Noul Erotocrit
	Compus în versuri de Anton Pann
	Tomul al cincelea
	Sibiu, 1837
	S-au tipărit la Gheorghie de Clozius.

[1]	Noul Erotocrit
        Partea a cincea
Cu toate că al Atenii Eraclie împărat
A îmvins fără nădejde pe-mpăratul Vladistrat,
(Care s-a-ntors cu ruşine de unde a şi venit,
Cu toată a lui putere, după cum n-a socotit.)
Era nsă mâhnit foarte şi de dureri mari cuprins,
Pe Erotocrit văzându-l ca un mort zăcând întins.
Că din câmpul bătălii după ce l-a râdicat
Înecat într-al său sânge fără glas şi nemişcat,
Cum îl aduseră-ndată şi-l aşezară supt cort,
De o rană prea cumplită a leşinat ca un mort.
A rămas rece ca ghiaţa, galben, fără a sufla,
Nu i să bătea nici vâna, nici sângele îi umbla.
[2] Plângea mari şi mici de obşte, văzând as-fel de bărbat
Peste tot trupul cu rane, ş-în sânge grozav muiat.
Dar din toţi mai cu asupra împăratul să mâhnea,
Cu jale şi cu durere în braţul său îl ţinea,
Ş-îl plângea fără-ncetare ca p-al său mântuitor,
Vorbind aceste cuvinte cu glas prea mânguitor.
	Tânguirea împăratului Eraclie
Ah cum ai murit
tinere erou!
Fiul meu iubit
şi prieten nou.
La acest duel
pricina sânt eu,
să te pierz as-fel,
scăpătorul meu.
O tu moarte rea!
şarpe veninat,
cum nu să putea
să te fi-ndurat? 
Ah! cum te-ai grăbit
în atât timp mic
şi m-ai despărţit
de aşa voinic?
[3] O cum să-l ajut!
ce lucru să fac!
cum nu s-a putut
mortul s-aibă leac!  
Lacrămi cât să storc
nu-l poci îmvia,
ah! cui să întorc
datoria mea?
Că el a venit
un strein ostaş
şi m-a mântuit
de al meu vrăjmaş.
Iubitul meu fiu
la cine să merg?
patria-ţi n-o ştiu
la neamu-ţi s-alerg.
De ştiam plecam
la părinţii tăi
şi trupu-ţi duceam
cu lacrămi pe căi.
Vai! amar! amar!
pricina eu sânt,
pentru mine chiar
Intri în mormânt.
[4] Ah cu moartea ta
patimi mi-ai adus,
şi făr-a-nceta
la plâns mai suppus.
Că-n inima mea
cuţit ai băgat
ş-a mă sfâşia
în veac l-ai lăsat.
Dureri m-a sfârşit, 
tot cresc nu mai scad,
ş-în grab negreşit
voi merge la iad.
Dar dacă trăiai
de fiu să te am,
tu te veseleai
ş-eu mă bucuram.
Îţi dam bucuros
câte stăpânesc,
ş-averi de prisos,
ca să mă plătesc.
Coroana mea chiar
şi schiptrul îţi dam,
tu-mpărăţeai, iar
eu mă odihneam. 
[5] Ah! cum poci uita
să nu jelesc eu
bunătatea ta
scăpătorul meu?
Lacrămi unde sânt
pe cât trebuesc
şi vrednic cuvânt
trist, ritoricesc?
Că făr-a-nceta
să spui, să jelesc,
ş-îngroparea ta
să o săvârşesc.
        Poetul
Îl ţinea-n braţele sale, fără de a-l depărta,
Şi cu şiroae de lacrămi pre obraz îl săruta.
Într-acestea fără veste, mortul pe care-l văita,
A deşchis ochii îndată ş-începu a să uita.
Îşi venise în simţire, leşinul i-a fost trecut,
Şi s-a părut de minune la toţi în acel minut.
Atunci ş-a simţit rănirea, atunci dureri l-a cuprins,
Şi cu o cătare dulce către-mpăratul a zis:
[6]	Erotocrit către împăratul
Împărate nu pe mâhni nicidecum pentru mine,
Că mă simţ într-acest minut pe sine-m foarte bine.
Ci la doftori cât mai în grab să sosească trimite,
Că poate-mi vor mai precurma durerile cumplite.
	Poetul
Atât de mult împăratul atuncea s-a bucurat,
Încât sta întru mirare cu toţi câţi s-au întâmplat.
S-a răsipit întristarea, plânsurile a tăcut,
Jalea întru bucurie îndată s-a prefăcut.
Pofti doftori din cetate cu grabă a lerga,
Şi ca să-şi pue silinţa d-a-l vindeca îi ruga.
Pân-a nu-l ardica însă cu cale a socotit,
Ca să-l desbrace să vază-n câte locuri e rănit.
Şi dezbrăcându-l de haine, şase răni au numărat,
Din care una, sup ţiţă prea rea li s-au arătat.
Şi chemând pre împăratul în taină îi desluşesc,
Cum că acea a lui rană nu cred că o lecuesc.
Şi din zece nădejdi una pot să aibă de sculat,
Că foarte mult i-a curs sânge, şi e la loc delicat.
[7] Dintr-aceasta împăratul iar s-a întristat grozav,
Dar s-a prefăcut în faţă, să nu sperie pe bolnav.
Şi porunceşte îndată să-i facă un pat as-fel
Ca să poarte pe rănitul ca într-un leagăn cu el.
Făcându-se dar în grabă, cu dânsul l-a ardicat
Şi cu mare îngrijire au plecat drept la palat.
Pe drum îl ţinea de mână Eraclie şi urma,
Şi pe cât îl erta vremea a-l mângâia nu curma.
Ş-ajungând îl aşezară cu mare-ngrijire iar,
În cămara şi în patul prea iubitei sale chiar.
Când văzu că-n aşternutul al Areti e culcat,
S-a bucurat întâi foarte ş-în urmă s-a întristat.
S-a bucurat căci, adică: în acel pat să vedea,
Unde a lui prea iubită în toată vremea şedea.
Şi s-a-ntristat căci ea încă la închisoare era,
Urgisită la-ntunerec în zora şi în sera.
Pentru care ca de săbii inima-i să pătrundea,
Dar ca să nu se cunoască durerea îşi ascundea.
Şi pe cât avea putere să mângâia singurel,
Închipuindu-şi aceasta a fi semn bun pentru el.
Ca-n patul stăpânei sale să se vază priimit,
Pentru ceia ce pe sine şi de moarte s-a rănit.
Pe când gândea el acestea doftorii mereu vinea,
Şi ca să-l tămăduiască toată silinţa-şi punea.
De care şi începuse durerile a-i scădea,
Şi cumplitele lui rane spre vindecare să dea.
[8] Într-acestea a mers veste pentru câte s-a-ntâmplat,
La Areti în temniţă, unde plângea ne-ncetat.
Că, vrăjmaşul ce venise de tot înapoi s-a tras,
Şi cetatea lor în pace ca şi întâi a rămas.
Şi tatăl ei ardicase triumf foarte strălucit,
De slăvită biruinţă, precum e obicinuit.
Pentru că un strein negru, ce-i zic, c-ar fi sarachin,
Vrăjmaşilor împrotivă s-arătat erou deplin.
Care şi pe împăratul de moaret l-a izbăvit,
Şi de robie amară cetatea a mântuit.
Dar însă, acestea toate cât de puţin nu putea,
P-Areti s-o mulţămească, să se bucure şi ea.
Ci a oftat cu durere şi amar a lăcrămat,
Căci nădăjduia în altul şi vremea aduse p-alt.
Şi vorbea cu Efrosina de cele ce s-a-ntâmplat,
De război, de biruinţă şi de câte s-au urmat.
	Areti către Efrosina
Dadaca mea! cum aş putea să simţ eu bucurie
Daca Erotocrit al meu este în siurghiunie?
Ah cu putinţă d-ar fi fost norocul a-l aduce,
Ş-aicea să se fi aflat perechea mea cea dulce.
Să intre în acest război şi el să biruiască,
Binele să fi început, răul să se sfârşască.
[9] Şi urgia tatălui meu s-o-ntoarcă spre iubire,
Să-nceteze patimile ş-a noastră osebire.
Ci altul s-a-ntâmplat aici şi ca un fiu îi este:
Dar ah! prea depărtatul meu d-aveai d-această veste,
Ca pasărea veneai în zbor din ţările streine
Şi biruind tu te scăpai şi m-ajutai pe mine.
Dar acum ce nădejdi să am? de ce bine să-mi pară?
Decât să-mi iasă sufletul cu rană mai amră.
Când mă aflu aicea eu în patimi, în urgie,
Ce mă foloseşte să ştiu de a lor bucurie.
Vestea ce mă va veseli n-o poate alt aduce,
Decât Erotocrit al meu şi chipul lui cel dulce.
	Abatere
De ai şti tu ticăloasă
cine e-n patu-ţi culcat,
şi pe perna-ţi cea frumoasă
cine capul ş-a plecat.
Însuşi a ta bucurie
ş-amorul tău cel dorit
fără cunoscut să fie
zace-n cămara-ţi rănit.   
[10] Doftorii toţi cu silinţă
să-l vindece să grăbesc,
şi după a ta dorinţă
să te mărite-ngrijesc.
De aceia vremea treacă
şi sfârşitul va veni,
norocul acum să pleacă
voia a vă împlini.
Zilele cu grabă mare
liniştea aduc spre voi,
şi curând după-ntristare
vă veţi bucura-mândoi.
Puţintel dar zăboveşte
în răbdare petrecând,
că tatăl tău trebueşte
să te mândrească curând.
	Poetul
Doftorii fără-ncetare pe rănitul cerceta,
Mergea la el tot întruna ş-împreună-l căuta.
Iar Polidor d-a sa rană s-a fost vindecat deplin,
Şi să ducea tot adesea a cerceta pe strein.
Şedea de vorbă cu dânsul, împreună petrecea,
Şi de cuvântul lui foarte sufletul îşi îndulcea.
[11] Să bucura şi rănitul la sine când îl vedea,
Dar prea cu mare fereală sicretul îşi ascundea.
Şi era prea de mirare de ce nu s-a arătat,
La iubitul său prieten, ca să se fi bucurat.
Polidor însă asupra-i din a naturii sicret,
Se mişca de o iubire ca de trăgător magnet.
Avea prea multă plăcere cu el la vorbă să stea,
Şi din suflet mai cu grabă sănătatea îi poftea.
I să părea că aude pe Erotocrit vorbind
Ş-îl săruta cu dulceaţă, la el în sine gândind.
Cugeta la-l său prieten şi de doru-i suspina,
Îl podidea orcând plânsul şi nu să putea-nbuna.
Al căruia dor rănitul înţelegându-l pe loc,
Într-o zi îl şi întreabă cu prietenesc mijloc.
El însă cu suspinare i-a răspuns întunecat,
Zicând, că-şi aduce-n minte d-un prieten depărtat. 
	Polidor către Erotocrit
Am un prieten prea iubit, întocma ca un frate,
Ce să află de mulţi ani dus în locuri depărtate.
Şi când mă uit asupra ta mă podideşte plânsul,
Că la cuvinte şi la glas foarte semeni cu dânsul.
Numai faţa ta cu a lui nu să potriveşte,
Da încolo întru nimic nu să deosibeşte.
[12] De aceia, precum zisei orcând te văz pe tine,
Îmi aduc aminte de el şi de dor mare îmi vine.
Că de atât tim este dus numai pentru plimbare,
Şi pân-acum nu s-a întors din acea depărtare.
	Poetul
Pe când Polidor acestea către dânsul răspundea,
Erotocrit ascultându-l în inima sa râdea,
Pricina nu era altă de să ascundea as-fel,
Decât dorea-ntâi să afle iubita lui decât el.
Şi în urmă de la dânsa să afle câţi îl doresc,
Prieteni, cunoscuţi, rude şi toţi ceia ce-l iubesc.
Doftorii că îl vor pierde mai mult nu să-mfricoşa,
Ci zicea că-n scurtă vreme să va însănătoşa.
Ş-împăratul spuindu-i nădejde bună i-a dat,
Care cu taotă mulţimea foarte mult s-a bucurat.
Zioa, noaptea tot întruna la Erotocrit mergea
Şi cu alţii împreună să petreacă să strângea.
Sprea a-i face mângâere tot lângă el să afla,
Ş-îl făcea să înţeleagă că în grab să va scula.
Prietenul ş-împăratul destui doftori îi era,
Şi patul iubitei sale ranele îi uşura.
Nu-l ajuta atât leacul şi doftorii câţi vinea,
Cât Polidor ş-împăratul cu cele ce îi spunea.
[13] La plimbări încai p-afară, după ce s-a îndreptat,
Totd-auna împăratul cu el mergea-mbrăţişat.
Deci într-o zi dacă-l vede mai bine-nsănătoşat,
A socotit că e vreme a-i vorbi neapărat.
Pe care îl şi întreabă zicându-i că, a dorit
Ca să afle cine este şi de unde a venit.
Şi ce l-a-ndemnat s-alerge l-Atena spre ajutor,
Vrăjmaşilor să se facă erou înprotivitor.
Şi numele cum îi este, care e patria sa,
Foarte îl ruga să-i spue, întristat a nu-l lăsa.
	Erotocrit către împăratul
La-nălţimea ta, Domnul meu, aducând respec mare,
Pentru cuvântul ce mă-ntrebi supus dau ascultare.
Critid îmi este numele, sânt din ţări depărtate.
Şi de mult mă plâng rudele cu lacrămi necurmate.
Din patria mea am eşit de mic în părţi streine,
Şi vara, iarna mă plmb or pe unde îmi vine.
Am tată şi mumă bătrâni, care şi trăesc încă,
Şi de când m-au pierdut petrec într-o jale adâncă.
Niciodată nu le-am trimis măcar o-nştiinţare,
Să ştie că sânt sănătos într-a mea depărtare.
Mă amurezasem prea mult pe o a mea stăpână,
Ş-în dragostea mea murind ea, fiind supt a ei mână.
[14] Am plecat, alerg, mă-mvârtesc, şi merg făr-a şti unde,
Plâng, mă vait, o strig ne-ncetat şi nu îmi mai răspunde.
Lovesc, omor, tot întărât oameni, jigănii, hiare,
Viaţa şi moartea nimic înainte îmi pare.
Trupul mi-am muncit pre pământ mai mult decât orcare,
Dar niciodată ca acum n-am primejduit tare.
Nu pentru ca să mai trăesc am avut eu dorinţă,
Ci pentru tine am râvnit să câştig biruinţă.
Ca să nu rămâi rob suppus, pierzând ţara din mână,
Şi să te necinsteşti acum tocma-n vârstă bătrână.
Dacă însă lucrurile într-acest chip veniră,
De am omorât pe Arist şi vrăjmaşi fugiră,
Prea mare bucurie simţ, precum vedeţi de faţă,
Nu căci m-am însănătoşat ş-am rămas cu viaţă,
Ci numai căci am izgonit pe vrăjmaşu-ţi cel mare,
Mângâere am dobândit la a mea întristare.
Iar de neamul, de patria şi de a mea venire,
Sânt lucruri ce nu să sfârşesc cu scurtă povestire.
D-aceia fierbinte mă rog lasă de astă dată,
Că acum prea mă îngreuez, voi spune altă dată.
[15]	Poetul
Dac-a văzut împăratul că din vorbă a tăcut,
Cu o faţă mai zimboasă să-i zică a început.	
(De aici lui Erotocrit numele îi va peri,
Şi strein i să va zice pân’ să va descoperi.)
	Împăratul către strein
Stăpânirea mea, fiul meu, ţie ţi să cuvine,
Căci, ţinutul şi viaţa mea le cunosc de la tine.
Hotărât dar dintr-acest ceas această împărăţie
Cu toată bogăţia ei o dau a ta să fie.
Şi de mai am vr-un alt ceva, care poate să-ţi placă,
Fără îndoială să-mi spui, ca-ndată să se facă.
	Poetul
Şezând îl ţinea de mână acestea când le-a vorbit,
Către care şi streinul a răspuns foarte smerit:
[16]	Streinul către împăratul
Domnul meu! înălţimea ta ţine-ţi şi bogăţia
Şi stăpâneşte-ţi ca întâi toată împărăţia.
Eu nu îţi cer decât un dar, care de mi-l vei face,
Cât voi trăi ţi-l voi plăti, or în ce chip îţi place.
Cererea mea mare fiind să nu stai la-ndoială,
Căci dragostea ta m-a pornit la această-ndrăzneală.
Am auzit că ai de mult o fiică la-nchisoare,
Nu-ţi este milă? nu ai păs, cum de ea nu te doare?
Numai pentru dânsa mă rog, să-mi faci acest har mie,
Să o vesteşti de va voi să mă ia de soţie.
Socotesc că va priimi, de-i vor spune de mine,
Despre slujba ce-am făcut în război pentru tine.
Arătând că pentru ea chiar din locuri depărtate
Am alergat ş-am biruit să scap a ta cetate.
Iată eu cuvântul ţ-am dat la întâia-ntrebare
Ţ-am spus şi de ce am venit la acest război mare.
Dacă dar voeşti să mă aibi fiu după cuviinţă,
Şi de aproape ajutor la orce neputinţă,
Înduplecă pe fiica ta, fă-o să mă voiască,
Şi din toată inima ei soţ să mă priimească.
[17]	Poetul
Îi tăe vorba-mpăratul, turburându-se în el,
Şi a-nceput cu mâhnire a-i zice-ntr-acest fel.
	Împăratul către strein
Fiul meu! tu mi-ai pomenit un lucru fără veste;
Care de a ţi-l înplini foarte greu îmi este.
Pentru că fiica ce o am nuntă nu priimeşte,
Şi la orce cuvânt al meu tot să împrotiveşte.
De aceia ş-în temniţă la-nchisoare e pusă,
Că nu mă ascultă deloc şi nu-mi este suppusă, 
Nici ni-şi mai schimbă cugetul, deşi nu vede soare,
Mă vesteşte încă că va să moară la-nchisoare.
Mă rog fierbinte zeilor ca-n gând să-i năstăviască,
Odată să se-nduplece nuntă să priimească.
O! cu putinţă de ar fi voia-ţi să se-mplinească,
Ca necazurile ce trag să mi să isprăvească.
Căci alt moştenitor nu am decât numai pe dânsa,
Toată nădejdea o aveam şi dragostea într-însa.
Dacă însă va priimi va fi moştenitoare,
Iar de nu, tu îmi vei fi fiu şi ea la-nchisoare.
[18] Îmi spun de ea că s-a făcut prea urâtă, scârboasă,
Şi cu totul s-ar fi schimbat faţa ei cea frumoasă.
Bine er fi întâi s-o vezi cu ochi-ţi la-nchisoare,
Pentru că şi muştele, ’mi spun, fug de a ei putoare.
Du-te cu toată voia mea singur, cum trebueşte,
Şi pâna nu hotărî cu ochi-ţi o priveşte.
Căci întâi de va vrea ea să te ia de soţie,
Pe urmă tu văzându-o pe plac nu o să-ţi fie,
De dânsa o să te scârbeşti ş-o să fugi de ruşine,
Te vei duce în alte părţi, lăsându-mă pe mine.
Atunci, să ştii că, ’n pieptul meu vei lăsa rană mare,
Ducându-te cumva d-aici în altă depărtare.
De aceia, cum zic, întâi să o vezi de îţi place,
Apoi pentru nuntă putem lesne vorbă a face.
Şi de o priimeşti cum e îi voi trimite veste,
Iar nevrând ea o omor cu mâinile aceste.
Şi atunci numai singur tu vei fi fiu lângă mine,
Căci vieţii mele te cunosc mântuitor pe tine.
	Poetul
La cuvintele aceste streinul a dat răspuns,
Dar inima lui în taină de durere s-a pătruns.
[19]	Streinul către împăratul
Câte mi le-ai zis, Domnul meu, le-am înţeles prea bine,
Ş-am hotărât în veac suppus să rămâi lângă tine.
Aceasta viaţă a mea toată a ta să fie,
Şi cât voi trăi pre pământ voi sluji numai ţie.
Împărătescul tău cuvânt într-atât mă robeşte,
Încât jertvă în slujba ta viaţa-mi hotărăşte.
De aceia eu nicidecum nu mă duc la-nchisoare,
Nici voi s-o văz, nici să-i vorbesc, nu căci e în putoare,
Ci o priimesc bucuros as-fel după cum este,
Şi nu te-ndoi, Domnul meu, la vorbele aceste,
De ar fi oarbă şi de tot, ciungă, or ologită,
În ochii mei să va părea a Venerii planită.
Or pe unde m-am preumblat, toţi în părţile toate,
Vorbea că, frumoasă că ea altă nu să mai poate.
Şi aşa cum am auzit, dintru întâia dată,
Am hotărât să o slăvesc şi să-i fiu ei rob gată.
Într-atât de inima mea de atunci e lipită,
Încât cu totul am uitat pe-ntâia mea iubită.
Singur mă mir cum s-a putut un chip să mă robească
Fără să-l ştiu şi să-l văz eu, ci alţi să-l povestească.
Mă cunoşteam iar cine sânt, puterea-mi simţeam bine,
Şi vedeam că vrednic nu sânt d-a fi ea pentru mine.
D-aceia nici n-am îndrăznit în ţinutu-ţi a trece,
Nici că l-aşa nunt-a putut gândul meu să se plece.
[20] Dar fiindcă norocul meu a făcut mijlocire
Ca, ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire,
Şi mi-ai dat voe, poruncind, să aleg ce îmi place,
Pentru puţină slujba mea ce am putut a-ţi face.
Eu ce am iubit am ales, şi după cum îmi pare
Ajutând soarta va-mplini dorinţa mea cea mare.
Şi făcându-se nunta mea, cum nădejdea-m arată,
Atunci neamul şi patria îmi voi spune îndată.
Dar încă de un har mă rog, şi să-mi faci acest bine,
Ca hotărârea cea dintâi să o laşi pentru mine.
Adică: de nu va vrea ea la nunt-a se suppune,
Or la câte-ţi va fi greşit rog să-i dai ertăciune.
Precum şi să o slobozeşti de la acea-nchisoare,
Dându-i blagoslovenia-ţi cu milă-ndurătoare.
Nu să cădea-mpăratul meu, pentru o mică pricină
Să o osândeşti atât timp, ca de o mare vină.
Fie totdauna cu voi împreună în casă,
Ş-atunci de va vrea să mă ia, sau nu, deloc nu-mi pasă.
Mărite-se să ia măcar or pe care voeşte,
Cu toate că ea nicidecum nuntă nu priimeşte.
Nu e însă de mirare, am văzut ş-alte multe,
Care fugea de măritiş şi nu vrea să asculte.
Trimite dar la ea acum şi d-aceasta-i vesteşte,
Ca să aflăm ce răspuns dă şi ce mai socoteşte.
[21]	Poetul
Lui Eraclie l-acestea inima i s-a mişcat,
Şi pornindu-se spre jale cu suspin a lăcrămat.
Că la acea închisoare acum cinci ani înplinea,
De când pe biata copilă în pedeapsă o ţinea.
Şi a cunoscut atuncea că n-a făcut bine el,
Pentru o mică pricină s-o urgisească as-fel.
D-aceia şi cu mâhnire norocului să ruga,
Să voiască cu streinul pe ea a o conjuga.
Ca să înceteze ura şi arestul cel amar,
Cu sufletească iubire să o priimească iar.
Îndată dar porunceşte ca să vie doi boeri.
Înţelepţi, aleşi d-ai casii, şi bătrâni cărunţi la peri.
Pe cari povăţueşte în ce chip a se purta,
La temniţă cum să meargă şi cum a se arăta.
Cu ce mijloc, cu ce vorbe pe fiica sa a-ntâlni.
Şi de unde să înceapă de nuntă a-i pomeni.
Mergând dar ei la-nchisoare şi pe Areti văzând,
Au plâns amândoi de jale, râuri de lacrămi vărsând.
Strălucita ei frumseţe cu totul s-a fost schimbat,
Şi la chip slăbise tocma ca un mort neîngropat.
Deci ei ca la o stăpână închinăciune făcând
Începură să-i vorbească cu smerenie, zicând:
[22]	Boerii către Areti
Doamna noastră şi stăpână!
în trecuta săptămână
am avut rele-ntâmplări
şi foarte mari supărări.    
Că viind cu oaste gată
misiodacii d-odată
au năvălit peste noi
cu zgomot şi cu nevoi.   	
Ca să prade, să robească,
cetatea să pustiască,
jefuindu-ne pe toţi 
ca nişte tirani şi hoţi.
Şi pe noi cum să pusese
prea puţintel rămăsese
să ne stingă cu-n cuvânt
cu totul de pre pământ.
Cari cu mâna-narmată
ar fi putut să străbată
pân la închisoarea ta,
turbarea a-şi arăta.
Şi rănindu-te pe tine
întâi fără de ruşine
era să se pornească-n loc,
să-şi bată de cinstea-ţi joc. 	
[23] După aceia îndată
ca pe o roabă, legată,
să te târască cu ei,
făr-a te-ntreba de vei.
Dar din bună întâmplare
un strein puternic tare
viind ne-a scăpat pe noi
şi cetatea de nevoi. 
Care năvălind d-odată,
cu mâna sa cea-narmată,
ca Haron îmvederat
pe vrăjmaşi a secerat.
Pe tatăl tău cum toţi ştie
că era-ntre morţi să fie,
el cu piept încorăjat
alergând l-a apărat.
Împreună cu-mpăratul
şi pe noi unul şi p-altul
acest viteaz minunat
într-adevăr ne-a scăpat.
Că hotărâre pusese
de viaţă fără să-i pese
or să biruiască el
or să moară în duel.
[24] Care şi cu mare slavă
de primejdie grozavă
Atena a mântuit,
biruind cum am dorit.
Dar şi pe dânsul sirmanul
tăiat, rănit de tiranul,
fără de glas, leşinat
l-am adus pân la palat.
Şi tatăl tău cu silinţă
pe loc, după cuviinţă,
ca unul ce l-a slujit,
să-l vindece a-ngrijit.
În sfârşit, din norocire
a dobândit lecuire,
şi s-a însănătoşat
ascest erou lăudat.   
Şi fiindcă el, stăpână,
cu prea puternică mână,
pe tatăl tău şi pe noi
a izbăvit din nevoi,
îi dă pentru mulţămire
ţinuturi şi stăpânire
priimindu-l tatăl tău
fecior de suflet al său.
[25] El însă nu va avere,
ci cu rugăciune cere
inima de a-l lăsa
şi să-i dea pe fiica sa.
Tatăl tău, părându-i bine,
te-a făgăduit pe tine
acestui biruitor,
pentru al obştii favor;
Ca să te faci lui soţie, 
şi această-mpărăţie
cu el să o moşteneşti,
şi trăind s-o stăpâneşti. 
De aceia dar venirăm
şi cinstei tale vestirăm,
ca nişte plecaţi suppuşi,
fiind de tatăl tău puşi.
Şi îndrăznim împreună
a avea inimă bună,
că d-asupra-ţi tatăl tău
ş-a schimbat gândul cel rău.
Care cu căinţă mare
s-a întors spre îndurare,
urgia ş-a prefăcut,
tot necazul i-a trecut.
[26] Pacinic este, triumf poartă,
să bucură d-a sa soartă,
celor vrednici cinste dând,
ca un tată şi Domn blând.
Pentru aceia te face
părtaşe d-această pace,
trimeţând să priimeşti
benediţii părinteşti.
Într-acestea totd-odată
cu râvnă îmflăcărată
aşteaptă-n grab a vedea
şi nunta-ţi sfârşit să dea.
Cu acest tânăr, nemernic,
erou vestit şi puternic,
care de răul cumplit
Atena a izbăvit.
Având dar mare dorire
a-l lua întru-nsoţire,
de amorul tău a prins
ne-a şi trimis într-adins:
Ca să ne arăţi voinţa-ţi,
părerea şi socotinţaţ-ţi
să ne ducem a-i vesti,
în grab d-a se pregăti.
[27] Spre a ta întâmpinare,
la strălucita chemare
în braţele părinteşti,
preste noi să-mpărăţeşti.
	Poetul
Aceste vorbe boerii cei trimişi când le zicea,
Tânăra-şi plecase ochii jos la pământ şi tăcea.
Iar după ce săvârşiră îi ardică lacrămând,
Şi cu oftări îmfocate le dete răspuns zicând:
	Areti către boeri
Şi încă n-a mai ostenit să supere-mpăratul
P-o ticăloasă de trei ori şi umblă cu cercatul?
Ce-mi mai veste măritiş? când cunoaşte prea bine
Că cu aşa vorbe-n zădar osteneşte cu mine.
Eu moarte cumplită aleg orcând cu bucurie,
Decât cu cel mai strălucit să voi căsătorie.
Ş-acel strein dac-a scăpat cetatea de robie,
Să-i dăruiască partea mea dintr-a sa-mpărăţie.
[28] Aşa iar şi pe tronul său pe dânsul să-l aşeze,
Dea-i şi alt orce va putea ca să-l îndestuleze;
Iar pe mine să mă lăsaţi aicea pân’ la moarte,
Când odată m-a osândit, grije să nu-mi mai poarte.
Ş-ajungă-i câte mi-a făcut, nu mă mai necăjească,
Ca nu-n urmă de supărări să mă înebunească.
	Poetul
Deci trimişii boeri iară îndrăzniră a-i vorbi,
Dar mai mult o necăjiră, fără de a folosi.
	Boerii către Areti
Ascultă, rugăm, stăpână
vorba noastră cea bătrână
şi nu hotărî, cum zici,
să rămâi, să pieri aici. 
Chiar cu a ta-nţelepciune
prejudecă de sânt bune
acestea ce ni le spui
şi nu vei să te suppui.
[29] Fii asupra-ţi milostivă
şi nu te pune-mprotivă
la voile părinteşti,
destul de când pătimeşti.
Nu-i mai porni spre mânie
şi spre mai mare urgie,
ci vino să-i veseleşti,
ca de toţi să te slăveşti. 
Voeşte căsătorie
spre obştească bucurie,
cu acest erou vestit, 
de care ne-am norocit.
Şi fă ca Atena toată
bătrâni, tineri, norod, gloată,
astăzi să ne desfătăm
ş-împreună să săltăm.
	Areti
Duceţi-vă d-aici, vă zic, nu-mi mai staţi înainte,
Şi nu mă supăraţi mai mult cu as-fel de cuvinte:
Iar de mă veţi sili, să ştiţi, în cea mai de pe urmă
Cuţit îmfig în inima-mi ş-atunci toate să curmă. 
[30]	Poetul
Areti aste răspunsuri boerilor trimişi dând,
Au plecat şi ei atuncea, nimica nemaizicând.
Şi viind la împăratul cu d-amăruntul i-au spus
Câte le-a zis a sa fiică şi hotărârea ce-a pus.
Care veste auzind-o câţi acolo s-au fost strâns,
Şi tatăl ei şi ministri, toţi împreună au plâns.
Fiindcă vrea s-o mărite, una să scape de chin,
Ş-al doilea s-o-nsoţească dorea cu acel strein.
Căci ea ca o a sa fiică a-l moşteni să cădea,
Şi streinul soţ fiindu-i urma pe tron a şedea.
Care pentru totd-auna ca un domn stăpânitor,
De vrăjmaşi şi de protivnici să-l aibă apărător.
Că cu a sa vitejie, carea nu s-a mai văzut,
De obşte la fiecare în iubire a căzut.
Dintr-aceasta împăratul aşa mult s-a amărât,
Încât de mare mâhnire s-o piarză a hotărât.
Asupra ei altădată atât nu s-a supărat,
Când vrea s-o căsătorească cu vr-un fecior de-mpărat,
Cât s-a necăjit acuma şi s-a umplut de venin,
Căci n-a vrut să priimească nuntă cu acest strein.
Îi părea rău să gonească un bărbat viteaz as-fel,
Care a vrut să-şi jertvească şi viaţa pentru el.
Nu i-a mai rămas răbdare sufla din piept cu amar,
Văzând că, câte le face toate merg într-un zădar. 
[31] D-aceia pe Efrosina şi p-Areti fiica sa
A hotărât cu viaţă mai mult a nu le lăsa.
Trimeţând însă-nainte pe tânărul a chemat,
Ş-îi povesteşte cu jale toate câte s-a urmat.
Streinul de cele zise foarte mult să bucura,
Văzând că Areti as-fel de stătornică era,
După cum ea să legase l-al despărţirii minut,
Şi de dulce mângâere inima lui s-a umplut.
Dar fără să se arate d-acestea ce le gândea,
Îndată la împăratul a cerut voe să-i dea,
Să meargă la închisoare însuşi a se încerca,
Să vază nu cumva poate el a o îndupleca. 
	Strein către împăratul
Împărate şi Domnul meu, mă rog binevoeşte
Şi singur eu la temniţă să mă duc priimeşte.
Că poate glasul meu cel viu asupra-mi să o tragă,
Vorbind în persoană cu ea şi dându-i să-nţeleagă.
Iar de mă va goni cumva, nevrând să priimească,
Nicidecum nu-mi pare rău, chiar să mă ocărască;
Ci mă întorc numaidecât cu toată mulţămirea,
Şi desăvârşit pentru ea îmi iau nădăjduirea.
[32] Eu ceia ce am să-i vorbesc ajunge odată,
De nu se va îndupleca n-o supăr altă dată.
Ci ca pe stăpâna mea o voi avea-n viaţă,
Cu hotărâre cât trăesc s-o slăvesc cu dulceaţă.
Dar şi împărăţia ta să o slobozi cu milă,
Pentru dragostea mea nu voi nicidecum să-i faci silă.
	Împăratul către strein
Ai toată voia, fiul meu, nimic nu te opreşte,
Cu limba ta or cum vei şti du-te şi îi vorbeşte.
Sileşte cum vei putea să nu mai facă nazuri,
Înduplecă-o să te ia, ca să scap de necazuri.
Înprotivă vrăjmaşilor ai făcut izbândire,
De vei izbândi şi acum, eşti fără preţuire.
Nu poci mai multe să-ţi vorbesc de multă zăpăcire,
Atât numai îţi zic, că sânt în deznădăjduire.   
	Poetul
N-a mai zăbovit streinul, ci îndată a plecat
Şi cu grabă mare drumul temniţii a apucat.
[33] Poate să-şi închipuiască fieştecare în gând
Picioarele lui pe cale ce pasuri călca mergând.
Ce să zică, cum să-nceapă întru sine chipzuea,
Şi ce fel să prefacă, ca să nu-l cunoască ea.
Să temea să nu se-ntâmple să suspineze cumva,
Or să i să lege limba, or faţ’ a i să schimba.
Că deşi el să văpsise negru ca un abanos,
Cu toate acestea chipul i să arăta frumos.
Deşi îi crescuse părul şi barba mare-n obraz,
Dar fireştile lui daruri îl făcea să aibă haz.
Îşi prefăcuse şi glasul şi vorbea ca un guşat
Şi nu putea să-l cunoască nici ceia ce l-a-nlăptat.
Mergea cu el şi boerii, cei ce fusese la ea
Din aceşti însă niciunul cugetul lui nu-l ştiea.
Ajungând dar mainainte boerii, s-au socotit
Şi la fereastra-nchisoarii pe Areti au poftit.
Până a nu-i vorbi însă-ncepură a se sfii,
Temându-se nu cumva iar ca-ntâi a să izgoni.
Căci tânăra le zisese, când ei o povăţuea,
Să nu-i pomenească nuntă, nici să-i mai vază la ea.
Cu toate aste-nainte cele-mprotivă luând,
Începură să vorbească cu îndoială, zicând:
[34]	Boerii către Areti
Stăpână! dă-ngăduială
la a noastră îndrăzneală,
că fiind cu silă puşi
n-am putut fi nesupuşi.
Sântem trimişi, cum să ştie,
iar pentru căsătorie:
e şi tânărul cu noi,
puteţi vorbi amnândoi
El va să te întâlnească
în persoană să-ţi vorbească
soţie să-l priimeşti,
să scapi, să nu pătimeşti.
Şi noi zicem d-opotrivă
voeşte, nu sta-mprotivă,
lasă-ţi aceste păreri,
la-nchisoare să nu pieri.
	Poetul
Areti aceste vorbe cum le-a auzit pe loc
S-a turburat fără seamă şi ofta cu mare foc.
[35] Aştepta cu nerăbdare să zărească pe strein,
Ca să-i zică să se ducă, să nu stea cât de puţin.
Nici să vie altădată, nici să gândească la ea,
Şi toată a sa nădejde despre dânsa să-şi o ia.
Ca-ntr-acest chip să-nceteze şi alţii a mai veni,
Şi despre căsătorie nimeni a nu-i pomeni.
Dar cu puţin mainainte tatăl ei a fost trimis
Un rând de haine curate să se-mbrace într-adins.
Că socotea cu necinste este a se-mfăţişa
La tânărul, puturoasă şi cum să afla aşa.
Ea însă acele haine la pământ le-a aruncat
Şi cu picioarele-n tină cu mânie le-a călcat,
Zicând: eu d-acu-nainte, nu voi să mai mă gătesc,
Nici bărbat îmi trebueşte, nici de cămară doresc.
A-noroit şi p-acelea ce i le-a dus, de necaz,
Asemenea şi pe sine s-a-noroit pe obraz,
Şi a-nceput a se rupe şi trupul a-şi sfâşiea,
Ca ginerele văzând-o să se scârbească de ea.
Într-acestea totd-odată s-a apropiat şi el
Şi văzând multa-i frumseţe în amorţire as-fel,
I s-a întunecat ochii de mirare-n acel ceas,
A amuţit deodată şi ca un surd a rămas.
La fereastra închisorii plecând capul l-a lipit,
Şi era leşin să cază, de jale ce i-a venit.
Stătu câteva minute răzimat cu mare foc
Şi boerii cu mirare privea la el stând în loc.
[36] N-a putut cunoaşte nimeni ceva de i s-a-ntâmplat,
Că cu mare-nţelepciune la aceasta s-a purtat,
S-a schimbat fără zăbavă din chipul care era,
Dar de jalea cea ascunsă tot trupul îi tremura.
Văzând pe a sa stăpână osândită acest fel
La-nchisoare puturoasă a pătimi pentru el.
Într-atât să turburase atunci pentru Areti,
Încât limbă nu e-n stare şi condei a povesti.
Deci întru a sa simţire viind peste puţintel,
Ardică ochii la dânsa şi îi vorbi acest fel:
	Streinul către Areti
Stăpâna mea! socotesc că, ai aflat prea bine
De cele ce am săvârşit în război pentru tine.
Cetatea şi pe tatăl tău am mântuit de faţă,
Puindu-i în primejdie rea prea scumpa mea viaţă.
Mi-am spânzurat viaţa-ntr-un fir, în amoru-ţi stăpână,
Şi nu am lăsat pe vrăjmaş să vă aibă sup mână.
Ranele care le-am luat să cunosc pe trup încă,
Doftorii însă m-a scăpat din groapa cea adâncă.
Şi nu ca să iau interes am ajuns pân’ la moarte,
Ci pentru tine, doamna mea, căci îmi eşti dragă foarte.
Dorind din suflet să te fac a mea scumpă soţie,
Şi nu te-ndoi, mă rog, l-astă căsătorie,
[37] Te priimesc cum eşti acum într-acest ceas de faţă
Să te slăvesc ca p-o zână în toat-a mea viaţă.
Încai pentru harul meu dă semn de bunăvoinţă,
Şi hotăraşte a-mplini a mea mare dorinţă.
Ca să scapi d-acestea putori, d-acest chip plin de jale,
Şi să te duci să moşteneşti palaturile tale.
Să strălucească astăzi iar, pace şi bucurie,
Şi părinţilor tăi să dai nespusă veselie.
	Poetul
Până a vorbit streinul Areti fără cuvânt
Îşi plecase în jos ochii şi să uita la pământ.
N-a vrut deloc să-i ardice, sau să-l vază la obraz,
Ci peste puţin începe să-i vorbească cu necaz.
	Areti către strein
Domnule! Ajunge atât şi destul îţi este,
În zădar te-ai pornit să vii cu vorbele aceste.
Că mai bine, zic, soarele-n veci să nu strălucească,
Şi pre pământ iarbă şi flori să nu mai încolţească. 
[38] Marea să rămâe şi ea fără apă, uscată,
Decât din hotărârea mea să es eu vreodată.
Du-te dar nu mă supăra şi tatălui meu spune
Că la măritiş nicidecum nu voi a mă suppune.
Dacă te-a pus el în război ş-în primejdie mare,
Poate să-ţi dea şă răsplătiri multe cu-ndestulare.
Iar pe mine în temniţă să mă lase în pace,
Şi spune-i, mă rog, pentru nunţi cercări a nu mai face.
O sută de morţi priimesc mult mai cu bucurie,
Decât vreodată să zic, voi căsătorie.
Nunta mea este şi va fi pedeapsa ş-închisoarea,
Iar întunerecul bărbat şi soţie putoarea.
Ş-această fereastră, ce-o vezi, o am împărăţie,
Păiajenii comvorbitori şi tina bogăţie.
Într-acest chip va fi aici sfârşitul vieţii mele,
Şi voi râde mândrindu-mă, la orce-ntâmplări rele.
Chiar şi milioane de ani de aş şedea închisă,
Din hotărârea mea nu es şi nu schimb a mea zisă.
	Poetul
Inima lui Erotocrit cum oare o fi răbdând,
La stăpâna sa atâtă stătornicie văzând!
[39] Dar până când ticăloasa o s-o pedepsească el?
Pentru ce nu să arată ş-o necăjeşte as-fel?
Cu toate acestea însă în tăcere a rămas,
De jale şi bucurie care simţi-n acel ceas.
Nu cred că poate fi omul şi vesel şi întristat,
Dar la dânsul, cum să vede, aceasta s-a întâmplat.
Să bucura adică căci, stătornică o vedea
Şi să-ntrista căci închisă şi la putoare şedea.
Carea pentru a lui iubire acel loc a priimit,
Părăsind împărăţia şi palatul strălucit.
Deci lăsându-i ei adio, fără grai şi fără glas.
În taină pe Efrosina mai la o parte a tras,
Ş-îi zice: ascultă mamă şi nu te-ndoi nimic,
Ci spune stăpânii tale câte acum ţi le zic.
Până a nu vorbi însă către dânsa nici un fel,
Apropiindu-se puse în mâna ei un inel.   
	Streinul către Efrosina, în taină
(Nu mai poci suferi să stau şi să dau supărare
La o ticăloasă ca ea cu vorbe în zădare.
Ci dă-i acest inel, spuind că este de la mine,
Şi zi-i să se uite la el luându-i seamă bine.
Eu cu silă nu o voesc, căci şi legea opreşte,
Şi natura a-nsoţi doi as-fel nu priimeşte.
[40] Aşa dar socotiţi-vă în sfaturile voastre
Şi unindu-vă într-un gând urmaţi părerii noastre.
Ea căci fuge de măritiş şi nunta depărtează,
Părinţii ei o urgisesc şi nu vor să o vază.)
	Poetul
Frusina cu greutate a ţinut acel inel,
Şi i să părea zăbavă până să se ducă el.
După ce plecă deşchide mâna sa într-acel ceas,
Îl privi, îi luă seamă ş-în mirare a rămas.
Să uită la dânsul iară, îl suci, îl îmvârti,
Ş-apropiindu-se-ndată a zis către Areti.
	Efrosina către Areti
Fiica mea! nu ştiu, ochii mei văd astăz cu greşală
Or că sânt ameţită eu şi părerea mă-nşală.
Ast inel mi-a pricinuit foarte mare mirare,
Căci ca lui Erotocrit chiar are asemânare.
Da el e, care l-ai dat tu însuţi cu a ta mână,
Iată! vezi pentru Dumnezeu, semnele lui stăpână.
[41] Ia-l în mână, nu te sfii, uită-te la el bine,
Cu acesta te-ai logodit, chiar de faţă cu mine.
Dar la streinul cum s-a dus! şi de unde îl are!
Mă gândesc şi am ameţit l-această întrebare!
	Poetul
Alergă tânăra iute, cum a auzit pe loc,
Apucă din mâna doicii inelul cu mare foc,
Îl priveşte cu scumpete, îl întoarce ne-ncetat,
Şi strigă, mărturiseşte că este al ei curat.
Făcut cu delicateţe-n chipul unui trandafir,
Împrejur cu diamanturi ş-în mijloc cu un zamfir.
Cu un cuvânt al ei, care lui Erotocrit l-a dat
Prin fereastră, spre logodnă, când adio ş-a luat.
Să uită şi iar să uită mereu la acel inel,
Ochii săi în multă vreme nu i-a luat de la el.
I s-a tăiat răsuflarea, glasul de tot i-a perit,
Şi de multă turburare tremura necontenit.
Mii de socotinţe rele în cap îşi închipuia,
Şi de protivnice gânduri mintea i să-mvăluia.
Uneori îi curgea lacrămi, alteori scotea suspin,
Şi alteori simţea-n pieptu-şi înecături şi leşin.
Tot necazuri şi primejdii în cuget îi vinea des,
Pentr-acel, ce ea în lume mai cu preţ ş-a fost ales.
[42] I să părea că zăreşte pe al său foarte iubit
În războae, plin de sânge, cu trupul grozav rănit.
Aci că trage să moară i să nălucea în gând,
Aci pus la închisoare şi aci bolnav zăcând.
Aci i să părea iară că-l zăreşte înjunghiat,
Ş-aci în pustii de hiare doborât şi sfâşiat.
D-al de aceste şi alte istorisea cugetând,
Chiar ca deznădăjduiţii să afla atunci făcând.
În îngroziri şi în spaime simţirea ei se plimba,
Şi din socotinţe rele mintea nu i să schimba.
Trecuse însă şi vreme foarte multă la mijloc,
De când n-avea despre dânsul înştiinţare deloc.
Mai vârtos era mirare, cum, de unde şi ce fel,
Într-a streinului mână să intre acel inel.
De ciudă şi necaz mare răbdare nu i-a rămas,
Îi vinea să se omoare singură în acel ceas.
Care ea nici mângâere ca alte dăţi n-a cerut,
Ci s-a-ntors la Efrosina ş-într-acest chip a-nceput.
	Areti către Efrosina
Ah maica mea! de s-ar putea să procunoşti din minte
Şi să-mi spui ce o să mai trag de acuma înainte.
Ce dureri oar’ o fi păstrând norocul pentru mine!
Frica îmi scoate sufletul şi să leşin îmi vine.
[43] Simţirea mi s-a turburat, nu mi-a rămas răbdare,
Mă tem că o să pătimesc necazuri mai amare.
Ci acum într-acest minut trimite, mă rog, mamă,
Şi pe streinul mai curând să vie iar îl cheamă.
De Erotocrit să-l întreb, ca să-mi arate felul,
Cum şi de unde a intrat în mâna lui inelul.
Erotocrit nu l-ar fi dat singur altul să-l poarte,
Pân-a nu-i prăda sufletul nemilostiva moarte.
Rău ursită viaţa mea şi foarte pedepsită!
Cine ştie ce veste iar o să auz otrăvită!
Mă grăbesc astăzi negreşit să ştiu reaoa mea veste,
Îmi bănuesc c-acest strein chiar vrăjmaşul meu este.
Prăpădita inima mea să auză să teme,
Şi gândurile mă silesc să aflu mai devreme.
Îmi pare că s-apropiat sfârşitul ş-a mea moarte,
Şi ca să aflu mai curând caut, mă silesc foarte.
Acum dar într-acest minut, aşa să trăeşti mamă,
Să vie streinul aici trimite de îl cheamă.
	Poetul
Efrosina plângea-n taină, văzând că s-apropia
Areti să-şi dea sfârşitul, şi p-ascuns să tânguia.
Cum că e mort Erotocrit negreşit gândea şi ea,
Şi cu tot felul de vorbe umbla a o mângâea.
[44]	Efrosina către Areti
Nu te-ntrista stăpâna mea cu socotinţi c-aceste,
Şi nu te grăbi într-atât cu cererea de veste.
Nu e aceia ce te temi, grijii nu te suppune,
Voi chema pe streinul eu şi el dreptul va spune.
Dar să nu-l aducem acum că frumos nu şade,
Ci mâine eu din păzitori voi afla cum să cade.
        Areti către Efrosina.
Dadaco! orce s-a făcut nu să poate desface,
Eu văz că focul mă călcat, acum de mine pace.
După ce să face un rău n-are întâmpinare,
Ci să întristează mai mult omul în aşteptare.
De aceia de voi afla astăzi, or cum zici mâine,
Tot s-a făcut ce s-a făcut, să pătimesc rămâne.
Trimite dar maicuţa mea, rugăciunea-mi ascultă,
Că răbdare nu mi-a rămas să aştept vreme multă.
	Poetul
Doica trimite îndată pe strein în grab poftind,
Când el tocma cu-mpăratul să afla stând şi vorbind.
[45] Pentru care împăratul s-a veselit nu puţin,
Ca de semn de bucurie, şi a zis către strein.
	Împăratul către strein
Fiul meu fiindcă acum fără întârziere
Cu grabă mare fiica mea să mergi la dânsa cere,
Să vede că s-a socotit, ş-a luat bine seamă
Că a greşit şi s-a căit, de aceia te chiamă.
Mi să pare că s-a schimbat, semnul bun să arată,
Pentru care nu zăbovi, du-te acum îndată.
Şi cu-nţelepciune, cum ştii, fă fără să-ntârzie
Pricina a se săvârşi, spre a mea bucurie.
	Poetul
A-nţeles pe loc streinul, nimic nemaicugetând,
De ce Areti îl chiamă să meargă la ea curând.
Plecând dar singur să duse, tovaroş fără să ia,
Ş-acolo dacă ajunse s-a închinat către ea.
Carea s-a sculat îndată cu un chip foarte mâhnit,
Şi la fereastra-nchisorii să vorbească a venit.
[46] Lepădă toată sfiala, ruşinea a depărtat,
Şi în sus ardicând ochii asupra lui s-a uitat.
Simţea greutate mare, cu neodihnă-l privea,
Vrând cât mai curând să afle ceia ce în gând avea.
Pentru al ei Erotocrit a se-ncredinţa voea,
Dacă negreşit mort este să se omoare şi ea.
Deci începând îl întreabă, cu un mijloc depărtat,
Ca să descopere lucrul, cum ş-în ce chip s-a-ntâmplat.
	Areti către strein
Mainainte de a-ţi vorbi d-a noastră-mpreunare,
Un har de la tine poftesc cu rugăciune mare.
Să-mi spui pentru acest inel care l-ai lăsat mie,
De ce mână s-a lucrat el şi cine l-a dat ţie.
Şi nu te mira de ce eu fac această cercetare,
Că poci pe meşterul lui s-aduc la-mfăţişare.
Acest inel că e al meu fieştecare ştie,
Care din deget l-am pierdut afară p-o câmpie,
La plimbare ducându-mă cu rude d-ale mele
Şi jucându-ne s-a pierdut atunci patru inele.
Dar acesta negreşit e ce s-a pierdut de mine,
Uită-te cum s-a potrivit la degetul meu bine.
De aceia te rog să-mi spui fără de a ascunde
În mâna-ţi el cum a intrat? în ce chip şi de unde?
[47]	Poetul
De la Areti streinul aste când le-a auzit
În inima sa durere foarte mare a simţit.
Văzând focul ei cel groaznic şi dorul care-l avea,
Carea vărsa din ochi lacrămi către dânsul când vorbea.
Cu toate aceste semne d-al ei statornic amor,
Carea a văzut în faptă cât avea de dânsul dor,
A rămas iară în taină, şi nu i s-a arătat,
Ca a doa zi să vie s-o-ncredinţeze curat.
	Streinul către Areti
De vreme ce stăpâna mea ai dorinţă a ştie,
Îţi voi spune de la-nceput toat-a lui istorie.
Astă seară însă mă rog a mi să da ertare
Şi dimineaţa singur viu fără nicio chemare.
Căci deocamdată la cap mi s-a pus o durere,
Dar mâine îţi voi povesti ceia ce mi să cere.
Să-ţi spui, că aceia ce vei să afli de la mine
Dacă vei auzi, crez că, te vei mulţămi bine.
Tot adevărul să-ţi arăt cum s-a putut să fie,
Şi de unde s-a întâmplat acest inel să-mi vie.
[48] Tu însă, stăpână, dă-mi cuvânt de bucurie,
La aceia ce te-am rugat pentru căsătorie.
Şi veseleşte pe părinţi cu a ta-nduplecare,
Înplinind cu tot sufletul dorinţa lor cea mare.
	Poetul 
Tânăra se ruga foarte d-acestea a se lăsa,
Şi cerea să-i da răspunsul la ceia ce îi păsa.
Zicând că n-are răbdare ea până a doa zi,
Şi prea mult să întristează dacă nu va auzi.
Şi că de mult ea doreşte să afle de el curat,
Şi să dovedească hoţul care i l-a fost furat.
Streinul nepovestită bucurie simţea-n el,
Văzând pe a sa stăpână stătornicită as-fel.
Cu toate aceste iară făgăduială i-a dat
A doa zi să-l aştepte, şi lăsând-o a plecat.
Tânăra mult pătimaşa de mâhnire-n acel ceas
Cu inima mai mult moartă decât vie a rămas.
Nu o încăpea-nchisoarea, simţea nesuferit foc,
Şi de gânduri acea noapte nu s-a odohnit deloc.
Puţin a lipsit să-şi piarză minţile desăvârşit,
Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreşit.
Aci striga către soare şi să ruga lăcrămând,
Ca să lumineze cerul, să răsară mai curând.
[49] Şi aci să ruga iară nu cumva cel strein
Să-i spue lucru-nprotivă şi să moară în leşin.
Întreba pe Efrosina des din minut în minut,
Zicând: uită-te dadaco zioa nu s-a mai făcut?
Şi Efrosina din braţe nicidecum nu o lăsa,
Aci îi da mângâere şi aci lacrămi vărsa.
Văzând pe tânăra-n spaime tot întruna răsărind,
Şi ca lipsită de minte aiurea multe vorbind.
L-amândoă acea noapte era un cumplit tiran,
Până, să se facă zioa le părea minutul an.
Să nu-şi piarză de tot mintea frică nespusă ducea,
Că de turburare multă iazme i să nălucea.
Asemenea şi streinul n-a dormit cât de puţin,
A petrecut toată noaptea în neodihnă şi chin.
Având grije când va-ncepe lumin’ a se răvărsa
Să meargă să se arate la prea mult iubita sa.
Să-l vază şi să-l cunoască că este al ei suppus,
Să-i contenească durerea şi necazul cel nespus.
Vrea însă încă o dată să o cerce în alt fel,
Să vază de îl doreşte şi de plânge pentru el.
Ca să se încredinţeze de faţă toate văzând,
Şi aştepta să răsară soarele cât mai curând;
Este lucru de mirare la acest amurezat,
Pentru ce cu necredinţă asupra-i s-a arătat.
Când o dată vede-n faptă că îl iubeşte atât,
Încât pentru el viaţa la chinuri ş-a hotărât.
[50] Şi nu s-a săturat încă, ci a pus în gândul său
Să-i spue de a sa moarte, să vază de-l plânge rău.
As-fel de roadă frumoasă face pomul de amor,
Pe care amurezaţii le mănânc de să omor.
	Abatere
N-ai drept Erotocrite să-i dai supărare
tinerii cu cercare.
Destul îţi este,
nu-i da rea veste
că-i aduci moarte,
de dureri foarte
şi pe urmă să te căeşti cu văitări în zădare.
Nu vezi cât a slăbit de mult de mâhnire adâncă
şi o pedepseşti încă?  
Ce semn mai are
spre-ncredinţare
cauţi să-ţi facă
mai mult să-ţi placă?
când ea stătornică a fost nemişcată stâncă.  
Împărăţia a jertvit şi slava pentru tine,
lipsindu-se de bine.
Atâtă vreme
închisă geme
petrecând chinuri
cu mari suspinuri
şi în dragostea ta atât să robeşte pe sine.
[51] Gura ei totd-auna a fost cu amar otrăvită,
şi cu venin lipită,
având drept hrană
vecinică rană
în loc de bere
plâns cu durere
ş-în loc de palat strălucit temniţa-npuţită.
Cinci ani a-nplinit de cânde ea şade la închisoare
fără să vază soare,
de iubit taică
şi scumpă maică
e urgisită
şi pedepsită
judecată fiind de ei ca să o şi omoare.
Atâţia feciori de-mpăraţi o cer şi îi goneşte
nuntă nu priimeşte
parolă dreaptă
ţine în faptă
şi piere-n doru-ţi
purtând amoru-ţi. 
Deş-în izgonire eşti dus şi nu te zăreşte.
nu-ţi e milă? nu simţi dureri? ce-o săgetezi atâtă?
nu-i destul amărâtă?
Şi păcat este
tu cu aceste
să-i dai cercare
fără-ndurare,
când vezi că în amorul tău jertvă e hotărâtă.
[52] Bine zic dar cei înţelepţi, că amorul plin este
de bănueli d-aceste:
face cu teamă
băgări de seamă,
din câte vede
nu să încreade,
şi e întocma la bărbaţi precum şi la neveste.
Acel ce e amurezat tot cu frică trăeşte
şi nu să odihneşte:
e-n grije mare
bănueli are,
umblă să vază
şi cercetează
de este, adică, iubit precum şi el iubeşte. 
De ar fi în braţele ei chiar de când înserează
până să luminează,
tot i să pare
că ea nu are
ca dânsul rană,
ci e vicleană
şi să teme-n orce minut din mâini să nu o piarză. 
	Urmare
Intr-acestea dar soseşte şi ceasul cel aşteptat,
La care urma streinul să se arate curat.
[53] Cu bucurie şi roă s-a ivit zorile sfânt,
Odraslelor dând viaţă şi florilor pre pământ.
Zefiri plin de mângâere din univers cobora,
Pentru semn de desfătare suflând dulcişori sbura.
Ţărmurile strălucise şi marea sta luminând,
Carea să părea că doarme, niciun zgomot nefăcând.
Apşoarele în tot locul curgea cu dulce murmur,
Şi pomii şuera vesel pe lângă ele-mprejur.
Zioa lumina frumoasă negură nu să zărea,
Să veselea răsăritul şi apusul să mândrea.
Soarele razele sale aruncând mai cu prisos,
Vârful munţilor d-asupră sta aurite frumos.
Dealuri, văi, câmpii şi crânguri vesele să arăta,
Şi parcă o desfătare săltătoare aştepta.
Păsările zbura-n jocuri şi ciripea pe pomi stând,
Sărea una după alta rămurile sărutând.
Să-ntâlnea tot câte doă cu dulceaţă ne-ncetat,
Cu care unirea nunţii însemna învederat.
Nuorii să înprăştiară, ploile s-au lămurit,
Fulgerile încetară, tresnetele au lipsit.
Prin univers norişorii ca auriţi să purta,
Cerul osebite semne şi pământul arăta.
Filomilele a jale acum nu mai melodea,
Ci desfătătoare galsuri împreună răspundea.
Spre o veselie vie toate pornite era,
Ca când avea conştiinţă d-obşte a se bucura.
[54] Pe fereastra închisorii, unde şedea Areti,
Intrând doă păsărele-ncepură a se-mvârti.
Peste capul ei d-asupra foarte vesele zbura,
Şi înprejur cu dulceaţă ciripind o-ncunjura.
Dând Areti provestire cu aceasta-mvederat,
Măritiş cu bucurie ş-însoţire cu bărbat,
Care de vr-o trei ori as-fel pe tânăra-ncunjurând,
Au eşit iar împreună jucându-se şi cântând.
Efrosina dacă vede păsărelele, pe loc,
Intrând ş-încunjurând capul Areti as-fel cu joc,
Ca o femee bătrână ş-înţeleaptă ce era,
A-nţeles că-i semn de nuntă şi că se vor bucura.
Carea şi tot deodată aste cum le socoti,
A început să vorbească as-fel către Areti.
	Efrosina către Areti
Fiica mea este un semn bun, după cum mi să pare,
Cu venirea păsărilor la a ta-ncunjurare.
Vestesc nunta ta, doama mea, care o să se facă,
Uită dar necazul acum şi mintea îţi înpacă.
Până când o să stai aici, într-această-nchisoare,
Să goneşti pe cei ce te cer şi să şezi în putoare?
Până când tot să aştepţi Erotocrit să vie?
Şi de ar sta să vie chiar, ce-ţi va folosi ţie?
[55] Ci mai bine suppune-te la tată-tău voinţă,
Ascultă-l şi nu căuta lucruri cu neputinţă.
D-ar trece o mie de ani nu o să aibi de el parte,
Nici să va întoarce p-aici, fiind dus prea departe.
Şi dacă cumva va veni, în zădar o să fie,
Nu o să poţi să-l dobândeşti niciodată soţie.
Că tatăl tău la moartea sa poate să poruncească
Către al său moştenitor, ca iar să-l izgonească.
Uită-l dar pe dânsul de tot, ascultă-mă pe mine,
C-acest strein, îţi spun să ştii, o să te ia pe tine.
Fiindcă el a mântuit cetatea din robie,
Zi cu toată inima ta îl voi, şi o să fie.
	Poetul
Cuvintele Efrosinii tânăra le-a ascultat,
Cu durere şi cu lacrămi suspinând neîncetat.
Amărâtele ei patimi atunci i s-a pre-noit,
Carea-ndată Efrosinii într-acest chip a vorbit.
	Areti către Efrosina
Dadaco! când o să-ncetezi a-mi mai da supărare?
Or voeşti să mă pierzi de tot fără de îndurare?
[56] Să ştii că, elementele-npreună cu nătura,
De ar face un om frumos, să întreacă măsura,
Care şi singur împărat peste lume să fie,
Şi cu mare poftă acest să mă ceară soţie,
Nici aşa nu va sta mijloc să mă căsătorească,
Măcar toată lumea viind de el să-mi pomenească.
Cu o mică nădejde eu trăesc mai mulţămită,
Decât a totului a fi-mpărăteasă slăvită.
Tu mai mult mă îmveninezi şi imi dai supărare,
În loc să stai să mă mângâi la aceasta-ntristare.
Astăzi să alege curat ce este şi ce nu e,
Să văz numai acest strein ce veste o să-mi spue.  
Şi dacă lui Erotocrit s-o fi-ntâmplat peire,
Pe loc în inima-mi cuţit va intra ca un mire.
Nu însemnează nimic alt acele păsărele,
Decât cea cu dânsul în iad facerea nunţii mele.
Cele ce le-am făgăduit în seara despărţirii,
Trebue să ceară acolo a mă pleca-nsoţirii.
Că o să mă-npreun în grab s-a făcut arătare,
Prin cântarea păsărilor la a mea-ncunjurare.
Cum voi auzi c-a murit mă-njunghi şi eu îndată,
Şi atunci nunta mea pe loc e săvârşită gată.
În peşteri o să mă mărit şi în iad după moarte,
Că venirea păsărilor a fost la mine noapte.
Iar tu ce-mi spui ş-îm proroceşti une în loc de alte,
Cu totul împrotivă sânt şi d-adevăr departe.
[57] Mainainte d-a însera aceasta zi ce vine 
Vei vedea cum să înplinesc cele zise de mine.
Vei vedea hotărârea mea în ce chip să va face,
Şă fără voia tatălui cum iau pe cel ce-mi place.
Acolo-n iad m-oi cununa Haron să-mi fie popa.
Zestrea-mi vor fi viermii cei mulţi, şi foia zestrii groapa.
Podoaba mea păiajenii, palatul închisoarea,
Cămară de mireasă având temniţa şi putoarea.
Iar părinţii după obicei la nunta cea firească,
Umbrele morţilor din iad să mă blagoslovească.
Şi atuncea sufletul meu o să se veselească,
Cu sufletul iubitului, fără să se mâhnească.
	Poetul
Într-aceast-a lor vorbire şi zioa s-a luminat,
Soarele cu strălucire la răsărit s-a-nălţat.
Atuncea dar şi streinul nimic nemaiaşteptând
Să duse la închisoare, cât mai curând alergând.
Şi singur deşchizând uşa foarte mult s-a turburat,
De acea putoare mare, care l-a înpresurat.
A ameţit deodată, ş-a simţit inimă rea,
Văzând pe a sa stăpână la aşa osândă grea.
Cu toate acestea însă tot nu i s-a arătat,
Ci a vrut încă o dată să o cerce-mvederat.
[58] Cu el mersese-mpreună ş-alţi oameni împărăteşti,
Dar din temniţă afară îi lăsase pe aceşti,
Pentru ca să nu auză decât numai Areti,
Aceia ce-n gând pusese atuncea a-i povesti.
Văzându-o dar îndată cu cinste i s-a-nchinat,
Şi a-nceput să vorbească cu un mijloc delicat.
	Streinul către Areti
Doamna mea! eu ca un suppus eri dând făgăduinţă,
Ca să viu astăzi negreşit a făcut trebuinţă.
Pentru inelul care zici că s-a pierdut de tine,
Să-ţi arăt cum s-a întâmplat să se afle la mine.
Ascultă dar stăpâna mea toat-a lui istorie:
Mainainte cu doă luni având călătorie,
În părţile Euripului treceam printr-o pustie,
D-odată doă hiare vâz că sar să mă sfâşie.
M-am împrotivit, m-am luptat cu putere semeaţă,
Dau, lovesc, omor şi abia am scăpat cu viaţă.
Norocirea m-a ajutat, dându-mi încorăjare,
De am putut să le omor făr-a-mi da vătămare.
Dar însetoşasem prea mult de osteneală mare,
Ş-am căutat apă să beau în acea-ncunjurare.
N-am umblat mult ş-am auzit îndată o apşoară,
După al căria murmur sar ca o căprioară,
[59] Şi dau peste un izvoraş curgând limpede foarte,
Din care bând slăvii pe zei că am scăpat de moarte.
Apoi şezând supt un copaci, pe lângă acea vale,
Ca să odihnesc puţintel şi să-mi caut de cale,
Auz o oftare de om, foarte îmfricoşată,
Ca de bolnav, în acel loc răsunând deodată,
Mă scol, alerg, intru în crâng după acea oftare,
Şi înprejur uitându-mă cuprins de spaimă mare,
Văz lângă o prăpastie, lucru vrednic de jale!
Un tânăr întins şi muiat în sângiurile sale.
Părul său era bălan, creţ şi chipul frumos foarte,
Nici să se mişce nu putea, fiind rănit de moarte.
Era şi doă hiare jos lângă el omorâte,
Şi armele lui peste tot de sânge-nmohorâte.
Mă apropiai, îi vorbi ş-îl întrebai, ce are?
Dar el nici că căutat la a mea întrebare.
Îi zisei iar: prietene! ce ai? ce te răpune?
În care parte eşti rănit? ce? or nu mă vezi? spune!
Atuncea abia ş-a deschis ochii să mă privească,
Şi ranele a-şi arăta-ncepu să se căznească.
Îşi ardică mâna spre gât cu greutate mare,
Şi îmi arată fără glas c-acolo păs are.
Făcându-mi semn ca să mă iut la ranele lui toate,
Ş-în starea carea să afla să-l ajut de să poate.
Îl deschei, îl caut pe loc în stingă şi în dreaptă,
Văz o rană de dinţi la gât şi la coasta lui altă.
[60] Muşcăturile nu era aşa mult adâncate,
Dar a fost de dinţi otrăviţi şi era veninate.
Îi otrăvise sângele, vinele îi muiase,
Trupul îi amurţise de tot şi puterea-i luase.
Am stătul doamna mea, l-am plâns tocma ca pe un frate,
Dar jalea şă lacrămile nu aduc sănătate.
Trăgea să moară ş-îmi făcea semn de milostivire.
Să nu plec, ci să-ngrijesc a-i da vr-o lecuire.
În cea după urmă văzând că o să se sfârşască,
Mi-a făcut semn să merg la el, vrând ceva să-mi vorbească.
M-am dus şi după ce-l sărut văz că lacrămi porneşte,
Şi gura la gura-mi ţiind îm părea că şopteşte.
Îl vedeam că să nevoia ceva să-mi cuvinteze,
Dar limba lui n-avea puteri deloc să exprimeze.
Degetul său a-mi arăta îl văz că să sileşte,
Făcându-mi semn c-acest inel mie mi-l dărueşte.
Cugetul şi inima mea nu mă lasă a-l scoate,
Ci cu dânsul vream să-l îngrop şi cu ale lui toate.
Îi şi zisei: nu te grăbi, lasă-l unde este,
Şi stă împrotivă cât poţi la nevoile aceste.
Dar auzind a început urât să mă privească,
S-a supărat, nu mă lăsa, vrea să mi-l dăruiască.
Să nevoia neîncetat să-l scoaţă fără preget,
Şi jalnic suspina plângând, căci nu eşea din deget.
[61] Dac-a văzut că n-a putut, tot îmi arăta iară,
Ş-apucând mâna-mi o punea ca să i-l trag afară.
Atuncea apucând şi eu fac pe voile sale,
Îl scoţ ş-îl pui în mâna lui, cu destul’ a mea jale.
El însă dacă l-apucat i-a dat o sărutare,
Ş-întinzând în mâna-mi l-a pus cu plâns şi suspinare.      
După care cu-n glas încet îl auz că şopteşte:
Ah Areti! te-am pierdut! mor! şi iar lacrămi porneşte.
O vorbă parcă a mai zis şi a murit îndată,
Dar n-am putut să o-nţeleg că a zis-o-ngânată.
Într-acest chip, stăpâna mea, îi fuse săvârşirea,
Nu-ţi poci povesti jalea lui cu toată însuşirea.
Aceste ale mele mâini îi săpară mormântul,
Şi as-fel de bărbat erou a cotropit pământul.
	Poetul
Cum a auzit acestea Areti, în acel ceas
De jale şi de mâhnire înpietrită a rămas.
Inima ei şi rărunchii foarte adânc s-au rănit,
I s-a precurmat suflarea şi faţa i-a-ngălbinit.
I-a perit de tot auzul, sta ca un nemişcat par,
Şi dacă-i vorbea neştine, îi zicea într-un zădar.
[62] Om era or zugrăveală, piatră or lemn amuţit,
Nu puteai deloc cunoaşte de e chip însufleţit.
Lacrămile de-ntristare de tot i-a fost contenit,
Precum aceasta fireşte este la un prea mâhnit.
I să-ntunecase ochii, nimic nu putea vedea,
Şi cu limba amuţită ca o uimită şedea.
Precum însă în vreun trup îmfig cuţit şi îl scot,
Sângele să trage-ndată din vine-n inimă tot,
Apoi d-acolo să-ntoarce ca un pârâu turburat,
Şi din rană să porneşte să curgă îmfierbântat.
Asemenea şi la dânsa lacrămile s-a ascuns,
Şi din inimă îndată în ochii ei a răspuns.
De acolo se porniră să curgă în jos izvor,
Vărsându-se pe obrazu-i arzânde ca din coptor.
Şi tocma ca o nebună se uita-mprejurul său,
Ca unul când să deşteaptă din somn speriat foarte rău.
După ce aruncă ochii aiurea-n coaci, în colo,
S-a pornit la tânguire, la plâns şi la aoleu.
I s-a-nmulţit îndrăzneala şi sfiala a răpus,
I să părea c-o să zboare ca o pasăre în sus.
De nimenea n-avea frică, nici să ruşina deloc,
Ci a început să-şi spue patimile ş-al său foc.
[63]	Tânguirea a Areti
Erotocrite! de acum ce-mi trebue viaţă?
La cine să nădăjduesc? că tu-mi erai dulceaţa.
Cum o să poci să mai trăesc în lume fără tine?
Ah rău vrăjmaşa soart’ a mea ce-a păstrat pentru mine!
Lumea, viaţa tu-mi erai soare şi lumină,
Pentru tine m-am pedepsit, ca o cu mare vină.
De sine-mi chiar m-am lepădat şi m-am lipit de tine,
Întru nimica socotind al lumii orce bine.
La tine gândul îmi aveam pironit în tot ceasul,
Înaintea ochilor mei te vedeam în tot pasul.
Am părăsit slavă, părinţi şi orce fericire,
Şi încă tot n-am oboist să sufer pătimire.
Căci, avându-te-n gândul meu îmi făceam mângâere
Uitam părinţi şi sufeream orce fel de durere.
Trenţe port, pe pae mă culc şi mă-nbun cu suspinuri,
Sărăcia nu o uresc, nu mă supăr de chinuri.
Pentru tine m-am depărtat de casă luminoasă
Ş-am priimit a şedea-n temniţă puturoasă. 
Pentru tine neîncetat în dor şi în oftare
Cinci ani petrec aici, trăind cu destulă răbdare.
Care-n seamă de le băgam aş fi fost demult moartă,
Dar în gându-mi avându-te biruiam reaoa-mi soartă.
[64] O noroace! ce răutăţi? ce necazuri cumplite 
Ţ-a rămas de acum să-mi dai d-aste mai otrăvite?
Că ceia ce aveam mai scump l-a răpit de la mine.
Când nădejdea cuiva o ei ce-i rămâne alt bine?
Pân-acu-n seamă nu băgam ranele-ţi veninate,
Acum însă m-ai biruit cu a ta răutate.
La războiu-ţi mă-nprotiveam, gândind că voi învinge,
Dar cum nu am nădăjduit lumina mi să stinge.
Doream încă să mai trăesc, nu pentru al meu bine,
Ci în patimi neîncetat vream să mă lupt cu tine.
De acum dar de tine eu nu mai am nicio teamă,
Că, frica când ai pentru ce atunci să bagă-n seamă.
Acum nici nu voi să te ştiu, n-am asupra ta cinste,
Că n-am ce să nădăjduesc de acum înainte,
Nici nu voi să te mai cunosc, nici să-ţi auz de nume,
Dacă o dată m-ai lăsat fără nădejdi în lume.
Vino dar noroace cumplit şi rău-ţi isprăveşte!
Aleargă într-acest minut pieptu-mi nu să sfieşte.
Am hotărât acum să mor, vino ochii să-ţi vază,
Şi pe urmă ce vei mai vrea cu trupul meu lucrează.
Arunce trupul meu în munţi şi mănânce-mă hiare,
Or în ce chip s-o mulţămi a ta neîndurare.
În viaţă l-al meu amor te-ai înprotivit foarte,
Dar şi eu te voi birui acum cu a mea moarte.
Pentru că nu poate în iad mâna-ţi să stăpânească,
D-aceia şi sufletul meu va merge să-l găsească.
[65] În iad deloc nu te cunosc, nic ştiu de al tău nume,
Că nu-s câştiguri şi dobânzi ca aicea în lume.
O! vai! Erotocrit! cum muriş în părţi streine.
Alt ce am a mai aştepta? când te-am pierdut pe tine.
Ah! de ma-ş fi întâmplat eu în acel loc de luptă,
Să fi auzind strigând: Areti aleargă de-mi ajută
Ca un fulger numaidecât mă aflam lângă tine,
Şi viaţa să-ţi mântuesc m-aş fi jertvit pe mine.
Căci, când îşi căsca gurile sălbatecele hiare
Aruncam acest trup al meu spre a lor săturare.
Mare păcat iubitul meu de a ta tinereţe!
Ah cum ai pierdut în pustii as-fel de frumseţe!
Aş fi vrut întâi eu să mor, acolo în pustie,
Cu bucurie alergam să mă fac pernă ţie.
Deşi trupurile n-a fost aici aleturate,
Dar în iad ne vom întâlmi cu suflete curate. 
	Poetul
Era să mai zică ş-alte dar glasul i să tăiat,
A căzut jos ameţită şi de tot a leşinat.
I s-a precurmat suflarea, nicidecum nu mai mişca
Sângele i să strânsese şi pieptul îi îneca.
Mădulările ei toate amorţite a rămas,
Şi inima foarte tare îi zvâcnea din ceas în ceas.
[66] Streinul văzând aceasta s-a speriat, s-a îngrozit,
Şi de câte ea zisese a fost rămas umilit.
Să necăjise asupra-şi, să tânguia şi plângea,
Să căia d-a sa greşală şi mâinile îşi frăngea.
Aşa iar şi Efrosina îngrozită se afla,
Văzând că tânăra-n braţe-i nicidecum nu mai sufla.
Să tânguia foarte jalnic, o plângea şi o uda,
Aproape era pe sine însuşi morţii a se da.
Puind pe inima-i mâna, o apăsa, o ţinea,
Şi văzând că în putere acea parte îi zvâcnea,
Să nevoia, ticăloasa, spre a o ajutora,
Pe cât o erta puterea în ceasul care era.
Vrea ea, dar unde putere? unde simţiri? unde glas?
Toate acestea de spaimă le pierduse-ntr-acel ceas.
Împreună cu acestea şi streinul cel cumplit
Erotocrit să se facă întâmplarea l-a grăbit.
Acel strein dar şi negru la faţă cum s-a spălat
Să schimbă în Erotocrit, chipul i s-a luminat.
Îşi spălă şi din cap părul, cel ca aurul frumos,
Şi lâng’ Areti aproape a şezut în dreptu-i, jos,
Aşteptând să-şi vie-m fire din acel leşin amar,
Şi să auză din gura-i numai o vorbă măcar.
Carea deşchizându-şi ochii nu putea nimic vedea,
Că de multă ameţeală i să pusese perdea.
Dar îşi venise-n simţire într-acel ceas puţintel,
Şi începu către doica să vorbească acest fel.
[67]	Areti
Ah Efrosino! nu mai poci, dă-mi un cuţit fă bine,
Să îmfig în inima mea, să scapi şi tu de mine.
Vai! cum semăna acel strein la glas şi la cuvinte,
Părea că Erotocrit chiar îmi vorbea înainte,
Unde eşti Erotocrite? adevărat să fie    
Că te-a omorât hiarele sălbatece-n pustie?
	Poetul
Lacrămile cele multe drumul iară ş-a găsit,
Şi dintr-adânc cu suspinuri deodată s-a pornit.
A-nceput din ochi să curgă şi să pice în jos şir,
Ca mărgăritarul luced când să varsă dintr-un fir.
De lacrămi şi d-ameţeală nu putea deloc vedea,
Că în faţă-i Erotocrit ca o oglindă şedea.
Atunci şi el găsind vreme, fără a mai zăbovi,
Îşi dezlegă limba-ndată şi începu a vorbi.
	Erotocrit către Areti
Stăpâna mea! ce? ţ-ai uitat? nicidecum nu ţii minte
Când ziceai c-o să mă aştepţi ş-îmi făceai jurăminte?
[68] As-fel la fereastra de fier a fost vorbele tale?
Le-ai uitat şi mă priimeşti cu lacrămi şi cu jale?
Vai! într-un zădar cineva încredinţat să fie
La făgăduinţi femeeşti, că n-au stătornicie!
	Poetul
Peste Areti mirare şi cutremur a căzut,
Când chipul ce-l iubea foarte fără veste a văzut.
S-a turburat deodată, mintea i s-a-ntunecat,
Şi încremenindu-şi ochii lung la dânsul s-a uitat.
Vede fireasca frumseţe a celui ce îl slăvea,
Părul său cel frumos galbin ş-ai lui ochi, ce o privea.
I să arăta dintr-aste cum că el însuşi era,
Sta însă la îndoială, să sfia şi să mira.
I să părea că zăreşte om asemenea obştesc,
Şi bănuia să nu fie vr-un năluc satanicesc.
Îşi freacă ochii, să uita, îşi vine-m fire ceva
Şi începu-nspăimântată pe doica a întreba:
	Areti
Ah! ce văz Efrosino? cine e înaintea mea?
Cu adevărat să fie? or visează mintea mea?
[69]	Însaşi către Erotocrit
Areti: Ah! Erotocrite tu eşti?
Erotocrit: dară stăpâna mea eu sânt. 
Areti: Ne-nduratule n-ai milă?
Erotocrit: am greşit, dă-mi crezământ.
Areti: De ce atâtă-npietrire?
Erotocrit: o pricină mă-ndemnă. 
Areti: Care pricină? spune, ah!
	Poetul 
Zise şi iar leşină.
Ticăloasa Efrosina începu să plângă iar,
Ş-o jeleaşte ca p-o moartă tânguindu-se amar.
Tânărul iar de departe vărsând lacrămi să căea,
Că nu-ndrăznea fără voe să s-apropie de ea.
Dar viindu-şi în simţire tânăra într-acel ceas,
A început să vorbească cu un foarte vesel glas.
	Areti către Erotocrit
Scumpul meu Erotocrite! tu eşti fără-ndoială?
Or mă bândueşte vr-un vis şi părerea mă-nşală.
[70] Nu cumva eşti vreun năluc, vreo îmfricoşare?
Şi te-ai îmfăţişat să-mi dai spaimă şi supărare.
	Erotocrit
Stăpâna mea! eu nu sânt năluc, după cum ţi să pare,
Ci sânt chiar însuşi sluga ta, fără nicio schimbare.
Să mulţămim dar zeilor şi prea-naltelor stele,
Că ne-a-mvrednicit ş-am scăpat de patimile grele.
	Poetul
Tânăra pe Erotocrit văzând înaintea sa,
Ochii ei de bucurie lacrămi lucinde vărsa.
Dar nu semăna acestea cu lacrămile de eri,
Nici cu cele dinainte, ce le vărsa în dureri.
C-acelea era-mfocate, venina şi amărea,
Iar acestea ca nectarul ş-amvrosia răcorea.
Şi precum peste o floare frumoasă, cu bun miros
Cade zăpadă sau brumă, în timpul cel răcoros,
Îşi pierde de tot frumseţea de al nopţii rece vânt,
Şi veştejită îşi pleacă foile ei la pământ:
[71] Apoi când soarele-ncepe să-ncălzească peste zi
Îşi vine în fire iară ş-începe a se trezi.
Cum îi udă rădăcina zăpada ce s-a topit,
Frunza ei să îndreptează, care s-a fost veştejit.
Iar îşi priimeşte faţa, să veseleşte frumos,
Începe să îmflorească cu întâiul său miros.
Şi în scurt câte zăpada îi pârlise ca un foc,
De la strălucitul soare le dobândeşte la loc.
Asemenea şi întocma să va putea socoti
Petrecerea şi viaţa ticăloasei Areti.
Că cât ea la închisoare osândită a şezut,
S-a pedepsit la-ntunearec şi lumină n-a văzut,
De dor şi de întristare chipul ei a amorţit,
Avuta sa frumseţe s-a uscat a veştejit.
Grijile nenumărate, traiul rău, pedeapsa grea,
Au schimbat-o ş-au adus-o într-o stare foarte rea.
Dar p-al său strălucit soare îndată cum a văzut,
Ş-a dobândit firea iară şi chipul ce l-a avut.
Lumina razelor sale obrajii i-a rumenit
Şi rara ei frumseţe toată la loc a venit.
Nu să sătura să plângă şi să spue-ntr-acel ceas
Câte-n dragostea-i cea mare a pătimit şi a tras.
Aşa şi tânărul iară plângea şi spunea oftând
Necazurile şi dorul, ce a petrecut de rând.
În sfârşit dacă-ncetară de plâns şi de lăcrămat,
Tânăra fără zăbavă acest cuvânt a urmat:
[72]	Areti către Erotocrit
Du-te acum numaidecât şi tatălui meu spune
Că a te lua de bărbat voesc a mă suppune.
Şi să-mi trimeaţă slujnice, aducând înpreună
Toată îmbrăcămintea mea şi podoaba cea bună.
Să mă curăţ şi să mă spăl d-această multă tină,
Că nu poci să merg la palat de-npuţiciune plină.
	Erotocrit
Stăpâna mea! aşa cum eşti plină şi ne-mbrăcată,
Îndrăznesc şi te rog să-mi dai ... să te ... să...rut o dată.
	Areti
Nu te-ntinde asupra mea precum nu să cuvine,
Ia-ţi seama şi nu îndrăzni să te atingi de mine.
Părinţii voe când vor da ş-ale legii vor face,
Atunci slobozenii avem la orşice ne place.
Fugi dar mai curând de aici, nu sta, ci mergi de spune
Să auză părinţii mei şi să se mai înbune.
[73] Dar înegreşte-ţi faţa iar, te fă ca înainte,
Şi încă nu te arăta, urmează tot cu minte.
Şi când să va apropia nunta să se sărbeze,
La cununie p-amândoi vrând să ne-mfăţişeze,
Atunci te spală pe loc şi curat te arată,
Ca să se mire mari şi mici văzându-te d-odată.
Şi apoi a se săvârşi a noastră însoţire,
Cu laudele tutulor, cu cinste şi mărire. 
	Poetul
Erotocrit iară scoase apa carea o au avut
Ş-îndată-negrindu-şi faţa, s-a făcut necunoscut.
Să bucura Efrosina, să veselea Areti,
De acea zi strălucită, fără a o socoti.
Deci strein ca ş-înainte de la-nchisoare eşind,
Găsi pe boeri afară ş-a zis către ei zâmbind:
	Streinul către boeri	
Bucuraţi-vă o boeri! vă dau bună vestire,
Că aceia ce am dorit a luat săvârşire.
[74] Areti s-a înduplecat, de soţ ei mă priimeşte,
Şi nunta noastră astăzi chiar să se facă voeşte.
Urmează a să veseli de acum tot palatul,
Aideţi dar să mergem în grab să spunem la-mpăratul.
	Poetul
Cu bucurie boerii mulţămiri cerului da.
Şi norocirea cea bună a Areti lăuda.
D-această veste îndată cetatea a răsunat,
Păreri bune-n tot poporul d-odată s-a-nprăştiat.
Într-o parte şi într-altă mergea, cobora, suia,
Şi p-Areti toţi de obşte de bine o glăsuia.
Polidor această veste auzind s-a minunat,
Nu-i vinea deloc să crează că este adevărat.
Niciodată în viaţă nu putea el socoti
Că s-o pleca la-nsoţire cu alt bărbat Areti.
D-aceia viindu-i jale cu amar a suspinat,
Minunându-se, cum vremea hotărârea i-a schimbat.
Ş-auzind pe toţi de obşte veseli umblând ş-alergând,
Cum şi gătiri pentru nuntă pretutindenea văzând,
Foarte cu mare mirare să gândea nedomirit,
Unde s-o fi pierdut oare prietenul său iubit!
Că de un an şi mai bine nu auzise de el,
De e mort or de trăeşte, nu ştia nici într-un fel.
[75] Tot norodul din cetate de păreri bune sălta,
Numai el şi părinţii lui Erotocrit să-ntrista.
Că fiind de miltă vreme închişi în casele lor,
Şi neauzind de dânsul plângea din suflet de dor.
Cu toate acestea însă sicretul îşi ascundea,
Şi să păzea între oameni întristaţi a nu şedea.
Streinul dar cu boerii la curte dacă s-a dus,
Vestea cea de bucurie împăratului a spus.
Care cu dragoste mare în braţe l-a priimit,
Ş-îl sărută cu dulceaţă ca p-un ginere iubit.
Către acestea mânia şi urgia i-a trecut,
A intrat iar în iubire fiica sa-n acel minut.
I-a încetat tirania, de care să întrista,
Şi începu veselie în inima-i a sălta.
	Abatere
Nu este aşa de greu
Părinţii a da ertare
când le greşeşte un fiu
şi le face necaz mare,
precum toţi de obşte ştiu.
Aceasta e un sicret
din a năturii lucrare,
Părinţii a se robi
spre fii săi cu-ndurare.   
şi cu milă a-i iubi.
[76] Deşi neştine p-un fiu
îl pedepseşte, îl ceartă,
când ceva îi va greşi,
dar cu vreme iar îl iartă,
puţin de-l va linguşi.
Părinţii d-ar fi şi grei
tot au milă firească
către a săi copilaşi,
cât de mult să le greşască
nu pot d-a le fi vrăjmaşi.
Numai o greşală e
anevoe de ertare,
când copii să abat
din bună a lor purtare
la vreun drum desfrânat.
Când cinstea-şi vor vătăma
e greşală foarte mare,
că rămâne rană-n veac,
nu mai are vindecare,
fiind lucru fără leac.
Care-ntunecă de tot
şi slavă şi bogăţie
şi tot bunul cu-n cuvânt,
fiind o blestemăţie
vârf relelor pre pământ.
[77] Deşi toţi părinţii au
spre fii lor datorie
a priveghea-n orce zi
pân’ la lor căsătorie
cinstea de a le păzi.
Dar fii îndoit au
datorie legiuită,
a păzi şi a păstra
cinstea lor neterfelită,
în defaimi a nu intra.
Eraclie a ţinut
pe Areti la-nchisoare,
lepădând-o a şedea
la pedeapsă în putoare
nevrând a o mai vedea.
Căci ea nu să arătat
cu supunere firească,
ce-a stătut, s-a-mprotivit
la voia cea părintească
şi nuntă n-a priimit.
Numai aceasta a fost
toată greşala-i cea mare,
iar nu că s-a abătut
în vr-o urâtă urmare,
sau alt ceva a făcut.
[78] Deşi tatăl ei puţin
intrase în bănuială,
dar nu era-ncredinţat,
ci gândea cu îndoială
vr-un rău să nu fi urmat;
Şi atuncea când i-a spus
că fiica sa să suppune,
întocmai precum dorea,
şi voeşte s-o cunune
cu streinul care vrea.
Inima lui s-a umplut 
de bucurie nespusă, 
doreşte a o vedea, 
ceru să fie adusă 
benediţie să-i dea.
Deci dar mânia acum
s-a prefăcut în iubire,
şi veseli să pregătesc
spre a fiicii priimire
în braţul cel părintesc.
	Urmare
S-au fost trimis dinainte la frumoasa Areti
Haine foarte strălucite şi femei a o găti. 
[79] Trenţele cele-mpuţite în temniţă le-a lăsat,
S-a curăţit întru toate, s-a lăut, s-a pieptănat,
Ş-a pus podoabe galante şi ca întâi s-a gătit,
Carea ca Venera-ndată minunat a strălucit.
Şi bătrâna Efrosina destul s-a putut găti,
Veselă s-apropiase şi sta lângă Areti.
(Căria atunci neştine dacă i-ar fi pomenit
Pentru măritiş şi nuntă, pe loc ar fi priimit
Căci bătrânele fireşte de obşte răvnesc în veci,
Le place să se mărite d-ar fi de ani noăzeci.
Dar pentru că-n acea vârstă pe nimenea nu găsea,
Să prefac evlavioase şi că virtutea iubesc.)
S-a trimis destule dame din rangul mai însemnat,
S-aducă cu mare cinste pre Areti la palat.
Şi cum a eşit afară zgomot vesel s-a făcut,
În coaci şi în colo toate alerga-n acel minut.
A dat bucurie celor ce dorea a o vedea,
Şi o căia-n toată vremea căci în temniţă şedea.
Răsuna toată cetatea de păreri bune obşteşti,
Şă sălta de bucurie ostaşii împărăteşti.
Tatăl şi muma-npreună să afla pregătiţi stând,
Ş-aştepta cu nerăbdare să o vază mai curând.
Îi stăpânise d-odată p-amândoi un mare dor,
Fiindcă să-nduplecase fiica la cererea lor.
Să suise împăratul pe tronul său cel înalt,
Aşa şi împărăteasa şedea alăturea p-alt.
[80] Ginerele şi el dincoaci lângă împăratul sta,
Care într-această vreme este a se arăta.
Toţi ministrii şi boerii, a palatului numiţi,
Cu orânduială bună se afla aci veniţi. 
Gătirea de priimire s-a-ntocmit cum să cădea,
Şi prea strălucita nuntă aştepta a se vedea.
Se strânsese de tot neamul, de toată starea norod,
Venise preoţi cu jertvă să-ntărească sfântul nod.
Aci vedeai stând d-o paret organe spre a cânta,
Dincoaci mulţime de vite care jertva aştepta.
Mese destule d-a rândul puse pentru ospătat,
Văzduhul glăsuia vesel de poporul adunat.
În sfârşit fără zăbavă şi Areti a sosot,
Cu Efrosina-nsoţită şi cu cele ce-au venit.
Atunci norodul la dânsa ca la soare să-nchina
Şi de glasuri bucuroase tot palat răsuna.
Viind lângă tron aproape în genuche a căzut,
Şi către părinţi cu lacrămi să zică a început:
	Areti către părinţii săi
Născătorii mei împăraţi! vă rog pentru ertare
La necazul ce v-am făcut cu a mea neascultare.
Căci dragostea care o am către voi din pruncie
La nesuppunere m-a dus şi la-ndărătnicie.
[81] Numai pentru dragostea-vă uram căsătoria,
Fără să voesc am greşit ne-mplinind datoria.
Când vedeam viind peţitori de mine a vă zice,
Socoteam că moartea vinea viaţa să-mi ardice.
Nu puteam să mă depărtez, d-ar fi fost cât de bine,
Inima mea nu priimea să merg în ţări streine.
Mult mai bucuroasă eram Cloto să-mi tae aţa,
Decât osebită de voi să-mi amăresc viaţa.
La-nchisoare am vrut să şez aproape d-astă casă,
Decât departe în palat bogată-mpărăteasă.
Nădăjduiam că s-o găsi l-această-mpărăţie,
Vreunul de potriva mea, ca să-l iau de soţie.
Ş-atuncea să zic, priimesc, să vă fac voe bună,
În braţele voastre să fiu, să trăesc împreună.
Acum dar a vrut d-am fi soarta ajutătoare,
Patimile sau mărginit şi trista închisoare.
Fiindcă acest om strein a venit cu-ntâmplare,
Care a fi înger trimis de la zei mi să pare,
Că-mvederat a mântuit această-mpărăţie,
Cu toţi lăcuitorii ei de amară robie,
Pe vrăjmaşul a biruit cu marea lui putere
Şi l-a făcut de a fugit cu multă neplăcere,
Supuindu-l a plăti bir şi a şedea în pace.
Ş-acestui pământ de acum pagubi a nu mai face.
Şi în scurt, el ca unul ce fără să se sfiască
Viaţa ş-a primejduit ca să ne mântuiască,
[82] După care a hotărât lângă voi să trăiască
Şi în toată viaţa sa să nu vă părăsească.
Împlinesc porunca şi eu, dându-vă ascultare,
Şi îl priimesc a-mi fi soţ, cu binecuvântare.
Neputincios şi ticălos, îl iau aşa cum este,
Numai să nu meargă-ntr-alt loc, din părţile aceste,
Voesc să fiu pe lângă voi cât voi avea viaţă,
Să mă suppui şi să v-ascult la toate cu dulceaţă.
	Poetul
Cum a isprăvit cuvântul pe loc de jos s-a sculat,
Şi la amândoi părinţi mâinile a sărutat.
Cari luând-o-mbraţe cu lacrămi o săruta,
Şi de bucurie mare inimile lor sălta.   
Atuncea dar şi streinul prilej de cuvânt găsind,
A început să se roage la împăratul grăind:
Să poruncească să vie şi bătrânul Pezostrat
Cu soţia sa la nuntă ca şi norodul celalt.
Dar pentru ce e chemarea pricina nu să ştia,
De aceia împăratul şi alţii cam bănuia.
Fiindcă-ntâiul ministru al palatului a fost
Şi din pricina fiu-său să urgisise din post.
Acum dar acea pricină, cu nunta a Areti,
Urma de tot să se şteargă, a nu să mai socoti,
[83] Vrând să-i dea şi ertăciune fuse voe a-l pofti,
Şi pentr-a lui bătrâneţe iar ca întâi a-l cinsti.
N-ar fi putut crede nimeni, înger să fi arătat,
Că numitul strein este fecioru lui Pezostrat,
Care în casa sa şade de cinci ani arestuit,
Şi varsă ne-ncetat lacrămi pentru fiul său iubit.
Ajungând dară trimişii la casa lui Pezostrat
Şi arătându-i poftirea cea de către împărat
S-a mâhnit până la suflet, socotind în sine el
A fi lucru de ruşine chemarea cea-ntr-acest fel,
A se afla el la nuntă cinste nu i să părea,
Ci ca o în râs luare şi ca o pedeapsă grea.
A plâns fără mângâere şi cu durere a spus
Ticăloasei lui soţie ceia ce i s-a prepus.
Şi neavând de aceasta puteri a se apăra,
Negreşit după poruncă să meargă siliţi era.
Amândoi iau alte haine, cele jalnice dezbrac,
Ca să nu se socotească că cu ele semn rău fac.
Deci cu inimi săgetate şi cu feţe gălbinind
Ajunseră la palaturi din picioare şovăind.
Îşi plecară totd-odată genuchele bătrâneşti
Şi cu respect sărutară picioare-mpărăteşti.
De jos dacă să sculară cu ochi către pământ
Să traseră de o parte, fără să scoaţă cuvânt.
Streinul când a văzut că părinţii său au venit
Inima-i să pătrunsese şi sufletu-i s-a mâhnit.
[84] A socotit dar atuncea că e vreme şi minut
Să se facă Erotocrit mirele necunoscut.
Şi eşind pe loc afară sticluţa din sân a scos
Cu meşteşugita apă ş-îşi spălă faţa frumos.
Cum îşi curăţi negreala chipul i s-a luminat
Şi fireasca lui frumseţe s-a arătat minunat.
Intră iară înlăuntru, d-odată în acel ceas,
Dar cum l-a văzut mulţimea uimită-n loc a rămas.
Viind lângă împăratul în genuche a căzut,
Şi cu smerenie multă să vorbească a-nceput.
[85]	Mărturisirea lui Erotocrit
Împărate şi Domnul meu cel cu multă-ndurare!
Iată suppusa sluga ta să roagă de ertare.
Erotocrit cel urgisit eu sânt o împărate!
Care d-aici mai izgonit fără nicio dreptate.
Pentru câte ai bănuit n-am avut înclinare
Ca d-odată să te mânii asupra-mi aşa tare.
Mă rog a asculta puţin cu a ta-nţelepciune
Mărturisirea mea, ce voi de faţă a o spune.
La curtea ta, ’mpăratul meu, aveam părere bună
Cu tatăl meu de mic copil a veni împreună,
Cum şi la tine să mă-nchin viind mai totdauna,
Vedeam alăturea-ţi şezând p-a ta născută una
Cu toate că cu dânsa eu n-am avut cuvântare,
Dar cu vreme-nălţându-mă şi făcându-mă mare,
Fără de a-mi trece prin gând, mă pomenii d-odată
Pătruns şi cu totul rănit d-amorului săgeată.
Deşi prea bine cunoşteam fiinţa-mi slugărească
Şi prejudecând măsuram treapta-ţi împărătească,
Dar nici într-un chip n-am putut a-i sta cu-nprotivire,
Şi lecuire să găsesc la cumplita-mi rănire.
[86] Mă sfiam, mă cutremuram de frică şi ruşine
Şi nu-ndrăzneam să spui cuiva, ci o tăceam în mine.
Dă ce pătimeam nimenea nu mă putea cunoaşte,
Fiind viu mă plângea părinţii şi cunoscuţi de obşte.
Pentru că fără să bolesc la faţă veştejisem,
Ţiind-o în mine sicret, cu totul mă sfârşisem.
Într-acestea hotărând eu a depărta amorul,
Am socotit prin cântece să-mi mai potolesc dorul.
D-aceia organul luând mă duceam la plimbare
Şi noaptea departe umblam cântând a mea-mfocare.
Amorul însă a-mvitat tirana-mi norocire,
D-a nu mă lăsa să petrec nici aşa-nliniştire.
Că-ntr-o noapte pe când cântam unii vrând să mă prinză
D-odată m-au încunjurat, aci să mă cuprinză.
Eu văzându-i scoţ sabia spre a mea apărare,
Lovesc, rănesc şi fug scăpând făr-a-mi da vătămare.
Dar şi aşa amorul tot n-a vrut să se oprească,
Ci s-a-ntrămat asupra mea că să mă prăpădească.
Dup-aceia fug în Eurip cu inima-mfocată,
Fără să am gând să mă-ntorc d-acolo vreodată.
Amorul însă ş-acolo pe soarta-mi îmvitează,
Bolnăveşte pe tatăl meu şi mă înăpoiază.
Scriindu-mi mă întoarseră cu mare turburare,
Viind găsii pe tatăl meu întru-nsănătoşare.
Mă sileam să mă-nprotivesc la durerile mele
Ca doar de mă voi mântui de patimile grele.
[87] Frică mare mă turbura cineva să nu simţă
Ş-alerg să descopere proasta mea socotinţă,
Or către-mpărăţia ta, or cătr-a ta născută,
Şi de mânia-ţi să mă fac jertvă-n acea minută.
D-aceia vremea-mi petreceam cu frică şi ruşine,
Fără să ştie cineva ce dor purtam în mine.
Şi numai aceasta atunci mi-a fost dat îndemnare
Cu atâţi feciori de-mpăraţi să intru în luptare.
Nu că cunoşteam sau simţeam că voi avea putere,
Ci numai să mă prăpădesc şi să scap de durere.
După ce însă biruii, fără de a socoti
Ş-îm puse cununa în cap chia fiica ta Areti,
Atuncea cu adevărat cunoscu-i ameţeală,
Şi flacăra amorului o simţii cu iuţeală.
Îmi vinea să mă omor sau să fug în ţări streine,
Dar mă durea pentru părinţi că n-au decât pe mine.
Şi de multe gânduri viind în deznădăjduire,
Cu hotărâre într-o zi luai îndrăznire
Ca să propui tatălui meu, cu vorbe rugătoare,
Să plâng, să-i sărut mâinile şi să-i caz la picioare,
Până îl voi îndupleca să va să priimească,
Şi către înălţimea ta viind să mijlocească;
În multe chipuri judecând d-aceasta mainainte
Ş-îndemnându-mă m-am pornit după cruda mea minte,
Gândind unde pe tatăl meu îl aveai iubire,
Ai fi putut să priimeşti aceasta mijlocire.
[88] Eu nu am socotit deloc că e nelegiuire,
Şi că la-naltu-ţi caracter aduce necinstire.
Ci-mi năluceam că-s atenean ş-o aveam lucru mare
C-am biruit atâţi viteji cu suliţa-n luptare.
Către acestea mă ţineam că sânt nobil, tânăr, vrednic,
Văzând pe tatăl meu ales de-ntâi boer şi sfetnic.
Dacă iar nu o priimeai, nu credeam niciodată
Că în urgia-ţi va cădea ticălosul meu tată.
Alt de nimic nu mă temeam, d-o sta să-ţi pomenească,
Decât, că poate Areti n-o vrea să priimească.
Deşi ea într-atât de mult îmi era în iubire,
Şi pentru dânsa sufeream dureri cu osebire,
D-aceasta însă nu avea ştiinţă cât de mică,
Şi după-ntâmplare putea, voi, or nu voi  să zică.
Asta nu mai mă turbura, ş-îmi era grija toată
Nu cumva să zică, nu voi, şi să nu mi să poată ...
Dar când văzui asupra-ne straşnica ta mânie,
Pe tatăl meu arestuit şi eu în siurghiunie,
Am amorţit nu mi-a rămas putere de furnică,
Amorul însă a stătut pururea fără frică.
În curgerea astor cinci ani, într-a mea izgonire
Am alergat tot prin pustii cu dor şi cu mâhnire,
Călcând munţi, prăpăstii, păduri, locuri tot neumblate,
Şi cu hiare sălbatece căutam a mă bate.
Ca să mă sfâşie, să scap de aşa dureri grele
Şi d-amorul ce să ţinea tot pe urmele mele.
[89] Într-acestea aflându-mă am auzit îndată
Că misiodaci au venit l-Atena să se bată;
Ş-într-a împăratului meu datorie-n oştire,
Într-a mea dulce patrie ş-într-Areti iubire,
Pe loc încălecând făcui calul să-şi zboare paşii
Şi viind înaintea ta m-a bătut cu vrăjmaşii:
Iar cele ce s-au mai urmat dup-aceasta de mine,
E de prisos să le mai spui că-ţi sânt ştiute bine.
Iată dar împăratul meu a mea mărturisire,
Ţ-am spus neamul şi patria, fără nicio sfiire.
De aceia or iartă-mă ş-îmi dărueşte viaţă,
Or d-am greşit jertveşte-mă acum aici de faţă.
	Poetul
Cum a precurmat cuvântul, pre care l-a zis cu plâns,
Îndată şi împăratul luând îm braţa l-a strâns.
Şi cu bucurie mare pornind lacrămi a vărsa,
A început să-şi arate buna voinţă a sa.
	Împăratul către Erotocrit
Fiul meu! cele ce-au trecut să rămâe uitate,
Şi de am greşit eu sau tu, fie acum ertate.
[90] Dacă anii ticnite vremi au voit a ne face
Şi noi toate să le ertăm, să avem bună pace.
Fiindcă Areti a fost dinainte ursită,
Ca hotărât cu tine ea să fie însoţită,
Din tot sufletul hotărât fie şi de la mine,
D-odată şi pe tronul meu te-ncoronez pe tine.
Astăzi te fac moştenitor pe a mea bogăţie,
Te las desăvârşit stăpân l-această-mpărăţie.
Dac-a-i mântuit de vrăjmaşi cu a ta tinereţe
Schiptrul, diadima, cum şi aceste bătrâneţe,
Tu dar să le şi cârmueşti câte sânt ale mele,
Să-mpărăţeşti în locul meu şi să-ngrijeşti de ele.
Că d-acum înainte eu nu poci ca-n tinereţe,
Voi cu tine să odihnesc slaba mea bătrâneţe.
Să aveţi dar, precum dori, benediţia noastră,
Cu norocire să trăiţi, să vedem roada voastră.
	Poetul
După ce cătr-Erotocrit a contenit d-a vorbi
Chemă p-Areti la sine pe loc, făr-a zăbovi.
[91]	Împăratul către Areti
Iată, iubită fiica mea, cu cinste şi cu cale
De către zei s-a hotărât sfârşitul nunţii tale.
Precum să vede negreşit de stele eşti ursită
Ca cu Erotocrit acest, să fii tu însoţită.
Atâţia feciori de-mpăraţi frumoşi cu osebire,
N-a putut să te-nduplece nicidecum la-nsoţire.
Nesupusă te-ai arătat la mânia-m fierbântată,
Ş-în neştiinţă ai făcut hotărârea cea sfântă.
P-acest îl aveam de strein, din altă-mpărăţie,
Dar el Erotocrit a fost, cel plin de bărbăţie.
Dacă ţ-a plăcut dar întâi, cu acele negreţe,
Acum precum s-a făcut alb, cu veselă frumseţe,
Socotesc că îl vei privi şi mai cu bucurie,
Şi dragostea vă va lega întru căsătorie.
Îţi dau dar cu tot sufletul buna mea cuvântare,
Că supusă te-ai arătat şi mi-ai dat ascultare.
Pedepsile ce ţi le-am dat când stai cu-nprotivire
Prefacă-se astăzi de zei toate în norocire.
Că cu ne-nduplecarea ta cu alţii la-nsoţire
La rănita inima mea ai dat tămăduire.
Talentele soţului tău nicio limbă nu poate
Să le socotească de rând şi să le spue toate.
Înţelepciunea mai vârtos şi a sa bărbăţie
S-a lipit de inima mea cu mare bucurie.
[92] Nici nu este alt împărat, fiica mea prea iubită,
Precum astăzi ne aflăm noi cu slavă strălucită.
Căci el pe toţi, într-adevăr, îi întrece la toate,
Mai înţelept şi mai viteaz altul nu să mai poate.
Mulţămesc foarte c-a făcut buna mea norocire
Atâţi tineri să depărtezi cu a ta-mprotivire.
D-aceia din suflet îţi ert cea d-atunci neascultare
Şi la suppunerea-ţi d-acum dau binecuvântare.
Că toată-mpărăţia mea, slava şi bogăţia
Astăzi ca un dar mi le-a dat acest cu bărbăţia.
El însuşi cu sudoarea sa la odihnă ne strânge,
Cu primejdia vieţii şi vărsare de sânge.
Mulţămesc dar norocului că ţ-a dat în gând ţie
Să te-mprotiveşti şi să zici, nu voi căsătorie.
Şi te-au păstrat ca pe un dar, aşteptând pân’ să vie
Acest mântuitor al meu, să te dau de soţie.
Bucără-te dar fiica mea, fii veselă, săltează,
După cum şi inima mea astăzi să desfătează.
Niciodată nu am simţit as-fel de bucurie,
Ca această carea o am la ta căsătorie.
Priimeşte darul şi tu, ce ţi-l dă norocirea,
Cu care-mpreună să aibi şi toată fericirea.
Dragoste şi pace s-aveţi amândoi în viaţă,
Şi unindu-vă într-un glas să trăiţi cu dulceaţă.
[93]	Poetul
Dar viclenia cea mare, ce-o arăta Areti,
Era făr-asemănare, cât nu puteai socoti.
S-a prefăcut că nu-l ştie şi nu-l cunoaşte deloc,
Şi să apăra de dânsul cu meşteşugit mijloc.
Sprâncenele înălţându-şi sta, să mira, să gândea.
Şi îşi încăleca buza de aceia ce vedea.
Deci cu puţine cuvinte voinţă a arătat,
Că a tată-său poruncă o face neapărat.
Cu smerit chip plecând capul îndată s-a închinat,
Şi cu aceste mijloace fiecare s-a-nşelat;
Şi Polidor într-acestea să îndoia, nu credea
De este al său prieten pe care el îl vedea,
Şi atât era de mare mirarea-i într-acel ceas,
Încât cu gura căscată încremenit a rămas.
Aşa dar precum şi alţii abia şi el a crezut,
Şi de multă bucurie, căci de mult nu l-a văzut,
Plângând l-a luat în braţe, cu de bine a-i ura,
Şi a-l privi sărutându-l nu să putea sătura.
În acea zi strălucită ce bucurii mari a fost,
Va putea fieştecare a le socoti de rost.
De strigări mulţămitoare tot oraşul răsuna,
Şi de-ntâmplarea cea nuoă mari şi mici să minuna.
[94] Unul zicea că, vis este, altul basnu-l socotea,
Şi pe altu-l lua groaza, când cineva-i povestea.
Atunci şi mult pătimaşul Pezostrat lacrămi vărsând
Începu către-mpăratul a vorbi as-fel zicând:
	Pezostrat către împăratul
Prea puternice împărat! de ţ-am făcut greşală
Când ţ-am propus de fiica ta ca marea mea-ndrăzneală,
Pentru care pe fiul meu l-ai gonit cu urgie
Şi pe mine a-i poruncit în arest să mă ţie,
Mă rog ertăciune să-mi dai: dar să ei seamă bine
Şi nu mai pedepsi pe alţi cu ură ca pe mine.
Îmi pare că de vorba mea acum ţ-aduci aminte,
Şi socotesc că te căeşti văzând aste-nainte.
Când ţ-am zis pentru fiul meu şi l-am lăudat foarte,
Mânia şi urgia ta m-adusese la moarte.
Orce tată pe fiul său doreşte să-l slăvească,
Să-l ajute cât va putea şi să-l înbogăţească.
Dac-am dorit şi eu ca alţi cum vor fii să-şi vază,
Atât nu am greşit, încât ameţeală să-mi cază.
De când când nu am văzut fiu sânt acum cinci ani îmi pare,
Corajul bătrâneaţelor şi nădejdea-mi cea mare.
Dar acestea să le uităm, ca pe nişte trecute,
Că mâhnirile-n bucurii sânt astăzi prefăcute.
[95] Războiul este isprăvit, vrajba e-mpăciuită,
Şi amarul ne-a adus iar dulceaţa cea dorită.
Aşa dar dacă am greşit la cele-ntâi urmate,
Eu or împărăţia ta, fie toate ertate,
Şi fii noştri s-aibă-n veac benediţii neşterse
Şi ceale bune preste ei cerurile să verse.
	Poetul
Atunci Pezostrat s-aruncă peste fiul său iubit,
Şi îi sărută grumazii cu lacrămi şi cu zâmbit.
Aşa şi muma sa iară îl ia în braţe cu dor,
Şi să mândrea împreună de Areti nora lor.
Nu putea să se oprească de plângere-n acel ceas,
De multa lor bucurie a uitat câte le-au tras.
Necazurile trecute nici nu să mai pomenesc,
Pentru cele viitoare inimile-şi veselesc.
Sala cea împărătească plină de nobili era,
Boeri mari, mici ş-alţi de obşte nu să putea număra.
Împreună cu aceştia şi dame au fost venit,
Mume, fragede fecioare frumoase deosebit.
În sfârşit dar sosi ceasul şi minutul cel dorea,
Să ia nunta săvârşire cu câte legea cerea.
[96] Cămara cea de mireasă numaidecât s-a gătit,
Şi sala cea împărătească frumos s-a înpodobit.
Ale palatului toate mobilile cât-era,
Ferestrele şi pereţii de flori să încunjura.
Aşa iar şi toată curtea o-npodobise deplin,
Cu cununi multe de dafin şi cu ramuri de maslin.
Mesele cu mâncări scumpe în rând aşezate sta,
Unde boerii de frunte urma a se ospăta.
Pretutindenea mirosuri, pretutindenea cântări,
Pretutindenea-n palaturi să-mfăţişa desfătări.
Imeneu acum ş-amorul amândoi să bucura,
Şi torţele însoţirii ţiind aprinse zbura,
Pentru-nchinăciune însă şi mulţămiri către zei
Trei altare înălţase ca să jertvească viţei.
Cel dintâi sfinţit lui Joe, iar cele doă-mprejur,
Unul în cinstea Minervii, ş-altu-nchinat lui Mercur.
Care fiind toate gată le-au dat deodată foc
Şi organele-ncepură să cânte ode pe loc.
Jertvesc către Joe tauri, către Minerva junci,
Către Mercur aşa iară, tot viţei de un an mici.
Deci şi pe tineri îndată după lege cununând.
A început fiecare a-i binecuvânta-n rând.
[97]	Împăratul
Prea iubiţii mei copii!
vă binecuvânt pe voi,
să petreceţi amândoi
ani veseli şi fericiţi.
C-al Elisei câmpii
să îmfloriţi neîncetat,
şi cu amor îmfocat
unul p-alt să vă iubiţi.
În norocire trăind
zile multe să aveţi,
şi fii din fii să vedeţi,
cu talente-npodobiţi.
Îmândoi înbătrânind
cu ani mulţi nenumăraţi
vecinic să vă bucuraţi
cu toate câte doriţi.
	Toţi ministrii
Fie, fie, să trăiţi,
Cu noroc să căsniciţi
curs de ani nenumăraţi
[98] Toţi într-un glas ne rugăm
Şi acestea vă urăm
d-a fi şi noi bucuraţi.
	Împărăteasa
Şi eu fii mei iubiţi
vă prea binecuvântez
şi din suflet vă urez
să-norociţi pre pământ.
Să trăiţi, să vă slăviţi
în depline fericiri,
ş-amândoi s-aveţi uniri
în pasuri şi în cuvânt.
Şi ca o mumă-nălţând
aceste mâini către zei,
fierbinte mă rog la ei
să privească preste voi.
Ca să vă fie orcând
la toate ajutători
de rele apărători,
umbrindu-vă p-amândoi.
[99]	Toţi d-odată
Toţi zeilor ne rugăm
Şi împreună strigăm,
Vivat! vivat! să trăiţi
Ani veseli şi fericiţi.
	Pezostrat
Copii mei şi de mine
să fiţi binecuvântaţi,
să aveţi zile senine,
trăind să vă desfătaţi.
Bucuria cea simţită
astăzi de inima mea
fie cu voi însoţită
câte zile veţi avea.
Şi ptetrecând în unire
amândoi să vă iubiţi,
cu pace şi fericire
prunci din voi să odrăsliţi.
[100] Toţi d-odată
Trăiţi, trăiţi, fericiţi,
Amândoi vă veseliţi,
Fici norociţi şi săltaţi
De noi binecuvântaţi.
	Soţia lui Pezostrat
Fii mei! deopotrivă
vă binecuvânt şi eu,
să n-aveţi zile-nprotivă
rog din tot sufletul meu.
Să trăiţi în fericire
amândoi să vă iubiţi,
veseli şi cu norocire
odrasle să dobândiţi.	
	Toţi d-odată
Fie, facă-se deplin,
S-ajute zei, amin.
[101]	Efrosina doica
Fiişorii mei iubiţi!
Rog şi eu zeii slăviţi
Ca trăind să-nbătrâniţi,
De amor să vă-ndulciţi,
În veci să fiţi fericiţi
Şi de mine să doriţi.
	Toţi d-odată
Mângâerea d-înălţime
Fie-vă spre ajutor
Facă-se cu întregime
Al inimii voastre dor.
	Polidor
S-aveţi zile-ndelungate
dintr-adânc binecuvânt,
să trăiţi cu sănătate
şi norociţi pre pământ.
[102]	Toţi de obşte
S-aveţi zile fericite,
ca stelele strălucite,
să nu-ncercaţi vr-o minută
cu-ntâmplare neplăcută.
În viaţă cu cuvântul
să cutremuraţi pământul,
să se-ngrozească vrăjmaşii
şi să li să tae paşii,
cei ce vor gândi rele
să cază singuri în ele.  
	Poetul
După ce toţi de obşte au dat binecuvântări
Şi au luat săvârşire cele de nuntă urări,
Din tronul său împăratul la tineri s-a coborât
Şi din capul său coroana ardicând numaidecât,
Pe ginere său de faţă cu dânsa a-ncoronat
Dându-i şi schiptrul d-odată la numit de împărat.
Aşa iar ş-împărăteasa încoronă p-Areti
Cu a capului său stemă ş-în locul său o vesti.
Apoi şi pe tron suindu-i toţi la dânşii să-nchina,
A început iar palatul de urări a răsuna.
[103]	Toată ceata celor aleşi
Să trăiască, să trăiască
Bunii noştri suverani,
Zei să le dăruiască
Ai lui Saturn vecinici ani.
Şi tronul lor să-l păzească
Nebântuit de duşmani. 
	Toată ceata numai către Erotocrit
Cântaţi muze din Elicon
Astăzi rugăciuni zeeşti,
Pentru al nostru egemon
Cel cu puteri vitejeşti,
Ziceţi: fie păzit pe tron
De năvăliri vrăjmăşeşti.
	Ceata doamnelor către Areti
Ceate de graţii mulţime însoţite lăudaţi
pe doamna noastră aleasă
la-ntrare de-mpărăteasă,
viv! veacuri aplaudaţi.
[104]	Ceata a horii către Areti
Na! iată Mars şi Minerva nemijlocit să lovesc
şi războindu-se-ndată
cu mijlocire-mpăcată
împreună lăcuesc.
	Partea a horii către Areti
Stă Paris să nu greşească,
Măru-şi să nu păgubească,
l-alegere de frumseţi,
De virtuţi daruri zăreşte,
Asta, zice, ’mpărăţeşte
vecinice delicăteţi.
	Toată hora către amândoi
Înălţime cu-nălţime
pre întinse să zăresc
livezi de virtuţi mulţime
flori de graţii îmfloresc
ş-în dăinuire de ani
mărturisesc suverani.
[105]	Partea a horii către Erotocrit
Neptun din mare cu spaimă de cal dă spre-nceput,
iar Minerva-mfăţişază
şi triumful însemnează
Maslinu-n mână ţinut.    
	Altul către el iar
Nu Joe cu băsnuire
Şi greţoasă plăzmuire
pe Minerva a născut,
Ci-n cuvânt d-adeverire
Zeiască pre îngrijire
strălucind s-a cunoscut.
	Partea a horii către Areti
A graţiilor frumseţe să arată luminând,
Şi dănţuind împreună
Suverană te cunună 
Talentele-ţi lăudând.
[106]	Alta către dânsa
O tu muza Caliopa
Având şi pe Penelopa
comlucrătoarea-n virtuţi,
De flori laude-npleteşte,
Zi, strălucit vecueşte
în ani veseli şi plăcuţi.
	Toată hora
Na! Norocul cât să poate
Bunătăţile lui toate
cu bucurie le-a dat,
La asemenea-nclinare
Peste fire de mirare,
fie, fie lăudat. 
	Partea a horii către Erotocrit
Ai lui Matusala ani şi viaţă
cătr-al nostru protector
să poftesc astăzi de faţă
prin rugile tutulor.
[107] Vino Ercul, jos te lasă,
îndată l-acest palat,
fă-te relativă casă
al celui nou luminat.
	Partea a horii către Areti
Din părinteştile braţe
Joe a vrut să te-nalţe
la cereştile suiri,
Prea lăudată Europa
O vesteşte Caliopa
la oceane de gândiri.
	Toată hora
Tu, pe Bresaida lasă
Hrisa nădejde aleasă
din protivă nu-ndrăzni,
Soarta a rânduit bine,
Că Ahil pe dânsa ţine,
n-ai de ce a te mâhni.
[108]	Alt
Nu dănţuiţi poeţi, zee,
naşteri de iaduri cântând,
ci întoarceţi din condee
materii multe având
a compune viersuri
de cel eroice firi.
	Poetul
Oraţiile aceste şi laudele-ncetând
La mese să aşezară a se ospăta de rând.
Atunci toţi apoi de obşte, mare şi mic veselit,
Rostea cu Bach, să trăiască suveranul cel slăvit.
Răsuna sus atmosfera şi pământul jos sălta,
D-a muzicilor organe d-a gurilor ce cânta.
Şi tot deodată slobod începură-n acel ceas
În deosebite hore cântece toţi într-un glas.
	Horul de boeri
A sosit veacul plăcut,
Orce rele au trecut,
[109] S-a renceapă s-a ivit,
Ş-a ne-mvia a venit.
Strălucit s-a arătat,
Cu fulger îmfricoşat,
La a nostru emisfer,
Cu vrerea-naltului cer.
Pentru obştescul favor,
Bucuria tuturor:
Că luceafărul s-a pus
În creştetul sferii sus.
Peste noi a revărsa
Prea lucindă raza sa,
Şi nestrămutat să stea:
Prea slăvita noastră stea.
	Horul de dame
Minerva cu Mars în rând,
Graţiile-mpreunând
În condrare lui Saturn
A-nălţat pe tron ca-n turn,
D-o-asemenea-ncliniri,
Compătimitoare firi:
Care ne făgăduesc
Veacul aurit zeesc.
[110] Toate dar aplaudăm
Şi de obşte lăudăm
Doimea de suverani
Să dăinuiască mulţi ani
Cu-nsutite norociri
Ş-înmiite fericiri
Să vază din fii toţi
Nepoţi buni şi strănepoţi.
	Tot horul
Toţi dar să ne bucurăm,
Să dănţuim, să săltăm,
Bătrâni, vârsnici şi voinici,
Fete, tinere, prunci mici.
De obşte astăzi săltaţi,
Sirmani, flămânzi, scăpătaţi.
Jucaţi sfere şi planiţi
Şi voi stele comsăriţi,
Săltaţi apşoare şi munţi
Cu copaci mari şi mărunţi,
Săltaţi toate cu-n cuvânt
Câte sânteţi pre pământ.
Sfârşit tomului al cincilea.
[111]	Adaos la tomul al cincilea
	Cântul I
O luniţă! stea frumoasă,
Prea dulce şi drăgăstoasă,
Tu eşti toarţă luminoasă
Celor răniţi de amor. 
Tu cu raza ta cea lină
Sloboz o dulce lumină
La orce inimă plină
De dureri şi de dogor.
Ochii săi fieştecine
În sus pironiţi îi ţine
Ca să te vază pe tine
Răsărită în senin.
[112] Toţi aştept a ta ivire
Cu mare neodihnire
Ca să facă vr-o pornire
Să mai răsufle de chin.
Şi luminaţi cum s-arată
Es supt orizon îndată
Şi cu inimă-nfocată
Cânt şi patimile-şi spun. 
Şi dacă să întâmplează,
Pe supt a ta lină rază,
Amurezele să-şi vază
Îndată doru-şi răpun.
Apoi d-a ta luminare
Ajungând la-mvierşunare,
Frumoşi, urâţi, d-orce stare
Merg de rând amestecaţi.
Atunci un electrizm mare
Să-ntâmplă la fiecare,
Şi de dulcea-ţi luminare
Rămân toţi îndestulaţi.
[113]	Cântul II
De ar fi fost mijloc şi ar fi putinţă
De a mă preface dup-a mea voinţă,
M-aş face oglindă să te uiţi în mine
Şi eu totd-auna să privesc la tine.
Pieptene m-aş face şi orcând vei cere
Să-ţi netezesc părul fără de durere.
Zefir m-aş preface şi în zbor m-aş duce
Ca să caz pre pieptu-ţi şi să-l suflu dulce.
Şi somn m-aş preface, d-ar fi mijloc iară
Ca să-ţi închiz ochii din seară în seară.
M-aş preface-n multe de ar fi putinţă
Natura să-şi schimbe avuta fiinţă.
[114]	Cântul III
La doi ochi ce îi iubesc
Am hotărât şi voesc
Să le fiu rob cât trăesc.
Inima-mi ca un odor
O dau şi o închin lor
Să-i fie stăpâni cum vor.
Numai lor asta o fac,
Pentru că prea mult îmi plac,
Să-mi fie stăpâni mă-npac.
Ţiindu-mă fericit
Să le fiu suppus, robit,
Statornic până-n sfârşit.
Ah dar stăpâni ochişor!
Cum sânteţi de dulcişori
Priviţi-m şi plândişori.
[115]	Cântul IV
De când te iubesc pe tine
Şi de când mă arz în foc,
Ştii suflete al meu bine
Că sânt zile la mijloc.
Şi d-atunci cine mă vede
M-asupreşte cu ponos,
Şi să jur nimeni nu crede
Că n-am de tine folos:
Iar eu într-a ta osândă
Mă frig şi mă pedepsesc
Şi nici o cătare blândă
Asupra-mi nu dobândesc.
Ci tot cu aspră privire
Şi cu un cuvânt semeţ
Te-ntorci ş-îmi zici cu-npietrire:
Du-te tânăr îndrăzneţ.
Ajung-atâtă urgie,
Destul de când mă mâhneşti,
Dă-mi cuvânt de bucurie,
Zi-m că, şi tu mă iubeşti.
[116]	Cântul V
A ta frumseţe
Şi delicăteţe
Nu văz să o aibă-ntocma alte feţe.
Nuri-ţi luminează
Cu o lină rază,
Cine te zăreşte iar va să te vază.
Gura-ţi când vorbeşte
Miere izvorăşte,
Ca să te asculte orcine doreşte.
Eşti la toţi zimboasă
Şi politicoasă
De te faci cu totul p-atât mai frumoasă.
La duh şi la daruri
Eşti plină de haruri
Tu eşti vârf la toate-n adunări şi baluri.
Isteaţa-ţi simţire,
Agera-ţi privire
Fermecă, uimeşte pe loc orce fire.
Chiar ca pe o zână
Te slăvesc stăpână
Şi te rog mă iartă, caută-mi blăjână.
Inima mea n-are
Vr-o rea cugetare,
Ci dragoste sfântă dintr-o depărtare.
[117]	Cântul VI
Sufletul meu te doreşte
Zioa, noaptea ne-ncetat,
Şi arzând să pedepseşte,
Pieptul meu cel săgetat.
Aş vrea şi nu am putinţă
Să găsesc vreun mijloc
Să te mai văz în fiinţă,
Să-mi astâmpăr acest foc.
Frageda a mea iubire
Precum ţi s-a arătat,
O am fără osebire
În acest loc depărtat.
Totdauna cu durere
Oftând la tine gândesc,
Şi nu am nicio plăcere
La altele să privesc.
Inima mea e jurată
Pe al amorului foc,
A nu iubi niciodată
Altă nicidecum, deloc.
[118] Cât voi avea viaţă-n lume
Şi or pe unde voi fi,
L-al tău mie dulce nume
Cu credinţă voi jertvi.
Ochii mei nu au odihnă
D-ale dorului văpăi
Şi nu vor dormi în ticnă
Pân’ nu vor vedea p-ai tăi.
[119]	Cântul VII
Uită-te mai bine
Suflete la mine
Că rău nu-ţi voesc,
Ci bine-ţi gândesc.
Văz atâtea rânduri 
Că tot stai pe gânduri,
Te făgădueşti
Ş-apoi te-ndoeşti.
Ţ-am zis ş-altă dată
Fii încredinţată
Că eu te iubesc
Ş-în piept te slăvesc:
Nu vremelniceşte,
Nici făţărniceşte,
Ci cu jurământ
Pân’ l-al meu mormânt.
Inima din mine
Cu cea de la tine
Voi să le unim
Şi un trup să fim:
Ca cât avem viaţă,
Trăind cu dulceaţă,
Lipiţi să şedem,
Să ne mângâem.
[120] C-amorul nu cere
Nici neam nici avere,
Ci un trup ş-un gând
De la toţi de rând:
Dacă prin vedere
Îşi sânt la plăcere,
El intr-n mijloc
Ş-îi strânge-ntr-un loc.
Ah! dar prea iubită,
De mine slăvită,
Vino l-acest piept
Până te aştept.
Iată a mea mână,
Vino fii stăpână
Pe tot trupul meu,
Ce ţi-l jertvesc eu.
[121]	Cântul VIII
Mareţul nostru soare când sup pământ s-ascunde
Şi noaptea să vesteşte prin fumegoase unde,
Adie o răcoare, prin frunze şerpueşte,
Un zefir de miroase prin noi călătoreşte.
Râde o veselie peste-o movilă sfântă,
Unde spre dezmierdare muzele dulce cântă:
Iată atunci soseşte mărimea frumuseţii,
Podoaba tutulora, coroana a nobleţii,
Ţiindu-se-nprejuru-i plăceri mii grămădite
Cu graţele măreţe în preajma-i însoţite.
Ivescu-se şi nurii în faţa-i c-o gătire
De sfântul ajuriul, cerească-mpodobire!
Ca una cea din ceruri zână la noi venită,
Ca toţi să o cunoaştem că e-nputernicită
A-nfermeca puterea, a îmbăta simţirea,
A îngheţa pe sânge, a-nmurmuri zidirea.
		(De d. Petrache Nanescu)
[122]	Cântul IX
Draga mea noapte! răvarsă pre genele tutulor
Dulce a somnului putere, de grije mântuitor.
Ş-într-aste locuri iubite nimic deştept nu lăsa,
Decât inimi ce amorul suppune la vrerea sa.
A ta umbră şi tăcere, mult plăcute tutulor,
Aduce prea dulci minute a suspina de amor!
Ah ce lucru dulce este a suspina de amor!
Când la voinţele noastre n-avem înprotivitor.
Inima ne pregăteşte în aplecări ce doream,
Dar aveam tirani p-aceia, pe părinţii ce-i iubeam.
Ah ce lucru dulce este a suspina de amor!
Când la voinţele noastre n-avem înprotivitor.
Tot ce să înprotiveşte la ale noastre plăceri
La un amor cu credinţă rămâne fără puteri.
Şi ca să se biruiască orce lucru negreşit
Nu trebue alt nimica decât amor săvârşit.
De un foc dar sfânt şi vecinic îndrăgit să ne iubim,
Că atunci de niciun lucru n-avem să ne stăpânim.
Căci, silita strâmtora, al părinţilor oprit,
Chinurile, osebirea, şi un noroc duşmanit,
Toate aste alt nu poate să facă unui amor,
Decât mai mult să-mfierbânte şi să îndoiască dor.
Aşa dar de o căldură vecinică să ne iubim,
Că doă inimi rănite cu alte nu biruim.
        (P. Nanescu)
[123] 	Cântul X
Daruri zeeşti pe chipu-ţi strălucit zugrăvite,
Ţi să-nchin mulţime suflete biruite.
Uită chiar şi natura calea-şi obicinuită
Şi voeşte de tine să fie cârmuită:
Dar eu s-aştept vr-odată întreagă chipzuire,
Nu este cu putinţă, iată-mă-ntru jervire.
Uda-mi coarda inimii, de tine fermecată,
Răsună-n depărtarea-ţi cu ahturi, veninată.
Cum ea te simte aproape îngheaţă, ’ncremeneşte,
Simţirilor d-odată revoluţii scorneşte.
Ah! d-aş putea vr-odată să am învrednicire
Să ţiu de a ta mână. Ce mare fericire!
		(P. Nanescu)
[124]	Cântul XI
Unde tu eşti strălucire,
Locul tot de norocire
Saltă vesel fericit.
A ta rază de lipseşte
Întunerec stăpâneşte
Totu negru e văpsit.
Soarele cu grozăvie,
A ta strălucire vie
Privindu-o-nspăimântat.
De la planite sfat cere
Ce să facă că el piere
Şi rămâne-ntunecat.
Iar planitele cu frică
Abia îndrăznesc să zică:
Îngrijire să avem.
Vr-odată să nu se sue
În locul tău să se pue
Şi pe toţi arşi să-i vedem.
		(P. Nanescu)
[125]	Cântul XII
Iată iar rândurica
Şi privigătorica
A-nceput dimineaţă
Să cânte cu dulceaţă
Frumseţea primăverii.
Şi zefirul cel dulce
Dup-a lor glas să duce,
Încet, încet răsună
Cu întocmire bună
Son plin de mângâeri.
Soarele străluceşte
Şi din zi-n zi grăbeşte
A sa călătorie
La orizon să vie
În locul cel slăvit:
Pământul îl priveşte
Ş-înaintea-i zâmbeşte,
Frumseţea-şi răsfaţă
Cu podoabă măreaţă,
Cum e obicinuit.
[126] Pomii reîmverziră,
Câmpiile-mfloriră,
Ş-asupra lor amorul
Zboară-n mâini cu arcşorul,
Petrecând frumuşel.
Nina mea! ce stăm dară?
Aideţi la câmp afară
Să găsim pe amorul
Şi să ne stingem dorul
Jucându-ne cu el.  
[127]	Cântul XIII
Sufletu-mi simte îndestulare
Când totdauna-mvederi te are.
Un minut numai de nu te vede
An i să pare, de mă vei crede.
L’ a ta frumseţe cea cu nuri plină
Jertvă să afce şi să închină.
Tot din ce este cu preţ în lume
Mai scump îl are slăvitu-ţi nume.
Ast măreţ soare, ce străluceşte
D-a ta frumseţe el eclipseşte.
Nici luna seara nu luminează,
Raza ta când nu să-mfăţişază.
Iubirea-ţi de nu e în vr-o parte,
Jocuri şi glume sânt tot deşarte.
Că-n comversaţii tu eşti grădină,
Tu eşti podoabă, tu eşti lumină.
Aceste toate le ai pe tine,
Care-mi săgeată inima-n mine.
[128]	Cântul XIV
Săgeţi de foc arzătoare
arunci din ochi când priveşti,
răneşti inimi simţitoare
or încotro te iveşti.
Arcuri crunte şi întinse
din sprâncene-mfăţişezi,
şi porneşti focuri nestinse,
aprinzi, suflet veninezi.
Fiori grele-nspăimântate
dai din buze când zâmbeşti,
aţâţi junghiuri necurmate,
robeşti, fermeci, minţi uimeşti.
Tolbe pline înarmate
peste tot chipul tău porţi,
pătrunzi piepturi de să bate
şi rămân ca nişte morţi.
Acest cântec ţi-l fac dare
şi te rog să-l priimeşti,
să-l ţii pentru neuitare
în viaţă cât trăeşti.
[129]	Cântul XV
Stăpâna inimii mele şi scump sufleţelul meu
Tu simţi şi cunoşti prea bine cât de mult te iubesc eu.
Amorul ce mă munceşte mă sileşte să-ţi vorbesc
Şi să-ţi spui cu îndrăzneală că cu totul mă robesc.
Firea te-a făcut în lume cu un dar deosebit,
Că cum te-am văzut îndată, din acel ceas te-am iubit.
Totd-auna d-un foc mare pieptul meu fiind pătruns
M-a făcut fără-ncetare să suspinez într-ascuns.
Inima mea cea rănită gândind să o tăinuesc,
Dar nu a fost cu putinţă, că iat-o destăinuesc.
Cu toate că nu-ţi lipseşte acestea să ţi le spui,
Că faţa mă dovedeaşte în dorul care răpui.
Ah ce mare bucurie în mine a-ş dobândi,
Aceasta a mea iubire de nu o vei osândi.
[130]	Cântul XVI
Ah noroc, noroace!
Lasă-mă în pace
Nu mai poci trăi.
A ta răutate
Sufletu-mi nu poate
A o suferi.
Că tot de la tine
Sufer azi în mine
Câte le priveşti.
Ah! cu ce cuvinte
Te-am rugat fierbinte
Ceas să-mi dărueşti.
Ca să văz, noroace
P-aceia ce-mi palce,
Carea m-a pătruns.
Să-mi arăt durerea, 
Să-şi vază puterea,
Să-i cer un răspuns.
[131] Ah noroc, noroace
Nu mai am ce-ţi face
Ca să te-mblânzesc.
Te rog, de să poate,
Trimite-m o moarte
Să mă isprăvesc.
Ca să scap de chinuri,
De dor şi suspinuri
Să intru-n mormânt.
Că mort să numeşte
Orcine trăeşte
Cu nădejea-n vânt.
		(Strein)
[132]	Cântul XVII
De e noroc în fiinţă şi eu îl numesc tiran,
Căci prea mulţi să plâng de dânsul zicând că, le stă duşman.
Şi de s-ar fi putut prinde, întâi l-aş certa cu ton,
Apoi m-aş pune pe dânsul şi aşi frânge un baston.
Într-acestea de va zice că va-mplini al meu plan,
Peste vânături i-aşi pune plastor frunză de lipan.
[133]	Cântul XVIII
A sta la mirare
cu ne-ncredinţare
la al meu cuvânt.
Nu-i cu cuviinţă,
când d-a mea voinţă
îţi fac jurământ.
Ită îţi zic iară,
din suflet cu pară,
că eu te iubesc.
Cum sânt mă vezi bine,
cum şi eu pe tine
zână te numesc.
O fi poate-n lume
alţi să-ţi zică glume,
numai aşa-n vânt.
Sufletul meu însă 
îţi dă mână strânsă
până la mormânt.
Unul când iubeşte 
ş-altul iar pofteşte 
lesne să-mvoesc.
Fac să se-ntâlnească
şi să se unească
după cum doresc.
[134] Lasă dar fereala
leapădă-ndoiala
şi dă-mi un cuvânt.
Eu nu voi cu sila
să-ţi dobândesc mila,
ci la gust de-ţi sânt.
Tot ce ai răspunde,
nimic nu ascunde,
tăcândă nu sta.
Urât de-ţi sânt iară,
fără rău să-mi pară,
mă voi depărta.
La un cu simţire
silita iubire
este de prisos.
Multe din natură
mor, iubesc din gură
pentru vr-un folos.
Eşti dar înţeleaptă, 
judecă deşteaptă, 
câte ţi le zic.
Uită-te la tine 
şi mă vezi pe mine, 
nu-ţi mai zic nimic.
[135]	Cântul XIX
Cu nazurile ce faci
Să ştii că deloc nu-mi placi.
Am un gust deosebit,
Sânt cam mândru la iubit,
Rugăciuni ş-alte goglezi
Să nu aştepţi, că nu vezi.
Om eşti şi tu om şi eu,
Tu ai al tău eu al meu.
Le avem tot de un preţ,
Nici tu dar nici eu semeţ.
Interes nici dau nici cer,
Chiar d-ai fi zână din cer.
Nici iar prea mă căciulesc,
Să fac lucru nebunesc.
Odată-mi place să zic,
Că nu-s copil, ci-s voinic.
		(De un mândru)
[136]	Cântul XX
Eşti frumoasă hotărât,
Dar nici eu nu sânt urât.
Feţişoara-ţ-e cu haz,
Dar încă al meu obraz.
Rumeoare buzi ai,
Dar nu schimb să mi le dai.
Ochişori ai frumuşei,
Dar uită-te şi l-ai mei.
Singur eu sânt chipul tău,
Eu fată şi tu flăcău.
Ia vezi, aşa să trăeşti,
Ce bine te potriveşti.
Numai un cusur ai rău,
Că iubeşti un nătărău.
Ar dori sufletul meu, 
În locul lui să fiu eu.
Ce? nătărău.
[137]	Cântul XXI
Aş! ia nu te fasoli,
Cum ştii a te fuduli!
Vino mu mai zicea ba,
Şi din buze nu strâmba.
Râzi? râzi dar râzi, bine faci,
Că de vei plânge nu-mi placi.
De! de! rău nu-mi căuta,
Vino, nu te depărta.
Ele! îţi spui drept n-ai haz
Cu atâtă prea mult naz.
Nu te las în ăst minut,
Trebue să te sărut.
Tumba! aid, s-a isprăvit,
Geabă te-ai înprotivit.
Dar ce? şi te-ai mâniat
Numai căci te-am sărutat?
Ia adu mâna, scol, hop,
Ai să sărim în galop:
De ce fugi de braţul meu?
Ţ-am spus c-o să te iau eu.
		(De un copilăros)
[138]	Cântul XXII
Ochii mei să deşteptară
Când ai zis la poart-aseară:
Aşterne să ne culcăm.
M-am uitat unde vorbeşte,
Să văz cine porunceşte
Aşterne să ne culcăm.
Şi zării frumseţi alese
Cu buzele ce zisese
Aşterne să ne culcăm.
Uimit plecai înainte
Şi tot umblându-mi prin minte
Aşterne să ne culcăm.
Şi vrând unui om pre cale
Să zic slugă dumitale,
Aşterne să ne culcăm.
După ce mersei acasă
În loc să zic: pune masă,
Aşterne să ne culcăm.
Dacă m-am pus la mâncare
Cu gând să zic ad-o sare
Aşterne să ne culcăm.
[139] Să mira şi baba oarba
când ziceam la toată vorba
Aşterne să ne culcăm.
D-atunci trec în toată seara
Ca s-auz să mai zici iară
Aşterne să ne culcăm.
Şi nu te văz la portiţă,
Nici să mai zici din guriţă
Aşterne să ne culcăm.
Nu sta dragă încuiată
Eşi de mai zi ş-altă dată
Aşterne să ne culcăm.
Eşi lumină, eşi cănară
De mai zi iar ca aseară
Aşterne să ne culcăm.
Vino şi la casa-mi zână
Şi porunceşte stăpână
Aşterne să ne culcăm.
Vino în toată-ţi viaţă
Numai să zici cu dulceaţă
Aşterne să ne culcăm. 
[140]	Cântecul XXIII
N-a mai rămas frăţioare
Cineva să se însoare,
Că precum câştig nu este
De vom lua şi neveste
Pas’ apoi de mai trăeşte
Or în lume bribegeşte.
Că ele nu te întreabă
D-ai negustorie slabă,
Ci dă-mi, ad-o, cheltueşte,
La mode mereu croeşte.
Dă bani pe gălăndărie,
De n-ai, ia în datorie.
Ele privesc la cocoane,
Şi la alte mari persoane,
Ce în taotă săptămâna
Să-şi croiască le dă mâna.
As-fel şi ele să-mbracă,
Nu lasă modă să treacă.
Tot îţi cer, tot te frământă
Până văd că cucu-ţi cântă,
Apoi atunci or te lasă,
Or de tine nu-i mai pasă.
[141] Cât trăeşti nu mai văz pace,
Casa-n iad ţi să preface.
De ocări şi de blesteme
Înbătrâneşti fără vreme.
Perii în cap îţi albeşte
Şi obrazu-ţi încreţeşte.
Ureşti lumea ureşti viaţa
Şi nu-ţi mai veseleşti faţa.
Amărât îţi priveşti groapa
Şi mângâerea-ţ e poapa.
		(De un păţit)
[142]	Cântul XXIV
Tinere toate-mpreună
Faceţi-vă voe bună,
Trageţi hora, daţi din coaste
C-o să vă măritaţi toate.
Noi flăcăi ne vorbirăm
Şi cu toţi ne sfătuirăm,
Ca să nu mai ducem jândul,
Ci să ne-nsurăm d-arândul.
O s-alegem fiecare
Cui la gust carea să pare
Ş-îndată după plăcere
O să pornim a vă cere.
Câte una, câte una,
Pân’ n-o-ţi rămânea niciuna.
Acu-i vârsta tinerească
Vrem viaţa să ne-mflorească
Petrecând veseli în lume,
Cu dezmierdări şi cu glume;
Bucuraţi-vă dar toate,
Întoarceţi horele roate.
Jucaţi şi voi măritate,
Săriţi mai înbărbătate.
Dănţuiţi şi voi bătrâne,
Apucându-vă de brâne.
Săltaţi şi voi mititele
Pân’ veţi creşte măricele.
Spargeţi pantofi în grabă,
Că meşteri nu au treabă.
[143]	Domnilor cititori!
Bine ştiţi că-ntr-o grădină
Cu tot felul de flori plină,
Pe lângă cele frumoase
Sânt şi une puturoase.
Cari cu a lor figură
Cresc singure din natură,
Şi ne dau să înţelegem
Răul din bun să alegem.
Aşa şi în astă carte
Sânt câteva la o parte,
Care-s cam aşa părute,
Puindu-se tot cerute.
Când veţi citi dar la ele,
Ca pe nişte băgătele,
Treceţi-le cu blândeţe
Şi credeţi la tinereţe.
Nu mă defăimaţi pe mine
Pân’ nu veţi critica bine.
Căci un muzic nu lui cântă,
Ci celui ce îi descântă.
De-i zice cântă de jale,
Face pe voile sale.
De-i zice de veselie,
El şi aceasta o ştie.
[144] De îi va porunci danţul,
El îl cântă şi ia sfanţul.
Cheful la toţi împlineşte,
Pe nimenea nu scârbeşte.
Aşa-i este meşteşugul,
Nu strică prieteşugul:
Că la tot omul fireşte
Gustul să deosebeşte.
Unui să râză îi place
Şi tot la glume a face.
Altul să melancoleşte
Şi smeritele iubeşte.
Altul iar iubeşte jocul
Ş-îl vezi sărind prin tot locul.
Nimenea nu poate scrie
Or cântec or istorie,
Or şi alceva să facă
Fiecăruia să placă.
Aşa şi această carte,
Ce în lume să împarte,
Nu va putea, cum îmi pare,
Să placă la fiecare.
D-aceia cu rugăciune
Cer de la toţi ertăciune.