[3] DESPRE CUSURURI
SAU URÎCIUNI

Aideţi să vorbim degeabă, 
Că tot n-avem nici o treabă. 
Fiindcă 
Gura nu cere chirie, 
Poate vorbi orice fie. 
De multe ori însă
Vorba, din vorbă în vorbă 
Au ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn) 
Ş-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a ieşit 
Mai bine să fi tuşit. 
De aceea 
Cînd vei să vorbeşti, la gură 
Să aibi lacăt şi măsură. 
Adică: 
Vezi bîrna din ochiul tău
Şi nu vorbi p-alt’ de rău. 
Spre pildă: 
Cînd vei vorbi de mucos, 
Nici tu să fii urduros. 
Că nu e mai urît cînd cineva 
Face pe frumos că e ponevos 
Şi pe cel urît că e aurit. 
Altul iar 
Trînteşte cuvîntul tronc, 
[4] Ca cloşca cînd face clonc. 
Şi se pomeneşte vorbind: 
Frumoasă nor dobîndişi, 
Dar se uită cam piaziş. 
Şi că 
După ce e neagră, o cheamă şi Neagă; 
După ce e mută, apoi e şi slută. 
Sau 
Urît meşter a croit-o, 
Rău ciocan a ciocînit-o. 
Sau 
Bun ciocan te-a ciocănit, 
Că frumos te-a potrivit. 
Şi 
Urît tată a avut, 
Să-i semene l-a făcut. 
Sau 
Fă-mă, tată, ca să-ţi seamăn 
Ca frate cu frate geamăn. 
Dar însă 
A semănat crastaveţi 
Şi au răsărit scăieţi. 
Sau că 
Tata avea armăsar, 
Dar el a ieşit măgar. 
Şi aşa, 
Cu vorbe îmbolditoare 
Îl atinge unde-l doare. 
De aceea niciodată 
Chelului despre chilie 
Să nu-i spui vro istorie. 
Şi 
Cu pleşuvul cînd vorbeşti 
Tigvă să nu pomeneşti 
[5]Şi nici 
Să nu rîzi de măgar cumva, 
Că poate îl încaleci cîndva. 
Totdauna 
Gura care e-mpuţită 
Altui e nesuferită, 
Că dacă 
Mie-mi miroasă a floare, 
Dar altuia a putoare. 
Şi în scurt, 
Noi rîdem de unul-doi 
Şi patruzeci rîd de noi. 
Pentru că
 Nu este răsur să n-aibă cusur. 
	
	POVESTEA VORBII

Primăvară,-ntîia oară roazele cînd înfloresc,
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna Să cum l-a luat,
Totodată fără veste la un deget l-a-nţepat
Şi întîia Să plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum şi către grădinarul zise:  –  Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe meserii grădinăreşti,
Ş-asta roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?
–  Ba să poate, împărate,  –  grădinarul a răspuns  – 
Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.
–  Nu ştiu,  –  împăratul zise  –  asta este treaba ta,
Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei capăta.
[6]Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;
În sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;
Care-n mîna Să luîndu-l, foarte bine i-a părut
C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:
–  Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
Grădinarul îi răspunse: – Împărate, să trăieşti,
Orice lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti
Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,
Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,
Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,
Ori nici un miros să n-aibă şi să fie neghimpos.
Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.
Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.
Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.
Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios. 
Şi
Ce e frumos poartă şi ponos.
Fiecare trage spuză pe turta lui.
Lesne a judeca pe altul.
Că
Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.
Şi că
Cu ce dascăl lăcuieşte
Aşa carte-alcătuieşte.

Aşa e lumea asta: 
Rîde om de om şi dracu de toţi. 
[7] Dracu rîde de porumbe negre şi pe Şine nu se vede. 
Gura lumii numai pămîntul o astupă. 
Fiecare să leagă unde îl doare. 

     POVEATEA VORBII

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gîndea cum că poate i să pare.
Supuşii şi alţii, carii întrebase,
Că îi şade bine îl încredinţase.
Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintîie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ş-a se ţinea zînă o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine avînd judecată,
Şi văzînd că craiul hatîr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare:
–  Va - a - ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părîndu-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Şi mai zise iarăşi:  –  Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă asfel de nas mare!
[8] Se înăspri craiul şi zise:  –  Cocoană!
Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
    Cusurul cel mare nu ţi-l Şimţi din spate
Şi judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
Plecînd ea să meargă şi ieşind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
„Nu a fost minciună ce a zis neştine
Că greu se cunoaşte cineva pe Şine!“

[9] DESPRE PEDANŢI SAU COPILĂROŞI
 
Pomul se cunoaşte din roadă 
Şi omul din mintea neroadă. 
Că el 
Nici în cap ce nu-ţi pocneşte 
A vorbi se pomeneşte 
Şi trînteşte vorba, 
Hodorog-tronc! ca o roată 
De la o moară stricată. 
Şi 
Tot înşiri la gogoşi, 
Spuind despre moşi păroşi. 
Şi 
Vorbeşte neisprăvite, 
La-nşiră-te, mărgărite. 
Adică: 
Să ni se arate va 
Că ar fi ştiind ceva. 
Dar se cunoaşte 
Omul prost din vorbuliţă 
Şi nuca din uşurinţă. 
Pentru că 
Judecata-i e oloagă, 
Că-i lipseşte-n cap o doagă. 
[10] Om în trup destul de mare 
Şi minte de copil are. 
Ştie vorbe să îndruge Parcă tot la ţiţă suge. 
Ştie ca calul prost 
Să ia hamul de rost. 
E bătut la cap 
Tocma ca un ţap. 
Ştie sfătuiri să dea 
Cît ştie şi baba mea. 
Ar vrea să facă şi el, 
Dar nu ştie în ce fel. 
Şi el rosti de să plăti. 
Povestea ăluia: 
Zile înşirate, fire încurcate,
 Pînză rău ţesută şi vreme pierdută. 
S-o lovi, nu s-o lovi, 
Na-ţ-o frîntă că ţ-am dres-o. 
Unde chiorăste şi unde loveşte. 
Cel copilăros totdeauna 
Gîndeşte-n mintea-i adîncă 
Numai el pîine mănîncă, 
Şi alţii mănîncă paie 
Ca vitele din copaie. 
Dar însă 
Vorba-n colţuri şi rotundă 
Fără cercuri se înfundă. 

    POVEASTEA VORBII

Doi precupeţi tineri se-ntovărăşiră
Şi după negoţu-şi prin ţară ieşiră.
Colindînd prin sate în lunga lor cale,
Odată-nserară la un sat p-o vale,
Şi să mîie noapte au tras împreună
[11] La o casă care le-au părut mai bună,
Unde-n bătătură le ieşi-nainte
Un bătrîn de treabă şi foarte de cinste.
Îi priimi bine, îi băgă în casă,
Şi ei îi cerură întîi ş-ntîi masă,
Zicîndu-i:  –  Tătuţă! suntem flămînzi tare,
Fă bine,-ngrijeşte de ceva mîncare.
Bătrînul le zise:  –  Şedeţi, fiţi în pace,
Că despre mîncare vom face ce-om face.
Pînă cînd dar masa moşul să le puie,
De vro veste nouă întrebă să-i spuie.
Vorbind una-alta cu toţii-mpreună,
Ca şi unii-alţii cîndva cînd s-adună,
Ieşind din ei unul afară la treabă,
Moşul găŞind vreme pe cellalt întreabă,
Zicîndu-i:  –  Jupîne! voi fraţi sunteţi poate,
Că vă văz prea bine semănînd la toate?
Tovarăşu-i zise cu scîrbă într-însul:
–  Aş! n-aş mai vrea frate să am şi ca dînsul,
Că atît doar are, chip şi trup ca omul,
Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul.
Vorbind ei, soseşte cel ieşit afară
Şi îndată vorba între ei schimbară.
Puţin dacă trece şi acestlalt iese,
Moşul iarăşi, care curios fusese,
Asemeni ş-acestui face întrebare:
-  Jupîne!  –  zicîndu-i  –  fraţi sunteţi îmi pare?
Că semănaţi, uite, la chip, cu-ntregime,
Potriviţi întocma şi la înălţime.
Ş-acest iar răspunse:  –  Ai greşală, tată,
Să-mi fie el frate n-aş vrea niciodată,
Că e măgar mare, care nu mai Şimte,
Să-i pui să mănînce tărîţe-nainte.

Auzind bătrînul aceste cuvinte,
Către unul-altul nedîndu-şi ei cinste,
[12] Se scoală îndată, caută copaie,
Merge şi o umple pînă sus cu paie,
Mai ia încă ună, se duce cu dînsa,
Apucă şi pune tărîţe într-însa,
Şi cu amîndouă intrînd el în casă
Le puse-nainte pe pat fără masă.
Ei, văzînd aceasta, îl întreb deodată:
–  De ce ne pui aste înainte, tată?
–  Poftiţi,  –  el răspunse  –  că va dau eu încă,
Boul şi măgarul de aste mănîncă.
Iar ei începură-n ochi să se privească
Şi unul de altul faţa să-şi roşască.

Bătrînul atuncea gura-şi întremează,
Şi învăţătura astfel îşi urmează,
Zicînd:  –  Copii tineri! Rău să nu vă pară
De această glumă ce-o fac astă-seară,
Că, cît are omul în lume viaţă,
Tot mereu învaţă şi nu se învaţă;
Şi voi de aceasta aveţi trebuinţă,
Numai d-aţi lua-o cu bunăvoinţă.
Deşi nu-s atîtă înţelept, cuminte,
Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.
De sunteţi tovaroşi or fraţi, eu n-am treabă,
Cum vreţi puteţi zice la cine vă-ntreabă.
Decît zic, e bine că omul vrodată
P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,
Şi mai mult p-acela care-l însoţeşte
Sau altfel cu dînsu-mpreună trăieşte.
Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,
Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.
Cine îşi defaimă contovaroşia
Îşi arată însuşi necuvioşia.
Că fieştecare cu cin’ se-nsoţeşte,
[13] Ca el prin urmare lumea-l preţuieşte.
A umbla pe Şine mai bun să se facă,
Defăimînd pe altul nu poate să placă.
Că e o zicală mai de toţi vorbită:
„Omul la om trage şi vita la vită“.
Atunci luînd moşul copăile date,
Le puse-nainte pîine şi bucate
Şi îi cinsti bine după cuviinţă,
Făcîndu-i el asfel greşala să-şi Şimţă.
Carii cît trăiră tot îl pomeniră
Şi aceasta înşişi ei o povestiră.

[14] DESPRE VORBIRE 
Îmbucătura mare să-nghiţi 
Şi vorba mare să nu o zici. 
Deşi 
Îmbucătura cea mare 
Se înghite cu-necare. 
Căci 
Vorbele celor mari sunt ca zmochinele de dulci, 
Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci. 
Zice un înţelept: 
Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea! 
Şi 
Dacă vei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci. 
Vorba-şi are şi ea vremea ei, 
Iar nu să o trînteşti cînd vei. 
După proverbul turcesc: 
 
Adică: 
De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face. 
Şi cum zice romînul: 
Limba vacii este lungă, 
Dar la coada-şi tot n-ajungă. 
[15] Şi iarăşi, 
Sarea-i bună la hiertură, 
Însă nu peste măsură. 
Că 
Unde este vorbă multă, 
Acolo e treabă scurtă (puţină). 
Totdauna 
Cine are limbuţia, 
E mai rea decît beţia. 
Unul ca acela 
Parcă se pune la cioarbă 
Una-ntr-altă tot să soarbă, 
Asfel nu-ţi dă pas de vorbă. 
Pînă-şi găseşte să-i zică: 
Stăi, că nu ţ-e gura chioară, 
Ţine rîndul ca la moară.
Aici la rîşniţă nu e,
Care cînd o vrea să puie.
Limbutul
N-are cine să-l asculte
Şi el spune,-ndrugă multe.
Şi 
Şilă de vorbă îşi face, 
Tot să troncănească-i place.
Parcă 
A mîncat picioare de găină. 
Ş-îl tot răcăie la inimă.
De aceea 
Săracul n-are nici haină, 
Nici la inimă vro taină.
Totdauna 
Vorbele cele ferite 
În piaţ ş-în moară-s vorbite.
 
[16] POVESTEA ĂLUIA 

Într-un oraş oarecare,
Ca şi Bucureştiul de mare,
Unde lumea în piaţ iese
Şi-ncoaci-încolo să ţese,
Pintre cei ce vînd producte
Şi fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trîntindu-se pe tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alţii încarc braţ, mîini, umăr,
Unde glasuri şi guri multe
Nu stau să se mai asculte,
Vorbind orice-n gură mare,
Altul de ei habar n-are,
Unde mulţi casc guri degeabă
Şi de sănătăţi să-ntreabă,
Aici şi-eu ca lumea toată,
Într-o zi umblînd prin gloată,
Ş-ascultînd cum vorbea unii
Cu glasuri mari, ca nebunii,
Văzui doi inşi se-ntîlniră
Şi cu zîmbet se opriră,
Căciulile îşi luară
Şi asfel se salutară:
–  Bună ziua, măi neavere!
– Îţi mulţămesc, dragă vere!
– Ce mai faci, cum îţi mai pasă,
Sunt toţi sănătoşi p-acasă?
– Tari, mari, neavere, ca piatră,
Mănînc cenuşe pe vatră.
– Dar tu, măre, dragă vere
[17] Ai de mîncare, de bere?
Cum o duci cu sărăcia?
Ce-ţi mai face calicia?
– Sănătos, voinic sunt, vere,
Şi trăiesc după putere,
De sărăcie nu-mi pasă,
Că şade supt pat acasă,
Au ouat ş-acum cloceşte,
Ce-o vrea Dumnezeu sporeşte.
Şi de multă datorie,
Umblu beat de bucurie.
–  Ba ca să zici, măi neavere.
Vesel eşti, or am părere?
–  Dar or nu vezi? Ce pustie!
Tu o să mori în prostie.
Apoi, te uită la faţă
Şi mă-ntreabă de viaţă.
–  Ba te văz cu faţa vie
Şi, de deochi să nu-ţi fie,
Eşti la piele ca curcanul,
Galben de gras ca şofranul.
Dar ce mănînci de ţi-e bine
Şi eşti numai os şi vine?
Ce bucată îţi prieşte,
Aşa de te-ngălbeneşte?
–  Şi asta mă întrebi încă,
Nu ştii omul ce mănîncă?
–  Negreşit, nici fîn, nici paie,
Nici bea apă din copaie,
Ci mămăligă cu ceapă
Şi un căuş, doi, cu apă.
–  Ba, ba, vere, mă cam iartă,
Că nu ţ-e fasolea hiartă,
Eu am mîncat, ce să cheamă,
[18]Un mezelic de pastramă
Cu un dumicat de pîine,
De sunt patru zile mîine,
Şi uite pe loc mă dete
La o pustie de sete;
Nu faci tu vrun fleac de cinste,
Ca să-mi ud măcar un dinte?
–  Bucuros, cu voie bună,
Dar în buzunări nu sună,
Că croitorul, ovreiul,
Mi le-a cusut cu temeiul,
S-au spart păn’ la săptămîna,
Făr’ să bag într-înşii mîna;
Punga, care n-o am iară,
S-a bolnăvit d-astă-vară
Ş-au ajuns într-o slăbire,
De nu-şi poate veni-n fire.
Şi dintr-asta, cum să vede,
Îţi spui dreptul, de m-ai crede,
De cînd n-am văzut paraua,
I-am uitat cum e turaua.
–  Tpiu! la dracu, pentr-o pungă
Ţinuşi un ceas vorbă lungă,
Aci în mijloc de cale;
Nu intrarăm colea-ncaile
La aceea ospătărie,
Unde pe perete scrie:
„Azi bem şi mîncăm bucate
Pe parale peşin date,
Şi mîine, fără cîrteală,
Ospătăm pe cicăleală?”
[19] Asfel zicînd, se-mbiară
Ş-a se ospăta intrară.
Mă făcui şi eu cu treabă
Şi-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Şi cum o să ospeteze.
Şezînd dar eu de o parte
Şi ascultînd de departe,
Văz, ei după ce cerură
Mîncare şi băutură
Şi se săturară bine
De toate, cum se cuvine,
Au venit să-i socotească,
Ospăţul ca să-şi plătească.
Neaverea se scoală-ndată
Şi pe perete arată,
Zicînd:  –  Domnule, azi scrie
Ca să bem pe datorie,
Fiindcă ieri fuse anul
De cînd trîntii colea banul,
De-ţi plătii cum se cuvine
Şi te-ai mulţămit de mine.
–  Domnule,  –  birtaşul zise  – 
N-ai înţeles cele scrise;
Ia mai citeşte o dată
Şi vezi, zice ş-azi cu plată
Şi iar ca ieri mai la vale
Că mîine fără parale?
–  Jupîne,  –  zise neaverea  – 
Zi orcum ţ-o fi plăcerea
Şi sporeşte cît de multe
Cui o vrea să te asculte.
Nu trebuia să-mi scrii mie
Vorbe cu iconomie,
[20] Că fiecare cap n-are
C-al dumitale de mare,
Să judece cele scrise,
Că sunt după cum zici zise,
Ci pe şleau le înţelege,
Fără să le mai deslege.
Iacă eu unul sunt care
N-am înţeles ce tîlc are,
De aceea nici n-am vină,
Dumneata eşti de pricină,
De venii făr’ de parale
După scrisurile tale.
Că-mi este urît, nu-mi vine
Să port parale la mine,
Ba nici acasă în ladă
Nu-mi plac bani să văz grămadă,
Ca şi acum, bunăoară,
Nu e în ea para chioară;
Dar cîntecul dumitale,
Fiindcă cere parale,
Şi eu iar, deocamdată,
Ţ-oi cînta ceva drept plată.
–  Ce spui?  –  birtaşul îi zise,
Strigînd (cum se necăjise)  – 
Să-mi cînţi cîntece pe plată?
Bani, că te-ncaier îndată!
Eu am dat bani pe bucate,
Nimeni nu-mi dă pe cîntate;
Haide, zic, parale scoate,
De nu, te despoi de toate.
Neaverea sfecli de frică,
Gîndi, hai, îl ia de chică;
Şi-ncepu cu binişorul
Să moaie pe negustorul,
Zicînd:  –  Jupîne, mă iartă,
Aici nu încape ceartă,
[21] N-am plecat pe uş-afară,
Ca să mă iei la ocară;
Stăi, aici e învoială,
Noi să facem o tocmeală,
Să-ţi cînt şi, dacă nu-ţi place,

Atunci fă-mi orce-mi vei face,
Iar de-ţi va fi pe plăcere,
Atunci n-ai nimic a-mi cere;
Am un cîntec, s-auzi numa,
E nou, făcut chiar acuma,
Ia să încep şi ascultă,
Că nu e cu vorbă multă.
Aşa el tuşi dodată
Ş-începu să cînte-ndată:

„Toată vara fără treabă,
O pierdui ca un nerod,
Cîţi umbla-nhaitaţi degeabă,
Eu eram cu ei pe pod.
Dacă mi să făcea foame, 
Eu la masă mă duceam, 
De la supă păn’ la poame 
Închinam şi chef făceam. 
Cîte basme firoscoşii, 
Undeva spunea-n vileag, 
Şi eu ca năbădăioşii 
Alergam s-ascult cu drag. 
Dacă mi să făcea foame, 
Eu la masă mă duceam, 
De la supă păn’ la poame 
Închinam şi chef făceam. Î
mi plăcea la cîntecele 
Să ascult; cînd auzeam 
[22] Frunză verde trei lalele, 
Alţi cînta, eu chiuiam. 
Dacă mi să făcea foame, 
Eu la masă mă duceam, 
De la supă păn’ la poame 
Închinam şi chef făceam. 
Nu-mi venea să şez în casă, 
Nici de lucru să m-apuc, 
Lumea unde sta mai deasă, 
Mă grăbeam iar să mă duc. 
Dacă mi să făcea foame, 
Eu la masă mă duceam, 
De la supă pan’ la poame 
Închinam şi chef făceam. 
Cîţiva bani ce-aveam în ladă, 
Să-i păstrez nu mai gîndeam; 
Tot luam des din grămadă, 
Cheltuiam, galant eram. 
Carne cumpărăm şi poame 
Şi acasă le duceam, 
Dacă mi să facea foame, 
Beam, mîncam şi chef făceam. 
Vreme bună pe cît fuse, 
Eu la iarnă n-am gîndit; 
Cînd din pungă tot să duse, 
Iacă şi ea a soŞit. 
Dacă mi să face foame, 
Privesc masa cînd mă duc, 
Nu e supă, nu e poame, 
N-am o dată să îmbuc. 
Ies pe poduri, viu acasă, 
Văz ca şi afară frig, 
Nu e pîine, nu e masă, 
N-am ce să fierb, ce să frig. 
Nevasta acum îmi strigă: 
«Bărbate, lemne, mălai», 
[23] Pruncii: «pîine, mămăligă»,
Îmi zbier toţi şi-mi fac alai“.

*

Sfîrşind cîntecul, neaverea
Întreabă să-şi dea părerea
De i-a plăcut cîntecelul,
Iar de nu, să-i schimbe felul.
Birtaşul îi zise iară:
–  Bani, bani, şi curînd afară!
De cîntec nu-mi pasă mie,
Plăteşte-mi cu omenie,
Iar de nu, ieşi cu necinste!
Ai înţeles de cuvinte?
Scoate colea punguliţa,
Fă-o să-şi caşte guriţa,
Să verse din gît dulci glasuri,
Soprani, secunde şi basuri,
Să vezi cum mă-mpaci cu ele,
Iar nu cu seci cîntecele.
Neaverea nu zăboveşte,
Ia punga ş-o descreţeşte
Binişor cu două deşte,
Cîntînd vorbele aceste:
–  Deschide-te, punguliţă,
Cască draga ta guriţă,
Răsună frumos din corde
Ale tale dulci acorde
Şi scoate acele glasuri,
Soprani, secunde şi basuri,
Birtaşului cum îi place,
Ca cu mine să se-mpace.
El încă nu îsprăvise,
[24] Dar birtaşul sărind zise:
–  Ha, vezi, ast cîntec îmi place,
Asta pentru mine face,
Dar nu d-alde pierde-vară,
Fire-ai cu el de ocară!
La aste vorbe, neaverea
Sare îndată cu verea
Ş-apucă pe uş-afară,
Zicînd:  –  Ne plătirăm dară.

Este o zicală:
Boul se leagă de coarne şi omul de limbă.



[25] DESPRE VORBIRE IARĂŞI
 
Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide,
Din vorbă în vorbă iese adevărul.
Din vorbă se face fapta şi din faptă vorba.
Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul,nici cu ogarul. 
De multe ori limba taie mai mult decît sabia. 
Limba oase n-are şi oase sfăramă. 
De aceea 
Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă 
Căci 
Gardul are ochi şi zidul urechi. 
Vorba rea să duce ca glonţul. 
Ce să naşte p-întunerec trebuie să se vază la lumină. 
Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească. 
De aceea 
Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă. 
Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate. 
Ca să nu-ţi zică cineva: 
Vorbe bune dar nesărate. 
Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare. 
Limba îndulceşte, limba amăreşte. 
Cu rîmă mică se prinde peştele mare. 
Vorba dulce mult aduce. 

[26] POVESTEA VORBII

Doi călători într-o vreme merindele isprăvind
Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor popoŞind,
Zise unul:  –  Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,
Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai,
Că d-alde alte bucate crez că aici nu găŞim,
Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.
Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ
Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;
Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,
Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.
Călătorul, de la uşă această scenă privind,
Între multa lui mirare zise muierii grăind:
–  Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)
Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!
Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?
Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?
–  Tocma d-aceea  –  ea zise  –  de-mi voi bate capul eu,
Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu:
De-l voi lovi de perete ori de vreun bolovan,
La această n-are treabă să mă judece Nan, Bran;
Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,
C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.
–  Am venit  –  el îi răspunse  –  ca să te rog de ceva,
Să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,
Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,
Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn acum.
–  Piei d-aci!  –  zise muierea  –  dacă ai fost cerşetor,
Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?
Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,
Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;
Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,
[27] Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.
Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,
Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;
Iar tovaroşul său rîse ş-îi zise:  –  Geaba trăieşti!
Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;
Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,
Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.
După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd
Găşi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.
Stînd el şi privind din uşă, zise:  –  Ba prea bine, zău!
Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;
Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,
Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pînă nu mai scoate glas,
Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît
Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.
Cum îl auzi muierea, lasă acel făcăleţ
Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,
Dînd şi strigînd către dînsul:  –  Dar nu taci, mă, n-auzi tu?
–  Nu tac, fă, nu,  –  el răspunse către ceea ce-l bătu  – 
Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,
Bate-mă orcît îţi place, că asta eu tot o zic.
–  Iartă-l,  –  îi zise streinul  –  e Şirmanul nătărău!
Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!

Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi
Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.
Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd
Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:
–  Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?
Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?
De ce nu avusei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,
Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?
[27] Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,
Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit
Ş-îi zise:  –  Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva
Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,
Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,
Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.
–  Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,
Ii dete totdeodată şi friptura după foc.
–  De vei  –  urmă ea a-i zice  –  aici să şezi să prînzeşti,
Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.
–  Ba, ba destul  –  el îi zise  –  şi îţi foarte mulţămesc,
Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.
Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd
Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,
–  Iacă, prietine,  –  zise  –  dacă ştii cum să te porţi,
Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.

De aceea zice: 
Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet. 
Nu te amesteca nepoftit în vorba altora. 
Că 
Nepoftitul scaun n-are.
Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.
Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele. 
De multe ori gluma înjură muma. 
Şi 
Gura aduce ura. 
Nu vorbi pe dintregul ca baba chioara. 
Că să găseşte vreunul de 
Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege. 
Şi 
Pîn la împăratul, rabzi încăieratul. 
[29] Ş-apoi 
Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată. 
Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce. 
Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, capul îşi ridică şi te pişcă. 
Însă 
Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om. 
Dar 
Toată paserea pe limba ei piere. 
 
     POVESTEA VORBII

O slugă flecară pe unde slujise
Toţi tot îl bătuse şi tot îl gonise,
Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese,
Hainele pe dînsul toate să rupsese.
Un negustor asfel portul prost văzîndu-i,
Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i:
–  Ce o fi pricina de nu-ţi merge bine?
Că eu te ştiu încă de copil pe tine,
Beţiv, curvar nu eşti, cărţi nu joci, îmi pare,
Cum putuşi ajunge-n aşa proastă stare?
De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă
Şi tot umbli razna pe drumuri degeabă?
–  Jupîne,  –  el zise  –  nu-mi e altă vina
Decît căci spui dreptul e toată pricina.
Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul.
D-aceea oriunde mă pisez ca mărul
Şi mă dau îndată pe poartă afară,
De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară.
Îi zise lui omul, auzind aceste:
–  Că spui adevărul nici un rău nu este,
Aşa slugă mie chiar îmi trebuieşte
Şi de vei, d-acuma vin’ de te tocmeşte.
Să tocmiră-ndată şi se învoiră,
[30] În două-trei vorbe zapisu-ntăriră.
Deci îl luă omul ca să-l procopsească
Şi plecă cu dînsu-n piaţ să tîrguiască.
Cumpără, îi dete un codru slănină
Şi într-o hîrtie puţină făină,
Zicîndu-i:  –  Na, du-le acestea acasă
Şi zi să gătească ceva pentru masă.
El, dacă se duse la a Să stăpînă,
Se uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă,
Şi văzînd că cată cam piezis din fire,
Începu să-i zică ei şi să se mire:
–  Aolio! cum cauţi chiar ca o găină,
C-un ochi la făină şi alt la slănină!
Ea cum îl aude, luînd furca, sare
Ş-îl încarcă bine cu ea pe spinare,
Strigînd:  –  Auzi vorbă! auzi fleac odată!
Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată!
Afară! afară! Slugă blestemată,
Să nu-mi calci în curte, că-ţi sparg capu-ndată.
El fugind pe poartă în drum se opreşte,
Iaca şi stăpînul său îl întîlneşte.



Îl întreabă:  –  Ce e? Că l-a gonit zise.
Scărpinîndu-şi locul unde îl lovise.
–  Dar de ce pricină?  –  stăpînul întreabă  – 
Pe bună dreptate, or aşa, degeabă?
–  Văz eu,  –  el răspunse  –  e cum se vorbeşte:
Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte.
Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul,
Începu să zică asfel către dînsul:
–  Ba nu-ţi e, sărmane, nimenea de vină,
Ci gura-ţi, flecară, este de pricină;
Să spui adevărul altă se-nţelege,
Nu de unul ş-altul omul să se lege;
Gura ta te bate ş-o să te mai bată
Dacă ea îţi este flecară odată.

[31] DESPRE MINCIUNI ŞI FLECĂRII 

Omul care e flecar 
Troncăneşte ca un car. 
Îl auzi numai: 
Hodorog-tronc! vorba îndată, 
Ca moara cînd e stricată. 
El 
Pentr-un şoarece se-nnoadă 
Şi jură că n-are coadă. 
Şi 
Încornorează ţînţarul 
De ţi-l face cît magarul. 
Sau 
Vei, nu vei, el cu d-a Şila 
Face musca cît camila. 
Şi
Purecile cînd îi place
Cît un elefant îl face.
Da însă 
Cu minciuna or prînzeşti, or cinezi, 
Pe amîndouă nu le închelbezi. 
[32] Căci
Vremea cu încetul poate
Să le descopere toate.
Şi mai vîrtos 
Minciuna are şi ea pe unde să trece. 
Povestea ăluia: 
Umblă la grădinar crastraveţi să vînză, 
Şi lui de dînşii îi este acră rînza. 
Minciuna ca glonţul în apă se afundă 
Şi îndată ca frunza iese în undă. 
Şi
Suliţa orişiunde
Nu să poate ascunde.
Dar însă 
Mincinos pe mincinos nu poate înşela. 

     POVESTEA VORBII

Un mincinos stînd odată zise altui mincinos:
–  Prietene, vezi tu turnul acel nalt şi luminos?
–  Da, acesta îi răspunse; şi iar îl întrebă el:
–  Dar vezi tu tocma în vîrfu-i cum umblă un şoricel?
–  Ce mai minciună cu coarne,  –  zise prietinul său  – 
Că eu abia zăresc turnul, necum şorecelul tău;
Însă îl auz prea bine cum umblă-n tropot, încît
Parc-ar bubui o toabă ş-ar avea clopot la gît.
Te crez, acel îi răspunse, văzîndu-se înfundat, 
Fiindcă nu-şi găŞi omul cu minciuni de înşelat. 
După proverbul ce zice: 
A umblat cît a umblat, 
Dar acum i s-a-nfundat.
     
     POVESTEA VORBII

[33] Un împărat mare către răsărit,
Care în vechime a fost prea vestit,
Avînd moştenire de la moşi-strămoşi
Un inel în deget din cei mai preţoşi,
A căruia piatră făcea la minuni,
Tămăduia boale, vindeca nebuni;
D-aceea-mpăratul purtîndu-l cu drag
Şi fiind în toartă puţintel cam larg.
Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu
Cine ştie unde, şi el nu văzu;
După ce-n palatu-i cătînd oboŞi
Şi nu fu putinţă deloc a-l găŞi,
Puse om îndată cu un trîmbiţaş
Ca să publiceze strigînd prin oraş
Cum că împăratul, pe uliţi umblînd,
A pierdut inelul, din deget căzînd;
Şi acela care îl va fi găŞit
Cu-mpărăteşti daruri va fi dăruit,
Îi va da şi aur oricît va voi
Şi c-un palat mare îl va dărui.

Acestea pristavul pe cînd le striga
Şi lumea s-auză spre el alerga,
Un cîrpaci de cizme prea sărac fiind,
Care aci-n piaţă sta-ntr-un colţ cîrpind
Şi copii o spuză împrejuru-i stînd,
Precum şi nevasta-i cu dînşii şezînd,
Aşteptau să vie niscai vechituri
Şi să ia parale după cîrpituri,
Ca să nu mai ţipe, să cumpere pîini,
Pre toţi să-i împace, dîndu-le prin mîini;
Auzănd atuncea pre pristav strigînd,
[34] Ş-împrejur copiii de foame plîngînd,
Le dete o gură să tacă din plîns,
Să-nţeleagă lumea pentru ce s-a strîns,
Ş-în urechi sunîndu-i că publicuiesc
De inel şi darul cel împărătesc,
Începu să strige:  –  Nu mai publicaţi,
Eu îl ştiu inelul, nu-l mai căutaţi.

Ei cum aud gura-i, cu toţi îl apuc
Şi la împăratul îndată îl duc.
Iubita-i nevastă-n urma lor să ia,
Să roagă să-l lase, zicînd, vai de ea:
–  N-ascultaţi la gura-i, nu credeţi de el,
Că nimic nu ştie de acel inel.
Ei însă la vorba-i nici n-au ascultat,
Ci la împăratul l-au înfăţişat,
Zicînd că acesta a mărturiŞit
Precum ca inelul el l-ar fi găŞit.
Iar cîrpaciul care era cu aceşti,
–  Împărate!  –  zise  –  mulţi ani să trăieşti,
Nu că-l ştiu inelul, nici l-am găŞit eu,
Ci-l poci ghici numai cu zodiacul meu:
Să ţi-l spui anume cine l-a găŞit
Din minutu-n care din deşti ţ-a lipŞit;
Decît nu să poate să-ţi ghicesc pe loc,
Ci patruzeci zile cer să-mi dai soroc
Şi pe toată ziua să-mi dai şi tain (mertic),
Adică pe lîngă pîine, rachiu, vin,
Ş-un gîscan cu varză, gras, fript la coptor,
Atît docamdată îţi cei ajutor;
Ş-în sorocul care îl orînduiesc
Cu încredinţare hoţul ţi-l ghicesc.
[35] Acestea dar cereri care le-a propus
Porunci-mpăratul ş-în faptă s-au pus;
Rîndui pe unul regul-a păzi
Să-i ducă merticu-n fiecare zi.
Şi mergînd cîrpaciul la bordeiul său,
Începu nevasta să-l ţie de rău,
Zicînd:  –  Vai de tine! Ce-ţi veni să laşi
Să ţipe de foame bieţii copilaşi,
Să sari ca nebunii, în nevoi să-ncapi,
Să-ţi răpui viaţa şi mormînt să-ţi sapi?
Că-n urma veniră muşterii vro trei,
Avînd să-şi cîrpească, parale să iei.
El curmîndu-i vorba:  –  Ci ia taci,  –  i-a zis  – 
„Cine ce-o să tragă, la cap îi e scris“;
Taci de cîrpacia cu al ei venit,
Sunt sătul de dînsa, ea m-a-mbătrînit;
De azi înainte nu-mi suna-n urechi
Ca să-mi cîştig pîinea din cîrpituri vechi;
Cîrpaci nu-mi mai zice, ci zi-mi ghicitor,
C-o să mănînci gîşte fripte la cuptor;
Că-n toată viaţa am muncit mereu
Ş-un gîscan cu varză n-am mîncat şi eu,
Dar cum zisei astăzi că ştiu să ghicesc,
Cîştigai merticul cel împărătesc;
Patruzeci de zile soroc am cerut
Să ghicesc inelul care l-a pierdut.
Îi tăie ea vorba:  –  Dar ce, nebun eşti?
Şi de unde naiba ştii tu să ghiceşti?
Tocma pe-mpăratul s-amăgeşti te pui,
N-ai gîndit că viaţa o să ţ-o răpui?

–  Tocma chiar d-aceea  –  îi răspunse el  – 
Voi să-mi fie moartea prin acel inel,
Că ce-mi e folosul dacă am trăit,
[36] Alt decît necazuri, ce am dobîndit?
Ca sărac necazuri iarăşi o să strîng,
Ştiu că nu voi rîde, ci tot o să plîng;
Decît s-am viaţă patruzeci de ani,
Jinduit de toate ca un fără bani,
Patruzeci de zile mult mai mult plătesc,
Cînd vor fi trăite după cum doresc;
Aşadar vro jale n-o să am că mor
Mîncînd fripturi grase, ca un ghicitor.

–  Şi pentr-o mîncare  –  îi răspunse ea  – 
Te lepezi de suflet, laşi dracii să-l ia?
Pentru o friptură pe Dumnezeu laşi
Şi fără de milă pe ăşti copilaşi
Să umble pe drumuri flămînzind Şirmani
Şi să te blesteme cît vor avea ani?
–  Ia lasă, nevastă,  –  îi răspunse el  – 
Poate să va-ntoarce roata în alt fel,
Patruzeci de zile avem la mijloc,
Cîte nu se schimbă pînă la soroc?!
Tatăl meu în viaţă cînd orice făcea,
Îl auzeam numai că sta şi zicea:
„Cînd va vrea norocul să-şi întoarcă pasul,
Nu aduce anul ce aduce ceasul“.
Aşadar (zic poate) va da Dumnezeu
Cumva să-l găsească, şi iacă scap eu.

Cînd vorbea cîrpaciul cu nevasta sa
Şi gîndea la gîşte fără a-i păsa,
Vizirul atuncea prea era-ngrijat
Pentru ghicitorul care s-a aflat,
Căci găŞind inelul unul din slujbaşi,
Au putut să-l vază şi alţi vro cîţivaşi,
[37]m Mai pe urmă ş-altor dacă l-arătat
Mergînd la vizirul cu toţii l-a dat,
Patruzeci la număr fiind toţi aceşti
Supt vizir ai curţii cei împărăteşti;
Îndată vizirul la toţi daruri dînd
Îi şi sfătuise, către ei zicînd:
–  Să tăceţi ca muţii dintr-acest minut,
Cin’ vă-ntreabă, ziceţi: Nu ştiu, n-am văzut.
Pentru că inelul, după cum era,
Să-l mai dea din mîna-i nu se îndura.

D-aceea vizirul era prea-ngrijat
Pentru ghicitorul care s-a aflat,
Nu cumva să spuie că acel inel,
Slujbaşii găŞindu-l, e ascuns de el.
Şi aşa vizirul la întîia zi
Rîndui dintr-înşii a se repezi
Un slujbaş d-aceia l-acel ghicitor,
Să-i ducă gîscanul cel fript la cuptor
Şi să vază dacă zice vrun cuvînt,
Căci nu-i venea parcă să dea crezămînt
Că va fi cîrpaciul vreun ghicitor,
Trenţeros văzîndu-l ca un cerşetor.

Mergînd dar trimisul cel dintr-acea zi,
Cum intră pe uşe, alt nu auzi
Decît zise numai:  –  Iacă-n căpătîi
Ne veni pe uşe numărul întîi,
Şi păn’ la patruzeci, numărul bătrîn,
Trei zecimi şi nouă încă ne rămîn.
Adică cîrpaciul asta o zicea
Numărînd gîscanii carii aducea.

Dar trimisul altfel vorba i-a-nţeles,
Ca cel cu pricină fiind mai ales;
[38] Şi mergînd îndată foarte îngrozit
Vizirului spuse că:  –  Am auzit
Zicînd eu sunt unul ce ştiu de inel
Şi treizeci şi nouă încă ştiu de el,
Şi că din aceşti toţi care mai rămîn,
Tocma cel din urmă este mai bătrîn.
Auzind vizirul pe acest trimis
Cum că ghicitorul în asfel a zis,
A crezut îndată cum că negreşit
Ghicitorul este mag desăvîrşit;
Şi cuprins de groază stînd tot se gîndi
Ce o să se-ntîmple de s-o dovedi,
Cum că împăratul pe el şi pe toţi
O să-i pedepsească ca pe nişte hoţi;
Socotind acestea, se înfiora
Şi în neodihnă prea mare era;
Dar ca să se-ncrează şi mai cu temei,
A doua zi altul trimise din ei
Să ducă gîscanul cel fript la cuptor
Şi să fure vorba de la ghicitor.

Deci mergînd trimisul ş-în casă intrînd,
Auzi îndată cîrpaciul zicînd:
–  Ei iacă, nevastă, şi numărul doi
C-a venit cu cinste în casă la noi:
Din patruzeci dară dacă îi scădem,
Treizeci şi opt tocma încă mai avem.
După ce se-ntoarse şi acest trimis,
Vizirului spuse:  –  Iacă ce a zis,
Că am rămas tocma treizeci şi opt noi,
Ş-am intrat în casa-i pîn-acuma doi.

Auzind vizirul şi acest cuvînt,
Şi fără-ndoială dîndu-i crezămînt,
După proverbul ce zise:
„L-a mai îngrozit o toană.“
[39] „I s-a făcut faţa ca pămîntul.“

„A-ngălbinit ca turta de ceară.“
C-acel care
„Se ştie cu cuiul la inimă.“
Zicînd:
„S-a îngroşat gluma.“
„Şi de este glumă, dar nu e bună.“
Deci,
Hotărî vizirul ca a treia zi
Să vază şi însuşi ce va auzi,
Şi de gînduri multe tot fiind muncit.
Toată nopticica deloc n-a dormit;
Iar de ziuă-ndată cum s-a luminat,
În necunoscute haine s-a schimbat,
Şi, luînd gîscanul cel fript la cuptor,
Se duse cu dînsul el la ghicitor.
Ghicitorul iarăşi ca şi pîn-aci,
Cum intră vizirul, capul îşi suci
Şi văzînd gîscanul în gheveci adus,
Aburit, fierbinte ş-înaintea-i pus,
Zise:  –  Iacă astăzi să făcură trei,
Şi treizeci şi şapte mai avem din ei,
Pîn-o veni vremea sorocului meu
Să ghicesc inelul, bun e Dumnezeu.

Auzind vizirul, negreşit gîndi
Că taina ascunsă o va dovedi,
Ş-începu a zice:  –  Jupîn ghicitor!
Eu te văz prea bine că eşti ştiutor,
Dar sunt la mirare de ce prelungeşti
Şi nu vrei îndată lucrul să-l ghiceşti.
[40] –  Şi eu mă mir Şingur  –  îi răspunse el  – 
De tăinuitorul acelui inel,
Cum de prelungeşte ş-îl ţine ascuns,
Sau cum i se pare că va da răspuns
Cînd mîine-poimîine îl voi spune eu,
Oare nu gîndeşte că-i va fi cu greu?
Eu n-am vrut dodată să-l arăt, gîndind
Că-l va scoate Şingur, vremea prelungind.

Iar vizirul care sta ca slujitor:
–  Prea bine faci,  –  zise  –  jupîn ghicitor.
Dar dacă, spre pildă, ar veni cumva
Să-şi dea taina ţie-n vrun fel cineva,
Adică să-ţi spuie că ar fi găŞit
Undeva inelul şi l-a tăinuit,
Şi acum de frică ar voi să-l dea,
În vreo pedeapsă spre a nu cădea,
Vrun mijloc ai face ca să nu-l vădeşti,
Făr-a-i spune faţă şi să-l izbăveşti?

–  O, Doamne!  –  răspunse bunul ghicitor  – 
Eu o ştiu pricina, frate slujitor,
Şi tocma d-aceea vremea prelungesc,
Că îmi este milă lumea să muncesc;
Dar puteam inelul să-l ghicesc pe loc
Şi băgam d-atuncea pe mai mulţi în foc;
Ci crez omenirei, că om sunt şi eu,
Şi greşim adesea toţi lui Dumnezeu;
Dar el ne aşteaptă să ne pocăim,
Nu ne pedepseşte-ndată cum greşim,
Într-acest chip nouă pildă vrînd a da
Ca şi noi asemeni să putem răbda,
Şi cu bunătate să ne foloŞim,
Să nu grăbim rău-n grab să-l pedepŞim.
[41] Umilit, vizirul zise către el
(Scoţînd totodată şi acel inel):
–  Iată dar inelul, că l-am găŞit eu,
Şi mă-ncrez în tine ca în Dumnezeu;
Ţi-l dau d-acu-n mînă făr’ să mă sfiesc
Ş-o pungă de galbini iacă-ţi dăruiesc,
Să faci cum vei face să nu mă vădeşti,
Că eu sunt vizirul cu care vorbeşti,
Şi încă mai multe daruri o să vezi,
Num-această taină-n tine s-o păstrezi;
Îi vei da inelul or în ce chip ştii
Şi cu mine d-astăzi prieten să fii.

Îi zise cîrpaciul:  –  Banii poţi să-i laşi,
Să mîngîi cu dînşii aceşti copilaşi,
Iar inelul ţine-l în păstrarea ta
Ş-în ce chip vom face îţi voi arăta.
Numai de-mpăratul des seamă să bagi
Cam ce fel de lucruri mai mult îi sunt dragi,
Adică ce vite în curtea Să sunt,
Sau ce fel de păsări plăcerea-i încînt.
Răspunse vizirul:  –  Să-ţi spui şi acum:
Alte la plăcerea-i nu sunt nicidecum,
Decît în grădină-i lebăde avînd,
Merge, le priveşte cu drag cînd şi cînd.

–  Vezi, în ele,-ntr-una  –  îi răspunse el  – 
Vei băga pe gîtu-i pierdutul inel,
Însă tocm-atuncea cînd ţ-oi zice eu,
Aproape de ziua ghicitului meu;
Şi făcînd aceasta după cum îţi zic,
Să nu mai ai grije mai mult de nimic,
Rămîne asupra-mi orşice cuvînt,
Te-ncrede pe mine, că copil nu sînt.
[42] Deci plecînd vizirul de la ghicitor,
Împăcat de gîndul cel îngrozitor,
Păzi ziua, ceasul cel orînduit
Să bage inelul cum l-a sfătuit;
Şi cînd fu cîrpaciul chemat la palat
Şi la împăratul s-a înfăţişat
Zise:  –  Împărate, mulţi ani să trăieşti,
Am ghicit inelul prin zodii cereşti;
Nu e de om însă în vrun fel aflat,
Ci-ntr-o zi-n grădină cînd te-ai preumblat
Ţ-a căzut din deget de nici n-ai Şimţit
Ş-o lebădă-ndată de jos l-a-nghiţit.

Zîmbi împăratul vorba-i ascultînd
Ş-îl întrebă iarăşi, cu blîndeţi zicînd:
–  Prea bine, să poate să nu fi Şimţit,
Dar vei putea spune care l-a-nghiţit?

Răspunse cîrpaciul:  –  Mai mult dintr-atît
Nu poci, împărate, să-ţi spui hotărît,
Căci una cu alta seamănă-ntr-un fel,
Destul că la una e acel inel.

Porunci-mpăratul să taie de rînd
Şi să le despice, în ele cătînd;
Tăind slujitorii cum a poruncit,
Se găŞi inelul care s-a ghicit,
Şi de bucurie bunul suveran
Pe cîrpaciu-ndată îmbrăcă-n caftan,
Şi încălecîndu-l pe un armăsar
Care şi p-acesta i l-a dat în dar,
Cu cinste, cu pompă l-au dus omenit
La palatul care i-a făgăduit.
[43] Deci scăpînd cîrpaciul de traiul cel rău
Şi trăind domneşte în palatul său
Cu averi destule şi cu bogăţii,
Să vesti de dînsul l-alte-mpărăţii,
Cum că-n toată lumea nu poate fi alt
Ca el să ghicească aşa de înalt.

Tot în acea vreme un alt împărat,
Care cu hotarul era-nvecinat,
Pierduse din pieptu-şi la primblarea sa
O cavalarie şi nu o găsea;
Căruia îndată cum i s-a vestit
Despre ghicitorul cel prea procopŞit,
Trimise scrisoare c-un tatar aci,
Poftindu-l să vie şi lui a-i ghici
Şi pre împăratul rugînd a-l lăsa,
Arătînd pricina şi paguba sa.

Ajungînd tatarul l-acest împărat
Şi pe loc scrisoarea cum i-a-nfăţişat,
Trimise îndată pe un slujitor
Şi chemă să vie-naltul ghicitor,
Căruia îndată îi şi porunci
Ca fără zăbavă să mearg-a ghici,
Şi chiar curierul care a venit
Conductor să-i fie la călătorit.

Plecă ghicitorul cu acel tatar,
Dar prea trist cu totul şi plin de amar,
Mirîndu-se-n Şine cu ce meşteşug
Ş-acolo să-ntoarcă vreun vicleşug;
Nu contenea ziua, noaptea, a gîndi,
Ce să facă dacă să va dovedi
[44] Că n-are ştiinţă şi e un om prost
Şi prin viclenie în cinste a fost;
Socotind acestea, se călătorea
Ş-îşi veştejea faţa de inimă rea;
D-altă parte iarăşi vedea pe tatar
Stînd şi el pe gînduri şi oftînd amar
Şi i să părea că lui îi ajuta,
Cu dînsul dodată văzînd că ofta,
Şi ca cînd pe dînsul tot îl tînguia,
Ştiindu-i sfîrşitul care o să-l ia.

Asfel împreună ei călătorind
Ş-în poarta cetăţii aproape viind,
Aci cu-ntîmplare dînd ei printr-un lac,
Să răsturnă-ntr-însul micul lor olac
Şi să-nnomoliră atît de urît,
Încît să umplură mai pînă la gît;
Acum ce să facă? La o casă trag,
Şi stînd se dezbracă d-anteriu, nadrag,
Pun pe o femeie, le spală pe loc,
Le-ntinde la soare toate într-un loc,
Le venea să rîză d-asfel de voiaj,
Dar de întristare nu avea coraj,
Se primbla prin curte cu ochii în jos
Şi el şi tatarul se uita mijos.

Asfel ghicitorul pe cînd se primbla
Privind că ceacşirul vîntul îl umfla,
Începu să zică:  –  Ei, ceacşir, ceacşir!
Te primbli tu acuma, te mîndreşti în şir,
Dar te-oi vedea mîine cum te vei umfla
Şi care răspunsuri le vei răsufla.
El zise acestea, dar bietul tatar,
[45] Ce a fost anume Ceacşir chemat chiar,
Căzu la picioare-i, cu amar plîngînd
Şi cu rugăciune către el zicînd:
–  O, preaînţelepte jupîn ghicitor!
Aibi milă de mine, fii îndurător,
Nu aduce pîră pentru capul meu,
Că cavalaria am găŞit-o eu,
Ş-avînd pietre scumpe mi-a dat a gîndi
S-o ascunz, că poate nu s-o dovedi;
Şi văzînd c-acuma pe nume mi-ai zis,
M-ai trezit îndată tocmai ca din vis,
Dîndu-mi a cunoaşte că geab-o ascunz,
Cum că tu ghicind-o eu ce-o să răspunz?
Ci îţi fă pomană, nu mă arăta,
Na cavalaria d-azi în mîna ta,
Şi cînd te va pune ca să i-o ghiceşti,
Fă-te că o cauţi cumva ş-o găseşti.

Văzînd ghicitorul ce nici n-a gîndit,
Îi înflori faţa şi i s-a-nzîmbit,
Zicîndu-i:  –  Ceacşire,  –  către curier  – 
Eu ştiam prea bine chiar d-alaltăieri
Că cavalaria e în mîna ta,
Dar n-am vrut d-atuncea a mă arăta;
Cu toate aceste, bine ai făcut
De o spuseşi Şingur şi n-o ai tăcut;
Şi îmi este milă, nu voi să te spui;
Ce-o să-mi folosească dacă te răpui?
Ci numai îmi spune, de vei şti cumva,
De are-mpăratul amor la ceva,
Însă dintre vite, precum cîini, piŞici,
Sau niscaiva păsări, dar mari, nu prea mici.
–  Da,  –  el îi răspunse  –  are un căţel
Şi de drag ce-i este umblă tot cu el.
–  Aşadară  –  zise către curier  – 
Eu, mergînd, trei zile soroc o să-i cer,
[46] Şi pînă atuncea tu or în ce fel
Vei pune prin taină mîna pe căţel
Şi cavalaria-n grab numaidecît 
Cu ceva unsoare să i-o-ndeşi pe gît; 
Ş-apoi fii în pace, grije să nu ai, 
Că n-ai pentru dînsa răspuns să mai dai.
 
Isprăvindu-şi sfatul, luînd s-a-mbrăcat,
S-au pus în trăsură şi iar au plecat,
Şi unul şi altul bucuraţi acum
Sfîrşiră-ntr-o clipă rămasul lor drum,
Şi soŞind dodată veseli la palat,
Mergînd la-mpăratul s-au înfăţişat.
Împăratul, care era doritor
Să vază-n persoană p-acest ghicitor,
Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat
Ş-îl trimise-n pompă la un alt palat,
Să se odihnească cîtva timp aci
Ş-în urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.

Iar tatarul care era îngrijat
Pînă să se vază de belea scăpat,
Păzind, găŞi vreme pe căţel să-l ia
Prin salon în braţe spre a-l mîngîia,
Şi cavalaria el numaidecît,
Gura-n grab căscîndu-i, i-o dete pe gît;
Dup-aceea-ndată să duse ca-n zbor
Şi isprava-şi spuse către ghicitor.

SoŞind dară ceasul să fie chemat
Şi adus cu cinste ghicitorul nalt,
Cum şi toţi miniştrii într-această zi
Viind s-adunase spre a-l auzi,
Ghicitorul nostru gura ş-a deschis
Şi către-mpăratul în asfel a zis:

–  Slăvite-mpărate, mulţi ani să trăieşti
[47] Ş-în zile senine să îmbătrîneşti;
Iar pentru ghicirea ce sunt chemat eu,
Asfel se arată în zodiacul meu,
Cum că ai un cîine aici în palat
Şi cavalaria de el s-a mîncat;
Care şi acuma e-n stomahul său,
Şi de dînsul poate să vă pară rău,
Că-n alt chip s-o scoateţi din el nu puteţi
Decît fără milă de vreţi să-l tăieţi.

Cît era-mpăratul mult de bucurat,
Pe atît de tare acum s-a-ntristat
Cînd auzi-ndată zicînd de căţel
Că cavalaria se află în el.
Ar fi dat în sumă ce i-ar fi cerut
Numai pe căţelul să nu-l fi pierdut,
Că era un cîine care mult făcea,
El ştia ca omul orice îi zicea,
La săltări şi jocuri pereche n-avea,
D-aceea-mpăratul prea mult îl iubea;
Să muncea de gînduri ce a hotărî,
A lasă căţelul, ori a-l omorî!
Sta la îndoială, nu să împăca,
Nu crede-aşa lucru cîine a-l mînca;
Dar să-ntorcea iarăşi cu un cuget alt,
Că de unde ştie cum s-o fi-ntîmplat,
Şi răspunzînd zice către ghicitor
C-un cuvînt stătornic şi hotărîtor:
–  Dar dacă în cîine nu o voi găŞi,
Priimeşti cu moarte a te pedepŞi?
–  Capu-mi să se taie,  –  îi răspunse el  – 
De nu vei găŞi-o acum în căţel.

Atunci împăratul chemă pe gelat
Şi dete pe cîinele nevinovat
[48] Să-l junghe îndată ca p-un mieluşel,
Cum şi despicîndu-l să caute-n el;
Care totodată porunca-mplinind
Şi cavalaria într-însul găŞind,
Să miră-mpăratul, rămîind uimit
Pentru ghicitorul cel prea procopŞit,
Cum putu el asfel numa-ntr-un cuvînt
Să ghicească lucrul tocma ca un sfînt
Pentru care foarte mult îi mulţămi
Şi bogate daruri dîndu-i îl cinsti.

La plecarea-i însă din palat de sus,
Tatarul atuncea care l-a adus,
Parcă îi şoptise la ureche drac,
Şi o vulpe vie băgînd într-un sac,
O puse la scară ş-în grab alergînd
Drept la împăraul, îi spuse zicînd:
–  Îmi pare,-mpărate, c-acest ghicitor
Un prost o să fie şi amăgitor,
Ci am pus o vulpe la scară-ntr-un sac,
Vrînd un haz să faceţi, glumă să vă fac,
Şi d-aveţi plăcere, puteţi întreba,
Să vedeţi, ghiceşte ce este au ba?

Împăratul dară fiind îndemnat,
Ca spre o cercare l-a şi întrebat,
Zicînd:  –  Filosoafe, vei putea ghici
Ca ce lucru este în ăst sac d-aci?
Iar el, clătind capul cel detot prostesc,
Ş-a zis Şingur luişi proverbul obştesc:
„Ai umblat tu, vulpe, pe cît ai umblat,
Dar tocma acuma ţi s-a înfundat!“
–  Bravo!  –  împăratul zise către el  – 
Ai ghicit, aşa e, mergi sănătoşel.

Deci dar ghicitorul la ţara-i plecînd
Şi daruri cu Şine multe aducînd,
[49] Cum soŞi, îndată la palat s-a dus
Şi la împăratul scrisoarea au dus,
În care scrisese cellalt împărat
Despre ghicitorul cîte s-au urmat,
Ş-îl lăuda foarte că e procopŞit,
Cum ş-în ce chip toate frumos i-a ghicit.

D-aci ghicitorul la casa-i mergînd,
Spuse întîmplarea neveştii pe rînd,
Şi şezînd cu dînsa la vorbă şi sfat
Îşi deteră planul în chipul urmat,
Zicînd:  –  Întîmplarea ne-a făcut bogaţi,
Cu bani, cu avere şi destui argaţi;
Acest noroc însă care l-am avut
Poate să mă surpe numa-ntr-un minut,
Ba şi să-mi aducă pieire de cap,
Să nu poci nici starea, nici viaţa să-mi scap;
Că cumva-mpăratul iar d-o porunci
Ca şi pîn-acuma ceva a-i ghici
Şi n-oi putea lucrul cumva a-l brodi,
Toat-a mea prostie să va dovedi;
Că acuma, uite, cu tremurături,
„Scăpai scurt de coadă, printre picături“;
„Că minciuna poate pînă la un loc,
Şi ea ca şi toate este cu soroc;
Întîi te ardică ca fulg din gunoi
Ş-în urmă te-aruncă ca glonţu-n noroi“;
Că n-are nici aripi pe sus a zbura,
N-are nici picioare pe jos a umbla,
Ci noi mai-nainte să ne pregătim
Şi de rău viaţa să ne o scutim.

Chibzuind acestea, mut toate pe loc
Ş-în patru părţi caŞii îi pun noaptea foc;
Apoi stînd la uliţi strig, zbier şi răcnesc
Că să ard cu totul şi să sărăcesc;
[50] Sare lumea-ndată, tulumbe alerg,
Toţi, cu mic, cu mare, ca să stingă merg,
Vine ş-împăratul răul a vedea
Şi la ghicitorul mîngîieri să dea;
El iar cum îl vede să făcu pe loc
Că voieşte-n grabă să sară în foc,
Strigînd:  –  Vai de mine! sunt stins, sărăcit,
Că-mi arde în casă cartea de ghicit.
Puse împăratul oameni a-l opri
Ca nu-n desperarea-i în foc a sări,
Zicînd către dînsul:  –  Dar ce, nebun eşti,
Vei pentru o carte să te prăpădeşti?
Iar el striga iarăşi:  –  Dar cum să ghicesc,
Şi în care case să mai locuiesc?
Împăratul zise:  –  N-ai ce să-mi ghiceşti,
Ş-îţi fac alte case să te odihneşti.



Asfel el cu planul care-l născoci 
Scăpă şi de grije de a mai ghici, 
Şi cîştigă iarăşi dar împărătesc, 
Palate şi alte cîte-i trebuiesc. 

* 
Mulţi sărăci în lume cred în ghicitori, 
Fără să-i cunoască că-s înşelători, 
Fiindcă se-ntîmplă cu vreun cuvînt 
Ceva să ghicească zicînd numa-n vînt; 
Dar vor lua pildă din acest cîrpaci 
Prin ce uneltire s-a vestit dibaci, 
Şi să nu mai puie-n ghicitori temei, 
În bobi şi cărţi date de proaste femei. 

     DESPRE MINCIUNI IARAŞI
     
 Cîte le zice omul toate sunt vorbe.     
 Şi minciuna este vorbă.
 Dar
 Vremea descoperă adevărul.
 A mînca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate.
 Însă
 O minciună bine ticluită plăteşte mai mult decît un adevăr.
 Cu o minciună boierească treci peste graniţa nemţească.
 Cînd vede omul nevoia, vorbeşte ce nu-i voia.
 Dar şi 
 Cine a minţit o dată nu să mai crede cînd spune şi adevărul.
 Îşi mănîncă credinţa, ca ţiganul biserica.
 Cine se învaţă mincinos, cînd spune adevărul, se bolnăveşte.    
 Însă
 Cine poartă plosca cu minciuni nu o duce mult.
 Îşi sparge dracu opincile.
Tigva nu merge de multe ori la apă, că or să sparge, or crapă.
Cu gogoşi de tufă nu se-nnegresc sprîncene.
[52] Mai bine şezi strîmb şi vorbeşte drept.
Dacă nu ştii să văpseşti, nu te pune să mînjeşti.
Mai lesne e a vorbi adevărul decît minciuna.

POVESTEA VORBII

Un ţigan furase două gîşte grase
Şi să le ascunză-n desagi le bagase,
Gîndind întru Şine ce minciuni să zică
De-l va-ntîlni-n cale vreun romînică.
Merse dar cît merse, îl şi-ntîlni –n grabă
Un romîn c-o bîtă şi stînd îl întreabă,
Zicînd: - Spune, ce ai în desagi, ţigane?
El răspunse: - Icea am ciocane.
- Dar dincolo ce ai? El întîi minţise, 
Dar greşidu-i gura: - Altă gîscă, zise.

Gura păcătosului adevărul vorbeşte.
Ş-a pierdut cumpătul ca găina umbletul.
L-a luat gura pe dinainte.
Minciuna are loc şi ea pe unde se trece.

POVESTEA VORBII

Alt ţigan odată a intrat să fure,
Cînd iată stăpînul în mîini c-o secure.
- Ce cauţi, ţigane, (îi zise)-n grădină
- M-a aruncat vîntul, nu sunt eu de vină.
- Te-a aruncat vîntul? Asta nu te scapă,
 Dar ce cată gheara-ţi înfiptă în ceapă?
  - M-apucai de dînsa să nu mă ia vîntul.
  - Degeabă, ţigane, nu ţi-ai găŞit sfîntul!
 Dacă e aşa dar, de ce-ţi umpluşi traista?
 Apoi, romînico, vezi, asta e asta!
 [53] Dracu a mîncat plăcintele şi cărpătorul stă de faţa.
 Minciună negîndită.
 Minciună cît Colţea de mare.
 Minciună cît toate zilele de mare.
 Minciuna sparge şi case de piatră.

POVESTEA VORBII

A fost o-nsoţire ce trăia-n iubire,
În pace, în ticnă ş-în mare unire.
Ei nu ştia ceartă vreodată-n viaţă,
Ci-şi da unul altuia vorbe cu dulceaţă.
În scurt, într-atîtă  trăia aceşti bine,
Încît de poveste era la oricine.
Dracul însă, care-n casnici coada-şi vîră
Şi face să-nceapă-ntre ei gîră-mîră,
Să Şili p-aceştia cu neîncetare
După a Să voie să-i aducă-n stare.
Întinzînd el dară cursele lui toate
Şi ca să-i supuie văzînd că nu poate,
Căută o babă, auzind că ele
Îl întrec pe dînsul la drăcii şi rele.
Ş-a găŞit pe una, Vişana anume,
Întîia drăcoaică din lume.
Se duce la dînsa, pricina îi spune,
Că n-a fost putinţă pe ei a supune,
Zicînd: - Ştii că este un grai de cînd vacu
”Că-şi sparge cu vremea opincile dracu„;
Ia numai priveşte opincile mele
Că să trenţuiră în mici peticele,
Şi tot nu poci încă să bag între dînşii
[54] O intrigă mică  şi isă-mi rîz de dînşii;
Îţi  trebuie încă să înveţi la  scoală,
Deşi eşti diavol, dar s-e tigva  goală.
O batrînă asfel cum mă  vezi pe  mine
Nici  la degetu-mi al mic nu te pui pe  tine.
Zise el: - Să poate, pe vorba-ti să  vede,
Dar pîn’ nu văz c-ochii, nu-mi vine a  crede.
- Ei bine, dar ce-mi dai?  - bătrîna  întrebă -
Că, pe capul tatii, nu mă duc  degeabă.
- Bucuros, - răspunde –  pe loc voi fi  gată
Să-ţi dau o pereche papuci galbeni  plată.
- Nu m-aş fi dus, - zise  – dar cu  aste toate,
Merg ca să  vezi numai Visana ce  poate.
Deci începu baba adese să meargă 
La  acea femeie, căscioara să-i  spargă.
GăŞi ea mijloace  s-o-mprietenească,
Cu una, cu alta ca să o  momească.
Şi  precum pescarul undita-şi  întinde
Şi cu rîma-nşeală peştele de-l  prinde
Aşa îşi întinse planurile  sale,
Spre  ea ca s-o tragă cu vorbe  morale,
Pînă cînd văzu că prinse ea  putere
Şi are mijloace ac să  bage-n  miere.
Aşa-ntr-o zi-ncepe femeii să  zică:
- Of, fetica mamii! Cum eşti  frumuşică,
Cum îţi văz purtarea,  cum te văz  cinstită
Şi cum eşti de blîndă, cu firea  ticnită,
Trăieşti încai bine şi  cu  bărbăţelul,
Or ca piŞicuţa (gîr—mîr) cu  căţelul?
Dar să nu-ţi prea pese, că toate-şi  au leacul,
[55] Eu am meşteşuguri să-mblînzesc pe  dracul
Să ţi-l fac să fie blîndişor  ca  mielul
Şi  să-l joci cum joacă mîţa  şoricelul.
 - Nu-mi trebuie, mama, - tînăra îi  zise  -
Soarta  mea un prea bun bărbat îmi  trimise;
Drag mi-a fost ş-îmi este, el iar mă  iubeşte
Şi ca noi îmi pare că alt nu  trăieşte.
De ceva de-l supăr, îmi crede, mă  iartă,
Căci maţele în om încă  tot se  cearta.
Sunt prea mulţămita cum trăiesc în  viaţă,
Numai sănătate Sfîntul să  trimeaţă.
-Orişicum, fetico, - îi răspunde baba  - 
Cînd îl vei supune, altfel  merge  treaba,
Că usturoi dulce şi bărbat  moale
Nu să poate-n lume, el nu poartă  poale.
Cît de bun să-ţi pară,  tot el ciocan  este,
C-aşa l-e urŞita bietelor  neveste:
N-ai să-ţi deschizi gura să-i dai  vro poruncă, 
Că-ndată  asupra-ţi ura îşi  aruncă;
Numai a lui vorbă-n seamă să se  ţie,
El ca undelemnul dasupra să fie;
Să-ţi fac eu un lucru, ascultă la mine,
Să trăieşti cu dînsul încă şi mai  bine.
Îl îmbrobodeşti, ştii,  chiar ca p-o  muiere, 
Îi pui în cap ţestul şi rabdă-n  tăcere.
Tînăra acestea auzind  să  pleacă,
Ş-ascultaţi  pe baba, ce-nvaţă să-i  facă:
-Na ăst brici, - îi zice – că-i  vrăjit  de mine,
Şi  la prînz bărbatu-ţi acasă cînd  vine
Şi cînd după-masă o vrea să se  culce,
Tu du-te la dînsul cu firea-ţi  cea  dulce,
Prefă-te  ca îl iei, în cap a-i  ucide,
Şi cînd vezi c-adoarme şi ochii  închide,
Atunci scoate  briciul (vai ce  amăgire!)
[56] Şi cruciş din păru-i taie patru  fire,
Şi mai către seară firele  acele
Mi la vi da mie să le pui la stele;
Apoi să vezi viaţă, să vezi fericire,
Să vezi trai atuncea şi să vezi  unire!
Proasta tinerică briciul în sîn bagă,
Dorind să se facă soţului  mai  dragă.
Baba  d-altă parte la bărbatu-i  merge,
Intră-n prăvălia-i, sudoarea îşi  şterge,
Din ochi îi clipeşte,  îl mişcă de  haină,
Să face că are să-i spuie o  taină.
El vînd iar să afle ce o să-i  vorbească,
Se puse să-i spuie şi ea să-i  şoptească,
Zicînd: - Dragul mamii, of, ce te  aşteaptă!
Ce nenorocire ţi s-a pus  în  faptă!
Soţia  ta astăzi, perechea-ţi  iubită,
O să te răpuie cu moarte  cumplită:
Că ea cu un tînăr are  înclinare,
Pe  care-l iubeşte mai de mult, îmi  pare,
Şi el un brici dîndu-i, o-nvăţă,  duşmanul,
Că să-ţi taie capul, asfel  dîndu-i  planul:
Astăzi cînd vei merge să prînzeşti  acasă,
O să ia să-ţi cate în  cap,  după-masă,
Şi viindu-i bine mîna o să-şi puie
Ca să-ţi taie gîtul şi să te  răpuie,
Şi dac-a mea vorba necrezută-ţi  pare,
Prefă-te  că nu ştii de nici o  urmare,
Ş-ei vedea cu ochii gîndul cum îi  este,
Să zici bogdaproste ca  îţi dedei veste.
Omul, cum aude, speriat peste fire,
Stă la îndoială ş-în  nedomirire,
Se muncea cu gîndul, cum  a lui  soţie
Într-atît  tirană asupra-i să  fie!
Şi cum să-ndrăznescă la o aşa faptă,
[57] Cu totu-mprotivă şi  neînţeleaptă!
„Nu gîndeşte urma!  Nu gîndeşte răul!
Şi acel  ibovnic al ei , nătărăul,
Cum putu  s-o-nveţe ca să mă omoare?
Nu ştie că-i ocnă şi spînzurătoare?
Şi ea ticăloasa,  nu putea să-mi spuie,
Căci dragostea-n  silă niciodată nu e.
Să-mi fi  zis: eu frate, mă duc de la tine,
Că nu eşti pe gustu-mi, n-ai nimic cu mine,
Ş-îi dam  voie însumi să meargă în pace;
Cu el să  trăiască pe unde îi place;
Pesemne  păcatul şi ata îi trage
Amîndoi viaţa în nevoi să-şi bage.
Ce zic nici eu un ştiu,  aşa e, se  vede,
‹‹Vorba de rău omul  prea lesne o crede››
Deci dar  mă voi duce şi mă voi preface
Ca nu ştiu  nimica, să văz ce se face.”
Judecînd  aceste, se duce acasă,
Ca şi altă  dată se puse la masă;
Mîncînd  în tăcere ş-ntristat cu totul,
Se dete  p-o pernă, răzimîndu-şi cotul,
De necaz  şi ciuda foc ieşea dintr-însul;
Iată şi nevasta veni lîngă dînsul,
Îi aplecă  însăşi capul pe genuche:
-Stăi să  văz, - zicîndu-i – ai vreun păduche?
Aşa  el se lasă să vază ce-o face
Şi ca cînd adoarme mijind să preface.
Ea atuncea briciul încet din sîn scoate
Ş-asupra-şi porneşte urgiile toate:
Ca el, cum o vede, în picioare sare,
Îi ia din mîini briciul, zicînd cu strigare:
-Tirană muiere, asta-ţi este dorul!
Asta-ţi e credinţa, asta-ţi e amorul!
Asta-ţi e virtutea cea nelegiuită!
Asta-ţ e morala cea afurisită!
Cum din cer nu cade fulger să te arză,
[58] Să te mistuiască, trăznet să te piarză,
Cum nu să despică locul ce te ţine
Şi să te înghită de vie pe tine!
Fugi! Piei, nemilostivo! Nu-mi sta înainte,
Nu-ncape-ndreptare, nu ascult cuvinte!
Du-te de trăieşte cu cine îţi place,
Dintr-aceasta clipa pleacă d-aci, drace!
Că mi-ai voit răul, nu-ţi fac răsplătire,
Bogdaproste babii, că mi-a dat de ştire!
Ar fi vrut săraca să-l încredinţeze,
Dar cine-i da pas ei ca să se-ndrepteze?
Geaba ea acuma făcea jurăminte
Că cutare baba a scos-o din minte:
Ş-a pierdut credinţa ca şi Eva raiul.
Şi ca pîn-aicea nu le-au mai fost traiul.
Care savîrşire văzîndu-o dracul,
S-a speriat cu totul de baba, săracul!
Atît îi fu frică de acea bătrîna
Încît nici papucii nu-i dete în mîna,
Ci i le întinse c-o prăjină lungă,
Ca nici răsuflarea-i la el să ajungă 
Şi ca d-o aspida să se otrăvească,
Să-l facă în lume să se pedepsească.
Iată dar minciuna ce face în lume,
D-a carii pricina istorii sunt sume.

[59] DESPRE NARAVURI RELE 
Cu şchiopa-ntr-un loc şezi, 
Te-nveţi să schiopetezi. 
Şi
Cineva cînd locuieşte
Cu magarul cel trîndav,
Or păr din el se lipeşte,
Or că vreun alt narav.
Şi 
Cu păcurarul cînd trăieşti 
Trebuie să te mînjeşti. 
Şi
Naravu-nrădăcinat
Nu poate fi vindecat.
Pentru că 
Cine orce învaţă 
Nu uită în viaţă. 
Fiecare ştie că 
Buba cap nu face 
Pînă nu să coace. 
Şi 
Rana dacă se deschide, 
Anevoie se închide. 
Şi de multe ori 
Din zgăibuliţa cea mică 
Bubă mare să ardică. 
[60] Totdeauna 
Foc după foc, rău după rău, 
Dar însă 
Toate tot după neam merg, 
La tulpina lor alerg. 
Din rădăcina cea rea 
Odrăsleşte smicea rea. 
Mulţi zic: 
Meserie are bună, 
Însă ea nu schimbă firea, 
Nici stîrpeşte nărăvirea. 
Pentru că 
Pomul lesne să-ndreptează, 
De mic pîn’ să-ncovoiază. 
Căci orce, 
Cînd o dată să strîmbează, 
Anevoie să-ndreptează. 
Şi 
Firile cînd să-ncurcă 
Anevoie se descurcă. 
De aceea 
Dă-i, să nu se nărăvească, 
Nu-l lasă să se sfinţească. 
Că, 
Pămîntul pînă nu-l calcă, 
Oale nu poate să-l facă 
Şi 
Copilul nepedepsit 
Rămîne neprocopsit. 

POVESTEA VORBII	

Povestesc că într-o vreme, dar nu să ştie-n ce ani,
Că-ntr-un oraş oarecare ar fi fost nişte golani,
[61] Vagabonţi, crai, haimanale, ş-alt orcum vreţi să-i numiţi,
Oameni fără căpătîie, şarlatani neprocopsiţi;
Era de aceia carii părinţii că îi iubesc
Îi ţin tot pe lîngă dînşii şi la pieptul mumii cresc,
Lăsindu-i într-a lor voie pînă se fac mari, ştrengari,
Ş-ajung în cele din urmă desfrînaţilor stegari;
Că în loc să se apuce de negoţ sau meşteşug,
Ei p-alţi asemeni cu dînşii găsind fac prieteşug
Şi apuc prin mahalale împreună înhaitaţi,
Umblă, miroasă pe uliţi ca nişte învierşunaţi;
Orce zboară li să pare că îl vor putea mînca,
Întind felurite curse, în mînă a-l apuca;
Răsipesc fără de milă părintescul lor rămas,
Dau, pînă numai în piele şi în cămaşă se las;
Apoi rămîind goi puşcă, ori măcar şi îmbrăcaţi,
Neavînd ce să mai toace, după cum era-nvăţaţi,
Or se apuc de hoţie, or de înşelătorii,
Ş-în cele din urmă întră în ocne şi puşcării.

De asfel de caractere era ş-aceşti trei golani,
Marţafoi porniţi spre rele şi de faţă hoţomani,
A cărora istorie vrem aici s-o povestim,
Care, precum ni să pare, nu strică ca să o ştim,
Că vom vedea-n haine bune nişte oameni îmbrăcaţi
Umblînd cu meşteşugire ş-înşelînd lumea prin piaţ.
Într-o zi ei se adună ş-încep a se întreba
Cum şi ce fel să înşele acum iar pe cineva.
Aşa zise din ei unul:  –  Eu de peşte îngrijesc.
Al doilea zise iarăşi:  –  Şi eu untdelemn găsesc.
Iar al treilea răspunse:  –  Dacă este aşa dar,
Eu trebuie să iau pîine orcum de la vrun brutar.
–  Dar pentru vin ce vom face? întreabă unul din ei.
–  N-ai grije,  –  răspunse altul  –  îţi găsesc cît vrei să bei.
[62] Deci plecînd cel pentru pîine şi trei parale avînd,
Merge la brutar cu ele şi le dă-n mînă-i zicînd:
–  Poftim aceste parale, datoria să-ţi plătesc,
Şi pentru că avui credit îţi prea foarte mulţămesc.
Întrebă brutarul:  –  Ce fel? dator cînd îmi rămaseşi?
–  Nu ştii, alaltăieri,  –  zise - o pîine cînd îmi dedeşi
Ş-asupră-mi neavînd parale detot să ţi o plătesc,
Ţ-am zis mîine sau poimîine cusurul ţi-l împlinesc?
Brutarul se gîndi-n Şine:  –  Ce ştiu, poate i-oi fi dat,
Şi precum se vede treabă nu ţiu minte, am uitat;
Dar bravo! om drept, săracul, cu frica lui Dumnezeu!
O datorie uitată plăti fără să-i cer eu.

După ce dete parale acela, chip a-i plăti,
Şi puţin încoaci-încolo după ce se învîrti,
Veni la brutarul iarăşi, se făcu a cumpăra,
Fără să aibă în pungă măcar o chioară para;
Zise către dînsul:  – Frate! eu azi cu grabă plecînd,
Am uitat pe masă punga, nişte socoteli făcînd,
Ci te rog iarăşi fă bine ş-îmi dă în credit trei pîini,
Şi mîine de dimineaţă îţi dau paralele-n mîini,
–  Bucuros,  –  zise brutarul  –  mă-ncrez la un om cinstit,
Că văz ceea ce uitasem ai venit şi mi-ai plătit.
Aşa brutarul se-nşală c-uneltitul meşteşug,
Nu-i da prin gînd c-o să-i joace un asfel de vicleşug.

Cel cu untdelemnul iară, un mare ulcior luînd
Şi pe gură un burete înlăuntru lui băgînd,
Se duse la băcănie cu dînsul numaidecît
Şi porunceşte să-l umple cu untdelemn pînă-n gît;
După ce-l umple băcanul, el atunci cu grai semeţ
Îl întrebă ca să-i spuie cum îl vinde, cu ce preţ.
–  Preţul  –  răspunse băcanul  –  chiar să ştii şi Şingur poţi,
Trei lei îi este ocaua, precum îl vindem la toţi.
–  Trei lei?  –  acesta îi zise  –  toarnă-l înapoi, nu-l iau,
Cu aşa preţ niciodată n-am cumpărat, nici nu-ţi dau;
Îţi dau doi lei jumătate pe oca; de-l dai, să-mi spui.
–  Nu poci mai jos,  –  îi răspunse  –  mai bine-napoi îl pui.
Şi zicînd aceasta-ndată l-a-ntors cu fundul în sus,
De necaz multe zicîndu-i înapoi în chiup l-a pus;
Atuncea înşelătorul luînd ulciorul s-a-ntors
Şi, spărgîndu-l, din burete destul untdelemn a stors.

Al treilea, ca şi ceilalţi, în pescărie mergînd
Şi la un loc un crap mare ca de opt oca văzînd,
Porunci (ca un om mare) să-l atîrne în cîntar;
După ce-l cîntări, zise:  –  Acum să faci bine dar
Să-mi dai un om să mi-l ducă acasă să-i şi plătesc,
Fiindcă n-am bani la mine atîţia cîţi trebuiesc.
Pescarul „bucuros” zise şi îi dete un fecior,
Spuind cîţi lei să-i răspunză, cel gîndit de negustor.
Luînd peştele feciorul ş-abia ducîndu-l de greu,
Merge după el în curtea unuia arhiereu
Şi aci-ntr-un loc oprind-l, îi zise:  –  Stăi puţintel
Să mă duc să spui în casă cîţi bani să-ţi dea pentru el.
Rămîind sluga afară, el intră l-arhiereu
Şi zise:  –  Venii, preasfinte, cu un biet frate al meu,
[64] Să-ţi faci pomană cu dînsul, vro molitfă să-i citeşti,
Că prea mult se bîntuieşte de supărări diavoleşti;
Alte răutăţi nu face, nici nu dă cu bolovani,
Ci tot vorbeşte de peşte şi se ceartă, cere bani.
Îi zise arhiereul:  –  Unde e? Adu-l aici,
Şi sluga mea ca să-l ţie să vie-n casă să-i zici.

Pescarul biet, ca tot prostul, în casă dacă intră,
De cîteva vorbe groase ca să-i zică se păstră,
Ş-îndată:  –  Părinte!  –  zise  –  hai mai curînd de-mi daţi bani,
Că n-o să stau eu aicea să vă aştept zece ani!
Ţ-a spus peştele cît face? Este tocma opt oca,
Mi-am rupt mîinele cu dînsul, dar era proaspăt, mişca.
Cuviosul om crezuse că-n adevăr e nebun
Şi chemînd doi înşi îndată, iau cu Şila, jos îl pun,
Cere-n grab un molitfelnic şi începe a-i citi,
Iar pescarul striga tare peştele a i-l plăti;
Pe care, neascultîndu-l, îl ţinură jos mereu,
Pînă-i citi o grămadă bătrînul arhiereu;
Apoi afară scoţîndu-l, el iar bani cerînd striga,
Iar slugile îi ziseră să tacă, că-l vor lega.
Atunci pescarul se-ntoarse la scaunul său, necăjit,
Şi spuse că pentru plată o molitfă i-a citit.

Iar acel’, amăgitorul, luînd peştele porni
Şi mergînd cît mai în grabă cu ceilalţi se întîlni,
Sfătuiră împreună cum şi ce fel a-l găti
Şi vreun meşteşug iarăşi pentru vin a unelti.
Aşa cu toţii dodată la un cîrciumar mergînd
Îi deteră-n mînă toate, învăţîndu-l şi zicînd
Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
[65] Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor,
În loc de apă turnîndu-i pe dasupra vinişor,
Şi că ei ceva prin piaţă pînă se vor învîrti,
O să vie să mănînce, după ce să va găti.

După ce dar s-a fript crapul, cîteşitrei s-au adunat
Şi au şezut în odaie la un chef îndelungat:
Vin, rachiu, pelin băură pînă cînd n-au mai putut,
Şi cînd voiră să plece, socoteală au cerut;
Stăpînul, dînd socoteală unui băiat ce-l avea,
Îl trimise în odaie zicînd atîţi lei să dea.
Dînd băiatul socoteală, ei pe loc s-au apucat
Şi fieştecare mîna în buzunar au băgat,
Zicînd cu toţii-ntr-o gură:  –  Eu plătesc, ba eu plătesc!
Se fac că unul pe altul a se lăsa nu voiesc;
Sfădindu-se ei în asfel ca la un minut de ceas,
Dintr-înşii se sculă unul şi zise cu mare glas:
–  De vreme ce fiecare avem poftă să plătim,
Ce trebuie într-atîta să stăm şi să ne sfădim?
Ci s-aruncăm sorţi mai bine, şi pe cine va cădea,
Atuncea toţi să se tragă şi numai unul să dea.
Răspunse altul:  –  Prea bine, bravo! aşa vom urma,
Să legăm pe cîrciumarul la ochi bine c-o basma,
Şi din noi din trei pe care mînă îşi va pune el,
Să numere banii-ndată şi să plătească acel.
Şi cu-nţeles se-nvoiră, cum şi făcura aşa,



Cînd la ochi legat băiatul prin odaie se-nfăşa,
A şters-o toţi cîte unul, pe uşă în grab ieşind,
L-a lăsat să dibuiască, încoaci-ncolo pîşind;
Într-acestea iacă vine stăpînul său după el
Să vază ce zăboveşte şi nu vine nici un fel;
Iar băiatul, care parcă de mijă umbla jucînd,
[66] Puse mînă-n grab pe dînsul:  –  Tu, tu să plăteşti! strigînd.
Iar stăpînul său îi trase cîteva şi îl bătu,
Zicînd:  –  Eu plătii o dată ş-acum o să plăteşti tu.

L-această-nşelătorie celor trei li s-a-nfundat,
Că în mîna stăpînirii, prinzîndu-i, legaţi i-a dat;
Unde şi de alte multe, cercetînd a dovedit
Şi prin judecată dreaptă la ocnă i-a osîndit.

* 
Ce nu ar face crăimea de n-ar fi stăpînitori!
De n-ar fi temniţe, ocne şi n-ar fi pedepsitori!
De aceea totdeauna trebuie să mulţămim
Stăpînirii cei înalte, cării supuşi ne numim:
Căci prin marea sa-ngrijire privighează pentru noi,
Ne apără, ne fereşte, ca şi păstorul pe oi,
Care-şi îngrădeşte turma cu cîini vioi ş-învăţaţi,
Ziua, noaptea s-o păzească de lupii înverşunaţi.

[67] DESPRE NĂRAVURI RELE

Năravul din fire n-are lecuire
Lupul îşi schimbă părul dar năravul nu ş-îl lasă.
Ce iese din piŞică şoareci mănîncă.
Toate merg după neam
Peştele de la cap se împute.
Poama nu cade departe de tulpina ei.
Dintr-nu răsur iese şi trandafir,şi mărăcine.
Copilul e ca maimuţa: ce vede, face.
Ce a făcut mama şi tata, o să facă fiul şi fata.
Unde a sărit capra, mai presus sare iada.
Prost se naşte, prost creşte, prost moare.
Cine fură azi un ou mîine fură şi un bou.
Cine fură azi un ac mîine fură un şînsac.
Calul fără căpăstru cade în prăpăstii.
Unde nu e pisică, şoarecii steag rîdică.
Însă
Neleşiuitului îi vine de hac necredinciosul. 
Ţiganul pînă nu fură nu se ţine om.
Unde găseşte pus rău, el pune bine.
Ovreiul pînă nu înşală nu mănîncă.
Găseşte sat fără cîini, umblă fără ciomag
Îşi ia inima în dinţi şi funia în traistă.
Nu judecă urma, iasă unde o ieşi.
Dar
Este ac şi de cojocul lui.
Rău faci, rău găseşti.
[68] Bătaia e din rai totdauna.
E, răsfăţat înaintea bătăii cu cîteva palme.
Că
Unde să găseşte frîul, să cere şi calul.
Unde să găseşte şaua, să cere şi ipîngeaua.
Deşi
Vinovatul negonit fuge.
Însă
Fuge de ploaie şi dă de noroaie.
Hoţul fură şi jură.
Dar geaba,
Încotro şovai, tot de belea dai (zisa ţiganului).
Că
De n-ar fi hoţii, n-ar fi nici puşcării (temniţe).
De n-ar fi păgubaşi,n –ar fi nici hoţi.
Adică :
În putina cu argăseală.

POVESTEA VORBII

O vulpe rău stricătoare,
Ducîndu-se în vînătoare,
Întîîni în drum p-o vale
Pe cumătru lup în cale
Ş-îi zise, rînjind măsele :
- Cale bună, cumetrele!
- Dar încotro, pînă unde ?
- Ia, pîn-aci, - îi răspunde -
Mă duc pîn’ la o vecină
Să-ngrijesc de vro găină ;
Dar tu ce ţi-ai lăsat casa ?
- Am plecat să dau cu plasa
[69] Colea-n acea coteneaţă,
Să văz, n-oi vîna vro raţă ?
Zise astalaltă iară:
- Aideţi împreună dară,
Şi găini, raţe or oau,
Le vom împărţi în doau.
- Bine, aide ! Şi plecară,
Vînară pe cît vînară,
Şi după ce împărţiră
Toate cîte le hotiră,
Cînd cu ele să-ncărcară
Şi pe la casa-şi plecară,
Începură să-şi ureze
Sănătoşi să ospăteze:
- Noapte bună, cumetrele,
Feri-te-ar Sfîntul de rele !
- Îţi mulţămesc, cumetriţă,
Domnul bine să-ţi trimiţă
Ne-am foloŞit astă-seară,
Dar unde ne-ntîlnim iară ?
Zise ea: - Fără greşală,
La putina-n argăseală.
*
Drept este şi prea fireşte
Că hoţ cu hoţ să-ntîlneşte
Mai lesne în puşcărie
Decît în negustorie.
Dar beţiv cu beţiv unde ?
Iacă şi el ne răspunde :
- Unde-mi toarnă să-mi ud gîtul
Şi îmi mai petrec urîtul.
Aşa şi alt, prin urmare,
Mai lesne-ntîlnirea-şi are
Unde-l trage pe el aţa
Ca să-şi petreacă viaţa.

[70] DESPRE FRICA LUI DUMNEZEU

La orce te vei pricepe,
Te închină şi începe.

Fă orce în legea ta
Şi la alţi nu te uita.

Omul care e stricat,
Nu să teme de păcat.

Cine înjură de cruce,
Ca ea o să se usuce.

Cine legea nu-şi cinsteşte
Fără lege se numeşte.

Cine-ntr-altă lege sare
Nici un Dumnezeu nu are.

Omul trebui să cinstească
Legea lui cea părintească.

Fiecare cum apucă,
Asfel trebuie s-o ducă.

Crede-n Domnul cinstind sfinţii,
Cum te-a învăţat părinţii.

[71] Din cele ce-li scrie-n carte,
Nu te duce mai departe.

Fă-n viaţa ta tot bine,
Chiar şi leşilor streine.

Binele de rău te scapă,
Să-l arunci chiar şi în apă.

Omul d-unde nu gîndeşte,
Binele se răsplăteşte.

Dumnezeu cînd te ajută,
Plumbul ţi să face plută.

Cînd Dumnezeu va cu tine,
Şi dracul cu colaci vine.

Munca cînd ţ-o cauţ bine,
Şi Dumnezeu e cu tine.

Cînd se trudeşte săracul,
Dumnezeu îi umple sacul.
Cine-n lene se tîreşte,
Dumnezeu îl părăseşte.

Cînd roşi pre Domnul, munceşte,
Că atunci te miluieşte.

Merşi, munceşte ca să ai
Şi la un sărac să dai.

Cînd dai la cei neavuţi,
Pe Dumnezeu împrumuţi

[72] În bani nu te gurguia,
Căi Dumnezeu dă şi ia.

Toată fapta e-mprumută,
Şi cea rea şi cea plăcută.

Astăzi faci rău cuiva, orce,
Mîine altul ţi-l întoarce.

De faci astăzi cuiva bine,
Mîine de la altu-ţi vine.

Dumnezeu două scări are,
Să suie şi să coboare.

Pe săracu-n nevoi crude
Numai Domnul îl aude.

Cine pe alţii blesteamă
Urşii asupra îşi cheamă.
Căci
Dumnezeu tiran nu este,
Binele la toţi voieşte.
Ci
Roagă-te pentru orcine,
Ca să-ţi dea şi ţie bine.

Cînd vrun cuget te-mboldeşte,
Întîi la păcat gîndeşte.

Scriptura şi sfînta lege,
D-a-ndoasele n -o-nţelege

[73] POVESTEA VORBII

Mulţi dacă aud cuvinte din scriptură ş-alte cărţi,
După neroada lor minte le strîmbez în alte părţi.
Popa satului odată la biserică-nvăţînd,
Şi ţiganul, cum e dată, cu toţi atunci-ascultînd,
Dacă sfîrşi cele scrise din învăţătura sa,
Ca un duhovnic, mai zise şi de ceea ce-i păsa.
Adică să îngrijească mic şi mare, bun şi prost,
Ca să se ispovedească (fiind atuncea în post).
După vorbele aceste le mai zise la sfîrşit:
„Şi să ştiţi că iertat este păcatul mărturisit."
Însă pentru tot păcatu-i zece pomeni de va da,
Miluind săraci din satu-i, or de prin altundeva.
Aşadar ţiganul, care în biserică era
Şi această predicare de la preot auzea,
Gîndind, zise întru Şine: ,,Asta nu e lucru greu,
Dacă este aşa bine! împac eu pe Dumnezeu."
Şi mergînd el face şi milostenii şi rău,
Ci popii aşa îi place, gîndind în cugetul său.
Apoi, făcînd el aceste, în minte iar i-a venit
Că păcatul iertat este, dacă e mărturisit.
Aşa la preot se duce să-şi spuie al său păcat,
Şi-n mînă ceva îi duce din cele ce a furat,
Zicîndu-i: - Eu, părinţele, după cum ai cuvîntat,
Am făcut bune şi rele şi crez ci voi fi iertat.
- Dar ce ai făcut ? îi zise preotul, privind la el;
Răspunse el : - D-ale scrise pentr-un ca mine mişel.
Că d-o face ceva rele, după cum am făcut eu,
Ş-o da pomeni pentru ele, îl iartă şi Dumnezeu.
- dar ce lucru făcuşi, drace ? – duhovnicul l-a-ntrebat -
Să văz, lui Dumnezeu place cele ce tu le-ai lucrat ?
- Apoi să vezi, părinţele, - îi răspunse el tuşind -
O dată-n zilele mele, la biserică viind,
[74] Brodii cînd citeai p-o carte, of ! Doamne ! cum îmi plăceai !
Că eu cum stam de departe am auzit cînd ziceai :
Tot păcatul iertat este, dacă e mărturisit.
După ce ziseşi aceste, stînd puţin, iar ai grăit :
Dar însă să împărţească zece pentru un păcat,
Să dea ca să-l răsplătească şi aşa va fi iertat.
Eu, biet, pîn’ la acea vreme furam şi nu prea furam,
Că mă temeam de blesteme, să fac pomeni nu ştiam,
Iar de atunci pîn-acuma drept am furat ş-am hoţit
Şi ascultă să-ţi spui numa ce pomeni am împărţit:
Aci-n sat într-o grădină, văzînd un pom pîrguit,
Zburai după o albină şi sus pe el m-am suit ;
Mîncai cît mîncai de foame, şi apoi m-am apucat,
N-am lăsat pe dînsul poame, tot cu traista le-am cărat.
Şi ca vro zece din ele la unul-alt împărţii,
Însumi cu mîinile mele, cu care le şi hoţii,
Ca să-mi mîntuiesc păcatul, dupre cum am auzit,
Ş-apoi mergînd făcui altul şi iarăşi am împărţit.

Popa făcîndu-şi răbdare, după cum ş trebuia,
Îi zise blînd : - Spune-mi care ? El însă camn şovăia.
Văzînd însă că nu-l lasă şi să spuie îl silea,
Răspunse : - Apoi îmi pasă, să nu dau de vro belea.
Popa zise: - Nu te teme, eu nu sunt judecător,
Ci Dumnezeu după vreme îţi va fi răsplătitor ;
De aceea spune toate, de vei de păcat să scapi, 
Ca să văz eu de să poate în iad în munci să nu-ncapi.
- Apoi, zise - părinţele, găsii un bou rătăcit
Şi văzîndu-l bun la piele, l-am tăiat şi l-am belit ;
Carnea o făcui parale, la alt sar dacă trecui,
[75] Ca stăpîn pe ale sale, pielea opinci o făcui,
Şi zece perechi din ele am luat, am .numărat
Mai slabe, mai supţirele şi de pomană le-am dat.
- Proclete, - popa îi zise - of ! vai de sufletul tău !
Că învăţăturile scrise le-ai tălmăcit aşa rău.
Ce ai socotit, ţigane, pe Dumnezeu s-amăgeşti,
Amar de tine, sirmane ! Iadul o să moşteneşti !
Pentru una să dai zece ai uneltit meşteşug!
Dar să ştii a nu se trece la Dumnezeu vicleşug.
De vrai să furi cuiva bunul, trebuia să înţelegi
Să dai zece pentru unul, nu-opinci,ci boi întregi.
Asta-mi era-nvăţătura în biserică atunci,
Aste mi le-a rostit gura, ca să vă feresc de munci ;
N-am zis să furi, să faci rele şi pomeni să împărţeşti, 
Ci să te fereşti de ele, să nu le obicinuieşti.
Cu asfel de datorie să nu te însărcinezi,
Că lesne nu o să-ţi fie păcatul să-ţi uşurezi.

- O, vai de mine, săracul ! - zise el, dîndu-şi în cap, - 
Cît de rău mi-a mi-a şoptit dracul, în mîna lui ca să-cap!
Eu cînd le făceam aceste gîndeam că mă folosea,
Dar acum văz fără veste ieşind altfel la văpsea.
Sunt rătăcit, părinţele, învaţă-mă ce să fac,
Că pentru faptele rele n-am ce să dau, sunt sărac.
Dă-mi un canon cum îţi place şi eu să mă pocăiesc,
Că doar îl voi putea face, de iad să mă mîntuiesc.
- Fătul meu ! -  preotul zise - canonul l-ai auzit
Pa cînd citeam cele scrise şi tu altfel le-ai sucit.
Dar canoane mai grele alţi ţi le vor da, nu eu,
Că orcine face rele, îi dă în cap Dumnezeu.
Stăpînirea temniţi are, cum şi ocne pentru hoţi,
Pe lîngă bătaia mare ce-o dă drepr canon la toţi.

[76] DESPRE FRICA LUI DU]UNEZEU IARĂŞI

Ochiul lui Dumnezeu nu doarme.
Dumnezeu nu răsplăteşte ca duşmanul, ci goneşte cu anul.
Pe omul rău îl însemnează Dumnezeu.
Păcatul îşi caută vinovatul,
De aceea nu asculta la carii zic :
Păcatu nu e cît mînzatul, ca să-l vază tot satul.
Şi
Cine crede în cruce ca crucea se usucă.
Sau
De ce să-mi plec capul sănătos la Evanghelie.
Sau
Nici să văz vrodată drac, nici cruce de el să-mi fac.
Ci
De oameni răi să te închini şi să fugi ca dracul de tămîie.
Fă-ţi crucea mare pe sîn, că dracul este bătrîn.
Dracul nu are treabă, nici nu şade degeabă.
Dracul nu face punţi şi biserici, ci întinde curse şi piedici.
Omul are şi moarte şi viaţă.
Moartea nu vine cînd o chemi ci te ia cînd nu te temi.
Păcatul mărturiŞit este iertat.
[77] Dar
Nu linge unde ai scuipat.
Fă ce îţi zice popa şi nu face ce face el.
Căci
Se întîmplă să cază în cursă şi cine învaţă să te păzeşti de dînsa.
Unde e înţelepciune scurtă, şi nebunie multă.
Vulpea cît e de vicleană, şi de multe ori cade în cursă cu toate picioarele ei. 
Calul de e cu patru picioare, şi tot să poticneşte.
Nimeni nu e uşă de biserică.
Cine este sfînt pe aşternut moale nu doarme.
Dar
Cine nu roagă pe Dumnezeu?
Nimenea nu zice „ia-mi, Doamne”, ci dă-mi Doamne”.
Însă
Rugăciunea omului beat Dumnezeu  nu o priimeşte.
În loc de dobîndă, se pomeneşte cu osîndă.
Ş-apoi
Pe lîngă lemnul uscat, arde şi cel verde.

POVESTEA VORBII
Doi cu picioare oloage mergînd şi ajungînd un deal.
Unul-ncepu să se roage cînd se odihnea supt mal :
- Doamne , dacă ai putere să faci minune din cer,
Împlineşte a mea vrere la păsul meu ce îţi cer:
Sloboade de sus acum înaintea mea un cal,
Să-ncalec pe dînsul numa pînă voi sui ăst deal.
Cellalt începu să zică: -Ce spui, prietenul meu?
Nu îţi este frică şi mînii pe Dumnezeu?
Vai! nu-ndrăzi, frăţioare, asfel de vorbă să zici,
Vreun tresnet să nu pogoare să ne omoare aici.
[78] Tocma cînd vorbea aceste, dodată s-au pomenit
Că-n spate-le fără veste un înarmat a venit,
P-o iapă slabă călare, c-un mînz bolnav după ea
Şi îi Şili ca-n spinare pe bolnavul mînz să îl ia,
Dînd cu un bici, ca mai tare să-l puie pe acel deal;
Ş-aşa, în loc de cărare, ruga-l făcu pe el cal.


[79] DESPRE PROSTIE

Prostia şi nerozia
Se rudesc cu nebunia.

Prost din prost care se naşte
E ca vita, doar nu paşte,
Prost trăieşte, fără nume,
Prost se duce şi din lume,
Căci
Din orşice lemn îţi place,
Fluier nu să poate face.
Spre pildă :
Fă om dintr-un lemn de tei
Şi îl botează Matei.
Prostul zice:
Tot, tot am numai o minte,
De vară întîi să-mi fie,
Or de iarnă ? (ce prostie !)

Prostul uită din natură
De la mînă pîn'la gură.
Zic unii :
Prea e tînăr, n-are minte,
I-o creşte d-aci-nainte.
Şi
E tînăr şi s-o mai face
Tigva de i se va coace.
[80] Prostul
Pune-l să stea să-ţi vorbească.
De vei să te păcălească.
Căci
Or gura, or văgăuna,
Prostului este totuna.
EI
Umblă ca să prinză roiul
Ş-îşi întoarce înapoiul.
Şi
Cată traistă să găsească,
Vrînd desagii să-şi golească.
Şi
Vrea să umple-n puţ găleata
Cu gaura neastupată.
Şi
Se căzneşte d-adineaură
Să facă în năsip gaură.
EI
Nu ştie unde-l mănîncă
Şi zice : Scarpină încă.
Prostul,
Îl mănîncă-n altă parte
Şi  scarpină-n altă parţe..
Prostul, cît să-i dai bătaie.
Face capul cît îl taie.
De aceea,
Unde nu te înţelege,
Nu mai umbla să dai lege.
La uşa surdului
Or bate, dacă îţi pasă,
Or mai bine fuşi, te lasă.
Prostul
Să cumpere came merge
[81] Şi  pecea vacii alege.
Acum
A pomit în cale lungă
Şi va-ndată să ajungă.
Şi
Ca să scurteze din cale,
De cu seară a plecat
Şi în tindă s-a culcat.
Prostul este ca
Orbul cînd dă de părete
Tocma aci socoteşte
Că lumea se isprăveşte.
Sau
Tocma cînd s-a repezit,
Şi lumea s-a isprăvit.
Prostul este :
Ţine capra ş-îl punge,
Iar altul stă şi o mulge
Adică
El poartă ponosul
S-altul roade osul.
Căci
Cine nu să află, la nunta-i acasă,
Atunci altu-n locu-i joacă cu mireasa.
Ş-apoi
Lumea prin tîrg o vorbeşte,
Şi el taină o gîndeşte.
Prostul îşi zice Şingur:
Şi altul are cap, da,
Dar ca al meu ba-ba-ba !
Sau cum a zis una :
Cap d-avea, n-avea, el ştie,
Dar ş-a cumpărat tichie.


[82] POVESTEA VORBII

Trei neghiobi mergînd p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Cînd suia cu groază-vie I
şi intră în vizunie,
Zise unul : - Ai să-l prindem
şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: - Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate ?
Iacă cum, -  altul iar zise
Şi îndată se  descinse
Daţi brîiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legîndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strîns cu tărie
Cînd voi intra-n vizunie,
Ş-apucînd pe urs dociată,
Să mă traţeşi voi îndată.
Şi apoi d-aci scolîndu-l
Facem cu el ce n-e gîndul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brîiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Cînd vru mîna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă ;
El strigînd într-a Să gheară,
[83] Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzîndu-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicînd: - Frăţioare,
Avut-au Vladu cap oare ?
Unul zise: - Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa eii pe mortul lasă
Şi mergînd la ea acasă,
O-ntreb : - Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi cînd se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine ?
Ea, gîndind puţin în Şine,
Le răspunse : - Nu ştiu bine,
Dar la Paşti îmi par' şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.


84] DESPRE PROSTIE IARĂŞI 

Ce-mi e prostul, ce-mi e nebunul!
Ce-mi e Rada Badea, ce-mi e Badea Rada!
Ia pe unul de picioare şi loveşte pe cellalt în cap,
Cine să apucă să înveţe pe nerodul nu se oŞibeşte de nebun.
Prostu-nvaţă barberie la capul tău.
Îi dai un ban să te rază şi doi să te lase.
Cu nebunul să nu-ţi pui nici în clin, nici în mînică.
El nu ştie ce e laie, nici ce e bălaie.
Nebunul nu asudă nici la vale, nici la deal,
Tu îi faci cu ochiul, el îţi face cu capul.
Prostul este: 
Caută Nan iapa, şi el călăre pe ea. 
N-au ajuns la rîu şi ş-a ridicat poalele la brîu. 
Nu-l priimise în sat şi el întreba de casa pîrcălabului. 
Cine îşi pune mintea cu nebunul este mai nebun. P
e nebunul nu-l aduci la cunoştinţă. 
E anevoie să tai pom şi să ciopleşti om. 
Ziua bună de dimineaţă se arată. 
Viţelul după baligă se cunoaşte ce bou o să se facă. 
Puica pe creastă se cunoaşte ce neam o să iasă. 
La satul ce să vede, călăuză nu trebuie. 
Din coada piŞicii Şită de mătase nu să face. Î
n tigvă seacă cît să sufli, nu poţi să o umfli. 
[85] Mintea de ar creşte pe toate cărările, ar paşte-o măgarii. 
Orbului degeabă îi spui că s-a făcut ziuă.
 Prostul face ce vede şi ce aude crede. Î
Îi pare că cîte zbor să mănîncă. 
Surdului degeabă îi cînţi de jale. 
El este:  
–  Bună ziua, nea Istrate!  –  Doi boboci de raţă, frate. 
 –  Mă Istrate, tu eşti surd.  
–  Mai era colea un cîrd. 
Unde dai şi unde crapă! 
Tu ce îi cînţi, şi el ce îţi descîntă? 
Tu îl trimiţi la foc, şi el îţi aduce busuioc. 
Tu îl trimiţi la surcele, şi el îţi aduce floricele. 

     POVESTEA VORBII

Un neghiob cu totu,-n vremea mai demultă,
Că să-şi ia nevastă făcînd şi el nuntă,
De masă, bucate în gînd îi venise.
Dar cu ce să fiarbă deloc nu-ngrijise.
Socrul, ca şi dînsul, văzînd că nu-s lemne,
Aleargă la horă pe tineri să-ndemne,
Strigînd:  –  Cine este mai voinic de ducă,
Să meargă îndată, lemne să aducă?
Ginerele sare, ia car şi secure:
–  Mă duc eu, răspunde şi pleacă-n pădure.
Ajungînd se uită la un copaci mare:
–  Să-l duc întreg,  –  zise  –  ce de mai haz are!
I-aş face îndată pe toţi ca să-mi zică;
„Hop o dată, mare! ce mai ginerică!“
Dar numai el singur în car cum să-l suie?
Ş-îi veni-n gînd carul alături să-l puie,
Ca tăind să-l culce, drept în car să cază
[86] Şi aşa să-l ducă, nuntaşii să-l vază.
Făcînd dar el astfel şi tăind stejarul,
Cum căzu, îndată îi turti jos carul.
Acum ce să facă? Fluieră, priveşte,
Ş-într-o parte ş-altă stă şi se suceşte!
Văzînd că nu-s boii, să-i caute pleacă,
Cu securea-n umăr şi cu hîrca seacă,
Şi nemaigăsindu-i, că i-a pierdut crede;
Iacă ş-într-o baltă nişte raţe vede.
Nu-i venea prin minte că o să mai paţă,
Azvîrli securea să dea într-o raţă.
Nu înnemereşte, raţele zbor, scapă,
Şi securea cade bîldîbîc în apă.
Pe loc să dezbracă, se aruncă-n baltă,
Negîndid nerodu c-o să paţă ş-altă.
Pe cînd el cu totul se da-n afundare,
Să scoată securea din apa cea mare,
Vine oarecine în ascuns, pe taină,
Ş-îl fură de-l lasă fără nici o haină.
După ce rămase gol numai în piele,
Privind împrejuru-şi văzu floricele,
S-a pus să culeagă zicîndu-şi: „Nu-mi pasă,
Cu mîinele goale tot nu merg acasă.“
Ş-aşa numa-n piele se duse cu ele,
În loc de surcele ducînd floricele.

[87] DESPRE NEROZIE 

Eu îi cer ca să-mi dea mie, 
Şi el îţi întinde ţie. 
Pentru că 
Nerodul şi cu nebunul 
Amîndoi sunt fraţi ca unul 
Sau
 Unul ş-altul tot un drac, 
Amîndoi un ban nu fac. 
Precum e o vorbă: 
S-a-ntîlnit în drum Pacala 
Cu frate-său, nea Tîndala. 
Totdeauna 
Nerodu-ntîi o croieşte
 Ş-în urmă se socoteşte. 
Şi 
Nerodul la orice fie 
Pe loc zice că îl ştie. 


Nerodului i se pare 
Că toate-n palmă le are. 
El e 
Barbă lungă pînă-n burtă 
Şi minte pînă-n gît scurtă. 
Cîte le gîndeşte, 
Rău le isprăveşte. 

     [88] POVESTEA VORBII

Un nerod odinioară,
Cu mintea lui cea uşoară,
Se scoală, îşi ia magarul,
Îi pune-n spate samarul,
S-aruncă-ndată pe dînsul,
Dă cu nuiaua într-însul
Şi pleacă către pădure,
În mînă cu o săcure,
Ceva lemne să doboare,
Din copaci crăngi uscăcioare.
Pădurea din întîmplare
Se află pe un deal mare
Şi jos în poalele sale
Spumega un rîu la vale;
Aici el dacă se duse,
A privi pe sus se puse
La toţi copacii d-a rîndul,
Pironindu-se cu gîndul.
La toată învîrtitura
Belea ochi şi căsca gura,
Ca să vază crengi uscate
De proprietar iertate,
Fiind verzile oprite
C-obiceiuri legiuite.

Deci privind el spre o parte,
Văzu-n vale, nu departe,
Un copac gros la tulpină,
Uscat pîn’ la rădăcină,
Carele crăcile sale
Le pleca spre apă-n vale.
Aleargă-n grab, îl priveşte,
Se bucură şi zîmbeşte
[89] Că i-a ajutat norocul
Să-şi încarce dobitocul.

Nu ştia-n grab cum să saie,
Să se urce ca să taie;
Cum să urcă sus îndată,
Craca-ntîia fu jos dată
Pe loc p-a doua loveşte
Ş-o doboară voiniceşte;
Apoi se urcă la altă,
După aceea la mai-naltă,
Taie, nici una nu lasă,
Vrînd să le care acasă.

Cînd lăsă lemnul prăjină,
Se uită jos la tulpină,
Să vază grămada dată,
Cum stă la pămînt culcată,
Şi uitîndu-se, săracul,
S-a închinat ca de dracul,

Văzînd că crăngile sale
Se duceau pe rîu la vale:
Că toate în el căzuse
Şi de apă au fost duse.
Acuma dar ce să facă?
Nu mai rămăsese cracă,
Trebuia acea tulpină
S-o taie din rădăcină;
Se dă jos şi să gîndeşte,
În tot chipul chibzuieşte,
Ce fel să o nemerească,
Nu cumva iar să greşască;
Că vrea el cu vreo pază
Copacul spre deal să cază;
Căci şi el căuta încă
Spre prăpastia adîncă.
[90] Dar gîndirea a fost scurtă,
Că nu pierdu vreme multă,
Ci pînă scobeşti un dinte,
Ce să facă-i veni-n minte.
Şi luînd funia-ndată
Cea de la samar legată,
Mai ia căpăstru, brîu scoate,
Leagă una d-alta toate,
Face o funie lungă
Mai departe să ajungă.
Apoi urcă dobitocul
Unde era mai sus locul,
Apucă funia-,nnoadă
De samaru-i despre coadă;
D-acolo-n copaci se suie,
Vrînd pe voaia-i să-l supuie,
Ţapîn de vîrfu-i o leagă
Şi face o faptă-ntreagă.

D-aci în grab se pogoară
Ca o piŞică uşoară,
Apucă securea lată
Ş-începe să saie-ndată.
Taie, mii de ori loveşte,
Stă puţin, se odihneşte.
Şi iar ia securea-n grabă,
Ca un ager l-a Să treabă.
Taie pînă nu mai poate,
Aschii peste aşchii scoate;
Cînd s-apropie să cază,
Aştepta spre deal să-l vază
Dar, unde? copaciul mare
Nu vrea să-i dea ascultare,
Ci începînd să trosnească
Şi spre vale să pornească
Rîdică în zbor magarul,
[91] Cum era cu tot samarul,
Şi în vederile sale
Îl aruncă peste vale.

Iar el, privind la-nălţime
Măgaru-n zbor cu iuţime,
Căzu îndată pe vine
Şi începu să se-nchine,
Zicînd:  –  Ce minune mare,
Din cele în lume rare!
De ce muri bietul taica
Şi nu trăi draga maica,
Să vază măgar cum zboară
Ca o pasăre uşoară?
Ieri de muream, Doamne bune,
Nu vedeam astă minune!

[92] IARAŞI DESPRE NEROZIE

Nerodul
Toată a lui nerozie
E de la părinţi moşie

Îşi pune capul cel sec
Cu-nţeleptul la întrec.

Tu stai să-l înveţi de bine
Şi el te-nvaţă pe tine.

C-o ţin de coarne se uită
Şi tot strigă că e ciută.

Pe nerod la treabă-l mînă,
Dar s-aibi zburătura-n mînă.

Cu nerodul cînd vorbeşti,
Bastonul să-ţi pregăteşti.

Unde-s ochii-nţeleptului,
Este mîna nebunului.

Ş-în pat şi c-ochii pe foc,
I se pare tot un loc.

[93] Nerodul
Gură are de vorbit,
Şi cap n-are de gîndit.
El
Strigă de la munte ca să-l auză
Şi de la Dunăre va să-i răspunză
Şi zice că:
 Este tare de urechi,
Că n-are două perechi.
De aceea 
La poarta surdului
Poţi să baţi orcît de mult,
Şi
 Nu-ţi încerca vadul cu nerodul.
Nerodului
Zi-i tu lui orcît îţi place
Că el tot ce ştie face.
După proverbul vechi:
Să-i dai gură de Tîrgovişte.
Dar însă 
Şi măgarul cîteodată
Binişor şi el se poartă.

Pe măgar la nuntă cînd îl pofteşte,
Acolo or lemne or apă lipseşte.

Nerodul cînd e-ntrebat:
„Cine e mai mare-n sat?”
El pe loc răspunde: „Eu!
Că-ntărît cîinii mereu.”
Dar de multe ori
Să găseşte cîte-o mînă
Să-l scuture de ţărînă.

[94] POVESTEA VORBII

Lupul flămînd leşinat
Ne îndrăznind să intre în sat
Şi vrînd să afle cumvaşi
De are în el vrăjmaşi,
- U! mă! – ’ntreabă prin urlat –
Cine e mai mare-n sat?
Cîinele dulău bătrîn,
Cu botul băgat în sîn,
Îi răspunde nemişcînd:
- Eu nu şitu! nu ştiu! Zicînd.
El iar strigă cu urlat:
- U! cine-i mai mare-n sat?
Bătrînul iar nemişcînd
Răspunde: - Nu ştiu! Zicînd.
Iar javra căţel prost,
Sărind de supt adăpost,
Începe a alerga
Şi: - Eu! eu! eu! a striga
Lupul auzind asfel,
Netemîndu-se de el,
Sare asupră-i pe loc
Şi îi rupe din cojoc.
Prostul căţeluş atunci,
MurŞicat scăpînd din munci,
Fuge strigînd: - aoleu!
Şi: - Nu ştiu! nu ştiu nici eu.

[95] DESPRE NEROZIE IARĂŞI

Nerozia are
Cheltuială mare.
Căci nerodului
În mîna-i ce pică
Sparge tot şi strică.
Şi
Umblă gură-cască,
Înserează
Ş-înnoptează.

Pînă să zică bou breaz,
Vine soarele l-amiază.

Întreabă ce ai ascuns
De vei să-ţi răspuns.

Din gura corbului n-auzi decît „cra”!

Şade şi el între noi
Ca măgarul între oi.

La orce îi sare glasul
Şi rîde nebun cu ceasul.
Şi încă
Face ceva nerozeşte
[96] Şi fluierînd îl priveşte
Zicînd:
Eu îl lau şi el se rade.

POVESTEA VORBII

Un chirigiu cu tocmeală,
Încoaci-încolo umblînd,
Şi luni întregi primeneală
Şi spălare nevăzînd,

Cum se întoarse din cale
Şi la casa Să veni,
Porunci neveştii sale
A-l la şi a-l primeni.

Nevasta lui mai în grabă
Căldarea la foc puind
Şi el umblînd după treabă,
De caii lui îngrijind,

Îşi întreabă pe nevasta:
- Puseşi, dragă, ce făcuşi?
Ea îi răspunse l-aceasta:
- Da, da, bărbate, acuşi;

Este caldă, mi să pare,
C-am pus-o de multicel.
- Ia-o ş-o ado mai tare,
Strigă către dînsa el.

Ea scoţînd apa afară,
El se dezbracă pe loc,
Se-nfăşură, ca al ţară,
Cu cămaşa la mijloc,

[97] să pleacă ş-îi porunceşte
Ca să-i toarne acolo
(Precum se obicinuieşte
Pe la sate să se lea).

Ea umple oala prosteşte
Nencercînd apa de fel,
Ş-îi toarnă de-l opăreşte, 
Tocma ca pe un purcel.

El, biet, cum era zăpadă,
Totdodată aleargă
Şi aici între-o grămadă
Capul în grab îşi bagă,

Şi cînd îl trase afară
Părul în ea i-a rămas,
Ca cu brici tăios de pară
Într-o clipă fuse ras.

Nevasta l-acea-ntîmplare
Începu a se-nchina,
Zicînd cu mare mirare:
- Uită-te acum, na!

Tot să stai să-ţi faci cruce
De poznaşul meu bărbat,
Că prin cîte ţări se duce,
Vine cu una-nvăţat!

Eu îl lau şi el se rade,
Cu brici fără să mai dea,
Părul lui de Şine cade,
Ce avui a mai vedea!!

[98] DESPRE NEROZIE IARĂŞI

Negîndind nici socotind,
Se pomeneşte vorbind.
Că
Cine mi-a umplut izmenele?
Şi
 Cine mi-a luat banul din gură?
Tu îl pui să-ţi toarne, el te-ntreabă:
Cîţi se spală, toţi prînzesc?
Cum a zis unul:
Unde-l trimiţ, unde-l mîi,
Umblă fără căpătîi,
Umblă cătînd din pom în pom,
Ca căscatul din om în om.

POVESTEA VORBII

Un nerod, să zic, sau prost,
Că înţelept el n-a fost,
Temîndu-şi muierea rău,
Ca un neghiob, nătărău,
Între-o zi un om văzînd,
Mergînd pe drum şi căscînd,
Şi nevasta-i s-a-ntîmplat
[99] În acel ceas d-a căscat;
El intră la bănuieli,
Că au amîndoi tocmeli
Şi d-acea a căscat,
Prin căscat răspuns i-a dat.
Asfel necăjit el foc,
Vrînd s-o spînzure pe loc,
Făr-a zice către ea,
O funie-ndată ia
Şi o cheamă după el,
Zicînd: - Ai colea niţel.
Deci împreună mergînd
Şi în ogradă intrînd,
Din loc în loc o purta
Ş-un pom lesnicios căta;
Ea gîndu-i necunoscînd,
Stînd îl întreabă, zicînd:
- Ce mă porţi din pom în pom
Ca căscat din om în om?
- dar ce, - o întreabă el – 
Căscatul umblă asfel?
Zise ea: - Dar au nu ştii?
Geaba dar eşti între vii!
El privind-o a răspuns:
- Aşa, bine că mi-ai spus,
Că eu asta n-o ştiam
Şi să te spînzur umblam.

[100] DESPRE NEVOIAŞ

Ţine-mă Doamne, încai
Dacă vei să mai mă ai.
Nevoiaşul este
Slugă oloagă
După dîrloagă.
Sau
 Loaza-mbăierată,
Vită încălţată.

Te uiţi la dînsul şi parcă
Tot prin stăchini goale calcă.

Umblă parcă treieră mărăcini.

Cînd te uiţi la el şi trece,
Parcă este în chiostece.

Umblarea-i e-ncovoiată
Ca la pisica plouată.

[101] La o treabă cînd se scoală
Parcă are oau în poală

Pîn-a se găti mireasa,
Ochii ginerelui iasă.

A visat că s-a-nghimpat
Şi-umblă la picior legat.
Fata mamii
Şchiopătează mititica
Că a călcat-o pisica!

Vorbeşte cu mormăitură,
Parcă are mămăligă-n gură.
Şi
Parcă are orbul găinilor.

Vorbeşte vorba-ngînată,
Parcă-i e gura legată.

Mamă unde eşti să mă vezi,
Că şi eu am ochii brezi?

De ar muri moşul, să-i apuc toiagul.
Şi
De ar muri tata, ca să-i iau briceagul.

De ar muri socru 
Ca sa-i apuc locu.

Lă-mă mamă şi pe mine
Şi mă fă frumos ca tine.

Trimite pe nevoiaş
Să-ţi slujească la cevaşi,
Dar placă şi după el,
[102] că nu-ţi face grab altfel.
El este
Cîine surd dus la vînat,
Cal şchiop pus la alergat.

Nevoiaşul la toate
Zice că nu se poate.
Că, uite,
O trag, nu vine, o-mping, nu merge.

POVESTEA VORBII

Puind pe săteni la clacă oarecare arendaş,
S-a-ntîmplat în ei să fie şi un leneş, nevoiaş,
Care de-l punea la sapă, adormea în mîini cu ea,
De-i da coasa să cosească, nu ştia cum să o ia,
De-i da securea să taie, înnopta pînă să dea,
Abia stînd şi ardicîndu-şi cioarecii carii cădea.
Văzînd, gîndi arendaşul că, nevoiaş cum era,
Doar o să poată din curte nişte gunoi a-l căra;
Îl chemă, îi dete roaba, el o luă, se uită,
Ş-ncepu să o încarce, după cum îi arătă,
Dar văzîndu-l arendaşul că-n mîini după ce o ia
O ţine-n loc încărcată şi stînd se uită la ea,
Începu la el Să strige, ca să care mai curînd;
Iar nevoiaşul răspunse, către arendaş zicînd:
- Apoi uite, „o trag, nu vine, o-mping, nu merge”.

Atunci piuind arendaşul asupra-i un dorobanţ,
Tot sărind o duce roaba, ca cînd parcă juca danţ,
Zicînd: - Vezi ce uşor merge, ajutat de băţul meu?
- Apoi – zise nevoiaşul – aşa, cu rău, ştiam eu.

[103] DESPRE LENEŞI 

Lenea e cocoană mare 
Care n-are de mîncare. 

Toţi copacii înfrunzesc, 
Dar mulţi din ei nu rodesc.
 
Plopul e destul de mare, 
Dar pe dînsul poame n-are. 
Pe nevoiaşul şi leneşul 
Cu o funie să-i legi 
Şi p-amîndoi să-i îneci. 
Parcă-i e gură-ncleştată 
Şi de ielele luată. 

De lene ochii-şi închide 
Şi buzele îşi deschide.
 
I-e lene să şi vorbească,
Dar încă să mai muncească!

După cum a fost sădit,
Astfel a şi răsărit.

[104] Umblă drumurile-n rînd,
Podinile numărînd.

Toţi pretutindenea sapă, 
El duce cîinii la apă.
 
Parcă pentru-o vorbă vie, gura îi cere chirie. 

Rumegă vorba ca oaia iarba.
 
Leneşul fuge de danţ 
Ca şi cîinele de lanţ
. 
De lene şi de urît 
Tocmai supt pat s-a vîrît. 
Aşteaptă îmbucătura 
Să i-o dea mură în gură. 
Însă 
Mai bine ar tot mînca 
Decît ceva ar lucra. 
El Joacă danţ pe mamaligă 
Ş-îi ajunge cît cîştigă. 
Cînd în cea după urmă 
La o pomană-nghesuit, 
Băut, sătul a murit.
 A mîncat pînă încît 
I-a venit pînă la gît. 
Leneşul 
Are gură-mpiedicată, 
Dar taina o spune-ndată. 
Şi 
De vei sfat la vreo treabă, 
Mergi pe leneşul întreabă. 
[105] El
 Altora le dă povaţă, 
Dar pe Şine nu se-nvaţă. 
Leneşul zice: 
Mamă, zi să vină nenea 
Ca să mai scuture lenea. 
Sau 
Ast lucru l-aş face-ndată, 
Dar n-am cine să mă bată.

POVESTEA VORBII 

Căldura după ce trece
Şi începe vîntul rece,
Ţiganul uşor în pene
Nu-şi făcu bordei de lene;
Acum vede că îi pasă
Dar lenea tot iar nu-l lasă;
Iarna iar nedîndu-i pace,
Ia şi el, un plocon face
Ş-în sat la zapciu se duce,
Grăbind din somn să-l apuce;
Cînd el în mîini cu ploconul,
Iacă ieşi şi coconul.
–  Ce vei, ţigane?-l întreabă.
–  Te rog, cocoane, d-o treabă!
Dă-mi un dorobanţ, fă bine,
Ca să stea astăzi de mine,
Cum o şti să nu-mi dea pace,
Un bordei pînă mi-oi face.

Deci luînd el dorobanţul,
Jucă într-acea zi danţul.
Că, cînd începu a-l bate
[106] Cu gîrbacele pe spate,
Bordeiul gata îi fuse
Şi în el copii-şi puse,
Zicînd:  –  Bogdaproste, frate,
Mă cam borduşişi în spate,
Dar îţi mulţămesc de casă,
Că acum de frig nu-mi pasă.
Dar însă 
Lenea cînd este mai mică 
Tot ştie şi ea de frică. 
Dar cînd este lenea mare, 
Vede arzînd pe el casa 
Ş-îi e lene ca să iasă. 


POVESTEA VORBII

Să zice că oareunde un împărat curios
Vrea să afle-n ce chip este omul cel mai lenevos,
Şi porunci să-i adune cîţiva din ţinutul său,
Însă de cei mai de frunte, ce să lenevea mai rău.
După ce dar îi găŞiră şi după ce i-au adus,
Tocma-n marginea cetăţii să şază-ntr-un loc i-a pus.
Cîtva timp aşa ţiindu-i, fără să facă nimic,
De la curtea-mpărătească le da bucate, mertic,
Şi întrebînd împăratul cum petrec ei şi ce fac,
Îi povestiră slujbaşii cum că toată ziua zac,
Şi cînd le dă de mîncare, o mănîncă răsturnaţi,
L-e lene gura să-şi caşce, parcă-s nişte leşinaţi.

De aceasta împăratul auzind, la ei s-a dus
Şi de la uşe privindu-i, să dea caŞii foc a pus,
Ca să vază ce vor face, vor şedea tot nemişcaţi, 
Sau, văzînd focul, îndată o să fugă toţi speriaţi? 
[107] Dar văzînd că privesc focul şi nu se mişcă din loc, 
Puse un slujbaş să strige:  –  Ieşiţi, că ardeţi în foc! 
Iar unul din ei răspunse:  –  Nu-ţ-e-le-ne-să-vor-beşti? 
Şi aşa să prăpădiră, arzînd în foc, toţi acesti. 

[108] DESPRE BEŢIE

Popa toacă şi îi cheamă
La biserică să meargă,
Ei la cîrciumă aleargă.

Cu oala de dimineaţă
Să tămîie-n toată viaţă.
Şi apoi
 Porunceşte ş-îi aduce
Atît cît nu poate duce.

Bea pipota îşi îneacă,
Altul ca a nu-l întreacă.

Ieri vinul-l bătu la spete
Ş-azi iar merge să se-mbete.
Căci
El ş-îl bate, ş-îl mîngîie, 
Merge iar să se tămîie.

Beat dint-o cîrciumă iese,
Intră-n alta, fiind dese.

Umblă pe drum beat ca cîinele turbat.
Pentru că
Omul d-ar fi cît de bun,
[109] Vinul îl face nebun.

Omul beţiv nu ştie 
Ce face la beţie.
Sau
El ce face la beţie
Se căieşte la trezie
Însă beţia o vindecă sapa şi polata.

Noapte cînd însetoşează
Sticle şi oale visează.
Se pomeneşte strigînd:
Mai daţi cu udătura,
Că mi s-a uscat gura.
În adevăr, beţia este uşa tutulor răutăţilor.
Precum vedem că
Cine bea vin îşi bea punga şi mintea, ba şi sănătatea.
Beţivul
De mic şi mare în sat
E cu deştul arătat.
Uite-l, zice,
Priveşte la el
Ş-îl scrie la fel.

Fluieră în bute şi suge cep
Mustăţile îi caută a oală.
A suflat în fundul oalei.
S-a afumat cu luleaua.
L-a bătut cărbunii la cap.

Picioarele nu-l mai ţin
Şi tot strigă: Ado vin!
[110] Îl atîrnă într-o parte.
Sau
A pus mai mult de o parte.

Nu-i destul că-i cu minte neroadă,
A luat şi purceaua de coadă.
Dar însă 
De la nebun şi de la beat
Adevăru-i lesne de aflat.
Căci
Ce e-n inima treazului
Este în gura beatului.

Şingur se dă de gol
Fără să-i dea ocol.

Beţivul cînd este beat
Îi pare că-i împărat. 

Cînd e plosca la mijloc,
Mare,mic e cu noroc.

Ţine, fine, na şi ţie,
Cît p-aici să-mi dea şi mie.

Satul mic şi rotocol
Îi dau şi curînd ocol.
Sau
Satul mic îl ajunge podvoada des.
Dar cum zice un învăţat:
La buciumul viţii trei vlăstări cresc, unul al sănătăţii, altul al veseliei şi altul al turbării.
[111] De multe ori
Îti vine acru de el.
Povestea ţiganului:
Acr –u-u-u, de la naşu.
Şi
De roşu, roşu! de acru, acru! de Ploieşti, Ploieşti! chef nenai.
Cu un cuvînt
Vinul face pe săraci bogaţi, pe ciungi cu mîini, pe ologi cu picioare şi pa orbi cu ochii.

POVESTEA VORBII

Ciungul, ologul, orbul si golanul ce-l purta
La o cîrciumă-mpreună bînd pînă a se-mbăta,
Orbul ardică paharul, faţa vinului privind,
 - U-iu, ce floare frumoasă! Zise, tare chiuind.
Ciungul, necăjit de vorba-i: -  Ei, - zise –  mă-nnebunesc!
De unde vezi floarea tu, mă ! or vei să te pălmuiesc!
- Ci nu sta, - zise ologul – ia-l cu mîinile de păr,
Să ţi-l calc eu supt picioare, să-l pisez să ţi-l las măr.
Iar golanul ce sta faţă, văzînd că se necăjesc,
- Daţi, mă! – zise ologul –ia-l cu mîinile de păr,
Să ţi-l calc eu supt picioare, să-l pisez să ţi-l las măr.
Iar golanul ce sta faţă, văzînd că se necăjesc,
-Daţi, mă! – zise către dînşii – că ce-o fi eu împlinesc.

În sfîrşit,
Omul se îmbată şi de inimă rea şi de inimă bună.
Dar
De multe ori necazul îmbată mai rău decît orce băutură.
Însă
Beţia tinereţii întrece pe a vinului.
După proverbul ce zice:
Cine umblă pe drum cu gîndul acasă îşi pierde căciula în tîrg.

De aceea,
Să fii treaz nemîncat, de-ţi va zice lumea că eşti beat, mergi de te culcă.

[113] DESPRE BEŢIE IARĂŞI 

Cine bea în cinste ori în dator se îmbată de două ori. 
Că 
Una gîndeşte cîrciumarul şi alta beţivul. 
Cîrciumarul zice: 
Băutura e unde e, mîncarea e o fudulie. 
Apa nu e bună nici în cizmă. 
Vinul e pentru noi, nu e pentru boi. 
Cu vinul şi cu somnul uită grijile omul. 
Vinul e toiagul bătrîneţilor şi nebunia tinereţilor. 
Însă 
Vinul bun şi nevasta frumoasă sunt două otrăvi dulci la om. 
Tu îl beai pe dînsul şi el te bea pe tine.
 Tu îl bagi în maţe şi el iese în faţă. 
Cît să dai ocol, tot te dă de gol. 
Mergi pe cărare lină şi dai drept în tină.

POVESTEA VORBII 

Un ungurean oarecare 
Ce n-au prea avut umblare 
Şi nici vie nu văzuse, 
Nici vrodată vin băuse, 
Şi văzînd odată vie,
[114]Bînd şi vin pîn’ la beţie,
P-alt ungurean întîlneşte
Şi cu el astfel vorbeşte:
–  Măi soaţe, văz’t-ai tu ghie?
–  Am văz’t, măi,  –  zise  –  ş-o mie.
–  No, da cum îi? de-i văz’t, spune
–  Da au îi, măi, vo minune?
–  De n-ai văz’t cred pot’ să-ţi pară.
–  No, mă, să-ţi spun cum îi dară:
Îi albă şi ste-n chişoară
Răscăcănată la soare.
–  No, minţ tu, că n-ai văz’t ghine,
Să-ţi spun io, cată la mine:
Ghia aie-i pi-un deal pusă,
Tot cu ţepi pin ea împunsă,
Şi cochile, voinici tună
Poama ei de i-o adună,
Şi supt chicioare, împarcă,
Să-i cure zeama, o calcă.
Apoi p-aceea zeamă dragă
O botez ghin şi o bagă
În o scorbură întinsă,
Cu bete d-alun închisă;
De-aci mere o boreasă,
Ce îi zice cîrjmăreasă,
Şi chimă ghinul pi-o boartă,
Ţînînd o cofă cu toartă,
Şi ţi-l dea de-l beai cu oala.
Mă, da-i şelău ghinul ala!
[114] Că, cînd îl beai, te îmbună,
Pînă banii ţ-îi adună
Şi să duce, nu-i mai pasă,
Cu punga goală te lasă;
Şi să vezi cum, num-ascultă
La hiclenia-i a multă:
Io beui din el odată
O oală ghine-ndesată,
Şi pîn’ grăii trei cuvinte,
Mă luă un chic de minte,
Cînd plecai să meri pe cale,
Drumu oblu-m părea vale.
Că el se ţinea de mine
Ş-îmi da ghes să caz pe vine,
Io dam pe poteca lină,
El mă da-n lături pin tină.
Dac-am văz’t că joc îşi face,
Vrui să-l ghirui, să-mi dea pace,
Dar el m-o trîntit în tină
Şi mă dete pe hodină.
Cînd m-o deşteptat o tuse,
Mă uit, să vezi ce-mi făcuse!
La gura-mi se băligase,
Banii din pungă-mi luase
Şi să dusese la dracu
Şi unde i-o fost lui placu.

Vinul, ţuica cui îi place n-are cu ce să se-mbrace.
Beţivul cînd trece pe punte închide ochii să nu vază apa.
Arama omului la beţie se arată.
Hoţu-nvaţă la hoţie şi beţivul la beţie.
Să bei pîn’ ţ-o ieşi păru pîn căciulă şi cămaşa pîn izmene.
Dar 
Cine să ia după muscă ajunge la bălegar. 
[116] Că 
Cine bea pîn’ la-mbătare nume bun în lume n-are. 
Şi 
Decît să-ţi iasă nume rău, mai bine ochii din cap. 
Spune-mi cu cin’ te-nsoţeşti, ca să-ţi spui eu cine eşti. 
Cine te vede intrînd în cîrciumă nu zice că ai intrat să te-nchini. 
Omul a intra în baie şi a nu se îmbăia nu se poate. 
Omul este ca oaia, lesne să ia după altul, nu judecă nevoia. 

POVESTEA VORBII

Un grec oarecare, din sate plugar, 
Plecă şi se duse cu al său magar 
Pînă la o rudă ce-i era cumnat 
Şi avea şederea departe l-alt sat. 
Cumnatu-său, care prea mult îl iubea, 
Ş-în casa-i văzîndu-l o dată abia, 
Îl primi vesel, cum i s-a căzut, 
Şi seara la cină cu el a şezut, 
Cu vorbe, cu glume tot s-a îndemnat,
 Ş-a dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. 
Culcîndu-se astfel şi dormind ceva, 
A doua zi capul grozav îi urla, 
Îi părea mai mare de cum era-ntîi 
Ş-îl trăgea să-l puie iar pe căpătîi; 
Îl punea, şi geaba, orcum nu-i trecea, 
Îl atîrna, parcă locul nu-i plăcea, 
Necăjit se scoală, greaţa a-şi scuipa, 
Vrînd şi dobitocul a ş-îl adăpa, 
Şi dacă se duse în sat la cişmea, 
Fluiera din buze, Şilindu-l să bea. 
Dobitocul însă, dacă a băut,
Îşi ardică capul ş-în loc a stătut.
Deci văzînd ţăranul pe al său catîr,
[117] Că la fluierarea-i nu face hatîr
Şi de îmbiere n-are nici habar,
Ca o picătură să-nghiţă măcar,
Zise (clătinînd capul):  –  Hai, dobitoc, hai!
Tu mai multă minte decît mine ai!
De făceam aseară ca tine şi eu,
Nu era să-mi fie astăzi aşa greu.

Fiindcă şi următoarea poveste este a rădăcinei beţiei, o alăturăm aici.

Cînd a fost odată pre pămînt aleasă
Nobila Gutuie poamelor crăiasă,
Dînd oblăduire şi peste legume
Celor ce se află în întinsa lume,
Tronul îşi pusese sus la înălţime,
Întinzîndu-şi cortul în acea lăţime,
Sta înconjurată ca crăiasă mare
De destule poame pînă-n depărtare;
Iar în jos pe vale sta în şir supt coaste
Feluri de legume drept vitează oaste.
Astfel dar regina, nobila Gutuie,
Vru în rînduială tronul său să-şi puie
Şi după talente ce ea cunoscuse
Pe vestita Chitra cap a fi o puse;
Rodia alese cum şi pe Lămîia,
Piersica, Naramza pentru treapta-ntîia;
Iar a doua treaptă rîndui pe Părul,
Cu Cireşa, Vişina, Zarzăra şi Mărul;
Iar pe supt aceştia Coarna şi pe Pruna,
Cum şi dopotrivă Nuca şi Aluna;
Cu aceştia dară împlinindu-şi suma
Despre toată poama şi despre leguma,
Sta din înălţime, se uita în vale,
[118] Răspîndind la toate poruncile sale
Prin Migdalul tainic, ce îi sta la spate
Ş-îi avea credinţă a păzi dreptate.
Deci bubosul Strugur, ce-şi avea şederea
Pe lîngă crăiasă cu apropierea,
Pîrcălab să fie cinste avusese,
De această slujbă vrednic s-alesese;
Însă el zavistnic către celelalte,
Care ocupase slujbe mai înalte,
Începu cu ură multe pîri să facă,
Socotind reginei astfel să se placă,
Şi pe d-altă parte poamele sărace
Nu avea de dînsul niciodată pace:
Nu-nceta în lături tot să se întinză,
Să se mai lungească, loc să mai coprinză;
Ş-atîrna de une, sugruma pe alte,
N-avea păs în sine de porunci înalte,
Bătăios, zburdalnic dintr-a să natură,
Supără pe toate prea fără măsură,
Îi plăcea să-şi bată joc de fiecare,
Ameţea o lume ca cu fermecare;
Într-aceste ş-alte cu semeaţă faţă,
Înfoiat în haine, răsucind mustaţă,
Plin de nebunie, cu arţag în Şine
Se ardică-ndată, la crăiasa vine
A aduce pîră despre celelalte
Ş-într-acest chip zice cu strigări înalte:

–  Mă închin, stăpînă, cu supus raport,
Cum am şi poruncă-n slujbă să mă port;
Eu umblînd cu toate-n bun prieteşug,
Am aflat în ele mare vicleşug!
Multe din legume rele uneltesc,
Rînduielii bune să împrotivesc;
[119] Mai cu seamă Varza, cea-ngîmfată-n foi,
Umblă să aducă-n toate mari nevoi;
Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,
Ea înlăcrămează prunci şi mume chiar;
Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,
Are nişte fumuri de rup parcă nas;
Cînd e Usturoiul, el şi mai grozav
Turbură văzduhul cu al său nărav.
Aşti protivnici dară n-au de tine păs,
Ci pre celelalte toate le apăs;
Eu acela care am puteri de mac
Ş-ameţesc simţirea ca un tiriac,
Ei mă veninează cu spirtosul duh,
Şi pe loc m-apucă tusea cu năduh;
Despre care astăzi veste ţi-am adus,
După datorie, ca un mic supus.

Auzind crăiasa vestea cea adusă
De mustosul Strugur, sluga-i cea supusă,
Zise către dînsul:  –  Ai tu mărturie
Ca să stea dovadă după datorie?
–  Am,  –  el îi răspunse  –  şi nu o dovadă,
Ci îţi poci aduce chiar şi o grămadă,
Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,
Şi mă rog ascultă să le spui anume:

Am întîi dovadă pe Piperul care
E la fiecine prea la cinste mare;
Am şi după dînsul pe Ienibaharul,
Chimenul, Molotrul, Cimbrul şi Mararul,
Capera, Maslina, care sunt de frunte
Şi întîi poftite la oaspeţi şi nunte;
Pe lîngă acestea am şi pe Ciuperca
Şi cu preacinstita sora-i Minaterca,
[120] Mazărea, Năutul, Cuvioasa Linte,
Care totdeauna e la mulţi în cinste;
Bobul, stingătorul de orce duhoare,
Postnica Fasole, cea prea umflătoare;
Am şi preacinstitul verdul Crasta vete,
Agreşele, cum şi Coacăzele fete,
Şi ghebosul Roşcov, cel supus poruncii,
Cu Smochina care lesne-mpacă pruncii;
Am şi pe Curmaua cea în sîmbur tare,
Cum şi pe Castana cea cu miezul mare;
Am şi pe Stafida, soru-mea cea mică,
D-o fi priimită la ceva să zică;
De voieşti, aceştia gata sunt să vie
Ca să stea să spuie care orice ştie.

Cum simţi aceasta Ceapa totdodată,
Cum e din natură foarte veninată,
Se-mbrăcă îndată, iute, cu mînie,
Douăspre’ce haine puse de dimie,
Şi cămăşi atîtea albe, subţirele,
Îmbrăcînd binişul roşu peste ele,
Pieptenă şi barba-şi albă şi bătrînă,
Scuturînd-o bine de pămînt, ţărînă,
Plecă necăjită-n toat-a ei putere,
Veninînd văzduhul de cătran şi fiere,
Pe pămînt tîrîndu-şi barba Să cea lată,
Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.
Cum intră de faţă gura îşi deschise
Şi cu îndrăzneală într-acest chip zise:
–  Să trăieşti, stăpînă, pe înaltu-ţi tron,
Să ne fii la toate pururea patron,
Să-nfloreşti ca măru-n fiecare an,
Aibă-ţi chipul vesel faţa de şofran,
[121] Rog cu plecăciune pînă la pămînt
Multa-ţi bunătate, pentru crezămînt;
Mincinosul Strugur multe ne-a pîrît,
Că-ntra-a noastră slujbă ne-am purtat urît.
Dar aceste toate cîte le-a vorbit,
Însuşi de la Şine el le-a născocit.
Te încrede mie, adevăru-ţi zic,
Că am barba albă, nu sunt copil mic;
Poci să-ţi fac îndată orce jurămînt,
Spre a te încrede la al meu cuvînt.

Cînd porni din gură Ceapa jurămîntul,
Zgudui îndată toată frunza vîntul,
Cît de groază multă jos se scuturară,
Paserile-n aer de prin crăci zburară.
Ascultaţi şi ce fel fuse jurămîntul,
Carea ca un ritor ş-au urmat cuvîntul:

–  Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu
Într-această lume de tot neamul meu
Şi să nu mă bucur ca d-acel noroi
De al meu iubitul frate Usturoi,
Cum şi în osîndă să ajung să caz,
Ca să plîng de moartea socrului meu Praz;
Să se stingă neamul cuscrului meu Hrean,
Să-l mănînce viermii viu chiar în ăst an;
Să îngrop în viaţă şi să tînguiesc
Fiicele-mi Ridiche, care le iubesc;
Cum şi al meu unul ginere Ardei
Praf să se prefacă-n fiece bordei;
Să ajung eu însămi unchiului meu Nap
Şi mătuşii-mi Sfecla groapa să le sap,
Nici să am în lume parte-n ochii mei
[122] De nepoţii Morcovi şi de Pătrunjei;
Să se rătăcească-n lunci şi prin cîmpii
Verele-mi drăguţe Broajbe şi Gulii,
Şi să n-am iar parte de Cartoful văr
De nu spui de faţă dreptul adevăr;
Şi bubosul Strugur de n-o fi minţit,
Moartea mea să fie de tăios cuţit,
Cum şi să mă facă-n mici bucăţi pe loc
Şi să mă prăjască în tigăi pe foc.
Rog dar ca să fie Strugurul adus,
Ce-a bîrfit de mine şi minciuni a spus,
Voi prin judecată ca or eu, or el,
Să ni se aleagă dreptul la un fel;
Voi aci acuma la-ntrebări să stea
Şi minciuna spusă-n faţă să se dea.

Auzind crăiasa aste jurăminte,
Porunci Salatei, ce îi sta-nainte,
(Zic) către Marulă şi către Lăptucă,
Că aci de faţă legile s-aducă,
Şi sobor s-adune-ndată prin chemare,
Frunte stînd Dovleacul cel cu capul mare,
Pepenile verde lîngă el să şază,
Şi slujbaşi să aibă împrejur spre pază
Pe Patlagelele-n roşu îmbrăcate
Şi pe cele-n vînăt, ce sunt veninate;
Bamiile încă, Loboda şi Ştirul
Să se afle faţă, să-mplinească şirul.

Deci acestea toate cum se adunară,
Pe mustosul Strugur îl înfăţişară,
Cumpănă, balanţa aducînd porniră
Şi pe cele spuse drept le cumpeniră.
[123] Astfel dar pe Strugur l-au găŞit cu vină
Şi că însuşi numai este de pricină;
Iar vinosul Strugur începu să plîngă
Şi ceru din partea-i mărturii să străngă,
Dar şi fură-n spate-i trei ce îl iubiră
Şi să-i părtineze singure veniră:
Pepenile galben, Piersica, Caisa,
Dar nu ascultară a acestor zisa,
Ci îl osîndiră toţi ca dintr-o gură,
Cum şi hotărîrea dintru-ntîi făcură.
Pepenele, care părtinire puse,
Se crăpă în două, c-auzit nu fuse,
Piersica asemeni şi Caisa iară
De necaz şi ciudă-n loc se despicară;
Iar Urzica care sta aci zbîrlită,
Vrînd să ias-afară iute, necăjită,
Urzică-mprejuru-i pe cîţi îi atinse
Şi dintr-asta mare zarvă se aprinse;
Dar crăiasa foarte-n Şine supărată
Cu urgie mare se porni îndată
Pe sărmanul Strugur prea greu să blesteme
Şi asupra-i toate relele să cheme, 
Zicînd:  –  
Tu-n a ta viaţă, ca un blestemat, 
Tot de lemne-n lume să fii spînzurat, 
Soare să te arză, să te bată vînt, 
Şi să nu-ţi ajungă trupul de pămînt; 
Ochii ciori să-ţi scoaţă ş-alte paseri mici 
Şi de bruma toamnei în bucăţi să pici, 
Şi apoi în urmă prin cuţit tăios 
Trupul tău să fie dat d-acolo jos, 
Şi să n-ai pe nimeni a se umili 
Ca să-ţi tragă clopot sau a te jeli, 
Ci cu rîs, cu cîntec a te arunca, 
[124] Cum şi supt picioare-n danţ a te călca; 
După ce dar astfel, cum zisei te calci 
Şi în mici fărîme dacă te prefaci, 
Sîngele să-ţi stoarcă, trupu-ţi tescuind, 
Şi să-l bea voinicii veseli chiuind; 
Cu strigări şi jocuri a se bucura, 
Cu oalele bîndu-l, bunuri a-şi ura, 
Grijile să-şi uite în acel minut, 
Să se socotească cei mai cu avut; 
Unii iarăşi limba a-şi împletici, 
Iar neîndrăzneţii a se-nvoinici; 
Alţii iar, tăcuţii, cînd îl vor gusta,
Filosofi la vorbe a se arăta; 
Alţii cînd dintr-însul vor ceva sorbi, 
La arţag să prinză-n certuri a vorbi; 
Alţii iar să meargă pe două cărări, 
Cîinilor pe drumuri dînd întărîtări, 
Cum şi ca nebunii vîntul ocărînd, 
Să se tăvălească în noroi căzînd; 
Alţii iar, cei lacomi, or pe unde mîn,
Îndărăt să-l toarne şi să-l verse-n sîn;
Alţi cu neruşine a se dezbrăca
Şi golaşi piperu-ntr-alţii a juca;
Alţii iarăşi bîndu-l, dintr-al lui plecat
Să se bolnăvească şi să zacă-n pat;
Însă toţi aceştia cînd se vor trezi
Stînd să se căiască în ceealaltă zi,
Să se ruşineze chiar de fapta lor,
Nendrăznind să-şi scoaţă faţa la sobor.

Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas 
Care pînă astăzi îl vedem rămas.
[125] De aceea 
Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toţi nevoiaşii. 
Că 
Toată lumea bea vinul, dar nu-şi bea mintea. 

Îşi înoată gura în vin pînă dă dintr-însul
. 
Gîndeşte să nu mai lase în bute.
 
Şi Umblă cu ochii logodiţi.
 
Pe unul îl vede ca doi. 
Ci 
Dacă nu eşti vrednic să-l duci, nu te încărca peste măsură. 
Cum a zis ţiganul: 
Dacă nenai puterinţă, la ce chichirezi gîlceavă? 
Iar nu 
Toarnă, umple foalele, 
Pînă-şi udă poalele. 
Şi
 Vede că nu mai încape
 Şi toarnă pînă să crape. 
Ardică paharul strigînd:
Dumnezeu să-l înmulţească 
Ca şi pe piatră să crească. 

[126] DESPRE MÎNCARE

Omul trăieşte cu ce bagă în gură.
Pîntecele omului n-are fereastră ca să i să vază ce a mîncat.
Pîine ce sare e gata mîncare.
Dintr-o ridiche patru feluri de mîncări de face: rasă şi nerasă, cute şi felii.
Cine caută gurii i să dezgoleşte turii.
Cine mănîncă puţin mănîncă  mai de multe ori.
Cine mănîncă mult mănîncă mai de puţine ori.
Omul nu trăieşte să mănînce, ci mănîncă să trăiască.
De aceea
Mîncarea de dimineaţă lasă-o pentru seară.
Şi
Lucrul de seară nu-l lăsa pentru dimineaţă.
Gura omului e iad, cît să-i dai, tot zice „ad”
Astăzi să mănînci cît un bou, mîine ceri să mănînci cît doi.
Însă
Şi un nebun mănîncă nouă pîini, dar e mai nebun cine i le dă.
Orce lucru cînd e mai puţin să pare mai cu gust.
Găina cînd să vede în grămadă, rîcîie cu picioarele. 
Păduchele cînd se satură iese în frunte.
[127] Iar
Flămîndul codrii visează şi vrabia mei.
Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu.
Că
Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.
Cine are bea şi mănîncă, cine nu, stă şi să uită.
Omul care este harnic totdauna are praznic.
Iar nevoiaşul şi prostul şi în ziua de Paşti postul.
Că
Astăzi cînd are parale mănîncă zaharicale.
Şi
Cînd se caută mîine, n-are cu ce să-şi ia pîine.
Azi are, satură zece, şi mîine flămînd petrece.
De aceea
Gîndeşte de astăzi şi pentru mîine.
De ai venituri mititele, mai opreşte din măsele.

POVESTEA VORBII.

În Ţarigrad este un han (auzim
Căruia turceşte-i zic Sanchi-iedim,
Fiindcă acela care l-a făcut
Prea sărac fusese, cu nici un avut;
Făr’ de venit mare, cu cîştig puţin,
Îşi ţinea viaţa ca toţi cum ş-o ţin,
Decît pe nimicuri bani nu cheltuia,
Deş-îi zicea gîndul ce vedea să ia;
Dar cu înfrînare mai mult petrecînd,
Îşi stăpînea pofta, în sine zicînd :
„Pe cutare lucru atît o a dau;
Cînd poci făr’ dînsul, pentru ce să-l iau?
Ia să pui eu banii bine, cei de dat,
Şi să zic în gîndu-mi că l-am cumpărat.”
Cînd mergea în piaţă şi vedea vînzări,
[128] Pometuri, dulceţuri şi alte mîncări,
Întreba de toate cu cît să vindea,
Şi numărînd preţul ce era să dea,
Într-o altă pungă băgînd îl strîngea,
Ş-îl lăsa într-însa, nu-l mai atingea,
Zicînd întru sine: „Iacă că luai
Şi zic  ca cînd şi mîncai”.
Astfel el to strînse pînă grămădi
Ş-în Ţarigrad hanul, cum am zis clădi.

[129] DESPRE SĂRĂCIE 

Decît toată bogăţia 
E mai scumpă sărăcia, 
Că pînă nu-şi va da toate 
Să o capete nu poate. 

Sărăcia cînd ţ-e-n vatră, 
E ca o stană de piatră.
 
Sărăcia pretutindinea 
Să întinde ca pecinginea.
 
Necăjita lui viaţă 
Se ţine-ntr-un fir de aţă. 

De sărăcie nu scapă. 
N-are după ce bea apă
 
De foame i să lungesc urechile.
 
De sărac, nici unghii n-are 
La vreme de scărpinare.
 
N-are cer, n-are pămînt,
Şade ca într-un mormînt.

[130] Trage neîncetat
Vetrela pe uscat.

E îmbrăcat ca un nap.
Din călcîie pîn’ la cap.
Haina lui
Mai mult aţă decît faţă.

De la cel ce e de milă
N-ai ce lua nici cu silă.

Într-un hambar gol, şi şoarecele să cază,
capul o să-şi spargă.

N-are casă, n-are masă.

Unde înserează, acolo doarme.

Casa săracul o are
Toată ca melcu-n spinare,
Îşi ia oaule şi cuibul.

N-are în lume săracul
Unde să-şi plece nici capul.

S-ars, s-a stins într-un ceas,
Numai cu deştul a rămas.

L-a luat sărăcia după urmă
Ca o oaie rătăcită din turmă.

Şi făină ş-aluat tot împrumut le-a luat.
Dacă moare juncul, se răpune jugul.
[131] Se rupe zagazul, îi stă şi sfîrleazul.

I-ai luat apşoara, a stătut şi moara,
Îi zmulgi aripioara, d-aci nu mai zboară.

De foame se învîrteşte,
Supt călcîi locul găureşte.

Arzînd numai doi tăciuni,
Nu să pot face cărbuni.

Numai într-un tăciune
Nu să face mamaligă,
Nici poate ceva să frigă.

Herghelie de o iapă ciufă
Şi branişte numai de o tufă
Nu să face niciodată.

Murătură din mură nu să face.
Însă 
Cînd n-are cu ce săracul, 
Răbdarea îi este leacul. 

Să strînge ca melcul în coaja lui
. 
Cînd îmbrăcat, cînd despuiat.
 
Cînd mîncat, cînd nemîncat.
 
Înghite la noduri cît pumnul 
Şi sufere în nas fumul. 
[132] Cum a zis un copil: 
Tată! noi n-avem pîine nici o coajă 
Şi cîinii umblă cu covrigi în coadă
. 
Găina curătură visează şi vrabia mei. 
Altul a zis iarăşi: 
Melcii îi frig pe cărbuni 
Şi ei cîntă ca nebuni.
 
Aşa şi săracul, 
Cu necazul se hîrseşte, ca unul ce cu el creşte. 
Că 
Arapul de n-ar vedea pe tatăl său şi pe moşul său negru, el s-ar omorî. 
De aceea şi săracul îşi cîntă singur: 
Tu, foamete lungă, unde ai iernat?
La săracu-n pungă, şi mai mult supt pat. 
Însă 
Cei mici vor multe cum şi de toate. 
Dar 
Sărăcia învaţă pe om ca să fie econom. 
Sau 
Dascăliţa sărăcie-nvaţă pe om meserie.
 
Că dacă n-ai să mănînci, munceşti pînă cazi pe brînci.
 
Sărăcuţa lelea plăteşte cu pielea!

Calul rîios se scarpină de copaciul scrobos.

Ochii săracului sunt în mîinile bogatului.

Bogatul se scarpină şi săracul socoteşte că caută să-i dea.
 
[133] După toată sărăcia, îl mai mănîncă şi rîia.

Dacă-ţi moare calul, îţi vezi pe jos halul.

E destul de rău dacă n-ai al tău.

Un bordei să ai cît de rău, numai să fie al tău.

Te răsfaţă într-al tău ca ariciu-n cuibul său.
Căci 
Ajungi în casa altuia, nu poţi şedea cum îţi place. 

Ajungi la masa altuia, nu mănînci după cum ţ-e gustul. 

Ajungi în patul altuia, nu poţi dormi cum ţ-e voia. 

Tot cîinele iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie. 
Că 
Orcît de mică piatră e mai grea într-a Să vatră. 
Şi 
Tot cocoşul pe gunoiul său cîntă.
 
Din pumni streini nu te saturi cînd beai apă.
 
Mîna altuia nu te scarpină cum îţi place. 
Dacă nu te saturi mîncînd, dar lingînd, niciodată.
 
Albina vrednică însă d-orice floare face strînsă.

Dintr-o muncă cît de mică
Dacă nu curge, tot pică.

Acul este mic, dar scumpe haine coase.
[134] Surdul n-aude, dar le potriveşte. 
Tot omul Are ochi, mîini şi picioare,
Poate munci cu sudoare. 
Dar 
Vara cine îşi cîştigă, 
Iarna nu se încîrligă. 
Săracul de ce e sărac? Că 
Nu crede ce e în carte. 
Ci crede-n lucruri deşarte. 
N-are nici ce să îmbrace 
Şi şade, sărbători face. 

POVESTEA VORBII

O femeie sărăcuţă, c-o roche pe ea capot,
Veche, ruptă, peticoasă şi cîrpită peste tot,
Mai mult aţă decît faţă se vedea în al ei port,
De cînepă, in şi lînă şi de tot felul de tort.
Fiind astfel îmbrăcată, nici mai bine, nici mai prost,
S-a dus să se spovedească la un duhovnic în post.
Şi mai întîi decît alte începu acest cuvînt,
Zicînd:  –  Cinstite părinte! Nu căci mă vezi precum sînt,
De săracă sunt săracă, dar ori pe unde am fost
M-am păzit ca de otravă şi n-am spurcat sfîntul post,
Ba şi în zile de dulce lăsate de Dumnezeu,
Neavînd să-mi cumpăr carne, am postit iarăşi mereu.
Decît numai cîteodată cînd îmi dau oameni streini,
Şi cînd prinz vreo găină venită de la vecini,
Atunci dau şi eu de dulce, atunci mănînc mai pe plac,
Atunci îmi este Crăciunul, atunci Paştile îmi fac.
Dar tot, cinstite părinte, greşii o dată şi eu,
Care păcat ca un ghimpe îl port în sufletul meu.
[135] Că-ntr-o zi, mergînd în piaţă şi prin pescării trecînd
Îmi veni la îndemînă, şi un cosăcel furînd,
Uitai că e sînta lunea, fiindcă nu mănînc des,
Cum mersei pe loc acasă, pornii pe gură să-ndes.
Vai! cînd mi-am adus aminte că chiar sîntă luni a fost,
Cît m-am căit, părinţele, că am spurcat sfîntul post!
M-am ucis în cap cu pumnii, am băgat degetu-n gît
Şi, să ierţi, toată mîncarea o turnai numaidecît.
Apoi mai o săptămîna zăcui de inimă rea,
De părea că toată carnea şi oasele mă durea.
Aşa, cinstite părinte, păcatu-mi mărturisesc,
Şi orcum ştii rînduieşte-mi canon să mă mîntuiesc.
De alde sărbători iarăşi nu ştiu de le-oi fi păzit,
Sunt în iad şi de acestea, d-o fi cum am auzit;
Că este o văduviţă, cu care mă-nvecinesc,
Bogată şi milostivă, mai mult de la ea trăiesc.
Şi nu-i fac vro slujbă mare, ci nimic să zici de vei
Mă trimite să chem numai cît-un prieten d-al ei,
Şi alteori iar mă pune de departe să-ngrijesc,
Cînd va fi să vie altul, să mă repez să-i vestesc.
Apoi îmi dă mălai, pîine, bucate, rachiu şi vin,
C-un cuvînt, mult bine face la cîţi în casa ei vin.
Şi este evlavioasă, să ferească Dumnezeu,
Nici călugăriţă-n lume ca dînsa n-am văzut eu.
Că nu o văz niciodată lucru în mînă luînd,
Ci orcînd mă duc în casă-i o găsesc în pat şezînd,
Gătită, împodobită, hainele ei ochii-ţi ia,
Ferice de bărbăţelul ce-o avea parte de ea!
I-am zis odată: „Fetico! fă bine a mă ierta
Să te-ntreb, pentru ce oare azi nu lucrezi dumneata?
Or este vro sărbătoare şi ţii pentru vreun sfînt?
Spune-mi, mă rog, că ştii carte şi toate de pre pămînt“
[136] Ea îmi răspunse, zicîndu-mi: „Mamă, dacă vei să ştii,
Peste toată săptămînă găseşti sărbători să ţii,
Că lunea sunt sfinţii îngeri, marţea sfîntul Ioan,
Carii şi în alte zile să prăznuiesc peste an.
Miercurea e ziua crucii, d-aceea şi post mîncăm,
Şi furca fiind mai mică-nainte-i n-o ridicăm.
Joia sunt sfinţii apostoli, cum şi sfîntul Nicolai,
Vinerea e sînta Vineri, ş-o ţii chiar să n-ai mălai;
Sîmbătă facem colivă şi de răposaţi vedem,
Dumineca-ncai să ştie că trebuie să şedem.
Asta e, mamă, pricină lucru-n mîini de nu iau eu,
Că sunt prea evlavioasă şi mă tem de Dumnezeu;
Iar tu, mamă, eşti săracă şi nu-ţi dă mînă să şezi,
Cu voie şi fără voie, trebuieşte să lucrezi.“
Ş-aşa, cinstite părinte, ca o săracă ce sunt,
Nu le-am putut ţinea toate tocmai dup-al ei cuvînt:
Ci alte sărbători numai, a vro cîţiva mai mari sfinţi,
Dintr-a mea copilărie, de cînd eram la părinţi,
Cum am văzut de la dînşii, le-am ţinut şi le-am păzit,
Chiar şi cînd n-am avut pîine, să lucrez n-am îndrăznit.
Vinerea n-am tors cu furca, pilipii toţi i-am ţinut,
Nouă marţi şi răpotinii i-am păzit cum am putut.
Joile pîn’ la Rusalii eu nu m-am atins de fus,
Şi la circovii Marinii mînă pe nimic n-am pus.
Cum şi alte ca aceste, după cum am apucat,
Le-am prăznuit, mi-a fost frică să nu caz în vrun păcat;
Căci, după ce sunt săracă, să n-ajung să mă sluţesc
Să pierz vrun ochi or vro mînă şi să mă ticăloşesc,
[137] Şi cu nădejde, părinte, că doar (aceste păzind)
Voi scapă de sărăcie, să nu umblu flămînzind;

Dar văz că şi cu acestea nu poci să mă procopsesc,
Nu pricep ce o să fie, pentru ce nu izbutesc.
Aşa, cinstite părinte, stau şi mă mir ce să fac,
Că-n loc să-mi meargă-nainte, îmi sporeşte ca la rac!
Nu poci deloc să leg două, c-una mă bălăbănesc,
Mai mă rup şi mă sparg încă, în loc să mă mai cîrpesc.

–  Fiică!  –  duhovnicul zise  –  în felul ce te privesc
Puteam, fără d-a-mi mai spune, acestea să le ghicesc.
Chiar portu-ţi mărturiseşte şi te arată curat
C-ai ţinut sărbători multe şi nimică n-ai lucrat.
În deşert dar ţ-e mirarea şi în zadar te ciudeşti
De ce nu-ţi merge-nainte şi de ce nu procopseşti,
Că tocma pentru aceasta, cum zici, toate îţi lipsesc,
N-ai haine, n-ai pîine-n casă ş-alte nevoi te-mbulzesc.
Fiindcă atîtea zile, de sărbători ce le crezi,
Le-ai petrecut în şedere, dormind fără să lucrezi,
Care putea să-ţi aducă îndestul spor şi folos,
Ţ-a pricinuit tot lipsă şi aşa trai ticălos.
Căci Dumnezeu porunceşte şase zile să munceşti
Ş-a şaptea zi, duminica, din lucru să conteneşti,
Biserica iar opreşte să se ţie osebit
Nişte sărbători alese, ce praznice s-au numit.
Aste trebuie creştinii a le numi sărbători
Şi cu evlavie bună a le păzi sunt datori,
Iar nu răpotini şi pilipi să ţii şi să prăznuieşti,
Or marţi, joi, vineri şi circovi, sărbătorile drăceşti;
Care le ţinea norodul în vremile păgîneşti
Şi să închina la idoli, la dumnezei elineşti.
Lepădaţi, zic, rătăcirea, dacă credeţi în Hristos,
Întoarce-vă-ţi la lumină, fugiţi de drumul noptos.
Lăsaţi credinţa deşartă, depărtaţi acest nărav,
[138] Apucaţi-vă de muncă şi goniţi traiul trîndav.
V-aţi învăţat tot în lene şi vă place să şedeţi,
Iar lipsa şi sărăcia dasupră-vă n-o vedeţi.
V-aţi deprins în toată vremea la clopote s-ascultaţi
Ca să tragă în trei rînduri, din lucru să încetaţi.
N-a mai rămas om să moară, că clopot cum auziţi,
Îndată de sărbătoare sunetul îi socotiţi.
Apucă-te, zic, de muncă şi nu umbla haimănind
Şi uşile unei-altei înverigînd şi păzind.
Tu zici că nu faci păcatul şi deloc nu socoteşti
Că greşeşti deopotrivă, altei cînd îl înlesneşti.
Îmi spui că ţii curat postul şi apoi furi la găini,
De pe la pescării peşte, ş-altele de la vecini.
Post curat nu să numeşte cînd furi şi faci rău mereu,
Ci spurcat, scîrnav cu totul şi urît lui Dumnezeu.
Post zicînd nu să-nţelege numai de a nu mînca,
Ci şi poruncile legii să ţii a nu le călca.
Nemîncînd şi făcînd rele, nu te poţi tu mîntui,
În zadar numai cu postul raiul vei nădăjdui.
Postind şi făcînd păcate, pe Dumnezeu nu-l împaci,
Că dracii-n veci nu mănîncă şi nu se mai schimb din draci.
Ci cînd posteşti, fă şi bine, nu amăgi, nu fura,
Nu pizmui, nu ucide, nu ocărî, nu jura;
Nu face nici tu păcatul, nici altui nu-l înlesni,
Şi a băga în nevoie pe niminea nu-ndrăzni.
Nu rîvni la păcătoase, în trai mai bun de le vezi,
Ci să-ţi aperi cît poţi cinstea şi sufletul să-ţi păstrezi.
Nu cădea ca oaia-n rîpă văzînd p-altele sărind,
Nu face ce face altul, ci îţi fă cruce fugind.
Cu al tău te mulţămeşte, d-al altuia nu dori,
Inima-ţi de vro plăcere n-o răni cînd vei zări.
Să vorbeşti tot adevărul, minciuni să nu limbuţeşti,
Fugi de fleacuri şi de vorbe nebune şi nerozeşti.
Cinsteşte pe fiecare, pe nimenea nu urî,
Iartă greşalele altor, cu vorbe nu-i amări,
[139] C-atunci postul îţi ajută şi atunci te mîntuieşti,
Atunci poţi fără-ndoială creştină să te numeşti.
La praznice şi duminici la biserică s-alergi,
Dacă nu te iartă lucrul ş-în alte zile să mergi.
În sărbători mititele, în care poţi să lucrezi,
Repede-te de te-nchină şi mergi de treabă să-ţi vezi;
Că sfîntul nu se cinsteşte cu şederea, nelucrînd,
Ci cu păzirea de rele şi cu bunătăţi făcînd.
Sfîntul nu îţi porunceşte să dormi şi să stai pe brînci
Cînd îţi lipseşte în casă şi nu ai ce să mănînci.
Sfîntul nu va cuiva răul, ci va binele la toţi
Şi nu cere de la tine peste aceea ce poţi.
Suflet curat totdeauna Dumnezeu şi sfinţii cer
Şi orice faptă vei face, să gîndeşti întîi la cer.
O asemenea povaţă ascultînd ea ş-auzind
Şi lacrimi de pocăintă din ochii ei şiruind,
Cu o inimă înfrîntă şi cu suflet umilit
Cînd a plecat să se ducă, într-acest chip a vorbit:
–  O, cît de întunecată şi rătăcită am fost!
O, cît mi-am petrecut anii şi viaţa fără rost!...

[140] DESPRE NENOROCIRE

Cui i se croieşte rău,
Rău îi merge tot mereu.

După ce pomul îl bate grindina,
Îl bate şi omul, dîndu-i cu prăjina.

Cînd e omului să-i vie 
Vreun rău fără să-l ştie,
Or zăboveşte
Pînă –l soseşte,
Or dă fugă
Să-l ajungă.
În loc să-l scoaţă din undă,
În vultoare îl afundă.

Fuge de la aoleu
Şi dă peste oleoleu.

A vrut să fugă de Stana
Şi a dat peste Satana.

Se plînge d-o întîmplare
Şi a dat peste mai mare.
Căci
Noi unele adăstăm
Ş-altele întîmpinăm.

[141] Plîngînd c-a rămas cu ună,
Pierdu şi pe cea din mînă.

Noii într-un fel le gîndim
Şi în alt fel le brodim.

Să nu mai dea rele Domnul
Cît poate suferi omul.
Dar
Cine n-a gustat amarul
Nu ştie ce e zaharul.

Pe mulţi cai (de cei buni încă )
Hamurile îi mănîncă.

Pîn’ nu-i iei şaua din spate
Nu vezi în ce loc bate.

Capul pînă nu se sparge, creierii nu să văd.

Cînd eşti în luciul mării şi tună,
Anevoie o să scapi de furtună.

Marea e plină de talazuri
Şi lumea cu feluri de necazuri.

Nimeni nu să vaietă de gras.
Dar
Se plînge şi ăl de are,
Se plînge şi ăl de n-are.
Căci
Totdauna desfătarea are sor pe întristarea.

Iepuroaica fată şi iepurile de inimă se vaită.
Însă 
Nu văieta pe sărac de traistă şi de sac.

[142] De nevoie trebuie să se înveţe
Să mănînce si pere pădureţe.
Că
La neplouare e bună şi grindina.
Căci omul nenorocit 
E învăţat ca calul cu pofilul,
Şi 
E mîncat ca Alba de ham.
El 
E învăţat cu greutatea jugului.
Că
E ros ca ceafa boului în jug.
Şi 
Trage în greu cît poate.
Că nenorocirea
Îi face foc în spinare
Şi el sufere-n răbdare.
Mereu
Îi dă necazul de nod.
Şi
Curg belele, rabdă-n piele.

Un necaz abia îl trece
Şi vin în locul lui zece.
Dar el rabdă, zicînd ca fiecare:
Asta e pe dasupră ca fuiorul popii.
Şi 
Nu ne vin şi alte nuouă.
Dar însă
La nenorociri săracul,
Răbdarea îi este leacul.
Că
Răbdarea e totdaună
La orcine cea mai bună.

[143] POVESTEA CÎNTECULUI

P-a virtuţilor livede trebuie în căpătîi
Pomul cel scump al răbdării să se afle mai întîi,
Şi dacă din întîmplare natura nu-l va sădi,
Trebuie orcum să facă cineva a-l presădi
Şi să îngrijească bine ca să prinză rădăcini,
Nu cumva sa se usuce de ceva-n contră pricini;
Ş-apoi vîrfirile-nalte să le taie nencetat,
Ca să se înrămureze şi a fie mai p;
Cum şi vine să întinză l-adîncime în pămînt,
Ca nu cumva să-l doboare vro furtună sau vreun vînt!
Care şi în timpul iernii ă nu poată degera,
Deşi toat-a lui verdeaţă să v-atuncea scutura;
Mai vîrtos  că nici nu trebui l-aşa timp a se mîndri,
Ci-n frumoasa primăvară cînd va-nfrunzi ş-înflori,
Şi în liniştita vară, vesel stînd şi rămuros,
Îşi va da cu belşug rodul cel prea dulce şi gustos.

[144] DESPRE LUCRARE 

Celui cu meserii multe 
Casa-i este fără curte. 
Căci 
Doi pepeni într-o mînă nu poţi ţinea niciodată. 
Nici 
Nu poate omul să şază cu curul în două luntrii. 
Ci 
Ţine-te numai de una, nu sări din una-ntr-altă. 
Că 
Decît multe şi tot rele, mai bine una şi bună.
 
Multe ştie, multe croieşte 
Şi nici una nu isprăveşte. 
Totdeauna 
Croitorul umblă cu haina descusută. 
Şi 
Cizmarul umblă cu cizmele sparte. 
Însă nu ştie că 
Popa cu opinci încălţat 
De puţini e ascultat. 
Zicînd: 
De la un calic nu afli nimic. 
Că 
Ochii înţeleptului văd mai departe. 
[145] Pentru că totdeauna 
Lumînarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru cei orbi. 
Omul se uită în faţă 
Şi îţi judecă viaţa. 
Cum a zis oarecine: 
Nu ştie bărbatul, pe cît ştie satul. 
Că 
Nimenea nu întreabă de casa frumosului, 
Ci de casa vrednicului. 
Vrednicia omului se cunoaşte după port. 
Că
Dacă des sărbători faci, 
Nu o să aibi ce să-mbraci. 
Deci dar, 
Munca e blagoslovită, 
Cînd te ţii de ea, ai pită. 
Omul 
Cel înţelept îşi găteşte 
Încă pîn’ nu flămînzeşte. 
Să luăm pildă că 
Furnica îşi strînge hrană 
De cu vară pentru iarnă. 
Şi 
Şoarecelui nu-i lipseşte, 
Că din vreme-şi grămădeşte. 
Iar 
Greierele în vremea agoniselii cîntă 
Şi iarna cere să se împrumute. 
Aşa şi omul nevoiaş: 
Vara-ntins la umbră doarme 
Şi iarna moare de foame. 
Cînd fiertură în oală, 
Şi cînd mămăligă goală. 
[146] Sau 
Cînd florile rodului, 
Cînd frunzele pomului. 
Pentru că 
Cine şade, coada-i cade, cine mişcă, el tot pişcă. 
Şi 
La tinereţe cine nu lucrează la bătrîneţe rîiază. 
De aceea zice un înţelept: 
Arvunează din vreme pe fericita muncă. 
Şi 
Scoală-te de dimineaţă şi te culcă mai tîrziu. 
Şi 
Cine pleacă de dimineaţă departe ajunge. 
Pentru că 
Un ceas al dimineţii plăteşte cît trei după prînz. 
Şi 
De multe ori nu aduce anul ce aduce ceasul. 
Că 
De unde nu gîndeşti, d-acolo sare iepurele.
 
Toate sunt la vremea lor; 
Iar nu 
Lasă-ţi lucrul ş-îţi ia mucul. 
Pentru că 
Vorba lungă e sărăcia omului. 
Şi 
Cine vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte, 
Iar cine tace mai multă treabă face. 
Nu fii 
Bun de gură şi rău de lucru. 
Că 
Numai cu vorba nu se face ciorba. 
[147] Şi 
Dă din mîini dacă vrei să ieşi la liman. 
Mereu 
Lucrează pe mult şi pe puţin. 
Că 
Mai bine ceva decît nimic. 

POVESTE VORBII

Doi ţărani cînd vrură la lucru să plece,
Nevestele-n casă pînă a-i petrece
I-au sfătuit ce fel şi cum să urmeze,
Cum să se tocmească şi cum să lucreze.
Una zise:  –  Frate, vezi de ţine minte
Şi un-a muierii din zece cuvinte;
Eu nu îţi zic alta decît să ştii cum că,
După cum eşti mare şi vrednic de muncă,
Cînd te tocmeşti, cere să-ţi dea plată bună,
Nu lua în grabă pe nimic arvună,
Să-ţi pierzi surda vremea şi zilele tale
Şi să vii acasă fără de parale.
Iar cealaltă zise:  –  Bărbate, ascultă,
Lucrează pe plată puţină şi multă,
Cum ţi se întîmplă, nu după plăcere,
Decît să pierzi vremea degeaba-n şedere.
Deci dar ei plecară amîndoi dodată,
Ţiind fiecare sfătuirea dată.
În oraş intrară lucru să găsească,
Veniră ş-îndată oameni să-i tocmească.
Cel cu plată mare nu vru jos să lase,
Nevasta acasă cum îl învăţase.
Ăstalalt se duse, lucră, luă plată,
A doua zi iară la alţii fu gată,
A treia zi încă n-o pierdu degeabă,
În scurt, totdeauna se află cu treabă,
[148] Iar cellalt tovaroş stînd în aşteptare,
Ca să se tocmească tot pe plată mare,
Mai multa lui vreme era petrecută
Făr’ de nici un lucru ş-în deşert pierdută.
Ce lua-n trei zile dintr-o săptămînă,
Da pe d-ale gurii odihnind p-o rînă...

„Ascultă din zece vorbe şi una a muierii.“ 
Dar
„Sfatul muierii muierilor foloseşte.“ 

Deci el cu şederea din zi pînă-n seară,
Se învăţă leneş prin munca cea rară.
Într-aceste vine o văduvă-n piaţă
Şi văzîndu-i trupul şi viteaza faţă
Zise întru sine: „Ce om voinic mare!
Ăsta crez că-n lucru cît trei puteri are.“
Ş-îndată cît cere îi dă să nu-l scape,
Îl duce la vie ş-îl pune să sape.
Ea, ca o femeie văduvă săracă,
Se dete deoparte bucate să-i facă,
Cugetul zicîndu-i că, plata ca plata,
Pe om întăreşte la muncă bucata;
Deşi n-am tocmeală să-i dau de mîncare,
Dar văzînd se-ndeamnă mai mult la lucrare.
Stînd însă într-aceast-a ei gîndire bună,
Ascultă şi vede că sapa nu sună,
Aleargă la dînsul:  –  Ce şezi? îl întreabă.
–  Odihnesc,  –  răspunse  –  nu şez eu degeabă.
Se scoală-naintea-i, începe, lucrează,
Şi ea iar se duce mîncarea să vază.
Cum îl lasă însă, stătu totdodată,
Sărmana femeie s-a-ntors iar îndată.
Începu să-l certe, zicîndu-i: ce şade,
Că ea îi plăteşte după cum se cade,
El iar înaintea-i începe să sape,
[149] Ea pleacă la oală să-i ducă să crape;
Dar cînd se întoarse cu strachina-n mînă,
Îl găsi la umbră culcat pe o rînă.
–  Ce faci? îl întreabă. El:  –  Stau după muncă.
–  Na, scoal’ de mănîncă ş-apoi iar te culcă:
Că pe trupu-ţi mare te-am ales pe tine,
Gîndind să-mi iau bine ş-au fost vai de mine!

„Iată omul dară leneş cum să-nvaţă,
Şi de a Să minte şi de rea povaţă.“

Deci cînd trece vara şi lucru-ncetează,
Plec şi ei acasă, copiii să-şi vază.
Cel cu plata scumpă duse punga goală,
Trist, galben la faţă şi slab ca de boală,
Iar cellalt umpluse de sfanţi chimiraşul
Şi se duse vesel ca trandafiraşul.

De aceea zice un înţelept: 
Foamea se uită la poarta omului muncitor şi nu îndrăzneşte să intre. 
Iar cel leneş 
Pînă se încalţă, soarele se-nalţă, şi pînă se găteşte, soarele sfinţeşte. 
De aceea, 
În casa trîndavului e sărăcie lucie. 
Cînd malai are, sare n-are, cînd sare are, malai n-are. 
Rîmăne în sapă de lemn şi în casă fără piemn. 
Lenea face pe bogatul a i se urî, 
Şi pe săracul în nevoie a se tîri. 
Într-un papuc ş-o opincă, lipa-lipa, nea Stănică.
 Toată vara cu cojoc şi iarna cu curul la foc. 
Se încălzeşte la faţă, Iar spatele îi îngheaţă. 
Trăieşte viaţă cîrpită cu aţă.
[150] Pică, pară, pică; dac-ai pica, eu te-oi mînca,
iar de nu, acolo îi şedea. 
Umblă cu capu între urechi, cască-gură, pierde-vară. 
Răsare unde nu-l sameni. 
Unde sunt doi, cu el trei, 
Încîrduit cu terchea-berchea, trei lei perechea.
Şi 
Sărăcia de el se ţine ca pulberea după cîine. 
Umblă pe drumuri tăind cîinilor frunză. 
Casa-i e în trei pereţi şi cu uşa prin pod. 
Sărăcia îi roade urechile. 
Umblă gol ca un pistol. 
Se-mbracă numai pe dinlăuntru.

POVESTEA VORBII 

Unul avea o nevastă,
Leneşă de tot şi proastă
Atît, încît pîn’ la guşă
Se tăvălea prin cenuşă.
Haină nu avea, nici treanţă,
Decît o cămaşă zdreanţă,
Ruptă detot, prăpădită,
În mii de locuri găurită,
Nu să mai ţinea pe dînsa,
I se vedea tot printr-însa.
Bărbatul ei ca ea iară
Umbla capiu pînă-n seară.
Mai mult şedea pe o rînă
Decît lucra-n săptămînă,
Căta tot muncă uşoară,
Numai pentr-o pîinişoară.
Nu-i plăcea trupul să-şi frîngă,
Să lucreze şi să strîngă.
[151] Amîndoi se potrivise
Şi la toate se unise,
Cîţi îi vedea-n astă stare
Zicea de ei fiecare: 
„Ş-a găsit hîrbul capacul, tigva dopul şi lelea bărbatul.“ 
„N-a spart Dumnezeu două case.“ 

Dacă ăst bărbat biet pe sine
Vedea, nu să vedea bine,
Dar văzînd nevasta-şi goală,
Fără preş şi fără poală,
I să părea cu ruşine,
Deşi ea nu simţea bine,
Şi cu-ngrijirile sale
Strîngînd un leu de parale,
Zise ai sale neveste:
–  Dragă, o zicală este:
„Bogatul mănîncă cînd voieşte şi săracul cînd găseşte.“ 
„Paştile săracului este cînd îmbracă cămaşă nouă şi cînd are pe masă oauă.“  

Şi tu azi dar te găteşte,
Te spală, te curăţeşte,
Că merg să-ţi cumpăr cămaşe,
Ca să lepezi ale faşe.
Deci dar ieşind el din poartă,
Ca să se ducă la boltă,
Întîlni în drum pe naşul
Ş-îi ceru la el salaşul.
Finul acum ce să zică,
Punga-i era uşurică,
De cămaşe se lipseşte
[152] Şi de masă tîrguieşte.
Găseşte o gîscă grasă,
O ia şi pleacă acasă,
Cu naşii săi împreună,
Săltînd de părere bună.
Copilul său, cum îl vede,
La mumă-să se repede
Şi de departe o cheamă,
Strigînd vesel:  –  Mamă! mamă!
Tata aduce pe naşa!
Tata cu naşul şi naşa!
Ei îi suflă-n urechi vîntul
Şi îi să păru cuvîntul:
„Tata aduce cămaşa“
Sau cum zice pruncul: „maşa“.
Şi de bucurie mare,
Pierzîndu-şi cumpătul, sare,
Numaidecît se despoaie
De treanţa ei cea cu soaie,
Ş-aruncînd-o-n foc rămase,
Muma ei cum o fătase.
Şi aşa ca o păpuşe
Iese îndată la uşe,
Să-l adaste să sosească,
Cămaşa să-şi priimească.
Dar cînd în loc de cămaşe
Vede gîscă, naş şi naşe,
Aleargă lipan s-adune,
Rupe, împrejur îşi pune,
Şi tocmai ca paparuda
Viind îşi priimi ruda.
Apucă gîsca mai tare,
Ca s-o facă vro mîncare.
Şi pînă ea să gătească, 
Naşu-începu să vorbească, 
Zicînd:  –  Rea a fost, nevastă, 
Sărăcia-n lumea astă! 
Despuiata cum aude 
Întreabă-ndată pe rude: 
 –  Unde aţi văzut-o oare? 
Or astăzi în tîrgul mare?! 
* 
Cui i-e frică să se-nsoare, 
Să-şi ia o nesimţitoare 
Ca şi această neroadă, 
Şi nu-i va mai cere modă. [154] DESPRE SĂRACUL MÎNDRU 

Umblă pe drum cu alai 
Ş-acasă n-are mălai.
 
Parcă îl  scot banii afară din casă. 

Pe ulilă Chiriţă
Ş-acasă chisăliţă.

După ce are chelie, 
Mai are şi fudulie" 

S-a văzut cu nişte bale la gură 
Şi le socoteşte că sunt untură. 

După ce nici n-are de cercei urechi, 
Umblă să-şi cumpere şi două perechi, 

Nu-i ajunge nas că n-are, 
Mai e şi cu curul mare. 

Se încearcă la zbor 
Ca puii de cocor. 

Ca cocoşul se roteşte
'Ntre găini cînd se priveşte

[155]  Se umflă în sprîncene, 
Ca curcanul în  pene. 

Se răsfaţă-n haine lungi, 
Ca un ban în două pungi. 

N-are pe sine nădragi 
Şi îşi cumpără desagi. 
Capra 
De rîie coada ii pică 
Şi ea tot sus o ridică. 

Şi sărac şi nesupus, 
Umblă cu nasul pe sus. 
Dar sărăcia îl întreabă: 
- Capră rîioasă, unde ai plecat? - La oraş
-Poţi merge şi mai departe, de te-oi lăsa. 

Nu te uita că-i e cămaşa albă, că poate în credet este stăpîn pe dînsa. 

Bună e mîneca lungă, 
Dar pînza nu va s-ajungă. 

Mielul după ce e slab are şi coadă lată. 

S-a înfoiat ca varza şi s-a-ngîmfat ca barza. 
Şi 
Sare ca capra neagră din cloţan în cloţan să meargă. 

Săracul mîndru 
Să uită la ceilalţi ca la nişte muşte. 

Pînă îi ia cineva musca de la nas. 

[156] Îl întrebi:
- De ce-ţi curg mucii ?  - De iarnă.  – Lasă că te şti şi d-asta-vară.

Că păunul se mîndreşte. 
Şi
Tot cu laude trăieşte. 
Dar 
Lauda de sine pute, 
Ca vinul rău din bute. 
Căci 
Mai credincioşi ochii decît urechile. 
Pentru că 
Alta e a auzi si alta e a vedea. 
Cum a zis una : 
Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, 
Ci crede ce-ţispui eu. 
Săracul mîndru zice: 
Nu sunt numai cu deştu-n gură, ci cu mîna toată. 
El este : 
Se laudă oala că va sparge căldarea. 
Şi 
Potriveşte mirosul trandafirului cu putoarea porcului, 

-  Corbule, cum îţi sunt puii ?  - Frumoşi, pe cît merge, înnegresc.

Găina cînd va oua 
Aude o mahala. 

Prepeliţa se ţine că e cu coadă, 
Şi ea îi e numai pîn' la noadă. 
Aşa e şi săracul mîndru : 
Plată dă la om anume 
Ca să-l laude în  lume. 

[157] POVESTEA VORBII 

Un june-ntr-o vreme rugă pe oarecine 
Peţitor să meargă-n satele vecine, 
La o fată care el tot o văzuse 
Ş-în inimă dragă cu foc  îi căzuse.
Peţitorul, care era iarăşi june, 
Priimri să facă acea repejune, 
Dar gîndi în  sine : ,,De-oi vedea că-mi place 
Vorba pentru mine mai bine voi face.'' 
Acest însă-l roagă şi face tocmeală 
Că-i dă ce va cere pentru osteneală, 
Numai orcurn ştie mijlociri să facă, 
Prin laude multe şi el ei să-i placă. 
Să zici că este june prea de treabă 
Şi are de toate, de orce întreabă : 
Car, boi, vite multe şi holdele sale, 
Pe lîngă acestea, are şi parale. 
Dar ca să se-ncrează ce o să-i răspunză, 
Să-nvoi să meargă şi să se ascunză 
La spatele casii, tocma-n ferestruie, 
Ş-acolo s-asculte cele ce-o să spuie. 
Deci ei împreună mergînd cam pe seară, 
Şi de casa fetii cînd s-apropiară, 
Peţitoru-ndată în casă se duse, 
Iar junele merse-n fereastră se puse. 
Aşa peţitorul începu să spuie 
La părinţii fetii, cereri să propuie ; 
Spuse pentru june că este cu stare, 
Cu două guri însă, şi şoptind, şi tare, 
Cînd vorbea de bine striga să auză 
Şi cînd spunea rele abia mişca buză. 
[158] Tare: 
,,Uite e un june detreabă, cuminte."1
Încet: 
,,E un neghiob mare şi om fără cinstire.”2 
Tare: 
,,El beţiv nu este, vin, rachiu nu-i place.”
Încet: 
„Bea de se turteşte şi cocă  se face." 
Tare: 
,,Are boi, vaci, vite, bătătura plină." 
Încet: 
,,Ba n-are sirmanul macar o găină." 
Tare : 
,,E chiabur, se scaldă-n averile sale.” 
Încet: 
,,Ba l-a păzit sfîntul, n-are cinci parale.”
Tare: 
,,În cît despre haine portu-i e dovadă.” 
Încet: 
,,Ce este pe dînsul aceea ş-în ladă.” 
Tare : 
,,Ar fi pentru fată cea mai bună soartă.” 
Încet: 
,,Ba-n mormînt de vie o băgaţi ca rnoartă.” 
Tare: 
,,Un ginere astfel nu-l pierdeţi din mînă.” 
Încet: 
,,Mai bine-n fetie să moară bătrînă." 
Tare: 
,,Chiar să nu vrea fata, să o daţi cu sila.” 
Încet:
„Vă, deschideţi ochii, nu-necaţicopila." 
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
1 De cîte ori lăuda, s-arăra pe sine, bătîndu-şi pieptul (n, aut.).
2 Cînd defăima, arăta cu degetul cărte fereastră. (n. aut.). 

[159] Aşa peţitoru-n loc să mijlocească, 
Îşi făcu lui tîrgul, pe el să-l voiască . 
Şi junele, care cu plată îl puse, 
Îşi pierdu dorinţa prin relele spuse. 
Cînd  iese afară şi să întîlneşte:
- Ai văzut, - îi zise - ce fel se peţeşte? 
- Da, - el îi răspunse - fără îndoială, 
Ţ-aş mulţămi foarte pentru osteneală, 
Dacă-n vorba-ţi tare arătai spre mine 
Şi dacă în şoaptă arătai spre tine. 
Cunosc că peţitul nu ţi se va trece, 
Că ai  scos din gură cînd cald şi cînd rece, 
C-acel care suflă să se încălzească 
Ş-apoi iarăşi suflă caldul să recească. 
Îmi pare rău, însă l-această pricină 
Nu strici tu, ci singur chiar eu sunt de vină 
C-am trimis pe corbul ca Noe strămoşul, 
Şi am făcut tocma cum făcu cocoşul 
Cînd mînă pe vulpe în  partea vecină, 
Mergînd să-i peţească dorita găină, 
Ş-îi arată însuşi, fără ea să ştie, 
Unde să-şi găsească de mîncare şie. 
Dar la aşa treabă d-acum înainte 
Prin a ta urmare mă învăţai minte. 
Lupul îşi găteşte singur de mîncare 
Şi d-accea ceafa mai groasă o are. 

L-a lăudat de l-a procopsit. 
A făcut şi Vişa grîu din călcîie pîn' la glezne. 

L-a lăudat de i-a pus coarne. 

L-a făcut ca pe dracu. 

L-a făcut cu moţ. 

A ştiut să-l potrivească.

[160] L-a potrivit cumsăcade. 

Îi  tăie iapa de la gard. 

I-a. suflat în  lumînare. 

L-a. legat ca pe un dobitoc la gard" 

Îi  luă turta după spuză. 

A dat burduful cu brînză cu tot pe seama cîinelui. 
Şi 
Praful nu s-a ales de dînsul. 

S-a luat cu amîndouă mîinile de păr. 

S-a săturat soacra de poamă acră. 
Şi acum, 
Dă-ţi, băiete pinteni ş-îţi bate iapa cu călcîiu. 
Şi zi: 
Nici n-avut popa porci, nici nu trebuie să aibă. 
Că 
Şi coada securii face rău pădurii" 

Limba tarie ca foarfecile. 
Iar 
Buzele cele mute vorbesc pe tăcute. 

Unul cască ş-altul înghite. 

De omul rău să fugiu mîncînd pămîntul. 
Că
Parcă  îi şopteşte dracu la ureche. 
Şi d-aceea zice: 
În şoaptă trebuie să fie şi vro diavolie. 
[161] Dar însă 
Cine defaimă pe altul înaintea ta, el şi pe tine o să te defaime înaintea altuia.
Că
Din gura omului bun vorba de rău nu iese niciodată.

Îşi pune lacăt la gură. 
Iar care 
În faţă te cinsteşte şi în dos te vorbeşte. 
I 
Îşi  găseşte moaşe să-l moşască. 
Că e o vorbă: 
Nu face, să nu ţi să facă. 
Şi cînd o pare, începe să-i zică: 
Şi asta e cercel la ureche. 
Sau 
Oi ţinea-o ş-asta minte. 

Mi-a făcut-o cît de bună. 

A dat Nan de găvan. 
Şi 
S-a găsit cine să-i taie din obricariţă . 
De aceea 
Nu face nici un lucru după care să fii dator a-ţi cere iertăciune. 
Şi 
Fii la orce în fereală, 
Nu da loc de bănuială. 
Dacă-ţi zice cineva: 
- Unul în  dos te-a-njurat. - În lipsa mea putea să mă si bată. 
[162] ICît o vrea lumea să-ţi strige, 
Tu să nu fii cum îti zice. 
Că 
În urma dijmarilor  multe bîrfesc babele. 
Şi ei 
Îşi caută  de treabă. 
Şi 
Îşi vede de sărăcie. 
Ştiind că 
Cerul limpede tresnete nu aduce. 
Şi 
Nu-şi mai pune mintea cu nebunul, 
Ci 
E mai bine cu binele decît cu rău. 
Mai vîrtos că 
De nebun şi de muierea rea fiece înţelept fuge. 
Şi 
Nu să  înnoadă la ceartă ca mojicul. 

[163] DESPRE ÎNVĂŢĂTURĂ
 
Poartă condei la ureche
Ca să-i zicem logofete.
Şi cînd îl iei de scurt zice: 
Sunt logofăt să te-nvăţ 
Cu cuţit să scrii pe băţ. 
Că
Este tînăr ş-o mai creşte,
D-o trăi, să procopseşte.
În adevăr,
Nu e nici o îndoială,
Are semn de procopseală.
Dar 
S-o procopsi cînd mi-o creşte 
Păr în palmă ş-între deşte 
Căci ce folos? 
Răsur frumos înflorit 
Ş-între spini a răsărit. 
Şi 
Ştie ce e în carte: slove negre pe hîrtie albă.
Că 
Îţi citeşte ca în palmă. 
Şi 
Numai pe deşte
[164] Orice-ţi socoteşte. 
Îndată zice: 
Una este una, două fac mai multe. 
Sau: 
Una şi cu una fac două. 
Sau: 
Tu ştii una, două, eu ştiu pîn’ la nouă. 
Şi 
Pe cît poate, pîinea-şi scoate. 
Însă 
Tot învăţăm cît trăim 
Şi neînvăţaţi murim. 
Că, 
Trăind omul, cînd şi cînd 
Află ce nu-i dă prin gînd. 
Zicînd: 
De multe-n lume am dat 
Şi tot nu m-am învăţat. 
De aceea 
Cîte cuvinte le zici, le vinzi, 
Şi cîte tu le auzi, le prinzi. 
Cum zice un filosof: 
Picioarele-ţi să roază pragurile învăţaţilor. 
Că 
Şcoala face pe-omul om 
Ş-altoiul pe pomul pom.

POVESTEA VORBII 

–  Ascultă, mamă Marghioală,  –  zise fata către ea,
Ce începuse la şcoală de curînd lecţii să ia  – 
Ce sunt aste borcănele ş-acele clondire mari?
Ce ai de vînzare-n ele, de stau ca la cîrciumari?
–  Frumuseţe, măiculiţă,  –  răspunse baba cu haz  – 
De care şi tu, guriţă, o să-ţi cumperi de obraz;
[165] Vezi tu asta alifie şi acel clondir lucios,
Cei mai urîte stafie îi dă aer drăgăstos.
Copiliţa cea isteaţă de vorba babii rîzînd,
Cu un glas plin de dulceaţă o-ntrebă iarăşi, zicînd:
–  Dacă dar poţi chipul face din urît plăcut, frumos,
Şi din smolit a-l preface alb, rumen şi luminos,
Poţi buze largi, destrămate să schimbi, vrînd să te apuci,
Şi nasuri lungi, borcănate la măsură să aduci?
Poţi unui chip oarecare, slut, de natură greşit,
Să-i dai o dreaptă formare şi să-l schimbi desăvîrşit?
Poţi un trup gros c-osebire, crescut trunchi mai mult în lat,
Să-l duci la semuire şi să-l faci mai delicat?
În sfîrşit, unui cap mare şi lipŞit, sec, vreun fel,
Poţi să-i dai vreo schimbare ori să bagi creieri în el?
Zise baba:  –  Copiliţă, vorbele ţi le-nţeleg,
Dar nici macar ferimiţă să fac d-aste nu mă leg.
Eu ştiu numai de la feţe zbîrciturile să trag,
Să dau rumeneli, albeţe, şi încolo nu mă bag,
Îi zise copila iară:  –  După cele ce-mi spui dar,
Drept îţi zic, rău să nu-ţi pară, că toate-ţi sunt în zadar;
Dacă chipul ş-alte toate unui tînăr sau bătrîn
Ca să le schimbi nu se poate, ci tot precum sunt rămîn,
Surda osteneşti tu, babă, cu ale tale albeli,
În deşert sunt şi degeabă foiţe şi rumeneli!
Ce folos cu măiestrie un perete-l vei spoi,
Dacă nu e din mistrie neted cum va trebui?
În zadar pierde tîmplarul lustr-un lemn nebărduit.
Că măcar să-i dea cu carul tot este nerenduit.
Asemenea şi nevasta ori fata nu va putea
Cu meşteşugirea asta între frumoase să stea.
[166] Nu poate, zic, să se placă numai cu chipul frumos
Şi pe cineva să-l facă s-o iubească mai vîrtos,
Ci dacă ea din natură n-are de frumseţi talent,
S-aibă-ncai învăţătură şi lăudat sentiment.
Şcoală, mamă, pe om face să se numească frumos,
Ea pe urît îl preface ca să fie drăgăstos;
Şi ascultă o poveste ce-n şcoală azi mi s-a spus,
Care şi lecţia-mi este şi s-o-nvăţ de rost m-am pus.
Au fost trei fete odată care pe rînd s-au născut
Şi d-a lor mumă şi tată pe voia-le s-au crescut.
Două atît de frumoase că ar fi fost se credea,
Încît erau drăgăstoase la toţi de cîţi se vedea;
Iar a treia prea urîtă: trup strîmb şi chip slut avînd,
Necăjită ş-amărîtă trăia în casă şezînd;
Căci la vrun bal cîtetrele părinţii cînd le scotea,
Numai cele frumuşele valsul, jocul învîrtea.
Ele erau de minune, pe ele toţi le iubea,
Pe urîtă nici un june n-o vedea nici nu-i vorbea,
Ci sta-n seamă nebăgată într-un colţ a se uita
Şi cu simţirea-ntristată întru Şine a ofta;
Dar unde e urîciune şi chip slutit, neplăcut,
Mai multă înţelepciune firea să dea s-a văzut.
Aşa şi această fată, prea înţeleaptă fiind
Şi cu bună judecată, socotind şi chibzuind,
Ceru să-i facă părinţii partea ce i să cădea
Şi împrotiva voinţii să nu-i facă, ci să-i dea,
Zicînd că cu a ei parte are a se ritera,
Să trăiască într-o parte, fără a-i mai supăra.
Ei, ştiindu-o cuminte, bucuros s-a-nduplecat
Şi dup-ale ei cuvinte, numărînd, partea i-a dat.
Deci cu a Să zestrişoară profesori buni ea luînd,
S-a tras la o moşioară, precum pusese în gînd.
Şi acolo, într-o parte, îndată s-a apucat
[167] Să înveţe limbi şi carte, muzică şi orice alt.
La care ea, cu Şilinţă urmînd, toate le-a păşit
Şi avuta Să dorinţă în scurt timp luă sfîrşit.
Apoi după ce se roade c-o grămadă de ştiinţi,
Pe profesorii-şi sloboade şi se-ntoarce la părinţi.
Carii în asfel văzînd-o în braţul lor o au strîns,
Şi pe grumazi sărutînd-o de bucurie au plîns.
Auzind vecinii-ndată şi dorind a o vedea,
Seara fuseră toţi gata pentru dînsa bal să dea.
Mergînd iară cîtetrele la case ce le-au poftit,
Toţi, lăsînd pe frumuşele, la dînsa s-au grămădit;
Iar cînd îi şi auziră vorba şi dulcele glas,
Cu gurile în uimire căscînd la ea au rămas.
Îi da toţi laude sume, de ea nu se sătura,
Cea mai frumoasă din lume li să părea că era.
Astfel, mamă, se preface chipul urît în frumos,
Şcoala pe om om îl face şi să fie drăgăstos.
Că d-ar fi faţa născută cît de frumoasă macar
Şi n-o fi bine crescută, toate-i sunt într-un zadar.
Degeaba va purta nume unuia chip lăudat,
Dacă nu va şti în lume să trateze un bărbat.
Ce folos că-ntîi e dragă, cînd să cunună ş-o ia,
Ş-în urmă în iad îl bagă cu scîrbele ce-i dă ea.
Cu încetul îl răceşte ca fierul ars cînd îl scot
Şi dragostea îl descreşte pîn-o uraşte detot;
Şi atunci acea frumoasă, ce ca un soare-i părea,
I să face-ntunecoasă, urîtă şi cea mai rea.
Neputînd să se-nţeleagă, în veac nu se mai împac,
Ajung judecăţi să tragă, de basnu-n lume să fac,
Acestea mica şcolară zicîndu-le către ea,
Se duse la şcoală iară, altă lecţie să ia.

[168] DESPRE ÎNVĂŢĂTURĂ

Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrîneţe.
Omul în copilărie lesne-nvaţă orce fie.
Meşteşugul la om e brăţară de aur.
Nici un meşteşug nu e rău, ci oamenii sunt răi.
Cine învaţă la tinereţe se odihneşte la bătrîneţe.
Calul bătrîn nu se învaţă în buiestru.
Cine ştie carte are patru ochi.
Dar 
Orice cu bătaie de cap se dobîndeşte, 
Pe drumuri nu se găseşte. 
Procopseala nu se cumpără cu bani, ci se cîştigă cu ani. 
Banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce banii. 
Omul cît trăieşte învaţă şi tot moare neînvăţat. 
Nimenea nu poate să zică: acum le ştiu toate. 
De aceea 
La orce treabă, pe Stan păţitul întreabă. 
Că 
Cine întreabă nu greşeşte. 
Orbul cu întrebarea a nimerit Brăila. 
Dar 
Nu cere de la prost învăţ şi de la bătrîn băţ. 
[169] Că 
Orb pe orb povăţuind, cad amîndoi în groapă. 
Orbul îşi caută acul în aria cu paiele şi surdul îl povăţuieşte unde sună. 
Nu cine trăieşte mult ştie multe, ci cine umblă mult ştie multe. 
Mult trăieşti, multe auzi; mult umbli, multe vezi; 
Mult trăieşti, multe pătimeşti; multe greşeşti, multe-nveţi. 
Iar 
Găina care cloceşte niciodată nu e grasă. 
Dar şi 
Piatra care se rostogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. 
Toată musca nu face miere. 
Toate străchinile nu sunt pentru ciorbă. 
Procopseala nu e cîrpă să o mototoleşti şi să o bagi în sîn. 
Că 
Unde nu e cap, vai de picioare.
A lipsit de acasă nouă ani şi s-a întors cu doi bani. 
S-a dus bou şi s-a-ntors măgar. 
Căci 
Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om. 
Toată lumea este şcoală. 
Şi 
Vremea învaţă pe aceia ce n-au dascăl. 
Adică: 
Nevoia învaţă pe om şi nuiaua pe copil. 
Ursul nu joacă de voie, ci de nevoie. 
De aceea 
Pisica răzgîiată nu prinde şoareci niciodată. 
Şi 
Copilul nepedepsit rămîne neprocopsit. 
Copilul răzgîiat rămîne neînvăţat.

[170] POVESTEA VORBII 

Um împărat oarecare neavînd nici un fecior
Şi fiind la întristare că n-are moştenitor,
Prin rugăciuni şi postire Dumnezeu l-au ascultat
Şi după a lui dorire cu un prunc l-a mîngîiat;
Care cu dragoste mare din ceasul ce s-a născut
Părinţii în răsfăţare ş-în răzgîieli l-a crescut.
Atît de mult împăratul asupra lui tremura,
Cît străşnici tot palatul, nu cumva a-l supăra.
Aşa-l lasă pîn’ la mare să crească tot în desfrău,
Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ţinea de rău.
Şi cînd el era-ntr-o parte şi alta purtat pe sus,
Ca să înveţe şi carte un dascăl i s-au adus,
Poruncindu-i să-l înveţe cu mîngîieri şi cu joc,
Să-i vorbească cu blîndeţe, să nu-l supere deloc,
Să nu-l silească vrodată ori să-l certe-n vreun fel,
Or să-ndrăznească să-l bată, c-apoi va fi vai de el.
Aşadar aceste toate urmate-ntocmai au fost,
Din care un copil poate lesne a rămînea prost.
Cîţiva ani dacă trecură, împărtul a cerut
Să vază ce-nvăţătură copilul său a trecut,
Şi aducîndu-l de faţă începu a-l întreba,
Cu mîngîieri, cu dulceaţă, ca să citească ceva.
El începu:  –  
–  Bravo!  –  zise împăratul  –  num-atît ai învăţat?
–  Apoi,  –  răspunse băiatul  –  celelalte le-am uitat.
Împăratu-ngrijat foarte de al său iubit fecior,
Că-i rămîne după moarte un prea prost moştenitor,
Pe miniştrii săi în grabă îi adună pentru el,
Cere sfat şi îi întreabă să-l înveţe-n vreun fel
Ce să facă, din ce parte s-aducă vrun iscusit.
[171] Ca să-l poată-nvăţa carte cu vrun metod osebit.
I-au zis miniştrii:  – ’mpărate, e un filosof aici,
Cu ştiinţi prea minunate la orce vei sta să-i zici;
El ne-a învăţat la carte pe copiii noştri toţi,
Şi am vrea să avem parte de el şi pentru nepoţi;
Pe dînsul, de vei, îl cheamă să-i vezi duhul cel înalt
Şi dă-i copilul în seamă fără să mai cauţi alt.
Acest sfat dar ascultîndu-l, împăratul a trimis
Şi pe filosof chemîndu-l de faţă aşa i-a zis:
–  Am auzit pentru tine că eşti om prea iscusit
Şi toţi te vorbesc de bine, toţi zic că eşti procopsit;
D-aceea cu rîvnă mare te chem şi te rog şi eu
Cu asemenea urmare să-nveţi şi pe fiul meu;
Şi văzînd că-ţi pui silinţa mai curînd a izbuti,
Pe cît îmi va fi putinţa, şi eu îţi voi răsplăti.
–  Preaslăvite împărate,  –  filosoful i-a răspuns  – 
Toate sunt adevîrate cîte de mine v-au spus,
Dar acum sunt bătrîn foarte, nu mai sunt tînăr c-atunci,
M-am apropiat de moarte, nu mai am gust să-nvaţ prunci,
M-am dat acum pe odihnă, voi să trăiesc liniştit,
Să-mi petrec viaţa-n ticnă, că destul am obosit;
Fug de zgomot, de nepace, singurătatea iubesc,
Slugă chiar să am nu-mi place, ca să nu mă necăjesc;
Dar ca să nu calc cuvîntul şi hatîru-mpărătesc,
Voiesc, de va vrea şi Sfîntul, pe cît poci să vă slujesc.
Trimiteţi-l dar la mine, rog să nu fiu strămutat,
Că precum v-am spus, nu-mi vine să vi-l învăţ la palat.
Împăratul zise:  –  Bine, fie şi aşa cum zici,
Să urmeze şi la tine, dacă nu te-mpaci aici;
Dar însă îţi dau de ştire nu cumva să-l necăjeşti,
Să-l baţi, să-i dai dojenire, ori la el să te răsteşti,
[172] Ci voi cu economie învăţătură să-i dai,
Toat-a ta filosofie cu bine să i-o predai.
După ce-mpăratul zise către filosof astfel,
A doua zi îşi trimise şi pe fiul său la el.
Cum veni, îi dete carte, pe un scăunaş îl cinsti,
Şi îl puse la o parte, poruncindu-i a citi.
Nu apucă să-i arate, ş-indată s-a pomenit
Că cîţiva înşi din cetate spre vederea-i au venit;
După ce ceva vorbiră, filosoful a voit
Ca cu ceia ce veniră să puie de gustărit
(Că pe atunci, cum să vede, cafea nu obişnuia,
După cum astăzi se crede că n-ar putea fără ea):
Şi neavînd să-i slujască vreun fecior sau argat,
Puse ca să-i posluşască feciorul de împărat;
Îl îndreptă pe fereastră, dîndu-i în mînă un ban,
Zicîndu-i:  –  Na, ţine asta şi mergi colea la băcan
Să-ţi dea mezelicuri, pîine şi o carafă de vin,
Cusurul mi-l va da mîine, du-te şi mai curînd vin’.
Deci după ce le aduse masă, tacîmuri a pus,
Stolnic, paharnic le fuse, pînă mai către apus,
Că ei dacă s-apucară de vorbă şi de lung sfat,
De sluga lor îşi uitară că slujeşte nemîncat.
Şi auzindu-l că plînge la spatele lor de post,
Îi zise:  –  Vino de strînge ş-învaţă să nu fii prost;
Apoi mergi şi tu acasă să mănînci şi să prînzeşti,
Dar să nu spui că la masă te-am pus să ne posluşeşti.
Şi dimineaţă te scoală, ziua pîn’ nu s-o-nălţa,
Să vii mai curînd la şcoală s-avem vreme d-a-nvăţa.
Plecînd copilul se duse cu plînsete, cu văitat,
Şi pe rînd mume-sii spuse cum l-a întrebuinţat.
Mumă-sa mîinile-şi frînge, spusele lui ascultînd,
Merge la-mpăratul, plînge, bocindu-se şi strigînd:
–  Vai de mine, împărate, alt dascăl n-ai mai găsit,
[173] De l-ai dat să-nveţe carte la un nebun şi lipsit?
Filosofu-n grab să vie, împăratul l-a chemat,
Şi l-a-ntrebat cu mînie de ce astfel s-a purtat.
–  Împărate, ştiut fie  –  răspunse cel învăţat  – 
Că azi din filosofie o lecţie i-am predat;
De aceea fiţi în pace, lăsaţi să-l învăţ cum ştiu,
Dacă voiţi şi vă place să aveţi înţelept fiu.
Se domoli împăratul şi îi zise:  –  Negreşit,
D-aceea-ţi dedei băiatul, ca să-l faci desăvîrşit.
Se făcu zahar amarul cu cele ce s-a mai zis,
Şi a doua zi şcolarul la şcoală fu iar trimis.
Filosoful priimindu-l iarăşi d-a citi l-a pus
Şi în casă încuindu-l la trebile lui s-a dus.
Prea mare fiind oraşul, abia s-a-ntors înserat
Şi găsi pe coconaşul plîngînd acasă-ncuiat.
–  Ai, mergi de mănîncă pîine  –  îi zise  –  şi prost nu fii
Şi aibi în grije ca mîine de dimineaţă să vii.
Se duse iarăşi băiatul plîngînd ca-ntîi, cum am zis,
Aude şi împăratul că l-ar fi ţinut închis,
Se necăjeşte şi cheamă pe filosoful pe loc,
Îl întreabă să dea seamă de ce-şi bate de el joc.
El răspunse:  –  Să nu fie vrodată eu joc să-mi bat,
Ci azi din filosofie iar o lecţie i-am dat;
Şi împărăţia voastră nu mă socotiţi nerod,
Că filosofia noastră are osebit metod.
Se gîndeşte împăratul, ciudate lucruri îi par,
Şi zise către băiatul să meargă la şcoală iar.
A treia zi viind iară feciorul de împărat,
L-a luat şi pînă seară după sine l-a purtat;
Pe unde avea să meargă, sta în loc ş-îl întreba:
–  Ştii tu astă piaţă largă cum să numeşte, au ba?
Cînd îi tăcea la-ntrebare, zicea:  –  Nu fii dobitoc,
Asta e piaţa cutare, asta e cutare loc.
[174] Mai mergînd întreba:  –  Ştii tu cum se cheamă acest pod?
Cînd răspundea că nu ştie, îi zicea:  –  Nu fii nerod,
Asta e podul cutare, asta e cutare han.
Colea şade un domn mare, iar dincoaci cutare ban.
Acestea zicînd intrară într-un loc care i-a spus
Şi pe copilul la scară ca să-l aştepte l-a pus.
Unde filosoful iară să şază a trebuit,
Şi tocmai cam către seară ca să plece a ieşit;
Bietul şcolar, vai de dînsul, flămînd în frig aşteptînd,
Îl găsi îngînînd plînsul, tremurînd şi suspinînd.
După ce merse acasă, porunci către şcolar,
Zicînd:  –  Mergi şi tu la masă, dar vezi mîine să vii iar.
Cum se duse iar băiatul, plîngînd mume-sii a spus,
Auzind şi împăratul, a trimis şi l-a adus.
Îl întrebă ca să-i spuie de ce l-a purtat astfel.
El răspunse:  –  Alta nu e, decît lecţii pentru el.
–  Nu-ţi poci lecţia pricepe,  –  împăratul îi rosti  – 
Eu ştiu că omul începe întîi de la a citi.
–  Şi aceasta o să fie,  –  înţeleptul a răspuns  – 
Dar la o filosofie cititul nu e d-ajuns.
Am să-i predau şi moralul cînd l-oi pune la citit
Şi întîi materialul adunăm pentru vorbit.
Se muie iar împăratul cu cîte el i le-a zis
Ş-a patra zi pe băiatul la şcoală iar l-a trimis.
Deci cum sosi el la şcoală, dascălul ia o nuia
Şi îi dă pe pielea goală vreo cîteva cu ea,
Zicînd:  –  Mai spui altă dată p-acasă cîte fac eu?
Mai superi mumă şi tată şi să voieşti răul meu?
Aceste şi alte dară zicînd cîte i-a plăcut,
I-a dat drumul către seară să se ducă şi bătut.
Pîn-aci toate ca toate, împăratul le-a iertat,
[175] Acum să vedem ce poate mintea unui învăţat!
Că cum auzi-mpăratul de cele ce s-au urmat,
Că i-a şi bătut băiatul, cu totul s-a turburat,
Şi nici vru-n faţă să-i vie filosoful cel pîrît,
Ci porunci-n puşcărie să-l bage numaidecît.
Ca a doua zi să-l piarză judecîndu-l cu divan,
Să-l spînzure şi să-l arză ca pe un vrăjmaş tiran.
Aşa a doua zi dară împăratul poruncind,
Miniştrii se adunară ca să-l judece voind;
Deci întrebă împăratul, uitîndu-se rău la el,
Zicînd:  –  Spune, căci băiatul mi l-ai pedepsit astfel?
–  Preaslăvite împărate, aste filosofii sunt,
Şi că sunt adevărate ascultaţi al meu cuvînt.
–  Ce fel de filosofie, că tu chiar cum a venit
L-ai pus paharnic să-ţi fie şi stolnic de tîrguit?
– Împărate, aşa este, eu nu o tăgăduiesc,
Dar i le-am făcut aceste vrînd ca să-l înţelepţesc,
Adică: cînd va ajunge mîine-poimîine-mpărat,
Masa să nu îndelunge, şezînd la chef ne-ngrijat;
Iar supuşii pe d-o parte flămînzi împrejur să stea
Ş-alţii pe d-altă parte împăraţia să-i ia.
–  Bine, bine, aşa fie,  –  împăratul iar i-a zis  – 
A doua zi, spune-mi mie, de ce l-ai ţinut închis?
–  Ş-asta e filosofie, lecţia proastă nu-mi e,
Cînd va fi-mpărat să ştie şi închisoarea cum e,
Iar nu pentr-un fir de aţă or d-altceva vinovat,
Să-l ţie pe toată viaţa în puşcarie băgat.
–  Şi aceasta aşa fie,  –  împăratul a urmat  – 
De ce ca p-o slugă ţie a treia zi l-ai purtat?
–  Ş-aceasta e filosofie, căci prin oraş l-am purtat
Şi poduri ş-alte să ştie i-am spus şi i-am arătat,
Iar nu dacă să va face mîine-poimîine-mpărat
[176] De oricare cum îi place să fie de nas purtat.
–  Bine, bine, ş-asta lasă,  –  împăratul zise iar  – 
Într-atît de mult nu-mi pasă, fie cum zici, n-am habar;
În sfîrşit dar spune-mi mie de ce pricină să-l baţi?
–  Ş-asta e filosofie ce trebuie la-mpăraţi,
Ca nu cum îi este vrerea pe vinovaţi a-i munci,
Să ştie ce e durerea, puţine a porunci,
Iar nu ca la jucările să strige: daţi şi iar daţi,
Că „cinci sute de nuiele lesne în spate la alţi“.
–  Lasă ş-asta la o parte,  –  împăratul iar a zis  – 
Dar n-o să-l înveţi la carte, prin urmare şi la scris?
–  Anevoie, împărate, că prea mult e rîzgîiat,
El de vorbă nu se bate, ţine ce a apucat;
Dea cerul să aveţi parte de fiul-vă cel iubit,
Dar eu mai lesne-nvăţ carte pe un urs nenărăvit.
Se turbură împăratul auzind acest cuvînt
Şi răcni-ncît tot palatul s-a clătit pîn’ la pămînt,
Zicînd:  –  Auziţi necinste! Vedeţi în rîs cum mă ia?
Să cade aşa cuvinte să zică-naintea mea?
Să-ntoarce către el iară şi îi dă acest răspuns:
–  De vreme ce tu zici dară că mai lesne-nveţi un urs,
Să înveţi, iar de nu, moarte, aceasta îţi hotăresc!
Zise el:  –  Bucuros foarte, v-am spus că eu priimesc;
Daţi-mi un urs, dar nu mare, ci să fie mititel,
Ş-în trei luni cu-ncredinţate vă dau examen cu el.
După ce aceasta zise, împăratul hotărît
Pentr-un ursuleţ trimise ş-au adus numaidecît;
Cu soroc, cu legătură deteră pe dobitoc
La a cărţii-nvăţătură, şi-el îl priimi pe loc.
Acasă dacă îl duse, cumpără piei de cizmar
Şi să facă carte puse pentru noul său şcolar.
Făcînd aceasta, aduce, bagă fleici prin foi de rînd
Ş-îi dă ursului să-mbuce foaie cu foaie-ntorcînd.
Ursul, cum e din natură, fleica cînd vrea să o ia,
Ca, cînd ar citi din gură căuta şi mormăia.
Mîncarea lui totdeauna din acea carte fiind,
[177] Nici nu împlinise luna ş-îl vedeai mereu citind.
Orcînd flămînzea, de voie cartea în mînă luînd,
Prefira foaie cu foaie şi mormăia, fleici cătînd.
Aşadar viind sorocul ursul examen să dea,
Se rîndui ziua, locul şi toţi adunaţi şedea.
Iată şi dascălul dară cu şcolarul său cel mic,
Cărui trei zile de vară nu îi dedese mertic
Şi din acea adunare la nimeni nu se uita,
Decît la orce mişcare la dascălul său căta.
Împăratul cu mirare la ursuleţ tot privind
Aştepta cu nerăbdare ca să-l vază şi citind.
Şi pravila-mpărătească avînd pe masă aci,
Ca să-l puie să citească dascălului porunci.
Ursul pravila cum vede, că e cea cu fleici gîndind,
Ca un flămînd se repede, o ia-n mîini nezăbovind,
O deschide şi apucă să mormăiască în loc,
Negăsind nimic de bucă, întoarce foi într-alt loc.
Stă, mormăieşte în carte, nu găseşte iar mertic,
Întoarce ş-în altă parte, şi iar nimic şi nimic.
Răsuna de rîs palatul d-acest şcolar curios
Şi îi zise împăratul:  –  Îl văz, citeşte frumos,
Dar nu putem înţelege zisele lui nicidecum,
În ce limbă ş-în ce lege ne citeşte el acum?
–  În limba lui, împărate,  –  zise dascălul grăind  – 
Cum scrie aci curate le tălmăceşte citind.
Atunci zîmbind împăratul necazul s-a răsipit
Şi iertînd pe vinovatul cu daruri l-a slobozit.

Care va să zică: 
Mult mai lesne se învaţă un dobitoc simţitor,
 Decît să ia de povaţă un neînţelegător. 
[178] După proverbul turcesc: 
 
Adică: 
Celuia ce înţelege ţînţaru-i e trîmbiţar, 
Iar celui ce nu-nţelege, tobe, surle-s în zadar.


[179] DESPRE ÎNVĂŢĂTURĂ IARAŞI 

Orce fel de meserie 
Nu e riu omul să ştie. 
Şi 
Meşteşugul vreme cere, 
Nu să-nvaţă din vedere. 
Iar la alte, 
Pe tot omul în  
Patimile îl învaţă. 
De aceea mulţi zic: 
De multe în  lume am dat 
Şi tot nu m-am învăţat. 
Dar 
Cine a mîncat papară 
Ştie dulce-i or amără. 
Iar cel ce 
Lapte fiert l-a opărit, 
Suflă ş-în cel covăsit. 
Că 
Cît să-ţi ascuţi glasul gurii , 
N-ai ce să-i mai faci naturii. 
Cum a zis una : 
Ştiam să cos eu odată, 
Cînd eram la mama fată, 
Că mama acu-mpungea 
Şi mîna mea îl trăgea
[180] Alt prost a zis iară : 
Asta moş Ion o ştie, 
Pe el să-l chemăm să vie, 
C-a fost o dată la mori 
Şi în  tîrg de două ori. 
Dar nu trebuie să rîdem, că 
Dumnez-eu cum i-a plăcut 
Şi buni şi rău a făcut. 

Olarii dintr-un pămînt, 
Ce tot un fel îl  frămînt, 
Fac şi ulcior şi alt vas, 
Tot un fel pe roată tras. 

Să nu rîzi de oameni sluţi, 
De orbi, de şchiopi şi de muţi,
Ci cînd vezi aşa calici, 
,,Doamne fereşte" să zici. 
În sfîrşit, 
La orce învăţătur ă, 
Nu grăbi peste măsră. 
Că 
Cu vreme şi cu încetul 
Să face tare oţetul. 
Precum e o vorbă: 
Lucrul bun care îţi place, 
Nu-ntrebi în  cît timp să face.

POVESTEA VORBII 

Odată-n Constantinopoli un tîrăr vîrstnic, voinic,
Vrînd un meşteşug să-nveţe, s-a şi băgat ucenic 
La un meşter de liulele, a pus soroc, s-a tocmit 
În trei ani să-l scoaţă calfă, învăţat desăvîrsit. 
Deci puindu-l să lucreze, pămîntul a frămînta,
[181] Liulele-n tipar să puie, şi la cîte-I arăta,
În două-trei luni de zile, ivatand, orce făcea,
Decît nu îi arătase şi în ce chip se cocea;
Tînărul, văzînd că poate întru toate a lucra, 
Începu să se gîndească ş-in căinţă a intra, 
Şi înşelat să se ţie a în trei ani s-a băgat, 
Că el în  prea scurtă vreme meşteşugul l-a-nvăţat;
Dar ca să se-ncredinţeze mai bine-n părerea sa,
Ar fi vrut şi să le coacă, dar stăpînul nu-l lăsa;
Aşa păzi-ntr-o zi vreme, cînd era stăpînul dus, 
Şi vro cîteva liulele să coacă-n coptor a pus. 
Dar cînd se uită şi vede că toate s-au fost crăpat, 
Neştiind ce e pricina tot s-a gîndit, s-a mirat, 
Se mai încearcă să coaca încă vreo şapte-opt
Şi cunoscu c-alt nueste, ci meşteşugul în  copt. 
Ce să facă? Neştiind el, se împacă d-acesi gînd,
Şi cu munca, cu răbdarea, anul cel dintîi trecînd,
A păzit într-o vreme ş-a zis stăpînului său : 
- Jupîne, să-ţi spui o vorbă, dar nu voi să-ţi pară rău : 
Iaca s-a împlinit anul de cînd slujesc ucenic
Şi încă să coc liulele nu mi-ai atătat nimic..-. 
- Fătul meu! – stăpînul zise - doi ani sunt pîn' la soroc 
Şi cînd va rămînea unul, ţ-oi arăta cum se coc. 
Ucenucul iar începe a lucra ca un supus, 
Şi stăpînul iar le coace p-ascns, cum am zis mai sus.
Al doilea an plineştei, şi ucenicul văzînd 
.Că gînd n-are să-I arate, îi vorbi iarăşi, zicînd: 
- Jupîne, doi ani trecură, mai am un pîn’ la soroc,
Arată-mi încai acuma cum trebuie să le coc!
- Fătul meu! – el îi răspunse – n-o să rămîi nenvăţat,
[182] L-a mea purtare de grijă să fii bine-ncredinţat, 
Cînd vor rărnîna acuma şase luni pîn' la soroc, 
Să-mi aduci atunci aminte să-ţi arăt şi cum să coc. 
Şezînd încă ucenicul, cele şase luni trecînd, 
Şi găsind cu prilej vreme aminte i-au şi adus, 
Zicîndu-i: - Jupîne, iacă şase luni mai am să şez, 
Doi ani jumătate tocma trecură de cînd lucrez. 
Şi nu ştiu pînă acuma liulelele cum se coc, 
Care, precum mi să pare, o să mă laşi dobitoc. 
- Fătul meu ! - stăpînul zise - lasă, grija o am eu, 
Nu rămîi prost, cum îţi pare, cînd eşti ucenicul meu, 
Ci vezi să-mi aduci aminte la trei luni pîn'la soroc, 
Ş-îţi voi arăta atuncea liuielele cum se coc. 
Bietul ucenic acuma şedea şi se tot gîndea 
Că în  aşa scurtă vreme ce ştiinţă o să-i dea; 
Astfel slujind trei luni încă : - Jupîne,- îi zise iar  - 
Trei luni am pîn' la calfie, învaţă-mă acum dar. 


- Fătul meu !  - el  îi răspunse - crez că tu te îndoieşti,
Şi d-aceea tot într-una ca să-ţi arăt te grăbeşti, 
Dar pe cinstea mea te-ncrede c-o să te-nvăţ negreşit 
Cînd va rămînea o lună pîn' la sorocul numit. 
Slujind el două luni încă şi o lună rămîind 
Şi iar ca şi pîn-acuma vreme cu prilej găsind, 
Îi zise: - Jupîne, iacă, nu mai ai acum cuvînt, 
Pîn' la sorocul meu numai o lună de zile sunt. 
- Acuma - el  îi răspunse - tot mai ai să te supui, 
Cînd va fi o săptămînă pînă la soroc să-mi spui. 
Peste trei săptămîni iarăşi ucenicul său veni 
Ş-îi zise: o săptămînă are pîn-i s-o-mplini. 
Iar stăpînul său  îi zise : - Chiar în  ziua de soroc 
Să vii să-mi aduci aminte să dăm coptorului foc, 
Şi atunci şezînd cu tine o să-ţi arăt negreşit,
Ca-ntr-această meserie să te faci desăvîrşit. 
Răbdă ucenicul iarăşi, o zi pînă a rămas, 
Ş-îi zise: - Jupîne, iacă, mi-e sorocu-ntr-acest ceas. 
[183] – Prea bine, - el  îi răspunse - hai dar, lîngă mine şezi
Şi să faci şi tu întocma după cum cu ochii vezi. 
Astfel cu dînsu-mpreună la coptor cum se afla, 
Începu-n liulea-nlăuntru pe două părţi a sufla, 
Şi suflînd-o îndată o băga şi în coptor,
De rînd una după alta, făcînd astfel tuturor ; 
Şi le scotea sănătoase, fără a crăpa cumva, 
Care văzînd ucenicul începu a-l întreba, 
Zicîndu-i: -  Bine, jupîne, numai pentru un suflat 
Am slujit eu trei ani ţie şi tot mereu ţ-am lucrat?
- Aşa, fătul meu! – el zise – a sulfa, puf! nu e greu, 
Dar astfel ma învaţară, astfel te învăţ şi eu; 
La orcare meserie e cîte un secret mic, 
Care cine nu-l învaţă, lucrul lui e de nimic; 
Mulţi numai văzînd cu ochii la un meşteşug lucrînd,
Nu să supun înveţge, în  părerea lor zicînd : 
„Asta este lucru lesne, în  scurt timp l-am învăţat, 
De ce să slujesc cu anii, să muncesc ca un argat ?” 
Dar la asemenea oameni, ce să fac singuri dibaci, 
Nu le dau nume de meşteri, ci le zic proşti şi cîrpaci: 
Că lurcru lor totdauna este ca de ucenic, 
Şi prin urmare şi preţul e decît la toţi mai mic. 
 


[184] DESPRE VIRTUTE (FAPTĂ BUNĂ) 

Fă bine, ş-îl aruncă-n drum.  
Că 
A face bine e totdeauna mai bine decît a face rău. 
Binele, zic, nu se face
Numai la cine îţi place,
Ci binele este bine
Să-l faci la fieştecine.
Chiar şi
La cel ce te duşmăneşte,
Tu cu bine-i răsplăteşte.
Că
De te latră vreun cîine,
Astupă-i gura cu pîine.
Ştiind că 
Orce la voile tale 
Cu răul nu-l scoţi la cale.
Iar 
Binele pe om îl scapă 
Cu vreme de foc şi apă. 
Dar vei zice: 
Să ne luăm după lume. 
Şi 
Ce o face lumea să facem şi noi. 
Însă 
Ce avem cu lumea? Lumea ca lumea, şi noi ca noi. 
[185] Alţii dacă ş-o scoate ochii, şi noi nu o să scoatem. 
Alţii de o da în gîrlă, şi noi nu o să ne-necăm. 
Fiecine ce face, pentru el este. 
Cum îşi va aşterne, aşa va dormi. 
Cum îşi va găti, aşa va prînzi. 
Nu trebuie să imităm decît p-acei ce-i vedem făcînd bine. 
Că 
Setosul bea apă din orce lac 
Mulţi zic că 
Răul cu rău se goneşte 
Şi 
Fă-i rău, că te pomeneşte. 
Dar 
Cît e cerul departe de la pămînt. 
Atîta n-are 
Asemănare. 
Pentru că 
Omul la rău aleargă cu armăsarul şi la bine merge cu carul. 
Răul lesne îl face omul, dar binele anevoie. 
Şi 
Cu vreme toate se fac bune. 
Numai 
Vremea ce a trecut nu se mai întoarce. 
Dar 
Binele ce-l faci la oarecine 
Ţi-l întoarce vremea care vine, 
Vei auzi numai: 
Vine binele ca albinele. 
Şi apoi 
Bine, bine peste bine, 
Cînd vine e tot mai bine. 
Că 
Cine face bine, bine găseşte, 
[186] Cine face rău, rău-l însoţeşte. 
Însă 
Totdeauna fapta bună 
Este tutulor cunună. 
Căci 
Fapta bună în viaţă 
La norocire înalţă. 
Şi 
Faptele bune în lume 
Îţi las nemuritor nume.

POVESTEA VORBII 

Bogăţia, Desfătarea, Virtutea şi Sănătatea
Disputîndu-se-ntre ele simplu, că cui a da-ntîietatea,
Descriind şi una ş-alta bunul său şi fericirea
Ce din parte-şi totdeauna varsă către omenirea,
Şi mîndrită fiecare îşi găsea şieşi dreptate,
Că în adevăr ea este, şi cerea întîietate.
Într-această a lor luptă în cuvinte nepătrunse:
Ardicîndu-se Virtutea către dînsele răspunse:
–  De voiţi cu mulţămire dreptul să se înţeleagă,
Aideţi la zei şi la oameni, lor să cerem să aleagă,
Şi a căruia problemă li se va părea mai bună,
Ei să-i dăm ăst măr de aur şi a premiei cunună.
Şi alegerea aceasta mai perfectă a se face
Va fi timpul d-adunanţă luptelor olimbiace.
Sfătuirea dar Virtuţii s-a părut prea de minune,
Fiecare sperînd mărul, bunul cum îşi va expune,
Deci cînd fu-n Olimb mulţime de popoare adunate,
Alergară fiecare ca să ceară-ntîietate.
[187] Ş-ncepu-ntîi Bogăţia să exprime într-aceste
Că nemărginitul bine numai ea în lume este,
Pentru că e dătătoare de orşice fericire,
Desmierdării şi a Famei şi orcării norocire;
Fără dînsa orşicine pre pămînt să tirăneşte,
Ticălos viază-n lume şi cumplit se chinuieşte;
–  Mărul dar de aur mie  –  le zice  –  mi se cuvine,
De se caută rezonul şi dreptatea de se ţine.
Alergă-n loc Desfătarea şi răspunse-n grab cu stimă
Că-n nedrept va Bogaţia să ia numele de primă:
–  Căci pre dînsa fiecare, dupre cum şi ştiţi prea bine,
O trimite prin tot locul să mă caute pre mine;
Eu dar în comunitate sunt dorinţa cea centrală
Şi că-mi este ea servicea nu e nici o îndoială.
Pre pămînt vieţuitorii ce bun-Şimt numai cu tine?
Alt decît amărîciune gust cîndva ei făr’ de mine?
Fericirea omenirii nu stă în multă avere,
Ci în ceea ce desmiardă sufletele în plăcere;
De n-aş mici eu în oameni durerile cele rele,
N-ar mai suferi cu anii a răbda necazuri grele.
Unde însă eu m-apropii, izgonesc ticăloşia,
Depărtez durerea-ndată şi aduc voioşia;
Eu sunt dar tot bunu-n lume îndeobşte la orcare,
Eu sunt dulcea mîngîiere celui mic şi celui mare;
Prin urmare dar şi mărul alta să-l ia nu să poate,
Căci eu covîrşesc cu bunul pre acestelalte toate.
Cu asemenea cuvinte începu şi Sănătatea
Că prin ale lor probleme n-au drept să ia-ntîietatea.
Pentru că nici Bogăţia, nici Desfătarea, cum spune,
[188] Nu pot cu nemărginire s-aibă toate cele bune:
–  Că de n-aş fi eu în oameni, ar fi toţi cu neputinţă,
N-ar da folos Bogăţia, nici ar fi de trebuinţă,
Şi nici Desfătarea poate să stea pre pămînt vrodată.
Dacă nu voi fi cu dînsa împreună totdodată.
Cînd pe pat cineva zace în dureri şi chinuire,
Cine va putea să-i fie Şingura lui fericire?
Bogăţia o să strige? Desfătarea o să cheme?
Or pe mine, Sănătatea, mă cere în acea vreme?
Cel bogat fără de mine nici o Şimţiciune n-are,
Nici la vreo desfătare poate s-aibă aplecare,
Căci atuncea mintea, trupul sunt în nelucrare toate
Şi să aibă mulţămire fără mine nu să poate.
Împăraţii, generalii, c-o zicere şi ostaşii
Fără min-ar fi fiinţe ce nu pot a-şi mişca paşii.
Iar de aş lipŞi cu totul în natură şi în nume
Atunci fără îndoială n-ar fi pre pămînt nici lume.
Eu îmbărbătez pre omul, eu dau curaj, vitejie,
Eu aduc puteri în suflet, eu dau trupului tărie,
Şi cînd sunt în judecata celui ce mă preţuieşte,
Făr-avere, desfătarea în natură o găseşte.
Socotesc dar că în lume eu întîi sunt trebuită,
Bătrînimii, tinerimii fără tagă sunt dorită.
Eu sunt bogăţia lumii, eu sunt tot bunul vieţii,
Eu sunt dulcea desfătare şi cununa frumuseţii.
Bogăţia numa-n Şine este moartă întru toate,
Desfătarea înaintea-mi nici cît fir de păr nu poate.
D-aceea ca una ce sunt eu nemărginitul bine,
Darul şi întîietatea să le am mi să cuvine.
Deci c-o manieră sfîntă stînd Virtutea înainte
Începu să-şi spuie dreptul făr-a se lungi-n cuvinte,
Zicînd cum că:  –  Bogăţia, Desfătarea, Sănătatea
Deşi dup-a lor părere Şingure-şi găsesc dreptatea
Şi deşi fieştecare are şi de baz cuvinte,
[189] Dară însă-ale lor bunuri sunt pămînteşti, iar nu sfinte;
Nu că nu sunt şi aceste de la Dumnezeu tot date,
Ci de n-oi fi eu cu ele, sunt de lume defăimate.
Eu sunt bunul providenţei, eu sacrific p-omu-n lume,
Eu fac s-aibă muritorii pre pămînt glorios nume,
Eu sunt liniştea vieţii, eu sunt calea mîntuinţii,
Eu sunt pacea, eu sunt bunul, eu sunt cîrma conştiinţii;
Unde nu mă au pe mine, acolo ameninţ rele,
Vin pieiri, stricăciuni, patimi ş-alte mari greşeli cu ele;
Eu sunt baz zeieştii lege, dau bun nume omenirei,
Eu sunt povaţa în lume către drumul fericirei;
Bogăţia, Desfătarea, Sănătatea, fără mine
Toate-n lume omenirei sunt de Şinele ruşine,
Şi nu numai sunt ruşine cînd lipsesc eu dintru ele,
Ci sunt şi supuse toate pre pămînt la multe rele.
Şi d-aceea cîţi în lume au fericea astor trele
Tremur, să turbur adesea dacă nu sunt eu cu ele.
Aşadar mărul de aur şi titlul de-ntîietate
Mintea-nţelepciunei voastre să-l dea cui are dreptate.
Atunci zeii ş-adunanţa oamenilor să întreamă
Şi cuvintele Virtuţii le iau în băgări de seamă,
Văzînd şi cu osebire manierile ei toate,
Cu sfat de obşte-mpreună se înalţă glasuri gloate,
Strig dodată că Virtuţii să cuvine cu dreptate
Să ia darul şi cununa şi titlul de-ntîietate,
Ş-aşa cu sfatul de obşte, după hotărîrea dată,
Dîndu-i mărul cel de aur, fu Virtutea întronată.

* 
Nimică dară pe omul nu-l poate-nălţa în treaptă;
Decît Şingură Virtutea, prin alegerea cea dreaptă;
Că ea de comunitate se sacrifică în lume,
[190] Ea şi după moarte lasă memorabilul său nume.
Ferice d-acela care ştie să o-mbrăţişeze,
Şi va putea după dînsa paşii să şi-i îndrepteze,
Că este ca diamantul, care ş-în gunoi de cade,
Tot îi zise piatră scumpă şi preţu-i deloc nu scade.

[191] DESPRE VIŢIURI SAU FAPTE RELE ŞI HOŢII

Piatra care nu e bună
Rău macină totdaună.
Şi 
Omul cel nărăvit rău
Tot la rău gîndul său.
Însă
Cine face tot la rele,
El nu scapă de belele.
Zisa ţiganului:
Tot la noi la şatră
Bate vînt şi piatră.
Că
Pe muieri cunoşti din rochi
Şi pe hoţii după ochi.
Povestea ăluia:
- Vulpe, de ce-ţi sunt ochii roşii? – Unde mă uit tot la soare.
- Dar coada ce de-ţi zvîcnete? – Că ia, colea dintr-o cursă, abia scăpai nezmulsă.
Vulpea căzînd în cursă, ca să-şi scape pielea ş-a ros coda cu dinţii, zicînd: aşa e la modă, ca să umble fără coadă.
Că
Omul rău, ca toţi să-l vază,
Dumnezeu îl însemnează.
[192] Şi 
Carele a furat stupul,
Deşi ş-a scuturat trupul,
Dar albina din căciulă
E dovadă destulă.
Hoţul
La intrat lesne pîş,
Dar nu ştiu cum va ieşi.
Că
Cine nu caută găseşte pe dracu; dar cine-l caută?
Dacă el
Umblă după secerat
Pe unde n-a semănat.
Şi
Adună unde n-a răsipit.
Dar nu se sfinţeşte.
Că
Îl bagă la umbră (în temniţă).
Pentru că
Oile grămadă merg,
Iar caprele se aleg.
Şi
Malura din grîu s-alege la rîu.
Şi
Cei ce multe garduri sar
O să dea cu c…-n par.
Vine vremea să-i zică:
Tot boul mi l-a belit
Şi la coad-a ostenit.
Şi
Tot boul mi l-a mîncat 
[193] Şi la coadă s-a-necat.
Şi i s-a dus pe gît cu noduri.
Că,
Cînd cu gîndul nu gîndeşte,
Îl prinde ş-îl ciomăgeşte.
Şi
După ce îl face cam scăpat din mînă,
Parcă e cotoiul bătut la zmîntînă.
Strigînd:
Dă-i! mai bune! Dă-i de-l lasă! Dă-i şi pentru mine,
Ca şi mie mi-a mîncat o oală cu unt.
Şi după ce-l bat, mai zic:
A scăpat scurt de coadă.
A scăpat ca din gura lupului.
A scăpat ca cîinele de lanţ.
L-a tuns bine, cum să cuvine
De aceea,
Mai bine să mori de foame decît să iei pîinea săracului.
Şi
Mai bine puţin cu dreptate
Decît mult cu strîmbătate.
De eşti sărac,
Bate şi ţi să va deschide, cere şi ţi să va da, caută şi vei afla. (Sf. Evang.)
De eşti neputincios,
Mai bine să ceri decît să furi,
Că cerşetorii să miluiesc,
Iat haţii se pedepsesc.
Ş-apoi
Hoţul este numai cu un păcat
Şi păgubaşul c-o mie-ncărcat.
[194]Căci
Pînă nu apuci pe cel drept, cel strîmb nu iese.
Caprele dau la băşini şi oile pat ruşini.
Unul face ş-altu trage.
Însă
Dreptul de auzul rău nu să teme. (Psalm. David.)
Că
Dreptatea totdauna ca untdelemnul pluteşte dasupra apei
Deşi
Acel cu pricină şade-n odihnă
Şi cel fără vină plînge şi suspină.
Iar
 Hoţul fură şi jură,
Că
E drept ca lumînarea.
Dar
E drept ca funia-n traistă.
Ca ţiganul cînd jură:
Să-i sară iapa cui a văzut ochii.
Şi
Minciuna o are ca în palmă
Este procopsit la rele.
Ca
Cîrpaciul cu cureaua de gît,
Îi pune pingeaua numaidecît.
Şi
Ca olarul oalele cînd face
Pune mînuşa unde îi place.
Pentru că
Muma celui omorît doarme, iar ucigaşul priveghează.
De aceea zice:
Prinde hoţul cînd îţi vine,
[195] Pîn” nu te prinde el pe tine,
Că
Prilejul face pe toţi
Ce să fie hpţi.
El
Ardică lucrul în sus,
Care nu e de el pus.
Şi
Hoţul zice c-a glumit
Cînd vede că l-a zarit,
Dar
Vremea descopere toate
Şi pe hoţ da faţă scoate.
Că
Nu să poate nicidecum
Cînd frigi să nu iasă fum.
Însă
Cine e cu mînă lungă
Pierde şi ce are-n pungă.
Căci
Hoţul de unul se prinde 
Şi de o mie se-ntinde.
Ş-apoi
Plăteşte cu piele, ca lupul.
Îi pune-n saremură trupul.
Că
Altuia pînă nu face,
Întrebare şi răspuns:
- De ce-l trînteşte de chică?
- L-a prins cu ocaua mică.
Că
Nu se părăsea de rele,
Dar l-a cam strîns în curele.
Şi
Dulce i-a fost la mîncare,
[196] Dar acre la scărpinare.
Făcătorul de rele
Cînd cu gîndul nu visează
El în cursă o să cază,
Şi atunci îl pisează,
Şi potecile-i scurtează.
Pentru că
Dracul care îl învaţă
Îi dă faptele de faţă.

POVESTEA VORBII

Spun bătrînii de cînd vacul
Că trei lucruri poartă dracul:
Sulă, ipîngea şi toadă,
Cu care el dă de gloabă,
Cu sula îl îmboldeşte
Şi: - Fă! Fă! – îi porunceşte –
Că eu, sa nu paţi beleaua,
Te-nvelesc cu ipîngeaua.
Ş-aşa dacă-l săvîrşeşte
Şi el dacă-l înveleşte,
Începe atunci îndată
Toaba în sobor s-o bată,
Cum şi cu-naltă strigare
Zice: - Veniţi, mic şi mare,
Şi vedeţi ce stătu dracul
Să-nveţe p-acest, săracul.

[197] DESPRE STĂPÎ Şi SUPUS 
        

Pe cel cu putere A scăpat multă 
Te supuneş-îl ascultă ; 
Iar pe micu-ţi stăpîneşte 
Legea cum îţi porunceşte. 


Pînă cîndt eşti năcovală, 
Rabdăi, sufere loveală, 
lar cît eşti ciocan, loveşte. 

Fii tartă celor buni şi bici celor răi.
 
Laptele pînă nu-l baţi, 
Zmîntînă nu poţi să scoţi. 
Căci 
Nu se poalte cu burete 
Să baţi piron în  părete. 
De accea 
Să fii bun şi blînd la toate. 
Dar pînă unde să poate. 

Decît toată vara cioară, 
Mai bine-ozi şoim în vară. 

Vulturul stă-n loc, veghează. 
Dar el muşte nu vînează. 
[198] Că
Alţi ochi are vulturul 
Ş-alţi ochi are fluturul. 
Şi 
Orcînd peştele cel mare 
Pe cel mic în  burtă-l are. 

Toată jigania-şi are 
Pe lupul ei (spre mîncare). 

Cum are naş copilaşul, 
Aşa are naş şi naşul. 
Şi 
Cum-are slugă jupînul, 
Işi are şi el stăpînul. 

Pe ciobanul fără cîine, 
Lupii-l lasă fără pîine. 

Unde nu e cap (sau vodă), 
Acolo e vai de coadă ! 

Unde nu este pisică, 
Şoarecii vătaf  ardică, 

Moartea pisicilor, 
Bucuria şoarecilor. 

Schimbarea domnilor, 
Bucuria nebunilor. 

POVESTEAVORBII 

Spun că-n vremea păgîniei ar fi fost un împărat 
De carele toţi creştinii se plîngeau neîncetat, 
[199] Ca pe lîngă celelalte-rele şi cumplite munci,.
Dedese ş-în tot ţinutul foarte suaşnice porunci 
Cum că, cînd vor vrea să-ngroape creştinii pe ai lor morţi,
Peste gard tot să-I pornească şi să nu-I scoaţă pe porţi! 
Peste care toţi cu totul înăIţînd glasuri,striga, 
Dumnezeu să le dea altul totdauna să ruga. 
Împăratul dar acela cu întîmplare murind, 
Se bucura fiecare, lui Dumneieu mulţămind. 
Prin urmare s-a pus altul, dar el fuse şi mai rău, 
Că a pus la toţi creştinii prin porunca lui alt frău, 
Că pe morţii lor de obşte, cînd îi vor duce la gropi, 
Tot peste gard iar să-i scoaţă, dar să nu-i ducă cu popi. 
Începură iar cu tolii la rugăciune mereu 
Că să se-ndure să-I scape şi d-acesta Dumnezeu. 
Peste cîţiva ani, ca omul, murind ş-acest împărat 
Şi că au scăpat de dînsul mari şi mici s-au bucurat; 
Cum se puse altu-n locu-i porni şi el a-i munci 
Şi pentru îngropăciunea morţilor iar porunci, 
Că pe  lîngă celelaltece pîn-aci s-au urmat 
Să se facă  şi aceasta, care s-a şi publicat, 
Că, adică, ei pe morţii să nu-i scoaţă nici pe uşi, 
Ci să-I tragă pe ferestre, iar nu ca pînă acuşi. 
Astfel urmînd ei o vreme,li să părea prea cu greu, 
Asupra-i striga blesteme şi ruga pe Dumnezeu 
Ca să se milostivească şi d-acesta-i scăpa, 
Şi după cum se cuvine pe morţi a ş-îngropa.
Dup-o suferinţă lungă murind ş-acest împărat, 
Toţi sălta de bucurie, că şi de el a scăpat; 
Dar îndată cum sepuse în locul lui fiul său 
Începură să se vaite şi să plîngă şi mai rău, 
Văzînd că legi şi mai aspre pentru răposaţi a pus, 
Să nu-i scoaţă pe ferestri, ci pe coş să-i trgă-n sus, 
Cum şi la mormînt să-iducă cu picioarele-napoi 
Şi cu capul înainte, iar de nu, cad în  nevoi. 
O asemenea poruncă cînd acum au auzit 
[200] S-au spăinrîntat toţi cu totul şi prea mult s-au îngrozit 
Văzînd că mereu le vine dintr-un rău altu mai greu, 
Cunoscură că aceasta le e de la Dunmezeu, 
Pentru ale lor păcate vrînd a-i pedepsi asfel 
Ş-începură c-umilinţă să se roage petru el : 
Doanme, ţine pe-mpăratul ani mai mulţi a vieţui!
Nu ne mai da altul, Sfinte, ş-alt său a orîndui, 
Ci după  faptele noastre cu aste plătiţi să fim, 
Dacă n-am ştiut, stăpîne, cu ceilalţi să-ţi mulţămim!' 

Prin urmare : 
Au făcut ochii cit boul, dar tîrziu. 

N-a şiut ca să mulţămească lui Dumezeu. 
Totdauna trebuie omul să zică : 
Mulţumim lui Dumnezeu. 
Şi de bine şi de rău. 

Orce ne dă  Dumezeu toate sunt bune. 
Că, 
Taina lui Dumezeu nimenea nu o ştie. 
Noi 
Nu ştim ce cerem de la Dumezeu. 
Căci
Bolnavul multe zice, dar doftorul ce ştie face. 
Pentru că 
Rugiciunea rău făcută 
Niciodată  nu ajută, 
Ci cuvinte mai puţine şi zise cum să cuvine. 
Cum a zis ţiganul : 
Doamne, ştii tu ce gîndesc 
Şi nu mă mai ţigănesc. 
Nu e zisă bine, căci 
Omul  gîndeşte rele şi bune.
[201] Gîndul omului e iad 
Şi un adînc fără vad. 
Şi aşa 
N-are nici coadă nici căpătîi. 

Ci la orice rău, 
Omul  să zică în gîndul său : 
Doamne fereştede mai rău ! 


POVESTEA VORBII 

Doi inşi făcători de rele 
Căzînd supt judecăţi grele 
Şi dîndu-i din în chisoare 
Să-i puie-n spînzurătoare, 
Cînd mergeacu pază bună 
În acel drum împreună, 
Unu-ncepu să ofteze 
Şi moartea să-şi obideze, 
Zicînd: -Of ! of! ce păcate ! 
Ce soartă am avut, frate ! 
Cellalt zise către dînsul : 
- Nici un folos nu dă plînsul, 
Ci cerului mulţămeşte 
Şi stînd zi : Doamne fereşte
De alt rău, dintr-ăst mai mare ; 
Iar acum, frate, răbdare. 
El oftînd  îi zise iară : 
Frate, vezi moartea amară, 
Ţi s-a citit hotărîtu-ţi, 
Vezi şi funia de gîtu-ţi, 
Ş-apoi nu ştiu cum îţi pare. 
De zici de alt rău mai mare ! 
Abia săvîrşi cuvîntul, 
Şi iată unul ca vîntul 
Venea după ei călare 
Şi striga în  gură mare : 
[202] -Staţi, nu grăbiţi omorîrea, 
Că s-a schimbat hotărîrea; 
Acum s-a găsit cu cale 
De la paşa şi agale, 
Spînzuraţi să nu-i răpuneţi, 
Ci de vii în  ţepi să-I puneţi. 
Atunci vinovatul care 
Nu gîndea l-alt rău mai mare, 
Auzind această veste, 
Zise: -  Adevărat este 
Că la cîte pate omul, 
Să nu mînie pre Domnul, 
Ci să zică în  gîndul său : 
,,Doamne fereşte de mai rău." 

În sfîrsit, cum zice un înţelept : 
Omul este piIda sfăbiciunii, jefuirea vremii, jucăria norocului, icoana nestatorniciei, cumpăna zavistii şi a primejdiilor.



[203] DESPRE STAPÎN  ŞI SUPUS LA NEGOT 

Copaciul cînd în frunzeşte 
Pe mai mulţi supt el umbreşte. 
Asemenea şi  
Un stăpîn avut, cînd are, 
La mai mulţi dă de mîncare. 
Precum vedem că 
Tatăl zece fii hrăneşte 
Şi Ie împlinşte toate, 
Dar pe el (de sărăceşte) 
Un fiu a-l hrăni nu poate. 
Căci 
Copaciul, cînd să sfăramă, 
Şi p-alţi mici cu el dăramă. 

Mulgi copaci de mare vînt 
Se văd trîntiţi la pămînt. 

Anevoie s-alnălţat, 
Şi prea lesne a picat. 

Vulturul de aripi zmuls 
Nu mai poate zbura-n sus. 

Purcrea la om sunt anii 
Şi aripile lui banii. 


[204] Coperciul voleşte 
Să tot odrăslescă (sa înfrunzească)
Dar nu conteneşte 

Bruma să-l pîrlească. 

În loc să mai crească, scade
Pînă vezi că de tot cade.
Aşa şi la negoţ: 
Unul umblă şi străbate
Şi pe alt fericea bate'
De aceea, 
Singur cine îşi găteşte, 
El mai poftă prînzeşte.

Lupul are ceafă groasă,
Că-şă găteşte sngur masă.
Şi 
Lupul slugă de ar mîna,
El de foam ear leşina.
Că
În nădejdea slugii, 
Dai de fundul pungii. 

POVESTEA  VORBII

Un stăpîn avîrrd oi multe 
Ş-atgaţi destui să-l asculte, 
Dintr-înşii unul alege, 
Îi dă-nvăţături şi lege 
Cum el să le păşuneze 
Şi de ele să vegheze; 
Iar el cu nepăs în sine,
Ca de nişte oi streine,
Le lăsa pe deal, pe vale,
Să pască în voile sale,
Umblînd prin locuri sterpoase, 
[205] Cînd flămînde, cînd setoase, 
Laptele, caşul mîncîndu-l 
Şi prisosul l-alţi vînzîndu-l. 


Viind vremea întru care 
Stăpînul prin cercetare 
Ceru să-i dea socoteala, 
Precum cerea rînduiala, 
Argatul, care de sine 
Purtase grije mai bine, 
Cu nepăs şi mojiceşte 
Acest răspuns  îi trînteşte : 
-Stăpîne, oile tale 
Fiind în stare de jale, 
Slabe, cum le vezi, mîrşave, 
Au fost mai mult tot bolnave, 
Şi mi-a fost de ele milă 
S-apuc să le mulg în  silă, 
Şi crez că nu-ţi puteam strînge 
În loc de lapte nici sînge, 
Că n-avea mieii să sugă, 
Necum omul să le mulgă. 

Stăpînul atunci îndată 
Cu mînie-nflăcărată 
Goneşte din oi argatul 
Şi-orînduieşte pe altul; 
Îi dă-n socoteală suma, 
Poruncînd ca pîn-acuma  
De ele să îngrijească, 
Să  umble şi să le pască, 
Şi strîngîndu-le Ia stînă 
Să ia lapte, unt, zmîntînă, 
[206] Să facă caş ,le tunză
Şi lui să i Ie răspunză. 


Argatul ş-acesta fuse 
Tot ca şi cel ce se duse, 
Vîndu laptele, zmîntîna, 
Caşu-l făcu bani şi lîna, 
Umple punga şi-oareunde 
O în groapă ş-oascunde. 

Stăpînul. iar dacă vine, 
Şi vază de e mai bine 
Şi să-i ceară socoteala, 
După cum i-a fost tocmeala, 
La cercetare răspunse 
Că nici o oaie nu tunse, 
Ci-n Bărăgan pe cîmpie, 
Nu ar fi mai fost să fie, 
Păscînd, le-a zmuls-o ciulinii, 
Mai cu seamă mărăcinii; 
Nici lapte n-a putut scoate, 
C-a fost anul sterp la toate, 
Şi să crezi că e minune 
Cum nu fătară nici une ! 

Stăpînul văzînd p-argaţii, 
Că se port rău, blestemaţii, 
Şi din turma sa cea mare 
Nici un folos nu mai are, 
Pe argatu-l oropseşite 
Şi pe fiu-şi rînduieşte, 
Judecînd, adică,-n sine 
Că el va-ngriji mai bine. 
După ce în  fiu se-ncrede, 
Şi el stăpîn cum se vede, 
Nu mai scoase lapte, brînză, 
[207] Ci începu să le vînză, 
Astăzi una bani o face, 
Mîine alta, ca s-o toace ; 
Taie, în  frigare-nfige, 
La mieluşei graşi tot frige, 
Nu-i mai pasă lui de turmă, 
Nici se gîndeşte de urmă, 
Nu vrea de nimeni să ştie, 
Numai lui bine să-i fie. 


Într-acestea tatăl vine 
Şi cînd, în  loc de mai bine, 
Vede turma-mpuţinată 
Ş-îl întreabă ca un tată: 
- Fiul meu, unde e turma, 
Că nu-i poci vedea nici urma? 
Iar el zise : -Scumpe tată ! 
Am păţit ca niciodată, 
Lupii oile-mi mîncară 
Ş-astea numai îmi lăsară, 
Încît ce am muls din ele 
Fu spre hrana vieţii mele; 
Că atîţia lupi mulţi fură, 
Cît ochii-mi nu mai văzură, 
Carii şi pe mine iară 
Puţin de nu mă mîncară. 

Tatăl său, în  ochi cătîndu-i 
Şi vorbele ascultîndu-i, 
Îi zise cu necaz mare : 
- Of, fiul meu, rău îmi pare! 
Dar mi-ar fi părut mai bine 
De te mînca şi pe tine, 
Să  nu mai umbli cu caţa 
Şi să-mi amărăşti viaţa. 
[208] Prin urmare dar : 
Cine line pîinea în  sînul altuia de multe ori rabdă de foame. 
Şi 
Cine bea apă  din pumni streini nu se satură niciodată. 
Ci 
Pune-ţi nădejdea în  Domnul, 
Decît s-atîrni la tot omul. 
Şi 
Caută-ţi de sărăcie. 
Că în  alt chip 
Viaţa îţi petreci cu nădejdile seci. 

[209] DESPRE SUPUS SAU SLUGĂ 

Omul, pînă nu slujeşte, stăpîn nu ajunge.
 
Copilul stăpînului pînă e mic nu se osebeşte de slugi.(Apos.). 
Nimenea deodată nu sare ca cocoşu-n pridvor, ci se suie pe trepte. 
Şi dacă eşti slugă, 
Cînd te trimite la treabă 
Mergi şi te-ntoarce în grabă. 
Adică 
Descalecă iute, 
Încalecă, du-te, sat nu face. 

Nadă nu face-n prieteşug,
Că nada e bună numai la plug.
Că 
Cine lucrează şi tace, 
El mai multă treabă face. 
Iar 
Care tot mereu vorbeşte, 
El treaba ş-o zăboveşte. 
[210] De aceea 
Treaba fă-o cum se cade 
Şi şezi atunci cînd se şade.
 
Cînd te apuci la vro treabă 
N-o lăsa fără ispravă. 
Pentru că
Laşi vreun lucru pe mîine, 
Îl vezi că aşa rămîne. 
Argat vrednic cine are 
Se cunoaşte pe mîncare. 
Că 
Cînd mănîncă îi trosnesc fălcile.
Dar sunt şi mulţi de aceia:
La mîncare leu şi la treabă bou.
Care 
Nu e vrednic codrul să-şi plătească. 
Şi care
Îl blesteamă pîinea care o mănîncă. 
Unul ca acela 
Slugă va fi cît trăieşte, 
Slugă l-alţii îmbătrîneşte, 
Şi slugă se prăpădeşte, 
Deloc nu se procopseşte.
 
Umblă gonind vînturile 
Şi măsurînd cîmpurile.
 
Se zbate ca peştele pe uscat. 
Că 
Unde nu e socotinţă, socoteala merge rău.
 
Îi sporeşte ca la raci, 
Deşi sunt cu mai mulţi craci. 
[211] Aşteaptă ca porcul muchea la cap. 
Să nu te blesteme cineva 
Să umbli ca banul din mînă în mînă. 
Însă 
Omul vrednic se face munte şi punte. 
Nu-i mai zice stăpînul: 
Ochi avînd, ai fost ca orbul, Te-ai dus, m-ai slujit ca corbul (cel din corabia lui Noe). 

Sau
Vrednicia-ţi mi-e oglindă, 
Că m-ai slujit pînă-n tindă. 
Sluga nevrednică stăpînii des îşi schimbă. 
Ca pupăza îşi umple cuibul. 

POVESTEA VORBII

Pupăza moţata şi frumoasă-n pene,
Gunoindu-şi cuibul din nărav şi lene,
Îl lăsă şi merse iar în altă parte,
Ş-apucă să facă alt cuib, mai departe;
Dar vîzînd-o cucul îi făcu-ntrebare:
–  Ce faci iar aicea, soru-mea cutare?
–  Cuib îmi fac, răspunse; ş-o-ntrebă el iară:
–  Dar făcuseşi parcă altul asta-vară?
–  Mi-am făcut  –  ea zise  –  ş-altul după dînsul,
Dar mai mult nu este d-a şedea într-însul,
Că, după cum, poate, e ştiut şi ţie,
L-am umplut cu totul de necurăţie.
Cucul auzind-o zise iar:  –  Ei bine,
Dar îţi laşi năravul, or îl iei cu tine?
–  Cum,  –  ea îi răspunse  –  un nărav din fire
[212] Poate vreodată s-aibă lecuire?
–  De vreme ce, dragă,  –  îi zise ei cucul  – 
Nu îţi laşi năravul, geaba-ţi este lucrul.
Căci şi de acesta nu o să ai parte,
O să-l umpli iarăşi ca pe celelalte;
Ci întîi năravu-ţi lasă-l, de se poate,
Ş-atunci o să-ţi fie cuibul ca la toate.

* 
Asfel e şi sluga cu năravuri rele,
Care nu se poate părăŞi de ele,
Ori pe unde umblă, loc nu-şi mai găseşte,
Tot schimbînd stăpînii nu se procopseşte,
Şi apoi stăpînii zice că-s de vină,
Ei la toate strică, ei sunt de pricină; 
Iar năravu-şi care groaznic îl apasă 
Tot cu Şine-l poartă în fiece casă. 

[213] DESPRE SLUGĂ ŞI STĂPÎN IARĂŞI
Cînd stăpînul nu-ngrijeşte,
Stare-i se primejduieşte.
Că
Măgura cea gurguiată
N-o doboară vînt vrodată.
Dar şoareciio scobesc
Pe dedesupt ş-o găuresc.
Şi
Cînd vor vrea, ciobanii-n strungă
Şi pe ţapii pot să-i mulgă,
Dar în loc de lapte sînge
De la dînşii ei vor strînge.
Dar însă
Nici o faptă fără răsplată.
Că
Nelegiuitului îi răsplăteşte necredinciosul.

Cin’ va mînca multă miere,
El o să verse şi fiere.
Cum –a gătit, aşa a prînzit.
Cum a semănat, aşa a mîncat.
 [214] capra face stricăciune scumpiii
Şi scumpia îşi răzbună cu pielea ei.

Cine îşi bagă secera în c… o să o scoaţă cu sînge.

A-nghiţit un ac şi o să scoaţă un fier de plug.

Cum e sluga şi stăpînul.

Să-l fi tot căutat, nu l-ar fi aflat.

Ş-a găsit coasa gresia.

Îşi nimeri şchiopul coborîşul.

La aşa berbă, aşa răsătură.
La aşa cap, aşa chiulaf.

A căutat cît a căutat,
Dar soacră bună ş-a căpătat.

La tabaci cine slujeşte,
Pielea i să tăbăceşte.
Şi
Vai cînd ajunge lupul sameş la oi!

Îi tunde lîna cu pielea cu tot.
Pentru că
Şoarecii cînd au pace cu pisica, se primejduiesc bucatele.
[215] Să nu te blasteme cineva
S-ajungi slugă la cai albi
Şi stăpîn femeie s-aibi.
Dar însă
Capul plecat sabia nu-l taie.

Trestia care se pleacă vîntului niciodată nu să frînge.

POVESTEA VORBII

Un copaci bătrîn căzuse
De un mare groaznic vînt,
Şi precum se aşternuse
Cu-ntregimea-i la pămînt,

S-afundase într-o baltă
Din vecinătatea sa,
Unde trestia cea-naltă
E-n proprietatea sa;

Vede trestia întreagă
Lagănîndu-se de vînt
Ş-îi vorbi: - Vecină dragă!
Eu la prea mirare sunt,

Cum, fiind tu subţirică, 
Şi fără puteri în trup,
Vînt, furtună, nu te strică,
Vijelii mari nu te rup?!

Iar eu, care din vechime
Am crescut puternic. Gros,
Vîntul cu a sa iuţime
Chiar din rădăcini m-a scos.

[216] Trestia răspunse-ndată:
- Pentru ce eu nu mă stric?
Că-n viaţă sunt plecată
Şi la vîntul cel mai mic;

Cît de mult d-aş creşte-naltă,
Eu de loc nu mă mîndresc,
Şi d-o parte şi de altă
La orcare mă smeresc.

*
Asfel e şi omul care
Nu e mîndru, îngîmfat,
Ci-n viaţă la orcare
E supus şi e plecat.

Prin urmare:
De la copaciul căzut
Toţi alerg lemne să strîngă,
Ramuri, crăci, din el să frînga.
Precum zice: pomul,
După ce-l bate grindina,
Îl mai bat şi cu prăjina.
Tu însă
Nu –ţi sumuţa cîinele
Cui ai mîncat pîinele.
Pe omul
Cînd îl vezi la vro nevoie,
Nu-i mai da brînci în noroaie.
Că
Nu ştii cum se-ntoarce roata,
Azi la mine, mîine la tine.
De aceea,
Cu mai marele tău calul nu-ţi alerga,
Nici vrodată cu el ceva în plug băga.
[217] Pentru că
Vai de cîinele care latră pe stăpînul său.
Şi 
Vai de viţelul care-mpunge vaca (pe muma sa).
Şi
Vai de boul care-l înjugă şi umblă ca să împungă.
Vai de casa unde cotcorogesc găinile şi cocoşul tace!
Şi iarăşi
Vai cînd ajunge coada la cap!
Ci, cum a zis o femeie:
Fie un băţ descojat, tot să numeşte bărbat.
Că
Tu mare,eu mare, cine să tragă cizmele?

POVESTEA VORBII

Un ţăran viind odată cu treabă la Bucureşti,
Şi trecînd pe dinaintea bolţilor bogăsereşti 
Băieţii ce stau la uşă şi unii pe alţi se-ntrec 
Ca să cheme şi  să-ndemnepe cîţi pe uliţă trec, 
Începură totdodată  a-l striga mai mulţi din ei: 
- Domnule, ce vei să cumperi? -  Domnule, ce vei să iei ? 
Unii îl trăgea de spate,alţii îl trăgea de mîini, 
De i se părea, săracul, că intrase între cîini, 
Unul: - Domnule, pofteşte! Altul: - Domnule, aici ! 
Altul: - Domnule, la mine, că am orce-i vrea să zici. 
În sfîrşit, silit el fuse într-o boltă a intra, 
Că ,,domnule", asta vorbă, prea mult îl îndatora , 
Luîndu-se la tocmeală, din ,,domnule" nu-l scotea, 
,,Domnule" la toată vorba, ,,domnule" îi repetea;
Care pe el într-atîta de mult l-a îndatorat, 
[218] Încît văzu că boltaşul  punga i-a cam uşurat 
Deci scăpînd d-aci săteanul, păţind ce n-a mai păţit,
Plecă şi merse acasă, de ,,domnule" ameţit, 
Zicînd pe drum întru sine : ,,Zău, frumos lucru a fost 
A şti omul să vorbească şi a nu fi aşa prost, 
Că uite, c-o vorbă numai te pupă cineva-n bot, 
Pînă cînd singur de voie îmi dedei din pungă tot;  
Cum mă voi duce acasă o să-nvăţ copiii mei 
Asfel frumos să vorbească către oricine şi ei, 
Că nu să poate mai bine a vorbi la cinevaşi, 
Mai vîrtos cînd se va duce de ceva la arendaş." 


Mergînd el şi învăţîndu-şi  copiii (precum am zis), 
Odată la arendaşul pe unul l-a şi trimis 
Să ceară să-l împrumute o baniţă măciniş, 
Zicîndu-i : - Vezi de vorbeşte după cum mă auzişi. 
Băiatul după ce merse, căciula din cap luînd, 
Îi făcu închinăciune ş-în urmă-i ceru, zicînd : 
- Tatăl meu, domnia sa, m-a trimis la domnia ta 
Pe mine, domnia mea, ca să cer a-l împrumuta 
C-o baniţă de făină or de malai, ce-i avea, 
Şi cum va măcina-ndată înapoi o să ţi-o dea. 

Arendaşul auzindu-l vorbindu-i în zisul fel, 
Cu o seriozitate stînd, răspunse către el : 
- Greu la deal, măre copile, tatăl-tău, domnia sa, 
Eu, cum zici, domnia mea iar, tu iarăşi domnia ta, 
Cine o să ţie sacul ? Cine o să toarne-n el ? 
Şi cine o să-l ardice, că nu-i unul mititel ? 
Şi aşa s-a-ntors băiatul şi  cu sacul gol s-a dus, 
Dac-a vrut toţi domni să fie d nici unul mic supus. 

[219] DESPRE STĂPÎN ŞI SLUGĂ IARAŞI 

Mai bine e să fii stăpîn mic decît slugă mare. 
Căci poate să zică: 
Sluga veche, mascara bătrînă. 
Nu fii : 
Am plecat să-mi caut stăpîn, dă, Doamne, să nu găsesc. 

Bate fierul pînă e cald. 
Dar 
Fierul rău cît să-l baţi, e degeabă. 

Cine de cuvînt nu înţelege, nici de ciomege. 
Însă
Miluieşte cîinele, de vei să-ţi fîţîie coada. 
Şi 
Netezeşte mîţa, de vei să-ţi rîdice coada.
Căci 
Ochii stăpînului îngraşă calul. 

Nu-ţi sumula cîinele cui ai mîncat pîinele. 

Mielul blînd suge la două mumi. 

Cel băgat fără tocmeală 
Iese fără socoteală, 
Dar şi drept cine sluj eşte, 
Dumnezeu îl noroceşte.

[220] POVESTEA VORBII 

Mai demult, din vremea veche, bătrînii ne povestesc 
Că dobitoacele toate cîte astăzi se găsesc 
Domesnicite şi blînde, cu care se joc şi prunci.
Nu era-n fiece ţară cunoscute pe atunci. 
Ci în urmă, tîrziu foarte, s-au răspîndit pre pămînt
Pînă cînd acum aceste în toate păţile sunt. 
P-atunci un negustor mare, bogat, în lume vestit, 
Umblînd prin ţări depărtate cum era obicinuit, 
Şi tot găzduind adese la un ţăran prin cîmpii, 
Care era sărac foarte şi c-o spuză de copii, 
Îi ceru să-i dea dintr-înşii pe copilul măricel, 
Ca să-ngrijească de dînsul şi să-l procopsească el. 
Ţăranu cu bucurie propunerea-i ascultînd 
Luă copilul de mînă ş-îndată  l-a dat  zicînd: 
- Tu, fătul meu, pîn –acuma ai fost în părintesc sîn, 
Dar de astăzi o să-ţi fie ăsta tată şi stăpîn. 
Să-i fii supus cu dreptate să slujeşti şi să-l asculţi , 
Ca şi tu negustor mare s-ajungi după ani mai mulţi. 
Deci pe copilul luîndu-l acel bogat negustor, 
Îl duse într-a sa ţară ş-îl crescu ca p-un fecior, 
Învăţîndu-l întru toate, după cum lui îi plăcea, 
Şi isteţ foarte văzîndu-l, adeseori îi zicea:  
- Fătul meu, tu cum vezi bine, eu alt pe nimenea n-am, 
Rudă, strein şi d-aproape numai pe tine te am, 
D-aceea de lîngă mine nu voi a te depărta, 
Că toat-a mea bogăţie prin urmare e ş-a ta. 
După moartea mea tu singur, ca un copil ce îmi eşti, 
O să las cu întărire s-o iei, să moşteneşti. 
Ci să ne sirguim numai să o-nmulţim cît putem, 
Să nu şedem fără treabă şi mîncînd sa o scădem. 

Asfel zicînd negustorul şi gătindu-se ş-acum  
Ca ş-alte dăţi cu bani sumă a plecat iarăşi la drum. 
[221] Ş-împreună cu copilul mergînd iar marfă să ia, 
Din alte ţări depărate, după cum obicinuia,  
Îi ieşiră înainte o haită de hoţi tirani,  
Îl jefuiră de toate ş-îl lăsară fără bani. 
Neavînd  acum ce face, a fost silit d-acolea  
La ţara lui să  se-ntoarcă, să ia alţi bani ce-i avea.
Dar  cînd a  ajuns, ce vede? Alt mai mare nenoroc!
Găseşte casa topită de venirea unui foc, 
Şi nerămîindu-i stare de vrun negoţ să se ia,
Închirie o căscioară şi trăia cu milă-n ea. 
Feciorul care-l crescuse deşi în vîrstă era 
Şi deşi în sărăcia cea mare se strîmtora, 
Dar milă îi era foarte pre stăpînul a-şi lăsa 
Tocma la acea rea stare şi la bătrîneţea sa.
Ci îl slujea cu iubire ca şi bogat cînd era,  
Pentru dînsu-n toată vremea drumurile treiera. 
Fără a cîrti vrodată şi fără a-i veni greu,  
Nădăjduia-n ajutorul şi mila lui Dumnezeu.  
Aşa-n cele de pre urmă, negustorul scăpătat, 
Bătrîn fiind, dintr-o boală căzu la zăcere-n pat 
Şi văzînd că o să moară, sfîrşitul său cunoscînd,  
Chemă pre fiul de suflet ş-îi vorbi asfel, zicînd:  
- Fătul meu, ştii că-ţi zisesem pe cînd eram bogat eu
Că o să-mi las toată starea ţie prin legatul meu,
Dar acuma, cum vezi bine singur, fără să-ţi mai zic,
Că decît astă pisică alt nu mai avem nimic.
Ea dar numai ţi-a fost partea, pe dînsa chiar ţ-o şi las,
Ca să o iei drept simbrie şi drept un bogat rămas.
Ia-o supt a ta-ngrijire, n-o lăsa, n-o părăsi,
Să umble să rătăcească şi rău a se pedepsi.
Mai vîrtos de pomenire s-o ţii dup-al meu sfîrşit,
Să-ţi aduci aminte cum că pentru dînsa ai slujit.
Şi Dumnezeu, care-n lume îngrijeşte de săraci,
Să se-ndure şi de tine, să te-nveţe ce să faci.
[222] Aceasta dar el diată  clironomului lăsînd, 
A contenit din viaţă şi s-adus la al său rînd. 
Deci fiul său cel de suflet, după ce l-a îngropat, 
Băgînd pisica-ntr-o traistă, la ţara lui a plecat,
Ca să se ducă să-şi vază părinţii, d-o fi trăind, 
Şi să-ngrijească de dînşii iarăşi ca întîi muncind. 
Mergînd dar el lunga cale, trecînd ţări, loc depărtata, 
Ajunse-n marginea mării şi găzdui la un sat. 
Aci, din bună-ntîmplare, ei pisici n-au fost avînd, 
Nici n-au fost ştiut de ele,nici nu le-au fost cunoscînd, 
Ci de mulţimea de şoareci ce în case se-mbulzea, 
Ca de nişte hiare crude cu ciomege se păzea. 
Aşa, fiind el la gazda care l-a fost priimit, 
A văzut ci puind masa cu cîte au trebuit, 
Puseră pe lîngă dînşii şi cîte un ciomăgel, 
Fiind şi el l-acea masă, puseră şi  lîngă el.
El necunoscînd pricina şi ciomăgelul văzînd  
Gîndi că în acea ţari obicei o fi avînd 
Să se bată unii p-alţii după ce s-or sătura 
Şi aşa-ncepu de frică inima a-i tremura, 
Dar îndată mic şi mare la masă-n rînd cum s-au pus 
Ş-au început să mănînce bucata ce au adus, 
Pe loc mulţime de şoareci de prin găuri au ieşit 
Şi din străchini să răpească mîncarea au năvălit. 
Mesenii atunci în grabă luînd ciomegele-n mîini  
Să se apere-ncepură tocma ca de nişe cîini. 
Oaspetele tocma-atuncea ş-au cunoscut gîndul prost, 
Văzînd acele ciomege pentru ce puse au fost. 
Şi sculîndu-se îndată la traista lui alergă, 
Şi cu cea mai mare grabă apucînd o deslegă. 
Scoase pisica dintr-însa ş-aci cum o slobozi, 
Trînti o sumă de şoareci pe loc, cînd se repezi. 
Şi într-o clipă nici unul cu viaţă n-a lăsat 
Numai aceia scăpară cîţi în guri au intrat.
[223] Ei văzînd acea minune care n-a fost mai văzut,  
Cum şi rămîind în pace la masă cît au şezut, 
Îl rugară să le spuie şi stand a le tîlmăci 
Că ce jiganie este ce a adus el aci. 
Oaspetele, proşti văzîndu-i, într-acest chip le-a vorbit: 
-E ! nu ştiţi voi ce e asta, e lucru nepreţuit, 
Eu am slujit pentru dînsa peste cinsprezece ani, 
Căci s-o cumpere neştine trebuie să dea mulţi bani. 
- Dar  cum să chema aceasta ? îl întrebă un voinic. 
- Ciuma şoarecilor, -  zise -  pe la noi aşa îi zic. 
- Ce ceri să-ţi dăm pentru dînsa, -  un altul a întrebat -
Ca să ne o laşi aicea, să o avem noi în sat ? 
El luînd din cap căciula şi ţiind-o ca un vas, 
- S-o umpleţi -  zise -  cu galbeni, de vreţi ca să vi o las. 
- Mai jos ceva nu să poate ? -  îl întrebară ei iar -  
Vei cu argint să o umplem, că e mult şi  aşa chiar ? 
- Nu poci, -  zise -  scump mă ţine, şi nici să o vînz n-aş vrea;
Să vi o dau şi cu galbeni destul rău îmi va părea, 
Dar pentru că mă rugarăţi, hatîrul să nu vă stric, 
Puneţi-mi atîţia galbeni, şi atunci nu zic nimic. 
Zicînd asfel, băgă iarăşi pisica în traista sa, 
Pricepînd el că cu dînsa să plece nu-l vor lăsa; 
Ş-aşa se face că pleacă cu grabnic şi iute pas, 
Ca să se ducă la mare să  se puie în vrun vas, 
Ei sfătuindu-se-n lipsa-i după el au alergat, 
Cu un săculeţ de galbeni şi  ca să stea l-au strigat. 
El iarăşi  scoţînd căciula le-a răspuns : -  Dacă îmi daţi,
Cum am zis, atîţia galbeni, iacătă-o, o luaţi.
Ei văzînd că  mai la vale s-o scoaţă de loc nu pot 
Îi umplu căciula-ndată ş-o iau cu traistă cu tot, 
Deci dacă o duc acasă şi din traistă o slobod
Cum se uită ea îndată la atît strein norod. 
[224] Se sperie şi prin casă începe a alerga 
Şi ,,miau! miau!" cu un glas groaznic a ţipa şi a striga.

Ei de spaimă fug din casă, închisă aci o las, 
Şi la oaspete aleargă pîn-a nu se pune-n vas, 
Ca să-ntrebe ce mănîncă, şoareci cînd nu va găsi, 
Nu cumva vrun rău să paţă, în loc de-a se folosi. 
Dar ajungînd îl văzură că s-a şi fost pus în vas 
Şi în adîncimea mării ca să plece s-a fost tras. 
Ei încep toţi de pe ţărmuri cu glas mare a striga 
Puţintel să se oprească că au ceva a-l ruga.
El cu grămadă văzîndu-i viind ca turma de oi 
Gîndi că ş-au luat seama şi vor să i-o ea-napoi, 
Dar fiind de ţărm departe, nu s-a prea înfricoşat,
Ţiindu-se foarte sigur că  de dînşii a scăpat. 
Ei însă stînd de departe începură a striga:
- Jigania ce mănîncă, şoareci cînd nu va afla? 
El le zise cam în glumă: - Mult sunteţi proşti, vai de voi ! 
Cînd n-are şoareci, mănîncă carne de puici şi de oi, 
Ei fiind foarte departe şi neauzind curat, 
Cuprinşi  fiind şi  de frică, li s-a părut c-a strigat:
,,Cînd n-are şoareci, mănîncă carne de prunci şi de voi", 
Şi d-ar fi fost cu putinţă i-ar fi dat-o înapoi; 
Dar neavînd ce să facă se pun pe fugă, alerg,  
Ajung în sat şi îndată la casa lor dacă merg,  
Cum era pisica-nchisă, îi dau din patru părţi foc, 
Ş-o păzesc, nu cumva să scape găsind pe undeva loc.
Pisica însă cum vede focul, miuind urît,
Ieşi pe coş şi îndată-n altă casă s-a vîrît. 
Ei degrab îşi scot copiii, .trag uşa şi îi dau foc
D-aci iar fugind pisica şi intrînd şi în alt loc,  
Ei iar alerg după dînsa, aprind casa şi aci,  
Pînă cînd n-a rămas casă şi tot satul sărăci. 
Iar pisica-n cea din urmă văzînd prin tot satul foc 
[224] Şi nemaiavînd acuma să se vîre în alt loc 
Luă de-a lungul cîmpia, spre crîngul ce  văzu ea,  
Ei cum o văd după dînsa desnădăjduiţi se ia,
Cu ciomege, cu topoare, cu vătraie şi  frigări 
Alerg, o gonesc cu toţii dînd chiote şi strigări.
Cum o vădcă în  crîng intră îl iau împrejur ocol  
Şi apucîndu-se-ndată pun foc şi îi dau pîrjol.  
Arzînd crîngul, se întinde focul şi prin arături
Şi se întoarseră veseli trecînd prin pîrlituri,
Zicînd: - Slavă ţie, Doamne! Că deşi am năduşit
A alerga după hiară, dar am scăpat în sfîrşit!
, 



[226] DESPRE SLUGĂ ŞI STĂPÎN IARĂŞI 

Cînd vei să te bagi la stăpîn, 
Nu te răzima de stîlp putred. 
Că 
Cine să razimă de umbră dă-ndată peste cap tumbă. 
Să ştii însă că 
Sita pînă e nuou să pune în cui. 

Mătura veche ajunge la grajd. 

Ajunge din cal măgar. 

Armăsarul cînd îmbătrîneşte ajunge la răşniţă. 
Iar 
Calul bun să vinde din grajd. 
Căci 
Mai bine cu un vrednic la pagubă decît cu un nevoiaş la cîştig. 
Dar 
Încarcă-ţi dobitocul pînă unde e sorocul. 
Nu umbla să-i iei pielea de viu. 

POVESTEA VORBII 

Unul totdauna nevasta-şi certa, 
O făcea lenoasă şi  îi împuta 
Căci nu găsea seara gata de cinat, 
[227]  Ci îi punea masa cît de amînat. 
Ea să-ndrepta iară, zicînd : - Bine vezi 
Ce treburi sunt multe şi trebui să crezi. 
Pîn-aduc acasă viţelul din crîng, 
Oară, raţe, gîşte, din drum pînă strîng, 
Pînă-ţi spăl obiele, vaca pînă mulg, 
Şi zece mîini încă să am, nu-mi ajung. 
- Ba eşti nevoiaşe, - îi răspunse el -
Că d-ai fi bărbată, ar fi mai altfel;
Treburile tale, eu mă rămăşesc 
Că într-un ceas toate şi le isprăvesc. 
Îi tăie ea vorba, zicînd : - Prea frumos, 
Dacă într-atîtă eşti tu inimos, 
Rămîi dar acasă, ş-întîi mîine chiar, 
Şi eu merg în locu-ţi cu plugul să ar, 
Şi de le vei face toate, precum zici, 
Atunci zi-mi ce-ţi  place, că eu sunt aici. 
Aşadar l-aceasta amîndoi voind, 
Ea mergînd cu plugul şi  el rămîind. 
Stătu, gîndi ce fel să le ia pe rînd, 
Să le isprăvească toate mai curînd, 
Ca viind ea seara să-l găsească sfînt, 
Pentru cel mic lucru să n-aibă cuvînt. 
Deci avînd o gîscă, ce de mult clocea, 
Îi gîrîia-n uşe, strigare făcea; 
El, ca să o-mpace, merge cu grab pas, 
Ia un codru rece, din seara rămas, 
Îi fărîmiţează ş-aruncă să-i dea, 
Şi ce să mai facă mereu să gîndea. 
Cînd iacă purceaua vecinului, zi, 
La merticu gîştii-n grab să repezi ;
El, ca s-o gonească, c-un lemn aruncă 
Ş-în locul purcelii pe gîscă culcă. 
[228] Foc să necăjeşte şi ia-ntr-acel ceas, 
Închide purceaua să-i facă ispas. 
Acum vrînd să-şi spele obiala la rîu, 
Ia şi putineiul, îl leagă c-un brîu, 
Îl atîrnă-n umăr cu o mînă  dînd. 
Ş-în ceilaltă codru să ducea-mbucînd, 
Cîteştei o dată vrînd a isprăvi, 
Astfel avea frică că s-o zăbovi; 
La rîu dacă merse,obiala-mnuia, 
O scapă din mînă, apa îi o ia. 
Să pleacă la dînsa, ea se duse-not, 
Varsă putineiul şi se umple tot.
Se dezbracă-ndată şi rămîie gol, 
Hainele îşi  spală de lapte, nomol, 
Apoi le întinde la soare de rînd, 
De necaz şi ciudă mereu înjurînd. 
Aşteptînd acuma pîn-a se usca, 
Căldura îl trase de a se culca, 
Şi prinzîndu-l somnul, un altul viind, 
I le fură toate ş-îl lasă dormind. 
El dacă se scoală, numa-n piele gol, 
Se uită cu ochii irnprejur, ocol, 
Şi văzînd sărmanul că i-a mers tot rău, 
Zise întru sine: „Eu sunt nătărău! 
Ce-mi trebuia mie singur să mă bag 
La ce nu-mi e treaba ş-aste să le trag!” 
Vorbind el aceste, la cer s-a uitat 
Şi soarele vede că a scăpătat; 
Aşa, ce să facă?  îndată s-a dus, 
Şi la cuibul gîştii peste oau s-a pus, 
Socotind acuma el a le cloci 
Şi să nu le lase de a se răci. 
Iacă şi  nevasta de la cîmp sosi 
[229] Şi văzînd că gata nimic nu găsi, 
Începu să zică: Vezi, bărbatul meu 
Le lăsă pe toate să le fac iar eu, 
Şi el cine ştie cu cine din sat 
La cîrciumă suge şi să-mi vie beat.
Apoi se apucă, ca şi pîn-acum,
Vacă, oară, toate strînge după drum,
Aleargă la apă, aduce pe loc,
Şi de mămăligă pune vas pe foc,
Merge-n măgăzie să cearnă mălai,
Cînd deschide uşa: aolio şi vai!
Că purceaua care o-nchisese el
Mălai nu lăsase nici un pumnicel:
Vase răsturnate, vărsînd şi mîncînd.
Cepuri destupate, trupu-şi scărpinînd;
Cu un cuvînt, toate stricate găsind,
Ieşi ca să vază ce-o fi mai lipsind,
Şi prin întunerec pe cînd ea trecea
Pe lîngă bărbatu-şi, unde el clocea,
O ciupi de haină deştiul legănînd,
Şi „sî-î!” la dînsa ca gîsca făcînd.
Ea deocamdată seamă n-a luat,
Dar ciupind-o iară, la el s-a uitat,
Şi strigă: - Dar asta! ce lucru drăcesc!
El iar: -Sî-î! – zise – fu-ugi că clocesc!
Auzind, ea zise: - Bărbate, tu eşti?
Şi cine te puse aici să cloceşti?
- Taci, să tac, nevastă, nu-mi mai zi nimic,
Că m-am prins cu tine, tu nu, ci eu stric.

Dacă n-ai putere, nu întărîta gîlceavă.


[230] DESPRE NEGOŢ

Cine mînecă de dimineaţă, 
El izbuteşte mai mult în piaţă. 
Nu-i mai zice cineva: 
A ajuns la spartul tîrgului. 
Sau 
Au ajuns şi ei, săracii, 
După ce-a-mpărţit colacii. 
Sau 
Deşi biet n-a dormitat,
Dar tîrziu s-a deşteptat. 
Ci îi zice: 
I-a cîntat cucul astăzi. 
Îi umblă  plugul bine. 
I-a venit apă la moară. 
I-a bătut ceasul norocului. 
Viţelul nici nu l-a tăiat, şi  muşterii pentru piele au venit. 
Vinde pielea ursului în tîrg, şi ursul în pădure. 
Cumpără cîte două şi vinde cîte nouă. 
Că aşa e tîrgul : 
Uneori curge şi alteori pică. 
Şi rar omul 
Trăieşte ca în sîn de rai. 
[231] Dar cînd 
Îl ţine norocul dc păr, 
Atunci 
I-n ouat găina-n căciulă. 
Dă c-o mînă, ia cu alta. 
Pentru că 
Tîrgul să face cu bani şi nunta cu lăutari.
Şi 
Cînd dă Dnmnezeu, nici dracu n-are ce-i face. 
Dar 
Nu vinde ce nu-i al tău, 
Să nu-ţi vie-n urmă rău. 
Că 
E lesne de vîndut ş-anevoie de cumpărat. 
Ci mai bine. 
Unde n-am trebuinţă, nici nu vînz, nici nu cumpăr 
Decît să-ţi zici: 
Vinde via şi cumpără stafide.
Sau 
Vinde moşia şi cumpără sanie.

POVESTEA VORBII 

Unul avînd o moşie,
Tot, tot numai o fîşie, 
Se apucă şi o vinde, 
Prinde pe dînsa ce prinde 
Şi îşi cumpără îndată 
O sanie minunată, 
Copilul său cum o vede 
Vesel la ea se repede, 
Se urcă, intră într-însa 
Si se bucură de dînsa, 
Zicînd cu vorbă zimboasă: 
- Of, ce sanie frumoasă!
[232] Tată! dar vom putea oară 
Să umblăm cu ea la vară ? 
El tăcînd nimic nu zise,
Că l-aceasta nu gîndise.

Lesne e a zice: 
Fie şi un lup mîncat de oaie.
Sau
Doar n-o fi capul lui de crai.
Şi 
Cu o fîşie tot n-aveam moşie.
Dar pe urmă ramîi:
În mînă pungă turcească
Şi în ea sermea (căpital) nemţească.
Dacă-şi încurcă iţele, îşi pierde şi minţile.
Şi începe a zice:
Minte am şi bani n-am.
Şi
Cînd aveam cu ce, n-aveam în ce, şi cînd am în ce, n-am cu ce.
Ci 
Ascultă cucul pînă îţi cîntă.
Că
Pînă nu vine primăvară, nu se face vară.
Şi
Pînă nu plouă, nu să fac ciupercile.
Şi
Cucul, pînă nu vede mugur, nu cîntă.
Că
Vremea vinde paiele şi nevoia le cumpără.
Cine cumpără mai scump? – Sacul.
Şi 
Cînd n-ai, cămila de un ban e scumpă.

[233] POVESTEA VORBII 
 - Tată! - zise un băiat- 
Uite, strigă la mezat
O cămilă de un ban
- E prea scumpă, fătul meu, 
Îi zise el, oftînd greu – 
Şi poate striga un an.

- Tată! – iar veni zicînd – 
O cămilă în tîrg vînd
Şi cer o mie de lei.
Îi răspunse el, zicînd: 
- Du-te, fătul meu, curînd,
Na, dă banii să o iei.

Fiul său privind la el
Îi zise: - Apoi ce fel.
Într-un ban n-ai vrut să iei,
Ş-acum scumpă într-atît,
Fuşi gata numaidecît
Să dai o mie de lei?

Zise el: - Nu te mira,
Că ieftină cînd era,
N-aveam banul să o iau, 
Dar acum mia de lei
O scosei şi o dedei,
C-avui de unde s-o iau.

Cînd cumperi, însă,
Deschide ochii patru.
Că
Cine cumpără oau de la cocoş îl găsesc fără gălbinare.
Şi 
Pînză şi nevastă noapte să nu-ţi alegi.
[234] Ca să nu-ţi zică cineva: 
Ai rupt inima tîrgului. 
Şi 
Ţine-te, pînză, nu te rupe. 
Şi 
Ochii a văzut, ochii să-i sară. 
Şi cînd cumperi, 
Plăteşte ca popa, tocma pe tocma. 
Că atunci nu-ţi mai zice nimenea: 
Haina asta streină a ta este? 
Şi mai vîrtos, 
Haina împrumutată nu ţine de cald. 
Şi
Schimbul nu trăieşte. 
Ci
Pe cît ţ-e pătura, atît te-ntinde. 
La bîlci 
Lumea viermuieşte şi să grămădeşte.
Că 
Unde este stîrvul, acolo si adună cioarele. 
Şi 
Au tăbărît ca furnicile la stejar. 
Dar 
Cîţi merg în tîrg, toţi  nu cumpără. 
Că 
Unii numai te întreabă 
S-alţii cască guri degeabă. 
Curg muşterii, bolta geme, 
Unii tîrziu l-alţii devreme. 
Seara însă, 
Unul vine să cumpere, 
Altul să ceară în dator, 
Altul banii calpi să aducă, 
Ş-altu-n tain-ascunzător. 


[235] DESPRE NEGOŢ ŞI TOVAROŞIE 

S-au întîlnit doi rătăciţi 
Ş-au hotărît a se duce, 
Drumul încotro-i va duce. 
Şi 
S-a-ntovaroşit rîiosul 
Cu chelul şi păduchiosul. 
Dar 
Negoţul nu va păduchi, 
Ci tot d-ăi bătuţi pe muchi. 
Că 
Banul face banii şi păduchea păduchii. 
Totdauna 
Banul bani unde zăreşte 
Colo se răstogoleşte. 
De aceea 
Numai cu o floare nu să face primăvară. 
Şi 
C-o ceapă şi c-o rîdiche nu să face grădină. 
Că 
Ce folos să aibi minte şi bani să n-ai? 
Sau 
Ce poţi face dacă ceri bani şi n-ai minte? 
Zice cineva: 
Banii pe om îl învaţă 
Ce să facă în viaţă. 
[236] Şi 
Cînd vei avea-n pungă  banul. 
El îţi face în cap planul. 
Şi 
Cu bani poate omul face 
Orşice lucru îi place.
În adevăr, 
Multi tovaroşi  totdaună 
Fac mai mulţi decît o mînă. 
Dar 
Cine are cal ticălos 
Jumătatea umblă pe jos. 
Şi 
Cine are tovaroş nerod 
Ajunge din pod în glod. 
Ci 
În loc să te scoaţă-n undă, 
La mai adînc te afundă. 
De aceea zice: 
Unde sunt moaşe mai multe 
Rămîne bietul băiat 
Cu buricul netăiat. 
Povestea ăluia: 
Pîntre mumă, pîntre moaşe,
Pruncu-a rămas fără boaşe. 
Că 
Unde sunt două  cumnate, 
Casele-s nemăturate. 
Şi 
Unde cîntă cocoi mulţi, acolo întîrzie a se face ziua. 
Corabia cu doi cîrmaci se îneacă. 
\/orba ăluia: 
Doi inşi una nu zicea, 
Unul „hăis!" şi altull „cea!" 
Şi 
Unul taie şi croieşte 
[237] Ş-altul stă şi potriveşte. 
Şi pe urmă, 
Praful nu să alege de amîndoi.

POVEST'EA VORBII 

Doi inşi se-ntovaroşiră cu învoire într-un an 
Şi mergînd închiriară-n oraş cîrciumă cu han, 
Însă unul c-osteneală la vînzare-a stărui 
Ş-altul puind căpitalul vin, rachiu a-i tîrgui. 
Deci acel cu căpitalul încoaci-încolo umblînd, 
Pe la dealuri şi poverne vin, rachiuri cumpărînd, 
Preţul la fieştecare mai încărcat îl spunea 
Şi cîştigu-ncărcăturii-ntr-altă pungă îl punea.
Cel din han iar ca şi dînsul alte-n folosu-i făcea, 
El băga cu doniţi apă-n  marfa ce i-o aducea 
Şi pentru acel adaos din vînzare bani trăgea 
Ş-într-o osebită pungă îi băga şi  îi strîngea. 
Dar  pentru această faptă îi veni a se gîndi
Ca nu prin vro întimplare taina a se dovedi; 
Şi avînd în han la soare o butie cu oţet, 
În care tot turna apă  şi vindea încet-încet, 
Aruncă pe vrana buţii banii ce îi tăinuia, 
Ş-apoi d-aci înainte tot mereu punea în ea 
Cel cu căpitalul iarăşi se tot gîndi nencetat 
În ce loc să puie banii cîştigaţi din încărcat,
Tovaroşul să nu-i simţă uneltitul meşteşug 
Şi să i se dea de faţă tainicul său vicleşug. 
Într-acestea văzînd butea cea cu oţet, zisă sus, 
Socoti ca nu să poate alt loc mai sigur de pus, 
Şi socotind prin taină banii într-însa îi slobozi. 
Unde şi celălalt tovaroş punea în fiece zi:
[238] Apoi d-aci înainte amîndoi ce cîştiga, 
Pe ascuns unul de altul tot mereu în ea băga. 

Deci împlinindu-se anul, au luat, s-au socotit 
Ş-amîndoi ca să mai fie tovaroşi  nu s-a-nvoit; 
Marfă nu le rămăsese, nici mai mult nici mai puţin, 
Decît butea cu oţetul şi o bute iar cu vin; 
La-mpăţire f iecare butca cu oţet cerea 
Şi pe cea cu vin nici unul în partea lui nu o vrea. 
Deşi costa mai mult vinul, după cum l-au preţuit. 
Dar în butea cu oţetul era cîte s-au hoţit. 
Dacă văd şi văd ei cum că cu certuri nu se împac 
Şi pe oameni d-acest lucru ca să se mire îi fac, 
Începură între dînşii oarecum a bănui 
Şi nu putea unul altui gîndul a-şi destăinui. 
Unul zicea întru sine:”Poate tovaroşul meu 
M-a văzut cumva vrodată cînd aruncam banii eu!”
Cellalt aşa zicea iarăşi: „Poate că-n ea cînd am pus
M-o fi văzut oarecine şi ducîndu-se i-a spus!”
Şi ca să se înţeleagă între dînşii prin cuvînt, 
Se pun şi  unul pe altul se întreb cu jurămînt 
Cum că ce este pricina între dînşii de se cert 
Ş-în partea sa fiecare cere butca cu oţet. 
La-ntrebările acestea socotind că s-au simţit, 
Îşi spuseră unul altui cum şi ce fel s-a hoţit, 
Şi cum banii tot în butea cea cu oţet îi lăsa, 
Socotind fieştecare să o ia în partea sa. 
Dar de vreme ce secretul între ei s-a dovedit, 
Acea bute cu oţetul s-o spargă a trebuit. 
Aşadar prin învoire acea bute ei spărgînd 
Şi unul şi altul parte deopotrivă luînd, 
Duseră banii-n chimire şi  s-au despărţit pe loc 
Şi să-şi  caute plecară norocirea într-alt loc. 

Unul dar plecînd să meargă la un oraş osebit, 
Fiind vară şi căldură foarte de nesuferit, 
[239] Cînd veni un rîu să treacă, care era foarte lat 
Şi să vedea apa-ntr-însul ca creştalul cel curat, 
El poftind ca să se scalde, să răsuf le de zăduf , 
Descălecînd legă calul la umbra a unui stuf, 
Se dezbracă pîn' la una, cîntînd bucurat nespus' 
Şi dasupra peste haine chimirul cu bani l-a pus; 
Cînd intră ca să se scalde şi începu a-nota, 
Îi veni-n gînd să se-ntoarcă spre haine a se uita, 
Cînd iacă un vultur mare în zbor pe aci trecînd 
Şi zărind chimirul roşu că e vro carne crezînd, 
Se repezi deodată cu un zbor grabnic nespus 
Şi răpindu-l între gheară să înălţă iar în sus; 
El sărind în grab din apă alergă după el gol, 
Strigînd, zbierînd, răcnind tare, slobozind şi un pistol; 
Vulturul de spaimă-ndată, armă, glas cînd auzi, 
Chimirul care-l luase drept în rîu îl slobozi, 
Care a săltat prin unde ceva, unde a căzut, 
Şi îl petrecu cu ochii pînă cînd nu s-a văzut. 
El atunci, clătind cu capul şi privind spre cer în sus, 
Zise: „Din apă veniră şi iar în apă s-au dus.” 

Cellalt, şi el plecînd iarăşi la un oraş depărtat, 
Unde trebuia să meargă pe apă şi pe uscat, 
Dacă ajunse la mare, cu un vas se îmbărcă 
Şi cu alţii împreună spre acea parte plecă. 
Calea fiind foarte lungă, el în oarecare ceas 
În corabie doparte în singurit loc s-a tras 
Şi îşi  descinse chimirul în care banii era, 
Îi scoase, îi turnă-n poală ş-începu a-i număra; 
O maimuţă, capitanul corăbiii ce-o avea 
Şi din catarg de sus tocma cum sta şi  la el privea, 
Îi vedea toată mişcarea în acel ceas ce-o făcea 
Şi galbenii în chimiru-i carii frumos strălucea, 
Se coborî jos hoţeşte şi de departe pîndi,
Pînă cînd adună banii, în chimir îi grămădi,
Ş-alăturea lîngă sine după ce îl lăsă jos, 
[240] Ca să-şi potrivească trupul, să-l încingă mai frumos, 
I-l răpi din ochi îndată şi fugind pe catarg sus 
Cu chimirul împreună tocma în vîrfu-i s-a pus; 
Şi acolo deschizîndu-l ìncepu scoate din el 
Galbenii carii văzuse şi a face-ntr-acestfel: 
C-o mînă ţiind chimirul, alta cu galbeni umplea, 
Şi privindu-i cîte unul, în mare îi asvîrlea; 
Rar, numai din doi-trei unul li în partea-i arunca. 
Care sta cu privighere să-i adune cum pica. 
Astfel tot făcînd maimuţa pînă cînd a isprăvit, 
În cele mai de pre urmă chimirul i-a asvîrlit. 
El văzîndu-se, săracul, fără veste-ntr-acest rău 
Şi numărînd ce-adunase,oftînd zise-n gîndul său: 
„Banii cîţi cu nedreptate cîştigaţi carii i-am pus. 
După cum haram veniră,  astfel şi haram s-au dus” 

Astfel e ornul: 
După ce răstoarnă carul, atuncea vede drumul cel bun. 
Că 
Dobînda multă rupe ciochinile. 
Dar însă 
Cinci degete sunt la o mînă şi unul cu altul nu se potriesc.
Roatele se gonesc una pe alta şi  nu se ajung niciodată, 
Unde e marfă, şi pagubă. 
Ş-apoi 
Buţile goale mai mult sunet fac. 
Şi 
Vinovatul mai mare gură face. 
Adică : 
A mîncat aguridă părinţii 
Şi ş-a strepezit copiii dinţii. 
[241] Şi 
A mîncat urdă cu usturoi şi  cere să-i miroase gura a lapte. 
Tovaroş numai la caştig, la pagubă pune cîrlig. 
 Mărgăritarul stă în fundul mării şi mortăciunea pluteşte pe dasupra apei. 
Ci mai bine,
Daca-ţi este casa mare,
Bagă în ea mărăcine,
Decît pe fiştecine.
Că 
Cine are strein are în casă spin. 
Dar şi 
Dacă vom socoti noi
Cît intră-n plăcintă foi, niciodată nu mîncăm.
Omul însă
Îşi încearcă gîndul său or pe bine or pe rău.
Cîrmaciul cu-ngrijire bună
Scapă corabia de furtună.
Totdauna
Socoteala deasă a frăţie aleasă
Că 
Din grăunţe mărunte se fac grămezi mai multe.
Pentru că
În oala acoperită nimenea nu ştie ce fierbe.
Şi
Omul de treabă nu iese din casă cumîna goală.
Mulţi zic că
Omului de ce-i place, d-aia se-ngraşe.
Însă 
Niciodată de tot pomul
Nu se poate îngrăşa omul.

POVESTEA VORBII 

Nici o fiinţă în lume 
Nu e plăpîndă ca omul. 
[242] El poartă  mai mare nume, 
Şi el e tocma ca oul ; 

Carele numai căci şade 
În puţn timp si cloceşte 
Şi să sparge jot de cade, 
Sau de alt de se ciocneşte. 

Omul este ca o floare, 
Ce de umbră veştejeşte, 
Şi de sti la prea mult soare, 
Se arde şi se pîrleşte; 

De îi dă mai multă apă, 
Încet-încet putrezeşte, 
Şi dacă iar n-o adapă, 
Se usucă, nu mai creşte. 

Mulţi zic: „Omul de ce-i place 
De aceea se îngraşe.” 
Ş-acest proverb pe mulţi face 
A cădea-n vieţi pătimaşe. 

Tînărul lesnese-nşală 
De asemenea cuvinte, 
Pe care el din greşală 
Le judecă că-s cu minte; 

Căci multor le place dulce, 
Dar întrebaţi cîţi mănîncă, 
Folos ceva le aduce, 
Or îi mai vatămă încă? 

La un ce-i place beţia 
Vedeţi, se-ngraşe el oare, 
Or pe lîngă avuţia 
Îşi pierde şi viaţa, moare? 

[243] La cîţi nu place frumseţea? 
Ai cui ochi ea nu-ndulceşte? 
Dar întrebaţi tinereţea 
Cu ce ea îi foloseşte. 

Îngraşe ea pe vreunul ? 
Îi dă zile seninate? 
Or îi dărapănă bunul 
Şi scumpa lui sănătate? 

După proverbul ce zice: 
„Dama frumoasă şi vinul 
Pot pe cineva să-l strice 
Ca otrava şi veninul”. 

Precum de pildă ne este 
Un tînăr ce voi a spune, 
Care le-a urmat aceste 
La furia lui de june: 

El îndrăgi o fiinţă 
Ce altul ş-o alesese, 
Cînd la nunta-i spre privinţă 
Ca prieten se dusese. 

Dănţuind ca c-o mireasă, 
Se răni de dînsa foarte 
Şi d-aci spre acea casă 
Începu amor să poarte. 

Vrînd să-şi încerce norocul, 
Dragostea să-i dobîndească, 
Cu-ncetul îi crescu focui, 
Neputînd să izbutească. 
[244] Tînăra nevinovată
Lasă să se amăgească
Ş-îi zîmbi cîteodată
Cînd se întîmpla s-o-ntîlnească.

Bărbatu-i văzînd acesta,
A putut să bănuiască
Şi de aci pe nevasta
Începu să o păzescă.

Socotind el că ea se poate
S-o fi înţeles cu dînsul,
Ofta în zilele toate,
Pedepsindu-se într-însul.

Ş-aşa d-o parte bărbatul
Pătimea s-o dovedească, 
Şi de cealaltă altul 
Pătimea să-şi izbutească.

Ce-o fi urmat, nu să ştie,
Decît n-au mai trăit bine,
Şi el de filotimie
Muri tăcîndu-o-n sine;

Ca două oauă cînd s-aleargă 
Şi a se ciocni apucă
Un din ei o să se spargă
Şi trebuie să se ducă.

[245] Deci văduvind tinerica, 
Părinţii ei o luară, 
Şi tocma ca păsărica 
'N colivie o băgară. 

O păzea cu străşnicie, 
Nicăirea a nu merge, 
Vrînd ei iar în căsnicie 
Cu cineva să o lege. 

Amorezul ei acuma 
Neputînd să o-ntîlnească. 
Lipsindu-i cu dînsa gluma, 
Începu să se topească. 

Căci cînd nu vor fi mijloace 
Durerea se îndoieşte, 
În  piept mereu rana coace 
Şi patima mai mult creşte. 

Şi neputînd altfel face 
O luă cu cununie, 
Dar nu ştim de au ei pace 
Într-ast-a lor căsnicie. 

Decît tînărul să vede 
Prea apropiat de groapă, 
Şi dacă vom putea crede, 
Curînd îi va cînta popa. 

Aşadar ş-ast tînăr moare 
Şi nevasta tot trăieşte, 
Nici nicăiri nu o doare, 
L-a altul acum gîndeşte. 

[246] Iată amorul ce face, 
Iată-i binele şi rodul, 
Iată de cela ce-i place
Ce fel se îngraşe omul. 


[247] DESPRE NEGOŢ IARĂŞI
 
Puţin folos de cel: 
Prăvălie cu chirie şi marfă în datorie. 
Că stăpînul 
Cere să-i dai la soroc, 
Parcă te pune pe foc 
Şi 
Dacă n-ai, din umeri dai. 
Îl vezi că-ncepe să zică: 
Negustor mare de piei de cloşci. 
Negustor greu ca fulgul pe apă. 
Cu un ulcior de bragă, negustorie întreagă. 
An n-am cîştigat, iestim am păgubit, la anul trag nădejde, 
Trei lulele în două zambile. 
Cumpără d-o para-două şi le dă la o leţcaie nouă. 
Nu să alege cîştigul din pagubă. 
De azi pînă mîine numai pentr-o pîine, ca să-i zică doar „jupîne“. 
Mulţi zic: 
Decît slugă mare, mai bine stăpîn mic. 
Dar 
Omu e născut ca să umble şi pasărea ca să zboare. 
Chiria deşteaptă pe chirigiu şi drumul pe călător. 
Însă 
Drumul soroc n-are, nici pe jos, nici călare. 
Baba călătoare n-are sărbătoare. 
Mult umbli, multe-nveţi, mult trăieşti, multe vezi. 
Găina care cloceşte niciodată nu e grasă. 
Dar şi 
Piatra care se răstogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. 
Că 
Cine schimbă stăpînii slugă îmbătrîneşte. 
Lac să fie, broaşte multe. 
Stăpîn nu poţi ajunge, dar slugă cînd îi vrea. 
Dar însă 
Cine păzeşte sofraua (masa) mănîncă ciorbaua. 
Iar 
Negustorul fricos nici nu cîştigă, nici nu păgubeşte. 
La multe cine gîndeşte, nici una nu isprăveşte. 
Cine aleargă după doi iepuri nici unul nu prinde. 
Omul vrednic se face munte şi punte şi trebuie să iasă la liman. 
Din piatră seacă scoate banul. 
Iar 
Omul nevoiaş se îneacă pe uscat. 
Ţiganul, cînd a ajuns la mal, atunci s-a înecat. 
Decît să dai cu mîinile şi să alergi cu picioarele, mai bine să te uiţi cu ochii la marfă. 
Că 
Fă bine, să-ţi auzi rău. 
[249] Mai bine Peşingea pe ipîngea. 
Decît 
Cu toptanul şi banii la anul. 
Te tocmeşte duşmăneşte şi plăteşte omeneşte. 
Iar nu 
Bună învoială, rea tocmeală. 
Ci 
Pune aici, bagă aici. 
Decît pe urmă 
Prinde orbul, scoate-i ochii. 
Gaina, cînd îi vine, atuncea ouă. 
Dacă riŞipeşti meiul, anevoie îl aduni. 
Verşi cu pumnul şi culegi cîte unul. 
Din bun sănătos te faci bolnav. 
Te găseşte boala gălbinării şi frigurile pungii. 
Ţ-a trecut baba cu colaci. 
Şi 
Dacă cade omul, anevoie se îndreptează. 
Ş-apoi, 
a copacul căzut toţi alerg să taie crăngi. 
O boală dacă vine la om strigă către celelalte:săriţi, că l-am prins. 
Cu toate aceste, coraj, 
Barba lasă să se ducă, capul să trăiască. 
Greu la deal, rău la vale. 
Dar 
Nu mi-au nins ca să nu-mi degere, nici mi-a plouat ca să nu mă ud. 
Cine are mult, de multe ori vine vremea să n-aibă nicidecum. 
Unde a mers mia, meargă şi suta. 
Orzul îl ară boii ş-îl mănîncă caii. 
[250] Lupul mănîncă şi din oile numărate. 
Unde e marfă, trebuie să fie şi pagubă. 
Marfă gată bani aşteaptă. 
Şi 
Apa trebuie să vie la matca ei şi omul la teapa lui. 
La toate urma alege. 
Ştie Dumnezeu al cui e sacul cu făina şi podul cu slănina. 
De cîte ori să bolnăveşte, omul nu moare.
Ce am avut şi ce am pierdut.
Gol m-am născut, gol o să mă duc.
Cine nu e dator e destul de bogat.
Însă 
Nu e după cum va omul, ci după cum va Domnul. 
Necazurile sunt pentru oameni şi oamenii pentru necazuri. 
Cu nădejdea omul nu moare. 
Dacă datornicu zice: 
Slava lui Dumnezeu, am să dau, n-am să iau. 
Eu 
Nu o să mă omor singur, ca Iuda. 
Capul să trăiască, belelele curg. 
Sărăcia la om e stană de piatră. 
Decît bogat şi bolnav, mai bine sărac şi sănătos. 
Cu un rac, tot sărac, cu un lucru mic, tot nimic. 
Dacă 
Ciung nu sunt, olog nu sunt, 
Cap, mîini şi picioare am, 
Munca e comoară. 

POVESTEA VORBII

Unul cînd a fost să moară, fiii săi toţi într-un ceas
Viind, patu-i înconjoară ş-îl întreabă de rămas,
[251] Zicînd:  –  Tată! eşti slab foarte şi diată căci nu-ţi faci?
O să te apuce moarte şi nimic nu ne spui, taci?
Noi mai întîi de iertare am venit să te rugăm
Şi aşa şi pentru stare îndrăznim să te-ntrebăm.
Căci pe lîngă aste toate cîte ţ-a dat Cel-de-sus,
Să n-aibi şi strîns nu să poate, deoparte undeva pus,
Fiindcă aici prin case ştim prea bine că nu sînt
Şi e păcat să se lase să rămîie în pămînt.
Noi, tată, nu-ţi cobim moarte, ci pe Dumnezeu rugăm
Sănătos să te mai poarte, să trăieşti ne bucurăm.
Dar a omului viaţă, după cum Şingur spuneai,
Se ţine-ntr-un fir de aţă şi se rupe gînd cînd n-ai.
Cît mai vîrtos cînd e-n boală i să poate proroci
Că or moare or se scoală, nimeni nu poate ghici;
De ţ-e frică a ne spune nădăjduind să trăieşti,
Ca să scrie încai spune aceea ce tăinuieşti.
Nu poţi zice că n-ai stare, căci ştim că sărac nu eşti,
Poate dovedi oricare de-i vrea să tăgăduieşti.
Vestea e în ţară sfoară că eşti putred de bogat,
Şi că ai găŞit comoară o povestesc toţi din sat.
Ei încă număr şi anii cînd n-aveai para de ac,
Şi acum te joci cu banii turnîndu-i din sac în sac.
Dar orşicum nu ne pasă, zică lumea ce o vrea,
Fiecare-ntr-a Să casă zice şi bună şi rea.
Noi ştim că un bun părinte copiii nu-şi va urî,
Să-i lase fără de minte săraci a se amărî.

–  Copiii mei,  –  el răspunse  –  bogat e numai Cel sfînt
Ş-are mii comori ascunse pe faţa ăstui pămînt.
Şi cel ce înăduşeşte tot întruna căutînd,
Acel negreşit găseşte, cu sîrguinţă săpînd.
[252] Mulţi nerozi găuresc pămîntul comori în el căutînd.
Dar neştiind cum, pasc vîntul, surdă ş-în deşert umblînd.
Comoara nu se găseşte cînd ici, cînd colea săpînd,
Ci lesne se nemereşte cînd iei pămîntul de rînd.
Ş-în adînc nu e băgată, pe om mult a-l oboŞi,
Ci d-o palmă e-ngropată, ca să o poată găŞi.
De aceea de vă place ca să vă îmbogăţiţi,
Cum am făcut eu veţi face, ş-ascultaţi să auziţi:
Eu vrînd să caut comoară ş-în deşert să nu muncesc
Cumpărai o moşioară, dorinţa să-mi izbîndesc,
Şi o apucai d-a lungul să caut comoară-n ea,
Cînd cu sapa, cînd cu plugul, o săpai cum trebuia,
Ş-adevărat astă treabă mă osteni-n acel an,
Dar şi nu mi-a fost degeabă, că tot găŞii un borcan.
Apoi cumpărai bucate şi locul cît îl săpai,
Îl semănai jumătate ş-încolo viţă băgai.
Făcînd ţarina şi via am luat grîu, orz şi vin,
Şi suta au adus mia sau un borcan cu vîrf plin.
Şi acum acea comoară, fără nici un scăzămînt,
O am tot pe moşioară, îngropată în pămînt.
De voi muri, împreună veţi merge s-o căutaţi,
Săpînd cu-ngrijire bună, moşia să nu stricaţi;
Ci faceţi, zic, cum e bine, adică de rînd săpaţi,
Ca să puteţi ca şi mine rod dintr-însa să luaţi.
Abia pîn-aci el zise şi ostenind încetă,
Adormi, ochii-şi închise şi nu se mai deşteptă.

Feciorii lui s-apucară (după ce l-au îngropat),
Pretutindenea cătară, loc n-au lăsat nesăpat.
După ce se necăjiră că nici un borcan n-au scos,
Locul cel săpat porniră ş-îl semănară frumos;
Din care cu-mbelşugare în acel an rod luînd,
Făcură o sumă mare, cu preţ bun toate vînzînd.
Atunci ei cu păreri bune frăţeşte banii-mpărţind,
Le-a venit înţelepciune, şi zise unul zîmbind:
–  Vedeţi, fraţilor, comoara de care tata a zis?
Borcanul e moşioara şi banii, cum ne-a descris.
Adică: lucrînd pămîntul, scoatem comoară din el,
De muncă i-a fost cuvîntul, iar nu cum gîndeam altfel.

Munca e comoară mare ce stă-ngropată-n pămînt,
Care sfîrşit nu mai are din porunca Celui sfînt.
Şi dacă nevoitorul cu nădejde va săpa,
El îşi va dobîndi dorul, comoara a dezgropa.
Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămînzi,
Cînd cu firea-mbărbătată noaptea o va face zi.
Aşadar d-aci-nainte să nu şedem lenevoşi,
Ci, cum ne-a dat tata minte, să muncim mai inimoşi.

Sfîrşit cartea 1