[7] DESPRE AMOR SAU DRAGOSTE ŞI URĂ Mai bine varză acră cu-nvoială, Decît zahar dulce cu cîrteală. Şi Mai bine legumă puţină şi dragoste multă. Iar nu Mi-e drag ca tăciunele la nas. Şi De drag ce-mi e, l-aş băga de păr în sîn. Şi Se uită la el ca dracu la popa Şi Îi stă ca un gunoi în ochi. Zicînd: Of! îmi vine rău de tine. Şi Mă mir ce parte ai avut, bărbate, Că toţi s-au înecat şi tu ai scăpat. Şi Îi stă ca un gunoi în ochi. Sau O iubeşte ca sarea în ochi. Şi ea Îl iubeşte ca gheaţa în sîn. Şi Două-trei coade de topor curg din dragoste. [8] Căci Iubirea mojicească e ca gluma cîinească. Şi Face chef de curcă beată. Despre care e o zicală: Dintr-o scînteie să aţîţă focul. Şi I-a căzut mîrlă pe pîrlă. Şi I-a căzut la inimă tronc, Ca cloşca pe ouă clonc. Ş-apoi, Dragostele prenoite Ca bucatele-ncălzite. Este şi dragoste: Eu leşin, mor pentru tine, Şi tu habar n-ai de mine. POVESTEA VORBII Un strein prost într-o vreme în Romînia viind, Şi două-trei romîneşte ca să înveţe dorind, Cătă şi îşi tocmi slugă din sate pe un romîn, De calul lui să-ngrijească, fiind el tare bătrîn; Ş-într-o zi sluga văzîndu-l neîncetînd de oftat: – Pentru ce oftezi, stăpîne? îndrăznind l-a întrebat. Streinul oftînd răspunse: – Ah! nu ştii tu, be Ivan, Era sa spunem la tine de mult, e! încă de an. Este una Mariuţa, dincolo de Vadu-Lat, Eu mult iubeşte la dînsa şi me ranit na ficat. [9] – Dar ea te iubeşte oare? l-a-ntrebat sluga cel prost. El, oftînd iar, îi răspunse: – Ama eu-ncolo n-a fost, Tovaroş a spus la mine că este pre mult frumos, Eu n-am văzut, dar văz poate, daca este sănătos. [10] DESPRE AMOR ŞI URĂ IARĂŞI Lelea joacă pînă-n noapte, Iar bărbatu-i e pe moarte. Şi De focul bărbatului Joacă-n capul satului. Şi Lelea joacă, dănţuieşte, Iar bărbatu-i pătimeşte. Şi Cumetrii bărbatu-i zace Şi ea face ce îi place. Zicînd: Dacă m-am căsătorit, Nu m-am şi călugărit. Că De drag ce îl vede, Din ochi parcă-l pierde. Şi Pîn-a nu-i muri bărbatul, Ea a dat mînă cu altul. Şi În focul lui c-a murit, În grab s-a căsătorit. Dar A dat peste dracu. [11] Că Pe dragul a căutat, pe dracul a găsit. Şi acum Buna noastră gazdă Se dete pe brazdă. Ca căluşaua, Se dă încoaci-încolo, se loveşte de tînjală, ş-apoi vine singură la ham. Şi Trage ca calul la grăunţe. Că Toate îşi au leacul. Şi Arţagul îşi găseşte pîrţagul. POVESTEA VORBII O văduvă-n vîrstă, bătrînă, zbîrcită, Cu doi dinţi în gură, barba ascuţită, Nas cît pătlăgeaua, la vorbă-nţepată, Cu ochii ceacîră, gura lăbărţată, Fruntea-i cucuiată, faţa mahorîtă, Peste tot negoasă şi posomorîtă, Umbla-ntunecată şi tot înnorată, Nu o vedea nimeni să rîză vrodată, N-o puteai cunoaşte cînd e mulţămită, Că ea-n toată vremea era necăjită. (Cîntă-ţi, lele, cîntecul, că mi-e drag ca sufletul: Neaga-Neaga reaua sparge mahalaua.) [12] Nu putea ei nimeni să-i intre în voie, Din zi pînă-n noapte zbiera ca strigoaie; Cu nimenea-n lume nu se avea bine, Se certa cu sine, cînd n-avea cu cine; Slugi, cîine, pisică bătea cu sudalme, Şi pentru o muscă îşi da-n obraz palme. În scurt, nu ajunge omului viaţă Ca să-i spuie toate, din fir pînă-n aţă; De ar fi (cum zice lumea o zicală) Cerul tot hîrtie şi marea cerneală, Ca să se descrie, ar fi puţintele, Toată istoria aştIi muieri rele. Dar deşi în asfel era cum ziserăm, Şi cele mai multe nu i le scriserăm, Tot să măritase pîn-aci o dată, Şi să se mărite iar era rugată, Că era vestită şi în stambă dată, De văduvă grasă, putredă bogată Şi pentru avere, tocmai ca nebunii, Să-mbulzea s-o ceară văduvii şi junii; Nu-i căuta chipul, nu-i căuta anii, Toată frumuseţea îi era ei banii. O văduvă însă cînd va după lege Cu a doua nuntă capul său să-şi lege, Ea atuncea zice cum că se însoară, Iar nu să mărită pentr-a doua oară; Şi caută-n lume bărbat să găsească, Ca pe o muiere să-l îmbrobodească; Ea să fie mare, ce o vrea să facă, Bărbatu-i la toate ca mutul să tacă; Şi dacă găseşte vreun la-mă-mamă, [13] Nu vede, n-aude şi nu-i bagă seamă; De părere bună, pe carea-ntîlneşte, Îşi laudă casa şi se fericeşte, Că ea bărbat are bun peste măsură, Ca pîinea a bună (cu pruna în gură). Şi asfel de vorbe vorbind între ele, Smintesc şi stric casa unei tinerele; O fac să-şi urască îndată bărbatul Şi să îndrăgească în locu-i pe altul. Pentru că bărbatul un amorez nu e Tot după plăcerea-i la minciuni să-i spuie. Şi tot s-o mîngîie, să o giugiulească, Cheful şi dorinţa pîn’ să-şi isprăvească; Ci el îi vorbeşte serios la toate, Că tot chef să aibă omul nu se poate; Grijile vieţii care îl apasă La plăceri şi chefuri rareori îl lasă. Şi ea dacă vede că alt îi zîmbeşte, Umblă după dînsa şi o curteneşte, Îi face bizele, versuri îi citeşte, O-nalţă în slavă, zînă o numeşte, Socoteşte cum că-n toat-a lui viaţă Din gura-i nu curge decît tot dulceaţă. Şi să-nnebuneşte după el să meargă, Lasă copii, casă, la altul aleargă. Şi văzînd c-acela i-a vorbit ei bune, Tot cu „dragă, dragă“, pîn-a o supune, Lasă-l şi pe dînsul, la alt bărbat du-te, Ca vinul cel stricat din bute în bute. Pînă rămîne „Nici cu fetele la horă, nici cu nevestele la biserică“ Povestea cîntecului: Fost-ai lele cînd ai fost, Dar acum eşti lucru prost; [14] Ai fost floare, trandafir, Dar acum eşti borş cu ştir; Ţ-a mers vestea, cînd ţ-a mers, D-acum leţcaia-ţi s-a şters. Geaba cochetării faci, Că la nimeni nu mai placi. Te-au lăsat toţi ş-ai rămas Ca un odorog de vas; Cît să te dregi la obraz, Te-ai trecut, nu mai ai haz. Gîndeai că chipu-ţi frumos O să stea tot abanos. Acum poate să plăteşti Frumoasă să te numeşti. Aşa şi această văduvă bogată, Fiind pentru zestre de prea mulţi rugată, Cînd venea-n peţite cineva s-o ceară, Ca să se mărite, să-şi ia bărbat iară, Ea la acei oameni, bărbaţi sau neveste, Cu mîndrie mare propune aceste, Zicînd: – Mergeţi, spuneţi celui ce mă cere Că am să-i dau zestre destulă avere, Bani, casă, moşie, cum şi ştie poate, Scule, diamanturi, în fiinţă toate; Dar pe lîngă aste am şi din natură Un arţag, o pală, de cam cert din gură, Şi nu totdeauna aceasta îmi vine, Ci numai de faţă cînd e oarecine, Sau cînd stau de vorbă la vro adunare, Din ceva atuncea ţandara îmi sare Şi încep îndată ca să-mi cert bărbatul, Să-l fac de ocară faţă cu tot satul. [15] Iar el la necazu-mi îl voiesc să tacă, Să-mi sufere toate, nimic să nu-mi facă; Îi cer dinainte condiţia asta, De mă priimeşte, eu îi sunt nevasta. Cîţi auzea d-aste fugea ca de ciumă, Li se tăia pofta de asfel de glumă. Mai pe urmă însă îşi găsi ea unul, Cam lovit cu leuca, făcînd pe nebunul. Ş-îi trimite vorbă că o priimeşte, În felul ce zice şi cum ea voieşte; Dar îi dă să ştie că din întîmplare Şi el fără voia-i un pîrţag mic are, Care în an numai o dată îi vine Şi ca şi un praznic într-o zi îl ţine. Şi el cum să leagă să-i rabde arţagul, Şi ea să se lege să-i rabde pîrţagul. Spuindu-i aceste, zise ea-ntru sine: „Zău că nu să poate din aşa mai bine! Nu e lucru mare, într-un an o dată, Un pîrţag, cum zice, şi lui să-i abată.“ Şi cu chipul ăsta dacă se legară Amîndoi îndată se şi cununară. Mireasa acuma găsindu-şi norocul, De părere bună nu o-ncăpea locul. „Îşi pierduse cumpătul, Ca găina umbletul.” Şi luînd la masă de coadă purceaua, Cum era strîns satul, făcu şi safteaua, Vro cîteva vorbe trînti după lege, D-ale nodoroase, ca nişte ciomege. Ginerile l-aste trebuia să tacă, C-aşa să legase, n-avea ce să facă. Făcînd ea safteaua, îi păru mult bine, [16] Văzînd că bărbatu-i legătura-şi ţine. A doua zi iară ş-urmă obiceiul, A treia zi încă şi mai cu temeiul. Iar el la nici una cheful nefrîngîndu-i Le suferea toate, în gîndu-şi zicîndu-i: „Lasă să taie dracului bureţi.“ „Lasă să se scalde în apele ei.“ „Lasă să-şi alerge calul cît o vrea.“ „Lasă să latre ca căţelele la lună.“ „Acum e la largul ei şi la strîmtul meu.“ „Pînă mi-o veni şi mie palele nebune.“ „Îi tai eu de unghişoară.“ „Eu îi sunt doftorul ei.“ „Cum îşi aşterne, aşa va dormi.“ „Muierea, poale lungi, minte scurtă.“ „La baligă moale, puţintică apă trebuie.“ „Cu vreme şi cu paie, muşmulele să moaie.“ „O să-i iasă toate pe nas,“ „I s-a urît cu binele.“ Deci, A patra zi dimineaţă pe loc cum se scoală, Începe să geamă ca un prins de boală, Zicînd: – E! nevastă, azi te-a călcat focul, M-a găsit pîrţagul, i-a venit sorocul. Şi zicînd aceasta, o cam ia de coadă, Şi pe după mînă frumos mi-o înnoadă, Ş-începe să-i care mai în jos de spate, Cam pe piele goală, gîrbace-ndesate. Ea îi zicea: – Frate! bine, ce e astă? El răspundea, dîndu-i: – E pîrţag, nevastă. – Pînă cînd te ţine? ea îi zise iară. El, dîndu-i, răspunde: – Numai pînă seară. [17] Şi rabdă, nevastă, cum îţi rabd eu ţie, C-asfel n-e legatul şi mult n-o să ţie. – Mă rog, bărbăţele! mai stăi! conteneşte! Stăi să ne-nţelegem, puţin odihneşte! Eu îmi întorc vorba, pui lacăt la gură, Dacă e pricina pentru legătură. – Nu, dragă nevastă, „năravul din fire Lesne nu se poate s-aibă lecuire“. – Mă rog, bărbăţele, dă puţin cu milă, Că nu ştiu bătaie de mică copilă. Aoleo, ajunge! aoleo, mă lasă! Văz eu că cu zapis nu să ţine casă. Mă leg, mă jur ţie că d-azi înainte Nu-ţi voi mai răspunde nici două cuvinte. – E! bine, – zise el – dacă-ţi laşi arţagul, Iacă şi eu dară îmi opresc pîrţagul. Numai îţi păzeşte cum zici jurămîntul, C-apoi iar îmi vine (să păzească Sfîntul). Aşa ei d-atuncea cu pace trăiră, Şi singuri aceasta o şi povestiră. Aşa am cumpărat-o, aşa o vînz. Ei mai zicea că: Toată pasărea pe limba ei piere. Şi că Învăţul îl dezbară băţul. Pentru că Gîlceavă fără-ncăierare nici un haz nu are. Şi Eu fac, eu trag p-altu-n belea nu bag. De aceea Maţele în om să ceartă, dar om cu om! Lasă-i să-şi scoată ochii, că ei o da seamă. [18] Cine ce face, lui şi face. Nu-ţi pune obrazul pentru altul. Să nu te pomeneşti cu un doamne-ajută pe spinare. Ei se ceartă, ei se iartă. Zicînd că Cîteva coade de topor curg din dragoste. Însă Lesne a ierta, dar anevoie a uita. POVESTEA VORBII Un bătrîn odinioară de nouăzeci ani trecut, Care aştepta să moară în orce ceas şi minut, Într-o zi cu pipa-n gură cam pe gînduri el şezînd, Scoase o răsuflătură, lung din inimă oftînd. Feciorul său cel mai mare auzindu-l l-a-ntrebat: – De ce, tată, aşa tare şi desşirat ai oftat? Iar tatăl său nu ascunse ce inima îi rodea, Ci către dînsul răspunse, spuind ceea ce gîndea: – Mă gîndii la vîrsta-mi fragă, că eu cînd m-am însurat N-am găsit pe mă-ta-ntreagă, şi d-aceea am oftat. – Te văz, – îi zise el – tată, că ai minţi copilăreşti, Dacă ce-au trecut o dată stai de îl mai socoteşti. Şi ce-a ieşit dintr-aceasta? Ce pagubă ai avut? Nu cumva ţ-a fost nevasta cu vrun mădular pierdut? Cusurul mamii-l ţii minte, îl zici şi îl pomeneşti, Dar tu oare mai-nainte puteai sfînt să te numeşti? Bătrînul trăgînd din pipă şi la dînsul ascultînd, Cum tăcu tot într-o clipă, îi zise iarăşi oftînd: - Nu-mi e, fătul meu, atîta de ceea ce s-a-ntîmplat, Cît mi-e inima-amarîtă de ceea ce-au mai urmat. Căci ea se jura pe soare, cu cel mai straşnic cuvînt, Cum că este ca o floare, neatinsă nici de vînt, [19] Şi după ce fu săracă, zestre mai nimic avînd, O făcură alţi să-mi placă, lăudînd-o şi zicînd Că: „Tu, dacă eşti cu stare, o fată săracă ia, Că întîi, precum ne pare, îţi faci pomană cu ea, Ş-al doilea iei soţie să-ţi dea cinste la cuvînt Şi credincioasă să-ţi fie pîn’ va intra în mormînt.” Într-acestea oarecine ducîndu-se pe la ea Şi pomenind pentru mine de va de soţ să mă ia, Ea înălţînd ochii-n grindă, că vede cerul gîndind, S-a întors către oglindă ş-a zis, asupra-şi privind: „Ah! nu sunt eu norocită să iau asfel de bărbat, Că m-aş ţinea fericită şi la el m-aş fi-nchinat.” Crezînd-o dar eu aceasta, că e cum am auzit, O şi luai de nevastă, la altele n-am gîndit. Şi după nuntă în grabă am înghiţit acel nod, N-am vrut pentru aşa treabă să fim de rîs la norod, Ci gîndind că fac cuminte, uitînd toate, o iubii, Îi făcui îmbrăcăminte, frumos o împodobii. Asfel ea mergînd odată ş-în oglindă căutînd, Văzîndu-se-nţoţonată, o auz p-ascuns zicînd: „Ah! acum mă cunosc bine! acum văz cine sunt eu! Acest bărbat ce mă ţine nu e de obrazul meu!” Ş-începu d-aci-nainte detot a se desfrîna, În urmări şi în cuvinte la om nu mai semăna, Pînă cînd ea din cinstită pîşi şi-n drumul urît, Fu de lume povestită şi eu vecinic amărît. – Cît pentru aceasta, tată, – îi zice feciorul iar – De ai avea judecată, nu te-ai necăji-n zadar. Căci cu o astfel de faptă legea ea de au călcat, Răsplătirea o aşteaptă pentr-acest al ei păcat. [20] Ea singură va da seamă, nu tu, ori altul, ori eu; Ea trebuie să se teamă de faţa lui Dumnezeu. Care cum îşi va aşterne, aşa se va şi culca, Pe pămînt gol sau pe perne capul său îşi va pleca. * Iată omul cel cuminte, iată cum cel înţelept Se sileşte prin cuvinte ca să facă strîmbul drept. Asfel cineva împacă la mînie p-un obraz Iar nu încă să-l mai facă să turbeze de necaz. [21] DESPRE CĂSĂTORIE MUMA ŞI FATA Fata Mamă, bărbat îţi cer şi voi să mi-l dai acum. Că orzul în copt a dat Şi trebuie secerat. Şi văz că: La toată casa bate coasă, numai la mine n-are cine. Ş-apoi, În loc să plîngă fetele, Se vaietă nevestele, Care au avut luaţi Cîte doi şi trei bărbaţi. Muma De! că te-om mărită. Şi Nu te uita chiondoruş la mine. Că încă Nu ştii să torci, nici să teşi, Numai la horă te-ndeşi. Nu ştii că Calul bun din grajd se vinde Şi mai bun preţ pe el prinde. Iar tu Păzeşti casa cu praştia. [22] Şi Una-două la Marică, Mucii tot la ea îţi pică. Şi parcă Sunteţi două rudişoare, C-aţi uscat rufe la un soare. Şi Te-ai făcut cu dînsa rudă, După mămăligă crudă. Şi Amîndouă mîncaţi dintr-un ciob. Şi A mîndouă vă lingeţi mucii. Fata Puiul pene dacă face, Tot ca să zboare îi place. Că Ştiu şi traiul de acasă. Şi Nu-mi plîng copiii de foame. Şi Pe cine îl doare, să-i pese. Eu îţi zic: Or dă-mi bărbat, or că plec Să mă duc să mă înec, Unde-o fl lacul mai sec, Că astăzi să lasă sec. Muma O să-ţi vie mintea, mamă, Cînd mi-o creşte păr în palmă. Tu eşti aceea: Plete lungi şi minte scurtă. [23] Că Gîndeşti că e măritişul păpuşă. Că una cum a zis: Bărbatu-l gîndeam păpuşă Şi el nu-ncape pe uşă. Şi nu ştii că Măritişul te leagă de mîini şi de picioare. Că Pînă la anul şi găvanul. Şi pe urmă nu poţi zice: Ducă-se, n-am tors pe el. Şi Da-l-aş lui Satana Plocon de pomană. Că Sunt sătulă de aşa sculă. Ci Dacă te prinzi în horă, trebuie să tragi danţul. Şi Cine intră în cuşcă trebuie să cînte cocoşeşte. De aceea e mai bine Nici drac să-ţi iasă-nainte, Nici să stai să-i dai plăcinte. Că încă eşti mică şi Nu ştii pe unde se pişă găina. Şi Cîte zboară pe sus încă, Toate-ţi par că se mănîncă. Şi Pe cîţi îi vezi cu nădragi, Toţi îţi sunt frumoşi şi dragi, Ca şi aceia, Orunde vede muiere, Parcă îl lipeşti cu miere. [24] De aceea Nu grăbi cu Paştile. Că Nici un părinte nu-şi îneacă copiii. Iar de nu vei asculta, Poama bună porcii o mănîncă. Că Ascultarea e viaţă, iar neascultarea moarte. Şi Blagoslovenia părinţilor Întăreşte casele fiilor. [25] DESPRE CĂSĂTORIE IARĂŞI TATĂL ŞI FIUL Fătul meu! Omul o nevastă şi o pisică trebuie să aibă în casă. Că Toate sunt pînă la o vreme. Şi Dacă inima îţi cere, Te-nsoară ş-îţi ia muiere. Ca Să-ţi car la nuntă apă cu ciurul (zăpadă). Scumpul meu tată! Omului cu sila poţi să-i iei, dar să-i dai nu poţi. Că Lesne e a se-nsura Şi greu a se dessura. Că Muierea are nouă găuri şi multe cere. Şi Decît să zic pe urmă „vai de noi“, mai bine să zic „vai de mine”“ Că Nevasta nu e cîrpă, să o descoşi şi să o lepezi. De unde ştie omul ce noroc va nimeri! Că pe mulţi îi văz Duminică cununie [26] Şi luni la Mitropolie, În adevăr, Nevasta cu minte bună E bărbatului cunună. Dar Rar la om aşa noroc. Cum a zis unul: Fă-mă, de poţi, prooroc, Ca să te fac cu noroc. Că Ce e frumos la toţi place, Dar nu ştie-n el ce zace. Că te uiţi, Dinafară măr frumos Şi înlăuntru găunos. Şi De departe trandafir, De aproape borş cu ştir. Şi De departe calu-ţi bate, De aproape ochii-ţi scoate. Şi atunci, Cu lăutari şi cu masă Aduci pe dracu în casă. Că Pînă nu pui cu omul în plug, Nu-i ştii boii cum trag la jug. Şi Pînă nu încaleci calul, Nu-i poţi cunoaşte năravul. Sau cum a zis unul: Cu lăuta şi cu toaba, Adusei în casă gloaba. [27] Şi Am gîndit că iau pe Stana Ş-am fost luat pe Satana. Că E mică şi a dracului, Sare-n capul bărbatului. Că Alăuta zice din strună: „O, ce frumuşică jună!” Iar toba zice: „Lasă, lasă, Ca s-o vedem şi mireasă.” Ş-apoi Viespea, miere după ce nu face, Sare şi te împunge cu ace. Şi Vai de mine, de urît Sunt sătul pînă în gît! POVESTEA ĂLUIA N-a mai rămas, frăţioare, Cineva ca să se-nsoare, Că precum cîştig nu este, De vom lua şi neveste, Pas apoi de mai trăieşte, Or în lume pribegeşte. Că ele nu te întreabă D-ai negustorie slabă, Ci: ad-o, dă-i, cheltuieşte, La mode mereu croieşte, Dă bani pe pălărie, De n-ai, ia în datorie. Ele privesc la cocoane Şi la alte mari persoane, [28] Ce în toată săptămîna Să-şi croiască le dă mîna; Astfel şi ele se-mbracă, Nu lasă modă să treacă, Tot îţi cer, tot te frămîntă Pînă văd că cucu-ţi cîntă Apoi atunci or te lasă, Or de tine nu-i mai pasă, Cît trăieşti nu mai vezi pace, Casa-n iad ţi se preface; De ocări şi de blesteme Îmbătrîneşti fără vreme; Perii în cap îţi albeşte Şi obrazu-ţi încreţeşte. Urăşti lumea, urăşti viaţa Şi nu-ţi mai veseleşti faţa; Amărît îţi priveşti groapa Şi mîngîierea-ţi e popa. E! e! fătul meu! Cine caută nevastă fără cusur neînsurat rămîne. Şi Alege, alege pînă culege. Şi atunci, Dacă n-are frumos, pupă şi mucos. Că precum Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate Aşa şi nu se poate Lînoasă şi lăptoasă şi grasă, Să vie şi devreme acasă. Că nu se poate iar Moarte fără bănuială Şi nuntă fără căială. Şi vine vremea să zică: Din pricina lui Nicolai urîi şi pe Sfîntul Nicolai. [29] Dar însă Rău este cu rău, dar e mai rău fără rău. Că Ceea ce săvîrşeşte muierea, nimenea nu poate săvîrşi. Şi prin urmare, Cine-ncălecă măgarul, Să-i sufere şi năravul. Că Unde sunt oi, acolo-s şi foi. Ci Cu Dumnezeu înainte. Şi Cum ţ-o fi partea. Că Ce e scrisa omului trebuie să o pătimească. Fă şi tu ce face toată lumea. Şi Ori te însoară, ori te fă ostaş, ori fă-te călugăr. POVESTEA ĂLUIA Mulţi doresc singurătatea, dar eu de ea sunt sătul, I-am cunoscut bunătatea, mi-a venit acră destul. Un om singur într-o casă şade ca un surd şi mut, Mănîncă fără de masă, doarme fără aşternut; Cînd pleacă din cas-afară, drumu-i e fără soroc, Umblă ca un pierde-vară, zăbovind din loc în loc, Prînzeşte unde-i e foame, mănîncă ce o afla, Unde înserează doarme, aşterne ce s-o-ntîmpla, În case familiare cu văz bun nu-l priimesc, E greţos la fiecare, deşi-n faţă îl cinstesc. De s-ar purta cît de bine şi d-ar umbla ca un sfînt, Tot îl defaimă orcine şi îi zice paşte-vînt. Fieştecare îşi teme nevasta, fata de el Şi se sfieşte să-l cheme să petreacă-n vreun fel. [30] El cît de mult să postească şi să umble nemîncat, Maţele să-i ghiorăiască, tot îi zic că e-mbuibat. De să duce la vro treabă mai des unde sunt femei, Curtezan îl fac în grabă, ş-îşi rîd de el între ei. De să duce la primblare, umblă singur ca un cuc Şi priveşte cu jind mare la cîţi de braţet se duc. Unde vede vro figură, vro tînără, vrun pantof, Stă, să uită, cască gura şi se alege cu of! Acasă iar dacă vine, trăieşte cu totul prost, Rareori mănîncă bine, mai mult uscături şi post. Cînd e bolnav, n-are cine un pahar apă să-i dea, Moare pînă cînd îi vine un cunoscut a-l vedea. De are bani, tot găseşte cîte un mai doritor Şi vine de-l linguşeşte, să-l lase moştenitor; Iar de este sărac moare cu zile din necătat, De patru, fără plînsoare, în groapă e aruncat Şi se pierde după lume, ca o pulbere în vînt, Neamul său şi al său nume merge cu el în mormînt. Nu-i rămîne în viaţă pomenire c-a trăit, Trăieşte fără dulceaţă, se duce cum a venit. Iată dar singurătatea, pe care mulţi o slăvesc, Asta e, zic, bunătatea traiului filosofesc. Fie, fie dăruită dintru tot sufletul meu Aibă-o cui e dorită, mai mult nu o voiesc eu. Cu Dumnezeu înainte, îmi iau inima în dinţi, Mă-nsor, cunună, părinte, şi zică-mi toţi că n-am minţi. Cunoscut şi ştiut este c-am mai fost căsătorit, Am ţinut două neveste şi nici una n-a murit. Una mă lăsă pe mine, pe una o lăsai eu, De am trăit rău sau bine, să ne ierte Dumnezeu. Şapte ani trăii cu una şi mereu m-am judecat, Gîra-mîra totdeauna, dar în sfîrşit am scăpat. Cu a doua făcui casă şi la al zecilea an, [31] Vrînd să se facă mai grasă, mă urî ş-îmi fu duşman. Sărace fuseră toate, săracă şi acum iau. Cu doar, c-o fi şi cu poate peste mai bine să dau. Dar însă deloc nu-mi pasă orşicum d-oi nimeri, Unde o ieşi să iasă, sunt deprins a suferi. Ca un soldat ce-n războaie mai de multe ori a fost, N-are frică şi nevoie ca acel recrut şi prost. Cine n-a umblat cu armă, i-e frică-n mîini să o ia, În ochi îi e ca o spaimă, îl mănînc cîinii cu ea. Iar cel învăţat îndată o ia ş-o are de joc, Se aprinde şi stă gata se intre cu ea în foc; Îl vezi cu fruntea semeaţă peste armaţi tăbărît, Pe moarte or pe viaţă, nu-i pasă, e hotărît. Aşa şi cel ce se-nsoară ş-a tras danţul căsnicesc, L-a doua ş-a treia oară, frici, spaime nu-l îngrozesc. Gîra-mîra nu-l sfieşte, cîntecele i se par, Cînd se-nvaţă ş-îi lipseşte, duce dorul l-al lor rar. Omului de orce bine îi vine îmbuibături, De dulceţuri greaţă-i vine, doreşte şi acrituri. Pelinul amar ca fierea ca o doftorie-l ia Şi mai cu gust decît mierea pe nemîncate îl bea. Mîngîierea aşa iară satură, des cînd o vezi, Ş-începe a fi amară, de n-o fi şi ceva sfezi, Că unde sunt iubiri multe, sunt şi multe-ntristăciuni, Ca plînsurile la nunte şi rîsul la-ngropăciuni. De cînd lumea, asfel toate a fost şi vor fi cum sînt, Nici s-a putut, nici se poate împotrivă-le cuvînt; Cui dar pielea să-nfurnică nevastă-n casă să-şi ia, S-o lase cui nu i-e frică să tragă danţul cu ea; Dar nici ne-nsurat, în urmă, să umble prin sat hîrbar, Că-şi găseşte de îi curmă drumul din sat vreun par; Pentru că-n Sfînta Scriptură e-nvederat şi citim, [32] Unde dă învăţătură în lume cum să trăim. Ca una din trei la număr să-şi aleagă cinevaşi: Or însurat, or călugăr, or să se facă ostaş. Iubite tată! Toate fonfoloagele Îşi aştept noroacele. Şi Măgarul se vinde tot în oborul armăsarilor. Ş-acolo Şi pentru calul şchiop se găseşte surugiu. Dar Cioara în loc de privighetoare nu se poate vinde. Că Unuia îi place popa, altuia preoteasa şi altuia fata popii. Şi Gustul dispută n-are. De aceea zice: Caută muiere să-ţi placă ţie, iar nu altora. Şi Cu funia altuia nu te lăsa în puţ. Că Nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce îmi e frumos. Şi Nu este bun ce este bun, ci este bun ce-mi place mie. Dar însă Ce-mi e drag fuge de mine Şi urîtul calea-mi ţine. Ş-apoi Cine cade de sine Să plîngă i-e ruşine. Că Nebunul pe mai-marele său nu-l cunoaşte. [33] Ţara piere de tătari şi ea bea cu lăutari. Şi Totdeauna gîra-mîra şi trai cu vătrai. Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, ci crede ce-ţi spui eu. Muierea Îţi judecă pe dracul şi ţi-l scoate şi dator. Şi Atunci îţi iei ale trei fuiere şi lumea în cap. Şi Te duci opt cu a brînzii. Sau Te duci unde au dus mutul iapa şi ţiganul cîrlanul. Că Muierea a-mbătrînit pe dracu. POVESTEA VORBII Un om, de rnult, de cînd vacu, Se învecinea cu dracu : El avea o moşioară Şi dracu o fîşioară; îns-a omului lucrată Ca o grădină curată, Iar a dracului băltoasă, Glodoroasă şi,ghimpoasă. Şi aşa dracu, ca dracu, Vrînd să-şi mai lărgească lacu, Păzeşte cînd nu e omul, Îi zmulge din margini pomul, Cîte puţin-puţin sapă, Cade pămîntul în apă; Vine omul în livede, [34] Tot răul făcut îl vede, Întreabă, răspunde dracul Că pîn-aci i-a fost lacul Şi că aci e hotarul, Unde ş-a bătut el parul. Bietul om iarăşi îl lasă, Merge necăjit acasă, Dracul iarăşi mută parul Ş-işi mai lărgcşte hotarul. Vine omul, iar să ceartă, Îi arată şi pe hartă Că i-a-mpurţinat pămîntul Şi că-şi are tot cuvîntul. Într-aceste zise dracul : -Ce tot ceartă în tot vacul ? Or tu să pierzi o moşie, Or lacul al tău să fic ; Ai să facem învoire, Cu zapis, cu întărire, Ca să fiu fără simbrie Să-ţi slujescacasă ţie, Dar însă numai atîtă, Pe o vreme hotărîtă, În care să-ti fac tot treabă Una după alta-n grabă; Iar cît n-ai avea poruncă, Ca să mă pui la vreo muncă, Şi la mijloc timp va trece, Pînă cînd şi număr zece, Atuncea a ta moşie Cu totul a mea să fie; Iar pe cît vei avea treabă, Poruncită tot în grabă, [35] Atunci şi a mea fîşie S-o iei drept a ta moşie. Zise el: -Cît despre asta, M-oi sfătui cu nevasta ; Stăi aici, pînă m-oi duce, Şi răspuns îţi voi aduce Se duce dar şi vorbeşte, Cu nevasta sfătuieşte Ce meşteşuguri să puie Pe dracul ca să-l supuie, Să-l facă-n necaz să crape, Şi de gîlceavă să scape. Socotindu-se nevasta Îi zise: - 'n pricina asta Fă zapisul, te-nvoieşte, Tocma după cum voieşte, Că ştiu eu să-i dau lui muncă, O dată, dintr-o poruncă, Numai nu uita, ci scrie Şi mie supus să-mi fie. Asfel dacă sfătuieşte Şi cu dracul se-ntîlneşte, Făcu zapis, în el scrise Toate cele mai sus zise, Ş-acasă dacă-l aduse, Să-i argăţească îl puse ; Dracul iar la tot cuvîntul Se pornea iute ca vîntul Şi îndată-n mare pripă Făcea lucrul ca-ntr-o clipă Şi isprăvind venea-n grabi, Zicînd: -Mai dă-mi ş-altă treabă, Ş-atît făcea orce iute, Încît cînd îi zicea ,,du-te!", [36] El răspundea: -Este gata, Porunceşte-mi acum alta. Omul alta-i da să facă, Neavînd timp nici să tacă, Că cum îi zicea din gură, Îl făcea-ntr-o-nvîrtitură, Omul tremura de frică, Neştiind ce să-i mai zică, Şi cît pe aci, săracul, Era să-l încurce dracul; Iar femeia lui cum vede, Vreme fără a mai pierde, Merse-n pripă, se ascunse, Un păr de supsiori smulse, Ieşi, i-l dete în mînă Ş-îi porunci ca stăpînă, Zicînd: - Apucă-ndreptează Acest păr întins să şază, Orcum, ştii mi-l descovoaie, Dar de-l rupi, dai de nevoaie. Dracul, luînd păru-n grabă, Zise-n gîndu-şi: “Ce mai treabă!” Ş-începu să-l netezească, Să-l întinză, să-l sucească, Îl bagă-n gură, îl moaie, El mai rău se încovoaie I Îl mai ia iar, îl mai linge, Mereu în gură-l întinge, Ia în deşte,-l netezeşte, Să-l întinză se munceşte; Dar geaba, nu se-ndreptează, Mai mult să-ncîrlionţează, Se necăjeşte, se zburdă, [37] Dar toate-i era de surdă; Parcă îi venea să crape Gîndind moşia să-şi scape, Fierbea-n el de ciudă fierea, Cum să-l rămîie muierea? Se făcu-n acea zi seară, Mîine îl apucă iară, Ş-a treia zi înserează Şi el tot nu-l îndreptează. Trecu săptămîna, luna, Căznindu-se tot într-una ; Fămeia tot îl zoreşte, Strigînd; -De, de! isprăveşte Şi du-te de ado apă, Că fierea în mine crapă D-atîta multă zăbavă. Fără să fací vro ispravă. El merge apă s-aducă Şi iar de păr se apucă; Ea iarăŞi îl mai strigă: - Hai de-mi fă o mămăligă! El ş-aceasta isprăveşte, Şi iar părul nctezeşte; Ea îl strigă iar să saie, Ceva lemne să mai taie; Ş-abia iar ia păru-n mînă, Ea la altceva îl mînă : El, neavînd cuvînt, tace, Cînd una, cînd alta face; Vai de el, dracul, sirmanul, Căznind îi trecu şi anul! Al doilea an porneşte, Tot cu părul se munceşte; [38] De necaz, să se înece. Că şi al treilea trecu: Anii trecea şir ca lanţul Şi muierea-l juca danţul, Tot mereu să-i împuteze, Părul ca să-l îndrepteze ; Ş-atît să necăjea dracul Cu pustiul păr, săracul, Cît începu să-i albească Părul şi să-mbătrînească, Ba şi cocoşat rămase, Neviindu-i să se lase O muieren să-l supuie Si moşia să-şi răpuie; Dar în cele după urmă, Moarte, care toate curmă, Scăpă şi de dînşii dracul Şi iar îşi stăpîni lacul. Dar cocoaşa din spinare Şi barba crescută mare I-au rămas ca moştenire, Spre vecinică pomenire: Că muierea de cînd vacul A îmbătrînit pe dracul. De aceea zice proverbul: Cine n-a văzut pe dracul, să se uite la tine. Şi Eşti dracul împeliţat. Dar şi Copiii oamenilor sunt draci goi. Pentru care zice: Nici dracului nu-i da în gînd să o facă asta. [39] Unii zic: Dracul mă învaţă s-o fac asta Dar Şi dracul poartă ponos. POVESTEA VORBII Un zgîrcit odata, cînd era sa moara, Se tîrî cu-ncetul la strînsa-şi comoară Ş-începu cu galbeni gîtul sa-şi îndoape, Ca, murind, cu dînşii în el sa-l îngroape ; Cînd facea aceasta, vine fară veste Un nepot să-l vază ce fel îi mai este; Şi privind la dînsul cu mirare mare Cum înghiţea aurul ca pe o mîncare, Începu a zice şi cruce a face : - Ucigă-te toaca, ce îl înveţi, drace? Iar dracul răspunsul nevăzut îi dete : -Ba, ucigă-l toaca pe unchiu-ţi, băiete, Ci nici chiar eu însumi, de-mi zic drac anume, Şi aceasta încă n-am vazut-o-n lume. Prin urmare dar, Pe omul la mai mari dracii îl taie capul. Însă Gunoiul din ochiul altuia îl vedem şi bîrna din ochiul nostru n-o vedem. (Evang.) Ş-apoi, La unii unele şi la alte altele. Zice cineva că Muierea necertată e ca moara neferecată, nu macină bine. [40] Dar Toate ca toate, numai dragoste cu sila nu să poate. Altele sunt iar: Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoaţă cu acul, tot să isprăveşte. Pentru că Omul de hoţul din casă nu să poate feri. Ş-apoi vii la povestea cîntecului: Punga plină pînă-mi fuse, Mîndra pe mînă mă puse, Cînd veni la jumătate, Mîndra mă dete la spate, Cînd de loc nu mai sunară, Mă dete pe uş-afară. POVESITA VORBII Un tînăr, din întîmplare rămîind la ochi beteag, Să-nsură ca fiecare cu plăcere şi cu drag; Îşi luă de nevestică p-o fată care-l voi, Pentru c-avea stăricică prea lesne se învoi. El d-a doua zi de nuntă pînă-n şase-şapte ani, Cu-ngrijirea lui cea multă, pînă cînd avu şi bani. Oricînd pleca de acasă ş-înapoi se întorcea Toate cele pentru masă cu braţ plin le aducea; Şi nevasta lui cea dulce degrab la scară zbura, Şi de cele ce aduse mai curînd îl uşura. Pînă fu aşa, bărbatul nu avea nici un cusur, Cu adusul şi căratul fu frumos ca un răsur; Cînd n-avu şi-ntr-o zi numa cu mîna goală veni, Nevasta lui şi acuma cans ieşi îl întîlni, Văzînd că-n mîini nimic n-are de cele ce o-ngrăşa, Îl privi n ochi cu mirare, zicînd către el aşa: - Dar ce ai păţit, bărbate? Ochiul cine ţi l-a scos? Uite pocitură, frate! Ţ-ai slutit ochiul frumos! [41] El privindu-i vreme lungă ochii ei cei drăgăstoşi Cunoscu că pentru pungă i-a fost căutat miloşi, Şi legănînd capul zise: - Dar ce, dragă, pîn-acum Ţ-a fost vederile-nchise, de nu vedeai nicidecum? Şapte ani trăii cu tine cu acest slut ochi al meu, Ş-acum stai, te miri de mine, ca cînd nu-s tot acel eu? Nu cumva avui perdele în ochii-mi de nu cătai, Ci tot în mîinile mele şi în pungă te uitai? Zise ea: - Cu de aceste nu poţi să te îndreptezi, Aceea ce zic eu este, vedeai, dar acum nu vezi; Că dintru întăiaşi dată de erai cum eşti acum, Chiar să fi-mbătrînit fată, nu te luam nicidecum. Bărbatul scîrbit în sine de un astfel de cuvînt, Mai vîrtos cnoscînd bine că banii sunt unde sunt, Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia, Ca iar cînd i-o suna-n pungă, atunci să vie la ea. Fătul meu ! - Ariciul cu meşteşug să prinde şi vrabia cu mei. Şi Copilul cu leagănul se amăgeşte şi tace. Că Verdarea cercă copaciul, şi mai slab unde gaseşte acolo ciocăneşte. Şi Calul cunoaşte ce om îl încalecă, pe fiecine nu trînteşte. Dacă îl vede ca este Lă-mă, mamă, ti pă mine, că azi este tîmbătă. Atunci Îl îmbrobodeşte ca pe o muiere. Şi Îi pune ţestul în cap ş-îl întoarce ca-n dulap. [42] Ba încă, Îl bagă supt pat ş-îl pune să cînte cocoşeşte. Iar Cine e vrednic scoate şi îmbucătura din gura omului. Şi Ştie ca lumea să trăiască. Că Muierea este vas slab, de nimic să necajeşte şi cu nimic se îmblînzeşte. Şi Te joci cu ea ca cu o papuşe. Şi O faci de joacă înainte-ţi pe taler. Că Cu binele de nu vei putea, iar cu răul nu faci nimica. Iubite tată! Bani d-aş avea, m-aş însura. Cum a zis unul : Cu puşca seacă la vînat să nu pleci. Că Osul gol nici cîinele nu-l roade. Şi La copaciul fără poame nimenea nu aruncă piatră. Cum a zis altul : - De ce nu te-nsori? - N-am bani. -De ce nu cîştigi? - N-am noroc. -De ce nu mori? - Caci nu-mi vine moartea. Să iau zestre, mi-ar zice: Se scaldă-n zestrea muierii. Însă Găina nu să poate cu două, cu pui şi cu oau. Că Cine se bucură la avere, el ia fără plăcere. [43] Ş-apoi vine la vorba ăluia : Zestrea îmi şade în lacră (ladă), Şi eu cu sluta pe vatră. Şi De dorul bogatului Luai fata dracului. Şi Mă făcui pentru bani mulţi Olăcar de cai stătuţi. Şi Pentru bani luai batrîn Şi ma bagai la stăpîn. POVESTEA VORBII Într-o dimineaţă pe ceaţă, pe fum, O cadîna p-alta întîlnind pe drum, O întrebă: - Soro! or paţişi cevaşi? Astfel pînă-n ziua încotro plecaşi? - Ba, lele, - răspunse - n-am vreun alt zor Decît silesc iute s-ajung la obor, Să găsesc să-mi cumpar un măgar şi eu, D-o veni vreunul în norocul meu. -Ce să faci cu dînsul? o întrebă iar. - Iacă, - ea răspunse - că să-l am să car Cînd lemne, cînd apă, cînd altceva greu, S-am adică-n curte ajutor şi eu. - O, Doamne! - îi zise prietina ei - De ce-ţi trebuie măgar să-ţi mai iei? Mai bine-ngrijeşte să-ţi iei un bărbat, Şi fă şi tu c-alte ce s-a măritat: Că măgarul numai apa-ţi va căra, Lemne ş-alte cîte le vei cumpăra, [44] Iar bărbatu-n vreme hamal o să-l ai, Din zi pîna-n noapte, bani fără să dai Începi săpun, sare ş-alte-i porunceşti, Pîn' la lumînare cerînd îl speteşti Şi aşa cadîna d-obor s-a lasat Şi fără zibavă ş-a luat bărbat. Asfel dar săracul e ca un hamal, Cari-n zi şi-n noapte, cară ca un cal, Că de nu aduce, este vai de trai, Nu poate să ţie casa cu vătrai, Ci să se gîndească, cînd se va-nsura, Ca să nu înceapa-n urm-a fluiera, Că de nu este numai să te-nsori, să pupi, Ci-s mai multe care cer să le astupi. Asfel dar Cei mai mulţi astăzi se bucură la zestre. Şi Cînd vor fi la mijloc banii, Nu să mai întreabă anii. Zicînd: Găina bătrîna face zeama bună, Fiindcă Are în palmă să-i scuipe. La ochişori d-ăi de vulpe (galbeni). Şi Fie ca o naibă, Numai bani să aibă. Pentru că Miile şi sutele Mărită pe slutele. Ci Zestrea toate le astupă, Ea şi pe dracu îl pupă. [45] Şi aşa nu ramîne Nici mărgea neînşirată, Nici fată nemăritată. Dar însă la firea mea. Decît să manînc mămăligă cu unt şi să mă uit în pămînt, Mai bine pîine cu sare şi să mă uit la ea ca la soare. Pentru că Totdauna feţişoara Mărită pe fetişoara. Deşi, La vreme de nevoie, fiece lătură stinge focul, Dar şi rău împute locul. Ci Mai bine un dram de nuriţe Decît un car de frumuseţe. Că Mai mulţi se uită la mireasă decît la ginere. Iar Bărbatul să fie puţintel mai frumos decît dracul. Cum a zis un baiat : Mai mulţi întreabă de mama decît de tata. Fiecare zice : Ce folos de multă albeţe, daca n-are un vino-ncoace? Că Piperul e negru şi-l pun dasupra pilafului. Şi Zăpada albă o udă cîinii. Că A venit sulimenită Şi să duce terfelită. Şi iar : Ce folos de chip frumos, dacă nu e lipicios? Că Are chip frumos,cu dar, [46] Ş-îi e vorba de văcar. Fie, N-am ochi să-l văz. Şi Fie măcar aurit, Nu-l voi, nu-mi este dorit. POVESTEA ĂLUIA Amorul nu poartă-n lume Ca norocul mare nume, Dar de noroc nu duc dorul, Mai bun găsesc pe amorul. Bun ar fi fost şi norocul D-ar fi c-amoru-n tot locul; Dar el la rare părţi vine, Nu c-amorul la oricine. Norocului îi e silă De cei ce plîng de milă, Dar amorul în tot vacul Mîngîie şi pe săracul. Că pe noroc cîţi îl cheamă N-aude, nu-i bagă în seamă, Dar amoru-n orice vreme Vine şi fără să-l cheme; Norocul din întamplare Ajută pe oarecare, Dar amorul lumea-ntreagă O uneşte şi o leagă; Noroc chiar şi să nu fie, Lumea poate să se ţie, Dar amorul să lipsească, Toţi pot să se prăpădească. Norocul unde se duce Posacia cu el duce, Dar amorul îmblînzeşte [47] Or pe unde se iveşte ; Caci norocul la cîţi vine Dă şi griji pe lîngă bine, Îi bagă în neodihnă, De nu l-e nimic în ticnă, Le dă gînduri în tot ceasul, Să tem, tremur în tot pasul Să nu-şi supere norocul Şi să-şi întoarcă cojocul; Că el de loc nu e domic Şi tot într-un loc statornic Pe loc binele îşi stoarce, Şi fuge, nu să întoarce. Dar amorul la cîţi trece Pîn' la mormînt îi petrece, Şi nici atuncea nu-i lasă, Ca norocul, ce nu-i pasă, Ci ş pe ae lor oase Varsă lăcrimi dureroase, L-e rîdică monumente, Cele mai tari elemente Le zideşte chimitire Spre vecinică pomenire. Iar dacă din vreo parte, Încă trăind se desparte, E-n amestec şi norocul, Şi nu i-a fost întreg focul, Că nu-l tratez cumsăcade, D-aceea fuge, nu şade. Căci cei mai mulţi prin tot locul Mai mult cinstesc pe norocul. Pentru bogăţii ş-avere, P-amorul trec cu vedere, Ba îi şi dau cu piciorul [48] Şi pe urmă îi duc dorul. D-aceea în aşa locuri, Unde î1 iau în batjocuri, E numai umbra-i cea rece, Cu întregimea-i nu trece Şi în mai mult timp nu ţine, Ci minuturi prea puţine, Că-ntr-a sa prietenie Nu-i place făţărnicie, Diplomatica ureşte, Viclenia n-o voieşte; El slăveşte în viaţă Un adevăr cu dulceaţă, Şi o dreptate cinsteşte, Aceasta îl mulţameşte. La neam, l-averi nu să-nchină (Lumea de pilde e plină), La el săracul e una Cu cel ce poartă cununa, Înţeleptul şi nebunul La el amîndoi sunt unul. Mîndru de loc nu se ţine, Petiece cu fiecine, Pe nimeni nu osibeşte, La toţi d-a rîndul zîmbeşte; D-aceea uneori mintea Îşi apără de el cinstea, Îl ia-n rîs, nerod îl face, Zicînd: de una nu-i place, Că e copilăros foarte Şi nu ştie să se poarte, Jucaria prea i-e dragă, Adesea la ochi să leagă, Şi la hori, la nunţi se duce D-a mijile să apuce, [49] Bun cu nebun să-mpreune, Prost cu-nţelept să adune, Danţul căsnicesc să tragă, Fără să se înţeleagă, Tot cu gîr-mîr să trăiască, Vecinic să se amărească. Bine zice, aşa este, Amorul face aceste. Ia chemaţi, zic înainte. Pe prea îngeleapta minte Şi îi faceţi întrebare D-a norocului purtare: Cum umbla el? ce lucrează? Ce face el? şi să vază Au nu şi el tot orbeşte Alearga şi se roteşte Şi drumuri drepte nu ţine Ci merge pe unde-i vine, Şi la-nţelepţi nu alege, De simţitori nu-nţelege. Ci-n fuga lui se izbeşte De orşice întîlneşte Ş-aci numai pe brînci cade Peste buşteni şi stînci şade, Carii nu ştiu să trăiască Nici pe alţi să folosească. ………………………….. ………………………….. Prea bine zice ţăranul, N-are greşala, sirmanul! Că norocu-i un prost mare, Ştiinţă de nimic n-are, Cu hîrca cu totul goală, Că un netrecut prin şcoală Ce n-a-nvăţat socoteala, [50] Ca să ştie împarţeala, Să judece cînd împarte, Să faci tutulor parte, Ci azi vezi că la unii Da nerozeşte cu pumnii, Umple ladă peste ladă Şi claie peste grămadă, Iar pe alţi săraci îi lasă, De n-au nici pîine în casă. Pe lîngă aste cuvinte, Mai înrebaţi iar pe minte De norocul să vă spuie Au el tiran cumplit nu e. Au nu de el firea zbiară Ca de o cumplită hiară? De cine a fost el dornic? În ce loc a fost statornic? Au nu joaca el o lume Ca cu jucării de glume? Aci să-nalţe, să suie, În slavă pe tron s-o puie. Aci iar jos s-o pogoare, S-o rastoarne supt picioare? Au nu din om în om trece, Cînd un, cînd alt lăsînd rece, Şi binele tot îşi mută, Vremelnic îl împrumută? De aceea nu-i duc dorul, Mai bun găsesc pe amorul. Fătul meu! Am lungit vorba, Că Unde e dragoste multă e şi urîciune multă. Cotoiul dacă îmbătrîneşte, şoareci mititei iubeşte. [51] Şi Bătrînul iubeşte pentru tînăr, iar tînărul pentru bani. Şi aşa Te pupa în bot şi-ţi ia din pungă tot. Însă Ne-am depărtat cu povestea. Ci Să o lăsăm încurcată. Şi Să venim iar la prochimen. Aşa e omul, El altuia da povaţă Şi pe sine nu se-nvaţă. Că Cine e mursicat de şarpe se păzeşte şi de şopîrlă. Însă Cine cade în gîrla, el de ploaie nu să mai fereşte. Omului Nimenea nu poate să-i dea minte şi noroc. Deşi a zis oarecine: Fă-mă, mamă, cu noroc şi mă aruncă-n gunoi. Dar Nu e vorba aia (sau) aie e vorba. E ştiut că La o fată mare şi un magar zbiară la uşe. Însă Bărbatul temător îşi învaţă nevasta curvă Şi stapînul scump, sluga hoaţă. De aceea zice: Sărută pe oarba, dar îi caută şi în ochi. Ci cînd vei să-ţi iei nevastă, Uita-te la muma-sa şi cunoaşte pe fie-sa. [52] Şi mai vîrtos, Precum îi este firea Aşa şi nărăvirea. Că Şi curvele poarta rochi, Dar le cunoşti după ochi. Ş-apoi Cea din toate mai vestită Cere să-i zica cinstită. Ştie că Cinstea e mai scumpă decît toate. Dar Căţeaua pîn' nu pleacă prin mahala, Cîinii nu să iau dupa ea. Umblă întarîtînd cîinii prin mahala. Înrebînd: Vecinică surioară, bărbatul meu e la moară, Nu ştiu oare o să vie, or să-mi iau ald soţie. Şi Vecină ,da-mi bărbatul tau, ce-mi ţii pisălogul meu! Una gîndeşte ş-alta vorbeşte. Dar ele sunt: Trage-mă tu mereu Şi lasă să plîng eu. Şi Din gură: fugi la nevoi, Din inimă: vin', că voi. Si atunci, Decît să-şi păzească cineva nevasta mai bine crîngul cu iepurii. Că ea e Că pisica, sapă şi înveleşte. Însă Dumnezeu nu sparge doua case. [53] Că Îşi nemereşte sacul petecul. Şi Vine rînced lîngă muced. Şi Îşi găseşte tingirea capacul. Cine-i vede zice: Şi ea, şi el, amîndoi, Vai de ei! două nevoi. Şi Trăiesc împreună Ca pîinea a buna. Toţi zic că Două muieri într-un loc Nu trăiesc, să cert de foc, Dar e vorba: Pînă nu ne potrivim, Amîndoi nu ne-ncuscrim. Căci Prostul cu prost cînd trăieşte, Lesne se îngaduieşte. Şi atunci, Parea i-a facut un tata şi o mumă. Şi Parcă a tunat şi i-au adunat. POVESTEA VORBII Oareunde iară bărbaţi şi neveste Au mers să peţească, obicei cum este; Priviră, văzură, vorbiră de fată Şi se învoiră cu mumă, cu tată. Acuma rămase să bea aldămaşul D-alde cuscru, socrul şi de alde naşul. [54]Aşa el şi zise: – Draga tatii fată, Du-mi-te de scoate niţel vin îndată. Ea luînd o oală, o spălă, o şterse Şi în grab cu dînsa în pivniţă merse. Dacă văzu tat’-său că prea zăboveşte, Mumi-sii îndată zicînd porunceşte: – Du-te curînd, dragă, dumneata de scoate, Că, pe cum bag seamă, copila nu poate. Mergînd ea, găseşte în plîns pe copila Şi privind la dînsa i s-atîţă mila, Se sperie,-ntreabă: – Ce ai, drăguliţă? Ia spune-mi şi mie, spune-mi, măiculiţă. Atunci fata-ncepe şi îi zice: – Mamă! Acum, cum vezi bine, mă mărit să cheamă, Aşa, să zic dară, o şi făcui asta, Ş-am rămas grea-ndată, ca toată nevasta. Am făcut acuma, să zic, şi pruncuţu Şi îi puse naşu numele Vlăduţu; Îl vezi gras la faţă, frumos ca un soare, Creşte, se înalţă, merge ş-în picioare; Umblă şi aleargă, să joacă prin curte, Cu izmene albe şi cu haine scurte, Încalecă băţul, sare tăietorul, Se duce îndată, apucă toporul, Abia îl rîdică, pe umăr îl pune Toporul greu foarte puterea-i supune, Neputînd să-l ducă, cade, îl doboară, Îi retează gîtul şi aci-l omoară. Aceasta cînd zise, începu să strige: – Of, Vlăduţu mamei! moartea ta mă frige, Inima-mi răneşte, viaţa-mi scurtează, Că n-o să mai poată mama să te vază. Muma cum aude plînsul fiicei sale, Şi ea se porneşte să strige cu jale: – Of! vai! Duţu mamii! of, drag nepoţele! [55] Prea avuşi în lume zile puţintele! Tatăl logoditei, văzînd că acuma Cu vin nu mai vine nici fata nici muma, Pleacă după ele,-n pivniţă se duce Să vază ce este, vin de ce n-aduce. Şi dacă le vede plîngînd amîndouă, Începu să-ntrebe: – Ce vă este vouă? De ce e vă plînsul? Spuneţi-mi şi mie! Minunea ta, Doamne, asta ce-o să fie? Atuncea şi muma şi fata se puse Şi îi povestiră cele de sus spuse. Aceste cuvinte auzind şi dînsul, Cu ele-mpreună porni şi el plînsul: – Of! of! vai de mine! cum ne calcă focul! Of! cum, nepoţele, te omorî jocul! Făcut, crescut gata, scos din tot necazul, Cum nu trăişi încă să-ţi mai văz obrazul! Aşa ei grămadă rămîind să plîngă, Făcură pe oaspeţi la ei să se strîngă. Dacă îi întreabă şi le spun pricina, Le-au răspuns cu toţii: – A voastră e vina, Căci lăsaţi toporul încolo-încoace, Ca să-l ia copilul, cu el să se joace; Dacă tăieţi lemne, nu-l băgaţi în casă. Plîngeţi dar acuma, nouă nu ne pasă. Iar unul dintr-înşii vrînd să-i mai mîngîie: – Lăsaţi, – zise – frate, plînsul să rămîie, Casa nu vă spartă c-a murit băiatul, Sunteţi încă tineri ş-o să faceţi altul. Un vecin, l-aceste ce prin gard privise [56] Şi auzind toate, către dînşii zise: – Unde a tunat de v-a adunat! Dar însă Nu trebuie să rîdem de zidirea lui Dumnezeu. Că Cine a făcut pe bunul A făcut şi pe nebunul. Şi Cine a făcut pe bogatul A făcut şi pe argatul. De aceea să nu zicem: Urît tată l-a făcut (sau a avut). Şi După ce e prost, îl cheamă şi Vladu. Şi După ce e urît, bea şi tutun. Şi Parcă e lovit peste obraz cu leuca. Şi L-a băgat mumă-sa în ladă şi l-a mîncat moliile. Că adesea Mai multă înţelepciune găseşti în feţele cele urîte decît în cele frumoase. De aceea Nu te uita-n pocitura-i, Ci vezi ce iese din gura-i. Dar Unde e minte multă, e şi nebunie multă. POVESTEA VORBII Au plecat odată unii să peţească, Ş-au mers la o fata ca să o privească. Dacă se uitară ei in bătătură [57] Şi pe fata-n spate dacă o văzură, Fără să vorbească, cu toţi împreună, Năvălind dodată, i-au dat ziua bună Fata, fără veste vizîndu-i grămadă, Cu necaz în sine, zise-n vînt cu sfadă: - O, fír-ar pustie casă fără toacă! ………………………………………. Ei o întrebară: -Maică-ta ce face? Fata le răspunse: -Şade-n dos şi tace Şi din două rele face una bună. ……………………………………………. - Dar tată-tău unde-i? -S-a dus ca să vie. - Vine curînd oare ? - Eu nu ştiu, el ştie: De va da d-a dreptul, o să zăbovească, De va da d-ocolu,-n grab o să sosească. -Dar lelea-ta unde-i ? Ea răspunse iară: Îşi plînge-n cămară rîsul ci-astă-vară. Auzind acestea ceia ce venise, Fără să-nţeleagă fata ce le zise, Pe muma-i cătînd-o, de dînsa dădură, Stînd, cîrpind supt umbră la o vechitură. Îi dau bună ziua, îi spun pentru fată Cum că la răspunsuri le păru ciudată. Şi că nu putură vorba-i să-nţeleagă, Ce răspuns le dete nu pot să-i aleagă. Muma ei răspunse : -O ştiu, aşa face, Ea tot cam în pilde să vorbească-i place. Deci ei o rugară să le tîlmicească Vorbele copilii ce-o să-nchipuiască. Muma fetii zise: -Dacă vă mirare, De a vi le spune nu e lucru mare. Casa fără toacă, copila ce zise, E că n-avem cîine, care trebuise [58] Să latre, să spuie din poartă, d-afară, Să ne dea de ştire că streini intrară. De tatăl său iară v-a zis ea, pesemne. Friindcă dus este cu carul la lemne, Şi d-o da d-a dreptul, e un noroi mare Ş-o să zăbovească aci, prin urmare, Iar ocolind drumul, atuncea să ştie Că n-are zăbavă, curînd o să vie. Ceea ce vă zise de soru-sa iară Că-şi plînge-n cămară rîsul d-astă-vară E că, ca mireasă, din rîs şi din glume, Se pomeni groasă, ca toate din lume, Ş-acum vrînd să nască, că i-a sosit ceasul, Plînge şi să vaită şi îşi suflă nasul. De vorba iar care v-a zis pentru mine. Mă căznesc aicea, precum vedeţi bine, Din aceste două cămaşi rupte, rele, Să fac una bună, d-oi putea, din ele. Aşadar acelor, din aste cuvinte, Mult le plăcu fata, că este cuminte, Şi fără zăbavă îi şi pomeniră Cum că ei pe dînsa s-o ceară veniră. Atunci muma fetii lucru din mîini lasă, Si le facă cinste, îi polteşte-n casă. Apoi şi îndată pe fata o mînă, Cum e obiceiul, si sărute mînă. Mergînd dar copila, pe loc cum să pleacă Să sărute mîna, metanii să facă, Un ce deodată sună, din greşală, Din care îndată ieşi miroseală. Muma-i de ruşine-n grab scoţînd şervete, Tutulor prin mînă cîte unul dete, Zicînd : - Iertaţi, oameni, greşala făcută, Ponos nu ne puneţi, faceţ-o tăcută. Fata stînd da faţă ş-aceasta cum vede [59] Cu o supărare pe loc să repede, Le zmulge din mînă şervetele toate Şi fără să-i pese de aste vorbe scoate: - E! vouă vă lesne că gata vă vine, Dar ia să ma-ntrebe cinevaşi pe mine Cîte greşeli d-aste mari şi mititele, Am scăpat eu pînă le ţesui pe ele! Ieşind ei de pe poartă, cum le-a luat darul, S-a-ntîlnit cu tat’su, ce venea cu carul, Şi îi povestiră din fir pînă-n aţă Pentru ce veniră ei de dimineaţă. El văzînd în june ce prostie zace, Nu-şi mai spuse gîndul, să zică nu-I place, Ci-ncepu de fată multe să vorbească, Şi rele şi bune, vrînd ca să-i gonească, Zicînd: Nu crez c=o fi Stana noastră Cum o cereţi dumneavoastră. Că Umblă noaptea că liliecii (selinistă). Şi E nebună, lunatică, Umblă ca o zănatică. Şi De rea, cîmpii nu o-ncap, Îşi ia poalele în cap. Iar lelea-sa A mîncat astă-vară prea multă miere Şi-acuma are la inimă durere. Şi Ieri se juca între fete [60] Ş-astăzi şade-ntre neveste, Că A fost la mure odată Ş-a venit cu rochea spartă. Şi Acum plînge în cămară Rîsul ei de astă-vară. Că A poftit l-ardei prăjit Şi negustînd s-a stîrpit. Încît despre dumneavoastră, De gata, toate sunt gata, Numai nu voieşte fata. Să vede că Nu i-a venit ceasul poate, Dar să fac prea lesne toate. Că Vaca răstoarnă găleata după ce o umple cu lapte. Iar Dacă o fi de la Dumnezeu Ş-o vrea fata şi muma, voi şi eu. Că Nu e pentru cine să găteşte, Ci pemru cine să nimereşte. De aceea Decît în faţa arii, bine în capul locului. Că Decît să porţi pe omul cu vorba, spune-i mai bine că nu să poate. Sau Albă, neagră, asta e , cum să vede. Şi Cui voi plăcea, să mă ia, cui nu, să mă lase. [61] Adică: Bate samarul, să priceapă măgarul. Şi Întîi să se gîndească şi apoi să o croiască. Să n-ajungă treaba: Singur cu paraua sa-mi găsesc beleaua. Şi să se plîngă: Casa mi-e în trei pereţi şi cu uşa prin pod. Şi Să se facă de poveste-n ţară, şi din om neom. POVESTEA ĂLUIA Un tînăr voinic, în vîrstă, în anii înflăcăraţi, Cînd alergea la adunare între oameni însuraţi, Şi cînd le da bună ziua, ei de mult ce le plăcea: - Îţi mu1ţămim împărate, - toţi d-a rîndul îi zicea. “Junele nensurat e că un împărat.” Că “Umblă cu floare la urechi.” Şi “N-are copii să-i plîngă de foame." Şi “N-are căţel, n-are purcel." Aşa tînărul se-nsoară, după cum şi trebuia, Şi o nevastă prea bună soţie în casă-şi ia. După aceea el iarăşi mergînd între adunaţi Şi dîndu-le bună ziua, răspundea cei însurati: - Îţi mulţămim dumitale, om cu oamenii de rînd, Pus în catastihul nostru că însurat de curînd. Că aşa zic şi astăzi la însuraţi: “Şi în catastihul nostru.” Şi “Te-am scris în rîndul babarilor.” [62] “Te-a cam strîns în chingi bietele opinci." Şi “Ţi s-a scurtat potecile.” Că “Ce ai vînat ai prins.” Şi “Ai dat un ban să te prinzi in danţ Şi nu poţi scăpa, să dai un sfanţ.” Tînărul dar mulţămirea văzînd că i-a micşorat, Părîndu-i rău pîn' la suflet, se căi că s-a însurat, Din împărat om să-l faci de rînd cu alţi nu-i veni, Şi cu vină, fără vină, mergînd nevasta-şi goni. Apoi iar, că păn-acuma ducîndu-se-ntre bărbaţi Şi dîndu-le bună ziua, i-au răspuns cei însuraţi : - Îţi mulţămim dumitale, din om în neom ajuns. Care pe dînsul aceasta că săgeata l-a împuns, A cunoscut că pe talpă putredă a fost călcat. Şi ducîndu-se îndată cu nevasta s-a-mpăcat. Că el A judecat numai faţa, iar nu şi inima. Aşadar, fătul meu, Am vorbit şi verzi şi uscate. Dar însă Să vorbim ce e de vorbit. Eu sunt acum bătrîn, An scuipam în iarbă Şi iestim în barbă. Şi Cînd este luna veche, Nu auz d-o ureche. Şi Cînd este lună nouă, [63] Nu auz de amîndouă. Şi Uit îmbucătura De la mînă pîn' la gură. Cum am zice: Am venit în doaga copilăriei. Şi Umblu cu coliva în piept. Şi Ca mîine o să-mi mănînce coliva. Şi Aştept în tot vacul Ca mortul colacul. De aceea zice : Dacă începe să iasă barba fiului tău, tu rade pe a ta. Şi tu dar Nu eşti copil fără dinţi, Să te ia omul de minţi. Ci Eşti om în toată firea. Îţi zic însă, Însoară-te pînă nu-ţi trece vremea. Că Toată pasărea îşi are odihna în cuibul ei. Şi de vei si trăieşti bine, Totdauna la colţ de ţară să-ţi faci casă Şi să-ţi alegi loc la mijloc de masă. Că almintrelea Unul te lasă de ostenit Şi altul te ia de odihnit. Zicînd : Pînă vei odihni, să ardicăm ăl gard. Nu caută că Nu vine vorba la cadelniţă. [64] Ci S-o lovi, nu s-o lovi, iacă el biet ţ-o vorbi. Însă, Omul şade lîngă un gard şi tot mărură-mprejur. Dar Să venim iar la vorba noastră. Tu vezi bine că Unul trage să moară Ş-altul joacă, se-nsoară. Dar Însurătoarea de tînăr e că gustarea de dimineaţă. Şi Mîncarea de dimineaţă e că-nsurătoarea de tînăr. Că Ce e întîi nu e pe urmă. Cum a zis unul: Dacă aduci întîi terciul, Pe urmă aduci de surdă Oaspetelui oau şi urdă. Atunci vine vorba: După ce nu era tineri, Se logodiră şi vineri. Şi După ce toate-s în cercuri (în învîrteli), Şi nunta o avem miercuri. Şi Toate lucrurile ne sunt pe dos. Că Unul gustă, zice: dulce; altul gustă, zice: acru. POVESTEA ĂLUIA Povestesc că unui nevasta murind Şi plin de-ntristare văduv rămîind, [65] Se însură iarăşi ca un om sărac, Socotind la jalea-i să-şi găsească leac: Luă o fetică care îi plăcu Şi ca cu întîia casă îşi făcu; Ei trăia prea bine, că ea îl iubea Şi el pentru dînsa prea mult se robea; Decît despre alte cîte îi făcea De-l mulţămea una, alta nu-i plăcea; Mai cu seamă lapte dulce cînd mînca, De loc, niciodată el nu se-mpăca, Ci oftînd adesea în sunet vorbea: – Nu ştiu răposata ce fel îl fierbea, Că de cînd, sărmana, o am îngropat, Lapte fiert o dată cu gust n-am mîncat! Biata lui nevastă, asfel de cuvînt Auzind adesea răsunînd în vînt, Se mira săraca cu ce îngrijiri Să-l fiarbă mai bine, s-aibă mulţămiri! Spăla, freca vasul, punea, îl fierbea, Păzind să n-afume ş-în foc să nu dea, Dar geaba, bărbatu-i la gust nu-i venea, Tot pe răposata, oftînd, pomenea. Aşadar, nevasta văzînd şi văzînd Că pe plac nu-i este orşicum făcînd În cele din urmă îl puse pe foc Ş-il năpusti-n vatră, ne-ngrijind deloc. Laptele dar singur fierbînd ca uitat, Dacă-l bătu fumul şi în foc a dat, Turnînd îi aduse, şi el cum sorbi Plin de mulţămire către ea vorbi: – Ah, draga mea! astăzi m-ai îndatorat Cu laptele dulce, de cînd te-am luat, Că uite întocmai acest gust avea, Biata răposata oricînd îl fierbea. [66] Dar cum făcuşi, dragă? ce ai uneltit Şi aşa de bine astăzi l-ai brodit? Vezi dar, ţine minte tot aşa să-l faci, Apoi totdeauna să ştii că mă-mpaci. Auzind nevasta zicîndu-i asfel: – Apoi, bărbăţele, – zise către el – Eu după părerea-mi am greşit acum, Că nu purtai grije să nu ţi-l afum, Fiindcă cu treaba pe foc l-am uitat Şi gustînd în urma îl văz afumat, Ba îmi era încă că o să mă cerţi Şi vream de greşală să cer să mă ierţi. Bărbatu-i răspunse: – Nu ştiu ce-ai făcut, Decît ştiu atîtă, că azi mi-a plăcut; Şi cu aste vorbe mă faci nătărău, Că la ce-mi e gustul să zici că e rău; Nu voi niciodată să m-aibi de nebun, Ci ce zic că-mi place, zi şi tu: e bun, Şi nu-mi spune mie c-ai făcut greşeli, Că cu aşa vorbe nu poţi să mă-nşeli; Gîndu-ţi niciodată nu l-oi sfinţi eu, Ca să nu-mi fierbi lapte după cheful meu; Aşa îl voi tocmai cum fuse acum, Şi curs în foc fie şi, cum zici, cu fum. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli; Decît cu tăcerea care o făcu Îl aduse-n stare şi el de tăcu. Zicînd: Lasă să ningă, să plouă, numai vreme rea să nu se facă. Dar tu, copilul meu, Să-ţi iei nevastă de casă, Nici urîtă, nici frumoasă. [67] Că N-o să o pui cadră-n perete. Nici N-o să o atîrni cercel la ureche. Nici N-o să o scoţi în tîrg de vînzare, Ci Să-ţi ei nevastă de potriva ta. Precum am mai zis, adică: Cum e sacul, şi peticul. Şi Cum e tingirea, şi capacul. Că Ce nu-ţi este de potrivă, Îţi va fi tot împotrivă. Nici, După gustul altora să nu-ţi alegi nici materie, nici nevastă. Ci E destul să-ţi placă ţie. Iar nu ca acela: În hatîrul dumneavoastră, Iacă m-arunc pe fereastră. Ca ţiganul care În hatîrul prietenului său s-a spînzurat. Cum a zis unul: Că a greşit croitorul, S-a spînzurat spoitorul. Ci tu Eşti stăpîn pe capul tău, Or pe bine, ori pe rău. Că Voia este la tine Ca să faci cum îţi vine. Cum zice vorba: Mie nici nu-mi intră în pungă, nici nu-mi iese. [68] Eu ştiu că Silita căsătorie e frigură de Livie. Numai Nu face din capul tău calendar. Ci, cînd vei să te-nsori, De eşti tu viţă de jos, să nu iei neam de sus, ca să nu-ţi zică: scoală tu, să şez eu. Şi De n-ai bani, nu lua cu zestre, ca să nu-ţi zică: taci tu, să vorbesc eu. Ci Ia-ţi nevastă săracă ca să-ţi zică: fă ce ştii tu. Şi atunci Nu vă scoateţi ochii unul altuia. Ci Trăiţi ca în sîn de rai. După. POVESTEA ĂLUIA Ferice şi iar ferice! O mie de ori poci zice, De viaţa ţărănească, Care este prea firească, El într-adevăr trăieşte, Că orcum se mulţumeşte. El pe lîngă demîncare Şi haină simplă de are, Îşi face pre pămînt raiul, Nimenea nu-i are traiul. El n-are grije de lume Să grămădească bani sume. Or vrun lux să împlinească Şi vro modă să-şi croiască. [69] La mult iar ca să cîştige Niciodată nu să-nfige, Cît pe cît s-agonisească, Dajdia că să-şi plătească. Grija-i c numai să-şi facă Orînduita lui clacă, Să-şi dea dijma cuvenită Şi să-şi cumpere vro vită;| Dacă le-a făcut aceste, Lumea seninată-i este, Faţa i se luminează, Cîntă şi să desfătează, Umblă sănătos că fierul, Nu-l înfiorează gerul, Pe viscol, pe vînt, pe ploaie, Nu simte nici o nevoie. Să îngraşă mîncînd ceapă Şi să îmbată bînd apă. El cînd va să-şi ia soţie, Nu caută bogăţie, Ci de vrednicie-ntreabă, Cum si să fie de treabă; Dacă o aduce-n casă, Apoi de haine nu-i pasă, Ea peste tot îl îmbracă, Îngrijind şi ei să-şi facă; Iarna toarce, coase, ţese, Vara cu el la cîmp iese. Cu dînsul şi ea munceşte, La toate îl însoţeşte. Copil dacă dobîndeşte, Cu lucru-n mînă îl creşte, Îl leagănă cu piciorul Şî din brîu toarce fuiorul, [70] Cu o mînă îi dă tîţă, Cu alta focul aţîţă; Cînd vine bărbatu-n casă, Şi fiertura e pe masă, Şed, mănîncă cu gust mare, Fără nici o supărare; Ei de nimic nu să ceartă, Cred unui alt şi să iartă. Se înţeleg în cuvinte, Se unesc în duh ş-în minte, Voia unui alt nu-şi strică Cu-mprotivire să-şi zică. Iubirea-ntre ei domneşte Şi fericea străluceşte ; Iată-ntr-adevăr viaţă Ş-însoţire cu dulceaţă! Iar noi orăşeni născuţii: Şi civilizaţi crescuţii, Ce mîncăm nu ne hrăneşte, Ce bem nu ne foloseşte, Căldura ne bolnăveşte, Frigul cel mic ne receşte, Umbletul ne oboseşte, Şederea ne moleşeşte; Orcum neted nu ne vine. De orşice nu n-e bine. În zadar sîntem pe lume, Trăim numai cu un nume, Fel de patimi ne-mpnesoară, Şi mii de griji ne omoară. Nimic nu ne mulţiămeşte, Luxul pe toţi stăpîneşte, Trăind în filotimie, [71] Dăm cu neicouomie ; Cînd ne vedem cu parale, Azi mîncăm zaharicale, Şi cînd ne căutăm mîine N-avem cu ce lua pîine. Ne îmbrăcăm în mătase, Facem mobile în case, Croim mode peste mode, Iar sărăcia ne roade. N-avem la nimic măsură, Nici la haine, nici la gură. Mica-ne agoniseala O întrece cheltuiala, Un ban pe zi de ne vine, Cheltuim cinci şi mai bine. Pe unde nu să ajunge, Ştim şi cu vorbe a unge, Ne facem la mulţi drum neted Şi luăm orice în credet. Facem datorii grămadă Şi ne-mbrăcăm de paradă, Nu ne cătăm neaverii, Ci ne-mbrăcăm ca boierii, Carii orcum să le placă, Le dă mîna că să-şi facă, Orcît să dea, le ajungă Şi le rămîne ş-în pungă, Nu-şi scurg, ca cel ce nu poate, Buzunăraşele toate, Cum n-e proverbul dovadă: “Ce e pe noi şi în ladă.” Cînd umblăm după-nsurare, Căutăm cu zestre mare, Gîndind c-o să ne ajungă [72] Zestrea spre trai vreme lungă; Şi ea d-ar fi cît de multă, O cheltuim chiar la nuntă, Cumpărînd lucruri galante, Ca şi cei de trepte-nalte. Tocmim pe loc jupînese Slugi, slujnici, bucătărese, Şi nu lăsăm pe stăpîna La nimic să puie mîna. Punem alte s-o gătească, S-o-mbrace, s-o păpuşască, Iar ea alt să nu lucreze, Decît să se oglindeze. După ce o gătim bine Şi droşca de birjă vine, Pleacă după vizitare, Galantă cu înfocare, De nu ştii ca ce persoană, Ce doamnă şi ce cocoană! Şi ea-n orce să se puie Şi orce haine să puie, Tot o cunoaşte orcare, Că e de treapta cutare, Şi nu-i adaogă cinstea Droşca şi îmbrăcămintea. Pe jos iar cum o să meargă? Cu haina podul să şteargă? Căci jurnalele de mode Sunt lungi, la spate cu coade, A să tîrî sunt croite, Pentru măsuri potrivite; [73] Aşadar cu trăsuri toate, Că în alt chip nu să poate. E! bine, dar vezi că iacă Pungă din zi în zi seacă, Şi mergînd din sus la vale, Rămînem iuft de parale, Că banul, cum vedem bine,. Asudăm pînă ne vine. Cam cu greu se dobîndeşte Si uşor să cheltuieşte; Dar d-astea nu va să ştie Iubita noastră soţie. Copil daca dobîndeşte, Şi o doică-i trebuieşte, Că ea ce fel o să-l crească? Haina cu el să-şi mînjească? Şi mai vîrtos,cum să lase, Jurnalele de mătase, Şi corsetul ce o strînge. Să-i scoaţă în obraz sînge Şi mijlocul să-i supţie, Mai delicată si fie? Şi cum să şază în casă? La petreceri să nu iasă? Copilu-n casă o leagă, Tocma cînd i-e lumea dragă Şi cînd inima îi cere Să guste orce plăcere! Că de se căsătoreşte Nu să şi călugăreşte. De la clupuri să lipsească, Să şază să jinduiască? Şi mai vîrtos pildă are [74] Pe cutare şi cutare, Că nu e vreo neroadă, Ci vede cum e la modă. În zadar ei îi vei spune Aste ş-aste nu sunt bune, C-a luat ea bine seama Că aşa făcea şi mama, Şi cu tata trăgea danţuri Că să numere la sfanţuri. Deci fiind ea învăţată Să trăiască răsfăţată, În belşug şi veselie, D-altele fără să ştie, Cînd ajungem în rea stare Şi în vreo scăpătare (Cum se întîmplă adese, Cînd un, cînd alt la cfit iese) Şi slujnicile din casă Negonite fug, ne lasă, Atunci numai cu neveste, Vai şi amar de noi este! Că ea nu ştie să toarcă, Rufe nu poate să stoarcă, Bucate nu ştie face, Vase să spele nu-i place, Copilul nu ştie creşte, Decît stă şi să jeleşte: Vai de ea, nenorocita, Arsa, fripta şi pîrlita! Că i-a fost triştile sparte Şi n-avut de bărbat parte! D-alde aceste şi alte Înşiră cu glasuri nalte, [75] Zi şi noapte nu mai tace, Un minut nu gustăm pace. Apoi iată orăşanul Cum ofticează, sărmanul! Iar cumva de îi dă mîna. Şi îl cam zgîrceşte vîna, Nefăcîndu-i pe plăcere, Orce după cum ea cere, Atuncea ea ofticează Şi zilele îşi scurtează. De aceea dar poci zice: Ferice şi iar ferice De viaţa ţărănească, Deş-îi zicem mojicească! [76]DESPRE NEUNIRE ŞI NEÎNŢELEGERE Boii uniţi la păşune Lupul nu-i poate răpune. Şi O nuia în mînă lesne se-ncovoaie, Dar cînd sunt mai multe se frîng anevoie. Şi Oaia retrasă din turmă Lupii o iau după urmă. Şi Vai de acea însoţire Unde nu este unire! Că Nu poate fi nălbitorul Tovarăş cu văpsitorul. Nici care Va s-o-nnegrească din albă, Va şi mîini albe să aibă. Şi De va fi să nu voiască Muierea să plămădească, Şade, cerne pînă mîine Şi tot nu frămîntă pîine. Şi Să munceşte, s-amăreşte Şi nimica nu-i sporeşte. [77]Şi Îl joacă cu viclenie În ciur fără văcălie Zicînd: O, amărîţii de noi, Nu ne unim amîndoi! Că Eu zic tunsă şi el rasă, Nu ştiu la ce o să iasă. Şi Eu strig încît capul mi se descleieşte Şi bărbatu-n lene abia mormăieşte. Unul zice: Nu ne putem înţelege, Un fel nu ni să alege. Altul: M-a înzăbălat muierea Şi mă joacă cum i-e vrerea. Şi Mă fierbe în oală seacă, Zi, noapte, nu va să tacă. Of! Şi ca gheonoia copaciul Mă ciocăneşte ca covaciul. Cînd se necăjeşte. Strigă şi ţipă ca din gură de şarpe, De mă iau fiori din creşteţ pînă-n talpe. Şi Zbiară tocmai ca o proastă Parcă-i pune sula-n coastă. Blestemînd: Doamne, ia-mi moartea şi zilele bărbatului meu. [78] Că Nu poci scăpa de el ca de dracul. Şi eu nu-i zic decît: Ci mai zi, zice-ţ-ar popa la cap. Şi orunde mă duc Se ţine după mine (n-ar fi să mai zic), Întocmai ca dracu după copilul mic. S-a lipit de mine ca scaiul de cîine. Şi De prea mult ce mă iubeşte, Ca cocoşul mă chiorăşte. Mă chiorăşte parcă va să mă împuşte. Cum zice vorba: Nici nu te lasă să te prăpădeşti, Nici nu te lasă ca toţi să trăieşti. Că M-a îmbătrînit, mi-a scos peri albi. Şi ea Şade tot abanos, ţapăn şi vîrtos. Că Dracul cît trăieşte nu îmbătrîneşte. Şi Drac mort n-a văzut nimenea vrodată. Se vede că Are nouă suflete ca pisica. Iar mie Ziua şi noaptea îmi roagă moartea. Iacă Nişte zile amărîte, Necăjite şi tîrîte. Dar într-o zi Era să lepede potcoavele. Şi I-a avut Dumnezeu de ştire, [79] Şi puţintică norocire. Că A zis hopa şi a sărit groapa, Dar de mult era să-i cînte popa. Şi A dat mîna cu moartea. Dar N-a dat zapis cu Dumnezeu. Eu ştiu însă, Dacă moare nevasta mea, se duce lumea jumătatea, Dacă mor şi eu, se isprăveşte lumea. De aceea Rabdă, inimă, şi taci, că n-ai altă ce să faci. POVESTEA CÎNTECULUI O, răbdare sfîntă, baz mîntuitor, Liman de scăpare tu eşti tuturor! Din copilărie tu mă-mbrăţişaşi, La toată nevoia lupta-ţi protejaşi. D-orce-mprejurare tu mă izbăvişi Ş-orce veninare tu mi-o îndulcişi. Multele-mi necazuri a ţi le descri, Îţi sunt cunoscute, nu mă părăsi. Tu şi la-nsurarea-mi cu mine venişi Şi multele valuri mi le stăvilişi. Rîuri de necazuri, ce vrea m-a-neca, Le puseşi hotare a nu mă călca! Furtuni cînd bătură, mă adăpostişi, Vrăjmaşi se sculară şi îi risipişi; M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc, Ca să-l iau de pildă, să mă răcoresc; Mi-ai pus de icoană pre cîţi te-au urmat, Cîţi te-mbrăţişară şi au triumfat; Scorpii, şerpi, bălauri ei au biruit, [80] Tu le-ai dat putere, şi s-au izbăvit. Răbdare! răbdare! zid sprijinitor! Vino, fii îmi razim, stîlp sprijinitor! Îmi cunoşti consoarta, vezi că îmi dă chin, Vino şi mă scapă de cumplit suspin, Nu-mi zugrăvi plată, desfătări cereşti, Nu poci să mai sufer zile tiraneşti. Pentru nenţelegeri amărît trăiesc, Ah! viaţa-mi scurtă rău o cheltuiesc! Vezi dacă să poate stavilă să pui, Să-mi rîdici nevoia, că-ndreptare nu-i. Soarta-mi împilează viaţa la pămînt, N-am trai, n-am odihnă, n-am nici crezămînt. O, răbdare sfîntă! dă-mi a imita Ş-a lua de pildă chiar numirea ta. Solomoane drepte, tu pilda ne-ai scris, Tu cu-nţelepciunea ai cîntat ş-ai zis: Leii şi bălaurii tot se îmblînzesc. Iau de-nvăţătură, se domesnicesc, Iar a relii boală n-are nici un leac, N-are îmblînzire, ea e crudă-n veac, Ca vierme ce roade pomi verzi şi copaci, Ca rugina fierul, şi n-ai ce să-i faci; De consoartă bună cîţi sunt norociţi, Le sunt cununi scumpe, viez liniştiţi. Erouă răbdare! dă-mi un bun răspuns, Nu-mi curma viaţa, vezi cum am ajuns! Nu mai am putere, viaţa nu-mi răpi Şi petec de petec nu mi-o tot cîrpi. Ştie Cel puterenic cît d-amărît sînt, Care soarte-mparte la toţi pre pămînt. Ştie ce consoartă e pre capul meu, Care îmi răspunde ca un dumnezeu. Prin răbdare, zice, vă veţi mîntui Despre cîte rele vă veţi bîntui. [81] Vino, dar, răbdare, vino, nu-nceta, Vino, că prin tine voi înainta. Trista mea viaţă tu o sprijineşti, De orce ispite tu mă mîntuieşti, Tu mi-ai fost şi şcoală, tu învăţător, Te-am avut în patimi ca un protector. Ale tale sfaturi mi-au fost de folos, Mi-ai dat mîngîiere-n timpul dureros, Tu pe cîţi te-ascultă aşa-i îmbunezi, Le dai cereşti daruri ş-îi încununezi Nu-n flori împletite ce se veştejesc Şi putrezitoare, lucru pămîntesc, Ci de raze sfinte luminînd mereu, Drept răsplată bună de la Dumnezeu. O maică răbdare! nu mă părasi, Tu îmi eşti sperarea sprijin a-mi găsi. Sunt pierit atuncea cînd mă vei lăsa Fii îmi mie razim şi nu-mi va păsa. Voi să mor cu tine, să mă-ncununez, Cu tine-n braţ viaţa-mi voi să o-ncetez. Aşa e omul, El de boală pătimeşte Şi p-alţi de leac sfătuieşte. Însă Găina-ntr-un loc cotcorogeşte Ş-într-alt loc oul se găseşte. Şi El într-un fel o ursea Ş-altfel ieşi la văpsea. Căci Urşii c-ursul ursăresc În danţuri nu se lovesc. [82] Vorba e că Joci cu tichia chelului, Ajungi şi tu-n felul lui. Adică: Cu cel ales, ales vei fi, şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici. (Psalm. David) [83] PROVERBURI TURCEŞTE CU ROMÎNEŞTE (Să se ştie că, la cele mai multe vorbe, turcii tonul îl au la sfîrşit) Ectiini bicersîn, ettiini bulursîn. Damlaia, damlaia, gheol olur. Fudul olan diuşchiun calîr. Işten artmase dişten artsîn. Danişan daa aşar. Uslu olan rahatlanîr. Az caz, uz caz, boiungeac caz. Az sadaca cioc belea savdîrîr. Ceea ce semeni seceri, ceea ce faci găseşti. Picînd, picînd, baltă să face. Cine să mîndreşte rămîne scăpătat. Din lucru de nu-ţi prisoseşte, din dinţi mai opreşte. Cine întreabă munţi sare. Cine este liniştit se odihneşte. Puţin sapă, neted sapă, după statu-ţi sapă. Puţină milostenie de multe nevoi scapă. Gailesiz baş bostanda biter. Chemicsis dil chemic cîrar. Coructan petmez olur. – Neilen? – Sabîrîlen. Sabîr selemettrîr. [84] Tuzlan ecmec hazîr iemec. Musafir umduunu iemes, bulduunu ier. Işin iocse şeit ol, paran ciocse chefil ol. Dud iapraîndan atlaz olur. Muft sirche baldan tatlîlîdîr. Iochiuze boinuz ve cuşa canat iuc deildîr. Chiopec chiopei iemes. Iatan ilana basma. Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer. Ichi reiz ghemii battîrîr. Bacşiş ia verese icen ichi cheret sarhoşi olur. Chioriun istedii nedîr? (Ichi gheoz.) Dişin aardîî ierde dil docanîr. Iuriuzgheara tiuchiuren iuziune tiuchiuriur. [85] Acîllî duşman acîlsîs dostan eidîr. Insan eti ve derisi hici bir şee iaramas. Annaiana, bir sivrisinec sazdîr, annamaiana, daul, zurna azdîr. Cap fără de griji la bostan creşte. Limba fără oase oase sfărîmă. Din aguridă miere se face. – Cu ce? – Cu răbdarea. Răbdarea e mîntuire. Pîine cu sare e gata mîncare. Oaspetele nu mănîncă ce gîndeşte, ci mănîncă ce găseşte. De n-ai treabă, fă-te martor, de ai bani mulţi fă-te chezaş. Din frunza de dud atlaz se face. Oţetul degeabă e mai dulce decît mierea. Boului coarne, pasării aripi povară nu sunt. Cîine pe cîine nu mănîncă. Nu călca şarpele care doarme. Cine nu-şi poate citi scrisoarea lui, măgarului să aseamănă. Doi cîrmaci o corabie o îneacă. Cine bea în cinste or în dator să îmbată de două ori. Cererea chiorului ce este? (Doi ochi.) La măseaua care doare limba atinge (totdeauna). Cine scuipă în vînt, în obrazul său scuipă. Vrăjmaşul înţelept e mai bun decît prietenul fără minte. Carnea şi pielea omului nu sunt bune de nimic. Celuia ce înţelege, un ţînţar îi e trîmbiţă, celuia ce nu înţelege, tobe, surle sunt puţine. [86] DESPREVIZITE SAU CERCETĂRI Vizitele mai plăcute Sunt cele mai rar făcute. Mulţi zic: Mai şezi, că nu şezi pe ghimpi. Ce te grăbeşti ca-n alţi timpi? Că Omul dintr-un copaci cade Şi vro trei zile tot şade. Şi că De iubit ce ne iubim, Tot la anul ne-ntîlnim. Să ştii însă că Aste sunt numai nişte vorbe. De vreme ce Mai rara vodere Este mai cu miere. Şi Rara întîlnire E mai cu iubire. POVESTEAVORBII Soacra unuia intrînd Pe uşe zîmbi, zicînd : - Bună ziua, fătul meu! Ia vezi cum te iubesc eu, [87] Că tot destre cercetez! Răspunse el: -Văz şi crez, Dar de vei, în felul meu, Că să te iubesc şi eu, Mai rar să mă cercetezi, Că prea mult mă-ndatorezi. Altul iar trăind rău a zis , “Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cît te-ai coace, Poamă dulce nu te-ai face.” De aceea dar, Rărişor să cercetezi Şi mai puţintel să şezi. Să n-ajungă vremea să-ţi zică: A căşunat că baba la mormînt. Şi Parcă l-a ţintuit de scaun Sau Parcă îl ţiu în spinare. Şi Parcă casă, masă n-are, Şi De nu i-aş vedea, parcă, aş mai trăi. Că N-ai să te-ntorci din pricina lui. Şi parcă e Vităşel de mahala, A plecat a colinda. Zicînd că Lupul împrejurul lui nu strică. Şi [88] Şade ca lupu-n răspîntie. Şi Unde sunt doi, cu el să face trei. Adică ; Martie din post nu lipseşte. Îl întrebi: - De unde vii? - D-acasă. - Unde te duci? – Acasă. Geaba vii, geaba te duci. Geaba spargi nişte papuci. A plecat prin mahalale. Să umble cu haimanale (vagabonzi). Adăogînd că Dacă şade el degeabă, Gîndeşte că toţi n-au treabă. Şi I să uraşte şezînd, Nici o treabă neavînd. POVESTEA VORBII Un ţăran mergînd odată-n casa unnia poet (Ca îngrijitor al viei ş-al livedei cu pomet) Şi cu cărţi, hîrtii găsindu-l: -Domnule,- îi zise el - Eu mă mir cum totdauna poţi şedea tot singurel! Iar poetul îi răspunse: -Eu sunt singur num-acum, Că cu tine sez de vorbă, însă numai eu ştiu cum. Vizita sau cercetarea unuia nepedepsit Este mare greutate-n casa celui procopsit. [89] Sau Numai atunci este singur cel ce este procopsit, Cînd stă de vorbă în lasă că omul nepedepsit. De aceea a zis unul : De frate, frate să-mi fii, Dar la noi mai rar să vii. Că Cîţi merg mai des să se vază, Cinstea li să-mpuţinează. Cum a zis un prost: De cîte ori la biseric-am mers, Popa salcie mi-a dat; Dacă am început să merg mai des, La mine nu s-a mai uitat. Fiindcă el La biserică a mers Prea de multe ori şi des, Din Florică în Paştică. Că Îi era frică să nu-l ia sfinţii la goana. [90] DESPRE CONVERSAŢII SAU PETRECERI ŞI GLUME Vreme e a rîde, vreme a plînge. (Eclisiastul.) Cînd să vorbeşte de rîs, nu să spune pentru plîns, Şi cînd să spune de plîns, nu să vorbeşte de rîs. Iar nu Rîs amestecat cu plîns. Cum a zis una : Bărbatul meu zace mort în casă şi mă făcuşi de rîsei. Cu toate că Moarte fără rîs şi nuntă fără plîns nu să poate. Dar însă Glumele nevinovate Sunt că sarea în bucate. Că Cu rîsul şi cu glumele Să culeg toamna prunele. Şi rachiu-l bea zapciul. Iar nu : Inima-mi crapă de foc Şi lui îi arde de joc. Şi Inima mea plînge şi el rîde. Ci cum am zis : Toate îşi au vremea lor. Şi cînd glumeşti, [91] Glumeşte numai cu gura, Iar nu şi cu-mbrîncitura. Că Cînd joc măgarii-mpreună, Se strică vremea cea bună. Şi Pe mulţi prieteni în lume Îi facem duşmani prin glume. Că Unul ardică la glumă Ş-altul te-njură de mumă. Şi atunci, Şi de e glumă, dar nu e bună. În adevăr, L-adunare cine tace, El la niminea nu place. Dar şi Cine tot mereu vorbeşte, El la multe şi greşeşte. Însă, De multe ori la-ntrebare Şi tăcerea răspuns are. De aceea zice un înţelept. Or zi ceva mai bun decît tăcerea, or taci. Că să nu-ţi zică: Pîn-acuma a vorbit, iar acuma a tuşit. O vorbi pe negîndite Şi ieşi cam pe brodite. Şi Parcă o scoase din buzunar. Şi N-a deslegat sacul încă, Dar si vezi vorbi adîncă. Tot ce este, Nu vorbi peste măsură, Ci pune-ţi lacăt la gură. [92] Dintru toate, Vorba de rău mai lesne se crede. Şi pe urmă Dintr-o vorbă îşi aprinzi paie în cap. Ci e mai bine să-ti zică; Este grădină de om. Şi De vorba lui nu te saturi. Decît să-ţi zică: Este cam după-prînz. Şi Are sămînţă de vorbă. Iar Cînd la adunare multă Spui ceva şi nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora Şi îţi zi că eşti la moară. Că atunci Parcă gîrîiesc gîştele Şi zbîrniesc muştele. Mai vîrtos, Cînd pornesc toşi să vorbească, Parcă-i havră evreiască. POVESTEA VORBII Un surd caprele păzind Şi la umbră adormind, După ce s-a deşteptat, Şi împrejur s-a uitat, Nici o capră n-a văzut Şi crezu că le-au pierdut. A le căuta plecînd [93] Şi din loc în loc umblînd; Zări p-un plugar cioplind Şi la un gard împletind. Să duse a-l întreba De i le-au văzut au ba. El iarăşi tot surd fiind Şi ce zice neştiind, Socoti că l-a-ntrebat De mai are de lucrat, Şi nasu-n sus ardicînd, Arătă cu el zicînd: - Iată, mai am puţintel, Pîn' la acel copăcel, Apoi isprăvesc, mă duc D-amiaz ceva să îmbuc. Aşadar el a plecat Spre unde i-a arătat, Socotind că i-ar fi spus Că p-aci turma-i s-a dus, Zicînd: - De le voi găsi, Şi tu te vei folosi, Că e în ele un ţap, Cu cornul drept frînt în cap, P-acel îţi făgăduiesc Că pe loc ţi-l dăruiesc. Deci acel loc ocolind Şi turma în crîng găsind, S-a-ntors către lucrător, Zicînd cu chip zîmbitor: -Iată, mă ţiu de cuvînt, Na ţapul cu cornul frînt. Plugarul cum s-a uitat Îi răspunse supărat: - Să ferească Dumnezeu! Nu, nu i-am frînt cornul eu. Ciobanul îi zise iar: [94] -Te necăjeşti în zadar, Nu-ţi dau altul sănătos, Dar p-acesta bucuros. Plugarul ţapu-mpingînd Să uită urît zicînd: -Mă! o, omule nătîng, Cum eram cornul să-i frîng Cînd eu nici nu l-am văzut Nici să mă uit am sezut? Fiind aceştia acum La marginea unui drum, Văd pe o fată trecînd Şi la cînepă torcînd. O opresc, o chem pe loc, O aduc aci-n mijloc, Şi unul ş-altul spun Şi cearta-ntre ei îşi spun, Ea întîmplîndu-se iar Surdă ca şi dînşii chiar Gîndi că o-ntreb pe ea Pe cine-i place să ia, Şi le zise: - De vreţi voi, Eu iau pe unul din doi, Apoi fii tu, fie el, Mie-mi plăceţi tot un fel. Pe cînd aceasta spunea, Iată ş-un popă venea, De bătrîn se cocoşa Şi călare făr' de şa. Ei pe loc cum l-au zărit Şi pe dînsul l-au oprit, Şi că să-i spuie s-au pus Toţi, cum ziserăm mai sus. Preotul, surd fiind iar Şi ce zic navînd habar, Cînd la unul ascultă, [95] Cînd la altul să uită, Şi sărind jos după cal Zise: -De e al tău, na-l. Că la treaba mea mergînd Îl găsii colea păscînd, Şi pe el m-am aruncat, Să mă duc -pîn' la ăl sat Deci ei cum s-o fi-nţeles, Nu poci să vă spui ales, Că cu toţii au plecat S-au mers la zapciu în sat, Să-i împace la un fel, Că doar n-o fi surd şi el. Zapciul în acea zi, Cînd a vrut a-i auzi, S-a-ntîmplat a-l nemeri Cînd nu-i putea suferi Şi vorbă cînd nu-i plăcea, Fiindcă cură făcea; Că umblase cam zarif Şi era puţin zaif. Venise atunci la el Ş-un meşter c-un cojocel Şi să necăjise foc Că nu-l încăpea de loc. Surzii grămadă intrînd, Fără a-şi aştepta rînd, Toţi dodată s-au pornit, Îi spun la ce au venit, De părea că urlă lupi Şi albinele la stupi. Plugarul jura pe sfînt [96] Că el cornul nu i-a frînt; Ciobanul striga înalt : - Ăst ţap îi dau, nu-i dau alt! Fata arăta şi ea Că pe unul din doi ia; Preotul spunea de cal, Arătăndu-şi al său hal, Cum că el nu l-a furat, Ci numai l-a-ncălecat. Zapciul privind uimit La lucru nepomenit, Fiind şi supărat foc, De cură şi de cojoc, Se dezbracă-n acel ceas Şi zise, strîmbînd din nas: - Si n-am parte d-ast cojoc (Şi îl aruncă în foc), Să se prefacă cărbuni, De nu sunteţi voi nebuni! * L-aşa oameni pătimaşi Poate crede cinevaşi Cînd îi taie vrun cuvînt Ş-îi rămîne vorba-n vînt. Dar ţ-e ciudă foarte mult Cînd aud şi nu ascult. [97] DESPRE IUŢEALĂ, MÎNIE ŞI POSĂCIE El chiar singur a stricat Şi iar el s-a mîniat. Şi apoi Dă şi cu coasa şi cu gresia. Nu judecă, Unde o ieşi să iasă. Ori că tunsă, ori că rasă. Că Focul cînd se încinge Anevoie se stinge. Însă Cine se iuţeşte curînd osteneşte. Şi Cine să oţeţeşte, să bea oţet să-i treacă. Că Cela ce se pripeşte adesea se poticneşte. De aceea Să nu te pripeşti, că o greşeşti. Totdeauna Măsoară de multe ori şi croieşte o dată. Însă Sunt firi între firi, de nu ştii cum să te miri. Unul Şade posac şi tăcut, Parcă este surd şi mut. Parcă i-am fript şerpi pe burtă. Parcă i s-au înecat corăbiile. [98] Parcă toată lumea i-e datoare. Parcă mi-a tors şi nu i-am plătit. Parcă i-a murit curca cu oul în cuib. Parcă tot îi plouă şi îi ninge. Parcă i-am tăiat lefeaua. Parcă i-am tăiat apa de la moară. Parcă i-am tăiat iapa de la gard. Parcă îşi jeleşte părinţii. Cînd rîde, soarele răsare, Cînd se necăjaşte, tună şi fulgeră. Îşi pierde şi cumpătul şi umbletul. POVESTEA VORBII Unul trecînd un rîu mare, cînd vru carul a-şi suci, Cu-ntîmplare deodată rupe oiştea aci. El necăjit stă, se uită, fluierînd şi înjurînd, Îşi dă palme, bate boii, dă-n car şi-n toate de rînd; Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia Şi începe să o scuipe, s-o poată ceva muia, Dar, din contră, şi l-aceasta înjura, se necăjea, Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea; Iar un om ce sta deoparte şi la dînsul se uita Începu de el să rîză, zicînd: – Vai de mintea ta! Mă! omule, dar nebun eşti? Moaie funuia în rîu! Ce tot stai şi scuipi din gură, cînd ţ-e apa pîn’ la brîu? – Da, bine zici, – el răspunse – că mai ştiu ce fac şi eu! Parcă-mi lipseşte o doagă, acum la necazul meu. * Unii de necaz cînd dau Pierd şi mintea ce o au; Iar alţi de el nu mai scap Şi tot au simţit în cap. [99] DESPRE IUŢEALĂ ŞI MÎNIE IARĂŞI Omul îndărătnic toate d-a-ndaratele le face. Tu umbli să-l îmblînzeşti Şi mai rău îl îndrăceşti. El Pentru o muscă îşi dă palme. Şi Pentru un purice îşi arde plapoma. Pentru un şoarece, Lasă să arză şi moara, Numai soarecii să moară. De aceea zice: Răul ce ş-îl face omul singur, nimenea altul n-ar putea să i-l facă. Că Oţetul tare vasul său ş-îl strică. Omul îndărătnic Ce apucă se usucă. Şi Toate d-a-ndaratele îi merg. Adică: După ploaie, chepeneag. Şi După moarte, cal de ginere. [100] El nu ştie că: Toată graba strică treaba. Şi Cine se grăbeşte curînd osteneşte. Iar Încet, încet, departe ajungi. Că Lucrul bun anevoie se dobîndeşte. Şi Cu încetul se face oţetul. Şi Copacul mare dintr-o aşchie nu să taie. De aceea, Nu te grăbi ca fata mare la argea şi ca văduva la măritat. Ci Cu răbdare şi cu tăcere Se face agurida miere. Că niciodată Două pietre tari nu pot măcina bine. Iar Cine să iuţeşte la mînie pentru orce fie, e dobitocie. De aceea Nu fii iute ca piperul în toată vremea. Şi Nu umbla cu ţifna în nas. Nu fii ca Văcarul care s-a mîniat pe nevastă şi nasul ş-a tăiat. POVESTEA VORBII Un vacar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu ştia; Aşa el odată iar s-a mîniat [101] Şi o zi întreagă nimic n-a mîncat. Seara dacă vine la nevasta sa, Cu părere-n capu-i că lumii păsa, O-ntreabă, zicîndu-i: ce zicea prin sat? Le păsa de dînsul, căci el n-a mîncat? Nevasta lui, care era ca şi el, Prea cu minte mare, ca de copăcel, Îi zise: – Zău nu ştiu, ei nu mi-au vorbit, Poate şi pe mine s-o fi necăjit, Că orcîţi cu carul pe la noi trecea Asupra-mi nici ochii nu ş-îi întorcea, Ci-şi biciuia caii, boii îşi bătea, Ca cînd de la dînşii necazu-şi scotea. – Fie! – el zise – tot nu mă împac, Nu mănînc nici mîine, ca să vezi ce fac. Aşa el se duse, ca un sec şi prost, Şi ţinu, săracul, ş-a doua zi post. Seara iar întreabă ce au zis de el Şi ea îi răspunde tot în acel fel. El iar se-ntărîtă, cum o auzi, Şi: – Nu mănînc – zise – nici a treia zi. Dar răzbindu-l foamea n-a mai întrebat, Ci îi părea miere codrul cel uscat. Prin urmare dar, S-a mîniat rău pe sat Şi trei zile n-a mîncat. Şi Le-a făcut-o pe piele. Că Nu mai putea de dînsul. Însă, Omul îndărătnic şi pizmaş ca racul îşi mănîncă carnea singur. Îl auzi strigînd: Nu mă plec, d-aş şti că m-aş tîrî cu inima pe pămînt. [102] Omul răutăcios şi necăjicios, De nu poate strica altui, îşi strică luişi. Ca Ursul cînd n-are de mîncare îşi muşcă din labe. Muierea rea singură îşi dă palme ş-îşi bate capul de pereţi. De vreme ce pe Muierea înţeleaptă o bate cineva şi i-e ruşine să plîngă, iar muierea rea numai dintr-o vorbă ardică mahalaua în cap. Ţipă ca cînd o beleşte cineva de vie. Şi Ca cînd îi frige cineva şerpi pe inimă. Şi În necaz că i-a zis neroadă ş-a tăiat din rădăcină coada. POVESTEA VORBII Unuia sătean odată muierea i s-a-necat, Cînd la un rîu împreună cu altele s-a scăldat. El cu o prăjină-n mînă în vîrfu-i cu cîrlig pus Se ducea tot căutînd-o pe cursul apei în sus. Altul trecînd îl întreabă ce tot umblă căutînd; El spuindu-i totdodată îşi ceru şi sfat, zicînd: – Mi s-a-necat, frăţioare, nevasta colea mai jos Şi cum să o găsesc nu ştiu, că caut fără folos. – Bine, – acela răspunse – ce cauţi pe rîu în sus? Că apa-ncolo la vale trebuie să o fi dus. – Nu crez, frate, – el zise – să fi mers pe apă-n jos, Că ea cît trăia în viaţă toate le făcea pe dos, Şi socotesc că şi moartă d-a-ndaratele s-a dus Şi trebuie prin urmare s-o caut pe apă-n sus. [103] DESPRE AMICIE SAU PRIETENIE Timpul trece cu azi, cu mîine, Iar vecinul rău tot rămîne. Însă Cine a aflat în lume prieten adevărat, El o comoară bogată-n viaţa sa a cîştigat. Căci Pe cîţi îi credem de prieteni Ne sunt ca nişte cunoscuţi, Numai din vedere văzuţi. Iar Pe cîţi îi numim cunoscuţi Ne pot fi vrăjmaşi nevăzuţi. Cei mai mulţi sunt Prieteni ai mesii, iar nu ai nevoii. Care zice: Îl cunosc ca pe un cal alb. Ş-aleargă să te-ajute-n grab. Iar nu carii Se răspîndesc ca potîrnichile. Zicînd: De-l voi mai vedea o dată, se face de două ori. Zice un proverb: Cuiul cel nou scoate pe cel vechi afară. [104] Însă Niciodată pentru un prieten nou cîştigat nu lepădă pe cel vechi. Că Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învecheşte p-atît mai cu gust să bea. Prieten adevărat este acela cate te sfătuieşte spre bine, iar nu care îţi laudă nebuniile. Precum zice alt proverb: Dacă din nenorocire ai prieten nerod, tu fii înţelept. Iar de este Bun ca pîinea a bună, îi iei îmbucătura din gură. Zice alt proverb: Dacă prietenul tău este miere, tu nu umbla să-l mănînci tot. Cum a zis unul: Tu zici că-mi voieşti binele şi mă-nghimpi ca albinele. Prietenul la vreme de nevoie se cunoaşte. POVESTEA VORBII Doi prieteni împreună la un drum călătorind, Un urs le ieşi-nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înşii, de frică, văzind ursul furios, Se sui şi se ascunse sus într-un copac stufos; Cellalt, într-acest pericol singur dacă s-a văzut, S-a-ntins la pămînt îndată şi în mort s-a prefăcut. Ursul dar totdeodată asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi; Iar el îşi ţinu suflarea, să nu-l simţă că e viu, Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce ştiu; Şi aşa, de mort gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit, Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat şi a fugit; Iar prietenul său, care sta în copacul stufos, După ce se duse ursul, l-a-ntrebat, dîndu-se jos: [105] – Ia spune-mi, mai frăţioare, ursul ce lucru-ţi şopti Cînd se puse la urechea-ţi? (Şi-ncepu a hohoti.) – Mi-a poruncit – el răspunse – să ţiu minte să păzesc Şi c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc. [106] DESPRE PIZMĂ, VRĂJMAŞIE ŞI URĂ Am mai zis că Mai bun e un vrăjmaş înlelept decît un prieten nerod. Că La casa aprinsă, şi vecinul vrăjmaş aleargă să o stingă. De aceea Nu da nimunuia loc Să te blesteme cu foc. Şi Nu te lua cu nimenea-n pizmă, Că pizma scoate băşici, Ca picioarele de-opinci, Totdauna, Cine va umbla cu pizma Îşi va sparge singur cizma. Şi Cu pizma nu o scoate nimenea la căpătîi De aceea Nu te juca cu coada ursului. Că, Între o mie de prieteni un vrăjmaş de vei avea, e destul ca să ţi-i facă pe togi vrăjmaşi. Şi apoi, Zece gîşte cînd se pornesc, Pe un cîine îl biruiesc. Şi Zece mîrţogi pot duce pe un armăsar, [107] Iar un annăsar nu poate Că să le ducă pe toate. Că te fereşte şi Nu da ciomag cui nu eşti drag, Să nu ţi-l întoarcă-n cap. Şi Nu da sabie în mînă celui vrăjmaş, Că pe alt după ce taie Şi asupra-ţi o si saie. Şi vii la proverbul: Vino, lupe, de mă mănîncă de gata. Însă De pizma şi vrăjmăşia atîrnă şi zavistia. Şi atunci Carii ochi văd mai bine ? - Ai zavistnicului. Că Ochii zavistnicului văd şi cele ce nu sunt. Zavistnicul Are văz de lup şi auz de vulpe. El Este ca un cîine de uşi multe. Că Pe cîţi nu-i poate muşca, îi latră. Dar Însă pe unde îl ştie Nu-i dă meşii să mai vie. Că De multe ori, unde nu să ajunge pielea de leu, împlineşte cu pielea vulpei. [108] DESPRE CEARTĂ ŞI NEÎNVOIRE Lupii se cert pe unde vin Pentru dobitoc strein. Şi Vrăbile se gîlcevesc Pentru meiul omenesc. Că Oamenii proşti se cert ca ţiganii şi se bat ca orbii. Stau între năcovală şi ciocan. S-a pomenit că L-a trăsnit ca din senin. Vai de ei! Trăiesc ca cîinii cu porcii. Că Se ceartă de-şi mănîncă capetele. Omul gîlcevitor Caută gîlceavă cu lumînarea. El este: Tu-i dai bună dimineaţă Şi el de păr te înhaţă. Şi Tu-i ceri să-ţi numere toate Şi el dator te mai scoate. Ş-apoi Nu să-mpacă cînd să-ncurcă, Să-i dai şi urdă de curcă. [109] Dar Îşi găseşte uneltioară Să-i taie de unghişoară. Că Îl dete afară-ndată, Ca pe o masea stricată. Sau: Îl luă pe loc de bete (brîu) Ş-afară pe uşe-l dete. Şi De bătăi şi lovituri Scăpă printre picături. Şi Scăpă ca din ghearele ursului cu părul vîlvoi. Şi I-a dat pîn' s-a săturat Ş-atunci l-a făcut scăpat. Da cîinele, Se pomeneşte din cale De coadă tocma în vale Ş-apoi. S-a spart pricina-n sobor Tot iarăşi în capul lor. Fiindă a fost Cu învăţatul altuia şi cu părul său. Că Altui ce-i pasă de păsul tau. El zice: N-o se cînte cocoşul meu pe gardul lui. Deşi, După nor şi ploaie, răsare şi soare. De aceea Ţine minte în tot vacul Şi nu-ţi băga-n cîrd cu dracul [110] Că Lasă-l să-şi împarţă părul Cu furca (bătut că mărul). Şi Pe cine-l mănîncă-n spinare Lasă-l să-I dea scărpinare. Şi Lasă-l să-i ia părul foc. Că nesupusului Mai bine o dată ,,na!” Decît tot ,,stăi, că ţ-oi da!” Şi decît Ţ-o fac tie, ţine minte! Şi Ţ-o coc eu ţie, stăi, mă! Ş-apoi Dumnezeu să te ferească De bătaia cea orbească Şi picioranga schiopească. Povestea ţiganului: Care cum venea, Tot Udrea-l chema. Zicînd: Lasă-l să-l moşesc eu. Altul: Lasă-l pe seama mea, eu sunt naşul lui. Şi altul iar : Lasă şi el să-l ating, Spatele să-i mai încing. Bunioară, Au venit sălbatecii Să-mpace domestnicii. Însă Cine are minte-ntreagă 'N cearta altor nu să bagă. [111] POVESTEA VORBII Doi ostaşi odinioară stînd cu sabii la duel, Un ţăran prost, cum îi vede, se vîrî-ntre ei şi el, Strigîndu-le: -Staţi, măi frate, ia staţi pentru Dumnezeu! Nu vă omorăţi cu zile, ascultaţi cuvîntul meu! Dar ei vrînd să se lovească, sabia unui pică Drept în capul ţăranului ş-în două i-l despică. Comisia, luînd ştire, cu doftor au alergat Că să vază pe săracul de este de vindecat; Într-aceasta comisarul cînd zise: -Ia vă uitaţi Dacă creierii în capu-i sunt de sabie stricaţi! Ţăranul: -Ia lăsaţi, - zise că eu creieri de aveam Nu m-amestecam în ceartă, ci drumul îmi căutam. [112] DESPRE PRICINI DE JUDECĂŢI Judecata e în capul omului. De aceea zice: Pune-ţi căciula înainte şi te judecă singur. Că Judecătorul cînd ţ-e protivnic, cu cine o să te judeci? Dacă va, şi Face hatîrul corbului ca să învinovăţească porumbu. Şi Cine plînge înaintea judecăţii îşi pierde lacrimile. Că, de e vinovat, Îl întinde ca pe o opincă scurtă. Şi Îl poartă pe la icoane. Sau Îl poartă de nas pe unde îi place. Că Şchiopătura oilor e bucuria lupilor. Pentru că Lupii totdeauna se bucură în timp de furtună. Că Două ouă cînd se tot ciocnesc, unul trebuie să se spargă. Însă Gardul cu proptele bune [113] Nu cade-n timp de furtună. Şi Cine dă din mîini nu se îneacă. Că Darea trece marea. Şi Aurul deschide raiul. Şi Sabia de aur taie mai mult decît cea de fier. Ci Bate-te cu săgeţi de argint, de voieşti să biruieşti. Că Banul e ciocoi de uşi multe, Are trecere-n orce curte. De aceea Or să fii cu miere-n gură, or cu mîna-n buzunar. Că totdeauna Bogatul greşeşte şi săracul cere iertăciune. Deşi Dreptatea iese ca untdelemnul dasupra apei. Dar Mai bine o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă. Căci Dreptul totdeauna umblă cu capul spart. Ş-apoi – Cine ţ-a scos ochii? – Frate-meu. – D-aceea ţ-a scos aşa adînc. POVESTEA ĂLUIA Ţiganul cînd a ajuns împărat Întîi pe tatăl său a spînzurat. Că Prieteşugul judecătorului e pe genuche. [114] Dar însă Corb la corb nu scoate ochii. Şi Dacă vei să nu scîrţie carul, unge osia. Că Dacă o ungi, merge mai bine. Cum a zis unul: Carte nu ştie, dar calcă popeşte. Cum a zis altul: Ştie bine vlădica Pe cine ia de chică. Că Dacă pui untdelemn în candelă îţi va lumina. Şi Cînd pui piemn mai mult, se face mămăliga mai mare. Pentru că Boul nu treieră cu gura legată. Şi Cine slujeşte altarului, din altar mănîncă (Apost.). Şi Cine va să se roage sfîntului duce lumînare şi tămîie. Şi atunci Olarului unde-i place, acolo pune mînuşa. Că rareori Buturuga mică răstoarnă carul mare. Ci mai bine Fă-te cu dracu tovarăş pînă treci puntea. Şi Zi că e laptele negru. Decît să strigi: Cu judecata, nu cu lopata. [115] Adevărat, E ştiută că pricina nu ajută. Dar În ţara orbilor cel cu un ochi este împărat. De multe ori Rămîi bătut, ocărît şi cu banii daţi. POVESTEA VORBII Primăvara într-un nuc, Stînd şi cucuind un cuc, Doi proşti, cum îl asculta, Porniră a se certa: Pe unu-l chema Pălmuş Şi pe cellalt Ciomăguş. Pălmuş privind la cuc sus Şi văzîndu-l spre el pus Zise: – Or văzuşi tu, mă, Că cucu mie-mi cîntă? Ciomăguş zise: – Minţi tu, Că cucu-n nuc cum stătu La mine-ntîi se uită Ş-apoi atuncea cîntă. – Dar nu vezi – Pălmuş a zis – Cu ciocu-ncotro e-ntins? Dacă ţie ţ-ar cînta, La tine s-ar şi uita. Ciomăguş se-ntărîtă Şi bîta îi arătă, Zicîndu-i: – Nu-mi tot vrăji, Că de mă voi necăji, Cu asta-n cap te pocnesc, Ai auzit ce-ţi vorbesc? [116] Ţ-am spus că cînd a cîntat Întîi în ochi mi-a cătat. – Ce – e? tu să mă baţi zici? Tu pe mine? Na dar! – plici! – Ce dai tu în mine, mă? (Şi ciomagu-şi întremă) Na! – poc! – Mă! – plici, şap! – Na! – buf! Aolio! – Stăi! – Mă! Uf! – Ho, ho, ce aveţi de gînd? Strigă Bunea alergînd, Ş-apucînd îi dăscîlci. Pe un, pe alt îmbrînci, Pe amîndoi ocărînd, Judecîndu-i şi zicînd: – Fire-aţi porci-de-cîini să fiţi! V-aţi pornit să vă sluţiţi! Pălmuş, aprins grozav foc, Merge la zapciu pe loc, Şi spuind cum s-a certat, I-a dat bani şi l-a rugat Ca, cînd îi va-nfăţişa, Să zică ca el aşa, Că cucul lui i-a cîntat Şi să certe pe cellalt. Ciomăguş, p-ascuns şi el Mergînd în acelaş fel, Pe zapciu unse pe bot, Dînd cît avea-n pungă tot, Şi să zică l-a rugat Că cucul lui i-a cîntat. Deci cînd i-a înfăţişat Şi jalba le-a ascultat, [117] Zapciul, puţin mişcînd Şi genuchiul ardicînd, Supt saltea le-a arătat Banii ce i-a fost ei dat, Zicînd: – Şi un ş-alt minţiţi Şi ca nebunii vă sfădiţi, Că cucul, să ştiţi curat, Numai mie mi-a cîntat; Şi voi, zic, vă împăcaţi, Să n-auz că vă certaţi, C-apoi iau gîrbaciul meu Şi vă împac cum ştiu eu. Vezi aşa, Cine face ca mine, ca mine să paţă. Capul face, capul trage. Unde nu e cap, vai de picioare. Mulţi zic că Banul e ochiul dracului. Şi că Banul te bagă afund, banul te scoate în und’. Dar Culcă-te pe urechea aia. Şi Îi fi bun cît îi fi. Căci Bolnavul multe zice şi sănătosul face ce ştie. Că A băga mîna în miere şi a nu-ţi linge degetele nu se poate. POVESTEA VORBII Două pisici dintr-o casă, surori, fraţi vei să le zici, În cămară după masă intrînd ca nişte pisici, [118] Mirosiră, cotiliră din taler în taleraş Ş-între altele găsiră şi o felie de caş. Sar amîndouă deodată, asupra-i să grămădesc, Pentru el vor să se bată, fac gură, se gîlcevesc. Şi una şi alta rele, mîrîia şi miuia, Să-l împartă între ele nicidecum nu se-nvoia. Şi ca să nu se mai certe merg la cotoi, cer la el Ca prin dreaptă judecată să le-mpace la un fel. Cotoiul, ca un cu minte, le-a zis: – Nu vă mai certaţi, Ce folos mii de cuvinte? eu ştiu cum vă împăcaţi: Care le împacă toate e cumpăna pre pămînt, Şi împotriva-i nu poate nimeni să zică cuvînt. Zicînd aceste, apucă şi cumpenele pe loc, Ceru caşul să-i aducă, îl rupe drept prin mijloc, Pune într-o parte ş-alta caşul cel în două frînt, Înalţă cu mîna-ndată cumpăna de la pămînt; Dacă vede că-ntr-o parte atîrna mai greu niţel, Ia din ceealaltă parte şi muşcă ceva din el. Îl pune iar, iar rîdică, acum dincoaci greu văzînd, Muşcă şi d-aci niţică, ca să potrivească vrînd. Apoi iar şi iar şi iară, cînd aci, cînd colea greu, Vrînd lor rău să nu le pară, el a muşcat tot mereu, Pîn’ se sătură pe sine şi lăsă părţile mici; Atunci le potrivi bine şi le dete la pisici. Ele dar silite fură astfel a se mulţămi, Dacă minte nu avură singure a-l împărţi. [119] DESPRE RUŞINARE ŞI NERUŞINARE De oameni cine nu se ruşinează Nici de Dumnezeunu se-nfricoşază. Însă Să aibă cineva ruşine Pînă unde să cuvine Adică: Să aibă omul ruşine Cînd face rău, iar nu bine. Şi către neruşinoşi a zice: Parcă mi-e ruşine mie Că nu ţ-e ruşine ţie. Şi Îmi crapă obrazul de ruşine. Mi să pare, de ruşine, Că cade cerul pe mine. Dar nici să fii de aceia : Parcă n-are nas să ne dea obraz. Căci Omul cu ruşine piere. Că Nimeni nu dă pîn' nu-i cere. Şi Toate-s cu timp şi soroc Şi ruşinea l-al ei loc. Foamea şi ruşinea Nu se pot de loc uni [120] Într-un loc a locui. Sunt ruşinoşi şi d-aceia care : S-a învăţat dezbrăcat Şi i-e ruşine-mbrăcat. Sau Îi este ruşine să mănînce bine. Însă A mînca nu e ruşine (Cănd mănînci cum se cuvine). Căci Omul la masă cînd şade, Să mănîbce cum să cade. Iar nu cum zice : Ş-a plecat gura şi nasul, Ca cînd o să-mbuce vasul. Nici iar Nu sta ca un nemernic, Dacă te cunoşi vrednic. Adică : Nu sta departe, ca să nu fii uitat, Nici te vîrî, că să nu fii pe brînci dat. Căci Obraznicul are ceas cînd să ia ruşinea-n nas. Şi Cine are adunare de cei fără ruşinare e tot într-o defăimare. Îndată îi zic: Cioară lîngă cioară trage, Alte paseri nu-i sunt drage. S-a văzut că Celui fără ruşinare. De-i dai ceva obraz, sare Să ţi să urce-n spinare. El Se certare nu se ruşinează, [121] De bătaie nu se-nfricoşază. Dar însă Îşi găseşte fără voaie Lungul nasului să-i moaie. Zicînd: I să moaie niţel nasul cel de oţel. Şi Găsi om meşteşugos a-i ciopli obrazul gros. [122] DESPRE OBRĂZNICIE ŞI CALICIE Ce-mi este mojicul, Ce-mi este calicul? Unul ş-alt obraznic Şi în zi de praznic. Că Omul calic şi obraznic Merge nepoftit la praznic. El Ca porcul dă năvală. Dar şi Duce la tăvăleală. De multe ori, Ca oala, de mînuşe Ajunge după uşe. Obraznicul este: Lasă-mă supt pat, lasă-mă în pat. POVESTEA VORBII Un călător într-o vreme lîngă un sat înserînd Trase aci la o casă, femeii sălaş cerînd. Femeia însă răspunse, zicînd: – Nu poci, dragul meu! Că bărbatul mi-e la moară şi-s singură numai eu. – Şi ce vatămă – el zise – să priimeşti un drumaş, Carele nu-ţi cere alta, decît numai un sălaş? [123] – Adevărat, – ea răspunse – aşa e după cum zici, Că de te-oi priimi-n casă, nimică nu o să-mi strici. Decît nu e cu cădere unei tinere femei Să doarmă cu altu-n casă, cînd e dus bărbatul ei. – Nu, nu dragă, – el îi zise – nu cer cu tine-ntr-un loc, Mă mulţămesc aci-n tindă şi la ziuă plec pe loc. Se înduplecă femeia, auzind acest cuvînt, Şi zise: – Aşa să poate, tot eşti l-adăpost de vînt. El aşezîndu-se-n tindă, ca un foarte mulţămit, Ea se închise în casă şi mai mult nu i-a vorbit. Pe la miezul nopţii însă el, neliniştit de gînd, Se sculă, bătu în uşe: – Lele, lele – ’ncet strigînd – Fă bine şi îmi deschide, te rog pentru Dumnezeu, Că vîntul bate prea rece şi mor tremurînd mereu, Ci lasă-mă după uşă, că tot e-n casă oricum, Nu-ţi face păcat cu mine, să mă duc bolnav pe drum. Femeia fiind miloasă, deschizînd, îl priimi, Ca aci, precum ceruse, după uşă a dormi. Nu trecu două minute ş-începu iar a striga, Zicînd: – Lele! lele, dragă! îndrăznesc a te ruga, Că tot ţ-ai făcut pomană şi în casă m-ai băgat, Fă bine-ncai de mă lasă să viu acolo supt pat, Că prin crăpătura uşii vine vînt săgetător Şi m-a îngheţat cu totul, de tremur parcă să mor. Femeia cea-ndurătoare iarăşi se milostivi Şi supt patul ei să doarmă nu i să împotrivi. Trecînd însă puţin încă, iar îl auzi strigînd: – Lele, lelişoară dragă! şi aci mor tremurînd, Că vine vînt şi mai rece din peretele crăpat, Ci fă bine de mă lasă într-un colţişor în pat. Păn-aci văzînd femeia că i-a vorbit tot cinstit Ş-într-un colţ aci în patu-i să doarmă l-a-ngăduit. Dar el, neastîmpăratul, în pat dacă a trecut Şi văzînd-o că ea toate voinţele i-a făcut, [124] Îşi lungi nasul şi zise: – Dragă lele! tot mi-e frig, Aici încă mai rău tremur, uită-te cum mă-ncovrig, Ci tot ţ-ai făcut pomană, te rog fă-o-ncai deplin Şi mă lasă lîngă tine să mă încălzesc puţin. – Omule! – femeia zise – dar prea obraznic ai fost, Întîi ceruşi numa-n tindă să te las la adăpost, Apoi ceruşi după uşă, şi de acolo supt pat, Pînă în cea după urmă, cerînd, ş-în pat te-ai urcat; Eu iar ţi le-mplinii toate, gîndind că eşti om cinstit, Dar tu, că ţ-am făcut bine, de proastă m-ai socotit, Şi în loc de mulţămire, ca un om neruşinos, Te-ntinzi cît nu ţi se cade cu obrazul tău cel gros. Zicînd astfel ieşi-ndată, strigă să vie Grivei, Îi arată pe streinul cel lungit în patul ei, Şi sumuţîndu-l asupra-i, şi el iar cum îl zări, Îl făcu-n grab să nu ştie uşa cum a nimeri; Auzindu-i lătrătura şi fraţii lui din vecini, Sărind şi ei deşteptară căţel, purcel şi găini; Şi aşa toţi cu paradă, cu muzică de lătrat, Cu subţiri şi groase glasuri, îl petrecură din sat. Obraznicului însă Orice o fi nu-i pasă, Unde o ieşi să iasă. Că Porcului aci îi dai bice, Şi el se-ntoarce şi zice; Anţerţ mă bătea p-aicea. Omul obraznic, Cineva or de-l cinsteşte, Ori cu vorbe-l ocăreşte, El una le preţuieşte. Îl vezi numai, Îţi stă înainte cu cracii [125] Ca ursu-n spinarea vacii. Şi Nu-ţi mai caută-n obraz, Îţi dă cu liuleaua-n nas. Şi Îngroaşe obrazul. Ia ruşinea-n nas în fiece ceas. Că este Cu obraz gros şi semeţ Şi cu gură de orbeţ. Însă Orşice obrăznicie Curge tot din mojicie. Şi Tot cam după neam merg toate, Din ce este nu-l poţi scoate. Căci Calicu-mpărat s-ajungă, Cît de mulţi bani s-aibă-n pungă, El pînă cînd nu va cere, Nu mănîncă cu plăcere. POVESTEA VORBII Auzim din alte veacuri că un fecior de-mpărat Preumblîndu-se prin ţară îmbrăcat în port schimbat A văzut cu întîmplare-n marginea unui oraş O preafrumuşică jună, cu chip ca de îngeraş; Care într-atît de dînsa inima i s-a rănit, Cît asupra-i deodată gîndul i sa pironit; Ş-astfel, cu desăvîrşire în amorul ei căzînd, Începu să pătimească, somnul, liniştea pierzînd; Se afla în toată vremea fel şi chip a se gîndi [126] Cum şi ce mijloc să facă el spre a o dobîndi! Şi de neamu-i vrînd să ştie a trimis cercetător, Care i-a şi spus că este fata unui cerşetor. – Fie, – zise el – nu strică, slobod este la sultani Ca să-şi ia soţii chiar roabe, cumpărîndu-le cu bani; Legea văz că nu ne-nvaţă ca să căutăm la neam, Dacă toată lumea-ntreagă este de la un Adam. Asfel el după ce zise, o aduse în sarai (palat), Unde ca o-mpărăteasă trăia ca în sîn de rai; Dar însă acele bunuri nu o mulţămeau pe ea, Îi părea că cu cerşutul cu mult mai bine trăia; Acele mîncări luxoase nu o puteau împăca, Cînd le mînca „îi părea că după umeri arunca“; Mai de multe ori ea încă la masă dacă şedea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea; Dar însă şi nemîncată vreodată nu umbla, Ci după masă în urmă se-ndopa cînd se scula, Că mergea pe la dulapuri, se ducea pe la cămări, Unde se afla în vreme feluritele mîncări, Ş-nchizîndu-se-năuntru mîna la ele-ntindea, Zicînd: „Faceţi-vă milă!“ şi cerşea, ca cînd să-i dea; Ş-apoi lua rămăşiţe d-ale mesii şi mînca, Pînă se sătura bine, şi asfel se împăca. [127] DESPRE MOJICIE Mojicul e tot mojic chiar şi în ziua de Paşti, E un bogat şi calic şi un dobitoc, să-l paşti, Că Fie-n zarpale de aur, Nu este decît un taur. Şi Pe măgar cît să-l împodobeşti Armăsar tot nu poţi să-l numeşti. Că Pe mojicu-l cunoşti după ochi, Că pe măgarul după urechi. E că un borcan, Dinafari zmălţuit Şi dinlăuntru mînjit. Şi Atît de treabă ce este, Numai jujeu îi lipseşte. Că Tu obrazul îţi întorci Şi el dosul, că la porci. Pentru că Porcul orîncotro face. [128] Lui tot noroiul îi place, Din ce e nu-l poţi preface. Că Gardurilor dă ocol Şi se trînteşte-n nomol. Adică : Zi cu un cuvînt, neam rău, Zgîrios că un herăstrău. Că, Dac-a fost mojic întîi, E şi pîn' la căpătîi. În zadar, Salcia cît să căzneşti, Pom nu poţi s-o altuieşti. Cioarei cît să-i cînţi măcar, Ea tot îşi va zice “gar!”. POVESTEAVORBII Spun d-un nobil oarecare, Ce avea coprinsuri, stare, Însurîndu-se, ia fată Nobilă iar şi bogară; Şi trăind ei împreună În iubirea cea mai bună, Dumnezeu voind le dete Vreo cîţiva prunci tot fete, Şi dintr-aceste-ncepură Certe între ei şi ură ; El făcîndu-o cu vină, Cum că ea e de pricină Pîntre fete să nu nască Şi o parte bărbătească. Ea iar netăcînd ca mută, [129] Amîndoi stînd la dispută, El în cele după urmă Vorba hotărît îi curmă, Că cu dînsa n-are pace Un fecior de nu-i va face; Şi fiind ea-ngreunată, Zise: - Iar de-i face fată. Zic o vorbă că o mie Că nu-mi vei mai fi soţie. Auzind ea cu-ntristare Hotărîtu-i de lăsare, Plînge şi se amăraşte, Neştiind iar ce va naşte; Se gîndea tot cum va face Pe bărbatul său să-mpace, Şi se ruga c-umilinţă Celui ce i-a dat fiinţă, Că-nu-un chip s-o lumineze Şi spre bine s-o-ndrepreze. Trebuind dar să sosească Ziua, ceasul ca să nască, El îşi ia tovaroşie Şi se duce la moşie, Că să facă vînătoare, Pe la munţi, de căprioare. La plecarea sa zicîndu-i Ş-acel tot cuvînt lăsîndu-i, Că d-o face iarăşi fată, Să ştie că e lăsată, Iar fecior de îi va face, Toată-n berlant o s-o-mbrace. Deci după a lui plecare [130] Ea fiind la întristare, Zise către moaşă : - Mamă! Foarte mult îmi este teamă Nu cumva să fac iar fată, Că să mor mai bine-ndată. Moaşa ei prin cercetare, Auzind a să-ntristare, Zise - Lasă, fii în pace, Supărare nu-ţi mai face, Să te văz eu uşurată, Fie chiar măcar şi fată, Că avem noi meserie S-o facem fecior să fie: Că aseară p-o sirmană, Am moşit-o de pomană Ş-a făcut un băiat care É frumos de soţ nu are. Bărbăţelul ei, săracul, Este slugă în tot vacul La o proastă meserie, Adică la olărie. Care d-astăzi pînă mîine Biet munceşte pentr-o pîine, N-a putut la ea să vie, Nici ce a născut să ştie, Şi uşor cu ea vom face Cum vom vrea şi cum ne place; De voi vedea că naşti fată, Mă repez la dînsa-ndată, Fac schimb, le luăm feciorul Şi ne împlinim tot dorul. Asfel moaşa cea cuminte Mîngîind-o cu cuvinte, [131] Fu cocoana uşurată, Cu-ntîmplare iar c-o fată. Moaşa cum o vede pleacă Tocma la acea săracă, Duce fata, se-nvoieşte, Cu ceva o dăruieşte, Si cu elocventă limbă O înduplecă şi schimbă; Cum făcu această treabă, Ia băiatul mai în grabă, Aleargă cu el, se duce Şi la nobila îl duce ; Care toate într-o noapte Se făcură numa-n şoapte, Între moaşă şi lăuză, Altul fără să auză, Şi cuvînt fără să iasă Nici la sluga cea din casă. Dimineaţa se aude Prin vecini, prin neamuri, rude, Şi se răsipi cuvîntul Pretutindenea ca vîntul, Că cutare născu june, Cu frumseţe de minune; Şi ştafeta gata fuse, La bărbatul ei se duse. (Pentru că el cînd plecase Vorbă către alt lăsase Că îndată să-l vestească Orce s-o-ntîmpla să nască.) El citind scrisoarea-ndată, Cu inima bucuroasă Dă amicilor o masă Şi se-ntoarce-n grab acasă, [132] De doritul prunc îl vede Şi mai bine se încrede. Asfel dar a lor sfădire Se preface-mpăciuire. Carii şi cu vorbă bună Sfătuindu-se-mpreună, Cum şi moaşa cea isteaţă Trebuind să fie faţă, Cu nobleţe o rugară Şi o şi îndatorară Că vro doică să găsească Pruncul cel iubit să-l crească, Să o caute să fie Cum cunoaşte ea şi ştie. Moaşa, ce era-nţeleasă Că o mehenche aleasă, “Bucuros” zicînd, se duse Chiar la carea îl născuse; S-a făcut c-o cercetează, Ş-a venit numai s-o vază, Ea cum vede moaşa-n grabi: - Ce face băiatu? - 'ntreabă. Dar bătrîna cea cu dracul “Pe loc îi găsi capacul”, Şi îi zise : -Mămuşoară, “Fie-i ţărîna uşoară”, C-a murit ş-îl îngropară Încă de alaltăseară. Zău! tu eşti de fericire! “Ţ-avut Dumnezeu de ştire”, Căci cum lipsa te apasă De-ti murea şi el în casă, Tu ai fi avut ce pune [133] Ca să-i faci îngropăciune? “ Ştie Dumnezeu ce face”, El mîngîie pe sărace. Tu dar că o norocită Eşti cu două folosită, Una că ai şi fetiţă Ş-al doilea ai şi ţîţă, Care d-aci înainte O să te aducă-n cinste : Că eu că o moaşă iară Am moşit chiar şi aseară P-o cocoană prea bogată, Şi de dînsa sunt rugată, Cu bărbatu-i împreună, Să-i găsesc o doică bună. Şi plecasem a mă duce Spre a le o şi aduce, Dar mi-a fost în gînd de tine Că să-ţi fac acest mult bine, Să te duc la aşa casă, Să trăieşti că o crăiasă. -Mamă ! –zise ea - sunt gata, Merg, dar nu mă-ndur de fata, Că şi chiar bărbatu-mi zise, Pe la mine cînd venise : După ce vei naşte, dragă, Mergi vro doică de te bagă, Decît nu mă lasă mila Că să depărtez copila. Moaşa care vrea chiar asta, A răspuns către nevasta : -Şi de fata fii în pace, “Că vom face ce vom face”; [134] Sunt femei sărace multe, Care chiar aci în curte Vom putea aduce una Cu puţin plătind pe luna, Ş-asfel o să aibi prin mine Şi copila lîngă tine ; O să zic că-mi eşti nepoată Şi ce vrem o să se poată. Moaşa dar cu cîte-i spuse “La prochimen o aduse”, Şi o duse să doicească, Chiar copilul ei să-l crească, Cu iconomii c-aceste, Făr-a şti că al său este, Să se afle şi fetiţa Tot pe lîngă coconiţa. Deci crescînd băiatul mare, Ş-întîi şi după-nţercare, Şi de cînd umbla ca broască Începu să se cunoască “Că este o floricică Nasul care îţi băşică”; “C-alta e mirosul floarei Şalta este al putoarei”; “Alt miros dă florăria Ş-alt miros dă bălăria”. Asfel dar şi copilaşul, Ce-l numea toţi coconaşul, S-a văzut de vîrstă mică C-o să iasă o urzică, Sau o floricea de laur, [135] Deşi cheltuia ei aur, Dîndu-l să înveţe carte, Ş-a urma ştiinţi înalte; Îi era de surdă toate, Nu putea la cale scoate, “Că prostia din născare Niciodată leac nu are”; Nu putea nimic să-nveţe Nici din vorbă, nici din beţe; Dar năravurilor rele Era eminent la ele; Mişeliile din lume Le ştia el tot anume; El ştia să-njure bine Şi cîntece de ruşine; Învăţase şi la fluier, Încă şi din buză şuier, A se tăvăli-n gunoaie Ş-a se juca cu noroaie. D-alde aste ş-alte multe, Şi mai mari şi mai mărunte, Nobilei fiind văzute Nu i se părea plăcute; Se amăra, ofta-n sine, Neamul lui ştiindu-l bine. Însă ce era să facă, Taina trebuia s-o tacă! Dar cînd îşi vedea copila, Îi rănea ficaţii mila, Căci fiind c-a doicii fată Mai prost era şi tratată; Însă orcum, trandafirul Deşi îl coprinse ştirul, Fala-i tot se osibeste [136] Şi frumos tot miroseşte. Într-acest chip şi fetiţa Îi arăta chipul viţa, Toata ei delicateţă, Îi adeverea nobleţă; Mai vîrtos înţelepciunea, Spiritul şi isteciunea O făcea la toţi iubită Şi cu dragoste privită; Nobilul chiar din cuvinte Cunoscîndu-o cuminte, Şi că, cînd s-o face mare, O si fie de mirare, Nu o depărtă din curte, Deşi avea fete multe, Ci la-nvăţături o dete Ca li p-ale sale fete ; Doica iar rămase-n casă, A sluji că jupîneasă. Fata dar învăţătura, Cartea cum şi cusătura, Prin silinţa ei cea multă, Le trecu în vreme scurtă, Şi se procopsi în toate După cît natura poate; Care şi cu osebire Se făcu mai de iubire; Muma-i cea adevărată, Ca pe însăşi a ei fată, O purta-mbrăcată bine Ş-o avea tot lîngă sine; Căci pre celelalte fete: Pe la casa lor le dete; Cum şi nobilul ei tată [137] O iubea chiar c-a să fată, Pentr-a ei înţelepciune Şi urmarea-n purtări bune. Dimprotivă pe băiatul Îl musua tot cu certatul, Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte Şi se necăjea în sine Cum să facă răul bine ; Dar toate-i erau degeabă, Nu-l putea face de treabă. Abia pîn' se făcu mare Trecu şcolile primare; Care-n cele după urmă Toată-nvăţătura curmă Şi rămîne prost în lume, Purtînd de procopsit nume, De la cei ce îl văzuse, Că de mic prin şcoli crescuse. Deci acest fecior şi fată Cu doici, mumă şi tată, Într-o zi de vară bună, Se duseră împreună La moşie să se primble, Aerul că să-şi mai schimbe; Sătenii toşi cum aflară Cu mari, cu mici alergară, Să se plîngă fiecare Spuind păsul său ce-l are, Cerînd dreptăţi a le face Ş-între dînşii să-i împace [138] De pagube, de ispasuri, De pierderi şi de pripasuri. Între alţi vine de faţă Şi un biet cioban c-o caţă, Cu un sătean din moşie, Care avea a sa vie Şi oile-n ea intrase Peste tot de o stricase; Pentru carele săteanul Apucase pe ciobanul, Paguba să-i împlinească Şi tot rodul să-i plătească. Nobilul l-acea pricină Socotind cui să dea vină, Fiul său răspunse-ndată, Făcîndu-le judecată Şi hotărîrea le curmă, Ca să-i ia săteanul turma Pentru via cea păscută Şi păgubirea făcută; Care auzind ciobanul Începu plînge, sărmanul, Ş-a se văita că rămîne Stins, sărac, fără de pîine! Dar faţă fiind copila, Nu-şi putu stăpîni mila, Ci cu mintea sa pătrunse Şi într-acest chip răspunse: Cum că nu este cu cale Că să-i ia oile sale, Căci ele alt nu stricară, [139] Că numai rodu-l mîncară; Prin urmare şi ciobanul, Rodul să-l dea la săteanul, Adică : cu fătăciunea Să plătească stricăciunea ; Iar turma să nu-i atingă, Pe bietul cioban să-l stingă. La această judecată Ascultînd nobilul tată, Se coprinse de mirare Pentru mintea ei cea mare Şi hotărî judecata După cum o făcu fata. Dup-aeasta-n multe rînduri Pentru dînsa stînd pe gînduri Zise cătr-a să soţie: -Dragă, cum îţi pare ţie? Fata asta mult îmi place, Nu vom putea oare face Si o-nsoţim cu tot rostul, Cu feciorul nostru, prostul? Că precum e ea cuminte, În purtare ş-în cuvinte Şi “pe el capul nu-l taie La doi boi să-mparţă paie”, Ea o să-l chivernisească, În lume cum să trăiască; Că de-l vom uni cu altă De o viţă mai înaltă, Păcat cu dînsa vom face Că n-o să trăiască-n pace. Soţia sa, cum ştim bine, Că păstra secretu-n sine, Zise: - Fă cum e cu cale, Că eu mă plec voii tale. [140] Asfel după ce vorbiră, Pe loc îi şi însoţiră, Cu nuntă, cu cununie A trăi în căsnicie. Sfîrşind nobilul aceasta, Zise către el nevasta: - Noi ăstor copii acuma Le suntem tata şi muma Şi fără deosebire, Îi avem la o iubire, Or fata asta crescută, De va fi de noi născută, Or că în locu-i feciorul, Care ne-a împlinit dorul. Acum tot atîta face, S-a făcut, nu să desface, Decît fata să ştii bine Că e născută de mine, Iar băiatului i-e muma Doica ce-o avem ş-acuma, Care însăşi ea nu ştie Aceasta iconomie. Zicînd aceasta se puse Şi toate pe larg îi spuse. Ascultînd el cu mirare A soţii sale urmare, Începu cu vorbi mică Pentru băiatul să zică Nobilei sale neveste Proverburile aceste, Adică : Nici salcia pom, nici mojicul om. [141] Şi Nici talpa casii cere de bute, Nici mojicul boier de frunte. Că Raţa sălbatecă nu se domesniceşte. Şi Pe porcul nu-l faci să bea apă din fedeleş. [142] DESPRE MOJICIE IARĂŞI Paserea după ce se cunoaşte? -După cîntec. Şi Mojicul după ce se cunoaşte? -După vorbă. Că E politicos că gardul, îşi jupoaie obrazul. Mojicul Nu-şi cunoaşte lungul nasului. Că De unde ştie ciobanul ce lucru e şofranul? Că Omul neslujit e că lemnul necioplit. Te pomeneşti că Îţi trînteşte vorba că ciomagul. Zicînd: Nu căuta ce am fost, că te uită acum ce sunt. Şi Nu te uita la cojoc, că te uită ce e supt cojoc. De aceea Nu te băga în tărîţe, că te mănîncă porcii. Însă Dumnezeu să te păzeascăde liganul turcit şi de mojicul grecit. Şi Dumnezeu să te ferească de bătaie cerească, de urgie-mpărătească şi de pîra mojicească. [143] POVESTEA VORBII Un împărat prea cuminte, rugile cînd îşi făcea, Pe lîngă alte cuvinte şi aceste el zicea: “Dumnezeu sfînt să păzească Toată firea creştinească De bătaia cea cerească, De urgia-mpărătească, Şi da pîra mojicească.” Fiul său, ce totdauna la rugi cu el pus era, Toate le zicea, dar una nu-i plăcea, îl supăra, Nu-i venea să se smerească să zică, acest cuvînt: “Şi de pîra mojicească să-l păzească Cel preasfînt.” Zicînd : ,,Ce putere are un mojic, prost, nătărău, Unuia împărat mare prin pîre să-i facă rău?” Împăratul daci vede că nu îl poate muia, Să-l facă pe el a crede ceea cel povăţuia, Gîndindu-se făcu planul, zicînd: “Voi să-l pedepsesc.” Şi chemă-n grab pe ţiganul, potecovaru-mpărătesc, Căruia din întîmplare atunci dintru-un foişor Căzuse şi îi murise copilul său cel micşor; Îi porunceste în taină ca cu cîrdul ţigănesc, Să se scoale să dea jalbă de fiul împărătesc, Cu dovezi s-aducă pîră, orcum vor şti mai urît, Că el de sus îmbrîncindu-l cu zile l-a omorît. Deci îngropînd pe copilul potcovaru-mpărăresc, Rîdică, dovezi aduce tot sălaşul ţigănesc, Dau jalbă către-mpăratul, cu jurăminte pîresc, Că i-a-mbrîncit pe copilul feciorul împărătesc. Împăratu-nfăţişază pe fiul său în divan, Dovezile-l fac să crează că a-mbrîncit pe ţigan. Pentru care împăratul chiar singur a hotărît Să-l dea să-l aibă ţiganu-n locul celui omorît. [144] Aşadară fără voie feciorul de împărat A trebuit să se ducă, tatăl său precum l-a dat; Şi deosebi împăratul pe potcovarul chemînd Îi dă straşnică poruncă pentru fiul său, zicînd : - Îţi poruncesc ca îndată cum te vei duce cu el, Să-l îmbraci în haine rupte, să nu-i faci hatîr vrun fel Şi să-l pui la foi să sufle tocma că pe un ţigan; Cînd vezi că nu te ascultă îngrozeşte-l din ciocan Şi cu praftoriţa udă mai adese să-l loveşti, Dă în el, numai păzeşte undeva să nu-l sluteşti; Că voi pentru o greşală în asfel să-l pedepsesc, Decît cum zic tu ascultă cele ce îţi poruncesc. Deci ducîndu-se ţiganul cu porunca înarmat, Le-a urmat toate îutocma cu feciorul de-mpărat; Îl îmbracă-n nişte zdrenţe ca p-o slugă de ţigan, Negre,-n cărbuni tăvălite, de nu făcea nici un ban; Îl puse la foi să sufle şi cu barosul să dea, De nu putea, vai de dînsu ! cu praftoriţa-l lovea; De cîte ori stropea focul cu dînsa îl atingea Şi obrazul, nasul, gura îi umplea şi îi mînjea. Pedepsele aste toate trebuind să ia sfîrşit, După trei zile-mpăratul iertă pe fiul gregit ; Şi trimeţînd îl aduse iar cu cinste la palat, Spălat şi îmbrăcat bine că un fecior de-mpărat. Apoi seara împăratul mergînd să se roage iar, A rostit că mai-nainte aceleaşi cuvinte chiar. Fiul său, ce împreună sta-ngenucheat pre pămînt, Zise: -Tată! mai va încă să zici şi acest cuvînt: “Dumnezeu sfîntul să ne păzească Şi de praftoriţa ţigănească.” Atunci împăratu-n sine de vorbele lui rîzînd Şi isprăvind rugăciunea plecă în iatac zicînd : [145] “Omul pînă nu pătimeşte nu să învaţă. Şi Pînă nu dă cu capul de pragul de sus, nu vede pe ăl de jos. Si tocma Cînd îi dă cuţitul de os.” [146] DESPRE FRICĂ ŞI VITEJIE În vremea războiului e mai scump fierul decît aurul. Şi Cine e viteaz, în urma războiului se cunoaşte. Că După război se vede capul viteazului şi urma fricosului. Lupului de i-ar fi frică de ploaie, ar purta ipîngea. Şi Leoaica numai un pui face şi bun. Şi Omul voinic nu se sperie de toate muştele. Mulţi se laudă zicînd: Dezlega-voi sacul, vedea-vei pe dracul. O să cauţi în gaură de şarpe să te ascunzi. Şi o să strigi: Ieşiţi, morţi, să iîntrăm noi, că e vremea de apoi. Dar După război mulţi viteji se găsesc. De cei Cu curaj de găină moartă. Ş-apoi Nu ţ-e necaz cînd te izbeşte un armăsar, ci cînd te trînteşte un măgar. Dar Cînd geme mortul, şi dracul moare de necaz. [147] Însă Vulpea nu se sperie de ăl de să laudă seara, ci de ăl de mănîncă dimineaţa. Sunt mulţi: La plăcinte înainte şi la război înapoi. Sau La război în coadă şi la fugă în frunte. Zicînd: Fuga e ruşinoasă, dar e şi sănătoasă. Şi Îşi face spaimă singur, ca calul de vînt. Şi Fuge ca dracul de tămîie. Strigînd: Apropie-te, crîng, depărtează-te, cîmp. Şi Fuge, ca cînd îl goneşte cu bici de foc. Şi Stă pitit ca iepurele şi ciuleşte urechile. I se face în cap părul măciucă. Şi Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. Şi Parcă i-a dat cineva mătragună. Şi I se face faţa ca turta de ceară. Că Omul fricos totdeauna umblă cu gheaţa în sîn. El Se sperie de toate burienile. Şi Părul în cap i se zbîrleşte De frică, cînd povesteşte. Şi N-are-mprejur biet nimica [148] De unde să-şi lege frica. Zicînd: De frică inima-n mine Se lasă în jos pe vine. Şi Se sperie de umbra lui Şi se uită-n urma lui. Fricosului De o gîngane mică Păru-n cap i să ardică Şi pielea i se-nfurnică. Cînd vede groaza, Fuge ca cîinele cu coada între picioare. Că De o umbră, d-o nălucă, Frigurile îl apucă. Numai cînd Este la largul lui şi la strîmtul altuia. Zice: Înfricoşază-ţi cusurul, să nu-ţi umple... Şi Dacă n-ai bătut cur mic, Nu-nfricoşa p-ăl voinic. Că numai Babele cu sînge bătrîn Să sperie şi scuipă-n sîn. Iar cînd Îl iei la trei parale. Atunci Mai multe din c... b... Decît la tabaci meşini. Şi Bea niţică apă rece, De sperietură a-i trece [149] Şi altădată, ca şoarecii cînd cîntă jucînd hora: Sus de mînă, jos de vînă şi mai aproape de gaură. Cu toate acestea, Frica păzeşte pepenii. Şi Cîinii sunt paza oilor. Că Mai rău se sperie cineva din auzit decît din văzut. POVESTEA VORBII O vulpe odinioară (povesteau strămoşii mei) Mergea seara să vîneze, după obiceiul ei, Şi mai cu seamă adese se ducea la moară-n sat, Unde găsea gîşte, raţe şi găini pentru vînat. Aşa şi un cotoi iară venea pe lîngă taraşi, Că găsea să prinză şoareci şi mari şi mititei, graşi. Aci vulpea cu pisoiul întîlnire des avînd, Amîndoi se-ndrăguliră, unul altuia plăcînd. Intrară şi în tocmeală d-a se lua amîndoi, A trăi în căsnicie ş-a se mîngîia-n nevoi. Aci făcură şi nunta, puind masă de vînat, Mîncară, se veseliră şi să joace s-au sculat. Pisoiul îşi drese struna şi răsună grosul bas, Iar vulpea cîntă cu vorbe, slobozind ascuţit glas: – Bine este doi cu doi Şi noi, neică, amîndoi, Bine era mai de mult, Dar noi, neică, n-am ştiut... Cînd era ea să mai zică, un cîine îi auzi Ş-ndată şi el la nuntă pe fugă se repezi, [150] Dorind şi el să se prinză cu aceşti tineri la danţ Şi să joace vreo polcă, vreun vals sau cotrodanţ; Dar cotoiul pierdu cheful îndată cum l-a zărit. Vulpea tăcu cîntecelul, îl lăsă neisprăvit. Şi croindu-o la fugă spre pustie amîndoi, Tocmai în crîng se opriră a se uita înapoi. Ocărînd aci pe cîine vulpea cu glas înţepat Nu vrea nicidecum să-l ierte (deşi era el în sat), Zicînd: – Ai văzut mojicul cu obraz gros, necioplit, Cum venea-n fugă la nuntă, fără bilet, nepoftit?! Ce? Te-ai speriat, bărbăţele? Răspunse el: – Aş! nimic! Nu se prea sperie lesne o inimă de voinic; Dar n-am vrut să fac gîlceavă, la nunta mea, c-un netot, Că ţi-l făceam să se lingă de cinci-gheara mea pe bot; Şi repezindu-mă-n grabă mă suiam în vreun loc, Stam aci fără să-mi pese ş-îmi băteam de dînsul joc; Dar îmi era pentru tine, că din mînă te pierdeam, Ş-atunci, cu inima friptă rămîind, mă prăpădeam. Mireasa l-aceste vorbe negreşit că ar fi plîns, Dar nu-i putea veni jale de gîdilituri şi strîns, Ci cu hohote şi rîsuri, fiind departe de cîini, Ca să piarză supărarea îl luă iarăşi de mîini, Şi cu el hora, sărita, vizuina-ncunjurînd, Răsuna cu glas din gură acest cîntecel, zicînd: – Bărbăţelul meu, Voinicelul meu, Mult e inimos, Mult e nefricos. Deşi am fetit, Dar am nimerit, [151] Luai pui de drac, Tocmai după plac. N-am frică defel De nimeni cu el. Cumătrul lup, care-n vreme umblă ca un vătăşel, Trecînd p-aci cu-ntîmplare ş-auzind joc, cîntecel, Cu raport despre aceasta degrab în fugă s-a dus Şi la leul, împăratul dobitoacelor, l-a dus. Leul, cum citi raportul, pe lupul a întrebat: – Dar n-ai aflat tu pe cine a luat ea de bărbat? – Nu ştiu, – îi răspunse lupul – că în casă n-am intrat, Dar fără să văz îmi pare că pe dracul a luat. – Cum aşa? – zise-mpăratul – după ce ai cunoscut? – După cîntec, – el răspunse – că cam nu prea mi-a plăcut. Cînd vorbea acestea, iacă cuviosul urs veni Şi cu smerenia toată-naintea-i se ploconi. Mistreţul grof după dînsul îndată intră şi el, Gras, gros, umflat ca cu ţeava, şi se închină la fel. Porunci leul îndată să le dea cîte un jeţ, Puind pe ursul în dreapta şi-n stînga porcul mistreţ. Apoi le citi raportul de rînd în jos şi în sus. Pentru măritişul vulpii, care lupul l-a adus. Se uitară toţi la dînsul şi cruciş şi curmeziş Şi se zbîrliră de groaza a acestui măritiş, Zicînd: – D-o fi luat vulpea chiar pe dracul de bărbat, Ne-a făcut pe toţi papară, suntem pieriţi, ne-a mîncat; Dar, după povestea vorbii, nici un lucru să nu crezi Aşa, din auzit numai, cu ochii pînă nu vezi; Însă altfel nu se poate decît un prînz să gătim Şi pe vulpea cu bărbatu-i la masă să o poftim; [152] Şi de va fi chiar şi dracu, cum suntem noi grămădiţi, Luptîndu-ne împreună, tot putem fi mîntuiţi, Decît cîte unul-unul prin păduri a ne afla, Şi cu noi prea cu lesnire pîntecele a-şi umfla; Iar de nu va fi bărbatu-i drac, după cum auzim, Atunci îl facem prieten şi împreună prînzim. Zise leul: – Prea bun este acest sfat care mi-l daţi, Dar şi aşa ciudat vine ca să fim asiguraţi; Căci pe dracul vreodată din noi cine l-a văzut? Şi ca să-l putem cunoaşte este prea de necrezut. De unde ştim alb e, negru, galben, roşu, ori altfel, Şi cum l-om zări îndată să zicem că este el? Noi auzim că-n oraşe, prin acest mare pămînt, C-ar fi multe dobitoace şi nu le ştim ce fel sînt: Că noi la ele nu mergem, nici ele la noi nu vin, Nu ne-am văzut unii p-alţii chiar o dată cel puţin; Asemenea şi de dracu numai doar cît auzim Că ar fi cea mai rea fiară ş-ar fi făcînd mari cruzimi. Dar pînă-ntr-acest ceas Sfîntul ne-a ferit ca să-l vedem, Fie de ăst loc departe, d-al vedea lipsă n-avem. Dar dacă vrăjmaşa vulpe legea cumva a călcat. Ca numai rău să ne facă cu dracu s-o fi-ncurcat, Trebuie prin chibzuire să facem toţi vreun plan, Ca să ne ferim de răul acestui cumplit duşman; Cu toate aceste, lupul să se ducă a-i pofti Şi în grab să se întoarcă cu răspuns a ne vesti. Apoi vom vedea ce-om face, atuncea vom hotărî, Vom găsi fieştecare loc capul a ne vîrî. După ce se sfătuiră în felul de mai sus zis, Gătind masa, fu îndată vătăşelul lup trimis, Ca să poftească pe vulpe la prînzul împărătesc, Cu soţul ei dimpreună, să vie, că îi doresc. Se repezi lupu-ndată ca un grabnic curier, Ardicînd pulbere-n urma-i ca norii pînă la cer. Şi tocma drept vizunia tinerilor cînd veni, Începu-ncet să pîşască, corajul îi conteni; [153]Nici nu îndrăzni să intre, ci tăcerea-şi dezlegă Şi cu sfială d-afară, din depărtare strigă: – Cumătră! Cumătră vulpe! – Cine e ? ea a răspuns. – Ia poftim pînă afară, îi zise el, stînd ascuns. – Dar ce vei? întreabă vulpea, pînă la uşă ieşind. – Sunt trimis, – răspunse lupul, de prin stuf capul ivind – A auzit împăratul cum că te-ai căsătorit Şi prea mult îi pare bine că soţ bun ţ-ai nimerit. De aceea vă pofteşte ca să veniţi mai apoi, Fiindcă azi are masă, să prînziţi şi amîndoi. Zise ea: – Cît pentru masă, din parte-mi bucuros eu, Dar să-ntreb, să văz, voieşte să meargă bărbatul meu? Auzi, bărbate! ne cheamă, spune-mi ce răspuns să dau. Mergi la masă-mpărătească? Răspunse el: – Mîrîmiau! „Mîrîmiau“ auzind lupul, i s-a părut prea ciudat Şi dete înapoi fuga cu totul înspăimîntat. Ajungînd la împăratul şi de frică tremurînd, Ostenit, cu limba scoasă, sufla şi spunea zicînd: – Împărate! nu e bine, să ştii că ne-am prăpădit. Îl întreabă leul: – Spune-mi, ce ţi-a făcut? Ce-ai păţit? – E! d-aş fi stătut, – el zise – ce ştii ce mi se-ntîmplă? Crez că mă învăţa minte curier a mai umbla. – Ei bine, – îi zise leul – l-ai văzut? Ce fel era? – Nu l-am văzut, – el răspunse – dar glasu-i mă-nfiora. Vorbi o limbă pocită, pentru care eu mă leg Şi mă prinz pe capu-mi cum că numai dracii i-o-nţeleg; Decît ea bucuros prinse, dar nu ştiu de vor veni, [154] Şi mai bine ar fi dacă bărbatu-i nu va voi, Auzind leul aceste, ceru de la ceilalţi sfat, Zicînd: – Spuneţi ce să facem, că nu e de amînat, Ci trebuie mai în grabă vrun fel a ne folosi. Că ei o fi plecat poate şi îndată vor sosi; Eu găsesc de cuviinţă că aici să nu şedem, Ci mergînd să ne ascundem care pe unde putem Şi pre ascuns cu ocheanul în drumul lor să privim. Ca din cale depărtată uitîndu-ne să-i zărim; Şi de va fi, cum să zice, bărbatul vulpei vrun drac, Să nu faceţi vro mişcare, ci să tăceţi şi să tac; Că ei, negăsind pe nimeni, o să şază ce-o şedea Şi o să plece acasă, de treaba lor a-şi vedea. Aste vorbindu-le leul, toţi ziseră-ntr-un cuvînt: – Cîte le-ai zis, împărate, toate înţelepte sînt. – Dacă e aşa, – el zise – faceţi-vă toţi în părţi, Că eu m-ascunz dup-o stîncă pe marginea astei bălţi. – Eu iar – îi răspunse ursul – sus în ăst copac mă sui Şi prin frunza lui cea deasă orice voi vedea vă spui. Porcul zise: – Şi eu iarăşi jos în frunzet mă-nvelesc, Să scoţ o ureche numai, ca să-i auz ce vorbesc. Lupu-şi găsi şi el locul, varîndu-se într-un stuf, Ca să poată fugi lesne cînd va vedea vrun zăduf. Vulpea dacă întră-n casă şi cotoiului a spus, Zise el: – Dragă nevastă! Eu pîn-acum nu m-am dus Să văz împăratul cum e, precum şi pe mine el, Nu ne ştim unui pe alţii, cum suntem şi în cel fel; Ba nici nu ştiu înaintea-i cum să mă înfăţişez, Nici cum să mănînc la masa-i, nici pe scaunu-i să şez. Ci ia să şedem mai bine în căscioara-ne aici Şi de va fi vro-ntrebare, doar vei şti tu ce să zici. Cineva cu o minciună scapă de alte nevoi, Dar încă de la o masă să nu putem scăpa noi? Îi zise ea: – Ba, bărbate, ai să mergem să mîncăm, Că se mînie-mpăratul hatîrul dacă-i stricăm; [155]Chiar şi politica cere să mergem să-l salutăm, Să-i facem închinăciune şi mîna să-i sărutăm, Necum să fim poftiţi încă şi să urmăm în alt fel, Să ne purtăm mojiceşte şi să nu mergem la el! – Dacă e aşa, – răspunse bărbatul ei – bine dar, Apucă de te găteşte, şterge-ţi ăl cojoc murdar. Se sculă vulpea îndată şi în cel mai grabnic pas Se scutură de ţărînă, se linse pe bot, pe nas. Cotoiul iar, ca şi dînsa, scuipă în labă pe loc Şi la cap se netezeşte, la coadă şi într-alt loc; Apoi luîndu-şi nevasta de braţet ca un bărbat, Plecară pe potecuţă să se ducă la palat. El însă, zglobiu la fire, tot în jocuri se ducea, Sărea şi glumea cu dînsa, mii de comedii făcea. Leul, cum sta după stîncă, tot adese întreba Pe urs, zicînd: – Cuvioase, vede-să ceva, au ba? Ursul răspunse că vede cu vulpea un ce viind, Cu mult mai mic decît dînsa şi ca un drac tot sărind. Îi zise lui împăratul: – Poate îţi pare aşa, Unde îl vezi de departe, dar nu te înfricoşa; Întinde ocheanul bine şi te uită mai frumos, Ţine-l tot spre acea parte, nu-l lăsa din mînă jos, Ca nu cumva făr’ de veste cu ei să ne pomenim. Cum vorbim să ne auză şi ceva să pătimim. – Coraj! coraj! să n-ai frică, – strigă porcul către leu – Căci cînd vor veni aproape, paşii lor îi auz eu. Deci, precum am zis, mîţoiul cu vulpea pe drum viind Şi într-o parte şi alta făcînd zglobii şi sărînd, Văzu pe o coţofană sus într-un copac cîntînd Şi se opri aci-ndată, către mirească zicînd: – Nevastă! Iacă ploconul, îngăduieşte niţel Să ţi-l prinz ca să ne ducem la împăratul cu el. [156] Aceasta zicînd, îndată se urcă în copac sus Ş-într-o clipă cu iuţeală gheara pe dînsa a pus. Ursul, care aste toate cu ocheanul le-a văzut, Că ar fi chiar necuratul desăvîrşit a crezut; Şi de spaimă cu cutremur zise-mpăratului leu: – Suntem pieriţi toţi, stăpîne, după cele ce văz eu; Dacă el o zburătoare o prinse din vîrf, de sus, De m-o vedea şi pe mine, apoi, ait! atunci m-am dus; A avut dreptate lupul într-atît de s-a speriat, Dar să-ă! staţi în tăcere, că iacă s-apropiat. Stînd ei asfel în tăcere şi ascunşi, cum am zis toţi, Ajunseră şi intrară în casă tinerii soţi; Carii văzînd masa-ntinsă şi pe nimenea aci, Fu pricina ca să iasă la uşă, d-a se suci Ş-a privi cînd de o parte, cînd de alta ne’ncetat, Că doar vor vedea să vie marele lor împărat; Dar şezînd cu amînare pe verdeaţă ş-adăstînd, Un tînţar din întîmplare dintr-un loc în alt zburînd, Viind s-a pus pe urechea a mistreţului ascuns Şi fără ceva să-i pese, înfigînd botul, l-a-mpuns. El tot scutura urechea să fugă, a nu-l pişca, Pînă cînd zări pisoiul frunzele care mişca Şi gîndind că soareci umblă, deodată s-a sculat, Zicînd către vulpe: – Dragă! o să mai prinz un vînat, Să te uiţi acuma numai cum ţi-l mănînc viu, nefript. Şi în loc sărind cu gheara, dinţii-n urechea-i ş-a-nfipt. Mistreţul îngrozit foarte, gîndind că n-o mai scăpa, În rîu ca nebun dînd fuga, din puteri strigînd, ţipa: – Fugiţi! fugiţi, vă mănîncă, pe mine m-a şi răpus! Cotoiul de spaimă sare să scape în copac sus, Ursul, părîndu-i că vine şi pe el a-l nimici, Din copac jos să aruncă şi să lungeşte aci, [157] Făr-a putea alt să zică decît numai: – Mor! mor! mor! Lupul, cum auzi iarăşi, alergă la leu ca-n zbor, Strigînd: – Ce stai, împărate? Că mîncă pîn-acum doi, Şi acum îndată vine să ne piarză şi pe noi. Leul auzind pe lupul dîndu-i asfel de raport Zise: – Decît viu în gheara-i, mai bine în apă mort. Şi închizînd ochii-ndată în valuri s-a aruncat; Lupul şi el după dînsul asemenea a urmat. Cotoiul în acea clipă pe ursul sus cînd văzu De spaimă sărind îndată ca o minge jos căzu Şi se-nfipse-n ţandara unui copac rupt de vînt, Care era ca o ţeapă ardicată de pămînt. Vulpea iar în acea groază de spaimă fierea-i plesni, Somnul cel lung o cuprinse şi nu se mai pomeni. [158] DESPRE VICLENIE În faţă una-ţi vorbeşte Şi în dos alta-ţi croieşte. Şi În ochi cu gura te unge Ş-în dos cu ac te împunge. Şi În faţă dinţi îţi albeşte Şi inima îşi negreşte. Şi În faţă te netezeşte Şi în spate te ciopleşte. El este C-albina,-n gură cu miere Ş-în coadă cu ac şi fiere. Vicleanul Fîţîie coada ca vulpea, în toate părţile. Îl vezi numai, Bună ziua toată ziua şi din cap la toţi mereu moţ. Şi Te mîngîie cu ghimpi Şi Te atinge cu bumbac. Pe vicleanul Cît să umbli să-l pipăieşti, Nici în piua nu-l nimereşti. [159] Cum a zis unul: De scund este scund, Dar nu-i dai de fund. Cu un cuvînt, Este taler cu două feţe. POVESTEA VORBII Oarecare meşteraş A trimis un băieţaş Cu un taler rudăresc, Cu două feţe, prostesc, Ca să ia de la băcan Icre roşii de un ban; Îi mai dete şi alţi doi Să ia icre negre moi. Băiatul cam prosticel, Cerînd icre de un fel, Le-a pus pe taler aci Şi altele porunci. Băcanul dacă i-a dat, – Unde le pui? l-a-ntrebat. El talerul întorcînd Şi icrele răsturnînd: – Pune-le aici, a zis, Ş-a mers d-unde l-a trimis. Acolo cînd s-arătat, Stăpînul său l-a-ntrebat: – Celelalte unde sînt, Or nu-nţelegi de cuvînt? Copilul iar întorcînd Şi: – Iacate-le, zicînd, Căzură ş-acele jos, Nimica fiind din dos. [160] Stăpînul său, necăjit, Îndată l-a pălmuit, Zicînd: – Vezi, minte să ţii Şi păzeşte să nu fii Cu două feţe şi tu, C-ăst’ taler ce te bătu. [161] DESPRE IPOCRISIE SAU FAŢĂRNICIE Manîncă sfinţi şi scuipă draci. Şi Cu trupul în biserică şi cu gîndul la dracul. Faţarnicul Este o floricică, cine-l miroasă nasu-i pică. Ca Nici dracul mai întîi Nu-i da de căpătîi. Că Mîna care nu o poate muşca o sărută. El este Ca cărbunele stins, care te mînjeşte, Şi ca cel aprins, carele te pîrleşte. Ochii porcului caută tot la pămînt, Geme nebolind şi caută, nepierzînd. Dar Boala lui e sănătatea noastra. Ipocritul este Mîţa blînda zgîrie rău. Şi Carbune cu cenuşe acoperit. Că e La unii muma şi alţii ciumă. Umblă În gură cu Dumnezeu şi în inimă cu dracu. [162] Şi Ziua fuge de bivol şi noapte apucă pe dracu de coarne. În cuibul smeritului lăcuieşte dracu. EI Cu lingura îţi dă dulceaţă şi cu coada ei îţi scoate ochii. Lup îmbracat în piele de oaie. Umblă şi sperie lupul cu pielea oii. Dar Baba bătrînă nu să sperie de drugă groasă. POVESTEAVORBII Un împarat oarecare Avînd un cal batrîn tare, Care picioarele sale Abia le tîra pe cale, Ş-abia putea roade fînul, Ca şi cojile batrînul, Dar pentru că îl iubise, De bine ce îl slujise Ş-î1 scapase în războaie De oarecare nevoaie, Se milostivi-mpăratul Să-şi slobozească soldatul, Ca să umble-n bună pace Singur pe unde îi place; Şi ca să-l cunoasca bine, Cînd îl va vedea orcine, Că-n slujba împăritească A fost ş-a luat ostafcă, Îi facu o haina-n spate, [163] Cu peteci, feţe schimbate, Albastre, verzi, galbeni, roşii (Cum se îmbrac comicoşii). Ş-aşa după ce-l îmbracă, Porunci ca să-i mai facă Şi potcoave în picioare, De oţel (scînteitoare), Ca mai mulţi ani sa traiască, Pietri să nu le tocească. Făcîndu-se aste toate, Porunceşte de îl scoate Afara-n cîmp sa se pască S-und-o vrea să lăcuiască. Umblînd clar în asfel calul (Precum îi spuserăm halul), Cînd cobora pe o vale, Sa-ntîlni cu el în cale Un leu, care în viaţă Nu văzuse de cal faţă; De loc el cum îl zareşte, Se spaimîntă, se-ngrozeşte Şi de frică-ntr-o suflare Se-ntoarse în fugă mare, Strigînd: - Fugiţi, fugiţi toate Hiare, care-ncotro poate, Că vine fără zibavă O jiganie grozavă,, Şi de-i vom intra în gheare, Vom peri cu mic, cu mare. Un lup, care-l auzise Şi cu totul se-ngrozise, Vine la dînsul în grabă Şi Tremurînd îl întreabă: - Ce e? Ce strigi? O minune! [164] Cine te goneşte? Spune Leul abia se opreşte Şi răspunzînd îi vorbeşte: Lupule, nu este bine, Vine peste noi ce vine, Nu ştiu sa o spui p-anume, Ca n-am mai văzut în lume. Ce fel e? întreabă lupul Cum şi în ce chip i-e trupul? Leul începu sa zică : Îţi spui pe scurt, ca mi-e frică, Zăbovind cu vorba lungă, Nu cumva sa ne ajungă; Nu departe colea-n vale, Tocma-n potecile tale, Este o namilă mare. Tot pestriţă pe spinare; Capu-i este lung şi botul, Gura-i te-nghite cu totul, Pielea-i e împestriţată, Pîna la coada bălţată. Nu mai băgai seamă l-alte, Dar picioare are-nalte Şi din ele fulger scoate În pasurile lui toate; C-un cuvînt e o nălucă, S-o vezi, groază te apucă. Lupul zise: - Fii în pace. Nimica nu ne va face, Lucru de spaimă nu este, Că namile de aceste Multe în zilele mele Am petrecut prin masele. - Te-nşeli, lupule, - el zise - Ţie-ţi pare că spui vise, Dar vei vedea tu acuma [165] Cum ţi să-nfundează gluma. - O, Doamne ! -îi zise lupul – Nu-i poci vedea d-aci trupul! (Şi se-nalţa din picioare, Sa vază,-l va zări oare?) Leul zise: - Vin' la mine, Să te-nalţ ca să-l vezi bine. Şi ardicîndu-l în braţe, Îl strînse-n gheară de maţe. Lupul avînd urdinare, Îl trecu... biet, de strîns tare. Leul aceasta văzîndu-i Îl trînti-ndată, zicîndu-i: - Tu nici nu îl văzuşi bine Ş-începu să dea din tine, Dar de îl vedcai ca mine? Atunci mureai, vai de tine! Zicînd aceasta, îl lasă Şi fuge-n pădurea deasă. * Mulţi să sperii de nimica, Ş-apoi ş-în alţi bagă frica; Te miri ce îşi fac nălucă Şi frigurile-i apucă. Asfel de oomeni în lume Au născocit spaime sume: Strigoi, stafie, Murgilă, Miază-noapte şi Zorilă, Ş-alte multe ca aceste, Care nici a fost, nici este. [166] DESPRE LĂCOMIE ŞI NEICONOMIE S-a ospătat pîn-a crăpat. Şi A lins pîna a pus vasU cu fundu-n sus. Şi Peştele din eleştiu Umbla să-l înghiţi viu. Şi Stă, îmbucă lăcomeşte Ca un lup cînd se pripeşte. Zicînd: Sunt de unde n-are mărul coaje şi cireaşa sîmbure. Şi El mănîncă un purcel Ş-altui dă un puricel. Ş-apoi cere Şi din coş grăunţe Şi din postavă tarîţe. Însă Cloşca care coprinde oau multe nici un pui nu scoate. Că Mierea-n gură e plăcere, Dar la inimă durere. Lacomul La gustare cît cal mare, [167] Şi la prînz nici cît un mînz. Neiconomul este Ca feciorul lui ban gata, Răsipeşte cu lopata Şi Banii din mîna îi scăpă, Ca ciurul cum ţine apă Şi Azi îninde pîn-o rupe, Mîine n-are s-o astupe. Că A îmbracat pe dînsul haine nuoi Ş-a ţinut de joi pînă mai apoi. Şi pe urmă Ajunge din cal măgar Şi catîr din armăsar. De aceea a zis cineva: Cumpăna, nepoate, E buna la toate. Şi Cheltuieşte, romîne, Şi vezi ce-ţi mai ramîne. Căci Cîinele, de este cîine, Şi tot opreşte pe mîine. Iar Cine se biruieşte De orşice pofteştee Dobitoc se numeşte. Pentru că Cu cele puţine Acel mult să ţine. [168] Totdauna, Or la unul, or la trei, tot o lumînare arde. Că Celui cu iconomie Suta îi este lui mie. Poate zice: Sunt bogat, de cît Pe cît am, p-atît. Iar Cine îşi manîncă sămînţa de in îşi mănîncă cămaşa. [169] DESPRE ICONOMIE Cît ţ-e pătura, atît te-ntinde. Căci Cum îţi vei aşterne,aşa vei dormi. Şi Cine cheuuieşte peste ceea ce cîştigă n-are-n casă mămăligă. Cum e ţara, şi obiceiul. Cum e sfîntul, şi tămîia. Sa ne cîrpim, că nu putem tot să ne înnoim. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. Omul nu iese cu dosul la oameni, ci cu obrazul. Dar însă Hainele nu fac pe omul mai de treabă Brînză bună în burduf de cîine. Mărgăritar atîrnat de gîtul porcului. Sau Belciug de aur la rîtul porcului. Ci Alta e floarea de grădină şi alta e floarea de cîmp. Că Obrazul supţire cu multă cheltuială să ţine. Fiecare îşi ştie păsul său. Tot obrazul îşi are necazul. Fiecare singur ştie unde îl strînge opinca. Corabia mare şi valuri mari o bat. [170] De aceea Nu te măsura cu cei mari. Că Cine are piper mult bagă şi în terci. Şi După ce e carnea grasă, mai pune şi seu. Dar Învăţu are şi desvăţ. Că Nu e totdauna Paştile. Şi Cui nu-i place să traiască ca gaina la moară? Însă Nevoia îl face sa traiască ca viţelul la oraş! Că Nu e după cum va omul, ci după cum va Domnul. Şi moşului îi plac toate, dar să le roază nu poate. Rău la vale, greu la deal. E anevoie cînd ajungi să cumperi orz de la gîşte. Strînge mişină de cu vreme. Gunoiul de vară e piper de iarnă. Omul înţelept îşi cumpără vara sanie şi iarna car. Şi Leagă sacul pîna e rotund, nu cînd ajunge la fund. Că De unde tot iei şi nu pui, curînd să isprăveşte. Banul e facut rotund, lesne să rostogoleşte. Anevoie să cîştigă şi lesne să cheltuieşte. Iei cîte unul şi dai cu pumnul. Şi Nu rasipi meiul, c-anevoie se adună. Că Soarele şi iar nu poate să le încălzească toate. [171] Ci Cind însetează curtea ta, apa-n drum nu lepăda. Şi Apa limpede pînă nu vei vedea Cea turbure n-o lepăda. Şi Pînă nu vei vedea pe cel bun, nu lepăda pe cel prost. Că Cine o ia prea lată ramîne cu ea necrăpată. Îl găsesc frigurile pungii. Şi apoi Nu e mai grea boala decît pungă goală. Că Omul far' de bani e ca paserea fără aripi: cînd da să zboare, cade jos şi moare. De aceea Nici să te bolnaveşti, nici să aibi trebuinţă de doftor. Că Cine trăieşte nădăjduindu-se moare jinduindu-se. Ruda omului este punga cu banii şi sacul cu malaiul. Satul la flamînd nu crede. Pîna vine cheful bogatului, iese sufletul săracului. În nădejdea tatii, moare mama. Nu e nimic ca sănătatea şi banii. Că Sanatatea face banii şi banii sănătatea. Cînd ai bani, trebuie sa ai şi duşmani. Dar şi Omul fără duşmani nu-i plăteştre pielea nici un ban. Banul muncit nu să prăpădeşte. Omul face banii şi banii pe om. De aceea Strînge bani albi pentru zile negre. Cînd intră paraua în mînă, leaga-o în nou noduri. Să mă iei cînd mă găsesc, [172] Să mă aibi cînd îţi lipsesc. Că Fiece nebun ştie să cîştige bani, dar nu ştie să-i păstreze. Cine nu cruţă paraua, nici de galben nu-i e milă. POVESTEA VORBII Un sultan odată umblînd prin cetate Pe jos cu vizirul în haine schimbate Vizu înaintea-i o para scăpată Ş-o rîdică singur plecîndu-se-ndată. Vizirul această urmare vazîndu-i Şi păzindu-i vreme l-a-ntrebat zicîndu-i: - Mă iartă, stăpîne, pentru îndrăznire, Că îmi stă în cuget o nedomirire: Mi-a fost de mirare ca o para mică, Care şi nimica poate sa se zică, Un sultan ce tine, bogat cu haznale, Să te pleci la dînsa să o iei din cale! Sultanul răspunse: - Acel ce din fire Va lua paraua în despreţuire Din puţin să-nvaţă întru nepăstrare Ca să nu se uite şi la banul mare; Omul care ştie a trăi cu păstru Paraua o are la galben cap-păstru (căpăstru); Ziseşi că paraua nu e lucru mare, Dar cît de greu este, omul cînd n-o are! Paraua e mică, dar loc mare prinde. Ca, cînd îţi lipseşte, pîine nu ţ-o vinde, D-aceea paraua omul cel cuminte Trebui ca pe galben s-o aibă-nainte, Că joc cine-şi bate ş-îi dă cu piciorul, [173] Cu vreme ajunge ca să-i ducă dorul. Eu nu zic că omul cumplit să se facă Şi pînă-ntr-atîta argintul să-i placă, Încît sa ajungi la el să se-nchine Şi să îngrijască numai pentru sine, Ci zic ca la păstru firea să-şi deprinză Şi, cînd dă, să vază banul loc să prinză, Ca sa strîngă, s-aiba atît pentru sine, Cît sa poata face şi altuia bine. De ce pentru sine? Pentru vremuri grele, Pentru niscai boale, pentru-ntîmplări rele, Cînd se cheltuieşte şi cîştig nu este. Pentru neputinţe ş-alte ca aceste; Iar pentru alţi cum? Ca mila să-i fie, Să aibă să scape oameni din robie, Sa-şi dea pentru suflet şi bine a face, Scăpătaţi s-ajute, sărmani să îmbrace, Pe cîţi pradă focul, pe cîţi apa-neacă, Pe cîţi îi las hoţii în stare săracă, Văzînd să nu-i lase-n lacrămi să rămîie, Ci să aibă-n mînă cu ce să-i mîngîie; Îmi aduc aminte despre o poveste, Care ca o pildă pentru păstru este: POVESTEA ÎMPĂRATULUI Au plecat odată cîţiva după milă, Ca să strîngă zestre pentru o copilă, Care prea săraci era şi sirmană Şi să o mărite îşi făcea pomană. Umblînd dar ei asfel prin case a cere La oameni mai nobili şi mai cu avere, Intrară-ntr-o curte unde nemeriră [174] Ocări, ceartă, gura,-n care auziră Că stăpînul casii un banuţ pierduse Şi slugile toate era de el puse, Unii aşternutul scutura din case, Alţii cernea praful care-l măturase, Alţii iar, prin curtea cea mare ca hanul, Ciuruia gunoiul să-i gasească banul. Vazînd ei aceasta, prea mult se mirară, Ş-au zis întru sine că-n zadar intrară, Şi neagră sau albă fără să-i vorbească Detera să plece l-alţi să năzuiască; Dar el cum îi vede că-ndărăpt porniră, Chema să-i întrebe pentru ce veniră. Ei sta-n chibzuire cum să-i pomenescă (Văzîndu-i scumpetea, să nu-i ocarească). Dar el tot zorindu-i i-au spus cam de silă Ca strîng să-nzestreze p-o fată cu milă. El cum îi aude nu-i lăsă să iasă, Îi cheamă îndată cu cinste în casă, Intră-n cercetare, ce-au strîns pîn-acuma, Cît mai trebuieşte să-mplinească suma. Şi, spuindu-i, scoase punga lui îndată Ş-înzestră pe fată cu suma-nsemnată, Zicînd: - Nu vă para lucru de mirare Că fac pentru un ban atîta cătare; De n-aş fi fost asfel cu buna-ngrijire, Să-mi păstrez averea cu nerăsipire, N-aş fi avut astăzi nici chiar pentru mine, Necum s-am prisosuri să fac cuiva bine. Ei plecînd pe poarta, destul să mirară De aşa vedere ciudată şi rară. Deşi unul zise, din minte puţină, Că „scump la tărîţe, ieftin la făină”. [175] DESPRE CUMPLITATE SAU ZGÎRCENIE Omul nu trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, Nici carnea să arză, nici frigarea. Adică: Nici prea econom, nici prea galantom. Că Cine strînge nu mănîncă. Banii strîngătorului în mîna cheltuitorului. Lopata grămădeşte şi sapa risipeşte. Bogaţia rămîne la nebun. Care Nici pe sine nu se procopseşte, nici pe altul nu foloseşte. Nu ştie cum se cîştigă paraua. Pentru că Cine dumică ştie, cine mănîncă nu ştie. Dar şi Dac-o socoti cineva cîte foi intră în plăcintă, niciodată nu mănîncă. Omul cumplit de toţi e clevetit. Şi Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă. Zicîndu-i: frige-linte, Îşi mănîncă de supt tălpi (de supt unghii). [176] Pentru o para îşi pune ştreangul de gît. Pentru bani îşi vinde sufletul. Îi tremură mîna de milostenie (care nu o face). Ar da tămîie lui Dumnezeu şi nu se-ndură să dea parale. Punga-i e mare şi gură n-are. Însă el zice: A cui e punga mai mare? – A cui se vede. Scumpului niciodată să nu-i zici „dă-mi“, ci totdeauna „na“. Zgîrcitul numai stîngă are (care ia),dreapta îi este uscată (care dă). Scumpul cu înşelătorul lesne se-nvoiesc. Îi făgăduieşte marea cu sarea ş-îi dă ce nu curge pe apă. Vulpea în pădure, şi el îi vinde pielea în tîrg. Îl face să umble după potcoave de cai morţi. Ş-a găsit icoană să se închine. Scumpul cumpără stafide şi cere să-i adaoge piper. Pune brînză în strachină şi întinge p-alăturea. Umblă să scoaţă două piei după o oaie. Dar totdeauna Scumpul mai mult păgubeşte şi leneşul mai mult aleargă. POVESTEA VORBII Un ovrei odată în negoţ umblînd Ş-în Constantinopol la marfă mergînd, Mai mult decît toate ce îi trebui, La ceşti şi filgene întîi tîrgui; Ş-într-un zimbil mare după ce i-a pus, [177] Umplîndu-l grămadă cu vîrf pînă sus, Chemă să i-l ducă un hamal la han Şi îi ceru plată de opt lei un ban. Chemînd el pe altul şi mai mult ceru, Or pe cîţi aduse, nici unul nu vru. Văzînd dar ovreiul, stînd se socoti Cu înşelăciune dulap a-nvîrti. Apucă şi zice unui alt hamal: – Voinice, mi-e milă că eşti în ăst hal! Dar de îmi vei duce ăst coş pîn’ la han, Fără să-mi ceri de dus nici un ban, Numai trei cuvinte să te-nvăţ să ştii Ş-îţi ajunge-n viaţă procopsit să fii. Auzind hamalul pe ovrei zicînd C-o să-l procopsească aşa de curînd, Zise întru sine: „O fi, ce ştiu eu! Ai să fac şi-o slujbă în norocul meu.“ Ş-ardicînd îndată zimbilul cel greu, – Ai, ardică-l – zise – pe umărul meu. Se cocoşă, duse pîn’ la un soroc, Şi să odihnească puind la un loc: – Jupîne! – îi zise, ia spune-mi acum. – Hai la han, – răspunse – nu poci aci-n drum. – Spune-ncai o vorbă, – hamalul a zis – Ca să merg gîndind-o pe drumul întins. Deci văzînd ovreiul că în loc şedea Şi pîn’ nu i-o spune să plece nu vrea: – Aşa, – îi răspunse – să-ţi spui una dar Şi o ţine minte, să nu mă-ntrebi iar! „Cine îţi va zice că e mai bine călare decît în căruţă, să ştii să nu crezi.“ Asta este zisă de un înţelept Ş-în adevăr, bravo! a vorbit prea drept. [178] Auzind hamalul iarăşi se sculă Cu zimbilu-n umăr şi drumu-şi urmă. Merse iarăşi, merse pe drum cît putu Şi să odihnească la un loc stătu. – Jupîne! – iar îi zise – una îmi spuseşi Şi de procopseală văz mă umpluseşi Ia îmi spune încă unică măcar, Să merg cu ea-n gură procetind-o iar. Văzînd iar ovreul că nu vrea altfel: – Şi a doua este, – zise către el – „Cine ţ-o zice că e mai bine pe jos decît călare, iarăşi să nu crezi.“ Ţine-o şi asta în minte ca-n scris, Că iar de un mare înţelept s-a zis. Cu aceste vorbe întru al său gînd, Plecă iar hamalul şi ceva mergînd Iar să odihnească puse la pămînt Ş-întrebă să-i spuie şi cellalt cuvînt. Cam cîrmi ovreiul, dar chiar şi nevrînd Trebuia să-i spuie, şi urmă zicînd: – „Şi cine ţ-o zice că e mai bine slugă decît stăpîn, să nu crezi iar niciodată.“ Ai mai auzit tu asfel de cuvînt? Cine l-a zis, bravo! a fost un om sfînt. Văzînd dar hamalul că l-a înşelat, Ardicînd zimbilul iarăşi a plecat Şi mergînd cu dînsul acolo la han, Îl trînti îndată de un bolovan Ş-îi zise: – Jupîne, şi tu chiar să vezi Că-s aci filgene, eu zic să nu crezi. [179] Scumpul cu galantomul sunt doi vrăjmaşi neîmpăcaţi. Şi Bumbăcarul nu să uită cu ochi buni la cîinele alb. Zgîrcitul nici el nu mănîncă, nici pe altul nu va să vază mîncînd. Însă Cine se culcă nemîncat se scoală fără vreme. Stăpînul vinde şi telalul nu se îndură să-l dea. Cîinele osul nu-l roade şi nici pe altul nu lasă să-l roază. Scumpul nu e stăpîn pe banii lui, ci banii îl stăpînesc pe el. Şade dracul cu curul pe banii lui. Tot el la masa altuia, şi la masa lui nimenea. Adică: Orbul de la toţi, şi de la orb nimenea. Caută tot să răpească. Zicînd: Nici lupul flămînd, nici oaia cu doi miei. Va să ia şi lîna şi pielea. Bucatele de la masa altuia sunt mai cu gust. Găina vecinului e mai grasă. Punga altuia e mai mare. În sfîrşit, Mai bine trăieşte un sărac lipit decît un bogat zgîrcit. POVESTEA VORBII A fost un zgîrcit odată, care mereu grămădea, Zi şi noapte totdeauna pe bani dormea şi şedea; Şi de cumplitate multă trăia singur, singurel, Nu ţinea-n casă nici slugă, nici pisică, nici căţel. Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban, [180] Să mănînce şi el bine măcar o dată-ntr-un an, Ci trăia tot caliceşte, mîncări proaste cumpărînd, Privind cu jind cele bune, ca şi un sărac de rînd. Aşa el la o zi mare, cînd la peşte dezlega, Văzînd că fieştecare la pescării alerga, Se duse şi el să vază d-o găsi vrun cosăcel, Să-şi cumpere, să mănînce, ca să se spurce şi el. Ajungînd în pescărie, începu a se plimba, De la un loc pîn’ la altul şi de preţuri întreba. Umblă vro două-trei ceasuri pretutidenea cercînd Şi nu-i venea să-şi cumpere, mai ieftior căutînd. Deci cînd sta în două gînduri, ca să ia or să nu ia, Şi cînd scumpetea cu pofta în el nu se învoia, Vede viind un fin al său, carele dulgher era, Cu banii cîştigaţi din muncă vrînd peşte a-şi cumpăra; Şi fără să zăbovească or să întrebe de preţ, Alese un peşte mare ş-îi trînti banul semeţ. D-acolo trece îndată alăturea l-alt pescar, Alege alt neam de peşte şi îl pune în cîntar. Scumpul privind cu mirare la finul cumpărător, Care îşi tîrgui peşte ca fiece negustor, Cînd plecă ca să se ducă, după dînsul s-a luat, Ş-ajungîndu-l după urmă: – Ce faci, fine? – l-a-ntrebat – Cum văz, ţ-ai cumpărat peşte? – Da, – îi zise – am luat. L-a-ntrebat iar: – Pentru tine, or altui l-ai cumpărat? – Ba pentru mine – el zise – şi pentru casa mea chiar. – Dar ce-o să faci cu atît mult? – scumpul l-a întrebat iar. – O, Doamne, naşule! – zise – pentru mîncare te miri? [181] Pe lîngă copii, nevastă, să găsesc şi musafiri; Şi la o zi ca aceasta mai dai şi la un vecin, Ce nu i-a dat mîna să-şi ia, or şi l-alt sărac strein. Dar dumneata-ţi luaşi peşte, or eşti la alţii poftit? – Ba nu sunt poftit, – îi zise – d-aceea am şi venit; Şi eram şi eu să-mi cumpăr, dar iaraşi am judecat Că cine să mi-l gătească! Şi aşa nici n-am luat. – Ai dar la noi, – finul zise – împreună să serbăm, Deşi nu avem gătire pe un naş să ospătăm: Şi vei avea să vezi astăzi cum trăiesc nişte mojici, Dar ne vei ierta cusurul, ca la nişte fini mai mici. Finul vorbe d-alde aste şi altele îndrugînd Şi cu naşul împreună la casa sa ajungînd, Cu destulă bucurie pe oaspete au priimit, Pînă una-alta fuse şi prînzu-ndată gătit. Aşezîndu-se dar masa şi bucate aducînd, Şezură, o-mprejurară, puind şi plosca în rînd. S-apucară să mănînce, vorbe vesele spuind, Şi cu înzîmbite feţe unii la alţii privind; Plosca încunjura masa de la un la alt mergînd Ş-îndemna să se mîngîie, pe toţi în guri sărutînd; Îi înduplecă îndată pe ea a o asculta, Şi ca să-i facă pe voie începură a cînta: Una în coarda subţire, altul bîzoiul ţinea, Mic şi mare îşi da glasul, la care cum îi venea. Zgîrcitul, care-n tăcere era-nvăţat a mînca, Şi carele cu plăcere la aceşti gura căsca, Prea mult minunata ploscă sărutîndu-l tot des, des, Şi la curaj îndemnîndu-l, fără nici un interes, Îl aduse şi pe dînsul în stare d-o asculta Ş-începu şi el cu toţii împreună a cînta. Ş-într-atît se simţi vesel, ş-într-atît s-a mîngîiat, Încît toată zgîrcenia îndată i s-a muiat; [182] Ş-începu să zică: – Fine, tu văz că ştii să trăieşti, Tu dar voiesc şi pe mine ca să mă chiverniseşti. Toată a mea bogăţie, de la moşi-strămoşi miras, Cîtă o fi, o dau ţie astăzi, chiar din acest ceas. Na cheile, mergi acasă şi în pivniţă intrînd, Vei vedea stînd zece chiupuri tot cu galbeni puşi în rînd. Şi cu desagi, sac or traistă, cu ce ştii şi cu ce poţi, Cară-i aicea la tine pînă deseară pe toţi! Fă tu ce vei vrea cu dînşii, fii şi iconomul meu, Cheltuieşte cum îţi place, nici să-ntrebi, nici să văz eu! Că moşii mei şi părinţii să trăiască n-au ştiut, Nici vrodată în viaţă aşa chef ei n-au făcut, Ci s-au chinuit să strîngă şi să grămădească bani; Cînd au murit, îmi lăsară nouă chiupuri sau borcani, Sfătuindu-mă-n diată ca să urmez lor şi eu, Iar de nu, să mă ajungă blestemul lui Dumnezeu; Adică: din nouă chiupuri zece în rînd să le fac, Ş-am trăit ca vai de mine, mai rău decît un sărac; Umblai pe uscat, pe ape, m-am căznit ca un tiran, Am răbdat foame şi sete, închinîndu-mă la ban; Nu m-am îndurat o dată un sărac să miluiesc, Numai şi numai borcanul să-l umplu, să-l vîrfuiesc; Ăst rău mi s-a făcut fire, nu poci alt să mă prefac, Nu-mi vine să dau paraua, nici mie un prînz să-mi fac. De aceea dar acuma du-te unde te-am trimis, Ia traistă, sac, orce-ţi place, şi fă după cum ţ-am zis. Bietul fin, cu bucurie pe loc desagii luînd, Alergă tot într-un suflet şi în pivniţă intrînd, Cum s-apropie de chiupuri mîinele a-şi împlînta, Auzi un glas dodată d-aiurea a-l spăimînta. [183] Strigîndu-i: – Nu te atinge, teme-te a nu greşi, C-apoi d-aicea zdravăn să ştii că nu vei ieşi. Răspunse el către glasul care îl înfricoşa: – Apoi naşul mă trimise, n-am venit singur aşa. Glasul îi răcni deodată atît de înfricoşat Încît pivniţa şi casa parcă s-au cutremurat, Strigînd: – Ieşi, zic, mă-nţelege, n-aştepta şi alt cuvînt, N-are treabă el aicea, aceşti bani ai lui nu sînt, Ci ai diaconului Badea, el e pe dînşii stăpîn. Bietul om fugi afară speriat, scuipîndu-şi în sîn; Merse la naşul să-i spuie cum s-a-ntîmplat şi ce fel Şi cum că diaconul Badea este stăpîn, iar nu el. Naşul său cum îl aude se necăjeşte pe loc, Plosca-l atîţă mai tare, de să făcu numai foc. Că ea are multe daruri, aci face pe om bun, Şi aci îl întărîtă de-l preface în nebun. Se scoală totdeodată şi răcneşte ca un leu: – Dar cum să poate – el zise – să nu fiu stăpîn p-al meu? Cine e diaconul Badea? Şi ce treabă are el Cu banii mei, pentru care m-am trudit de mititel? Stăi, mă! Să văz acuma dacă eu stăpîn nu sînt! Şi plecă acasă iute, înspulberat ca un vînt, Intră-n pivniţă îndată, se uită, îi dă în gînd Şi spre negoţ o grămadă pive de cireş avînd, Băgă aurul prin ele şi cu alt lemn le-ndopă, Pînă către miezul nopţii l-aceasta se ocupă; Şi pe dinaintea porţii fiind un rîu spumegat Aruncă pivele toate şi a mers de s-a culcat. Ş-asfel el din bogat putred, a sărăcit de s-a stins, Îşi vindecă cumplitatea şi zgîrcenia-i s-a-ntins. Iar pivele, toată noaptea după ce au înotat, [184] S-au oprit într-o vîltoare la marginea unui sat, Unde avea locuinţă un slujbaş bisericesc, Anume diaconul Badea, om cu totul sufletesc. Acesta prea de dimineaţă totdeauna se scula Ş-în marginea acei ape se-nchina şi se spăla. Aşa-n acea dimineaţă ca şi alte dăţi mergînd Şi pivele în vîltoare învîrtindu-se văzînd, Le-au tras cîte una-una, pînă cînd toate le-a scos Şi văzîndu-le-ndopate şi prea grele mai vîrtos, Se apucă cu toporul, despică una pe loc, Şi ca să vază-n ea ce e, şi ca să puie pe foc. Dar cîtă mirare-i fuse, cît s-a bucurat văzînd Acea mulţime de galbeni cu strălucire curgînd! Vă las să judecaţi singuri ce i s-a mai întîmplat Şi din celelalte pive aurul cînd l-a aflat! Decît să vă spui acuma ce fel a-ntrebuinţat Acea avuţie multă şi cu dînsa ce-a lucrat; Cîţi săraci ştia în satu-i, cîte unul i-a chemat Şi prin taină fiecărui a dat şi l-a ajutat; Unuia-i cumpără vacă, altuia-i dărui boi, P-alt scăpă de datorie şi p-alt de alte nevoi; Apoi zidi un han mare, de săraci priimitor, Şi găzduia fără plată pe fiece călător; Încît ducîndu-se vestea prin cei mîngîiaţi în plîns, A putut ca să auză şi zgîrcitul ce i-a strîns Cum că un diaconul Badea, acel nume c-un cuvînt Ce i l-a fost strigat glasul că acei bani ai lui sînt. Care şi plecă îndată ca să se ducă la el, Cu o trăistoară în umăr ş-în mînă c-un toiegel. Din sat în sat cu-ntrebarea şi hrană cerşind mergînd Ş-în sfîrşit la acel diacon cu încetul ajungînd, Ceea ce-l făcu pe dînsul mai tare de se-ncrezu Fu o piuă, ce drept treaptă-n uşa-i care o văzu. Stînd şi lung privind la dînsa şi din cap tot legănînd, A ieşit diaconul Badea şi îl întrebă, zicînd: [185] – Eşti un strein, cum să vede, şi cauţi să-ţi dau sălaş? – Aşa este, – el răspunse – sunt un strein şi drumaş; Dar mă uit la piua asta ş-îmi căiesc capul cel prost, Că cu altele-mpreună ea-n pivniţa mea a fost, Care-ntr-o zi beat pe toate cu galbeni le îndopai Şi gîndind că fac rău altui, tot în rîu le aruncai. După ce zise aceasta, săracul zgîrcit s-a pus Şi cu amăruntul toate cum s-a întîmplat i-a spus. Ascultînd diaconul Badea la povestirea lui tăcut, Deloc a nu-i înţelege vorbele s-a prefăcut, Dar în inima sa foarte mult l-a căit şi l-a plîns Că s-a pedepsit atîta în cumplitate d-a strîns; Şi fiindu-i de el milă, îi răspunse: – Fătul meu! Eu am îndestulă stare, dar mi-e de la Dumnezeu Şi fac pomană cu dînsa, eu dracului nu o dau, Ajut cu economie pe cîţi îi cunosc că n-au; Prin urmare şi tu dară, de te plîngi că sărac eşti, Rămîi în curte la mine, hrana să-ţi agoniseşti; Nu ai să-mi faci nici o treabă, ci de urît, să nu şezi, Să-ngrijeşti de una-alta, de argaţi şi slugi să vezi. Cuvîntul bun şi blîndeţea ăstui diacon cuvios Înduplecă pe zgîrcitul şi priimi bucuros. Rămîind, cum zic, în curtea-i, era ca şi un stăpîn, Fiindcă diaconul Badea era de vîrstă bătrîn; El sta pentru fiecare socotelile să dea, În care cu prisosinţă zgîrcenia-i să vedea; Dreptul de la unul ş-altul tot să rupă îi plăcea, Şi fără să cheltuiască, iar strînsoare îşi făcea. Diaconul Badea văzîndu-l făcînd acestea de rost, S-a-ncrezut fără-ndoială că banii ai lui au fost; Şi gîndindu-se-ntre sine de cugetul ce-l mustra, Că cel ce-l îmbogăţise acum slugă îi era, [186] Socoti să-l depărteze cu oarecare mijloc, Supt ascuns ceva bani dîndu-i să trăiască într-alt loc; Ş-ntr-o zi porunci-n casă să facă cîteva pîini, Însă de făină neagră şi albă, de două mîini; Şi coaca pîinilor albe cu un cuţit despicînd, A băgat pe taină galbeni, cîte-o sumă numărînd; Ş-asfel după ce le coapse şi le scoase din coptor, Îl chemă ca să-l trimiţă la un sat mai depărtşor, Zicîndu-i: – Ia şi înşală calul cel iubit al meu, Cu care din sărăcie m-a ridicat Dumnezeu; Însă cu ale lui toate, deşi nu sunt aşa noi, Dar poate din norocirea-i să-ţi vie banii-napoi; Şi na aste trei pîini albe să le mănînci tu pe drum, Na de prisos ş-una neagră, că nu strică orşicum. El dar cum înşelă calul, după cum i-a poruncit, Şi a plecat să se ducă la satul cel rînduit. Dacă merse o bucată, aproape de un alt sat, S-a rupt chinga, fiind veche, şi şaua-i s-a răsturnat; El zgîrcit fiind din fire, să nu dea din mînă-i ban, A luat o pîine albă ş-o dete unui sătean, Cerînd să-i dea pentru dănsa o chingă veşcoară iar, Care ş-îndată îi dete, bucurîndu-se de dar: De aci-ncălecînd iarăşi şi la drumul său plecînd, I s-a rupt pofilu-ndată, pe o vale coborînd. Cu destulă greutate ajungînd iar la un sat, Să cumpere de la hanuri cu bani nu s-a îndurat Ci luă iar altă pîine din albe care avea Şi unui sătean o dete, un pofil mai vechi să-i dea. De acolo plecînd iarăşi şi mergînd pîn’ la un rîu, I s-a rupt în bucăţele şi putregaiul de frîu; Acum scoase din desagă şi acele două pîini, Una neagră ş-altă albă şi stînd le privea în mîini, Zicînd: „De voi da pe neagra ca să cer un frîu cuiva, [187] Nepreţuind-o atîta, pentru dînsa nu-mi va da, Dar dîndu-i aceasta, alba, ştiu că prinde bucuros.“ Şi mergînd o dete-ndată pentru un frîu ruginos. Sătenii aceia însă pîinile albe luînd Şi de ele fiecare întru sine judecînd, Cel dintîi zise în gîndu-şi: „Ce jimblă, ca cozonac! Cine ştie din ce parte o avu acel sărac! E bună să o mănînce binefăcătorul meu, Că ce folosesc c-o pîine, să stau să o mănînc eu?” Zicînd el aceasta,-ndată pe un căluşel s-a pus Şi la moş diaconul Badea să o dea plocon s-a dus. Al doilea sătean iarăşi, la pîinea albă privind, Zise şi el întru sine, ca şi cel dintîi gîndind, Şi mergînd în grab se duse cu pîinea de căpătat Tot la moş diaconul Badea, carele l-a ajutat. Al treilea asfel iarăşi în gîndu-şi a hotărît Şi lui moş diaconul Badea o duse numaidecît. Care cîte una-una, aceste trei albe pîini, După cum le-a dat, întocmai viindu-i iarăşi în mîini, S-a mirat diaconul Badea, zicînd: „Una gîndeam eu Şi altele împotrivă văz că face Dumnezeu!“ După trei zile zgîrcitul, cînd s-a-ntors din acel sat, Chemîndu-l diaconul Badea pîinile i-a arătat, Spuindu-i cum şi în ce chip sătenii i le-au adus: – Şi iată (despicînd pîinea) galbenii care i-am pus; Aşadar nu-s ai tăi banii ce zici că i-am găsit eu, Ci poţi mărturisi singur că mi-a trimis Dumnezeu. [188] DESPRE CUMPLITATE IARĂŞI Va să dezbrace un sfînt, să îmbrace pe altul. Şi Cu coliva omerlească va morţii să-şi pomenească. Face pomană fără voia lui. POVESTEAVORBII Un ţigan cam pe la munte Vrînd să treacă pe o punte, Din întîmplare îi scapă Căciula din cap în apă, Şi neputînd să se-ntinză Cu iuţeală să o prinză, Se uita la ea cu jale Cum sălta pe rîu la vale, Zicînd: - Du-te dar mai tare, Că tot aveam gînd, îmi pare, Că să dau tatii o cană Ş-o căciulă de pomană. * Aşa facem şi noi poate, De unde nu putem scoate, Zicem vorba cea obştească: Dumnezeu să priimească. [189] De la zgîrcit, Nici dracu nu fură tămîie de la el. Că Tremură după un nap Ca de ochii săi din cap. Şi Săracului în loc si-i dea, Închide ochi a nu-l vedea. Că Punga i-a făcut păiajen la gură. Şi În casa-i piemn nu găseşti, Un şoarece să orbeşti. Şi Rabdă parcă e de fier Ş-îi crapă ochii de ger. Că: Se-nveleşte cu ipîngeaua Şi se scarpină cu surceaua. Însă. Cine-şi ţine hainele nembrăcate Ale lui sunt numai pe jumătate. Că ale zgîrcitului, Cele drepte sunt jumătatea ale dracului, iar cele nedrepte, cu stăpîn cu tot. Şi În casele zgîrcitului nici şoarecii nu să duc, Căci el dacă nu mănîncă, nici ei nimic nu apuc. Ca, Cîinele şade pe fîn. Şi Nici mănîncă, nici va să lase Calul măcar să-l miroase. [190] De aceea Să n-ai îndurare de omul călare cînd vezi că-i atîrnă picioarele la vale. De la bogatul calic Nu poţi apuca nimic. El Se plînge că n-are dinţi Ş-apoi roade la cojiţi. Căci Lupului i-e necaz încă Chiar şi singur ce mănîncă. Dar Porcul tot strînge, se-ngraşe bine, Dar pentru alţii nu pentru sine. Şi Măgarul cară pentru alţii povară. Dar însă Porcul tocma după ce moare Pe toti satură de unsoare. Şi atunci Unii sapă şi plivesc, Altii beau şi chiuiesc. POVESTEAVORBII Picioarele ostenite, Şi mîinile obosite, Stînd, pe pîntece certa, Zicînd: - Tu, pîntece crude, Nu ştii muncă, nu ştii trude, Decît a te desfăta. În lene ş-în trîndăvie, Aştepţi d-a gata să-ţi vie, Noi să-ţi dăm să te hrănim. Tu nu cruţi nici tinereţe, [191] Tiran esti pe bătrîneţe, Nu laşi să ne odihnim. Ziua-ndată cum să face, Începi să nu ne dai pace, Să ceri si mănînci, să bei, Ne mîi pe noroi, pe ploaie, Pe ger, vînt, viscol, nevoaie, Noi să muncim, tu să iei. Dar stăi, d-acum înainte Vom face noi mai cuminte Şi nu-ţi vom mai da mertic, Precum iată şi îţi spunem Că d-azi hotărîre punem Şi de loc nu-şi dăm nimic. La aceste rase,tunse, Pîntecele le răspunse, Sfătuindu-i cu cuvînt, Zicînd: - Fraţi,vă rog cu bine, Nu vă mîniaţi pe mine, Că eu vinovat nu sunt. Voi aşa sunteţi ursite, Chiar de cînd sunteţi croite, De vecinicul ziditor, Şalergaţi pe văi, pe munte, Peste mări să faceţi punte Ş-aripi prin vînt şi prin nor, Să munciti pe rău, pe bine, S-agonisiţi pentru mine, Să-mi daţi să mănînc, să beau; [192] Şi geaba-mi ziceţi aceste, Că iarăşi pentru voi este Aceeace eu vi iau. Pentru că voi făr' de mine Nu veţi putea fi în bine, Eu vă împutemicesc, Făr' de mine aţi fi moarte, N-ar fi cine să vă poarte, Eu pe voi vă cîrmuiesc. Mîinile iar necăjite, Supărate, îndîrjite, Pîntecelui au răspuns: - D-aste vorbe d-ale tale, Gogoşele,trancanale, Suntem sătui de ajuns. Nu-ţi bate capul degeabă, Că nu mai faci cu noi treabă, Ţi-am spus-o dintru-nceput; Că-ţi vorbeşti la interesuri Ş-îţi faci ale tale dresuri, Avem cap de priceput. Noi hotărît îţi mai spunem Că picioarele-n prag punem Şi vorba nu ne schimbăm, Nici un cuvînt nu mai poate Din pepeni a ne mai scoate, Supunere ca să-ţi dăm. Ia-ţi dar praştia şi hamul, Pune-ţi în cumpănă dramul, [193] Şi măsurile îţi ia, Du-te şi tu de muneşte, Cîştigă şi te hrăneşte, Cu vorbe nu-ntîrzia. Nu sta să ne dei povaţă, Că nici cît un fir de aţă, Nu-ţi dăm prin gură să tragi, De tine nu ne mai pasă, Unde o ieşi să iasă, Măcar în tun să ne bagi. Cu asemenea cuvine Şi judecăţi fără minte Pe pîntecele certînd, Îndată îl părăsiră, Şi la treaba lor porniră, De necaz tot ocărînd. Deci asfel dacă umblară Ş-încoaci-încolo mişcară, Fără a-ngrijiri de el, Începură să se moaie, De leşin sa se-ncovoiaie Şi să mişce-ncetinel. Într-acea zi să tîrîră, După cum să hotărîră, Cu vai, cu chin şi abia. A doua zi opintiră Şi iar să mai bizuiră Cu a muri ş-a-nvia. A treia zi cînd văzură Că de loc nu mai putură A umbla şi a mişca, [194] Cunoscură că-s greşite Şi de tot ticăloşite, De nu i se vor pleca. Şi lepădînd acea ură, Cu dragoste începură A-i da iarăşi merticel, Ş-acum de multe ori încă Îi dau mai mult de mănîncă, Pînă cînd dă ei din el; Îl îndeasă, vîrf îi face, Numai că să aibă pace Şi a nu-l mai necăji; Oasele lor parcă-s coapte, Muncind din zi pînă-n noapte, De dînsul a îngriji, Zicînd: “Aşa e cuvîntul, De cînd lumea şi pămîntul, Că omu-n fiece zi Trăieşte cu băutură Şi cu ce bagi în gură, Şi noi dar îl vom păzi.” Mai zice o vorbă încă: Cine strînge nu mănîncă, Grămădeşte pentru alţi, Că dacă mor strîngătorii Şi rămîn risipitorii, Ei ştiu să fie galanţi. Nu grămădi dar, creştine, Că muncind trăieşte bine, [195] Că cu bani n-o să te-ngropi, Nu-ti trebuie să-ţi rămîie Decît numai de tămîie, De trei scînduri şi de popi. Pînă trăieşti fă-ţi pomana, Nu zgîrci mîna-ţi duşmana, Întinde-o la sărac ; Că singur ce dai de sine, Aceea vine cu tine, Nu alţii ceea ce-ţi fac. Pregăteşte-ţi pe plăcere Şi sufletul cum îţi cere Să găseşti unde te duci, Că precum îţi vei aşterne Şi cum îţi vei pune perne; Aşa o să te şi culci. Păzeşte-te şi de rele Ca să nu dai de belele Şi de vreun necaz greu; Legea, pravila cinsteşte, Urmează şi le păzeşte, Că aşa va Dumnezeu. [196] DESPRE LĂCOMIE IARĂŞI ŞI NEMULŢUMIRE Lăcomia de multe ori strică omenia. Că D-aia n-are ursul coadă. Ochii omului sunt din mare, că se bucură tot la mare. Dar ce folos d-o fi Lacom la bogăţie şi sărac la minte. Că Musca pentru puţină dulceaţă îşi răpune viaţa. Şi Şoarecele nu-ncape pe gaură şi ş-a legat ş-o tigvă de coadă. De multe ori, Cine îmbrăţişază multe puţine adună. Căci Doi pepeni într-o mînă nu se pot ţinea. Cu curu-n două luntri nu poţi şedea. Deşi Ochii văd, inima cere, dar e rău cînd n-ai putere Şi Ţ-e drag cu doi peşti în oală şi cu coadele afară. Lacomului cît să-i dai, el nu zice ba. Mînîncă pînă dă din el. De la cinci pîini miezul şi de la nouă colaci coaja. Să închină pîntecelui. Zicînd: Două bătăi strică, dar două mîncări nu strică. [197] Lacomul de puţin nu se mulţămeşte. Dar Cine nu să mulţămeşte de puţin pierde şi cel mult. De aceea Cel nemulţămit trăieşte nefericit. El Nu să mulţămeşte nici în car, nici în căruţă, nici în sanie, nici în teleguţă. De multe ori însă, Vrînd să aibă armăsar, ajunge din cal la măgar. POVESTEA VORBII Unul avînd poftă să meargă la ţară După trebuinţă, într-o zi de vară, Ducîndu-se-ndată la un oarecare, Ceru armăsarul, ştiindu-l că are. Acel îi răspunse: – Frate, rău îmi pare C-a-ţi sluji l-aceasta nu-s acum în stare, Că nici trei minute nu sunt încă bine De cînd l-am dat altui prieten ca tine. El îl rugă iarăşi, zicînd: – Dă-mi dar calul. – E! frate, – răspunse – cînd i-aş spune halul, De milă i-ai plînge şi nu mi l-ai cere, Că stă-n grajd, săracul, numa-n trei picere. El îl rugă iarăşi: – Dă-mi încai măgarul. – Apoi l-am dat – zise – tot cu armăsarul. Cînd zise aceasta, în grajd dobitocul A zbierat îndată, viindu-i sorocul. El auzind zise: – Cum nu e aice? Uită-te, el singur că e în grajd, zice. – Frate! – îi răspunse – n-am cinste la tine Dacă crezi măgarul mai mult decît mine! Tu nu ştii că-n lume e zicala asta, Că „să nu-ţi dai altui calul şi nevasta“. [198] Şi pe lîngă asta mai e o poveste: „Frate or nefrate, brînza pe bani este.“ Aşadar Omul la nevoie miroasă şi ce nu-i e voia. De dorul fragilor, mănîncă frunzele. Sau Înghite la răbdări prăjite. Căci Lucrul strein nu ţine de cald. Că Tocmai cînd îţi pasă, fără dînsul te lasă. Şi Dacă nu ţi se trece vorba, nu-ţi mai răci gura. Că Dacă nu eşti vrednic la o treabă, Nu-ţi bate capul degeabă. Precum zice: Nu-ţi este puterea cît îţi este vrerea. POVESTEA VORBII Un turc, care n-a mai fost Întru nici un fel de post, Ducîndu-se a cerut Un post care i-a plăcut. Cadiul l-a cercetat După jalba ce a dat Şi văzîndu-l tinerel, Neavînd păr alb defel, Cunoscîndu-l şi cam prost, Nevrednic de acel post, Îi zise lui: – Fătul meu! [199] Voia ţ-aş împlini eu, Dar de postul ce-l voieşti Încă foarte tînăr eşti, Ci un altul să-ţi alegi, După ale noastre legi, Iar în acel post poţi fi Barba cînd îţi va albi. Însă prea mult dorind el A-l orîndui-n acel, Cu mintea lui ca de prunc Răspunse marelui turc: – Efendim, sunt ihtiar, Barba-mi este albă, var, Dar drept să-ţi mărturisesc, Eu o cănesc ş-o-nnegresc; Iar de cere acel post Ca să fiu alb cum am fost, Poci fără să zăbovesc Să o spăl şi s-o albesc. Deci dar astfel el minţind (Că o va albi gîndind), Voia dacă ş-a luat, După leacuri a plecat; Ş-ncoaci-ncolo umblînd, Pe unii-alţii-ntrebînd, Cîţi îl auzea rîdea Şi că e nebun credea. Dar el seamă nu băga, Vrea să se facă aga. Şi umblînd din uşi în uşi, Întreba babe, mătuşi, Cu făgăduieli de bani, Să-l facă de mai mulţi ani. [200] Şi abia cînd obosi O şarlatană găsi; Care i-a făgăduit Că-l va albi negreşit, Numa-ntîi să-i puie ei În mîini cinci sute de lei Şi îl va face degrab Ca colilia de alb. El auzind, bucuros Puse banii-ndată jos Şi spre a o mulţămi, Încă o mai dărui. Mătuşa banii luînd Îl opri aci, zicînd: – Şezi pînă să tîrguiesc Acele ce îmi lipsesc. Şi mergînd în acel ceas, Îi aduse într-un vas O apă ce a vrut ea, Numai banii ca să-i ia. Ş-începu a-l învăţa Cum a o-ntrebuinţa, Zicînd: – Iacă! (vai de el!) Şi să faci într-acest fel: Acasă acum mergînd Şi asta apă luînd, Să torni într-un vas din ea Ş-începi barba a-ţi muia, Frumos de jur împrejur, Să nu rămîie cusur, Şi în trei zile de rînd, Tot aşa cum zic făcînd, O să te vezi cum albeşti, Tocma după cum doreşti. [201] Aşadar el ascultînd Şi la casa sa mergînd, Cu acea apă a dat, După cum l-a învăţat, Ş-în loc barba a-i albi, Începu a năpîrli, Încît într-un sfert de ceas A rămas ca de brici ras, Ş-atunci cunoscu c-a fost Nevrednic de acel post. Prin urmare, Cămila vrînd să dobîndească coarne ş-a pierdut şi urechile. Omul nemulţumit fuge de bine şi dă peste mărăcine. Sare din lac în puţ. Şi Ajunge de la moară la rîşniţă. [202] DESPRE LAUDE Vede binişor în pungă, Are ochii ce să-ţi ungă. Că A dat cu mîinile-n foc. Şi E gros la ceafă, are de ros. Are cheag la inimă (chimirul). Şi E ca un stup neretezat. Şi Trăieşte din seul său. Are de moară, nu-i e frică să moară. Dar La părul lăudat, cu sacul mare să nu te duci. Cînd eşti poftit la vro masă, pleacă sătul de acasă. Dar Nepoftitul scaun n-are Şi Găina care cîntă seara dimineaţa n-are ouă. Lauda de sine pute. Că Cine se laudă singur se ocărăşte pe sine. Ci Lumea să te laude, cîinii lasă să te latre. Vorba ăluia: Pe mine cîţi cîini m-a lătrat, toţi au turbat. [203] Însă, Cine are vecini răi se laudă singur. Sunt Ia-l după mine că-l omor. Şi Laudă-te, gură, că pumnii cură. Cum se lăuda, Cînd eram la mama şi eu ştiam să cos, că mama împungea şi eu trăgeam acul. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. POVESTEA VORBII Mergînd la bîlci un ţigan Să-ntîlni cu un ţăran Şi stînd se rugă de el, Zicîndu-i: – Măi romînel! Tot mergi la ăl bîlci în deal, De ce nu-mi lauzi ăst cal? Fă-l tînăr, fă-l mînzuleţ, Ca să-l poci vinde cu preţ; Fă-mi ăst bine, romînel, Că ţ-oi drege vrun ciurel, Or ţ-oi pune vrun potlog Laudă-l, aşa mă rog! Ţăranul fiind iar un D-ăi de palavre cam bun Ş-altă treabă neavînd, Cu ţiganu-n bîlci mergînd, Stătu cu el în obor, Să-i fie lăudător. Şi zăbovind ei cîtvaşi, Iacă vine ş-un geambaş, [204] Care era iar ţigan, Geambaş fără nici un ban. Privi calul colea, ici, Îi dă de încerc un bici, Şi la dinţi dacă-l cătă: – Ce îmi ceri – îl întrebă – P-astă mîrţoagă de cal, Ca să-l arunc după mal? Romînul ce aci sta Şi la dînsul asculta: – Ce! jupîne, – zise el – Nu te uita că-i astfel, Uite, zboară ca un zmeu, N-am bani, că l-aş lua eu; Întrece pe armăsarul, N-are ce-i face ogarul. Să-ţi spui drept, păcat că-l vinde, Dar nici cu dînsul nu-l prinde, Că nu îi ştie merchezul Şi să-i pipăie lui miezul; El e stăpîn, cum vezi bine, Şi nu îl ştie ca mine; Mergi cu el la vînătoare Şi uite, îţi fac prinsoare, Iepurele-n pîrlitură, Dai cu el prin arătură Şi în fuga lui a mare Îl prinzi cu mîna călare. Ţiganul ce l-a adus Şi să-l laude l-a pus, Cum căsca gura la el Şi îl auzi asfel, Zise: – Zău! uite aici, [205] D-ar fi calul meu cum zici, Că e armăsar şi mînz, Pre legea mea, nu-l mai vînz. Dar geambaşul, neaoş hoţ, Deprins la aşa negoţ; – Stăi – zise – să-l încerc eu, Să-mi dau şi cuvîntul meu. Şi cum l-a încălecat, Drept la Giurgiu a plecat. Ei au rămas aşteptînd, Cine ştie pînă cînd (Lăudărosul rîzînd Şi vînzătorul plîngînd). Şi săracul păgubaş Tot căutînd pe geambaş, Îl găsi după un an În cîrciuma unui han; Şi ducîndu-l în obezi La ispravnic, cu dovezi Pentru calul cel furat, Ispravnicul l-a-ntrbat: – Ce eşti, ţigane? – Geambaş. – Dar calul cum îl furaşi? – Să mă bată Dumnezeu D-oi fi furat calul eu, Calul, zău, e vinovat, El pe mine m-a furat. – Auzi, auzi, cal mişel! Cum te-a putut fura el? – Coconaşule! să-ţi spui, Eu vrînd pe el să mă pui, Să fac împrejur un cerc, Să văz cum e, să-l încerc, [206] El, cum l-am încălecat, Spre Giurgiu a apucat; Şi fugi! fugi! pogoară, urci! Ca să mă vînză la turci; Cînd la Giurgiu ne-am văzut, El turceşte n-a ştiut, Ci cît ştiam eu niţel, Ceat-pat, l-am vîndut pe el. – Dar banii ce i-ai făcut, Dacă zici că l-ai vîndut? – Mă temui de niscai hoţi Ş-îi băui pe loc pe toţi. [207] DESPRE ÎMPRUMUTARE ŞI PLATA Cine bate la poarta altuia, o să bată şi altul la poarta lui. Şi Cine cumpără în dator plăteşte de două ori. Deşi unii zic: Scrie pe lumînare pentru neuitare. Sau Scrie pe gheaţă pînă dimineaţă. Ş-apoi În loc de plată, spatele-ţi arată. Ai carte? ai parte; n-ai carte? n-ai parte. Nici usturoi n-am mîncat, nici gura-mi pute la c... Sau: Nici n-am mîncat miere, nici la inimă am durere. Că Dai, n-ai. Şi Lesne e a da ş-anevoie a lua. Că, Cînd îi dai, îi fată iapa, şi cînd îi ceri, îi moare mînzul. Şi Tu umbli după el cu mila Şi el după tine cu pila. Şi Fă bine, să găseşti rău. [208] Povestea ăluia: Ai dat un cazan mare ş-ai luat o căldare. Sau: Dedeşi şi luaşi, din secure toporaş. Însă O dată vede naşul buricul finului. De aceea: Decît să-ţi dau şi să ne sfădim, Mai bine tot prieteni să fim. Că De frate îmi eşti frate, dar brînza e pe bani. Că S-a băgat brînza-n putină. Şi A-nţercat Murgana S-a isprăvit de moară. Am văzut în tîrg de vînzare. Că Milă mi-e şi de tine, dar de mine mi să rupe inima. Cămaşa e mai aproape de piele. Că Pe altul cine plînge ochii lui îşi scurge. Şi Cîinele îmbătrîneşte de drum, iar nebunul de grija altora. Cum zice un proverb turcesc : Eu dator şi tu grije duci ? Adică: Arde lumînarea noastră Pentru socoteala voastră. Ci Cu rudele să mănînci, să bei, Daraveră să nu aibi cu ei. [209] Că Împrumuţi pentru dobîndă şi pierzi capetele Adică: Pentru un cui pierzi potcoava. E mai bine cînd Iei c-o mînă şi dai cu alta. Iar Cine n-are cal să urce pe jos la deal. Şi Dacă n-ai treabă, fă-te martor, iar dacă ai bani, fă-te chezaş. Dar însă Datoria nu moare niciodată. Că Te împrumuţi nuiele, gardul să prăpădeşte, datoria nu putrezeşte. Şi O ceri rasă ş-afînată, O dai cu vîrf ş-îndesată. Tăgîrţă ruptă de-mprumută, şi cere la soroc să-i dai sac nou în loc. Zicînd: Cum era, bună, rea, îmi făceam treaba cu ea. Şi Sacul finului e tot nou. POVESTEAVORBII Unul se împrumutase de la finul său un sac Rupt, prăpădit, plin de petici, ca al unuia sărac. După ce-şi isprăvi treaba, înapoi nu i l-a dat, Ci, ca pe o treanţă veche, într-un colţ l-a aruncat. După cea trecut vreme, finul său la el mergînd A cerut că să-i dea sacul, cam cu ruşine zicînd: [210] - Naşule, nu cumva mai ţii acea ruptură de sac, Că uneori şi cu dînsul cîte o trebşoară fac? Naşul, care nu-ngrijise de un asfel de sac rău, Căutînd şi negăsindu-l, zise către finul său: - E-ei! fine, cine ştie unde o fi aruncat! Că pînă mai deunăzi îl vedeam colea supt pat. Finul pe loc schimbă vorba, zicînd: -Ce fel? Ei, sărac! S-a pierdut! Şi era, uite, o bunătate de sac! De aceea dar, Cine are barbă să-şi cumpere şi pieptene. Căci De la un rău platnic, şi cu cenuşa după vatră sau un sac de paie să te mulţumeşti. [211] DESPRE CEI CE PLÎNG DE COPII Decît să fii bogat (de copii) şi să n-ai ce mînca, mai bine să fii sărac şi să aibi bani mulţi. Sau Să fii cît de sărac, numai să ai bani mulţi. De copii, de barbă şi de coate goale să nu te plîngi niciodată. Decît să zici „vai de noi!“, mai bine „vai de mine“” Decît orb şi călare, mai bine şchiop şi pe jos. Chelului ce-i lipseşte? Tichie de mărgăritar. Zamfirica toate le avea, numai ţopi îi lipsea. De copii case sparte nu s-au văzut. Dar Creşte pui de şarpe, să te muşte. POVESTEA VORBII Un bătrîn odinioară sfîrşitul său cunoscînd Şi văzînd că o să moară, bani, avere nelăsînd, Chemă să vie la sine pe fiul săl cel iubit Şi cu cuvinte puţine în asfel l-a sfătuit; – Fătul meu, eu mor acuma şi alt nimica nu-ţi las, Decît trei cuvinte numa în cel mai din urmă ceas. Care ca p-o bogăţie să ţi le păstrezi de mic, Să le aibi la bărbăţie, aceste ce ţi le zic: [212] P-al tău stăpîn sau mai-mare cu dreptate să-l slujeşti, Dar bani sau vro-mprumutare să nu-i dai, să te păzeşti. Pe nevasta ta-n viaţă din inimă s-o iubeşti, Dar nici cît un fir de aţă taina-ţi să nu-i dezveleşti. Pe copiii tăi fireşte o să-i iubeşti d-or trăi, Dar fiu de suflet nu creşte, că-n urmă te vei căi. Aste ale lui cuvinte ca o diată fiind, Le ţinu fiul său minte, ce-nchipuiesc neştiind. Omul însă din natură este făcut curios, Cît să-i dai învăţătură, îi este făr’ de folos; Căci el pînă nu încearcă orşice va auzi, Neted lui nu-i vine parcă odihnit a le păzi. Să-i spui c-o să pătimească, să-i spui că se va jertfi, El va să le pipăiască, să vază, aşa vor fi? De aceea dar ferice de cel ce va priimi Ceea ce lui i se zice pînă a nu pătimi! Aşa ş-acest prin urmare lîngă un stăpîn fiind Şi cu buna sa purtare mai multă vreme slujind, Crescu, veni-n bărbăţie, fu cuminte, bani făcu, Se-nsură, luă soţie o fată care-i plăcu. Se iubea cu osebire, unul p-alt se mîngîia Ş-în cea mai mare unire în viaţa lor trăia; Îi venea în multe rînduri să-i spuie cîte ceva, Dar se oprea, stînd pe gînduri să nu greşească cumva. Într-aceste vine vreme, fără el a cugeta, Ca stăpînul său să-l cheme să-i cear-a-l împrumuta, Zicînd că-i trebui acuma o mie de lei să-i-dea, Ca să împlinească suma pentru graba ce-o avea; Şi că, de la oareunde nişte bani cum i-o veni, Îndată îi va răspunde, fără a mai pomeni. El îşi iubea pe stăpînul, cum şi pe loc a gîndit Cum că tatăl său bătrînul să nu dea l-a sfătuit; După socoti iar în sine că poate n-o fi nimic: [213] Ia să-i dau eu lui mai bine, că bătrînii multe zic. După ce-i dă, stă, se uită să-i răspunză banii daţi, Stăpînul său iarăşi uită că bani are-mprumutaţi. Dacă vede că tăcere de banii lui s-a făcut, Merge într-o zi ş-îi cere să-i dea acel împrumut. Stăpînul său auzindu-l bani împrumutaţi cerînd, Îl ocărî izgonindu-l cu înjurături, zicînd: – Ce bani sunt dator eu ţie? Om viclean şi prefăcut! D-unde ai tu bogăţie să-mi dai mie împrumut? Nu-mi eşti tu, tu, slugă mie de atîţia ani trecuţi? Eu îţi dau ţie simbrie, ş-apoi tu să mă-mprumuţi? – Ţ-am dat, săracul de mine! dar să vede c-ai uitat, Ia adu-ţi aminte bine şi nu intra în păcat. – Auzi! auzi! vicleşuguri! să nu ştiu eu ce lucrez! Ia vezi cu ce meşteşuguri va să mă facă să crez! Ieşi afară de mă lasă, nu mă face să turbez, Şi să nu-mi mai calci în casă, că mă pui de te pisez. Eşti un hoţ, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult, Nu eşti vrednic d-a mea pîine, fugi, piei dintr-acest minut! Ieşi bietul om îndată, necăjit şi amărît, Să nu sară să-l şi bată, că destul l-a ocărît; Pe drum zicînd întru sine: „Iacă una s-a-mplinit Din cele trei ce pe mine tatăl meu m-a sfătuit“”. Trecînd ceva dup-aceasta şi copiii lui murind, Luă un sărman nevasta, să-l crească c-al ei dorind; Vrînd şi el ca să nu plîngă pentru care i-a născut, Nu vru voia să-i înfrîngă, o lăsă şi l-a crescut. După ce făcu aceasta, cugetul tot îl muncea: „Acest copil şi nevasta ce mi-o face? – el zicea – Nu o fi degeabă zisul şi sfatul cel părintesc, Voi însă-n grab să-mi văz visul, ş-apoi să mă odihnesc.“ Aşa-ntr-asta cugetare fură el un copilaş [214] D-ai stăpînului, pe care îl duce în alt oraş; Apoi după ce îl lasă, o cămăşuţ-a lui ia, O sîngerează ş-acasă se-ntoarce în grab cu ea, Zicînd: – Dragă nevestică! o taină să-ţi spui aş vrea, Dar mult mă sfiesc de frică că n-o vei putea ţinea. Răspunse ea: – Vai de mine! De asfel mă socoteşti? Aşa cinste am la tine? Ş-într-atîta te fereşti? – Mă iartă dar, – el îi zise – tu ştii că stăpînul meu Cînd i-a trebuit, trimise de l-am împrumutat eu, Şi în loc să mi-i plătească m-a-njurat, m-a necinstit, Ca p-o albie porcească m-a făcut şi m-a gonit; D-acel necaz şi eu dară sîmbetele i-am păstrat Şi tocmai în astă-seară cum am vrut mi-am răzbunat; Că-ntîlnind cu întîmplare pe al său copil urît, Îl momii ş-în depărtare ducîndu-l l-am omorît; Numai astă cămăşuţă avînd pe el, o luai, Ca să prinz vro părăluţă, cu dînsa nu-l îngropai. Dar să taci, dragă nevastă, să nu îţi iasă cuvînt, C-apoi ait! din lumea astă, cum vei spune, pierdut sînt. Nevasta-ncepu să zică: – Vai! cum poci eu să crîcnesc? Nu vezi că tremur de frică numai unde mă gîndesc? Ba să tăcem, zău, ca zidul, că nu-i lucru să-l vorbim. De să va afla ucidul, cu toţii ne prăpădim. Lăsîndu-o dar bărbatul în făgăduială ei, Aştepta să vază sfatul de va avea vrun temei. Stăpînul său prin tot locul copilul îşi căuta, Mumă-sa-l jelea cu focul ş-îndestul se vaieta. Într-aceste ucigaşul, ca să zic acum asfel, Ce omorî copilaşul, cum a spus nevestii el, Nu ştiu pentru ce pricină cu nevasta s-a certat Şi la acea a ei vină cîteva palme i-a dat. Ea pe loc ieşind afară inima-n gură îşi ia, [215] Şi ţipă, răcneşte, zbiară, aolio şi vai de ea! – Săriţi, mă junge bărbatul, hoţul, tîlharul de crîng. Cum omorî şi băiatul stăpînilor săi, ce-l plîng. Oamenii, cum auziră, au alergat de l-a spus Şi îndată străji veniră de îl duseră pe sus. Ducîndu-l la judecată, după cum a fost pîrît, Fără prelungire-ndată la moarte fu hotărît. Care văzînd vinovatul se rug-a-l îngădui Ca diata sau legatul pe scurt a îşi rîndui; Ş-începu-n vileag să zică: – Eu am treizeci mii de lei, Dragii mele nevestică îi las zece mii din ei; Cinci mii lei las la băiatul ce-l crescui neavînd prunci Şi ceilalţi îi las la gîdea ce m-o agăţa de furci. Auzind băiatul suma ce gîdii o hotăra, Uită mila, ca şi muma, şi sări a-l spînzura; Îi aruncă ştreangu-ndată, zicînd: – Gîde mă fac eu, Am drept l-această diată, ca la a tătălui meu. Deci după ce-n pază mare pe vinovatul l-au dus, La locul cel de pierzare şi îl înălţară-n sus, Şi cînd tocmai se suise gîdea cu ştreangul de gît, Atunci gura îşi deschise cel de moarte hotîrît Ş-începu o cuvîntare în auzul tuturor, Pe care o striga tare în chipul cel următor: – Staţi, creştini, nu mă răpuneţi ş-ascultaţi al meu cuvînt, L-altă pedeapsă mă puneţi, c-atît vinovat nu sînt. Dau stăpînului meu veste ş-îl rog să-mi fie milos, Că copilul mort nu este, ci e viu şi sănătos; El este în depărtare dat de mine-n pansion Ş-în prea bună căutare se află ca un cocon. Decît asta a mea faptă numai cercare a fost, Pentru povaţă-nţeleaptă tătălui meu celui prost, Care mi-a zis să ţiu minte sfatul său cel părintesc, Şi aceste trei cuvinte cît trăiesc să le păzesc, [216] Adică: „P-al mai-mare sau stăpîn nu-mprumuta, Taina îţi păzeşte tare de către nevasta ta Şi să nu iei în viaţă copii de suflet să creşti, Păzeşte a mea povaţă, de vei să nu te căieşti.“ Dar eu nu m-am putut teme c-oi pătimi vreun rău, Ci le-ncercai după vreme, ca un prost şi nătărău! Mi-a zis tatăl meu, bătrînul, şi eu nu l-am ascultat, Împrumutai pe stăpînul şi ură mi-am cîştigat. Spusei în urma nevestii o taină ce o făcui, Şi după pîra acestii iată viaţa îmi răpui. Crescui copil, uite-l, gîde! el îmi e spînzurător, Lumea plînge şi el rîde, că îl las moştenitor. [217] DESPRE FĂGĂDUIELI ŞI DARURI Ce e în mînă nu e minciună. Decît o mie de vrăbii pe gard mai bine una-n mînă. Decît la anul un bou, mai bine azi un oau. Că La anul, or armăsarul, or samarul. Decît doi „ţ-oi da“, mai bine un „na“. Tragi nădejde ca spînul de barbă. Cum a zis o fată: Pînă nu m-oi vedea cununată, nu mă ţiu că sunt măritată. Că Eu de făgăduieli am o ladă îndesată cu genuchele. E o vorbă: Caprelor, mugurul ala voi o să-l mîncaţi. Şi Trăieşte, murgule, la Paşti iarbă verde să paşti. Decît în faţa ariei, mai bine în capul locului. Că Făgăduiala dată e datorie curată. De aceea Nu făgădui ce nu poţi împlini. Că Pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul. Să nu fie vorba aia: Un înţelept făgăduieşte şi un nebun trage nădejde. [218] Că Un nebun aruncă o piatră în gîrlă şi o mie înţelepţi nu pot să o scoaţă. Numai miere zicînd, gura nu se îndulceşte. Vorba asta e de cînd cu moşii putrezi. Dar la dar merge şi cinstea împrumut. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Însă Măgarul de dar nu se caută pe dinţi. Iar Darul nemulţămitului se ia. POVESTEA VORBII Spun că un sultan odată, care des tiptil umbla, Ieşind la marginea mării, spre a se mai preumbla, A văzut aci pe unul şezînd şi peşte undind, Şi de curiozitate aproape de el viind, Începu să-şi facă vorbă şi ceva a-l întreba, Zicînd: – Prietene, prins-ai vreun peştişor, au ba? Răspunse el: – „Slabă viaţă, tîrţa-pîrţa, mai nimic“ Vro cîteva fîţişoare, după proverbul ce zic: „Oaspătul nu mănîncă ce gîndeşte, ci mănîncă ce găseşte.“ Şi „Cine n-are frumos pupă şi mucos.“ „De pofta fragilor mănîncă frunzele.“ „Mănîncă gheorghinele şi îngînă măslinele.“ Văzîndu-l sultanul golan şi cu curaj răspunzînd, Îi plăcu să mai vorbească şi îl întreabă, zicînd: [219] SULTANUL De unde eşti? PESCARUL De unde mi-e nevasta. SULTANUL Din ce ţară? Care ţ-e patria? PESCARUL „Patria omului este acolo unde-i e bine.“ SULTANUL Ai copii? PESCARUL „Unul în poale şi altul în foale.“ SULTANUL Ai vro stare? PESCARUL Proverbul îmi e dovadă: „Ce e pe mine ş-în ladă.“ SULTANUL De ce eşti sărac? [220] PESCARUL „Sunt sărac pentru că nu sunt bogat.“ SULTANUL Cum trăieşti? PESCARUL „Te uită în faţă şi mă-ntreabă de viaţă.“ SULTANUL Eşti nenorocit? PESCARUL „Norocul se ţine după mine ca pulberea după cîine.” SULTANUL Mai ai acasă vreun ajutor? PESCARUL „Numai eu sunt topor de oase.“ SULTANUL Sărac eşti de fel, ori scăpătat? PESCARUL „Dacă tatăl meu a fost domn şi eu nu sunt om, ce folos?“ [221] SULTANUL Te văz scăpătat şi nu te plîngi. PESCARUL „Cine cade de sine nu plînge.“ „Omul singur ceea ce-şi face, niminea nu i-l poate desface.“ SULTANUL „Copilul pînă nu plînge, muma ţîţă nu-i dă.“ PESCARUL „Pînă vine cheful bogatului, iese sufletul săracului.“ Că „Sătul la flămînd nu crede.“ Atuncea zîmbind sultanul şi haz de dînsul făcînd, Scoase din sîn portofeiul şi scriind i-a dat, zicînd: – Na acest bilet şi dute la vizirul mai curînd, – Ca să-ţi dea lei una mie şi nu sta, vreme pierzînd. Luînd pescarul biletul, atunce el a văzut Că a vorbit cu sultanul şi nu l-a fost cunoscut. Sărmanul de bucurie rămîind în loc uimit Tîrziu ş-a adus aminte că nici nu i-a mulţămit. Deci alergă într-un suflet, inima în el săltînd, Numaidecît la vizirul a ajuns nepricepînd; Intră, îi dete biletul şi vizirul îl citi, Şi numărînd lei cinci sute că să ş-îi ia îl pofti. Că „Cine împarte parte-şi face.“ Şi „Din gura lupului anevoie scoţi întreg.“ [222] Văzînd că nu-i dă pe toţi îi zise: – Apoi ce fel? Nu scrie să-mi dai o mie?De ce-mi dai mai puţintel? Vizirul cu necaz zise: – Şi ce, nu te mulţămeşti? I-ai dat cu împrumutare şi nu vei să-i priimeşti? Şi porunci să-l împingă pe uşă cum a venit, Zicînd: – Nu-ţi dau nici pe ăşti, dacă nu te-ai mulţămit. Şi cu cîtă bucurie cînd venea a alergat, Cu atîta întristare la casa lui a plecat. Întîi îi părea că zboară şi de pămînt n-atingea, Ş-acum parcă-l încărcase cu plumb, aşa-ncet mergea; Se ducea şi drumul parcă tot mereu i se lungea, Ca cînd cineva din spate-i să atîrna ş-îl trăgea. Dacă ajunse acasă, se trînzi, şezu oftînd, Şi nevestii sale spuse toată-ntîmplarea de rînd. Ea cum auzi îndată asupra-i s-a necăjit Ş-începu să-l ocărască, la gură cum i-a venit, Zicînd: – O, om făr’ de minte! o, om ticălos şi prost! Cum lăsaşi darul din mînă, măcar oricît să fi fost! Nu vezi că n-ai cinci parale, la copii pîine să iei, Şi n-ai avut mulţămire că-ţi da cinci sute de lei? – Nevastă! lasă-mă, – zise – mi-ajunge necazul meu, – De-mi va ajuta norocul, acei bani tot îi iau eu. NEVASTA „Departe griva (nume de cîine) de iepure.“ „A zburat o dată de la mînă, s-a dus.“ „Tragi nădejde ca spînul de barbă.“ „Săracul de ce e sărac? că n-are minte în cap.“ PESCARUL Nevastă! „Taci, să tac.“ „La cuptorul cald puţine lemne trebuiesc, [223] “ Nu aţîţa foc peste foc. Că „Îmi ajunge mie necazul care îl am.“ „Nu-mi tot îndruga la verzi şi uscate.“ „Ce tot tai dracului bureţi?” „Hor, hor, hor, pentr-o coadă de topor,“ „Joacă ursul la cumătru, vezi să nu vie şi la noi,“ „Vezi-ţi de furcă şi de cîlţi.“ „Nu-mi aprinde paie în cap.“ Că „Omul zice şi isprăveşte.“ Iar nu „Toată ziua clanţa-clanţa din gură.“ „Ce am avut şi ce am pierdut?“ „Din vînt a venit, în vînt s-a dus.“ Cu toate aceste „Am nădejde la Dumnezeu.“ „Dumnezeu nu lasă pe om“ „După întristare vine bucurie.“ „După ploaie trebuie să răsară soare.“ „Necazul e de la dracu.“ Pescarul d-alde aceste după ce multe a spus A doua zi dimineaţă iar să undească s-a dus. Deci cînd trecu vreme multă şi cînd toate s-a uitat, Iată iar tiptil sultanul a ieşit la preumblat, Care văzînd pe pescarul şi zicîndu-i „merhaba!“ Iarăşi ca şi mai-nainte începu a-l întreba: SULTANUL Ai prins, prietene, ceva? [224] PESCARUL „Pe cîţi i-am prins, nu îi am, pe cîţi nu i-am prins, îi am.” (El vorbea de păduchi.) SULTANUL Ce ai zis? PESCARUL „Pentru o babă surdă, popa nu toacă de două ori.“ SULTANUL Scump eşti la vorbă. PESCARUL „Vorba puţină şi mîncarea puţină niciodată nu strică pe om.“ Că „De multe ori tăcerea e mai bună decît răspunsul.“ SULT ANUL Socoteam că-i fi murit. PESCARUL „Banul roşu nu se pierde lesne.“ Şi „Cîinele de stîrvuri nu moare.“ SULTANUL Mă cunoşti? [225] PESCARUL „Nu e numai un cîine scurt de coadă.“ SULTANUL Aşa vorbeşti la un om de treabă? PESCARUL „Gura mai lesne vorbeşte adevărul decît minciuna.“ „Numai cu un găinaţ de cioară marea nu se spurcă.“ SULTANUL Nu ţii minte că am mai vorbit amîndoi? PESCARUL „Ochii ce nu văd se uită.“ SULTANUL Nu-mi dăruieşti un peşte? PESCARUL „Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are.“ Însă „Ceri la văduvă bărbat şi ea îi duce dorul.“ „Degeaba n-a dat nici mama tatii.“ SULTANUL Să ţi-l duc acasă. [226] PESCARUL „Nu dai eu izmene pe călător.“ „Nu-mi spune la palavre de aste.“ „La grădinar crăstăveţi să nu vinzi, că inima lui e acră de ei.“ „Tu unde aduni surcele, eu am tăiat nuiele.“ SULTANUL Mă faci duşman. PESCARUL „Ce mai jaf în ciuperci.“ Ce? „O să-mi iei boii, să mă laşi cu caru-n drum?“ „Ştiu că n-o să beau bragă cu tine.“ Şi „N-o să cînte cocoşul meu pe gardul tău.“ SULTANUL Poate să mori din mînă unui duşman. PESCARUL „O dată o să mor, n-o să mor de două ori.“ „Şi d-oi muri, nu o să dea cu tunul pentru mine.“ SULTANUL Nu-ţi place să trăieşti? PESCARUL „Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi.“ „Mîngîierea săracului e moartea.“ [227] SULTANUL „Omul cît de rău să trăiască, tot nu se îndură să moară.“ „Se hîrşieşte cu necazurile.“ Şi „Se învaţă ca viermele în hrean.“ PESCARUL „La oraşul ce se vede, călăuză nu trebuie.“ „Mi-am văzut visul cu ochii.“ „Mi-a trecut făina prin traistă.“ „Ce-a fost verde s-a uscat, ce-a-nflorit s-a scuturat.“ „De acum înainte nu o să mai fac boi bălţaţi.“ „Tot alba (căluşa) în doi bani,“ „Tot două oale-mi fierb, una seacă ş-altă goală.“ „Destul am fost topor de oase.“ SULTANUL Vrei să te dăruiesc cu ceva? PESCARUL „Întrebi pe bolnav: vrei să-ţi dau pernă?“ „Numai bolnavii se întreabă.“ Dar „E rău cînd aştepţi de la mîna altuia.“ Că „Bogatul mai tare se plînge decît săracul.“ „Pînă a geme boii, scîrţîie carul.“ SULTANUL „Numai un cerşetor de ar fi, toţi cu zahar l-ar hrăni.“ [228] În sfîrşit, văzînd sultanul că nu-l cunoaşte defel, Scrise un bilet şi iarăşi dîndu-l a zis către el: – Na această hîrtiuţă, mergi la vizirul cu ea Şi de la dînsul acuma lei tocmai două mii ia. Săracul pescar atuncea pe sultanul cunoscînd Căzu, sărută pămîntul, multe mulţămiri zicînd. Sultanul însă cu vorbe d-aste era-ndestulat Şi nici stătu să-l auză, ci îndată a plecat. Deci plecă iarăşi pescarul, biletu-n mînă ţiind, Făcînd în capul său planuri şi întru sine vorbind: „Acum pe toţi banii iarăşi nedîndu-i de voi vedea, O să-ncep cu rugăciune să-l înduplec să mi-i dea, C-atunci i-am cerut cu zorul şi d-aia s-a supărat.“ Şi gîndind la d-alde aste, a şi ajuns la palat. Dînd vizirului biletul, el tăie iarăşi din ei Ş-îi numără înainte numai o mie de lei. El văzînd că îi opreşte jumătatea banii iar, Începu ca să se roage să-i mai dea ceva măcar: Să-i facă Dumnezeu parte de orce să va ruga, Să-i dea sănătate, zile şi altele îndruga. Vizirul, vorbe d-aceste nevrînd nici a auzi, L-a dat pe bete afară ca ş-în ceealaltă zi, Zicînd: – Pe sărac d-aceea nu-ţi vine să-l miluieşti, Să-l scoţi din noroi afară, ci încă să-l îmbrînceşti; Îi dai lui banii cu pumnul şi nu poţi să-l mulţămeşti, Din pepenii tăi te scoate, de îţi vine să plesneşti. Pescarul iarăşi, săracul, văzîndu-se izgonit, Îi venea să se omoare ca un deznădăjduit. Merse, spuse iar nevestii, ea iarăşi a început Să-l certe, să-l ocărască, cu cîte s-a priceput, Nerod, nătărău făcîndu-l, nătăfleţ, guguman prost, Şi că vorba bătrînească adevărată a fost. Adică: „De puţin cine nu se mulţămeşte, Nici de mult nu se învredniceşte.“ [229] Şi „Nemulţămitului i se ia darul.“ Îi zise el: – Nevastă! „Nu mă călca pe colţul işlicului.“ „Cinste la cinste merge, şi darul împrumutat.” „O mînă spală pe alta şi amîndouă obrazul.“ „Îmi zici hîrb, îţi zic ciob.“ „Îmi zici urîtă, îţi zic slută.“ „Tu nu ştii pe unde se udă găină.“ „Sfatul muierii muierilor foloseşte.“ „Maimuţa e tot maimuţă, de i-ar fi sfatul aurit.“ „Am eu glagole în cap.“ „Nu mă învăţa să-mi înec copiii.“ „Înveţi pe dracu să dea cu puşca.“ „Toată ziua gîra-mîra.“ „Eşti un drac împeliţat.“ Dar „Asta e boală cu leac, am eu de cojocul tău ac.“ Deschide ochii, că, „Cît sunt de necăjit, să dau cu cuţitul în mine, sînge nu iese.“ MUIEREA „Fiebe sîngele în tine ca într-o coajă de rac.“ „Bun de gură, rău de lucru.“ „Cu suflet viteaz şi cu trup leneş.“ „Viermii te mănîncă de viu.“ Nu-ţi vezi casa? „Cînd malai are, sare n-are; cînd sare are, malai n-are.“ „Îţi ghiorăiesc maţele de foame.“ [230] „N-ai o para chioră şi lenea te doboară.“ „Am ajuns de poveste-n ţară.“ BĂRBATUL „Cine rîde gura-şi întinde.“ „Gura lumii numai pămîntul o astupă.“ „Nu o să îndreptez eu lumea cu umărul.“ „De poale ridicate nu rîde nimeni, ci de poale călcate.“ MUIEREA „Întreabă pe leneşul să te înveţe minte.“ „Ţ-ai întins vrejul ca dovleacul ş-ai umplut lumea de crastaveţi.“ BĂRBATUL „Tronc Marico!” (Aşa o chema.) „Loveşte-mă, lele,-n spate, să-ţi dau un bulgăre de iască.“ „Se lovi ca nuca în perete, ca mireasa la moară şi ca musca în lapte.“ „Unde dai şi unde crapă!“ „Na-ţ-o frîntă, că ţ-am dres-o.“ „Vorbă să fie, dă-mi o lulea de tutun, că bîlci se face.“ „Ai vorbit de te-ai prăpădit.“ MUIEREA „Şi eu acătare poamă nu sunt, dar nici fiece pasere nu mă mănîncă.“ [231] „Soarele să-mi fie bun, luna să o mănînce vîrcolacii.“ „Cîinele nu fuge de codru, ci de ciomag.“ BĂRBATUL „Mi se aprind călcîiele de doru-ţi.“ „De dragă ce-mi eşti, te-aş bagă de păr în sîn.“ „Lac să fie, broaşte multe.“ „Mumă şi tată nu găsesc, dar muieri cîte voiesc.“ Pe muiere în toată viaţa o porţi în spinare şi o dată să o laşi jos, iar ea să vaietă că a ostenit.“ Povestea ăluia: „Cîte belele, cîte bube rele, tot în capul nevestii mele.“ Aceasta zicînd îndată undişoara lui îşi ia Şi ca şi pînă acuma pleacă la mare cu ea, Zicînd: – Asta mi-a fost soarta, geaba umblu eu să scap, Trebui să trăiască omul cum i-o fi scrisă la cap! Aşa undind totdeauna şi vreme multă trecînd, Ieşi iar tiptil sultanul, ş-încoaci-încolo umblînd, Zări aci pe pescarul şi iar veni lîngă el. Stînd: – Colai ghele, îi zise. El: – Colai se, senda ghel! SULTANUL Au nu e lesne? PESCARUL „Lesne, pune viţă şi bea vin.“ Sau: „Ară, macină, mănîncă.“ [232] SULTANUL Vrednic eşti! PESCARUL „Apa o beau pe picior, ca o pasăre din zbor.“ „Gîndeşti că e floare la ureche.“ Să „Cauţi acul în caru cu fin.“ Adevărat, „Lesne a băga în urechile acului cînd vezi.“ SULTANUL Nu ne potrivim la vorbă. PESCARUL „Cei ce se potrivesc lesne se împrietenesc.“ SULTANUL Mi se pare că te cunosc. PESCARUL „Mi se pare, poate, o fi şi vom vedea, sunt toate sor cu minciuna.“ SULTANUL De nu te cunoşteam, nu veneam la tine. PESCARUL Adevărat, „Fiecare unde cunoaşte, acolo trage.“ [233] Adică: „Omul trage la om şi dobitocul la dobitoc.“ SULTANUL Îţi sunt prieten. PESCARUL „Prietenul omului este punga cu banii şi sacul cu mălaiul.“ Povestea ăluia: „Cu rudele să bei şi să mănînci, daraveră să n-aibi.“ SULTANUL Poate că ai gîndit că o să-ţi cer vreun peşte? PESCARUL „Şi pisicii îi place peştele, dar cînd trece puntea închide ochii.“ SULTANUL Să n-ai grijă, nu-mi place. PESCARUL „Pisica unde n-ajunge zice că pute.“ SULTANUL Cum văz, eşti sărac! PESCARUL „Bani au şi ţiganii.“ [234] Dar şi „Vasului gol toţi îi dau cu piciorul.“ Şi „Nu e mai grea boală decît pungă goală.“ SULTANUL Eu îţi sunt voitor de bine. Şi „Îmi vorbeşti una de la răsărit şi alta de la apus.“ PESCARUL „Cunosc de care pomană mă îngraş eu.“ Deci văzînd iarăşi sultanul că necunoscut a fost Şi îi vorbea după haine, cum şi era-mbrăcat prost, I să făcu iarăşi milă, văzînd că e tot golan, Fără a şti că vizirul nu i-a dat măcar un ban, Gîndea în sine că poate o fi fost cumva dator, Ori a întîmpinat alte, ca un sărac muncitor. Socotind aceste, scoase o hîrtie din sînet Şi scriind într-însă zise: – Na, îţi mai dau un bilet; Aici scriu către vizirul ca să-ţi dea trei mii de lei, Aleargă acum îndată şi numaidecît să-i iei; Dar să nu te văz ş-al’dată trenţeros ca pîn-acum, Îngrijeşte de te-mbracă, că nu-ţi mai dau nicidecum. El văzînd că e sultanul căzu iarăşi la pămînt Şi i-a fost frică să zică de vizirul vrun cuvînt, Ci ducîndu-se la dînsul, să tacă a hotărît, Să nu-i zică nici o vorbă, de îi va da orşicît. Intră, îi dete biletul, stătu căutînd smerit; Vizirul îşi ştia treaba, că după ce l-a citit, Îi opri ca ş-înainte iar jumătatea din ei [235] Ş-îi dete, adică, numai o mie cinci sute lei. Pescarul cu bucurie banii-n căciulă trăgînd, Începu să-i mulţămească, vorbe multe îndrugînd; Dar cînd să gătea să iasă vizirul l-a-ntors din drum, Zicînd: – Vezi, aşa te-nvaţă, iar nu ca pînă acum; O para chiar să-ţi dea omul de pomană, eşti dator Să o iei cu bucurie şi să fie mulţămitor; Cît scria-ntîi să-ţi dau ţie? El iar: – Una mie de lei. Vizirul: – Cît al doilea? El iar: – Două mii de lei. – Aşa! – Vizirul îi zise – ş-acum trei mii, şase fac, Un capital cumsecade pentr-un om cît de sărac; Na-ţ-îi pe toţi, pîn’ la unul, şi du-te cu Dumnezeu, Şi nu fii prost, ţine minte-nvaţul ce ţi l-am dat eu. Luînd el banii grămadă şi cu mulţămiri plecînd, I se părea că visează, către casa lui mergînd; Tot îi pipăia cu mîna, cu ne-ncrederi se uita, Se temea că îi va pierde, dacă se va deştepta. Ajungînd ca-n zbor acasă şi ca din simţiri ieşit: – Ce fac eu, nevastă, zise – dorm, or sunt învălmăşit? – Vai de mine! – ea îi zise – doar nu vei fi-nnebunit? Vino-ţi în simţiri, ce ai? Ce nevoi iar te-au găsit? – Uită-te la mine bine, – către ea vesel a zis – Am scăpat de sărăcie, de nu va fi cumva vis; Că de multe ori în somnu-mi cu banii-n mîini m-am visat Şi cînd mă sculam la ziua rămîneam iar întristat; De aceea tocmai mîine o să mă văz ce fel sînt. Zicînd aceasta îndată turnă banii pe pămînt; Nevasta cu bucurie repezindu-se îi ia, Se-mbată de păreri bune, mai ca şi dînsul şi ea. Nu-i prinde somn toată noaptea, tot şedea ş-îi număra Şi cu grijă să nu vie vreun duşman a-i fura. A doua zi dimineaţă, apucînd din căpătîi, [236] Merge la telal îndată, se-mbracă pe sine-ntîi; Cumpără nevestii roche şi zmochine la copii, Zicîndu-i ea: – Dar lor haine? El îi zise: – Tu nu ştii, „Copilul numai ce mănîncă e halal, ce îmbracă e haram.“ „Lasă-mă în boii mei.“ „Aşteaptă întîi să vedem alb în căpistere.“ „Copilului dă-i cu palma peste cur, să-i vie minte la cap.“ „Muma unde loveşte, carnea creşte.” „Decît să plîng eu, mai bine să plîngă ei.“ „Cui i-e milă nuiaua să nu-şi frîngă, el mai pe urmă copilul o să-şi plîngă.“ Atîta îţi zic: „Ajungă un ciomag la un car de oale.“ Dar „Surdului degeaba îi cînţi de jale.“ „Orbului degeaba îi spui că s-a făcut ziua.“ După ce pescarul nostru se-mbracă curat de rînd, Îşi mai ia chesea bună ş-un ciubuc mare, zicînd: „Decît toată vara cioară, mai bine-ntr-o zi şoim.“ „Boierul e tot boier, măcar d-ar fi-ncins cu tei.“ „Apa curge, pietrele rămîn.“ „Cînd va Dumnezeu cu omul, vine şi dracu cu colaci.“ Zicînd d-alde aste pleacă către mare, Cu ciubucu-n mînă, ca în preumblare, Unde cu sultanul se tot întîlnise, Ca-mbrăcat să-l vază, cum îi poruncise; [237] Şi cum să-i vorbească cînd el făcea planul, Tot într-acea vreme, iacă şi sultanul. El cade-naintea-i, se face jos broască, Sultanul nu poate acum să-l cunoască. Se uită la dînsul: – Ce vei? îl întreabă. – Eu sunt, eu, pescarul, – răspunde în grabă – „Lupul pe unde a mîncat măgarul, tot dă ocol cîteodată.“ Eu sunt acela, „Dă-mi Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit!“ „Caprii îi pică coada de rîie, şi ea tot sus o ţine.“ Îi zise sultanul: – Vezi, aşa se cade, Ai văzut acuma ce bine îţi şade? Aş vrea să ştiu numai cum că tu de mine Ai vro mulţămire că ţ-am făcut bine. PESCARUL „Găina bea apă şi se uită la Dumnezeu.“ „Sunt gata în foc şi în apă să mă arunc.“ „Nu sunt vrednic să mulţămesc.“ „A vrut norocul cu mine.“ SULTANUL Lasă aste vorbe, s-a isprăvit gluma; Cer şi eu o slujbă la tine acuma. Tu ştii, mi se pare, ostrovul cutare, Care un puţ are adînc foarte tare Să te duci îndată acuma la dînsul, Să te pui la gura-i şi să strigi într-însul: Care e norocul sultanul ce-l are? Şi ieşind la vorba-ţi să facă-ntrebare, Tu să zici: „Noroace, m-a trimis sultanul [238] Să-ţi fac întrebare: de ce-i eşti duşmanul? Ce te-ai pus în pizmă ş-îi tot dai avere? Să roagă prin mine şi milă îţi cere Să-ţi conteneşti ura d-a-i da bogăţie, Că loc nu mai are uinde să o ţie.“ Pescarul îndată în luntre se puse Şi drept la ostrovul acela se duse; Găsind pe loc puţul şi strigînd într-însul, Ieşi o fantomă îndată la dînsul, Cu schiptru în mînă ca o-mpărăteasă, În chipu-i frumseţe de cea mai aleasă; Hainele, porfira-i cu totul galante Şi împodobită numai cu berlante, De părea că este o rază sorească, Astfel nu putea om la ea să privească. Aceasta fantomă, zic, sau nălucire, Făcu întrebare c-o dulce zimbire, Zicînd: Ce e vrerea? Pentru ce o cheamă? Pescarul, sărmanul, tremurînd de spaimă, Îi zise: – Noroace, m-a trimis sultanul, Se roagă prin mine să nu-i fii duşmanul; Ce-i tot dai avere? Că el sărac nu e, Nici loc nu mai are unde să o puie. Fantoma îi zise: – Du-te de îi spune Că el dator este a mi să supune, Şi să nu să-ncerce a-mi da supărare Cu aşa cuvinte de îngreţoşare, Că mă pui în pizmă încă şi mai tare Şi îi mai dau încă de trei ori cît are. Auzind pescarul asfel de cuvinte, Speriat peste fire şi ieşit din minte. Se-ntoarce, se pune în luntre şi pleacă, Vreo întrebare fără să-i mai facă. [239] Cînd plutea pe mare, îi veni-n gîndire: „Nu întrebai – zise – d-a mea norocire.“ Şi cît mai în grabă înapoi se-ntoarce, Merge la puţ, strigă: – Noroace! Noroace! Care e norocul lui Udrea pescarul, Care pe sultanu-l făcu să-i dea darul? Şi îndată iese un negru c-arapul, C-o tambură-n mînă şi sărind ca ţapul. El cum îl zăreşte, groază îl apucă, Se-ntoarce în fugă, grăbind să se ducă; Iar norocul negru zornăind tambura Începu deodată la dînsul cu gura, Strigîndu-i: – Fugi! du-te! să nu-ţi văz obrazul, Că nu mi să stinge nici acum necazul; Ţ-a slujit, sărace, ţie mititelul, Că mi se rupsese la tambură telul, Ş-îmi pierdui cu dînsa atuncea eu ceasul, De-i îndreptai tonul ş-îi ascultai glasul; Dar de n-aveam treabă, cum nu am cu anii, Tu de la vizirul tot nu pupai banii; Dar îţi coc eu turta, nu te las în pace, Am de furcă încă cu tine, sărace! Şi fugind pescarul pe mare cu vasul, I se părea încă că-i aude glasul. „Săracul de mine, – zicîndu-şi în şoapte – Mult îmi este frică că-l visez la noapte!“ Cînd gîndea aceste de spaimă, sărmanul, Şi era aproape s-ajungă limanul, Iese totdodată o furtună mare Ş-îi împinge luntrea înapoi pe mare; Valuri mari cît munţii să ardic cu spume, Se turbură cerul, nu mai vede lume Luntrea lui ca paiul săltînd peste valuri, [240] Cînd se trăgea-n mare, cînd se da de maluri; Se legăna omu-n biata lui luntriţă; Cum legeni copilul într-o copăiţă; Sta cînd aci valul în ea să se toarne, Cînd pe dincoaci altu-n mare s-o răstoarne. El văzînd că este-n primejdie mare Şi de mîntuire nădejde nu are Începu cu jale pieirea să-şi plîngă, Să se tînguiască, mîinile să-şi frîngă; Şi cînd el de groază plîngea, spuind multe, Vine un val mare tocmai cît un munte, Îi repede luntrea, o sparge de-o stîncă Şi el se afundă în marea adîncă; Înghite la apă,-ncepe să se umfle, Încît nu mai poate deloc să răsufle; Şi cînd el cu lupte în apa cea rece Se afla în chinuri ca să se înece, Se deşteaptă-ndată din aceste vise Şi gîndind la ele întru sine-şi zise: „Dracu-şi bate joc de om la bătrîneţe!“ [241] DESPRE SĂNĂTATE ŞI BOALE E mai bună sănătatea Decît toată bogătatea. Că Cînd eşti sănătos, bărbat, Eşti îndestul de bogat. Dar şi Cînd nu-ţi sună-n buzunare. Pătimeşti de galbinare (galbeni n-are) Şi de friguri grele-n pungă, Cu scuturătură lungă. Căci Nu e altă mai grea boală Decît cînd e punga goală. Atunci Este bolnav foarte greu Şi ar mînca tot mereu. Că Cu toat-a lui gemătură, Duce lingura la gură. De aceea Bolnavul credinţă n-are Cînd geme cerînd mîncare. Dar însă Nu-ntreba pe om la boale: Voieşti să-ţi dau pernă moale? [242] Sau: Numai bolnavul se-ntreabă (Vrei să-ţi dau cutare treabă?) Cum a-ntrebat ţiganul pe fiul său: – Ce-ai mînca, tată? spune! – Of! cum aş mînca căpşune! – Lungeşte-i, Doamne zilele Pîn-o creşte căpşunele! Asta se potriveşte cu: Trăieşte, murgule, pîn’ la Paşti, Ca să-ţi dau iarbă verde să paşti. Căci Toate la vremea lor date Sunt ca şi o sănătate. Şi Lucrul la timp dăruit Preţuieşte îndoit. Că Geaba binele cu sacul, După ce moare săracul! Precum zice el: După ce-nchiz ferestrele, Joace-mi măcar măiestrele. Că Ce foloseşte orbului obrazul frumos? Ci Cînd mi-e foame, să-mi dai pîine, Iar nu-mi zice: vino mîine. Şi cînd mi-e sete să-mi dai apă, Iar nu fierea după ce-mi crapă. Unii însă zic: Bolnavul zice o mie, Doftorul face ce ştie. Iar babele Nici nu-l scoală după boală, Nici nu-l lasă să moară. [243] Ele mai zic că Boale să dea Dumnezeu, că leacuri sunt destule. Însă, Leacul fie or nu fie, Colacul babii să ştie. Şi pe urmă, A murit că i s-au isprăvit zilele. Că Cămaşa veche umbli să o cîrpeşti şi mai rău o spargi. De aceea, la orce, Întreabă pe pătimaş, Nu întreba pe drumaş. Însă, La orşice bolnav greu, Doftorul e Dumnezeu. Dar orcum, Nimenea n-o să trăiască, Lumea să o moştenească. Şi Nimenea n-a dat zapis cu Dumnezeu cît o să trăiască. Că Lumea e înşelătoare, Moartea hoaţă, răpitoare. Şi În deşert sunt toate Dacă este moarte! Că Astăzi cîţi mîncăm şi bem Şi mîine nu mai suntem! Şi Vremea toate le mistuieşte! Că Mulţi copaci pe dinafară se văd frumoşi Şi pe dinlăuntru sunt putrezi, scorburoşi. [244] Şi apoi, E mult de la mînă pîn’ la gură, dar de astăzi pînă mîine! Rar găseşti Om tare de sfînt. Şi cum zice vorba: Are nouă suflete, ca pisica. Sau să poţi zice: Moşul traiul ş-a nimerit! Şi ca vultur a-ntinerit! Şi S-a lungit firu-i de aţă, Pentru puţină viaţă. Şi Avu zile grămădite Cît carul cu patru vite. Şi Era să-i cînte popa, Dar a sărit groapa. Şi Tîrîş-grăpiş bietul moş Sări afară din coş (coşciug). Sau: Cam tîrîş, cam grăpiş, Ajunge la suiş. Şi Picioarele-şi împiedică, Dar sărind rupse piedica. Şi A fost pînă la calea-ntoarsă. Că I-avut Dumnezeu de ştire Şi l-a păzit de pieire. Dar mai mulţi sunt carii Au umblat, tot au umblat, [245] Pînă cînd pe brînci au dat. Şi Cînd a dat fugă, atunci s-a isprăvit pămîntul. Şi N-a zăcut degeabă, deşi nu muri în grabă. Că Nu i-a fost boala sănătoasă. Cum a zis un băiat: Nu este prea bine vacii (I-a trecut baba cu colacii), Că vine tata, îmi pare, Cu pielea ei în spinare. Şi S-a îngroşat gluma, C-o să-i plîngă urma. Că I-a cîntat popa aghiosul. În sfîrşit: Nimic nu e ca sănătatea. Că Boala intră ca prin roata carului Şi iese ca prin urechea acului. Şi atunci, Ce foloseşte bolnavului patul de aur! Dar este Parigorie de om bolnav. Zicînd că Omul şi din necătare Moare şi zile cînd are. [246] POVESTEA VORBII Frigura tremurătoarea, Lingoarea aprinzătoarea Şi Ciuma cea rea cu ele, Fiind surori cîtetrele, Plecară toate nălucă Prin oraşe să se ducă, Şi pe drum între vorbire, Neputînd sta la-nvoire, Ajunseră la gîlceavă Şi la sfădire grozavă, Cerînd drept fieştecare Spre a se numi mai mare; Şi după multe cuvinte: – Staţi, – zise cea mai cuminte – Rău ne putem înţelege, Alţi de nu ne vor alege. Aideţi să curmăm din cale Şi să mergem colea-n vale, L-acel cioban ce se vede Păscîndu-şi turma-n livede; Dar însă nu toate ceată Să ne arătăm deodată, Ci pe rînd fieştecare Stînd să-i cerem de mîncare, Să vedem de cine-i păsă Şi cui dă mai bună masă, S-o ospeteze cum cere, Cu mîncări după plăcere; Şi de care, prin urmare, Va avea frică mai mare, Ea mare să se numească Şi gîlceava să lipsească. [247] Deci după ce sfătuiră Şi în asfel se-nvoiră, Merse Frigura îndată, În cerşetoare schimbată (Trăgîndu-se celelalte Supt nişte măguri înalte, De departe stînd să vază În ce chip se ospătează); Şi pe loc dacă se duse La ciobanul ce-l văzuse, Fără să se milogească. Ceru să o găzduiască, Numindu-se călătoare Şi pe aci trecătoare. Ciobanul ca pe o babă O şi priimi în grabă Şi cu plăcute cuvinte Îi aduse înainte O glugă în loc de masă Şi mămăligă rămasă, Puindu-i şi brînzişoară, Zise: – Poftim, mămuşoară, De vei vrea, îţi voi aduce Şi puţintel lapte dulce. Frigura de masa dată Îi răspunse supărată: – Geaba puseşi aci brînza, Că nu mi-o sufere rînza, Şi lasă, nu-mi mai aduce Nici lapte acru, nici dulce, Care pe om nu-l hrăneşte, Ci mai vîrtos îl slăbeşte; Un miel nu e lucru mare Să tai, să-mi faci de mîncare! [248] Ciobanul îi zise: – Lele! Eu sunt stăpîn p-ale mele Şi alt cînd îmi porunceşte Necinstit se izgoneşte; Şi ce eşti tu, ia îmi spune, De-mi ceri mie mîncări bune? – Eu sunt Frigura – răspunse – Şi îmi plac mîncări tot unse. Nu fac haz nicidecum postul, Îl las să-l mănînce prostul. Zise ciobanul: – Ei! dragă! Şi cine-n seamă te bagă? Fii tu or slabă, or grasă, Mie nicidecum nu-mi pasă, Ci ia cară-te cu bine, Pîn’ nu-ncarc caţa pe tine. Frigura-nsălbătăcită, Sare pe el necăjită Şi îndată se porneşte Să-l scuture vrăjmăşeşte. El iar fără a se teme, Deloc nu mai pierde vreme, S-aruncă gol să o-nece, Supt în jgheab de apă rece; Şezînd muiat pîn’ la guşe, Bînd şi cîteva căuşe, Frigura îşi pierdu rostul Ş-îndată lăsînd pe prostul Începu-n fugă să saie, Ca un scăpat din bătaie. Prin crîng, prin cîmpie lungă, Silind mai curînd s-ajungă, Nu vedea nici mărăcine [249] Uitîndu-se după sine. Frică intrase într-însa Că s-o lua după dînsa Ş-o goneşte s-o apuce În apă s-o mai arunce. Ajungînd la celelalte, Supt măgurile înalte, Ele pe loc o-ntrebară: – Soro, cum te ospătară? Ea, tot suflînd ostenită, Le răspunse necăjită: – De unde ştie ciobanul, Mojicul şi bădăranul, Ce fel să te priimească Şi ce fel să te cinstească? Lingoarea-ncepu să zică: – Cunoaşte-te dar de mică; Ia să mă duc eu la dînsul Şi să vezi ce scoţ dintr-însul. Zicînd asfel, merse-ndată, Într-o bătrînă schimbată, Şi ceru s-o găzduiască În coliba-i ciobănească. El o priimi în grabă Şi pe dînsa ca p-o babă, Ş-aceeaşi masă îi puse, Aceleaşi mîncări îi duse. Dar Lingoarea şi ea iară Începu alte să ceară Şi mai vîrtos să-i înfigă Un ieduleţ şi să-i frigă. Ciobanul îi zise: – Bine, Dar ce rudă eşti cu mine? Or ce cuconiţă mare [250] De-mi ceri asfel de mîncare? – Eu sunt Lingoarea – îi zise – Carea vîntul mă trimise, Să dau boale grele foarte Şi să chinuiesc de moarte. – Şi ce? – urmă el să zică – Vrei să te am eu de frică, Ca să-ţi dau orice-mi vei cere Şi masă după plăcere? Ia cară-te mai în grabă Dacă vrei să fii de treabă, C-apoi mă vei înţelege Cu vro cîteva ciomege. Lingoarea iar supărată S-arunc-asupra-i îndată, Ş-începînd să-l chinuiască, Aci moartea să-l găsească, În dureri, junghiuri băgîndu-l, Să răsufle nelasîndu-l, El iarăşi ştiindu-şi leacul, Aproape fiind şi lacul, Intră supt jgheabul cel rece Şi începu să se frece; Făcînd aceasta ciobanul, Îşi spăimîntă pe duşmanul; Că nemaiputînd Lingoarea Să-i sufere recitoarea Îşi apucă-ndată drumul Şi pieri în grab ca fumul. Ajungînd la celelalte, Supt măgurile înalte, Îndată o întrebară Pe ea cum o ospătară. Lingoarea le zise: – Geabă, [251] Ne-am găsit omul de treabă, Cine suntem să-nţeleagă Şi umblăm să ne aleagă; Cunoaşte el, dobitocul, Cui de ce îi e cojocul? Ia aideţi voi mai-nainte La oameni zdraveni, cu minte; Prin cetăţi şi prin oraşe Să vedeţi case, sălaşe, Să vedţi aşternut moale, Iar nu fîn şi burieni goale; Să vedeţi acolo mese Şi mîncări bune, alese, Iar nu post, pîine cu apă, Ş-în loc de bucate ceapă. – Ba! ba! sunteţi mititele, – Zise Ciuma către ele – Şi de voi puţin îi pasă Să vă cinstească cu masă; Dar ia să vedeţi acuma Cum tremură el de Ciuma. Zicînd aceasta îndată Către cioban se arată Ca o babă furioasă, Ţiind în mînă o coasă, De să-ngrozea om de dînsa Cînd scotea vorbă dintr-însa. Carea văzînd-o ciobanul, Se cutremură, sărmanul! Şi o-ntrebă zicînd: – Mamă! Und’ mergi şi cum te cheamă? – Ciumă-mi zic – zise – anume Ş-am plecat să cosesc lume, Numai, dragul meu, fă bine, Pînă odihnesc la tine, [252] De-mi pune puţină masă Ş-îmi fă o friptură grasă, Că am foarte mare grabă Să merg, să-mi caut de treabă. Ciobanul pe loc se duse Şi aşternut îi aduse, Zicînd: – Şezi puţintel, mamă, Să-ţi frig, să-ţi fac o zeamă. Apoi îndată aleargă, De frică tremurînd vargă, Făcu slugilor strigare, Fu şi friptura-n frigare. Deci pe cînd se frigea mielul Şi fierbea în oală felul, Stînd el cu neîndrăzneală Îi zise ei cu sfială: – Mamă! te rog, de se poate, Pînă vor fi gata toate, Ia deschide acea carte Să vezi, sunt eu în vro parte Scris anume, Ion Bucur, Ca să plîng, or să mă bucur? Îndată el cum îi zise, Ea catalogu-şi deschise Ş-începu pe toţi din lume Să-i spuie de rînd anume; Şi sfîrşind zise: – Nepoate! Astea sunt numele toate; Şi precum auzişi bine Tu nu eşti trecut la mine. El vrînd spre încredinţare Să vază de nu îl sare, Îi zise ei iarăşi: – Mamă! Eu nu prea am băgat seamă; [253] Ia mai citeşte o dată, Să-mi stea inima-mpăcată. Vrînd ea să-i facă pe voie, Îi citi iar foaie, foaie, Şi isprăvind zise: – Iată, Nu eşti scris, ţ-am spus o dată. Auzind el, ia frigarea Ş-îi arde cu ea spinarea, Zicînd: – Scol’, boală urîtă, Ca să nu-ţi trag şi vro bîtă. Dacă nu sunt scris la tine, De ce ai venit la mine? Du-te, cere de mîncare Unde de frică te are! Atunci ea înspăimîntată Plecă şi fugi îndată; De ruşine ce îi fuse Pe alte drumuri se duse, Lăsînd d-atunci pe acele Ca să umble singurele. Prin urmare dar, Omul boala singur ş-o caută. Ş-apoi, O boală cînd vine la om, strigă către celelalte: săriţi, că l-am prins. Însă A dat Dumnezeu şi boale, dar a lăsat şi leacuri. [254] DESPRE TIMP ŞI VÎRSTĂ Frumuseţea veştejeşte, Dar înţelepciunea creşte. Că, Cînd n-aveam în gură dinţi, N-aveam atunci în cap minţi. Că Nu să poate omul să fie cu două, şi tînăr şi cuminte. Dar însă, Este tînăr între tineri şi bătrîn între bătrîni. Şi Cine n-are bătrîn, să-şi cumpere. POVESTEA VORBII Unul auzind aceasta prin poveşti a se vorbi, O gîndea în toţi de obşte fără a mai osebi, Pentru că nu auzise ş-ăst proverb zis de romîni: Că „sunt tineri între tineri şi bătrîni între bătrîni.“ Într-acestea se însoară şi cu întîmplare ia O copilă prea de treabă ş-orfană ca el şi ea; Dar moralul şi virtutea ce asupra-i se vedea S-arăta că se silise muma-i creştere să-i dea; Că blîndeţea în cuvinte şi unirea-ntre bărbat, Era pildă-n alte case, şi amorul neschimbat; [255]Totdeauna ea pe dînsul într-acest chip îl trata, Chiar ca în ziua de nuntă, cînd cu drag se mărita; El în toat-a ei purtare, mulţămirea ce-o simţea, Pe răposată ei mumă-n inima sa o sfinţea, Zicînd: – „Ah! cum n-avui parte soacra mea să fi trăit, Să mă-nchin ei ca la sfîntă ş-în suflet s-o fi iubit! Carea într-a ei viaţă acest înger mi-a născut Şi o asfel de consoartă pentru mine a crescut.“ Dar orşicum chiar tot omul de familie stăpîn Este bine ca să aibă în casa sa un bătrîn. Aşadar, Mulţămit tînăru-n sine Că trăia tihnit şi bine, Dorea s-aibă soacră numai, S-o iubească ca pe muma-i; Însă din reaua lui soartă S-a-ntîmplat să fie moartă; Dar cînd vrea omul să facă Lesne inima-şi împacă; Ş-în dragostea soţii sale, Puse îndată la cale Şi mergînd dete arvuna Să-i facă de ipsos una; Care după ce fu gată, El cu faţă bucurată Ia ş-în dulap o aşază, Unde mai des să o vază. Deci într-o zi cu-ntîmplare, D-a casii cutremurare, Cade soacra, îl loveşte Şi capul îi ameţeşte. El atunci de usturme Zise soacrei cu asprime: – Tu n-ai suflet ş-îmi spargi capul, [256] Nu te-a mulţămit dulapul? Dar vai! de erai şi vie, Ce-mi făceai, Dumnezeu ştie! În adevăr, Este bătrîn, să te-ntinzi, Cu patru mîini să-l cuprinzi, E şi de care să fugi, Opt cu-a brînzii să te duci. Cum a zis unul: Soacră, soacră, Poamă acră De te-ai coace Cît te-ai coace. Poamă dulce Nu te-ai face. Că Umblînd să mă prinz în danţ, Dînd un ban, intrai în lanţ (horă). Şi de voie dau cinci, şase, Ca să scap şi să mă lase. Babele însă zic: Am ajuns să ne ia copiii în picioare. Zicînd: N-are dinţi să roază pîinea ş-îi cere inima mere acre. Şi Nu să lasă nici o babă, Căci e bătrînă şi slabă, Ci pentru că îi zic „mamă“ Şi n-o mai bagă în seamă. Şi că Pruncul şi bătrînu-n toate Fără doică nu se poate. Şi, Cînd ai pisică bătrînă, Şoarecii-n casă-ţi fac stînă. [257] Că Parcă are orbul găinilor. Dar, D-ar avea şi baba ca oamenii barbă, Atuncea i-ar zice: ce mai moş de treabă! Însă, Ştiu d-aci-nainte bine Că n-o să fac doi din mine! Sau: D-acu-ncolo bine vezi . Că n-o să fac eu boi brezi! Şi Lasă să latre-n spatele mele, Ca căţelele seara la stele. Că Ursul de lătratul cîinilor nu se sperie. Ei nu ştie că Ceasul umblă şi loveşte, Iar vremea se odihneşte. Şi Trebui sa vie şi ei Ca mîine la anii mei. POVESTEA CÎNTECULUI Un timp c-unele se duce, Cîte le-a adus cu el, Ş-alt timp altele aduce, Osebite ş-în alt fel. Unul vine şi desface Cîte celalt a făcut Ş-altul vine, iar preface Din plăcut în neplăcut. [258]Totdeauna fiecare E c-unelte încărcat Şi se află în lucrare Zi şi noapte ne’ncetat. Noi dormim şi el veghează Şi lucrează cînd şedem, Din zi-n zi ne-nfăţişază Cîte-un ce nou să vedem. Vezi p-un tînăr în putere, Cu cuvînt viu şi cu ton, Azi bătrîn fără vedere, Răzimat p-al său baston. Vezi pe unul ce în lume Era-n sărăcie stins, Astăzi între alţi cu nume, Cu moşii şi cu coprins. Vezi pe unul ce-n mărire Era groază celor mici, Azi căzut din fericire, Ocolit şi de amici. Deci dar toate sunt deşarte Ale lumii c-un cuvînt, Cîte timpul le împarte, Unul ş-altul pre pămînt. Lumea este ca o roată Ce se-ntoarce tot de rost, Fără cineva să poată Să rămîie-n ce a fost: [259] Frumuseţea cea mai sfîntă Nu stă-n punctul fericit, Azi frumoasa ce se-ncîntă Mîine vezi că s-a zbîrcit. Multe lucruri trecătoare, Griji, necazuri de nimic, Sunt la om vătămătoare, Frumuseţea care-i stric. Asfel tu dar, prin urmare, Cîte-ţi zic de nu le crezi, Şi frumseţea-ţi în ce stare Va ajunge o să vezi. [260] DESPRE TIMP ŞI VÎRSTĂ IARĂŞI De ani e mare şi minte n-are. De care A învăţat carte pînă la glezne. Şi e Trecut prin ciur şi prin dîrmon. Povestea ăluia: Moş Ion ştie, el să vie să vă spuie. Că A fost o dată la moară şi de două ori la rîşniţă. Şi A învăţat alţii ce a uitat. De aceea Din tigvă amară în zadar iei sămînţă. Că Nu cine trăieşte mult ştie multe, ci cine umblă mult învaţă multe. Iar nu, A lipsit d-acasă doi ani şi s-a-ntors cu doi bani. Că Fierul care nu să-ntrebuinţează rugineşte. Prin urmare şi răul rămîne: Om bătrîn şi cu minte de copil. Adică: Vrabia e totdeauna pui. [261] Că Copilul ce vede cu ochii cere. El este: Vino, tată, să-ţi arăt pe mama. Şi Mintea lui nu plăteşte o ceapă degerată. Că Pomul dacă-mbătrîneşte, Pune-i paie ş-îl pîrleşte. Şi Calul bătrîn, un maestru Nu-l poţi învăţa-n buiestru. Şi Armăsarul cînd îmbătrîneşte La rîşniţ-ajunge de rîşneşte. Că Şi măgarul e bătrîn, dar îl încalecă copiii. Însă Lupul cînd îmbătrîneşte, toate javrele îl latră. Că Valea e tot aia, dar nu e poteca aia. Şi Dacă la patruzeci n-am putut, la optzeci ce o să poci?! D-aci-nainte sapa şi lopata. Şi Viaţă cîrpită cu aţă. Că Vorbeşte cu duşii după lume. Totdeauna Şade, dormitează Şi deştept visează. Cînd îl întrebi, îţi răspunde: Curînd şi degrabă, a treia zi după înfierbinţeală. Căci e Cu un picior în groapă şi cu altul afară. [262]Şi N-a apucat să-i iasă sufletul ş-îi dă cu „Dumnezeu să-l ierte“ Îşi cheamă singur moartea: Treci, zi, treci, noapte, apropie-te, moarte. Dar Omul cît să-mbătrînească tot cere să mai trăiască. POVESTEA VORBII Un sărac bătrîn cu totul, cocoşat, încovoiat, Abia umbla pe picioare, de moarte fiind uitat, Plecă odată-n pădure să-şi adune uscături, Vîrfuri de lemne tăiete şi de vînt dărămături; După ce cu osteneală alergă, îşi adună, Şi după ce în spinare cu dînsele se-ncrosnă, Cînd a vrut să se ardice, se plecă, se opinti, Dar părîndu-i-se grele, pe spate jos se trînti; Se mai opinti o dată, ş-încă de cîteva ori, Şi degeabă, n-avea cine să-l scoale de subsiori; El atuncea cu oftare începu a se ruga, Zicînd: – Moarte, moarte, vino! Cum şi altele-ndruga. Moartea nefiind departe, numele-şi cum auzi, Ca-ntr-o clipă-n acea oară la dînsul se repezi Şi îl întrebă să-i spuie că pentru ce l-a chemat, Iar el văzînd-o grozavă îi răspunse cu oftat, Zicîndu-i: – Mă iartă, mamă! şi de-i vrea să te supui, Fă bine şi mă ardică, mînă d-ajutor să-mi pui, Că, cum vezi, neam de om nu e aci într-acest ocol, Ca să vie să-mi ajute cu lemnele să mă scol! Asta e asta, Stau să-i pice potcoavele şi tot cere să mai trăiască. [263] Dar însă, Moartea nu vine la om atuncea cînd o cheamă, Ci aleargă la dînsul, de ea cînd nu-i e teamă. De aceea, Cine sapă groapa altuia, intră el întîi într-însa. Că Mai multe sunt piei de miei decît de oi bătrîne. E ştiut că Tot omul are şi moarte şi viaţă. Cum zice un proverb: N-am omorît eu pe tata şi pe mama, ci au murit că n-au avut zile. Şi Tot omul trăieşte pentru sine. Cu toate acestea, Cinsteşte pe bătrîni, căci şi tu poţi fi bătrîn. Şi Bătrîneţele nu vin singure, ci cu multe nevoi. În sfîrşit trebuie a şti că Ştiinţele sunt uşi, iar cheile lor sunt cercetările. Şi Omul la tinereţe trebuie să se păzească de desfrînare, La bărbăţie de trîndăvie şi la bătrîneţe de filarghirie (iubire de argint). După toate acestea, Sfătuieşte-te cu cel mic şi cu cel mai mare şi pe urmă hotăraşte tu însuţi.