NOUL EROTOCRIT Compus în versuri de Anton Pann Tomul al doilea Sibiu, 1837 Sau tipărit la Gheorghie de Clozius [1] Noul Erotocrit Partea a doua A sosit şi vremea-n care vitejii să aştepta, Să se strângă la Atena, cu suliţi a se lupta, Darurile să se-mparţă, şi cei vrednici să le ia, Iar cei fără de corajuri întristaţi a rămânea. Erotocrit însă-n suflet avea foarte mare dor, Ca el la luptă să iasă înaintea tutulor. Cu suliţa şi călare-ntâi a se prezenta, Şi puterea bărbăţii-n teatru a-şi arăta. A cerut dar la aceasta şi sfatul lui Polidor, Spuindu-şi către el scopul ş-al inimii sale dor. El ca un înţelept însă a-nceput numaidecât, Cu mijloace să-l poprească dintr-asta cea hotărât. [2] Şi cu sfaturi totdauna să muncea a izbuti, Doar de-i va stinge amorul ce-l avea spre Areti. Căci ştia că-i mai puternic decât orce luptător, Ş-o să câştige cununa el, ca un biruitor. Dar o să-i crească amorul mai mult pentru Areti; Şi d-aceia în tot chipul l-aceasta se socoti, Cum ar putea să-l poprească, de a nu să mai lupta; Ş-aşa înpiedecări multe şi pricini îi arăta. Polidor către Erotocrit De vei, îi zice, povaţă de la al tău credincios, Lupta ce-ai pus-o în cuget, te sfătuesc s-o laşi jos. Pentru că, daca cununa s-o-ntâmpla s-o dobândeşti, Şi să-şi arăţi vitejia, pe ceilalţi să-i birueşti, Împăratu-nţelept este şi va pricepe pe loc, Cum că tu eşti cântăreţul, ş-o să-ncapi în mare foc. Şi cum în cetatea noastră nu mai este alt bărbat, La vitejia-ţi cea mare să se fi asemănat, Atuncea într-a lui mână, chiar de sineţi te vei da, Nu mai rămâne-n dreptare, minciuna se va-nfunda. Ş-aceasta care de milă o ascunde Areti, Nevrând ca o înţeleaptă de a o descoperi, Însuţi cu a ta-ndrăzneală, cea fără de chipzuri, Doreşti să o dai de faţă ş-îţi cauţi ţie peiri. [3] De când ai omorât încă p-ăi doi şi opt ai rănit, Umblă şi tot cercetează în taină necontenit. Apoi ai lor fraţi şi rude văzându-te luptător, Cu putere-ncorăjată, şi viteaz biruitor, Pe loc de la împăratul vor cere a-şi izbândi, Şi atuncea după vina-ţi, cu drept te vei osândi: Ca să suferi în viaţă chinuri, ca un ticălos, Ş-în loc de cântece, lacrămi să verşi fără de folos. Socoteşte dar povaţa, şi acest al meu sfat mic, Şi te trage d-ocamdată d-această luptă, îţi zic. Poetul Erotocrit însă foarte mare dorinţă avea, Areti pe el călare cu ochii ei a-l vedea. Şi suliţa să apuce ca un viteaz luptător, Să se arate pre sine peste toţi biruitor. Să câştige cinste mare să ia preaslăvitul dar, Şi să se încununeze de însăşi Areti chiar, Nevrând pe streini să lase-n Atena a câştiga, Ş-în urmă de tot norodu-n vileag a se lăuda. [4] Erotocrit A! iubitul meu prietin! prea bine am înţelesţ Povăţurile aste care din gură îţi es. Am cunoscut că-n tot ceasul cauţi pricini ş-încurcări, Să-mi vorbeşti tot împrotivă şi să-mi faci înpiedecări. Eu îns-am pus hotărâre, să mă lupt cu aşti eroi, Şi or de cel fel de moarte nu mă întorc înapoi. Împăratul gând rău n-are asupra-mi, cum am văzut, Nici altcineva gândeşte la cele ce au trecut. Deci cu poveţele tale-ncetează, de mă iubeşti, Ţ-am simţit înţelepciunea, ş-acele ce le gândeşti. Ţ-am priceput vicleşugul, planul ţi l-am aflat iar, Lasă dar aceste vorbe, nu-ţi bate capu-n zădar. Te las să socoteşti numai, că d-o vrea norocul meu La această comluptare să fiu biruitor eu, Care altă bucurie inima mea ar simţi? Decât a lua cununa cea-mpletită d-Areti. S-o păstrez ca o comoară, cu dânsa să mă mângâi, Şi când mă voi culca seara s-o pui lângă căpătâi. Întru toat-a mea viaţă, or şi pe unde voi fi, Să-mi petrec vremea cu dânsa până-n ceasul ce-oi muri. Eu, frate, p-a mea stăpână deloc nu nădăjduesc, Ca să o iau de soţie, nu, adevărul îţi vorbesc. Şi acele care alţii voesc a mi le vorbi, Le simţ eu singur, din gură până a nu le eşi. [5] D-aceia, căci nu să poate, s-ajung la-naltul meu dor, Să am încai în viaţă, din mâna ei un odor. Când eu, un om, or pasăre, de la palat de zăresc, Simţ bucurie nespusă, şi mă parigorisesc. Cu cât mai vârtos atuncea, cununa d-oi dobândi, Mi să v-astâmpăra dorul, şi mă voi mai odihni? Poetul Deci Polidor dacă vede că vorbeşte în zădar, Ş-Erotocrit de povaţa-i nicidecum n-are habar, Au încetat; căci amorul avea-n el mai mari puteri, Şi îl silea să se poarte după ale sale vreri. Schimbându-şi dar socoteala a-nceput a se gândi, În ce chip p-al său prietin trebui a-l înpodobi. Îngrijaşte împreuna haine a i să croi, Aleargă şi el, îndeamnă, în grab’ a i să găti. S-au făcut dar nişte haine după al său caractir, De o materie albă, şi cusute tot cu fir. Atât era de frumoase, ş-atât îl înpodobea, Încât asemenea haine altul nimenea n-avea. Toate acestea în taină Erotocrit le gătea, Şi pentru alt de nimica, mai mult nu mai îngrijea. Decât numai tot la lupta, zioa şi noaptea gândea, Biruitor să se facă, şi cununa el să ia. [6] Apropiindu-se dară zioa de a se lupta Viteji cu bucurie să gătea şi să-ntrăma; A poruncit ş-împăratul, ca să se facă pe loc Un teatru pentru luptă, la un cuviincios loc. Materia fiind gata şi meşteri iar de prisos, L-au sfârşit ca într-o clipă, şi la-nmobilat frumos, Tot cu scaune aurite, şi cu lăviţi împrejur, Înbrăcate, ’npodobite, fără de niciun cusur. În sfârşit sosi şi ceasul carele să aştepta, Ca vitejii să s-arate-npreuna a se lupta, Au început prin cetate cu trâmbiţi a publica, D-a să pizi fieşicare în teatru când va sta. Şi cum că dacă vreunul din slabi să va omorî, Să nu facă pretenţie ş-înainte-i a-l pârî. Ş-aşa s-a deşchis teatru, şi iarăşi a publicat, Ca să-nceapă să se strângă vitejii pentru luptat. Feciori de prinţi mari venise, şi osebiţi ascunşi sta, Având cuget fără veste la luptă a s-arăta. Viind dară împăratul, şi în teatru şezând, A poruncit ca să iasă fieştecare pe rând. Însă lângă împăratul ş-împărăteasa şedea Cu Areti înpreuna şi Efrosina cu ea. Tânara pe a sa doică de mână nu o slăbea, Stând alăturea cu dânsa încetişor tot vorbea. Îar împăratul în mână ţinea un bilet deşchis, Cu pecetie de aur, în carele era scris: [7] „Care din viteji la luptă va sta până în sfârşit, Şi decât toţi mai în urmă rămâne nebiruit, Numai lui, cu toata cinstea, darurile se vor da, Şi de popor cu strigare-n vileag să va lăuda.” Aşa şi împărăteasa şezând pe tron luminos, Ţinea o ramură-n mână de finic verde frumos. Cu brileant înpodobită tot şi cu margaritar, Fiind într-adins gătită ca să se dea iar în dar, Celui ce l-această luptă să va arăta-mbrăcat, Cu haine mai luminoase, şi mai frumos înarmat. Şi strângând la supsioară suliţa sa regulat, Pe toţi ceilalţi pân’ la unul să-i supue la luptat. Şi prin urmare ea însăşi s-aleagă p-acel voinic, Şi chemându-l să-l cinstească cu ramura de finic. Deci mulţimea adunată ca să vază aştepta, Turburarea aştii lupte ce isprăvit va lua. [8] Dimofan, fiul prinţului Mitilini Cel ce veni mainainte de multă mândreţe plin, Era unul din feciori prinţului de Mitilin. Pe un cal vânăt călare cu frâu de aur frumos Şi şaoa acoperită cu un cioltar luminos. Pe toat-a sa-mbrăcăminte stele de fir strălucea, Şi pe pavaza-şi din mână doi vulturi d-aur avea. Lustruitele lui arme atât raze arunca, Încât omului vederea ochilor întuneca. Iar la coiful său pe fruntre o săpătură avea, A căruia zugrăvire un munte închipuia. Şi să arăta d-asupra-i o căprioară fugând, Cu o săgeată în ţâţe şi înapoi căutând. Ca când să-ntoarce să vază săgeata ce o rănea, Şi ca când tot să căzneşte s-o scoaţă şi nu putea. Iar din josul căpriorii nişte versuri să vedea, Care arăta pricina, ş-într-acest chip să citea. Ostenit alergam în sus, Să dobândesc al meu dor, Însă pe munte când m-am pus, M-am rănit, şi o să mor. [9] Deci as-fel la împăratul daca s-a apropiat, A făcut închinăciune, şi numele ş-a-nsemnat. Dimofan er-al său nume: de vârstă crud să părea, Dar în trup foarte puternic şi viteaz foarte era. S-a tras şi a mers acesta la locul orânduit, Şi de mult a sa frumseaţe s-au mirat câţi l-au privit. Peste puţin după dânsul un alt tânăr a sosit, Cu asemenea frumseţe şi foarte înpodobit. [10] Andromah, fiul craiului de la Naupli Fecior craiului de Naupli ăst viteaz tânăr era, Care când vinea călare, parcă un vultur zbura. Hainele era pe dânsul argintii şi aurii, La coif avea săpătură cu zugrăveli foarte vii. În care să vedea cerul şi soarele la mijloc, Îmbrăcat întru-ntunerec, neavând raze deloc. Şi în dreptu-i ăstui soare o fecioară să vedea, Care foarte minunată delicatenţă avea. Păru-i aurit cu totul, chipul raze slobozea, Şi o mare strălucire o încunjura pe ea. La picioarele fecioarei câteva versuri era, Cu care toată durerea tânărului s-arăta. Frumseţea aştii fecioare, Ce a eclipsit pe soare, Mi-a rănit inima foarte, Şi mă pedepsesc de moarte. Viind dar la împăratul complimentul ş-a făcut, Şi numele iscălindu-şi la locul său a trecut. Andromah era anume, suflet prea nobil avea, De a căruia putere să-ngrozea câţi îl privea. Iar după acesta-ndată, alt tânăr s-a arătat, Calare pe un cal roşu, şi foarte înfrumseţat. [11] Filaret, fiul Arhondului Motoni Acest înpodobit tânăr fecior de Arhond era, Care cetatea Motoni de sine o stăpânea. Nepovestita-i frumseţe aşa de vie era, Încât toţi câţi îl văzură de fecioară-l socotea. Ochi lui era albaştri, peri din cap aurii, Îmbrăcat peste tot trupul cu haine portocălii. Ce o tânără frumoasă i le dedese în har, Fiind pentru el cusute de însaşi mâinile chiar. Şi la coiful său pe frunte să arăta zugrăvit, Că de frumseţile unei tinere este rănit. Să vedea într-o vâlvoare o inimioră arzând, Avea şi versuri cu sloave albe de argint curat, Cu care-şi arăta dorul la orcine-mvederat. D-a-ţi vedea ranele mele, Şi d-a-ţi şti ce dor dau ele, Mă veţi căi negreşit. Că amorul tot d-odată Mă arde şi mă săgeată, Din care-m aştept sfârşit. S-a scris ş-acesta Filaret (aşa era el numit), Şi s-a tras fără zăbavă, la locul orânduit. [12] Eraclu, fiul prinţului ce stăpânea Euripu După dânsul veni altul, care îndată a zis, Şi nume lui Eraclu, în condică i s-a scris, Acest tânăr era fiul prinţului de la Eurip, Înţelept, plin de talente, şi foarte frumos la chip. Armele sale cu totul era de aur curat, Hainele verzi, şi călare pe un cal îmfricoşat. Pe coiful său dinainte o săpătură avea, Foarte supţirică scrisă, şi cu zugrăveli prin ea. Unde să vedea că curge un izvor foarte curat, Şi aleturea cu dânsul un pom veşted, scuturat. Fără să aibă vr-o floare, sau vr-o frunză asupra sa, Ş-arăta că-n scurtă vreme cu totul să va usca. Iar p-a pomului tulpină şi versuri scrise era, În care ale lui grele dureri să descoperea. Stau acest izvor privind, Să-mi răcoresc dorind, Dar mă usuc părăsit, Şi o să pier negreşit. [13] Nicostrat, fiul prinţului Macedonii A sosit după acesta alt fecior de prinţ, fălos, Leul, zic, al Macedoni, cel desăvârşit frumos. Carele într-a sa vârstă paisprece ani înplinea, Plin de talente destule, şi puteri de leu avea. Era un om prea alegru, şi cântăreţ minunat, L-ale amorului patimi foarte bine îmvăţat. Nicostrat er-al său nume, îmbrăcat prea luminat, Pe haine avea tot inimi cusute d-argint curat. Pe coif avea scris cu semen de argint un loc câmpos. Şi o mulţime de păsări, tot moarte căzute jos. Iar într-un laţ lângă ele, un curui viu era prins, Supt care avea în versuri toată pricina înscris. În sus şi în jos zburam, Şi gonind păsări prindeam, Şi multe-ntr-al meu vânat, Pân-acum mi-a dat de cap, Şi n-am nădejde să scap. [14] Abia a plecat acesta, după ce s-a închinat, Şi să auzi îndată un zgomot îmfricoşat. De trâmbiţe şi de toabe drumurile răsunând, Cât să grămădea norodul unul peste alt căzând. Şi iată să văzu unul ca soarele luminat, Cu o regulă frumoasă, şezând p-un cal minunat. Carele vinea la luptă suliţa a-şi îmvârti, Şi biruind să câştige cununa de l-Areti. [15] Dracomah, nepotul prinţului Coronii Prinţul de la Corona acesta era nepot, Numit Dracomah, puternic şi grozav fiind de tot. El, şi calul său cel negru, parcă era nişte zmei, Care cu vremi omorâse tigri, aspide şi lei. Rencheza calul sup dânsul fără a mai înceta, Însălbătăcit cu totul sărea într-un loc nu sta. A hainelor lui podoabă tot neagră verde era, Hlamida-i era pestriţă, şi armele îi lucea. Negrul însemna-ntristarea, verdele nădejdea sa, Iar haina cea-npestriţată, aceia ce el dorea. Şi o peşteră cusută pe haina lui să vedea, Şi să părea că el însuşi eşia afară din ea. La coifu-i cu săpătură zugrăvit să arăta, Cugetul inimii sale şi gustul care-l avea. Cum că, să bucură-n patimi şi să dezmiardă-n dureri, Şi când ne-ncetat el arde, atunci simte mângâeri. Era şi pasărea Finics în mijlocul unui foc, Care de voia-şi se arde, făr-a se sfii deloc: Şi din cenuşa ei ese un viermuleţ mititel, Din care iară să face un alt Finics tinerel. [16] Şi cu litere de aur versuri să vedea supt el, A cărora întocmire să înţelegea as-fel. Focul care flăcărează Pe mine mă răurează, Şi cât să arză mai tare, Nu-mi aduce vătămare; Ci mai vârtos întru-ntr-însul, Făr-a mă sfii de dânsul. Pentru că a sa vâlvoare, Îmi este folositoare. Că din cenuşa mea chiară, Mă nasc şi sânt tânăr iară. [17] Tripolem, domnul Slavonii Fulgerul cel des cum ese din norul întunecos, Şi cu tresnete îndată aruncă văpăi în jos. As-fel şi domnul Slavonii într-o clipă s-a ivit, Cu o iuţeală nespusă şi foarte-nsălbătăcit. Într-atât lui în viaţă îmvrăjbirea îi plăcea, Cât nici c-o vieţuitoare-n lume pace nu avea. Căruia pe nume propriu şi Tripolem îi zicea, Cu uriasa-şi putere-ngrozea pe câţi îl privea. Începu să se fălească întru vitejia sa, Şi arăta că în lupte multe sângiuri el vărsa. Era îmbrăcat cu haine albastre-n roşu bătând, Şi să arăta pe ele pomi uscaţi cusuţi având. Armele-i era făcute dintr-un metal prea vârtos, Ş-întrecea cu strălucirea berlantul cel luminos. Totdauna ş-în tot ceasul umbla necăjit, turbat, Şi mai-nalt era d-o palmă decât alt orce bărbat, Pe coif avea zugrăveală de aur, ce arăta Marea, ş-în mijlocul mării, un ostrov înălţat sta. Asupra căruia valuri pline de spume mergea, Şi izbindu-se de dânsul cu iuţeală să spărgea. [18] Cu care însemna cum că, lui de nimeni nu-i păsa, Şi că d-orce turburare nicidecum nu să sfiea. Iar al sup-scriselor versuri înţelesul s-arăta, Că dragoste statornică în inima sa ţinea. „Orcât d-ar fi turburare de valuri groaznice-n mare, nu pot să-mi dea spăimântare, că sânt stătornicit tare. Şi vânturi, furtuni să bată, Să turbure lumea toată, Nu vor putea să m-abată din dragostea-m niciodată.” [19] Licaret, fiul prinţului Axii Dup-acesta sosi-ndată alt voinic foarte chipos, Decât toţi cei ce veniră cu mult era mai frumos. Avea un aer prea dulce, părul său balan şi creţ, Cătarea lui ascuţită, duhul său foarte isteţ, Din pornirea sa cea vie, din mijlocul delicat, Gândea cineva că vede un alt Narţis luminat. Al prinţului din ostrovul Axii fecior era, Ce foarte mult iubea pacea, vrajba de tot o ura. Şi luptele totdauna râzând el le săvârşa. Minte mai bună la altul n-a mai văzut cineva. Foarte cu nobilitate-npăratului s-a-nchinat, Şi Licaret în condică numele ş-a însemnat. Dup-aceia şi la ceilalţi de rând la toţi s-a plecat, Cu care pe fieşicine a făcut de s-a mirat. Să vedea el stând călare pe un cal deosebit, Iute ca o căprioară la fugă şi la păşit. Peste tot trupul lui multe feluri de feţe avea, Capul lui, picioarele şi gâtul cenuşii era. Sub pântece era negru, şi roşu pe lângă piept, Partea cea din dărăpt albă, şi la cătare deştept. [20] La care mulţime multă de oameni s-au adunat, Să vază şi să privească, un aşa cal minunat. Iar haina acestui tânăr, ca o mreajă să părea, Şi la toata-ncheetura inimi cu săgeţi avea. De fir era înpletită, frumos pe cât să putea. Şi săgetatele inimi foarte mult o-npodobea. Acesta pătimea însă de un înprelung dor, Pentru-o tânăra cu care de mic prinsese amor. Şi nu putea să o uite pe dânsa nici într-un fel, Că frumseţea ei cea multă să văsnuise în el. Avea pavăză în mână de un fier foarte vârtos, Suliţa-i era făcută de argint prea luminos. Coiful peste tot de aur, şi să vedea zugrăvit Cerul senin şi semiluna-n chipul cel mai strălucit. Şi jos pre pământ supt lună un pom mic să vedea stând, Veşted şi uscat cu totul, nicio frunză neavând. Şi înpotrivă cu dânsul alt pom verde ş-îmflorit, Sup care dormea amorul, c-un somn foarte liniştit. Era acolo şi versuri, care pricina spunea, Şi cuprinderea lor as-fel de orcine să citea. Întru a luni creştere orce pom când să sădeşte, nu să prinde, veştejeşte. [21] Numai pomul amorului, cum să sădeaşte să prinde şi rădăcinile-şi tinde. Căci, puterea amorului este în lume mai mare, decât a altui orcare. El unde-şi v-arunca ochii, ş-or în ce loc să arată răneşte a lui săgeată. În scurt, lui să plec zilele şi nopţile totd-auna, cum şi stelele şi luna. [22] Spitoleon, domnul Caramanii După acesta îndată a ajuns un Caraman, Care ostrovului Creta era pururea duşman. Domn foarte mare şi tare şi desăvârşit bogat, În patria-i lui niciunul, nu era asemănat. Ceruri, stele şi planite lui prea urâte-i era, Cu groaznicul său chip lumea toată o îmfiora. El credea-n sabia-şi numai, şi la dânsa sa-nchina, Totd-auna vrea războae ş-în veac certe scormonea. Asupra păcilor foarte avea el în viaţa-şi uri, Şi cu mare bucurie căut-amestecături. Să numea el Spitoleon, carele cum a sosit, A gratulat pe-mpăratul c-un chip însălbătăcit. Şi îi făcu înainte un compliment prea urât, Cu puţinele cuvinte, şi foarte posomorât. Întru toat-a sa viaţă, el n-a râs nici n-a zâmbit, Avea un glas din natură cu totul deosebit. Vorba lui cea mai domoală atât de groaznic suna, Cât alţi din toată puterea ar striga şi ar zbiera. Spăimânta pe toţi cu vorba, şi să uita sperios, Şi din cap avea o coadă lăsată pe spate-n jos. [23] Era şi pe un cal groaznic, de semăna tocma lui, Care aducea o frică nesuferită orcui. Acest cal avea o coadă asemenea ca de leu, Ochi îmfocaţi ca de tigru, şi răsufla din nări greu. Picioarele ca de bivol şi ca de porc al său gât, Capul lui chiar ca de taur, şi să uita prea urât. Pielea-i era-npestriţată, cu feluri de zugrăveli, Cu roşu, cu alb, cu negru şi cu alt fel de văpseli. Întocma ca căprioara la fugă era uşor, Care putea să ajungă şi o săgeată în zbor. Renchezătura-i cea tare pământul cutremura, De cal era drept glasul, dar chiar ca un leu zbiera. Deci numele daca-şi scrise, căuta loc osebit, Mai mult să se odihnească, şi nimului n-a vorbit. Câmpi îi era urâţi lui, pământul nu-l încăpea, Aci-ntr-un loc aci-ntr-altul tot să muta şi şedea, C-o piele de leu pe spate aruncată după gât, Pe carele-n crâng cu vreme singur el l-a omorât. Ş-ale leului picioare era lăsate în jos, Pe piept gol pe dinainte, lucru foarte sperios! Care să părea că umblă, când să cletina în loc, Şi ca când vrea să sfâşie pe om şi pe dobitoc. Armele-i era făcute d-un metal foarte vârtos, Şi cu sânge de om văpsite făr-asemânare gros. Nu să uita la nimenea, nici vorbea cu cineva, Decât aşa în vânt numai, ne-ncetat îmfricoşa. [24] Să necăjea cu pământul, şi cu cerul să certa, Ca când un demon din iaduri în lume eşit era. Hainele sale dar, chipul, calul şi făptura sa, Într-un cuvânt tot cu totul la un diavol semăna. Pe coiful lui era Haron zugrăvit gol, despuiat, O coasă ţiind în mână, şi negru întunecat. Iar de desuptu-i cu sânge litere scrise avea, Care tâlmăcea în versuri icoana ce să vedea. La această a mea coasă, cu ascuţitul tăiosă, nu veţi putea sta-mprotivă. La grozava ei mânie de nimeni nu va să ştie, pe toţi tae d-opotrivă. De niciunul milă n-are, nici jale, nici îndurare, nici îl vede cine este. Într-un minut, când porneşte, cu urgie prăpădeşte, şi curăţă fără veste. [25] Pistofor, fiul împăratului Vizandii Deci, c-o paradă frumoasă, numaidecât s-a văzut, Şi odrasla Vizandii, cel numai unul născut. Îmbrăcat cu strălucire, cu mândreţe, înpompat, Şi cu slavă foarte mare viind ca îmfăţişat. L-alaiul său înainte cinci inşi trimbiţaşi avea, Cu trâmbiţe supţirele, şi mergând călări zicea. Cari aşa de frumoasă armonie acordea, Cât socotea fieşicine că filomili melodea, Era toţi în uniformă verde-mbrăcaţi, potriviţi, Şi cu câte doă aripi la capete-mpodobiţi. Urmând încet după dânşii alţi opt tineri regulaţi, La vârstă deopotrivă ş-în albastru îmbrăcaţi. Înalţi toţi de o măsură, supţiri, la chip frumuşei, Neînarmaţi, trăgând numai câte un cal după ei. As-fel de frumoşi la trupuri, şi as-fel la pasuri vii, Încât alţi cai asemenea nu să afla-n herghelii. Doi era albi şi trei negri, şi alţi trei roşii, galanţi, Tot cu cioltare cusute cu fir şi cu diamanţi. Iar după dânşii alţi tineri doaăzeci pe jos vinea, Cari-n capete, la coifuri câte un vultur avea. [26] Tot voinici unul ca altul, toţi ostaşi aleşi fiind, Pâşea cu regulă bună săbii scoase-n mâini ţiind. Hainele era pe dânşii cu osebite frumseţi, Cu pavăză la o parte ş-în spate arc şi săgeţi. După dânşii să văzură şi alţi doăzeci viind, Călări şi în mâini cu suliţi, tot tineri nobili fiind. Îmbrăcămintea pe dânşii toată roşie era, La cari fieştecine cu plăcere să uita. Zece inşi mergea d-a dreapta, unul după alt în rând, Şi ceilalţi zece d-a stânga cu cai lor tot jucând. Iar în mijlocul lor fiul de împărat s-a zărit, Ca luceafărul de zioa, când ese la răsărit. Nemarginita-i frumseţe ca soarele lumina. De care toată mulţimea foarte mult să minuna. Hainele lui era albe cusute numai cu fir, Şi peste tot cusuţi vulturi de aur zburând în şir. Armele-i era de aur şi cu totul strălucea, Numai ascuţitul sabii de fier curat îl avea. Pe un cal cu osebire frumos şi măreţ şedea, Carele cu uşurinţă viind în pasuri sărea. Şi să arunca în aer de să părea că zbura, Sus drept în doă picioare să scula şi rencheza. Dar să aşeza îndată şi să-mblânzea ca un miel. Căci ştia cum să-l pornească cela ce şedea pe el. În ast chip dar la teatru aproape când a sosit, Cu o cinste osebită a fost de toţi priimit. [27] Pentru că fieştecine cu pompa care-l vedea, De nobil şi de om mare-n minte-şi îl închipuia. Dar acolo cum ajunse-mvederat s-a cunoscut, Că fiu de împărat este, de neam strălucit născut. Carele la împăratul dacă s-a îmfăţişat, Cu o smerenie mare plecându-se s-a-nchinat. Şi împăratul văzându-l la sine apropiat, Înaintea lui îndată de pă scaun s-a sculat, Şi cu ţeremonie mare pe dânsul l-a priimit, Care cinste n-a făcut-o la alţi din câţi a venit. Şi Pistofor să se scrie numele său el zicând, S-a pus după cuviinţă cu ceilalţi viteji în rând. Avea acest tânăr suflet cu talente-npodobit, Inimă ca de balaur, puteri ca de leu leit. Demult el asupra unei tinere amor având, Care după a sa voe să se-nduplece nevrând, Nădăjduia ca cu vreme să o facă a-l iubi, Ş-a ei însălbătăcire cu-ncetul a o-mblânzi. D-aceia a sa nădejde şi dorinţă ce-o avea, În argint închipuită pe coiful său o purta. O viţă verde cu struguri cruzi şi necopţi să vedea, Şi dedesuptul ei versuri, care acestea spunea. Orce poamă cu încetul să coace desăvârşit, şi cel acru ca oţetul va fi cu vreme-ndulcit. [28] As-fel nădejdea îmi este, şi eu să mă-nvrednicesc, care sufletu-mi doreşte, cu-ncetul să dobândesc. Cu o nespusă plăcere toţi la dânsul să uita, Şi de darurile sale întru sine să mira. Areti singură numai nu-l băga-n seamă deloc, Căci cugetul ei şi gândul era duse într-alt loc. Iar doica ei Efrosinia lângă dânsa cum şedea, Au început să vorbească încetişor către ea. Efrosinia către Areti Ah, Stăpâna mea ce tânăr! ce delicat caractir! De ce nu te uiţi la dânsul, cum toţi privesc şi se mir? Întoarce-te puţin numai să vezi o dată frumseţi, Să cunoşti ce va să zică nobile delicăteţi. Întru adevăr p-acesta din tot sufletul aş vrea, Norocul să mijlocească de bărbat ţie să-l dea. Să te mărite cu cinste după fecior de-npărat, Ş-atuncea să te privească Erotocrit depărtat. Să lepezi, zic, asta floare cea cu mirosul greţos, Şi să alegi trandafirul cel prea dulce şi frumos. [29] Poetul Areti la aste vorbe nimica nu răspundea, Altele spunea aceia, şi altele ea gândea. Pe carea nici bogăţia, nici mărirea a putut S-o supue şi să-i schimbe cugetul ce l-a avut. Toate era zădarnice, toate fără de temei, Toate deşarte şi moarte-naintea ochilor ei. Ea aştepta să-i răsare soarele ce-o lumina, Şi care-n inimă dorul şi focul îi alina. [30] Dracocard, domnul de la Patra Într-acestea altul iarăşi au ajuns numaidecât, Tocma ca un leu sălbatic, şi desăvârşit urât. Cu niciunul după dânsul, foarte grozav înarmat, De la cap pân-la picioare tot cu fieruri încărcat. Grele de tot, ruginoase, zgura d-un deşt să vedea, Şi frumseţea feţii sale neagră-verde o avea. Calul său fugea întocma ca fulgerul după cer, Îmbrăcămintea lui toată era de zale de fier. Încât el numai cu chipul şi cu uitătura sa, Îngrozea pe fiecare, şi trupu-i îmfiora. De multă vreme acesta pe o tânără iubea, Ce era foarte frumoasă, dar prea starşnică şi rea. Într-atâtă el pe dânsa în dragoste avea, Cât era-n tot ceasul gata a se jertvi pentru ea. Cu tot felul de mijloace să silea şi să căznea, S-o-nduplece şi s-o facă ca să-l iubească şi ea. Dar ei prea urât fiindu-i, la el nici nu să uita, Că era grozav cu totul, cât la om nu semăna. El însă trăgea nădejde şi în veac capu-şi bătea, Ca s-o facă să-l iubească şi nu să lăsa de ea. [31] Deşi o vedea pe dânsa necăjicioasă şi rea, Dar tot aştepta el milă, şi îndurare cerea. Era născut el la Patra, pe care o şi domnea, Pe toţi oameni din lume pizmă nespusă avea. Tată, mumă în viaţă n-a cunoscut deloc el, Căci când a rămas de dânşii sirman, a fost mititel. Şi de o nelegiuită maghistă a fost crescut, De aceia şi la faţă aşa scârnav s-a făcut, El n-a văzut bucurie, că prea urât a trăit, Întru toata lui viaţă nici n-a râs, nici n-a zâmbit. La coifu-şi cel plin de zgură care pe om îngrozea, Marea însălbătăcită zugrăvită să vedea. Şi un pescar alăturea c-undiţa-n mână şedea, Care grozavele valuri le privea cum să bătea. Şi ţiind întins un deget către mare arăta, C-adică o să vâneze furtuna cum va-nceta. Să vedea şi nişte slove încărcate cu rugini, Care descurca în versuri, curgerea aştii pricini. Cela ce în aşteptare, va avea multă răbdare, El cu vremea dobândeşte aceia care doreşte. Aşa şi ei prin urmare dup-a furtuni-ncetare, [32] Undiţa daca voi tinde nădăjduesc că voi prinde, Aceia care imi place şi pe voia mea voi face. A venit dar la-mpăratul cu un mijloc îndrăzneţ, Ş-închinându-se să-ntoarse ca un dobitoc semeţ. Şi zise, că al său nume a-l scri Dracocard curat; Inimă chiar de bălaur având cu adevărat. Şi fără să se închine, sau să se uite la alt, La Caramanlâu-ndată mergând s-a apropiat. Şi c-o uitătură strâmbă, cu sprâncenele în jos, Îl întrebă cu glas mare, de să află sănătos. Căruia şi Caramanul, cu un zbierat foarte gros Complimentul îi întorse cu cuvânt prea glodoros. Aceşti amândoi îndată la un loc când s-au unit, Toţi ca de nişte jigănii de dânşii s-au îngrozit. [33] Protim, fiul prinţului de la Chipru Deci să auzi un zgomot de cai mulţi cu renchezări, Alte sunete grozave, ş-alte noau turburări. Şi să arătă îndată un tânăr foarte frumos, Fiul prinţului de Chipru, prea strălucit şi fălos. Care cum sosi îndată, capul în jos ş-a plecat, Şi cu smerenie mare-npăratului s-a-nchinat. Apoi c-o iuţilă mare a zvârli suliţa-n zbor, Ş-o prinse cu uşurinţă-n mână ca un puişor. Bărbăţia şi puterea care el a arătat, S-au minunat tot teatrul şi foarte l-au lăudat. Cât inima tutulora a-l iubi le-a-ndatorat, Şi numele lui îndată Protim i s-a însemnat. Era ăst tânăr călare pe un cal foarte frumos, La trup înalt şi supţire, la păr alb gălbinicios. Armele lui o putere prea trăgătoare avea, Cu magnet amestecat, şi cu totul strălucea. Uniforma lui, au portul, er-albastru vioriu, Împodobit tot cu păsări, de firul cel auriu. La coif avea dinainte un car mititel săpat, Şi amorul zmicindu-se, fiind de dânsul legat. [34] Era şi slove de aur, care în versuri spunea Toata curgerea pricinii, ş-într-acest chip să citea. Amorul care orbeşte Cu frumseţea robeşte, Şi la o lume întreagă Inimile în lanţ bagă, Cel ce-ntinde voiniceşte Arcul, şi pe loc răneşte; De face pe om să geamă Şi de nimeni nu-i e teamă. Iată-l cu toate aceste, Acuma biruit este: Vedeţi cum să amăraşte, Ş-abia carul îşi târaşte Ş-a pus puterile toate, Dar să mai zboare nu poate: Căci chiar d-al său car de roate, Eu l-am legat strâns de coate. [35] Erotocrit Pe când mai toţi începuse în teatru a întra, Şi alerga fiecare la viteji a să uita, Atuncea, din întâmplare, Erotocrit a sosit, Ş-ajuns să se-mfaţişeze şi el tocma în sfârşit. Pe un cal ca abanosul negru, călare era, Care când vinea cu dânsul parcă un vultur zbura. Îmbrăcat cu strălucire, vesel, faţa lui zâmbea, Ş-în toate părţile raze ca soarele slobozea. Hainele lui avea faţă ca argintul cel curat, Cusute cu flori de aur, şi strălucea minunat. Armele de argint toate, precum şi pavaza sa, Şi în faţa ei doi vulturi de aur făcuţi era. Aceasta a sa frumseţe şi podoaba ce-o avea, Care cum o vedea-ndată, înmarmurit rămânea. Ş-într-adevăr aşa tânăr frumos şi înpodobit, Cu atâtă strălucire cine nu l-ar fi iubit? La coif avea-nchipuită arzând o inimă-n foc, Fiind şi cu o săgeată pătrunsă drept şi prin mijloc. Iar de desuptu-i cu versuri durerile-şi arăta, Cu un mijloc oarecare-ntunecat cât să putea. Lumina pari iubeam şi inima nu-m sfiam, [36] Ci m-am tot apropiat de ea, cu cuget curat, Dar văzându-mă pârlit fără veste, m-am căit: Şi cu fug-am vrut să scap, d-asta peire de cap. Amorul însă dând iar, m-a săgetat mai amar. Şi m-a întors înapoi, să mă sfârşesc în nevoi. Şi aşa la împăratul daca s-a apropiat, Cu smerită plecăciune mâinile i-a sărutat. Şi numele când îşi scrise d-odată cât ai clipi, Ş-aruncat ca o săgeată ochii drept la Areti, Care ea o simţi-ndată îndestul cât trebuia, Inima-i părea că zboară asupra lui când privea. Amândoi, unul şi altul inimile-şi dogorea, Şi să-şi ascunză amorul din putere să silea. Ca o pasăre ploată când abia poate zbura, Şi soarele cu căldura-ncepe a o uşura, Şi cu o părere bună zboară sus în copaciu drept, Şi stând tot să ciogoleşte pe spinare şi pe piept. Aruncă ochi-mprejuru-şi la cer şi la pământ jos, Începe să ciripească dulcişor şi mângâios. Arătând ea cu aceasta, cum s-a îmveselit, Şi cum că frig nu-i mai este, ci bine s-a încălzit. [37] Asemenea şi atuncea s-a-ntâmplat la Areti, Când soarele ei cel dulce răsări şi o-ncălzi. Deşi darurile toate asupra lui zărea, Ş-altul cu aşa frumseaţe supt univers nu era, Dar chiar şi, cum zic, întocma de n-ar fi fost el frumos, Amorul făcea să fie cel mai de frunte chipos. I să părea ei, că altul nu era-n lume ca el, Aşa frumos, aşa erou şi înpodobit as-fel. Atât îşi ţintise ochii şi de la el nu-i lua, Cât tot parcă o să-l piarză, sau o să zboare cumva. Şi precum să-ntâmplă noaptea unuia corăbier, Trebue când poartă cârma să se uite tot la cer. Şi la steao Tramundana foarte aminte să ia, Ca unde va vrea să meargă să se-ndrepteze prin ea. As-fel l-acea multă ceaţă, şi Areti a urmat, În a amorului noapte orce frumseţi a lăsat, Decât numai tot la steao lui Erotocrit privea, Tot la dânsa lua seama, şi alt nimic nu vedea. Odihna inimii sale de la dânsul atârna, Şi primejdia cu bine s-o treacă nădăjduea. Nicidecum la altă parte ochii nu-şi mai întorcea, Ci la un trup de om numa-n nemişcare îi ţinea. Toţi ceilalţi la vederea-i negri, ’ntunecaţi era, Numai Erotocrit singur ca soarele lumina. [38] Fir-ar blestemat amorul, cel dulce mângâitor, Că el lesne amăgeşte şi pe cel mai simţitor. Câte răutăţi grozave în lume el n-a adus, Şi la ce greşeli pe oameni totdauna n-a supus? Câţi tineri plini de talente şi înfrumseţaţi vinea, Şi l-Areti numai singur Erotocrit îi plăcea. Ea mai mult la înălţime ochi nu-şi îi ridica, I s-a-ntunecat lumina, şi tot în jos căuta. Ce este bun nu alege, preţueşte pă cel rău, Căci amorul o orbise şi urma pe placul său. [39] Haridim, fiul prinţului de la Creta Pe când urma a să face semnul spre a se lupta, Şi altcineva să vie, nemaivrând a aştepta, S-a văzut fără de veste o pulbere înnorând, Ş-o trâmbiţă de departe să auzea răsunând. După care sosi-ndată, un alt luptător frumos, Călare şi având oameni cu sine mulţi de prisos. Suliţa lui era neagră, şi armele iar aşa, Negru îi era şi calul, cum ş-îmbrăcămintea sa. Era din ostrovul Creta, de neam foarte strălucit, Înpodobit cu talente, şi viteaz desăvârşit. Avea cetatea Tortina supt oblăduirea sa, Care de înpopulată cea mai vestită era. Iar căci era el cu totul în haine negre-mbrăcat, Precum şi toţi cei cu dânsul tot în port întunecat, Toată curgerea pricinii de la amor s-a-nceput, Şi sfârşitul ei cel jalnic de la Haron l-a avut. Tatăl său a fost prinţ mare, şi un om foaret vestit, Dar el prea mic rămăsese tatăl său când a murit. Muma sa a-ngrijit însă creştere bună să-i dea, La tot felul de ştiinţe prin şcoli l-a pedepsit ea. [40] Şi când a ajuns în vârstă de voinic tânăr, fălos, Şi regula ostăşii o-mvăţase prea frumos. Într-aceasta bărbăţie daca-l văzu muma sa, Ca să se căsătorească începu a-l îndemna, Însă n-a fost cu putinţă de a să îndupleca, Căci sufletul lui viaţă singuratică iubea. Dar precum uni c-aceştia în multe rânduri greşesc, Şi în mreaja frumseţii să prind şi să amăgesc, Aşijderea şi acesta, ’ntr-o dimineaţă umblând, Zări o fată frumoasă lângă o fereastră stând, Carea cu mare silinţă la cusutură lucra, Şi căteodată ochii către drum îi arunca. Avea buze ca de sânge, şi obraji trandafirii, Doi ochi frumoşi ca zamfirul, şi peri în cap aurii. Ca o Veneră întocma să arăta c-un cuvânt, Nu putea să fie altă mai frumoasă pre pământ. Atuncea dar la fereastă când cosea şi privea, Chipul ei ca prin oglindă razele îşi răsfrângea. Şi as-fel ea deodată asupra-i cum s-a uitat, Inima lui de frumseţea-i cu totul s-a săgetat. Cu-mfocate caracteruri simţirea i s-a robit, Şi toată înţelepciunea îndată i-au stăpânit! Deci aşa în grab de dânsa fiind el rănit atât, Acel dintâi al său cuget la schimbat numaidecât. Şi muma sa-ntr-astă vreme în viaţă nu mai era, Ca să-i dea povăţuire l-amorul cel supăra. [41] Şi nici măcar un prietin l-acest punt nu să afla, Care furia-i cea iute să o precurme ceva, Ci îl pedepsea amorul în dureri mari ne-ncetat, Şi sufletul său în lanţuri pururea-l ţinea legat. Cu toate că tinerica de neam mare nu era, Dar amurezaţi asta n-o băga în seamă prea. Că l-aşa-ntâmplări amorul este bun prevăzător, El arată mai-naite darurile tutulor. Aşadar prin mijlocirea-şi p-aceşti tineri i-am voit, Şi cu toată mulţumirea amândoi s-au însoţit. N-a stătut aşa iubire vreodată pre pământ, Cu asemenea dulceaţă, şi cu as-fel de trai sfânt. Cu o mare bucurie totd-auna petrecea, Uneori ei pe la ţărmuri, alteori prin crâng mergea. Şi mai adese la Ida să se plimbe să ducea, Pentru că dulcele aer d-acolo mult le plăcea. Acest loc pentru plimbare foarte răsfăţat era, De frumseţea lui vederea nu să putea-ndestula. Avea câmpii îmflorite, copaci verzi mari şi mărunţi, Pârae veselitoare, vălcele, dealuri şi munţi. Acolo era şi paome cu miroase foarte dulci, În sus, în jos, prin tot locul turme de oi să păştea, De fluere şi de glasuri dealurile ehoia. Aci vinea totdeauna şi fiica unui pastor, Ş-îşi păştea oile sale într-acel vesel conjor. [42] A căria frumseţe ca soarele strălucea, Şi cu mai sus zisul tânăr foarte des să întâlnea. Carele la vânătoare mai totd-aduna mergea, Spre locurile acelea, unde ea turma-şi păştea. Şi, vulpi, epuri, căprioare cu grămăzile lovea, Că la arc altul ca dânsul asemenea nu era. Şi când el pe pastoriţa singură o întâlnea, Nici nu o băga în seamă, nici vr-odată nu-i vorbea. Pentru că cu osebire iubindu-şi soţia sa, Nici un fel de frumseţe nu-l putea îndupleca. Dar blestemata zulie, carea gândul omenesc Îl porneşte-n aşa spaime, în care mulţi pătimesc, Au început dar simţirea tinerii a vătăma, Şi inima să-i muncească fără a să precurma: Văzând că soţul ei foarte pironiţi ochi-şi ţinea, Şi cu luare aminte pe pastoriţa privea. A întrat în bănueală că are amor cu ea, Şi de multa ei zulie deloc nu să odihnea. Gândurile cele multe o pedepsea foarte rău, Socotind pe pastoriţa iubita soţului său. Pentru care vrând mai bine a să încredinţa ea. Cu un fel de viclenie hotărî seamă sa-i ea. Ş-aşa după ce prânziră au mers la un loc umbrit, Cu izvoraşe de apă, vesel şi împodobit. Ca acolo la răcoare şezând cu bărbatul ei, Puţintel să odihnească pe iarbă supt copăcei. [43] Şi prietenii lor iarăşi în altă parte s-au tras, Lăsând pe tineri să doarmă cu dulceaţă-ntr-acel ceas. Haridim însă luase ş-arcu-npreună cu el, Socotând că poate-n cale va vâna vr-un păsărel. Au şezut dar ei la umbră aproape de un izvor, Ca să asculte al apei murmur lin şi dulcişor. Şi cum şedea el cu arcul aproape de sine-ntins. Începu să dormiteze ş-un semn dulce l-a cuprins. Ş-acea frumoasă verdeaţă, acel înmirezmit vânt, Dulcele murmur al apei, ş-al filomilelor cânt, L-au adormit deodată-n somn adânc cât să putea, Când atunci a sa soţie să sculase şi şedea. Ş-a socotit că e ceasul acum a să-ncredinţa, Când i să va scula soţul să vază cum s-o purta. Fiindcă într-acea vreme şi pastoriţa-ncepea, Cu turma în acea parte a să mai apropia. Deci dorind să-şi vază soţul ce pasuri va apuca, Şi ce urmare va face din somn când să va scula. A mers într-un loc d-oparte, ş-în nişte frunze s-a pus, Fără să o ştie altul unde şi-n ce loc s-a dus. Şi de multă nerăbdare inima ei să bătea, Până să se-ncredinţeze despre care bunuea. Haridim dar fiind foarte în somn adânc aruncat, Dintr-un vis grozav cu totul a sărit înspăimântat. A visat că un leu iute viind asupra lui drept, Ş-îmvierşunat aruncând-şi picioarele-ntr-a lui piept, [44] L-a sfâşiat deodată şi inima i-a răpit, Lăsându-l fără de suflet nemişcat înţepenit. Atunci tremurând să scoală cu arcul în mâna-ntins, Şi stând în loc întru sine tot gândea la acel vis. Să mira ce însemnează, în tot chipul tălmăcea, Şi inima lui de frică să-mfiora şi zvâcnea. Să-ntoarce-nprejur, să uită, şi nicăiri nu zărea Pe iubita sa soţie, şi foarte mult să mira. Socoti însă că poate i s-a supărat aci, Şi s-o fi-ntors la prietini pe el fără a-l vesti. Deci, ca să-şi împrăştieze turburările din gând, Plecă-ntr-acea-ncunjurare ca să se plimbe vânând. Mergând dar el înainte spre crângul acelui loc, Tot lua seamă să vază vr-o fiară, vr-un dobitoc. Şi acolo nu departe văzând că frunz-a săltat, Gândi că-i vr-o căprioară, şi prea mult s-a bucurat. Întinse arcul îndată, şi într-acel minut chiar, Slobozi din arc săgeata (o ce ceas jalnic ş-amar!), Şi cu iuţeală nespusă, ca fulgerul cel de foc, Căzu săgeata-ntr-o clipă în rămuri la acel loc. Tânăra nenorocită de pază neavând pas, Deodată săgetată moartă în loc a rămas. Pe carea în grăsuliul şi ca zapada alb piept, O pătrunsese săgeata sub ţâţa cea stângă drept. O vedere-mfricoşată! o grozav şi tragic ceas, I-a eşit sufletu-ndată, fără a s-auzi glas. [45] Afurisite să fie aste patimi muereşti, Temerile, zic, şi pizma, obiceiuri diavoleşti. Haridim săgeata-n ramuri pe loc cum a aruncat, A simţit bine din sunet, că a lovit vr-un vânat. Şi cu bucurie mare alergă numaidecât, Într-acel loc ca să vază ce lucru a omorât. Dar a fost văzut aceia ce prin gând nu i-a trecut, Ş-îndată pe sine însuşi să se omoare a vrut. Pre iubita sa soţie o găseşte-ntinsă jos, Plutind în sângele rănii sub frunze-n crângul stufos. Însă cu prea puţin suflet, cât abia azis atât: Lumina mea ... dară ... Ah! mor!!! şi muri numaidecât. Îşi închise ochişorii, zbură ca un puişor, Înfrumseţatul ei suflet, din prea multul său amor. Haridim văzând cu ochii răul nenădăjduit, Care chiar de a sa mână, şi de dânsul săvârşit. Începu amar a plânge, a jeli, şi a ţipa, Încât d-a sa tânguire pădurile răsuna. Să aruncă şi el cade ca un mort asupra ei, Şi cu părae de lacrămi o uda pe obrăjei. Cine putea să-l privească fără a să întrista, Cât şi cele fără suflet de mila lui să văita. Hotărî şi el să moară alăturea lângă ea, Precum şi arcu-ntinse în sine singur să dea. Dar în minutul acela tot trupul i s-a muiat, Şi pe loc pre pieptul moartei căzu de tot leşinat. [46] Şi prietini lui cari sta deosebi acolo, Cum auziră îndată acel prea jalnic eho, Alergară toţi d-odată-ntr-acea partea după glas, Şi văzând această drama uimiţi în loc au rămas. Găsesc pe tânăra moartă cu săgeata-n ţâţă drept, Şi pe Haridim cu totul leşinat pre al ei piept. Îşi vine piţin în fire, să scoală, plânge amar, Trage sabia din teacă, vrând să se omoare iar. Dar prietin-l ţinură, nu putu-n sine să dea, Toţi cu feluri de cuvinte să-l întoarcă să silea. Cu plângeri dar şi cu lacrămi au pus pe moarta-n mormânt. Ah păcat de frumseţea ce s-a băgat în pământ! Iau pe Haridim îndată, îl duc acasă d-abia, Să adun toţi împrejuru-i, să silesc a-l mângâia, Îi spun mulţime de pilde, îl sfătuesc cu amor, Să lase să nu se facă de sine omorâtor. Şi din ale lor cuvinte pline de povăţuiri, Abia a putut să-şi vie într-ale sale simţiri. Dar hotărî s-o jelească cât va trăi pre pământ. Ca o turturea-ntristată, să plângă l-al ei mormânt. Şi în toat-a sa viaţă să se porte tot cernit, Aşteptând cu bucurie moartea şi al său sfârşit. Ca mai curând să se ducă lângă prea iubita sa, Ş-în ceialaltă viaţă să lăcuiască cu ea. Hotărî către aceste a urma dintr-a cea zi, La eroiceşti războae, orunde va auzi. [47] Şi aşa cu bărbăţie la orce luptă mergea Prin cetăţile Eladii, şi în toate izbândea. De la care luând daruri, aducea şi le punea La mormântul soţii sale, şi tot îl înpodobea. Şi cu mijlocul acesta oarecum i să părea Că dobândea vindecare, şi inima-şi mângâia. Pentr-aceasta dar îndată, cum auzi publicând, Că la Atena să face o luptă, cât mai curând, Tot de eroi aleşi, nobili, şi cununa să se dea, La acel care în urmă neînvins va rămânea. Aşadar jalnic cu totu-n haine negre cum era, A alergat cu nădejde acel dar a-l câştiga. Şi cum va lua cununa avea cuget hotărât, La mormântul soţii sale s-o pue numaidecât. Era tânăr, plin de daruri şi frumos cât să putea, Şi asupra vitejii mare regulă avea. Totd-auna la războae, ca un fulger s-arăta, Tunet, tresnet şi grindină într-un minut arunca, Cu grozăvie nespusă scânteia sabia sa, Şi cu rane îmfocate sânge din trupuri vărsa. Pe negrul său coif şi jalnic numai o lună avea, Înnegurată cu totul încât abia să vedea. Cum şi cu-nfocate versuri, supt luna să arăta, Durerea inimii sale şi nespusă jalea sa. A lunii lumină, cea dulce şi lină, stă înnegurată, neagră-ntunecată, rază nu mai are, din rea întâmplare. Ochi-m lăcrămează, că de a mea rază, nu am avut parte, s-a suit departe, a lăcui-n altă sferă, mai înaltă. A trăi-ntristare, nu mai am răbdare, pentru ea sânt gata, a mă jertvi-ndată, şi mor cu dulceaţă, ca să scap de viaţă. Pe loc daca îl văzură ceia ce îl cunoştea, O! iată şi leul Cretii, unii către alţi zicea. Acesta-ntr-adevăr este Haridim cel minunat, Care pentru a sa soţie tot în negre s-a-nbrăcat. Şi nu va sta cu putinţă de a să mai descerni, Macar d-aci înainte, ani o sută d-ar trăi. Aceste Caramanlâu pe loc cum le-au auzit, S-a îmveninat cu totul, şi s-a însălbătăcit. [49] Sângele lui, fără seamă, de necaz mare fierbea, Şi de multă vrăjmăşie maţele îi horcoia. Tocma ca un cal sălbatec alerga şi sforoia, Şi de-mverşunare multă buzele îi înegrea. Cu toate aceste însă să oprea şi aştepta, Şi cu nespusă mânie la Haradim să uita. Socotindu-să în sine ce pricină a afla, Ca mai curând să-l omoare, necazul a-şi răsufla. Dar cum îl văzu că vine la împăratul, pe loc, S-a aprins veninu-ntr-însul, nu putea să stea-ntr-un loc. N-a mai avut nici răbdare, inima-ntr-însul crăpa, Alergă la împăratul cu toata mânia sa. Ochii slobozea scântee şi flăcări mari ca de foc, Încât toţi de grozăvia-i să trăgea ş-îi făcea loc. Către Haridim să-ntoarce, vorbeşte posomorât, Şi tot des pornindu-şi mâna îl spăimânta prea urât. Apoi către împăratul fără a se închina, Cu mare obrăznicie-ncepu să zică aşa. Caramanul către împăratul Împărate! d-o pricină m-au cuprins un mare foc, Ş-atât inima-m pârleşte, Încât mă înebuneşte, De nu poci sta la un loc. [50] Şi cer să-mi dai hotărâre, dreptu-m cum vei asculta, Şi să mă laşi după vrerea-m, Ca eu singur cu puterea-m, Spre vrăjmaş a-m răzbuna. De hrăpirea ce-a făcut-o, s-o arăt, să-l necinstesc, Şi nedreptatea-i cea mare Voi cu mâna mea cea tare, Aici să i-o răsplătesc. La nespusă-ţi bunătate, care o am cunoscut, Veni să cinstesc chemarea, Şi să-mpodobesc luptarea, Precum sânt viteaz ştiut. Cu toate că cu aşa slabi nici n-am gust a mă lupta, Pentru că sabia-m ştie La trupuri tot să sfâşie, Şi la sângiuri a vărsa. Dar din multa-mi bunătate m-am înduplecat, d-abia, Şi nu-mi e de alt venirea Decât să-ţi cinstesc poftirea, Şi eu cu tăria mea. Dar să-ntâlnesc pe creteanul aici, nici nu gândeam eu, P-acest hoţ plin de blesteme, Cel ce fură într-o vreme, Sabia tatălui meu. [51] Trebuia să fugă-ndată cum m-a văzut într-ăs loc, Iar nu fără de sfială, Cu atâtă îndrăzneală, Şi el să vie-n mijloc. Vezi acea sabie neagră, ce o poartă ca a sa? E a tată-meu curată Şi de tată-su-i furată Precum mulţi pot arăta. Tatăl meu când fu-n Slavona, şi flămânzind ca un om, Prânzind la un izvor dulce, Şi vrând puţin să se culce, Atârnă sabia-n pom; Ş-aşa dormind fără grije, într-acel liniştit loc, Tatăl său trecând pre cale, Cu vicleniile sale, A şi furat-o pe loc. Ş-înarmându-se cu dânsa fugi-n grab’ ca un duşman, Şi acum fiul său iată Cel hoţ ca şi al său tată, O poartă ca un moştean. Tatăl meu în toată viaţa cu scumpete cerceta, Şi căuta să găsească Pe hoţ, ca să-l pedepsească, După cum i să cădea. [52] Dar n-avut parte să-l afle, căci s-ascuns dintr-acel ceas, Şi murind de frică mare, Sabia după-ntâmplare La fiul său a rămas. Deci, cer să-mi dai hotărâre, ca un drept judecător, Ca să-mi dea sabia-ndată, Fără vorbă-ndelungată, Or în ăst ceas îl omor. Lupta suliţii acuma am uitat-o, n-am habar, Sabia aceasta până Nu mi să va da în mână, Toate merg într-un zădar. Eu am căutat să-l aflu, dar n-am putut nicidecum, Ca să-l desarmez de dânsa Şi să-i fac necinste, însă O s-o fac aici acum. Acum l-am găsit, acum voi să mi să dea dreptul meu, Iar de n-o va da cu pace, Cu puterea-m îl voi face Să simţă cine sânt eu. Poetul As-fel către împăratul Caramanul când vorbea, Cu o mânie grozavă spre Haridim tot privea. [53] Carele fiind cu minte, n-a scos din gură nici glas, Ci cu răbdare nespusă, în tăcere a rămas. Iar cei ce era-n teatru, foarte tare s-a-ngrozit, Răcnetul lui cel sălbatic, pe loc cum l-au auzit. Parcă ar fi vrut să-nghiţă-n acel ceas pe câţi era, Într-atâta cu mânia mulţimea înfiora. Haridim însă de dânsul să apropiat smerit, Şi cu politică mare l-a heretisit cinstit. Cât putu-şi ţinu necazul în inima sa ascuns, Şi ceru la împăratul voe, ca să-i dea răspuns. Şi să-l arate de faţă, că nu e adevărat, Cu care-l năpăstueşte, ci minte îmvederat. Şi după ce luă voe, fără a să-mfricoşa, S-a-ntors către Caramanul, ş-începu să-i zică aşa: Haridim către Caramanul Caramanule sucite! Aste ce le plăzmueşti, Sânt fabule născocite Şi minciuni barbariceşti. Adevărul care este De ruşine nu-l vorbeşti, Şi bârfeli d-alde aceste Asupra-mi zbieri şi răcneşti. [54] Tu de câte ori vei zice Că sabia s-a furat, De atâtea ori aice Te arăţi că eşti flecar. Astă a ta semeţie O arăţi într-un zădar, Că tatăl meu, cum toţi ştie, N-a fost nici hoţ, nici tâlhar. Ci a luat-o-n dişpută Şi cu eroizmul său, Când el în vremea trecută, S-a luptat cu tatăl tău. Precum tu singur ştii bine, Şi să mărturiseşti poţi, Că tatăl tău ca şi tine, Supăra foarte pe toţi. As-fel el la o-ntâlnire Pe tatăl meu supărând, Îşi luă şi răsplătire, Cum nu i-a trecut prin gând. Că ne-ncetat auzindu-i Greţoasele lăudări Şi mai mult nesuferindu-i Uricioasele urmări. [55] L-a poftit întru aceste, Ca să iasă la duel, Şi să vază cine este Voinic, tatăl meu or el. Şi cel ce-o putea să bată, Din doi cel mai putincios, Să ia sabia îndată, Acelui doborât jos. Şi as-fel ei începură, De vrăjmăşie-ndemnaţi, Cu mânie şi cu ură Să se lupte-nvierşunaţi. Şi atât fără sfială Între dânşii să bătea, Încât de multă iuţeală, Acel câmp nu-i încăpea. Cu nespusă bărbăţie Şi cu regulat mijloc, Să lupta cu grozăvie, Multă vreme-ntr-acel loc. Şi văzând că între dânşii La lupta să potrivea, Fierbea sângele într-înşii, Şi mai mult să necăjea. [56] Însă în cea după urmă Tatăl meu i-a arătat, Lupta în ce chip să curmă, Şi cretenii cum să bat: Şi ce fel de viiciune În sfârşit ei dobândesc, Şi cu ce repeziciune Totdauna izbutesc. Răni destule-i dăruise Pe trup câte nu gândea Mâna picioru-i lovise Prea frumos, cum trebuia. Nădejdea i să tăese Cu viaţă d-a mai fi, Foarte puţin rămăsese Sabia de a-l jertvi. Şi într-această nevoe Fiind căzut, rănit greu, A dat sabia de voe În mâna tatălui meu. Deci dar cu un mai puternic, A luat-o prin duel, Că tatăl tău n-a fost vrednic Să o mai poarte la el. [57] Chiar tatăl tău dar a dat-o, Ca la un biruitor, Iar nu, cum zici, a furat-o, Şi stai pricinuitor. Minciuna n-are picioare Să şază drept, cum gândeşti, Şi nu-ţi sânt folositoare Aste care le băsneşti. Cuvintele-ţi flecăroase Ce aici le-ai înşirat, Minciunile-ţi cele groase Le arată-mvederat. Şi mai în scurt să-ţi spui ţie, Tatăl tău pe când trăia, Semnul pentru mărturie, Mâna dreaptă o avea. Care fiind rău rănită, Nici nu s-a mai înarmat, Până când cu ea zgârcită A murit şi s-a-ngropat. Să-ţi fie ruşine dară Aste minciuni să le spui, Că-ţi pricinueşti ocară, Şi te faci de râs orcui. [58] Căci la un voinic să cade Adevărul a vorbi, Şi cu totul rău îi şade Aşa minciuni a bârfi. Că înţelepţi minciuna Muma frici o numesc, Şi lauda totdauna De sor ei o socotesc. Cel ce să simte pe sine, De adevărat viteaz, Vorbeşte cum să cuvine, Lauda n-o face haz. Numa slabi-n părţi streine, D-a să laudă s-apuc’, De să fac de râs pe sine Singuri, pe unde să duc. Iată dar, în scurt ascultă Şi ce-ţi zic bagă la cap, Gâlceavă şi vorbă multă, Deloc la mine nu-n cap. Câţi m-a supărat pe mine În viaţă pân-acum, Mă ştiu şi mă cunosc bine, Că eu nu minţ nicidecum. [59] Din gura mea niciodată Vr-o laudă n-a eşit, Şi arma-m este purtată Până-ntr-acest ceas cinstit. Şi de acum înainte Iar a o păzi voesc, A nu-m aduce necinste, Cât voi avea să trăesc. Iar sabia mea de-ţi place Ş-a ta să fie o cei, Ia osteneală a face, Şi eşi prin duel s-o ei. Cu toate că eu ca tine Nu sânt voinic la vederi, Dar n-am nicio frică-n mine De ale tale puteri. Sânt gata orcum vei cere Şi călare şi pe jos, Mă las dup-a ta plăcere, Cum pofteşti sânt bucuros. Dar undeva mai departe A ne-mfăţişa voesc, Cu nu-m place să fac cearte, Unde mulţi oameni privesc. [60] Să vezi cine are parte Să poarte sabia mea, Şi mai mult spre a cui parte Priveşte şi trage ea. Dar numai prea înţeleptul Înpărat voe să dea, Ş-atunci să alege dreptul, De e a mea sau a ta. Poetul Toţi viteji s-adunase înprejur şi să uita, Să vază ce e pricina, şi pentru ce să certa. Pe Caramanlâul foarte cu greaţă îl asculta, Când cu mare semeţie pe sine se lăuda. Iar răspunsul care-l dete-ndată Haridim pe scurt, Şi vorbele înţelepte le-au plăcut la toţi prea mult. Aştepta fieştecare împrejur şi să uita, Ca să vază împăratul ce hotărâre va da. Care cu multe blândeţe, fără a să necăji, Caramaneanului as-fel a început a vorbi. [61] Împăratul Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum, Să văz astă turburare, astăzi şi tocma acum. De aveai vr-o prigonire, şi cu el să te sfădeşti, Trebuia s-o laşi în urmă, ca să nu ne zăticneşti. Iar nu-n astă adunare de ceartă să te apuci, Şi la atâtă mulţime-ngreuere să aduci. Cei înţelepţi niciodată aste lucruri nu le fac, Ci chiar pentru a lor cinste orce necaz au îl tac. Nu vezi că de mine însumi, câţi sânt aici adunaţi, Sânt cinstiţi deopotrivă, ca când ar fi-ntre ei fraţi. Şi în minutul acesta, de s-ar fi-ntâmplat cumva, Chiar pe copilul meu însuşi să-l omoare cineva, Nu aş face turburare, să caut să-i răsplătesc, Înaintea astor eroi, cari aicea privesc. Ci lăsa să se plimbe, cheful fără să-i ma stric, Şi fără a-i sta-nprotivă, au cevaşilea să-i zic. Şi tu pentru o rugină, ce o poartă Haridim, Ne faci mulţime de vorbe de la tine s-auzim, Ş-în astă zi luminată, pentru lucru de nimic, Ai turburat lumea toată, de la mare pân’ la mic. [62] Pricina ta d-ocamdată să rămâe, fătul meu, Şi când să va-ncepe lupta care am poftit-o eu, Atunci vă veţi găsi vreme, cât veţi vrea să vă certaţi, Iar acum d-aceste vorbe, faceţi bine ş-încetaţi. Poetul Împăratul ş-adunarea care de faţă era, Îi zicea să înceteze, lumea a nu turbura, Pentru lucrări vechi, trecute, ş-o sabie de nimic, Că şade ruşine asta să o facă un voinic. Să-şi potolească necazul, şi mânia ce-o avea, Încai pentru împăratul, ş-într-alt loc facă-i ce-o vrea. Dar cât îi vorbea, el încă mai mult, ca un leu răcnea, Să-nsălbătăcea cu totul, zbiera de să-nnebunea. Ca aspidă veninată glasul grozav îl scotea, Mai vârtos către-npăratul foarte aspru răspundea. Caramanul către împăratul Împărate! ca să nu zici, că te supăr aşa mult, N-am pus pe sabia-m mâna S-arăt puternica-m vâna S-o vază aşti câţi ascult. [63] Aşa sabie nu sufer să poarte vrăjmaşul meu, Şi ca s-o iau îţi cer voe, Iar de nu şi fără voe, Acum pe loc i-o iau eu. Poetul Să întoarce cu iuţeală la cei ce-mprejur era, Şi cu grozavă privire a început a zbiera. Caramanul Ce v-aţi adunat, ş-asupra-mi ca albinele urlaţi? Ştiu că sânteţi toţi d-o ţară Cu Haridim, şi ştiu iară În ce cuget vă aflaţi. Cine va vrea să-i ajute iasă de faţă acum, Şi d-o vrea toţi pot să iasă, Că sabia-m cea tăioasă, N-are milă nicidecum. Nu voi a-m da supărare nimenea, nici a-m vorbi, Că acum în asta clipă, Voi de la vrăjmaşu-m în pripă, Dreptul a mi-l dezrobi. [64] Voi ca să se dea de faţă, cine este mincinos, Din doi cine e de vină, Şi cine e de pricină, Astei certe mai vârtos. Poetul Haridim sfârşi răbdarea, şi nu mai putea să stea, I să părea cu ruşine, de cearta ce să făcea. D-aceia cu plecăciune la împăratul s-a dus, Şi fără necaz începe a-i vorbi ca un supus. Haridim către împăratul Prea slăvite împărate! Precum văz, acest voinic, Din vorba-şi nu să abate, N-ascultă alţii ce-i zic. Negreşit acum voeşte, Or în ce chip va putea, Arma asta ce-o priveşte, De la mine să o ia. [65] Că tot strigă, ’mfricoşază, Aici de când m-a văzut, Să laudă, să-ncordează, Şi mă chiamă să mă lupt. Cum că nu are dreptate, Te încrez cu jurământ, Dar căci cere a să bate, Şi eu voesc, gata sânt. D-aceia fac rugăciune Să-mi dai voe la duel, Cu toat-a mea slăbiciune Să mă-ncerc puţin cu el. Numai cu paveze-n mână, Şi cu săbii amândoi, Că n-o să-ţi ticnească până N-om sparge cearta-ntre noi. Azi în asta adunare, Întâi al nostru război Fără de zăbavă mare Să-şi ia săvârşire voi. Poetul Văzând şi împăratul, că n-au gând a să lăsa, Ci amândoi hotărâră negreşit a se lupta. [66] Că Caramanului câte a zis a fost în zădar, Şi să se-npace să tacă, nicidecum n-avea habar. Le dete voe cu săbii, să se lupte cum cerea, Ca prigonirea aceasta odată sfârşit să ia. Luând dar amândoi voe, s-a tras d-o parte pe loc, Şi să aşezară-n grabă, fieşicare l-al său loc. Tot norodul să speriase, tremura şi îi privea, De Haridim l-era milă, îi plângea şi îl căia. Căci, faptele cele bune şi înţelepciunea sa, Pe toţi făţea să-l iubească, or pe unde să ducea. Şi toţi iarăşi înprotivă, vrăjmăşaşte blestema, Pe Caramanul, ş-asupra-i tot cu scârbă să uita. Socotind că n-o să poată Haridim a birui, O giganie ca dânsul, care pe toţi îngrozi. Dar ceia ce vitejia lui Haridim o ştia, Că-l va bate Caramanul, nicidecum nu să temea. El în viaţă supusese gigănii şi uriaşi, Puterea era vestită, şi la micii copilaşi. Iar Areti întru sine foarte tare s-a mâhnit, Văzând că lupta cu suliţi de cearta s-a stânnjinit. Blestema pe Caramanul în gândul său ne-ncetat, Că de unde naiba-l scoase, şi de unde s-a aflat. De a stricat aşezarea şi gătirea ce era, A nu putea ea să vază pe cela ce îl dorea, Luptându-să cu suliţa ca un puternic viteaz, Şi să se mai veselească privind le dânsul cu haz. [67] Că duelul astor doi inşi, care pe toţi necăjea, Lupta cea amurezată o oprea, şi rămânea. Aşadar şi Erotocrit a rămas a aştepta, Şi cu ceilalţi de departe la aceşti a să uita. Toţi la Haridim veniră ş-îl învăţa la duel, Cum să stea, cum să se-ntoarcă, care le ştia şi el. Dar decât toţi şi mai bine i-a dat Erotocrit plan, Ca întâi să se păzească foarte de al său duşman. Tot alăturea să umble, cu un mijloc potrivit, Ca să rămâe în urma furii lui odihnit. Tot adese să ia seamă la ale lui lovituri, Şi nicidecum să nu-l lase, să facă largi sărituri. Cu toate că el acestea foarte bine le ştia, Că era dedat la luptă, simplu nu să războia. Iar la Caraman mersese, al sfătui la duel, Dracomah posomorâtul, cel asemenea cu el. Dar el c-o strâmbă cătare îl privi cum a ajuns, Ş-începu cu semeţie a-i da-mprotivă răspuns. Caramanul către Dracomah Ce-ai venit să-mi dai povaţă, cum ş-în ce chip să mă port? Ce mă socoteşti pe mine, Că sânt ca alţii şi ca tine, În trup şi în putere mort? [68] Şi mă mir ce grijă mare pentru mine te-a găsit, De mi-ai venit înainte, Să-mi dai povaţă şi minte, Nechemat şi nepoftit. De-mvăţătură-ţi mă supăr, şi nicidecum nu te-ascult, Ce, tu-n a ta socotinţă Te ţii c-ai avea ştiinţă Decât mine şi mai mult? N-am trebuinţă de tine, eu ştiu să mă războesc, Mergi şi pe sine-ţi te-mvaţă, Nu-mi aduce mai mult greaţă Şi silă să te privesc. Vei vedea tu acu-ndată sup sabia mea cum cad, Ş-asta puternică mână Pe Haridim cum îl mână Pe jos cu ceilalţi la iad. Voi pre vrăjmaşul meu astăzi, să-l fac jertvă prin duel, Să-i şterg viaţa din lume, Să se piarză al său nume, Veste să meargă de el. Poetul Alergară totd-odată la-mpăratul amândoi, Îşi iau pentru duel voe şi să întorc înapoi. [69] Dar li să dete poruncă mult a nu să depărta, Ci-naintea teatrului să iasă a să lupta. Norodul să grămădise, mari şi mici să înbulzea, N-a rămas om să nu vie lupta lor a o vedea. Atunci Haridim să-ntoarse, şi către norod a zis, Să mă ertaţi toţi de obşte, de cumva voi muri-nvins. Şi ca un vultur îndată într-un pas merse-n mijloc, Pune mâna cu iuţeală, trage sabia pe loc. Aleargă şi Caramanul să-l întâmpine pe el, Scoate sabia şi sare chiar ca un leu la duel. Râdic sabiile goale, în aspide să lovesc, Încep să se războiască, să se tae să silesc. Să-mbărbătez d-opotrivă, amândoi să necăjesc, De la toată priveliştea laude mari primesc. Şi ca nişte lei de foame leşinaţi, hrană aflând, S-arunc’ cu sălbăticie, asupra-i grozav zbierând, Încep să o sfâşieze, cu gurile tot o-mbuc, Şi cu ghiarele rumpând-o, îmfricoşeri mari aduc, Fieştecare în parte-şi va hrana a o avea: Întocma ş-aceşti puternici, în războiul lor făcea. Sta şi să uita la dânşii norodul, mare şi mic, Şi nu putea să cunoască cine este mai voinic. Săbiile lor prin aer parcă zbura şi lucea, Când în dreapta, când în stânga, unul ş-alt să repezea. Caramanul foarte mare putere avea în el, Iar Haridim ştia bine a să purta la duel. [70] Carele vârful bătăi, prea cu minte-l privighea, Şi poprea pe Caramanul, la el când să repezea. Lua seama foarte bine, la sabia când lovea, Şi trupul său ca un vultur îl zbura şi să păzea. Să repezea înainte, îndărăt iar să trăgea, Pân-a nu sosi lovirea cu sabia o oprea. Să apăra cu pavaza, cum amelinţa pe loc, Încât când izbea într-însa, sărea scântee de foc. Cu ochii tot păzea vreme când să găsească mijloc. Mâna lui căuta iarăşi mai îndemânatec loc. Nu va să dea cu sabia fără de a nemeri, Ş-în locul vrăjmaşului său aerul sec a-l găuri. Să luptă, prea cu răbdare fără de a să sili, Şi loc deşchis tot caută, cu vr-o ran-a-l dărui. Sabia sa totdauna spre ochi lui o-ntindea, De-l înstânjinea adese, şi depărtat îl ţinea. Când i s-a-ntâmplat să-i vie timpul care l-a dorit, Fără zăbavă îndată dând în pulpă l-a găurit. Întâi dar pe Caramanul Haridim l-a sângerat, De care şi toţi de obşte foarte mult s-a bucurat. Iarăşi tot păzeşte vreme cu un chip meşteşugos, Pâşaşte, dă şi să trage, priveghind cum mai frumos. Al doilea în piept tocma cu sabia l-a înpuns, Ş-îi făcu rană, din care a curs sânge de ajuns. Haridim să păzea foarte când da, a nu să răni, Punea pavaza-nainte-şi, sabia a-i sprijini. [71] Că să silea Caramanul cu totul, a-l doborî, Şi să căznea tot într-una, negreşit a-l omorî. Dar când văzu curgând sânge din piept şi din pulpa sa Şi fără de contenire pe trup a i să vărsa, A început să răcnească, ca un leu îmfricoşat, Şi pe Haridim să-l tae, tot sărea neîncetat. N-au sălbăticit vr-odată nici marea grozav ca el, Şi nici furtuni pot să fie, îmfricoşate as-fel. Ba, nici urletele mării aşa tare nu răsun, Când loveaşte valu-n ţărmuri înfuriat şi nebun. As-fel de mult Caramanul s-a-nsălbătăcea zbierând, Când văzu pe dinainte sângele în jos curgând. Singur vrea să se omoare de necaz, căci nu putea, Mai curând să-şi izbândească, după cum lui îi plăcea. Din ochii lui ca un fulger foc eşea-n acel minut, Şi chipu-i ca de bălaur într-o clipă s-a făcut. După care un alt recnet aşa de tare a dat, Încât teatrul cu totul grozav s-a cutremurat, Au socotit toţi că este un tunet al său cuvânt, Care din nori cu iuţime cade trăsnind pre pământ. Îşi înjura singur mâna, sabia îşi dojenea, Şi pentru ranele sale izbândire le cerea. [72] Caramanul singur Ah! văz că nu mai am mână, nici sabie a mai da, Toate azi mă părăsiră, Puterile îmi slăbiră, C-acest a se lăuda. Când mi să înprotriveşte un nevoiaş d-atât ceas, Mâna-mi răul îmi voeşte, Că până acum trăeşte, Ş-încă zdravăn a rămas. Poetul Ş-adună toată puterea, ca o giganie chiar, Şi cât poate cu iuţime râdică sabia iar. Să repede să lovească pe Haridim drept în cap, Dar pe el şi de aceasta meşteşugurile-l scap. Râdică să se păzească cu suliţa repezişi, Şi drept capul său d-asupra, o ţinu de curmeziş. Când coborî Caramanul sabia s-a-mfricoşat, Suliţa lui cea vârtoasă tocma-n doă s-a tăiat. Rămâne o parte-n mâna-i ş-o parte jos lângă el, Şi Haridim să răneşte la mână prea puţintel. [73] Toţi cu totl să-ngroziră când îl văzură pe el, O suliţă de fier tare s-o tae ca pe un tel. Dacă văzu Haridim că fără suliţ-a rămas, Cu mai mare-ncorăjare să arătă-n acel ceas. Pâşa mereu înainte, ş-îndărăt nu mai călca, Să chipzuia să aştepte, dar vremea nu-l mai erta. Picior după picior iute înpingând înainta, Cât mergea, tot mai aproape să se vâre căuta. Când era acum aproape, să plecă a se uita, Ca când sabia-n picioare ar fi vrut a o-mplânta. Caramanul socotind că vrea să dea într-acel loc, Vrând a-şi păzi acea parte plecă armele pe loc. Atunci Haridim cum vede că la cap s-a desarmat, Găsi vreme să sfârşească duelul înfiorat, Mâna sa chiar ca un fulger râdicând numaidecât, Îi băgă sabia toată până-n plăsele în gât. Şi as-fel lui cu aceasta un somn lung i-a dăruit, Care pentru totdauna să doarmă nepomenit. A căzut fiara aceia, şi pre pământ s-a lăţit, Ochi-n lacrămi i să-nneacă, şi să turbează cumplit. Scuipă sânge de otravă din gură neîncetat, Şi cu totu-ntr-al său sânge trupul i s-a înecat. De trei ori răcni din gură atât de îmfricoşat, Cât să părea că pământul tot s-a cutremurat. Apoi scrâşnind din dinţi tare ş-întorcând ochi-nprejur, Ş-a dat sălbatecul suflet în mânile lui Mercur. [74] Care-n lacul Aherusii l-a dus pe loc alergând, Unde trebue orcine să meargă vrând şi nevrând. Apoi dintr-acel loc Haron pân’ la iad l-a petrecut, Ca să i să răsplătească rău sau bine d-a făcut. Iată dar acela care mainainte cu puţin, Sufla ne-ncetat mânie ş-umplea pe toţi de venin, Acuma în lac de sânge zace pre pământ lungit, Cu gura astâmpărată şi cu trupul amorţit. Ş-întunecatul său suflet, cel de oameni urâtor, Într-ale iadului peşteri astăzi să duse în zbor. Iar în curgerea aceştii foarte grozave priviri, Au urmat o întâmplare însemnată, să te miri: Când să afla Caramanul tocma-n cel mai mare zor, Şi să bătea din putere cu acestlalt luptător, Calul său într-acea vreme căznea a se dezlega, Spre ajutor stăpânului său vrând a alerga. Cu renchezături grozave jalnic zbiera cât putea, Şi cu dinţi după sine pielea şi carnea-şi rupea. Iar cum căzu Caramanul, şi sufletul i-a eşit, A murit şi el îndată, ş-aş-amândoi s-au sfârşit. Haridim la mâna stinga să rănise puţinel, Ca un biruitor însă nici nu vrea să simţă el. Nici de doftor avea lipsă, ci mai vârtos căuta, Cerând într-acea minută cu suliţă a se lupta. Aleargă cu sirguinţă îndată a se-narma, Încalecă, să găteşte ş-a se-mfăţişa urma. [75] S-a fost dat însă poruncă luptele a se lăsa, Şi toţi să se odihnească în pace la casa sa. Una că pra-ntârziase ş-începuse a-nsera, Şi alta că împăratul foarte supărat era. Că a lui Spitoleu moarte amară i s-a părut, Ş-îi pricinuise jale nespusă-n acel minut. Tot norodul împreuna mulţămea lui Dumnezeu, De-nvigerea cretanului, blestemând pe Spitoleu. Că cum l-au văzut îndată mort pre pământ, nemişcat, Toţi cu glas de bucurie, bravo! bravo! au strigat. Cu toate că e fireşte a se-ntrista cineva, Ş-în sine dureri să simţă un trup mort când va vedea. Chiar pre vrăjmaşul său încă să-l vază mort ar urma, Măcar o picăturică-n acel ceas a lăcrăma. Şi cel mai nemilos încă, la o moarte-n acest fel, Poate să se întristeze în inima sa şi el. Deci porunca-mpărătească-n teatru s-a publicat, Ca a doa zi să vie viteji pentru luptat. Fiindcă-n zioa aceia destulă lupt-a privit, Şi să se mai facă altă de prisos s-a socotit. Unii însă să mâhniră pentru mutatul soroc, Ş-acea noapte le părea că este un an la mijloc. Dar fiin-că împăratul as-fel poruncă a dat, Nu s-au înprotrivit nimeni ci-ndată au ascultat. Ş-Areti d-asta zăbavă să-ntristat, căci n-a putut, Pe amorul său să-l vază la luptă-n acel minut. [76] Dar avuta sa mânhire ascunzând-o s-a sculat, Şi la tatăl său îndată viind s-a apropiat. Cu o dulce linguşire mâinile îi săruta, Ş-oarecum de Caramanul că-i pare rău s-arăta. Zicând că, mult îl jeleşte, şi plăcere ar avea, Lui Haridim pentru aceasta, răsplătire a-i vedea. Tot dar norodu-mpreună cu-mpăratul au plecat, Călăreţii, pedestraşii a fugit, s-au râdicat. Îngropând pe Cramanul, împodobit, înarmat, Şi cu anii vieţii sale, pre cari i-a precurmat. As-fel hiara cea cumplită carea lumea a-ngrozit, Bărbăţia ei ca fumul într-o clipă a perit. Şi numai Dracomah singur, c-un glas sălbatec mugea, Şi moartea lui cu durere o jelea şi o plângea. Într-acestea toţi voinicii s-au dus a se desarma, Aşteptând cu bucurie, dimineaţa ce urma. Din toţi mai mult Erotocrit în nerăbdare era, Inima lui pân’ la zioa nu s-a putut stâmpăra. Vrând a-şi arăta puterea şi nume viteaz a-şi da, Că lui Haridim răvnise, când de toţi să lăuda. Avea el nădejde bună şi simţea păreri deplin. Că-i va face să cunoască, laude cui să cuvin. După ce merse acasă gândindu-să ne-ncetat, Strânge armele, le pune pe căpătâi regulat. A doa zi la-ndemână să fie când să va scula, Ca mai întâi la teatru el a se îmfăţişa. [77] Sosind dar noaptea aceia fiecare s-a culcat, Să doarmă, să odihnească cu dulceaţă-n al său pat. Areti singură numai, nu pote dormi deloc, Toată noaptea să-mvârteşte, neodihnită în foc. Iar doica ei l-acea luptă şi la altele gândind, A început să ofteze şi a-i zice lăcrămând. Efrosina Vezi, fiica mea, cu ce moarte vitejii săvârşesc, Vezi cum îşi răpun viaţa, cum trupurile-şi jertvesc. Iar împăraţii pe tronuri şed numai şi poruncesc, Au viaţă fericită, aşa morţi nu pătimesc. De aceia dar urmează însuţi spre al tău favor, Şi nu-ţi lăsa mai mult mintea să se robească d-amor. Poetul Doica la vorbele aste nici un răspuns n-a luat, Căci Areti-ş avea gândul l-al zorilor răvărsat. Când dar al nopţi-ntunerec fugea şi să-mprăştia, Care de lumina zilii să-npingea şi să gonea. [78] Ş-a soarelui călăuză să ivea la răsărit, Venera cea prea frumoasă, luceafărul strălucit, Şi razele aurite pretutindeni le vărsa Umplând supt univers toate cu lină lucirea sa; Când, zic, prin livezi din cuiburi păsările abia zbor Şi îşi scutură de roaă aripioarele lor, Unele şezând pe rămuri, altele prin crăci sărind, Şi fac dulce armonie împreună ciripind. Când filomilele toate sânt deşteptate în pom, Şi bag în melanholie cu glasul lor p-orce om. Fireasca lor melodie când răsună dulce-n crâng, Rănind inimi pătimaşe şi pe mulţi face de plâng. Când toate cu bucurie cânt la răsărit privind, Ş-aştept pre frumosul soare, când să-l vază răsărind. Atuncea, în acea vreme să sculă şi Areti, Şi cu bucurie mare începu a se găti. S-apucă-şi spălă obrajii, părul şi l-a pieptănat, Ş-în haine cu fir ţesute peste tot s-a îmbrăcat. Graţiile cu sfială împrejuru ei slujea, Şi muzele pe d-asupra-i zburând cânta şi zicea: „Iată-ntr-adevăr zeiţă coborâtă pre pământ, Iată stema tutulora frumseţilor câte sânt.” Aştepta dar fiind gata, când veste să i să dea, Ca să meargă la teatru, luptele a le vedea. Aşa iar şi Erotocrit a-ngrijit ca ş-Areti, A să scula prea de noapte, şi frumos a se găti. [79] Cu haine prea strălucite s-a-mbrăcat, s-a înarmat, Ş-aştepta cu bucurie, ca să iasă la luptat. La frumseţi era c-Amorul la arme ca Ahilefs, Ca Ercul la bărbăţie, şi la purtări Odisefs. Să împodobea de Muze, de Minerva să-narma. Mars umbla tot după dânsul şi Venera îi urma. Să sue pe cal îndată ca şi Perseu oarecând, Pleacă în grabă, aleargă să se ducă mai curând. Decât toţi el la teatru mainainte s-arătat, Ş-aşezându-se-ntr-o parte, pe ceilalţi a aşteptat. Cari şi ei des de noapte să arătară veniţi, Tot cu haine luminoase şi pentru luptă gătiţi. Deci cu o mare paradă ş-împăratul a sosit, Şi cum şezu pe catedra îndată a poruncit, Ca toţi viteajii să vie-naintea-i, a s-arăta Care cu cine voeşte-npreuna a se lupta, Trei inşi întru-ntâiaş dată, cerură a-i întrupa, Ca cu cei zece-mpreună să iasă a să lupta. Unul era chiprianul şi altul creteanul iar, Ş-al treilea într-aceştia era Erotocrit chiar. Aşti trei să fălea, la luptă, pe cei zece a-i răzbi, Şi fieştecare darul vrednicii a-şi priimi. Împăratu-ncepu singur numele a le-nsemna, D-a nu să face greşală, şi nedreptate cuiva. A pus sorţi să-i osibească şi să vază între ei, Cu câţi inşi o să se lupte fieşicare din cei trei. [80] Şi cretanului căzură trei inşi tot unul ca alt, Dracomah de la Corona, macedonul Nicostrat, Şi Tripolem din Slavona, cel în trup-nalt şi voinic, Care moartea-n toată vremea o avea întru nimic. Iar chiprianului patru s-a-ntâmplat a-i cădea, Dar o să cam năduşască cu ei când să va lupta. Dimofan, zic, mitileanul, cel mai puternic bărbat, Şi Adromah naupleanul, cel ca leu-mfricoşat. Pistofor vizandianul, cel cu chipul de amor. Şi Licaret axianul, cel la suliţa uşor. Trei inşi şi lui Erotocrit s-a-ntâmplat, dar cu puteri, Lui îns-i creştea corajul având p-Areti-n vederi. Euripianul Eraclu, cel de obşte cunoscut, Şi îndrăzneţul Filaret cel în Motona născut. Amândoi viteji puternici, şi cu inimi ca de lei, Cari scotea foc din suliţi, orcând le azvârlea ei. Şi Dimofan cel din Patra, carele cu al său stat, Pe ceia ce sta de faţă, nu puţin i-a-mfiorat. Văzând dar care cu cine trebue a se lupta, Şi viteaza sa putere cu suliţa-şi arăta, Cu dorinţă fieşicare sta acum şi aştepta, Împăratul să dea voe să-nceapă a se lupta. Deci în trâmbiţi ş-în chimvale, pe loc cum au răsunat, S-a cutremurat teatrul, şi cai s-au deşteptat. Vitejii la începere întru sine să-ndoia, Care, adică, va-mvinge, norocit a rămânea. [81] Dar precum în altă vreme ploi prea poftite nu sânt, Decât când e uscăciune şi secetă pre pământ, Şi a soarelui căldură, când întocma ca un foc, Usucă flori, pomi şi erburi de să pierd în orce loc, Dorinţa lui Erotocrit aşa multă era chiar, Trâmbiţile războiului, ca să le auză iar, Şi să iasă la luptare, suliţa a-şi îmvârti, Să-şi arate vitejia, să-l privească Areti. Care şi ea asemenea nu să putea odihni, Ş-întorcându-se spre doica a început a vorbi. Areti către dadaca sa Dadaco! din toţi aceştia care-ţi pare mai frumos? Cine e-narmat mai bine, şi îmbrăcat mai fălos? Care are gust mai mare în toată mişcarea sa? Şi cine şade călare cu coraj mai viu pe şa. Poetul Văzând pe Areti doica, că să uită neclintit La cel ce era cu albe peste tot înpodobit, [82] A chipzuit că dintr-asta, amoru-n inima ei, Mai mult o să-nainteze şi o să prinză temei; Ş-începu să se prefacă, cu pre alţi a-i arăta, Silindu-să în tot chipul amorul a-i depărta. Efrosina către Areti Nu poci, fiica mea, să judec aşa întocma curat, Din toţi aceşti cine este mai bun cu adevărat. Cu toate aceste însă după cât poci să-nţeleg, Decât pe Pistofor p-altul mai cu daruri nu aleg. Pentru că a sa paradă şi podoabă ce-am văzut, Nimenea din câţi veniră asemenea n-a avut. Şi după acesta iarăşi c-osebire am răvnit, La tânărul care este cu roşu înpodobit: Că parcă sânt zugrăvite bălanele lui frumseţi, Ca aceşti doi ceilalţi câţi sânt n-au aşa delicateţi. Areti Nu judeci bine, dadaco, îi zise ei Areti, Alegi care nu să cade, fără a te socoti, [83] Că pe verdele şi roşul, care mi le-ai lăudat, Îi întrece totd-auna cel în albe îmbrăcat, Dac-a putut el să bată zece ostaşi în duel, Cine dar dintr-aceşti poate să-l biruiască pe el? Arată-m cu ce talente nu e el împodobit? Şi cu ce delicăteţe nu este împărtăşit. Ca leul este în luptă, ca vulturu-n repeziri, Ca amoru-n frumseţe, ş-înţelept în chipzuiri. Orfeu este la chitară şi Filomilo la cânt, Cu glasul său îmviază, şi pe cei morţi din mormânt. A-mvăţat şi zugrăvirea portretul a-m zugrăvi, Pentru dânsul dar norocul a vrut a mă rândui. Şi acuma să sileşte doftoria a-mvăţa, Inima cea săgetată dorind o a vindeca. Poetul Efrosina văzând iarăşi că nu poate izbuti, Ci încă mai mult amorul bagă-n mreji pe Areti, Frumseţea lui Erotocrit neîncetat o hulea, Puindu-şi toată silinţa să stingă focul în ea. [84] Efrosina Ascultă-mă fiică, zice, să ştii bine că acum, Cununa negreşit ese din Atena, măcar cum. Cine este ca creteanul şi ca chiprianul tari? Şi ca Pistofor mai este alt tânăr cu frumseţi mari. Cine poate să supue pe Tripolem mai vârtos? Dar pe cel cu haine roşii? Ah ce voinic inimos! [85] Lupta întâia Erotocrit cu Filaret motoneanul Trâmbiţile începură semnul de război a da, Şi pe cei viteji la luptă, pe rând câte doi chema, Era orânduiţi însă şi trei inşi îngrijitori, Cari la regula luptei era foarte ştiutori. Inima lui Erotocrit nu să putea stâmpăra, Dorind din toţi mainainte el a se îmfăţişa. Aşadar îngrijitorii i-au împlinit al său dor, Pentru a tată-său cinste, făcându-l întâitor. Şi îndată în teatru el pe şena a eşit, Ţiind suliţa în mână cu coraj desăvârşit. Şi fără nicio zăbavă pe Filaret a poftit, Carele cu grabă mare numaidecât a venit. Atunci Areti să-ntoarse, când văzu p-al său iubit, Ş-a zis către Efrosina: Iată! minutul dorit. Ca să vedem din doi care e mai voinic şi bărbat? Care-l lăudai atâta, or care l-ai defăimat. O să cunoaştem îndată, cine să va birui, Şi cine din ei în urmă cinstea o va dobândi. Lumea stă-mprejur de faţă, şi priveşte ca şi noi, Cum o să joace cu suliţa, fiind tineri amândoi. [86] Deci, precum din nişte râpe cu îmfricoşate stânci, Unde lăcuesc jigănii, prin scorburile adânci, Să rupe din munţi d-odată vr-o piatră mare de sus, Şi să răstoarnă în vale, cu tunet grozav, nespus. Dezrădăcinând copacii, şi rumpându-i furios, Şi cu frunza lor aridă toată pulberea de jos, Sperie păsări, jigănii de fug, ca oarbe alerg, Şi ameţite de frică nu ştiu prin ce locuri merg. Asemenea chiar, întocma ş-într-aceşti doi s-a privit, Când cu suliţile-ndată cu iuţime s-a izbit. Care tot în mici fărâme din pieptul lor au căzut, Şi a cercat fiecare dureri mari cât s-a putut. Lovirea lui Erotocrit tare-ntr-adevăr a fost, Dar şi Filaret pe dânsul nu l-a lovit aşa prost. Însă amândoi stătură pe cai ca nişte voinici, De care să înbunară toţi câţi privea, mari şi mici. Apucară alte suliţi, şi s-au repezit pe loc, Căutând să se lovească tot la primejdios loc. Să arunc cu grabă mare sar d-odată înapoi, Pornesc ş-alerg cu iuţeală, să-ntâmpină amândoi. Ş-amerinţând cu mânie Filaret suliţa sa, A lovit pe Erotocrit în ochi, vrând slut a-l lăsa. Şi de tare lovitură suliţa-i s-a sfărâmat, Încât în mici bucăţele prin vânt s-a înprăştiat. Erotocrit de aceasta nu puţin s-a ameţit, Dar ca să nu să cunoască cu coraj a suferit. [87] A lui însă lovitură a fost şi mai cu folos, Că după cal pe Filaret era să-l doboare jos. Cum l-a izbit drept în frunte atât l-a primejduit, Încât p-o parte şi alta să legăna ameţit, Care în cea după urmă nici pe cal n-a putut sta, A început deodată capul în jos a-şi pleca. Deci s-a dat poruncă-n grabă la o parte a se da, Că cel ce s-atârnă, n-are voe d-a se mai lupta, Atunci de părere bună inim-Areti sălta, Şi pe doica sa de mână o strângea pe cât putea. Care a simţit în sine foarte cumplite dureri, Văzând că ea tot se află în primejdioase vreri. [88] Lupta a doa, Erotocrit cu Eraclu euripeanul Trâmbiţile al doilea d-odată au glăsuit, Ş-îmvingătorul la luptă pe alt tânăr a poftit. S-arată-ndată Eraclu ca un leu sălbătăcit, C-o suliţă tare-n mână şi d-aproape a vorbit: Eraclu către Erotocrit Prietene, zice, ţ-ar fost spre bine, Să-ţi odihneşti trupul, să-ţi mai vii în sine, Că cum mi să pare eşti prea ostenit. Iar nu acu-ndată-ntr-astă ameţeală, Şi trupul cu totul plin de năduşală, Să te lupţi cu mine aşa obosit. Văz că n-ai răbdare cugetul te-npinge, Şi părerea-ţi zice, că mă vei învinge, C-a p-acel Filaret şi pe mine chiar. [89] Te-ncredinţez însă, fără îndoială, Că-n astă părere ai mare greşală, Ş-îţi vei vedea gândul că e în zădar. Poetul La zisele lui Eraclu, Erotocrit a tăcut, Şi măcar o vorbă mică să-i răspunză nu a vrut, Decât numa-şi mişca mâna arătând fără glas, Că cine e mai puternic să va vedea-n acel ceas. Deci, vr-o câţiva paşi îndată s-au depărtat amândoi, Şi cu o iuţime mare să-ntoarseră înapoi. Trupurile unul ş-altul îndată ş-au îndreptat, Îşi strânseră-n supsioară suliţile-mfricoşat, Şi repezindu-se, as-fel de lovituri tari ş-au dat, Încât creirii lor foarte rău li s-au cutremurat. Cu toate aceste însă amândoi încorăjaţi, Ca nişte voinici stătură pe cai lor nemişcaţi. Ş-au strâns suliţile iarăşi întru acelaşi minut, Ş-al doilea cu tărie s-au lovit cât au putut. Atunci ameţind Eraclu pe cal nu putea să stea, A început într-o parte pe şa a se-ncovoia. Şi văzând pe Erotocrit că sta pe cal nemişcat, Îi vinea să se omoare, de necaz îmvierşunat. [90] Ş-într-aceasta a vrut iarăş să se tragă înapoi, Al treilea să pornească a se lovi amândoi. Dar de îngrijitor fură opriţi în acel minut, Căci îmvederat Eraclu era ca şi un căzut. Dacă văzu Erotocrit, că cu acest luptător, Să sfârşi pricina fără a cere judecător, Şi p-al treilea la luptă pofti să vie pe loc, Dorind ca şi cu acesta să-şi cerce al său noroc. [91] Lupta a treia, Erotocrit cu Dracocard patreanul Iarăşi pentr-a treia oră-ncepură a trâmbita, Poftind să se-mfaţişeze alt tânăr a se lupta. Şi fără nicio zăbavă Dracocard într-un minut, Îş strânse armele sale şi de faţă a stătut. Iar obrazul lui cel rece, uscat şi îngălbinit, Îl îmveli pe d-asupra c-un fier foarte ruginit. Înima lui şi puterea chiar de bălaur era, Acesta azi o să facă p-Areti a lăcrăma. Care lângă Erotocrit pe loc dacă a venit, De odată către dânsul într-acest chip a vorbit: Dracocard către Erotocrit Spune-m prietene, zice, de-ţi place şi de ve voi, Noi deosebit să facem, Numa-n săbii să ne batem, Şi să vedem din doi care, eu or tu vei birui. [92] Numai să va ş-împăratul, cum zic, voe a ne da, Am mare dorinţă-n mine, De când te-am văzut pe tine, Cu săbiile tăioase amândoi a ne lupta. Poetul Aceste vorbe viclene Dracocard ce le-nşira, Le pricepu Erotocrit ş-îi dete răspuns aşa: Erotocrit către Dracocard. Nu am vreme, prietene, d-a sta-n sfaturi cu tine, Şi să vorbesc de cererea-ţi în acest ceas nu-m vine. Dar lupta cea cu suliţe, care aici să cere, Mai întâi săvârşindu-o, cu voiniceasca-ţi vrere, Atunci pe loc ducându-ne rugăciune să facem, D-o fi voia-mpăratului osebit să ne batem. Aceasta a ta cerere prea mică mi să pare, O voi cu toată inima, îţi spui cu-ncredinţare. Ci deocamdată acum să rămâe această, Că uită-te-nprejuru-ne câtă lume adastă. Şi de eşi, după laudă-ţi, viteaz şu bărbat tare, Arată-ţi şi cu suliţa voinicia-ţi cea mare. [93] Poetul După aceste cuvinte mai mult nu au zăbovit, Ci unul de către altul s-au tras şi s-au osebit. Trâmbiţile începură la luptă a-i îndemna, Când ei suliţile sale d-a se găti le apuca. Deci viteazul Erotocrit cu mânie să porni, Nelăsând să treacă ceasul, şi de a mai zăbovi. Faţa-i cea ca trandafirul îngălbinea de necaz, Şi pe loc ca un cărbune iar s-aprindea pe obraz. Dracocard iar de mânie foarte groaznic tremura, Pentru că şi din natura-şi pe toţi oamen-i ura. Şi atâtă turburare să vedea-ntre ei având, Încât făcea, ca o gârlă ce vine mare-nnecând. Sălbătăcita ei apă foarte repede curgând, Şi din hotarele sale eşind să varsă urlând. Trăgând cu sine copaciuri, pietri şi bolovani mari, Făr-a putea să-i oprească nimeni cursurile tari. O as-fel de grozăvie şi la aceşti s-a-ntâmplat, Când ei cu mare iuţime întâi s-au întâmpinat. Aruncară cu mânie suliţile unu-n alt, Şi s-a urmat dintr-aceasta lucru vrednic de mirat. Căci cu mare repezire pe obraji cum s-au lovit, Suliţile-n bucăţele mici pe jos s-au răsipit. [94] Amândoi rămâind însă, nicăiri nevătămaţi, Alte suliţi apucară stând pe cai încorăjaţi. Şi ca fulgerul de iute să traseră-n acel ceas, În depărtare mai multă să-şi dea loc de mai larg pas. Suliţile supsioară le strâng numaidecât iar, Şi repezindu-se tare asupra unui alt sar, Privind ca să se lovească cu chip mai meşteşugit, Arunc suliţile iarăşi amândoi foarte cumplit. Şi Dracocard deodată cum a dat, numaidecât A lovit pe Erotocrit de primejdie sub gât. Că nu putea să răsufle de durere-n acel ceas, Cât şi moartea să-l apuce foarte puţin a rămas. Din gură îi curgea sânge ca un râu neîncetat, În care câţi îl văzură nădejdile ş-au tăiat. Cum că trebue să cază, fieştecare zicea, Dar el strângându-şi puterea stătu ca un leu pe şa. Însă rana într-atâta pe el nu l-a vătămat, Pe cât a sa prea iubită inima ş-a veninat. Că Areti în teatru din înălţime privea, Şi ca de o jucărie de lupte să veselea. Dar în minutul acesta pentru al său prea iubit, Nedescoperit în sine, grele dureri a simţit. Cum îl văzu că să pleacă pe cal să stea neputând, Şi pe pieptu lui din gura-i atâta sânge curgând, Frumseţea-şi cea îmflorită o schimbă într-acel ceas, I să zăticni suflarea ş-amorţită a rămas. [95] Inimiora ei în pieptu-i foarte tare să bătea, Şi alt decât Efrosina nimeni nu o pricepea. Tinerile ce vr-odată să vor fi amurezat, Pot cunoaşte cu lesnire ce dureri ea a-ncercat. Cu toate acestea iarăşi oarecum s-a mângâiat, Când văzu pe Erotocrit trântind suliţa-n cel lalt, Că-n grozava sa mănie în Dracocard cum a dat, L-a lovit tocma în frunte şi ca un mort l-a lăsat. Dar suliţa-i rupându-se o ţandăra a sărit, Şi tocma-n ochi sup sprânceană s-a înfipt foarte cumplit. Care d-această rănire într-atât au ameţit, Încât să părea că-ndată o să-şi dea al său sfârşit. Într-o parte şi într-altă trupul pe cal îşi pleca, Şi era-n trei, patru rânduri să cază, neputând sta. Cum şi în cea după urmă, cum era de ameţit, Ca un copaciu deodată după şa jos s-a trântit. S-a întins pre pământ leul patrenilor cel tiran, Şaoa îi rămase goală şi calul de el sirman. De care-n acea minută mulţimea s-au turburat, Cum şi Areti d-aceasta foarte mult s-a bucurat. A ei inimioară însă în piept tot i să bătea, De spaim-acelui bălaur, a s-aşeza nu putea. Care cu mare ruşine de jos cum s-a râdicat, Să-şi caute lecuire la casa sa a plecat. [96] Lupta a patra, Chiprianul Protim cu Dimofan mitileanul Sosi şi ceasul lui Protim de a se îmfăţişa, Carele avea cu patru viteji de a să lupta. Când trâmbiţile d-odată-npreuna au răsunat, Şi el în grab cu mândreţe pe şena s-a arătat. În sus în jos să întoarce înprejuru-şi căutând, Şi ca un leu cu dârjie vrăjmaşul său aşteptând. Îşi isprăvise răbdarea, nu mai putea a dăsta, Şi lua seamă din patru care să va arăta. Lăudându-se că poate a se bate, cu-n cuvânt, Şi cu fiinţele toate câte viez pre pământ. Apoi vru să dovedească, ş-a zice pentru amor, Cum că el un copil orb, şi nedrept judecător. Şi că necinstit de dânsul, ş-în vedere ruşinat, După caru său îl poartă foarte tare strâns legat. A început dar îndată pre sine a se găti, Văzând că Dimofan vine cu dânsul a se-ntâlni. Carele cu grabă mare, cum s-apropiat de el, A început mainainte să-i vorbească acest fel. [97] Dimofan către Protim O prietene, îi zise, nu eşti drept judecător, De ai legat aşa tare, Necinstit, cu ruşinare pe copilaşul amor. Şi mă mir cum după caru-i îl poţi purta zugrăvit, Că cum mi să pare mie, Nu e semn de vitejie, Ci e lucru negândit. D-aceia de vei să afli, că-n idee eşti greşit, A mă sili voi începe, Ca să te fac a pricepe, că-ntr-aceasta te-ai fălit. Poetul Protim de aceste vorbe foarte mult s-a necăjit, Şi cu mânie nespusă într-acest chip i-a vorbit. [98] Protim către Dimofan Eu aceştii spurcăciune foarte bine i-am făcut, Voi însă din amăgire, V-aflaţi în mare orbire, Că urmaţi unui orb slut. Şi nu vă este ruşine încă să vă lăudaţi? Cum că asta urâciune, În voia lui vă supune, Ş-în râpa lui v-afundaţi. Ştiut e că asta boală s-a născut în ţara mea, Care a vrut şi pe mine, Să mă tragă după sine ’n secături a mă purta. Dar cu toată-i viclenie şi meşteşugu-ntinat, Nu a putut niciodată, La voe-şi să mă abată, Că-n seamă nu l-am băgat. Cum căs cu el dintr-o ţară toţi foarte bine o ştiu, De putea a mă supune De carul lui nu l-aş pune În legătură să-l ţiu. Îmi voi pune dar silinţa în faptă a-ţi arăta, Astăzi mâna mea cu cinste, Urmând dreptăţii cei sfinte, Ca p-un prost te va-mvăţa. [99] Poetul Îngrozirile lăsară, ’ncepură a se găti, Şi cu însălbătăcire la luptă a se pofti. Cari de mânie multă iute când s-au repezit, Într-acel ceas unul ş-altul suliţile ş-au greşit. Ca un curui când să-ntâmplă vr-o pasăre a vedea, Şi de sus, din înălţime să sloboade-n grab’ la ea, Pasărea aleargă, fuge din gheara lui a scăpa, Curuiul iar să repede din zbor a o apuca. Asemenea chiar făcură şi aşti doi când s-a-ntâlnit, Ca nişte curui d-odată în ocol s-au îmvârtit, Ca să se repează iarăşi, ş-a se izbi-mfricoşat, Să silea să se arunce la pământ unul pe alt. Într-a doa oară însă suliţile n-au greşit, Ci izbirea lor la inimi dureri le-a pricinuit. Dimofan lovi pe Protim într-atâtă de cumplit, Încât îndată cu totul simţirile i-a zmintit. I să păru că să-ntoarce pământul cu el în loc, Ochi i să-ntunecară, nu putea vedea deloc. Să zăpăcise şi calu-i picioarele nu-l ţinea, Într-o parte şi în altă să cază să legăna. Cu toate aste viteazul şezând pe şa nemişcat, Şi suliţa aruncându-şi necazul ş-au răzbunat. [100] Că as-fel de tare-n frunte pe Dimofan a lovit, Încât pentru totdauna i-a fost, şi i-a prisosit. A început deodată pe cal a se legăna, Şi mai mult tot într-o parte ne-ncetat să atârna. Ca o cumpănă întocma când p-o parte e mai grea, Să-nalţă şi să pogoară, şi nu poate drept să stea. As-fel Dimofan viteazul, făcea când s-a ameţit, Deşi iar îşi veni-n fire, dar puterea i-a lipsit. În sfârşit după şa cade, vărsând venin ne-ncetat, De care toţi privitorii foarte mult s-au întristat. Îşi pierduse auzirea, şi vorbirea-n acel ceas, Şi sângele cu şiroul i să pornise din nas. [101] Lupta a cincia, Protim cu Adromah Deci pe Dimofan îndată la pământ cum l-aşternut, A poftit Protim pe altul, fără să treacă minut. Trâmbiţile începură de luptă a răsuna, Ş-Adromah sosind în grabă-ncepu a vorbi aşa: Adromah către Protim Prietene! pân-acuma sânt mici câte le-ai făcut, Şi nu-ţi înplinesc plăcerea, Pân’ nu-ţi vei cerca puterea şi cu mine-ntr-ăst minut. De faţă cu împăratul ş-îm vederea tutulor, Te mândreşti cu îngâmfare, Şi te ţii de viteaz mare, căci ai fost biruitor. Ia strânge-ţi suliţa tare, şi stăi mai ţapân pe şa, Mai mult acum te găteşte, Şi la-ntorsături priveşte, să îmveţi a te lupta. [102] Cu capriţa nobleţii p-Adromah nu-l birueşti, Numai fii mai curând gată, Ş-îl vei cunoaşte îndată, cumva de te îndoeşti. Poetul Aceste îngroziri proaste Protim cum le-a auzit, Să necăji foarte tare ş-într-acest chip i-a vorbit. Protim către Adromah Cum văz eu, tu deloc nu ştii cine sânt şi cum mă chem, Cum şi după cuviinţă, De am în arme ştiinţă şi de-ngroziri de mă tem. De aceia dar ascultă şi-nţelege de cuvânt, Că eu frica, şi al ei nume, De când m-am născut în lume, pân-acum nu ştiu ce sânt. Dacă eu dar fără frică din muma-mi născut am fost, De crezi c-ai da spăimântare, Unuia-n vârsnică stare, vei fi un nerod şi prost. [103] Dar ce face trebuinţă stând zădarnic să vorbim, Braţul şi suliţa-ndată, Pe cel viteaz îl arată, şi să nu mai zăbovim. Poetul Lumea asculta la dânşii aste ei când le vorbea, Şi vedea că de mânie din ochi scântei le eşea. Ş-au luat loc fiecare şi cai ş-au închingat, Au strâns suliţile-ndată şi unul în alt au dat. Cu atâtă tirănie drept în piepturi s-au izbit, Cât să auzi un sunet, care lume a-ngrozit. Şi de fier tare făcute pieptare, de nu avea, Într-acel ceas unul ş-altul-n horul iadului mergea. Şi de strânşi ce le-au fost cai în genuche au căzut. Ei însă s-au ţinut tare şi pe şele au stătut. În sus ca să se râdice unul ş-altul să grăbesc, Cu sălbatică mânie cai în burte lovesc. Şi tocma ca nişte păsări când să pasc în vreun loc, Să sperie de vr-un sunet, şi zbor uimite pe loc, As-fel cai lor d-odată în picioare s-au sculat, Şi ca fulgerul la semnul cel dintâi s-au aşezat. Alte suliţi mai vârtoase într-o clipă au răpit, Şi ca sălbatece hiare unu-n alt s-au repezit. [104] Iarăş trâmbiţile toate de luptă au răsunat, Şi suliţile făcură un zgomot îmfricoşat. Care cu tărie mare în frunte cum s-au izbit, Ochi li să-ntunecară şi auzul le-a-nsurzit. Adromah lovi pe Protim atât de primejdios, Încât prea puţin rămase să cază la pământ jos. De trei ori să plecă-n lături, neputând a să ţinea, Şi mâinile îşi deşchise, fiind gată a cădea. Cu toate aceste însă, iar s-a înputernicit, Stătu pa cal voiniceşte şi în fire ş-a venit. Deşi creieri în capu-i i s-a fost lui turburat, Dar foarte bine în urmă fără leac s-a vindecat. Că pe Adromah îndată în frunte cum l-a izbit, De vreo trei stânjini departe după şa l-a azvârlit. Căzând ameţit cu totul alergară a-l vedea, Şi de mort fieştecare privindu-l îl socotea. Începură să-i căiască-nfloritele tinereţi, Şi îi jelea cu plângere trupeştile frumseţi. Dar după puţină vreme văzură că s-a sculat, Îşi mai veni în simţire, fiind atât leşinat, Îi curgea din urechi sânge şi din gură ne-ncetat, Când din acea ameţire în picioare s-a sculat. Să ruşinase cu totul, şi cu pricini căuta Al doilea să-i dea voe să iasă a se lupta. Şi cerşutul lui mulţime i-l găsea cuviincios, Dar răspunsul i să dete, că mai mult e de prisos. [105] Lupta a şasea, Protim cu Licaret Începură iar d-odată din trâmbiţi a răsuna, Şi la locul cel de luptă altul să vie chema. Deci cu multă smerenie pe loc Licaret veni, Care-ncepu către Protim într-acest chip a vorbi. Licaret către Protim Domnul meu, îi zice, mă prinde mirare, Şi îţi laud foarte puterea cea mare. Căci nu mai văz p-altul să semene ţie, Atât în purtare, cât ş-în bărbăţie. Dacă şi pe mine-ntâmplarea m-aduse, Ş-aici în teatru-ntre viteji mă puse, Şi m-a supus soarta să mă lupt cu tine, Cu cel în putere mai presus de mine: Carele ca leul are a sa faţă, Şi chiar de bălaur inimă-ndrăzneaţă Cum şi al său suflet viteaz cât să poate, Şi cu statu-ntrece frumseţile toate. [106] Mă minunez foarte singur eu de mine, Cum fără ştiinţă să mă lupt cu tine. Deşi-m simţ puterea, şi le văz aceste, Să nu mă lupt însă prea ruşine-m este. De aceia dară îţi fac rugăciune, Că pentru-ndrăzneala să-mi dai ertăciune. Te mai poftesc încă, cu greu să nu-ţi vie, Ca fără mânie lupta să ne fie. Şi de voi cădea jos, biruit de tine, Nu voi socoti nicidecum ruşine. Căci şi alţi căzură-nainte de mine, Nu sânt eu întâiul, ştie fieşcine. Şi cunosc d-acuma că-s sup biruinţă, Dar rău nu-m pare, îţi spui în credinţă. Ci unde voi merge, cât voi avea viaţă, Puterea-ţi voi spune cu multă dulceaţă. Ca unui mai mare o să-ţi dau slăbire, Şi vitejii tale o s-aduc jertvire. Iar acum loveşte cum ţ-o fi plăcerea, Şi eu să lovesc iar cum îm va fi vrerea. Poetul Protim nobila purtarea a lui Licaret privind, Şi acest fel de cuvinte prietineşti auzind, [107] Inima lui într-atâta de mult i s-a umilit, Cât făcăndu-i-să milă într-acest chip a vorbit: Protim către Licaret Iubitul meu! eu pe cei răi cu totul îi vrăjmăşesc, Iar pe cei buni cu dulceaţă, Îi slăvesc într-a mea viaţă, şi prietini îi voesc. Cei doi cari mai-nainti de suliţa-m a căzut, M-a defăimat foarte tare, Şi m-a dus la-mvierşunare, precum singur ai văzut. Dar cuvintele-ţi îndată m-au îndatorat prea mult, D-aceia prieteneşte, Precum vei îm porunceşte, că-s supus să te ascult. Şi să începem luptarea pentru cinstea-ne pe loc, Că ne face datoria, Să ne arătăm vitejia, fără zăbav-ntr-ăst loc. [108] Poetul As-fel cu compătimire amândoi dac-au vorbit, Să despărţiră îndată şi la semne s-au oprit. Începând şi deodată în trâmbiţi a răsuna, Ş-au strâns suliţile tare, vrând a să întâmpina. Cu o iuţeală nespusă ca nişte lei s-au pornit, Ş-într-o clipă cu tărie unul pe alt s-au izbit. Încât d-ar fi fost ş-un munte între dânşi la mijloc, Trebuia-n sus să sălteze şi să se mişce din loc. În îmfieratele piepturi s-au lovit foarte cumplit, Din care focuri îndată ca fulgerul au eşit. Şi cu toate că numiţii fără pizmă să bătea, Dar simţirea tutulora de dânşii să îngrozea. Că atâtă cu tărie unul în altul au dat, Încât amândoi d-odată din inimi au suspinat. Lăuntrul lor din lovire să rănise foarte rău, Şi din guri le curgea sânge ne-ncetat ca un pârău. Atunci Protim zise-n sine-şi, că nu i s-a întâmplat, Cu mai viteaz decât dânsul când va fi să fi luptat. Care încă-i lăudase şi puterea la-nceput, Fiindcă să-nfricoşase Licaret de el prea mult. Dup-aceasta alte suliţi, şi mai tari au apucat, Ca să vază din ei cine trebueşte-ncununat. [109] Ş-ntr-acel ceas unul ş-altul toată puterea-ş punea, Silindu-se fiecare-mvingător a rămânea. Dar în minutul acela care urmă-ntr-acel loc, Pe toţi la o jale mare i-au adus răul noroc. Că pe loc cum să porniră unul spre altul cu zor, Şi tocma ca nişte vulturi alerga iute ca-n zbor, Calul lui Licaret tare în cale s-a poticnit, Şi peste cap deodată primejdios s-a trântit. Încât lui Licaret mâna cea dreaptă i s-a frânt, Care mult timp de durere nu putea scoate cuvânt. A fost mare nedreptate să i să-ntâmple ast rău, Din soarta lui cea vrăjmaşă şi din nenorocul său. Pe un asemenea tânăr să vorbească a-l scuti, Şi să-l lase cu o mână milă fără a-i mai fi. Cu toate că lui în urmă mâna i s-a lecuit, Dar cununa biruinţii s-o ia nu s-a-mvrednicit. Alergară toţi d-odată, îl scoaseră de supt cal, Şi îi făcea mângâere, văzându-l la acest hal. Îl jelea fieştecare, şi s-a-ntrista pentru el, Carele cu dulci cuvinte către toţi zise as-fel. Licaret Prea iubiţi prieteni! câţi staţi ici de faţă, Nu fiţi la-ntristare, vă rog, d-a mea viaţă, [110] Că nu-i la aceasta norocul de vină, Nici nimenea altul este pricină. Ci eu numai însumi, ca un fără minte, Fără să prejudec lucrul înainte, Am avut plăcere să fac încercare, Să mă lupt cu unul cel ca leul tare. Fie rău nu-m pare (aş-a fost să fie), Ci aceasta-m este, încă bucurie. Că-ntâmplarea mâni, cine poate ştie, De nu cumva este de vr-un folos mie. Ar fi urmat poate – altă întâmplare, Care să-mi aducă vreun rău mare, Prin viteaza mână ăstui bărbat tare, Ce mi l-a dat soarta să întru-n luptare. Şi pân-acum dacă n-ar fi căzut calul, Nu era să-m fie asemenea halul; Ci-n ceasul acesta d-a sa voinicie, Mi-ar fi fost sufletul la iad în urgie. De aceia dară-n toat-a mea viaţă, Voi da mulţumită cu multă dulceaţă, Aceasta d-acuma bună întâmplare, Care d-alte rele mi-a fost spre scăpare. [111] Poetul Fiind şi Protim aproape între norodul cel strâns, Auzind aceste vorbe, de mare jale a plâns. Şi luându-şi din cap coiful ochi-n sus a rădicat, Şi cu inimă-nfocată planiţii a blestemat. Apoi plecându-se-ncepe cu milă a-l săruta, Şi cu vorbe mângâiose să silea a-l înbuna. Protim către Licaret O! Prietinul meu, zice, cel prea vrednic de iubit, Cum să nu plâng cu-ntristare, Aceasta-ţi rea întâmplare, şi să n-o blestem cumplit? Care a vrut să mă facă un nedrept biruitor, Peste aşa tinereţe, Cu suflet plin de blândeţe, şi de virtuţi purtător. Că-ntr-adevăr, norocul de nu mijlocea să cazi, Mâna să ţi să rănească, Putea ea să mă lovească, şi să mă omoare azi. [112] Dacă dar nimic din suliţi n-am putut să săvârşim, Încai dragostea freţească Inima să ne unească în veac prietini să fim. Şi cel ce prietişugul statornic îl va păzi, Acela să se numească În toată partea lumească, Viteazul aceştii zi. Iubire, pentru iubire, cu rugăciune îţi cer, Tu să urmez după mine, Precum şi eu după tine, cât vom trăi supt ăst cer. Poetul As-fel cu compătimire, aceşti amândoi vorbea, Dând pildă cum să se poarte şi ceilalţi ce îi privea, Împăratul ş-adunarea câtă-n teatru şedea, Îl jelea pe acest tânăr şi foarte mult îl căia. Mulţi îl întovaroşiră a-l duce la casa sa, Chemând şi îndată doftori mai în grab a-l vindeca. Doftori dacă-l văzură nădeajde bună au dat, Că fără de-ntârziere va fi însănătoşat. [113] Lupta a şaptea, Protim cu Pistofor Protim iar fără s-aştepte, pe loc, în acel minut, Îşi aşeza în cap coiful, ş-îndată semn a făcut, Trâmbiţile să înceapă pentru luptă a cânta, Şi a chema pe acela ce urma a se lupta. Deci cu mare strălucire, viind s-a apropiat, Şi Pistofor vizandeanul, feciorul de împărat. Avea un alai cu sine, de călăreţi şi pe jos, Care cu regulă bună, mergea cu dânsul frumos. Şi trecând pe la teatru foarte încuviinţat, S-au plecat la împăratul ş-închinăciune i-au dat. Şi într-atât el răpise inimile tutulor, Încât toţi ruga norocul să-l facă biruitor. Şi, trei ori pe dinainte dacă s-a-ntors a stătut, Judecând, că nu să cade să piarză vreme mai mult. Apoi o suliţă mare, îndată cum apucă, Ca o pană uşurică în mâna sa o jucă. Iar cum porniră d-odată din trâmbiţi a răsuna, Şi trâmbiţile lui iarăşi glasul a-şi înpreuna, Atât s-a aprins îndată, şi atât s-a-mvierşunat, Încât i s-a-ndoit scara, pe cal când s-a aruncat. [114] Să uita, şi lua seama cum, şi unde a-l izbi, Ca nu cumva să greşască suliţa-i a nu-l lovi. D-opotrivă unul ş-altul în sine să necăjea, Şi amândoi tot într-una cu mânie să privea. Având aceiaşi idee, ş-aceiaşi dorinţă chiar, Cum să se poată învinge, să câştige acel dar. Deci strănutându-le caii, înprotiva îşi pornesc, Şi cu suliţile-n coifuri nemiluit să lovesc. Era de mare mirare, unul în alt când au dat, Cum capetele în doă, nu li s-au desgheocat, Că într-atâtă de tare s-au izbit aceşti voinici, Încât suliţile-ndată s-au rupt tot în bucăţi mici. Deşi au stătut pe şele nemişcaţi, când s-au lovit, Dar nu îş tăgăduiră ameţeala ce-au simţit. Creiri li să mişcară foarte-n capetele lor, Ş-a-nceput să curgă sânge din urechi ca un izvor. Sta-mprejurul lor mulţimea şi cu scumpete-i privea, Şi cine e-mvingătorul să cunoască nu putea. Cu toate aste vitejii în sine iar ş-au venit, Şi pe loc cu grabă mare a se lovi s-au pornit, Apuc iarăşi alte suliţi, cai iarăşi le strenut, Iarăşi s-au repezit iute amândoi cât a putut. Nu li să putea cunoaşte urechile cailor, De să părea că sânt păsări, şi în aer pe sus zbor. Îş strâng suliţile tare, a se lovi să întrec, Ş-alături pe lângă tâmple suliţile îşi petrec. [115] Azvârlite fiind tare, să facă rău n-au putut, Şi întregi cu zgomot mare jos pre pământ au căzut. Şi ca fulgerul d-odată să-ntoarseră înapoi, Îşi luară iar în grabă suliţile amândoi, Într-aceasta zmăcinare, deloc nu să ostenesc, Ci îmvierşunaţi ca lei pe mici şi mari îngrozesc. Însemnând dar care unde, a se izbi cu necaz, Suliţile le azvârliră, şi s-au lovit în obraz. Nici copacii cei mai groaznici, cari prin munţi-nalţi sânt, Nu fac aşa sunet mare când să prăvălesc de vânt. Atâtă de tare sunet, suliţile au făcut, Şi tot în mici bucăţele s-au rupt în acel minut. Pistofor atât puternic suliţa ş-a azvârlit, Ş-atât a lovit pre Protim în falcă nemiluit, Încât după şa pe gâtul calului s-a pomenit. Pierdu din picior o scară, şi frâul l-a slobozit. Doi dinţi din gură-i căzură şi ceilalţi i să mişca, Îl luase un cutremur, sângele şiroi pica. A apucat de gât calul, şi de coama s-a ţinut, Însa-n aceiaşi minută iar în simţir ş-a stătut. Şi aruncând o dată a sa suliţă în zbor, Cu o iuţeală nespusă asupra lui Pistofor, Cu atâtă greutate peste dânsul a căzut, Încât în acel ceas zioa, noapte chiar i s-a părut. Îşi pierdu toată puterea, lumină nu mai vedea, Şi de multă ameţeală nu vorbea, nu auzea, [116] Deşi şedea el pe cal, dar să-l oprească nu putea, Ci ca un slobod cu dânsul pe unde vrea să ducea. Ş-în scurt, în cea după urmă după cal jos s-a trântit, Care atunci jale mare la toţi a pricinuit. Împăratul pân’ la suflet, de aceasta să-ntrista, Căci avea de gând să-l facă ţinere cu fiica sa. De aceia şi trimise pe ministri săi la el, Să-l vază şi să-l mângâe, cu vorbe or în ce fel. Să-i zică că, cu tărie chiar ca un leu s-au luptat, Şi bărbăţia cea mare i s-a cunoscut curat. Dar aceasta nedreptate, care i s-a întâmplat, De sus aşa i-a fost scrisă şi d-aceia s-a urmat. Şi mai vârtos norocirea, de pizmă l-a înbrâncit, Iar nu puterea lui Protim pe dânsul l-a biruit. Mulţi dar nobili îl duseră la un osebit salaş, Şi acolo culcându-se a zăcut pe pat câtvaş. [117] Lupta a opta, Creteanul Haridim cu Dracomah coroneanul A sosit după aceasta şi ceasul lui Haridim, Cu cei ce i-au venit parte, luptându-se să-l privim. Să-şi descopere ştiinţa şi darul eroicesc, Puterile să-şi arate şi corajul cel leesc. Ţinea o suliţă mare şi vârtoasă-n mâna sa, Care era zugrăvită, cu negru, tristă văpsea. Cum veni la locul luptei, şi la mijloc a stătut, Din cei trei inşi mai aproape s-a întâmplat d-a văzut Pe Dracomah coroneanul, carele era numit, Fiiul bogatului prinţip, cel în putere vestit. Dar avea un nărav barbar, de-i plăcea a se făli, Cum şi începu îndată lui Haridim a vorbi. Dracomah către Haridim O cretene! de gândeşti să faci şi mie, ceia ce ai făcut eri, ş-ai îmvins pe Caramanul, îţi spui că ţ-e greşit planul, ş-îţi eşi din aste păreri. [118] Nu e vremea, nici e ceasul de eri astăzi, nici norocul cel avuşi, ci de eşti voinic şi tare, cu suliţa în luptare, te vei cunoaşte acuşi. Aveam poftă, şi doream de eri cu totul amândoi a ne lupta, ca să te fac a pricepe, lupta ce fel să începe, şi în ce chip sfârşit ia. Dacă nu ştii, cine sânt şi cum mă chiamă, şi vei să afli să ştii, cercetează pentru mine, şi te-ncredinţează bine, la-ndoială să nu fii. Poetul Era el, drept, viteaz foarte, dar era şi prea tiran, Pe eroi nu vrea să-i vază le era în veac duşman. Şi mai multă vrăjmăşie pe Haridim el avea, Fiindcă pe Carmanul l-a sfârşit cu moarte rea. D-aceia tot cu mânie îl privea şi îi vorbea, Dar Haridim de-ngrozirea-i nicidecum nu să sfia. [119] Ci ca un lemn uscat tocma, care puindu-l pe foc, Fără de întârziere să şi aprinde pe loc, Şo scoate flăcări mulţime, fără de a face fum, Arde mereu nu să stinge până-n sfârşit nicidecum. Asemena întâmplare şi la Haridim a fost, Dracomah când îi vorbea lui barbariceşte, şi prost. Cu toate aceste însă necazul şi l-a ascuns, Şi cu linişte înceape să-i dea as-fel de răspuns. Haridim către Dracomah Eu laude nu voi, frate, nici vr-odată le-am urmat, să mă mustrii ai dreptate, căci am învins ne-mvăţat. Un agemiu, mi să pare, să dea poveţi n-are dar, ci profesorul e-n stare, să-mveţe pe un şcolar. Dacă dar am avut parte, aici la luptă să vii, dă-m povaţă, te rog foarte, la toate câte le ştii. [120] Dar dacă din întâmplare Şcolarul va birui, atuncea să-i dai ertare, fără de a-l dojeni. Căci el datorie are să-şi pue silinţa sa, să facă dup-arătare, or cum îl vei îmvăţa. Arată-m dar să iau seamă, în ce chip a mă purta, căci iată sila mă chiamă, să încep a mă lupta. Poetul Îşi îmfierbântară cai, alergându-i înconjor, Suliţile-ş îndreptară înaintea frunţilor. Şi Haridim într-atâtă de tare s-a necăjit, Încât de mânie mare puterea i s-a-ndoit. Care strângând foarte tare suliţa, ’n doă s-a frânt, Şi până să dea cu dânsa, a căzut jos pre pământ. Atuncea Dracomah iute suliţa ş-a repezit, Ş-în Haridim a zvârlit-o tocma supt ochi l-a lovit. Îl răni prea puţin însă, şi suliţa lui s-a rupt, Care lovire, durere i-a pricinuit prea mult. [121] Cu toate aste pe şaoa-şi nestrămutat a rămas, Şi căuta să-şi răzbune asupra-i într-acel ceas. Într-aste Haridim foarte mult s-a turburat, văzând Că în zădar o să piară, suliţă-n mânini neavând. Şi ca un leu cu mânie îmfricoşat a răcnit Pe vrăjmaşul său văzându-l că sta încă nelovit. Altă suliţă apucă mai groasă în mâna sa, Şi a început a zice către Dracomah aşa. Haridim către Dracomah Deşi suliţa mea, frate, cum o apucai s-a frânt, poci cu altă a mă bate, că la mâna zdravan sânt. Şi dac-a fost zăticnire la întru întâiul pas, să va face împlinire acuma, într-acest ceas. Poetul Îşi strâng suliţile-n braţe, cai în grab îş pornesc, Apăs cu scherile-ntr-înşii, şi îi însălbătăcesc. [122] Amândoi tot deodată iute cum s-au repezit, O jale nemărginită la toţi au pricinuit. Că pe loc tocma ca norii când repede să-ntâlnesc, De-ndeşire, ş-îmbrânşire fulger şi grozav trosnesc, As-fel al acestor sunet s-a-nălţat în aer sus, Şi pământul deodată s-a cutremurat nespus. Dracomah cu necaz mare, tocma în frunte privind, A întins suliţa tare asupra-i nezăbovind, Şi s-a cunoscut prea bine că mâna lui n-a greşit, Căci cu mare răsunare drept în frunte l-a lovit. Nu puţină ameţeală lui Haridim i-a venit, Încât înaintea şelii au îngenuchiat uimit. A lăsat frâul din mână, în scări nu călca deloc, Şi calul dup-a sa vrere, îl purta din loc, în loc. I-a pricinuit vrăjmaşul, într-adevăr, mari dureri, Zioa fiind, pe cer stele i sa s-a arătat-n vederi. Aşa lovitură tare nu i s-a fost întâmplat, Nici că vr-odată cercase aşa puternic bărbat. Cu toate aceste însă s-a ţinut şi n-a căzut, Dar până să-şi vie-n fire ceva în loc a stătut. Să vedem şi lovitura lui Haridim ce-a urmat, Ce săvârşire lucrează, şi ce fel de rod au dat. O Dracomaşe! s-a duse lauda-ţi aci, acum, Că Haridim într-aceasta nu să teme nicidecum. Ce nu-ţ a trecut prin minte ai păţit într-un minut, Cu necinste şi ruşine, la pământ te-a aşternut. [123] Cu într-atât de puternic în obraz el l-a lovit, Încât coifu-i tot fărâme a căzut, s-a răsipit. La cap luă ameţeală, la buze s-a vătămat, Îi părea că să-mvârteşte locul cu el ne-ncetat. Lasă şaoa ş-îşi întinse picioarele sus în vânt, Şi capu-ndărăt plecându-şi s-a răsturnat la pământ. Atâtă cu greutate şi cu zgomot a căzut, Cât socotea toţi că Haridim sufletul i l-a răpit. Dar îmvie mai pe urmă, şi s-au sculat tot oftând, Şi cu mânie nespusă a se lupta iar cercând. A judecat însă singur că cererea-i e-n zădar, Ş-a plecat într-ale sale necăjit, plin de amar. Şi cu arma de departe pe Haridim îngrozea, Când vrednic de toată mila la casa sa să ducea. Care nici nu se întoarse la dânsul a să uita, Ci ca să câştige darul biruinţi căuta. [124] Lupta a noa, Nicostrat macedoneanul cu creteanul Haridim Altă suliţă apucă îndată, fără a sta, Şi urma prin vitejie cinstea a-şi adăoga. Laudele cele multe lui Haridim ce să da, Nicostrat să le auză nicidecum nu suferea. Ci în iubire de cinste atât s-a aprins de mult, Încât jertvă să se facă era gata-ntr-un minut. Care cum veni aproape de Haridim, a-nceput, Cu linişte să vorbească, şi dulce cât s-a putut. Nicostrat către Haridim O tinere-n talentate, Eroe îmbărbătate, ş-al virtuţilor izvor. Altul asemenea ţie nu au stătut din vecie, întru al lumii conjor. [125] Aveam mare dor în mine l-asta-ntrecere cu tine, de a mă lupta şi eu. Şi dau soartei mulţămire că a făcut mijlocire a înplini dorul meu. Dar rog a ta bunătate a nu-ţi fi cu greutate, multa îndrăzneala mea. Fiindcă pentru cunună doresc cu tine-npreună astăzi luptă a avea. D-oi şi cădea-nvins de tine, după cum procunosc bine, necinste n-o socotesc. Căci de un leu aşa tare, nu este nicio mirare, chiar să mă şi biruesc. Şi căzând, zic, în luptare cum va părea ruşinare, pentru că m-am învins eu; Ci încă or în ce parte, o să strig că avui parte, să mă lupt şi cu un leu. [126] Poetul Haridim as-fel de vorbe auzind, în acel ceas Privindu-i şi frumseţea în uimire a rămas. Prea cu luare aminte să uita ş-îl asculta, Ş-îl îndrăgise pe dânsul din toată inima sa. Să minuna de cuvântu-i, smerenia-i lăuda, Şi începu cu dragoste as-fel de răspuns a-i da. Haridim către Nicostrat Frate! vorba-ţi, plecăciunea, mă fac să-ţi cunosc curat, puterea ş-înţelepciunea, ce natura ţi le-a dat. Că acele ce eu ţie să cădea să zic întâi, toate mi le-ai zis tu mie, ş-acum ruşinat rămâi. Căci, fieştecare ştie, pe cineva când cinstesc, mai mult peste vrednicie, ocară o socotesc. [127] Însă eu cunoscând bine, că fără gând viclenesc le-ai zis aste către mine, n-am decât să-ţi mulţămesc. Tu-ntr-adevăr de neam mare şi viţă de-mpărat eşti, că te faci drag la orcare cu mijloace-nţelepţeşti. D-aceia fă-m acest bine, cererea nu-m depărta, ca să nu te lupţi cu mine, îndrăznesc a te ruga. Căci cu bună-ncredinţare simţ că eu jos o să pic, că mâna-mi nu e în stare, să-nvingă aşa voinic. Vezi dar câtă-nspăimântare, în inimă mi-a venit, fără să stăm în luptare, din vorba-ţi m-am biruit. [128] Poetul Nicostrat dacă aude zicând Haridim as-fel, A început cu dulceaţă să răspunză către el. Nicostrat către Haridim O frate nepreţuite! trebueşte prea iubite să ne luptăm amândoi. Că puţin nu mi să pare, d-a nu întra în luptare, ş-a mă-ntoarce înapoi. Că aceasta adunare care stă în aşteptare, şi priveşte ne-ncetat. Văzându-mă, o să zică că nu m-am luptat de frică, şi-o să fiu defăimat. Nu ştii după ce m-oi duce, lumea ce o să apuce, să vorbească între ei? [129] Fieştecare, fireşte, binele nu-l pomeneşte, ci la rău pune temei. Ei nu o să socotească că de dragoste frăţească a fost neluptarea mea. Ci cum că de frică mare m-am depărtat de luptare, ş-îm vatămă cinstea prea. D-aceia, a da începe şi eu iar cum m-oi pricepe, să dau, să nu zăbovim. Pentru că suliţa-ndată pe cel viteaz îl arată, să-l cunoaştem şi să-l ştim. Poetul Haridim dar dacă vede, că nicidecum n-a putut De luptă să-l depărteze as-fel să-i zic-a-nceput: [130] Haridim către Nicostrat Dacă nu te laşi de luptă, n-am altă ce să-ţi mai zic, încai l-aceasta m-ascultă, ce-o cer ca un har nu mic: Îţi cer adică-n luptare că vrăjmaşi să ne lovim, ş-în urma după-ncetare iarăşi prietini să fim. Să mă iubeşti în viaţă, din gându-ţi să nu lipsesc, precum şi eu cu dulceaţă, din inimă să-ţi jertvesc. Poetul Apuc suliţi tari în mână, prietişugul îl las, Şi rog norocu-npreuna să le-ajute-ntr-acel ceas. S-au turburat tot norodul, şi pământul s-a mişcat, Când cu suliţile-n piepturi cu grozăvie au dat. A stătut însă pe şaoa-şi unul ş-altul nemişcat, Şi nu să putu cunoaşte cine este mai bărbat. [131] D-al doilea alerg iarăşi iute-n tocma ca un vânt, Şi să silesc să s-arunce unul pe alt la pământ. Lovesc suliţile-ndată sub gâturi îmfricoşat, Însă nicio osebire iarăşi nu s-au arătat. Al treilea să porniră cu necaz a se lupta, Şi s-a întâmplat minune mare a se arăta. Tocma ca piatra când vine urlând tare şi cu vânt, Care daramă copaciuri şi îi culcă la pământ. Umflă marea şi râdică valuri grozave nespus, Şi pulberea de jos toată o-nalţă ca noru-n sus, Întunecă zioa-ndată ş-universul peste tot, Oameni alerg, să turbur, ş-a-i sta-nprotivă nu pot. As-fel au urmat atuncea, când ei s-au întâmpinat, Şi pentru amândoi norodul cu totul s-au spăimântat. C-atât cu putere mare Nicostrat a repezit, Şi în cap atât de tare pe Haridim a lovit, Încât îi aruncă coiful fărămat la pământ jos, Care era de fier numai şi fără de seamă gros. Deşi nu s-a rănit, însă au ameţit foarte mult, Că prea i să turburase creiri-n acel minut. A plecat capul la vale cu un suspin amărât, Ş-a strâns cu mâinile calul îmbrăţişându-l de gât. Dacă să dezmeţi însă ş-în grab’ cum s-a repezit, Luptarea cea dintre dânşii îndată luă sfârşit. Că pe Nicostrat îndată cum l-a lovit desperat, După şa-n jos atârnându-l peste cap l-a aruncat. [132] Nici el nu s-a rănit, însă foarte ameţit era, Şi sculându-se îndată să se lupte iar cerea. Dar toţi dacă începură să zică că nu-i ertat, S-au cam aşezat atuncea şi d-al său scop s-a lăsat. Deci merge de-mbrăţişază pe al său biruitor, Şi cu lacrămi sărutându-l îi vorbeşte cu amor. Nicostrat către Haridim Cât voi avea-n lume viaţă, ş-orund-oi fi, cu dulceaţă o să zic c-am dobândit Un prietin cu credinţă, tocma dup-a mea dorinţă, pe care nu l-am gândit. Pururea o să-ţi dau nume ş-o să te slăvesc în lume, prin puterea-m cât va sta. Virtuţile-ţi cele multe, şi talentele-ţi avute la toţi le voi arăta. Tat-al meu pân’ la sa moarte spunea şi lăuda foarte bărbăţia tată-tău. [133] Dar tu mai mult cât să poate, îl întreci pe el la toate, măcar că eşti fiul său. Minunata ta putere m-a robit de bună vrere, şi în suppunere-ţi sânt. Şi n-o am spre ruşinare, căci adică, în luptare m-ai aruncat la pământ. Doă câştigi acu-npreuna, a biruinţii cununa şi prietişugul meu. Tot avutu-m al tău fie, şi din ăst ceas stăpân mie, te numesc chiar însumi eu. În sfârşit, fără de tagă voi spune la lumea-ntreagă, ceia ce mi s-a-ntâmplat. Voi arăta la orcine că din luptarea cu tine, să critic m-am îmvăţat. Ş-o să strig în gură mare, că erou ca tine tare, niciodată n-am văzut. [134] Cu aşa putere multă, şi cu practică la luptă, în lume alt n-a stătut. Poetul Haridim d-aceste vorbe părea că s-a ruşinat, Şi îndată-nbrăţişindu-l as-fel de răspuns i-a dat. Haridim către Nicostrat O domnul meu! cel cu nume şi cu talente bogat, gândesc c-alt ca tine-n lume pân-acum nu s-arătat. Suflet virtos, bărbăţie, frumseţi, asupra-ţi ce sânt, natura, văz, toate ţie le-a dat mai mult pre pământ. Când văzui a ta cădere stând în loc mă minunam, cum mâna-mi avu putere? nădejde fără să am. [135] Din pizmă însă, norocul te-a înpins jos, negreşit; dar eu, să ştii, în tot locul îţi sânt rob desăvârşit. Pentru tine voi fi gată viaţa a-m primejdui, şi cu dragoste îndată cu totul a mă jertvi. Când îţi trebuesc trimite, că pe loc ca în zbor viu, şi ţine minte iubite, dragostea-m cât vei fi viu. Poetul Cu acest fel de cuvinte unul altuia urând, Să despărţiră îndată deopotrivă oftând. [136] Lupta a zecea, Creteanul Haridim cu Tripolem slavonul Deci a venit şi Tripolem prinţul Slavonii pe loc, Ca un leu grozav, puternic, învierşunat, aprins foc. Şi îngrozea de departe pe Haridim prea urât, Cu nişte vorbe trufaşe, şi cu chip posomorât. Tripolem către Haridim O prietine! cutează Mai curând de te-narmează. Îmbracă-ţi platoşa-ndată, Pune-ţi coiful şi fii gată. Dar iată că mă jur ţie Chiar pe a mea bărbăţie, Aste mâini să se usuce, Cari o să te apuce, Izbândă de nu vor face, După cum mie îm place, [137] Peste cap, să te doboare, După cal jos sup picioare. Căci pe acel tânăr, care L-ai învins din întâmplare, A fost un nevoiaş foarte, De n-au ştiut să se poarte. Dar eu voi să-ţi fac un bine, Să te-mvăţ cum să cuvine, Suliţa cum să-mvârteşte, Şi ce minuni isprăveşte. Poetul Să strânsese-mprejur lumea şi la dânşii să uita, Şi să mira de-ngrozirea Slavonul care o da. Erotocrit şi ministri cum ş-împăratul privea, Şi cum o să-nceapă lupta foarte dorea a vedea. Pentru că Slavonu-n urmă rămăsese într-adins, Cu Haridim să se lupte, văzându-l că nu s-a-nvins. Socotind că o să sperie cu-ngrozirea pe cretean, Şi că o să-l biruiască cu barbaricescu-şi plan. Dar creteanul în viaţă, de mic, de când s-a născut, Într-a sa inimă frică deloc nu a cunoscut. Dorea pe Slavon s-asculte, când să fălea că-i voinic, Iar el să i să prefacă cum că nu poate nimic. [138] D-aceia pe din afară, cu frică să arăta, Iar inima lui într-însul râdea şi să desfăta. Şi să silea în tot chipul a-ntărâta pe Slavon, Ca să strige şi mai tare, să zbere, să facă zvon. Deci c-un mijloc oarecare, foarte dulce şi plăcut, Şi cu smerenie multă să-i vorbească a-nceput. Haridim către Tripolem O viteze! cu greşală pe tânărul asupreşti, căci el este cu-ndrăzneală şi cu puteri voiniceşti. Dar la această luptare, că s-a doborât el jos, după cum mie îm pare, a fost prea nenorocos. Eu însă-ntr-a mea viaţă cu dragoste-l voi cinsti, şi lui cu mare dulceaţă sup-pus mă voi socoti. Că nu putea niciodată, ca mine un ticălos, as-fel de viteaz să bată, Şi să-l înbrânceze jos. [139] Pururea cu bucurie asta o s-o glăsuesc, şi cu mare veselie la toţi o s-o povestesc. Căci, cu mâna lui cea tare suliţa când arunca, eram în încredinţare că biruit voi pica. Dar aceasta întâmplare deloc nu gândeam eu, să-mving aşa viteaz mare şi puternic ca un leu. D-aceia nu să cuvine să defaimi fără cuvânt, pe tânărul şi pe mine, c-asta câţi o fac proşti sânt. Lasă as-fel de cuvinte, că nimic nu foloseşti, ci mai bine ia aminte să dobândeşti ce doreşti. Îmfăţişarea-m ce-ţi strică? atât de m-ai îngrozit, ş-ai băgat în mine frică, pe cât n-aşi fi socotit. [140] Dar pentru că asta dată ai să te lupţi c-un fricos, ş-o să-l birueşti îndată, ca pe un neputincios. Fă bine întâi de-m spune, unde e dumnia ta, şi ce fel zic pe nume sup-puşi-n patria ta. Ca până la a mea moarte ori pe unde voi umbla, să-ţi slăvesc puterea foarte, la cine să va-ntâmpla. Poetul Slavonul auzind aste vorbe pe loc s-a-ngâmfat, Şi începu din putere să răcnească-nfricoşat. Sucindu-se în teatru să-l vază cei ce privesc, Şi au început să zică, cu un ton barbaricesc. Tripolem către Haridim Eu am, să-ţi fie în ştire, În Slavona stăpânire. [141] Şi am puterea domnească, De la părinţi, moştenească. Dar nu sânt odihnit bine De naţiile vecine, Caută război a face, Şi eu îi bat cum îm place. De bărbăţia-m cea mare Să minunează orcare, Şi Tripolem îm zic mie, Toţi aceia ce mă ştie. Iată ţ-am spus să ştii bine De n-ai auzit de mine. Şi vei vedea acu-ndată Ce-o să paţi, numai fii gată. Poetul Haridim râdea de dânsul fără ceva a-i vorbi, Şi amândoi începură de luptă a se găti. Ceru Haridim la slugă coiful cel tare să-i dea, Şi înarmându-se-ndată frumos, precum să cădea, Zice: iată acum ceasul pe Tripolem să arunc, Ca toţi să se veselească până la cel mai mic prunc. [142] Haridim către Tripolem Eu, Sclavonule, ştiu bine cine eşti şi ce gândeşti, mari munci am răbdat în mine, atât timp de când vorbeşti. Tu eşti om fără simţire şi un barbar necioplit, însuţi din asta vorbire într-ăst ceas te-ai dovedit. De aceia acu-ndată Ca să te-mvăţ mult doresc, şi fii mai în grabă gată, cu tine să mă lovesc. Stăi pe cal cu-ncorăjare, căci ai să osteneşti azi, însă te văz foarte mare şi mă tem că o să cazi. Poetul Să-narmară într-o clipă, să traseră înapoi, Şi s-au repezit îndată ca fulgerul amândoi. [143] Tocma ca nori cei negri, de vânturi când să înping, Şi cu nespusă iuţeală unul de alt să ating, Cari lovindu-se tare, fulger şi groznic trosnesc, Varsă piatră cu mânie, încât toate să-ngrozesc. As-fel Haridim atuncea a tunat ş-a strălucit, Când el a strâns supsioară suliţa sa necăjit. Avea foarte mare poftă-n inimă, a să lupta Cu slavonul cel prea barbar, spre a-l înblânzi ceva. Dar şi balaurul Slavonii să turburase prea mult, Şi pe Haridim s-arunce umbla într-acel minut. Săriră ca nişte hiare amândoi a se lovi, Şi vrea cu-ntâia izbire lupta a o isprăvi. Aruncară totd-odată suliţile unu-n alt, Care de multă iuţeală răsunară-mfricoşat. Slavonul d-asupra frunţii pe Haridim a lovit, Din al căruia coif foarte văpăi mari au strălucit. De izbitura cea tare şi calul ia-ngenuchiat, Dar chiar ca o căprioară într-o clipă s-a sculat. În Haridim lovitura fără de folos a fost, Că el a stătut prea sigur pe supt coif în adăpost, Dar Haridim în Tripolem suliţa când repezi, Pe loc cum căzu asupra-i foarte frumos izbândi. Că grozava lovitură a fost puternic-atât, Cât cu cal cu tot d-odată peste cap l-a doborât. Şi precum când să răstoarnă vreun groaznic bolovan, Din râpă-n altă şi cade pe ţărmuri lângă ocean, [144] Şi turbură apa-ndată, râdică valuri în sus, Şi din adâncimea mării scoate un zgomot nespus. Asemenea şi atuncea la Tripolem s-a făcut Turburare-mfricoşată, biruit când a căzut. Tot norodul să-ngrozise, foarte în mirare stând, Când pe viteazul văzură d-odată cu cal căzând. Începură să dea-n palme, şi să facă mare zvon, Şi toţi într-o glăsuire să hulească pe slavon. Unii alerga să vază de e viu, or a murit, Fiindcă era cu calul împreuna jos turtit. Apucând îi râdic calul, şi pe dânsul de supt el, Leşinat, fără să mişce, măcar cât de puţinel. După câtva timp să scoală cu totul posomorât, Nu prea avea ameţeală, dar era trist ş-amărât. Şi de multă ruşinare la nimenea nu privea, Ci ca să se lupte iară slobozenie cerea. De care cum auziră toţi foarte s-au necăjit, Şi pe loc să-l dăruiască c-o bătae s-au gătit. Dac-a-nţeles dar că este la toţi aşa de urât, Fără ceva să mai zică să trase posomorât. Ş-într-acel ceas de ruşine ochi săi în jos plecând, A plecat la a sa ţară, gândindu-să şi tăcând. Căci, nebunii şi nerozii, cei ce la-nalte gândesc, Cu laudele lor as-fel de rod îşi pricinuesc. Dup-aceasta începură trâmbiţile a cânta, D-a cărora glăsuire universul răsuna. [145] Atuncea toţi din teatru, câţi au stătut ş-au privit, Văzând luptele sfârşite, foarte mult s-au veselit. Luptele dar încetară, ş-au văzut mare şi mic, Din câţi să luptară, cine este mai voinic. Unul era Erotocrit, după el Protim cellalt, Şi al treilea cernitul Haridim cel minunat. Toţi trei înpreuna-n sine cu nerăbdare dorea, Mainainte de-mpăratul chemat de a să vedea. Fiindcă fieştecare să ţinea biruitor, Ş-a rămas l-asta-mpăratul să fie judecător. Dar însă pe Erotocrit grije mare-l apăsa, Şi frică nepovestită întrase-n inima sa. Bănuind să nu se-ntâmple şi cununa să se dea Cumva din cei doi la unul, ş-el lipsit a rămânea. Că le-au cunoscut puterea la luptă când i-a văzut, Şi judeca c-a fost vrednici voinici precum s-a căzut. Vorbea întru al său cuget, şi întru sine zicea: „Ah! de ar fi cu putinţă împăratul de a vrea Ca să dea poruncă iarăşi, fără să ne depărtăm, Ca noi aşti trei câte unul osebit să ne luptăm. De a să cunoaşte cine să poate îmvrednici, Şi după dreptate-ndată să se-ncunune aci.” Mai întâi împărăteasa lângă sine a chemat, Pe Pistofor vizandeanul, feciorul de împărat. [146] Şi îi dărui îndată ramura cea de finic, Zicându-i aste cuvinte, ce-l lăuda de voinic. Împărăteasa către Pistofor Tu fiul meu te-ai arătat astăzi cu vitejie, Cum şi frumos înpodobit, dup-a ta vrednicie. D-aceia-ţi dau acest finic, din buna mea voinţă, Şi te-ntoarce la patria-ţi, cinstit cu cuviinţă. Poetul Acea ramură preţoasă luându-o Pistofor, A făcut o mulţămire c-un mijloc prea cinstitor. Înaintea-mpărătesii înjenunchind s-a plecat, Precum şi la împăratul prea nobil s-a închinat. După care şi îndată nemaizăbovind ceva, Plecă cu toată parada la împărăţia sa. Toţi atuncea judecară, că bine a chipzuit, Şi cu cale-mpărăteasa pe Pistofor a cinstit. Numa l-Areti aceasta neplăcut s-a arătat, Ci tot d-odată şi jale şi mâhnire o au aflat. [147] Dar avea şi nădejdi bune, că trebue doar să ia, Şi iubitul ei cel dulce, care-n inima-l slăvea. Şi fără prejudecare, să necăjea în zădar, La-nţeleapta chipzuire a mumi-si d-a cel dar. Aşa şi lui Erotocrit inima i s-a mâhnit, Şi în suflet mare jale deodată i-a venit, Când văzu pe-mpărăteasa că ramura dărui, A socotit că îndată i-a răpit şi p-Areti. Care de zulie mare, cu cuget bănuitor, A prins urâciune-n sine asupra lui Pistofor. Dar era înşelat foarte, că-n teatru Areti, Să uita numai la dânsul, din ochi fără a clipi. Şi nicidecum la alţi tineri, cât a stătut nu s-a-ntors, Să vază dacă vreunul dintr-înşii a fost frumos. Într-aceste-ncepu unul din porunc-a publica, Cei trei viteji la-mpăratul pe loc a se-mfaţişa. Publicaţie Tânărul Erotocrit, Haridim creteanul, Cu aceşti împreună şi Protim chipreanul, Să vie la împăratul, să se-mfaţişeze, Pentru că hotărârea o să se urmeze. [148] Poetul Merseră cu bucurie la-mpăratul câteşi trei, Şi cu cinste priimindu-i zise as-fel către ei. Împăratul către biruitori Prea iubiţii mei viteji! vă fac la toţi rugăciune, Să m-ascultaţi câteşi trei ceia ce voi a vă spune. Cununa, după cum ştiţi, e numai singură una, Şi un biruitor dar pentru cinste să-ncunună. Unul iarăşi cu doi inşi să s-apuce luptare, Cu nedreptate va fi, după cum mie îm pare. D-aceia am chipzuit, şi am făcut judecată, Ca să vă aruncaţi sorţi, între voi acum îndată, Şi cela ce va eşi în urmă decât orcare, Acel să plece pe loc, fără nicio supărare. Iar cari vor eşi-ntâi, să se lupte împreună, Ş-atunci cel biruitor, de fiica mea să-n cunună. [149] Poetul Deci dar aruncară sorţi, precum li să porunci, De faţă cu împăratul, d-a nu să nedreptăţi. Şi decât toţi mainainte Erotocrit a eşit, După el Protim, ş-în urmă Haridim cel de la Crit. Care atât să-ntristase, lipsit văzând c-a rămas, Încât vrea de jale mare să moară într-acel ceas. Ş-în grabnica sa plecare, de necaz şi mare foc, N-au făcut închinăciune împăratului de loc. Ci luându-şi călăreţii cu sine ce i-a avut, Amărât, plin de mânie, s-a dus într-acel minut. Pe cât acestui venise necaz, jale şi nevoi, Îndoită bucurie au dobândit ceilalţi doi. Căci ei peste toţi vitejii s-au făcut biruitori, Şi au rămas ca să fie cei din urmă luptători. Amândoi avea nădejde, unul p-alt a birui, Dar norocirea ajută, celui ce ea va voi. [150] Lupta a unsprezecea şi cea din urmă, Erotocrit şi Protim Daca s-au ales dar care trebue a se lupta, A se găti începură şi a se înbărbăta. Să înarma cu întreceri amândoi tot la un loc, Rugând pentru biruinţă unul ş-alt p-al său noroc. Apuc şi îşi înching cai, armele îşi cercetez, Şi coifurile îndată în capete îşi aşez. Încalec cai-ntr-o clipă, trupurile-şi cumpănez, Calc scările cu iuţime şi ca lei să răpez. Strâng suliţile îndată, supsiori le potrivesc Şi din puterile toate unul ş-altul să silesc, D-odată cu bărbăţia şi regula a uni, Luând seamă cu scumpete, unde-ntâi a se lovi. Pân-a nu să porni însă tânărul amurezat, La a sa stăpână ochi îndată ş-au aruncat. Şi p-a ei întâmpinându-i, cu un mijloc prea ascuns, Într-înşii a sa dorinţă a descris-o de ajuns. Care prea uşor şi lesne a citit-o Areti, Căci şi fără de scrisoare ştia ea bine citi. Faţa ei cea prea frumoasă aci de tot să roşea, Aci îngălbinea-ndată, ş-aci iar să aprindea. [151] Iar cum văzu că porniră putearnicii luptători, Deodată au cuprins-o năduşeli reci şi fiori. Nu putea de bănueală inima a-şi linişti, Neştiind care de care să va putea birui. Deci strănutându-le cai ca fulger să repezesc, Ş-întorcându-se-n câmpie într-o clipă să-ntâlnesc. Asfel la-ntâia-ntâlnire unul pe alt s-au lovit, Încât s-a mişcat teatru, de groaznic ce s-au izbit. Şi suliţile cu totul sfărămându-se au mers Tot în bucăţi mărunţele în nori sus prin univers. Apucară alte suliţi şi mai tari, într-acel ceas, Şi să lovească iarăşi pe loc amândoi s-au tras. Numai Areti de frică în tăcere tremura, Şi suliţa tot în pieptu-i i să părea că lovea. De ar fi putut atuncea să o-ntrebe cineva, Să-şi destăinuiască focul în inimă ce-l avea, Crez c-ar fi fost bucuroasă d-ai săi ochi a se lipsi, Numa să-nceteze lupta, de tot a să părăsi. Când a plecat să se ducă Haridim la ţara sa, Ca cel ce din sorţi eşise de a nu să mai lupta, Atunci Areti în sine foarte mult s-a bucurat, Că avea frică nespusă de acest cretean bărbat. Acum s-a turburat iarăşi, şi inima-i s-a-ntristat, Văzând pe Protim puternic, şi la luptă regulat. Numa Efrosina-n sine cu bucurie dorea, Ca să biruiască Protim şi cununa el s-o ia. [152] Alerg iarăşi a doă oară, ş-amândoi să necăjesc, D-odată cu bărbăţia şi regulile păzesc. Cai asemenea iarăşi iuţindu-să rencheza, Şi din gura lor mulţime de spume pe jos pica. Dar repezindu-se Protim la Erotocrit pe loc, Cum l-a ajuns până să dea, calul i-a stătut în loc. Pentru care într-atâtă, necazu-n el s-aprindea, Încât în acea minută era morţii să se dea. Dac-a văzut Erotocrit făcând calul acest pas, Şi el pe al său opreşte d-odată într-acel ceas. Căci i să părea necinste atuncea a se lupta. Daca s-a întâmplat, calul a i să îmfricoşa. Ci stătu în loc cu calul, şi uitându-se la el, Începu prieteneşte să-i zică într-acest fel. Erotocrit către Protim Calul tău, frate, precum văz, procunoştinţă are, De să opreşte aşa-n loc, şi nu-ţi dă ascultare. Poate o fi simţit că azi tu o să pierzi cu mine, Ş-îndată a stătut în loc, d-a te căi pe tine. La semnul calului tău dar de vei să dai credinţă, Cu mine nu te mai lupta, că-ţi va veni căinţă. Ci de voe, te sfătuesc, să laşi cununa mie, Iar de nu vei să mă asculţi, vei vedea ce-o să-ţi fie. [153] Poetul De vorba lui Erotocrit, Protim prea s-a supărat, Şi cu însălbăticire as-fel de răspuns i-a dat. Protim către Erotocrit Acum vei vedea în faptă cununa cui să va da, ci pe cine ea aşteaptă prin învins a o lua. De s-a speriat calu, ’m pare, eu nu m-am îmfricoşat, că puterea-m văz în stare, şi încă n-am asudat. Ci ia stăi cu-ncorăjare la luptă, voinic de eşti, şi vei vedea prin urmare vorbele-ţi cele prosteşti. Poetul Atât s-a necăjit Protim, şi atât s-a turburat, Încât chiar ca o văpae, faţa i s-a-mflăcărat. [154] A descălecat îndată, a cerut alt cal să-i dea, Încălecă într-o clipă, şi a-şi izbândi dorea. De mult ce să necăjise amândoi unul pe alt, De groaza lor tot norodul, foarte s-au înspăimântat. Ca un nor când să iveşte-nsălbătăcit, furios, Şi acopere pe soare, întunecând totul jos. Cu furtună-mfricoşată aruncă piatră de sus, Turbură toate îndată şi le-nspăimântă nespus. Păstorii de pretutindeni cu turme lor alerg, Să ascund uni în peşteri şi alţii unde pot merg. Pădurile, munţii urlă, râpele adânci răsun, Oamenii toţi fug de spaimă şi supt adăpost să pun. Aşa atunci în teatru d-odată a răsunat, Când cu lovire din suliţi şi glasuri a-npreunat. Li s-au părut tutulora că din cer a fulgerat, Şi s-a făcut acest tresnet, cu totul îmfricoşat. Dar, precum un munte mare stă fără de frică-n loc, De furtună şi de tunet netemându-se deloc. As-fel şi aceşti stătură, amândoi când s-au lovit, Nicidecum nu să mişcară, nici vreunul s-a rănit. Osebire între dânşii deloc nu să cunoştea, Nici s-arătat în ce parte biruinţa va cădea. Suliţile de o palmă-n mâinile lor s-au scurtat, Şi le ţinea sfărâmate, uitându-se unul l-alt. Cai lor li să muiase şi îngenucheară jos, Dar s-au sculat deodată, sforăind prea furios. [155] Într-aceste ş-împăratul s-a socotit întru el, Să-i desparţ-a nu să bate prea vrăjmăşeşte, as-fel. Şi trimise un ministru, cu chip blând, cum va putea A-i înduplica pe dânşii, răpaos vremii să dea. Fiindcă-n zioa aceia foarte mult s-au ostenit, Să-şi dea trupului odihnă, cu cale s-au socotit. Numai până dimineaţa îi poftesc a înceta, Ş-atunci de vor voi iarăşi, au voe a se lupta. Şi vor vedea din ei cine biruit va rămânea, Şi prin urmare, de faţă, cununa cui să va da. În zădar însă ministrul cu dânşii s-a ostenit, Că nu i-au dat ascultare, l-aceste ce le-au vorbit. Ci mai mult tot la mânie şi la luptă căuta, Decât ei împărăteasca poruncă a asculta. Să-mvârtiră deodată, nicidecum n-au zăbovit, Au încurat cai iute, şi câmpul l-au împărţit. Toată mulţimea la dânşii înspăimântată privea, Şi mai mult lui Erotocrit biruinţă îi poftea. Areti dureri nespuse în rărunchi ei simţea, Aceasta luptă grozavă, când sta ea şi o privea. Vai! şi cum putea să vază p-amoru-naitea sa În primejdie de moarte, fără lacrămi a vărsa? Acea faţă strălucită, acel trup care-l slăvea, Cum putea ea să se uite, vrăjmaşul când îl lovea? Carea pentru el în taină plângând rugăciuni făcea. Şi lacrămile cu pază din ochi adese ştergea. [156] Sosiră dar, zic, numiţii, amândoi ca nişte lei, Şi să loviră în suliţi cu mare ură-ntre ei. Nespusă-nsălbătăcire, şi necaz îmfricoşat, Într-o parte şi într-altă d-odată s-a arătat. Azvârlitura lui Protim atât de tare a mers, Încât din coif zugrăveala lui Erotocrit s-a şters. Tot norodul în teatru de mirare s-au cuprins, Cum as-fel de săpătură d-odată toată s-a lins. Într-asta şi Erotocrit foarte mult a ameţit, Şi la cap mare durere într-acel ceas a simţit. Din care ş-a plecat capul pe gâtul calului său, Că creirii să mişcase şi să turburase rău. Ochi i să-ntunecase, urechile îi urla, Puţin a lipsit să cază cu capu-n jos după şa, Dar îi ajută norocul de s-a ţinut tare-n loc, Şi după puţină vreme iarăşi s-a-ndreptat pe loc. La aceasta întâmplare pătimaşa Areti, Durerea ce a simţit-o o puteţi socoti. Atunci la ea Erotocrit ochii cum ş-a aruncat, D-odată-şi veni în sine, ş-a stătut încorăjat. Văzând pe a sa stăpână, cu ruşine îi vinea, Aci îi roşea obrazul şi aci îngălbinea. S-a ruşinat căci iubita-i l-a văzut pe cal culcat, Ca un mort fără mişcare şi cu totul leşinat. Carele apoi în Protim atât de grozav a dat, Încât lovindu-l în frunte, puterile i-a tăiat. [157] Pierdu scările îndată, ameţeala l-a cuprins, Lăsă frâu-n a sa voe şi mâinile ş-a întins. Părăseşte şaoa, cade, să întinde pre pământ, Şi într-acel ceas rămâne ca un mort fără cuvânt. Cine poate acum spune şi să arate curat, Câtă bucurie mare-n teatru s-a întâmplat? Câtă turburare multă, cât sunet vesel a fost? Câte plesnituri în palme, şi strigări de bun şi prost? Prin toate părţile glasul de trâmbiţi s-a răspândit, Ş-a arătat cum că lupta cununii s-a isprăvit. De care şi împăratul foarte mult s-a bucurat Cu-mpărăteasa-npreună şi cu tot al său palat. Dar mai mult şi cu asupra s-a veselit Areti, Înima-i de păreri bune sălta cât n-ai socoti. Acum nu mai avea frică, turburarea i-a perit, Ceia ce-n toată minuta îi rănea pieptul cumplit. Frumseţea cea nespusă şi blândele ei priviri, Îşi priimiră îndată viile lor străluciri. Iarăşi încep să răsune din trâmbiţi şi a chema Pe eroul Erotocrit, spre a să încununa. Carele la împăratul dacă s-a îmfăţişat, Înaintea-i cu sfială mare a îngenucheat. I-a sărutat mâna dreaptă, prea nobil i s-a-nchinat, Încât de a sa purtare privitorii s-au mirat. Şi fiindcă era dată poruncă toţi a o şti, Că va fi biruitorul încununat d-Areti, [158] D-aceia şi Erotocrit capul spre ea ş-a plecat, Carea cu dragoste mare luând l-a încununat. Trandafiria ei faţă îngălbinită era, De frică şi bucurie mâinile îi tremura. Atunci din multele semne fragedului lor amor, Puţin lipsi să s-arate celea scunse tutulor. Obrazul lui Erotocrit amorţit să arăta, Când sta să-l încununeze Areti iubita sa. A uitat unde să află, buzele i s-au lipit, I s-a întunecat ochii, lumina i s-a-negrit, Inima-i s-a rănit foarte, mintea i s-a turburat, Era pe loc să leşine, şi tremura ne-ncetat. Când iubita sa cununa compătimind a întins, Şi mâinile ei de capu-i când simţi că s-au atins. A fost minune prea mare că cum într-acel minut, Amorul cel avea-n taină lumea nu l-au priceput? S-a bucurat dar cetatea ş-a săltat norodul tot, Pentru că biruitorul s-a întâmplat patriot. Asemenea şi părinţii lui prea mult să bucura, Privind p-al lor fiu în slava ş-în cinstea care era. Tatăl său să mândrea foarte că as-fel de fiu avea, Şi de păreri bune, daruri norodului împărţea. După ce să-ncunună dar împăratul porunci, Curtezanii să-l petreacă pân’ la casa sa, d-aci. Care după cuviinţă frumos dacă sa-nchinat, Cu paradă-npărătească încălecând a plecat. [159] La aceasta pompă mare, mulţi ostaşi nobili era, Şi norod fără de număr în care-l încunjura. Cu tâmpene şi cu trâmbiţi, cu sunet mare nespus, Şi cu laudele obştii, a fost la casa sa dus. S-a dat jos şi împăratul din teatru d-unde sta, Poruncind că, fiecare să meargă la casa sa. A urmat ş-împărăteasa, cum şi Areti cu ea. Carea pe doica de sine nelipsită o avea. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi, De întâmplările-n lupte, ce au fost într-a cea zi. Vitejia şi puterea fieşicărui povestea, Darurile şi frumseţea a tutulora spunea. Dar mai mult pe Erotocrit îl lăuda ş-îl slăvea, De puterile lui care fire de om întrecea. De talenturile sale, de frumseţea ce-o avea, Cu Areti în persoană făr-a bănui vorbea. Ale cărora cuvinte, ca nişte săgeţi mergea, Ş-în inima-i în tot ceasul foarte adânc să-mfigea. Şi în scurt atâta pieptu-i să aprinsese de foc, Încât nu era nădejde ca să-l mai stingă deloc. De aceia hotărâse sicretul a-şi arăta, P-ascuns către Erotocrit, spre a să mai uşura. Sfârşit tomului al doilea