[1] NOUL
EROTOCRIT
NOUL
EROTOCRIT
COMPUS ÎN VERSURI 
DE
ANTON PANN.
TOMUL AL TREIEA.
SIBIU, 1837. 
S-au tipărit la Geroghie de Clozius. 

NOUL 
EROTOCRIT.
PARTEA A TREIA.

Areti era cuprinsă de un dor foarte grozav, 
Ş-aprinsă d-o fierbinţeală întocma ca un bolnav. 
Care-nsetat fiind tare tot cere apă să-i dea, 
Ş-îmflăcărata lui sete mai mult s-aprinde cât bea: 
Mai cu asupra în frige, în pedepseşte cumplit, 
Ş-întru cele din lăuntru s-arde-n foc nesuferit. 
De îi vor aduce doftor nu-i poate fi de folos, 
De-i vor da-ntr-acel ceas leacuri îl vatămă mai vârtos. 
Numai când e apă-n gura-i ia răpaos l-al său foc, 
Şi cum o înghite iarăşi înstoşează pe loc. 
Aşa şi ea, când adesea pe iubitul îşi vedea, 
Întru acele minute puţin să ai liniştea; 
[2] Căci chipu-i o bucurie-n inima ei azvârlea, 
Care plumânu-i cel fraged oareşcum îl răcorea. 
Iar cum să ducea îndată ş-în ochi nu-l putea vedea, 
Inima ei deodată de flăcări să aprindea. 
Dorul îi cuprindea pieptul, ş-o pedepsea nencetat, 
N-avea un minut odihnă, petrecea tot în oftat. 
Faţa ei ce îmflorită să schimba de ce trecea. 
Din zi în zi frumuseţea-i şi mai mult să veştejea. 
Căci, gândurile spre hrană totdauna le avea, 
Nu-ngrija ea de mâncare, nici să mai împodobea. 
Măcar unminut mâhnirea din ochii ei nu lipsea, 
Melanholia cu totul o usca şi o topea. 
Înimă totodată şi frică ş-amor purta, 
Şi fără de contenire tot cu aste să lupta. 
Părinţi ei văzând iară că slăbea şi să topea, 
Să întristase cu totul, şi boala nu-i pricepea.
Cari şezând, între dânşii, zicea de ea într-ascuns: 
Dă ce oare-ntr-astă stare fiica noastră a ajuns. 
Deloc ea somn nu mai are, nici nu o vedem mâncând?
Cum am putea să pricepem ce patim-o fi având. 
O întreba tot întruna să le descopere lor, 
Ce păs are? Ce-ntristare şi ce dureri o dobor. 
De a slăbit într-atâtă şi sa uscat faţa sa, 
Să spue, ca să-i aducă doftor a o căuta, 
Iar ea, ca să nu-i priceapă păsul ascuns ce-l avea, 
Să prefăcea că-i veselă ş-alte nimicuri spunea. 
[3] Cu o politică mare, şi vicleşug ea umblând, 
Să făcea că-i sănătoasă, sicretul său ascunzând. 
Aşadar patim’ ascunsă cine o ar fi-nţeles?
Cine era s-o cunoască şi să o spue ales?
Nu putea alt să priceapă, păsul ei aşa d-a drept, 
Decât numai Efrosina, ce-i ştiea al ei sicret.
Pentru că numai la dânsa dorul şi focu-şi spunea, 
Şi gândurile ei toate pe larg i le tâlmăcea. 
Carea ş-întrebuinţase felurite mijlociri, 
S-o-nduplece şi s-o facă să uite aste gândiri.
Nădăjduind că Amorul întârziind va-nceta, 
Dar s-a arătat greşită toată socotinţa sa. 
Că Areti într-acestea totdauna petrecând, 
Într-o zi-ncepu să-i spue într-acest chip al său gând. 

ARETI către EFROSINA

Ah dadaco! Să ştii că pier şi mor fără-ndoeală, 
Că nu poci nicidecum să es dintr-a mea socoteală- 
Doresc p-Erotocrit să-l văz, şi voesc să auze
Pătimirea mea însăşi chiar dintr-ale mele buze. 
Să-i vorbesc însă într-atât mult de înţelepeşte, 
Încât să nu simţă deloc dorul ce mă munceşte. 
Vezi cum slăbesc, şi cum ofetz mă auzi totdauna
Şi cum vărs lacrămi nencetat de n-am nici o zi bună.  
[4] Din ochii mei e nelipsit, îl văz că mă priveşte, 
Şi orce glas d-oi auzi-m pare că el vorbeşte.
D-aceia numai poci sta-npotrivă, în credinţă, 
Ce-o să caut vreun mijloc spre a mea uşurinţă. 

POETUL. 

Până aici Efrosina nădejde tot mai avea, 
Ca cu vreme să se stingă focul dorului în ea. 
Dar văzând că într-atâtă de mult răul s-a întins, 
Şi cum că lui Erotocrit, fără a se ruşina, 
Ca singură în persoană amorul a-şi arăta, 
A început deodată a i să înpotrivi, 
Şi dându-i iară-şi povaţă, într-acest chip îi vorbi. 

EFROSINA către ARETI. 

Ce ai păţit, fiica mea? Ce sânt aste cuvinte?
Pentru ce te ticăloşeşti, ca o fără de deminte?
Şi cum fără de socotinţi, şi făr’ de chipzuire
La un asemenea Amor fac într-atâtă pornire. 
[5] Dacă-n teatru ai văzut p-Erotocrit călare. 
Între ceilalţi viteji şi el suliţa-n luptare, 
Ce minune s-a întâmplat, care să te rănească, 
La un biuit l-a luat cununa cea gătită, 
Ce a eşit de acolo dac-aş-a fost ursită. 
Din întâmplare-i veni lui, iar nu din vitejie, 
N-au fost alţi biruitori, cari-s ştiuţi şi ţie. 
Adu-ţi aminte de atunci, când pe cal s-atârnase, 
Cum începuşi să lăcrămezi, şi fiori te-apucase?
Nu ţii minte cât de grozav l-a lovit Chipiotul
De zicea toţi că a perit Erotocirt cu totul 
Dar daă şi cu Hardim să-ntâmpla să se bată, 
Crez că el nu-l lăsa să ia cununa niciodată. 
Ci la aceasta i-a slujit o mică norocire, 
Care singurul poţi să spui, fără tăgăduire. 
Că n-ai uitat, socotesc ameţelile tale, 
Şi cutremurul ce-l aveai când îl priveai cu jale. 
Fie chiar voinic şi frumos precum îţi pare ţie,
Dar dintr-acesta l-a judecat vrednic de soţi să-ţi fie. 
Nebuniea-ţ l-acest sfârşit a porni te grăbeşte, 
Dar asfel de roadă deloc lui nu să potriveşte. 
Şi chiar de să va-ncerca el mâinile să-şi întinză, 
În zădar să va osteni, nu va putea s-o prinză, 
Nu să va-n amistui stomahu-i aşa hrană. 
Socoteşte dar, fiica mea, şi prejudecă bine, 
Necazurile ce urmez a veni peste tine. 
[6] Vai mă mir cum am simţirii cum mai sânt în odină!
Cum mai am limbă să vorbesc! Ş-în ochi cum am lumină!
Ah! Suflete cum e mai stai! Şi sum nu eşi din mine!
Ah! Stăpâna mea, cum alergi la peirea-ţ de sine!
Cerul să-ntună de nori, tună, fulgeră, ploă, 
Ş-asupra-ţi parcă să pornesc să te facă în doă. 
Nădejdile mele acum de tot s-au dus, căzură, 
Ca frunzele tomna când cad din pomi de pârlitură. 
De ar da cerul nici un rău să nu se-ntâmple ţie, 
Ci tot orşice va fi, asupra mea să vie. 
Dar văz aste porniri te ptididesc pe tine 
Şi de nu te vei părăsi, nu vei petrece bine.
Ghiaţă temelie pui tu ş-umbli să faci clădire?
Ş-în loc de materie? Vei cu fulgi să faci zidire. 
Dar asfel de temi soarele le topeşte, 
Şi pe asemenea zidiri vântul le răsipeşte. 
Dacă ăst lucru, fiica mea, azi îţi dă mângâere, 
Mâine îţi va aduce în loc necazuri şi durere. 
D-ar fi putinţă-n vis măcar să ţi să-ntâmpleze. 
Ca să cunoşti, cum mintea ta umblă să te cufunde. 
Ş-acea spaimă poate cumva, va face premenire, 
Să te-ntorci l-a treaba ta dintâi şi să-ţi mai vii îi fire. 
Leapădă Amorul, îţi zic, care te bântueşte, 
Şi la Erotocrit d-acum a gândi te fereşte. 
[7] Deşteaptă-te, stăpâna mea, din multa-ţi zăpăcire, 
Şi fă-ţi silă, ca să-i aduci trupului liniştire. 
Depărtează aste gândiri rele şi fără cale, 
Înbărbătează-te cât poţi spre lupta cinstei tale. 
Ascultă dar povaţa mea ce ţi-o dau ca o mamă, 
Că zău singură mă omor, şi o să dai seamă. 

ARETI către EFROSINA. 

Eu îţi ascult, dadaca mea, povaţa cea-nţeleaptă, 
Dar uitarea m-a atăpânit, după cum vezi în faptă. 
Căci, când o ureche a mea e spre vorba-ţi plecată, 
Ceialaltă departe stând, rămâne ne-mvăţată. 
Să ştii dar că tot scopul meu d-Amor să stăpâneşte, 
Şi oricine-m va da poveţi în zadar osteneşte. 
Către acestea şi ştiu eu c-o să am ceartă mare
Cu tatăl meu foarte curând, după cum mi să pare, 
Cu toate acestea vedem şi citim unde scrie, 
Că îndată după război urmează bucurie. 
Şi precum furtua senin totdauna ne face, 
Aşa şi urgii părinteşti, negreşit, aduc pace. 

[8] EFROSINA către ARETI. 

Eşti înşelată, fiica mea, la ideile tale, 
Ai fandasie foarte rea temei fără cale. 
Deşi după vreun război totdauna urmează, 
Să se facă pace pe loc, şi bătaea-ncetează, 
Dar asta numa la-mpăraţi a se face priveşte
Iar la tine nu poate fi, că nu potriveşte. 
Aceia după un război leagă înpăciuire
Cu dând unul altul schimb, şi sânt iar în iubire. 
Dar tu, fiică, cu tatăl tău ce schimburi ai a face?
Ce o să-i ei? Ce o să-i dai, ca să faci cu el pace?
Tu umbli să întunecezi cinstea părintească, 
Ce-ţi mai rămâne alt să-i dai, să-l faci să te iubească?
De vei voi cinste cinste să-i ai, lipeseşte de la tine: 
Aşa ş-a părintească iar, că legată să ţine. 
Pentru că orcare din voi greşindu-se-npotrivă. 
Ş-aşa, cu tatăl tău în veac tot război vei face, 
Făr-a fi vrodată cu el în dragoste şi pace. 
Şi acest răzoi între voi atât lung o să ţie, 
Încât şi după moartea, vă socotesc c-o să fie. 
Pentru că sânt aşa greşeli care nu au ertare, 
Şi care nu pot nicidecum să se pue-n uitare. 
Mai vârtos când să va păta cinstea de vro greşală, 
Nu să poate nici în mormânt spăla a ei negreală. 
[9] Lasă-te dar, stăpâna mea, d-aceasta cugetare, 
Care te aduce de tot întru dărăpănare. 

POETUL.

Areti auzind toate, câte doica îi spunea, 
Cu o adâncă oftare, începu răspuns să-i dea. 

ARETI către EFROSINA.

Nu socoti, dadaca mea, că dintr-a mea voinţă
Dau foc inima să-mi aprinz, nu, ah! Nu, în credinţă: 
Ci însuşi socotinţele, şi simţirile mele
Pe că-i depărtate pâşesc şi merg unde vor ele. 
Aceasta c-o poftesc acum nici cum trecea prin minte, 
M-am prefăcut şi numai sânt cum eram mai nainte. 
Multor le place soarele, şî-i privesc strălucirea, 
Şi altor întunerecul le e poată dorirea. 
Mulţi mândriea o caută, şi vor slăviţi să fie, 
Şi alţi doresc smerenia, nu vor sus să se ţie. 
Unii bogăţiea voesc, şi uresc sărăciea, 
Sânt de cei ce lumea iubesc, şi de cei ce pustiea. 
[10] Nasemănarea a fost în lume temelie
La toate dintru început, ş-aşa tot o să fie. 
Toţi ne amăgim de noroc ş-umblăm p-urmele sale, 
El orb, şi noi orbi alergăm, făr-a şti în ce cale.
Cu toate aceste, orcum, după vorba cea zisă, 
Nu putem înpotrivă sta la ceia ce n-e scrisă. 
În ce labirint socoteşti că sânt eu rătăcită? 
Ce pătimesc? ce dureri am şi cum sânt zăpăcită. 
Pe d-o parte e cinstea mea, carea mp îngrozeşte,
Şi urgiea părinţilor, ce mi să înpotriveşte: 
Iar pe d-altă parte d-Amor atât sânt rănită, 
Cât nu poci să ştiu, el, or eu voi cădea biruită. 
Că după cum să leagănă trestiea şi să moae
După vânt încoci ş-în colo, în cotro o-ncovoae, 
Făr-a putea, cât uflă el, să se stătornicească, 
Şi orcât de puţn măcar să i să-npotrvească: 
Aşa chiar mă aflu şi eu, fir’ar concenit dorul, 
Care mi l-a pricinuit în inimă Amorul. 
Când s-a-nceput nu-m da prin gând că cu timp o să crească, 
Şi nici că nădejdea-m eu atât să se mărească. 
Mică aplecare aveam, fără altă părere, 
La cântecele mele duli să ascult cu plăcere. 
Dar aplecarea-m, ce gândeam că nu-i vătămătoare, 
S-a făcut Amor îmfocat, cu rană simţitoare. 
Care eu însumi nu poi să ţ-o desluşesc bine, 
Cum, şi în ce chip a putut să se-ntâmple la mine. 
[11] Atâtă numai să-ţi spui, că mă pedespsesc foarte, 
Mă ulc, mă scol în ameţeli şi în cinuri de moarte. 
Umblu întru-ntunerec gros, n-am lumină-n vedere, 
În tot ceasul sânt în leşin ş-în cumplită durere. 
Din minutul ce mi-am simţit inima săgetată, 
Asfel trăesc, fără să văz vreun sfârşit odată. 
Şi preucm o corabie călătoare pe mare, 
Să primejdueşte de vânt, cârmitor când n-are, 
Vânturilor făcându-se jucărie prin unde, 
Aşteaptă, fără ajutor, când, când să se cufude. 
Tocma asemenea şi eu n-am nădejdi de scăpare, 
Pe uscat o să mă sfăram ş-o să caz la-nnecare. 
Să ştii că Amorul când dă şi inima răneşte, 
Nu tărie părţile ei pe loc le stăpâneşte. 
Făr-a putea nieni să-i stea înpotrivă vrodată, 
Că el nu aruncă-n zădar undev’ a sa săgeată. 
Şi Erotocrit este iar întocma ca Amorul, 
Deşi nu-i vezi aripile, făcliea şi arcşorul. 
Ş-într-adevăr le are el aste, ce zic, pe sine, 
Dar nu le arată la alt decât numai la mine. 
Pe care aripi le-a trimis p-ascuns inimii mele, 
Şi ia-n grab, cum le-a priimit  a şi zburat cu ele. 
Ş-ascultă, dadaco, în scurt să-ţi spui a mea părere, 
Cu toate că m-a stăpânit Amorul în putere. 
Dar lui Erotocrit nu-i spui să ştie niciodată, 
Sau să-nţeleagă cumva că sânt amurezată. 
[12] Cum şi cinstea voi păzi a n-o-ntina vrodată, 
Sau să-m pricinuesc cumva cea mai micşoară pată.
Deşi focul în inima-mi pentru el flăcăreaă, 
Dar l-acasta-ţi făgăduesc că me-i vedea vitează. 
Chiar şi de nu s-o-ndupleca părinţi-m la mea vrere, 
Să mă însoesc cu el, după cum le voi cere, 
Tot nu voi mânâi cinstea mea cu faptă defăimată, 
Ci m-oi călători la iad cinstită şi curată. 
Îţi cer numai voe să-m dai să privesc a lui faţă, 
Şi alt nimica nu voesc, îţi jur tot p-a mea vieaţă. 
Îm plac frumuseţile lui să mă tot uit la ele, 
Şi câteodată să-i auz vorbele fumuşele
Aceasta e pornirea mea, şi fii încredinţată, 
Că altele nu vor urma de necinste şi pată. 
Precum şi el n-are ce alt de la mine s-aştepte, 
Decât a mă privi, vorbind cuvinte înţelepte, 
De aceia dar numai fii l-aceasta îndoeală, 
Încrede-te la câte zic, şi n-avea bănueală. 
POETUL.

Toate zisele aceastea, şi fiecare cuvânt, 
Să-mfigea-n inima doici, ca nişte săgeţi din vânt. 
Care nu a lipsit iarăşi a-i da ş-alte-mvăţături, 
Silind s-o facă să lase aceste apucături. 

[13]EFROSINA către ARETI.
 Strângeţi mintea stăpâna mea şi vino-ţi, zic în sine, 
Căci socotinţele îţi sânt de otravă rea pline. 
Până e rana proaspătă, caută doftorie, 
Ş-o vei găsi numaidecât, de-ţi va fi voea ţie. 
Nu lăsa buba, n-o părăsi să se ca-ngrenisească, 
Ci îngrijaşte mai curând ca să se lecuească. 
Până este lemnul crud lesne să-ncolăceşte, 
Iar după ce să va usca sp frânge şi plesneşte. 
Asemenea şi un rău mic să fae foarte mare, 
Dacă nu-l vei întimpina în grab’ şi cât mai tare. 
Aceste socotinţe dar, cât poţi le depărtează, 
Şi cu înţelepciune stând, greşala îţi îndepărtează. 
Şi că eşti fiică de-mpărat, născută-n fericire, 
Şi împăraţi iarăşi te cer, cu slavă şi mărire. 
Regină să te-ncoronezi, ş-împărăteasă mare, 
Cum dar de nu te ruşinezi de proasta ta urmare. 
Căinţele după greşeli nu sânt folositoare, 
Ci trebueşte chipzuiri la cele următoare. 
Când cinea la început sfârşitul socoteşte, 
La orce să va-ntâmpla-n urmă nu să căeşte. 
La ranaţi dar, prea lesne poţi a găsi doftorie, 
D-o vei întâmpina acum, până nu întârzie. 

[14] ARETI către EFROSINA.

Dadaco ce mă tot căzneşti şi tot îm dai povaţă?
Ce umbli să mă depărtezi în zădar, d-acea faţă?
Cine a putut birui vrodata pe Amorul?
Sau să stea la luptă cu el a-l supune cu cu zorul. 
Ce tot îm spui de dorftorii? Dă ce nu taci mai bine?
Cum la o rană ca a mea leac să aştepţi îţi vine?
Dar şi ce puteri să am eu la o rană ascunsă, 
Care este în trupul meau adâncă, nejunsă. 
Şi cum poci eu să-ndrăznesc ca să pui doftoria, 
Când n-am ştiinţă, şi cumva voi greşi alifia.
Că această rană a mea nu e ivită-n piele, 
Ci-n cele dinlăuntru chiar ale inimii mele. 
Aşadar nu poci în alt fel, decât să iau cuţitul, 
Şi să spintec inima mea-n doă su ascuţitul, 
Ca să pui doftorii în e, dac-ar fi cu putinţă
Asfel să mă tămăduesc, şi să iau uşurinţă. 
Dar cine va putea trăi cu inima-njungheată?
Şi cum rana-şi va vindeca, când a murit o dată. 
Filosofii povăţuesc să fugim de greşală, 
Şi în urmă chiar siguri ei să plănisesc, să-nşală.
Precum şi tu, dadaca mea, mă-ndemni fără-ncetare, 
Cu cel înarmat să m-apuc fără armă-n luptare. 
Care ţine-n mâini arc, săgeţi, şi stă gata-n picere, 
A birui în orce ceas pe cel fără putere. 
[15] Cum dar eu să mă-mpotrivesc, când n-am puteri în mine: 
Căci cum m-a biruit, pe loc mi le-a şi tras din vine. 
Ş-aceste suspinuri ce vezi că le slobod adese, 
Tu poate le-ai fi socotind că natura le ese. 
Şi cu suspinuri negreşit sânt în asemănare, 
Dar peste fire e de tot a lor înfiinţare. 
Pentru că suspinul curat când va să izbucnească, 
Părţile inimi întâi trebue să izbească. 
Apoi din inimă pornind, la gură cum soseşte, 
Ese afară cu un vânt şi în vânt să răsipeşte. 
Şî-ndată suspinul întâi dacă să săvârşeşte, 
Nu vine alt în loc, precum natura porunceşte. 
Ci puterea Amorului aste le preface, 
Şi suspine după suspin, des să se pornească face. 
Pentru aceia se numesc suspinuri peste fire, 
Că rândueala nu-şi păzesc, şi a lor însuşire. 
De asemenea da, zic, sânt suspinurile mele, 
Inima mea este de foc, foc sânt însăşi şi ele. 
Ş-Amorul ca un bucătar, tot să sufle grăbeşte, 
Aripile în sus ş-în jos nencetat le porneşte. 
Aprinde-n nălţîând flăcări mari, cu putere pripită. 
Ca să nu-i rămâe cumva mâncarea negătită.
Şi vântul aripilor lui care aprinde focul, 
Mă face să suspinez des, arzându-mă-n tot locul. 
[16] Şi nu să află linişte în pieptu-mi niciodată. 
Ci mă chinuesc suspinând în viaţa mea toată. 
În tocma ca dintr-un vulcan izbucnindu-mi oftarea, 
Cun-nflăcărare groaznică îm face răsuflarea. 
Şi când esee de să-ntâmpla-naintea-i vrun pom verde, 
Cum îl va atnge pe loc înl arde şi îl pierde. 
În foc stând tot inima mea, şi în bătăi cuprinsă
Ca un cărbune a roşit, ş-asfel stă tot nestinsă. 
De s-ar arde încai de tot, cenuşe să se facă, 
Mi-ar înceta durerile ş-oftarea ce mă seacă. 
Eu aceasta o voi ş-o cer, dar Amorul nu lasă, 
Ci să dezmiardă-ntr-al meu chin, şi alt nimic nu-i pasă. 
L-aceasta, pentru ajutor, nădejdea-m e la tine,
Întâmpină dar mai curând, îndură-te de mine. 
Aleargă, umblă, caută zăpadă, ghiaţă, apă, 
De-m stinge aceste groaznic foc şi de chinuri mă scapă. 
La frig arz, la căldură-ngheţ, cutremur mă găseşte, 
Şi doftoriea ce o cer ca săgeata răneşte. 
Gândul meu merge prin păduri, prin dealuri, prin munţi zboară. 
Să înalţă până la cer şi în haos să pogoară. 

POETUL.

Tânăra vorbind aceste râur de lacrămi vărsa. 
Şi să părea foarte bine că nu e-n simţirea sa. 
[17] D-aceia şi Efosina povaţa a precurmat, 
Văzându-o ca-ntr-atâta de Amor s-a desperat. 
Dar nădăjduea că poate în urmă va găsi timp, 
Ca să-i dezrădăcineze acest al ei grozav ghimp. 
Ci lăsând deocamdată în chinuri pe Areti, 
Şi traiul lui Erotocrit să-ncepem a povesti. 
Acesta petrecea iarăşi în mai cumplite dureri, 
Încercând nencetat chinuri mai iuţi şi mai cu puteri. 
Pentru că acea cunună făcută de al său Amor, 
Pe care a câştigat-o el ca un biruitor, 
Ce socotea că cu dânsa inima-şi va lecui, 
Şi d-amorului pedeapsă trupul îşi va mântui, 
Zioa, noaptea ot cu dânsa-n mâinile lui se afla, 
O săruta în tot ceasul fără a se-ndestula, 
Să bucura c-a luat-o şi a putut izbuti, 
O privea cu Amor mare însuşi ca pe Areti. 
Şi de multe ori cu dânsa în mâinile lui fiind, 
Îi vinea nişte sfârşituri şi leşina ameţind. 
Cu un cuvânt dar, cununa patima i-a prisosit, 
În loc să se lecuească după cum el a gândit. 
La palat mergea adese şi vedea pe Areti, 
Care şi ea cu dulceaţă a început a-l privi. 
Acum nu mai era taină, între dânsul ş-între ea, 
Ci pe cât trecea, Amorul tot creşte şi îmflorea. 
Amândoi cu căutare prefăcută să privea, 
Cunoscându-şi unul altuidorinţa ce o avea. 
[18] A lui Polidor povaţă, ş-a doici la Areti, 
Ca să le chimbe lor scopul, n-au putut a izbuti. 
În zădar ş-au bătut capul, în zădar au ostenit, 
Că-n patimă mai cumplită şi el şi ea a venit. 
Deci dar Areti începe a căuta vreun loc, 
Unde ea cu Erotocrit să vorbească d-al său foc. 
Şi fiind aci aproape la o pate de palat, 
Un cabinet de privire foarte înfrumuseţat, 
Supt acesta era altul unde nimen’ nu întra
Fiind tainic, şi într-însul pe o scară pogora. 
Înpotrivă de acesta o măgăzie era, 
În care multe producturi împărăteşti să păstra. 
Pe d-asupra aceştiea l-acoperiş să vedea, 
O ferestruică plecată cu grătar de feir pe ea, 
Acolo dar tinerica adeseori petrecea, 
Cu ceva lucru de mână, sau vreo carte citea. 
Deci, Amorul care-mvaţă pe orce tânăr crudşor. 
Şî-i dă prin gând să gătească mijloc după al său dor. 
I-a da povaţă îndată ce fel? în ce loc şi când? 
Să săvârşască în taină stătornicitul ei gând.
S-a uitat, a luat seamă, a însemnat acel loc, 
Şi născoceşte îndată îndemânatec mijloc. 
Gândi dar, lu Erotocrit mai întâi ştire să dea, 
Ca-n vreme cuviincioasă, ferit cât să va putea, 
Să vie la ferestruică a aceştii magazii, 
Să-şi arate unul altui chinul şi ranele vii. 
[19] Însă d-a face aceasta, mai nainte trebuea
Ca să ştie Efrosina, şi să văească şi ea. 
Că nu putea ea să facă fără ştirea ei nimic, 
Că umbla tot după dânsa pân’ la lucrul cel mai mic. 
Ca una ce-i era doică şi îngrijitoarea ei, 
Nici o mişcare ascunsă nu-i putea fi cu temei. 
D-aceia-ncepu să-i zică cu-n chip trist posomorât, 
Ca s-o-nduplece pe dânsa la scopul ce-a hotărât. 

ARETI către EFROSINA.

Dadaca mea! Îndură-te, fie-ţi de mine milă, 
Că trăesc o viaţă tot cu necaz şi cu silă. 
Dacă cu erotocrit eu nu voi vorbi o dată, 
Or mă înec, or mă înjunghiu fără zăbavă-ndată. 
Prea lesne este socotesc seara târziu să vie, 
La ferestrica cea de fier ce este la măgazie. 
Din vreme să-l înştiinţez şi să-i zi să poftească, 
Că are prea foarte puţin cu min ă vorbească. 
Acest loc, cum vezi, e ferit şi n-avem nici o teamă
Să ne asculte cineva, or stând să ne ia seamă.
Acolo îl voi întreba fără nici o sfieală, 
(Însă să-i vorbesc prea cinstit şi cu bună socoteală)
Să-mi spue ce l-a îndemnat asfel să pornească, 
Ş-al meu suflet nevinovat atât să-l amărască. 
[20] Cum a putut îndrăzni el inima-m cea curată
Să o arunce în dureri ş-în patimă-nfocată. 
Şi dacă cu buzele lui pricina îm va spune, 
Poate patima mea atunci cumva va răpune. 
Dadaco! D-oi vorbi cu el, sânt prea încredinţată
Că mă voi părăsi d-Amor, ş-îl voi lăsa îndată. 
Ci numai atâtă îţi cer şi te rog să-m dai voe, 
Şi de netrebnice urmări să n-aibi nici o nevoe. 
Pentru paza mea e destul a le ferestri fiară, 
N-are să se atângă el de mine stând afară. 
Nci că priimesc eu să stau cu el faţă în faţă, 
Cu după cuviinţa mea o să mă ţiu măreaţă. 
El numai de afară stând o să-m auză glasul
Şi eu din lăuntru să-m spui necazul din tot ceasul. 
Să-l întreb cine l-a-ndemnat chipul să-mi zugrăvească?
Şi pentru ce să-l ţie în scrn ascuns şi să-l ferească. 
Şi după ce-l voi întreba şi el îm va răspunde
Am nădejde că voi scăpa d-ăst foc ce mă pătrunde. 
Dacă înă mă vei vedea în faptă desfrânată, 
Ia un cuţit ş-în inima-m îl înfige îndată. 

POETUL.

Aste probleme pe doica foarte mult o au amărât, 
Ca acum ea niciodată nu s-a turburat atât. 
[21] Căci ea ca o înţeleaptă prea bine înţelegea, 
Că la acest fel de lucruri, numai vorbe n-ajungea. 
A simţit pe tinerica pe ce potecă pornea, 
Unde gândul îşi întinde, ş-unde să ajungă vrea. 
D-aceia-ncepu a plânge, tânguindu-se amar, 
Ş-a pornit cu străşnicie s-o povăţuească iar. 

EFROSINA către ARETI. 

Vai de mine! Ce te-a găsit? Ce noroc te-nbrânceşte? 
Cum nu simţi tu răul deloc, care te prilosteşte. 
Ce foc atât de blestemat inima îţi aprinde, 
Pentru un Amor necinstit ce ai pornit a-l prinde. 
Văz, negreşti, la care rău cugetul tău te trage.
Înţeleg acest cap al tău în ceva să te bage. 
Nu e acest foc, fiica mea, de un Amor cu cinste. 
Ci este cuget diavolesc, ce te scaote din minte. 
Şi cu-nveninate văpăi inima-ţ întărâtă, 
Care te supune de tot la patimă urâtă. Dar e cu cuviinţă or (de vei chipzui bine), 
Cu sluga-ţi vorbeşti d-Amor, (ah ce mare ruşine!)
De te vede, vezii şi tu pe dânsul de departe, 
De te iubeşte, iubeşte-l, ş nu-ndrzni la alte.
Căci, nuai un cuvânt d-Amor auzind de la tine, 
Îndată te va socoti ce amai fără ruşine. 
[22] Iar d-ei vrea să-l robeşti l-Amor, cât poţi te ţine mare, 
Nu-l băga în seamă delo, că toate au schimbare. 
Poate vremea va depărta Amorul de la tine, 
Şi să-ţi ei bărbat împărat, precum ţi să cuvine. 
Iar Erotocrit rămâind întru nădejdi deşarte, 
Cu sfieală să va uita la tine de departe. 
Dacă la moarte pentru el îţi pui a ta viaţă, 
Cum să-ţi dau voe să vorbeşti cu dânsul chiar de faţă, 
Când de departe  putut focul să te pârlească, 
D-aproape poate, negreşit, să te şi mistuească. 
Dacă nu te vei părăsi de aceasta-ţi pornire, 
Şi de ai hotărât cu l să stai în comvorbire, 
Iată-ţi spui, fiica mea, să ştii că eu te las îndată, 
Fug, nu poci suferi să văz o faptă defăimată. 
Şi fă tu singură atunci după a ta voinţă, 
Dar pentru acest rău ce-l cer, vei cădea la căinţă. 
Că pe tatăl tău, socotesc, minciuna nu-l înşală, 
Şi veţi pătimi amândoi dup-a voastră greşală. 
Nici Erotocrit, zic, nici tu, nu veţi scăpa de chinuri, 
Vei vedea ce nevoi îţi ceri, cu plâns şi cu suspinuri, 
Răul ce nu-l unoşti acum, ş-îl socoteşti dulceaţă, 
Îl vei vedea cât de curând, că să dă el de faţă. 
Cum vei vorbi, după cum ceri, pierzi smerenia-ndată, 
Nu-ţi rămâne respect deloc, te fac neruşinată. 
Toate lucrurile-ţi vor fi fără de socotinţă,
Înţelepte nu vor mai fi, şi după cuviinţă. 
[23]Acest tânăr este viclean şi cu fire-ndrăzneaşte, 
Şi prea greşeşti de vei vorbi, cum zici, cu el de faţă. 
Că n-o să folosşeti nimic, ci încă îl vei face
Să te cunoască, că cu el să stai de vorbă-ţi place.
Nu socoti să m-amăgeşti cu asfel de cuvinte, 
Dacă calci tu pe vânturi sus, eu nu îm es din minte. 
Şi nu-m tot spune să voeşti să-i faci numa-ntrebare, 
Şi să ei de la el răspuns cu stând în depărtare. 
Îţi spui, cum vei vorbi d-Amor, ţi să şterge nobleţea, 
Ţi să duce-ntr-acel minut şi toată frumuseţea. 
Amar ţie! Că ţ-ai răpus năravurile bune, 
Şi ai ajuns de săvârşit întru ne-nţelepciune. 
Îmvăţătura ai uitat şi ţ-ai eşit din minte, 
Mărirea ţ-ai întunecat, nu-ţi vezi avuta cinste. 
În cea după urmă te faci chiar tu însuţi pricină
Să stingi şi a neamului tău strălucita lumină. 

POETUL.

Cât să nevoeşte doica, ş-îşi pune silinţa sa, 
D-aceasta a ei pornire s-o facă a se lăsa. 
Atât mai mult tinerica în cugetu-şi să-ntărea, 
Şi atât mai cu asupra de scopul său să ţinea. 
Cu totul-n sălbăticită, faţa deloc nu-şi roşa, 
Urmând a sa hotărâre iarăşi răspunde aşa: 

[24]ARETI către EFROSINA.

Dadaco! Nu mi-a mai rămas mai mult astâmpărare, 
Vorbele-ţi sânt fără folos,toat-ţi sânt în zădare. 
Gândul meu a zbura la cer d-odată fără veste, 
Ş-au ars aripile de foc, după cum vezi că este. 
Şi fără de aripi d-acolo nu pot să se pogoare, 
Ci au rămas a se afla în vecinicădogoare. 
Când dar eu îm răspunsei gându-m acea suire, 
Nu socoteşti, or în ce grad va fi a mea mâhnire?
Dorinţa mea creşte mai mult iar nu să micşorează, 
Gându-mi nu poate critica, mintea-n nu mai lucrează.
Şi nu socoti ă eu sânt cum eram în dintâea mea fire. 
D-aceia înceteaz dar poveţele aceste, 
Că orice vei zice d-acum tot în zădar îţi este. 
Că cine poate pe un foc cu uvântul să-l stingă, 
Apă de nu va arunca flacăra să-l îmvingă. 
Focul este în pieptul meu şi în toatele-m vine, 
Iar apa e-n buzele lui, după cum pricepi bine. 
Trebue de acolo dar să iau şi să-m stig focul, 
Carele îm arde cumplit trupul peste tot locul. 
Numai cu vorba poate el acest piept să mi-l stingă, 
Şi să-l răcorească ceva, fără să se atingă. 
Nu voi cu dânsul alt nimic, decât numai cu cinste
De voi vorbi el ceva, mă-npac d-aci-nainte. 

[25] POETUL.
Nu înceta Efrosina dea o povăţui, 
Şi de necaz şi mânie nu să putea odihni. 
Dar ea nici n-o băga-n seamă, la dânsa nu să uita, 
Şi ca zmintită de minte vorbele nu-i asculta. 
Pe cât o-mvăţa aceia, patât asta s-aprindea, 
În loc să se liniştească tot mai mult să necăjea. 
D-aceia şi Efrosina a încetat a-i vorbi, 
Temându-se, prin aceasta mai mult a n-o nnebuni.
Căriea, de supărare şi de frică ce avea, 
S-a-nduplecat vrând şi nevrând la ceia ce ea cerea, 
A lăsat-o să vorbească, de n-o mai supăra, 
Că poate făcându-i voea să va mai astâmpăra. 
Areti dar, să pogoare la cabinet s-a gândit, 
Ş-acolo jos să se afle la ceasul orânduit. 
Trecu zioa, sosi noaptea, universul înegrind, 
În care supt cer suflarea să afla toată dormind. 
Şi numai luna să plimbă, al nopţi luminător, 
Dar era într-acea noapte cam întunerec şi nor, 
Pentru că să întâmplase tocma atunci de curând, 
Luna să se zămislească ş-apunea de la-nserând. 
Trecuse destul din noapte, venise târziul ceas. 
La palat toţi adormise, nu să mai auzea glas. 
Numa tânăra deşteaptă prin întunerec şedea, 
Fără să se odihnească în tot chipul să gândea. 
[26] ce, şi cum ea să vorbească, stătu şi tot socoti, 
Şi de unde să înceapă focul a şi-l povesti.
Şi de mult dor pentru vorbă, pătimea, să turbura, 
De frică şi de ruşine trupul i să-mfiora, 
A sosit atunci şi ceasul ei spre a se întâlni, 
La locul cel hotărâse, de a se detăinui. 
Patimile să-şi arate unul l-altul, precum cer, 
Dorul să şi-l tâlmăcească, prin fereasta cea de fier. 
Tânăra pe din lăuntru să-i vorbească ce avea, 
Şi el stând pe dinafară, răspuns la-ntrebări să-i dea. 
Deci, neavând ea răbdare îndată cum a-nserat, 
Ducându-se la fereastă a şezut şi l-aşteptat, 
Fără să-i mai fie frică prin întunerec să stea, 
Şi în ace măgăzie singurică numai ea. 
Că doica de supărare o lăsase-n voea sa, 
Orce-i va plăcea să facă, de ea fără a-i păsa. 
Şi Erotocrit de zioa fiind de dânsa vestit, 
Ca acolo să se afle la timpul orânduit, 
Venise la miezul nopţii, ş-întunerec cum era, 
Tot să căznea să se urce la dânsa şi tremura. 
Lua seamă măgăzii-n toate părţile privea, 
Şi nicăiri cu lesnre loc de suit nu găsea. 
Cu toate acestea însă a găsit un loc mai jos
Pe unde era la dânsul mijlocul cel mai frumos. 
Ş-încetişor cât să poate, fără de a se simţi, 
Cu mar cazne pe straşină abea s-a putut sui. 
[27] Şi la acea ferestică îndată el izbuti, 
Unde prin negru-ntunerec îl aştepta Areti. 
Şi cu un glas micşor foarte, abia cât să auzea, 
Îi zise: cu plecăciune, numai să-l cunoască ea. 
Iar tânăra, dinlăuntru, la al lui dulce cuvânt, 
Cu frică şi cu-n doeală îi răspunse: aici sânt. 
Ca să se cnoască nuai atâtă ei au dat flas, 
Şi ca nişte mnţi d-odată în tăcere au rămas.
Amândoi deopotrivă unul d-altul să sfiea,
Ş-inimile lor în piepturi nencetat să bătea. 
Să aştepta dintre dânşii, care-ntâi să scoaţă glas, 
Ş-asfel nevorbind stătură aproape mai la un ceas. 
Pe cât că silea să scoaţă vrun cuvânt din gura lor, 
Să-nceapă să povestească patimile ş-a lor dor, 
P-atât mai mult a lor suflet şi inimă să sfârşa, 
Turburarea cea grozavă cu totul îi moleşa. 
Şi unde ei mai nainte să spue multe dorea, 
Acuma nici puţintele ă vorbească nu putea. 
În sfârşit dar, mai nainte a început Areti
Să vorbească către dânsul, şi el ei a povesti. 
[28] PARTEA ÎNTÂIA. 
Întrebări şi răspunsuri. 
ARETI.
Care pricină, rogu-te, te-andemnat într-atâtă, 
Să te apuci să zugrăveşti faţa mea cea urâtă? 
Şi penru ce în scrinul tău o ţineai la păstrare, 
Cu acest fel de poezii care îmi dau mirare?

EROTOCRIT.

Stăpâna mea! Nu te mâhni pe mine de aceste, 
Ş-îndrăzneala nu-m osândi, prea greşită de este. 
De prea multa mea dragoste ţ-am zugărvit frumseţea, 
Căci, n-am văzut asemenea în toată tnereţea. 
Şi de îţi minţ, or de îţ zic înpotriva dreptăţii, 
Să fiu dat pedepsei de zei în zioa judecăţii. 

ARETI.

Căci mă lauzi pân’ ntr-atât şi zici că sânt frumoasă, 
Politică o scotesc, şi n-ascult bucuroasă. 

[29] POETUL.

Atât a zis docamdată Areti-n acel minut, 
Şi tăind bvorba îndtă, a stătut şi a tăcut. 
Tânăru-npletici vorba, fiind cu totul aprins, 
Şi cu mai multă-ndrăzneală la cuvinte s-a întins.

EROTOCRIT.

Să nu-ţi fie cu mirare, slăvita stăpâna mea, 
Pentru cusurul ce poate zugrăveala a-l avea. 
Căci, s-ar fi putut aceasta d-opotrivă pătimi, 
Şi de cel mai nainte vestit zugrav Apeli. 
Că-n credinţă, nu să află nici un zugrav pre pământ, 
Să potrivească întocma frumseţile-ţi precum sânt. 
Or ale cui ochi îndată i să vor întuneca, 
Şi privind o să se mire de unde a-l apuca.
La-ntâea trăsura, mâna-i va-ncepe a tremura, 
Ca cum i-ar stiga neştine: stăi! au! aşa nu era!
Îi va osteni ştiinţa, meşteşugu-i va-nceta, 
Şi va lăsa-ndată lucrul natura a-l nainta. 
Precum şi Pracsitel însuşi, înpreuna ş-Apeli, 
De ar fost în viaţă, şi astăzi de ar trăi, 
[30] Într-adevăr, ca şi mine ne-mvăţaţi s-ar arăta, 
O zic şi o strig aceasta, fără de a înceta. 
Căci, n-am văzut niciodată, şi nici că voi mai vedea, 
Asemenea frumuseţe, ca a ta, stăpâna mea. 

ARETI.

Ce foos ai putut simi? ce gust? ce dulceaţă?
Dacă te-ai pus ş-ai zugrăvit aceasta a mea faţă. 
Şi ce pricină te-a-ndemnat să vii p-aicea seara, 
Ş-acele versuri apucând să le cânţi cu chitara?

EROTOCRIT.

Stăpâna mea prea dulce! Neavâns putere eu
Strălucitei feţii tale a-nchina sufletul meu, 
Ca un engolpion tocma de minuni săvârşitor
O aveam pe lângă mine, ş-îi eram închinător. 
D-aceia şi ca la unce, de natura mai presus, 
Sânu-mi îi făcusem tempul şi pă pieptu-mi o am pus. 
Inima-m eraspre jertvă şi masă al meu Amor, 
Sfinţenie să lucreze având foarte are dor. 
Îi aduceam evlavie, smerenie şi respect, 
Şi mă-nchinam cu credinţă slăvitului tău portret. 
[31] Oftările-m drep tămâe în toată vremea îi dam, 
Şi cu şâroae de lacrămi neîncetat o udam.
Cum şi pentru ode, versuri îi compuneam ca să cânt
Ş-împreuna cu organul să o slăvesc pre pământ. 
Aceasta este pricina de le ţineam în scrin eu, 
La păstrare şi închise, ca un ce mai scump al meu. 

ARETI.

Spunem care e gândul tău? şi e e a ta vrere. 
Ce te-ai ponit să-mi dai chinuri şi atâta durere?

EROTOCRIT.

Eu că sânt tob ţie, o ştii foarte bine
Cunoşti cât în pieptu-mi slăvesc al tău nume, 
Şi socotesc, p-altul nu vei găsi-n lume, 
Credincios ca mine în totul său pas: 
Care să-şi jertvească şi viaţa de voe, 
Sufletul să-şi pue la orce nevoe, 
Şi la strălucita-ţi faţă să se-nchine
Cu asfel de respect, în orcare ceas. 
[32]Ah! Iată jur ţie, um că niciodată
Nu-m voi schimba âgândul cât voi avea viaţă, 
Nici îm voi întoarce ochi l-altă faţă, 
Decât l-a ta numai mă voi închina. 
Cerul ş-univesrul să mă pedepsească, 
Şi cu al său trăsnet să mă mistuească, 
Dacă gându-mi l-altă s-a băut vrodată, 
De când am văzut eu frumuseţea ta. 
Şi cunosc prea bine că nu mi să cade
Să-ndrăznesc vrodată nici cu cugetare
Să aştept, stăpână, a ta îndurare. 
Ah! Şi aceia atât mă topesc. 
Stând pururea-n gânduri nici somn nu mă prinde, 
Mâhnirea ca cea faţa îm cuprinde, 
Doru-m mereu creşte de loc nu mai scade, 
Şi tot singur numa-m place să trăesc. 
Desele suspinuri în sap’ în piept rană, 
De multele lacrămi ochi-m de tot seacă, 
Şi n-am mângâere durerea-m să treacă, 
Decât privind numai chipu-ţi zugrăvit. 
Îl plătrez pe dânsul în inima-mi vecinic, 
Acesta în face Amorul puternic, 
Având în viaţă pentru a mea hrană 
A ta frumuseţe, care m-a robit. 
[33] A mea dar viaţă spânzură la tine, 
Şi ai păcat mare d-oi muri de doru-ţi, 
Că este pricina chiar însuşi Amoru-ţi, 
Şi neîndurarea-ţ ce-a desăvârşit.
Cum şi toată lumea va face strigare, 
Zicând pentru tine fără încetare: 
Neîndurătoare, fără milă-n sine, 
Credincioasa slugă ce ş-a mistuit. 

ARETI.

M-ai  făcut de am lăcrămat cu cuvintele tale, 
Şi de mă socoteşti fără dor, te-nşeli nu zici cu cale.
Amorul tău condră Amorul aflând în piept la mine, 
D-o potrivă creşte ş-al meu, ca şi cel de la tine. 
Dar eu prea mut mă minunez cum putu a mea faţă, 
Să te rănească într-atât, să-ţi pedepseşti viaţa?

EROTOCRIT.

A noastră muma natură, 
ce dă la toţi d-o măsură 
e soarele ş-ăst pământ. 
[34] Iar pe bunurile alte
şi talentele înalte, 
generale nu îi sânt.
Unor une, altor alte, 
ca o-nţeleaptă le-mparte,
dând la toţi câte ceva. 
D-aceia sânt răsipite
şi nu pot fi grămădite
toate-ntr-un loc undeva.
Dar însă tu când anume
ai fost chemată în lume, 
altă epohă era. 
Că să vede în fiinţă, 
cât ş-a pus a sa silinţă
 cu daruri a te-nzestra.
A vrut ea tot deodată
de câte este bogată 
să le dea asupra ta.
Te-a-npodobit cât să poate
Cu talentele ei toate, 
Şi ce-a făcut rarita. 
Încât câţi stau să te vază,
să miră, să spăimântează 
şi laude îţi compun. 
Te arată că eşi una, 
şi a veacului cununa, 
tutulora de compun.
[35] Şi când te mărturiseşte, 
nimeni nu să-mpotriveşte, 
ci zic: e adevărat, 
Căci pronia şi natura
Să te-npodobească vrura,
c-un mijloc prea minunat. 
Eşti slăvită într-aceste
Precum şi cunoscut este 
După virtutea ce-o ai.
Că toate-ţi sânt la iveală
 Să vadă fără de greşală
La nimic cusur nu ai. 
D-aceia din lumea mare
Toţi u un gând far strigare, 
Şi te-naţă pân’ la cer. 
Că dintru toate aleasă
Vecinică împărăteasă
Pe catedră să şezi cer. 
Zic că, la a ta persoană, 
Schiptrul vecinic şi coroana
Să cuvine negreşit. 
Nu e nici o-mpotrivire
Că toţi cu o glosuire
Te-au ales desăvârşit. 
Deci aceste toate zise, 
Ca din univers trimis
Să ţi le-nchin le-am adus. 
[36] Însă eu dintr-a mea  parte
ânt dator cu jertve-nalte, 
Ca un al tău rob supus. 

ARETI. 

Nu te-ntinde cu lauda că e mult de aseară, 
Şi iată s-a apropieat sorele să răsară. 
De aceia şi eu pe scurt voesc să-ţi spui de mine, 
Cum, şi de unde m-am pornit să te iubesc pe tine. 
Într-o zi de primăvară frumoasă şi senină, 
Plimbându-mă singură eu pântre flori în grădină, 
O frunză am rupt de trandafir, vrând dup-a mea părere, 
Să scap pe ea şi să-nsemnez al meu cuget şi vrere. 
Ş-am scirs că: mijloc nu va sta tânăr să mă robească, 
Nici Amorul va putea-n veacinima să-mirănească.
Atunci pe loc suflă un vânt, îmvârtindu-se roată, 
Şi mi-a răpit fruza din mâini, şi simţiri mea toată, 
Într-acestea s-a întâmpat ca să-ţi auz şi glasul, 
Care mă-ndulcea ş-îm părea numai un minut ceasul. 
Şi totodată, când cântai simţeam că să lipeşte
Melodia cu inima-mi, şi cu ea să uneşte. 
(Iată! Amorul cu mijloc pe orce birueşte, 
Iată cum are el puteri peste oameni fireşte). 
[37] Deci frunza şi planul uitând am hotărât îndată, 
Să te iubesc desăvârşit în viaţa mea toată.

EROTOCRIT.

Foarte-ţi mulţumesc stăpână, 
Pentru mila-ţi cea blăjână, 
Şi d-o mie de or, zână, 
Îţi sărut nobila mână.
Nu socoteam niciodată
Că voi dobândi vrodată, 
Fără vreme-ndelungată, 
Cinstea ce mi să arată.
O noapte prea norocită!
Veselă şi fericită. 
Minune nepovestită!
Lăudată şi slăvită. 
Stăpână preaîndurată, 
Cu talenete-ncoronată, 
Carea mintea-m cea norată
A luminat-o d-odată.
Plănită preastrălucită,
Cu Venera însoţită, vremelnica mea iubită, 
Şi cu râvnă îndoită. 
[38]Asfel de Amor la mine
n-are loc cum să cuvine, 
te iubesc dar ştiu prea bine
că iar rămâi fără tine.
D-aceia a mea iubire
Nu e cu-ntreagă pornire, 
Ca să poci la ne-ntâlnire
A dobândi şecuire- 
Să-mi pierz ochii, mă jur ţie, 
De-ţi vorbesc cu făţărie, 
Îţi făgăduesc robie, 
Ş-amor cu statornicie. 
Orcât voi avea viaţă, 
Să te slpvesc cu dulceaţă, 
Şi să mă-nchin l-a ta faţă.

POETUL.

Vorbind aste Erotocrit de plângere nu-nceta, 
Ş-în locul iubitei sale ferestruea săruta. 
Areti iar dinlăuntru jalnice lacrăm vărsa, 
Acest fel de dulci cuvinte auzind asupra sa. 
Aşa până despre zioa stând vorbiră amândoi, 
Durerile arătându-şi, şi multele lor nevoi. 
[39] Deci văzând că aurora s-arată la răsărit, 
Areti-ncepu să zică către al său prea iubit.

ARETI.

Triandafiliile zori iată că să arată
Este destul cât am vorbit, pleacă deocamdată. 
Şi mâine seară ar vino cu mare pază, 
Ferindu-te ca nu cumva cineva să te vază.
Să-ţi vorbesc şi să-mi vorbeşti, numa cât să cuvine, 
Şi dintr-atâtă alt nimic să nu ceri de la mine. 

POETUL.

Într-ale lor complimeturi, pe când eo să despărţea, 
Unul şi alde potrivă lacrămi ascunse-nsoţea. 
S-a coborât Erotocrit şi s-a suit Areti, 
În cabinetul d-asupra pe doica a întâlni. 
Pe carea o găsi mută, surdă şi oarbă şezând, 
Cuprinsă de întristare inima sa amărând. 
N-a deşchis gura la dânsa cu nici u cuvânt măcar, 
Ştiind că orce-i va zice îşi pierde vorba-n zădar. 
Decât când o văzu numa capul şi la legănat, 
Şi cu lacrămi înpreună dintr-adânc a suspinat. 
Având bătrâna ştiinţă, cu mintea ei prevedea, 
Că sfârşit rău să găteşte pentru şi pentru ea. 
Areti după acestea s-a culcat în aşternut, 
Dar a putut somn să-i ve, să doarmă măcar minut?
Toată zicerea în mintea-şi cu dureri o repetea, 
Ş-îşi turbura capul foarte, de nu să mai odihnea. 
S-a ticăloşit într-aste cugete neîncetat, 
Până când s-a făcut zioa linişte ea n-a gustat. 
Şi tânăra aşa iarăşi acasă dacă s-a dus. 
S-a culcat şi el să doarmă în miii de gânduri prepus. 
Tot de aceleaşi pedepse fiind pieptul lui cuprins, 
Asemenea şi pe dânsul som nicidecum nu l-a prins. 
Vorbele iubitei sale des în mintea îi vinea, 
Câte ea lui câte una în persoană le zicea. 
Şi zicerea cea mai mică o tâlmăcea fel de fel, 
Mâhnire şi bucurie îşi închipuea în el. 
Şi în scurt, tot într-o vreme amândoi să pedepsea, 
D-o potrivă pân’ la zioa vorbele îşi tâlmăcea. 
Într-acestea să iviră şi înzâmbitele zori, 
Gonind negrul întnerec aurind pământ şi nori. 
Iar când preaslăvitul soare, de lumină purtător, 
Cu poleitele lui raze-ncepe a se nălţa-n zbor. 
Ca să dea noaă frumseţe fiinţelor câte sînt, 
Şi a îmbiea pe toate ale acestui pământ, 
[41] Atuncea amurezaţii a-nceput a se mâhni, 
Ş-a se-ntrista de zăbava până a se întâlni. 
Ceasu li să părea un an, zioa mare cât un veac, 
Cu necazuri nesfârşite, şi dureri fără de leac. 
Cu o mare nerăbdare să-nsereze aştepta, 
Şi noaptea cea-ntunecoasă iarăşi a se arăta, 
Carea cum văzu că fuge soarele e supt pământ, 
S-a ivit, ş ea îndată cu al ei negru veşmânt. 
Acoperind univesrul cu un întunerec gros, 
Şi începând somn să verse în toată suflarea jos. 
Atunci amândoi în grabă la ferestrue sosesc, 
Şi cu bucurie mare de amor iarăşi vorbesc. 

[42]NOAPTEA A DOA.
Întrebări şi răspunsuri.
EROTOCRIT şi ARETI.

Erot. Slugă dumitale: iată am venit.
Aret. Bine ai făcut, dar ai cam zăbovit. 
Erot. Eu pentru zăbavă rog să fiu erat. 
Aret. Ce ceri ertăciune? Nu m-am supărat. 
Erot. Dacă nu te superi, poftesc un răspuns. 
Aret. Fă-ntâi întrebare, şi cere răspuns. 
Erot. Un trup fără suflet poate trăi viu. 
Aret. N-am înţeles bine ce ai zis să ştiu?
Erot. Când lasă un suflet trupul singurel ...
Aret. Nu mă poci pricepe la cuvânt d-asfel.. 
Erot. Gândeşti a trăi eu ... ? ce nu în vorbeşti. 
Aret. Lasă aste vorbe, aşa să trăeşti. 
Erot. Fii în milostivă, nu mă pedepsi. 
Aret. Iată-ţi spui, trup singur nu poate trăi. 
Erot. Dă dar şi tu sufletul trupul meu. 
Aret. Ce suflet îmi ceri, nu înţeleg eu. 
Erot. Poci trăi eu, fără să mă prăpădesc?
Aret. Cum? Eu ţiu sufletu-ţi asta n-o pofetsc. 
[43]Erot. Îl ţii şi simţi bine, numa te prefaci. 
Aret. Spune-n ce loc este, să-l dau şi să taci?
Erot. El în frumuseţea-ţ, ş-în ochi-ţi stă pus. 
Areti. Cum să-l ţie ele, când vrednice nu-s?
Erot. În ţii dar e prefaci, ca să mă munceşti. 
Aret. Înţeleg, ajunge că jalea-m porneşti. 

EROTOCRIT. 
Împărăteasă ne-mvinsă, regina inimii mele, 
Până când o să-mi dai groază cu urgii şi chinuri grele?
Ca lui Ninu Semiramis, Babilonului ctitoră
Carea general oştirii a stătut odinioară. 
Asfel ai doborât pietri temeinice, nemişcate, 
Ş-acum ai pornit asupra-mi războae îmfricoşate. 
Tu tot birueşti ca Parti şi faci tot trupul de geme. 
Şi nu ştii că inima-mi e învinsă de multă vreme. 
A unei tinere duhul şi frumseţea-mfăţişată, 
Inima tare doboară şi suflet robeşte-ndată. 
Cum dar voi sta înpotrivă la al frumseţi-ţi oştire, 
Când văz că n-am împrejuru-m ajutor de nicăire. 
Eu platoşe n-am pe mine, nici ţiu pavăză în mână,
Armele-m spre biruinţă numa nădejde atârnă.
Săgeţile îm sânt lacrămi, sabie Amorul tare, 
Coiful îm este credinţa şi stătornicia mare. 
[44] Auliţă, săgeţi şi tolbă, şi alte de apărare, 
Este inima mea însăşi cu a ei multă răbdare. 
Iar a războiului oaste, supuneri obicinuite, 
Dacă dar nu-ţi este milă de unul ce te iubeşte, 
Iată inima mea faţă, dă fără dor şi loveşte. 

ARETI. 

Eu nemilostivă nu sânt, cerul mărturiseşte, 
Că de când eşti în dragostea-m mai nu-nplineşte. 
Însă o întrebare am, ce voi a ţ-o propune, 
Mă iubeşti cum te iubesc eu, adevărul îm spune?
Şi dacă statornic Amor vei ţinea întru tine, 
Să spui şi fel de Amor aştepţi tu de la mine. 

EROTOCRIT. 

Văz că eşti la bănueală, că eu staornic nu sânt, 
Dar vei cunoaşte cu vreme, dacă nu-m dai crezământ. 
Eu, să ştii că-n toată viaţa robul tău să fiu voesc, 
Iar nu amurez zădarnic şi viclean, vremelnicesc. 
[45] La tine singură numai cu credinţă voi jertfi, 
Şi hrana inimii mele frumuseţea ta vafi. 
Totdauna ca p-o zână cu respect să te slăvesc, 
Ş-aceasta a mea slăvire fără s-o desăinuesc. 
Fiind slăvire ascunsă şi neştiută de alt, 
Mă tem nu cumva aflând-o să fiu de ea depărtat. 
Nu va trece nici minută la tine să nu gândesc, 
Şi de aeru-ţi cel dulce inima să-mi veselesc. 
Vei fi întru toată vemea cendru cugetului meu, 
Şi pricină negrăită de a suspuna mereu. 
De mă vei epăda însă în pustietăţi mă duc, 
Să trăesc viaţă scârbită, să fiu hiarelor năluc. 
Şi orunde mă voi duce, toată partea de pământ, 
Mi să va părea tot moarte şi întunecat mormânt. 
Inima mea să va arde îmflăcărat coptor, 
Fără-n vială să se stingă vreodată al ei dor. 
Ş-atunci voi socoti viaţa nimica-nainte mea, 
Tot ceasul şi tot minutul veacuri mi să vor părea. 
Mântuirea-mi va fi moartea, de va veni să mă ia, 
Când în multa mea mâhnire voi striga ş-o voi chema. 
Asfel de Amor asupra-ţi inima mea va avea. 
Ş-a ta d-acum înainte să nu crează de va vrea. 
Dar însă am şi nădejde, că amar te vei mâhni, 
Când mă vei pierde din lume şi l-amoru-mi ve gândi. 
Ochiţi părae de lacrămi vor vărsa neprecurmat, 
Inima-ţi ca o făclie va arde neîncetat. 
[46] Şi într-adevăr atuncea vei simţi că ai pierdut, 
Pe un care fără tine să trăească n-a putut. 
O să pătimeşti vremelnic, grozav te vei întrista, 
Şi înaintea ta toate întuncate vor sta. 
La plimbări când te vei duce, cu gând să te răcoreşti,
Îndată cu întristare la mine o să gândeşti. 
Ş-atunci de multe suspinuri văzându-ţi pieptul pătruns, 
Numai naturii vei supune necazul tău cel ascuns. 
Socotind cum că cu tine copăimeşte şi ea: 
Asfel este despărţirea amară foarte şi grea. 
Toată desfătarea lumii vei socoti c-a lipsit, 
Şi dulcile filomile vei gândi c-au amuţit. 
Păsările cu alt scopos ţi să vor părea că zbor, 
Ca când că cu grabă mare alerg, mă caut mereu, 
Să m-ajungă şi să-mi spue al tău dor şi necaz greu. 
Creştalile aprşoare tot ca când compătimesc
Şi d-aceia murmurează, ca când şi ele doresc. 
Vei gândi că te jeleşte orce câmpie şi crâng, 
Soarele, luna şi cerul îţi va părea că te plâng. 
Şi în scurt, toată fiinţa în ochi ce o vei vedea, 
Îţi va pricinui chinuri, slăvita stăpâna mea. 
Lipsească-ţi dar bănueala, şi crede că te iubesc, 
Ţie în toată viaţa statornic voi să robesc. 

[47] POETUL. 

Aste vorbe Erotocrit de rând câte le-a prepus, 
Foarte mare turburare la Areti au adus. 
Asculta cu lacrămi multe câte el i le zicea, 
Şi apoi curat îi spune hotărârea ce-o avea. 

ARETI. 

N-a fost a mea întrebare cum că la-m doeală sânt
Pentru amorul statornic: ci alte al meu cuvânt. 
Eu am zis că, de la mine ce fel de amor voeşti?
Căci amorurile-n multe chipuri poţi să le-mpărţeşti. 
Un fel este cel făţarnic, ş-acesta e cel obştesc, 
Alte, care cu scârboase fapte îl obicinuesc. 
Iar cel d-al treilea este, ce să numeşte legat, 
Cu-mpreuna pătimire, cinstit şi adevărat. 
Să-ţi spui dar şi eu din parte-mi ce fel de amor doresc, 
Să ştii în ce chip îm place, şi în sfârşit ce gândesc. 
Eu te iubesc pe tine, nicicum nu tăgăduesc, 
Dar şi hotarele cinstii voi bine să le păzesc.
Să ştii că eu pentru tine la peire am ajuns, 
Lacrămile şi oftarea pân’ la ficaţi m-a pătruns. 
[48] Nici o mintă nu trece dintr-adânc să nu susupin, 
Zioa nu simţ, şi noaptea o petrec cumare chip. 
A luat înduplecare inima-m asupra ta
Şi de amorul acesta nu poci a mă depărta. 
D-aceia dacu-nainte la-ndoeală să nu fii, 
Că te iubesc din adâncul inimele, să ştii. 
Dar faptă necuvioasă, cum am zis îţi zic ar, 
Să nu aştepţi de la mine, şi nici să te cerci măcar. 
Iar când vremea va aduce toate la un bun sfârşit, 
Atunci soţie iubită te voi face negreşit. 
Iată a mea otărâre, şi mai mult nu te mâhn, 
Numai de ar vrea părinţii dorind am împlini. 
Noi însă întru răbdare amorul să ne păzim. 
Şi cele spre mângâere, viind aici să vorbim. 

EROTOCRIT. 
De când te-am iubit, stăpână, dacă eu îţi cunoşteam
Dragostea cea d-opotrivă, într-atât numa-ntristam. 
Ci epoha bucurii o măsuram de atunci, 
ŞI dobândeam cea mare, focul meu cel nespus, 
Pân la denădăduire inima mea o au adus. 
Căci numai întru mâhnire totdauna petreceam ,
Bucurie niciodată în sufletu-mi nu simţeam. 
[49] Acum însă norul care era de-ntristare plin, 
S-a împărtăşirea cu totul şi aeru-m e senin. 
Mi-e necaz pentru mâhnirea, cu care vremea-m pierdeam, 
Şi căci asta bucurie deloc nu o prevedea, 
O noapte prea de fericită! O minut dulce mieros!
O ceas plin de desfătare! Şi punt vesel, mângâios. 
Acum am văzut lumină, cum încep să trăesc, 
Viaţa-mi prea pân’ acuma nimic nu o socotesc. 

POETUL.

Asfel vorbind toată noaptea fără somn în ochişori, 
Fără de veste văzură şi lucrceafărul de zori. 
Deci amândoi complimenturi unul altuea făcând,
S-au despărţit cu mâhnire, vărcând lacrămi şi oftând. 
A soarelui răsărire cu ură îl blestema, 
Ş-înălţând ochii la ceriuri întunerecul chema. 
âLi să părea noaptea scurtă, numai cât ochii clipesc, 
Şi milioane de graduri periodul cel soresc. 
Cu toate acestea iarăşi luminoasa zi fugind, 
Şi noaptea cea-ntunecoasă cum s-a arătat viind, 
Sosiră şi ei îndată la locul orânduit, 
Şi fără a pierde vreme s-apucară de vorbit. 

[50] NOAPTEA A TREIA
Întrebări şi răspunsuri. 

Erot. Plecăciune stăpâna mea, 
Iată că am venit
După cum ai poruncit. 
Aret. Bucuroasă îţi mulţumesc, 
Pentru că ai priimit
Şi voea meai împlinit. 
Erot. Eu fiind al tău rob supus, 
Ca cel ceţi port doru-n piept, 
Îţi aduc al meu respect. 
Aret. Şi eu mă bucur foarte mult, 
De supunerea ce-o ai
Şi de cinstea ce mi-o dai. 
Erot. Nu-i la mine supunere
Stăpână, ci negreşit
Robie desăvârşit. 
Şi o datorie a mea, 
Ce să cade să o-mplinesc
La obrazul stăpânesc. 
[51] Ci a ta e supunere
cu-nţelepte potriviri
din înaltele simţiri. 
Că ai priimit la al tău rob
Pe tine a te pleca, 
Şi c milă a-i căta. 
Aret. Asta supunere, c-o zici, 
În ce chip o tâlmăceşti, 
Şi cu ce o potriveşti. 

EROTOCRIT. 

Câte-mpodobesc sufletul cu nădraburi cinstite, 
Sânt toate în supunere, cu dânsa sânt unite. 
Ea e muma virtuţilor şi reţină la toate, 
Mai cinstită supt univers decât ea nu să poate. 
Temeiul ei să rzimă în respectul cel mare, 
Ca una ce la-naltul Cer lăcuinţa îşi are, 
De aceia şi pre pământ minunate lucrează, 
Orunde cu puteri mari catedra îşi aşază. 
Cele cu neputinţă chiar ea poate să le facă, 
Şi mai pe acest cer, cândva, la pământ jos îl pleacă. 
Numai numele virtuţii unde să-mfăţişază, 
Face minuni de multe orişi inimi săgetează.
Ş-aceasta, de vei poţi s-o vezi pogorâtă în lume, 
Asupra ta desăvârşit în fiinţă ş-în nume. 
De aceia e de prisos ca să faci cercetae, 
Şi să stai să mă pedepseşti cu aşa întrebare. 

ARETI. 

Nu să cade să te superi căci îţi fac întrebare, 
Şi la mirările mele căci îţi cer dezlegare. 
Cu toate aceste iarăşi te-ntreb la o mirare
Să mi-o dezlegi, şi cu altă nu-ţi mai fac supărare. 
Cu unul care-l iubeşte, cinea când voeşte
Cu el d-amor să vorbească, şi câte le gândeşte, 
Inima ce îi porneşte ca să se bată tare
Şi să turbură, zvâcneşte: mă rog dă-m dezlegare. 

EROTOCRIT.

La aceasta căci te mir, îţi găsesc dreptate mare, 
Şi să mă-ntrebi pentru ce inima să bate tare, 
Dar iat-a ei dezlegare. 
Când Amorul va lega doă inimi cu-mvoire, 
Şi d-odată le va da d-opotrivă pătimire, 
De îmfocată iubire. 
[53] Atunci una ş-alta vor din piept să se dezlipească, 
Dorind cu mare dogor să meargă să se-ntâlnească, 
Şi într-un loc loc să trăească. 
Aşa dar nima ta când să bate, să ştii bine, 
C-atunci să trage şi va să se zmulgă de la tine
Să între îndată-n mine. 
Inima mea aşa iar, fiind c-aceasta o ştie, 
Saltă, joacă ne-ncetat cu nespusă bucurie, 
Şi o aşteaptă să vie. 
Asta e, de nu greşesc, tată a ei dezlegare, 
Dar şi am să-ţi propui doă mirări la-ntrebare, 
Cu dreptate foartemare. 
Aceasta e vcea dintâi: dă ce când vorbesc cu tine
Posomorâtă-mi răspunzi şi taci, vorbind prea puţine?
De m-amuţeşti şi pe mine. 
A doa: de vreme ce mă hotăreşti de soţie, 
Pentru ce mâna-ţi încai s-ao apuc nu o laşi mie, 
s-o sărut cu bucurie?
Dezleagă, stăpâna mea, aceasta a mea mirare, 
Sau făgăduinţă dă-mi de  puţină schimbare, 
Am privi cu îndurare. 
Hotăraştem cu cuvânt, şi te rog rău să nu-ţi pară, 
De voi putea să-ţo sărut mânuşţa asta seară, 
Să sting grozava mea pară. 
[54] ARETI.

Acest cuvânt, te poftesc, să nu-l mai zici altă dată, 
Nici să-ndrăzenşti să te-ntinzi la mâna mea vreodată, 
Că te vei căi îndată. 
Să nu ceri să te atingi nici la mână, nici la faţă, 
Până când doritul vânt ne va sufla cu dulceaţă, 
a-nprăştiea asta ceaţă. 
Să-nduplecăm pre părinţi, ajuntînd cerescul soare, 
Iar cumva de nu vor vrea, foc din cer să se pogoare, 
p-amândoi să ne omoare. 
Îţi este destul atât, că te-am hotărât soţie, 
Nu te întrista nimic, căci negreşit o să fie, 
Num-acel minut să vie. 
Lumea de s-ar prăpădi alt nu iau decât pe tine, 
Dar acum să nu mai ceri a pune mâna pe mine, 
c-aceasta s-o fac nu-mi vine. 

EROTOCRIT mâhnit să tângueşte. 

În zădar ochişorii mei toată noaptea vă udaţi, 
În zădar nădejde aveaţi că o să vă mângâeaţi, 
Iată zădar gurişoara mea te-ai siluit să vorbeşti, 
Şi ritoriceşte ai vrut să lauzi să slăveşti
Pe aceia ce o iubeşti. 
În zădar piepşorul meu de nencetatu-ţi suspin, 
În zădar într-atât te-ai ars şi ai petrecut în chin, 
Umplându-te de venin. 
În zădar inimioara mea te-ai pornit să poezeşti, 
Că iată vremea-ţi sosit să te deznădăjdueşti, 
Şi să te ticăloşeşeti. 
În deşert picioare şi voi aţi alergat cu Amor, 
La o inimă într-atât în pietriră, fără dor, 
Ş-aţi căutat ajutor. 
În zădar de ideia mea, în zădar mă bucuram, 
În zădar am nădăjduit o mângâere să am, 
De la ceia ce-o iubeam. 
În ceasul ce te-ai arătat, şi întâi te-am întâlnit, 
Mai bine în acel minut vederea să-mi fi perit, 
Decât să te fi zărit. 

[56] ARETI.

Dar pentru ce te-ai turburat? Pentru ce te-ai amărât? 
Dă ce spre mânie porneşti pe zeii ără cuvânt, 
Şi te tângueşti atât. 
Pentru că, cci mâna mea să o săruţi n-am întins? 
Dintr-aceasta ao socotit c-amoru-mi s-a stins, 
Şi de jale te-ai curpins?
După ce te-am încredinţat şi ţ-am zis că al meu eşti, 
Şi eu soţie îţi voi fi, precum doresc şi doreşti, 
Să cade să te mâhneşti
După ce tot gândul mi-am spus, şi hotărârea îmi ştii?
Mai încape, spunem mă rog, la îndoeală să fii, 
Şşi desperat să te ţii?
D-aceia nu mai cere dar mâinile a-m săruta, 
Ci ascultă la vorba mea, că voesc a arăta
Ce ne poate ajuta. 
Adică: înduplecă tu pe tatăl tău binişor, 
Să fie cătră tatăl meu chiar pricinuitor, 
Pentru al nostru favor. 
Linguşeşte-l cât vei ştii doar de-l vei putea robi, 
Să vorbească a vorbi. 
De-şi va pune silinţa el negreşit va săvârşi, 
Şi nădăjduesc că curând dorul ni să va-nplini, 
Ş nu ne vom mai mâhni.
[57] Pentru că tatăl tău prea mult de tatăl meu e iubit, 
Cum şi ministru secretar al curţii este numit, 
Ca un al favorit. 
Asemenea ş-asupra ta în văz dragoste având, 
Că îl auz de multe ori talenele-ţi lăudând, 
Ş-alte de bine zicând. 
Aşa şi când te vede iar pe la palaturi viind
Totdauna cu cohi preablânzi asupra-ţi îl văz privind, 
Ş-obrazul vesel ţiind. 
Cu toată osârdia dar pune-n lucrare ş-îi zi, 
Că de va propune, să ştii, negreşit va izbândi, 
Şi nunta curând va fi. 

POETUL. 

Amândoi să-ntunecase într-acel ceas de Amor, 
Şi zicea că e alb negrul, şi caldul răcoritor. 
Nu cunoştea osebire măcar cât de puţinel, 
Între împărat şi slugă: ci le era tot un fel. 
Şi în grija pentru nuntă să trimeaţă peţitor, 
Ca să li să îndoească focu-n inimile lor. 
Tânărul era-ndemnatul şi tânăra-ndemnător, 
Amândoi găsesc cu cale pe tatăl mijlocitor. 
C-amurezaţii fireşte orce lucru îl gândesc, 
Cât d-anevoe să fie, ei lesne îl socotesc. 
[58] Aceia ce lor le place oşor cred şi să-ndemnez, 
dar fără veste-mpotrivă de multe ori să-ntristez. 
Într-acest chip Erotocrit hotărâse negreşit, 
Pe tatăl său în persoană să-l pue l-acest sfârşit. 
Dei tot îi căuta vreme mai cu prileh când şi când, 
Să-l înduplece pe dânsul la îndrăzneţul său gând. 
Şi îi găsi foarte lesne vremea carea o ducea, 
Ca să-şi arate voinţa şi câte i să părea. 
Că tatăl său tot văzându-l prea posomorât umblând, 
Galben, cufundat în gânduri, nedormind şi nemâncând, 
Şi frumseţea cea-mflorită topindu-se nencetat, 
Începu iar să-l întrebe ce are de e-ntristat. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT.

Fiul meu Erotocrite ce ai? ce te răpune?
Ce umblii trist? ce te doare, şi nu voeşti a-m spune?
Bătrâneţelor mele tu nu mai eşti mângâere, 
Şi văzându-te aşa, simţ în inima-mi durere. 
Arată-mi ce tot doreşti? ce cuget te topeşte?. 
Ce patimă? ce inimă rea frumseţea-ţi veştejeşte?
Nu cumva doreşti să te-nsori, şi iubeşti vreo fată?
Spune-m, care e, fiul meu, să mijlocesc îndată. 
[59] Arată-mi-o, nu te sfii, că eu cu bucurie, 
Voesc de a-ţi pricinui o frumoasă soţie. 

POETUL. 
La aşa problemă dulce tânărul n-a mai tăcut, 
Ci să-şi descopere taina la tată să a-nceput. 
„De vei, zice, să mă vindec dă-mi mână de ajutor, 
Întâmpină că într-alt chip să ştii că negreşit mor. 
Iubesc, tată, pe o fată ş-am fi soţie doresc, 
Care cu ale ei daruri m-a făcut să-nebunesc. 
Câmpiile Elisei ia daruri mi să par că sânt, 
Pe lâng-a ei frumseţe, care m-a rănit atât. 
Nu simţ inima nici suflet, viaţa în sila-mi port, 
De aceia-n grab ajută-mi până ând nu mă vezi mort“.
Auzind tatăl său, cumcă voeşte a se-nsura, 
Îi păru bine cu totul şi prea mult se bucura. 
Dar nu gândea niciodată, nici prin minte îi trecea, 
Că la atâtă nălţime fiul său să întindea. 
Tatăl său mai demult încă ar fi vru a-l însura, 
Că la a sa bătrâneţe de nor’ a se bucura. 
Dar orcând de-nsurătoare înaintea-i aducea, 
Totdauna că nu-i place-nsurătoare zicea. 
Iar acum fără nădejde când la auzit asfel, 
Pomenind de-nsurătoare, şi cerând-o singur el.
S-a umplut de bucurie cu entusiazm nespus, 
Şi înpreunând către dânsul într-acest chip a răsuns. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT.

Fiul meu să ştii că atât d-aceasta bine-m pare, 
Încât s-a-mprăştieat pe loc toat-a mea întristare. 
Ceia ce demult aşteptam şi oream s-o zici mie, 
Astăti mi-a pricinuit nespusă bucurie. 
Grije de ceia ce aveam astăzi mi să râdică, 
Îţi urez dar să te-nsoţeşti cu cea mai frumuşică. 
Numa spunem pe care vrei? Ce persoană îţi place?
Să mijlocesc numaidecât nunta a ţi să face. 

POETUL.

Altă vreme ca aceasta Erotocrit nu găsea, 
Pe tatăl său să-l aducă lesne la voinţa sa. 
Deci îşi arătă Amorul cu Areti ce-l avea, 
Îi spuse fără sfieală că îl iubeşte şi ea. 
Numa-ntâlnirea de noapte, ce cu dânsa o au avut, 
Şi vorbele la fereastră nu i le-a spus, le-a tăcut. 
[61] Dar cum auzi bătrânul pe fiul său ca-ndrăznit
Fată de-mpărat să ceară, fiind cu ea îndrăgit. 
A rămas în loc d-odată încremenit şi uimit
Ca de un fulger şi tresnet cu grozăvie lovit. 
Atât s-a turburat foarte şi atât s-a spăimântat, 
Încât gălbineala morţii în faţa-i s-a arătat. 
Îi păru că un nor negru universul a cuprins, 
Şi a soarelui lumină de asupra lui s-a stins. 
Ca o piatră făr sulfet, şi care nu are glas, 
Asfel a tăcut bătrânul câteva sferturi de ceas. 
Că el fiind om cu minte prevedea de fiul său, 
Cum că o asfel de faptă pentru el e un semn rău. 
Şi o să-i pricinuească patimi, necazuri şi dor, 
Căci când să deşchide rana nu să vindecă uşor. 
Să miră, tace, gândeşte, suspină dn piep mereu, 
Părându-i-se un lucru prea anevoe şi greu. 
Şi peste puţin începe să voebească către el, 
Cu dragoste şi cu lacrămi dojenindu-l în asfel. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT. 

Fiul meu cum ai îndrăzni să le gândeşti aceste?
Ce nebunie te-a aflat? Mintea unde-ţi este?
L-aceasta vârstă care eşti alt chip gândeam de tine, 
Nu nădăjdueam să te-ntinzi unde nu să cuvine. 
[62] Am socotit ca să te văz cu sentimente bune, 
Cu minte, cu simţiri întregi şi c înţelepciune. 
Dar văz acestea de tot le-ai pierdut de le tine, 
Nici creieri nu ţ-a rămas ca să prejudeci bine. 
Rog cerul că cele ceauzi îţi eşiră din buze, 
Numai eu singur să le ştiu alt să nu le auze. 
Pentru că toţi numaidecât, că eşti zmintit vor zice, 
Că purecele umblă cât un elefant s-aprinde. 
Şi câţi vor auzi asfel o să-şi râză de tine, 
O să te povestească toţi cu vorbe de ruşine. 
Ah! Într-un zădar s-a pierdut toat-a mea osteneală
Surdă m-am silit să te cresc cu povaţă morală. 
Care eu într-atâţea ani m-am luptat tot într-ună
Ca să te fac să dobândeşti înţlelepciune bună. 
Astăzi văz c- fost în deşert câte doream să fie, 
S-a dus numa într-un minut toat-a mea bucurie. 
Că de va auzi cumva d-aceasta împăratul, 
Cu urgie asupra-ne ve porni tot palatul, 
Ş-în primejdie vom ădea, după bună dreptate, 
În ce chip şi cu ce cuvânt ne vom putea abate?
Schimbă-ţi dar gândul, leapădă zădarnica pornire, 
Nu-ţi pricinui singur tu capului tău peire.
Prea iubitul meu fiu! Te rog, or ascultă-mi povaţa, 
Or dă-n mine cu un cuţit ş-îm scurtează viaţa. 
Ca nu cumva trind să văz sfârşit rău pentru tine, 
Că dintr-aceasta negreşit nu-ţi va fi vreun bine. 
[63] Nu voi, la vârsta care sânt, să mă-mbrânceşti în patimi, 
Cu necinste cinul să-mi pierz şi să petrec în lacrămi. 
Cu ce limbă şi cu ce glas să vorbesc, vai de mine!
Pe fiica împăratul să o cer pentru tine. 
Peînsăşi a domnului meu fiică una născută, 
Carea-mpăraţi şi crai o cer în orcare minută. 
Cum poci eu o slugă fiind, pe cea stăpână mie, 
Să o cer pentru fiul meu, ca să i-o fac soţie, 
Socoteşte chiar singur tu şi prejudec bine, 
De voi vorbic acest cuvânt, ce pedeapsă ne vine. 
De aceia iarăş te rog, d-aceasta te lipseşte, 
Şi Amorul cât vei putea să-l ascunzi te sileşte. 
Socotinţa ce-o ai avut, d-acum să-ţi contenească, 
Stinge văpaea focului ca să nu te pârlească. 
Păzeşte-te ca nu cumva s-auză împăratul. 
Că te face numaidecât de pildă-n tto oraşul. 
Aceasta este, fiul meu, a ta moralitate?
Aceste-ţi sânt vrtuţile, ce era lăudate?
Asfel de cinste aşteptam după urma-ţi să-mi vie?
Ast ajutor fiesc îm dai în loc de bucurie?
În pruncia-ţi nu săa fla om să te defăimeze, 
Se mira cu ce laude să te încoroneze. 
Acuma dar cum te-ai schimbat d-odată fără veste, 
Şi ai îndrăznit să gândeşti unele ca aceste?
[64] Mă mir, şi mă voi tot mira cum măcar de n-ai frică, 
Să te-nalţi tocma acolo de unde fiori pică?
Asupra stăpânii Amor sluga-n zădar porneşte, 
Căci să-greuează de el ş-în grab i să scârbeşte. 

POETUL.

Asculta fiul povaţa, aminte la ea luând, 
Şi cu mare turburare din inima suspinând. 
Încetând dar tatăl vorba începu pe loc şi el, 
Cu lacrmi necontenite să-i zică într-acest fel. 

EROTOCRIT.

Tată! Eu nu nădăjdueam să-mi adaogi durere, 
Ci socoteam că negreşit voi lua mângâere. 
Gândeam că dorul care-l am de voi sta a ţi-l spune, 
Spre a mă ajuta pe loc în lucrare vei pune. 
Dar bătrâneţile-ţi, cum văz, îndrăzneala-ţi slăbeşte, 
Îţi tae puterea de tot şi frică îţi porneşte. 
Cum pierd fierbinţeala pe loc şi flegma le sporeşte, 
Lucrul lesne de a-l cerca anevoe-l gândeşte. 
[65] Voinicea îmi pierd de tot, trupul li să-ncovoe, 
Auzul îşi îmăuţinez vederea li să moae. 
Duhul li să strecoară cu umezeala-mpreuna, 
Şi tinereţile le au ca un vis totdauna. 
Ai dar dreptate să te temi, tată, la bătrâneţe, 
Dacă nicidecum nu-ţi aduci în gând de tinereaţe.
De vreme de te-a supărat cuvântu-mi însurării, 
Aruncă-l ca pe un scârbos în haosul uitării. 
Iartă mă rog greşala mea, caută-mi cu-ndurare, 
Şi dărueşte-m, tată, în cai o binecuvântare. 
Apoi nu mă mai socoti de fecior niciodată, 
Nici îngrijire să mai aibi de mine vreodată. 
Că eu am hotărât să merg şi să trăesc de sine, 
Soarta unde mă va purta în alte părţi streine. 
Departe de acest pământ, de asta casă dulce,
Şi la streină, negreşit, urmează a mă duce. 
Cât nici să poată cineva să vă aducă veste, 
Cum mă aflu şi în ce loc petrecerea mea este.
Şi tocma la sfârşitul meu veste să vă sosească, 
Atunci să stai să te căeşti, fără să-ţi folosească. 
Să auziţi că am murit la o streină ţară, 
Şi streinio ca p-un strein cu jale mă-ngropară. 
Şi cum m-au plâns ca p-un strein, cei streini ca şi mine, 
Cum în mormânt strein m-au pus, înstreinat de tine. 
Dă.mi dar pe calul care eu mă duceam la plimbare, 
O suliţă ş-o sabie, pentru a mea plecare. 
[66] Iar celelalte vor rămânea supt a ta îngrijire, 
Ca orşiând le vei cedea să-ţi aducă mâhnire. 
Dar dacă, taică, te duceai să zici la împăratul, 
Nu era să pue pe loc să ne tae gelatul. 
Ci urma a se chipzui ş-a cunoaşte pricina, 
Că în dragostea fiului e a tatălui vina.
Şi de ş-ar fi pornit cumva asupra ta urgia, 
Negreşit peste puţin timp îi trecea lui mâniea.
Atunci ş eu mă odihneam, şi aveam mângâere, 
Dacă vedeam că te-ai silit cât ai avut putere. 
Dar fără să ma ceri să-i zici vreo vrobă în faţă, 
Te-ai pornit să mă-n stânjineşti d-odată cu povaţă. 
Mă pierzi dar, iată mă duc la iad cu alergatul, 
Şi rămâi, tată, sigurel, trăeşte cu-mpăratul. 
D-aceia mă rog, dă-mi încai o binecuvântare, 
Şi mă şterge din gândul tău cu vecinica uitare. 
Dar să nu ştie muma mea nimica pentru mine, 
Nu-i spune că merg să mă pierz în alte ţări streine. 
Iar la câte-ţi zic, de greşesc, mă rog să-mi dai eratre, 
Ş-acestea câte ţi le-am zis nu-s ale mele, tată,
Ci-ale acelui ce-a rănit inina-mi cu săgeată. 
[67]POETUL. 
Pezostrat văzând atâtă pe fiul său desperat, 
Din cea dintâi socotinţă mintea pe loc ş-a schimbat. 
Şi pentru c să nu plece Erotocrit amărât, 
Să între d-această-n vorbă negreşit a hotărât. 
Şi să o ia împăratul or de bine or de rău, 
Decât el la bătrâneţe să-şi piarză pe fiul său. 
Deci c dragoste vrobeşte către pătimaş asfel, 
Ca să-i aducă-nbunare la ceia dorea el. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT. 

Fiul meu! Dacă-ntr-atât socotinţele tale
Te-au adus, până încât să-ţi pierzi tinereţea cu jale, 
Am hotărât după cum ceri să-ţi fiu mijlocitorul, 
Voi face precât voi putea ca să-ţi înplinesc dorul. 
La o nunt de acest fel fără asemănare, 
Cu silinţă mă voi lupta să o aduc în stare. 
P-aceasta stăpână a ta slăvită-mpărăteasă, 
Ca să te linişteşti, mă duc să o cer de mireasă. 
Şi de să va necăji rău împăratul pe mine, 
Să-mi facă cum îi va plăcea necinste şi ruşine. 
[68] Că mie, ca unui bătrân, nu-mi pasă de viaţă, 
De acum şi să mai trăesc numai cunosc dulceaţă. 
E destul dac-ar vrea zeii să te bucur pe tine 
Ş-atunci să mor, să mă sfârşesc lăsându-te în bine. 

POETUL.

Cum auzi Erotocrit, tatăl său aste vorbind, 
S-a bucurat deodată inima sa mângâind. 
Ş-îngenunchind la picioare-i, cu lacrămi a mulţămit, 
Dragostii şi bunătăţii părintelui său iubit. 
Deci încetă să vorbească pentru a se depărta, 
Ci pre cele viitoare cu-ndoeală aştepta. 
Într-acestea făr-a trece vro zăbavă la mijloc, 
A doa zi la-mpăratul s-a dus tatăl său pe loc, 
Şi ca să-i găsească vreme aştepta şi să sfiea, 
Cum şi de unde să-nceapă nu ştia, tot să gândea. 
Cu toate aceste-n urmă lăsând toată frica jos, 
A început să vorbească cu un mijloc prea frumos. 

PEZOSTRAT către ÎMPĂRATUL.

O împărate! Mai de mult, în auritele veacuri, 
Spun că oamenii socotea bogăţiile necazuri, 
[69]Pe împărăţii le numea însuşi tirănie, 
Pe înălţări şi pe mândrii, drept semne de sărăcie. 
Iar pe virtutea o-ntrona, dându-i slavă şi mărire, 
Eroizmul toţi lăuda ş-îl sootea fericire. 
Agricultura îmbrăţişa ş-ao avea de bogăţie, 
De turmele-şi să bucura ca de o împărăţie. 
Blândeţea şi supunerea, cu dreptatea împreuna, 
Ca nişte sfinte le cinstea, cu dragoste totdauna, 
De o potrivă ei purta stema cinstei la orcare, 
Şi pentru patrie-şi vărsa sângele fără ruţare. 
La-nsurători nu căuta nobleţe şi bogăţie, 
Ci-nţelepciune a avea, virtute şi vitejie. 
Ştiind că acestea rămân statornice totdauna, 
Iar celelalte să răpun cu-ntâmplările-mpreuna, 
Nici norocu-mpotrivă stând poate să le-ntuneceze, 
Nici alte rele-ntâmplări pot să le mai micşoreze: 
Şi nici chiar acest univers, care înconjoară toate, 
Pe virtutea ş-înţelepciunea să o o doboare nu poate. 
Atuncea cu adevărat era veacul norocirii, 
Că toţi, talentelor jertvea, iar nu slavii şi măririi. 

POETUL. 
Pezostrat d-alde aceste împăratului vorbea, 
Şi o mică cunoştinţă să silea întâi să dea. 
[70] Ş-a bătut capul cu plide scopul a-şi descoperi, 
Dar sfieala zăticnindu-l deodată se opri. 
Cu toate aceste însă dragostea fiului său, 
L-a făcut să îndrăznească, or spre bine or spre rău. 
Ş-aşa arătându-şi taina să ia răspuns a rămas, 
Care foarte în rea stare i s-a dat într-acel ceas. 
Că-mpăratul să nu calce mai mult la palatul său. 

ÎMPĂRATUL către PEZOSTRAT. 

Cum, o nesocotitule ai avut îndrăzneală?
Aşa vorbe să-mi pomeneşti fără nici o sfieală. 
Cum ai obrăznicit atât, vas spurcat şi netrebnic, 
Ca să-mi propui de ginere pe fiu-ţi cel nevrednic?
Cum pe una născuta mea te-ai întins a o cere, 
Fiului tău celui nerod să o dai de muere?
Fugi, piei neruşinatule, fără să-ntârzie,
Şi pentru bătrâneţile-ţi te ert de surghiunie. 
Dar să lipseşti dintr-acest ceas din curtea-mpărătească, 
Şi picioarele-ţi a călca mai mult să nu-ndrăznească. 
Iar fiului tău poruncesc, în grab’ d-aici să fugă, 
Că-l jertvesc cu jurământ zic ca p-un nesupus slugă. 
În soroc de zile trei să meargă, să nu şază, 
Supt împărtăşirea-m voesc de loc să nu se vază. 
[71] Şi tu, care ai îndrăznit aceasta a-mi propune, 
Să nu se întâmple cumva şi la alţi a o spune. 
Că-nţelegând pe loc îţi fac una atât de mare, 
Încât să se cutremure, auzind fiecare. 
Aste câte le-ai auzit ajung, îţi sânt destule, 
Fugi, înaintea-mi nu mai sta, să nu-ncep alte hule. 

POETUL. 

Pezosrat cuprins de frică să depărtează în grabă, 
Picioarele tremurându-i, fiind prea bătrân şi slab. 
I să trăsese suflarea, şi glasul ş-a fost pierdut, 
În capul său ameţea simţea în destul de mult. 
Şovăind, fără zăbavă, c-a întors de la palat, 
Şi la casa sa să duse ocărât şi ruşinat. 
Să căea pe sine singur cum a greşit aşa rău, 
Să tânguea foarte jalnic, şi îşi zmulgea părul său. 
Deci asta veste amară şi porunca ce s-a dat, 
Către fiul său o spune vărsând lacrămi nencetat. 

PEZOSTRAT către FIUL SĂU.

Fiul meu! Nu-ţi ziceam să schimbi acea socotinţă, 
Şi să lepezi, să depărtezi putreda ta ştiinţă. 
[72] Iată că mi-ai pricinuit să pătimesc ruşine, 
Supt ură să caz şi de tot să fiu lipsit de tine.
Care eram ca secretar numit de împăratul, 
Şi al casii mai credincios, iubit în tot palatul. 
Acum m-a lepădat de tot d-aceasta cinste mare, 
Nu va să mă vază în ochi, ca p-un vrăjmaş mă are. 
D-aste toate nu mă-ntristez atâtă mult pentru mine, 
Cât mă mâhnesc şi m-amăgesc că mă lipsesc de tine. 
Pentru c- aporuncit să fugi dintr-a sa-mpărăţie, 
Peste trei zile negreşit, ca să scapi de urgie. 
Cum dar ochii mei vor răbda să nu te mai zărească,
Sau cum vor putea, fiul meu, plecarea să-ţi poprească?
După ce te vei depărta tu-npământuri streine, 
Ce viaţă voi mai avea, rămâind fără tine. 
Când să aştept să te mai văz, fiind eu bătrân foarte?
Nu nădăjduesc nicidecum, că-s aproape de moarte. 
Şi mumii tale cum să spui aceasta întâmplare?
Cu ce vorbe să o mângâi, după a ta plecare?
Căci cum va auzi pe loc îşi ese din simţire, 
Şi poate, bătrână fiind, să moară de mâhnire. 
Ce nădejde-i rămâne ei de razim ca să trăească?
La cine? La care fiu de acum să privească?
Vai mie! Cum m-am amăgit şi cum m-ai scos din minte, 
Cum nu putui să nu ascult ale tale cuvinte?
Prea lesne m-am înduplecat şi ţ-am făcut pe voe, 
Acea părinteasca dragoste mă băgat în nevoe. 
[73]Văz că adevărat a fost ceia ce să vorbeşte, 
Cine să ia după nebun şi el înnebuneşte. 
Ah fiul meu! Cum m-ai supus? Cum m-ai adus în stare, 
La neghiob’ a ta cerere ca să-ţi dau ascultare. 
De mă-npotriveam eu, ast rău nu era să se facă, 
Şi de te-ntristai, or plângeai, era-n urmă să-ţi treacă. 
Iată dar ce cumplit sfârşit a venit pentru tine, 
Aşa şi pentru muma ta, cum şi pentru mine. 

POETUL.

Lui Erotocrit aceste tatăl său când i le-a spus. 
Nu ştiea de ameţeală, viu e or în mormânt pus. 
Asculta cu rană mare şi lacrămi din ochi vărsa, 
Oftările cu grămada din inima lui eşa. 
Pe lumina lui căzuse deodată un nor grău, 
Inima-i să bătea-n pieptu-i ca un ceasornic mereu. 
Că nu gândea niciodată, nici că nădăjduea el 
Să auză întâmlare prăpăditoare asfel. 
Dar pentru prea multa jale ş-al tatălui său necaz, 
S-a silit pre sne foarte să se arate viteaz. 
S-a prefăcut că nu-i pasă, nici îi pare ceva rău, 
Şi umbla ca să mângâe cu vorbe pe tatăl său. 

EROTOCRIT către TATĂL SĂU.

Ce te-ai înspăimântat atât? Ce-ţi este aşa frică?
Ce tremuri şi ce te-ngrozeşti pentru o vină mică?
Dacă un tată a propus d-a fiului său nuntă, 
Ce lucru rău s-a-ntâmplat? Care necinste multă?
Fieşce care caută-nsurătoare bogată, 
Ş-a noroci pe fiul său doreşte orce tată. 
De a mijloci cinevaşi e vro greşală mare?
Ce-npotrivire a stătut, de s-a turburat tare. 
Te-a urgisit fără cuvânt, şi nu sânt la-ndoeală, 
Că te va erta prea curând de această greşală. 
Mâniea cea fără temei nu poate mult să ţie, 
Şi crez că să va-ntoarce iar, mâhnirea-n bucurie. 
De aceia nu te-ntrista, dobândeşte-ţi corajul, 
Şi eu mă depărtez d-aic, pân-o trece necazul. 
Nu te deznădăjdui dar, d-asta ce te mâhneşte, 
Ci urmează după cum vremea te povăţueşte. 
Univesrul întoarcă-se, anul călătorească, 
Am nădejde că rana mea o să se lecuească. 

POETUL. 

Văzând la mare-ntristare pe tatăl său cel iubit, 
Să silea să se arate cu coraj deosebit. 
[75] Puindu-şi toată puterea, umbla mîângâeri să-i dea, 
Şi avuta sa mâhnire în faţa-i o ascundea. 
Ca unul ce din pricina-i acest rău s-a întâmplat, 
Cîăzând pentru ertăciune s-a rugat neîncetat. 
Zicând că a fost greşala numai dintr-al său amor, 
Pe tatăl său de a-l pune l-aceasta mijlocitor. 
Lăsând însă la o parte pe aceştea amândoi, 
Să ne întoarcem a spune d-ale Areti nevoi. 
Că ea fiind îngrijată să înţeleagă curat, 
De a ei căsătorie ce mişcare s-a urmat, 
Întră îndată în casă unde tatăl ei era. 
Şi a şezut la o parte să vază, seamă să ia.
Găsi însă pe tatăl său cu totul trist, amărât, 
Turburat, cuprins de gânduri şi foarte posomorât. 
Cu capul plecat pe mână pe catedra sa şedea, 
Şi de multă ameţeală parcă nici nu o vedea. 
Deşi cunoştea pricina Areti, după obraz, 
Dar s-a făcut că nu ştie de ce e al său necaz.
Şi cu multă linguşire, cu vesele căutări, 
Să apropie ş-începe să-i facă aste-ntrebări: 


ARETI către tatăl său.

Scumpul meu taică! Dă ce eşti cuprins de-ntristare?
Pentru ce ai inimă rea şi stai turburat tare?
[76] Înţelepciunea-ţi răsipea mâhnicioasele gânduri, 
Care poate s-a întâmplat să-ţi vie în multe rânduri. 
Dar acum ce te-a turburat? Ce te descorăjează?
Ce îţi mâhneşte sufletul, şi inima-ţi întristează?

POETUL.

Văzând tatăl c-aşa dulce fie-sa l-a întrebat, 
Dă ce e trist şi ce are? S-a-ntors şi răspuns i-a dat. 

ÎMPĂRATUL către ARETI. 

Vino, fiica mea, vino şi şezi lângă mine aproape, 
Să-mi încetezi acest necaz, care va să  mă îngroape. 
Dar să poate secul bătând, fără să se gândească, 
Să obrăznicească atât, şi să mă ameţească. 
Ai auzit, sufetul meu, la ce neruşinare
A catandisit Pezostrat, de nebunie mare?
Ai nădăjduit, fiica mea, unul ca el să vie
Să te ceară, ca să te dau fiului său soţie?
Să cădea să-i propue el asfel de mijlocire, 
Cu capul său cel ticălos şi fără de simţire?
[77] Să-şi lungească nasul atât, şi să se făndăsească, 
Chiar cu sânge împărătesc să va să se rudească. 
Mai nimerit la ceasul bun, din a sa norocire, 
Dar astăzi să întâmpla lui mare nefericire. 
Ca un înbătrânit, zmintit, fără prejudecare, 
Credeai că putea sări el mormântul său cel mare. 
I-am zis însă la curtea mea deloc să nu mai vie, 
Şi fiul să în alte ţări să meargă-n srughiunie. 
Iar pe tine, lumina mea, peste zile puţine, 
O să te mărit după fiu de-mpărat c şi mine. 
Care-ţi este preacunoscut, că l-ai văzut la luptă, 
Când a venit înpodobit şi paradă multă. 
Feciorul lui Vizandie, frumosul şi voinicul, 
Acel ce de la muma ta luă atunci finicul. 
Şi toţi de bine i-a spart, nimeni nu ş-anchis gura, 
Lăudându-i talentele ce i le-a dat natura. 
De la acesta tocma eri peţitori îmi veniră, 
Să mijloească pentru el, şi la timp mă găsiră. 
Am făgăduit negreşit să te dau lui soţie, 
Şi l-această nuntă voesc zăbavă să nu fie.

POETUL.

O asemenea vorbire deodată Areti, 
Răsunându-i în ureche, fără a o socoti, 
[78] Acea straşnică urgie asupra lui Pezostrat, 
Şi jalnica izgonire al al ei amurezat, 
Totdodată să auză şi maritişul cu foc, 
Mirar’ era pentru dânsa cum n-a leşinat în loc. 
Decât numai cu tăcere ochi săi plecând în jos, 
S-acoperit de-tristare chipul ei cel luminos. 
Nemaiputând ta de faţă, din prea păreare de rău,
Îndată cu o pricină eşi de la tatăl său. 
Alergă-ntr-a sa cămară, mâhnit foarte amar, 
Unde găseşte pe doica al ei prea scump secretar. 
Să pleacă, o ia în braţe şi o sărută plângând, 
Să roagă să o mângâe cu vreun mijloc mai blând. 
Curgea şiroae de lacrămi pe al Efrosinii piept, 
Tocma ca margiritarul ş-arzând ca laptele fiert. 
Cerea să-i de-n grab’ povaţă, rugând a nu o lăsa; 
Cumva să se prăpădească în desperaţia sa. 
Îi spuse d-a rându toate câte a zis tatăl său, 
Şi cum a lipsit din curte pe Pezostrat foarte rău. 
Arătă de izgonirea a dulcelui ei Amor, 
Şi de hotărârea nunţii cu Vizandul Pistofor. 
De la Areti acestea doica când le-a auzit, 
Sufletul ei bucurie ş-întristare a simţit. 
Întristare, căci văzuse necăjită p-Areti, 
Şi groaznica ei mâhnire nu o putea potoli. 
Bucurie, căci tânărul departe să izgonea, 
Nădăjduind că dintr-asta ş-amorul să stinge-n ea. 
[79] Începu dar către dânsa cu-nţelepte sfătuiri, 
Să răzpunză ca o mumă la ale ei tânguiri. 

EFROSINA către ARETI. 

Stăpâna mea, Amorul tău spre ce te zăticneşte?
Dacă tatăl tău pentru alt bărbat te rândueşte. 
Stăpâneşte-ţi simţirile, îţi zic, nu-ţi mai turbura mintea, 
Uită pe acest amurez, şi îţi priveşte cinstea. 
Căci, tu urmează să te faci împărăteasă mare, 
Iar nu nevasta unei slugi, supusă ca orcare. 
Orce lucru nepotriit, şi orcare cuvinte, 
Umează a să cerceta de un mai mai cu minte. 
Şi a asculta bucuros povăţuirea dată, 
Cu nu cumva nechipzuind la rău să se abată. 
Pentru că orcâţi ş-au adus cinstei lor vreo pată, 
Să o şteargă n-a mai putut în viaţă niciodată. 
Eu întâi te povăţueam şi tu îmi făceai nazuri, 
N-ai vrut să m-asculţi, iată dar că tragi acum necazuri. 
Aceia ce dar n-ai făcut să faci acum în urmă, 
Şi despre Erotocrit, zic, dorul de tot îţi curmă. 
[80] Trage-ţi amorul de la el, că nu e pentru tine, 
Prejudecă singură drept şi vezi de să cuvine. 
Şi cu dânsul că ai vorbit, nu gândi niciodată, 
Că n-a fost pricină-ntre voi, de a fi defăimată.
Dac-ai vorbit, nu s-a urmat vreo faptă necinstită, 
Şi vorbele s-a răsipit în vânt, de nu-s greşită. 
Eu iar ca o slugă a ta, măcar ş-amor de-ţi este, 
Afară nu va îndrăzni să le spue aceste. 
Ci orcând te va întâlni să va sfii de tine, 
Te va privi ca un supus cu frică şi ruşine. 
Şi când ve i depărta de tot d-asupra lui Amorul, 
Să va stinge desăvârşit din inima ta dorul. 
Ea l văzându-se părăsit nădejdea îşi ardică, 
Să astâmpără la un loc, fără ceva să zică. 
Îşi vine la treapta dintâi şi ceimea-şi priveşti, 
Ese din furiile lui, din care s-ameţeşte. 
Atunci după potriva sa găseşte să se-nsoare, 
Şi câte aţi vorbit să uit, ca nişte trecătoare. 
Tu iar căci aivvorbit cu el eşti în greşală mare, 
Dar părăsindu-te, cum zic, lucrul are-ndreptare. 
Iar dacă inima-ţi va sta tot în voinţa astă, 
Judecă chiar singură tu ce patimi de adastă. 
Lasă dar pe al tău supus într-a lui simplitate, 
Şi placă-ţi fiul de-mpărat, şi a lui bogătate. 
[81] POETUL

Asfel de povăţuire Areti să da, 
Dar altele spunea doica ş-altele ea cugeta.
Sfaturile Efrosinii putere nu mai avea, 
C-Amorul cu osebire pe ea o povăţuea. 
D-aceia gândul statornic îşi spuse cu un cuvânt, 
Că ce a scris numai şterge, cât va trăi pre pământ. 

ARETI către EFROSINA. 

Scolvele inimii sânt scrise cu vro cerneală, 
D-aceia nici nu să şterg, ci cu moartea să spală. 
Eu să ştii că am hotărât (măcar orcum să-ţi pară), 
Cu dânsul să mă logodesc negreşit asta seară. 
Să facem jurământul sfânt pe al zeilor nume, 
Statornic Amor să păzim cât vom trăi în lume. 
Chiar ş tatăl meu d-ar porni cu rău să mă sileacă, 
Mărturisesc că, gată sânt orcum să mă jertvească. 
Pe nimenea nu voesc soţ, nu voi altă nuntire, 
Căci pe Erotocrit al meu l-am hotărât de mire. 
D-aşi trăi o mie de ani, şi câtva fi pîmântul, 
Niciodată nu voi călca în viaţa-mi jurământul. 
Lasă să fie izgonit meargă în ţări streine, 
Eu tot pentru el voi trăi cum şi el pentru mine
[82] Dar niciodată nu crez eu, că tatăl meu să fie
Într-atât de nemilostiv să nu mă vază vie. 
Fie ş-aşa, omoare-mă, de nu va avea milă, 
Dat alt bărbat nu priimesc, măcar cu orce silă. 

POETUL.

Tânăra zicând acestea, cu îndestule oftăr 
Doica ei, se cufundase în grozave cugetări. 
Ochii i să-ntunecase, şi numai putea sufla, 
Faţa îi îngălbinise şi la moartă semăna. 
Zicearea: logodnă, prea mult a turburat-o pe ea, 
Carea şi cutremurând glas începu răspuns să-i dea. 

EFROSINA. 

Ce sânt acestea, fiica mea, nu-ţi eşt în fire-m pare?
De unde ţ-a venit s-arăţi asta neruşinare?
Cum de nu ei seamă, mă mir, şa cuvintele tale, 
Împotrivă tatălui tău de sânt aste cu cale. 
Cu ce limbă o ă le zici, fără de a te teme; 
Şi cu ce ochi o să te uiţi la dânsu-n acea vreme. 
[83] Unde-ţi sânt bunele purtări, şi a cea cinste mare, 
Prin care trăseseşi oe toţi spre a ta lăudare. 
Nu erai tu, carea ziceai că prea urăşti Amorul, 
Şi acuma te-ai supus lui, el îţi este tot dorul. 
Tu mai de mult te ruşinai, când cineva nainte 
Poenea ceva de Amor, ş-alte proaste cuvinte. 
Eu, fiica mea, nu poci să dau voe că îndrăznească. 
Şi împăratul, tatăl tău, acum în vârsta asta
Să te vază, fără nădejdi, a sluji lui nevasta. 
Cum să voesc iubita mea, spre a ata mulţămire, 
Singură eu să te-nbrâncesc în asfel de peire, 
Să ştii că de la tatăl tău vei cerca multe rele, 
De nu te vei îndupleca la cuvintele mele. 
Într-altele, ala un necaz, poate să poruncească, 
Pe Pezostrat cu fiul său îndată să-l jertvească. 
Pe Erotocrit d-acolo, de unde-l izgoneşte, 
Îl aduce numaidecât ş-în lume-l pildueşte. 
De te va auzi că spui aste, ce le zici mie, 
Casa lor negreşit de tot o va lăsa pustie. 
Schimbă-ţi gândul, stăpâna mea, şi urmările-ţi curmă, 
Sau de nu, eu te păresesc şi fug, în cea din urmă. 
Nu sufer de loc cineva să zică pentru mine
Că şi eu într-un glas am fost la aceasta cu tine. 
Fir-ar Amorul blestemat, şi cugetele-ţi rele, 
Că nu te-ai mai îngreueat de patimil mele. 
[84] Leapădă gândurile, zic, fugi de curse departe, 
Nu pune temei la nădejdi viclene şi deşarte. 
La Erotocrit nu gândi de acum înainte,
Nici de numele lui măcar nu-ţi aduce aminte. 
Vino-ţi la simţirea dntâi şi te înţelepţeşte, 
Ruşine până nu pătimeşti, ce faci  te chipzueşte. 
Cu dreptate defaimă mulţi, vorbind rău de neveste, 
Că nişte lucruri caută, necinstite c-aceste. 
Şi ca pe zmntite le ţin, numinu-le nebune, 
Că tot cele rele aleg i fug de cele bune. 
Iată dar că învederat sânt aceste la tine, 
Că cinstea nu o preţueşti şi cele de ruşie. 
Nălucirea cea înbrânşit, umbre îţi leg simţirea, 
Care ca norii ce azi sânt, şi mâine nicăirea. 
Ai poftit ş-ai ales s-alegi la lucruri trecătoare. 
Provedere fără să aibi de cele viitoare. 
Nu de alt, ci cauţi s-aduci, cu urmările tale, 
Ruşine părintelui tău şi împărăţii sale. 
Fir-ar Amorul blestemat, şi cel ce îl slăveşte, 
Căci el cu mijlocirea lui pe tineri otrăveşte. 

POETUL.
  
Efrosina ca p-o fiică p-Areti-n braţe strângând, 
Îi a asfel de povaţă, şi pentru dânsa plângând. 
[85] Să nevoea ca să zmulgă din ea cumplitul amor, 
Care să-nrădăcinase în fragedul ei trupşor. 
Pe cât însă Efrosina cu povaţa nu tăcea
Pe atât mai cu asupra tânăra-nsălbătăcea. 
Şi întru deznădăjduire cu jale şi cu amar, 
A început să vorbească către dadaca sa iar. 

ARETI către  EFROSINA. 

D-alde aste aşteptam eu dadacă de la tine?
Aşa vorbe nădăjdueam să răspunz către mine. 
Unde-ţi sânt mângâerile? Unde-ţi este iubirea?
Ah! Înţeleg că le-ai uitat, văz că-mi cauţi pierea. 
Unde-ţi e râvna ce-o aveai spre a mea înpodobire 
Ş-acum zici să fugi, să mă laşi într-aceasta mâhnire, 
Fiind că am căzut şi eu la amor ca şi alte, 
Precum multe au pătimit cu simţiri mai înalte. 
Socoteşti cum că fugirea amorului mă face. 
Să-mi pierz simţirile atât, şi zici necinstea-mi place?
El, vezi bie, că m-a rănit cu armă vrăjmăşească, 
Poci eu să mă-npotrivesc lui cu fire femeească?
Eu nădăjdueam negreşit la cumplita-mi rănire, 
De la tine să dobândesc leacuri de mântuire. 
Şi încredinţată eram că vei voi îndată, 
Cu nişte vorbe dulci să-mi stingi flacăra-mveninată. 
[86] Dar văz că tu umbli cu fo şi cu fier să mă spinteci, 
Cu unelte sălbatece te porneşti să mă vindeci. 
Sânt însă cu suflet, trup viu, şi fii încredinţată, 
Că cum să vor apropiea mă vor jertbi îndată. 
Nici erburi iuţi nu încap, care pe om doboară, 
Pentru că dintr-însele mulţi la iaduri să pogoară. 
Ah! Oare cine ar putea să-mi dea ajutorinţă!
Sau cine ar putea-ndrepta lucruri cu neputinţă!
Aceasta nu poate fi leac, precum îmi dai povaţă, 
Ca să mă leapăd de amor, şi să mai am viaţă. 
Dar bag de seamă că te temi mai mult tu decât mine, 
Şi fugi de moarte, să trăeşti, o bătrână ca tine. 
Şi âte îmi făgădueai le ai toate uitate, 
D-aceia şi nădejdile-m de la tine-s luate. 
Ah! De ai vrea s-avem un gând ş-o unire curată, 
Măcar de ne-ar şi omorî să ne-ngroape d-odată. 
Mă vezi că eu tânîrî sânt, şi iar n-am frică foarte, 
Nici nu mă leapăd de amor, d-a-aşi suferi şi moarte.
Şi tu bătrână te sfieşti de maorte, te cutremuri, 
Ca u cumva viaţa să-ţi pierzi, ai bănueli şi tremuri. 
Dacă negreşit, tatăl meu lucrul va-nţelege, 
O să te mustre  ş-o să-ţi dea câteva – după lege. 
Iar pe mine pierzându-mă dintr-această vaţă, 
Vei zice ah! Ce rău făcu însăşi a mea povaţă!
Ah! Cum pierdui pe fiica mea, dlcea mea mângâere!
Cu ale mele dojeniri dându-i nencetat fiere. 
[87] Dadaco! Nu mă-nebuni, gândeşte înainte, 
Că prea multele întristări zmintesc pe om din minte. 
Şi atuncea te vei mâhin, şi vei sta la căinţă, 
Cum nu te-ai îndurat să-mi dai o mică ajutorinţă. 
Atunci pieptul îţi vei lovi, mâinile îţi vei frânge, 
Vei striga ah! Dragostea mea, şi în zădar vei plânge. 
Şi ţâţele, ce m-au hrănit, cu laptele din tine, 
Jalnic le vei rupe, văzându că mă îngroapă pe mine. 
Ochi-ţi carii în orce ceas să uita-n a mea faţă, 
Cu bucurie, înzâmbiţi şi cu multă dulceaţă, 
Ca pârae lacrămi din ei vor curge nencetate, 
Şi peste înpietritu-ţi piept să vor vărsa-mfocate. 
O să se-ntoarcă orce loc, vor vrea să mă zărească
Unde şedeam ş-unde dormeam, dar n-o să mă găsească. 
Numai locul să va vea al scumpei fiicii tale, 
Ca să-ţi adaoge dureri în inimă şi jale. 
Dar ah! Înpietrito, cum poţi să aibi aşa răbdare!
Să vede că însăşi tu vei să mă îngropi mai tare. 
Ah! Dadaco! Ah! Maica mea! De ar fi cu putinţă
Să se plece şi gândul tău după a mea voinţă. 
Crez să frica tatălui meu l-aceasta te aduce, 
Cu nemilă morţii să laşi pe fiica ta ce-a dulce. 
Cu toate aceste să-mi vei binele să cuvine, 
Să întri-n patimi ş-în răbdări dinpreuna cu mine. 
Ştiut e că prieten bun pentru prieten sare, 
Îşi bază viaţa-n nevoi, dragoste dacă are. 
[88] Unde e dar dragostea ta, ce-o aveai către mine, 
Aum văz că frica de tot a gonit-o din tine, 
Natura oare a schimbat fiinţa omenească? 
Or stelele s-au prefăcut să nu mai strălucească? 
Cine în lume a trăt i amor să nu ştie?
Sau cine nu l-a încercat pân-acum din vecie?
Toţi oamenii câţi poartă trup şi suflet cu simţire, 
De o potrivă sânt suupuşi l-Amorului pornire. 
Cât şi vitele câte sânt şi sadurile toate, 
Amorul de obşte îl simt, în alt chip nu să poate. 
Şi câte Amprul, să erţi, va sta să le unească, 
Trăesc şi petrec într-un loc, fără să se osibească. 
Vai mie! Firea s-a schimbat, nu sât tot acele, 
Ş-a rămas nuai însumi eu izvorul celor rele. 

POETUL.

Areti zicând acestea plângea cu lacrămi de foc, 
Şi căuta de-ntristare să se omoare pe loc. 
Văzând dar şi Efrosina că atât s-a desperat, 
Înspăimântându-se foarte povaţa au încetat. 
A hotărât să se pleca la ceia ce ea voea, 
Şi în sfârşit să-i ajute, de prea ce o iubea. 
Deci s-a părăsit cu totul ai să înpotrivi, 
Şi d-acu nainte lucrul urmează a să-nlesni. 
[89] Îşi prefăcu-ndată mintea, altele-n cap socoti, 
Şi cu milă şi blândeţe a zis către Areti. 
EFROSINA către ARETI. 

De vreme ce, stăpâna mea este aste le faci cu mintea-ţi, 
În cât moartea s-o socoteşti ca nimic înaintea-ţi. 
Ş-ai pus gând să te logodeşti negreşit asta seară, 
Cu acest al tău mic supus, ş-arzi pentru el în pară, 
Spaimă şi groază îmi aduc în inimă ş-în minte, 
Însuşi pentru viaţa ta şi pentru a ta cinste. 
Ia seamă ca nu cuva singură să-ţi faci moarte, 
Şi să-ţi întuneci nuele, cel prea strălucit foarte, 
Nu căuta să te lipseşti de lume cu ocară, 
Şi nu te pogoară la iad cu vreo moarte amară. 
Iată că hotăresc să-ţi dau ajutor oarecare, 
Dar pentru curiozita voi să-ţi fac o-ntrebare. 
Spune-m, mă rog, cum o s-o faci aceasta logodire?
Ş-înce chip ai gând a fi toat-a ei săvârşire. 
Păzeşte-te să nu cumva vreu lucru să se facă, 
Împotrivă, necuvios, carele să nu-mi placă. 
Sau fereastra sau vreum fier să nu se dezlipească, 
Ca drept îţi spui, nu priimesc nici să se pipăească. 
De să va întâmpla să văz o asfel de urmare, 
Să ştii că-ncep numaidecât a striga-n gură mare. 
[90] Decât cu ochii mei să văz, vro faptă necuvioasă, 
Să mă-njunghi şi să mă omori, cânt mult ma bucuroasă. 
Iar tu înlăuntru şezând şi el pe dinafară
Faceţi ce vreţi, vă logodiţi vorbiţi pântre fiară. 
Dar zilele alerg şi trec, anii înaintează, 
Şi înţelepciunea cu timp toate le îndepărtează. 

POETUL.

Bucuriea ce-a simţit la aceasta Areti, 
Nu poate a se descrie-ntocma ş-a se povesti. 
Ca acum ea niciodată nu s-a mai îmvrednicit
Aşa dulce să-i vorbească, precum de mult a dorit.
Ia-n braţe pe doica, o sărută tot de rând, 
Ş-îndată de bucurie vorbeşte lăcrămând. 

ARETI către EFROSINA. 

Maica mea! Lasă-ţi, mă rog, aceasta bănueală, 
Şi că vom strica noi ceva, nu fii la îndoeală. 
Nu vom atinge nicidecum nicifereasta nici fierul, 
Ci ne vom lgodi cinstit, de faţă având cerul. 
[91] Şi fără să-mi mai pomeneşti acest fel de cuvinte, 
Mai bine moartea să mă ia decât să voi necinste. 
Cu toate acestea şi tu o să fii lângă mine, 
Ca o a nunţii martora, ce fac vei vedea bine.

POETUL.

Mai curând să treacă zioa Areti tot să uita, 
Ş-aştepta cu nerăbdare noaptea a se arăta. 
Aşa iar şi Erotocrit dorea-n orcare minut
Să-nsereze ca să meargă la locul cel cunoscut. 
Amândoi deopotrivă acel ceas tot aştepta, 
Ca mai curând să vorbească cle ce ei cugeta. 
Deşi amândoi o grije în inima lor avea, 
Dar în părerei şi în cuget cu totul să osibea. 
C-Areti cu bucurie hotărâse negreşit, 
Logodna într-asta noapte să ia între ei sfârşit.
Patimaşul tânăr însă scoposul ei neştiind, 
Să gătea cu alte vorbe, ş-alte să afla gândind. 
El era să-şi povestească izgonirea către ea, 
Şi adio despăriţirii cu mate jale să-şi ia. 
Avea şi prea multă frică, ca nu cumva Areti, 
După a lui despărţire dragpstea îşi va reci. 
C-amurezaţii totdauna au aceste socoteli, 
S-aibă frică totodauna şi destule bănueli. 

[92] NOAPTEA ÎNTÂIA
A 
Logodni.
POETUL.
Noaptea cea întunecoasă pe loc s-a arătat, 
Şi amândoi la dereastră d-odată a alergat. 
S-au tinguit mai la un ceas unul şi altul plângând, 
Apoi tânărul începe să-i zică ei susupinând.

EROTOCRIT către Areti.

Ai auzit, stăpâna mea, jalnica întâmplare, 
Cum a poruncit tatăl tău cel fără îndurare?
Ca eu negreşit să mă duc în lume-n altă ţară, 
Şi să fiu orcât voi trăi-n izgonire amară. 
Ca când vorba tatălui meu l-a lipsit de viaţă, 
Când de tne, lumina mea, i-a pomenit în faţă. 
Atât s-a însălbătăcit, încât parcă turbase. 
Şi bietul tatăl mieu mai mort s-a pogorât din case. 
Iar eu numai trei zile şez şi plec în depărtare, 
Că-s izgonit şi fug să scap din urgiea-i cea mare. 
[93] Dar ah! Cum să mă osibesc, lumina mea, de tine?
Şi cum o să poci să trăesc. Ah! Amar! Vai de mine!
Să ştii negreşit că eu mor, pe unde mă boi duce, 
Dorul tău mă bagă-n pământ, stăpâna mea cea dulce. 
Pe tine însă tatăl tău te va mărita-ndată, 
După feciorul de-mpărat să te dea este gată.
Şi pe tine cu vorbe dulci o să te biruiească, 
Te vei îndupleca curând la voea părintească. 
De aceia un dar îţi cer, şi o milostivire, 
Care de-l vei face să ştii să ştii că mor cu mulţumire. 
Când te vei locogi, mă rog, gândeşte şi la mine, 
Şi de mireasă când te-mbraci oftând zi întru tine:
Sărace Erotocrite! Iată-ţi fac împotrivă, 
Şi uit făgăduelile ce le-am dat dopotrivă. 
Aşa şi când te vei preda d-a soţului iubire,
Şi pe trupu-ţi va fi stăpân el nu de săvârşire. 
Când dulce te va săruta ş-în braţe te va strânge, 
Gândeşte l-acel ticălos, ce pentru tine plânge. 
Să-ţi aduci aminte că port rană nevindecată, 
Şi nici un deget nu mi-ai dat, ca să-l sărut odată. 
Odată pe lună măcar, mă rog aud-ţi aminte, 
Pentrutine câte am tras, şi trag d-aci nainte.
În linişte când vei şedea portretul îţi priveşte, 
Care în scrinu-mi l-a găsit, şi de mine doreşte. 
Citeşte şi versurile, cele srise de mine, 
Şi adu-ţi aminte că sânt izgonit pentru tine.
[94] Când îţi vor spune c-am murit d-a dorului tău muncă. 
Atuncea ia versurile şi în foc le aruncă. 
Ca să nu-ţi aducă mai mult în suflet întristare, 
Ci nevăzându-le, de tot să mă pui la uitare. 
Aste câte le-am zis acum mă rog să le ţii minte, 
Că plec şi n-o să mai mă vezi de aici înainte. 
Şi eu, nenorocitul, ah! Pe unde mă voi duce, 
Ce voi face, şi cum în gând de tine-mi voi aduce!
Voi pune-n gând că am avut luminare aprinsă, 
Şî mi-a stins-o vântul bătând, şi va rămânea stinsă. 
Dar însă mă fgăduesc, că orunde voi merge. 
Dragostea ta din inima-mi nici una n-o va şterge.
Cât voi trăi nu voi să văz, nici să iubesc pe altă, 
Îţi făgăduesc şi mă jur pe proniea cea naltă.
Decât cu alta să tresc şi să mai am viaţă, 
Cu tine moartea priimesc, mult mai mult cu duleacţă. 
Că pentr-altă nu m-am născut, ci numai pentru tine, 
Alt chip nu să poate poate lipi niciodată de mine. 
În ochii mei s-a zugrăvit strălucita-ţi frumseţe,
Ş-or încotro mă-ntorc privesc a ta delicateţe. 
Ş-în sfârşit când va fi să mor l-acea streină ţară, 
De cercetarea-ţi auzind mă-nsătoşez iară. 

POETUL.

Areti sfârşi răbdarea, n-a mai putut asculta, 
Obosise d-aşa vorbe, care foarte o-ntrista. 
[95] În porunceşte să tacă csă nu vorbească mai mult. 
Ş îndată într-acest chip să-i zică a început. 

ARETI către EROTOCRIT.

Vorbele-ţi, Erotocrite, ca săgeţi stau în mine, 
Nu gândeam să le auz aceste de la tine. 
Ce sânt aste care le zici? Ce ai în socoteală?
Dă ce gândeşti c-o să mă pirzi? Dă ce eşti la-ndoeală?
Cum să poate inima mea, carea cu bucurie
A sădit în mijlocul ei frumseţea-ţi cea vie. 
Şi să hrăneşte nencetat, şi să-nrădăcinează, 
S-adapă cu sângele ei şi mai mult să-mfoează. 
Şi carea totdauna stă păzită, încueată, 
Ş-am frânt cheia ca să nu să deşchiză niciodată.. 
Cum dar să mai poate săfi în ea alt pom vrodată, 
Când cheia ei, precum ţ-am spus, e de tot sfărâmată. 
În gândul meu s-a zugrăvit frumuseţile tale, 
Şi alt chip nu poate deloc vederea să-mi înşale. 
Nu poci în ochii mei să văz altă streină faţă, 
Decât numai frumseţea ta cea plină de dulceaţă. 
Mii de zugravi de ar voi chipu-ţi să zugrăvească, 
Nu vor putea asemenea cum să-l potrivească. 
Că frumuseţea-ţi cum vor vedea uit avuta-ş ştiinţă, 
Vor zicea că te-am zugrăvit eu mai cu iscusinţă. 
[96] Pentru că frumuseţea ta când eu am zugrăvit-o, 
Cu sânge din inima mea văspeal’ am săvârşit-o.
Şi când cu sânge orce chip cineva zugrăveşte, 
Să face şi foarte frumos, şi nu să mai topete. 
Amoru-mi ochii, inima şi gândul înpreuna, 
Câteşi patru te-au zugrăvit şi te port totdauna. 
Cum poci dar să te părăsesc şi să uit vrodată, 
Când eu d-amuru-ţi vecinic port rană nvindecată?
Nu avea dar, iubitul meu, asfel de bănueală, 
Lasă-te, aşa să trăeşti, d-această îndoeală. 
Întru toată viaţa mea eu nu te uit pe tine, 
Şi tu însă cât vei trăi că nu mă laşi pe mine, 
Deşi va dori tatăl meu să mă căsătorească, 
Şi voi vedea că caută cu alt să mă-nsoţească, 
De mii de ori moartea aleg ma bine pentru mine, 
Decât să mă plec la al soţ şi să te las pe tine. 
Inima dar l-aste dureri ca să se maiângâe, 
Şi  o nădejde vecinică între noi să rămâe. 
Acum îndată vei vedea ce urmare voi face, 
Care crez poate în grab sufletul să-ţi înpace. 

POETUL.

După ce zise acestea porunci s-aducă foc, 
Şi pe doica ca p-o mumă o ia în dreapta pe loc. 

[97] ARETI către EFROSINA.

Ascultă, zice, maica mea ca să fii mărturie
Şi într-acest veac de acu ş-în cel ce va să fie. 
Iată că pe Erotocrit, pe cel ce-l iubesc foarte, 
Îl aleg ş-îl fac bărbat al meu până la moarte. 
Mă jur pe zei pe cerm pe foc, pe soare şi pe lună, 
Că nu voi pune cu alt om pe capul meu cunună, 
Ci numai p-Erotocrit soţ să-l cunosc cu dreptate. 
Sufletul sufletului meu şi scumpa-mi jumătate. 

POETUL. 
Deci ea carea mai nainte să se-ndeplece n-a vrut, 
Măcar mâna să-şi întinză până la acel minut, 
Atunci a scos pe fereastră mâna cea dreaptă a ei, 
Spre semn de a lor logodnă, şi spre nădejdi cu temei. 
Erotocrite! Îi zice, ată! Mâna ce-o doreşti, 
Şi de acum înainte să nu te mai îndoeşti. 
Scoase şi inelu-ndată din degetul său oftând, 
Şi cu lacrămi îmfocate i-l dă acestea zicând. 

[98] ARETI către EROTOCRIT.

Iată acest inel al meu pune-l în mână dreaptă, 
Spre semn cumva eşti al meu soţ, te logodesc în faptă. 
Şi cât vei trăi să nu-l scoţi d-acolo niciodată, 
Să-l porţi şi să-ţi aduci în gând de parola cea dată. 
De să va pori tatăl meu vaţa a-mi răpune, 
Nevrând după plăcerea mea, cu tne să m-adune, 
Încai curată-mi dragoste tu păstreaz-o bine, 
Şi petrece-ţi viaţa cu inelul de la mine. 
Logodna noastră este el, ce nunta-ncredinţează, 
I câte le-am făgăsuit, el le adeverează. 
Şi dacă soarta nu va vrea aici să ne-npreune, 
Sufletele noastre încai la iad să se adune. 
Totdauna voi aştepta şi trăin, zic şi moartă, 
După cum amor credincios şi oasele îmi poartă. 
Că de m-ar face tatăl meu în mii de bucăţele, 
Tot nu priimesc alt bărbat, nu calc vorbele mele. 

POETUL. 

Vorbind ce ţinea de mână unul pe alt foarte strâns, 
Şi nu putea să-nceteze de suspinuri şi de plâns. 
Tânîrul însă aceste toate când le-a auzit, 
La patimaşi uşurinţă oarecum a dobândit. 
[99] I s-a înmulţit nădejdea, destul s-a încredinţat, 
Că Areti în viaţă nu va lua alt bărbat. 
Ş-încă frageda ei mână într-a sa tare strângând, 
A început să vorbească c mare foc şi oftând. 

EROTOCRIT.

Ah! Bine că am apucat aceasta mâhnire, 
A acelii ce-mi dă nădejdi dulcea sa guriţă. 
Carea îmi bucură sufletul, carea îmi dă putere, 
Şi carea în inima mea răvarsă mângâere. 
Mâna, ceia ce fără glas îmi vorbeşte ş-aîmi spune 
Că de acum să nu mă tem că o voi mai răpune. 
Mâna, ce vrednic nu era s-o sărut înainte, 
Iată acum în mâini o ţiu, făr’ a-mi trece prin minte. 
Mâna, carea inima mea a deşchis fără cheie, 
Şi a făcut în pieptul meu câmpie Eliseie. 

POETUL.

Amorulul în viaţă câţi asemenea slujesc, 
Judece cu ce foc  marea acestea ei le vorbesc. 
Vază ale lor suspinuri ş-al lacrămilor izvor, 
Şi dintr-însele cunoască jalea despărţirii lor. 
[100] Cu ce vorbe îşi luară nopate bună ei atunci, 
Cu ce rană otrăvită, şi cu ce amare munci. 
Vedea-şi că să privea-n faţă cu dese leşinături. 
Amândoi până la zioa, ca o muncă a făcut, 
Când plânge şi îşi jeleşte pe ful său cel pierdut. 
Văzând dar că începuse a se lumina de zi, 
Şi noaptea cea liiştită a-i lăsa şi a fugi, 
A plecat şi Erotocrit, suspinând foarte amar, 
Zicând că a doa seară va veni negreşit iar. 
Dar ducându-se pe cale cu totul rănit, pătruns, 
A început să vorbească cu Eho, cercând răspuns. 

EHO vorbirea lui EROTOCRIT.


A sosit Eho minutul să vorbească şi cu tine, 
Dar însă la întrebarea-mi să răspunzi foarte bine. „Bine
Fiindcă tu trupuri multe ai văzut totdauna, 
C-a iubit a mea frumoasă este-n lume vreuna. „Una. 
Chipul ei au nu dezmiardă ochi, ca o primăvară, 
Ş-acele frumuseţi, care inima-mi predară. „Dară. 
Spunem, când ea îşi aruncă ochii-n părţile toate, 
Ş-o inimă cât de tare a răni au nu poate,. „Poate.
Apoi dacă săgetează atât a ei cătare, 
Ai fi rob unul ca mine? Dreptate au nu are. „Are
[101] Nevăzând-o izgonire? Voi putea trăi încă, 
Când voi dori de dânsa cu mâhnire adâncă. „Încă.
Dar alba ei mânuşiţă, carea eu asta seară, 
Ce nu stai? Unde fugi Eho. Ah! Sălbatecă hiară! 


POETUL.

Areti rămâind iarăşi numai cu dadaca sa, 
Într-atât plânge de tare încât casa răsuna. 

Plâns o vorbire a ARETI.

O izgonire amară! O foc greu, nesuferit!
Sa-ntunecat universul şi pământul a negrit.
Unde văz c-o să lipsească prea dulcele meu Amor, 
Lacrămile cele multe mă primejduesc să mor. 
Ah! Cum să va usca trupu-mi! Când eu mă voi despărţi, 
Crez că d-ale mele chinuri şi pietrile vor simţi. 
Tot ceasul şi tot minutul veacuri mi să vor părea, 
Ş-într-ale lor perioade binele-mi ă vor tăea. 
Socotesc că-n toată lumea nu poate fi alt păhar, 
Ca acest al despărţirii mai otrăvitor amar. 
[102] Că-n izgonire fiind el? Ce bine poci aştepta?
Totdauna spin şi jungiuri în inima-mi voi purta.
Ah! De mi-ar fi dat natura aripi ca să poci să zbor, 
Aşi alerga împreuna cu el lumea să-nconjor. 
Şi când cu dor va petrece în acel depărtat loc, 
Să-ntovaroşesc cu dânsul ş-al inimiiva umbla, 
Ah! Am obosit cu totul, nu mai poci nici răsufla. 

[103] NOAPTEA A DOA.
POETUL.

Cu dureri deopotrivă petrec zioa amândoi, 
Ticăloşindu-şi viaţa şi multele lor nevoi. 
Dar sosind a doa seară sau aflat numai decât
Pe vremea cea rânduită la locul cel hotărât. 
Începură iar să spue tot aceleaşi tânguiri, 
Destul au plâns pân’ la zioa cu asemenea vorbiri. 
Apoi s-a-ntors fiecare la ale sale pe loc, 
Şi au început să-şi plângă necazurile cu foc. 

EROTOCRIT singur*)

Ce mare nenorocire! Ce foc greu, neaşteptat!
Zioa la ameaz îmi pare că totul sa-ntunecat, 
Şi aceste elemente fiinţa lor ş-a schimbat. 
Văz c-a lipsit dinaintea-m o îmflăcărată stea, 
Carea şi pe acest soare mai strălucit îl făcea, 
Şi a lăsat la-ntunerec să petrec viaţa mea. 
Mi-am răpus din ochi lumina, nu poci să mai văz nimic, 
Plâng, vărs părae de lacrămi, şi în zădar toate pic. 
Am ajuns să.mi zmintesc mintea şi simţirile să-mi stric. 
*) Cântec. 
[101] Să vede că norocirea de faţă s-a repezit, 
Fără veste să-şi arate răul cel nemărginit, 
Şi să-mi răpească comoara deodată s-a pornit. 
Ah! Rană oorâtoare, a marei despărţiri, 
Ce vei? Ce ceri de la mine, ş-ai venit cu îngroziri, 
Mai mult nu poci să te suflet, mă răpui în pătimiri 
Chiar şi Ercul cel puternic de ar fi trăit acum, 
N-ar fi putut aşa rană să ardice nicidecum, 
Eu dar cum să-mi las viaţa şi să plec pe acest drum. 
Norocirea, despărţirea şi amorul s-au unit
Câteşi trei fără de milă aspra mea s-au pornit, 
Şi îmi dau război de moarte, cu totul m-a zăpăcit. 
Dar dup-acest întunerec negreşit nădăjduesc, 
Că-mi va răsări lumina pe carea eu o doresc, 
Şi va face norocirea iarăşi să mă veselesc. 

ARETI singură *)

Dacă lumina mea dulce
Va pleca şi să va duce, 
Toate-n lume pentru mine
Înegresc ş-întunecez.
*)Cântec.
[105] Dacă sufletu-mi lipseşte
şi trupul meu amorţeşte
răsuflarea nu-mi mai vine
 de tot mă dsfiinţez.
Cum dar să mai am viaţă, 
Ce nădejde mă opreşte, 
Că doru-mi nu să-nplineşte, 
De voi plânge cât demult. 
Vărsând lacrămi p-a mea facţă
Strig şi chem moartea să vie, 
Numindu-o doftor mie
În orce ceas şi minut. 
D-aşi putea să zbor la iaduri, 
Să merg, să fug de necazuri, 
Să scap de lume odată, 
Alt nimic n-aşi vrea deloc. 
Decât să mai rămâi vie
Să plâng în ticăloşie, 
Fără să sting vreodată
Cu lacrămi cumplitul foc. 
Deşi curg fără-ncetare
Dar lacrăm nu-l spăimântează, 
Ci mai tare scânteiază, 
Văpăi grozave-nălţând. 
[106] Căci multa îmflăcărare
înlăuntru-n mine şade, 
tot să aprinde, nu scade
şi ficaţii mei arzând. 
Tot trupul meu cuprins este
De săgeţi îmveninate, 
şi de văpăi necurmate, 
loc zdravăn nu mi-a rămas. 
Văzând c-o să mor d-acest, 
Rog pe cei mai de aproape, 
Când va fi să mă îngroape
Să scrie câte le-am tras. 

POETUL.

Toată zioa unul ş-altul nu s-a liniştit deloc, 
Ci-şi blestema norocirea şi vărsa lacrămi de foc. 
Neîncetat despărţirea au plâns şi s-au tânguit, 
Pânî când fără zăbavă şi vremea ei a sosit. 
Era dar seara a treia, a jalnicii despărţiri, 
Ş-au mers l-acelaşi lor iară unde avea întâlniri. 

NOAPTEA A TREIA. 

Întrebări, răspunsuri.

EROTOCRIT şi ARETI.

Erot. Bună vreme iară, iubita mea zară. 
Aret. Îţi mulţumesc dară e din urmă seară. 
Erot. E, şi mă rog tare să n-ai întristare. 
Aret. Ba mult rău îmi pare d-a ta depărtare. 
Erot. Dacă mă goneşte? Cine îţi greşeşte. 
Aret. Să fugi trebueşte, că domn porunceşte. 
Erot. Dar rea judecată, măcar de-ţ e tată. 
Aret. Nu zi d-al meu tată vorbă defăimată. 
Erot. Zic, pentru că n-are milă ş-îndurare. 
Aret. Ah! Taci, aibi răbdare, că este-n dreptare. 
Erot. Cum dar, vai de mine! Să te las pe tine?
Arez. Asta lung’ nu ţine, am nădejdi de bine. 
Erot. Ah! Ce fel de bine? e aproape ceasul, 
Mă desparţ+ de tine, nu-mi mai auzi glasul. 
Mă turbur’ de moarte, de prea multă jale, 
Şi mă-ntristez foarte patimile tale.
Că cum vei supune pe al tău părinte
Să nu te cunune cu cel cei e-n minte. 
Să ştii că te cere cu el cei e-n minte. 
Să ştii că te cere Pistrofor Vizantul, 
Ş-îl au la plăcere toţi şi împăratul. 
[108] Tu dar la aceste? Ce o să poţi face. 
Când tatăl tău este celui ce îi plae. 
Şi la a sa voe? Ce cuvânt vei pune, 
Pe loc de nevoe te vei şi supune. 
Ah! Mă rog, lumină, să ei seamă bine, 
Pentru totodauna mă pierzi şi pe mine. 
Dar p-al tău părinte ca să-l poţi supune, 
Vei fae cu minte şi cu-nţelepciune. 

POETUL. 

Cu inimă îmfocată stând Areti asculta, 
Şi cu mintea turburată începu răspuns a da. 

ARETI către EROTOCRIT. 

Lasă aste gânduri, nu-ngriji de mine, 
Că-ntr-atâtea rânduri m-ai auzit bine. 
Ţ-am dat hotărâre cu încredinţae, 
Nu-mi da amărâre, cu aşa-ntrebare. 
[109] Cum mi-a fost cuvântul să tştii că voi face, 
Nu-mi calc jurământul, fii în bună pace. 
Nici viaţa-mi râdică, nici priimesc p-altul, 
Măcar ce să-mi zică toţi şi împăratul. 
Că nu pricină ca să mă omoare, 
Ci numai o vină împotrivitoare, 
Dar ştiu că cu silă o să se pornească, 
Ş-în urmă de milă o să se căească. 
Pedepsile toate nu o să rămâe, 
Dar pe urmă poate iar să mă mângâe, 
El tainile mele deloc nu le ştie, 
Nici află de ele cât voi fi eu vie. 
Chiar să bănuească ceva pentru mine
Dar să dovedească n-are de la cine, 
Vremea însă care toate le preface, 
După întristare aduce şi pace. 

POETUL.

Îşi povestea cu durere cumplitele lor nevoi, 
Să întristase de moarte pătimaşi amândoi. 
Altele să mai vorbească nici vreme nu le-au rămas. 
Că le sosise minutul şi al despărţirii ceas. 
O jale, o ameţeală, o uimire i-au cuprins, 
Şi un entuziasm mare inimile le-au aprins. 
[110] Cne poate să descrie hertisirile lor, 
Care făcea unul altui cu lacrămi şi cu dogor. 
Când ei cea mai depre urmă zioa bună vrea să-şi ia, 
Şi buzele să-şi deşchiză sărutare ca să-şi dea, 
LI s-au arătat d-odată că totul s-a-ntunecat, 
A fulgerat răsăritul şi apusul a tunat.
Elementele-ntre ele părea că să războesc, 
Cerul, pământul şi iadul să cutremur, să clătes. 
Cu poci arăta întocma toate câte s-a-ntâmplat, 
Ş-într-acea puţină vreme ce primejdii s-au urmat. 
Apuc mâna unul altul să ţin foarte strâns în loc, 
Şi Erotocrit sărută pe a Areti cu foc. 
Uda frageda-i mână cu lacrămi fră-a-nceta 
Dar oftările-mfocate o usca şi o zvânta. 
Însfârşit, după acestea mâinile ş-au descleştat, 
Şi jalnica despărţire cu plângeri ş-au grătulat. 

EROTOCRIT şi ARETI. 

Erot.  Rămâi sănătoasă, scumpa mea luminp. 
Aret. Ah! Te duci iubite, mă laşi cu dor plină. 
Erot. Sânt silit a merge l-a mea izgonire. 
Aret. Ah! Cum o să sufer a ta despărţire?
Erot. Răbdare, stăpână, la orce durere. 
Aret. Cine îmi rămâne pentru mângâere. 
[111] Erot. Mângâere însuţi, cu gândind la mine. 
Aret. Ah! Mor în mâhnire tot dorind de tine. 
Erot. Îţi mai zic odată rămâi sănătoasă, 
Fii cu-nţelepciune, poartă mintoasă.
La întâmplări rele fii cu bărbăţie.
Chiar ş-în toată viaţa de vor fi să ţie. 
Aret. Îţi poftesc iubite şi su sănătate, 
Or unde vei merge în streinătate. 
În tot pasul zei să fie cu tine, 
Şi să-ţi împlinească tot doritul bine. 

POETUL. 

Întârzieat fiind foarte şi zorile luminând, 
A plecat tânărul jalnic oftând şi amar plângând. 

Jale vorbirea lui EROTOCRIT.

Ochilor cuprinşi de jale şi în sânge închegaţi, 
Scurgeţi-vă-ncai de lacrămi şi orbiţi, vă-ntunecaţi: 
C-aţi răpus lumina voastră, care pân’ l-acest minut, 
Vă hrănea cu bucurie şi viaţa v-a ţinut. 
[112] Gură mueată în fiere ş-adăpată cu amar, 
Aleargă, du-te te-ngroapă, nu mai trăi în zădar: 
Că nu mai este izvorul, pentru cre glăsueai
Cântecele noau compuse şi dorul îţi răcoreai. 
Buzelor îmflăcărate, care pe drept încetaţi, 
Acum vă tăeaţi cu dinţi şi vă dezrădăcinaţi. 
Dacă nu aţi avut parte să sărutaţi nencetat, 
Fragedele mânuşiţe a cei ce m-a săgetat. 
Limb desnădăjduită ş-aprinsă-n vulcan de foc, 
Amorţeşte ş-amuţeşte, desfă-te de  tot din loc. 
Dacă n-a vrut norocirea înpreună să vorbeşti, 
Cu acea privigătoare, pentru care pătimeşti. 
Pieptule bătut de chinuri, şi de oftări opărit, 
Acum a sosit minutul să te topeşti osândit:
Că nu mai vezi pre stăpâna, prea cea mult iuita ta, 
Carea îţi da mângâere şi durerea-ţi înceta. 
Mâinilor înmoleşite ş-îngheţate ca de mort, 
Acum iat-a sosit vremea ca să vă uscaţi de tot:
Ca n-aţi avut norocire să ţineţi neîncetat, 
Acea mânuşiţă albă, carea o aţi apucat. 
Picioarelor leşinate, ce pân-acum ma purtaţi, 
Iată vremea să vă frângeţi şi ma mult să nu umblaţi: 
Daă numai puteţi merge la luna, ce-mi lumina, 
Şi cu raza-şi aurită inima îmi senina. 
Plângeţi-m nenorocirea elemente ş-o jeliţi, 
Plângeţi planite şi stele, şi pe mine mă căiţi. 
[113] Plângeţi-mă văi şi dealuri şi voi păduri suspinaţi, 
Plângeţi hiare şi jigănii, nencetat lacrămi vărsaţi. 
Plângeţi-mă mîri şi vauri, în orce minut şi ceas, 
Plângeţi toţi peştii-npreuna şi mă tânguiţi cu glas. 
Şi în scurt plângă-mă totul, cu nesufleţit şi viu, 
Doar de va voi norocul la stăpâna-mi iar să viu. 

POETUL. 

Areti dacă văzu că, erotocrit a plecat, 
Căzu îm braţele dociii şi pe loc a leşinat. 
Carea şi ea-n acea vreme uimită a fost rămas,
I să precurmase vorba şi plângea numai cu glas. 
Să jelea ş-îşi bătea pieptul, părul din cap îşi zmulgea, 
De necaz şi de durere nici nu ştiea ce făcea. 
Într-acestea să deşteaptă ca dintr-un somn Areti, 
Şi cu mirare începe către doica a vorbi.

ARETI.

Efrosino ce s-a făcut soţul meu? Unde este. 
Ce a păţit de mă lasat ş-a fugit fără veste. 
Ia vezi la fereastră o fi, vezi p-acoperişi nu e, 
Ah! Să cade să plece el aşa fără să-mi spue. 
[114] Unele în loc de alte ca o zmitită vorbea, 
De dureri şi de-ntristare mintea ei să-mvăluea. 
Cu tate aceste doica cu mângâeri iar s-a pus, 
Şi cu feluri de cuvinte abia-n simţiri o adus.
Şi după ce-şi veni în sine peste un mai târziu ceas, 
Începu să se jelească în sine ş-a să tângui cu glas. 

Jale vorbirea a ARETI.

O ce zic prea tristă! O ce zi amară!
O ce despărţire! Ce groaznică pară!
Când aveam nădejde să mă-n bun cu tine, 
Te-am pierdut d-odată, te-ai dus de la mine!
Unde eşti iubite? Unde eşti cănare. 
În care pustie? În ce depărtare. 
Vin de-mi vezi suspinul cum suflarea-m seavă, 
Care fără apă pe uscat mă-neacă. 
Ah! O vai de mine mult nenorocita, 
Prea mi-a fost pizmaşă tirana ursita. 
Nu crez că e-n lume altă pedepsită, 
Ca mine pârlită şi nefericită. 
[115] De multe suspinul pieptu-mi să aprinde, 
Văpae grozavă tot trupu-mi cuprinde. 
Cu izvor de lacrămi tot ud a mea faţă, 
Şi n-am mângâere pe nimeni în viaţă. 
Ah! Soartă pizmaşă, ah! Soartă tirană, 
Tu nemilostivo îmi dai astă rană. 
Ah! Maică- pietrită? Căci nenorocită
M-ai născut în lume, să fiu pedepsită. 
Când trăgeai durere să mă nalţi pe mine, 
Să fi nîscut şarpe, mult era mai bine, 
De făceai atuncea vro altă slutire, 
Nu era s-am chinuri fără lecuire. 
Decât aşa viaţă mai bine o moarte, 
Fie dăruită cuiva să o poate. 
Că cel ce trăeşte, căr fără greşală, 
Cu trebui să rabde ca o năcovală. 
Lumea e un haos, ş-adânc plin de rele, 
D-amăgiri, de fermeci şi de scârbe grele. 
Este un iad negru, unde toţi pogoară, 
Precum zice pilda: curva tutuloară. 
De când sânt într-însa, şi o cunosc mai bine, 
Nu simţ bucurie niciodată-n mine: 
Ci să ţin întruna rană după rană, 
Una trece ş-altă ese mai tirană. 
Nici nu am nădejde să scap de suspinuri, 
Şi să mai răsuflu vrodată de chinuri. 
Ah! Dă  ce nu vine o amoarte cu pripă!
Să-mi precurme viaţa într-această clipă.
Dar d-acu nainte trebue să cază, 
Tresnete grozave, de tot să mă arză. 
Sau vreun râu iute cu potol va trece, 
Să vie asupra-mi, ca să mă înece. 
Sau niscai jigănii d-odată să vie, 
Cu-nsălbătăcire, ca să mă sfâşie. 
Patimile toate d-aş sta a le scrie, 
S-ar face în tomuri a mea istorie.
Căci tirana-mi soartă nu le isprăveşte, 
Amaruri mai mute încă îmi găteşte. 
Ah! A mea lumnă este-n izgonire, 
Şi nu am nădejde de vreo mîntuire. 

Abatere.
Din cineva, pe Areti să nu o osândească, 
Căci n-a putut amorului să se împotrivească. 
Pentru că ea crudă fiind, simplă, nevinovată, 
Amorul lesne a putut s-o rănească dodată, 
A pătruns fragedul ei piept până la adâncime, 
Slăbozind săgeata de foc cu grozavă iuţime. 
Pentru că e natural la tinerile toate, 
Ca să se pornească l-amor prea lesne cât să poate. 
[117] Aşa ş-Aret tânără fiind, nevinovată. 
Ca una ce n-a pătimit aceasta altădată. 
N-a ştiut, nici a cunoscut c-amorul amăgeşte, 
Şi până într-atâtă el fermecă şi uimeşte. 
Ca să judece dintr-untâi şi binele s-aleagă, 
Să nu se bage-n aşa foc, ca să arză întreagă. 
Ci precum la un copil mic, când cineva-i arată
Dinainte aur sau foc, la foc să duce-ndată. 
Asemenea şi Areti, nefăcînd osebire, 
Deodată s-a pomenit în cumplită rănire. 
Totdauna tinerile fug de folositoare, 
Şi în loc de bune aleg cele vătămătoare. 
Cele prea crude mai vârtos şi de tot tinerele, 
De să vor răni de Amor în cap în mai mari rele. 
Foarte lesne şi prea uşor pot să se amăgească, 
Ba însă de multe ori ajung să-nebinească. 
Amorul şi la vârsnice merge, nu să sfieşte, 
Şi le necăjeşte atât, cât mintea le zminteşte. 
Cât mai vârtos pe tinere să nu le plănisească, 
Când el şi pe bătrână amor e lucru peste fire, 
Şi să numeşte de-nţelegi, spurcată amăgire. 
Într-acest chip Amorul, zic cine e nu priveşte, 
Ci răneşte numaidecât pe care nimereşte. 
D-aceia dar pe Areti să nu o osândească
Cel ce are simţiti întregi, fără să se gândească. 
[118] Ci să-i milă de ea, după bună dreptate, 
Pentru că cinstea ş-a purtat foarte cu scumpătate. 

POETUL.

Într-acestea Efrosina în tot chipul socoti 
Să mira ce să mai facă, să mângâe p-Areti.

EFROSINA. 

Fiica mea nu te prăpădi aşa cu tânguirea, 
Mai întăreşte-ţi inima, stăpâneşte-ţi mâhnirea. 
Înprăştie-ţi şi leapădă aceasta ameţeală, 
Trebue să aibi acum puţinăngădueală. 
Fă-ţi coraj, rabdă până când va-nceta vijeliea
Şi până când tatălui tău îi v trece mâniea. 
Apoi să ştii că negreşit pe voea-ţi va face, 
Şi pe loc te va mărita cu cela ce îţi place. 
Hiara cea mai sălbatecă cu vreme să-mblânzeşte, 
Şi cu-ncetul tot lucrul greu, uşor să isprăveşte, 
Şi în scurt cu răbdarea, zic, toate să înleznează, 
Anevoi, amoruri, necaz şi patimi să-ndreptează. 
[119] Să liniştesc valuri, furtuni şi alte prăpăstenii, 
Şi blestemele să prefac în mari blagos,ovenii. 
Să nu cumva pe tatăl tău să-l bagi în bănueală, 
Că în sălbătăceşti mai rău, cu această greşală. 
Du-te dimineaţă la el veselă ca nainte, 
Sărută-i mâna, întreabă-l blând ş-îi vorbeşte cu minte. 
Să te păzeşti inimă rea vrodată a nu-ţi face,
Dacă doreşti a-l birui, să-ţi dea pe care-ţi place. 
Deşi Erotocrit s-a dus, dar iar să va întoarce, 
Şi din aguridă atunci must dulce să va stoarce. 

POETUL. 

Cu asfel de orbe doica pe Areti mângâea, 
Şi începu întristarea-i a o mai înprăştiea. 
Gândurile, ameţeala îi încetase câtva, 
Şi de aici înainte hotărâse a răbda. 
Într-acestea ş-Erotocrit era foarte desperat, 
Care ajungând acasă în cugete cufundat. 
Îşi puse pe pernă capul să odihnească puţin, 
Dar i să părea că este într-ac iadurilor chin. 
Să ameţise cu totul de mâhnire şi necaz, 
Şi limba lui de foc mare să lipise de grumaz. 
Ochii i să-ntunecase şi sta ca un înlemnit, 
Trupul de tot îi răcise ca un mort nensufleţit. 
A trimis ca să vestească d-aceasta pe Polidor, 
Să-şi ia de la el adio, ca de la un frăţior. 
După ce veni în grabă prietinul său iubit, 
Începu să-i spue toată-ntâmplarea până-n sfârşit. 
I-a arătat câte una câte el nu le-a ştiut, 
Făgădueli, jurământuri, care cu ea le-a făcut. 
Ş-în ce chip  să logodiră, şi cum straşnic s-a legat, 
Ca nici el să se însoare, nici ia să ia alt bărbat 
Dar când şe spunea acestea parcă fulger îl ardea, 
Şi mai pre urmă cu lacrămi asfel către el zicea:

EROTOCRIT.

Iat-a sosit, prietine ceasul ce ne desparte, 
Tu rămâi dar şi eu mă duc în alte părţi, departe. 
Ca dacă dureare vei să-mi dai ajutorinţă
Să faci aceasta negreşit, te rog cu umilinţă. 
La părinţii mei rămâi tu în locul meu fiu dulce, 
Şi eu voi umbla und-o vrea ursita a mă duce. 
Şi când vei auzi că sânt în vro parte de lume, 
Scrie îndată pe ascuns pentru toate anume. 
Să mă-nştiinţezi d-Areti ce face, cum trăeşte, 
Şi prea iubiţii mei părinţi cum petrec mă vestelte. 
Cum şi la locul ce am zis, cu orce mijlocire, 
Să spui că sânt eu sănătos, acolo-n izgonire. 
[121] Căci va merge la palat acest cuvânt, îndată, 
Îşi mai stinge iubita mea rana cea îmfocată. 

POETUL.

Prietinul a aceste s-a silit a-l mângâea, 
Cum încălca datoriea şi după cum trebuea. 

POLIDOR.

N-am fi vrut, prietinul meu, să te duci fără mine, 
Să umbli încoci încolo sigur, prin părţi streine. 
Ci să te întovaroşesc, să vărs cu tine lacrimi, 
La necazuri că-ţi fiu părtaş şi a tristele patime. 
Dar fiindcă vei să rămâi în părţile aceste, 
Să-ţi uşurez durerile cu scrisori dîndu-ţi veste. 
Îţi făgăuesc că de alt nu voi vea grijire, 
Decât ce aflu şi ce văz, îndată să-ţi da ştire. 
Măcar ce schimbări vor urma şi mişcări mititele, 
Să vor cuprinde negreşit în scrisoarile mele. 
Du-te dar şi nu te-ntrista, nu te amărî foarte, 
Da nu-ţi pricinui cumva fără de vreme moarte. 
[122] După aceste turburări, eu nădăjduesc pace, 
Şi sălbatecele cu timp, prea blânde să vor face. 
Căci multe dureri aducând bucurii să văzură, 
Cum şi vara vânt răcoros-şi iarna cu căldură. 

POETUL. 

Într-acestea să sculară şi părinţii lui pe loc, 
Dar cine poate descrie marea lor jale şi foc
Văzându-l că o să plece spre a se înstreina, 
Se omora de plânsoare şi nencetat suspina. 
Să stea nu avea picioare, buze spre a-l săruta, 
Ochi spre a-l privi, şi limbă spre a-l binecuvânta. 
Dar grija lui Erotocrit altă nu era acum, 
Decât să plece, ca zioa să i să facă pe drum. 
Deci la multele lui arme cu grabă mare a mers, 
Şi din toate câte una mai frumoasă ş-a ales. 
Îşi luă un coif, o plşacă (pieptar de fier împletit), 
O suliţă, o aspidă şi un paloş strălucit. 
Un cal voinic îşi alese, cât să poate de frumos, 
Şi din slugile lui unul, cel mai bun şi credincios. 
Dacă s-a înarmat asfel şi frâul a apucat, 
Către cer râdicând ochii acestea a cuvântat: 

[123] EROTOCRIT.

O cer! O soare şi lună!
O stele! De sus priviţi, 
Şipatima mea-mpreună
Pretutindenea vestţi. 
Trimiteţi şi daţi în ştire
Zidirilor tuturor, 
Că auzind să se mire, 
De-ntristare cum  nu mor. 
Ca la patima mea poate
Cumva să vor îndura, 
Şi să vor uni cu toate
Spre a mă ajutora. 
C-acum pentru totdauna
De lumina-mi mă lipsesc, 
Ca carea altă nici una
Supt univers nu zăresc. 
Nădăjdea-mi fiind la dânsa
Cu dulceaţă o slăveam, 
Şi crezând numai într-însa
Fericirea-mi aşteptam. 
Ş-acum cu amară silă
De dânsa mă despărţesc, 
Soarta mea cea fără milă
Nevrând să mă veselesc. 
[124] Nu ştiu ce zodie este
care cu rău s-a pornit, 
şi asupra mea aceste
deodată au venit. 
Nu ştiu care pricină 
Mă pizmueşte atât, 
Cu cu vrăjmăşie plină
Să mă piarz-a hotărât. 

POETUL.

Tânărul zicând aceste cu jale şi desperat, 
Şi pe cele fără suflet ca să-l plângă le-a plecat. 
Dup-aceasta-ncredinţează pe părinţii săi pe loc. 
Şi ca la un firesc frate, dintru o mumă născut, 
Lăsând toate ale sale, moştenitor l-a făcut. 

EROTOCRIT către Părinţii săi.

Iubiţii mei părinţi! Să ştiţi, de-mi voi pierde viaţa, 
Undeva în streinătăţi, Cloto tăindu-mi aţa,
Las pe ăst prietin al meu în locu-mi să rămâe, 
El să fie moştenitor, el să vă mângâe. 
[125] Să rămâneţi dar sănătoşi, eu plec într-a mea cale,
Rugăciunile vă având mângâeri l-a mea jale. 

POETUL.

Părinţii carii vrodată în viaţă vor fi pierdut, 
Or cu ce fel de-ntâmplare, p-a lor fiu unul născut, 
Numai acei pot să simţă, şi să cugete curta, 
Ce rană, şi ce durere ş-aceşti părinţi a cercat. 
Şi numai acei fii iarăşi c să vor fi-nstreinat, 
Pot judeca cu ce jale, pe părinţii ş-a lăsat. 
Părinţii lui Erotocrit când auziră zicând: 
Rămâneţi cu sănătate, mâinile lor sărutând, 
Rămaseră deodată amorţiţi de tot în loc, 
Arzânduli-să ficaţi ca într-un vulcan de foc. 
Dar fiindcă a fost scrisă de ursit a lui asfl, 
Ca să-l piarză fără veste şi să-l plângă viu pe el, 
Amândoi îngenunchiară şi cu ochii către cer
Cu mii de blagoslovenii să rog, ajutor îi cer. 
Să plec şi srut pământul, să se scoale nu putea, 
Să primejduea de moarte şi cu lacrămi să jelea. 

[126] Jelirea Părinţilor lui EROTOCRIT *)

O! Rău purtător de moarte, o ! nenădăjduit ceas!
O rană! Îmveninată o! Fugă, o! Grabnic pas!
Lumina ochilor noştri fără de veste s-a dus, 
Mângâerea vieţii noastre deodată s-a răpus. 
Zbură ca o păsărică rodul nostru cel frumos, 
Ş-asteneala ne rămase fără de nici un folos. 
Ah! Scumpa noastră odraslă mai stăi, mai rămâi cu noi, 
Unde te duci aşa grabnic şi ne laşi în mari nevoi?
O! Vai! Inimile noastre pân’ la adânc sa rănesc, 
Cu mii de brice şi săbi să tae, să sfâşiesc. 
Ticăloasele piepturi de dureri mari nu mai pot, 
Ard să pedespesc de moarte şi să prăpădesc de tot. 
Ah! Când iar nădejdea noastră vom putea să te vedem?
Că s-a ai trăi în lume putere nu mai avem. 
O! Noroc fără de milă! O! Noroc vrăjmaş cumplit!
Pentru ce ne-ai lipsit, crude, de al nostru fiu iubit. 
Să vede că aste rele pentru noi ursite sânt, 
Ca să n-avem mângâere şi razim p-acest pământ. 
Dacum lacrămile noastre vărsându-se nencetat. 
Vor împlini-n locul ploii timpul cel încetat.
Vom plânge până va-ncepe din ochi sânge a pica, 
Şi până când să vor scurge şi să vor întuneca. 
____________
*) Cântec.
[127] Atunci va fi viaţa nostră greutate pre pământ, 
Lumea o să ni să pară un iad ş-un scârbos mormânt. 

POETUL.

Pe când să jelea părinţii, fiul în acel minut, 
Cu grabă mare îndată s-a fost făcut nevăzut. 
Carele îşi ţinea ochii pironiţi către palat, 
Şi privndu-l cu-ntristare ofta cu foc nencetat. 
Luându-şi dar zioa bună şi de la oraş, cu dor, 
Întâmpină-ntr-a sa cale un zefir lin, dulcişor. 
Şi începu către dânsul să zică într-acest fel, 
O! Element plin de viaţă te jur să stai puţintel. 

EROTOCRIT către ZEFIR.

De vei întâlni Zefire pe zeiţa ce-o slăvesc, 
Din parte-mi cu plecăciune spune-i că călătoresc. 
Şi dacă ea îţi va zice, dă ce n-am mers s-o văz iar, 
Spune-i cum că îi am chipul într-aceşti ochi ai mei chiar. 
Şi d-o vei găsi mâhnită, cuprinsă de mare dor, 
Cu vesela ta suflare mângâe al ei trupşor. 
[128] Ah! Ş-aruncă totdauna duhul tău cel preasfinţit, 
Preste pieptul ei cel feaged şi de oftări opărit. 
Şi roa ta o răvarsă pe al ţiţelor sfârcşor, 
Ca căzând să- uşureze al inimii ei dogor. 
Şi orcând vezi auritul răsărit a s-arăta, 
Suflă şi o răcoreşte cu multa blândeţea ta. 
Dă-ndemn şi la filomile să cânte cu mai mult dor, 
Ca mai cu patimi să plângă glasul lor rănitor. 
Să spue la toată lumea, să vestească cu strigări, 
Schimbarea nădejdii mele şi jalnicile-ntâmplări. 
Când vezi însă pe zeiţa-mi la neputinţă cumva, 
Te rog ca să-i dai povaţă până-nsfârşit a răda. 

POETUL.

Mărginindu-se aceste zeforul iute zburând, 
S-a dus pe loc la palaturi uşor şi dulce suflând. 
Iar tânăru-şi urma drumul cu totul în dor supus, 
Călca cele neumblate cu gândul aiurea dus. 
D-ameţeală lăsând frâul, nici nu şitea ce făcea, 
Într-o parte şi într-altă capul cu el să ducea. 
Trecea prin văi, prin prăpăstii, şi nu simţea nicidecum, 
Suea munţi, umbla prin crânguri, rătăcit de toto din drum. 
[129 Să ruga fără-ncetare niscai hiare a-i ieşi, 
Sa să-l mănânce, să scape d-a nu se mai pedepsi. 
Avea entusieasm mare cu ele a se lupta, 
Şi să-şi cerce reaoa soartă inima îl îmvita. 
Într-acea zi câte râpe, câte dealuri a trecut, 
Le veninase văzduhul, cu suspinul netăcut. 
Către munţ şi către crânguri nevoile îşi spunea, 
Şi Eho la toate bine din peşteri îi răspundea. 

EHO vorbire.

O Cerule! Te rog ascultă-mi cuvântul, 
Şi varsă foc s-arzi pământul. 
Că sânt fără de dreptate
Gonit în streinătate, 
Într-aste pustii amare
Ca să vieţuesc cu hiare, 
Dar pamea Areti nu. „nu”.
O tresnete! Cădeţi preste împăratul, 
Şi îi prăpădiţi palatul, 
Pentru asta nedreptate, 
Care sufletu-mi o pate, 
Cutremuraţi lumea-ndată
Cu puterea-vă cea dată, 
Dar pamea Areti nu. „nu”.
[130] O grindine! Nu staţi, ci cu vitejie, 
Alergaţi cu grozăvie, 
Vărsaţi-vă deodată
Preste nenduratul tată, 
Ş-îl înecaţi fără jale
Înaintea fiicii sale, 
Dar însă p-Areti nu. „nu”.
O tu Joe! Văzându-mă-ntr-astă silă, 
Nu-ţi fie de tiran milă, 
Pedepseşte-l cu cumplire
Pentr-această izgonire, 
Carele fără de vină
M-a lipsit d-amea lumină, 
Dar ei vătămare nu. „nu”.
O Minervo! Tu zeiţa mea slăvită, 
Însulfă l-amea iubită
Vecinica statornicie, 
Ca răbdătoare să fie: 
Şi te rog cu îmfocare
Să nu cerce vătămare. 
Fă-mi zeiţă acest dar. „dar”.
	
POETUL.

Într-acestea sosind noaptea ş-o peşteră nimerind, 
Intră să se odihnească, foarte obosit fiind.
[131]