Noul Erotocrit
	Compus în versuri de Anton Pann
	Tomul al patrulea
	Sibiu, 1837
	S-au tipărit la Gheorghie de Clozius.
 
[1]	Noul Erotocrit
        Partea a patra
După a lui Erotocrit plecare, numaidecât
Cu toată statornicia-mpăratul a hotărât,
Ca mai fără de zăbavă să mărite p-Areti,
Alese ginere-ndată ş-începu a se găti.
Însă vr-o câteva zile în bănueli s-a aflat,
De-ndrăzneala ce făcuse înaintea-i Pezostrat.
D-aceia cu-mpărăteasa începu a sfătui,
Despre această pricină şi multe a chipzui.
Se mira pentru ce oare fiica lor să fi schimbat,
Şi faţa ei într-atâtă slăbeşte neîncetat!
[2]	Împăratul către împărăteasa
S-ar fi căzut lui Pezostrat viind să-mi pomenească
Această părere a sa, fără să se sfiască?
Îmi bănuesc că fiul său pricina o să fie,
Şi este cu adevărat, cum mi se pare mie.
Nu este alt decât amor între ei mijloceşte,
Şi de aceia Areti atât de mult slăbeşte.
O văz că s-a schimbat de tot în purtări ş-în cuvinte,
Glasul nu seamănă c-al ei, nu e cea dinainte.
Aceste ale ei oftări, care nu le-ncetează,
Ş-atâtea privigheri la ea ce gândeşti că-nsemnează?
Nu să sileşte ea-n zădar să umble-mpodobită,
Mă tem să nu fie cumva ş-într-alt chip amăgită.
Aşa şi Erotocrit iar, care să tot găteşte,
Şi îşi schimbă hainele des, or ce închipueşte? 
Oare pe o crudă ca ea, cu minte tinerească,
N-a putut cu acestea el l-amor să o pornească?
Tânărul, cum vezi, e frumos şi cu firea vitează,
Şi tinerile d-unii c-aceşti ca peştii să vânează.
Prea cu puţin vicleşug, pot să le scoaţă din minte,
La viitoare nu gândesc, doresc ce văd ’nainte.
Mi să pare că el era care să plimba seara,
Şi vinea p-aici de cânta-mpreuna cu chitara.
[3] Apoi când el însuşi pe noi putu să ne rănească,
Ce greu a fost pe fiica-ne să nu o plănisească?
De vorbesc drept, or de greşesc, după cum mi să pare,
Fie orcum, gândul meu tot o să-l pui în lucrare.
Voi îngriji să o mărit fără de prelungire,
Până când Erotocrit este dus în izgonire.
Şi până nu-ncep d-Areti prin lume să vorbească,
Cu niscai fleacuri, unii alţii să o pomenească.
Noi însă, să nu arătăm către ea vr-o mânie,
Ci tot ca şi până acum să-i vorbim c-omenie.
Bine cu ea să ne purtăm, până să se mărite,
Căci, următoarele-ntâmplări nu ne sânt dovedite.
	Poetul
Cu as-fel de sfătuire unul ş-altul socotea,
Pe Erotocrit de vină, iar fiicii lor părtinea.
Toată pricina asupra-i o-ncărca ş-o grămădea,
Căci în vârstă legiuită şi cu talentele-l vedea.
Deşi acestea adese le pomenea între ei,
Dar însă cu îndoială, nu putea pune temei.
Şi pe când ei pentru nuntă între dânşii sfătuia,
S-a întâmplat într-o noapte Areti vis a vedea.
[4]	Visul
I s-a arătat că vede un nor prea întunecat,
Cu fulgere-mfricoşate şi trăznind neîncetat.
Şi ea singură-ntr-o luntre prin mijlocul unei mări,
Să afla acoperită de furtuni şi turburări.
Ş-apucase cârma însăşi, căznind a se apăra,
Să nu se cufunde-n mare luntrea în carea era.
Dar primejdia-necării cu ochi-n sfârşit văzând,
Începu cu mare jale a se tângui plângând.
	Tânguirea a Areti în vis
Iată alte furtuni rele
cu vrăjmăşie pornesc,
şi voiajul vieţii mele
iară îl primejduesc.
Îată-nfricoşate valuri
asupra mea să iuţesc,
ş-înălţându-se ca dealuri
a mă-neca să silesc. 
Pânza mi s-a rupt şi ştreangul
de grozavul cumplit vânt,
mi s-a sfărâmat catargul
şi în primejdie sânt.
[5] Pusu la îndreptare
ş-a szmintit regulul pas,
şi să mă lupt spre scăpare
c-o albie am rămas.
Până când o ursitoare
o să mă tot îngrozeşti?!
Aste flăcări arzătoare
Când o să le conteneşti?
Până când voi fi-n durere,
până când tot în amar?
Când o să-mi dai mângâere,
cât de puţină măcar.
De când lumea mi-e simţită
numai necazuri am strâns,
am fost pururea ursită
as răsufla tot în plâns.
Ah amărâta de mine!
iată că-n sfârşit şi mor
strig şi nimenea nu vine 
să-mi dea mână d-ajutor.
	Urmarea visului
Peste puţin însă vede că marea supt acel nor,
S-a prefăcut în râu groaznic şi repede curgător.
[6] Care într-a sa iuţime pietri din munţi cobora,
Copaci ca nişte ostroave, şi alte multe căra.
Atuncea şi a ei luntre d-odată s-a cufundat,
Rămăind într-acea apă şi ea gată de-necat.
Îmfricoşatele valuri aci o afunda-n râu,
Aci iarăşi râdicând-o sta-n apă mai sus de brâu.
Ca să scape de-necare, nu ştia pe unde să dea,
Că era-ntunerec foarte încât nu putea vedea.
Aflându-se într-aceasta-ncepu jalnic a striga,
Şi zeilor pentru milă cu durere să ruga.
Şi pe margine-nainte-şi aruncând ochii pe loc,
A văzut un om pe ţărmuri ţiind lumină de foc.
Care la ea cu glas mare: nu te teme! a strigat,
Ş-apropiindu-se-ndată de mână o apucat.
Târând-o din râu afară la margine o adus,
Şi scăpând-o de-necare deodată s-a şi dus.
Dar aceasta a fost umbră, n-a mântuit-o de tot,
Ci a fugit ş-a lăsat-o în apă ca de un cot.
Carea văzându-se iară că singură a rămas,
Nu putea-nainte merge dintr-acel loc niciun pas.  
Temându-se să se mişce cât de puţinel măcar,
Ca nu cumva să o tragă valurile-ntr-adânc iar. 
Stând dar şi văzând că n-are nădejde de a scăpa,
Începu în somn a plânge şi cu jale a ţipa.
Atunci să deşteptă doica, şi fără a-ntârziea,
Cu durere şi cu milă să apropie de ea.
[7] Plânge, suspină, să vaită, blestemând cu foc p-amor,
Şi liniştit mângâind-o o deşteptă-ncetişor.
	Poetul
Cum să deşteptă îndată să fugă din loc a vrut,
Turburată, îngrozită şi strigând în aşternut.
Aleargă! vino dadaco! vino scapă-mă curând!
Că iată! mă-neacă râul, şi nu mai poci înotând.
Tremura zicând acestea şi inima-i să bătea,
Şi lacrămile din ochi p-obraz ca ploia curgea.
Efrosina în tot chipul să silea şi să căznea
S-o facă să-şi vie-n fire, de frica ce o avea.
O ia, o îmbrăţişază ca o mumă cu dogor,
Şi cu dragoste începe să-i vorbească binişor.
	Efrosina către Areti
Ce năluciri, stăpâna mea! ce vise te spăimântă?
Ce himere te turbură, şi atât te frământă.
Linişteşte-te, fiica mea, şi vino-ţi în simţire,
Spune-m ce ai văzut în vis, ce fel de nălucire? 
Că eu am ştiinţă şi poci a-i face dezlegare:
Dar de vei crede visele vei fi nebună mare.
[8]	Poetul
Abia a putut să-şi vie în simţire Areti,
Ş-îmfricoşatul vis doicii tremurând i-l povesti.
	Areti către Efrosina
Dadaca mea! acest vis ştiu că e rău pentru mine,
Erotocrit sau este rob sau mort în ţări streine.
Era turburări şi furtuni şi un râu adânc foarte,
Care nu-nchipuesc cecât tot necazuri de moarte.
Aceasta n-o poci numi vis, şi chiar o arătare,
Soţul meu e primejduit la întunerec mare.
Că despre zioa am visat şi dreptul îmi vesteşte,
De aceia şi gândul meu nu să mai linişteşte.
Într-acel ceas când visele spun cele adevărate.
Şi când pe duhul nu-l căznesc gânduri îmfiorate.
Atunci fumurile-n stomah îşi săvârşesc lucrarea,
Să mistuesc şi numai fierea, contenesc supărarea.
Duhul e slobod şi deştept, prevede cu simţire,
Că fumurile din stomah nu-i aduc zăticnire.
Atunci prevede orce om, ce o să i să facă,
Vreun bine sau vreun rău, care o să-l petreacă.
Duhul ca un nemuritor acest dar firesc are,
Şi din toate darurile este cu mult mai mare.
[9] Despre zioa de multe ori aevea ni s-arată,
Ceia ce o să pătimim, făr-a-l gândi vr-odată.
Aceasta, cum zic, nu e vis ci drept o arătare,
Cum că negreşit o să am urâtă-ntâmplare.
Şi de aceia foarte mult mintea mi să-ngrozeşte,
Căci arătarea prea curând să ştii că să-nplineşte.
	Efrosina
Acesta este, fiica mea, tot visul tău cel mare,
Care ţ-a adus în simţiri atâtă turburare? 
Câte d-aste am visat eu, şi mai îmfricoşate:
Furtuni, râuri, jigănii, morţi ş-alte nenumărate.
De multe ori visam că plâng, şi mă-ngrozeam ca tine,
Iar la zioa când mă sculam râdeam, ş-îm era bine.
Dacă la visul nălucit atât temei vei pune,
Unde-ţi mai rămâne atunci vreo înţelepciune?
Fiecare de sine el cum voeşte urmează.
Ş-întâmpină bine sau rău, iar nu să întâmplează.
Nu să cade să pui hotar la cele-n somn visate,
Că nu pot ele nicidecum s-aducă răutate.
Fiecare să va culca după cum îşi aşterne,
Singur îşi pune capul pre pământ or pe perne.
Şi să socoteşte nebun, cu minte puţintică,
Acela care va dormi cu grije şi cu frică.
[10] Depărtează spaima, îţi zic, nu-ţi pedepsi simţirea,
Şi niciodată să nu crezi visul şi nălucirea.
Noi vedem că de multe ori zioa, neadormite
Ne spăimântează năluciri, şi sântem amăgite,
Cu cât mai vârtos adormind, în somnurile grele,
Îmfricoşate năluciri în vis să nu ne-nşele.
Dar visul tău, ce mi l-ai spus, ca şi tălmăcit este,
Şi asupra-ţi s-a împlinit desăvârşit aceste. 
Nu eşti tu-n turburări acum, nu eşti la-ntristare?
Căci Erotocrit s-a gonit şi e în depărtare.
Puţin rău ţ-ai pricinuit singură însuşi ţie,
Alergând pe suppusul tău ş-umblând să-l faci soţie.
Acele ape turbure, care te cufundase,
Şi pe urmă până la piept râul ţi să-nălţase,
Acestea sânt zăticnirile, ce o să mijlocească,
Şi gândurile ce să bat ca să le biruească.
Iar luntrea cu care-nnotai p-acea turbure apă,
Însemnează cum că trupu-ţi de patimi curând scapă.
Şi mintea tatălui tău, cu care el îndată,
Pe Erotocrit l-a gonit în ţară depărtată,
Să ştii că-l va-ntoarce curând dintr-acea depărtare:  
Dacă este adevărat vis de pro arătare.
Iar pe urma luntrea ce-n râu s-a cufundat d-odată,
A vedea pre iubitul tău peste puţin, arată.
Patimi nevoi vor înceta, şi orce răutate,
Cu vreme să vor înlesni cele cu greutate.
[11] Şi focul care l-ai văzut strălucind de departe,
Îţi vesteşte că vei avea, de nădejdea ta parte.
Iar acela ce dintr-adânc la margine te duse,
Şi lăsându-te acolo numaidecât s-a duse, 
Acela este nunta ta: care cum să va face,
Dorul ţi să va potoli, gându-ţi o să se-npace.
Picioarele până-n genuchi, ce era-n repeşune,
E semn, că de potriva ta nu este acest june.
Căci, de te-a şi scăpat din râu dar a fugit îndată,
Lăsându-te la margine ca pe o ruşinată.
Nu-ţi întrista inima dar pentru o nălucire,
Astâmpără-ţi cugetele, şi vino-ţi în simţire.
	Poetul 
Deşi aste Efrosina către Areti zicea,
Dar de visul ce i-l spuse să îngrozise şi ea.
C-acel râu, acea furtună şi întunecatul nor,
Nu însemna decât numai patimi într-al ei amor.
Dar însă era silită să o mângâe as-fel,
Ia zis că nu-i nimic visul, şi să nu crează în el.
Aflându-se într-aceste gânduri rele pentru vis,
Sosind zioa încetară, le-a lăsat, nu le-a mai zis.
Atunci tânăra se scoală din patul cel strălucit,
Se spală şi să îmbracă, dar tristă desăvârşit.
[12] Într-acea zi mult nu trece, după ce ea s-a gătit,
Şi iată la împăratul o scrisoare a sosit.
De la-mpăratul Vizandii venise doi peţitori,
Pe Areti să o ceară, şi să stea mijlocitori.
Ş-împăratului d-aceasta prea mult bine îi părea,
Că cu familie mare să se rudească dorea.
A zis trimişii s-aştepte până să va socoti,
Ş-a doa zi dimineaţă răspunsul vor priimi.
P-aceşti Areti văzându-i, venirea le-a priceput,
Se turbură, ameţeşte foarte într-acel minut.
Inima ei cea rănită neîncetat să bătea,
Şi tot într-una din ochii lacrămi ca ploia curgea.
Chiamă îndată pe doica ca să vie lângă ea,
Începe să-şi spue gândul şi focul ce o ardea.
	Areti către Efrosina
Ah dadaco! m-am turburat: că cum îmi pare mie,
Aceşti ce veniră acum, peţitor o să fie.
Cu toate acestea să ştii că mor mai bucuroasă, 
Decât la alt bărbat să merg, o vai! eu ticăloasă!
Iată visul cel blestemat ce fel să tălmăceşte,
Marea s-a însălbătăcit şi râul să porneşte.
Văz că soarta iar s-a-ntrarmat în patimi să mă bage,
Dar orce numai eu încai singură de l-aşi trage.
[13] Toate relele câte sânt numai asupra-mi să cază,
Şi soţul meu niciun necaz, und-o fi să nu vază.
	Poetul
Văzând într-astă mâhnire Efrosina p-Areti,
Îi spune mângâeri multe, pe cât putea socoti.
	Efrosina către Areti
Dacă au venit curieri dintr-altă-mpărăţie,
Cu vr-o veste la tatăl tău, ce-ţi pasă atât ţie?
Nu cumva e acum întâi, şi minune îţi pare?
La curţile împărăteşti aste n-au încetare.
Pentru trebuinţele lor aleargă mic şi mare,
Îşi arată păsurile unul la alt fiecare.
Or că s-a slujit între ei la război cu credinţă,
Şi vin s-aducă or să ia dar după cuviinţă.
Aşa ş-aceşti ce au venit atât cu mare grabă,
Negreşit că o fi trimişi cu asemenea treabă.
Iar tu-i socoteşti peţitori, ş-ameţeşti, n-ai pace,
Întocma ca ceia ce tot cu visuri au a face.
Cari zioa umblând, ceva de să-ntâmplă să vază,
Noapte când să culcă în somn asemenea-l visează.
[14] Încetează dar, fiica mea, cu părerile tale.
Că mă supăr tot să auz vorbe fără de cale.
	Poetul
Din vorbele Efrosini Areti s-a mângâiat,
I-a încetat turburarea, şi cugetul ş-a schimbat.
Tatal însă-ntr-acea vreme, fără a întârzia,
Cu muma ei pentru nuntă vorbea şi să sfătuia.
Aflându-se într-acestea, trimiseră a pofti,
Ca să vază ce va zice şi fiica lor Areti.
Carea cunoscând îndată pricina chemării lor,
A început să se vaite cu amar şi cu dogor.
	Areti
Vai de mine ce-am ajuns!
Să vărs lacrămi într-ascuns.
Ş-îm faţă să mă silesc
Cu zâmbire să vorbesc.
Dintr-un foc într-altu-ncap,
Şi nu mă sfârşesc să scap.
Moarte! Moarte unde eşti!
În ce parte lăcueşti!
[15] Ce tot faci de nu mai vii,
Să mă ei dintre cei vii?
Ş-în mormânt să mă arunci,
Să scap de atâtea munci.
Vino, vino alergând
Ia-mă cu-n ceas mai curând.
Că nu mai poci suferi,
Tot în patimi a trăi.
Viaţa îmi este chin,
Otravă ş-amar venin.
Vino acum când te chem.
Că de tine nu mă tem.
Să nu gândeşti că voesc,
În lume să mai trăesc.
Vino! iată! gată sânt,
Ia-mă, baga-mă-n mormânt.
	Poetul
În paşii săi din camară pân părinţi ce-a făcut,
Ameţeli peste măsură şi leşinuri a avut.
Puteri nu-i mai rămăsese, picioarele n-o ţinea,
Mergând cu ea Efrosina de mână o sprijinea.
Mereu cu feluri de vorbe povaţă pe drum îi da,
Şi ochii ştergea de lacrămi, să n-o cunoască cumva.
[16] Către tatăl său, îi zice, răspunsuri bune să dea,
Şi tainele să-şi ascunză de dânsul cât va putea.
Că cu vreme să schimbă toate şi în nimic să prefac,
Şi adeseori cu mintea multe lucruri se împac.
Deci tânăra-şi veni-n fire, ş-începu a chipzui,
Cum, şi ce fel să răspunză, dacă să va silui.
C-a muncit să se arate cu chip vesel şi râzând,
Când a văzut împreuna pe părinţii săi şezând.
Cari cu dragoste mare o primiră-n mijloc
Şi începu împăratul să-i zică as-fel pe loc.
	Împăratul către Areti
De când te-ai născut, fiica mea, fără de încetare
Pentru tine am îngrijit, până să te văz mare.
Acum iar datorie am ş-altă grije în mine,
Ca să te mărit şi să văz odraslă de la tine.
A face părinţii copii n-au aşa osteneală.
Cum au necazuri până-i cresc cu viaţă morală.
Ca să-i vază înţelepţi, cu stări mari şi bogate,
Mii de mijloace pătimesc şi griji nenumărate.
Eu dar, precum vezi fiica mea, cu maica ta-npreună
Ne bucurăm că ai ajuns să ne faci voe bună.
Căci, peţitori împărăteşti au venit pentru tine,
De la Vizandie ş-în grab’ cer răspuns de la mine.
[17] Să ei dar, zic, pe fiul său ce te va de soţie,
Împreuna să moşteneşti a sa împărăţie.
Că pe acest erou frumos tu îl ştii foarte bine,
L-ai văzut când a venit el atuncea pe la mine,
Cu mărire şi înpompat cu bogată păradă. 
Având suliţi gătite galant după el o grămadă.
De atunci încă am dorit să ţi-l cer de soţie,
Să-l fac ginere şi fecior mie cu bucurie.
Ăsta e care s-a luptat cu mare bărbăţie,
Ş-a luat ramura de finic prin a sa vitejie.
Nu poci spune talentele cu câte s-arătase,
Că-n teatru poporul tot de el să spăimântase.
Adu-ţi aminte singură, d-ale lui frumseţi blânde,
Şi ce laude a luat l-ale sale izbânde.
De acesta dar, fiica mea, voesc să-ţi pară bine,
Şi dă-mi un hotărât răspuns, să mă bucur de tine.
Să scriu şi să poftesc aici ginerele să vie,
Şi nunta să o săvârşim cu toţi în veselie.
Cu cinste să vă-mpreunaţi, să trăiţi cu plăcere,
Şi de roada voastră şi noi să avem mângâere. 
	Poetul
Acestea tatăl şi muma pre vremea când le zicea,
Obrazul fiicii adese tot feţe, feţe făcea.
[18] I să părea că o strânge de inimioră ceva,
Aci-n frig aci-n căldură sângele ei se schimba.
Tatăl ei fiind cu minte prea bine a priceput,
Că este amurezată, şi în patimi a-ncăput.
Dar răspunsul de la dânsa să auză aştepta,
Şi în ce chip pentru nuntă singură să va-ndrepta.
Când dar el precurmă vorba, ea în genuchi a căzut,
Şi cu smerenie mare să răspunză a-nceput.  
	Areti către părinţii ei
O prea iubiţii mei părinţi! de la voi cu-ntregime
Această fiinţă o am ş-a vieţii estime.
Sângele, trupul, sufletul şi toate celelalte,
De la voi sânt, voi mi-aţi dat aste daruri înalte.
Şi mă bucur atât de mult de a voastră iubire,
Cât cu nerăbdare aştept a zorilor sosire.
Ca să viu la voi să vă văz şi să vă sărut mâna,
Îmi pare când nu vă-ntâlnesc ceasul cât săptămâna.
Şi nu poci să stau la un loc, dorul mi să-ndeseşte,
Umblu, alerg, înebunesc şi leşin mă găseşte.
Cum dar eu un tată iubit ş-o mumă de dor plină,
Aş putea să las şi să merg într-o ţară streină.
De aceia nu priimesc, nici nu găsesc cu cale
Să las prea scumpii mei părinţi şi să trăesc cu jale.
[19] Ci am mulţămire să fiu aproape d-a lor faţă,
Şi lângă dânşii să petrec cât voi avea viaţă.
Asta e hotărârea mea şi gândurile mele,
Nu vă las chiar de m-aţi tăia în mii de bucăţele.
Pruncii când se nasc de părinţi, într-a lor tinereţe,
Să bucur că au dobândit nădejdi de bătrâneţe.
Nu se bucur pentru atunci ci pentru mainainte,
Când cele următoare ei şi le aduc aminte.
Şi cum că un moştenitor la bătrâneţe lasă,
Socotind pe copii că sânt razim într-a lor casă.
Dar voi sânteţi ne-ndurători, n-aveţi milă de mine,
Vreţi să mă izgoniţi d-aici în alte părţi streine.
Că nu poci să mă depărtez, nu puţin rău îmi pare,
Fiindcă într-atât aveţi de mine supărare.
Iubite taică! mă mir cum să voeşti îţi vine,
Să zic: iată! mărită-mă, dă-mă în ţări streine.
Te rog taică nu mă goni, fie-ţi de mine milă,
Lasă-mă cu tine să fiu, că nu-ţi fac nicio silă.
Ah! vai de mine! cum poci să rabd astă nevoe,
Sau cum să dau cuvântul meu, să zic îţi fac pe voe.
Dacă iubiţii mei părinţi inimile vă lasă,
Şi vreţi nunta s-o săvârşiţi, să mă scoateţi din casă.
Eu însă de m-aţi şi omorî dintr-ai tăi ochi ş-ai mumi
Nu mă desparţ să ştiu c-ajung împărăteasa lumii.
Eu chiar şi în glumă să zic că voesc a mă duce,
Numaidecât dar şi leşin poate să mă apuce.
[20] Dacă dar numai un cuvânt m-amorţeşte îndată,
Cum aşi putea-ndrăzni să zic vorbă adevărată?
Mai bine sfătuiţi-vă a-mi da moarte grozavă,
Şi mă trimiteţi la iad mai fără zăbavă.
Să nu mai simţ desăvârşit pentru părinţi durere,
Prin Haron să mă depărtez de a voastră vedere:
Decât cu viaţă să vreţi a mă goni din casă,
Şi o mie de ori pe ceas sufletul meu să iasă.
Moartea cea vie este grea, de muncă necurmată,
Iar moartea cea desăvârşit mântueşte odată.
Rog dar daţi împăratului răspuns de părăsire,
Şi ziceţi cum că fiica-vă n-are încă pornire.
Nici va să se mărite ea până nu va mai trece,
Şi cu acest cuvânt, gândesc, poate să se începe.
Zic filosofii cum că silita căsătorie,
Este văpae vecinică şi friguri de livie.
	Poetul
Tânăra vorbind acestea cu răbdare tatăl său
Înţelegea viclenia şi cugetul ei cel rău.
Şi precum într-un vas apa fierbe colcotind nespus,
Spuma sa fără-ncetare pogorând, suind în sus,
O vezi că-ntr-o clipă scade şi să înalţă pe loc,
Fără a avea odihnă de vâlvâiciosul foc.
[21] Asemenea ş-împăratul de necaz mare fierbea,
Când viclenele răspunsuri ale fiicii auzea.
D-aceia nici n-a lăsat-o să se întinză la sfat,
Ci cu mânie grozavă după scaun s-a sculat.
O apucă-n grab de mână, o trage târâş spre el,
Şi necăjit ţiindu-o, îi vorbeşte-ntr-acest fel.
	Împăratul către Areti
Ce sânt aste care le zici, ce fleacuri îmi spui mie?
Ce atâtă dor de părinţi, plino de viclenie?
De tată şi de muma ta ce-ţi este atât milă,
Ce basne îmi povesteşti tu, nevrednică copilă?
Ce te prefaci să mă înşeli, ş-îm plângi fără ruşine?
Eu nu sânt copil mititel să mă iau după tine.
Noi nu ne amăgim aşa, precum ţie îţi pare,
Ci cunoaştem unde calci tu, şi pe care cărare.
Ah! astăzi frica cerului de nu aveam în mine,
Cu mâinile-mi te omoram şi mă lipseam de tine.
Într-acest ceas la voia mea de nu te vei suppune,
Mă jur că silită vei fi-n lucrare a o pune.
Tu. Stârpitură din ceas rău, cu proastă socotinţă,
Scoate-ţi fumurile din cap şi vin la pocăinţă.
Iată acum cuscrului meu o să-i scriu, să-i dau veste,
Că îmivoiala s-a făcut şi săvârşită este.
[22] Să-mi trimiţă pe fiul său să-l împreun cu tine,
Să-l fac ginere şi cu el să mă laud d-orcine.
Iar tu de ai în gândul tău alte scopose rele,
Îţi vor fi tot zădarnice, şi rău te afli-n ele.
D-aceia dar iată-ţi zic, după voe-m te poartă,
Căci neplecându-te, să ştii, de mâna-mi vei fi moartă.
	Poetul
Areti-ntr-aceasta vreme tremurând în genuchi sta,
Şi cu plâns, p-al său părinte pe picioare-l săruta.
Umbla prin armele milii şi prin lacrămi a vărsa,
Să se lupte, să doboare mânia d-asupra sa.
Râdică ochii cu jale ca să se uite la el,
Şi cu blândeţe privindu-l iară îi zice as-fel. 
	Areti către împăratul
N-am pus, taică, în gândul meu vreo blestemăţie,
Sau vr-un lucru necuvios, care nu-ţi place ţie.
Eu totd-auna am dorit urmările cinstite,
Şi nicidecum nu mi-a plăcut cele neomenite.
Acelea câte le-a voit cu maica mea-mpreună,
Desăvârşit le-am şi urmat pân acum totdauna.
[23] Dar milostivirea, precum văz, s-a schimbat în urgie,
Ş-întunecate cugete vă pornesc la mânie.
Cuvintele voastre d-acum sânt otrăvite foarte,
Deşi vremelnic mă rănesc, dar îmi aduc şi moarte.
Nu puţină durere simţ în inima mea taică,
D-aste ocări ce mi le-ai dat. Ah iubită maică!
Încă în gura mea îl am laptele ţâţei tale,
Şi simţirea-m nu s-a atins la gânduri fără cale.
Că sânt crudă, nevârsnică, nu-m vin în cuget rele, 
Păpuşile ţiu pe genuchi şi mă bucur cu ele.
Dar tu o taică nemilostiv! ce vei să faci cu mine?
Când eu nu ţ-am greşit nimic, ci m-am purtat tot bine,
Socotesc că n-ai niciun drept să mă-njuri fără milă,
Cu toate că tată îmi eşti şi eu îţi sânt copilă:
Şi poţi să-mi faci măcar ce rău, n-am decât o viaţă,
Mânia-ţi poate într-un ceas la iad să mă trimeaţă.
Dar numai una te rog: nu hotărî cu gura,
Până n-oi zice şi eu: da! c-aşa va şi natura.
Dă-mi mii de cazne, patimi, răni şi morţi câte îţi place,
Dar nunta fără voia mea nu o vei putea face.
Cât voi trăi nu vei putea să auzi de la mine,
Cum că, voesc să mă mărit, să merg în ţări streine.
[24]	Poetul
Auzind tatăl acestea de la Areti curat,
Nu i-a rămas bănuială la câte a cugetat.
D-acea şi cu mânie o pălmueşte pe loc,
Îi dă brânşi şi o trânteşte zicându-i cu mare foc:
	Împăratul către Areti
Nemulţămito! ce gândeşti că rău voi să-ţi fac ţie,
Şi atâtea piedici îmi arăţi pentru căsătorie?
Copil viclean, neruşinat şi nevrednic de milă,
Să ştii că eu am hotărât se te suppui cu silă.
Or goneşte din capul tău aste cugete rele,
Sau într-un necaz te omor chiar cu mâinile mele.
Iată îţi dau soroc d-o zi, atât îţi este cinstea-m,
Ca urmarea să-ţi îndreptezi, şi fugi, piei dinaintea-m.
Nu sta, dute-n cămara ta ş-acolo te gândeşte,
Scoate-ţi nebunia din cap şi te înţelepţeşte.
Acest lucru prejudecă-l însuţi cu a ta minte,
Fără chipzuri nu căuta să mori cu necinste.
De ţi s-a nălucit ceva uită-l şi mă ascultă,
Iar de mă vei mai necăji nu trăeşti vreme multă.
[25]	Areti către împăratul
Însutit de aş socoti, şi înmiit să judec,
Tot moartea, precum v-am mai spus, mai bună o prejudec,
Decât să voesc măritiş pentru ţară streină,
Şi să mă depărtez de voi cu foc şi cu dor plină.
Vai de mine! cum v-aţi făcut fără milostivire
Şi vă arătaţi ne-nduraţi cu atâtă-npietrire?
Cum numai eu însumi voesc a vă avea-n vedere,
Şi voi nicidecum nu simţiţi pentru mine durere.
Voi ziceţi să mă depărtaţi, ziceţi şi nu vă pasă,
Dar oare veţi putea răbda a nu mă vedea-n casă?
Eu îndestul m-am socotit, m-am chipzuit la toate,
Şi din ceia ce-am hotărât nimenea nu mă scoate.
Întru-ntâi unde am păşit acolo-m ţiu piciorul,
Şi nu-l mişc nicidecum, măcar să-m văz la gât toporul.
La-mpăratul acela dar, ce pentru nor mă cere,
Scrieţi cum că să mă mărit încă nu am plăcere.
	Poetul
Deşi pân-aci-mpăratul tot mai era ceva blând,
Dar acum toată urgia asupra ei aruncând.
[26] Ese îndată afară otrăvit şi plin de foc,
Şi scrie către împăratul al Vizandii pe loc.
Să roagă de ertăciune de-ncuscrirea ce-o cerea,
Zicând că fiica lor este într-o stare foarte rea.
Având boală ce doftorii oftică o socotesc,
Şi că, fiind în viaţă ca p-o moartă o jelesc.
De aceia vorba nunţii dintre ei va rămânea,
Că nu poate hotărâre de-ndreptarea ei să dea.
Ş-în scurt, această scrisoare sfârşit după ce luă,
Ca mare nobilita peţitorilor o dă.
Apoi să-ntoarce în casă, Areti unde era,
Şi îndată cu urgie, fără a se îndura,
Cu cuţitul ce atuncea în mână i s-a-ntâmplat,
A făcut un lucru jalnic şi neîncuviinţat.
Că îmfăşurând pe mână părul ei cel aurit,
L-a secerat fără milă şi pe jos l-a azvârlit.
Coadele ei cu necinste prin casă le arunca,
Şi zulufii cei ca aurul sup picioare îi călca.
Acei peri, ce mainainte inimi ca săgeţi rănea,
Au ajuns în amorţire şi pe jos să tăvălea.
Ah prea lucinde codiţe! Ah perişor luminos!
Dă ce cu despreţuire eşti acum vărsat pe jos?
Care mână îndrăzneaţă şi care cugit cumplit
A secerat aşa daruri, de la un chip strălucit?
Cum n-a putut avea milă, şi cum n-a simţit dureri,
Acea inimă-npietrită; când cecera aşa peri?
[27] Cum acel chip, ce icoana frumseţelor era,
N-a putut porni spre jale pre părinţi a se-ndura?
Cum suferiră să-l vază fără păr, urât as-fel,
Când bucuria şi slava veacului era el.
Mare minune atuncea a fost, cu adevărat,
Cuţitul acela în mâna-i cum de nu s-a sfărâmat!
Răul însă, totd-auna, face început as-fel,
Nu dă furii răpaos să stea cât de puţintel.
Într-acest chip cu mânie bătându-o tatăl său,
Târând-o pe jos, prin casă şi trântind-o foarte rău,
Nu s-a mulţămit d-atâtă, ci cu ură suflând foc,
A poruncit în temniţă să o închiză pe loc.
Şi tânăra dar atuncea atâte cazne văzând,
Cu aşa neomenie patimi asupra ei dând,
Râdică toată ruşinea, lepă sfiala jos,
Şi cu-ndrăzneală vorbeşte părintelui nemilos:
	Areti către împăratul
Mă duc, taică, ’ntre osândiţi, mă duc la închisoare,
Şi la mai rea dacă pofteşti merg, să nu mai văz soare.
Dar nici această temniţă, nici mai îmfricoşată,
Nu mă aduce la palat mireasă niciodată.
Nici alte mai grozave munci asupra-mi de vei pune,
Şi trupul meu ca un tiran cu cazne-l vei răpune, 
[28] Tot nu voi zice: da! voesc. Ci-mi iau nădejdea toată,
Cum că mumă nu m-a născut, nici că am avut tată.
Care om de copilul său vr-odată milă n-are:
Sau văzându-l la un necaz să nu-i vie-ndurare?
Cât şi cele fără de grai, de tot felul de vite,
Au milă de copii lor, din natura pornite.
Şi nu-şi cruţă viaţa lor în mijlocul pustii,
De multe ori morţi priimesc ca să-şi scape copii.
Cum şi cele sălbatece jigănii crude hiare,
Care trăesc trupuri mâncând, fără nicio-ndurare,
Cu toată-mvierşunarea lor cea cu sălbătăcie,
Le este scârbă a mânca când ţipă vita vie.
Ci apuc şi sugrum întiu vânatul care-l pinde,
Apoi să pornesc a-l mânca, a-l rupe ş-al întinde.
Iar tu, trupul meu viu fiind îl mănânci cu dulceaţă,
Cu veselie te hrăneşti fără de nicio greaţă.
Ah! astăzi văz că a lipsit mila cea părintească,
Şi triumfează-n locul ei urgia-mpărătească.
Astăzi am cunoscut curat că n-am fost avut tată,
Nici că mumă în pântece m-a purtat vreodată.
Acum universul s-a-ntors şi s-a schimbat natura,
Şi pentru mine s-a pornit astăzi toate cu ura.
Dacă fără dreptate vrei să nu mă mai laşi vie,
Nu simţi vreo durere încai d-aste ce le faci mie?
Numai un deget d-ai tăia din mâna-ţi, fără vrere,
Peste tot trupul ai simţi veninată durere.
[29] Şi pe mine carea sânt de tot din trupu-ţi copilă,
Să mă baţi şi să mă omori nu-ţi este nicio milă.
Veste-n lume să meargă dar că-npietritul meu tată,
Căci nu voesc să mă mărit mă omoar’, a sa fată.
	Poetul
Areti aceste vorbe în zădar le-a zis acum,
Că nu vrea s-o mai auză părinţii ei nicidecum.
Ci poruncea mai în grabă din ochi lor să o ia,
Şi să pue la-nchisoare şi pe doica ei cu ea.
Efrosina văzând aste cade în genuchi pe loc,
Picioarele îi sărută ş-îl roagă plângând cu foc.
	Efrosina către împăratul
Daca lacrămile pornesc simţirile-ndurării,
Şi daca-mpăraţii aud glasurile rugării,
Fie-ţi milă a asculta p-o roabă cu credinţă,
Carea a-nlăptat ş-a crescut pe fiica-ţi cu dorinţă.
Cer milă, nu ca să trăesc, (nici că voi trăi încă,
Daca mâna-ţi să arătat a nedreptăţii stâncă).
[30] Ci să cază pe capul meu urgia ta cea mare,
Ş-aruncă-mă ca pe un stârv câinilor spre mâncare.
Într-acest ceas cu moartea mea mânia-ţi răsipeşte,
Şi iartă pe fiica-ţi, mă rog, de sângele-ţi doreşte.
Că tânăra s-a îmvăţat cu dulci mirositoare,
Şi nu poate să sufere a temniţii putoare.
Gândeşte, împăratul meu, la această pricină,
Şi nu-ţi pierde copilul tău fără de nicio vină.
Cu blândeţe d-o veţi lua şi cu cuvinte bune,
Ascultare de a vă da crez că să va suppune.
Vremea schimbă gândul în om, dintr-a lui tinereţe,
În mii de chipuri ne-ncetat până la bătrâneţe.
Ea căci vă iubeşte nu va să se înstreineze,
Iar nu c-are-n cugetul său vr-un pas rău să urmeze.
Eu carea i-am dat creştere cunosc ce simţiri are,
Chiar şi singură să o las n-am de ea grijă mare.
Totdeauna cu ea am fost, şi fiind cu mine,
Din gura ei n-am auzit vr-o vorbă de ruşine.
Nici vr-un lucru necuvios n-a iubit ea vr-odată,
Ci tot cinstită s-a purtat şi a fost aşezată.
Este mică la anii ei, dar are minte mare,
E cununa smerenii în toat-a sa mişcare.
Unde dar stă, ’mpăratul meu temeiul mânii tale?
Dă ce răneşti pre prunca ta atât fară de jale?
[31]	Împăratul cu urgie zice:
Vas rău îmvechit şi spurcat! Muere blestemată!
De tine este negreşit copila îmvăţată.
Una îmi croeşte frumos şi alta îmi cârpeşte,
Una strică şi face rău, iar alta potriveşte.
Taci aspido! şi mergi curând unde am rânduit voă,
Nu mă porni că-ntr-acest ceas vă omor p-amândoă.
Intră la-nchisoare cu ea şi vorbiţi împreuna
Să râdeţi şi să sfătuiţi acolo totdauna.
V-am înţeles minciunile, vorbă nu mai încape,
Mergeţi la dracu de acum, şi tu şi ea se crape.
	Poetul
Atât tatăl cât şi muma de mânie s-au aprins,
Şi cu vrăjmăşască ură p-amândoă le-au închis.
Era însă mare lucru muma a se arăta
Cu atâtă ne-ndurare către una fiica sa.
Şi să nu-i fie ei milă, cât de puţinel măcar,
As-fel să o pedepsească, ca o sălbatecă chiar.
Că de-mvierşunare multă sărise, cu un cuvânt,
Singură să o sugrume şi s-o bage în mormânt.
[32] Într-acestea împăratul îndată a poruncit
Pe Areti să dezbrace de portul cel strălucit,
Şi a dat să o îmbrace cu nişte groase rupturi,
Numai pân’ la genuchi scurte, seoase lepădături.
Ş-în temniţă să o pue la un loc mai puturos,
Dându-i o săltea cu pietri şi pernă de un sac gros.
Unde nedeosebită şi Efrosina să stea,
În scorborosu-ntunerec să lăcuiască cu ea.
Toate acestea întocma după cum s-a poruncit,
Să puseră în lucrare şi pe loc s-a săvârşit.
Rânduind tot deodată ostaşi aleşi într-adins,
Să păzească din afară tot al temniţii cuprins.
Şi pâine numai o litră uscată să li se dea,
Pe toată zioa odată, aşa şi apă să bea.
Această mare urgie văzându-o Areti,
Negreşit să prăpădeşte la-nchisoare socoti.
Şi cu o jale nespusă începând a se privi,
Căzu în braţele doicii şi începu a vorbi:
	Areti
Dadaco! unde e acum dragostea părintească,
Care fără mine un ceas nu putea să trăiască?
Unde sânt mângâerile, care mi le da muma,
Şi săruturile dulci, cele până acuma?
[33] Unde e tatăl meu cel ce tremura după mine?
Ş-îmi rânduia ce să mănânc şi ce să beau mai bine.
Aceştia sânt părinţii mei ce mă avea în pază,
De soare să nu mă pârlesc şi vânt să nu mă vază?
Aceştia sânt, ce-n somnul meu cu mare nerăbdare
Aştepta ca să mă deştept fără de supărare.
Fi-r-ar norocul blestemat! că numai pentru mine
A fost păstrat necazuri mari, cu dureri grele pline.
Cel ce umblă şi caută mărire-ntr-astă lume,
A se lăuda-n bogăţii ş-a se slăvi în nume,
Făr’ a gândi că pre pământ vremelnic sânt aceste,
Acela întru adevăr un nesimţitor este.
Că acestea sânt flori de câmp, în raza dimineţii
De schimbările vremilor pier ca roa verdeţii.
Sânt ca cleştarul strălucind, dar zbor ca fumu-ndată,
Şi stătornice nu rămân la oameni niciodată.
Pe cât de mult va înălţa pe om o norocire,
Pe atât îl coboară jos când stă cu-nprotivire.
Acelea care-l veselesc şi-i aduce desfătare,
Chiar acelea în urma-i dau necazuri şi-ntristare.
Câţi vor în lume mai mari ş-împăraţi să se cheme,
Pe atât încă mai mult urmează a se teme.
Căci norocul neîncetat acest joc firesc are,
Aci să dea, aci să ia şi să facă schimbare.
Dar pe cel ce creşte sărac îl lasă-n bună pace,
El schimbările vremilor le-ntoarce cum îi place.
[34] Fără grije mănâncă, bea şi doarme în odihnă,
Nu să teme cât de puţin trăeşte tot în ticnă.
Şi de va cădea la amor de potriva-şi găseşte,
Trupul fără a-şi chinui dorinţa-şi împlineşte.
Mă bucuram şi eu că sânt odraslă-mpărătească,
Şi nu-nceta norocului gura-mi să mulţămească.
Îl slăveam iar că m-am născut la chip aşa frumoasă,
Şi m-a făcut desăvârşit cu toate sănătoasă.
Eu din braţele părinteşti nu lipseam niciodată,
Tot în veselii mă aflam şi eram desfătată.
La tatăl meu una am fost, n-am avut sor, nici frate,
Ca să ceară să împărţim clironomii lăsate.
Dar toate acestea s-a dus ca o umbră îndată,
Şi eu mă aflu în putori la-ntunerec băgată.
Izvorul ce nădăjduiam ca să mă răcorească,
I s-a turburat ca un râu curgerea cea firească.
S-a schimbat şi s-a amărât apa lui atât foarte,
Încât vrând să mă răcoresc m-otrăveşte de moarte.
Lucirea-i ce mă lumina acum mă înegreşte,
Şi răcoritorul zefir ca focul mă pârleşte.
Unde, la cine să mai am vr-o nădejde fierbinte?
Care este razimul meu de acum înainte?
Nădejdile care le aveam pentru totdeauna,
Ca fumul de tot a perit, cu zilele-mpreuna.
Cinstea, slava, tot bunul meu s-a pierdut deodată,
Şi iată moartea îmi aştept la-nchisoare băgată.
[35] Dar însă în inima mea o mângâere este,
Că chipul lui Erotocrit m-a adus la aceste.
Din care îmi pare că dobândesc uşurare,
Şi la ranele mele simţ oarecum vindecare. 
	Poetul
Cu atâtă desperare acestea ea le zicea,
Încât săbiile morţii îi părea că o muncea.
Trupul ei ca când cu totul în cuptor aprins era,
As-fel suspinuri din pieptu-i îmfocate izvora.
Limbă nu-i mai rămăsese jalea a-şi o povesti,
Glas nu mai putea să scoaţă urgia a-şi tângui.
Decât întru amuţire lacrăm ne-ncetat vărsa,
Picăturile ca ploia din ochi pe piept să lăsa.
Şi ca un cârmaciu pe mare, când îndată va vedea
Primejdioasă furtună, turburări şi vreme rea.
Îmfricoşatele vânturi fără-ncetare suflând,
Şi cu însălbătăcire pânzele tare umflând.
Talazurile spumoase totdeodată pornind,
Şi asupra lui ca munţii unul după alt viind,
Cari pe loc să înceapă corabia a-i pleca,
Când p-o parte când pe altă ne-ncetat a o culca,
S-apuce apa din dreapta-n lăuntru a se lăsa,
Şi din stânga iar în mare ca un râu a se vărsa,
[36] Catargurile corăbii să s-atingă când de nor,
Şi când într-adâncul apii să vază că să pogor,
Să fulgere şi să ploă cu tunet neîncetat,
Oceanul şi universul să se lupte-mfricoşat.
Şi el aceste războae înaintea sa văzând,
Tot mai ţine cârma-n mână, coraj mare arătând.
Deşi cunoaşte prea bine că nădejdi nu i-a rămas,
Dar tot să înbărbătează până-n cel din urmă ceas.
As-fel ş-Areti atuncea nădejdile ş-a pierdut,
În temniţa puturoasă închisă când s-a văzut.
Cu toate acestea însă Efrosina nu-nceta
În tot chipul s-o mângâe şi a o înbărbăta.
	Efrosina către Areti
Stăpână mea! răbdarea e o altă doftorie,
Care la orce patimă e dicoft ş-alifie.
Răcoreşte arsura-n om, durerea-i uşurează,
Şi ranele sufletului le însănătoşază.
Eu să nu mai fi apucat să ţi le aduc aminte,
Şi însuţi să-ţi fi vindecat patima din nainte. 
Acum iată că a crescut şi a prins rădăcină,
Uşor nu să poate-ndrepta şi în vreme puţină.
D-aceia trebue cât poţi s-arăţi bărbăţie,
Şi l-acest război să te lupţi cu mare vitejie.
[37] Nu te lăsa necazului atât să te suppue,
Şi doborâtoarele mâhniri de tot să te răpue.
Pe mulţi oameni nădejdile îi duc la amăgire,
Căci sânt zidiri pe sus, în nori, fără scări de suire.
Ele de departe arăt mijloace înlesnite,
Şi d-aproape dau osteneli foarte nesuferite.
Câte nădăjduesc întâi în urmă le pierd toate,
Că norii cu mâinile lor să le-ajungă nu poate.
Aşa e şi cel spăimântat, care pierde ce ştie,
Şi să cufundă în mâhniri şi în melanholie.
Tot omul deznădăjduit un nebun să numeşte,
Însă-nţelept nădăjduind, toate le birueşte.
Şi cel ce prejudecă drept, frumos şi după cale,
El câştigă neapărat războiul soartei sale.
Mulţi nu să deznădăjduesc într-a lor socotinţă,
Dar nici iarăşi nădăjduesc lucruri peste putinţă.
Ci toate le iau măsurat, toate cu chipzuri bune,
Şi orce-ntâmplări le petrec foarte cu-nţelepciune.
Pentru aceia dar acum şi tu ca o cu minte,
Nu te deznădăjdui, zic, gândeşte la-nainte.
Nu-ţi strica tinereţele fii cât poţi răbdătoare,
Întăreşte-te, fă-ţi coraj, că aste-s trecătoare.
Că precum o corabie p-o sălbatecă mare
Când o bat valuri şi furtuni cu ploi, cu tunet mare,
Cârmaciul de să va-ngrozi la ceasta-mvăluială,
Şi nu va sta a se lupta cu coraj ş-îndrăzneală.
[38] Cum va lăsa cârma, pe loc, pe ţărm să răsipeşte,
Sau să cufundă într-adânc, ş-aci să prăpădeşte.
Dar cârmaciul ei de va fi cu bună iscusinţă,
Şi ţiind de cârmă va da şi celorlalţi ştiinţă,
Atuncea va putea scăpa din marea, ce turbează,
Şi la liman liniştit corabia-şi aşază.
Care de o ar fi lăsat în deznădăjduire,
Negreşit că să îneca şi era în peire.
Aşa şi tu nu te lăsa ca deznădăjduită,
Întăreşte-te, fă-ţi coraş, nu fii atât mâhnită.
Pentru că orce patimă are şi lecuire,
Numa cel deznădăjduit n-are tămăduire.
	Poetul
Cuvintele Efrosinii pe ea nu o mângâia,
Ci reaoa sa norocire cu o amar o tânguia.
Că de grozava-nchisoare frică nespusă avea,
Şi în cuget pentru sine multe patimi provedea.
	Areti
O noroc vrăjmaş, nedornic!
tu nu eşti deloc stătornic.
Umbli într-o parte ş-altă,
toată calea ţ-e deşartă.
[39] Când ne duci la înălţime,
tu pogori în adâncime,
şi când ne-nfăţişezi miere
atunci ne adapi cu fiere. 
M-ai făcut să mă numească
odraslă împărătească,
să am mari şi mici sup mine,
să poruncesc la orcine.
Şi iată eu ticăloasa
sânt cea mai nenorocoasa
eu sânt cea mai necăjită
şi cea mai nefericită.
Ar fi fost mai bine dacă 
mă-ş fi născut o săracă, 
şi să iubesc sărac iară, 
decât s-arz într-astă pară.
Săraca, sărac iubeşte
şi dor nu mai pătimeşte,
amorul în sărăcie
în petrece-n bucurie.
Slobod să veseleşte
cu unul care-l iubeşte,
n-are vreo-mprotivire,
nici frică de nicăire.
[40] Şi ei pentru că port nume
fată de-mpărat, îl lume,
mă lupt în zi şi în noapte,
cu mii de dureri de moarte.
	Poetul
Abia precurmă acestea şi pe loc începu iar
Să-şi tânguiască norocul cu lacrămi şi cu amar.
	Plânso-vorbirea a Areti
Ah noroace! ah tirane!
cum nu e mijloc dujmane
din pieptul meu aste rane
puţin să le mai lipseşti. 
Eu plâng fără încetare,
vărs lacrămi cu-mflăcărare,
şi tu cu adăogare
necazuri îmi grămădeşti.
Tot mă rog cu tânguire
să arăţi milostivire
şi aceasta-ţi rea pornire
d-asupra-mi s-o conteneşti.
[41] Iar tu, ’nprotivă, mai tare
te porneşti fără-ndurare
ş-îmi dai fiori mai amare,
în loc să te umileşti.
De când aştept de la tine
o întoarcere spre bine,
nu sânt zile mai puţine,
ci şir de luni socotesc. 
Şi tu te arăţi mai silnic,
totdeauna-mi eşti protivnic,
ca un tiran l-al său birnic,
ca să nu mai izbutesc.  
Cu mânia-ţi cea turbată
născoceşti chinuri îndată,
şi mi le arăţi în faptă
fără să te-nduri puţin.
Din câţi cerc a ta mânie
gândesc, asemenea ca mine
la nicio fiinţă vie
nu o arăţi pe deplin.
Unde dar acum, la cine
să alerg? Ah! vai de mine!
la un voitor de bine
şi ajutor să cerşesc.
[42] N-am cine să mă dorească,
decât moartea să grăbească
mai curând să mă hrănească,
ş-aşa să mă mântuesc.
	Efrosina o mângâe
Încetează sufletul meu, nu mai plânge atâtă,
Conteneşte oftările şi nu fii amărâtă.
Ştiu că ai la inimă foc, ştiu că ai mare jale,
Dar tot mai sânt bunătăţi la nădejdile tale.
Că după-ntristare, cum ştii bucuria să ţine,
Ca şi după bucurie întristarea cum vine.
Lasă-te dar de ah, şi vai, şi de ticăloşire,
Isprăveşte, ajung-acum atâta tânguire.
Precurmează lacrămile, mai astâmpără-ţi focul,
Şi suferă patimile, ce ţi le dă norocul.
Lacrămile cât de puţin folos nu-ţi vor aduce,
Şi nu-ţi scurge ochi-n zădar, lasă-i să se usuce.
Această lume fiica mea sfericească să cheamă,
Şi să-mvârteaşte ne-ncetat, precum s-a băgat seamă.
Socoteşte dar singură, că cum ea se-mvârteşte,
Aşa şi pe-ntristare iar cu timp’ o prăpădeşte. 
[43]	 Tânguirea a Areti
Iată noroace cumplit
că tu te-ai pornit în sfârşit.
şi aripile nădejdii
de tot le-ai ars, le-ai pârlit.
Pentru ce dar mă mai ţii
pre pământ între cei vii,
mai dă-mi şi alte primejdii,
omoară-mă cu urgii. 
Ce atât te leneveşti,
căci moartea nu pofteşti,
un suflet să uşureze,
pe care-l tot pedepseşti?!
Porunceşte-i acum dar,
vie cu al său păhar,
vie să desfiinţeze
o viaţă cu amar.
Că mai mult într-acest ceas
ce nădejde mi-a rămas
de a-mi mai ţinea viaţa,
când necazuri nu mă las.
Ah! Atropo nu mai sta, 
ci fă-ţi datoria ta,
şi tae mai curând aţa,
zi Cloto a înceta.
[44] Nu gândi că îţi glumesc
ci serios îţi vorbesc,
taeo-ntr-astă clipire,
să mor să mă isprăvesc.
Să s-auză pre pământ,
şi să-mi dea toţi crezământ,
că o nemilostivire
mă bagă şi în mormânt.
	Poetul
Zicând Areti acestea, tăcând capul ş-a plecat,
În braţele Efrosinii, şi plângea neîncetat.
Îşi mai uşura prin lacrămi jalea carea o avea,
Fără s-apuce mâncare, sau să ia apă să bea.
Suspinurile ’mfocate hrana ei să număra,
Lacrămile băutură, şi alt de prisos era.
Că la vreme de nevoe lacrămile, negreşit
Sânt destulă mângâere, la orce nenorocit.
Muma ei însă cu totul cumplită s-arătat,
Că urgii peste urgie adăoga ne-ncetat.
Or când vedea pe-mpăratul a se umili ceva,
Să apuca înainte-i pe loc a o defăima.
[45] Pâine precum rânduise asemenea se urma,
Pesmeţi şi apă o litră pe toată zioa îi da.
Toate acestea în taină şi pe ascuns s-a lucrat,
Dar peste puţină vreme fiecare le-au aflat.
De urgia părintească şi că e închisă ea,
Auzise, dar pricina şi pentru ce nu ştiea.
Nici nu le trecea prin minte că la pedeapsă s-a pus,
Căci a vrut să o mărite şi ea nu li s-a suppus.
Pretutindenea de dânsa în multe chipuri vorbea,
Şi tutulor l-era milă pedeapsa-i când auzea.
Să lăsăm dar d-ocamdată la-nchisoare p-Areti,
Şi iar pentru Erotocrit să-ncepem a povesti.
„Acesta în izgonire ca un nebun petrecea,
De mâhnire să schimbase încât nu să cunoştea.
Dragostea iubitei sale i să aprindea în piept,
Şi îl pedepsea cu totul dorul în somn şi deştept.
În tot locul şi-n tot ceasul orunde sta şi şedea,
I să părea că-nainte-şi tot pe Areti vedea.
Pe la Eurip totd-auna se ducea şi se plimba,
Dar îi plăcea mai mult singur tot prin pustii a umbla.
Aflându-se într-acestea îi veni într-o zi dor,
Ca să trimeaţă scrisoare la scumpul său Polidor.
Nădăjduind să-i vestească, pentr-ale lui întâmplări,
Prefaceri deosebite şi niscai bune schimbări.
Daca cumva împăratul să va fi dezmâniat,
Şi în urma lui câte sau mişcat şi s-a urmat.
[46] O slugă dar foarte bună şi credincioasă avea,
Care şi viaţa-ndată pentru dânsul îşi jertvea.
Pe acesta la Atena numaidecât l-a pornit,
Cu scrisoarea zisă către prietenul său iubit. 
Plecând dar sluga în grabă la Atena a ajuns,
Şi dând scrisoarea trimisă aştepta să ia răspuns.
Văzând Polidor scrisoarea s-a bucurat nu puţin,
Că al său dorit prieten este sănătos deplin.
Despecetluind-o însă şi cele scrise citind, 
S-a mâhnit până la suflet, jelirea lui auzind.
Iar mai pe larg în scrisoare cele ce scrise era,
Poate chipzui orcare, fără de a se mira.
Şi către tatăl său iară a fost scris deosebit,
Dorind să afle de este sănătos şi odihnit.
Să iconomisea însă prin taină cât să putea,
Ca şi Areti să ştie câte de el să scria.
Într-acestea sluga-ndată luând la toate răspuns,
A plecat fără zăbavă şi la Eurip a ajuns.
Priimind dar Erotocrit răspunsu lui Polidor,
Pe care îl aşteptase cu atâtă mare dor,
De bucurie nespusă s-a umplut într-acel ceas,
Părându-i că-l vede-n faţă ş-îi aude al său glas.
Dar dacă citi scrisoarea începu a se mâhni,
Auzind că pătimeşte frumoasa lui Areti.
Atât fără mângâere plângea şi să tânguia,
Cât spre jale să pornească p-orce inimă putea.”
[47]	Plânso-vorbirea
Dacă noroace tirane,
dup-atâtea multe rane
şi lumina mi-ai închis,
toate d-acum pentru mine
sânt de întunerec plina,
şi soarele meu s-a stins.
Dacă sufletu-mi e-n chinuri,
în dureri, şi în suspinuri
şi trupu-mi e de tot mort.
D-acum şi să am viaţă
îmi va fi fără dulceaţă,
rană vecinic o să port.
Nădejdea mea cea fierbinte
s-a dus d-acum înainte,
a perit n-o mai găsesc.
Şi d-aşi plânge totd-auna
să vărs lacrămi tot într-una,
nu mai poci s-o dobândesc.
D-aceia, suspinând foarte,
strig ne-ncetat a mea moarte,
să vie într-acest ceas.
Că socotesc nici la iaduri
nu sânt atâtea necazuri,
câte pân-acum am tras.
[48] Din pruncie-m pân-acuma
n-am simţit nici râs, nici gluma,
ci ne-ncetat am plâns.
Tot dureri grele-mfocate
şi patimi nevindecate
în inima mea am strâns.
Trupul meu arde-n văpae
ca un znop aprins de pae,
în mijlocul unui foc.
Mă silesc prin lăcrămare
să dobândesc uşurare
dar nu-l poci stinge deloc.
De lacrămi nu să sfieşte,
focul care mă pârleşte,
Şi le vărs într-un zădar.
Săgeţi, rane, îmfocare
la mine n-au încetare
nu mai scap în veac d-amar.
Dar d-acum nu-mi pasă, fie,
cine-mi va bine să vie,
îl rog mormânt a-mi săpa.
Şi trista mea istorie
până-n sfârşit să o scrie,
după ce mă va-ngropa.
[49] Cu asemenea cuvinte după ce s-a tânguit
Ş-a mai potolit durerea şi puţin s-a liniştit:
Cunoscând c-Areti este pentru dânsul în nevoi,
Şi ţine amor stătornic, cum a jurat amândoi.
A priceput el prea bine câte-n urma-i s-a lucrat,
Şi să mângâia-ntru sine, văzând că nu l-a uitat.
Ş-într-adevăr, ca o pildă a rămas a lor amor,
Pentru băgare de seamă la orcare cititor.
Adeseori la Atena pe sluga sa trimitea,
Şi veşti noă totdauna prin scrisori îi aducea.
Aşa şi Areti iară la închisoare afla,
Cum petrecea Erotocrit, şi în ce parte umbla.
Dar nu-ntreba niciodată de dânsul singură ea,
Ci Efrosina prin taină la aceasta mijlocea.
Şi pe temneţari paznici cu fereala-i întreba,
De la cari foarte bună înştiinţare lua.
Polidor iar cu mijloace făcea de a să vesti,
Cum să afla Erotocrit şi ce făcea Areti.
Dar atâtea mari necazuri şi Erotocrit avea,
Câte ş-Areti închisă suferea şi pătimea.
Că singur îşi închisese inima întru-ntristări,
Îşi cufundase simţirea şi sufletu-n cugetări.
Somn, mâncare, băutură la dânsul nu mai era,
Ajunsese de mâhnire într-o stare foarte rea.
Totdauna în oftare petrecea şi să topea,
Nu-i mai trebuia nici doftor, nici leacuri îi folosea.
[50] Tinereţea-şi părăsise ş-îşi urâse trupul său,
Nu mai căuta podoabe, ci trăia cum e mai rău.
Părul îi crescuse mare şi să făcuse urât,
De multă melanholie umbla tot posomorât.
Ş-atât să zmolise faţa-i, încât şi cei ce-l ştia,
N-ar fi putut să-l cunoască de s-a-ntâmpla a-l vedea.
Trei ani la mijloc trecuse şi luni vreo câteva,
Ea şedea la închisoare şi el izgonit umbla.
Deşi ei unul de altul a fost foarte depărtaţi 
Dar într-o stătornicie ş-într-un gând era legaţi.
Să părea că lăcueşte un suflet în amândoi,
O inimă, o durere şi d-opotrivă nevoi.
Într-acestea totd-odată, fără a nădăjdui,
S-a-ntâmplat un război grabnic de a să publicui.
Cu un al Misiodachii împărat îmvecinat,
(Acestui neam, ce pe urmă cuţovlahi nume i-a dat.)
Având pentr-un ţinut intrigi şi dişpute ne-ncetat,
Cu acesta al Atenii Eraclie împărat.
Strânsese oştire multă şi fără veste viind,
Supt zidurile Atenii s-aşezat, nezăbovind.
Vladistrat era anume, puternic desăvârşit, 
Care începu cetatea a o strâmtora cumplit.
A oştirilor mulţime, călări, pedestri umblând,
Prin prejur să întinsese, multe pagube făcând.
Câmpii, păduri, crâng şi sate pe unde călca ardea,
Şi oameni, întregi fămilii cu cârdurile robea.
[51] Avea însă ş-atenenii oaste pe cât trebuia,
Cu regulată putere împrotivă să le stea.
Şi afară din cetate atât ostaşii veniţi
Cât şi toţi cei din Atena sta în parte rânduiţi.
Vrăjmaşii însă spre munte era aşezaţi frumos,
De unde putea să bată cu un chip prea lesnicios.
Iar atenenii eşise pe unde era câmpii,
Cari era toţi la număr ca la cinsprezece mii.
Armia vrăjmaşă însă mai puternică era,
Că treizeci de mii de oaste peste toţi să număra.
La o parte şi la altă era ostaşi regulaţi,
Generali aleşi, polcovnici iscusiţi şi îmvăţaţi.
Chiar amândoi împăraţii era comanduitori,
Însuşi era ai oştirii la război îndreptători.
Şi împrejurul cetăţii pe lângă ziduri umblând
Să bătea unii cu alţii zioa, noaptea, ne-ncetând.
Dar în cursul aştii vreme, de când s-a fost publicat
Acest război al Atenii şi până când s-a urmat,
Vinea mulţi voinici de voe ş-a se război intra,
Şi la o parte şi altă, pentru cinste a lua,
Din locuri mai depărtate bărbaţi vestiţi alerga,
Ca prin a lor vitejie mărire a câştiga.
Acest răsunet al armii şi al războiului glas,
Auzindu-l Erotocrit într-acel minut de ceas,
A intrat pe loc în gânduri ş-începu a socoti,
Că îl îmvita amorul frumoasei lui Areti.
[52] Şi era silit a merge una pentr-al ei amor,
Ş-altă să vedea că este împăratului dator.
Ca un credincios al patrii ş-al ei fiu adevărat,
Să slujască şi s-ajute pre sine s-a judecat.
Deşi era-n izgonire de împăratul trimis,
Dar în furia aceasta i să părea ca un vis.
Nu băga-n seamă necazul, ş-al vieţii sale chin,
Fiincă iubitei sale era tată, nu strein.
Deci începu să-ngrijască de război a să găti,
Ca cu stăpânul său poate cumva să va-ndrăgosti.
S-a gândit însă să meargă şi de o parte să stea,
La oştirea atineană fără a se arăta.
Şi când va eşi-mpăratul la război, şi el pe loc,
Înarmat să se repează şi să intre în mijloc.
Şi în furia bătăi sabia sa apucând
Să-şi arate eroizmul sânge vrăjmăşesc vărsând. 
Toată zioa să se bată, cu îndrăzneală mergând,
Şi noaptea să se întoarcă, răsplătire neluând.
Ca doar cu chipul acesta să va face iar iubit,
Când va afla împăratul că este cel izgonit.
Pe care de la o vreme ca un pierdut îl avea,
Nemaiputând pentru dânsul a afla de undeva.
Chipzuindu-se acestea, să-şi schimbe faţa a vrut,
Ca să se facă prin sine cu totul necunoscut.
Era atunci o maghistă aci el unde şedea,
Carea cu vrăji şi fermeci pe mulţi oameni amăgea.
[53] La aceasta Erotocrit s-a dus în acel minut,
Şi făgăduindu-i plată să-i schimbe faţ-a cerut.
Fermecătoarea îi dete o apă de s-a spălat,
Şi ca un arap îndată a-negrit, s-a-ntunecat.
Atât de mult să schimbase la chip în acel minut,
Încât de muma lui însuşi nu putea fi cunoscut.
Osebit într-o sticluţă îi mai dărui ceva,
Cu care din vreme-n vreme să aibă a se spăla.
Deci după ce la aceasta desăvârşit s-a cercat,
Fără de nicio zăbavă încălecând a plecat:
Şi apucând drumul singur să silea cât mai curând
Să ajungă la Atena a-şi împlini al său gând.
Pe carea-n puţină vreme a put a o vedea,
Şi oprindu-se în dreptu-i, de departe o privea.
Aci fiind un crâng mare a rămas a lăcui,
De unde el totdauna putea prea frumos privi.
Dar cum ş-au aruncat ochii şi Atena a văzut,
I s-a rupt inima-ndată şi să plângă a-nceput.
Ştiind că a sa stăpână înlăuntru lăcuia,
Şi acum la închisoare pentru el să pedepsea.
Începu aiurea, singur, a vorbi cu mare dor:
Ah! căci nu e cu putinţă să mă fac un puişor,
Să zbor drept la mea stăpână peste zid într-acest ceas,
Să bat la uşa-nchisoarii s-auz al ei dulce glas.
Acel glas ce mă mângâe la jalnicul meu minut,
Ca o mumă când găseşte pre pruncul său cel pierdut.
[54] Pe care ea înjelise ş-îl plânsese cu amar,
Fără a avea nădejde să-l vază d-odată iar.
Gândind acestea-ntru sine, le zicea singur în vânt,
Şi îşi aducea aminte d-a lor straşnic jurământ.
Găsind dar crângul acela, acolo mânca, dormea,
Şi sculându-se de noapte să-narma şi să gătea.
Şi cum auzea că-ncepe în lagăr a răsuna,
Din tâmpene şi din trâmbiţi la război a îndemna,
Încăleca vitejeşte, şi ca un fulger pe loc
Să ducea-n câmpul bătăi şă să afla în mijloc. 
Unde o parte şi altă să se-ntâlnească vinea,
Ş-amândoă-npleticite îmfricoşat să bătea.
Atuncea ca o furtună în bătae cum intra,
Pe toţi vrăjmaşii îndată cu sabia turbura.
Apăra p-atineni foarte îmvârtind sabia sa,
Şi al vrăjmaşilor sânge fără milă îl vărsa.
Aducea tutulor groază ca un bălaur şi zmeu,
Şi dobora tot întruna, luptându-se ca un leu.
Ca de tresnetul lui Joe vrăjmaşi să fulgera,
Şi înfricoşaţi de dânsul de departe tremura.
Tăia trupuri, mâini, picioare, junghia de rând furios,
Şi amorţiţi cu grămada aşternea la pământ jos.
Într-acest chip toată zioa voiniceşte să bătea,
Şi cum înopta îndată fugea şi să ascundea.
Şi când vedea răsăritul razele lui revărsând,
Eşea iară din pădure, zăbavă nemaifăcând.
[55] Şi ca un lup fără veste când intră în nişte miei,
Uimea pe vrăjmaşi îndată, stricând mulţime din ei.
Pentru care amândoă oştirile să mira
Şi vrea să ştie de unde şi ce fel de om era.
Că îl avea dimineaţa despre pustie viind,
Şi când soarele apune d-odată numai perind.
Fără a vedea vreo slugă sau un tovarăş cu el,
În toate zilele vine şi să-ntoarce singurel.
Veniră şi generalii la Eraclie-mpărat,
Şi de strein începură să spue ce s-a urmat.
Zisără: o împărate! toţi zei cu tine vor,
Că fără de drept să bate acest împrotivitor.
De aceia şi o fiară-mfricoşată au trimis,
Care mulţime nespusă de protivnici a ucuis.
Parcă ar fi omenire, nu ştim cum s-o socotim,
Din ce parte de loc vine, şi unde merge nu ştim.
Decât vedem că răsare fără veste din pustii,
Şi câţi vrăjmaşi cad în mâna-i, îi tae, nu-i lasă vii.
Cum să face zioa vine şi seara fuge, cum stăm,
Fără să ceară vr-o leafă sau vreun tain să-i dăm.
Multe cugeta-mpăratul, când sta ei şi îi spunea,
Dar cât pentru Erotocrit deloc prin gând nu-i trecea.
Chiar Polidor ş-alţi prieteni îl socotea de strein,
Cu un cuvânt toţi de obşte zicea că e sărăchin.
Aşa şi misiodacii între ei îl lăuda,
Şi mai vârtos generalii cu un glas brăvuri îi da.
[56] Pentru că numai de dânsul când pomenea, or vorbea,
Să îmfricoşa îndată şi fiori îi cuprindea.
Şi de faţă cu-mpăratul zicea un misiodac:
Nu putem şti ce-o să fie, sau că e hiară, sau drac.
Căci, ca acesta doi încă atenii d-ar avea,
Negreşit oastea ta toată pân-acum o prăpădea.
Vladistrat d-aceasta foarte s-a turburat, şi gândi
Ca cu mulţimea oştirii tot va putea izbândi.
Dar văzând că acea hiară oştirea îi prăpădea,
Şi din zi în zi din număr aleşii lui tot scădea,
A gândit, fiindcă are ostaşi destui de prisos,
Cu toţi să se războiască, cu călăreţi şi pe jos.
Ş-a poruncit toţi de obşte frumos a se înarma,
Să fie la război gată pân’ la unul a urma,
Ş-aşa după miezul nopţii, pî la răvărsat de zori,
Fără veste să lovească p-ai lor împrotivitori.
Acest plan într-al său cuget făcându-l desăvârşit,
Era încredinţat bine că-i va bate negreşit.
Care-n lucrare puindu-l, a poruncit la soldaţi,
Ca să fie de cu seară toţi deştepţi şi înarmaţi.
Aşa dară despre zioa cu toată oastea plecând,
Să duseră împrotivă vrăjmaşilor săi tăcând.
Şi când să apropiară ca la vreo câţiva coţi,
Sărind d-odată-ncepură să strige: ura! cu toţi.
Ş-aşa al toabelor urlet, ce să suia pân’ la cer,
Al săbiilor răsunet ş-al platoşelor de fier,
[57] Auzind să deşteptară ateneni-nspăimântaţi,
Dintr-al zorilor somn dulce, aflându-se toţi culcaţi.
Şi până să se gătească, ş-armele până să-şi ia,
Îşi pierduse tot corajul şi regula ce-o ştiea.
Alergară la-mpăratul, dându-i veste şi zicând:
Întâmpină cu oştirea cetăţeană mai curând.
Aflându-se împăratlul în aşternut adormit,
S-a sculat în turburare, şi cu totul îngrozit.
Apucând să-narmă-ndată, luă pe toţi din palat,
Strânse şi de prin cetate câţi a găsit, ş-a plecat.
Şi într-adevăr atuncea ca un tânăr s-arătat
Fără de frică de moarte, iar nu bătrân îngheţat.
Eşiră dar din cetate înpreună înarmaţi,
Călăreţi şi pedestrime alerga încorăjaţi.
Să ducea prin întunerec unde moartea îi mâna
Şi acolo unde Haron să-i răpească îi chema. 
După ce începu însă noaptea a se-nprăştia,
Ş-în război unii pe alţii puţin a se mai vedea.
Oştirile amândoă s-au şi fost amestecat,
Şi cu mare vrăjmăşie să bătea îmfricoşat.
Toabele răsuna toate, trâmbiţile glăsuia,
Strigările tutulora până la cer să suia.
Şi de al armii zgomot, care să făcea atât,
S-a deşteptat Erotocrit, ş-a sărit numaidecât.
Nu putea să se aşeze, socotinţe l-au cuprins,
La Areti tot întruna având gândul său întins.
[58] Bănuind de acel urlet cu grabă a-ncălecat,
Şi la câmpul războiului să se afle a plecat.
Şi precum în zi de avră, fiind timpul liniştit,
Ese furtună d-odată, de unde n-ai socotit,
Şi cu mare turburare înalţă pulberea-n sus,
Umple de fum universul, ş-îl întunecă nespus,
Într-acest chip Erotocrit văzduhul a pulberat,
Când s-a repezit cu calul şi pe drum a alergat.
Cu asemenea iuţime, necăjit, posomorât,
Ca-n zbor pe câmpul Atenii s-a oprit numaidecât.
L-acel război, de la care câţi de moarte a scăpat,
Povestea cu mare groază peirea ce s-a-ntâmplat.
Uitându-se Erotocrit s-a mirat în gândul său,
Când văzu că atenenii să gonesc de vrăjmaşi rău.
Şi ca un leu la sa foame când simte vreun vânat,
Îndată îşi schimbă faţa, să uită învierşunat,
Cu-nflăcăraţi ochi aleargă către acel dobitoc,
Din nări fum mereu sloboade, ca dintr-un cuptor de foc,
Îşi umple gura de spume, tot hârâeşte din gât,
Îşi ardică în sus coada ş-o trânteşte la pământ, 
Scrâşneşte grozav cu dinţii, şi cu tot părul zbârlit
Asupra vitei d-odată să repede necăjit.
As-fel s-arătat atuncea şi acest erou ostaş,
Când văzu pe atinenii că să îmfrâng de vrăjmaş.
Cu o grozavă mânie, şi ca un fulger de foc
În vrăjmaşi cum să repede, a fost îndată-n mijloc.
[59] Şi cui se-ntâmplase să vază vreun potop oarecând,
Sau marea de vânt umflată, ş-a să vărsa spumegând,
Să înece sate, oameni, oară, hiare, oi şi vaci,
Şi să dezrădăcineze pomi şi feluri de copaci,
Toate să se-nspăimânteze, auzins apa urlând,
Şi tresnetele din ceruri fără-ncetare curgând,
Să se cutremure lumea şi să alerge la munţi,
Să pice oameni de frică şi să moară pe loc mulţi:
Asemenea mistuire ş-atunci s-a pricinuit,
Când în vrăjmaşi Erotocrit cu sabia a sărit. 
Unuia tăia piciorul, altuia mâna ciungea,
Altuia secera capul p-altul în burtă-npungea,
La unul sfâşia pieptul l-al trupul despica,
Pe altul coseşte-n doă şi altu-i coasta seca.
Fiecare lovitură rănea, mâna nu greşa,
Tăia fără îndurare câţi vinea-naintea sa.
Ca lupul cel flămând foarte în noi când să v-arunca,
Cum sugrumă şi sfâşie câte poate apuca.
Asemenea şi acesta lup turbat parcă era,
Şi ca nişte oi de dânsul vrăjmaşii să omora.
Şi în dreapta şi în stânga dobora trupuri mereu,
Îi gonea ca un bălaur ş-în ei sărea ca un leu.
Nu putea să-i stea-nprotivă, toţi de dânsul să-mfrângea,
Tremura oastea de frică şi tot norodul plângea.
Numai chipu-i de departe orcare îl vedea,
Lăsa frânele îndată şi armele le cădea.
[60] Le lipsea toată puterea, inimile-şi amăra,
Şi fugea cu mare grabă viaţa a-şi apăra.
Atuncea şi atenenii puţin răpaos luând,
Începură să se strângă la regulă şi la rând.
Câţi spatele-şi arătase, şi s-au fost împrăştiat,
Îşi întoarseră obrazul şi iară s-a adunat.
Şi pe cât să vărsa sângiuri p-atât războiul sporea, 
P-atât să făcea puternic şi p-atât să întărea.
Unul cădea mort d-odată, altul sufletul îşi da,
Şi altul rănit în sânge zăcea jos şi să vaita.
Atuncea acela care d-o lovitură pica,
Ş-îş da sufletul îndată, dureri fără a cerca,
Ş-acela ce după calu-şi cădea şi murea pe loc
Fără să se chinuiască, să socotea cu noroc.
Căci, de să-ntâmpla vreunul a trăi din cei răniţi,
De călăreţi şi pedestri să călca nemiluiţi.
Prietini unul pe altul să privea cum murea rău,
Şi alăturea cu dânsul amorţind şi calul său.
Ostaş lângă comtovaroş murea ţipând jos căzut,
Pământul având drept pernă şi sângele aşternut.
Unii peste trupuri moarte, alţii peste vii răniţi,
Unii da suflet sup dânşii ş-alţii peste ei muriţi.
Biruitul împreună cu al său biruitor,
Cad jos unul lângă altul ş-în amare dureri mor.
Trupuri multe schilăvite pretutindinea striga,
Râdicând ochii la ceruri cu tânguiri să ruga,
[61] Ş-îşi chema moartea să vie mainainte cu-n minut,
A le râdica durerea d-a nu se chinui mult.
Că după ce să bătură ca nişte voinici ostaşi,
Şi ei omorâţi căzură, loviţi de ai lor vrăjmaşi.
Prin tot câmpul cai mulţime slobozi singuri alerga,
Şi înspăimântaţi cu totul neîncetat rencheza.
Curgea pârae de sânge în tot locul ş-închegat,
Peste mădulări şi trupuri care zăcea-n câmpul lat.
Grămez unul peste altul ca nişte znopi sta în munci,
Din cari şi Erotocrit mistuise mulţi atunci.
Atât el cu vitejie tăia şi sângiuri vărsa,
Încât mâna-i era moartea şi Haron sabia sa.
Pământul pe acea vreme fiind cu iarbă-nverzit,
S-acoperise de sânge şi sta mohorât văpsit.
Pe cât însă trecea vreme războiul tot s-aţâţa,
Biruind când de o parte, când d-alta, cum să-ntâmpla.
Şi precum cu grozăvie vânturi marea când o bat,
Să gonesc, să împing valuri şi să sfăram pe uscat,
Aci la marginea mării pe ţărmuri să răsipesc,
Ş-aci-ntorcându-se iară unul de alt să izbesc.
Asemenea şi aceştia foarte cumplit să bătea,
Când să repezea o parte şi când alta să trăgea.
Într-atât să vărsa sânge şi atât să secera,
Cât s-a-ngrozit Eraclie şi ca un prunc tremura.
Temându-se să nu piară toţi atenenii ostaşi,
Şi să cază în robie de ai săi vrăjmaşi.
[62] Căci mâna lui Erotocrit, carea mistuia aşa,
În tot loc deodată nu să putea-mfăţişa.
Cu toate acestea însă el or pe unde era,
Sabia lui cea cumplită destui vrăjmaşi dobora.
Când pe stăpânul său însuşi Eraclie împărat
Văzu că să războeşte cu coraj ca un soldat,
Nu-ş cruţa deloc viaţa, nu sta, nu mai zăbovea,
Sângele i s-aprinsese ş-îm vinele lui fierbea.
Inima cea-mvierşunată şi sălbatică atât,
Pe toţi cu moarte amară îngrozea foarte urât.
Că cine eşea-nainte-i cu viaţă nu scăpa,
Până să sosească Haron sufletul lui şi zbura.
Trupuri multe fără număr pe câmp mereu tot cădea,
Şi păsărilor spre hrană şi hiarelor să făcea.
Într-acestea când războiul s-a aţâţat mai cumplit,
Ş-oştirile amândoă mai mult s-a împleticit,
Atunci Vladistrat îndată a poruncit hotărât,
Doăzeci de voinici vrednici s-alerge numaidecât,
Şi tocma-n cendru să intre, cu suflet încorăjat,
La acesta al Atenii Eraclie împărat.
Pe care sau să-l omoare, sau alt fel să-l prinză viu,
Spre a lor cinste şi slavă să-l aducă or cum ştiu:
Cu cari şi chiar el însuşi împreună a urmat,
Şi îndată în mijlocul războiului s-au aflat.
În sus şi în jos aleargă, ca vâlturii zburători,
Îl găsesc fără zăbvă între ai săi păzitori.
[63] Nestând însă ca bătrânii, ci întocma ca un leu,
Fără de frică de moarte vărsând la sângiuri mereu.
De îmvierşunare multă nu să putea-stâmpăra
Sabia lui cu mânie la trupuri tot dobora.
Polidor iar lângă dânsul atât de cumplit tăia,
Cât în laturea aceia foarte mulţi să mistuia.
Vladistrat dar cum soseşte cu iuţeală lângă el,
Şi pe Eraclie vede războindu-se as-fel,
Cu cei doăzeci şi însuşi îndată s-au repezit,
Şi şapte suliţi d-odată asupra-i au slobozit.
Care în capul lui toate făr-al vătăma s-au frânt,
Dar însă de ameţeală s-a întins jos la pământ.
Atât s-a umplut de sânge, şi atât s-a fost roşit,
Încât toţi câţi îl văzură socotea că a murit.
Polidor ş-a pierdut calul, picând mort lângă el jos,
Şi să războia pedestru ca un ostaş credincios,
Apărându-şi pre stăpânul să nu se ia de vrăjmaş,
Sta-nprotivă vitejeşte, făr-a se mişca cumvaşi.
S-a dezmeţit ş-împăratul peste un puţin minut,
Şi sculându-se îndată în picioare a stătut.
Strigă pe Polidor grabnic şi în paza lui s-a dat,
Apoi amândoi cu săbii mistuia îmfricoşat.
Hotărâse să se bată pân’ o cădea jos jertviţi,
Cecât misiodacilor să se dea vii robiţi.
Vrăjmaşi însă împrejuru-i atâţia de mulţi era,
Încât nu le rămăsese nădejdi de a mai scăpa.
[64] Atuncea fără de veste s-a vătămat Polidor,
Rănindu-se-n doă locuri, la mâna şi la picior.
Ş-asupra grozavei spaime, când s-a văzut ocoliţi,
Şi când sluga şi stăpânul socotea că sânt periţi,
Aud că din depărtare o turburare vinea,
Ş-alergând în fugă mare, de ei să apropia.
După care tot d-odată Erotocrit s-a văzut,
Şi puţin mai răsuflară, după ce l-a cunoscut.
Căci el cum văzu îndată pe-mpăratul în nevoi,
Cu Polidor împreună, înpresuraţi amândoi.
Cu scărăle-nboldind tare sare în acel conjor,
Unde era trebuinţă de mai mare ajutor,
Aci întâi întâlneşte o rud-a lui Vladistrat.
Şi cu suliţa lovindu-l mai mort jos l-a aruncat.
Pe al doilea omoară, p-al treilea iar aşa,
L-al patrulea pe loc sare ş-îl doboară după şa.
Atunci suliţa-i să frânge, dar de dânsa nu-i păsa,
Ci fără să zăbovească trage şi sabia sa,
Şi într-acea zi de mâna-i atât de mulţi a perit,
Încât moarte luptătoare şi Haron toţi l-a numit.
Şi ca pasărea erete când în zbor vede supt el
Pe baltă vr-un cârd de raţe, or niscai păsări alt fel,
D-acolo din înălţime să se repează pe loc,
Şi cu însălbătăcire să se lase în mijloc,
Iar ele îmfricoşate să înprăştie de tot,
Să trâng şi apoi fug iară, să ascund pe unde pot. 
[65] Unele s-afundă-n apă, altele să-nalţă-n zbor,
D-ale vrăjmaşului gheară să scape viaţa lor:
Fug toate cât pot mai tare depărtându-se de el,
Şi eretele rămâne, ca şi întâi, singurel.
Asemenea ş-într-aceştia în acel ceas s-au făcut,
Când între ei fără veste Erotocrit s-a văzut,
Că zărind el pe-mpăratul şi pe prietenul său,
De vrăjmaşi cuprinşi cu totul, s-a necăjit foarte rău.
Şi, cum zic, ca un erete în vrăjmaşi s-a aruncat,
Şi ei chiar ca nişte păsări cu fuga s-a-mpăştiat.
Pe-mpărat şi pe prieten din morţi dacă a scăpat
Le găsi doi cai îndată şi cu toţi a-ncălecat.
Iar Vladistrat dacă vede schimbarea într-acest fel,
Fuge cu grabă îndată, ca să nu moară şi el.
Dar însă pe Erotocrit inima nu-l slobozea,
Pe stăpânul său să lase, ci împrejur îl păzea.
Nu vrea să se depărteze un pas de picior măcar,
Umblând tot pe lângă dânsul fierbea în necaz amar.
Polidor fiind atuncea la piept şi la cap rănit,
Şi neputând de durere să stea aci odihnit,
Fără să mai zăbovească, numaidecât a plecat,
Ş-întorcându-se-n cetate la zăcere s-a culcat.
În toată zioa aceia tot într-una s-au bătut,
Nu s-a precurmat războiul, până seara a ţinut.
Atât să înpleticise şi să făcea mereu morţi,
Încât să părea că este o turbare peste toţi.
[66] Îmvinşii ş-îmvingătorii a fost tot amestecaţi,
Nu s-alegea biruinţa nici la uni nici la alţi.
Deci fiindcă înserase şi era al nopţii ceas,
Au făcut semn de-ncetare prin al trâmbiţilor glas.
Cu mare nevoe însă s-alegea unii din alţi,
Abia d-o parte şi d-altă să văzură adunaţi.
Şi aşa-ncetă războiul, şi câmpul s-a liniştit,
Cei vii să astâmpărară şi cei morţi s-au odihnit.
Oştirile îşi traseră la loc mai întunecat,
Dar însă armele sale toată noaptea le-au purtat.
Atunci dar pe Erotocrit Eraclie a poftit,
Ş-într-acest chip către dânsul cu dragoste a vorbit.
	Împăratul către Erotocrit
Tu astăzi, fiul meu iubit, m-ai izbăvit de moarte,
Ţie pentru viaţa mea ţ-am rămas dator foarte.
Şi de la tine cunoscând această bunătate,
Voi din ceia ce stăpânesc să-ţi dau prin jumătate.
Orcât voi avea să trăesc să fii pe lângă mine,
Şi după moarte-mi să te las moştenitor pe tine.
[67]	Erotocrit către Împăratul
Domnul meu! stăpânirea ta sup puterea-ţi să fie,
Eu cu nimic nu ţ-am slujit, nici ai vro datorie.
Deşi pentru tine aici am venit a mă bate,
Nu pentru ca să iau vr-un dar, ci pentru a ta dreptate.
De când mâna-mi a îmvăţat arma să îmvârtească,
Orşiunde voi auzi război să se vestească,
Fără de zăbavă alerg unde cunosc dreptate,
Şi nicăiri n-am vrut, nici voi s-o numeri bunătate.
Nedreptatea lui Vladistrat e mare atât foarte,
Încât doresc, de voi putea, să-l săvârşesc prin moarte.
Viaţa-mi în cumpăna pui, alerg orunde fie,
Pentru dreptate priimesc moarte cu bucurie.
	Poetul
Luă Eraclie-m braţe pe al său mântuitor,
Să uită lung în obrazu-i ş-îl sărută cu amor.
Dar luarea lui de seamă era de tot în zădar,
Că nu putea să-l cunoască cât de puţintel măcar.
Într-acea noapte ostaşii oarece s-au odihnit,
De mult a lor osteneală a războiului cumplit.
[68] Sosiră dar şi răporturi acolea la împăraţi,
Câţi soldaţi să omorâră şi câţi din cei însemnaţi.
Atenenii să mistuise ca la opt mii de ostaşi,
Iar misiodacii perise zece mii şi vr-o câţivaşi.
Câmpii, crânguri, văi d-arândul, or pe unde te uitai,
Era aşternut cu trupuri, unde mergeai şi unde stai.
La amândoi împăraţii osebire nu era,
Avea jale de mulţimea oastei ce să omora.
Trimit soli să se-mvoească pentru a mai înceta,
Cer doăsprezece zile pace-ntre ei a lega,
Ca ostaşii d-osteneală să stea puţin odihniţi,
Şi osebit dintr-aceasta să vază de cei răniţi.
Pe morţi după legea firii s-acopere cu pământ,
Aşa era obiceiul ş-îl cerea cu drept cuvânt.
Pentru care împăraţii amândoi să înţeleg,
Şi doăsprezece zile pace între dânşii leg.
Atunci dar şi Erotocrit a apucat al său drum,
Şi în acel crâng să duce, unde era pân-acum.
Să dezarmează îndată răpaos a mai gusta,
Şi el să se odihnească războiul pe cât va sta.
Dar însă mulţimea foarte bunei sale norociri,
Celui ce a fost pricină a ceştii răzvrătiri.
Ca să mântuească viaţa împăratului as-fel,
Şi prin război să se facă prieten vecinic cu el.
Căci avea nădejde mare, cu vreme a izbândi,
Şi pân’ nu-l va răpi Haron dorinţa a-şi dobândi.
[69] Să mira de Erotocrit Eraclie foarte mult,
Zicând că, viteaz ca dânsul niciun bărbat n-a văzut.
Deş-îi lua seama bine, şi tot să uita la el,
Dar nu vrea cu putinţă să-l cunoască niciun fel.
Sta şi să minuna iară, cum să poate un strein,
Să vie de a sa voe spre ajutorul elin.
Dar în zilele odihnii, pe când să afla toţi stând,
Să auzi fără veste o trâmbiţă răsunând.
Şi au început d-odată în tabăra de vrăjmaşi
Zgomot şi vesele glasuri a să striga de ostaşi.
Pricina a fost aceasta, că ei atunci priimea
Un bărbat din depărtare, ce-n tabara lor vinea.
Fiind lui Vladistrat rudă, despre un frate nepot,
Care era viteaz foarte şi la chip frumos de tot.
Sabia lui în războae ca a lui Haron tăia,
Privirea-i la toată lumea rea moarte făgăduia.
El fusese-n Italie numai pentru preumblat,
Ş-auzind că la Atena este război aţâţat,
Alergă ca să dea şi el unchiului său ajutor,
Cu eroizmul său care era ştiut tutulor.
Şi toţi de ai lui veniră, şi unchiul său mai vârtos,
S-au umplut de bucurie că l-a văzut sănătos.
După sosirea acestui Vladistrat s-a socotit,
Să isprăvească războiul cu un alt fel de sfârşit.
Adică: să înceteze între ei ş-între vrăjmaşi,
Vărsările mari de sângiuri şi peirea de ostaşi.
[70] Să propue un articol numai, a prejudecat,
De va vrea să-l priimească Eraclie împărat.
Cum că un bărbat s-aleagă mai puternic ş-îmvăţat,
A căruia vitejie să nu o mai aibă alt.
Să iasă înarmat bine cu sabia or alt fel,
Şi cu nepotul său să se bată în duel.
Ş-într-aceste doă trupuri, toată osebirea stând,
Tot războiul între dânşii să ia sfârşit mai curând.
Să nu se mai prăpădească atâţi ostaşi cu tăeri,
Că destul era pământul înecat de junghieri.
Întâi însă către Arist a propus acest duel,
Şi cu un mijloc să-l cerce, să vază de va şi el.
Că această hotărâre la altă nu semăna,
Ci în scumpa sa viaţă ş-în trupul său atârna.
Arist auzind aceasta foarte mult s-a bucurat,
Şi unchiului său îndată as-fel de răspuns a dat.
	Arist către Vladistrat
Unchiul meu şi împărate!
Pentru a ta bunătate
Am grăbit din ţări streine
Să mă aflu lângă tine:
Nu ca să şez la o parte
Şi să privesc de departe
[71] Nici n-am venit la ospeţe,
Or să stau de frumseţe.
Ci am venit la bătae
Ca să vărs sângiuri pârae,
Să dau în vrăjmaşi peire
Şi să-ţi aduc izbândire.
D-aceia şi din-nainte
Aveam dorinţă fierbinte
Acest duel a-mi propune
Şi în urechi să-mi răsune.
Că cunosc şi simţ prea bine
Ce putere am în mine.
Ştiu sabia-m a petrece, 
Şi să las pe vrăjmaş rece.
O voi dar aceasta luptă,
Fără de zăbavă multă.
S-arăt suliţa-mi ce poate
Şi ce daruri din ea scoate.
Inima lui Arist n-are
Scântee de-mfricoşare,
Şi bărbăţia lui nu e
De care să se suppue.
În acest minut dar scrie
Ca acest duel să fie,
Cerul acum cu-ndrăzneală,
Şi nu fii la îndoială.
[72] Doresc astăzi să nu treacă
Şi duelul să se facă.
Îl aştept cu nerăbdare
Să se pue în lucrare.
Şi porunceşte îndată,
Că eu să-ţi slujesc sânt gată.
	Poetul
Foarte mult i-a părut bine lui Vladistrat împărat,
Văzând că Arist l-aceasta bucuros s-a arătat.
Şi fără să zăbovească, sau să chipzuească alt,
A trimis soli ca să spue lui Eraclie-mpărat.
Dacă şi el priimeşte să se facă ast duel,
Voinţa să-şi hotărască, să dea răspuns într-un fel.
Eraclie la aceasta începu a se mira,
Şi le-au zis că aşa-ndată nu poate răspunsul da.
Să poi, zice, în cumpănă toată-mpărăţia mea,
Coroana ei şi respectul în pradă a rămânea.
Este primejdios lucru şi îmi pare foarte greu,
La care trebue bine să mă chipzuesc şi eu.
Şi aşa pe soli întoarce, după cum a şi venit,
Zicând că îi va răspunde a doa zi, negreşit.
[73] Atuncea strânge îndată pe ministri la palat,
Ca să vază la aceasta părerea unui şi alt.
	Împăratul către ministri
Astăzi, zice, domnilor! mă aflu-n turburare,
Niciodată n-am fost c-acum în mare strâmtorare.
Misiodacul împărat un condei îmi propune,
Care e prea primejdios în faptă a se pune.
Îmi cere ca să dezlegăm astă pricinuire
Prin război numai de doi inşi, ş-îm face siluire.
Cu un bărbat din partea sa prea mult să semeţeşte,
Şi din parte-m cu unul iar să se cerce voeşte.
Cu suliţa şi cu sabia în duel să se bată,
Ş-al celui ce va birui să ia dreptul îndată.
Pentru care mă chipzuesc şi sânt la bănuială
C-o fi venit nepotul său Arist, fără-ndoială.
Mă tem că îl va fi chemat chiar Vladistrat să vie,
Într-adins pentru acest punt, ca un viteaz ce-l ştie.
Acest, auz, că de mulţi ani în Italie şade,
Şi negreşit o fi-mvăţat regula cum să cade.
Pentru venirea-i, poate, eri avea ei bucurie,
Ş-auzeam în tabara lor strigări de veselie.
Toţi zic că este minunat ş-îl laudă orcare,
L-e frică şi tremuri de el numai dintr-o cătare.
[74] Mulţi mi-au spus şi m-a-ncredinţat de tăria-i cea multă,
Cum că de la treisprece ani cu eroizm să luptă.
Şi acum doăzeci şi doi de ani, zic, împlineşte:
Judecaţi dar aşa erou la noi de să găseşte.   
Lui Vladistrat el o fi dat aceasta îndrăzneală,
Ca să-mi propue de duel, fără nicio sfială.
Să zică, că nu va cu toţi să se mai războiască,
Ci toată pricina-ntre noi doi inşi s-o isprăvească.
Şi al cărui va birui din doi unul pe altul,
Să-i rămâe desăvârşit suppus şi împăratul.
În scurt, va ca să-mi spânzur eu numa-ntr-un fir de aţă
Toată împărăţia mea supt voia cea semeaţă.
Nădejdea lui, precum vedeţi, în nepotul său este,
Şi cu bărbăţia-i ne dă-ngrozirile aceste,
Dar noi într-al cui eroizm razimul să ne punem?
În cine să nădăjduim pe dânşii să-i suppunem?
Eu alaltăeri am văzut fugind toţi în bătae,
Când vrăjmaşii au năvălit ş-au început să-i tae.
Cu cine dar s-avem coraj, în a cui bărbăţie
Putem să ne încredinţăm a nu cădea-n robie?
Cu Polidor aşi fi putut a avea îndrăzneală,
Dar şi cu dânsul nu atât, ci cu mare sfială.
Că-n doă locuri e rănit ş-atât boleşte foarte,
Încât doftori n-au nădejdi că va scăpa de moarte.
Chiar şi sănătos d-ar fi fost să-ndrăznesc mi-e frică
A lăsa toată slava mea în puterea-i cea mică.
[75] Că eroizmul lui Arist e ştiut de orcare,
Între dânsul şi Polidor e osebire mare.
Şi mă mir! ce să hotărăsc nici într-ul fel nu-mi vine,
Ce să răspuns lui Vladistrat, şi cum să fac mai bine.
Frica acum mi s-a-nmulţit ş-am ameţit mai tare,
Asta e hotărârea mea decât toate mai mare.
	Poetul
La această a lui vorbă toţi în tăcere şedea,
Şi nimenea din ministri ce să zică nu-ndrăznea.
Dar un bătrân mai la urmă, Sofoclu ce să numea,
Să sculă ş-începu-ndată as-fel părerea să-şi dea:
	Sofoclu
Zioa de azi, împărate!
e cu raze luminate
decât soarele pe cer.
C-a duelului luptare
a se pune în lucrare
nu noi, ci vrăjmaşi-l cer. 
[76] Aceasta ei ce o zice, 
că alţi fără să se strice
să se bată numai doi.
Nu este peste putinţă,
ci cu veselă voinţă
să o priimim şi noi.
Şi, mă iartă, ai greşală
dacă ai în socoteală 
că n-avem viteaz aşa.
Ar fi foarte de ruşine,
şi cu necinste ne vine,
de ne vom înfricoşa. 
Eşti asemenea ca mine,
care să teme pe sine
să nu se-nece-n liman.
Sau ca cel ce să dogoară
de sete, lângă izvoară
şi aproape de ocean.
Dar cine e ca streinul,
ce îi zicem sărăchinul,
voinic şi viteaz ostaş?
Care pentr-a ta cetate
ca un leu tare să bate
ş-îngrozeşte pe vrăjmaş.   
Precum ai şi văzut bine,
că el numai pentru tine
a venit apărător.  
[77] Şi cu a lui războire
a pricinuit uimire
vrăjmaşilor tutulor.
Îmfăţişarea-i grozavă
e vrăjmaşilor otravă
şi Haron desăvârşit.
El a izbândi voeşte
şi să însălbătăceşte
cât să poate mai cumplit.
Dacă dar ai acest vrednic,
acest, zic, viteaz puternic,
pentru ce te mai sfieşti?
Când el de bună voinţă
ţ-a şi dat făgăduinţă,
de ce vreme prelungeşti? 
Eu dară găsesc cu cale
spre folosul cinstei tale      
să n-aibi frică nicidecum
Ci l-acel voinic aleargă,
ş-împreună toţi să meargă,
în lagăr la el acum. 
[78]	Poetul
Cuvintele lui Sofoclu Eraclie auzind
Către dânsul să întoarce cu acest mijloc vorbind.
	Împăratul
Asupra dreptului privind, eu părerile tale
Nu-mi vine, Sofocle, deloc să le găses cu cale.
Nu este noă destul atâta bunătate,
C-acest voinic de voia sa fără leafă să bate.
Nu ajunge că mi-a scăpat alaltăeri viaţa?
Că de n-ar fi fost el aci nu-mi vedeaţi astăzi faţa.
Nu ne este destul atât, că el se războeşte,
Şi nici daruri, nici interes de la noi priimeşte.
Ci încă mă mai sfătueşti ş-îmi dai povăţuire,
Să-i pomesc acest cuvânt şi să-i aduc mâhnire.
Să cer să-şi bage sufletul în primejdie mare
Pentru a ta, sau şi a mea ş-a altuia scăpare.
Ce limbă oare ar putea această să-i vorbească?
Cu ce coraj pierderea lui şi moartea să-i vestească?
Şi mai vârtos fiind strein, care ne părtineşte,
Să bate, ne dă ajutor şi cu al său trăeşte,
Mai bine să mor decât eu să fac o bărbărie
Ş-în astă vârstă care sânt s-ajung în erozie.
[79] Ci aideţi să ne pogorâm în lagăr, la oştire,
Să ne trezim şi să venim puţintel în simţire.
Ş-acolo chibzuindu-ne, ne vom socoti iară,
Ca nu greşind s-alunecăm în robie amară.  
	Poetul
D-odată cu adunarea Eraclie a plecat,
Şi îndată la oştire mergând a descălecat.
Unde pe toţi generalii i-a strâns spre a-i întreba,
Să vază fieştecare părerea cum îşi va da.
Dar tocma când s-adunase ş-înpreună sfătuia,
Cum, şi în ce chip să facă, să-ntreba şi chipzuia,
Pe când împăratul foarte simţirile-şi turbura,
Şi de cele următoare la mare grije era,
Se auzi fără veste renchezătură de cal,
În fugă viind spre dânşii din câmpie pe supt mal.
Acest a fost Erotocrit, care venea înarmat
La oştirea ateneană, să vază ce s-a urmat.
Fiindcă-ntr-acele zile, războiul cât a stătut,
La locul său să dusese ş-aci ascuns a şezut.
Care ajungând în ceasul chibzuirii de duel,
Să arătat totd-odată la împăratul şi el.
Şi cu suppunerea toată înaintea-i s-a-nchinat,
Întrebând ce e pricina, şi ce este a lor sfat.
[80] Şi înţelegând îndată, într-atât se bucura,
Încât de părere bună inima în el zbura.
Care şi la împăratul pe loc a îngenuchiat,
Cu smerenie întreagă, ca un suppus şi plecat.
Uitând patima, necazul şi urgia-n acel ceas,
Începu as-fel să zică cu un umilincios glas.
	Erotocrit către împăratul
Împărate şi domnul meu! nu avea grije mare,
Nu te teme, nu te sfii, nu fi în turburare,
Şi nu te ameţi atât cu gânduri ca aceste,
Că problema vrăjmaşului mult spre bine îţi este.
Din parte-ţi ar fi trebuit aceasta să se ceară,
Iar nu el cerând să nu vei şi greu să ţi să pară.
Căci, ca împărăţia ta, cine altul mai are?
Atâţia mulţi viteji, cum văz, şi vrednici de mirare.
Oştirea atenenilor e în lume vestită,
Că-n regula războiului s-află desăvârşită.
Pe cel mai simplu atenean îl socotesc mai vrednic,
Decât un de frunte vrăjmaş şi viteaz mai puternic.
I-am văzut pe toţi în război, cunosc care ce poate,
Eroizmul le-am judecat şi regulile toate.
Ai un ostaş foarte viteaz, cu mare îndrăzneală,
Poţi pe el să-l scoţi la duel, fără nicio sfială.
[81] Deşi-l văzui alaltăeri rană să priimească,
Dar nădăjduesc, prea curând să se tămăduească.
Şi de va fi rănit uşor, după cum mie-mi pare,
Pune-l şi nu vei fi căit, cu bună-ncredinţare.
	Poetul
Pentru Polidor acestea Erotocrit le-a vorbit
Cu tot dinadinsul, însă cu mijloc acoperit.
Pentru care avea foarte mare mâhnire în el,
Şi cum e, dorind să afle, cerceta în acest fel.
Acestea cu mulţămire Eraclie ascultând,
Îl ia îndată de mână şi îl aşază zicând.
	Împăratul către Erotocrit
Fiul meu iubit! astăzi eu de a avea plăcere
La problema vrăjmaşului, după cum el îm cere,
Să hotărăsc numa-n doi inşi, care să va îmfrânge,
Fără să se facă atât vărsări multe de sânge,
Foarte mă tem a nu cădea Atena în robie,
L-acest nelegiuit vrăjmaş, care e suppus mie.
Căci în toată oştirea mea nu e cum să cuvine
Măcar un viteaz dintre toţi duelul a-l şti bine. 
[82] Iar acel ostaş îndrăzneţ şi viteaz al meu vrednic,
Ce l-ai văzut alaltăeri bătându-se puternic,
Pe care îl lauzi atât în talentele sale,
Şi la acest duel pe el îl prejudeci cu cale,
Acela să află la cap c-o rană mare foarte,
Şi nu putem să ştim curat de va scăpa de moarte.
Că aseara am priimit de la doftori rea veste,
Zicând, cum că, viaţa lui în cumpenire este.
Şi nici că mai nădăjduesc să se-nsănătoşeze,
Sau d-aici înainte el să se mai înarmeze.
Pentru aceasta, fătul meu, mă aflu-ngrijat tare,
Şi problema vrăjmaşului foarte grea mi să pare.
Aceasta e cea dintâi şi toată zăticnirea,
Şi prejudec ca să mă bat iar cu toată oştirea.
	Poetul
Inima lui Erotocrit pe ascuns a lăcrămat,
Să turburase cu totul şi faţa i s-a schimbat,
Când a auzit că este prietenul său iubit
Bolnav, în cumpăna morţii şi aproape de sfârşit.
Se întrista atât încă că putinţă nu era
Să se arate pre sine durerea a-i uşura,
Şi aşa cu-nţelepciune sicretul său ascunzând,
Pe loc către împăratul răspunse iară zicând:
[83]	Erotocrit
Nu jindui-mpăratul meu şi nu fi la-ndoială,
Nu te socoti într-atât ci fii cu-ndrăzneală.
Şi vesteşte numaidecât pe vrăjmaşul, să ştie
Că duelul l-ai hotărât şi îl voeşti să fie.
De am cinste eu sluga ta, aleage-mă pe mine,
Dă asupra-mi acest duel şi îţi va fi spre bine.
Cu toate că greşesc şi zic, îndrăznind mainainte,
De aceşti ostaşi mai viteji, înţelepţi şi cu minte.
Cari sânt vrednici a-nplini duelul ce să cere,
Dar însă ca să-ţi slujesc eu doresc şi am plăcere.
Asta mă face să-ndrăznesc la a ta-nţelepciune,
Şi pentru greşala ce-o fac mă rog de ertăciune.
Dacă dar împăratul meu te-ncredinţezi pe mine,
Lasă grijea asupra-mi şi fii odihnit bine.
În puterea zeilor tăi am nădejdi că voi bate,
Şi să izbândesc negreşit pentru a ta dreptate.
	Împăratul
Fiul meu, zice, astăzi tu, cu aceste cuvinte,
Şi pe cele ce au trecut mi le aduci aminte.
[84] Tu-ntr-adevăr alaltăeri mi-ai fost mântuitorul,
Că eram să caz negreşit rob la-mprotivitorul.
Această oştire a mea carea fugea d-odată,
I-ai dat coraj de s-a întors să vie să se bată.
Tu. O prea scumpul meu erou! şi viaţă mi-ai dat mie,
Nelipsind a-mi da ajutor cu a ta bărbăţie.
Dar astăzi încă pe atât mai adaos iubire,
D-aceia să ştii c-al meu fiu eşti cu desăvârşire.
De acum dar tată firesc să mă cunoşti pe mine,
Precum şi eu din inimă fiu să te am pe tine.
Şi câştigând dorinţa mea, prin a ta vitejie,
Tu, fiul meu, vei moşteni toat-a mea-npărăţie.
Alege-ţi dar din armele mele şi te-narmează,
Că prea cu puternic bărbat a te lupta urmează.
Cu toate, din câte am văzut sânt la încredinţare,
Prejudec puterea ce-o ai şi am nădejde mare.
	Erotocrit
Împărate! iară îţi zic, nicidecum nu te teme,
Ci vesteşte pe Vladistrat să ştie mai din vreme.
Că la as-fel de lucruri mari zăbavă nu trebueşte,
Dacă-ţ e voia să câştigi cât mai curând grăbeşte.
Dă veste împăratului ca să mai ghimnasească
Pe orânduitul viteaz, şi să se progătească.  
[85] Cum şi zioa duelului hotărâţi să se ştie,
Că să află la-ndoeli mari, cum mi să pare mie.
Nespusă bucurie simţ d-aceasta ce să cere,
În trupul meu încă mai mult s-adaogă putere.
Parcă mă văz biruitor, chiar într-această clipă,
Cetatea şi ţinutul tău le mântuesc în pripă.
	Abatere
Ticăloasă Areti!
d-ar fi cine a-ţi vesti,
acolo la închisoare, 
ce zi şi ce frumos soare 
ţie îţi va străluci.
Tu la întunerec şezi,
de război nu cercetezi, 
ci pururea cu-ntristare 
şi cu mare-mflăcărare 
din inimă suspinezi.
Nu ştii că al tău iubit
cu tatăl tău s-a-ndrăgit,
şi va să şi mijlocească
curând să te slobozească
d-unde te-au arestuit.
[86] Pezostrate unde eşti?
să vii fiul să-ţi zăreşti?
pentru care ai plâns foarte,
ca după răpit de moarte,
şi încă tot îl jeleşti.
Aleargă curând să-l vezi,
să-l ei, să-l îmbrăţişezi,
şi cu bucurie mare
să-i dai dulce sărutare,
dorul să-ţi mai alinezi. 
Polidore! Cum zaci jos,
te-ai scula-n grab sănătos,
d-ai şti că-mpăratul are 
atât în iubire mare
pe amicu-ţi credincios.
Dar cerul de va voi
s-ajute a birui,
îndată îl vei cunoaşte
ş-împreună toţi de obşte
cu el vă veţi veseli.
	Urmare
De o parte şi de altă s-a şi hotărât pe loc,
Viteji să se gătească trei zile puind soroc.
[87] Ş-a patra zi dimineaţă la orânduitul ceas
La duel să se arate prin al organelor glas.
Ajunse dară şi zioa ceia ce să aştepta,
Ca să iasă rânduiţi amândoi a se lupta.
Unul ş-altul de cu seară armele ş-au apucat,
Şi cu bucurie mare la duel s-au încercat.
Eraclie dă povaţă lui Erotocrit câtvaş,
Cum şi ce fel să ia seamă a se păzi de vrăjmaş.
Îl îmvaţă toată noaptea în ce chip a se găti,
Platoşa cum să înbrace, şi arma cum a-mvârti.
Ce mijloace-mfricoşază, care întorsuri înşel,
Ce mijcări şi care pasuri sânt vrednice la duel.
Dacă însă împătratul într-un fel îi arăta,
El ştia nenumărate şi în gând le cugeta.
Şi Vladistrat aşa iară pe Arist povăţuia,
Spuindu-i cu amăruntul toate câte trebuia.
Deci pe loc aurora la răsărit s-a ivit,
Amândoi vitejii veseli s-au sculat şi s-au gătit.
Oştirile cu mirare la coraju lor privea,
Şi chiar singuri împăraţii cu arme îi încingea.
Fiecare cu scumpete p-al său viteaz cerceta,
Având nădejdea într-însul, ca la geniu să uita.
În trupul acestor doi inşi totul lor să compunea,
Împărăţia, mărirea şi cinstea în ei privea.
În cumpăn’ a doă săbii tot bunul lor atârna,
Printr-însele a lor soartă a se judeca urma. 
[88] Eraclie se sculase de entusiazm aprins,
Şi singur pe Erotocrit cu sabia a încins.
Îi drese platoşa singur, jur înprejur s-a uitat,
Ca nu cumva să rămâe la vreun loc descheiat.
(Ce schimbare şi ce prefaceri cu vreme în lume sânt!
Ce întâmplări minunate vede omul pre pământ!)
Îi dă şi suliţa singur, tot cu bine cuvântări,
Aşa şi pavaza-i dete cu destule grătulări.
Polcovnici, generali, ministri înprejur sta,
Şi cu luare aminte asupra lui să uita.
Unul îi apuca calul, altul de frâu îl ţinea, 
Altul îi îndrepta şaoa şi altul îl închingea.
Fieştecare dintr-înşii în sluja câte ceva,
Ca ceia ce toţi la dânsul nădejdile îşi avea.
Asemenea şi vrăjmaşii cu toţi iar a pregătit
Pre Arist prea minunatul şi viteazul cel vestit.
Unchiul său Vladistrat însuşi platoşa i-a îmbrăcat,
I-a încins sabia singur, cu mâna lui l-a-narmat.
Având prea mare nădejde că va câştiga prin el 
O slăvită biruinţă, când va eşi la duel.
Aleseră dar şi locul cel pentru luptă plăcut,
Şi a rămas să se scrie-mvoirea ce s-a făcut.
Deci amândoi împăraţii jos la câmpie pogor,
Din preună cu ministri şi cu toţi aleşi lor.
Oştirile unul ş-altul doă colone făcând,
Îndestul le depărtară, aşezându-le în rând.
[89] Nu ca să se războiască, ci să fie privitori,
Şi stând numai să se uite la aceşti doi luptători.
După ce să aşezară toate acestea frumos,
Condracturile-ntre dânşii a se iscăli le-au scos.
Cu care atunci se scoală un rânduit îm mijloc,
Ş-în auzul tutulora le-au publicuit pe loc. 
	Condracturile
Ascultaţi popor, limbi, neamuri, ai Ateni cetăţeni,
Generali, ostaşi, polcovnici, ş-ai Eladi pământeni.
Cum că astăzi amândoi noi legiuiţii împăraţi,
Împreună şi cu Sfatul Boerilor adunaţi,
Am găsit cu cuviinţă de războiul dintre noi,
Care ne pricinueşte străcăciuni mari şi nevoi,
Cu atât vărsări de sângiuri, cu atât omor cumplit,
Cu cheltueli la oştire şi zgomot necontenit:
Mai bine toate acestea să se sfârşască un fel,
Şi să se stătornicească pace-ntre noi prin duel.
Numa în suliţi ş-în săbii doi au a se război,
Şi or al căruia unul din ei să va birui,
Împăratul său să aibă de război a se lăsa,
Şi suppus să se numească celuilalt în viaţa sa.
Cum şi să dea pe tot anul dajdie (bir) la soroc,
Atât el cât şi urmaşii, cei ce vor rămânea-n loc.
[90] Şi dacă biruitorul vr-un război cu alţi v-avea,
Atunci suppusul să fie gată ajutor să dea.
Când însă unul şi altul cu oştirile vor fi,
Biruitorul să aibă mai mare a se numi.
Ş-îmvoirile aceste acum le adeverim,
Cu jurământ după lege şi singuri le iscălim.
	Poetul
Articolile aceste după ce s-au publicat,
Ca să jure împăraţii pe loc au îngenuchiat.
	Jurământul împăraţilor
Jurăm pe mai marii cereşti şi întru tot puternici
nemuritori zei vecinici.
Jurăm pe prea înaltul cer, pe stele, pe planite,
şi lucinde comite.
Jurăm şi pe pământ, pe mări, pe izvoare, pe râuri,
pe ape şi pârâuri.
Pe raza soarelui, pe foc, pe luminoasa lună,
ne jurăm împreună:   
[91] Aici odată să nu călcăm aceasta legătură,
cum dăm iscălitură.
Ci ca o sfântă s-o păzim cât vom avea suflare,
fără de strămutare. 
Aşa şi ai noştri urmaşi, măcar orcare fie,
statornică s-o ţie.
	Poetul
Dac-au făcut împăraţii jurământu-mfricoşat,
Cu îndestulă mâhnire amândoi s-au sărutat.
Apoi fără de zăbavă au dat voe la eroi,
Ca să iasă la câmpie, să se lupte amândoi.
Oştirile amândoă chipzuia-n cugetul lor:
Dintru a cui parte oare va fi cel biruitor.
Şi împăraţilor iară inimile tremura,
Fiindcă ale lor toate-n doă trupuri spânzura.
Arist avea supt el un cal viteaz şi îmfricoşat,
Cu care-n toată oştirea nu puteai să mai vezi alt.
Şi acela era însuşi al unchiu-său Vladistrat,
Să părea că e o hiară, la război prea îmvăţat.
A lui Erotocrit însă era al său cel ştiut,
Care i-a fost la necazuri tovaroş dintru-nceput.
Eraclie îi aduse alţi cai destui fel de fel,
Dar lui nu-i plăcu să-l schimbe, ci s-a mulţămit cu el.
[92] Amândoi arme-ndoite şi haine de fier avea,
Ş-aştepta cu nerăbdare semnul de duel să dea.
Supt aceşti bărbaţi puternici câmpiile tremura,
Şi de renchezatul cailor crângul să scutura.
Astăzi o să comlupte doi prea îmfricoşaţi lei,
Astăzi o să suspineze şi pământul de supt ei.
Când dar trâmbiţa întâia din porunc-a răsunat,
Alergând pe loc stătură înpotriva unui alt.
Armele lor lucea foarte, cai mereu rencheza.
Şi tot bătea din picioare, în loc nu se aşeza.
Ardica praful ca nori şi ne-ncetat spumega,
Să-nsălbătăcea cu totul şi vrea tot a alerga,
Îşi juca limba în gură, zabalele rumegând,
Răcnea ca nişte lei tocma ş-îngrozea pe toţi pe rând.
Din nări tot slobozea fumuri, jucând urechile lor,
Cu care da să-nţeleagă că a zăbovi nu vor.
Răsună trâmbiţ-a doă oară pe viteji poftind,
Dar să părea că s-aude Haron din iad glăsuind. 
Era melodia morţii ş-al sângelui jalnic glas,
Care a pornit mulţimea la lacrămi în acel ceas.
Într-acestea ca jigănii cu mânie au pornit,
Ş-într-o clipă pe câmpie amândoi s-au întâlnit
Oştirile începuse de jale a lăcrăma,
Şi amândoi împăraţii inimile-şi sfărâma.
Neştiind nimeni sfârşitul în ce chip va rămânea,
Nădejdile fiecare într-al său viteaz punea.
[93] De o parte şi de altă din guri toţi hălălăia,
Strigările cele multe pâna la cer să suia.
Văzând pe aceşti doi tineri minunaţi desăvârşit,
Şi prevăzând c-o să moară unul din ei negreşit.
Fieştecare oştire să ruga zeilor lor,
Ca în parte-le să fie norocul ajutător.
	Războiul cel din urma al duelului
Întocma ca doă vânturi când d-odată să ivesc,
Şi cu grozăvie mare în ocean să întâlnesc,
Scot din valuri în sus spume, ca d-o fierbere de foc,
Ardică băşici, ca norii zvârcolind în loc:
Unul de la apus suflă, altul de la răsărit,
Şi să bat, să izbesc tare, ’mvăluindu-se cumplit.
Asemenea ş-într-aceştia pe câmpie s-a urmat,
Când amândoi deodată la duel s-a-ntâmpinat.
Munţi să cutremurară, universul s-a mişcat,
Cu suliţile în piepturi când s-au izbit unul p-alt.
Şi vârtoasele lor suliţi s-au sfărămat supsiori,
A cărora bucăţele s-au înprăştiat în nori.
Au tras săbiile-ndată, nicidecum nu zăbovesc,
Puterea unul şi altul să-şi arate să silesc.
[94] Şi precum din înălţime vine tresnet fulgerând
Şi cade cu grozăvie pre pământ venind vărsând,
Tună, prăpădeşte, arde, despică copaciuri mari,
Sfăramă şi mistueşte pietri şi bolovani tari.
As-fel tocma şi atuncea săbiile lor făcea,
Fulger slobozea cu tunet ş-îmvăpăiat strălucea.
Să războesc fără milă, cu mânie să izbesc,
Şi vrăjmăşeşte cu cai unu-nalt să repezesc.
Erotocrit îşi ardică sabia-n sus furios,
Drept peste cap o întinde şi iar o lasă în jos.
Arist iară, care era foarte era-mvăţat la duel,
Văzând că sabia vine, pogorându-se spre el,
Întinde pavaza-ndată, voind a se apăra,
Dar de tot să se păzească cu putinţă nu era:
Căci pavaza lui în doă s-a tăiat în acel ceas,
Şi de atingerea săbii s-a rănit puţin la nas,
De care i s-a părut că, sus în cer a fulgerat,
Şi în capu lui d-odată tresnet cumplit a picat.
Erotocrit însă iară şi mai cu tărie vrând
Al doilea să-l lovească, sabia sa ardicând,
Arist fără de zăbavă, cu totu-nsălbătăcit,
Cu sabia-şi cea tăioasă asupra-i s-a repezit,
Şi găsind pe lângă coastă la platoşe deşchis loc,
A vârât tocma supt ţiţă sabia toată pe loc.
Dar din bună norocire s-a fost rănit puţintel,
Aşa dar şi Erotocrit acum s-a rănit şi el.
[95] Împăraţii şi ostaşii tremurând lacrămi vărsa,
Ca nu cumva să se-mvingă fiecare partea sa.
Şi cai săi, în bătae îi alerga la soroc,
Da-nprejur câte o voltă şi iară vinea la loc.
Şi să arăta când unul mai puternic luptător,
Când altul, tot deodată, să părea biruitor. 
Şi cum să întâmplă vânturi, de cari în pământ sânt,
Când să silesc să răzbească şi să iasă spre pământ,
Şi pământu-i zăticneşte cu tăria-şi în drept stând,
Ş-acelea mai cu mânie suflă-nainte urmând,
Căznindu-se să-l despice ca să iasă mai curând,
Şi fac cutremure, zgomot, munţi şi copaci scuturând.
Asemenea şi aceştia, în necazul furios,
Când să căznea cu mânie unul p-alt s-arunce jos,
Pământul cu grozăvie sup dânşii se cletina,
Şi înprejur universul îmfricoşat răsuna.
Pe cât însă trecea vremea, p-atât mai mult s-aprindea,
P-atât să-ntărea-n putere, p-atât coraj dobândea.
Mişcarea lui Erotocrit mai domoală s-arăta,
Dar prevedea foarte bine şi cu temei să lupta.
Iar Arist peste măsură în iuţimea lui era,
Pe dânsul însă şi calul prea mult îl ajutora.
Pentru că era puternic şi ca pasărea uşor,
Şi să pornea cu lesnire de părea că merge-n zbor.
A lui Erotocrit iară deşi cam greu alerga,
Dar stăpânul său cel ager coraju-i adăoga.
[96] Într-acestea, unul p-altul adese să sângera,
Fără să simţă durere sau a se îmfiora.
Când să bătea înpreună şi vrăjmăşeşte când da,
Unul p-alt prieteneşte de puteri să lăuda.
Şi nu putea să cunoască nimenea din privitori,
Cine este mai puternic din aceşti doi luptători.
Arist zicea întru sine, rugându-se-ncetişor,
„Mântueşte-mă noroace şi nu mă lăsa să mor.
Ajută-mi şi dă-mi putere pe acest vrăjmaş să bat,
Că cu Haron şi cu moartea azi mă lupt îmvederat.”
Aşa iar şi Erotocrit chema întru ajutor,
Rugând zei şi norocul, să-l facă biruitor.
Cu toate că fără frică să arăta la luptat,
Avea însă d-opotrivă sfială unul de alt.
Toţi asupra lor cu grije privea cu ochi neclintiţi,
Fără să-i ia de la dânşii îi ţinea tot pironiţi.
Lupta lor cea-mfricoşată vreme nimului nu da,
Să se-ntorcă l-altă parte a se uita undeva.
Că asemenea bătae cumplită nu s-a văzut,
Nici de când este pământul vreodată a stătut.
Arist dar, dorind să vază al războiului sfârşit,
Care-ntr-acest chip să fie deloc n-a nădăjduit,
Culiţa ce-i era-n mână o azvârle-ndată jos,
Şi cu doă mâini apucă sabia sa mânios.
O ardică să lovească către cap drept prin mijloc,
Erotocrit îşi întinse pavaza-n dreptu-i pe loc.
[97] Şi într-atât cu putere sabia lui a picat,
Încât ş-un trup de fier tare-n doă l-ar fi despicat,
Dar Erotocrit cu grabă s-a ferit un micşor pas,
Ş-îi tăe pavaza-n doă, în acel prea grozav ceas.
Şi ca când a fost de ceară acel fier tare şi gros,
As-fel a căzut din mâna-i şi s-a-nprăştiat pe jos.
Tot atunci sabia cade pe cal iute ca un vânt,
Îi reteză capu-ndată ş-îl aşterne la pământ. 
Iar Erotocrit cu calul tot deodată căzând,
Sculându-se sta-n picioare şi pe Arist aşteptând.
Atunci Arist dacă vede pre vrăjmaşul său umblând,
S-a dat şi el jos îndată, calul d-oparte lăsând.
Şi cu mânie nespusă, tocma ca un leu răcnind,
Începu as-fel să zică, p-Erotocrit îngrozind.
        Arist către Erotocrit 
Eroe! zioa să duce,
Noaptea o să ne apuce.
Ş-îmi este foarte ruşine,
A nu săvârşi cu tine.
Văz că destul rău îmi şade,
Şi cinstea mult mi să scade,
Să mă lupt atât timp mare,
Să nu biruesc mai tare.
[98] Dar acum să isprăveşte,
Numai ia seamă, priveşte,
C-o să te lovesc îndată
Cu această a mea spată.
	Erotocrit
Nu te grăbi prietine, că pâna nu înserează
Să va jertvi unul din noi, ş-un împărat o să piarză.
Soarele este încă sus şi pâna el să sfinţească
A ta sabie, or a mea duelul o să sfârşască.
	Poetul
Zicând vorbele aceste, într-acelaş minut chiar,
Întind săbiile iute către unul altul iar.
Sălbatica lor mânie groază mare aducea,
La cei ce sta să privească, şi să plângă îi făcea.
Din gurile lor suflarea cu văpăi de foc eşa,
Şi din ochi vărsa scântee, care firea-mfricoşa.
De iar fi văzut atuncea un om simţitor, fricos,
Trebuia de groază mare tremurând să cază jos.
[99] Strălucitele lor săbii în sus şi în jos zbura,
Le ardica tot întruna ş-asupra şi le cobora.
Din loviturile dese hainele cele de fier
Scotea foc fără-ncetare, ca când fulgera pe cer.
Armele în toată clipa în mâinile lor lucea,
Săbiile scotea glasuri, răsuna, zgomot făcea.
Să auzea de departe când să lovea-mfricoşat,
Şi ca să dea-n grab sfârşitul să silea neîncetat.
Deşi să rănea adese, să-npungea şi să tăia,
Dar ei fără să mai simţă nicidecum nu să sfia.
Săbiile către faţă şi către ochi le pornesc,
Şi de multă-nvierşunare ca orbii dau, să lovesc.
Să tăia fără de milă trupurile îşi găurea,
Îndărăt şi înainte ca nişte vulturi sărea.
Armele cumplit lovindu-şi le sfărăma, le strica,
Cue şi bucăţi din ele zbura şi pe jos pica.
Pe cât să umplea de sânge, p-atât mai mult să părea
Că ghiganta lor putere s-adăoga şi spurea.
Săbiile una-ntr-altă scotea glas îmfiorat,
Şi d-asupra lor văzduhul gemea foarte-mfricoşat.
Când în dreapta, când în stânga sar, cu iuţime pâşesc,
Arunc ochii la picioare ş-în capete să lovesc.
Îşi muia armele-n sânge şi peste tot le văpsea,
Le rupea, cădea fărâme, şi ei tot nu obosea.
Să uita oastea la dânşii şi nu putea hotărî,
Din aceşti doi prea puternici, carea să va doborî.
[100] Picioarele ca furtuna şi mâinile îşi zbura,
Loviturile cumplite prin univers şuera.
Ateneni d-Erotocrit foarte milă le era,
Ca nu cumva el să moară, şi de frică tremura.
Căci, tot cela ce iubeşte să teme de întâmplări,
Ştiind că orcând norocul bucură şi dă-ntristări.
Şi Vladistrat era foarte trist pentru al său nepot,
Văzându-l muiat în sânge şi văpsit trupul lui tot.
Multe femei adunate la o parte-ntr-un loc sta,
Şi cu inimi tremurânde la luptători să uita.
Să sfia, le era frică ş-între ele să jelea,
Văzând că fără de milă unul p-altul să lovea.
Chiar ca nişte porumbiţe, când văd cerul înorând,
Şi marea-nsălbătăcită valuri mari sus înălţând,
Să-negrească răsăritul de nori groşi numaidecât,
Să întunece apusul şi să stea posomorât.
Totd-odată să înceapă să fulgere ne-ncetat,
Să tune, să cază piatră, să urle îmfricoşat,
Şi puternica furtună tot într-acelaşi minut
Să le gonească din cuiburi şi de unde au stătut,
Care pe urmă să umble în tot locul, fără rost,
Şi tremurând să s-ascunză unde găsesc adăpost:
Aşa şi ele atuncea să afla acolo stând,
Şi la lupta cea grozavă privea toate tremurând.
Să apropiase însă unul sfârşitul să-şi dea,
Şi să părea că pământul şi universul pângea.
[101] Văzând ei că să lăsase soarele către apus,
Amândoi tot deodată săbiile jos au pus.
Şi luându-se în braţe cu chipul cel mai voinic,
Scoaseră din buzunare câte un cuţitaş mic.
Şi nu s-apropia nimeni să-i desparţă nicidecum,
Fiindcă era-mvoirea să moară unul orcum.
În mâinile cele drepte acele bricegi ţinea,
Ş-în mădulările toate să-npungea şi să rănea.
Fiecare cu mânie loc lesnicios căutând,
În obraz, în piept, în coaste şi pe la gât da de rând.
Să trăgea cu necaz mare, îşi da ghesuri înbrânciri,
O fir-ar blestemat rodul al aceştii norociri!
Erotocrit găsind vreme repezi numaidecât,
Şi în Arist drept sup ţiţă cuţitaşul a vârât.
Dar a nimerit p-alături, rău nu i-a pricinuit,
Pe supt platoşe prin zale în sec numai a găurit.
Arist însă voiniceşte pe loc cum a repezit
A lovit în supsioară pe Erotocrit cumplit.
Ş-atât i s-a prins cuţitul acolo-n acel minut,
Încât să părea că este cu cue de fier bătut.
Îşi punea toată puterea şi trăgea să ostenea,
Şi mâna-şi cea prinsă tare s-o sloboază să căznea.
Cu piciorul drept proptindu-l către sine nu-l lăsa,
Şi cu cel stâng îl călcase pe picior ş-îl apăsa.
Iar cu mâna cea slobodă îl îmbrâncea ne-ncetat,
Şi aşa cu muncă mare abia mâna ş-a scăpat.
[102] Apoi iară cu mânie cuţitele îşi înplânt,
Şi să căznea unul p-altul să arunce la pământ.
Să tae, să găuresc iară, trupurile îşi strugea,
Ş-împăraţii de departe privindu-i mereu plângea.
Erotocrit trase iute pre vrăjmaş asupra sa,
Ş-acela însuşi de voe către dânsul să lăsa,
Dar cum să ţinea în braţe luptându-se amândoi,
Şi din ranele lor sânge curgea pre pământ şiroi,
S-a-npiedecat Erotocrit de o piatră când s-a tras,
Şi amândoi strânşi d-odată au căzut în acel ceas.
Erotocrit cu-ntâmplare de desupt era trântit,
Şi Arist fiind d-asupra îl rănea foarte cumplit.
Inima lui Erotocrit atunci i s-a fost tăiat,
Cu toate acestea însă corajul nu ş-a muiat.
Ci în minutul acela cum s-a văzut răsturnat,
Toate puterile sale îndată le-a adunat,
Şi într-atât cu tărie p-acel Arist a împuns,
Încât pentru totd-auna i-a fost destul, de ajuns.
Că tocma pe supt sprânceană în ochiul drept cum a dat,
Cuţitaşul său cu totul într-însul l-a împlântat.
Coiful cel de fier găurindu-i îi trecuse pâna-n gât,
I-a pătruns creiri-ndată şi amar l-a omorât.
Dar aceasta lovitură cu putinţă n-a stătut,
Să nu fie răsplătită chiar în celaşi minut.
Că tot d-odată şi Arist dând prea deznădăjduit,
A lovit pe Erotocrit şi platoşa i-a găurit.
[103] Îi băgă pâna-n plăsele supt ţiţă acel cuţit,
Şi îl lăsă lângă sine asemena jos lăţit.
Cu toate că-n puntul morţii Erotocrit s-arătat,
Dar pe urmă cu-ngrijire prin doftori s-a vindecat.
Alergară împăraţii amândoi numaidecât,
Cu spaimă şi cu cutremur plângând foarte amărât.
Îi dezbrăcară în grabă, armele toate le scot,
Să vază care mai suflă şi care e mort de tot.
Şi precum floarea frumoasă primăvara răsărind,
Stă veselă pe câmpie, cu dulceaţă mirosind,
Şi plugul fără de milă răsturnând-o la pământ,
Să veştejeşte îndată şi să usucă de vânt.
De a fost roşie, albă, albastră, or în alt fel,
Să înegreşte cu totul chipul ei cel frumuşel.
Cu vreme de tot să arde şi rămâne în pai prost,
Putrezeşte şi să pierde ca când deloc n-a mai fost.
Asemenea şi pe Arist moartea cum l-a doborât,
L-a şi veştejit îndată şi l-a înegrit urât.
Frumuseţile cu totul din obraji lui le-a stins,
Şi i-a lăsat trupul rece, îngheţat pe câmp întins.
Când ajunseră la dânsul trăia, puţintel suflând,
Ş-arunca ochii cu jale la unchiul său când şi când.
Vedea bine pre-mpăratul, dar limbă n-avea şi glas,
Pentru ca să-şi ia adio, în cel mai din urmă ceas.
Ardica mâinile sale a-l îmbrăţişa voind,
Şi pe cât avea putere suspina la el privind.
[104] Iar unchiul său dacă vede un nepot aşa frumos,
Înjunghiat ca un miel tânăr, tăvălindu-se pe jos.
Îl ia-n braţe, îl sărută, plânge, să vaită amar,
Dorind de la el s-auză un cuvânt micşor măcar.
Dar nu mai putea răspunde l-al unchiului său cuvânt,
Pentru că-i venise ceasul să plece către mormânt.
Deci cu o lină privire la unchiul său căutând,
Abia a zis: ah..! iată..! mor..! şi a rămas nesuflând.
I s-a închiseră ochii şi buzele i s-a strâns,
S-a-ntins amorţit cu totul şi toţi de obşte l-au plâns.
Să auzit la-nălţime un tunet îmfricoşat,
Şi peste mort totd-odată căzu nor întunecat.
Oştirea misiodacă să turbură-n acel ceas,
Să-ntristează să sfăramă şi îl jeleşte cu glas.
Dar mai vârtos împăratul simţea dureri pentru el,
Şi cu pârae de lacrăm îl tânguia acest fel:
	Tânguirea împăratului
De unde nepoate, o zile amare,
Să încep a plânge aceasta-ntâmplare?!
O fiul meu dulce! cum astăzi cu jale
Să povestesc toate talentele tale?
Vai! eu ticălosul, cel mult amărât,
Sânt însumi pricina de te-au omorât.
[105] Scumpa mea comoară! ce stai în tăcere?
Cum nu-mi auzi jalea şi greaoa durere?
Nu-mi vorbeşti nimica? nu îmi priveşti faţa?
Ah ce curând moartea ţ-a răpit viaţa!
Vai! dacu-nainte sânt pierdut de tot,
Mi s-a dus nădejdea, scumpul meu nepot.
D-aveam cunoştinţă şi de ştiam bine
Că voi pierde as-fel fiu viteaz ca tine,
Mă lipseam de toate, fără rău să-mi pară,
Dam chiar şi coroana d-ar fi vrut s-o ceară.
Numa tu-n bătae să nu fi perit,
Că îmi era cinste de ai fi trăit.
Ah! dar acum cine să m-ajutoreze?
De cine vrăjmaşii să se-mfricoşeze?
Într-adevăr altul în toată zidirea
Asemenea ţie n-a mai făcut firea.
Răsărite, apuse, plângeţi, lăcrămaţi,
Criveţe, austre şi voi suspinaţi.
	Poetul
Văzându-i buzele albe, ochi-nchişi, posomorât,
Mădulările recite şi chipul lui stând urât,
Părul cel galbin de aur plin de sânge pre pământ,
Şi gura lui amuţită, fără glas, fără cuvânt,
[106] Îşi zmulgea părul şi barba şi începu pe loc iar,
Să-l jelească cu durere şi să-l plângă cu amar.
Nu-i părea rău că Atenii la dajdie s-a suppus,
Ci era întristat numai că nepotul ş-a răpus.
Pe care îl şi aduse la cortul împărătesc,
Unde era altă jalea de plâns şi de glas obştesc.
Deci şi pentru îngropare un sicriu d-argint făcând,
Îi puseră în el trupul lacrămi ne-ncetat vărsând.
Şi l-acel sicriu d-asupra să scrie a poruncit,
O epigramă în versuri, ş-îndată s-a isprăvit.
	Epigrama
Aici e-ngropat, cu jale obştească,
Arist cel vestit, odrasla-mpărătească.
Cel ce cu a sa prea vitează persoană,
La misodaci, era co o coroană.
Care a murit, rănit fiind de altul,
Când veni să iau Atena cu asaltul.
Nu din meşteşug, nici din eroizm mare,
L-a doborât mort, vrăjmaşu-n conluptare.
Ci din soarta lui, cea prea nemilostivă,
Ce îl pizmuia, şi îi sta înprotivă.
Ani doizeci şi doi, trăind viteaz ca lei,
Tânăr s-a mutat, în câmpul Elisei.
[107]	Poetul
După aceasta, sicriul în care era cel mort,
Cu-n veşmânt negru de jale îl acoper peste tot.
D-asupra arme de aur pun şi le încrucişez,
Şi către cap o coroană prea strălucită aşez.
Deci dacă-l înpodobiră precum să cădea frumos,
Cu mare cinste şi jale îl râdicară de jos.
Toată oştirea-mpreună în rând după el mergea,
Şi cu mâhnire nespusă vărsa lacrămi şi plângea.
Suliţile tot întoarse le târa jos pre pământ,
Spre semn şi spre arătare că la întristare sânt.
Câţi cai avea împăratul era cu negru-mveliţi,
Şi îi trăgea de căpăstre tot câte doi rânduiţi.
Armele mortului iară pe calul său spânzura,
Şi le ducea înainte sângerate cum era.
De o parte şi de altă cu regulă opt bărbaţi
Urma mâhniţi, plini de jale, tot în negru îmbrăcaţi.
Pe mortul îl ţinea iară doăzeci mai mari ostaşi,
Şi cu plânsete ducându-l mergea cu regulaţi paşi.
Alăturea lângă dânşii alţi atâţi jalnici umbla,
Şi ca să ducă pe mortul tot adese să schimba.
Cu împăratu-mpreună peste doă mii mergea,
Tot de cei aleşi ai curţii şi d-opotrivă plângea.
Ca şi ceilalţi şi aceştia fiind tot cu negru port,
Urma cu regulă bună încet, încet după mort.
[108] ’naintea lor împăratul mergea jalnic îmbrăcat,
În cap fără de coroană şi plângea neîncetat.
Într-o trăsură frumoasă, ce patru cai o trăgea,
Şedea doi bărbaţi într-însa şi încet la rând mergea.
Acoperiţi fiind caii cu negru pâna-n pământ,
Şi oamenii având iară câte un jalnic veşmânt,
Cu glasuri de tânguire eroizmul îi cânta,
Minunatele talente şi virtutea-i arăta.
Cu jalnicile lor glasuri şi cu câte le zicea,
Chiar pietrile să-l jelească şi să-l plângă le făcea.
P-a războiului câmpie întorc de trei ori pe mort,
Cu trâmbiţi şi toabe sparte, tăcânde, mute de tot.
Îl fericea fiecare, făcând pentru el cuvânt,
Când vedea de al său sânge şiroi vărsat pre pământ.
Dar acela era foarte în adânc somn cufundat,
Fără a simţi să doarmă dus, în veci nedeşteptat.
Şi vrăjmaşii d-opotrivă l-a jelit, câţi s-au fost strâns,
În scurt, cerul şi pământul l-a tânguit şi l-a plâns.
Iar unchiul său cu asupra simţea-n inimi dureri,
Şi cu jalnice cuvinte plângea fără mângâeri.
	Jelirea împăratului Vladistrat
Scoală fiul meu, porneşte,
Şi să mă ajuţi grăbeşte
L-această jale a mea.
[109] Sabie, suliţ-alege
Şi moartea cea fără lege
Loveşte-o să nu te ia.
Cum lăsaşi să te suppue,
Şi as-fel să te răpue
Haron cel îmvierşunat.
De frageda-ţi tinereţe,
Şi de multa-ţi frumuseţe
Cum el nu s-a îndurat!
Ah! Ariste mă rog ţie,
Sufletul tău să nu fie
Pentr-acest duel mâhnit.
A mea este toată vina,
Şi singur eu sânt pricina
Să te văz astăzi jertvit.
Credeam într-a mea părere
Că tu cu a ta putere
Poţi ş-o mie să suppui.
Nu nădăjduiam vr-odată
C-ar fi putut să te bată
Şi viaţa să-ţi răpui.
Dacă însă dinainte
Îmi trece mie prin minte
Că voi bea acest păhar,
[110] În lupta cea pentru mine
Să pierz un voinic ca tine,
Şi să te plâng în zădar.
Şi slavă şi bogăţie
Ş-aceasta împărăţie
Toate le-aşi fi dăruit
Numai trupul tău iubite
Aste rane otrăvite
Să nu le fi pătimit.
La frumuseţea-ţi cea mare 
Şi la puterea-ţi cea tare
Eram foarte-ncredinţat,
Că îţi vei dobândi ţie
Mărire şi bogăţie
Să fii de toţi lăudat.
Dar soarta cea mult vrăjmaşă
Ş-al binelui meu pizmaşă
Te-a adus la acest grad:
De aceia mă rog iară
Pe mine rău să nu-ţi pară,
Căci eu te-am trimis în iad.
Blestemat să fie ceasul, 
Întru care făcui pasul,
La Atena să o bat.
Să apuc cu lăcomie
Mărire şi bogăţie,
Sî fac ţinutul meu lat.
[111] Şi după ce-n războire
Nu am făcut izbutire,
În sfârşit am şi pierdut,
Şi m-am suppus de duşmanul
Ca să-i plătesc pe tot anul
Dajdie şi să-l ascult.
Dar pentru aceste toate
Deloc nu-mi pasă, nepoate,
Nici că la ele gândesc,
Căci, vremea iar le va-ntoarce,
Şi pe vrăjmaşul va stoarce
De cele ce-l veselesc.
Ah! însă a ta jertvire
Şi vecinica despărţire,
Prea iubitul meu nepot,
Cu amar mă otrăveşte,
Mă arde, mă prăpădeşte
Şi mă topeşte de tot.
Ah moarte ne-ndurătoare!
De oameni prăpăditoare
Secerătoare din zbor.
Leoică învierşunată,
Vai! Scorpie veninată,
Şi tigru sfâşiitor.
[112] Numai pe tine, nici anii, 
Nici vremea, nici tiranii,
Nu te prăpădesc să seci.
Şi în iad câţi duci cu tine,
Nici unu-n lume nu vine,
Ci rămân acolo-n veci.
Cum dar, vai de mine!
Voi fi fără tine?
Cum să uit, nepoate,
Talentele-ţi toate?
Cine la durere
Îmi va da putere?
Să nu plâng în lume
Eroul tău nume.
Cum să nu duc jale
Virtuţilor tale?
Nu-mi vor eşi din minte
Dulcele-ţi cuvinte.
Îmi va fi de faţă 
Într-a mea viaţă,
A ta isteciune
Şi înţelepciune.
Cu care natura
Şi pronia vrura
[113] Să te dăruiască,
Să te-npodobească.
Iar amara moarte
Şi cumplită foarte,
Te-a răpit cu toate,
Scumpul meu nepoate.
Ah! ci ia ascultă!
Jalea mea cea multă.
Deşchide-ţi vederea
Şi îmi vezi durerea.
Ah! nu mişci? ţ-e silă?
N-ai de mine milă?
Amar! n-ai simţire,
Eşti în amorţire.
	Poetul
Vladistrat plângând pe Arist as-fel fără mângâeri,
Tutulor aducea jale şi în inimă dureri.
După ce dar îi făcură acest înpompat alei,
Şi după ce îl cântară precum era obicei,
Maţele îi îngropară la locul ce s-a junghiat,
Iar trupul balsamuindu-l, precum la ostaşi e dat,
[114] La patria lui să-l ducă cu sine a hotărât,
Şi acolo iar plângându-l să-l aşeze în mormânt.
În sfârşit dar împăratul oştirilor porunci,
Ca fără nicio zăbavă să pornească de aci,
Cari pe loc plecară la ţara lor amărâţi,
Jalnici, întristaţi cu totul şi foarte posomorâţi.
	Sfârşit tomului al patrulea
[115]	Adaos la tomul al patrulea
	Cântul I
Bucuria când răsună
Orce inimă înbună
Şi sufletele răsfaţă
Cu nespusa ei dulceaţă:
Iar mâhnirea când apucă
Trupul, oasele usucă,
Sângele îmveninează
Şi viaţa-n grab’ scurtează.
Bucuria mea în lume
O avusei pe un nume, 
Ce îl priveam ca o floare,
Şi îl iubeam cu dogoare.
[116] Dar tirana norocirea,
Ce-mi pizmuia fericirea,
Mi l-a răpit fără veste,
Ş-acum nicăiri nu este.
Zbură ca o păsărică,
În aripi când să ardică,
Şi să duce sus în sfere,
Pâna o pierz din vedere.
Aşa zbură şi se duse,
Ca când deloc nu mai fuse,
Ş-îşi lăsă braţele sale
Pătrunse de tristă jale.
Eu mă uit, strig după dânsul,
S-a dus, nu-mi aude plânsul,
Întristarea ochi-mi stoarce,
Dar în zădar, nu să-ntoarce.
[117]	Cântul II
Ah ce rană! ce durere!
Ce cumpilt şi groaznic chin!
Jale fără mângâere,
Şi necontenit suspin!
O amară despărţire!
O minut neaşteptat!
O ceas plin de tânguire!
Ah ce foc greu m-a călcat!
Nu nădăjduiam în viaţă,
Nici că puteam să gândesc,
Într-acest fel a ta faţă
Vr-odată să o privesc.
Unde-ţi este frumuseţea
Sufleţelul meu iubit?
Unde-ţi este rumeneţea
Şi drăgăstosul zâmbit?
Unde-ţ e cătarea blânda
Asupra mea s-o arunci?
Să-mi vezi jalea netăcânda
Şi dureroasele munci.
[118] Unde-s dulcele-ţi cuvinte
Ş-întru tot mierosul glas?
Cu care p-al tău părinte
Veseleai în orce ceas.
Te-am pierdut, Ah! vai de mine!
Te-m răpus soarele meu,
Am rămas fără de tine,
Nenorocitul de eu.
De acum dar te voi plânge
Şi ţărâna-ţi voi uda,
Pâna moartea ne va stinge
Sufletul când îmi voi da.
[119]	Cântul III
O norocire tirană!
Când o să scap d-a ta rană
Şi de grelele-ţi dureri?
Când o să te-ntoarci spre bine?
Să văz şi eu de la tine
Vreodată mângâeri.
Vrăjmaşă, nemilostivă
La toate-mi stai împrotivă
Or la câte ţ-am cerut.
Că de când sânt în viaţă
N-am simţit nicio dulceaţă
Pâna într-acest minut.
De m-ai bucurat vr-odată,
Iar m-ai amărât îndată
Şi m-ai lăsat întristat.
În amăgitoarea-ţi miere
Îndoit ai băgat fiere
Şi aşa m-ai adăpat.
[120] Ah norocire amară!
Tu crudă! cumplită hiară!
Unde-n ce părţi lăcueşti?
Să alerg, să viu la tine
Şi cu ast braţ de la mine
Să te trântesc să plesneşti.
Să te prăpădeşti din lume,
Să se şteargă al tău nume,
Să nu te mai pomeneşti.
Să-şi tragă nădăjduirea
De la tine omenirea,
Când va şti că nu mai eşti.
[121]	Cântul IV
Grele mâhniri pentru mine
Soarta a fost hotărât,
Că-n lume decât orcine
Să petrec mai amărât.
Ea tirana fără milă
Nădejdile mi-a tăiat,
Şi pornindu-se în silă
Viaţa-mi a precurmat.
O puţină mângâere
Vreodată de mi-a dat,
Băgând îndoită fiere
Sufletul mi-a adăpat.
Rânjinda a ei zâmbire
Privindu-o mă-nşelam,
Crezând că-mi va face fericire
În mine mă mângâiam.
[122] Gândind că-n viitorime
Mă va iubi şi mai mult,
Dar ea pornind cu asprime
Toată nădejdea mi-a zmult.
Iată în cea după urmă
La ce stare m-a adus,
Cu amar viaţa-mi curmă,
Şi soarele mi-a răpus.
Ţiind cu sălbătăcie
Păharul morţii fireşti,
Îmi zise cu străşnicie:
Bea, mori, nu voi să trăeşti.
Ah strigai, slăvite muze,
Tânăr mă desparţ de voi,
Şi atât zicând din buze
Mi s-a închis amândoi.
[123]	Cântul V
În lume născut
Nimeni n-a stătut
A fi fericit
Cu desăvârşit.
Toţi patimi cercăm,
Necazuri răbdăm
Ca să dobândim
Ceia ce dorim.
Şi când socotim 
Pe plac să trăim
D-o grije scăpăm
Ş-în zece intrăm.
Umblăm iar mâhniţi,
Trăim necăjiţi,
Nu ne mulţămim
Ş-altele voim.
[124] Şedem şi oftăm,
În patim intrăm,
Pâna când murim
Făr’ să-mbătrânim.
Tocma când simţim
Cum să vieţuim
Atunci ne-ngropăm
Şi lumea lăsăm.
[125]	Cântul VI
Înimă nenorocită
Cu rău plan ai fost ursită
D-ale tale ursitori.
Soarta-ţi a fost rânduită
Să petreci tot necăjită
Şi pătimind să nu mori.
Petreci fără încetare
Atâtea-ntâmplări amare
Şi nu te mai prăpădeşti.
De când tot arzi ca o vatră
Crăpai de ai fi fost piatră
Şi puteai să te topeşti.
Gândesc la a ta răbdare
Şi mă cuprinde mirare,
Cum de mai poţi să te ţii!
Te-ai deprins cu reaoa viaţă,
Amaru-ţi pare de dulceaţă,
Ş-îl ai la răni alefii.
[126] Orcare nenorocire
La tine s-a făcut fire
Şi suferind o petreci.
Rabzi dureri fără-ncetare,
De oftări nu ai scăpare
Şi nu plesneşti să te-neci.
Te-ai luptat tot vitejeşte,
Dar acum să isprăveşte,
Trebui să mori negreşit.
Să mai trăeşti nu să poate, 
Că eu nădejdile toate
Le-am pierdut desăvârşit.
[127]	Cântul VII
Ani ca zilele trec
Şi minutele ca clipa,
Nu simţim cum petrec
Tinereţile cu pripa.
Noi din zi în zi murim
Şi ne pierdem din viaţă,
Ca musca ne amăgim
Şi ne-necăm în dulceaţă.
Interesuri căutând
Trăim tot în neodihnă,
Şi ne hrănim griji păscând,
N-avem un minut în ticnă.
Cu nădejdi ne mângâem
Şi ne îndulcim amarul,
Ne înbătăm şi iar bem,
Până la drojdii păharul.
Am vrea pe plac să trăim
Şi să fim în fericire,
Dar orcât să dobândim
Murim în nemulţămire.
[128]	Cântul VIII
Tinereţea-mi să petrece
Tot cu amar şi cu chin,
Că nici un minut nu trece
Dintr-adânc să nu suspin.
Crez că mai sânt ş-alţi ca mine
În lume nenorociţi,
Dar însă trăesc mai bine
Nu-s atât nefericiţi.
Numai eu avui în viaţă
Triste zile d-a purta,
Şi tot în loc de dulceaţă
Amaruri de a gusta.
Nici nu-mi trece o-ntristare
Alte mă cuprind pe loc,
Şi de-mi trece oarecare
Alte s-aprind mai cu foc.
Ah! mi-a urât şi viaţa
Cu as-fel de trai amar,
Dacă nu e cu dulceaţă,
Ce mai trăesc în zădar!
[129]	Cântul IX
La starea care am juns,
Să petrec oftând ascuns,
Şi să trăesc cu necaz,
Vărsând lacrămi pre obraz.
Văz cpre peire merg
Şi n-am unde să alerg
Să cer ajutor d-un ceas,
Că nădejdi nu mi-a rămas.
Duşmanii mă pizmuesc,
Rudele mă oropsesc,
Prietenii m-au lăsat,
Ah dar cui, ce am stricat!
O să plec să mă jelesc
De cele ce pătimesc,
Şi cu plâns milă să cer,
Arătând lumii că pier.
Doar s-o găsi vr-un creştin
Cu milă l-al meu suspin
Şi îmi va da ajutor,
Să nu mă lase să mor.
[130]	Cântul X 
Und-e luniţa d-aseară?
Ce o priveam cu dogor,
Să o văz iar să răsară,
Să mă răsuflu de dor.
Ţiu ochii mei spre acea parte,
Und-aseară o priveam,
Dar deloc n-am avut parte
S-o mai văz precum doream.
Inima-mi stă întristată
Şi nu poci s-o veselesc,
Ca când parcă niciodată
Nu o să o mai zăresc.
Cugetul însă m-a-nbună
Ş-îmi dă să nădăjduesc
Că prea dorita mea lună
Va răsări s-o privesc.
Ah! dar luniţă frumoasă
Arată-ţi chipul deplin,
Să-ţi văz raza luminoasă
Să mă răcoresc puţin.
[131]	Cântul XI
Amorul când să-ntăreşte
Între cei ce să-nsoţesc,
Unul ş-altul pătimeşte
Osebiţi când vieţuesc.
Nu pot ei când să desparte
Să petreacă mulţămiţi,
Şi o parte ş-alta parte
Umblu şi şed tot mâhniţi.
Nimic nu-i mai veseleşte 
Din câte sânt pre pământ,
Toată lumea le negreşte
Amândoi dacă nu sânt.
Inima lor ia plăcere
Ochi în ochi când să privesc,
Atuncea simt mângâere
Ş-atuncea veseli trăesc. 
Că amorul unde este
Deopotrivă la doi,
Totd-auna sânt aceste,
Ş-alte mai multe nevoi. 
[132] Auzi Nica mea iubită
Ale amorului legi?
N-au critică osebită,
Lesne poţi să le-nţelegi.
[133]	Cântul XII
Ah cu ce dor, cu ce jale!
De tine m-am depărtat!
Că-n toat-a mea lungă cale
Ne-ncetat am suspinat.
Nu voi da în veac uitării,
Nici îmi vor eşi din gând,
Câte-n minutul plecării
Mi le ziceai lăcrămând.
Inima arzând în mine
Ţ-am zis: adio, rămâi,
Şi peste zile puţine
Iară viu să te mângâi.
Că sânt silit a mă duce
Ş-în mâhnire să te las,
Dar amorul tău cel dulce
Îl voi dori-n orce ceas.
Al meu suflet niciodată
Dragostea nu-şi va-nceta,
Ci fii pe parola-ţi dată
Şi te rog nu mă uita.
[134]	Cântul XIII
Ar fi fost cu mult mai bine
De nu te mai întâlneam,
Că acest dor pentru tine
În inima-mi nu-l aveam.
Nu era să am pornire
Într-atât să te iubesc,
Ci trăind în liniştire
Era să mă odihnesc.
Iar acum îmi turbur viaţa,
Mintea nu poci să-mi înpac,
Că tot doresc să-ţi văz faţa
Şi stau, mă mir ce să fac.
Că eu umblu după tine
Ş-îţi arăt că te iubesc,
Iar tu te fereşti de mine,
Să nu te mai întâlnesc.
Ah! nu fugi, ci-mi arată,
Spune pe plac de nu-ţi sânt
Să stricăm parola dată
Şi făcutul jurământ.
[135] Ar fi fost cu mult mai bine
Vederea să-mi fi perit,
Când te-am întâlnit pe tine,
Decât să te fi zărit.
[136]	Cântul XIV
O zeitate slăvită!
Cine eşti? cum te numeşti? 
Cum pe sluga-ţi cea smerită
S-o vizitezi priimeşti?
Aevea eşti? o stăpână!
Or mă-nşel în somnul meu!
O cum am putut d-o zână
Să mă înorocesc eu!
Sânt ameţit de mirare
Şi nu-mi vine să mă-ncrez,
Că eşti năluc mi să pare
Şi mă tem să nu te pierz.
Spune-m, o înfăţişare!
Făptură, or înger eşti?
De unde vii in zbor mare?
În ce planit lăcueşti?
De eşti în somn nălucire
Lipită pe al meu piept,
Fă cu a ta mijlocire
Că să nu mă mai deştept. 
[137] Iar de eşti fiinţă vie,
Rămâi dintr-acest minut ...
Dar ce? fugi? eşti fandasie? 
Ah ce curând te-am pierdut!!!
[138]	Cântul XV
Suspin cu durere şi în chinuri pier,
Şi n-am mângâere la cine să cer.
Ud faţa-mi cu lacrămi, ne-ncetat oftez,
Şi n-am unde dorul să-mi încredinţez.
L-a cui îndurare stând să năzuesc,
D-această mâhnire să mă mântuesc.
Toat-a mea nădejde e la un noroc,
Or să mă ajute, or să mor în foc.
Ah dar o noroace! nu te îndura,
Fă vr-o mijlocire a mă bucura.
Nu-ţi cer bogăţie, să-ţi vie cu greu,
Ci să-mi dai aceia care doresc eu.
Arată-ţi dar mila, nu mă pedepsi,
Şi d-a mea dorinţă, Ah! nu mă lipsi.
[139]	Cântul XVI
Strălucirea feţii tale
Formează cerul senin,
Soarele razele sale
Când le revarsă deplin.
Unde doi ochi ca luceferi
Luminează-nvăpăiaţi,
Când de zburătorii zeferi
Nori-s de ei depărtaţi.
Lâng-aceşti doă sprâncene
Formez arce de amor,
Cu săgeţi de negre gene,
Care rănesc şi omor.
Trandafiliile-ţi buze
Formez veselul color,
Când prea slăvitele muze
În zâmbesc toate-n conjor.
Acel lucind păr şi coadă
Formează lanţul d-amor,
Care cu tărie-noadă
Doă inimi într-un dor.
[140] Nu poate să spue gura
Talentele-ţi cu cuvânt,
Cu care sfânta natura
Te-a-npodobit pre pământ.
Isteciune, duh, simţire
Şi trup viu însufleţit,
Ţ-a dat cu desăvârşire,
De nimic nu te-a lipsit.
Care dar suflet vr-odată
Inima-şi va-mbărbăta?
A nu să răni îndată,
Văzând frumuseţea ta.
Acestea chiar şi pe mine
Desăvârşit m-a robit,
Şi mă jertvesc pentru tine
Din ceasul ce te-am zărit.
[141]	Cântul XVII
Suvenir l-a mea iubită
Închin acest cântecel,
Ca orcând va fi scârbită
Să se mângâe cu el.
Uite-se mai des la dânsul,
Când o va-ntrista vr-un dor,
Şi să-nţeleagă printr-însul
Al meu asupra-i amor.
La rana mea atunci crează,
Când va pătimi şi ea,
Simţă un piept când oftează
Ce cumplite dureri ia.
Tot atunci vie-i în minte
Cum patima-mi îi cântam,
Şi cu ce râvnă fierbinte
În sufletu-mi o slăveam.
[142] Acum ale meale zice
Nicio lucrare nu au,
Le socoteşte drept vise,
Rană-n inimă nu-i dau.
Num-amorul o va face
Să simţă ce este dor,
Deşi el acum tace 
Dar va-ntinde-al său arcşor.
Atunci va zice în sine
Ah unde o fi el mers!
Care a scris pentru mine
Acest prea îmfocat vers.
[143]	Cântul XVIII
O stăpâna mea! care vină?
Ce greşală? ce pricină
Sufletul ţ-a amărât,
Şi atât fără-ndurare
Chiar ca pe un vrăjmaş mare
Din inimă m-ai urât.
Umilit fac rugăciune,
De ţ-am făcut vr-un rău spune,
Nu-l tăcea-n inima ta
Şi de vei avea dreptate,
După multa-ţi bunătate,
Priimesc a mă certa.
La tine singură una
M-am închinat totd-auna,
Şi în pieptu-mi te-am slăvit.
Nici la soarelui lumină,
Nici la persoană streină
Cu plăcere am privit. 
[144] Tu mi-ai fost, ş-îmi eşti stăpână,
Tu eşti cereasca mea zână
Şi pentru tine trăesc.
Din câte-s mai scumpe-n lume,
Mai mult cinstesc al tău nume,
Pentru dânsul mă jertvesc.
Ah! dar care mi-e greşala?
Descopere-ţi bănuiala?
Spune aşa să trăeşti?
Poate vr-o vicleană fire
A umblat cu clevetire
De pizmă, să mă ureşti.
Nu aş avea nicio jale
Dacă mă urai cu cale,
Arătându-mi pentru ce:
Ci această mă omoară
Şi în mormânt mă pogoară,
Că nu poci să ştiu de ce.
Ah iată iubirea mare
Ce fel de răsplătiri are
Şi ce câştigi de la ea:
Sfădiri, mâhniri, urâciune,
Depărtări ş-amărăciune,
În loc a te mângâea.
[145]	Cântul XIX
Este lucru de mirare,
Eu atât să te iubesc,
Şi inima-ţi spune-ndurare
Să nu poci să o pornesc.  
Legea firii porunceşte:
Câţi ne iubesc să-i iubim,
Iar nu cumplit vrăjmăşeşte
Cu ură să-i pedepsim.
Eu că te iubesc pe tine
E de prisos să-ţi mai spui,
Când cu ochii vezi prea bine
Că din pricina-ţi răpui.
Nu mai am cu ce cuvinte
Spre-ndurare să te aduc,
Nici ştiu cu ce rugăminte
Iară să mă mai apuc.
Că ce mi-a venit prin minte
Le-am zis şi le-am isprăvit,
De dragostea-m jurăminte
Destule ai auzit.
[146] Ajungă dar, conteneşte
A fi-n aceste păreri,
Ci caută-mi creştineşte,
După atâtea dureri.
[147]	Cântul XX
Eu însumi mă mir de mine
De ce atât te iubesc,
Că orcând te văz pe tine
M-aprinz, inima-mi rănesc.
Lumea mi să-ntunecează,
Toate în ochi îmi negresc,
Num-a feţii tale rază
Tot doresc să o privesc.	
Eşti, cum văz, spre a mea peire
Născută p-acest pământ,
Căci te iubesc peste fire,
Şi tu nu-mi dai crezământ.
Nu mă mai munci în silă
Şi nu-mi da nădejdi în vânt,
Ci te întoarce spre milă,
Hotăraşte-m un cuvânt.
Că eu sânt gată la toate
Să fac pentr-al tău amor,
Porunceşte, că să poate
Pentru tine să şi mor.
[148] Am plăcere la un nume,
Ce în pieptu-mi îl slăvesc,
În orce parte de lume
Să mă-nchin şi să-i jertvesc.
[149]	Cântul XXI 
Ani cari îi trăiai
Împreună cu mine
Nu crez şi acum să-i ai,
Tot cu acelaşi bine.
Nu zic că şedeai pe bani
Şi umblai cu călească,
Sau te slujeai de ţigani,
Muştele să-ţi gonească:
Nu. Căci eu singur am fost
Cu dragoste la toate,
Barbat, slugă şi rob prost,
Slujindu-ţi cât să poate.
Iar tu doamnă te numeai
Ş-a casii stăpâna,
Orce doreai şi pofteai
Îţi era şi în mâna.
Care dar alt neajuns,
O nemulţămitoare!
Te-a rănit şi te-a pătruns?
Să te faci vânzătoare.
[150] Ah! Iudo! Dalida!
De interes orbită,
Vai! amar seamă vei da!
Aspidă ostrăvită.
[151]	Cântul XXII
Nu crede iubită minciuni pentru mine,
Că trăesc în lume numai pentru tine.
Duşmanii de pizmă într-ale lor şoapte
Născocesc defaime în zi şi în noapte.
Să mir cu ce pâre să mă clevetească,
Să te depărteaze şi să mă răcească.
Cu ochii vezi bine cu câtă dulceaţă
În toată minuta te privesc în faţă.
Nu mă uit la soare cum mă uit la tine,
Că tu mi să pare străluceşti mai bine.
Mi-aşi desface pieptul, d-ar fi cu putinţă
Să-mi vezi inimioara cum poartă credinţă,
Cum are în sine nefăţărnicie,
Dragoste curată şi stătornicie.
Care pân’ la moarte va fi neclintită
A ţinea dreptate, crede-mă iubită.