi e folosul dacă am trăit,
  Alt decît necazuri, ce am dobîndit?
  Ca sărac necazuri iarăşi o să strîng,
  Ştiu că nu voi rîde, ci tot o să plîng;
  Decît s-am viaţă patruzeci de ani,
  Jinduit de toate ca un fără bani,
  Patruzeci de zile mult mai mult plătesc,
  Cînd vor fi trăite după cum doresc;
  Aşadar vro jale n-o să am că mor
  Mîncînd fripturi grase, ca un ghicitor.
  
   –  Şi pentr-o mîncare  –  îi răspunse ea  – 
  Te lepezi de suflet, laşi dracii să-l ia?
  Pentru o friptură pe Dumnezeu laşi
  Şi fără de milă pe ăşti copilaşi
  Să umble pe drumuri flămînzind sărmani
  Şi să te blesteme cît vor avea ani?
   –  Ia lasă, nevastă,  –  îi răspunse el  – 
  Poate să va-ntoarce roata în alt fel,
  Patruzeci de zile avem la mijloc,
  Cîte nu se schimbă pînă la soroc?!
  Tatăl meu în viaţă cînd orice făcea,
  Îl auzeam numai că sta şi zicea:
  
  „Cînd va vrea norocul să-şi întoarcă pasul,
  Nu aduce anul ce aduce ceasul“.
  Aşadar (zic poate) va da Dumnezeu
  Cumva să-l găsească, şi iacă scap eu.
  
  Cînd vorbea cîrpaciul cu nevasta sa
  Şi gîndea la gîşte fără a-i păsa,
  Vizirul atuncea prea era-ngrijat
  Pentru ghicitorul care s-a aflat,
  Căci găsind inelul unul din slujbaşi,
  Au putut să-l vază şi alţi vro cîţivaşi,
  Mai pe urmă ş-altor dacă l-arătat
  Mergînd la vizirul cu toţii l-a dat,
  Patruzeci la număr fiind toţi aceşti
  Supt vizir ai curţii cei împărăteşti;
  Îndată vizirul la toţi daruri dînd
  Îi şi sfătuise, către ei zicînd:
   –  Să tăceţi ca muţii dintr-acest minut,
  Cin’ vă-ntreabă, ziceţi: Nu ştiu, n-am văzut.
  Pentru că inelul, după cum era,
  Să-l mai dea din mîna-i nu se îndura.
  
  D-aceea vizirul era prea-ngrijat
  Pentru ghicitorul care s-a aflat,
  Nu cumva să spuie că acel inel,
  Slujbaşii găsindu-l, e ascuns de el.
  Şi aşa vizirul la întîia zi
  Rîndui dintr-înşii a se repezi
  Un slujbaş d-aceia l-acel ghicitor,
  Să-i ducă gîscanul cel fript la cuptor
  Şi să vază dacă zice vrun cuvînt,
  Căci nu-i venea parcă să dea crezămînt
  
  Că va fi cîrpaciul vreun ghicitor,
  Trenţeros văzîndu-l ca un cerşetor.
  
  Mergînd dar trimisul cel dintr-acea zi,
  Cum intră pe uşe, alt nu auzi
  Decît zise numai:  –  Iacă-n căpătîi
  Ne veni pe uşe numărul întîi,
  Şi păn’ la patruzeci, numărul bătrîn,
  Trei zecimi şi nouă încă ne rămîn.
  Adică cîrpaciul asta o zicea
  Numărînd gîscanii carii aducea.
  
  Dar trimisul altfel vorba i-a-nţeles,
  Ca cel cu pricină fiind mai ales;
  Şi mergînd îndată foarte îngrozit
  Vizirului spuse că:  –  Am auzit
  Zicînd eu sunt unul ce ştiu de inel
  Şi treizeci şi nouă încă ştiu de el,
  Şi că din aceşti toţi care mai rămîn,
  Tocma cel din urmă este mai bătrîn.
  Auzind vizirul pe acest trimis
  Cum că ghicitorul în asfel a zis,
  A crezut îndată cum că negreşit
  Ghicitorul este mag desăvîrşit;
  Şi cuprins de groază stînd tot se gîndi
  Ce o să se-ntîmple de s-o dovedi,
  Cum că împăratul pe el şi pe toţi
  O să-i pedepsească ca pe nişte hoţi;
  Socotind acestea, se înfiora
  Şi în neodihnă prea mare era;
  Dar ca să se-ncrează şi mai cu temei,
  A doua zi altul trimise din ei
  
  Să ducă gîscanul cel fript la cuptor
  Şi să fure vorba de la ghicitor.
  
  Deci mergînd trimisul ş-în casă intrînd,
  Auzi îndată cîrpaciul zicînd:
   –  Ei iacă, nevastă, şi numărul doi
  C-a venit cu cinste în casă la noi:
  Din patruzeci dară dacă îi scădem,
  Treizeci şi opt tocma încă mai avem.
  După ce se-ntoarse şi acest trimis,
  Vizirului spuse:  –  Iacă ce a zis,
  Că am rămas tocma treizeci şi opt noi,
  Ş-am intrat în casa-i pîn-acuma doi.
  
  Auzind vizirul şi acest cuvînt,
  Şi fără-ndoială dîndu-i crezămînt,
  După proverbul ce zise:
  „L-a mai îngrozit o toană.“
  „I s-a făcut faţa ca pămîntul.“
  „A-ngălbinit ca turta de ceară.“
  „C-acel care
  Se ştie cu cuiul la inimă.“
  Zicînd:
  „S-a îngroşat gluma.“
  „Şi de este glumă, dar nu e bună.“
  Deci,
  Hotărî vizirul ca a treia zi
  Să vază şi însuşi ce va auzi,
  Şi de gînduri multe tot fiind muncit.
  Toată nopticica deloc n-a dormit;
  Iar de ziuă-ndată cum s-a luminat,
  În necunoscute haine s-a schimbat,
  
  Şi, luînd gîscanul cel fript la cuptor,
  Se duse cu dînsul el la ghicitor.
  Ghicitorul iarăşi ca şi pîn-aci,
  Cum intră vizirul, capul îşi suci
  Şi văzînd gîscanul în gheveci adus,
  Aburit, fierbinte ş-înaintea-i pus,
  Zise:  –  Iacă astăzi să făcură trei,
  Şi treizeci şi şapte mai avem din ei,
  Pîn-o veni vremea sorocului meu
  Să ghicesc inelul, bun e Dumnezeu.
  
  Auzind vizirul, negreşit gîndi
  Că taina ascunsă o va dovedi,
  Ş-începu a zice:  –  Jupîn ghicitor!
  Eu te văz prea bine că eşti ştiutor,
  Dar sunt la mirare de ce prelungeşti
  Şi nu vrei îndată lucrul să-l ghiceşti.
   –  Şi eu mă mir singur  –  îi răspunse el  – 
  De tăinuitorul acelui inel,
  Cum de prelungeşte ş-îl ţine ascuns,
  Sau cum i se pare că va da răspuns
  Cînd mîine-poimîine îl voi spune eu,
  Oare nu gîndeşte că-i va fi cu greu?
  Eu n-am vrut dodată să-l arăt, gîndind
  Că-l va scoate singur, vremea prelungind.
  
  Iar vizirul care sta ca slujitor:
   –  Prea bine faci,  –  zise  –  jupîn ghicitor.
  Dar dacă, spre pildă, ar veni cumva
  Să-şi dea taina ţie-n vrun fel cineva,
  Adică să-ţi spuie că ar fi găsit
  Undeva inelul şi l-a tăinuit,
  Şi acum de frică ar voi să-l dea,
  
  În vreo pedeapsă spre a nu cădea,
  Vrun mijloc ai face ca să nu-l vădeşti,
  Făr-a-i spune faţă şi să-l izbăveşti?
  
   –  O, Doamne!  –  răspunse bunul ghicitor  – 
  Eu o ştiu pricina, frate slujitor,
  Şi tocma d-aceea vremea prelungesc,
  Că îmi este milă lumea să muncesc;
  Dar puteam inelul să-l ghicesc pe loc
  Şi băgam d-atuncea pe mai mulţi în foc;
  Ci crez omenirei, că om sunt şi eu,
  Şi greşim adesea toţi lui Dumnezeu;
  Dar el ne aşteaptă să ne pocăim,
  Nu ne pedepseşte-ndată cum greşim,
  Într-acest chip nouă pildă vrînd a da
  Ca şi noi asemeni să putem răbda,
  Şi cu bunătate să ne folosim,
  Să nu grăbim rău-n grab să-l pedepsim.
  
  Umilit, vizirul zise către el
  (Scoţînd totodată şi acel inel):
   –  Iată dar inelul, că l-am găsit eu,
  Şi mă-ncrez în tine ca în Dumnezeu;
  Ţi-l dau d-acu-n mînă făr’ să mă sfiesc
  Ş-o pungă de galbini iacă-ţi dăruiesc,
  Să faci cum vei face să nu mă vădeşti,
  Că eu sunt vizirul cu care vorbeşti,
  Şi încă mai multe daruri o să vezi,
  Num-această taină-n tine s-o păstrezi;
  Îi vei da inelul or în ce chip ştii
  Şi cu mine d-astăzi prieten să fii.
  
  Îi zise cîrpaciul:  –  Banii poţi să-i laşi,
  Să mîngîi cu dînşii aceşti copilaşi,
  Iar inelul ţine-l în păstrarea ta
  Ş-în ce chip vom face îţi voi arăta.
  Numai de-mpăratul des seamă să bagi
  Cam ce fel de lucruri mai mult îi sunt dragi,
  Adică ce vite în curtea sa sînt,
  Sau ce fel de păsări plăcerea-i încînt.
  Răspunse vizirul:  –  Să-ţi spui şi acum:
  Alte la plăcerea-i nu şunt nicidecum,
  Decît în grădină-i lebăde avînd,
  Merge, le priveşte cu drag cînd şi cînd.
  
   –  Vezi, în ele,-ntr-una  –  îi răspunse el  – 
  Vei băga pe gîtu-i pierdutul inel,
  Însă tocm-atuncea cînd ţ-oi zice eu,
  Aproape de ziua ghicitului meu;
  Şi făcînd aceasta după cum îţi zic,
  Să nu mai ai grije mai mult de nimic,
  Rămîne asupra-mi orşice cuvînt,
  Te-ncrede pe mine, că copil nu sînt.
  Deci plecînd vizirul de la ghicitor,
  Împăcat de gîndul cel îngrozitor,
  Păzi ziua, ceasul cel orînduit
  Să bage inelul cum l-a sfătuit;
  Şi cînd fu cîrpaciul chemat la palat
  Şi la împăratul s-a înfăţişat
  Zise:  –  Împărate, mulţi ani să trăieşti,
  Am ghicit inelul prin zodii cereşti;
  Nu e de om însă în vrun fel aflat,
  Ci-ntr-o zi-n grădină cînd te-ai preumblat
  
  Ţ-a căzut din deget de nici n-ai simţit
  Ş-o lebădă-ndată de jos l-a-nghiţit.
  
  Zîmbi împăratul vorba-i ascultînd
  Ş-îl întrebă iarăşi, cu blîndeţi zicînd:
   –  Prea bine, să poate să nu fi simţit,
  Dar vei putea spune care l-a-nghiţit?
  
  Răspunse cîrpaciul:  –  Mai mult dintr-atît
  Nu poci, împărate, să-ţi spui hotărît,
  Căci una cu alta seamănă-ntr-un fel,
  Destul că la una e acel inel.
  
  Porunci-mpăratul să taie de rînd
  Şi să le despice, în ele cătînd;
  Tăind slujitorii cum a poruncit,
  Se găsi inelul care s-a ghicit,
  Şi de bucurie bunul suveran
  Pe cîrpaciu-ndată îmbrăcă-n caftan,
  Şi încălecîndu-l pe un armăsar
  Care şi p-acesta i l-a dat în dar,
  Cu cinste, cu pompă l-au dus omenit
  La palatul care i-a făgăduit.
  
  Deci scăpînd cîrpaciul de traiul cel rău
  Şi trăind domneşte în palatul său
  Cu averi destule şi cu bogăţii,
  Să vesti de dînsul l-alte-mpărăţii,
  Cum că-n toată lumea nu poate fi alt
  Ca el să ghicească aşa de înalt.
  
  Tot în acea vreme un alt împărat,
  Care cu hotarul era-nvecinat,
  Pierduse din pieptu-şi la primblarea sa
  O cavalarie şi nu o găsea;
  Căruia îndată cum i s-a vestit
  Despre ghicitorul cel prea procopsit,
  Trimise scrisoare c-un tatar aci,
  Poftindu-l să vie şi lui a-i ghici
  Şi pre împăratul rugînd a-l lăsa,
  Arătînd pricina şi paguba sa.
  
  Ajungînd tatarul l-acest împărat
  Şi pe loc scrisoarea cum i-a-nfăţişat,
  Trimise îndată pe un slujitor
  Şi chemă să vie-naltul ghicitor,
  Căruia îndată îi şi porunci
  Ca fără zăbavă să mearg-a ghici,
  Şi chiar curierul care a venit
  Conductor să-i fie la călătorit.
  
  Plecă ghicitorul cu acel tatar,
  Dar prea trist cu totul şi plin de amar,
  Mirîndu-se-n sine cu ce meşteşug
  Ş-acolo să-ntoarcă vreun vicleşug;
  Nu contenea ziua, noaptea, a gîndi,
  Ce să facă dacă să va dovedi
  Că n-are ştiinţă şi e un om prost
  Şi prin viclenie în cinste a fost;
  Socotind acestea, se călătorea
  Ş-îşi veştejea faţa de inimă rea;
  D-altă parte iarăşi vedea pe tatar
  Stînd şi el pe gînduri şi oftînd amar
  
  Şi i să părea că lui îi ajuta,
  Cu dînsul dodată văzînd că ofta,
  Şi ca cînd pe dînsul tot îl tînguia,
  Ştiindu-i sfîrşitul care o să-l ia.
  
  Asfel împreună ei călătorind
  Ş-în poarta cetăţii aproape viind,
  Aci cu-ntîmplare dînd ei printr-un lac,
  Să răsturnă-ntr-însul micul lor olac
  Şi să-nnomoliră atît de urît,
  Încît să umplură mai pînă la gît;
  Acum ce să facă? La o casă trag,
  Şi stînd se dezbracă d-anteriu, nadrag,
  Pun pe o femeie, le spală pe loc,
  Le-ntinde la soare toate într-un loc,
  Le venea să rîză d-asfel de voiaj,
  Dar de întristare nu avea coraj,
  Se primbla prin curte cu ochii în jos
  Şi el şi tatarul se uita mijos.
  
  Asfel ghicitorul pe cînd se primbla
  Privind că ceacşirul vîntul îl umfla,
  Începu să zică:  –  Ei, ceacşir, ceacşir!
  Te primbli tu acuma, te mîndreşti în şir,
  Dar te-oi vedea mîine cum te vei umfla
  Şi care răspunsuri le vei răsufla.
  El zise acestea, dar bietul tatar,
  Ce a fost anume Ceacşir chemat chiar,
  Căzu la picioare-i, cu amar plîngînd
  Şi cu rugăciune către el zicînd:
   –  O, preaînţelepte jupîn ghicitor!
  Aibi milă de mine, fii îndurător,
  Nu aduce pîră pentru capul meu,
  
  Că cavalaria am găsit-o eu,
  Ş-avînd pietre scumpe mi-a dat a gîndi
  S-o ascunz, că poate nu s-o dovedi;
  Şi văzînd c-acuma pe nume mi-ai zis,
  M-ai trezit îndată tocmai ca din vis,
  Dîndu-mi a cunoaşte că geab-o ascunz,
  Cum că tu ghicind-o eu ce-o să răspunz?
  Ci îţi fă pomană, nu mă arăta,
  Na cavalaria d-azi în mîna ta,
  Şi cînd te va pune ca să i-o ghiceşti,
  Fă-te că o cauţi cumva ş-o găseşti.
  
  Văzînd ghicitorul ce nici n-a gîndit,
  Îi înflori faţa şi i s-a-nzîmbit,
  Zicîndu-i:  –  Ceacşire,  –  către curier  – 
  Eu ştiam prea bine chiar d-alaltăieri
  Că cavalaria e în mîna ta,
  Dar n-am vrut d-atuncea a mă arăta;
  Cu toate aceste, bine ai făcut
  De o spuseşi singur şi n-o ai tăcut;
  Şi îmi este milă, nu voi să te spui;
  Ce-o să-mi folosească dacă te răpui?
  Ci numai îmi spune, de vei şti cumva,
  De are-mpăratul amor la ceva,
  Însă dintre vite, precum cîini, pisici,
  Sau niscaiva păsări, dar mari, nu prea mici.
   –  Da,  –  el îi răspunse  –  are un căţel
  Şi de drag ce-i este umblă tot cu el.
   –  Aşadară  –  zise către curier  – 
  Eu, mergînd, trei zile soroc o să-i cer,
  Şi pînă atuncea tu or în ce fel
  Vei pune prin taină mîna pe căţel
  
  Şi cavalaria-n grab numaidecît Cu ceva unsoare să i-o-ndeşi pe gît; Ş-apoi fii în pace, grije să nu ai, Că n-ai pentru dînsa răspuns să mai dai. 
  Isprăvindu-şi sfatul, luînd s-a-mbrăcat,
  S-au pus în trăsură şi iar au plecat,
  Şi unul şi altul bucuraţi acum
  Sfîrşiră-ntr-o clipă rămasul lor drum,
  Şi sosind dodată veseli la palat,
  Mergînd la-mpăratul s-au înfăţişat.
  Împăratul, care era doritor
  Să vază-n persoană p-acest ghicitor,
  Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat
  Ş-îl trimise-n pompă la un alt palat,
  Să se odihnească cîtva timp aci
  Ş-în urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.
  
  Iar tatarul care era îngrijat
  Pînă să se vază de belea scăpat,
  Păzind, găsi vreme pe căţel să-l ia
  Prin salon în braţe spre a-l mîngîia,
  Şi cavalaria el numaidecît,
  Gura-n grab căscîndu-i, i-o dete pe gît;
  Dup-aceea-ndată să duse ca-n zbor
  Şi isprava-şi spuse către ghicitor.
  
  Sosind dară ceasul să fie chemat
  Şi adus cu cinste ghicitorul nalt,
  Cum şi toţi miniştrii într-această zi
  Viind s-adunase spre a-l auzi,
  Ghicitorul nostru gura ş-a deschis
  Şi către-mpăratul în asfel a zis:
  
   –  Slăvite-mpărate, mulţi ani să trăieşti
  Ş-în zile senine să îmbătrîneşti;
  Iar pentru ghicirea ce sunt chemat eu,
  Asfel se arată în zodiacul meu,
  Cum că ai un cîine aici în palat
  Şi cavalaria de el s-a mîncat;
  Care şi acuma e-n stomahul său,
  Şi de dînsul poate să vă pară rău,
  Că-n alt chip s-o scoateţi din el nu puteţi
  Decît fără milă de vreţi să-l tăieţi.
  
  Cît era-mpăratul mult de bucurat,
  Pe atît de tare acum s-a-ntristat
  Cînd auzi-ndată zicînd de căţel
  Cî cavalaria se află în el.
  Ar fi dat în sumă ce i-ar fi cerut
  Numai pe căţelul să nu-l fi pierdut,
  Că era un cîine care mult făcea,
  El ştia ca omul orice îi zicea,
  La săltări şi jocuri pereche n-avea,
  D-aceea-mpăratul prea mult îl iubea;
  Să muncea de gînduri ce a hotărî,
  A lasă căţelul, ori a-l omorî!
  Sta la îndoială, nu să împăca,
  Nu crede-aşa lucru cîine a-l mînca;
  Dar să-ntorcea iarăşi cu un cuget alt,
  Că de unde ştie cum s-o fi-ntîmplat,
  Şi răspunzînd zice către ghicitor
  C-un cuvînt stătornic şi hotărîtor:
   –  Dar dacă în cîine nu o voi găsi,
  Priimeşti cu moarte a te pedepsi?
  
   –  Capu-mi să se taie,  –  îi răspunse el  – 
  De nu vei găsi-o acum în căţel.
  
  Atunci împăratul chemă pe gelat
  Şi dete pe cîinele nevinovat
  Să-l junghe îndată ca p-un mieluşel,
  Cum şi despicîndu-l să caute-n el;
  Care totodată porunca-mplinind
  Şi cavalaria într-însul găsind,
  Să miră-mpăratul, rămîind uimit
  Pentru ghicitorul cel prea procopsit,
  Cum putu el asfel numa-ntr-un cuvînt
  Să ghicească lucrul tocma ca un sfînt
  Pentru care foarte mult îi mulţămi
  Şi bogate daruri dîndu-i îl cinsti.
  
  La plecarea-i însă din palat de sus,
  Tatarul atuncea care l-a adus,
  Parcă îi şoptise la ureche drac,
  Şi o vulpe vie băgînd într-un sac,
  O puse la scară ş-în grab alergînd
  Drept la împăraul, îi spuse zicînd:
   –  Îmi pare,-mpărate, c-acest ghicitor
  Un prost o să fie şi amăgitor,
  Ci am pus o vulpe la scară-ntr-un sac,
  Vrînd un haz să faceţi, glumă să vă fac,
  Şi d-aveţi plăcere, puteţi întreba,
  Să vedeţi, ghiceşte ce este au ba?
  
  Împăratul dară fiind îndemnat,
  Ca spre o cercare l-a şi întrebat,
  
  Zicînd:  –  Filosoafe, vei putea ghici
  Ca ce lucru este în ăst sac d-aci?
  Iar el, clătind capul cel detot prostesc,
  Ş-a zis singur luişi proverburl obştesc:
  „Ai umblat tu, vulpe, pe cît ai umblat,
  Dar tocma acuma ţi s-a înfundat!“
   –  Bravo!  –  Împăratul zise către el  – 
  Ai ghicit, aşa e, mergi sănătoşel.
  
  Deci dar ghicitorul la ţara-i plecînd
  Şi daruri cu sine multe aducînd,
  Cum sosi, îndată la palat s-a dus
  Şi la împăratul scrisoarea au dus,
  În care scrisese cellalt împărat
  Despre ghicitorul cîte s-au urmat,
  Ş-îl lăuda foarte că e procopsit,
  Cum ş-în ce chip toate frumos i-a ghicit.
  D-aci ghicitorul la casa-i mergînd,
  Spuse întîmplarea nevestii pe rînd,
  Şi şezînd cu dînsa la vorbă şi sfat
  Îşi deteră planul în chipul urmat,
  Zicînd:  –  Întîmplarea ne-a făcut bogaţi,
  Cu bani, cu avere şi destui argaţi;
  Acest noroc însă care l-am avut
  Poate să mă surpe numa-ntr-un minut,
  Ba şi să-mi aducă pieire de cap,
  Să nu poci nici starea, nici viaţa să-mi scap;
  Că cumva-mpăratul iar d-o porunci
  Ca şi pîn-acuma ceva a-i ghici
  Şi n-oi putea lucrul cumva a-l brodi,
  Toat-a mea prostie să va dovedi;
  
  Că acuma, uite, cu tremurături,
  „Scăpai scurt de coadă, printre picături“;
  „Că minciuna poate pînă la un loc,
  Şi ea ca şi toate este cu soroc;
  Întîi te ardică ca fulg din gunoi
  Ş-în urmă te-aruncă ca glonţu-n noroi“;
  Că n-are nici aripi pe sus a zbura,
  N-are nici picioare pe jos a umbla,
  Ci noi mai-nainte să ne pregătim
  Şi de rău viaţa să ne o scutim.
  
  Chibzuind acestea, mut toate pe loc
  Ş-în patru părţi casii îi pun noaptea foc;
  Apoi stînd la uliţi strig, zbier şi răcnesc
  Că să ard cu totul şi să sărăcesc;
  Sare lumea-ndată, tulumbe alerg,
  Toţi, cu mic, cu mare, ca să stingă merg,
  Vine ş-împăratul răul a vedea
  Şi la ghicitorul mîngîieri să dea;
  El iar cum îl vede să făcu pe loc
  Că voieşte-n grabă să sară în foc,
  Strigînd:  –  Vai de mine! sunt stins, sărăcit,
  Că-mi arde în casă cartea de ghicit.
  Puse împăratul oameni a-l opri
  Ca nu-n desperarea-i în foc a sări,
  Zicînd către dînsul:  –  Dar ce, nebun eşti,
  Vei pentru o carte să te prăpădeşti?
  Iar el striga iarăşi:  –  Dar cum să ghicesc,
  Şi în care case să mai locuiesc?
  Împăratul zise:  –  N-ai ce să-mi ghiceşti,
  Ş-îţi fac alte case să te odihneşti.
  
   
    
  Asfel el cu planul care-l născoci Scăpă şi de grije de a mai ghici, Şi cîştigă iarăşi dar împărătesc, Palate şi alte cîte-i trebuiesc. 
  * 
  Mulţi sărăci în lume cred în ghicitori, Fără să-i cunoască că-s înşelători, Fiindcă se-ntîmplă cu vreun cuvînt Ceva să ghicească zicînd numa-n vînt; Dar vor lua pildă din acest cîrpaci Prin ce uneltire s-a vestit dibaci, Şi să nu mai puie-n ghicitori temei, În bobi şi cărţi date de proaste femei. 
  
  
  DESPRE NARAVURI RELE 
  Cu şchiopu-ntr-un loc şezi, Te-nveţi să schiopetezi. 
  Şi
  Cineva cînd locuieşte
  Cu magarul cel trîndav,
  Or păr din el se lipeşte,
  Or că vreun alt narav.
  
  Şi Cu păcurarul cînd trăieşti Trebuie să te mînjeşti. 
  Şi
  Naravu-nrădăcinat
  Nu poate fi vindecat.
  
  Pentru că Cine orce învaţă Nu uită în viaţă. 
  Fiecare ştie că Buba cap nu face Pînă nu să coace. 
  Şi Rana dacă se deschide, Anevoie se închide. 
  Şi de multe ori Din zgăibuliţa cea mică Bubă mare să ardică. 
  Totdeauna Foc după foc, rău după rău, 
  Dar însă Toate tot după neam merg, La tulpina lor alerg. Din rădăcina cea rea Odrăsleşte smicea rea. 
  Mulţi zic: Meserie are bună, Însă ea nu schimbă firea, Nici stîrpeşte nărăvirea. 
  Pentru că Pomul lesne să-ndreptează, De mic pîn’ să-ncovoiază. 
  Căci orce, Cînd o dată să strîmbează, Anevoie să-ndreptează. 
  Şi Firile cînd să-ncurcă Anevoie se descurcă. 
   
    
  De aceea Dă-i, să nu se nărăvească, Nu-l lasă să se sfinţească. 
  Că, Pămîntul pînă nu-l calcă, Oale nu poate să-l facă 
  Şi Copilul nepedepsit Rămîne neprocopsit. 
    
  Povestesc că într-o vreme, dar nu să ştie-n ce ani,
  Că-ntr-un oraş oarecare ar fi fost nişte golani,
  Vagabonţi, crai, haimanale, ş-alt orcum vreţi să-i numiţi,
  Oameni fără căpătîie, şarlatani neprocopsiţi;
  Era de aceia carii părinţii că îi iubesc
  Îi ţin tot pe lîngă dînşii şi la pieptul mumii cresc,
  Lăsindu-i într-a lor voie pînă se fac mari, ştrengari,
  Ş-ajung în cele din urmă desfrînaţilor stegari;
  Că în loc să se apuce de negoţ sau meşteşug,
  Ei p-alţi asemeni cu dînşii găsind fac prieteşug
  Şi apuc prin mahalale împreună înhaitaţi,
  Umblă, miroasă pe uliţi ca nişte învierşunaţi;
  Orce zboară li să pare că îl vor putea mînca,
  Întind felurite curse, în mînă a-l apuca;
  Răsipesc fără de milă părintescul lor rămas,
  Dau, pînă numai în piele şi în cămaşă se las;
  Apoi rămîind goi puşcă, ori măcar şi îmbrăcaţi,
  Neavînd ce să mai toace, după cum era-nvăţaţi,
  Or se apuc de hoţie, or de înşelătorii,
  Ş-în cele din urmă întră în ocne şi puşcării.
  
  De asfel de caractere era ş-aceşti trei golani,
  Marţafoi porniţi spre rele şi de faţă hoţomani,
  A cărora istorie vrem aici s-o povestim,
  Care, precum ni să pare, nu strică ca să o ştim,
  Că vom vedea-n haine bune nişte oameni îmbrăcaţi
  Umblînd cu meşteşugire ş-înşelînd lumea prin piaţ.
  Într-o zi ei se adună ş-încep a se întreba
  Cum şi ce fel să înşele acum iar pe cineva.
  Aşa zise din ei unul:  –  Eu de peşte îngrijesc.
  Al doilea zise iarăşi:  –  Şi eu untdelemn găsesc.
  Iar al treilea răspunse:  –  Dacă este aşa dar,
  Eu trebuie să iau pîine orcum de la vrun brutar.
   –  Dar pentru vin ce vom face? întreabă unul din ei.
   –  N-ai grije,  –  răspunse altul  –  îţi găsesc cît vrei să bei.
  Deci plecînd cel pentru pîine şi trei parale avînd,
  Merge la brutar cu ele şi le dă-n mînă-i zicînd:
   –  Poftim aceste parale, datoria să-ţi plătesc,
  Şi pentru că avui credit îţi prea foarte mulţămesc.
  Întrebă brutarul:  –  Ce fel? dator cînd îmi rămaseşi?
   –  Nu ştii, alaltăieri,  –  zise-o pîine cînd îmi dedeşi
  Ş-asupră-mi neavînd parale detot să ţi o plătesc,
  Ţ-am zis mîine sau poimîine cusurul ţi-l împlinesc?
  Brutarul se gîndi-n sine:  –  Ce ştiu, poate i-oi fi dat,
  Şi precum se vede treabă nu ţiu minte, am uitat;
  Dar bravo! om drept, săracul, cu frica lui Dumnezeu!
  O datorie uitată plăti fără să-i cer eu.
  
  După ce dete parale acela, chip a-i plăti,
  Şi puţin încoaci-încolo după ce se învîrti,
  Veni la brutarul iarăşi, se făcu a cumpăra,
  Fără să aibă în pungă măcar o chioară para;
  Zise către dînsul:  – Frate! eu azi cu grabă plecînd,
  
  Am uitat pe masă punga, nişte socoteli făcînd,
  Ci te rog iarăşi fă bine ş-îmi dă în credit trei pîini,
  Şi mîine de dimineaţă îţi dau paralele-n mîini,
   –  Bucuros,  –  zise brutarul  –  mă-ncrez la un om cinstit,
  Că văz ceea ce uitasem ai venit şi mi-ai plătit.
  Aşa brutarul se-nşală c-uneltitul meşteşug,
  Nu-i da prin gînd c-o să-i joace un asfel de vicleşug.
  
  Cel cu untdelemnul iară, un mare ulcior luînd
  Şi pe gură un burete înlăuntru lui băgînd,
  Se duse la băcănie cu dînsul numaidecît
  Şi porunceşte să-l umple cu untdelemn pînă-n gît;
  După ce-l umple băcanul, el atunci cu grai semeţ
  Îl întrebă ca să-i spuie cum îl vinde, cu ce preţ.
   –  Preţul  –  răspunse băcanul  –  chiar să ştii şi singur poţi,
  Trei lei îi este ocaua, precum îl vindem la toţi.
   –  Trei lei?  –  acesta îi zise  –  toarnă-l înapoi, nu-l iau,
  Cu aşa preţ niciodată n-am cumpărat, nici nu-ţi dau;
  Îţi dau doi lei jumătate pe oca; de-l dai, să-mi spui.
   –  Nu poci mai jos,  –  îi răspunse  –  mai bine-napoi îl pui.
  Şi zicînd aceasta-ndată l-a-ntors cu fundul în sus,
  De necaz multe zicîndu-i înapoi în chiup l-a pus;
  Atuncea înşelătorul luînd ulciorul s-a-ntors
  Şi, spărgîndu-l, din burete destul untdelemn a stors.
  
  Al treilea, ca şi ceilalţi, în pescărie mergînd
  Şi la un loc un crap mare ca de opt oca văzînd,
  Porunci (ca un om mare) să-l atîrne în cîntar;
  După ce-l cîntări, zise:  –  Acum să faci bine dar
  Să-mi dai un om să mi-l ducă acasă să-i şi plătesc,
  Fiindcă n-am bani la mine atîţia cîţi trebuiesc.
  Pescarul „bucuros” zise şi îi dete un fecior,
  Spuind cîţi lei să-i răspunză, cel gîndit de negustor.
  
  Luînd peştele feciorul ş-abia ducîndu-l de greu,
  Merge după el în curtea unuia arhiereu
  Şi aci-ntr-un loc oprind-l, îi zise:  –  Stăi puţintel
  Să mă duc să spui în casă cîţi bani să-ţi dea pentru el.
  Rămîind sluga afară, el intră l-arhiereu
  Şi zise:  –  Venii, preasfinte, cu un biet frate al meu,
  Să-ţi faci pomană cu dînsul, vro molitfă să-i citeşti,
  Că prea mult se bîntuieşte de supărări diavoleşti;
  Alte răutăţi nu face, nici nu dă cu bolovani,
  Ci tot vorbeşte de peşte şi se ceartă, cere bani.
  Îi zise arhiereul:  –  Unde e? Adu-l aici,
  Şi sluga mea ca să-l ţie să vie-n casă să-i zici.
  
  Pescarul biet, ca tot prostul, în casă dacă intră,
  De cîteva vorbe groase ca să-i zică se păstră,
  Ş-îndată:  –  Părinte!  –  zise  –  hai mai curînd de-mi daţi bani,
  Că n-o să stau eu aicea să vă aştept zece ani!
  Ţ-a spus peştele cît face? Este tocma opt oca,
  Mi-am rupt mîinele cu dînsul, dar era proaspăt, mişca.
  Cuviosul om crezuse că-n adevăr e nebun
  Şi chemînd doi înşi îndată, iau cu sila, jos îl pun,
  Cere-n grab un molitfelnic şi începe a-i citi,
  Iar pescarul striga tare peştele a i-l plăti;
  Pe care, neascultîndu-l, îl ţinură jos mereu,
  Pînă-i citi o grămadă bătrînul arhiereu;
  Apoi afară scoţîndu-l, el iar bani cerînd striga,
  Iar slugile îi ziseră să tacă, că-l vor lega.
  Atunci pescarul se-ntoarse la scaunul său, necăjit,
  Şi spuse că pentru plată o molitfă i-a citit.
  
  Iar acel’, amăgitorul, luînd peştele porni
  Şi mergînd cît mai în grabă cu ceilalţi se întîlni,
  
  Sfătuiră împreună cum şi ce fel a-l găti
  Şi vreun meşteşug iarăşi pentru vin a unelti.
  Aşa cu toţii dodată la un cîrciumar mergînd
  Îi deteră-n mînă toate, învăţîndu-l şi zicînd
  Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
  Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
  Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor,
  În loc de apă turnîndu-i pe dasupra vinişor,
  Şi că ei ceva prin piaţă pînă se vor învîrti,
  O să vie să mănînce, după ce să va găti.
  
  După ce dar s-a fript crapul, cîteşitrei s-au adunat
  Şi au şezut în odaie la un chef îndelungat:
  Vin, rachiu, pelin băură pînă cînd n-au mai putut,
  Şi cînd voiră să plece, socoteală au cerut;
  Stăpînul, dînd socoteală unui băiat ce-l avea,
  Îl trimise în odaie zicînd atîţi lei să dea.
  Dînd băiatul socoteală, ei pe loc s-au apucat
  Şi fieştecare mîna în buzunar au băgat,
  Zicînd cu toţii-ntr-o gură:  –  Eu plătesc, ba eu plătesc!
  Se fac că unul pe altul a se lăsa nu voiesc;
  Sfădindu-se ei în asfel ca la un minut de ceas,
  Dintr-înşii se sculă unul şi zise cu mare glas:
   –  De vreme ce fiecare avem poftă să plătim,
  Ce trebuie într-atîta să stăm şi să ne sfădim?
  Ci s-aruncăm sorţi mai bine, şi pe cine va cădea,
  Atuncea toţi să se tragă şi numai unul să dea.
  Răspunse altul:  –  Prea bine, bravo! aşa vom urma,
  Să legăm pe cîrciumarul la ochi bine c-o basma,
  Şi din noi din trei pe care mînă îşi va pune el,
  Să numere banii-ndată şi să plătească acel.
  Şi cu-nţeles se-nvoiră, cum şi făcura aşa,
  
   
    
  Cînd la ochi legat băiatul prin odaie se-nfăşa,
  A şters-o toţi cîte unul, pe uşă în grab ieşind,
  L-a lăsat să dibuiască, încoaci-ncolo pîşind;
  Într-acestea iacă vine stăpînul său după el
  Să vază ce zăboveşte şi nu vine nici un fel;
  Iar băiatul, care parcă de mijă umbla jucînd,
  Puse mînă-n grab pe dînsul:  –  Tu, tu să plăteşti! strigînd.
  Iar stăpînul său îi trase cîteva şi îl bătu,
  Zicînd:  –  Eu plătii o dată ş-acum o să plăteşti tu.
  
  * 
  L-această-nşelătorie celor trei li s-a-nfundat,
  Că în mîna stăpînirii, prinzîndu-i, legaţi i-a dat;
  Unde şi de alte multe, cercetînd a dovedit
  Şi prin judecată dreaptă la ocnă i-a osîndit.
  
  * 
  Ce nu ar face crăimea de n-ar fi stăpînitori!
  De n-ar fi temniţe, ocne şi n-ar fi pedepsitori!
  De aceea totdeauna trebuie să mulţămim
  Stăpînirii cei înalte, cării supuşi ne numim:
  Căci prin marea sa-ngrijire privighează pentru noi,
  Ne apără, ne fereşte, ca şi păstorul pe oi,
  Care-şi îngrădeşte turma cu cîini vioi ş-învăţaţi,
  Ziua, noaptea s-o păzească de lupii înverşunaţi.
  
  
  
  DESPRE PROSTIE IARĂŞI 
  Ce-mi e prostul, ce-mi e nebunul!
  Ce-mi e Rada Badea, ce-mi e Badea Rada!
  Ia pe unul de picioare şi loveşte pe cellalt în cap,
  Cine să apucă să înveţe pe nerodul nu se osebeşte de nebun.
  
  Prostu-nvaţă bărberie la capul tău.
  Îi dai un ban să te rază şi doi să te lase.
  Cu nebunul să nu-ţi pui nici în clin, nici în mînică.
  El nu ştie ce e laie, nici ce e bălaie.
  Nebunul nu asudă nici la vale, nici la deal,
  Tu îi faci cu ochiul, el îţi face cu capul.
  
  Prostul este: Caută Nan iapa, şi el călăre pe ea. N-au ajuns la rîu şi ş-a ridicat poalele la brîu. Nu-l priimise în sat şi el întreba de casa pîrcălabului. Cine îşi pune mintea cu nebunul este mai nebun. Pe nebunul nu-l aduci la cunoştinţă. E anevoie să tai pom şi să ciopleşti om. Ziua bună de dimineaţă se arată. Viţelul după baligă se cunoaşte ce bou o să se facă. Puica pe creastă se cunoaşte ce neam o să iasă. La satul ce să vede, călăuză nu trebuie. Din coada pisicii sită de mătase nu să face. În tigvă seacă cît să sufli, nu poţi să o umfli. Mintea de ar creşte pe toate cărările, ar paşte-o măgarii. Orbului degeabă îi spui că s-a făcut ziuă. Prostul face ce vede şi ce aude crede. Îi pare că cîte zbor să mănîncă. Surdului degeabă îi cînţi de jale. 
  El este:  –  Bună ziua, nea Istrate!  –  Doi boboci de raţă, frate.  –  Mă Istrate, tu eşti surd.  –  Mai era colea un cîrd. Unde dai şi unde crapă! Tu ce îi cînţi, şi el ce îţi descîntă? Tu îl trimiţi la foc, şi el îţi aduce busuioc. Tu îl trimiţi la surcele, şi el îţi aduce floricele. 
   
    
    
  Un neghiob cu totu,-n vremea mai demultă,
  Că să-şi ia nevastă făcînd şi el nuntă,
  De masă, bucate în gînd îi venise.
  Dar cu ce să fiarbă deloc nu-ngrijise.
  Socrul, ca şi dînsul, văzînd că nu-s lemne,
  Aleargă la horă pe tineri să-ndemne,
  Strigînd:  –  Cine este mai voinic de ducă,
  Să meargă îndată, lemne să aducă?
  Ginerele sare, ia car şi secure:
   –  Mă duc eu, răspunde şi pleacă-n pădure.
  Ajungînd se uită la un copac mare:
   –  Să-l duc întreg,  –  zise  –  ce de mai haz are!
  I-aş face îndată pe toţi ca să-mi zică;
  „Hop o dată, mare! ce mai ginerică!“
  Dar numai el singur în car cum să-l suie?
  Ş-îi veni-n gînd carul alături să-l puie,
  Ca tăind să-l culce, drept în car să cază
  Şi aşa să-l ducă, nuntaşii să-l vază.
  Făcînd dar el astfel şi tăind stejarul,
  Cum căzu, îndată îi turti jos carul.
  Acum ce să facă? Fluieră, priveşte,
  Ş-într-o parte ş-altă stă şi se suceşte!
  Văzînd că nu-s boii, să-i caute pleacă,
  Cu securea-n umăr şi cu hîrca seacă,
  Şi nemaigăsindu-i, că i-a pierdut crede;
  Iacă ş-într-o baltă nişte raţe vede.
  Nu-i venea prin minte că o să mai paţă,
  Azvîrli securea să dea într-o raţă.
  Nu înnemereşte, raţele zbor, scapă,
  Şi securea cade bîldîbîc în apă.
  
  
  
  Pe loc să dezbracă, se aruncă-n baltă,
  Negîndid nerodu c-o să paţă ş-altă.
  Pe cînd el cu totul se da-n afundare,
  Să scoată securea din apa cea mare,
  Vine oarecine în ascuns, pe taină,
  Ş-îl fură de-l lasă fără nici o haină.
  După ce rămase gol numai în piele,
  Privind împrejuru-şi văzu floricele,
  S-a pus să culeagă zicîndu-şi: „Nu-mi pasă,
  Cu mîinele goale tot nu merg acasă.“
  Ş-aşa numa-n piele se duse cu ele,
  În loc de surcele ducînd floricele.
  
  
  
  DESPRE NEROZIE 
  Eu îi cer ca să-mi dea mie, Şi el îţi întinde ţie. 
  Pentru că Nerodul şi cu nebunul Amîndoi sunt fraţi ca unul 
  Sau Unul ş-altul tot un drac, Amîndoi un ban nu fac. 
  Precum e o vorbă: S-a-ntîlnit în drum Pacala Cu frate-său, nea Tîndala. 
  Totdeauna Nerodu-ntîi o croieşte Ş-în urmă se socoteşte. 
  Şi Nerodul la orice fie Pe loc zice că îl ştie. 
   
    
  Nerodului se pare Că toate-n palmă le are. 
  El e Barbă lungă pînă-n burtă Şi minte pînă-n gît scurtă. 
  Cîte le gîndeşte, Rău le isprăveşte. 
    
  Un nerod odinioară,
  Cu mintea lui cea uşoară,
  Se scoală, îşi ia magarul,
  Îi pune-n spate samarul,
  S-aruncă-ndată pe dînsul,
  Dă cu nuiaua într-însul
  Şi pleacă către pădure,
  În mînă cu o săcure,
  Ceva lemne să doboare,
  Din copaci crăngi uscăcioare.
  Pădurea din întîmplare
  Se află pe un deal mare
  Şi jos în poalele sale
  Spumega un rîu la vale;
  Aici el dacă se duse,
  A privi pe sus se puse
  La toţi copacii d-a rîndul,
  Pironindu-se cu gîndul.
  La toată învîrtitura
  Belea ochi şi căsca gura,
  Ca să vază crengi uscate
  
  De proprietar iertate,
  Fiind verzile oprite
  C-obiceiuri legiuite.
  
  Deci privind el spre o parte,
  Văzu-n vale, nu departe,
  Un copac gros la tulpină,
  Uscat pîn’ la rădăcină,
  Carele crăcile sale
  Le pleca spre apă-n vale.
  Aleargă-n grab, îl priveşte,
  Se bucură şi zîmbeşte
  Că i-a ajutat norocul
  Să-şi încarce dobitocul.
  
  Nu ştia-n grab cum să saie,
  Să se urce ca să taie;
  Cum să urcă sus îndată,
  Craca-ntîia fu jos dată
  Pe loc p-a doua loveşte
  Ş-o doboară voiniceşte;
  Apoi se urcă la altă,
  După aceea la mai-naltă,
  Taie, nici una nu lasă,
  Vrînd să le care acasă.
  
  Cînd lăsă lemnul prăjină,
  Se uită jos la tulpină,
  Să vază grămada dată,
  Cum stă la pămînt culcată,
  Şi uitîndu-se, săracul,
  S-a închinat ca de dracul,
  
  Văzînd că crăngile sale
  Se duceau pe rîu la vale:
  Că toate în el căzuse
  Şi de apă au fost duse.
  Acuma dar ce să facă?
  Nu mai rămăsese cracă,
  Trebuia acea tulpină
  S-o taie din rădăcină;
  Se dă jos şi să gîndeşte,
  În tot chipul chibzuieşte,
  Ce fel să o nemerească,
  Nu cumva iar să greşască;
  Că vrea el cu vreo pază
  Copacul spre deal să cază;
  Căci şi el căuta încă
  Spre prăpastia adîncă.
  
  Dar gîndirea a fost scurtă,
  Că nu pierdu vreme multă,
  Ci pînă scobeşti un dinte,
  Ce să facă-i veni-n minte.
  Şi luînd funia-ndată
  Cea de la samar legată,
  Mai ia căpăstru, brîu scoate,
  Leagă una d-alta toate,
  Face o funie lungă
  Mai departe să ajungă.
  Apoi urcă dobitocul
  Unde era mai sus locul,
  Apucă funia-,nnoadă
  De samaru-i despre coadă;
  D-acolo-n copac se suie,
  
  Vrînd pe voaia-i să-l supuie,
  Ţapîn de vîrfu-i o leagă
  Şi face o faptă-ntreagă.
  
  D-aci în grab se pogoară
  Ca o pisică uşoară,
  Apucă securea lată
  Ş-începe să saie-ndată.
  Taie, mii de ori loveşte,
  Stă puţin, se odihneşte.
  Şi iar ia securea-n grabă,
  Ca un ager l-a sa treabă.
  Taie pînă nu mai poate,
  Aschii peste aşchii scoate;
  Cînd s-apropie să cază,
  Aştepta spre deal să-l vază
  Dar, unde? copaciul mare
  Nu vrea să-i dea ascultare,
  Ci începînd să trosnească
  Şi spre vale să pornească
  Rîdică în zbor magarul,
  Cum era cu tot samarul,
  Şi în vederile sale
  Îl aruncă peste vale.
  
  Iar el, privind la-nălţime
  Măgaru-n zbor cu iuţime,
  Căzu îndată pe vine
  Şi începu să se-nchine,
  Zicînd:  –  Ce minune mare,
  Din cele în lume rare!
  De ce muri bietul taica
  
   
    
  Şi nu trăi draga maica,
  Să vază măgar cum zboară
  Ca o pasăre uşoară?
  Ieri de muream, Doamne bune,
  Nu vedeam astă minune!
  
  
  
  DESPRE LENEŞI 
  Lenea e cocoană mare Care n-are de mîncare. Toţi copacii înfrunzesc, Dar mulţi din ei nu rodesc. 
  Plopul e destul de mare, Dar pe dînsul poame n-are. 
  Pe nevoiaşul şi leneşul Cu o funie să-i legi Şi p-amîndoi să-i îneci. Parcă-i e gură-ncleştată Şi de ielele luată. De lene ochii-şi închide Şi buzele îşi deschide. 
  I-e lene să şi vorbească,
  Dar încă să mai muncească!
  
  După cum a fost sădit,
  Astfel a şi răsărit.
  
  Umblă drumurile-n rînd,
  Podinile numărînd.
  
  Toţi pretutindenea sapă, El duce cîinii la apă. 
  Parcă pentru-o vorbă vie, gura îi cere chirie. 
  Rumegă vorba ca oaia iarba. 
  Leneşul fuge de danţ Ca şi cîinele de lanţ. 
  De lene şi de urît Tocmai supt pat s-a vîrît. 
  Aşteaptă îmbucătura Să i-o dea mură în gură. 
  Însă Mai bine ar tot mînca Decît ceva ar lucra. 
  El Joacă danţ pe mamaligă Ş-îi ajunge cît cîştigă. 
  Cînd în cea după urmă La o pomană-nghesuit, Băut, sătul a murit. A mîncat pînă încît I-a venit pînă la gît. 
  Leneşul Are gură-mpiedicată, Dar taina o spune-ndată. 
  Şi De vei sfat la vreo treabă, Mergi pe leneşul întreabă. 
   
    
  El Altora le dă povaţă, Dar pe sine nu se-nvaţă. 
  Leneşul zice: Mamă, zi să vină nenea Ca să mai scuture lenea. 
  Sau Ast lucru l-aş face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. 
    
  Căldura după ce trece
  Şi începe vîntul rece,
  Ţiganul uşor în pene
  Nu-şi făcu bordei de lene;
  Acum vede că îi pasă
  Dar lenea tot iar nu-l lasă;
  Iarna iar nedîndu-i pace,
  Ia şi el, un plocon face
  Ş-în sat la zapciu se duce,
  Grăbind din somn să-l apuce;
  Cînd el în mîini cu ploconul,
  Iacă ieşi şi coconul.
   –  Ce vei, ţigane?-l întreabă.
   –  Te rog, cocoane, d-o treabă!
  Dă-mi un dorobanţ, fă bine,
  Ca să stea astăzi de mine,
  Cum o şti să nu-mi dea pace,
  Un bordei pînă mi-oi face.
  
  Deci luînd el dorobanţul,
  Jucă într-acea zi danţul.
  
   
    
  Că, cînd începu a-l bate
  Cu gîrbacele pe spate,
  Bordeiul gata îi fuse
  Şi în el copii-şi puse,
  Zicînd:  –  Bogdaproste, frate,
  Mă cam borduşişi în spate,
  Dar îţi mulţămesc de casă,
  Că acum de frig nu-mi pasă.
  
  Dar însă Lenea cînd este mai mică Tot ştie şi ea de frică. 
  Dar cînd este lenea mare, Vede arzînd pe el casa Ş-îi e lene ca să iasă. 
    
  Să zice că oareunde un împărat curios
  Vrea să afle-n ce chip este omul cel mai lenevos,
  Şi porunci să-i adune cîţiva din ţinutul său,
  Însă de cei mai de frunte, ce să lenevea mai rău.
  După ce dar îi găsiră şi după ce i-au adus,
  Tocma-n marginea cetăţii să şază-ntr-un loc i-a pus.
  Cîtva timp aşa ţiindu-i, fără să facă nimic,
  De la curtea-mpărătească le da bucate, mertic,
  Şi întrebînd împăratul cum petrec ei şi ce fac,
  Îi povestiră slujbaşii cum că toată ziua zac,
  Şi cînd le dă de mîncare, o mănîncă răsturnaţi,
  L-e lene gura să-şi caşce, parcă-s nişte leşinaţi.
  
  De aceasta împăratul auzind, la ei s-a dus
  Şi de la uşe privindu-i, să dea casii foc a pus,
  
   
    
  Ca să vază ce vor face, vor şedea tot nemişcaţi, Sau, văzînd focul, îndată o să fugă toţi speriaţi? Dar văzînd că privesc focul şi nu se mişcă din loc, Puse un slujbaş să strige:  –  Ieşiţi, că ardeţi în foc! Iar unul din ei răspunse:  –  Nu-ţ-e-le-ne-să-vor-beşti? Şi aşa să prăpădiră, arzînd în foc, toţi acesti. 
  
  
  DESPRE BEŢIE IARĂŞI 
  Cine bea în cinste ori în dator se îmbată de două ori. Că Una gîndeşte cîrciumarul şi alta beţivul. 
  Cîrciumarul zice: Băutura e unde e, mîncarea e o fudulie. Apa nu e bună nici în cizmă. Vinul e pentru noi, nu e pentru boi. Cu vinul şi cu somnul uită grijile omul. Vinul e toiagul bătrîneţilor şi nebunia tinereţilor. 
  Însă Vinul bun şi nevasta frumoasă sunt două otrăvi dulci la om. Tu îl beai pe dînsul şi el te bea pe tine. Tu îl bagi în maţe şi el iese în faţă. Cît să dai ocol, tot te dă de gol. Mergi pe cărare lină şi dai drept în tină. 
    
  Un ungurean oarecare Ce n-au prea avut umblare Şi nici vie nu văzuse, Nici vrodată vin băuse, 
  Şi văzînd odată vie,
  Bînd şi vin pîn’ la beţie,
  P-alt ungurean întîlneşte
  Şi cu el astfel vorbeşte:
   –  Măi soaţe, văz’t-ai tu ghie?
   –  Am văz’t, măi,  –  zise  –  ş-o mie.
   –  No, da cum îi? de-i văz’t, spune
   –  Da au îi, măi, vo minune?
   –  De n-ai văz’t cred pot’ să-ţi pară.
   –  No, mă, să-ţi spun cum îi dară:
  Îi albă şi ste-n chişoară
  Răscăcănată la soare.
   –  No, minţ tu, că n-ai văz’t ghine,
  Să-ţi spun io, cată la mine:
  Ghia aie-i pi-un deal pusă,
  Tot cu ţepi pin ea împunsă,
  Şi cochile, voinici tună
  Poama ei de i-o adună,
  Şi supt chicioare, împarcă,
  Să-i cure zeama, o calcă.
  Apoi p-aceea zeamă dragă
  O botez ghin şi o bagă
  În o scorbură întinsă,
  Cu bete d-alun închisă;
  De-aci mere o boreasă,
  Ce îi zice cîrjmăreasă,
  Şi chimă ghinul pi-o boartă,
  Ţînînd o cofă cu toartă,
  Şi ţi-l dea de-l beai cu oala.
  Mă, da-i şelău ghinul ala!
  Că, cînd îl beai, te îmbună,
  Pînă banii ţ-îi adună
  
  
  
  Şi să duce, nu-i mai pasă,
  Cu punga goală te lasă;
  Şi să vezi cum, num-ascultă
  La hiclenia-i a multă:
  Io beui din el odată
  O oală ghine-ndesată,
  Şi pîn’ grăii trei cuvinte,
  Mă luă un chic de minte,
  Cînd plecai să meri pe cale,
  Drumu oblu-m părea vale.
  Că el se ţinea de mine
  Ş-îmi da ghes să caz pe vine,
  Io dam pe poteca lină,
  El mă da-n lături pin tină.
  Dac-am văz’t că joc îşi face,
  Vrui să-l ghirui, să-mi dea pace,
  Dar el m-o trîntit în tină
  Şi mă dete pe hodină.
  Cînd m-o deşteptat o tuse,
  Mă uit, să vezi ce-mi făcuse!
  La gura-mi se băligase,
  Banii din pungă-mi luase
  Şi să dusese la dracu
  Şi unde i-o fost lui placu.
  
  Vinul, ţuica cui îi place n-are cu ce să se-mbrace.
  Beţivul cînd trece pe punte închide ochii să nu vază apa.
  Arama omului la beţie se arată.
  Hoţu-nvaţă la hoţie şi beţivul la beţie.
  Să bei pîn’ ţ-o ieşi păru pîn căciulă şi cămaşa pîn izmene.
  
  Dar Cine să ia după muscă ajunge la bălegar. 
   
    
  Că Cine bea pîn’ la-mbătare nume bun în lume n-are. 
  Şi Decît să-ţi iasă nume rău, mai bine ochii din cap. Spune-mi cu cin’ te-nsoţeşti, ca să-ţi spui eu cine eşti. Cine te vede intrînd în cîrciumă nu zice
   că ai intrat să te-nchini. Omul a intra în baie şi a nu se îmbăia nu se poate. Omul este ca oaia, lesne să ia după altul, nu judecă nevoia. 
    
  Un grec oarecare, din sate plugar, Plecă şi se duse cu al său magar Pînă la o rudă ce-i era cumnat Şi avea şederea departe l-alt sat. Cumnatu-său, care prea mult îl iubea, Ş-în casa-i văzîndu-l o dată abia, Îl primi vesel, cum i s-a căzut, Şi seara la cină cu el a şezut, Cu vorbe, cu glume tot s-a îndemnat, Ş-a dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. Culcîndu-se astfel şi dormind ceva, A doua zi capul grozav îi urla, Îi părea mai mare de cum era-ntîi Ş-îl trăgea să-l puie iar pe căpătîi; Îl punea, şi geaba, orcum nu-i trecea, Îl atîrna, parcă locul nu-i plăcea, Necăjit se scoală, greaţa a-şi scuipa, Vrînd şi dobitocul a ş-îl adăpa, Şi dacă se duse în sat la cişmea, Fluiera din buze, silindu-l să bea. 
   
    
  Dobitocul însă, dacă a băut,
  Îşi ardică capul ş-în loc a stătut.
  Deci văzînd ţăranul pe al său catîr,
  Că la fluierarea-i nu face hatîr
  Şi de îmbiere n-are nici habar,
  Ca o picătură să-nghiţă măcar,
  Zise (clătinînd capul):  –  Hai, dobitoc, hai!
  Tu mai multă minte decît mine ai!
  De făceam aseară ca tine şi eu,
  Nu era să-mi fie astăzi aşa greu.
  
  Fiindcă şi următoarea poveste este
  A rădăcinei beţiei, o alăturăm aici.
  
  Cînd a fost odată pre pămînt aleasă
  Nobila Gutuie poamelor crăiasă,
  Dînd oblăduire şi peste legume
  Celor ce se află în întinsa lume,
  Tronul îşi pusese sus la înălţime,
  Întinzîndu-şi cortul în acea lăţime,
  Sta înconjurată ca crăiasă mare
  De destule poame pînă-n depărtare;
  Iar în jos pe vale sta în şir supt coaste
  Feluri de legume drept vitează oaste.
  Astfel dar regina, nobila Gutuie,
  Vru în rînduială tronul său să-şi puie
  Şi după talente ce ea cunoscuse
  Pe vestita Chitra cap a fi o puse;
  Rodia alese cum şi pe Lămîia,
  Piersica, Naramza pentru treapta-ntîia;
  Iar a doua treaptă rîndui pe Părul,
  Cu Cireşa, Vişina, Zarzăra şi Mărul;
  
  Iar pe supt aceştia Coarna şi pe Pruna,
  Cum şi dopotrivă Nuca şi Aluna;
  Cu aceştia dară împlinindu-şi suma
  Despre toată poama şi despre leguma,
  Sta din înălţime, se uita în vale,
  Răspîndind la toate poruncile sale
  Prin Migdalul tainic, ce îi sta la spate
  Ş-îi avea credinţă a păzi dreptate.
  Deci bubosul Strugur, ce-şi avea şederea
  Pe lîngă crăiasă cu apropierea,
  Pîrcălab să fie cinste avusese,
  De această slujbă vrednic s-alesese;
  Însă el zavistnic către celelalte,
  Care ocupase slujbe mai înalte,
  Începu cu ură multe pîri să facă,
  Socotind reginei astfel să se placă,
  Şi pe d-altă parte poamele sărace
  Nu avea de dînsul niciodată pace:
  Nu-nceta în lături tot să se întinză,
  Să se mai lungească, loc să mai cuprinză;
  Ş-atîrna de une, sugruma pe alte,
  N-avea păs în sine de porunci înalte,
  Bătăios, zburdalnic dintr-a sa natură,
  Supără pe toate prea fără măsură,
  Îi plăcea să-şi bată joc de fiecare,
  Ameţea o lume ca cu fermecare;
  Într-aceste ş-alte cu semeaţă faţă,
  Înfoiat în haine, răsucind mustaţă,
  Plin de nebunie, cu arţag în sine
  Se ardică-ndată, la crăiasa vine
  A aduce pîră despre celelalte
  Ş-într-acest chip zice cu strigări înalte:
  
   –  Mă închin, stăpînă, cu supus raport,
  Cum am şi poruncă-n slujbă să mă port;
  Eu umblînd cu toate-n bun prieteşug,
  Am aflat în ele mare vicleşug!
  Multe din legume rele uneltesc,
  Rînduielii bune să împrotivesc;
  Mai cu seamă Varza, cea-ngîmfată-n foi,
  Umblă să aducă-n toate mari nevoi;
  Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,
  Ea înlăcrămează prunci şi mume chiar;
  Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,
  Are nişte fumuri de rup parcă nas;
  Cînd e Usturoiul, el şi mai grozav
  Turbură văzduhul cu al său nărav.
  Aşti protivnici dară n-au de tine păs,
  Ci pre celelalte toate le apăs;
  Eu acela care am puteri de mac
  Ş-ameţesc simţirea ca un tiriac,
  Ei mă veninează cu spirtosul duh,
  Şi pe loc m-apucă tusea cu năduh;
  Despre care astăzi veste ţi-am adus,
  După datorie, ca un mic supus.
  
  Auzind crăiasa vestea cea adusă
  De mustosul Strugur, sluga-i cea supusă,
  Zise către dînsul:  –  Ai tu mărturie
  Ca să stea dovadă după datorie?
   –  Am,  –  el îi răspunse  –  şi nu o dovadă,
  Ci îţi poci aduce chiar şi o grămadă,
  Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,
  Şi mă rog ascultă să le spui anume:
  
  Am întîi dovadă pe Piperul care
  E la fiecine prea la cinste mare;
  Am şi după dînsul pe Ienibaharul,
  Chimenul, Molotrul, Cimbrul şi Mararul,
  Capera, Maslina, care sunt de frunte
  Şi întîi poftite la oaspeţi şi nunte;
  Pe lîngă acestea am şi pe Ciuperca
  Şi cu preacinstita sora-i Minaterca,
  Mazărea, Năutul, Cuvioasa Linte,
  Care totdeauna e la mulţi în cinste;
  Bobul, stingătorul de orce duhoare,
  Postnica Fasole, cea prea umflătoare;
  Am şi preacinstitul verdul Crasta vete,
  Agreşele, cum şi Coacăzele fete,
  Şi ghebosul Roşcov, cel supus poruncii,
  Cu Smochina care lesne-mpacă pruncii;
  Am şi pe Curmaua cea în sîmbur tare,
  Cum şi pe Castana cea cu miezul mare;
  Am şi pe Stafida, soru-mea cea mică,
  D-o fi priimită la ceva să zică;
  De voieşti, aceştia gata sunt să vie
  Ca să stea să spuie care orice ştie.
  
  Cum simţi aceasta Ceapa totdodată,
  Cum e din natură foarte veninată,
  Se-mbrăcă îndată, iute, cu mînie,
  Douăspre’ce haine puse de dimie,
  Şi cămăşi atîtea albe, subţirele,
  Îmbrăcînd binişul roşu peste ele,
  Pieptenă şi barba-şi albă şi bătrînă,
  Scuturînd-o bine de pămînt, ţărînă,
  Plecă necăjită-n toat-a ei putere,
  
  Veninînd văzduhul de cătran şi fiere,
  Pe pămînt tîrîndu-şi barba sa cea lată,
  Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.
  Cum intră de faţă gura îşi deschise
  Şi cu îndrăzneală într-acest chip zise:
   –  Să trăieşti, stăpînă, pe înaltu-ţi tron,
  Să ne fii la toate pururea patron,
  Să-nfloreşti ca măru-n fiecare an,
  Aibă-ţi chipul vesel faţa de şofran,
  Rog cu plecăciune pînă la pămînt
  Multa-ţi bunătate, pentru crezămînt;
  Mincinosul Strugur multe ne-a pîrît,
  Că-ntra-a noastră slujbă ne-am purtat urît.
  Dar aceste toate cîte le-a vorbit,
  Însuşi de la sine el le-a născocit.
  Te încrede mie, adevăru-ţi zic,
  Că am barba albă, nu sunt copil mic;
  Poci să-ţi fac îndată orce jurămînt,
  Spre a te încrede la al meu cuvînt.
  
  Cînd porni din gură Ceapa jurămîntul,
  Zgudui îndată toată frunza vîntul,
  Cît de groază multă jos se scuturară,
  Paserile-n aer de prin crăci zburară.
  Ascultaţi şi ce fel fuse jurămîntul,
  Carea ca un retor ş-au urmat cuvîntul:
  
   –  Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu
  Într-această lume de tot neamul meu
  Şi să nu mă bucur ca d-acel noroi
  De al meu iubitul frate Usturoi,
  Cum şi în osîndă să ajung să caz,
  
  Ca să plîng de moartea socrului meu Praz;
  Să se stingă neamul cuscrului meu Hrean,
  Să-l mănînce viermii viu chiar în ăst an;
  Să îngrop în viaţă şi să tînguiesc
  Fiicele-mi Ridiche, care le iubesc;
  Cum şi al meu unul ginere Ardei
  Praf să se prefacă-n fiece bordei;
  Să ajung eu însămi unchiului meu Nap
  Şi mătuşii-mi Sfecla groapa să le sap,
  Nici să am în lume parte-n ochii mei
  De nepoţii Morcovi şi de Pătrunjei;
  Să se rătăcească-n lunci şi prin cîmpii
  Verele-mi drăguţe Broajbe şi Gulii,
  Şi să n-am iar parte de Cartoful văr
  De nu spui de faţă dreptul adevăr;
  Şi bubosul Strugur de n-o fi minţit,
  Moartea mea să fie de tăios cuţit,
  Cum şi să mă facă-n mici bucăţi pe loc
  Şi să mă prăjască în tigăi pe foc.
  Rog dar ca să fie Strugurul adus,
  Ce-a bîrfit de mine şi minciuni a spus,
  Voi prin judecată ca or eu, or el,
  Să ni se aleagă dreptul la un fel;
  Voi aci acuma la-ntrebări să stea
  Şi minciuna spusă-n faţă să se dea.
  
  Auzind crăiasa aste jurăminte,
  Porunci Salatei, ce îi sta-nainte,
  (Zic) către Marulă şi către Lăptucă,
  Că aci de faţă legile s-aducă,
  Şi sobor s-adune-ndată prin chemare,
  Frunte stînd Dovleacul cel cu capul mare,
  
  Pepenile verde lîngă el să şază,
  Şi slujbaşi să aibă împrejur spre pază
  Pe Patlagelele-n roşu îmbrăcate
  Şi pe cele-n vînăt, ce sunt veninate;
  Bamiile încă, Loboda şi Ştirul
  Să se afle faţă, să-mplinească şirul.
  
  Deci acestea toate cum se adunară,
  Pe mustosul Strugur îl înfăţişară,
  Cumpănă, balanţa aducînd porniră
  Şi pe cele spuse drept le cumpeniră.
  Astfel dar pe Strugur l-au găsit cu vină
  Şi că însuşi numai este de pricină;
  Iar vinosul Strugur începu să plîngă
  Şi ceru din partea-i mărturii să străngă,
  Dar şi fură-n spate-i trei ce îl iubiră
  Şi să-i părtineze singure veniră:
  Pepenile galben, Piersica, Caisa,
  Dar nu ascultară a acestor zisa,
  Ci îl osîndiră toţi ca dintr-o gură,
  Cum şi hotărîrea dintru-ntîi făcură.
  Pepenele, care părtinire puse,
  Se crăpă în două, c-auzit nu fuse,
  Piersica asemeni şi Caisa iară
  De necaz şi ciudă-n loc se despicară;
  Iar Urzica care sta aci zbîrlită,
  Vrînd să ias-afară iute, necăjită,
  Urzică-mprejuru-i pe cîţi îi atinse
  Şi dintr-asta mare zarvă se aprinse;
  Dar crăiasa foarte-n sine supărată
  Cu urgie mare se porni îndată
  Pe sărmanul Strugur prea greu să blesteme
  
  Şi asupra-i toate relele să cheme, 
  Zicînd:  –  Tu-n a ta viaţă, ca un blestemat, Tot de lemne-n lume să fii spînzurat, Soare să te arză, să te bată vînt, Şi să nu-ţi ajungă trupul de pămînt; Ochii ciori să-ţi scoaţă ş-alte paseri mici Şi de bruma toamnei în bucaţi să pici, Şi apoi în urmă prin cuţit tăios Trupul tău să fie dat d-acolo jos, Şi să n-ai pe nimeni a se umili Ca să-ţi tragă clopot sau a te jeli, Ci cu rîs, cu cîntec a te arunca, Cum şi supt picioare-n danţ a te călca; După ce dar astfel, cum zisei te calci Şi în mici fărîme dacă te prefaci, Sîngele să-ţi stoarcă, trupu-ţi tescuind, Şi să-l bea voinicii veseli chiuind; Cu strigări şi jocuri a se bucura, Cu oalele bîndu-l, bunuri a-şi ura, Grijile să-şi uite în acel minut, Să se socotească cei mai cu avut; Unii iarăşi limba a-şi împletici, Iar neîndrăzneţii a se-nvoinici; Alţii iar, tăcuţii, cînd îl vor gusta, Filosofi la vorbe a se arăta; Alţii cînd dintr-însul vor ceva sorbi, La arţag să prinză-n certuri a vorbi; Alţii iar să meargă pe două cărări, Cîinilor pe drumuri dînd întărîtări, Cum şi ca nebunii vîntul ocărînd, Să se tăvălească în noroi căzînd; 
  Alţii iar, cei lacomi, or pe unde mîn,
  Îndărăt să-l toarne şi să-l verse-n sîn;
  Alţi cu neruşine a se dezbrăca
  Şi golaşi piperu-ntr-alţii a juca;
  Alţii iarăşi bîndu-l, dintr-al lui plecat
  Să se bolnăvească şi să zacă-n pat;
  Însă toţi aceştia cînd se vor trezi
  Stînd să se căiască în ceealaltă zi,
  Să se ruşineze chiar de fapta lor,
  Ne’ndrăznind să-şi scoaţă faţa la sobor.
  
  Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas Care pînă astăzi îl vedem rămas. De aceea Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toţi nevoiaşii. 
  Că Toată lumea bea vinul, dar nu-şi bea mintea. Îşi înoată gura în vin pînă dă dintr-însul. 
  Gîndeşte să nu mai lase în bute. 
  Şi Umblă cu ochii logodiţi. Pe unul îl vede ca doi. 
  Ci Dacă nu eşti vrednic să-l duci, nu te încărca peste măsură. Cum a zis ţiganul: Dacă nenai puterinţă, la ce chichirezi gîlceavă? 
  Iar nu Toarnă, umple foalele, Pînă-şi udă poalele. 
   
    
  Şi Vede că nu mai încape Şi toarnă pînă să crape. 
  Ardică paharul strigînd: Dumnezeu să-l înmulţească Ca şi pe piatră să crească. 
  
  
  DESPRE SĂRĂCIE 
  Decît toată bogăţia E mai scumpă sărăcia, Că pînă nu-şi va da toate Să o capete nu poate. 
  Sărăcia cînd ţ-e-n vatră, E ca o stană de piatră. 
  Sărăcia pretutindinea Să întinde ca pecinginea. 
  Necăjita lui viaţă Se ţine-ntr-un fir de aţă. 
  De sărăcie nu scapă. N-are după ce bea apă. 
  De foame i să lungesc urechile. 
  De sărac, nici unghii n-are La vreme de scărpinare. 
  N-are cer, n-are pămînt,
  Şade ca într-un mormînt.
  
  Trage neîncetat
  Vetrela pe uscat.
  
  E îmbrăcat ca un nap.
  Din călcîie pîn’ la cap.
  Haina lui
  Mai mult aţă decît faţă.
  
  De la cel ce e de milă
  N-ai ce lua nici cu silă.
  
  Într-un hambar gol, şi şoarecele să cază,
  capul o să-şi spargă.
  
  N-are casă, n-are masă.
  
  Unde înserează, acolo doarme.
  
  Casa săracul o are
  Toată ca melcu-n spinare,
  Îşi ia oaule şi cuibul.
  
  N-are în lume săracul
  Unde să-şi plece nici capul.
  
  S-ars, s-a stins într-un ceas,
  Numai cu deştul a rămas.
  
  L-a luat sărăcia după urmă
  Ca o oaie rătăcită din turmă.
  
  Şi făină ş-aluat tot împrumut le-a luat.
  Dacă moare juncul, se răpune jugul.
  Se rupe zagazul, îi stă şi sfîrleazul.
  
  I-ai luat apşoara, a stătuit şi moara,
  Îi zmulgi aripioara, d-aci nu mai zboară.
  De foame se învîrteşte,
  Supt călcîi locul găureşte.
  
  Arzînd numai doi tăciuni,
  Nu să pot face cărbuni.
  
  Numai într-un tăciune
  Nu să face mamaligă,
  Nici poate ceva să frigă.
  
  Herghelie de o iapă ciufă
  Şi branişte numai de o tufă
  Nu să face niciodată.
  
  Murătură din mură nu să face.
  
  Însă Cînd n-are cu ce săracul, Răbdarea îi este leacul. 
  Să strînge ca melcul în coaja lui. 
  Cînd îmbrăcat, cînd despuiat. Cînd mîncat, cînd nemîncat. 
  Înghite la noduri cît pumnul Şi sufere în nas fumul. 
  Cum a zis un copil: Tată! noi n-avem pîine nici o coajă Şi cîinii umblă cu covrigi în coadă. 
  Găina curătură visează şi vrabia mei. 
  Altul a zis iarăşi: Melcii îi frig pe cărbuni Şi ei cîntă ca nebuni. 
  Aşa şi săracul, Cu necazul se hîrseşte, ca unul ce cu el creşte. Că Arapul de n-ar vedea pe tatăl său şi pe moşul său negru, el s-ar omorî. 
  De aceea şi săracul îşi cîntă singur: Tu, foamete lungă, unde ai iernat? La săracu-n pungă, şi mai mult supt pat. 
  Însă Cei mici vor multe cum şi de toate. Dar Sărăcia învaţă pe om ca să fie econom. Sau Dascăliţa sărăcie-nvaţă pe om meserie. 
  Că dacă n-ai să mănînci, munceşti pînă cazi pe brînci. 
  Sărăcuţa lelea plăteşte cu pielea! 
  Calul rîios se scarpină de copaciul scrobos. 
  Ochii săracului sunt în mîinile bogatului. 
  După toată sărăcia, îl mai mănîncă şi rîia.
  Dacă-ţi moare calul, îţi vezi pe jos halul.
  E destul de rău dacă n-ai al tău.
  Un bordei să ai cît de rău, numai să fie al tău.
  Te răsfaţă într-al tău ca ariciu-n cuibul său.
  
  Căci Ajungi în casa altuia, nu poţi şedea cum îţi place. Ajungi la masa altuia, nu mănînci după cum ţ-e gustul. Ajungi în patul altuia, nu poţi dormi cum ţ-e voia. Tot cîinele iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie. Că Orcît de mică piatră e mai grea într-a sa vatră. Şi Tot cocoşul pe gunoiul său cîntă. Din pumni streini nu te saturi cînd beai apă. Mîna altuia nu te scarpină cum îţi place. Dacă nu te saturi mîncînd, dar lingînd, niciodată. 
  Albina vrednică însă d-orice floare face strînsă.
  Dintr-o muncă cît de mică
  Dacă nu curge, tot pică.
  
  Acul este mic, dar scumpe haine coase.
  
   
    
  Surdul n-aude, dar le potriveşte. 
  Tot omul Are ochi, mîini şi picioare, Poate munci cu sudoare. 
  Dar Vara cine îşi cîştigă, Iarna nu se încîrligă. 
  Săracul de ce e sărac? Că Nu crede ce e în carte. Ci crede-n lucruri deşarte. 
  N-are nici ce să îmbrace Şi şade, sărbători face. 
    
  O femeie sărăcuţă, c-o roche pe ea capot,
  Veche, ruptă, peticoasă şi cîrpită peste tot,
  Mai mult aţă decît faţă se vedea în al ei port,
  De cînepă, in şi lînă şi de tot felul de tort.
  Fiind astfel îmbrăcată, nici mai bine, nici mai prost,
  S-a dus să se spovedească la un duhovnic în post.
  Şi mai întîi decît alte începu acest cuvînt,
  Zicînd:  –  Cinstite părinte! Nu căci mă vezi precum sînt,
  De săracă sunt săracă, dar ori pe unde am fost
  M-am păzit ca de otravă şi n-am spurcat sfîntul post,
  Ba şi în zile de dulce lăsate de Dumnezeu,
  Neavînd să-mi cumpăr carne, am postit iarăşi mereu.
  Decît numai cîteodată cînd îmi dau oameni streini,
  Şi cînd prinz vreo găină venită de la vecini,
  Atunci dau şi eu de dulce, atunci mănînc mai pe plac,
  Atuinci îmi este Crăciunul, atunci Paştile îmi fac.
  
  
  
  Dar tot, cinstite părinte, greşii o dată şi eu,
  Care păcat ca un ghimpe îl port în sufletul meu.
  Că-ntr-o zi, mergînd în piaţă şi prin pescării trecînd
  Îmi veni la îndemînă, şi un cosăcel furînd,
  Uitai că e sînta lunea, fiindcă nu mănînc des,
  Cum mersei pe loc acasă, pornii pe gură să-ndes.
  Vai! cînd mi-am adus aminte că chiar sîntă luni a fost,
  Cît m-am căit, părinţele, că am spurcat sfîntul post!
  M-am ucis în cap cu pumnii, am băgat degetu-n gît
  Şi, să ierţi, toată mîncarea o turnai numaidecît.
  Apoi mai o săptămîna zăcui de inimă rea,
  De părea că toată carnea şi oasele mă durea.
  Aşa, cinstite părinte, păcatu-mi mărturisesc,
  Şi orcum ştii rînduieşte-mi canon să mă mîntuiesc.
  De alde sărbători iarăşi nu ştiu de le-oi fi păzit,
  Sunt în iad şi de acestea, d-o fi cum am auzit;
  Că este o văduviţă, cu care mă-nvecinesc,
  Bogată şi milostivă, mai mult de la ea trăiesc.
  Şi nu-i fac vro slujbă mare, ci nimic să zici de vei
  Mă trimite să chem numai cît-un prieten d-al ei,
  Şi alteori iar mă pune de departe să-ngrijesc,
  Cînd va fi să vie altul, să mă repez să-i vestesc.
  Apoi îmi dă mălai, pîine, bucate, rachiu şi vin,
  C-un cuvînt, mult bine face la cîţi în casa ei vin.
  Şi este evlavioasă, să ferească Dumnezeu,
  Nici călugăriţă-n lume ca dînsa n-am văzut eu.
  Că nu o văz niciodată lucru în mînă luînd,
  Ci orcînd mă duc în casă-i o găsesc în pat şezînd,
  Gătită, împodobită, hainele ei ochii-ţi ia,
  Ferice de bărbăţelul ce-o avea parte de ea!
  I-am zis odată: „Fetico! fă bine a mă ierta
  Să te-ntreb, pentru ce oare azi nu lucrezi dumneata?
  
  Or este vro sărbătoare şi ţii pentru vreun sfînt?
  Spune-mi, mă rog, că ştii carte şi toate de pre pămînt“
  Ea îmi răspunse, zicîndu-mi: „Mamă, dacă vei să ştii,
  Peste toată săptămînă găseşti sărbători să ţii,
  Că lunea sunt sfiinţii îngeri, marţea sfîntul Ioan,
  Carii şi în alte zile să prăznuiesc peste an.
  Miercurea e ziua crucii, d-aceea şi post mîncăm,
  Şi furca fiind mai mică-nainte-i n-o ridicăm.
  Joia sunt sfinţii apostoli, cum şi sfîntul Nicolai,
  Vinerea e sînta Vineri, ş-o ţii chiar să n-ai mălai;
  Sîmbătă facem colivă şi de răposaţi vedem,
  Dumineca-ncai să ştie că trebuie să şedem.
  Asta e, mamă, pricină lucru-n mîini de nu iau eu,
  Că sunt prea evlavioasă şi mă tem de Dumnezeu;
  Iar tu, mamă, eşti săracă şi nu-ţi dă mînă să şezi,
  Cu voie şi fără voie, trebuieşte să lucrezi.“
  Ş-aşa, cinstite părinte, ca o săracă ce sînt,
  Nu le-am putut ţinea toate tocmai dup-al ei cuvînt:
  Ci alte sărbători numai, a vro cîţiva mai mari sfinţi,
  Dintr-a mea copilărie, de cînd eram la părinţi,
  Cum am văzut de la dînşii, le-am ţinut şi le-am păzit,
  Chiar şi cînd n-am avut pîine, să lucrez n-am îndrăznit.
  Vinerea n-am tors cu furca, pilipii toţi i-am ţinut,
  Nouă marţi şi răpotinii i-am păzit cum am putut.
  Joile pîn’ la Rusalii eu nu m-am atins de fus,
  Şi la circovii Marinii mînă pe nimic n-am pus.
  Cum şi alte ca aceste, după cum am apucat,
  Le-am prăznuit, mi-a fost frică să nu caz în vrun păcat;
  Căci, după ce sunt săracă, să n-ajung să mă sluţesc
  Să pierz vrun ochi or vro mînă şi să mă ticăloşesc,
  Şi cu nădejde, părinte, că doar (aceste păzind)
  Voi scapă de sărăcie, să nu umblu flămînzind;
  
  Dar văz că şi cu acestea nu poci să mă procopsesc,
  Nu pricep ce o să fie, pentru ce nu izbutesc.
  Aşa, cinstite părinte, stau şi mă mir ce să fac,
  Că-n loc să-mi meargă-nainte, îmi sporeşte ca la rac!
  Nu poci deloc să leg două, c-una mă bălăbănesc,
  Mai mă rup şi mă sparg încă, în loc să mă mai cîrpesc.
  
   –  Fiică!  –  duhovnicul zise  –  în felul ce te privesc
  Puteam, fără d-a-mi mai spune, acestea să le ghicesc.
  Chiar portu-ţi mărturiseşte şi te arată curat
  C-ai ţinut sărbători multe şi nimică n-ai lucrat.
  În deşert dar ţ-e mirarea şi în zadar te ciudeşti
  De ce nu-ţi merge-nainte şi de ce nu procopseşti,
  Că tocma pentru aceasta, cum zici, toate îţi lipsesc,
  N-ai haine, n-ai pîine-n casă ş-alte nevoi te-mbulzesc.
  Fiindcă atîtea zile, de sărbători ce le crezi,
  Le-ai petrecut în şedere, dormind fără să lucrezi,
  Care putea să-ţi aducă îndestul spor şi folos,
  Ţ-a pricinuit tot lipsă şi aşa trai ticălos.
  Căci Dumnezeu porunceşte şase zile să munceşti
  Ş-a şaptea zi, duminica, din lucru să conteneşti,
  Biserica iar opreşte să se ţie osebit
  Nişte sărbători alese, ce praznice s-au numit.
  Aste trebuie creştinii a le numi sărbători
  Şi cu evlavie bună a le pazi sunt datori,
  Iar nu răpotini şi pilipi să ţii şi să prăznuieşti,
  Or marţi, joi, vineri şi circovi, sărbătorile drăceşti;
  Care le ţinea norodul în vremile păgîneşti
  Şi să închina la idoli, la dumnezei elineşti.
  Lepădaţi, zic, rătăcirea, dacă credeţi în Hristos,
  Întoarce-vă-ţi la lumină, fugiţi de drumul noptos.
  Lăsaţi credinţa deşartă, depărtaţi acest nărav,
  Apucaţi-vă de muncă şi goniţi traiul trîndav.
  
  V-aţi învăţat tot în lene şi vă place să şedeţi,
  Iar lipsa şi sărăcia deasupră-vă n-o vedeţi.
  V-aţi deprins în toată vremea la clopote s-ascultaţi
  Ca să tragă în trei rînduri, din lucru să încetaţi.
  N-a mai rămas om să moară, că clopot cum auziţi,
  Îndată de sărbătoare sunetul îi socotiţi.
  Apucă-te, zic, de muncă şi nu umbla haimănind
  Şi uşile unei-altei înverigînd şi păzind.
  Tu zici că nu faci păcatul şi deloc nu socoteşti
  Că greşeşti deopotrivă, altei cînd îl înlesneşti.
  Îmi spui că ţii curat postul şi apoi furi la găini,
  De pe la pescării peşte, ş-altele de la vecini.
  Post curat nu să numeşte cînd furi şi faci rău mereu,
  Ci spurcat, scîrnav cu totul şi urît lui Dumnezeu.
  Post zicînd nu să-nţelege numai de a nu mînca,
  Ci şi poruncile legii să ţii a nu le călca.
  Nemîncînd şi făcînd rele, nu te poţi tu mîntui,
  În zadar numai cu postul raiul vei nădăjdui.
  Postind şi făcînd păcate, pe Dumnezeu nu-l împaci,
  Că dracii-n veci nu mănîncă şi nu se mai schimb din draci.
  Ci cînd posteşti, fă şi bine, nu amăgi, nu fura,
  Nu pizmui, nu ucide, nu ocărî, nu jura;
  Nu face nici tu păcatul, nici altui nu-l înlesni,
  Şi a băga în nevoie pe niminea nu-ndrăzni.
  Nu rîvni la păcătoase, în trai mai bun de le vezi,
  Ci să-ţi aperi cît poţi cinstea şi sufletul să-ţi păstrezi.
  Nu cădea ca oaia-n rîpă văzînd p-altele sărind,
  Nu face ce face altul, ci îţi fă cruce fugind.
  Cu al tău te mulţămeşte, d-al altuia nu dori,
  Inima-ţi de vro plăcere n-o răni cînd vei zări.
  Să vorbeşti tot adevărul, minciuni să nu limbuţeşti,
  Fugi de fleacuri şi de vorbe nebune şi nerozeşti.
  Cinsteşte pe fiecare, pe nimenea nu urî,
  
   
    
  Iartă greşalele altor, cu vorbe nu-i amări,
  C-atunci postul îţi ajută şi atunci te mîntuieşti,
  Atunci poţi fără-ndoială creştină să te numeşti.
  La praznice şi duminici la biserică s-alergi,
  Dacă nu te iartă lucrul ş-în alte zile să mergi.
  În sărbători mititele, în care poţi să lucrezi,
  Repede-te de te-nchină şi mergi de treabă să-ţi vezi;
  Că sfîntul nu se cinsteşte cu şederea, nelucrînd,
  Ci cu păzirea de rele şi cu bunătăţi făcînd.
  Sfîntul nu îţi porunceşte să dormi şi să stai pe brînci
  Cînd îţi lipseşte în casă şi nu ai ce să mănînci.
  Sfîntul nu va cuiva răul, ci va binele la toţi
  Şi nu cere de la tine peste aceea ce poţi.
  Suflet curat totdeauna Dumnezeu şi sfinţii cer
  Şi orice faptă vei face, să gîndeşti întîi la cer.
  O asemenea povaţă ascultînd ea ş-auzind
  Şi lacrimi de pocăintă din ochii ei şiruind,
  Cu o inimă înfrîntă şi cu suflet umilit
  Cînd a plecat să se ducă, într-acest chip a vorbit:
   –  O, cît de întunecată şi rătăcită am fost!
  O, cît mi-am petrecut anii şi viaţa fără rost!...
  
  
  
  DESPRE LUCRARE 
  Celui cu meserii multe 
  Casa-i este fără curte. Căci 
  Doi pepeni într-o mînă nu poţi ţinea niciodată. Nici 
  Nu poate omul să şază cu curul în două luntrii. Ci 
  Ţine-te numai de una, nu sări din una-ntr-altă. Că Decît multe şi tot rele, mai bine una şi bună. 
  Multe ştie, multe croieşte Şi nici una nu isprăveşte. Totdeauna Croitorul umblă cu haina descusută. Şi Cizmarul umblă cu cizmele sparte. 
  Însă nu ştie că Popa cu opinci încălţat De puţini e ascultat. 
  Zicînd: De la un calic nu afli nimic. 
  Că Ochii înţeleptului văd mai departe. Pentru că totdeauna Lumînarea se aprinde pentru cei ce văd,
         nu pentru cei orbi. 
  Omul se uită în faţă Şi îţi judecă viaţa. Cum a zis oarecine: Nu ştie bărbatul, pe cît ştie satul. 
  Că Nimenea nu întreabă de casa frumosului, Ci de casa vrednicului. 
  Vrednicia omului se cunoaşte după port. Că Dacă des sărbători faci, 
  Nu o să aibi ce să-mbraci. 
  Deci dar, Munca e blagoslovită, Cînd te ţii de ea, ai pită. 
  Omul Cel înţelept îşi găteşte Încă pîn’ nu flămînzeşte. 
  Să luăm pildă că Furnica îşi strînge hrană De cu vară pentru iarnă. 
  Şi Şoarecelui nu-i lipseşte, Că din vreme-şi grămădeşte. 
  Iar Greierele în vremea agoniselii cîntă Şi iarna cere să se împrumute. 
  Aşa şi omul nevoiaş: Vara-ntins la umbră doarme Şi iarna moare de foame. Cînd fiertură în oală, Şi cînd mămăligă goală. 
  Sau Cînd florile rodului, Cînd frunzele pomului. 
  Pentru că Cine şade, coada-i cade, cine mişcă, el tot pişcă. Şi La tinereţe cine nu lucrează la bătrîneţe rîiază. De aceea zice un înţelept: Arvunează din vreme pe ferecita muncă. Şi Scoală-te de dimineaţă şi te culcă mai tîrziu. 
   
    
  Şi Cine pleacă de dimineaţă departe ajunge. Pentru că Un ceas al dimineţii plăteşte cît trei după prînz. Şi De multe ori nu aduce anul ce aduce ceasul. Că De unde nu gîndeşti, d-acolo sare iepurele. 
  Toate sunt la vremea lor; Iar nu Lasă-ţi lucrul ş-îţi ia mucul. Pentru că Vorba lungă e sărăcia omului. 
  Şi Cine vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte, Iar cine tace mai multă treabă face. 
  Nu fii Bun de gură şi rău de lucru. Că Numai cu vorba nu se face ciorba. Şi Dă din mîini dacă vrei să ieşi la liman. Mereu Lucrează pe mult şi pe puţin. Că Mai bine ceva decît nimic. 
    
  Doi ţărani cînd vrură la lucru să plece,
  Nevestele-n casă pînă a-i petrece
  I-au sfătuit ce fel şi cum să urmeze,
  
  Cum să se tocmească şi cum să lucreze.
  Una zise:  –  Frate, vezi de ţine minte
  Şi un-a muierii din zece cuvinte;
  Eu nu îţi zic alta decît să ştii cum că,
  După cum eşti mare şi vrednic de muncă,
  Cînd te tocmeşti, cere să-ţi dea plată bună,
  Nu lua în grabă pe nimic arvună,
  Să-ţi pierzi surda vremea şi zilele tale
  Şi să vii acasă fără de parale.
  Iar cealaltă zise:  –  Bărbate, ascultă,
  Lucrează pe plată puţină şi multă,
  Cum ţi se întîmplă, nu după plăcere,
  Decît să pierzi vremea degeaba-n şedere.
  Deci dar ei plecară amîndoi dodată,
  Ţiind fiecare sfătuirea dată.
  În oraş intrară lucru să găsească,
  Veniră ş-îndată oameni să-i tocmească.
  Cel cu plată mare nu vru jos să lase,
  Nevasta acasă cum îl învăţase.
  Ăstalalt se duse, lucră, luă plată,
  A doua zi iară la alţii fu gată,
  A treia zi încă n-o pierdu degeabă,
  În scurt, totdeauna se află cu treabă,
  Iar cellalt tovaroş stînd în aşteptare,
  Ca să se tocmească tot pe plată mare,
  Mai multa lui vreme era petrecută
  Făr’ de nici un lucru ş-în deşert pierdută.
  Ce lua-n trei zile dintr-o săptămînă,
  Da pe d-ale gurii odihnind p-o rînă...
  
  „Ascultă din zece vorbe şi una a muierii.“ Dar „Sfatul muierii muierilor foloseşte.“ 
   
  Deci el cu şederea din zi pînă-n seară,
  Se învăţă leneş prin munca cea rară.
  Într-aceste vine o văduvă-n piaţă
  Şi văzîndu-i trupul şi viteaza faţă
  Zise întru sine: „Ce om voinic mare!
  Ăsta crez că-n lucru cît trei puteri are.“
  Ş-îndată cît cere îi dă să nu-l scape,
  Îl duce la vie ş-îl pune să sape.
  Ea, ca o femeie văduvă săracă,
  Se dete deoparte bucate să-i facă,
  Cugetul zicîndu-i că, plata ca plata,
  Pe om întăreşte la muncă bucata;
  Deşi n-am tocmeală să-i dau de mîncare,
  Dar văzînd se-ndeamnă mai mult la lucrare.
  Stînd însă într-aceast-a ei gîndire bună,
  Ascultă şi vede că sapa nu sună,
  Aleargă la dînsul:  –  Ce şezi? îl întreabă.
   –  Odihnesc,  –  răspunse  –  nu şez eu degeabă.
  Se scoală-naintea-i, începe, lucrează,
  Şi ea iar se duce mîncarea să vază.
  Cum îl lasă însă, stătu totdodată,
  Sărmana femeie s-a-ntors iar îndată.
  Începu să-l certe, zicîndu-i: ce şade,
  Că ea îi plăteşte după cum se cade,
  El iar înaintea-i începe să sape.
  Ea pleacă la oală să-i ducă să crape;
  Dar cînd se întoarse cu strachina-n mînă,
  Îl găsi la umbră culcat pe o rînă.
   –  Ce faci? îl întreabă. El:  –  Stau după muncă.
   –  Na, scoal’ de mănîncă ş-apoi iar te culcă:
  Că pe trupu-ţi mare te-am ales pe tine,
  Gîndind să-mi iau bine ş-au fost vai de mine!
  
  „Iată omul dară leneş cum să-nvaţă,
  Şi de a sa minte şi de rea povaţă.“
   
  Deci cînd trece vara şi lucru-ncetează,
  Plec şi ei acasă, copiii să-şi vază.
  Cel cu plata scumpă duse punga goală,
  Trist, galben la faţă şi slab ca de boală,
  Iar cellalt umpluse de sfanţi chimiraşul
  Şi se duse vesel ca trandafiraşul.
  
  De aceea zice un înţelept: Foamea se uită la poarta omului muncitor şi nu îndrăzneşte să intre. Iar cel leneş Pînă se încalţă, soarele se-nalţă, şi pînă se găteşte, soarele sfinţeşte. 
  De aceea, În casa trîndavului e sărăcie lucie. Cînd malai are, sare n-are, cînd sare are, malai n-are. Rîmăne în sapă de lemn şi în casă fără piemn. Lenea face pe bogatul a i se urî, Şi pe săracul în nevoie a se tîri. Într-un papuc ş-o opincă, lipa-lipa, nea Stănică. Toată vara cu cojoc şi iarna cu curul la foc. Se încălzeşte la faţă, Iar spatele îi îngheaţă. Trăieşte viaţă cîrpită cu aţă. Pică, pară, pică; dac-ai pica, eu te-oi mînca,
   iar de nu, acolo îi şedea. Umblă cu capu între urechi, cască-gură, pierde-vară. Răsare unde nu-l sameni. Unde sunt doi, cu el trei, 
   
    
  Încîrduit cu terchea-berchea, trei lei perechea.
   Şi Sărăcia de el se ţine ca pulberea după cîine. Umblă pe drumuri tăind cîinilor frunză. Casa-i e în trei pereţi şi cu uşa prin pod. Sărăcia îi roade urechile. Umblă gol ca un pistol. Se-mbracă numai pe dinlăuntru. 
    
  Unul avea o nevastă,
  Leneşă detot şi proastă
  Atît, încît pîn’ la guşă
  Se tăvălea prin cenuşă.
  Haină nu avea, nici treanţă,
  Decît o cămaşă zdreanţă,
  Ruptă detot, prăpădită,
  În mii de locuri găurită,
  Nu să mai ţinea pe dînsa,
  I se vedea tot printr-însa.
  Bărbatul ei ca ea iară
  Umbla capiu pînă-n seară.
  Mai mult şedea pe o rînă
  Decît lucra-n săptămînă,
  Căta tot muncă uşoară,
  Numai pentr-o pîinişoară.
  Nu-i plăcea trupul să-şi frîngă,
  Să lucreze şi să strîngă.
  Amîndoi se potrivise
  Şi la toate se unise,
  Cîţi îi vedea-n astă stare
  
  Zicea de ei fiecare: „Ş-a găsit hîrbul capacul, tigva dopul şi lelea bărbatul.“ „N-a spart Dumnezeu două case.“ 
  Dacă ăst bărbat biet pe sine
  Vedea, nu să vedea bine,
  Dar văzînd nevasta-şi goală,
  Fără preş şi fără poală,
  I să părea cu ruşine,
  Deşi ea nu simţea bine,
  Şi cu-ngrijirile sale
  Strîngînd un leu de parale,
  Zise ai sale neveste:
   –  Dragă, o zicală este:
  „Bogatul mănîncă cînd voieşte
  
   şi săracul cînd gîndeşte.“ „Paştile săracului este cînd îmbracă Cămaşă nouă şi cînd are pe masă ouă.“ 
  Şi tu azi dar te găteşte,
  Te spală, te curăţeşte,
  Că merg să-ţi cumpăr cămaşe,
  Ca să lepezi ale faşe.
  Deci dar ieşind el din poartă,
  Ca să se ducă la boltă,
  Întîlni în drum pe naşul
  Ş-îi ceru la el salaşul.
  Finul acum ce să zică,
  Punga-i era uşurică,
  De cămaşe se lipseşte
  Şi de masă tîrguieşte.
  
  Găseşte o gîscă grasă,
  O ia şi pleacă acasă,
  Cu naşii săi împreună,
  Săltînd de părere bună.
  Copilul său, cum îl vede,
  La mumă-să se repede
  Şi de departe o cheamă,
  Strigînd vesel:  –  Mamă! mamă!
  Tata aduce pe naşa!
  Tata cu naşul şi naşa!
  Ei îi suflă-n urechi vîntul
  Şi îi să păru cuvîntul:
  „Tata aduce cămaşa“
  Sau cum zice pruncul: „maşa“.
  Şi de bucurie mare,
  Pierzîndu-şi cumpătul, sare,
  Numaidecît se despoaie
  De treanţa ei cea cu soaie,
  Ş-aruncînd-o-n foc rămase,
  Muma ei cum o fătase.
  Şi aşa ca o păpuşe
  Iese îndată la uşe,
  Să-l adaste să sosească,
  Cămaşa să-şi priimească.
  Dar cînd în loc de cămaşe
  Vede gîşcă, naş şi naşe,
  Aleargă lipan s-adune,
  Rupe, împrejur îşi pune,
  Şi tocmai ca paparuda
  Viind îşi priimi ruda.
  Apucă gîşca mai tare,
  Ca s-o facă vro mîncare.
  
   
    
  Şi pînă ea să gătească, Naşu-începu să vorbească, Zicînd:  –  Rea a fost nevastă Sărăcia-n lumea astă! Despuiata cum aude Întreabă-ndată pe rude:  –  Unde aţi văzut-o oare? Or astăzi în tîrgul mare?! 
  * 
  Cui i-e frică să se-nşoare, Să-şi ia o nesimţitoare Ca şi această neroadă, Şi nu-i va mai cere modă. 
  
  
  DESPRE ÎNVĂŢĂTURĂ 
  Poartă condei la ureche
  Ca să-i zicem logofete.
  
  Şi cînd îl iei de scurt zice: Sunt logofăt să te-nvăţ Cu cuţit să scrii pe băţ. 
  Că
  Este tînăr ş-o mai creşte,
  D-o trăi, să procopseşte.
  
  În adevăr,
  Nu e nici o îndoială,
  Are semn de procopseală.
  
  Dar S-o procopsi cînd mi-o creşte Păr în palmă ş-între deşte 
  Căci ce folos? Răsur frumos înflorit Ş-între spini a răsărit. 
  Şi Ştie ce e în carte: slove negre pe hîrtie albă. Că Îţi citeşte ca în palmă. 
  Şi Numai pe deşte Orice-ţi socoteşte. 
  Îndată zice: Una este una, două fac mai multe. Sau: Una şi cu una fac două. Sau: Tu ştii una, două, eu ştiu pîn’ la nouă. Şi Pe cît poate, pîinea-şi scoate. 
  Însă Tot învăţăm cît trăim Şi neînvăţaţi murim. 
  Că, Trăind omul, cînd şi cînd Află ce nu-i dă prin gînd. 
  Zicînd: De multe-n lume am dat Şi tot nu m-am învăţat. 
  De aceea Cîte cuvinte le zici, le vinzi, Şi cîte tu le auzi, le prinzi. 
   
    
  Cum zice un filosof: Picioarele-ţi să roază pragurile învăţaţilor. 
  Că Şcoala face pe-omul om Ş-altoiul pe pomul pom. 
    
   –  Ascultă, mamă Marghioală,  –  zise fata către ea,
  Ce începuse la şcoală de curînd lecţii să ia  – 
  Ce sunt aste borcănele ş-acele clondire mari?
  Ce ai de vînzare-n ele, de stau ca la cîrciumari?
   –  Frumuseţe, măiculiţă,  –  răspunse baba cu haz  – 
  De care şi tu, guriţă, o să-ţi cumperi de obraz;
  Vezi tu asta alifie şi acel clondir lucios,
  Cei mai urîte stafie îi dă aer drăgăstos.
  Copiliţa cea isteaţă de vorba babii rîzînd,
  Cu un glas plin de dulceaţă o-ntrebă iarăşi, zicînd:
   –  Dacă dar poţi chipul face din urît plăcut, frumos,
  Şi din smolit a-l preface alb, rumen şi luminos,
  Poţi buze largi, destrămate să schimbi, vrînd să te apuci,
  Şi nasuri lungi, borcănate la măsură să aduci?
  Poţi unui chip oarecare, slut, de natură greşit,
  Să-i dai o dreaptă formare şi să-l schimbi desăvîrşit?
  Poţi un trup gros c-osebire, crescut trunci mai mult în lat,
  Să-l duci la semuire şi să-l faci mai delicat?
  În sfîrşit, unui cap mare şi lipsit, sec, vreun fel,
  Poţi să-i dai vreo schimbare ori să bagi creieri în el?
  Zise baba:  –  Copiliţă, vorbele ţi le-nţeleg,
  Dar nici macar ferimiţă să fac d-aste nu mă leg.
  Eu ştiu numai de la feţe zbîrciturile să trag,
  Să dau rumeneli, albeţe, şi încolo nu mă bag,
  
  Îi zise copila iară:  –  După cele ce-mi spui dar,
  Drept îţi zic, rău să nu-ţi pară, că toate-ţi sunt în zadar;
  Dacă chipul ş-alte toate unui tînăr sau bătrîn
  Ca să le schimbi nu se poate, ci tot precum sunt rămîn,
  Surda osteneşti tu, babă, cu ale tale albeli,
  În deşert sunt şi degeabă foiţe şi rumeneli!
  Ce folos cu măiestrie un perete-l vei spoi,
  Dacă nu e din mistrie neted cum va trebui?
  În zadar pierde tîmplarul lustr-un lemn nebărduit.
  Că măcar să-i dea cu carul tot este nerenduit.
  Asemenea şi nevasta ori fata nu va putea
  Cu meşteşugirea asta între frumoase să stea.
  Nu poate, zic, să se placă numai cu chipul frumos
  Şi pe cineva să-l facă s-o iubească mai vîrtos,
  Ci dacă ea din natură n-are de frumseţi talent,
  S-aibă-ncai învăţătură şi lăudat sentiment.
  Şcoală, mamă, pe om face să se numească frumos,
  Ea pe urît îl preface ca să fie drăgăstos;
  Şi ascultă o poveste ce-n şcoală azi mi s-a spus,
  Care şi lecţia-mi este şi s-o-nvăţ de rost m-am pus.
  Au fost trei fete odată care pe rînd s-au născut
  Şi d-a lor mumă şi tată pe voia-le s-au crescut.
  Două atît de frumoase că ar fi fost se credea,
  Încît erau drăgăstoase la toţi de cîţi se vedea;
  Iar a treia prea urîtă: trup strîmb şi chip slut avînd,
  Necăjită ş-amărîtă trăia în casă şezînd;
  Căci la vrun bal cîtetrele părinţii cînd le scotea,
  Numai cele frumuşele valsul, jocul învîrtea.
  Ele erau de minune, pe ele toţi le iubea,
  Pe urîtă nici un june n-o vedea nici nu-i vorbea,
  Ci sta-n seamă nebăgată într-un colţ a se uita
  Şi cu simţirea-ntristată întru sine a ofta;
  
  Dar unde e urîciune şi chip slutit, neplăcut,
  Mai multă înţelepciune firea să dea s-a văzut.
  Aşa şi această fată, prea înţeleaptă fiind
  Şi cu bună judecată, socotind şi chibzuind,
  Ceru să-i facă părinţii partea ce i să cădea
  Şi împrotiva voinţii să nu-i facă, ci să-i dea,
  Zicînd că cu a ei parte are a se ritera,
  Să trăiască într-o parte, fără a-i mai supăra.
  Ei, ştiindu-o cuminte, bucuros s-a-nduplecat
  Şi dup-ale ei cuvinte, numărînd, partea i-a dat.
  Deci cu a sa zestrişoară profesori buni ea luînd,
  S-a tras la o moşioară, precum pusese în gînd.
  Şi acolo, într-o parte, îndată s-a apucat
  Să înveţe limbi şi carte, muzică şi orice alt.
  La care ea, cu silinţă urmînd, toate le-a păşit
  Şi avuta sa dorinţă în scurt timp luă sfîrşit.
  Apoi după ce se roade c-o grămadă de ştiinţi,
  Pe profesorii-şi sloboade şi se-ntoarce la părinţi.
  Carii în asfel văzînd-o în braţul lor o au strîns,
  Şi pe grumazi sărutînd-o de bucurie au plîns.
  Auzind vecinii-ndată şi dorind a o vedea,
  Seara fuseră toţi gata pentru dînsa bal să dea.
  Mergînd iară cîtetrele la case ce le-au poftit,
  Toţi, lăsînd pe frumuşele, la dînsa s-au grămădit;
  Iar cînd îi şi auziră vorba şi dulcele glas,
  Cu gurile în uimire căscînd la ea au rămas.
  Îi da toţi laude sume, de ea nu se sătura,
  Cea mai frumoasă din lume li să părea că era.
  Astfel, mamă, se preface chipul urît în frumos,
  Şcoala pe om om îl face şi să fie drăgăstos.
  Că d-ar fi faţa născută cît de frumoasă macar
  Şi n-o fi bine crescută, toate-i sunt într-un zadar.
  
   
    
  Dageabă va purta nume unuia chip lăudat,
  Dacă nu va şti în lume să trateze un bărbat.
  Ce folos că-ntîi e dragă, cînd să cunună ş-o ia,
  Ş-în urmă în iad îl bagă cu scîrbele ce-i dă ea.
  Cu încetul îl răceşte ca fierul ars cînd îl scot
  Şi dragostea îl descreşte pîn-o uraşte detot;
  Şi atunci acea frumoasă, ce ca un soare-i părea,
  I să face-ntunecoasă, urîtă şi cea mai rea.
  Neputînd să se-nţeleagă, în veac nu se mai împac,
  Ajung judecăţi să tragă, de basnu-n lume să fac,
  Acestea mica şcolară zicîndu-le către ea,
  Se duse la şcoală iară, altă lecţie să ia.
  
  
  
  DESPRE ÎNVĂŢĂTURĂ 
  Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrîneţe.
  Omul în copilărie lesne-nvaţă orce fie.
  Meşteşugul la om e brăţară de aur.
  Nici un meşteşug nu e rău, ci oamenii sunt răi.
  Cine învaţă la tinereţe se odihneşte la bătrîneţe.
  Calul bătrîn nu se învaţă în buiestru.
  Cine ştie carte are patru ochi.
  
  Dar Orice cu bătaie de cap se dobîndeşte, Pe drumuri nu se găseşte. Procopseala nu se cumpără cu bani, ci se cîştigă cu ani. Banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce banii. Omul cît trăieşte învaţă şi tot moare neînvăţat. Nimenea nu poate să zică: acum le ştiu toate. 
  De aceea La orce treabă, pe Stan păţitul întreabă. 
  Că Cine întreabă nu greşeşte. Orbul cu întrebarea a nimerit Brăila. 
  Dar Nu cere de la prost învăţ şi de la bătrîn băţ. 
  Că Orb pe orb povăţuind, cad amîndoi în groapă. Orbul îşi caută acul în aria cu paiele şi surdul îl
   povăţuieşte unde sună. Nu cine trăieşte mult ştie multe, ci cine umblă mult ştie multe. Mult trăieşti, multe auzi; mult umbli, multe vezi; Mult trăieşti, multe pătimeşti; multe greşeşti, multe-nveţi. 
  Iar Găina care cloceşte niciodată nu e grasă. 
  Dar şi Piatra care se rostogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. Toată musca nu face miere. Toate străchinile nu sunt pentru ciorbă. Procopseala nu e cîrpă să o mototoleşti şi să o bagi în sîn. 
  Că Unde nu e cap, vai de picioare. A lipsit de acasă nouă ani şi s-a întors cu doi bani. S-a dus bou şi s-a-ntors măgar. 
  Căci Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om. Toată lumea este şcoală. 
  Şi Vremea învaţă pe aceia ce n-au dascăl. 
  Adică: Nevoia învaţă pe om şi nuiaua pe copil. Ursul nu joacă de voie, ci de nevoie. 
  De aceea Pisica răzgîiată nu prinde şoareci niciodată. 
   
    
  Şi Copilul nepedepsit rămîne neprocopsit. Copilul răzgîiat rămîne neînvăţat. 
    
  Um împărat oarecare neavînd nici un fecior
  Şi fiind la întristare că n-are moştenitor,
  Prin rugăciuni şi postire Dumnezeu l-au ascultat
  Şi după a lui dorire cu un prunc l-a mîngîiat;
  Care cu dragoste mare din ceasul ce s-a născut
  Părinţii în răsfăţare ş-în răzgîieli l-a crescut.
  Atît de mult împăratul asupra lui tremura,
  Cît străşnici tot palatul, nu cumva a-l supăra.
  Aşa-l lasă pîn’ la mare să crească tot în desfrău,
  Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ţinea de rău.
  Şi cînd el era-ntr-o parte şi alta purtat pe sus,
  Ca să înveţe şi carte un dascăl i s-au adus,
  Poruncindu-i să-l înveţe cu mîngîieri şi cu joc,
  Să-i vorbească cu blîndeţe, să nu-l supere deloc,
  Să nu-l silească vrodată ori să-l certe-n vreun fel,
  Or să-ndrăznească să-l bată, c-apoi va fi vai de el.
  Aşadar aceste toate urmate-ntocmai au fost,
  Din care un copil poate lesne a rămînea prost.
  Cîţiva ani dacă trecură, împărtul a cerut
  Să vază ce-nvăţătură copilul său a trecut,
  Şi aducîndu-l de faţă începu a-l întreba,
  Cu mîngîieri, cu dulceaţă, ca să citească ceva.
  El începu:  –  Alfa, vita, gama, delta, omicron,
  Capa, iota, sigma, tita, pi, mi, ni xi, ipsilon.
   –  Bravo!  –  zise împăratul  –  num-atît ai învăţat?
   –  Apoi,  –  răspunse băiatul  –  celelalte le-am uitat.
  
  Împăratu-ngrijat foarte de al său iubit fecior,
  Că-i rămîne după moarte un prea prost moştenitor,
  Pe miniştrii săi în grabă îi adună pentru el,
  Cere sfat şi îi întreabă să-l înveţe-n vreun fel
  Ce să facă, din ce parte s-aducă vrun iscusit.
  Ca să-l poată-nvăţa carte cu vrun metod osebit.
  I-au zis miniştrii:  – ’mpărate, e un filosof aici,
  Cu ştiinţi prea minunate la orce vei sta să-i zici;
  El ne-a învăţat la carte pe copiii noştri toţi,
  Şi am vrea să avem parte de el şi pentru nepoţi;
  Pe dînsul, de vei, îl cheamă să-i vezi duhul cel înalt
  Şi dă-i copilul în seamă fără să mai cauţi alt.
  Acest sfat dar ascultîndu-l, împăratul a trimis
  Şi pe filosof chemîndu-l de faţă aşa i-a zis:
   –  Am auzit pentru tine că eşti om prea iscusit
  Şi toţi te vorbesc de bine, toţi zic că eşti procopsit;
  D-aceea cu rîvnă mare te chem şi te rog şi eu
  Cu asemenea urmare să-nveţi şi pe fiul meu;
  Şi văzînd că-ţi pui silinţa mai curînd a izbuti,
  Pe cît îmi va fi putinţa, şi eu îţi voi răsplăti.
   –  Preaslăvite împărate,  –  filosoful i-a răspuns  – 
  Toate sunt adevîrate cîte de mine v-au spus,
  Dar acum sunt bătrîn foarte, nu mai sunt tînăr c-atunci,
  M-am apropiat de moarte, nu mai am gust să-nvaţ prunci,
  M-am dat acum pe odihnă, voi să trăiesc liniştit,
  Să-mi petrec viaţa-n ticnă, că destul am obosit;
  Fug de zgomot, de nepace, singurătatea iubesc,
  Slugă chiar să am nu-mi place, ca să nu mă necăjesc;
  Dar ca să nu calc cuvîntul şi hatîru-mpărătesc,
  Voiesc, de va vrea şi Sfîntul, pe cît poci să vă slujesc.
  Trimiteţi-l dar la mine, rog să nu fiu strămutat,
  Că precum v-am spus, nu-mi vine să vi-l învăţ la palat.
  
  Împăratul zise:  –  Bine, fie şi aşa cum zici,
  Să urmeze şi la tine, dacă nu te-mpaci aici;
  Dar însă îţi dau de ştire nu cumva să-l necăjeşti,
  Să-l baţi, să-i dai dojenire, ori la el să te răsteşti,
  Ci voi cu economie învăţătură să-i dai,
  Toat-a ta filosofie cu bine să i-o predai.
  După ce-mpăratul zise către filosof astfel,
  A doua zi îşi trimise şi pe fiul său la el.
  Cum veni, îi dete carte, pe un scăunaş îl cinsti,
  Şi îl puse la o parte, poruncindu-i a citi.
  Nu apucă să-i arate, ş-indată s-a pomenit
  Că cîţiva înşi din cetate spre vederea-i au venit;
  După ce ceva vorbiră, filosoful a voit
  Ca cu ceia ce veniră să puie de gustărit
  (Că pe atunci, cum să vede, cafea nu obişnuia,
  După cum astăzi se crede că n-ar putea fără ea):
  Şi neavînd să-i slujască vreun fecior sau argat,
  Puse ca să-i posluşască feciorul de împărat;
  Îl îndreptă pe fereastră, dîndu-i în mînă un ban,
  Zicîndu-i:  –  Na, ţine asta şi mergi colea la băcan
  Să-ţi dea mezelicuri, pîine şi o carafă de vin,
  Cusurul mi-l va da mîine, du-te şi mai curînd vin’.
  Deci după ce le aduse masă, tacîmuri a pus,
  Stolnic, paharnic le fuse, pînă mai către apus,
  Că ei dacă s-apucară de vorbă şi de lung sfat,
  De sluga lor îşi uitară că slujeşte nemîncat.
  Şi auzindu-l că plînge la spatele lor de post,
  Îi zise:  –  Vino de strînge ş-învaţă să nu fii prost;
  Apoi mergi şi tu acasă să mănînci şi să prînzeşti,
  Dar să nu spui că la masă te-am pus să ne posluşeşti.
  Şi dimineaţă te scoală, ziua pîn’ nu s-o-nălţa,
  Să vii mai curînd la şcoală s-avem vreme d-a-nvăţa.
  
  Plecînd copilul se duse cu plînsete, cu văitat,
  Şi pe rînd mume-sii spuse cum l-a întrebuinţat.
  Mumă-sa mîinile-şi frînge, spusele lui ascultînd,
  Merge la-mpăratul, plînge, bocindu-se şi strigînd:
   –  Vai de mine, împărate, alt dascăl n-ai mai găsit,
  De l-ai dat să-nveţe carte la un nebun şi lipsit?
  Filosofu-n grab să vie, împăratul l-a chemat,
  Şi l-a-ntrebat cu mînie de ce astfel s-a purtat.
   –  Împărate, ştiut fie  –  răspunse cel învăţat  – 
  Că azi din filosofie o lecţie i-am predat;
  De aceea fiţi în pace, lăsaţi să-l învăţ cum ştiu,
  Dacă voiţi şi vă place să aveţi înţelept fiu.
  Se domoli împăratul şi îi zise:  –  Negreşit,
  D-aceea-ţi dedei băiatul, ca să-l faci desăvîrşit.
  Se făcu zahar amarul cu cele ce s-a mai zis,
  Şi a doua zi şcolarul la şcoală fu iar trimis.
  Filosoful priimindu-l iarăşi d-a citi l-a pus
  Şi în casă încuindu-l la trebile lui s-a dus.
  Prea mare fiind oraşul, abia s-a-ntors înserat
  Şi găsi pe coconaşul plîngînd acasă-ncuiat.
   –  Ai, mergi de mănîncă pîine  –  îi zise  –  şi prost nu fii
  Şi aibi în grije ca mîine de dimineaţă să vii.
  Se duse iarăşi băiatul plîngînd ca-ntîi, cum am zis,
  Aude şi împăratul că l-ar fi ţinut închis,
  Se necăjeşte şi cheamă pe filosoful pe loc,
  Îl întreabă să dea seamă de ce-şi bate de el joc.
  El răspunse:  –  Să nu fie vrodată eu joc să-mi bat,
  Ci azi din filosofie iar o lecţie i-am dat;
  Şi împărăţia voastră nu mă socotiţi nerod,
  Că filosofia noastră are osebit metod.
  Se gîndeşte împăratul, ciudate lucruri îi par,
  Şi zise către băiatul să meargă la şcoală iar.
  
  A treia zi viind iară feciorul de împărat,
  L-a luat şi pînă seară după sine l-a purtat;
  Pe unde avea să meargă, sta în loc ş-îl întreba:
   –  Ştii tu astă piaţă largă cum să numeşte, au ba?
  Cînd îi tăcea la-ntrebare, zicea:  –  Nu fii dobitoc,
  Asta e piaţa cutare, asta e cutare loc.
  Mai mergînd întreba:  –  Ştii tu cum se cheamă acest pod?
  Cînd răspundea că nu ştie, îi zicea:  –  Nu fii nerod,
  Asta e podul cutare, asta e cutare han.
  Colea şade un domn mare, iar dincoaci cutare ban.
  Acestea zicînd intrară într-un loc care i-a spus
  Şi pe copilul la scară ca să-l aştepte l-a pus.
  Unde filosoful iară să şază a trebuit,
  Şi tocmai cam către seară ca să plece a ieşit;
  Bietul şcolar, vai de dînsul, flămînd în frig aşteptînd,
  Îl găsi îngînînd plînsul, tremurînd şi suspinînd.
  După ce merse acasă, porunci către şcolar,
  Zicînd:  –  Mergi şi tu la masă, dar vezi mîine să vii iar.
  Cum se duse iar băiatul, plîngînd mume-sii a spus,
  Auzind şi împăratul, a trimis şi l-a adus.
  Îl întrebă ca să-i spuie de ce l-a purtat astfel.
  El răspunse:  –  Alta nu e, decît lecţii pentru el.
   –  Nu-ţi poci lecţia pricepe,  –  împăratul îi rosti  – 
  Eu ştiu că omul începe întîi de la a citi.
   –  Şi aceasta o să fie,  –  înţeleptul a răspuns  – 
  Dar la o filosofie cititul nu e d-ajuns.
  Am să-i predau şi moralul cînd l-oi pune la citit
  Şi întîi materialul adunăm pentru vorbit.
  Se muie iar împăratul cu cîte el i le-a zis
  Ş-a patra zi pe băiatul la şcoală iar l-a trimis.
  Deci cum sosi el la şcoală, dascălul ia o nuia
  Şi îi dă pe pielea goală vreo cîteva cu ea,
  
  Zicînd:  –  Mai spui altă dată p-acasă cîte fac eu?
  Mai superi mumă şi tată şi să voieşti răul meu?
  Aceste şi alte dară zicînd cîte i-a plăcut,
  I-a dat drumul către seară să se ducă şi bătut.
  Pîn-aci toate ca toate, împăratul le-a iertat,
  Acum să vedem ce poate mintea unui învăţat!
  Că cum auzi-mpăratul de cele ce s-au urmat,
  Că i-a şi bătut băiatul, cu totul s-a turburat,
  Şi nici vru-n faţă să-i vie filosoful cel pîrît,
  Ci porunci-n puşcărie să-l bage numaidecît.
  Ca a doua zi să-l piarză judecîndu-l cu divan,
  Să-l spînzure şi să-l arză ca pe un vrăjmaş tiran.
  Aşa a doua zi dară împăratul poruncind,
  Miniştrii se adunară ca să-l judece voind;
  Deci întrebă împăratul, uitîndu-se rău la el,
  Zicînd:  –  Spune, căci băiatul mi l-ai pedepsit astfel?
   –  Preaslăvite împărate, aste filosofii sunt,
  Şi că sunt adevărate ascultaţi al meu cuvînt.
   –  Ce fel de filosofie, că tu chiar cum a venit
  L-ai pus paharnic să-ţi fie şi stolnic de tîrguit?
   – Împărate, aşa este, eu nu o tăgăduiesc,
  Dar i le-am făcut aceste vrînd ca să-l înţelepţesc,
  Adică: cînd va ajunge mîine-poimîine-mpărat,
  Masa să nu îndelunge, şezînd la chef ne-ngrijat;
  Iar supuşii pe d-o parte flămînzi împrejur să stea
  Ş-alţii pe d-altă parte împăraţia să-i ia.
   –  Bine, bine, aşa fie,  –  împăratul iar i-a zis  – 
  A doua zi, spune-mi mie, de ce l-ai ţinut închis?
   –  Ş-asta e filosofie, lecţia proastă nu-mi e,
  Cînd va fi-mpărat şă ştie şi închisoarea cum e,
  Iar nu pentr-un fir de aţă or d-altceva vinovat,
  Să-l ţie pe toată viaţa în puşcare băgat.
  
   –  Şi aceasta aşa fie,  –  împăratul a urmat  – 
  De ce ca p-o slugă ţie a treia zi l-ai purtat?
   –  Ş-aceasta e filosofie, căci prin oraş l-am purtat
  Şi poduri ş-alte să ştie i-am spus şi i-am arătat,
  Iar nu dacă să va face mîine-poimîine-mpărat
  De oricare cum îi place să fie de nas purtat.
   –  Bine, bine, ş-asta lasă,  –  împăratul zise iar  – 
  Într-atît de mult nu-mi pasă, fie cum zici, n-am habar;
  În sfîrşit dar spune-mi mie de ce pricină să-l baţi?
   –  Ş-asta e filosofie ce trebuie la-mpăraţi,
  Ca nu cum îi este vrerea pe vinovaţi a-i munci,
  Să ştie ce e durerea, puţine a porunci,
  Iar nu ca la jucările să strige: daţi şi iar daţi,
  Că „cinci sute de nuiele lesne în spate la alţi“.
   –  Lasă ş-asta la o parte,  –  împăratul iar a zis  – 
  Dar n-o să-l înveţi la carte, prin urmare şi la scris?
   –  Anevoie, împărate, că prea mult e rîzgîiat,
  El de vorbă nu se bate, ţine ce a apucat;
  Dea cerul să aveţi parte de fiul-vă cel iubit,
  Dar eu mai lesne-nvăţ carte pe un urs nenărăvit.
  Se turbură împăratul auzind acest cuvînt
  Şi răcni-ncît tot palatul s-a clătit pîn’ la pămînt,
  Zicînd:  –  Auziţi necinste! Vedeţi în rîs cum mă ia?
  Să cade aşa cuvinte să zică-naintea mea?
  Să-ntoarce către el iară şi îi dă acest răspuns:
   –  De vreme ce tu zici dară că mai lesne-nveţi un urs,
  Să înveţi, iar de nu, moarte, aceasta îţi hotăresc!
  Zise el:  –  Bucuros foarte, v-am spus că eu priimesc;
  Daţi-mi un urs, dar nu mare, ci să fie mititel,
  Ş-în trei luni cu-ncredinţate vă dau examen cu el.
  După ce aceasta zise, împăratul hotărît
  Pentr-un ursuleţ trimise ş-au adus numaidecît;
  
  Cu soroc, cu legătură deteră pe dobitoc
  La a cărţii-nvăţătură, şi-el îl priimi pe loc.
  Acasă dacă îl duse, cumpără piei de cizmar
  Şi să facă carte puse pentru noul său şcolar.
  Făcînd aceasta, aduce, bagă fleici prin foi de rînd
  Ş-îi dă ursului să-mbuce foaie cu foaie-ntorcînd.
  Ursul, cum e din natură, fleica cînd vrea să o ia,
  Ca, cînd ar citi din gură căuta şi mormăia.
  Mîncarea lui totdeauna din acea carte fiind,
  Nici nu împlinise luna ş-îl vedeai mereu citind.
  Orcînd flămînzea, de voie cartea în mînă luînd,
  Prefira foaie cu foaie şi mormăia, fleici cătînd.
  Aşadar viind sorocul ursul examen să dea,
  Se rîndui ziua, locul şi toţi adunaţi şedea.
  Iată şi dascălul dară cu şcolarul său cel mic,
  Cărui trei zile de vară nu îi dedese mertic
  Şi din acea adunare la nimeni nu se uita,
  Decît la orce mişcare la dascălul său căta.
  Împăratul cu mirare la ursuleţ tot privind
  Aştepta cu nerăbdare ca să-l vază şi citind.
  Şi pravila-mpărătească avînd pe masă aci,
  Ca să-l puie să citească dascălului porunci.
  Ursul pravila cum vede, că e cea cu fleici gîndind,
  Ca un flămînd se repede, o ia-n mîini nezăbovind,
  O deschide şi apucă să mormăiască în loc,
  Negăsind nimic de bucă, întoarce foi într-alt loc.
  Stă, mormăieşte în carte, nu găseşte iar mertic,
  Întoarce ş-în altă parte, şi iar nimic şi nimic.
  Răsuna de rîs palatul d-acest şcolar curios
  Şi îi zise împăratul:  –  Îl văz, citeşte frumos,
  Dar nu putem înţelege zisele lui nicidecum,
  În ce limbă ş-în ce lege ne citeşte el acum?
  
   
    
   –  În limba lui, împărate,  –  zise dascălul grăind  – 
  Cum scrie aci curate le tălmăceşte citind.
  Atunci zîmbind împăratul necazul s-a răsipit
  Şi iertînd pe vinovatul cu daruri l-a slobozit.
  
  Care va să zică: Mult mai lesne se învaţă un dobitoc simţitor, Decît să ia de povaţă un neînţelegător. 
  După proverbul turcesc: Annaiana bir sivrisinec sazdîr. Annamaiana daul, zurna azdîr. 
  Adică: Celuia ce înţelege ţînţaru-i e trîmbiţar, Iar celui ce nu-nţelege, tobe, surle-s în zadar. 
  
  
  DESPRE VIRTUTE (FAPTĂ BUNĂ) 
  Fă bine, ş-îl aruncă-n drum. Că A face bine e totdeauna mai bine decît a face rău. 
  Binele, zic, nu se face
  Numai la cine îţi place,
  Ci binele este bine
  Să-l faci la fieştecine.
  
  Chiar şi
  La cel ce te duşmăneşte,
  Tu cu bine-i răsplăteşte.
  
  Că
  De te latră vreun cîine,
  Astupă-i gura cu pîine.
  
  Ştiind că 
  Orce la voile tale 
  Cu răul nu-l scoţi la cale. Iar 
  Binele pe om îl scapă 
  Cu vreme de foc şi apă. 
  Dar vei zice: 
  Să ne luăm după lume. Şi 
  Ce o face lumea să facem şi noi. Însă 
  Ce avem cu lumea? Lumea ca lumea, şi noi ca noi. 
  Alţii dacă ş-o scoate ochii, şi noi nu o să scoatem. 
  Alţii de o da în gîrlă, şi noi nu o să ne-necăm. 
  Fiecine ce face, pentru el este. 
  Cum îşi va aşterne, aşa va dormi. 
  Cum îşi va găti, aşa va prînzi. 
  Nu trebuie să imităm decît p-acei ce-i vedem făcînd bine. Că 
  Setosul bea apă din orce lac Mulţi zic că 
  Răul cu rău se goneşte Şi 
  Fă-i rău, că te pomeneşte. Dar 
  Cît e cerul departe de la pămînt. Atîta n-are Asemănare. Pentru că 
  Omul la rău aleargă cu armăsarul şi la bine merge cu carul. 
  Răul lesne îl face omul, dar binele anevoie. 
   
    
  Şi Cu vreme toate se fac bune. Numai Vremea ce a trecut nu se mai întoarce. 
  Dar Binele ce-l faci la oarecine Ţi-l întoarce vremea care vine, 
  Vei auzi numai: Vine binele ca albinele. 
  Şi apoi Bine, bine peste bine, Cînd vine e tot mai bine. 
  Că Cine face bine, bine găseşte, Cine face rău, rău-l însoţeşte. 
  Însă Totdeauna fapta bună Este tutulor cunună. 
  Căci Fapta bună în viaţă La norocire înalţă. 
  Şi Faptele bune în lume Îţi las nemuritor nume. 
    
  Bogăţia, Desfătarea, Virtutea şi Sănătatea
  Disputîndu-se-ntre ele simplu, că cui a da-ntîietatea,
  Descriind şi una ş-alta bunul său şi fericirea
  Ce din parte-şi totdeauna varsă către omenirea,
  Şi mîndrită fiecare îşi găsea şieşi dreptate,
  
  Că în adevăr ea este, şi cerea întîietate.
  Într-această a lor luptă în cuvinte nepătrunse:
  Ardicîndu-se Virtutea către dînsele răspunse:
   –  De voiţi cu mulţămire dreptul să se înţăleagă,
  Aideţi la zei şi la oameni, lor să cerem să aleagă,
  Şi a căruia problemă li se va părea mai bună,
  Ei să-i dăm ăst măr de aur şi a premiei cunună.
  Şi alegerea aceasta mai perfectă a se face
  Va fi timpul d-adunanţă luptelor olimbiace.
  Sfătuirea dar Virtuţii s-a părut prea de minune,
  Fiecare sperînd mărul, bunul cum îşi va expune,
  Deci cînd fu-n Olimp mulţime de popoare adunate,
  Alergară fiecare ca să ceară-ntîietate.
  Ş-ncepu-ntîi Bogăţia să exprime într-aceste
  Că nemărginitul bine numai ea în lume este,
  Pentru că e dătătoare de orşice fericire,
  Desmierdării şi a Famei şi orcării norocire;
  Fără dînsa orşicine pre pămînt să tirăneşte,
  Ticălos viază-n lume şi cumplit se chinuieşte;
   –  Mărul dar de aur mie  –  le zice  –  mi se cuvine,
  De se caută rezonul şi dreptatea de se ţine.
  Alergă-n loc Desfătarea şi răspunse-n grab cu stimă
  Că-n nedrept va Bogaţia să ia numele de primă:
   –  Căci pre dînsa fiecare, dupre cum şi ştiţi prea bine,
  O trimite prin tot locul să mă caute pre mine;
  Eu dar în comunitate sunt dorinţa cea centrală
  Şi că-mi este ea servicea nu e nici o îndoială.
  Pre pămînt vieţuitorii ce bun-simt numai cu tine?
  Alt decît amărîciune gust cîndva ei făr’ de mine?
  Fericirea omenirii nu stă în multă avere,
  Ci în ceea ce desmiardă sufletele în plăcere;
  De n-aş mici eu în oameni durerile cele rele,
  
  N-ar mai suferi cu anii a răbda necazuri grele.
  Unde însă eu m-apropii, izgonesc ticăloşia,
  Depărtez durerea-ndată şi aduc voioşia;
  Eu sunt dar tot bunu-n lume îndeobşte la orcare,
  Eu sunt dulcea mîngîiere celui mic şi celui mare;
  Prin urmare dar şi mărul alta să-l ia nu să poate,
  Căci eu covîrşesc cu bunul pre acestelalte toate.
  Cu asemenea cuvinte începu şi Sănătatea
  Că prin ale lor probleme n-au drept să ia-ntîietatea.
  Pentru că nici Bogăţia, nici Desfătarea, cum spune,
  Nu pot cu nemărginire s-aibă toate cele bune:
   –  Că de n-aş fi eu în oameni, ar fi toţi cu neputinţă,
  N-ar da folos Bogăţia, nici ar fi de trebuinţă,
  Şi nici Desfătarea poate să stea pre pămînt vrodată.
  Dacă nu voi fi cu dînsa împreună totdodată.
  Cînd pe pat cineva zace în dureri şi chinuire,
  Cine va putea să-i fie singura lui fericire?
  Bogăţia o să strige? Desfătarea o să cheme?
  Or pe mine, Sănătatea, mă cere în acea vreme?
  Cel bogat fără de mine nici o simţiciune n-are,
  Nici la vreo desfătare poate s-aibă aplecare,
  Căci atuncea mintea, trupul sunt în nelucrare toate
  Şi să aibă mulţămire fără mine nu să poate.
  Împăraţii, generalii, c-o zicere şi ostaşii
  Fără min-ar fi fiinţe ce nu pot a-şi mişca paşii.
  Iar de aş lipsi cu totul în natură şi în nume
  Atunci fără îndoială n-ar fi pre pămînt nici lume.
  Eu îmbărbătez pre omul, eu dau curaj, vitejie,
  Eu aduc puteri în suflet, eu dau trupului tărie,
  Şi cînd sunt în judecata celui ce mă preţuieşte,
  Făr-avere, desfătarea în natură o găseşte.
  Socotesc dar că în lume eu întîi sunt trebuită,
  
  Bătrînimii, tinerimii fără tagă sunt dorită.
  Eu sunt bogăţia lumii, eu sunt tot bunul vieţii,
  Eu sunt dulcea desfătare şi cununa frumuseţii.
  Bogăţia numa-n sine este moartă întru toate,
  Desfătarea înaintea-mi nici cît fir de păr nu poate.
  D-aceea ca una ce sunt eu nemărginitul bine,
  Darul şi întîietatea să le am mi să cuvine.
  Deci c-o manieră sfîntă stînd Virtutea înainte
  Începu să-şi spuie dreptul făr-a se lungi-n cuvinte,
  Zicînd cum că:  –  Bogăţia, Desfătarea, Sănătatea
  Deşi dup-a lor părere singure-şi găsesc dreptatea
  Şi deşi fieştecare are şi de baz cuvinte,
  Dară însă-ale lor bunuri sunt pămînteşti, iar nu sfinte;
  Nu că nu sunt şi aceste de la Dumnezeu tot date,
  Ci de n-oi fi eu cu ele, sunt de lume defăimate.
  Eu sunt bunul providenţei, eu sacrific p-omu-n lume,
  Eu fac s-aibă muritorii pre pămînt glorios nume,
  Eu sunt liniştea vieţii, eu sunt calea mîntuinţii,
  Eu sunt pacea, eu sunt bunul, eu sunt cîrma conştiinţii;
  Unde nu mă au pe mine, acolo ameninţ rele,
  Vin pieiri, stricăciuni, patimi ş-alte mari greşeli cu ele;
  Eu sunt baz zeieştii lege, dau bun nume omenirei,
  Eu sunt povaţa în lume către drumul fericirei;
  Bogăţia, Desfătarea, Sănătatea, fără mine
  Toate-n lume omenirei sunt de sinele ruşine,
  Şi nu numai sunt ruşine cînd lipsesc eu dintru ele,
  Ci sunt şi supuse toate pre pămînt la multe rele.
  Şi d-aceea cîţi în lume au fericea astor trele
  Tremur, să turbur adesea dacă nu sunt eu cu ele.
  Aşadar mărul de aur şi titlul de-ntîietate
  Mintea-nţelepciunei voastre să-l dea cui are dreptate.
  Atunci zeii ş-adunanţa oamenilor să întreamă
  
   
    
  Şi cuvintele Virtuţii le iau în băgări de seamă,
  Văzînd şi cu osebire manierile ei toate,
  Cu sfat de obşte-mpreună se înalţă glasuri gloate,
  Strig dodată că Virtuţii să cuvine cu dreptate
  Să ia darul şi cununa şi titlul de-ntîietate,
  Ş-aşa cu sfatul de obşte, după hotărîrea dată,
  Dîndu-i mărul cel de aur, fu Virtutea întronată.
  
  * 
  Nimică dară pe omul nu-l poate-nălţa în treaptă;
  Decît singură Virtutea, prin alegerea cea dreaptă;
  Că ea de comunitate se sacrifică în lume,
  Ea şi după moarte lasă memorabilul său nume.
  Ferice d-acela care ştie să o-mbrăţişeze,
  Şi va putea după dînsa paşii să şi-i îndrepteze,
  Că este ca diamantul, care ş-în gunoi de cade,
  Tot îi zise piatră scumpă şi preţu-i deloc nu scade.
  
  
  
  DESPRE SUPUS SAU SLUGĂ 
  Omul, pînă nu slujeşte, stăpîn nu ajunge. 
  Copilul stăpînului pînă e mic nu se osebeşte de slugi.(Apos.). 
  Nimenea deodată nu sare ca cocoşu-n pridvor, ci se suie pe trepte. 
  Şi dacă eşti slugă, Cînd te trimite la treabă Mergi şi te-ntoarce în grabă. 
  Adică Descalecă iute, Încalecă, du-te, sat nu face. 
  Nadă nu face-n prieteşug,
  Că nada e bună numai la plug.
  
  Că Cine lucrează şi tace, El mai multă treabă face. 
  Iar Care tot mereu vorbeşte, El treaba ş-o zăboveşte. 
  De aceea Treaba fă-o cum se cade Şi şezi atunci cînd se şade. 
  Cînd te apuci la vro treabă N-o lăsa fără ispravă. 
  Pentru că Laşi vreun lucru pe mîine, Îl vezi că aşa rămîne. Argat vrednic cine are Se cunoaşte pe mîncare. 
  Că 
  Cînd mănîncă îi trosnesc fălcile.
  Dar sunt şi mulţi de aceia:
  La mîncare leu şi la treabă bou.
  
  Care Nu e vrednic codrul să-şi plătească. Şi care Îl blesteamă pîinea care o mănîncă. 
  Unul ca acela Slugă va fi cît trăieşte, Slugă l-alţii îmbătrîneşte, Şi slugă se prăpădeşte, Deloc nu se procopseşte. 
  Umblă gonind vînturile Şi măsurînd cîmpurile. 
  Se zbate ca peştele pe uscat. 
  Că Unde nu e socotinţă, socoteala merge rău. Îi sporeşte ca la raci, Deşi sunt cu mai mulţi craci. Aşteaptă ca porcul muchea la cap. 
  Să nu te blesteme cineva Să umbli ca banul din mînă în mînă. Însă Omul vrednic se face munte şi punte. 
  Nu-i mai zice stăpînul: Ochi avînd, ai fost ca orbul, Te-ai dus, m-ai slujit ca corbul 
  (cel din corabia lui Noe). 
  Sau Vrednicia-ţi mi-e oglindă, Că m-ai slujit pînă-n tindă. 
  Sluga nevrednică stăpînii des îşi schimbă. 
  Ca pupăza îşi umple cuibul. 
   
    
    
  Pupăza moţata şi frumoasă-n pene,
  Gunoindu-şi cuibul din nărav şi lene,
  Îl lăsă şi merse iar în altă parte,
  Ş-apucă să facă alt cuib, mai departe;
  Dar vîzînd-o cucul îi făcu-ntrebare:
   –  Ce faci iar aicea, soru-mea cutare?
   –  Cuib îmi fac, răspunse; ş-o-ntrebă el iară:
   –  Dar făcuseşi parcă altul asta-vară?
   –  Mi-am făcut  –  ea zise  –  ş-altul după dînsul,
  Dar mai mult nu este d-a şedea într-însul,
  Că, după cum, poate, e ştiut şi ţie,
  L-am umplut cu totul de necurăţie.
  Cucul auzind-o zise iar:  –  Ei bine,
  Dar îţi laşi năravul, or îl iei cu tine?
   –  Cum,  –  ea îi răspunse  –  un nărav din fire
  Poate vreodată s-aibă lecuire?
   –  De vreme ce, dragă,  –  îi zise ei cucul  – 
  Nu îţi laşi năravul, geaba-ţi este lucrul.
  Căci şi de acesta nu o să ai parte,
  O să-l umpli iarăşi ca pe celelalte;
  Ci întîi năravu-ţi lasă-l, de se poate,
  Ş-atunci o să-ţi fie cuibul ca la toate.
  
  * 
  Asfel e şi sluga cu năravuri rele,
  Care nu se poate părăsi de ele,
  Ori pe unde umblă, loc nu-şi mai găseşte,
  Tot schimbînd stăpînii nu se procopseşte,
  Şi apoi stăpînii zice că-s de vină,
  
   
    
  Ei la toate strică, ei sunt de pricină; Iar năravu-şi care groaznic îl apasă Tot cu sine-l poartă în fiece casă. 
  
  
  DESPRE NEGOŢ IARĂŞI 
  Puţin folos de cel: Prăvălie cu chirie şi marfă în datorie. 
  Că stăpînul Cere să-i dai la soroc, Parcă te pune pe foc 
  Şi Dacă n-ai, din umeri dai. 
  Îl vezi că-ncepe să zică: Negustor mare de piei de cloşci. Negustor greu ca fulgul pe apă. Cu un ulcior de bragă, negustorie întreagă. An n-am cîştigat, iestim am păgubit, la anul trag nădejde, Trei lulele în două zambile. Cumpără d-o para-două şi le dă la o leţcaie nouă. Nu să alege cîştigul din pagubă. De azi pînă mîine numai pentr-o pîine, 
  ca să-i zică doar „jupîne“. Mulţi zic: Decît slugă mare, mai bine stăpîn mic. 
  Dar Omu e născut ca să umble şi pasărea ca să zboare. Chiria deşteaptă pe chirigiu şi drumul pe călător. 
  Însă Drumul soroc n-are, nici pe jos, nici călare. Baba călătoare n-are sărbătoare. 
  Mult umbli, multe-nveţi, mult trăieşti, multe vezi. Găina care cloceşte niciodată nu e grasă. Dar şi Piatra care se răstogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. 
  Că Cine schimbă stăpînii slugă îmbătrîneşte. Lac să fie, broaşte multe. Stăpîn nu poţi ajunge, dar slugă cînd îi vrea. 
  Dar însă Cine păzeşte sofraua (masa) mănîncă ciorbaua. 
  Iar Negustorul fricos nici nu cîştigă, nici nu păgubeşte. La multe cine gîndeşte, nici una nu isprăveşte. Cine aleargă după doi iepuri nici unul nu prinde. Omul vrednic se face munte şi punte 
  şi trebuie să iasă la liman. Din piatră seacă scoate banul. 
  Iar Omul nevoiaş se îneacă pe uscat. Ţiganul, cînd a ajuns la mal, atunci s-a înecat. Decît să dai cu mîinile şi să alergi cu picioarele,
   mai bine să te uiţi cu ochii la marfă. Că Fă bine, să-ţi auzi rău. Mai bine Peşingea pe ipingea. 
  Decît Cu toptanul şi banii la anul. Te tocmeşte duşmăneşte şi plăteşte omeneşte. 
  Iar nu Bună învoială, rea tocmeală. 
  Ci Pune aici, bagă aici. 
  Decît pe urmă Prinde orbul, scoate-i ochii. Gaina, cînd îi vine, atuncea ouă. Dacă risipeşti meiul, anevoie îl aduni. Verşi cu pumnul şi culegi cîte unul. Din bun sănătos te faci bolnav. Te găseşte boala gălbinării şi frigurile pungii. Ţ-a trecut baba cu colaci. 
  Şi Dacă cade omul, anevoie se îndreptează. 
  Ş-apoi, La copacul căzut toţi alerg să taie crăngi. O boală dacă vine la om strigă către celelalte:
   săriţi, că l-am prins. 
  Cu toate aceste, coraj, Barba lasă să se ducă, capul să trăiască. Greu la deal, rău la vale. 
  Dar Nu mi-au nins ca să nu-mi degere, nici mi-a plouat
   ca să nu mă ud. Cine are mult, de multe ori vine vremea să n-aibă nicidecum. Unde a mers mia, meargă şi suta. Orzul îl ară boii ş-îl mănîncă caii. Lupul mănîncă şi din oile numărate. Unde e marfă, trebuie să fie şi pagubă. Marfă gată bani aşteaptă. 
  Şi Apa trebuie să vie la matca ei şi omul la teapa lui. La toate urma alege. Ştie Dumnezeu al cui e sacul cu făina şi podul cu slănina. 
   
    
  De cîte ori să bolnăveşte, omul nu moare.
  Ce am avut şi ce am pierdut.
  Gol m-am născut, gol o să mă duc.
  Cine nu e dator e destul de bogat.
  
  Însă Nu e după cum va omul, ci după cum va Domnul. Necazurile sunt pentru oameni şi oamenii pentru necazuri. Cu nădejdea omul nu moare. 
  Dacă datornicu zice: Slava lui Dumnezeu, am să dau, n-am să iau. 
  Eu Nu o să mă omor singur, ca Iuda. Capul să trăiască, belelele curg. Sărăcia la om e stană de piatră. Decît bogat şi bolnav, mai bine sărac şi sănătos. Cu un rac, tot sărac, cu un lucru mic, tot nimic. 
  Dacă Ciung nu sunt, olog nu sunt, Cap, mîini şi picioare am, Munca e comoară. 
    
  Unul cînd a fost să moară, fiii săi toţi într-un ceas
  Viind, patu-i înconjoară ş-îl întreabă de rămas,
  Zicînd:  –  Tată! eşti slab foarte şi diată căci nu-ţi faci?
  O să te apuce moarte şi nimic nu ne spui, taci?
  Noi mai întîi de iertare am venit să te rugăm
  Şi aşa şi pentru stare îndrăznim să te-ntrebăm.
  Căci pe lîngă aste toate cîte ţ-a dat Cel-de-sus,
  Să n-aibi şi strîns nu să poate, deoparte undeva pus,
  Fiindcă aici prin case ştim prea bine că nu sînt
  Şi e păcat să se lase să rămîie în pămînt.
  
  Noi, tată, nu-ţi cobim moarte, ci pe Dumnezeu rugăm
  Sănătos să te mai poarte, să trăieşti ne bucurăm.
  Dar a omului viaţă, după cum singur spuneai,
  Se ţine-ntr-un fir de aţă şi se rupe gînd cînd n-ai.
  Cît mai vîrtos cînd e-n boală i să poate proroci
  Că or moare or se scoală, nimeni nu poate ghici;
  De ţ-e frică a ne spune nădăjduind să trăieşti,
  Ca să scrie încai spune aceea ce tăinuieşti.
  Nu poţi zice că n-ai stare, căci ştim că sărac nu eşti,
  Poate dovedi oricare de-i vrea să tăgăduieşti.
  Vestea e în ţară sfoară că eşti putred de bogat,
  Şi că ai găsit comoară o povestesc toţi din sat.
  Ei încă număr şi anii cînd n-aveai para de ac,
  Şi acum te joci cu banii turnîndu-i din sac în sac.
  Dar orşicum nu ne pasă, zică lumea ce o vrea,
  Fiecare-ntr-a sa casă zice şi bună şi rea.
  Noi ştim că un bun părinte copiii nu-şi va urî,
  Să-i lase fără de minte săraci a se amărî.
  
   –  Copiii mei,  –  el răspunse  –  bogat e numai Cel sfînt
  Ş-are mii comori ascunse pe faţa ăstui pămînt.
  Şi cel ce înăduşeşte tot întruna căutînd,
  Acel negreşit găseşte, cu sîrguinţă săpînd.
  Mulţi nerozi găuresc pămîntul comori în el căutînd.
  Dar neştiind cum, pasc vîntul, surdă ş-în deşert umblînd.
  Comoara nu se găseşte cînd ici, cînd colea săpînd,
  Ci lesne se nemereşte cînd iei pămîntul de rînd.
  Ş-în adînc nu e băgată, pe om mult a-l obosi,
  Ci d-o palmă e-ngropată, ca să o poată găsi.
  De aceea de vă place ca să vă îmbogăţiţi,
  Cum am făcut eu veţi face, ş-ascultaţi să auziţi:
  Eu vrînd să caut comoară ş-în deşert să nu muncesc
  
  Cumpărai o moşioară, dorinţa să-mi izbîndesc,
  Şi o apucai d-a lungul să caut comoară-n ea,
  Cînd cu sapa, cînd cu plugul, o săpai cum trebuia,
  Ş-adevărat astă treabă mă osteni-n acel an,
  Dar şi nu mi-a fost degeabă, că tot găsii un borcan.
  Apoi cumpărai bucate şi locul cît îl săpai,
  Îl semănai jumătate ş-încolo viţă băgai.
  Făcînd ţarina şi via am luat grîu, orz şi vin,
  Şi suta au adus mia sau un borcan cu vîrf plin.
  Şi acum acea comoară, fără nici un scăzămînt,
  O am tot pe moşioară, îngropată în pămînt.
  De voi muri, împreună veţi merge s-o căutaţi,
  Săpînd cu-ngrijire bună, moşia să nu stricaţi;
  Ci faceţi, zic, cum e bine, adică de rînd săpaţi,
  Ca să puteţi ca şi mine rod dintr-însa să luaţi.
  Abia pîn-aci el zise şi ostenind încetă,
  Adormi, ochii-şi închise şi nu se mai deşteptă.
  
  Feciorii lui s-apucară (după ce l-au îngropat),
  Pretutindenea cătară, loc n-au lăsat nesăpat.
  După ce se necăjiră că nici un borcan n-au scos,
  Locul cel săpat porniră ş-îl semănară frumos;
  Din care cu-mbelşugare în acel an rod luînd,
  Făcură o sumă mare, cu preţ bun toate vînzînd.
  Atunci ei cu păreri bune frăţeşte banii-mpărţind,
  Le-a venit înţelepciune, şi zise unul zîmbind:
   –  Vedeţi, fraţilor, comoara de care tata a zis?
  Borcanul e moşioara şi banii, cum ne-a descris.
  Adică: lucrînd pămîntul, scoatem comoară din el,
  De muncă i-a fost cuvîntul, iar nu cum gîndeam altfel.
  
  Munca e comoară mare ce stă-ngropată-n pămînt,
  Care sfîrşit nu mai are din porunca Celui sfînt.
  
   
    
  Şi dacă nevoitorul cu nădejde va săpa,
  El îşi va dobîndi dorul, comoara a dezgropa.
  Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămînzi,
  Cînd cu firea-mbărbătată noaptea o va face zi.
  Aşadar d-aci-nainte să nu şedem lenevoşi,
  Ci, cum ne-a dat tata minte, să muncim mai inimoşi.
  
  
  
  DESPRE AMOR SAU DRAGOSTE ŞI URĂ 
  Mai bine varză acră cu-nvoială, Decît zahar dulce cu cîrteală. Şi Mai bine legumă puţină şi dragoste multă. Iar nu Mi-e drag ca tăciunele la nas. Şi De drag ce-mi e, l-aş băga de păr în sîn. Şi Se uită la el ca dracu la popa Şi Îi stă ca un gunoi în ochi. Zicînd: Of! îmi vine rău de tine. 
  Şi Mă mir ce parte ai avut, bărbate, Că toţi s-au înecat şi tu ai scăpat. 
  Şi
  Îi stă ca un gunoi în ochi.
  Sau
  O iubeşte ca sarea în ochi.
  
   
    
  Şi ea Îl iubeşte ca gheaţa în sîn. Şi Două-trei coade de topor curg din dragoste. Căci Iubirea mojicească e ca gluma cîinească. Şi Face chef de curcă beată. Despre care e o zicală: Dintr-o scînteie să aţîţă focul. Şi I-a căzut mîrlă pe pîrlă.
   Şi
  I-a căzut la inimă tronc,
  Ca cloşca pe ouă clonc.
  
   Ş-apoi,
  Dragostele prenoite
  Ca bucatele-ncălzite.
  
   Este şi dragoste:
  Eu leşin, mor pentru tine,
  Şi tu habar n-ai de mine.
  
    
  Un strein prost într-o vreme în Romînia viind,
  Şi două-trei romîneşte ca să înveţe dorind,
  Cătă şi îşi tocmi slugă din sate pe un romîn,
  De calul lui să-ngrijească, fiind el tare bătrîn;
  Ş-ntr-o zi sluga văzîndu-l neîncetînd de oftat:
   –  Pentru ce oftezi, stăpîne? îndrăznind l-a întrebat.
  Streinul oftînd răspunse:  –  Ah! nu ştii tu, be Ivan,
  Era sa spunem la tine de mult, e! încă de an.
  Este una Mariuţa, dincolo de Vadu-Lat,
  
  
  
   
    
  Eu mult iubeşte la dînsa şi me ranit na ficat.
   –  Dar ea te iubeşte oare? l-a-ntrebat sluga cel prost.
  El, oftînd iar, îi răspunse:  –  Ama eu-ncolo n-a fost,
  Tovaroş a spus la mine că este pre mult frumos,
  Eu n-am văzut, dar văz poate, daca este sănătos.
  
  
  
  DESPRE AMOR ŞI URĂ IARĂŞI 
  Lelea joacă pînă-n noapte, Iar bărbatu-i e pe moarte. 
  Şi De focul bărbatului Joacă-n capul satului. 
  Şi Lelea joacă, dănţuieşte, Iar bărbatu-i pătimeşte. 
  Şi Cumetrii bărbatu-i zace Şi ea face ce îi place. 
  Zicînd: Dacă m-am căsătorit, Nu m-am şi călugărit. 
  Că De drag ce îl vede, Din ochi parcă-l pierde. 
  Şi Pîn-a nu-i muri bărbatul, Ea a dat mînă cu altul. 
  Şi
  În focul lui c-a murit,
  În grab s-a căsătorit.
  
   
    
  Dar A dat peste dracu. Că Pe dragul a căutat, pe dracul a găsit. 
  Şi acum
  Buna noastră gazdă
  Se dete pe brazdă.
  
  Ca căluşaua, Se dă încoaci-încolo, se loveşte de tînjală, ş-apoi vine singură la ham. Şi Trage ca calul la grăunţe. Că Toate îşi au leacul. Şi Arţagul îşi găseşte pîrţagul. 
    
  O văduvă-n vîrstă, bătrînă, zbîrcită,
  Cu doi dinţi în gură, barba ascuţită,
  Nas cît pătlăgeaua, la vorbă-nţepată,
  Cu ochii ceacîră, gura lăbărţată,
  Fruntea-i cucuiată, faţa mahorîtă,
  Pestetot negoasă şi posomorîtă,
  Umbla-ntunecată şi tot înnorată,
  Nu o vedea nimeni să rîză vrodată,
  N-o puteai cunoaşte cînd e mulţămită,
  Că ea-n toată vremea era necăjită.
  
  (Cîntă-ţi, lele, cîntecul, că mi-e drag ca sufletul:
  Neaga-Neaga reaua sparge mahalaua.)
  
  Nu putea ei nimeni să-i intre în voie,
  Din zi pînă-n noapte zbiera ca strigoaie;
  Cu nimenea-n lume nu se avea bine,
  Se certa cu sine, cînd n-avea cu cine;
  Slugi, cîine, pisică bătea cu sudalme,
  Şi pentru o muscă îşi da-n obraz palme.
  În scurt, nu ajunge omului viaţă
  Ca să-i spuie toate, din fir pînă-n aţă;
  De ar fi (cum zice lumea o zicală)
  Cerul tot hîrtie şi marea cerneală,
  Ca să se descrie, ar fi puţintele,
  Toată istoria astei muieri rele.
  Dar deşi în asfel era cum ziserăm,
  Şi cele mai multe nu i le scriserăm,
  Tot să măritase pîn-aci o dată,
  Şi să se mărite iar era rugată,
  Că era vestită şi în stambă dată,
  De văduvă grasă, putredă bogată
  Şi pentru avere, tocmai ca nebunii,
  Să-mbulzea s-o ceară văduvii şi junii;
  Nu-i căuta chipul, nu-i căuta anii,
  Toată frumuseţea îi era ei banii.
  O văduvă însă cînd va după lege
  Cu a doua nuntă capul său să-şi lege,
  Ea atuncea zice cum că se însoară,
  Iar nu să mărită pentr-a doua oară;
  Şi caută-n lume bărbat să găsească,
  Ca pe o muiere să-l îmbrobodească;
  Ea să fie mare, ce o vrea să facă,
  Bărbatu-i la toate ca mutul să tacă;
  Şi dacă găseşte vreun la-mă-mamă,
  Nu vede, n-aude şi nu-i bagă seamă;
  
  De părere bună, pe carea-ntîlneşte,
  Îşi laudă casa şi se fericeşte,
  Că ea bărbat are bun peste măsură,
  Ca pîinea a bună (cu pruna în gură).
  Şi asfel de vorbe vorbind între ele,
  Smintesc şi stric casa unei tinerele;
  O fac să-şi urască îndată bărbatul
  Şi să îndrăgească în locu-i pe altul.
  Pentru că bărbatul un amorez nu e
  Tot după plăcerea-i la minciuni să-i spuie.
  Şi tot s-o mîngîie, să o giugiulească,
  Cheful şi dorinţa pîn’ să-şi isprăvească;
  Ci el îi vorbeşte serios la toate,
  Că tot chef să aibă omul nu se poate;
  Grijile vieţii care îl apasă
  La plăceri şi chefuri rareori îl lasă.
  Şi ea dacă vede că alt îi zîmbeşte,
  Umblă după dînsa şi o curteneşte,
  Îi face bezele, versuri îi citeşte,
  O-nalţă în slavă, zînă o numeşte,
  Socoteşte cum că-n toat-a lui viaţă
  Din gura-i nu curge decît tot dulceaţă.
  Şi să-nnebuneşte după el să meargă,
  Lasă copii, casă, la altul aleargă.
  Şi văzînd c-acela i-a vorbit ei bune,
  Tot cu „dragă, dragă“, pîn-a o supune,
  Lasă-l şi pe dînsul, la alt bărbat du-te,
  Ca vinul cel stricat din bute în bute.
  
  Pînă rămîne 
  „Nici cu fetele la horă, nici cu nevestele la biserică“ Povestea cîntecului: Fost-ai lele cînd ai fost, 
  Dar acum eşti lucru prost;
  Ai fost floare, trandafir,
  Dar acum eşti borş cu ştir;
  Ţ-a mers vestea, cînd ţ-a mers,
  D-acum leţcaia-ţi s-a şters.
  Geaba cochetării faci,
  Că la nimeni nu mai placi.
  Te-au lăsat toţi ş-ai rămas
  Ca un odorog de vas;
  Cît să te dregi la obraz,
  Te-ai trecut, nu mai ai haz.
  Gîndeai că chipu-ţi frumos
  O să stea tot abanos.
  Acum poate să plăteşti
  Frumoasă să te numeşti.
  
  Aşa şi această văduvă bogată,
  Fiind pentru zestre de prea mulţi rugată,
  Cînd venea-n peţite cineva s-o ceară,
  Ca să se mărite, să-şi ia bărbat iară,
  Ea la acei oameni, bărbaţi sau neveste,
  Cu mîndrie mare propune aceste,
  Zicînd:  –  Mergeţi, spuneţi celui ce mă cere
  Că am să-i dau zestre destulă avere,
  Bani, casă, moşie, cum şi ştie poate,
  Scule, diamanturi, în fiinţă toate;
  Dar pe lîngă aste am şi din natură
  Un arţag, o pală de cam cert din gură,
  Şi nu totdeauna aceasta îmi vine,
  Ci numai de faţă cînd e oarecine,
  Sau cînd stau de vorbă la vro adunare,
  Din ceva atuncea ţandara îmi sare
  
  Şi încep îndată ca să-mi cert bărbatul,
  Să-l fac de ocară faţă cu tot satul.
  Iar el la necazu-mi îl voiesc să tacă,
  Să-mi sufere toate, nimic să nu-mi facă;
  Îi cer dinainte condiţia asta,
  De mă priimeşte, eu îi sunt nevasta.
  Cîţi auzea d-aste fugea ca de ciumă,
  Li se tăia pofta de asfel de glumă.
  
  Mai pe urmă însă îşi găsi ea unul,
  Cam lovit cu leuca, făcînd pe nebunul.
  Ş-îi trimite vorbă că o priimeşte,
  În felul ce zice şi cum ea voieşte;
  Dar îi dă să ştie că din întîmplare
  Şi el fără voia-i un pîrţag mic are,
  Care în an numai o dată îi vine
  Şi ca şi un praznic într-o zi îl ţine.
  Şi el cum să leagă să-i rabde arţagul,
  Şi ea să se lege să-i rabde pîrţagul.
  Spuindu-i aceste, zise ea-ntru sine:
  „Zău că nu să poate din aşa mai bine!
  Nu e lucru mare, într-un an o dată,
  Un pîrţag, cum zice, şi lui să-i abată.“
  Şi cu chipul ăsta dacă se legară
  Amîndoi îndată se şi cununară.
  Mireasa acuma găsindu-şi norocul,
  De părere bună nu o-ncăpea locul.
  
  „Îşi pierduse cumpătul, 
  Ca găina umbletul.“ Şi luînd la masă de coadă purceaua, Cum era strîns satul, făcu şi safteaua, Vro cîteva vorbe trînti după lege, 
  D-ale nodoroase, ca nişte ciomege.
  Ginerile l-aste trebuia să tacă,
  C-aşa să legase, n-avea ce să facă.
  Făcînd ea safteaua, îi păru mult bine,
  Văzînd că bărbatu-i legătura-şi ţine.
  A doua zi iară ş-urmă obiceiul,
  A treia zi încă şi mai cu temeiul.
  Iar el la nici una cheful nefrîngîndu-i
  Le suferea toate, în gîndu-şi zicîndu-i:
  
  „Lasă să taie dracului bureţi.“
  „Lasă să se scalde în apele ei.“
  „Lasă să-şi alerge calul cît o vrea.“
  „Lasă să latre ca căţelele la lună.“
  „Acum e la largul ei şi la strîmtul meu.“
  „Pînă mi-o veni şi mie palele nebune.“
  „Îi tai eu de unghişoară.“
  „Eu îi sunt doftorul ei.“
  „Cum îşi aşterne, aşa va dormi.“
  „Muierea, poale lungi, minte scurtă.“
  „La baligă moale, puţintică apă trebuie.“
  „Cu vreme şi cu paie, muşmulele să moaie.“
  „O să-i iasă toate pe nas,“
  „I s-a urît cu binele.“
   
  Deci, A patra zi dimineaţă pe loc cum se scoală, Începe să geamă ca un prins de boală, Zicînd:  –  E! nevastă, azi te-a călcat focul, M-a găsit pîrţagul, i-a venit sorocul. Şi zicînd aceasta, o cam ia de coadă, Şi pe după mînă frumos mi-o înnoadă, Ş-începe să-i care mai în jos de spate, 
  Cam pe piele goală, gîrbace-ndesate.
  Ea îi zicea:  –  Frate! bine, ce e astă?
  El răspundea, dîndu-i:  –  E pîrţag, nevastă.
   –  Pînă cînd te ţine? ea îi zise iară.
  El, dîndu-i, răspunde:  –  Numai pînă seară.
  Şi rabdă, nevastă, cum îţi rabd eu ţie,
  C-asfel n-e legatul şi mult n-o să ţie.
   –  Mă rog, bărbăţele! mai stăi! conteneşte!
  Stăi să ne-nţelegem, puţin odihneşte!
  Eu îmi întorc vorba, pui lacăt la gură,
  Dacă e pricina pentru legătură.
   –  Nu, dragă nevastă, „năravul din fire
  Lesne nu se poate s-aibă lecuire“.
   –  Mă rog, bărbăţele, dă puţin cu milă,
  Că nu ştiu bătaie de mică copilă.
  Aoleo, ajunge! aoleo, mă lasă!
  Văz eu că cu zapis nu să ţine casă.
  Mă leg, mă jur ţie că d-azi înainte
  Nu-ţi voi mai răspunde nici două cuvinte.
   –  E! bine,  –  zise el  –  dacă-ţi laşi arţagul,
  Iacă şi eu dară îmi opresc pîrţagul.
  Numai îţi păzeşte cum zici jurămîntul,
  C-apoi iar îmi vine (să păzească Sfîntul).
  Aşa ei d-atuncea cu pace trăiră,
  Şi singuri aceasta o şi povestiră.
  
  Aşa am cumpărat-o, aşa o vînz. Ei mai zicea că: Toată pasărea pe limba ei piere. Şi că Învăţul îl dezbară băţul. 
   
    
  Pentru că Gîlceavă fără-ncăierare nici un haz nu are. Şi Eu fac, eu trag p-altu-n belea nu bag. 
  De aceea Maţele în om să ceartă, dar om cu om! Lasă-i să-şi scoată ochii, că ei o da seamă. Cine ce face, lui şi face. Nu-ţi pune obrazul pentru altul. Să nu te pomeneşti cu un doamne-ajută pe spinare. Ei se ceartă, ei se iartă. 
  Zicînd că Cîteva coade de topor curg din dragoste. Însă Lesne a ierta, dar anevoie a uita. 
    
  Un bătrîn odinioară de nouăzeci ani trecut,
  Care aştepta să moară în orce ceas şi minut,
  Într-o zi cu pipa-n gură cam pe gînduri el şezînd,
  Scoase o răsuflătură, lung din inimă oftînd.
  Feciorul său cel mai mare auzindu-l l-a-ntrebat:
   –  De ce, tată, aşa tare şi desşirat ai oftat?
  Iar tatăl său nu ascunse ce inima îi rodea,
  Ci către dînsul răspunse, spuind ceea ce gîndea:
   –  Mă gîndii la vîrsta-mi fragă, că eu cînd m-am însurat
  N-am găsit pe mă-ta-ntreagă, şi d-aceea am oftat.
   –  Te văz,  –  îi zise el  –  tată, că ai minţi copilăreşti,
  Dacă ce-au trecut o dată stai de îl mai socoteşti.
  Şi ce-a ieşit dintr-aceasta? Ce pagubă ai avut?
  Nu cumva ţ-a fost nevasta cu vrun mădular pierdut?
  Cusurul mamii-l ţii minte, îl zici şi îl pomeneşti,
  
  Dar tu oare mai-nainte puteai sfînt să te numeşti?
  Bătrînul trăgînd din pipă şi la dînsul ascultînd,
  Cum tăcu tot într-o clipă, îi zise iarăşi oftînd:
  Nu-mi e, fătul meu, atîta de ceea ce s-a-ntîmplat,
  Cît mi-e inima-amarîtă de ceea ce-au mai urmat.
  Căci ea se jura pe soare, cu cel mai straşnic cuvînt,
  Cum că este ca o floare, neatinsă nici de vînt,
  Şi după ce fu săracă, zestre mai nimic avînd,
  O făcură alţi să-mi placă, lăudînd-o şi zicînd
  Că: „Tu, dacă eşti cu stare, o fată săracă ia,
  Că întîi, precum ne pare, îţi faci pomană cu ea,
  Ş-al doilea iei soţie să-ţi dea cinste la cuvînt
  Şi credincioasă să-ţi fie pîn’ va intra în mormînt.“
  Într-acestea oarecine ducîndu-se pe la ea
  Şi pomenind pentru mine de va de soţ să mă ia,
  Ea înălţînd ochii-n grindă, că vede cerul gîndind,
  S-a întors către oglindă ş-a zis, asupra-şi privind:
  „Ah! nu sunt eu norocită să iau asfel de bărbat,
  Că m-aş ţinea fericită şi la el m-aş fi-nchinat.“
  Crezînd-o dar eu aceasta, că e cum am auzit,
  O şi luai de nevastă, la altele n-am gîndit.
  Şi după nuntă în grabă am înghiţit acel nod,
  N-am vrut pentru aşa treabă să fim de rîs la norod,
  Ci gîndind că fac cuminte, uitînd toate, o iubii,
  Îi făcui îmbrăcăminte, frumos o împodobii.
  
  Asfel ea mergînd odată ş-în oglindă căutînd,
  Văzîndu-se-nţoţonată, o auz p-ascuns zicînd:
  „Ah! acum mă cunosc bine! acum văz cine sunt eu!
  Acest bărbat ce mă ţine nu e de obrazul meu!”
  Ş-începu d-aci-nainte detot a se desfrîna,
  În urmări şi în cuvinte la om nu mai semăna,
  
   
    
  Pînă cînd ea din cinstită pîşi şi-n drumul urît,
  Fu de lume povestită şi eu vecinic amărît.
  
   –  Cît pentru aceasta, tată,  –  îi zice feciorul iar  – 
  De ai avea judecată, nu te-ai necăji-n zadar.
  Căci cu o astfel de faptă legea ea de au călcat,
  Răsplătirea o aşteaptă pentr-acest al ei păcat.
  Ea singură va da seamă, nu tu, ori altul, ori eu;
  Ea trebuie să se teamă de faţa lui Dumnezeu.
  Care cum îşi va aşterne, aşa se va şi culca,
  Pe pămînt gol sau pe perne capul său îşi va pleca.
  
  * 
  Iată omul cel cuminte, iată cum cel înţelept Se sileşte prin cuvinte ca să facă strîmbul drept. Asfel cineva împacă la mînie p-un obraz Iar nu încă să-l mai facă să turbeze de necaz. 
  
  
  DESPRE CĂSĂTORIE  –  MUMA ŞI FATA 
   FATA Mamă, bărbat îţi cer şi voi să mi-l dai acum. Că orzul în copt a dat Şi trebuie secerat. Şi văz că: La toată casa bate coasă, numai la mine n-are cine. Ş-apoi, În loc să plîngă fetele, Se vaietă nevestele, 
  Care au avut luaţi Cîte doi şi trei bărbaţi. 
   MUMA De! că te-om mărită. Şi Nu te uita chiondorîş la mine. Că încă Nu ştii să torci, nici să teşi, Numai la horă te-ndeşi. Nu ştii că Calul bun din grajd se vinde Şi mai bun preţ pe el prinde. Iar tu Păzeşti casa cu praştia. Şi Una-două la Marică, Mucii tot la ea îţi pică. Şi parcă Sunteţi două rudişoare, C-aţi uscat rufe la un soare. Şi Te-ai făcut cu dînsa rudă, După mămăligă crudă. Şi Amîndouă mîncaţi dintr-un ciob. Şi Amîndouă vă lingeţi mucii. 
   FATA Puiul pene dacă face, Tot ca să zboare îi place. 
     Că Ştiu şi traiul de acasă. Şi Nu-mi plîng copiii de foame. Şi Pe cine îl doare, să-i pese. 
  Eu îţi zic: Or dă-mi bărbat, or că plec Să mă duc să mă înec, Unde-o fl lacul mai sec, Că astăzi să lasă sec. 
   MUMA O să-ţi vie mintea, mamă, Cînd mi-o creşte păr în palmă. Tu eşti aceea: Plete lungi şi minte scurtă. Că Gîndeşti că e măritişul păpuşă. Că una cum a zis: Bărbatu-l gîndeam păpuşă Şi el nu-ncape pe uşă. Şi nu ştii că Măritişul te leagă de mîini şi de picioare.   Că Pînă la anul şi găvanul. Şi pe urmă nu poţi zice: Ducă-se, n-am tors pe el. Şi Da-l-aş lui Satana Plocon de pomană. 
  Că Sunt sătulă de aşa sculă. Ci Dacă te prinzi în horă, trebuie să tragi danţul. Şi Cine intră în cuşcă trebuie să cînte cocoşeşte. 
  De aceea e mai bine Nici drac să-ţi iasă-nainte, Nici să stai să-i dai plăcinte.
   Că încă eşti mică şi Nu ştii pe unde se pişă găina. 
  Şi Cîte zboară pe sus încă, Toate-ţi par că se mănîncă. 
  Şi Pe cîţi îi vezi cu nădragi, Toţi îţi sunt frumoşi şi dragi,
   Ca şi aceia, Orunde vede muiere, parcă îl lipeşti cu miere.
   De aceea Nu grăbi cu Paştile.   Că Nici un părinte nu-şi îneacă copiii. Iar de nu vei asculta, Poama bună porcii o mănîncă. Că Ascultarea e viaţă, iar neascultarea moarte.
   Şi Blagoslovenia părinţilor Întăreşte casele fiilor. 
   
    
  DESPRE CĂSĂTORIE IARĂŞI  –  TATĂL ŞI FIUL 
  Fătul meu! Omul o nevastă şi o pisică trebuie să aibă în casă. Că Toate sunt pînă la o vreme. 
  Şi
  Dacă inima îţi cere,
  Te-nsoară ş-îţi ia muiere.
  
  Ca Să-ţi car la nuntă apă cu ciurul (zăpadă). 
  Scumpul meu tată!
  Omului cu sila poţi să-i iei, dar să-i dai nu poţi.
  
  Că
  Lesne e a se-nsura
  Şi greu a se dessura.
  
  Că Muierea are nouă găuri şi multe cere. Şi Decît să zic pe urmă „vai de noi“, mai bine să zic „vai de mine”“ 
  Că Nevasta nu e cîrpă, să o descoşi şi să o lepezi. De unde ştie omul ce noroc va nimeri! 
  Că pe mulţi îi văz
  Duminică cununie
  Şi luni la Mitropolie,
  
  În adevăr,
  Nevasta cu minte bună
  E bărbatului cunună.
  
     Dar Rar la om aşa noroc.
   Cum a zis unul: Fă-mă, de poţi, prooroc, Ca să te fac cu noroc.
     Că Ce e frumos la toţi place, Dar nu ştie-n el ce zace.
   Că te uiţi, Dinafară măr frumos Şi înlăuntru găunos.
   Şi De departe trandafir, De aproape borş cu ştir.
   Şi De departe calu-ţi bate, De aproape ochii-ţi scoate.
   Şi atunci, Cu lăutari şi cu masă Aduci pe dracu în casă.
     Că Pînă nu pui cu omul în plug, Nu-i ştii boii cum trag la jug.
   Şi Pînă nu încaleci calul, Nu-i poţi cunoaşte năravul.
   Sau cum a zis unul: Cu lăuta şi cu toaba, Adusei în casă gloaba.
   Şi Am gîndit că iau pe Stana Ş-am fost luat pe Satana. 
   
    
     Că E mică şi a dracului, Sare-n capul bărbatului.
     Că Alăuta zice din strună: „O, ce frumuşică jună!“ Iar toba zice: „Lasă, lasă, Ca s-o vedem şi mireasă.“
   Ş-apoi Viespea, miere după ce nu face, Sare şi te împunge cu ace.
   Şi Vai de mine, de urît Sunt sătul pînă în gît! 
   POVESTEA ĂLUIA 
  N-a mai rămas, frăţioare,
  Cineva ca să se-nsoare,
  Că precum cîştig nu este,
  De vom lua şi neveste,
  Pas apoi de mai trăieşte,
  Or în lume pribegeşte.
  Că ele nu te întreabă
  D-ai negustorie slabă,
  Ci: ad-o, dă-i, cheltuieşte,
  La mode mereu croieşte,
  Dă bani pe pălărie,
  De n-ai, ia în datorie.
  Ele privesc la cocoane
  Şi la alte mari persoane,
  Ce în toată săptămîna
  
  Să-şi croiască le dă mîna;
  Astfel şi ele se-mbracă,
  Nu lasă modă să treacă,
  Tot îţi cer, tot te frămîntă
  Pînă văd că cucu-ţi cîntă
  Apoi atunci or te lasă,
  Or de tine nu-i mai pasă,
  Cît trăieşti nu mai vezi pace,
  Casa-n iad ţi se preface;
  De ocări şi de blesteme
  Îmbătrîneşti fără vreme;
  Perii în cap îţi albeşte
  Şi obrazu-ţi încreţeşte.
  Urăşti lumea, urăşti viaţa
  Şi nu-ţi mai veseleşti faţa;
  Amărît îţi priveşti groapa
  Şi mîngîierea-ţi e popa.
  
  E! e! fătul meu! Cine caută nevastă fără cusur neînsurat rămîne. Şi Alege, alege pînă culege. Şi atunci, Dacă n-are frumos, pupă şi mucos. Că precum Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate 
  Aşa şi nu se poate Lînoasă şi lăptoasă şi grasă, Să vie şi devreme acasă. 
  Că nu se poate iar Moarte fără bănuială Şi nuntă fără căială. 
   
    
  Şi vine vremea să zică: Din pricina lui Nicolai urîi şi pe Sfîntul Nicolai. Dar însă Rău este cu rău, dar e mai rău fără rău. Că Ceea ce săvîrşeşte muierea, nimenea nu poate săvîrşi. 
  Şi prin urmare,
  Cine-ncălecă măgarul,
  Să-i sufere şi năravul.
  
  Că
  Unde sunt oi, acolo-s şi foi.
  Ci
  Cu Dumnezeu înainte.
  Şi
  Cum ţ-o fi partea.
  
  Că Ce e scrisa omului trebuie să o pătimească. Fă şi tu ce face toată lumea. 
  Şi Ori te însoară, ori te fă ostaş, ori fă-te călugăr. 
   POVESTEA ĂLUIA 
  Mulţi doresc singurătatea, dar eu de ea sunt sătul, I-am cunoscut bunătatea, mi-a venit acră destul. Un om singur într-o casă şade ca un surd şi mut, Mănîncă fără de masă, doarme fără aşternut; Cînd pleacă din cas-afară, drumu-i e fără soroc, Umblă ca un pierde-vară, zăbovind din loc în loc, Prînzeşte unde-i e foame, mănîncă ce o afla, Unde înserează doarme, aşterne ce s-o-ntîmpla, În case familiare cu văz bun nu-l priimesc, 
  E greţos la fiecare, deşi-n faţă îl cinstesc.
  De s-ar purta cît de bine şi d-ar umbla ca un sfînt,
  Tot îl defaimă orcine şi îi zice paşte-vînt.
  Fieştecare îşi teme nevasta, fata de el
  Şi se sfieşte să-l cheme să petreacă-n vreun fel.
  El cît de mult să postească şi să umble nemîncat,
  Maţele să-i ghiorăiască, tot îi zic că e-mbuibat.
  De să duce la vro treabă mai des unde sunt femei,
  Curtezan îl fac în grabă, ş-îşi rîd de el între ei.
  De să duce la primblare, umblă singur ca un cuc
  Şi priveşte cu jind mare la cîţi de braţet se duc.
  Unde vede vro figură, vro tînără, vrun pantof,
  Stă, să uită, cască gura şi se alege cu of!
  Acasă iar dacă vine, trăieşte cu totul prost,
  Rareori mănîncă bine, mai mult uscături şi post.
  Cînd e bolnav, n-are cine un pahar apă să-i dea,
  Moare pînă cînd îi vine un cunoscut a-l vedea.
  De are bani, tot găseşte cîte un mai doritor
  Şi vine de-l linguşeşte, să-l lase moştenitor;
  Iar de este sărac moare cu zile din necătat,
  De patru, fără plînsoare, în groapă e aruncat
  Şi se pierde după lume, ca o pulbere în vînt,
  Neamul său şi al său nume merge cu el în mormînt.
  Nu-i rămîne în viaţă pomenire c-a trăit,
  Trăieşte fără dulceaţă, se duce cum a venit.
  Iată dar singurătatea, pe care mulţi o slăvesc,
  Asta e, zic, bunătatea traiului filosofesc.
  Fie, fie dăruită dintru tot sufletul meu
  Aibă-o cui e dorită, mai mult nu o voiesc eu.
  Cu Dumnezeu înainte, îmi iau inima în dinţi,
  Mă-nsor, cunună, părinte, şi zică-mi toţi că n-am minţi.
  Cunoscut şi ştiut este c-am mai fost căsătorit,
  
  Am ţinut două neveste şi nici una n-a murit.
  Una mă lăsă pe mine, pe una o lăsai eu,
  De am trăit rău sau bine, să ne ierte Dumnezeu.
  Şapte ani trăii cu una şi mereu m-am judecat,
  Gîra-mîra totdeauna, dar în sfîrşit am scăpat.
  Cu a doua făcui casă şi la al zecilea an,
  Vrînd să se facă mai grasă, mă urî ş-îmi fu duşman.
  Sărace fuseră toate, săracă şi acum iau.
  Cu doar, c-o fi şi cu poate peste mai bine să dau.
  Dar însă deloc nu-mi pasă orşicum d-oi nimeri,
  Unde o ieşi să iasă, sunt deprins a suferi.
  Ca un soldat ce-n războaie mai de multe ori a fost,
  N-are frică şi nevoie ca acel recrut şi prost.
  Cine n-a umblat cu armă, i-e frică-n mîini să o ia,
  În ochi îi e ca o spaimă, îl mănînc cîinii cu ea.
  Iar cel învăţat îndată o ia ş-o are de joc,
  Se aprinde şi stă gata se intre cu ea în foc;
  Îl vezi cu fruntea semeaţă peste armaţi tăbărît,
  Pe moarte or pe viaţă, nu-i pasă, e hotărît.
  Aşa şi cel ce se-nsoară ş-a tras danţul căsnicesc,
  L-a doua ş-a treia oară, frici, spaime nu-l îngrozesc.
  Gîra-mîra nu-l sfieşte, cîntecele i se par,
  Cînd se-nvaţă ş-îi lipseşte, duce dorul l-al lor rar.
  Omului de orce bine îi vine îmbuibături,
  De dulceţuri greaţă-i vine, doreşte şi acrituri.
  Pelinul amar ca fierea ca o doftorie-l ia
  Şi mai cu gust decît mierea pe nemîncate îl bea.
  Mîngîierea aşa iară satură, des cînd o vezi,
  Ş-începe a fi amară, de n-o fi şi ceva sfezi,
  Că unde sunt iubiri multe, sunt şi multe-ntristăciuni,
  Ca plînsurile la nunte şi rîsul la-ngropăciuni.
  De cînd lumea, asfel toate a fost şi vor fi cum sînt,
  
  Nici s-a putut, nici se poate împotrivă-le cuvînt;
  Cui dar pielea să-nfurnică nevastă-n casă să-şi ia,
  S-o lase cui nu i-e frică să tragă danţul cu ea;
  Dar nici ne-nsurat, în urmă, să umble prin sat hîrbar,
  Că-şi găseşte de îi curmă drumul din sat vreun par;
  Pentru că-n Sfînta Scriptură e-nvederat şi citim,
  Unde dă învăţătură în lume cum să trăim.
  Ca una din trei la număr să-şi aleagă cinevaşi:
  Or însurat, or călugăr, or să se facă ostaş.
  
  Iubite tată! Toate fonfoloagele Îşi aştept noroacele. 
  Şi Măgarul se vinde tot în oborul armăsarilor. Ş-acolo Şi pentru calul şchiop se găseşte surugiu. Dar Cioara în loc de privighetoare nu se poate vinde. Că Unuia îi place popa, altuia preoteasa şi altuia fata popii. Şi Gustul dispută n-are. De aceea zice: Caută muiere să-ţi placă ţie, iar nu altora. Şi Cu funia altuia nu te lăsa în puţ. Că Nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce îmi e frumos. Şi Nu este bun ce este bun, ci este bun ce-mi place mie. 
   
    
  Dar însă Ce-mi e drag fuge de mine Şi urîtul calea-mi ţine. 
  Ş-apoi Cine cade de sine Să plîngă i-e ruşine. 
  Că Nebunul pe mai-marele său nu-l cunoaşte. Ţara piere de tătari şi ea bea cu lăutari. 
  Şi Totdeauna gîra-mîra şi trai cu vătrai. Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, ci crede ce-ţi spui eu. 
  Muierea Îţi judecă pe dracul şi ţi-l scoate şi dator. Şi Atunci îţi iei ale trei fuiere şi lumea în cap. Şi Te duci opt cu a brînzii. Sau Te duci unde au dus mutul iapa şi ţiganul cîrlanul. Că Muierea a-mbătrînit pe dracu. 
    
  Oareunde iară bărbaţi şi neveste
  Au mers să peţească, obicei cum este;
  Priviră, văzură, vorbiră de fată
  Şi se învoiră cu mumă, cu tată.
  Acuma rămase să bea aldămaşul
  D-alde cuscru, socrul şi de alde naşul.
  Aşa el şi zise:  –  Draga tatii fată,
  
  Du-mi-te de scoate niţel vin îndată.
  Ea luînd o oală, o spălă, o şterse
  Şi în grab cu dînsa în pivniţă merse.
  Dacă văzu tat’-său că prea zăboveşte,
  Mumi-sii îndată zicînd porunceşte:
   –  Du-te curînd, dragă, dumneata de scoate,
  Că, pe cum bag seamă, copila nu poate.
  Mergînd ea, găseşte în plîns pe copila
  Şi privind la dînsa i s-atîţă mila,
  Se sperie,-ntreabă:  –  Ce ai, drăguliţă?
  Ia spune-mi şi mie, spune-mi, măiculiţă.
  Atunci fata-ncepe şi îi zice:  –  Mamă!
  Acum, cum vezi bine, mă mărit să cheamă,
  Aşa, să zic dară, o şi făcui asta,
  Ş-am rămas grea-ndată, ca toată nevasta.
  Am făcut acuma, să zic, şi pruncuţu
  Şi îi puse naşu numele Vlăduţu;
  Îl vezi gras la faţă, frumos ca un soare,
  Creşte, se înalţă, merge ş-în picioare;
  Umblă şi aleargă, să joacă prin curte,
  Cu izmene albe şi cu haine scurte,
  Încalecă băţul, sare tăietorul,
  Se duce îndată, apucă toporul,
  
  Abia îl rîdică, pe umăr îl pune
  Toporul greu foarte puterea-i supune,
  Neputînd să-l ducă, cade, îl doboară,
  Îi retează gîtul şi aci-l omoară.
  Aceasta cînd zise, începu să strige:
   –  Of, Vlăduţu mamei! moartea ta mă frige,
  Inima-mi răneşte, viaţa-mi scurtează,
  Că n-o să mai poată mama să te vază.
  
  Muma cum aude plînsul fiicei sale,
  Şi ea se porneşte să strige cu jale:
   –  Of! vai! Duţu mamii! of, drag nepoţele!
  Prea avuşi în lume zile puţintele!
  Tatăl logoditei, văzînd că acuma
  Cu vin nu mai vine nici fata nici muma,
  Pleacă după ele,-n pivniţă se duce
  Să vază ce este, vin de ce n-aduce.
  Şi dacă le vede plîngînd amîndouă,
  Începu să-ntrebe:  –  Ce vă este vouă?
  De ce e vă plînsul? spuneţi-mi şi mie!
  Minunea ta, Doamne, asta ce-o să fie?
  Atuncea şi muma şi fata se puse
  Şi îi povestiră cele de sus spuse.
  Aceste cuvinte auzind şi dînsul,
  Cu ele-mpreună porni şi el plînsul:
   –  Of! of! vai de mine! cum ne calcă focul!
  Of! cum, nepoţele, te omorî jocul!
  Făcut, crescut gata, scos din tot necazul,
  Cum nu trăişi încă să-ţi mai văz obrazul!
  Aşa ei grămadă rămîind să plîngă,
  Făcură pe oaspeţi la ei să se strîngă.
  Dacă îi întreabă şi le spun pricina,
  Le-au răspuns cu toţii:  –  A voastră e vina,
  Căci lăsaţi toporul încolo-încoace,
  Ca să-l ia copilul, cu el să se joace;
  Dacă tăieţi lemne, nu-l băgaţi în casă.
  Plîngeţi dar acuma, nouă nu ne pasă.
  Iar unul dintr-înşii vrînd să-i mai mîngîie:
   –  Lăsaţi,  –  zise  –  frate, plînsul să rămîie,
  Casa nu vă spartă c-a murit băiatul,
  
  Sunteţi încă tineri ş-o să faceţi altul. Un vecin, l-aceste ce prin gard privise Şi auzînd toate, către dînşii zise:  –  Unde a tunat de v-a adunat! 
  Dar însă Nu trebuie să rîdem de zidirea lui Dumnezeu. 
  Că Cine a făcut pe bunul A făcut pe nebunul. 
  Şi Cine a făcut pe bogatul A făcut şi pe argatul. 
  De aceea să nu zicem: Urît tată l-a făcut (sau a avut). Şi După ce e prost, îl cheamă şi Vladu. Şi După ce e urît, bea şi tutun. Şi Parcă e lovit peste obraz cu leuca. Şi L-a băgat mumă-sa în ladă şi l-a mîncat moliile. Că adesea Mai multă înţelepciune găseşti în feţele cele urîte decît în cele frumoase. 
  De aceea Nu te uita-n pocitura-i, Ci vezi ce iese din gura-i. 
  Dar Unde e minte multă, e şi nebune multă. 
   
    
   POVESTEA ĂLUIA 
  Povestesc că unui nevasta murind
  Şi plin de-ntristare văduv rămîind,
  Se însură iarăşi ca un om sărac,
  Socotind la jalea-i să-şi găsească leac:
  Luă o fetică care îi plăcu
  Şi ca cu întîia casă îşi făcu;
  Ei trăia prea bine, că ea îl iubea
  Şi el pentru dînsa prea mult se robea;
  Decît despre alte cîte îi făcea
  De-l mulţămea una, alta nu-i plăcea;
  Mai cu seamă lapte dulce cînd mînca,
  Deloc, niciodată el nu se-mpăca,
  Ci oftînd adesea în sunet vorbea:
   –  Nu ştiu răposata ce fel îl fierbea,
  Că de cînd, sărmana, o am îngropat,
  Lapte fiert o dată cu gust n-am mîncat!
  Biata lui nevastă, asfel de cuvînt
  Auzind adesea răsunînd în vînt,
  Se mira săraca cu ce îngrijiri
  Să-l fiarbă mai bine, s-aibă mulţămiri!
  Spăla, freca vasul, punea, îl fierbea,
  Păzind să n-afume ş-în foc să nu dea,
  Dar geaba, bărbatu-i la gust nu-i venea,
  Tot pe răposata, oftînd, pomenea.
  Aşadar, nevasta văzînd şi văzînd
  Că pe plac nu-i este orşicum făcînd
  În cele din urmă îl puse pe foc
  Ş-il năpusti-n vatră, ne-ngrijind deloc.
  Laptele dar singur fierbînd ca uitat,
  Dacă-l bătu fumul şi în foc a dat,
  Turnînd îi aduse, şi el cum sorbi
  
  Plin de mulţămire către ea vorbi:
   –  Ah, draga mea! astăzi m-ai îndatorat
  Cu laptele dulce, de cînd te-am luat,
  Că uite întocmai acest gust avea,
  Biata răposata oricînd îl fierbea.
  Dar cum făcuşi, dragă? ce ai uneltit
  Şi aşa de bine astăzi l-ai brodit?
  Vezi dar, ţine minte tot aşa să-l faci,
  Apoi totdeauna să ştii că mă-mpaci.
  Auzind nevasta zicîndu-i asfel:
   –  Apoi, bărbăţele,  –  zise către el  – 
  Eu după părerea-mi am greşit acum,
  Că nu purtai grije să nu ţi-l afum,
  Fiindcă cu treaba pe foc l-am uitat
  Şi gustînd în urma îl văz afumat,
  Ba îmi era încă că o să mă cerţi
  Şi vream de greşală să cer să mă ierţi.
  Bărbatu-i răspunse:  –  Nu ştiu ce-ai făcut,
  Decît ştiu atîtă, că azi mi-a plăcut;
  Şi cu aste vorbe mă faci nătărău,
  Că la ce-mi e gustul să zici că e rău;
  Nu voi niciodată să m-aibi de nebun,
  Ci ce zic că-mi place, zi şi tu: e bun,
  Şi nu-mi spune mie c-ai făcut greşeli,
  Că cu aşa vorbe nu poţi să mă-nşeli;
  Gîndu-ţi niciodată nu l-oi sfinţi eu,
  Ca să nu-mi fierbi lapte după cheful meu;
  Aşa îl voi tocmai cum fuse acum,
  Şi curs în foc fie şi, cum zici, cu fum.
  Biata lui nevastă pe loc o sfecli,
  Gîndind că cu pumnii o va năvăli;
  
  Decît cu tăcerea care o făcu Îl aduse-n stare şi el de tăcu. Zicînd: Lasă să ningă, să plouă, numai vreme rea să nu se facă. 
  Dar tu, copilul meu, Să-ţi iei nevastă de casă, Nici urîtă, nici frumoasă. 
  Că N-o să o pui cadră-n perete. Nici N-o să o atîrni cercel la ureche. Nici N-o să o scoţi în tîrg de vînzare, Ci Să-ţi ei nevastă de potriva ta. Precum am mai zis, adică: Cum e sacul, şi peticul. Şi Cum e tingirea, şi capacul. 
  Că Ce nu-ţi este de potrivă, Îţi va fi tot împotrivă. 
  Nici, După gustul altora să nu-ţi alegi nici materie, nici nevastă. Ci E destul să-ţi placă ţie. Iar nu ca acela: În hatîrul dumneavoastră, 
  Iacă m-arunc pe fereastră. Ca ţiganul care În hatîrul prietenului său s-a spînzurat. 
  Cum a zis unul: Că a greşit croitorul, S-a spînzurat spoitorul. 
  Ci tu Eşti stăpîn pe capul tău, Or pe bine, ori pe rău. 
  Că Voia este la tine Ca să faci cum îţi vine. 
  Cum zice vorba: Mie nici nu-mi intră în pungă, nici nu-mi iese. Eu ştiu că Silita căsătorie e frigură de Livie. Numai Nu face din capul tău calendar. Ci, cînd vei să te-nsori, De eşti tu viţă de jos, să nu iei neam de sus, ca să nu-ţi zică: scoală tu, să şez eu. Şi De n-ai bani, nu lua cu zestre, ca să nu-ţi zică: taci tu, să vorbesc eu. Ci Ia-ţi nevastă săracă ca să-ţi zică: fă ce ştii tu. Şi atunci Nu vă scoateţi ochii unul altuia. Ci Trăiţi ca în sîn de rai. După. 
   
    
  DESPRE NEUNIRE ŞI NEÎNŢELEGERE 
  Boii uniţi la păşune
  Lupul nu-i poate răpune.
  
  Şi O nuia în mînă lesne se-ncovoaie, Dar cînd sunt mai multe se frîng anevoie. 
  Şi
  Oaia retrasă din turmă
  Lupii o iau după urmă.
  
  Şi
  Vai de acea însoţire
  Unde nu este unire!
  
  Că
  Nu poate fi nălbitorul
  Tovarăş cu văpsitorul.
  
  Nici care Va s-o-nnegrească din albă, Va şi mîini albe să aibă. 
  Şi
  De va fi să nu voiască
  Muierea să plămădească,
  Şade, cerne pînă mîine
  Şi tot nu frămîntă pîine.
  
  Şi
  Să munceşte, s-amăreşte
  Şi nimica nu-i sporeşte.
  
  Şi
  Îl joacă cu viclenie
  În ciur fără văcălie
  
  Zicînd:
  O, amărîţii de noi,
  Nu ne unim amîndoi!
  
         Că Eu zic tunsă şi el rasă, Nu ştiu la ce o să iasă.
   Şi Eu strig încît capul mi se descleieşte Şi bărbatu-n lene abia mormăieşte. 
  Unul zice: Nu ne putem înţelege, Un fel nu ni să alege. 
  Altul: M-a înzăbălat muierea Şi mă joacă cum i-e vrerea. 
  Şi Mă fierbe în oală seacă, Zi, noapte, nu va să tacă. 
  Of! Şi ca gheonoia copaciul Mă ciocăneşte ca covaciul. 
  Cînd se necăjeşte. Strigă şi ţipă ca din gură de şarpe, De mă iau fiori din creşteţ pînă-n talpe. 
  Şi Zbiară tocmai ca o proastă Parcă-i pune sula-n coastă. 
  Blestemînd: Doamne, ia-mi moartea şi zilele bărbatului meu. Că Nu poci scăpa de el ca de dracul. Şi eu nu-i zic decît: Ci mai zi, zice-ţ-ar popa la cap. Şi orunde mă duc Se ţine după mine (n-ar fi să mai zic), 
  Întocmai ca dracu după copilul mic. S-a lipit de mine ca scaiul de cîine. Şi De prea mult ce mă iubeşte, Ca cocoşul mă chiorăşte. Mă chiorăşte parcă va să mă împuşte. 
  Cum zice vorba: Nici nu te lasă să te prăpădeşti, Nici nu te lasă ca toţi să trăieşti. 
  Că M-a îmbătrînit, mi-a scos peri albi. Şi ea Şade tot abanos, ţapăn şi vîrtos. Că Dracul cît trăieşte nu îmbătrîneşte. Şi Drac mort n-a văzut nimenea vrodată. Se vede că Are nouă suflete ca pisica. Iar mie Ziua şi noaptea îmi roagă moartea. 
  Iacă Nişte zile amărîte, Necăjite şi tîrîte. 
  Dar într-o zi Era să lepede potcoavele. 
  Şi I-a avut Dumnezeu de ştire, Şi puţintică norocire. 
  Că A zis hopa şi a sărit groapa, Dar de mult era să-i cînte popa. 
   
    
  Şi A dat mîna cu moartea. Dar N-a dat zapis cu Dumnezeu. 
  Eu ştiu însă, Dacă moare nevasta mea, se duce lumea jumătatea, Dacă mor şi eu, se isprăveşte lumea. 
  De aceea Rabdă, inimă, şi taci, că n-ai altă ce să faci. 
   POVESTEA CÎNTECULUI 
  O, răbdare sfîntă, baz mîntuitor,
  Liman de scăpare tu eşti tuturor!
  Din copilărie tu mă-mbrăţişaşi,
  La toată nevoia lupta-ţi protejaşi.
  D-orce-mprejurare tu mă izbăvişi
  Ş-orce veninare tu mi-o îndulcişi.
  Multele-mi necazuri a ţi le descri,
  Îţi sunt cunoscute, nu mă părăsi.
  Tu şi la-nsurarea-mi cu mine venişi
  Şi multele valuri mi le stăvilişi.
  Rîuri de necazuri, ce vrea m-a-neca,
  Le puseşi hotare a nu mă călca!
  Furtuni cînd bătură, mă adăpostişi,
  Vrăjmaşi se sculară şi îi risipişi;
  M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc,
  Ca să-l iau de pildă, să mă răcoresc;
  Mi-ai pus de icoană pre cîţi te-au urmat,
  Cîţi te-mbrăţişară şi au triumfat;
  Scorpii, şerpi, bălauri ei au biruit,
  Tu le-ai dat putere, şi s-au izbăvit.
  Răbdare! răbdare! zid sprijinitor!
  
   181
  Îmi cunoşti consoarta, vezi că îmi dă chin,
  Vino şi mă scapă de cumplit suspin,
  Nu-mi zugrăvi plată, desfătări cereşti,
  Nu poci să mai sufer zile tiraneşti.
  Pentru ne’nţelegeri amărît trăiesc,
  Ah! viaţa-mi scurtă rău o cheltuiesc!
  Vezi dacă să poate stavilă să pui,
  Să-mi rîdici nevoia, că-ndreptare nu-i.
  Soarta-mi împilează viaţa la pămînt,
  N-am trai, n-am odihnă, n-am nici crezămînt.
  O, răbdare sfîntă! dă-mi a imita
  Ş-a lua de pildă chiar numirea ta.
  Solomoane drepte, tu pilda ne-ai scris,
  Tu cu-nţelepciunea ai cîntat ş-ai zis:
  Leii şi bălaurii tot se îmblînzesc.
  Iau de-nvăţătură, se domesnicesc,
  Iar a relii boală n-are nici un leac,
  N-are îmblînzire, ea e crudă-n veac,
  Ca vierme ce roade pomi verzi şi copaci,
  Ca rugina fierul, şi n-ai ce să-i faci;
  De consoartă bună cîţi sunt norociţi,
  Le sunt cununi scumpe, viez liniştiţi.
  Erouă răbdare! dă-mi un bun răspuns,
  Nu-mi curma viaţa, vezi cum am ajuns!
  Nu mai am putere, viaţa nu-mi răpi
  Şi petec de petec nu mi-o tot cîrpi.
  Ştie Cel puterenic cît d-amărît sînt,
  Care soarte-mparte la toţi pre pămînt.
  Ştie ce consoartă e pre capul meu,
  Care îmi răspunde ca un dumnezeu.
  Prin răbdare, zice, vă veţi mîntui
  Despre cîte rele vă veţi bîntui.
  
  Vino, dar, răbdare, vino, nu-nceta,
  Vino, că prin tine voi înainta.
  Trista mea viaţă tu o sprijineşti,
  De orce ispite tu mă mîntuieşti,
  Tu mi-ai fost şi şcoală, tu învăţător,
  Te-am avut în patimi ca un protector.
  Ale tale sfaturi mi-au fost de folos,
  Mi-ai dat mîngîiere-n timpul dureros,
  Tu pe cîţi te-ascultă aşa-i îmbunezi,
  Le dai cereşti daruri ş-îi încununezi
  Nu-n flori împletite ce se veştejesc
  Şi putrezitoare, lucru pămîntesc,
  Ci de raze sfinte luminînd mereu,
  Drept răsplată bună de la Dumnezeu.
  O maică răbdare! nu mă părasi,
  Tu îmi eşti sperarea sprijin a-mi găsi.
  Sunt pierit atuncea cînd mă vei lăsa
  Fii-îmi mie razim şi nu-mi va păsa.
  Voi să mor cu tine, să mă-ncununez,
  Cu tine-n braţ viaţa-mi voi să o-ncetez.
  
  Aşa e omul,
  El de boală pătimeşte
  Şi p-alţi de leac sfătuieşte.
  
  Însă
  Găina-ntr-un loc cotcorogeşte
  Ş-într-alt loc oul se găseşte.
  
  Şi
  El într-un fel o ursea
  Ş-altfel ieşi la văpsea.
  
  Căci
  Urşii c-ursul ursăresc
  În danţuri nu se lovesc.
  
   183
   
    
  Vorba e că Joci cu tichia chelului, Ajungi şi tu-n felul lui. 
  Adică: Cu cel ales, ales vei fi, şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici. (Psalm. David) 
  
  
  PROVERBURI TURCEŞTE CU ROMÎNEŞTE 
   (Să se ştie că, la cele mai multe vorbe, turcii tonul îl au la sfîrşit) 
  Ectiini bicersîn, ettiini bulursîn. Damlaia, damlaia, gheol olur. 
  Fudul olan diuşchiun calîr. 
  Işten artmase dişten artsîn. 
  Danişan daa aşar. Uslu olan rahatlanîr. 
  Az caz, uz caz, boiungeac caz. Az sadaca cioc belea savdîrîr. Gailesiz baş bostanda biter. 
  Ceea ce semeni seceri, ceea ce faci găseşti. Picînd, picînd, baltă să face. Cine să mîndreşte rămîne scăpătat. Din lucru de nu-ţi prisoseşte,
        din dinţi mai opreşte. Cine întreabă munţi sare. Cine este liniştit se odih
   neşte. Puţin sapă, neted sapă, după statu-ţi sapă. Puţină milostenie de multe
   nevoi scapă.
  Cap fără de griji la bostan
   creşte.
  
  Chemicsis dil chemic cîrar.
  
  Coructan petmez olur.
   –  Neilen?  –  Sabîrîlen.
  Sabîr selemettrîr.
  Tuzlan ecmec hazîr iemec.
  
  Musafir umduunu iemes, bulduunu ier. 
  Işin iocse şeit ol, paran ciocse chefil ol. 
  Dud iapraîndan atlaz olur. 
  Muft sirche baldan tatlîlîdîr. 
  Iochiuze boinuz ve cuşa
   canat iuc deildîr. Chiopec chiopei iemes. Iatan ilana basma. 
  Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer. 
  Ichi reiz ghemii battîrîr. 
  Bacşiş ia verese icen ichi cheret sarhoşi olur. Chioriun istedii nedîr? 
  (Ichi gheoz.) 
  Limba fără oase oase
   sfărîmă. Din aguridă miere se face.  –  Cu ce?  –  Cu răbdarea. Răbdarea e mîntuire. Pîine cu sare e gata
   mîncare. Oaspetele nu mănîncă ce gîndeşte, ci mănîncă ce
   găseşte. De n-ai treabă, fă-te martor, de ai bani mulţi fă-te chezaş. 
  Din frunza de dud atlaz se
   face. Oţetul degeaba e mai dulce
   decît mierea. Boului coarne, pasării aripi
   povară nu sunt. Cîine pe cîine nu mănîncă. Nu călca şarpele care
   doarme. Cine nu-şi poate citi scrisoarea lui, măgarului să
   aseamănă. Doi cîrmaci o corabie o
   îneacă. Cine bea în cinste or în dator să îmbată de două ori. Cererea chiorului ce este? 
  (Doi ochi.) 
   
    
  Dişin aardîî ierde dil docanîr. Iuriuzgheara tiuchiuren iuziune tiuchiuriur. Acîllî duşman acîlsîs dostan eidîr. 
  Insan eti ve derisi hici bir 
  şee iaramas. Annaiana, bir sivrisinec sazdîr, annamaiana, daul,
   zurna azdîr. 
  La măseaua care doare limba atinge (totdeauna). Cine scuipă în vînt, în
   obrazul său scuipă. Vrăjmaşul înţelept e mai bun decît prietenul fără
   minte. Carnea şi pielea omului nu
   sunt bune de nimic. Celuia ce înţelege, un ţînţar îi e trîmbiţă, celuia ce nu înţelege, tobe, surle sunt
   puţine. 
  
  
  DESPRE IUŢEALĂ, MÎNIE ŞI POSĂCIE 
  El chiar singur a stricat Şi iar el s-a mîniat. Şi apoi Dă şi cu coasa şi cu gresia. 
  Nu judecă,
  Unde o ieşi să iasă.
  Ori că tunsă, ori că rasă.
  
  Că
  Focul cînd se încinge
  Anevoie se stinge.
  
  Însă Cine se iuţeşte curînd osteneşte. Şi Cine să oţeţeşte, să bea oţet să-i treacă. 
   
    
  Că Cela ce se pripeşte adesea se poticneşte. De aceea Să nu te pripeşti, că o greşeşti. Totdeauna Măsoară de multe ori şi croieşte o dată. Însă Sunt firi între firi, de nu ştii cum să te miri. 
  Unul Şade posac şi tăcut, Parcă este surd şi mut. Parcă i-am fript şerpi pe burtă. Parcă i s-au înecat corăbiile. Parcă toată lumea i-e datoare. Parcă mi-a tors şi nu i-am plătit. Parcă i-a murit curca cu oul în cuib. Parcă tot îi plouă şi îi ninge. Parcă i-am tăiat lefeaua. Parcă i-am tăiat apa de la moară. Parcă i-am tăiat iapa de la gard. Parcă îşi jeleşte părinţii. Cînd rîde, soarele răsare, Cînd se necăjaşte, tună şi fulgeră. Îşi pierde şi cumpătul şi umbletul. 
    
  Unul trecînd un rîu mare, cînd vru carul a-şi suci,
  Cu-ntîmplare deodată rupe oiştea aci.
  El necăjit stă, se uită, fluierînd şi înjurînd,
  Îşi dă palme, bate boii, dă-n car şi-n toate de rînd;
  Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
  Şi începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
  
   
    
  Dar, din contră, şi l-aceasta înjura, se necăjea,
  Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
  Iar un om ce sta deoparte şi la dînsul se uita
  Începu de el să rîză, zicînd:  –  Vai de mintea ta!
  Mă! omule, dar nebun eşti? Moaie funuia în rîu!
  Ce tot stai şi scuipi din gură, cînd ţ-e apa pîn’ la brîu?
   –  Da, bine zici,  –  el răspunse  –  că mai ştiu ce fac şi eu!
  Parcă-mi lipseşte o doagă, acum la necazul meu.
  
  * 
  Unii de necaz cînd dau Pierd şi mintea ce o au; Iar alţi de el nu mai scap Şi tot au simţit în cap. 
  
  
  DESPRE IUŢEALĂ ŞI MÎNIE IARĂŞI 
  Omul îndărătnic toate d-a-ndaratele le face.
  Tu umbli să-l îmblînzeşti
  Şi mai rău îl îndrăceşti.
  
  El
  Pentru o muscă îşi dă palme.
  Şi
  Pentru un purice îşi arde plapoma.
  
  Pentru un şoarece,
  Lasă să arză şi moara,
  Numai soarecii să moară.
  
  De aceea zice: Răul ce ş-îl face omul singur, nimenea altul n-ar putea să i-l facă. 
      Că Oţetul tare vasul său ş-îl strică. Omul îndărătnic Ce apucă se usucă. Şi Toate d-a-ndaratele îi merg. Adică: După ploaie, chepeneag. Şi După moarte, cal de ginere. El nu ştie că: Toată graba strică treaba. Şi Cine se grăbeşte curînd osteneşte. Iar Încet, încet, departe ajungi.   Că Lucrul bun anevoie se dobîndeşte. Şi Cu încetul se face oţetul. Şi Copacul mare dintr-o aşchie nu să taie. De aceea, Nu te grăbi ca fata mare la argea şi ca văduva la măritat.
   Ci Cu răbdare şi cu tăcere Se face agurida miere.
   Că niciodată Două pietre tari nu pot măcina bine. Iar Cine să iuţeşte la mînie pentru orce fie, e dobitocie. 
   
    
  De aceea Nu fii iute ca piperul în toată vremea. Şi Nu umbla cu ţifna în nas. Nu fii ca Văcarul care s-a mîniat pe nevastă şi nasul ş-a tăiat. 
    
  Un vacar adese tot se mînia,
  De care sătenii nimic nu ştia;
  Aşa el odată iar s-a mîniat
  Şi o zi întreagă nimic n-a mîncat.
  Seara dacă vine la nevasta sa,
  Cu părere-n capu-i că lumii păsa,
  O-ntreabă, zicîndu-i: ce zicea prin sat?
  Le păsa de dînsul, căci el n-a mîncat?
  Nevasta lui, care era ca şi el,
  Prea cu minte mare, ca de copăcel,
  Îi zise:  –  Zău nu ştiu, ei nu mi-au vorbit,
  Poate şi pe mine s-o fi necăjit,
  Că orcîţi cu carul pe la noi trecea
  Asupra-mi nici ochii nu ş-îi întorcea,
  Ci-şi biciuia caii, boii îşi bătea,
  Ca cînd de la dînşii necazu-şi scotea.
   –  Fie!  –  el zise  –  tot nu mă împac,
  Nu mănînc nici mîine, ca să vezi ce fac.
  Aşa el se duse, ca un sec şi prost,
  Şi ţinu, săracul, ş-a doua zi post.
  Seara iar întreabă ce au zis de el
  Şi ea îi răspunde tot în acel fel.
  
  El iar se-ntărîtă, cum o auzi,
  Şi:  –  Nu mănînc  –  zise  –  nici a treia zi.
  Dar răzbindu-l foamea n-a mai întrebat,
  Ci îi părea miere codrul cel uscat.
  
  Prin urmare dar,
  S-a mîniat rău pe sat
  Şi trei zile n-a mîncat.
  
  Şi Le-a făcut-o pe piele. Că Nu mai putea de dînsul. Însă, Omul îndărătnic şi pizmaş ca racul 
  îşi mănîncă carnea singur. Îl auzi strigînd: Nu mă plec, d-aş şti că m-aş tîrî
   cu inima pe pămînt. Omul răutăcios şi necăjicios, De nu poate strica altui, îşi strică luişi. 
  Ca Ursul cînd n-are de mîncare îşi muşcă din labe. Muierea rea singură îşi dă palme ş-îşi bate capul de pereţi. 
  De vreme ce pe Muierea înţeleaptă o bate cineva şi i-e ruşine să plîngă, Iar muierea rea numai dintr-o vorbă ardică mahalaua în cap. Ţipă ca cînd o beleşte cineva de vie. 
  Şi Ca cînd îi frige cineva şerpi pe inimă. Şi În necaz că i-a zis neroadă ş-a tăiat din rădăcină coada. 
   
    
    
  Unuia sătean odată muierea i s-a-necat,
  Cînd la un rîu împreună cu altele s-a scăldat.
  El cu o prăjină-n mînă în vîrfu-i cu cîrlig pus
  Se ducea tot căutînd-o pe cursul apei în sus.
  Altul trecînd îl întreabă ce tot umblă căutînd;
  El spuindu-i totdodată îşi ceru şi sfat, zicînd:
   –  Mi s-a-necat, frăţioare, nevasta colea mai jos
  Şi cum să o găsesc nu ştiu, că caut fără folos.
   –  Bine,  –  acela răspunse  –  ce cauţi pe rîu în sus?
  Că apa-ncolo la vale trebuie să o fi dus.
   –  Nu crez, frate,  –  el zise  –  să fi mers pe apă-n jos,
  Că ea cît trăia în viaţă toate le făcea pe dos,
  Şi socotesc că şi moartă d-a-ndaratele s-a dus
  Şi trebuie prin urmare s-o caut pe apă-n sus.
  
  
   
    
  DESPRE AMICIE SAU PRIETENIE 
  Timpul trece cu azi, cu mîine,
  Iar vecinul rău tot rămîne.
  
  Însă Cine a aflat în lume prieten adevărat, El o comoară bogată-n viaţa sa a cîştigat. 
  Căci
  Pe cîţi îi credem de prieteni
  Ne sunt ca nişte cunoscuţi,
  Numai din vedere văzuţi.
  
  Iar
  Pe cîţi îi numim cunoscuţi
  Ne pot fi vrăjmaşi nevăzuţi.
  
   
    
  Cei mai mulţi sunt Prieteni ai mesii, iar nu ai nevoii. 
  Care zice: Îl cunosc ca pe un cal alb. Ş-aleargă să te-ajute-n grab. 
  Iar nu care Se răspîndesc ca potîrnichile. Zicînd: De-l voi mai vedea o dată, se face de două ori. Zice un proverb: Cuiul cel nou scoate pe cel vechi afară. Însă Niciodată pentru un prieten nou cîştigat nu lepădă pe cel vechi. Că Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învecheşte p-atît mai cu gust să bea. Prieten adevărat este acela cate te sfătuieşte spre bine, iar nu care îţi laudă nebuniile. Precum zice alt proverb: Dacă din nenorocire ai prieten nerod, tu fii înţelept. Iar de este Bun ca pîinea a bună, îi iei îmbucătura din gură. Zice alt proverb: Dacă prietenul tău este miere, tu nu umbla să-l mănînci tot. 
  Cum a zis unul: Tu zici că-mi voieşti binele şi mă-nghimpi ca albinele. Prietenul la vreme de nevoie se cunoaşte. 
    
  Doi prieteni împreună la un drum călătorind, Un urs le ieşi-nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înşii, de frică, văzind ursul furios, 
   
    
  Se sui şi se ascunse sus într-un copac stufos;
  Cellalt, într-acest pericol singur dacă s-a văzut,
  S-a-ntins la pămînt îndată şi în mort s-a prefăcut.
  Ursul dar totdeodată asupra lui cum sosi,
  Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi;
  Iar el îşi ţinu suflarea, să nu-l simţă că e viu,
  Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce ştiu;
  Şi aşa, de mort gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit,
  Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat şi a fugit;
  Iar prietenul său, care sta în copacul stufos,
  După ce se duse ursul, l-a-ntrebat, dîndu-se jos:
   –  Ia spune-mi, mai frăţioare, ursul ce lucru-ţi şopti
  Cînd se puse la urechea-ţi? (Şi-ncepu a hohoti.)
   –  Mi-a poruncit  –  el răspunse  –  să ţiu minte să păzesc
  Şi c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc.
  
  
  
  DESPRE PRICINI DE JUDECĂŢI 
  Judecata e în capul omului. De aceea zice: Pune-ţi căciula înainte şi te judecă singur. Că Judecătorul cînd ţ-e protivnic, cu cine o să te judeci? Dacă va, şi Face hatîrul corbului ca să învinovăţească porumbu. Şi Cine plînge înaintea judecăţii îşi pierde lacrimile. Că, de e vinovat, Îl întinde ca pe o opincă scurtă. 
  Şi Îl poartă pe la icoane. Sau Îl poartă de nas pe unde îi place. Că Şchiopătura oilor e bucuria lupilor. Pentru că Lupii totdeauna se bucură în timp de furtună. Că Două ouă cînd se tot ciocnesc, unul trebuie să se spargă. 
  Însă Gardul cu proptele bune Nu cade-n timp de furtună. 
  Şi Cine dă din mîini nu se îneacă. Că Darea trece marea. Şi Aurul deschide raiul. Şi Sabia de aur taie mai mult decît cea de fier. Ci Bate-te cu săgeţi de argint, de voieşti să biruieşti. 
  Că Banul e ciocoi de uşi multe, Are trecere-n orce curte. 
  De aceea Or să fii cu miere-n gură, or cu mîna-n buzunar. Că totdeauna Bogatul greşeşte şi săracul cere iertăciune. Deşi 
  Dreptatea iese ca untdelemnul dasupra apei. Dar Mai bine o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă. Căci Dreptul totdeauna umblă cu capul spart. 
  Ş-apoi  –  Cine ţ-a scos ochii?  –  Frate-meu.  –  D-aceea ţ-a scos aşa adînc. 
   POVESTEA ĂLUIA 
  Ţiganul cînd a ajuns împărat Întîi pe tatăl său a spînzurat. Că Prieteşugul judecătorului e pe genuche. Dar însă Corb la corb nu scoate ochii. Şi Dacă vei să nu scîrţie carul, unge osia. Că Dacă o ungi, merge mai bine. Cum a zis unul: Carte nu ştie, dar calcă popeşte. 
  Cum a zis altul: Ştie bine vlădica Pe cine ia de chică. 
  Că Dacă pui untdelemn în candelă îţi va lumina. Şi Cînd pui piemn mai mult, se face mămăliga mai mare. Pentru că Boul nu treieră cu gura legată. 
   
    
  Şi Cine slujeşte altarului, din altar mănîncă (Apost.). Şi Cine va să se roage sfîntului duce lumînare şi tămîie. Şi atunci Olarului unde-i place, acolo pune mînuşa. Că rareori Buturuga mică răstoarnă carul mare. Ci mai bine Fă-te cu dracu tovarăş pînă treci puntea. Şi Zi că e laptele negru. Decît să strigi: Cu judecata, nu cu lopata. Adevărat, E ştiută că pricina nu ajută. Dar În ţara orbilor cel cu un ochi este împărat. De multe ori Rămîi bătut, ocărît şi cu banii daţi. 
    
  Primăvara într-un nuc,
  Stînd şi cucuind un cuc,
  Doi proşti, cum îl asculta,
  Porniră a se certa:
  Pe unu-l chema Pălmuş
  Şi pe cellalt Ciomăguş.
  Pălmuş privind la cuc sus
  Şi văzîndu-l spre el pus
  
  Zise:  –  Or văzuşi tu, mă,
  Că cucu mie-mi cîntă?
  Ciomăguş zise:  –  Minţi tu,
  Că cucu-n nuc cum stătu
  La mine-ntîi se uită
  Ş-apoi atuncea cîntă.
   –  Dar nu vezi  –  Pălmuş a zis  – 
  Cu ciocu-ncotro e-ntins?
  Dacă ţie ţ-ar cînta,
  La tine s-ar şi uita.
  Ciomăguş se-ntărîtă
  Şi bîta îi arătă,
  Zicîndu-i:  –  Nu-mi tot vrăji,
  Că de mă voi necăji,
  Cu asta-n cap te pocnesc,
  Ai auzit ce-ţi vorbesc?
  Ţ-am spus că cînd a cîntat
  Întîi în ochi mi-a cătat.
   –  Ce  –  e? tu să mă baţi zici?
  Tu pe mine? Na dar!  –  plici!
   –  Ce dai tu în mine, mă?
  (Şi ciomagu-şi întremă)
  Na!  –  poc!  –  Mă!  –  plici, şap!  –  Na!  –  buf!
  Aolio!  –  Stăi!  –  Mă! Uf!
   –  Ho, ho, ce aveţi de gînd?
  Strigă Bunea alergînd,
  Ş-apucînd îi dăscîlci.
  Pe un, pe alt îmbrînci,
  Pe amîndoi ocărînd,
  Judecîndu-i şi zicînd:
   –  Fire-aţi porci-de-cîini să fiţi!
  V-aţi pornit să vă sluţiţi!
  
  Pălmuş, aprins grozav foc,
  Merge la zapciu pe loc,
  Şi spuind cum s-a certat,
  I-a dat bani şi l-a rugat
  Ca, cînd îi va-nfăţişa,
  Să zică ca el aşa,
  Că cucul lui i-a cîntat
  Şi să certe pe cellalt.
  Ciomăguş, p-ascuns şi el
  Mergînd în acelaş fel,
  Pe zapciu unse pe bot,
  Dînd cît avea-n pungă tot,
  Şi să zică l-a rugat
  Că cucul lui i-a cîntat.
  Deci cînd i-a înfăţişat
  Şi jalba le-a ascultat,
  Zapciul, puţin mişcînd
  Şi genuchiul ardicînd,
  Supt saltea le-a arătat
  Banii ce i-a fost ei dat,
  Zicînd:  –  Şi un ş-alt minţiţi
  Şi ca nebunii vă sfădiţi,
  Că cucul, să ştiţi curat,
  Numai mie mi-a cîntat;
  Şi voi, zic, vă împăcaţi,
  Să n-auz că vă certaţi,
  C-apoi iau gîrbaciul meu
  Şi vă împac cum ştiu eu.
  
  Vezi aşa, Cine face ca mine, ca mine să paţă. Capul face, capul trage. Unde nu e cap, vai de picioare. 
   
    
  Mulţi zic că Banul e ochiul dracului. Şi că Banul te bagă afund, banul te scoate în und’. Dar Culcă-te pe urechea aia. Şi Îi fi bun cît îi fi. Căci Bolnavul multe zice şi sănătosul face ce ştie. Că A băga mîna în miere şi a nu-ţi linge degetele nu se poate. 
    
  Două pisici dintr-o casă, surori, fraţi vei să le zici,
  În cămară după masă intrînd ca nişte pisici,
  Mirosiră, cotiliră din taler în taleraş
  Ş-între altele găsiră şi o felie de caş.
  Sar amîndouă deodată, asupra-i să grămădesc,
  Pentru el vor să se bată, fac gură, se gîlcevesc.
  Şi una şi alta rele, mîrîia şi miuia,
  Să-l împartă între ele nicidecum nu se-nvoia.
  Şi ca să nu se mai certe merg la cotoi, cer la el
  Ca prin dreaptă judecată să le-mpace la un fel.
  Cotoiul, ca un cu minte, le-a zis:  –  Nu vă mai certaţi,
  Ce folos mii de cuvinte? eu ştiu cum vă împăcaţi:
  Care le împacă toate e cumpăna pre pămînt,
  Şi împotriva-i nu poate nimeni să zică cuvînt.
  Zicînd aceste, apucă şi cumpenele pe loc,
  Ceru caşul să-i aducă, îl rupe drept prin mijloc,
  
   
    
  Pune într-o parte ş-alta caşul cel în două frînt,
  Înalţă cu mîna-ndată cumpăna de la pămînt;
  Dacă vede că-ntr-o parte atîrna mai greu niţel,
  Ia din ceealaltă parte şi muşcă ceva din el.
  Îl pune iar, iar rîdică, acum dincoaci greu văzînd,
  Muşcă şi d-aci niţică, ca să potrivească vrînd.
  Apoi iar şi iar şi iară, cînd aci, cînd colea greu,
  Vrînd lor rău să nu le pară, el a muşcat tot mereu,
  Pîn’ se sătură pe sine şi lăsă părţile mici;
  Atunci le potrivi bine şi le dete la pisici.
  Ele dar silite fură astfel a se mulţămi,
  Dacă minte nu avură singure a-l împărţi.
  
  
  
  DESPRE OBRĂZNICIE ŞI CALICIE 
  Ce-mi este mojicul,
  Ce-mi este calicul?
  Unul ş-alt obraznic
  Şi în zi de praznic.
  
  Că Omul calic şi obraznic merge nepoftit la praznic. 
  El Ca porcul dă năvală. Dar şi Duce la tăvăleală. 
  De multe ori,
  Ca oala, de mînuşe
  Ajunge după uşe.
  
  Obraznicul este: Lasă-mă supt pat, lasă-mă în pat. 
   
    
    
  Un călător într-o vreme lîngă un sat înserînd
  Trase aci la o casă, femeii sălaş cerînd.
  Femeia însă răspunse, zicînd:  –  Nu poci, dragul meu!
  Că bărbatul mi-e la moară şi-s singură numai eu.
   –  Şi ce vatămă  –  el zise  –  să priimeşti un drumaş,
  Carele nu-ţi cere alta, decît numai un sălaş?
   –  Adevărat,  –  ea răspunse  –  aşa e după cum zici,
  Că de te-oi priimi-n casă, nimică nu o să-mi strici.
  Decît nu e cu cădere unei tinere femei
  Să doarmă cu altu-n casă, cînd e dus bărbatul ei.
   –  Nu, nu dragă,  –  el îi zise  –  nu cer cu tine-ntr-un loc,
  Mă mulţămesc aci-n tindă şi la ziuă plec pe loc.
  Se înduplecă femeia, auzind acest cuvînt,
  Şi zise:  –  Aşa să poate, tot eşti l-adăpost de vînt.
  El aşezîndu-se-n tindă, ca un foarte mulţămit,
  Ea se închise în casă şi mai mult nu i-a vorbit.
  Pe la miezul nopţii însă el, neliniştit de gînd,
  Se sculă, bătu în uşe:  –  Lele, lele  –  ’ncet strigînd  – 
  Fă bine şi îmi deschide, te rog pentru Dumnezeu,
  Că vîntul bate prea rece şi mor tremurînd mereu,
  Ci lasă-mă după uşă, că tot e-n casă oricum,
  Nu-ţi face păcat cu mine, să mă duc bolnav pe drum.
  Femeia fiind miloasă, deschizînd, îl priimi,
  Ca aci, precum ceruse, după uşă a dormi.
  Nu trecu două minute ş-începu iar a striga,
  Zicînd:  –  Lele! lele, dragă! îndrăznesc a te ruga,
  Că tot ţ-ai făcut pomană şi în casă m-ai băgat,
  Fă bine-ncai de mă lasă să viu acolo supt pat,
  Că prin crăpătura uşii vine vînt săgetător
  Şi m-a îngheţat cu totul, de tremur parcă să mor.
  
  Femeia cea-ndurătoare iarăşi se milostivi
  Şi supt patul ei să doarmă nu i să împotrivi.
  Trecînd însă puţin încă, iar îl auzi strigînd:
   –  Lele, lelişoară dragă! şi aci mor tremurînd,
  Că vine vînt şi mai rece din peretele crăpat,
  Ci fă bine de mă lasă într-un colţişor în pat.
  Păn-aci văzînd femeia că i-a vorbit tot cinstit
  Ş-într-un colţ aci în patu-i să doarmă l-a-ngăduit.
  Dar el, neastîmpăratul, în pat dacă a trecut
  Şi văzînd-o că ea toate voinţele i-a făcut,
  Îşi lungi nasul şi zise:  –  Dragă lele! tot mi-e frig,
  Aici încă mai rău tremur, uită-te cum mă-ncovrig,
  Ci tot ţ-ai făcut pomană, te rog fă-o-ncai deplin
  Şi mă lasă lîngă tine să mă încălzesc puţin.
   –  Omule!  –  femeia zise  –  dar prea obraznic ai fost,
  Întîi ceruşi numa-n tindă să te las la adăpost,
  Apoi ceruşi după uşă, şi de acolo supt pat,
  Pînă în cea după urmă, cerînd, ş-în pat te-ai urcat;
  Eu iar ţi le-mplinii toate, gîndind că eşti om cinstit,
  Dar tu, că ţ-am făcut bine, de proastă m-ai socotit,
  Şi în loc de mulţămire, ca un om neruşinos,
  Te-ntinzi cît nu ţi se cade cu obrazul tău cel gros.
  Zicînd astfel ieşi-ndată, strigă să vie Grivei,
  Îi arată pe streinul cel lungit în patul ei,
  Şi sumuţîndu-l asupra-i, şi el iar cum îl zări,
  Îl făcu-n grab să nu ştie uşa cum a nimeri;
  Auzindu-i lătrătura şi fraţii lui din vecini,
  Sărind şi ei deşteptară căţel, purcel şi găini;
  Şi aşa toţi cu paradă, cu muzică de lătrat,
  Cu subţiri şi groase glasuri, îl petrecură din sat.
  
  Obraznicului însă Orice o fi nu-i pasă, Unde o ieşi să iasă.
     Că Porcului aci îi dai bice, Şi el se-ntoarce şi zice; Anţerţ mă bătea p-aicea.
   Omul obraznic, Cineva or de-l cinsteşte, Ori cu vorbe-l ocăreşte, El una le preţuieşte.
   Îl vezi numai, Îţi stă înainte cu cracii Ca ursu-n spinarea vacii.
   Şi Nu-ţi mai caută-n obraz, Îţi dă cu liuleaua-n nas.
  
   Şi Îngroaşe obrazul. Ia ruşinea-n nas în fiece ceas.
   Că este Cu obraz gros şi semeţ Şi cu gură de orbeţ.
   Însă Orşice obrăznicie Curge tot din mojicie.
   Şi Tot cam după neam merg toate, Din ce este nu-l poţi scoate.
   Căci Calicu-mpărat s-ajungă, 
  
  
   
    
  Cît de mulţi bani s-aibă-n pungă,
  El pînă cînd nu va cere,
  Nu mănîncă cu plăcere.
  
    
  Auzim din alte veacuri că un fecior de-mpărat
  Preumblîndu-se prin ţară îmbrăcat în port schimbat
  A văzut cu întîmplare-n marginea unui oraş
  O preafrumuşică jună, cu chip ca de îngeraş;
  Care într-atît de dînsa inima i s-a rănit,
  Cît asupra-i deodată gîndul i sa pironit;
  Ş-astfel, cu desăvîrşire în amorul ei căzînd,
  Începu să pătimească, somnul, liniştea pierzînd;
  Se afla în toată vremea fel şi chip a se gîndi
  Cum şi ce mijloc să facă el spre a o dobîndi!
  Şi de neamu-i vrînd să ştie a trimis cercetător,
  Care i-a şi spus că este fata unui cerşetor.
   –  Fie,  –  zise el  –  nu strică, slobod este la sultani
  Ca să-şi ia soţii chiar roabe, cumpărîndu-le cu bani;
  Legea văz că nu ne-nvaţă ca să căutăm la neam,
  Dacă toată lumea-ntreagă este de la un Adam.
  
  Asfel el după ce zise, o aduse în sarai (palat),
  Unde ca o-mpărăteasă trăia ca în sîn de rai;
  Dar însă acele bunuri nu o mulţămeau pe ea,
  Îi părea că cu cerşutul cu mult mai bine trăia;
  Acele mîncări luxoase nu o puteau împăca,
  Cînd le mînca „îi părea că după umeri arunca“;
  Mai de multe ori ea încă la masă dacă şedea
  Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea;
  Dar însă şi nemîncată vreodată nu umbla,
  
   
    
  Ci după masă în urmă se-ndopa cînd se scula,
  Că mergea pe la dulapuri, se ducea pe la cămări,
  Unde se afla în vreme feluritele mîncări,
  Ş-nchizîndu-se-năuntru mîna la ele-ntindea,
  Zicînd: „Faceţi-vă milă!“ şi cerşea, ca cînd să-i dea;
  Ş-apoi lua rămăşiţe d-ale mesii şi mînca,
  Pînă se sătura bine, şi asfel se împăca.
  
  
  
  DESPRE FRICĂ ŞI VITEJIE 
  În vremea războiului e mai scump fierul decît aurul. Şi Cine e viteaz, în urma războiului se cunoaşte. 
  Că După război se vede capul viteazului şi urma fricosului. Lupului de i-ar fi frică de ploaie, ar purta ipîngea. 
  Şi Leoaica numai un pui face şi bun. Şi Omul voinic nu se sperie de toate muştele. 
  Mulţi se laudă zicînd: Dezlega-voi sacul, vedea-vei pe dracul. O să cauţi în gaură de şarpe să te ascunzi. 
  Şi o să strigi: Ieşiţi, morţi, să iîntrăm noi, că e vremea de apoi. Dar După război mulţi viteji se găsesc. De cei Cu curaj de găină moartă. Ş-apoi 
  Nu ţ-e necaz cînd te izbeşte un armăsar, ci cînd te trînteşte un măgar.     Dar Cînd geme mortul, şi dracul moare de necaz. Însă Vulpea nu se sperie de ăl de să laudă seara, ci de ăl de mănîncă dimineaţa. Sunt mulţi: La plăcinte înainte şi la război înapoi.     Sau La război în coadă şi la fugă în frunte. Zicînd: Fuga e ruşinoasă, dar e şi sănătoasă. Şi Îşi face spaimă singur, ca calul de vînt. Şi Fuge ca dracul de tămîie. Strigînd: Apropie-te, crîng, depărtează-te, cîmp. Şi Fuge, ca cînd îl goneşte cu bici de foc.
   Şi Stă pitit ca iepurele şi ciuleşte urechile. I se face în cap părul măciucă.
   Şi Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. Şi Parcă i-a dat cineva mătragună. Şi I se face faţa ca turta de ceară.   Că Omul fricos totdeauna umblă cu gheaţa în sîn. 
  El Se sperie de toate burienile.
   Şi Părul în cap i se zbîrleşte De frică, cînd povesteşte.
   Şi N-are-mprejur biet nimica De unde să-şi lege frica.
   Zicînd: De frică inima-n mine Se lasă în jos pe vine.
   Şi Se sperie de umbra lui Şi se uită-n urma lui.
   Fricosului De o gîngane mică Păru-n cap i să ardică Şi pielea i se-nfurnică.
   Cînd vede groaza, Fuge ca cîinele cu coada între picioare.
     Că De o umbră, d-o nălucă, Frigurile îl apucă.
   Numai cînd Este la largul lui şi la strîmtul altuia. Zice: Înfricoşază-ţi cusurul, să nu-ţi umple...
   Şi Dacă n-ai bătut cur mic, Nu-nfricoşa p-ăl voinic.
   Că numai Babele cu sînge bătrîn 
   
    
  Să sperie şi scuipă-n sîn. Iar cînd Îl iei la trei parale.
   Atunci Mai multe din c... b... Decît la tabaci meşini.
   Şi Bea niţică apă rece, De sperietură a-i trece
   Şi altădată, ca şoarecii cînd cîntă jucînd hora: Sus de mînă, jos de vînă şi mai aproape de gaură. Cu toate acestea, Frica păzeşte pepenii. Şi Cîinii sunt paza oilor.  Că Mai rău se sperie cineva din auzit decît din văzut. 
    
  O vulpe odinioară (povesteau strămoşii mei)
  Mergea seara să vîneze, după obiceiul ei,
  Şi mai cu seamă adese se ducea la moară-n sat,
  Unde găsea gîşte, raţe şi găini pentru vînat.
  Aşa şi un cotoi iară venea pe lîngă taraşi,
  Că găsea să prinză şoareci şi mari şi mititei, graşi.
  Aci vulpea cu pisoiul întîlnire des avînd,
  Amîndoi se-ndrăguliră, unul altuia plăcînd.
  Intrară şi în tocmeală d-a se lua amîndoi,
  A trăi în căsnicie ş-a se mîngîia-n nevoi.
  Aci făcură şi nunta, puind masă de vînat,
  
  
  
  Mîncară, se veseliră şi să joace s-au sculat.
  Pisoiul îşi drese struna şi răsună grosul bas,
  Iar vulpea cîntă cu vorbe, slobozind ascuţit glas:
  
   –  Bine este doi cu doi
  Şi noi, neică, amîndoi,
  Bine era mai de mult,
  Dar noi, neică, n-am ştiut...
  
  Cînd era ea să mai zică, un cîine îi auzi
  Ş-ndată şi el la nuntă pe fugă se repezi,
  Dorind şi el să se prinză cu aceşti tineri la danţ
  Şi să joace vreo polcă, vreun vals sau cotrodanţ;
  Dar cotoiul pierdu cheful îndată cum l-a zărit.
  Vulpea tăcu cîntecelul, îl lăsă neisprăvit.
  Şi croindu-o la fugă spre pustie amîndoi,
  Tocmai în crîng se opriră a se uita înapoi.
  Ocărînd aci pe cîine vulpea cu glas înţepat
  Nu vrea nicidecum să-l ierte (deşi era el în sat),
  Zicînd:  –  Ai văzut mojicul cu obraz gros, necioplit,
  Cum venea-n fugă la nuntă, fără bilet, nepoftit?!
  Ce? Te-ai speriat, bărbăţele? Răspunse el:  –  Aş! nimic!
  Nu se prea sperie lesne o inimă de voinic;
  Dar n-am vrut să fac gîlceavă, la nunta mea, c-un netot,
  Că ţi-l făceam să se lingă de cinci-gheara mea pe bot;
  Şi repezindu-mă-n grabă mă suiam în vreun loc,
  Stam aci fără să-mi pese ş-îmi băteam de dînsul joc;
  Dar îmi era pentru tine, că din mînă te pierdeam,
  Ş-atunci, cu inima friptă rămîind, mă prăpădeam.
  Mireasa l-aceste vorbe negreşit că ar fi plîns,
  Dar nu-i putea veni jale de gîdilituri şi strîns,
  
  Ci cu hohote şi rîsuri, fiind departe de cîini,
  Ca să piarză supărarea îl luă iarăşi de mîini,
  Şi cu el hora, sărita, vizuina-ncunjurînd,
  Răsuna cu glas din gură acest cîntecel, zicînd:
  
   –  Bărbăţelul meu,
  Voinicelul meu,
  Mult e inimos,
  Mult e nefricos.
  Deşi am fetit,
  Dar am nimerit,
  Luai pui de drac,
  Tocmai după plac.
  N-am frică defel
  De nimeni cu el.
  
  Cumătrul lup, care-n vreme umblă ca un vătăşel,
  Trecînd p-aci cu-ntîmplare ş-auzind joc, cîntecel,
  Cu raport despre aceasta degrab în fugă s-a dus
  Şi la leul, împăratul dobitoacelor, l-a dus.
  Leul, cum citi raportul, pe lupul a întrebat:
   –  Dar n-ai aflat tu pe cine a luat ea de bărbat?
   –  Nu ştiu,  –  îi răspunse lupul  –  că în casă n-am intrat,
  Dar fără să văz îmi pare că pe dracul a luat.
   –  Cum aşa?  –  zise-mpăratul  –  după ce ai cunoscut?
   –  După cîntec,  –  el răspunse  –  că cam nu prea mi-a plăcut.
  
  Cînd vorbea acestea, iacă cuviosul urs veni
  Şi cu smerenia toată-naintea-i se ploconi.
  Mistreţul grof după dînsul îndată intră şi el,
  Gras, gros, umflat ca cu ţeava, şi se închină la fel.
  Porunci leul îndată să le dea cîte un jeţ,
  
  Puind pe ursul în dreapta şi-n stînga porcul mistreţ.
  Apoi le citi raportul de rînd în jos şi în sus.
  Pentru măritişul vulpii, care lupul l-a adus.
  Se uitară toţi la dînsul şi cruciş şi curmeziş
  Şi se zbîrliră de groaza a acestui măritiş,
  Zicînd:  –  D-o fi luat vulpea chiar pe dracul de bărbat,
  Ne-a făcut pe toţi papară, suntem pieriţi, ne-a mîncat;
  Dar, după povestea vorbii, nici un lucru să nu crezi
  Aşa, din auzit numai, cu ochii pînă nu vezi;
  Însă altfel nu se poate decît un prînz să gătim
  Şi pe vulpea cu bărbatu-i la masă să o poftim;
  Şi de va fi chiar şi dracu, cum suntem noi grămădiţi,
  Luptîndu-ne împreună, tot putem fi mîntuiţi,
  Decît cîte unul-unul prin păduri a ne afla,
  Şi cu noi prea cu lesnire pîntecele a-şi umfla;
  Iar de nu va fi bărbatu-i drac, după cum auzim,
  Atunci îl facem prieten şi împreună prînzim.
  Zise leul:  –  Prea bun este acest sfat care mi-l daţi,
  Dar şi aşa ciudat vine ca să fim asiguraţi;
  Căci pe dracul vreodată din noi cine l-a văzut?
  Şi ca să-l putem cunoaşte este prea de necrezut.
  De unde ştim alb e, negru, galben, roşu, ori altfel,
  Şi cum l-om zări îndată să zicem că este el?
  Noi auzim că-n oraşe, prin acest mare pămînt,
  C-ar fi multe dobitoace şi nu le ştim ce fel sînt:
  Că noi la ele nu mergem, nici ele la noi nu vin,
  Nu ne-am văzut unii p-alţii chiar o dată cel puţin;
  Asemenea şi de dracu numai doar cît auzim
  Că ar fi cea mai rea fiară ş-ar fi făcînd mari cruzimi.
  Dar pînă-ntr-acest ceas Sfîntul ne-a ferit ca să-l vedem,
  Fie de ăst loc departe, d-al vedea lipsă n-avem.
  
  Dar dacă vrăjmaşa vulpe legea cumva a călcat.
  Ca numai rău să ne facă cu dracu s-o fi-ncurcat,
  Trebuie prin chibzuire să facem toţi vreun plan,
  Ca să ne ferim de răul acestui cumplit duşman;
  Cu toate aceste, lupul să se ducă a-i pofti
  Şi în grab să se întoarcă cu răspuns a ne vesti.
  Apoi vom vedea ce-om face, atuncea vom hotărî,
  Vom găsi fieştecare loc capul a ne vîrî.
  După ce se sfătuiră în felul de mai sus zis,
  Gătind masa, fu îndată vătăşelul lup trimis,
  Ca să poftească pe vulpe la prînzul împărătesc,
  Cu soţul ei dimpreună, să vie, că îi doresc.
  Se repezi lupu-ndată ca un grabnic curier,
  Ardicînd pulbere-n urma-i ca norii pînă la cer.
  Şi tocma drept vizunia tinerilor cînd veni,
  Începu-ncet să pîşască, corajul îi conteni;
  Nici nu îndrăzni să intre, ci tăcerea-şi dezlegă
  Şi cu sfială d-afară, din depărtare strigă:
   –  Cumătră! Cumătră vulpe!  –  Cine e ? ea a răspuns.
   –  Ia poftim pînă afară, îi zise el, stînd ascuns.
   –  Dar ce vei? întreabă vulpea, pînă la uşă ieşind.
   –  Sunt trimis,  –  răspunse lupul, de prin stuf capul ivind  – 
  A auzit împăratul cum că te-ai căsătorit
  Şi prea mult îi pare bine că soţ bun ţ-ai nimerit.
  De aceea vă pofteşte ca să veniţi mai apoi,
  Fiindcă azi are masă, să prînziţi şi amîndoi.
  Zise ea:  –  Cît pentru masă, din parte-mi bucuros eu,
  Dar să-ntreb, să văz, voieşte să meargă bărbatul meu?
  Auzi, bărbate! ne cheamă, spune-mi ce răspuns să dau.
  Mergi la masă-mpărătească? Răspunse el:  –  Mîrîmiau!
  „Mîrîmiau“ auzind lupul, i s-a părut prea ciudat
  
  Şi dete înapoi fuga cu totul înspăimîntat.
  Ajungînd la împăratul şi de frică tremurînd,
  Ostenit, cu limba scoasă, sufla şi spunea zicînd:
   –  Împărate! nu e bine, să ştii că ne-am prăpădit.
  Îl întreabă leul:  –  Spune-mi, ce ţi-a făcut? Ce-ai păţit?
   –  E! d-aş fi stătut,  –  el zise  –  ce ştii ce mi se-ntîmplă?
  Crez că mă învăţa minte curier a mai umbla.
   –  Ei bine,  –  îi zise leul  –  l-ai văzut? Ce fel era?
   –  Nu l-am văzut,  –  el răspunse  –  dar glasu-i mă-nfiora.
  Vorbi o limbă pocită, pentru care eu mă leg
  Şi mă prinz pe capu-mi cum că numai dracii i-o-nţeleg;
  Decît ea bucuros prinse, dar nu ştiu de vor veni,
  Şi mai bine ar fi dacă bărbatu-i nu va voi,
  Auzind leul aceste, ceru de la ceilalţi sfat,
  Zicînd:  –  Spuneţi ce să facem, că nu e de amînat,
  Ci trebuie mai în grabă vrun fel a ne folosi.
  Că ei o fi plecat poate şi îndată vor sosi;
  Eu găsesc de cuviinţă că aici să nu şedem,
  Ci mergînd să ne ascundem care pe unde putem
  Şi pre ascuns cu ocheanul în drumul lor să privim.
  Ca din cale depărtată uitîndu-ne să-i zărim;
  Şi de va fi, cum să zice, bărbatul vulpei vrun drac,
  Să nu faceţi vro mişcare, ci să tăceţi şi să tac;
  Că ei, negăsind pe nimeni, o să şază ce-o şedea
  Şi o să plece acasă, de treaba lor a-şi vedea.
  Aste vorbindu-le leul, toţi ziseră-ntr-un cuvînt:
   –  Cîte le-ai zis, împărate, toate înţelepte sînt.
   –  Dacă e aşa,  –  el zise  –  faceţi-vă toţi în părţi,
  Că eu m-ascunz dup-o stîncă pe marginea astei bălţi.
   –  Eu iar  –  îi răspunse ursul  –  sus în ăst copac mă sui
  Şi prin frunza lui cea deasă orice voi vedea vă spui.
  
  Porcul zise:  –  Şi eu iarăşi jos în frunzet mă-nvelesc,
  Să scoţ o ureche numai, ca să-i auz ce vorbesc.
  Lupu-şi găsi şi el locul, varîndu-se într-un stuf,
  Ca să poată fugi lesne cînd va vedea vrun zăduf.
  Vulpea dacă întră-n casă şi cotoiului a spus,
  Zise el:  –  Dragă nevastă! Eu pîn-acum nu m-am dus
  Să văz împăratul cum e, precum şi pe mine el,
  Nu ne ştim unui pe alţii, cum suntem şi în cel fel;
  Ba nici nu ştiu înaintea-i cum să mă înfăţişez,
  Nici cum să mănînc la masa-i, nici pe scaunu-i să şez.
  Ci ia să şedem mai bine în căscioara-ne aici
  Şi de va fi vro-ntrebare, doar vei şti tu ce să zici.
  Cineva cu o minciună scapă de alte nevoi,
  Dar încă de la o masă să nu putem scăpa noi?
  Îi zise ea:  –  Ba, bărbate, ai să mergem să mîncăm,
  Că se mînie-mpăratul hatîrul dacă-i stricăm;
  Chiar şi politica cere să mergem să-l salutăm,
  Să-i facem închinăciune şi mîna să-i sărutăm,
  Necum să fim poftiţi încă şi să urmăm în alt fel,
  Să ne purtăm mojiceşte şi să nu mergem la el!
   –  Dacă e aşa,  –  răspunse bărbatul ei  –  bine dar,
  Apucă de te găteşte, şterge-ţi ăl cojoc murdar.
  Se sculă vulpea îndată şi în cel mai grabnic pas
  Se scutură de ţărînă, se linse pe bot, pe nas.
  Cotoiul iar, ca şi dînsa, scuipă în labă pe loc
  Şi la cap se netezeşte, la coadă şi într-alt loc;
  Apoi luîndu-şi nevasta de braţet ca un bărbat,
  Plecară pe potecuţă să se ducă la palat.
  El însă, zglobiu la fire, tot în jocuri se ducea,
  Sărea şi glumea cu dînsa, mii de comedii făcea.
  Leul, cum sta după stîncă, tot adese întreba
  
  Pe urs, zicînd:  –  Cuvioase, vede-să ceva, au ba?
  Ursul răspunse că vede cu vulpea un ce viind,
  Cu mult mai mic decît dînsa şi ca un drac tot sărind.
  Îi zise lui împăratul:  –  Poate îţi pare aşa,
  Unde îl vezi de departe, dar nu te înfricoşa;
  Întinde ocheanul bine şi te uită mai frumos,
  Ţine-l tot spre acea parte, nu-l lăsa din mînă jos,
  Ca nu cumva făr’ de veste cu ei să ne pomenim.
  Cum vorbim să ne auză şi ceva să pătimim.
   –  Coraj! coraj! să n-ai frică,  –  strigă porcul către leu  – 
  Căci cînd vor veni aproape, paşii lor îi auz eu.
  Deci, precum am zis, mîţoiul cu vulpea pe drum viind
  Şi într-o parte şi alta făcînd zglobii şi sărînd,
  Văzu pe o coţofană sus într-un copac cîntînd
  Şi se opri aci-ndată, către mirească zicînd:
   –  Nevastă! Iacă ploconul, îngăduieşte niţel
  Să ţi-l prinz ca să ne ducem la împăratul cu el.
  Aceasta zicînd, îndată se urcă în copac sus
  Ş-într-o clipă cu iuţeală gheara pe dînsa a pus.
  Ursul, care aste toate cu ocheanul le-a văzut,
  Că ar fi chiar necuratul desăvîrşit a crezut;
  Şi de spaimă cu cutremur zise-mpăratului leu:
   –  Suntem pieriţi toţi, stăpîne, după cele ce văz eu;
  Dacă el o zburătoare o prinse din vîrf, de sus,
  De m-o vedea şi pe mine, apoi, ait! atunci m-am dus;
  A avut dreptate lupul într-atît de s-a speriat,
  Dar să-ă! staţi în tăcere, că iacă s-apropiat.
  Stînd ei asfel în tăcere şi ascunşi, cum am zis toţi,
  Ajunseră şi intrară în casă tinerii soţi;
  Care văzînd masa-ntinsă şi pe nimenea aci,
  Fu pricina ca să iasă la uşă, d-a se suci
  
  Ş-a privi cînd de o parte, cînd de alta ne’ncetat,
  Că doar vor vedea să vie marele lor împărat;
  Dar şezînd cu amînare pe verdeaţă ş-adăstînd,
  Un tînţar din întîmplare dintr-un loc în alt zburînd,
  Viind s-a pus pe urechea a mistreţului ascuns
  Şi fără ceva să-i pese, înfigînd botul, l-a-mpuns.
  El tot scutura urechea să fugă, a nu-l pişca,
  Pînă cînd zări pisoiul frunzele care mişca
  Şi gîndind că soareci umblă, deodată s-a sculat,
  Zicînd către vulpe:  –  Dragă! o să mai prinz un vînat,
  Să te uiţi acuma numai cum ţi-l mănînc viu, nefript.
  Şi în loc sărind cu gheara, dinţii-n urechea-i ş-a-nfipt.
  Mistreţul îngrozit foarte, gîndind că n-o mai scăpa,
  În rîu ca nebun dînd fuga, din puteri strigînd, ţipa:
   –  Fugiţi! fugiţi, vă mănîncă, pe mine m-a şi răpus!
  Cotoiul de spaimă sare să scape în copac sus,
  Ursul, părîndu-i că vine şi pe el a-l nimici,
  Din copac jos să aruncă şi să lungeşte aci,
  Făr-a putea alt să zică decît numai:  –  Mor! mor! mor!
  Lupul, cum auzi iarăşi, alergă la leu ca-n zbor,
  Strigînd:  –  Ce stai, împărate? Că mîncă pîn-acum doi,
  Şi acum îndată vine să ne piarză şi pe noi.
  Leul auzind pe lupul dîndu-i asfel de raport
  Zise:  –  Decît viu în gheara-i, mai bine în apă mort.
  Şi închizînd ochii-ndată în valuri s-a aruncat;
  Lupul şi el după dînsul asemenea a urmat.
  Cotoiul în acea clipă pe ursul sus cînd văzu
  De spaimă sărind îndată ca o minge jos căzu
  Şi se-nfipse-n ţandara unui copac rupt de vînt,
  Care era ca o ţeapă ardicată de pămînt.
  Vulpea iar în acea groază de spaimă fierea-i plesni,
  Somnul cel lung o cuprinse şi nu se mai pomeni.
  
   
    
  DESPRE VICLENIE 
  În faţă una-ţi vorbeşte Şi în dos alta-ţi croieşte. 
  Şi În ochi cu gura te unge Ş-în dos cu ac te împunge. 
  Şi În faţă dinţi îţi albeşte Şi inima îşi negreşte. 
  Şi În faţă te netezeşte Şi în spate te ciopleşte. 
  El este C-albina,-n gură cu miere Ş-în coadă cu ac şi fiere. 
  Vicleanul Fîţîie coada ca vulpea, în toate părţile. Îl vezi numai, Bună ziua toată ziua şi din cap la toţi mereu moţ. Şi Te mîngîie cu ghimpi Şi Te atinge cu bumbac. 
  Pe vicleanul Cît să umbli să-l pipăieşti, Nici în piua nu-l nimereşti. 
  Cum a zis unul: De scund este scund, Dar nu-i dai de fund. 
  Cu un cuvînt, Este taler cu două feţe. 
   
    
    
  Oarecare meşteraş
  A trimis un băieţaş
  Cu un taler rudăresc,
  Cu două feţe, prostesc,
  Ca să ia de la băcan
  Icre roşii de un ban;
  Îi mai dete şi alţi doi
  Să ia icre negre moi.
  Băiatul cam prosticel,
  Cerînd icre de un fel,
  Le-a pus pe taler aci
  Şi altele porunci.
  Băcanul dacă i-a dat,
   –  Unde le pui? l-a-ntrebat.
  El talerul întorcînd
  Şi icrele răsturnînd:
   –  Pune-le aici, a zis,
  Ş-a mers d-unde l-a trimis.
  Acolo cînd s-arătat,
  Stăpînul său l-a-ntrebat:
   –  Celelalte unde sînt,
  Or nu-nţelegi de cuvînt?
  Copilul iar întorcînd
  Şi:  –  Iacate-le, zicînd,
  Căzură ş-acele jos,
  Nimica fiind din dos.
  Stăpînul său, necăjit,
  Îndată l-a pălmuit,
  Zicînd:  –  Vezi, minte să ţii
  
   
    
  Şi păzeşte să nu fii Cu două feţe şi tu, C-ăst’ taler ce te bătu. 
  
  
  DESPRE CUMPLITATE SAU ZGÎRCENIE 
  Omul nu trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, Nici carnea să arză, nici frigarea. Adică: Nici prea econom, nici prea galantom. 
  Că Cine strînge nu mănîncă. Banii strîngătorului în mîna cheltuitorului. Lopata grămădeşte şi sapa risipeşte. Bogaţia rămîne la nebun. 
  Care Nici pe sine nu se procopseşte, nici pe altul nu foloseşte. Nu ştie cum se cîştigă paraua. 
  Pentru că Cine dumică ştie, cine mănîncă nu ştie. Dar şi Dac-o socoti cineva cîte foi intră în plăcintă, niciodată nu mănîncă. Omul cumplit de toţi e clevetit. Şi Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă. 
  Zicîndu-i: frige-linte, Îşi mănîncă de supt tălpi (de supt unghii). Pentru o para îşi pune ştreangul de gît. Pentru bani îşi vinde sufletul. 
   
    
  Îi tremură mîna de milostenie (care nu o face).
  Ar da tămîie lui Dumnezeu şi nu se-ndură să dea parale.
  Punga-i e mare şi gură n-are.
  
  Însă el zice: A cui e punga mai mare?  –  A cui se vede. Scumpului niciodată să nu-i zici „dă-mi“, ci totdeauna „na“. Zgîrcitul numai stîngă are (care ia),
   dreapta îi este uscată (care dă). Scumpul cu înşelătorul lesne se-nvoiesc. Îi făgăduieşte marea cu sarea ş-îi dă ce nu curge pe apă. Vulpea în pădure, şi el îi vinde pielea în tîrg. Îl face să umble după potcoave de cai morţi. Ş-a găsit icoană să se închine. Scumpul cumpără stafide şi cere să-i adaoge piper. Pune brînză în strachină şi întinge p-alăturea. Umblă să scoaţă două piei după o oaie. 
  Dar totdeauna Scumpul mai mult păgubeşte şi leneşul mai mult aleargă. 
    
  Un ovrei odată în negoţ umblînd
  Ş-în Constantinopol la marfă mergînd,
  Mai mult decît toate ce îi trebui,
  La ceşti şi filgene întîi tîrgui;
  Ş-într-un zimbil mare după ce i-a pus,
  Umplîndu-l grămadă cu vîrf pînă sus,
  Chemă să i-l ducă un hamal la han
  Şi îi ceru plată de opt lei un ban.
  Chemînd el pe altul şi mai mult ceru,
  Or pe cîţi aduse, nici unul nu vru.
  Văzînd dar ovreiul, stînd se socoti
  
  Cu înşelăciune dulap a-nvîrti.
  Apucă şi zice unui alt hamal:
   –  Voinice, mi-e milă că eşti în ăst hal!
  Dar de îmi vei duce ăst coş pîn’ la han,
  Fără să-mi ceri de dus nici un ban,
  Numai trei cuvinte să te-nvăţ să ştii
  Ş-îţi ajunge-n viaţă procopsit să fii.
  
  Auzind hamalul pe ovrei zicînd
  C-o să-l procopsească aşa de curînd,
  Zise întru sine: „O fi, ce ştiu eu!
  Ai să fac şi-o slujbă în norocul meu.“
  Ş-ardicînd îndată zimbilul cel greu,
   –  Ai, ardică-l  –  zise  –  pe umărul meu.
  Se cocoşă, duse pîn’ la un soroc,
  Şi să odihnească puind la un loc:
   –  Jupîne!  –  îi zise, ia spune-mi acum.
   –  Hai la han,  –  răspunse  –  nu poci aci-n drum.
   –  Spune-ncai o vorbă,  –  hamalul a zis  – 
  Ca să merg gîndind-o pe drumul întins.
  Deci văzînd ovreiul că în loc şedea
  Şi pîn’ nu i-o spune să plece nu vrea:
   –  Aşa,  –  îi răspunse  –  să-ţi spui una dar
  Şi o ţine minte, să nu mă-ntrebi iar!
  „Cine îţi va zice că e mai bine călare decît în
  
  căruţă, să ştii să nu crezi.“ Asta este zisă de un înţelept Ş-în adevăr, bravo! a vorbit prea drept. Auzind hamalul iarăşi se sculă Cu zimbilu-n umăr şi drumu-şi urmă. Merse iarăşi, merse pe drum cît putu Şi să odihnească la un loc stătu. 
   –  Jupîne!  –  iar îi zise  –  una îmi spuseşi
  Şi de procopseală văz mă umpluseşi
  Ia îmi spune încă unică măcar,
  Să merg cu ea-n gură procetind-o iar.
  Văzînd iar ovreul că nu vrea altfel:
   –  Şi a doua este,  –  zise către el  – 
  „Cine ţ-o zice că e mai bine pe jos decît călare,
  
   iarăşi să nu crezi.“ Ţine-o şi asta în minte ca-n scris, Că iar de un mare înţelept s-a zis. 
  Cu aceste vorbe întru al său gînd,
  Plecă iar hamalul şi ceva mergînd
  Iar să odihnească puse la pămînt
  Ş-întrebă să-i spuie şi cellalt cuvînt.
  Cam cîrmi ovreiul, dar chiar şi nevrînd
  Trebuia să-i spuie, şi urmă zicînd:
   –  „Şi cine ţ-o zice că e mai bine slugă decît stăpîn,
  
  să nu crezi iar niciodată.“ Ai mai auzit tu asfel de cuvînt? Cine l-a zis, bravo! a fost un om sfînt. Văzînd dar hamalul că l-a înşelat, Ardicînd zimbilul iarăşi a plecat Şi mergînd cu dînsul acolo la han, Îl trînti îndată de un bolovan Ş-îi zise:  –  Jupîne, şi tu chiar să vezi Că-s aci filgene, eu zic să nu crezi. Scumpul cu galantomul sunt doi vrăjmaşi neîmpăcaţi. 
  Şi Bumbăcarul nu să uită cu ochi buni la cîinele alb. Zgîrcitul nici el nu mănîncă, nici pe altul
   nu va să vază mîncînd. 
   
    
  Însă Cine se culcă nemîncat se scoală fără vreme. Stăpînul vinde şi telalul nu se îndură să-l dea. Cîinele osul nu-l roade şi nici pe altul nu lasă să-l roază. Scumpul nu e stăpîn pe banii lui, ci banii îl stăpînesc pe el. Şade dracul cu curul pe banii lui. Tot el la masa altuia, şi la masa lui nimenea. 
  Adică: Orbul de la toţi, şi de la orb nimenea. Caută tot să răpească. 
  Zicînd: Nici lupul flămînd, nici oaia cu doi miei. Va să ia şi lîna şi pielea. Bucatele de la masa altuia sunt mai cu gust. Găina vecinului e mai grasă. Punga altuia e mai mare. 
  În sfîrşit, Mai bine trăieşte un sărac lipit decît un bogat zgîrcit. 
    
  A fost un zgîrcit odată, care mereu grămădea,
  Zi şi noapte totdeauna pe bani dormea şi şedea;
  Şi de cumplitate multă trăia singur, singurel,
  Nu ţinea-n casă nici slugă, nici pisică, nici căţel.
  Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban,
  Să mănînce şi el bine măcar o dată-ntr-un an,
  Ci trăia tot caliceşte, mîncări proaste cumpărînd,
  Privind cu jind cele bune, ca şi un sărac de rînd.
  Aşa el la o zi mare, cînd la peşte dezlega,
  Văzînd că fieştecare la pescării alerga,
  Se duse şi el să vază d-o găsi vrun cosăcel,
  
  Să-şi cumpere, să mănînce, ca să se spurce şi el.
  Ajungînd în pescărie, începu a se plimba,
  De la un loc pîn’ la altul şi de preţuri întreba.
  Umblă vro două-trei ceasuri pretutidenea cercînd
  Şi nu-i venea să-şi cumpere, mai ieftior căutînd.
  Deci cînd sta în două gînduri, ca să ia or să nu ia,
  Şi cînd scumpetea cu pofta în el nu se învoia,
  Vede viind un fin al său, carele dulgher era,
  Cu banii cîştigaţi din muncă vrînd peşte a-şi cumpăra;
  Şi fără să zăbovească or să întrebe de preţ,
  Alese un peşte mare ş-îi trînti banul semeţ.
  D-acolo trece îndată alăturea l-alt pescar,
  Alege alt neam de peşte şi îl pune în cîntar.
  Scumpul privind cu mirare la finul cumpărător,
  Care îşi tîrgui peşte ca fiece negustor,
  Cînd plecă ca să se ducă, după dînsul s-a luat,
  Ş-ajungîndu-l după urmă:  –  Ce faci, fine?  –  l-a-ntrebat  – 
  Cum văz, ţ-ai cumpărat peşte?  –  Da,  –  îi zise  –  am luat.
  L-a-ntrebat iar:  –  Pentru tine, or altui l-ai cumpărat?
   –  Ba pentru mine  –  el zise  –  şi pentru casa mea chiar.
   –  Dar ce-o să faci cu atît mult?  –  scumpul l-a întrebat iar.
   –  O, Doamne, naşule!  –  zise  –  pentru mîncare te miri?
  Pe lîngă copii, nevastă, să găsesc şi musafiri;
  Şi la o zi ca aceasta mai dai şi la un vecin,
  Ce nu i-a dat mîna să-şi ia, or şi l-alt sărac strein.
  Dar dumneata-ţi luaşi peşte, or eşti la alţii poftit?
   –  Ba nu sunt poftit,  –  îi zise  –  d-aceea am şi venit;
  Şi eram şi eu să-mi cumpăr, dar iaraşi am judecat
  Că cine să mi-l gătească! Şi aşa nici n-am luat.
   –  Ai dar la noi,  –  finul zise  –  împreună să serbăm,
  Deşi nu avem gătire pe un naş să ospătăm:
  Şi vei avea să vezi astăzi cum trăiesc nişte mojici,
  
  Dar ne vei ierta cusurul, ca la nişte fini mai mici.
  Finul vorbe d-alde aste şi altele îndrugînd
  Şi cu naşul împreună la casa sa ajungînd,
  Cu destulă bucurie pe oaspete au priimit,
  Pînă una-alta fuse şi prînzu-ndată gătit.
  Aşezîndu-se dar masa şi bucate aducînd,
  Şezură, o-mprejurară, puind şi plosca în rînd.
  S-apucară să mănînce, vorbe vesele spuind,
  Şi cu înzîmbite feţe unii la alţii privind;
  Plosca încunjura masa de la un la alt mergînd
  Ş-îndemna să se mîngîie, pe toţi în guri sărutînd;
  Îi înduplecă îndată pe ea a o asculta,
  Şi ca să-i facă pe voie începură a cînta:
  Una în coarda subţire, altul bîzoiul ţinea,
  Mic şi mare îşi da glasul, la care cum îi venea.
  Zgîrcitul, care-n tăcere era-nvăţat a mînca,
  Şi carele cu plăcere la aceşti gura căsca,
  Prea mult minunata ploscă sărutîndu-l tot des, des,
  Şi la curaj îndemnîndu-l, fără nici un interes,
  Îl aduse şi pe dînsul în stare d-o asculta
  Ş-începu şi el cu toţii împreună a cînta.
  Ş-într-atît se simţi vesel, ş-într-atît s-a mîngîiat,
  Încît toată zgîrcenia îndată i s-a muiat;
  Ş-începu să zică:  –  Fine, tu văz că ştii să trăieşti,
  Tu dar voiesc şi pe mine ca să mă chiverniseşti.
  Toată a mea bogăţie, de la moşi-strămoşi miras,
  Cîtă o fi, o dau ţie astăzi, chiar din acest ceas.
  Na cheile, mergi acasă şi în pivniţă intrînd,
  Vei vedea stînd zece chiupuri tot cu galbeni puşi în rînd.
  Şi cu desagi, sac or traistă, cu ce ştii şi cu ce poţi,
  Cară-i aicea la tine pînă deseară pe toţi!
  Fă tu ce vei vrea cu dînşii, fii şi economul meu,
  
  Cheltuieşte cum îţi place, nici să-ntrebi, nici să văz eu!
  Că moşii mei şi părinţii să trăiască n-au ştiut,
  Nici vrodată în viaţă aşa chef ei n-au făcut,
  Ci s-au chinuit să strîngă şi să grămădească bani;
  Cînd au murit, îmi lăsară nouă chiupuri sau borcani,
  Sfătuindu-mă-n diată ca să urmez lor şi eu,
  Iar de nu, să mă ajungă blestemul lui Dumnezeu;
  Adică: din nouă chiupuri zece în rînd să le fac,
  Ş-am trăit ca vai de mine, mai rău decît un sărac;
  Umblai pe uscat, pe ape, m-am căznit ca un tiran,
  Am răbdat foame şi sete, închinîndu-mă la ban;
  Nu m-am îndurat o dată un sărac să miluiesc,
  Numai şi numai borcanul să-l umplu, să-l vîrfuiesc;
  Ăst rău mi s-a făcut fire, nu poci alt să mă prefac,
  Nu-mi vine să dau paraua, nici mie un prînz să-mi fac.
  De aceea dar acuma du-te unde te-am trimis,
  Ia traistă, sac, orce-ţi place, şi fă după cum ţ-am zis.
  Bietul fin, cu bucurie pe loc desagii luînd,
  Alergă tot într-un suflet şi în pivniţă intrînd,
  Cum s-apropie de chiupuri mîinele a-şi împlînta,
  Auzi un glas dodată d-aiurea a-l spăimînta.
  Strigîndu-i:  –  Nu te atinge, teme-te a nu greşi,
  C-apoi d-aicea zdravăn să ştii că nu vei ieşi.
  Răspunse el către glasul care îl înfricoşa:
   –  Apoi naşul mă trimise, n-am venit singur aşa.
  Glasul îi răcni deodată atît de înfricoşat
  Încît pivniţa şi casa parcă s-au cutremurat,
  Strigînd:  –  Ieşi, zic, mă-nţelege, n-aştepta şi alt cuvînt,
  N-are treabă el aicea, aceşti bani ai lui nu sînt,
  Ci ai diaconului Badea, el e pe dînşii stăpîn.
  Bietul om fugi afară speriat, scuipîndu-şi în sîn;
  Merse la naşul să-i spuie cum s-a-ntîmplat şi ce fel
  
  Şi cum că diaconul Badea este stăpîn, iar nu el.
  Naşul său cum îl aude se necăjeşte pe loc,
  Plosca-l atîţă mai tare, de să făcu numai foc.
  Că ea are multe daruri, aci face pe om bun,
  Şi aci îl întărîtă de-l preface în nebun.
  Se scoală totdeodată şi răcneşte ca un leu:
   –  Dar cum să poate  –  el zise  –  să nu fiu stăpîn p-al meu?
  Cine e diaconul Badea? Şi ce treabă are el
  Cu banii mei, pentru care m-am trudit de mititel?
  Stăi, mă! Să văz acuma dacă eu stăpîn nu sînt!
  Şi plecă acasă iute, înspulberat ca un vînt,
  Intră-n pivniţă îndată, se uită, îi dă în gînd
  Şi spre negoţ o grămadă pive de cireş avînd,
  Băgă aurul prin ele şi cu alt lemn le-ndopă,
  Pînă către miezul nopţii l-aceasta se ocupă;
  Şi pe dinaintea porţii fiind un rîu spumegat
  Aruncă pivele toate şi a mers de s-a culcat.
  Ş-asfel el din bogat putred, a sărăcit de s-a stins,
  Îşi vindecă cumplitatea şi zgîrcenia-i s-a-ntins.
  Iar pivele, toată noaptea după ce au înotat,
  S-au oprit într-o vîltoare la marginea unui sat,
  Unde avea locuinţă un slujbaş bisericesc,
  Anume diaconul Badea, om cu totul sufletesc.
  Acesta prea de dimineaţă totdeauna se scula
  Ş-în marginea acei ape se-nchina şi se spăla.
  Aşa-n acea dimineaţă ca şi alte dăţi mergînd
  Şi pivele în vîltoare învîrtindu-se văzînd,
  Le-au tras cîte una-una, pînă cînd toate le-a scos
  Şi văzîndu-le-ndopate şi prea grele mai vîrtos,
  Se apucă cu toporul, despică una pe loc,
  Şi ca să vază-n ea ce e, şi ca să puie pe foc.
  Dar cîtă mirare-i fuse, cît s-a bucurat văzînd
  
  Acea mulţime de galbeni cu strălucire curgînd!
  Vă las să judecaţi singuri ce i s-a mai întîmplat
  Şi din celelalte pive aurul cînd l-a aflat!
  Decît să vă spui acuma ce fel a-ntrebuinţat
  Acea avuţie multă şi cu dînsa ce-a lucrat;
  Cîţi săraci ştia în satu-i, cîte unul i-a chemat
  Şi prin taină fiecărui a dat şi l-a ajutat;
  Unuia-i cumpără vacă, altuia-i dărui boi,
  P-alt scăpă de datorie şi p-alt de alte nevoi;
  Apoi zidi un han mare, de săraci priimitor,
  Şi găzduia fără plată pe fiece călător;
  Încît ducîndu-se vestea prin cei mîngîiaţi în plîns,
  A putut ca să auză şi zgîrcitul ce i-a strîns
  Cum că un diaconul Badea, acel nume c-un cuvînt
  Ce i l-a fost strigat glasul că acei bani ai lui sînt.
  Care şi plecă îndată ca să se ducă la el,
  Cu o trăistoară în umăr ş-în mînă c-un toiegel.
  Din sat în sat cu-ntrebarea şi hrană cerşind mergînd
  Ş-în sfîrşit la acel diacon cu încetul ajungînd,
  Ceea ce-l făcu pe dînsul mai tare de se-ncrezu
  Fu o piuă, ce drept treaptă-n uşa-i care o văzu.
  Stînd şi lung privind la dînsa şi din cap tot legănînd,
  A ieşit diaconul Badea şi îl întrebă, zicînd:
   –  Eşti un strein, cum să vede, şi cauţi să-ţi dau sălaş?
   –  Aşa este,  –  el răspunse  –  sunt un strein şi drumaş;
  Dar mă uit la piua asta ş-îmi căiesc capul cel prost,
  Că cu altele-mpreună ea-n pivniţa mea a fost,
  Care-ntr-o zi beat pe toate cu galbeni le îndopai
  Şi gîndind că fac rău altui, tot în rîu le aruncai.
  După ce zise aceasta, săracul zgîrcit s-a pus
  Şi cu amăruntul toate cum s-a întîmplat i-a spus.
  Ascultînd diaconul Badea la povestirea lui tăcut,
  
  Deloc a nu-i înţelege vorbele s-a prefăcut,
  Dar în inima sa foarte mult l-a căit şi l-a plîns
  Că s-a pedepsit atîta în cumplitate d-a strîns;
  Şi fiindu-i de el milă, îi răspunse:  –  Fătul meu!
  Eu am îndestulă stare, dar mi-e de la Dumnezeu
  Şi fac pomană cu dînsa, eu dracului nu o dau,
  Ajut cu economie pe cîţi îi cunosc că n-au;
  Prin urmare şi tu dară, de te plîngi că sărac eşti,
  Rămîi în curte la mine, hrana să-ţi agoniseşti;
  Nu ai să-mi faci nici o treabă, ci de urît, să nu şezi,
  Să-ngrijeşti de una-alta, de argaţi şi slugi să vezi.
  Cuvîntul bun şi blîndeţea ăstui diacon cuvios
  Înduplecă pe zgîrcitul şi priimi bucuros.
  Rămîind, cum zic, în curtea-i, era ca şi un stăpîn,
  Fiindcă diaconul Badea era de vîrstă bătrîn;
  El sta pentru fiecare socotelile să dea,
  În care cu prisosinţă zgîrcenia-i să vedea;
  Dreptul de la unul ş-altul tot să rupă îi plăcea,
  Şi fără să cheltuiască, iar strînsoare îşi făcea.
  Diaconul Badea văzîndu-l făcînd acestea de rost,
  S-a-ncrezut fără-ndoială că banii ai lui au fost;
  Şi gîndindu-se-ntre sine de cugetul ce-l mustra,
  Că cel ce-l îmbogăţise acum slugă îi era,
  Socoti să-l depărteze cu oarecare mijloc,
  Supt ascuns ceva bani dîndu-i să trăiască într-alt loc;
  Ş-ntr-o zi porunci-n casă să facă cîteva pîini,
  Însă de făină neagră şi albă, de două mîini;
  Şi coaca pîinilor albe cu un cuţit despicînd,
  A băgat pe taină galbeni, cîte-o sumă numărînd;
  Ş-asfel după ce le coapse şi le scoase din coptor,
  Îl chemă ca să-l trimiţă la un sat mai depărtşor,
  Zicîndu-i:  –  Ia şi înşală calul cel iubit al meu,
  
  Cu care din sărăcie m-a ridicat Dumnezeu;
  Însă cu ale lui toate, deşi nu sunt aşa noi,
  Dar poate din norocirea-i să-ţi vie banii-napoi;
  Şi na aste trei pîini albe să le mănînci tu pe drum,
  Na de prisos ş-una neagră, că nu strică orşicum.
  El dar cum înşelă calul, după cum i-a poruncit,
  Şi a plecat să se ducă la satul cel rînduit.
  Dacă merse o bucată, aproape de un alt sat,
  S-a rupt chinga, fiind veche, şi şaua-i s-a răsturnat;
  El zgîrcit fiind din fire, să nu dea din mînă-i ban,
  A luat o pîine albă ş-o dete unui sătean,
  Cerînd să-i dea pentru dănsa o chingă veşcoară iar,
  Care ş-îndată îi dete, bucurîndu-se de dar:
  De aci-ncălecînd iarăşi şi la drumul său plecînd,
  I s-a rupt pofilu-ndată, pe o vale coborînd.
  Cu destulă greutate ajungînd iar la un sat,
  Să cumpere de la hanuri cu bani nu s-a îndurat
  Ci luă iar altă pîine din albe care avea
  Şi unui sătean o dete, un pofil mai vechi să-i dea.
  De acolo plecînd iarăşi şi mergînd pîn’ la un rîu,
  I s-a rupt în bucăţele şi putregaiul de frîu;
  Acum scoase din desagă şi acele două pîini,
  Una neagră ş-altă albă şi stînd le privea în mîini,
  Zicînd: „De voi da pe neagra ca să cer un frîu cuiva,
  Nepreţuind-o atîta, pentru dînsa nu-mi va da,
  Dar dîndu-i aceasta, alba, ştiu că prinde bucuros.“
  Şi mergînd o dete-ndată pentru un frîu ruginos.
  Sătenii aceia însă pîinile albe luînd
  Şi de ele fiecare întru sine judecînd,
  Cel dintîi zise în gîndu-şi: „Ce jimblă, ca cozonac!
  Cine ştie din ce parte o avu acel sărac!
  E bună să o mănînce binefăcătorul meu,
  
   
    
  Că ce folosesc c-o pîine, să stau să o mănînc eu?”
  Zicînd el aceasta,-ndată pe un căluşel s-a pus
  Şi la moş diaconul Badea să o dea plocon s-a dus.
  Al doilea sătean iarăşi, la pîinea albă privind,
  Zise şi el întru sine, ca şi cel dintîi gîndind,
  Şi mergînd în grab se duse cu pîinea de căpătat
  Tot la moş diaconul Badea, carele l-a ajutat.
  Al treilea asfel iarăşi în gîndu-şi a hotărît
  Şi lui moş diaconul Badea o duse numaidecît.
  Care cîte una-una, aceste trei albe pîini,
  După cum le-a dat, întocmai viindu-i iarăşi în mîini,
  S-a mirat diaconul Badea, zicînd: „Una gîndeam eu
  Şi altele împotrivă văz că face Dumnezeu!“
  După trei zile zgîrcitul, cînd s-a-ntors din acel sat,
  Chemîndu-l diaconul Badea pîinile i-a arătat,
  Spuindu-i cum şi în ce chip sătenii i le-au adus:
   –  Şi iată (despicînd pîinea) galbenii care i-am pus;
  Aşadar nu-s ai tăi banii ce zici că i-am găsit eu,
  Ci poţi mărturisi singur că mi-a trimis Dumnezeu.
  
  
  
  DESPRE LĂCOMIE IARĂŞI ŞI NEMULŢUMIRE 
  Lăcomia de multe ori strică omenia. 
  Că D-aia n-are ursul coadă. Ochii omului sunt din mare, că se bucură tot la mare.
   Dar ce folos d-o fi Lacom la bogăţie şi sărac la minte. Că Musca pentru puţină dulceaţă îşi răpune viaţa. 
  Şi Şoarecele nu-ncape pe gaură şi ş-a legat ş-o tigvă de coadă. 
  De multe ori, Cine îmbrăţişază multe puţine adună. 
  Căci Doi pepeni într-o mînă nu se pot ţinea. Cu curu-n două luntri nu poţi şedea. 
  Deşi Ochii văd, inima cere, dar e rău cînd n-ai putere 
  Şi Ţ-e drag cu doi peşti în oală şi cu coadele afară. Lacomului cît să-i dai, el nu zice ba. Mînîncă pînă dă din el. De la cinci pîini miezul şi de la nouă colaci coaja. Să închină pîntecelui. 
  Zicînd: Două bătăi strică, dar două mîncări nu strică. Lacomul de puţin nu se mulţămeşte. 
  Dar Cine nu să mulţămeşte de puţin pierde şi cel mult. De aceea Cel nemulţămit trăieşte nefericit. El Nu să mulţămeşte nici în car, nici în căruţă, nici în sanie, nici în teleguţă. De multe ori însă, Vrînd să aibă armăsar, ajunge din cal la măgar. 
   
    
    
  Unul avînd poftă să meargă la ţară
  După trebuinţă, într-o zi de vară,
  Ducîndu-se-ndată la un oarecare,
  Ceru armăsarul, ştiindu-l că are.
  Acel îi răspunse:  –  Frate, rău îmi pare
  C-a-ţi sluji l-aceasta nu-s acum în stare,
  Că nici trei minute nu sunt încă bine
  De cînd l-am dat altui prieten ca tine.
  El îl rugă iarăşi, zicînd:  –  Dă-mi dar calul.
   –  E! frate,  –  răspunse  –  cînd i-aş spune halul,
  De milă i-ai plînge şi nu mi l-ai cere,
  Că stă-n grajd, săracul, numa-n trei picere.
  El îl rugă iarăşi:  –  Dă-mi încai măgarul.
   –  Apoi l-am dat  –  zise  –  tot cu armăsarul.
  Cînd zise aceasta, în grajd dobitocul
  A zbierat îndată, viindu-i sorocul.
  El auzind zise:  –  Cum nu e aice?
  Uită-te, el singur că e în grajd, zice.
   –  Frate!  –  îi răspunse  –  n-am cinste la tine
  Dacă crezi măgarul mai mult decît mine!
  Tu nu ştii că-n lume e zicala asta,
  Că „să nu-ţi dai altui calul şi nevasta“.
  Şi pe lîngă asta mai e o poveste:
  „Frate or nefrate, brînza pe bani este.“
   
  Aşadar Omul la nevoie miroasă şi ce nu-i e voia. De dorul fragilor, mănîncă frunzele. 
  Sau Înghite la răbdări prăjite. Căci Lucrul strein nu ţine de cald. 
   
    
          Că Tocmai cînd îţi pasă, fără dînsul te lasă. Şi Dacă nu ţi se trece vorba, nu-ţi mai răci gura. 
  Că Dacă nu eşti vrednic la o treabă, Nu-ţi bate capul degeabă. 
  Precum zice: Nu-ţi este puterea cît îţi este vrerea. 
    
  Un turc, care n-a mai fost
  Întru nici un fel de post,
  Ducîndu-se a cerut
  Un post care i-a plăcut.
  Cadiul l-a cercetat
  După jalba ce a dat
  Şi văzîndu-l tinerel,
  Neavînd păr alb defel,
  Cunoscîndu-l şi cam prost,
  Nevrednic de acel post,
  Îi zise lui:  –  Fătul meu!
  Voia ţ-aş împlini eu,
  Dar de postul ce-l voieşti
  Încă foarte tînăr eşti,
  Ci un altul să-ţi alegi,
  După ale noastre legi,
  Iar în acel post poţi fi
  Barba cînd îţi va albi.
  Însă prea mult dorind el
  A-l orîndui-n acel,
  
  Cu mintea lui ca de prunc
  Răspunse marelui turc:
   –  Efendim, sunt ihtiar,
  Barba-mi este albă, var,
  Dar drept să-ţi mărturisesc,
  Eu o cănesc ş-o-nnegresc;
  Iar de cere acel post
  Ca să fiu alb cum am fost,
  Poci fără să zăbovesc
  Să o spăl şi s-o albesc.
  Deci dar astfel el minţind
  (Că o va albi gîndind),
  Voia dacă ş-a luat,
  După leacuri a plecat;
  Ş-ncoaci-ncolo umblînd,
  Pe unii-alţii-ntrebînd,
  Cîţi îl auzea rîdea
  Şi că e nebun credea.
  Dar el seamă nu băga,
  Vrea să se facă aga.
  Şi umblînd din uşi în uşi,
  Întreba babe, mătuşi,
  Cu făgăduieli de bani,
  Să-l facă de mai mulţi ani.
  Şi abia cînd obosi
  O şarlatană găsi;
  Care i-a făgăduit
  Că-l va albi negreşit,
  Numa-ntîi să-i puie ei
  În mîini cinci sute de lei
  Şi îl va face degrab
  Ca colilia de alb.
  
  El auzind, bucuros
  Puse banii-ndată jos
  Şi spre a o mulţămi,
  Încă o mai dărui.
  Mătuşa banii luînd
  Îl opri aci, zicînd:
   –  Şezi pînă să tîrguiesc
  Acele ce îmi lipsesc.
  Şi mergînd în acel ceas,
  Îi aduse într-un vas
  O apă ce a vrut ea,
  Numai banii ca să-i ia.
  Ş-începu a-l învăţa
  Cum a o-ntrebuinţa,
  Zicînd:  –  Iacă! (vai de el!)
  Şi să faci într-acest fel:
  Acasă acum mergînd
  Şi asta apă luînd,
  Să torni într-un vas din ea
  Ş-începi barba a-ţi muia,
  Frumos de jur împrejur,
  Să nu rămîie cusur,
  Şi în trei zile de rînd,
  Tot aşa cum zic făcînd,
  O să te vezi cum albeşti,
  Tocmai după cum doreşti.
  Aşadar el ascultînd
  Şi la casa sa mergînd,
  Cu acea apă a dat,
  După cum l-a învăţat,
  Ş-în loc barba a-i albi,
  Începu a năpîrli,
  
   
    
  Încît într-un sfert de ceas A rămas ca de brici ras, Ş-atunci cunoscu c-a fost Nevrednic de acel post. 
  Prin urmare, Cămila vrînd să dobîndească coarne ş-a pierdut şi urechile. Omul nemulţumit fuge de bine şi dă peste mărăcine. Sare din lac în puţ. 
  Şi Ajunge de la moară la rîşniţă. 
  
  
  DESPRE LAUDE 
  Vede binişor în pungă, 
  Are ochii ce să-ţi ungă.   Că 
  A dat cu mîinile-n foc. Şi 
  E gros la ceafă, are de ros. 
  Are cheag la inimă (chimirul). Şi 
  E ca un stup neretezat. Şi 
  Trăieşte din seul său. 
  Are de moară, nu-i e frică să moară.   Dar 
  La părul lăudat, cu sacul mare să nu te duci. 
  Cînd eşti poftit la vro masă, pleacă sătul de acasă.   Dar 
  Nepoftitul scaun n-are 
   
    
  Şi Găina care cîntă seara dimineaţa n-are ouă. Lauda de sine pute. 
  Că Cine se laudă singur se ocărăşte pe sine. Ci Lumea să te laude, cîinii lasă să te latre. Vorba ăluia: Pe mine cîţi cîini m-a lătrat, toţi au turbat. Însă, Cine are vecini răi se laudă singur. Sau Ia-l după mine că-l omor. Şi Laudă-te, gură, că pumnii cură. Cum se lăuda, Cînd eram la mama şi eu ştiam să cos, că mama împungea şi eu trăgeam acul. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. 
    
  Mergînd la bîlci un ţigan
  Să-ntîlni cu un ţăran
  Şi stînd se rugă de el,
  Zicîndu-i:  –  Măi romînel!
  Tot mergi la ăl bîlci în deal,
  De ce nu-mi lauzi ăst cal?
  Fă-l tînăr, fă-l mînzuleţ,
  Ca să-l poci vinde cu preţ;
  Fă-mi ăst bine, romînel,
  Că ţ-oi drege vrun ciurel,
  
  Or ţ-oi pune vrun potlog
  Laudă-l, aşa mă rog!
  Ţăranul fiind iar un
  D-ăi de palavre cam bun
  Ş-altă treabă neavînd,
  Cu ţiganu-n bîlci mergînd,
  Stătu cu el în obor,
  Să-i fie lăudător.
  Şi zăbovind ei cîtvaşi,
  Iacă vine ş-un geambaş,
  Care era iar ţigan,
  Geambaş fără nici un ban.
  Privi calul colea, ici,
  Îi dă de încerc un bici,
  Şi la dinţi dacă-l cătă:
   –  Ce îmi ceri  –  îl întrebă  – 
  P-astă mîrţoagă de cal,
  Ca să-l arunc după mal?
  Romînul ce aci sta
  Şi la dînsul asculta:
   –  Ce! jupîne,  –  zise el  – 
  Nu te uita că-i astfel,
  Uite, zboară ca un zmeu,
  N-am bani, că l-aş lua eu;
  Întrece pe armăsarul,
  N-are ce-i face ogarul.
  Să-ţi spui drept, păcat că-l vinde,
  Dar nici cu dînsul nu-l prinde,
  Că nu îi ştie merchezul
  Şi să-i pipăie lui miezul;
  El e stăpîn, cum vezi bine,
  Şi nu îl ştie ca mine;
  
  Mergi cu el la vînătoare
  Şi uite, îţi fac prinsoare,
  Iepurele-n pîrlitură,
  Dai cu el prin arătură
  Şi în fuga lui a mare
  Îl prinzi cu mîna călare.
  Ţiganul ce l-a adus
  Şi să-l laude l-a pus,
  Cum căsca gura la el
  Şi îl auzi asfel,
  Zise:  –  Zău! uite aici,
  D-ar fi calul meu cum zici,
  Că e armăsar şi mînz,
  Pre legea mea, nu-l mai vînz.
  Dar geambaşul, neaoş hoţ,
  Deprins la aşa negoţ;
   –  Stăi  –  zise  –  să-l încerc eu,
  Să-mi dau şi cuvîntul meu.
  Şi cum l-a încălecat,
  Drept la Giurgiu a plecat.
  Ei au rămas aşteptînd,
  Cine ştie pînă cînd
  (Lăudărosul rîzînd
  Şi vînzătorul plîngînd).
  Şi săracul păgubaş
  Tot căutînd pe geambaş,
  Îl găsi după un an
  În cîrciuma unui han;
  Şi ducîndu-l în obezi
  La ispravnic, cu dovezi
  Pentru calul cel furat,
  Ispravnicul l-a-ntrbat:
   –  Ce eşti, ţigane?  –  Geambaş.
  
   
    
   –  Dar calul cum îl furaşi?
   –  Să mă bată Dumnezeu
  D-oi fi furat calul eu,
  Calul, zău, e vinovat,
  El pe mine m-a furat.
   –  Auzi, auzi, cal mişel!
  Cum te-a putut fura el?
   –  Coconaşule! să-ţi spui,
  Eu vrînd pe el să mă pui,
  Să fac împrejur un cerc,
  Să văz cum e, să-l încerc,
  El, cum l-am încălecat,
  Spre Giurgiu a apucat;
  Şi fugi! fugi! pogoară, urci!
  Ca să mă vînză la turci;
  Cînd la Giurgiu ne-am văzut,
  El turceşte n-a ştiut,
  Ci cît ştiam eu niţel,
  Ceat-pat, l-am vîndut pe el.
   –  Dar banii ce i-ai făcut,
  Dacă zici că l-ai vîndut?
   –  Mă temui de niscai hoţi
  Ş-îi băui pe loc pe toţi.
  
  
  
  DESPRE CEI CE PLÎNG DE COPII 
  Decît să fii bogat (de copii) şi să n-ai ce mînca, mai bine să fii sărac şi să aibi bani mulţi. 
  Sau Să fii cît de sărac, numai să ai bani mulţi. De copii, de barbă şi de coate goale
    să nu te plîngi niciodată. 
   
    
  Decît să zici „vai de noi!“, mai bine „vai de mine“”
  Decît orb şi călare, mai bine şchiop şi pe jos.
  Chelului ce-i lipseşte? Tichie de mărgăritar.
  Zamfirica toate le avea, numai ţopi îi lipsea.
  De copii case sparte nu s-au văzut.
  
   Dar
  Creşte pui de şarpe, să te muşte.
  
    
  Un bătrîn odinioară sfîrşitul său cunoscînd
  Şi văzînd că o să moară, bani, avere nelăsînd,
  Chemă să vie la sine pe fiul săl cel iubit
  Şi cu cuvinte puţine în asfel l-a sfătuit;
   –  Fătul meu, eu mor acuma şi alt nimica nu-ţi las,
  Decît trei cuvinte numa în cel mai din urmă ceas.
  Care ca p-o bogăţie să ţi le păstrezi de mic,
  Să le aibi la bărbăţie, aceste ce ţi le zic:
  P-al tău stăpîn sau mai-mare cu dreptate să-l slujeşti,
  Dar bani sau vro-mprumutare să nu-i dai, să te păzeşti.
  Pe nevasta ta-n viaţă din inimă s-o iubeşti,
  Dar nici cît un fir de aţă taina-ţi să nu-i dezveleşti.
  Pe copiii tăi fireşte o să-i iubeşti d-or trăi,
  Dar fiu de suflet nu creşte, că-n urmă te vei căi.
  Aste ale lui cuvinte ca o diată fiind,
  Le ţinu fiul său minte, ce-nchipuiesc neştiind.
  Omul însă din natură este făcut curios,
  Cît să-i dai învăţătură, îi este făr’ de folos;
  Căci el pînă nu încearcă orşice va auzi,
  Neted lui nu-i vine parcă odihnit a le păzi.
  Să-i spui c-o să pătimească, să-i spui că se va jertfi,
  El va să le pipăiască, să vază, aşa vor fi?
  
  De aceea dar ferice de cel ce va priimi
  Ceea ce lui i se zice pînă a nu pătimi!
  Aşa ş-acest prin urmare lîngă un stăpîn fiind
  Şi cu buna sa purtare mai multă vreme slujind,
  Crescu, veni-n bărbăţie, fu cuminte, bani făcu,
  Se-nsură, luă soţie o fată care-i plăcu.
  Se iubea cu osebire, unul p-alt se mîngîia
  Ş-în cea mai mare unire în viaţa lor trăia;
  Îi venea în multe rînduri să-i spuie cîte ceva,
  Dar se oprea, stînd pe gînduri să nu greşească cumva.
  Într-aceste vine vreme, fără el a cugeta,
  Ca stăpînul său să-l cheme să-i cear-a-l împrumuta,
  Zicînd că-i trebui acuma o mie de lei să-i-dea,
  Ca să împlinească suma pentru graba ce-o avea;
  Şi că, de la oareunde nişte bani cum i-o veni,
  Îndată îi va răspunde, fără a mai pomeni.
  El îşi iubea pe stăpînul, cum şi pe loc a gîndit
  Cum că tatăl său bătrînul să nu dea l-a sfătuit;
  După socoti iar în sine că poate n-o fi nimic:
  Ia să-i dau eu lui mai bine, că bătrînii multe zic.
  După ce-i dă, stă, se uită să-i răspunză banii daţi,
  Stăpînul său iarăşi uită că bani are-mprumutaţi.
  Dacă vede că tăcere de banii lui s-a făcut,
  Merge într-o zi ş-îi cere să-i dea acel împrumut.
  Stăpînul său auzindu-l bani împrumutaţi cerînd,
  Îl ocărî izgonindu-l cu înjurături, zicînd:
   –  Ce bani sunt dator eu ţie? Om viclean şi prefăcut!
  D-unde ai tu bogăţie să-mi dai mie împrumut?
  Nu-mi eşti tu, tu, slugă mie de atîţia ani trecuţi?
  Eu îţi dau ţie simbrie, ş-apoi tu să mă-mprumuţi?
   –  Ţ-am dat, săracul de mine! dar să vede c-ai uitat,
  Ia adu-ţi aminte bine şi nu intra în păcat.
  
   –  Auzi! auzi! vicleşuguri! să nu ştiu eu ce lucrez!
  Ia vezi cu ce meşteşuguri va să mă facă să crez!
  Ieşi afară de mă lasă, nu mă face să turbez,
  Şi să nu-mi mai calci în casă, că mă pui de te pisez.
  Eşti un hoţ, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult,
  Nu eşti vrednic d-a mea pîine, fugi, piei dintr-acest minut!
  Ieşi bietul om îndată, necăjit şi amărît,
  Să nu sară să-l şi bată, că destul l-a ocărît;
  Pe drum zicînd întru sine: „Iacă una s-a-mplinit
  Din cele trei ce pe mine tatăl meu m-a sfătuit“”.
  Trecînd ceva dup-aceasta şi copiii lui murind,
  Luă un sărman nevasta, să-l crească c-al ei dorind;
  Vrînd şi el ca să nu plîngă pentru care i-a născut,
  Nu vru voia să-i înfrîngă, o lăsă şi l-a crescut.
  După ce făcu aceasta, cugetul tot îl muncea:
  „Acest copil şi nevasta ce mi-o face?  –  el zicea  – 
  Nu o fi degeabă zisul şi sfatul cel părintesc,
  Voi însă-n grab să-mi văz visul, ş-apoi să mă odihnesc.“
  Aşa-ntr-asta cugetare fură el un copilaş
  D-ai stăpînului, pe care îl duce în alt oraş;
  Apoi după ce îl lasă, o cămăşuţ-a lui ia,
  O sîngerează ş-acasă se-ntoarce în grab cu ea,
  Zicînd:  –  Dragă nevestică! o taină să-ţi spui aş vrea,
  Dar mult mă sfiesc de frică că n-o vei putea ţinea.
  Răspunse ea:  –  Vai de mine! De asfel mă socoteşti?
  Aşa cinste am la tine? Ş-într-atîta te fereşti?
   –  Mă iartă dar,  –  el îi zise  –  tu ştii că stăpînul meu
  Cînd i-a trebuit, trimise de l-am împrumutat eu,
  Şi în loc să mi-i plătească m-a-njurat, m-a necinstit,
  Ca p-o albie porcească m-a făcut şi m-a gonit;
  D-acel necaz şi eu dară sîmbetele i-am păstrat
  Şi tocmai în astă-seară cum am vrut mi-am răzbunat;
  
  Că-ntîlnind cu întîmplare pe al său copil urît,
  Îl momii ş-în depărtare ducîndu-l l-am omorît;
  Numai astă cămăşuţă avînd pe el, o luai,
  Ca să prinz vro părăluţă, cu dînsa nu-l îngropai.
  Dar să taci, dragă nevastă, să nu îţi iasă cuvînt,
  C-apoi ait! din lumea astă, cum vei spune, pierdut sînt.
  Nevasta-ncepu să zică:  –  Vai! cum poci eu să crîcnesc?
  Nu vezi că tremur de frică numai unde mă gîndesc?
  Ba să tăcem, zău, ca zidul, că nu-i lucru să-l vorbim.
  De să va afla ucidul, cu toţii ne prăpădim.
  Lăsîndu-o dar bărbatul în făgăduială ei,
  Aştepta să vază sfatul de va avea vrun temei.
  Stăpînul său prin tot locul copilul îşi căuta,
  Mumă-sa-l jelea cu focul ş-îndestul se vaieta.
  Într-aceste ucigaşul, ca să zic acum asfel,
  Ce omorî copilaşul, cum a spus nevestii el,
  Nu ştiu pentru ce pricină cu nevasta s-a certat
  Şi la acea a ei vină cîteva palme i-a dat.
  Ea pe loc ieşind afară inima-n gură îşi ia,
  Şi ţipă, răcneşte, zbiară, aolio şi vai de ea!
   –  Săriţi, mă junge bărbatul, hoţul, tîlharul de crîng.
  Cum omorî şi băiatul stăpînilor săi, ce-l plîng.
  Oamenii, cum auziră, au alergat de l-a spus
  Şi îndată străji veniră de îl duseră pe sus.
  Ducîndu-l la judecată, după cum a fost pîrît,
  Fără prelungire-ndată la moarte fu hotărît.
  Care văzînd vinovatul se rug-a-l îngădui
  Ca diata sau legatul pe scurt a îşi rîndui;
  Ş-începu-n vileag să zică:  –  Eu am treizeci mii de lei,
  Dragii mele nevestică îi las zece mii din ei;
  Cinci mii lei las la băiatul ce-l crescui neavînd prunci
  Şi ceilalţi îi las la gîdea ce m-o agăţa de furci.
  
  Auzind băiatul suma ce gîdii o hotăra,
  Uită mila, ca şi muma, şi sări a-l spînzura;
  Îi aruncă ştreangu-ndată, zicînd:  –  Gîde mă fac eu,
  Am drept l-această diată, ca la a tătălui meu.
  Deci după ce-n pază mare pe vinovatul l-au dus,
  La locul cel de pierzare şi îl înălţară-n sus,
  Şi cînd tocmai se suise gîdea cu ştreangul de gît,
  Atunci gura îşi deschise cel de moarte hotîrît
  Ş-începu o cuvîntare în auzul tuturor,
  Pe care o striga tare în chipul cel următor:
   –  Staţi, creştini, nu mă răpuneţi ş-ascultaţi al meu cuvînt,
  L-altă pedeapsă mă puneţi, c-atît vinovat nu sînt.
  Dau stăpînului meu veste ş-îl rog să-mi fie milos,
  Că copilul mort nu este, ci e viu şi sănătos;
  El este în depărtare dat de mine-n pansion
  Ş-în prea bună căutare se află ca un cocon.
  Decît asta a mea faptă numai cercare a fost,
  Pentru povaţă-nţeleaptă tătălui meu celui prost,
  Care mi-a zis să ţiu minte sfatul său cel părintesc,
  Şi aceste trei cuvinte cît trăiesc să le păzesc,
  Adică: „P-al mai-mare sau stăpîn nu-mprumuta,
  Taina îţi păzeşte tare de către nevasta ta
  Şi să nu iei în viaţă copii de suflet să creşti,
  Păzeşte a mea povaţă, de vei să nu te căieşti.“
  Dar eu nu m-am putut teme c-oi pătimi vreun rău,
  Ci le-ncercai după vreme, ca un prost şi nătărău!
  Mi-a zis tatăl meu, bătrînul, şi eu nu l-am ascultat,
  Împrumutai pe stăpînul şi ură mi-am cîştigat.
  Spusei în urma nevestii o taină ce o făcui,
  Şi după pîra acestii iată viaţa îmi răpui.
  Crescui copil, uite-l, gîde! el îmi e spînzurător,
  Lumea plînge şi el rîde, că îl las moştenitor.
  
   
    
  DESPRE FĂGĂDUIELI ŞI DARURI 
  Ce e în mînă nu e minciună.
  Decît o mie de vrăbii pe gard mai bine una-n mînă.
  Decît la anul un bou, mai bine azi un ou.
  
  Că La anul, or armăsarul, or samarul. Decît doi „ţ-oi da“, mai bine un „na“. Tragi nădejde ca spînul de barbă. 
  Cum a zis o fată: Pînă nu m-oi vedea cununată, nu mă ţiu că sunt măritată. Că Eu de făgăduieli am o ladă îndesată cu genuchele. E o vorbă: Caprelor, mugurul ala voi o să-l mîncaţi. 
  Şi Trăieşte, murgule, la Paşti iarbă verde să paşti. Decît în faţa ariei, mai bine în capul locului. 
  Că Făgăduiala dată e datorie curată. De aceea Nu făgădui ce nu poţi împlini. Că Pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul. Să nu fie vorba aia: Un înţelept făgăduieşte şi un nebun trage nădejde. Că Un nebun aruncă o piatră în gîrlă şi o mie înţelepţi nu 
  pot să o scoaţă. Numai miere zicînd, gura nu se îndulceşte. Vorba asta e de cînd cu moşii putrezi. Dar la dar merge şi cinstea împrumut. 
   
    
  Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Însă Măgarul de dar nu se caută pe dinţi. Iar Darul nemulţămitului se ia. 
    
  Spun că un sultan odată, care des tiptil umbla,
  Ieşind la marginea mării, spre a se mai preumbla,
  A văzut aci pe unul şezînd şi peşte undind,
  Şi de curiozitate aproape de el viind,
  Începu să-şi facă vorbă şi ceva a-l întreba,
  Zicînd:  –  Prietene, prins-ai vreun peştişor, au ba?
  Răspunse el:  –  „Slabă viaţă, tîrţa-pîrţa, mai nimic“
  Vro cîteva fîţişoare, după proverbul ce zic:
  „Oaspătul nu mănîncă ce gîndeşte, ci mănîncă ce găseşte.“
   
  Şi „Cine n-are frumos pupă şi mucos.“ „De pofta fragilor mănîncă frunzele.“ „Mănîncă gheorghinele şi îngînă măslinele.“ Văzîndu-l sultanul golan şi cu curaj răspunzînd, Îi plăcu să mai vorbească şi îl întreabă, zicînd: 
   SULTANUL De unde eşti? 
   PESCARUL De unde mi-e nevasta. 
   SULTANUL Din ce ţară? Care ţ-e patria? 
   PESCARUL „Patria omului este acolo unde-i e bine.“ SULTANUL Ai copii? PESCARUL „Unul în poale şi altul în foale.“ SULTANUL Ai vro stare? PESCARUL Proverbul îmi e dovadă: „Ce e pe mine ş-în ladă.“ SULTANUL De ce eşti sărac? PESCARUL „Sunt sărac pentru că nu sunt bogat.“ SULTANUL Cum trăieşti? PESCARUL „Te uită în faţă şi mă-ntreabă de viaţă.“ SULTANUL Eşti nenorocit? PESCARUL „Norocul se ţine după mine ca pulberea după cîine. 
   SULTANUL Mai ai acasă vreun ajutor? 
   PESCARUL „Numai eu sunt topor de oase.“ 
   SULTANUL Sărac eşti de fel, ori scăpătat? 
   PESCARUL „Dacă tatăl meu a fost domn şi eu nu sunt om, ce folos?“ 
   SULTANUL Te văz scăpătat şi nu te plîngi. 
   PESCARUL „Cine cade de sine nu plînge.“ „Omul singur ceea ce-şi face, niminea nu i-l poate desface.“ 
   SULTANUL „Copilul pînă nu plînge, muma ţîţă nu-i dă.“ 
   PESCARUL „Pînă vine cheful bogatului, iese sufletul săracului.“ Că „Sătul la flămînd nu crede.“ 
  Atuncea zîmbind sultanul şi haz de dînsul făcînd, Scoase din sîn portofeiul şi scriind i-a dat, zicînd:  –  Na acest bilet şi dute la vizirul mai curînd, Ca să-ţi dea lei una mie şi nu sta, vreme pierzînd. 
  Luînd pescarul biletul, atunce el a văzut
  Că a vorbit cu sultanul şi nu l-a fost cunoscut.
  Sărmanul de bucurie rămîind în loc uimit
  Tîrziu ş-a adus aminte că nici nu i-a mulţămit.
  Deci alergă într-un suflet, inima în el săltînd,
  Numaidecît la vizirul a ajuns nepricepînd;
  Intră, îi dete biletul şi vizirul îl citi,
  Şi numărînd lei cinci sute că să ş-îi ia îl pofti.
  
  Că „Cine împarte parte-şi face.“ 
  Şi „Din gura lupului anevoie scoţi întreg.“ Văzînd că nu-i dă pe toţi îi zise:  –  Apoi ce fel? Nu scrie să-mi dai o mie?De ce-mi dai mai puţintel? Vizirul cu necaz zise:  –  Şi ce, nu te mulţămeşti? I-ai dat cu împrumutare şi nu vei să-i priimeşti? Şi porunci să-l împingă pe uşă cum a venit, Zicînd:  –  Nu-ţi dau nici pe ăşti, dacă nu te-ai mulţămit. Şi cu cîtă bucurie cînd venea a alergat, Cu atîta întristare la casa lui a plecat. Întîi îi părea că zboară şi de pămînt n-atingea, Ş-acum parcă-l încărcase cu plumb, aşa-ncet mergea; Se ducea şi drumul parcă tot mereu i se lungea, Ca cînd cineva din spate-i să atîrna ş-îl trăgea. Dacă ajunse acasă, se trînzi, şezu oftînd, Şi nevestii sale spuse toată-ntîmplarea de rînd. Ea cum auzi îndată asupra-i s-a necăjit Ş-începu să-l ocărască, la gură cum i-a venit, Zicînd:  –  O, om făr’ de minte! o, om ticălos şi prost! Cum lăsaşi darul din mînă, măcar oricît să fi fost! Nu vezi că n-ai cinci parale, la copii pîine să iei, Şi n-ai avut mulţămire că-ţi da cinci sute de lei? 
   –  Nevastă! lasă-mă,  –  zise  –  mi-ajunge necazul meu, De-mi va ajuta norocul, acei bani tot îi iau eu. 
   NEVASTA „Departe griva (nume de cîine) de iepure.“ „A zburat o dată de la mînă, s-a dus.“ „Tragi nădejde ca spînul de barbă.“ „Săracul de ce e sărac? că n-are minte în cap.“ 
   PESCARUL Nevastă! „Taci, să tac.“ „La cuptorul cald puţine lemne trebuiesc,“ Nu aţîţa foc peste foc. Că „Îmi ajunge mie necazul care îl am.“ „Nu-mi tot îndruga la verzi şi uscate.“ „Ce tot tai dracului bureţi?” „Hor, hor, hor, pentr-o coadă de topor,“ „Joacă ursul la cumătru, vezi să nu vie şi la noi,“ „Vezi-ţi de furcă şi de cîlţi.“ „Nu-mi aprinde paie în cap.“ Că „Omul zice şi isprăveşte.“ Iar nu „Toată ziua clanţa-clanţa din gură.“ „Ce am avut şi ce am pierdut?“ „Din vînt a venit, în vînt s-a dus.“ Cu toate aceste „Am nădejde la Dumnezeu.“ „Dumnezeu nu lasă pe om“ „După întristare vine bucurie.“ „După ploaie trebuie să răsară soare.“ „Necazul e de la dracu.“ 
   255
  Pescarul d-alde aceste după ce multe a spus
  A doua zi dimineaţă iar să undească s-a dus.
  Deci cînd trecu vreme multă şi cînd toate s-a uitat,
  Iată iar tiptil sultanul a ieşit la preumblat,
  Care văzînd pe pescarul şi zicîndu-i „merhaba!“
  Iarăşi ca şi mai-nainte începu a-l întreba:
  
   SULTANUL
  Ai prins, prietene, ceva?
  
   PESCARUL „Pe cîţi i-am prins, nu îi am, pe cîţi nu i-am prins, îi am.” (El vorbea de păduchi.) 
   SULTANUL
  Ce ai zis?
  
   PESCARUL
  „Pentru o babă surdă, popa
  nu toacă de două ori.“
   
   SULTANUL
  Scump eşti la vorbă.
  
   PESCARUL
  „Vorba puţină şi mîncarea puţină
  niciodată nu strică pe om.“
  Că
  „De multe ori tăcerea e mai
  bună decît răspunsul.“
   
   SULT ANUL
  Socoteam că-i fi murit.
  
   PESCARUL „Banul roşu nu se pierde lesne.“ Şi „Cîinele de stîrvuri nu moare.“ SULTANUL Mă cunoşti? PESCARUL „Nu e numai un cîine scurt de coadă.“ SULTANUL Aşa vorbeşti la un om de treabă? PESCARUL „Gura mai lesne vorbeşte adevărul decît minciuna.“ „Numai cu un găinaţ de cioară marea nu se spurcă.“ SULTANUL Nu ţii minte că am mai vorbit amîndoi? PESCARUL „Ochii ce nu văd se uită.“ SULTANUL Nu-mi dăruieşti un peşte? PESCARUL „Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are.“ Însă „Ceri la văduvă bărbat şi ea îi duce dorul.“ „Degeaba n-a dat nici mama tatii.“ SULTANUL Să ţi-l duc acasă. 
   PESCARUL „Nu dai eu izmene pe călător.“ „Nu-mi spune la palavre de aste.“ „La grădinar crăstăveţi să nu vinzi, că inima lui e acră de ei.“ „Tu unde aduni surcele, eu am tăiat nuiele.“ 
   SULTANUL Mă faci duşman. 
   PESCARUL „Ce mai jaf în ciuperci.“ Ce? „O să-mi iei boii, să mă laşi cu caru-n drum?“ „Ştiu că n-o să beau bragă cu tine.“ Şi „N-o să cînte cocoşul meu pe gardul tău.“ 
   SULTANUL Poate să mori din mînă unui duşman. 
   PESCARUL „O dată o să mor, n-o să mor de două ori.“ „Şi d-oi muri, nu o să dea cu tunul pentru mine.“
    SULTANUL Nu-ţi place să trăieşti? 
   PESCARUL „Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi.“ „Mîngîierea săracului e moartea.“ 
   SULTANUL „Omul cît de rău să trăiască, tot nu se îndură să moară.“ „Se hîrşieşte cu necazurile.“ 
  Şi „Se învaţă ca viermele în hrean.“ 
   PESCARUL „La oraşul ce se vede, călăuză nu trebuie.“ „Mi-am văzut visul cu ochii.“ „Mi-a trecut făina prin traistă.“ „Ce-a fost verde s-a uscat, ce-a-nflorit s-a scuturat.“ „De acum înainte nu o să mai fac boi bălţaţi.“ „Tot alba (căluşa) în doi bani,“ „Tot două oale-mi fierb, una seacă ş-altă goală.“ „Destul am fost topor de oase.“ 
   SULTANUL Vrei să te dăruiesc cu ceva? 
   PESCARUL „Întrebi pe bolnav: vrei să-ţi dau pernă?“ „Numai bolnavii se întreabă.“   Dar „E rău cînd aştepţi de la mîna altuia.“   Că „Bogatul mai tare se plînge decît săracul.“ „Pînă a geme boii, scîrţîie carul.“ 
   SULTANUL „Numai un cerşetor de ar fi, toţi cu zahar l-ar hrăni.“ În sfîrşit, văzînd sultanul că nu-l cunoaşte defel, Scrise un bilet şi iarăşi dîndu-l a zis către el:  –  Na această hîrtiuţă, mergi la vizirul cu ea Şi de la dînsul acuma lei tocmai două mii ia. Săracul pescar atuncea pe sultanul cunoscînd Căzu, sărută pămîntul, multe mulţămiri zicînd. 
  Sultanul însă cu vorbe d-aste era-ndestulat
  Şi nici stătu să-l auză, ci îndată a plecat.
  Deci plecă iarăşi pescarul, biletu-n mînă ţiind,
  Făcînd în capul său planuri şi întru sine vorbind:
  „Acum pe toţi banii iarăşi nedîndu-i de voi vedea,
  O să-ncep cu rugăciune să-l înduplec să mi-i dea,
  C-atunci i-am cerut cu zorul şi d-aia s-a supărat.“
  Şi gîndind la d-alde aste, a şi ajuns la palat.
  Dînd vizirului biletul, el tăie iarăşi din ei
  Ş-îi numără înainte numai o mie de lei.
  El văzînd că îi opreşte jumătatea banii iar,
  Începu ca să se roage să-i mai dea ceva măcar:
  Să-i facă Dumnezeu parte de orce să va ruga,
  Să-i dea sănătate, zile şi altele îndruga.
  Vizirul, vorbe d-aceste nevrînd nici a auzi,
  L-a dat pe bete afară ca ş-în ceealaltă zi,
  Zicînd:  –  Pe sărac d-aceea nu-ţi vine să-l miluieşti,
  Să-l scoţi din noroi afară, ci încă să-l îmbrînceşti;
  Îi dai lui banii cu pumnul şi nu poţi să-l mulţămeşti,
  Din pepenii tăi te scoate, de îţi vine să plesneşti.
  
  Pescarul iarăşi, săracul, văzîndu-se izgonit,
  Îi venea să se omoare ca un deznădăjduit.
  Merse, spuse iar nevestii, ea iarăşi a început
  Să-l certe, să-l ocărască, cu cîte s-a priceput,
  Nerod, nătărău făcîndu-l, nătăfleţ, guguman prost,
  Şi că vorba bătrînească adevărată a fost.
  
   Adică: „De puţin cine nu se mulţămeşte, Nici de mult nu se învredniceşte.“
   Şi „Nemulţămitului i se ia darul.“ 
  Îi zise el:  –  Nevastă! „Nu mă călca pe colţul işlicului.“ „Cinste la cinste merge, şi darul împrumutat.” „O mînă spală pe alta şi amîndouă obrazul.“ „Îmi zici hîrb, îţi zic ciob.“ „Îmi zici urîtă, îţi zic slută.“ „Tu nu ştii pe unde se udă găină.“ „Sfatul muierii muierilor foloseşte.“ „Maimuţa e tot maimuţă, de i-ar fi sfatul aurit.“ „Am eu glagole în cap.“ „Nu mă învăţa să-mi înec copiii.“ „Înveţi pe dracu să dea cu puşca.“ „Toată ziua gîra-mîra.“ „Eşti un drac împeliţat.“ 
  Dar „Asta e boală cu leac, am eu de cojocul tău ac.“ Deschide ochii, că, „Cît sunt de necăjit, să dau cu cuţitul în mine, sînge nu iese.“ 
   MUIEREA „Fiebe sîngele în tine ca într-o coajă de rac.“ „Bun de gură, rău de lucru.“ „Cu suflet viteaz şi cu trup leneş.“ „Viermii te mănîncă de viu.“ Nu-ţi vezi casa? „Cînd malai are, sare n-are; cînd sare are, malai n-are.“ „Îţi ghiorăiesc maţele de foame.“ „N-ai o para chioră şi lenea te doboară.“ „Am ajuns de poveste-n ţară.“ 
   BĂRBATUL „Cine rîde gura-şi întinde.“ „Gura lumii numai pămîntul o astupă.“ 
  „Nu o să îndreptez eu lumea cu umărul.“
  „De poale ridicate nu rîde nimeni, ci de poale călcate.“
   
   MUIEREA „Întreabă pe leneşul să te înveţe minte.“ „Ţ-ai întins vrejul ca dovleacul ş-ai umplut lumea de crastaveţi.“ 
   BĂRBATUL „Tronc Marico!” (Aşa o chema.) „Loveşte-mă, lele,-n spate, să-ţi dau un bulgăre de iască.“ „Se lovi ca nuca în perete, ca mireasa la moară şi ca musca în lapte.“ „Unde dai şi unde crapă!“ „Na-ţ-o frîntă, că ţ-am dres-o.“ „Vorbă să fie, dă-mi o lulea de tutun, că bîlci se face.“ „Ai vorbit de te-ai prăpădit.“ 
   MUIEREA „Şi eu acătare poamă nu sunt, dar nici fiece pasere nu mă mănîncă.“ „Soarele să-mi fie bun, luna să o mănînce vîrcolacii.“ „Cîinele nu fuge de codru, ci de ciomag.“ 
   BĂRBATUL „Mi se aprind călcîiele de doru-ţi.“ „De dragă ce-mi eşti, te-aş bagă de păr în sîn.“ „Lac să fie, broaşte multe.“ „Mumă şi tată nu găsesc, dar muieri cîte voiesc.“ Pe muiere în toată viaţa o porţi în spinare şi o dată să o laşi jos, iar ea să vaietă că a ostenit.“ Povestea ăluia: „Cîte belele, cîte bube rele, tot în capul nevestii mele.“ 
  Aceasta zicînd îndată undişoara lui îşi ia
  Şi ca şi pînă acuma pleacă la mare cu ea,
  Zicînd:  –  Asta mi-a fost soarta, geaba umblu eu să scap,
  Trebui să trăiască omul cum i-o fi scrisă la cap!
  Aşa undind totdeauna şi vreme multă trecînd,
  Ieşi iar tiptil sultanul, ş-încoaci-încolo umblînd,
  Zări aci pe pescarul şi iar veni lîngă el.
  Stînd:  –  Colai ghele, îi zise. El:  –  Colai se, senda ghel!
  
   SULTANUL Au nu e lesne? 
   PESCARUL „Lesne, pune viţă şi bea vin.“ Sau: „Ară, macină, mănîncă.“ SULTANUL Vrednic eşti! 
   PESCARUL „Apa o beau pe picior, ca o pasăre din zbor.“ „Gîndeşti că e floare la ureche.“ Să „Cauţi acul în caru cu fin.“ Adevărat, „Lesne a băga în urechile acului cînd vezi.“ 
   SULTANUL Nu ne potrivim la vorbă. 
   PESCARUL „Cei ce se potrivesc lesne se împrietenesc.“ 
   SULTANUL Mi se pare că te cunosc. PESCARUL „Mi se pare, poate, o fi şi vom vedea, sunt toate sor cu minciuna.“ SULTANUL De nu te cunoşteam, nu veneam la tine. PESCARUL Adevărat, „Fiecare unde cunoaşte, acolo trage.“ Adică: „Omul trage la om şi dobitocul la dobitoc.“ SULTANUL Îţi sunt prieten. PESCARUL „Prietenul omului este punga cu banii şi sacul cu mălaiul.“ Povestea ăluia: „Cu rudele să bei şi să mănînci, daraveră să n-aibi.“ SULTANUL Poate că ai gîndit că o să-ţi cer vreun peşte? PESCARUL „Şi pisicii îi place peştele, dar cînd trece puntea închide ochii.“ SULTANUL Să n-ai grijă, nu-mi place. PESCARUL „Pisica unde n-ajunge zice că pute.“ 
   SULTANUL Cum văz, eşti sărac! 
   PESCARUL „Bani au şi ţiganii.“ Dar şi „Vasului gol toţi îi dau cu piciorul.“ Şi „Nu e mai grea boală decît pungă goală.“ 
   SULTANUL Eu îţi sunt voitor de bine. Şi „Îmi vorbeşti una de la răsărit şi alta de la apus.“ 
   PESCARUL „Cunosc de care pomană mă îngraş eu.“ 
  Deci văzînd iarăşi sultanul că necunoscut a fost
  Şi îi vorbea după haine, cum şi era-mbrăcat prost,
  I să făcu iarăşi milă, văzînd că e tot golan,
  Fără a şti că vizirul nu i-a dat măcar un ban,
  Gîndea în sine că poate o fi fost cumva dator,
  Ori a întîmpinat alte, ca un sărac muncitor.
  Socotind aceste, scoase o hîrtie din sînet
  Şi scriind într-însă zise:  –  Na, îţi mai dau un bilet;
  Aici scriu către vizirul ca să-ţi dea trei mii de lei,
  Aleargă acum îndată şi numaidecît să-i iei;
  Dar să nu te văz ş-al’dată trenţeros ca pîn-acum,
  Îngrijeşte de te-mbracă, că nu-ţi mai dau nicidecum.
  El văzînd că e sultanul căzu iarăşi la pămînt
  Şi i-a fost frică să zică de vizirul vrun cuvînt,
  Ci ducîndu-se la dînsul, să tacă a hotărît,
  
  Să nu-i zică nici o vorbă, de îi va da orşicît.
  Intră, îi dete biletul, stătu căutînd smerit;
  Vizirul îşi ştia treaba, că după ce l-a citit,
  Îi opri ca ş-înainte iar jumătatea din ei
  Ş-îi dete, adică, numai o mie cinci sute lei.
  Pescarul cu bucurie banii-n căciulă trăgînd,
  Începu să-i mulţămească, vorbe multe îndrugînd;
  Dar cînd să gătea să iasă vizirul l-a-ntors din drum,
  Zicînd:  –  Vezi, aşa te-nvaţă, iar nu ca pînă acum;
  O para chiar să-ţi dea omul de pomană, eşti dator
  Să o iei cu bucurie şi să fie mulţămitor;
  Cît scria-ntîi să-ţi dau ţie? El iar:  –  Una mie de lei.
  Vizirul:  –  Cît al doilea? El iar:  –  Două mii de lei.
   –  Aşa!  –  Vizirul îi zise  –  ş-acum trei mii, şase fac,
  Un capital cumsecade pentr-un om cît de sărac;
  Na-ţ-îi pe toţi, pîn’ la unul, şi du-te cu Dumnezeu,
  Şi nu fii prost, ţine minte-nvaţul ce ţi l-am dat eu.
  Luînd el banii grămadă şi cu mulţămiri plecînd,
  I se părea că visează, către casa lui mergînd;
  Tot îi pipăia cu mîna, cu ne-ncrederi se uita,
  Se temea că îi va pierde, dacă se va deştepta.
  Ajungînd ca-n zbor acasă şi ca din simţiri ieşit:
   –  Ce fac eu, nevastă, zise  –  dorm, or sunt învălmăşit?
   –  Vai de mine!  –  ea îi zise  –  doar nu vei fi-nnebunit?
  Vino-ţi în simţiri, ce ai? Ce nevoi iar te-au găsit?
   –  Uită-te la mine bine,  –  către ea vesel a zis  – 
  Am scăpat de sărăcie, de nu va fi cumva vis;
  Că de multe ori în somnu-mi cu banii-n mîini m-am visat
  Şi cînd mă sculam la ziua rămîneam iar întristat;
  De aceea tocmai mîine o să mă văz ce fel sînt.
  Zicînd aceasta îndată turnă banii pe pămînt;
  Nevasta cu bucurie repezindu-se îi ia,
  
  Se-mbată de păreri bune, mai ca şi dînsul şi ea.
  Nu-i prinde somn toată noaptea, tot şedea ş-îi număra
  Şi cu grijă să nu vie vreun duşman a-i fura.
  A doua zi dimineaţă, apucînd din căpătîi,
  Merge la telal îndată, se-mbracă pe sine-ntîi;
  Cumpără nevestii roche şi zmochine la copii,
  Zicîndu-i ea:  –  Dar lor haine? El îi zise:  –  Tu nu ştii,
  „Copilul numai ce mănîncă e halal, ce îmbracă e haram.“
  „Lasă-mă în boii mei.“
  „Aşteaptă întîi să vedem alb în căpistere.“
  „Copilului dă-i cu palma peste cur, să-i vie minte la cap.“
  „Muma unde loveşte, carnea creşte.”
  „Decît să plîng eu, mai bine să plîngă ei.“
  „Cui i-e milă nuiaua să nu-şi frîngă, el mai pe urmă
  
  copilul o să-şi plîngă.“ Atîta îţi zic: „Ajungă un ciomag la un car de oale.“ 
  Dar „Surdului degeaba îi cînţi de jale.“ „Orbului degeaba îi spui că s-a făcut ziua.“ 
  După ce pescarul nostru se-mbracă curat de rînd,
  Îşi mai ia chesea bună ş-un ciubuc mare, zicînd:
  „Decît toată vara cioară, mai bine-ntr-o zi şoim.“
  „Boierul e tot boier, măcar d-ar fi-ncins cu tei.“
  „Apa curge, pietrele rămîn.“
  „Cînd va Dumnezeu cu omul, vine şi dracu cu colaci.“
   
  Zicînd d-alde aste pleacă către mare,
  Cu ciubucu-n mînă, ca în preumblare,
  Unde cu sultanul se tot întîlnise,
  Ca-mbrăcat să-l vază, cum îi poruncise;
  
  Şi cum să-i vorbească cînd el făcea planul,
  Tot într-acea vreme, iacă şi sultanul.
  El cade-naintea-i, se face jos broască,
  Sultanul nu poate acum să-l cunoască.
  Se uită la dînsul:  –  Ce vei? îl întreabă.
   –  Eu sunt, eu, pescarul,  –  răspunde în grabă  – 
  „Lupul pe unde a mîncat măgarul, tot dă ocol cîteodată.“
   
  Eu sunt acela, „Dă-mi Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit!“ „Caprii îi pică coada de rîie, şi ea tot sus o ţine.“ Îi zise sultanul:  –  Vezi, aşa se cade, Ai văzut acuma ce bine îţi şade? Aş vrea să ştiu numai cum că tu de mine Ai vro mulţămire că ţ-am făcut bine. 
   PESCARUL „Găina bea apă şi se uită la Dumnezeu.“ „Sunt gata în foc şi în apă să mă arunc.“ „Nu sunt vrednic să mulţămesc.“ „A vrut norocul cu mine.“ 
   SULTANUL Lasă aste vorbe, s-a isprăvit gluma; Cer şi eu o slujbă la tine acuma. Tu ştii, mi se pare, ostrovul cutare, Care un puţ are adînc foarte tare Să te duci îndată acuma la dînsul, Să te pui la gura-i şi să strigi într-însul: Care e norocul sultanul ce-l are? Şi ieşind la vorba-ţi să facă-ntrebare, Tu să zici: „Noroace, m-a trimis sultanul Să-ţi fac întrebare: de ce-i eşti duşmanul? Ce te-ai pus în pizmă ş-îi tot dai avere? 
  Să roagă prin mine şi milă îţi cere
  Să-ţi conteneşti ura d-a-i da bogăţie,
  Că loc nu mai are uinde să o ţie.“
  Pescarul îndată în luntre se puse
  Şi drept la ostrovul acela se duse;
  Găsind pe loc puţul şi strigînd într-însul,
  Ieşi o fantomă îndată la dînsul,
  Cu schiptru în mînă ca o-mpărăteasă,
  În chipu-i frumseţe de cea mai aleasă;
  Hainele, porfira-i cu totul galante
  Şi împodobită numai cu berlante,
  De părea că este o rază sorească,
  Astfel nu putea om la ea să privească.
  Aceasta fantomă, zic, sau nălucire,
  Făcu întrebare c-o dulce zimbire,
  Zicînd: Ce e vrerea? Pentru ce o cheamă?
  Pescarul, sărmanul, tremurînd de spaimă,
  Îi zise:  –  Noroace, m-a trimis sultanul,
  Se roagă prin mine să nu-i fii duşmanul;
  Ce-i tot dai avere? Că el sărac nu e,
  Nici loc nu mai are unde să o puie.
  Fantoma îi zise:  –  Du-te de îi spune
  Că el dator este a mi să supune,
  Şi să nu să-ncerce a-mi da supărare
  Cu aşa cuvinte de îngreţoşare,
  Că mă pui în pizmă încă şi mai tare
  Şi îi mai dau încă de trei ori cît are.
  Auzind pescarul asfel de cuvinte,
  Speriat peste fire şi ieşit din minte.
  Se-ntoarce, se pune în luntre şi pleacă,
  Vreo întrebare fără să-i mai facă.
  Cînd plutea pe mare, îi veni-n gîndire:
  
  „Nu întrebai  –  zise  –  d-a mea norocire.“
  Şi cît mai în grabă înapoi se-ntoarce,
  Merge la puţ, strigă:  –  Noroace! Noroace!
  Care e norocul lui Udrea pescarul,
  Care pe sultanu-l făcu să-i dea darul?
  Şi îndată iese un negru c-arapul,
  C-o tambură-n mînă şi sărind ca ţapul.
  El cum îl zăreşte, groază îl apucă,
  Se-ntoarce în fugă, grăbind să se ducă;
  Iar norocul negru zornăind tambura
  Începu deodată la dînsul cu gura,
  Strigîndu-i:  –  Fugi! du-te! să nu-ţi văz obrazul,
  Că nu mi să stinge nici acum necazul;
  Ţ-a slujit, sărace, ţie mititelul,
  Că mi se rupsese la tambură telul,
  Ş-îmi pierdui cu dînsa atuncea eu ceasul,
  De-i îndreptai tonul ş-îi ascultai glasul;
  Dar de n-aveam treabă, cum nu am cu anii,
  Tu de la vizirul tot nu pupai banii;
  Dar îţi coc eu turta, nu te las în pace,
  Am de furcă încă cu tine, sărace!
  Şi fugind pescarul pe mare cu vasul,
  I se părea încă că-i aude glasul.
  „Săracul de mine,  –  zicîndu-şi în şoapte  – 
  Mult îmi este frică că-l visez la noapte!“
  Cînd gîndea aceste de spaimă, sărmanul,
  Şi era aproape s-ajungă limanul,
  Iese totdodată o furtună mare
  Ş-îi împinge luntrea înapoi pe mare;
  Valuri mari cît munţii să ardic cu spume,
  Se turbură cerul, nu mai vede lume
  Luntrea lui ca paiul săltînd peste valuri,
  
   
    
  Cînd se trăgea-n mare, cînd se da de maluri;
  Se legăna omu-n biata lui luntriţă;
  Cum legeni copilul într-o copăiţă;
  Sta cînd aci valul în ea să se toarne,
  Cînd pe dincoaci altu-n mare s-o răstoarne.
  El văzînd că este-n primejdie mare
  Şi de mîntuire nădejde nu are
  Începu cu jale pieirea să-şi plîngă,
  Să se tînguiască, mîinile să-şi frîngă;
  Şi cînd el de groază plîngea, spuind multe,
  Vine un val mare tocmai cît un munte,
  Îi repede luntrea, o sparge de-o stîncă
  Şi el se afundă în marea adîncă;
  Înghite la apă,-ncepe să se umfle,
  Încît nu mai poate deloc să răsufle;
  Şi cînd el cu lupte în apa cea rece
  Se afla în chinuri ca să se înece,
  Se deşteaptă-ndată din aceste vise
  Şi gîndind la ele întru sine-şi zise:
  „Dracu-şi bate joc de om la bătrîneţe!“
   
   
   
  DESPRE SĂNĂTATE ŞI BOALE 
  E mai bună sănătatea Decît toată bogătatea. 
  Că Cînd eşti sănătos, bărbat, Eşti îndestul de bogat. 
  Dar şi Cînd nu-ţi sună-n buzunare. Pătimeşti de galbinare (galbeni n-are) Şi de friguri grele-n pungă, Cu scuturătură lungă. 
  Căci Nu e altă mai grea boală Decît cînd e punga goală. 
  Atunci Este bolnav foarte greu Şi ar mînca tot mereu. 
  Că Cu toat-a lui gemătură, Duce lingura la gură. 
  De aceea Bolnavul credinţă n-are Cînd geme cerînd mîncare. 
  Dar însă Nu-ntreba pe om la boale: Voieşti să-ţi dau pernă moale? 
  Sau: Numai bolnavul se-ntreabă (Vrei să-ţi dau cutare treabă?) 
  Cum a-ntrebat ţiganul pe fiul său:  –  Ce-ai mînca, tată? spune!  –  Of! cum aş mînca căpşune!  –  Lungeşte-i, Doamne zilele Pîn-o creşte căpşunele! 
  Asta se potriveşte cu: Trăieşte, murgule, pîn’ la Paşti, Ca să-ţi dau iarbă verde să paşti. 
  Căci Toate la vremea lor date Sunt ca şi o sănătate. 
  Şi Lucrul la timp dăruit Preţuieşte îndoit.
     Că Geaba binele cu sacul, După ce moare săracul! Precum zice el: După ce-nchiz ferestrele, Joace-mi măcar măiestrele.
    Că Ce foloseşte orbului obrazul frumos?
   Ci Cînd mi-e foame, să-mi dai pîine, Iar nu-mi zice: vino mîine. Şi cînd mi-e sete să-mi dai apă, Iar nu fierea după ce-mi crapă.
   Unii însă zic: Bolnavul zice o mie, Doftorul face ce ştie.
   Iar babele Nici nu-l scoală după boală, Nici nu-l lasă să moară.
   Ele mai zic că Boale să dea Dumnezeu, că leacuri sunt destule.
   Însă, Leacul fie or nu fie, Colacul babii să ştie.
   Şi pe urmă, A murit că i s-au isprăvit zilele.  Că Cămaşa veche umbli să o cîrpeşti şi mai rău o spargi. 
  De aceea, la orce, Întreabă pe pătimaş, Nu întreba pe drumaş.
   Însă, La orşice bolnav greu, Doftorul e Dumnezeu.
   Dar orcum, Nimenea n-o să trăiască, Lumea să o moştenească.
   Şi Nimenea n-a dat zapis cu Dumnezeu cît
   o să trăiască.
     Că Lumea e înşelătoare, Moartea hoaţă, răpitoare.
   Şi În deşert sunt toate Dacă este moarte!
     Că Astăzi cîţi mîncăm şi bem Şi mîine nu mai suntem!
   Şi Vremea toate le mistuieşte! 
  Că Mulţi copaci pe dinafară se văd frumoşi Şi pe dinlăuntru sunt putrezi, scorburoşi.
   Şi apoi, E mult de la mînă pîn’ la gură, dar de astăzi pînă mîine! Rar găseşti Om tare de sfînt. Şi cum zice vorba: Are nouă suflete, ca pisica. 
  Sau să poţi zice: Moşul traiul ş-a nimerit! Şi ca vultur a-ntinerit!
   Şi S-a lungit firu-i de aţă, Pentru puţină viaţă.
   Şi Avu zile grămădite Cît carul cu patru vite. 
  Şi Era să-i cînte popa, Dar a sărit groapa.
   Şi Tîrîş-grăpiş bietul moş Sări afară din coş (coşciug).
   Sau: Cam tîrîş, cam grăpiş, Ajunge la suiş.
   Şi Picioarele-şi împiedică, Dar sărind rupse piedica.
   Şi A fost pînă la calea-ntoarsă.
     Că I-avut Dumnezeu de ştire Şi l-a păzit de pieire.
   Dar mai mulţi sunt carii Au umblat, tot au umblat, Pînă cînd pe brînci au dat. 
  Şi Cînd a dat fugă, atunci s-a isprăvit pămîntul. Şi N-a zăcut degeabă, deşi nu muri în grabă. 
   
    
  Că Nu i-a fost boala sănătoasă.
   Cum a zis un băiat: Nu este prea bine vacii (I-a trecut baba cu colacii), Că vine tata, îmi pare, Cu pielea ei în spinare.
   Şi S-a îngroşat gluma, C-o să-i plîngă urma.
      Că I-a cîntat popa aghiosul. În sfîrşit: Nimic nu e ca sănătatea.
   Că Boala intră ca prin roata carului Şi iese ca prin urechea acului.
   Şi atunci, Ce foloseşte bolnavului patul de aur! Dar este Parigorie de om bolnav.
   Zicînd că Omul şi din necătare Moare şi zile cînd are. 
    
  Frigura tremurătoarea, Lingoarea aprinzătoarea Şi Ciuma cea rea cu ele, Fiind surori cîtetrele, Plecară toate nălucă Prin oraşe să se ducă, 
  Şi pe drum între vorbire,
  Neputînd sta la-nvoire,
  Ajunseră la gîlceavă
  Şi la sfădire grozavă,
  Cerînd drept fieştecare
  Spre a se numi mai mare;
  Şi după multe cuvinte:
   –  Staţi,  –  zise cea mai cuminte  – 
  Rău ne putem înţelege,
  Alţi de nu ne vor alege.
  Aideţi să curmăm din cale
  Şi să mergem colea-n vale,
  L-acel cioban ce se vede
  Păscîndu-şi turma-n livede;
  Dar însă nu toate ceată
  Să ne arătăm deodată,
  Ci pe rînd fieştecare
  Stînd să-i cerem de mîncare,
  Să vedem de cine-i păsă
  Şi cui dă mai bună masă,
  S-o ospeteze cum cere,
  Cu mîncări după plăcere;
  Şi de care, prin urmare,
  Va avea frică mai mare,
  Ea mare să se numească
  Şi gîlceava să lipsească.
  Deci după ce sfătuiră
  Şi în asfel se-nvoiră,
  Merse Frigura îndată,
  În cerşetoare schimbată
  (Trăgîndu-se celelalte
  Supt nişte măguri înalte,
  
  De departe stînd să vază
  În ce chip se ospătează);
  Şi pe loc dacă se duse
  La ciobanul ce-l văzuse,
  Fără să se milogească.
  Ceru să o găzduiască,
  Numindu-se călătoare
  Şi pe aci trecătoare.
  Ciobanul ca pe o babă
  O şi priimi în grabă
  Şi cu plăcute cuvinte
  Îi aduse înainte
  O glugă în loc de masă
  Şi mămăligă rămasă,
  Puindu-i şi brînzişoară,
  Zise:  –  Poftim, mămuşoară,
  De vei vrea, îţi voi aduce
  Şi puţintel lapte dulce.
  
  Frigura de masa dată
  Îi răspunse supărată:
   –  Geaba puseşi aci brînza,
  Că nu mi-o sufere rînza,
  Şi lasă, nu-mi mai aduce
  Nici lapte acru, nici dulce,
  Care pe om nu-l hrăneşte,
  Ci mai vîrtos îl slăbeşte;
  Un miel nu e lucru mare
  Să tai, să-mi faci de mîncare!
  Ciobanul îi zise:  –  Lele!
  Eu sunt stăpîn p-ale mele
  Şi alt cînd îmi porunceşte
  
  Necinstit se izgoneşte;
  Şi ce eşti tu, ia îmi spune,
  De-mi ceri mie mîncări bune?
   –  Eu sunt Frigura  –  răspunse  – 
  Şi îmi plac mîncări tot unse.
  Nu fac haz nicidecum postul,
  Îl las să-l mănînce prostul.
  Zise ciobanul:  –  Ei! dragă!
  Şi cine-n seamă te bagă?
  Fii tu or slabă, or grasă,
  Mie nicidecum nu-mi pasă,
  Ci ia cară-te cu bine,
  Pîn’ nu-ncarc caţa pe tine.
  
  Frigura-nsălbătăcită,
  Sare pe el necăjită
  Şi îndată se porneşte
  Să-l scuture vrăjmăşeşte.
  El iar fără a se teme,
  Deloc nu mai pierde vreme,
  S-aruncă gol să o-nece,
  Supt în jgheab de apă rece;
  Şezînd muiat pîn’ la guşe,
  Bînd şi cîteva căuşe,
  Frigura îşi pierdu rostul
  Ş-îndată lăsînd pe prostul
  Începu-n fugă să saie,
  Ca un scăpat din bătaie.
  Prin crîng, prin cîmpie lungă,
  Silind mai curînd s-ajungă,
  Nu vedea nici mărăcine
  Uitîndu-se după sine.
  
  Frică intrase într-însa
  Că s-o lua după dînsa
  Ş-o goneşte s-o apuce
  În apă s-o mai arunce.
  
  Ajungînd la celelalte,
  Supt măgurile înalte,
  Ele pe loc o-ntrebară:
   –  Soro, cum te ospătară?
  Ea, tot suflînd ostenită,
  Le răspunse necăjită:
   –  De unde ştie ciobanul,
  Mojicul şi bădăranul,
  Ce fel să te priimească
  Şi ce fel să te cinstească?
  Lingoarea-ncepu să zică:
   –  Cunoaşte-te dar de mică;
  Ia să mă duc eu la dînsul
  Şi să vezi ce scoţ dintr-însul.
  
  Zicînd asfel, merse-ndată,
  Într-o bătrînă schimbată,
  Şi ceru s-o găzduiască
  În coliba-i ciobănească.
  El o priimi în grabă
  Şi pe dînsa ca p-o babă,
  Ş-aceeaşi masă îi puse,
  Aceleaşi mîncări îi duse.
  Dar Lingoarea şi ea iară
  Începu alte să ceară
  Şi mai vîrtos să-i înfigă
  Un ieduleţ şi să-i frigă.
  
  Ciobanul îi zise:  –  Bine,
  Dar ce rudă eşti cu mine?
  Or ce cuconiţă mare
  De-mi ceri asfel de mîncare?
   –  Eu sunt Lingoarea  –  îi zise  – 
  Carea vîntul mă trimise,
  Să dau boale grele foarte
  Şi să chinuiesc de moarte.
   –  Şi ce?  –  urmă el să zică  – 
  Vrei să te am eu de frică,
  Ca să-ţi dau orice-mi vei cere
  Şi masă după plăcere?
  Ia cară-te mai în grabă
  Dacă vrei să fii de treabă,
  C-apoi mă vei înţelege
  Cu vro cîteva ciomege.
  
  Lingoarea iar supărată
  S-arunc-asupra-i îndată,
  Ş-începînd să-l chinuiască,
  Aci moartea să-l găsească,
  În dureri, junghiuri băgîndu-l,
  Să răsufle nelasîndu-l,
  El iarăşi ştiindu-şi leacul,
  Aproape fiind şi lacul,
  Intră supt jgheabul cel rece
  Şi începu să se frece;
  Făcînd aceasta ciobanul,
  Îşi spăimîntă pe duşmanul;
  Că nemaiputînd Lingoarea
  Să-i sufere recitoarea
  Îşi apucă-ndată drumul
  Şi pieri în grab ca fumul.
  
  Ajungînd la celelalte,
  Supt măgurile înalte,
  Îndată o întrebară
  Pe ea cum o ospătară.
  Lingoarea le zise:  –  Geabă,
  N-am găsit omul de treabă,
  Cine suntem să-nţeleagă
  Şi umblăm să ne aleagă;
  Cunoaşte el, dobitocul,
  Cui de ce îi e cojocul?
  Ia aideţi voi mai-nainte
  La oameni zdraveni, cu minte;
  Prin cetăţi şi prin oraşe
  Să vedeţi case, sălaşe,
  Să vedţi aşternut moale,
  Iar nu fîn şi burieni goale;
  Să vedeţi acolo mese
  Şi mîncări bune, alese,
  Iar nu post, pîine cu apă,
  Ş-în loc de bucate ceapă.
   –  Ba! ba! sunteţi mititele,
   –  Zise Ciuma către ele  – 
  Şi de voi puţin îi pasă
  Să vă cinstească cu masă;
  Dar ia să vedeţi acuma
  Cum tremură el de Ciuma.
  Zicînd aceasta îndată
  Către cioban se arată
  Ca o babă furioasă,
  Ţiind în mînă o coasă,
  De să-ngrozea om de dînsa
  Cînd scotea vorbă dintr-însa.
  
  Carea văzînd-o ciobanul,
  Se cutremură, sărmanul!
  Şi o-ntrebă zicînd:  –  Mamă!
  Unde mergi şi cum te cheamă?
   –  Ciumă-mi zic  –  zise  – anume
  Ş-am plecat să cosesc lume,
  Numai, dragul meu, fă bine,
  Pînă odihnesc la tine,
  De-mi pune puţină masă
  Ş-îmi fă o friptură grasă,
  Că am foarte mare grabă
  Să merg, să-mi caut de treabă.
  Ciobanul pe loc se duse
  Şi aşternut îi aduse,
  Zicînd:  –  Şezi puţintel, mamă,
  Să-ţi frig, să-ţi fac o zeamă.
  Apoi îndată aleargă,
  De frică tremurînd vargă,
  Făcu slugilor strigare,
  Fu şi friptura-n frigare.
  
  Deci pe cînd se frigea mielul
  Şi fierbea în oală felul,
  Stînd el cu neîndrăzneală
  Îi zise ei cu sfială:
   –  Mamă! te rog, de se poate,
  Pînă vor fi gata toate,
  Ia deschide acea carte
  Să vezi, sunt eu în vro parte
  Scris anume, Ion Bucur,
  Ca să plîng, or să mă bucur?
  Îndată el cum îi zise,
  
  Ea catalogu-şi deschise
  Ş-începu pe toţi din lume
  Să-i spuie de rînd anume;
  Şi sfîrşind zise:  –  Nepoate!
  Astea sunt numele toate;
  Şi precum auzişi bine
  Tu nu eşti trecut la mine.
  
  El vrînd spre încredinţare
  Să vază de nu îl sare,
  Îi zise ei iarăşi:  –  Mamă!
  Eu nu prea am băgat seamă;
  Ia mai citeşte o dată,
  Să-mi stea inima-mpăcată.
  Vrînd ea să-i facă pe voie,
  Îi citi iar foaie, foaie,
  Şi isprăvind zise:  –  Iată,
  Nu eşti scris, ţ-am spus o dată.
  
  Auzind el, ia frigarea
  Ş-îi arde cu ea spinarea,
  Zicînd:  –  Scol’, boală urîtă,
  Ca să nu-ţi trag şi vro bîtă.
  Dacă nu sunt scris la tine,
  De ce ai venit la mine?
  Du-te, cere de mîncare
  Unde de frică te are!
  Atunci ea înspăimîntată
  Plecă şi fugi îndată;
  De ruşine ce îi fuse
  Pe alte drumuri se duse,
  Lăsînd d-atunci pe acele
  Ca să umble singurele.
  
   
    
      Prin urmare dar, Omul boala singur ş-o caută. Ş-apoi, O boală cînd vine la om, strigă către celelalte: săriţi, că l-am prins. Însă A dat Dumnezeu şi boale, dar a lăsat şi leacuri. 
  
  
  DESPRE TIMP ŞI VÎRSTĂ 
  Frumuseţea veştejeşte, Dar înţelepciunea creşte.
   Că, Cînd n-aveam în gură dinţi, N-aveam atunci în cap minţi.
   Că Nu să poate omul să fie cu două, şi tînăr şi cuminte. Dar însă, Este tînăr între tineri şi bătrîn între bătrîni. Şi Cine n-are bătrîn, să-şi cumpere. 
    
  Unul auzind aceasta prin poveşti a se vorbi,
  O gîndea în toţi de obşte fără a mai osebi,
  Pentru că nu auzise ş-ăst proverb zis de romîni:
  Că „sunt tineri între tineri şi bătrîni între bătrîni.“
  Într-acestea se însoară şi cu întîmplare ia
  O copilă prea de treabă ş-orfană ca el şi ea;
  Dar moralul şi virtutea ce asupra-i se vedea
  
  S-arăta că se silise muma-i creştere să-i dea;
  Că blîndeţea în cuvinte şi unirea-ntre bărbat,
  Era pildă-n alte case, şi amorul neschimbat;
  Totdeauna ea pe dînsul într-acest chip îl trata,
  Chiar ca în ziua de nuntă, cînd cu drag se mărita;
  El în toat-a ei purtare, mulţămirea ce-o simţea,
  Pe răposată ei mumă-n inima sa o sfinţea,
  Zicînd:  –  „Ah! cum n-avui parte soacra mea să fi trăit,
  Să mă-nchin ei ca la sfîntă ş-în suflet s-o fi iubit!
  Carea într-a ei viaţă acest înger mi-a născut
  Şi o asfel de consoartă pentru mine a crescut.“
  Dar orşicum chiar tot omul de familie stăpîn
  Este bine ca să aibă în casa sa un bătrîn.
  
  Aşadar,
  Mulţămit tînăru-n sine
  Că trăia tihnit şi bine,
  Dorea s-aibă soacră numai,
  S-o iubească ca pe muma-i;
  Însă din reaua lui soartă
  S-a-ntîmplat să fie moartă;
  Dar cînd vrea omul să facă
  Lesne inima-şi împacă;
  Ş-în dragostea soţii sale,
  Puse îndată la cale
  Şi mergînd dete arvuna
  Să-i facă de ipsos una;
  Care după ce fu gată,
  El cu faţă bucurată
  Ia ş-în dulap o aşază,
  Unde mai des să o vază.
  Deci într-o zi cu-ntîmplare,
  
   286
  D-a casii cutremurare,
  Cade soacra, îl loveşte
  Şi capul îi ameţeşte.
  El atunci de usturme
  Zise soacrei cu asprime:
   –  Tu n-ai suflet ş-îmi spargi capul,
  Nu te-a mulţămit dulapul?
  Dar vai! de erai şi vie,
  Ce-mi făceai, Dumnezeu ştie!
  
   În adevăr, Este bătrîn, să te-ntinzi, Cu patru mîini să-l cuprinzi, E şi de care să fugi, Opt cu-a brînzii să te duci.
   Cum a zis unul: Soacră, soacră, Poamă acră De te-ai coace Cît te-ai coace. Poamă dulce Nu te-ai face.
     Că Umblînd să mă prinz în danţ, Dînd un ban, intrai în lanţ (horă). Şi de voie dau cinci, şase, Ca să scap şi să mă lase.
   Babele însă zic: Am ajuns să ne ia copiii în picioare. Zicînd: N-are dinţi să roază pîinea ş-îi cere inima mere acre. 
  Şi Nu să lasă nici o babă, Căci e bătrînă şi slabă, Ci pentru că îi zic „mamă“ Şi n-o mai bagă în seamă.
   Şi că Pruncul şi bătrînu-n toate Fără doică nu se poate.
   Şi, Cînd ai pisică bătrînă, Şoarecii-n casă-ţi fac stînă.
     Că Parcă are orbul găinilor.
   Dar, D-ar avea şi baba ca oamenii barbă, Atuncea i-ar zice: ce mai moş de treabă!
   Însă, Ştiu d-aci-nainte bine Că n-o să fac doi din mine!
   Sau: D-acu-ncolo bine vezi Că n-o să fac eu boi brezi!
   Şi Lasă să latre-n spatele mele, Ca căţelele seara la stele.
     Că Ursul de lătratul cîinilor nu se sperie.
   Ei nu ştie că Ceasul umblă şi loveşte, Iar vremea se odihneşte.
   Şi Trebui sa vie şi ei Ca mîine la anii mei. 
   
    
   POVESTEA CÎNTECULUI 
  Un timp c-unele se duce, Cîte le-a adus cu el, Ş-alt timp altele aduce, Osebite ş-în alt fel. 
  Unul vine şi desface Cîte celalt a făcut Ş-altul vine, iar preface Din plăcut în neplăcut. 
  Totdeauna fiecare E c-unelte încărcat Şi se află în lucrare Zi şi noapte ne’ncetat. 
  Noi dormim şi el veghează Şi lucrează cînd şedem, Din zi-n zi ne-nfăţişază Cîte-un ce nou să vedem. 
  Vezi p-un tînăr în putere, Cu cuvînt viu şi cu ton, Azi bătrîn fără vedere, Răzimat p-al său baston. 
  Vezi pe unul ce în lume Era-n sărăcie stins, Astăzi între alţi cu nume, Cu moşii şi cu coprins. 
  Vezi pe unul ce-n mărire
  Era groază celor mici,
  Azi căzut din fericire,
  Ocolit şi de amici.
  
  Deci dar toate sunt deşarte
  Ale lumii c-un cuvînt,
  Cîte timpul le împarte,
  Unul ş-altul pre pămînt.
  
  Lumea este ca o roată
  Ce se-ntoarce tot de rost,
  Fără cineva să poată
  Să rămîie-n ce a fost:
  
  Frumuseţea cea mai sfîntă
  Nu stă-n punctul fericit,
  Azi frumoasa ce se-ncîntă
  Mîine vezi că s-a zbîrcit.
  
  Multe lucruri trecătoare,
  Griji, necazuri de nimic,
  Sunt la om vătămătoare,
  Frumuseţea care-i stric.
  
  Asfel tu dar, prin urmare,
  Cîte-ţi zic de nu le crezi,
  Şi frumseţea-ţi în ce stare
  Va ajunge o să vezi.
  
   
    
  DESPRE TIMP ŞI VÎRSTĂ IARĂŞI 
  De ani e mare şi minte n-are. De care A învăţat carte pînă la glezne. Şi e Trecut prin ciur şi prin dîrmon. Povestea ăluia: Moş Ion ştie, el să vie să vă spuie. Că A fost o dată la moară şi de două ori la rîşniţă. Şi A învăţat alţii ce a uitat. De aceea Din tigvă amară în zadar iei sămînţă. Că Nu cine trăieşte mult ştie multe, ci cine umblă mult învaţă multe. Iar nu, A lipsit d-acasă doi ani şi s-a-ntors cu doi bani. Că Fierul care nu să-ntrebuinţează rugineşte. Prin urmare şi răul rămîne: Om bătrîn şi cu minte de copil. Adică: Vrabia e totdeauna pui. Că Copilul ce vede cu ochii cere. El este: Vino, tată, să-ţi arăt pe mama. Şi Mintea lui nu plăteşte o ceapă degerată. 
        Că Pomul dacă-mbătrîneşte, Pune-i paie ş-îl pîrleşte. 
  Şi Calul bătrîn, un maestru Nu-l poţi învăţa-n buiestru. 
  Şi Armăsarul cînd îmbătrîneşte La rîşniţ-ajunge de rîşneşte. 
  Că Şi măgarul e bătrîn, dar îl încalecă copiii. Însă Lupul cînd îmbătrîneşte, toate javrele îl latră. Că Valea e tot aia, dar nu e poteca aia. Şi Dacă la patruzeci n-am putut, la optzeci ce o să poci?! D-aci-nainte sapa şi lopata. Şi Viaţă cîrpită cu aţă. Că Vorbeşte cu duşii după lume. 
  Totdeauna Şade, dormitează Şi deştept visează. 
  Cînd îl întrebi, îţi răspunde: Curînd şi degrabă, a treia zi după înfierbinţeală. Căci e Cu un picior în groapă şi cu altul afară. Şi N-a apucat să-i iasă sufletul ş-îi dă cu       „Dumnezeu să-l ierte“ 
  
  
  Îşi cheamă singur moartea: Treci, zi, treci, noapte, apropie-te, moarte.   Dar Omul cît să-mbătrînească tot cere să mai trăiască. 
    
  Un sărac bătrîn cu totul, cocoşat, încovoiat,
  Abia umbla pe picioare, de moarte fiind uitat,
  Plecă odată-n pădure să-şi adune uscături,
  Vîrfuri de lemne tăiete şi de vînt dărămături;
  După ce cu osteneală alergă, îşi adună,
  Şi după ce în spinare cu dînsele se-ncrosnă,
  Cînd a vrut să se ardice, se plecă, se opinti,
  Dar părîndu-i-se grele, pe spate jos se trînti;
  Se mai opinti o dată, ş-încă de cîteva ori,
  Şi degeabă, n-avea cine să-l scoale de subsiori;
  El atuncea cu oftare începu a se ruga,
  Zicînd:  –  Moarte, moarte, vino! Cum şi altele-ndruga.
  Moartea nefiind departe, numele-şi cum auzi,
  Ca-ntr-o clipă-n acea oară la dînsul se repezi
  Şi îl întrebă să-i spuie că pentru ce l-a chemat,
  Iar el văzînd-o grozavă îi răspunse cu oftat,
  Zicîndu-i:  –  Mă iartă, mamă! şi de-i vrea să te supui,
  Fă bine şi mă ardică, mînă d-ajutor să-mi pui,
  Că, cum vezi, neam de om nu e aci într-acest ocol,
  Ca să vie să-mi ajute cu lemnele să mă scol!
  
   Asta e asta, Stau să-i pice potcoavele şi tot cere să mai trăiască.
   Dar însă, Moartea nu vine la om atuncea cînd o cheamă, Ci aleargă la dînsul, de ea cînd nu-i e teamă. 
  De aceea, Cine sapă groapa altuia, intră el întîi într-însa. Că Mai multe sunt piei de miei decît de oi bătrîne. E ştiut că Tot omul are şi moarte şi viaţă. Cum zice un proverb: N-am omorît eu pe tata şi pe mama, ci au murit că n-au avut zile. Şi Tot omul trăieşte pentru sine. Cu toate acestea, Cinsteşte pe bătrîni, căci şi tu poţi fi bătrîn. Şi Bătrîneţele nu vin singure, ci cu multe nevoi. În sfîrşit trebuie a şti că Ştiinţele sunt uşi, iar cheile lor sunt cercetările. 
  Şi Omul la tinereţe trebuie să se păzească de desfrînare, La bărbăţie de trîndăvie şi la bătrîneţe de filarghirie 
  (iubire de argint). După toate acestea, Sfătuieşte-te cu cel mic şi cu cel mai mare şi pe urmă hotăraşte tu însuţi.