

1. Răspuns la un chestionar.
DE CE SCRIU ? ÎN CE CRED ?1
De ce scriu ? M-am întrebat şi eu de multe ori. Pot
să citez această frază a lui Eugen Ionescu :  Da. Afară de
faptul că nu pot altfel, ce să răspund ? Deşi nu e chiar
adevărat. Am stat ani de zile fără să scriu nimic. În
fiecare an trec săptămîni şi uneori luni fără să scriu.
Asta nu înseamnă că nu lucrez, că nu elaborez. Sunt
unii care scriu cu program, un anumit număr de ore
(fixe) şi un număr de pagini pe zi, mai mic sau mai
mare, indiferent de calitatea textului şi indiferent dacă
acesta va fi păstrat ori nu ; , vorba lui
Stendhal. Eu cred că aceştia sunt grafomani. Grafomania
nu exclude geniul, numai veleitarismul îl exclude.
Baudelaire sau altcineva, nu mai ştiu, a zis :  Sadoveanu,
care se ştie cît a scris, îi mărturisea în 1945 lui Ion
Biberi într-un interviu că nu scrie, propriu-zis, decît
cam trei luni pe an.
E cam indecent să vorbesc acum de mine, după
numele pe care le-am pomenit, dar întrebarea mă obligă.
Eu mă apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a
acumulat îndelung mă somează implacabil la exprimare.
Nu pot să scriu nimic fără o lungă gestaţie, în bună
măsură subconştientă. Foarte des, chiar cel mai adesea,
în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat
cu nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte
formulări lapidare, de gînduri ce-mi par vrednice de
reţinut, dar, contînd pe memorie, nu le notez (de obicei
nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi
pare prezumţioasă avariţia de a nu pierde nimic din
propriile gînduri, de a le tezauriza. Normal e să pierzi
În loc de preambul
6 Alexandru Paleologu
cam optzeci la sută. Viaţa spiritului e făcută în mare
proporţie din asemenea pierderi, iar .realizările. doar
din resturi. De cele mai multe ori o pagină poate
însemna reziduul, .restul. unor ani întregi de reverie,
de reflecţie, de acumulări. În momentul în care lucrurile
ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune
pe hîrtie, sau cînd o întîmplare accidentală, de obicei
una minoră în aparenţă, dar decisivă în acest proces
complicat, declanşează actul acesta, abia atunci se produce
adevărata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu
dar acreditat, .creaţia.. Gîndurile nu contează decît în
expresia lor, adică devenite text. Transmutaţia aceasta
e cadoul pe care ţi-l face Nu-ştiu-cine, dar abia atunci
începe o muncă, pentru mine de obicei teribilă, cînd nu
mai ştiu nici de masă, nici de somn, dorm pe apucate
cîte o oră-două pe canapea în camera de lucru, mănînc
pe apucate, fie că scrisul merge neîmpiedicat, fie că, cel
mai adesea, trebuie să reiau aceeaşi pagină de nu ştiu
cîte ori. Cîteodată mă apucă disperarea, e ceva infernal.
Dar pînă la urmă are loc o exaltare, o exultaţie comparabilă cu triumfurile erotice, răsplătind cu dobîndă uzurară
toate chinurile, exasperările şi pierderile de încredere.
.Cine m-a pus, cine m-a blestemat să scriu ? Ce rost
are ?. . toate aceste vituperări sunt uitate atunci, sau
rămîn în amintire ca nişte văicăreli derizorii, ca nişte
mofturi de cochetă bătrînă.
Eventualul succes al produsului scris mă bucură,
fireşte, căci e omenesc lucrul acesta, dar e mult mai
prejos de voluptatea faptului ca atare şi de sentimentul,
poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot să ştiu cu
siguranţă dacă ceea ce scriu merită să rămînă (ca să fiu
sincer, cred că da) şi nici dacă, eventual meritînd, are
vreo şansă în direcţia aceasta.
Există şi vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de
ce în cazul meu, din raţiuni profund intime, această
vanitate e redusă la minimul posibil. Dar există, n-am
încotro, şi nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc.
Dar văd că am spus cum scriu, nu de ce. La asta nu
ştiu să răspund. Unii poate că scriu cu un anumit scop,
de pildă reformarea moravurilor, a societăţii, educarea
poporului ş.a.m.d. Dintre aceştia, unii sunt într-adevăr
scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii, mulţi chiar dintre
7 Despre lucrurile cu adevărat importante
cei mari, Balzac de pildă, un mobil important al
scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil
secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a artei în
genere, în care intră vrînd-nevrînd şi critica, şi eseul,
şi filozofia, chiar şi marea oratorie, al cărei obiectiv e de
regulă persuasiunea în sensul unui efect practic
imediat, este în ultimă instanţă o .finalitate fără scop.,
adică una de cunoaştere, de contemplare, de aprehendare
a adevărului. Adică frumuseţea (care .va salva
lumea.). Acest lucru e cel mai evident în cazul oratoriei,
căci interesul ei practic expiră cel mai repede, dar cel
estetic rămîne în memoria veacurilor şi chiar a mileniilor.
Dintr-o fatalitate asupra căreia nu am puterea să
dispun, genul în care scriu se numeşte eseu, termen care
mi-a devenit nesuferit, pentru că de la o vreme încoace
cunoaşte o inflaţie absolut devalorizantă. Una-două,
.eseu., .eseistic.. A ajuns să însemne incompetenţă (şi să
o absolve) şi pseudo-eleganţă. De fapt, eseul pretinde o
competenţă totală în cel mai ignorat domeniu, cel al
umanului (în care antropologia e rareori competentă, şi
atunci destul de puţin). Cuvîntul .eseu., impus, cum se
ştie, de Montaigne, exprimă o prudentă (ironică) modestie,
înţeleasă, cum am mai spus şi altădată, ca o virtute
nu morală, ci tehnică, şi mai înseamnă nevoia de a testa
realităţile, de a încerca, de a supune unei verificări experien
ţa şi gîndirea, de a mărturisi despre încercările prin
care trece omul.
În ce cred ?
Aş putea să răspund pur şi simplu .în Dumnezeu.,
termen pe care-l puteţi lua cum vreţi (energie, materie,
spirit, forţă, natura naturans...). Dar prefer să afirm
Credo-ul tradiţional, fără circumlocuţiuni. Cred aşadar
şi în realitatea .Celui viclean., constat adică viclenia
Prostiei şi prostia vicleniei. Căci asta e Diavolul : Prostia.
El nu e, cum crede lumea, deştept, subtil, ironic,
.mefistofelic. etc. Nu. E prost. .Inteligenţă diabolică. :
sintagma asta e stupidă, e un non-sens. Diabolică e
numai prostia (răutatea şi Răul sunt efectele ei secundare).
Prostia şi Răul sunt realităţi transcendente, cu
caracter numinos, sunt ceva ungeheuer, ca să mă exprim
ca Rudolf Otto. Priviţi (ocaziile sunt nenumărate) cît de
8 Alexandru Paleologu
vicleni pot să fie imbecilii, ce tertipuri le dau prin cap,
pe care inteligenţa nu le imaginează, nu fiindcă ar fi
incapabilă, ci fiindcă nu-şi pierde vremea cu stupidele
scopuri ale tertipurilor (tertipurile nu au decît scopuri
stupide şi, fireşte, rele, distrugătoare). Prostia este
eternă şi invincibilă ; e o hidră cu nenumărate capete
care cresc la loc de cîte ori le tai, de aceea trebuiesc
tăiate mereu cu acizii inteligenţei, pentru a o ţine în
şah ; e tot ce se poate face contra ei.
Aţi observat că, de cîte ori se vorbeşte despre prostie,
aşa, în general, se supără foarte multă lume ? E greşit
a crede că proştii nu-şi dau seama că sunt proşti. Ştiu
foarte bine că sunt şi au un instinct infailibil în a detecta
inteligenţa şi în a se mobiliza împotriva ei, spontan şi
organic, sistematic şi înverşunat. De aceea, există la
noi, manifestată fie direct, fie disimulat, dar tenace,
atîta ostilitate faţă de Caragiale, abisalul Caragiale,
geniul inteligenţei radicale, cel mai eficient dintre marii
romîni demascatori ai Prostiei. Sunt prea mulţi proşti
pe lume, dar din fericire sunt şi mulţi romîni care ştiu
că : mai bine cu un deştept la pagubă, decît cu un prost
la cîştig ! .Proştii sub clar de lună. sau sub lumina
sălilor de şedinţe au groază de rîs. Or fi ştiind ei de ce.
9 Despre lucrurile cu adevărat importante
I
10 Alexandru Paleologu
11 Despre lucrurile cu adevărat importante
DESPRE LUCRURILE
CU ADEVĂRAT IMPORTANTE 1
I
Vin la dumneavoastră mult mai intimidat ca în alte
locuri unde mi s-a mai făcut onoarea de a fi poftit. Aici
am de a face cu un auditoriu faţă de care eu sunt
complet dezarmat ; domniile voastre sunteţi oameni de
ştiinţă, . şi ce ştiinţă ! una al cărei simplu enunţ ne
impresionează grozav pe noi, profanii. Pe mine mă puteţi
în orice clipă prinde cu o flagrantă probă de neştiinţă,
nu numai, fatal, în domeniul Dv., dar şi în alte domenii
şi chiar într-al meu (admiţînd că aş avea unul).
Eu chiar asta sunt, propriu-zis : un om de non-ştiinţă.
Statutul meu e neştiinţa, întrucît mă plasez sub deviza
lui Montaigne :  (nu invoc şi acel .ştiu că nu
ştiu nimic. al lui Socrate, deoarece în acest dicton verbul
regent e totuşi cuvîntul .ştiu. şi fiindcă, pe de altă
parte, orice negaţie universală lasă practic totul în
picioare). Cînd un filozof afirmă .nimic nu este., el îşi
poate vedea mai departe de treabă în mijlocul universalei
iluzii, dar, dacă zice .nimic nu mai este., atunci totul se
năruie. Mulţi savanţi, oameni de ştiinţă ca Dv., de ştiinţă
.exactă., cum se zice, arborează dictonul lui Socrate fără
ca aceasta să afecteze cîtuşi de puţin siguranţa eşafodajului
lor ştiinţific. Dar noi aceştilalţi, .umaniştii., cum
ni se zice şi cum ne place să ne zicem, nu putem în mod
onest pretinde că ştim ceva cît de cît riguros demonstrabil.
Noi suntem oamenii aproximativului, ai intuiţiei,
ai aşa-numitului talent, despre care nu prea ştim în ce
constă, dar pe care contăm poate prea mult. Dv. sunteţi
1. Fragmente remaniate dintr-o alocuţiune ţinută la Institutul
de Fizică atomică, în 1984.
12 Alexandru Paleologu
oamenii unei discipline obiective, sancţionabilă şi verificatorie,
pentru care eu am un imens respect. Imens
respect întemeiat pe o imensă ignoranţă.
Dar mă gîndesc că şi la Dv. intră în joc imaginaţia,
fără de care ipotezele ştiinţifice nu s-ar naşte, şi intră
în joc şi talentul, acest factor nesigur, însă fără de care
imaginaţia nu şi-ar găsi formulările adecvate şi fertile.
Dar, oricît ne .complexează. pe noi, .umaniştii.,
extraordinarele rezultate ale ştiinţei, nu putem totuşi,
cînd ne mai liniştim, cînd ne revenim în fire, să nu ne
amintim că există în artă, în literatură, plăsmuiri de
aceeaşi uluitoare precizie şi putere. Şi dacă e să-mi spun
gîndul întreg, fără să jignesc pe nimeni, nu pot să nu
observ că Antigona sau Hamlet sunt infinit mai necesare,
mai importante, decît rachetele cosmice.
*
Există un fel de exaltare necontrolată a judecăţii (de
fapt, una din formele de lene a minţii), pe care aş numi-o
.sindromul Jules Verne. şi căreia i se datorează atît
succesul literaturii de science-fiction (parazitară, aliterară, după opinia mea, fireşte cu nuanţările de rigoare),
cît şi unanima admiraţie cu gura căscată pentru zborurile
cosmice. Nu tăgăduiesc, vai de mine, dreptul la admira
ţie al acestor extraordinare performanţe. Dar atrag
atenţiunea că nu sunt decît performanţe, adică în fond
nişte lucruri banale. Lumea se minunează de aşa ceva,
dar nu se minunează de faptul cel mai fantastic, de
miracolul cel mai ameţitor, care este naşterea unui copil.
Tocmai fiindcă e un fenomen natural şi comun, care se
întîmplă în fiecare zi şi în fiecare noapte pe tot globul,
tocmai de asta e cel mai senzaţional. Cine nu se minunează că se nasc copii şi cresc, acela nu se tulbură nici
de masacrarea inocenţilor, nici de variatele forme ale
genocidului, nici de imbecila devastare a planetei.
Inumanitatea nu e ceva nou, dar a devenit mult mai
sofisticată. În materie de inumanitate, lumea de azi nu
se mai satisface cu simpla bestialitate (menţinută, totuşi,
în mod planificat), ci pretinde o deosebită competenţă sau
.profesionalism., cum se zice acum, şi cu rost şi fără.
În schimb, competenţa în domeniul umanului se reduce
pînă aproape de dispariţie, căpătînd o notă de diletantism,
de .hobby. lipsit de autoritate.
13 Despre lucrurile cu adevărat importante
Alt sindrom de lene mintală este clişeul .în ziua de
azi..... Auzim mereu afirmaţii peremptorii care încep cu
aceste patru cuvinte, bunăoară : .în ziua de azi matematica
e totul. ; chipurile fără matematică nimic .nu se
mai. poate face, nici muzică, nici critică literară, nici
sociologie, nici lingvistică, nici jurisprudenţă, nimic. Eu
nu pot admite asta nici în ruptul capului. Cred că
însemnătatea matematicii a rămas aceeaşi de pe vremea
Piramidelor şi a lui Pitagora, chiar dacă, în ordine
aplicativă, pe sectoare limitate, probabil că a crescut.
Ca disciplină a spiritului, matematica e perfectă şi pură,
deosebindu-se de celelalte aşa-numite ştiinţe exacte prin
modul de lucru ; nici .pe teren., nici în laborator, ci
numai la tabla neagră şi pe hîrtie ; nimic empiric, nimic
experimental, totul deductiv. Totuşi, în ultim resort, ea
se numără împreună cu celelalte printre ştiinţele naturii,
aceasta fiindcă natura face oricum parte din cosmos.
Dintre ştiinţele zise exacte, a căror finalitate e certitudinea,
pe care însă nu o obţin decît parţial, progresiv
şi amendabil, singură matematica a dat totdeauna şi
din capul locului adevăruri sigure (dar nu concrete).
În aşa-numitele ştiinţe umane şi, în genere, în artă,
în literatură, în filozofie, certitudinea nu are ce căuta.
Aici suntem în domeniul concretului, care nu e niciodată sigur, e totdeauna discutabil. (Trebuie spus în
treacăt, cu această ocazie, că domeniul filozofiei e concretul,
nu .abstractul., cum se crede îndeobşte, tot din
lene a minţii.) Dacă prin imposibil certitudinea s-ar
instaura în acest domeniu, ar fi mortală pentru el. Aici
suntem în planul aproximaţiei, al opinabilului, al mizelor
nesigure, al pariurilor riscate. Cine nu suportă incertitudinea,
să nu se îmbarce pe corăbiile noastre, unde
trebuie să ai le pied marin. Setea de certitudine constituie
principiul şi raţiunea ştiinţelor exacte, dar în planul
umanului e un semn de nerăbdare intelectuală, sau
slăbiciune de înger, ca să mă exprim mai popular. 
Altă mostră a sindromului e aceasta : .în ziua de azi
e nevoie de electronişti, nu mai faci nimic cu filologia !..
Deşi această părere e cvasi-unanimă, rămîne destul de
greu de înţeles în ce ar putea consta concurenţa dintre
14 Alexandru Paleologu
electronică şi filologie, cu handicapul de azi al celei din
urmă. Dar uitaţi-vă mai atent la ce se întîmplă cu limba,
priviţi unde duce discreditul filologiei (sau, dragă Doamne,
.matematizarea. ei).
Acelaşi lucru cu privire la drept. În ziua de azi principiile
clasice ale dreptului nu mai au curs şi sunt complet
ignorate ; aproape pretutindeni sunt călcate în picioare
principiile dreptului public, atît penal, cît şi administrativ,
precum şi normele internaţionale. E adevărat.
Concluzia ? Ştiinţa dreptului nu mai face două parale,
juriştii nu sunt decît nişte clănţăi inutili. Efectul ?
Nimeni nu mai ştie să replice la arbitrar, abuzurile şi
samavolnicia (şi prostia, fireşte, sora lor mai mare)
cîştigă teren nelimitat. Cine pierde teren ? Civilizaţia,
care nu constă în electronică după cum nu a constat nici
în maşina cu aburi şi nici în arbaletă, ci numai în
civilitate, adică în relaţii civile, adică în norme de drept.
*
Degeaba eşti serios dacă nu ştii să fii atent şi dacă
nu eşti perspicace (atenţia inteligentă e totdeauna
perspicace). Cine contemplă cu atenţie lucruri neluate
în seamă, socotite insignifiante, efemere, acela are toate
şansele să descopere esenţe, detalii revelatorii. Dar
atenţia acordată lucrurilor neînsemnate se numeşte
frivolitate. Serioşii (pretinşii serioşi) se sperie de frivolitate,
fug de ea ca dracul de tămîie şi rămîn la nivelul
clişeelor şi platitudinilor grave. Contrariul frivolităţii
nu e seriozitatea, contrariul frivolităţii e superficialitatea,
pe care Wilde, după marea lui experienţă penitenciară,
o declara viciul suprem. Nu există teme grave şi teme
superficiale, există numai privire superficială şi privire
pătrunzătoare, profundă, indiferent de obiectul ei.
Pretinşii serioşi nu au acces la profunzime, şi nu ştiu
nici să se amuze. Observaţi că pseudo-amuzamentele
lor sunt totdeauna costisitoare şi în fond plicticoase
(iluzia de a petrece bine le-o dă preţul ridicat, în vreme
ce marile amuzamente sunt gratuite, fiind ale inteligen
ţei). Frivolul, prin atenţia la detalii minore, fugitive,
obţine o pătrundere oblică în straturi de adîncime. Sau
tratînd lejer o temă gravă, .flirtînd. şi .dansînd. oarecum
cu ea, ajunge cu ea la o intimitate, la o familiaritate
15 Despre lucrurile cu adevărat importante
care o face să circule mai viu între conştiinţe ; poate
astfel provoca o înţelegere mult mai autentică, mai
profundă, deci mai dramatică, mai .existenţială..
*
Unii îşi fac o fală din refuzul oricărui compromis.
Dar asta e o iluzie, cel mai adesea onestă, dar nu chiar
totdeauna. Nu se poate trăi fără compromisuri. Totul e
o chestiune de priorităţi şi de simţ al valorilor. Compromisurile
sunt legea co-existenţei, legea păstrării
valorilor umane în contextul social şi istoric. Civilizaţia
societăţii se menţine printr-o subtilă reţea de compromisuri.
Nu se poate trăi în acest context refuzînd orice
compromis, după cum nu se poate realiza ceva fără un
anumit oportunism, mai corect spus un anumit simţ al
oportunităţii. Trebuie să ştii ce e oportun de făcut pentru
ca o valoare să se poată afirma şi menţine. Valoarea
poate fi în speţă viaţa ta proprie . nu e în principiu
nimic infamant în asta, depinde doar de natura şi preţul
compromisului. Uneori, cea mai oportună soluţie e
intransigenţa intratabilă. Alteori, o oarecare maleabilitate,
un tact al tranzacţiilor abile. Intransigenţa nu
trebuie să fie căpoasă, îndărătnică, ci lucidă, degajată,
curajoasă şi demnă. Maleabilitatea să nu fie laşă, complezentă, defetistă. Trebuie să rămîi arbitrul compromisurilor
tale, simţul oportunităţii să nu te facă să
luneci pe panta oportunismului rentabil, conjunctural.
Poţi concede, dar nu trebuie să cedezi.
Cînd ţi se pune problema compromisului, ţi se pune
şi cea a distingerii esenţialului de inesenţial. Trebuie să
ştii să alegi şi să decizi ce e esenţial, şi deci nu poate
sub nici un motiv face obiectul unui compromis, şi ce
ţine de inesenţial, şi deci poate tolera o marjă de nuanţare (ca să mă exprim eufemistic).
Strategia compromisului e foarte delicată şi cere o
mînă fermă, cu reflexe foarte sigure, fiindcă limita
admisibilă nu e nici netă, nici etanşă. Cineva poate
crede că nu a făcut pasul neîngăduit, ireparabil, se poate
amăgi cu ideea că nu a trecut Rubiconul, pe care de fapt
îl trecuse demult, deoarece uzura compromisurilor îi
amorţise sensibilitatea la ele. Dar cine a fost în Italia a
putut vedea că Rubiconul e un rîu foarte mic, . se trece
pe nesimţite.
16 Alexandru Paleologu
*
Constantin Noica pune ca test eliminatoriu pentru
vocaţia filozofică trei distinguo-uri : între transcendent
şi transcendental, între intelect şi raţiune, între suflet
şi spirit. Evident, aceste distingeri sunt elementare.
Baiul e că Noica trage de aici consecinţa excluderii cîte
unuia din termeni la fiecare din aceste trei cupluri. Cad
aşadar ca nedemni de filozofie transcendentul, intelectul
şi sufletul. Pentru mine, aceste excluderi, precum şi
dispreţul arogant al filozofului îi viciază mortal construcţia
teoretică. De la Kant încoace, mai exact în idealismul
post-kantian, das Transzendentale, die Vernunft şi der
Geist constituie elementele capitale ale filozofiei, aceşti
termeni avînd în repertoriul speculativ o valoare instrumentală. Totuşi ei nu reprezintă decît nişte dublete
verbale la realităţile efective care sunt transcendentul,
intelectul şi sufletul. Cînd spun .dublete verbale., nu
vreau cîtuşi de puţin să depreciez ceea ce am numit
valoarea lor instrumentală în ordine speculativă, dar, sper
că se înţelege, nu trebuiesc extrapolaţi, aşa cum face Noica.
Noica nu recunoaşte nici o altă valoare dincolo de
cultură, dar din realitatea existentă a culturii nu recunoa
şte aproape nimic. Arta nu, muzica nu, literatura
nu, poezia nu, nimica nu (de critica literară şi de cinematografie,
încaltea, ce să mai vorbim !), . numai filozofia,
dar nici ea toată : în ultimă instanţă, numai Platon şi
Hegel.
Dar cultura e de neconceput şi nu poate exista dacă
înlăturăm sufletul omenesc. Nimic omeneşte important
nu poate exista cu ignorarea sufletului (nici Platon, nici
Hegel).
Spunînd aceasta, nu mă raliez deloc punctului de
vedere romantic din . Absolut deloc. Poziţia lui Klages
e anti-intelectualistă, acel Geist pe care-l denunţă e de
fapt intelectul, inteligenţa adică, rău văzută de curentele
vitalisto-iraţionaliste ale epocii. Pentru mine, sufletul
nu poate veni în conflict cu inteligenţa, asemenea antiteză îmi pare o aberaţie şi o poartă deschisă barbariei ;
înţeleg sufletul în sensul din Traité des passions de l.îme
al lui Descartes (fireşte, minus 
17 Despre lucrurile cu adevărat importante
Realitatea cea mai de preţ, realitatea, repet, este
sufletul. A nu ţi-l .pierde., a ţi-l salva, a ţi-l mîntui, e
din totdeauna marea temă a conduitei morale şi a
soteriologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există
nenorocire mai mare decît cea de a-ţi .pierde sufletul. ;
a nu înţelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului
suflet, e pur şi simplu imbecilitate ; imbecilitatea nu e
niciodată o scuză, ci o circumstanţă agravantă.
Noţiunea de .spirit. are mai multe nuanţe, pe care
nu trebuie să le confundăm, dar nici să le separăm prea
etanş ; una e cea din 
alta a lui  şi care
e cea la care se referă Noica ; mai sunt şi alte accepţii
ale termenului, pe care nu e cazul să le luăm în seamă.
.Dubletele verbale. nu sunt realităţi, sau mai bine zis
sunt realităţi secunde, plăsmuiri ale minţii, aşa cum
există Doamna Bovary sau Anna Karenina ; faţă de realităţile prime, ele se află în acelaşi raport în care se află
Helena faţă de Gretchen, în Faust al lui Goethe. Transcendentul,
intelectul şi sufletul sunt esenţe ; dubletele
verbale, adică transcendentalul, raţiunea şi spiritul, sunt
sensuri. Sensul poate orienta esenţa şi poate constitui
cu ea nu o unitate, dar o fuziune.
Dar cuvîntul .spirit. este obiectul unei inflaţii îngrozitoare
(începînd cu majuscula : .în numele Spiritului !.) ;
.spiritualitate., .spiritualizare. etc. . vorbe fără nici o
acoperire.
Toate categorisirile astea, .spirit., .raţiune., .intelect.,
necesare desigur, au ceva schematic şi generalizator,
ceva exsangv şi vacuu. Ar fi de dorit să mai fie invocată
din cînd în cînd şi inteligenţa, care e o calitate individuală, reală şi reconfortantă.
Inteligenţa şi sufletul, acestea sunt nivelurile supreme
ale omenescului. De regulă, sunt omise în dezvoltările
speculative, ceea ce e licit, deoarece nu au în ele un rol
funcţional, dar ar trebui să fie întotdeauna subînţelese.
Filozofiile care le nesocotesc în mod expres, ca .nefilozofice
., o fac pe propriul risc, acela de a nu avea, în
final, decît o însemnătate minoră. Filozofia însăşi e
nefilozofică dacă rămîne la stadiul speculativ, oricît de
remarcabil, oricît de profund. Toate speculaţiile asupra
posibilităţii şi condiţiilor cunoaşterii, asupra formelor
18 Alexandru Paleologu
sensibilităţii şi categoriilor a priori, asupra chestiunii
dacă ideile sunt înnăscute sau dobîndite etc., toate
acestea au importanţă numai fiindcă din felul cum sunt
rezolvate decurg anumite consecinţe de conduită practică,
adică o morală şi o înţelepciune. Finalitatea filozofiei e
aceasta ; nu poate fi decît aceasta. Fără asta nu e
filozofie. Nu e decît, în cazul bun, o introducere sumară
în epistemologie. Mai mult sau mai puţin utilă. Dar
filozofia speculativă poate pasiona, este pasionantă,
numai fiindcă are drept consecinţă o filozofie practică.
Iar aceasta e domeniul inteligenţei şi al sufletului.
*
Casanova era doctor în filozofie. Doctor de la Padova,
cu o teză despre Paracelsus. Cum o fi fost teza aceea, nu
importă. Eu relev doar că era doctor în filozofie. Faptul
nu e fără semnificaţie. În secolul al XVIII-lea cuvintele
philosophe şi libertin ajunseseră sinonime. Cu un secol
înainte li se zicea libertini adepţilor filozofiei lui
Gassendi ; acum libertinilor li se zice filozofi.
Deşi ar fi putut adopta filozofia sceptică şi seducătoare a lui Hume, sau pe a lui Locke, agreabil popularizată de Voltaire, filozofia lor plictisitoare, simplistă şi
dogmatică proclamată de La Mettrie, Helvetius, d.Holbach
şi Condillac, nu reprezintă decît un aspect destul de
cenuşiu al filozofiei zise a .luminilor.. Filozofie totuşi,
fundamentînd o morală : sensualimul ca teorie a
cunoaşterii duce în mod consecvent la o morală hedonistă. Ea îşi poate revendica gloria de a fi fost adoptată
în secolul următor, de către Stendhal. E oricum preferabil
ca o filozofie nu prea bună să inspire o artă mare,
decît ca o filozofie profundă să inspire o artă mediocră
(cum s-a întîmplat cu existenţialismul). De unde reiese
că arta e mai importantă decît filozofia, dar pentru asta
are nevoie de o filozofie .la bază., dacă mi se permite
să mă exprim astfel.
Libertinajul, care există de cînd lumea, avînd mai
totdeauna şi o susţinere cît de cît filozofică, fără a-şi
cîştiga prin asta o faimă mai bună, s-a manifestat cel
mai deşănţat în secolul al XVIII-lea, cu precădere în
Franţa, de la Regenţă pînă la Directoriu inclusiv, în
pofida Teroarei şi a .virtuţii. pe care aceasta încerca s-o
19 Despre lucrurile cu adevărat importante
impună cu sila. Atitudinea pe eşafod a cîtorva .libertini.
iluştri, Lauzun bunăoară, sau Hérault de Séchelles, a
fost de natură să valideze, măcar ca stil, morala hedonistă
(Hérault de Séchelles nici nu era de fapt un libertin, ci
un tînăr epicurian, om de spirit înţelept şi brav). De
altminteri, acea .deşănţare., cum am numit-o adineauri,
era mai mult verbală, era un fel mai cinic şi mai sfidător
de a dispreţui ipocrizia, de a gusta plăcerile vieţii şi de
a plasa vorbele de spirit.
Oameni de spirit au existat întotdeauna, dar de
regulă nu fac casă prea bună cu austeritatea ; în epoca
aceasta însă, ei erau în mod natural regii societăţii.
Austeritatea dealtfel e frumoasă şi nobilă cînd e în fond
ea însăşi o plăcere, o plăcere mai puţin directă, mai
subtilă, mai discretă, dar o plăcere, adică o satis-facţie
de ordin moral ; fiind totuşi în primul rînd o chestiune
de stil, austeritatea are negreşit un evident caracter
estetic. Cînd nu-l are, cînd e lipsită de stil, e doar
grosolănie şi răutate. Există de cînd lumea o categorie
de oropsitori ai vieţii, fanatici care interzic fericirea,
osîndesc plăcerea, detestă rîsul şi persecută inteligenţa.
Ei obţin totdeauna stima imbecililor şi izbutesc recurent
să instaureze o formă sau alta de teroare.
Libertinajul nu e decît o reacţie la atari intoleranţe.
Indiferent de excesele lui nelăudabile, libertinajul a avut
meritul filozofic de a fi proclamat prioritatea plăcerii
senzoriale drept criteriu al tuturor valorilor. Sună cam
tare, e adevărat ; tot adevărat este că un asemenea punct
de vedere exprima o extremă relaxare a moravurilor,
dar, dacă ne gîndim bine şi fără preconcepţii, el e perfect
întemeiat. Separaţia (şi alternativa) pe care o fac pedanţii
între plăcerile .spiritului. şi cele al .trupului., pe lîngă
că e nesinceră, este şi ea o mostră de lene a minţii. Că
e nesinceră, e sigur : afară de cazuri de funciară nesimţire
sau de infirmitate, orice om normal, pe faţă sau în ascuns,
se dă în vînt după 
*
(Aici m-au întrerupt evenimentele din decembrie 1989.
Acum, după 7 ani, reiau de la jumătate remanierea
acelei alocuţiuni, tipărită în 1985 ( ?) prin grija Institutului
20 Alexandru Paleologu
de Fizică atomică, într-un volum colectiv, după înregistrarea
pe bandă. Textul acela nu mă satisfăcea deloc :
vorbisem atunci fără un plan şi cam dezlînat. În 1989
m-am apucat să-l refac în vederea includerii într-o carte.
Carte de care nu am mai avut vreme să mă ocup şi care
va fi abia aceasta, după ce voi fi adăugat următoarele.)
II
Un exemplu din Tolstoi. În romanul Învierea, pe la
început, dăm de fraza următoare : ....nu era socotit un
lucru sfînt şi însemnat bucuria sau înduioşarea pe care
primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi oamenilor ;
sfînt şi însemnat era faptul că în ajun se primise o
hîrtie cu număr, antet şi parafă..... Evident, o hîrtie cu
număr, antet şi parafă e un lucru important, dar nu cu
adevărat important. Nu .sfînt. şi .însemnat..
Birocraţia sufocă miracolul vieţii. Proliferarea cotropitoare
a birocraţiei e un efect al .seriozismului., adică
al luării totdeauna în serios a lucrurilor importante şi
niciodată a celor cu adevărat importante.
Cu adevărat importantă e fericirea. Veţi spune : ei
bravo, mare descoperire ! Toată lumea e de acord cu
asta ! (Aproape toată lumea ; sunt unii, feriţi-vă de ei,
care fac pe grozavii şi dispreţuiesc fericirea.)
De fapt, sunt foarte puţini cei care dau importanţă
cu adevărat fericirii. Aleargă după nişte surogate, unele
plăcute, altele plicticoase, la care acced sau nu, dar care
în cele din urmă se vădesc insipide. În cele din urmă.
Aceste .cele din urmă. anulează retroactiv toate agrementele,
toate vanităţile, prestigiul şi puterea de care
vei fi avut parte. Sigur, povestea aceea cu cămaşa fericitului
nu e decît un apolog fără cine ştie ce relevanţă.
Tot sigur este că marile lipsuri sunt teribile piedici în
calea fericirii. Însă nu insurmontabile. După cum plăcerile,
huzurul, îndestularea sunt, dar nu negreşit, propice
fericirii. Totul depinde de felul cum sunt primite. Acestea
sunt arhiştiute, repetate de milenii. Le repet şi eu acum.
Arhiştiute, dar în fond nu prea ştiute.
Insul care nu se are decît pe sine ca scop trăieşte
într-o dezolantă tautologie sufletească. Sunt suflete fără
vocaţie. Asta înseamnă a nu avea nimic sfînt.
21 Despre lucrurile cu adevărat importante
După cum unora le lipseşte simţul comicului sau al
sublimului, altora (în bună măsură, probabil aceiaşi) le
lipseşte simţul divinului. Există şi credincioşi practican
ţi cărora le lipseşte simţul acesta.
Simţul divinului, dacă îl ai, te face să recunoşti fără
greş, instantaneu, luminos şi exaltant prezenţa a ceva
.sfînt şi însemnat.. Poate fi un semn imperceptibil,
evanescent, în aparenţă cu totul oarecare. Bunăoară, în
Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, momentul perceperii,
în sordida celulă a închisorii Jilava, a unei fracţiuni
infime de cer însorit reflectat într-o mică băltoacă de
apă murdară, printr-un interstiţiu al oblonului ce interzicea
lumina zilei.
Veţi întreba : pe ce criteriu poţi dumneata decide că
acest lucru este .sfînt şi însemnat., iar altul, poate
similar, nu ? Pe nici un criteriu. Doar prin simţul divinului.
Nu e prezumţios ? O fi, nu ştiu. Sunt nenumărate
astfel de semne, dar cîţi sunt destul de atenţi, destul
de lucizi ? Luciditate sau, dimpotrivă, misticism nebulos,
voinţă de iluzionare ? Cum e cu auzitorii de voci, cu
văzătorii de înfăţişări impalpabile ? Cu aceştia e bine să
fim rezervaţi şi prudenţi. Sunt lucruri nedemonstrabile.
Numai simţul divinului, care operează abrupt şi
infailibil, le poate discerne şi discrimina. Es ist so.
*
Raţiunea e bună, nu trebuie să ne lepădăm de ea.
Dar neglijează nuanţele, lucrurile evazive, insesizabile.
.Raţiunea, zice Sf. Augustin, e o forţă care duce la
unitate.. Inteligenţa, dimpotrivă, merge la detalii, la
semne, la înţelesuri. Nu la .sensuri., ci la înţelesuri. Nu
e nici realist, nici rezonabil (şi nici raţional) a nu le lua
în seamă. Raţiunea trebuie controlată de inteligenţă şi
de suflet. Altminteri, duce la .raţionalizare. (care uneori
e o soluţie, dar nu oricînd) şi la sistematizare, care sunt
superficiale şi forţate. Duce la utopie. La teroare.
*
Pomeneam mai sus de credincioşi practicanţi lipsiţi
de simţul divinului. Nu li se poate imputa aceasta.
Sufletul lor nu e tautologic. E destul de trist că nu pot
discerne în cotidian lucrurile .sfinte şi însemnate.. Riscă
22 Alexandru Paleologu
să treacă iremediabil, cu inocenţă, pe lîngă marile revelaţii
şi miracole, de care e plină viaţa. Dar credinţa îi poate
mîntui.
În aceeaşi vreme, sunt alţii înzestraţi cu simţul divinului,
dar cu o conduită destul de laxă, de o nu prea
statornică observanţă (Mitia Karamazov, spre pildă).
*
A nu avea simţul divinului nu e totuna cu a nu avea
nimic sfînt. Acest din urmă caz, chiar dacă nu e malefic
în mod manifest, nu are mai puţin potenţialităţi demoniace.
Dar poate să fie şi doar simplă inconştienţă, o
criză sau o împrejurare neaşteptată putînd să-i reveleze
celui în cauză că are totuşi şi ceva sfînt. De altminteri,
cum a arătat odinioară Paul Zarifopol, un cumul
excesiv de .lucruri sfinte. constituie un abuz, o stare
maniacală, un blocaj devoţional şi nu înseamnă, în cele
din urmă, decît a nu avea nimic realmente sfînt.
*
Suflet tautologic. Suflet închistat, inapt de relaţia cu
transcendentul. S-ar părea că fenomenul acesta e cvasi-unanim în veacul nostru ; de la această constatare pleacă
teza lui Ortega y Gasset asupra .revoltei masselor..
Masificarea societăţii contemporane este efectul acestei
amputări a sufletelor de orice recurs la o instanţă transcendentă. Fiecare se ia pe sine drept scop, primă şi
ultimă raţiune de a exista. E, de fapt, ceea ce Tolstoi
(tot în Învierea) numeşte .egoismul vecin cu nebunia..
Să înţelegem termenul atît ca .demenţă. cît şi ca .a nu
fi bun. (ne-bun). Desigur, fenomenul a existat din totdeauna,
dar azi e un fenomen de massă.
Consecinţa e împuţinarea, marginalizarea şi ignorarea
elitelor. Dispariţia modelelor, atît morale cît şi
comportamentale. O lume fără repere. Fără scară de
valori. Fără valori.
*
O lume în care aproape nimeni nu-şi mai asumă şi
nu-şi recunoaşte vreo obligaţie. Numai pretenţii, numite
.drepturi.. În primul rînd, cel la .fericire personală..
Dar e o utopie, o himeră nenorocitoare. Nu există fericire
personală. Numai egoismul vecin cu nebunia îşi imaginează aşa ceva.
23 Despre lucrurile cu adevărat importante
Pleacă unul în Canada sau naiba ştie unde, părăsindu-şi nevasta şi copilul. Pleacă să .se realizeze.. Să
fie liber. Pleacă de acasă, ca acel Jean din La soif et la
faim a lui Eugen Ionescu. Poate că se şi .realizează.
(rămîne de văzut ce înseamnă asta : dacă e vorba de
maşină, vilă, week-end-uri, pentru care munceşte 8 ore
pe zi, eventual în altă meserie decît a sa, muncă fără
chiul, care-i repugnă şi îl oboseşte, asta e .realizare. ?).
Se gîndeşte oare din cînd în cînd, ca Jean din piesa
amintită, la nevastă şi copil ? Sau, de fapt, nu i-a iubit
cu adevărat niciodată. Sufletele tautologice nu sunt în
stare să iubească şi sunt funciar incapabile de fericire,
care nu poate exista decît împreună cu.
Numai cuplul e o realitate umană, aptă de fericire
(şi de tot ce intră în alchimia fericirii : suferinţă, sacrificiu,
bucurie, gratitudine). Aptă, nu .îndreptăţită.. Aş putea
zice că fericirea nu numai că nu e un .drept., ci o îndatorire,
cea de a aprehenda miracolul vieţii, întocmai cum
îl înţelege N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. Nu e vorba
de .tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes
possibles., nici de .armonie prestabilită., nici de optimism.
Fericirea nu e o pleaşcă picată din cer. Ea se plăteşte.
Enorm de scump, dar .face.. De altminteri, ea nu poate
fi obiectul unei negocieri, al unei poliţe de asigurare
trasă asupra Providenţei. Providenţa e misterioasă şi
arbitrară, e absurd şi impios să o judecăm după criteriile
noastre de echitate.
Cel mai teribil şi adevărat tratat asupra fericirii e
Cartea lui Iov.
Un perfect apendice profan la Cartea lui Iov e Candide.
De asemenea şi Jurnalul fericirii.
*
În Jurnalul fericirii nu apare nici un cuplu ca atare.
Steinhardt nu a avut parte de asta. Dar la 48 de ani s-a
cununat cu puşcăria. Pe urmă s-a călugărit.
În Cartea lui Iov există cuplul. Femeia lui Iov apare
puţin, dar există. Rolul ei nu diferă prea mult de al Evei.
*
Băieţii pregetă să se însoare ; dacă o fac, e sub rezerva
divorţului. Diverse .aventuri. în dreapta şi în stînga,
surogate de donjuanism. Apoi, ce ? Viaţa uşoară, plictiseala.
24 Alexandru Paleologu
Rămîn fetele nemăritate. Ce tristeţe ! Aşa se alimentează, în bună măsură, feminismul, această erezie
contra naturii şi contra graţiei. Ce rost are căsătoria,
dacă nu e pentru toată viaţa ? Dragostea nu înseamnă
numai tinereţe, voluptate, romanţe şi apoi plictiseala,
goana după altceva, care e mereu acelaşi lucru.
Dragostea e de la tinereţe pînă la bătrîneţe, iar cuplul
petrece din ce în ce mai bine cu cît se apropie de moarte
(bineînţeles, dacă are simţul divinului). Petrece din ce
în ce mai bine, în ciuda pierderii puterilor, în ciuda
tuturor necazurilor. Lucru cu adevărat important, cel
mai important : a petrece cît mai bine. Gîndiţi-vă la
toate înţelesurile acestui cuvînt. La toate. Inclusiv la
cel mai frivol.
25 Despre lucrurile cu adevărat importante
.MAI PRESUS DE TOATE.
Above all, keep cheerful.
E.G.C.
La 85 de ani, în 1957, Edward Gordon Craig a tipărit
un volum de memorii, , pe
care prefaţatorul ediţiei din 1981, Peter Holland, îl
califică de genial ; e drept însă că în engleză termenul
acesta are o accepţie mai modestă decît în alte limbi.
În engleză .genial. înseamnă plăcut, simpatic, vioi,
stimulator, calităţi pe care memorialul bătrînului om
de teatru le are din plin, în chip irezistibil. Emană din
cartea lui o frăgezime extraordinară, ceva genuin, nişte
arome, un farmec, un gust al existenţei, o vivacitate,
prin care trecutul evocat parcă s-ar ivi prima oară abia
acum, nou-nouţ şi strălucitor. Prospeţime tinerească pe
care, paradoxal, tocmai vîrsta tîrzie are darul de a o
stîrni, căci ea, vîrsta tîrzie, deţine esenţa savuroasă,
nostalgică, fortifiantă, a înţelegerii vieţii.
Craig a folosit însemnări vechi, agende perimate,
păstrîndu-le datările, stilul de jurnal, dar redactînd o
carte nouă în care totul palpită ca ceva actual şi viu, iar
gîndul se mişcă săgetător şi ingenuu. Bătrînul Craig a
altoit în acest context şi pasagii din alte scrieri de-ale
lui, căci în aproape tot ce a scris există trăsături autobiografice
(chiar şi ideile lui, poate mai ales ele, au atare
caracter).
Peter Holland, relevînd compoziţia aparent deslînată a cărţii şi mulţimea ei de digresiuni, ne previne
împotriva prea facilei presupuneri că s-ar datora senilităţii unui autor încurcat în abundenţa propriului material
 ; asemenea părere ar fi . E vorba, dimpotrivă, tocmai de
un efect deliberat, de un vicleşug artistic. . spune mai
26 Alexandru Paleologu
departe prefaţatorul. Evident, e un răsfăţ, dar un răsfăţ
strategic, răsfăţ jucat, rol aşadar ; cartea e un spectacol
cu scenariul, regia, scenografia şi interpretarea de
Edward Gordon Craig.
.Rolul. e cel de gentleman original, trăind în Italia,
după obiceiul de odinioară al britanicului cu dare de
mînă. .Darea de mînă. a lui Craig e destul de relativă ;
din scrisorile către Haig Acterian rezultă că avea nu
prea rar perplexităţi pecuniare şi că punea nădejde în
diverse proiecte teatrale sau editoriale ce se dovedeau
de regulă himerice. În una din aceste scrisori constată
nevoia de a-şi cumpăra cînd va avea bani un costum
nou, deoarece garderoba lui cam lasă de dorit de la o
vreme ; în altă scrisoare, se interesează de posibilitatea
găsirii unei slujbe modeste la un teatru de stat din
Roma, adăogînd în final . Cu toate acestea, are la Genova o locuinţă
destul de mare ca să-i încapă imensa bibliotecă plină de
ediţii rare şi de incunabule, în care a investit o avere.
Călătoreşte destul de mult, căutînd hoteluri ieftine dar
liniştite şi confortabile. Evident, e departe de a fi
.artistul cel mai sărac din Europa., dar, trăind după
plac şi cu desăvîrşire liber, fără a fi un bogătaş, e,
fireşte, dacă nu propriu-zis strîmtorat, în tot cazul
constrîns la o rezonabilă cumpătare, fără a-şi refuza
totuşi agrementele vieţii.
În primele scrisori către Acterian, pe lîngă engleză,
Craig recurge (cam imperfect, de altminteri) la germană,
italiană şi franceză, combinîndu-le chiar şi în cîte o
singură frază ; acest plurilingvism fantezist şi amuzant
(după cum fantezistă şi amuzantă e şi grafia în pagină)
e a unui spirit fantasc şi funciarmente bine dispus. Buna
dispoziţie e la Craig nu numai o trăsătură de caracter,
ci şi o filozofie. Filozofie mult mai profundă decît îşi
închipuie posacii şi pedanţii, care dispreţuiesc tot ce
sunt incapabili să înţeleagă, adică aproape tot ce e uman,
deci şi dragostea, şi durerea, şi sacrificiul, şi lacrimile,
şi veselia ; în consecinţă, şi arta, în care nu sunt în stare
să vadă decît lecţii. Above all, keep cheerful, îi spune Craig
lui Acterian într-o scrisoare, subliniind această propozi
ţie. Keep cheerful înseamnă mai mult decît clasicul
precept englezesc keep smiling, admirabilă regulă de
27 Despre lucrurile cu adevărat importante
conduită decentă în nefericire şi înfrîngere, însă doar atît.
Keep cheerful e o filozofie, o atitudine adînc umană,
generoasă şi plină de curaj în faţa vieţii, a lumii, a
evenimentelor şi a Creaţiunii. Ea e cheia universului
shakespearian, tot atît de bine în bucurie şi încîntare,
cît şi în eşec, adversitate sau dezastru, tot atît de bine
în As you like it ca şi în Hamlet. Keep cheerful e o
maximă valabilă în orice împrejurare, mai presus de
toate (above all).
Tot lui Acterian îi ţine Craig o dată următoarea scurtă
dizertaţie, consemnată de ucenicul romîn în placheta
Gordon Craig şi ideea de teatru (Bucureşti, 1936) :
.Melancolia nu e tristeţe... ; chipul lui Hamlet e luminos,
chiar fericit ; tristeţea nu apare în nici o trăsătură, poate
părerea de rău ; Hamlet trebuie să semene cu Shelley şi
Blake. Nu e nimic paradoxal într-o astfel de interpretare.
Un om de la o anumită altitudine a inteligenţei
începe să fie vesel chiar cînd se exprimă trist..
Ne fay rien sans gayeté, acest principiu montaignian
e şi al lui Craig ; de altminteri, chiar din a patra pagină
a cuvîntului său înainte la , aflăm că Montaigne este autorul său de căpătîi,
înainte de orice alte cărţi, cu excepţia operelor lui
Shakespeare ; în alt loc, la pagina 178, pune eseurile lui
Montaigne alături de psalmii lui David. (Să ne amintim
că, aşa cum bine se ştie, una din lecturile predilecte ale
lui Shakespeare o constituiau, de asemenea, eseurile lui
Montaigne ; nu e izbitor de semnificativă această
opţiune la doi dintre cei mai mari oameni de teatru ai
Angliei, al doilea fiind, atît ca actor, cît şi ca regizor şi
exeget, principalul inovator ca interpret al primului ?)
Nu ar fi prea hazardat a face din atitudinea faţă de
Montaigne un test hotărîtor în privinţa calităţii spiritelor.
Nu a valorii, nu a însemnătăţii, ci pur şi simplu
a calităţii omenesc-intelectuale, a disponibilităţii comprehensive,
a francheţei (în toate accepţiile termenului).
Respingerea lui Montaigne, opacitatea faţă de spiritul
său, e un fenomen de regulă întîlnit în rîndurile posacilor
şi pedanţilor suspomeniţi. Aceştia înţeleg cultura ca
şcoală, cum e în principiu normal, dar o înţeleg ca una
de corecţie, în vreme ce pentru montaignieni cultura e
o grădină (nu mai puţin şi o şcoală, fireşte, cum nu ? dar
una în bună măsură buissonnière).
28 Alexandru Paleologu
Tot la pagina 4 a cuvîntului său înainte, Craig face,
în legătură cu Montaigne şi cu Shakespeare, o suită
bruscă de mărturisiri uluitoare ; uluitoare printr-o
neobişnuită francheţe (în toate accepţiile) şi uluitoare
prin ele însele. După toate cele spuse cu privire la
Montaigne, ne scurtcircuitează cu această declaraţie în
cursive : nu i-a citit toate eseurile ! I-au fost timp de o
viaţă carte de căpătîi, pe unele le-a citit de nenumărate
ori, dar pe altele încă nu, pînă în 1957 ! Apoi, imediat,
una şi mai tare : nici piesele lui Shakespeare nu le-a
citit pe toate ! Titus Andronicus, trilogia Henry VI, jumătate din Richard II, Comedia erorilor,  îşi aşteaptă încă lectura. Se miră şi el, dar asta e,
şi nu se jenează s-o spună.
Ce pot gîndi cărturarii serioşi despre un om de teatru
englez, actor şi regizor, care pînă la 85 de ani a omis
să citească texte shakespeariene profesional obligatorii ?
Gîndească ce vor : omul în cauză e cunoscut în lumea
întreagă pentru realizările sale epocale tocmai în materie
de Shakespeare şi pentru strălucitul său talent. La această
vîrstă, unui asemenea om nu-i mai pasă de părerile
altora, oricine ar fi ei. Un asemenea om îşi poate permite
la bătrîneţe sinceritatea cea mai totală, spunînd în
deplină linişte lucruri mult mai şocante decît toate
îndrăznelile exaltate şi dogmatice ale tinerilor.
Iată şi alt mare artist, celebru pentru erudiţia lui,
care la 84 de ani declară într-o convorbire radiodifuzată :
....am citit, cum să spun, pe apucate. Autorii pe care-i
prefer i-am citit şi recitit. Deşi n-am citit chiar toate
cărţile lor. Am răsfoit pe ici, pe colo.... (Jorge Luis
Borges lui Jean d.Ormesson, cf. .Secolul 20., 5-6, 1982).
În corespondenţa lui Thomas Mann se află o scrisoare
minunată prin sinceritate şi haz, adresată în 1951
redactoarei paginii literare la .New-York Herald Tribune.,
în care autorul lui Doktor Faustus constată cu mirare şi
oarecum jenat că lumea îl crede nemaipomenit de savant
deoarece cărţile lui sunt pline de atîta .cultură.. El
mărturiseşte că pentru compoziţia unor romane i-a
trebuit tot savantlîcul acela, pe care l-a obţinut ad-hoc,
întrebînd, consultînd enciclopedii, căutînd izvoare care
trimit fatalmente la altele, şi aşa mai departe, uitînd
apoi toate datele acumulate de care, odată cartea
29 Despre lucrurile cu adevărat importante
terminată, n-a mai avut nevoie ; .În realitate sunt .
iertaţi-mi expresia tare . de o incultură greu de imaginat
la un scriitor de renume mondial., adaogă el, evident
exagerînd. Cum se ştie, el a citit întîia oară Don Quijote
la 60 de ani, mulţumită răgazului oferit de călătoria
cu transatlanticul spre exilul american. Altfel poate
n-ar fi apucat niciodată să citească această mare carte
.nefacultativă..
Toţi cei care am fost aduşi de soartă să practicăm
oarecare .erudiţie. ştim că ea se dobîndeşte mai uşor
decît îşi închipuie profanii ; există un noroc al cercetării, există nişte zîne bune care ne scot în cale sursele
trebuincioase. Dacă eşti mînat de un gînd, el atrage
printr-o simpatie misterioasă informaţii pe care poate
că nici nu le-ai fi visat. Răsfoind o carte sau revistă dai
de o trimitere nebănuită, care te trimite la alta, şi te
pomeneşti la un moment dat în posesia unei ştiinţe care
te-a găsit ea pe tine mai mult decît tu pe ea. Fireşte,
e neapărat necesară o anumită şcolire şi instrumentaţie
prealabilă, cunoaşterea unor limbi, oarecare exerciţiu
filologic, o anumită familiarizare cu biblioteca. Dar mai
cu seamă e necesar neastîmpărul gîndului, gustul, dispoziţia şi, , buna dispoziţie. Există, e adevărat,
şi monştri de erudiţie, ca Iorga, Pico della Mirandola,
atîţia alţii, fenomene ameţitoare care parcă ar fi
înghiţit ca nişte zmei toată ştiinţa lumii, dar şi ei au,
fatalmente, lacune enorme ; noi vedem numai ştiinţa lor
uriaşă, care ne dă gata, nu şi ignoranţa lor inevitabil nu
mai puţin uriaşă. Nu spun aceasta ca să-i scuz pe ignari
(şi nici pe mine însumi), ci dimpotrivă.
Cultura ar trebui să ne facă modeşti, dacă suntem
sinceri, după pilda unor , care nu s-a jenat să scrie .
poate ironic . cu privire la nu mai ştiu ce problemă
filozofică, .it.s too difficult for me.). Modeşti în primul
rînd fiindcă ne pune în contact cu creaţia marilor genii
ale omenirii ; cum spune Gordon Craig, tot în legătură
cu Montaigne : . Modeşti
apoi fiindcă ne face să ne ştim limitele propriei noastre
ştiinţe şi (doar în parte) mărimea neştiinţei noastre ;
restul abia dacă-l bănuim ; ne ferim cum putem să nu
30 Alexandru Paleologu
ne dăm de gol, dar riscul există şi e mai prudent, ca să
nu zic mai onest, să ne mărturisim ignoranţele.
Cultura nu poate fi decît umanizantă, sporitoare a
înţelegerii, îngăduinţei, compasiunii şi bucuriei :  Nu mă sfiesc să spun aceste banalităţi fiindcă
un filozof cu înalt prestigiu recomandă o aşa-numită
.cultură de performanţă.. E vorba de fapt de ceva ce ar
trebui să fie de la sine înţeles ; cultura nu înseamnă
numai delectare, ci pretinde şi efort. Dar .performanţa.
ca atare, ca scop în sine, merge în afara rostului omene
şte modelator al culturii, ducînd la autosatisfacţie, la
o suficienţă orbitoare şi la dispreţ planificat faţă de tot
ce ţine .doar. de suflet, de inimă, şi nu exclusiv de
.spirit.. (Să relevăm şi faptul că filozoful nostru nu
identifică decît mult prea rar .spiritul. în operele de
artă.) Dacă ar fi să optăm pentru un anumit fel de
cultură (ceea ce-mi pare totuşi de nedorit, orice atare
opţiune fiind restrictivă), ar fi mai nimerit să ne
pronunţăm pentru o cultură de substanţă decît pentru
una de .performanţă..
Am adus vorba de inimă pentru că în Index... Craig
are o pagină superbă în care spune că spiritul poate
acţiona în noi fie în bine, fie în rău (aşadar nu e dincolo
de...) ; în bine, cînd apare, acţionează cu plină forţă, iar
grija noastră de căpetenie trebuie să fie de a ne păstra
trupul (s. ns.)  Pentru
aceasta ne e dată iubirea, acea iubire care, cînd sălăşluieşte în inimă (în inimă, repetă el subliniind cuvîntul),
e destul de puternică pentru a pune în mişcare imaginaţia.
Chiar cînd s-a îndoit că ar avea cu adevărat o inimă, a
putut totuşi vedea că  Numai în inimă
a găsit totdeauna soluţia în dilemele ce l-au asaltat .în
fiecare lună, în fiecare săptămînă, în fiecare zi, şi era
mereu soluţia justă. (p. 102).
Sunt în aceste pasagii cel puţin două lucruri de
reţinut şi de meditat. Întîi că iubirea pune în mişcare
imaginaţia. Pare un loc comun, dar nu e vorba aici de
clişeul după care iubirea e amăgitoare, iluzie, fantasmă
şi aşa mai departe. Din cuvintele lui Craig reiese că
iubirea e creaţie, operă poetică (poiein = a crea), aşadar
31 Despre lucrurile cu adevărat importante
fenomen de cultură, ca în iubirea lui Tristan şi a Isoldei
sau a lui Paolo şi a Francescăi din cîntul V al Infernului
(cum se ştie, prima e declanşată de un filtru, cealaltă de
citirea împreună a poveştii despre iubirea lui Lancelot şi
a Ginevrei). Mai reiese că imaginaţia e o facultate de
importanţă capitală, ceea ce se spune uneori, dar ca
simplu clişeu, de regulă cu un aer de beatitudine prostească, mai ales à propos de basme, feerii şi istorioare
.poetice., care chipurile ne-ar scoate din aşa-zisa platitudine
a existenţei şi a realităţii .brutale. (e de notat
aici că Gordon Craig îşi mărturiseşte într-un loc, la
pagina 32, slaba preţuire pentru Alice în ţara minunilor).
Al doilea lucru de reţinut este că nu orice iubire aparţine inimii şi că numai cea din inimă e propriu-zis iubirea
care pune în mişcare imaginaţia, în sensul pe care l-am
relevat, adică de transfigurare, de transmutaţie ontologică, de operă aşadar, în sensul unei alchimii existen
ţiale . În alchimie athanorul simbolizează
inima, centru al fiinţei umane, adică al microcosmosului,
replică a universului concordantă cu acesta. Nu e vorba,
evident, de .amor platonic. şi de o depreciere a sexualităţii.
Craig îşi mărturiseşte în mai multe locuri puternica
emoţie sexuală în prezenţa anumitor femei ; nu e simplă
pornire instinctuală (e şi asta, fireşte), sau .animalică.,
aşa cum se exprimă atîţia farisei, ci e o emoţie în care
e angajată inima (în alchimie inima şi sexul joacă un rol
esenţial) ; am subliniat mai sus locul unde Craig spune
că trebuie să ne păstrăm trupul disponibil pentru marile
impulsuri prin care inima îşi spune cuvîntul. Desigur,
iubirea nu e înţeleasă, în pasagiile citate mai sus, numai
ca iubire între bărbat şi femeie, ci dincolo de eros (dar
nu mai presus), are şi o accepţie mai generală, oarecum
în sensul lui agapé. Ea e şi o funcţie de cunoaştere, aşa
cum arată Max Scheler într-un eseu celebru. Mai mult
decît atît, organul ei, inima, reprezintă pentru Craig
singura instanţă infailibilă a înţelegerii şi deciziei, singura
care i-a inspirat, cum afirmă, soluţiile juste. De cîte ori
a interpretat ceva în mod greşit, mai spune el, aceasta
s-a întîmplat fiindcă pentru o oră sau o zi a uitat de
avizul inimii.
Craig are o anumită rezervă faţă de intelect şi
.înţelepciune. : . Acel  subliniat este desigur
varianta .rea. a spiritului, menţionată mai sus. Nu e în
această rezervă nici anti-intelectualism, nici recurs la
un .intuiţionism. obscur. E, dimpotrivă, luciditate, o
luciditate care ţine de pascalianul 
Luciditatea de a discerne, de pildă, acel . şi
luciditatea de a înţelege oracolele inimii.
În privinţa .înţelepciunii. ar trebui spus că felul
cum e îndeobşte înţeleasă justifică rezerva lui Craig.
O .înţelepciune. detaşată de inimă, evitînd angajările
afective, socotite slăbiciuni (sau prilejuri de suferinţă,
ceea ce fără îndoială că sunt, dar suferinţa e un risc
care, ca preţ al fericirii, merită să fie asumat), o înţelepciune
posacă sau ricanantă, e cu siguranţă viciată de
acel ... În schimb,  rezumă o
autentică înţelepciune, o înţelepciune iradiantă, în
acord cu inima. Ce reconfortantă şi liberă, ce înţeleaptă
prin urmare, e acea insouciance cu care Craig trece prin
viaţă sub această deviză ocrotitoare ! (Poate mulţumită
ei a trăit 94 de ani !)
Cînd spune că inima năzuieşte . şi
că de cîte ori precumpăneşte le merge bine tuturor, ne
dezvăluie în cuvinte puţine şi simple o cosmologie şi o
etică. Poate şi o filozofie a istoriei, căci, dacă aşa cum
spune Hegel, istoria nu e terenul fericirii, e totuşi al
speranţei, iar speranţa, care de milenii înşelată reînvie
totuşi mereu, e un mare dar al inimii . above all.
33 Despre lucrurile cu adevărat importante
DESPRE PRIETENIE
Probabil că marile prietenii, cum a fost cea dintre
Caius Laelius şi Scipio Aemilianus, al cărei elogiu îl
face Cicero în De amicitia, erau şi atunci destul de rare,
poate tot atît de rare ca în zilele noastre şi ca întotdeauna.
Vestitele şi exemplarele cupluri de prieteni ca
 care au
existat istoriceşte, pentru a nu mai pomeni pe cele
legendare ca Ahile şi Patrocle sau Oreste şi Pilade, erau,
ca şi cel care i-a inspirat lui Cicero cunoscutul dialog,
cazuri cu totul excepţionale : au şi fost reţinute ca atare
în amintirea omenirii. Fireşte că asemenea prietenii s-au
legat şi se pot lega şi între oamenii obscuri, dar experienţa
şi judecata ne spun că numărul lor nu poate fi decît o
minoritate.
Marea prietenie e fără îndoială tot aşa de puţin
obişnuită ca marea dragoste. Ca şi aceasta, ea nu e un
fenomen natural, ci unul de cultură, adică un produs al
spiritului, care, potenţînd o pornire spontană şi
sporadică (gr. sporadikos : împrăştiat : în cazul dragostei,
instinctul perpetuării, în cazul prieteniei, sociabilitatea), o
transformă într-un sentiment concentrat, conştient şi
continuu. Aşa cum toţi oamenii au, mai mult sau mai
puţin, o viaţă sentimentală, dar cei mai mulţi ignoră
marea iubire chiar dacă-şi închipuie că au parte de ea,
toţi avem relaţii mai mult sau mai puţin preferate cu
unii din semeni.
Dintre aceştia unii ne devin apropiaţi şi intimi, pe
temeiul plăcerii şi folosului material sau, ca să ne exprimăm mai frumos, al .afinităţilor elective.. Dar cîte din
aceste prietenii nu rezistă decît fiindcă nu au avut
prilejul verificării printr-o probă severă şi eliminatorie ?
Cîte nu se desfac pur şi simplu prin schimbarea domiciliului
sau locului de muncă ? Şi cîte rezistă unei lungi
absenţe, cîte nu sunt foarte uşor înlocuite ? În ce mă
priveşte, am avut, e drept, bucuria să mă întîlnesc în
34 Alexandru Paleologu
străinătate, după decenii de despărţire şi fără să ne mai
fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care
am regăsit imediat aceeaşi înţelegere perfectă şi
cordială de odinioară, chiar mai profundă mulţumită
maturităţii. Dar am văzut în jurul meu cum schimbările
pe care timpul le aduce în cadrul existenţelor noastre
fac să treacă în uitare persoane cu care am avut, probabil
chiar ani de zile, obiceiul să ne petrecem răgazurile
împreună : ne erau şi le eram de fapt destul de indiferenţi.
Deşi, cum spuneam, nu cred că proporţional prietenia
era mai puţin rară în vechime decît azi, e totuşi foarte
probabil că în societatea modernă alegerea prietenilor,
cît şi relaţiile cu ei sunt mult mai întîmplătoare decît
în epocile trecute, din cauza aşa-numitului .ritm al
vieţii., adică a organizării ocupaţiilor şi a .timpului
liber.. Însăşi expresia aceasta, pe care lumea veche nu
o cunoştea şi care a apărut cam o dată cu taylorismul
şi ca un efect al acestuia, implică faptul că o parte
însemnată a timpului, deci a vieţii oamenilor, nu e
liberă, iar pe cealaltă se grăbesc s-o .omoare., scop în
care se inventă şi proliferează pe scară din ce în ce mai
mare divertismente standardizate. Paraziţii sociali al
căror timp e în întregime .liber. îl... .omoară. în întregime,
ceea ce înseamnă în definitiv că-şi anulează totalmente
existenţa (or, între inşi cu existenţe nule nu se
pot întemeia prietenii reale). În ziua de azi, timpul zis
.liber. e folosit îndeobşte pentru aşa-numita .deconectare.,
care nu înseamnă propriu-zis altceva decît suspendarea
sau obliterarea oricăror preocupări reale, deci iluzie şi
inconştienţă mai mult sau mai puţin organizate. În
consecinţă, prieteniile au şi ele acest caracter şi se
revine la relaţii superficiale, dacă nu şi efemere, respectivii
prieteni fiind de fapt simpli parteneri de week-end,
bridge şi celelalte.
Pe de altă parte, ocupaţiile devenind din ce în ce mai
specializate, prieteniile sunt de obicei ocazionate de
.specialităţi. : medicii între ei, inginerii între ei, economi
ştii, scriitorii, avocaţii, militarii, pictorii etc., între ei
(cu toţii, la rîndul lor, diferenţiaţi pe specialităţile tot
mai distincte din sfera profesională : chirurgi, electroni
şti, dramaturgi şi aşa mai departe). Şi căsătoriile sunt
prilejuite mai mult de coincidenţe profesionale decît de
35 Despre lucrurile cu adevărat importante
alte afinităţi. Durata acestor relaţii, fie amicale, fie
conjugale, e şi ea determinată de relativul status quo al
împrejurărilor.
Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că şi prieteniile
ilustre ce se pot arăta ca exemple au fost şi ele, de cele
mai multe ori, între oameni oarecum de aceeaşi .specialitate
., Laelius şi Scipio, de pildă. E firesc ca între
oamenii ce se consacră unor mari idealuri şi acţiuni, în
artă, în ştiinţă, în politică, să se aleagă prieteni cu
afinităţi personale profunde şi durabile. În asemenea
cazuri, eventualele disensiuni şi rupturi ce pot surveni
nu au niciodată decît motive de ordinul credinţelor şi
principiilor şi deci prietenia, chiar dacă încetează definitiv,
rămîne undeva, în plan ideal, întreagă, iar stima
şi poate chiar iubirea mutuală, trecînd într-un domeniu al
tăcerii, nu pot să dispară cu totul. Nu cred deloc că
asemenea prietenii erau mai frecvente în lumea antică
decît în cea medievală, în cea modernă sau în cea
contemporană. Dar e adevărat că în antichitate se punea
un preţ mult mai mare pe prietenie decît pe dragoste.
Fără îndoială că aceasta se datorează relativului
dispreţ al anticilor faţă de femeie, adică mai exact desconsiderării ei în plan social. În Evul Mediu condiţia
juridică a femeii nu s-a ameliorat aproape deloc, dar cea
socială a cîştigat enorm prin cultul Madonei şi institu
ţia cavalerismului : de aici apariţia amorului courtois,
idealizat în poezia trubadurilor, în legende ca a lui
Tristan sau a lui Lancelot. Mai tîrziu au apărut filozofii
.libertini. şi senzualismul, atît filozofic, cît şi .galant.,
apoi romantismul, pe urmă şcoala naturalistă şi în cele
din urmă Freud. În toate aceste perioade a dominat
interesul faţă de femeie, văzută alternativ, cînd ca
Madonă, cînd ca Veneră.
Între timp, în vremea Renaşterii, atît datorită
recrudescenţei interesului pentru antichitate, cît şi
altor cauze pe care nu e loc să le enumerăm acum,
prietenia virilă redevine o temă .culturală. şi Montaigne,
de pildă, vorbind de prietenia dintre el şi Etienne de la
Boétie, o tratează în spirit şi cu referinţe antice. Trebuie
să remarcăm că la Grecii antici prietenia virilă făcea loc
şi aşa numitului .amor grec., despre care Montaigne
spune : .

Caracterul ambiguu al prieteniei la Greci apare ca
de la sine înţeles în dialogul lui Platon, Lysis sau despre
prietenie. Dialogul acesta e plin de arguţii sofistice
aduse pe de departe pentru a stabili teze practic contestabile,
dar filozofic fecunde, în mod obişnuit atribuite
lui Socrate de către Platon, cum este cea că prietenia
(philia, aproape identică la el cu eros) ar fi năzuinţa
unilaterală a neîmplinitului către împlinire şi că deci
numai fiinţa imperfectă iubeşte, cea perfectă rămînînd
impasibilă (teză de altminteri amendată foarte subtil
chiar de Platon la finele dialogului).
Cu toate arguţiile acestea, nu rareori iritante, dar şi
stimulatoare pentru inteligenţă, Platon deduce în Lysis,
într-o extrem de frumoasă şi subtilă viziune artistică (şi
dramatică în planul mişcării spiritului) esenţa ultimă a
prieteniei, principiul ei generator, care e ideea de Bine.
Dar despre prietenie propriu-zis, adică despre ceea ce
înţelegem în mod obişnuit şi efectiv prin acest cuvînt,
despre formele şi modalităţile ei ca fenomen concret, social
şi individual, aflăm din Lysis prea puţin.
Tuturor acestor forme şi modalităţi le face inventarul
complet Aristotel în cărţile a opta şi a noua din
Etica Nicomahică. Nimic nu e de adăugat, nici de amendat
la ceea ce spune Aristotel în această materie (ca şi în
aproape toate materiile).
De la început face o afirmaţie extraordinară, care
dacă nu e înţeleasă în spiritul civic, etic şi raţional al
filozofiei greceşti şi clasice, riscă să ducă la cele mai
funeste consecinţe. Anume : legiuitorul înţelept pune
mai mare preţ pe prietenie decît pe dreptate. Dacă ne
gîndim la importanţa pe care o dă filozofia greacă
legiuirii, adică ordinei şi cetăţii, înţelegem că prietenia
e prin excelenţă tema primordială a filozofiei (ceea ce
rezultă în mod evident şi din Lysis). În nici un caz
afirmaţia lui Aristotel nu înseamnă că dreptatea ar
putea fi eventual sacrificată de dragul prieteniei, ci,
dimpotrivă, că ea decurge în mod necesar din prietenie.
37 Despre lucrurile cu adevărat importante
Omul fiind prin definiţie sociabil (zoon politikon), fireşte
că afinităţile prin care se asociază cu semenii săi sunt
determinante pentru constituirea oricărei comunităţi.
Aristotel spune că toate comunităţile sunt părţi ale
comunităţii politice (recte ale cetăţii) şi că deci aceasta
se întemeiază pe prietenie. Dar numai cetatea, adică
societatea civilă, poate asigura dreptatea şi numai în
cadrul cetăţii, în care se cristalizează morala ca fenomen
individual de conştiinţă, e posibilă prietenia.
Bineînţeles că afinităţile care determină comunitatea
umană sunt în primul rînd interesele vitale, adică folosul
şi plăcerea. Aristotel, deşi declară că folosul şi plăcerea
nu confirmă în mod perfect prietenia, fiind supuse
fluctuaţiilor şi nefiind intrinseci şi imuabile şi pure ca
virtutea (adică, după Lysis, binele), care singură consacră
adevărata prietenie, le reţine totuşi ca esenţial
necesare, chiar dacă nu suficiente. Mînat mai mult de
umoare şi lipsit de spiritul metodic al Stagiritului,
Montaigne, comentîndu-i acest pasagiu, se pripeşte cam
imprudent să tăgăduiască plăcerii şi folosului caracterul
de factori determinanţi ai prieteniei : .
Părerea că prietenia ar fi .dezinteresată. e un clişeu
moralizator lipsit de acoperire : nu există prietenie fără
plăcere şi folos. Diferenţa dintre prietenie şi formele
inferioare, superficiale, de cîrdăşie, nu e alta decît cea
dintre nivelurile de interes (fără a le exclude pe cele
elementare, care sunt de la sine înţelese). Butada cinică
a lui Bloy :  nu e nici meschină, nici nedreaptă. Asistenţa
bănească e, orice s-ar spune, o probă crucială a prieteniei.
Tot Bloy spunea altădată că între prieteni nu se ştie
niciodată cine dă şi cine primeşte. Folosul mutual e de
toate felurile cu putinţă, valorile de ordin moral şi cele
de ordin material intrînd într-un joc de compensaţii şi
de amestecuri care în cele din urmă menţin un echilibru
egal şi constant. Saint-Exupéry spune undeva că prietenul
este acela la care nu te sfieşti să baţi în toiul nopţii la
38 Alexandru Paleologu
uşă strigîndu-i : .Deschide, sunt eu !.. Unui prieten
adevărat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde
nimic. De aceea, nimic nu e mai absurd şi mai injust în
prietenie decît reproşurile şi întoarcerea serviciilor şi
sacrificiilor făcute : acesta e, de altfel, şi sensul
afirmaţiei lui Aristotel că între prieteni nici nu e nevoie
de dreptate. Prietenia e dreaptă prin ea însăşi, ea e prin
excelenţă întruchiparea dreptăţii.
Nu mai puţin şi a libertăţii. Prietenia e una din
manifestările esenţiale ale libertăţii, în primul rînd
fiindcă înseamnă alegere, dincolo de legăturile rudeniei
(dar, liberă fiind alegerea, ea poate fi făcută şi înăuntrul
acestora). Prietenie înseamnă opţiune manifestă şi
constantă, deci o angajare deliberată şi încărcată de
răspundere. E deci cu totul străină de orice capriciu şi
de regulă nu se declanşează prea spontan (ceea ce nu
înseamnă deloc că întîmplarea nu joacă şi în prietenie
ca şi în toate lucrurile omeneşti un rol pe care numai
cine nu are simţul realităţilor se încumetă a-l nega).
Aristotel subliniază de la început că, neputînd exista
prietenie decît mutuală, ea trebuie să fie manifestă,
ştiută nu numai de cei în cauză, ci de toată lumea. Îmi
pare evident că nu pot exista prietenii secrete. O conjura
ţie nu e prietenie propriu-zisă, dar se poate întemeia
pe prieteniile existente sau poate da naştere altora care
să subziste ulterior. Dar prietenia nu poate fi clandestină : ca act de libertate, ea trebuie să fie pe faţă,
uneori chiar sfidătoare : clandestinitatea e contrariul
libertăţii. (E adevărat însă că .ocultarea., .conjuraţia.,
.ilegalismul. sunt, în anumite perioade şi împrejurări,
singura subzistenţă a libertăţii, dar scopul nu poate fi
altul decît ieşirea la lumină.)
Aristotel arată că regimul politic cel mai favorabil
prieteniei e democraţia, în vreme ce sub tiranie prietenia
devine extrem de rară. Tiranii au numai adulatori
şi sicofanţi ; ei nu pot avea prieteni şi nici tolera prieteniile
dintre supuşi ; fac totul pentru a le ruina, prin
insinuarea suspiciunii mutuale, îndemnarea la delaţiune,
dezbinarea prin tentaţie şi frică. Prietenia e singura
forţă care, prin simpla ei existenţă, se opune implicit
tiraniei şi menţine spiritul relaţiilor civile în plină
oprimare şi degradare a virtuţilor civice. Fireşte că la
39 Despre lucrurile cu adevărat importante
atari presiuni nu rezistă decît foarte rare prietenii
adevărate. Acestea sunt de asemenea singurele promotoare
ale relaţiilor civile şi în cazul anarhiei.
Prietenia fiind o opţiune, cum spuneam, deliberată
şi constantă, fiind un mod de a asuma destinul altuia,
e limpede că ea nu se poate da cu uşurinţă. Genul de
om .prietenos., aşa-zis cald şi comunicativ, spontan,
îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile
durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni cu bunăvoinţa împrăştiată e prin natură inapt pentru virtutea
eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia.
Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie
genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a
plăcea, poate chiar în aparenţă mai egoist, poate uneori
cu un caracter mai dificil. Nu e de pus multă nădejde
în prietenia altruiştilor fără astîmpăr, maniaci ai
negării de sine şi idealişti nerăbdători ; aş crede chiar
că o oarecare nuanţă de mizantropie e mai curînd proprie
unor prietenii adevărate. Generozitatea, fără de care nu
e de conceput o mare prietenie, nu e deloc tot una cu
altruismul ; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai
sigură şi mai cuprinzătoare decît la firile comune şi e,
de fapt, inseparabilă de curaj ; aceste două însuşiri, pe
care Descartes le preţuia atît de sus, nu pot exista fără
o foarte precisă putere de reprezentare a realităţilor
nevăzute şi fără o foarte fermă putere de decizie, adică
fără imaginaţie şi simţ practic. Nu există prietenie şi
nu există nici o virtute fără imaginaţie şi fără simţ
practic.
Fiind o manifestare a libertăţii, prietenia, diferit de
afinităţile de rudenie, poate fi revocată. Uşurinţa cu
care, din motive accidentale şi fără nici o disensiune
sau conflict, se desfac legături de foarte familiară şi
quasicotidiană comunicare, dovedeşte cît de superficială
şi lipsită de conţinut sufletesc este pretinsa prietenie
dintre oamenii comuni şi mai dovedeşte şi mizeria şi
subumanitatea lor morală : a nu avea o reală nevoie de
prietenie presupune a nu avea afecte umane reale nici
în căsnicie : soţi, părinţi, copii nu sunt altceva decît
nişte inşi legaţi numai prin interese primare ; cînd aceste
interese nu mai coincid, e uluitor cîtă funciară indiferen
ţă sau chiar ostilitate iese la iveală între fiinţe
40 Alexandru Paleologu
care au trăit laolaltă, împărţindu-şi treburile dar nu şi
împărtăşindu-şi viaţa. Încetarea prieteniei fiindcă folosul
imediat sau plăcerea monotonă a divertismentelor în
comun au expirat arată că de fapt nu fusese între acei
inşi niciodată propriu-zis prietenie. O prietenie adevărată nu se poate epuiza prin uzură şi nici nu poate
înceta fiindcă părţile şi-au descoperit la un moment dat
alte gusturi sau alte interese. Încetarea unei prietenii este
faptul cel mai grav ce poate surveni în existenţa cuiva
a cărui conştiinţă e de rang cu adevărat uman : e un fel
de moarte, o moarte parţială pe care o decide liberul
arbitru.
Uneori această decizie e inevitabilă, indiscutabilă şi
absolută ; atunci e luată poate nu fără efort, dar fără
ezitare, ca imediat şi existenţial obligatorie : acesta e
cazul cînd în persoana prietenului se revelează brusc
un monstru, cînd, cu alte cuvinte, întregul său spaţiu
moral e invadat de inumanitate. Să despuiem asemenea
cazuri de orice eventual şi iluzoriu prestigiu .demonic. :
adevăratele urme ale monstruosului şi inumanului
sunt : nulitate, impostură, minciună sau, pentru a da
nişte exemple din literatură, Hlestakov ori Coriolan
Drăgănescu. Între derizoriu şi odios deosebirea e doar
de optică, nu şi de esenţă ; de la Tartuffe la Iago, de la
Hlestakov la Macbeth nu există esenţial nici denivelare,
nici distanţă. Deriziunea sau ferocitatea sunt termenii
unei alternative doar aparente. Nu există abominaţie
de care nulitatea să nu fie perfect aptă. Oroarea pe care,
odată demascat, un asemenea ins o inspiră vine din
această nelimitată a lui aptitudine de a invalida existen
ţa. Nu încape nici o îndoială şi nici o speranţă : raporturile
cu el nu numai că trebuie să înceteze neîntîrziat,
dar şi trecutul comun se casează în întregime, cu atît
mai vîrtos cu cît a fost mai intim şi mai preţuit. În
atare caz, procesul nu i-l facem în fond aceluia, ci nouă
înşine, fiindcă e greu de admis (dar nu imposibil) că
cineva poate deveni radical altul decît era de la început
şi deci eroarea în alegere a fost fără de scuză.
Dar, dincoace de asemenea cazuri extreme, nu e deloc
exclus ca cineva să-şi schimbe firea pînă într-atît încît
relaţiile cu el să nu poată continua potrivit cu afinităţile
pe care se întemeiaseră înainte şi deci prietenia să
41 Despre lucrurile cu adevărat importante
înceteze oarecum de la sine. În asemenea caz, încetarea
aceasta nu e efectul unei revocări decisive, ci e de fapt
doar o suspendare, chiar dacă nu sunt şanse să se revină
asupra ei.
Revocarea prieteniei devine o problemă supusă deliberării şi pronunţării exprese în cazurile în care prietenul
săvîrşeşte fapte de natură să-i atragă oprobriul.
În asemenea cazuri, intransigenţa poate fi pur şi simplu
o dovadă de închistare sufletească, de infatuare şi de
fariseism. Prietenia, dacă e adevărată, e un sentiment
profund, care presupune şi un credit nu nelimitat, dar
foarte larg făcut partenerului. Mai ales dacă greşelile
acestuia sunt grave şi de natură să-l izoleze socialmente,
este nu numai o datorie de caritate, dar ar trebui să fie
un impuls al inimii să-i dăm întreaga noastră asistenţă,
mergînd pînă la a ne compromite public pentru el.
Fireşte, între obligaţiile ce ne incumbă în atari împrejurări este şi cea de a-i atrage atenţia şi de a nu-i
ascunde blamul nostru, dar trebuie să existe şi aici o
măsură, o cuviinţă, un respect al libertăţii celuilalt, care
să ne cenzureze excesul moralizator, cu atît mai mult
cu cît fiecare ştim foarte bine că nici onorabilitatea
noastră nu e perfectă. Există fireşte o limită a răbdării
faţă de abaterile prietenului, dar această limită trebuie
să fie cît se poate de largă : acesta e şi înţelesul preceptului
.să ierţi fratelui tău de şaptezeci de ori cîte şapte..
Răbdarea şi toleranţa aceasta sunt cu putinţă atîta
timp cît, în ciuda abaterilor sale, prietenul continuă să
accepte în principiu legislaţia morală şi criteriile comune
pe care s-a întemeiat prietenia. Dacă şi-a schimbat principiile,
dacă a repudiat acea legislaţie şi acele criterii, e
limpede că a rupt comunitatea esenţială a prieteniei şi
că aceasta nu mai poate dăinui. Încetarea ei, explicit
sau implicit declarată, are un caracter expres şi inflexibil.
Nu însă şi ireversibil în mod absolut. Trebuie să
fim intratabili în asemenea situaţie, dar nu absolut şi
necondiţionat intratabili. La Rochefoucauld spunea că
oricît de mare ar fi ruşinea pe care am putea-o merita,
stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Bineînţeles, cu
un preţ tot atît de mare, care, desigur, trebuie să fie,
omeneşte vorbind, neînchipuit de greu de plătit şi, fără
îndoială, în nici un caz pe măsura şi puterile sufleteşti
42 Alexandru Paleologu
ale unei firi comune. Cine e în stare de asemenea efort
(care desigur e şi de durată), merită nu numai reabilitarea
totală şi fără rezerve, dar o admiraţie şi un respect
mai mari decît ar fi putut obţine anterior.
Există însă cazuri teribile, cînd, fără ca unul din
prieteni să comită vreo acţiune moralmente blamabilă,
respectînd în continuare codul moral comun şi păstrîndu-şi
întreaga bună credinţă, prietenia intră într-un conflict
fără ieşire, adică propriu-zis tragic : în cazul disensiunilor
politice. Bineînţeles, nu e vorba de simple divergen
ţe de opinie şi de opţiuni diverse sau opuse în cadrul
unui regim stabil : acestea pot provoca uneori între
prieteni nervozităţi trecătoare, ridicări de ton şi ofense
mai mult sau mai puţin suportabile şi de regulă mici
zgîndăriri de nuanţă epigramatică şi ironică, aproape
niciodată de natură să întunece prietenia. Dar marile
crize politice, lovituri de stat, revoluţii, război civil pot
arunca buni prieteni în tabere opuse. În asemenea cazuri,
adversităţile sunt ireductibile nu numai pentru că
pasiunile se exacerbează extrem, cu consecinţe sumare şi
implacabile, ci şi pentru că problema binelui public,
salus populi, capătă un caracter radical, adică tragic.
Atunci se pune proba de foc. Cazuri de acestea au
fost mai puţin rare decît s-ar putea crede, în vremuri
de război civil şi teroare : prietenii se pot afla în tabere
vrăjmaşe iar unul să cadă în teritoriul stăpînit de
ceilalţi şi la cheremul aparent fostului său prieten.
Acesta nu va ezita să-şi trădeze mai curînd cauza decît
prietenul, călcînd peste propria convingere, cu orice risc,
inclusiv cel suprem.
Iată înţelesul ultim al tezei lui Aristotel : prietenia
este mai presus de dreptate. În ultim resort, aceasta e
dreptatea.
Dreptatea neputînd fi decît divină, prietenia, ca şi
dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu.
(1974)
43 Despre lucrurile cu adevărat importante
ELOGIUL MEMORIEI
Circulă printre oameni părerea că memoria individuală
nu e decît o însuşire subalternă, auxiliară, care, la cei
mai slab dotaţi intelectual, ţine loc de inteligenţă.
Adică : să fim atenţi, să nu ne lăsăm amăgiţi, să nu
luăm, cum zic francezii, des vessies pour des lanternes
(nişte băşici drept lanterne), să nu luăm drept supradotat
pe unul care dispune doar de o ţinere de minte
ieşită din comun, nu însă şi de un intelect deosebit.
Iorga bunăoară, în ochii multora, nu era decît un zmeu
al memoriei, o bibliotecă şi o arhivă ambulante, dar nu
şi o minte prea grozavă ; o butadă ardelenească zicea
despre el că .avea minte multă dară nu tătă bună..
De aici reiese pentru nu puţină lume că între ascuţimea inteligenţei şi întinderea ţinerii de minte ar fi un
raport invers proporţional.
Montaigne se vaită, în mai mult de un loc din Essais,
că memoria nu-l prea ajută. E doar o cochetărie. Să nu-l
credem sută la sută : băgaţi de seamă cum la tot pasul
îi vin în minte sumedenie de citate din mai toţi poeţii
latini !
Coroborat cu părerea sus pomenită, circulă şi altă
prostie : îndemnul de a nu ne încărca memoria. O pedagogie
a lenei minţii. Memoria trebuie, dimpotrivă, exersată la maximum. Cu cît e mai încărcată, cu atît e mai
precisă, mai vie, mai abundentă şi mai promptă.
Atrofia memoriei ca efect al menajării ei nu e altceva
decît incultură şi ininteligenţă. Mai mult : e pierdere de
identitate, deci nulitatea personalităţii.
Vechiul învăţămînt, din veacurile trecute, care miza
pe solicitarea maximă a memoriei, a format marile
spirite ale Europei. În schimb, deceniul ministeriatelor
socialiste ale învăţămîntului în Franţa (Lionel Jospin
şi Jack Lang), tinzînd la o educaţie nivelatoare, anti-selectivă, demagogic anti-elitară, a avut nişte efecte
catastrofale, socialmente probabil iremediabile pentru o
44 Alexandru Paleologu
generaţie. La noi, după patru decenii de falsificare a
istoriei şi eradicare a elitelor, ce să mai spunem ? Atît
doar, că au fost totuşi două perioade mai puţin rele,
între 1964-1971 sau în ultimii ani pre-decembrişti, cînd
copiii erau în grija bunicilor.
Există, e adevărat, şi un soi de parazitare a memoriei,
o anumită emulaţie de tipul .cine ştie cîştigă.. Nu ar
fi nimic rău în asta dacă nu ar duce la vicierea noţiunii
de cultură. În închisoare, unde deţinuţii, profitînd de
tovărăşia unor inşi presupuşi tobă de carte, căutau să-şi
.îmbogăţească. sau să-şi etaleze .bagajul cultural., mi-am
dat în petec nereuşind să le enumăr pe toate cele 9
muze şi atrăgîndu-mi pe bună dreptate replica mustrător
dezamăgită : .Ah, şi eu care auzisem că sunteţi un om
cult !.. Acolo nu aveai recurs la dicţionar pentru a completa
lacunele sau a decide un pariu.
Oricum, nu numai în închisoare, dar mai ales acolo,
sau în alte circumstanţe vitrege, memoria reprezintă
antidotul deprimării. Nu pot fi deloc de acord cu celebrul
vers al lui Dante : nessun maggior dolore... Cel puţin
experienţa mea m-a convins de contrariu. Erau acolo şi
unii care nu suportau să se evoce vremurile mai bune,
asta îi făcea să resimtă şi mai acut răul prezent. Aceştia
ne detestau pe noi, cei cu amintirile, căci îi împiedicam
să se acomodeze cu răul. Dar şi eu îi detestam pe ei. Îi
detest şi acum : sunt cei care nu vor să-şi amintească de
Romînia de dinainte de 1940, de Romînia europeană, de
Romînia adevărată. Sunt cei care nu mai vor să ştie
nici de rege, nici de liberalism, nici de marile valori ale
culturii noastre. Sunt cei care se acomodează cu Iliescu,
cu neo-comunismul şi cu minciunile oficiale. Sunt cei
care cred că tot răul vine de la Opoziţie şi Parlament.
Sunt cei pentru care chemarea minerilor la 14 iunie
1990 nu e o crimă strigătoare la cer şi în veci iremisibilă.
O lume fără reprezentarea trecutului e o lume imbecilă,
o lume fără onoare, o lume fără valoare. E o lume
inexorabil sortită să dispară.
O lume amnezică nu poate fi o societate civilă, ci
doar un agregat de hominieni.
Comunismul şi sovietizarea asta au vrut să facă în
Estul Europei : o lume amnezică şi imbecilă. Şi în nu
mică măsură au reuşit. Societatea noastră e mutilată
sufleteşte şi oarecum decerebrată.
45 Despre lucrurile cu adevărat importante
Ni se tot spune de unii să uităm ce a fost şi să fim
uniţi. .Unire, unire !. . repetă benevolenţi toţi cei care
au ceva de ascuns. Bine, dar dacă nu mai ştim ce am
fost, deci şi ce (şi cine) suntem, de ce, pe ce temei să ne
unim ? Unirea cui, unirea cu ce ? Şi cu cine ?
Vine, bunăoară, la noi, în primăvara 1991, domnul
François Mitterrand, strînge mîna pătată de sînge a
lui Ion Iliescu şi-i răspunde doamnei Doina Cornea,
care-i amintise de invazia minerilor : .Eh, asta e o
chestie de anul trecut !..
Masacrul Inocenţilor s-a întîmplat acum două mii
de ani, domnule Mitterrand ! Istoria nu ne spune dacă
vreun şef de stat, în anul 2 al erei noastre, s-a dus să-l
complimenteze pe Irod.
Să uităm, să iertăm, să nu fim răzbunători, să nu
fim .resentimentari..
De iertat putem ierta, trebuie să iertăm : e o virtute
creştină benefică şi transfiguratoare. Dar întrebarea e :
cine pe cine să ierte ? Cine are această calitate ? Cine,
în mod decent, îi poate pretinde Adrianei Georgescu să-l
ierte pe Nicolski ? Cine, în mod decent, îi poate pretinde
Elizabetei Rizea să-l ierte pe Cîrnu ?
Să nu fim .resentimentari., să nu fim răzbunători.
Mai întîi, .resentimentar. înseamnă altceva, e un viciu
de structură în ordine morală, analizat de Max Scheler,
care nu intră în bilanţurile justiţiare ale victimelor şi
călăilor. Dar răzbunarea trebuie evitată. Zic evitată şi
nu exclusă, căci pentru ca răzbunarea să nu se reverse,
să nu se declanşeze în lanţ, este obligatoriu ca justiţia
să nu fie .evitată..
Dar ce se poate spera într-o ţară în care ministrul
justiţiei, fără frica lui Dumnezeu, şi-a făcut ostentativ,
în văzul naţiunii, la depunerea jurămîntului, de două
ori semnul crucii, iar apoi destituie fără jenă un înalt
magistrat pentru că avusese cu cîtva timp înainte curajul
să pronunţe un verdict împotriva călcătorului de lege Ion
Iliescu (al cărui avocat fusese atunci tocmai bine actualul 
1
ministru de justiţie) ? Ce fel de justiţie se poate spera
într-o ţară în care alţi magistraţi se solidarizează, de
asemeni în văzul naţiunii, cu acest ministru sperjur ?
1. În 1993 (notă din 1997).
46 Alexandru Paleologu
Într-o ţară în care justiţia se eschivează îndărătnic
vreme de trei ani şi jumătate, răzbunările nu pot decît
să mocnească şi va fi groaznic dacă vor izbucni. Nu vă
jucaţi cu focul, domnilor. Şi, mai cu seamă, nu vă amăgiţi
cu ideea dementă că sunteţi infailibili şi eterni şi că nu
veţi avea de dat socoteală.
În definitiv, cuvîntul .răzbunare. îl are în el pe .bun..
În Orestia, în Hamlet, răzbunarea înseamnă reechilibrarea
lumii, purificarea ei, exorcizarea ticăloşiei şi crimei.
Iar Eryniile nu devin Eumenide, adică .binevoitoare.,
decît după.
47 Despre lucrurile cu adevărat importante
NISIPUL ŞI JUNGLA
Ca Hamlet meditînd cu craniul lui Yorick în mînă,
Paul Valéry ridică de pe plajă o cochilie şi îi contemplă
uimit structura geometrică, efect, parcă, al unei torsiuni
helicoidale impuse unei forme conice. . Privite izolat, cristalul, floarea, cochilia
uimesc într-adevăr prin perfecţiunea lor (aparent ?)
raţională, dar nu cumva luarea lor în sine, privilegiindu-le, omite ordinea, prea complexă şi vastă pentru
a putea fi remarcată, a tuturor formelor naturale ? Nu
cumva .le désordre ordinaire de l.ensemble des choses.
e în realitate o ordine mult mai cuprinzătoare, integratoare
a tuturor fenomenelor ?
Plaja însăşi, cu vegetaţia ei rară, măruntă şi ţepoasă,
cu dunele şi arcurile de cerc paralele pe care le desenează aşezarea variabilă şi întîmplătoare (dar de ce
întîmplătoare ?) a firelor de nisip, nisipul însuşi, adică
infimele şi variatele fracţiuni de rocă şi de cochilii a
căror multitudine e o spaimă a gîndului, spuma valurilor
şi crestele lor, nu au aceeaşi ordine, însă multiplicată
infinit, în infinit de multe forme ? Finitul cochiliei (al
cristalului, al floarei) nu e cumva de aceeaşi esenţă cu
infinitul nisipului şi al mării ?
Structura frunzei nu e mai puţin riguros geometrică
decît a unei flori. Dar structura ansamblului unei multitudini
de frunze ?
Copacul, pădurea, jungla ? Între noţiunea de ordine
şi cea de junglă ni se pare că este cea mai radicală
antinomie, dar nu e jungla un univers de frunze, ramuri,
liane, care, contemplate separat, nu se deosebesc, în
principiul lor, de cochilie ? Jungla ne pare dezordine
fiindcă e o ordine mult mai complexă decît cea pe care
48 Alexandru Paleologu
o instituim noi, cu toate aparaturile noastre electronice
şi cibernetice. Ordinea noastră, oricît de mult s-ar
complica (şi tocmai complicîndu-se şi sofisticîndu-se
devine o junglă de gradul doi), se va degrada şi dezorganiza,
inevitabil, pînă la dispariţie, indiferent dacă
peste sute de mii sau milioane de ani, în vreme ce
ordinea junglei îi va supravieţui, iar cînd va dispare şi
ea prin îngheţarea sau spulberarea planetei, ordinea ei
ca atare, principiul ei generator şi schema ei morfologică, va rezista în cosmos, ca epifanie permanentă,
virtuală sau actuală, a sa.
Logica desfăşurării şi creşterii pînă la inextricabil a
vegetalului, adică însuşi principiul junglei, e pentru
artist o ispită, nu lipsită de primejdie, ca şi o incursiune
efectivă în junglă, dar e o ispită a raţionalului şi a
consecvenţei imaginaţiei ; Leonardo da Vinci i-a cedat
nu o dată, cel mai de seamă exemplu fiind pictura
plafonului boltit al unei săli din Palatul Sforza de la
Milano.
49 Despre lucrurile cu adevărat importante
II
50 Alexandru Paleologu
51 Despre lucrurile cu adevărat importante
INIMA REGELUI

Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu regele Mihai I al
Romîniei au avut loc în două etape scurte : prima, de
opt zile, în luna iulie 1990, a doua, de 14 zile, în luna
octombrie a aceluiaşi an. Deci o săptămînă şi apoi două,
la interval de două luni şi jumătate. Judecînd după
scurtimea celor două etape şi după lungimea intervalului,
deducem că aceste convorbiri au fost probabil
înregistrate pe bandă : e modul cel mai rapid şi spornic
de alcătuire a unui text, dar şi cel mai laborios în ce
priveşte transcrierea şi punerea la punct. Aşadar, Mircea
Ciobanu a făcut probabil două drumuri în Elveţia, la
Versoix, cu două relativ scurte şederi, dar cu riguros
program zilnic şi, cum vedem, foarte bogat ca rezultat.
Probabil că în interval a fost în ţară, atît pentru munca
de transcriere, cît şi chemat de activitatea sa de
redactor-şef la o mare editură, neputîndu-şi permite o
prea lungă absenţă de la ocupaţiunile ce-i incumbă.
Încerc să-mi imaginez cum s-a ivit iniţiativa acestei
extraordinare cărţi. Din cîte am înţeles, Mircea
Ciobanu, aflat în călătorie în Elveţia şi plimbîndu-se
prin împrejurimile Genevei, a avut ideea de a încerca
marea cu degetul anunţîndu-se la Versoix. Regele,
pentru care, prin felul existenţei sale în cei peste patruzeci
de ani ai exilului, eticheta e redusă la mai puţin
decît minimul şi care e un om nu foarte comunicativ
nici locvace, dar extrem de accesibil şi deschis, ştiind să
suprime distanţele cu cea mai naturală simplitate, a
acceptat şi s-a supus unui interogatoriu deferent, dar
îndrăzneţ şi tenace. Fără îndoială că aceste întreţineri
52 Alexandru Paleologu
i-au pasionat progresiv pe ambii interlocutori : e vădit
că ele s-au desfăşurat sub o zodie de mare inspiraţie.
Poate că intenţia iniţială nu va fi fost a unei cărţi, ci
doar a unui interview ceva mai lung, a cărui idee îi va
fi venit lui Mircea Ciobanu către sfîrşitul primului său
sejur, sau poate că oricum nu dispunea de un timp
suficient, dar, văzînd ambii interlocutori cît de rodnică
este întîlnirea lor, a urmat ca ea să fie reluată cît mai
curînd cu putinţă spre a fi continuată pînă la capăt,
ceea ce a avut loc, cum vedem, în toamnă.
Binecuvîntată a fost iniţiativa lui Mircea Ciobanu !
Şi desfăşurată sub augurii cei mai fericiţi. Indiferent
care va fi viitorul ţării noastre şi al regelui ei, indiferent
dacă în timpul terestru în care mai putem nădăjdui vor
ajunge să se regăsească în chip durabil şi folositor,
această carte va rămîne una din marile împliniri ale
limbii şi literaturii romîne. Iar dacă va fi tradusă într-o
limbă de circulaţie, aşa cum ar fi normal într-o Europă
conştientă de valorile ei (dar nu e utopică azi asemenea
condiţie ?), ea s-ar aşeza de la sine în rîndul marilor
cărţi de înţelepciune şi experienţă umană, care nu sunt
mult prea multe din antichitate pînă azi, între ele
figurînd, ca să menţionăm încă un titlu romînesc, şi
Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt.
Regele Mihai e astăzi prea puţin şi mai cu seamă
foarte imperfect cunoscut. Dar cei cît de cît informaţi,
şi cele poate cîteva mii de oameni de bună credinţă care
îşi mai amintesc au despre el o imagine simplificată şi
sumară, chiar dacă favorabilă. Romînii aceştia, deci în
principal oameni în vîrstă, ştiu că regele Mihai a avut
o adolescenţă lipsită de căldura unui cămin familial, iar
strălucirile exterioare de care are parte cineva destinat
rangului suveran au fost pentru el formale şi reci, sarcini
stînjenitoare împresurîndu-i libertatea şi bucuriile
tinereţii. Nu mai evoc episoadele care se ştiu : rege copil,
detronat de tatăl său, lipsit de prezenţa mamei, fiinţa
cea mai apropiată sufleteşte, cea mai înţelegătoare, de
o rară delicateţe omenească şi gingăşie feminină, pe care
nu a putut-o vedea, în toată perioada celor zece ani de
domnie ai tatălui său, decît sporadic şi drămuit, apoi
rege din nou, între 19 şi 26 de ani, al unei ţări antrenate
într-un război pe care-l vedea dinainte pierdut, neputînd,
53 Despre lucrurile cu adevărat importante
fireşte, să-l dorească pierdut, dar pe de altă parte nici
cîştigat, singur într-o curte regală izolată, fără agrementele
presupuse de profani, cu viaţa privată supravegheată din umbră şi înconjurată de iscoade, văzînd
dezastrul către care o alianţă funestă şi detestată împingea
ţara şi încercînd cu puţinii săi sfetnici de taină să găsească
o cale de a o scoate din această fatalitate, apoi decizia
sa temerară, curajul său disperat, necontînd decît pe
fidelitatea netestată dar imediat confirmată prin fapte
a armatei, apoi lunga tensiune cu ingerinţele, abuzurile
şi cinismul sovietice şi comuniste, cu cinismul, ignoran
ţa, laşitatea, obnubilarea mentală a marilor aliaţi
anglo-saxoni şi a faimosului .trust al creierului. american
care au abandonat infernului stalinist pentru o jumătate de secol vieţile a sute de milioane de oameni din
mai mult de o treime a globului. Rezistenţa, opoziţia,
demnitatea fără fisură şi curajul dirijat cu tenacitate
ale unui rege foarte tînăr (dar, aşa cum spune el însuşi,
.în anii aceia nici un om din generaţia mea nu mai era
tînăr. şi .în timp ce alţii se maturizau eu îmbătrîneam.). Apoi extorcarea abdicării prin ameninţarea cu
uciderea a o mie de tineri arestaţi, de către echipa de
gangsteri Groza şi Gheorghiu-Dej. Apoi exilul, precaritatea
vieţii materiale, munca, în special cea în domeniul
aviaţiei civile, dar şi cea mult mai puţin afecţionată de
agent de bursă sau cea de mic cultivator cu clientelă
redusă (ca în episodul final din Candide al lui Voltaire).
Viaţa extrem de austeră (.amuzamentele, frivolităţile,
erau pentru alţii., spune regele într-un loc). Regele în
exil şi familia lui nu-şi puteau permite decît o rezervă
îndoliată de-a lungul deceniilor ce treceau peste poporul
romîn îngropat de viu. Regele nostru alături de o regină
care, ca tînără principesă purtătoare a unuia din cele
mai mari nume ale istoriei, a avut curajul magnific,
inspirat de iubire, de a se logodi cu un rege a cărui
detronare era iminentă.
Tot ce ştiau despre regele Mihai oamenii de bună
credinţă care-şi mai amintesc sunt aceste trăsături de
caracter exemplare, ţinuta lui morală exemplară, extraordinara
lui prestanţă fizică, alura lui cu adevărat
regală, asociate cu oarecare timiditate, cu o rară şi
cuceritoare modestie, nu mai puţin autentică decît
54 Alexandru Paleologu
marea lui simplitate umană. Nu tot atît s-a cunoscut,
deşi nu s-a ignorat cu totul, darul său de a găsi în
împrejurări dificile nu totdeauna previzibile cuvintele
cele mai adecvate, sobre dar ferme, atitudinea cea mai
adecvată şi mai demnă.
Este o mare asemănare de caracter şi de structură
umană între regele Mihai şi bunicul său Ferdinand.
Evident, nu în toate privinţele, caracterele omeneşti
nefiind standardizate iar viaţa fiecărui om, rege sau nu,
fiind unică. Dar aceeaşi notorie lealitate, aceeaşi distincţie, aceeaşi delicateţe faţă de semeni, acelaşi devotament
neostentativ şi de la sine înţeles, spontan şi necondiţionat,
pentru ţară. A fi rege însemna pentru Ferdinand,
aşa cum înseamnă pentru Mihai I, a nu putea prin
destin să aibă alt interes personal decît interesul ţării.
Aici se plasează deosebirea esenţială între, pe de o
parte, aceşti doi regi ai Romîniei şi, pe de altă parte,
cel din generaţia intermediară, Carol al II-lea.
Carol al II-lea avea calităţi personale cu totul ieşite
din comun. Aşa cum spune fiul său, .puteai discuta cu
el ca cu un profesor de universitate.. Extrem de inteligent,
foarte cult, cu o mare putere de muncă, cu un
farmec personal irezistibil (sau aproape : unii i-au
rezistat) : ochii lui albaştri aveau o privire învăluitoare,
uşor ironică, deosebit de ataşantă. Ceea ce a făcut pentru
cultură în cei zece ani de domnie a fost într-adevăr
remarcabil, cu o perfectă competenţă, cu discernămînt
în alegerea oamenilor (dar numai în acest domeniu).
Ei bine, acum, citind cartea lui Mircea Ciobanu, în care
auzim gîndurile cele mai din lăuntru ale regelui Mihai,
formulate în termenii la care recurge cu precizia gîndirii
sale lipsite de grabă, cu singura grijă de a spune lucrurile
adevărat, nici mai mult şi nici mai puţin decît îl autorizau
conştiinţa şi memoria sa răbdător consultate, ne
putem da seama că strălucita inteligenţă a lui Carol
al II-lea era fără profunzime, fără o traiectorie controlată,
punînd accentul şi opţiunile pe lucruri efemere şi pe
ispite nestăpînite, fără reprezentarea efectelor şi nici a
realei lor valori. (La un moment dat, Mircea Ciobanu
întreabă dacă regele Carol al II-lea nu a fost totuşi o
natură puternică, la care fiul răspunde : .Nu, n-aş putea
spune. (...) Cred mai degrabă că era o natură slabă, care
55 Despre lucrurile cu adevărat importante
n-a fost în stare să-şi domine pasiunile..) Spre deosebire
de Carol al II-lea, fiul său, cu rezerva, cu lipsa sa totală
de vanitate şi de ambiţie personală, cu uşoara sa
timiditate şi exemplara sa modestie, mai mult decît
atît, cu graţioasa sa umilitate în faţa realului şi a vieţii,
merge consecvent şi coerent în profunzime, la esenţa
lucrurilor. Inteligenţa sa, de care nu numai că nu face
caz şi cu care nu-i trece prin minte să se laude sau să
epateze pe cineva, nu e nici o clipă în defect, ba e perpetuu
pătrunzătoare, în perpetuă atenţie, şi, solicitat cu deferen
ţă dar fără cruţare şi insistent de Mircea Ciobanu,
emite nenumărate precepte, observaţii, intuiţii, ipoteze,
sentinţe, în formulări memorabile, de o frumuseţe pe
măsura sincerităţii sale absolute. Ciobanu îi pune
întrebări dificile, indiscrete (respectuoase dar indiscrete,
mai mult decît îndrăzneţe) şi nu-l iartă, nu-l lasă să se
derobeze, iar regele acceptă, admite, se supune, se
livrează, e hotărît să nu revendice nici un menajament,
nici o imunitate, răspunde exhaustiv la toate aceste
forări în zonele cele mai rezervate ale conştiinţei, aceasta
cu un curaj impresionant şi cu o tot atît de impresionantă decenţă. Aceasta a fost posibil fiindcă suntem în
prezenţa unui om cu desăvîrşire liber, în înţelesul cel
mai profund al cuvîntului.
Explicaţia acestei libertăţi o oferă chiar regele, în
cîteva fraze de la sfîrşitul cărţii : .Un creştin adevărat
este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice
naturii lui. El aparţine adevărului, şi adevărul ne
eliberează.. .Eu ştiu că de nimic nu s-au temut comuni
ştii mai mult decît de credinţa oamenilor în Christos.
Ei înţelegeau mai bine decît toţi că un om credincios
este un rob mai puţin.. .Ori de cîte ori vorbesc despre
necesitatea credinţei, îmi aduc aminte de vorbele lui
William Penn : dacă nu te laşi condus de Dumnezeu,
eşti sortit să fii condus de tirani. Mă gîndesc uneori că,
după primul război mondial, mai mult decît pînă atunci,
dovezile de credinţă ale europenilor începuseră să scadă
şi că aşa a fost posibilă ascensiunea unor dictatori ca
Mussolini sau Hitler. După cel de al doilea război,
înmulţirea dictatorilor a arătat că necredinţa s-a răsp
îndit ca o molimă şi că de aceea oamenii au fost lăsaţi
56 Alexandru Paleologu
în întuneric, pe mîna unor tirani. Un credincios nu se
teme. Şi acolo unde nu este teamă, nu este nici tiranie..
Poate că şi regele Mihai, ca orice om, a cunoscut
uneori teama. Dar a dovedit prin toată existenţa sa că
nu cedează, în nici un caz, niciodată, acestui sentiment
diminuant, natural poate, subuman sigur. Tot ce a făcut,
în momente cînd stihiile pustiirii îl asaltau din toate
părţile (insist : din toate părţile), a fost să le privească
în faţă, netulburat, să le spună exact pe nume şi să nu
se încline. Nici actul de abdicare de la 30 decembrie
1947 nu a fost altceva, dacă ne gîndim bine, avînd în
faţă întregul tablou.
Regele Mihai este un creştin, cu teamă numai de
Dumnezeu. De nimeni altul şi de nimic altceva.
Unui astfel de om, unui astfel de rege, nu-i poţi
purta, cunoscîndu-l, decît un imens respect, iar apropiindu-l, o imensă iubire. Asta dacă ai destulă cuviinţă,
dacă ai destulă inteligenţă. Dacă nu, îţi poate inspira,
desigur, şi alte sentimente. Dar nu teamă.
Discipolii lui Machiavelli, luîndu-l ad litteram fără
a-i percepe, o totuşi ocultată, nuanţă ironică, dispreţuiesc un principe care nu inspiră teamă ; de fapt îl
dispreţuiesc pe Dumnezeu, care nu le inspiră teamă
(.Teama de Domnul, aceasta e înţelepciunea.). E drept
că de la Renaştere încoace (şi chiar înainte, dar rar şi nu
fără riscuri, civilizaţia medievală fiind una a libertăţii,
contrar a ceea ce cred ignoranţii) aşa-numita de către
moderni .Realpolitik. s-a arătat rentabilă ; în ultimele
secole a avut practicanţi iluştri, Richelieu, Frederic cel
Mare, Bismarck. În genere, aşa numiţii despoţi luminaţi.
Dar a trecut vremea lor. Despoţii veacului nostru numai
luminaţi n-au fost, iar admiratorii lor, infatuaţi şi oportuni
şti, uluiesc prin imbecilitate. Priviţi evenimentele
ce se desfăşoară accelerat şi spectaculos sub ochii noştri.
Şi-ar fi imaginat .realiştii. aşa ceva ? Pe noi, .naivii.,
adică pe noi, lucizii, evenimentele acestea nu ne miră.
Nu le mai speram, dar nu ne miră. Cum apare azi celebra
întrebare a lui Stalin, aşa de gustată de lumea unui
Averell Harriman : .Cîte divizii are Papa ?..
57 Despre lucrurile cu adevărat importante
TRIUMFUL OLIGOFRENIEI
S-au împlinit patru decenii de cînd în sinistra
toamnă a unui an bogat în dezastre s-a săvîrşit o crimă
atît de cumplită, încît însăşi stupiditatea ei strigătoare
la cer pălise sub imensa ei oroare. Un om de geniu,
dătătorul unei opere a cărei incredibilă vastitate îngreunează cunoaşterea nenumăratelor ei splendori, a fost
smuls într-o seară din sălaşul muncii lui de savant,
tîrît în bezna unei păduri, batjocorit şi ucis într-un
chip a cărui grozăvie nu o vom şti pe deplin niciodată.
Fapta venea într-un lanţ sîngeros de masacre cărora le
căzuseră victime o mulţime de oameni, cunoscuţi şi mai
puţin cunoscuţi. Fapta venea după un înspăimîntător
cutremur de pămînt şi după amputările teritoriului
naţional fără putinţă de apărare. Se părea că ne
ajunsese vedenia lui Ezechiel cu Gog şi Magog. Samavolnicia,
sila şi uciderea se vesteau la tot pasul. Prostia
agresivă, de asemeni. Nici o atrocitate nu mai putea să
surprindă, toate alcătuiau un unic puhoi al teroarei şi
barbariei. Totuşi, asasinarea lui Nicolae Iorga i-a tăiat
ţării întregi răsuflarea. Fapta aceasta a fost resimţită
de toţi ca o decapitare a naţiei. Furia bestialităţii
împotriva spiritului, ura dementă împotriva culturii şi
inteligenţei şi-au găsit în uciderea lui Iorga o împlinire
cutremurătoare : triumful oligofreniei. Atentatele contra
culturii şi făuritorilor ei sunt atentate la esenţa naţiunii
respective şi la esenţa umanităţii ca atare. Lucrul acesta
a fost simţit şi înţeles atunci de cvasi-unanimitatea
conştiinţei romîneşti.
Iorga spusese răspicat, mereu, în campaniile lui nu
rareori pătimaşe, nu rareori nedrepte la adresa unor
persoane, dar totdeauna întemeiate pe realităţi verificabile
istoriceşte, că fiinţa unei naţiuni se afirmă şi se
menţine numai prin cultura ei ; vicisitudinile istorice îi
pot ameninţa şi chiar desface formele de existenţă
statală, cum în atîtea cazuri s-a putut vedea, dar acolo
58 Alexandru Paleologu
unde există o cultură autentică, nu fabricată, o cultură
perpetuată, cu orice preţ, din impuls natural, irepresibil,
dar şi cu conştiinţa clară a vitalei ei necesităţi,
acolo fiinţa naţiei rezistă, iar la momentul propice, care
în cele din urmă vine, ea se va restaura în toată suveranitatea
ei. Lucrul acesta l-a spus şi repetat Iorga de
nenumărate ori în cursul anilor, iar în ultimul său an
de viaţă, cînd atîtea ţări au fost sugrumate de o putere
cotropitoare care-şi alungase propria ei cultură, el l-a
proclamat printr-un tir continuu de scurte articole
tunătoare, ca de pildă acesta, intitulat Indestructibilul,
pe care-l reproducem aici în întregime : .Ce înfăţişare
calmă au ţinuturile unde popoarele şi-au pierdut dreptul
de a dispune de ele însele ! Oameni interesaţi, dar şi de
aceia care sunt numai nişte oneşti informatori, asigură
că totul merge bine ; supt dominaţia străină «ordinea»,
care s-a făgăduit şi care e singura scuză, domneşte în
toate : hrana de toate zilele, fireşte cîtă rămîne de la
stăpîn, liniştea, fără care se aşteaptă o teribilă represiune,
şcoli deschise, cu anume dascăli şi programul
corespunzător, literatura care nu aţîţă spiritele şi, în
loc de teatru, se revarsă valurile de armonie ale reprezinta
ţiii de operă. /... / Aşa, cred unii, poate să meargă
pînă la nesfîrşit, de la o generaţie de fericiţi la alta. /
Da, la suprafaţă aşa este. Dar mai e ceva la fund. /
Se poate ca cei de acum, într-un moment de slăbiciune,
să primească aşa ceva. Se poate ca, la capătul tuturor
sforţărilor, la aşa ceva să se supuie. Dar noi suntem cu
toţii numai expresia actuală a unui popor care a trăit
veacuri întregi. / Putem slăbi, şi putem fi zdrobiţi. Dar
aceia n-au avut slăbiciunea şi nici nenorocirea. Cu
luptele, suferinţele şi triumfurile lor, ei sunt acolo, în
fund, şi nimeni nu-i poate atinge. / Ei sunt indestructibili
. (.Neamul romînesc., 30 martie 1940 ; cf. N. Iorga,
Ultimele, Craiova 1978, p. 90). Altă dată, cu mulţi ani
înainte, Iorga scrisese într-un articol ocazional această
frază, care consună cu textul citat mai sus : ....dacă
oamenii pot părăsi dreptatea ce suferă şi o pot uita chiar
în locul ei de zăcere, ei nu sunt aşa de mişei încît să
nu alerge după dreptatea care se încinge pentru luptă
şi sare asupra duşmanului. (Giuseppe Garibaldi,
28 iunie 1907, cules în Oameni care au fost, Bucureşti,
59 Despre lucrurile cu adevărat importante
1966, vol. II, p. 174). Se pare cumva că în aceste texte
nu e vorba propriu-zis de cultură ? E vorba de suflet, e
vorba de conştiinţă, care în lipsa culturii pier. Dar
cultura nu poate exista decît în totalitatea manifestărilor ei, care unora le par un lux, o joacă, ceva frivol
şi superfluu, chiar o sustragere de la treburile serioase,
productive. Aceştia nu ştiu şi trebuie să li se spună,
chiar dacă nu sunt în stare sau nu vor să înţeleagă, cîtă
muncă, ce fel de muncă, temeinică, neîntreruptă, cere
neapărat creaţia intelectuală şi artistică profesională.
Un lux, cultura ? Poate, dar fără luxul acesta fiinţa unei
naţii se atrofiază pînă la dispariţie. Talent, plăcere,
gust, adică lucruri ce nu pot fi .încadrate. după criterii
sigure ? Însuşiri pe care unul sau altul le poate
contesta ? Uneori un fel de a trăi şi a lucra care poate
stîrni invidia, eventual dispreţul ? Poate că da. Dar şi
efort, sacrificiu, răbdare, ştiinţă. Ca în cazul lui Iorga
însuşi. De asemeni în al unor Eminescu, Hasdeu,
Caragiale, Sadoveanu, Pallady, Enescu, Brîncuşi,
odinioară Cantemir. Adică în cazul tuturor celor care, în
ţara noastră ca şi în toate ţările, au dat şi dau naţiei
nu numai bucurie, alinare, încredere, dar şi dreptul şi
tăria de a-şi revendica locul în lume. Iorga a fost un
exemplu impresionant nu numai de uriaşă muncă
intelectuală, dar şi de conştiinţă a necesităţii absolute
pe care o reprezintă cultura în viaţa unui popor. Cu cît
anti-cultura se profila mai ameninţătoare, cu atît
Iorga îi opunea mai răspicat şi mai tenace glasul spiritului.
.Cu mamutul ori contra mamutului, aceasta e
chestiunea ., spune Iorga în unul din articolele scrise în
vara anului 1940.
La instalarea dictaturii legionare se dezlănţuise în
presă valul unei nemaipomenite vulgarităţi de limbaj,
în special la adresa fostului rege, din partea unor tămîietori neofiţi şi zeloşi ai noului regim. Această deşănţare, indiferent de nedemnitatea celui vizat, a atras
replica imediată a lui N. Iorga ; o chemare la ordine şi
o lecţie de cuviinţă, apărută în 13 septembrie 1940 în
.Neamul romînesc. sub titlul răsunător ca o somaţie
.SĂ NU FIM MOJICI.. Proclamînd aceasta, ştia că
riscă. S-a văzut.
60 Alexandru Paleologu
ESHATOLOGIA TANCULUI
În 1953 la Berlin, în 1956 la Budapesta, în 1968 la
Praga, tancurile sovietice au funcţionat implacabil. În
1991, la Moscova, n-au mai funcţionat.
De ani de zile, de zeci de ani, trăiam în psihologia
tancului. În folclorul socialist romînesc apăruse de anul
nou bancul : .primiţi tăncuşorul ?. (sau : .tanc de vei
visa, prieten îţi va intra în casă.). Ultima ratio a doctrinei
Brejnev asta era : tancul. Şi iată că tocmai la ei
acasă, cînd a fost .la o adică., sovieticii n-au mai reuşit
.normalizarea. prin acest procedeu clasic, reputat infailibil.
Cine şi-ar fi putut închipui că o lovitură de forţă,
pusă la cale de şefii celor două instituţii care garantau
puterea sovietică şi băgaseră groaza în omenire, K.G.B.-ul
şi Armata Roşie, avea să se isprăvească prin cel mai
lamentabil fiasco al istoriei ? Dezastrul din 1588 al
.Invicibilei Armada. ţinea de categoria tragi-comicului,
cum a insinuat-o Shakespeare prin personajul Don
Adriano de Armado, din Love.s labours lost. Fîsîiala
sovietică din august 1991 ar fi de un pur efect comic din
vremea filmului mut, dacă n-ar fi fost cadavrele celor
trei tineri.
Explicaţia pozitivistă a fenomenului e desigur posibilă,
plauzibilă şi adevărată, dar în fond rămîne irelevantă.
E adevărată, dar nu destul de realistă. Un realist profund
nu se mulţumeşte cu explicaţii prin A+B. Nu le respinge,
bineînţeles : explicaţia pozitivistă, cauzalistă, este ineludabilă, obligatorie, riguroasă, strictă. Dar cine se mulţume
şte cu atît, în anumită ordine de evenimente şi
fenomene, nu ajunge la esenţa lucrurilor. Un realist
profund merge mai departe cu analiza, cu raţionamentul,
cu imaginaţia, cu intuiţia. El trebuie să opereze cu luciditate
maximă. Nu există luciditate pentru cine nu suportă
lumina orbitoare. Pentru cine nu mai vede nimic la
această lumină.
61 Despre lucrurile cu adevărat importante
Explicaţia realistă a puciului eşuat din august 1991,
precum şi a întregului proces istoric de trei sferturi de
secol care a dus la el, e de natură eshatologică. E
sfîrşitul unui ciclu de categoria Gog şi Magog. Nu glumesc
deloc şi nu fac pe paradoxalul, cum mă taxează unii
prieteni fiindcă am avut imprudenţa să folosesc cuvîntul
.paradox. în titlul unei cărţi. Dacă ascultăm viaţa,
dacă aprehendăm cu bun simţ şi atenţie lumea şi viaţa,
înţelegem rostul multor lucruri. Nu al tuturor, dar al
multora. A devenit demult o platitudine citarea celebrului
distih din Hamlet, la care dăm din cap aprobativ
şi trecem mai departe fără a ne opri o secundă pentru
a-i realiza fantastica încărcătură : . (Sunt mult mai multe lucruri în ceruri şi pe
pămînt, Horatio, / Decît poate visa filozofia voastră.)
Am un obicei bătrînesc, poate superstiţios, dar care
nu a dat greş niciodată : în noaptea anului nou, înainte
de culcare, deschid Biblia la întîmplare, iar dimineaţa
citesc primele versete de pe pagina din stînga. Evident,
cel mai adesea sunt din Vechiul Testament. Fie că răspund
la frămîntări intime, personale, fie la marile îngrijorări
ale lumii, totdeauna textele respective îmi luminează
înţelegerea. Anul acesta a fost următorul : .Se clatină
pămîntul, se cutremură, căci planul Domnului se împline
şte şi El va face din ţara Vavilonului un pustiu nelocuit.
Vitejii Vavilonului nu mai luptă ci stau în cetăţui, puterea
le este sleită şi au ajuns ca nişte femei. Vrăjmaşii pun
foc locuinţelor lor şi le sfărîmă zăvoarele ! Se întîlnesc
alergătorii, se încrucişează solii, ca să vestească împăratului
Vavilonului că cetatea lui este luată din toate
părţile.... (Ieremia 51, 29-31). Nu se putea încheia anul
1991 decît pe aceste versete. Am trăit să vedem
sfîrşitul a ceea ce Ronald Reagan, acest mare preşedinte
pe care diverşi netoţi îngîmfaţi îl făceau cow-boy şi actor
de cinema ratat, a numit cu cea mai meticulos exactă
vorbă, de cea mai mare justeţe metafizică :  (împărăţia Răului). Am trăit să vedem debulonarea
statuilor lui Lenin şi a lui Djerzinski, rebotezarea
Sankt-Petersburgului, dispariţia steagului roşu cu secera
şi ciocanul, dispariţia lui .U.R.S.S. bastion al păcii e !..
Am fost contemporanii şi martorii unei fantastice Epifanii,
62 Alexandru Paleologu
trebuie să fim conştienţi de asta. Sub ochii noştri lumea
lui Rubliov, a lui Serafim din Sarow, a lui Gogol, a lui
Dostoievski şi a lui Soljeniţîn iese triumfătoare din
îndelungatul Purgatoriu în care misterioasa Providenţă
a îngăduit să fie martirizată de patru generaţii.
Evident, evenimentul face parte dintr-o suită de
evenimente desfăşurate istoric şi relevînd dimensiunea
politicului. Vorba lui Napoleon : .politica e Destinul !..
Evident, nu trebuie să ne culcăm pe lauri. Evident,
orizontul e încărcat de nori ce prevestesc poate alte
furtuni, evident, istoria nu se încheie şi, cum spune
Hegel, ea nu e terenul fericirii. Dar e al speranţei (a fost
aceasta tot timpul, şi mai ales în cele mai crîncene
momente). Dar ciclul acestui imperiu al Răului s-a
încheiat. Vor veni, desigur, ca totdeauna, o mulţime de
rele, unele după altele. Dar caracterul malefic al acestui
ciclu cred că pentru o vreme nu-l vom mai cunoaşte
decît din amintiri şi din istorie. Zic malefic ; acest
caracter l-au mai avut şi alte cicluri din istoria lumii.
Ceea ce e malefic ţine de o zare misterioasă şi intră
într-o zodie în care nici divinul nu e departe.
Dar misterul acestor lucruri, şi esenţa lor miraculoasă, îmbracă înfăţişări fireşti, pe care le vedem ca
profane. Ce s-a întîmplat şi continuă să se întîmple
sub ochii noştri e absolut firesc, perfect natural şi poartă
nişte nume de toată lumea ştiute. Principalul nume al
seriei este Mihail Sergheievici Gorbaciov. El a fost omul
căruia i-a revenit să declanşeze toată mişcarea prin care
imperiul Răului a sucombat (şi el însuşi o dată cu acesta).
A fost de fapt un ins extraordinar şi îl putem numi
providenţial. Providenţial, dar fără simţul Providenţei.
Nu a înţeles că mişcarea de el declanşată duce necesarmente
pe un cu totul alt tărîm. Schimbînd ce e de
schimbat, rolul său e comparabil cu al lui Virgiliu în
Divina Comedie, care îl duce pe Dante pînă în pragul
Paradisului, dar acolo nu are acces. Gorbaciov a fost
unul din cei mai benefici comunişti. Totuşi, . comunist.
De acest lucru nu s-a putut mîntui.
Am în faţă o carte lămuritoare pentru cele ce s-au
întîmplat şi se vor mai întîmpla, este Viitorul se scrie :
Libertate, a lui Eduard Şevarnadze, apărută înainte de
evenimentele din august. Ceea ce adaogă interesului ei
63 Despre lucrurile cu adevărat importante
este o prefaţă inedită, pentru ediţia a doua, apărută în
noiembrie. Figura lui Şevarnadze se încarcă retrospectiv
de o aură cu totul deosebită. Rolul lui de Cassandră în
desfăşurarea evenimentelor din Uniunea Sovietică de
un an încoace dă întregii desfăşurări o rezonanţă de
mare scenariu tragic, în care derizoriul episod final al
puciului capătă cu totul alte conotaţii decît cele pe care
le relevam la început. (Îl reabilitează de altminteri, în
sensul că îl scoate din categoria comicului de film mut
şi îl plasează sub specia maledicţiei, versetele biblice
transcrise mai sus.) Demisia lui Şevarnadze din funcţia
de ministru de Externe şi faimosul său strigăt de alarmă
în şedinţa Sovietului Suprem : .Vine dictatura !. i-au dat
o dimensiune profetică, pe care nu i-o mai poate nimica
şterge. La aceasta se adaogă fraza semi-sibilină rostită
de el în prima noapte după declararea stării de excepţie,
cînd a venit la Casa Albă să se alăture lui Boris Elţîn :
.Dacă Mihail Gorbaciov este implicat, ca victimă sau
complice, în acest complot, va trebui să dea socoteală !..
Tîlcul poate fi (cred că este) : e complice în rolul de
victimă.
Prefaţa lui Şevarnadze, intitulată : August 1991,
lovitura de stat : .forţele întunericului. ies la lumină este
unul din textele cele mai grave şi care vor rămîne în
istorie legate de acest eveniment. Dar un alt amănunt
din cartea lui Şevarnadze, deci anterior evenimentului
din august 1991, este un pasagiu din introducere : .Din
ce în ce mai mult se presimţeau, se aprehendau evenimente
care puteau reduce la zero rezultatele obţinute în
mare măsură graţie încrederii pe care interlocutorii noştri
o aveau în mine. Continuînd să dialoghez cu ei făceam
tot posibilul pentru a-i convinge de necesitatea de a
susţine perestroika. Eram crezut. Dar, din cînd în cînd
se petreceau lucruri în urma cărora nu-i mai puteam
privi în ochi.. Cuvintele acestea măsoară enorma distanţă
parcursă în relaţiile internaţionale ale Uniunii Sovietice,
care îşi pierdea treptat calitatea de .imperiu al Răului..
Închipuiţi-vă pe Molotov, pe Vîşinski, pe Gromîko spunînd
asemenea cuvinte. Aceste cobre priveau în ochi, cu cea
mai sfidătoare lipsă de ruşine, pe nişte interlocutori
fascinaţi (cînd nu erau pur şi simplu complici cu ei).
64 Alexandru Paleologu
Fapt este că, odată salvat din captivitatea (consimţită) în care l-au ţinut în Crimeea complotiştii (salvat
prin acţiunea lui Elţîn), Gorbaciov nu mai era decît un
cadavru politic. Lucrul acesta a apărut eclatant, printr-un
strigăt al inimii, cînd, în Parlamentul Rusiei, încolţit
de Elţîn să citească numele celor numiţi de el în ultima
vreme în posturi de răspundere şi care s-au dovedit a
face parte din tagma puciştilor şi partizanilor lor,
Gorbaciov a exclamat : .să nu lunecăm pe panta isteriei
anti-comuniste !. şi cînd a mai declarat şi că el nu e o
giruetă şi nu-şi reneagă convingerile socialiste. Ca şi
cum a voi, după trei sferturi de secol de teroare comunistă,
să repudiezi orice urmă de socialism ar fi o isterie, şi nu
ar fi fost isterie pro-comunismul delirant al intelectualilor
occidentali de la Romain Rolland la Sartre. Evident,
Gorbaciov a fost o mare figură, dar o figură care a fost.
65 Despre lucrurile cu adevărat importante
BINOMUL SARTRE-BEAUVOIR
O vorbă pe care i-o atribuiam lui Jean-Paul Sartre,
fără a fi verificat dacă-i aparţinea într-adevăr şi pe care
ne-o repetam unii altora între prieteni şi cînd se
potrivea şi cînd nu se potrivea, recomanda să ai dreptate
cu graţie şi să greşeşti cu autoritate (formularea franceză
nu se poate traduce adecvat în romîneşte : avoir raison
avec grîce et tort avec autorité).
Preceptul acesta e dintr-o perioadă cînd Sartre era
încă pentru noi, cei din Est, o figură atrăgătoare, incitantă şi, una peste alta, simpatică. Toată ambianţa în
care se mişca, denumită generic prin toponimul parizian
Saint-Germain-des-Prés, reprezenta atunci, (ce
iluzie !) pentru noi, oarecum centrul lumii. Alte puncte
similare de raliere a intelighenţiei, în alte ţări, dacă
existau, ne erau necunoscute sau, în cel mai bun caz, nu
ne erau familiare. În timpul războiului fusesem, cei mai
mulţi dintre noi, aliatofili, dar imediat după Eliberare
Franţa îşi reluase locul privilegiat, de fapt monopolul
intelectual, cu noile ei vedete, între care Sartre asuma
un rol oarecum de vioara întîi. Recomandarea de a greşi
cu autoritate ni se părea o invitaţie amuzantă la auto-ironie, dar partea primă, a avea dreptate cu graţie, ni
se părea că atinge un nivel şi estetic şi moral al amenităţii şi curtoaziei. Cu vremea, Sartre şi alături de el
Simone de Beauvoir au început din ce în ce să aibă mai
puţină dreptate şi deci mai puţină graţie, în schimb
s-au pronunţat din ce în ce mai autoritar .în sensul
istoriei., adică al nedreptăţii impenitente şi copleşitoare.
În romanul Simonei de Beauvoir, Les Mandarins,
mediocru, dar lizibil (spre deosebire de Les chemins de
la liberté al lui Sartre, mediocru şi ilizibil), apar, sub
nume transparente, o mulţime de personalităţi ale vieţii
intelectuale, artistice şi mondene a Parisului, între care
Montherlant şi Camus, priviţi cu un dispreţ strivitor, ca
nişte nulităţi intelectuale şi, în plus, horribile dictu, de
66 Alexandru Paleologu
dreapta. Suficienţa nemaipomenită, autoidolatrizarea
binomului Sartre-Beauvoir, cinismul facil şi lipsit de
spirit, impudoarea sexuală (nu şocantă obiectiv, adică
literar, dar foarte şocantă în context) şi mai ales aroganţa,
infatuarea, plus caracterul delator şi intolerant sau, mai
exact, insensibil şi incomprehensiv faţă de toţi confraţii
şi presupuşii prieteni, dau cititorului un sentiment dezagreabil,
adică, strict etimologic, de antipatie, de simţire
antagonică, de inversul oricărei forme de simpatie.
Această doamnă scrisese mai demult două texte filozofice
foarte inteligente, deşi, bineînţeles, nedeschizînd
cîtuşi de puţin vreo potecă în domeniu, Pyrrhus et Cinéas
şi Pour une morale de l.ambiguité, aşadar două scrieri care
atestau, dar inutil, inteligenţa autoarei precum şi buna
ei pregătire (era profesoară de filozofie). Inutil . zic .,
deoarece romanul amintit (mă refer numai la el, fiind
documentul cel mai răspicat din punctul de vedere din
care îl consider, dar nu e nicidecum singurul), romanul
acesta, Les Mandarins, (repet : nu fără oarecari calităţi
literare), pune la urma urmei destul de prevestitoare
semne de întrebare asupra acestei inteligenţe. Fiindcă,
oricum, dă în chip cam naiv pe faţă arama autoarei. Şi
o dată cu ea pe a binomului Sartre-Beauvoir ca atare.
Jean-Paul Sartre a însemnat pentru noi, pe vremea
primei perioade staliniste, un reper important şi prestigios,
obiectiv inspirator de simpatie, mai exact de adeziune
intelectuală. Era înjurat în Uniunea Sovietică şi
bineînţeles şi la noi. Uitatul N. Moraru şi alţi ideologi-şefi şi subşefi îl făceau de două parale în articole şi
broşuri. Asta în primul rînd, probabil, din cauza piesei
Les mains sales. Dar nu numai. Mai era şi filozofia.
Nimeni probabil nu citise  dar ce putea
să fie decît o filozofie duşmănoasă, idealistă, burgheză şi
decadentă ? Mai ales că, aşa se auzise, era inspirată
dintr-o filozofie nemţească numită .existenţialism. a
unuia Heidegger, hitlerist notoriu. Aşa că în lunga
perioadă a realismului socialist Sartre era făcut albie
de porci şi prin urmare noi, elementele nesănătoase, îl
priveam ca pe unul de-ai noştri, ne procuram cum
puteam cîte unele din cărţile lui şi îl admiram oricum,
pe citite sau nu. Admirasem la timp, în ce mă priveşte,
67 Despre lucrurile cu adevărat importante
în 1938 şi 1939, cîteva nuvele (nu toate) din volumul Le
mur, romanul La nausée, pe urmă piesa Huis clos (nu şi
celelalte), primele volume din Situations. Cam atît ca
admiraţie, în primul timp. Mult mai tîrziu autobiografia
Les mots, dar era prea tîrziu. Între timp apucasem şi
noi, în ţară, să auzim de piesa Nekrassov, apoi s-o şi
citim şi să rămînem uluiţi de atîta infamie şi imbecilitate.
Eu unul mă detaşasem deja după ce încercasem
zadarnic să citesc primul volum, L.îge de raison, din
ciclul plicticos şi tendenţios Les chemins de la liberté şi
după ce tot zadarnic încercasem să citesc şi opul filozofic
 Ca şi ideologii comunişti am detestat şi
eu această cărămidă (într-o oarecare măsură tot ca ei,
fără să o fi citit sau mai exact fără să o fi dus pînă la
capăt), dar din alte motive. E îngrozitor de plicticoasă,
pretenţioasă, sucită şi outrecuidante, ca să folosesc
această admirabilă vorbă veche franceză, care înseamnă
înfumurare peste măsură. De fapt, o vană speculaţie,
un tratat moftologic (în care, ce e drept, dacă ai răbdare
şi timp de pierdut poţi totuşi găsi reflecţii aparent
profunde sau fericit formulate).
A venit apoi vremea ca Sartre să nu mai fie înjurat
în Uniunea Sovietică şi deci nici la noi. Devenise tovarăş
de drum, luptător pentru pace, angajat, dragă Doamne,
angajat în toate acţiunile ipocrite, mincinoase, ignobile
şi ferite de risc ale comuniştilor. Mai breaz decît Steinbeck,
Seferis, Hemingway, Camus, Mauriac, decît atîţia predecesori
iluştri, a făcut gestul publicitar (în fond o mojicie)
de a refuza premiul Nobel pe motiv că nu fusese încă
acordat cimpanzeului stalinist Soholov, autor improbabil
al unei cărţi cu adevărat mari şi autor sigur al altora
despre care minimul ce se poate spune e că sunt cu
desăvîrşire nule. Gestul a avut efect : în anul următor
juriul Nobel, care prinde din zbor ocaziile de a se mai
dezonora din cînd în cînd (adică, eufemistic spus, de a fi,
vorba ceea, obiectiv) l-a premiat pe individ.
A mai venit şi răzmeriţa pariziană din mai 1968
cînd a crezut Sartre că i-a picat sorocul să fie ceea ce
de mult îşi închipuia că i s-ar potrivi, leader politic, mare
insurgent, erou revoluţionar. Dar, decepţie, trecuseră
frumoasele zile de la St.-Germain-des-Prés, crescuse altă
generaţie care nu mai avea nimic sfînt, ceea ce, nu-i
68 Alexandru Paleologu
aşa ? era foarte bine, dar uite că şi Sartre li se părea
acum cam răsuflat ! Pe urmă, disperat bietul de el, a
încercat să-şi recapete aura de vedetă prin martiraj civic,
urcîndu-se pe cîte un butoi la o răspîntie ca să încurce
circulaţia interpelînd trecătorii şi distribuind tracturi,
dar generalul de Gaulle, mai pişicher, dăduse ordin poliţiştilor să nu-l aresteze oricît ar fi de turbulent. Pe urmă,
ghinion, a sosit în Occident Soljeniţîn, precedat de o altfel
de glorie decît cele confecţionate pe piaţa pariziană şi
simpla prezenţă a acestui formidabil om al Estului a
măturat ca prin farmec toate gargariselile stîngiste. Ele
continuă, desigur, dar într-o acustică redusă la exactele
lor proporţii de orăcăieli ţîfnoase şi derizorii. Acum,
aici, la Paris, cînd ia cuvîntul vreun comunist, se rîde.
În tot acest timp s-a mai inversat şi altă înclinare de
balanţă, cea a unei mai vechi confruntări, între doi vechi
camarazi de studii (care se şi chemau pe vremuri între
ei .mon petit camarade.) pînă ce unul din ei, adică Sartre,
declarîndu-l pe celălalt, adică pe Raymond Aron, reacţionar,
deci tîmpit, sau cîne : un anticomuniste este un
chien, l-a, cum ar veni, desfiinţat). La început raportul era
inegal. Favoritul tuturor pariurilor era Sartre, strălucitul,
genialul, polivalentul, faţă de care Aron nu era decît un
studios netalentat, specialist în domenii aride şi lipsite
de şansa succesului. Unul din actualii încă tineri corifei
intelectuali ai stîngismului mai mult sau mai puţin
pocăit, Bernard-Henri Lévy, zice că e preferabil totuşi
 Dar spune asta într-un context în care recunoaşte
destrămarea mitului sartrian. Da, Sartre era supradotatul,
omul (cîndva) de spirit, artistul, iar Aron tocilarul,
seriosul, plicticosul. Dar accentele s-au mutat. Sartre
nu mai avea tort avec autorité, ci în chip autoritar. Nuanţa
îl defavorizează. Aron a avut dreptate, şi nu fără graţie.
Iată că în cele din urmă Aron a avut  iar Sartre, în aceeaşi vreme, pe lîngă demonetizare
şi ieşirea din vogă a avut parte de un foarte trist sfîrşit
de viaţă (pe care de altminteri Simone de Beauvoir l-a
consemnat pentru public şi posteritate cu grija de a nu
omite nici un detaliu penibil al decrepitudinii fiziologice
ce a acompaniat acest sfîrşit). Pe lîngă aceste nefericiri
şi ca un efect al lor Sartre devenise intelectualmente nu
69 Despre lucrurile cu adevărat importante
diminuat, dar vulnerabil şi îşi pierduse putinţa sau
poate (ceea ce e şi mai trist) dorinţa de a străluci, de a
avea replică, de a fi el însuşi.
Iată de ce o carte recentă, care în alt moment mi-ar
fi dat apă la moară şi m-ar fi uns pe suflet, îmi lasă un
gust foarte amar şi mă îndeamnă să-mi amintesc ce a
însemnat totuşi Sartre pentru mine şi generaţia mea cu
cîteva decenii în urmă. E vorba de o carte intitulată
Une si douce occupation, de Gilbert Joseph, apărută la
Albin Michel în septembrie 1991. Autorul este un istoric
şi un romancier, care a mai scris între altele o lucrare
despre diplomatul suedez Wallenberg, apărătorul evreilor
la Budapesta în 1944, arestat de sovietici şi dispărut în
tainiţele Gulagului. Titlul cărţii e imposibil de tradus în
romîneşte fără confuzie. Nu merge nici .o atît de blîndă.,
nici .o atît de dulce Ocupaţie., cu atît mai puţin .atît
de plăcută., deşi acestea ar fi accepţiile posibile ale
termenului ; cît despre cel de .ocupaţie., ar putea da
ideea de .îndeletnicire., total necorespunzătoare. E vorba,
de fapt, de felul cum s-au strecurat şi au trăit Sartre şi
Beauvoir în timpul ocupaţiei germane în Franţa. Cu
argumente şi probe convingătoare, cu o logică a interpretării care face perfect plauzibilă această acţiune de
radicală demitizare a pretenţiei binomului Sartre-Beauvoir de a fi fost nişte rezistenţi neînfricaţi, prezentarea
lor nu numai ca nişte biete făpturi speriate, cedînd
prea omeneşte seducţiilor laşităţii, dar şi ca unii aproape
dispuşi la colaborare (nu e aici un proces de intenţie, ci
simplul constat al unor demersuri nedecisive, dar destul
de clare), în plus vanitoşi pînă la neomenie, insensibili
la nenorocirile altora, invidioşi, sordizi sub toate aspectele,
cel fizic în primul rînd, prezentarea aceasta, aşadar,
îmi pare desigur justă, desigur necesară, desigur de
natură să lumineze psihologia şi etica foarte discutabile
ale stîngiştilor în genere şi tovarăşilor de drum, dar mă
contrariază totuşi. E adevărat ce spune Gilbert Joseph
(cartea e bine scrisă şi amuzantă, de o maliţie imperturbabilă în punerea oarecum pe două coloane a pretenţiilor cu realităţile), dar adevărul e şi, totuşi, că Sartre a
fost, chiar reducînd lucrurile la proporţiile exacte, cu
cuantumul de relativă turpitudine pe care-l comportă, o
70 Alexandru Paleologu
mare inteligenţă a Franţei, o mare figură, cu toate
odioasele lui scăderi şi semi-imposturi. A fost chiar, nu
numai la un moment dat, dar mai ales la un moment
dat, mai demult, un generos. În felul lui, bineînţeles.
O generozitate foarte compromisă, dar în fond, oricum,
reală. Nu pot, îmi dau abia acum seama, să comentez
această remarcabilă carte, tocmai fiindcă îmi convine
prea mult, îmi e prea la îndemînă s-o aprob, sunt de
aceeaşi părere cu autorul. Dar de acord nu sunt. Aş
avea o conştiinţă vinovată dacă aş fi acum atît de sincer.
Apărîndu-l acum pe Sartre ca funia pe spînzurat, încerc
să fac pe advocatus diaboli, adică pe advocatus Sartri.
Ar fi vrut el să joace rolul diavolului, tare i-ar mai fi
plăcut. Dar nu era, acest mare scriitor, bietul de el, de
talie să joace asemenea rol.
71 Despre lucrurile cu adevărat importante
III
72 Alexandru Paleologu
73 Despre lucrurile cu adevărat importante
ÎNCERCAREA ÎNŢELEGERII
în amintirea Danei Dumitriu
Pe Mircea Eliade l-am văzut şi auzit o singură dată
în ţară, înainte de ultimul război : în primăvara 1938,
la Dalles, unde a ţinut o conferinţă despre .căutarea
absolutului. la Balzac, în cadrul unui ciclu consacrat
autorului Comediei umane (nu era vorba numai de romanul
cu respectivul titlu, ci de viziunea balzaciană în total).
Cu o săptămînă înainte, în acelaşi ciclu, vorbise Ralea,
care, aşezat la pupitru, se adresa publicului cu o agreabilă familiaritate. Cu uşorul său accent moldovenesc
declarase de la început că e .gutunărit., scuzîndu-se
pentru timbrul alterat al glasului, pe care şi-l dregea
tuşind din cînd în cînd, în timp ce îşi ducea la gură
batista albă din buzunarul de la piept ; ca de obicei, era
de o eleganţă vestimentară perfectă şi plină de naturale
ţe. În schimb, Eliade, îmbrăcat nu fără căutare dar nu
cu gust, într-un costum bătînd în vînăt, cu jiletcă la două
rînduri sub vestonul răscroit, cravata şi cămaşa nefiind
prea nimerit asortate, vorbea în picioare, cu glas metalic,
autoritar, aproape agresiv ; m-a frapat o formulă pe care
o repeta insistent : .La Balzac absolutul intervine VER-tical,
VER-tical !. ; spunînd aceasta, lovea impetuos pupitrul
cu muchia palmei, ca la karate. Conferinţa a fost extraordinară, de neuitat. El era atunci de 31 de ani, avea încă
tot părul şi o talie zveltă, tinerească, iar ochelarii îi
dădeau un aer distant şi rece, de experimentator, deşi
el vorbea cu multă pasiune, dar o pasiune stăpînită,
dirijată. Treizeci de ani mai tîrziu, în 1968, l-am întîlnit
la Paris de mai multe ori şi am avut parte de cîteva
lungi convorbiri cu el. Părul îi căzuse, vocea îi devenise
voalată, iar stridenţa şi energia de odinioară cedaseră
unei amenităţi tolerante şi placidităţii fumătorului de
pipă. Dar Eliade rămăsese pentru mine cel dinainte, cel
pe care pînă la amintita conferinţă nu-l văzusem niciodată, dar îl citisem mai întîi în colecţia .Vlăstarului.,
apoi în .Cuvîntul., în .Vremea., în .Revista Fundaţiilor
74 Alexandru Paleologu
regale., şi pe care, din cauza unor coincidenţe, în fond
nerelevante, dar care mie îmi păreau augurale, îl consideram
ca pe un fel de frate mai mare.
Coincidenţele erau acestea : el s-a născut pe strada
Melodiei la numărul 1, în luna martie ; pe aceeaşi stradă
m-am născut şi eu, la numărul 8, tot în martie, 12 ani
mai tîrziu ; ca şi el, am urmat clasele primare la şcoala
Mîntuleasa iar liceul la Spiru Haret ; ca şi el, mi-am
văzut tipărite încercările literare timpurii în .Vlăstarul.,
din al cărui comitet de redacţie am făcut apoi ca şi el
parte. Coincidenţele se opresc aici, dar mie, atunci, îmi
păreau suficient de semnificative. De ce aş ascunde că
nici acum nu mi-au devenit indiferente ?
Două cărţi romîneşti de eseuri, la interval de un an,
citite la apariţie şi mult recitite de-atunci, au avut asupra
mea în anii adolescenţei o influenţă hotărîtoare : Pentru
arta literară, a lui Paul Zarifopol (1934) şi Oceanografie,
de Mircea Eliade (1935). Întruneam aşadar fără inconvenient
influenţele mai mult sau mai puţin simultane
a două spirite în principiu antagonice. Pe mine antagonismul
acesta, care, de fapt, la acea dată se consumase,
nu mă afecta. Citisem în 1935, în .Revista
Fundaţiilor regale., un articol al lui Mircea Eliade,
Cînd trebuie citit Paul Zarifopol, care lichida controversa
şi mă satisfăcuse deplin. Ştiam bineînţeles că
.tînăra generaţie. care se manifesta furtunos şi al cărei
.şef. declarat era Mircea Eliade ducea o campanie de
radicală contestare a valorilor reprezentate de .bătrîni.
(dintre care unii nici nu împliniseră 40 de ani) şi împotriva
cărora imagina (hiperbolic, evident, formula fiind
a lui Cioran) o .noapte a sfîntului Bartolomeu.. Fără să
ader la ele, atitudinile acestea nu mă contrariau (îl
admiram pe Nietzsche şi-mi plăcea spiritul de tăgadă şi
frondă, care altminteri mă încîntase şi la Zarifopol), ba
chiar, adesea, mai cu seamă la Eliade, le găseam serioase,
nuanţate şi convingătoare. Dintre cărţile .tinerilor. îmi
plăcuse enorm eseul sobru şi plin de umor filozofic al lui
Noica, Mathesis sau bucuriile simple (1934), premiat de
juriul, alcătuit din .bătrîni., al Fundaţiilor regale. În
ultim resort, eu cu .bătrînii. ţineam totuşi. Convulsiile
.agonice. şi retorica .disperării. pe care le arborau mulţi
tineri îmi păreau nesincere şi ridicule. Gustasem grozav
parodiile În genul tinerilor, semnate Antisthius (alias
75 Despre lucrurile cu adevărat importante
N. Steinhardt). Cele mai reuşite nu erau atît cele inspirate
de specimenele retorico-bombastice, mai lesne parodiabile,
cît tocmai cele după mai vîrstnicii foşti colegi
de la Spiru Haret ai autorului, Constantin Noica şi
Mircea Eliade, care, nefăcînd niciodată nici pe agonicii,
nici pe disperaţii, nu se pretau decît la o parodiere
subtilă, interioară, de un inenarabil haz intelectual.
Eu nu cunoşteam atunci pe nici un reprezentant al
.tinerei generaţii., în schimb, prin relaţii de familie,
cunoşteam mulţi intelectuali .bătrîni., unii într-adevăr
în jur de şaizeci de ani, dar majoritatea între 40 şi 50,
personalităţi notabile, cîteva chiar ilustre. Toţi manifestau
un dispreţ imens faţă de gerontocraţia mediocră
şi abuzivă din învăţămîntul superior, din instituţiile
culturale şi din viaţa publică. Foarte des aveam prilejul
să-l văd pe Ralea, care mă fascina cu inteligenţa lui suplă,
deschisă, foarte cultivată, dar total lipsită de pedanterie,
precum şi cu firea lui de juisor rafinat, om de lume
sociabil şi spiritual. Volumaşul lui din 1936, Valori,
delectabil şi incitant, a intrat şi el, oarecum în prelungirea
lui Zarifopol, în repertoriul referinţelor mele curente.
Ralea şi Eliade nu se simpatizau. În prezenţa lui
Ralea evitam să vorbesc de Eliade. Nu cred că antipatia
asta se datora dezacordurilor temperamentale sau ideologice.
Nici unul, nici celălalt nu erau exclusivi în privinţa
asta şi aveau cel puţin un bun prieten comun în persoana
comprehensivului profesor Alexandru Rosetti.
Nici Eliade nu era un auster, cu toate doctrinele ascetice
pe care le vehicula şi pe care cîndva le şi experimentase
personal. Ralea avea însă reacţii humorale, iar idiosincrasiile
lui erau mult mai puţin de .ideologie., cît
mai cu seamă de gust. Rolul lui Eliade ca .şef. al unei
generaţii de .trublioni. (termen mai mult sau mai puţin
echivalent, la Anatole France, cu irlandezul .hooligan.1 )
nu-i putea provoca lui Ralea decît o reacţie de respingere.
Însuşi France, că tot îl pomenirăm, autor foarte preţuit
de Ralea şi în genere de .bătrîni., dar oaie neagră
pentru .huligani., devenise o piatră de încercare : a nu-l
accepta era consecinţa unor opţiuni străine criteriilor
propriu-zis literare. Într-un roman, Nuntă în cer (1938),
1. Hooligan era de fapt numele de familie al cîtorva generaţii
de irlandezi turbulenţi, locuitori în sudul Londrei.
76 Alexandru Paleologu
Eliade îl aminteşte în treacăt, nu fără o nuanţă de stimă
culturală, dar prin gura unui personaj ; în Oceanografie
nu-l menţionează decît de 2-3 ori, tot în treacăt şi nu
fără conotaţiile negative al căror ţap ispăşitor era autorul
Crinului roşu. Pe France, eu îl admiram ; brutalitatea cu
care-l negau tinerii îmi părea un semn de barbarie. Dar
lui Eliade îi respectam părerea, exprimată de altfel
sporadic şi moderat. Omul care scrisese Oceanografie
(titlu preluat probabil de la Eugenio d.Ors), carte debordantă de inteligenţă, sinceritate, cultură (şi pasiune a
culturii), carte totodată plină de vitalitate şi de bun
simţ, omul care o scrisese se bucura în ochii mei de tot
creditul şi simţeam că orice opinie a lui, chiar dacă nu
o împărtăşeam, are acoperire.
În Oceanografie am aflat prima oară de Tristram
Shandy, una din marile cărţi ale lumii, de care pînă
atunci nu auzisem ; am văzut pe urmă ce însemnătate
au avut pentru un Diderot, un Balzac şi un Tolstoi ; am
văzut, citind-o mai tîrziu de cîteva ori, nu numai că e
cea mai completă desfăşurare metodică a comicului,
umorului şi tandreţei, dar şi că e, după Gargantua &
Pantagruel, a doua capodoperă supra-realistă. Luarea
aminte şi curiozitatea mi le-a deşteptat Eliade afirmînd
de-a dreptul că Laurence Sterne e un geniu (subl. m.) şi
scriind în alt loc : .Sunt opere pe care nu ştim încă să
le privim, cum să le privim. Fără îndoială că o bună
parte din frumuseţea lor ne scapă din cauza aceasta.
Divina Commedia, Tristram Shandy, Faust sunt asemenea
opere, care nu se revelează şi nu pot fi absorbite decît
după o asceză preliminarie (o iniţiere tehnică) şi după
ce unghiul prin care trebuiesc contemplate a fost bine
precizat. (Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943,
pp. 210-211 şi 288 ; tot ce citez aici, făcînd trimitere la
acest volum, citisem cu mult înainte în .Revista Fundaţiilor
regale.). Că spunea asta despre Divina Commedie şi
despre Faust nu m-a mirat, fireşte ; văzusem şi eu că în
aceste opere nu se intră cu una, cu două, încercasem de
cîteva ori şi pînă atunci nu izbutisem. Ce m-a surprins
atunci a fost să găsesc, dat la paritate cu cele două
capodopere celebre, un titlu bizar şi necunoscut. Mai
tîrziu, cînd am citit cartea prima oară, am fost surprins
constatînd că intru în ea ca la mine acasă ; în Oceanografie
stătea scris la un început de articol : .Tristram
77 Despre lucrurile cu adevărat importante
Shandy a lui Sterne e o carte de care te îndrăgosteşti
anevoie. (p. 40). Eu m-am îndrăgostit de ea imediat şi
aşa am rămas de-atunci. Poate că eram pregătit pentru
asta chiar de consideraţiile lui Eliade din Oceanografie
şi din .Revista Fundaţiilor..
Tot din Oceanografie  am aflat prima oară de Unamuno
şi de Samuel Butler, aceste două spirite antitetice dar
invizibil congenere şi, amîndouă, spirite precursoare.
Despre Samuel Butler a scris Eliade şi mai tîrziu,
în .Revista Fundaţiilor regale., un eseu de 16 pagini,
cules apoi în Insula lui Euthanasius. În Oceanografie îi
consacră doar o pagină şi jumătate, ca introducere la
altceva, dar ce spune despre el acolo a fost destul ca să
mă stîrnească. Interesul constant al lui Eliade pentru
acest scriitor, total neluat în seamă în timpul vieţii, e
cu atît mai remarcabil, cu cît e vorba de un spirit faţă
de care se afla la antipod : un .agnostic. ireductibil,
ireligios şi antimistic, pozitivist şi evoluţionist (dar
luîndu-l în derîdere pe Darwin) ; pe de altă parte însă,
ce e drept (şi asta contează), un spirit de cea mai desăvîrşită libertate, la culme de original, cu un umor tipic
englezesc şi de o ironie corosivă, iar la urma urmei, totuşi,
funciarmente creştin în morală. Mă gîndeam că ar fi
fost mai normal ca Ralea să-l guste pe Samuel Butler,
dar nu l-am auzit niciodată pomenindu-l şi nici nu-mi
amintesc dacă-l citează undeva (dar e adevărat că Ralea
nu frecventa atunci domeniul anglo-saxon).
Evitînd cu Ralea subiectul, n-am ştiut niciodată dacă
citise Oceanografie, dar nu văd cum, dacă ar fi citit-o,
s-ar fi putut să nu-i placă. Nu ştiu nici dacă mult mai
tîrziu, după afirmarea mondială a lui Eliade, ţinînd
seamă şi de mutaţiile pe care vîrsta şi vremurile le aduc
în relaţiile dintre oameni şi în opiniile lor, se va fi schimbat
ceva în atitudinea lui Ralea. Din 1941, în urma unei
funeste întîmplări, care a provocat o ruptură ireparabilă între Ralea şi familia mea, nu l-am mai văzut decît
o singură dată, de la distanţă, în foaierul unui teatru.
Eu însă am continuat să mă refer la amîndoi ca la un
binom definitoriu în formaţia mea intelectuală din
tinereţe. Limitele lui Ralea le cunoşteam, erau clare şi
de altminteri mărturisite nu o dată de el însuşi. Era
ireceptiv la aşa-numitele experienţe .abisale. şi în genere,
la .sentimentul tragic al vieţii.. Avea un fel de recul, un
78 Alexandru Paleologu
refuz organic, faţă de Dostoievski, de pildă, despre care
a scris rînduri consternante. Îl vedea ca pe un geniu
morbid, ca pe un .apucat., un fenomen aberativ atît în
plan moral, cît şi ca artă literară. Moduri de gîndire ca
al lui Kierkegaard sau al lui Heidegger îi inspirau
oroare. Cu toate acestea, ceea ce refuza în proza literară
sau în filozofie era dispus să accepte în poezie, unde era
foarte receptiv, mergînd destul de departe. La punctul
acesta aş vedea o limită a lui Eliade, la care n-am întîlnit,
pe cît îmi pot aminti, nici un citat notabil din vreun
poet (cu excepţia cîtorva versuri din Cantilena lui Dan
Botta, reproduse cu intenţie mai curînd maliţioasă, aşa
mi s-a părut, într-un episod din Întoarcerea din Rai) ; pe
Arghezi nu-l preţuia, pe Bacovia nici atît (se mira mult,
în anii din urmă, de cota înaltă atinsă de acesta în
evaluările criticii noastre după ultimul război). Din marea
poezie a lumii, doar exemple care pot ilustra sensuri
iniţiatice, citate din interes ştiinţific şi nicidecum estetic
(de pildă din cîţiva poeţi persani, în studiul Alegorie şi
limbaj secret). Oricum, fără limite nu se poate. Totul e,
fie ele mai largi, ori mai strîmte, ce faci înlăuntrul lor.
Ca înţelegere şi informaţie, sfera lui Eliade era incomparabil
mai cuprinzătoare, iar ca putere de interpretare
mergea mult mai profund. La Ralea cultura nu însemna
studiu, ci .lecturi. (cum îmi reproşa Noica mie), adică
voluptate, nu şi asceză. La Eliade, şi studiul şi .lecturile.
acopereau teritorii foarte întinse şi foarte felurite, iar
voluptatea şi asceza făceau casă bună. În privinţa calităţii,
cred că se poate releva un plus în avantajul lui Ralea
(fac rezerva aceasta gîndindu-mă şi la cîteva din
romanele lui Eliade) ; calitatea e şi un efect de limitare.
Schimbînd (dar schimbînd negreşit) ce e de schimbat,
raportul Ralea-Eliade era analog cu raportul Maiorescu-Hasdeu : de o parte mărginire şi calitate, sterilitate,
extrovertire, rafinament, nevoie de confort, poziţie socială ;
de cealaltă parte, prolificitate, enciclopedism, tip genialoid,
erudiţie, atracţia ocultismului, asceză şi licenţiozitate.
Eliade îşi revendica în mod deschis modelul hasdeian.
Ralea nu-şi revendica nici un model, era un eclectic,
cu opţiuni strict occidentale, de preferinţă moderne.
Eclectic era şi Eliade, cum era şi Hasdeu, dar, ca şi
acesta, cu repere mult distanţate în timp şi spaţiu,
aproape ameţitoare şi aparent heteroclite.
79 Despre lucrurile cu adevărat importante
Pentru Eliade, filozofia se întemeiază pe metafizică,
pentru Ralea, pe psihologie. Evident, poziţia avantajată
e a lui Eliade. Era, fireşte, la unul şi la celălalt, o
chestiune de temperament dar şi, ca să zic aşa, de epocă.
Ralea era format intelectualmente înainte de primul
război mondial, în tot cazul adolescenţa şi prima lui
tinereţe s-au desfăşurat atunci. Metafizica abia renăştea,
aproape nemărturisit, cu William James şi cu Bergson,
din psihologie şi din datele cele mai noi atunci ale
biologiei. Reperele de bază ale lui Ralea, autorii cei mai
des invocaţi în lucrările lui mai mult sau mai puţin de
.specialitate., sunt sociologul Emile Durkheim şi medicul
psiholog Pierre Janet (fiul filozofului Paul Janet, a cărui
ultimă carte, apărută în 1896, poartă titlul  În Germania, şcoala
neokantiană de la Marburg revenise strict la criticismul
transcendental, făcînd abstracţie de sistemele idealiste
post-kantiene şi restrîngînd metafizica la problema
posibilităţii şi condiţiilor cunoaşterii a priori.
Dar alte moduri de gîndire, oarecum minoritare
pînă atunci, au început să se impună în anii interbelici.
Sören Kierkegaard, Lev Şestov, Nikolai Berdiaev devin
stele călăuzitoare ale preocupărilor filozofice, dramatizîndu-le şi imprimîndu-le un caracter de urgenţă. Problematica
lor e mai puţin de cunoaştere, cît de soteriologie
 ; e precumpănitor o problematică etică şi virtual
religioasă (existenţială însă, nicidecum teologică). Influen
ţa lui Dostoievski, nu numai literară, devine covîrşitoare, amplificată şi de cărţile despre el ale lui Gide
şi Berdiaev. Frontiera dintre filozofie şi literatură
devine tot mai labilă, sferele lor tot mai interferente. La
universitatea bucureşteană, Nae Ionescu ţine un curs
despre .Faust şi problema mîntuirii.. .Metafizica. nu
mai e ştiinţa de după fizică, cum o numiseră primii
editori ai lui Aristotel, ci problema realităţii de dincolo
de lumea fizică. În cursul său de metafizică, Nae Ionescu
ţine prelegeri despre .tipul mirelui. şi .tipul pelerinului.
(.nuntă. şi .cale., ce presupun omologarea în absolut).
Pentru Mircea Eliade, metafizica înseamnă un anumit
nivel de situare în raport cu Cosmosul. Dar nu Cosmosul
ca realitate astro-fizică, ci ca realitate transcendentă,
ca ordine, ca lume a normelor şi esenţelor. Accesul la
acest nivel de situare presupune o ruptură a nivelului
80 Alexandru Paleologu
empiric anterior, o transmutaţie, aşadar metafizica nu
mai e doar o ramură a filozofiei speculative, ci o experien
ţă ontologică, o experienţă non-empirică, dacă ne
putem astfel exprima, care pretinde o atitudine adecvată
a spiritului, mai exact chiar o terapeutică a acestuia.
De aici decurgea în mod necesar pentru Eliade problema
alchimiei, înţeleasă ca transmutaţie interioară a experimentatorului.
Asta e în logica lucrurilor. S-ar putea
totuşi ca în cazul lui Eliade raportul acesta cauzal să fi
fost invers, adică de la alchimie la metafizică. În clasa
a patra sau a cincea de liceu, pentru a-i da o replică
profesorului de fizico-chimice care-l lăsase corigent, a
ţinut la o şezătoare şcolară o conferinţă despre alchimie,
tipărită apoi în .Vlăstarul.. Oricum, e cea dintîi manifestare
decisivă a viitorului savant ce avea să devină o
autoritate în materie pe plan mondial. Dintre toate cărţile
şi studiile pe care de atunci le-a consacrat acestui subiect,
cea mai luminoasă, mai îndrăzneaţă, mai necesară găsesc
că este cărticica din 1935, Alchimie asiatică. Un model
de tratat ştiinţific substanţial, concis, de o impecabilă
stringenţă logică, pasionant. Ceea ce se înţelege, sau
trebuie să se înţeleagă, este că alchimia, în speţă alchimia
asiatică, dar în genere alchimia luată în sensul ei nu
.productiv., ci soteriologic, este esenţialmente o etică.
De altminteri, dacă orice metafizică, fie şi una .profană.,
duce obligatoriu la o etică, .alchimică. sau nu, asta e
altă chestiune. Eliade arată că metafizica şi alchimia
asiatică nu sunt atît de .exotice. cum par : dincolo de
forme şi determinaţii stilistice, principiul din care derivă
e universal. Citîndu-l pe Ananda Coomaraswamy, Eliade
relevă că marile sisteme de gîndire asiatice îşi găsesc
afinităţi în  Există, cu imens succes în lumea
întreagă, o reprezentare foarte îndemînoasă a .filozofiei
indiene., în care totul se rezolvă cu gimnastica yoga şi
cu repetarea formulei ta twam asi, panaceu lăsînd de
căruţă biata .raţiune carteziană. şi toate celelalte
meschinării ale culturii apusene. Pentru zelatorii
acestei reprezentări, lucrările în domeniu ale lui Mircea
Eliade nu pot fi decît sau dezamăgitoare, sau, cel mai
probabil, admirate în alb din respect pentru subiect şi
pentru faima autorului. Autor care nu e, decepţie, nici
guru, nici yoghi, ci un savant occidental care studiază
81 Despre lucrurile cu adevărat importante
în doctrinele Orientului, precum şi în practicile tradiţionale
ale unor popoare, nu numai extra-europene, structurile
de Weltanschauung în accepţia metafizică explicată
mai sus. Lucrările lui ştiinţifice sunt în fond ceea ce el
declară la început în prefaţa Oceanografiei : .Cartea aceasta
nu e o carte de gîndire, ci una de înţelegere.. De gîndit,
bine sau rău (rău, cel mai adesea), gîndeşte probabil
oricine, înţelegerea însă e vocaţia definitorie a intelectualului.
Eliade e un om care încearcă să înţeleagă. Face
aceasta cu o tenacitate, cu o pasiune, cu un talent, cu
o tehnică, mulţumită cărora de obicei izbuteşte în modul
cel mai fertil cu putinţă. Este, adică, prin excelenţă, un
eseist. Acesta e sensul titlului montaignian Essais : a
încerca să înţelegi şi a-ţi testa această înţelegere. Pe
Montaigne nu-l citează Eliade decît incidental şi n-am
impresia că-l numără printre autorii lui de căpătîi, deşi
îi e funciarmente extrem de apropiat ; dacă l-ar fi citit
mai stăruitor, poate ar fi făcut el întîi, cu mai multă
autoritate, remarca surprinzătoare şi, găsesc eu, profundă,
făcută de Marguerite Yourcenar, că Montaigne a fost
europeanul cel mai aproape de înţelepciunea taoistă.
A spune despre un autor de tratate ştiinţifice că e un
eseist sună mai degrabă discreditant, fiindcă s-a abuzat
şi se abuzează de acest termen care a ajuns să conoteze
diletantism, incompetenţă, superficialitate. Dar să dăm
un sens plus pur aux mots de la tribu, cum sună versul
lui Mallarmé, şi să luăm termenul în accepţia montaigneană. Eliade e în primul rînd un mare eseist, iar gustul
său atît de marcat pentru eseiştii englezi şi spanioli
este revelator. Erudiţia uluitoare şi riguroasă, de o rară
forţă demonstrativă, de care dau dovadă tratatele lui de
specialitate, nu poate fi nici o clipă pusă în cumpănă de
calitatea lui esenţială de eseist (nu-i aşa, stimate Adrian
Marino ?). În prefaţa la Cosmologie şi alchimie babiloniană el se apără de etichetarea de .erudiţie. a lucrărilor lui, explicînd că numai caracterul .revoluţionar. al
interpretărilor lui l-a .silit să păstreze un bogat parter
de note, tocmai pentru a dovedi pînă la saturaţie validitatea
afirmaţiilor pe care le face. A judeca însă o carte
după aspectul ei grafic, a crede că un număr strict de
note înseamnă «cultură», iar un număr mai mare de
note devin «erudiţie», a trece cu vederea conţinutul cărţii
sau a refuza să judeci validitatea unei anumite afirmaţii
82 Alexandru Paleologu
pentru că se referă la realităţi nefamiliare, . atitudinea
aceasta ni se pare sterilă şi primejdioasă unei culturi..
Cu sau fără voie, constrîns sau nu, dacă a trebuit să facă
şi operă de erudiţie, asta nu înseamnă mai puţin că el este
un erudit. Indiferent de faptul că, atît în volumele lui de
eseuri, cît şi în cele de erudiţie, el face aceeaşi încercare
a înţelegerii cu rezultatele ştiute şi în acelaşi stil intelectual,
trebuie totuşi să aşezăm în categorii deosebite, pe
de o parte, volumele lui de eseuri, Oceanografie, Fragmentarium,
Insula lui Euthanasius, şi, pe de alta,
lucrările lui savante, ca Mitul reintegrării, celelalte două
deja pomenite, plus Yoga (teza de doctorat), Comentarii
la legenda Meşterului Manole, studiile Alegorie şi limbaj
secret, Ierburile de sub cruce, Folclorul ca instrument de
cunoaştere, Cărţile populare în literatura romînească
etc. (Am în vedere aici numai pe cele publicate în ţară.)
În ţară, apariţia cărţilor lui Mircea Eliade se desfăşoară pe durata a 15 ani, din 1928 pînă în 1943. În
străinătate, pe patru decenii. Ca profesor la Universitatea
din Chicago a fost deschizător de drum şi creator
de şcoală. Cărţile lui apar la cele mai mari edituri din
lume şi sunt traduse în toate limbile. Obiectiv, şi în
timp şi în spaţiu, activitatea lui din străinătate o
depăşeşte pe cea din ţară. De fapt nu a făcut decît să
confirme eclatant, la scara mapamondului, ceea ce acel
enfant prodige din anii treizeci nu doar promisese, dar
chiar realizase strălucit acasă. Eu unul, dacă mi se
admite să-mi spun părerea, găsesc în Mitul reintegrării,
în Comentarii la legenda Meşterului Manole, în Cosmologie
şi alchimie babiloniană, în Alchimie asiatică, într-un
scurt eseu ca Un amănunt din Parsifal, o putere, o apăsare
de pedală cu un efect de amplitudine extraordinară, o
înaintare îndrăzneaţă, rapidă, sigură, către marile
semnificaţii, deduse din treaptă-n treaptă pornind de la
cîte un detaliu, pe care nu le-am mai întîlnit produc
îndu-se cu aceeaşi tranşantă libertate în lucrările ulterioare
publicate în Occident. Din raţiuni lesne de înţeles,
o anumită rezervă academică, o prudenţă metodică,
obligaţia unui anumit pozitivism al cercetării s-au impus
cu efect moderator profesorului cu largă audienţă interna
ţională. Nu vreau să spun, sper că se înţelege, că
lucrările lui din această perioadă ar fi, Doamne fereşte,
.inferioare. celor din tinereţe. Nicidecum. Cărţi ca Traité
83 Despre lucrurile cu adevărat importante
d.histoire des religions (care a marcat, practic, startul
lui Eliade pe orbita mondială), ca  (convorbiri înregistrate
pe bandă), culegeri de studii ca  sunt permeate de aceeaşi sevă filozofică,
vădesc aceeaşi comprehensiune organizată (ba poate chiar
mai multă) şi tot atîta fertilitate ideativă ca şi cele din
ţară menţionate mai sus. Dar tensiunea intelectuală nu
mai e aceeaşi. E poate şi efectul unei .îmblînziri. venite
cu vîrsta, al altor prietenii şi altui climat. În ţară era
.şeful. unei generaţii ce se vroia turbulentă, la Chicago
era şef de catedră. Normal, şefului de catedră nu i se
întîmpla să comită inadvertenţe gramaticale în adagiile
latine, cum i se mai întîmpla uneori în ţară şefului de
generaţie. Dar nici virulenţa acestuia nu o mai putea
avea ; nu i-o mai îngăduiau nici poziţia, nici locul, nici
momentul şi, bineînţeles, nici vîrsta.
Virulenţa tînărului şef de generaţie, dinamismul şi
prolificitatea lui aveau, dincolo de travaliul erudit, un
cîmp nelimitat de acţiune : presa cotidiană şi săptămînală, revistele literare lunare şi bilunare, simposioanele
.Criterion.-lui, neomiţînd nici cafeneaua. Şeful
catedrei de istoria religiilor de la o mare Universitate
americană ţinea conferinţe şi la Tokio, şi la Roma, şi la
Madrid, şi la Uppsala, şi la Oxford, dar strict în domeniul
disciplinei ; ca .presă., de asemenea, numai buletinele
şi .actele. congreselor de specialitate. În anii treizeci
ne-ar fi fost cu neputinţă, nouă, contemporanilor, să ne
imaginăm un Mircea Eliade fără susţinută activitate
publicistică şi fără implicare în social.
Atitudinea definitorie a lui Mircea Eliade, pe care
am numit-o .încercarea înţelegerii., a rămas constantă
în cărţile lui şi ei i se datorează caracterul lor atît de
ataşant şi de viu. Dar de specia care o ilustrează cel mai
apropriat şi pe care el a ilustrat-o superior, anume eseul,
Eliade s-a depărtat progresiv. Culegerile în limba franceză
pe care le-am menţionat ceva mai sus nu sunt de eseuri.
De fapt, nici Insula lui Euthanasius nu conţine propriu-zis eseuri sau mai exact conţine numai eseuri pe teme
culturale ; mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru se poate
spune şi despre Fragmentarium. Evident, temele cultu84
Alexandru Paleologu
rale sunt şi ele de resortul eseului, întrucît tot ce e
uman e de resortul lui. Dar eseuri propriu-zise, în accepţia
montaigniană şi moralistă, sunt cele din Oceanografie.
Dacă se va traduce cîndva din literatura romînă cu
discernămînt şi inteligenţă, şi nu pe criterii .diplomatice.
sau la întîmplare, ca pînă acum, această carte ar avea
şanse, ţinînd seamă şi de notorietatea actuală a autorului
(şi de succesul lui Nu de Eugen Ionescu în traducere
franceză), să intereseze lumea intelectuală internaţională.
G. Călinescu, în Istoria literaturii romîne, afară de paragraful
destul de întins pe care i-l consacră lui Eliade
romancier, îi rezervă separat altul, mai succint, eseistului
(în subcapitolul .Filozofii.), ocupîndu-se însă numai de
placheta Soliloquii (1932), pe care o găseşte pe drept
cuvînt imatură. E inechitabil lucrul acesta. Călinescu
era intelectualmente obligat să ia act de Oceanografie,
de Fragmentarium, care e din 1939, şi chiar de eseurile,
culese, e drept, abia mai tîrziu în Insula lui Euthanasius,
dar apărute în .Revista Fundaţiilor regale. înainte ca
Istoria literaturii romîne de la origini pînă în prezent
să fi fost încheiată şi a căror importanţă era evidentă.
Deşi imatură, placheta Soliloquii nu e lipsită de un
anumit nerv filozofic ce justifică plasarea ei de către
Călinescu la rubrica respectivă. E un ecou al lecturilor
din Kierkegaard, poate şi din Papini sau din alţi autori,
unii probabil vehiculaţi prin cursurile lui Nae Ionescu.
Autorul nu era un debutant ; începuse de patru ani să
publice studii de exegeză şi indianistică, iar cu doi ani
înainte îi apăruse primul roman, care a avut un succes
de scandal, provocînd polemici între personalităţi culturale
notorii. Placheta e de o prospeţime dezarmantă, de
un teribilism inofensiv, şi rămîne interesantă ca document
psihologic. Intervalul care o separă de Oceanografie e
doar de trei ani, dar distanţa e enormă. Autorul avea,
la apariţia celei dintîi, 25 de ani, la a Oceanografiei, 28.
Evident, conţinutul lor, mai cu seamă al celei de a doua,
care e o culegere de articole apărute întîi în revistă, şi
care numără 300 pagini, a fost scris în bună măsură
măcar cu un an înainte, dacă nu mai mult.
Desigur, eseul se pretează în mod firesc referinţelor
filozofice. Cîteva din operele clasice ale filozofiei poartă
termenul chiar în titlu ; dar aceasta nu e decît o figură
de stil. Ca specie, eseul nu se pretează dezvoltărilor
85 Despre lucrurile cu adevărat importante
speculative, însă eseist nu poate fi decît un scriitor cu
o relativ solidă formaţie filozofică (condiţie eliminatorie).
Sunt, e drept, eseuri în care sensul filozofic e doar latent
şi nu se atestă la primul strat, sau care dau la primul
strat impresia unei .filozofii. foarte comune, pentru ca
la lecturi repetate să-şi reveleze în profunzime un sens
nebănuit (cum a remarcat Marguerite Yourcenar în
privinţa lui Montaigne). Gîndirea filozofică speculativă
nu suportă decît minimale trimiteri livreşti (indiferent
cît de .cult. e filozoful şi .cîtă carte ştie.) şi nu suportă
deloc erudiţia, care nu poate fi decît un impediment şi
o frînă în desfăşurarea traiectoriei de gîndire. Eseul
suportă, dar de regulă cu o nuanţă de umor, o anumită
încărcătură livrescă şi, chiar, voluptatea jocului cu erudi
ţia (fireşte, pînă la o anumită limită, de altminteri
variabilă). Mircea Eliade, expunînd în lucrările sale
ştiinţifice gîndirea speculativ filozofică a doctrinelor
cercetate, o face, pe de o parte, fatalmente, ca .erudit.,
iar pe de altă parte, în spiritul său de .înţelegere.,
atestîndu-şi în ele structura sa funciară de eseist şi
nu de filozof. Demersul ştiinţific îl obligă să urce la
abstracţiune, natura sa de eseist îl duce la înţelegerea
realităţilor umane, de viaţă şi de cultură.
Eliade era dotat cu o irezistibilă imaginaţie a ideilor,
însuşire esenţială a unui eseist de mare clasă. Însuşirea
aceasta explică şi atracţia lui pentru doctrinele şi mitologiile
Orientului, precum probabil şi vocaţia literaturii
de ficţiune.
Ceea ce a sporit enorm impresia meteorică produsă
de apariţia lui Eliade în viaţa culturală romînească a
epocii a fost, pe lîngă abundenţa şi strălucirea atît
savantă, cît şi publicistică, prolificitatea lui ca romancier.
Calitativ vorbind, literatura lui de ficţiune e, ca să
mă exprim moderat, foarte inegală. Reuşita cea mai
faimoasă atît ca succes de public, cît şi de critică, a fost
Maitreyi, cum se ştie. Era al doilea roman al autorului.
Venind după Isabel şi apele diavolului, care e ilizibilă,
Maitreyi reprezintă desigur un salt însemnat. Cartea
are calităţi agreabile, se poate citi şi azi cu plăcere, mai
puţin pentru .exotismul. ei totuşi superficial, cît pentru
senzualitatea ei scăldată de o tinerească poezie. Dar
nu depăşeşte, găsesc, nivelul lecturilor de vacanţă.
Domnişoara Christina, poveste quasi-fantastică, de
86 Alexandru Paleologu
vampirism şi de nimfomanie sadică infantilă, falsă ca
erotism, e pur şi simplu scabroasă, fără a avea nimic
impudic sau măcar senzual. De Lumina ce se stinge ştiu
că autorul însuşi nici nu mai vroia să audă. Întoarcerea
din rai şi Huliganii sunt false, implauzibile ca psihologie
şi ca epică, totuşi interesante în planul tematic.
Nu fără calităţi îmi pare nuvela Şarpele şi realmente
frumoasă Nuntă în cer (care, deşi schematică, nu are
nici o lipsă de gust, e convingătoare şi ca psihologie, şi
ca epică şi, mai ales, reuşeşte un personaj feminin plin
de graţie, autentic, emanînd în chip firesc o melancolie
sexuală delicat enigmatică) ; realmente frumoase sunt
şi Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger.
(Formulez aici sumar aceste păreri strict personale, evident
discutabile, fiindcă nu vreau să fac decît o trecere în
revistă şi nu critică literară.) Dintre nuvelele scrise în
străinătate, cîteva sunt într-adevăr remarcabile, în primul
rînd La ţigănci (pe care am gustat-o mai mult în traducerea
franceză, ceea ce e un simptom în ce priveşte
simţul limbii literare al autorului), izbutind să transpună
în viziune proprie două motive inspirate din Caragiale :
Căldură mare şi Hanul lui Mînjoală. Autorul a continuat
în străinătate să scrie, atît din impulsul imaginaţiei,
cît şi probabil din nostalgie, proză de ficţiune, tot foarte
inegală. Puerile îmi par, de pildă, nuvelele : Podul, Les
trois grîces, Uniforme de general, Nouăsprezece trandafiri,
dar excelente Ghicitor în pietre, O fotografie veche de 14
ani, 12.000 capete de vită, Ivan, Strada Mîntuleasa. Nu
fac o listă, deci mă opresc. Principalul său efort epic, pe
care îl numeşte .capodopera mea., formulare care-i face
pe unii să zîmbească, dar care trebuie înţeleasă ca
Meisterwerk, ca probă de promovare meşteşugărească,
în spirit medieval de corporaţie, roman cam nefericit
intitulat Noaptea de Sînziene (titlu ocupat definitiv de
Sadoveanu şi de altminteri de un iz folcloric banal ; mult
mai frumos şi mai apropriat subiectului e cel dat de traducătorul francez : ), deşi cu inegalităţi şi lungimi,
e o realizare epică de tip obiectiv, considerabilă. Cîteva
episoade sunt admirabile, bombardarea Londrei, bunăoară,
sau episodul portughez sau finalul în pădurea Royaumont1.
1. Romanul acesta a avut parte de o exegeză admirabilă datorată
lui Sergiu Al-George, în numărul omagial consacrat lui Eliade
de Cahiers de l.Herne.
87 Despre lucrurile cu adevărat importante
Evident, opera de ficţiune a lui Eliade din străinătate nu a putut avea efectul de impact pe care îl avusese
cea din tinereţe, în ţară. În ciuda precarităţii lor, romanele
tînărului Eliade au avut o importanţă decisivă în climatul
nostru literar. Încă de la primul său roman a provocat
discuţii aprinse şi a clătinat anumite tabù-uri. Faţă
de marile cărţi ce apăreau în acelaşi timp, ale unor
Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Matei Caragiale, Camil Petrescu, Stere, ale lui Eliade
se plasau ca valoare sub nivelul competiţiei, dar rupeau
zăgazurile aşa numitului .orizont al aşteptării. de atunci
şi de aici. Eliade preluase cîteva modele stimulatoare,
ca  E adevărat
că cele două-trei reuşite epice pe care le-am relevat nu
intră în seria acestor emulaţii, dar nu ele ci acestea au
fost cele care au produs şocul, un şoc oricum primenitor.
În conferinţa din 1938 despre Balzac, care m-a fascinat
şi a rămas pentru mine neuitată (cu un an înainte avusesem
revelaţia copleşitoare a Comediei umane ca totalitate),
Eliade scotea stăruitor în evidenţă focarul central al
viziunii balzaciene pe care-l constituie romanele zise
.filozofice. Séraphita şi Louis Lambert. Aceste romane
sunt, de fapt, palide şi lipsite de forţa tuturor celorlalte,
dar numai ele dau cheia semnificaţiei vizionare a creaţiei
balzaciene. Nu citisem încă Balzac a lui Ernst-Robert
Curtius, iar de Balzac visionnaire de Albert Béguin,
apărută cu un an înainte (şi pe care probabil că Eliade
o cunoştea), nu auzisem. Eliade considera acele două
romane, care mie nu-mi plăceau (nu-mi plac nici acum),
ca fiind la treapta cea mai de sus a Comediei umane.
Asta m-a tulburat şi mi-am zis că desigur nu am dreptate.
Conferinţa lui Eliade avusese o forţă de convingere irezistibilă. Mai tîrziu, recitind Comedia umană, mi-am
dat seama că aveam dreptate să nu-mi placă cele două
romane, dar că Eliade avea dreptate să le considere
esenţiale. Numai că Eliade le transfera importanţa
semnificativă în valoare literară.
Acelaşi lucru se petrecuse în viaţa literară romînească a epocii cu romanele din tinereţe ale lui Eliade.
Valoarea literară a celor mai multe e foarte pauperă, dar
importanţa lor o depăşea mult.
88 Alexandru Paleologu
DE LA NU LA DA
E de mirare că
acest tînăr a dispărut din
publicistică.
G. Călinescu
Cu ani în urmă, la biblioteca Academiei, răsfoind
colecţia .Romîniei literare. a lui Rebreanu, pe 1932
sau .33, am dat de un articol de Eugen Ionescu în care
tînărul publicist spunea la un moment dat cam aşa
(citez din memorie) : .Eu care sunt un geniu (vă rog, vă
implor, credeţi-mă ; sunt un geniu !)..... Vorbele acestea,
care nu puteau fi luate atunci în cel mai bun caz decît
drept o jactanţă juvenilă, cum şi erau, inofensivă prin
însăşi enormitatea ei, surprind acum prin clarviziune.
Cerea să fie crezut pur şi simplu pe cuvînt, dar vedem
azi că avea dreptate. Chiar dacă vroia doar să şocheze
(cum a părut şi un an sau doi mai tîrziu cu volumul Nu)
şi oricît am şti că orice tînăr literat, chit că nu o mărturise
şte, se socoate un geniu, pretenţia lui exorbitantă
s-a dovedit după cîteva decenii un pariu cîştigat, fiind
azi un loc comun al culturii mondiale.
Şi în privinţa lui Nu lucrurile stau la fel. Intenţia de
a scandaliza este evidentă şi, de altminteri, declarată
expres. Hazul cărţii este imens. Viaţa literară romînească a epocii e prezentată ca o inenarabilă comedie
bufă. Personalităţile ei notabile apar într-o galerie de
portrete burleşti grozav de bine prinse. Partea cea
mai şocantă e însă partea propriu-zis critică, în care
autorul arborează o neseriozitate ostentativă, cu intenţia
neascunsă de a discredita specia ca atare şi de a-i ruina
orice autoritate. Exemplul rămas de pomină e mărturisirea
făcută la mijlocul .studiului. distrugător despre
Arghezi : ....poeziile lui Arghezi au reînceput să-mi pară
neînchipuit de frumoase. Dar nu se mai putea face nimic,
scrisesem jumătate de studiu.. Şi aşa mai departe, totul
89 Despre lucrurile cu adevărat importante
într-o băşcălie colosală. Cu toate acestea, în subsidiar şi
în detalii, observaţiile strict critice sunt cel mai adesea
inedite, pertinente şi acute. Aşa de pildă, à propos de
Patul lui Procust şi de presupusul proustianism al lui
Camil Petrescu (pe care cu drept cuvînt îl neagă), are
nişte consideraţii incidentale asupra arhitectonicii unitare
şi construcţiei complexe a Căutării timpului pierdut,
foarte noi şi surprinzătoare în acea vreme, cînd avea
curs părerea, susţinută de José Ortega y Gasset, Paul
Desjardins şi mulţi alţii, că romanul proustian, mergînd
pe linia memoriei involuntare, ar avea o desfăşurare
aleatorie, nestructurată, cu efectul disoluţiei personajelor
şi oricărei organizări compoziţionale, teză pe care tînărul
dinamitard o respinge afirmînd categoric contrariul :
.Unde era la Proust unitate, este la d. Camil Petrescu
lipsă de unitate ; unde era construcţie şi arhitectură
(zic : construcţie), este relaxare, prolixitate şi lipsă de
construcţie ; la Proust, aşadar, facilitatea, hazardul erau
dezminţite de însăşi epuizarea tuturor posibilităţilor
hazardului.. Lăsînd la o parte cele privitoare la Camil
Petrescu . ele fac parte din program ., să le reţinem pe
cele spuse în treacăt despre Proust. Sunt, în Nu, multe
puneri la punct de genul acesta. Şerban Cioculescu greşea
scriind, în recenzia admonestatoare făcută cărţii la apariţie, că .frizează banalitatea în simili-analizele critice,
unde nu inovează cu nimic.. Ba da, din contra, inovează.
Şi nu numai în legătură cu Proust. Observaţiile de detaliu
ale junelui iconoclast sunt, repet, lucide şi juste, atestînd
un simţ critic afară din comun. În .studiile. din Nu,
năstruşnice sunt tezele generale, concluziile, negativismul
premeditat . dar acesta este însuşi jocul, cu efectele lui
scontate. Tezele generale şi concluziile sunt totdeauna
aspectele cele mai sumare, am putea zice didactice, ale
oricărui punct de vedere ; de aceea sunt şi cele mai
reversibile. În ultim resort se reduc la enunţ (de unde
şi vocaţia lor propagandistică). În schimb, operaţiunile
în detaliu, adică cele .analitice., în critică la fel de bine
ca şi aiurea, cer negreşit scrupul şi competenţă ; aici nu
se poate trişa, cum nu trişează în fond nici autorul lui
Nu, deşi se laudă că o face, sau măcar că şi-a propus s-o
facă. Iconoclastia lui e una pour rire, e jucată, voioasă,
inofensivă, un exerciţiu al inteligenţei, infinit preferabil
90 Alexandru Paleologu
iconoclastiei serioase, încruntată şi fanatică (de fapt
vandalică şi, de regulă, imbecilă). Chiar şi mărturisirea
că poeziile lui Arghezi au reînceput să-i pară .neînchipuit
de frumoase., mărturisire care, în contextul ei, era tocmai
.poanta., factorul de şoc, reprezintă în fond le dessous
des cartes, dezvăluirea gîndului adevărat, semnalul
liniştitor că de fapt totul e în ordine.
Dincolo de toate acestea, există însă în Nu un substrat
foarte profund, din perspectiva căruia carnavalul
critic dezlănţuit la suprafaţă cu atîta vervă provocatoare
nu mai e un joc în sine, ci decurge ca o consecinţă
secundară. Cartea aceasta este, în substrat, o carte despre
moarte. Bufoneria, ireverenţa, molestarea (pamfletară)
sunt de esenţă carnavalescă şi au în Nu funcţia pe care
o au în scenariile de carnaval. Or, accepţia originară a
carnavalului e de exutoriu al morţii. Funcţia lui simbolică e cea de paricid (= regicid), cu efect eliberator în
sensul reînnoirii. Hecatomba de scriitori maturi şi
consacraţi, săvîrşită de unul tînăr, încă neafirmat, poate
fi considerată ca un paricid multiplu, în efigie, fiecare
victimă luată în parte putînd fi la rîndul ei considerată
ca un părinte al impetrantului. Dar toate acestea sunt,
vorba aceea, .numai simbol.. Să trecem la realităţi, la
realităţile legate de tema morţii, reţinînd relaţia dintre
moarte şi carnaval, recte moarte şi comedie. Sau neant
şi comedie. Comedia pură, veritabilă, are ca fundal
neantul. De aceea marele comic e abisal.
În articolul său atît de sever, Şerban Cioculescu are
o previziune formidabilă, un diagnostic într-adevăr de
mare critic, independent de inadeziunea sa globală :
....dacă se decide să atace comedia, la rampă, viitorul îi
e deschis . (s.n.). Cîteva rînduri mai departe, îl îndeamnă :
....să încerce a se devota. Să tragă învăţămintele din
Jurnal, august 1932, şi va fi mîntuit.. Acel jurnal din
august 1932 e tocmai partea gravă, patetică, sinceră,
angoasantă, despre moarte. Criticul a remarcat-o, aşadar,
şi a preţuit-o, a luat-o în serios, cum se cuvine, fără însă
a comenta, probabil părîndu-i un corp străin de materia
cărţii, un element heterogen şi accesoriu. De fapt e
tocmai esenţa cărţii, partea ei principală, cheia întregului.
.Învăţămintele. ce decurgeau de aici autorul le trăsese
91 Despre lucrurile cu adevărat importante
chiar în restul cărţii şi ele se pot formula cam astfel :
faţă de iminenţa morţii, precum şi de imanenţa ei
(....prezenţa cea mai tulburătoare este această prezenţă a
morţii, care trăieşte în noi, pe care o mirosim, pe care
o aspirăm din flori, din văzduh ; pe care o văd pe buzele
iubitei mele, al cărei gust îl simt în gură amar., Nu,
p. 294), faţă de această realitate, ce derizorie, ce vană
e .viaţa literară. cu ambiţiile, gloriolele, rivalităţile ei
publicitare, susceptibilităţile şi narcisismele ei ! Un spirit
lucid nu o poate privi decît sub specia farsei.
Dincolo de circul acesta, rămîne ceea ce Lovinescu
numea .sentimentul labilităţii universale.. După cîteva
milenii, egale în definitiv cu o clipă în nesfîrşitul vremii,
pînă şi numele lui Shakespeare va fi uitat. Cel mai
uriaş geniu, cea mai colosală capodoperă ajung, în
inexistenţă şi uitare, totuna cu orice nulitate. Non omnis
moriar . ce iluzie !
Cu toate acestea, insul stăpînit de demonul literaturii
nu se lasă. Îndărătnică deşertăciune sau eroism ?
Egolatrie stupidă sau dăruire sublimă ? Forţă creatoare,
irezistibilă, sau automatism al platitudunii ? Orice ar fi,
el scrie, scrie, scrie... cu trudă şi scrupul sau cu incontinentă automulţumire, înşiră vorbe după vorbe... scriitorul
celebru ca şi simplul grafoman. De altfel, pînă a nu fi
celebru, nici nu se poate şti cu siguranţă dacă nu e un
simplu grafoman. Poate că nu e, speră să nu fie, crede
în scrisul lui, . dar dacă se înşală ? Nici celebritatea nu
e la urma urmei o garanţie. Poate fi o eroare, o neînţelegere,
o întîmplare, o involuntară impostură, ce se va
destrăma spre ruşinea lui, antumă sau postumă. E divizat
între vocaţie şi îndoială (aici ar fi poate o deosebire :
grafomanul are numai vocaţie, nu şi dubii). .J.aurais
écrit de toute façon., declară Eugène Ionesco, ajuns în
culmea gloriei 
Ar fi scris oricum, şi fără glorie, şi neluat în seamă, şi
hulit (cum a şi fost). .
Tot în Antidotes (p. 273) îşi revendică perfecta fidelitate
faţă de sine însuşi, în sentimente, gînduri şi fel de
a fi, de la 17 ani pînă la cei peste 70 pe care-i are azi.
Se referea mai cu seamă la atitudinea lui umanistă,
funciar ostilă mentalităţii gregare şi fanatice care a
92 Alexandru Paleologu
bîntuit şi bîntuie secolul nostru, atitudine nu în primul
rînd politică, ci umană şi morală, ţinînd de structura
temperamentului şi de formaţia intelectuală. Această
consecvenţă e şi a destinului său literar. Rareori un
scriitor a fost mai consecvent cu debutul său decît
Eugen Ionescu. Rareori debutul unui mare scriitor i-a
exprimat mai clar şi mai total tema fundamentală şi
spiritul, decît a făcut-o Nu.
Fapt este că, după ce, spre mirarea lui G. Călinescu,
.acest tînăr a dispărut din publicistică. pentru cîtăva
vreme, cînd a reapărut, de astă dată ca dramaturg francez,
aceasta s-a întîmplat, schimbînd ce e de schimbat, într-un
spirit asemănător cu al lui Nu şi, fatalmente, cu reacţii
asemănătoare.
Eugène Ionesco a irupt în dramaturgia franceză în
acelaşi chip şocant şi scandalos în care Eugen Ionescu
se manifestase la 25 de ani în critica romînească, . sub
semnul lui nu, al lui anti. Un comic burlesc împins la
extrem, mai exact o comicărie trasă de păr, care sfida în
aparenţă toate normele genului (şi ale literaturii în genere),
nişte piese de teatru date ca .anti-piese. şi socotite în
primul moment ca aparţinînd tipului canular, bătăi de
joc enorme, de o neseriozitate flagrantă, stîrnind la început
indignare în public şi la critică. Robert Kemp, critic
remarcabil, ajuns tîrziu academician, ca şi Şerban
Cioculescu, cu care are unele afinităţi, a declarat din
capul locului că asemenea producţii nu merită altceva
decît o ridicare de umeri. Apoi, mulţumită lui 
s-a înţeles că Ionescu aducea în dramaturgia franceză o
primenire salutară. .Anti-teatrul. ionescian reprezenta
implicit, uneori explicit, o agresiune contra stilului franţuzesc
al comediei, briliantă, graţioasă, ambiguă, care, de
la Marivaux sau Beaumarchais a mers subţiindu-se, pînă
la un Alfred Capus, astăzi uitat, şi apoi la, de pildă,

ca să nu pomenim mai mulţi, filiaţie în care comicul
franc al comediei moliereşti a cedat din ce în ce .spiritului
., rîsului moderat şi zîmbetului cu subînţeles.
De fapt, Ionescu reînvia o tradiţie milenară, cea a farsei
populare, fundamental legată de tradiţia Carnavalului
93 Despre lucrurile cu adevărat importante
şi de manifestările (manus-fendo = a lovi cu mîna) ei
specifice : bufoneria, travestirea, năzbîtiile, ghionturile,
tifla. (În treacăt fie zis, cea mai formidabilă tiflă a lui
Ionescu, în primul rînd la adresa confraţilor săi din
Romînia anilor treizeci, dar şi la adresa contemporanilor
săi în genere, a fost intrarea la Academia franceză.)
Întocmai ca în Nu, excesul burlesc şi neseriozitatea
ostentativă acoperă în .anti-teatrul. ionescian un substrat
de angoasă ale cărei semnale, în Cîntăreaţa cheală
de pildă, deci în prima piesă, se insinuează progresiv
după primele replici. Este aprehensiunea vidului, a
vacuităţii existenţiale, nu e nevoie să insistăm, lucrul
acesta a devenit la rîndul său un clişeu exegetic. Obsesia
vidului în teatrul lui Eugen Ionescu merge dilatîndu-se
pînă la apoteoza ei din Scaunele. Dar apoi se comprimă
în altă obsesie, decurgînd din prima, dar mai directă,
mai umană, aş îndrăzni să zic ; mai concretă, anume
obsesia morţii, ce îşi află apoteoza în Regele moare, piesă
în care autorul a transpus de fapt, în chip desăvîrşit,
sub specia teatrului, acel Jurnal, august 1932, din Nu.
E de remarcat că, fără să dispară, comicul propriu-zis
începe să se retragă, dar rămîne grotescul şi rămîne,
dominant în Regele moare, carnavalul. Regele Bérenger
e un rege de carnaval. Regii de carnaval, în perioada
arhaică, trebuiau să moară la sfîrşitul zilei, ca Bérenger.
Obsesia morţii (şi anticipările ei, ameninţarea, frica,
oboseala, dărăpănarea, proliferările sufocante, violul,
tortura, inaccesibilitatea izbăvirii) lasă obsesia vidului
în urmă. Figurile nu mai sunt fantoşe, sunt făpturi
muritoare, vulnerabile, pătimitoare. Oarecum încă în
Scaunele, dar deplin în Victimele datoriei, în Pietonul
aerului, în Setea şi foamea, apare dragostea, singura
realitate care neagă neantul. Soţii Smith, soţii Martin
nu sunt cupluri adevărate, sunt doar ceva bizar, ceva
ciudat, nişte coincidenţe. Cum spune Marin Preda în
fraza finală a ultimului său roman, .dacă dragoste nu
e, nimic nu e !.. În Regele moare, dragostea e imperfectă,
mai exact disparentă, agonizantă, dar există. Vulnerabilitatea
înseamnă realitate vie, existenţă, fragilă, e
adevărat, dar vie. Nu putem iubi decît ce e viu, adică
vulnerabil, destinat să moară. În filmul lui Tarkovsky,
Stalker, la un moment dat personajul principal spune :
94 Alexandru Paleologu
slăbiciunea, fragilitatea, înseamnă frăgezime şi viaţă ;
puterea, asprimea, înseamnă rigiditate şi moarte. Eugen
Ionescu a denunţat mereu, încă din tinereţe, cultul forţei
ca dezumanizant şi a combătut ca stupidă şi falsă teoria
că totul în lume se decide numai prin raportul de forţe.
În teoria aceasta nu cred decît imbecilii, impotenţii
morali, idolatrii, adoratorii minciunii. Exaltarea energiei
şi dominaţiei, a pretinsei .vitalităţi., nu duce decît la
pustiirea vieţii. Unde domneşte forţa, dragostea nu există.
Unde domneşte forţa, nimic nu există. Decît neadevărul. Cine e refractar la retorica forţei, acela, vulnerabil
desigur, e invincibil. Dacă e vorba de forţă, aceasta e cea
adevărată. Eugen Ionescu a arătat-o în Rinocerii şi a
spus-o în zeci de articole şi intervenţii.
Odată atins stadiul acesta, nici moartea nu mai e
redutabilă. E angoasantă, desigur, fiindcă e irepretentabilă, dragostea însă o asumă. Dragostea poate avea ca
pornire concupiscenţa, fireşte, dar o transcende, trece
infinit dincolo de ea. Concupiscenţa, erotismul, rămase
la ele însele, merg în circuit închis, se epuizează şi se
repetă, nespornic, ca obiectele proliferante din piesele
lui Ionescu. Aceasta se petrece atîta vreme cît erosul
nu duce la fuziune, la înfrîngerea egoismului. Dar
dragostea, cu erotism cu tot, dragostea pentru creatură,
pentru o fiinţă carnală, vulnerabilă şi muritoare, devine
inepuizabilă prin fuziunea creaturilor şi capătă un sens
metafizic fără a pierde nici o secundă concretul fizic. Ea
capătă o forţă de transcendere care o face impavidă faţă
de ameninţările temporalului. Pentru ea sacrificiul e de
la sine înţeles. Fireşte, fiinţa umană e failibilă, dar
dragostea o redresează prin harul umilinţei şi al
curajului. Egoismul e laş şi orgolios, dragostea niciodată.
Consideraţiile acestea nu ne depărtează de Eugen
Ionescu. Le-am dedus din opera lui. În Victimele datoriei,
dragostea se revarsă sfîşietor, patetic, dureros. Dragostea
şi mila. Dragostea lui Choubert pentru Madeleine, mila
lui pentru căderea ei sub dominaţia poliţistului, nădejdea
lui mereu amînată de a o regăsi ; dragostea Madeleinei
pentru Choubert, regretele şi remuşcările ei, mila pentru
interminabila şi epuizanta lui hăituire de către poliţist.
Mărturisirea deznădăjduită, de dragoste şi regrete, a
95 Despre lucrurile cu adevărat importante
poliţistului, în ipostaza de tată, către Choubert care nu-l
aude ; de asemeni, mărturisirea lui Choubert, ca fiu,
către poliţist, care nu-l aude, nici unul nu-l va putea,
niciodată, face pe celălalt să ştie cît de mult l-a iubit.
(E în fond secreta, misterioasa relaţie afectivă ce se
naşte uneori între călău şi victimă ; mai este aici posibil
şi un substrat obscur de natură confesivă.) În Setea şi
foamea, la fel, ceva a despărţit temporar cuplul. Îndemnat
de o pornire rea, bărbatul pleacă, respingînd brutal
rugăminţile femeii. Apoi, nemaiştiind nimic de ea (şi de
copilul lor), regretă. Urmează căutarea, speranţa regăsirii,
aşteptarea zadarnică, rătăcirea istovitoare pe drumuri
neştiute, ajungerea într-un loc unde e ademenit să intre
ca să se odihnească şi să se restaureze. Cînd, în sfîrşit,
femeia Marie-Madeleine, împreună cu fetiţa, Marthe,
ajung la poarta acelui loc (mănăstire ? închisoare ?
falanster ?), ele nu pot intra, el, Jean, nu mai poate ieşi ;
vor reuşi vreodată să mai fie împreună ? Speranţă
sfîşietoare, dar speranţă ; .
În piesele acestea e vorba de dragoste împărtăşită şi
definitivă, care umple o viaţă, o transfigurează şi-i dă
valoare absolută, transcendentă. Nu sunt comedii sentimentale,
nici .drame de amor., cu atît mai puţin de
alcov. Eugen Ionescu şi-a exprimat în mod decis plictiseala
pe care i-o inspiră .la préoccupation du cocuage.,
chiar dacă cel ce a introdus-o în literatură se numea
Racine. De trei secole, spune el, literatura se preocupă
de psihologia amorului, din lipsa de adevărată dragoste
(Antidotes, p. 231). Dragostea adevărată nu e niciodată
utopică, teoretică, abstractă. Ea nu poate izvorî decît
din imediata apropiere ; numai aşa se poate extinde şi
asupra omenescului întreg, numai ea poate înţelege şi
dragostea altora, suferinţa sau bucuria lor. .Filantropul.,
generosul, poate foarte bine fi egoist şi orgolios, poate
tot aşa de bine să fie invidios şi plin de resentimente.
Dragostea nu are de ce să fie generoasă, e destul să fie
dragoste. Ea e singura legătură a umanului cu divinul,
alta nu există. Misticul sufit Ibn. Arabi spunea că
.Dumnezeu nu poate fi contemplat în afara unei fiinţe
96 Alexandru Paleologu
concrete şi e văzut mai bine în fiinţa umană decît în
oricare alta, şi cel mai desăvîrşit în femeie.. În cartea
lui Paul Evdokimov, La sacrement de l.amour (Desclée
de Brouwer, Paris), se află reprodusă imediat după pagina
de gardă o icoană novgorodiană din secolul XV, minunată,
reprezentînd întîlnirea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii
Fecioarei, în faţa templului. Sunt îmbrăţişaţi, de profil,
faţă în faţă, ea cu mîinile pe umerii lui, cu faţă ridicată
spre el, privindu-l cu supunere şi dăruire ; el, de asemeni,
o ţine îmbrăţişată, privind-o protector şi tandru. Dragoste
profană, între bărbat şi femeie, sau dragoste divină ?
Întrebare fără rost.
Şi s-ar putea obiecta că nu fac deosebire între eros
şi agapé ; unde s-ar ajunge atribuind iubirii aproapelui
un sîmbure erotic ? Există atîtea cazuri de sfinţi şi de
laici care s-au lăsat torturaţi pînă la moarte pentru
alţii sau pentru o credinţă, aceasta desigur tot din
dragoste, dar evident nu erotică. Evident, evident. Dar
dragostea erotică, pe care am numit-o .adevărată. şi pe
care am contemplat-o în icoana amintită, e o dragoste
neegoistă, o dragoste deschisă, ce se revarsă de la
obiectul ei concret asupra întregii Creaţiuni. Acest eros
duce necesarmente la agapé. Dragostea adevărată nu e
un simplu colaj, limitat la concupiscenţă şi sentimentalism,
şi nici o împătimire închisă şi înverşunată.
De vreme ce implică de la sine virtualitatea sacrificiului,
are implicaţia sacră pe care acesta o presupune. Principiul
dragostei e unul singur şi este divin, . indiferent dacă
.filozofia. celor în cauză este sau nu una .agnostică..
Eugen Ionescu a pus în fruntea primului său volum
de teatru următoarea dedicaţie : . Asta, să zicem, nu înseamnă încă
mare lucru, e ceva firesc şi foarte obişnuit, . mai ales
că volumele celelalte sunt dedicate altora. Dar în Antidotes,
şi nu într-un fragment de jurnal, ci într-un articol apărut
mai înainte în .Le Figaro., spune : . Nu e o declaraţie privată, ea
face parte din opera lui. Afirmarea iubirii lui conjugale
şi paterne e un leit-motiv al scrisului său. E substanţa
marilor efuziuni de dragoste din piesele prea sumar
comentate mai sus. Dar declaraţia aceasta trebuie
97 Despre lucrurile cu adevărat importante
coroborată cu alta, neaşteptată, extraordinară, teribilă.
Înainte însă de a o cita, vreau să amintesc o replică din
Pietonul aerului, care, deşi pusă în gura unui personaj
epizodic şi ridicul, nu e mai puţin revelatoare pentru
felul de a gîndi al autorului : 
Acum, declaraţia anunţată cu cîteva rînduri mai
sus. În prefaţa scrisă de Eugen Ionescu la volumul editat
de Centrul cultural internaţional de la Cérisy la Salle,
volum cuprinzînd comunicările despre opera sa ţinute
cu ocazia unei decade consacrate acestui subiect, după
ce-şi mărturiseşte detaşarea de ambiţia literară (şi după
ce spusese cu două pagini înainte : . aduce în
final vorba despre preotul polonez Maximilian Kolbe cel
care, deportat într-un lagăr nazist, s-a oferit să ia locul
altuia într-un grup de zece deţinuţi condamnaţi să moară
de foame şi sete, într-un bunker al morţii ; acolo i-a
îmbărbătat pe ceilalţi şi i-a ajutat să moară, nu în disperare
şi vaiete, ci cîntînd imnuri pînă la sfîrşit. Moarte
sanctifiantă, ca şi a lui Mircea Vulcănescu. Concluzia
lui Eugen Ionescu :  Am subliniat
cuvîntul enviable. E termenul exact, matematic exact,
pentru a exprima sentimentul pe care-l poate inspira un
act divin de supremă iubire, un act prin care verbul a
se devota îşi capătă sensul absolut. E ultimul cuvînt al
autorului lui Nu.
98 Alexandru Paleologu
STATORNICIT PE VECI
Nu ştiu dacă auzisem de Petre Ţuţea înainte de 1950 ;
probabil că da, însă nu intrase în repertoriul meu de
nume. Abia la Cîmpulung, după 1950, în cei cinci ani
petrecuţi acolo împreună cu Constantin Noica am auzit
de la acesta o mulţime de evocări ale personajului,
episoade amuzante sau, oricum, memorabile. Dar nu
l-am cunoscut personal decît în 1970. Între timp, în
1968, la Paris, la prima mea întîlnire cu Cioran, acesta
m-a întrebat aproape imediat după primele cuvinte de
politeţe : .
I-am înşirat, afară de cele pe care le ştiam de la
Noica şi pe care multe le cunoştea desigur şi Cioran,
fiind vorba de episoade interbelice, cele ce aflasem despre
Petre Ţuţea din puşcărie.
Nu-mi amintesc deloc cînd, unde şi prin cine am
făcut cunoştinţă (şi mă mir de această uitare : a fost
prima întîlnire cu un om legendar şi fabulos, întîlnire
ce venea după o îndelungă pregătire, ca intrările în
scenă ale lui Stavroghin şi Versilov în Demonii şi în
Adolescentul . sau a lui Caţavencu în Scrisoarea pierdută).
Cred că prima noastră întîlnire a avut loc în biroul meu
de la Cartea Romînească, pe strada General Berthelot
(pe atunci Nuferilor) . prin 1970.
Îmi fusese descris fizic de nenumărate ori de cîteva
persoane care îl cunoscuseră înainte de război. Descrierile
se confirmau una pe alta : cap mare, tuns foarte scurt
(sau chel), .profil de senator roman. ; elocuţie apăsată
şi rară, ton sentenţios şi epigramatic ; genul celui care
debitează apoftegme şi precepte. În plan intelectual :
.un Socrate contemporan. (sau .Socrate romîn.) ; stăpînind în chip suveran toată filozofia, în primul rînd greacă
şi germană ; economist redutabil (l-am auzit nu o dată
declarînd .eu am fost şeful statului major economic al
Romîniei., ceea ce nu era o simplă bravadă, ci un mod
maliţios-sfidător de a-şi revendica o calitate reală, chiar
99 Despre lucrurile cu adevărat importante
dacă nu oficială). Era faimos şi prin butadele lui memorabile
care circulaseră la vremea lor şi continuau să
circule.
Toate aceste trăsături le-am recunoscut din primele
clipe după ce l-am văzut. Decît că peste acestea se aşternuseră stigmatele sărăciei şi sechelele celor două detenţii
repetate : ruina dentiţiei, ceea ce-i afecta la colţurile
gurii fostul profil de medalie. Penuria în care trăia îl
condusese la asumarea unei neglijenţe vestimentare ce,
evident, nu era în firea lui. Dar pe care o asuma fără
complexe, ca pe un trofeu.
După prima noastră întîlnire l-am revăzut de multe
ori, fie pe stradă, fie la cantina scriitorilor (adică, în
anii aceia, .la Doamna Candrea., cum se spunea), fie la
Cartea Romînească. Îmi adusese spre editare un manuscris
cu titlul Testament filozofic, vreo 200 şi ceva de
pagini scrise fără despărţiri în capitole şi aproape fără
alineate. Nici în acea formă şi nici din punctul de vedere
al conţinutului .ideologic. nu era publicabil. De altfel,
Ţuţea era un om al cuvîntului vorbit, nu scris. Emisia
lui verbală, cu gura strînsă, avea un ton ferm şi cumva
încleştat : o rostire elaborată, definitiv formulată, irevocabilă. Convorbirile cu el erau mai mult spectacole de
elocinţă decît propriu-zis dialoguri ; interlocutorul nu
avea un rol esenţialmente diferit de al interlocutorului
lui Socrate în dialogurile platoniene. Uneori întrebările
lui aveau un mobil secret de genul .anacreptic. (răsturnător), de fapt provocator, bunăoară : .Lim-ba engleză ?
La ce ser-veşş-te această limbă ?.. Răspund eu : .La citit
Shakespeare !.. Ţuţea : .Un bar-baar !.. Dar alte dăţi l-am
auzit vorbind extraordinar despre Hamlet sau Macbeth.
Vorbirea lui Ţuţea nu era deloc laconică, ba chiar te
putea face să pierzi noţiunea timpului, dar era lapidară,
în sensul că îţi dădea sentimentul de a asista la săparea
în piatră a unui text irevocabil.
În vara lui 1970 m-am dus la Academie să asist la
o sesiune consacrată lui Blaga : era întîia oară de la
instalarea regimului comunist. Acolo l-am putut auzi pe
Henri Wald care a făcut o comunicare extrem de vie şi
total neconformă cu .linia partidului. (care înţelegea
să-l recupereze pe Blaga, dar nu cerîndu-i scuze pentru
felul cum îl înjurase şi îl tratase atîtea zeci de ani).
100 Alexandru Paleologu
Or, Wald ce făcea ? Zicea că greşise în tinereţe cînd îl
atacase pe Blaga ca idealist, mistic, obscurantist şi
decadent şi că, din contră, acum descoperă în opera lui
o filozofie stimulatoare, o înţelegere cosmică şi mai cu
seamă, cum zicea, o .mitosofie.. Mi-a plăcut. Am ieşit
pe sală să fumez o ţigară, dar am constatat că-mi pierdusem
sau uitasem bricheta. M-am apropiat de un grup
în care se fuma, ca să cer foc. În acel grup se afla Pavel
Apostol, filozoful de partid, iar la un moment dat apare
şi Miron Constantinescu, foarte revoltat de intervenţia
.agitatorică. (aşa-zisă) a lui Wald, continuînd să vorbească
filozofie, dar în termeni de .producţie., în stil marxist,
chiar stalinist, dar era evident că omul era bine şcolit,
tobă de carte nemţească. M-a tulburat, nu ştiu de ce,
această tiradă .dialectică. a lui Miron Constantinescu
(deşi, evident, aveam despre el o părere mizerabilă, dar
omul nu părea nici ignorant, nici imbecil ; în ultimă
instanţă era şi una, şi alta). Dar m-a tulburat. Filozofie ?
Termeni de producţie ? Păcatele mele !
Era deja seară. Am stat acolo ce-am mai stat, dar
devenise plicticos. Am plecat la restaurantul Uniunii
Scriitorilor, adică la .Doamna Candrea.. În grădină, la
o masă, Petre Ţuţea cu un tînăr dramaturg, Paul Cornel
Chitic. M-am aşezat la masa lor. După salutările de rigoare,
Ţuţea continuă ce spunea : .Aristotel a STATORNICIT
PE VECI categoriile gîndirii politice !.. Am răsuflat : totul
era în ordine. Sentinţa implacabilă a lui Ţuţea a restabilit
rînduiala în lume. A statornicit pe veci...
101 Despre lucrurile cu adevărat importante
PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE
MI-A LUAT SOLZII DE PE OCHI
Pe părintele Dumitru Stăniloae îl citeam pe vremuri
în .Gîndirea.. Îmi plăcea cum scria, dar nu prea eram
de acord cu punctele lui de vedere. Îmi plăcea şi
.Gîndirea., dar eram cu totul în afara poziţiilor ei. De
altminteri .gîndirismul. a apărut mult mai tîrziu decît
.Gîndirea. ; la ea mai colaborau, făcînd parte şi din
.gruparea. revistei, mulţi scriitori din prima echipă (cea
de la Cluj) : Cezar Petrescu, Ion Pillat, Lucian Blaga,
Tudor Vianu, Ion Petrovici. Faţă de Nichifor Crainic, pe
care-l cunoscusem prin Ştefan Baciu, aveam un sentiment
ambiguu. Îmi era simpatic, îi citeam cu plăcere,
dar dezaprobare, .cronica măruntă. din fiecare număr
al .Gîndirii. (aveam atunci 19 ani). Deşi eram apropiat
pe atunci, prin relaţii de familie, cu M. Ralea, nu îndrăzneam,
tocmai din cauza asta, să încerc a colabora la
.Viaţa Romînească. ; am publicat două cronici plastice
în .Sfarmă Piatră., apreciate de Crainic, iar apoi, la
propunerea lui, o alta mai mare în .Gîndirea., despre
Luchian. Asta l-a făcut pe Ralea să creadă că aş fi legionar
sau mai curînd un fel de .cripto-legionar. (ceea ce era
absurd : legionarismul se manifesta pe faţă, făcîndu-şi
din asta un punct de onoare) iar eu nu numai că nu
eram legionar (nu-mi fac din asta nici un merit), dar eram
structural refractar la acest fenomen (altminteri crucial în
perioada interbelică, fie că ne place, fie că nu).
Cunoscîndu-l atunci pe Crainic am văzut clar că el
nu putea fi legionar, oricîte afinităţi avea cu acea mişcare.
El era un voluptuos, un temperamental, un .amator.
(ca şi Nae Ionescu) de lucruri bune, havana, mese, şuete.
La Nae Ionescu legionarismul a fost un avatar în sensul
unei forme de .experimentare. a polimorfismului său
existenţial. Ortodoxia s-a putut în multe cazuri interfera
cu legionarismul, dar în mod poate nu tocmai .ortodox..
Nici ceea ce se numeşte tendenţios .ortodoxism., dar
102 Alexandru Paleologu
care implică un anumit militantism perfect licit, nu
duce de la sine, cum cred unii, la o conivenţă cu spiritul
legionar. De altminteri, partizanatul exclusivist al
lui Crainic din .cronica măruntă. (scrisă cu vervă) nu
coincidea aproape deloc cu cursurile lui de la Facultatea
de Teologie, absolut remarcabile şi impecabile intelectualmente.
Ştiu, de pildă, că Monseniorul Vladimir
Ghika, un catolic deloc dispus la toleranţă acomodantă,
avea mare admiraţie atît pentru Crainic, cît şi pentru
părintele Stăniloae ca teologi.
Am făcut această digresiune introductivă pentru
a-mi lămuri mie însumi interesul simpatetic pe care mi-l
inspirau, în tinereţea mea .agnostică. şi individualistă,
atît .Gîndirea., cît şi cei doi corifei ai ei, Nichifor Crainic
şi Dumitru Stăniloae.
Crainic era ca persoană foarte integrat în .lumesc..
Ar fi incorect a pleca de la acest fapt pentru a-i contesta
credinţa şi autenticitatea intelectuală în domeniul teologiei.
Nu era un homo duplex, ci un ins cu mari calităţi
intelectuale şi totodată cu scăderi omeneşti de care ştia,
ca un credincios ce era, că va da socoteală lui Dumnezeu.
Faţă de Crainic, om rotofei, cu chelie şi mustăcioară,
cu un aspect atrăgător, dar contrariul unui om frumos,
părintele Stăniloae, pe care, e drept, nu l-am văzut decît
după moartea lui Crainic, era un bărbat deosebit de
frumos. Dar, părînd distant, emana din fiinţa lui o
autoritate ce impunea. Imensa lui ştiinţă şi covîrşitoarea
însemnătate a operei lui, recunoscută peste
hotare, nu mai puţin şi demnitatea lui sacerdotală, îl
scoteau din cotidianul societăţii.
Trebuie să mărturisesc că, cu toată admiraţia pentru
colosala lui faptă culturală care e traducerea Filocaliei,
aveam anumite rezerve faţă de puţin eleganta polemică
pe care o avusese cu Blaga. E adevărat că poziţiile
declarate ale lui Blaga faţă de creştinism ca fenomen
istoriceşte epuizat, precum şi panteismul lui, nu puteau
fi trecute cu vederea de părintele Stăniloae (pe de altă
parte, nici Blaga nu era un polemist prea inspirat).
Am fost dezamăgit şi mult mai tîrziu, cînd părintele
Stăniloae a acceptat ca recepţia sa la Academie să fie
făcută de Ionescu-Gulian (dar poate a primit această deliberată şi revoltătoare ofensă în spirit de umilinţă creştină).
103 Despre lucrurile cu adevărat importante
Înainte de a fi avut prilejul să-i fiu prezentat (în
atelierul pictorului Horia Paştina) avusesem cu părintele
Stăniloae o altă .întîlnire., care a însemnat un moment
hotărîtor în existenţa mea.
Nu mai eram demult .agnosticul. de odinioară,
experienţele vieţii mele, meditaţia m-au apropiat progresiv
(nu fulgerător, nu printr-o abruptă revelaţie) de
reprezentarea unei instanţe transcendentale. Fără a-mi
repudia cîtuşi de puţin reperele fundamentale ale
formaţiei mele, Montaigne, Nietzsche, Voltaire (nu atît
Voltaire, cît Candide), am înţeles lucruri care-mi erau
înainte mai mult ori mai puţin îndepărtate sau chiar
indiferente. Nu aici e locul să evoc etapele acestei reevaluări şi întoarceri la izvorul divin al vieţii. Destul că,
într-un sfîrşit de septembrie, la zece ani de la moartea
unei fiinţe mult iubite, trecut fiind timpul parastaselor,
am făcut o simplă pomenire la biserica Popa Rusu, unde
s-a întîmplat să slujească în acea duminică părintele
Stăniloae. M-a impresionat şi am aprobat autoritatea
cu care a admonestat forfota şi neastîmpărul enoriaşilor, invitîndu-i să asculte slujba, cu atenţie la text. Nu
e destul să faci gesturile ce se obişnuiesc, fără nici un
efect asupra minţii şi sufletului. Am văzut în această
severitate un act de trezire şi un îndemn la o participare
conştientă, la o înţelegere a efectului real al liturghiei.
E uimitor cum atîţia credincioşi se mulţumesc cu actele
exterioare ale devoţiunii, dar nu îşi schimbă comportarea,
în fapt doar aparent creştinească. Nimic nu e mai
radical incompatibil cu superficialitatea decît o viaţă
creştină, iar gesticulaţia riscă să fie cu atît mai superficială, cu cît e mai vizibilă (ceea ce nu înseamnă că cea
autentică şi profundă trebuie neapărat să fie ascunsă).
Apoi, părintele Stăniloae a ţinut o predică extraordinară. O predică despre ce înseamnă a-ţi lua crucea
şi a-L urma pe Hristos.
Pînă atunci nu ştiusem ce anume aşteptam, ce doream
în chip obscur şi imperios să aflu, să înţeleg. Asta era :
acum, dintr-o dată înţelegeam. Ascultarea Liturghiei, a
cuvintelor ei răscolitoare, cutremurătoare, mă lăsau de
fiece dată tulburat şi însetat. Acesta era cuvîntul-cheie,
cuvîntul zguduitor şi liniştitor. Formulă simplă şi teribilă.
O auzisem, o citisem de multe ori. Dar o luam ad litteram,
104 Alexandru Paleologu
ca o exigenţă imposibilă (materialmente imposibilă),
ceva ca o formulă asimptotică. Sau ca o formulă retorică.
Ei bine, nu. E formula cea mai simplă. Cea care rezumă
totul. Formula cea mai pragmatică. Se poate asuma
imediat. E singura soluţie în situaţiile aparent fără ieşire,
în marile dileme morale. De la caz la caz. Desigur. Dar
în ultimă (sau primă) instanţă e formula definitivă. Şi
salvatoare. Asta am înţeles atunci : mi s-au luat solzii
de pe ochi.
Părintele Stăniloae mi-a luat atunci solzii de pe ochi.
105 Despre lucrurile cu adevărat importante
IV
106 Alexandru Paleologu
107 Despre lucrurile cu adevărat importante
A PATRA DIMENSIUNE :
RECEPTAREA ÎN TIMP
Tocmai autorul formulei .critica estetică nu rentează.,
G. Ibrăileanu, a fost, din raţiuni estetice, cel mai implacabil
adversar al publicării postumelor lui Eminescu. El
ne poate părea azi refractar şi neînţelegător faţă de
impresionantul continent al totalităţii eminesciene. Dar
adevărul e că la data respectivă acest continent nu era
practic încă descoperit, iar primele ediţii de .inedite. nu
ofereau, cu puţine excepţii, decît un material fie abandonat,
fie rezervat pentru prelucrări viitoare, fie utilizat
în mod superior în antume. Erau texte evident mai prejos
de exigenţa artistică a poetului şi nu purtau investitura
girului său. .Eminescu nu e, nu poate fi altul decît cel
ce a voit el însuşi să fie. Tot ce n-a voit să fie e foarte util
pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu.
Acolo unde Eminescu nu a pus toată arta sa, nu mai este el .,
scria Ibrăileanu atunci (Opere, I, Bucureşti, 1974, p. 207).
Această .artă. a lui Eminescu, efect al scrupulului artizanal
de extremă stricteţe la care-şi supunea, potenţînd-o la maximum, inspiraţia genuină, i-a zguduit pe
contemporani, în primul rînd pe cei din cercul Junimii,
şi a însemnat un moment hotărîtor al spiritului romînesc.
Înainte de a se fi despuiat şi estimat întregul Nachlass
eminescian, fragmentele, nu totdeauna fericit alese, ce
începuseră a se tipări, fără metodă nici simţ critic, nu
puteau, fireşte, suporta comparaţia cu sunetul irezistibil
şi siguranţa antumelor.
Simţul estetic al lui Ibrăileanu era uneori, ce e drept,
grevat de spiritul de grup sau de nişte preconcepţii, dar
cînd funcţiona, funcţiona ireproşabil, nuanţat, profund,
cu entuziasm lucid, precis, liber, de pildă în privinţa lui
Tolstoi, a lui Turgheniev, a lui Proust, a lui Thomas
Hardy, last but not least în privinţa lui Caragiale şi
Eminescu, cărora le-a consacrat studii fundamentale,
de o inteligenţă absolut scînteietoare. Toate observaţiile
108 Alexandru Paleologu
lui privind arta lui Eminescu sunt de o rară acuitate şi
pertinenţă. Admiraţia lui pentru această artă îl făcea cu
drept cuvînt să respingă felul cum se editaseră primele
postume, la regim egal cu operele finite, ceea ce atunci
însemna o confuzie de valori. El admitea însă necesitatea
publicării, ca documente, a manuscriselor rămase ; admitea
că printre acestea nu se putea să nu se afle germeni de
poezie, dar socotea că atari latenţe netrecute prin travaliul
artistic al poetului nu erau propriu-zis .operă. şi
trebuiau să rămînă în afara acesteia, ca material de
studiu ; de fapt nici nu puteau încă, atunci, să fie altceva.
În prelegerea din 8 decembrie 1912 le spunea studenţilor : .Nouă, mai bătrîni, cu toate că îl cunoaştem foarte
bine, îl ştim pe de rost pe Eminescu, ne-a fost dat să
cetim acel Geniu pustiu, o operă pe care ar fi putut-o
scrie, în afară de scînteieri geniale, chiar şi d. Scurtu.
(Opere, 9, Bucureşti, 1980, p. 112 ; aşadar nu i-au scăpat
.scînteierile geniale., cum bine le numeşte, prezente în
această încercare imatură şi practic desfiinţată de autor
prin trecerea unor întinse pasagii din ea în Sărmanul
Dionis). Ne dăm seama acum că .a şti pe de rost. nu
înseamnă negreşit şi .a cunoaşte foarte bine.. Obiectiv,
nu putea fi cunoscut foarte bine Eminescu, atîta vreme
cît totalitatea manuscriselor nu fusese parcursă, necum
cercetată. E drept că Iorga a simţit de la început că în
caietele rămase se găsea şi altceva decît bruioane şi
însemnări de atelier, şi a spus, încă din 1903, cuvintele
acestea, reluate de el într-o conferinţă din 1938 şi citate de
Constantin Noica în 1975 : .Pentru acest admirabil material
ar fi trebuit să se numească acolo (la Academie, n.n) o
comisie pentru a rîndui cronologic toate aceste caiete şi
a da apoi o ediţie .. În 1938, cînd Iorga şi-a repetat
apelul din 1903, deşi nu se numise nici o comisie şi nici
o ediţie ca lumea nu se dăduse încă, erau deja de cîţiva
ani apărute cele cinci volume ale lui G. Călinescu, prin
care fusese revelată toată amplitudinea continentului
eminescian. Totuşi, încă în 1903, Iorga, omul intuiţiilor
extraordinare, rostise acest strigăt superb : .Un nou
Eminescu apăru ! ., vestire profetică, fiindcă, de fapt,
acel nou Eminescu nu apăruse încă.
Mulţumită lui G. Călinescu s-a putut vedea că, în
pofida părerii lui Ibrăileanu, chiar şi acolo unde .nu a
109 Despre lucrurile cu adevărat importante
pus toată arta sa., Eminescu era el însuşi, nu mai puţin
.adevărat. decît unde şi-o pusese.
O prospeţime aurorală, un freamăt prevestitor emană
din acest flux primordial al postumelor, în care jetul
spontan al inspiraţiei se exprimă imediat, fără contur,
în versuri prea adesea şchioape şi lexic siluit, fără a se
opri pentru o mai corectă formulare, ceea ce i-ar fi curmat
elanul. Informul acesta nu e totuşi un informosus (dacă
ni se îngăduie această ilicită .latinească de bucătărie.),
frumuseţea constînd tocmai în esenţa sa genuină.
Călinescu a arătat cu multă fineţe că şi în antume poetul
a lăsat, fără îndoială în mod conştient, unele stîngăcii
care, corectate, şi-ar fi pierdut insesizabila frescheţe ca
un polen. Arta pe care i-o admira Ibrăileanu nu era la
Eminescu totuna cu perfecţiunea, versurile lui nu sunt
totdeauna impecabile, ca ale unui Leconte de Lisle ; el
prefera, ca artist cu adevărat mare, ca artist genial, să
păstreze haloul poeziei eventual cu preţul unei perfecţiuni ce s-ar fi dovedit sterilă. Pe de altă parte, e tot
atît de adevărat că se găsesc în postume foarte multe
versuri din capul locului desăvîrşite şi unele fulguraţii
extraordinare, dintre care pe cele mai multe poetul le-a
utilizat în antume, fără ca prin aceasta să .inutilizeze.,
cum spunea Ibrăileanu, textele prime de unde le-a extras,
de pildă Sarmis şi Gemenii, pure splendori, din care
părţi destul de întinse apar în Scrisoarea IV şi în alte
locuri din antume ; de asemenea, Mureşanu şi altele (ca
să nu mai vorbim de Egipetul, scos, cum se ştie, din
Memento mori). Alte versuri, la un pas de împlinire, au
trecut în antume doar cu o uşoară amendare, printr-o
mişcare abia perceptibilă ce le-a eliberat ca prin miracol
toată strălucirea latentă.
Eminescu, atît de neglijent cu orice bunuri personale,
îşi căra peste tot cufărul cu manuscrise, de soarta
cărora, după ce la urmă le încredinţase lui Maiorescu
spre păstrare, se interesa mereu. E clar că aceste manuscrise
nu reprezentau pentru el rebutul rămas din cernerea
elaborării artistice, nu erau un balast abandonat (chiar
dacă, fireşte, se aflau printre ele şi multe lucruri efectiv
abandonate), ci zăcămîntul subteran al creaţiei de unde-şi
trăgea substanţa acesteia. Zăcămînt subteran, dar creaţie
el însuşi, de primă instanţă (uneori chiar de a doua sau
110 Alexandru Paleologu
chiar, cum nu o dată s-ar părea, de ultimă instanţă ;
Eminescu nu se grăbea cu publicarea). El avusese de la
început o viziune totalizantă, o concepţie rotundă şi
globală a operei sale, al cărei proiect l-a înţeles cel dintîi
G. Călinescu după ce a parcurs materialul şi a purces
la .descrierea operei., relevîndu-i .schema organică.,
după cum foarte fericit se exprimă. .Poetul . spune
Călinescu în prefaţa ediţiei a doua a marii sale monografii
. tindea să creeze un univers în semicerc, avînd
ca orizonturi naşterea şi moartea lumii..
Principiul generator al operei lui Eminescu este
viziunea cosmogonică. Din tabloul ipotetic pe care-l dă
G. Călinescu asupra datării aproximative a proiectelor
poetului, reiese că era preocupat de cosmogonie încă din
perioada prestudenţească şi că această preocupare a
devenit dominantă în perioada vieneză, cînd atît formaţia
sa intelectuală, cît şi forţa sa poetică se constituie cu
consistenţă. Cosmogonia implică eshatologia, de unde
decurge o perspectivă a extincţiei universale (temă tratată
în profunzime de I. Negoiţescu, în cartea sa despre poezia
lui Eminescu). Este logic ca această viziune cosmică să
includă concentric sfera naturii, a societăţii şi istoriei
(de unde patosul politic) şi, fireşte, ca sîmbure originar,
Erosul. De aceea poezia de dragoste nu e la Eminescu
o simplă expresie sentimentală (deşi, evident, e şi asta,
ca firesc fenomen uman), ci are totdeauna un sens metafizic,
pînă şi în romanţele vulgarizate mai tîrziu prin
transpunere muzicală. Pe lîngă plopii fără soţ, minunata
romanţă atît de populară (pe care Negoiţescu, dintr-un
exclusivism excesiv, o califică drept .dulcegărie.), e străbătută de un fior al transcendenţei, culminînd într-un
final cutremurător.
Dintre postume, unele, ce puteau fi considerate finite
ca formă, au fost în timp incluse împreună cu antumele,
fără a contrasta deloc cu acestea, în .culegeri de poezii.
date la iveală, mai bine sau mai puţin bine, de diferiţi
eminescologi. Dar contemplînd acel .univers în semicerc
., pe care-l proiectase poetul, ne dăm seama că el a
fost altceva decît autorul unor .poezii., oricît de superlativ
izbutite ; s-ar putea, dimpotrivă, spune că de fapt
antumele sunt .fragmente. scoase din marea operă totală
111 Despre lucrurile cu adevărat importante
şi prelucrate izolat ; poetul, spune Călinescu, .nu apucase
a arunca din spiritul său decît firimituri, sclipitoare
firimituri ..
De aceea, socotim că, deşi la prima privire se impune
în chipul cel mai evident deosebirea dintre antume şi
postume, ca şi cum ar fi două lumi ce ar avea fiecare
alte legi şi moduri de existenţă, ele reprezintă totuşi, în
esenţă, acelaşi univers. După cum ni se pare fals, de
pildă, a hotărnici la Goethe între primul şi al doilea
Faust, am afirma, de asemenea, că în fond nu există
acel imens hiatus ce pare a separa postumele lui Eminescu
de antume. Ceea ce explică separaţia e desigur faptul
că, după ce pentru două generaţii noţiunea .Eminescu.
era dată de antume, deci de o operă cantitativ restrînsă,
alcătuită din cîteva zeci de poeme mult mai frumoase
decît toate cîte se scriseseră pînă atunci în limba romînă,
în plus şi pline de .filozofie., s-a întîmplat evenimentul
proclamat de Iorga : .un nou Eminescu apăru ! . ; şi apăru
tocmai sub un aspect enorm, haotic, heteroclit şi prolix,
cu prea multe indecizii lingvistice şi vicieri lexicale,
asemănătoare celor din faza preeminesciană a limbii
literare, refăurită în chip superior şi cu autoritate tocmai
de antumele marelui poet. Dar, de fapt, opera lui
Eminescu e una, după cum marea masă subacvatică şi
gheţarul vizibil de la suprafaţă sunt unul şi acelaşi bloc.
Realitatea e că nu doar pentru marele public, dar şi
pentru majoritatea intelectualilor, Eminescu este şi azi
numai poetul antumelor. Puterea acestora de circulaţie
e covîrşitoare în raport cu a postumelor, a căror audienţă
se limitează şi se va limita probabil şi de acum încolo
la un cerc mai mult sau mai puţin restrîns de .speciali
şti.. De aici nu reiese nici o judecată de valoare, într-un
sens sau altul, dar .ecumenicitatea. antumelor e un fapt
hotărîtor în conştiinţa culturală romînească. Mutatis
mutandis, punctul de vedere al lui Ibrăileanu rămîne
valabil, bineînţeles nu în ce priveşte concluzia, inadmisibilă azi, a eludării postumelor de la receptarea
estetică, ci în afirmaţia că oricum antumele sunt partea
propriu-zis realizată a unei opere care e, totuşi, cum
spuneam, împreună cu postumele, un tot solidar, rotund
şi concentric, în ciuda hiatusului aparent. În ipoteza, în
fond lipsită de rost, dar inevitabilă ca ispită a închipuirii,
112 Alexandru Paleologu
că poetul nu ar fi murit atît de timpuriu, şi o mare
parte din materialul rămas ar fi trecut desigur în antume,
e greu de imaginat ce formă ar fi căpătat în stadiul
ultim mai ales acele poeme lungi aruncate în fugă pe
hîrtie şi rămase în stare brută, dar străbătute de suflul
geniului (relevam mai înainte observaţia lui Călinescu
că multe din versurile acestor poeme şi-ar fi putut pierde
prin amendare formală frăgezimea originară, dar, fără
îndoială, poetul însuşi ar fi simţit aceasta, era prea
mare artist ca să nu ştie riscurile excesului de .artă. ;
dovadă cele cîteva .stîngăcii. păstrate, desigur deliberat,
în unele dintre antume) ; e însă mai mult decît probabil
că partea .realizată., deci cu audienţă largă, ar fi fost
mult mai întinsă. Chiar antumele existente, considerate
din perspectiva postumelor, dobîndesc parcă un relief
mai puternic ; se face simţită amplitudinea .valurilor de
fund..
Separaţia radicală (falsă, după părerea noastră) între
antume şi postume o ia I. Negoiţescu drept un dat incontestabil.
El face din această separaţie o opoziţie, iar din
opoziţie o alternativă pe care o tranşează categoric în
defavorul antumelor. În cartea sa, de altminteri admirabilă, Negoiţescu ia ca punct de pornire ideea că antumele
ar însemna abaterea poetului de la marea sa intuiţie
iniţială, anume aprehendarea vizionară a unui univers
subiacent, larvar, a unei infralumi pe care o numeşte
plutonică, în opoziţie cu neptunicul, care reprezintă
claritatea discursului .conceptual.. Această dihotomie
s-ar putea pune în analogie cu a lui Nietzsche, apolinic/
dionisiac, sau cu cea obişnuită, clasicism/romantism.
I. Negoiţescu îl vede pe Eminescu sub semnul romantismului,
ceea ce e un loc comun, dar el deosebeşte .marele
romantism., întemeiat pe o mistică a universului, de
romantismul elocvent, precum şi de cel minor, sentimental-depresiv, în genul lui Lenau (cu care a fost mereu
comparat Eminescu). Exegetul îl scoate din categoria
aceasta şi îl plasează sub constelaţia lui Novalis, Arnim,
Brentano, invocînd filozofia romantică ilustrată de un
Schelling, de un Baader şi mergînd înapoi pînă la
Jakob Boehme şi la acel fundament originar, iraţional,
Urgrund sau Ungrund, în care misticul german vedea
substratul Creaţiunii. Opţiunea lui Negoiţescu pentru
113 Despre lucrurile cu adevărat importante
romantismul de esenţă plutonică este exclusivă, subsum
îndu-i total postumele eminesciene. După el, antumele
aparţin în totalitate neptunicului, oscilînd între un
romantism minor şi un clasicism al clarităţii exterioare.
Exegetul sugerează că abaterea poetului de la viziunea
plutonică s-ar datora şi faptului că abisurile acesteia
l-ar fi înspăimîntat cumva, făcîndu-l să lase postumele
în stare .pre-poetică.. În orientarea spre neptunic, adică
în retragerea pe poziţii mai liniştitoare, poetul ar fi
cedat şi îndemnurilor lui Maiorescu, cărora exegetul le
atribuie şi lunecarea spre o discursivitate filozofică preponderent
schopenhaueriană. I. Negoiţescu minimalizează
influenţa lui Schopenhauer, socotind că Eminescu ar fi
avut afinităţi mai profunde cu alţi gînditori, bunăoară
şi cu un Fechner pe lîngă cei pomeniţi mai înainte. Dar
oricîte asemenea afinităţi cu diverşi gînditori s-ar mai
putea detecta la Eminescu, importanţa lui Schopenhauer
rămîne netăgăduită şi hotărîtoare. Nu credem că autoritatea
cuiva, oricine ar fi, poate necondiţionat decide o
dezbatere, dar nu credem nici că se poate trece peste
următoarele cuvinte ale lui Călinescu, din prefaţa ediţiei
a doua a monografiei : .Pe Schopenhauer l-am recitit cu
atenţie, sau mai bine zis l-am urmărit în toată opera lui
cu probabilitate consultată de poet, şi am constatat că
Eminescu este mai schopenhauerian decît se bănuieşte ..
Din fervoare şi exces de consecvenţă, Negoiţescu nu
rezistă tentaţiei simplificatoare de a suprapune total
postumele cu plutonicul şi antumele cu neptunicul. Este
o operaţiune oarecum mecanică, ale cărei rezultate nu
se confirmă la analiză. Nu e greu de văzut cît de mult
neptunic se găseşte, totuşi, în postume şi, reciproc,
plutonic în antume. Nu o dată neptunicul şi plutonicul
alternează în unul şi acelaşi poem, fie atît în postume
cît şi în antume, de pildă Luceafărul, precumpănitor
neptunic dar nu exclusiv (de altfel, nu numai din consecven
ţă ci şi, credem, dintr-un spirit de contradicţie nu
lipsit de virtuţi stimulatoare, I. Negoiţescu acordă
poemului o destul de redusă stimă). Există în postume
mai multă discursivitate decît în antume şi mult mai
mult romantism elocvent, de tip hugolian, de exemplu
în Memento mori, în Mureşanu, în altele, precum şi,
virtual, în proiectele dramaturgice. În postume, Sarmis,
114 Alexandru Paleologu
e mai curînd neptunic, în schimb Gemenii, urmarea
sa purtînd aceeaşi dată 1881, are o încărcătură
plutonică foarte apropiată, ca temă şi cadru, de Strigoii
(1876). O postumă din 1876, Femeia... măr de ceartă, e
o imprecaţie discursivă de un misoginism schopenhauerian
ca şi cel din Scrisorile IV şi V, dar în a doua ei parte
dăm de cîteva versuri aparţinînd filonului plutonic al
extincţiei universale, temă fundamentală a comentariului
lui I. Negoiţescu : .O moarte ! . nu aceea ce-omori
spre-a naşte iară, / Ce umbră este vieţii, o umbră de
ocară . / Ci moartea cea eternă în care toate-s una, / În
care tot s-afundă, şi soarele şi luna, / Tu, care eşti
enigma obscurei conştiinţi, / Cuprins-abia de-o minte
din miile de minţi, / Tu, stingere / Tu, chaos . tu, lipsă
de viaţă, / Tu, ce pîn. şi la geniu spui numai ce-i în
cărţi. / O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme, /
Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme.....
E adevărat că filonul acesta plutonic nu apare în
Scrisorile IV şi V, dar apare cu toată evidenţa în
Scrisoarea I. Această perspectivă crepusculară, a stingerii
vieţii în univers, această viziune a morţii nu ca fenomen
individual, nu ca lege a vieţii în perpetuă primenire, ci
ca moarte cosmică, e celălalt versant al genezei. Cosmogonia,
cum spuneam, implică eshatologia. Auroralul şi
mortuarul nu sunt capetele unei succesiuni decît în
reprezentarea dată de percepţia noastră temporală.
Însuşi cuvîntul .crepuscul. are ambele înţelesuri, de
.zori. şi de .amurg.. În germană  vine de la
 ; în latină  În acel vers citat şi comentat de
Negoiţescu : .De plînge Demiurgos doar el aude plînsu-şi.,
în care comentatorul vede lirismul plutonic eminescian,
nu e vorba de plîns ca efect al unei emoţiuni depresive
individuale, ci de un plîns cosmic, cu sensul rezorbţiei
în sine a Creaţiunii, în ultimă esenţă a Erosului originar
 sau a acelui
Logos spermatikos din cosmogonia gnostică. E totuşi
vorba de .depresiune., dar în alt înţeles, în acela de
încetare a tensiunii generatoare, de dizolvare a tuturor
concreţiunilor, deci în înţelesul unei .decomprimări. în
macrocosm. E în fond expresia unei nostalgii a neantului
primordial, o sete de repaos, un .îndulcind cu dor de
moarte. la scara universului.
115 Despre lucrurile cu adevărat importante
În ordinea umanului, adică a microcosmului, care în
cosmologia tradiţională reflectă macrocosmul, această
nostalgie a dispariţiei, .dorul de moarte., nu înseamnă
un deficit vital, nu înseamnă un minus, ci, dimpotrivă,
un maximum al acestei reflectări, implicînd şi sensul
final al erosului uman.
Călinescu afirma natura senzuală a lui Eminescu,
robusteţea vitală atît a omului cît şi, ceea ce importă
în primul rînd, a lirismului său. Fără îndoială, e adevărat ;
accentul viguros, ferm, energia vitală sunt incontestabile
în patosul liric eminescian, principiul viril e prezent
şi operant, dar tocmai din cauza asta îi sunt imanente
intuiţia neantului şi obsesiile funerare. Melancolia,
aprehensiune şi contemplare lucidă a morţii, e un sentiment
eminamente viril, propriu maturităţii superioare,
cum îl vedem la Dürer, la Shakespeare, la Cervantes, la
Baudelaire, la Eminescu. Concepţia romantică despre
iubire, de la trubaduri şi  pînă la un Novalis
şi pînă la Eminescu, e asociată cu aspiraţia contopirii
cuplului în eternitatea nefiinţei. Fascinaţia aceasta, care
e a lui Tristan şi a tradiţiei cavalereşti în genere, a fost
totdeauna inspiratoarea marilor pasiuni erotice (cum
arată 
Din formula lui Călinescu, relevînd că orizonturile
poetului sunt naşterea şi moartea lumii, cel de al doilea
orizont e într-adevăr dominant în postume, deşi deloc
exclusiv ; funerarul în genere, în plan fie uman, fie cosmic,
străbate întreg continentul liric eminescian. I. Negoiţescu,
insistînd asupra perspectivei funerare, nu contrazice
deloc, în fond, teza robusteţei vitale şi virile a poetului
afirmată de Călinescu, dar merge pînă la nişte consecin
ţe mai îndepărtate pe linia filonului plutonic pe
care l-a intuit şi denumit. A denumi un fenomen este,
nu numai în critică, un act creator. De altfel, în ce ne
priveşte, vedem în cartea lui Negoiţescu nu una propriu-zis de critică, ci mai curînd o carte ea însăşi de poezie,
o confesiune lirică în prelungirea lecturii postumelor
eminesciene, dincolo de critică şi de metodele criticii. El
are totuşi o .metodă., una implicită, în accepţia etimologică a termenului, adică în aceea de .drum., de itinerar,
de orientare deci ; această .metodă., care îi este proprie,
se poate urmări în desfăşurarea ei ; ea decurge tocmai
116 Alexandru Paleologu
din aşezarea comentatorului în însuşi universul operei
comentate, în speţă al postumelor, cu care are astfel un
raport existenţial ; el se orientează în acest univers cu
mijloacele ce decurg din însăşi intuirea lui.
De aici rezultă şi exclusivismul său, minimalizarea
antumelor, pe care, fireşte, ne e peste putinţă să o acceptăm ; ar însemna să consimţim la mutilarea operei lui
Eminescu, să admitem sacrificarea părţii intrate consecutiv
şi hotărîtor în conştiinţa romînească ; ar însemna
să răsturnăm în sens invers rezultatul efortului epocal
al lui G. Călinescu ; de unde pînă la el postumele erau
practic ignorate, am ajunge acum să ignorăm antumele.
Călinescu ni l-a relevat pe Eminescu întreg1
 ; ar fi absurd
(şi, din fericire, practic imposibil) să părăsim acum ce
avusesem înainte.
Dihotomia neptunic/plutonic propusă de I. Negoiţescu
e, de fapt, o polaritate, nu o antinomie, şi cu atît mai
puţin o alternativă. Antinomia e un cuplu de teze logic
contradictorii şi totodată egal de întemeiate logic. (Vezi
tabla antinomiilor kantiene sau, în ştiinţă, fizica corpusculară şi mecanica ondulatorie.) Polaritatea e, de asemenea,
un cuplu, dar nu de teze deduse logic, ci de structuri
tipologice opuse, între termenii extremi ai căreia există
nuanţe intermediare, ce se întrepătrund (cum explică
). Este evident că nici
antinomia, nici polaritatea nu lasă loc vreunei alternative.
Între termenii unei polarităţi cineva poate avea
1. De fapt, nici Călinescu nu ni l-a revelat absolut întreg.
Nici marea ediţie, pe care continuăm s-o numim .ediţia
Perpessicius., nu o va putea face. Are dreptate Constantin
Noica ; din păcate predică în pustiu ; e imperios obligatoriu
(dar s-ar părea că nu-i pasă nimănui), să se dea o ediţie
facsimilată a caietelor lui Eminescu, cît mai e încă timp,
pînă nu se va deteriora iremediabil materialul. Am avea
diagrama fidelă a gîndurilor celor mai fugare ale poetului
şi a mişcării spiritului său (uneori numai a mîinii sale) ; pe
lîngă ce s-a publicat şi ce se mai poate publica în marea
ediţie în curs, rămîne aspectul ca atare al paginii, profund
revelator pentru faţa cealaltă a poetului, nepretîndu-se
tipăririi obişnuite : desene, mostre de semnături repetate,
notiţe enigmatice, deseori indescifrabile cuvinte izolate şi
fracţiuni de cuvinte, obscenităţi, lucruri pe care nu ne e
permis să le cenzurăm şi să le pierdem.
117 Despre lucrurile cu adevărat importante
preferinţe, în raport cu propria sa afinitate şi înclinaţie
temperamentală, dar de aici nu rezultă în mod legitim
excluderea în bloc a tot ce ţine de structura cealaltă.
Alternativa nu e posibilă, în ultimă instanţă, decît în
ordine practică, recte morală : Bine/Rău. Aşadar, logic şi
teoretic, nu e admisibilă alternativa între plutonic şi
neptunic, după cum, estetic, nu e acceptabilă alternativa
între antumele şi postumele eminesciene. Cît despre
plasarea totalităţii antumelor sub semnul neptunicului
şi a totalităţii postumelor sub al plutonicului, nu socotim
necesar să mai explicăm de ce o socotim falacioasă şi
incompatibilă cu elementara regulă a oricărei judecăţi
particulare (cum sunt cele ce decid asupra valorii şi
categoriei unui obiect), anume de a nu se pronunţa decît
a posteriori şi nicidecum a priori.
Ceea ce îl absolvă pe I. Negoiţescu este în primul
rînd faptul de a fi denumit cele două categorii ; în critică,
aşa cum spuneam, denumirea e un act creator (de fapt
aceste denumiri opuse existau încă din secolul XVIII,
dar în geologie). În al doilea rînd, dar cu atît mai vîrtos,
îl absolvă rara profunzime a exegezei sale în interiorul
universului ei predilect, plutonicul eminescian, în care
deschide efectiv orizonturi impresionante. În al treilea
rînd, în sfîrşit, ceea ce relevam mai înainte, faptul că
exegeza sa nu e în fond critică ci .confesiune lirică.,
întemeiată pe un raport existenţial cu universul postumelor.
Această poziţie, în fond pasională, îl face să se
derobeze de a vedea neptunicul existent totuşi în postume,
nu numai cînd e amestecat cu plutonicul, dar nici în
stare pură.
.Raportul existenţial. (nu existenţialist, dar apropierea
e posibilă, existenţialismul fiind în definitiv o
filozofie romantică de un tip mai profan) îl duce pe
I. Negoiţescu la aprehendarea sîmburelui ontic al poeziei
eminesciene, pe care îl caută, fireşte, în zona plutonică.
Se poate introduce aici o remarcă privitoare la deosebirea
de optică dintre comentariul său şi cel al lui Călinescu
(abstracţie făcînd de diferenţa lor atît ca volum, cît şi
ca importanţă . deşi importanţa primului e şi ea departe
de a fi mică). G. Călinescu, aşa cum reiese din aprecierile
lui, nu era prea înclinat spre formele unui romantism al
intuiţiilor obscure, larvare, preraţionale sau infraraţionale.
118 Alexandru Paleologu
Preferinţele lui mergeau, cum se ştie, în .sensul clasicismului
. (deşi a .experimentat. poetic, în chip deliberat,
şi formula neoromantică). Cu toată propensiunea
lui pentru clasicism (de unde şi predilecţia pentru .neptunismul
. pe care îl vedea în postume), el avea, totuşi, o
concepţie despre lume apropiată de sistemele sincretiste,
totalizante, trimiţînd la Boehme şi mai departe la
gnostici, concepţie mistică ce stă şi la baza romantismului
(a se vedea eseurile lui din tinereţe, cu osebire Ascensiune,
dar şi unele mai tîrzii). Mistica romantică declarată îi
părea însă exaltată sau tenebroasă, drept care se distanţa
de ea cel puţin cu rezervă. Poziţie ambiguă, foarte
asemănătoare cu a lui Goethe (care, fapt notabil, în
disputele geologice asupra formării scoarţei pămîntului,
între susţinătorii .neptunismului. şi cei ai .vulcanismului
., numit şi plutonism, se declara neptunist,
viziune mai puţin catastrofică şi mai clasicizantă).
Cu preferinţa sa pentru clasic, pentru .discurs. şi claritate,
avînd o optică plasticizantă (de unde extraordinarul
său dar portretistic), Călinescu se orienta
către ontologic (raţionalul, discursivul, în problematica
fiinţei). I. Negoiţescu, avînd o natură precumpănitor
romantică, e atras de inefabil, de obscur, de infinitudine,
cu o predispoziţie mai mult muzicală decît plastică, şi ne
îndreaptă spre ontic, care e non-discursiv, neformulabil,
ci doar sugerabil intuitiv. De aceea a mers la intuirea
şi denumirea .plutonicului. în postume.
Evident, privind din afară, cu mijloacele cercetării
critice şi filozofice, G. Călinescu putea determina raţional,
din punct de vedere ontologic, tema fiinţei în opera lui
Eminescu, ceea ce, de fapt, a şi făcut. Dar onticul nu
poate fi determinat cu astfel de mijloace decît ca simplu
concept. Preluat de ontologie, el devine o simplă funcţie
terminologică.  Onticul, ca realitate adîncă,
e obscur şi nedeterminabil ; în speţă, la Eminescu (şi la
nici un alt poet, lucrul nefiind cu putinţă), nu se află
vreun vers care să-l exprime ca atare, el nu se declară
şi nu reiese textual de nicăieri, dar fundamental există.
El e sîmburele oricărei mari poezii, care, chiar cînd
119 Despre lucrurile cu adevărat importante
aparent e .discursivă., creşte din acest germene primar ;
versurile strict discursive nu sunt, de altminteri, niciodată poezie. El există, deci, şi în antume, există şi în
.neptunic.. Mediaţia pe care o efectuează cizelarea
expresiei, .arta. deci, îndepărtîndu-se de stadiul prim
al .inspiraţiei., îl ocultează, fără a-i diminua cîtuşi de
puţin esenţa. De aceea el e poate mai sesizabil în
formele imperfecte din postume, fie ele neptunice ori
plutonice ; plutonicul însă, chiar şi cel din antume, e
.mai ontic. prin natura sa. I. Negoiţescu, prin aşezarea
sa .existenţială. exclusiv plutonică din postume, se află
mai aproape de centrul ontic al poeziei eminesciene, de
.pirosfera. ei ; arsura acesteia îl face, fireşte, mai puţin
sensibil la mişcarea sferelor mai îndepărtate, de unde
şi poziţia restrictivă, oarecum .segregaţionistă. în
cuprinderea operei lui Eminescu. Dar aceasta rămîne
un tot solidar, cum spuneam, cu antume şi postume, cu
neptunic şi plutonic.
Cînd am numit postumele o dată .zăcămînt subteran
., iar altă dată .massa subacvatică a gheţarului de
la suprafaţă. (dacă aceste comparaţii au avut cumva
norocul . ne întrebăm cu sfială . ca şi cititorul să le
găsească oarecum nimerite), foloseam, cum se poate
remarca, în primul caz o imagine .plutonică., iar în al
doilea, una .neptunică., pentru acelaşi subiect. Un
continent are şi ţărmuri de mare şi zăcăminte subterane.
Altfel n-ar fi continent.
120 Alexandru Paleologu
COMICUL ŞI ZEFLEMEAUA
Decanul caragialiştilor, Şerban Cioculescu, foloseşte
aproape totdeauna, cînd vine vorba, formula .umorul
lui Caragiale.. Fireşte, nimeni nu poate contesta justeţea
acestei formule. Dar a avea umor nu înseamnă a fi
negreşit umorist, după cum a fi umorist nu înseamnă
totdeauna a fi un autor comic. Caragiale este însă un
mare autor comic, adică un creator de comic monumental.
Evident, lucrurile acestea nu sunt etanş izolabile şi există
umorişti de geniu care ating nu o dată marele comic,
bunăoară Sterne, Dickens, Mark Twain, dar arta comică
este esenţial altceva decît umorismul. Comicul monumental
intră într-un anumit conflict cu durata, o frînează
cumva, introducînd în fluxul ei momente de suspensie ;
are aşadar o tendinţă imobilizatoare : monumentalul e
prin esenţă static. Umorismul ţine de o atitudine detaşată a inteligenţei faţă de cursul existenţei, e o manieră
de a-l contempla în mers, oferindu-şi-l ca spectacol.
Constantin Noica foloseşte totdeauna, cînd vine vorba,
formula .zeflemeaua lui Caragiale.. Desigur, zeflemeaua
e o trăsătură de netăgăduit la Caragiale. Dar Noica nu
vede la Caragiale decît asta, iar în asta un viciu iremisibil.
De la Mitiţă Sturdza la N. Davidescu, şi de la acesta la
Constantin Noica s-a găsit mereu cine să-i impute lui
Caragiale .zeflemeaua.. Zeflemeaua face parte din
arsenalul libertăţii de spirit şi era în mare favoare la
junimişti, care persiflau .formele fără fond., beţia de
cuvinte şi impostura. Dar e clar că nu zeflemeaua e la
faculté maîtresse a lui Caragiale, ci geniul comic. Există
spirite care nu pot evalua distanţa dintre zeflemea şi
geniul comic ; cum bine spunea Ralea, .filistinii urăsc
rîsul. ; îl urăsc pe toată linia, nediferenţiat şi global, de
la zeflemea la marele comic. Le dă o stare de inconfort.
Într-un număr din vara aceasta al unei reviste literare
a apărut un articol intitulat .Pornind de la Caragiale..
În acest articol ni se spune că zeflemeaua e un .criticism
121 Despre lucrurile cu adevărat importante
de suprafaţă. şi .de ocazie. manifestat împotriva institu
ţiilor, obiceiurilor şi culturii locale şi izvorît din iluzia
propriei superiorităţi, prin aculturaţie, prin influenţe
străine. Mai aflăm din acest articol că .marea idee este
bruscată sub complicitatea rîsului anecdotic. şi că există
două .unghiuri. care polarizează spaţiul romînesc, şi
anume .unul ar putea fi ilustrat prin comedia lui
Caragiale, al cărei nucleu este zeflemeaua, iar celălalt
prin filozofia şi teatrul lui Blaga, al căror nucleu e mitul..
E adevărat că semnatarul, Ilie Bădescu, îşi ia anumite
precauţii, menţionînd pe lîngă .mofturi. şi .marea
comedie., dar alternativa fatală e dată : mitul sau zeflemeaua,
respectiv Blaga sau Caragiale, 
polaritatea e redusă la alternativă : Noica îl recuza pe
Caragiale de dragul lui Eminescu ; noul doctrinar face
acelaşi lucru în avantajul lui Blaga.
Nu vreau să afirm că articolul e scris încîlcit, deşi
mie aşa îmi pare, dar poate că e prea teoretic pentru
înţelegerea mea ; respingerea lui Caragiale nu e formulată
ritos, ci mai mult ori mai puţin indirect, prin regimul
rezervat zeflemelei. .Ea (zeflemeaua, n.n) ne arată o
lume care şi-a greşit suportul energetic. În loc de a-şi
rezerva critica pe fondul sănătos şi adînc al poporului,
această lume zeflemistă îşi agaţă nemulţumirea de
catargul unei spiritualităţi de împrumut.. Iată-ne readuşi
astfel la teza din 1935 a lui N. Davidescu despre aşa-zisa
.inaderenţă a lui Caragiale la spiritul romînesc..
La asta a răspuns definitiv, încă de atunci, Şerban
Cioculescu, prin memorabilul său studiu Detractorii lui
Caragiale, în care nu e, acum după 52 de ani, nimic de
schimbat, nici de adăugat. Dar cele două fraze citate
adineauri sunt nedumeritoare. Din prima ar fi părut să
reiasă că zeflemeaua, în speţă a lui Caragiale, arăta (şi
rîdea de) o lume care-şi greşise .suportul., hai să-i zicem
şi noi .energetic.. Adică, aşa cum ştiam noi mai demult,
comicul caragialesc satirizase .formele fără fond.. Dar
nu ! Fraza imediat următoare ne informează că .lumea
zeflemistă. (care o fi fost aceea ? junimiştii ? socialiştii ?
căci şi unii şi alţii erau, dragă Doamne, .cosmopoliţi. şi
mai erau, oroare, şi oameni de spirit) se agăţase de
stindarde străine (adică exact acuza care se aducea acum
un secol celor ce ridicau cultura romînească la nivel
122 Alexandru Paleologu
european). Aşadar, în esenţă, conştient sau nu, autorul
preia rolul lui Caţavencu. .Nu voiu, stimabile, să ştiu
de Europa d-tale !.
Alergia la Caragiale se traduce de regulă printr-o
denunţare a zeflemelei. Anti-zeflemistul trădează vaga
conştiinţă de a avea o muscă pe căciulă ; e o nesiguranţă
şi o teamă. Omul de spirit inspiră multora oroare mărturisită sau nu (de unde şi antipatia multora contra lui
Voltaire). Principalul reproş ce se aduce zeflemelei e
superficialitatea. Există, într-adevăr, zeflemea superficială, după cum există cel puţin tot atît de multă
superficialitate la pretinşii serioşi. Adevărata seriozitate
şi adevărata profunzime ştiu de glumă şi nu detestă
rîsul, fie eventual şi .anecdotic.. Proverbele sunt pline
de zeflemea, de o zeflemea care vine din .fondul sănătos
şi adînc al poporului.. Superficialitatea nu ţine de
.suprafaţă., ci de imperfecta funcţionare a inteligenţei,
iar a dispreţui .suprafaţa. e un simptom de cumplită
superficialitate. Nietzsche spune, într-un loc :  iar Valéry afirmă
că ceea ce are omul mai profund este epiderma. Meditaţi
asupra acestui gînd şi veţi vedea cît de mult adevăr
exprimă. Epiderma reprezintă miracolul naşterii, apoi
tinereţea, frumuseţea, dragostea, după cum tot epiderma
vădeşte inserţia timpului şi a morţii în fiinţa noastră.
Geniul comic nu se reduce la zeflemea, dar o implică,
după cum implică şi cele mai facile resorturi declanşatoare
de rîs. Una din cele mai insipide preferinţe ale pedanţilor
şi .delicaţilor. este aşa-numita comedie nobilă, sau
serioasă, la care nu se rîde, ci doar se zîmbeşte. Marele
comic, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Molière, se
întemeiază pe farsa populară (pe .fondul sănătos şi adînc.
de care vorbea şi preopinentul). Degeaba zicea Boileau :
 Şi Mizantropul, şi Avarul,
şi celelalte se întemeiază pe spiritul din Vicleniile lui
Scapin şi sunt tot atît de irezistibil comice. O teorie
veche, dar nu prea inteligentă (deşi îi aparţine lui
Hobbes), pretinde că rîsul vine din sentimentul propriei
superiorităţi. Dacă ar fi aşa, nimeni nu ar fi mai
infatuat şi mai ridicul decît cel ce rîde. De fapt, rîdem
virtualmente de noi înşine. Cine nu e apt de a se lua în
123 Despre lucrurile cu adevărat importante
rîs pe sine însuşi va fi totdeauna oripilat şi de zeflemea,
şi de marele comic. Dar inteligenţa începe cu autoironia.
Bachelard spune că, fără puterea de a se lua în rîs pe
sine însuşi, nimeni nu poate înainta pe calea cunoaşterii
obiective.
Există o ierarhizare didactică, pe care o învăţam pe
vremuri la şcoală şi pe care văd că o foloseşte şi
maestrul Cioculescu, anume distingerea între comicul
de caracter, cel de moravuri şi cel de situaţie. Cel mai
profund ar fi cel de caracter, cel de moravuri (în care ar
intra şi comicul caragialesc) ar fi sortit efemerităţii, din
cauza schimbărilor societăţii, iar cel de situaţie ar fi cel
mai ieftin şi mai superficial. Dar, în realitate, nu există
decît comicul de situaţie. Nici .caracterul., nici .moravurile
. nu sunt în sine generatoare de comic, ci numai
situaţia, adică ceea ce rezultă din fenomenul explicat de
Bergson :  Adică o
cădere în automatism. Comicul de limbaj e tot unul de
situaţie. Geniul nu dispreţuieşte nimic, nici facilitatea,
nici ieftinitatea, nici scabrosul. Din orice face creaţie
monumentală. Eternă.
124 Alexandru Paleologu
ABISALUL CARAGIALE1
Întîi, nu ştiu cum să-ncep, pentru că prezentarea pe
care mi-a făcut-o colegul Radu-Nandra este atît de dificil
de susţinut şi poate o consider o circumstanţă agravantă, dacă, să zicem, această alocuţiune nu va ieşi aşa
cum aş dori să iasă. De ce spun aceste lucruri ? Fiindcă
nu mă îndoiesc că v-amintiţi o bucată a lui Caragiale .
se numeşte tocmai O conferenţă, în care el s-a angajat
să ţină o conferenţă la Societatea Protectoare a Muzelor
Daco-Romane ! O dată angajamentul luat, afişele lipite
prin oraş, nu mai era nimic de făcut. Caragiale a trăit,
cum v-amintiţi, nişte chinuri teribile, neştiind cum va
scoate cămaşa. Şi, în sfîrşit, apropiindu-se sorocul, v-a
intiţi, a avut inspiraţia salvatoare să meargă la un
pantofar, care i-a dat tema conferenţei !
Acuma, e-adevărat că în cazul lui era vorba despre
Ce este arta ?, concept absolut exclus să poată fi definit,
în ciuda ideilor, a ispititoarei tentative de a-l defini. Din
fericire, zic eu, arta nu se poate defini. Se poate însă
arăta cum este, ceea ce el a făcut, cum v-amintiţi, în
acea schiţă a lui.
Ei bine, si parva licet componere, cazul meu este
invers. Eu, cînd am acceptat să fac această conferinţă,
am fost întîi onorat de propunere. Şi poate, ştiu eu, din
slăbiciunea aceasta scriitoricească, din vanitatea pe care
orice evenimente, oricît de grave, din viaţă şi prin oricîte
încercări ai trece şi ţi-ar împuţina-o pînă la minimum
posibil, n-o pot eredica chiar cu totul, plus, evident,
marea cinste de a vorbi la Universitatea din Cluj . am
acceptat această propunere şi apoi am fost perfect liniştit.
N-am avut nici un fel de tulburare, nici un fel de
angoasă, nici un fel de .vai, Doamne, cum o s-o scot la
capăt !. Nimic. Cu un fel de inconştienţă extraordinară,
am lăsat să treacă săptămînile, nu mi-am pus nici o
1. Conferinţă ţinută la Universitatea din Cluj (7 martie 1979).
125 Despre lucrurile cu adevărat importante
problemă, mi-am cheltuit timpul cu altceva, am scris
alte articole, m-am ocupat cu viaţa mea personală, şi nu
mi-am pus nici o clipă, pîn-acum, problema cum voi
aranja această alocuţiune despre Caragiale.
Venind încoace, nu am luat avionul, ci trenul, pentru
ca să pot, în tren măcar, să-mi pun oarecare ordine-n
idei şi să-mi fac un plan al acestei conferenţe. Dar, în
tren, ce se-ntîmplă ? Din şase locuri, unu-l ocupam eu,
celelalte cinci fiind ocupate de un grup de tinere sportive,
în blugi, cu pulovere, din care două . extrem de drăguţe,
restul . tinere, în orice caz . foarte drăguţe ; aveau şi
o chitară. Au rîs, s-au amuzat, era un spectacol
fermecător, care a făcut să treacă foarte uşor cele opt
ore de drum, da. nici pomeneală să poţi să te gîndeşti
la o conferenţă.
Prin urmare, vin în faţa Dvs., într-adevăr, cu, abia
acum anxietatea pe care o avea subiectul meu în
săptămîna sau în zilele care au precedat .conferenţa.
lui . Ce este arta ? Acuma, în această angoasă, nu ştiu
cum o să iasă . să dea Dumnezeu să iasă bine ! De ce
nu ştiu cum o să iasă ? Pentru că este vorba de autorul
pe care-l cunosc cel mai bine. Sigur, nu sunt singurul,
noi, romînii, ştim cel mai bine pe Caragiale ! Ei, eu
pretind că-l ştim toţi pe Caragiale grozav de bine, dar
nu se ştie Caragiale cum trebuie să fie ştiut ! Şi cred .
mă iluzionez . că eu îl ştiu foarte bine. Asta mă-ncurcă.
Un subiect pe care-l cunoşti atît de bine, nu ştii de
unde să-l apuci, cum să-l abordezi. Cum să-i distribui
timpul în care să poţi epuiza măcar un punct de vedere
asupra lui ?
Vedeţi, pe Sadoveanu nu-l prea cunoşteam. Era un
autor pe care, pîn. la 40 de ani, l-am frecventat sporadic.
Apoi, nişte .accidente. biografice1 m-au făcut să am ca
singură lectură acceptabilă ediţia lui de opere complete
(ediţia de autor, dar nu lipsită de escamotări). L-am
citit abia atunci în întregime şi mi-am dat seama că
1. Pînă la apariţia Memoriilor lui Al. Paleologu, anunţate
deja, cititorul poate găsi extinse referiri la acele .accidente.
biografice în cartea sa Minunatele amintiri ale unui ambasador
al golanilor. Convorbiri cu Marc Semo şi Claire Tréan.
Traducere de Alexandru Ciolan, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991 (n.ed.).
126 Alexandru Paleologu
arta lui constă în a ascunde nişte lucruri şi că acestea
trebuie găsite, că fără ele Sadoveanu rămîne necunoscut
şi lăudat numai pe baza unor clişee. Şi pentru ca să-l
cunosc pe Sadoveanu, m-am apucat să scriu o carte în
două volume1, Doamne fereşte, poate chiar trei ! Da. pe
Caragiale, pe care îl ştiu atît de bine, realmente nu ştiu
cum să-l abordez şi cum o s-ajung, în mod decent, să
ocup minutele care-mi sunt afectate.
Vedeţi Dvs., Lovinescu . şi cred că e cea mai mare
eroare din cariera lui, lucrul cel mai imputabil în postura
lui de critic . a scris într-un anumit fel, inadmisibil,
despre Caragiale. E foarte curios cum tocmai Lovinescu
nu l-a înţeles pe Caragiale şi a spus ceea ce a spus
despre el, şi anume considerînd că Brăescu îi e superior,
fiind mai obiectiv. Vedeţi, Brăescu era un umorist de o
remarcabilă calitate şi pe mine mă-ncîntă ori de cîte
ori se-ntîmplă să-l recitesc. Dar Caragiale nu este un
umorist. Este un mare autor comic, printre cei cîţiva .
şase, şapte, opt, cîţi or fi, nu i-am numărat, poate mai
puţini . creatori de comic monumental, fiindcă nu se
poate concepe comicul, marele comic, decît ca monumental.
De aceea sunt şi foarte puţini marii autori comici,
şi toţi sunt de mărimea întîi. Şi fiindcă această conferin
ţă se înscrie într-un ciclu care se numeşte .Mărturia
unei generaţii., nu ştiam cum să plasez subiectul meu
în cadrul acestei idei de .mărturie a unei generaţii., da.
acuma-mi vine-n gînd că generaţia căreia îi aparţin,
deci care s-a format intelectual cam în al doilea deceniu
al epocii interbelice, a apucat o epocă de foarte mare
accentuare a experienţelor abisale, a disperărilor şi chiar
a .ipocriziei disperării., cum foarte bine a numit-o Teodor
Mazilu. Iar pentru aceşti oameni atît de febrili, atît de
dramatici, aşa-numiţii .trăirişti., despre care se poate
spune că la noi, în epoca respectivă, au anticipat, într-un
fel, existenţialismul de după război, Caragiale era un
antidot incomod. Bine-nţeles, şi acuma-i un antidot foarte
incomod, la alt soi de supralicitări, şi sunt unii acum
care, dacă ar putea . da. noroc că nu se poate . l-ar
suprima din cultura noastră !
1. N-a fost să fie decît unul !
127 Despre lucrurile cu adevărat importante
Dar în epoca respectivă, deşi Caragiale nu-şi putea
pierde primatul său literar, era un autor, spun, incomod
pentru toată această mentalitate, de altfel foarte interesantă şi fecundă, căreia îi datorăm, de altminterea, cîteva
mari glorii naţionale peste hotare. Generaţia mea nu
era o generaţie de .caragialişti. sau de .caragializanţi.,
cum să-i spun. Pentru că era altă epocă, modelele au
fost altele : Kierkegaard, într-un fel Nietzsche, dar
Nietzsche, veţi vedea, după mine, dacă nu voi uita să
spun pînă la urmă, cum concordă Nietzsche cu anumite
perspective care ţin de Caragiale.
Prietenul meu, Dinu Noica . cel care niciodată n-a
reuşit să se pună de acord cu Caragiale şi-mi spunea
adesea : .Bine, tu vrei să scrii o carte despre Caragiale ?
Scrie una despre Kant !. .Despre Kant s-au scris, n-o
s-aduc nimica nou despre Kant !. . el spune în cartea
aceasta a lui, ultima, Cele şase maladii ale spiritului 1,
despre comic, în general (au filozofii această manie a
generalului) : comicul este ceea ce ne arată că ceea ce este
nu este decît ceea ce este ! Nu e decît asta. Asta face
comicul : divulgă mediocritatea fenomenelor înconjurătoare.
Asta nu e decît asta. Mai ştim că, de pildă, Caragiale-i
un satiric, care a făcut o critică a societăţii, că era un
realist critic, deci că tot timpul era fotograful care prinde
instantaneele cele mai divulgante pentru racilele societăţii. Şi noi am învăţat cu toţii prin şcoli . nu ştiu dacă
şi acuma se mai învaţă chestia asta . că sunt trei grade,
trei efecte ale comicului : comedia sau comicul de caracter,
care ar fi treapta superioară, comicul de moravuri ar fi
cea medie şi, în fine, treapta cea mai de jos, comicul de
situaţie. Mania kantiană a ierarhizărilor categoriale !
M-am gîndit multă vreme dacă nu cumva nu există un
singur fel de comic : cel de situaţie. Căci nu văd de ce
comediile de caracter . să luăm piesele lui Molière cele
mai clasice . nu sunt, dacă le faci analiza lor formală,
comedii de situaţie, în care se divulgă caracterul prin
situaţiile în care este pus, de pildă, Harpagon. Şi am
fost foarte bucuros să întîlnesc, acum poate un an, o
1. Constantin Noica, Spiritul romînesc în cumpătul vremii.
Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers,
Bucureşti, 1978.
128 Alexandru Paleologu
tabletă a lui Philippide, în care am citit acelaşi lucru :
nu există decît comic de situaţie. De altminteri, şi comicul
de limbaj, dacă ne gîndim, e tot de situaţie : e vorba de
situaţia cuvîntului în context sau de avatariile cuvîntului.
De pildă, discursul lui Farfuridi e un comic de
situaţie. Şi alterările de cuvinte, forme deci mai puţin
impunătoare ale genului comic decît discursul lui
Farfuridi sau al lui Caţavencu, constituie un comic de
situaţie, din punct de vedere lexical. Ei, nu este alt comic
decît comicul de situaţie. Da. comicul de situaţie este,
după opinia mea modestă, esenţa marelui comic, a comicului
monumental, de care vorbeam. Şi de ce folosesc
cuvîntul .monumental. ? Baudelaire, în eseul lui despre
.rîs şi caricatură., se referă la un concept pe care el îl
numea comicul absolut. Dar el îl definea oarecum legat
de un comic cu desăvîrşire rupt de orice fel de identificare
posibilă cu fenomenele realităţii. Adică o viziune
de un grotesc care se instaurează ca o realitate autonomă şi care nu dă socoteală de obiectele percepţiei
comune. Ceea ce în cazul creaţiei mari comice este greu
de susţinut, pentru că, chiar dacă sunt şarjate creaţiile
comice pînă la o asemenea cvasiautonomie morfologică,
aceasta trebuie să încorporeze, fără îndoială, realităţi
ale lumii-nconjurătoare, reperabile în formele lor, dilatate.
Dar eu spun că marele comic este monumentalul pentru
că încercarea de a defini monumental şi monumentalitatea,
care a dat greş în toate tentativele ei de analiză,
cred că nu se poate bine determina decît dacă facem
apel, dacă recurgem la lexicoane, unde vedem că monument
vine de la moneo, monere (= a avertiza, a atrage
atenţia), adică, într-un fel, a suspenda cursul devenirii,
pentru a fi atent la ceva ; în nemţeşte . Denkmal, denken =
a gîndi şi mal = semn, deci, pentru gîndire. Or, monumentul
e ceva ce întrerupe cursul comun al vieţii, al
devenirii, suspendă devenirea şi instaurează o realitate
care se impune şi-şi impune autoritatea ei pe o anumită
arie. O statuie sau o catedrală îşi impun dominaţia în
spaţiu, instaurîndu-şi autoritatea pe-o anumită suprafaţă.
Marele comic asta face. Gogol spune undeva, în Suflete
moarte, următorul lucru : dacă contempli îndelung un
spectacol comic, el devine trist. De ce ? Contemplarea
îndelungă te face, pe tine, contemplatorul, să intri în
129 Despre lucrurile cu adevărat importante
devenirea acestei împrejurări cu toate elementele afective
şi cu toate elementele umane care-i sunt implicite şi,
prin urmare, este estompată demarcaţia izolantă a
comicului, care nu vede decît o anumită linie. În comic
nu pot să existe sentimente, de aceea sunt ridicole toate
obiecţiile care i s-au adus lui Caragiale chiar de . nu
mai spun de Gherea, chiar de Ibrăileanu . că nu a
aprofundat sentimentele umane, că nu a avut inimă şi
nimica sfînt ! Ei, dacă ai ceva sfînt, nu mai faci comic,
faci altceva ! În viaţa ta privată poţi să ai foarte multe
lucruri sfinte, da-n creaţia comică nu mai e nimica sfînt
decît atît : efectul monumental.
Caragiale este unul din autorii de comic monumental.
Mie mi se impune cu atîta putere creaţia lui şi, compar
înd-o cu a celor mai mari, să zicem Aristofan, Rabelais,
Cervantes, Molière, Gogol, nu aş spune că este superior
acestora, pentru că nici nu are sens să măsori diferenţele la un nivel al geniului în sus.
În ce-l priveşte pe Gogol, mi se pare interesant de
făcut comparaţie pentru că . mă refer la cartea, extraordinară după mine, a lui Lucian Raicu, după mine mai
bună decît a lui Merejkovski1 . este implicat acolo ceva,
în acel vacuum, în acel vid, în acea teribilă prăpastie a
neantului pe care o relevă lumea aceasta din Revizorul
sau din Suflete moarte, care este consistentă numai prin
viteza cu care se desfăşoară : adică viteza aceea echivalentă cu netimpul. Este o viteză care produce nedurata.
Dar este în comicul gogolian un anumit element angoasant
de altă natură decît cel caragialesc. Şi-aici are dreptate
Merejkovski, în cartea lui, care se numeşte Gogol şi
diavolul. Da. la Gogol este vorba despre o dezbatere cu
diavolul, şi anume cu diavolul în viziunea iudeo-creştină,
nu cu alte forme de demon.
Ei bine, la Caragiale avem de-a face cu altă dialectică.
Mă gîndesc că data de 18 ianuarie 1879 . deci cîţiva
ani după alt eveniment memorabil, cultura noastră şi
justificarea noastră ca naţiune în lumea modernă, concordantă oarecum cu constituirea statului romîn ca stat
independent în Europa modernă . intră între cele două
1. Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, Editura
Cartea Romînească, Bucureşti, 1974.
130 Alexandru Paleologu
date esenţiale pentru cultura romînă : publicarea poeziei
Venere şi Madonă şi premiera Nopţii furtunoase 1. Aceste
două momente reprezintă o dată, un prag care nu poate
fi confundat. Înainte şi după e altceva. Înainte de apariţia
lui Eminescu era altceva. După ce au început să sune acele
versuri, mă gîndesc ce vis a fost la redacţia .Convorbiri
literare. cînd au primit prima dată poemele lui Eminescu
şi au recunoscut, şi-au dat seama Maiorescu şi Negruzzi,
că este ceva cu totul extraordinar, un sunet ce nu s-a
mai auzit în limba romînă. La fel a fost şi premiera
acelei Nopţi furtunoase, care, cum ştiţi, a fost a doua zi
modificată în textul ei de directorul teatrului, Ion Ghica,
şi, la protestul lui Caragiale, scoasă de pe afiş. Mie-mi
pare interesant şi dialogul dintre Ion Ghica şi Caragiale,
care avea, remarcaţi, 27 de ani la acea dată. Pînă atunci
fusese un autor anonim, doar autorul unei foarte bune
traduceri în versuri2, dar acest tînăr, care la 27 de ani
a avut norocul să i se joace o piesă la Teatrul Naţional,
nu a admis, cum admit astăzi prea uşor autorii mult
mai consacraţi şi mai în vîrstă, nici un fel de concesii
faţă de textul său. Şi-mi place dialogul. Mergînd să-i
ceară socoteală lui Ion Ghica, prinţ de Samos3, om bătrîn,
fost prim-ministru, tînărul autor îl interpelează pe un
ton destul de băţos, iar directorul îl pofteşte să iasă,
spunîndu-i : . La care răspunsul lui
Caragiale este superb : . . tu, băiat de 27 de ani, un debutant consacrat
abia-n clipa aceea, unui fost prim-ministru, unui prinţ
de Samos, director al Teatrului Naţional, om bătrîn .
mi se pare o obrăznicie superbă, magnifică4. Dar această
1. La 18 ianuarie 1879 a avut loc, la Teatrul Naţional din
Bucureşti, premiera piesei O noapte furtunoasă. Poezia Venere
şi Madonă apăruse în .Convorbiri literare..
2. Caragiale a tradus tragedia în versuri Roma învinsă, de
D. Alexandre Parodi. Deşi numele traducătorului nu apărea
pe afiş, Caragiale a fost elogiat, pentru măiestria tălmăcirii,
de V. Alecsandri, Titu Maiorescu şi alţi contemporani.
3. După înfrîngerea Revoluţiei de la 1848, Ion Ghica a rămas
în exil timp de 10 ani. În această perioadă a fost numit
.bey. (= guvernator) al Insulei Samos (1845-1858), perioadă
evocată în Scrisori şi în Amintiri din pribegia după 1848.
4. Amănunte despre acest incident pot fi găsite în lucrarea lui
Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, pp. 44-46.
131 Despre lucrurile cu adevărat importante
obrăznicie proclamă sacra insolenţă şi curajul de-a spune
adevărurile în faţă ; abia de atunci e posibil marele
comic, divulgant al prostiei şi, mă rog, infamant al prostiei.
Nu-l implic pe Ion Ghica în această diatribă, pentru că
Ion Ghica este un scriitor extraordinar şi foarte înrudit
cu Caragiale, dacă le analizăm spiritul şi stilul. Dar mi
se pare că startul ăsta este formidabil. Şi este dătător
de măsură pentru dimensiunea pe care urma să meargă
de-aici înainte acest autor, pe care constat că foarte
multă lume ezită sau se tîrguieşte sau nu admite cu
uşurinţă să fie pus în plan egal cu Eminescu. Eminescu
este marele nostru Eminescu, bine-nţeles, dar lumea
întotdeauna se strîmbă din nas cînd este vorba de
alăturarea lor, care este legitimă. Nu vreau să spun,
Doamne fereşte, că ar fi Caragiale mai mare decît
Eminescu ! Este absurd şi repet : la gradul genialităţii
acesteia n-are sens să faci măsurători. Şi binomul acesta
este exact formula care ne justifică pe noi ca naţiune
aptă pentru marea cultură. Dar continuu să constat
această reticenţă, această sfială de a admite că poate fi
pus Caragiale alături de Eminescu, pentru că omul, în
genere, intelectualul mijlociu, sau chiar nemijlociu,
intelectualul trecut prin studii mai mult sau mai puţin
superioare este agelast. Crede că rîsul este un fenomen
de etaj mai coborît decît non-rîsul. Şi, băgaţi de seamă,
atunci cînd vor trebui să salveze cîte un autor comic,
trebuie să-i găsească neapărat o dimensiune tragică. Cu
tragicul este scuzat autorul comic. .Dom.le, este ceva
tragic la mijloc.. Şi aici este confuzia.
Mai întîi revin la ideea că, în orice caz, tragicul este
elementul care consacră nivelul înalt al unei culturi. Şi
că acolo unde nu e tragic, cultura este inferioară sau,
mă rog, neajunsă la maturitate. Tot Dinu Noica, amicul
meu, îi imputa lui Goethe lipsa de tragic. Eu nu spun
că, la urma urmei, în Goethe e greu să găseşti o dimensiune
tragică, deşi este interesant că el are o tragedie .
Ifigenia în Taurida, care se termină cu cuvintele , adică un final cu totul impropriu pentru un sfîrşit
de tragedie. Dar atmosfera, contextul, sunetul Ifigeniei
în Taurida sunt de esenţă tragică. Se simte ceva din
suflul tragediei, deşi lipseşte condiţia, adică obstacolul,
interdicţia fatal transgresată. Asta este, nu-i aşa, dilema
132 Alexandru Paleologu
tragică : trebuie să înfrîngi o lege şi trebuie să suporţi
consecinţa ei mortală. Ei, vedeţi, formula aceasta, care
este definitorie şi esenţială pentru orice structură tragică,
nu se găseşte la Goethe nici în Ifigenia în Taurida şi
nici în Faust, unde-i cu totul altceva.
Dar eu zic, de ce este nevoie neapărat de tragic ?
Există foarte multe forme ale spiritului. Nici Dante nu
e tragic. Este o eroare de a crede că Dante e tragic. Nu
putea sa fie tragic, fiind un poet creştin. Şi, mă rog, nu
numai creştin, dar, în general, un poet plin de simboluri
şi de sensuri ezoterice, în care tragicul nu prea are cum
să se situeze.
Dar este altceva. Este nu tragicul, ci abisalul, abisal
care constituie, într-adevăr, o perspectivă pe care nu o
atinge decît geniul şi care este comună atît tragicului,
cît şi altor forme ale creaţiei. De ce spun că este abisal
Caragiale ? De ce se identifică acea perspectivă cu abisalul ?
Că tot auzim expresia asta . .abisal, abisal., da. nu
ştim s-o definim ! Păi, abisal vine de la abis. Nietzsche
spune într-un loc o vorbă foarte frumoasă : .Şi dacă
priveşti foarte, foarte adînc şi foarte pătrunzător într-un
abis, dacă te uiţi şi te uiţi bine, te uiţi mult într-un abis,
se uită şi abisul la tine.. Adică se produce o personificare,
o prozopopee a neantului. Ei, bine, prozopopeea
neantului este formula care defineşte arta şi creaţia lui
Caragiale, nu numai a lui, fireşte. Există în apariţiile
extraordinare ale lui Caragiale acest element, pe care
l-au semnalat acuma exegeţii mai recenţi (în urma modei
fecunde aduse de teatrul absurd, de Ionescu, de Beckett),
care au tot investigat pe Caragiale din perspectiva vidului,
a vacuităţii, a inexistenţei ! Ceea ce este forte just, foarte
corect, adăugînd, la sfîrşit, că nu e suficient. Atît doar :
nu e suficient ! Există în Caragiale o perspectivă a nimicului.
De altfel, şi replica din Conu. Leonida... : .Şi nimca mişcă.
este foarte, foarte revelantă.
Dar nu e decît o perspectivă, o iluzie optică. E un
neant precosmogonic, haosul din care se naşte o a doua
realitate, de o intensitate fantastică. În proporţie cu
abisul. E acel abis care, la rîndul lui, ne contemplă.
Dar de unde vine această abisalitate ? Mai întîi o să
fac nişte consideraţii care pot să pară capricioase şi
lipsite de rigoare. M-a frapat o fotografie . am şi scris
133 Despre lucrurile cu adevărat importante
despre ea . a lui Caragiale, văzut trei sferturi spate,
fără lornion, cu pomeţii lui turanici, aşa foarte reliefaţi,
cu privirea sfredelitoare, cu mustaţa stufoasă, accentu
înd această structură ascuţită a feţei, cu o privire
fixă şi scrutătoare, asemănătoare cu unele poze ale lui
Nietzsche, chiar tulburător de asemănător cu Nietzsche.
Am zis : iată privirea omului care era un om sociabil şi
vesel şi care-i făcea pe toţi să rîdă, dar care avea
momentele lui de solitudine, din care privea foarte
scrutător abisurile, aceste abisuri ale fiinţei umane.
Există însă nişte remarci interesante de raportat la
Caragiale, care mi-au fost sugerate de lectura a două
cărţi . de una, în principal . ale lui Mihail Bahtin, în
special Poetica lui Dostoievski. M-a uimit cîtă afinitate
şi chiar suprapunere se poate face între structurile
dostoievskiene şi cele caragialeşti şi între elementele
care compun aceste scheme, între ceea ce numeşte
Bahtin socratismul şi piaţa publică. Că este Caragiale
un element socratic, asta e clar. Adică este tipul acesta
al spiritului care interpelează pe trecător şi-l pune în
stare dilematică. Şi chiar există o mărturie a lui
Caragiale . Zarifopol a arătat-o undeva . .Visul meu ar
fi să locuiesc într-un port de miazăzi, în picioarele goale,
şi să ţin de vorbă trecătorii.. Ei, asta făcea şi Socrate.
Dar această ironie maieutică, provocatoare, a divulgării
elementelor şi conturării lor, o avea Caragiale tot timpul
şi se simte în toate schiţele lui : au o structură de dialog
platonician, dacă suntem atenţi, mă refer la perioada
dialogurilor de tinereţe, aşa-numite anatreptice, ale lui
Platon, dialogurile socratice, adică.
Afară de asta, avem piaţa publică sau echivalentul
ei, anticamera. Lucrurile se desfăşoară undeva : la berărie,
pe stradă, la o sală de şedinţe, la tribunal, chiar cînd
se-ntîmplă să aibă loc în salonul doamnei Esmeralde
Piscupesco, tot un fel de anticameră este. E o anticameră
a bunei societăţi, din care .fugi, nenorocitule !. îi spune
cel care pleacă de acolo celui care vine, pentru că,
într-adevăr, este o piaţă publică, o mahala unde se
ceartă nişte mahalagioaice. Şi afară de asta, mai este
apoi o tehnică extraordinară de a introduce personajele-cheie, în unele cazuri. Nu m-am ocupat să fac o numărătoare completă, dar, în orice caz, mă frapează două : cele
134 Alexandru Paleologu
două mari, lungi uverturi ale lui Dostoievski pentru
introducerea lui Versilov în Adolescentul şi a lui Stavroghin
în Demonii. În acelaşi fel este pregătită introducerea lui
Caţavencu în Scrisoarea pierdută. Cît se vorbeşte de el,
cît se comentează, cît se pregăteşte, pînă vine, intră
Caţavencu adus de Pristanda, moment formidabil, moment
asemănător cu apariţia lui Stavroghin. Lucrurile se opresc
aici, bineînţeles, deşi există în Dostoievski o potenţialitate
grotescă formidabilă, explozivă, şi o ducere la
paroxism, care e şi-a lui Caragiale. Ăsta este elementul
care-l făcea pe Lovinescu să-l socoată pe Caragiale un
autor lipsit de obiectivitate, pentru că împingea lucrurile
pînă la stări paroxistice şi asta ţinea de esenţa lirismului,
acest paroxistic, lirism pe care, cum ştiţi, Lovinescu îl
blama în arta care ar fi obiectivă, în proza obiectivă. Or,
stările astea paroxistice la Caragiale sunt de esenţa
paroxismelor dostoievskiene. Cu alte condiţionări, la
cheie, bineînţeles. Dar această intensitate extraordinară
este corelată cu pregătirea surprizei. Apariţia lui
Caţavencu este apariţia măştii în spatele căreia nu este
nimic . este neantul, este zero, este nimicul. Şi acest
nimic, dacă nu ar fi atît de irezistibil comic, ar fi
irezistibil de înspăimîntător, de unheimlich. Şi cred că
există o corelaţie între acest unheimlich şi comicul în
sine. Şi acest lucru îl spun pe baza unei experienţe
proprii, din copilărie. Nu ştiu ce valoare probantă are
exemplul meu, poate să fie ceva resimţit doar de mine.
Avînd cinci sau şase ani . eram la Iaşi ., am fost trimis
la teatru, la matineu, unde se juca Vlaicu-Vodă. Şi acolo
există o scenă, în actul întîi, cînd e prins ăla, Pala, cum
îl cheamă, pe care îl găsesc boierii că era iscoadă şi vin
cu pumnalele strigînd .Moarte ! Moarte !.. M-a îngrozit
chestia asta, am plîns, am zbierat, am fost scos din sală
spre ruşinea familiei. Comentariul acasă a fost :
.Bineînţeles, dacă duci copilul la asemenea piesă, la o
dramă. Uite, mîine e Bărbierul din Sevilla. Îl trimitem
acolo.. Şi am fost dus a doua zi, la matineu, să văd
Bărbierul din Sevilla. Din lojă, în avanscenă, se vedeau
foarte bine personajele, cum erau ele grimate. Nu mai
spun că apariţia unor personagii care aveau o băşică
pusă pe cap, simulînd o chelie puţin teşită într-un loc,
figurile foarte anfarinate şi care strănutau mi-au făcut
135 Despre lucrurile cu adevărat importante
o impresie cam neliniştitoare. Iar cînd a apărut Don
Basilio, cu roba neagră şi cu pălăria de aceeaşi culoare
şi cu boruri alungite în faţă şi spate ca nişte jgheaburi
şi a spus : .Calomnia ! (nu era opera, era piesa). Calomnia
e ca un vînt uşor de seară... şi se umflă şi plesneşte....,
ei, bine, pe mine m-a cuprins o panică îngrozitoare, am
zbierat mai tare decît cu o zi înainte şi am fost scos din
sală, spre şi mai marea ruşinare a alor mei ! Dar vreau
să spun că am avut percepţia aceasta că există în faptul
comic, în arta comică, un element neliniştitor, un
unheimlich, oarecum chiar cum ar spune Rudolf Otto,
un Ganz Anderes, ceva numinos, ceva das Ungeheure, în
sensul lui Otto, cum s-ar spune, un fenomen oarecum
înrudit cu sacrul, ceva aşa, uimitor, ceva teribil, ceva
insutenabil. Şi acest lucru cred că se remarcă esenţial
la marea artă comică. Oamenii n-o remarcă pentru că
se amuză, se amuză grozav. Dar este o esenţă teribilă,
de spaimă, în creaţia mare comică, din cauză că este
revelantă a abisului, a vidului uman ; mai corect a vidului,
a cavităţii. Inconfortabilă senzaţie, de nedorit şi de
necăutat, dar extraordinară şi care constituie (de necăutat
în forma ei pură), în forma ei artistică, latura comică,
pe care o căutăm, care ne distrează, ne amuză. Dar
fenomenul există virtualmente acolo, cu această putere,
cu această colosală potenţialitate. Asta mi se pare că
trebuie subliniat în ce priveşte marea artă comică şi, în
speţă, la Caragiale. Această putere colosală pe care o
are revelaţia abisalităţii şi luciditatea cu care această
abisalitate este surprinsă. Acuma, e adevărat că mai
recentele comentarii despre Caragiale, respectiv cartea
lui Elvin, a lui I. Constantinescu, a lui Al. Călinescu,
comentariile mai lungi, interesante, pe care le-a făcut
Valeriu Cristea în Alianţe literare, toate merg pe ideea
aceasta a vidului, a fantoşelor lipsite de substanţă, a
acestui automatism sau a anomaliei, în sensul că el nu
ascultă de nici o lege umană, ci de nişte legităţi mecanice,
care ar face, după aceste interpretări, din Caragiale un
precursor al absurdului . eventual şi al lui Kafka şi al
lui Beckett şi al altora mai recenţi . da. aicea mi se pare
că se comite o greşeală. Eu însumi cred că am greşit .
am scris cîteva scurte texte, în care mă opream la asta,
adică am încercat prin Eugen Ionescu să-l văd pe
136 Alexandru Paleologu
Caragiale, adică pe linie inversă, de la Eugen Ionescu
la Caragiale. Şi socoteam că este de găsit aicea o dimensiune
comună reală, căci e clar că Ionescu îi datorează
enorm lui Caragiale, asta nu e nevoie s-o demonstrăm,
cred.
Dar lucrurile nu se opresc aici, asta mi se pare
important. Dacă ar fi să acceptăm această teză, Caragiale
este un mare scriitor care ne aduce revelaţia vidului, a
automatismului, a absurdului, a aberaţiei ; cred că suntem
numai la jumătate de drum, pentru că este o observaţie
de făcut în continuare. Şi această observaţie o datorăm
unui critic, după mine, remarcabil . Gabriel Dimisianu.
În postfaţa la o ediţie populară din teatrul lui Caragiale,
Dimisianu face observaţia că, odată demonstrată, odată
obţinută această primă etapă, primă concluzie : Caragiale
este un autor care ne pune în faţă vacuitatea fiinţei
umane, vidul, vidul mascat al mecanismelor, al automatismelor
etc., aceste imagini şi această realitate nu ne
determină să ne simţim nesolidari cu aceste fantoşe.
Dimpotrivă, suntem complici şi implicaţi în această lume.
Ne simţim foarte înrudiţi cu ei şi foarte prieteni. Şi ne
sunt foarte simpatici. Personajele lui Caragiale, am
impresia eu . unii sunt oripilaţi de Caţavencu, de Mache,
de Lache . dau sentimentul unei prietenii, al unei foarte
mari cordialităţi şi al unei complicităţi : .Da, dom.le,
e-adevărat, suntem împreună, suntem foarte amici, putem
bea o bere împreună.. Or, aicea este marea taină sau
marea probă : să producem un circuit întreg, constînd
din divulgarea acestei vacuităţi, a acestui neant uman
şi apoi ratificarea lui, totuşi, în ordine umană. .Da, ăştia
suntem şi vă iubim aşa cum sunteţi : nimicuri agitate,
nimicuri mişcătoare.. Or, lucrul ăsta nu mi se pare că
este, cum să spun, o capitulare, o acomodare, un fel de
.colaboraţionism. ilicit cu aceste spectre pernicioase.
Nu. Dimpotrivă, este acceptarea şi recunoaşterea unei
esenţe din care se constituie totuşi lumea. Fiindcă aicea
mi se pare că este cazul să citez o vorbă extraordinară
a lui Hegel (nu ştiu dacă a luat-o din filozofia orientală,
dar concordă cu gîndirea orientală). Hegel spune : .Das
Sein und das Nichts sind ein und das selbe.. Fiinţa şi
Nimicul sunt unul şi acelaşi. Caragiale habar n-avea de
Hegel, bineînţeles. Şi cred că, dacă ar fi ştiut fraza asta,
137 Despre lucrurile cu adevărat importante
l-ar fi încîntat şi probabil că şi-ar fi pus-o ca moto
pentru opera lui. (Dar din fericire hegelian nu a fost,
avînd un instinct salubru, pe care evident Noica l-ar fi
blamat, muşcat cum era de acest morb tetanizant !)
Întrebare : . Cum explicaţi Dvs. tragismul pur care
există în unele dintre nuvelele lui Caragiale ?
Răspuns : . Vă referiţi la acele nuvele numite tragice ?
Uitaţi-vă cum le explic, dacă e vorba să-mi permit să-ncerc
o explicaţie. Mai întîi că sunt mai slabe decît restul
operei. Mi se pare că lucrul a fost susţinut de critică în
ultima vreme şi cred că şi cu temei. Făclia de Paşte,
Păcat sunt mai slabe decît opera propriu-zis comică.
Dar mie îmi par că nu sunt tragice. Valoarea lor este,
după mine, reală, pentru că nu trebuie nici contestate
cu desăvîrşire, deşi cred şi eu că sunt pe un palier mult
mai jos decît marea lui operă comică (adică de momente,
de schiţe şi piese de teatru), dar sunt interesante aceste
nuvele . Păcat e cea mai slabă, cea mai bună cred că
este În vreme de război, care mi se pare chiar o mare
reuşită literară, artistic vorbind, prin cruzime şi prin
paroxismul la care este împinsă panica şi psihologia
cruziunii. Există aicea un element interesant, care intră
în compunerea generală a operei lui Caragiale . cruzimea.
Şi aicea, mă iertaţi, credeam c-am terminat, dar n-am
terminat. Vreau să mai adaug ceva. Lucian Pintilie a
făcut un scenariu pentru filmul D.ale carnavalului şi a
avut o idee, după mine, extraordinară : a pus în centrul
scenariului un text care, cred eu, este fundamental pentru
Caragiale şi pentru a fi înţeleasă toată viziunea cosmologică (există o cosmologie şi în Caragiale, nu numai în
Sadoveanu). Elementul pivot este acel monolog numit
1 Aprilie, pe care, de regulă, ediţiile populare sau şcolare
de teatru îl şi îndepărtează, ca fiind un fleac, un lucru
neserios. Or, acolo e un lucru extraordinar, un text foarte
caragialesc, cu funcţionari etc., care se termină într-un
mod cumplit, printr-o moarte, o moarte violentă, în care
se simte spargerea capului, părul năclăit cu oase frînte
şi cu sînge şi cu creier. E un fenomen pe care tot Bahtin,
la care mă refeream adineaori, îl analizează în cartea
despre Rabelais, anume anatomizarea, spune el. În marele
comic rabelaisian, care este un comic imens, aşa, de
138 Alexandru Paleologu
dimensiune cosmică, în care tema fundamentală este
.moartea şi regenerarea., adică legea aceasta a devenirii
universale, moartea poate fi un subiect mult mai puţin
grav decît este în experienţa noastră comună şi individuală. Moartea este un fenomen teribil, reprezentată pe
plan individual, chit că e vorba de un milion de individualităţi sau de zeci de milioane de individualităţi.
Toate morţile teribile ale violenţelor contemporane sunt
morţi a milioane de individualităţi. Da. moartea ca
fenomen, în ordinea legităţii ei cosmice, poate fi considerată şi contemplată mult mai liniştit şi poate fi chiar
element de amuzament şi de rîs, cum era, în general,
în spiritul şi în cultura carnavalescă de care se ocupă
Bahtin. El citează acolo, din Rabelais, un episod apocrif
atribuit unei farse a lui François Villon, făcută unui ins
oarecare, pus în postura de a fi sfărîmat, ucis, rupt şi
asta fără ca să tulbure buna dispoziţie generală a
întregului. Monologul 1 Aprilie al lui Caragiale este,
cred, elementul care ne face să înţelegem de ce trebuiesc
ratificate, cu egală importanţă în opera lui, nu numai
marile texte (piesele sau momentele), ci toate .mofturile.,
toate acele .miticisme., toate acele glume, poate unele
dintre ele extrem de grosolane şi de ieftine şi la nivelul
cel mai popular, în sensul bîlciului şi în sensul de .jeux
populaciers., a petrecerilor populare, care constituie
elementul liant, o materie care face parte din plasma
întreagă a creaţiei lui Caragiale.
Acuma, ca să revin la întrebarea pe care mi-aţi pus-o :
nu cred că sunt tragice acele bucăţi.
. Am rămas cu impresia că Dvs. excludeţi tragicul
din opera lui Caragiale...
. Da.
. În Comediile d-lui I.L. Caragiale, acel studiu faimos
al lui Maiorescu, mentorul .Junimii. spune, referindu-se
chiar la Caragiale, că în spatele oricărei comedii se ascunde
o tragedie...
. Da.
. Pe de altă parte, un filozof romîn, avizat, al tragicului,
l-am numit pe D.D. Roşca, spunea că tragicul şi
comicul merg împreună...
. Da.
. Cum s-ar explica acest... ?
139 Despre lucrurile cu adevărat importante
. Cred că se explică prin următorul lucru : dacă este
vorba, la nivelul tragicului, de o accepţie mai largă şi
nu de aceea strictă, legată de structura tragicului ca
atare, care e cîteodată o formă din care nu se poate ieşi.
Dacă definim tragicul prin existenţa unui obstacol pe
care, în mod obligatoriu, îl transgresezi, cu consecinţe
inevitabil fatale, funeste, acesta ar fi ca o lege care te
ucide, dar trebuie neapărat s-o transgresezi. Dacă dăm
tragicului o accepţie mai largă şi mai sugestivă, deci nu
mai suntem în accepţia propriu-zisă a tragicului, aicea
evident că această corelaţie posibilă se oferă de la sine.
De ce se oferă de la sine ? Pentru că este vorba de pragurile
extreme ale creaţiei. Dincolo de aceasta nu mai e nimic.
Asta este un maximum. Un maximum este tragicul, un
maximum este comicul. Elementul comun . şi cred că
acesta era cuvîntul care trebuia întrebuinţat . este
abisalul şi nu tragicul.
140 Alexandru Paleologu
ÎN APĂRAREA LUI PIRGU
În liniştea cabinetului său, Paşadia elaborează de
cîteva decenii o vastă operă literară, evident nu ficţiune,
ci desigur istorie, memorii, meditaţii filozofice şi morale,
operă ce i-ar fi asigurat o perpetuă glorie postumă,
.lucrări . apreciază naratorul . pentru scrierea cărora
regăsise pana cardinalului de Retz şi cerneala lui Saint-Simon, file vrednice de Tacit., din care însă nimeni pe
lume nu va cunoaşte un singur rînd. Dulapurile perdeluite
în care sunt înşirate volumele manuscrise nu au fund,
iar după moartea autorului, înainte ca prin faţă să se
pună sigilii sau să se deschidă, pe din dos, nevăzută, o
mînă credincioasă va fi nimicit tot ce se afla acolo scris.
De la 16 ani, de cînd am citit pentru prima oară
Craii de Curtea-Veche, şi pînă în ziua de azi, la fiece
recitire (au fost nenumărate), pasagiul acesta, pe care-l
ştiu pe de rost cum ştiu şi mai ales am ştiut aproape
toată cartea, mă izbeşte neplăcut, ca ceva prea de tot :
nu e de crezut una ca asta ! Nu e cu putinţă ca un mare
scriitor, conştient de geniul său, cum e Paşadia, să-şi
sustragă deliberat de la orice comunicare propria creaţie,
clădită cu tenacitate şi artă de-a lungul întregii vieţi.
E posibil ca Mateiu Caragiale, mare admirator al lui
Balzac, să se fi inspirat în cazul acesta de la exemplul
pictorului Frenhofer, eroul din Le chef d..uvre inconnu.
Dar nu e deloc aceeaşi situaţie. Frenhofer, ca un alt
Pygmalion, a făurit un chip minunat de femeie, de care
e îndrăgostit, o contemplă în taină ca un amant şi nu
vrea s-o împartă cu nimeni. Paşadia se exprimă prin
cuvînt, opera lui e discursivă, prin esenţă destinată
comunicării. El nu poate fi unicul său cititor, încîntat
de propria-i lucrare ; nici nu ar avea timp pentru asta
de vreme ce scrie fără contenire, iar în rest petrece cu
ceilalţi .crai.. .De dimineaţă pînă seara el nu se mişca
de acasă, nu se ridica de la masa de lucru dintre cărţi
şi hîrtii, citea, scria fără răgaz.. Putem admite, la limită,
141 Despre lucrurile cu adevărat importante
că renunţă la perpetuarea numelui său, dar nu şi la a
operei sale. Cine ar sta o viaţă să găsească cele mai
nimerite însoţiri de cuvinte, înfăţişînd fapte şi gînduri
memorabile, absolut pentru nimeni ? ....S-a urzit în jurul
a ce începusem să public, complotul tăcerii. Dîndu-mi
seama că singurul mijloc de a mă răzbuna era să nu las
în urma mea nimic de care să se folosească şi să se
bucure alţii, cum sunt lipsit de vanităţi subalterne, am
considerat acel complot ca binevenit şi am aderat la el
eu însumi. «Patrie ingrată, nu vei avea oasele mele», a
pus Scipio Africanul să i se scrie pe mormînt. Oasele,
eu le las, rodul creierului meu însă, cugetarea, nu !.
Răzbunarea cade în gol, căci .patria ingrată. nu va avea
niciodată habar de darul nepreţuit ce i se refuză. A !
Răzbunarea e cu atît mai dulce, cu cît singur răzbunătorul o ştie, savurîndu-i în taină efectele, fie şi postume ?
Dar pentru aceasta trebuie ca efectele să se producă, să
fie resimţite la un moment dat de cei vizaţi.
Au fost autori care şi-au distrus cu voinţă opera, sau
o parte a ei, ca Gogol, Kafka şi alţii, dar nu dintr-un
spirit de vindictă, ci fiindcă, din raţiuni mărturisite sau
obscure, dintr-o criză morală sau din una de demenţă,
s-au lepădat de ea. Dar Paşadia şi-o desăvîrşeşte pe a
lui pînă în ultima clipă. În afară de însemnări strict
private, nimeni nu scrie .numai pentru sine., cum, cu
sinceritate afectată, pretind diletanţii. Cînd e vorba de
creaţie propriu-zisă, mai cu seamă una conştientă şi de
lungă respiraţie, este exclus să fie fără destinatar, măcar
ipotetic. Există totdeauna, cît de cătrănit ar fi sufletul
autorului şi de sumbră viziunea sa, o bucurie a creaţiei,
enormă, irezistibilă, eventual o bucurie .rea., care se
impune a fi împărtăşită.
De altminteri, pentru ca naratorul să poată preţui ca
.vrednică de Tacit. proza lui Paşadia, e de presupus fie
că acesta i-a arătat cîteva mostre, fie măcar că i-a dat
să citească din lucrările anterioare publicate (cele acoperite
de urzeala tăcerii). Numai din exprimări orale,
oricît de strălucite şi pline de miez, este hazardat a
infera asupra scrisului cuiva.
Din prea multă .evlavie. pentru personajul său, Mateiu
Caragiale a vizat mai sus decît ţinta. A vrut să-i confere
o aură de superioară renunţare, dar efectul e neconvingător
142 Alexandru Paleologu
şi împuţinează credibilitatea istorisirii. Paşadia nu e
chiar aşa de sastisit cum vrea autorul să-l înfăţişeze.
.A-şi suna retragerea., cum îl face să proclame, sună
cam fals. Atari retrageri se fac fără .sunet. şi privesc
numai persoana, nu şi creaţia, cînd aceasta există.
Altă retragere, tot aşa de puţin plauzibilă, în Sub
pecetea tainei ; după criza de dromomanie şi, probabil,
de epilepsie, a ministrului, soţia acestuia, cu totul străină
de politică, dar foarte (cam prea) mare cucoană, îl pofteşte
la ea pe primul ministru şi îl determină să convoace în
grabă cabinetul şi să decidă demisia guvernului. Ce
guvern pe lume pleacă de la putere fără nici o criză
politică, numai fiindcă un ministru, fie şi unul de primă
importanţă, nu mai poate participa la guvernare din
motive de sănătate ? Nu se cedează adversarilor puterea
pe atari cuvinte.
Alta, în Craii... Tatăl lui Pantazi, ajuns de timpuriu,
prin favoarea domnitorului, dar şi prin propriile sale
mari capacităţi, membru al Curţii de Casaţie, apoi deputat
influent şi inspirator al reformelor, .a fost cel mai tînăr
dacă nu şi cel mai de seamă dintre cei cîţiva bărbaţi cu
vază ce după răsturnarea lui Vodă Cuza s-au retras din
viaţa politică pentru totdeauna.. Pînă aici totul e de
înţeles. Ca om de onoare era firesc să renunţe de tînăr
la o carieră politică, refuzînd să colaboreze cu regimul
celor ce complotaseră împotriva marelui său protector.
Nu ştim însă dacă şi-a păstrat scaunul de la Casaţie,
instanţă mai presus de politică, unde un om de carte şi
dreptate, ca el, putea îndelungă vreme să-şi desfăşoare
ştiinţa şi talentele, spre binele societăţii. Un consilier
de la Casaţie era, ca prestigiu şi autoritate, mai presus
de un ministru, în plus fiind şi inamovibil. Nu se spune
nimic expres, dar din relatare s-ar părea că s-a retras
cu totul în viaţa privată, renunţînd la orice activitate,
lucru lipsit de sens. (Nu a mai primit decît, în 1877, din
patriotism, o însărcinare pe lîngă principele Gorceacov.)
În interval, fiind Pantazi .băiat răsărit. (avea 20 de ani
în .77, aşadar lucrurile se petrec foarte probabil în 68),
părintele său a fost vizitat de .doi boieri necunoscuţi şi
au stat închişi cu dînsul în salon mai bine de un ceas.
Înainte de plecare i-a lăsat niţel singuri şi a trecut în
iatac la mama, apoi s-a întors ca să ducă pe neaşteptaţii
143 Despre lucrurile cu adevărat importante
mosafiri pînă în uliţă, la trăsură. Seara am aflat că
tata ceruse şi învoirea mamei ca să nu primească să fie
ministru.. Faptul e dat ca dovadă de caracter. Dar situaţia
nu mai e aceeaşi de imediat după detronarea lui Cuza,
urzită de o conjuraţie precumpănitor conservatoare. Însuşi
Kogălniceanu intră în 1868 ca ministru de Interne într-un
cabinet liberal. Caracterul integru şi patriotismul impun
desigur abţinerea în anumite momente, dar şi participarea
în altele, cînd, solicitate, competenţa şi integritatea
nu trebuie să se recuze. Refuzul tatălui lui Pantazi
înseamnă mai curînd inerţie, comoditate sau îndărătnicie.
Aceste idealizări ale renunţării, prezentate ca superior
dispreţ (mai curînd dédain decît mépris, primul avînd
o nuanţă de semeţie .mult nobilă.), ar putea da loc la
oarecare psihanaliză cu privire la autor. Bovarismul lui
Mateiu se hipostaziază în aceste întruchipări trufaşe.
Mult ar fi vrut să-şi poată permite asemenea gesturi,
dar nu i-au fost prilejuite de nici o ofertă (pe care, de
altminteri, de s-ar fi ivit, e limpede că nu ar fi dispreţuit-o). Dimpotrivă, el a solicitat mereu, de oriunde, în
orice condiţii. Afară de şefia de cabinet, obţinută, cum
cu amărăciune mărturiseşte, mulţumită ecoului produs
de moartea părintelui său, a solicitat şi sperat mereu
zadarnic : prefectură, deputăţie, post diplomatic. Adevărul
este că ar fi făcut neîndoielnic o figură mai mult decît
excelentă ca ministru plenipotenţiar şi ar fi fost în atare
post un funcţionar ireproşabil, de mare folos ţării.
Titulescu, pe care s-a dus să-l .contacteze. la San-Remo
(scrisorile către Marica, în care-i relatează călătoria şi
întîlnirile, sunt admirabile ca imagistică şi simţ psihologic),
Titulescu aşadar, care l-a primit foarte cordial şi
i-a făcut făgăduieli încurajatoare, nu s-a ţinut de cuvînt,
pierzînd şansa de a înzestra corpul diplomatic romînesc
cu un reprezentant ce i-ar fi făcut în mod sigur cinste,
pierzînd-o şi pe aceea de a adăuga propriei sale glorii
un temei în plus, prin favorizarea destinului unui mare
scriitor. Titulescu era amic cu un Valéry, cu un Claudel
şi cu alţi scriitori de seamă, dar probabil că din lipsă de
timp nu prea era la curent cu literatura romînească a
vremii şi nu-l socotea şi pe Mateiu Caragiale ca pe unul
din aceeaşi tagmă. Mai probabil este că îl socotea un tip
neserios, snob şi poseur, nu în ultim resort poate şi
144 Alexandru Paleologu
.peşte. (asupra acestui ultim punct problema îmi pare
absolut injust pusă, deşi aparenţele sunt împotriva lui,
iar publicarea recentă a scrisorilor către Boicescu dă
apă la moară versiunii incriminatorii). În acel timp au
fost numiţi, din afara .carierei., în posturi de miniştri
plenipotenţiari, o mulţime de inşi reputaţi ca serioşi, de
regulă economişti sau gazetari, cîţiva realmente inteligen
ţi, dar de departe inapţi de comparaţie cu Mateiu
Caragiale chiar din punctul de vedere strict profesional
al diplomaţiei. Evident, sorţii nu au îngăduit verificarea
acestei aserţiuni, o dau ca o convingere personală.
Interesant e că, dacă eroilor săi favoriţi, adică hipostazelor
sale bovarice, le conferă aura renunţărilor şi
dédain-ului, Mateiu îi atribuie lui Gore Pirgu propriile
sale veleităţi : şefie de cabinet, însurătoare profitabilă,
prefectură, deputăţie, carieră diplomatică etc. E drept
că, dacă în privinţa şefiei de cabinet, Pirgu, bizuindu-se
pe sprijinul lui Paşadia, a mizat greşit, căci acesta a
avut grijă să-l .lucreze., în rest, prin alte .ponturi., a
izbutit cît se poate de bine după primul război mondial :
.(Paşadia) a avut norocul să moară înainte de (...) a-l
vedea pe Pirgu însuşi de mai mult de zece ori milionar,
însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă, pe Pirgu
prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezid
înd o subcomisie la Liga Naţiunilor.... Rîndurile acestea
sunt în penultima pagină a Crailor de Curtea-Veche, al
căror manuscris e predat editurii .Cartea Romînească.
la 13 noiembrie 1928. Întîlnirea cu Titulescu la San-Remo
a avut loc la 23 ianuarie acelaşi an. În interval, la 6 iulie,
această însemnare în jurnal : .. Pasagiul
citat, cu Pirgu ministru plenipotenţiar, prezidînd o subcomisie
la Liga Naţiilor, e mai mult decît probabil o
piatră aruncată în grădina lui Titulescu, vrînd să spună :
iată ce oameni sunt preferaţi !
Pe Gorică Pirgu, naratorul îl ponegreşte fără măsură,
mult mai presus decît putem crede. Îl face albie de
porci, cele mai grele vorbe nu-i sunt destule. Nu există
ticăloşie de care să nu-l declare capabil. Gorică e
într-adevăr o puşlama şi un codoş, e mai ales un bufon,
să admitem că unul .abject., cum îl califică Paşadia, dar
fărădelegile pe care i le atribuie naratorul nu se vădesc.
145 Despre lucrurile cu adevărat importante
Portretul lui Pirgu e făcut numai din acuzaţii maxime
şi din osîndiri morale fără apel, după procedeul naiv
romantic pe care-l întîlnim la Filimon sau la Pantazi
Ghica şi care face pandant elogiilor iconodule cu care
sunt gratificaţi Paşadia şi Pantazi (chiar şi epitetul de
.ciocoi borît. şi, respectiv, de afacerist mehenghi au o
conotaţie admirativă). De ce atîta înverşunare ? Abomina
ţiile lui Pirgu ţin de rubrica scandaloasă, nu de cea
criminală. El e pe de o parte un soitariu foarte dotat,
care întreţine cu vervă inepuizabilă buna dispoziţie a
grupului, avînd tactul de a absenta cînd e cazul şi de
a interveni în momentele de lîncezeală (iar înţepăturile
posomorîte pe care i le adresează din cînd în cînd
Paşadia sunt lipsite de gust şi de spirit) ; pe de altă
parte, e un proxenet (îndeletnicire neonorabilă dar
venerabilă, aşezată sub semnul lui Hermes) şi ceea ce
se chema odinioară un chevalier d.industrie. E un mic
cinic, din aceia la care e mai mare gura decît fapta, şi
un .pontagiu. fără succes, cel puţin în perioada .crailor..
Izbînzile lui de după război nu mai fac parte din materia
cărţii şi nu sunt decît un epilog polemic pus la urmă de
autor, probabil, cum insinuam, după 6 iulie 1928.
Ca soitariu, Pirgu e o forţă. El e însufleţitorul părţii
.realiste. a Crailor, călăuzul psihopomp în zonele ei
interlope, tartorul .jivinelor strejinopţi. ale oraşului,
pravăţul vieţii bucureştene, al .călătoriei în viaţa care
se vieţuieşte, nu în aceea care se visează., cum spune
naratorul într-un loc. Aceasta e partea cea tare a cărţii,
cea pe care se întemeiază şi din care îşi trage seva
partea idealizată a hagialîcurilor imaginare străpunse
de melancolie. Trivialitatea părţii realiste dominată de
Pirgu nu face numai un contrast izbitor cu cealaltă, a
visului romantic, alcătuind cu ea o alternanţă duală, ci
îi împrumută acesteia ceva din propria ei rezistenţă.
Realismul ei nu e totuşi lipsit de o anumită transfigurare,
cu un efect de fantastic, un fantastic al percepţiei, nu al
epicului. Este acea impresie de fantastic pe care o produce
privirea extrem de intensă, privirea aţintită pînă la
nălucire asupra chipului din oglindă.
În partea aceasta se vădeşte fără voie Mateiu Caragiale
ucenic al tatălui său, dar, e drept, cu altă dispoziţie, cu un
soi de ciudă, înlocuind regimul rîsului cu cel al sarcasmului.
146 Alexandru Paleologu
Este şi aceasta o trăsătură romantică, prin care se
deosebeşte de tatăl său. Dar ochiul, urechea, arta scrisului
sunt la el de esenţa moştenirii paterne.
Din mărturiile contemporanilor, mai cu seamă din
ale lui Zarifopol, se ştie că autorul Scrisorii pierdute era
în manifestările lui orale un soitariu de geniu, cu o
vervă şi o inventivitate uluitoare. Aceasta îl va fi agasat
fără îndoială pe Mateiu, ofensîndu-i fumurile boiereşti
şi contrariindu-i grija de a-şi compune un fason de dandy
imperturbabil ; îl va fi făcut să şi pluseze în această
poză. Dar nu se poate să nu-l fi şi amuzat în aceeaşi
măsură. .Cam sătul de la un timp de savantlicuri, simţeam
nevoia să petrec, să rîd. Şi aşa cum m-a făcut atunci,
de la amiezi pînă seara tîrziu, Gorică, l-a răscumpărat
faţă de mine de toate păcatele., concede la un moment
dat naratorul. Nu e nevoie să mai citez şi pasagiul din
Craii în care Gorică Pirgu e suprapus destul de inechivoc
cu Caragiale-tatăl. Dar dacă e aşa, şi dacă Gorică e
absolvit pe motivul arătat, atunci e logic ca şi prototipul
să aibă drept la aceeaşi clemenţă. Iar dacă autorul Crailor
i-a transferat lui Gorică geniul de soitariu al părintelui
său, e just să observăm că el, Mateiu, neavînd acest
dar, i-a transferat tot lui Gorică şi ceva din propriile
sale calităţi, anume cea de a fi un mic cinic şi cea de a
fi un .pontagiu. fără noroc.
Căci asta se arată a fi tînărul autor al scrisorilor
către Boicescu : un mic cinic şi un .pontagiu. fără noroc.
Publicarea acestor scrisori a stîrnit, cu destul de puţine
excepţii, dezamăgire la mulţi .mateini. şi indignare morală
la cei cu principii austere. Ce lipsă de idealuri înalte, ce
lipsă de preocupări intelectuale ! Singura preocupare :
.ponturile., .filoanele., îmbogăţirea grabnică şi, cum se
spune în drept, .fără justă cauză. (formula este aici
folosită impropriu, în drept înseamnă altceva). .A da
lovitura., iată idealul tînărului epistolier ; soluţia cea
mai bună îi pare căsătoria cu o femeie bogată, oricît de
în vîrstă sau de urîtă. De unde cercetarea situaţiei
patrimoniale a celor disponibile şi abordabile. În rest,
numai bîrfă şi colportaj, plus relatări scabroase de aventuri
galante. Cinismul mărunt dar éhonté al junelui Caragiale
are ceva provocator, ca şi revendicarea unor genealogii
şi titluri faraminoase, fără cea mai mică îndreptăţire,
147 Despre lucrurile cu adevărat importante
dar atestînd un snobism exacerbat. Unul din cei mai
fervenţi .mateini., prietenul meu N. Steinhardt, a scris
în .Viaţa Romînească. un articol dezgustat şi adînc
dezamăgit ; cel mai implacabil anti-.matein., maestrul
Şerban Cioculescu, de altminteri posesorul scrisorilor,
din a cărui colecţie au mers la tipar, vede în ele dovada
cea mai decisivă şi inapelabilă asupra .tenebrosului
caracter. al autorului Crailor. Lumea şi epoca în care se
mişca tînărul Mateiu erau cam aceleaşi cu ale lui Gorică ;
se scăldau cam în aceleaşi ape. Ieşirea din .deşă. a lui
Mateiu, două decenii mai tîrziu, prin soluţia matrimonială preconizată încă de atunci, căsătorindu-se cu o
femeie mult mai în vîrstă şi destul de bogată, care i-a
oferit situaţia de moşier şi o viaţă luxoasă, a fost de la
început obiect de comentariu necomplezent. Scriindu-i
soţiei sale de la San-Remo, cu ocazia de care am vorbit
mai sus, Mateiu îi spune că intrînd la .Miramare., unde
trăsese Titulescu cu suita lui, în sufrageria hotelului a
dat de grupul Doamnei Titulescu, în plină conversaţie :
.Cînd am intrat, fără să mă anunţ, în sala de mîncare,
Doamna Nadia Roşca era en train să vorbească despre
mine, adică despre noi, înţelegi. La apariţia mea neaşteptată s-a fîstîcit, iar ascultătorii, printre care era şi
Comnen, au început să rîdă. (s.n.). Publicarea, în 1979,
a scrisorilor către Boicescu, nu a putut decît dovedi că
tîrziul său mariaj, deja de lungă vreme comentat defavorabil,
cum am văzut, desigur nu numai în grupul
doamnelor de la .Miramare., a fost realizarea unui
program premeditat şi urmărit cu tenacitate încă din
tinereţe. Dar cele patru rînduri din scrisoarea către
Marica citate aici arată că pentru ei doi acesta nu era
un subiect jenant şi de evitat. Asta ne dă dreptul să
afirmăm că, în ciuda aparenţelor, situaţia maritală a lui
Mateiu Caragiale era în realitate onestă, întemeiată pe
o înţelegere mutuală asupra căreia terţii nu au de fapt
calitatea de a se pronunţa. Se ştie azi, din surse mai
autorizate, că între ei exista o reală afecţiune şi că
mariajul a avut ca origine admiraţia literară a Maricăi
care a ţinut să se devoteze scriitorului, oferindu-i un
cămin şi un stil de viaţă pe potriva aspiraţiilor lui, pe
care un om ca el era îndreptăţit să le aibă. La rîndul
lui îi era adînc şi în mod delicat recunoscător. La intrarea
148 Alexandru Paleologu
în acest conubiu el nu a venit ca un coate-goale ; treaba
lui de unde a făcut rost, fapt este că i-a oferit Maricăi
ca dar de nuntă o blană somptuoasă şi o bijuterie de
preţ. Dacă ne gîndim mai bine, şi fără spirit de comeraj,
căsnicia aceasta a avut ceva emoţionant şi, aş cuteza să
spun, chiar nobil. În rest, ar fi mai cuviincios ca cenzorii
morali să-şi vadă şi de ale lor.
Scrisorile către Boicescu au fost luate de cei mai
mulţi ad litteram, fără pic de umor. Ele trebuiau luate
cel puţin cum grano salis. Asta se simte din capul locului
şi pe întreaga lor suită. Cum de nu s-a văzut că este în
ele o imensă forfanterie juvenilă, un ton perpetuu enjoué,
un haz necontenit şi o evidentă auto-ironie ? Revendicarea
titlurilor princiare este intenţionat burlescă, prin însăşi
enormitatea ei. Micul cinism e pe jumătate jucat. Bîrfa
şi mica cronică scandaloasă a vieţii mondene au un haz
naiv şi plin de prospeţime. Tabloul societăţii bucureştene (şi berlineze) a epocii este extraordinar de viu şi de
pregnant. Detaliile, portretistica şi anecdotica sunt surprinse
în flash-uri de o acuitate rară. Este în aceste
scrisori ceva din spiritul Arhondologiei Moldovei a
paharnicului Sion, dar maliţia lor e lipsită de acrimoniile
şi violenţele acestuia. Ca literatură, vreau să spun ;
ca artă literară, scrisorile către Boicescu sunt o operă
remarcabilă, savuroasă, strălucitoare, care va rămîne
fără scădere alături de Remember, Craii de Curtea-Veche
şi Sub pecetea tainei ; în istoria genului, la noi, se adaugă
scrisorilor lui Ion Ghica şi celor ale lui Duiliu Zamfirescu.
Nu mi-am propus aici să-mi întemeiez aprecierea
printr-un .comentariu critic., cu citate exemplificatoare.
Îmi rezerv asta pentru viitor, sau, poate mai bine, o las
altuia care ar fi de aceeaşi părere. Încheierea mea e mai
modestă : din scrisorile către Boicescu, citite cum trebuie,
putem vedea, dacă nu suntem robiţi de prejudecăţi, că
dracul nu e totdeauna chiar aşa de negru cum îl bănuieşte
lumea. Aşadar nici mult hulitul Gorică Pirgu, sărmanul.
Rugaţi-vă pentru el !
149 Despre lucrurile cu adevărat importante
DE LA MATEI CETIRE...
(Patru note)
1. ....un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi,
un vals domol, voluptuos şi trist, aproape funebru. În
legănarea lui molatecă, pîlpîia, nostalgică şi sumbră
fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea
de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. (M.I.C., Opere,
Bucureşti, 1936, pp. 65 şi 188). Discutînd cu prietenii,
ne întrebam : ce vals o fi fost ăsta ? Întrebare perfect
stupidă : ce vals să fie ? Un vals imaginat de Matei1,
fireşte nu fără amintirea atîtor valsuri auzite. .Deşi
nu-i deloc sigur ca autorul să fi avut în vedere Valsul
imperial (iar frazele descrierii nu se suprapun cu exactitate
etapelor melodiei lui Strauss), la aceasta mă poartă
(extatic şi dureros şi pe mine) gîndul ori de cîte ori
citesc fastuoasele fraze despre taraful birtului din Covaci.,
scrie N. Steinhardt (Critica la persoana întîi, p. 125).
E adevărat, valsul în do major al lui Johann Strauss,
despre care eseistul afirmă cu suverană dreptate că este
una din capodoperele muzicii, demnă de a fi aşezată în
preajma lui Mozart, are ceva ce îngăduie evocarea lui în
legătură cu valsul îndrăgit de Pantazi. Regret doar,
păstrînd fireşte toate proporţiile, că, pentru apărarea
acestei aşezări, N. Steinhardt îşi ia o precauţie excesivă,
anume : .Eventualei întrebări (şi dojane) cum de poate
fi aşezat alături de Mozart sau de Bach un simplu vals,
i-aş răspunde : pentru că nu-i vorba de un simplu vals,
ci de o bucată care este contrariul Dunării albastre....
(ibid.). Aş veni şi eu cu o dojană inversă, zicînd : nici
Dunărea albastră nu e un simplu vals, ci, în genul său,
o capodoperă care de un secol şi jumătate străbate de
bucurie orice suflet european la fiecare audiţie. Evident,
1. Intenţionat îi scriu numele de botez fără acel u final, în
speranţa de a-i face pe mai tinerii .mateini. să priceapă că
această vocală nu se pronunţă.
150 Alexandru Paleologu
Valsul imperial e altceva, e o capodoperă de alt palier
al creaţiei. Capodoperă e Război şi Pace, capodoperă şi
Cei trei muşchetari, fiecare în felul ei. (În ce mă priveşte,
consider dispreţuirea Celor trei muşchetari şi în genere
a lui Dumas-tatăl ca un test negativ, un semn de parvenitism
cultural, mai pe şleau : de incultură.) Cu toate
diferenţele de nivel, capodoperele au între ele un regim
de egalitate, ca între suverani : rege era şi regele Franţei,
rege şi .le roi d.Yvetot.. De ce ar fi .simplu vals. valsul
în do major al lui Strauss şi nu ar fi .simplu menuet.
un menuet de Mozart ? Atîta doar : tot ce e de Mozart
e simplu, adică evident, adică divin.
Dar valsul îndrăgit de Pantazi e un vals romînesc :
....pretutindeni adie cu vîntul, se aşterne cu ploaia,
unduie în razele de soare şi de lună, se oglindă în privirile
sastisite ale locuitorilor nepăsători, lipsiţi de avînt şi
de pornire, se trădează în mişcări, în vorbă, se leagănă
în tărăgănarea vechilor cîntece de mahala, în ameţeala
dulceagă şi resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine
nu i-a prins deosebitul farmec nu a înţeles Bucureştii..
(M.I.C., ibid., p. 322). În continuarea pasajului citat,
Matei îşi mărturiseşte nostalgia mahalalei bucureştene,
căreia i-a cunoscut şi simţit adînc umilul .fermec.. Şi
Pantazi, care a copilărit cu părinţii în mahalaua Podului
de pămînt (sau .de pastramă., cum i se mai zicea), .mai
prejos de puterile noastre mult., a înţeles şi iubit
mahalaua, şi ca privelişte, şi ca viaţă, . mult prea urgisita
noastră mahala, cea de pe vremuri1.
2. . Titlul versiunii franceze a Crailor e absolut
inadmisibil : Les seigneurs du Vieux Castel. Mai întîi, de
unde şi pînă unde .castel. ? În franţuzeşte, cuvîntul
acesta, arhaism de origine provensală, înseamnă un mic
castel medieval, mai mult sau mai puţin întărit. Curtea-Veche nu avea nimic comun cu aşa ceva. Era fostul
palat al lui Brîncoveanu, căzut în părăsire. Acolo se
aciuaseră, într-o perioadă de anarhie, după plecarea lui
1. Radu Albala crede că acest vals .domol.  sau vals-boston în măsura de patru timpi) ar fi
valsul Lady Hamilton compus de Ionescu-Găină (cf. Matei
Caragiale pe ecran ? în .Almanahul Cinema., 1985, p. 65).
151 Despre lucrurile cu adevărat importante
Mavrogheni, o seamă de derbedei şi teleleici, în frunte
cu unul Melamos şi una Marghioala, care şi-au făcut
mendrele în cel mai autentic stil de carnaval (lumea cu
josul în sus). Cuvîntul .crai. are un evantai semantic
foarte larg, mergînd în descreştere : rege, figură de cărţi
de joc, (.crai de tobă.), bărbat falnic, berbant, derbedeu
(acesta fiind înţelesul din sintagma .crai de Curtea-Veche. şi vine tocmai de la dezmăţul lor impudic în
ruinele curţii domneşti). Paşadia cunoştea istoria şi ştia
sensul acestei .însoţiri de cuvinte., care, spune el, .lasă
pe jos . curtenii calului de spijă . cu aceiaşi însemnare,
din vremea lui Ludovic al treisprezecelea.. (s.n.). Radu
Albala explică (în .Luceafărul., nr. 9/1985) cine erau
aceşti .curteni., anume .les courtisans du cheval
d.airain., cum erau numiţi inşii fără căpătîi care-şi aveau
locul de întîlnire la statuia ecvestră, de bronz, a acestui
rege. (Traducînd impropriu prin .spijă., Matei a cedat
gustului său pentru cuvintele rare.) Dacă expresia e de
pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, cum afirmă Paşadia,
care probabil nu greşea, atunci nu e de crezut că această
statuie, ridicată în 1639 în Place Royale (astăzi Place
des Vosges), din iniţiativa lui Richelieu, ca un omagiu
adus regelui său, să fi fost loc de întîlnire al derbedeilor
şi haimanalelor. Cartierul fusese o vreme într-adevăr
rău famat, după ce Caterina de Medicis, văduvă, nemaisuport
înd acele locuri legate de moartea bărbatului ei,
părăsise reşedinţa regală de la ,
dispunîndu-i şi demolarea. Dar Henric al IV-lea, voind
să redea demnitatea şi strălucirea cartierului, a iniţiat
în 1605 edificarea pieţei Royale, cel mai frumos ansamblu
arhitectural al Parisului. Lucrările au fost terminate
doi ani după moartea lui Henric al IV-lea, care-şi rezervase
şi el aici o locuinţă, .le Pavillon du Roi., la rînd cu
celelalte clădiri, într-un regim de imediată vecinătate şi
perfectă egalitate imobiliară. Place Royale a devenit
numaidecît centrul vieţii elegante a marii aristocraţii.
Aici, sfidînd edictul lui Richelieu, s-a bătut în duel
nămiaza mare chiar sub ferestrele cardinalului, care
locuia la numărul 21, trufaşul tînăr Montmorency-Bouteville, iluzionîndu-se asupra impunităţii pe care-şi
închipuia că i-ar conferi-o numele său ilustru. Dacă mai
ţinem seama şi de faptul că scuarul putea fi cuprins
152 Alexandru Paleologu
dintr-o privire de la oricare din ferestrele ce dau spre
interiorul lui, şi că galeriile ce-l parcurg fără nici un
cotlon de-a lungul faţadelor de pe cele patru laturi
interioare, unde se aflau prăvălii de lux, erau plimbarea
favorită a lumii distinse, înţelegem că nu avea cum să
se adune acolo, mai ales pe vremea lui Ludovic al XIII-lea,
pegra oraşului. .Calul de spijă. va fi fost mult mai probabil
cel al statuii, tot de bronz, a lui Henric al IV-lea, de pe
Pont-Neuf, pe vremea aceea principalul centru popular
al Parisului, unde se produceau saltimbancii şi mişunau
negustorii ambulanţi, şarlatanii, femeile publice, codoşii,
o lume mai mult decît pestriţă, din care nu lipseau nici
pungaşii şi nici cuţitarii.
3. . Cu privire la enigmatica .poliţă cu maimuţă.,
Radu Albala propune ipoteza că .maimuţa. ar fi girantul
cerut de regulă pentru acceptarea unei cambii. Se poate.
Căutarea unui girant e perfect licită, dar, deşi Pirgu nu
comite, fireşte, numai acţiuni ilicite, naratorul nu i le
consemnează decît pe acestea, aşadar trebuie să fie
vorba de o poliţă frauduloasă. Deci, dacă .maimuţa. nu
e un girant fictiv (ceea ce-mi pare mai probabil) sau
unul insolvabil, atunci e virtualmente o victimă sigură,
un .fraier., o .mazetă., din capul locului Pirgu neavînd,
bineînţeles, de gînd să onoreze poliţa. O .poliţă cu
maimuţă. e deci o poliţă ce va cădea inevitabil la scadenţă
în debitul girantului (sau al nimănui). Poate că expresia
circula pe vremea aceea în jargonul practicii cambiale,
dar nu am mai găsit pe nimeni astăzi care să o cunoască.
Nu e exclus nici ca ea să fie o simplă invenţie a lui
Matei, de dragul pitorescului verbal sau, . de ce nu ? .,
al deconcertării cititorului.
Ar mai fi o explicaţie. În limba franceză există expresia
.payer en monnaie de singe ., pe care e de presupus că
Matei Caragiale o cunoştea1, şi care înseamnă a duce cu
vorba pentru a nu plăti, a plăti cu vorba. Ar trebui, deci,
ceea ce de altminteri textul permite, dar forţînd puţin
nota, ca .maimuţa. să se refere nu la poliţă, ci la .moşirea.
ei ; a moşi cu maimuţă o poliţă (adică a obţine cu palavre
1. Eu nu o cunoşteam. Am aflat-o de la N. Steinhardt. Restul,
dintr-un lexicon.
153 Despre lucrurile cu adevărat importante
neprotestarea şi amînarea sine die). Interesantă e oricum
originea acestei expresii. În Parisul medieval trecerea
Senei se făcea cu un pod plutitor, la care, osebit de taxa
obişnuită, se mai percepea una specială pentru fiecare
maimuţă de vînzare (erau pesemne foarte căutate ca
animale de lux) ; dacă era însă vorba de o maimuţă
folosită pentru exhibiţii, în loc de plată i se cerea dresorului
să dea o reprezentaţie în timpul traversării. E cazul
deci de a zice, lăsînd la o parte operaţiunile cambiale,
oneste sau nu, că Pirgu, amuzorul crailor, îşi plătea
consumaţiile .en monnaie de singe. ; de asemeni şi tînărul
 căruia ministrul Mortzun îi
oferea regulat, seara, la Capşa, un pahar de Porto ca să-i
ţină de urît (cf. M.I.C., .Dosar al existenţei., pp. 34-35).
Iar poliţele pe care acelaşi tînăr i le semna lui Bogdan-Piteşti, evident fără gîndul de a le onora, nu erau
cumva şi ele un fel de poliţe cu maimuţă ? (cf. ibid.).
4. . Proba de foc a creaţiei mari în literatură, dincolo
de cea hotărîtoare şi eliminatorie de a imagina consistent
şi convingător, adică de a pune pe lume o lume, este
darul de a surprinde esenţa femininului, de a plăsmui
femei de neuitat, de care nu doar să te poţi îndrăgosti,
ci să te şi îndrăgosteşti. Acest dar l-au avut cei mari de
tot, în mod copleşitor, fie că era vorba de fetiţe, de
fete nubile, de femei adulte sau de bătrîne (acesta e
miracolul . nu perversitatea . literaturii ; te poate face
să te îndrăgosteşti de o bătrînă). Darul acesta l-au avut
sporadic şi mai puţin copleşitor, dar l-au avut, şi alţii,
mai puţin mari. (Fenomenul se produce şi în registrul
comic, dar în cel de anvergură : Miţa Baston de pildă,
.republicana..) Matei Caragiale nu a izbutit acest lucru
decît de două ori, în treacăt, mai mult sau mai puţin în
plan secund, dar puternic, cu Pena Corcoduşa şi cu încă
una (căci nu se pot numi femei în sensul la care mă
gîndesc nici Raşelica Nachmanson, nici mama lui Pantazi,
nici mătuşa lui, marea boieroaică Smaranda, nici Wanda
poloneza, nici Ilinca Arnoteanu, nici surorile şi mama
ei, nici Masinca Drîngeanu . poate doar .ţiganca de la
zid. care .purta floare roşie la ureche şi umbla danţînd.).
Cealaltă e Lena Ceptureanu din Sub pecetea tainei. De
pe una din cele trei fotografii, un .brelan de dame.,
154 Alexandru Paleologu
descoperite de Conu Rache în vechea besactea plină cu
imaginile unei lumi dispărute, pe care i-o pusese în
braţe amfitrionul, cu .gingaşul ei cap întors ca să privească
peste umăr, Lena Ceptureanu îşi arăta din spate, despletită, uimitor de bogata ei coamă, din huzur revărsată
pînă la călcîie. (M.I.C., Opere, Bucureşti, 1936, p. 222) ;
.M-a întîmpinat cu fermecătoarea ei ochiadă. (p. 230) ;
.În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu
bărbia în palmă, Lena aştepta.. (ibid.) ; .Frumoşii ochi
albaştri ai Lenei rămaseră sticliţi de uimire. (p. 231) ;
....ce era ? se trezise de dimineaţă cu Lena Ceptureanu,
prietena ei de inimă, voioasă peste poate, sărind şi
bătînd din palme. Avea să-i împărtăşească un secret
mare : Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de
dînsa ! (...) Prinţul se pasionase de vocea ei ! (...) Într-un
salon cu lumina înăbuşită, Lena singură cînta iar
Ferdinand cu însoţitorul o ascultau din încăperea vecină
lăsată în întuneric. (p. 226).
A căuta .cheile., modelele din viaţă ale unor personaje
din romane este poate o preocupare istorico-literară, dar
în tot cazul ţine şi de sfera cancanului. Căutarea aceasta
e mai mult sau mai puţin irelevantă, deoarece un
personaj, chiar univoc inspirat din realitate, e totuşi
imaginar dacă e creaţie autentică. Dar ce vreau eu să
zic acum (ipoteza îmi pare că a mai fost emisă, numai
că eu dispun de o probă sigură), deşi aparţine în mod
net cancanului, nu e totuşi irelevant, deoarece Matei
şi-a investit, cu relativă discreţie, în această creaţie,
adevărul inimii, pe care în jurnalul intim încerca să-l
minimalizeze ca o simplă fixaţie, curabilă printr-o terapeutică dietetică. Lena, înfăţişată cu ironică duioşie, ca
o făptură fermecătoare şi fără prea multă minte, e o
bună cîntăreaţă : privirea ochilor ei albaştri e copilăroasă
şi emoţionantă. Lena (Elena) Ceptureanu, de la Ceptura,
judeţul Prahova, aproape de Băicoi ; Liza, sau Lischen,
cum i se zicea, (Eliza) Băicoianu ; suprapunerea se oferă
de la sine. Analogiile onomastice nu sunt însă decisive
pentru identitatea modelelor. Dar eu am văzut ochii
Elizei Băicoianu. În vremea copilăriei mele frecventa
regulat casa noastră, unde dădea amical lecţii de canto
cuiva din familie. Ochii ei, foarte mari, de un albastru
ca al florilor de cîmp, erau de o francheţe şi de o voioşie
155 Despre lucrurile cu adevărat importante
dezarmante. Lena Ceptureanu era bogată şi, desigur,
elegantă, după cum impunea stilul epocii (deşi, judecînd
după fotografia .Cabinet Mandy., conta mai mult pe
podoabele ei naturale) ; Eliza Băicoianu, după primul
război, era săracă, iar Matei îi reproşează în jurnal lipsa
de eleganţă. Era totdeauna foarte simplu îmbrăcată,
modest chiar, dar nu fără gust ; nu era la ea lipsă de
eleganţă, ci indiferenţă şi naturaleţe, fiind liberă de
orice pretenţii (în afară, poate, de domeniul muzicii).
Aşa cum foarte frumos scrie Barbu Cioculescu în comentariul
documentelor scriitorului : .Îndrăgostit, Matei a
asistat la toate, sau aproape toate concertele ei şi, cu
toate strategiile folosite spre a şi-o scoate din inimă, a
iubit-o pînă la sfîrşitul vieţii. O dată mai mult, Arhiva
îi dă pe faţă tainele !.. Nu numai arhiva, ci, în ciuda
titlului, însuşi romanul neterminat.
156 Alexandru Paleologu
ÎNTRE POEZIE ŞI LIRISM
La centenarul lui G. Topîrceanu
Pe la 12 ani am avut prin Topîrceanu revelaţia lui
Arghezi. Răsfoind Parodiile originale am dat de cea a
Blestemelor argheziene. Fireşte, nu puteam la vîrsta
aceea, fiind şi în totală necunoaştere a lui Arghezi, să
gust parodia ca atare, dar m-a încîntat grozava inventivitate
în materie de ultragiu. Copiii, sau poate numai
unii copii, printre care m-am numărat şi eu, sunt avizi
de cruditate verbală, de limbaj agresiv, de cinism (cred
că nu e negreşit un semn rău). Blestemele pseudo-argheziene m-au entuziasmat, le-am ştiut numaidecît
pe de rost şi le tot debitam în familie, spre indignarea
unor rude sau musafiri mai collet monté. Nu puteam,
evident, să apreciez atunci parodia Psalm, mai reuşită
ca parodie ; însă Blestemele, fiind o reuşită poetică în
sine, independentă de modelul parodiat, au însemnat
prima mea mare emoţie ca cititor de poezie. Trecerea la
Arghezi s-a făcut apoi neîntîrziat ; am găsit în casă
Poarta neagră, pe care am devorat-o. Lectură dezvirginatoare,
decisivă nu numai pentru formarea gustului
meu literar, ci şi pentru anumite opţiuni morale. Dar nu
despre acestea poate fi vorba acum. Revin la Topîrceanu.
Se înţelege că după o asemenea experienţă şi cu un
asemenea sold debitor faţă de Topîrceanu, niciodată nu
am putut admite dispreţuirea şi deprecierea lui, fenomen
destul de curent mai cu seamă azi (am impresia). La
moartea lui, acum cincizeci de ani, .Viaţa Romînească.
i-a consacrat un număr special, în care M. Ralea şi
D.I. Suchianu au scris despre el pagini superlative, ce
mi s-au părut atunci foarte convingătoare, deşi simţeam
în ele o notă de exaltare, firească în atari circumstanţe.
Recitindu-le ceva mai tîrziu, le-am găsit exagerate, grevate
de spiritul de grup. Cu toate acestea, cred şi acum că,
trecute printr-un filtru moderator, atît admiraţia pe
157 Despre lucrurile cu adevărat importante
care o exprimau, cît şi argumentările ei rămîn în esenţă
justificate. Sub rezerva failibilităţii memoriei mele, articolul
lui Suchianu comenta, bineînţeles ingenios, inteligent
şi amuzant, Balada chiriaşului grăbit şi În jurul unui
divorţ. Aceste două compuneri, cele mai populare ale
autorului, sunt desigur şi cele pe care în primul rînd se
bizuie contestarea calităţii sale de poet. În vremea noastră
s-a uitat că sfera poeziei e mai largă decît cea a lirismului.
Poezia poate fi şi comică, poate fi burlescă, poate fi
didactică etc., speciile acestea avînd exemple notabile
în istoria literaturii. Balada chiriaşului grăbit e o poemă
satirică nu lipsită de accente elegiace. În jurul unui
divorţ e un foarte vioi scenariu comic (de moravuri).
Orice ar crede spiritele austere, aceste poeme burleşti
şi hazlii nu sunt frivole.
E. Lovinescu, pe care Topîrceanu l-a atacat infatigabil
în versuri pline de vervă şi spirit, îl recuză ca poet,
recunoscîndu-i totuşi calitatea de artist : .Ceea ce e
esenţial la scriitor este inteligenţa artistică vizibilă în
adaptarea formei la conţinut, în căutarea efectelor, în
preciziunea conturului ; Balada popii din Rudeni sau
Balada morţii, de pildă, par tăiate cu dexteritatea unei
mîini de meşter într-un material din care numai emoţia
şi misterul lipsesc... tocmai acest aer de perfecţie şi de
finit stînjeneşte impresia poetică.. Nici Ibrăileanu nu
spusese în fond altceva : .Este drept însă că în invenţia
şi mai cu seamă în realizarea poetică a d-lui Topîrceanu
inteligenţa joacă un rol neobişnuit. Aceasta este însă o
forţă şi o slăbiciune, în acelaşi timp. O forţă, căci prin
inteligenţă d. Topîrceanu este stăpîn pe toate mijloacele
sale, senzaţii, imagini, sentimente, din care ştie să scoată
maximum de randament. O slăbiciune, căci intervenţia
prea pronunţată a inteligenţei în procesul sufletesc de
creaţiune este inoportună. Această intervenţie stînjene
şte jocul forţelor inconştiente, care sunt rezervorul
poeziei lirice. Iată pentru ce poezia d-lui Topîrceanu este
lipsită de acele ecouri nelămurite şi de acea brumozitate
care îngăduie cititorului să-şi viseze liber visurile lui.
Cu toate acestea, fiorul ce ni-l dau lucrările d. Topîrceanu
l-a exprimat uneori impresionant, ca în Balada morţii,
poate cea mai bună din poeziile sale.. Iată-i aşadar pe
cei doi critici de acord nu numai în caracterizarea artei
158 Alexandru Paleologu
lui Topîrceanu, dar şi în preţuirea deosebită a Baladei
morţii. Dar tocmai această baladă îmi pare cu totul
deficitară, mai cu seamă în privinţa adaptării formei la
conţinut, versurile scurte şi săltăreţe fărămiţînd clipă
de clipă emoţia ce tinde a se ivi. De altminteri, şi Balada
popii din Rudeni, şi faimoasele Rapsodii de toamnă, şi
nu mai puţin faimoasa Baladă a unui greer mic, şi Noapte
de mai, şi de iarnă, şi altele de acest gen, mult gustate
de amatorii de drăgălăşenii şi pitoresc, sunt poezie,
într-adevăr, asta nu se poate nega, dar poezie minoră,
solicitînd sensibilitatea măruntă sau sensibleria leneşă.
Mult mai bune sunt micile polemici versificate, maliţiile
şi buna dispoziţie din producţia calificată de Lovinescu,
minimalizator, .cronică rimată., unde ascuţişul epigramatic
şi spiritul subţire şi precis trec dincolo de
pretextul imediat prin strălucirea lor în sine. Evident,
nu produc nici emoţie, nici .ecouri nelămurite.. Dar nu
ies din sfera poeziei, căci poezia nu înseamnă neapărat
mister, .brumozitate. şi tulburare. Cu atît mai bine,
fireşte, cînd acestea există. Atunci e vorba de poezie
lirică şi poate chiar de mare poezie. Topîrceanu, evident,
nu aparţine marii poezii. Acolo e vorba de Eminescu, de
Keats, de Rimbaud, de Hölderlin, de Apollinaire, şi de
încă foarte, foarte mulţi, mult mai mulţi decît vor unii
să admită. Dar nici de Topîrceanu, nici de alţii, foarte
buni, unii strălucitori, să zicem un Prévert, de pildă, nu
poate fi vorba. Chiar cînd există .mister poetic., emoţie,
tulburare, nu e negreşit vorba de mare poezie, e destul
dacă e poezie adevărată.
Topîrceanu se apropie însă de marea poezie (şi am
subliniat .se apropie. fiindcă o face deliberat şi conştient) cînd sursa de inspiraţie e luată din cultură. Nu
mă refer pentru moment numai la .parodii.. O poezie ca
Manon şi Des Grieux, culeasă în Balade vesele şi triste,
e plină de .acele ecouri nelămurite. şi .acea brumozitate
. de care vorbea Ibrăileanu.
Dar în parodii Topîrceanu se apropie efectiv de marea
poezie. Bineînţeles, cînd înseşi modelele aparţin acesteia,
în speţă Arghezi, Goga, Homer şi Dante (acesta nu
figurează în Parodii originale, fiind anterior şi cules în
Balade vesele şi triste, şi stînd probabil la originea
parodiilor). Dar aş îndrăzni să afirm că, în parodiile
159 Despre lucrurile cu adevărat importante
după poeţii nu .mari., dar buni şi importanţi ca Adrian
Maniu, Minulescu, Demostene Botez, N. Davidescu şi
ceilalţi din sumar, Topîrceanu ridică maniera fiecăruia
mai presus de propriile lor realizări. Poate exagerez în
privinţa unora, poate am cedat unei ispite apologetice,
dar, oricum, pe lîngă şarjă şi pe lîngă umorul inoculat
subtil, aceste pastişe au şi o incontestabilă sarcină poetică
de sine stătătoare. De aici rezultă, şi ţin să accentuez
aceasta, că parodia, cel puţin în cazul lui Topîrceanu, e
departe de a fi un gen subaltern. Ea are la el întreaga
demnitate a poeziei autentice. Nu pot crede că inteligen
ţa, chiar ca însuşire dominantă, poate fi inoportună
în creaţia poetică. De altminteri, inteligenţa nu merge
niciodată singură, ci totdeauna în aliaj mai mult sau mai
puţin indisociabil cu un sentiment, cu o facultate de ordin,
în esenţă, afectiv. Pe de altă parte, parodicul e un element
cu rol uneori (deseori) esenţial în marea creaţie 
Punctul cel mai înalt de artă, în care parodia şi
sublimul se condiţionează şi se amplifică mutual, l-a
atins Topîrceanu în Fragmentul apocrif din Odiseea. Tonul
homeric şi insinuarea licenţioasă de un haz superior
culminează în versuri de o superbă şi graţioasă viziune :
Unde zglobii împrejur clipotind se-nălţau curioase,
Nava plutea uşurel, fără pilot în lumină.
Valuri fugeau după valuri spre ţărm depărtat călătoare
Cerul era liniştit . marea pustie şi verde.
160 Alexandru Paleologu
MORALA GREIERULUI
Cea mai celebră poemă a lui Radu Boureanu e Anna
Maria de Valdelièvre, piesă de rezistenţă a primei sale
culegeri (Zbor alb, 1932), precum şi a celei următoare
(Golful sîngelui, 1936), în care e încorporată unui ciclu
de cinci secvenţe, unde ea devine a doua. Inspiraţia îi
fusese declanşată poetului de o inscripţie latină de pe
mormîntul soţiei unui principe transilvan. Eufonia
numelui francez al domniţei, îngropată .la Sîmbăta de
Sus / în munţii valahi, cu faţa la Apus., i-a stîrnit poetului,
el însuşi născut din mamă franceză, imaginaţia şi
visarea : .ce-ai căutat pe unde plînge doina... ?. Simplul
fapt de a releva inscripţia funerară şi de a recompune
în filigran pe marginea ei icoana imaginară a unei domniţe
dispărute de veacuri în tainiţa uitării e în sine un fapt
poetic. Radu Boureanu, închipuindu-şi viaţa de supunere
şi răbdare a domniţei străine în umbra castelanului de la
Sîmbăta de Sus, îl anticipează pe Lucian Blaga, care o
va cînta mai tîrziu pe Uta, al cărei chip gingaş şi învăluit
în taină se află sculptat în catedrala de la Naumburg
(.lîngă scutul seniorului, Uta....).
Ca şi de o inscripţie latină pe un mormînt uitat,
imaginaţia poetică poate fi declanşată şi de un .anunciu.
inserat prin anul 1837 în .Gazeta de comerciu. : .S-a
scos în vînzare o roabă de 18 ani.. Domniţei de la Sîmbăta
de Sus i-a rămas doar numele pe o piatră de mormînt ;
tinerei roabe nici atît : .Cum o cheamă pe fată nu ştie
nici pămîntul / Pe care nu rămase dovadă peste ani /
Semn funerar .. De ce să fi fost scoasă la vînzare nefericita
roabă ? se întreabă poetul. Nevoie de bani, restricţii
patrimoniale ? Sigur nu ; nu poate fi vorba decît de gelozia
şi mînia stăpînei, boierul fiind fără îndoială prea adesea
ispitit de trupul tînăr al fetei, asupra căreia are drept
la orice. Boureanu îşi închipuie o întreagă desfăşurare
dramatică şi crudă, perfect plauzibilă. Un zaraf bătrîn
şi libidinos, cu ochii dilataţi de poftă, o tîrguieşte pe
161 Despre lucrurile cu adevărat importante
roabă. Aceasta e smulsă brutal din sălaşul în care-şi are
iubitul. Amîndoi se împotrivesc cu disperare. Intervine
biciul. Fata e înşfăcată de arnăuţii zarafului, tîrîtă de
picioare, cu sînii goi în praf, cu părul negru răvăşit afară
din basmaua desfăcută, ţiganul tînăr e sfîşiat cu gîrbaciul
(Roaba vîndută, în Cîntare cetăţii lui Bucur, 1959).
Toată epica aceasta, cam melodramatică şi oarecum tenden
ţioasă în spiritul anilor .50, dar, cum spuneam, foarte
plauzibilă în datele ei istoriceşte obiective, nu e lipsită
de putere emoţională şi de o pregnantă reprezentare
plastică. Am adus-o în discuţie pentru a releva aptitudinea
poetului de a citi cu o optică imaginativă în planul
posibilului o simplă inserţie publicitară de un rînd,
găsită întîmplător într-o colecţie din vechea presă romînească, după cum desigur tot întîmplător a dat de epitaful
latinesc de la Sîmbăta de Sus.
Nu mi-am propus să urmăresc aici evoluţia de peste
jumătate de secol a poeziei lui Radu Boureanu. E de
notat faptul că el a scris şi o proză remarcabilă, din care
vreau să semnalez cele două romane istorice (apărute la
interval de 42 de ani) care atestă o anumită consecvenţă,
sau, mai exact, o anumită opţiune culturală : Viaţa spătarului Milescu (1936) şi Frumosul principe Cercel (1978) ;
două destine romîneşti de anvergură europeană. Interesul
pentru aceste două personaje istorice îmi pare de aceeaşi
esenţă cu cel pe care i l-a suscitat domniţa franţuzoaică
de la Sîmbăta de Sus. Radu Boureanu face parte dintre
cărturarii romîni care înţeleg tradiţia romînească în
spirit european, împotriva mentalităţii vernaculare şi
xenofobe a trublionilor recurenţi.
Punctul cel mai înalt al poeziei lui Radu Boureanu
îmi pare a fi atins de Planeta nebunilor (1979) şi cu
osebire de poemul care împrumută titlul culegerii.
Superbul poem se deschide sub zodia .omului mulţimilor.
al lui Edgar Allan Poe, pentru ca apoi să se desfăşoare
o vastă viziune profetică, apocaliptică, adresînd un
avertisment umanităţii în ultimul ceas sub iminenţa
pieirii ei, nu în ordinea demografică, statistică, dar în
cea propriu-zis umană.
Morala vestitei fabule a lui La Fontaine îi dădea
cîştig de cauză furnicii doar prin antifrază, în mod ironic,
162 Alexandru Paleologu
dar a fost comun acceptată în sensul literal, care flatează
mentalitatea filistină şi autoriză utilitarismul cel mai
mărginit, din totdeauna dominante, şi pentru care greierul
reprezintă trîndăvia, indisciplina, inutilitatea şi dezordinea.
Mentalitatea aceasta şi-a anexat în lumea modernă
mijloacele perfecţionate de persuasiune şi constrîngere,
care-i asigură pretutindeni o putere nelimitată, implacabilă. Pretinsa cuminţenie a furnicii, de fapt simplă
insensibilitate şi prostie, se transformă prin imperiul
acesta în sinistră demenţă cotropitoare. Ea se desfăşoară
sub stindarde şi lozinci mincinoase, organizînd o vastă
acţiune de eradicare a greierilor, recte a bucuriei de
viaţă, a iubirii, a gratuităţii, a libertăţii şi artei. Poemul
lui Boureanu restabileşte adevărul fabulei. Dar tonul
său diferă, e chiar la antipodul celui al fabulistului.
Tonul său patetic are accente ce amintesc de proorocul
Ezechiel. Viziunea lui cuprinde planeta întreagă în lumina
unui sfîrşit de lume : .Veneam din structuri de memorie ; /
Auzisem în Agora un glas blestemîndu-i pe greieri ; /... /
absurd fiind şi surd la destine şi cîntec / acel ce întoarce
pe dos organica fire / ... / Vă dau universul uscat, gîtuind
cîntătoarele ; / uscată, galbenă, / faţa pămîntului v-o
las invadată / de mări de furnici Solenoxis ! (de fapt :
.solenopsis., dar x-ul e mult mai brizant . n.n.) ; / Greierii
nu au ucis niciodată ! / ... / formica lume de Solenoxis
ca o cerneală se-ntinde / pe continente, invadînd, digerînd,
distrugînd / locul, casa şi omul. / E timpul de moarte
al fabulei răstălmăcite. / ... / ...oamenii fără de chip se
ascund / aruncînd în urma lor nori de otravă ca sepiile ..
Planeta nebunilor, cartea poartă ca an de apariţie
1979, cînd, dacă nu greşesc, poetul ajunsese septuagenar
(poate un an-doi în plus ori în minus) ; poemul cu
acelaşi titlu îl va fi scris nu cu mulţi ani înainte. În tot
cazul, poetul era acum la vîrsta iluziilor spulberate ; în
cazul său, amar şi brutal spulberate, fără nici o putinţă
de resemnare, .senină. sau nu ; se vede asta din gravitatea
şi vehemenţa poetului (a .discursului., cum se zice
azi şi cum, aici, se şi nimereşte).
El îşi păstrase pînă tîrziu o credinţă semeaţă şi
candidă în triumful poeziei (cu P mare), al artei, al
moralei greierului. Arbora credinţa aceasta ca un panaş,
aşa cum arbora Don Quijote credinţa în triumful
163 Despre lucrurile cu adevărat importante
cavalerismului rătăcitor, în frumuseţea Dulcineei şi în
.istoricitatea. lui Amadis de Gaula. Dar poate că, totuşi,
.formica lume. nu va reuşi, în cele din urmă, să corodeze
fără de rest esenţa .cicadică. a vieţii. Şi Ezechiel întrevedea
o reînviere a Ierusalimului, după prăbuşire, printr-o
radicală reformare morală a fiecărui ins în parte. Pentru
ca morala greierului să nu fie total discreditată şi să nu
cadă într-o uitare fără urme, trebuie să ne-o asumăm
fiecare din noi, în chip radical şi proclamat. Pentru ca
să nu fie redus la tăcere şi uitare, greierul nu trebuie
cu nici un preţ să tacă. Depinde de el.
164 Alexandru Paleologu
UN ARTIST
În acest moment începu trecutul...
G. Ibrăileanu (Adela)
Profit de prilejul comemorării ca să spun, cu privire
la Ibrăileanu, cîteva lucruri ce-mi stăteau pe suflet.
Acum cîţiva ani, cînd era în curs de apariţie seria de
Opere ale criticului, din care tocmai cumpărasem două
volume, mă întîlnesc în oraş cu un tînăr prozator care,
văzîndu-le sub braţul meu, mă întrebă intrigat (şi uşor
ironic) : .Aţi luat astea ! se mai poate citi azi Ibrăileanu ?.
Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar am rămas perplex şi
întristat : se poate aşadar pune azi o asemenea întrebare !
Da, se poate ; de altfel ştiam asta, o ştiam demult, nu
doar de .azi., dar nu sunt mai puţin şocat de cîte ori
o aud. Reticenţa şi incuriozitatea faţă de Ibrăileanu,
ignorarea lui, e un fenomen mai vechi ; îl întîlneam la
unii şi în perioada interbelică, dar acum am impresia că
e mai generalizat, oarecum ca de la sine înţeles. Faptul
ar fi destul de explicabil la cei crescuţi în anii cincizeci,
cînd Ibrăileanu era recomandat în calitate de .critic
ştiinţific. şi prezentat pe latura sa cea mai caducă. Analizele
disociative, infinitele nuanţe de o fineţe arahneeană,
observaţiile în lanţ, acute, penetrante, cordialitatea
complice în patima literaturii, formulările scînteietoare,
toate acestea, care, laolaltă, constituie esenţa spiritului
său, rămîneau secrete, ştiute doar de cei ce apucaseră
să le ştie.
Între cele două războaie, Ibrăileanu fusese la Iaşi
obiectul unui veritabil cult, devenise o figură legendară ;
în acelaşi timp, la Bucureşti, era ridiculizat ca un
provincial înapoiat, turiferar al unor iluzorii glorii locale
şi rămas la pozitivismul materialist al secolului trecut.
În polemică, unde calităţile tipului său de inteligenţă
nu sunt cele mai proprii, ci se cere un spirit mai
rezumativ, mai sintetic, mai tranşant, care să nu se
165 Despre lucrurile cu adevărat importante
piardă în prea multe detalii, era dezavantajat faţă de
Lovinescu, polemist formidabil, de şcoală maioresciană.
Dar Ibrăileanu, cu tot moldovenismul lui cam ostentativ,
era departe de a fi un provincial. Mai întîi, societatea
ieşeană de atunci nu era absolut deloc provincială, ci
păstra foarte clară conştiinţa nu numai de a fi .a doua
capitală., dar şi pe aceea de a fi fost capitală pur şi
simplu. Era o societate mai europeană într-un sens decît
cea bucureşteană, prin non-balcanism şi prin faptul că
la Iaşi nu existau şanse de parvenire pentru indivizii
inculţi şi grosolani. Elita ieşeană era una curat intelectuală, fără sau doar cu minime imixtiuni plutocratice şi
avea timp suficient atît pentru lectură şi studiu, cît şi
pentru conversaţie, nu simplă .şuetă., ci artă a conversa
ţiei, trăsătură caracteristică a ceea ce s-a numit une
société polie. E drept, în paragraful despre M. Ralea din
Istoria..., G. Călinescu atribuie această trăsătură tocmai
provinciei, dar în Iaşi ea era o survivance din vechea
lume a Junimii şi chiar de mai demult, fără nici o
asemănare cu taclalele oricît de plăcute din alt .tîrg.
din Moldova sau de aiurea. Din toate mărturiile contemporanilor
reiese că Ibrăileanu era un causeur extraordinar
şi inepuizabil, de un farmec absolut fascinant.
Nu toate marile inteligenţe au farmec, dar numai ele îl
pot avea.
Scriind în 1926 despre Ionel Teodoreanu, cînd apăruseră
primele două volume din La Medeleni, şi amintind cartea
de debut a autorului, Uliţa copilăriei, Ibrăileanu spune
că aceasta e .într-un sens ca Oamenii din Dublin ai lui
James Joyce faţă de Ulysse.. Fireşte, astăzi ne poate
amuza alăturarea acestor autori, însă în epocă perspectiva
era cu totul alta . şi cine mai pomenise pînă atunci
la noi de Joyce ? Tot el a fost printre primii care au scris
despre Proust, într-un fel pasionat şi pasionant (să nu
uităm că G. Călinescu, mai tînăr cu o generaţie, nu s-a
putut acomoda cu Proust nici pînă la urmă : ei şi ?). În
unele articole de la început, cînd milita pentru
.specific., Ibrăileanu se pronunţase contra influenţei
baudelairiene la noi (care în cele mai multe cazuri nu
era decît o poză inautentică) şi i s-a făcut din asta o
culpă, dar atît în Adela, cît şi în cîteva articole de
după primul război revin obsedant nişte versuri din
Baudelaire ; în lungul său studiu despre Les fleurs du
166 Alexandru Paleologu
mal (cules în Note şi impresii, 1920), deşi nu-l consideră
ca pe unul din cei mari, ceea ce în definitiv e o părere
admisibilă şi destul de împărtăşită azi, îşi manifestă
admiraţia argumentată pentru marele (totuşi) poet şi
face, ca de regulă, o mulţime de observaţii fine şi
neaşteptate (între care şi aceasta, de genul reflecţiilor
din Privind viaţa : .Comparaţi viaţa debordantă, zgomotoasă, plebeiană şi sociabilă a cîinilor, cu tăcerea, rezerva
şi aerul de oboseală al pisicii, caracteristic urmaşilor
vechii aristocraţii.). Pentru a învedera lipsa de sectarism
a criticului, transcriu aici două alineate maliţioase,
cu care începe studiul despre Florile răului : ....Cînd
vreai să ţintuieşti pe cineva la stîlpul infamiei şi să-l
faci obiectul oprobiului şi al vindictei publice, îl denunţi
că ceteşte şi gustă pe Baudelaire. Căci a gusta pe acest
poet este a nu mai avea nimic sfînt, a da cu barda-n
Dumnezeu, a te complace în ignominie şi cinism. . Pe
de altă parte, rafinaţii care au înscris pe steagul lor
chipul enigmatic al poetului «diabolic» nu-şi pot imagina
brute mai refractare la frumuseţile nepieritoare ale artei
decît acei nătîngi care admiră cu răgete ţărănismele unui
Coşbuc sau Goga..
O altă imputare dirimantă adusă criticului e stilul
neîngrijit, expresia inabilă şi lipsită de seducţie. Obiecţia
e adevărată, multe pagini sunt rău scrise, dar dacă cercetăm
mai atent ne dăm seama că sunt scrise la iuţeală şi fără
poftă, pentru a umple spaţiile lacunare ale revistei, pagini
.de serviciu. ale secretarului de redacţie. Într-o scrisoare
din 1911 către Brătescu-Voineşti, mărturiseşte : .Între
oamenii sau cu oamenii pe care nu-i cunosc de mulţi ani
şi cu care n-am avut «comerciu» lung, mă simt imbecil,
vorbesc lucruri de pe lumea cealaltă, conştient că spun
prostii şi mă fac de rîs. Scrisorile, după ce le scriu, îmi
fac impresia unor lucrări dizgraţioase şi le dau la cutie
cu un penibil sentiment că am comis un lucru ireparabil.
Noroc că nu sunt un personaj ale cărui scrisori să devină
odată publice. Nu-i vorba, că ele n-ar avea ce compromite,
căci nu sunt cu mult mai prejos de lucrările pe
care le public, un fel de scrisori deschise, unde, pe lîngă
lipsa talentului, a răgazului de a gîndi şi compune, se
amestecă aceeaşi jenă faţă cu publicul de care mă
desparte o prăpastie, sentiment datorit probabil amorului
propriu, timidităţii, autoanalizei şi nesociabilităţii
167 Despre lucrurile cu adevărat importante
mele.. Adevărul este că articolele şi studiile lui propriu-zise, nu .de serviciu., sunt .necalofile., scrise nu în
pripă dar repezit, se simte asta, în pas cu mersul
gîndului, fără căutare dar cu găsirea cel mai adesea a
sintagmelor celor mai exacte şi formulărilor celor mai
fericite, nu puţine memorabile. Paginile consacrate lui
Tolstoi, cu care se încheie eseul Creaţie şi analiză, sunt
dintre cele mai .inspirate. din literatura critică romînească. Şi sunt departe de a fi o excepţie1.
Cînd a apărut Adela, surpriza a fost enormă. Nimeni
nu se aştepta (deşi ar fi putut să se aştepte dacă l-ar fi
citit pe critic fără prevenire şi cu mai multă atenţie) ca
acest presupus spirit didactic şi plat, fără talent şi total
neartist, să dea o asemenea operă subtilă, fermecătoare,
de o artă atît de sigură. Lăsînd la o parte vechea lor
polemică precum şi încă mai vechea lor rivalitate
universitară, E. Lovinescu a găsit cuvinte nu doar
.amabile., ci şi juste în aprecierea romanului : ....model
de literatură psihologică străbătută de o poezie rară...
compoziţie unitară şi armonioasă... Dragostea unui
intelectual între două vîrste pentru o fată mult mai
tînără decît dînsul, dragoste în care punerea unui
mantou pe umerii iubitei devine un act de mare îndrăzneală erotică, e zugrăvită în notaţia pregnantă a unor
elemente umile ce-şi găsesc farmecul în însăşi gingaşa
lor fragilitate. Pe fondul vechi, prăfuit, perimat, frăgezimea
sentimentului înfloreşte pură. Chiar lipsa de
expresie binecunoscută a criticului dispare sub vălul
poeziei discrete, fine, cu timidităţi de începător şi cu
lucidităţi sceptice de om matur, . totul solubilizat în
perfecta adaptare a ritmului sufletesc cu cel al locuţiunii.
. Acestea sunt, după ştiinţa şi gustul meu, rîndurile
cele mai frumoase şi mai corecte ce s-au scris despre
1. Nu e lipsit de interes faptul că la începutul aceluiaşi eseu
Ibrăileanu anticipă cumva psihologia behavioristă : .Dacă
s-ar putea cinematografia şi fonografia conţinutul unui roman,
am vedea pe pînză figurile personagiilor, gesturile lor, toată
înfăţişarea şi purtarea lor şi am auzi la fonograf toate vorbele
lor, dar ar mai rămîne ceva : ceea ce autorul ceteşte în
sufletul personagiilor sale şi ne spune. Aşadar cinematograful
şi fonograful ne-ar da numai comportarea personagiilor.
Ceea ce nu ne-ar putea da ar fi analiza sufletului lor. Despre
comportism şi analiză voim să vorbim aici..
168 Alexandru Paleologu
Adela. La spiritele de o anumită altitudine, bucuria
estetică dizolvă aversiunile. Atît doar : facultatea de
expresie a .criticului., dacă ar fi fost în adevăr mai bine
cunoscută, adică abordată fără prevenire, nu ar mai fi
fost socotită ca absentă. Un alt admirabil roman de
dragoste, apărut cam în acelaşi timp, purtînd de asemeni
ca titlu un nume de femeie, Ioana, scris de un autor
dintr-o generaţie mult mai tînără, Anton Holban, poate
face pandant cu Adela într-o simetrie perfectă de contraste :
în Ioana, egoismul şi indelicateţea bărbatului, erotismul
consumat, frumuseţea femeii, în cazul căreia problema
pudorii nu se pune, epoca fiind mult mai tîrzie (începutul
anilor treizeci), cadrul natural maritim (Cavarna, sub
soarele arzător) şi, în fine, la propriul nepot al lui
E. Lovinescu, lipsa efectivă de .expresie., supărătoare,
dar neafectînd frumuseţea romanului.
În realitatea, Adela nu este un corp heterogen în
opera lui Ibrăileanu, ci e în perfectă armonie şi prelungire
cu ea. Femeia e poate principala temă a scrisului lui
Ibrăileanu, atît în cele cîteva articole despre condiţia
socială a femeii (cf. Opere, vol. 6, Bucureşti, 1978), cît
şi în bună parte din scrierile lui critice, în care, ca şi în
Adela, ca şi în Privind viaţa, se simte acea înfiorare în
faţa feminităţii, acea uimire şi compasiune pentru fragilitatea
trupească şi umilinţa fiziologică a femeii, acea
obsedantă curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt
proprii oricărui artist autentic.
Căci asta a fost în realitate Ibrăileanu : un mare
prozator, adică un artist. Un artist al captării celor mai
evazive nuanţe, intelectuale sau sufleteşti, un psiholog
de mare fineţe, un artist al exprimării frapante şi memorabile.
Şi, în ciuda reputaţiei sale, un remarcabil stilist,
adică unul care găseşte stilul fără să-l caute, stilul imanent
şi fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii.
În Adela, la sfîrşit, în antepenultima pagină, cînd
landoul, de la geamul căruia Adela îi mai făcea lui Emil
Codrescu semne fluturînd un voal, dispare după cotitură,
dăm, la începutul alineatului următor, de această propozi
ţie izbitoare : .În acest moment începu trecutul..
Trecutul are totdeauna un început hotărît. Cel mai
adesea nu-l percepem. Perceperea lui e cutremurătoare.
Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Şi din ce în
ce mai tainic.
169 Despre lucrurile cu adevărat importante
CAMIL PETRESCU
.Doctrina substanţei.
Avem în sfîrşit acum, la mai bine de trei decenii de
la moartea lui Camil Petrescu, o ediţie dacă nu completă,
în tot cazul masivă, în două volume, a marelui său op
filozofic, Doctrina Substanţei. Existenţa acestei lucrări
părea de domeniul legendei. Se ştia doar că o dactilogramă de .cîteva mii de pagini. fusese depusă de autor
în timpul războiului în Biblioteca Vaticanului. Pomenirea
acestei întîmplări se acompania de regulă cu o nuanţă
de ironie şi cu insinuări maliţioase privind cumpătul
mintal al autorului. .Manuscrisul de la Vatican. : aceste
cuvinte se rosteau mai mult sau mai puţin în derîdere.
Puţini au perceput, sau poate nimeni, gravitatea gestului
lui Camil Petrescu în contextul istoric de atunci. Alţii
însă au perceput-o sub specia învecinată a ridiculului
discreditant. Discreditul acesta s-a dovedit durabil, trecînd
din cafeneaua de odinioară la generaţia crescută între
timp. Durabil, deoarece se întemeia pe o endemică lene
a minţii. .Deşteptăciunea. ricanantă şi negativismul
aprioric sunt alibiurile unei funciare nesimţiri intelectuale,
care trece foarte lesne drept superioritate. Spre
deosebire de prostie, care e congenitală, lenea minţii se
dobîndeşte şi este evolutivă. Proliferarea ei în lumea de
azi e cutremurătoare (efect al mass-mediilor, sloganurilor,
spălărilor de creiere şi altor asalturi).
Doctrina Substanţei e un antidot puternic la lenea
minţii. Este în această carte o tensiune extremă, nici o
clipă scăzută, pentru a menţine inteligenţa în act, pentru
o priză adecvată a concretului, a .substanţialului.. Camil
Petrescu a repetat şi explicat sensul acestor noţiuni,
care au fost laitmotivele activităţii lui de o viaţă, de la
primele lui manifestări şi pînă ce şi-a depus manuscrisul
la Vatican. Apoi s-a ocupat de altele. Adică de Bălcescu,
ceea ce în fond prelungea într-un fel tema din Danton.
Se poate discuta despre calitatea şi acoperirea lucrărilor
170 Alexandru Paleologu
lui din perioada de după război. Un om între oameni e
mai puţin conjunctural decît pare, în tot cazul balastul
conjunctural nu e covîrşitor, iar romanul, dacă facem
abstracţie de unele supralicitări, reprezintă un remarcabil
efort epic, atingînd chiar, ca să mă exprim în limbajul
autorului, cîteva momente .substanţiale.. Dar intelectualul
lucid, gînditorul şi omul activ, multiplu prezent
în social, îşi încheiase menirea lăsînd posterităţii un
manuscris sigilat (.închis într-o sticlă şi aruncat în mare.).
Mi-e teamă însă că această posteritate nu e foarte
dispusă să acorde Doctrinei Substanţei creditul şi atenţia
care fac ca o asemenea masivă carte să fie citită. Eu, ca
vechi admirator al autorului, ştiam la ce mă pot aştepta
şi nu m-am înşelat ; m-am repezit la ea şi am citit-o pe
nerăsuflate. Dar am constatat că în rîndurile celor tineri
se face simţit la adresa lui Camil Petrescu un refuz care
nu ţine de o optică nouă, de o perspectivă în care admira
ţia mea pentru el ar reprezenta o opţiune vetustă.
Nu, dimpotrivă. (În orice caz, cine citeşte Doctrina
Substanţei nu se poate să nu simtă că e incomparabil
mai actuală, mai vie şi mai incitantă decît cărţile .noilor
filozofi. din Franţa sau decît ce mai produc diverse alte
.şcoli..) Refuzul prietenilor mei mai tineri se bazează pe
argumentele adversarilor interbelici ai lui Camil Petrescu,
adică pe operele lui nereuşite (a fost, într-adevăr, un
autor inegal), neţinînd seamă de cele bune sau nerecunosc
îndu-le ca atare. De pildă, un prieten foarte inteligent
şi la care ţin mult, cînd i-am vorbit recent de nerăbdarea
mea de a citi Doctrina Substanţei, s-a arătat mirat
şi mi-a declarat că nu poate face credit ca filozof autorului
unui studiu despre Husserl ce nu depăşeşte nivelul unei
mediocre lucrări de seminar. Poate că aşa este, amicul
meu e mult mai competent ca mine, iar eu, mărturisesc,
nu am recitit acest studiu, deşi e reprodus la anexele
volumului 2 al Doctrinei, cu care de fapt nu are nimic
a face. De altfel, în Doctrina Substanţei Camil Petrescu
se distanţează mult de Husserl. Oricum, sunt două lucrări
distincte şi nu are sens a transfera asupra uneia judecata
privitoare la cealaltă. Dar asta nu e nimic. Mai rău e cu
altă părere a prietenului meu, o părere literară, la care
nu am replicat atunci căci nu vroiam să intru în dispută.
Fiind vorba de o chestiune de interes literar, nu e deplasat
să-i replic aici. Spunea amicul meu că acel episod din
171 Despre lucrurile cu adevărat importante
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, în
care naratorul îi ţine tinerei sale soţii în patul conjugal
o prelegere de istoria filozofiei, e cu totul idiot, un kitsch
lamentabil, de cel mai prost gust. Aceasta a fost, în
epocă, o părere cvasi-unanimă. Am comentat cîndva
acest episod, găsindu-l, dimpotrivă, foarte reuşit. Nu
repet ce am scris atunci. Fireşte că acea .prelegere. nu
putea avea (nu trebuia să aibă) decît, intenţionat sau
nu, un caracter semi-parodic.
Camil Petrescu a fost, cum remarcasem puţin mai
înainte, un autor foarte inegal. A-l judeca după nereuşitele
lui, omiţînd că e autorul unor capodopere ca Danton
şi Act veneţian (versiunea ultimă, în 3 acte) şi a două
romane de primă însemnătate în proza romînească, fără
a mai vorbi de strălucita lui activitate publicistică şi
culturală, este şi injust, şi absurd. S-a făcut şi se face
încă atîta caz de Mioara ca de o piesă scandalos de
slabă. Fără să fie, evident, o capodoperă, nu e deloc o
piesă slabă şi nu e lipsită de fineţe. Mult mai slabă e,
totuşi, Suflete tari, care se bucură de bune aprecieri şi
care a însemnat la un moment dat singura izbîndă scenică
a autorului. E interesant de reţinut că autorul însuşi
notează într-un carnet intim, la 16 decembrie 1935 :
.Deziluzia cruntă cu recitirea Sufletelor tari. (Dacă ei
au avut dreptate totuşi ?)., (Note zilnice, 1927-1940,
Ed. C.R., Bucureşti, 1975, p. 93). Relev detaliul acesta
pentru a contraria imaginea acreditată a unui Camil
Petrescu suferind de o hipertrofie a conştiinţei de sine,
încăpăţînat şi intratabil în susţinerea propriilor erori.
Era un lucid, dar un lucid de un tip special, mereu
încordat de o perpetuă voinţă de luciditate, febril, un
om pentru care cunoaşterea e criteriu de acţiune, iar
voinţa o funcţie a inteligenţei.
Am aerul de a evita să vorbesc despre subiectul anunţat
în titlul acestor rînduri, Doctrina Substanţei. Dar această
doctrină a substanţei e demult familiară cui îi sunt
familiare opera şi existenţa lui Camil Petrescu. Doctrina
Substanţei există din plin în campaniile lui din .Săptămîna
muncii intelectuale., în articolele din .Cetatea literară.,
.Revista vremii., .Cuvîntul liber., în activitatea lui
gazetărească din tinereţe (la .Omul liber. al lui Jean
Th. Florescu), în cronicile dramatice din ziarul .Argus.,
172 Alexandru Paleologu
în parantezele explicative din piesele lui de teatru, în
conferinţele lui, în Teze şi antiteze, în activitatea lui de
redactor la .Revista Fundaţiilor regale. şi în acel text
capital de filozofie a teatrului care e paragraful despre
Mioara din Addenda la Falsul tratat. Această doctrină
era constituită în mintea lui şi se elabora în continuare,
revărsîndu-se fulgurant sau desfăşurat în afară cu fiece
prilej, mult înainte de întîlnirea cu fenomenologia
husserliană. Fenomenologia i-a dat la un moment dat
impresia că ceea ce gîndea el exista deja într-un sistem
complet şi recunoscut, şi că lui nu-i rămîne decît s-o
preia ca atare şi s-o aplice în interpretările şi lucrările
lui. Studiul despre Husserl poate că nu depăşeşte, ca
lucrare expozitivă, nivelul unei lucrări oarecare de seminar,
dar aplicarea fenomenologiei în interpretarea operei lui
Proust, făcută prima oară de Camil Petrescu într-o vreme
cînd critica europeană nu se gîndea în legătură cu Proust
decît la Bergson, e un fapt de cultură mai mult decît
notabil şi e păcat că a lipsit ambiţia sau ocazia de a face
cunoscut în Franţa textul respectiv (Noua structură şi
opera lui Marcel Proust, în Teze şi antiteze . iniţial o
conferinţă). Ulterior, Camil Petrescu s-a emancipat de
tutela husserliană, încît în Doctrina Substanţei vedem
că, din cei doi gînditori contemporani la care se referă
totuşi cu precădere, Bergson şi Husserl, distanţîndu-se
mult de amîndoi, îi recunoaşte totuşi celui dintîi o
intuire mai adecvată a concretului, în pofida impasurilor
în care-l duc dualismul şi consecinţa lui, .căderea. în
dialectică (în Doctrina Substanţei .dialectica. e un viciu
speculativ, în opunere cu .gîndirea concretă.).
Spuneam la început că Doctrina Substanţei e un antidot
la lenea minţii. Lenea minţii e cu atît mai funestă cu
cît se află la niveluri mai înalte şi cu cît acestea îi
conferă mai mult prestigiu şi autoritate. Pentru Camil
Petrescu, sistemele filozofice, luate ca atare, fără examen,
precum şi apodicticitatea cu aplicaţie universală a
postulatelor lor, nu sunt altceva decît forme consacrate
de lene a minţii. Efectele sunt abaterea de la linia devolutivă (cum o numeşte el) a gîndirii concrete şi evoluţia
în subspecie, căderea în .dialectic., cu pierderea semnifica
ţiilor şi şanselor .substanţiale.. De aceea, în Doctrina
Substanţei sunt foarte rare referirile pozitive la tezele
clasice ale filozofiei : doar cîteva trimiteri la Hume sau
173 Despre lucrurile cu adevărat importante
Kant şi abia mai multe, rareori fără rezerve critice, la
Bergson şi Husserl. Independenţa autorului faţă de marile
repere ale filozofiei, atitudinea sa lucidă îl fac să nu
cedeze nici o clipă glasurilor de sirenă ale speculativităţii şi nici sintagmelor clişeizate cu care filozofia clasică
operează abstract, adică automat, întocmai cum matematica
operează cu funcţii fără reprezentare : .judecăţi
sintetice a priori., .lucru în sine., .idee. etc. Dar mai cu
seamă nu cedează prejudecăţii filozofice prin care nici
un sistem de gîndire nu poate porni decît de la un
.punct arhimedic., de la o afirmaţie primă, incontestabilă
şi apodictică, obţinută prin reducţie şi luată ca bază
pentru deducţia tezelor următoare. Camil Petrescu respinge
ceea ce se numeşte, peiorativ, .logismul., ca un tic filozofic
care silueşte realul sau abate inteligenţa de la aprehendarea
lui adecvată, concretă. Dau aici patru scurte citate
din prima parte a Doctrinei Substanţei, care arată libertatea
cu care se situa Camil Petrescu faţă de toată tradiţia
filozofiei clasice : ....toată filozofia nu e decît un răspuns
de 2500 de ani la denunţul isteţ al sofiştilor. (Doctrina
Substanţei, Bucureşti, 1986, vol. I, p. 63) ; .După două
mii cinci sute de ani de goană inutilă după certitudine,
mi se pare necesar să ne întoarcem la întrebările şi
îndoielile sofiştilor, mai ales că relativismul proclamat de
ei este reluat astăzi de ştiinţa cea mai sigură, de fizica
modernă însăşi. (ibid., p. 117) ; .Dialectica a împiedicat
necontenit, prin obsesia absolutului şi a purităţii, care
dusese la naşterea ideilor, o analiză efectivă a realităţii
necesare. (ibid., p. 135) ; .Idealul raţionalismului, de a
porni de la date clare şi distincte, e iraţional, fiindcă în
concret nu sunt puncte clare şi distincte, clare şi distincte
sunt numai abstracţiile, care sunt iraţionale. (ibid., p. 103).
Respingînd prejudecata .punctului arhimedic., a
startului apodictic şi universal, care nu e decît iluzie
sau tautologie, Camil Petrescu considera că filozofia îşi
poate aborda obiectul plecînd de la o experienţă cu valoare
suficient de generală ca să poată fi socotită ca absolută,
acest .absolut. nefiind aşadar decît unul funcţional.
Acest tip de experienţă el îl numeşte .experienţă apogetică., adică una cu maximum de deschidere şi cuprins.
Un exemplu perfect de atare experienţă îl dă autorul în
suita celor 179 momente semnificative ale descoperirii
Americii (ibid., pp. 202-211).
174 Alexandru Paleologu
Cunoaşterea concretă se realizează pe coordonatele
polul noosic-polul realităţii necesare. Polul noosic implică
aşa-numita vedere noosică. Contrar prejudecăţilor anti-senzoriale şi anti-somatice ale filozofiilor clasice idealiste,
vederea noosică nu înseamnă repudierea sau nesocotirea
vederii propriu-zise, empiric senzoriale. Adevărul nu e
nici ceea ce nu se vede, nici doar ceea ce se vede. Pentru
Camil Petrescu, una din cele mai crase forme de lene a
minţii este lenea percepţiei, percepţia neglijentă. Atenţia
şi spiritul de observaţie obiectivă sunt condiţii liminare
ale inteligenţei. (De remarcat că autorul nu recurge
aproape niciodată la distincţiile post-kantiene între raţiune
şi intelect, şi nici la termenul .spirit. cu care filozofia
clasică rezolvă totul, ci numai la .inteligenţă. şi .vedere
noosică..) Vederea noosică e prelungirea percepţiei prin
inteligenţă (ceea ce înseamnă şi imaginaţie), realităţile
invizibile nefiind mai puţin obiective decît cele vizibile.
Dar ce e, în definitiv, substanţa ? Ce e substanţialitatea
 ? Se vede bine că accepţia termenului e fundamental
diferită de cea a substanţei spinoziene, care era Natura
naturans, sau Deus sive natura. Camil spune, de pildă :
.Teoretic, noi ne putem gîndi la viziunea unui Dumnezeu
omnipotent şi omniprezent şi acest orizont îl vom numi
orizont divin. El este un orizont lipsit de perspectivă,
fiindcă totul e dat dintr-odată şi nu dintr-un anume
unghi de viziune. Condiţia istorică e însă perspectivată şi,
în funcţie de memorie, cunoaşterea ei e succesivă. De aci,
în afară de esenţa percepţiei necesităţii, «semnificaţia»,
care este reintroducerea unităţii izolate în concret şi
viziunea concretului însuşi, care e substanţa. (ibid., p. 235).
Aşadar, în condiţia spaţio-temporalităţii, substanţa este
ceea ce are consistenţă şi perenitate, dar nu ca un dat
pur şi simplu, ci ca o creaţie perpetuă. .Valoarea de
substanţă este organizarea momentelor de creaţie în
funcţie de eliberarea noosică, deci sunt momentele coordonate
pe axa celor doi poli de organizare, şi cantitatea
de cunoaştere (care e structură substanţială pură, de
unde se deduce forma aplicată) constituie criteriul valorii.
Este criteriul judecăţii în structura substanţei (...).
Oswald Spengler, care ignora existenţa substanţei, a
făcut o teorie a ciclurilor culturale, care era foarte justă
pentru gabaritul viziunii lui şi care, sub acest gabarit,
poate fi acceptată. Culturile într-adevăr se nasc, înfloresc
175 Despre lucrurile cu adevărat importante
şi apoi pier, asemenea organismelor somatice. Nu însă
şi substanţa. (ibid., vol. 2, p. 47). Substanţa, care e perpetuu
creată şi întreţinută de creaţia substanţială, adică de
geniul uman, e nepieritoare la scara istoriei umane, dar
poate fi parţial sau local distrusă prin accident sau prin
trecerea degenerativă a substanţialului în dialectic. De
aceea, doctrina substanţei are un accent normativ şi
imperios. Există foarte decis imperativul eticei noocratice,
o etică trans-individuală, pentru perpetuarea substanţei.
.Descoperirea Americii, descoperirea tiparului, descoperirea
electricităţii, piramidele, Iliada, opera lui Shakespeare,
opera lui Michelangelo sunt structuri concrete, pe cînd
structurarea «teoretică» a lumii într-un sistem filozofic este
pseudo-structură, fiindcă e inadecvată. (ibid., vol. 1, p. 295).
După concepţia substanţialistă, geniul nu trebuie să
fie o excepţie, omul de geniu nu e de o speţă diferită, ci
e tipul adevărat al omului normal. A nu fi geniu e o
infirmitate. Dar, pe de altă parte, o mai mare atenţie
dată concretului şi valorilor de substanţă ne-ar revela
o mai mare cantitate de geniu pe lume decît suntem
dispuşi să credem. Nu că am fi toţi nişte genii care ne
ignorăm, nici că am putea deveni genii printr-un anumit
exerciţiu, dar potenţialitatea genială e probabil mai mare
decît s-ar părea. Foarte multe soluţii geniale, intuiţii,
descoperiri, revelaţii trec neobservate. E totuşi posibilă
detectarea şi cultivarea personalităţii, valoare substanţială, noocrată, benefică şi, în fond, creaţie în sine :
.Personalitatea, care e tocmai depăşirea subiectivităţii,
îşi are farmecul imens tocmai în această uimitoare
stăpînire de sine a conştiinţei, care lasă creaţiei o
existenţă obiectivă (...). Şi farmecul ei, al personalităţii,
e nespus, ea constituind o creaţie, personalitatea însăşi,
o creaţie de ordin secund, pe care o privim cu simpatie,
căci e o subliniere a omenescului şi dă un soi de stil
suav, prezent şi absent în acelaşi timp, indeterminabil,
uneori trecînd din acest farmec şi asupra defectelor
înseşi, care capătă valoare de umbre, sporind realitatea
calităţilor. (vol. 2, p. 41).
Exaltarea intelectuală pe care i-o provoacă lectorului
acest moment al inteligenţei romîneşti nu e scutită de
umbra unei tristeţi : improbabilitatea audienţei internaţionale. Dar, măcar printre noi, va avea oare salutarul
ecou pe care-l merită ?
176 Alexandru Paleologu
DOCTORUL VOICULESCU
...vino de mă vezi
Pîn. nu s-aştern pe mine solemnele
zăpezi.
(Sonetul CLXXVI)
Prima oară l-am văzut în 1937, nu în carne şi oase,
ci în portretul pe care i l-a făcut Maria Pillat, reprodus
mai tîrziu la pagina 798 în Istoria literaturii romîne a
lui Călinescu. Era în expoziţia artistei, din sala .Ileana.,
la primul etaj al librăriei .Cartea Romînească., clădire
distrusă de bombardamentul german din august 1944,
pe locul unde se află azi .Romarta copiilor.. Ştiam sau
nu ştiam cine e bărbatul acela cu barbă brună şi braţele
încrucişate rezemat de cerceveaua unei ferestre prin
care se vedeau, pe o colină dominată de turla unei biserici,
într-o atmosferă extraordinar de luminoasă, acoperişuri,
case, pomi desfrunziţi ? Normal era să ştiu cine e, aveam
18 ani şi eram la curent cu literatura ; îmi amintesc,
totuşi, că tatăl meu mi-a atras luarea aminte : .Uite,
ăsta e doctorul Voiculescu, un mare poet şi un om minunat,
un fel de sfînt.. Un guler mare, alb, răsfrînt peste o
haină cafenie, dădea acestui chip uşor angulos şi de o
virilă frumuseţe, cu ochi lucizi şi implacabili, oarecum
un aer de epocă elizabetană, o înfăţişare de poet sau
poate de ilustru ostaş (.Poeţii sunt astăzi eroii omenirii.,
avea să spună, mult mai tîrziu, doctorul Voiculescu, în
unul din multele versuri memorabile din Sonete). Nu
ştiu dacă portretul oferea cumva şi putinţa de a fi luat
drept imaginea unui sfînt ; mie nu mi s-a părut, dar e
drept că avem în genere despre figurile de sfinţi nişte
reprezentări foarte convenţionale. Nu am mai văzut de
atunci acel portret niciodată, decît în reproducere. Mi-a
rămas în amintire ca o capodoperă. Pe cît îmi amintesc,
e un tablou în acuarelă, însă de dimensiuni neobişnuit
de mari pentru atare tehnică, şi, cu toată transparenţa
177 Despre lucrurile cu adevărat importante
şi fluiditatea acuarelei, avînd totuşi parcă o soliditate,
o aparentă consistenţă, pe care o dă probabil aerul
impunător al modelului.
Citindu-i apoi volumele de poezii pe care le-am găsit
în biblioteca de acasă, Poeme cu îngeri, Destin şi Urcuş,
nu am rămas de loc cu impresia că ar fi un mare poet,
cum îmi zisese tata. Dar, din tot ce am putut afla despre
el, am înţeles, mai tîrziu, că era un om de mare cultură
şi mai ales un om într-adevăr atît de minunat, atît de
bun şi de inteligent, încît asta nu mai era o simplă
trăsătură de caracter, ci ţinea de un har superior, ceva
de esenţa creaţiei, ca şi poezia, ca şi sfinţenia. Lucrul
acesta l-am înţeles mult mai tîrziu. Viaţa şi marile cărţi
ale lumii m-au făcut să ştiu că adevărata bunătate, cu
zîmbetul ei îngăduitor şi perspicace, cu răbdarea ei
imensă dar nu nesfîrşită, e totdeauna genială şi
puternică, orice ar crede cinicii şi aşa-zişii oameni .tari.,
adică slăbănogii sufleteşti. Matriona, cea căreia i se ia
totul, care lasă să i se ia totul, rămîne fiinţă tare şi
biruitoare. Am mai aflat şi că blîndul doctor Voiculescu,
tămăduitorul fără onorarii, alinătorul, era capabil uneori
de indignări sublime, de mînii auguste, intratabile.
Cultura lui imensă, asimilată profund în opera lui
tîrzie, e azi evidentă pentru toată lumea, dar în trecut
nu i-o cunoşteau decît puţini. Nimic nu-i era mai străin
decît ostentaţia şi fala. Cu el s-a întîmplat un miracol ;
a devenit la 70 de ani un mare poet, un poet genial în
cel mai strict înţeles al cuvîntului. Orice s-ar spune,
înainte nu fusese decît un poet minor. Această bruscă
transmutaţie nu a fost posibilă, desigur, fără lentele
acumulări interioare ale culturii şi ale unei vieţi absolut
exemplare, realmente sanctifiante. De altfel, fenomenul
nu a fost de fapt chiar aşa de abrupt ; din poemele care
preced cu trei-patru ani Sonetele se presimte iminenţa
erupţiei acestora. Căci oricum erupţia a fost izbucnire
năvalnică, total schimbătoare a priveliştilor şi simţirilor
de pînă atunci. E frapant cum, într-o ordine calendaristică diferită, la început, de cea a numerotării primelor
sonete, datarea lor se succede vertiginos, irezistibil ; joi
2 decembrie 1954, vineri 3 decembrie, sîmbătă 4 decembrie,
duminică 5 decembrie, şi aşa mai departe, zilnic (o dată
două în aceeaşi zi, marţi 9 august 1955), apoi la intervale
178 Alexandru Paleologu
de două pînă la 7-8 zile, uneori şi mai rar, apoi iarăşi
zilnic, altele datate doar .decembrie 1955., altele nedatate
dar mergînd toate în acelaşi flux continuu, vreme de
trei ani şi jumătate, pînă la sonetele CCXLIII şi CCXLIV,
compuse amîndouă în 20 şi 21 iulie 1958, cînd ciclul se
curmă tot aşa de brusc cum începuse, acum însă şi brutal,
printr-o eufemistic numită .eroare judiciară..
Mai în adîncime gîndite lucrurile, martiriul lui
V. Voiculescu şi sfîrşitul lui în distrugere trupească şi
în totală privaţiune de orice bunuri şi mîngîieri pămînte
şti a ţinut probabil de o fatalitate misterioasă, a fost
poate cumplitul preţ a ceea ce spune în sonetul CCXXIV :
.Ţi-am făurit o.naltă şi grea demiurgie .. Este ceva demonic
în incandescenţa aproape de nesuportat a Sonetelor, o
sfidătoare rivalitate cu divinitatea. Sonetele doctorului
Voiculescu imitate după ale lui Shakespeare, deşi au, în
adevăr, forma şi chiar sunetul acelora, sunt în fond nu
atît o imitatio Shakespeari, cît o . Poetul îşi
arogă o colosală, orgolioasă conştiinţă de sine, cu ilimitate
puteri transfiguratoare şi cu o tot atît de uriaşă
putere a umilinţei şi autoflagelării. Erotica lui atinge
cosmogeneza, fără a pierde nici o clipă concretul carnal.
Doctorul Voiculescu restaurează în deplinele ei drepturi
virtutea creatoare a imitaţiei (sau, dacă termenul indispune,
a .emulaţiei.). Imitarea modelelor supreme a fost
totdeauna şi rămîne testul declanşator al adevăratei
vocaţii creatoare, contrar meschinei prejudecăţi a .originalităţii.. Să nu confundăm noţiuni aparent învecinate :
pastişa, de pildă, e un exerciţiu de atelier, valabil ca
atare ; contrafacerea, mai mult sau mai puţin dibace, nu
e decît o industrie improbă şi vană. Dar imitaţia, opţiune
conştientă în ordinea valorilor, merge în competiţie cu
modelul, dar pe o traiectorie proprie şi inconfundabilă,
cum atît de izbitor este cazul la doctorul Voiculescu.
Competiţia cu un mare model nu e lipsă de măsură, ci
dă tocmai măsura vocaţiei. Un artist autentic îşi alege
modelul într-un plan al absolutului, fără evaluări pragmatice
în privinţa şanselor. Unul care îşi propune un
model mijlociu, cu gîndul că-i va fi mai lesne să-l egaleze
sau să-l întreacă, poate eventual izbuti, dar artist nu e.
În ordinea aceasta, modestia nu e o virtute, ci mai degrabă
o formă a imposturii. Bineînţeles, e important să-ţi cunoşti
179 Despre lucrurile cu adevărat importante
limitele, iar un artist veritabil şi le cunoaşte, măcar cu
aproximaţie, dar confruntarea cu modelul, pătrunderea
în tainele geniului provoacă nişte metabolisme sporitoare.
Imitîndu-l pe Shakespeare, doctorul Voiculescu s-a
contaminat cu geniul ; ca urmare a dat o proprie operă
genială, de sine stătătoare. Dar, în această operă, geniul
l-a ispitit la înfruntarea lui Dumnezeu, pe care toată
viaţa îl slujise cu credinţă şi supunere. Ca şi Prometeu,
a fost pedepsit. Pedepsit pe lumea aceasta, poate pentru
a fi absolvit pe cealaltă.
Pe alte căi m-a dus şi pe mine soarta prin aceleaşi
locuri de pedeapsă, unde mi-a fost dat să-l întîlnesc pe
doctorul Voiculescu pînă nu era prea tîrziu. Ne-am nimerit
împreună cîteva ore în una din cabinele metalice etanşe,
ale unei maşini speciale, în care eram băgaţi cîte doi.
În întuneric, cu boccelele pe genunchi, băgaţi unul în
altul la strînsoare, am stat mult de vorbă în şoaptă.
Maşina a staţionat îndelung pînă să pornească spre
locul de destinaţie. Din timp în timp se auzeau bocanci,
cizme, comenzi scurte : pe rînd, mai erau introduşi şi
alţii în cabine. În tot acest timp, cu unele întreruperi
(datorate, pe cît se părea, intervenţiei purtătorilor de
cizme), se făcea auzit un glas de femeie tînără care
cînta, plîngea, cînta iar, ca un fel de litanie : .Rodiica
mamii... fetiiţa mamii... iubiiita mamii.... Din cînd în
cînd şi rîdea, un rîs ciudat. Purtătorii de cizme renunţaseră, probabil, să o mai oprească.
Aşa l-am cunoscut pe doctorul Voiculescu.
180 Alexandru Paleologu
NICHITA STĂNESCU
Motive asupra cărora prefer să nu insist m-au împiedicat
să iau act de apariţia lui Nichita Stănescu la vremea
cînd s-a produs. De numele lui am început să aud abia
după 1964. Dreptul la timp mi-a plăcut enorm, dar n-am
avut cartea în mînă decît o singură zi ; aşa s-a întîmplat
şi nu are rost să-ncerc acum a-mi explica de ce ; atenţia
pe care în mod evident o merita poetul am amînat-o pe
mai tîrziu : noua viaţă abia începea ! Eram atunci totalmente
captat de alte două efecte ale .dezgheţului., care
mă umpleau de entuziasm şi de optimism ; apariţia
Sonetelor lui Voiculescu (în foarte frumoasa ediţie prefa
ţată de Perpessicius) şi reeditarea lui Ion Barbu (în
acea primă formă destul de penibilă, dar promiţătoare
pentru viitor). Aceste două evenimente, plus propria
mea reintrare, timidă încă şi lentă, în sfera unei munci
intelectuale cît de cît atestată public, mă absorbeau
atît, încît disponibilităţile mele rămîneau mai mult
virtuale ; primeam în alb, cu încredere şi fără grabă, tot
ce dădea la iveală euforia aurorală a momentului.
La Constantin Noica am văzut prima oară placheta
11 Elegii. El mi-a recomandat-o ca .interesantă.. Tot
.interesantă. mi s-a părut într-adevăr şi mie, ceea ce
era şi nu era propriu-zis un elogiu. Mă impresionase
frumuseţea ambiţiei intelectuale, puritatea traiectoriei
spiritului, revendicarea culturii ca spaţiu firesc al poeziei
şi sursă legitimă de inspiraţie. N-aş putea spune precis
de ce nu m-a satisfăcut însă deplin. Placheta are o compunere
unitară, programatică, ceea ce bineînţeles că nu
e cîtuşi de puţin un defect, dimpotrivă, dar mi s-a părut
de o discursivitate cam artificială, de o abstracţie fără
suficientă acoperire latentă. Poate nu aveam dreptate,
probabil că nu aveam, fapt e însă că nu am izbutit să-i
acord mai mult decît stimă. Nu mă uimise îndeajuns,
cum mă uimesc de regulă împlinirile poetice (nu neapărat
.majore., dar totdeauna mirabile). Şase ani mai tîrziu,
181 Despre lucrurile cu adevărat importante
după ce între timp apăruseră alte volume de Nichita,
salutate cu elogii cvasi-unanime, mi-am exprimat public
nişte rezerve faţă de ceea ce îmi părea o supralicitare.
Evident, greşeam. Greşeam în esenţă, dar poate nu în
ce priveşte primejdia în sine a encomiasmului şi adulaţiei,
regim neprielnic unui artist oricît de mare. Poetul mi-a
făcut onoarea de a nu se arăta nici supărat, nici indiferent,
mărturisindu-mi cu simplitate şi graţie, cu o
aristocratică politeţe, ba chiar, aş putea spune, cu o
deferenţă ce se adresa desigur mai puţin persoanei mele
şi mai mult opiniei critice ca atare, cît de mult l-au
afectat acele cuvinte. (Mi-a mai spus, ceea ce fireşte
n-am prea crezut, că în ultim resort rezervele mele i-au
făcut bine, ca un şoc, punîndu-l pe gînduri. Mi-a repetat
însă această mărturisire de cîteva ori în cursul anilor,
cu un accent de sinceritate tulburător.) Mi-am dat seama
că omul dispunea la voinţă de efectul unui imens farmec,
de care era perfect conştient şi prin care putea cuceri
oricînd mari devotamente, pe lîngă admiraţia propriu-zis literară.
Abia cînd a apărut Starea poeziei, în 1975, am putut
avea viziunea sinoptică a unei mari opere, construită ca
o catedrală, cu navă, transepturi şi contraforţi. Abia
atunci am putut înţelege rolul funcţional în ansamblu
al unor versuri ce-mi păruseră sau mi-ar fi părut simple
superfetaţiuni şi excrescenţe. Aşa cum contempli o catedrală, travee cu travee, amănunţindu-i cu uimire portalurile,
ogivele, sculpturile şi vitraliile, am contemplat
marea construcţie poetică a lui Nichita în detaliile ei,
vers cu vers. Am înţeles că versurile care m-au izbit sau
fermecat erau, cel puţin pentru mine, reperele principale,
adică suporţii construcţiei, reliefaţi mai vizibil
sau mai puţin vizibil, celelalte, care se parcurg fără
emoţie, constituind suprafeţele plane sau punctele de
articulaţie fără de care o construcţie nu poate exista. De
aceea este fără sens a constata că în opera lui Nichita
sunt şi destule .versuri slabe.. Nu sunt .slabe., sunt
necesare, sunt materialele ce asigură soliditatea întregului.
Acestora nu li se cere perfecţiune, ci rezistenţă,
rolul lor fiind de a umple golurile şi a menaja deschiderile.
Nu există operă mare fără .umpluturi.. Opera lui Nichita
nu e un florilegiu de unicate frumoase, chiar .geniale.
182 Alexandru Paleologu
să zicem, cum sunt altele, splendide desigur şi în veci
admirabile, ci e toată o singură mare alcătuire, la facerea
căreia artistul, întocmai ca inima în alternanţa sistolei
şi diastolei, alternează în acţiunea sa creatoare verbele
perficio şi neglego, acesta din urmă nefiind de fapt neglijen
ţă, ci adecvata tratare dezinvoltă şi sumară cuvenită
planurilor secundare, tratare ce echilibrează şi menţine
economia corectă a compoziţiei. E interesant şi revelatoriu
faptul că poetul şi-a intitulat ultimele două cărţi
antume Operele imperfecte şi Noduri şi semne (aceasta
neînsemnînd desigur că penultima ar fi secundară iar
ultima esenţială, dar cele două titluri au împreună un
sens proclamator în ordinea unei arte poetice declarate
post-factum).
Din primele poeme, versurile lui Nichita Stănescu
au un sunet triumfal, vestitor de auroră, într-un aer
matinal de o clasică limpezime. Ca un avion, care, după
ce se angajează pe pista de decolare, stopează o secundă
pentru a porni deodată accelerînd fantastic cu un elan
irevocabil, în poemele lui Nichita intervine foarte curînd,
îndată sau după cîteva versuri deschizătoare, un vers
declanşator, deasemenea irevocabil : .Ci ia-ţi calul de
căpăstru, pune-ţi talpa-n scări şi du-te ; / e o lume-acolo,
alta, a copacilor şi-a mării.... (Marină, în Sensul iubirii) ;
.Ea e Artemis ! Ea poate, ea ştie. / Palisandrii se-nchină
cu umbră grea, / cînd trece şi sună sandaua ei vie .
(Artemis, în Dreptul la timp) ; .Calul meu saltă pe două
potcoave. / Ave, maree-a luminilor, ave ! . (O călărire în
zori, în Sensul iubirii). Poezia lui Nichita Stănescu e
plină de .clasicităţi., cu trimiteri la lumea greacă, romană,
uneori şi la Egipt sau Sumer. Dar nu e o poezie de
clasicizant, de om de bibliotecă şi de cabinet. Perspectiva
din care priveşte antichitatea e a unui eschollier, ca
François Villon (sau ca Hamlet), a unui .fost student.,
nu a unui doctor illustris ; e o perspectivă goliardă, nu
savantă. Universităţile sunt, ca şi catedralele, creaţiuni
medievale ; cîntecele goliardice, în limbă latină sau vulgară,
sunt într-un fel reversul cîntecelor liturgice. Constructor
de catedrală prin arhitectonica operei, .student vagant.
prin latura goliardică a poeziei lui, Nichita Stănescu
adaogă o a treia trăsătură medievală profilului său liric,
anume cea trubadurescă.
183 Despre lucrurile cu adevărat importante
E foarte interesantă, remarcabilă, tranziţia lui Nichita
Stănescu de la o poezie scriptică la una cantabilă.
Imaginea poetului cîntăreţ, acompaniat de lăută, i se
potriveşte de minune. Am ascultat de nenumărate ori,
în nopţi de prelungită libaţie, cel mai adesea cu participarea
poetului, poezii de-ale lui cîntate cu acompaniament
de ghitară de Augustin Frăţilă sau de Sorin
Dumitrescu, pictorul. L-am văzut nu o dată compunînd
şi dictînd pe loc versuri pentru a fi numaidecît transpuse
în cîntec. Dau aici cîteva dintr-un poem superb,
dictat anume lui Sorin Dumitrescu şi rămas netipărit
pînă azi : .Se duc soldaţii într-un război pierdut, / război
care încă nu a-nceput. / Morţii cei tineri sunt încă vii /
cum toamna strugurii-n vii. / ... / E încă-n viaţă tot ce
moare, / ah, moartea viitoare ! / ... / Şi plin de carne,
alb, curat / este scheletul care va fi-mpuşcat. / Soldat,
de glonţ să fii îndrăgostit / atunci cînd de din el vei fi
pierit. / Amor suav, revino, du-te / pentru războaiele
pierdute .. Cîntecul se numeşte Imn. Îmi amintesc de
începutul altuia, cîntat de Frăţilă : .Lătrau caii, lătrau
caii...., deschizînd abrupt, alarmant, aprehensiunea unui
sfîrşit de lume : cai care latră, caii, toţi caii, ce larmă
sinistru vestitoare ! Această intervertire de atribute (dacă
vor începe cîinii, toţi cîinii, să necheze ?) are ceva apocaliptic.
Dragostea e totuşi mai tare. În linia trubadurescă,
dar cu sens inversat, divinizînd femeia nu ca regină
sau .Doamnă., ci ca sclavă, am auzit adesea, cîntată de
Frăţilă în prezenţa poetului emoţionat, o poezie mai
veche, uşor modificată în transpunerea muzicală : ....în
lipsa mea ea se gîndeşte numai la mine / ea cea mai
dragă şi cea mai aleasă / dintre roabele sublime. / Ei
i se face rău de singurătate / ea stă şi spală tot timpul
podeaua / pînă o face de paispce carate / ... / ea spală
zidul casei cu mîna ei / ... / Ea îşi aşteaptă bărbatul
beţiv / ca să-i vină acasă / şi degetele albe şi le mişcă
lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasă. / ... / Părul negru
şi-l întinde / de la uşă pîn-la pat / să nu greşească
bărbatul / drumul lui predestinat . (A mea, din În dulcele
stil clasic). Mărturisesc cu toată naivitatea unui sexagenar
sentimental (şi cu riscul de a fi ironizat) că acesta îmi
pare unul din cele mai frumoase cîntece de dragoste ce
s-au putut auzi în limba romînească.
184 Alexandru Paleologu
Prezenţa fizică a lui Nichita era ea însăşi un fapt
poetic. Cu toate alterările, frumuseţea lui îşi producea
în continuare efectul irezistibil, deoarece nu ţinea numai
de înfăţişare, ci mai ales de manifestare. Părul nu mai
era atît de blond, ochii albaştri căpătaseră ceva tulbure
şi vitros, trupul se buhăise, dar fascinaţia omului avea
mai departe aceeaşi forţă cuceritoare. Nichita era, cum
spune în repetate rînduri Thomas Mann despre Mynheer
Peeperkorn, un personagiu princiar. Curtenia, largheţea,
autoritatea reverenţioasă, elocinţa, o elocinţă uluitoare,
izvorau din fiinţa lui spontan şi spectaculos. Avea un
histrionism în genul lui Hamlet (mi-l închipui perfect ca
actor în rolul acesta). Elocinţa lui era uluitoare tocmai,
ca şi în cazul lui Mynheer Peeperkorn, fiindcă sfida un
vădit handicap natural. În improvizaţiile lui strălucitoare
şi de regulă scurte, Nichita rămînea captivul cîte
unei silabe prelungite, din care se libera cu un efort
(poate şi jucat, dar totdeauna, în ultima clipă aproape
insuportabilă, biruitor în chip nesperat şi eclatant) ; era
momentul cînd cel mai adesea se producea efectul marii
inspiraţii.
Marea inspiraţie, fireşte cu hiatusurile inerente, era
regimul lui natural.
185 Despre lucrurile cu adevărat importante
VA FI LINIŞTE VA FI SEARĂ
Un vers de Virgil Mazilescu : .vorbeşte limpede şi vei
fi mîine stăpînul lumii.. Virgil Mazilescu nu vorbea
limpede şi nu a fost niciodată stăpînul lumii. Cu toate
acestea, Virgil Mazilescu vorbea foarte limpede şi a fost
nu o dată stăpînul lumii. De cîte ori îşi recita cîte o
poezie el era stăpînul lumii. Nu totdeauna erai dispus
să-l asculţi, dar nu era scăpare şi de fiecare dată erai
subjugat chiar dacă nu o auzeai pentru prima oară. Avea
atunci Virgil Mazilescu o autoritate, o siguranţă absolut
suverană. Poezia lui e o poezie de o rară precizie. Deşi,
cum spune Eugen Negrici în postfaţa (excelentă) la Va
fi linişte va fi seară, versurile lui Mazilescu .se opresc
mereu şi inexplicabil (ca într-un lapsus intermitent) ori
(se) suspendă agăţate de cele mai neaşteptate părţi de
propoziţie sau de cuvînt., ele sunt definitive, irevocabile,
stăpînitoare. Nici un cuvînt nu mai poate fi dislocat,
nici o repetiţie, nici un clişeu verbal nu e fără rost ori de
prisos : .am prevăzut totul pînă în cele mai mici amănunte ..
Îmi amintesc cum, mergînd pe Calea Victoriei, el
recitîndu-mi poezia aceasta, ne pregăteam să traversăm, dar semaforul tocmai trecuse pe roşu în momentul
rostirii versului următor : .şi piciorul retrage-ţi piciorul
şi întîmpină zeii .. Aş putea să explic de ce m-a frapat
atît de tare versul acesta, l-aş putea comenta pe larg,
dar nu cred că e nevoie (de altminteri aşa sunt mai
toate versurile lui).
Lipsa de punctuaţie (nu chiar totdeauna consecventă)
şi lipsa majusculelor în poezia lui Mazilescu nu e deloc
un simplu efect grafic imputabil unei vechi mode sau
unui neconformism de suprafaţă, ci are un caracter
funcţional, necesar în poetica lui. Cuvintele şi ordinea
lor transcriu la el nişte stări de suflet şi nişte realităţi
perceptuale atît de pregnante, atît de garantate existen
ţial, încît punerea lor la punct gramaticală nu ar
aduce decît o precizare superfluă, ba chiar restrictivă.
186 Alexandru Paleologu
Cuvintele şi frazarea capătă la el o sarcină maximă
tocmai prin reducerea flexiunii la minim şi a punctuaţiei
pînă aproape de zero. Sintaxa lui nu urmează logica
gramaticală, ci cu totul altă logică, constrîngătoare,
ineludabilă, pe care nu ştiu cum să o numesc. În tot
cazul, atent privită, gramatica lui Mazilescu se dovede
şte ireproşabilă. Mai mult : singura posibilă.
Mărturiseam că nu ştiu cum să numesc acea logică,
atît de strictă căreia i se supune lirismul lui Virgil
Mazilescu. Dacă aş numi-o logică a sentimentelor, ar fi
exact, dar insuficient. Nu mă deranjează banalitatea
formulei ; nici nu e destul de banală ca să poată fi întrutotul
adevărată. Cred că ar fi mai bună chiar aceasta :
logică a supunerii. Nu a supunerii la destin (deşi este) ;
nici, coborînd la un plan mai palpabil (.pe dracu
administratorule eu sunt realitatea, bă, realitatea palpabilă .), nici, aşadar, .supunerea la obiect. (deşi este) ; ci
a supunerii la poezie. Şi formula asta e banală, dar
spune mai mult. Virgil Mazilescu mărturisea că nu ştie
ce se întîmplă cu el cînd îşi compune versurile, că se
pomeneşte pur şi simplu compunîndu-le ; uneori la masă
cu alţii, în plină conversaţie, începeau să-l sîcîie în
minte ; zicea că nici nu şi le înţelegea întotdeauna prea
bine (deşi sunt, repet, de o straşnică precizie). Era totdeauna
uimit de poezia pe care o făcea. .Îi venea., pur
şi simplu. Goethe spunea despre propria lui elaborare
poetică : .ES dichtet. (SE face poezia). Evident, orice poet
creează după o .inspiraţie. ; dar nici un poet nu creează
în totală inocenţă, ci şlefuieşte, prelucrează produsul
primului impuls ; de multe ori acesta e inform şi pretinde
o căutare, cu ezitări şi reveniri, deseori dificile, penibile.
Acestea merg de regulă în sensul perfecţiunii. Evident,
nici Mazilescu nu era chiar inocent, evident, îşi .prelucra.
şi el poeziile, dar o făcea în sensul .imperfecţiunii., în
sensul luxării debitului poetic ; era mai curînd o opera
ţie de organizare a tăcerilor, a suspensiilor, a eludărilor. Greşeam adineaori : nici de o logică a supunerii nu
e vorba, ci propriu-zis de una a spunerii. În asta consta
marea, extraordinara lui artă. Aş prefera de altminteri
să evit epitetul .mare., nu din prudenţă, nu, vai de
mine, din preţuire moderată (din contra), dar epitetul e
prea lipsit de determinări, spunînd prea mult, nu spune
187 Despre lucrurile cu adevărat importante
destul. Era un poet extraordinar. Poezia lui e de o inteligen
ţă extraordinară. De o profunzime extraordinară. De
o frumuseţe extraordinară. Aşa cum e şi poezia lui Daniel
Turcea, cum e şi poezia lui Nichita Stănescu. Sigur, se
pot spune cuvintele acestea despre foarte mulţi poeţi,
dar despre fiecare numai cu privire la unicitatea fiecăruia.
Fiecare poet adevărat este o apariţie extraordinară, un
miracol. Spun banalităţi, evident. Dar gîndiţi-vă cît de
imens de tulburătoare sunt aceste banalităţi dacă le
realizăm în infinitul lor înţeles şi dacă ar avea toate
consecinţele pe care ar trebui să le aibă în planul imediatului.
Cine ştie ? Poate e mai bine că nu le au ; poate ştie
Cineva de ce e mai bine să nu le aibă. În planul celălalt
au toate consecinţele şi ştim, noi ştim, cît sunt de bune.
Cît sunt de bune pentru noi, aceştia, pentru noi lumea.
Am vorbit de arta lui Virgil Mazilescu, adică de meşteşugul lui, de care era fireşte conştient şi responsabil,
oricît de mult se mira de rezultat. Dar de poezia care
se făcea prin el, adică de ceea ce e propriu-zis creaţia,
era inocent şi iresponsabil. Cum iresponsabil (şi în fond
inocent) era şi în viaţă. Cîţi nu l-au blamat pentru asta,
Doamne ! Nu era nimic de făcut. Fatalitatea geniului
său (geniului rău ? geniului bun ?) îl ducea implacabil
pe drumul pe care a mers şi pe care în ultima vreme şi
l-a accelerat cu bună ştiinţă.
Daniel Turcea, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu
(vorbesc aici numai de contemporanii noştri, de aceştia
pe care-i întîlneam, cu care vorbeam) : ce stranie, ce
strînsă, ce înspăimîntătoare legătură între poezie şi
moarte ! Eram informaţi cu toţii că viaţa acestora trei
nu mai ţinea decît de un fir subţiat pînă la imaterialitate,
dar ce fulgeraţi am fost de fiece dată la vestea
totuşi abruptă şi incredibilă a morţii lor ! Cîteşi trei se
îndreptau către ea, din ce în ce mai aproape, mai degrabă
şi mai presimţitor ; făcînd poezie şi din aceasta. Cu
inima din ce în ce mai strînsă îmi venea în ultima
vreme să-i strig lui Virgil Mazilescu acest distih al său :
.mă copilul meu mă străinul meu mă / unde te duci tu
mă .. El mi-ar putea acum răspunde (chiar aşa îmi şi
răspunde, o simt) : .gîndeşte-te la mine / în spaţiul cel
mai umilit / te-am sărutat eu mortul ..
188 Alexandru Paleologu
Acum doarme la doi paşi de Daniel Turcea, în cimitirul
Mănăstirii Cernica. Mormîntul lui e sub un pom
mare şi rămuros, iar în imediata lui apropiere e o fîntînă.
Ca în grădina Paradisului din poezia persană. Privindu-l,
mi-am amintit de versul lui Baudelaire : Toujours le
tombeau comprendra le poète.
De-acum înainte, pentru el, va fi mereu linişte şi va
fi mereu seară.
189 Despre lucrurile cu adevărat importante
INSOMNIA ŞI ARTA
Cu titlul admirabil Arta insomniei, care exprimă perfect
spiritul autorului, s-au publicat postum în numărul pe
iulie 1986 al .Vieţii Romîneşti. cîteva pagini de aforisme
ale lui Marius Robescu. La începutul acestui an
editura Eminescu ne-a dat într-o elegantă plachetă seria
lor întreagă. Titlul originar e înlocuit pe copertă cu un
altul, dar figurează ca subtitlu pe frontispiciul interior.
O notă discretă a editurii avertizează : .Arta insomniei
a fost predat editurii în anul 1984, ulterior volumul fiind
revăzut de autor. Editura publică acest manuscris respect
înd ultima sa lectură.. Respectînd-o, fireşte, cum
altminteri ? cu atît mai vîrtos, cu cît poetul a decedat
între timp, în plină maturitate. Să fim recunoscători
editurii că ne face cunoscut pe această cale titlul autentic
al cărţii.
Genul aforistic era în firea lui Marius Robescu. Avea
o preferinţă evidentă pentru formulările succinte, cu
rest. O anumită rezervă, deloc prudentă, deloc retractilă,
dimpotrivă, aş zice chiar cutezătoare, se simte foarte
net în poezia lui, după cum tot atît de net se simţea în
persoana lui. Căuta să înlăture pe cît posibil vorba, în
favoarea cuvîntului. Felul său de a fi cu lumea, politicos
şi distant, dar nerefuzînd cordialitatea, nici buna dispozi
ţie, avea ceva de stil nipon, cum singur o declară expres
în Arta insomniei. Poetica lui avea o afinitate, de asemenea
mărturisită, cu spiritul haiku, fără a-l imita. Pasajele,
trecerile discursive, legăturile, sunt pe cît posibil eliminate,
în tot cazul reduse la minim, în favoarea captării
şi ascultării nuanţelor secundare, vibraţiilor afective
celor mai infim sesizabile ale cuvîntului sau scurtei
sintagme. .Cuvîntul, răscrucea ecourilor !., citim la
pagina 53.
Îmi înfrîng o firească jenă îndrăznind cu toată modestia
cuvenită să mă auto-citez, dar poate că voi fi scuzat
dacă gestul acesta nu va părea nepotrivit : mi s-a întîmplat
190 Alexandru Paleologu
să scriu, e mult de-atunci, că aforismul poate fi şi un
element al poeziei. Cartea postumă a lui Marius Robescu
îmi confirmă această părere. Asta are în definitiv importan
ţă numai pentru mine şi ar fi grotesc să-mi revendic
vreun merit, care în speţă e nul. Dar însemnat îmi pare
că Robescu a dus în această carte pînă la ultima consecin
ţă un dat al său funciar, o atitudine intelectuală şi
etică, obţinînd chintesenţa propriei poezii prin ceea ce
el însuşi numeşte aici în cîteva locuri : depoetizare.
Obţinînd chintesenţa propriei poezii, el o abate de
la funcţia incantatorie la una implicit critică, aşa cum
e în ultimă instanţă cea a aforismului. Totuşi, nu toţi
autorii de aforisme aparţin aceluiaşi tip de spirit şi nici
aceleiaşi formule stilistice. Nu-i putem considera,
decît într-o ordine cu totul exterioară (şi încă !), din
aceeaşi familie, pe, bunăoară, Lichtenberg, Chamfort,
Vauvenargues, La Bruyère, La Rochefoucauld, Nietzsche,
E.M. Cioran, G. Ibrăileanu, Victor Eftimiu. Genul pare,
prin forma lui (ceea ce, desigur, nu e fără însemnătate)
a-i reuni într-o familie de spirite, dar numai unii din ei
au, poate, între ei, oarecari afinităţi. Şi nu toţi sunt
propriu-zis moralişti, în sensul clasic, francez, al
termenului.
Nici Robescu nu e un .moralist. în această accepţie,
decît cel mult în treacăt, ceea ce se întîmplă fatalmente
oricui îşi observă semenii cu destulă atenţie. Dar se
poate spune că e moralist în sensul că propune nu doar
un mod, dar chiar un cod de conduită, ce decurge din
opţiunile lui consecvent asumate (aşa cum poezia şi
filozofia extrem-orientală propun nişte norme etice, ce
se traduc într-un stil). Cu alte cuvinte, şi îmi pare de
mare preţ lucrul acesta, aforismele lui Marius Robescu
au o finalitate utilitară, practică. Iată ce scrie el la
pagina 83 : .Mi se pare de domeniul evidenţei că, într-un
fel oarecum încrucişat, filozofia indiană se înrudeşte cu
filozofia clasică germană, iar filozofia extrem-orientală
cu cea a vechilor greci. Primele au un caracter prolix şi
dezmăsurat, cîtă vreme celelalte două sunt limitate la
măsura omului, făcute anume spre a fi însuşite. (s.n.).
Arta insomniei nu e doar o culegere de notaţii şi
reflecţii, fie ele cît de incitante, subtile sau profunde,
venite în mintea autorului prin capriciul inspiraţiei în
191 Despre lucrurile cu adevărat importante
nopţile nedormite, ci are o structură logică, o coerenţă
pe care i-o dă o preocupare constantă, mergînd în principal
pe două linii, una a lumii şi a vieţii, cealaltă a lumii şi
a artei. Coeficientul etic intră, necominatoriu, tolerant,
fără încruntare şi fără exces, nu mai puţin însă cu rigoare,
în exigenţele ambelor planuri. .În zilele noastre, din
nou, poetul trebuie să devină un exemplu moral. Dar
pentru a fi aceasta, e nevoie ca el să-şi biruie slăbiciunile.
Iar pentru ca biruinţa lui să însemne ceva, acele
slăbiciuni nu pot fi nici într-un caz mărunte. (p. 81) ;
.Cine nu ştie să-şi păstreze prietenii, se vede ajuns în
situaţia jalnică de a pactiza cu duşmanii. (p. 82) ; .A fi
moral înseamnă a avea simţul valorilor. Nimic mai mult,
deocamdată . (p. 64). Remarc că Robescu nu spune .cultul.,
ci simţul valorilor ; sunt atîţia care proclamă cultul
valorilor, dar dacă le lipseşte simţul acestora, consecin
ţele sunt, cum prea adesea se vede, deplorabile.
Cuvintele .nimic mai mult, deocamdată. le-am subliniat
eu ; invit la meditaţie asupra lor. Sunt pline de sens. Alt
precept : .Profită de ura unora împotriva altora . şi fii
drept !.. Ideea de profit, tras de pe urma urilor mutuale,
poate eventual şoca, dar e vorba de soluţia eudemonologică în faţa demenţelor lumii, iar soluţia aceasta e
una stoică şi e cea mai dificilă şi mîntuitoare virtute.
Nu ştiu cît a reuşit Robescu s-o pună în practică, ştiu
însă că e teribil de grea, ne incumbă de fapt la tot pasul,
la tot pasul riscăm să greşim. A fi drept, ca şi a ierta
(ceea ce poate nu e totdeauna drept, dar transfigurează
miraculos urîtele privelişti interioare) înseamnă maximul
de forţă a umanului ; nimic nu e omeneşte mai greu,
cînd e vorba de realităţi şi de fapte cu adevărat grave.
.Fii drept !. . uşor de zis ! . presupune o atenţie cumplită,
un echilibru peste fire. Şi asta, cum spuneam, tolerant,
fără încruntare şi fără exces (excesul fiind totdeauna
resursa cea mai facilă).
Concizia, sobrietatea, chiar parcimonia manifestărilor sufletului sunt pentru Robescu normă poetică, în
sensul extrem-oriental, adică stil, ceea ce înseamnă garanţie
în ordinea autentic umană, deci garanţie morală (contrar
.autenticităţii. anilor .30, care repudia .stilul.). Două
observaţii severe în privinţa aceasta. .Curios lucru : cînd
artistul ajunge să nu mai iubească pe nimeni devine o
192 Alexandru Paleologu
maşinărie a sentimentului universal. (p. 36) şi :
.Sentimentalii ! Iată-i pe cei cărora de fapt nu le pasă.
(p. 66). Aceste două observaţii se leagă de o mărturisire
anterioară, mai violentă : (căci, dacă refuză excesul,
sobrietatea nu-şi interzice rare dar lucide ieşiri brutale) :
.Detest crizele de conştiinţă şi pe amăgitorii care ni le
propun. Din ele au ieşit cîţiva sfinţi şi o lungă serie de
criminali. (p. 18). Această idiosincrazie, justificată ferm
în cîteva exemple, devine o atitudine iar formula ei are
valoare de precept. Există un tip de mizantropie agresivă,
pe care aş numi-o (cu aproximaţie şi poate impropriu)
.puritană. şi care, de regulă cu susţineri mai mult sau
mai puţin metafizice, urăşte şi condamnă bucuria,
frumuseţea, plăcerile vieţii ; recurent agresiunea ei ia
forme organizate declanşînd teroarea. Împotriva acestei
agresiuni, lupta nu trebuie să se lase condiţionată de ea
adoptînd aceleaşi mijloace şi mai ales nu aceeaşi
încrîncenare. Curajul eficient în atari situaţii este al
non-violenţei şi al libertăţii, al forţei de a fi drept şi a
rămîne astfel, salvînd cu orice preţ bucuria sau măcar
virtualitatea ei. .Lumea îţi ia pe nedrept puterea de a
te bucura. Nu-i consimţi !. (p. 49). Precizări în această
direcţie : .A fi serios nu înseamnă a sta tot timpul
încruntat : înseamnă a avea posibilitatea să te bucuri cu
adevărat . (p. 73) ; .Ca formă tipică a paradoxului propun
următoarea : nu pot să sufăr umorul care izvorăşte din
lipsă de seriozitate. (id.). Nici nu e de fapt umor cel care
izvorăşte din neseriozitate, nu e decît jovialitate idioată.
De fapt, neserioşii nici nu ştiu să se amuze, iar rîsul lor
pe mine mă deprimă. Marius Robescu iubeşte rîsul şi
îi ştie rostul. Iată o declaraţie şocantă (şocantă, cum e
de obicei sinceritatea şi cum e totdeauna adevărul) : .Am
văzut oameni care plîngeau ascultînd sau citind poezii.
Mie mi se întîmplă, dimpotrivă, să rîd cîteodată de
bucurie, de fericire chiar, cînd poemul o merită. (p. 54).
Iată în aceeaşi ordine de idei un aforism ale cărui ultime
două rînduri le voi sublinia, spre a releva extraordinara
lor fineţe : .Oamenii vulgari îşi închipuie că geniul are
o fascinaţie brutală, care îngenunchează sub tirania ei.
În realitate, geniul se face remarcat doar ca o concesie
(căci în fond nu ţine să fie remarcat) şi se caracterizează
printr-un fel de absolutizare a nuanţelor şi un haz uşor
193 Despre lucrurile cu adevărat importante
de trecut cu vederea de către cei neatenţi . (p. 46). Hazul
difuz al operei de geniu e anevoie discernabil, prezenţa
lui freatică . dedesubtul tragicului, tensiunilor, fatalităţilor . fiind acoperită de prestigiul clişeelor culturale
(vreau să spun : şi al clişeelor juste) ; perceperea lui e
testul ultim al inteligenţei, care, traversînd cu bine
toate dificultăţile, poate capota aici. Citind fragmentul
acesta mi-au venit irezistibil în minte în primul rînd
Mozart şi Beethoven (da, da, Beethoven, gravul, seriosul,
pateticul). Hazul acesta (şi perceperea lui) are virtuţi
mîntuitoare, e o treaptă, poate penultima, a înţelepciunii.
Dacă frumuseţea va mîntui lumea (nu se ştie ;
dar dacă ceva totuşi o va mîntui, numai frumuseţea o
poate face), atunci hazul marilor făuritori ai frumuseţii
o va seconda discret, dar luminos.
194 Alexandru Paleologu
DON JUAN
Sau blestemul ideii
Don Juan moare ca toţi ceilalţi face notă oarecum
distinctă în teatrul lui Teodor Mazilu. Nu prin .stil.,
nici prin .spirit., nici prin, hai să zicem, .mesaj.. Abundă
şi aici, ca în celelalte piese ale autorului, replicile scînteietoare,
paradoxale, brizante ; ne întîmpină şi aici
acea luciditate cinică, acea inteligenţă acidă, destrămătoare de iluzii sau, cum se zice, .demistificatoare.. Dar
în celelalte piese .demistificarea. aceasta se manifestă
virulent, avînd în subtext şi chiar în text o mînie justiţiară,
demascatoare. Ipocrizia, impostura, ticăloşia, abjecţia
morală apar în piesele lui Mazilu (ca şi în proza lui) în
forme pure, aproape experimentale, in vitro am putea
spune ; am putea spune şi că apar în forme naive (în
sens strict etimologic, adică native). Toate aceste înfăţişări
ale răului (Mazilu declară expres într-un eseu : .Problema
moralei . eterna întrebare : ce este bine şi ce este rău .
m-a preocupat cu înverşunare şi durere din primii ani
ai tinereţii.. . cf. Ipocrizia disperării, p. 86), toate aceste
înfăţişări ale răului sunt, în viziunea lui, reductibile la
stupiditate, la prostie ; există un fel de idealism al prostiei
care l-a fascinat irezistibil pe Mazilu şi pe care el l-a
aureolat în faimoasa sintagmă Proştii sub clar de lună.
.Un om prost nu poate fi niciodată moral., spune Mazilu
în volumul de eseuri din care am citat mai sus ; puţin
mai departe adaugă : .nu există genii ale răului, astea
sunt doar zadarnice figuri de stil. (ibid., p. 87). Prostia,
fiind în esenţă o funciară neputinţă de a înţelege, o
radicală opacitate în faţa realului, are nevoie să se blindeze
cu .idei.. De la Platon la Hegel şi pînă la Camil Petrescu
cuvîntul .Idee. sau, dacă vreţi, .ideea de idee., se bucură
de un prestigiu orbitor. .A vedea idei., această formulă
sibilină a lui Camil Petrescu a făcut la noi carieră ameţitoare
(în sensul că-şi ameţeşte proferatorii), dar de fapt
195 Despre lucrurile cu adevărat importante
înseamnă a vedea fantasme. .A avea idei., .a jongla cu
ideile. trece drept apanajul minţilor superioare, ceea ce
e desigur adevărat (Mazilu ne spune însă că superioritatea
e o iluzie, cf. ibid., pp. 17-19) ; dar şi mai adevărat
este că ideile sunt apanajul proştilor. Ideile simplifică
realităţile complexe ale vieţii ; pe de altă parte, ideile
complică realităţile simple ale vieţii. În numele ideilor
sunt ignorate, molestate sau distruse nenumărate chipuri
de preţ ale existenţei. Neputînd înţelege nimic din realitatea
autentică, proştii recurg la idei, mulţumită cărora
înţeleg ceva, dar prost, trunchiat, fals. Ideile acestea
sunt un repertoriu de clişee care pentru proşti reprezintă aşa zicînd .cultura.. Deşi numărul proştilor e mare
(dar poate nu majoritar), prostia e totuşi o anomalie ; e
de fapt o necroză, un deficit de viaţă autentică. E robustă,
dar lipsită de vitalitate, grevată de egoism şi poltronerie,
forme denaturate ale instinctului de conservare.
Asocierea care se face în mod comun între vitalitate şi
prostie e pură aberaţie. Numai inteligenţa e aptă de
viaţă, vulnerabilă dar invincibilă ca şi viaţa.
Afară de prostia crasă, Mazilu mai are în vedere o
altă formă a prostiei : prostia cu aparenţe de inteligenţă.
Inteligenţă subtilă, realmente cultivată, dar obliterată
de egoism şi poltronerie, făcînd din cauza asta mize
viciate în existenţă. Aşadar funcţionînd neinteligent.
Evident, nu ideile ca atare sunt stupide, ci relaţia insului
(=prostului) cu ele, care le transformă în clişee, adică în
elementul mecanic al raportului . Cu cît insul e mai .intrat la idee., adică
mai .ideizat., chiar .ideologizat., cu atît efectul e mai
mecanic şi ridiculul mai net ; aceasta e formula comicului
mazilian, aceeaşi cu a celui caragialesc. E un comic de
situaţie (trebuie de altminteri spus că nici nu există alt
comic decît cel de situaţie, adică efectul unui raport ;
comicul de limbaj, atît de frecvent la Caragiale, prezent
şi la Mazilu dar nu prin deformare ci prin modul plasării,
nu e nici el altceva decît tot un comic de situaţie).
Deosebirea dintre Mazilu şi Caragiale e că acesta avea
o structură funciarmente dramaturgică, iar primul una
de .moralist., de aceea teatrul lui e mai abstract : e un
teatru de .moralităţi., deci un teatru .de idei. ; paradoxul
lui Mazilu constă în faptul că este el însuşi un .om de
196 Alexandru Paleologu
idei.. Are aşadar dreptate tînărul critic Ioan Buduca
afirmînd că în teatrul lui Teodor Mazilu există în fond
un unic personaj, anume Mazilu însuşi, şi că în Ipocrizia
disperării se poate vedea că Mazilu era conştient de
aceasta (cf. Un moralist pentru viitor, .Amfiteatru., nr.
7/1981). Cum adică ? Romanţioşii proşti sub clar de lună,
proştii culturalizaţi, proştii de toate felurile, dar apţi cu
toţii de orice ticăloşie, nu sunt în ultimă instanţă decît
însuşi autorul ? S-a demascat el pe sine aşa necruţător ?
Da, toţi avem în noi destulă prostie, mai mult sau mai
puţin latentă, toţi suntem virtualmente apţi de mari
ticăloşii. Numai inteligenţa, cîtă o avem şi pe ea, şi
simţul vieţii autentice, adică propriu-zis bunul simţ, ne
ţin în şah aceste latenţe. Cine e destul de lucid, cine se
cunoaşte bine pe sine însuşi, ştie aceasta. Să reţinem
vorba lui G. Călinescu : .Stănică Raţiu c.est moi !.
Am avut nevoie de această prea lungă introducere ca
să spun pe scurt prin ce anume Don Juan moare ca toţi
ceilalţi face o notă distinctă în teatrul lui Teodor Mazilu.
De fapt, ceea ce vreau să spun acum se vede uşor de la
sine, nu ar fi fost necesar să o subliniez eu, dar îşi
capătă tot sensul pe fundalul celor spuse mai sus. În
Don Juan moare ca toţi ceilalţi nu e vorba de proşti, nici
de ticăloşi. Nici gardianul, om cumsecade, nu e deloc un
prost, ci doar un biet ins frustrat, plin de visuri compensatorii
şi de idealuri inaccesibile. Toate personajele doresc
să scape de condiţionare şi să trăiască omeneşte, autentic,
viu. Dialogurile esenţiale sunt cele dintre Don Juan şi
Maria-Magdalena, pe de o parte, şi Don Juan şi gardianul,
pe de altă parte. Maria-Magdalena are doar funcţia
episodică de a reprezenta femeia-serie, din nomenclatorul
cu cele mille e tre de aventuri galante ale lui Don
Juan. Gardianul ar vrea să fie un Don Juan, ceea ce
pentru el ar însemna viaţă autentică, ieşire din condiţionarea
mecanică a existenţei lui de gardian, dar nu poate
decît să cadă în condiţionarea cealaltă, bovarică, a
cititorilor de magazine ilustrate, fascinaţi de gloria
.monştrilor sacri.. Don Juan îi explică ce iluzorie şi
penibilă e această presupusă fericire, simplă supunere
mecanică la un model mitizat, la un clişeu .cultural.,
adică la o .idee.. Don Juan e liber în măsura în care e
subiectiv distanţat de .ideea. pe care o reprezintă, dar
197 Despre lucrurile cu adevărat importante
e constrîns de rolul său, adică de .orizontul de aşteptări. al societăţii, să se supună modelului .cultural. al
ideii .Don Juan.. E, în cele din urmă, ucis de .idee., dar
cel puţin e conştient de asta, nu-şi pierde luciditatea.
Moartea lui e o .necesitate înţeleasă. ; deşi nu e, în
motivaţia ei, decît o simplă constrîngere, e totuşi
liberatoare, întrucît el moare în definitiv .ca toţi
ceilalţi., în ciuda faptului că joacă un rol.
Dacă pentru Don Juan salvarea ar fi să scape de
propria lui legendă, să nu se supună .ideii. şi să poată
şi el .trăi ca toţi ceilalţi., pentru Maria-Magdalena
lucrurile stau invers. Pentru ea, viaţa autentică, ieşirea
din condiţionarea prea confortabilă a existenţei ei de
curtezană, ar fi să se supună modelului ; ea năzuieşte
zadarnic să i se supună, să trăiască efectiv căinţa, suferin
ţa, răscumpărarea. Dar nu reuşeşte ; ratează această
şansă. În episodul al doilea, cînd apare sub chipul
propriului ei .mit., instituţionalizat, instalată tot prea
confortabil ca un fel de Doamnă de Maintenon în funcţia
ei .culturală., momentul acela salvator, de care vorbeşte
Evanghelia lui Luca (7, 38-50), e depăşit, escamotat,
uitat : .stătea înapoi lîngă picioarele lui Isus şi plîngea.
Apoi a început să-i stropească picioarele cu lacrimile ei,
să i le şteargă cu părul capului ei ; le săruta mult şi le
ungea cu mir. . de momentul acesta declarat etern de
însuşi Mîntuitorul, Maria-Magdalena din piesa lui
Mazilu nu pomeneşte decît în treacăt : l-a pierdut.
Maria-Magdalena din Evanghelie săvîrşise în aparenţă
un gest de un erotism exacerbat, dar în fapt, ca şi acel
Jongleur de Notre-Dame al lui Anatole France, a făcut
ceea ce ştia cel mai bine să facă, iar gestul ei e transfigurat
de intensitatea umilinţei şi regretului. În piesa
lui Mazilu nu putea fi vorba de aşa ceva, ci numai de
cele două eşecuri complementare : Don Juan nu reuşeşte
să scape de rolul lui Don Juan, Maria-Magdalena nu
reuşeşte să rămînă în rolul ei adevărat. Singurele
personaje inteligente şi neticăloase din teatrul lui
Mazilu sunt sortite eşecului.
198 Alexandru Paleologu
PROFESIUNEA DE CRITIC DE ARTĂ
Nu numai o dată am auzit despre Andrei Pleşu
aprecierea că ar fi un .filozof al artei.. Asemenea apreciere
se vrea un elogiu maxim, presupunînd că nimic
nu e mai presus de filozofie. Mă împotrivesc şi presupunerii,
şi beneficiului acordat lui Pleşu pe atare temei.
Postularea acestei proeminenţe ţine de marota ierarhizării pe categorii generice şi nu pe valori particulare,
proferată de regulă, în propriul profit, de către filozofi,
cu precădere cei de filieră post-kantiană, ca Hegel sau
ca irezistibilul nostru Noica. Dacă nu ne lăsăm striviţi
de autoritatea lor (e greu să nu ne lăsăm, dar dacă nu
izbutim acest efort suntem pierduţi), nu se poate să nu
vedem că dintre marii filozofi ai lumii, care nu sunt prea
mulţi, singur Platon suportă alăturarea de marii artişti
ai lumii, şi o suportă fiindcă este el însuşi unul din aceştia.
În adolescenţa mea am citit cu pasiune şi folos o
carte care mai avea curs pe atunci, Philosophie de l.art
a lui Hippolyte Taine, dar, în pofida titlului, această
carte nu avea nimic comun cu filozofia. Un filozof
propriu-zis poate avea vederi remarcabile asupra artei,
înţeleasă ca exutoriu sau paradigmă, cum o aflăm la un
Schopenhauer, la un Kierkegaard, la un Nietzsche, dar
nu capătă prin asta condiţionarea restrictivă de .filozof
al artei., ci rămîne filozof pur şi simplu. Din ambiţia de
a acoperi toate domeniile, sau, mai echitabil spus, din
nevoia rotunjimii speculative, autori de mari sisteme
filozofice au dat şi cîte o estetică. Critica puterii de
judecată a lui Kant e o prea frumoasă speculaţie, de o
extraordinară profunzime, dar ca estetică rămîne cam
alături de drum (iar din obsesia ierarhizării ajunge
bunăoară să plaseze muzica pe ultimul loc, mai prejos
de arta grădinăriei, dînd ca motiv şi faptul că muzica
îi deranjează pe vecini !) ; Hegel, care avea o mult mai
bună cultură artistică, şi-a umplut Estetica cu o sumedenie
de consideraţii admirabile, dar delirul ierarhizării merge
199 Despre lucrurile cu adevărat importante
la el într-o ameţitoare ascensiune din treaptă-n treaptă
pînă la cea supremă a Spiritului Absolut. Oricum, o
teorie estetică îşi are rostul numai într-un sistem de
filozofie generală. Dar un .sistem de estetică., dat ca
atare, nu e decît o vană şi pedantă speculaţie (ca şi
.teoria literaturii. de altfel, care proliferează sufocant
în zilele noastre). Critica, literară şi de artă, este însă
o disciplină necesară şi creatoare. Filozofia culturii, care
implică fireşte şi arta, are sens ca ramură a antropologiei
şi poate fi ca atare de mare seducţie şi interes, dar o
.filozofie a artei. ca disciplină specială nu se poate constitui
(şi nu ar avea, în tot cazul, decît un regim subaltern).
Am făcut această digresiune destul de pedantă la
rîndul ei, de fapt foarte aproximativă, pentru a-l apăra
pe Andrei Pleşu şi de eventualul risc de a fi socotit
.estetician. (nici nu prea ştiu dacă acest termen e sau
nu sinonim cu cel de .filozof al artei. ; ambii au oricum
sinonimia inconsistenţei lor).
Andrei Pleşu e unul din puţinii noştri mari critici de
artă. Fiecare articol al său reprezintă mai mult sau mai
puţin un eveniment. El e, ce-i drept, şi filozof, dar nu
.al artei., ci filozof pur şi simplu, cu Minima moralia.
Eticul, ca materie de studiu, aparţine antropologiei, dar
morala ca disciplină normativă şi speculaţie existenţială
aparţine filozofiei, fiind de fapt principala ei finalitate
(magistrul nostru, al lui Pleşu şi al meu, nu admite
asta, dar în domeniile noastre discipolatul fecund se
confirmă prin .despărţire.).
Andrei Pleşu e un critic de artă din familia unui
Eugenio d.Ors. Ca şi acesta, el se mişcă cu libertate şi
siguranţă în diversitatea marilor repere ale gîndirii şi
culturii, desfiinţînd etanşeitatea zonelor lor de manifestare.
Ca şi acesta, se declară profesionist, dar nicidecum
.specialist.. Repudiază tipul specialistului pedant, mărginit
şi grav, care nu avansează nici o ipoteză fără o mie de
precauţii .ştiinţifice. sau circumstanţiale (
întocmai cum se delimitează Eugenio d.Ors de acest tip
în paragraful intitulat .Criticul de artă care nu vreau
să fiu. din eseul său Profesiunea de critic de artă. Tot
ca d.Ors nu se fereşte grijuliu de .frivolitate. şi ştie să
nu îi piardă polenul şi revelaţiile. Felul său de a privi
200 Alexandru Paleologu
arta, totodată cu pasiune şi degajare, felul acesta, aş
zice, stendhalian, îl apropie de asemeni de înaintaşul
său barcelonez. .Prima mea atitudine critică în faţa
operei de artă noi . sau nouă pentru mine . se reduce
la tăcere. Nu sfătuiesc pe nimeni să mă smulgă din ea,
silindu-mă să-mi spun părerea. Nici dacă mă silesc singur,
rezultatul nu este mai bun. După această tăcere iniţială,
privesc timp îndelungat, cu calm şi poate aparent distrat
(...)... felul meu de a privi distrat, pe care l-am numit
aparent, dar care e de fapt real într-o anumită măsură.
În orice caz nu e vorba de un efort : nu mă aşez pe rînd
la diferite distanţe de operă, nici nu mijesc ochii, nici nu
duc mîna la ochi rotunjită în formă de tub. (...). Urmează
apoi a treia etapă metodică ce constă în a te îndepărta
de opera de artă după ce ai privit-o în felul acesta şi a
te dedica altor treburi, ba chiar altor preocupări. Să te
îndepărtezi de ea pentru a te întoarce apoi din nou la
ea. Momentul întoarcerii este poate cel mai instructiv.
Lucrurile încep să apară foarte limpezi în salutul acesta
angelic, prilejuit de fiecare nouă întîlnire. (E. d.Ors, op.
cit., Bucureşti, ed. Meridiane, 1977, pp. 143-144). Să ne
amintim că .salutul angelic. se adresează cu vorbele
gratia plena. Gesticulaţia şi poza .competentă. sunt
înlăturate dezinvolt şi autoritar. Competenţa reală e,
bineînţeles, implicit una tehnică, dar mai ales una umană.
Deci : culturală (ca să nu zic .umanistă.).
Un astfel de critic, capabil de fecunde hiperbole şi de
formulări izbitoare, e necesarmente un autor concis.
Concis în expresie şi succint în argumentare. Frapant,
nu pisălog. De aceea textele lui Andrei Pleşu au darul
fermecător de a nu sătura niciodată. De aceea el nu
scrie şi nici nu cred că va scrie vreodată indigeste tomuri
.exhaustive.. Exhaustive sunt la el privirea, înţelegerea
şi fulgurantele lui formulări. Stilul lui are ceva de esenţă
aforistică, nu departe de al unui Nietzsche sau al unui
Lichtenberg, deşi nu se exprimă în atare formă ; un stil
rezumativ, transparent, strălucitor.
Andrei Pleşu a scris, e drept, şi o .carte unitară.,
Pitoresc şi melancolie, o carte foarte înrudită ca spirit cu
Barocul lui Eugenio d.Ors. O carte de 262 de pagini,
alertă şi profundă, plină de o erudiţie nu lipsită de
voluptate livrescă şi de umor, ca în Pseudokinegetikos,
201 Despre lucrurile cu adevărat importante
în Rabelais sau în subsolurile savante şi maliţioase din
studiile istorice ale profesorului Alexandru Elian.
Cartea sa recentă, Ochiul şi lucrurile, apărută la
începutul acestui an (editura Meridiane) se deschide, în
chip de introducere, cu un studiu asupra statutului istoriei
artei considerată .ca disciplină academică. şi încercînd
o circumscriere clară a problemelor pe care le ridică azi
această disciplină în perspectiva istorică a domeniului.
Deci : despre istoria artei ca .profesiune de critic., căci,
nu vom repeta niciodată de-ajuns, un istoric de artă e
neavenit dacă nu e totodată, prin vocaţie, un critic, desigur
cu un profil propriu şi cu anumite condiţionări speciale.
Istoria artei este o  cu obligaţii de
metodă şi rigoare, precum şi de coordonări teoretice, mult
mai explicite decît în critica propriu-zisă, împuţinîndu-i
astfel eficienţa. Critica e cu atît mai eficientă, cu cît
intră mai direct în dialog cu opera (sau, după expresia
lui René Huyghe, în .dialog cu vizibilul.). Dar domeniile
nu trebuiesc separate etanş, nu trebuiesc puse în alternativă. Discutînd problema limbajului, Andrei Pleşu
spune la un moment dat : .Progresele actuale ale lingvisticii,
ale teoriei informaţiei, trebuie să intre neapărat în
orizontul de preocupări al istoricilor de artă. (...) Nu
doar cercetarea artelor are ceva de aflat de la lingvistica
modernă. Şi lingvistica are ceva de aflat de la cercetarea
artelor. Or, de obicei, aceasta din urmă îşi refuză orgoliul
legitim al iradierii, preferînd cuminţenia sterilă de a se
pune la unison cu ticurile metodologice ale ultimei ore.
(pp. 17-18). Îndreptăţit sau nu, .orgoliul iradierii. e de
regulă o trăsătură firească a artistului, dar îl caracterizează şi pe criticul de reală dotaţie. Căci criticul de
reală dotaţie e necesarmente un artist ; de asemeni şi
istoricul de artă, dacă e unul de anvergură, adică e în
acelaşi timp şi un critic autentic. Arta lor e în chip
eliminatoriu o artă a admiraţiei. Am afirmat aceasta de
lungă vreme şi am repetat-o mereu, stîrnind, n-am înţeles
de ce, nedumerire şi deriziune. Evident, simţul critic
fiind selectiv, negaţia face parte din arsenalul său, dar
ca efect secundar. Chiar şi atunci cînd, în anumite stadii
de criză istorică (cu aferentele malformaţii culturale),
acţiunea critică se vede în postura de a trebui să opereze
un ecarisaj general printr-un În lături ! maiorescian,
202 Alexandru Paleologu
aşadar cînd negaţiei îi revine un rol primordial, ea nu
rămîne mai puţin un efect secundar al nevoii de a admira
(nevoie ce validează fiinţa umană ca atare). De aceea am
resimţit şi ca o satisfacţie personală, de amor-propriu, titlul
celei mai recente cărţi a lui Cioran, Exercices d.admiration.
Admiraţia fiind o artă, deci o disciplină, pretinde o tehnică
proprie, ce se cultivă şi se rarefiază prin exerciţiu.
Un astfel de artist este Andrei Pleşu. De aici vine
straşnica forţă de iradiere a textelor lui.
După introducerea din care am citat, cartea e alcătuită
din trei secţiuni, prima fiind intitulată .Materiale pentru
o istorie a criticii de artă romîneşti. şi tratînd cîteva
repere importante ale acestei .profesiuni. în ţara noastră,
după primul război pînă azi ; a doua, .Istorie contemporană., despre cîţiva artişti romîni clasici şi contemporani
(precedaţi de 7 texte asupra unor chestiuni de caracter
mai general) ; a treia, .Istoria vizualităţii europene.,
abordează cîteva subiecte esenţiale ale culturii mondiale
(căci .europeană. mai înseamnă încă, din fericire, .mondial
ă.) ; aici, afară de  Prin titlurile date atît introducerii, cît
şi următoarelor trei secţiuni, autorul îşi revendică şi
calitatea de istoric. Căci, dacă aşa cum am afirmat, un
mare istoric de artă e necesarmente şi un critic, la rîndul
lui, criticul nu poate să nu aibă, fie şi numai implicit,
o viziune istorică.
De fapt, Ochiul şi lucrurile e o culegere de texte
diverse, studii elaborate ca lucrări de plan în cadrul
Institutului de istoria artei, articole apărute în cursul
anilor în .Viaţa Romînească., .Secolul 20., .Arta., texte
pentru cataloage de expoziţii, cronici etc. Unii dintre
prietenii autorului deploră în privat această dispersare :
.Păcat de Andrei, cu talentul lui remarcabil, că se risipeşte
în articole comandate, nu ştie să refuze solicitările
ocazionale, se lasă acaparat în loc să se concentreze
într-o lucrare proprie de mai lungă respiraţie, în care
să-şi dea măsura etc., etc.. Sau, alţii : .După Pitoresc şi
melancolie, aşteptam de la el încă o carte serioasă, nu
o simplă culegere.... Acest gen de recriminări vine din
203 Despre lucrurile cu adevărat importante
aceeaşi prejudecată a ierarhizării pe categorii, de care
vorbeam la început. Mai întîi, de ce .simplă culegere. ?
Cei care pun chestiunea în felul acesta îşi închipuie
probabil că un op unitar, .sinteză. sau monografie, e
prin definiţie un lucru serios, iar culegerile o formă
facilă de manifestare editorială. De multe ori importan
ţa unor texte publicate prin reviste se relevă abia la
culegerea lor în volum, unde consecvenţa şi temeinicia
gîndirii capătă corp coerent, constituind o operă. Cîrtitorii
aceştia nu au idee de scrupulul şi de munca pe care un
critic autentic le depune şi în redactarea unei notiţe de
o pagină şi jumătate. Ca să rămînem în perimetrul criticii
de artă, să amintim volumele lui André Lhote Parlons
peinture, Peinture d.abord, La peinture, le coeur et l.esprit,
culegeri de cronici, cărţi admirabile, luminoase şi precise,
fundamentale în domeniu. A considera a priori superficiale
articolele, cronicile şi eseurile şi abuzivă culegerea lor
nu denotă decît lenea minţii şi carenţe de cultură.
Ce tip de critic este Andrei Pleşu ? El nu e propriu-zis
un comentator, un exeget ; e un interpret, dar nu în sensul
de hermeneut, ci în acela de artist, de interpret al unei
partituri. Iată ce spune el, deconspirîndu-se, în cîteva
rînduri din textul consacrat lui Goethe : .Histrionismul
înalt e în acelaşi timp mai modest şi mai pretenţios. El nu
vrea să obţină pur şi simplu succesul, ci să-şi modifice
ambianţa. Aşadar ţelul său nu este să devină agreabil cît
mai multora, ci necesar tuturora. Histrionul mediocru se
manifestă în beneficiul său ; el lucrează pentru propria sa
plăcere, fiind convins că ceea ce îi place lui place şi celorlalţi.
Histrionul sublim lucrează pentru plăcerea celorlalţi şi
nu-şi extrage plăcerea proprie decît din voluptatea de a
fi cauză plăcerii altora. Histrionismul înalt e, de aceea, o
formă . nobil disimulată . a jertfei de sine. (p. 229 ş.a.).
Cuvîntul ce revine cel mai des în scrisul lui Pleşu este
metabolism. Metabolism,  de la verbul
, înseamnă schimbare, întoarcere, răsucire,
răsturnare, modificare. Adică acţiunea atribuită de autor
histrionismului .înalt.. Ca şi G. Călinescu, ca şi Nae
Ionescu, Andrei Pleşu este un histrion superior. De aici
efectul de şoc al textelor şi tuturor intervenţiilor lui, ridicarea
la puterea n a oricărui subiect pe care-l atinge. E un
conferenţiar de zile mari, luările lui de cuvînt nu sunt
204 Alexandru Paleologu
numai o rară desfătare intelectuală, ci şi totdeauna un
spectacol ieşit din comun. E în intimitate un povestitor
fabulos, dublat de un formidabil mim. Amicii săi nu se
pot sătura de relatarea inenarabilă a unei călătorii în
Indonezia şi o reclamă din nou de cîte ori împrejurările
o permit. Aşa cum în articolul despre G. Călinescu, Pleşu
îl vede pe marele critic ca pe o a doua ipostază, în alt plan,
a lui Caragiale, el însuşi poate fi privit ca o a treia variantă
a modelului.
De obicei, autorilor dotaţi cu asemenea vervă şi
expresivitate nu li se prea face credit în privinţa capacităţii de muncă ingrată în arhive, a răbdării, migalei,
efortului susţinut, deşi exemplul lui G. Călinescu infirmă
zdrobitor această prejudecată. Orgia de erudiţie din
Pitoresc şi melancolie uimeşte dar nu surprinde, fiind o
formă hedonistă de histrionism cărturăresc. Dar iată-l
pe Andrei Pleşu devotîndu-se cu abnegaţie unui travaliu
nerăsplătitor, inatractiv, de cîrtiţă, un travaliu ce pretinde
efectiv acea .jertfă de sine. de care pomenea în pasajul
citat adineaori. E vorba de studiul asupra activităţii
teoretice şi publicistice a lui Ştefan I. Neniţescu. Ihn zu
lesen ist eine Poenitenz, . cum spune Nicolai Hartmann
despre un filozof german contemporan cu Hegel. A
parcurge atent imensul material rebarbativ şi prolix, de
o întortocheată preţiozitate, al lui Neniţescu, pentru a
descoperi şi extrage sensul profund al intensului său
efort de gîndire şi formulările uneori săgetătoare din
buletinele sale critice, reprezintă într-adevăr un .eroism
umil., cum îşi numeşte Pleşu profesia. Dar această
umilitate nu-l poate totuşi dezbăra de talent. Transcriu
aici cîteva rînduri în care-şi portretizează personajul :
....în toamna anului 1977, cînd l-am cunoscut, Neniţescu
nu ne-a apărut ca un estet interesat de «piaţa» artistică,
ci ca un cărturar afabil, aplecat, cu creionul în mînă,
asupra lui Thoma de Aquino sau a lui Leonţiu din Bizanţ...
Justificarea prelungitelor sale, surîzătoare tăceri ar putea
sta aici, în preaplinul unor astfel de lecturi. (p. 31).
L-am frecventat şi eu pe Neniţescu în ultima sa perioadă
de viaţă. Era un bărbat înalt şi venerabil, cu figura
uscată, de o britanică distincţie de baronet savant,
arborînd surîsul superior al dogmaticului tolerant,
neclintit în certitudinea adevărurilor sale. Umbla cu un
205 Despre lucrurile cu adevărat importante
baston prea lung, care-l silea să-şi îndoaie braţul drept
în unghi ascuţit. Îmi imaginez cu amuzament clandestin
contrastul dintre acest personaj şi interlocutorul său,
trapu, foarte brun, sprîncenat, cu barbă neagră en collier,
despărţiţi prin distanţa a trei generaţii şi prin îndepărtarea
primului de fostele sale preocupări, actuale şi vii
la cel de al doilea, sosit prea tîrziu pentru o confraternitate
profesională, dar uniţi amîndoi prin comunitatea
afinităţii de spirit.
Un erou umil : criticul. E titlul primului text din a
doua secţiune a cărţii. O confesiune plină de autoironie
mortifiantă, mai plină însă, malgré tout, de gravitatea
asumării unui rol ingrat, expus tuturor hulelor, ce-şi
revendică totuşi, modest dar ferm, legitimitatea de atîtea
ori contestată. Nu rezist ispitei de a cita, fără parcimonie,
cîteva pasagii : .Cînd criticul devine... un personaj antipatic,
nu se petrece nimic deosebit. S-ar zice dimpotrivă,
că fenomenul ţine de legea destinului critic. Se poate
întîmpla însă ca la un moment dat criticul să-şi devină
lui însuşi antipatic. (...) vei ajunge să nu-ţi mai tolerezi
complezenţele. Te vei sătura de severităţile tale. Te vei
sătura în egală măsură şi de regia de camuflaj a propriilor
nelămuriri, micile abilităţi de ocazie. (...) indulgenţele
tale (la care uneori normele de convenienţă curentă te
obligă). Te vei sătura să fii tratat de «cunoscător», să te
întrebe mătuşile ce crezi despre natura moartă din
sufragerie, iar vecinii cu cît s-ar putea vinde un dulap
de epocă (...) Ştii bine că nimeni nu deţine criterii infailibile
de judecată, că valorile se confirmă sau se infirmă
fără intervenţia ta, dacă nu chiar în pofida ei. Că din
sutele de artişti de care trebuie să vorbeşti «cu competen
ţă» unii sunt de pe acum condamnaţi la anonimat,
iar ceilalţi pot oricînd să scape vigilenţelor tale. Ştii
bine că e barbar şi nemilostiv să desfiinţezi într-un sfert
de pagină eforturile de cîţiva ani ale unui artist, fie el
şi mediocru. (...) Şi totuşi, suportînd toate servituţile,
critica există ; există în ciuda inoportunităţii ei, în ciuda
imposibilităţii ei ; la rîndul lui, criticul există de asemenea,
ca cineva al cărui rol nu poate fi jucat cum trebuie decît
de el însuşi. Criticul e un tip uman indispensabil, distinct
de oricare altul şi prin urmare de nesubstituit. Funcţia
sa nu poate fi preluată nici de artist, nici de estetician,
206 Alexandru Paleologu
nici de jurnalist. Ea este o funcţie ingrată, desigur. Dar
e o funcţie autonomă. Şi inevitabilă..
Da. Nimic de adăogat.
P.S. Critica implică o conştiinţă de cultură. O conştiinţă critică de cultură. Aceasta înseamnă cu necesitate,
chiar dacă numai anumite împrejurări impun declararea
ei expresă, o conştiinţă civică. De aceea îmi pare infinit
regretabil şi de neînţeles faptul că autorul nu şi-a inclus
în acest volum memorabilul articol Rigorile ideii naţionale
şi legitimitatea universalului (apărut în .Secolul 20.,
nr. 1-2-3/1981).
P.P.S. Băteam şeaua ca să înţeleagă iapa : adăugînd
acel post-scriptum ştiam foarte bine că nu autorului, ci
cenzurii îi era imputabilă .omisiunea.1.